CUPRINSUL
V. R. :   Realismul socialist şi
, Pag-
iteratura noastră nouă....... 5
.......64
CRISTIAN SIRBU : Pastel bucureştean............66
.... 67
DEMOSTENE     BOTEZ :     Dimineaţa........... 9
MELIUSZ JOZSEF : Elegie (în romîneşte de Taşcu Gheorghiu).....
*
EUGEN BARBU : Şoseaua Nordului (fragment de roman).......11
*
AL.  ANDRIŢOIU :   Pescăruşul;   Cîntec; Prieteni CRISTIAN SIRBU : Pastel b FLORIN MUGUR : Seară FLORENŢA ALBU :   Asfaltatorii;   Omul din cîmp; Cota  1.000    .    .    •    • 68
+
DIN LIRICA BULGARĂ CONTEMPORANA        •    ■    •    •......70
ANIVERSARI
TUDOR VIANU : A. Vlahuţă..............77
AL. SANDULESCU : O sută de ani de la naşterea lui A. Vlahuţă    .... 92
ORIENTĂRI
JOZSEF SZIGETI :  în legătură cu problema Lukâcs.......98
CRONICA LITERARA
Ov. S. CROHMALNICEANU : Surîsul Hiroshimei (poem) de Eugen Jebeleanu .    . 119
TEORIE ŞI CRITICA
M. GUS : Partinitatea leninistă şi criteriile ei (I) 125 LUCIAN RAICU : Realismul socialist şi fondul social al literaturii contemporane 135 AL. OPREA:  Revizionismul contemporan şi adevărata libertate morală a creatorului ...........•....... 142
VALERIU RIPEANU: Reportaje despre Patria socialistă H. BRATU : Julius Fucik sau tragicul în realismul socialist RADU LUPAN :   Poezia din „Tribuna"
CARTEA SOVIETICA
L. DIM : Tolstoi despre literatura şi aria decadentă
*
MISCELLANEA
CĂRŢI NOI
L. R. :  Marcel Breslaşu :   „Din dialectica ooeziei"
ION HOREA :  Al. Andriţoiu :  „Porţile de 'aur"
ION GRIGORESCU : Al. Jebeleanu : .Certitudini"
VICTOR TULBURE:  L. Bat şi Al. Deici:  „Taras Sevcenco'
I. RADU:   Vilis Laţis:   „Patria pierdută" .
FLORIN CHLRIŢESCU : Stendhal : „Vanina Van ini"
REVISTA REVISTELOR.....
REALISMUL SOCIALIST SI LITERATURA NOASTRĂ NOUĂ
Locul tot mai însemnat pe care problemele realismului socialist îl do-bîndesic în .conştiinţa artiştilor, dît şi influenţa crescîndă a literaturii legată deschis de lupta revoluţionară a maselor au născut, în tabăra reacţiunii, un simţămînt de teamă, care s-a concretizat într-o serie de atacuri neputincioase împotriva principiilor noii arte. In cor cu apologeţii declaraţi ai burgheziei, diferiţi reprezentanţi ai revizionismului contemporan au încercat să arunce discreditul asupra cărţilor realist-socialiste şi a ideilor care au călăuzit apariţia lor. Succesele realismului socialist în literatura sovietică, a democraţiilor populare, ca şi în operele multor scriitori progresişti din lumea capitalistă, nu au putut fi însă, nici o clipă, întunecate. Dimpotrivă, prestigiul noii metode de creaţie a sporit; majoritatea scriitorilor din ţările socialiste, ca şi nenumăraţi scriitori din apus, care împărtăşesc idealurile de viaţă ale clasei muncitoare şi-au reconfirmat ataşamentul faţă de principiile unei literaturi chemată să oglindească realitatea în dezvoltarea ei revoluţionară.
Este de un deosebit interes ca să sintetizăm astăzi experienţa acestei lupte. Avem datoria să întreprindem studii asaprâ realismului socialist, cercetări largi asupra structurii specifice a operelor îndrumate de principiile sale. In articolul „Realismul socialist şi literatura oontemporană" I. Anisimov leagă această sarcină de faptul că noua metodă de creaţie nu constituie un produs izolat al istoriei ci, dimpotrivă, e tocmai consecinţa logică a unui proces complex constituind o nouă etapă pe calea dezvoltării artistice a omenirii. Naşterea şi formarea realismului socialist, arată criticul şi istoricul literar sovietic, reprezintă îmcummarea unor tendinţe artistice manifestate încă la sfîrsitul secolului al XIX de mari scriitori ca Emile Zola, Anatole France, Bernard Shaw, Verh-acren. Gorki a formulat pentru întâia oară principiile realismului-soeialist, dar la naşterea lui au prezidat năzuinţele literaturii înaintate de pretutindeni. Aşa dar noua metodă de creaţie prezintă o importanţă mondială şi analiza realismului socialist trebuie să ţină seama de acest fenomen notînd contribuţia solidară a diferitelor literaturi. De altfel este un fapt incontestabil că şi în ţările capitaliste literatura realismului socialist şi-a cîştigat partizani declaraţi. Nu e vorba numai de reputaţia pe care au cucerit-o operele inspirate de această metodă de creaţie, dar şi de alăturarea unui considerabil număr de scriitori de partea realismului socialist, a literaturii pe care masele o asociază, în mod firesc, cu năzuinţele lor de transformare a societăţii. în Franţa, de pildă, numele lui Paul Eiluard sau Aragon, în S.U.A. cel al lui Dreiser şi John Reed, în America Latină oel al lui Jorge Amado şi Plablo Neruda vin să arate cîte
6
REALISMUL SOCIALIST ŞI LITERATURA NOASTRĂ NOUA
forţe artistice şi-au dat adeziunea prin opera lor la metoda realismului socialist.
Noua literatură, moştenitoarea legitimă a celor mai înalte tradiţii artistice din trecut, constituită pe temelia umanismului socialist, reprezintă pretutindeni o realitate incontestabilă. Şi ea se cere analizată. Ceea ce putem aştepta de la o astfel de cercetare este cu atît mai substanţial cu cît după cel de al doilea război mondial, folosind metoda realismului socialist s-au întemeiat, în ţările de democraţie populară, literaturi întregi. Este momentul să studiem ansamblul de trăsături ce compun portretul literaturii noastre realist-socialiste, folosind acea experienţă bogată care îndreptăţeşte şi reclamă operaţiile de sinteză. Articolele din „Gazeta literară", cele din „Luceafărul" şi „Contemporanul" vin isă arate că, în această direcţie, s-au şi făcut paşi înainte.
„Viaţa românească", .din numerele trecute, se orientează în acelaşi sens, socotind dezbaterea problemelor realismului socialist una din obligaţiile ei cele mai de seamă. Aria chestiunilor care urmează să fie analizate este întinsă şi, nu avem de ce ascunde, plină de dificultăţile şi de obstacolele pe care le ridică un material nou, viu şi încă nesistematizat. Eforturile conexate ale scriitorilor, criticilor şi esteticienilor îşi vor găsi însă răsplata tocmai în satisfacţia învingerii dificultăţilor. Stabilirea unor concluzii scoase din examinarea amănunţită a bogatului material pe care-l oferă la ora aceasta literatura noastră nouă, precizarea şi adâncirea unor noţiuni teoretice, clarificarea problemelor care preocupă actualitatea artistică, iată un program din cele mai ispititoare pentru cei ce acţionează în cîmpul literar.
Problema inovaţiei artistice, spre exemplu, merită a primi răspunsul cuvenit. .O literatură modernă nu este aceia în care apar romane fără personaje sau poezii scrise sub imboldul unei forţe magice, 'într-o expresie obscură ; de altfel nimic nu se perimează mai iute decît aceste „îndrăzneli". Substratul lor retrograd şi mistic se cere dezvăluit mai ales că — în cadrul discuţiilor despre ceea ce-i modern în artă — s-au ivit confuzii al căror imediat ecou a putut fi auzit în diferite versuri pastişate după Lucian Blaga sau Ion Barbu. Punctul de vedere al esteticei marxiste în această problemă trebuie înfăţişat pe larg. Realismul socialist aduce în literatură un ideal estetic nou, care reprezintă un stadiu superior in dezvoltarea ideii menirii despre frumos, despre raporturile lui cu binele şi adevărul. Realismul socialist reprezintă o inovaţie istoric fundamentată, pe cînd modernismul burghez este nu numai o înnoire aparentă, dai practic se opune adevăratelor, autenticelor inovaţii, justificarea inovaţiilor în cadrul realismului socialist provine din schimbările structurale petrecute în viaţa social-economică. Noile relaţii de producţie implică transformarea corespunzătoare a raporturilor dintre oameni. Societatea socialistă se edifică pe baza unor coordonate etice proprii, într-o ambianţă spirituală proprie, rezultată din concepţiile despre lume şi societate ale proletariatului. Abordarea acestei probleme în studii de generalizare întemeiate pe un bogat material concret ar avea cele mai bune urmări.
Tot atît de interesantă ar fi,, de pildă, .luarea în discuţie a raporturilor care există între operele realist-soioialiste şi diferite lucrări din trecut, în care se găsesc germenii unei literaturi revoluţionare. Căci dacă literatura reaiist-socialistă reprezintă un fenomen nou, ea este legată prin numeroase fire de operele înaintate mai vechi şi trebuie considerată în lumina acestor legături strînse. în nuvelele lui Sahia, de pildă, a căror ideie centrală este ideia luptei pentru eliberarea clasei muncitoare, desluşim prefigurate unele din caracteristicile operelor realist-socialiste. Mai întâi este de remarcat că scriitorul acordă
REALISMUL SOCIALIST Şl LITERATURA NOASTRĂ NOUA
7
un loc însemnat muncitorilor în viaţa socială a epocii. Există apoi nu numai compasiune pentru suferinţele celor exploataţi; umanismul său e un umanism militant, care cheamă la nimicirea raporturilor sociale întemeiate pe asuprire. Critica lui duce, fireşte, fia ideia revoluţiei şi la înfăptuirea orînduirii socialiste, în paginile operei lui Sabia realismul socialist nu-şi află încă expresia deplin conturată, dar sînt multe indicii care arată că scriitorul se îndrepta spre o astfel de literatură.
O deosebită importanţă o prezintă în .general explicarea relaţiilor dintre literatura realismului critic şi literatura realismului socialist, combaterea opiniei după care între acestea ar exista o ruptură. între literatura realismului critic şi literatura realismului socialist există un proces de succesiune istorică, de dezvoltare a celor mai bune tradiţii artistice ale omenirii. Divulgînd tarele societăţii burgheze, realismul critic este, după cum spune I. Anisimov, „tovarăşul ele luptă al realismului socialist", o forţă activă, capabilă să influenţeze masele cititoare în sensul progresului. Problema raporturilor dintre realismul critic şi realismul socialist are un aspect concret de îndată ce ne aplecăm asupra unor opere cum ar fi „Moromeţii" sau „Cronică de familie", în a căror substanţă intră într-o fuziune originală elemente aparţmînd ambelor literaturi. Bineînţeles, aprofundarea acestei probleme serveşte criticilor totodată ocazia cea mai nimerită pentru a determina limitele realismului critic şi a evidenţia originalitatea metodei noastre de creaţie. Căci realismul socialist reprezintă un tip nou de atitudine a artei faţă de viaţă. Născut odată cu lupta clasei muncitoare pentru socialism el se încheagă din aceleaşi ţeluri. E un realism care nu se mulţumeşte să denunţe ceea ce înjoseşte omul dar indică şi modul cum acesta poate să-si câştige întreaga sa demnitate. Demascarea capitalismului se face din perspectiva nimicirii lui, visurile eroilor sînt zugrăvite din punctul de vedere al apropiatei lor împliniri, raporturile dintre oameni sînt descrise din unghiul noilor relaţii pe care le instaurează socialismul.
Trăsăturile .calitativ noi ale realismului socialist în legătură indisolubilă cu problema preluării şi dezvoltării tradiţiilor naţionale, formează un alt capitol care aşteaptă să fie scris. Căci .naşterea şi cristalizarea metodei realismului socialist are loc în fiecare ţară în cadrul unor tradiţii literare specifice şi tocmai criticii literare îi revine sarcina de a examina acestei condiţii particulare. Este clar că fiecare literatură are un caracter al ei propriu şi inalienabil, care face ca operele cele mai depărtate ca subiect şi tratare să se înrudească între ele. Ce caracteristici decurg din această împrejurare pentru operele noastre realist socialiste ? Prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc de cărţile scriitorilor din diferite ţări de democraţie populară ? O analiză amănunţită şi documentată ar putea fi cât se poate de fertilă .şi l-ar pune pe cercetător în faţa unora dintre cele mai subtile laturi ale actului de creaţie.
Desigur nu tot atît de însemnată dar nu mai puţin gingaşă ar fi cercetarea felului în care realismul socialist se particularizează ,în fiecare gen literar. Cum îşi asimilează romanul şi cum poezia principiile noii arte ?.
Toate aceste probleme aşteaptă să fie tratate în funcţie de principiul fundamental al realismului socialist: spiritul de partid.
Succesele artistice ale realismului socialist îşi au sursa în acest ataşament conştient şi deschis faţă de cauza clasei muncitoare. Dacă cele mai bune cărţi ale noastre nu lasă pe cititori indiferenţi, ci îi răscolesc, îi mobilizează la luptă pentru edificarea lumii socialiste, este fiindcă ele s-au închegat
8
REALISMUL SOCIALIST Şl LITERATURA NOASTRĂ NOUA
din fapte şi năzuinţe care sînt ale vremii noastre, care răspund aspiraţiilor celor mai nobile ale poporului muncitor.
Raportarea diferitelor probleme ale realismului socialist la principiul spiritului de partid este condiţia principală ca aceste dezbateri să se desfăşoare pe linia unei înalte principialităţi şi fermităţi ideologice, să dea roadele pe care le aşteptăm.
Am sugerat aci doar cîteva aspecte ale problemelor realismului socialist, dar nu încape îndoială că din confruntarea mai multor păreri vor rezulta numeroase alte laturi demn© de atenţia generală.
Paginile revistei noastre sînt deschise unei astfel de dezbateri constructive şi articolul de faţă constituie, de fapt, o invitaţie adresată scriitorilor ca şi criticilor de a desemna chipul operelor realist socialiste, ceea ce le opune şi le distinge de alte lucrări, urmărind felul în care se dezvoltă şi se întregeşte noua metodă de creaţie în literatura romînă contemporană.
DEMOSTENE BOTEZ
DI Mils EA ŢA
■Lumina nurorii, ireală, Cu purităţi de zîmbet de fecioară, Dezmiardă cerul roz ca o petală, La ceasul cel dinţii de primăvară.
In vîrf, pe turnul Eiffel, pe Paris, Timid se-aprinde parcă-o flăcăruie, Sau poate-o pasăre de paradis înspre văzduhu-nalt, încet se suie.
Pe urmă, de pe-acoperişuri sure Ridică noaptea obosită pleoapă, Şi-apar din umbră, liniile pure A monumentelor, ca dintr-o apă.
Ca pe un alt Pompei, acum, din lavă, Descopăr zorii pentru-ntîia oară, Cu ale lui hlamide vechi de slavă, Parisu-n primul ceas de primăvară.
Cu artă şi migală, ori ce rază Mirnînd sculptura secolelor moarte, Pe fiecare piatră-o descifrează Ca pe tabele antice de carte.
Tot cerul este proaspăt şi curat, Cu străvezii nuanţe de opal.
E ceasu-n care pleacă la arat, Părinţii mei, în satul meu natal.
Paris, .25 Mai 1958
MELIUSZ JOZSEF
ELEGIE
C'md vinovaţii îşi vor ispăşi pedeapsa,^ Cînd soarta-şi va închide cercul peste ei, Cînd fundurile zării se vor deschide, Cînd ne vom lua rămas bun de la morţii eroi, Şi cînd stropiţi.de sînge şi sudoare
ne vom ridica dintre ruine
trăgînd în piept, puternic, vîntul dimineţii,
Atunci
Atunci încet ne vom uita în jur :
„Aşa dar, iată biruinţa!"
—■ vom şopti, cu oboseală,
între zidurile nesfîrşitului cimitir
al oraşelor fumegînd în zare:
Atît cit ochiul va putea cuprinde,
cetăţi învâluUe-n fum se vor nalţă în jurul nostru
clar noi, atunci, noi vom zîmbi.
Va fi întîiul nostru zîmbet...
Da, vom zîmbi
Şi vom simţi îniîia oară cu inimile stnnse
Cum sîngele ne urcă în obraji, fierbinte,       _ _
Şi noi, ce-am mers înaintînd, cu ochii fără lacrimi,
' cînd ne-au ucis pe cel mai bun tovarăş _ Vom plînge, în pustiul nemîngîiat, acoperit de scrum şt de ceauş Dar cerul se va împodobi de nouri purpurii Si copacii vor înverzi: _t Flori cu mirezme-ameţitoare vor ieşi am muguri Şi soarele va legăna lumina lui pe holde Iar nopţile de vrajă şi de linişti,
'— o, nici o armă nu va răsuna în sinul lor, • Se vor aşterne calde-n calmul razelor de lună. Şi atît de pline serile vor fi de stele
şi atît de fermecate
şi atît de albastre Că se vor umple de îndrăgostiţi şi de privighetori...
^2943) în româneşte de Taşcu Gheorgh
EUGEN BARBU
ŞOSEAUA NORDULUI
Fragment I.
"Motorul maşinii vibra uşor, avea un bîzîit continuu, metalic, ca şi cînd un fluture de tablă ar fi zburat înlăuntrul unui cilindru. Maimuţoiul de pîslă de pe parbriz, cu un bot alb de catifea începu să se învîrtească în jurul sîrmei subţiri de care atîrna. Mareş coborî paleta de ebonit verzui să-şi apere ochii de soare. Se grăbea, simţea cum îi tremură muşchii picioarelor, ar fi vrut să claxoneze, dar se vede treaba că omul care-i dădea bidoanele în primire lui Dumitrana era foarte scrupulos, oricum, el ar fi vrut să se ştie mai repede în stradă, dincolo de poarta înaltă de sîrmă, pe o şosea goală, gonind cu optzeci de kilometri pe oră spre punctul acela cunoscut unde-1 aşteptau doi tovarăşi, privindu-şi ceasurile. în 60 de minute trebuia să fie acolo, orice s-ar întâmpla şi iată că .se găsise un om năduşit, gras eare-şi tampona mereu fruntea cu o batistă mare, albă, tot privind în tabelul lui die hîrtie, ca nu cumva să fie înşelat, să i se ia ceva mai mult. Ca să-i atragă atenţia lui Dumitrana că întîrziaseră destul, Mareş porni încet maşina pînă lingă cei doi oameni care tot mai discutau cu aprindere. în curtea depozitului, un patrulater mare, plin de praf, înconjurat pe toate părţile de magazii joase cu acoperişuri de şiţă roase de ploi, nu mai era nimeni. Către ieşire trecea un şir de gîşte albe, dolofane, leneşe. în şosea se mişcau uşor în vîntul abia stîrnit coroanele unor copaci joşi, destul de bătrîni, poate nişte arţari, poate chiar un stejar sau doi între ei, cu frunza proaspătă, de un verde lăcuit. Era în mai, într-o zi înăbuşitoare, foarte de dimineaţă. Era cald, Mareş simţea cum îi curg broboane de sudoare pe spate sub cămaşă. Privise de cîteva ori cerul înalt, albastru, acoperit într-o parte de o îngrămădire vînătă de nori, o masă de aburi cenuşii, apropiindu-se lent. Ştia că o să plouă în mai puţin de o jumătate de oră şi asta îi dădea un sentiment de siguranţă. Vor fi mai puţine maşini pe şosea, în centrul Bucureştiului circulaţia va fi mai puţin aglomerată, poate sergenţii însărcinaţi cu controlul autocamioanelor vor sta şi ei la adăpost, nu-i vor purica actele, pentru că un ochi mai atent ar observa că pe permisul de circulaţie al răposatului Crăciun Vasile, fusese înlocuită fotografia, poate că şi ultima ştampilă s-ar fi putut să i se pară altuia suspectă, cerneala fiind cam spălăcită, întinsă din pricina mustirii amidonului din jumătatea de cartof cu care fusese aplicată de către Dumitrana...
Prin poarta mare a depozitului intră altă maşină, cu o caroserie înaltă, semănînd cu camioanele militare de transport. Nu era bine să fie văzuţi de alţi ochi şi Mareş apăsă uşor pe butonul rotund al claxonului. Tovarăşul lui nici nu întoarse capul, ca şi cînd n-ar fi auzit. Sta aplecat peste hîrtia celui-
12
EUGEN BARBU
Ialt şi semna cu răbdare tabelul. Trebuia să mai aştepte, nu avea ce face. Poate un minut sau două. Era ostenit, nu dormise toată noaptea, acum că operaţia fusese aproape îndeplinită nici nu-i venea să creadă că fusese atît de simplă. Li se spusese să vină în zori la acest depozit de lapte şi să încarce zece bidoane plumbuite în autocamioneta lor deschisă, rablagită, cu motorul vechi, sfîrîind de căldură abia după parcurgerea a zece kilometri. Mareş văzuse cîteva mii de astfel de bidoane aşezate unul lîngă celălalt în curtea vastă. Din depărtare păreau nişte cilindri de plumb, strălucind în soare, radiind o căldură uşoară. Unele dintre ele aveau etichete de metal, nişte bucăţele mici de cositor pe care era scris numele unei întreprinderi. Ceea ce ştia mecanicul era faptul că în noaptea aceea, nişte tovarăşi de ai lor, înlocuiseră laptele din trei sau patru bidoane şi aşezaseră pe fundul acestor vase metalice, învelite în cîrpe unse sau în mari tampoane de vată, zece sau cincisprezece pistoale Parabellum sau Bereta, cumpărate printr-un intermediar verificat de la un plotonier beţiv, corupt, care avea grijă de armătura unei unităţi militare. Dar pentru ca totul să meargă cum trebuie era necesar puţin noroc, adică oamenii aceia, doi sau trei membri ai Partidului Comunist din România să nu fie surprinşi de paznicii depozitului (poate chiar ei erau paznicii depozitului, dar Mareş şi Dumitrana nu ştiau nimic, nici nu trebuiau să ştie lucrul acesta), era necesar ca omul însărcinat cu darea în primire a bidoanelor să nu observe că vasele în care erau ascunse armele erau mai grele şi să nu cumva să rupă sigiliul acela de plumb şi să se uite curios înăuntru. Opriseră maşina şi pentru orice eventualitate, Mareş îşi pregătise un sac de nisip cu care l-ar fi izbit în cap pe şeful depozitului în caz de alarm.ă. Acesta era singur, un om gras şi leneş, poate puţin cam meticulos, dar numai atît. Mareş înţelesese într-o clipă că n-aveau de ce să se teamă de el, pentru că fiecare întreprindere îşi trimetea autocamionul să-şi transporte laptele şi responsabilul nu făcea altceva decît să supravegheze factura şi să înumere bidoanele schimbate, ca nu cumva cineva să ia mai multe. El şi Dumitrana descărcaseră vasele goale, în-cuiaseră cu minuţie capacele sistematice şi la îndemnul omului gras şi indiferent se îndreptaseră către grămada de bidoane pline. „Legătura" le spusese că bidoanele lor vor fi însemnate cu o> pată de vopsea şi că nu vor trebui să caute prea mult. într-adevăr după o scurtă cercetare le văzuseră. Erau zece, aşezate unul lîngă celălalt, într-o margine. Şeful depozitului le făcuse semn să le transporte la autocamioneta după ce rostogoliseră într-o parte, vasele goale de schimb. Acum nu era vorba decît despre o formalitate administrativă şi Mareş se linişti. Bănuise că omul cel gras descoperise ceva în neregulă în factura lor ceea ce ar fi însemnat ori amînarea transportului, ori chemarea Unei persoane străine la faţa locului, dar în cîteva minute Dumitrana era lîngă el şi putu să pornească. Maimuţoiul de pe parbriz se mişca într-o parte şi-n alta, îşi arăta din cînd în cînd spatele de catifea roşie şi botul alb, murdărit puţin de praf. Şoseaua era netedă, pietrele ei cenuşii străluceau în lumina puternică a soarelui.
■— Ce voia ? întrebă Mareş fără să se întoarcă.
-—• A trebuit să-i semnez trei tabele, era cît p-aci să bage de seamă că nu mai venisem niciodată după lapte. M-a întrebat chiar dacă sînt angajat de curînd...
— Şi tu ce i-ai spus ?
— I-am spus că are dreptate, făcînd-o niţel şi pe prostul... Dumitrana rîse scurt, abia arătîndu-şi dinţii albi, puternici.
ŞOSEAUA NORDULUI
13
— Cel puţin la un control vom avea tabelele bine verificate... Şoseaua era pustie, se aflau undeva într-o margine a Bucureştiului, pe
un drum abia construit printre mari livezi de pomi. Aveau de mers un ceas încheiat, îşi priviră ceasornicele şi dădură mulţumiţi din cap.
— Ai verificat închizătoarele bidoanelor ? întrebă Mareş.
— Da, fiecare capac are o capsulă de plumb. Poate să le privească oricine. Nimănui n-o să-i treacă prin cap ce ascund.
Mecanicul privea încordat şoseaua pustie. Maimuţoiul de pe parbriz se mişca într-una lovind cu un zgomot uşor geamul incasabil.
— Şi dacă prietenii noştri n-au reuşit să schimbe bidoanele de lapte cu unele în care să aşeze drăguţele de pistoale ?
Dumitrana îl bătu uşor cu palma pe spate.
— Să fii tu sănătos ! Aci se lucrează la precizie, nu există surprize... Şi pe urmă, ca să nu se mai gîndească nici unul la lucrurile acestea, întrebă simplu :
— Ce-ţi mai face nevasta ? —■ Cum o ştii.
— Nu i-au ieşit gărgăunii din cap ?
Mareş nu răspunse numaidecît, exclamă numai scurt, încet:
— De.
Acceleră. Acum soarele nu mai era atît de puternic. O umbră cenuşie coborî deasupra parbrizului. Mecanicul ridică paleta. în grădinile de pe dreapta şi de pe sţînga drumului vîntul apleca crengile copacilor. Se auzea în depărtare tunetul ploii şi văzură amîndoi de cîteva ori strălucirea repede stinsă a fulgerelor.
—• O să scuture toate fructele, spuse" Dumitrana cu o indiferenţă uscată, parcă gata să se certe pentru un motiv de nimic. „Dacă mă mai întreabă ceva despre nevastă-mea, îşi zise Mareş, i-o retez scurt."
Ploaia începu deodată, mai întîi o scuturare a norilor care alergau cu viteză deasupra, cîteva fire subţiri de apă, prelinse pe geamul lustruit şi scrijelat de vînturi, apoi parbrizul se aburi de răceală, se brobonă. Cele două braţe de cauciuc ale ştergătoarelor fură puse în mişcare şi în faţa lor rămaseră două evantalii străvezii prin care se vedea şoseaua alunecoasă, cu pietre cenuşii. Tot mai bătea vîntul, prin geamurile deschise i se auzea vîjîitul, un curent puternic le trecea pe la urechi, era răcoare, era bine, pomii uzi, prea verzi acum, de un verde strigător, păreau nişte păuni cu cozile umezite, aler-gînd besmetic împotriva lor. Se auzeau tunete îndepărtate, un bubuit rar, cînd mai aproape, cînd mai la stînga, norii mari, joşi se spărgeau în cîte o explozie scurtă de lumină albastră, răpăiala ploii lovea acoperişul de tablă al cabinei. Mareş întoarse capul şi privi prin gemuleţul din spate bidoanele pe care şi-ruia apa.
— N-avea grijă, mîrîi Dumitrana, sînt închise ermetic şi pistoalele sînt unse, nu pătrunde apa pînă la ele.
îşi scoase tabacherea lui de tablă coclită, cu închizători roşii de aramă şi îşi făcu o ţigare. Vorbi după aceea cu capul aplecat deasupra cutiei cu tutun, fără să se mai uite pe geamul din faţa lui.
— Cît; despre mine, dacă va fi nevoie, sînt în stare să trag şi cu tunul, deşi n-am făcut armata la artilerie. Să-ţi spun drept, eu cred că aşa cum se întîmplă cu fiecare lucru şi armele astea sînt fabricate după^acelaşi principiu...
