CUPRINSUL: Ov. S. CROHMALNICEANU : Sarcinile criticii literare marxist-leniniste, — sar- ^ cinile „Vieţii Romîneşti".............. a MIHAI BEN1UC : Racheta ; Salut în zori ; Liliac ; Cerbul-fericire..... W 10 ANI DE LA NAŢIONALIZARE CRISTIAN SIRBU : Cucuvăi.............. 39 PAUL GRANEA: Aşteptare .............. 20 CAMIL BACIU : Douăzeci şi patru de ore........... 28 * MIHU DRAGOMIR : Elegie berlineză............ 33 CONSTANTIN NISIPEANU : Porumbelul păcii......... f° ION BRAD : Hotar de lumi mărunte............ * REMUS LUCA: Timpul (nuvelă)............. 37 FLORENŢA ALBU : Noaptea comorilor ; Pastel obişnuit.......61 FLORIN MUGUR : Gînduri despre Franţa...........bd MOFIAMED DIB : Oraş (în romîneşte $ Emil Mânu) Zorii mijesc (în romîneşte de George Demetru Pan).............. VASILE NICOROVICI : Caleidoscop uman (reportaj)........ 65 CRONICA IDEILOR AL. TANASE : Critica unor concepţii revizioniste despre rolul statului în capita- ^ lism şi socialism................ u CRONICA ŞTIINŢIFICĂ EDMOND NICOLAU : Cibernetica şi unele dintre problemele ei.....89 CRONICA LIMBII AL. GRAUR : Caracterul sistematic al limbii . .........96 CRONICA LITERARA O discuţie în jurul romanului „Setea" de Titus Popovici Participă : Ov. S. CROHMALNICEANU ; V. EM. GALAN; B. ELVIN; GEORGETA HORODINCA.................102 * CRONICAR : Pentru întărirea principialităţii marxist-leniniste în critica literară (art. apărut în „Scînteia" n-rele 4270—4271 din 18 şi 19 iulie 1958) . . ţu 111 TEORIE ŞI CRITICA ANDREI BALEANU : Semnificaţia politică a „neutralismului" în literatură . . 123 RADU LUPAN : Poezia şi prezentul ............ 134 AL OPREA : Denaturări în interpretarea vieţii şi operei lui Panait Istrati (I) 138 SILVIAN IOSIFESCU : Printre cărţile pentru copii........ 146 B. ELVIN: Miturile şi interpretarea lor........... 150 Salut „Luceafărului".................155 MISCELLANEA Pentru comemorarea lui Jean Bart ; Mesajul festivalului teatrelor de păpuşi ; „Revelaţii" sau „iluminări" ; Prin ce s-au făcut cunoscuţi; Tehnica travestiului ; Cînd lipseşte priceperea şi bunul gust... ; Antecedente... ; M.B.C. agonizează ! Din nou problema tineretului ; Comprehensiune şi apolitism .... 15& PUNCTE DE REPER BRUTUS : O întîmplare ieşită din comun...........170 CĂRŢI NOI N. DUMITRESCU : Mihail Bubenov : „Nemurire" ; E. TUDOR : Alexei Tolstoi : „Aelita" ; I. RADU : Paul Schuster : „Dracul şi domnişoara de la mînăstire" ; PETRE PASCU : Vorosraarty Mihaly: „Opere alese" ; R. IACOBESCU : Heinrich Boli : „Unde-ai fost Adame"........... 172 REVISTA REVISTELOR — din ţară — „Flacăra" — mai 1958; „Contemporanul" — mai-iunie 1958 ...... 180 — de peste hotare — Zvezda" nr 2/958; „Znamia" nr. 5/958; „Neue Deutsche Literatur" nr. 11/1957; ",Neue Deutsche Hefte" — nr. 4/958; „Europe" — ian. febr. şi martie 1958; „Let-tres franţaises" 17 ian.—5 martie 1958 ............ 1B» Ov. S. CROHMĂLNICEANU SARCINILE CRITICII LITERARE MARXIST-LENINISTE, SARCINILE „VIEŢII ROMÎNEŞTE Consfătuirea Reprezentanţilor Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti din Ţările Socialiste, care a avut loc la Moscova între 14 şi 16 noiembrie 1957 a scos în evidenţă importanţa excepţională a unităţii lagărului socialist. Declaraţia comună, publicată cu acest prilej, a arătat că în actualele condiţii istorice „revizionismul, cu alte cuvinte oportunismul de dreapta, ca manifestare a ideologiei burgheze", constituie „principalul pericol" în lupta pentru construirea socialismului, întrucît el „paralizează energia revoluţionară a clasei muncitoare şi cere menţinerea sau restabilirea capitalismului." Aplicînd cu fermitate revoluţionară linia Congresului al 11-lea, Partidul Muncitoresc Romîn a combătut şi combate fără cruţare orice tentativă de infiltrare a ideologiei burgheze în rîn\durile mişcării muncitoreşti, orice manifestare de oportunism sau împăciuitorism, la adăpostul ^căreia duşmanul de clasă să-şi poată urmări acţiunile sale îndreptate împotriva socialismului. Sub îndrumarea Partidului, literatura noastră ca şi alte forme ale suprastructurii socialiste s-au dezvoltat pe un drum ascendent. Numai în aceşti ultimi ani am înregistrat apariţia unei serii întregi de realizări foarte valoroase. în proză chiar, avem toate motivele să ne aşteptăm curînd la o recoltă bogată. Cîteva lucrări de primă actualitate au şi văzut lumina tiparului. E vorba de romanul lui Zaharia. Stancu, „Rădăcinile sînt amare", apărut de acum în mare parte sub formă de foiletoni în „Gazeta Literară". E vorba de romanul lui Titus Popovici, „Setea", de începutul „Biografiilor contemporane", pe care le pregăteşte Petru Dumitriu, de unele nuvele şi povestiri ale lui Marin Preda, V. Em. Galan, Aurel Mihale, Remus Luca, D. R. Popescu, Eugen Barbu, etc. Alte cărţi însemnate prin problematica lor axată direct pe realităţile construcţiei socialiste se anunţă. Majoritatea celor mai talentaţi prozatori ai noştri lucrează la opere deosebit de interesante prin tematica lor şi care au şansa să răspundă unor vechi cerinţe ale cititorilor, înfăţişarea cîtorva momente capitale ale transformărilor revoluţionare din ţara noastră. In poezie, ultimele versuri pe care le-au publicat Mihai Beniuc, Nina Cassian, Marcel Breslaşu, Cicerone Theodorescu, Dan Deşliu, Mihu Drago-mir, Eugen Jebeleanu, Victor Tulbure, constituie realizări preţioase. Asemenea realizări nu lipsesc nici din alte sectoare de activitate. Peste tot, aceste succese sînt cîştigate într-o susţinută bătălie pentru realismul socialist şi împotriva influenţelor ideologiei burgheze. Dar această luptă se dă în primul rînd pe terenul criticii literare. Critica literară este chemată 6 Ov. S. CROHMALNICEANU să promoveze tot ce e înaintat, tot ce e bun, tot ce foloseşte cauzei proletariatului. Şi tot ea să combată tot ceea ce nu contribuie la formarea conştiinţei socialiste, tot ce e străin şi dăunător. „Stimularea creaţiei literare de actualitate, îmbogăţirea conţinutului şi ridicarea nivelului ei artistic, combaterea tuturor piedicilor din calea acesteia şi, în primul rînd, a influenţelor ideologiei burgheze, constituie raţiunea de a fi a criticii marxiste" — arată „Scînteia" din 18 şi 19 iulie 1958, în articolul „Pentru întărirea principialităţii marxist-leniniste în critica literară". Fireşte că critica a obţinut o serie de realizări în procesul general de dezvoltare a literaturii noastre. Au apărut volume, studii, articole şi cronici care se ocupă cu competenţă de fenomenul literar actual, de probleme ale valorificării moştenirii literare, care iau * patru6 ptr! ^mstr^ unul dm funcţionari că Niculae Lupu îl insultase, zicîndui adu lemne şi nu mai mînca rahat! Lăsînd lucrurile încurcate poliţistul plecasTsî muncitorii se certaseră mai departe cu directorul. Puteau1 să se to du la DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE 29 poliţie acum. Nu mai era domnu' Cunescu, secretar de stat, care să trimeată armata, ca în timpul grevei şi nici comisarul acela care-i dăduse un ghiont în ceafă lui Niculae cînd patrula cu pichetele prin faţa uzinei. Cu toate astea încă nu le pusese mina în piept patronilor, să-i ardă cum trebuie. „Asta o fi tactica — gîndi el — mai încet, mai cu paşi mici..." Dar poate ar trebui şi partidul să se grăbească. Măcar să-i oblige pe patroni să scoată sobele din hale, sobele acelea blestemate făcute dintr-o reţea de bare în care se arunca cocsul aprins la forjă- Gazele umpleau hala, înecăcioase, usturătoare şi abia cînd prindeau să tuşească din rărunchi, ca sughit, muncitorii ieşeau afară lăsînd baltă lucrul. — Auzi, măi, Tudor Niculae, îl strigă cineva în clipa cînd ponta la intrare. Era Vasile Niţă, secretarul celulei, care se uita la el iscoditor. — Măi, Tudor Niculae, ce faci, mă ursule ? „Ăsta parcă vrea să-mi mai zică ceva" gîndi Tudor şi aşteptă o clipă. Dar fiindcă celălalt tăcuse nu-1 întrebă nimic şi porniră alături spre atelier. Maşinile vechi şi obosite se lipiseră parcă de cimentul halei şi pe pereţi curelele şi transmisiile atîrnau fără vlagă. — Cînd dracu' o să le mai schimbăm şi p-astea — mormăi Niculae. Cu maşini d-astea mai bine-aş face sabotaj, mă. — Le-o schimba cineva, mai ştii — zise Niţă şi iar se uită la el, gata să-i împărtăşească ceva. Dar cînd colo începu să fluiere a pagubă, căutîndu-şi în buzunar cîrpe pentru ulei. Tudor Niculae crescuse la ţară şi satul venise puţin după el în ograda cu cireşe .şi mere. Venise după el chiar pînă aci. în fostul Lemaî-tre, şi asta se vedea nu numai după răbdarea şi simţul său gospodăresc dar şi după un soi de viclenie tăcută. — Tu nu-mi spui, eu nu te-ntreb — îi zise el în gînd lui Niţă şi porniră să discute despre sabotajul ce-1 făceau în timpul războiului la producţia de armament fiindcă tot aruncase unul din ei vorba asta. In timpul războiului, şi mai ales către sfîrşitul lui, militarizarea uzinei şi chiar nasul de SS-ist al lui Guşti Bukleiner, deveniseră neputincioase în înfrînarea sabotajului (celula chibzuise lucrurile tehnic, foarte prudent şi foarte îndrăzneţ totodată). Ba se ascuţeau burghiile la unghi nereglementar şi frecarea prea mare ardea vîrîul găuritor, ba plesnea matriţa de formare, călită prea dur, ba se turna prost şi în loc de o sută de şrapnele pentru obuzele antitanc plecau numai cincizeci, numai douăzeci, numai cincisprezece. Şi din celulă, sau dintre simpatizanţi nu cădea nimeni. '' ! ' 'Jl — Aici era şi este o pepinieră bună de cadre — încheie Vasile Niţă. Şi acum, de cîte ori fachirul vrea să-i zăpăcească pe oameni, să afle ceva de la ei, află pe dracu'. — Da'tu crezi că el chiar îi hipnotizează ? întrebă Niculae. Crezi că dacă se uită în ochii tăi îi zici ce vrea el ? Pe mine cînd m-o chema la cercetările lui. îi pun o mînă peste ochi şi cu cealaltă îi trîntesc vreo douăzeci de pumni în cap, să sune. — Ei lasă, nu-i mai da cu pumnul... Mai bine... mai bine să-i facem altceva... Şi fără să mai adauge nimic, Niţă plecă la lucru. 30 CAMIL BACIU Pînă la ieşirea din schimb Nicolae nu mai vorbi cu nimeni. Şi avu vreme să se gîndească la nasul prelung- al lui Zapan, la sobele-coşuri şi la gangul porţii prin care trăgea curentul. La plecare se întîlni din nou cu Niţă Vasile, care îşi mai făcea de lucru împreună cu cîţiva din celulă. Fiindcă nu-i spuneau să mai rămînă şi el, Niculae plecă spre tramvai şi în nu mai puţin de jumătate de oră fu acasă. După masă se apucă să trebă-luiască la grădină pînă obosi bine şi se culcă. Dormea aproape cînd cineva bătu la poartă. îşi trase pantalonii şi ieşi să deschidă. Lîngă trotuar, aştepta maşina sectorului de partid şi pe bancheta din fund, puţin somnoroasă, o muncitoare de la Bella Brainer ce locuia cu el în cartier. — Eşti mobilizat la sector — îi zise activistul. Mai mult nu ştiu nimic. E vorba de o acţiune mare. Niculae se trînti pe banchetă şi porni să vorbească cu muncitoarea de la Bella Brainer despre copii şi despre grădină dar se gîndea la altceva. Vorbea despre Marioara şi socotea : poate îl scoate de tot din guvern pe Tătărăscu... sau poate ne trimite să demonstrăm... sau mă trimite undeva, la ţară... Spuse tovarăşei de druim ceva despre îngrijirea perilor iar în vremea asta se gîndi că la ţară muncile au trecut de greu, dar că oricum ar fi fost el e un om potrivit pentru asemenea treabă cu ţăranii. Maşina opri în faţa unei săli de cinematograf, caim prăpădită, şi intrară înăuntru. Se adunaseră acolo mulţi bărbaţi şi puţine femei şi după sporovăială lor agitată se vedea că încă nu ştiu pentru ce au fost chemaţi. Şi toţi oamenii aceia — dintre care puţini foarte tineri — fierbeau de un entuziasm domolit, care avea nevoie numai de o seînteie pentru a izbucni. Niculae nu voia atît să afle pentru ce i-a adunat sectorul, cît voia să plece mai departe, să i se încredinţeze o misiune, ceva după puterile lui pe care le simţea nefolosite. După o vreme, încăperea se umplu de fuim de ţigară. O parte din cei strîoşi acolo începură să citească, alţii se strînseseră în grupuri, chicotind şi vorbind tare. Totul amintea un centru de recrutare înainte de plecarea pe front, numai că aci oamenii erau nerăbdători să pornească la acţiune şi dacă nu întrebau nimic, făceau asta fiindcă aşa se cuvenea. Unii poate ar fi jucat o „bîză", aşa euim obişnuiau la grădina Progresul, muncitorii şi studenţii, pregătiţi acolo pentru a da o ripostă de şoc provocărilor maniste. Dar, mai mult ca niciodată, aci domnea o tensiune neturburată de nici un zvon dinafară- Bucureştiul dormea. După miezul nopţii fu rulat un filim şi oamenii îl urmăriră cu atenţie, fără să se lase cuprinşi de oboseală. Zorile pătrunseră abia prin crăpătura uşilor, cînd, pe la cinci dimineaţa unul dintre secretarii sectorului se urcă pe scenă şi făcu linişte. Ţinu un moment politic scurt, apoi făcu o pauză şi urmă, cu voce schimbată : — Tovarăşi... partidul a hotărît naţionalizarea întreprinderilor industriale mai importante... în sală se făcu linişte, o linişte plină de aşteptare, încordată, ca aceea care desparte fulgerul de tunet. — întreprinderile le veţi prelua voi. Aci, în sală, sînteţi numai directori. Veţi pleca imediat la întreprinderi. Acolo, celula de comunişti a DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE 31 primit instrucţiuni şi de cu seară a sigilat totul, a păzit totul. Economia ţării e acum în mîinile noastre. Trebuie să arătăm cum ştim să gospodărim. Sala izbucni în urale şi aplaudă frenetic, apoi vacarmul se stinse şi oamenii cîntară Internaţionala. Şi secretarul, după ce mai vorbi puţin, citi lista întreprinderilor. La fostul Lemaître, din clipa aceea, era director Nicolae Tudor. Cînd ajunse la fabrică, se făcuse plină zi. Oamenii intraseră în ateliere, iar cei cîţiva pe care-i întîlni în curte nu arătară prin nimic să fi ştiut ceva. Celula încă nu-i anunţase de schimbare. Vasile Niţă îl aştepta lîngă birouri. — Bună ziua, dom'director — îi spuse. Apoi îl luă în braţe şi-1 strînse la piept de două ori. Haide să preluăm. Fachirul e gata la datorie. Plecînd de la sector, Niculae se gîndise la clipa aceasta. Erau în fabrică vechi comunişti, ilegalişti care-i făcuseră şi lui legătura cu partidul. Erau oameni care trecuseră la un pas de temniţă, umblînd cu manifeste, strîngînd bani, ţinînd legătura cu cei ascunşi în cea mai adîncă conspirativitate. Erau luptători cu experienţă care organizaseră pichetele de grevă ce, în pofida armatei, controlaseră tot cheiul gîrlei, în jurul fabricii. Erau foarte buni meseriaşi printre comunişti, isteţi... Şi partidul îl alesese dintre toţi pe el. Se mirase în 'prima clipă, îi fusese oarecum ne-laîndemînă. Ar fi vrut să i se ceară ceva greu. dur, la care să se poată opinti din toate puterile, dar ca director i se părea că n-a fost ales cel mai bun. Nu se temea că n-o să poată face faţă, —• dar socotea că erau alţii ce s-ar fi descurcat mai bine şi ar fi meritat-o mai mult. Aşteptase clipa aceasta spre a-i întîlni pe cei din celulă, ca să-1 vadă pe Vasile Niţă, pe Mihai Dobrescu, pe Imre Petre... Şi iată, Vasile Niţă era în faţa lui, emoţionat, bucuros. Şi în ochi îi strălucea luminiţa aceea pe care o văzuse şi ieri... Atunci, el m-a propus, ei m-au propus, gîndi Niculae, uşurat deodată şi simţind o căldură mare care-i urca din coşul pieptului spre obraz. Rîse tare, copilăreşte, cum ştia numai el să rîdă. cu gropiţe în obrajii masivi şi seuturîndu-şi umerii largi. Şi începură preluarea. Desfăcură sigiliile negricioase de pe uşi şi intrară în biroul lui Zapan. Nasul fachirului parcă se lungise, şi el întreg se muiase. Vorbea uitîndu-se într-o parte şi dintr-o clipă într-alta te aşteptai să-1 vezi că se adună pe covor, ţinîndu-se de pîntec, într-o durere cumplită. Contabilul şef arăta mai băţos, dar din cînd în cînd vocea îi tremura şi se subţia, apoi redevenea iar seacă şi rigidă. Niculae deschise casa de fier şi începu să dicteze secretarei fostului director. — Două mii de lei hîrtie şi monedă... plăcuţe Vidia... douăzeci şi patru kilograme de plăcuţe Vidia... două diamante de rectificat... Preluarea fu terminată spre după amiază. Fachirul plecă niţel încovoiat şi după el contabilul şef. Către seară avu loc mitingul în sala cantinei. Cîţiva, printre care şi Fane Vasilescu, omul lui Zapan, ţipau mai tare decît toţi... Le era teamă să-i căineze pe patroni şi vorbeau mult şi dînd din mîini ca şi cum scutu-rîndu-se, ar fi alungat bănuielile celorlalţi. Naţionalizarea fabricii — care apăruse în ziarele de dimineaţă — fu anunţată acum de noul director şi de activiştii veniţi de la sector. Fu 32 CAMIL BACIU ™Ş iTltlS^t^ Partea i~lor noua ate, ziare, şi care-i anunţa .pe cinisti în^inf CCa manifeste ^ ilegali-[a sector, sala izbucni în ural l Qamni 1-naintea„ Percheziţiilor. Apoi, ca Niculae Tudor şi din întreaga statură n,?/ ™lrf sa"j s'cuture ^faa lui pnndea o linişte adîncă, caS-i^ desvăluia nTf?' largă 3 acestuia se ^es-nizate gărzile. 1 aesvaJuia pe fiecare pe rînd. Fură orga- nea oiţă casă- Pe cheiul gîrlii dom- de colo pînă colo, ca şi cumnuSi fabrica6 dT^ M,uifitori< ™blau bovita, erau ale lor. Noul directorTost,iTo: ? î" CheiUl' trofua™l- Dîm-se urcă în tramvai. Ajunse ?n^ aSale printre ei şi casa şi se aşeză pe scaun în fata nevesHi ii «V r?'-Catre ,noapte- Intră în întrebători. -a nevfistn şi a fetiţei, care-1 priveau cu ochi — Păi, sînt director — 7lic« Pi „- . , m-a chemat. A plecat fachirul i a lt~f mt direct°™l fabricii. De aceea O oboseală mare îl cupri^ dt^tT Pe să aducen/mŞni^!^ lye... 0 f ^ulascâ acum ^as, e de tras greu dC0Penm gangul ala... sa facem sobe... E de W Sirs cS:^Zm^"0 pe ** MIHU DRAG OM IR ELEGIE BERIINEZA TVu-i parc în lume unde n-am visat. Parcurile sălbatece ale munţilor şi deltelor, printre pilaştri de cedri şi altare de sălcii, prin zăvoaie, crînguri, trestiişuri, prin oaze, livezi, luminişuri, prin toate-am umblat şi-am cîntat. Am pornit din oraşul podidit de floarea salcîmului, oraşul dunărean nemuritor, am alergat pe cîmpii ninse de părul-or]anei, am, dormit în paring, busuioc şi-alior. Oraşul meu se legăna în firele de iarbă, bulevardele ţi s-aşterneau ca un covor, copiii se fugăreau prin iarbă, copiii băteau mingea prin iarbă, un tăietor de lemne dormea în iarbă, îndrăgostiţii împleteau inele de iarbă. Parcurile sînt zîmbetul oraşului meu. * Am văzut primăveri şi toamne berlineze. Le-am văzut şi le-am colindat. Pescăruşii mă-nsoţeau, ca un nimb ciudat, trenul vîjîia prin văzduh, casele oarbe, sleite de duh, se-nveleau c-un cer de durere. Erau peluze nesfîrşite de iarbă. Şi niciun copil nu butea mingea prin iarbă. Niciun tăietor de lemne nu dormea în iarbă. Nimeni nu împletea inele de iarbă. Iarba foşnea, şi lucea, dar nu semăna cu nicio iarbă. Nu era iarba ştiută, sperioasă, iarba cu floarea, ei sărăcăcioasă, iarba de cîmp sau pietriş, de pe străzi neumblate, 'i - V. Romînească nr. 6 ELEGIE BERLINEZA de rîu, de maidan, de periferie, de pe-un vechi şi strîmb acoperiş, iarba călcată de toţi în picioare prin grădini, prin ogrăzi, prin squaruri. Nu era iarba banală şi primitoare. Peluze nesfîrşite de iarbă, răsuflu al nefiinţei. Le ocoleam. Toţi le ocoleau. Şi toţi înţelegeau ce spuneau. Aici a fost palatul cenuşiu. Mai este atîta : cît scriu. Aici a fost odată o şcoală. Mai este atîta: orbită goală. Aici au fost oameni, femei. Mai este o iarbă, cu foşnetul ei. Aici a fost o cazarmă. Doar iarba mai sună, în noapte, alarmă. Aici au fost străzi. Doar vîntu-şi mai plimbă sonore parăzi. Aici au fost case. Ca firele ierbii de numeroase. Aici a fost viaţă. Mai este o iarbă şi, parcă, o ceaţă. Iarbă, peluze nesfîrşite de iarbă. Nici o minge «Iu saltă prin iarbă. Nimeni nu se bucură de iarbă. Pe nimeni nu-nşeală întinderea de iarbă. Sînt parcuri ca un hohot de plîns al oraşului. Să stăm pe iarba pe care nu stă nimeni. S-o ascultăm, să tăcem, să privim. Vom şti mai multe decît ştim. Să ne gînddm la toate oraşele lumii. La nepăsarea ierboasă a humii. La apele secate-n dogoare. La ţipătul tăcerii din săhare. La curtea pustie, cu urlet de cîine. La ieri şi la mîine. La iarba ce foşneşte, liniştit. Şi că focul de-aici a pornit. * Nu-i parc pe lume unde n-am visat... Parcurile sălbatece ale munţilor şi deltelor, printre pilaştri de cedri şi altare de sălcii, prin zăvoaie, crînguri, trestiişuri, prin oaze, livezi, luminişuri, prin toate să umblăm, să cîntăm. Şi ierburile focului să nu le uităm... CONSTANTIN NISIPEANU PORUMBELUL PĂCII In inima mea îţi fac cuib, Pasăre a nădejdilor noastre! Vei găsi destulă căldură Să-ii 'poţi desfăşura visele în tihnă. In inima mea îţi fac cuib Să poţi ciuguli din ea sămlnţa păcii Şi cu ea în singe, pasăre năzdrăvană, Să-ti desfaci aripile luminoase Şi să colinzi lumea de la un cap la altul, Să te urmărească pe cer popoarele lumii Cu ochii Inlăcrămaţi de fericire Si cu slngele luptătorilor căzuţi Pentru libertate, să ude ogorul în pămîntul căruia tu vei aşeza Sămlnţa ciugulită din inima mea. Să crească pe glob un arbore mai înalt Decît munţii acoperiţi de veşnice zăpezi Cu ramurile lui roditoare să cuprindă cerul Si toii oamenii de pe suprafaţa pămîntul Ui Să poată gusta din fructele lui Care îi va lumina pe dinăuntru înflăcărîndu-le sufletu. In inima mea îţi fac cuib, Pasăre a nădejdilor noastre, Incălzindu-li în slngele meu aripile-ţi albe, _ Să-mi povesteşti despre uriaşul drum al păcii! ION BRAD HOTAR DE LUMI MĂRUNTE Eii blestemat, hotar de lumi mărunte, Cuib şerpilor şi spinilor grădină! Tn glia neagră şanţ ai fost, nu punte Să legi mthnirea noastră de sora ei vecină. Tu ai aprins, cu flăcări reci de iarbă, Chinuitoarea sete de-o palmă de ţarină, Ceaunul tău, sub soare, punea mînii să fiarbă Şi să înece totul c-o patimă pagină. De după tine robii şirincilor înguste Nu mai ghiceau lărgimea şi-a Lumii frumuseţe. Cind încercau dulceaţa luminilor s-o guste,' Amara bucurie făceai în ochi să-ngheţe. La umbra ta sgîrcită, sub ierburile arse. Ne legăna şi mama, pe tind, ca prunci de-o şchioapă, Sub ceruri dogorite cu aripile-ntoarse Tn zbor spre-o altă lume ce-avea cîndva să-nceapă... Poate-n răscrucea vremii cînd mai umbla prin ţară, Tn silă, Sfîntul Petru, la vorbă cu sărmanii, Le-ai îmbiat odihna ia rece şi amară, Pămînt al nimănui şi al Satanii! Poate-n tăvălugirea de veacuri a durerii, Cînd mările ţarinii le stăpîneau piraţii, Bâtrînii mei sub valul scrîşnirii şi poverii Se acăţau de tine — de-un pai — ca înecaţii. Nepotul lor sub viaturi aşteaptă clipa sfîntâ Cu buzele uscate şi-un soare nou pe frunte, Cînd pasăre măiastră — plugul — în tine cîntă, Ţarină, a-ndoielii, hotar de lumi mărunte. REMUS LUCA TIMPUL Oamenii nu sînt destul de zgîrciţicu timpullor. Măgîndesc, ce uşor s-ar putea trăi dacă timpul ar fi un soi de laborator de experienţe, în care oamenii să poată încerca mereu potrivirea clipelor între ele, în fel şi chip, cum se calculează mereu piesele unui mecanism, pînă cînd îl faci să meargă bine. Atunci fericirile ar fi ieftine, abundente, căci oamenii ar avea timp să şi le facă ; n-ar mai fi în lume rataţi, oamenii ar avea timp să-şi găsească fiecare soarta care i se cuvine ; n-ar mai exista regretele bătrînilor pentru ceea ce ar fi putut face şi n-au făcut, şi multe alte lucruri rele n-ar mai fi. Viaţa ar fi egală cu veşnicia, fiindcă o viaţă de om e suficientă pentru o fericire şi o fericire e suficientă pentru o viaţă de om. Dar... timpul cel veşnic e scurt; fiecare clipă-i numai o singură dată. Iar fericirea depinde de fiecare clipă. Una singură dacă o pierzi zadarnic, toate celelalte n-o mai pot înlocui. Ah, dragul meu rjrieten, înţeleptule ! tu ai dreptate. Toate lecţiile mele de filosofie practică, atît ele asidui în scrisorile către tine, sînt tot atît de practice ca ideea unui automat pentru prins pureci. într-o versiune mai profană a vechii anecdote despre Columb şi oul său, cică un ins din asistenţă l-ar fi întrebat: „Şi la ce foloseşte asta ?", la care, viitorul tată natural al Lumii Noi ar fi răspuns : „Demonstrează că sînt deştept". Insul cel curios putea să întrebe mai departe : „Şi demonstraţia la ce foloseşte ?" Şi poate i s-ar fi răspuns ; „La descoperirea Americii !" Cam asta fac şi eu acum. Demonstrez că sînt deştept ca să demonstrez că sînt deştept, fiindcă la altceva nu-mi mai poate folosi. Marele meu vis din adolescenţă a fost să realizez o maşină care practic să înghită timpul şi spaţiul. Maşina asta trebuia să facă tot ceea ce omul face mărunt şi neînsemnat, pierzînd din timpul necesar lui însuşi. Nici nu m-am întrebat cît ar fi de utilă o astfel de maşină, care să-1 fi scutit pe om să mănînce, să facă mîncarea, să doarmă, să se deplaseze pentru a se întîlni cu alţi oameni... ; maşina mea ar fi fost universală şi ar fi cuprins o ţară întreagă sau un continent şi ar fi făcut ea singură tot ce fac la un loc ţăranii, muncitorii, inginerii, medicii, tot ce fac plugurile şi secerile, fabricile, băile publice, spitalele, laboratoarele, televiziunea, ziarele. Vrei să mănînci, apeşi un anumit buton, hrana ţi se strecoară în trup ca nişte raze X, şi în aceeaşi clipă eşti sătul, vrei să vorbeşti cu un prieten, apeşi un alt buton şi te afli faţă-n faţă cu el, vrei să vezi un meci de fotbal sau să asculţi un concert, apeşi un buton 38 REMUS LUCA şi te afli acolo, ţi s-a făcut somn, apeşi un buton, toate toxinele s-aa scurs din trup, o clipă şi eşti treaz. Nu mai există timp, nu mai există spaţiu. Lumea eliberată astfel de grijile curente ale traiului, putea în fine rezolva definitiv, într-un chip foarte simplu, problema fericirii individului, prin stabilirea de comun acord a unui cod universal de convieţuire. Absurd! vei zice. Fireşte că-i absurd. Nici un vis omenesc nu-i scutit de o bună doză de absurd. Dar şi absurditatea are treptele ei; nimic nu poate fi atît de absurd încît să nu poată fi gîndit şi de multe ori, din absurd un lucru poate deveni cu timpul, ceva comun, prin logica lui. Ideea mea însă, trecea chiar dincolo de absurd. Am putut să-mi dau seama de asta destul de curînd. Maşina mea, de fapt n-ar fi desfiinţat timpul şi spaţiul, ci munca ; ori ce fel de activitate omenească ar fi devenit inutilă, ar fi pierit însuşi sensul vieţii omeneşti, deci ar fi pierit şi orice posibilitate de fericire. Tot ce-a rămas din ideea mea, e pasiunea pentru mecanisme care economisesc timp. Şi în privinţa asta am izbutit să fac cîte ceva. Şi a mai rămas blestematul dezinteres pentru propria mea viaţă, pentru timpul celor mai apropiaţi mie. Ăsta-i afurisitul revers al medaliei. De aici ar fi trebuit să încep — dar nu mă lasă inima să şterg nici un rînd. Altfel, cum ar mai sta oul în cap ? ! Tu ai să mi-o ierţi. Eva m-a părăsit. Pur şi simplu, a plecat fără un cuvînt. Am patruzeci şi cinci de ani, ea are treizeci şi opt, am trăit împreună douăzeci de ani şi-acum a plecat. Absurd ! vei striga ca de-obicei cînd un lucru nu încape în limitele convingerilor tale. Uite că nu-i absurd. Ea are dreptate. Şi eu descopăr, după douăzeci de ani, că din timpul meu am trăit numai jumătate, adică numai atît cît a fost cu stricteţe al meu; cealaltă jumătate, care aparţinea altora, şi mai ales Evei şi ar fi trebuii să facă un întreg cu timpul meu, n-am trăit-o ; şi ca în toate ecuaţiile, plus cu minus, dă minus ; deci n-am trăit, cu adevărat, nici timpul meu. Acum vreo două săptămîni, dimineaţa, pe la trei, o strig să-mi aducă o cafea. De obicei, ea simţea cînd am nevoie de cafea şi mi-o aducea iară să aştepte să-i spun. Era mîndria mea, că ne înţelegem chiar fără să ne vorbim şi chiar fără să ne vedem. O mai strig odată, nervos, căci tocmai recalculam un dispozitiv care automatizează montarea şi demontarea piesei la strungul universal (— am să-ţi explic eu altădată cum devine —) şi cafeaua iarăşi nu apare. Mă ridic şi deschid uşa către dormitor, o mai strig odată. Şi mă întorc la calculul meu. Uit de cafea, descoperind o eroare, şi iarăşi mă îngrop în cifrăraie. Eram însă obosit şi-aveam neapărat nevoie de cafea. Intru în dormitor, n-o aflu acolo pe Eva, mă reped la bucătărie, n-o aflu nici acolo. Mă întorc şi văd că numai patul meu e aşternut. Dulapul larg deschis. Lipseau toate hainele ei. Unde-a plecat cu noaptea-n cap fără să-mi spună ? Şi de-odată mi-am adus aminte că aseară, întorcîndu-mă acasă, pe la zece, după o lungă şedinţă de lucru la cabinetul tehnic, n-am găsit-o acasă. Mi-am -amintit că patul era aşternut şi că pe masa din sufragerie era numai un tacîm, şi mîncare pentru un singur om. Mă aşezasem la masă şi mîncasem fără să-mi pun întrebări. Nu-mi spusese un cuvînt, nu-mi lăsase un rînd de scrisoare. Şi am înţeles îndată; nu se putea să nu înţeleg : plecase pentru totdeauna ! îmi venea greu să-mi dau seama ce ce întîmpîase cu adevărat şi cum se întîmpîase. în primul moment m-am şi ferit să mă gîndesc. M-am dus TIMPUL 39 să-mi fac o cafea. Capul îmi era plin de cifre, şi-mi trebuia o cafea. Iar lucrul ăsta simplu, o cafea, pe care Eva mi-o aducea în cîteva minute, se dovedi ceva foarte complicat. Unde-i ibricul ? L-am căutat cam vre-o jumătate de oră, ca să-1 găsesc, în fine, pe o policioară, chiar de-asupra reşoului. Pe urmă a trebuit să caut cafeaua, apa fierbea cînd am dat de un mic recipient de porţelan (nu ştiu cum îi zice în termeni casnici) pe care scrie „cafea" şi se afla pe aceeaşi policioară de-asupra reşoului. Am pus cafeaua în apa ce clocotea, şi repede a dat în foc. Zahărul l-am pus pe urmă, şi am pus prea mult. Mă enervasem şi cafeaua nu m-a calmat. „Tocmai acum i-a căşunat să plece — m-am gîndit meschin, cu ciudă — cînd îmi trebuie o cafea". Se făcuse patru dimineaţa. Mai puteam dormi cel mult două ceasuri, ca să pot fi la şapte la fabrică. Calculele trebuia să le las pentru mîine noapte. M-am culcat fără să întorc ceasul şi m-am trezit exact la şase, cînd suna sirena fabricii. în privinţa asta, organismul meu funcţionează ca un mecanism perfect. Trebuie să fiu grav bolnav ca să nu mă trezesc exact la ora şase. Mă întorc de la fabrică pe la patru după amiază, flămînd şi destul de obosit. între timp, uitasem că Eva plecase. Acasă, aceeaşi singurătate şi dezordinea din dormitor, şi nimic nu mă stînjeneşte ca dezordinea, de ori ce fel ar fi. A trebuit să-mi aduc aminte şi de astă dată cu surprindere. Cum se poate ? în străfundul conştiinţei mele, Eva îmi aparţinea aşa cum îmi aparţine dreptul să respir aerul şi să văd lucrurile cu ochii mei. Eva n-avea dreptul să plece de la mine. Asta a fost primul meu gînd, şi în aceeaşi clipă ca o presimţire îndepărtată, m-a străbătut un fior de nelinişte. N-aveam însă timp să mă las cuprins de nelinişte; aveam de lucru. Am ieşit şi am mîncat la restaurant, ceea ce mi-a furat mai bine de un ceas. A trebuit să renunţ la somnul de-o jumătate de oră de după masă. Am renunţat şi la cină şi am tot lucrat. Peste vre-o trei zile am terminat calculul şi desenele şi le-am predat Ia cabinetul tehnic unde au fost primite cu interes. în tot acest timp, nici nu mă gîndisem s-o caut pe Eva. De fiecare dacă cînd mă întorceam acasă, eram surprins că n-o găsesc, îmi aduceam aminte că a plecat, mă supăram, cîteva clipe eram descumpănit, iar pe urmă, după o cafea, două îmi reluam lucrul. Acum însă se ivea un răgaz, în care nu mai aveam o treabă anume de făcut ; acum aveam timp să mă gîndesc mai pe îndelete la multe lucruri. Mai. bucuros m-aş fi gîndit la ale mele. De la o vreme, treaba asta cu mecanismele a devenit la mine un fel de nărav; este, nu este nevoie, îmi găsesc eu o problemă de rezolvat şi cînd găsesc una complicată, care-mi ia tot timpul liber, zile întregi de-a rîndul, îmi dă nişte satisfacţii uneori chiar mai mari decît rezoîvarea unei probleme practice. Aş fi căutat şi acum o astfel de ocupaţie, dar, în acest răgaz, am înţeles în fine că s-a întîmplat o nenorocire ; şi gîndul acesta m-a izbit. Ridicasem: între mine şi lume un zid, care să-mi apere timpul ; nimic să nu se scurgă inutil ; totul să fie numai pentru cifrele mele, care sînt infinite, şi din care eu voiam să înfulec şi să rumeg cît mai multe cu putinţă ; pentru opera mea; pentru şuruburile mele. Acum poţi rîde în voie. Tu ai dreptate : „Viaţa nu-i pentru şuruburi ; şuruburile-s pentru viaţă". Şi zidul ăsta acum s-a dărîmat. Douăzeci de ani 1-a purtat Eva în spinare şi-acum n-a mai vrut să-1 poarte. A plecat. Acum, egoismul meu a rămas atît de gol, încît îl văd şi eu. M-am gîndit mult în vremea asta la mine şi la Eva, la viaţa noastră.. Cît de bine şi de frumos a început! Eram şi eu sărac şi neînsemnat şi ea 40 REMUS LUCA săracă şi neînsemnată. Doi atomi de omenire, care s-au întîlnit la un moment dat, întîmplător. Lucram atunci în atelierul ăla mizerabil al lui Boilă, în T, o hardughie cu pereţii crăpaţi, întunecoasă, afumată, friguroasă. Reparam motoare. Nu putusem termina decît patru clase de liceu ; bietul tata a fost pensionat în urma unui accident, şi din pensia ce i-o dădea c.f.r-ul, abia ne putea hrăni — patru băieţi din care eu eram cel mai mare. Am intrat ucenic şi la vîrsta de optsprezece ani devenisem un mecanic destul de bun. Boilă m-a angajat şi n-a făcut o treabă proastă. într-un an de zile, i-am pus la punct atelierul, Ceilalţi lucrători îşi băteau joc de zelul meu. Kovâcs baci mi-a spus odată : „De ce te omori cu firea ? Nici de te-ai pune în cap, un sfanţ măcar n-o să-ţi dea peste leafă". Nu l-am crezut, şi nici nu prea aveam chef să-1 ascult; aveam de pe atunci pasiunea preciziei, a organizării, a mecanismelor. Omul însă avea dreptate. „Garajul" lui Boilă devenise cel mai căutat atelier de reparaţii. Tractoare antideluviene, camioane şi autobuze „Internaţional" din cele mai vechi, intrau betege din toate încheieturile, uneori trase de boi, şi noi le mai lungeam viaţa cu încă doi-trei ani şi chiar mai mult. Eram de fapt ceea ce ar fi azi un maistru, dar ne-avînd decît carte de lucrător, Boilă mă plătea cu leafă de lucrător. Abia după ce mi-am dat examenul de meşter, leafa mea a mai crescut cu vreo două sute de lei. în vremea asta am întîlnit-o pe Eva. M-am dus într-o duminică la un maial, cu alţi tineri ca mine, în pădurea Corneştilor. Şi-acolo ne-am legat de un grup de fete, lucrătoare şi ele. Curînd ne-am împrietenit şi iarăşi curînd ne-am împărţit perechi, perechi. O ochisem de la început pe Eva, şi ea mă ochise pe mine. Nu eram cine ştie ce grozăvie de bărbat ; un lungan, prost îmbrăcat, mai mult obraznic decît îndrăzneţ, dar vesel şi rău de gură. Ea era tare frumoasă. îmbrăcămintea ei sărăcăcioasă atunci nici n-o băgăm în seamă ; dar şi acum mi-aduc aminte cum arăta. O rochiţă de stambă, cu flori mici, albastre, un cordon de catifea bleu-marin, sandale cu fundă, cum se purta pe-atunci, iar în păr un trandafir sălbatic — poate atunci cules de pe cîmp. Avea nişte ochi negri ca smoala, care rîdeau şi cînd faţa-i rămînea serioasă. Se tot uita la mine şi pufnea în rîs. Pe mine privirile astea mă furnicau, de parcă aş fi băut ceva. Am poftit-o la dans. S-a lăsat strînsă în braţe, rîzînd. Nu prea ştiam dansa, mai mult ţopăiam pe loc, iar ea nu-şi mai putea stăpîni rîsul. Ne-am aşezat la o masă şi-am băut cîte o halbă de bere şi nu m-a lăsat să plătesc şi partea ei. A scos din buzunăraşul de la piept al rochiei, un port-moneu mic de piele, ca un plic, încheiat într-un năsturaş, a numărat atentă monezile mici de aramă şi le-a pus pe masă numărîndu-le din nou, apoi a despărţit banii puşi de mine şi jumătate i-a împins uşor spre margină. — Ia-i! — mi-a spus. — Nu fi uşuratic ! —• Nu, lasă ! — i-am spus. Plătesc eu. — Nu trebuie să-ţi cheltuieşti bănii chiar aşa. Se cîştigă greu ! — Ce cheltuială-i asta ? — Oricît! Sînt bani. Am fost cam stînjenit, dar mi-a trecut repede. îmi plăcea fata. Ne-am plimbat, am dansat, am cules flori, mereu împreună. Cînd n-am mai avut ce face, i-am povestit viaţa mea, iar ea mi-a povestit-o pe a ei. Seara, ne-am dus la cinema. Am condus-o apoi acasă. Cînd să ne despărţim la poartă, mi-a spus. — Eu n-am mai fost îndrăgostită. TIMPUL 41 Şi eu am sărutat-o. Mi-a întors sărutarea, apoi m-a împins uşor îa o parte. — Eşti un uşuratic ! mi-a spus, rîzînd. Prea te crezi. Am vrut s-o sărut iarăşi, dar nu m-a mai lăsat. •— Ajunge ! — mi-a spus. Ne-am prostit destul azi. Ne-am întîlnit apoi mereu, în fiecare seară, iar duminica eram toată ziua împreună. Ea lucra la ţesătoria din oraş, şi trebuia să-şi întreţină mama şi un frate mai mic. Tatăl ei fusese închis în urma grevelor de la fabrica de mobile. Şezuse în închisoare vre-o şapte ani; se întorsese bolnav şi murise curînd. O duceau greu ; muncea mult şi acasă, dar era veselă şi nu-i era de loc frică de viaţă. Şi s-a întîmplat ceea ce se întîmplă de obicei. într-o seară caldă de august, pe malul Mureşului, în iarba înaltă, mătăsoasă, ne-am iubit. Ne-am întors în oraş, tîrziu, spre miezul nopţii. în aer adia o răcoare odihnitoare. Mergeam încet, îmbrăţişaţi. Ea nu mai rîdea. Privea gravă, undeva în zare, şi la lumina felinarelor rare, îi vedeam la colţurile buzelor, un surîs, încremenit acolo. în poartă, la ei acasă, am stat multă vreme, sărutîndu-ne. Mă strîngea în braţe, cu un soi de disperare, parc-ar fi vrut să se topească în mine. Greu ne-am despărţit. „— Hai, du-te, îi tîrziu. Mîine n-ai să poţi lucra. O să te amendeze. Du-te !" Dar mă strîngea şi mai tare în braţe. Peste vre-o cîteva zile mi-a spus cu o licărire de răutate în ochi : —■ Acum ţi-ai atins scopul : Poţi să mă părăseşti. — Nu-i ăsta scopul meu — i-am răspuns. — Dar care ? — Să te iau de nevastă. M-a privit lung. La colţurile gurii i-a apărut acelaşi surîs ce-1 observasem în noaptea aceea ; faţa ei însă a rămas gravă. Apoi mi-a spus : — Bine. Ne-am căsătorit mai spre toamnă. Părinţii mei n-au fost prea încîntaţi-Cîştigul meu, fără să fie prea mare, se simţea în casă. Ceilalţi fraţi, abia cişti-gau cît să se îmbrace şi să-şi plătească mîncarea, iar pensia bătrînului mergea aproape toată pe chirie. Totuşi, nu s-au amestecat. Eva le plăcea şi lor. „E de-a noastră" — spunea tata. Am închiriat o odăiţă la ultimul etaj pe strada Călăraşilor, Era o casă veche, sistem cazarmă, cu scări exterioare de lemn, şi nişte ganguri ca de puşcărie. Bucătăria, una singură pentru patru familii, era tocmai în celălalt capăt al etajului. Odaia noastră avea ferestrele spre stradă, şi era un mare avantaj, fiindcă aveam lumină toată ziua. Am fost surprins că Eva avea cam tot ce trebuie pentru început. Dous rînduri de haine de pat, perne, nişte preşuri noi, lucrate în casă, vasele strict necesare şi chiar cîteva bibelouri, mai ieftine, de ceramică. La cîte bucurii mici, atît de scumpe tinerilor, n-a trebuit să renunţe, ca să şi le adune ! încă un bal, la care nu te duci, încă un film pe care nu-1 vezi, încă o plimbare pe care n-o faci cu bicicleta închiriată de la Berman, încă o halbă pe care n-o bei. Nu-i uşor să faci asta la optsprezece ani ! Au trecut doi ani. Ne înţelegeam. Uite, constat acum, şi-s stupefiat, eu cu Eva nu ne-am certat niciodată în douăzeci de ani. Neînţelegeri au fost' între noi. Se pare că fără asta nici nu se poate. Dar certuri cu vorbe grele, cu jigniri, cu ţipete, n-au fost. îmi aduc aminte bine de cea dintîi supărare a noastră. Eva avea o amică, Anica ; lucrase înainte şi ea la ţesătorie. între 42 REMUS LUCA timp, măritîndu-se destul de bine, cu un funcţionar de la poştă, nu mai mergea la lucru. Pe Anica, eu o cunoscusem încă înainte de armată şi trăisem cu ea ; nu fusese o legătură de durată, pentru că ea era cam uşuratecă şi nici eu n-am prea luat-o în serios. Fusese o fată frumoasă, şi mai era încă, subţire, blondă, cu apucături de cucoană. Nu vedeam cu ochi buni această prietenie. Şi i-am spus Evei c-ar fi bine s-o mai rărească ; s-a iscat o discuţie, căci Eva ţinea la Anica, şi în cele din urmă i-am spus : „E-o uşuratică. Am trăit şi eu cu ea" —• şi i-am povestit cum s-au întîmplat lucrurile. Eva m-a ascultat încruntată. Vedeam că-i supărată şi am crezut că-i geloasă. La sfîrşit mi-a spus : — Nici nu mi-aşi fi închipuit că eşti aşa de rău. Află că Anica e mai bună decît tine. Ea mi-a şi spus că între voi a fost ceva mai de mult. Dar aşa sînteţi voi bărbaţii. Vă faceţi poftele cu noi şi apoi ne dispreţuiţi. Am încercat să-i explic ,că nu-i vorba de asta, ci de caracterul uşuratic al Anicăi. Eva însă a devenit mută şi numai a doua zi spre seară mi-a vorbit. Cam aşa ne certam noi, şi după ce ne-am obişnuit unul cu celălalt şi ne-am cunoscut mai bine, aceste supărări au fost mai rare. Eva era o femeie chibzuită şi mult prea serioasă pentru vîrsta ei. Nu era tăcută şi nici mohorîtă. Era veselă şi-i plăcea să stăm mult de vorbă. Era însă serioasă şi gravă, cînd era vorba de traiul nostru — care nu putea fi uşor. Cîştigam şi eu şi ea, căci munceam pînă peste cap. Trebuia însă să dea şi ea mamei sale ceva, trebuia să dau şi eu ceva părinţilor mei. Ne-am înţeles asupra acestui lucru chiar fără să vorbim. Iar ceea ce. ne rămînea, era crîncen calculat. Cheltuiam numai pe lucrurile ce nu le puteam face noi. Eva spăla, gătea, făcea curat, îşi cosea rochiile, şi-mi cosea cămăşile. La noi, totdeauna era curat şi ordine. In cămara de lemne, mi-am amenajat un simulacru de atelier, unde în timpul liber ciocăneam la mici reparaţii pentru vecini şi pentru cunoscuţi. Mai cîştigam cîţiva lei cu asta. Seara, eram amîndoi frînţi de oboseală, dar eram tineri şi ne puteam face timp şi pentru dragoste. Trăiam liniştiţi şi fericiţi. Mă şi gîndeam uneori, cu melancolie, că visul meu, să învăţ, să ajung să fac maşini şi mecanisme nemaivăzute, trebuia să-1 îngrop, dar chiar aşa, mă felicitam că o nimerisem mult mai bine decît unii din prietenii mei. Viaţa noasfră era mică, neînsemnată, dar ne împăcăm. Zilele le munceam, serile le ţineam mai mult pentru noi. In primul nostru an de căsnicie, nici nu ne-am prea dus nicăieri. Stam mai mult pe-acasă şi ne jucam ca nişte copii. Şedeam minute lungi pe marginea, patului ţinîndu-ne de mînă şi privin-du-ne fără să ne mai saturăm, şi de-odată Eva sărea în picioare : prinde-mă ! şi-ncepea o goană înghesuită în odăiţa noastră şi-ntorceam totul cu susul în jos. Sau mă lega la ochi şi trebuia s-o găsesc. Sau aveam un alt joc „Uită-te în ochii mei", zicea. Mă uitam. „La ce mă gîndesc ?" „Nu ştiu". „Uită-te bine !" Atunci eu spuneam într-o doară : „la mine". Ea rîdea. „Nu eşti tu om prost. Sigur că la tine. Doar toată ziua mă gîndesc la tine. Dar spune-mi la ce mă gîndesc despre tine ?" „Că am să mor într-o zi" — spuneam eu sau alt ceva de soiul ăsta. „Eşti un prost ! Nu ştii să vezi ! Stai să mă uit eu în ochii tăi. Gîndeşte-te la ceva". Eu nu mă gîndeam la nimic şi ea ghicea ceva şi-i dădeam dreptate şi-atunci ea rîdea : „Mare şmecher mai eşti!" — căci înţelegea jocul meu. Şi-ades rămîneam amîndoi gravi şi tăcuţi, în atitudinea solemnă a iubirii împlinite, cînd lumea nu mai există ; erau clipele noastre şi le trăiam întregi, fără să pierdem nici o fărîmitură. Pe urmă, peste vre-un an, am început să mai ieşim din casă. Aşa se întîmplă de obicei. E la început TIMPUL 43 un nesaţ care nu poate fi potolit; ziua niciodată nu-i destul de lungă; mereu ţi se pare că mai trebuia ceva, ca să fii fericit pe deplin. Şi vine un moment de echilibru. Se ivesc pauze, cînd nu mai ai dorinţi. Atunci simţi nevoia să mai ieşi printre oameni. Să-i vezi cum trăiesc, cum sînt ei fericiţi sau nefericiţi, să compari viaţa ta cu a lor ; cauţi prilejul să fii sigur că eşti fericit şi mîndru de fericirea ta. Şi nu numai eu simţeam aşa, ci şi Eva. Voiam amîndoi să ştim cît e de adevărat că sîntem fericiţi. Prieteni nu aveam prea mulţi. Anica, de care a fost vorba mai înainte, o verişoară de a ei, căsătorită, cu un zidar şi încă vre-o două femei care lucrau împreună cu Eva, măritate şi ele ; un fost camarad de-al meu din armată, care se însurase în T. şi rămăsese acolo ; familia unui prieten de-al meu din copilărie care locuia la vreo trei case de noi, pe aceeaşi stradă ; părinţii, fraţii şi cam atît. Erau toţi oameni simpli ca noi, care munceau din greu ca să poată trăi şi cu care noi ne înţelegeam bine. La prieteni mergem din cînd în cînd să jucăm şăptici sau „popa prostu'", bînd cîte un kil de vin ieftin şi ronţăind biscuiţi de casă, sau veneau ei la noi să facem acelaşi lucru şi să pălăvrăgim. Curios e că foarte rar discutam despre greutăţile traiului, mai mult fleacuri ; povesteam amintiri din cătănie, comentam faptele diverse din ziare, şi micile întîmplări ale lumii noastre mici. De obicei, femeile se strîngeau la un loc discutînd de-a-le lor. La părinţi mergeam pe rînd, sîmbăta după amiază sau veneau ei la noi, după înţelegere. Pentru sîmbăta, pregătirile erau mai minuţioase. Cumpăram un vin mai bun, Eva făcea minciunele sau gogoşi sau plăcinte cu mere. Ne îmbrăcam hainele de sărbătoare. Şi iarăşi pălăvrăgeam, jucînd cărţi. Duminica era toată numai a noastră. Ne sculam tîrziu. Leneveam, drăgostindu-ne. Uneori mergeam la film. Uneori, destul de rar la restaurant, unde mîncam cîte o fleică şi beam cîte o sticlă de bere. Mai des ieşeam să ne plimbăm pe cîmp. Iarna nu mai ieşeam. încuiam uşa, stingeam lumina şi stăteam pe întunerec, îmbrăţişaţi şi vorbeam. Şi nu vorbeam totdeauna prostii sau lucruri cu totul lipsite de importanţă. Eu îmi rupeam din timp ca să citesc, — eram abonat la biblioteca orăşănească — şi-i aduceam şi ei romane. Despre astfel de lucruri vorbeam uneori şi despre viaţă, despre oameni. Ei îi plăcea mult să-mi povestească despre cum înţelege ea viaţa. Era ceva foarte raţional, în concepţia ei. „Trebuie să ştii cum să trăieşti. Cînd n-ai bani, nu te gîndi ce bine ar fi să am bani ! Mai bine să te gîndeşti aşa : îmi trebuie o pereche de pantofi noi. Cît trebuie să pun de-o parte la chenzină, ca să am peste trei luni de o pereche de pantofi ? Dacă se întîmplă că nu din vina ta n-ai putut strînge banii n-ai să te amărăşti chiar aşa de tare. Mai mult te amărăşte cînd din prostia ta n-ai putut să-ţi îndeplineşti o dorinţă". Mai spunea : „Nu trebuie să te laşi păcălit. Viaţa nu-i doar aşa cum spun oamenii că este. E şi mai rea, e şi mai bună. Trebuie trăită aşa ca să nu-ţi pară rău că ai fi putut face un lucru şi nu l-ai făcut". — Tu eşti aşa de calculată. Şi totuşi cu mine ai fpst prea încrezătoare. — Nu-i tot una. Pe tine te iubesc. Şi de-aia. — Şi dacă te părăseam ? — Da, se putea întîmplă şi asta. Dar nu mă gîndisem că s-ar putea. — Vezi ? Ţi-ar fi părut rău. — Nu mi-ar fi părut rău. M-ar fi durut, că m-am înşelat, dar nu mi-ar fi părut rău. Am fost doar fericită. Şi chiar dacă mă părăseai, fericirea aceea 44 REMUS LUCA care a fost n-ai fi putut-o lua cu tine. Cînd faci un lucru ca ăsta, îl faci mai mult pentru tine. Dacă nu-e aşa, e-o minciună. Şi nici nu merită. Ne-am dus odată la un film cu Wili Fritch. O melodramă tipică. Un baron sărăcit, obligat să facă pe şoferul se înamorează de subreta patronului. Pasiune. Amîndoi frumoşi. Amîndoi săraci. Amîndoi curaţi. Nu se pot căsători, căci patronul nu admitea subretă măritată, iar numai din leafa lui n-ar fi putut trăi. Jale mare. Lacrimi. Planuri de sinucidere. Hop ! şoferului-baron îi pică o moştenire neaşteptată, de fa o mătuşă de mult uitată. Hop ! subreta nu-1 mai vrea. Ea îl iubea pe şofer, nu pe baron. Altă jale. Alte lacrimi. Alte planuri nefaste. Şi iar hop ! Se descoperă că subreta nu-i un copil găsit cum s-a crezut, ci fiica unui mare bogătaş, furată de bandiţi şi-apoi părăsită, în timp ce erau urmăriţi de poliţie. Nuntă. Flori. Muzică. Mare bucurie. Lacrimi, îmi aduc bine aminte de filmul ăsta. Ce să-ţi spun ? Cum eu nu-s un ins prea subtil, n-am fost deranjat de sforăria cam grosolană. Atunci, pot zice că mi-a plăcut. Eva însă era supărată de-abinelea : — Am dat banii degeaba. Ce mă interesează pe mine soarta unui baron decăzut ? Şi-apoi nici nu-i adevărat. Trăiam de doi ani împreună şi eram amîndoi mulţumiţi. Cum spunea ea, dorinţele pe care nu vedeam cum le-am putea împlini, le lăsam de o parte. Odată m-a întrebat : — Sandule, tu ai învăţat bine la liceu ? — Da. Chiar foarte bine. Am fost mereu premiant. — Şi nu s-ar putea să înveţi mai departe ? — S-ar putea, dar trebuie bani şi timp. — Păi timp, o să fie. Cît despre bani... trebuie chiar aşa de mulţi ? Uite, fratele meu şi-a găsit un angajament, aşa că n-o să mai dăm acolo nimic. Poate vorbim şi cu ai tăi, vor înţelege... Poţi să-ţi dai seama, cu cîtă bucurie am primit, Gîndul să învăţ mai departe nu mă părăsise niciodată chiar de tot. Atunci nici nu mi-am bătut capul să aflu cum a ajuns Eva la această soluţie, care deschidea în traiul nostru o lungă perioadă de privaţiuni, de renunţări. Ea nu punea cine ştie ce preţ pe ceea ce se cheamă o ..situaţie", ca unele femei care văd în bani fericirea. Singurul motiv pentru care chivernisea aproape cu zgîrcenie banii, era teama să nu ajungem cumva în situaţii umilitoare. „Să nu ajungem să cerem de la alţii" — era aproape o obsesie la ea.. Trăise astfel de clipe grele, pe cînd era ucenică şi nu cîştiga, iar tatăl ei era închis ; maică-sa nu cunoştea nici o meserie, fusese servitoare înainte de a se mărita, şi-şi întreţinea familia spălînd rufe — ceea ce-i aducea mai mult o amăgire, decît un cîştig. Atunci familia lor trebuise să suporte mila rudelor şi a prietenilor, iar Eva să poarte rochii de căpătat. Cînd îmi povestea toate acestea, chiar şi mai tîrziu, după ce trecuseră atîţia ani, simţeam în glasul ei o revoltă surdă. „Tu nu ştii ce lîn-seamnă să porţi haine de căpătat. E îngrozitor ! Mai bine să flămînzeşti. Mai bine să umbli în pielea goală". Şi nu o înfuria faptul că aceste rochii nu-i veneau bine, ci că le avea din milă, şi că trezeau mila ! Pentru ea mila era un sentiment odios. Aşa mi-am explicat atunci gestul ei, dar nu era doar atît. Pentru ea era egal dacă învăţam mai departe sau rămîneam ceea ce am fost. Dar ea ştia cît de mult doresc să învăţ, ştia că asta mă poate face fericit. Şi m-am înscris ca elev particular la liceu, în clasa a cincea. Ţin minte ziua aceea. Actele se depuneau numai dimineaţa şi a trebuit să mă învoiesc TIMPUL 45 de la Boilă; m-a lăsat să plec, dar a trebuit să-i lucrez după amiaza de două ori cele două ceasuri. Am intrat cu emoţie, în clădirea cenuşie a liceului; păşeam cu prudenţă şi cam intimidat pe mozaicul lucitor al coridorului sumbru, în cancelarie, m-au privit cu mirare, auzind ce vreau. Nu-i cunoşteam pe niciunul. Erau tot oameni noi. Trecuseră doisprezece ani de cînd mi-am ridicat actele din aceeaşi cancelarie, ca să intru ucenic la Boilă. M-au îndrumat către secretariat, într-o încăpere vecină. Acolo l-am întîlnit pe bătrînul Nimigea, profesorul de matematică, al cărui favorit fusesem în clasele inferioare. L-am salutat cuviincios, ca pe vremuri, înclinîndu-mă. M-au năpădit amintirile. îţi mai aduci aminte ? „Mutule, lumea a fost făcută de un matematician. Cum ai să poţi trăi în lume, dacă nu ştii matematică ?" M-a recunoscut. Şi-a ridicat ochelarii pe frunte, rn-a privit lung : ,,Tu eşti Pop Alexandru ! Aveai zece la matematici." A dat mîna cu mine şi m-a întrebat ce-am mai făcut. I-am spus c-am învăţat meserie. A rîs : „Meseria-i brăţară de aur". M-a întrebat ce fac acum. I-am spus că vreau să învăţ mai departe în particular. „Bine, mutule — mi-a spus — cine are carte, are parte". Şi mi-a urat succes. Acasă, seara, a trebuit să-i povestesc Evei toate amănuntele. — lîţi pare bine, nu-d aşa ? m-a întrebat. — Da. — Crezi c-are să-ti fie greu ? — Nu. — Bine, a spus ea. Era veselă. A ţinut morţiş să sărbătorim evenimentul. Am coborît la o circiumă, ce se afla faţă-n faţă cu casa în care locuiam. Am mîncat cîte o friptură şi am băut o jumătate de kil de vin. Ne-am întors uşor ameţiţi, dar n-am izbutit să adormim, decît foarte tîrziu. Am tot povestit, făcînd planuri. Mi-a spus, strîngîndu-mă în braţe : — Ai să înveţi şi-ai să te faci inginer. — Aşa vreau şi eu, dar e foarte greu. — Tu !ai să poţi. Şi mai sînt şi eu. Şi fraţii tăi te vor ajuta. Asta îmi place mie mult în familia voastră. Sînteţi aşa de uniţi şi tot oameni de treabă. Cînd vom avea copii, mai tîrziu, că acum nu se poate, o să-i creştem şi pe ei aşa. E tare Dine aşa. Şi mai tîrziu, după ce stinseserăm lumina şi ne pregăteam să adormim, mi-a spus, cu un ton neaşteptat de serios : — Dar tu. Sandule, n-ai să te schimbi... — Cum să mă schimb ? ! — Cînd ai să fii inginer, n-ai să fii un domn. Ai să rămîi tot aşa. Am început să rîd şi mîngîindu-i părul, am întrebat-o : — Ce-ţi trece prin cap, Eva ? Nu cumva te temi c-am să te părăsesc atunci ? — Nu asta am înţeles eu, prostule ! Şi glumind, adăugă : Mie domnii mi-s nesuferiţi. De-aia ţi-am spus. Bagă bine de seamă. Am trecut examenele clasei a V-a cu medie mare. Dar nu ne-a costat puţin. Acasă tot timpul era destinat învăţăturii. Nu mai ieşeam nicăieri. Nici film, nici restaurant, nici prieteni. Foarte rar, duminica, mergeam la părinţi. Acasă nu mai lucram, aşa că nu mai era nici acel mic spor la cîştigul nostru. Cărţile, taxele, profesorul de franceză şi cel de germană, însemnau bani. Nu foarte mulţi, dar pentru cîţi puteam avea noi, era imens. Nu mi-aş fî 46 REMUS LUCA putut închipui niciodată că cele vre-o trei mii de lei, împărţiţi pe întreg anul, pot fi atît de greu economisiţi. Nici acum nu pot înţelege bine, cum a reuşit Eva să lege capetele. Eu nu prevăzusem că va fi aşa de greu şi uneori disperam. Ea însă se gîndise la asta, şi privea totul cu seninătate. Spunea mereu : „Ai să te miri într-o zi, cît de repede au trecut anii ăştia. Ai să vezi". Schimbarea aceasta în viaţa noastră nu era însă grea numai pentru că aducea aceste dificultăţi băneşti. Oarecum noi ne rupeam silnic dintr-un plan de viaţă în care ne simţisem bine. Prietenii şi lumea sînt necesari oricărei familii. Izolarea e totdeauna primejdioasă. Iar noi ne cam despărţeam de prieteni pentru o bună bucată de timp. Ei nu se supărau, înţelegeau şi aprobau ceea ce făceam eu. Dar o oarecare înstrăinare, tot simţeam şi eu şi ei. De-veniră rare de tot şi aproape convenţionale, întîlnirile cu prietenii. Şi încă pentru mine, era mai uşor. Aveam de învăţat. Aveam cu ce să-mi umplu timpul. Pentru Eva era mai greu. Se iveau pentru ea ceasuri de singurătate. Şi pentru ea, singurătatea era mai rea decît moartea. Niciodată însă nu s-a plîns. Şi a venit acel absurd septembrie 1940. Boilă şi-a mutat atelierul la Bucureşti. Nu voia să rămînă sub unguri. M-a chemat şi pe mine. Mie îmi era tot una, la ce naţie de patron lucrez. Rămînînd în T. însă nu mai puteam continua liceul. Ne-am înţeles cu Eva, şi ne-am refugiat şi noi la Bucureşti. M-am angajat iarăşi la Boilă. Eva s-a angajat şi ea la Industria Bumbacului. Ne-am găsit o mansardă într-un bloc, .pe Dorobanţi. Şi m-am înscris într-a Vl-a. Anul acela a trecut chiar mai greu decît celălalt. In Europa bubuia tunul. Războiul s-apropia de noi. Viaţa se scumpea în fiecare zi. Lefurile rămîneau în urmă. Eu n-aveam timp să mai lucrez şi acasă, şi chiar dacă aş fi avut, nu cred că aş fi găsit de lucru. La Bucureşti nu mă cunoştea nimeni. Eva găsea. Am cumpărat din piaţa de vechituri un hîrb, care fusese cîndva maşină de cusut; am reparat-o. Făcea maşina asta un zgomot ca im motor Diesel. Iar Eva cosea la ea rochiţe, cămăşi, pijamale, fără să crîc-nească măcar. Muncea mult, cheltuindu-şi tot timpul liber. Şi cine ştie ce nu putea cîştiga, fiindcă lucra tot pentru oameni ca noi. în cîteva luni a slăbit atît de mult, încît arăta cu zece ani mai bătrînă decît era. Fusese rumenă în obraji şi-acum se gălbejise. Pe sub ochii i s-au ivit cearcăne de oboseală şi cute la colţurile buzelor. Nu fusese niciodată grasă, dar acum se uscase. Şi umbla tare sărăcăcios îmbrăcată. Lucruri noi îşi cumpăra foarte rar. Purta rochiile, modificîndu-le mereu, pînă se destrămau. Avea o singură pereche de pantofi. îşi lăsase cozi, ca să nu mai fie tentată să meargă la coafor. Singurul ei lux era un odicolon ieftin cu un vag miros de viorele. Aveam remuşcări văzînd-o cît se zbate şi cum renunţă la atîtea lucruri care-i erau dragi. Mă gîndeam uneori, să fac ceva, să-i uşurez soarta. Am găsit nişte piese vechi, din care am înjghebat un motoraş electric pentru maşina de cusut. Ah, cum s-a mai bucurat! Bătea din palme ca un copil. „Nici nu mi-ar fi putut trece prin minte aşa ceva !" — mi-a spus, mîngîindu-mi mîinile încă mînjite de ulei. în vremea asta s-a întîmplat că Eva a rămas însărcinată. Eu n-am îndrăznit să-i cer să sacrifice copilul. Ea singură s-a hotărît: „Dacă vine copilul, n-ai să mai poţi învăţa". A suferit mult din pricina asta. A fost şi bolnavă un timp. Şi chiar după aceea, multă vreme, am observat, cu cit dor, si tristeţe, priveşte la copii pe stradă. 'Şi a căzut peste noi războiul. A izbucnit chiar a doua zi dupa ce da- TIMPUL 47 dusem ultimul examen. între timp, Boilă se aranjase. A încheiat un contract cu statul, pentru întreţinerea şi repararea parcului de maşini ale armatei. Lucrătorii lui toţi au fost mobilizaţi pe loc. Avantajul era doar pe jumătate. Nu plecam pe front, dar orele de lucru au crescut la douăsprezece, fără ca salariile să crească măcar cu un ban. N-am mai putut învăţa. Lovitura asta am îndurat-o greu. Cînd ţi se întîmplă! aşa ceva, parcă te goleşti fără veste, se cască un pustiu în tine şi în faţa ta ; parcă ţi-ai pierde de-odată auzul şi vederea şi toate simţurile. Cazi în inerţie ca într-un nămol negru. Vre-un an şi mai bine nu mai ştiu cum am trăit. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ştiu doar că lucram douăsprezece ceasuri la atelier, apoi veneam acasă şi tăceam. Eva îmi mai spunea una şi alta, dar nu-mi mai pot aminti ce vom fi vorbit noi între noi atunci, dacă vom fi vorbit. Bănuiesc numai că Eva o fi încercat să-mi ocupe atenţia cumva cu acel noian de evenimente tragice care copleşise lumea în vremea aceea ; bănuiesc — zic — pentru că întotdeauna, Eva se arătase mult mai sensibilă decît mine la ceea ce se petrece dincolo de pragul casei; eu am fost întotdeauna o fire mai retrasă. Pe urmă, într-un timp destul de lung, m-am mai adunat. Şi a venit eliberarea. A urmat acea perioadă grea a anilor '45—'46. Inflaţie. Secetă. Boilă a ştiut iarăşi cum să se aranjeze. îşi umflase considerabil întreprinderea. Se făceau la el, acum, tot soiul de reparaţii. Cazane pentru maşinile de forţă, războaie de ţesut, motoare electrice, maşini, automobile, camioane, tractoare... Eva lucra şi ea la fabrică. Şi tot ce cîştigam, cu toate orele suplimentare, ne ajungea abia pentru mîncare şi chirie. Nici nu putea fi vorba să mă înscriu mai departe la liceu. Poate nici nu mă mai gîndeam la aşa ceva. Cred că mă resemnasem. Vremea era grea. în ciuda atîtor necazuri însă, atmosfera era entuziastă. Oamenii se agitau şi se zbăteau, pentru un scop foarte precis. Participam la şedinţele sindicatului, îa mitinguri, ieşeam în stradă să manifestăm, făceam de pază pe la sediile de partid şi de sindicat, plecam în echipe să difuzăm ziarele noastre. Spuse aşa, toate acestea par destul de seci şi de exterioare, dar ele fac parte din biografia mea, aşa ca prima carte citită sau prima sărutare. Ele mi-au dat înapoi încrederea în mine însumi. Şi Eva se agita. Avea şi ea şedinţele ei, manifesta şi ea în coloana fabricii lor, vindea şi ea ziare, cu echipele lor şi făcea de pază la sedii. Eram foarte puţin împreună. Şi mulţi soţi, în vremea aceea erau puţin împreună. Dar nu se putea altfel. Aşa erau timpurile. întreprinderea lui Boilă a fost naţionalizată odată cu celelalte. Am fost numit maistru şef la secţia sculărie. Şi am început iarăşi să mă gîndesc să învăţ mai departe. Nu puteam scăpa de ispita asta : să cunoşti taina şirurilor nesfîrşite de cifre, să vezi dinainte, să simţi aproape material metamorfoza lor, cum se încheagă în linii şi spirale care se vor mişca în spaţiu şi vor emite energie. Trecusem de vîrsta cînd poţi învăţa uşor, dar pasiunile adolescenţei nu mor cu totul niciodată, în vremea asta ne-am mai refăcut. Ne-am mai cumpărat unele lucruri şi ne-am găsit o locuinţă ceva mai bună. Nu trăiam grozav, dar mergea, mai ales că nu mai trebuia să o ajutăm pe maică-sa. Fratele ei se căsătorise şi luase la ei pe maică-sa ; era mecanic de locomotivă şi se ajungeau. Nici părinţii mei nu mai aveau nevoie de cine ştie ce ; Ion, mezinul nostru, încă nu s-a căsătorit şi locu- 48 REMUS LUCA ieste la bătrîni. Banii ce-i trimit acolo din cînd în cînd, sînt mai mult un simbol. Traiul nostru devenise cît de cît convenabil. Asta însă, numai pe dinafară. Aceşti ultimi zece ani, de fapt, într-o privinţă, i-am irosit. Am cheltuit' totul pentru mine doar, şi aproape nici o clipă pentru Eva. Ca un prost jucător de cărţi, am avut tot timpul atu-ul în mînă, şi pînă la urmă am pierdut. în 1949 m-am înscris iar la liceu. Am absolvit ultimele două clase de liceu într-un an, am trecut şi examenul de bacalaureat şi m-am încris la Institut, la cursul prin corespondenţă. Timpul meu era minuţios împărţit: orele de lucru la fabrică, cam zece pe zi, orele de studiu, orele de somn ; pînă şi pentru cititul ziarelor îmi fixasem jumătate de ceas pe zi; chiar şi în timpul meselor, citeam, învăţam, calculam. Nu m-am gîndit să găsesc însă, în cele douăzeci şi patru de ore, un ceas pentru Eva, un singur ceas care să fie al nostru, să-1 trăim pentru noi, împărţind mărunţişurile traiului. Chiar dacă ne îmbrăţişam la culcare, aceasta se întîmplă mai mult ca un obicei. Au mai trecut aşa cinci ani. Eu mă complăceam în starea aceasta, iar Eva şi-o impunea doar silnic şi o suporta, aşteptînd ca ea să înceteze odată eu terminarea studiilor mele. Ea îndura totul în felul ei, tăcînd mult, ghicindu-mi aproape toate gîndurile şi dorinţele, supunîndu-li-se şi numai din cînd în cînd izbucnind. Odată s-a întors foarte tîrziu acasă, după miezul nopţii. M-a găsit treaz, citind în pat. Mă privi lung, şi în ochii ei am zărit un licăr de triumf. N-am dat importanţă. Am privit-o un timp, cum se dezbracă, oftînd de oboseală, apoi m-am îngropat iar în citit. S-a aşezat pe marginea patului şi mi-a spus : -—■ Sandule, nu mă întrebi unde am stat pînă acum ? ! Vedeam că-i supărată. ■— Probabil la fabrică, i-am răspuns. —- N-am fost la fabrică. — Dar unde ? — La un bărbat! Am început să rîd. — Haida-de 1 — Nu crezi ? — Cum o să cred ? — Nu crezi că m-ar putea iubi vre-un bărbat ? — N-am zis asta. Dar tu nu poţi merge cu un bărbat pe care nu-1 iubeşti. — Poate-1 iubesc ! — şi iar sticli ceva, ca o satisfacţie în ochii ei. — Ei, na ! Tu mă iubeşti pe mine ! — Eşti aşa de sigur ? * — Nu cred să fie multe lucruri de care să fiu aşa de sigur ca de asta. — De-aia eşti aşa de nepăsător. Nu te interesează ce fac, pe unde umblu. Parcă ne-am fi înstrăinat unul de altul. — Ei, vorbeşti şi tu. Nepăsător ! Nu-s nepăsător. Am încredere în tine. — Poate mai curînd e încredere în tine însuţi. Nu crezi că tu eşti un om care ai putea fi înşelat. Asta-i! Şi-i foarte urît! Foarte urît, Sandule !... Şi nici n-a mai vrut să vorbească. S-a culcat, tăcută şi deşi era obosită, n-a adormit curînd. A stat acolo, cu spatele la mine şi a tăcut. Eu n-am dat nici o importanţă discuţiei. Mi-am zis : „Are şi ea toane. Nu există femei fără toane 1" Am aflat mult mai tîrziu, că anume întîrziase după o şedinţă de sindicat, cu nişte prietene la un restaurant. Poate atunci s-o fi născut în ea teama pentru fericirea ei de femeie. Nu ştiu dacă a fost jphiar aşa, dar asta deduc din reconstituirea pe care o fac azi — zadarnic. TIMPUL 49 Peste cîteva zile s-a întîmplat s-avem o întreagă după amiază liberă. Am discutat atunci mult. îmi aduc bine aminte cît a fost de bucuroasă că putem sta atîtea ceasuri singuri. Am făcut nebunii, ne-am jucat ca pe vremuri, ne-am necăjit în glumă, am inventat pretexte imaginare de gelozie, ne-am supărat, ne-am împăcat. în tot jocul acesta însă a fost pe undeva o notă forţată. Nu mai eram chiar aşa de copii, încît jocul să fie o bucurie prin el însuşi. Era mai mult retrăirea amintirii. Eu nici nu mi-am dat seama. Am intrat în joc, pentru că-i plăcea ei, dar ea voise mai mult. Şi mai spre sfîrşit, obosită, a devenit decodată serioasă. M-a întrebat: — Sandule, tu mă iubeşti ? întrebarea mi s-a părut deplasată poate, chiar prostească. I-am răspuns j —■ Nu. Cum o să te iubesc ? — Să lăsăm gluma, Sandule. Mă iubeşti. Ştiu. Dar nu mai e cum ă fost la început. — Nici nu poate fi chiar aşa. Au trecut cîţiva ani de-atunci. — Nu-i vorba de asta. N-am uitat niciodată lucrul ăsta că noi vom îm-bătrîni. Dar m-am gîndit mereu că dragostea noastră nu trebuie să îmbătrî-nească. Aşa am înţeles eu. —• Aşa înţeleg şi eu. — Poate. Nu ştiu. Mă tem că nu înţelegi chiar aşa. Nu mai eşti chiar aşa de curios de mine ca ia început. Eu nu înţelegeam ce vrea să spună. N-aş fi înţeles atunci nici dacă mi-ar fi spus-o direct. I-am răspuns : — Acum nici nu-i nevoie. Te cunosc doar întreagă. — Nu ştiu dacă mă cunoşti. Oamenii nu rămîn mereu cum au fost. Se schimbă. Noi acum nu mai vorbim decît despre mărunţişuri. Despre altele nu, ca mai de mult. Şi-am avea atîtea despre care să vorbim. — Eva, dragă, ce ţi-a venit ? M-a privit cu tristeţe. — Nu mi-a venit din senin. îmi dau seama că de la un timp, soarta mea te interesează mai puţin. — Prostii! — Ce bine-ar fi să fie prostii! Uite ! în ultima vreme lipsesc mult de-a-casă. Mereu eşti singur după amiaza. Stai şi citeşti nici nu ştiu ce. — Cărţi... — Cărţi!... Niciodată nu m-ai întrebat unde-am fost, ce-am făcut» — Doar nu-i fi stînd la taclale cu precupeţele în obor ! ? — Ei vezi, asta-i. Tu nu eşti capabil să crezi despre mine un lucra fia. De ce ai aşa de mare încredere în mine ? — Asta-i bună ! Acum nici asta nu-i bine că am încredere în tine ? ! — Pentru că mă iubeşti, numai de aceea ? Nu i-am mai răspuns. Mă supărasem. — Ah ! ce prostii vorbesc şi eu — a continuat ea. Poate fi şi dragoste. Poate fi şi dezinteres. Cine ştie ?... Eu tot n-am răspuns. „Toane ! — m-am gîndit. Simte că tinereţea se trece şi-i puţin tristă. Pînă mîine-i trece". Pe ea poate o obseda acest lucru, mă gîndesc azi. Atunci însă uitasem ; a tăcut şi ea. Pe urmă ne-am culcat şi n-am mai vorbit. A doua zi a fost veselă, ca de-obicei. „I-a trecut", mi-am 4 — V. Romînească nr. 6 50 REMUS LUCA spus şi nici nu m-am mai gîndit la asta. Veselia ei însă nu era chiar veselie, ei o tactică femeiască pe care disperarea i-o impunea. Ai să vezi mai încolo, lot in vremea asta s-au mai întîmplat unele. în seria mea, eram cel mai bun student. Fusesem remarcat cu prilejul unor semmani pregătitoare. Mi-am cunoscut colegii, cei mai mulţi oameni ca mme lucrînd pe la fabricile din Bucureşti. S-a organizat un cerc, cu scopul de a facilita învăţatul. In cercul acesta, care se întrunea la locuinţa unuia dintre noi, am cunoscut-o pe Liliana, căreia noi îi ziceam tovarăşa Lili. Era laborantă la „Republica". Se trăgea dintr-o familie de funcţionari. Se descurca destul de bine la studiu. Nu era chiar o fiinţă uşuratică şi era destul de frumoasă. Ne-am împrietenit şi de mai multe ori m-a chemat' acasă la ea, ca să învăţăm. Ştii că nu prea am experienţă în privinţa femeilor. Cît am fost flăcău, am avut şi eu cîteva aventuri, dar după ce m-am însurat, nu m-am mai uitat la alte femei. Nu-mi puteam da seama că Liliana s-ar gîndi şi la alte celea. O cunoştea doar şi Eva şi ştia că merg uneori la ea acasă să-învăţăm. Simţeam că n-o simpatizează, dar n-a spus nimic. Mă întreba doar mereu, cînd venea vorba de studii şi de colegii mei : — Ce mai face Lili ? Şi mă privea atentă, drept în ochi. Destul că într-o după amiază, cînd m-am dus la ea, după înţelegere, a trebuit să sun de vre-o trei ori. „Nu-i acasă" — m-am gîndit, după un timp, şi-am dat să plec. Atunci s-a deschis uşa şi-a răsărit capul Lilianei, învelit în prosop. Era îmbujorată la chip. M-a chemat înăuntru. Era în capot. Rîdea. — Iartă-mă te rog, că te-am făcut să aştepţi. Am făcut baie şi-mi place aşa de mult să stau în apă, c-am şi uitat că vii. Ia loc te rog. M-am aşezat pe un taburet. Ea s-a aşezat în faţa oglinzii şi desfăcîndu-şi părul a început să se pieptene. — Termin îndată şi putem începe. Nu te superi... Locuia într-o garsonieră cam strimtă, în care mobila abia încăpea. Era acolo un divan pentru o singură persoană, un dulap mare cu trei uşi şi o toaletă cu oglindă mare. Mai era şi o măsuţă rotundă, cu trei picioare şi vre-o patru taburete tapiţate. Şedeam cam aproape de ea şi m-a izbit mirosul părului ei, bogat şi lung. Era o aromă ciudată, amestec de dresuri şi de floare. Am văzut că mă priveşte prin oglindă şi că-i sticlesc ochii. Nu-şi mai ţinea capotul şi s-a deschis. Şi-am văzut că sub capot e goală. Mi-am întors privirile jenat şi am aprins o ţigară, foarte atent la chibrit, la scrum, la vîrfurile degetelor mele. I-am auzit,rîsul, dar nu m-am întors spre ea. Aş fi vrut să plec. Mă simţeam prost. Dar nu eram capabil de gestul ăsta. Ceva, mai mult decît curiozitatea, mă ţinea lipit de taburet. Ea continua să se pieptene. Am înţeles că mirosul acela tulburător nu vine de la păr numai, ci de la trupul ei, de curînd ieşit din apa în care amestecase parfumuri. M-a întrebat : — Sandule, de cînd eşti însurat cu Eva ? — De mult — i-am răspuns. — E foarte frumoasă, Eva, a continuat ea. — Da, am spus eu. — Am văzut-o la bal, astă iarnă, la fabrica lor. A avut mare succes. — Cred. — Tu de ce nu te duci la baluri ? — N-am timp. TIMPUL 51 -— Rău faci. S-a ridicat şi trecînd foarte aproape de mine, a intrat în baie. A fost o clipă de spaimă. Cum păşea, îi vedeam formele prin mătasa capotului ce i se lipea de piele. Era tînără şi subţire. Simţeam pornirea să întind mîna şi să pipăi muşchii ce-i jucau în mers. Am aprins o altă ţigară. N-a stat mult în baie. — Fumezi cam mult, a spus şi s-a aşezat pe divan, foarte aproape de mine. îi simţeam genunchiul, atingîndu-mă de şold. — Eeei, acum ce facem ? a zis. Fără s-o privesc, am întins mîna şi i-am cuprins mijlocul. M-a sărutat, ea întîi, scurt, nervoasă şi-apoi m-a tras de păr : — Ce copil eşti! Mă îndrăgostesc ca o proastă de tine, şi tu, lemn ! Cînd am plecat, spre seară, eram ca ameţit. Nu-mi venea să cred ceea ce se întîmplase. Mi-era şi ruşine. Cum am să dau ochi cu Eva ? Dar se pare că nu-i chiar aşa de greu să taci, cînd ai ceva de ascuns. Pe Eva n-am găsit-o acasă. Mi s-a părut că-i un mare noroc. M-am culcat repede şi am şi adormit. Eva a venit tîrziu. Se mişca uşor prin dormitor, dar tot m-am trezit. Am privit la ea, speriat. Ea a rîs. ■— Ce-i, somnorosule ? — Nimic. Am dormit şi m-ai trezit. Am mîngîiat-o şi am sărutat-o mult, cu un fel de sete. Pe urmă însă mi-a fost ruşine. Simţeam că am înşelat-o mai mult acum, decît cu cîteva ceasuri înainte. Eu aş fi vrut să rup cu Lili chiar de a doua zi, dar ea nu voia să se astîmpere. Situaţia asta nu-mi plăcea, dar n-aveam curaj s-o curm. A durat vre-o lună totul şi cine ştie, poate ar fi durat mai mult, dacă pînă-n cele din urmă Eva n-ar fi simţit ceva. M-a întrebat într-o seară, cînd m-am întors tîrziu acasă : — Spune-mi, Sandule, ce mai face Lili ? — Bine, i-am răspuns. învaţă. — E deşteaptă ? — tlm. Aşa şi aşa. Nu-i proastă... — îţi place ? — Ce vrei să spui ?... Simţeam că mă înroşesc. — A, nimic. Am întrebat dacă-ţi place aşa, ca om. — Dar ce ţi-a venit să mă întrebi chiar de ea dacă-mi place ?! — Cred că e primejdioasă pentru bărbaţi. — De ce ? — E o impresie... Am văzut-o de cîteva ori cum se uita la tine. Ori te iubeşte, ori îi plac bărbaţii, aşa, în general... — Te-ar deranja ? M-^m uitat în ochii ei. Mă privea bănuitoare şi cu frică parcă, dar glasul ei era cel obişnuit. Eu însă mă simţeam foarte încurcat şi nu ştiam ce să fac. Ar fi trebuit să-i spun atunci totul. Dar nu i-am spus. Peste vreo cîteva zile, m-am întîlnit cu Liliana la Institut, întîmplător. Ieşind, m-a luat de braţ şi mi-a spus: — Să bagi de seamă. Eva bănuieşte ceva. S-a interesat de mine. — Unde ? — Printre colege. Abia atunci am avut curajul unui gest decisiv : 52 REMUS LUCA — Uite, Liliana. Trebuie să terminăm. — De ce ? Ţi-e frică ? — Nu de-aceea... Dar ceea ce facem noi nu-i cinstit. — Şi pînă acum nu ţi-ai dat seama ? — Ba da. M-am gîndit mult. Dar n-am putut să iau o hotărîre. Fata a început să plîngă acolo în stradă, de se uitau trecătorii la noi,, ca la o curiozitate. — Linişteşte-te, Liana. — Merci. Eşti şi tu ca toţi ceilalţi. Ţi-ai făcut plăcerea. Acum bonjour,. Pleacă. Hai, du-te. Pocăieşte-te. Cere-i iertare. Aşa m-am despărţit de Liliana. Ea m-a mai căutat de multe ori, mi-a şi trimis scrisori, dar m-am ferit s-o mai întîlnesc singură. Cu vremea, am şi uitat de ea. Dar Evei tot nu i-am spus nimic atunci, ci mult mai tîrziu. M-am pregătit de multe ori să-i spun, dar mereu intervenea cîte ceva.. Examenele, cursurile, fabrica, începusem să fac mici inovaţii şi Eva se arăta, foarte interesată de ele. Cred că-mi ieşise cu totul din cap, cînd înfr-o seară?, pe neaşteptate, ea m-a întrebat: — Sandule, tu ai putea, cum să-ţi spun, să mergi la altă femeie ? =■— Cum adică ? — Să fii cu altă femeie cum eşti cu mine... — Da, i-am răspuns eu, fără să-mi dau seama. — Sandule ! a strigat ea. — S-a întîmplat odată, Eva. — Cînd ? — Păi, anul trecut. — Cu Lili... — Da. A început să plîngă şi multă vreme n-a rnai spus nimic. Apoi, mai tîrziu.. după ce s-a mai liniştit, m-a întrebat : — Şi mai sînteţi şi-acum ?... — A, nu... Am terminat de mult. Am şi uitat. — Crezi că aşa ceva se poate uita ? — Da, sigur. N-a fost un lucru serios. •— Dar ce a fost ? — Păi, înţelegi şi tu. S-a întîmplat. Ce să fac !? Nu s-a spart cerul.... — Da. Nu s-a spart cerul. Dar m-ai minţit. — Zău nu ştiu cum s-a întîmplat. Trebuie să mă ierţi. Sînt un păcătos f — Mai şi glumeşti. Ar trebui să-ţi fie ruşine. •— Atunci mi-a fost ruşine... — Şi-acum, gata. A fost, a trecut. Nu ? — Păi. Ce să mai dăm importanţă. N-a fost dragoste. A fost o aventură.. E ruşinos, dar ce să-i fac. Să mă omor ? — Sandule dragă, ce uşor ţi-e ţie. Şi dacă te-aş fi înşelat eu ? — Tu eşti altfel de femeie. — Sînt altfel ? Poate nu sînt. Poate am fost şi eu tentată... — Nu se poate. : — Ba se poate. S-a putut... TIMPUL 53 — Ce vrei să spui ? Doar nu că m-ai şi înşelat ? îmi venea să rîd de iideia asta. A rîs cu amărăciune. — Nu, dragul meu. Nu te-am înşelat. N-aş putea să te înşel. Dar mi s-a întîmplat şi mie să fiu ispitită de o aventură. Eram convins că spune asta doar dintr-o măruntă pornire de răzbunare şi prea curios nici n-am fost de povestea pe care mi-a înşirat-o aproape peste vre-un an de zile, cînd, nu ştiu cum a venit iarăşi vorba. Mai întîi însă trebuie să-ţi mai spun unele lucruri. Ştii că în primii ani după eliberare, era printre noi un soi de modă a înfăţişării şi îmbrăcăminţii fără pretenţii. Puţini bărbaţi purtau pălărie, cravata nu prea avea căutare şi nici chiar dunga la pantaloni ; ne îmbrăcam în stofe groase, cămăşi pestriţe ; iarna, scurte şi cizme. Femeile noastre nu se rujau, nu se coafau, purtau ta-ioare aproape bărbăteşte croite, pantofi cu tocuri bărbăteşti şi ciorapi groşi de bumbac. Poate numai pentru că mă obişnuisem aşa am observat că Eva începe să se îmbrace altfel. Rochiile în care mergea la fabrică şi la cumpărături şi le făcea tot ea, acasă, dar pentru rochiile de stofă a angajat o croitoreasă, într-o zi, le-am găsit cercetînd într-un teanc respectabil de reviste de mode. Făceau o probă. Eva era cu bucăţile de stofă pe ea, prinse în bolduri. M-a întrebat dacă rochia are „linie". Nici nu ştiu dacă m-am uitat la ea. Am rxăspuns : — Are ! Şi am trecut în odaia mea de lucru. A început să folosească, discret, rujul. Şi-a tăiat părul şi mergea destul -de des la coafor. Şi-a cumpărat ciorapi de mătasă. Şi mă întreba des, dacă-i stă bine aşa sau aşa. — Desigur 1 răspundeam eu, aproape invariabil şi-mi vedeam de treburile mele fără să dau nici o importanţă acestor lucruri. „Aşa sînt femeile ! — mă gîndeam. Devin mai cochete, cînd simt că s-apropie vîrsta". Tot cam atunci, s-a apucat să înveţe. S-a înscris la liceul seral. între timp urmase şi .un ouns la fabrică şi devenise laborantă. Drept să-ţi spun, nici cu treaba asta nu mi-am prea bătut capul. Eva vrea să studieze. Foarte bine. Şi nu m-am mai gîndit la asta. Şi ar fi trebuit ■să înţeleg că nu doar din plictiseală i s-a năzărit să se apuce de învăţat. Lucra doar opt ceasuri pe zi la fabrică, se ocupa ea singură de toate treburile casei, •care sînt tot aşa de obositoare ca şi lucrul 'la fabrică. I-am propus să luăm o femeie care să se îngrijească de anica noastră gospodărie. N-a vrut nici în ruptul capului. După lungi şi repetate discuţii, mi-a spus, puţin mai răstit : — înţelege că nu se poate. Eu nu sânt şi n-am să fiu o doamnă niciodată. Trebuie să ştii. Nu sînt nici bătrînă, nici bolnavă, ca să-mi facă altcineva ceea ce pot face eu. Mama a fost servitoare şi ştiu ce înseamnă asta. -— Nu-i tot una. Am lua o femeie oare să ne ajute. Ne-am purta tovără-"şeşte cu ea. — Ce tovărăşie poate fi între stăpân şi servitoare ?! — Asta-i stîngism, Eva. — Fie stângism, dacă vrei, da.r eu n-am să iau femeie şi pace 1 Nu pot. Am ridicat din umeri şi curând aim şi uitat de asta. Gîndiul acesta, să înveţe mi i-a venit din plictiseală. îmi dau seama azi Şi-a îmbrăcat un costum, în care n-o mai văzusem, căruia i se spune „deux pieces". O rochie verde, croită simplu, pe corp, fără pliuri, puţin cam strâmtă sub genunchi, şi o haină din aceeaşi stofă, cu căptuşeala de mătasă neagră. Hăinuţa n-avea nasturi şi-avea nişte mâneci ciudate, sitrîmte la încheietura mâinii şi largi la cot. (interesant, cît de precis mi-aduc aminte de aceste lucruri, care atunci aproape că nici nu le-am băgat în seamă). Femeile începuseră atunci să poarte pantofi cu tocuri foarte înalte ; unora le pria, dându-le un mers elegant, altele se cam chinuiau, iar pe mine mă distra lucrul acesta cînd îl observam,. îşi cumpărase şi Eva o pereche de pantofi de-aceştia şi-am constatat că merge foarte bine în ei, cu multă graţie, "şi mă miram, pentru că nu mai purtase. Avea şi cioirapi de nylon, care se purtau de mai multă vreme, dar ea nu-şi cumpărase pînă atunci, pentru că i se păruseră prea scumpi. îşi rumenise obrajii discret şi buzele cu ruj. Şi încă din ajun îşi făcuse părul. Era foarte frumoasă aşa. Femeie trecută de treizeci de ani, cu chipul serios, cu trup plin, armonios, căruia îi lipseşte sprinteneala, dar a câştigat siguranţa în mişcări, mai moi acum, dar mai femeieşti. Cînd am fost gata amîndoi, m-a luat de braţ şi m-a dus în faţa oglinzii. — Sîntem frumoşi, nu-i aşa, tovarăşe ? — Mda, sîntem. — Şi încă tineri. — Ei, nu chiar aşa de tineri. — Ba, da. Sîntem tineri. Uite. Şi potriviţi. Nici nu se poate pereche mai potrivită ca noi. — Asta, da, am zis eu. 56 REMUS LUCA M-a sărutat. O simţeam în braţele mele, caldă, tremurînd de bucurie. M-iam înduioşat (nu înţeleg de ce) şi am sărutat-o lung. Mi-a primit sărutarea cu ochii închişi, pierdută. Cînd şi i-a deschis, o mai ţineam în braţe, privind la chipul ei frumos. Am văzut atunci lacrimi în ochii ei. Şi pe faţă un surîs pe care de mult nu i-1 mai văzusem. — Să mergem, Sandule. Să nu întârziem. A fost o petrecere veselă, neceremonioasă. Erau toţi acolo oameni simpli. Se dansa tango şi vals şi foxtrott, dar se amestecau şi obiceiurile autohtone. A fost şi un 'dans ou mătura. A apărut nu ştiu de unde o mătură, care era aruncată în mijlocul sălii; pînă se număra la trei, fiecare bărbat trebuia să-şi găsească o parteneră, cel rămas fără dansatoare, trebuia să joace un dans întreg cu mătura ; îţi poţi închipui cît haz se făcea. Eu am dansat cu mătura poate de vreo cinci ori. Pe urmă un bărbat sau altul era legat la ochi şi trebuia să prindă o fată, dintr-un pâlc întreg, avînd dreptul s-o sărute ; ascuns în mijlocul pilcului, sta un bărbat cu mustăţi mari, îmbrăcat în rochie, acesta îi cădea celui legat la ochi în braţe şi se lăsa pupat pe mustăţi. Se rîdea cu sughiţuri. Dar plăcinta cu surprize, în care eu am găsit o planetă : „Eşti o fire simţitoare, ai să te măriţi cu un băcan", iar Eva alta : „Ai să fi grad mare în armată, dar n-ai să mori de glonţ, ci de of la inimă". N-a lipsit nici tortul foarte frumos decorat, plin cu pastă de cartofi, nici glumele cu magnetofonul; ne-am jucat şi de-a bîza şi de-a ascunselea. Eva a dansat mult, invitată mereu de bărbaţi. Dansam şi eu din cînd în cînd, mai ales la insistenţele ei. ,,Danseaz-o pe Aurica. Skutem prietene. Să nu creadă că te ţii mîndru". Şi mereu, cu oricine dansa, Eva mă căuta cu ochii, privindu-mă surâzătoare, fericită. Aurica era prietena ei mai bună, în Bucureşti. Am dansat cu ea de vre-o două sau trei ori. Mi-a spus : — Eva e foarte frumoasă în astă seară. -— E frumoasă ca de obicei, am zis. — Da, sigur, dar în astă seară parcă străluceşte. Ţine foarte mult la dumneata. •— Mi-i doar soţie. — Ei, da. Nu toate soţiile pot fi aşa de îndrăgostite. Te iubeşte ca o fetişcană. Sandu în sus, Sandu în jos. Eu ştiu despre fabrica dumneavoastră mai multe decît despre a noastră. — Nu, zău ?'!.. -— Aşa cum îţi spun. Uite şi-acum, vorbeşte cu dansatorul ei, dar e cu ochii la dumneata. Pe urmă s^a jucat periniţa. Cînd a ajuns la Eva, ea s-a îndreptat, legă-nîndu-se în ritmul jocului, spre mine şi aşternînd jos basmaua, a îngenunchiat. Au început ceilalţi să protesteze în glumă. „Nu-i valabil! Nu-i valabil!" „Aveţi destul timp acasă !" „Să nu trişăm, tovarăşi!" Prietenele ei s-au repezit s-o ridice. Ea s-a înroşit, dar n-a cedat. Am îngenunchiat şi eu. Ne-am sărutat. Ne-am întors în zori. în maşină, şi-a rezemat fruntea de umărul meu. M-a strîns de mină şi mi-a spus, închizînd ochii, ostenită : ■— Cît a fost de bine ! Nu-i aşa ? — A fost foarte bine, i-am spus. Acasă, n-a vrut să se culce imediat. — Să mai stăm aşa. M-a prins de mînă şi ne-am aşezat pe marginea patului. — Aşa de greu ajungem să fim împreună ! TIMPUL 57 — Doar sîntem tot timpul împreună. — Dar nu aşa ca acum. N-am înţeles, dar n-am întrebat-o. Atunci mi-a povestit ea cum a fost ispitită. — L-ai văzut pe bărbatul acela înalt, brunet, îmbrăcat elegant, care a vrut să danseze mereu numai cu mine ? — Da, i-am răspuns, dar eu nu remarcasem nimic. ■—• E Costescu. Inginer la noi. Burlac. Un muieratic fără pereche. S-a Îndrăgostit de mine. Ascultam numai cu o ureche. Primisem în ajun întrebările unui interviu Ia o gazetă şi mă gîndeam dacă să dau şi poza ce mi se ceruse sau să-1 las 'fără poză. — Eu eram singură. M-a chemat mereu Ia operă, Ia teatru. Nu ştiu -dacă-mi place Costescu. Nu cred. Dar e măgulitor cînd un bărbat ca el devine -atât de insistent. Şi odată m-am dus. S-a purtat foarte drăguţ şi delicat. M-a invitat la masă, la „Continental". Nu m-am dus. M-a adus acasă cu maşina şi mi-a sărutat mîna la despărţire. Mi-a spus : „Iţi sînt recunoscător 1" Apoi m-a chemat iar, dar n-am mai vrut să mă duc. Mi-era teamă de el, nu ştiu de ce. Odată s-a îmbolnăvit şi a lipsit mult timp de la fabrică. Când s-a făcut xnai bine mi-a telefonat şi m-a rugat să mă duc să-1 văd. „Privirea dumitaîe m-ar vindeca de tot" — mi-a spus. Mi-a fost milă de el. I-am dus flori şi portocale. A fost foarte bucuros. Mi-a luat mîna şi-a ţinut-o mult ân mîna lui, strîngîndu-mi-o. Mă simţeam jenată şi nu ştiam cum să plec mai repede. M-a ;mai chemat la teatru, dar nu m-am dus. Odată a fost un bal la noi, cînd tu n-ai vrut să vii şi m-am dus singură. .A dansat mereu cu mine, iar cînd dansam cu alţii, el s-aşeza la masă şi bea. Mi-a dat şi mie să beau şi m-am ameţit. Mi-a propus să facem o plimbare la şosea, cu maşina, să ne mai iasă ameţeala din cap. Am acceptat. Avea un B.M.V. Se lăuda că 1^ cumpărat de la talcioc, bolnav de moarte, pe mai nimica, şi 1-a pus pe roate el cu mîinile lui. Conducea cam neatent şi ou viteză mare. M-am temut şi l-am rugat să mă ducă acasă. Dar m-a dus la el. Nu ştiu «un m-am trezit în odaia lui. Eram obosită şi m-am aşezat într-un fotoliu. Mi-a dat un pahar de coniac, — zicea că asta te trezeşte. M-am ameţit mai xău. Nu ştiu cum, dar mi se părea că-i un bătrbat simpatic şi parcă doream să se întîmple ceva neobişnuit. M-a sărutat. Simţeam cum mă înfior toată. L-am sărutat şi eu, nu-mi dau seama cum de mi-a venit. Mă simţeam aţîţată. Aş fi vrut s-alerg, să sparg ceva. Dar îmi simţeam mîinile şi picioarele moi, de parc-aş fi fost bolnavă. Mi-a mîngîiat părul şi umerii şi m-a sărutat pe ceafă. Mi-a plăcut. Am rîs gîdilată şi i-am ciufulit frizura. M-a luat în braţe şi a început să •mă sărute ca un apucat. Mi-a descheiat bluza şi-atunci l-am pălmuit. Am început să plîng. Mi-am luat repede pardesiul şi am fugit. Mi-era ruşine. Am vrut să-ţi spun chiar atunci. M-am temut. Mă gîndeam că n-ai să mă crezi şi cine ştie ce se mai poate întîmplă. Doar puţin a lipsit să greşesc. Mi-aş fi pierdut toată fericirea mea. Şi-ai fi fost şi tu nenorocit. I-am spus : ■— Da. Se întîmplă. Sînt şi bărbaţi din ăştia. M-a privit uluită. Era ceva chinuit în chipul ei, ca o întrebare decisivă. Dar n-a spus nimic. Mi-a lăsat mîna şi s-a ridicat. S-a îndreptat către fereastră şi a rămas acolo, privind în stradă. Poate plângea. Nu ştiu. Eu m-am culcat. JBrarn tare obosit şi a doua zi mai voiam să lucrez. 58 REMUS LUCA în vara care a urmat, am obţinut o odaie, la o casă de odihnă, pentru o lună de zile. Eu n-am putut să mă duc, a trebuit să-mi am în concediul. A plecat singură, şi nu prea bucuroasă. Se pregătise mult pentru vacanţa aceasta. Trebuise să intervină în multe locuri ca să-şi poată lua concediul odată cu al meu. A lucrat şi ore suplimentare, a trebuit să aranjeze cu colegii. Şi-a lucrat haine de excursie şi mi-a comandat şi mie. A strîns bani, să avem acolo de cheltuială. A cumpărat cărţi de citit şi un aparat de fotografiat. Era veselă gîndindu-se că o să fim o lună întreagă împreună zi şi noapte şi n-o să avem' alte griji decît să ne ocupăm unul de celălalt. S-a întors după o săptămână. M-am trezit numai că intră în casă, cu geamantanele în mînă, le trînteşte în mijlocul odăii şi-mi sare în braţe, săru-tîndu-mă ca o disperată. — Ce-i cu tine, Eva ? — Nimic. N-am mai putut să stau. Mi-a fost dor de tine... — Vai, ce copil eşti. N-ai făcut bine c-ai plecat. — Tu nu înţelegi că n-am putut să stau fără tine ? — în fine. N-o fi moarte de om, c-ai plecat de-acolo. — Tu ai putea sta o lună departe de mine ? — Nu ştiu. — Vezi, nici tu n-ai putea. Las', nu-i nimic. O să-mi fac .concediul* acasă şi măcar după amiezele vom fi mereu împreună. Dar n-a fost după dorinţa ei. Eu mă simţisem bine, în aceşti ani din. urmă, îngropat în lucrul meu. Şi am continuat aşa, oomplăcîndu-mă în situaţia asta. Pe Eva am lăsat-o mai singură. în casa noastră era multă tăcere. îmi gătea, îngrijea de ale casei, îmi făcea cafele. Avea grijă să am ziarele şi ţigări. Nu mai chema prietene Ia noi,, nu mă mai chema să merg cu ea, ştia că n-o să găsesc timp. Aşa au trecut, ultimii ani. „>, Devenise tot mai tăcută, preocupată. Şi parcă vorbeam şi mai puţin între noi, decît înainte. Mergea singură la cinema, singură la teatru, la operă. Citea mult acasă. Şi stătea multă vreme dusă pe gînduri. Uneori, cînd o întrebam, îmi povestea subiectul vre-unui film, dar nu-I mai comenta. Simţea că nu mă interesează. Odată a început să-mi povestească despre o prietenă de a ei,, care se îndrăgostise de un bărbat însurat şi a ajuns să trăiască cu acesta, fără ca. el să se fi despărţit de nevasta lui. — Cum se poate asta ? — m-a întrebat, dar eu nu fusesem atent lai toate amănuntele şi am răspuns în doi peri : — Se întîmpîă. — Dar nu e bine că se întîmpîă. — Sigur că. nu e bine. — Tu ce-ai face într-o situaţie ca asta ? — Aş divorţa şi m-aş căsători cu fata. — Şi copiii ? — I-aş lua ou mine. — Dar legea nu ţi-i dă. — Atunci poate m-aş despărţi de fată. — Dar se iubesc ! — Prea e complicat. Nu mă amestesc. — Da. E complicat, dar o soluţie trebuie să existe. TIMPUL 59 — Nu ştiu. Dar cînd se întîmplă astfel de lucruri cu un om însurat, înseamnă că nu şi-a pornit bine căsnicia. A greşit. Plăteşte. — Grozav eşti. Doar se întîmplă să se strice şi căsnicii pornite bine. Nu crezi ? — Poate. Dar nu prea am timp să mă ocup de astfel de chestii. — E bine ca omul să se ocupe şi de astfel de chestii... — Poate... Dar n-am timp. — Da, sigur... Şi cîteva zile a fost mereu îngîndurată şi parcă tristă. Am crezut că o întristează soarta prietenei sale. Poate însă că atunci începuse să-1 iubească pe Anton. Au fost colegi la şcoala primară. Şi după aceea, un timp, cît a stat Anton la T., ucenic la fabrica de mobile, au fost prieteni. Pe urmă, Anton a plecat la Bucureşti şi nu s-au mai văzut. S-au întîlnit întâmplător acum vre-o trei ani, în tramvai. Era şi mi se pare mai este tehnician la o fabrică de mobile. Nevasta lui a murit mai de mult şi nu s-a recăsătorit. Eva mi-a povestit că se întâlnesc din cînd în cînd şi merg împreună la teatru sau la cinema, sau pur şi simplu se plimbă pe stradă. N-am dat importanţă. Am aflat acum, ieri mi se pare sau alaltăieri, nici nu ştiu de la cine, că Eva s-a mutat la Anton. Şi-acum ce să-ţi mai scriu ? Să mă scuz ? Importanţa activităţii mele ? Dar soarta unei femei iubite nu-i cel puţin tot atît de important lucru ? Că n-am făcut nimic, după plecarea ei, ca s-o rechem ? Zadarnic aş mai chema-o, Eva nu-i femeia oare se întoarce după ce a făcut un pas ca ăsta. Nici n-am căutat-o. Sandu P. S. Am recitit azi scrisoarea şi mi s-a făcut ruşine. Dacă ieri, cineva mi-ar fi spus : eşti un orgolios — aş fi rîs cu poftă. Acum însă n-am nici o poftă să rîd. în fond, toate se conjugă. Cînd faci din tine măsura tuturor lucrurilor, foarte uşor consideri pe ceilalţi ca lipsiţi de importanţă ; cînd eşti atît de plin de tine, lîngă sufletul tău nu mai încape alt suflet, rămîi singur. Dragul meu, tot ce ţi-am înşirat pînă acum e adevărat, dar nu-i tot adevărul. Cîteva mărunţişuri tot am uitat şi îşi au şi acestea însemnătatea lor. Să-ţi povestesc. Acum un an, într-o sîmbăta avea loc la Giuleşti finala campionatelor de box. Eva invitase nişte prieteni şi se pregătise. M-a rugat mult să rămîn acasă. Rar s-a întîmplat să insiste ca atunci. Eu nici n-am discutat. M-am dus la Giuleşti şi am lăsat-io pe ea acasă. Mai tîrziu, chiar în iarna asta, de revelion, aveam invitaţii la fabrica noastră şi Eva era foarte bucuroasă că vom petrece sărbătorile împreună. Şi tocmai atunci s-a organizat o vînătoare de lupi la Costeşti. Eva iarăşi a insistat să nu mă duc. A şi plîns. M-am dus totuşi. S-or mai fi întîmplat şi altele de felul ăsta. Acestea mi le amintesc doar pentru că ea s-a împotrivit. La cîte n-a renunţat pentru mine şi de cîte ori ! Eu n-am renunţat niciodată la nimic pentru ea. Am ţinut cu atîta îndărătnicie la timpul meu şi acum trebuie să înţeleg (cu cîtă amară satisfacţie mă pedepsesc — înţelegînd !) că nici nu era doar timpul meu. Nimeni nu are un timp al său care să-i aparţină în exclusivitate, nimeni nu poate fi atît de singur. Timpul meu era şi al ei şi al altora care mi-s. dragi; trăinduil doar pentru mine nici nu l-am trăit şi am împiedicat-o şi pe ea să-1 trăiască. REMUS LUCA P. P. S. Bine că n-am pus încă scrisoarea la cutie. Am găsit în vestibul o scrisoare a Evei către Otilia, prietena ei din T. O pierduse probabil la plecare. Am deschis-o şi am citit-o. Iat-o. Ţi-o trimit. Poţi s-o citeşti. Ai să înţelegi că vina mea-i mai mare decît credeam. Scrisoarea Evei către Otilia : Dragă Otilia, M-am hotărît. Plec. Sandu a devenit atît de străin de mine şi de tot ce a însemnat cîndva viaţa noastră, încît nici nu-şi dă seama cît m-a tăcut să sufăr. Sînt pentru el, acum, ceeea ce-i o mobilă sau o simplă femeie de servici care îl scuteşte de treburile mărunte ale casei. Sentimentul lui pentru mine a încetat de mult să fie dragostea; e numai necesitatea unei femei şi a unei menajere. Dacă ar putea să facă un aparat care să-i aducă atunci cînd îi trebuie cafeaua, mîncarea, cămăşile şi ciorapii cusuţi, nici n-far simţi că şi eu sînt pe aproape. Cum crezi că aşa ceva se mai poate îndura ? Mă sfătuieşti să nu dezertez, să mai lupt. „Dacă îl iubeşti, eşti datoare să lupţi" — zici tu. Dacă îl iubesc... Acum nu-1 mai iubesc. Există vre-un om în lumea asta care să ţină la umanitatea lui şi a cărui dragoste să reziste nepăsării ? Atunci de ce să mai lupt ? • Ce rost ar avea ? Oare câţi ani am tot luptat ? Cînd ne-am întâlnit şi ne-am îndrăgostit unul de celălalt, n-a fost nevoie de nici o luptă, nici unul din noi n-a fost cucerit de celălalt. El a avut nevoie de mine fiindcă mă iubea, eu am nevoie de el fiindcă-1 iubeam. Şi-acum să mai lupt... Cum ? Să-1 rog să aibă milă de mine ? Sau măcar să-mi fie recunoscător pentru cît am făcut pentru el ? Dar oare numai pentru el am făcut asta ? Am făcut-o şi pentru mine. Şi dacă nu înţelege asta, şi am să-1 fac să înţeleagă, crezi că se mai poate repara ceva ? N-am nevoie de înţelegere fără dragoste. 'Sandu este tocmai acel bărbat pe care-1 voiam sau întreg al vieţii mele sau de loc. Cîndva am fost şi eu acea femee care era întreagă a vieţii lui, dar acum în viaţa lui nu mai este loc pentru mine ; viaţa lui nu mai e şi viaţa mea, viaţa mea nu mai e şi a lui. Despărţirea noastră nu de azi începe, ci s-a întîmplat mai demult. Zici că nu-i cinstit să plec la Anton. Că nul iubesc. Greşeşti, ll iubesc. Nu aşa cum l-am iubit pe Sandu. Aşa nici nu se poate iubi, decît o singură dată şi un singur om. Dar nu mai am optsprezece ani. Da, Anton nu se poate compara cu Sandu ; nu-i o inteligenţă scînteietoare şi nici aşa de cult. E un om obişnuit, dar mi-i drag pentru bunătatea lui, pentru chibzuinţă lui, pentru că e prietenos, atent, sincer. O să ne înţelegem. Pentru că nici el, nici eu nu aşteptăm unul de la altul decît ceea ce putem oferi unul altuia. Poate că o să mai pot avea copii, o să-i creştem, o să îmbătrânim liniştiţi. Am să-ţi mai scriu. Cu drag, Eva. FLORENŢA ALBU' NOAPTEA COMORILOR /n noaptea asta, pentru ultima dată are să-şi joace duhul pămintului flăcările albastre peste ogoarele-nguste. La miezul nopţii salcîmii vor îngheţa la capul locului, căţeii pămintului au să tacă şi din muşuroaiele răzoarelor au să se ridice — pentru ultima dată — împărţite, sfirtecate, calice, flăcările albastre deasupra comorilor. Nici o cazma n-are să se-nfigă cu sete, nici o brazdă nu va luneca peste hat să cuprindă comoara adlncului. Cuţitele nu vor mai sclipi drăcesc, în faţa ochitor omului-lup. In noaptea asta, noaptea comorilor, oamenii au să doarmă. Mine, In zori, ultimile ogoare înguste îşi vor uni flăcările albastre, sfirtecate de haturi, cu flacăra-naltă a marelui lan — PASTEL OBIŞNUIT Şi duhul ţarinii — balaur cu sute de limbi, îşi va găsi capetele şi — potolindu-se, n-are să mai bage zîzanie-n oameni — PASTEL OBIŞNUIT Cădea ploaie de primăvară, venea drept şi prin mii de ace da sînge ţărînii — într-o transfuzie firească şi simplă de cînd lumea. Tractoarele aşteptau să se-nfăptuiască minunea obişnuită a contopirii pămînlului cu apele cerului şi oamenii stăteau tn ploaie cu frunţile late, ridicate spre tîmplele cerului. Undeva, dincolo de nori. se auzeau cocoarele. Şi oamenii aşteptau liniştiţi lingă tractoarele de fier şi oţel şi totul era puternic şi calm şi firesc în acest peisaj. FLORIN MUGUR GÎNDURI DESPRE FRANŢA CUVÎNTUL „FASCISM" Paharele, pîinea şi sarea, la cina în doi. In seara aceasta, pe masă, nimic nu sclipeşte. S-a spus un cuvînt. Pîinea neagră îl simte adînc, pînă-n miez. Şi palmele-l string, cum ar strînge-un tăiş de cuţit. Tristeţea-ncleşlat se retrage în umbra obrazului sobru. Şi vinul roşcat şi amar, în linişte, îmbătrîneşte. La masa tăcută, doi oameni, dur, ca-ntre soldaţi se-nţeleg. In seara aceasta, pe masă, ■nimic nu sclipeşte. TRĂDĂTORI Ieşiră la lumină iarăşi; trec băţoşi, înfricoşaţi de umbra lor. Şi nu le e ruşine de bătrîna ce strînge-ntr-un cornet castane coapte, de negrii gunoieri, de bravii cîini ai trotuarelor... Crezuseşi c-au murit. Dar iată-i, ies din magazii, cu părul albit ca mucegaiul, mirosind a praf şi-a varză acră... Plini de ifos şi scîlciaţi ca nişte ghete vechi^ trec iarăşi trădătorii prin Paris. M OH AM ED DIB {tînăr poet alger ian) O R A S Cînd m-am trezit o stea atentă . de o extremă paloare cînta sub ploaie. Ploaia vîjîia acolo unde sîngele era vizibil şi oraşul se închise între ziduri şi pietre ; eu trebuie să aştept primăvara şi steaua care despică ceaţa Şi hoinar stau la pîndă. în romîneşte de Emil Man© ZORII MIJESC Zorii mijesc şi peisagiul este încropit din trăsături de sînge, de vînt, de tăcere şi de molcome furtuni. Cîntarea unui glas minunat cum să trăiască far a sfirşit pe deasupra colinelor fără să rupă orice înlănţuire — oh, cum să trăiască ? Cuibul meu e stratul de promoroacă ce se învălueşte-n moarte ~ dar ti şopteşti ■ „ba se termine exilul odată. Menta nouă a înflorit; In smochini s-au copt fructele ; Cu doliul, să se sfîrşească odată". în vremuri de supliciu, singură tu, Levănţică, fecioară cu inima tristă, singură tu poţi să cînţi astfel. Tlemcen, 25.XII.956, In romîneşte de George Demetru Pan VASILE NICOROVICI CALEIDOSCOP UMAN*) PSIHOLOGIA VIZITATORULUI Treapta de vizitator e obligatorie, ca şi copilăria. Chiar şi muncitorul cel mai vechi, cu stagiu de cîteva decenii, a trecut printr-nsa. De aceea vizitatorul e privit, totdeauna, cu condescendenţă, nu fără oarecare orgoliu şi mulţumire de sine; omul vechi, văzîndu-1, parcă i-ar zice: „Ştiu. că munca mea e ca oricare alta, dar tu, fiindcă eşti nou, mă crezi extraordinar, ceea ce nu-mi displace, ba chiar mă-ncîntă, cu toate că mă-ncurci de la treabă". Pentru omul vechi, vizitatorul e o bucurie şi o povară, ca orice oaspete. S-ar putea alcătui un studiu de psihologie a vizitatorului, definindu-i-se reacţiile specifice, după vîrstă, sex, ocupaţie, categorie socială. Iată cum : dacă, pe lîngă cele spuse mai sus, valabile pentru toţi vizitatorii, vezi pe cîte unul că întreabă pe omul vechi ce cărţi citeşte, dacă îşi iubeşte nevasta şi cînd merge la teatru — acela e un reporter ; dacă, dimpotrivă, nu zice nimic, stă şi priveşte, şi eventual are barbă — e pictor; dacă se plînge că-1 dor ochii, că-i tremură inima şi se jură că altădată nu mai calcă pe-acolo, e vizitatoare; dacă s-ascunde într-un colţ dosnic şi-ntreabă pe furiş : „mă, ia spune cum e pe aici ? cît se cîştigă ?" — e unul nou, venit să se angajeze la lucru ; dacă exclamă naiv : „Minuni mari, dumnezeeşti. Uite ce face ştiinţa, domnule. M-am zăpăcit cu totul. Nici nu ştiu dacă ăi de-acasă o să mă creadă, cînd le-oi povesti !" — e o rudă sosită de la ţară, pe la vre-un oţelar sau furnalist, sau dacă va spune cu superioritate : „Ei, şi, munca de-aici nu prea e grea... Dar oamenii sînt ambiţioşi între ei, ca ai noştri" — e un miner, fiindcă minerii cred, în genere, că muncă mai dificilă ca a lor nu există pe pămînt. Deci există diverse ipostaze ale vizitatorului. Insă, din orice categorie ar fi, vizitatorul are nevoie, întîi şi-ntîi de claritate. Un ghid, vrînd să pară interesant faţă de un grup, în care se aflau şi cîteva fete drăguţe, studente mi se pare, a început un logos pretenţios lîngă uzina cocso-chimică, arătînd cu mîna spre-o complicată încîlceală de conducte, turnuri, bazine, clădiri şi altele: „Ceea ce vedeţi aici e foarte simplu. Gazul de cocs vine pe conductă la temperatura cutare şi presiunea cutare. Aici, în prezenţa acidului sulfuric, pe care-1 cunoaşte oricine, se depune sulfatul de amoniu, sub formă de cristale albe. Sulfatul de amoniu se întrebuinţează în agricultură, ca îngrăşămînt. Apoi gazul trece în secţia de debenzolare — aceşti cilindri înalţi din faţa noastră, scrubere cum le *) Fragmente din volumul de reportaje : „400 de zile în oraşul flăcărilor". 5 — V. Romînească nr. 6 bb VASILE NICOROVICI mai zice — unde e stropit cu ulei solar de absorbţie. Temperaturile nu vi le mai dau, ca să fie mai simplu... etc... etc..." Şi tot aşa ta fiecare secţie, la fiecare agregat, de zeci de ori într-o jumătate de zi. Fetele se uitau la el ca la figura savantului doctor din comedia dell'arte, devenit personaj de dramă. Din cînd în cînd şuşoteau între ele, intrigate: ,,Ce-a spus, dragă, că e ceaunul ăla ?" Pe vizitator nu trebuie să-1 uluieşti cu vorba. El şi aşa e uluit, de cîte vede. In concluzie, starea de vizitator e un purgatoriu ; te curăţă de prejudecăţi. Noul venit compară ceea ce vede, cu ceea ce ştie de-acasă, şi dacă nu găseşte termen potrivit, inventează. Pentru artist oţelarul e un Prome-teu, pentru ţăran jgheabul de la furnal e scocul morii din sat. Şi-n genere, vizitatorul crede că, oamenii de-aici, de lîngă cuptoare şi coloşii de fier, nu mai fac, nu mai gîndesc altceva decît munca lor extraordinară. Cînd te-ai lepădat de aceste deformări, ai ieşit definitiv din purgatoriu. Atunci lucrurile capătă valoarea lor reală cu proza şi poezia lor severă. Nu mai recurgi ia comparaţii trase de păr. Ai devenit insensibil la zgomot, la loc şi! la fum. La elaborarea şarjei nu mai alergi să priveşti jocul de flăcări şi scîntei, ci stai pe platformă cu oţelarii, unde munca e mai încordată şi mai aprigă. Cînd mergi toamna la cocserie îţi pui cisnie de cauciuc şi haine de culoare închisă. Nu mai admiri la tot pasul peisajul industria!, ci păşeşti grăbit, pe drumul cel mai scurt. Nevoia, şi nu mobilul plăcerii, te-aduce aici, între stîlpi, între ţevi, între şine, pe viscol năpraznic, pe ceaţă copleşitoare, pe ploaie, noaptea la ora unu şi dimineaţa la patru, cînd nu te ghidezi decît după zgomot şi semnale de lumină, ascunse în abur şi-n pîclă. Ai renunţat la entuziasmul pueril, la curiozitate, şi mergi obosit, deseori plictisit, din obligaţia de a merge, de a fi acolo, într-un loc, la anume oră, fără ca prin aceasta să fi încetat, totuşi, să iubeşti acele locuri sumbre şi cenuşii, de care te simţi legat, nu prin sentimente trecătoare, ci prin datorii stringente, cărora li se supune întreaga ta fiinţă, dincolo de plăcere şi plictiseală. Din acea zi sau din acea clipă nu mai eşti vizitator OMUL DIN COMBINAT Deîinindu-1, deocamdată prin diferenţiere, am putea zice că omul din combinat este cu totul altceva decît ceea ce crede vizitatorul. Acolo, unde cel din urmă descoperă culori de amurg şi jocuri de artificii, celălalt judecă rodul muncii sale. Unul exclamă celest: „Ce şarjă grozavă", iar celălalt zice realist: „Aşi de unde, a fost numai de 40 de tone". Toată lumea preferă, ca anotimp, primăvara sau vara, lui îi place iarna, fiindcă atunci, la răcoare, lucrează mai în voie. In genere, toţi se feresc de flăcări, din cauza unor primejdii posibile, pe cînd el, lîngă foc e-n elementul său. Cînd trece de la o altă muncă la cuptor sau furnal, femeia, îngrijorată — îl mustră: „Ce te bagi omule, la foc? N-ai cîştigat destul şi-acolo?" Dar el nu poate altfel. S-ajungi lîngă foc eca şi cum ai avansa într-un post mai mare, în altă parte. Şi-apoi dacă s-ar teme de flăcări, şi-ar pierde trăsătura esenţială, ce-1 defineşte ca om din combinat. Are legături cu spaţiul din afara uzinei, oraşul şi casa lui şi invers, de-acasă cu uzina, prin mijloace care scapă profanului, ca un al şaselea simţ. Fumul, şi flăcările îi vorbesc de la distanţă, într-un limbaj limpede şi coherent. Pînă şi nevasta lui, stînd lîngă plită, la bucătărie, îţi poate spune, privind în direcţia combinatului: „Acum omul meu dă şarjă", după CALEIDOSCOP UMAN 67 locul de unde, la furnale sau oţelărie, vede că izbucnesc fascicole de lumină roşie. Copiii lui, printre primele noţiuni, învaţă să-ţi spue unde munceşte tatăl lor : la cazane, la motoare, la cocserie. Altfel, dacă n-ar şti măcar atîta, s-ar simţi el însuşi jignit, ca de-o scădere morală. De cresc mai măricei, copiii vin cu mama ia uzină să-i aducă de mîncare, cînd el lucrează ,,Ia 16 ore". (în trei săptămîni, o duminică pentru a fi posibilă rotirea schimburilor). Aşa, din fragedă vîrstă, ei se deprind cu tehnica şi focul, şi cresc în respectul muncii. Pentru omul din combinat uzina şi casa nu sînt despărţite. Lîngă furnal vorbeşte despre nevastă şi copii, iar nevestei şi copiilor le vorbeşte despre furnal. Şi în afară de uzină, omul din combinat e conştient de importanţa muncii lui, ca de un merit, de care trebuie să se ţină seama. „Eu lucrez la combinat", sînt cuvinte ce se rostesc pe un ton special, solemn, ca enunţarea unui drept din constituţie. Nicăieri ca într-un oraş muncitoresc, fie Petroşani sau Reşiţa, Moineşti sau Hunedoara, nu se vădeşte mai limpede adevărul elementar că obiectele de primă necesitate sînt echivalentul unei munci acerbe. Omul din combinat, ca şi fratele său minerul sau petrolistul, ştie că pîinea şi vinul, stofele şi ţigările, filmele şi meciurile de fotbal, există în oraşul său fiindcă el livrează zilnic vagoane şi vagoane de oţel. De aici derivă acuitatea cu care îşi revendică drepturile, ca un stăpîn : „Trebuie să mi se dea casă, fiindcă muncesc la combinat!". La prăvălie are pretenţia să fie servit cumsecade, la restaurant nu admite deţul botezat, şi în caz de conflict, el rosteşte dur, ca cel mai greu argument : „Eu muncesc, tovarăşe, la combinat!" Nimeni nu îndrăzneşte să-i pună la îndoială această calitate şi dacă vrea să-1 tragă pe sfoară, o face pe ascuns şi cu zîmbet politicos. Omul din combinat pare cenuşiu şi comun, atunci cînd îl vezi intrînd sau ieşind, la ora schimbului, alături de semenii săi, ca într-un furnicar uman, pe poarta întreprinderii siderurgice din Hunedoara. Dar acolo unde vizitatorul ia în consideraţie un generic ora din combinat, spre a-l deosebi de omul din petrol, de pe Bărăgan, sau din Bucureşti — abia acolo încep nuanţele şi diferenţierile, apar individualităţi, temperamente, caractere, şi-o lume de-o infinită policromie, ca-ntr-un imens caleidoscop uman. Şi cenuşiul are scara lui de nuanţe, ca să luăm în discuţie culoarea cea mai comună. De aceea pe omul din combinat ai putea să-1 diversifici chiar şi după acest aspect, în aparenţă uniform, pe care i-1 dau hainele sale de muncă. E cenuşiu-negru, lîngă bateriile de cocs, ca homarii ; e de-un cenuşiu-roşcat la aglomerator, din cauza prafului de minereu ; cenuşiu-uleios lîngă valţurile laminorului şi cu pete negre de fum, cu haina arsă, pe platforma furnalului sau la oţelărie, din pricina stropilor de metal încins şi a flăcărilor, care-1 asaltează în tot momentul. Dar abia dincolo de acest cenuşiu vestimentar, începe adevărata policromie lăuntrică a mobilurilor morale şi a pasiunilor. O DRAMĂ A CREAŢIEI Am asistat la una din cele mai grave drame colective ale omului din combinat. Dacă ar fi s-o scriu şi s-o denumesc, i-aş pune, nici eu nu ştiu de ce, acest titlu crud şi bizar : „Sub teroarea cornului de ţap". Poate la prima vedere nu s-ar justifica. Căci în aparenţă, e vorba de o simplă defi- 5* 68 VASILE NICOROVICI cienţă tehnică, ce s-ar putea enunţa şi aşa : „multă vreme uzina cocso-chimică n-a produs cocs de-o rezistenţă necesară furnalelor". Drama însă este a oamenilor de-aici. Luni şi luni de zile, cocsarii, negri ca funinginea, extenuaţi de căutări şi eforturi zadarnice culegeau din bunchere, în loc de cocs rotund, zdravăn, dur, sonor ca nuca uscată, un fel de materie neagră, fărămicioasă, Inertă şi informă, sucită bizar, ca un corn de ţap, bun de pus în sobe de tuci şi nu în furnale. Ştiam şi pînă atunci, că în colectivitate frămîntările psihice capătă o rezonanţă mai vastă. Fusesem martor la înmînări de drapele unor secţii fruntaşe, ori asistasem, din contra, la plata salariului în secţii rămase în urmă cu planul, ca să înţeleg ce însemnează bucurie sau mîhnire colectivă. Imaginaţi-vă numai această perioadă frămîntată, în toate aspectele el dramatice posibile. încercări zadarnice, căutări, comentarii. Unul a zis : ,.E greşit procedeul tehnologic". Altul, mai sceptic, relua : „Nu se poate face cocs din cărbune romînesc". Al treilea da soluţia : „Să importăm cărbune din Silezia". Pe cînd al zecilea sau al douăzecilea spunea de-acum alarmat : „Oare n-am clădit de pomană uzina cocso-chimică ?" Printre muncitori îşi făcuse loc ideea că „maşina de şarjat e prea mare. de aceea se .strică des". S-au găsit rău voitori, care luau totul în derî-dere. De ce tărie sufletească au trebuit să dea dovadă, cei care, aflaţi la celălalt pol al încleştării dramatice,, afirmau cu tărie : „Vom face cu orice preţ cocs romînesc!" în pofida scepticilor, a naivilor, a zeflemitorilor, — şi-a faptului că în silozuri continua să curgă o materie neagră, informă, răsucită straniu, ca un corn de ţap ! Uneori se făceau încercări, numai pur şi simplu din necesitatea de a se încerca ceva, de a pierde speranţa. „Am făcut atîtea, s-o încercăm şi pe asta". încordarea ţinea de la ultimul muncitor, ce introducea pilotul de cocs în baterie şi pînă la ministru, care întreba dimineaţa, decum intra în cabinet: „Ce rezistenţă are astăzi cocsul de la Hunedoara ?" într-o zi din preajma lui 1 Mai, sau chiar de 1 Mai, directorul cocseriei a pus pe masa directorului general al combinatului o bucată de cocs. De astă dată era un bulgăr compact, dur, strălucitor, şi nu contorsionat ca un vreasc. Era prima victorie. Că ulterior lupta a continuat, deoarece cornul de ţap n-a părăsit dintr-odată uzina — e o altă problemă. Pentru ceea ce ne interesează însă e suficientă acea bucată de cocs, căci ea semnifică, aşa cum am spus, una dm cele mai grave frărnîntări colective ale omului dm combinat. Drama creaţiei, a propriei desăvîrşiri. * Dat fiind specificul Hunedoarei de astăzi, ca un teren de imensă prefacere socială, unde formarea omului nou coincide cu un proces de creştere şi de continuă geneză a clasei muncitoare însăşi, cazurile cele mai semnificative, sub raport uman şi moral, sînt tocmai cele subordonate acestui colosal fenomen istoric. In genere, şi probabil nu numai la Hunedoara, muncitorii cei mai capabili au căpătat, în urma revoluţiei şi a dezvoltării impetuoase a industriei, posturi de conducere în stat, iar generaţia următoare,, a fiilor de muncitori, a intrat în şcoli, îndreptîndu-se către ocupaţii intelectuale, sau către meserii de mare specialitate tehnică. Muncitori de cîteva decenii, sau fii_de muncitori, sînt extrem de puţini faţă de aceia proveniţi de la ţară, care au sosit abea de cîţiva ani şi continuă să sosească datorită permanentei nevoi de braţe Şi în pace Tn roşia flamură ce se desface Atotbiruitoare peste ţară. Şi pe cîţi din ei nu i-am întîlnit, seara tîrziu, în camera de oaspeţi, adormiţi cu algebra în mînă, după ce au cetit pînă la ultima- picătură de energie, dornici să se ridice pînă la cultura inginerească, pe care originea lor modestă nu le-a permis s-o cucerească dintr-odată. Combinatul siderurgic, în care omul realizează lucruri extraordinare, e o permanentă pildă vie, ce înflăcărează gîndirea şi stimulează voinţa. Ani cunoscut un tînăr, lăcătuş sau mecanic, pasionai aeromodelist dar mai ales constructor de modele de avioane. Maşina de zburat cu reacţie, concepută de el, se rotea pe stadionul oraşului, în pauza meciului de fotbal de duminecă. Tot el a făcut, din lemn lustruit, macheta unei năvi astrale, ca ornament pentru birou, cu o perfectă înţelegere a sensibilităţii moderne, contemporane. Uzina stimulează dacă vreţi, voinţa şi talentul în genere, chiar fără contingenţă cu tehnica. E cazul unui tînăr de la oţelărie înzestrat cu real talent pentru pictură. Pînzele sale de începător, expuse la cercul de plastică, l-au scos din anonimat. Dar la examenul de admitere la institut a căzut, lip-sindu-i exerciţiul temeinic în materie. încrezător în steaua lui, el a stăruit cu o rară perseverenţă. S-a angajat la atelierul de afişe al clubului, muncind aici zi şi noapte. Dimineaţa făcea placate şi lozinci agitatorice pentru uzine, iar în restul timpului picta, studia. La şedinţe ori la spectacole, venea cu hîrtie şi creion, ca să-şi exerseze mîna pentru desen, schiţînd oameni, atitudini, capete de expresie. La examenul din anul următor a reuşit la institut, clasificat printre primii din sute de candidaţi. Cred că succesul se datorează, în bună parte prezenţei în climatul hunedorean. înainte de toate, uzina constituie o imensă lecţie de viaţă, de imbold la creaţie. Eroismul nu trebuie căutat numai în muncă, ci în toată această uriaşă dialectică a faptelor de fiece zi, în urma cărora creşte şi se dezvoltă tînăra generaţie. 72 VASILE NICOROVICI In contrast cu aceştia se manifestă tipurile de tineri care vin din alte medii decît cele curat muncitoreşti. Din suburbiile marilor oraşe provine categoria de şmecheri, îmbrăcaţi în bluze legate cu şiret în părţi, în pantaloni strimţi cu fermoar la manşetă şi pantofi de culori ţipătoare cu talpă groasă. Băieţi desgheţaţi, veseli, vorbind un argo specific. In uzină, nu se prea omoară cu lucrul, fiindcă „şmecherul" ştie să se eschiveze de la greu. Fără îndoială asemenea elemente sînt perfect recuperabile şi permanent recuperate chiar în procesul muncii, datorită influenţării lor de către mediul muncitoresc sănătos din uzină şi organizaţiile de tineret şi de partid. Actualmente se petrece la Hunedoara, în rîndul tineretului, acest imens proces dialectic de transformare, ce duce în mod necesar şi implacabil la formarea unei generaţii cu mentalităţi şi idealuri comune. Pentru demonstraţie îmi voi permite să folosesc un personaj din cartea lui Micuţă Tănase, povestindu-i viaţa de-acolo unde autorul o lasă în suspensie. E vorba de simpaticul Mircea Neagu, care poartă acelaş nume în carte ca şi pe buletinul său. Pe Mircea Neagu, l-am cunoscut drept corespondent al raionului la Hunedoara, încă înainte de apariţia „Derbedeilor". De aceea cînd rn-a întrebat, într-o zi, ce cred că a fost el cu opt-zece ani în urmă n-am ştiut ce să-i răspund. Lămurirea lui m-a surprins: „N-ai zice că am fost orfan de mamă şi de tată, golan prin Grand, vînzător de seminţe si ziare, apoi brigadier şi încărcător la furnale?" Ca să fiu sincer, nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva. Văzusem la Hunedoara şi derbedei şi tineri îurnalişti — dar nu găseam nici o asemănare între ei şi Mircea Neagu. După ce a apărut cartea lui Nicuţă Tănase, am avut cu el o discuţie care m-a lămurit definitiv. — îţi aduci aminte de scena aia din „Derbedeii" cînd a cîntat muzica fiirnaliştiîor ? Ghiar aşa a fost. Eram numai în cămăşi şi izmene fiindcă ne vîndusem hainele pe mîncare. Ne-au dat şi flori. Să ne îi văzut atunci desculţi, cu buchetele în mină. La furnale era mare entuziasm... Eu lucram ca secretar de U.T.M. şi m-am făcut şi corespondent voluntar la radio. Să vezi cum : venise într-o zi unul pe la furnale si m-a întrebat: „Vrei să fii corespondent la radio ?" „— Vreau" ,,— Bine. Atunci de azi eşti corespondent la radio ! Să trimiţi ştiri din producţie". Peste cîteva zile se face un miting mare la poarta combinatului, pentru nişte sabotori, ca să-i demaşte. Am vorbit şi eu. Dar întreabă-mă ce-am zis, nu ştiu. Aşa eram de emoţionat. Cînd a doua zi mă pomenesc invitat la cadre şi la partid. Cînd colo, după ce mă întreabă cum muncesc şi ce am de gînd să fac, îmi spune la cadre că sînt scos din producţie ca să fiu corespondent al radiou-lui pe judeţul Hunedoara, că atunci era judeţ, nu regiune. Fostul corespondent îmi predă repede sarcinile, nici nu-mi spune bine ce-am de făcut, şi pleacă _la Bucureşti. Eu nu ştiam nici telefonul radiou-lui... Noroc de fetele de la poştă ! Transmit o ştire de producţie şi. redactorul îmi spune prin telefon să-i trimet un portret pentru rubrica de informaţii. Ce crezi c-am făcut, că-mi vine să rîd şi acuma. Trei zile am umblat după un prieten, care era fruntaş la furnale, ca să-mi dea fotografia : „Hai, frate, odată să-ţi trimet portretul la radio !" Norocul a fost că m-am dus la ziar şi m-au văzut ăia amărît. Cînd le-am spus de ce, au început să rîdă şi ei. „Mă, nu aşa, nu trebuie fotografie. Ce-o să facă ăia cu fotografia ? Acolo se transmite prin sunete. Trebuie să scrii un por- CALEIDOSCOP UMAN 73 tret, uite aşa şi aşa... înţelegi?" M-am apucat şi l-am scris. E drept că m-au ajutat şi ei. Adică mai mult ei l-au scris decît mine. Apoi am început să scriu singur. Uite, aşa am ajuns eu din încărcător la furnale — corespondent la radio". PEISAJE COTIDIENE Primăvară destul de monotonă. Nu sînt grădini ca să înflorească, încep construcţiile în cartierul caselor individuale. (Dincolo, la blocuri lucrul nu se întrerupe niciodată) Vara, plecări duminicale, în camioane sau autobuze la Călan sau Geoagiu. Ştrand pe malul Cernei. Circulaţie maximă de camioane pe străzi. Noroiul se preface în praf. Toamna, agitaţie, în pieţe. Munţi de pepeni verzi în Piaţa Nouă. Tîrg intens de porci la Obor, în oraşul vechi. Concursuri de motociclete, cu placare din centrul oraşului. Ploile de noiembrie ţin cîteva zile. Praful se transformă în noroi. încep balurile : ,,al strugurilor", al „vînătorilor". T.A.P.L. deschide chioşcuri in stradă cu ţuică fiartă şi cîrnaţi prăjiţi. Iarna, cel mai splendid anotimp. Aer cristalin, amurguri purpurii, zăpadă albă peste peisajul întunecat. Elevii şcolii profesionale devin schiori, populînd dealul Cliizid. Spre sfîr-şitul lui decembrie, tăierea porcilor. Focuri prin curţi, miros de şoric. Hu-nedoreanul devine măcelar improvizat. Nu e totul să ai carne, ci să tai porc. Unii întreprind călătorii speciale tocmai în Moldova sau Tg.-Mureş de unde expediază exemplare îngrăşate. Ii expediază prin C.F.R., vin acasă şi-i aşteaptă cu emoţie, ieşindu-le în întîmpinare la Simeria. De sezon, carnea vie e mai scumpă decît carnea tăiată. Speculanţii cunosc psihologia hunedoreanului. Cei rămaşi de căruţă, plătesc oricît. Cine oare se poate lipsi de „pomana porcului" ? E o zi solemnă. Sînt invitaţi prietenii la cîrnaţi şi şoric proaspăt şi la ţuică. Se dau verdicte despre calitatea bucatelor. Lipsa acestei solemnităţi echivalează cu un blam. Petrecerile se ţin lanţ, culminînd de revelion. întreprinderile mari — Combinatul şi I.C.S.H. — organizează de Anul Nou mese comune cu fruntaşii în muncă. Cei aflaţi în schimb, la oţelărie sau furnale, sînt felicitaţi prin radio. Spre zori, în ciuda ordinelor stricte, pătrund grupuri de armonişti pînă-n secţii. Oţelarii întind hore în jurul cuptoarelor. Se zice că atunci se dau cele mai grozave şarje. Tot iarna se fac nunţi şi logodne. Numai oamenii care muncesc ştiu să petreacă. Sînt adevărate explozii de bucurie. Vizitaţi Hunedoara în acest anotimp şi n-o să regretaţi niciodată. DUMINICA HUNEDQREANA Poate singurul obicei pe care Hunedoara autohtonă, ardelenească, 1-a impus noilor veniţi este plimbarea de duminică seara, prin centrul oraşului, — „pe Corso". Cei care cred că hunedorenii nu cunosc decît pufoaica şi haina cenuşie — să treacă în aceste ore prin faţa Sfatului Popular şi or să vadă îmbrăcăminte elegantă, toalete puse la punct, ca în ori care alt oraş mare. Dimineaţa, bărbaţii asistă la meciuri de box, concursuri de motocicletă, s-adună la un mic aperitiv „la Metalul". Tatăl ocupat întreaga săptămână la combinat, pe timp senin îşi ia fetiţa de mînă şi iese cu dînsa la plimbare. Nu se jenează nici să împingă căruciorul. Seara hune- 74 VASILE NICOROVICI j?"^ -"'-l oraşului, chiar dacă, asa pînă la eleSă F un Jisî " a -Z& CIrcuIa ie' camioanelor, e noroi dPrficul?ăl!or de moment lncredere>" viitor. Lumea nu disperă in faţa BILCIUL A suferit si el iXenta S ..populare"', iar .zidul^morm^^J^^f"^ au îost botezate feră circul,'sub colt3 evolu Jz testul1 T^f FamiIiiIe Pre" acrobatul Fernando si irezfstrbn TruJ n lul de damă" Picolini, leagănă în „gondolele Zrătmi" h PtU Ş1 BMică- Perechile se (Ana, Lucia Violeta etc w: teZ+ate fleCare cu nume de femei. Iringhispil" 'unde speră să fact u Sî 1 înTgrUp se-"grăinădesc la viteze fantastice, băieţii care ar^aTut S^, " In timp-ce ]anţurile iau apucă scaunele acestora si le d „1 J3 Sa+Sef??eze în urma fetelor. Se pare că în aer'cut tmte e s 11 m tn^titfttv ^ ţ^1^ tarabe, aruncă mingi de nVnă ;n n;.t , , ut Alj Pe la diverse încearcă să fnt o ucătele dV la,?? P,nT?e dl" CUtii de conserve' sa» oferă încaz de reusSă d rept prem u T^r^ de ™' Ce 11 se doară, fiindcă aici sînt oamein ex rem d^"V^3^1 ca Preferă Hune-cheltuiască salariile pe cîtev!izile cfJ ambj^1- Uni1 sî"* în stare să copiii cei mici în tovarăş oăHntflnr rfUŞeasca m*™ ° dată. In fine, rotesc în carusel uS sin[1^1,7^ f ecta?ol?le cu Pltic< se A merge singur fără tata sau nSn 'n oi 4' ' 'mal curaJOS1' Pe cai de lemn. dicat de cei niâ răsăriţi chiar ft"' 6-un act de Prest'gi" reven- fac roşii de emotiv Muzfca de fanrS' h ^^L^J^sc şi obrajii se ba, forfota, caruselele rodoare în li' ^^.aglomeraţia, vese- cadrează bîlciu, aipeisS uHu nedb Te^uMl^^ furnaIelV"-vat şi necesar. u^uoarei anului 1956, ca un accesoriu adec- HUNEDOREANUL SPECTATOR pe J«tLhT&aszs:- d^Mr s^r mar; pe stadionul de fotbal. Tribuna plină nînă H rPfn/J " 3 r"!at trîntiţi pe iarbă în faţa ecranuf(cJ"e 0 ts ecSr7î;° tatie ) „Hamlet" s--, ™nrP7on(,i i -V , sPectaton la o reprezen- • / „naauti^ s-a repiezentat la gradina Hp vm-ă i no ,v ± tis»? VŞK.