14
EUGEN BARBU
Ştia că bate cîmpii, că poate celălalt rîdea în gînd de el, dar avea chef de vorbă, de fapt era mulţumit că toate merseseră cum trebuie, fără vreun incident supărător. Zidarul se simţea ca un negustor duminica, un negustor căruia îi merseseră toate lucrurile bine în cursul săptămînii trecute, şi ar fi vrut să i-o spună, numai aşa pentru că îi pomenise de nevastă-sa, dar tăcu, atent ia drumul alunecos.
Dumitrana îşi terminase ţigara, o ţigară grosolană, noduroasă, de tutun ieftin, împuţit. Mareş îi privi chipul uscat, faţa lată, lipsită de frumuseţe, sau tocmai din pricina asta frumoasă, buzele uscate, arse şi pomeţii ascuţiţi. Avea doi ochi duri, întunecaţi. Cu puţin mai multă şcoală ar fi putut să ajungă general, să comande un regiment, şi poate îl va şi comanda vreodată gîndise, pentru că avea o energie pe care el o simţise de nenumărate ori. Pe Dumitrana n-ar fi putut fi supărat niciodată, de aceea îl asculta totdeauna. Necazul îi trecuse, fusese un prost că nu vorbise cu el ca de la om la om despre nevastă-sa. Era mai bătrîn, avea aproape 50 de ani, un om pe care viaţa cu greutăţile ei, îl făcuse vrînd-nevrînd înţelept.
Privea gînditor fumul ţigării, părea absent, de fapt certa pe cineva necunoscut.
Se apropiau de cartierele mărginaşe ale Bucureştiului. Undeva, în apropiere se afla un post de control al poliţiei, dar lui Mareş nu-i mai era frică. Se vedea în depărtare bariera de lemn nevopsit şi silueta unui bărbat care ţinea într-o mînă un fanion de tablă verde, cu un punct la mijloc. încetini, spunînd încet :
— Curcanu'...
Dumitrana scoase afară capul. Ploua încet. Sergentul era îmbrăcat într-p muşama cafenie, despicată la gît', un fel de rochie de cauciuc, ţeapănă şi umezită. Opriră. Maimuţoiul de pîslă se mai zbătu de cîteva ori de sîrma lui, apoi se opri.
— Ce-i frate ? întrebă zidarul cu vocea lui groasă, cu o uşoară familiaritate.
Sergentul se apropie. Era un bărbat tînăr, roşcovan, cu o faţă lucioasă, cu ochii cenuşii, mici, indiferent aproape, plictisit de ploaie.
■—• Ce-aveţi la spate ? întrebă fără să salute, privind profesional bidoanele.
-— Lapte pentru o întreprindere. Poftim actele, zise Dumitrana, întin-zîndu-i fără să i se ceară facturile albastre, scrise cu creion chimic. Ai numai grijă să nu plouă pe ele că nu se mai înţelege nimic.
Sergentul nu le luă, se apropie mai mult, se uită la cei doi, îşi opri o clipă ochii pe spatele roşu al maimuţei de pîslă, rîse încet apucînd-o cu o mînă şi întorcînd-o şi după aceea mîrîi silnic :
— Daţi-i drumul...
Mareş apăsă pe accelerator, bariera scurtă se ridicase între timp, mînu-ită de un al doilea sergent aflat în dreptul drumului într-o cabină tărcată de scînduri şi se văzură pe un drum asfaltat, spart din loc în loc.
— Ţi-a plăcut ? întrebă zidarul. —■ Dacă ar fi toţi sticleţii aşa...
Un timp nu mai spuseră nimic. Ploaia repede aproape trecuse, mai rămăsese o bură uşoară, ca şi cînd apa ar fi fost pulverizată printr-o sită fină. Se zăreau primele curţi ale oraşului, pe turla de tablă a unei biserici juca
ŞOSEAUA NORDULUI
15
prima rază de soare după această ploaie şi în curînd aerul tot se umplu de mirosul proaspăt de frunziş umezit după o căldură mare, o sfoiegire vegetală, on abur aproape fierbinte, înăbuşitor pătrunse în cabină şi cei doi bărbaţi simţiră iar năduşala acoperindu-le ceafa şi spatele. Din faţă veneau căruţele unor grădinari bulgari, cîteva camioane! verzi, trase de cai iuţi. Oamenii priveau indiferenţi autocamioneta şi loveau spatele umezite ale animalelor cu biciuştile lor scurte.
Mareş ştiu că celălalt vrea să-i spună ceva, un lucru neplăcut pe care-1 gîndea demult, de care se sfia. Aşteptă încordat, acum însă fără supărarea de la început, fără încăpăţînarea lui obişnuită, cu o oarecare supunere netrădată însă, ascunsă dincolo de chipul împietrit.
— Tot mai vrea Marta ta să se facă actriţă de varieteu ? întrebă în cele din urmă zidarul.
Cuvîntul ăsta, varieteu, avea în el ceva trivial, Mareş o simţi, fusese spus altfel, ca şi cînd Dumitrana ar fi zis : tot mai vrea nevastă-ta să se ducă într-un loc de perdiţie ? Şi deşi recunoştea că nici el nu dorea acest lucru, îi răspunse printre dinţi:
— Tot mai vrea.
— Şi tu ?
— Ştii bine că nu-mi place...
— Atunci ce-i de făcut ?
— Am s-o las...
Zidarul aruncase ţigara aproape fumată pe fereastră.
— Ai mai lăsat-o de cîteva ori. Uite, cu femeile astea, fir-ar ale dracului aşa-i : cînd crezi că ai scăpat de ele, atunci ţi se aprind căleîile mai rău...
Mareş nu-i răspunse. Celălalt îi apucă braţul, apăsîndu-1 uşor cu degetele :
-— Ştiu că o iubeşti, dar ea, află de la mine, ţine mai mult la pielea ei. O să-ţi lase şi copiii, o să te lase şi pe tine, n-o poţi împiedica să facă ce i-a trăsnit prin cap...
Mecanicul claxona de cîteva ori. Prin faţa maşinii trecu o ceată de băieţi desculţi, alergîndu-se şi strigîndu-se. Conducea mecanic, iritat puţin, stăpînin-du-se, cu o uşoară roşeaţă în obraz.
— Poate te întrebi de ce mă amestec eu în treburile tale personale, adăugă celălalt, taci, ştiu că adineaori erai gata-gata să-mi sari în cap, dar ascul-fcă-mă, înjură-mă, spune-mi ce vrei, nu e vorba numai de tine. Acum, azi, tu eşti un soldat, nu un bărbat. Eu, comandantul tău îţi poruncesc să mă asculţi pînă îa capăt: trebuie s-o laşi. Adineaori cînd ai zis că te desparţi de ea, nu credeai nimic...
— Am s-o las, repetă încăpăţînat Mareş, dar cu o încăpăţînare formală.
~~„ Nu e chiar atît de u?or- ° zi' două' merge, poate chiar o săptămînă, dar după aia... Noi, eu, prietenii tăi, o să te ajutăm, dar să ştii că nu ne place. La război, soldaţii nu vin cu nevestele. Trebuie s-o uiţi, înţelege, nu e vorba numai de viaţa ta. Sînt atîţia alţii care vor cădea dacă tu ai să cazi.
— Ce vrei să spui ?
— Că trebuie să te linişteşti. Un timp te vom lăsa, n-ai să mai faci ormic...
Mareş apăsă pe accelerator. Viteza crescu.
1— Adică nu mai aveţi încredere în mine ?
—' Ba da. Cine a spus că nu mai avem încredere în tine ?
16
EUGEN BARBU
—■ Tu îmi spui.
Zidarul rîse încet, strîngîndu-i mai tare braţul:
— Nu e nevoie să te înfurii şi să bagi maşina în vreun pom. Nu uita că transportăm nu lapte, ci pistoale Parabellum...
— Atunci ?
— Sîntem puţini şi nu trebuie să greşim decît foarte rar. Femeia asta te chinuie. Tu eşti un soldat pe care-1 rod bocancii. Partidul comunist nu are nevoie de astfel de soldaţi...
—• Bine. Am înţeles.
Autocamioneta mergea încet de-a lungul unei străzi umbroase. în faţă se vedea un bulevard larg. Şinele de tramvai luceau de umezeală, deasupra, cerul se limpezea tot mai mult. Mareş coborî iar paleta verzuie de ebonit. Maimuţoiul abia se legăna de sîrma lui, arătîndu-şi cînd spatele roşu, cînd botul alb de catifea.
Ajunseră la o încrucişare de străzi. O clipă se auzi clopotul unui tramvai din stînga şi pe urmă geamul unei cofetării sclipi scurt ca şi cînd cineva ar fi aşezat o oglindă în soare. Mareş clipi de cîteva ori orbit, coti puţin spre stînga şi auzi un huruit apropiat, un clacson sunînd gros şi simţi o izbitură puternică într-o parte. într-o secundă înţelese că fusese lovit de un camion greu care venea de pe o stradă laterală. Se auzi o pîrîitură de şipci rupte, geamul din dreapta se sparse în bucăţi, urmă un ţipăt piţigăiat de femeie, strigătele şi vocile unor trecători, apoi totul se învîrti pentru o clipă, ca o roată ce nu se mai oprea, o roată albastră şi verde cu bucăţi de cer şi de copaci, cu bucăţi de sticlă ce-i zgîrîau mîinile, simţi un şuvoi fierbinte de sînge pe gît, auzi înjurătura lui Dumitrana şi văzu mai mult decît înţelese că el fusese aruncat afară, pe trotuar, uşa maşinei era deschisă acum, autocamioneta se întorsese pe o parte, văzu botul unei maşini înalte lîngă el, auzi sfîrîitul radiatorului şi totul se întunecă dintr-odată.
Leşinul dură un minut sau două. Primul gînd al mecanicului cînd se trezi, fu acela că armele aflate în bidoanele cu lapte nu vor mai ajunge la destinaţie şi înţelese că doi sau trei oameni îşi primejduiesc libertatea, aştep-tîndu-i. II durea capul, parcă în jurul frunţii avea un cerc de foc, vroia să înţeleagă o clipă mai devreme ce se întîmplase cu ceilalţi, dar nu auzea decît vocea lui Dumitrana :
— Trebuie să fugim, repede, repede...
Nu putea să se mişte, era aproape paralizat, neînţelegînd bine ce-i cu el. în jur erau o mulţime de bărbaţi şi femei care strigau şi cereau apă. Văzu camioneta lor spartă într-o parte şi bidoanele căzute pe podeaua de lemn. „De nu s-ar desface capacele !" îşi spuse. Chiar dacă nu se descopereau armele, lucrul cel mai prost se întîmplase : pistoalele Parabellum nu vor mai ajunge la destinaţie. Totul era dat peste cap în mod absurd. îi venea să pl'îngă ca un copil şi nu înţelegea de ce trebuiau să fugă, să lase totul baltă.
Dumitrana era lîngă el, fără să pară a fi rănit, cu faţa la fel de albă, poate numai puţin speriat, mai mult necăjit de întîmplarea neaşteptată, gata să-1 ia parcă în spinare, repetîndu-i lîngă ureche, repede, cu glas stins :
—- Hai s-o ştergem, cît mai e timp...
— Şi pistoalele ? întrebă Mareş la fel de încet. —• Lasă-le 1
Nu înţelegea, doar pentru asta făcuseră atîta drum, cum erau să le lase ? Privi încă o dată bidoanele plumburii, bine închise. Erau la locul lor, numai
ŞOSEAUA NORDULUI
If
vreo două se răsturnaseră pe podelele maşinii, ba nu, unul era spart, turtit, şi-din el se scurgea laptele. Capacul era intact, cu sigiliul lui de plumb prin care trecea o sfoară subţire.
•— Haide, haide ! spunea Dumitrana. Uite au venit sergenţii... Te las, nu mai e timp de pierdut...
Nu mai auzi, simţi iar leşinul acela, gustul dulceag al salivei care i se urca în cerul gurii. Ar fi vrut să se aşeze, să stea întins cu faţa în sus, chiar căzu puţin. Dumitrana îl ţinea de braţ, îl scutura, ca să-1 trezească, dar era prea tîrziu.
Cineva întreba :
—• Unde-i şoferul ? Cine-i şoferul...
— Aici, aici... arăta Cineva.
— Erau doi, spunea o voce de femeie, am văzut eu...
—■ Unde-i celălalt ? întreba un sergent în uniformă. Vedeţi dacă au acte...
Mareş înţelese că totul era pierdut, că ar fi trebuit să-1 asculte pe Dumitrana şi să fugă. Acum îl vor duce la poliţie, îi vor cerceta actele şi vor vedea că permisul de conducere e fals şi vor deveni bănuitori şi...
în jurul lui se strînsese o mulţime de oameni, alt cerc rotitor de chipuri necunoscute. îi venea să verse, acelaşi gust dulceag i se urca din stomac, ca o rîmă umedă, păroasă. Se plecă puţin înainte.
— E lovit la cap. O batistă, o batistă ! cerea o femeie.
îşi simţi fruntea umezită de o legătură rece, pe obraz avea sînge uscat, era prea cald, vru să se rezeme de ceva.
— Faceţi loc, vine comisarul! spunea cineva, aproape de el. —• Unde-s ceilalţi ? întrebară cîţiva.
— Au fugit ?
— Nu, sînt aici...
Cuvintele se învălmăşau. Trebuia să fugă, să fie cît mai departe de' locul acesta, dar picioarele nu-1 mai ascultau.
— O maşină ! O maşină ! Nu se mai ţine pe picioare !
Fu luat pe sus, fu purtat prin mijlocul mulţimii, pe urmă simţi iar batista aceea rece pe frunte. Trecu un timp de uitare, îşi pierdu de cîteva ori memoria, apoi se trezi în fundul unui automobil care mergea foarte repede, în dreapta şi în stînga drumului se vedeau case necunoscute, nişte ziduri galbene, cenuşii, curţi înalte cu gard de fier, cîteva săgeţi negre, ruginite, cu vîrful spre cerul foarte curat, albastru. Era în aceeaşi zi sau poate în alta,, purtat parcă de multă vreme pe drumuri necunoscute, şi se trezi într-o clinică albă, sala unui spital cu ziduri îmbrăcate în faianţă, ca pereţii unei măcelării, simţi mirosul straniu.de iod şi de eter, văzu cîteva femei îmbrăcate în alb, şi o îngrămădire de tampoane imense de vată, munţi de vată, nişte munţi pufoşi, ca de zăpadă care se topeşte, zăpadă murdărită de pete ruginii de sînge, nişte pete neregulate, fără formă, şi îl zgîndări o durere ascuţită, mai sus de tîmple, după care urmă un vîjîit în timpane, o ameţeală iute şi iar realitatea : cîteva ferestre înalte prin care pătrundea soarele, cîţiva doctori clătinînd din cap şi intrebînd mecanic : „Cum te simţi ?". După aceea înţepătura ascuţită a unui ac înfipt în braţ. Nu înţelegea nimic, căuta în mulţime chipul lui Dumitrana şi nu-1 găsea, îşi amintea faţa lui înspăimântată şi se întreba în neştire : „Ce s-a întîmplat cu bidoanele ? Unde au ajuns, au aflat ? îl vor întreba?" Se uita în jur, nu era nimeni în uniformă, numai un individ posac m haine gris care nu se mişca de la capul lui. Şi iar drumuri cu maşina aceea
2 — Viaţa Romînească nr. 9
18
EUGEN BARBU
închisă, cu canapele roase, cu ceafa şoferului în faţă, o ceafă roşie cu peri galbeni, o ceafă de om gras care asuda. Cîteodată i se părea că e acelaşi drum, făcut la nesfîrşit ca într-un delir. Ce se întîmplă cu mine ? Ce se întîmplă cu mine ? Era sleit, se trezea într-un pat tare, învelit cu o pătură aspră, într-o cameră întunecată, îngustă, necunoscută. Ar fi vrut să se ridice, să vadă unde se află, dar o lene nesfîrşită îl făcea să adoarmă iar. Era legat în jurul frunţii cu un mare bandaj alb pe care i-1 scotea cineva din cînd în cînd. Tot trupul îi ardea, i se dădea des apă, lucrurile îşi pierdeau forma, feţele celor din jur semănau una cu alta, îi era greu să-şi dea seama ale cui erau, nici nu mai încercă după un timp şi căzu într-o somnolenţă uşurătoare, lungă, chinuitoare. Avu coşmare, vedea mereu camioneta răsturnată pe o parte şi bidonul acela spart, turtit, cu închizătoarea capacului intactă ; un bob de plumb prin care trecea o sfoară, şi apoi laptele, curgînd dintr-o parte. Ce absurditate ! Şi oamenii aceia aşteptînd într-un punct fix armele, uitîndu-se la ceasornice, neliniştiţi. Poate Dumitrana i-a înştiinţat, poate fuseseră şi ei prinşi... Ce avea el de făcut de acum înainte ? Ce ştiau ceilalţi şi ce trebuia să spună cînd va fi întrebat ? Privea chipul de lîngă el, un chip neras, de om plictisit, obosit şi el de aşteptare, desigur un agent...
Era limpede, găsiseră armele, acum aşteptau să i se vindece rana de la cap şi să înceapă ancheta. Şi nu era frică ceea ce simţea, de luni de zile se aştepta să fie prins, se obişnuise cu gîndul că va fi bătut şi chinuit aşa cum mai fuseseră bătuţi şi chinuiţi şi alţii, era numai grija că nu va rezista acestui chin necunoscut, că nu-şi va putea ţine gura.
II.
îl lăsaseră să aştepte într-o cameră goală, aproape luminoasă, cu două ferestre mari, dînd spre o curte cu gard înalt, dealungul căruia se clătinau în bătaia vîntului cîţiva plopi verzi, un verde întunecat acum, aproape negru, ceea ce îl făcu pe Mareş să înţeleagă cît timp trecuse de la accident. Trebuia să fie la începutul lui iunie, gîndise şi înumărase ca în armată copacii cu crengile alungite în sus, ca nişte ţigări de foi : nouă pe o parte, trei pe cealaltă, şi, în rest, cerul gol, alb aproape, ca o tablă încălzită la temperatură mare. Afară era foarte cald, aerul era vaporos, umed, imaginea copacilor era neclară, tremurătoare, văzută parcă printr-o apă. Aci nu se simţea zăpuşala deşi geamurile erau închise ermetic. Privise în jur : duşumele goale, bine măturate, nişte scînduri vopsite demult, cu o culoare ce aducea a doliu : o culoare cafenie, întunecată, pereţii drepţi, albi, cu mici pete sub care ieşea tapetul vechi şi lustruit. Deasupra uşii din faţă, o uşă ca de cancelarie : portretul Mareşalului, un om bătrîn, tuns scurt, cu o privire fixă, îngheţată, cu o cruzime a gurii ce nu putea să-i scape nimănui. încolo nimic, ba nu : un cuier gol cu trei braţe metalice, lustruite de curînd cu Sidol, braţe de care probabil iarna se atîrnau hainele comisarilor. Nu se auzea nici un zgomot. Mecanicul nu-şi dădea seama dacă este de dimineaţă sau după masă. Zidul înalt de cărămidă nu lăsa să se vadă nimic dincolo de el, soarele bătea de undeva din spatele clădirii în care se afla, poleind numai o parte din trunchiurile copacilor.
Mareş stătea pe o bancă joasă de lemn neluat la rindea, o bancă jalnică, adusă de cine ştie unde şi aşezată acolo întîmplător, fără vreun scop oarecare sau poate numai pentru a da iluzia celor ce aşteptau că vor fi trataţi cu blîndeţe, că exista cît de cît, puţină grijă faţă de cei aduşi la interogatoriu.
\
ŞOSEAUA NORDULUI
19
Era îmbrăcat în hainele lui obişnuite, deasupra frunţii nu-1 mai ardea xana aceea, probabil că ştiau că se vindecase. Simţea numai o slăbiciune uşoară, o dorinţă de a deschide un geam, de a trage tare în piept o gură de aer curat după o lungă perioadă de inactivitate, după ce stătuse întins pe un pat cu faţa în sus multă vreme, timp cînd, privind un tavan alb poţi să vezi în fundul acestei culori ce vrei : relieful lumii, îngeri sau chipuri de oameni, peisagii, orice, cînd te agăţi de propria-ţi imaginaţie ca de o scîndură salvatoare pentru că numai ea îţi dă conştiinţa că exişti. Şi urmase apoi osteneala de a se desprinde de aceleaşi amintiri, cînd obosise să orbecăie în memorie' ca un om aflat în întuneric şi nu-i mai e somn şi vrea să se gîndească la ceva şi nu reuşeşte şi culoarea asta sau lipsa de culoare : besna, devine albă sau murdară, o culoare fără culoare, ca pereţii closetelor de cazarmă, cînd negrul este dureros pentru ochi, cînd laşi să-ţi cadă pleoapele pentru a putea să-ţi imaginezi lumina şi reuşeşti numai pentru oîtva timp, cu un efort ce te sieieşte, un efort oare te poate ucide şi doreşti un zgomot, un păianjen, o furnică, în sfîrşit o fiinţă vie, să umble pe un zid aspru lingă tine, numai ca să-1 auzi.
Şi aşezîndu-se iar pe banca rudimentară avea aceeaşi senzaţie de gol, de scufundare, ca după o grevă a foamei. Nu mai era liniştea şi singurătatea, singure ele însele. Se putea mişca pe lîngă pereţii albi cu pete vechi, cu coaja căzută şi se putea uita multă vreme la plopii înalţi şi mişcători, putea să facă diferenţa dintre culoarea proaspătă, sălbatică a pomilor aflaţi în vîrsta verii, plopii verzi, aproape negri, cu frunze lucitoare, argintii în soare ca nişte cuţite mici sau ca aripile unor fluturi feerici, mişcîndu-se în bătaia vîn-tului şi cerul palid, fără adîncime, un perete albăstrui, decolorat, drept, înalt, nesfîrşit.
Nu auzea mişcarea pomilor, zgomotul acelor frunze pe care vîntul le clătina foarte puţin. Tăcerea asta era chinuitoare pentru că urma unei alte tăceri, o tăcere ce avea să fie ruptă foarte curînd, un răstimp în care încerci să-ţi pregăteşti răspunsuri la nişte întrebări nebănuite, cînd gîndul nu se în-chiagă, cînd eşti gata să răspunzi mai curînd la întîmplare, fără logică, să faci pe nebunul, pe surdul, inconştientul, să primeşti bătaie decît să răspunzi, aşteptînd clipa cînd fiecare vorbă este o suferinţă fizică, ceva ce seamănă cu smulgerea cîte unei bucăţi de carne, cînd eşti nevoit să ştii că va trebui să minţi, dar nu la întîmplare, ci sistematic, cu încăpăţînare, cînd vei fi prins de zece, de o sută de ori cu minciuna şi trebuie să ai curajul să spui orice în afară de adevăr, dacă mai poţi să-ţi păstrezi sîngele rece între lovituri, pentru că ştii că nu e vorba numai de tine, ci şi de alţi oameni, de partid, de compromiterea unor acţiuni ce trebuiesc duse la capăt, dacă nu de tine, de alţii.
Şi nu e vorba de eroism, de rezistenţă la durere, de o încăpăţînare de a nu răspunde, ci de o luptă surdă de inteligenţă, de încercarea de a scăpa prin nişte porţi foarte strimte, şi scăpînd tu, să ştii că odată cu tine scapă şi alţi oameni care acum, în clipa aceasta sînt dezarmaţi sau fugăriţi pentru că s-a rupt undeva veriga unui lanţ s-va întrerupt, o linie ce trece prin locuri necunoscute, pe undeva prin oraşul acesta, prin alte oraşe, o legătură invizibilă, ciudată, misterioasă ca drumul electricităţii prin pereţi, nişte nervuri, nişte punţi între oameni ce nu se cunosc între ei, un fel de aparat circulator, cum sînt cele desenate pe planşele aflate pe pereţii claselor de liceu, aparat cunoscut cu totul numai de cîţiva oameni...
:2*
20
EUGEN BARBU
Şi atunci încerci să te gîndeşti la altceva, la lucruri foarte îndepărtate, te agăţi cu disperare de amintirea unei dimineţi cînd erai singur şi priveai un; lac deasupra căruia săreau peşti argintii, într-o joacă ciudată, cînd te întrebai dacă peştii rîd (ce stupid !), pentru că săriturile lor scurte deasupra feţei întunecate ale acelei ape, erau atît de sigur bucurie, încît aveai impresia că într-adevăr eşti martorul unei taine surprinse din întîmplare, sau amintirea altei dimineţi de mai cînd totul foşnea pe o cîmpie, cînd nişte gîze albastre cu aripi mari, străvezii se alergau deasupra cîmpului verde şi se posedau îndelung, cînd totul zumzăia în jur şi ochii te dureau de culoarea prea galbenă a griului copt, cînd macii rari ţi se păreau prea roşii, de o culoare mai violentă decît cea a sîngelui şi vîntul nu reuşea să le smulgă flacăra străvezie a petalelor şi erai cu o femeie alături, stînd lîngă tine cu faţa în sus, privind cerul la fel de albastru şi aşteptînd.
Şi pe urmă totul parcă se rupe, revine iar amintirea spitalului, a feţelor necunoscute, a munţilor de vată moale, pătată de sînge şi poate delirul în care erai ascultat, teama inconştientă a sufletului, spaima de a nu rosti un nume, somnul dureros în care îţi propui să nu visezi decît lucruri fără importanţă, cînd ai vrea să vină în vălmăşagul acesta inconştient numai chipul femeilor sau amintirea unei zile de şcoală, cînd doreşti să laşi o perdea întunecată peste memorie ca să uiţi drumurile interzise, pînda în noapte, schimbul unui pachet ascuns sub un palton cu căptuşala ruptă, un pachet prelung, învelit în hîrtie unsuroasă şi foşnitoare, o hîrtie lucioasă de tutun clasa a I-a, pentru ca dacă ai să fii prins să minţi măcar o clipă, deşi e inutil, să susţii în mod absurd că faci contrabandă cu tutun, nu că transporţi un exploziv cu ajutorul căruia va fi deraiat un tren, undeva pe o linie necunoscută, un pachet uşor cu miros de camfor sau de ceva farmaceutic, în orice caz un miros medical, un. miros de lucru uşor, puţin parfum de moarte, dacă moartea ar mirosi cumva...
Ce absurd poţi să gîndeşti după înghiţirea atîtor medicamente, cînd realitatea este atît de schimbătoare, cînd salonul de spital ţi s-a părut cîteo-dată prea vast, cu tavanul prea înalt şi chipurile oamenilor prea albe, ca după opium, poate după alt afrodisiac, parcă aşa i se spune, şi deodată să-ţi dai seama că asta înseamnă că avuseseşi dureri foarte mari, că cineva voia să te vindece mai repede, pentru că avea nevoie de mărturia ta şi că acum, peste cîteva minute numai, vor începe să ţi-o ceară şi dacă nu o vor. căpăta, vor încerca s-o obţină pentru că ei, acei necunoscuţi pe care-i aştepta fără teamă, numai cu o uşoară nelinişte, cu o oarecare febră, ştiau că în capul lui doarme o durere încă neadormită...
Tot corpul său presimţea loviturile. Dincolo de uşa înaltă, imobilă, cu tăbliile crăpate pe alocuri, cu băşicuţe mari, unele sparte, de vopsea veche, pîn-deau cîţiva necunoscuţi, abia aşteptînd să zgîndăre coaja subţire a suferinţei abia amorţite. Nu se mişcau, nu le putea auzi nici măcar respiraţiile, poate dincolo nu era nimeni, poate aşteptau nepăsători în altă odaie mai îndepărtată din clădirea tăcută, dar ştiau că singurătatea prelungită îl va înfricoşa puţin, pentru că va avea timp să se gîndească la toate aceste lucruri, cum o şi făcuse de altfel...
Mareş mai înumărase odată plopii drepţi şi înalţi. Nouă pe stînga, trei pe dreapta, după un obicei învăţat pe front. Unde să fie Nordul, se întrebase un timp, pentru că faptul de a şti unde se găsesc punctele cardinale îi îndepărta alte gînduri. Era un lucru nefolositor, dar cel puţin reuşea să nu-şi mai închipuie tortura viitoare. într-o pădure i-ar fi fost mai uşor : pomii prind pe coaja
ŞOSEAUA NORDULUI
21
lor un muşchi verde, un muşchi întunecat, ca o blană de animal scump, sau una lucioasă, un strat de putregai care noaptea luceşte ca fosforul, devenind luminos, reflectînd aura.puţină a nopţii, dar aici nu era nici o pădure, ci numai cîţiva copaci, stînd în lumina unei zile de vară şi plopii aceia, nouă pe o parte şi trei pe alta, erau foarte îndepărtaţi, n-aveai cum să vezi dacă au muşchi pe trunchiuri. Observă deasupra uşii portretul mareşalului Antonescu şi se întrebă : de ce nu l-au aşezat' pe unul din pereţii goi, de ce tocmai deasupra uşii înalte pe care o poate trînti cineva şi atunci portretul s-ar mişca şi-ar putea să cadă într-o zi şi geamul pătat de muşte (ah, muştele astea nu sînt deloc respectuoase !) se va face ţăndări...
în clipa aceea auzise zăngănitul geamului maşinii, revăzuse clătinarea maimuţoiului de pîslă la zdruncinătura teribilă şi pe Dumitrana căzînd moale, aluneeînd de pe canapeaua veche de piele, proectat în afară ; şi chipul îngrozit al şoferului care-1 lovise, conducmd un camion mare cu prelată sub care se afla un fel de coviltir de scînduri verzi, nu scînduri, nişte şipci subţiri, probabil un autocamion pentru aprovizionare transportînd carne sau peşte congelat sau ghiaţă, şi în urechi, strigătul, strigătele, mai multe voci omeneşti, surpriza generală, apoi învălmăşeala mulţimii, văzute ca dincolo de o perdea de tifon şi apoi murmurul altor voci indignate, neauzite atunci, rămase însă nu se ştie cum, poate printr-un reflex, în timpane: „Criminalii! Omoară oamenii!". Să te trezeşti deodată în mijlocul acestui vălmăşag, încercmd să te agăţi de ceva, de un amănunt, să ghiceşti dacă ei ştiu totul sau nu ştiu nimic, să speri fără multă speranţă că vei fi acuzat numai de accident, pentru că oricum vei fi condamnat, şi din nou chinul că n-ai putut să împiedici un accident stupid, cînd totul mergea atît de bine, cînd ar fi trebuit să ajungi oricum la destinaţie cu acele arme atît de necesare tovarăşilor tăi, şi apoi xm gînd şi mai dureros : dacă vei mărturisi, dacă n-ai să mai poţi răbda umilinţa şi durerea, va urma moartea, nu numai a ta ci şi a altora. Şi să nu te doară numai gîndul că mori, că deodată fiinţa ta, un pachet de carne şi de nervi se transformă într-un cadavru, într-un lucru nefolositor (tocmai acum un soldat sau mai mulţi soldaţi absenţi din frontul invizibil al comuniştilor, tocmai acum cînd ar trebui să fie mai mulţi) acum, cînd se aflau atît de aj)roape de ziua necunoscută cînd lumea înţepenită pe care o ura, va asista cu groază, cu durere, cu mirare, la lupta celor cîţiva, nu prea mulţi, dar destui, şi tu vei lipsi şi cînd vor învinge, pentru că trebuiau să învingă, tot ce ai strîns în ani de zile de umilinţe, bătăile şi înjurăturile stăpînilor, ura împotriva nedreptăţii, dragostea pentru ceea ce se numeşte atît de obişnuit cu un cuvînt sărac : lume obişnuită, totul, dar absolut totul, nu va rămîne de cît o amintire despre un om pierdut, căzut praa devreme din pricina unei întîmplări absurde. Dacă ar fi putut să fugă atunci, şi era sigur că ar fi putut să fugă, poate primejdia în care pluteau ceilalţi acum din pricina lui, ar fi dispărut... Dar remuşcarea ? Mai puteai oare dormi liniştit, ai fi reuşit să nu te mai gîndeşti la asta ?
Puteai, sigur că puteai, revoluţia nu se face cu înduioşări, cu şovăiri, jertfeşti totul ideii pentru care lupţi, cîteodată faci şi lucruri necugetate cu credinţa că vei ajunge la capătul acţiunii tale, în vederea acelei acţiuni...
După aceea totul se învălmăşise în memoria lui. Se deschisese uşa şi intrase un om mărunţel, cu un început de chelie, mişcîndu-se precipitat. îl poftise dincolo de dreptunghiul întunecat, tăiat parcă în peretele alb, un
22
EUGEN BARBU
dreptunghi moale, cenuşiu, de umbră. Mecanicul trecuse pragul şi intrase-într-o cameră la fel de goală, mai întunecoasă însă din cauza unor perdele lungi, mîncate, trase împotriva luminii, oprind-o, lăsînd numai o radiaţie plum-burie pe podelele acoperite cu un covor vechi din care ieşea praful. Dincolo de o masă acoperită cu hîrtii, aştepta alt bărbat îmbrăcat într-un costum deschis de vară, fără cravată la gît, cu reverele albe, aşezate şcolăreşte deasupra hainei, lăsînd descoperit gîtul subţire, cu un măr al lui Adam abia vizibil, mişcîndu-se încet. Avea o faţă osoasă, palidă de om suferind. îl întîmpinase ridicîndu-se cu o politeţe neobişnuită în asemenea împrejurări şi Mareş înţelesese că nu se află într-o circumscripţie oarecare de poliţie ci la Siguranţa generală, într-o clădire retrasă, la unul din acele sedii neştiute de nimeni unde se făceau anchetele cele mai delicate.
■—, Mizdrache ! se recomandase comisarul cu un glas politicos, plecîn-du-şi puţin capul lunguieţ şi aşezîndu-se pe scaunul lui, lăsîndu-1 în picioare şi pe el şi pe însoţitor pentru că în odaia aceea nu se afla decît un singur scaun.
Avea o mînă uscăţivă, lungă, osoasă, albă, fără sînge, mai pe urmă îi văzuse şi mîna cealaltă, la fel de albă şi lungă, fără vreun inel pe degete. Lumina cenuşie din jur, liniştea, nemişcarea martorului acestui început de interogatoriu, îl tulburase pe prizonier.
— O obligaţie nenorocită mă face să vă întreb unele lucruri, începu comisarul cu o strîngere abia vizibilă a gurii, vă rog să-mi răspundeţi cu sinceritate, să-mi uşuraţi treaba pe care trebuie s-o fac...
Scoase un ţigaret străveziu, apoi se răzgîndi şi îl vîrî în buzunarul de la piept al hainei bine călcate. în faţa lui, deasupra unor hîrtii împrăştiate se afla un obiect ciudat, mic şi verde, un fel de ascuţitoare din acelea care se dau gratuit prin librării, ca reclamă. Mareş îl privi cîtva timp pînă îşi dădu seama că era o broască de tablă. Comisarul scoase dintr-un sertar o cheiţă mică, strălucitoare şi o vîrî în mecanismul jucăriei. Se auzi un arc metalic, încordîndu-se şi, surîzînd, comisarul lăsă broasca de tablă să sară singură peste hîrtiile aşezate într-o oarecare ordine. După cinci sau şase salturi mecanice, jucăria se opri. Mizdrache întinse o mînă palidă, subţire, goală, osoasă şi o aduse înapoi, întorcînd din nou cheiţa în gura arcului. De data aceasta nu mai lăsă broasca de tablă să sară, o stăpînea în pumnul închis, ţinînd probabil de prelungirea arcului, cum ai ţine o petardă sau o grenadă, numai de cui, gata s-o arunci din moment în moment.
— Numele dv ? întrebase moale.
— Crăciun Vasile...
— Al cui era camionul pe care-1 conduceaţi ?
— Al întreprinderii X...
— Vreţi să-mi spuneţi cum s-a produs accidentul ?
Mareş îi povesti pe scurt totul, fără să pomenească de unde plecase şi că era însoţit de cineva. Comisarul asculta fără atenţie, privind dincolo de el, cu ochii mici, visători. Pe mecanic îl enerva pumnul strîns nemişcat în care ştia jucăria de tablă gata-gata să pornească de-a lungul suprafeţei acoperite cu hîrtii.
Cînd termină, celălalt lăsă să treacă un scurt răstimp de tăcere.
— Da, bine, mormăi. Dacă înţeleg, aţi vrut să transportaţi laptele la o întreprindere... din apropiere...
— Da.
ŞOSEAUA NORDULUI
23
Mareş căută să ghicească dacă în vocea comisarului era vreun pic de ironie. Faţa lui rămăsese imobilă, parcă mai albă decît la început. îşi privea palma închisă, fără să dea drumul jucăriei. Mecanicul simţi că începe să se enerveze.
Mizdrache ridică deasupra biroului carnetul de conducere, un pătrat de piele roasă pe margini, un carnet vechi din 1936 sau 1937, procurat de Dumitrana.
— Din permisul dumitale înţeleg că eşti un şofer bun şi te afli la primul accident...
Mecanicul vru să nege vag, şovăi o clipă înţelegînd în ce cursă intră, dar neput'înd citi nimic pe faţa celui din faţa sa, confirmă.
— îmi pare rău că s-a întîmplat aşa... Pe noi ne interesează însă altceva...
Acum, îşi spuse Mareş, acum, dacă aş putea să-mi ţin firea, să ghicesc ce ştiu ei şi ce nu... Nu-i plăcea politeţea comisarului, şiretenia lui abia disimulată.
Mizdrache desfăcuse carnetul de conducere, privise fotografia ştearsă, tulbure şi veche lipită de Dumitrana pe contrapagina coperţii de carton. „Oare va vedea ştampila falsă aplicată destul de bine cu o jumătate de cartof, literele ei, cerneala întinsă ?"
— Din datele aflate pe permisul dv. reiese că sînteţi fiul...
— Elenei şi al lui Nicolae Crăciun, spuse repede Mareş...
— Născut în...
-—■ Bucureşti, strada Rucăr 18...
— Perfect ! spuse cu satisfacţie celălalt", dar o satisfacţie cu totul ciudată pentru urechile prizonierului.
„Se joacă cu mine, ştie totul", îşi zise, „dar n-am ce face, trebuie să încerc şi cînd nu s-o mai putea, să mă prefac că mi-am pierdut memoria din pricina accidentului..."
— Şi-acum, unde locuiţi ?
— Tot acolo, răspunse mecanicul, cu o descurajare abia ascunsă în voce. Comisarul dădu drumul jucăriei pe masă. Broasca de tablă sări iar de
cîteva ori, arcul ei hîrîi eîtva timp, nu se auzea decît destinderea lui metalică, un fel de bîzîit enervant şi după aceea se opri. Mizdrache o ridică răbdător, privi cheiţa strălucitoare, ridicînd-o puţin ca şi cînd ar fi vrut să i-o arate şi celui din faţa sa de care-1 despărţea numai masa acoperită cu foarte multe hîrtii şi după aceea întoarse arcul meticulos, ca un om care are de pierdut foarte multă vreme şi nu se grăbeşte.
— Poate nu mai locuieşti acolo, se auzi glasul lui...
Mareş uitase că în spatele său mai era cineva. După un timp auzi răsuflarea celui de-al treilea, bărbatul care-1 poftise ia comisar.
— Ce zici ? insistă.
Mizdrache se ridică din scaun, îi întoarse spatele şi păru cîteva minute că uitase de el. Ţinea încă în pumnul strîns jucăria de tablă. Mecanicul îi fixa degetele albe, lungi, cu o încăpăţînare voită. Ar fi vrut să spună ceva, dar cuvintele nu veneau, ştia că e mai bine să tacă, să nu scoată vreo vorbă, deşi asta îl acuza.
— De unde ai actele ? întrebase comisarul fără să se întoarcă, cu faţa tot la perdelele roşcate, roase în marginile de jos.
24
EUGEN BARBU
— Care acte ? întrebă Mareş cu o mirare ce nu mai putea înşela pe nimeni şi îşi dădu în aceeaşi clipă seama că celălalt renunţase dintr-odată la tonul ceremonios de mai înainte.
— Actele de conducere, permisul ?
— Permisul este al meu...
Comisarul se întoarse rînjind spre el. Chipul era acum mai puţin palid, şiretenia ochilor se accentuase, se vedea bine că omul simţea nevoia să-şi arate triumful. „Pentru cît se bucură ! Şi sîntem doar la început!", gîndi prizonierul şi-i veni să rîdă, ştiind cît or să mai aibă de furcă cu el. De altfel, ceea ce i se părea important era grija lui de a nu obosi ca să poată rezista pînă la capăt.
-— Foarte ciudat, apăsă celălalt pe toate cuvintele. Dumneata ar fi trebuit să te afli în cer. Mi se pare că ai fost înmormîntat acum două sau trei luni...
Mizdrache nu rîse, avea numai un dispreţ silnic pe faţă, ca şi cînd i-ar fi spus : „Ce dracu te mai joci de-a v-aţi ascunselea ? Nu înţelegi că am fost peste tot în timpul cînd tu stăteai în spital, spune-ne mai bine totul, fără să negi nimic..."
— Uite ce e, adăugă cu o cruzime neascunsă, n-avem timp de pierdut, te-am rugat încă de la început să-mi uşurezi ancheta...
Se apropiase de el, îi răsucise un nasture de la cămaşa murdărită şi neschimbată de multă vreme, privindu-1 fix. După asta adăugă zeflemitor, cu siguranţă :
— Să nu-ţi închipui că noi primim aci leafă de pomană. Ce zici, Ciripoi ? Omul din spatele mecanicului, scoase un „de" neutru, fără nici o căldură,
ca şi cînd nici el nu s-ar fi îndoit de nimic.
■—■ Trebuie să ne spui de la cine - sau cum ţi-ai procurat carnetul de conducere...
— L-am găsit...
Mizdrache se întoarse la locul lui, fără să spună un cuvînt. Se aşeză pe scaun, deschise pumnul încordat pînă atunci şi dădu drumul jucăriei de tablă care hîrîi iar cîteva momente. Cînd broasca de metal îşi făcu drumul, Mizdrache ridică eheiţa strălucitoare şi întoarse din nou arcul.
— Credeam că o să ne înţelegem, dar văd că nu e chip, zise rece comisarul. Bine, dacă dumneata vrei aşa...
In glasul lui era o părere de rău neascunsă, ca şi cînd ceea ce trebuia să urmeze i-ar fi displăcut cu totul. De altfel adăugă imediat :
— Să ştii că mie nu-mi place să scot cuvintele cu cleştele, eu lucrez „curat"...
Apăsase pe, ultimul cuvînt, cu puţină ironie, ridicase ochii săi înguşti şi spusese aproape şoptit:
— îmi pare rău, îmi pare rău...
Dăduse iar drumul broaştei de tablă şi cînd ea îşi terminase salturile, privise într-un dosar pe care-1 deschisese fără grabă.
— Te numeşti Gheorghe Mareş, nu-i aşa ?
— Da...
■— Fiul lui Atanasie şi al Eufrosinei Mareş ?
— Da.
— Născut în 1903.
ŞOSEAUA NORDULUI
25
— Da.
— Cu domiciliul în strada Atelierului nr. 1 ?
— Da.
— Condamnat în 1933 pentru rebeliune împotriva statului, nu-i aşa ?
— Pentru grevă.
— Eliberat în 1935...
— Da.
— Membru al Partidului comunist ?
Mareş ezită o fracţiune de secundă şi pe urmă scutură din cap :
— Nu.
Mizdrache închise coperţile dosarului cu violenţă :
•— De ce nu vrei să mărturiseşti tot ? îl întrebă, ridicîndu-se. O să te batem, o să te chinuim, ce rost are să negi ?
— Nu sînt membru al partidului comunist.
■— Ba eşti şi activezi într-o celulă ai cărei membri au fost prinşi de asemenea şi pe care o să-i aducem în faţa dumitale să-i recunoşti...
„Dacă strigă aşa de tare înseamnă că nimic nu-i adevărat, îşi zise Mareş, altfel n-ar fi înfuriat. îi trebuie mărturisirea mea şi numele celorlalţi. Cît despre arme, ce dracu s-o fi întîmplat, ştie ceva despre ele, le-a găsit ?"
Şi reconstitui uşor totul în minte : au găsit desigur pistoalele Parabellum şi intrigaţi au cercetat permisul lui de conducere, au luat apoi dosarele celor care luptau subteran împotriva regimului şi după fotografie l-au identificat. Era simplu ca bună ziua, trebuia numai să ştie dacă mai prinseseră pe cineva sau dacă nu cumva fuseseră trădaţi. în ceea ce priveşte apartenenţa lui politică, ei nu puteau stabili nimic atîta vreme cît altcineva n-ar fi confirmat că fusese primit în rîndurile partidului cu şase ani în urmă, ori faptul acesta nu-1 cunoşteau decît foarte puţini oameni.
■— Ciripoi, adu-1 pe celălalt, zise repede comisarul.
Omul dispăru şi se întoarse imediat, urmat de şeful depozitului de lapte, acum numai o grămadă prăbuşită de carne fleşcăită, un individ speriat, laş, tînguindu-se şi frîngîndu-şi mîinile.
•— îl cunoşti ? întrebă Mizdrache.
— Parcă, spuse încet Mareş.
— Complicele dumitale...
— Domnule comisar, vă rog... bîigui noul venit, cu o disperare comică. Comisarul se apropie de el, îi privi chipul nenorocit şi porunci cu dispreţ :
— Spune tot ce ştii...
— Acum zece zile, dumnealui şi cu încă cineva, au venit la depozit şi pe baza unei facturi...
— False, adăugă Mizdrache sec...
—■ Pe baza unei facturi false, cum spuneţi dv., au ridicat zece bidoane de lapte...
■— Perfect. Şi dumneata ştiai ce se află în bidoane ? Noul venit se uita năucit cînd la unul, cînd la celălalt.
— Lapte, ce să se afle, păcatele mele ! exclamă.
— Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăţia cerului ! exclamă comisarul şi după aceea, aproape strigă ajutorului său : Scoate-1 afară !
26
EUGEN BARBU
Cei doi ieşiră. Rămaşi singuri, Mizdrache şi mecanicul se priviră faţă în faţă.
— Acum nu poţi să mai negi nimic, zise neted comisarul. Dacă am înţeles bine, omul acesta e nevinovat. Dacă eu vreau, îl vom bate pînă va spune că este complicele dumitale, dar ca şi dumneata nu doresc asta. îmi trebuie în schimb numele complicilor...
Mareş înţelese că era timpul să vorbească deschis, cel puţin să lase impresia celuilalt că este cinstit.
_ Nu ştiu nimic, zise, trebuia să ridic aceste bidoane şi să le las în faţa
întreprinderii, atît...
_ Nici celălalt nu ştia nimic ? întrebă Mizdrache cu un început de
enervare.
— Care celălalt ? se miră mecanicul.
Comisarul se aşeză la locul lui, aproape trîntindu-se. Ajutorul lui se întoarse, aşteptînd lîngă uşă.
— Bine, bine, mîrîi ameninţător. Ai mai fost condamnat, ai mai fost anchetat, au trecut destui ani, poate ai uitat, poate vrei să-ţi reamintim cum se scot adevărurile pe nas, pe gură, bine, bine, şi doar te-am rugat..
Deschisese iar dosarul şi citea încruntat. După un răstimp, ridică ochii.
— Cînd ai participat la greva de la Ateliere erai încă tînăr, făcusei patru clase industriale şi pe urmă ai intrat ca lucrător, probabil la îndemnul tatălui dumitale. între 1936 şi 1938, ce-ai făcut ?
„Oare ştiu că am fost în Spania, că m-am întors rănit, că am trecut ca şi la plecare clandestin graniţa ?" se întrebă Mareş într-o fracţiune de secundă.
— Am umblat prin ţară, căutînd de lucru, spuse moale.
_ Rapoartele noastre se bat cap în cap. Unii te-au semnalat la Brăila,
alţii vorbesc de localităţi mai îndepărtate...
Pe chipul lui Mareş nu se citi nimic. „Nu ştiu, n-au aflat, dibuie".
_ Ai făcut apoi o şcoală de mecanici, mi se pare că ai dat şi unele
examene...
— Da.
— Ştii să conduci, de unde ?
— Mi-am scos im permis în 1940...
— Da, da... Pe front ai fost ?
— Da.
— Ai dezertat în primăvara lui '42, numai după trei luni, de atunci nu se mai ştie nimic despre dumneata. La Calea ferată cînd ai lucrat ?
— între 1939 şi 1941, toamna...
— Bine, bine...
Tăcu, privi cîteva clipe jucăria de tablă, cîntări în palmă cheia uşoară şi după aceea renunţă s-o mai întoarcă.
— Nu înţeleg, ce-i cu dumneata ? Eşti aproape un intelectual, aparţii unei familii de socialişti, poliţia noastră a avut de-a face şi cu bunicul dumitale şi cu tatăl dumitale, după cum se vede, acum avem şi cu dumneata de-a face, să ştii că nu-i nici o plăcere...
Vorbea încet, aproape prieteneşte, mîngîindu-şi degetele albe şi osoase.
— E de neînţeles cum de nu;te-am prins mai devreme... Şi la drept vorbind, fără accidentul acesta, poate am fi oftat încă multă vreme după dumneata, ce caraghios lucru, ce caraghios...
ŞOSEAUA NORDULUI
27
Rise încet ca de un lucru absurd. Apoi se ridică iar, se plimbă în jurul lui Mareş, cu mîinile la spate.
•— Ştii bine că nu vei mai scăpa. Acum e război. Aproape te înţeleg, e urît să mai tîrăşti şi pe alţii după tine, ştiu, dar ce să facem, asta e meseria mea, trebuie să aflu tot, să aduc probe, cît de cît', război-război, dar măcar o urmă de legalitate trebuie să existe...
Mareş asculta curios, mirat puţin de tonul comisarului. „Acum o să-mi propună să devin informator"... Tuşi, îi urmări silueta aplecată, mişcîndu-se în dreptul perdelelor. îşi ţinea palmele la spate, părea adus de spinare, ca un cîine bătut.
— De fapt ştim mai multe decît îţi închipui, poate mici n-am avea nevoie de probe, ah, dacă ar fi după mine, v-aş împuşca, pur şi simplu, dar, vezi, sînt un umil funcţionar, stau aici şi-mi pierd zilele şi nopţile. Sînt nemulţumit, am visat să fac alte lucruri. Te vei fi mirînd de ce vorbesc atît, să nu crezi că vreau să te înduioşez, da de unde...
Tăcu puţin, trase aer în jpiept, ca un înecat şi abia atunci îşi dădu seama că în camera aceasta plină de umbră se mai afla cineva, Ciripoi, ajutorul lui, un om tăcut, care ar fi putut să-1 raporteze cuiva.
Se opri, ridică broasca de tablă, o strînse puţin .în palmă, ca şi cînd ar fi vrut s-o turtească, după aceea îşi căută cheiţa şi întoarse arcul, cu/răbdare.
— Am să te chinui, Mareş, spuse, nici nu-ţi închipui cît şi cum, aproape că-mi place s-o fac, deşi să-ţi spun drept, am obosit, am nervii slăbiţi, nu-i chiar atît de uşor să asculţi ţipetele altora...
„Vrea să mă înspăimînte", îşi zise mecanicul, „crede că va scoate mai uşor un cuvînt de Ia mine"...
— Nu înţelegi continuă celălalt, e o luptă pe viaţă şi pe moarte. Sîntem în război, după cum ştii, în curînd totul se va termina, îmi este şi milă de voi ăştia care muriţi tocmai acum la sfîrşit, nu-i păcat ? spuse încet, întrebînd cu naivitate. Doar cîteva nume, înţelegi, şi totul se aranjează, vei mai fi ţinut cîtăva vreme şi după aceea, gata, te aşteaptă libertatea. Iarna asta se isprăveşte cu Rusia, o să urmeze o amnistie, toate se vor linişti...
Mecanicul dădu din umeri, cam cu nesiguranţă, întrebînd :
— Credeţi că o să se termine ?
Din spate se auzi rîsul lui Ciripoi, un rîs neaşteptat, curmat dintr-odată.
— Se vede bine că nu mai citeşti ziare demult, zise comisarul. Trupele noastre sînt departe în inima Rusiei, dumneata aperi o cauză pierdută. De fapt vreau să te întreb : ce eşti ? Un anarhist care luptă pe cont propriu, aşa cum vrei să mă faci pe mine să cred, un disperat nemulţumit din pricina situaţiei personale ?
Şi cum Mareş nu-i răspunse, îşi lăsă braţele de-alungul trupului cu o exasperare pe care nu şi-o mai ascundea :
— Destul. îmi trebuie numele complicilor. Cine a ascuns pistoalele în bidoane, care sînt tovarăşii dumitale, cine te însoţea în autocamion şi unde trebuia să laşi totul ?
Se afla iar dincolo de masă, cu jucăria de tablă în mînă, ţinînd-o strîns. în pumn, gata s-o aşeze deasupra hîrtiilor răvăşite acum.
28
EUGEN BARBU
Aşteptă un minut sau două, apoi dădu drumul broaştei să sară. Se auzi hîrîitul metalic al arcului şi cînd salturile ei mecanice încetară, aruncă cheiţa pe masă.
— Bine ! Bine ! spuse. Adu-i pe ceilalţi, i se adresă lui Ciripoi. Rămaşi singuri, exclamă :
— Sînteţi încăpăţînaţi, dar o să vă împuţinăm într-atît încît' n-o să mai rămîneţi decît cîţiva, dacă veţi mai rămîne...
III.
„Pe nenorociţii ăştia îi bat degeaba", îşi spuse Mareş privind chipurile nerase ale oamenilor care stăteau întinşi pe pămîntul plin de paie. Cei trei paznici aveau o privire fixă, ochii lor căpătaseră o opacitate supărătoare, ai fi putut să le treci flacăra unui chibrit prin lumina lor şi n-ar fi observat-o. Stăteau rezemaţi de scîndurile grajdului cu mîinile legate la spate, aşteptînd cu resemnare cele ce aveau să urmeze. In faţa lui, Dobre, singurul cunoscut, nu-1 privea, nu-1 privise nici măcar o clipă, ca şi cînd s-ar fi temut că e spionat de cineva. Stătea cu bărbia în piept şi îşi mişca din cînd în cînd degetele murdare ale picioarelor desculţe. Pe faţa lui nu se putea citi nimic altceva decît o nepăsare resemnată. De cîteva ori mecanicul îşi întoarse privirile de la el la cei trei ţărani, pentru că ţărani trebuie să fi fost, speriaţi, cu cămăşile sfîşiate şi ude. Sub trenţele rămase li se vedeau rănile, nişte umflături vinete, lungi, cu margini albe : pungi de apă, mustind. Pe pieptul lui Dobre se zărea o dîră de sînge roz, ştearsă de apa turnată pe el. Toţi aveau febră, nu dor-miseră aproape de loc sau dacă aţipiseră, căzuseră într-un somn scurt, neliniştit, cu spasme şi strigăte teribile.
Călăii se odihneau. Erau patru bărbaţi necunoscuţi, fumînd tăcuţi cu spatele la ei, fără măcar să-i privească din cînd în cînd, stînd pe nişte scaune primitive, un fel de capre de lemn. Afară în curte era soare, o lumină albă de vară, o lumină orbitoare dacă ai fi privit-o ieşind din locul acesta întunecos, mirosind a urină de cal, a harnaşamente vechi şi a paie putrezite, un miros pătrunzător, stricat, înecăcios.
Mareş se desmeticise cu cîteva clipe înainte cînd uşile fuseseră date de perete şi lumina dimineţii de iunie pătrunsese înăuntru. Abia atunci văzuse grinzile afumate, cîteva bîrne groase, dreptunghiulare, pline de pînze de păianjen şi praf, ferestrele lungi, cu drugi albaştri, aşezaţi unul lîngă celălalt şi despărţiturile înguste, prăbuşite, de unde plecaseră de multă vreme ultimii cai. Nu rămăsese decît mirosul stătut de grajd, paiele tocate de copite şi praful, o perdea albă pe care o arunca spre uşă pornirile rare ale vîntului.