--B abea găseau cîte un orifiri.i -' caJ - pe ba'nci- inc,t cei d>" fund safe S 2 S-=™s.™rs^ CALEIDOSCOP UMAN 75 mod pozitiv, posibilitatea unor grandioase spectacole de teatru şi de cinematograf în aer liber, cu public de zeci de mii de oameni, ca în amfiteatrele antice. * A doua ipostază a spectatorului hunedorean se manifestă la meciurile de fotbal. Suporteri fanatici, care să aplaude propria echipă — „Metalul" — în orice condiţii, sînt mai puţini. Spectatorul mediu are ochi critic şi-şi schimbă impresiile după cum decurge jocul. In caz de derută, sau de defensivă, comentariile sînt amare: „Au vîndut meciul ai noştri. Uite-icum se mişcă ! Umblu numai cu pretenţii. Cine 1-a băgat pe ăsta în echipă ? De ce trage de la distanţă ?" Atunci cînd se schimbă mersul jocului şi fotbaliştii hunedoreni se dezlănţuie, tace o vreme, apoi începe să aplaude şi să strige : „Haide Hunedoara ! Hai Metalul !" Lunea, în toată uzina, e ziua comentariilor sportive şi dacă ar fi să credem unele afirmaţii, înfrîngerile au repercusiuni asupra producţiei. „CRIMA ŞI PEDEAPSA" — PROCES LITERAR In sala I.C.S.H.-Ateliere lume multă, care a venit să asiste la „procesul dublei crime de omor, săvîrşită de acuzatul Rodion Rascolnicoff". Completul de judecată, apărarea şi acuzarea, susţinute de avocaţi şi judecători profesionişti din Petroşani. Acuzatorul e nemilos şi radical. Prezintă faptele dezbrăcate, în toată cruda lor nuditate, fără să „ignoreze nici o fişă de la dosar pentru a edifica lumea din cetatea metalului". Descrie „lovitura de artist al crimei" săvîrşită de această „inteligenţă perversă" care e Rodion Rascolnicoff, fără a se lasă înduioşat de lacrimile mamei şi ale surorei, ori să ia în seamă „haina fals revoluţionară" în care s-a îmbrăcat acesta („tinerii revoluţionari adevăraţi au luptat, n-au cunoscut misticismul") Care e verdictul?: „să se lovească fără milă în această bestie travestită în chip de om". Apărarea nu neagă „fapta abominabilă pe care însuşi asasinul a recunoscut-o", dar evocă dureros şi patetic mizeria în care a trăit tînărul, clipa decisivă cînd „frigul glacial din inimă şi frigul glacial din cameră" au făcut „ca şarpele negru al amorului propriu să-1 muşte de inimă". Pedeapsa nu trebuie să fie răzbunătoare „Preţuiţi fondul de aur al acuzatului." Sentinţa să treacă „prin picurii de lacrimi ai mamei, ai surorii şi ai Soniei" — Preşedintele, în picioare, citeşte verdictul. Rodion Rascolnicoff „[.ost student, actualmente la închisoarea din Petersburg, e condamnat la 8 ani închisoare". Totodată e condamnată „societatea burgheză culpabilă de "a ţine pe oameni în mizerie. Sentinţa e definitivă". ...Aplauze furtunoase. LA PIAŢA Aici lumea e extrem de eterogenă. Ca nicăieri în altă parte, vânzătorii vin de la sute de kilometri. Mai ales toamna e o năvală de producători şi speculanţi. Olteni de la Tg. Jiu vin cu prune, ciobani, de la nu ştiu ce stînă din Sibiu, aduc brînză, producători suspecţi expun „struguri de la Drăgăşani". întrebi pe cîte unul: „De ce ai venit, nene, atîta drum ? N-ai cooperativă-n sat? Cît te-a costat drumul?" 76 VASILE NICOROVICI — Am auzit că aici capăt preţ bun ! Soseşte omul cu o damigeana de vin de la sute de kilometri, stă la colţ de stradă, în gară, la piaţă. Seara umblă din casă în casă, ca un negustor ambulant, se roagă să-i iei vinul, dar nu lasă din preţ. „La Hunedoara se cîştigă bani !" iată mitul ce împinge pe oameni la aventură. Se face comerţ cu ori ce : cîrnaţi de capră fierţi, turtă dulce, sau buruiana de leac numită „untul pămintului". Speculanţi. S-au învăţat şi cu vorba pe care le-o aruncă hunedorencele, şi-şi văd mai departe de treabă. „Ia untul pămintului, cel mai bun leac din cute există pentru reumatism !" — „Şi face bine?" — „Să mă scuipi în ochi dacă te mint! Ia dă mîna-ncoace. Ce simţi ?" — „Parcă mă ustură" — „Asta e puterea lui. Douăzeci de lei bucata. Am şi eu cincisprezece !" Noii negustori au învăţat limbajul adecvat ca să se adreseze „tovarăşilor". Iată o scenă tot din piaţă. Femeia care vinde bilete de papagal îşi face reclamă : — Hai luaţi bilete, că eu nu cîştig nimic. Statul mă plăteşte cu 200 de lei pe lună, — dacă fac norma de 500 de bilete. De ce rîzi, inginerule? Rîde şi ea. Pleacă de-aici ! N-auzi, inginerule? Vine o ţărancă în vîrstă, cumpără un bilet, îl citeşte şi începe să facă scandal: — Uite că aici scrie că n-o să fie bolnavă, iar fata mea e în spital 1 — Păi de ce nu spui pentru cine iei ? Fata dutnitale e căsătorită ? — Nu. E mică. — Vezi ! Eu ţi-am dat bilet de doamnă şi trebuia de domnişoară. Hai scoate unul de domnişoară — se adresează papagalului. In biletul celălalt scria că persoana va trăi 90 de ani. — Du-te sănătoasă, că fata dumitale scapă. Nu rîde, inginerule. Hai, pleacă !... O FILA DIN ISTORIA TEATRULUI Dacă nu mă-nşel, întîiul .teatru din Hunedoara a fost de amatori. Prin toamna lui '55, a sosit un actor profesionist de la Timişoara, a luat legătură cu sindicatul Combinatului, şi-a fixat un birou la Club, iar peste cîteva zile au apărut afişe în tot oraşul : „Concurs de selecţionare". S-au prezentat o sumedenie de amatori. La examen, comisie în toată regula. Probe absolut practice : ,,D-ta eşti ţăran şi vii c-o cerere la Sfatul popular. Joacă!" Unei tinere: „D-ta să faci curte unui bărbat. Nu te jena, ăsta-i teatrul". Unei femei în vîrstă : „D-ta eşti soacră şi te duci la ginere, fiindcă ţi-a bătut fata". Au reuşit vreo treizeci, cărora actorul le-a ţinut un discurs : „Meseria de artist e -cea mai frumoasă dar nu e uşoară. Vă aşteaptă muncă şi iar muncă !" încep repetiţiile la „Floarea purpurie", peste două luni premieră. Dimineaţa muncă în producţie, după masă, pînă noaptea tîrziu, teatru. Actorul, căruia toţi îi zic „maestre", regizează : „— Mai tare, Aleenuşca ! Mai tare ! Mai mult volum ! Să-ţi iasă sufletul, plămânii ! Mai tare"... „Nu e bun rîsul ăsta. Unde lucrezi ?" — „La furnale !" — „Dimineaţa numai asta să faci, să rîzi pînă acoperi furnalul!". Tot oraşul vorbeşte nurnai despre teatru. Sala de repetiţii e un loc de atracţie pe unde se perindă curioşii. CALEIDOSCOP UMAN 77 Primele greutăţi : ministerul nu aprobă fonduri. Indignare generală : „Bîrladul !, pînă şi Bîrladuî are teatru. Pe cînd Hunedoara, unde bate inima ţării, a industriei, să nu aibe teatrul ei!" Forurile competente hotărăsc : ,,Daţi-i drumul înainte, faceţi premieră. O să mergem cu furnaliştii la Bucureşti dacă nu aprobă fondurile!" In seara premierei, după spectacol, se comentează în public. Un glas raţional: „începe să semene a teatru". Un entuziast: „Nici un teatru n-a avut aşa montare. Muzică! Unde s-a văzut muzică la „Floarea purpurie" ?!  fost mai bine chiar decît Reşiţa!" Altul, tot entuziast (entuziaştii predomină) : „Nici furnaliştii, nici oţelarii n-au muncit ca ei. Tot ce aţi văzut e făcut de mîna lor!" O voce de spectator: „Dar şi publicul merită felicitări. Au venit pe ploaie şi noroi, unii de la doi-trei kilometri!" Concluzia generală : „Trebuie s-o recunoaştem : a fost mai bine ca la „Reşiţa". Orgoliul hunedorenilor a fost satisfăcut. ORCHESTRA COMBINATULUI Pasiunea pentru muzică, să-i zicem chiar mania, cuprinde sufletele omeneşti, indiferent de vîrstă sau profesie. Arta cea mai abstractă e înţeleasă şi cultivată de omul simplu, de la ciocan sau de la strung, cu natu-raleţa faptului obişnuit. Totuşi, pentru mine, şi astăzi mai e un prilej de mirare (fie chiar naivă!) simbioza dintre o profesie manuală şi sensibilitatea pentru muzică, de cea mai fină speţă siniffonică. De aceea şi astăzi continui să mă mir, văziînd pe-un simplu mecanic, dimineaţa negru pe obraz, cu-n ciocan în mină, iar după amiază în mijlocul orchestrei, cîntînd la corn un solo delicat din simfonia a V-a de Beethoven. Cazul e absolut real şi nu inventat pentru exemplificare. Omul acesta e atît de pasionat de tot ce se leagă de muzică, încît vine la club şi în zilele cînd nu e repetiţie, fie chiar pentru a copia partituri. Doi violonişti, tatăl şi fiul, unul strungar, celălalt electrician, contă în orchestră parcă spre a confirma ereditatea talentului muzical, nu numai în familia unui Bach, dar şi în mediile simple. Un orchestrant, tîmplar de meserie, şi-a construit singur violoncelul, la care execută melodii din Mozart. La Hunedoara poţi discuta despre muzică ori unde, chiar lîngă furnal, deşi s-ar părea că ambianţa nu-i potrivită. Uruitul colosului predispune la meditaţii tehnice. Totuşi, într-o astfel de larmă a metalului fiert, un tehnician, fost cîndva simplu strungar, mi-a zis: „Muzica asta e o manie. Mi-a intrat în sînge. Nu mă duc la cinema, ci stau acasă, întins în pat şi ascult muzică la radio. E cea mai mare plăcere. Am două fetiţe, de 7 şi 8 ani, pe care le învăţ teoria muzicii de două ori 'pe săptămînă. Cîteodată lipsesc, prins de treburi, şi-atunci fetiţele îmi spun : „Tată, unde ai fost, că ai avut oră cu noi". Mi-am cumpărat mobilă, dar acum am de gînd să-mi iau nepărat un pian. Ce plăcere poate fi mai mare la bătrâneţe, decît ca eu să stau în fotoliu şi fata să-mi cînte la pian !" CRONICA IDEILOR AL. TĂNASE CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE în, ROLUL STATULUI IN CAPITALISM ŞI SOCIALISM 1. DENATURAREA REFORMISTA A RAPORTULUI DINTRE ECONOMIC SI POLITIC IN CAPITALISM Marx şi Engels au arătat încă în Ideologia germană" că relaţiile sociale şi în pnmul rînd cele economice determină caracterul şi forma statului. Ei au subliniat de nenumărate ori că statul, ca suprastructura poLtică a societăţii, este un instrument pentru promovarea şi apărarea intereselor clasei dominante. La baza dominaţia politice a unei clase asupra alteia se afla întotdeauna dominaţia sa economică „Puterea politică propriu zisă este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia'"). Engels a demonstrat, pe baza analizei unor fapte istorice concrete totala netemeinicie a tezelor lui Duhring potrivit cărora organizarea economică a unei anumite ţări depinde de forţa sa politica. ^ Aşa dar, relaţiile economice ale societăţii le determină pe cele politice (în primul nnd statul). şi nU invers. Dar, aşa după cum conştiinţa socială nu este o reflectare Pasiva a existenţei sociale, tot astfel politicul nu reflectă pasiv economicul ci exercita asupra sa o influenţă activă. Caracte-m acţiunii reciproce dintre economic şi politic economicul fiind desigur determinant) depmde de însăşi natura relaţiilor ) K. Marx-F. Engels „Manifestul Partidului Comunist", în Opere Alese vol I pag. 31. ' •' de producţie dominante. în capitalism datorita existenţei proprietăţii private capitaliste asupra mijloacelor de producţie a stihie, legilor sociale şi anarhiei în producţie pe care le generează, statul nu poate promova o politică economică fundamentata ştiinţific, bazată -pe cunoaşterea si folosirea conştientă a legilor economice De aici nu rezultă însă că el este lipsit n instrument de realizare a intereselor lo hrăpăreţe pe socoteala întregii naţium (nu numai a clasei muncitoare dar şi a celor mai largi straturi ale oamenilor muncu) şi chiar a altor popoare. De la ideea despre întărirea rolului regulator al statului capitalist în domeniul relaţiilor de munca Şi de proprietate pînă la calificarea aces-ui roWa'fiind de esenţă socialista nuim-, este decît un singur pas. De a Itfel se ac si afirmaţii nete despre elemente obiec w 'socialiste oare ar apare în cadrul capitalismului de stat. 86 AL. TANASE Tezele exprimate de conducătorii jugos-lavi asupra statului nu se deosebesc în esenţă de vechea şi reacţionara idee a statului deasupra claselor. Mulţi reformişti — ca Paul Sering de pildă — văd în capitalismul monopolist de stat unica salvare de la pieire a capitalismului, de înlăturare a anarhiei, susţinînd că numai statul deasupra claselor poate salva naţiunea. Este exact ceea ce susţine şi generalul De Gaulle adus de fapt la putere de aşa numitele „comitete ale salvării publice" rebele din Algeria. Şi el pretinde că se situează deasupra claselor şi partidelor şi atacă deschis instituţiile democraţiei burgheze. Faptul că unii lideri socialişti în frunte cu Guy Mollet — trădînd nu numai clasa muncitoare pe care pretind că o reprezintă dar chiar şi idealurile, general-democratice — i-au netezit calea spre dictatură şi continuă să-1 sprijine, apare deosebit de semnificativ în lumina concepţiilor revizioniste despre statul deasupra claselor. Următoarele cuvinte spuse de Lenin acum 41 de ani sînt parcă adresate exponenţilor „socialismului democratic" de azi : „...cea mai răspîndită gre-şală este afirmaţia burghezo-reformistă, cum că capitalismul monopolist de stat nu mai e capitalism putînd fi numit „socialism de stat" ; şi Lenin arată mai departe : „apropierea dintre un asemenea capitalism şi socialism trebuie să fie pentru adevăraţii reprezentanţi ai proletariatului un argument în favoarea revoluţiei socialiste şi nicidecum un argument în favoarea unei atitudini îngăduitoare faţă de negarea acestei revoluţii şi faţă de prezentarea în culori trandafirii a capitalismului — lucru cu care se îndeletnicesc toţi refor-, miştii" '). Tot atît de străină este de marxism-leninism şi teza conducătorilor jugoslavi că prin extinderea capitalismului de stat în lumea capitalistă omenirea intră adînc, în mod inevitabil, pe cele mai diferite căi în era socialismului. Dintr-un asemenea mod de a pune problema rezultă că înseşi formele capitalismului de stat reprezintă căi diferite de a trece la socialism. Lenin a arătat însă că formele capitalismului de stat nu reprezintă decît premize ale socialismului, cea mai deplină pregătire materială a sa, pragul lui, — fără a conţine în ele însele nici un gram de socialism. 2) Crearea premizelor obiective aie socialismului nu înseamnă' transformarea paşnică a capitalismului în socialism ; dimpotrivă, cu cît este mai dezvoltat capitalismul monopolist de stat cu atît mai grele sînt condiţiile luptei de clasă, cu atît mai ridicat trebuie să fie gradul de conştiinţă şi organizare a clasei muncitoare. Trebuie să mai amintim aici teza lui Engels că prin transformarea uriaşelor mijloace de producţie sociale în proprietate de stat, modul de producţie capitalist arată singur calea spre săvîrşirea revoluţiei socialiste. „Proletariatul cucereşte puterea de stat şs transformă mijloacele de producţie mai întîi în proprietate de stat"3). 4. REVOLUŢIONARISM SAU REFORMISM Ideile false despre rolul de dirijare şi planificare al statului capitalist în imperialism, despre integrarea paşnică a capitalismului în socialism se îmbină în gîndi-rea şi practica revizionistă contemporană cu negarea deschisă a căii revoluţionare de transformare a societăţii. Unii întreprind o denaturare a înseşi noţiunilor politice şi sociologice cu care operează. R. Mosse afirmă chiar că orice discuţie asupra reformismului este zadarnică şi fără sens deoarece schimbările sociale se produc oricum gradual, pe calea reformelor. Pentru a da mai multă greutate acestui punct de vedere reformist, el îi caută rădăcini în înţelepciunea populară, citind proverbele: petit a petit, l'oiseau bâtit son nid", „Paris n'est pas fait en un jour". Acestea nu au însă nimic comun cu concepţia reformistă asupra transformărilor sociale. O ') Opere, voi. 25, pg. 436. 2) idem, pg. 352—353. 3) Anti-Duhring, pg. 329. CRITICA UNOR CONCEPŢII REVIZIONISTE 87 asemenea tratare a problemei nu reprezintă decît un truc sofistic care nu poate înşela decît pe cei naivi. Nu gradualitatea sau durata în timp deosebeşte calea reformistă de cea revoluţionară a transformării sociale ci caracterul acestei translor-mări, conţinutul său de clasă. Un alt teoretician al reformismului, Georges E. Lavau scrie că regimul capitalist nu este fără ieşire din momentul in care oamenii pot să se servească de „mecanismele democraţiei politice" în sensul că există deja mijloace pentru a planta in decorul capitalist instituţiile economice si sociale ale trecerii la socialism. Ridicin-du-se împotriva oamenilor de stmga care se încăpăţînează să nu recunoască rolul mecanismelor democraţiei. Lavau scrie ca, în raport cu statul actual trebuie sa evităm o atitudine antireformistă intransigentă >) Asemenea teze ne amintesc şi de ideile susţinute de transfugul romîn, soaa -democratul Şerban Voinea care înca in 194o, cînd ţara noastră se afla deja angajata într-un proces de adînci prefaceri revoluţionare vorbea despre o aşa-zisa democratizare progresivă cerută, după cum afirma el, de complexitatea societăţii capitaliste 2) Realizarea socialismului este aici înfăţişată ca un efect al descentralizării funcţiilor economice şi politice prin colaborarea activă a marii majorităţi; se şterge astfel orice deosebire calitativa intre democraţia burgheză şi cea socialista, între conţinutul funcţiilor şi rolul statului capitalist şi al celui socialist. O asemenea concluzie este întărită şi de ideea că o societate care cuprinde în sînul ei clase antagonice poate fi considerata democratică numai „dacă asigură fiecare.a din aceste clase o înrîurire politică corespunzătoare însemnătăţii ei sociale" 3) -ca şi cum în capitalism s-ar putea asigura clasei muncitoare o participare la conduce- î) Du bon usage de la democraţie, Esprit nr. 3/1958. 2) Evoluţia democraţiei, ed. PSD, 1945, P- 323) Op. cit. pg. 31. rea statului „corespunzătoare însemnătăţii ei sociale". . Dealtminteri poziţia lu. Lavau ca şi cea a lui Mosse, cu toate deosebirile dintre ele se bazează pe o mistificare a însăşi noţiunilor de revoluţionarism şi reformism. Nu intră în intenţia noastră şi în tema acestui articol de a insista^ aici asupra acestei probleme. E necesar sa subliniem doar faptul că prin raţionamente soliste Lavau identifică în chip arbitrar revoluţionarismul ca mod de acţiune politică metode folosite, etc. cu activitatea clandestină, ilegală - desfăşurata m afara cadrelor legale ale democraţiei burgheze _ iar reformismul cu ansamblul acţiunilor întreprinse în limitele regimului existent, prin folosirea „mecanismelor democraţiei politice". Plecînd de la o asemenea delimitare de ordin formal-juridic a celor două noţiuni politice, nu se mai poate face o distincţie netă între o activitate clandestină cu caracter reacţionar şi chiar fascist şi una cu adevărat revoluţionară. Una din concluziile pe care Lavau le formulează direct şi fără echivoc este aceea că nici un partid politic lega! care se foloseşte de şansele oferite de democraţia liberală nu poate fi revoluţionar ct e cu necesitate reformist.*) Reformismul apare deci, într-o asemenea concepţie, ca o formulă politică inevitabilă pentru orice partid care înţelege să se folosească de legalitatea democratică în lupta sa. be disimulează astfel conţinutul de clasa ai legalităţii şi statului burghez, al acţiunilor pe care le desfăşoară diferitele grupări politice, al obiectivelor şi ţelurilor pe care le urmăresc. Reluînd teza hegeliana despre stat ca sinteză ideală a voinţelor şi intereselor particulare contradictorii, ca voinţă generală obiectivă şi necesara, ca sferă a raţiunii şi libertăţii conştiente de sine, Lavau scrie că statul democratic „se străduieşte să asigure victoria raţiunii asupra antagonismelor brutale ale societăţii civile". Această victorie este obţinută însă pe calea unui proces pur evolutiv, ce 4) Definition du parti politique, Esprit, nr. 1/1958. 88 AL. TANASE nu depăşeşte cadrul actualei orînduiri din ţările occidentale (despre care aflăm că nu mai poate fi numită „capitalistă"). Rezultatul va fi acela că Europa occidentală se va transforma mai devreme sau mai tîrziu (unii afirmă că la sfîrşitu! secolului) într-un fel de societate socialistă democratică. „Nu este exagerat şi nici prematur de a afirma că Europa occidentală pare a fi de pe acum pe drumul care conduce către un nou regim care conciliază drepturile persoanei umane cu intervenţia statului, în tot cazul un sistem care tinde să asigure din ce în ce mai mult bunăstarea şi justiţia socială". i^ Din cele spuse rezultă limpede că pentru socialiştii reformişti, socialismul nu reprezintă un proces revoluţionar de prefacere radicală a întregii vieţi sociale şi în primul rînd a relaţiilor economice şi a celor .politice, ci un proces evolutiv al cărui principal instrument este însuşi statul capitalist. ') R. Mosse, op. cit., pg. 31. CRONICA ŞTIINŢIFICĂ EDMOND NICOLAU CIBERNETICA ŞI UNELE DINTRE PROBLEMELE EI In legătură cu Cibernetica se menţine o pronunţată confuzie. Multă lume crede că Cibernetica este o activitate axată pe producerea roboţilor şi a vieţii artificiale — sau cel puţin a gîndirii artificiale. în literatura occidentală abundă de altminteri lucrări care merg tocmai pe această linie de senzaţional: Cibernetica — sau de la creierul uman la creierii artificiali, Maşinile de gîndit, Gîndirea artificială, Creierii uriaşi, sînt numai cîteva titluri de cărţi apărute în ultimul timp şi în care se tratează problemele Ciberneticii. Dar în fond ce este Cibernetica ? Normal este să ne adresăm în primul rînd creatorului acestui curent ştiinţific, matematicianului Norbert Wiener, autorul lucrării „Cibernetica sau control şi comunicaţie la maşini şi animale". Dispunem astfel de o primă definiţie a Ciberneticii. Sau dacă dorim o definiţie mai ştiinţifică, dată de acelaşi autor, putem defini Cibernetica drept ştiinţa care se ocupă de studiul analitic al izomorfismului între structura comunicaţiilor în mecanisme şi organisme. In afară de precizarea faptului că sublinierea am făcut-o noi, spre a marca caracterul matematic al ciberneticii, este necesar a explica ceea ce se înţelege prin izomorfism. Anume izomorfismul este ceva legat de analogie, este aspectul riguros al analogiei. Sau exact: prin izomorfism se înţelege în matematică o corespondenţă între două sisteme, în care la relaţii determinate între obiectele unuia dintre sisteme, corespund relaţiei determinate între obiectele celuilalt sistem şi reciproc. Cibernetica ne apare deci a fi un studiu general care încearcă să exprime riguros, matematic, ceea ce este comun între structura comunicaţiilor în cele mai diferite sisteme. Din aceste definiţii se desprind o serie întreagă de fapte extrem de semnificative. Astfel, în primul rînd Cibernetica se axează pe studiul sistemelor de comandă şi de comunicaţii şi nu pe studiul părţilor ce constituie un sistem şi nici pe aspectele energetice. Această trăsătură caracteristică este de altminteri subliniată de alte definiţii date Ciberneticii.1 Nu se urmăreşte deci un aspect descriptiv, maşinile nu sînt prezentate sub aspectul cunoaşterii pieselor ce intră în compoziţia lor şi nici sub aspectul consumului de energie, ci sub aspectul funcţional al conducerii lor. Aceasta permite ca Cibernetica să abordeze studiul abstract al celor mai generale sisteme de conducere automată, fără a fi necesar să se precizeze despre ce anume sistem este vorba. De altminteri, modul acesta de lucru nu este nou : mai înainte se constituise Teoria oscilaţiilor, în care se studiază cele mai diverse tipuri de oscilaţii, fără a pre- ') Cibernetica este studiul sistemelor deschise din punct de vedere energetic şi închise din punct de vedere al informaţiei şi controlului. 90 EDMOND NICOLAU ciza dacă este vorba de oscilaţiile unui pendul, de variaţia în timp a sarcinii electrice într-un circuit, de oscilaţia unui resort sau a extremităţii unui diapazon Generalizarea este posibilă deoarece toate fenomenele în cauză sînt descrise prin ecuaţii ce au acelaşi aspect formal, numai sensul literelor fiind altul atunci cînd ne raportam Ia fenomene diverse. Aceasta nu trebuie să ne sperie, deoarece aşa cum arată V. I. Lenin, surprinzătoarea analogie a ecuaţiilor diferenţiale ce descriu fenomene cu totul diferite, nu arată în fond decît unitatea naturii. (Materialism şi em-piFiocriticism). Pe marginea acestei comparaţii se impune o observaţie fundamentală atît pentru Teoria oscilaţiilor cît şi pentru Cibernetică : Teoriile foarte generale şi cuprinzătoare sînt in fond teorii pur matematice cores-punzînd unor cazuri limită, ideale. Aplicarea teoriei generale la cazuri concrete este adesea dificilă, deoarece concretul are m general particularităţi de care nu s-a ţinut seama întru totul atunci cînd s-a elaborat teoria generală, care de cele mai multe ori este simplificată. Teoria generala nc dă desigur indicaţii preţioase. Dar pentru fiecare caz aparte este necesar a se face un studiu în detalii. Astfel într-o primă aproximaţie mişcarea unui pendul este similară cu oscilaţia unui resort lung. Dar aceasta numai pentru oscilaţii mic pentru neglijarea frecărilor etc. Cunoaşterea exactă a evoluţiei cazurilor particulare cere studii speciale, în care se ţine seama de particularităţile ce intră în joc. Aceasta constituie o limitare importantă a teoriilor generale: ele sînt scheme abstracte, care dau o descriere globală a unor categorii mari de fenomene diferite dar deoarece nu ţin seama de specificitatea diverselor fenomene, nu pot da comportarea în detaliu a diferitelor sisteme. Ori în anume cazuri aceste diferenţe de detaliu se pot acumula în aşa măsură în cit sa conducă la diferenţe esenţiale în ceea ce priveşte comportarea globală. Să revenim Ia Cibernetică : ea studiază cele mai generale sisteme de reglaj pe anume scheme abstracte, care sînt aceleaşi şi în maşini şi în fiinţe vii Este vorba anume de schemele cu reacţie Şi deoarece sistemele cu reacţie sînt extrem de raspîndite iar acest concept este nou este indicai să ne oprim un moment asupra sa. Să considerăm un exemplu simplu anume al unui om care face dus. El comandă Ia început robinetul de apă caldă Ca urmare a acestei acţiuni, pe el cade apa caldă. Constatînd că apa este prea calda, el intervine asupra robinetului de apa rece, spre a modifica temperatura apei. Avem aci un sistem care în mod abstract se prezintă ca avînd următoarea schema : se efectuează o acţiune a deschidem robinetului ce produce un efect A (curgerea apei). Se măsoară efectul produs A ş, dacă e găsit necorespunzător se acţionează din nou asupra lui a. Adică sintem în prezenţa unui sistem cu ciclu închis : a A a. Faptul că la om există numeroase sisteme de circuit închis a fost pus în evidenţa m diverse moduri. De exemplu s-a arătat că în timp ce vorbim, noi ne 'controlam auditiv vorbirea. Avem deci un circuit închis: creier, organele fonaioare ureche, creier. Acest circuit este închis într-un anume fel. Dacă se perturbă condiţiile normale de auzire, se tulbură şi vorbirea. Experienţa s-a făcut punînd pe oameni să citească în faţa unui microfon, ce era conectat la un amplificator cu întîrziere ce debitează pe n'Şte căşti puse la urechea respectivilor Deoarece oamenii nu se mai auzeau în condiţii normale, ci cu întîrziere, începeau să se bîlbîie. Invers, dacă perturbăm circuitul de control la bîlbîiţi, punîndu-le la urechi căşti în care se produceau zgomote astfel încît să nu se mai audă, aceştia nu se mai bîlbîie. Oare cînd Demostene se ducea pe malul mării înfuriate, nu îşi întrerupea un circuit defect, cu ajutorul zgomotelor? Aceste sisteme de comandă cu ciclu în- CIBERNETICA ŞI UNELE DINTRE PROBLEMELE EI 91 chis domină azi întreaga tehnică şi teorie a reglajului automat. Şi chiar numele de Cibernetică este legat de aceste sisteme de reglaj. Se ştie anume că la maşinile cu abur există un regulator cu bile4, inventat de Watt. Acest regulator are sarcina de a menţine în permanenţă constantă turaţia maşinii. Dacă dintr-o cauză oarecare turaţia scade, atunci bilele se vor învîrti mai încet, forţa centrifugă ce acţionează asupra lor scade şi ele se lasă în jos, mişcînd prin aceasta nişte pîrghii care fac ca în mod automat maşinii să i se dea mai mult abur. Aceasta face ca turaţia maşinii să crească. Regulatorul lui Watt este primul regulator cu ciclu închis. Aci bilele joacă rolul organului senzitiv ce măsoară efectul produs de acţiunea iniţială, care este comandarea cantităţii de abur dată maşinii'. Deoarece în limba engleză regulator se numeşte guvernor, iar acest termen provine de la un cuvînt latin ce este coruperea cuvîntului elin kivernitis — pilot, Nor-bert Wiener a denumit Cibernetică această ştiinţă generală a reglajului. De altminteri au existat numeroşi premergători ai Ciberneticii. Conceptul de sistem de reglaj cu circuit închis este un concept de bază în Cibernetică. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că în acest sistem închis nu se studiază nici un sistem în sine, nici schimbările sale energetice, ci comunicaţia între eşire şi intrare. Fapt pentru care există tendinţa de a subsuma Teoria reglajului, Teoriei Informaţiei, deoarece în sistemele automate nu se face decît manipularea unui flux de informaţii. Avînd acum fixată noţiunea de Cibernetică ne întrebăm care este mesajul nou pe care ea 1-a adus. In primul rînd este tocmai această recunoaştere a unor scheme funcţionale identice în fiinţele vii şi în cele mai perfecţionate maşini produse de om. De data aceasta nu se mai caută în organismele vii pîrghiile şi articulaţiile care fac din animalele superioare şi în special din om o maşină atît de perfecţionată. Nu se mai pune nici problema tranşată de mult a identităţii dintre materia vie şi cea moartă. Nu se urmăresc nici bilanţurile energetice care ascultă de aceleaşi principii şi în maşini şi în organisme. In Cibernetică se urmăresc schemele funcţionale care asigură stabilitatea, homeostaza, în sistemele de reglaj automat din organisme ca şi din maşini. Aşa după cum m-am exprimat cu altă ocazie, unul din meritele cele mai mari ale ciberneticii este tocmai recunoaşterea faptului fundamental că fiinţele vii îşi păstrează homeostaza, adică îşi menţin mediul intern în condiţii bine stabilite, tocmai graţie unui mecanism de reglaj în circuit închis. Acest fapt a putut de altfel fi verificat experimental pe animale. Dar în legătură cu aceasta se ridică imediat o problemă principială importantă : Cibernetica fiind o teorie generală, ne dă numai comportări generale, idei generale. Cibernetica — ca ori ce teorie generală — nu ţine seama de particularităţile sistemului cu care lucrează. Ori este relativ dificil a studia chiar sistemele actuale de reglaj automat în care se întîl-nesc un număr mic de organe mecanice,, hidraulice, electrice. Cu cît mai greu — dacă nu chiar imposibil pentru stadiul actual — este tratarea sistemelor biologice, în care intervin un număr uriaş de elemente! Să nu uităm că, de exemplu, numai în cortex se află circa zece mii de milioane de neuroni 1 Cu aceasta, dintr-odată, Cibernetica devine mai circumscrisă în obiective — cel puţin în stadiul actual : ea va putea să studieze sistemele de reglaj elementare din fiinţele vii — dar nu poate încă trece la studiul funcţiunilor generale, fiind încă lipsită de instrument. Iar în ce măsură aceasta va deveni posibilă în viitor, este încă o chestiune deschisă. Să trecem acum în revistă cîteva din problemele ridicate : legătura cu raporturile dintre funcţionarea sistemului nervos cen-central şi funcţionarea anumitor maşini, îrt special a marilor calculatoare electrice. Să considerăm în primul rînd faptele. 92 EDMOND NICOLAU Precum se ştie, calculatoarele electronice de tip digital, care s-au dezvoltat în ultimele două decenii, au ajuns la performanţe excepţionale. Lăsînd la o parte faptul că lucrează cu o viteză enormă, ceea ce le permite să efectueze cîteva mii de operaţii pe secundă, deşi lucrează cu numere de zece cifre fiecare, aceste maşini pot fi făcute să reproducă cu succes anume funcţiuni intelectuale, considerate întotdeauna a fi specific umane. Astfel, azi există maşini din acestea care traduc dintr-o limbă în alta, joacă şah sau alte jocuri, compun texte literare, desenează, învaţă. In faţa acestei avalanşe de realizări excepţionale, este firesc ca anumite concepţii vechi să nu mai corespundă, să fie necesară o reconsiderare a lor. Desigur, există de foarte mult timp încercări de a reproduce natura în sensul creării de fiinţe vii şi în particular de oameni. Lăsînd la o parte încercările magice ale lui Theophrastul Bombastul Paracelsus care încerca să facă homunculi, sau încercările legendare de a face un Golem, în epoca de dezvoltare a mecanicismului asistăm la .numeroase încercări de a face automate care să mimeze viaţa. Printre altele se păstrează amintirea lui Vaucanson şi a lui Maeltzel. Primul a realizat o raţă ce ciugulea şi mima digera-rea grăunţelor, iar cel de al doilea, pan-harmonicum, o întreagă orchestră formată din 42 de muzicanţi ce cîntau cele mai cunoscute şlagăre la modă în prima jumătate a secolului trecut. Amintirea acestor automate ce au aspect •de om şi execută anumite mişcări programate anterior şi determinate în mod rigid de către camele de comandă, este păstrată •şi în baletul Coppelia, inspirat după cum se ştie de o nuvelă de E. T. A. Hoffmann. Amintim în treacăt că acelaşi abil meşteşugar Maeltzel este inventatorul metronomului şi constructorul maşinii de jucat şah a baronului Kempelen, maşină care a făcut epocă la vremea ei. Maşina, evident era trucată, avînd în interior un om ascuns, care de fapt juca. Ea a ocazionat lui Edgar Poe un interesant studiu. Vaucanson, Maeltzel şi Kempelen pot fi consideraţi precursori ai ciberneticii. Cu timpul, automatele mecanice au căzut în desuetudine. Graţie electricităţii şi în special după inventarea tuburilor electronice, posibilităţile automaticii se dezvoltă uriaş. Tehnicienii produc maşini care simt: celula foto-electrică este un ochi rudimentar, iar microfonul o ureche fină. Conductorii electrici din aparate sînt nervii aparatelor electronice. După ce inginerii mecanici creaseră maşini care măreau puterea muşchiulară a oamenilor, inginerii electronişti au produs maşini care amplifică mult puterea organelor de simţ. Prin dezvoltarea maşinilor electronice de calculat, electroniştii au dat omenirii maşini ce măresc puterea de judecată. Este necesar să dăm o scurtă explicaţie asupra maşinilor electronice de calculat. Aceste maşini sînt de două mari categorii: digitale şi analogice. Maşinile digitale sînt nişte uriaşe maşini aritmetice care lucrează automat, conform unui program dat. Ele nu fac decît operaţii de adunare şi de scădere, toate celelalte operaţii aritmetice fiind reductibile la acestea, repetate de un număr suficient de mare de ori. Spre deosebire de vechile maşini aritmetice, cele electronice au memorie şi posibilitatea de •a funcţiona suplu, schimbîndu-şi ordinea şi modul calculelor după evoluţia rezultatelor obţinute. Maşinile funcţionează cu impulsuri electrice şi aceasta constitue încă o analogie cu funcţionarea sistemului nervos central, deoarece după curr» se ştie de la Adrian, de-a lungul fibrei nervoase are loc tot o propagare de impulsuri electrice. A doua categorie de maşini electronice de calculat este formată din maşinile analogice. Acestea au o funcţionare continuă. Ele sînt de fapt nişte modele electrice ale unui fenomen dat. După cum se studiază o navă pe un model redus la scară, tot aşa anume probleme pot fi studiate pe modele electronice, cu condiţia ca evoluţia în timp a fenomenului studiat să se ex- CIBERNETICA ŞI UNELE DINTRE PROBLEMELE EI 93 prime prin aceleaşi ecuaţii ca şi evoluţia în timp a modelului electronic. Dintre aceste două categorii de maşini, atenţia ciberneticienilor s-a îndreptat asupra ceior digitale. Aceste maşini funcţionează cu impulsuri, ca şi sistemul nervos al omului. Ele au memorie, ca şi omul. Ele pot alege dintre mai multe posibilităţi, ca şi omul. De unde s-a formulat teza că aceste maşini sînt nişte creieri uriaşi, deoarece judecă cu o viteză uriaşă, fac cîteva sute de mii de alegeri pe minut, sau chiar mai mult! Faptul că ambele sisteme funcţionează cu impulsuri electrice are o semnificaţie în sine pentru Cibernetică, deoarece sistemele funcţionînd în impulsuri prezintă anume caracteristici relative la stabilitatea informaţiei faţă de perturbaţii. In aceste sisteme există numai două stări posibile, impuls sau absenţa acestuia, tot sau nimic, da sau nu, 1 sau o. Fiind numai două stări posibile este uşor a le identifica, chiar în prezenţa zgomotelor, deci aceste sisteme sînt apte a lucra în prezenţa unor perturbaţii relativ mari. Este cazul să subliniem încă odată faptul că materia vie se organizează pe treptele superioare ale evoluţiei astfel încît transmite informaţiile prin metoda impulsurilor, care este cea mai bună metodă utilizată de abia azi în tehnica telecomunicaţiilor. Revenind acum la problema noastră, ne întrebăm: între creier şi calculatorul digital există numai asemănări, sau există şi deosebiri ? înainte de a da un răspuns, să considerăm problema programării. Se ştie că maşinile nu pot funcţiona decît programate, iar această programare este în fond destul de rigidă. Această rigiditate este de diverse grade. Dar se poate afirma că în fond nu numai maşinile electronice sînt programate, ci şi fiinţele vii. Animalele mai simple au o comportare precis determinată. Albinele vor face mereu celule hexagonale, castorii vor face baraje şi mantis religiosa îşi va devora soţul după consumarea actului nupţial. Ceea ce 1-a făcut pe Descartes să considere animalele ca fiind nişte maşini. Dar în fond şi la animalele superioare întîlnim programări. Astfel, pentru a mişca mîna in actul scrierii este necesară o anume coordonare a contracţiilor muş-chiulare. La fel vorbirea este coordonarea foarte precisă a unui foarte mare număr de mişcări: expirare, o anume tensionare a coardelor vocale, o anume poziţionare a limbii etc. Toate acestea corespund unei programări a mişcărilor respective. Se poate spune că întreaga educare a unui copil corespunde la înscrierea anumitor programe care să îi determine comportarea sa ulterioară. Deci constatăm încă o asemănare funcţională între fiinţele vii şi maşină: ambele au programări. Totuşi diferenţa esenţială dintre maşină şi om este programarea. Să considerăm pentru aceasta evoluţia maşinilor de jucat şah. Aşa cum am arătat, prima maşină, aceea a lui Kernpeien, a fost frauduloasă, deci nu intră în cadrele ştiinţei. Următoarea maşină este aceea a iui Torez y Quevedo. Acesta, în jurul anului 1913 a construit o maşină capabilă să dea singură mat în final, cu turn şi rege contra rege. Maşina avea un joc rigid, analiza stabilind de mult timp cum anume se joacă aceste finale. Thorez y Quevedo a reuşit să stabilească metodele de a da acestor reguli o formă ce permite o automatizare completă a jocului. La această primă mjaşină, mecanismul nu face alegeri. Maşinile electronice care joacă şah au adus o inovaţie revoluţionară. Ele sînt programate elastic. Anume, fiecărei piese de pe eşicher i se acordă o anume valoare numerică. Astfel pionul este evaluat la I, turnul la 4, clama la 10 şi regele la 1.000. La fiecare mutare, maşina calculează valoarea pieselor 'albului, fie ea A, şi valoarea negrului, fie ea N. Ea calculează toate variantele posibile pentru cîteva mutări, şi alege acea variantă care după un număr dat do mutări, conduce la valoarea maximă a raportului A/N, deci la 94 EDMOND NICOLAU un avantaj cît mai mare pentru alb. Acest mod de programare s-a dovedit a fi foarte ■bine ales, deoarece o maşină jucînd în aceste condiţii cu mari maeştri a reuşit să obţină remiză sau chiar victorie. Dacă se consideră numai programarea maşinii, se constată că ea este tot rigidă, în sensul că maşina se comportă totdeauna la fel. Evident, nu mai sîntem în prezenţa unei aceleiaşi succesiuni de mutări ca cazul maşinii lui Thorez y Quevedo, dar modul de raţionament al maşinii este mereu acelaşi. Şi pentru cineva care cunoaşte acest mod de programare, poate găsi o cursă în care să fie atrasă maşina după a n + 1 mutare, adică acolo unde previziunea rigidă a maşinii nu mai ajunge. Căci să nu uităm, maşina are o memorie finită, astfel în cît nu poate analiza prea multe mutări înainte. Evident, şahistul om are alt mod de a juca. El utilizează experienţa înaintaşilor, analiza anumitor partide din care deduce reguli tactice. Maşina nu poate utiliza experienţa înaintaşilor. Aci este una din •diferenţele esenţiale între om şi maşină. Este interesant de arătat că această deosebire a fost pusă în evidenţă încă de Samuel Buttler, în romanul Erewhon, o satiră la adresa lui Darwin. în acest roman se concepe o societate maşinistă, în care maşinile evoluează, omul jucînd în acest proces rolul albinei în fecundarea florilor. Reţinem faptul că fără albine anume specii dispar în condiţii date, la fel după cum maşinile dispar odată cu omul. Dar omul profită de întreaga experienţă a speciei şi chiar de o experienţă mai bogată, în timp ce maşina nu are direct nici o experienţă sau cel mult poate avea experienţa căpătată în decursul vieţii ei. Desigur, se poate concepe o maşină care să fie programată astfel încît să determine singură ceea ce îi produce anumite efecte considerate pozitive, ce circumstanţe îi produc efecte negative. Profesorul Svoboda din Praga a imaginat o astfel de maşină. Mai departe se poate concepe o altă maşină care nu numai să determine aceste circumstanţe, dar care pe baza experienţei dobîndite să caute circumstanţele care conduc la efecte pozitive şi din contra să evite pe cele ce conduc la efecte negative. Criteriul de selecţie ar putea fi de exemplu menţinerea homeostazei. O astfel de maşină ar avea desigur o comportare apropiată de a fiinţelor vii. Ea însă ar fi enormă şi ar putea să facă un singur lucru, ar putea avea numai o singură comportare. Pe cîtă vreme în natură, această comportare o găsim la fiinţe rudimentare, maşina ar trebui să fie de dimensiuni foarte mari. Considerînd numai acest aspect al programării, sezisăm deci un caracter comun între maşină şi fiinţă vie, dar şi o mare diferenţă de grad. Anume, tot ce este organizat, este într-un fel programat. Dar în timp ce programarea automatelor actuale este foarte restrictivă, a fiinţelor vii este foarte largă, foarte elastică, adapta-tivă. Desigur se pot concepe maşini adap-tative, cu programare largă, dar ele vor fi de dimensiuni foarte mari şi vor avea totuşi o programare simplistă în comparaţie cu ceea ce oferă viaţa. In fine, pe această linie a programării, mai apare o diferenţă ce poate fi esenţială. Anume faptul că maşina niciodată nu poate înţelege necesitatea ce o mînă, care pentru ea rămîne oarbă. Pe cînd omul poate înţelege această necesitate. Problema raporturilor dintre om şi maşină nu poate fi epuizată la stadiul actual. Înainte de electrofiziologie, imaginea ce o aveam asupra biologiei era desigur parţială şi incompletă. Progresele realizate în ultimii ani au lărgit foarte mult cunoştinţele pe care le avem asupra vieţii şi asupra raporturilor dintre maşină şi fiinţa vie. Cibernetica îşi aduce şi ea aportul său> în înţelegerea esenţei specifice a vieţii. Dar nu putem crede că Cibernetica reprezintă ultimul stadiu. De aceasta este prematur a considera ca definitiv tranşată problema fiziologiei sistemului nervos central. Poate că tot aşa după cum încercările de a reduce Electricitatea la Mecanică nu au con- NPTlCA ŞI UNELE DINTRE PROBLEMELE El CIBERNETICA ţi tici „conace ,„ v,.tor Uj'*^, ^ teorii biologice care sa "STncont-Ubn^C^ ■ ■dus o efervescenţa inJţf^rUor "dintre mele automatic, şi a raport automate şi fiinţele vm S-a nţele nziologic al unor ^^f^ara înteleStt"eVe tensiune a fibrelor permanent starea uc -r..u de con- Lschiul-re. închizînd uncrut de , 1 -„ii,, ^-s recunoscut lapiui ca j de t.pul ciclic. Mre per. -îTcC — tuale cu procese analoage^ ce^ au t maşinile electronic. N freb^ ^ nici aspectul inves automat, ■iSa^f-^ncrucişatăestefnca ,in merit al Ciberneticii. umană. „«t-nalelor în ceea ce priveşte evoluţia actuale o automate intelectuale ele reprezintă des „ur o realizare importanta, care nu poate mă Azi se pot concepe n negată ş. ocou* A «se p automate care sa «producă intelectuale dinainte date, se po mulata corect. Dar md\ . e care noi le-am a ax , raporturile idealismul. . ă ma- Este uneori tentant de a aliri t şinile electronice au memo ^ gîndesc, i depăşi pe creatorul lor a ca pe o nu trebuie u,Ut «a^ea»^lă să licenţe poetice. Ar U o t, b nizare a maienei c i„.o «r-heme electronice. La iei aupd cabile prin acţiunea numai a unor materiali. =nnerioritatea No. sîntem convmsjd su,,er omului faţă de toate naş.ne P ^ viitoare. Credem insa ca este ta noua lumină aruncata de r a zar s-a -hin^at, omul ramimn^ W terială superioara insa luiuiu, Se şi superioară maşinilor create de CRONICA LIMBII AL. GRAUR CARACTERUL SISTEMATIC AL LIMBII Uevine un loc comun în lingvistică faptul că limba are caracter sistematic, adică formează un sistem, compus, la rîndul lui, dintr-un număr de sisteme legate între ele. Un sistem este un complex de elemente care se influenţează reciproc, fiind utilizate într-un scop comun. De caracterul sistematic al limbii vorbeşte nu numai lingvistica marxistă, ci şi unele şcoli burgheze, cum ar fi cea structuralistă. Marxismul, care concepe că lumea nu este o adunătură anarhică de obiecte, ci o organizare sistematică, nu poate să nu fie de acord cu conceperea limbii ca >ifn sistem. în detalii însă se pot ivi divergenţe între cercetători şi multe fapte nu au fost încă suficient elucidate. în Studiile, mele de lingvistică generală (Bucureşti, 1955, p. 10—22), am arătat cum cred că trebuie să se înţeleagă caracterul sistematic al foneticii şi al morfologiei. In fonetică, mai bine zis îs>. fonologie, graţie organizării sistematice a fenomenelor, nu este nevoie de prea multe articulaţii, ci cu un număr relativ mic de trăsături fonetice se constituie toate fonemele de care e nevoie. In general, o modificare a sistemului înseamnă o perfecţionare a lui dintr-un anumit punct de vedere, dar în acelaşi timp poate însemna o dezorganizare a lui din-tr-alt punct de vedere. Sistemul poate deci rămîne Ia un moment dat şchiop, şi atunci limba se sileşte în general să elimine nepotrivirea, fie creînd perechea sau perechile necesare elementului stingher, fie elimi-nîndu-1. Am arătat în lucrarea mea pomenită că vocalele constituie de obicei un sistem, care poate fi figurat printr-o schemă geometrică. De exemplu' sistemul vocalelor latine, destul de simplu, era următorul : - * 0 e oo i 1 n u In romîneşte, diferenţa fonologiei între vocalele lungi şi scurte a dispărut, în schimb au apărut două vocale noi, ă şi î, dispuse tot în chip sistematic: a e ă o 1 î u Sînt alte limbi care nu au vocalele ă şi î. dar au pe 6 şi ii, acestea fiind dispuse şi ele tot în chip sistematic, de exemplu în limba germană : a e 6 o i ii u De aceea, spuneam eu, în general dacă o limbă are pe ă, trebuie să-1 aibă şi pe î, dacă are pe u, trebuie să-1 aibă şi pe o. Lucrul e adevărat, dar numai în cazul cînd sistemul vocalelor formează un triunghi. Dacă formează un dreptunghi, cum e cazul în multe limbi, situaţia se schimbă, şi anume ă sau î poate forma serie cu a, în care caz nu mai e nevoie să apară şi CARACTERUL SISTEMATIC AL LIMBII 97 cealaltă vocală mijlocie (î, respectiv ă). Iată cazul limbii bulgare: Dimpotrivă, dacă luăm ca bază cantitatea, îigura se aranjază imediat în chip armonios : a ă o u Limba turcă are mai multe vocale decît bulgara, dar ele sînt dispuse tot în forma de dreptunghi : o u, După cum se vede, bulgara are numai pe ă turca numai pe l, dar sistemul nu e şchiop. Că în turceşte t face pereche cu a se poate dovedi şi ou' ajutorul armoniei vocalice: vocalele sufixelor se orientează după vocala finală a rădăcinii, şi anume după a sau î urmează î, după e sau t urmează i, după o sau u, urmează ii, dupa o sau u urmează u în cazul sufixului colectiv pe care noi l-am împrumutat sub forma -«<&; astfel se zice geamlic, agîrlîc „bagaj", şiretlic, irmilic (irmi „douăzeci"), "caraghios'lîc (în turceşte karagdzluk), surghiunite (în turceşte siirgiMuk), bocluc, ursuzluc. Caracterul sistematic ne poate ajuta, pe de altă parte, să stabilim care trăsături ale fonemelor sînt determinate pentru ele şi care sînt secundare. Limba maghiară are şase vocale scurte şi, făcînd pereche cu ele, şase vocale lungi. Dar pe cînd a lung (â) este deschis, iar a scurt (a) este închis (fiind din acest punct de vedere intermediar între a şi o), dimpotrivă, e lung (e) este închis, apropiindu-se de i, iar e scurt (e) este mai deschis decît e al nostru (cam aşa cum îl pronunţă unii ardeleni în prima silabă a cuvîntukli verde). Care trăsătură defineşte caracterul acestor vocale, gradul de deschidere, sau durata ? E uşor de răspuns. Dacă încercăm să formăm o'figură geometrică plasînd pe a între d şi o? iar pe e între e şi i, ajungem la o schemă inadmisibilă : e e i a a 6 6 ii u o o u u o u o u, De aici rezultă că ceea ce defineşte vocalele maghiare ă, a şi e, e nu este timbrul lor, ci cantitatea. Dacă pentru un motiv oarecare diferenţa de cantitate s-ar pierde sau ar înceta de a fi importanta, atunci ar putea treee pe primul plan timbrul, aşa cum s-a întîmplat de exemplu în latina din perioada imperială (vezi I. M. Tronski, Ocerkl iz istorii latinskogo iazika, Moscova-Leningrad, 1953, p. 236), ceea ce ar produce fără îndoială modificări în organizarea vocalelor (alt- exemplu de modificare a unui sistem vocalic: A. G. Haudricourt în revista Word, 3, 1947, p. 39 şi urm.). Şi în morfologie caractenul sistematic este relativ uşor de demonstrat. Dacă luăm ca bază verbul cînt, persoana I singular a indicativului prezent, cu ajutorul sufixului -a- şi al desinenţei -m formăm persoana I a'imperfectului, cu sufixul -a- şi desinenţa -i formăm persoana I a perfectului! simplu; cu - sufixul -a- plus sufixul -se- şi cu aceeaşi desinenţă ca la imperfect (-m) formăm persoana I a mai mult ca perfectului.; cu desinenţa -şi adăugată la temele timpurilor formăm persoana a Il-a de la perfectul simplu şi de la mai mult ca perfect şi aşa mai departe. Exact în acelaş. fel putem proced : cu verbul a lasa saa a ţipa a umbla şi foarte multe altele. Mas mult decît atît, la oricare din verbele citate, ni se poate da altă formă, de exemplu participiul (etntat, lăsat etc.) sau' persoana a IÎI-a plural a perfectului simplu (cm-tară, lăsară) etc., şi vom putea construi şi pe baza acestora toate celelalte forme ale verbului. După cum în fonologie aceleaşi foneme, dacă. sînt orînduite în chip diferit (arc — rac — car), îmbracă diverse sensuri, tot aşa şi în morfologie aceleaşi silabe, analizate în chip diferit, pot avea diverse 7 — V. Romînească nr. 6 98 AL. GRAUR valori: puse-ră este perfect (pentru că se opune lui puseseră), în timp ce făcuseră este mai mult ca perfect (pentru că se opune lui făcu-ră). înţelegerea caracterului sistematic al morfologiei a permis recent să se elaboreze două studii care explică modificări ale structurii gramaticale romîneşti. In Studii de gramatică II, 1'957, p. 53—69, Elena Slave studiază felul cum s-a creat prezumtivul în romîneşte şi ajunge la concluzia că s-a pornit de la o formă temporală, viitorul al doilea, indicativ (o fi făcut), cu rolul de a exprima o acţiune a cărei realizare este îndoielnică. De aici s-a trecut la folosirea viitorului întîi (o face) cu aceeaşi valoare, apoi sistemul s-a completat cu prezentul (o ţi făcînd), astfel încît prezumtivul, care la început era un timp, a devenit un mod. Mergîndu-se mai departe pe această cale, s-au creat forme de conjunctiv (să fi făcînd), de condiţional (ar fi făcînd), astfel încît, în cele din urmă, modul prezumtiv s-a transformat într-o conjugare aproape completă. In Studii şi cercetări lingvistice, VIII, 1957, p. 336—337, Al. Niculescu şi Al. Roceric explică felul în care dînsul a ajuns să aibă valoarea unui pronume de politeţe: deoarece la persoana a Il-a existau trei pronume (tu — dumneata — dumneavoastră), iar la persoana a IlI-a numai două (el — dumnealui), şi astfel sistemul era şchiop, s-a atribuit valoare intermediară, din punctul de vedere al politeţei, lui dînsul, care ajunsese de curînd să fie folosit în toate situaţiile ca echivalent al lui el şi care acum devenea paralel cu dumneata. Urmărind istoria limbii latine şi apoi, în continuare, a limbii romîne, ne putem uşor convinge că din cele mai vechi timpuri şi pînă azi caracterul sistematic al flexiunii (în special al flexiunii verbale) a mers în-tărindu-se, că fără încetare cuvintele aberante au fost forţate să se încadreze în sistem sau au dispărut, astfel încît astăzi în romîneşte sînt mult mai puţine cuvinte neregulate decît erau acum două mii de ani în latineşte. Deoarece nu am fost în stare să găsesc elemente care să indice caracterul sistematic al vocabularului şi al sintaxei, am presupus că în aceste domenii caracterul sistematic este legat, în primul caz, de caracterul sistematic al noţiunilor, iar în al doilea caz, de caracterul sistematic al judecăţilor, deci şi în primul şi în al doilea caz ar fi vorba de fapte din afara limbii şi a lingvisticii, de aceea nu ar fi sarcina lingvistului să le descopere. Totuşi încercări se fac şi în această direcţie. La Congresul al VlII-lea de lingvistică, ţinut la Oslo în vara trecută, structuralistul danez L. Hjelmslev a încercat să prezinte semantica sub aspectul sistematic ; nu am însă impresia că expunerea lui a convins auditoriul, cum s-a văzut din intervenţiile mai multor participanţi, ca E. Coseriu (Montevideo) şi B. Pottier (Bordeaux). Nici articolul publicat de Tatiana Slama-Cazacu în Revista^ de psihologie, III, 1957, p. 48—58, nu poa'te fi, după părerea mea, valorificat de lingvişti. In sintaxă, în schimb, există elemente noi şi interesante. în Studii şi cercetări lingvistice, VIII, 1957, p. 431—450, tînărul lingvist Sorin Staţi publică articolul meritoriu Sintagma şi sistemul sintactic al limbii, în care arată cum se îmbină sistematic diferitele elemente ale sintagmelor, pentru' a permite să se exprime cu mijloace simple nenumăratele relaţii între obiecte. Desigur, sintagma nu e toată sintaxa; dar cred că avem aici un început, de la care se va putea porni pentru a se cerceta caracterul sistematic al întregii sintaxe. în fonologie, este uşor de văzut caracterul sistematic, deoarece problema se pune numai pe planul formei, fonemele nu exprimă, luate fiecare în parte, nimic, ele sînt numai material pus la dispoziţia vocabularului şi a morfologiei (dacă analizăm cuvîntul muncă, nu am putea arăta că fonemele m-u-n-c-ă au vreun sens). Morfologia e ceva mai complicată, deşi nici ea nu are alt rol decît acela de a pune material la dispoziţia sintaxei; dar morfemele au un sens şi dacă le luăm izolate : analizînd cuvîntul munciseră, fără să ştim de cine e CARACTERUL SISTEMATIC AL LIMBII 99 vorba, putem arăta că rădăcina tnunc- are u'n anumit înţeles lexical, că -l- este marca perfectului, -se- a mai mult ca perfectului, iar -ră este marca persoanei a IlI-a plural. Prin urmare, logic vorbind, şi morfologia este legată, ca şi sintaxa, de fapte din lumea exterioară. Aceasta nu ne împiedică însă să recunoaştem caracterul sistematic, pe plan lingvistic, al formelor morfologice. De ce nu am putut descoperi caracterul sistematic al elementelor sintaxei ? Pentru că, deşi am recunoscut că sintaxa nu este conţinut în limbă, ci tot formă, şi anume forma în care se organizează în judecăţi şi raţionamente ideile de exprimat, care formează într-adevăr conţinutul limbii (Studii de lingvistică generală, p. 76)', nu am tras de aici concluzia care se impunea şi am căutat în sintaxă un conţinut sistematic. Dar după cum morfologia, deşi trebuie şă ţină seama de valoarea cuvintelor în frază, constituie totuşi numai un material (sistematic) cu ajutorul căruia se construiesc cuvintele, tot aşa şi sintaxa, deşi trebuie să ţină seama de ideile de exprimat, totuşi nu constituie decît un sistem formal pus la dispoziţia limbii tocmai pentru a exprima acele idei. Judecind consecvent, S. Staţi a arătat că în sintaxă trebuie să căutăm caracterul sistematic în îmbinarea între ele a elementelor sintagmei. In articolul de faţă mi-am pus însă în gînd să mă ocup în special de formarea cuvintelor. In cartea mea citată arătam că vocabularul se poate asemăna cu morfologia, în sensul că dintr-un mic nucleu de cuvinte (în general dintre cele care formează fondul principal lexical)\ cu ajutorul unor procedee relativ simple, se pot forma şi se formează efectiv mii de cuvinte, ceea ce economiseşte eforturile de memorie care ar fi necesare dacă ar trebui să ţinem minte mii de cuvinte neorganizate şi total diferite între ele în ce priveşte formaţia. Arătînd aici felul cum, de-a lungul timpurilor, se dezvoltă caracterul sistematic al formării cuvintelor, sper că voi face să se înţeleagă mai bine însăşi ideea caracte- rului sistematic al acestui aspect al limbii. In perioada indo-europeană, după toate indiciile pe care le avem la dispoziţie, verbul şi substantivul se formau în general direct din rădăcină, ambele din aceeaşi rădăcină, sau din rădăcini diferite. Exemplele de care mă voi servi le voi da mai ales sub aspectul lor latin, ceea ce fără îndoială va uşura, pentru mulţi cititori, înţelegerea faptelor. Facem abstracţie de cazul cînd verbul şi substantivul proveneau din rădăcini diferite, căci în problema pe care o discutăm aici asemenea exemple nu ne pot fi de nici un ajutor. Iată însă cazuri ca lat- dux „conducător", ducere „a conduce" ; lat. rex „conducător", regula „linie după care te eonducj", regere „a conduce". Nu avem nici un motiv să considerăm că rex provine de la regere, dar nici că regere vine de la rex. Cuvintele sînt înrudite numai în sensul că provin ambele din aceeaşi rădăcină reg-, dar ele nu sînt subordonate unul altuia. Desigur, alături de cazurile de felul acesta, apar cu timpul altele unde e clar că verbul derivă de la substantiv sau viceversa. Alături de fur „hoţ" (împrumutat din greceşte), latina cunoaşte verbul furare „a fura", care e vizibil derivat de la fur. Important, pentru discuţia noastră, este faptul că, în cazuri ca acestea din urmă, avem o formaţie sistematică, în sensul că acelaşi sufix serveşte la derivarea substantivelor de la multe verbe sau a verbelor de la multe substantive: ca şi furare este plantare ,,a băga în pă-mînt cu talpa" de la planta „talpă", pug-nare „a lupta" de la pugnus „pumn" ; ca şi regimen este tegimen „înveliş" de la tegere „a înveli", specimen „model" de la specere „a privi" şi altele. Fără îndoială însă că exemplele de acest fel sînt mult mai numeroase în romîneşte decît în latineşte- Există o categorie de substantive şi adjective care ni se pare normal să se formeze de la verbe, de exemplu strtngător de la a strînge, măturător de la a mătura, administraţie de la a administra, mîncare de la a minca etc. In latineşte, pe lîngă 7* 100 AL. GRAUR exemple de acest tip, găsim altele care, evident, sînt mai vechi şi la care e greu de stabilit o filiaţie: doctor „cel care învaţă pe altul" este înrudit cu docere „a învăţa (pe altul)", dar nu prezintă, în afara sufixului cu care e format (-tor), nimic în plus faţă de rădăcina doc-, din care provine şi verbul; prin urmare nu se vede de nicăieri că e derivat de la verb. La fel stau lucrurile cu pictor „pictor" faţă de pingere „a picta", cu actor „cel care acţionează" faţă de agere „a acţiona" etc., cu actio „acţiune", din aceeaşi rădăcină, cu notio „noţiune" de la no-sco „a cunoaşte", cu pictura „pictură" etc. :în romîneşte, situaţia a devenit alta. Pe de o parte, substantivele de tipul celor citate mai sus se formează regulat de la verbe, atît de regulat, încît, aşa cum am propus de mult (Bulletin linguistique, IV, 1936, p. 191), aceste substantive ar trebui de fapt să fie cuprinse în tabloul conjugărilor (în realitate, substantivele de tipul mîncare chiar sînt clasate printre formele verbelor)'. Mai important mi se pare însă alt fapt. Tipurile productive printre verbe sînt aproape exclusiv de conjugarea I şi a IV-a, adică acelea care în latineşte cuprindeau relativ multe verbe denominative (derivate cu un sufix de la un substantiv) şi adesea ele chiar au alături substantivul de la care s-au format. Astfel, în latineşte, de la hiberna „iarnă" s-a format hibernare „a ierna" şi, după cum se vede, ambele cuvinte subzistă în romîneşte, raportul dintre ele păstrîndu-se neschimbat ; la fel se petrec lucrurile cu gustus „gust", gustare ,,a gusta" şi multe altele. Dar pe lîngă aceste perechi moştenite, care nu sînt prea numeroase, au apărut foarte multe altele, produse pe diverse căi. Verbele de conjugarea a Il-a şi a III-ea (ca şi unele de a IV-a) au fost adesea refăcute pe baza unui substantiv derivat de la ele. De exemplu premere „a apăsa", cu supinul pressum, avea alături substantivul pressura „apăsare", de unde s-a format verbul romînesc a împresura; metiri „a măsura", cu supinul mensum, a dat substantivul mensura „măsură", pe baza căruia s-a refăcut verbul mensurare, devenit în romîneşte a măsura. Iată şi exemple de alt tip: alături de tremere „a tremura", s-a format adjectivul tremulus „tremurător", de la care apoi verbul tremulare, care a devenit în romîneşte a tremura; alături de turbo „a turbura" (devenit în romîneşte a turba), din adjectivul turbulus „tulbure" s-a format verbul a tulbura etc. Aceleaşi fapte sînt valabile şi pentru celelalte limbi romanice, care deci au numeroase verbe de origine latină, dar refăcute pe baza unui derivat substantival. Prin împrumut, limba noastră a primit şi continuă să primească, atît din limbile romanice apusene, cît şi din limbi neromanice (rusa, germana, engleza), verbe de origine latină organizate în acelaşi mod ca a măsura : a structura (lat. struere „a construi", structura „construcţie"), a tortura (lat. torqueo „a răsuci", tortura „răsucire") etc. Limbajul tehnic e plin de asemenea formaţii, dintre care unele vor fi amintite mai jos. In felul acesta se ajunge ca în mare. parte a cazurilor verbul să nu mai fie derivat direct din rădăcină, ci din tema unui substantiv, verbul începe să fie subordonat substantivului în ce priveşte formarea cuvintelor, ceea ce înseamnă incontestabil o întărire a caracterului sistematic al formării cuvintelor. Acolo unde latina avea cuvinte paralele şi independente unul de altul, ca met-iri, men-sor „măsurător", mensura, romîna prezintă o ierarhie bine stabilită : măsură, de la care derivă a măsura, cu formele nominale subordonate măsurător, măsurătoare, măsurare etc. In limba romînă, subordonarea verbelor faţă de substantive devine vizibilă şi în alt chip. Ca şi în latineşte, într-o fază incipientă a limbii romîne, verbul se forma de la substantiv prin simpla alipire a sufixului de infinitiv (respectiv de perfect etc.), adesea numai prin. alipirea desinenţelor personale: iarn-ă, a iern-a; sticl-ă, a sticl-i etc., astfel că nu e totdeauna uşor să-ţi dai seama că verbul derivă de la CARACTERUL SISTEMATIC AL LIMBII 101 substantiv sl nu viceversa ApoL din ce în ce mai mult, apar sufixe speciale, tr-u-i eic., <-u „„fivp formate m LI sînt împrumutate mai de curînd (din ereceste) în a aerisi, -iza în a *»a-(d n greceştlatineşte era ter- «^L^VarSrrcl: 55 tn a - Ja, a ^«a etc. dT cÎ în ce mai mult termenii „01, m spe^ dai.cei tehnici, sînt formata ast fd si .de sea înlocuiesc verbele vechi, fara sufix fecial - a viziona în loc de a vedea a so-Sntîn loc de a rezolva, a staţiona m ^rnijtt a subordona formaţiile veSale celor nominale este formareaperlelor cu prefixe. Dacă de la bumb se for-iLLlm-bumba, de la nod, a m-noda de la tare, a U-tări etc. (bumba, noda, tan ■ +3 fără Dreiix; exemplele de acest Z esîn foarte Tumeroase), este clar că vrbul derivă de la substantivai nu mver, Mai rare sînt exemplele cu de - (a de morţi) răz- (a răzbuna) şi altele. Cu pre Sie formează uneori verbele chiar atone iix se iui i d exemplu cînd conţin un sufix clar, în-vin-ui (vinul nu exista). Ce e drept, avem astăzi unele imP™ turidîn occident, fără prefix : a pudra (dar opular e a impudra), a betona a carton^ l vorba de cuvinte pe care le ^n^Um oaH făcute şi care contravin tendinţei mlifeSe pin. acum de limba no.s£ Trebuie să mai semnalez ca, acolo unde verbul este primar, se întîmplă foarte ade-I as se formeze substantive prin derivare regresivă, astfel încît pentru vorb.toru neprevenit se poate crea impresia ca la baza verbului se află totuşi un substantiv de la a toca se formează toaca, de la a ruga, rugă, de la a alinta, alint ş, aşa mai departe. Se dovedeşte şi prin aceasta că vorbitorul simte nevoia să recunoască la baza fiecărei familii de cuvinte, un substantiv de la care să se derive in primul rînd un verb. CRONICA LITERARĂ O DISCUŢIE ÎN JURUL ROMANULUI „SETE A' DE TITUS POPOVICI In loc de obişnuita Cronică Literară, redacţia „Vieţii Romîneşti" a socotit că ar fi interesant să publice, sub forma unei convorbiri, cîteva păreri pe marginea romanului „Setea" de Titus Popovici. Participă la acest dialog OVID CROHMĂLNICEANU, V. EM GALAN, B. ELVIN, GEORGETA HORODINCĂ. OVID CROHMĂLNICEANU : — Propun să începem această discuţie printr-o luare de cunoştinţă a unei stări de fapt. Critica noastră are din cînd în cînd toane. Mă tem deci ca o oarte excelentă cum e „Setea" să nu sufere efectele unui barometru capricios şi, în comparaţie cu atîtea lucrări mediocre, tratate cu atîtea elogii, să nu-şi capete drerjturile legitime. Vă propun aşa dar să începem prin a situa romanul în peisajul nostru literar. E în primul rînd o carte de actualitate în înţelesul cel mai proţDriu al cuvîntului, fără nici o precizare suplimentară şi fără nici un amendament. Eroii ei sînt oameni din vremurile noastre, implicaţi direct, prin destinul lor în prefacerile revoluţionare de după 23 August. Titus Popovici se ocupă de lucruri pe care le-am trăit cu toţii şi a organizat în materie romanescă un univers alcătuit din suferinţele, bucuriile, îndoielile şi nădejdile, pasiunile şi urile lumii clin care facem parte. Aceasta, serios, cu amploare, fără nici un fel de rabat schematismului ; surprinzînd mişcarea autentică a vieţii şi schiţîndu-i diagrama cît se poate de clar, sobru şi exact. „Setea" ţine sub raport istorico-literar pe deoparte de literatura noastră nouă, e poate cel mai izbutit roman de strictă actualitate, romanul unui eveniment, al reformei agrare din '45 aşa cum e de pildă „La cea mai înaltă tensiune" al naţionalizării; pe de altă parte e un roman care se înscrie foarte precis într-o serie istorică, ocupîndu-şi parcă locul dinainte stabilit într-un fel de tabel literar al lui Mendeleieff, într-o căsuţă anume a „pămîntului", alături de „Ion" şi de „Moromeţii". GEORGETA HORODINCĂ : — „Setea" e incontestabil o carte bună. Mai mult decît atît, o carte bună născută din problemele actualităţii. Dar dumneata ai stabilit, vorbind de Moromeţii, spaţiul problematic existent între romanul lui Rebreanu şi romanul lui Preda. „Setea" se află „alături" de operele citate. CRONICA LITERARA 103 Titus Popovici a interpus între atitudinea faţă de pămînt a eroilor săi şi aceea evidentă la eroii lui Marin Preda, o distanţă perfect sezisabilă, necesară a fi remarcată, chiar dacă ea nu este atît de apreciabilă ca între „Ion" şi „Moromeţii". OVID CROHMĂLNICEANU : — In Titus Popovici critica a recunoscut imediat un urmaş al lui Slavici şi Rebreanu. Ana s-a zis, pe drept cuvînt, e o Mara în noi condiţii, Mitru Moţ un Ion, care a avut norocul să întîlneascâ Partidul. „Setea" intră însă în această clasificare literară după opinia mea mai mult din punct de vedere al problematicii decît ca structură artistică, aşa cum şi „Moromeţii" sînt o replică Ia Ion, Marin Preda rămînînd însă mai aproape de Dostoievski decît de Rebreanu. Romanul lui Titus Popovici e o continuare a „dramei pămintului" în condiţiile noi, apărute după ultimul război. N-avem aici o simplă ilustrare a evenimentelor istorice şi cine vede în „Setea" doar o frescă socială, greşeşte aşa cum ar greşi dacă ar reduce Ia atîta „Răscoala". „Drama pămîntului" ordonează cartea şi împrumută o aură simbolică Anei a cărei existenţă închide un ciclu. Ea moare odată cu sfîrşitul pe plan istoric al umanităţii pe care a încercat, o viaţă, să o întruchipeze. La o observaţie superficială — personajele lui Titus Popovici pot părea aduse în carte numai de tumultul evenimentelor oarecum în afara „dramei pămîntului". Dar aceasta — cred eu — la o observaţie superficială. Mai adînc se constată că fiecare e actor în „drama unică a pămîntului". Mitru Moţ, ţăranul cel mai sărac din Lunca, omul care lucrează iugărele altuia, învăţătorul comunist Teodorescu, pentru care aceleaşi iugăre se întind ca un pustiu străin şi ameninţător între el şi nevastă-sa, baronul Papp de Zerind, cu moşia căruia aşteaptă să-şi stingă setea seculară de pămînt „vîn-drocii", Găvrila Ursului smuls din neutralitatea lui „pocăită", biblică, de satul împărţit, Suslănescu însuşi cu toate entuziasmele şi laşităţile Iui, venit aici, „la brazdă" să descopere un izvor de energie naţională. Poate cineva să aibă impresia că trag lucrurile de păr. Prin „drama pămîntului" înţeleg însă o întreagă problematică moral-socială. Pe Mitru chiar, nu-1 interesează în primul rînd ca pe Ion, strict pămîntul. In el războiul a trezit un sentiment al demnităţii omeneşti, o îndîrjire şi o dorinţă obscură de schimbare. Mă îndoiesc că ar accepta să plătească pentru cîteva iugăre preţul plătit de Ion. La Găvrila Ursului problema împroprietăririi sărăcimii ia mai ales un aspect politic. Teodorescu traversează o criză de conştiinţă. Datele morale noi cu care s-a încărcat „drama pămîntului" ţin tocmai de condiţiile revoluţionare în care se desfăşoară. Ele dau şi distanţa de „Ion" şi de „Moromeţii", definind în ordinea problematicii comune originalitatea cărţii.. Amintiţi-vă că lui Mitra îi trece prin gînd să se facă mai de grabă tîlhar decît să robească din nou la alţii. Ideea de a se ruga, de a se umili îl chinuie mai rău ca foamea. Teodorescu dacă nu se întorcea de pe front comunist nici n-ar fi intrat în această dramă ; ar fi păstrat mai departe sentimentul că-i face un bine lui Mitru dîndu-i în parte pămîntul să-1 lucreze, s-ar fi simţit cu conştiinţa liniştită reintrat în rolul Iui vechi de „luminător" cinstit al satului. Aerul e încărcat cu un potenţial revoluţionar şi e meritul lui Titus Popovici de a fi isbutit reluîncl problematica Iui „Ion" şi a „Moromeţilor" să o fi dezbătut în termenii aceştia noi, explozivi. B. ELVIN : — Aşi vrea să adaug că „Setea" este în mod manifest o carte politică. Problemele cele mai intime ale personajelor sînt solidare, dacă nu dependente de acţiunile politice ale acelui moment istoric. Lupta pentru pămînt, pentru reforma agrară nu e un cadru exterior. Face parte din acel lanţ de profunde zguduiri produse în viaţa personajelor. Ea îşi strigă ecourile în lumea lor lăuntrică unde descoperă şi reorganizează straturi ale sufletului omenesc. Personajele nu îmbrăţişează în mod abstract o poziţie politică. în fie ce clipă împrejurările le silesc să dea un răspuns concret, o soluţie directă 104 CRONICA LITERARA unor întrebări politice. Cum poate fi zădărnicită o manifestaţie naţionalistă ? In ce chip poate fi paralizată influenţa dăunătoare a unui duşman ? Şi toate acestea presupun raporturi de la om la om, un şir întreg de consecinţe în gîndir-ea şi simţirea personajelor. Din păcate tocmai eroul despre care ştim că are înţelegerea cea mai exactă a fenomenului istoric şi care reprezintă în roman factorul conştient, comunistul Ardeleanu, e înfăţişat în culori palide, şterse, nesemnificative. De altfel şi în „Străinul" Ardeleanu nu era conturat. GEORGETA HORODINCĂ: — Progresul pe care-1 marchează „Setea" faţă de „Străinul" este însă evident. Abia acest roman consacră un scriitor, deoarece cu toate calităţile lui, „Străinul" era în linii mari o transpunere autobiografică, plină de emoţia propriei vieţi. Ceea ce facilita simţitor sarcina scriitoricească în cazul „Străinului" era însuşi materialul folosit, preexistent şi încorporat efectiv. Primul roman al lui Titus Popovici este în general un roman reuşit, clar cu „Setea" scriitorul îşi ia sborul, ca un avion care, ajuns la marginea aerodromului începe să se înalţe. Titus Popovici depăşeşte cu noul său volum marginile propriei sale vieţii, aerodromul experienţei nemijlocite, şi-şi dovedeşte capacitatea de a transforma în artă un material obiectiv. Cîmpul de observaţie al scriitorului s-a lărgit de la experienţa sa personală la experienţa unui mediu înconjurător. Titus Popovici a reuşit să se orienteze într-un material vast, să modeleze din pasta socială a satului tipuri diferite, independente, care îşi păstrează o individualitate hotărîtă fără să-şi trădeze apartenenţa bine definită la o anumită pătură socială. Atenţia scriito-îului s-a concentrat asupra momentului reformei agrare şi în legătură cu acest eveniment esenţial în viaţa satului a definit poziţia personajelor sale. Mitru, ţăran sărac, care s-a întors din război şi şi-a aflat casa dărîmată iar mizeria mai cruntă decît o lăsase, este primul care înţelege necesitatea şi legitimitatea reformei agrare. El se alătură de la început comuniştilor, spontan, firesc ; apoi această alăturare începe să se sprijine din ce în ce mai mult pe o înţelegere superioară, politică a evenimentelor. Cloambeş, Picu şi ceilalţi chiaburi din sat sînt adversarii reformei şi în dorinţa de a împiedica înfăptuirea ei nu pregetă să devină eroi de roman poliţist, să organizeze urmăriri senzaţionale şi asasinate politice. Un personaj interesant şi reprezentativ —■ clacă e să urmărim împărţirea pe pături sociale a eroilor — este Găvrila Ursului, şeful unui trib pe care-1 stăpîneşte şi-1 terorizează după legile unei ormduiri gentilice, înăsprite încă de condiţiile grele ale luptei pentru stăpînirea pămîntului în societatea capitalistă. Desmembraiea tribului, care are loc în preajma reformei, dă măsura influenţei pe care o avea curentul novator în viaţa satului nostru, dizolvînd formele primitive de exploatare a pămîntului. Scriitorul a avut grijă — pentru a putea cuprinde în întregime viaţa unui sat, cu toate problemele legate de existenţa muncitorilor de pămînt — să reprezinte prin cîteva presonaje fiecare pătură socială, să ilustreze raporturile dintre ele, să definească contradicţiile care fac din ţărănime o masă neomogenă, cu interese deosebite. Titus Popovici a urmat prin aceasta o anumită tradiţie care s-a stabilit în romanul nostru actual, anume tradiţia amploarei de frescă. Nu vreau să condamn cîtuşi de puţin genul în sine, literatura care se întinde pe un spaţiu cît mai vast, atingînd proporţiile unei clase, unei societăţi în întregimea ei. Există însă o tendinţă de a revărsa acţiunea unui roman, de a cuprinde toate aspectele vieţii sociale, introducînd o serie de personaje care să ilustreze sau măcar să sugereze aceste aspecte. Această tendinţă, onorabilă şi de multe ori adecvată amplitudinii problemelor tratate, are uneori rezultate nefericite deoarece ceea ce romanul cîştigă în întindere pierde în adîncime. N-aş putea spune că această tendinţă nu a avut repercusiuni nedorite şi asupra romanului lui Titus Popovici. Tipurile existente în romanul lui Titus Popovici sînt tipuri autentice, reprezentative, şi la un loc alcătuiesc viaţa unui sat în CRONICA LITERARA 105 epoca de mari prefaceri sociale care a urmat eliberării ţării. Cartea reuşeşte să dea tumultul existenţei colective, să sugereze curentul înnoitor care electrizează această existenţă, dar este lipsită de un erou principal, care să poarte după el toată această lume, să o facă martora aventurii sale personale, deosebite, unice, un personaj care să polarizeze în destinul său toate potentele, toate contradicţiile risipite în celelalte personaje. Lipseşte eroul, lipseşte o prezenţă copleşitoare, sintetică, caracteristică şi irepetabilă, în acelaşi timp. Problemele unei epoci şi ale unei categorii sociale, probleme care se revarsă în universul întreg al unei cărţi, trebuie, cred, în acelaşi timp înmă-nunchiate în drama unui erou, care să poarte cu el esenţa societăţii în care trăieşte, să stîr-nească interesul pentru destinul său care se rezolvă într-un mod unic, deşi oglindeşte condiţiile generale. Probabil autorul a intenţionat să releve prin George Teodorescu o fră-mîntare caracteristică, — drama revelatoare pentru epoca noastră. Personajul, rămînînd interesant, nu reuşeşte totuşi să devină eroul adîncit, în stare să trăiască mărea încercare a. epocii, şi să justifice prin drama lui toată această lume autentică, dar care tot timpul lasă impresia că trăieşte prin eroii ei secundari. Sbuciumul lui George Teodorescu, care prizonier în Uniunea Sovietică a devenit comunist şi întors acasă nu se mai poate adapta traiului liniştit şi prosper dinainte de război, deoarece i se pare că buna stare a familiei sale se datoreşte unei exploatări camuflate, şi în general incompatibilitatea noii sale concepţii cu tiparul vieţii pe care o dusese înainte, nu capătă totuşi tensiunea ce-ar fi fost necesară ca să facă din el eroul unei drame de amploare. Nu vreau, prin aceste observaţii, să diminuez meritele deosebite ale romanului lui Titus Popovici. Amploarea viziunii sale şi observaţia de un realism necruţător îl aduc pe Titus Popovici în primele rînduri ale scriitorilor care au izbutit să trateze problemele actualităţii la un nivel artistic superior. Aceste revendicări formulate în legătură cu „Setea Iui Titus Popovici se adresează în egală măsură şi altor scriitori. Preferinţa pentru literatura de tip frescă ascunde uneori neputinţa de a adînci desbaterea problemelor de actualitate. Ceea ce scriitorul nu reuşeşte să concentreze într-un conflict unic, puternic, ceea ce nu reuşeşte să exprime prin unul sau prin cîteva personaje principale, ne este servit, detailat, prin intermediul unei mulţimi de personaje secundare, care nu are alt rol decît să ilustreze una sau alta din ideile autorului. B. ELVIN : — îmi îngădui să am altă părere. Revoluţia marchează hotărîtor viaţa eroilor lui Titus Popovici. Fizionomia lor morală, poziţia lor socială se defineşte în viitoarea acestui eveniment. Dar personajele din „Setea" nu ilustrează o temă. Trăiesc o situaţie de fapt. Reforma agrară este pentru ei o împrejurare obiectivă şi faţă de care fiecare e nevoit să ia o atitudine. Şi aici cred că se află unul din meritele volumului. Titus Popovici a înţeles că romancierul trebuie să se ocupe de oameni, nu de circumstanţe ; că nici un fapt nu-i mai vibrant decît o viaţa de om ; că un roman poate cuprinde evenimente epocale, dar atîta vreme cît nu le vedem întrupate în destine individuale, rămîn abstracţii reci; că personajul este inepuizabilul izvor de viaţă al romanului. De aceea în „Setea" eroii trăiesc revoluţia. Ei participă la nişte evenimente al căror sfîrşit noi îl cunoaştem, dar ei nici o clipă. Problemele revoluţiei nu şi-au primit încă deslegarea. Nu avem de-a face cu întîmplări definite şi finite, soluţionate, ci cu întîmplări al căror înţeles se întregeşte în fiecare moment. Toate personajele cu speranţele, cu desnădejdiîe, cu victoriile, cu înfrîngerile lor colaborează pentru ca sensurile revoluţiei să se limpezească. Aici socot că se află dramatismul cărţii. Mitru, ţăranul decis să dobîndească demnitate în ochii oamenilor, parcurge sub ochii noştri drumul de la răzvrătirea oarbă, la revolta conştientă şi la acţiunea directă. Convingerile învăţătorului George Teodorescu, care s-a întors din război cu opinia că vechea ordine socială e perimată, se radicalizează sub ochii noştri. în seenele care se petrec la inspectoratul 106 CRONICA LITERARA şcolar, la circiumă sau la gazda lui Suslănescu, reese clar că personajul nu are alt drum. Trăsăturile sale psihologice, experienţa, poziţia socială îl aduc în mod inevitabil alături de forţele revoluţiei. Nici Mitru, nici George Teodorescu nu sînt simboluri ale unei ecuaţii cu rezultatul inflexibil şi dat din capul locului. Dar scriitorul reuşeşte să sugereze caracterul iremediabil al unor legi istorice. Complexitatea fenomenului revoluţionar reiese din alt fapt. De-alungul romanului atitudinea lui Mitru se confruntă cu a lui George, cea a lui George cu a lui Suslănescu, cea a lui Suslănescu cii a lui Cordis, etc. Romanul este ■— practic — o pluralitate de ipoteze. Fiecare personaj deschide prin viaţa sa un alt unghi de vedere asupra rsvoluţiei. Desfăşurarea faptelor dă un răspuns acestor ipoteze. Ea condamnă pe Gavrila Ursului, umple de ridicol pe Suslănescu, înalţă în ochii noştri pe Mitru, etc. Dacă romanul ar fi fost o ilustrare a unui eveniment el ar fi reprezentat nu o pluralitate de ipoteze ci un combinat de certitudini; nu ar fi existat argumente şi contraar-gumente pe care şirul evenimentelor să le confirme sau să le infirme. Ar fi existat numai o concluzie preconcepută. în funcţie de această concluzie s-ar fi organizat cartea şi ei i-ar fi fost hărăzite personajele încă înainte de a se fi născut, ca unui straniu Moloh. Ori cartea lui Titus Popovici reconstituie curgerea vie, imprevizibilă a vieţii. V. EM. GALAN : — Mie mi^a rămas la inimă farmecul cu care „Setea" îmi dezvăluie, îmi arată (captivant, reflectat în viaţa şi în sufletul unor eroi vii şi interesanţi) ceva din frămîntările acestei mari, unice epoci din istoria societăţii omeneşti — epoca noastră : epoca falimentului, a crahului vechilor orînduiri, şi a căutării spontane şi a construirii conştiente, a noii orînduiri. în această ordine de idei, pentru mine „aura simbolică" a Anei nu ţine de faptul că existenţa ei încheie un ciclu. Asta aş fi gîndit-o poate despre un personaj ca baronul Papp, dacă pe baron îl prindea moartea pe aceeaşi ultimă pagină (602) a cărţii lui Titus Popovici.. în mintea mea „aura simbolică" ce înconjoară amintirea Anei ţine mai curînd de faptul că bătrîna aceasta, îndrăgostită de cititor din primul capitol şi salutată, aş zice, cu aplauze la scenă deschisă ori de cîte ori apare pe urmă, bătrîna aceasta. Ana, după ce toată viaţa a ţinut pas cu vremea numai în măsura în care n-a putut ţine vremea în pas cu dînsa, nu-şi încheie existenţa înainte de a arunca oarecum, în chipul cel mai firesc şi mai „pe linia ei", o privire curajoasă şi curioasă, gravă şi exigentă, dar calmă, înţelegătoare, pînă la urmă împăcată, ba chiar aprobatoare, asupra ciclului viitor. Iar în legătură cu acest „ciclu" viitor spre care sau în care păşim, aş spune aşa : Acum, sub ochii noştri, cu participarea noastră, se petrec în viaţa lumii nişte prefaceri în asemenea măsură hotărîtoare, încît am dreptul să cred cu toată seriozitatea că oamenii viitorului vor trebui să mute graniţa dintre preistorie şi istorie, de acolo unde noi am fixat-o pripit, aici, în veacul 20 al erei noastre. La pragul noului ev (adevărul a şi intrat în conştiinţa lumii) vor rămîne : exploatarea omului de către om... Lupta de clasă... războiul... rivalităţile naţionale... şi multe alte „norme" sau „legi" socotite în vechiul ev drept inerente consecinţe ale unor „trăsături general umane". „Setea" e un roman ai cărui eroi trăiesc tocmai în zona de graniţă dintre aceste două mari ere. Unii eroi o şi ştiu întrucîtva, alţii încă nu ; dar autorul o arată în fiecare caz, cu justificată încăpăţînare, limpede, zguduitor. (Dealtfel, mi se pare, eroii care — din vina lui, nu dintr-a lor — nu-1 ajută să arate asta, nu-i sînt prea clari nici autorului» în această carte cel puţin : Dan şi, în anumită măsură, Ardeleanu). Aşa privind lucrurile, termenul „drama pămîntului" moştenit din manualele şcolare de acum 20—30 de ani, îmi apare învăluit într-o poezie neruşinat de pudică : în fapt, doar,, e vorba despre „drama" (dacă păstrăm acest prim cuvînt, poate nu cel mai nimerit), despre „drama" vechii şi mult hipertrofiatei proprietăţi individuale — şi nu numai asupra pămîn- CRONICA LITERARA 107 tului. Tov. Crohmălniceanu preciza că prin acest termen înţelege „o întreagă problematică irnoral-sociaîă". De acord: implacabila alunecare spre faliment a stării şi mentalităţii de proprietar individual, fie că-i vorba de pămînt, fie că-i vorba de relaţii sociale prieteneşti sau dimpotrivă, familiale, de dragoste, etc. — acesta este cred, în linii mari, azi, pentru noi, conţinutul expresiei „drama pămîntului". Concret, revenind la „Setea" : Picu Marchiş mai crede că baronul Papp, din moment ce-i baron, are puteri nelimitate, asupra luncanilor. Baronul mai crede încă, şi el, cam tot aşa ceva despre «ine. Găvrila Ursului mai crede că de Ezechil al său, din moment ce-i e fecior, poate dispune ca de-un animal luat în proprietate cu acte legale. Emilia Teodorescu mai crede că George al ei, din moment ce-i e bărbat, are datoria să-şi iubească necondiţionat nevasta, familia şi pămîntul. ...Şi aşa mai departe. Dar dintr-o dată, istoria, viaţa, arată acestor oameni că mai tot ce credeau ei, unii despre alţii şi fiecare despre sine, e fals, e perimat, nu mai merge, nu se mai ţine... ba poate că de mult e fals, poate că de mult nu se mai ţine, dar abia acum se vede asta... Revoluţia a ajuns în Lunca şi şi-a ridicat baricadei© înainte ca luncanii să prindă de veste. Trebuie altceva ! Sete de altceva ! Luncanii trăiesc pe baricade, şi, luptînd, trebuie să-şi făurească o nouă conştiinţă. Greu, fără îndoială ! Ezechil se prăpădeşte. Ana suduie. Găvrila Ursului îşi pierde vechiul cumpăt — şi dumnezeu ştie dacă în lumea nouă va apuca să-şi afle la timp noul cumpăt. Suslănescu raţionează în gol şi în abstract, moară stricată. Teodorescu e comunist, în prizonierat a apucat să afle cîte ceva despre viitor, ştie ce va fi, dar nu ştie cum se ajunge acolo : caută... Emilia suferă, pentru că, neînţelegînd deocamdată mai nimic, simte la întîmplare, totul, ca pe-o durere. Picu, înţelegînd că baronia lui Papp „nu să mai plătie" — cum ar zice el, probabil — nu se gîndeşte că prăbuşirea baronului e prologul prăbuşirii lui, ci dimpotrivă, vrea să-i ia locul: tăbărăşte pe el ca pe-un cal mort, la jupuitul pielei : e gata să-i cumpere moşia... Şi aşa mai departe. Oameni cărora, într-un fel, „le fuge lumea de sub picioare", le scapă pentru moment noul înţeles al vechilor cuvinte. Dispare lumea veche cu oare erau deprinşi. Aici, cred, nu mai este vorba despre un sat ardelean din 1945—46 : e vorba despre prăbuşirea vechii „lumi". In faţa acestei „lumi în prăbuşire", scriitorul existenţialist, luîn-du-se după filozoful existenţialist, propagă ideia că senzaţia unora de „fugă a lumii de sub picioare" nu-şi are ca izvor prăbuşirea capitalismului, ci e de fapt un sentiment „general uman", un „dat" al naturii omeneşti, un rezultat şi o dovadă a faptului că oamenii nu se pot înţelege şi nici nu se vor înţelege pînă în veac, etc... Scriitorul comunist, realist-socialist, vede adevărul şi-1 arată ; e greu, da, însă aşa se naşte noul mod de viaţă, aşa încep oamenii a-şi făuri noua conştiinţă, aşa începe construirea noii lumi. Tocmai despre asta mi-a vorbit mie „Setea". Şi mi-a vorbit cu umor şi poezie. OVID CROHMĂLNICEANU : — Cităm mereu numele personajelor, dar nu am subliniat încă talentul ele portretist al scriitorului. B. ELVIN : —■ Tov. Crohmălniceanu a numit o însuşire reală a lui Titus Popovici şi cred că sîntem datori să vorbim despre unul din personajele cele mai interesante ale cărţii, despre profesorul Suslănescu. Confesiunea acestui personaj, alcătuită din tristeţe şi orgoliu ofensat", din luciditate şi umilinţă respingătoare, din analiză febrilă şi demnitate terfelită, dă o notă acută cărţii. Personajul exprimă caricatural un tip de intelectual măcinat de îndoială, incapabil să se decidă. Ridicolul lui Suslănescu constă în faptul că el face deliberat o încercare de a împăca ireconciliabilul, că nu sesizează realitatea socială încereînd să fie deasupra ei. Profesorul de istorie, care se refugiază la ţară, temîndu-se că ar putea fi acuzat de colaborare cu fasciştii, se apropie aici de comunişti, fuge Ia ţărănişti, caută să-i convingă pe 108 CRONICA LITERARA aceştia din urmă să facă ei reforma agrară (fiindcă „ţăranilor le e complet indiferent cine le dă pămînt") şi, în fine, revine la comunişti, este un clovn stupid. El oglindeşte un moment spiritual intens, pe care-1 trăieşte dezorientat şi grotesc. Pornind de la convingerea că „toţi oamenii au dreptate", e neputincios să îmbrăţişeze o cauză, să menţină o prietenie, să păstreze o inimiciţie. („Nu am dispreţuit pe nimeni şi nici nu voi dispreţui vreodată" spune eroul în „Streinul" şi lucrul e semnificativ pentru psihologia sa). Din această cauză nu se poate bucura de încrederea nimănui, iar relaţiile sale cu oamenii sînt sărăcăcioase, ineficiente. (Cine se poate bizui pe un om oare nu ţine măcar la aversiunile sale ?) Cînd îl auzim pe Suslănescu vorbind, sîntem uluiţi de luciditatea dar şi de contradicţiile în care singur se aşează şi din care o ieşire este cu neputinţă. Cuvintele sale nu acoperă niciodată • evenimentul; conţinutul faptului despre care vorbeşte, e — în realitate — mult mai simplu, dar şi mult mai pregnant. Dacă el nu poate sezisa esenţa faptului, este fiindcă încearcă relevarea semnificaţiei impersonale a unui proces din care nu se poate abstrage. In consecinţă îşi exagerează răspunderile, şi dă sieşi importanţă. Are nevoie să resimtă exaltarea unei acţiuni devorante, (de aceea „doreşte cu fervoare, din adîncul sufletului, să fie convins" şi e „dispus dinainte să accepte totul"). Bine înţeles neavînd resurse suficiente de credinţă învestite în această acţiune, ea este condamnată să fie stearpă. Şi vine totdeauna o clipă cînd în plină acţiune, personajul se întreabă dacă a ales bine sau nu. După lungi dezbateri cu sine, în cele din urmă. toate valorile îşi pierd sensul şi se confundă. In mod obiectiv dacă timpul alegerii a venit, această necesitate însăşi este un progres, la lumina căreia înfloresc speranţe, chiar dacă sînt speranţe grele. Dar, ce teroare pentru stupidul profesor de istorie, a alege definitiv ! A alege, nu-i pentru el afirmarea unei speranţe, ci o sarcină neliniştitoare, cumplită. Se pune întrebarea : dacă o minte lucidă ezită atît de mult timp, înainte de a lua o decizie, este numai fiindcă problemele sînt dificile ? Pentru Suslănescu problemele nu sînt grele, sînt insolubile. Iată de ce Suslănescu revocă mereu deciziile pe care le ia şi prin viaţa sa face sensibilă frica de hotărîrile iremediabile. în concepţia sa nimic nu e cert, totul e compatibil, istoria fiind un perpetuu compromis înfăptuit în numele necesităţii. La Suslănescu absentează un nu hotărît, care înseamnă de obicei: lucrurile au durat prea mult, de aici nu se poate merge mai departe, există o limită pe care aţi depăşit-o. Justiţie, raţiune, aceste stele fixe care strălucesc pe cer pentru ceilalţi oameni, au dispărut pentru Suslănescu. Pentru Suslănescu lumea e populată de abstracţii victorioase sau supuse, de adevăruri necruţătoare şi parţiale, care întotdeauna, sînt adevărurile altora. Consecinţă firească : trece prin viaţă fără s-o trăiască. Şi neputînd cu adevărat să trăiască, Suslănescu îşi joacă viaţa cînd pe-o carte cînd pe alta. (el „are o capacitate impresionantă de adaptare la ori ce idee, poate să se entuziasmeze sincer şi chiar să credă în ©a". Nu e însă ideea lui). Şi vieţuieşte astfel pînă la moarte în afara clipelor în care este singur cu el însuşi şi cînd suferă de a nu se putea depăşi altfel decît parodiind o atitudine sau alta. Atunci înţelege că singura sa nădejde şi ultima sa şansă e să pozeze. De altminteri, visurile sale cele mai frumoase încep din ziua în care va şti cine este şi pentru ce luptă. (Atunci „eu îl voi urma şi mă voi dărui cu tot ce există în mine, pentru că pînă atunci voi afla desigur, cine sînt"). Lucrurile acestea sînt spuse răspicat de Suslănescu care înţelege că în viaţa lui „totul nu e decît un teatru jucat cu ultima sinceritate, cu o anume deznădejde." Profilul lui Suslănescu e conturat de autor cu o remarcabilă inteligenţă artistică. Recunoaştem îndată în profesorul de istorie o întreagă categorie de intelectuali pe care luciditatea şi bunele intenţii nu-i salvează de la un lamentabil eşec. CRONICA LITERARA iu» Ar fi poate de reproşat scriitorului o anume înverşunare satirică, a înclinaţie prea violentă spre caricatură. încă în „Străinul" personajul era pus mereu în situaţii penibile, umilitoare (nu lipseşte mult să fie percheziţionat la piele de directorul şcolii, cere ocrotirea -unuia dintre elevii săi cu o voinţă mai fermă, îşi plînge soarta alături de amanta lui etc.). în noul roman „Setea" Suslănescu este pălmuit în cîteva rînduri, dat pe uşa afară, pus să-şi dea pantalonii jos, etc. De altfel, o eroină a cărţii spune despre el că : „e ceva de tîrîtoare în toată fiinţa sa, ceva nesigur şi trădător". îndîrjirea cu care autorul îl ţintuieşte la stîlpul infamiei, se vede şi din scena în care personajul rîde cu hohote „de ironia cu care Engels îl reducea ila neant pe Duhring, dar cu sentimentul că Engels e de faţă şi el îl flatează supralicitînd". Starea sa firească, de fiece zi, e teama : „în fiecare dimineaţă intra în cancelarie fricos, aşteptîndu-se să fie luat la bătaie de Cordis". Pe deasupra mai e şi lichea, laş. Se hotărăşte să-1 îmbuneze pe Cordis şi-1 măguleşte căutînd rapid o platformă ideologică comună ! Altădată este pus să raţioneze în acest chip : „Sînt gata să fac ori ce serviciu, evident pînă la limita principiilor mele etice. Care limită ? Cea de sus sau cea de jos ?" E un suflet de slugă, un temperament funciarmente servil, care trişează. în fine, autorul face şi ultimul pas : merge pînă aeolo încît îşi învinovăţeşte personajul că — în cabotinismul său —• nu-şi. trăieşte nici măcar destinul pe care i 1-a hărăzit, că şi de data aceasta mimează. Şi astfel determină ca Suslănescu să fie uneori mai puţin semnificativ prin ceea. ce face, cît prin ceea ce spune. Adevărul este că nu numai personajul .are o poziţie contradictorie, dar şi autorul are faţă de el, uneori, o atitudine echivocă, ambiguă. OVID CROHMĂLNICEANU : — Constat însă că nu prea polemizăm. Daţi-mi atunci voie să intru măcar în controversă cu mine însumi. Am insistat la început pe filiaţia literară a lui Titus Popovici, amintind în legătură cu problematica romanului său numele lui Rebreanu. Apropierea aceasta au făcut-o de altfel şi alţii. Dar tocmai împotriva extinderii ei abuzive vreau să mă ridic. S-a zis că Titus Popovici posedă ca autorul „Răscoalei" arta particulară de a face să trăiască masele, citîndu-se ca reuşite deosebite ale cărţii ciocnirea de la Tîrnăuţi şi întîlnirea luncanilor cu moţoganii. N-am însă deloc impresia aceasta. Dimpotrivă, cred că Titus Popovici tocmai scenele de massă le ratează. Ceea ce e într-adevăr foarte bun în ciocnirea de la Tîrnăufi e ceea ce se întîmplă cu Ana, pe jumătate oarbă, felul cum ea în fundul gropii receptează ecourile încăierării. Dar aceasta nu e scenă de masă. Bun e şi episodul cu Mitru, rătăcind prin tîrgul pustiu după furat. Dar iarăşi nici aici nu trăieşte massa. Cînd autorul se ocupă efectiv de mişcările mulţimii, totul se aplatizează şi nu mai are viaţă. în scena cu moţoganii, izbutită e pregătirea întîlnirii, „suspens"-ul cinematografic. Pe urmă nu se mai distinge decît o învălmăşeală fără sens şi oscilaţiile psihologiei colective apar chiar puţin schematice. Raportarea aici la Rebreanu e simplistă pentru că nu oricine aduce scene de masă înseamnă că şi are geniul de a intui sufletul mulţimilor, în „Ion" nu există deloc asemenea scene şi totuşi tiparul vieţii colective domină psihologia eroilor, dictează ciclurile prin care trec pe rînd, la vîrste diferite, Laura .Şi Ana. Rebreanu era apoi destul de indiferent Ia ticurile de vorbire ale eroilor săi. El urmărea gesturile. Titus Popovici —- s-a remarcat bine — îşi ascultă personajele, are o adevărată voluptate şi le surprinde modul particular de exprimare. Descendenţa e aici mai degrabă a lui Caragiale sau Brăescu, scriitori de care de altfel înclinaţia vădită spre şarjă (absentă cu totul la Rebreanu) îl apropie în plus pe tînărul nostru romancier. Aş mai ţine să spun ceva şi de „psihologismul" „Setei". în Cronica din „Contemporanul" Radu Popescu îi reproşează lui Titus Popovici un exces de analiză, găsind că prea 110 CRONICA LITERARA fragmentează prozatorul momentele sufleteşti ale eroilor, prea le pune sub lupă prea se opreşte asupra motivării interioare a actelor. P nu vi„?^nC6Ptia ^ Su,IăneSCU ™ m\se Pare că lu^Hle stau chiar aşa. Psihologismul nu vine dm excesul anahzer, ci din înlocuirea determinismului social moral printr-unu ZJZt? P°rtat- ^ făVliIa UrSUlUÎ °bieCîia nU 86 ţine " Pici0Me° Pe" najr tuT de,Crr0ar "adevăr cam sociologist (o spune singur), ca un chiabur abstract si nu ca un chiabur pus în faţa unor situaţii particulare istorice (reforma agrară, pe care o 5 ) N°ammdea V* °t i^»» speculate de ără- n şt. N-am deloc sentimentul ca erori iui Titus Popovici acţionează în afara determinatelor sociale, ca smt cazuri" psihologice. Pe de altă parte tovarăşului Radu Popescu se par incomprehensibile, secrete, neînţelese, unele comportări ale Emiliei, ale lui Sus-aneseu sau Teodorescu. Nu ştiu Ia ce se referă, e adevărat însă că pe alocuri o înstră-ma e desparte personajele, sapă între ele o prăpastie morală. E adevărat iarăşi că unele gestun se fnng ca şi cum s-ar izbi de un zid, că unele cuvinte cad fără ecou. Dar din voTutiT O, CarteVYbstract Sînte- aici în faţa unei lumi răscolite de re- voluţia Oamenii au ieşlt dm făgaşurile lor de altă clatâ, în sufletul lor au avut loc dislocan fundamentale, apoi evenimentele istorice îi obligă la raporturi noi, neaşteptate. E dupa nune un ment al autorului de a fi dat senzaţia aceasta de ruptură, de căutare dureroasa de regăsire dificilă. I-aş reproşa lui Titus Popovici o complicare intelectualistă, cam artificială, cam „făcută" din cînd în cînd (la Suslănescu de pildă, sau la Mitru în scena discuţie! lui cu moţoganul, care i-a devenit vecin) dar ea nu anulează deloc semnificaţia realista, majoră a acestei tensiuni sufleteşti. Ce încheiere să-i dăm discuţiei noastre ? Una foarte simplă, dedusă de fapt din toate mtervenţiu. Indiferent de rezervele formulate, cred că sînt n asenSenZ general recunoscînd în „Setea" un succes de prim ordin al literaturii noastre noi „ suce despre care merită să mai vorbim. ' PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARX1ST-LENIN1STE ÎN CRITICA LITERARĂ*) î. Succesele obţinute an de an, apariţia unor noi opere valoroase, demonstrează din plin vitalitatea literaturii noastre noi, dovedeşte capacitatea ei de a se ridica la nivelul tot mai înalt al cerinţelor cititorilor. După cum se ştie, un însemnat rol militant în dezvoltarea literaturii noastre realist-socialiste i-a revenit şi-i revine criticii literare. Stimularea creaţiei literare de actualitate, îmbogăţire-a conţinutului şi ridicarea nivelului ei artistic, combaterea tuturor piedicilor din calea acesteia şi, în primul rînd, a influenţelor ideologiei burgheze constituie raţiunea de a fi a criticii marxiste. în această lumină trebuie analizate realizările şi slăbiciunile ei. In anii puterii populare s-a format şi s-a dezvoltat, în lupta pentru înfrîn-gerea concepţiilor estetice burgheze, o critică literară marxist-leninistă, care a adus o însemnată contribuţie la orientarea cu succes a scriitorilor pe drumul realismului-socialist, la valorificarea critică a moştenirii literare. Critica literară a obţinut în ultima vreme noi realizări. O seamă de articole, studii, volume apărute, se ocupă cu competenţă de fenomenul literar actual, de probleme ale valorificării moştenirii literare, iau atitudine împotriva ideologiei imperialiste şi a literaturii burgheze decadente din Occident, combat unele înrîuriri şi manifestări dăunătoare din creaţia şi critica literară din ţara noastră. Aşa, de pildă, în cartea lui Paul Georgescu „încercări critice", articolul intitulat „Pămîntul e rotund" satirizează manifestările de apolitism şi evazionism frecvente în producţiile unor tineri poeţi. De asemenea merită a fi remarcat articolul „Principii" publicat într-unui din numerele recente ale „Gazetei literare", în care criticul combate concret diverse manifestări liberaliste, împăciuitoriste în domeniul literaturii, în volumul „Drumuri literare" de Silvian losifescu, studii şi articole ca „Romantism contemporan", „Modern şi anacronic", „Stil cu şapte văluri" pledează — deşi cu exemplificări insuficient de concrete — pentru realismul socialist, împotriva ploconirii în faţa curentelor moderniste, împotriva stilului alambicat, pretenţios, accesibil doar unui cerc restrîns de snobi şi estetizanţi. Au publicat c' - asemenea culegeri de eseuri şi articole critice şi unii prozatori sau poeţi." intr-un şir de articole Mihai Beniuc militează pentru apro-^ pierea literaturii de viaţa poporului, pentru îmbrăţişarea pasionantelor teme ale actualităţii, relevînd exemplul mobilizator al literaturii sovietice. Unele dintre eseurile lui Petru Dumitriu reprezintă luări de poziţie contra feluritelor con- *) Articol reprodus din „Scînteia" numerele 4270 şi 4271 din 18 şi 19 iulie 1958. 112 PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISTE cepţii filozofice şi estetice obscurantiste, caracteristice artei burgheze reacţionare. . ! ,. î! In ultimele luni se observă o bine venită înviorare, o creştere a combativităţii unor critici. Pot fi menţionate, ca exemplificări, contribuţiile aduse de Mihail Petroveanu — într-un ciclu de articole în care sînt analizate şi combătute convingător denaturări idealiste şi manifestări recente de împăciuitorism ale unor critici şi istorici literari din ţara noastră, studiul interesant şi folositor publicat de N. Tertulian cu privire la criticul burghez E. Lovinescu („Viaţa Romînească". nr. 4 şi 5), articole pe teme de critică şi istorie literară ale lui Mihai Gafiţa. Fermitatea cu care partidul a combătut şi combate ideologia burgheză,, tendinţele oportuniste, a făcut ca aceste tendinţe să nu se poată dezvolta pentru a da naştere unui curent revizionist închegat. Orientarea ideologică şi înt general conducerea i'ustă asigurată de partid artei şi literaturii au creat condiţii favorabile pentru dezvoltarea ascendentă a literaturii, pentru o muncă rodnică a creatorilor talentaţi. In măsura în care şi-a însuşit şi a răspîndit orientarea marxist-leninistă dată de partid, critica literară şi-a cîştigat merite în îndrumarea literaturii pe făgaşul realismului socialist, a adus un aport la zădărnicirea încercărilor revizioniste de a denigra valorile artei realist-socialiste, a sprijinit pe scriitori în făurirea unor opere valoroase, inspirate din viaţa poporului. 2. Se pune însă întrebarea : şi-a îndeplinit oare critica literară pe deplin rolul său în îndrumarea literaturii, a ajutat în măsura cuvenită la dezvoltarea acesteia ? A dat critica riposta cuvenită manifestărilor de confuzionism, de infiltrare a unor influenţe străine ? A ţinut ea mereu trează conştiinţa răspunderii ideologice şi artistice a scriitorului faţă de popor ? în discuţiile deschise de mai multe publicaţii pe marginea problemelor criticii literare, a predominat, o bună bucată de vreme, o atmosferă de satisfacţie, pornind de la lărgirea cantitativă a activităţii criticii şi apariţia unui număr de volume. Trebuie spus însă că din punctul de vedere al orientării şi profunzimii acestei activităţi, al eficacităţii ei, auto-mulţumirea este departe de a fi justificată. Problemele esenţiale ale literaturii de actualitate sînt dezbătute de multe ori slab şi superficial, lipsesc studiile de generalizare, nu au fost combătute în mod operativ şi argumentat tendinţele negative ce mai apar în literatură. Ocolirea sarcinilor centrale ale dezvoltării literaturii, înfundarea în preocupări minore, laterale, dovedesc scăderea nivelului ideologic al criticii, tocirea ascuţişului ei. Se ştie, de pildă, că în ultimii ani reacţiunea din întrega lume, sprijinită de diferiţi reprezentanţi ai revizionismului contemporan, a pornit o campanie furibundă de calomniere a realismului socialist şi a operelor valoroase, preţuite şi iubite de multe milioane de oameni, care au fost create pe baza acestei metode. Respingerea acestor atacuri, demonstrarea superiorităţii categorice a artei realist-socialiste faţă de arta decadentă burgheză, reprezintă o sarcină de frunte a criticii marxiste, pe pian internaţional. O seamă de critici literari n-au acordat atenţie suficientă combaterii tezelor revizioniste în problemele literaturii, teze puse în circulaţie peste hotare ; prea puţini dintre criticii noştri cunoscuţi au înţeles să ia atitudine, prin lucrări substanţiale, în această problemă vitală PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISTE 113 a literaturii zilelor noastre şi să lege lupta pentru afirmarea realismului socialist de obiectivele concrete ale creaţiei, dezvoltând contribuţia noastră la îmbogăţirea esteticii marxist-leniniste. Mulţi critici s-au dovedit nepăsători faţă de fenomene nocive cum ar fi unele manifestări de apolitism, de golire de conţinut a poeziei lirice. într-o anchetă publicată de „Viaţa Romînească" (nr. 12/1957), numeroşi scriitori întrebaţi despre aspectele negative pe care le-au remarcat în ultimul timp în cîmpul literaturii, au semnalat primejdia acestui gen sterp de poezie lipsită de mesaj. Ar fi fost de aşteptat ca, în numărul următor, revista să revină cu articole documentate, care să concretizeze aceste observaţii şi să îndrepte focul criticii împotriva poeziei individualiste, rupte de frămîntările epocii noastre. Dar numărul 1/1958 al „Vieţii Romîneşti", deşi consacră majoritatea materialelor sale critice problemelor poeziei, abordează în special teme abstracte sau îngust-meşteşugăreşti, se ocupă de „valoarea sugestiei în poezie" sau de „simbol în poezie" însă nu cuprinde nici o luare de poziţie directă şi combativă împotriva poeziei apolitice. „Oare melancolia mediocră a unora dintre poetesele noastre care stau şi tot stau fără să se plictisească în mijlocul drumului şi aşteaptă, şi tot aşteaptă un iubit care să le ia, să le ia, şi să le ducă, să le ducă... n-a enervat pe nici un critic ?" se întreabă pe bună dreptate într-un articol tînărul scriitor Teodor Mazilu. Marxismul a răsturnat definitiv mitul esteticii idealiste care izola arta de realitate. Arta e o expresie specifică vieţii sociale, oglindeşte adevărul vieţii sau, dimpotrivă, îl denaturează. Unii critici au ajuns însă să se îndepărteze de noţiunile marxiste ale veridicităţii, ale conţinutului şi rolului social al artei. De pildă într-un articol din „Viaţa Romînească" nr. 4/1958, Lucian Raicu ironizează pe tov. N. Doreanu, care punea întrebarea legitimă : „pe cine să iubească" şi „pe cine să urască" cititorul dintre personajele romanului „Groapa". Denumind în derîdere acest punct de vedere „conţinutistic", Lucian Raicu se pronunţă pentru o „moralitate proprie", independentă de societate, a operei de artă. Astfel, el se situează împotriva criteriilor ştiinţifice ale criticii literare marxiste, care ţin seama de modul în care creaţiile artistice reflectă aspiraţiile claselor progresiste ale societăţii, de modul în care ele oglindesc veridic lupta între vechi şi nou şi izbînda noii morale socialiste în viaţă. Numai datorită faptului că au uitat criteriile marxiste de apreciere a operei de artă, o seamă de critici au elogiat o carte ca „Groapa" în care tendinţele realiste sînt copleşite, de cele naturaliste şi care, flatînd, gusturile cele mai înapoiate, vine în contradicţie cu misiunea educatoare a literaturii noastre. Unul din fenomenele dăunătoare dezvoltării creaţiei literare îl constituie negativismul, tendinţa unor scriitori de a se ocupa exclusiv de laturile „umbroase" ale realităţii, pierzînd perspectiva înaintării victorioase spre socialism a oamenilor muncii, care sub conducerea partidului înving toate greutăţile şi piedicile. Unii critici literari, nu numai că n-au combătut această tendinţă, dar au şi încurajat-o stimulînd o „modă" după care a zugrăvi elanul şi succesele poporului muncitor în munca şi lupta pentru construirea noii societăţi, înseamnă, chipurile, a da dovadă de „primitivism", de „poleire" a vieţii, înseamnă a crea literatură de proastă calitate. Asemenea critici au cultivat o aversiune preconcepută faţă de eroul pozitiv, decretat cu anticipaţie a fi „schematic", în timp ce creatorii unor asemenea eroi erau consideraţi fără nici o 8 — V. Romînească nr. 6 114 PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISIE justificare ca dogmatici. Ori, faptele arată că dacă eroul pozitiv a dispărut din capetele unor critici, el există în mii de exemplare în viaţa noastră de toate zilele. Tendinţe de acest soi ale unor critici literari au contribuit la dezorientarea cîtorva scriitori, la ezitări de a aborda cu curaj temele actualităţii sau, în unele cazuri, la tratarea lor greşită. Judecind în felul acesta, un şir de critici au trecut cu vederea lipsurile ideologice care s-au manifestat în lucrări ca „Reţeta fericirii" de Aurel Baranga sau „Cinstea noastră cea de toate zilele" de Al. I. Ştefănescu. Ba chiar, unii critici literari au elogiat piesa dăunătoare a Anei Novak „Ce fel de om eşti tu", care are la bază o viziune falsă asupra întregii opere de construcţie socialistă precum şi unele poezii cu totul străine de ideologia noastră ale Doinei Sălăjan. Aşa. cum se subliniază în raportul tov. Gh. Gheorghiu-Dej la Congresul al II-lea al P.M.R., „realismul socialist exclude deopotrivă tendinţa de a prezenta viaţa în culori trandafirii, de a ignora conflictele ei, ca şi tendinţa de pescuire bolnăvicioasă a tot ce este putred, morbid, de prezentare în culori întunecate a realităţii noastre şi a eroilor vieţii noi". Critica este fără îndoială indispensabilă, dar o critică făcută de pe acele poziţii de înaltă perspectivă pe care o oferă scriitorului înţelegerea profundă a politicii partidului, a intereselor vitale ale poporului, a marilor transformări revoluţionare care duc inevitabil la victoria forţelor noului asupra a tot ce e învechit şi dăunător. într-un gen prin excelenţă militant, cum este critica literară, sînt de neacceptat apatia, plutirea în generalităţi, sfiala şi şovăiala în a reacţiona faţă de tot ceea ce dăunează artei. în publicistica literară a încercat totuşi să-şi facă loc ideea îrnpăciuitoristă a neutralităţii ideologice, a unei „coexistenţe paşnice" între teoria literară marxistă şi cea antimarxistă, între literatura realismului socialist şi literatura burgheză decadentă. împăciuitorismul — practicat în mod conştient sau nu — netezeşte calea revizuirii bazelor esteticii marxist leniniste, renunţării la criteriile marxist-leniniste de apreciere a valorilor literare şi înlocuirii lor cu formule echivoce, ca „modernitate", „modernism" sau „sensibilitate contemporană". Deşi aceste confuzii au primit unele riposte critice, ele continuă să circule în diferite reviste. Iată, de pildă, cronica publicată în „laşul literar" nr. 3 din martie 1958, sub semnătura lui G. Mărgărit. Criticul concepe un fel de antagonism între a exprima aspiraţiile, gîndurile şi sentimentele oamenilor în mijlocul cărora trăieşte scriitorul şi a fi modern „pe plan universal" : „Nici un lector avizat din Coreea sau Olanda — scrie el — nu va preţui ca modern pe x, poetul socotit modern numai în ţara lui". „Creatorul este modern — scrie G. Mărgărit în continuare — cînd poate pătrunde firesc în consensul unei receptivităţi largi dintr-o anume epocă şi poate furniza — prin opera lui — trăsături caracteristice gustului acelei epoci, istoricului literar viitor". Cum se vede, unor critici li se pare prea „îngust" să fii modem în ţara ta socialistă, să fii exponentul poporului tău care construieşte socialismul, să vorbeşti în numele oamenilor celor mai înaintaţi, care luptă în întreaga lume pentru progresul social. Modul în care pune problema G. Mărgărit sună ca o invitaţie directă adresată scriitorilor de a părăsi poziţiile realismului socialist în favoarea unor poziţii acceptabile şi pentru burghezie. „Receptivitatea largă", valabilă deopotrivă din Coreea pînă în Olanda, trece cu buretele peste deosebiri de clasă, ascunde diferenţa structurală dintre arta realismului socialist şi arta PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENIN ISTE a io burgheză. „Spiritul modern" astfel conceput e o noţiune antiştiinţifică şi străină marxismului. Nu există un „gust al epocii" comun tuturor claselor şi ideologiilor. Acela care vrea să fie mai „larg" şi mai „universal" apropiindu-se de gustul burgheziei decadente, se va îndepărta inevitabil de gustul şi ideologia clasei muncitoare, va părăsi terenul fertil al creaţiei realiste. Slaba combativitate ce s-a manifestat de multe ori în critica literară a creat teren prielnic apariţiei teoriilor eclectice şi propovăduirii deschise a acestor teorii. Eclectismul este o concepţie burgheză, care, manifestată în filozofie, estetică şi alte ramuri ale ideologiei, propovăduieşte acceptarea celor mai diverse puncte de vedere fără nici un criteriu ştiinţific, părăsirea oricărei principialităţi, împăcarea unor poziţii radical opuse, care nu se pot' împăca în nici un fel. Această concepţie caracterizează activitatea unor critici literari, într-un articol din „Viata Romînească" nr. 1/1958, intitulat „Notă, despre critica poeziei" Al. Piru declară că nu doreşte să dea reţete pentru critici şi preferă să le predea concluziile unei cărţi recente de Mario Fubini, apărută în Italia. Fubini este un discipol al esteticianului idealist Croce. Fubini însă — după cum ne informează autorul — „ţine cont nu numai de critica sociologică, dar şi de cea marxistă". Referindu-se la punctul de vedere eclectic al lui Mario Fubini, pe care-1 expune pe larg şi fără rezerve, Al. Piru afirmă : „Critica cea mai bună, mai „oportună", e de obicei suma tuturor modurilor de critică, critica deschisă „aperta", străină de orice dogmatism şi de prejudecăţi, critica variată şi ductilă". La care autorul adaugă în încheiere : „Noi credem totuşi că cea mai valabilă recomandaţie a lui Fubini este aceea de a ne folosi de toate felurile de critică posibile pentru a discerne misterul poeziei". Ar fi absurd să se creadă că toate felurile de critică, atît cele ştiinţifice cît şi cele neştiinţifice, se pot împăca şi „complecta". Şi în literatură, ca şi în oricare alt domeniu, eclectismul nu înseamnă în definitiv altceva decît o largă deschidere a porţilor în faţa ideologiei burgheze, ceea ce se vede limpede şi din modul în care însuşi autorul articolului citat aplică propriile sale recomandaţii. Criticul publică în nr. 3/1958 al „Vieţii Romîneşti" o notă despre Ma-cedonski, în care „conflictul euîui cu lumea", situarea poetului în „zona superioară a dispreţului", precum şi atitudinea de „geniu romantic osîndit la izolare şi impopularitate", sînt privite ca trăsături prin care poezia dobîndeşte „o semnificaţie adîncă". Cele mai anti-sociale noţiuni ale esteticii idealiste sînt astfel restabilite cu seninătate, criticul uitînd pe semne că scrie nu într-o revistă adresată aristocraţilor snobi, ci într-o publicaţie care aparţine poporului, tocmai acelui popor pe care îl privesc cu dispreţ unii poeţi şi critici. în nr. 4/1958 al „Vieţii Romîneşti" acelaşi autor reia teoria convieţuirii tuturor metodelor critice, ajungînd să se declare de acord pînă şi cu un aşa zis „realism", — „înţelegînd prin reale — după Schopenhauer din Skizze einer Geschichte der Lebre vom Idealen und Realen — formele eterne ale lumii, lucrurile în sine". De pe aceste poziţii, autorul îşi arogă dreptul de a atrage atenţia că „dogmatismul e piedica cea mai însemnată în calea unei critici marxiste, principiale, creatoare". E clar că prin „dogmatism" nu se înţelege aci nimic altceva decît refuzul de a accepta „pluralitatea criticii", de a tolera mişmaşul ideologic. 8* 116 PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISTE După cum se ştie, partidul a combătut la timpul său şi combate în continuare cu fermitate orice manifestări de dogmatism, de vulgarizare a esteticii marxist-leniniste. Aplicând consecvent învăţătura marxist-leninistă, partidul combate manifestările de sociologism vulgar, de neglijare a problemelor privitoare la forma artistică. Viaţa arată însă că acum, mai mult ca oricînd, principalul pericol pentru dezvoltarea literaturii îl constituie tocmai infiltrările estetismului burghez, ale concepţiilor idealiste asupra artei. De cele mai multe ori promotorii acestor teorii caută să creeze o diversiune arătînd cu degetul spre „dogmatism" şi strigînd : „prindeţi hoţul". Sub steagul luptei împotriva „dogmatismului" se încearcă astfel revizuirea principiilor fundamentale ale teoriei literare marxiste. Unii au încercat crearea unui curent de opinie care să ducă la intimidarea, imobilizarea şi chiar eliminarea din literatură a unor critici şi scriitori care stau pe poziţiile realismului socialist, dar care nu erau pe placul respectivilor recenzenţi sau redactori. La unii critici mai persistă şi acum obiceiul de a ponegri creaţia valoroasă a unor scriitori pe care nu-i simpatizează. Se observă că unii critici, care s-au dovedit capabili să elaboreze lucrări serioase, scrise de pe poziţiile ştiinţifice ale esteticii marxist-leniniste, intimidaţi de zarva „antidogmatică" şi de teamă să nu pară, pasă-mi-te, „înguşti", nu numai că ezită uneori să se opună, dar se simt chiar datori să-şi dovedească lipsa de „prejudecăţi" cochetînd cu teoriile idealiste şi arătîndu-se toleranţi faţă de ele. Neutralismul în critică nu este însă un atribuit al culturii şi rafinamentului, cum ar dori să pară, ci semnul unei poziţii mălăieţe, lesne influenţabile, al unei poziţii împăciuitoriste, oportuniste, care, în momentul de faţă, reprezintă atitudinea cea mai dăunrtoare pe frontul ideologic şi principalul aliat al revizionismului. Neglijarea principialităţii marxiste în favoarea unei „receptivităţi mai largi" creează teren pentru reînvierea vechilor principii ale criticii burgheze, pentru aplaudarea estetismului, a izolării poetului de lume etc. Ce poate avea comun cu interesele dezvoltării literaturii noastre socialiste acest gen de critică „variată şi ductilă" care ţine sau nu ţine seama „şi de" marxism ? Cum a putut ea să-şi facă loc în reviste ale Uniunii scriitorilor ? Şi pentru ce redacţiile revistelor literare, criticii literari cu formaţie marxistă şi cu experienţă nu au luat, la timp, poziţie fermă împotriva acestor fenomene negative ? Piedica cea mai însemnată în calea unei critici marxiste principiale este în momentul de faţă liberalismul, împăciuitorismul. Trebuie spus că pe cît de îngăduitor şi flexibil este liberalismul faţă de teoriile idealiste, pe atît de necruţător şi intolerant se arată el la adresa literaturii realist-socialiste şi a criticii marxiste. în „Steaua", de pildă, cine nu era de acord cu opiniile „moderniste" era deseori declarat, pînă nu de mult, drept „dogmatic" şi „sociologist". Influenţele concepţiilor burgheze în artă, literatură, critică trebuie să primească o ripostă hotărîtă din partea criticii marxiste, din partea presei şi a tuturor celor ce activează pe frontul ideologic. Lupta împotriva ideologiei burgheze sub toate formele este o parte integrantă din lupta pentru zdrobirea împotrivirii claselor exploatatoare, o latură esenţială a revoluţiei socialiste şi a dictaturii proletariatului. PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISTE ai; 3. în lumina concepţiei ştiinţifice marxist-leniniste se desfăşoară munca de valorificare critică a operelor scriitorilor noştri din trecut. Au fost analizate aspecte esenţiale ale istoriei literare şi a fost schiţată personalitatea unora dintre scriitorii noştri de frunte, dintr-un unghi cu adevărat ştiinţific. Printre altele, a fost reliefată esenţa de clasă a criticii idealiste estetizante, care reprezintă o latură a ideologiei burgheze, precum şi rolul social reacţionar, antipopular al poeziei puriste, ermetice, decadente. Cercetătorii marxişti din ţara noastră mai au foarte mult de făcut pentru valorificarea critică a operelor care au adus un aport pozitiv la tezaurul culturii noastre progresiste. Această muncă este însă îngreunată de faptul că în ultima vreme s-au făcut încercări de a impune false autorităţi şi modele, incompatibile cu spiritul artei noastre şi menite să dezorienteze. Presa s-a ocupat la timp de abaterile de la învăţătura leninistă despre cele două culturi şi despre moştenirea literară cuprinse în articolul lui A. E. Baconsky despre Mateiu î. Caragiale. în revistele literare au apărut însă şi alte false interpretări ale operelor literare şi de critică literară din trecut. în vreme ce tradiţiile înaintate pe care le reprezintă în critica noastră literară C. Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu şi alţii sînt — în mod profund nejust — foarte puţin studiate şi amintite, s-au ivit prin unele reviste încercări de a reabilita teoriile idealiste ale lui Maiorescu, Lovinescu şi ale altor critici burghezi. Urmărind, de pildă, articolele semnate de I. Negoiţescu, se poate constata că el a desfăşurat o activitate sistematică şi făţişă de respingere a tezelor marxiste în problemele esteticii şi ale istoriei literare, de canonizare a criticii idealiste şi de proslăvire a literaturii decadente. Astfel, în articolul „Anna şi stilul academic" („Viaţa Romînească" nr. 9/1957) autorul face apologia lui Maiorescu şi a maiorescianîsmului, afirmînd printre altele în mod fals că mentorul „Convorbirilor literare", corifeul fostei şcoli idealiste şi estetizante din critica literară romînească, „cerea literaturii mai multă substanţă, mai mult adevăr al vieţii". Sub aceeaşi semnătură întîlnirn în „Viaţa Romînească" o recenzie la volumul de „Scrieri alese" ale lui Pompiliu Constantinescu, care cuprinde ditirambe şi mai deşănţate la adresa esteticii idealiste. Sub pretextul caracterizării umanismului lui Pompiliu Constantinescu, autorul recenziei foloseşte prilejul pentru a elogia, ca „valori esenţiale" ale acestui „umanism", „estetismul academic" al lui Titu Maiorescu, „alexandrinismul platonizant din întîia fază a lui Lovinescu" ş.a.m.d. Ce pot avea comun toate aceste „idei" cu realismul socialist, cu caracterul popular şi democratic al literaturii noastre noi ? Citind asemenea articole ai impresia că autorul lor, cunoscut pentru vechea sa atitudine reacţionară, a fost cuprins de o ciudată amnezie şi şi-a închipuit că istoria s-a întors cu vreo 14 ani înapoi. O admiraţie fără rezerve pentru „modernism" se face remarcată şi în recenzia la voi. „Ostrovul meu" de Ion Frunzetti („Viaţa Romînească" nr. 2/1958). în evoluţia poetică a autorului recenzat, I. Negoiţescu caută stăruitor „filonul blagian", „filtrele impuse de Ion Barbu" sau „vii reminiscenţe din Mateiu Caragiale". Perseverentul critic găseşte de altfel prilejul să elogieze poezia modernistă chiar şi atunci cînd scrie despre... Bolintineanu. într-adevăr, în „Caiete critice" nr. 1, D. Bolintineanu e declarat precursorul lui Ion Pillat, 118 PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISTE Mateiu Caragiale şi Ion Barbu, care sînt proclamaţi nici mai mult nici mai puţin decît... „maeştri ai formei poetice din veacul nostru" (?!). In felul acesta, unii critici tind să stabilească modele şi genealogii aproape „obligatorii" în istoria noastră literară. In scrierile fiecărui poet sau prozator ei încearcă să găsească cu orice preţ influenţe, reminiscenţe sau ecouri ale criticilor idealişti sau ale literaturii decadente dintre cele două războaie. Citarea, uneori, a lui Bacovia, alături de Blaga, Barbu etc. arată că respectivii autori se interesează nu de aspectele înaintate, sociale pe care le putem găsi în opera lui Bacovia, ci de ceea ce este negativ, decadent, în poezia sa. S-au manifestat tendinţe de a prelua în bloc, necritic, opera lui Goga, Panait Istrati, Iorga, Minulescu, Brăt'escu-Voineşti. Asemenea tendinţe greşite şi-au găsit expresia şi în pregătirea manualului de „Istorie a literaturii romîne contemporane" pentru cl. X-a. Recent, într-un amplu articol din „Tribuna", Aurel Martin pleda pentru preluarea în bloc a operei lui Ilarie Chendi, fără a găsi măcar un cuvînt de critică faţă de ideile naţionaliste şi alte greşeli ale acestuia, ba chiar folosind citate din articole naţionaliste ale lui Chendi. Atitudini lipsite de principialitate s-au manifestat şi faţă de lucrările trecute şi prezente ale unor critici literari din generaţiile mai vechi. E îmbucurător faptul că mulţi dintre aceşti critici şi esteticieni, văzînd progresele pe care le-a adus democraţia populară s-au apropiat şi de ideologia care stă la baza transformărilor revoluţionare din ţara noastră. Scrierile lor, reflectînd aceste noi tendinţe şi partea pozitivă, valoroasă a operei lor din trecut, sînt preţuite şi folosite. Recent au fost editate scrieri literare din trecut ale acad. Mihail Ralea, unul din colaboratorii apropiaţi ai criticului G. Ibrăileanu. Aceste scrieri conţin lucrări de critică şi istorie literară de esenţă democratică, în care îşi găseşte expresie efortul de a trata ştiinţific fenomenul literar, deşi printre ele sînt şi unele lucrări astăzi depăşite. Intelectualitatea noastră, oamenii muncii în general privesc cu respect pe acei vechi cercetători literari care, ca de pildă, acad. Perpessicius, desfăşoară o muncă serioasă de valorificare a moştenirii literare şi vădesc interes faţă de literatura noastră nouă. Chiar dacă acad. Perpessicius nu a izbutit încă să se plaseze întotdeauna pe poziţii marxiste, activitatea sa rodnică — ca şi a altor critici şi istorici literari din vechea generaţie, care fac eforturi în aceeaşi direcţie — este demnă să fie apreciată cu toată căldura. Colaborarea criticilor literari de formaţie veche, care au acumulat o îndelungată experienţă şi numeroase cunoştinţe a fost şi poate fi cu adevărat folositoare numai atunci cînd are ia bază efortul susţinut de a exprima un punct de vedere ştiinţific, materialist. Din păcate, unele publicaţii literare privesc această colaborare cu totul neprincipial, de pe poziţiile renunţării la punctul de vedere marxist-leninist în tratarea problemelor literaturii, publi-cînd fără nici un discernămînt articole eronate, care n-au nimic comun cu ştiinţa literară. Poziţia neprincipială faţă de criticii din vechea generaţie a fost chiar şi teoretizată de către George Munteanu, într-un articol publicat recent în „Viaţa Romînească" (nr. 4/1958). Autorul stabileşte un fel de „ierarhie" a criticilor conform căreia criticii marxişti ar trebui să se aşeze în bănci ca simpli elevi şi să ia lecţii de la criticii de formaţie veche, nernarxişti, proclamaţi „profesori", indiferent de poziţiile lor şi chemaţi „să menţină tra- PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINIST E 119 diţia şi să conserve gustul". (Despre ce tradiţie e vorba şi al cui gust trebuie conservat, autorul nu precizează). Este ştiut că marxismul asimilează tot ce-i viabil, valoros, în creaţia oamenilor de ştiinţă, a criticilor din generaţiile mai vechi, respingînd consecvent vechile concepţii idealiste ale acestor cercetători şi combătînd rămăşiţele acestor concepţii în lucrările lor actuale. Unii critici literari mai tineri îşi închipuie însă că în această problemă se pot mulţumi cu compromisuri. Astfel, Dumitru Micu publică — tot în „Viaţa Romînească" nr. 4 — un articol neprincipial despre opera critică a acad. G. Călinescu, articol care constituie un exemplu tipic de „coexistenţă" a criticii marxiste şi a celei nemarxiste. Arătînd, de pildă că studiile mai vechi ale acad. G. Călinescu se întemeiază pe o concepţie idealistă asupra istoriei (şi, implicit, asupra istoriei literaturii), D. Micu este totuşi de părere că „oricît de contestabile însă, concluziile teoretice din studiul acad. prof. G. Călinescu prezintă mare însemnătate prin indicaţiile metodologice pe care le conţin", că această metodă s-ar dovedi, în mod practic, „un instrument de cercetare eficace". Desigur, acad. G. Călinescu este un scriitor de mare talent, un critic literar de o vastă erudiţie, cu o inteligenţă pătrunzătoare, ceea ce face ca în lucrările sale de istorie literară să existe o seri© de observaţii judicioase, sclipitoare prin noutatea lor. Dar aceasta nu ne poate face să uităm că principiile care au stat la baza acestor lucrări sînt de esenţă idealistă şi că metodologia lor este lipsită de rigurozitate ştiinţifică, ceea ce n-a putut să nu aibă ca urmare aprecierea eronată a multor fenomene esenţiale ale dezvoltării literaturii noastre ca şi emiterea de judecăţi estetice subiectiviste asupra multor scriitori şi opere de artă. Cum poate ignora oare D. Micu legătura dintre aceste aprecieri eronate şi concepţia şi metoda neştiinţifică ce le-au stat la bază ? încercînd „să spele de zgura idealistă" teoriile din trecut ale acad. G. Călinescu, D. Micu ajunge să-şi însuşească şi să recomande ca „instrument de cercetare eficace" o metodă neştiinţifică, metodă care, de pildă, 1-a dus pe acad. G. Călinescu nu numai în trecut, dar şi recent, îa neînţelegerea naturii satirei sociale a marelui Ion Luca Caragiale, care consta în viguroasa critică socială a orînduirii burghezo-moşiereşti. De asemenea, în volumul „Noi şi neobarbarii" — a cărui justă orientare antimodemistă a mai fost remarcată în ziarul, nostru — Petru Dumitriu greşeşte atunci cînd invocă în sprijinul combaterii modernismului o carte bazată de fapt pe concepţii agnostice, nerealiste, despre artă : „Principii de estetică", publicată în 1989 de acad. G. Călinescu. Partidul cere ca faţă ele intelectualii din generaţiile mai vechi să existe o atitudine atentă ; ei trebuie ajutaţi să-şi însuşească concepţia marxist-leni-nistă, concepţia cea mai înaintată despre lume, care fructifică gîndirea şi creaţia artistică. Este vorba însă nu de o atitudine pasivă, ci de o influenţare activă a lor. în măsura în care vechii critici vor fi ajutaţi, cu grijă prietenească, să-şi reconsidere într-o lumină nouă propria lor creaţie din trecut, ei vor putea să dezvolte ceea ce este valoros şi înaintat în ea, respingînd ceea ce este perimat, antiştiinţific. Cine încearcă să prezinte lucrurile altfel, să înlocuiască valorificarea critică prin poziţii apologetice, nu face deloc un serviciu criticii literare în general şi cu atît mai puţin criticilor din vechea generaţie ci, dimpotrivă, îngreunează valorificarea a ceea ce a fost cu adevărat 120 PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISTE bun în operele lor din trecut şi nu-i ajută cîtuşi de puţin să aducă un aport mai mare la problemele actuale ale criticii literare. In altă ordine de idei trebuie spus că s-a manifestat o tendinţă de a înlocui principialitatea marxistă cu ploconeală snobă în faţa „autorităţilor" consacrate de cultura burgheză. Fireşte că în lucrările unor critici burghezi de seamă ca Sainte-Beuve şi Thibaudet şi alţii putem găsi şi un şir de consideraţii folositoare. Dar a-i cita la fiecare pas, a se referi la ei în mod absolut necritic, a devenit pentru unii critici un fel de autoreclamă, aşa cum în trecut teatrele particulare scriau pe afiş că prezintă decoruri şi costume confecţionate la Paris sau la Viena. Lucrările criticilor şi esteticienilor burghezi, din care noi preluăm ceea ce este bun dar faţă de care avem o atitudine critică, sînt trecute astfel de unii pe primul plan şi declarate adevărate „cărţi de căpătîi". O notă din „Steaua" semnată şt. r. (omiţînd de altfel cu totul faptul că ne lipsesc traduceri din criticii marxişti Mehring, Lafargue, sau Lunaciarski) cere cu insistenţă o culegere din întreaga operă a idealistului italian De Sanctis fără menţionarea însă a nici unui fel de criteriu de selecţionare critică. Poziţia îngăduitoare a criticii faţă de estetica idealistă şi faţă de literatura decadentă s-a reflectat şi asupra activităţii editoriale. Critica nu a reacţionat cu combativitate faţă de avalanşa reeditărilor din literatura nu totdeauna realistă dintre cele două războaie şi nu a susţinut cu toată vigoarea stimularea literaturii de actualitate. Analiza ştiinţifică marxistă pune în valoare cu grijă şi dragoste tot ceea ce este de preţ în literatura din trecut şi destramă fără cruţare aureola ţesută de burghezie în jurul unor „valori" fie false, fie exagerate. Pentru noi are cu adevărat prestigiu nu ceea ce a „scris" faimosul critic x şi „se poartă la Paris", ci ceea ce corespunde ideologiei marxiste şi artei, realiste, legate de popor. 4. * Prin maniera în care înţeleg să exercite critica, unii încearcă să acrediteze ideea că a desluşi sensul ideologic, mesajul artistic al unei opere ar fi o treabă comună şi vulgară, pe cînd criticul „fin" şi „subtil" trebuie să se dovedească mai „original". Iată o mostră de asemenea critică pretins „erudită" şi ,,personală" : „Filonul tradiţionalist trebuie să-î înţelegem, la Gurghianu, ca un drum cultivat cu rafinament intelectual, poetul nefiind omul impresiilor fruste, ci unul pentru care universul agricol şi silvic e descoperit în sine prin introspecţie şi investigat voluntar, ca izvor liric autentic". Această şaradă, pe care ne îndoim că autorul însuşi a înţeles-o bine, reprezintă caracterizarea dată tânărului poet A. Gurghianu de către Savin Bratu. Trebuie spus că într-un şir de cronici semnate de Savin Bratu, pe lîngă un verbiaj pretenţios, s-au observat deseori atitudini de ploconire neprincipială faţă. de o serie de lucrări analizate, ceea ce a dus la scoborîrea fermităţii ideologice şi exigenţei sale artistice. Asemenea manifestări sînt cu atît mai regretabile cu cît criticul a dovedit în alte articole şi studii (ca, de pildă, cele despre T. Maiorescu), că poate exprima cu claritate idei juste. Ne punem întrebarea : pentru cine scriu criticii care folosesc un astfel de limbaj, ce urmăresc ei" cu scrisul lor ? Doresc să răspîndească ideile esteticii marxiste, să contribuie la îndrumarea literaturii pe drumul realismului socialist, sau să epateze printr-un stil căutat şi alambicat ? PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISTE 121 Se ascund oare în asemenea „cronici" idei atît de ample şi profunde, încît n-ar fi încăput în limitele unui limbaj omenesc ? Nu, dimpotrivă. Verbi-ajul pretenţios şi încîlcit serveşte adesea drept faţadă incompetenţei, impre-cizei şi superficialităţii, în articole de acest fel neîntîînindu-se nici măcar o apreciere mai profundă asupra formei artistice a operei analizate. Trebuie spus că printre unii critici şi scriitori se cultivă snobismul literar, se încearcă promovarea acestui gen de critică, considerîndu-1 culmea rafinamentului intelectual. Deosebit de primejdioasă este ceaţa în care se ascund asemenea scrieri „dificile" tocmai pentru că ea creează ambianţa favorabilă strecurării ideilor antimarxiste. Ce poate avea comun limbajul păsăresc al unor snobi cu adevărata cultură a criticului ? Scriitorii şi criticii cei mai valoroşi din trecut şi de astăzi n-au folosit niciodată un asemenea limbaj. Este curios că în vreme ce unii încearcă să reînvie poziţiile reacţionare de mult zdrobite ale Iui Titu Maio-rescu, nu se dă ca pildă ceea ce se poate într-adevăr învăţa de la adversarul hotărît al „beţiei de cuvinte" — grija faţă de stil şi de limbă, claritatea şi precizia în exprimarea ideilor. Oameni de cultură serioşi, publicul larg tot mai exigent privesc cu îndreptăţită nemulţumire asemenea exhibiţii şi se miră că presa, publicaţiile noastre umoristice nu s-au apucat încă să supună sistematic această modă rîsului public, pînă la complecta ei dispariţie. 5. Experienţa luptei ideologice desfăşurate în ultimii ani în diferite ţări confirmă marea însemnătate socială a respingerii influenţelor burgheze în literatură, a combaterii tendinţelor revizioniste, legătura dintre această luptă şi lupta pentru întărirea, democraţiei populare, pentru construirea socialismului. Lupta pentru o critică ştiinţifică, eficientă, competentă, capabilă să contribuie la dezvoltarea literaturii realist-socialiste, se identifică cu partinitatea, cu întărirea principialităţii şi combativităţii de clasă pe tărîmul literaturii. Trebuie să înlăturăm cu toată hotărîrea apolitismul şi împăciuitorismul din critica literară, să ridicăm critica noastră marxistă la înălţimea rolului său militant. Faptele dovedesc că nimeni nu poate rămîne neutru, acceptînd deopotrivă marxismul şi idealismul, critica subiectivistă şi pe cea materialist-dia-lectică. Liberalismul şi eclectismul duc inevitabil la alunecarea pe poziţiile ideologiei burgheze. Se înşeală cine îşi închipuie că se poate menţine multă vreme în critică păstrînd un balast întreg de eclectism, de snobism. Numai datorită toleranţei de neconceput a unor redacţii literare îi s-a putut pune la dispoziţie unor asemenea „critici" paginile revistelor, plus drepturile de autor nemeritate. Cititorii se întreabă pe bună dreptate, de pildă, la ce bun redactorul-şef al revistei, tov. Ov. S. Crohmălniceanu a dat la tipar numărul 4 al revistei „Viaţa Romînească", o adevărată antologie de idei false şi dăunătoare în materie de critică literară ? Acest lucru apare cu atît mai de neînţeles cu cît criticul Ov. S. Crohmălniceanu, publică în acelaşi număr, un articol „Delimitări", just orientat în general, în contradicţie cu restul revistei, cu cît acelaşi critic a scris studii şi articole valoroase de pe poziţii marxist-leniniste. 122 PENTRU ÎNTĂRIREA PRINCIPIALITĂŢII MARXIST-LENINISTE Trebuie spus că un timp îndelungat şi în „Gazeta literară" au apărut unele producţii literare şi articole de critică literară greşit orientate, între care se numără şi unele articole ale tov. M. Petroveanu. în ultimul timp sectorul ele critică al „Gazetei literare" a devenit mai combativ, participînd mai activ la lupta împotriva ideologiei burgheze. Presa literară, căreia i s-au creat condiţii fără precedent în ţara noastră, are o mare răspundere. Toleranţei de neîngăduit faţă de asemenea fenomene negative pe care le-am amintit trebuie să i se pună capăt cu hotărîre. Trebuie să fie limpede că revistele şi editurile noastre literare nu pot servi drept teren pentru experienţele pseudo-literare ale unor oameni neformaţi din punct de vedere ideologic, pentru semănătorii de confuzii. O sarcină de mare importanţă este valorificarea critică a moştenirii literare, sarcină în îndeplinirea căreia criticii şi istoricii noştri literari trebuie să fie călăuziţi, ca în toată activitatea lor, de spiritul de partid. în această acţiune, un rol de seamă revine şi editurilor, care sînt datoare să vegheze ca prefeţele ediţiilor de opere ale scriitorilor din trecut să fie just orientate ideologic şi ştiinţific. Este recomandabil ca sarcina elaborării prefeţelor la operele scriitorilor care pun în mod ascuţit probleme ideologice, cum sînt mulţi dintre autorii situaţi între cele două războaie mondiale, să fie încredinţată unor criticii marxişti, calificaţi. Criticii noştri literari au datoria de cinste de a milita permanent pentru orientarea literaturii spre oglindirea marilor transformări care au loc în ţara noastră la oraşe şi sate. Nici o operă literară de acest fel nu trebuie să scape atenţiei criticilor, care sînt chemaţi să îmbine dragostea pentru literatura noastră nouă cu exigenţa faţă de tot ce este deficitar din punct de vedere al conţinutului şi al formei artistice. Criticii marxişti sînt chemaţi să-şi îndrepte foiţele, experienţa şi cunoştinţele spre generalizarea probfemelor celor mai însemnate ale realismului socialist în literatura noastră, spre abordarea problemelor esteticii marxist-leniniste. Ocolirea problemelor teoretice ale artei este cu atît mai dăunătoare cu cît au apărut o serie de articole confuze în domeniul esteticii. Piezultatele efective ale muncii criticilor în această lumină reprezintă măsura după care pot fi judecate competenţa, calitatea şi combativitatea criticii literare. Grija pentru dezvoltarea literaturii arată că trebuie manifestată cea mai mare atenţie călirii ideologice a tinerilor critici. Cei ce vor să fie critici literari trebuie să muncească cu perseverenţă şi modestie pentru a-şi însuşi concepţia marxist-leninistă, cu spiritul de abnegaţie propriu omului de ştiinţă şi cu atît mai mult propriu unor oameni care vor să slujească cauza construirii socialismului. Prin orientarea sa poîitico-educativă, prin combativitatea şi nivelul ei ştiinţific şi artistic, critica noastră literară trebuie să devină o armă ascuţită a partidului în lupta sa pentru făurirea culturii noi, socialiste. CRONICAR TEORIE SI CRITICA ANDREI BÂLEANU „Se ridica această pictură împotriva stăpînirii? Se Revolta ea contra tronului şi a Altarului? Nimic de ţelul Acesta nu se putea vedea cu ochii, Nu se putea exprima prin cuvinte. Totuşi aceste mici tablouri Tulburau mal mult decît cu- ^ Vintele cele mai răzvrătitoare' _ Goya crease aceste tablouri sub imperiul a zeci de sentimente variate şi copleşitoare Pictase ceea ce simţea, tara intenţia de-a se aventura într-o acţiune politică si ascultă chiar cu surprindere cuvintele' prietenului său Miguel Bermuda : ' _ Răzvrătirea nu este palpabila - U explică acesta - „totuşi tablourile miros de departe a rebeliune". Francisco nu pricepu nicidecum ce vo a Miguel" (...) Ce aveau de-a lace tablouri e lui cu politica' Nu pictaseră mulţi altu înaintea lui un tribunal de Inchiziţie? „_ Dar nu acum 1 strigă Miguel. Dar nu aşa ! ,Goya dădu clin umeri. '— Nu pot să-mi imaginez— spuse el ^ că" aceste tablouri ar putea să-mi faca încurcături. A trebuit să le pictez. Ele dovedesc ceea ce pot, şi nu vreau sa le ascund, vreau să le arăt, le voi expune . în romanul său „Goya" - de unde am extras rîndurile de mai sus - Lion 1 eu chtwanger surprinde un proces loarte caracteristic şi pentru mulţi artişti dm societatea capitalistă. Incercînd, din prudenţa, din aparent dezinteres sau dintr-o iluzie a independenţei, să-şi păstreze o poziţ.e neu- trală, creatorul realist este împins adesea de însăşi arta sa pe calea angajanta, a exprimării unor adevăruri incendiare. Dai dacă prin fidelitatea faţă de viaţa si faţa de tendinţele ei, artistul intră uneori spontan în conflict cu orînduirea burgheza, atunci cînd această orînduire se name, problema alegerii capătă ,n mod obligate iu un caracter deschis şi conştient. Lu-creţm avea intuiţia genială a atomului, J cînd se construiesc centrale atom.ce, pentru a confirma structura atomica a materii nu mai este nevoie de intuiţie, c. de probitate ştiinţifică. Eminescu putea pre-simti în „Împărat şi proletar" răsturna..le Soluţionare ce ie va produce muncitorimea • azi însă, ,nu mai e loc pentru presimţiri revoluţia s-a produs, ea se desavir-şeşte iar creatorii cinstiţi, legaţi de popor, i s-au alăturat. „ , Aceasta este principala deosebire intre poziţia social-politică a majorităţi, scn^ itcriior din trecut, şi poziţia scnitorulu, dc astăzi. Vremea aspiraţiilor confuze şi -m-bipue a trecut. Drumurile istorice s-au Hniezit şi ele se impun artistului care cercetează cu ochi pătrunzător, ş, sincera Există oare o forţă capabila sa puna capăt nedreptăţii strigătoare la cer a exploatam omului de către om? Da, există, aceasta forţă e clasa muncitoare condusă de partidul ei A deschis oare, revoluţia proletară, acea cale largă şi luminoasă care duce către o viaţă fericită a poporu u> -Proprietatea socialistă asupra principalelor mijloace de producţie, succesele industria- 124 ANDREI BALEANU Uzării şi colectivizării, revoluţia culturală de largi proporţii sînt răspunsuri incontestabile. Nu mai este nevoie azi să fii profet ca să te convingi de superioritatea sistemului socialist asupra celui capitalist. Artistul de bună credinţă descoperă calea de urmat în însăşi analiza obiectivă a realităţii. La noi — cum spunea un erou literar — adevărul e membru de partid. Artistul legat de popor, care înţelege şi simte realităţile vremii noastre va ajunge în mod firesc să adopte o atitudine partinică, să-şi însuşească concepţia marxist-leninistă despre lume, deoarece construcţia socialismului nu poate fi concepută fără ideologia ştiinţifică pe baza căreia ea se înfăptuieşte şi fără conducerea de către partid. Nu poţi zugrăvi realist înaintarea poporului muncitor spre socialism, şi să ra-mîi în acelaşi timp neutru din punct de vedere politic. Dar tocmai această evidenţă încearcă s-o nege unii literaţi revizionişti. Astfel în Jugoslavia, I. Vidmar, referi'ndu-se la articolele lui Lenin despre Tolstoi, a născocit teoria pseudo-marxistă după care valoarea artistică a unei opere literare ar fi independentă de orientarea ei ideologică. „Oricui — susţine Vidmar — dar mai ales unui marxist, i se recomandă să se gîndească bine şi să înţeleagă aşa cum se cuvine articolele lui Lenin, însuşindu-şi punctul de vedere principal expus în ele, şi anume că valoarea artistică a unei lucrări literare nu depinde de orientarea ei ideologică". Pentru a da articolelor lui Lenin o asemenea interpretare liberal istă, Vidmar denaturează complet sensul ideilor leniniste. In primul rînd el ridică .accidentalul la rangul de necesar. Lenin subliniază tocmai geniul excepţional al lui Tolstoi, care a reuşit să dea o expresie artistică înaltă frărnîntărilor revoluţionare ale epocii sale, in ciuda teoriilor sale sociale şi religioase absurde. Aceasta nu înseamnă cîtuşi de puţin o idealizare, a confuziilor ideologice ale artistului. Istoria literară cunoaşte zeci şi zeci de cazuri cînd asemenea confuzii au avut consecinţe dintre cele mai nefaste asupra creaţiei însăşi. Cazul lui Gogol, Dosto-îevski sau — ca să ne referim la litera- tura noastră — al unui Goga, arată cît de mult poate dăuna evoluţiei unui scriitor de mare talent trecerea pe o poziţie social-politică reacţionară. Istoria literară marxistă dezvăluie că, în cea mai mare parte, capodoperele artistice au fost creaţia unor talente care aderau la ideile cele mai înaintate ale vremii lor. In al doilea rînd, Vidmar falsifică însuşi conţinutul articolelor lui Lenin care a arătat insuficienţele concepţiei despre lume a lui Tolstoi, dar a subliniat totodată şi elementele înaintate existente în concepţiile acestuia, precum şi valoarea metodei sale artistice realiste. Combătînd teza eronata a lui G. Lukacs, care ignoră ca şi Vidmar însemnătatea concepţiei despre lume şi a metodei artistice în creaţie, esteticianul sovietic I. Elsberg arată că influenţa realităţii asupra operei scriitorului nu este un proces automat1). Zugrăvirea veridică a fenomenelor sociale în opera lui Tolstoi ca şi a oricărui alt mare scriitor se întemeiază pe laturile pozitive ale concepţiei sale despre lume, în interiorul căreia pot exista elemente extrem de contradictorii. Lenin combătea cu tărie pe liberali, care împingeau „pe primul plan ceea ce exprimă prejudecata lui Tolstoi, iar nu judecata lui, ceea ce la el aparţine trecutului, iar nu viitorului, atitudinea lui de negare a politicii şi de propovăduire a autoperîecţio-nării morale, iar nu protestului său furtunos împotriva oricărei dominaţii de clasă"2). Tocmai această latură înaintată a concepţiilor ideologice şi politice ale lui Tolstoi a determinat orientarea profund realistă a viziunii sale artistice, zugrăvirea puternică a adevărurilor revoluţionare ale epocii sale. In sfîrşit, Vidmar generalizează şi aplică epocii actuale o observaţie parţial valabilă pentru alte împrejurări istorice. Există într-iaclevăr cazuri celebre de nepotrivire între unele concepţii filozofice sau politice ale artistului şi adevărul scrierilor ') I. Elsberg, Problemele realismului şi sarcinile ştiinţei literare, în revista „Vo-prosi Literaturi", nr. 4/1958 2)Lenin despre literatură, ed. P.M.K.. 1948, p. 75 SEMNIFICAŢIA POLITICA A „NEUTRAL1.SMULU1" IN LITERATURA 125 sale Această contradicţie a putut si poate ă apară în condiţiile cind asupra sc„-f T; se exercită influenţa dominanta a Sotir^oHticH claselor exploatatoare la noi însă, ideologia dominanta este ideologia marxistă, politica dominantă este ' pomS socialismului. Această inflama nu vine în contradicţie cu cerinţele creaţie rea liste ci dimpotrivă, îngăduie scrntorulu. sa g sească mai uşor soluţm P- emelor s. Lie fundamentale care-1 framinta. în aceste condiţii, -tistul care refuza concep, ,a sU intifică si conducerea de către partid ce 'se oferă', se plasează, în chip obiectiv pe o poziţie retrogradă. El ar putea [com parPat L mutatis mutandis - cu un om care nu acceptă să călătorească cu tre „"electric, asteptînd să „intuiască spontan" roata. Există, prin urmare un progres m arta . Dacă am înţelege această noţiune m sensul că ori ce operă literara crea a astăzi Lte numaidecît superioară ca valoare a. tistică unei opere create acum ° "ta de ani, aceasta ar fi desigur o inepţie^ \or bind despre evoluţia artei avem ,n> vede re nu creşterea mecanică a valorilor eic modificarea concepţiilor «re o calauzc c precum Şi a materialului de v.aţ pe care reflectă. Aci comparaţiile individuale nu-s. au rostul. Interesează nu diferenţa dintre Sentul unui scriitor şi talentul altuia c orientarea lor, interesează daca a,ta ţine sau nu pasul cu viaţa. Atacind ideea de progres in a. ta mt cui revizionist Jugoslav Yanko Kos tm^ să nege ori ce contact al arte, cu dezvoltarea socială, cu politica ş. cu| diferitee alte ramuri ale conştiinţe,. „Faptul ca ar a nu se prezintă sentimentului nostru ca un domeniu unde trebuie să se manifestepro greşul - scrie Kos - este o dovada ca tendinţa gîndirii externe nu este esenţ.a-pentru opera de artă ?i c»'ideologi. P«J-ică şi morală, chiar atunci end ea străbate profund opera de artă, nu poate reprezenta nici esenţa, nici sensul e. principat Aceasta nu este decît teoria idealista a „autonomiei esteticului", teoria artei pentru artă, care consideră tendinţa neesen Lă proprie unei gîndin „externe" ope-ei de artă. Rupînd forma de conţinut, Kos respinge ideea vreunui raport intre crea tiTârtistica şi dezvoltarea vieţii sociale V Icceptă numai progresul tehnici artis , uerfectionarea mijloacelor de expresie. PTrebuie să convenim că (...) paleta impre^ sionistilor este mai bogată decît aceea a ui Bueghel, că versul lui Verla.ne este, 'pite mai muzical decît al lui Villon Anatomia sculpturilor lui Rodin este ma buna St aceea a lui Donatello descrierde u Zola mai detailate şi mai plastice deot a te lui Cervantes, orchestraţia lui Cea.kovs mal bogata şi mai plina dec* a lu. Bach" Dar Zola se deosebeşte oar. de Srvantes numai prin plasticitatea descripţiilor Verlaine de Villon numai prin muz, calitatea' versului ? Kos concepe o art. un c ", o artă care este „mereu aceeaşi £ esenţă si variază doar în manifestările " Arta « H deci prin excelenţă atemporală iar dacă într-o lucrare pătrund to-uÎ elemente, ale ideologiei, ale moralei o 2 vieţii sociale, acestea nu ,nt dea ecouri ale unei „gîndin externe s aine artei şi ivite întîmplător in domeniul au tonom al artei pure. ,„„ lată pînă la ce şabloane ale estetici idealiste se coboară un literat carei se mai P« tinde şi marxist! Revizionişti, caua sa golească arta de conţinut, de tendinţa socială care o însufleţeşte, s-o transforme m-tr-un artificiu formal, inutil, gratuit. De altfel, Kos nu se osteneşte măcar sa as-undă scopurile politice ale^ f^J^ ea urmăreşte să anuleze cerinţaunei en dinte progresiste în opera ^ arta s discrediteze ideea superiorităţii arte, so vietice realist-socialiste faţă de direcţia dc cadenţă a artei burgheze contemporan. Evazionismul, apolitismul, reprezintă ş. .n arsenalul revizionismului, ca şi m alte curente ale ideologiei burghez, o formă de propovăduire a unei arte ant. populare, anti-sociale. După cum demonstrează estetica mar xist-leninistă, arta reflecta realitataş, o interpretează, exprimă o anumita atitudine 126 ANDREI BALEANU a artistului faţă de obiectul pe care-1 zugrăveşte. Iar obiectul artei fiind omul cu viata Iui sufletească şi socială, orice operă de artă exprimă o atitudine faţă de problemele omeneşti, faţă de acea realitate social-istorică pe care o oglindeşte. Tendinţa nu este ceva exterior artei, ci ţine de însăşi esenţa însuşirii estetice a realităţii ; ea străbate, cum spunea Belinski, inima şi sîngele artistului, dacă acesta e un adevărat artist şi nu un copist plat. O artă care se proclamă indiferentă, neutră, e sau ipocrită sau inconştientă. Cernîşevski spunea pe bună dreptate că „poetul sau artistul, neputînd înceta de a mai fi un om în genere, şi nu numai un artist abstract, nu este în stare, chiar dacă ar vrea, să renunţe la aprecierea fenomenelor descrise ; iar această apreciere în mod necesar, se va manifesta în creaţiile Iui..." ') Aprecierea, interpretarea artistului exprimă totodată, prin anumite elemente ale ei, concepţiile, gusturile, năzuinţele unei clase sau pături sociale. Marx arată că raportul dintre reprezentanţii literari ai unei clase şi clasa pe care o reprezintă nu se manifestă prin cultura şi prin situaţia lor personală, ci prin aceea că ei sînt împinşi pe plan spiritual spre aceleaşi probleme şi soluţii spre care acea clasă este minată în viaţa practică, de interesul material şi de poziţia ei socială. Dezvoltînd învăţătura marxistă, Lenin a subliniat că nu există literatură şi artă în afară de clase, că în societatea burgheză arta este înrobită „celor zece mii" din pătura suprapusă, pe cînd literatura partinică realist-socialistă reprezintă o parte integrantă a cauzei generale a eliberării clasei muncitoare. In concepţia marxist-leninistă, arta reprezintă nu o evadare, ci un act de prezenţă, nu negarea lumii reale ci o relaţie activă între om şi realitate. Estetica idealistă caută, dimpotrivă, să întreţină iluzia unei „arte pure", situate deasupra societăţii şi a claselor, a unei arte pasive şi imparţiale. Ce se ascunde însă în spatele pre- i) N. G. Cernîşevski, Raporturile estetice ale artei faţă de realitate, Moscova, 1955, p. 122. tinsej „independenţe", în spatele obiectivismului artei burgheze ? Să cercetăm de pildă opiniile estetice ale lui Sartre, după care arta nu este însuşire a realităţii, ci abandonare a ei. Acţiunea umană — spune Sartre — are ca Ianus, două feţe: reuşita şi eşecul. Omul de acţiune vede numai una dintre ele, poetul o vede pe cealaltă. „Cînd instrumentele sînt zdrobite, scoase din funcţiune, planurile dejucate, eforturile inutile, lumea apare de o prospeţime copilărească şi teribilă, fără puncte de sprijin, fără drumuri"2). Aceasta este, după Sartre, condiţia cea mai favorabilă poeziei. Reuşita îl leagă pe individ de o colectivitate utilitară. Numai prin eşec, barîndu-i-se calea, omul este redat lui însuşi, în toată puritatea, şi poate trece la mit, la poezie. Limbajul poetic se întemeiază, afirmă Sartre, pe ruinele prozei. Comunicarea pe care o încearcă proza dovedindu-se imposibilă, cuvîntul dobîndeşte în poezie un sens : acela de a întruchipa incomunicabi-lul pur. „Astfel eşecul comunicării devine sugestia incomunicabilului ; iar proiectul de a utiliza cuvintele zădărnicit, face loc purei intuiţii dezinteresate a cuvîntului" s). Tot aşa eşecul acţiunii pe plan social face posibilă intuiţia pură şi dezinteresată a realităţii. Lumea dobîndeşte maximum de realitate atunci cînd devine „strivitoare pentru om". De aceea poetul nu trebuie să aibă ochi decît pentru ceea ce, în lume, este înfrîngere şi ruină. Această „valorificare a eşecului" i se pare lui Sartre a reprezenta atitudinea originală a poeziei contemporane. înaintea secolului al XIX-lea, poetul se afla în acord cu societatea, în ansamblul ei. Societatea burgheză îi apare în schimb insuportabilă. Dar în loc să se ridice contra ei şi s-o respingă, poetul trebuie să transforme condiţia sa tragică într-o binecuvîntare, eşecul în salvare. Funcţia sa în colectivitate va fi aceea de a „recupera" eşecul (pe 2) Jean-Paul Sartre, Qu'est-ce que la literature ? (In Antologia „L'art poetique", alcătuită de Jaques Charpier şi Pierre Se-ghers, Paris, 1956, p. 651). 3) Ibidem, p. 652. ^ „n. 1TIC A NEUTRAL1SMULU1" IN LITERATURA SEMNIFICAŢIA POLITICA A „i 127 care în veacurile trecute, mai credincto.se, » -cupera -ligia) • P-a - f d c,, îl recupera religia,. u societatea burghezo-modernj; -c- si gia timp de -ot;7ă^;:^ubrica Pa-ffla"' Ea li tea "urnii capitaliste r>nnte îi vorba de o poezie „ tie' dec cel mult în sensul că poetul g3J a'.ieaz să piardă; în poezia mo? T'dnepiededştigă". „Acesta e sen-derna „cine pi . neferic ru ce-1 sul -d:nc .1 nenoroculu lj ^ urmăreşte şi pe care el i f esie s.g" j u ..... jn viaţa sa şi se aranjează sa eşueze , v To docSSl'inacţiunii, a capitulării • /resemnării - ridicate la rangul de şl a resemnar. ^ ^ pma v., a nesimismului sau organic, ^„vitregita! „artei, pentru»-•» "^S11^1 a'artei ca eşec şi a-t,tTiSdamnataavut largat circua* s în estetica idealistă burgheza din ţa a într-o variantă deosebita, o mtd- nim de pildă la Lucian B aga. „Arta nu mi se pare Qeioc „ , ni realizare „intuitivă" a unor „.de nici cucerire a «aKrfi^ msaşi sena Blaga2.) Creaţia artistica nu are m-car de-a face cu realitatea, pent ru c se exer cită într-un univers complect s-ram rca.i , ■ taţii - în „orizontul mistenum . <•• „ ooniratie înfrinată către Arta ar fi o aspiraţie „L, o in»»» e,ua,ă Ce ,, r=«£ * ars s^vŞSait concret şi în vremelnic, or. dm cauza conciei ş vs7,ite în oerspectiva aceste condiţii sînt văzute m unui alt orizont-). Rascumparam d.c as piratia nerealizată, specific umana, sp eu şi „.„.«or. siliţi « ™ * ™r^'„bi, Te'a = ce, miaS,* 1. ea-e asp™. omeneşti. Abstracţionismul, s.ne * Qpnnhox e dezinteresare pura şi anfe,* Senphox „e g tele jeaza omul pe o cale ce oricărei reuşite temporale. El ne t portă într-o „altă lume, care este acee a gratuităţii totale şi pentru care cred ca Lmenul de mistică poate fi folosit cu deplină îndreptăţire", s) P O altă lume decît cea reală si indep n-dentă de aceasta, nu poate î. deci o lume Sică, străină omului. Refugiindu-se in-,r 0 asemenea lume, arta decadenta îşi ma Sse^ implicit neputinţa de a răspunde problemelor vieţi, reale. Iar refuzul de a La o atitudine e tot o atitudine - cum 1) Ibidem, 652 valoare, Buc. 2) Lucian Blaga, Aita şi vaiu 1939, p. 85 3) Ibid. p. 70. M Ibid. PP- 70—71. . 5 Michel Senphox, Dictionna.re de la peinture abstraite, Paris, 19^7, p. 84 i28 ANDREI BALEANU recunoaşte chiar Sartre în faimosul manifest al „Timpurilor Moderne". Să verificăm această observaţie într-un exemplu concret. Una dintre figurile de vază ale decadentismului occidental este poetul american Ezra Pound. Concepţia sa estetizantă reiese limpede din următorul distih intitulat „Arta" : Verde arsenic mînjit pe albul unei cuverturi, Fragi zdrobiţi ! Priviţi, e un regal pentru ochi. Cine este acest admirator fascinat al priveliştilor gratuite, care savurează cu senzual deliciu contrastul violent al materiilor ţarsenic-fragi) şi ai culorilor (verde-alb-roşu) ? Cine este acest om care nu vrea altceva decît să se desfete cu frumuseţi fără semnificaţie? După cum ne informează John Brown în a sa „Panorama de la litterature contem-poraine aux Etats-Unis", Ezra Pound a debutat în jurul anului 1920 prin a fi, la Paris, „la Grand-duc des esthetes" (Marele duce al esteţilor), un fel de arbitru al eleganţei în materie de modă literară. Curînd, el devine propagandist al lui Mussolini, publică pamflete politice şi sociale („despre care e mai bine să nu spunem nimic" — scrie Brown) — iar în timpul războiului, .trăind în Italia, vorbeşte la posturile de radio fasciste. După război este adus în Statele-Unite de către Americani şi internat într-un azil de nebuni din Washington. Aici Pound „devine obiectul unui adevărat cult în rîndurile unui grup de tineri poeţi americani care admiră deopotrivă dificultatea şi erudiţia operei sale ca şi laturile „înflăcărate" ale personalităţii sale" ') Nu e lipsit de interes să remarcăm că Brown consacră poeziei Iui Pound şase pagini, iar lui Sandburg mai puţin de o pagină. După ce îl laudă ca pe un adevărat reformator al poeziei anglo-saxone moderne, Brown recunoaşte totuşi că Pound, „minunat tehnician al cuvintelor, excelent muzician, e aproape complect lip- 1) John Brown, Panorama de la litterature contemporaine aux Etats-Unis, Paris, 1954, p. 277. sit de reale calităţi afective şi intelectuale; printre nenumăratele sale grimase cauţi în van o sensibilitate personală sau o gîndire clară şi puternică.," 2), Cu toate acestea, „Pound cunoaşte actualmente î,n ' Statele-Unite o glorie neaşteptată. Au fost editate cele mai mici note ale sale, cele mai mărunte scrisori, vechile sale cărţi (chiar cele mai puţin valabile) sînt retipărite, şi ale sale Cantos sînt comentate de către tinerii poeţi cu un respect rezervat altă dată Divinei Comedii" 3) Succesul enorm şi cu totul neîntemeiat pe care-1 cunoaşte Pound în rîndurile unei anumite categorii de literaţi americani, se datoreşte în mod evident tocmai „inflăcă-ratei" sale personalităţi fascisto-aventu-nsto-descreerate, ideilor sale virulent reacţionare. Iar crezul său estetic nu este deloc străin acestor idei politice. Una din tezele preferate ale lui Pound este de pildă aceea că „fiecare criză socială provine din-tr-o criză lingvistică ; sleirea limbajului este un semn infailibil al sleirii societăţii pe care el o însufleţeşte"*). După ce a încercat să „salveze" societatea pe calea fascismului ucigaş, Pound îşi propune acum să „rezolve" crizele sociale prin metoda semantică a reînobilării cuvintelor, a ridicării virtuţilor expresive ale limbajului. Idealul artei „gratuite" este astfel, la Pound, antipodul luptei de eliberare socială şi este, ca orî ce „purism", o formă de amăgire şi de iluzionare a maselor. Arta „pură", „apolitică" este departe de a fi chiar atît de pură cum vrea să pară. Arsenicul verde al lui Pound e otrăvitor. Legătura dintre teoriile autonomiei esteticului şi cele mai dezgustătoare poziţii politice anti-populare este atît de vădită şi confirmată istoric, încît ea nu poate scăp'a unui cercetător informat şi de bună credinţă, şi cu atît mai puţin unui marxist. Formulînd principiul caracterului partinic al literaturii, Lenin a subliniat că partinitatea nu reprezintă o constrîngere, o 2) Ibidem, p. 2793) Ibidem, P. 292. 4) Ibid. p. 281. SEMNIFICAŢIA POLITICA A „NEUTRALISMULUI" IN LITERATURA 129 limitare a libertăţii de creaţie, ci dimpotrivă, singura cale către o artă cu adevărat liberă, eliberată de capital, de carierism şi de individualismul burghezo-anarhic şi pusă în mod deschis în slujba proletariatului. „Aceasta va fi o literatură liberă pentru că nu lăcomia şi carierismul, ci ideea socialismului şi simpatia pentru cei ce muncesc vor face să se înroleze în rîndurile ei noi şi noi forţe. Aceasta va fi o literatură liberă, pentru că ea nu va servi unei eroine suprasătule, nu „celor zece mii" din pătura de sus care se plictisesc şi suferă de obezitate, ci milioanelor şi zecilor de milioane de muncitori, care alcătuiesc floarea ţării, forţa ei, viitorul ei". 1) Adevărata libertate a scriitorului mu este rezultatul independenţei şi neutralităţii totale, ci al adeziunii depline şi conştiente faţă de cauza dreaptă a clasei muncitoare. Dealtfel „independenţa" artistului este o amăgire pe care concepţia materialistă a istoriei a spulberat-o. „Eşti oare liber faţă de editorul dumitale burghez, domnule scriitor ?" — întreba Lenin. „Faţă de publicul dumitale burghez, care pretinde de la dumneata pornografii în rame, prostituţie sub formă de „complecîare" la „sacra" artă scenică ? Această libertate absolută este o frază burgheză sau anarhistă (deoarece anarhismul, ca concepţie de viaţă, este mentalitatea burgheză întoarsă pe cealaltă faţă a ei). A trăi în societate şi a fi liber de societate e un lucru imposibil. Libertatea scriitorului, a pictorului, a actorului burghez este doar o dependenţă camuflată, sau care se camuflează făţarnic, faţă de sacul cu bani, faţă de corupţie, de întreţinere".2) Iluzia libertăţii individuale în societatea burgheză ia naştere datorită caracterului disimulat al exploatării capitaliste, care se exercită nu printr-o constrîngere fizică directă, ci printr-o constrîngere economică mascată. Aparent, muncitorul are dreptul să lucreze unde vrea, şi are dreptul şi să 1) Lenin despre literatură, Ed. PMR 1948, p. 11 2) Ibidem, p. 10—11 nu lucreze, dacă nu vrea. Aparent, scriitorul poate să scrie ce-i place. Aparent, Rockefeller şi un şomer oarecare sînt la fel de liberi, iar dacă unul huzureşte şi altul flămînzeşte, aceasta s-ar datora întîmplării, norocului sau capacităţii personale a fiecăruia de a se descurca în viaţă. întreaga ascuţime a realismului critic din secolul al XIX-lea e îndreptată către destrămarea acestei iluzii. Eroul acestei literaturi este individul încătuşat de necesitatea crudă a societăţii burgheze: e sclavul banului (la Balzac, Zola), victima relaţiilor de familie burgheze şi a prejudecăţilor în genere („Ana Karenina", „Doamna Bovary"), omul mărunt, strivit de atotputernicii orînduirii de clasă (la Gogol, Dostoievski, etc). „Trăim într-o epocă în care cusurul guvernelor este că fac mai puţin societatea pentru om, cît omul pentru societate", spunea undeva Balzac. Dar epoca burgheză produce totodată punctul de vedere „al individului singularizat"3), al individului care strigă din rărunchi „independenţa" eului său, „autonomia" personalităţii sale. Din păcate, societatea nu are ce face cu această personalitate şi eroul plin de sine, va rămîne totuşi un „om de prisos", însingurat şi decepţionat. Spre începutul secolului XX, individul burghez ajunge în pragul disperării şi al totalei descompuneri. Exaî-tîndu-şi „eul" pînă la nebunie şi opunîn-du-1 omenirii, un erou al lui Leonid An-dreev, doctorul Kerjentev, îşi încheie spovedania cu următoarele cuvinte: „Vă puteţi închipui o lume în care nu există nici o lege de atracţie, în care nu există nici sus, nici jos, în care totul depinde de în-tîmplare şi de fantezie? Eu, doctorul Kerjentev, simt lumea iaceasta nouă. Totul mi-e permis. Eu, doctorul Kerjentev, am să vă dovedesc aceasta. Am să mă prefac că sînt sănătos. (Eroul se află bineînţeles în ospiciu, deoarece acţiunea nu se petrece în lumea imperialistă de astăzi, ci abia în anul 1900, n.n.) Voi dobîndi liber- 3) K. Marx, Contribuţii la critica economiei politice, p. 207 9 — V. Romînească nr. 6 130 ANDREI BALEANU tatea. Am să mă înconjur de cărţi, am să vâ iau toată măduva ştiinţei voastre, de care sînteţi aşa de mîndri şi voi găsi ceva trebuincios de mult timp. Acest ceva va fi o materie explozibilă aşa de puternică, încît oamenii nu au cunoscut nimic asemănător : mai puternică decît dinamita, mai puternică decît nitroglicerina, mai tare decît se poate închipui... Şi o dată găsită, voi face să sară în văzduh tot pămîntul acesta blestemat, care are atîţia dumnezei şi nici un dumnezeu unic şi etern". Aceasta este o mostră a libertăţii totale, care are azi propovăduitori oficiali în toate ţările „civilizaţiei occidentale". Cîtă dreptate avea Ehrenburg să spună că'individualismul burghez nu este decît o criză de nervi a individualităţii sărăcite şi umilite ! Iar dacă respingem o asemenea manifestare maladivă a „personalităţii", ideologii nebuniei prezintă ca unică alternativă transformarea individului într-un mecanism lipsit de auto-determinare. Pentru filozofia burgheză libertate?-^''" necesitatea sînt două extreme cu des'-?ir-şire opuse. Sau — sau. Pe această bază s-a dezvoltat o întreagă literatură a renegatului mişcării muncitoreşti, a intelectualului bîntuit de egoism, care abdică de la lupta revoluţionară (organizată şi disciplinată) în numele unei iluzorii libertăţi spirituale. Al meu, a mea, iată întreg miezul chestiunii. Ignazio Silone şi alţi literaţi burghezi de aceeaşi teapă refuză să privească problema libertăţii din punctul de vedere al societăţii, al intereselor maselor largi. Pe ei nu-i interesează decît propria persoană, iar pentru satisfacerea capriciilor „eului" sînt gata — şi nu numai ca figură de stil — să calce peste cadavre. Literatura existenţialistă nu pregetă să trateze libertatea ca o sustragere de la orice responsabilitate omenească, de la orice răspundere a individului pentru consecinţele sociale ale faptelor sale. Astfel, „The outsider" de Richard Wright este — după cum îl caracterizează John Brown — un roman filozofic care descrie transformarea unui „naturalist" într-un „existenţialist". Eroul romanului lasă să se creadă că a murit într-un accident de metro, spre a „se elibera de servitutea" unei soţii, a trei copii şi unei amante care este însărcinată. El s-a „eliberat" astfel pentru a putea „explora toate posibilităţile existenţei"1). După cum vedem, cel mai feroce egoism este promovat sub' pretextul libertăţii absolute a individului. Wright este un scriitor american, care a trădat concepţiile sale marxiste din tinereţe. Brown laudă îndepărtarea lui de literatura socială, deşi această orientare „nu va întîrzia să decepţioneze masa de cititori care aşteaptă mereu de la el un alt Native Soun, adică o cronică naturalistă a luptei rasiste, un documentar crud şi violent."2) Cazul lui Richard Wright ar fi semnificativ pentru tendinţa de a subordona orice problemă „particulară", inclusiv aceea a oamenilor de culoare, problemei mai guierale a „salvării individului în societatea contemporană".3) Brown citează cu s.f'.isfacţie exemplul tînărului scriitor Richard Gibson care spune că „pentru a găsi un public" scriitorul negru nu are nevoie „să se sprijine în cîrja temei de senzaţie a rasismului" şi ar face mai bine să urmeze calea lui, Joyce, Proust sau Kafka4),. In numele unei iluzorii „salvări a individului", propaganda capitalistă cere artistului să renunţe la lupta pentru eliberarea socială şi naţională. Marxismul arată că adevărata emancipare a individului este posibilă numai pe baza eliberării sale sociale. Pe aceasta se întemeiază umanismul socialist. Problema eliberării omului este dezbătută de literatura realist-socialistă din punctul de vedere al relaţiilor sociale concrete, al contradicţiilor de clasă şi al luptei forţelor revoluţionare pentru lichidarea exploatării. Ne vom referi, spre explicare, la cîteva aspecte din scrierile lui Marin Preda, în opera căruia problema libertăţii, ocupă un loc central. Acea „disimulare" a lui Ilie Moromete, atît de des remarcată, nu ') John Brown, op. cit. p. 176 2) Ibidem, p. 175 3) Ibidem, p. 177, 4) ibid. p. 178. SEMNIFICAŢIA POLITICA A „NEUTRALISMULUI" IN LITERATURA 131 este oare o formă de a întreţine, faţă de sine şi faţă de alţii, sentimentul unei libertăţi de acţiune ? Moromete nu vrea „să bage de seamă în ce măsură era el liber faţă de loturile pe care le stăpînea. Pămîntul îi dăduse într-adevăr o anumită libertate. Nu se întreba însă cît de liber era, dar nici nu se lăsa constrîns, se răzvrătea, spera". Face comerţ, încearcă să obţină preţ mai mare, dar nu ca un scop, ci mai mult din pasiunea combinaţiei, ca „să vedem dacă iese". Se lasă impresionat şi vinde pe simpatie, pentru că aşa vrea el. Altă dată stă în faţa porţii şi întreabă pe cîte un trecător ce face, ce drege, dar nu pentru că ar avea vreo nevoie sau l-ar interesa răspunsul, ci doar aşa, pentru că-i place. Savurează această detaşare de necesar, ca pe cea mai mare bucurie a vieţii lui. încearcă să mascheze constrîngerea pe care o suferă atunci cînd taie salcîmul sau e silit să vîndă păriiînt, păstrîndu-se în aparenţă „neturburat si nepăsător". Dar. strîns tot mai mult în -cleştele contradicţiilor economiei capitaliste,'el simte nă-ruindu-se iluzia atît de scumpă a libertăţii : „se crezuse un om liber, stăpîn pe liniştea şi bucuriile sale şi iată că libertatea în care crezuse se prăbuşea, iar neliniştea şi spaima ameninţau să-i ia locul", (în treacăt fie zis, pînă şi cel mai „liber" scriitor din lumea capitalistă are mai curînd sau mai tîrziu soarta unui Moromete)1. In „Desfăşurarea" sau „Ferestre întunecate" — care corespund unei alte faze istorice — o dată cu mugurii socialismului aspiraţia spre libertate începe a fi împlinită. Sentimentul eliberării este acela care se trezeşte în Ilie Barbu („Desfăşurarea")) şi-i redă demnitatea de om. El poate, în fine, să acţioneze slobod, să nu îndeplinească orbeşte poruncile chiaburilor. Pe Udubeaşcă din „Ferestre întunecate" îl cuprinde în faţa chiaburului „spaima hotă-rîrii de a face orice pentru a nu mai îngădui să i se poruncească." Vasile, din aceeaşi nuvelă, se simte cu adevărat liber atunci cînd îndrăzneşte să-şi înfrunte asupritorul şi să-1 învingă. „Ca să rămîi cu sufletul nepătat — cugetă el — trebuie oare să înveţi să fii hotărît şi necruţător ? Asta e cu atît mai adevărat, cu cît e ne-voe s-o faci nu atît pentru duşmanul tău — care se dovedeşte adeseori a fi josnic şi laş — cît pentru libertatea ta faţă de el, faţă de josnicia şi laşitatea lui". Marin Preda urmăreşte problema raportului dintre libertate şi necesitate şi în condiţii de cu totul altă natură, în schiţa „Prizonierul" : „Pe front, nimeni nu se gîndeşte că luptă pentru ca să moară, ci să învingă". Acest raţionament este făcut de pe poziţiile acelora care au venit pe front dintr-o necesitate iar nu din plăcerea de a ucide oameni. A ucide e uneori un imperativ, dar de ce să ucizi dacă nu e nevoie ? Prizonierul fascist din nuvela Iui Marin Preda trăsese în soldaţii romîni des-coperindu-şi inutil cuibul de mitralieră, deci împotriva necesităţii. De ce ? Din pură dorinţă de a omorî. „Asta e unul din ăia care omoară oameni", explică mînios căpitanul loan şi ostaşii înţeleg foarte bine ce vrea să spună. Prizonierul e unul care r~ide nu din necesitate, ci din sălbăticie, i'ih sadism ; un asemenea liber-arbiţru apare 'odios, contrar firii şi este respins, căci vine în contradicţie cu înţelegerea necesităţii, cu adevărata libertate umană. Imperiul libertăţii se sprijină pe imperiul necesităţii: libertatea este necesitatea înţeleasă. In capitalism condiţiile de viaţă ale individului par întîmplătoare, totuşi nicăieri strivirea personalităţii umane nu se impune cu o mai tragică necesitate. în socialism, dimpotrivă, condiţiile de viaţă îşi dezvăluie caracterul necesar în chip nemijlocit şi conştient, şi tocmai pe această bază fiecare individualitate dobîndeşte posibilitatea de a se dezvolta liber, în cele mai variate direcţii. Pentru a-şi cuceri libertatea, scriitorul trebuie — asemenea eroului lui Marin Preda — „să înveţe să fie hotărît şi necruţător", să militeze alături de forţele sociale progresiste. Ideologia burgheză îî îndeamnă dimpotrivă, să se „elibereze" de societate, să se izoleze într-un domeniu autonom, insensibil la tulburările vieţii, indiferent faţă de asuprirea socială. Dar această „libertate" extra-socială şi extra- 9* 132 ANDREI BALEANU umană este Ia fel de imposibilă şi iluzorie ca greutatea în vid şi distanţa în neant. O calitate are sens numai în raport cu un sistem de valori. Libertatea în afara lumii reale nu serveşte la nimic, cum nu te satură un prînz consumat în vis. Evazionismul, neutralismul nu deschid artistului calea către adevărata libertate de creaţie, ci îl subordonează jocului stihiinic al influenţelor ideologiei burgheze şi tiraniei economice a exploatării capitaliste. * Eliberat de obligaţia de a se ploconi în faţa sacului cu bani ca şi de prejudecăţile individualismului burghez, scriitorul realist-socialist se călăuzeşte după analiza obiectivă a fenomenelor sociale, analiză care corespunde intereselor clasei muncitoare. Poziţia ferm principială a literaturii noastre partinice se întemeiază pe concluziile ştiinţifice ale esteticii marxist-leni-niste. Revizionismul încearcă să şubrezească prestigiul principiilor literare marxiste, susţinînd că în domeniul artei nu ar fi posibilă aplicarea unor criterii ştiinţifice. Criticul Jugoslav Sveta Lukici neagă în mod deschis existenţa unei ştiinţe a esteticii şi reduce ideile despre literatură ale clasicilor marxismului la semnificaţia unor păreri şi gusturi strict particulare. Lukici consideră „dogmatică" opinia conform căreia „critica literară este sau materialist-istorică în mod integral, sau deloc". Revizionistul Jugoslav îşi imaginează că teoria literară ar putea fi numai parţial mate-rialist-istorică, coexistînd şi completîndu-se cu principiile estetice ale impresionismului, ale lui Croce, ş. a., care ar fi „complimentare". In realitate, o asemenea convieţuire paşnică nu este posibilă, iar acela care oferă ideologiei burgheze un deget, va ajunge inevitabil să-i pună la dispoziţie toată mîna. Punctul de plecare al subiectivismului, al impresionismului, este negarea adevărului obiectiv în artă, negarea reflectării realiste a vieţii. Cum s-ar putea aşadar, accepta şi aplica măcar parţial teoriile subiectiviste, rămînînd totodată în sfera ştiinţifică a marxismului ? Ciorbele eclectice sînt insipide chiar şi în limitele esteticii clasice burgheze. Dar dacă ciugulirea de fărâmiţe din diferite sisteme idealiste şi amestecarea lor într-o zeamă decolorată e dezgustătoare, „combinarea" concepţiilor marxiste cu cele idealiste nu este numai o abatere de la principialitate ci şi o aberaţie. Eclectismul nu conţine nici un grăunte de marxism, reprezentînd exact opusul marxismului. Teoriile eclectice trebuiesc combătute cu toată hotărîrea, ca manifestări ale liberalismului, ale influenţei ideologiei burgheze. Partizanii eclectismului consideră că nu există o ştiinţă a esteticii marxist-leniniste şi că toate punctele de vedere au drept egal de circulaţie în literatură. Ei identifică fermitatea principiilor marxiste cu „dogmatismul" şi transformă combaterea „dogmatismului" într-o combatere a marxismului. „Critica cea mai bună, mai „oportună" — scrie de pildă Al. Piru — e de obicei suma tuturor modurilor de critică, critica deschisă, „aperta", străină de orice dogmatism şi de prejudecăţi, critica variată şi ductilă" (Viaţa romînească nr. 1/1958). Aceeaşi teorie lichidatoristă este reluată de Al. Piru în articolul „Tehnica criticii literare" (V.R. 4/1958) a cărui concluzie principală este că există „atîtea metode critice, cîţi critici sînt". Aici nu poate fi vorba de „unele confuzii", ci de proclamarea deschisă a impresionismului şi dizolvarea tuturor criteriilor ştiinţifice marxiste. Punînd în undiţă momeala „lipsei de prejudecăţi" şi agitînd spectrul „dogmatismului", eclectismul ajunge în cele din urmă să-şi declare adevăratele scopuri; renunţarea la marxism şi trecerea pe poziţiile ideologiei burgheze. Una dintre varietăţile eclectismului, care a încercat cu multă insistenţă să se infiltreze în critica noastră literară, este modernismul. Teoria „spiritului nrodern" comun — chipurile — întregii literaturi a epocii noastre, tinde să şteargă deosebirile principiale între literatura realismului socialist şi literatura decadentă burgheză. Ideea preferată a modernismului este evadarea din realitate, refugiul în sferele atemporale. Unii critici care se disting SEMNIFICAŢIA POLITICA A „NEUTRALISMULUI" IN LITERATURA 133 printr-un „rafinament" ameţitor, cunoscînd vreo treizeci-patruzeci de termeni radicali, pretind pur şi simplu că sarcina principală a scriitorilor noştri nu este să răspundă cerinţelor reale ale poporului lor, ci să imite experienţele moderniste din occident. „Nici un lector avizat din Coreea sau Olanda — scrie G. Mărgărit în „laşul literar" nr. 3/1958 — nu va preţui ca modern pe X, poetul socotit modern numai în ţara lui. Creatorul este modern cînd poate pătrunde firesc în consensul unei receptivităţi largi dintr-o anume epocă şi poate furniza — prin opera lui •— trăsături caracteristice gustului acelei epoci, istoricului literar viitor". Sensul acestor cuvinte este limpede: Pentru a fi socotit „modern", poetul trebuie să părăsească terenul actualităţii concrete a ţării sale precum şi poziţia militantă de clasă, şi să scrie lucruri atît de generale, de fade, de necombative, de apolitice, încît să poată fi pe placul oricui, inclusiv al domnului Spaak. Să scrie de pildă „meridiane", „toamne", „însingurări", să se întrebe de ce nu mai vine iubita mult aşteptată sau să dezbată problema tragică a timpului privită din perspectiva livezilor proaspete şi a munţilor acoperiţi cu zăpezi... Trăsătura cea mai caracteristică a modernismului este îndepărtarea de oameni, de popor, atitudinea stupidă şi snobă de dispreţ faţă de „vulgul" care munceşte şi crează o lume nouă. Faţă de teoriile eclectice, moderniste, faţă de manifestările liberalismului, unii dintre critici nu au dat dovadă de combativitate. Multe articole şi cronici s-au limitat la înregistrarea pasivă a fenomenului literar. Aspectele ascuţit politice au fost deseori ocolite sau trecute pe un plan secundar, îri favoarea detaliilor tehnice nesemnificative. Alţii s-au grăbit chiar să-şi dovedească zelul „anti-dogmatic" prin afirmaţii categorice, de felul aceleia că „poetul liric adevărat nu-şi pune sarcini sociale"1). Capra sare masa, iada sare casa! a) H. Zalis „Gazeta literară" din 11 octombrie 1956 Există o formă a eclectismului şi liberalismului ale cărei izvoare sînt mai mult de ordin moral. E vorba de acea categorie de critici care, în loc să se călăuzească după principii şi convingeri, se reped în neştire, ba încolo, ba încoace, după cum li se pare că bate vîntul în uliţa literară. Aceşti oameni prea „sensibili" la circumstanţe, ajung să nu mai vadă drumul pe care mergem. Cocteau povesteşte undeva următoarea anecdotă : „A fost odată un cameleon. Stăpînul său, ca să-i ţină cald 1-a aşezat pe o pătură ecossais. Cameleonul a murit de oboseală". Păturile pestriţe şi epocile de tranziţie — complexe prin natura lor — nu priesc cameleonilor. Critica de natură cameleonică, obosită de atîtea salturi din „circumstanţă" în „circumstanţă", nu poate răspîndi decît confuzii şi se condamnă la sterilitate. Numai printr-o poziţie partinică hotărîtă, consemnată şi clară, criticul literar se poate orienta în vălmăşagul fenomenelor sociale extrem de complicate ale actualităţii, poate merge mereu înainte, alături de popor şi poate promova în literatură o linie cu adevărat înnoitoare şi rodnică. Critica se dovedeşte demnă de menirea ei numai în măsura în care joacă un rol îndrumător, animator. Pe criticul care se mulţumeşte să constate, scriitorul are tot dreptul să-1 compare cu o „muscă la arat". Critica „judecătorească", pe care o respingea încă Gherea, n-a fost nicicînd mai anacronică decît acum. Savantul care promovează o direcţie creatoare, luptătorul capabil să determine un curent de opinie, să seziseze şi să combată la timp tendinţele contrarii; educatorul care sprijină în mod concret, cu o grije şi o dragoste partinică, fiecare pas înainte al noii literaturi, — iată figura acelui critic care va lăsa o urmă reală în viaţa literară a zilelor noastre. Critica literară marxistă este un gen prin excelenţă militant, iar „neutrul" — cum am încercat să arătăm în rîndurile de mai sus — se află, cu sau fără voia lui, de partea cealaltă a baricadei. RADU LUPAN POEZIA ŞI PREZENTUL Timpul poeziei nu a fost niciodată trecutul. De aceea ea şi respinge virtuozitatea, această împrumutată şi trecută graţie, precum se refuză procedeului trecut, aparent util fabricării noului. Timpul poeziei e întotdeauna prezentul. Procedeul nu-1 cuprinde pentru că îi ignoră dimensiunile reale. Virtuozitatea nu-1 poate reface pentru că se căzneşte să-1 ajungă din urmă. Poezia nu se mulţumeşte aşadar cu neînchegate crîmpeie de înţelegere a lumii, precum nu se mulţumeşte să ajungă prea tîrziu acolo unde niciodată nu e prea devreme. Prin aceasta ea îşi şi cîş-tigă dreptul de a merge în întîmpinarea vremurilor care ne aşteaptă şi de aceea se arată atît de sensibilă la tulburătoarele perspective create de trecerea timpului. Cu deosebire s-au observat în ultima vreme înmulţindu-se semnele acestei sensibilităţi în versurile poeţilor noştri. Care. după răgazul fiecăruia, au întreţinut colocvii mai îndelungi sau mai scurte, cu timpul. Şi foarte doritori de asemeni conversaţii cu bătrînul Cronos s-au arătat o seamă de tineri poeţi, ceea ce e şi explicabil. Dar. neavînd pe semne prea mult. timp de pierdut, ei s-au grăbit să le şi divulge diferitelor reviste. Curn o indiscreţie cheamă o alta, îmi voi îngădui să reproduc mai jos unele fragmente din aceste discuţii, cam atemporale, iar uneori de-a dreptul evazioniste, despre timp. (Pentru că nu se prea deosebesc între ele, voi cita doar cîteva exemple, din mai multe, menite să evidenţieze impasul la care poate duce ignorarea faptului că timpul poeziei e prezentul şi în acelaş timp să facă şi mai limpede faptul că neînţelegerea acestui prezent condamnă poezia să nu aibe viitor). Se recunosc în primul rînd aceste conversaţii şi mai ales solilocvii, printr-un pronunţat caracter de... filozofică profunzime care dă şi celor mai obişnuite întrebări puse de om cu privire la universul înconjurător un accent zguduitor. Acelor cărora li s-ar părea cumva că afirmaţia e prea categorică, le conced că acest efect s-ar putea eventual datora şi revelaţiilor cuprinse uneori în răspunsurile date acestor întrebări. Dar să decidă mai degrabă cititorul, luînd cunoştinţă atît de întrebări cît şi de răspunsuri. Iată, de pildă, versurile unei tinere poete : „Nu mă-ntreba nimic. Ascultă cum pluteşte noaptea pe cărări de fum — ascultă cum luceferii răsar cu umede sclipiri de chihlimbar, cum greierii se-ngînă în pelin, cum clipele se duc — şi alte vin..," Deşi personal am unele rezerve cu privire la posibilitatea de a asculta luceferi care răsar cu umede sclipiri, etc., totuşi nu cred că e drept să diminuăm importanţa concluziilor care urmează după această universală — cerul, pămîntul. timpul, etc. — introducere în materie. Concluzii care sînt unele mai neaşteptate decît celelalte. „O, viaţa asta trece ca un fum..." POEZIA ŞI PREZENTUL 135 spune tăindu-ne respiraţia poeta, ca să adauge apoi interogativ-meditativ; „E vreun destin să-l poţi opri în drum ?" Fără a ne lăsa să ne tragem sufletul, ni se şi dă răspunsul pe loc, un răspuns care nu e chiar atît de simplu, după cum <>e va vedea. „Da! Dragostea atît or oameni morţi(!)