De deasupra, de chingile vechi, ruginite, călăii atîrnaseră trei frînghii pe care unul dintre ei le încercase pe rînd, agăţîndu-se cu toată greutatea de ele şi spînzurînd cîteva clipe cu picioarele strînse sub şezut ca un sinucigaş. Inelele vechi de fier ţinuseră, nu se auzise decît un pîrîit al grinzii, o încordare a lemnului vechi şi atît. Acum aşteptau toţi venirea şefului, fumînd în linişte. Lîngă ei stăteau aruncate încă de aseară căldările cu apă, răsturnate cu fundul în sus.
Dobre fixa felinarul încă fumegînd la lumina căruia îi bătuseră, un felinar obişnuit de tablă, în formă de pară, cu un fitil unsuros. Tot timpul acesta dăduse o lumină şovăitoare, palidă, umbrele călăilor se mişcaseră pe
ŞOSEAUA NORDULUI
29
pereţii grajdului şi unul dintre ei dăduse drumul în curte unui motor de tăiat lemne, înainte de a începe să-i bată. Un timp, maşina neagră, cu roţi de fontă, pe care o zăriseră în treacăt, în faţa uşii înalte de lemn, păcănise ce păcănise în gol, tuşind, scuipînd nori de benzină, făcînd explozii şi acoperind ţipetele paznicilor bătuţi cu vergile de cauciuc, apoi, dintr-odată, cînd nimeni nu se aşteptase se defectase, cureaua de piele care unea roţile de comandă cu jghiabul unde ar fi trebuit să stea lemnele, se învîrtise în gol şi oamenii lui Mizdrache paralizaseră cu vinele de bou în mînă. Nu se mai auziseră decît gemetele înfundate ale ţăranilor şi tăcerea nopţii, o tăcere plină de ecouri, o tăcere îndepărtată, ca şi cînd tot oraşul era scufundat într-o apă fără fund. O vreme toţi, şi el, şi Dobre şi cei trei oameni necunoscuţi, gata-gata să recunoască a fi complici cu cei ce înlocuiseră laptele din bidoane cu zece sau unsprezece pistoale Parabellum, ascultaseră această tăcere profundă, urmată de cîteva încercări de a pune în funcţiune vechea maşină de tăiat lemne, încercări făcute de unul dintre călăi.
După o jumătate de oră renunţaseră. Comisarul şef se ridicase de la locul lui, o buturugă pe jumătate putrezită pe care se aşezase încă înainte de a începe „ancheta", îşi privise ceasornicul, îşi scuturase meticulos fundul pantalonilor şi spusese :
— încetaţi, continuăm mîine !
Fumase tot timpul în tăcere, fără să scoată un cuvînt, rămas mai mult o umbră în fundul întunecos al grajdului, un spectator liniştit, nemişcat, schim-bînd numai piciorul pe care se sprijinea şi fumînd ţigare după ţigare, fără să pară înverşunat sau plictisit că timpul se scurgea încet, foarte încet, cum ar curge nisipul într-o clepsidră, fir cu fir, minut cu minut, secundă după secundă.
Paznicii fuseseră ridicaţi în picioare toţi deodată fără să li se deslege mîinile, şi aşteptaseră multă vreme încovoiaţi, gata să primească loviturile. Fuseseră bătuţi şi înainte de asta, aveau spinările tăbăcite şi cămăşile umede de sînge. Pe chipul lor se aşternuse resemnarea şi tristeţea, nici măcar nu se plîngeau la început, li se părea fiecăruia probabil că visează, că sînt pradă unui vis urît care n-o să ia sfîrşit prea curînd, aveau o resemnare animalică, ca a vitelor duse la înjunghiat. Unul spunea rar, după fiecare lovitură primită :
— Doamne ia-mă ! Doamne ia-mă !
Şi cînd totul se terminase, pe neaşteptate, cînd motorul nu mai avusese benzină poate sau o rotiţă nu rriai funcţionase un timp, chinul prelungit încetase. Urmaseră încercările unuia dintre călăi de a pune din nou în mişcare vechea maşină de tăiat lemne, bufniturile scurte ale roţilor mergînd în gol, păcănitul jghiabului metalic şi pe urmă, ordinul lui Mizdrache :
— Gata, pe mîine ! Pînă atunci se mai gîndesc şi ei, ne mai gîndim şi noi. Cine rămîne de gardă ?
Comisarul nu-d mai adresase nici un cuvînt, nici lui, nici lui Dobre, şi trecuse o noapte, o noapte chinuitoare, lungă, tăcută, o noapte de pîndă încordată, îi legaseră pe fiecare de cîte un stîlp al grajdului, la cinci metri unul de celălalt, în aşa fel încît orice încercare de a comunica între ei să fie cu neputinţă. Fuseseră păziţi de doi dintre călăi. Un timp, uşa grajdului rămăsese deschisă larg.
Cei rămaşi stăteau cu spatele la ei, două umbre prelungi, aşternute în praful curţii. Mîinile lor nevăzute, ducînd rar ţigările la gură, desenau pe placa neagră a nopţii linii scînteietoare. Ţăranii adormiseră imediat sau încercaseră să adoarmă, pluteau se vede treaba numai într-un fel de febră arzătoare,,
30
EUGEN BARBU
însoţită de vise. Mareş ar fi vrut să-i facă un semn lui Dobre, să-i şoptească ceva, dar erau prea departe unul de altul şi n-ar; fi trebuit să fie auziţi de nimeni, nici măcar de paznicii aceştia care i-ar putea trăda dacă vor mai fi bătuţi. Renunţase după cîteva încercări, poate şi celălalt adormise, poate şi pe el îl dureau rănile (se vede treaba că pe tipograf îl mai bătuseră.)
Ceasurile trecuseră greu, aţipise de cîteva ori, avea febră, o căldură venită de undeva din fundul celulelor trupului, urca în toată fiinţa lui. Se întrebase de cîteva ori cînd vor încape să-1 chinuie şi pe el, cum şi cît va putea să rabde, să tacă, să nu spună nici măcar un cuvînt pentru că a se ruga sau a geme i se părea ceva mai ruşinos decît moartea. Şi nu era vorba numai de el, ci şi de cît va rezista celălalt, Dobre, dacă va reuşi să se prefacă pînă la urmă că nu-1 cunoaşte, că nu se văzuseră niciodată în viaţa lor. Poate era mai bine că tipograful nici nu ridicase pleoapele, deşi ghicise că nici el nu dormise decît cu intermitenţă, adică picînd în mari goluri de oboseală, tresărind după cinci sau şase minute de scufundare în nimicirea acelei sfîrşiri şi după aceea ridicîndu-se iar la pragul conştiinţei, cum te-ai agăţa de un lemn cînd eşti gata să te scufunzi.
Felinarul arsese cîtva timp, poate pînă la apropierea zorilor cînd lumina nu era încă tulbure şi prizonierii puteau să vadă cu ochii cîrpiţi de osteneală o fîşie de cer şi stelele clipind uşor, plutind într-o ceaţă viorie şi umbrele celor doi călăi, fumînd încă, vorbind încet, rîzînd din cînd în cînd, trăgînd mereu cu urechea la gemetele înfundate ale celor din. grajd. Şi mai pe urmă se văzuse fumegarea fitilului, un fum albicios, înecăcios şi se simţise răceala dinaintea răsăritului de soare. Uşile fuseseră închise, unul rămăsese înăuntru, fumînd încă, celălalt se plimbase cîtăva vreme prin faţa uşii şi după aceea timpul se scursese mai încet într-o aşteptare dureroasă.
Se făcuse mai întuneric, deşi afară cerul se albea. Geamurile înguste nu lăsau decît nişte dîre subţiri şi cenuşii. Se zăreau abia grinzile vechi şi zborul neştiut al prafului purtat de curenţi pînă sub uşa de lemn şi aerul devenise apăsător, nu mai avea puritatea de la miezul nopţii, era înecăcios, totul începuse să miroasă a sfoiegeală, a paie putrezite şi a urină de cal.
Cei trei ţărani se deşteptaseră pe rînd şi aşteptau tăcuţi începerea unei noi zile, o zi cumplită de care le era frică. Suspinau ca femeile şi asta îl enervase o vreme pe Mareş. Cînd se făcuse aproape şapte, uşa fusese dată de perete şi văzuseră iar patru oameni, stînd în faţa lor pe o capră rudimentară făcută din trei bile de lemn neluat la rindea, fumînd cu nepăsare în lumina dimineţii. Ţigările lor scoteau un fum: alb, străveziu, ce ,se ridica destrămîndu-se uşor deasupra capetelor, un al cincilea probabil umbla la motorul de tăiat lemne, îl pregătea, se auzea numai un bufnet înfundat, o încercare repetată de a fi pus în mişcare. O ţeava de eşapament ca la automobile, strănuta des, pînă în grajdul împuţit se simţea mirosul de benzină arsă incomplet şi tocmai-pocnetele acestea le făceau celor trei paznici o frică neînchipuită. După io vreme rămaseră parcă paralizaţi, cu spatele lipit de scîndurile peretelui de lemn, cu privirile fixe, ca hipnotizaţi, aşteptînd.
Trecuse astfel o oră sau două. Mizdrache încă nu sosise, călăii tot mai şedeau pe capra de lemn şi cel însărcinat cu repararea motorului, tot nu reuşise ,să-l facă să păcăne regulat. Aerul se încălzea uşor, devenea un val fierbinte, plin de miresme, mirosul de urină de cal creştea, le irita nările, curentul uşor, ridicat pînă sub tavanul de bîrne, mişca pjnzele de păianjen cînd într-o parte cînd în alta. Soarele ardea puternic, frunzele plopilor din curte, vîrfurile .de frunziş nu se mai   clinteau de   nici o   adiere.   Şi   nemişcarea aceasta
ŞOSEAUA NORDULUI
31
fierbinte a unei zile obişnuite de vară devenea nesuferită, aţîţătoare. Lui Mareş îi amorţiseră încheieturile, se tîrî puţin într-o parte, vru să-şi mişte degetele mîinilor legate şi după aceea renunţă. Ar fi vrut să mai aţipească puţin, cuprins de o toropeală dulce, o toropeală de plumb ce-i apăsa pleoapele grele.
Sub streaşină nevăzută a grajdului se auzeau păsările, cîteva rîndunele sau vrăbii poate, un fîlfîit de aripi frecate una de alta, apoi zgomotul unui zbor grăbit, o sfîşiere a aerului neclintit, un zbor cînd mai îndepărtat, cînd mai apropiat, tulburînd monotonia zgomotelor obişnuite: păcănitul intermitent al motorului, suspinele rare, egale ale paznicilor, şi şoapta călăilor, un murmur egal, cuvinte întretăiate, abia auzite, cuvinte despre o petrecere, vorbe porcoase spuse numai între bărbaţi, amănuntele unei orgii de poliţişti cînd sînt siluite femei, amintirea protestelor, reproducerea exclamaţiilor scabroase, toate la un ioc învăluind această nepăsare a brutelor care peste cîteva minute numai, erau gata să bată pînă la sînge oameni necunoscuţi.
Dobre îl privea de cîtăva vreme cu insistenţă şi la aceasta îndrăzneală el nu ştiuse cum să reacţioneze. Tipograful zîmbise puţin, cu o prietenie mută, nu lipsea un fel de încurajare în gestul abia văzut al umerilor ridicaţi ca şi cînd ar fi vrut să-i spună : ,,ce să-i faci, o să treacă şi asta..." Pe urmă clipise de cîteva ori, cu un fel de Morse al genelor, un gest care ar fi putut, să însemne foarte multe lucruri : şi „curaj !", şi ,,pregăteşte-te pentru orice", şi mai ales puţină resemnare tristă. Cu tipograful schimbase în două sau trei rînduri cîteva cuvinte. In ultimii trei ani se vedeau mult mai rar, temîndu-se parcă unul de celălalt, ştiindu-se supravegheaţi de poliţie. „O prostie", gîndea acum Mareş pentru că ar fi putut foarte bine să se oprească amîndoi într-o circiumă mărginaşe în faţa unei sticle de vin şi să stea de vorbă pe îndelete fără teama copoilor. Ştia că lui Dobre îi murise nevasta şi că fusese foarte necăjit, că în urmă cu şase luni îşi internase un copil la un preventoriu de tuberculoşi şi că nici el nu o ducea r>rea bine cu plămînii. Mai demult se întîlniseră într-o duminică în casa Terezei, tocmai în cealaltă parte a Bucureşt'iului pe cînd bărbatul acesteia nu fusese încă arestat a doua oară, petrecuseră o după masă întreagă, ascultaseră un patefon răguşit, cu plăci hîrîite, sparte şi seara făcuseră drumul pînă la capătul liniei de tramvai împreună. Tipograful, vechi comunist, scăpase din închisoare abia de vreo şapte sau opt luni, şi continua să activeze. îşi sfătuia toate cunoştinţele să-i evite pentru că poliţia era mereu pe urmele lui; avea un fel de a glumi pe seama sa care te scotea din sărite. Tuşea ca şi acum, rar, cu decenţă parcă, căutînd să nu tulbure liniştea întreruptă de păcănitul motorului de tăiat lemne, gata-gata să funcţioneze.
Mareş nu bănuise niciodată că vor cădea vreodată împreună, că se vor întîlni în astfel de împrejurări, de fapt nici nu avea cum să bănuiască faptul că sînt în aceeaşi organizaţie. Poate era numai o întîmplare, poate ar fi trebuit cu orice chip să fi încercat în noaptea care trecuse să schimbe două vorbe cu el, dar o oboseală de moarte îi cuprinsese pe amîndoi şi ceea ce era limpede pentru ei era că nu trebuiau să se trădeze, să arate prin ceva că se cunoscuseră înainte de asta.
Comisarul făcuse desigur unele legături, nu era exclus ca Dobre să fi fost prins în preajma depozitului, să facă parte din echipa celor ce transportaseră pe ascuns pistoalele şi le ascunseseră în bidoanele cu lapte.
Putea să fie trecut de opt sau chiar de nouă şi Mizdrache nu se mai arăta. Motorul de tăiat lemne încetase să mai păcăne, se vede treaba că fusese
32
EUGEN BARBU
pus în sfîrşit la punct, acum nu se mai auzeau decît vocile călăilor, rîsul lor grosolan, izbucnind pe neaşteptate. Dincolo de gardul înalt, zuruia îndepărtat vreun tramvai, întors la cap de linie pe două şine metalice. Treceau căruţe goale pe o stradă pietruită şi se auzeau voci de copii. Prin uşa deschisă se vedea cerul albicios şi-vîrful'plopilor nemişcaţi. Mai sus şi mai la stînga, se rotea un zmeu portocaliu, parcă fără coadă, Cu o urmă numai, un fum subţire, un şarpe de cîrpă ce-1 ţinea în echilibru. Dreptunghiul mic de hîrtie pe speteze se mişca într-o parte şi-n alta, pe urmă iar se auziră păsările de sub streaşină grajdului părăsit.
Comisarul sosi pe la unsprezece. Era încălzit, tot în hainele lui albe, proaspăt ras, cu obrazul roşu de căldură, parcă mai vesel, umblînd grăbit înaintea ajutorului său. Cei patru se ridicară în picioare, spuseră în cor „să trăiţi" şi aşteptară.
Mizdrache se opri în pragul grajdului, simţi mirosul înecăcios de paie putrezite, strănută pe neaşteptate şi se întoarse spre Ciripoi :
_ pe ăştia trei, du-i înapoi, o să-i mai întrebăm după masă...
Şi-i arătă pe cei trei paznici care fură sculaţi cu lovituri de picioare în spate. Unul dintre călăi îi dezlegă la repezeală şi îi scoase afară, în lumină. Ei mergeau aplecaţi, fără un cuvînt, cu o grabă comică în mişcări.
_ Ei ? întrebă Mizdrache. V-aţi mai gîndit ? Ridicaţi-vă!
Cineva îi ajută lui Mareş să-şi dezlege mîinile amorţite. Mecanicul îşi frecă încheieturile roase şi spuse obosit :
— Ce vreţi să ştiţi de la mine ?
— Adu-1 şi pe celălalt... porunci.
Dobre fu împins în faţa îui cu un brînci după ce i se dezlegaseră picioarele.
Comisarul îi privi cu cruzime. u
— V-am interogat separat. Aceleaşi fire vă aduc faţă în faţa. Va cunoaşteţi ?
Dobre ridică privirile şi spuse limpede : —. Nu l-am văzut niciodată.
— Şi tu ?
Nu-i mai spunea dv., nici măcar dumneata... —• Nici eu...
— Nu vă cunoaşteţi ?
— Nu, spuseră amîndoi cu hotărîre.
Mizdrache tăcu un timp, îşi scoase din buzunar cheiţa cu care întorsese în ajun jucăria de tablă şi o aruncă de cîteva ori în aer, prinzînd-o de
fiecare dată. . ..
— Rine, bine, spuse... Să ştiţi că eu aveam stimă pentru voi comuniştii
dar încep să mi-o pierd...
Vorbea cu o oarecare tristeţe în glas ca şi cînd într-adevăr ar fi suferit pentru ceva de care se lipseşte.
Se plimba prin faţa lor sub privirile celor patru ajutoare şi ale lui Ciripoi, fiinţă umilă, slugarnică, numai ochi şi urechi.
— Dacă avem probele, nu înţeleg de ce vă mai cramponaţi să negaţi evidenţa. Dumneata, Mareş Gheorghe eşti prins cu un autocamion Ford transportînd arme şi asta n-am fi ştiut dacă nu ţi-ai fi falsificat atît de prost carnetul de conducere, ceea ce ne-a făcut bănuitori, iar dumneata Dobre Constantin...
ŞOSEAUA NORDULUI
33
Tuşi înăbuşit şi se întoarse puţin spre uşa deschisă prin care intra lumina puternică a soarelui.
— Deci, spuse uitînd să mai enumere vinile tipografului, de cînd vă cunoaşteţi ?
— Nu ne cunoaştem, zise repede Mareş, poate prea repede, mai repede decît ar fi trebuit...
— Bine, bine... să nu-mi spuneţi că am vreo vină în ce o să se întîmple... Cum v-am zis, eu am stimă pentru comunişti, dar ar trebui să învăţaţi să pierdeţi... Du-l afară pe Dobre, îi porunci lui Ciripoi care-1 împinse uşor cu braţele pe tipograf, să aştepte pînă am să-1 chem eu...
Mizdrache rîse crîncen, cu o tristeţe abia ascunsă.
— Păcat...
Făcu un semn unuia din cei rămaşi. Pe Dobre îl dusese ajutorul comisarului undeva afară, în curte, dîndu-1 în paza cuiva.
Omul se întoarse după cîteva minute cu un fel de sac grosolan legat cu două sfori de Manilla la capete.
— Scoate-ţi cămaşa ! îi zise comisarul.
Mecanicul îşi scoase cămaşa şi rămase gol pînă Ia brîu. îi privi pe fiecare : era înconjurat de un zid viu de oameni, şase brute, cu ochii aprinşi de cruzime, aşteptînd să citească în privirile lui spaima.
— Imbracă-te !
Mizdrache îi întoarse spatele. Ciripoi luă sacul grosolan şi i-1 vîrî pe cap. Mareş simţi mirosul de sînge închegat al cămăşii grosolane. Deasupra curelei călăii strînseră sfoara de Manilla, un curmei plin de aţe galbene. Acum, mîinile îi erau imobilizate de sacul acesta fără altă deschizătură decît cea a gîtului, mai strimtă, abia cît îi încăpuse capul. O clipă avusese o senzaţie scurtă de asfixie. Pe pielea umezită de căldură simţea asprimea pînzei sgîriin-du-1. Nu putea să mişte decît foarte puţin coatele, cămaşa de sac era foarte strimtă şi cusută grosolan pe margini în aşa fel încît să nu-i permită nici o extensie.
— Gata ? întrebă Mizdrache.
Era foarte aproape de el şi mirosea a spirt sanitar. Mareş îi vedea obrazul ras proaspăt, un obraz subţire, palid şi străveziu de om suferind de ficat. Sub ochi avea cearcăne uşoare, cîteva dungi viorii şi încreţitura pielii în riduri aşezate unul sub altul. Comisarul îi spus© cu o bucurie abia ascunsă :
—■ Aş putea să te chinuiesc altfel. Ceea ce vor face oamenii ăştia care m-ajută este o treabă de nimic. Astfel se pedepsesc hoţii de cai, nu cei care au vini politice. Te voi lovi cu mîinile mele peste faţă, peste spate, am să-ţi zdrobesc testicoleîe cu vîna de bou, de aici n-ai să mai ieşi zdravăn şi chiar dacă ai să ieşi, nu-ţi va mai folosi pentru că tu mergi în faţa unui pluton de execuţie. Nişte pistoale Parabellum nu vin din cer, nu se duc în cer, vreau să ştiu, eu comisarul Mizdrache, de la cine le ai şi cui le trimeteai... Haide, spune, acum cît mai e timp...
Fruntea îi asudase, îşi scoase bantista, o batistă mare, albă de olandă şi oftă puţin obosit...
—■ M-am gîndit toată noaptea la tine, mi-ai luat şi somnul, nu e o meserie uşoară să ştii... Peste cîteva zile ziarele vor publica cîteva rînduri : doi sau trei sau cinci comunişti au fost prinşi complotînd la răsturnarea ordinei de stat, dar cine ştie cum s-au smuls mărturisirile astea ? Oamenii stau acasă, beau cafea cu lapte şi citesc   comunicatele tribunalelor militare,  dar acolo
3 — Viaja Romînească nr. 9
34
EUGEN BARBU
e numai epilogul, aici începe piesa, să mă întrebe pe mine, comisarul Mizdrache : Cum faci, domnule ? Cum le smulgi mărturisirile ? Uite, mi-e ruşine de dumneata, mi-e ruşine de subalternii mei, mi-e ruşine că-ţi ţin discursul ăsta cînd ar trebui de fapt să încep să te chinui, asta înseamnă că te stimez puţin, înţelegi...
Comisarul aştepta să fie întrerupt de celălalt şi se enerva tot mai mult văzîndu-1 pe mecanic priyindu-1 fix, fără să scoată un cuvînt. Obosise, se ştergea tot mai des cu batista, învîrtindu-se în jurul lui, privindu-i chipul nebărbierit şi scînteierea ironică a ochilor.
■— Vreau să te umilesc, înţelegi ? Te voi trata ca pe un hoţ de cai, dar n-am ce-ţi face ! Pînă diseară îmi trebue numele complicilor, ce să mai ne tocmim, n-am să-ţi mai spun nimic de aici înainte...
îi întoarse spatele şi porunci unuia de lîngă el :
—• Dă drumul la motor...
—■ Nu e nevoie, zise mohorît mecanicul, cu o siguranţă care-1 scotea din sărite pe celălalt.
-—■ Nu se ştie, rînji unul dintre călăi, poate nu ştii despre ce este vorba.
Dar Mareş ştia despre ce este vorba şi se sili să nu se mai gîndească la nimic. Prin uşile larg deschise se vedea un petec de curte, argintiu în lumina puternică a soarelui, un dreptunghi de curte forfecat de umbrele îndepărtate ale plopilor. Era foarte cald, mirosea insuportabil. Sub sacul gros, pielea îi asudase. Se auzi aproape imediat motorul păcănind la intervale regulate, fîşîitul curelei de transmisie şi căderea în gol a jghiabului de fier. în depărtare băteau clopotele unei biserici, rar, adînc, sunetele umpleau cerul, acopereau fîlfîitul scurt, cînd mai apropiat cînd mai îndepărtat al păsărilor de sub streaşină grajdului.
A, să sbori acum, să fii departe de căldura asta înăbuşitoare, undeva sub cerul gol, transparent, deasupra turlelor tuturor bisericilor din oraş, deasupra închisorilor şi a curţilor, ascultînd numai vîjîitul vîntului...
Unul dintre călăii care-1 înconjuraseră pînă atunci dispăru pentru cîteva minute. Era un bărbat tînăr, cu o figură de boxeur, cu un nas turtit în vreo bătaie din copilărie, cu ochii aduşi în sus, către tîmple. Se întoarse ţinînd în braţe un animal mic, sălbatic, cu blană cafenie, lungă, lăţoasă, o pisică de Angora, foarte frumoasă, fragilă şi sălbatică, cu doi ochi verzi, sălbăticiţi, mişcîndu-şi pupilele parcă cu groază. Mizdrache o luă grăbit de ceafă, îi ţinu labele cu o mînă, ca să nu fie zgîriat, privind-o cu atenţie. Pisica se smucea violent, dar nu scăpă. Avea o coadă stufoasă, zbârlită şi îşi încordase ceafa.
—■ îţi place ? întrebă. Mareş nu-i răspunse.
Comisarul se întoarse şi o ţinu cîteva minute cu ochii în soarele puternic de vară, în dreptul uşii. Animalul se smuci de cîteva ori, miorlăi sălbatic, fu cît pe aci să scape şi aproape sugrumat fu adus înapoi. Unul dintre călăi vîrî pisica întărîtată, stăpînită aproape de turbare în sacul de pînză aspră în care fusese îmbrăcat Mareş. într-o clipă, mecanicul nu ştiu ce simte mai întîi, sugrumarea laţului de sus al sforii de Manilla care închidea cămaşa aspră sub gît sau ghiarele ascuţite ale pisicii înnebunite care căuta să scape din închisoarea neagră.
Unul dintre călăi îi împiedică în acelaşi timp picioarele cu o frînghie scurtă, legîndu-i gleznele, mecanicul aproape se împiedică, era cît pe aci să
ŞOSEAUA NORDULUI
35
se prăbuşească, dar se ţinu în picioare. Cei din jur rîdeau isteric, un rîs prea -zgomotos care acoperea chiar păcănitul maşinii de tăiat-lemne. Rîdeau cu mîna pe burtă, aplecîndu-se ca nişte femei gîdilate, un rîs nervos, disperat...
— Vîna ! ceru Mizdrache şi Ciripoi îi întinse bucata prelungă şi lucioasă de piele. Mizdrache lovi cu sete sacul în care se zbătea animalul, de cîteva ori, fără să se oprească, strigînd :
— Na ! Na !
Mareş fu muşcat sub gît, gura animalului, dinţii subţiri ca nişte ace de oţel îi sfîşiară carnea, sîngele izbucni dintr-odată, sub sacul aspru, era numai un lichid călduţ, ca o apă trezită la soare, abia încropită, apoi ghiarele îi sfîşiară stomacul, Mareş simţi cinci sau şase incizii fine, ca işi cînd ar fi fost tăiat cu lama. Vru să-şi mişte coatele dar se ţ'rezi imobilizat, cu braţele paralizate de forţa altor braţe care-i apăsau coatele, sfărîmîndu-i oasele subţiri, ca o menghine. Era şi fierbinţeală şi ceva rece ceea ce îi umbla ca o rîmă umedă pe spinare. Acum pisica îl muşca cu gura ei umedă, înfigîndu-i colţii ascuţiţi în pielea întinsă a stomacului. Urmară loviturile de cravaşa, cîteva pe piele, prin sac, aproape să-1 sfîşie şi o altă durere, aceea a coatelor apăsate cu putere de către unul dintre călăi, o apăsare ciudată pe care n-o mai simţeai bine, semănînd cu durerea produsă de introducerea unei limbi de oţel sub unghii. Mareş scrîşni, încercă să se smulgă dar animalul îl muşcă iar de gît, punîndu-i ghiarele amîndouă pe claviculă, smulgînd cu furie, orbeşte carnea. Cravaşa de piele şueră încă odată şi încă odată, -acum îl trecură iar năduşelile şi simţi o moleşală a bazinului, ca şi cînd cineva i-ar fi aşezat mălai cald pe şolduri, apoi leşină scurt. II trezi urletul pisicii întărâtate, smulgerea ei orbească şi iar muşcătura ascuţită, durerea cumplită, cum ţi-ar pune cineva un fier electric în luminile ochilor. Nu mai putu, urlă din răsputeri, omul din spatele său fu răsturnat şi inconştient, cu o sforţare supraomenească, mecanicul căută cu degetele răşchirate gîtul pisicii pe care o sugrumă înainte de a leşina din nou, prăbuşindu-se cu ochii plini de lacrimi, într-o durere fără sfîrşit.
Undeva, în somnul lui scurt, colorat, o culoare roşie de sînge, o» culoare ciudată pe care o străbătea, îşi aminti zbaterea ultimă a animalului, în vîrful degetelor mai simţi părul înăsprit de presimţirea morţii şi în urechi mai auzi trosnitura ca de surcea a gîtului fragil, urmată de o zvîrcolire scurtă şi moale, de o înceţoşare a privirilor şi apoi de leşinul uşurător. CineA/a îl izbise peste obraz cu pumnul, vîna de piele îi zdrobi faţa uscată, dar el nu mai simţi nimic cîtâva vreme.
Călăii aduseră cîteva căldări cu apă, Mizdrache porunci să fie oprit motorul maşinii de tăiat lemne al cărei zgomot devenise inutil acum şi îl enerva. îi udară îndelung, sfîşîindu-i cămaşa, cu brutalitate, numai un petec de sac însîngerat, dinlăuntrul căreia scoaseră animalul ucis.
îl lăsară întins cu faţa în sus, o bucată forfecată de carne ruptă, plină de răni oribile, cu dîre roşii încă gîlgîind, murdărită de paiele pe care se mai zvîrcoli inconştient, înfioraţi ei înşişi, grăbiţi să spele cu apa aruncată deasupra rănilor imaginea acestui om sfîrtecat cu cruzime de animalul înnebunit.
— Ridicaţi-1, pălmuiţi-1! striga isteric Ciripoi.
Mizdrache se lăsă să cadă pe buturuga pe jumătate putrezită, cu capul în palme.
— Aduceţi-1 pe celălalt! spuse într-un tîrziu, răstit, fără să privească trupul mecanicului neînsufleţit parcă.
:3*
36
EUGEN BARBU
Cînd se trezi, Mareş văzu trupul lui Dobre, agăţat cu faţa în jos de anul din cîrligele de fier ruginite ele deasupra. Stătea nemişcat, abia legănîn-du-se, cu ochii ieşiţi din orbite, cu obrazul purpuriu ca şi cînd cineva s-ar fi jucat şi l-ar fi boit cu foiţă roşie.
Călăii fumau aşezaţi pe capra de lemn. Mizdrache lipsea. Nu se auzea nici motorul, numai liniştea amiezei de iunie învăluia grajdul şi curtea pustie. Era foarte cald, pielea îi ardea ca şi cînd cineva i-ar fi aşezat cărbuni aprinşi pe piept. în acelaşi timp o mîncărime ciudată, ca după o spuzeală produsă de intoxicaţie sau o urzicare, îl făcu să încerce să se scarpine. Oasele păstrau durerea violentă de mai înainte. Simţea încă muşcăturile repezi ale animalului întărîtat. îl privi mirat pe Dobre. I se părea că se află încă într-un vis nesfîrşit, că totul e un coşmar, ar fi vrut să se mişte, văzu iar dreptunghiul de lumină şi praf al curţii, mai îngust acum, cu umbrele scurte ale plopilor şi cerul dincolo de silueta tipografului, acelaşi cer fără culoare, mai alb acum, apoi vîrtejurile uşoare de praf de deasupra, drumul străveziu al luminii printre gratiile ferestrei mai mult lungi decît înalte, cu drugi prea deşi, aşezaţi unul lîngă altul, şi paiele mărunţite, lîngă el, prinse de pielea obrazului, încrustate în carne, ca un tapet. Simţi în nări mirosul de sînge, foarte apropiat, al rănilor încă deschise, din care mai curgeau fire subţiri de limfă şi izul de grajd, aburul bălegarului îngheţat şi umezit de toate, anotimpurile : iarna, primăvara şi toamna, materia aceea dospită, gunoiul peste care se aşezase crusta timpului, un strat de praf şi de vechime.
Şi desluşi iar tulbure imaginea tipografului spînzurînd cu capul în jos, într-o balansare caraghioasă, uşoară, ca şi cînd corpul său şi-ar fi pierdut, greutatea, cu faţa roşie, cu ochii bulbucaţi, despuiat pînă la brîu, cu urmele vechilor răni, nişte dungi albastre cu băşici albe în jur, numeroase linii încrucişate la întîmplare, semnele ciudate al© bătăii. Dobre era desculţ, legătura strînsă a frînghiei care-1 fixa de cîrligul ruginit, înfipt în bîrna cea veche a grajdului, îi umflase gleznele, avea nişte glezne de artritic, vinete şi tălpile erau crăpate şi ,albe, roşii numai Ia vîrfuri, sub degetele chircite. Braţele îi spînzurau într-o parte şi alta a trupului, cu sângele scurs în palmele amorţite.
Mareş stătea într-o baltă de apă, o apă murdărită de ţarină, amestecată cu bucăţi de paie putrede. în dreptul uşii urcau dîre albicioase de tutun ieftin, se auzea, bîzîitul muştelor afară şi zborul scurt, cînd mai apropiat, cînd mai îndepărtat al păsărilor de sub streşini. în cerul depărtat, nu se mai mişca zmeul portocaliu, bucată dreptunghiulară de hîrtie şi speteze, cu o coadă cenuşie, abia văzîndu-se din pricina luminii.
Trecu astfel un timp, minute întregi de tăcere în care mecanicului i se părea că iar adormise şi că visează şi tresărea ca într-un somn, privind trupul spînzurat cu capul în jos al lui Dobre. Trebuie să fie mort, îşi spuse de cîteva ori, dar sîngele din obraz îl făcea să mai spere, tipograful nici măcar nu clipea, avea ochii holbaţi, (albul lor se vedea bine) semănau cu două mingi de ping-pong, se dilataseră, şi pe obrazul lucios îi curgea sudoarea, o apă subţire.
Pe urmă într-adevăr adormi şi-I treziră loviturile sacadate ale călăilor care se apropiaseră de spînzurat.
— Vorbeşte ! Vorbeşte ! strigau pe rînd, lovindu-i tălpile goale cu vinele lor de bou.
ŞOSEAUA NORDULUI
37
La fiecare lovitură trupul tipografului se scutura ca la un şoc electric şi se auzea un geamăt înfundat.
—• Vorbeşte ! Vorbeşte ! urlau călăii.
Mizdrache se întorsese, stătea pe buturuga lui, fumînd tăcut, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire spre Mareş care nu se mişcă multă vreme, ascultînd bătaia sălbatică.
Dobre leşină de cîteva ori, îl ţinuseră prea mult cu capul în jos, pe nas şi pe gură îi ţîşnise sîngele, un şuvoi fierbinte care murdări hainele călăilor. Des făcură legătura şi-1 lăsară să cadă de-acolo, de sus.
— Luaţi-1 pe celălalt! se auzi iar vocea comisarului.
îl ridicară. Mareş era acum dezlegat, fără frînghia subţire în jurul gleznelor, îl ţineau de umeri pentru că nu mai putea sta în picioare, căzu chiar de cîteva ori cînd încercară să-1 reazime de şipcile grajdului. Deasupra lui se mai balansa frînghia prinsă de cîrligul din grindă, o sfoară uscată, destrămată.
Mizdrache se apropie, îl lovi de două ori cu forţă peste obraz şi-i strigă i uri os :
— Dacă nu vorbiţi o să vă sfărâm pe-amîndoi, ai înţeles ? Vorbeşte ! Vorbeşte !
Şi iar îl izbi, cu ură, cu o exasperare pe care nu o putea ascunde. —• Vorbeşte ! Vorbeşte !
Tăcerea celuilalt îl scotea din sărite pentru că ştia că nu e o urmare a slăbiciunii, ci o încăpăţînare pe oare foarte târziu sau niciodată nu o va învinge.
—■ Legaţi-1 ! porunci. Ciripoi, adu-mi vîna, îl voi bate, chiar eu, şi apoi i se adresă iar : Vorbeşti ? Vorbeşti ?
îl ridicară de subţiori, o clipă Mareş simţi o durere ascuţită sub claviculă, acolo unde carnea rămăsese numai o rană, o bucată sfâşiată cu sălbăticie. Corpul i se aprinse iar de călduri. Doi dintre călăi îi legară mîinile la spate pentru ca spînzurat cu capul în jos, circulaţia sîngelui să se facă şi mai greu. Mecanicul văzu imaginea răsturnată a grajdului şi îşi simţi gleznele umflîndu-se dintr-o dată. Atîrna cu faţa spre uşă, fără să zărească altceva decît dreptunghiul de praf al curţii din care pieriseră umbrele pentru că venea seara şi soarele scăpata şi suprafaţa plină de praf devenise cenuşie, un fel. de muşama lipsită de culoare. Oamenii din jur păreau acum foarte ciudaţi, ie vedea numai picioarele încălţate în pantofi uşori de vară, pantalonii largi şi curelele strînse pe burtă şi dincolo ele aceasta nimic în afară de o bucată informă de trup, fără faţă. Le auzea numai glasurile înăbuşite :
— Strânge mai bine frânghia ! _— Lasă-1 mai jos !
—• Vezi dacă ajungi cu biciul la tălpi! şi văzu pămîntul foarte aproape, bucata de ţărînă murdară în care se amesteca deopotrivă apa cu bucăţile de paie tocate şi "putrede şi resturile anotimpurilor trecute, o coajă de praf umezit şi îngheţat şi apoi risipit şi călcat în picioare şi strâns iar într-un strat incolor, un strat înecăcios, spart şi risipit mereu de yjicioarele celor care umblau în jurul lui. îşi simţea obrazul ferbinte, arzînd, trebuie că semăna acum cu tipograful care zăcea în locul lui de adineaori, fără să geamă, nemişcat, ţeapăn, ca şi cînd ar fi fost mort. Sîngele i se scurgea picătură cu picătură în ţeastă, apăsîndu-1 ca o cască de plumb. Dacă ar fi avut flăcări sub piele, dacă cineva i-ar fi ars părul, dîndu-i foc dintr-odată după ce l-ar fi stropit cu
38
EUGEN BARBU
benzină, n-ar fi simţit altceva. Nu mai vedea bine, acum înţelegea de ce Dobre nu clipise deloc cît timp stătuse spînzurat astfel. Pupilele i se dilataseră, ochii frigeau, o ceaţă lăptoasă se lăsă deasupra, lucrurile îşi pierdură conturul, drep-unghiul cenuşiu de praf al curţii deveni o perdea colorată, întîi verde, apoi portocalie, apoi roşie, numai un strat subţire de sînge, spart pe alocuri de bucăţi albe, nişte celule fără forme, plutind ca pe un ecran mişcător...
■— Vorbeşte ! Vorbeşte ! urla alături Mizdrache, dar vocea lui nu mai avea putere, era ca glasul unui om ce strigă prin apă şi zidul lichid pune un strat fonic izolator între urechile tale şi gura lui.
— Vorbeşte, vorbeşte! —■ repeta mai repede glasul comisarului şi acum se simţiră şi loviturile vînei de bou.
Prizonierul scoase limba, căutînd aerul cu o lăcomie ce-1 făcea să se îndoaie cu toată energia, să caute să ridice capul pînă la înălţimea jumătăţii corpului său, să-şi schimbe poziţia chinuitoare, fără să reuşească însă, numai cîteva eforturi înainte de un leşin lung.
Şi auzi iar glasurile călăilor, aceleaşi voci caraghioase, cum ar fi fost imprimate pe o placă spartă şi puse la un patefon neîntors.
— Vorbeşte ! Vorbeşte !
Urmară apoi loviturile pe tălpi, una după alta, la intervale regulate.
— Vorbeşte ! Vorbeşte !
— Vorbeşte, vorbeşte !
— Voooorbeşteeeee ! Vorbeşteeeeeeşttttttteeeeee...
Numai un ecou, numai nişte sunete amestecate ciudat, şi iar şuieratul vînei de bou şi o mişcare nedesluşită în jur, imaginea răsturnată a unor trupuri înjumătăţite : perechi de pantaloni largi şi cîţiva pantofi uşori de vară şi iar durerea ascuţită din vîrful extrem al ţestei, acolo unde se strînge sîngele, dureros, o concentrare de sînge, o apăsare ca de apă, o presiune grea, cînd plăcută, cînd fierbinte, şi vidul acela, apoi, într-o ultimă licărire de conştiinţă, dreptunghiul curţii din ce în ce mai întunecat, o bucată de cer, văzută undeva jos, într-o băltoacă de apă, o bucată verde de cer coclit, cu siluetele negre ale plopilor cu vîrfurile nemişcate şi în suprafaţa lucioasă ivirea unui punct auriu tremurător, probabil o stea, din ce în ce mai strălucitor, după ce la început era numai un semn galben, fără lucire-, rotund, depărtat şi după aceea nimic ; întunericul şi durerea, somnul şi apropierea dulce a morţii, sfîrşeala ultimă din care ceea ce mai rămîne viu într-un corp omenesc tresare, se apără, vrea să nu se stingă şi luptă încă undeva în tăcere, în nemişcare, surd, cu o încăpăţînare organică de o forţă nebănuită...
IV
Mareş se trezise dintr-odată sub presiunea unui şuvoi de apă, era aproape sufocat, trebuia să-şi ridice mîinile şi să-şi ferească faţa pentru că lichidul rece, primit drept în ochi, şi în obraz, şi în gură, şi în nas, îi oprea respiraţia. Sta rezemat de peretele de scînduri şi se ridicase fără să ştie cînd, apărîndu-se poate chiar din timpul leşinului. Văzu întunericul grajdului şi lumina felinarului atîrnat deasupra unui cîrlig ruginit. Lîngă el se clătina o frînghie cu noduri şi cineva îl stropea cu un furtun. Dobre abia se mişca, prăbuşit încă, plin de sînge, gemînd.
ŞOSEAUA NORDULUI
39
— Treziţi-vă ! urla Ciripoi. Treziţi-vă !
Mecanicul se sprijini mai bine de scînduri şi-i privi. Nu lipsea niciunul. Iar or să mă bată îşi spuse, dar abia m-am obişnuit. Mizdrache se ridică de. la locul lui, de pe buturuga retezată şi putredă.
— Vorbiţi ? Vorbiţi ? întreba aproape cu disperare.
Ciripoi îl ridicase pe tipograf de subţiori şi-i dădu cîteva palme peste obraz. Dobre se scutură. Era plin de apă şi de sînge, cămaşa i se murdărise, devenise pămîntie. Nu se putea ţine pe picioare, ca şi cînd ar fi avut gleznele înmuiate, frînte, zdrobite.
Mareş simţi o arsură în tălpi, o slăbiciune a muşchilor picioarelor, dar pentru că era rezemat, rămase aşa, privindu-i fără un cuvînt.
— Vă ucid, spuse Mizdrache, cu o seriozitate rece. Nici nu ştiţi ce vă aşteaptă. De aici nu mai plecaţi vii dacă nu spuneţi totul. Haide, haide, ce mai aşteptaţi ? Vorbiţi, vorbiţi!
îl apucase pe Mareş de gulerul rupt al cămăşii şi-1 scutura, izbindu-1 cu capul ele peretele de scînduri.
Mecanicul nu spunea nimic, se uita numai la unul dintre călăi, cel care-1 stropise cu furtunul, bărbatul înalt şi gras, cu o faţă caraghioasă de boxer. Acesta lăsa să-i curgă la picioare un şuvoi de apă, făcînd o băltoacă.
— Vorbeşte ! Vorbeşte ! urla Mizdrache scos din sărite pe neaşteptate. Dobre deschisese ochii, se scuturase puţin, îşi dăduse seama că e plin
de apă, îi era probabil frig din cauza febrei, nu spunea nici el nimic privind prostit în jur, voind să înţeleagă ceva.
Comisarul se potolise. Le întorsese spatele şi poruncise scurt:
— Scoateţi-i afară!
îi împinseră pe amîndoi cu brutalitate pe uşa grajdului. Era noapte, o noapte călduţă, plăcută, mirosea a flori de tei, bătea vîntul, un vînt uşurel, dulce.
— Mergeţi, spuse unul dintre călăi, drept înainte...
Simţeau sub tălpile goale ţărîna curţii, praful încălzit încă din timpul zilei, ce nu se răcise, ceea ce însemna că nu se înoptase demult. Era o noapte liniştită, o noapte înaltă de vară, cu stele luminoase.
— Mai repede, mai repede, spunea Ciripoi, grăbit parcă.
—■ Acolo avem o gură de apă ? întrebase după aceea Mizdrache.
— Da, îi răspunse cineva.
— Bine...
Străbătură curtea lungă. Ocoliră clădirea cu două etaje şi li se spuse :
— La stînga...
Erau lîngă zidul de cărămidă, prăbuşit pe alocuri, acoperit de iederă. Mirosea a frunză umezită, a praf vechi, un miros uscat, sufocant şi aţîţător. în urma lor, cineva tîra furtunul greu de cauciuc, ca pe un şarpe mare, ucis.
Ajunseră în faţa unui bazin circular, acoperit cu cîteva scînduri. Dincolo de gardul de cărămidă erau numai nişte perdele de pomi, tot plopi, zece sau cincisprezece, cu vîrfuri negre, mişeîndu-se în vîntul uşor.
„Ce vor să facă ?" se întrebă Mareş încă ameţit, trăgînd cu lăcomie în piept aerul nopţii. Ciripoi şi cu încă unul ridicau pe rînd seîndurile care acopereau suprafaţa bazinului. Acum vedeau bine, şi el şi Dobre, marginile lui de ciment, lovite pe alocuri.
Mizdrache se apropie şi spuse :
— Ei, v-aţi hotărît ?
40
EUGEN BARBU
Nu-i răspunse niciunui.
— Undeni gura de apă ? întrebă după aceea comisarul.
— Aici, zise Ciripoi. -— Puneţi furtunul !
Se auzi tropăitul ajutorului şi apoi demontarea unei guri de canal. Cîtva timp tăcură toţi.
-— Funcţionează ? mai întrebă Mizdrache.
— Trebuie, spuse unul dintre călăi.
Potriveau acum gura furtunului în gura pompei metalice, aflate la înălţimea suprafeţei bazinului.
—■ Vorbiţi ? mai zise cineva din spatele lor şi după aceea se treziră iar cu un şuvoi de apă drept în faţă.
Mareş ridică palmele în dreptul ochilor. Comisarul apucase furtunul şi se apropiase de el. Mizdrache îl lovi sălbatic cu vîrful metalic din care ţîşnea apa, cînd în sus, cînd la dreapta, cînd la stînga, udîndu-i pe toţi. Faţa i se umflă numaidecît, pielea îi plesni în cîteva locuri. Mecanicul se retrase către marginea bazinului şi ajuns aci înţelese că asta urmărea comisarul, să-1 împingă pînă acolo şi să-1 arunce jos, în fundul plin de apă. Vru să se îndepărteze, dar nu reuşi, îl copleşise o ură neputincioasă, s-ar fi aruncat asupra celui din faţa sa, dar nu mai avea puteri, era sleit, simţi încă loviturile pe obraz, pe umeri şi pe spate, vru să se întoarcă şi în cele din urmă fu răsturnat, căzu în gol, în adînc, lovindu-se de pereţii bazinului.
Era foarte frig. De undeva, de sub el se ridica o răceală pătrunzătoare, încercă să se mişte dar amorţise. Alături, gemea uşor Dobre. Stăteau pe o suprafaţă îngheţată, alunecoasă, acoperită cu paie umede. Mareş înţelese că se aflau într-un depozit de ghiaţă naturală, o gheţărie primitivă, abandonată demult. „De aceea ne-au udat". Pînă în zori vor fi îngheţaţi tun şi chiar dacă va răsări soarele, bazinul e acoperit cu scînduri şi căldura lui nu va pătrunde pînă aici... Privi în sus, şi zări oblonul rar de şipci aşezate una lîngă alta Dincolo de ele era lumina tulbure a nopţii, o irizare albăstruie. După febra din ajun, Mareş fu cuprins de un delir al îngheţului, trupul îi înţepenise şi avea impresia că este învăluit într-o crustă subţire de celofan rece. Durerile vechi ale trupului căpătaseră ascuţime, parcă i-ar fi turnat cineva spirt deasupra rănilor, era un chin rece, ceva ce ţinea mai mult de chimie pentru că îşi dădea seama că sîngele circula altfel acum, ca şi cînd ar fi fost infectat. Inima îi bătea mai tare şi în cerul gurii avea un gust amar de fiere. întoarse capul şi privi, fără să poată să se mişte. Dobre stătea rezemat de peretele de ciment al bazinului dîrdîind.
Sub ei se auzea gîlgîitul ghieţii topite, o scurgere înceată de apă, clipocind rar. Stăteau pe nişte bucăţi mari, informe, cîteva blocuri smulse cine ştie de cînd, iarna, din suprafaţa îngheţată a unui lac, nişte bucăţi vinete, cărate probabil cu căruţele şi aruncate la întîmplare aici, fără ca cineva să se gîndească la ce vor folosi. Peste ele se aruncase un strat de paie, macerate aproape de umezeală, mirosind puternic a putrezeală.
Mareş îşi dădu seama că tremurase multă vreme fără să ştie, într-un somn letargic, poate scurt, poate destul de lung şi că numai frigul îl trezise pentru că altfel oboseala foarte mare, o oboseală toropitoare, l-ar fi făcut să rămînă multă vreme nemişcat. Acum îi clănţăneau şi lui dinţii şi-1 auzea şi pe Dobre clănţănind.
— Ţi-e frig ? întrebă mecanicul, încercînd să se ridice într-un cot.
ŞOSEAUA NORDULUI
41
■—■ Da, simt că nu mai pot răbda, aş vrea să lac ceva să mă încălzesc, dar nu pot, îi răspunse celălalt cu o voce uşoară, abia auzită.
Se gîndiră amîndoi în aceeaşi clipă la acelaşi lucru : că deasupra, în curte, călăii lăsaseră pe cineva să-i păzească. Bazinul nu era prea adînc, dacă avea trei sau patru metri. Mareş îşi făcu socoteala că fără stratul de paie, şi-ar fi rupt gîtul căzînd, şi aşa îl durea umărul drept, trebuie că avea o juli-tură, dar acum nu mai simţea nimic altceva decît frigul, un frig intens, insuportabil.
Tăcură, pîndind respiraţia cuiva, dar nu auziră decît picurarea apei de sub ei.
—• Crezi că mai scăpăm de aici ? întrebă într-un tîrziu tipograful.
— Nu le trebuie morţi, le trebuie oameni vii...
Mareş era uşor, corpul său îşi pierduse greutatea, ca şi cînd în locul intestinelor ar fi avut numai un strat de aer.
—■ Unul din paznici a vorbit, spuse tîrziu Dobre, încet de tot. —■ îl cunoşteai ?
— Da.
—• Unul din cei trei ?
— Da.
—■ Parcă le dăduse drumul...
— Da de unde ! I-au bătut separat... —• De unde ştii ?
•— l-am auzit pe comisari. Mă credeau leşinat. —■ Şi-acum ce se întîmplă ?
— Ne vor despărţi după ce ne scot de aici.
Tăcură iar, ascultînd dacă nu cumva deasupra lor pîndea cineva. Nu se auzea nimic în afară de un foşnet îndepărtat de pomi mişcaţi de vînt. —■ Vor face toate legăturile, spuse iar Dobre.
Mareş nu spuse nimic cîtăva vreme, îi venea numai să izbucnească într-un plîns zgomotos, disperat.
—■ Pe tine cum te-au prins ?
—• Venisem să controlez dacă bidoanele au fost ridicate. Agenţii au dibuit depozitul chiar în dimineaţa accidentului. Nici n-am apucat să intru bine pe poartă şi m-au şi înhăţat. Au arestat încă vreo zece inşi, i-au triat, m-au păstrat pe mine şi pe nenorociţii ăia pe care i-au bătut ieri. Doi dintre ei, habar n-au de nimic...
— Şi-acum ?
—■ Trebuie să avem răbdare, vom vedea, pe cine or să mai pună mîna. Ar trebui să luăm asupra noastră vina.
Mecanicul ascultă iar. Deasupra bazinului nu se afla nimeni sau dacă se afla, era undeva mai departe, lîngă zidul curţii.
— Dacă vom recunoaşte, vor vrea şi numele celorlalţi, nu se mulţumesc numai cu noi...
—• Sîntem trei cu paznicul... —■ Nu le ajunge... —• Ce-i de făcut ?
—• Ne vor mai schingiui, după aceea...
Mareş auzi rîsul tipografului, un. rîs crîncen de om disperat, un rîs abia potolit, ascuns.
—■ Ştiu, zise el cu amărăciune.
42
EUGEN BARBU
— Şi acum ce mai vor de la noi ?
—■ Un fleac, să mărturisim că ne cunoaştem... —■ La ce le foloseşte ?
— Ne vor aresta prietenii. Au nevoie să facă să se creadă că sîntem o organizaţie importantă. Nu-i poţi sili să creadă că am lucrat de capul nostru. Nu prind ei chiar în fiecare zi cîţiva comunişti care transportă arme...
De deasupra lor se auzi zgomotul unor paşi. Tăcură. Probabil unul dintre paznici îşi făcea rondul. Auziră ridicarea scîndurilor şi în curînd lumina unei lanterne se plimbă pe zidurile bazinului. Prizonierii stăteau nemişcaţi, ca şi cînd ar fi dormit. Strălucirea becului li se plimbă pe feţe cîteva clipe apoi se auziră iar lemnele aşezate la loc. Aşteptară zece minute fără un cuvînt. Paşii paznicului se îndepărtaseră cu un fîşîit uşor, acum nu auzeau decît topirea gheţii de sub ei. Era foarte frig, ar fi trebuit să se mişte puţin, dar o amorţire dulce le cuprinsese trupurile, un chinlciudat le paraliza voinţa. Se auzi după aceea din nou vocea tipografului, o voce stinsă, leneşă, de om somnoros.
—■ Ştiu unde ai locuit în ultima vreme ?
— Nu, n-au scos nimic de la mine. Iar dacă n-am să mai pot răbda, am să le spun că am dormit în Gara de Nord, în sala de aşteptare...
—• N-au să te creadă. Or să te bată pînă ai să spui. —■ Şi-atunci ?
— în Gară se fac razii în fiecare noapte, este război, ţi-ai ales locul cel mai prost pentru un om urmărit de doi ani...
-— Ai dreptate. Trebuie altceva... Dacă aş spune că am, dormit sub podurile Dîmboviţei ?
—• Şi astă iarnă ?
—• M-am ascuns într-un pod oarecare, un pod de casă părăsită, ca să. nu mai bag pe nimeni la apă...
— Te vor duce acolo. Ştii o astfel de casă ?
—• Da. în strada Atelierului, e o bina. Lucrările au încetat de vreo doi ani. Ferestrele sînt bătute în scînduri, dar nu e caraghios ?
-— Nimic nu e caraghios cînd vrei să scapi viaţa altora. Cred că ai ales bine locul...
Se auziră iar paşii paznicului.
Le era foarte frig la amîndoi.
Nu se mişcară multă vreme, pîndindu-1 pe omul de deasupra lor, care-i pândea la rîndul său. îi auziră un timp respiraţia, apoi pe mecanic îl cuprinse oboseala. Aţipi cîteva clipe, într-un timp se trezi zgâlţâit de mîna tipografului, vru să strige înspăimântat de un vis scurt, dar se opri la vreme, începea să aibă halucinaţii, noaptea se lumină dmtr-odată, era numai o nesfârşire albă. Ningea, era parcă gol într-o zăpadă fierbinte, în aceeaşi clipă revăzu laboratorul în care lucrase, pe laborantul şef îmbrăcat într-uni halat "foarte curat, de culoarea omătului, şi totul se1 întunecă dintr-odată, alerga, copil fiind pe un drum plin de pulbere, o pulbere alunecoasă, cînd pe o suprafaţă zgrunţuroasă, ca de sare grunjoasă, cînd pe ceva lustruit şi rece. Bîjbîia, spunea o poiezie pe de rost, imaginea unui fulg de zăpadă, descompus într-un desen stîngaci, se suprapuse imaginii unei nopţi pe front, o noapte cu lună argintie, cînd se afla în faţa unui ţărm neted, poleit de lună şi simţi o arsură cumplită a trupului şi pe urmă iar o îngheţare dureroasă, ca şi cînd ar fi fost jupuit de viu. Avea febră, buzele îi erau uscate, auzea topirea gheţii de sub el în
ŞOSEAUA NORDULUI
43
răstimpuri de luciditate şi vocea lui Dobre : „Mişcă-te puţin, arzi, ai îngheţat !" Totul învălmăşit, o sleire de energie, o încercare de a înţelege unde se află, apoi cîteva mişcări dezordonate, o zvîrcolire moale şi urmase liniştea, delirul rece al îngheţului, lung, plăcut, senzaţia de descompunere a trupului ca sub acţiunea morfinei şi apoi nimic în afară de durere şi arsuri, de sete şi o foame chinuitoare...