*) şi eu o port — şi tu iubite-o porţi I" Adică în drum, fireşte, dar ceva mai la capătul lui. Şi iată de ce nu poţi să nu fii, pînă la urma, de acord că ...„Zguduitor a fost acel amurg! Dar clipele se scurg şi iar se scurg"... Ce e drept, nu-i păcat! Dar ce-i de făcut că în ciuda acestui amurg, clipele se scurg şi iar se scurg — cum atît de just remarcă poeta — şi mai apar rînduri ca acelea citate mai sus şi semnate de Valeria Boiculesi. Versuri care sînt o ilustrare grăitoare a banalităţii de cugetare şi a mărginirii orizontului artistic la care se ajunge prin ignorarea sau insuficienta gîn-dire a prezentului. De care e tot atît de puţin apropiat un alt tînăr, Ştefan Bitan, care şi el e fascinat de „Fuga timpului". Jaloanele care o marchează sînt ceva mai concrete decît „clipele" amintite şi senzaţia acestei fugi se produce în timpul unei plimbări făcute, fireşte, într-o vreme în care frunzele „pleacă", sălciile sînt golaşe, cineva se duce, „din suflet scapă", etc. etc. „Simt timpul cum îmi lunecă printre degete", spune poetul cu o sensibilitate tactilă neobişnuită. Pînă la urmă vom afla totuşi ceva esenţial : poetul va înţelege fuga timpului pentru întîia oară. M-aş grăbi poate să salut această înţelegere, chiar dacă e înlesnită, într-un chip desigur, cu *) Mărturisesc că semnul mirării pus între paranteze îmi aparţine. totul insolit, de ivirea toamnei, dar ea este comunicată printr-o searbădă înşiruire descriptivă, printr-o notaţie care reia clişee poetice banale. Nu vom afla, nici măcar schiţată, încercarea de a interpreta „fuga timpului" prin prisma sensibilităţii epocii noastre, a prezentului nostru, ci doar o pregătire pentru trecerea în afară de timp. Dar fuga timpului, şi de ce nu am recunoaşte-o, e o temă care fascinează şi pe alţi poeţi tineri, şi-i fascinează pînă la încremenire. Căci, altfel cum ne-am explica acest poem închinat ..Orei vechi" de Al. Căprariu, de o pronunţată nemişcare elea-tică : „Rotundă, ora în cadran s-a-nscris Egală sieşi bate-n lut şi-n vis. Nu se re-ntoarce. Veşnică plecată Răspunde şi întreabă totodată: Pietrificată se răstoarnă totuşi" etc. etc. Concepţiei idealiste, antidialectice, îi corespunde în poemul acesta o atitudine de izolare de viaţă, de izolare într-un mediu de fapt atemporal şi aspaţial. Şi totuşi, probabil dintr-o ciudată dorinţă de a se cultiva „stiluri diferite", asemenea poeme continuă a se găsi în coloanele diferitelor reviste. Am vrea să precizăm că se cultivă astfel mai degrabă confuzii diferite, şi nu altceva. Un alt poet, Dim. Rachici se urcă mîn-dru şi voios „Pe şaua timpului", şi din această poziţie trece ca pe un covor fermecat peste munţi şi hăuri : „Geme sub potcoavă stinca dură... Munţii-şi scot căclula-n calea mea... Geaba, hăuri, mă pîndiţi cu ură: Timpul peste voi mă poartâ-n şa!..." N-o să cădem în admiraţie în faţa acestui facil simbolism, dar nici nu ne ferim să-i atragem atenţia dezinvoltului călăreţ să nu-i pornească fugarul în galop şi să-1 trîntească la pămînt, unde ar mai afla poate cîte ceva şi din cele ce se mai întîmpîă în vremea sa. Privind de la înălţimea la care 1-a ridicat „şeaua", riscă să 136 RADU LUPAN treacă prea uşor pe deasupra lucrurilor şi să nu le mai vadă. Dar cîte nu pot fi mîngîierile pe care le aduce timpul unor poeţi care numai în prezent nu-şi află sursa de inspiraţie. Iată de pildă cum arată clipa de „Destindere" a Şinei Dănciulescu : „E liniştea-n care şi frunzele plopului tac. Clipa Tn care numai legendele se făceau pe Olimp Acelaş echilibru (vezi bine, n.n.) absoarbe frunzele plopului Şi frunzele plopului tac. O bucurie grea inundă-n timp." Evident, nu poate fi decît bucuria clipei în care se realizează „acelaşi echilibru", ca „numai în clipa" în care se făceau legendele în Olimp. Trebuie să recunoaştem că e puţin cam depărtat timpul în care-şi găseşte „destinderile" lirice Sina Dănciulescu, spre a nu mai vorbi de ineditul evocării lui (Vezi plopul, vezi frunzele care tremură sau tac, etc. etc. şi care devin pînă la urmă epidemice). Nu scapă atracţiei acestui trecut nici un poet, aplecat deobicei asupra clipei şi evenimentelor din prezent, preocupat a le descifra tîlcurile, cum e Ion Horea. Şi-1 vede în chip firesc, în poemul „Trecutul", asemeni „mîlului sterp aşezat la fund", sau „încurcat în umbra care-o poartă". Simbolurile sale însă sînt pînă la urmă deajuns de confuze, ba pasărea destinului său în final : „Deschide veşnicia ca pe-o uşă. Şi zborul lung i-l văd şi i-l ascult." A medita în poezie în chip original asupra timpului cere, pe lîngă o concepţie justă, dialeetic-materialistă, asupra integrării lui în prezent, şi o viziune poetică plină de forţa unei gîndiri noi, care nu se limitează la simboluri, mai mult sau mai puţin obscure dacă nu şi uzate. Astfel, i se întîmplă şi talentatului Al. Andriţoiu într-o poezie închinată deceniului scurs de la instaurarea Republicii, să înceapă în chip deosebit de inedit cu constatarea că : „Sîntem întotdeauna într-un prag, trecem praguri clipă după clipă şi-n noi cresc cercuri (!) ca într-un fag," etc. (Pragul) „Cazurile" citate nu sînt chiar atît de rare. Exemplele le-am cules din diferite numere din „Tribuna", ,,Steaua", „Scrisul bănăţean" „Viaţa Romînească", „Gazeta Literară". E vorba de o tendinţă către atemporalitate pe care am amintit-o şi mai sus, şi mai e vorba şi de o îngăduinţă nejustificată a redacţiilor. Datorită căreia apar şi versuri de felul celor de mai jos aparţi-nînd unui tînăr poet deosebit de fecund, care îşi îngăduie să remarce cu un deosebit spirit de fantezie şi de observaţie, văzînd „galbinul ceas cu cuc" că-i numără „timpul ca pe-o simbrie", că „tinereţea trece, nu-ntlrzie şi tot mai adine prin veac mă duc..." Mai apar şi alte versuri asemeni lor, în care „metamorfozele" se amestecă cu „perspectivele", „împlinirile" se dovedesc a fi de fapt „treceri dincolo de moarte", etc. etc. şi în ale căror versuri o filozofie obscură şi evazionistă în cele din urmă, banalizează şi trivializează nobila încercare a omului de a se lupta cu timpul şi de a-1 învinge prin ceea ce crează şi durează pentru semenii săi. Şi, ceea ce nu trebuie minimalizat, versurile acestea încearcă a predica ieşirea din prezent ca sursă a poeziei. Ar trebui să le aducem aminte poate po< eţilor citaţi, că bătrînul Cronos obişnuia să-şi înghită copiii şi că aceeaşi soartă ameninţă şi versurile de felul celor menţionate mai sus, dar aceasta nu ar fi însă suficient. Nu căutările sterile, formale, pot înnoi poezia. Ea se înnoieşte pornind de la idee, de la ideea materialistă care revalorifică universul înconjurător, material, dăruindu-i sensuri mereu noi, mereu altele, descoperind mereu noi fioruri şi emoţii. In actualitatea pe care o trăiesc, poeţii cu o viziune materialistă, marxistă a lumii, descoperă şi pot releva aceste noi fioruri şi emoţii. Şi aceasta se poate împlini printr-o neîncetată şlefuire a sensibilităţii poetice POEZIA ŞI PREZENTUL 137 ascuţită de o cunoaştere tot mai profundă a lumii, a proceselor dialectice care o caracterizează. Numai astfel acest viitor al prezentului care e poezia, poate fi cu adevărat timpul pe care-1 trăim, timpul pe care-1 supunem. Despre acest timp vorbeşte Minai Be-niuc, timpul luminat de înţelegerea revoluţionară a desăvîrşirii umane: „Punctul de plecare e-n Brumar Roşul, zguduitul de furtună. Luminat de steagul proletar, — Iar sosirea, tocmai tn Comună!" Şi de aceea versul trebuie să poarte mesajul revoluţiei, acest mesaj care-i deschide poarta lumilor necălcate încă, a lumilor infinite dinlăuntrul şi . dinafară omului, în raport cu oare anii nu pot fi decît ai oamenilor şi nu ai nemărginirii. „Sînt ştafeta marilor idei, Viitorule deschide poarta, Anii-s ai Comunei şi ai mei După cum arată harta." Sensibilitatea lirică relevată de versurile de mai sus se dovedeşte a fi contemporană tocmai prin această superbă luare în posesiune, îndreptăţită fireşte, a viitorului de către oameni, de către acei oameni care vor făuri Comuna. Şi prin această îndrăzneaţă perspectivă, poezia e a prezentului, a prezentului socialist pe care-1 trăim. E acea perspectivă care nu împiedică şi nici nu face mioapă, cu ochii neînfioraţi nici de culori şi nici de forme noi, poezia pornită să exploreze timpul. Infinita diversitate şi multiplicitate a lumilor cuprinse şi neînviate încă în acest vast spaţiu e sugerată şi în versurile care-1 numesc „umbră a stelelor", din poemul lui Radu Boureanu. După ce află aici „amintirea vremurilor noastre", şi prezenta „frămîntare a vieţii ce ne doare" sau „curcubeul lumii viitoare", poetul vede acest spaţiu însufleţit tocmai de fecunda şi inteligenta sforţare a travaliului uman : „în umbra ce de stele ne desparte Şi în albastra trenă ce s-aşterne E poezia vieţii şi a morţii E omul uriaş ce-nfruntă sorţii Urcînd sub umbra stelelor eterne". O străveche şi nicicînd părăsită tradiţie a poeziei timpului a făcut renumiţi sau uitaţi poeţi din toate vremurile. Şi timpul acesta ireparabil, care aleargă cu piciorul sprinten, nu îngăduie nici lamentarea înfricoşată şi lipsită de graţie a împletici» telor idei, nici nu se împiedică în prea obişnuite piedici, şi nici nu se regăseşte în oglinzi ceţoase sau răsturnate. Iar poezia care-1 exprimă nu poate suferi nici ifosul liric, care e retorismul, şi nici descriptivismul lipsit de idei. AL. OPREA DENATURĂRI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI (I) Existenţa lui Panait Istrati, devenit din simplu vagabond scriitor cu reputaţie mondială, a fost învăluită de aproape toţi comentatorii ei într-o aură de aventură şi poezie1). Opera — amestec de basm popular romînesc şi folklor oriental — a apărut tot atît de neobişnuită, de bizară. Este un fapt că oricine referă asupra autorului „Chirei Chiralina" şi al lui „Moş Anghel" simte tentaţia de a literaturiza. Ne-a fost dat să vedem cum autori gravi şi rigizi în stil, vorbind despre Istrati deveneau brusc lirici, exaltaţi întocmai ca acela care-şi iscălea scrierile Pan-foutu. In literatura critică închinată lui Panait Istrati, s-a creat am zice un limbaj unde nu pot lipsi cuvinte răsunătoare ca : „prietenie, libertate, umanitarism". Un foileton care încercuia două scrisori inedite conchidea serios : „E un capitol duios, de pe poziţii deliberate, al umanităţii brăilene" (s.n.) Dar nota cea mai înaltă a admiraţiei frenetice am în-tîlnit-o într-un articol „Omagiul tinereţii" publicat de ziarul local din Brăila. Referindu-se la iniţiativa de a se creia o casă memorială „Panait Istrati", autorul zice că asta nu-i o datorie „în limitele convenienţelor sociale", ci ,,un loc de regăsire a sufletului tumultos, care s-a dăruit cu cea mai mistuitoare patimă, pentru Brăila lui, ')De altfel, Panait Istrati a şi aţîţat imaginaţia poeţilor. Am numărat peste opt poezii care i-au fost consacrate. Mai mult, îl întîlnim ca erou sub numele Azad în romanul scriitorului grec Nikos Kazan, „Tada-Raba". pentru obidiţii soartei, pentru o viate nouă". Numai că vorbind despre vieţile „ce s-au scurs pentru lumina întregului popor", autorul omite să amintească ultima parte a activităţii lui Istrati, pătată prin colaborarea la „Curentul" şi participarea activă în conducerea „Cruciadei romînismului". Sufocat de elanuri lirice, el recomandă cultul lui Istrati nu numai celor de azi dar şi viitorimii: „pentru cei de azi şi pentru viitorime, se vor aprinde în suflete tinere lumini de primăvară, se vor deschide poate, bobocii unor flori necunoscute pe rnormîn-tul celui..." etc. Dar chiar rezervele pe care le conţin unele studii, după cum vom vedea, — nedescifrînd în baza unei argumentaţii ştiinţifice, contradicţiile reale ideologice ale scriitorului, evoluţia lor, — rămîn formale, nu izbutesc să dea în lături vălul strălucitor, idealizant care înconjoară activitatea acestui înzestrat cîntăreţ al Dunării şi al Bărăganului. In critica noastră literară au rămas încă neclarificate complect probleme ca : poate fi considerat Istrati drept un Gorki-romîn2), „scriitor proletar", expresia e luată dintr-un articol ! Nu există legături între greşelile ultimei părţi a 2) Cînd a apărut articolul lui Eugen Luca „Apologetica", însemnările de faţă se aflau în şpalt. In numărul viitor voi încerca să arăt că urmărind concluzii asemănătoare mă deosebesc fundamental de unele din părerile criticului de la „Contemporanul", care, — cred eu - căzînd în extrema opusă, a ajuns să formuleze şi sentinţe minimalizatoare asupra creaţiei istra-tiene. DENATURĂRI ÎN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 139 vieţii sale şi începuturile activităţii publicistice şi literare? Şi la urma urmei, care e explicaţia avatarurilor existenţei lui Panait Istrati ? Deoarece nu ne putem mulţumi cu teza subiectivistă a lui Porn-piliu Constantinescu care în „Mişcarea literară" susţinea că Istrati ar fi „victima structurii sale psihice", subliniind „şi desigur, nu societatea e vinovată de structura noastră psihică". Dar pentru a formula răspunsuri exacte trebuie să ne situăm pe o poziţie lucidă, în afara prejudecăţilor care au fost susţinute în jurul vieţii şi operei lui Istrati de exerciţiile impresioniste ale vechii critici şi să privim această neobişnuită personalitate literară, în totalitatea laturilor ei slabe şi puternice. „UMANITARISM GORKIAN" ORI APOLOGIE A INDIVIDUALISMULUI ? TENDINŢA DE IDEALIZARE A PRIMEI PĂRŢI DIN ACTIVITATEA PUBLICISTICA ŞI LITERARĂ A LUI PANAIT ISTRATI. în articolul publicat de „Viaţa Romînească", Al. Piru, după ce rezumă peripeţiile vieţii lui Sotir, elogiază pe Istrati care ar cultiva „umanitarismul lui Gorki". Dar cu ori cît de bune intenţii am citit povestirea, n-am reuşit să descopăr temeiurile acestui calificativ. Sotir face parte dintre eroii dragi lui Panait Istrati, nestatornici ca valurile mării, nutrind oroare faţă de tot ceea ce constituie stabilitate, încremenire, „ale căror plecări şi sosiri neîncetate — cum zice Istrati — le ţin adesea loc de principii sigure". Vreţi să cunoaşteţi filosoîia lui Sotir ? El este îndrăgostit de o libertate „absolută", anarhică. Ţelul îi e acela „de a se mişca după propria sa viaţă şi de a înlătura ori ce constrîngere, care ar fi mai nesuferită decît moartea". Idealul lumii, aşa cum o vede el, n-ar exista decît în lumea astrelor ori pe pămînt, în lumea păsăretului, la cocori. ,,în cîrdul lor, fiecare individ se mişcă după voinţă, e liber să mănînce sau nu, să doarmă sau nu, să stea pe un picior sau pe amîndouă şi nu are a se supune decît unei singure comenzi : comanda iubirii. Supu- nerea la această comandă nu cunoaşte silnicii". Interesante sînt cuvintele care urmează : „ordinul de plecare către ţările calde — se spune — e dat de acela care prin sensibilitatea lui poartă în el geniul speciei (s.n.) şi care se află totdeauna în fruntea stolului ce înaintează în unghi obtuz". Am dat acest din urmă citat deoarece dovedeşte că anarhismul eroului, — după cum vom vedea şi al autorului, — se bazează pe o viziune romantic-indivi-dualistă asupra oamenilor, care ar fi împărţiţi în „masa" amorfă, lipsită de simţiri alese şi fiinţe superioare, posesoare ale geniului speciei. După Sotir omul se naşte rob ori liber. „Cea mai mare parte dintre oameni sînt născuţi să fie sclavi... Sclavul e materia brută, destinată prin naştere a fi condamnată cu brutalitate, cu izbituri, •— materie fără calitate, substanţă josnică şi supusă înainte de toate josniciei sale. Ea este, în opoziţie cu materia superioară din care e 'alcătuit omul liber, ceea ce e nisipul faţă de pămîntul fertil". în permanenţă Sotir, cu violenţa de limbaj cunoscută a lui Istrati, blamează nisipul omenesc care „are nevoie de a fi împins, el n-are iniţiativă, nici dragoste pentru altceva, decît pentru ce e contrariul libertăţii", în timp ce „omul înzestrat cu simţire, omul din naştere bogat, n-are dreptul să se plîngă de viaţă, căci ceea ce nu poţi să trăieşti direct şi în libertate, o trăieşti indirect, prin amintire, chiar şi într-o gheenă a muncii, unde sărmanii cu duhul nu doresc ora de libertate decît ca să dea fuga la circiumă, la cărţi, la dans, la sport". Şi după toate acestea, nu avem oare dreptul să întrebăm unde există în această povestire umanitarismul gorkian ? Dar poate că ne-am înşelat, poate că nu-i vorba decît de simpatia lui Istrati faţă de aceste idei, idei care în realitate nu intră în componenţa concepţiei sale despre lume. în articolul publicat la 13 iulie 1924, în „Adevărul literar şi artistic", „Scrisoare către cititorii din Romînia", Panait Istrati dă o explicaţie în subsol : „în curînd va apare aci Sotir, unde am închegat tot ce simt în această privinţă. — Răbdare". Şi în articol, iată cum expune el ceea ce sim- 140 AL. OPREA ţea în această privinţă : „Prietenilor vechi, însă, care au umplut puşcăriile naţionale, şi cu care am suferit, aş vrea să le spun că niciodată drumul lor n-a fost cu totul al meu, nici predilecţiile lor, cu totul ale mele... Aş vrea să le mai spun că dacă pentru ei lumea e împărţită numai în săraci şi bogaţi, să mi se îngăduiască să cred că pentru mine lumea mai e împărţită şi în oameni ce se nasc liberi şi oameni ce se nasc robi. Robul sărac rămîne rob şi-atunci cînd se îmbogăţeşte... iar omul liber, rămîne liber şi în puşcărie". Cu intenţie, am dat acest citat lung, deoarece articolul este cuprins în volumul „Trecut şi viitor", iar acest volum n-a primit decît elogii în critica literară. Ba, cineva, a făcut descoperirea că acolo s-ar „simţi din plin sufletul scriitorului romîn". Nu ştiu cum vor sta lucrurile în materie de suflet, în privinţa concepţiei amintesc că revista muncitorească „Şantier", la moartea lui Istrati scria că greşelile ideologice ale scriitorului apar încă de pe vremea cînd era numit Gorki balcanic şi invita să se numere de cîte ori în „Trecut şi viitor", mulţimilor le este aplicat cuvîntul „turmă". Trebuie să spun că după documentarea făcută, atari idei se dovedesc pivotul publicisticii lui Istrati din aceşti ani. Bunăoară, articolul publicat tot în „Adevărul literar şi artistic": „Intre neam şi umanitate". Răspunzînd invitaţiei de a participa la un almanah destinat strîn-gerii fondurilor pentru o statuie a lui Emi-nescu, Istrati critică erorile naţionaliste ale marelui nostru poet, erori care ,,au făurit arme otrăvite de care s-au servit toţi demagogii naţionali, ca să se pricopsească". El se declară patetic frate cu tot ce-i suferinţă pe pămînt şi respinge ca nedemn binele închis între frontiere. Dar ca şi în alte materiale ale lui Istrati, criticile vehemente, juste, contra rînduielilor sociale, se întovărăşesc cu teze greşite, ca cele analizate în „Sotir". Istrati scrie că doi duşmani ameninţă omenirea: „Capitalismul şovin, creator de războaie şi mizerie, şi ignoranţa neagră a unei pături muncitoreşti, refractare luminii". Ca un romantic întîrziat, el identifică „masa" cu mica burghezie. Căci iată care sînt trăsăturile acelei pături mun- citoreşti blasfemate: „cîştigă bine, joacă la curse, se bat pe tramvaie ca să ajungă repede la un meci de box, (la sate ţine poalele popii în procesiuni, sau bea) citeşte „Petit Parisien", etc. Aceste confuzii care fac ca atacul contra mediului filistin să se îndrepte contra păturilor muncitoreşti de rînd, sînt posibile datorită faptului că Istrati se situează pe o poziţie etică abstractă. „Nu condiţia economică a unui om — spune el — trebuie să ne călăuzească în selecţionarea valorilor umane, ci gradul lui de superioritate idealistă". Dar părăsind criteriul social, scriitorul ajunge să facă pledoaria falsă a eroilor opuşi masei. Iată alt citat: „Omenirea va fi condusă cu dreptate în viitor, de oameni inteligenţi şi generoşi, ori care le-ar fi obîrşia, aşa cum se produc lucrurile în Rusia de azi, (!? n.n.) de a cărei concepţie nu mă desparte decît ideea de a atribui lucrătorului, moralmente, mai mult decît i se cuvine". In-tîlnim păreri greşite, idealiste, care se învecinează cu teoriile noocrate ale lui Camil Petrescu, după care intelectualii, oamenii luminaţi, sînt sortiţi să conducă lumea. Concepţia despre cei care „se nasc liberi" şi „capetele mărginite din naştere" care ar alcătui „clasa cea mai numeroasă de oameni", au fost ironizate cu violenţă de Marx şi Engels pe marginea teoriei fiinţei „unice" a lui Marx Stirner. Ei şi-au bătut joc în „Ideologia germană" de acest teoretician al micii burghezii germane, ară-tînd că el explică „schilodirea" oamenilor din societăţile exploatatoare „prin simplul proces natural al procreaţiei". „El, — Stirner (n.n.): — nu se gîndeşte cîtuşi de puţin că capacitatea de dezvoltare a copiilor se orientează după dezvoltarea părinţilor, şi că, în condiţiile sociale de pînă acum, toate aceste schilodiri s-au născut pe cale istorică şi că pot fi la fel de bine desfiinţate tot pe cale istorică". In legătură cu aceasta, ţinem să spunem că polemicile uneori neoneste ale lui Panait Istrati contra „turmelor" au primit replici imediate în presa socialistă a vremii. Ion Pas, în „Omul liber" — nr. 7—8/925, — semna o „Scrisoare deschisă lui Panait Istrati". La început, exprima DENATURĂRI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 141 credinţa pe care au avut-o mulţi că izbîn-zile literare ale fostului activist sindical se vor răsfrînge asupra mulţimii care-1 revendica, şi care-1 socotea „port-cuvîntul năzuinţelor ei". Ion Pas subliniază că articolele publicate în presa romînă conţin atacuri bine-venite contra oligarhiei naţionale dar şi săgeţi îndreptate contra muncitorilor care voiau să-1 îmbrăţişeze. Şi oprin-du-se asupra acestui punct declara : „Mulţimea e incultă, refractară emancipării, gata oricînd să svîrle prima piatră în capul apostolilor ei ? Perfect! Să nu uiţi, însă, că mulţimea aceasta e rezultanta împrejurărilor economice şi politice, victima opresiunii sociale şi să nu se uite, — mai cu seamă dumneata aveai această datorie — că adevăratul eroism e să priveşti mulţimea aşa cum e, să-i înţelegi defectele, să le ierţi, s-o iubeşti". Ion Pas îl chema pe Panait Istrati să purceadă la intentarea de proces public exploatatorilor romîni şi să nu se mai risipească în „articole de polemică personale, cu emfatice şi confuzii declaraţii umanitariste şi anarhiste". Concepţiile lui Panait Istrati despre „aristocraţia morală" au repercusiuni în această perioadă, pe tărîmul artei, nu numai în „Sotir" ci şi în cărţile sale despre haiduci. In „Domniţa de Snagov" reapare mitul romantic al apostolilor huliţi de mulţime. Haiducul Groza căzut în mîna jandarmilor ') este huiduit de masa ţăranilor care participau la o procesiune religioasă. Adre-sîndu-le epitete ca : „vite", „lepădături", Groza se felicită că nu s-a sprijinit niciodată pe ajutorul lor, „că altfel — zice el — aveam de ce să-mi sleiesc creierul". Chiar acţiunile Domniţei de Snagov eşuează nu datorită caracterului lor utopic ci „nesimţirii" gloatelor. Deoarece „te naşti haiduc, (adică liber, n. n.) aşa cum te-ai naşte cîntăreţ". In conferinţa pe care o ţine Floricica în faţa căpeteniilor de haiduci găsim idei cunoscute, „A împărţi ome- ') Nu este unicul caz în care Panait Istrati dă dovadă de ignorare a „culorii" istorice. „Viaţa Romînească" din 1925 arăta într-o Miscellanee cum pe un boier din vremea haiducilor îl pune să poarte joben şi frac. nirea în cei de sus şi cei de jos, a atribui primilor numai păcate, şi celorlalţi numai părţi bune, şi a încerca să nimiceşti pe unii pentru a da pămîntul celorlalţi — n-ar schimba cu nimic viaţa de azi"... „Să nu-mi pomeniţi deci de o omenire împărţită în două. Nu recunosc decît stănoaga ce separă pe drept de nedrept, pe bun de rău". Dar individualismul lui Istrati trebuie să-1 înţelegem în adevărata lui semnificaţie. Individualismul lui Istrati n-are în aceste cazuri un caracter pur şi simplu egoist, ci e pătruns de intenţii altruiste. împărtăşind teza idealistă că nu masele fac istoria, ci eroii, Istrati, în aceste cărţi reclamă sarcina fiinţelor „generoase" de a lupta pentru apărarea celor umili- Am amintit discursul Floricicăi- In continuare ea spune: „Cu toate acestea, marii ucigaşi rămîn, fără îndoială, cei care guvernează lumea... Aceştia sînt bandiţii, pe care haiducul trebuie să-i vîneze, fiindcă omul nu este supus păcatului de a fi rău şi hrăpăreţ, cîtă vreme este un exploatat; vina sa se transformă în crimă de Stat, în ziua cînd ia guvernarea unui popor, pentru a-1 stoarce mai bine". „Haiduci — spune Domniţa de Snagov -— să legăm nădejdea unei vieţi mai bune, numai de oamenii care suferă". De altminteri aceasta este ideea care străbate şi „Prezentarea haiducilor". In vreme ce nevoile lui Cosma sînt acelea ale unui „harmăsar" iar ţelul existenţei Chirei, găteala cu mătăsuri, Ilie cel înţelept apare ca un fel de mit al „oamenilor-ecou" care — aşa cum spunea Istrati undeva —- „nu le e de ajuns propria lor viaţă ci se simt trăind prin toate existenţele de pe pămînt". Ilie se simte mistuit de dorinţa de a răzbuna samavolniciile puternicilor vremii — boier Dumitrache căruia îi plac fetiţele de 13—14 ani şi vlădica de la Galaţi pasionat după băieţii de 11 ani, — şi de fiecare dată, cînd fratele său Cosma, devenit căpitan de haiduci, tinde să se transforme în tîlhar de rînd, găseşte în Ilie un implacabil acuzator care-i aminteşte de sarcina rămasă neîndeplinită a apărării celor împilaţi. Referindu-se la aceste cărţi, T. Vîrgolici, în articolul din „Tînărul scriitor" spunea cu 142 AL. OPREA dreptate: „In povestirile sale, zugrăvind figurile haiducilor, Panait Istrati dezvăluia, în mod indirect, realităţile tragice din societatea timpului său, descriind lupta celor umili şi mulţi cu puţinii puternici ai vremurilor". Dar se cade să nu idealizăm nici protestul social al haiducilor ori vagabonzilor lui Panait Istrati. Intr-un articol despre tipologiile prozei contemporane, am arătat că asemenea eroi negînd o anumită societate, din cauza individualismului lor extrem, nu se pot împăca cu nici o altă formă de organizare socială, — orice societate presupunînd o activitate sistematică, o anumită ordine. Sotir, întrebat fiind pentru care mod de guvernare optează, mărturiseşte că pentru niciunul, neexistînd guvernare fără guvernămînt şi ori ce gu-vernămînt atentînd la „libertatea" vieţii sale. De altfel, „Prezentarea haiducilor" se termină cu apoteoza unei libertăţi „absolute", antisociale. După ultimul povestitor, — fără nume, simbolizînd masa haiducilor, —• libertatea nu ar exista nicăieri în lume. La cîmp stăpîneşte boierul, în păduri, haiducii. Chiar sub Tudor Vladimirescu întîl-nim o tiranie, o tiranie aleasă dar care nu desfiinţează situaţia de rob, de om care trebuie să asculte poruncilor. Sînt idei scumpe lui Panait Istrati care, ori de cîte ori avea prilej propaga „haiducia" ca pe un ideal de viaţă. Pe bună dreptate Lotar Rădăceanu, într-un articol publicat de revista „Şantier" la începutul anului 1935, punînd întrebarea dacă Panait Istrati poate fi considerat drept un scriitor proletar, răspundea: „Nimic nu caracterizează mai bine pe Panait Istrati decît adversitatea lui contra oricărei discipline şi oricărei solidarităţi, adică tocmai contra virtu-ţiilor fundamentale pe care le dezvoltă viaţa dură a proletariatului adevărat. Cît a fost pe vremuri în mişcarea sindicală, a făcut anarhism de nuanţă individualistă" Ultima declaraţie mi se pare preţioasă deoarece se ştie, că în privinţa participării lui Istrati în mişcarea socialistă nu s-au pus în articolele critice decît cuvinte entuziaste. Recitind însă articolele sale, publicate în „Romînia muncitoare", vom găsi alături de atacuri violente contra a tot ce constituia în vechea societate încălcare a drepturilor omului şi frînturi de concepţii individualiste. Spre exemplu, participînd în 1909 la o discuţie în jurul „.Chestiunilor de propagandă şi organizare", Istrati se ridica împotriva înfiinţării ziarelor de bresle, motivînd că nu ne putem bizui decît pe lucrătorii „conştienţi", luminaţi care de-abia susţin organul central căci în ceea ce priveşte „muncitorul din masă", cum zicea el în altă parte, „dă cu uşurinţă un franc, într-o duminică pe un pachet de dame sau specialităţi; nu stă la îndoială să dea 0,30 b. pe un trandafir frumos spre a-1 pune în piept la o serată şi tot aşa de uşor aruncă 5 fr. pe o sticlă de parfum „Geles-freres", dar nu-şi achită cotizaţia sindicală şi nu se abonează la ziare". Cu justeţe în răspunsul dat, i se arată că n-are dreptate. „Noi trebuie să luăm pe proletarii noştri aşa cum sînt, şi să căutăm, şi prin urmare, să-i ridicăm pînă la priceperea unor concepţii". Dar chiar vestitele sale articole, „Muncitorii în porturi", apărute în ziarul „Dimineaţa", descriind cu indignare exploatarea muncitorilor portuari, mută ţinta de bază a atacului de la societatea burgheză la „intermediari" — vătafi, magazioneri, etc. După el „Preţurile pe care clasele comerciale le-au destinat muncitorilor sînt bune şi, dacă n-ar fi munca ceia grea şi anevoioasă aş îndrăzni să spun chiar foarte bune. Dar ele sînt bune numai atît cît stau în casa de fier a negustorului ; de-aci încolo, după ce au intrat în mîinile acelor care trebuie să le împartă muncitorilor, s-a isprăvit. De-aci încolo încep hoţiile şi danţul mulţimei de intermediari şi autorităţi cari vor apare în această anchetă şi pe a căror frunte voi pune, cu fierul roş, pecetea infamiei şi le voi dezvălui toate jafurile ce comit". Dar pecetea infamiei trebuia pusă în primul rînd asupra exploatatorilor principali, a comercianţilor şi mai ales asupra societăţii capitaliste. După cît se dovedeşte este deci greşit să vedem un raport de opoziţie între prima parte a activităţii lui Istrati şi decăderea nIATURARI IN INTERPRETAREA VIEŢII ŞI OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 143 sa din ultimii ani ai vieţii, să credem, cum făcea cineva că „unul este Panait Istrati din anii tinereţii şi maturităţii şi altul cel de la sîîrşitul vieţii sale, că una este opera sa creată pînă la condamnabila abdicare şi alta cea creată anterior." A reieşit de asemenea că „dragostea pentru libertate", „umanitarism", etc. sînt expresii cărora totdeauna trebuie să le căutăm conţinutul precis. Altfel riscăm să venim în contradicţie cu faptele istorice, să ne lansăm în aprecieri subiectiviste, răstălmăcind adevăratele trăsături ale personalităţii scriitorului. COMPLEXITATEA EVOLUŢIEI MORALE ŞI IDEOLOGICE A SCRIITORULUI ; PANAIT ISTRATI, FASCIST Discutînd cu toată severitatea, în spiritul criticii ştiinţifice, contradicţiile care minează opera publicistică şi literară a lui Panait Istrati nu putem însă să ne declarăm de acord cu deformarea anumitor fapte numai pentru a corespunde schemelor rectiliniare alecutărui ori cutărui critic. Bunăoară, referindu-se la articolele scriitorului despre masacrele de la Lupeni, Al. Piru declara categoric că Istrati ar fi luat apărarea guvernului care împuşca pe grevişti. Dar Istrati, deşi încă din aceste articole se dezicea de Uniunea Sovietică, deşi pornise pe povîrnişul trădării ideilor socialiste, la acea perioadă mai păstra trăsături pozitive care-1 determinau să nu accepte asasinarea muncitorimii. Textul articolelor ne-o dovedeşte. Spre exemplu, în foiletonul „Exploatatorii minelor", el se ocupă concret, cu cifre, de salariul unui miner, şi arătînd ceea ce mai rămîne după sporul de vago-nete, tăiat arbitrar, după diversele reţineri, ca —- imaginaţi-vă, — dijma bisericii, ori rubrica muzicii, conchide mînios : „Iată procedeurile care au dus la revoltă". De altfel sensul celor spuse de Istrati este certificat şi de răspunsul huliganic pe care il dă Mircea Dainian în „Vremea", unde scriitorul era admonestat că ar fi „urechiat (sic !] guvernul". Care este însă cauza „re- tuşării" acestor articole ale iui Istrati ? Cred că, între altele, tendinţa de a se ocoli situaţiile contradictorii din activitatea scriitorului. Privind întîia perioadă numai în culori trandafirii, era firesc ca respectivii comentatori să rămîie buimăciţi în faţa orientării evident reacţionare a ultimei părţi din viaţa lui Istrati. Şi-atunci au început în locul unei analize adîncl a evoluţiei morale şi ideologice să folosească acuzaţii formale, nedocumentate după cum înainte utilizaseră numai culori luminoase. Adevărul e că nu putem înţelege decăderea politică a lui Istrati în ultimii ani ai vieţii lui dacă n-o legăm de concepţiile sale greşite anterioare. Acel care făcuse apoteoza anarhismului absolut se situează în cartea calomnioasă „Spovedania unui învins", pe platforma teoriei troţ-kiste a „revoluţiei permanente". Acel care făcuse apologia eroului „superior" masei s-a dovedit atras de idei demagogice, fasciste. Vreau să mă opresc asupra ultimei afirmaţii, deoarece, după cum am arătat de la început, au văzut lumina tiparului articole care, în mod neînţeles, păstrează tăcerea asupra acestui punct grav din biografia scriitorului. Bunăoară, în paginile „Tribunei", Mircea Zaciu reduce descompunerea ideologică a lui Panait Istrati numai la cartea „Spovedania unui învins". Dar colaborările scriitorului la „Curentul", romanele „Casa Thiiringer", „Biroul de plasare", participarea la conducerea revistei „Cruciada romînismului" — dizidenta gărzii de fier? Problema trebuie discutată cu atît mai mult, cu cît în presa vremii, după moartea lui Istrati, au avut loc polemici aprinse pe tema aderării sau neaderării sale la fascism. Situaţie paradoxală, la prima vede(re : oei mai înfocaţi „apărători" ai lui Istrati erau „cruciaţii" care, în propaganda lor demagogică căutau să se folosească de mitul „omului-cristal", „apostol al adevărului pur" ') Un alt exemplu : interpretarea simplistă a răspunsului pe care 1-a dat Istrati scrisorii lui Francois Mauriac, răspuns ce, pasă-mi-te, ar consemna trecerea scriitorului la... catolicism. 144 AL. OPREA etc., pentru a momi la fascismul lor deghizat masele în rîndurile cărora scriitorul era destul de cunoscut. Argumentul obişnuit, repetat cu frenezie, şi care a indus în eroare şi pe unii scriitori cinstiţi, prieteni personali ai lui Istrati, era scrisoarea adresată de acesta lui Ch. Chau-temps, secretarul Uniunii creştine a tineretului din Elveţia, unde răspunzînd imputării că ar încuraja mişcările huliganice din ţară, declara vehement că nu e fascist, că drumul lui se află la egală distanţă şi de fascism şi de antisemitism. Marxismul nu are însă decît un singur criteriu de ■apreciere a unui om : faptele. Ori, la o cercetare atentă se dovedeşte să ideile „omu-lui-cristal" prezentau impurităţi de natură fascistă. Şi nu numai în „Cruciada romî-nismului". Articolele lui Istrati din „Curentul", scrise cu trei ani mai înainte, aruncă lumini asupra înrudirii sale cu apologeţii huliganismului. La 20 ianuarie 1932, el semna o „Scrisoare deschisă oricui", în care, înflăcărat de povestirea lui Barnov-ski despre cărvunari visa să poată găsi nişte inşi „capabili de orice", „o bandă de oameni disperaţi", care luînd cu forţa bani de la capitalişti, ar înfiinţa o mare gazetă şi un partid, ar cumpăra presa mare din străinătate şi din ţară, Siguranţa cu magistratura, şi ar „susţine pe toţi cei care vor să guverneze cu dreptate, şi ar asasina pe toţi duşmanii dreptăţii". In continuare, afirmă că dacă ar fi rege ar aplica cu orice preţ conversiunea. Şi termină: „Iată un mic plan de om pustiit". Alexandru Sahia în „Floarea de foc" îi va răspunde cu tristeţe şi mînie arătînd că „bunul peisagist al Bărăganului", omul căruia îi vine greu să-i spun „domn", stîrneşte apetiturile fasciste ale lumpenilor descompuşi şi încuviinţează o lege burgheză care urmăreşte, sub un paravan mincinos, sărăcirea ţărănimii. Şi avea toate motivele să conchidă, brutal : „Ce mare canalie eşti dumneata, tovarăşe Panait!". In „Cruciada romînismului", Panait Istrati va propovădui idei notorii fasciste. Bună oară, articolul „Platforme şi idei" se străduie, cu eforturi penibile, să găsească anumite soluţii economice la racilele lumii capitaliste. Şi care sînt acestea ? Statul trebuie să intervină şi să „limiteze", chiar folosind operaţia naţionalizării, tot ce depăşeşte „limiia normală" şi provoacă neregulile economice. Intre comunism şi capitalism, zice Istrati, trebuie să optăm pentru „gospodăria naţională". Dar cine va conduce acest stat ? „Falanga de apostoli", — răs-vpunde Istrati în alt articol, „echipele de conducători", indiferent din ce clasă ar face parte. Sînt idei pe care le-ar fi semnat cu amîndouă mîinile orice fascist. Mai în-tîi, în privinţa misticii „gospodăriei naţionale". Se ştie că sociologia fascistă privea organizarea drept un factor independent şi decisiv care ar „limita" rolul social al profitului capitalist. Statul corporatist fascist avea pretenţia de a depăşi atît capitalismul cît şi socialismul deoarece prin „organizare" ar împăca interesele muncii cu cele ale capitalului, iniţiativa privată cu controlul statului. La aceasta se adaugă şi explicaţia psihologică ori biologică dată societăţii, prin care, pegîndu-se existenţa claselor sociale, se încearcă înlocuirea lor, fie prin „corporaţii" — vezi sociologia corporatistă —• fie cu o „comunitate morală"-—vezi sociologia fascismului totalitar. Toate aceste mituri false se prăbuşesc însă, în faţa unei elementare întrebări: în mîinile cărei clase sînt concentrate mijloacele de producţie, atît în statul corporatist cît şi în statul fascist totalitar ? Şi-atunci, se dovedeşte că toate aceste lozinci „mesianice", cu aparenţe „anticapitaliste", reprezintă frunza de viţă cu care se împodobesc cele mai reacţionare grupări ale capitalului monopolist care, determinate de criza generală şi de prestigiul mişcării revoluţionare a clasei muncitoare, tind să lichideze, democraţia burgheză, în-locuind-o cu o dictatură fascistă. Dealtfel, trebuie să constatăm, că în articolul „Dictatură şi democraţie" Panait Istrati devenea port-vocea elementelor fasciste che-mînd făţiş către o dictatură chipurile „democratică" (?!) a „echipelor de conducători" : „democraţia degenerată, necinstită şi ipocrită, guvernînd în chip die- DENATURĂRI ÎN INTERPRETAREA VIEŢII ŞJ OPEREI LUI PANAIT ISTRATI 145. tatoriai, deghizat, e natural ca toate speranţele naţiunii să se întoarcă spre o dictatură făţişă care, neîntîmpinînd nici o rezistenţă serioasă, n-are ni.ţi un motiv să nu guverneze în chip democratic". Avea deci toată dreptatea revista muncitorească „Şantier", ca la sfîrşitul anului 1935, după ce murise scriitorul, să declare : „Discutarea amplă şi minuţioasă a problemei Panait Istrati, a problemei lumpen-prole-tariatului dezorientat şi fascizant, etalarea substraturilor sale de clasă se integrează total in lupta contra asalturilor tot mai dese ale huliganismului de toate nuanţele". Nu m-am oprit, aici, asupra sensului obiectiv al creaţiei lui Istrati, asupra legăturii dintre urcuşurile şi coborîrile acestei creaţii şi concepţia sa despre lume. Am fost silit ca, înainte de a schiţa atare explicaţie, să verific diverse afirmaţii făcute în articolele despre scriitor şi care vizau aspecte ideologice generale. In articolul viitor voi încerca să aduc o seamă de argumente în discutarea acestor probleme, numai enunţate aici. !0 — V. Romînească nr. 6 SjiVIANJOStE£ŞCU PRINTRE CĂRŢILE PENTRU COPII Scrierile pentru copii inde.mnî pe- • ui, nriviri de ansamblu, riodic mai mult la priviri ae Prin numărul şi varietatea lor aceste scrieri îi descurajează pe cronicar . Chiar evistele cu cronica literară susţinuta şi cu d verse alte rubrici menite să consemneze apariţiile, îac arareori cărţilor pentru copii onoarea cronicii cu semnătura sdr/şi cu fotografia -torului^Ăcdo nătrund aproape numai scriitori toarte no £i Cînd nu sînt uitaţi, scriitorn med,, pentru copii nu trec de notele grab.te, indulgente si rezumative. Desigur, cea ma, aritmetică arată că apar mai. multe cărl pentru copii decît le poate înregistra eh o cromeă săptămînală. Planurile fnuale ale Editurii Tineretului cuprind Ie titluri. Dar e tot atît de aritmetic dar că numărul titlurilor despre care se discuă ectiv este disproporţionat cu importanţa literară şi educativă a genulu, Ş Pentru critici «le ma, mult, sene. i pentru cop,, au o însuşire S,BU . romanele istorice devenite in ultimii ani !0° mod8i pun la încercare răbdare.,nt, cului impunîndu-i purgatoriul a sute şi ute de 'pagini nu totdeauna foarte, amuzante. O broşură pentru P^ri poate citi într-un sfert de ora, m care intră şi studierea ilustraţiilor Pers stă - chiar nemartunsita - mim +oi ramuri de literatura, malizarea acestei ramuri ae Cutare critic care analizează cu predilecţie Smbrul specific al poetului X nu crede a ar fi demn de el să se ocupe de pa anule lui Azorică, oricît de amuzant ar fi na rate Dar alături de ceea ce, pînă la urmă, amine prejudecata unui snobism mutual, mai e şi pătrunderea - n», i«mte masivă dar care se face s.mţit ş, as az _ a diverşilor nechemaţi, azvirliţi aici de greutăţile întîmpinate în alte «muri We-rare şi care confundă simplitatea dificila a genului cu primitivismul artistic Oricum ar fi, penuria trebuie constatata Nemulţumirea scriitorilor şi editor.lor faţa de lipsa ecourilor critice se manifesta pe riodic şi e - în mare - justificata. Pentru moment să rămînem totuşi la privirea generală, la cîteva observaţi, care, dincolo" de Problemele şi aspectefedifeena ţiale puse de tipul scriem ş. de v rsta cltitorL - Pot caracteriza momentul . tual în literatura pentru copii. Prima care fe impune priveşte stadiul îmbucurător. raoorturilor dintre scriitor, şi pedagog,. RaPporLile acestea care dau cîmoulu, res-v ,1 artei o particularitate la prima v^dudaSaLLt frecvent estoni, uneori chiar antagoniste. Pedagog., au rămas o vreme ignoraţi de scriitori, a,a n lt ignoraţi azi în literatura comicsurilor de către negustorii de senza ion • Apoi ei şi-au „oga^ drep 1 de tut Ştim ca unu au lacui o cu ^e şi cu efecte pernicioase Nu tele acestui fel de imixtiune pedagog.ca aa fost în primul rînd didacticismul cel mai PRINTRE CĂRŢILE PENTRU COPII 147 plictisitor şi limitarea. Reuşitele care n-au lipsit niciodată în aceşti ani, s-au obţinut împotriva aprecierii mioape, pseudo-pedagogice. Asemenea intervenţii au dispărut de mult. Pentru actuala atitudine a pedagogilor e semnificativ să răsfoim lucrarea lui Ilie Stanciu „Literatura pentru copii şi îndrumarea lecturii copiilor",1) apărută acum cîteva luni. Caracterul ei special de îndrumar pentru bibliotecari îl sileşte pe autor să repete lucruri dinainte scrise. Se mai simt într-unele tipare rigide. Dar în afară de materialul interesant cu privire la lectura copiilor, provenit dintr-un contact serios cu terenul pe care-1 aduce, e caracteristic pentru carte spiritul mai larg în care e concepută literatura pentru copii. Cercetătorul e atent la categoriile cele mai diverse, nu pare preocupat doar să bată ţăruşi şi să fixeze graniţe. Practic — mai tot ceea ce apare — renunţarea la tabuurile pedagogice concepute îngust şi peremptoriu se simte în tonul general. Umorul, fantezia verbală au alungat gravitatea pedantă, devenind mijlocul principal prin care Tudor Arghezi, Marcel Breslaşu şi Nina Cassian conversează cu preşcolarii, O. Pancu-Iaşi, Nicuţă„ Tănase, cu copii de alte vîrste. Rar se mai confundă conştiinţa educativă cu didacticismul care sterilizează povestirea de farmec. La radio, s-a întîmplat să ascult — într-unele emisiuni muzicale pentru copii — scenarii în care Beethoven sau Glinka erau puşi să-şi exprime concepţia despre artă şi lume sau să-şi analizeze cîte o operă în frazele pedante şi adesea vulgarizatoare, folosite de prezentările concertelor. Faptul izbea tocmai prin caracterul lui de excepţie, contrasta cu majoritatea emisiunilor pentru copii care reuşesc să pună peste tot fantezie şi să facă atrăgătoare traducerea sarcinilor educative, la prima vedere aride. Ca, de pildă, în emisiunea „Ştiinţa învinge". Mai evidentă încă e extinderea doine- ')î Editura de Stat pentru imprimate şi publicaţii, 1957 aiului, eliberarea diferitelor sectoare asupra cărora căzuse tabuul pedagogic. Multă vreme s-a făcut distincţia între feericul licit şi fantasticul contraindicat. Şi destui dintre noi, criticii, ne-am străduit în-tîi să demonstrăm şi apoi să înţelegem distincţia, deşi în practică Andersen, Creangă, Grimm, Perrault şi folclorul în genere omiseseră s-o facă. Pedagogii nu se mai războiesc cu fantasticul şi se mărginesc să facă îndreptăţite puneri în gardă împotriva excesului de elemente înspăimîn-tătoare sau morbide, cu consecinţe psihi-co-pedagogice dăunătoare. Interesul trezit de lecturile şi parafrazele mitologice — chiar cu exagerările pe care le comportă — e important pentru o temelie de cultură care uneori lipsea supărător adolescenţilor. începuturile literaturii originale de aventuri şi defecţiune lărgesc şi ele util cîmpul. Literatura de defecţiune fusese anatemizată în sine. Exemplare mototolite din ..Colecţia celor 15 lei" care circulă pe sub bancă arată însă că în rîndurile unor tineri mai circulă o maculatură vătămătoare. Atîtea romane sovietice traduse, apariţia cărţii izbutite a lui Teodor Constantin „La miezul nopţii va cădea o stea", au dovedit din nou cît e de greşit să discuţi, un gen şi nu orientarea lui. sensul în care e folosit. Fiecare dintre aceste domenii — şi mai sînt destule — pretinde comentarii separate. Problemele fiecăruia sînt specifice şi fiind vorba în mare măsură de pionierat, cum e cazul cu romanul de detecţie sau de aventuri scris din perspectiva nouă, — greutăţile sînt sporite şi şovăielile fireşti. Există însă tendinţa de a răsturna raportul dintre scris şi pedagogie ba chiar de a-1 ignora. Pentru mulţi scri-= itori, renunţarea la erorile pedagogice înseamnă renunţarea la principiile pedagogice. T.n scris, lucrul apare mai difuz. In dezbateri se face simţit mai clar. Din partea pedagogilor se remarcă oarecare sfială, păstrarea în atitudini de neintervenţie ; din partea scriitorilor, ironii care confundă pedagogia cu pedantismul. Nu e nevoie totuşi de prea complicate demonstraţii pentru a arăta că ştiinţa are 10* 148 SILVIAN IOSIFESCU să-şi spună cuvîntul despre literatura pentru copii. Mai mult, că pe acest tărîm, ştiinţa şi literatura se interferează. Orice literatură are funcţie educativă. Totuşi problemele de orientare literară nu se clarifică în institutele de pedagogie. Dar cînd e vorba de omul în formaţie, de treptele de înţelegere, de limbajul specific — cuvîntul pedagogiei, faptele şi relaţiile pe care a izbutit să le surprindă pînă acum sînt indispensabile. Creaţia literară nu se va transforma în reţetar de aplicaţii ştiinţifice. Dar e necesar ca scriitorul să-i cunoască efectiv pe cei cărora le vorbeşte, să ştie binele şi răul pe care-1 poate face o reuşită sau o eroare. A fost la modă şi mai circulă încă o formulă, după . care copiii sînt cei mai competenţi judecători ai literaturii care ii se adresează. E în această afirmaţie destulă confuzie. Aşteptăm cu interes monografia anunţată de doi tineri cercetători care studiază dezvoltarea spiritului critic U copii. Dar ştim cu toţii că aprecierea estetică se dobîndeşte tîrziu şi treptat. Un scriitor francez cu gust incontestabil de-ptîngea o dată plăcerea stupidă pe care o simţise în copilărie citind diferite inepţii. E indispensabil să facem anchete printre copii pentru a vedea ceea ce le e accesibil, ceea ce-i atrage şi ceea ce îi plictiseşte, pentru a delimita etapele pe care trebuie să le respecte literatura, dar nu pentru a afla de la ei aprecieri pedagogice şi estetice cu greutate. Cu privire la valoarea unei scrieri pentru copii, hotărăsc pînă la urmă tot adulţii şi e normal să fie aşa. Anchetele făcute de Ilie Stanciu arată cît de haotice pot fi lecturile unor copii care citesc cu pasiune dar la întîmplare. Se desprinde clar necesitatea unei îndrumări făcute cu tact a lecturilor infantile. Existenţa acestei împărţiri de puteri între artă şi pedagogie implică şi altă consecinţă. S-ar cere ca aprecierea scrierilor pentru copii să se bazeze pe o dublă competenţă : literară şi ştiinţifică. In săptămînalul „Les lettres frangaises" cronica respectivă e deţinută de Marc Soriano care, în afară de o pregătire filozofico-pedagogică vizibil se- rioasă, este el însuşi un înzestrat scriitor pentru copii. Lucrul nu-i uşor de realizat. Dar pentru evitarea rebuturilor artistice şi gafelor critice, putem cere scriitorilor şi criticilor care se aventurează pe acest teren, un minimum de informaţie pedagogică. Extinzîndu-şi domeniul, literatura pentru copii de toate treptele şi tipurile şi-a înmulţit şi mijloacele. Procedeele brevetate, reluate la nesfîrşit, formulele tind să dispară. Acum cîţiva ani moda animalieră luase proporţii îngrijorătoare în cărţile pentru preşcolari. Ele se izolau într-o vastă arcă a lui Noe şi ceea ce fusese înainte graţioasă punere în contact a copilului cu natura şi vietăţile ei, devenea manieră, rupere de viaţă. Tot astfel s-a socotit că pentru cititorii sau auditorii foarte mici fantasticul constituie un limbaj indispensabil, că la această vîrstă, totul trebuie tradus în basm. Un anumit grad de antropomorfism face parte din viziunea copilului. Obiectele devin personaje. Insă în versurile vivace din „Pentru cei din grupa mare", Alexandru Sen pune să vorbească şi să se mişte obiectele umile — periuţa de dinţi, foarfecă — fără fantastic, rămînînd în cotidian. Respectîn-du-se datele care ţin de capacitatea şi preferinţele unei vîrste, se tinde la înlăturarea ideii de procedeu unic, la o mai mare supleţe în limbaj şi mijloace. Am subliniat că se tinde. Există încă aici poticniri. Dintre deficienţele ce mi se par mai serioase pentru momentul actual, îndată după tendinţa de a ignora funcţia educativă, aş pomeni de proasta utilizare a modelelor. Pastişe au existat mereu, căci scriitorii care au ceva propriu de spus sînt mai rari decît cei care se mulţumesc să transpună şi să imite. Dar în literatura pentru copii imită îndeaproape sau reiau cîte un procedeu scriitori cu certe mijloace proprii. Iar în privinţa stilului, avem de a face cu o tendinţă generală, oarecum cu acceptarea unei axiome stilistice. Lucrul se datoreşte stadiului de început. Dar trebuie consemnat şi discutat. Gaidar, care a fertilizat atîta scrisul pentru copii dîndu-i şi la noi orientarea generală, a fost copios imitat, mai ales PRINTRE CĂRŢILE PENTRU COPII 149 în anumite procedee umoristice. Acelaşi lucru s-a mai întîmplat cu diferite romane sovietice. Dar ni se oferă un exemplu mai apropiat. Nicută Tănase are mijloace scriitoriceşti care în genere nu mai sînt de descoperit, în scrierile pentru adulţi el a renunţat la reminiscenţe stilistice, ştie să fie îndrăzneţ şi interesant. Dar cînd scrie pentru copii mai recurge — poate chiar fără să-şi dea seama — la cîrje. Trama generală a unor povestiri seamănă vizibil cu ,,Emil şi detectivii" a lui Erich Kăstner. ')x Aceasta în „Muzicuţa cu schimbători" şi în bună măsură în „Acţiunea P. 1500". Bineînţeles că nu e vorba de copiere ci doar de ecouri. Dar regăsim ceea ce caracterizează fermecătoarea povestire a lui Kăstner — un copil aflat în nenorocire pe care-1 salvează acţiunea solidară şi bine organizată a unui grup de prieteni — în textul german — pentru a prinde un hoţ, la Nicuţă Tănase pentru a împiedica o hoţie. Problema stilistică e mai largă. Judecind după marea majoritate a scrierilor, pare o axiomă că, în basm şi în general pentru cei mici, trebuie scris într-un limbaj sfătos, arhaizant, cu refuzul neologismelor. E o greşită înţelegere a modelului folcloric şi a lui Creangă. Povestitor de geniu, Creangă e inimitabil şi orice pas-tişare a lui nu face decît să accentueze distanţa de la pastişă la model. Iar folclorul se arată mult mai puţin conservator decît imitatorii lut. Variantele mai noi ale basmelor denotă adesea pătrunderea limbajului ţăranului din zilele noastre. Pentru unii scriitori, acest fel de a scrie devine o piedică în dezvoltare. Viorica Ffuber a publicat în ultimii ani trei cărţi: „Căluţul de foc", „Ulcicuţa cu vrăji", „De ce nu mai are puricele potcoave de argint". Scriitoarea ştie să povestească, are inventivitate, noutate în construcţie. De unde provine totuşi impresia de ,,spus mai dinainte" ? Prizoniera unui model ilustru, Viorica Huber humuleştenizează la maximum. Ultima ei carte cuprinde un glosar cu o sută opt termeni. însăşi necesitatea unui glosar într-o carte de basme e semnificativă. Printre termeni găsim : ,a bălmăji, a şolticăi, flenduros, a lehăi, a umbla creanga". In „Căluţul de foc", contrastul dintre conţinut şi limbaj e flagrant. Acolo scriitoarea a avut ideea foarte bună de a transpune în basm cunoştinţe despre alcătuirea sistemului solar. Dar fiindcă socoteşte fantasticul indisolubil de limbajul arhaieo-sfătos, măsoară coada cometelor în stînjeni. Viorica Huber pare efectiv înclinată spre acest stil. De aceea, deşi impresia de pastişă rămîne, la ea povestirea are fluenţă. La alţii se simte însă că autorul se forţează, îmbracă haine de împrumut. în „Basmele isteţilor" Eugen Marian al cărui stil obişnuit e mai curînd înclinat spre abstracţie, îşi traduce cu greutate basmele în limbajul moşneagului sfătos. Din basm, din literatura pentru preşcolari, stilul acesta trece uneori şi în cărţile pentru pionieri, chiar cînd e vorba de băieţi bucureşteni din 1958, care evident că nu vorbesc ca Nică al lui Ştefan a Petrei. Canoanele stilistice înţepenesc arta ca orice fel de canoane. Le va risipi mersul firesc al literaturii. Creangă va fi citit cît timp se va citi romîneşte. Dar, probabil, că din ce în ce mai puţini scriitori vor simţi necesar să-1 pastişeze pe Creangă cînd vorbesc despre şi pentru copiii din zilele noastre. ') Am aflat ulterior că într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor la care i s-a făcut aceste observaţii, Nicuţă Tănase a declarat cu o mîndrie bizară că nu 1-a citit pe Kăstner. Dar fie din lectură directă, fie din auzite, asemănarea e evidentă. B. EL VIN MITURILE ŞI INTERPRETAREA LOR Este o aserţiune banală că nenumărate opere de seamă se întemeiază pe miturile străvechi ale popoarelor şi că scriitorii au găsit întotdeauna un izvor de inspiraţie în aceste strălucite construcţii ale spiritului omenesc. Numai că astăzi miturile pot fi privite cu optici foarte diferite. Chiar teoreticienii idealişti au subliniat faptul. Lucian Blaga, operează o distincţie netă între ceea ce el numeşte „miturile semnificative", mituri cu un echivalent logic şi „miturile nesemnificative", revelări ale misterului, aderînd la „miezul de taină", in-convertibil în termenii precişi ai unei semnificaţiei. A accepta ca Lucian Blaga, că „mitul nu poate fi tălmăcit în graiul ideilor" ') şi că cea mai bună verificare a valorii lui constă în neinteligibilitate, înseamnă practic a opta pentru ceea ce este tenebros şi obscurantist, mistic Şi degradant în reprezentările universului, în această interpretare nocivă mitul se preface într-un instrument de denigrare şi de aservire a inteligenţei. Conceput ca o modalitate de a intra în relaţii cu o putere supremă de care am fi legaţi prin solidarităţi enigmatice şi de a-i obţine graţia, mitul devine, în această accepţie, expresia celei mai înapoiate ideologii : el cuprinde în cîmpul viziunii sale, omenirea imobilă în timp şi spaţiu, iar lucrurile n-au sens decît în măsura în care sînt embleme sau vehicole ale divinităţii. Aşa a privit ') Lucian Blaga : Geneza metaforei şi sensul culturii (pag. 73). miturile la noi gîndirismul în tendinţa de a osifica istoria, de a prezenta un om . atemporal, cu înclinaţii neschimbate şi o psihologie ireductibilă. Dar există şi alt chip de a recunoaşte şi onora miturile străvechi ; există putinţa ca păstrînd cu fermitate rolul ordonator al minţii, clarificînd ceea ce pare obscur în ele şi deschizînd o fereastră spre peisajul istoric, social şi moral al epocii care le-a generat, să le descifrăm sensul, subliniind ceea ce. conţin valabil ca mod de explicare a realităţii. In această perspectivă, singura creatoare şi nobilă, mitul îşi valorifică virtuţile şi participă la dezbaterile timpului nostru. Iar tot ceea ce este falsă emoţie, fals adevăr şi falsă lege într-o interpretare mistică şi deformatoare, se spulberă, lăsînd deschise o sumă de posibilităţi şi descoperind într-o bătrînă legendă un puls care bate, o viaţă care se afirmă mereu tînără. Nicăieri nu se poate vedea lucrul mai bine ca în mitul Meşterului Manole. Pornind de la acest mit s-au scris numeroase drame şi scriitorii cărora nu le lipsea nici arma prestigiului, nici cea a seducţiei, s-au măsurat cu vestita legendă. Desigur, deosebindu-se între ele, lucrările lui Blaga, Adrian Maniu sau Ion Luca, păstrează însă un punct de contact : descind toate dintr-o interpretare idealistă şi retrogradă. Meşterul Manole apare în aceste drame cînd ca un iluminat aflat în posesiunea unor adevăruri miraculoase şi sublime, cînd ca un trist profet, enunţînd, MITURILE ŞI INTERPRETAREA LOR 151 sub imperiul unui blestem tragic, o lege inexorabilă. Totdeauna însă sensul fundamental al mitului este învăluit în ceaţă, mistificat. Accentul cade pe ideea jertfei, ca o practică magică, ca un ritual obligator şi general de la care nimeni nu se poate abate. Nu afirma transfugul Mircea Eliade „prezenţa morţii în centrul spiritualităţii populare romîneşti" ') şi nu susţinea el că atunci cînd e vorba de o moarte rituală (războiul bunăoară) romînul o întîmpină ou bucurie" ? 