Se trezise ;în cîteva rînduri. Era purtat pe o targa, învelit într-o pătură aspră, capul îi ardea, lucrurile din jur erau foarte albe, oamenii ciudat de palizi. Cineva îi vorbea cu un glas neauzit, aproape cu blîndeţe, dar nu înţelegea nimic. Tîrziu înţelese că se afla în infirmeria unei închisori, pentru că ştia demult mirosul acesta de pătură cazonă, puţin putrezită de sudori vechi. Pe bărbie simţea O' gîdilitură şi din podele se ridica izul stins de creolină. Deasupra susura un robinet, rjicătură cu picătură, zgomotul acela unic al închisorilor şi al cazărmilor stârnind ecourile tăcerii, cum ar face o piatră cercuri din ce în ce mai mari într-o apă liniştită, singurul în stare să măsoare uitarea timpului ce trece greu, un fel de ceasornic al infinitului, tăcerea urmată de altă tăcere, orele scurse încet, din ce în ce mai încet, cînd minutele nu sînt egale cu alte minute.
Şi un alt răstimp de luciditate, în plină noapte, cînd se aud paşi de santinele pe coridoare pustii, tălpile bocancilor de soldaţi călcînd apăsat pe cimentul bine spălat şi de undeva, de sus, de pe zidurile înalte ale puşcăriei se aud strigăte : „Numărul 1 e bine..." apoi, după un răstimp cînd tăcerea este dureroasă, nefirească : „Numărul 2 e biiiinnnneee !" Prelung şi stins şi îndepărtat şi apoi urmează iar liniştea asurzitoare a nopţii şi de sus pică varul de pe tavan, un var umezit de atîtea respiraţii, un praf de calcar şi trebuie să-ţi umezeşti buzele şi să înghiţi în sec pentru că beregata ţi se aspreşte ca după ce ai băut un rachiu tare în cantitate prea mare. Şi iar picăturile de apă căzute într-o chiuvetă, zgomotul înşurubîndu-se pe o ţeava goală, ecoul unei picături de apă scurse pe un canal strimt de fontă sau de plumb, pierind undeva într-un fund infinit, într-un haos plin de ecouri.
Mareş se zvîrcolise, aruncase pătura de pe el, avea trupul uns cu o grăsime necunoscută, mirosul de creolină al podelelor îl scotea din sărite, oîte-odată se trezea învelit în cearşafuri ude şi se ridicase chiar în picioare, umblase bezmetic şi privise printr-un geam cu gratii ruginite un zid umed, un zid interior pe care soarele nu poposise niciodată, şi îşi aminti că ştia cum arată un astfel de zid posomorit de pe care cade tencuiala, cum se fărîmiţează din pricina lipsei de lumină, cum sub această porţiune de cărămizi rămîne un fel de mătreaţă, nişte movilite de var în care se zbat vrăbiile căutînd ceva, ciugulind moleculele de calcar, ca şi cînd varul acela umezit ie-ar face bine, ca un medicament. Şi simţea umezeala zidului în oase, ea se transmitea numai privind bucata de zid pe care soarele nu poposise niciodată, un zid întunecat strîngînd atîta umbră în el încît poţi să-1 crezi de aer numai, un paravan prin care poate trece o piatră aruncată de aici şi urma după aceea prăbuşirea într-un somn nesfârşit, un somn plin de vise fără început şi sfîrşit, numai o plutire moale deasupra unui pămînt în care te scufundai.
Se trezi într-o dimineaţă şi cînd recunoscu cana de metal alb, fără toartă, bancheta murdară, roasă pe care aştepta de obicei infirmierul şi peretele gol cu desenul vag al zăbrelelor şi al plasei dese de sîrmă ce oprea lumina şi aerul, îşi dădu seama că totul se terminase. Ancheta luase sfîrşit, cineva vorbise, nu trebuia decît să confirme ce va spune un comisar indiferent şi după aceea îl vor purta la confruntări, va nega inutil, pentru că urma o simplă
44
EUGEN BARBU
formalitate, procesul, o înscenare comică şi acelaşi sfrîşit:, un zid, un ploton de soldaţi beţi, şi apoi cîteva împuşcături...
V
Maşina stopase brusc. Se auzise mai întâi un scîrţîit, ca şi cînd cineva ar fi rupt o şipcă, apoi vocea şoferului, mai aproape de fereastra zăbrelită, înjurând cumplit pe cineva. O voce bărbătească, groasă, dogită îi răspunse celui de la volan. Cuvintele se auzeau desluşit în liniştea nopţii.
— De ce umblaţi cu farurile stinse ? întreba cineva.
Motorul scrîşni din nou, se simţi accelerarea şi cei dinăuntru căzură unul peste celălalt. însoţitorii se ridicară în picioare cu puţină spaimă, strîn-gîndu-şi mai bine Mauserele negre. Pe asfaltul şoselei se auziră copitele unor cai şi clinchetul limpede al unei bucăţi de fier. „Erau să se lovească de o căruţă" gîndi Mareş, şi îşi imagină într-o clipă accidentul. Se vede treaba că şoferul era obosit de atâtea drumuri. Poate era la al treilea sau la al patrulea transport. Lîngă el, Dobre se mişcă încet ca şi cînd ar fi vrut să-şi apropie picioarele de ale lui. „Nu i-o trece prin minte să-mi spună ceva tocmai acum", surîse trist în întunericul vag al dubei bărbatul. Prin ferestruica ingustă, cu zăbrele, se zărea pulberea nopţii de toamnă luminată de lună. Mirosea a câmp peste care căzuse bruma, un miros amărui şi trist de lan cules, Bucu-reştiul rămăsese demult în urmă, zgomotele sale se stinseseră pe rînd. Auziseră ultimele clopote de tramvai acum un sfert de ceas, cînd nu era nici miezul nopţii şi o dîră iute de benzină arsă îi însoţise până la o barieră. Rumoarea oraşului, cu murmurul vag al mulţimii, intârziate care se intorcea de la cinematografe sau de la teatre, cu claxoanele stinse, pierdute sub prima umezeală a Iui septembrie, se stinsese pe nesimţite odată cu apropierea de marginile oraşului. Scânteile albăstrui ale troleielor frecate de cabluri se văzură tot mai rar. Urmară cinci minute de aşteptare in faţa unui canton de cale ferată, nu la linia de centură, ci mai înăuntru, în apropierea mahalalelor dinspre care se auzea scîrţîitul unei viori şi cîteva voci de oameni. Fusese un răstimp chinuitor, cântecul auzit de departe sub noapte, strecurîndu-se pînă la ei îi iritase, condamnaţii începuseră să se mişte, alarmîndu-şi'paznicii.
După aceea, maşina pornise din nou, grăbită, cu un spor de viteză, cu o lăcomie de a înghiţi spaţiul. Podelele aspre, tocite şi frînte pe alocuri ale dubei zuruiau, caroseria de fier a maşinii vibra, oamenii dinăuntru simţiră un gust aspru de rugină pe limbă, un praf de fier vechi plutind în aerul puţin şi aşezînd.u-se pe feţele, pe mîinile şi pe părul lor scurt.
Drumul se strică dintr-odată, se auzi schimbătorul de viteze şi autobuzul îşi micşoră goana. Dar asta nu, dură prea mult, destul însă pentru a-i nelinişti pe condamnaţi. !În apropiere erau cîteva păduri : Săftica, Băneasa, Andro-nache. Poate făceau economie de timp şi atunci numărul transporturilor din noaptea asta era acela pe care-1 bănuise Mareş cu cîteva clipe mai înainte. Numai după zece sau şapte minute, ori mai puţin, timpul pentru ei nu mai avea nici o importanţă, asfaltul se simţi iar sub roţi şi plutirea lină reîncepu. Mareş îşi auzi tovarăşii răsuflînd adînc şi ghici că gândiseră cu toţii acelaşi lucru.. Acum simţea lîngă pâlnia lui, mâna lui Dobre, păroasă, uscată şi rece. îşi frecară un timp degetele unul de altul, ca doi orbi care se recunosc în întuneric după anumite semne neştiute de nimeni, săpate în carnea lor. Nu puteau să-şi spună nimic pentru să fuseseră avertizaţi încă din clipa cînd se
ŞOSEAUA NORDULUI
45
urcaseră în maşină că le este cu desăvârşire interzis să scoată vreun cuvînt. Şi nu îndrăznise nimeni să rupă acest consemn pentru că nici unul dintre ei n-ar fi putut suporta bătaia călăilor tocmai acum, înaintea morţii apropiate. Gîndul că ar putea muri cu semne pe obraz, cu amintirea loviturilor în corp i se părea fiecăruia o insultă. Şi semnul mut1, bărbătesc, plin de dragoste şi încredere aii celuilalt, îl mişcă pe Mareş.
Pe lîngă ei treceau tot mai rar alte maşini cu un vîjîit prelung, mai întîi stins, apoi tot mai violent, ca traiectoria unui obuz de artilerie prefăcîndu-se după aceea într-un ţiuit subţire, amestecat cu plescăitul cauciucurilor şi scurtele eliminări de gaze care otrăveau aerul pur de câmp. Urma iar liniştea, monotonia drumului, bîzîitul continuu al genţilor încinse sub anvelope şi foşnetul pomilor din marginea şoselei, aşezaţi la intervale regulate, parcă prea apropiaţi unul de altul din pricina vitezei cu care duba străbătea noaptea, un freamăt continuu de frunze, smulse din ramuri din pricina aerului spart de botul maşinei, vârtejul de praf căzînd, abia aşezîndu-se la suprafaţa asfaltului, lăsat în urmă şi iar liniştea nopţii nesfîrşite în cîmpurile alăturate, la spaţiile goale, fără pomi în margine, cînd duba părea că decolează şi că se va înălţa în curînd deasupra pămîntului, pierzîndu-şi greutatea, şi un fel de ameţeală duice, sentimentul plutirii, mai puternic decît frica ascunsă undeva în suflete, uitată cu premeditare, încercarea fiecăruia de a nu se gândi la ceea ce va urma, efortul repetat şi reluat cu încăpăţânare de a te agăţa ân amintire de ceva plăcut, evocarea unor ceasuri fericite şi apoi scuza sfârşitului inevitabil, străduinţa de a justifica apropierea sau fatalitatea datei, iluzia că totul va fi scurt şi nedureros, un zgomot de gloanţe scăpate pe o ţeava de pistol automat şi dincolo de el, o arsură iute în piele, o spaimă şi apoi nimic în afară de gîndul că ai pierit făcmdu-ţi datoria, că într-o zi curajul, încercarea de a răsturna un sistem politic odios, lupta neegală cu funcţionarii, comisarii şi călăii lui, se terminase deocamdată în ceea ce te privea, clar că dincolo, ân noapte, în oraşul lăsat în urmă şi în alte oraşe, o armată întreagă, alţi oameni la fel de curajoşi, gata să moară oricînd, continuau lupta. Ei nu erau nici primii şi nici ultimii.
Mareş simţi un miros de gaze arse pătrunzând de undeva, prin găurile prost sudate ale caroseriei. Poate se întâmplă ceva, poate momentul acela va mai ântârzia puţin, poate va gândi exact ce trebuie să facă atunci, înainte de a nu fi prea tîrziu, pentru că de încercat să facă ceva trebuia încercat. Este foarte uşor să spui, acum am fost prins, mi-e indiferent ce se întâmplă, voi muri într-o jumătate de oră sau mai puţin şi cu asta, gata. Dar a te lăsa ucis şi stăpînit de gîndurile astea, cu mulţumirea că ţi-ai făcut datoria însemna aproape o trădare. Erau patru,, Mareş presupunea că din o sută de şanse, existau foarte puţine ca unul dintre ei să scape. Poate era absurd, dar trebuia să creadă.
Uite, de pildă acum, dacă motorul ar lua foc, dacă maşina ar face explozie, dacă paznicii înarmaţi cu Mausere negre, bine unse, s-ar speria puţin şi ar încerca să iasă cît se poate de repede din această cuşcă de fier în care ar arde cu toţii, atunci poate una din şansele acelea, puţine, s-ar ivi, şi poate n-ar muri toţi, poate unul dintre ei ar reuşi să-şi dezlege picioarele şi mîinile şi dincolo de marginea drumului ar fi câmpul, noaptea prea luminoasă totuşi pentru o evadare, anume aleasă de călăi.
Dar el ştia bine că motorul nu va exploda, că maşina nu va lua foc pentru că era absurd să se întîmple aşa ceva. îşi continuă gîndul, reluîndu-I şcolăreşte : vrea să zică asta însemna : patru morţi, patru soldaţi mai puţin
46
EUGEN BARBU
în frontul strîns al comuniştilor, patru oameni căzuţi, patru locuri goale care trebuiau luate de alţi patru tovarăşi şi îşi aminti cît de greu este cînd lanţul acela nevăzut se rupe într-un loc, cît de dificil era să se reînnoade legăturile şi la cîte trădări erau expuşi ceilalţi. Nu era vorba numai de moartea lor, de pieirea a patru comunişti, ci de primejdiile, de moartea posibilă a cine ştie cîtor alţi comunişti. îşi aminti aşa zisul proces, sala Tribunalului militar, luminată numai de o fereastră foarte îngustă şi înaltă, ca un vitraliu, aşezată foarte sus, cu intenţie de către arhitectul acestei judecătorii, tocmai pentru a creea o impresie de severitate, de justiţie pedepsitoare, unde inculpaţii intrau ca într-un altar sever, despuiat de orice podoabă, numai nişte ziduri reci, drepte, cenuşii, fără nimic altceva decît urmele de rîmă ale tencuielii calcio vecchio, unde stăpînea aerul cernit, umed, friguros, o sală de crematoriu aproape, tristă ca o capelă catolică, cu bănci joase, lustruite, de lemn tare, dintr-o esenţă durabilă, creind impresia de soliditate, de lucru inextricabil, de veşnicie, sală dominată de un podium pe care se afla o masă lungă de stejar şi cîteva scaune cu spătarul sculptat. Un fascicol de praf cădea peste o cruce, luminînd numai hîrtiile albe ale dosarelor şi ţinând în umbră astfel chipurile judecătorilor. Aceştia erau trei bărbaţi trecuţi de jumătatea vieţii, iîn uniforme verzui. Cel de la mijloc, mai înalt decît ceilalţi, fără un fir de păr pe capul lustruit, cu pumnul strîns sub bărbia ascuţită privise tot timpul spre dreapta, la sergentul tînăr, grefierul care scria direct la maşină cele ce auzea. Ceilalţi tuşeau din cînd în cînd fără să scoată vreun cuvînt, uitîndu-se rar la ceasurile de la mînă. Se vedea bine că se plictiseau, că redactarea hotărîrii le răpea un timp preţios. Afară ploua, o ploaie apăsătoare, monotonă de început de toamnă, auzită de toţi în răstimpul de linişte cînd grefierul aştepta cuvintele preşedintelui. Sala era aproape goală. Pe băncile înguste stăteau trei sau patru soldaţi şi mai într-o margine, doi agenţi în haine ponosite, necălcate, umezite. Lemnul balustradei ce-i despărţea de restul sălii, lucea stins, de undeva de afară. De pe coridorul lung pe care-1 străbătuseră, şi ei, se auzeau paşii rari ai unei santinele. Bocancii cu ţinte loveau cimentul şi scoteau un sunet egal, sîcîitor. Oamenii din boxă aproape ghiceau : soldatul făcea cinci paşi spre stânga, apoi se întorcea, ajungea în dreptul uşii care da spre sala de şedinţe, se oprea o secundă şi pornea spre dreapta cu acelaşi pas egal. Vocea colonelului acoperită de ţăcănitul maşinei de scris, neegal şi el, cu mari răstimpuri goale, acoperea ritmul acesta monoton.
Mareş se silise să n-aţipească. Privise din cînd în cînd chipul celui de lîngă el şi se întrebase de unde-1 cunoştea. Tînărul palid, cu buze albe, îşi frământa cu nervozitate degetele asudate. Numele îl auzise cu cîteva minute înainte : Lupu Marcel, dar el nu-i spunea nimic. LupU Marcel, Lupu Marcel îşi repetase de cîteva ori în gînd şi pe urmă se certase singur : nu era bine, trebuia s-o ia sistematic, că altfel nu mergea. în casa lui Dumitrana nu-1 cunoscuse, una la mînă... Cînd fusese arestat nu era acolo, două la mînă, legătura cu tipografia nu i-o făcuse el, atunci de unde dracu era să-1 scoată ? îl mai privise odată. Lupu Marcel, avea părul decolorat parcă cu apă oxigenată şi ochelari cu rame metalice subţiri. Pielea albă, fără pigment îi era umedă de sudoare. „Un intelectual", gîndise cu dispreţ la început, „un intelectual căruia îi e frică"... Se vedea bine că era la primul său proces şi simţise nevoia să rîdă, să-i dea un cot în coaste, să-1 facă să tresară, să-şi îndrepte spatele adus. Lupu Marcel ascultase cu încordare cuvintele preşedintelui ca şi cînd ar fi vrut să memoreze actele de acuzare ale celorlalţi. Din cînd în cînd îşi umezea
ŞOSEAUA NORDULUI
47
buzele uscate şi îşi strîngea una într-alta mîinile subţiri, cu degete lungi, palide, crispate. „îi e frică, prostul dracului," îl certase în gînd şi după aceea ■nu-1 mai privise pentru că îşi spunea că un om căruia îi era frică n-avea ce să caute acolo, în boxa joasă, lîngă ei. Se întrebase cu amărăciune: „Adică ce-şi închipuia, că merge la nuntă ? Că poliţia Mareşalului doarme, că în loc de bătaie la Siguranţă, or să-1 mîngîie pe creştet şi-or să-i spună : „Ei bine, de data asta ai greşit, te iertăm, dar să nu mai faci..." şi pe urmă iar se înfuriase : Ăsta-i un mic anarhist, nimerit fără să vrea în rîndurile partidului. Citeşte probabil pe Stirner şi visează să aşeze bombe sub Parlamentul din Dealul Mitropoliei, dar cînd e vorba să-1 pui la treabă... Cine ştie ce vorbuliţă o fi scăpat şi acum tremura ca o, fetiţă., Revoluţionari din ăştia cărora le plăcea să se joace numai cu chibriturile mai văzuse el, nu făceau doi bani, puteai mai curînd să te spînzuri decît să răstorni burghezia cu ei... Şi fără să se mai gîndească mult, îl înjurase crîncen.
Dar toate acestea duraseră numai cîteva minute, pentru că Mareş ascultase actul de acuzare citit de preşedinte în care se stabileau vinile pentru care trebuia condamnat mai apoi acuzatul Lupu Marcel...
Acesta închisese ochii pe jumătate şi nu mai privea nicăieri. Era poate puţin mai palid, apoi se roşise de cîteva ori, buzele albe i se mişcaseră ca şi cînd ar fi vrut să protesteze, dar se oprise la timp, frămîntîndu-şi degetele lungi, osoase. Mareş află că tînărul pe care nu dăduse pînă în clipa aceea doi bani, încercase cu încă doi tovarăşi să arunce în aer un tren german cu muniţii şi că fusese prins numai pentru că o schijă îl doborîse în apropierea locului unde se petrecuse catastrofa. Şi după aceea făcuse socoteala, că de fapt ei se aflau în aceeaşi organizaţie, el, Mareş, contribuind într-un timp foarte îndepărtat la procurarea explozivului de care Marcel Lupu se servise. Mareş căuta acum să-şi aducă aminte cum îl chema într-adevăr pe Lupu Marcel, pe „anarhistul" lui... Interiorul maşinii se lumină din ce în ce mai mult. Luna bătea din stînga, se afla undeva deasupra copacilor de pe marginea şoselei şi strălucirea ei pătrundea prin deschizăturile înguste de aerisire : nişte dîre argintii, străbătînd întunericul dubei, mişcîndu-se odată cu distanţa parcursă, mutîndu-şi fascicolele albe către peretele de care se sprijineau călăii. Unul dintre ei fuma, cu arma între picioare. Fumul iute de ţigare ieftină se ridica spre tavanul jos de tablă, vopsită demult, cu coaja ei chimică, crăpată, mirosind încă a spirt vechi. Ciuperca albicioasă de fum se împrăştia, destrămîndu-se şi lua drumul de aer al ferestrei. înăuntru rămînea numai o ceaţă albastră, cu miros aţîţător. „Asta trebuie că-1 scoate din sărite pe Cojocaru, gîndi Mareş, el a cerut pînă acum soldaţilor cîte o gură de fum..." Şi repetîndu-i numele se întrebă pentru a doua oară în noaptea aceea : cui trebuia să-i spuie ce avea de spus la coborîrea din maşină în aşa fel încît să nu fie auzit de către ceilalţi, de păzitorii ursuzi din fundul dubei ? Socoti meticulos că dintre cei trei, singurul pe care ar fi trebuit să se bizuie era tot Lupu Marcel. Acesta era mai tînăr, ar fi putut să se mişte mai uşor decît ceilalţi, numai dacă nu cumva bătăile de la Siguranţă nu l-au făcut mai greoi. Dobre mai mult decît probabil, nu putea să fugă pentrucă era rănit la picioare şi fiecare pas pe care-1 făcea însemna pentru el o suferinţă. Rămînea celălalt, Cojocaru, paznicul. Mareş se gîndi că are peste 40 de ani, părea mai înalt decît ei toţi, vorbea cu greutate şi se mişca aşa cum se mişcă un animal mare, dar dacă i-ar fi spus...
în clipa aceea înţelese că de fapt trebuia să le strige tuturor, nu numai unuia să fugă cînd îi vor dezlega şi li se va spune să meargă în întuneric pe
48
EUGEN BARBU
şosea, drept înainte, fără să se abată în vreo parte... Era singura încercare pe care trebuiau s-o facă, şansa unică, unul din o sută de mijloace de a încerca să mai rămîe în viaţă, o încercare aproape fără speranţă, pentru că era limpede că altfel nu va scăpa nimeni...
Lumina lunii cădea acum mai de sus, şi zăbrelele argintii erau mai scurte. Mareş văzu pantofii fără şireturi ai lui Dobre şi ghetele greoaie ale paznicului. Ăstuia o să-i vină greu să fugă, îşi spuse. Lupu Marcel avea numai nişte pantofi de tenis, albi, pătaţi de ulei, i se vedea o gleznă umflată caraghios. Nu purta ciorapi, lui îi lăsaseră şireturile, nu le fusese frică de o sinucidere, călăii fiind siguri că „anarhistul" n-o să se spînzure. Erau nişte- şireturi roase, subţiri, destrămate. „Numai de l-ar ţine, de nu l-ar împiedica la fugă..." Şi pe urmă gîndul reveni iar : Pe Dobre îl vor găsi mîine de dimineaţă desculţ, într-o baltă de sînge, ca şi pe mine, pentru că şi mie mi-au luat şireturile şi primul lucru pe care trebuie să-1 fac dacă fug, este. acela de a lepăda perechea asta de pantofi cu tălpile sparte pentru că altfel mă voi împiedica şi asta înseamnă moartea mea...
Tot se mai auzea fîşîitul copacilor, freamătul stins, continuu al frunzişului ars, cu miros amărui care pătrundea prin fereastra îngustă. Luna aflată undeva deasupra acoperişului de tablă al dubei, nu se mai vedea. înăuntrul maşinii părea acum. mai întuneric şi Mareş încercă să-şi închipuie cum trebuie să fie afară pe drumul neted şi pustiu, cum trebuie să strălucească banda de asfalt, acoperişul de tablă vopsit de mult, cu găuri mici, cu suprafaţa turtită pe alocuri şi apoi copacii aceştia pe care nu-i vedea, cu coroanele lor arămii, roşii în văpaia nopţii de septembrie; Şi desluşi în depărtare un orăcăit de broaşte, prelung, impudic, avînd în el o chemare stranie de dragoste, un cor de masculi care-şi chemau femelele de sub apă la lumina lunii şi aproape văzu faţa acelui lac necunoscut, plin de lişiţă, mirosind puturos şi auzi mişcarea apelor domoale, fărîmarea malurilor de lut, eroziunea înceată a ierbii putrezite. Ca să nu se mai gândească Ia toate acestea, Ia locurile liniştite, Ia luminişurile pustii de altă dată, unde la vremea asta bate primul vânt rece de toamnă, mişcând crengile uscate devreme care scot un zgomot sec, trist, privi faţa paznicului din faţa sa. Acesta fuma nepăsător. La lumina ţigării: un foc mic, roşu, un punct ce se mişca de sus în jos. Mareş îi văzu faţa proaspăt bărbierită şi ochii negri, întunecaţi. Lîngă el stăteau alte trei umbre nemişcate, nişte chipuri palide, cu un contur alb, ca într-o biserică observată din depărtare, prinir-o uşă deschisă, cînd afară este soare şi înăuntru e penumbră şi nu mai distingi decît ovalul feţelor pictate. Mai jos, la înălţimea unde se aflau ei, se zărea lucirea stinsă a cizmelor, nişte cizme lungi, pînă sub genunchi. Paznicii nu erau îmbrăcaţi în uniforme, aveau nişte scurte de piele lucind şi ele stins în întuneric, ca muşamalele unei bucătării în care intri seara, fără să aprinzi lumina. La cîte o adiere mai tare de vînt, condamnaţii le simţeau respiraţiile grele, cu iz de rachiu. Băuseră înainte de asta, nici nu se putea altfel, dar nu. spuneau nimic ca şi cînd alcoolul nu reuşise să le clatine indiferenţa, încremenirea chipurilor nemişcate în întuneric.
In faţă, lîngă şofer, stăteau alţi doi, Mareş abia le zărise feţele în lumina săracă a curţii interioare a închisorii. Acolo, toţi şase le vorbiseră cu o veselie curioasă, nervoasă. Nu se puteau înşela. Era limpede, oricît ar fi vrut să se mintă, că paznicii erau prea mulţi pentru acest transport nocturn. Transferul la altă închisoare se făcea deobicei ziua şi fără atîţia oameni. Pentru fiecare dintre condamnaţi era limpede că peste cîteva ceasuri „vor fi scăpaţi de sub escortă".
ŞOSEAUA NORDULUI
49
Mareş nu le auzise vocile prin peretele subţire care-i despărţea şi asta-i dăduse încă de la plecare siguranţa că îi duceau la execuţie. Călăii se temeau parcă de tăcerea nopţii, de ceea ce trebuiau să facă şi tăcerea sinistră a dubei începu să-1 enerveze, se mişcă intenţionat ca să atragă atenţia paznicilor, dar aceştia nu se ridicară în picioare şi nu spuseră nici măcar : Staţi liniştiţi! Nu se auzea decît fîşîitul şi frecarea cauciucului de suprafaţa lustruită a asfaltului. Afară, prin fereastra strimtă, cu limbi oblice, ca solzii unei perdele de şipci, se vedea o pată pătrată, cît conturul îngust, o pată albăstruie, decolorată, argintie, o bucată de cer luminat de lună. Dacă motorul ar fi tăcut, condamnaţii ar fi putut să audă sfîrîitul focului lunar în atingere cu suprafaţa acoperişului.
Cel care fuma îşi mai aprinse o ţigară, ridicînd chibritul deasupra capului ca să-i privească pe condamnaţi. Interiorul dubei păstră puţin pe pereţii cenuşii lumina palidă, şovăitoare. Mareş se uită o clipă la chipurile tovarăşilor săi, aşezaţi cu spatele la uşile metalice. Ca şi el, erau palizi, aveau pupilele mărite din pricina luminii neaşteptate şi gurile strînse, nişte linii vinete, uscate. Dobre, cu capul plecat puţin, părea resemnat, împăcat, căzut într-o amorţire somnolentă, deşi tresărise o secundă la frecarea chibritului. Privirile mecanicului căzură pe mîinile legate în faţă, atîrnînd în deschizătura picioarelor, întinse pe podelele murdare. Chibritul se stinse şi în momentul acela, Mareş îşi aduse aminte de chipul lui Marcel Lupu. îi zărise o clipă ochelarii cu lentile groase, rama lor subţire, albă, de metal ieftin şi genele gălbui, decolorate ca şi părul. Nu mai exista nici o îndoială, „anarhistul" lui era fiul stăm-barului Haim din Calea Griviţei.
îi veni să strige chiar ân clipa aceea, „Mă, Samuel, tu erai, nu ţi-ar mai muri moartea... Va să zică d-ăştia îmi eşti ? Tu mi-ai vîndut într-o seară, în faţa tarabei tale cu cărţi, nişte broşuri de Plebanov cu copertele roşii... Era întuneric, iarna, închiseseşi, abia îneuiaseşi cu lacătele tale grozave raftul cu cărţi vechi pe care le vindeai pe nimic şi suflai în palme şi erai gata să te duci şi să te culci, cînd m-ai văzut şi nu te-ai supărat cînd m-ai recunoscut, nu cumpărasem decît o singură carte de la tine, dar mă ţineai minte, şi ai descuiat cu mîinile roşii de frig toate lacătele şi mi-ai întins două sau trei broşuri, ascunse după cărţile tale mirosind a hîrtie arsă, veche, umezită de ninsoare. Şi-au trecut anii şi acum o făceai pe nebunul, la proces nici nu m-ai privit, deşi sînt sigur că tu ştiai, sau altcineva ştia că ar trebui să ne cunoaştem, dar era mai bine aşa pentru toţi..."
Se stăpîni, bucuros totuşi că îşi adusese aminte că pe Marcel Lupu nu-1 chema aşa, că numele lui adevărat era Sami Haim şi că poate nimeni nu aflase lucrul acesta, pentru că „anarhistul" lui avea să ducă cu sine în mor-mînt secretul, apărând astfel viaţa tatălui său, poate şi a altora...
Maşina claxona ândelung, încetinindu-şi mersul. în cele din urmă se opri şi auziră cu toţii zumzetul înfundat al nopţii de toamnă. Răcoarea unei păduri din apropiere se simţea pînă în interiorul maşinii. Aşteptau în faţa altei bariere. Şoferul claxona într-una voind să-1 silească pe cantonier să ridice pentru cîteva secunde braţele de lemn tărcat alb cu negru pentru ca să treacă. „Nu mai au răbdare, au început să se enerveze," gîndi, „vor să termine mai repede, aşteptarea îi oboseşte, ca şi pe noi". Se scurseră cîteva minute. Nu se auzea nici o mişcare dincolo de pietrişul rambleuîui. Numai un foşnet apropiat de saleîmi care răspîndeau în jur mirosul lor amărui. Din faţă, printr-o fereastră deschisă a cantonului se auzea glasul unui crainic, citind ultimul
4 — Viaţa Romînească nr. 9
.50
EUGEN BARBU
radio-jurnaî, cel de la orele 24. Condamnaţii ciuliră urechile. Se anunţau bombardamente în Germania şi bătălii scurte în Nord. Pe urmă spicherul citi comunicatul Marelui Stat Major romîn care anunţa că pe „frontul de Est au loc lupte locale de puţină importanţă..." Nimic schimbat, acelaşi comunicat stereotip de fiecare zi care-i scotea din sărite pe cei mai puţin răbdători. Se auzi zgomotul îndepărtat al unui tren ce se apropia. Osiile garniturii scoteau un zgomot de fier frecat, desluşiră cu toţii izbiturile tampoanelor nelegate bine cu ancorele de fontă şi scîrţîitul lemnăriei vechi. Pe ferestruica îngustă se prelinse lumina unui felinar, dar numai o clipă, apoi trecu şi iar se auziră vagoanele, ciocnindu-se unul de altul în mers. Mareş le numără în gînd. Erau peste treizeci. Transportau cherestea, simţise în nări mirosul aţîţător de brad proaspăt, de şipci abia tăiate de fierăstrău. îşi aminti de o după amiază de vară cînd călătorise de la Ciulniţa pînă la Constanţa, deasupra unei stive de scînduri, privind cerul larg, albastru, cu mîinile sub cap. N-avea bani, se ferea de razii şi trebuia să preia un sac plumbuit în care nici pînă în ziua de astăzi nu ştia ce se afla, de la un tovarăş de la Depoul de locomotive Constanţa şi să-1 aducă la Bucureşti.
Trenul trecu, se auzi scîrţîitul barierei, felinarele legate de ulubele ei se ridicară mai sus de fereastra zăbrelită zăngănind şi maşina trecu repede peste şinele de fier. Drumul nu mai era asfaltat, viteza dubei descrescu. Mareş îşi spuse că clin momentul acela nu trebuia să se mai gîndească la nimic altceva decît la ceea ce avea de făcut atunci cînd vor coborî din maşină. După cîte ştia, li se vor dezlega mîinile şi picioarele şi vor fi lăsaţi liberi, de-alungul unui drum pustiu. Vor merge cinci sau zece paşi şi pe urmă se vor auzi închizătoarele pistoalelor automate. Atunci, dacă nu-i vor fi înţepenite încheieturile va trebui să fugă cît poate în stînga sau în dreapta drumului, în zig-zag, aplecat înainte, culcîndu-se în primul tufiş, dacă va fi un tufiş în apropiere şi după aceea imediat va trebui să se ridice şi să alerge unde va vedea cu ochii, fără să mai privească înapoi, aşteptînd numai să simtă arsura glonţului în spate.
Sîngele i se urcă în cap, un val fierbinte, zvîcnind sub tîmple. Paznicii bătură cu degetele în peretele subţire de tablă care-i despărţea de cabina şoferului. De dincolo se auziră cîteva ciocănituri de răspuns. Condamnaţii îşi simţiră sudoarea alunecînd dealungul spatelui. Zgomotul eşapamentului era acoperit acum de fîşîitul continuu al copacilor de pe margine. Se stîrnise vîntul şi pomii mari şi negri, acopereau luna. In interiorul maşinii se făcu întuneric, nu se mai desluşi decît focul mic şi roşu al ţigării celui din faţa lor. Unul dintre călăi umblă sub haina scurtă de piele şi se auzi deşurubarea unui dop de ebonit şi apoi în dubă se răspîndi un miros sec de spirt. „Rom", gîndi Mareş, „un rom prost din acela care se găseşte în birturi mărginaşe, un rom ieftin, călăii nu erau plătiţi cum se cuvine. La un asemenea eveniment se cerea măcar puţin coniac. „Urmă un plescăit scurt şi sticla trecu din mînă în mînă. Paznicii băură pe rînd cîte un gît.
Se auzi apoi un glas spart, întrebînd :
— Mă, bolşevicilor, care vă e frig, mă, să beţi o gură de rom ?
Nu răspunse nimeni. Mareş simţi mîna lui Dobre aproape, tremurînd uşor şi înţelese că el ar fi vrut, dar ceva mai puternic, o scîrbă neînfrînată îl oprise la timp.
—■ Luaţi, mă, se auzi iar vocea, că vă face bine, dă curaj... Omul cu ţigara rise scurt şi spuse pentru toţi:
ŞOSEAUA NORDULUI
51
—■ Lasă-i ! Dă-mi mai bine mie...
Pe urmă iar se auzi un plescăit şi frecarea cauciucurilor de pietrele ascuţite care săreau într-o parte şi alta a drumului. Maşina încetinise de tot, se aflau pe un drum strimt de care, cu maluri neregulate pentru că arcurile se lăsau cînd pe o parte cînd pe alta. Se auzea tot mai distinct foşnetul copacilor şi aerul era rece, le îngheţa pielea umedă. Lui Mareş îi amorţiseră genunchii şi începu să şi-i mişte, tocmai pentru ca să-şi facă sîngele să circule. Aerul din maşină se rărise, fumul gros de ţigară se lăsa din ce în ce mai jos. Fereastra cu zale de metal, nu reuşea să-1 absoarbă şi ceilalţi paznici începură să tuşească zgomotos.
„Cîte minute încă ?" se întrebă Mareş încordat, cu o durere ascuţită sub genunchi. Maşina frînă brusc, deasupra ţipă o pasăre. Cineva coborî şi condamnaţii simţiră frica ascunsă pînă atunci sub o nepăsare aparentă sau sub osteneala ultimelor zile. Mareş aşteptă să audă cheia în broasca uşilor de metal şi vocea comandantului, spunîndu-le simplu :
— Daţi-vă jos !
Trecură cîteva clipe. Cel care fumase pînă atunci strivi ţigara în peretele de tablă. Se auzi clănţănitul Mauserelor, alunecarea încărcătoarelor în teaca lor metalică. Mirosea a ulei de armă şi a cîlţi, a fier ruginit şi dincolo de pereţii dubei se auzea talazul de frunze mişcate de vînt, parcă o cădere de apă de la înălţime. Cineva umbla în jurul maşinii, alegea probabil locul execuţiei. Trecură cinci sau şase minute, apoi uşa se trînti din nou, simţiră cum cel care cercetase împrejurimile se aşează pe banca de piele şi motorul bîzîi uşor. Duba se mişcă încet, parcă cu prudenţă, înainte. Se mergea cu zece sau cinsprezece kilometri la oră, evitîndu-se gropile drumului de pămînt deasupra căruia fuseseră aruncate căruţe de pietriş. Nu spunea nimeni nimic, ca şi înainte, dar în tăcerea aceasta se ghicea încordarea şi desperarea. După încă cinci minute, maşina se opri din nou. De data aceasta uşile metalice fură deschise şi întorcîndu-se instinctiv, toţi deodată, văzură feţele celor doi: comandantul şi ajutorul său. Nu spuneau nimic, priveau numai interiorul negru al dubei. Paznicii se sculară de pe banca lor şi aşteptară. Urmă un minut de tăcere în care nu se auzi decît radiatorul încins, lepădînd puţină apă pe pietrişul drumului şi păsările de noapte trecînd deasupra pădurii.
— Coborîţi, zise înăbuşit comandantul, cu o linişte nefirească. Coborîră. Aveau picioarele legate cu o frînghie subţire care le permitea mişcarea. Stăteau tot cu mîinile atîrnînd în faţă, strînse una lîngă alta. Aveau genunchii amorţiţi şi la atingerea pietrelor, tălpile le tresăriră dureros. Mareş avu grijă să piardă unul din pantofii largi, fără şireturi. Spera să nu fie observat, deşi călca aproape şchiopătînd. Făcură cîţiva paşi în spatele dubei uitată cu uşile larg deschise. Şoferul nu coborîse, lăsase motorul să duduie, îşi cunoştea după cum se vedea bine rolul, pentru că voia să facă cît mai mult zgomot.
Se aflau într-un luminiş aproape rotund, în marginea drumului de ţară, neregulat, cu gropi, presărat cu pietre mari de cale ferată, nişte pete albicioase în noaptea limpede de septembrie. Aerul era pur, rece, se auzea distinct vîntul. Acolo unde talpa mecanicului găsi iarba, simţi prima rouă a zorilor încă îndepărtate. Nici nu-i veni să creadă, poate erau numai urmele unei ploi vechi, strînse în găurile de lut ale drumului prost.
Paznicii se adunaseră în faţa lor, erau şase umbre neliniştite, în lumina lunii, lăsînd urme lungi pe drumul stricat de care. Unul se apropie, rîdea tare, fără motiv, cu un fel de bunăvoinţă care cerea mila condamnaţilor, o scuză
4*
52
EUGEN BARBU
nejustificată, ceva absurd ca un cîntec îa o înmormântare, un cîntec indecent, porcos. Călăul mirosea a rom, un miros de etil, ceva ce aducea cu parfumul puturos al benzinei, al gazelor strecurate prin găurile caroseriei. Nici nu se uitară la faţa lui. Vorbea, bolborosea ceva neînţeles, îi era frică, îi tremurau mîinile cînd le desfăcu legăturile pe rînd. Mareş îşi spuse că o să vadă că-şi pierduse un pantof, dar se înşelase, el desfăcea numai legăturile de la mîini şi îi strigase lui Cojocaru, matahală nemişcată, bărbat puternic, cu braţele acum libere, să se aplece la glezne şi să-şi deznoade singur legătura, să poată umbla, şi acesta se aplecase cu o resemnare tristă, dar fără frică acum, cu o împăcare şi o amînare a gesturilor ce nu mai înşela pe nimeni, pentru că aci era vorba de cîştigat cîteva secunde de viaţă, atît cît să mai ai timp să contempli luminişul bătut de lună şi drumul de asfalt care se vedea undeva în stînga, departe, o linie argintie sub lună, ca ţărmul unei ape, ca linia fixă, metalică, oxidată a unei ocean liniştit.
Ceilalţi cinci, comandantul mai într-o parte, nemişcat, atent, cu ochii măriţi, supraveghiind operaţia meticuloasă, enervantă a celui de-al şaselea, şi restul, patru umbre fără chip, ca nişte siluete de tir, înalte păpuşi în haine, numai conturul unor oameni fără nume, aşteptau într-o tăcere tristă. Stătuse şi vîntul. Condamnaţii se strînseră unul lîngă celălalt, cu umerii foarte apropiaţi. Mareş reuşise să-şi scoată şi celălalt pantof din piciorul încălţat şi acum aştepta încordat, ceea ce avea să urmeze. Simţea un gol în stomac, ca după o lovitură în plex, într-o clipă îşi aminti de o mie de lucruri risipite, trase cu lăcomie aer în piept, îşi mişcă uşor picioarele să-şi dea seama dacă nu-i sînt amorţite încheieturile, ca înaintea unei alergări pe care voia s-o cîştige. Dacă nu s-ar fi gîndit să fugă, peste cîteva clipe numai, şi-ar fi ales un cuvînt grosolan, o înjurătură pentru călăi, înainte de a simţi arsura morţii, dar acum i se părea absurd să plătească această poliţă a fiecărui condamnat. Unii muriseră cântând „Internaţionala", poate numai cîteva măsuri, cine ştie, dar aceşti patru, el, Cojocaru, evreul acela cu faţă palidă, curajos, şi Dobre, mai bătrîn, poate puţin înspăimântat, fără s-o arate, vor muri în tăcere, numai cu braţele unul lîngă celălalt, simţindu-şi unul altuia pielea fierbinte, cu sîngele zvîc-nind în artere, într-o febrilitate ultimă, un sânge care peste câteva momente numai va curge pe pămîntul gloduros, şi cel rămas în corp se va răci apoi încet, încet...
Mareş îşi simţi ochii uzi. Plîngea fără să simtă vreo durere a inimii, era numai un protest mut în faţa absurdităţii acestei situaţii fără ieşire, necazul nu că în curînd totul se va sfârşi, ci că e neputincios ca şi tovarăşii săi în faţa acelor arme, lucind scurt în lumina nopţii.
—- Gata ? întrebă comandantul.
Cel de-al şaselea se îndepărtase cu paşi mari, fericit că a terminat cu o treabă stupidă, neplăcută, asigurat că nu i se mai poate întîmpla nimic, aflat lîngă ceilalţi.
— întoarceţi-vă ! spuse comandantul, aspru, gâtuit.
Condamnaţii se întoarseră. Erau acum cu spatele spre luna nevăzută, ascunsă undeva după frunzişul pomilor înalţi, câţiva stejari bătrâni, cu coroane neregulate, ca nişte baloane antiaeriene, negre şi foşnitoare. îşi văzură umbrele în iarba umedă aplecate spre stînga, dincolo de malul de lut al drumului îngust. Aşteptau într-un rînd rărit, ca şi cînd le-ar fi fost frică să nu cadă unul peste celălalt cînd vor fi doborîţi. Călăii rămăseseră pe loc, nu le auzeau paşii. La cîţiva metri depărtare, într-un con de umbră duduia motorul în-
ŞOSEAUA NORDULUI
53
călzit la maximum. Deodată se auzi şi claxonul, un strigăt continuu, metalic umplînd aerul de vibraţii.
Mareş spuse, fără să întoarcă capul:
—■ După cinci paşi, fugiţi, cît mai departe unul de celălalt. Nu răspunse nimeni. In marginea din dreapta drumului era Cojocaru, la mijloc, Lupu Marcel şi Dobre, lîngă Mareş, aflat în stînga. —• Mergeţi ! porunci comandantul.
Se urniră, rărind instinctiv rîndul, depărtîndu-se unul de altul ca să ofere o ţintă cît mai proastă celor şase din spate. Mareş privi înainte, înţe-legînd de ce călăii aleseseră locul acesta. Peste şapte sau opt metri se afla o răspîntie, drumul se bifurca, urcînd. Dincolo de acest orizont apropiat se zărea cerul, o mare fîşie goală, albăstruie, cu stele galbene, clipind mărunt. Mecanicul simţi în urechi un ţiuit, ceva aducînd cu senzaţia celor ce se îneacă, asfixie, o astupare a urechilor, o apăsare aproape dureroasă pe timpane. Făcuseră cinci paşi, înnumăraseră fiecare. „Acum trebuie să tragă" îşi zise Mareş. Nu se auzi nimic şi ştiu că dacă ar fi pierdut orice speranţă, în clipa aceea ar fi trebuit s-o piardă, cînd se simţise nehotărît, cînd o lene ucigătoaore îi înmuiase voinţa.
Se opriseră toţi patru fără să vrea, nedumeriţi, ezitînd, aşteptînd ca unul dintre ei să fugă primul. Dar nu numai aceasta era pricina ezitării lor. Tre-săriră în acelaşi timp pentru că auziseră alt zgomot de motor venind din faţă, de pe porţiunea acoperită a drumului care se bifurca, şi nu ştiură cîteva secunde din ce parte anume sosea într-o viteză redusă un alt vehicul, alarmat de claxonul dubei trasă într-o parte. Mareş ghici că paznicii nu auziseră încă acest duduit înfundat de motor şi îşi făcu repede socoteala că într-o zecime de secundă se vor vedea farurile celeilalte maşini şi vor fi pierduţi dacă nu fug exact în momentul în care luminile puternice din faţă se vor proiecta pe chipurile călăilor surprinşi.
— Mergeţi înainte ! se auzi iar vocea poruncitoare a comandantului şi auziră clănţănitul metalic al armelor...
—.. Acum ! strigă Mareş. Fugiţi, tovarăşi !
în aceeaşi clipă văzură dîrele albe ale farurilor maşinii din faţă. Săriră într-o parte : întîi Lupu Marcel, aruncîndu-se aproape pe burtă, atît cît să nu fie atins de prima salvă, pe urmă Dobre, greoi, prăbuşindu-se imediat, lovit în spate, strigînd scurt, zvîrcolindu-se puţin şi ceilalţi doi : Cojocaru făcînd doi sau trei paşi înainte, lovit şi el, împiedicîndu-se, tîrîndu-se, şi Mareş, cu o arsură în muşchii spatelui, ajungînd dincolo de locul luminat puternic acum de farurile maşinii necunoscute care înfrînă brusc. Se auzi un zăngănit de geamuri sparte de gloanţe trase la înălţimea motorului, un răcnet de surpriză şi de moarte, ţipătul comandantului care nu găsea nimic altceva mai bun de făcut decît să spună aproape tînguitor :
—• înapoi! înapoi!
în clipa următoare, Mareş se afla dincolo de un şanţ, bîjbîind între doi copaci. Simţise glonţul pătrunzîndu-i în carne, îşi făcu socoteala că poate avusese noroc să fie atins numai într-o margine a plămînului şi înţelese că vor fi urmăriţi şi hăituiţi şi el şi Lupu Marcel deşi apariţia neaşteptată a celeilalte maşini îi încurca teribil pe călăi. Se auzeau voci amestecate, înjurături şi vaiete. Un nor de praf se ridica deasupra locului. Un far se stinse, celălalt arunca un şuvoi de lumină argintie între copacii de peste drum. Se auzeau foarte aproape cizmele călăilor călcînd şi rupînd nişte crengi. Cineva alerga
54
EUGEN BARBU
bezmetic prin apropiere. Mecanicul nu simţea nici o durere, doar o căldură umedă sîngele probabil căzînd de sub omoplat. începu să alerge cu prudenţă, aproape tîrîndu-se, îndepărtîndu-se de cele două maşini. Se mai auziră două focuri răzleţe, nu era o serie de pistol automat, ci împuşcăturile trase una după alta de către comandant. „Poate îl vînează pe Lupu Marcel", gîndi Mareş şi după aceea auzi paşii urmăritorilor. Se aplecă, luă un bolovan de pămînt, greu şi aspru, abia umezit la suprafaţă de roua nopţii şi îl aruncă în direcţia de unde plecase. Se auzi un trosnet şi glasul călăilor strigînd : —• Pe aici, pe aici !
Se întoarse şi se îndepărtă de locul unde se afla, cu paşi neauziţi. Alergă cît putu de repede, privi răspîntia aflată în întuneric şi mai văzu umbra unei autocamionete, aproape răsturnate într-o parte : maşina salvatoare apărută pe neaşteptate. îşi făcuse o socoteală simplă : ştia că întîi îl vor căuta în pădure pentru că era firesc să se ascundă într-un loc acoperit, dar pădurea era întinsă şi vor pierde cel puţin un sfert de ceas pînă îşi vor da seama că au fost păcăliţi.
Era ia aproape cincizeci de paşi de urmăritorii care apucaseră în direcţie opusă, dar părăsind marginea pădurii, umbra ei, putea fi văzut de cineva, trebuia să se tîrască cît putea de repede pînă la limba argintie de asfalt. Fără să ezite, străbătu o porţiune luminată de lună, în goană, aplecat înainte. în spate se auziră împuşcături repetate, dar în altă direcţie. Voiau să-1 înspăi-niînte, crezînd că folosise drumul prin pădure. Străbătu un ogor arat de curînd, căută din ochi umbra celuilalt pentru că avea presimţirea că şi Lupu Marcel scăpase, dar nu văzu nimic. Ostenise, simţea umezeala sîngelui scurs de-a lungul spatelui dar nu se opri. Mai avea cincizeci de metri şi ajungea într-un lan de porumb cules de curînd. Se gîndi. în spate auzi claxonul cunoscut al dubei. Călăii se dumiriseră, ieşiseră la răspîntie şi acum cercetau cu farurile maşinii cîmpia. Se culcă la pămînt, gîfîind, distinse clar vocea comandantului, spunîndu-i şoferului :
—• Ia-o la stînga, vezi dacă n-a fugit pe drum !
Maşina ambreie, făcu o întorsătură şi porni în goană pe şoseaua de lut, deasupra căreia se ridică un nor de praf. Mareş mai aşteptă cîteva minute, deşi ştia că timpul este foarte preţios. Cînd auzi alte împuşcături în pădure,, se ridică şi străbătu aplecat cei cincizeci de metri care-1. despărţeau de lanul de porumb.: Era istovit, începea să simtă o oboseală sufocantă şi porni orbeşte înainte, cu ochii la linia argintie de asfalt. Se apropie, îşi văzu de cîteva ori umbra între grămezile de pămînt, uitate de la ultima praşilă şi recunoscu locul : se afla lîngă şoseaua Nordului, la cîţiva kilometri de magistrala nemţească a petrolului, între drumul strategic aflat în construcţie pe unde fuseseră aduşi şi autostrada de autocamioane. La cîţiva kilometri în urmă trebuia să dea de pompa lui Gaie, de adăpostul Terezei, unde dormise într-o noapte, cu doi ani în urmă. Mai avea două sau trei sute de metri şi ajungea. Văzu în depărtare un felinar cu lumina mică, bălăbănindu-se sub o căruţă încărcată cu fin. Se grăbi şi sleit aştepta în şanţul plin de buruieni, între ulube atîrnau picioarele unui ţăran tînăr, moţăind. Caii mergeau în trap leneş. Mecanicul se ascunse mai bine, lăsă căruţa să treacă şi o unnă. Ii veni să rîdă sălbatic cînd simţi asfaltul rece sub tălpile goale, se agăţă de coada unei furci înfiptă în grămada de fîn şi fu cît pe aci să cadă pe spate, după aceea se prinse de o prăjină înaltă şi cu încă un efort, fu sus, căzînd cu faţa în fîn, moleşit, cuprins de o oboseală dulce...
ŞOSEAUA NORDULUI
55
VI
Mareş aţipise de cîteva ori, tresărise apoi speriat, ridicîndu-se în coate privind linia argintie a şoselei asfaltate, radiind lumină ca o rampă de teatru, o vîlvoare rece, albă, îngheţată, un strat moale de metal topit, deasupra căreia era noaptea, o perdea violetă, cu umbre, găurită ici şi colo de stele, într-adevăr o cortină în care curioşi prea mulţi perforaseră ochi de pisică, lăsînd să se vadă dincolo de ea lumina gălbuie a scenei pe care se mişcau umbre nevăzute. Poate aiura, poate sîngele prelins de-a lungul spatelui, oprit de o scoarţă umedă pe dedesubt, tare ca o crustă la suprafaţă, continua să se scurgă mai departe din trup, şi atunci tot ce-1 înconjura, toată liniştea acestei nopţi, căpătau alt înţeles. Din cînd în cînd se trezea ca şi cînd cineva i-ar fi pus o mînă pe umăr şi l-ar fi scuturat brusc. Se aştepta să audă o voce poruncitoare, să-şi simtă iar mîinile legate cu o frînghie subţire care să-i taie carnea, să-i apese vinele, încheieturile. Ar fi trebuit să-1 ia cineva de gît, să-1 arunce de la înălţimea grămezii ele fîn pe care sta întins cu faţa în jos, cu spatele la lumina dureroasă a lunii de deasupra, descoperind lucrurile din jur, acoperindu-le ca într-o foiţă transparentă, strălucitoare, cum se învelesc jucăriile de sărbători. Pentru că vedea marginile pădurilor din apropiere, cîteva contururi moi, ondulate, coborînd şi ureînd la jumătatea cerului, cum s-ar juca un copil cu creionul pe o hârtie, desenînd fără să se gîndească, o linie mişcătoare ce despărţea orizontul în două : o jumătate luminoasă, albăstruie şi o jumătate întunecată, neagră, un perete foşnitor de frunze mirosind amărui a toamnă, a frunză putrezită curînd, totul atît de ciudat că se putea întreba dacă luna nu era dincolo de copacii negri, luminînd de jos partea de deasupra, fîşia de cer tulbure ca o apă închisă într-un acvariu cu pereţii groşi de sticlă.
Pe pleoape simţea arsura somnului, o moleşeală dulce, o lene asemănătoare celeia ce urmează după o baie prea fierbinte. Se lupta să fie treaz pentru că nu ştia cît va mai merge, ar fi vrut să-şi ciupească faţa abia ridicată din fîn, cu urme umede încă de iarbă, nişte crestături moi, abia desenate în piele, simţite însă la cea mai uşoară atingere a palmei. Braţul drept îi era încă amorţi*, înţepenit şi inutil, ca o bucată de lemn. Din cînd în cînd mici înţepături îl făceau să înţeleagă adevărul: o> bucată de carne, un fascicul de muşchi fusese perforat. Din gaura aceea cu margine neagră acum, desigur din pricina glonţului primit prea de aproape, mai curgea încă o şuviţă de sînge. Va urma o ameţeală şi mai mare, odată cu scurgerea continuă a sângelui, o somnolenţă ucigaşă, va trece de pompa de benzină şi se va trezi cine ştie unde cu ţăranul acela tînăr în faţă, strigînd speriat şi atunci va fi prea tîrziu ca să mai facă ceva, îl vor da jos ca pe un sac, îl vor izbi iar cu patul armelor lor, cu bucata aceea de fier ca o limbă de pantofi, peste faţă, pe corp, îl vor arunca într-un camion poate sau într-o dubă de-a lor şi-1 vor chinui iar pînă la leşin, ştiind că nu pot să mai păţească nimic, nici ei, pentru că în realitate chinuiau un mort, un cadavru scăpat ca prin minune din imperiul morţii. Călăii vor avea de îndeplinit numai o formalitate, nu va mai fi nevoie de nici o ceremonie, de transportul pînă în pădure. Aveau poate două cadavre sau trei, le lipsea numai al lui. Poate groapa îl aştepta în curtea aceea strimtă, cu pămînt pietros, gata făcută de nişte oameni indiferenţi pentru care îndeletnicirea aceasta semăna cu oricare alta, acolo sub zidul de cărămidă roşie, umedă, plină de igrasie, sub temeliile unui vechi pavilion prăbuşit la cutremurul din 1940, dincolo de el nu priviseră niciodată, e drept,
56
EUGEN BARBU
dar ştiau că acolo or să-i înrnormînteze, ca pe alţii, şi nu avea să rămînă decît o grămadă de pămînt, cîteva lopeţi de ţărînă uscată numaidecît la soare a doua zi, pe lîngă care vor trece fără vreun sentiment paznicii îndobitociţi ai închisorii, fumîndu-şi ţigara cu nepăsare, tuşind şi scuipînd cu indiferenţă.