2)\ De aici, din această interpretare, decurg consecinţe inevitabile. Însetat de frumuseţea divinităţii inaccesibile, Ma-nole reactualizează destinul mesianic al lui Christ, sacrificînd tot ceea ce e uman pe altarul credinţelor sale ortodoxiste. Şi dacă izbuteşte, este numai fiindcă a imitat ceea ce a făcut o dată pentru totdeauna divinitatea. Cîtă vreme ignoră voinţa celui de sus, tot meşteşugul său se dovedeşte inutil. Cîtă vreme este lipsit de prezenţa ei inspiratoare, Manole se găseşte mereu fără de soluţie, faţă în faţă cu nimicul, faţă în faţă cu neantul. In piesele crescute pe această măsluire a mitului, problemele şi argumentele dramei se şterg şi se topesc. Idei retrograde, sumbre şi confuze se înşiruie într-o succesiune de bocet, Şi în acest pustiu nu se aude nici o voce omenească. Conştiinţa eroilor e încătuşată într-un „avînt poetic", sugrumată de tiranice imbolduri. Pe scenă se confruntă umbre, reflexe pasive, fără personalitate, ale unei voinţe superioare. Şi mai presus de toate se ciocneşte pasiunea spiritului cu omenescul, cu mizeriile cărnii. Iată de pildă „Icarii de pe Argeş" de. Ion Luca. Aici meşterul Manole apare ca un distins boier, foarte bogat şi cu orgoliul ori-ginei sale înalte : „In mine am singe domnesc''3). A călătorit mult prin lume şi geniul său se resimte de influenţele „blestemate" ale altor popoare. De aceia luptă ca „duhul cel străin / încet cu-ncetul să se şteargă din alcătuirea sufletului" său. In ') Mircea Eliade : Comentarii la legenda meşterului Manole, pag. 131. 2) Ibidem. 3) Ion Luca : Icarii de pe Argeş pag. 39. ţară „hrănit de romînesc mereu" şi-a „des-frînat puterea născătoare"l). Soţia lui Manole e, la rîndul ei, fiică de neam mare, face parte din familia Bălenilor. Lăcrămioara (aşa se numeşte) nu crede în ursită : „Ca să citeşti viaţa cuiva / înseamnă că e scrisă undeva j Dar viaţa nu e scrisă nicăieri / Ci noi o scriem astăzi pentru ieri" 5). Va plăti crunt nelegiuirea. Jertfirea soţiei lui Manole reprezintă, în piesa lui Ion Luca. rezultatul unei conjuraţii tenebroase între Dumnezeu, Diavol şi meşter. Vrăjitoarea şi călugărul Averchie sînt, în acest complot, mandatarii Satanei. Scriitorul îşi expune, prin vocea eroului său, mesajul : „O faptă mare, omul nu încheagă j De nu a izbutit întîi să fie j Legaţi în trăznitoare cumetrie / 'Statan cu Dumnezeu. Da, da J Ei sînt / Stăpînitorii pe pămînt"6)... Sub pana lui Ion Luca legenda se populează cu arhangheli, cu draci, cu bărzoi, cu vrăjitoare... Miroase cînd a tămîie? cînd a pucioasă. Şi sub toată această verbozitate,, sub această pîclă apăsătoare şi mai terifiantă decît un coşmar, se află un adevăr simplu şi pe care scriitorii gîndirişti ţinteau să-1 disimuleze: ori ce operă creatoare presupune o teribilă combustiune lăuntrică care nu rareori merge pînă la sacrificiu. In legendă jertfirea Anei este simbolul prin care se exprimă acest adevăr şi nimic mai mult. Legenda traduce într-o imagine dramatică un simbol: Manole este întruchiparea artistului, dar o fiinţă făcută din carne şi sînge oare plînge, suferă, nădăjduieşte ; întîmplările prin care trece nu sînt o soluţie de viaţă ci o cumplită tragedie. Mitul e un fapt impresionant, zguduitor, o experienţă umană capitală. Fiece vers al legendei confirmă că astfel l-au văzut pe Manole autorii ei anonimi. Iar dincolo de ceea ce au văzut autorii legendei se întrezăreşte realitatea istorică, soarta pe care o rezervau stăpînii feudali artiştilor, relaţiile dintre tirani şi creatori şi se mai vede şi cît de scump plăteau 4) Ibidem pag. 58. 5) Ibidem pag. 163. 6) Ibidem pag. 176. 152 B. ELVIN aceştia din urmă iubirea şi patima pentru artă. Ei bine, peste acest adevăr au încercat să treacă scriitorii gîndirişti, această lumină au încercat s-o ascundă. A restitui miturilor semnificaţiile fundamentale, comunicînd secretul lor, iată o acţiune firească pentru o literatură al cărei obiectiv central îl constituie reflectarea realităţii. Ideia lui Laurenţiu Fulga de a scrie o dramă inspirată de mitul Meşterului Manole, apare, deci, foarte nimerită. S-a gîndit, desigur, Laurenţiu Fulga alegînd mitul Meşterului Manole, la marea frumuseţe a operei, la poezia gravă şi la tot ceea ce face din ea expresia neîntrecută a forţei de elaborare spirituală a poporului. Din mărturisirea scriitorului, publicată într-un program al Teatrului Armatei aflăm că el îl înţelege pe Manole ca pe un om al renaşterii, iar în conflictul dintre fatalitate şi individ e decis să pună accentul pe acesta din urmă, stăruind asupra laturii umane, asupra dramei meşterului Manole. Este un punct de vedere nou în raport cu legenda şi care poate fi fertil. Că izvoarele mitului nu sînt sterpe, că drumurile lui nu sînt sfîrşite, că înţelesurile sale sînt valabile, Laurenţiu Fulga putea demonstra convingător prin această interpretare. A vrut să fie, aşa dar, piesa un act de pietate faţă de mit, şi un act de prezenţă în actualitate. Trebuie s-o spunem din capul locului : n-a reuşit. In viziunea lui Laurenţiu Fulga, Manole este un artist neconformist şi foarte personal, dotat cu însuşiri excepţionale, dar şi cu ambiţii nemăsurate (cineva îl numeşte în piesă : „paginai, călcătorul de legi şi de morale, dispreţuitorul dogmelor şi al ispitelor, batjocoritorul oricărei frumuseţi în afară de frumuseţea nălucilor lui"). Crezul său estetic este aristocratic. Pledează pentru o artă pur cerebrală, lipsită de întinarea sentimentului, fiind mucenicul celui mai gratuit vis. Manole întrupează destinul artistului care s-a claustrat într-un turn de fildeş, izolîndu-se de viaţă şi străduindu-se în zadar „să atingă stelele cu fruntea". însingurarea sa superbă reprezintă o formă de protest împotriva tira- niei, o „revoltă în genunchi". Manole însuşi dărîmă în şapte rînduri mînăstirea, profund nemulţumit de rodul muncii sale. Cu-getînd asupra eşecului el primeşte, în trista sa singurătate, sprijinul unei fiinţe stranii : un orb care vede. Acesta simbolizează geniul pămîntului natal. Orbul arată ■ sursa înfrîngerilor lui Manole ') : „Te-ai lepădat de fiinţa ţării... Ţi-ai smuls rădăcinile din pămîntul care te hrănea... De aceea nici ţara nu te mai vrea".. Culpa lui Manole constă în faptul de a se fi înstrăinat de popor. In acest sens orbul îl şi îndeamnă pe Manole „să fie înfiorat de tot ce suferă şi năzuieşte norodul". în limbajul nostru de fiecare zi, Laurenţiu Fulga şi-a propus deci să arate că un creator trebuie să servească intereselor maselor, că produsul muncii lui trebuie să devină o parte integrantă a cauzei întregului popor şi că numai legătura strînsă cu realitatea asigură înflorirea artei. Idei foarte juste, în care credem cu toţii, dar pentru demonstrarea cărora nu era nevoie ca Laurenţiu Fulga să simplifice cu totul mitul mer-gînd chiar pînă la transformarea lui. In adevăr scriitorul, pornind de la ideia că „marile zidiri nu se înfăptuiesc prin moarte" hotărăşte ca Manole să nu se mai supună destinului şi într-un moment de lumină a conştiinţei să sfarme legea, smul-gînd-o pe Ana dintre ziduri şi dăruind-o vieţii. Mînăstirea se va zidi în ciuda acestei abateri de la proorocire2). Aparent avem de aface cu o nouă interpretare a legendei. Pratic avem de aface cu o altă ') In versiunea care s-a jucat la Craiova orbul îi aduce la cunoştinţă lui Manole că a fost desemnat de fatalitate să joace un rol de frunte în istoria artei romîneşti. Manole este predestinat suferinţei şi gloriei. 2) In versiunea care s-a jucat la Craiova multe alte fapte vin să confirme caracterul sumar al viziunii scriitorului. Aşa de exemplu Vodă vorbeşte ca şi cum ar avea o înţelegere marxistă a istoriei. El înalţă mînăstiri ca să ascundă caracterul nedrept al relaţiilor sociale specifice rîn-duirii feudale şi să-şi asigure renumele de om cucernic : „Şi cum să mă-nfăţisez urmaşilor decît înfăşurat în nimb de bun creştin şi părinte al norodului acesta"... MITURILE ŞI INTERPRETAREA LOR 153 legendă şi în care coherenta intimă a faptelor e discutabilă (Sub acţiunea cărui uriaş resort eroul înfruntă soarta ? Şi cum convieţuieşte protestui cu întreaga lui mentalitate ?} Scriitorul a somat pur şi simplu mitul străvechi să cuprindă şi să •vehiculeze concepţia noastră despre misiunea artei. El a plecat de la un postulat şi a procedat prin raţionamente succesive pentru a extrage toate consecinţele posibile arătîndu-se mai credincios concluziei formulate iniţial de cît mitului. Evident, nici mitul nu-şi consumă semnificaţiile sale reale, nici ideia despre menirea artei nu e servită. Dealtfel o legendă încape, mai mult sau mai puţin, cu un astfel de tratament, în tiparul oricărei viziuni, şi un mit •devine repede docil şupunîndu-se aparent ■oricărui înţeles. Da, o interpretare nouă. dar nu prin răsturnarea simplistă a mitului. Altminteri procedeul e şi abuziv şi facil. Or adevărul este că Laurenţiu Fulga nu şi-a construit piesa pe eşafodul unei interpretări organice, fidele mitului, ci răsturnîndu-1 pentru a-1 obliga să răspundă unor sensuri fabricate ad hoc. Acestor -sensuri preconcepute, mitul refuză evident să le răs pundă. Este însă momentul să ne întrebăm : în ce constă contribuţia nouă a scriitorului în interpretarea legendei ? Oare în faptul că meşterul nu-şi mai zideşte soaţa în mînăstire ? Oare în faptul că Manole este îndemnat în două fraze şi abstracte şi comune, să ţină legătura strînsă cu poporul ? Sau poate în faptul că ne arată că se poate înălţa un edificiu şi fără a îngropa de vie o fiinţă în zidurile lui ? Tocmai pentru că Laurenţiu Fulga a redus totul la o situaţie sumară şi simplistă, el a resimţit nevoia să împresoare •eroii şi faptele din lucrarea sa cu o undă «le poezie. Dar nu este o poezie lăuntrică a împrejurărilor, ci una proiectată din afară, şi care nu fuzionează cu ele. De aceea lirismul este nebulos şi se exprimă prin simboluri confuze, împrumutate cele ■mai adese ori din literatura tradiţionalistă sau în orice caz înrudite cu ele. Aşa este Orbul care pare a semnifica o înţelepciune instinctivă, telurică şi misterioasă a ţării. In loc să limpezească înţelesurile mitului, conferindu-i o determinare istorică, scriitorul complică intriga. El introduce în piesă un personaj demoniac, pe Serafim, unul din cei nouă meşteri, un tîlhar condamnat la moarte şi care şi-a recîştigat viaţa vînzînd-o Marelui Sfetnic, pe care unele replici îl prezintă ca pe un fel de întruchipare a diavolului. Din însărcinarea acestuia sabotează construcţia şi răspîn-deşte zvonuri alarmiste. Soţia meşterului Manole, devine, în viziunea autorului, o fiinţă ireală, „o fată a pădurilor" care iradiază un ciudat fior. Multă vreme în piesă nu se ştie dacă ea există într-adevăr sau e o simplă plăsmuire a fanteziei meşterilor. Sub raza cu dinadinsul misterioasă a reflectoarelor, printre divertismentele coregrafice iniţiate de regizor şi menite să simbolizeze ideile piesei, au loc apoi mari explozii retorice. E suficient de exemplu ca pe scenă să apară Ana sau ca numele ei să fie pomenit pentru ca toate personajele să se contamineze de cea mai acută „febră poetică". In asemenea clipe aflăm despre eroina menită să întrupeze viaţa, iubirea, (sau cum spune Manole „plăcerile păndnteşti") că este „crescută Intre cer şi pămint ca un fulger neîntrerupt de lumină" sau că arată ca o „frumuseţe necuprinsă în măsuri şi amăgitoare ca oaza în pustie". îndată ce o văd, meşterii îşi pierd uzul raţiunii : „Mai sînt, ori din clipa aceia am încetat să fiu !" — exclamă unul din ei. Iar altul : „Astăzi am văzut-o pentru întîia oară dar mi se pare că o cunosc chiar din gîndut Iul Dumnezeu." La rîndul ei Ana vorbeşte, ca o zînă sau ca o vrăjitoare, cu pietrele: „L-aţi auzit pietrelor surori, tremura-n jurul lui văzduhul şi pînă-n temelii s-a clătinat pămîntul". Şi totuşi, această făptură imaterială, are gesturi ciudate în tulburarea ei nevinovăţie : „Strlngeam copacul în braţe şi şopteam: Manole, dragul meu Manole... Am trăit chiar ameţeala pe care aş fi trăit-o dacă m-aşi fi dăruit ţie cu-adevă-rat"... 154 B. ELVIN Spiritul bun duelează cu spiritul rău-de-alungul unui dialog ceţos şi care tradus într-un limbaj sobru şi neted, e numai banal... „Umblu prin lume ca să mingii rănile lumii. Duc oamenilor lumina, deşi lumina ochilor mei s-a stins" — spune orbul, geniul pămîntului natal. Iar purtătorul de cuvînt al diavolului declară : „Odată şi odată trebuia să ne înfăţişăm lumii în toată strălucirea neputinţa noastre". Cuvintele, replicile sînt pentru Laurenţiu Fulga mai ales un obiect al desfătării retorice. Pare că scriitorul rezistă cuvîn-tului adecvat preferîndu-1 pe cel mai sonor. E în lucrare o abundenţă de metafore şi un prisos de adjective care împiedică o clară comunicare. Se vorbeşte despre „somnul ca o rană vie", despre „cei prăbuşiţi în moarte şi uitare", despre „drumul dăruirii în iubire". Cineva spune : „Să-i luăm cu grijă în mîini sufletul şi să suflăm asupra lui alean de lecuire". Bineînţeles că această generozitate verbală nu face decît să sporească vagul, nedefinitul. Bineînţeles că acest stil ornamentat nu transfigurează conţinutul piesei. Bineînţeles că această terminologie nu poate oferi lucrării ceea ce nu-i dăruieşte viziunea autorului. în schimb, toate acestea fac să circule pe scenă un ,,hallo'4'* straniu, iscat din răscolirea vocabularului gîndirist şi trezirea la viaţă a unor simboluri obscure. Şi astfel, lipsa de conţinut, simplismul interpretării mitului se drapează într-o frazeologie umflată cu rezonanţe mistice. Nimeni nu i-ar fi cerut vreodată autorului să denatureze legenda pentru a obţine cu orice preţ un înţeles „actual". Dar în ori ce caz, trebuie să respingem ceea ce e fu-muriu şi destrămat în actuala ei versiune. Drama Meşterului Manole rămîne în interpretarea Iui Laurenţiu Fulga, necunoscută sau cel puţin nerealizată. Punem eşecul pe seama concepţiei care prezidează lucrarea şi nici o clipă pe seama lui Laurenţiu Fulga, talent real, matur, de o mare putere expresivă, confirmat de mult în opere pe carele preţuim cu toţii. Asupra*, acestui talent nu dorim să cadă nici o întrebare şi nu vrem să aruncăm nici o-umbră. Totuşi, experienţa Iui Laurenţiu Fulga va fi, scriitorului însuşi, ca şi altor autori, utilă, atunci cînd vor porni în piesele lor de la mituri. Căci unde şi cum a greşit, dramaturgul, reiese limpede. In orice mit se pot descoperi valori pe care timpul le-a acoperit cu uitarea, se pot degaja înţelesuri pe care timpul le-a clarificat. Indepărt-înd ceea ce este vag şi abstract în aceste bătrîne edificii intelectuale, restituind faptelor consistenţa lor, morală şi socială, mitul devine transparent, iar conştiinţa asemănării unor împrejurări din trecut cu cele de astăzi se înfrăţeşte cu conştiinţa deosebirii lor. Dar tocmai pentru aceasta este nevoie de o bună cunoaştere a istoriei, de o interpretare a ei în spiritul concepţiilor înaintate, de fermitate ideologică. Printre scriitorii care au înţeles ce! mat bine cum trebuiesc preluate miturile, numele lui Bertolt Brecht ocupă un loc de' cinste. In dramele sale legendele, simbolurile, parabolele, reprezintă forul în care se desfăşoară o dezbatere pe temele actualităţii, arena în care se confruntă poziţiile diferitelor categorii sociale ale contemporaneităţii. In adevăr, piesele care pornesc de la miturile poporului pot fi un factor de clarificare a unor probleme acute.. Tenacitatea cu care scriitorul rezistă aparenţelor poetice şi pasiunea cu care se' adresează lucidităţii înglobînd în mod organic controversa străveche în sfera ideilor actuale, sînt însă premize obligatoria ale reuşitei. SALUT „LUCEAFĂRULUI" Ap ariţia Luceafărului, revistă bilunară a Uniunii Scriitorilor constituie un eveniment de seamă în viaţa noastră literară. Frontul nostru scriitoricesc cîştigă astfel o nouă tribună de luptă. Luceafărul se afirmă, încă de la întîiele rînduri, o revistă „a actualităţii, una dintre nenumăratele energii izvorîte din şi pentru construcţia socialistă" propunîndu-şi să contribuie la „creşterea limbii romîneşti şi-a patriei cinstire". înmănunchind condeie de prestigiu cărora li se alătură cei mai talentaţi dintre tineri, Luceafărul militează pentru promovarea unei literaturi partinice, literatura realismului socialist, singura capabilă să slujească sensurile majore ale epocii în care trăim. Avînd certitudinea că fără adeziunea cititorilor „scrisul alunecă definitiv in tristul domeniu al inutilităţii", Luceafărul se angajează, faţă de cititori, ca în paginile sale să oglindească năzuinţele şi forţele celor ce conduşi de partid, construiesc cu eroism socialismul. „Viaţa Romînească" salută răsăritul tînărului Luceafăr al presei noastre literare şi-i urează cel mai deplin succes. V. R. MISCELLANEA PENTRU COMEMORAREA LUI JEAN BART Acum un sfert de veac, pe aceeaşi vreme de primăvară cînd roadele se pregătesc să dea în pîrg, apărea o carte frumoasă tare, şi care şi ea era ca un apogeu de rod. Se chema „Europolis", şi autorul ei, era Jean Bart. Cîteva săptămîni mai tîrziu acest mare seriitor murea, dintr-o simplă neglijentă, aşa de frecventă la oamenii foarte sănătoşi care dispreţuiesc medicamentele şi sfaturile doctorilor. Murea în plină putere a creaţiei artistice. Jean Bart s-a întîlnit cu moartea tocmai în clipa cînd se credea mai ocolit de ea. Şi moartea nu i-a' dat nici măcar răgazul să se bucure pînă la sfîrşit de întreaga dragoste şi admiraţie a celora care, în ultimul timp, îl căutau cu sufletul deschis şi cu braţele întinse să-1 felicite pentru succesul ultimului său volum „Europolis". Jean Bart murea în cea mai frumoază zi de sărbătoare din calendarul activităţii sale. Marinarul scriitor murea ca amiralul Nelson după victoria de la Trafalgar. Jean Bart a fost un visător. Un visător care, ofiţer de Marină, a ajutat ca un frate pe răsculaţii crucişătorului Potemkin. Nădăjduiesc că cei doi fii ai lui, amîndoi marinari, vor scrie — şi au, printre manuscrisele lăsate de tatăl lor, însemnări destule ca să poată scrie — neobosita şi ingenioasa lui osteneală pentru ocrotirea Potemkinişti-lor. Deocamdată este impresionant de reamintit că conducătorul răsculaţilor, Matu-şenko, în semn de pioasă şi tovărăşească amintire pentru dragostea arătată de Jean Bart, i-a făcut un dar de preţ : i-a dăruit pecetea Crucişătorului. Aşa dar, un visător. Un visător tînărul ofiţer de Marină care — cum scrie edito-rialul-panegiric al redacţiei „Adevărul" — „ascundea în buzunarele uniformei militare broşurile socialiste ale lui Gherea şi Nădejde" şi care, mai tîrziu, „a avut misiunea înaltă de .a realiza cea ^dinţii organizare de asistenţă socială în Romînia". Visător? Desigur. Există visul laşului, visul celui ce evadează în lumi imaginare. Dar mai este şi un alt fel de a visa, o formă de visare întîlnită la toţi constructorii şi care e o condiţie necesară a însăşi acţiunii cînd acţiunea e vastă şi grea. Această visare este reculegere, cumpănire, chibzuinţă şi plănuire. Că era vorba de scris o carte în care sa fie concentrate şi organizate toate umanele sentimente ale poveştii •' sau că era vorba de întreprins o operă socială efectivă - „visătorul" Jean Bart petrecea desigur ceasuri întreg, cu gîndurile sale. Ne-o spune el însuşi în prefaţa cărţii : „Istoricul mişcărilor muncitoreşti din porturile Romîniei" : „Tn familia mea _ scrie el - am găsit o întreagă biblioteca de cărţi socialiste, rămasă de la un unchi al mamei, care învăţase la Paris Acum, cînd am trecut culmea şi încep sa cobor drumul vieţii, 'privind la anii dusi, simt în melancolia vîrstei şi un pic de orgoliu, clipe de intensă satisfacţie — căci'a crea rămîne suprema satisfacţie sufletească. Mă caut în urmă. Mă regăsesc departe. Mă judec fără părtinire, ca pe un alt om, un străin pe care-l văd agitîndu-se cu avîntul tinereţii, frămmtindu-şi mintea, modelînd planuri pentru o lume mai dreaptă, mai bună, cu 'credinţa MISCELLANEA 157 că ideile se pot preface în fapte. Cu ochii minţii de acum privesc în urmă şi mă întreb care era imboldul ce mă împingea pe atunci în lupta frămîntărilor sociale ? Era, desigur, la bază, sentimentul dreptăţii. Dar de unde energia, tndirjirea, persistenţa de a merge pînă. la capăt? Explicarea''!' Aveam în sînge, ca mulţi din generaţia mea, inoculat încă din şcoală, microbul epidemiei ce bîntuise în atmosfera generoasă a laşului de acum un secol. Socialismul romantic de pe acea vreme era un fel de religie nouă; neînţeleasă de generaţia de azi, al cărei crez este boxul şi mărcile de automobile". L-am cunoscut pe Jean Bart şi m-am împrietenit cu el în 1919, la Paris, unde eram student, iar el venise pentru chestiunea Dunării la Conferinţa Păcii. Mă cunoştea deja pentru că începusem să public articole în „Viaţa Romînească". Cînd ne-am revăzut la Bucureşti, Jean Bart, omul de 50 de ani care putea să-mi fie părinte, mi-a arătat o prietenie, o dragoste, o camaraderie care m-au mişcat adînc. Eram aproape un adolescent şi eram tulburat de elanul cu care acest om vîrstnic şi bogat în experienţe sufleteşti mă alesese pe mine şi pe alţi tineri ca pe cei mai buni prieteni ai lui. De cîte ori avea o zi liberă o petrecea cu noi. Şi acest om presupus taciturn era atunci de o vervă vulcanică. Ce 1-a putut împinge pe acest fiu al Iaşilor şi Burdujenilor, pe acest fiu de militar care a copilărit în ataraxia de „cetate moartă" a malurilor Bahluiului şi Cacainei, să aleagă calea mărilor nesfîrşite ? ,,Causa proxima" fusese voinţa generalului, a lui taică-său, de a-1 da la şcoala militară. Şi pe cellalt frate, ajuns el însuşi general, bătrînul voise să-1 facă ofiţer. Fusese contrariat că nu putuse realiza asta şi cu fiul său mai mic, Octav. Dar e deajuns să ni-1 amintim pe Octav Botez ca să ne dăm seama că era o imposibilitate a face să adopte cariera armelor pe un „visător" — veşnic distrat şi îngrozitor de timid — cum era Octav Botez. Viitorul Jean Bart trebui să se supună voinţei şi tradiţiei părinteşti. Dar, ajuns la faza cînd trebuia să-şi „aleagă arma", el optă pentru marină, cea mai „civilă" dintre ramurile de militărie şi (Loti şi Farrere erau la modă pe acea vreme) cea mai literară. Adolescentul care-şi umplea buzunarele cu broşuri marxiste avea, în chipul cel mai firesc, dorinţa să cunoască lumea. Jean Bart voia să cutreere lumea toată pentru a-şi verifica mai bine ideile despre fiinţa omenească. Dacă a dorit şi a iubit atît de tare modestul post de căpitan al portului Sulina, a fost pentru că acolo găsea, sub raportul naţionalităţilor, condensat ca într-o oglindă, întreg globul pămîntesc. Această sinteză geografică îl încînta pe Jean Bart şi-1 atrăgea spre acest portal înfrăţirii între popoare. Capiii şi soţia lui Jean Bart ştiu cuce entuziasm a acceptat el pe loc titlul de „Europolis" discutînd într-o seară, într-una din acele aşa de lungi şi plăcute seri pe care le petreceam împreună. Şi fiindcă a venit iarăşi vorba de aceste conversaţii pline de vervă ale pretinsului morocănos şi taciturn marinar scriitor, vreau să mai amintesc un fapt: Jean Bart nu spunea niciodată anecdote. In schimb, conversaţia lui era plină de povestiri, fapte întîmplate, evenimente trăite de el, felii de viaţă cărora apoi le comentam semnificaţia şi le savuram tîlcul social şi uman. I. D. S. MESAJUL FESTIVALULUI TEATRELOR DE PĂPUŞI Succesul de amploare mondială al Festivalului internaţional al teatrelor de păpuşi şi marionete ce s-a desfăşurat în capitala ţării noastre în cea de a doua jumătate a lunii mai — ne îndreptăţeşte să încercăm Să desprindem concluziile şi învăţămintele eforturilor depuse de către colectivele teatrale ce au participat la concurs. Care este — la 158 MISCELLANEA capătul a două săptămîni de spectacole, cite trei şi patru pe zi, şi după interesantele discuţiuni din cadrul congresului „Unima" *) — rezultatul acestora ? Este incontestabil că această manifestare a dovedit lumii întregi spre marea şi îndreptăţită noastră satisfacţie locul de seamă pe care-l ocupă teatrul de păpuşi din republica noastră populară în marele colectiv al păpuşarilor de pe întregul glob. într-adevăr, dacă pe plan internaţional era de la sine înţeles că se vor întîlni tendinţe şi forme de expresie variate, ceea ce. a uimit şi a stîrnit admiraţia unanimă a fost stilul original, încercările şi căutările creatoare, profilul artistic deosebit al fiecărei formaţii romîneşti. Tinerele noastre colective s-au afirmat prin concepţiile lor îndrăzneţe şi prin realizările lor valoroase, în plină evoluţie Confruntarea diferitelor opinii expuse prin referate şi luări de cuvînt ale unor personalităţi ca 'Serghei Obrazţov, prof. dr. Jan Malik, Jacques Chesnais, Mihail Korolev, Henryk Ryl, Harro Slegel ş.a. — cu prilejul discuţiunilor din congres, a confirmat în largă măsură încercările noastre de teoretizare, cărora bogăţia materialului ce ne-a stat la îndemînă prin diversitatea spectacolelor prezentate, le-a dat o convingătoare putere de exemplificare. Cum, şi cu ce s-au prezentat colectivele teatrelor de păpuşi şi care sînt formele proprii ce aparţin în exclusivitate artei păpuşereşti, de a crea frumosul acţionînd asupra simţirii şi raţiunii omeneşti prin simpla însufleţire a materiei inanimate ? Iată, de pildă, „Necazurile lui Guignol" în prezentarea teatrului „Lalka" din Varşovia, spectacol care îmbină în modul cel mai fericit elementele de expresie cu elementele scenice propriu-zise, împletind poetic ideea cu fantezia şi umorul, şi demonstrînd combativ solidaritatea oamenilor simpli în lupta împotriva nedreptăţii; păpuşarul Jean porneşte lupta sa cu singura armă de care dispune — păpuşa — ridicînd la rang de simbol însuşi rostul existenţei acestei arte! „Necazurile lui Guignol", în regla şi interpretarea lui Ian Wilkowsky, ne-a înfăţişat un spectacol care prelua şi punea în valoare într-o viziune curajoasă specificul tradiţional datorită căruia teatrul de păpuşi a putut înfrunta veacurile: simplitatea viguroasă şi colorată în formă şi conţinut, legătura cu sala şi antrenarea publicului în acţiune — pe baza unui text dramatic viu şi pasionant, poale cel mai bun dintre cele prezentate în cadrul festivalului. După cum spectacolul varşovian demonstrează, prin puterea sa de generalizare şi prin conţinutul său, forţa realistă a teatrului de păpuşi, — „Mîna cu cinci degete" prezentată de teatrul „Ţăndărică", în regia Margaretei Niculescu, confirmă o altă caracteristică a teatrului de păpuşi, şi anume posibilitatea de care dispune' teatrul de păpuşi de a crea — construindu-şi în forma plastică cea mai corespunzătoare — imaginea perfectă, tipică, a personajului ideal. Tot „Mîna cu cinci degete" a demonstrat cu prisosinţă acele posibilităţi ale păpuşii, care — nefilnd legată de nici o lege anatomică — poate să execute nenumărate mişcări irealizabile de actorul-om. Astfel, ingenua acestei parodii poliţiste „plînge" cu lacrimi ce-i ţîşnesc ca din două fîntîni; detectivul se aşterne în chip de punte, lunglndu-se de-a curmezişul unei prăpăstii, pentru ca să poată trece un automobil peste corpul său; unul din eroi, închis într-un butoi cu băutură, îşi desface capul de pe trunchi şi şi-l deşartă de vin; un altul îşi lungeşte mîna; alţii plutesc în aer, ş.a.m.d. Aceleaşi mijloace au fost folosite cu succes şi de către ansamblul de marionete „The Hogarth Puppets", de astă dată în cîteva numere de estradă, ca de ex. clovnul care — după un număr de acrobaţie — „se fărîmlţează" la vedere, fiecare parte a corpului său transfoi mîndu-se în cîte o mică arătare omenească, astfel încît din trupul clovnului-aerob at nu mai rămîne, la sfîrşitul demonstraţiei, decît o droaie de pitici *) „Union internaţionale des marionettes". MISCELLANEA 159 jucăuşi. Şi cine nu-şi aduce aminte de faimoasa „soprană de coloratură" care-şi lungeşte altul pe măsură ce ajunge la un registru mai înalt ? Cel mai discutat a fost — fără îndoială — spectacolul dat de Jves Jolly ; spectacol a cărui fantezie şi originalitate şi ale cărui mijloace de expresie de o rară simplitate dar de un adine înţeles uman a făcut dovada elocventă a puterii de sugestie de .care dispune teatrul de păpuşi. Stimulînd imaginaţia spectatorului, acesta se vede transformat prin forţa miraculoasă a păpuşii într-un participant activ, într-un co-creator al .spectacolului. Nici n-ar putea fi altfel închipuită viaţa şi individualitatea unor simple umbrele — înflorate sau neînflorate, cu minere de diferite dimensiuni şi de culori variate — jucînd o mică comedie cu substrat amoros, dacă nu s-ar recunoaşte, fără nici un echivoc, personajele reprezentate şi conflictele lor „omeneşti". Nu mai puţin interesante şi la fel de sugestive, au fost „siluetele decupate" din „Tragedia hîrtiei" în •care a fost suficientă prezenţa pe scenă a personajului principal — o apariţie total imobilă, simbolizînd nevinovăţia în mijlocul primejdiilor ce-o pîndesc — pentru ca să ni se transmită emoţia acţiunii scenice prin intermediul unor elemente-sinteză de formă, suloare şi trăire artistică. Este interesant de Subliniat faptul că deşi opiniile privitoare la conţinutul acestei scenete au fost din 'cele mai variate — toată lumea a fost de acord că ea ne arăta un moment in care Ideea binelui, ori a frumosului, ori a purităţii, a fost primejduită de forţele negative... Tot astfel, ambianţa şi vietăţile mării ne sînt sugerate prin jocul expresiv al mîlnilor înmănuşate. Iar dacă în mica scenă a bîlciului — caleidoscop al jocurilor de artificii, cu maşini ce se ciocnesc şi cu scrînciobul în mişcar'ea-i de rotire — ne-au fost arătate mai mult efecte de ordin vizual prin ingenioase dozări ■de culori şi lumini — nu cu ajutorul reflectoarelor, ci prin diversitatea culorilor mîinilor înmănuşate, — în „idila" ce se petrece la marginea unei ape, idila unei tinere perechi de mîini, ni se transmit sentimentele şi reacţiile cuplului de îndrăgostiţi stînjeniţi de propria lor nuditate... Un alt exemplu de felul cum se exercită puterea de sugestie a .păpuşii — de astă dată pe un plan cu totul deosebit, datorită atît faptului că este vorba de păpuşi pe sfori, cît şi împrejurării că artistul se prezintă în faţa publicului nemai-ţăcînd un secret din arta sa, întreg procesul tehnic al mînuirii, deobicei ascuns după .paravane, desfăşurîndu-se sub ochii spectatorilor: Albrecht Roser şi partenera sa d-na Dassel, apar pe o mică estradă, însufleţind marionetele cu o virtuozitate, cu o căldură şi cu un umor atît de impresionate, încît spectatorul — acceptînd involuntar convenţionalismul teatrului de păpuşi — primeşte prezenţa marionetei ca pe a unei fiinţe vii şi independente," nemaivăzînd nici firele şi nici pe artistul-om ce le mînuieşte. Clovnul Gustav, unul din cele mai spirituale personaje ale festivalului, nu rosteşte nici un .cuvînt, dar fiecare detaliu din comportarea sa e mai grăitor decît o întreagă frază... El se înţelege „din ochi" — cu toate că-s pictaţi şi lipsiţi de mişcare — cu fiecare din spectatorii din sală; o frîntură de gest, un tic sau o „privire" îi sînt suficiente ca să ne indice că e de acord ori în dezacord cu cel ce-l animează, mînuindu-l. Dar „Bunica", din acelaşi recital, — bătrînica aşezată comod într-un fotoliu, tri-■cotînd, Scoţînd rar şi rar cîte o exclamaţie aproape monosilabică, izbutind să ţină încordată timp de cîteva minute atenţia întregii mase de spectatori cu umorul ei sec, fără ca în fond să spună ceva, polarizînd simpatiile tuturor — n-a fost oare cel mai savuros •compar prezentat în cadrul festivalului ? Ca. şi la japonezul Taiji Kavajira — ce apărea într-un văl negru: avînd fixate picioarele păpuşii de propriile-i picioare, minuindu-şi într-un mod cu totul original păpuşa de mărimea jumătăţii corpului omenesc — se poate constata fenomenul convenţiei acceptate în ciuda prezenţei permanente a artistului minui-tor: păpuşa gîndeşte, aude, vorbeşte şi acţionează, făcîndu-ne să credem în propriile ei simţuri, pe care de fapt nu te are decît „prin impulsul creator" şi prin trăirea artistică a mînuitorului. 160 MISCELLANEA Aceeaşi legătură caldă între elementul real - omul „■ rai - am întîlnit-o in armonia dintre Guignol s j WllZ h~~ '1 el fon^onal ~ Păpuşa tre măgăruşul Muffin şi Jan Bussell^Ua) fZ^', p ^ tnfele'ere (R.P.C.) - acesta din urmă prezentindu-T^'clovn muia.t ?' tete - şi mai ales la Serghei Obraztov în !, / 7 , ' £ ° rema™bilă virtuozi- tecului de leagăn". Toatf aclsT^l^ ^ portanta definirii secretului vieţii de mra h; Ula'eptaţesc subliniem încă odată im-tre mstrumint (păpuşii^[ P™ '^'^ * *r«tf ffl povestea populă cZv^ToT iTar ' "f^' ° « expresia caricaturală în formă maniei H ^ 7™^ d° SHHsUce teatrului „Groteska" din Cracovia de let T de C°leCtivul Păpuşile cu un profund înZJr 7 maghlară a arului din Oradea, - de (Teatrul din uJZfft cava), de interpretarea poetică a figurilor decupate dl ir 7 * Mos' mîinilor ca esenţă de expresie a ui Yves Io, ?l de ori&inala ^Mizare a băf a lui Andre Talion CoJjZieZ ^Tr?' V°U nalvă a "PăPustl Pe Plastică, n-a pus accZ^Z^ ZeZ^X^ ^ ^ ^ Andre Tahon s-a prezentat eu un spectacol 777 /' pe ace'fl ° "U?cării: colţuri ale lumii, legate de c^ff^^ZLu^l^'™ ^ verva şi pe ritm în interpretare - răuiînA lermeca™i ului Papotin, punînd preţ pe * atunci fermente de emo^etldincotl ceeaZT^L^^ ^ " ăevin concretizarea unor idei înaintate, în slujba n^s^glelTT^ Ei devine absolut IZolrcZeTT 7777dW'°m ?' °ricărei mecanizări excesive. Dar poate fi J r^.^ ^ naturalismului Sau a formalismului ~ atunci LdepTs^ mtMle Căratului artist să transmită idei 7^ nft ™ o ^ puter< de sM- reuşind festivalul ■ f 6aSCa em°ttL POate ™ t0Cmai ^'-aceasta consta mesajul R.G.S. „REVELAŢII" SAU „ILUMINĂRI"? MISCELLANEA 161 coarde intitulat: „Revelaţii". După cum se precizează în program — muzică pe poemele lui Arthur Rimbaud „Les illuminations". Nu mai este necesar să elogiem binecunoscuta calitate a liedurilor lui Benjamin Britten, lirismul lor delicat, tonalităţile contrastante amintind celebra „Baladă". Deşi programatic, lucrarea se găseşte sub influenţa grupului celor şase şl în special a lui Darius Milhaud, provenind dintr-o epocă în care Britten era preocupat de a da echivalentul muzical al poemelor de tip simbolist sau post-simbolist uşor miiologizante, liedurile sale aduc un ritm nou, un acompaniament diferit, un caracter dur, bărbătesc, străine de atmosfera edulcorată, de muzicalitatea vagă, nehotărîtă a poemelor simboliste şl se apropie mal direct de poezia viguroasă engleză a sec. XVII-lea, devin sarcastice, satirice. Este semnificativ că din textul lui Rimbaud, Britten a ales acele poeme care vorbesc despre lumea interlopă, despre domnia de o zi a unor regi de carnaval, motto-ul întregii lucrări, un motto de fanfară fiind celebru: „Eu singur am cheia acestei parade imaginare". Ceea ce vrem să subliniem în nota de faţă este faptul că ciclul nu reprezintă propriuzis o transpunere pe muzică a poemelor Iul Rimbaud, aşa cum declară programul. Poemele lui Rimbaud sînt de fapt în proză, şi aici este vorba de o transcripţie în versuri albe a ciclului iluminărilor efectuată de poetul englez Louis Mac Neice (nu „Nolce" cum scrie în program). Şi în franceză există „Les revelations", însă Rimbaud a ales tocmai acel titlu care indică caracterul de viziuni poetice, adică „les illuminations". Deci cei care au tradus prin „Revelaţii" ciclul de lieduri pe muzica ciclului de poeme de Arthur Rimbaud au făcut o dublă greşeală; căci ciclul de poeme, aşa cum apare în textul mu-, zical nu este al lui Arthur Rimbaud ci al lui Louis Mac Neice şi în al doilea rînd ciclul Iul Rimbaud nu se numeşte „Revelaţii" ci „Iluminări". In categoria afirmaţiilor superficiale care abundă în programele concertelor simfonice trebuie menţionată şi următoarea idee: că „în opera lui Britten apar aspecte noi ca o consecinţă a influenţei unor scriitori progresişti preocupaţi de probleme sociale : Auden, Mac Neice, Day Lewis şi Isherwood." E greu de acceptat ideea că cei citaţi sînt „scriitori progresişti", chiar dacă s-au dovedit preocupaţi de probleme sociale. H. B. PRIN CE S-AU FĂCUT CUNOSCUŢI? Robert Ernest Sherwood s-a făcut cunoscut prin cîteva piese de teatru ca : „Plăcerea nebunilor", „Acropole", „Drumul spre Roma" şi printr-o intensă campanie publicistică antinazistă dusă în preajma celui de-al doilea război mondial", etc. (Programul de Radio 15 mai). Acesta este portretul prin care regizorul adaptării radiofonice a piesei „Pădurea împietrită", prezintă personalitatea autorului (In acelaşi spirit continuă toată prezentarea). Portret care ne iasă perplecşi, atît este de unilateral. Acesta să fie oare Robert Sherwood, vînătorul de vrăjitoare de după război, redactorul şi organizatorul faimosului număr al răposatei reviste americane „Colliers" consacrat dezlănţuirii celui de al treilea război mondial ? Robert Sherwood, care ne arăta pe larg, întovărăşit de o pleiadă întreagă de desenatori ide Science-Fiction cum va fi atomizată Europa, nimicită Moscova, şi instalat guvernămîntul militar american ? (Lucrurile se petreceau, vezi bine, înainte ca Pentagonul să fie convins definitiv şi iremediabil că perspectiva este posibilă şi în sens invers — era epoca marilor iluzii deşarte cînd Atlanticul părea să fie o barieră de netrecut). Numărul din „Colliers" regizat de R. E. Sherwood care descria cu sînge rece anihilarea civilizaţiei, a constituit punctul culminant al „războiului rece" şi i-a asigurat autorului dramatic vîndut dolarilor o faimă tot atît de mare, însă ceva mai tristă decît 11 — V. Romînească nr. 6 162 MISCELLANEA „Plăcerea nebunilor", „Drumul spre Roma" sau „intensa activitate publicistică" dinaintea primului război mondial. Desigur, cele spuse mai sus nu impietează asupra valorii piesei „Pădurea împietrită", piesă care marchează un moment semnificativ în starea de spirit a acelor intelectuali americani care, formaţi sub influenţa ideilor progresiste, nu au putut însă ulterior să reziste presiunii mac-carthyste (Elia Kazan, Edward Dmytrik, Sherwood), devenind din propagatori ai ideilor antifasciste, spioni ai Biroului Internaţional de Investigaţie. Tocmai de aceea, prezentarea unor opere din activitatea antebelică a unor asemenea oameni de litere, nu poate să treacă complect sub tăcere schimbarea la faţă a autorilor lor şi nu este permis „Programului de radio" să încheie o coloană „progresistului" Robert Sherwood, fără a anunţa că astăzi omul nu mai este nici literat şi nici progresist. H. B. TEHNICA TRAVESTIULUI Trăsătura comună a realizatorilor filmului „Marty" pare să fie delicata pudoare care-i determină să îmbrace un adevăr dramatic, esenţial şi general valabil, în hainele puţin ridicole ale unei banale istorioare de amor, cu un măcelar urît şi o fată care se crede bătrînă, cu soacre, saloane de dans şl puşlamale. „Marty" ar putea fi considerat povestea banală a unui început de idilă. O fată şi un băiat se întîlnesc la un bal de periferie, se plimbă o noapte împreună, se sărută, apoi îşi dau o întîlnire. La prima vedere un material banal, al cărui efect emoţional s-a tocit prin supra-licitare. Atrage totuşi atenţia o ciudăţenie: de-a lungul întregii pelicule nu se rosteşte nici măcar un cuvînt de dragoste. După o analiză mai atentă ajungi surprins la concluzia că cei doi eroi nu-şi fac declaraţii nu dintr-o firească rezervă, ci pur şi simplu pentru că nu e cazul: ceea ce îi leagă după cîteva ore petrecute împreună, nu este în nici un caz o pasiune incipientă. Simt nevoia să mai argumentez cu unele exemple această afirmaţie care ar putea părea paradoxală. La capătul cîtorva efuziuni verbale, de o excepţională forţă artistică, pe care un spectator de bună credinţă le-ar putea interpreta ca manifestări ale simpatiei ce se naşte, Marty îi sugerează nepăsător proaspetei lui cunoştinţe să-i telefoneze dacă o să se simtă prea singură în suburbia unde i s-a oferit direcţia unei şcoli. Cu această unică replică, se prăbuşeşte dintr-odată senzaţia de legătură trainică pe care ne-au creat-o încetul cu încetul scenele anterioare, întîlnirea celor doi recăpătîndu-şi dimensiunile reale: un hazard care a întretăiat pentru cîteva ore existenţa a doi oameni singuri. Alt exemplu. Nişte prieteni întîlniţi întîmplător îl cheamă pe Marty să-şi petreacă noaptea cu ei. El ii refuză cu regret, arătînd cu oarecare neplăcere spre Clara : „S-a. mai descotorosit azi unul de ea". Nu atitudinea în sine i se pare deci reprobabilă, ci repetarea ei. încă un exemplu. într-un moment de tensiune, după ce Clara speriată şi jignită îl îndepărtează pe Marty care a încercat s-o sărute, acesta, vrînd să-şi dovedească seriozitatea, îşi începe fraza cu observaţia: „Sînt destul de matur ca să-mi dau seama ce fac" (din păcate citez aproximativ). Acelaşi spectator neavizat aşteaptă, după o asemenea introducere, dacă nu o cerere în căsătorie în toată regula, cel puţin schiţa, sumară a unei declaraţii. Dar Marty continuă: „Vine revelionul. Alţii trebuie să-mi aranjeze programul. întotdeauna alţii mi-au. făcut mie programul!'. Marty şi-a invocat maturitatea doar ca săi propună Clarei să-şl petreacă revelionul împreună. Un ultim exemplu : la reacţia maică-sl care, speriată de perspectiva apropiată a înstrăinării fiului ei, îi reproşează că nu şi-a căutat o italiancă, Marty se grăbeşte să afirme liniştitor : „N-o cunosc pe Clara decît de ieri seară. Poate n-am 's-o mai văd niciodată". MISCELLANEA 163 Lista aceasta s-ar putea prelungi cu alte citate din excepţionalul dialog al lui Paddy Chaevski. Toate ar pleda în acelaşi sens : bruscheţea apropierii dintre cei doi eroi se dator este nu poeticului şi obişnutului coup de îoudrect spaimei comune în faţa unui mod de viaţă crud, superficial şi iresponsabil. Sentiment inconştient, el nu-i face pe .cei care-l încearcă lucid receptivi la drama semenului, ceea ce explică fragilitatea extremă a legăturii ce-i uneşte. Dintr-o perspectivă sumară, „Marty" este un film despre un flăcău tomnatec şi arit. Ernest Morgnine face sensibil universul chinuit al omului cumsecade care crede ,că-şi datorează nefericirea fizicului puţin atrăgător. In realitate, prietenii lui Marty, unii ■dintre ei generos înzestraţi de natură, duc aceeaşi viaţă de aventuri duminicale întîm-plătoare şi neangajante, în care esenţialul este să petreci. Numai că, spre deosebire de Marty, acestor fideli admiratori ai tui Mickey Spillane, geniul romanului dedectlv de duzină, o asemenea existenţă li. se pare mulţumitoare. Nereuşind să se obiectiveze, Marty pune pe socoteala urîţeniei incapacitatea sa de a renunţa la. aspiraţiile către un cămin bazat pe înţelegere şi respect. Este o dramă a neadaptării la mentalitatea unei societăţi care pe plan etic nu mai oferă membrilor săi nimic în afara unei jalnice morale mercantile (vezi atitudinea însoţitorului întîmplător al Clarei care, hotărît s-o părăsească în mijlocul balului, consideră totuşi necesar să plătească unui oarecare cinci dolari ca s-o conducă acasă). Chiar dacă motivaţia rămîne individuală şi nu riguros axată pe problematica socială, avem totuşi de-a face cu o tendinţă amorfă spre solidaritatea umană. O altă trăsătură care surprinde la acest film este ostentaţia cu care se pedalează pe caz. Fata e şl ea urîţlcă şi destul de în vîrstă. Profesoară de chimie, conştientă de superioritatea ei intelectuală (în cafenea ea îl compară pe Marty cu elevii săi), din disperare e gata totuşi să accepte avansurile unui curtezan a cărui conversaţie se limitează la eternele amintiri din armată ale insului mediocru. Dar tocmai datorită infir-mit aţii psihice, care-i dezarmează, le toceşte suspiciunea şi rezerva faţă de aproape, cei doi eroi se dezvăluie unul altuia total, nefalsificat, şi ajung să-şi descopere reciproc fondul real de umanitate. Astfel insistenţa cu care nl se proclamă unicitatea întîmplărll .devine travestiul de o maximă pregnanţă artistică sub care creatorii filmului ascund calda lor pledoarie pentru comunicare, pentru ceea ce Antoine de Saint-Exupery numea tenter de se rejoindre. (tentativa, de a se ajunge) Din această perspectivă „Marty" nu ni se pare istoria unei iubiri, ci. aceea a modulul de a se ajunge a doi oameni, împotriva concepţiilor sclerozate, cîieodată rău-voitoare, altădată doar ipocrite, ale celor din jur. Pe aceeaşi linie se înscrie banalul incident dintre cei doi tineri căsătoriţi, veri ai eroului, şi mătuşa .acestuia. Soacra, clasică e aici o femeie bătrînâ, obsedată de teama singurătăţii, care nu doreşte decît să fie utilă copiilor ei, dar nu reuşeşte pentru că aceştia au ajuns S-o .considere de prisos. Este schiţată în acest episod lateral, cu un humor nu lipsit de tandreţe, o altă mică dramă a neînţelegerii. Convingerea creatorilor că singurătatea este boala cea mai gravă de care suferă, .chiar dacă inconştient, individul în societatea capitalistă contemporană, ne apare cu .atît mai întemeiată cu cît ea este demonstrată la. nivelul omului comun. Ca şi in „'Strada Mare", în „Marty" grupul de prieteni reprezentînd opinia publică, societatea, constituie un personaj aparte, cu reacţii-bloc, avînd o mare înrîurire asupra destinului eroilor principali. In „Strada Mare" grupul, pe care Bardem n-a simţit nevoia să-l justifice altfel decît prin plictiseala, care macerează întregul orăşel, determină acţiunea conştlent-negatlv ceea ce, chiar dacă dă dramei un caracter exterior, construit, accentuiază nota de critică socială. In „Marty" nu se apelează la nici un factor din afară. Drama este conţinută în psihologia personajelor, ea aşteaptă doar pretextul pentru a trece de la o stare latentă la una de criză. Prietenii, intervin fără scop pe lîngă Marty, mai mult în virtutea mecanismului de grup ameninţat să-şi piardă un 11* 164 MISCELLANEA membru, decit din rea-voinţă. Angle, unul din ei, pare chiar alter-egoul eroul principal, iar reluarea în final de către acesta a întrebării carej-a fost adresată în prima scenă: „Dar tu cînd te însori, Angle? La vîrstă ta e o ruşine să nu fi însurat!" nu face decît să sublinieze similitudinea cazurilor. Realizatorii filmului „Marty" nu condamnă Indivizii ci mentalitatea socială. De aici simpatia cu care-şi profilează eroii; aerul de cum-Secădenie al acestora. Happy-end-ul nu este artificial tocmai pentru că „Marty", spre deosebire de „Strada Mare" care exclude soluţia menţinîndu-se doar pe o poziţie protestatară, promovează încrederea în om şi în posibilităţile sale de a obţine fericirea. Delbert Mann consideră că pentru a sugera spectatorului adevărul ideilor sale, este suficient să reconstituie realitatea, nu trebuie s-o şl interpreteze în sensul în care o face Bardem, adică urmărind o viziune proprie, subiecilvlzată pînă şi plastic prin imagine şi montaj. Investigaţia cuminte, despersonalizată a obiectivului, întăreşte senzaţia de autentic, de cotidian, astfel încît prin „Marty" ne vorbeşte nu un regizor genial, ci viaţa însăşi pe care o credităm mult mai uşor. Prin încrederea sa tonică în umanitatea simplă, prin obiectivitatea şi simplitatea care investighează universul eroilor săi, prin sobrietatea cu care-şi exprimă sentimentele, „Marty" se plasează la. nivelul celor mai bune producţii neorealiste, dovedind încă odată că neo-realismul este mai mult decît o şcoală cinematografică naţională, este, în lumea capitalistă, expresia artistică a acelui om obişnuit al secolului XX, care-şi mai caută, încă soluţii de existenţă. I. M. CÎND LIPSEŞTE PRICEPEREA ŞI BUNUL GUST... * A apărut nu de mult o broşură intitulată „Carnetul femeii", care se remarcă printr-o uluitoare lipsă de pricepere şi de bun gust, vizibilă de la coperta searbădă, inexpresivă, pînă la sumarul mai mult decît amestecat, ori la redactarea propriu zisă a materialului. Dar să le luăm pe rînd. Răsfoind primele pagini ale acestui „carnet" ai impresia că ţii în mînă un manual de istorie : se pot citi aici o serie de scurte biografii ale unor femei luptătoare, de la Ana Ipătescu pînă la ale unor medici iluştri din ţara noastră : Ştefan Stîncă, Const. I. Parhon, Maria Cutzarida, etc. Dar ciudăţeniile de-abia încep. Pe pagina imediat următoare ultimei biografii a primei femei medic din ţara noastră sînt tipărite două... poezii: „Cîntecul femeii" de Cicerone Theodorescu — şi un fragment din „Cîntec de leagăn" de Dan Deşliu, urmate de sfaturi pentru gravide, sfaturi cosmetice, gospodăreşti („Cum să stîrpim şobolanii", „Despre alimentaţie", „Cura de struguri"), din nou biografii, din nou o poezie,, iarăşi sfaturi, etc... Dacă alcătuitorii acestei broşuri ar fi intenţionat într-adevăr să ofere pur şi simplu răspunsul la multe din „întrebările pe care (femeile — n.n.) poate şi le pun şi pe care nu le pot desluşi singure", aşa'cum se precizează în „Cuvîntul înainte", s-ar fi mulţumit doar să indice în mod sobru sfaturile. în acest caz nu s-ar fi putut ajunge la un amalgam penibil de poezie şi sfaturi pentru „stîrpirea şobolanilor", „cronologia erupţiei dinţilor permanenţi" şi biografiilor unor oameni de seamă ca Pasteur sau Robert Koch, etc. Absenţa bunului gust şi a măsurii se vădeşte şi în modul cum sînt redactate unele materiale. Iată cîteva mostre: „Ana Ipătescu — minunată figură revoluţionară — o persoană de statură înaltă, impunătoare, cu faţa palidă, ochii sclipitori şi plete în vînt, cum o descrie o foaie vieneză din acea vreme — a rămas vie în amintirea poporului nostru," etc. — (din prezentarea MISCELLANEA 165 Anei Ipătesou). La pagina 41, unde se dau sfaturi viitoarelor mame, în loc să se spună simplu, ceea ce trebuie spus. iată ce debitează autorul anonim cu pretinse veleităţi de scriitor : „Cind un sculptor de talent vrea să lase omenirii o statuie care să străbată veacurile, care să păstreze strălucirea şi frumuseţea, îşi alege marmora, nu argila (!) Tot astfel şi mama care are faţă de copilul ei, faţă de societate şi chiar faţă de propria fericire datoria de a aduce pe lume un om sănătos, trebuie să pună la temelia noii vieţi un material de cea mal bună calitate (?), cu atît mal mult cu cît materialul din care e plămădit copilul e însăşi femeia!" Iată alte asemenea încercări de literaturizare a unor sfaturi medicale : „Frunzele copacilor se desprind una cîte una. Dimineţile şi serile sînt reci. Cind şi cînd plouă şi ceaţa se anină pe crengi (?). £ toamnă. Frigul şi umezeala pot aduce multe boli: gripa, bronhopneumonia, scarlatina, pojarul," etc... Sau : Ninge. Un covor alb s-a aşternut pe pămînt, pe case... A venit iarna. — Nu ţineţi copiii în casă!" etc. Ii asigurăm pe cititori că mai pot găsi încă multe asemenea modele, căci în această privinţă „Carnetul femeii" este inepuizabil... E. A. ANTECEDENTE... Numele lui Teodor Mazilu este citat, potrivit cu vîrsta sa, în şirul tinerilor scriitori. Autorul „Galeriei palavragiilor" s-a impus foarte curînd după ce a debutat cu prima lui carte. Faptul că este de-acum posesorul unui premiu care i-a adus recunoaşterea publică a talentului şi răsplata pentru o activitate merituoasă, nu-l scoate din rîndurile celei mai recente generaţii de creatori. Cu atît mai interesant poate să apară pentru cititorii lui Teodor Mazilu faptul că el nu mai este un scriitor tinăr. Antecedentele activităţii sale pe tărîmurile scrisului se prelungesc destul de mult în timp.''A fost o plăcută surpriză să-l descoperim, probabil la primele manifestări publiciste, prezent încă în presa anului 1945. „Rominia Liberă", din 16 febr. al acelui an, publica la rubrica- „Colţul elevilor" un apel, pe cît de inimos pe atît de timid în formulările împrumutate din limbajul gazetăresc curent, sub semnătura elevului de clasa a IV-, Mazilu T. Teodor. Cind îşi va fi văzut tipărit la gazetă numele aşa cum era obişnuit să-l ştie înscris doar în filele catalogului, elevul de atunci trebuie să fi trăit iniţia sa revelaţie. Apelul — intitulat patetic „Să mergem la răniţi" ! — îndemna să fie urmată iniţiativa Apărării Patriotice de a veni în sprijinul ostaşilor răniţi pe frontul anti-hitlerist. „Ei îşi dau pentru ţară şi libertate lucrul cel mai de preţ : viaţa. Alţii îşi dau mîinile, picioarele, ochii sfîrtecaţi de obuzele duşmanilor. Pe aceşti invalizi noi trebuie să-i ajutăm din răsputeri, fiecare cum poate spre a le îndulci viaţa". Nu trece mult şi întîite impulsuri ale vocaţiei sale se manifestă, cu destulă pregnanţă şi varietate, dacă ţinem seama de vîrsta autorului. După ce, aproape concomitent cu apelul din „Rominia liberă", îl găsim pe Teodor Mazilu comentat lai poşta redacţiei din „Scînteia Tineretului" unde trimisese versuri numai promiţătoare, spre finele anului 1945 şi la începutul lui 1946 semnătura sa apare frecvent în paginile „Scînteii Tineretului". Intr-o „Corespondenţă" a numărului din 25 dec. al ziarului, redacţia îl adresa acest mesaj pedagogic : „Dacă scrii prea mult nu-ţi mai rămîne timp pentru citit". Se vede însă că Mazilu n-avea timp să nu scrie, asaltînd redacţia pe diferite căi. Trimitea reportaje (unul se intitula „Prin internatele liceelor din Capitală", altul „Micile tragedii ale sfîrşi-iului de an") care se publicau, uneori, vis-ă-vis de ale lui Al. Mirodan; caricaturi nostime în ciuda desenului nesigur, cu poante de un humor sec, tipic şcolăresc (una dintre le- 166 MISCELLANEA gende: „Dle. Profesor, dacă cu răbdarea se trece marea, de ce s-au mai inventat vapoarele ?", alta : „Tată, am luat 8 la romînă şl la istorie! — Cum aşa ? — Zău, am 4 la romînă şi 4 la istorie") şi mici schiţe umoristice, care prefigurează destul de bine-portretele satirice de astăzi. Se produce în cursul acestei abundente prezenţe şi întîiul semn de emancipare : apare iscălitura Teodor Mazilu. Ba, la un moment dat, cine ştie ce incertitudini privind notorietatea numelui îi vor fi dictat să apeleze la adaosul Mureşanu, sperînd într-un spor de originalitate. Nehotărît, îl întîlnim alternînd între Mazilu T. Teodor — Mureşanu şl Teodor Mureşanu. „Originalităţile" acestea s-au pierdut pe drum. Dar au rămas, din febra acelor începuturi, mărturiile unei chemări adevărate către chinurile şi bucuriile scrisului. G. O. M. B. C. AGONIZEAZĂ I M. B. C. nu reprezintă decît iniţialele colecţiei de studii şi eseuri literare „Mica Bibliotecă Critică". Dacă s-ar fi publicat un catalog al acestei colecţii, de la apariţie şi pînă astăzi, s-ar fi văzut că aproape toţi criticii activi figurează cu cîte un titlu şi, uneori, două — de la S. Iosifescu, D. Micu şi pînă la D. Solomon, cel mai recent publicat. Pentru tinerii critici, colecţia a fost un impuls, oferind posibilităţi de afirmare multora dintre ei. Pentru critică, în general, a fost de bun augur, căci aici s-au tipărit cu operativitate studii axate pe probleme de cea mai stringentă actualitate privind literatura noastră contemporană. Regularitatea cu care colecţia lansa, la un moment dat, noi apariţii era întru totul justificată. In schimb, evoluţia colecţiei din ultimul an lasă mult de dorit. Aproape totala dispariţie a lucrărilor originale echivalează cu desfiinţarea colecţiei. Traducerile care apar de la o vreme sub egida „Micii Bibliotecii Critice" nu pot ascunde treptat» anemie. Soluţiile improvizate sînt prea vizibile. Editura izbutise să asigure periodicitatea acestei colecţii extrem de folositoare pentru orientarea publicului larg de cititori şi pare inexplicabil pentru ce a renunţat la ceea ce constituia cîndva un merit în activitatea sa. Nu e mai puţin adevărat că în momentul de faţă „Mica Bibliotecă Critică" agonizează, probabil şi în urma unei anumite atitudini ce se conturează tot mai insistent printre critici. Pare-se că printre unii critici s-a acreditat definitiv părerea că un volum reprezentativ trebuie să numere obligatoriu cîteva sute de pagini. Masivitatea opului este confundată cu densitatea ideilor. Un critic ca Ibrăileanu scotea o plachetă, fără să-şi facă din asta probleme. Prestigiul său nu era periclitat. Broşura „După război", este doar unul dintre cele cîteva exemple concludente ce s-ar putea cita. Uneori, studii substanţiale, contribuţii la interpretarea unor probleme, de care şi astăzi sîntem îndreptăţiţi să ţinem seama, le găsim în asemenea broşuri. Astăzi, se întîmpîă un fenomen simptomatic. Unii critici privesc volumul de dimensiuni reduse ca pe ceva trecător : publică în „Mica Bibliotecă Critică" cîte un studiu cu sentimentul că l-au publicat într-o revistă (deşi iniţial au trecut şi prin această fază). Imediat ce se iveşte prilejul de a alcătui un volum amplu, „impunător", studiul respectiv este mutat cu grabă sub noile coperţi, alături de prefeţe publicate şi ele în alte volume sau de articole apărute'în colecţii de popularizare. Nu discutăm aici preţul cu care se obţine o asemenea amploare, trecîndu-se chiar peste faptul că cititorul este indus în eroare, oferin-du-i-se sub aparenţa ineditului, lucrări pe care le cunoaşte din volume anterioare. Ce reţinem deocamdată este consecinţa acestor proceduri: „Mica Bibliotecă Critică" iese discreditată în ochii cititorilor şi pe bună dreptate, de vreme ce criticii înşişi o de-preciază. MISCELLANEA 167 Teama că lucrările apărute în M.B.C. nu s-ar bucura de aprecierea cuvenită este neîntemeiată. Chiar fără a mai fi reluate în volume ulterioare, studii cum sînt cele ale lui Ov. S. Crohmălniceanu : „Liviu Rebreanu" şi „Despre originalitate" sau „Poezia Măriei Banuş" de Dumitru Micu, astăzi epuizate, au stîrnit imediat interesul cel mai larg şi continuă să fie cercetate cu aceeaşi asiduitate. Sînt studii care alcătuiesc de acum o tradiţie a „Micii Biblioteci Critice". Preţuind această tradiţie, nu putem rămîne indiferenţi la semnele tot mai vădite de agonie a colecţiei. G. Ş. DIN NOU PROBLEMA TINERETULUI în ultimul timp, opinia publică din ţările occidentale şi înseşi clasele conducătoare par sincer alarmate de creşterea, în proporţii ne mai auzite, a delicventei juvenile. Presa se face ecoul lor, publlcînd cifre statistice îngrijorătoare, organizînd anchete în rîndurile sociologilor, economiştilor, pedagogilor şi părinţilor, sistematizînd răspunsurile, propu-nînd soluţii. Unde se află cauzele acestei situaţii, pe care nimeni nu trebuie, nimeni nu poate s-o ignoreze ? Răspunsurile stereotipe: „tineretul trece printr-o criză", „există un rău al secolului al XX-lea", „ne aflăm în faţa unui conflict între generaţii", „spleen-ul e vinovatul", nu mai satisfac pe nimeni. Departe de a putea sugera o soluţie, acestea nu fac decît să confirme ideea că nicicînd neliniştea tn faţa viitorului, dificultăţile prezentului şi incertitudinea zilei de mîine n-au fost mai mari pentru tineri şi că avînd de ales între agresivitate şi disperare, aceştia recurg la acte de violenţă pentru a-şi dovedi, prin frondă, lor înşile şl societăţii, că există şi că sînt o forţă de care trebuie să se ţină seama. Revista „Regards" nr. 430/1958, într-un număr special consacrat acestei probleme, relevă o serie de factori politici, economici, sociali, morali, care denunţă într-o bună măsură cauzele răului. Acestea ar fi: instabilitatea politică şi economică; lipsa de securitate biologică şi afectivă, într-o vreme cînd o catastrofă pe plan mondial este posibilă; Imposibilitatea pentru tineret de a-şi satisface nevoile elementare; războaiele coloniale ; recrudescenţa fascismului; sistemul defectuos de educaţie, provocat de disocierea familiei (părinţii se ocupă mai puţin de copiii tor, ca urmare a obligaţiilor lor profesionale, a ritmului de viaţă actual, a surmenajului) ; învăţămîntul profesional slab organizat, care nu-i poate include pe toţi tinerii dornici să se califice într-o meserie; criza de locuinţe; exemplul celor vîrstntci, în veşnică goană după bani şi o viaţă mai uşoară; difuzarea tot mai sporită a romanelor „negre", a filmelor cu gangsteri, care exaltă eroi brutali şi cinici, ca „încarnări ale unor eroi ideali şi demni de imitat" ; exodul tineretului agricol la oraşe şi pauperizarea lui; şomajul... După cum vedem, avem aici indicate o serie de racile care minează nu numai tineretul din ţările capitaliste, ci înseşi fundaţiile societăţii bazate pe exploatarea omului. Şi totuşi, exclamă unul din anchetatori, ce admirabil privilegiu să ai douăzeci de ani în zorile epocii atomice şi ale zborurilor cosmice! Din fericire — reiese din paginile revistei — în Franţa delicventa juvenilă e în minoritate faţă de numărul tineretului muncitor şi studios, care, încrezător în viitor, se împotriveşte războaielor de agresiune, fascismului şi exploatării, care vrea să trăiască şi să iubească... Nu o aceeaşi concluzie optimistă se desprinde însă din reportajul pe care Raymond Cartier îl publică în magazinul ilustrat „Match" nr. 47411958, asupra aceleiaşi probleme: problema Nr. 1 care agită Statele Unite în primăvara anului acesta şi care face să treacă pe planul at doilea aspectele grave ale crizei economice şl şomajului. 168 MISCELLANEA Cartier, după ce a parcurs timp de şase luni Statele Unite, trebuie să constate următoarele: „Bandele de rău-făcători ai străzii, depravarea tineretului, necesitatea unei reforme profunde a învăţămîntulul sînt în fruntea tuturor discuţiilor americane în această .primăvară a anului 1958" . Faţă de perioada 1952—1957, criminalitatea juvenilă a crescut cu 142% şi atinge cifra de 19,3% din criminalitatea generală. In loc de 14,9% cu cinci ani în urmă, numărul anual de crime grave înfăptuite în întreaga Americă de către minori e de zece ori mai mare: 1.330 în anul 1950, 16.245 în anul 1957. Unde pot fi găsite cauzele acestei situaţii nenorocite? In nici un caz — spune Cartier — în consecinţele războiului: „Războiul e prea îndepărtat pentru ca să putem imputa această teribilă recrudescenţă turburărilor familiale şi sociale pe care acesta le-a provocat". Cum tot mai mulţi nu şovăie s-o numească, iată care ar fi causa causarum : sistemul de educaţie american: „sistemul care, prin perfectionism, prin modernism şi pretenţii ştiinţifice a distrus disciplină ce sef bazează întotdeauna atît pentru cei tineri cît şi pentru cei vîrstnici, într-o oarecare măsură şi pe teamă. S-a cerut ca americanii tineri să nu aibă „complexe". Ei bine, nu le meii au. Ar fi bine să li se redea de urgenţă!" „A luat-o razna de-a binelea această educaţie americană" — spune el mai departe. „Ea refuză să facă vreo deosebire între elevii buni şi răi pentru ca să nu dea primilor un complex de orgoliu, iar ultimilor un complex de inferioritate. Refuză să pedepsească, pedeapsa generînd complexul fricii. Declară că primul scop al educaţiei, nu este furnizarea de cunoştinţe noi, ci călirea copilului in lupta cu viaţa, ceea ce duce la dispreţ pentru munca intelectuală şi la o lenevie plină de ifose". La rîndul lor, educatorii, care nu rareori sînt victlmlle bandelor de minori, speriaţi de consecinţele unul sistem educativ prea drastic, s-au obişnuit să declare: „E mal bine să studiem ameliorarea raporturilor între băieţi şi fete sau Să discutăm problema vecinătăţii interrassiale, decît să ne pierdem vremea cu trigonometria şi franceza". Relevînd mai de grabă caracterul senzaţional al situaţiei, narînd o serie de crime, Cartier aminteşte în reportajul său şl alte cauze care provoacă criminalitatea infantilă — dar cu menajamentele necesare: slăbiciunea guvernului care şovăie să ia măsuri violente împotriva unui tineret deslănţuit, neputinţa organelor de poliţie care se tem oricînd de represaliile „gang-urilor", indiferenţa Sau nepriceperea părinţilor copleşiţi de demagogia şi cinismul copiilor care cutează să înfrunte pînă şi instanţele judecătoreşti, în faţa cărora sînt chemaţi să răspundă de faptele lor. Odată ajunşi aici, ne îngăduim să formulăm obiecţiile noastre. A atribui criminalitatea juvenilă numai sistemului defectuos al educaţiei (deşi recunoaştem că şi acesta este o cauză), — dispariţiei faimoaselor „complexe de inferioritate" extirpate din conştiinţa tinerilor prin savante mijloace psihanalitice, sau slăbiciunii guvernului, şi organelor sale executive — înseamnă a escamota datele reale ale situaţiei. Să spunem că problema este cu mult mai vastă, că rădăcinile ei se află într-o serie de factori politici, economici, sociali, proprii sistemului statului burghez ? Ar fi să repetăm un lucru pe care îl ştim prea bine. Totuşi, îngrijorarea care a cuprins lumea occidentală în legătură cu problema tineretului său, nu ne poate lăsa indiferenţi. L. D. COMPREHENSIUNE ŞI APOLITISM. Că înţelegerea deplină, multilaterală, a textului şi receptivitatea extremă faţă de diversitatea tipurilor artistice sînt însuşiri ale criticului, nu încape îndoială. Dar e cel puţin la fel de adevărat că aceste însuşiri sînt cu totul insuficiente din moment ce nu se integrează unei concepţii ferme asupra rosturilor literaturii şi aspiră să se valo- MISCELLANEA 169 rifice în sine, indiferente Ia convingeri şi atitudini. Prejudecata estetică burgheză proclamă ca ideal tipul de critic fără convingeri, care constată pur şi simplu ideile scriitorului şi e dispus să le aplaude, indiferent la natura lor, cîtă vreme sînt „bine spuse", exprimate „frumos" şi „cu artă". Tipul de critic „înţelegător" faţă de orice e cu totul inacceptabil din perspectiva marxistă asupra literaturii care proclamă, dimpotrivă, funcţia activă a criticii, promovînd tipul de critic .militant animat de spirit de partid, participant pasionat la bătălia pentru destinele literaturii. Cînd nu sînt proclamate explicit şi sistematic, principiile criticii pur constatative, pur comprehensive, străine spiritului activ al criticii marxiste se fac simţite în anumite formulări „la obiect", fără pretenţii teoretice •— în cronici, recenzii şi prezentări, forme ale publicisticii literare curente. Se scrie de pildă despre William Faulkner, cu prilejul apariţiei în romîneşte a volumului „Victorie" (Val Panaitescu „Iaşui literar" 2/1958). Nu mai vorbesc de faptul că ar fi fost o datorie a criticului să formuleze fie cît de concis, pentru uzul cititorului romîn neavizat, cîteva consideraţii mai generale asupra scriitorului american, în creaţia căruia marile valori realiste se lovesc de o viziune tragică — inacceptabilă pentru noi — a existenţei, cu destule infiltraţii mistice şi pan-sexualiste. Criticul ar putea să ne răspundă că n-a stat în intenţia sa să compună un articol exhaustiv, că nu şi-a pretins altceva decît să se refere cu stricteţe la volumul în cauză, că „poate cu alt prilej..." etc. Să nu insistăm deci. In articol există însă şi formulări care nu privesc atît scrisul lui William Faulkner cît poziţia recenzentului faţă de unele noţiuni literare curente, formulări care, deşi integrate „examenului practic" al textului, prezintă un interes mai general. De exemplu : „Sfîrşitul negrului, după mai multe zile de hăituiala, e descris cu un realism care frizează naturalismul. Mărinimoşii asasini îi îngăduie să mai mănînce odată..." In continuare se rezumă cu stricteţe scena, după care criticul conchide : „In astfel de momente, Faulkner atinge intensitatea dramatică a unora din cele mai izbutite nuvele ale Iul Maupassant". Recenzentul se mulţumeşte să constate, şi e bucuros că a constatat. A constatat că aici „realismul frizează naturalismul", acolo poate să constate altceva, dincolo altceva, menirea sa fiind în genere să se plimbe printre capodopere, să constate şi să observe... Important rămine faptul că nuvela analizată „atinge intensitatea dramatică a unora dintre cele mal Izbutite nuvele ale lui Maupassant". Dacă există „intensitate dramatică" e bine, restul nu este după pă-Terea recenzentului, de resortul său, restul îl depăşeşte. Că acest „naturalism" sugerează în cazul lui Faulkner, o anume viziune asupra omului, că nu e pur şi simplu o chestiune de reflectare mai mult sau puţin realistă a vieţii, iată un punct de vedere străin criticii „comprehensive" şi de fapt elastice, liberaliste. In realitate, absenţa „atitudinii" e numai o iluzie, o înşelătoare aparenţă. Dar „ideile" — cînd apar, şi sînt în sfîrşit explicit formulate sînt profund discutabile. „El (Faulkner n.n.) spune ADEVĂRUL şl aceasta e deajuns ca să obţină o aqua forte a societăţii capitaliste de la începutul secolului nostru". Nu, nu e deajuns ; şi tocmai pentru că e vorba de „secolul nostru". O asemenea formulare degajă un elogiu al creaţiei „spontane", pur „intuitive" şi, implicit, deprecierea factorului conştient, ideologic. Şi-apoi adevărul — fie şi subliniat — fără precizarea naturii sale, a perspectivei ideologice care fundamentează desvăluirea sa — rămîne o noţiune extrem de vagă, cu atît mai mult cu cît are în vedere un scriitor contemporan, aplicat unor realităţi contemporane. In fond nici nu e posibilă — efectiv posibilă — o critică pur comprehensivă care să constate şi să observe, fără preocuparea de a formula un punct de vedere. Cel mai adeseori avem de-a face în asemenea cazuri cu exprimarea unor puncte de vedere, dar false, opuse spiritului criticii militante. L.R. PUNCTE DE REPER BRUTUS O ÎNTÎMPLARE IEŞITĂ DIN COMUN Otatîmplare ieşită din comun care merită în felul ei să rămînă în analele, şi aşa destul de frămîntate, ale istoriei criticii literare, a făcut senzaţie în ultimele luni în opinia literară engleză. Eroul principal : săptămînialul britanic „Spectator". La sifîrşitul anului trecut, criticul literar al revistei, Bernard Levin, a conceput într-o formă originală bilanţul său anual „Cărţile anului". Anume, în tonul cel mai serios cu putinţă, criticul „Spectator"-ului, a luat şapte cărţi nu numai perfect insignifiante ci chiar bătînd în felul lor recordul mediocrităţii şi ,le-a prezentat drept cărţile cele mai bune ale anului 1957. Despre un roman istoric „Fata voluntară", scris în maniera pre-Eugene Sue, melodramatic şi abominabil ca desfăşurare epică, criticul a scris foarte serios că a prins într-un mod extrem de semnificativ „Zeitgeist"-ul, „malaise"-a epocii contemporane. într-o istorie ilizibilă a canotajului, Bernard Le-vin se prefăcea a fi descoperit excepţionale calităţi literare care o pun în rangul marilor izbutiri artistice ale anului. O carte despre „Sex, Dragoste şi Viaţă" („Love, Life and Sex"), din obişnuita serie de iniţiere erotică, este supusă unei analize amănunţite, criticul relevînd „curajul deosebit", „fermitatea încîntătoare" a autoarei. O provincială infatuată cu apucături de fată bătrîna, care-şi editează pe proprie socoteală un op insipid gen „la mica bîrfeală" este salutată cordial ca o continuare a lui Jane Austin („Nuts"), etc. Scopul ? O parodie „pince-sans-rire" a-recenziei grave şi mediocre a criticului-care-se pricepe-la-toate, a gustului duminical, a modului absurd şi insipid în care se formează opinia asupra unei cărţi, şi — last but not least — o satiră a producţiilor respective. Totul făcut „gentle-manlike", în maniera cea mai britanică. Iată cîteva specimene din analiza-bilanţ a lui Bernard Levin, apărută la 27 decembrie 1957: „Cartea d-rei Williams (una din cele şapte cărţi recenzate, manual de gastronomie n.r.) este descrisă de editorii ei ca : „o carte pentru oricare femeie din Nigeria". Aceasta este o pretenţie pe care o auzim adeseori ; dar în cazul acesta cred că ea este perfect justificată. Cînd D-ra Williams spune : „dacă legumele sînt proaspete, prăjeşte-le imediat în untdelemn fierbinte", ea poate fi sigură, — deşi poate că nu ştie, — că vorbeşte pentru ori care femeie nu numai pentru cele din Nigeria... e o temă care străbate ca firul Ariadner marele roman al lui Manzoni „E Pericoloso sporgersi" (un cititor i-a replicat ulterior indignat criticului că „E Pericoloso sporgersi" este o inscripţie feroviară şi că romanul se numeşte „I promessi Sposi".)' Tot criticul „Spectator"-ului scrie în analiza sa : „Cest absolument defendu" — spune un scriitor francez anonim din secolul al XlX-lea „de cracher â l'interieur de l'au-tobus". Această formulă care sintetizează. O INTIMPLARE IEŞITA DIN COMUN 171 o jumătate de secol de estetică literară, este valabilă şi astăzi". In sîîrşit, despre un volum american de critică literară: „Pasărea Phenyx şi păianjenul", criticul scrie că această carte nu are nimic de-a face „nici cu pasărea Phenyx şi nici cu păianjenul. In aceasta constă valoarea ei" („Spectator", 27 Dec. 1957). Aici intervine extraordinarul. Cîteva luni după apariţia articolului în revista care se bucură de autoritate, Bernard Levin constată stupefiat că a lansat cel puţin trei din cele şase cărţi recenzate : Programul literar al televiziunii canadiene „Tablood", alcătuit de personalităţi respectabile reproduce în extenso recenzia nu mai puţin respectabilului „Spectator" asupra romanului istoric „Fata voluntară" în cadrul unei emisiuni în care apare însuşi autorul, un oarecare Cicero T. Ritchie care anunţă radios că în ultimele luni a contractat cu editurile, — vizibil influenţate de succesul cărţii, — alte şase romane istorice. (Ritchie este de fapt el însuşi canadian). Ziarul „Toronto Star" care publicase o cronică rezervată a cărţii revine cu o cronică elogioasă. Restul presei apreciază favorabil cartea în urma intervenţiei revistei engleze. Revista „Canotaj" editată chiar de autorul „Istoriei canotajului" (A History of Rowing), Hylton Cleaver, publică drept reclamă fragmente din recenzia lui Bernard Levin („una din cele şapte cărţi mari ale anului") şi capătă pe de-a-supra premiul unui club britanic. Barbara Cartland, autoarea de „gossip-uri" care este şi consilier districtual, publică în ziarul local un articol în care în mod solemn se împăunează cu citate din „Spectator". Tirajul cărţii „sexy" se epuizează în chip neobişnuit, etc. Inutil să mai spunem că criticul ,,Spectator"-ului primise scrisori de mulţumire de la autorii recenzaţi. Gluma depăşise într-adevăr ori ce previziuni. In faţa amploarei pe care a luat-o bluff-ul, B. Levin revine în Aprilie în „Spectator" cu un articol în care dezvăluie întreaga poveste (articolul intitulat „wilde-ian" — „Pericolul de a face glume"). Contralovitura este însă lipsită de efect. Ritchie trimite o scrisoare revistei „Spectator" (pe care aceasta o publică) în care autorul romanului istoric „Fata voluntară" acuza pe critic că... a dat înapoi sau într-o altă interpretare, că el Ritchie, a fost mereu conştient de bluff însă că a „marşat" isupralicitîndu-l, speculînd la maximum echivocul. Nici această alternativă însă, după cum observă pe drept cuvînt criticul „Spec-tator"-ului —nu-1 pune pe Ritchie într-o lumină prea bună... Ceilalţi autori — după cum informează Pharos, redactorul revistei „Spectator" — au continuat însă să folosească recenzia, revenirea neavînd nici un efect. Bilanţul provizoriu al acestui „joke", monstru, al acestei „păcăleli de Anul nou" de tip Oscar Wilde : trei cărţi proaste lansate, un critic compromis, şi sublinierea în-căodată al acestui vechi adevăr de presă că „ziaristul care foloseşte ironia sau satira o face pe propriul său risc şi pericol". Iată deci însemnătatea de a fi serios ! — Unde eşti tu, Bernard Shaw? Demonstraţia cj-lui Bernard Levin a reuşit pe deplin. Bibliografie : „Spectator", 27 decembrie 1957, B. Le-vin : „My ibooks of the year" ; 9 aprilie 1958: „Pericolul glumelor"; 2 mai 1958 : Scrisoarea lui Cicero T. Ritchie şi răspunsul Iui B. Levin; 16 mai : „Carnetul Spectatorului" de Pharos. CĂRŢI NOI PAUL DANIEI: „STRADĂ LINIŞTITĂ"*) Schiţele lui Paul Daniel se inspiră din-tr-o lume care a constituit, cîndva, substanţa prozei lui Al. Cazaban, Ioachim Botez şi, într-o măsură oarecare, a lui I. A. Bassara-bescu. Slujbaşi modeşti, locuind în mahalaua patriarhală cu ogrăzi mari, cu duzi la poartă. Bătrîne care aşteaptă ani de zile o scrisoare, fără să ştie de la cine. Funcţionari care pleacă duminica la vînătoare, în căruţă, oprindu-se în jurul unei mese ţărăneşti, la o cană de vin bun, ascultînd poveştile unuia dintre ei. Cumetre care-şi povestesc cu patos, într-un limbaj stîlcit, nu lipsit de pitoresc, necazurile mărunte. Călători in compartimente aglomerate de tren, care încearcă să risipească plictiseala drumului cu poveşti lugubre. Paul Daniel face efortul de a descoperi în automatismul acesta exasperant al vieţii mahalalei, elemente noi, în stare să schimbe un ritm monoton, obsedant. Oamenii lui comentează evenimente de care eroii schiţelor lui Cazaban nu ar fi putut avea cunoştinţă. Într-un cartier se construiesc locuinţe cu credite acordate de stat. Străzile mocirloase, insalubre, se pavează din iniţiativa deputatului raional. Funcţionarul necinstit, ginerele măcelăresei, e destituit. Muncitorul Tudorică Vîlcu e repus în drepturile lui, furate de negustorul Vanghelidis. Dispare, astfel, personajul central altădată în literatura despre periferie : omul mărunt, nedreptăţit, resemnat, sfîrşindu-se înainte de *) E.S.P.L.A., 1958. a-şi fi realizat fericirea, oricît de modeste îi erau pretenţiile. Fără îndoială că eroii lui Paul Daniel nu sînt generatori de conflicte puternice, ca în literatura lui G. M. Zam-firescu. Dar schiţele lui sînt cu atît mai semnificative pentru transformările suferite de mahalaua bucureşteană, cu cît ele sînt construite pe baza aceluiaşi material uman ca Şi acelea ale „Idilelor periferiei". Nu e vorba, deci, de descoperirea unui erou mai interesant, mai puternic conturat, ci de evoluţia, în alte condiţii, sociale, a omului modest, îndrăgostit de tihna casnică. El nu mai poate fi un sceptic care să aştepte cu îndoială ivirea semnelor dreptăţii: are pretutindeni, în jurul lui, dovezi că există cineva care se îngrijeşte de bunăstarea şi de mulţumirea lui. Apare o trăsătură nouă de caracter : optimismul realist, întemeiat pe fapte. Dar eroul lui Paul Daniel mai are încă destule lucruri de făcut ca să depăşească sfera unei vieţi liniare. Să se apropie de complexitatea omului activ, hotărît să iasă din espectativă şi să pornească spre cucerirea propriei fericiri aşa cum sînt astăzi locuitorii acestei lumi, „naufragiaţii" de altădată. El reprezintă o etapă a unei transformări. Dar nu o etapă ultimă. Aceleiaşi lipse de complexitate îi sînt tributare şi unele din personajele negative ale volumului. Deşi, în acest domeniu, invenţia lui Paul Daniel este ceva mai bogată, scriitorul fiind înzestrat cu simţul satirei. Aici, actualitatea e mult mai prezentă în numeroase exemplare umane, azvîrlite de evoluţia CĂRŢI NOI 173 firească a societăţii la periferia ei, de unde privesc cu înveninate la schimbările mari care se fac fără ei şi împotriva lor. Dar, din pricina aceleiaşi lipse a marilor conflicte, aceşti îndărătnici duşmani ai progresului jiu sînt aleşi din mijlocul celor mai primejdioşi. Foşti negustori, actuali gestionari necinstiţi, foşti colonei, vinovaţi de jafuri pe frontul anti-sovietic, sperînd au inconştienţă vremurile cînd- vor putea să comande din nou. Galeria acestor tipuri nu e deloc vastă. însă precizia notaţiei portretistice, tratarea caustică îi conferă viabilitate. Lui Paul Daniel îi repugnă astfel de oameni; şi atitudinea sa se observă pînă şi în detaliile înfăţişării fizice, oarecum caricaturizantă. Toţi au figuri respingătoare, ochi vicleni, vorbesc incorect gramatical. Autorul nu-i neglijează nici pe demagogi sau pe chiulangii. Colecţia lui se îmbogăţeşte, astfel, cu cîteva tipuri realizate. Cei doi funcţionari care fug de la birou ca să asiste la un meci de fotbal, înfundîndu-se într-o crîşmă şi pierzînd întrecerea pe care ar fi trebuit s-o vadă, sînt actorii unei scene de bună calitate. Alteori, Paul Daniel obţine umorul pe baza unui procedeu mimetic. El pare să împrumute mentalitatea inocentă a unora din eroii săi; de aceea evoluţia lor sufletească pare şi mai veridică, în măsura în care scri-itond izbuteşte să realizeze acest mimetism. Şi el izbuteşte cîteodată. Cartea lui Paul Daniel se adaugă unei lungi serii de volume despre cartierele periferice ale oraşelor mari. Depăşind faza de evoluţie a eroilor săi pe care o înfăţişează în schiţele recent publicate, îndreptîndu-şi atenţia asupra conflictelor puternice care au loc în această lume, fostă cîndva patriarhală, el va izbuti să creeze o imagine interesantă, mai cuprinzătoare şi mai profundă decît cea actuală. Dan Grigorescu MIHAIL BUBENOV: „NEMURIRE" *) Rezonanţa majoră a povestirilor lui Bu-benov rezultă implicit din tematica lor. Există fapte şl oameni despre care nu se poate discuta pe un ton lipsit de consecinţe. Chiar sub condeiul unui umorist, îşi menţin profilul eroic. (Eşecul cinismului Voltairian, în faţa fecioarei din Orleans, e cunoscut, cum cunoscută e interpretarea patetică dată de către Bernard Shaw aceleaşi eroine. Numai un miop intelectual ar putea vedea In „Sfînta Ioana" o 'simplă comedie). Bubenov, povestind războiul civil — acesta e eroul principal al volumului — păstrează chiar dacă relatează o farsă („Foc în Taiga") — tonul grav: un soldat isteţ îl convinge pe căpitanul Povalihln să deghizeze detaşamentul represiv pe care îl conducea în detaşament roşu. Locuitorii satelor prin care trec îşi schimbă imediat atitudinea, întîmpină pe falşii partizani cu bucurie. Pe nesimţite, în decurs de cîteva zile detaşamentul devine un adevărat detaşament *) Ed. Tineretului 1958 roşu. Farsa a reuşit. Dar scriitorul nu rîde, ci admiră. A fost o glumă periculoasă, emoţionantă ca un salt mortal făcut fără plasă. Şi cel care a sărit era un Soldat roşu. Cele patru povestiri strînse în volum, se petrec în momentul cînd cumpăna victoriei se apleca neîndoielnic de partea Puterii So vietlce. La apariţia detaşamentelor albe, locuitorii fugeau. „In satele părăsite nu se găsea mai nimic din cămări şi pătule şi arareori se întîmplă să se găsească putină făină sau pîine. Erau nevoiţi să se hrănească cu verdeţuri. Cai nu găseau nicăieri, trebuiau să meargă pe jos..." Bubenov realizează cîteva figuri tipice de ofiţeri ţarişti ajunşi în preajma dezastrului. Sînt între ei cei ce asemenea lui Povalihln încearcă acum, într-un tîrziu — jalnică încercare sortită eşecului — să se apropie de soldaţi. Alţii, precum Ney, din povestirea ce dă titlul volumului, ştiu că trebuie să. fugă dar le lipseşte forţa necesară. Şi dacă avînd-o, reuşesc să scape din încer- 174 CĂRŢI NOI cuirea partizanilor, constată ulterior că nu mai au loc printre oameni; Adamov, ajuns în faţa satului, unde nu-l cunoştea nimeni şi eventual se putea ascunde, are sentimentul inutilităţii sale. Tntr-o clipă de luciditate, se împuşcă. Dar sînt şi ofiţeri pe care frica şi ura îi înnebunesc în apropierea înfrîngerii. Bologov, comandantul şlepului, pe puntea căruia străjuie o spîn-zurătoare, biciuieşte, sugrumă, împuşcă, înfometează. In jurul şlepului pluteşte un miros greu de cadavre. Locul celor putreziţi în laţul splnzurătorii îl iau alţii, aleşi la întimplare. Povestirile strînse în volum sînt scrise între anii 1937 şl 1940. Fără îndoială există o strînsă analogie între ofiţerii ţarist i şi cei hit Ier işti. Psihologia şi comportamentul lor sînt aproape identice. In 1920, termenul de fascist nu era cunoscut, iar Hitler era un subofiţer demobilizat. Dar cei ce au născocit fascismul au pus pe picioare şi armatele albe. Timpul nu le-a schimbat ţelurile şi nici metodele. Le-a tehnicizat doar pe cele din urmă. In 1940, în Uniunea 'Sovietică era încă nace. Dar Polonia şi Franţa, Norvegia şi Belgia erau invadate. Sugerarea fără anacronism a analogiei istorice în literatură e o mare calitate scriitoricească şi Bubenov o are pe. deplin. Ofilerimli. albe, scriitorul îl opune oameni simpli care prin faptele lor îşi cîştigă nemurirea. Există între aceşti oameni şi solul lor natal o legătură profundă pe care desrădăcinarea ofiţerimii albe o evidenţiază. E o înfrăţire simbolică, de autentică poezie, între soldaţii-ţărani din aceste povestiri şi Taiga, între ei şi fluviul Kama. Ai impresia că simţi fiecare tresărire a pămîntului pe care trăiesc, că respiră împreună cu valurile apei. N. Dumitrescu ALEXEI TOLSTOI: „AEL1TA" *) „Aelita" este una din piesele de rezistentă ale literaturii ştiinţlfico-fantastice sovietice şi împreună cu „Hiperboloidul inginerului Garin" (a aceluiaşi autor) se înscrie printre primele cărţi care au pus bazele genului. Deşi apărută în 1922, cartea lui Alexei Tolstoi este de o mare actualitate astăzi, cînd prin lansarea primilor sateliţi artificiali ai pămîntului se deschide era zborurilor interplanetare. O prodigioasă fantezie poetică, adevăruri tehnico-ştiinţifice care nu erau străine fostului inginer (scriitorul a făcut studii de Specialitate) şi observaţia psihologică realistă se întilnesc în acest roman. „Aelita" este povestea zborului primilor pămînteni în planeta Marte. îndrăzneţii sînt inginerul sovietic Los, constructorul rachetei şi un ostaş roşu, Gusev. Descrierea diverselor momente ale zborului prin cosmos, aventura celor doi oameni supranumiţi „fii ai cerului" de locuitorii planetei secetoase, *) Ed. Cartea rusă, 1958. totul este de o frumuseţe neobişnuită, poartă amprenta unul colorit straniu. Viziunea spaţiului cosmic prin care trec cei doi, senzaţia vitezei uluitoare cu care-l străbat este tulburătoare. După ce racheta se desprinde de pămînt, acesta se mai vede ca un „potir concav cenuşiu-albăstrul" apoi „treptat potirul rămînea în jos îngus-tîndu-se. Partea Iul dreaptă începu să se lumineze ca argintul, în timp ce restul se acoperea de umbră". Proiectat în imensitatea întunecoasă a spaţiului cosmic, soarele le apare îndrăzneţilor călători, ca „un . ghem uriaş cu mea gini lăţoase atlrnînd în vidul negru". Ajunşi la destinaţie, inginerul şi Gusev au impresia că s-au rătăcit într-o împărăţie albastră : cerul e de un albastru-închis „ca marea bîntuită de furtună", soarele e orbitor, aerul fluid şi uscat. Cîmpiile, întinsele şi pustiitele cîm-pii ale planetei în care viaţa e pe cale de dispariţie au culoarea portocalie, pe ele cresc cactuşi înalţi „asemenea unor sfeşnice cu şapte braţe", şi se mişcă în voie CĂRŢI NOI 175 păianjeni uriaşi cu ochi ca de cal; copacii ■au frunzişul albastru, apa lacurilor e de un albastru închis, florile sînt albastre şi însăşi Aelita, fiica Iul Tuskub, stăpînul Soaţerei (Cetatea Soarelui) are pielea albăstrie. O atmosferă bizară, ostilă, îl înconjură pe pămînteni. De la serile sticloase, reci, de un albastru aproape negru, cu două luni strălucind pe cer, cu globul roşu al pămîntului străjuind din cealaltă parte ca ochiul unei păsări de pradă, pînă la mireasma ameţitoare a florilor sau gustul tulburător al licoarei cu miros de flori umede ori cîntecele ullei, asemănătoare unor suspine, totul e plin de un farmec necunoscut, moleşitor. Şl în timp ce Los cade mai mult pradă farmecului Aelltei, fata cu părul ca cenuşa şi cu pielea albăstrie, tin jind de dorul unei vegetaţii verzi, abundente, rîvnind să vadă nori şi imense revărsări de ape şi să cunoască fericirea pămîntească, întreprinzătorul Gusev vrea să pună ordine pe planeta aceasta prăfuită unde domneşte o orînduire destul de asemănătoare capitalismului. Cei doi fii ai ■cerului, supranumiţi aşa de locuitorii lui Marte, au găsit aici un popor format din nişte făpturi mici de stat, cu pielea cărămizie şi smochinită, stăpîni ai unei tehnici avansate. Marţienii au ca mijloc de locomoţie frecvent nişte şei zburătoare sau aeronave care îi poartă prin spaţiu cu o viteză maximă. Ei comunică prin ecrane 'speciale care transmit imaginile şi sunetele la mari distanţe. Petele de pe harta planetei, studiate de Los pe pămînt, nu sînt altceva decît nişte imense bazine colectoare de apă. lntr-o primă cercetare a terenului, cei doi astronauţi sovietici descoperă urinele unei civilizaţii străvechi, a Maga-iillilor, care, după cum îl lămureşte mai tîrziu Aelita, erau oameni veniţi în Marte îndată după scufundarea continentului Atlantida. Statul marţienilor este condus de consiliul suprem al inginerilor, deţinătorii tainelor tehnicii. In acest cadru de un pictural ameţitor, Alexei Tolstoi a situat ideia fundamentală a cărţii sale, aceea că omul, stăpînul pămîntului, este o fiinţă superioară, dotată cu însuşiri alese, dintre care cea mal de seamă este fără îndoială dragostea, capacitatea de a iubi. Este ceea ce le lipseşte marţienilor, raţionalişti perfecţi, dar fiinţe seci, propovăduitori ai unei filozofii duşmănoase vieţii. Pentru ei fericirea constă „numai în răceala înţelepciunii, numai în contemplarea calmă a pielrii inevitabile a tot ce e viu, a trupului acestuia alcătuit din carne şi din pofte, numai în aşteptarea clipei cînd spiritul, ajuns la desăvîrşlre, nemaiavînd nevoie de experienţa mizerabilă a vieţii va pleca peste limitele conştiinţei, va înceta de a fi". Această filozofie a marţienilor din casta suprapusă seamănă mult cu teoriile unor filozofi reacţionari de pe pămînt, foarte asemănători cu marţienii din cartea lui Al. Tolstoi. Faţă de o asemenea filozofie falsă, Inumană, pe care numai cei care dispreţuiesc poporul, asemeni lui Tuskub, o propovăduiesc, atitudinea dezaprobatoare a autorului o simţim prin reacţia eroilor săi, şi în special a lui Gusev, dornic să schimbe faţa lucrurilor. Pentru că şi in planeta Marte omuleţii cu chipuri roşcate sînt împărţiţi în două mari grupuri : unii care zboară cu bărcuţe de aur şi se bucură de roadele vieţii, şi alţii, mulţi, care muncesc în fabrici, iar în zilele de sărbătoare mestecă o buruiană otrăvită, — havra — un fel de opiu ca să aibă vedenii plăcute. Amîndoi fiii cerului îi învaţă pe marţieni că omul este infinit mai bogat sufleteşte, că viaţa pe pămînt este superioară. Şi în timp ce Aelita, fata stelelor, cunoaşte dragostea, Gusev, revoluţionar încercat, vrea să răstoarne regimul nedrept al lui Tuskub. Acţiunea nu reuşeşte însă. Gusev rămîne să lupte singur fiindcă poporul marţienilor e vlăguit şi resemnat — însăşi căpetenia răsculaţilor abandonează lupta şi se sinucide. Celor doi oameni urmăriţi de răzbunarea lui Tuskub nu le rămîne altă scăpare decît să se întoarcă înapoi pe pămînt. Ajunşi înapoi în Uniunea Sovietică, în timp ce Los, bătrînul savant visător, recepţionează mesajele de dragoste călătoare 176 CĂRŢI NOI prin univers ale fetei cu părul ca cenuşa, Gusev pune bazele unei societăţi „pentru expedierea unui detaşament de luptă pe planeta Marte în vederea salvării rămăşiţelor populaţiei muncitoare". In Gusev, Tolstoi a creiat cu umor un erou de factură deosebită. El nu mai e un însingurat — aşa cum era obişnuitul erou al literaturii ştiinţifico-fantastice — în conflict cu societatea şi cu lumea înconjurătoare — ci un purtător de cuvînt al ideilor şi năzuinţelor avansate ale acesteia. Iar prin temperamentul robust, curajul, Intransigenţa şi generozitatea sa, el rămîne un veritabil erou sovietic. E. Tudor PAUL SCHUSTER: „DRACUL SI DOMNIŞOARA DE LA MÎNĂSTÎRE" *) Experienţa pedagogică cîştigată în douăzeci şi cinci de ani, cîţl a condus liceul luteran din oraşul ardelean, l-a învăţat pe domnul director Leiseman că elevii clasei a şaptea sînt totdeauna cei mai greu de condus: grijile bacalaureatului încă nu-i frămîntă. In schimb au avut timp să cunoască toate slăbiciunile profesorilor şi ie folosesc întru săvîrşirea celor mai năstruşnice isprăvi. Iar dacă socotim că în oraş mai există un liceu paralel de fete ba încă şl o mînăstîre catolică unde învaţă tinerele domnişoare, ne dăm seama cîtă îngrijorare pricinuia clasa a şaptea unui director şcolar de altfel rigid şi cumsecade precum nenumăraţi dascăli din viaţă şi romane, în anul 1945. Războiul abia s-a terminat. 'Spiritele nu s-au domolit. Amărăciuni, bănuieli, neîncredere. Atîţîa se alăturaseră, obligaţi de afaceri, minaţi de convingeri sau ameţiţi de propagandă, hitlerlştllor. Nici premizele, nici acţiunea romanului „Dracul şi domnişoara de la mînăstîre" nu covîrşesc prin noutate literară: adolescenţi inventivi şi zurbagii (băieţi buni în fond), incidente şcolare pline de haz (cum pot fi altfel întîmplările de pe băncile şeoa-lei ?), fiorul primelor idile (băieţii aşteaptă la poarta liceului de fete, pe geamul internatului alunecă lin — legată cu aţă — prima scrisoare de dragoste). Mai toate sau chiar toate s-au mai spus şi s-au mai scris. Cei ce caută, cu orice preţ, sursele inspiraţiei literare, pot alcătui o listă lungă cu nume strălucite sau obscure. *) Ed. Tineretului, 1957. Şi totuşi „Dracul şi domnişoara de la mînăstîre" se urmăreşte cu interes, ba mai mult, cu plăcere. Şi nu-i vinovată doar confruntarea nostalgică dintre amintirile cititorului şi întîmplările celor din clasa a şaptea. Bastl sau Rolf sau Herbert sînt nişte băieţi obişnuiţi, asemănători unul altuia şi asemănători multor liceeni. Fac năzdrăvăniile proprii celor 17 ani, se îndrăgostesc ca la 17 ani şi trag concluzii serioase ca la 17 ani — din fericire fără să filozofeze ca mulţi eroi din cărţile pentru tineret. Şi totuşi liceenii lui Paul Schuster sînt deosebiţi. Pulsează în el ceva aparte de voia bună proprie romanelor lui Kăstner. Pulsează în ei contemporaneitatea, problematica actuală a populaţiei săseşti din jurul anilor 1945 şi 1946 — reeducarea şi adaptarea ei. La eroii lui Kăstner, deosebirea de vîrstă nu contează: ei pot să trăiască de fapt în 1820 sau 1920, să se plimbe cu diligenta sau cu metroul, Rolf Zabranek însă este un tînăr sas din 1946. Situarea precisă în timp e una din cauzele simpatiei pe care o simte cititorul pentru cartea „Dracul şi domnişoara de la mînăstîre". Rolf Zabranek, întru nimic original, întru nimic deosebit de alţi tineri saşi, nu e adolescentul tip, ci adolescentul din anid 1946. Paul Schuster a ştiut să nu suprapună, ci să îmbine firesc zburdălniciile şi-grijile adolescenţilor — griji politice reale şi serioase cari totuşi nu umbresc înflorirea tinereţii. Nicăieri în paginile volumului problemele politice, ca de exemplu problema naţionalităţilor sau a catolicismului — nu CĂRŢI NOI 177 se vor verbal demonstrate. Ele rezultă din însuşi firul acţiunii, ceea ce are ca efect autenticitatea lor literară. Fără îndoială lipsuri există. Nu se vede cum îşi duce Dinu Constant incscu, activistul cultural al partidului, aciiviiaiea obştească, deşi acesta Intervine totdeauna în momentul oportun. Băieţii şi directorul^ nu ştiu pînă aproape de sfîrşitul acţiunii care-i rolul Iul în şcoală. Nu e vorba aici de discreţie ci de procedeul destul de raspîndit al folosirii eroului pozitiv drept deus d.v machina. Bărbel, codana blondă claustrată în mînăstlre e cam romantlzată: orfană, n-are prieteni, timidă fuge din mînăstlre sî se adaptează fulgerător vieţii obişnuite. Că băieţii se cam aseamănă între ei am mai spus... Dar trecînd peste aceste amănunte neesenţiale pentru specificul său (amănunte pe care probabil Paul Schuster le va evita într-un viitor volum), „Dracul şi domnişoara de la mînăstlre" rămîne un roman: plăcut, ascunzînd sub înfăţişarea tinerească, o problematică serioasă şi tratată cu ones--titate. i. r; VOROSMARTY MIHÂLY: „OPERE ALESE"*) Vorosmarty Mihdly, unul din liricii de seamă ai Ungariei, ivit cu mult înaintea Iul Petofi, a fost admirat de acesta cu tot focul juneţii. Fejos Imre, într-un studiu tipărit în „Irodalomtortenelî fuzetek" („Caiete de istorie a literaturii"), numărul 8din 1956, foarte bogat în date, întrucit se fac largi incursiuni prin toate lucrării cu acelaş subiect, începînd cu cele ale lui Gyulai Păi şi ajungîndu-se la ampla expunere a lui Caăl Găbor, - schiţează o comparaţie între Petofl şi Vorosmarty. Prin 1844, primul s-ar fi exprimat, într-un cerc de prieteni, cu privire ta poezia celui de al doilea: „Băieţi, dacă vreodată aş izbuti să scriu aşa ceva, aş sacrifica tot ceea ce am scris pînă acum, şi întreaga mea operă din viitor". Vorosmarty nu este un revoluţionar în deplinul sens al cuvîutulul, dar iubirea sa de patrie, permanentele preocupări de ordin social, aderarea fără nici un fel de reticenţă la ideile anului 1848, îi conferă un titlu şi un loc binemeritat în istoria literaturii maghiare. Nici unu! din scriitorii ce au supravieţuit capitulării de la Siria, n-a încercat un sentiment de un mai sfîşletor tragism, ca el. Pe cînd Arany căuta să-şi potolească amărăciunea sati-rizînd înţrîngerea prlntr-un fel de Ţiga- *) E.S.P.L.A., 1958 niadă („A nagyidai cigânyok"), Vorosmarty s-a simţit mereu urmărit de spectrul negru al eşecului. Cît dramatism se desprinde din poezia „Cartea amintirilor"! : „Ce mai poate fi lumea asta pentru mine, dacă nu am patrie ! Dacă ea, pentru care am trăit, nu mai există !" Veronica Porumbacu, transpunlnd din Vorosmarty, a mers pe linia indicată de Gaăl Găbor, din al cărui studiu se reproduce un fragment în fruntea volumului. A-procedat, deci, la o selecţie a materialului,, după drumul arătat de regretatul critic-Poetul a crescut în cultul marilor umanişti Shakespeare, Byron, Shelley, Puşkin. Ca-toţi aceştia, şi el din stirpe de nobili, ascultă vaierul mulţimii, exprimîndu-l în grai popular. Traducătoarea, depunînd un. efort tn plus, ar fi putut să ne dea cel' puţin un chit, din cele zece ale poemului „Fuga Iul Zalău", mai cu seamă de dragul hexametrilor impecabili, formă în care-sînt concepute dealtfel şi poemele „A del-szlget" („Insula din Sud"), „Eger", .Magyar văr" („Cetate maghiară") etc., autorul numărîndu-se printre marii admiratori ai divului Horaţiu. „Pagini de dramaturgie" (material ce ulnple el singur un întreg volum), sînt presărate cu dese epigrafe din Ode şi Epode. Criticii au găsit în iubirea de ţară a lui. Vorosmarty, sorginta nesecată a lirismului-său. In schimb ni se oferă poezia... „Pe- 12 — V. Romînească nr. 6 178 CĂRŢI NOI tike" („Petrică"), nesemnificativă. Rezul-iatul bun al muncii depusă de poetesa noastră, nu e pus de nimeni la îndoială, deşi uneori tonul originalului nu e tocmai uşor de recunoscut. Din opera lui Voros-marty s-a tradus, la noi, foarte puţin (o broşură iscălită Mlhail I. Pricopie, fără are-un interes deosebit). Tocmai de aceea era bine dacă Veronica Porumbacu sporea numărul poeziilor, nelimitîndu-se doar la bucăţile date drept pildă, pentru semnificaţia lor, de Gaâl Gâbor. Vorosmarty a ştiut să guste vinul. Celui bun i-a ridicat osanale (poezia „16 bor"). Pe cel de calitate îndoielnică l-a anatemizat („Rossz bor"). Primul e simbol al beatitudinii, al doilea semnificînd stări depresive. Anacreonticul poet scrie în 1854, la şase ani după dezastrul de la Siria, poezia „A ven cigăny" („Bătrînul ţigan"), în care îşi exprimă speranţa într-un viitor frumos. E una din cele mal reuşite traduceri, păs-irîndu-se chiotul autentic din original şi lorma trohaică de zece silabe. Slăvind libertatea, poetul maghiar a tălmăcit poezia „Forget not the field" {.„Nu uitaţi cîmpul de bătaie"), de Thomas Moore, care l-a Inspirat, în anii tinereţii, şi pe M. Beniuc („Clopote de seară"). Ne-am fi făcut o idele mai precisă despre Vorosmarty, dacă ni se punea la dispoziţie o parte din poeziile în care tresaltă sentimentul descătuşării din tiranie. Bănuim cît de greu i-a fost traducătoarei să găsească echivalentul atît or cuvinte noi. Ca Eminescu sau Arghezi, Vorosmartu e creator de limbă. Din cauza dificultăţii, în congruenţă, versiunea romînească apare uneori ştearsă, cenuşie. Veronica Porumbacu se reabilitează, în schimb, prin piesa „Crai-Ciongor şi Zîna Tunde", cu substrat filozofic şi social, unde ştie să folosească, în mod priceput, graiul dulce şi unda legănătoare a descîntecului din basmele noastre. Poate că era nimerit ca studiile criticilor Gaăl Găbor şi Jănoshăzy Gydrgy, să fi fost rezumate într-unui singur, cu reflecţii de-ale traducătoarei. Prin participarea ei, se ajungea la analogii între „Crai-Ciongor" şi lumea basmelor de la noi, sau la unele asemănări cu poeţii ro-mîni de epocă. In încheiere, i-am spune Veronicăi Porumbacu. în graiul poetului tălmăcit: Kol-tono, az idejet nem hasznălta fel ered-rnânytelenul. Adică: Poetesă, nu ţi-ai petrecut timpul fără folos. Petre Pascu HEINMCH BOLL: „UNDE AI EOST ADAME"?*) Despre război s-a scris totdeauna, dar în ultimii cincizeci de ani mai mult ca oricînd. Mulţi dintre scriitori au fost combatanţi. Rezultatul sînt documentele literare numite „Focul" sau „Pe frontul de nesl nimic nou" sau „Şoseaua. Volokolamsk" sau „Cruciaţii". Născut în 1917, Heinrich Bol! era chemat în 1939 la o „concentrare de cîteva săptămîni. Dar izbucnise războiul..." In galeria multiplă, diversă şi mereu crescindă a cărţilor de război, „Unde ai fost Adame ?" se impune printr-un profil aparte. *) E.S.P.L.A. 1958. Colecţia Meridiane. Soldaţii lui Erich Maria Remarque, în-frînţil anului 1919, mai ştiau ce-i camaraderia, întîmplări previzibile marcau timpul. O masă bună, moartea stupidă a prietenului, o noapte de dragoste erau prilej de confruntare cu sine, de confirmare a condiţiei umane. Soldaţii lui Boli. înfrînţii celui de al doilea război, au depăşit acest stadiu. O unitate militară germană se retrage de-a lungul Romîniei şi Ungariei urmărită de trupele sovietice. In-tîi „treisute treizecişitrei. ori trei oameni", apoi „de o sută şi unsprezece ori trei oameni", apoi doar „de treizecişicinci ori CĂRŢI NOI 179 trei oameni, an convoi obosit, prăfuit, cu picioarele stîlcite, cu feţe năduşite, cu un locotenent in frunte, căruia dezgustul h stă scris pe faţă". Sînt amorfi. Hîrtoapele drumului nu-i mai zguduie. Cîte unul încearcă un gest omenesc. încearcă să se îmbete, sau să iubească, se duce la bila sau face un copil unei femei. Dar nici una din mişcările lor nu are consistenţa gestului din starea de veghe. Sînt mişcări fără început şi fără sfîrşit, la care renunţa ei însisi stilndu-le fără rost sau Interzise. Un pod este construit după toate regulile .inginereşti. - Maşina de război hitleristă mal funcţionează ca un robot, al cărui curent a fost uitat deschis. - In clipa cînd e finisat, soseşte ordinul de retragere. Podul e zvîrlit în aer de acei ce abia l-au construit. Eroii lui Boli sînt, şi ştiu că sînt, condamnaţi. După dimensiuni, mai mult nuvelă decît roman, împărţită în 9 capitole ce pot constitui povestiri de sine stătătoare, „Unde ai fost Adame?" urmăreşte soarta cîtorva soldaţi cu grade şi atribute militare diferite. Deşi Boli le profilează individualitatea de la prima apariţie şi personalitatea lor se accentuează de-a lungul celor cîtorva întîmplărl ce-i intîmpină pînă la moarte sau captivitate, ai impresia că sînt Generalul sau Plutonierul sau Căpitanul sau Soldatul ce are doar o tinichea drept decoraţie. Mecanismul armatei ' hitleriste, al războiului oribil şl absurd ce l-a purtat, e demascat cu acea simplitate specifică adevăratei arte. De-a lungul povestirii centrale sînt Interferate amintiri sau amănunte biografice, se înoadă întîmplări adiacente. Un amănunt declanşează amintirea prin care se stabileşte legătura cu fapte sau eroi aparent disparaţi. îmbinarea pasajelor ce aparţin unor timpi diverşi — întrepătrunderea nu e obositoare, nu iscă nedumeriri — îl arată pe Boli stăpîn pe meşteşugul epic. Ieşirea din tiparele epicului clasic, l-au determinat să renunţe la perioada tradiţională germană, la amplitudinea ei sonoră. Boli se exprimă în fraze simple, neobişnuit de nemeşteşugite pentru limba germană (Autoarea traducerii, Nadia Şerban, desfăşoară înţelegere şi suplele în redarea textului). Scrisul lui ' Boli — ca şl cel al M Hemingway — surprinde gîndul în însăşi clipa formării sale, captează asocierea senzaţiilor. De aici impresia trăirii directe, a contactului nemijlocit între erou şl cititor, nu prin intermediul scriitorului. Fără îndoială, Boll e influenţat de scrt-itorii americani. Modul de construcţie şi stilul ce decurge din el o dovedeşte cu prisosinţă. Şi totuşi Boli rămîne un scriitor pe deplin german. Dovada o face nu numai subiectul cărţii sale. Există în scrisul, său dincolo de ritmul sacadat al timpurilor ce-l solicită acea aplecare calmă asupra umanului, acea deschidere deplină şi atentă în faţa naturii, demne de cele mai bune tradiţii ale literaturii germane. R. lacobescu .12* EEVJŞJA^VISTEIOR -Din ţară „FLACĂRA", mai 1958 Daca parcurgînd reportajele, notele de călătorie sau emoţionantele mărturii despre Japonia ale lui E. Jebeleanu ori pamfletele corosive ale lui Al. Gîmeată si ^ tarcaşanu despre moravurile 'vieţii americane, cititorul revistei „Flacăra" se poate declara pe deplin satisfăcut, nu acelaşi lucru l-ar putea afirma citind proza şi poezia pe care o publică revista în ultima vreme. Iubitorii de poezie, de schite sau-nuvele - nu vor ^ cercettnd m_ merele pe luna mai, 1958 ale „Flăcării" decît scrieri neinteresante, inexpresive iz-vonncl^ din preocuparea pentru o tematică minora! Aşa, de pildă, poeziile publicate m numerele din luna mai poartă în genere o încărcătură greoaie de comparaţii si imagini banale, sînt lipsite de mesaj side vibraţie autentică. Versuri insuficient de sugestive ca „Acuarela" Taniei Lovinescu, care voroesc de „acordurile întunerecului" ^„catifeaua depărtată a .pomilor», de fî-Ş"le de noapte", de valurile care , se zbat" P* " că »L''niştea nu a atins fruntea or nici acum / Parcă se tem / atît de sălbatecă este neputinţa lor de a muşca ţărmul", etc., sau de' „solemnele «■cordun ale răsăritului", sînt expresia unei stan vag,, nelămurite. M. Cosma versific* sirguincios dar adesea stîngaci despre Jon al lui Rebreanu şi despre visurile destul de mcilcite ale unui presupus urmaş alsŢcare „Va sădi şi meri şi coriandru (■) / Va vorbi din lanuri - apă vie / Si pc apa asta, ca o barcă, / Alte gînduri'noi mtr-aripate, / î-or veni - sădi-va si pi- Parca / Şi smochini de aur, poate / Sg sărutul lui de altă dată / Nu l-o da de-acum, Ung-o ulucă, / Unui pumn de humă--p-tă .... , Şi P,0rica-n zare ,-o nă- La pagina destinată celor mici cu oca-M Zllei internaţionale a copilului, citim o-poezioară săltăreaţă, de Elisabeta Costin despre o raţă cu cinci răţoi, „încălţaţi cu zme no, / Tare-s chipeşi şi vioi.. 'care I"..„Iipa-trop, ca la paradă", se scaldă în băltoacă, „zburdă", numai că unul dm ei are gripă, strănută, etc. Pe aceeaşi pagină, Jeo,U Dumbrăveanu îi asigură pe copii că ..fagi-s mîndri şi umbroşi / Fragii au că-ciule roşi, / iar ciupercile, copii / Au pe cap, de parcă-s vii, / Fel de fel de pălării" etc. ..Sfîrşitul frumosului album" nu e după cum U arată titlul un epilog romantic despre un album, nu e nici portretul satiric al unui tată avar - fiindcă acest portret pe alocuri evident şarjat, e doar un [ text pentru a povesti o întimplare cu un copil. Un copil despre care aflăm că-t cheamă Danul, că ia numai zece la toate materiile, că, într-un cuvînt e ceea ce se cheamă un „copil minunat", dar are şi el o singură dorinţă: să fie posesorul unui aibum filatelic Pe măsură ce înaintezi în lectură constaţi că întîrnplarea e la rîndul ei un prilej de a servi o lecţie de morală părinţilor asemănători celui din schiţa respectivă, care, zice autorul, „picură nestin-ghenţi, în sufletele copiilor otrava cenuşie REVISTA REVISTELOR 181 a meschinăriei şi tristeţii". Dorinţa autorului de a demonstra acest adevăr pedagogic este atit de evidentă incit ea se remarcă şi in înverşunarea cu care este zugrăvit Laurenţiu - tatăl zgîrcit şi sadic, dar mai ales în modul laconic şi din nefericire neartistic în care ne este înfăţişat copilul-victimă. Dacă în creionarea personajului Laurenţiu autorul părăseşte uneori atitudinea pedagogizantă vădind reale calităţi satirice, personajul Dănuţ nu prinde viată din două fraze convenţionale şi un epitet (autorul ne asigură că Dănuţ „ta note minunate" şi că e un copil „minunat") si cu atît mai nejustificat artistic apare gestul violent, disperat al acestuia de a distruge „frumosul album" de mărci primit în dar de la un prieten al tatălui său. In „Comoara" — evocare a unei figuri pitoreşti şi îndepărtate din lumea copilăriei — autoarea, Constanţa Coporan nu a imprimat schiţei un ton unitar, ceea ce constituie un neajuns esenţial. Figura bragagiului turc şi atmosfera locurilor copilăriei sînt privite cînd prin prisma copilului, fermecat de mirajul unei comori misterioase, care ar sta ascunsă în dugheana dărăpănată a bătrinului turc, cînd prin ochii treji ai omului matur, care apreciază .cu exactitate şi cîntăreşte la valoarea lor reală faptele şi lucrurile. Schiţele satirice ale lui Livlu Maior „Mondena" şi „Melomanul" nu izvorăsc din preocuparea pentru o problematică majoră şi deci de o arzătoare actualitate. Mai citim în aceste numere: „O sticlă de Vichy la gheaţa', un fragment din seria romanelor satirice ale lui 1. Ludo despre regimul burghezo-moşieresc : „Tutun" de Camil Baciu, un reportaj despre tutun şi problemele cultivării lui la noi şi un reportaj despre o casă de copii din apropiere de Tîrgu Mureş („Marea familie") semnat de Maria Arsene. In ultima vreme, revista „Flacăra" nu acordă suficientă atenţie fenomenului literar actual, nu-l semnalează şi nu-i discută, aşa cum se întîmplă mal înainte. Rubrica de recenzii şi note, „scriitori şi cărţi", lipseşte sau găzduieşte în exclusivitate articole omagiale oii , opinii fugare, înghesuite undeva în josul unei pagini, unde se discută nu pe bază de argumente ci prin simple afirmaţii, probleme de o importanţă deosebită (Mariana Pîrvulescu: „Cînd autorii încurcă treburile eroilor"), clar se consacră în schimb o pagină de revistă unui articol de un interes mai special, referitor la o problemă de arheologie (vezi articolul „La Prigoreni pe urmele lui Neculce" — de Lascăr Sebastian) E. T. .CONTEMPORANUL', mai~iunie 1958 - PAGINA DE ARTĂ PLASTICĂ - Cu cîteva uşoare tendinţe de a se apropia de spiritul esteticii marxiste, tendinţe 'încă insuficient dezvoltate, pagina de arta plastică a „Contemporanului", continuă dm păcate să se menţină pe linia unei atitudini obiectiviste şi chiar impresioniste în .cercetarea şi valorificarea fenomenului artistic. De foarte multe ori criteriile de valorificare nu sînt luate în funcţie de conţinutul ,de Idei al operei respective, de măsura tn .care aceste opere au sau nu un caracter militant în slujba unei idei înaintate, a pornesc de la punctul, de vedere — propriu esteticii idealiste — al unui frumos abstract în sine, fără preocuparea de a răspunde unor sarcini istorice de transformare socială. Spaţiul acordat de revistă problemelor legate de orientarea artei noastre plastice în direcţia dezvoltării realismului^ socialist, reflectării în pictură, sculptura si gravură, a fenomenelor caracteristice perioadei de construire a socialismului — este încă foarte limitat. Chiar atunci cînd REVISTA REVISTELOR Tall Slnt tmtate ln ^sul Pagtnu, arU.coM respectiv este vag si ge. laude de circumstanţa şi critici de detaliu, tara o cuprindere in ansamblu a. obiectu-lu, ara 0 aprofundată analiză a Iul pe po- ' im7nnTale- De pildă articohu ^Uulat ytUor jn actualitate" de Maxim Cosma se mărgineşte doar să constate faptul că Gh vancenco s-a îndreptat în ultimii ani Teâză v i MtUalitate' dar nu anali- acesl T ?i P0Zilia a,'tistului M* de Ţeste teme, atitudinea lui în faţa vieţii jvtefea sau injustefea concepţie!Le. Ana" Uza conţinutului rămîne la suprafaţă si Tasl Ti11" ^ lndreaptă m* ci-tie aspcte de ordin formal, mărginindu-se esteunTr ^ ^ °ă: '^ncenco tavu ii Pnmii artiŞti Care au & avu, u romîneşti un spirit nou conferin- tartem\ ^ '™ des^irea unor ^feresante şi noi potente de mobi-Mate şi expresivitate" suîZa~TgUr blne Că aUt0rUl artico1^ dttaZ/a 7 ment al artistuh« tens lei 2eStMa/e a «" se Urnita la nuduri er S ''r a ab°rda tBme C" — aceste ^ modului ln <°™ cuvtnt iT/'7,ab0rdate nU SPune ™ l revii °Ul nU face dectt *ă treacă ns indii Ta Pr0dUCUi ale acTJta dS cam de felul .Joia de pildă „Spectatorii" care-si iau S ZemZaTtSe ^ ^ ™" comon-fr ? mia viguros iricizaiă, stilizată f COnCeptla ii stilizata a formelor conturează m . dez a/rfan(â UpUrile Şi M ^re se Zi ' SB lmpUn"- Citatul de 'nai sus Zaia SmgW'Ul Pe M da Z ouleTma SSte redaCtată tn<™ stil voit preţios, greu inteligibil ca un text clef wV" aSCUndă acest stil: nebulozitatea uleUor sau dezinteresul faţă de eiti- onoarl ca 0 chestiune de Z Tn nesP"M?ti, dar dornici de a P^Uce, colaboratorii „Contemporanului" intelectualist greu de înţeles PumorÎ'af, ""'f ^ drept «"«i» uZt ti r?a forşi nu con- tehniri'-i 7 ° camcier^ări ultra- jul aCOrdate de l°" FrunzetK :tZesz: mag!liar dm ţara noa^ „Revesz mingile cu voluptate curbele meşteşugit arcuite ale viorii, sculptind-o în lemn de tisă cu un sentiment de artizan îndrăgostit de formele desăvîrsite, dar tratează capul muzicianului la fel de caligrafic ca şi vioara de sub bărbia lui" JmuT- 7 înCetmZă de a se "Pi™ <><• puni nnd asupra dacă P lcZaZŞ f SB Pr0nUnfe d°ar - ^> conZl P iU UnUatea dMre f°"»* «■ del r, iM CrUiCUlUi nU rezultă declamaţiile sale ci din analiza concretă a operei de artă. loneîlTd7: eXP0Zltia retrospectivă- loara " **** ™ - 'ooi ea opera sculptorului stă in deplina- concordanţa a formei cu confinatul Me-ţeasta suficient? Mi se pare dim -Z Pr°blema se ridica este tocL I ' "Wmra conţinutul este valoros Un ^ fals, Ciiar dacă îmbracă o formă adecvata Im nu poate duce la o operă elevatoare. Dar Frunzetti „~;tx -crrP 'un^etu e*ita sa ne spună ut COntTtUl S°Cial C0,1Cret al operii ' iniÎă " ldei Pr°Pa^ ^ulptond. El su-Z UmamSmul ăstuia, faptul că. lupul omenesc nu este reprezentat doar tar 70/7 Ci trebUie Sâ «Prin* o stme de elevaţie spirituala. Dar de ce na- este lSorbOCTâ SpiritualUa^ Nu cumva colD ^ Un C0'lCept <"*>« °°stract, D 1 Z COre Bismol îl respingea ca o rt !ere?te C,iUCUl Să arats ţeasta ca o slăbiciune ca o limit* - artistului? m concePtia Articolul lui Ion Frunzetti despre Ion Jalea nu a izbutit să ne facă să înţelegem în ce constă valoarea operei sculptorului din punctul de vedere al categoriilor etice si: gnoseologice ale marxismului şi de aceea-m se pare cu totul insuficient. REVISTA REVISTELOR 183 Un articol care încearcă să se apropie în abordarea fenomenului plastic de criteriile de valorificare preconizate de estetica marxistă este „Umanismul tinerilor pictori" semnat de Petru Comarnescu. Dupace arată deosebirea dintre umanismul socialist si vechiul umanism, autorul acestui articol analizează modul în care trăsăturile spe- cifice ale omului nou şi-au găsit intrucu-parea în pinzele unora dintre tinerii pictori Interesante observaţii caracterologice sînt făcute în legătură cu modul greşit in care unii tineri pictori îl concep pe erou, zilelor noastre. V. M- — De peste hotare — „ZVBZDA" nr. % februarie 1958 Cititorul romîn va avea satisfacţia să citească un substantial şi bine informat reportaj intitulat „Printre scriitorii din Transilvania" de P. Karelin, în care e înfăţişată viata literară din oraşele tiu, Tîrgu-Mureş şi Sibiu. După ce autorul prezintă succint revistele romîneşti: Jn-buna" si „Steaua" şi subliniază frăţia dintre minorităţile naţionale din Transilvania, se opreşte în special asupra rems-telor 'si scriitorilor maghiari, a căror viaţa si activitate constituie de fapt obiectul interesantului său reportaj. La Cluj, P. Karelin cunoaşte revista „Korunk", înfiinţată în anii 20 ai secolului, de umanistul Gaăl Găbor, precum şi revista „Utunk . cu „un profil foarte larg". P. Karelin vizitează pe scriitorii din vechea generaţie Szenlimrei Jeno şi Kos Karoly, apoi pe cei mai tineri, din generaţia matură: Istvan Naoy Istnin, Asztalos Istvan, Horvath Istvan, Szilagy Andras şi alţii. La Tîrgu-Mures remarcă revista „Igaz Szo" precum şi pe'scriitorii Kova.cs Gorgy, Suto Andras, Papp Ferencz. In articolul „Intîlniri cu Serghei Ese-nin" Nik. Verjbiţki, prieten al marelui dispărut, evocă lucruri revelatoare despre poet, pare-se după un jurnal ţinut la zt, pe timpul cînd acesta a petrecut şase luni de zile în Caucaz. E una din cele mai senine şi mai fecunde perioade din via(a iui Esenin, cînd acesta scrie o sene de poeme cunoscute, printre care, Ana Sneghina" si cîteva poezii din „Ciclul persan". Din aceste evocări, Esenin apare ca un suflet larg şi original, V^J; copiilor, al animalelor, al iaranuor simpa. Esenin îngrijeşte o căţea ciobăneasca^ rănită, se urcă pe colinele înalte ca sa audă „cum cîntă Tiţlisul" m timpul tu-gului de dimineaţă, se ^PMf "ţ un grup de copii cărora le scrie aer sun etc etc Sînt interesante notaţiile lui Ve. j-biţki cu caracter de jurnal: „Avea o me-mone fantastică. El nu lucra asapr* versului pe lârtie. ci aşternea poezia gate., iucrată în timpul unei plimbări Lsenu nu era mindru. Era un om liniştit, încrezător in sine ■ şi in vocala sa Nu era un vorbitor bun şi m timpul disputelor se exprima cu greutate, ceea ce a determina adeseori la tăcere, te Esenin îl bucura că e frumos, bine îmbrăcat, curat Era amator de întîmplări extraordinare pe care adeseori le inventa, hxtr-un rînd se pregătea să însceneze propria sa înmormîntare în cele mai mici detalii. De Isadora Duncan s-a despărţit pe neaşteptate la Berhui, neputînd sa suporte modul de viată fastuos al balerinei. Nu putea - mai ales - să privească fara ură scaunele cu picioarele subţiri care stăteau în camera ei, pe care îi era tea mm să se aşeze, din cauza fragilităţii lor In-tr-o zi,' Esenin a rupt picioarele citorva scaune, le-a aruncat in camera balerine, stupefiate şi-a luat geamantanul şi a placat " Recunoaştem de asemenea pe tsem într-o dispută cu pictorul Bîjenko, redat, de autorul conştiincios al acestor evoca,,,. Privind pinzele piciorului, Esenin a zis - 184 REVISTA REVISTELOR Tu ai, Iliuşa, o iubire de dine pentru natură! - De ce de dine? s-a uimit pictorul.-„Cum să-ţi explic... Mi se pare ca numai animalele iubesc şi înţeleg natura... Şi-apoi plantele... iar alţi oameni se prefac numai că o iubesc, dar nu au cu ce. Tu, de asemeni, eşti după mine nu un om ci un cline înţelept şi bun... Şi dacă te-ar mîngîia cineva cu dragoste tu te-ai înduioşa şi-ai plînge cu lacrimi de dine " Ne rezumăm, cu părere de rău, din lipsă de spaţiu, la cele spuse aici, permiţlndu-ne sa mai redăm doar o anecdotă privind relaţiile dintre Esenin şi Maiakovski. La Ti-llis, cei doi poeţi s-au întîlnit în prezenta ■tu Verjbifki, făcînd o plimbare, apoi au discutat la un pahar de vin. Cu acest prilej, Esenin i-a spus lui Vladimir Vladimi-rovia că a citit poezia „Jubileul" recent apărută, dar că nu se recunoaşte printre £ei „care zdrăngăne din mandolină" pe £are-î vestejea. Maiakovski, motivînd 'că e ,,vorba de gust". Pe linia discuţiilor ce se duc în legătura cu realismul socialist, împotriva detractorilor lui, semnalăm articolul Despre metoda de creaţie şi stilurile artistice" semnat de V. Dneprov. Criticul constată ai operele realismului socialist au caractere comune, generale, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre o metodă unică -Experienţa istorică ne dovedeşte că arta europeană în fiecare epocă a dezvoltării *ale are nu numai o varietate de stiluri