Şi somnul îi trecu dintr-odată ca şi cînd cineva i-ar fi turnat o căldare de apă foarte rece pe spate. înţelese că era departe de locul execuţiei, că îl căutau încă turbaţi în noaptea asta argintie, poleită de lună, o noapte prea luminoasă pentru a putea scăpa de moarte. Era de necrezut, dar era adevărat, el, se afla aici, deasupra unei grămezi de fîn, într-o căruţă abia miş-cîndu-se spre marginile Bucureştiului, poate spre bariera unde. se oprise camionul, pe şoseaua Nordului, o linie de asfalt între două rînduri de copaci foşnitori, într-o noapte de septembrie, încolţit, rănit, dar viu încă, avînd puteri, salvat pentru cine ştie cît timp de gheara neagră a morţii. Viu, singur, ascultînd trapul cailor osteniţi şi îndemnul somnoros, rar al ţăranului amorţit între ulubele căraţii... îşi aminti fuga scurtă şi caraghioasă a lui Dobre, căderea lui, saltul lui Lupu Marcel, fuga lui deznădăjduită şi trupul mare al lui Cojocaru, căzînd stupid, moale în glodul drumului de care presărat cu grămezi de pietriş, şi zăngănitul mărunt de geamuri sparte, strigătele celor din autocamioneta sosită pe neaşteptate din faţă, înjurăturile comandantului, strigătul său aproape rugător, disperat : „înapoi ! înapoi !"
Luna coborîse într-o parte, umbra roţilor căruţii se scurtase. Rar se auzeau din depărtare motoarele unor maşini c.e se apropiau. De fiecare dată mecanicul îşi ridica privirile şi căuta să ghicească din depărtare dacă luminiţele galbene, palide ale farurilor erau ale dubei în care se aflau călăii. Ştia bine că ei nu vor renunţa să-1 caute şi se bucura la gîndul că trebuiau să raporteze că nu s-au întors decît cu două sau trei cadavre în loc de patru. Poate acum se întorseseră trimiţînd patrule numeroase şi împînzind locurile, căutînd metru pătrat cu metru pătrat...
Autocamioanele treceau într-o viteză potolită, Mareş vedea chipurile şoferilor moţăind la volan, nişte feţe necunoscute luminate de focul mic al unor ţigări uitate aprinse între buze uscate de oboseală. în urma lor rămînea mirosul de benzină scursă, un nor prelung, greţos ce se destrăma, o pînz^i murdară de gaze, căzînd lent pe suprafaţa de asfalt. Maşinile se îndepărtau, umbrele lor negre nu se mai vedeau, rămînea numai un punct mic ca vîrful unei sîrme înroşite, apoi iar nimic decît cele două linii ale şoselei rămase în urmă, apropiindu-se într-un loc îndepărtat pînă devenea una singură, şi în faţă cupola albastră a cerului, orizontul aproape rotund. Mareş cădea iar într-o somnolenţă din care pierea orice urmă de veghe. Era mai frig, simţea în spate, sub cămaşa ruptă, spatele năclăit de sînge. Avea puţină febră, trase de cîteva ori adînc aer în piept, ca să se convingă încă o dată că nu-i fusese atins plămânul. Nu mai simţea nimic în afară de oboseala aceea dureroasă, plăcută. Mirosul dulceag de fîn îl sufoca, ar fi vrut să se întoarcă cu faţa în sus, dar nu îndrăzni să facă nici o mişcare de teamă să nu se trădeze. Socoti cît timp să fi trecut de cînd se urcase în căruţă şi nu reuşi să stabilească, dacă se scursese o oră sau două... Zorile erau încă departe, nu se vedeau nici umbrele caselor din marginea Bucureştiului. Deasupra se auzea zgomotul unui avion în zbor de noapte. Somnul îl învinse de cîteva ori. Amorţit, tresări, deschise ochii, i se păru că trecuse vreme prea multă, privi în jur, şoseaua Nordului era tot pustie, un fluviu lat de asfalt pe care juca lumina lunii. In sorn-
ŞOSEAUA NORDULUI
57
nul scurt, întrerupt, avu coşmaruri, tresări pipăindu-şi trupul cu spaimă, îşi muşcă buzele de cîteva ori, ca să nu ţipe, alarmat instinctiv de o celulă neadormită, veghiind încă fără să ostenească. Abia trezit, luînd cunoştinţă cu realitatea din jur, cădea iar într-o letargie plină de spaime. Se visa vînat, aler-gînd, căzînd, ridicîndu-se şi iar împiedicîndu-se, plin de sînge, cu răni mari, negre în trup, gîfîind besmetic şi auzind strigătele călăilor în urmă. Zăngă-nitul unei bucăţi de fier, agăţată sub căruţă, o şină scobită de fier, dintr-acelea care se aşează sub o roată la coborîrea pe un drum prea abrupt sau alunecos îi amintea hurducăiala dubei, zăngănitul caroseriei vechi, şi mai apoi alunecarea închizătoarelor, îmbucarea fierului în fier, trecerea cartuşului din magazia Mauserelor în ţeava ghintuită, scurtă, scînteind în lumina lunii şi avea încă în gură cocleala, gustul de rugină simţite cu cîteva ceasuri înainte în maşina ermetic închisă privind de jos, cu mîinile legate în faţă, atîrnînd între picioare, cizmele călăilor, abia lucind în întuneric...
Ultima oară se trezi în faţa unui canton, auzind un glas somnoros :
— Mă, nu dormi, mă, că dă trenul peste tine !
îşi ridică privirile şi văzu o barieră tărcată, scrijelată într-o parte. Caii se opriseră speriaţi în faţa braţelor grosolane de lemn, foarte aproape de felinarul galben, unsuros, legat cu o sîrmă la mijloc. Căruţaşul adormit şi el, înjura animalele, trăgînd de hăţuri. Acoperişul cantonului de tablă părea alb, avea o lucire mată ca şi cînd cineva ar fi turnat var pe el, metalul ruginit la ploi nu mai avea nici un luciu, numai o crustă moartă care nu mai reflecta nimic. Alături se mişcau doi salcîmi piperniciţi la vîntul de noapte. La cîte o bufnitură mai violentă din pomii uscaţi cu coroane sărace zburau frunze şi crengi, un stol de umbre negre, căzînd pe acoperişul micii clădiri frecîndu-se cu zgomot şi picînd apoi undeva pe pietrele albe, mari, de cale ferată, aşezate în grămezi lîngă rambleu, nişte grămezi albicioase, fără fortnă, ca grămezile de guano. Poate se afla în faţa aceluiaşi canton, în faţa aceleiaşi bariere uncie se opriseră puţin înainte de miezul nopţii, ascultînd într-o tăcere deplină ultimul buletin de ştiri din noaptea aceasta. Aşteptau un tren întîrziat şi mecanicul privi peste umăr şoseaua goală din spate. Timpul pierdut în faţa barierei i se păru nesfîrşit de lung. Poate ar fi trebuit să coboare, să umble de-a dreptul pe cîmp, să scurteze drumul spre casa Terezei, dar locuinţa ei era foarte departe. Exista primejdia să ajungă prea tîrziu în faţa pompei lui Gaie, adică nu înaintea zorilor, cînd s-ar fi făcut lumină şi ar fi întîlnit pe drum lucrătorii plecînd spre fabricile din apropiere. Era desculţ, cu cămaşa sfîşiată, năclăită de sînge în spate şi cine l-ar fi văzut s-ar fi mirat şi ar fi alarmat şi pe alţii. Dacă nu ajungea înaintea zilei în faţa pompei de benzină, nu mai putea să se oprească la casa Terezei, pentru că de-acolo nu mai avea de străbătut decît o sută sau o sută cincizeci de metri, de-a dreptul peste cîmp. Mai trebuia să aibă norocul ca ea să nu lucreze în schimbul de noapte şi îi fu frică cîtva timp că nu o va găsi acasă, întrebîndu-se ce avea de făcut în cazul acesta pentru că în altă parte nu putea să se ducă. Ştia că nu era un loc sigur, dar casa Terezei era adăpostul cel mai apropiat.
Din depărtare se auzi un bîzîit uşor de motor. Mareş tresări. Se uită înapoi şi văzu două luminiţe şovăitoare, apropiindu-se. Şoferul unei auto-camionete claxona din depărtare, caii se speriară, se auziră iar înjurături şi Mareş îşi ascunse capul în fîn, cătînd să-şi îngroape cît mai bine trupul în grămada moale de ierburi. Acum lumina farurilor se mări, crescu. Cineva din
58
EUGEN BARBU
spate l-ar fi putut zări şi cîtva timp, minute întregi se scurseră într-o încordare nervoasă, dureroasă, nu ştia dacă nu cumva în spatele căruţii nu se afla duba călăilor. în faţă, în partea cealaltă a barierei se strînseseră alte vehicule, aprinzînd şi stingînd la început farurile, un fel de protest mut că trenul aşteptat nu mai sosea, apoi urmă un cor de claxoane, întrecîndu-se unul pe celălalt, un muget mecanic prelung, aprinzînd parcă aerul, asurzind pe cantonier şi speriind caii care se smuceau în hamuri. Mareş privi în.stînga drumului şi văzu că de la barieră începea un al doilea drum abia săpat, un fel de uluc de pămînt sub cîţiva pomi. Aici se despărţiră cu cîteva ceasuri înainte de şoseaua Nordului, duba apucînd pe noul drum strategic, aflat în construcţie. Poate călăii i-o luaseră înainte şi se aflau undeva la cea de a doua barieră, la cea de a doua linie de cale ferată, poate nici nu bănuiau că el se întorsese pe aici, cine putea să ştie ?
Se auzi în sfîrşit trenul. Trecu un automotor cu două vagoane, un fel de săgeată luminoasă, făcînd să chiuie sîrmele telegrafului aşezate la înălţimea rambleului, ca nişte coarde ciupite. Bariera se ridică după un timp, scîr-ţîind şi căruţa porni în trapul mărunt al cailor. Maşinile îşi încrucişară luminile, mecanicul se scufundă şi mai mult în ascunzătoarea lui de fîn şi aşteptă să se facă întuneric sau aproape întuneric, pentru că noaptea nu-şi pierduse luminozitatea.
Peste două ceasuri trecură şi de-a doua barieră. Se lumina de zi. Mareş zări casele mici de lut, cu acoperişuri de tablă ruginită, curţile lungi cu pomi ale căror frunze prăfuite începuseră să îngălbenească în margini. Deasupra mahalalelor din sectorul acela al Bucureştiului plutea o ceaţă albăstruie. Şoseaua nu mai strălucea, era numai un drum violet de asfalt, cu resturi de paie, pierdute d,© alte căruţe, grămezi mici de fire strivite sub copite şi pete cafenii, proaspete de bălegar moale. în depărtare, de sub streşinile joase ale caselor zburau leneş porumbeii, nişte bulgări vineţi în lumina murdară, nehotărîtă. Se auzeau cocoşii şi vîntul de dimineaţă foşnea într-un lan de porumb necules, scoţînd un zgomot de hîrtie arsă.
Mecanicul zări braţul pompei de benzină a lui Gaie, un stîîp galben, pătat de unsori şi braţul de alamă al manometrului, scurt şi lucios, ca un castravete de metal. Ciuperca de lemn a adăpostului pentru şoferi avea cartonul smuls în cîteva locuri. Vîntul ridica suprafaţa gudronată şi Mareş avu senzaţia că cineva îi face semne cu mîna. Nu era nimeni. Gaie nu sosea decît peste vreun ceas, trebuia să se grăbească totuşi pentru că pe aici oamenii se sculau devreme şi nu avea chef să se întîlnească cu cineva.
în dreapta drumului se zărea gardul de sîrmă ghimpată al aerodromului, într-o cuşcă înaltă de lemn, neagră, cu şipcile putrezite de ploi, se mişca o umbră : capul unei santinele abia trezită din amorţeala somnului. Mai în fund, prin ceaţă, se vedeau uşile înalte, cu rame de metal ale hangarelor. Erau încă închise, pe larga cîmpie de zbor nu se afla decît un aparat demodat, alb, cu două aripi scurte şi spiţe încrucişate. Către poarta dublă pe unde intrau camioanele cu aprovizionarea se zăreau butoaie de benzină, nişte mosoare de tablă, lucioase, pătate. Deasupra unui acoperiş se învîrtea punga de pînză care capta vînturile şi se învîrtea o roză metalică. Spre Bucureşti, pe drumurile laterale treceau căruţe încărcate cu pepeni. Se auzeau voci de oameni, undeva păcănea o pompă de apă, scoţînd un zgomot sec la intervale regulate şi dincolo de linia orizontului şters, vag, se vedeau coşurile înalte ale oraşului fumegînd uşor sub cerul decolorat.
ŞOSEAUA NORDULUI 59
Mareş coborî scurt pe la spatele căruţei. De-alungul şoselei nu era nimeni, îşi simţea braţul drept anchilozat, mergea cît putea de repede şi cînd ajunse în dreptul pompei de benzină, se uită în adăpostul şoferilor cu teamă să nu găsească pe cineva dormind pe banca putredă de lemn. Trecu cu picioarele desculţe printr-o baltă unsuroasă de ulei, ca să scurteze drumul şi se trezi în cîmp, în spatele caselor de lut şi bălegar. Ca să ajungă la locuinţa Terezei trebuia să sară gardul uscătoriei de stuf, un gard scund, spart pe alocuri. Se auzeau cîinii în faţa biroului de comenzi şi mecanicul se strecură prin spatele piramidelor de trestie.
Se luminase bine, toată curtea era plină cu praf, o femeie grasă, îmbrăcată într-o rochie roşie, mătura poteca de cărămizi. în faţa unei uşi ardea încă un felinar în care se afla o lampă. Mareş cunoştea bine locurile, se mira numai că nu se schimbaseră prea multe pe aici. Stivele erau aşezate cu faţa spre răsărit, un fel de tabără formată din corturi galbene, uscate şi foşnitoare. Mirosea a baltă şi a plantă putrezită, a gunoi dospit şi a bălegar uitat la soare. Trecu de grajduri, auzi bătaia unor copite într-un pămînt umed şil ronţăiala înceată, leneşă a ,unui cal. O frânghie se rodea de ceva tare, probabil de un stîlp lustruit de atîta frecare.
Ajuns în marginea cealaltă a curţii, mecanicul trecu dintr-odată gardul la fel de jos şi dărăpănat. Se afla în spatele curţii Terezei, văzu calcanul de lut al casei cu mai multe încăperi, prăjinile din margine, ţinînd acoperişul şi pomii mărunţi. Ştia'că nu trebuie să-1 trezească pe proprietar, aşa încît deschise uşor poarta, abia strecurîndu-se înăuntrul curţii nepietruite, o străbătu, privind ferestrele odăilor aşezate una lîngă alta, fiindu-i frică să nu greşească, îi veni să rîdă la gîndul că dacă l-ar fi zărit cineva la ora aceea, bă-tîndu-i în fereastră ar gîndi cine ştie ce. Recunoscu florile roşii ale Terezei, aşezate în cîteva vase smălţuite, dincolo de geamurile bine spălate. Ciocăni scurt de două ori în geamul luminat de primele raze de soare.
— Cine e ? întrebă o voce de femeie din casă.
—• Tereza, Tereza, eu sînt, Mareş, răspunse scurt, privind curtea pustie, grăbit să intre odată.
Uşa se deschise, gazda îl privi o secundă bănuitor şi cînd îl recunoscu îi făcu loc, întrebînd :
—■ Ce-i cu dumneata. De unde vii ?
—• De pe lumea ailaltă ! zise încet Mareş, abia rîzînd şi privind peretele care despărţea odaia Terezei de cea a proprietarului.
—• Nu-i acasă, ai avut noroc, zise femeia înţelegînd. A plecat de o săptămână la nişte rude la ţară. Mai răsuflu şi eu...
Mareş se aşeză pe un scaun fără să mai aştepte să fie invitat. Privi interiorul odăii scunde de paiantă, cu tavanul cîrpit pe alocuri din pricina ploilor şi pereţii acoperiţi cu preşuri lucrate de mînă. în cui mai ardea încă o lampă cu lumina mică. Sticla i se afumase într-o parte şi mirosea a gaz. Pe patul jos, nefăcut, cu cearşafurile albe, curate, abia desfăcute, dormea băiatul femeii, cu un braţ sub cap, răsuflînd uşor.
— Ce ţi s-a întîmplat, omule ? mai întrebă odată unguroaica. Mareş o măsură cîtva timp. Era neschimbată, poate puţin mai îmbă-
trînită, poate mai slabă, dar cu aceeaşi energie în priviri, în ochii ei verzi, frumoşi.
—■ Mai nimic. Ai apă caldă ?
— Am, tocmai îmi făceam ceaiul, trebuie să plec. Vrei să rlmîi aici ?
60
EUGEN BARBU
-— Da, nu pot să plec în altă parte decît la noapte. Sînt rănit.. Femeia nu spuse nimic. îl privi şi-i văzu chipul palid şi ochii osteniţi.
— Bărbatul tău a ieşit din puşcărie ? întrebă iar Mareş.
— L-au omorît...
Mecanicul tăcu. Nu se auzea decît tic-tacul unui ceasornic aflat pe o masă acoperită cu o pînză verzuie, decolorată de atîta spălat. Pe maşina de gătit, cu plită neagră, lucioasă ca un automobil nou, sfîrîia apa pusă pentru ceai.
-—■ Unde te-au lovit ? întrebă Tereza.
—■ în spate. Au omorît doi sau trei, eu am reuşit să fug.
— V-au scăpat de sub escortă ?
— Da.
Femeia nu mai spuse nimic. Şi privi spatele plin de sînge.
— Crezi că e rău ? întrebă bărbatul cu puţină nelinişte.
— Ai răbdare şi vom vedea. îmi trebuie o foarfecă să tai pînza asta. Nu te speria, am o cămaşă pentru tine, de la bărbatul meu. Cred că o să ţi se potrivească, ori nu-ţi place să porţi lucrurile altuia ?
Mareş ştiu că ea gîndise în clipa aceea că poate cămaşa celuilalt, a celui ucis în închisoare, îi va aminti de noaptea abia sfîrşită. Nu o privi, rîse numai fără convingere, cu un fel de mîrîit :
— Şi eu sînt un om mort, ori mai bine zis - aş fi putut să fiu. Azi în zori ar fi trebuit să fi ajuns la Dumnezeu-Tatăl. Pe Dobre îl ştiai ?
Tereza se gîndi un minut sau două. —■ Parcă.
— Cu el au terminat...
Femeia se prefăcu că nu găseşte foarfecă. Voia să-şi ascundă tremurul mîimlor. în cele din urmă cînd se stăpîni bine, se apropie.
— Cu cine ai mai fost în lot ? întrebă aproape cu indiferenţă, aşa cum ar fi vorbit despre cineva străin, despre oameni pe care nu-i cunoştea decît întîmplător.
— Cu Sami Haim, fiul stămbarului din Griviţa şi cu unul Cojocaru... Tereza înfipse limbile de metal ale foarfecei în pînza ieftină şi cîteva
clipe nu se mai auzi decît un hîrşîit continuu, cum ai fi rupt o pungă de hîrtie groasă, umezită. Bărbatul privea florile roşii de toamnă în glastrele lor sărace, de lut smălţuit. Aveau tulpini crude, verzui, devitalizate, străvezii, prin care se vedea lumina de afară ca într-o eprubetă foarte subţire şi petale mici, aprinse; şi frunzele toate, de un verde de mai, un verde sălbatic, strigător şi tulpinile albicioase, totul se îndrepta spre geamurile curate cu reflexe albăstrui în care se răsfrîngeau primele raze ale soarelui, într-o chemare chinuitoare către căldura de afară.
Tereza ridică de pe maşina de gătit cana cu apă de ceai, clocotind atunci cu un şuierat scăzut.
—■ Poţi să mişti braţul drept ? întrebă după aceea. —• Nu, e înţepenit.
—• Lasă ! Ţi-am lăsat numai un petec care s-a lipit de piele. O să se dezlipească el. Mi-ar trebui nişte apă oxigenată, dar n-am. După asta să stai în pat pînă diseară.
Aşeză după aceea o palmă pe fruntea bărbatului şi spuse :
ŞOSEAUA NORDULUI
61
— Ai puţină temperatură. Poate să fie şi din pricina oboselii. Pînă mîine seară trebuie să-ţi găsim un adăpost. Aici nu eşti în siguranţă. Te vor căuta în toate părţile...
Lui Mareş îi veni să vomite pe neaşteptate, dar se stăpîni.
— Ţi-e rău ? întrebă femeia îngrijorată.
Mecanicul nu-i răspunse. Simţi numai apa fierbinte, curgîridu-x de-a lungul spatelui. Era gol pînă la brîu şi îşi simţea încă braţul drept anchilozat. —■ Cred că mi-au lovit un muşchi. —■ Te-a durut ?
— Da'de unde ! Am fugit şi n-am: simţit nimic. —• Cum de nu te-au găsit ?
—• Am avut puţin noroc.
Femeia îi trecea acum o bucată de vată cu apă fierbinte în jurul bucăţii de pînză rămasă lipită de piele. După aceea începu să-i desprindă cu grijă petecul umezit. îi spuse cu intenţie, ştiind că el n-o să mai simtă durerea :
— Dacă nu te-aş cunoaşte bine, te-aş bănui de cine ştie ce. Nu prea scapă oamenii cum ai scăpat tu...
Mareş îşi. întoarse puţin faţa, simţind sub omoplatul drept o durere ascuţită.
— Ai dreptate. Şi eu aş fi bănuitor dacă aş fi în situaţia ta. Şi pe urmă rîse cu bunăvoinţă.
Petecul de pînză fu aruncat pe preşul aspru de la picioare. Bărbatul simţea acum o arsură în tot spatele. Tereza îi trecu de cîteva ori bucata de vată încălzită în. apă fierbinte, pe deasupra rănii.
— Mai nimic, spuse după cîtva timp. Ţi-au zdrelit numai pielea.
—• Ce mai e nou ? întrebă Mareş ca să nu fie atent la pişcăturile apei fierbinţi.
— De cînd lipseşti ?
— De cîteva luni.
— Nu-i aşa mult. Cum ai căzut ? Mecanicul dădu dintr-un umăr :
— E o poveste caraghioasă. Credeam, că ştii cîte ceva...
— Nu ştiu nimic.
— Am să-ţi povestesc după ce-am să dorm 24 de ore fără să mă întorc. —• Bine, primi femeia.
— Cum merge frontul ?
Abia atunci băgară de seamă că vorbeau destul de tare. Tereza îl lăsă o clipă şi se apropie de uşa acoperită de o perdea deasă, albă, scrobită.
— Vorbeşte mai încet. S-au sculat găzarii şi pot să ne-auclă. N-aş vrea să-mi iasă vorbe...
Mareş rîse iar, încet :
— Tot la asta mă gândeam şi eu cînd ţi-am bătut în. geam. E caraghios. Femeia nu-i răspunse. îi curăţa mai departe rana cu apă fierbinte.
— Nu mi-ai spus cum stăm cu frontul ?
— Voi n-aţi auzit nimic ?
—• Ba da, cîteva zvonuri vagi. Vreau să ştiu ce se întâmplă ?
Prin curte bocăneau bocancii unor bărbaţi, călcînd greoi. Erau găzarii proprietarului, strigîndu-se unul pe altul, căscînd şi înjurând mahmuri. Bidoanele lor goale se loveau de pereţii joşi, scoţînd un zgomot de tablă lovită.
62
EUGEN BARBU
_ Nemţii sînt aproape de Stalingrad. S-au cam împotmolit însă, comunicatele lor mint, se simte...
— Şi aici ?
— Săptămîna trecută au mai căzut trei. Nu le ştiu numele.^
Tereza aduse un lighian de tablă în care aruncă pe rînd bucăţile de vată întrebuinţate. Pielea se albise puţin cîte puţin şi se ivi rana. —■ Dacă nu faci o infecţie, scapi uşor, zise femeia.
__Să sperăm, cel puţin n-am să stau să mă uit cu braţele încrucişate.
în glasul bărbatului se simţea o bucurie uşoară.
— Ai să întîrzii din cauza mea, adăugă.
_ Nu-i nimic. Nu mi se întîmplă în fiecare zi astfel de lucruri.
—• Şi cu copilul ce faci ?
_ fi iau cu mine. Vei dormi pînă spre seară. Eşti obosit. Te încui pe
dinafară. Dacă auzi zgomot dincolo, să nu te mişti. Proprietarul n-o să se 'întoarcă atît de curînd după cîte ştiu eu, dar dacă se întîmplă...
— Nu-ti face nici o grijă. Voi dormi neîntors.
— Sforăi ?
— Puţin.
—- E bine, atunci...
Tereza căută în şifonierul scund şi scoase o fîşie lungă, albă.
_ N-am pansament, dar am să te leg cu pînza asta. Babele^ de pe aici
pun foi de pătlagină în asemenea ocazii, dar mi-e frică... Cu puţină vată şi cu legătura asta, cred că o să te simţi bine... Şi-acum să-ţi fac un ceai. Ţi-o fi foame, să ştii că nu am decît o bucată de pîine neagră şi o farfurie de fasole...
— Bună şi aia.
— Ţi-e foame ?
—■ Da, recunoscu Mareş.
—• Atunci e bine, înseamnă că eşti sănătos...
Ridică ligheanul, se uită în curtea pustie şi aruncă apa murdărită de sînge într-un canal după ce strînsese bucăţile de vată şi le aruncase în foc. Aduse apoi de la pompa din curte altă apă curată, întrebîndu-1 :
— Nu vrei să te bărbiereşti ? —• Ai un brici ?
— Da.
Mecanicul se uită afară. Copilul scînci în somn şi se întoarse pe o parte. Femeia căută într-o ladă şi scoase un săculeţe de piele netăbăcită, grosolană în care se afla un brici ştirb, o piatră lustruită de atîta întrebuinţare şi o bucată de curea întinsă pe două bucăţele de lemne.
— Săpun de bărbierit n-am, mai zise Tereza. Dar poţi să te săpuneşti cu bucata asta...
îi întinse un săpun roz, ieftin, leşios, fărîmicios.
Mareş privi obiectele acelea străine şi nu spuse nimic. Din fundul sacului de piele, femeia mai scoase şi un pămătuf rărit cu fire de cal, tocite cu anii, înfipte într-un cotor alb, murdar de pe care se luase vopseaua.
— L-au chinuit mult ? întrebă bărbatul, stăpînindu-se cu greutate.
— Nu. Nu cred. Era bolnav de plămîni. Oamenii spun că s-au mulţumit numai să-1 înfometeze şi să-1 ucidă încet...
Tereza îi întinse sacul în care aruncase la un loc pămătuful, briciul, cureaua şi piatra lustruită.
— Poftim. Dacă vrei apă caldă, aşteaptă puţin, ai o barbă aspră ?
ŞOSEAUA NORDULUI 63
Nn tnomai răsounse Mareş şi vru să ridice mîna dreaptă, irafuî rraa;Cuil   fovăi dureros,  faţa bărbatului se  schimonosi de
dUrer - N-ai să poţi, spuse încet femeia şi izbucni deodată în plîns. Va trebui
Să tC Mecamcm te'apropie şi-i luă umărul cu mîna stînga : — Taci Tereza ! Mai este foarte puţm...
"* ""m^'T» nimic. aS,ep«a s-o vad* pe Te^a^ndu^och»
toamnă Tereza, zise mai mult şoptit, ca şi cînd s-ar fi temut
să nurJzeŞă Sb%^-     gî art
^^t^^."*^ îtîta vreme, dar mă încăpăţînez să Cr6d ti drS ^ se întoarse iar spre ea, privind-o cum stă încă cu săculeţele de piele ^g^.^ , Acum trebuie să.ţi scoli copilul si să-mi faceţi loc să dorm, pentru că nu mai pot, sînt ostenit...
At. AN DM ŢO IU
PESCĂRUŞUL
O fată a trecut pe lîngă mare privind al lunii auriu ostrov. —■ Tovarăşă, iertaţi, dar, mi se pare că sînteţi Pescăruşul lui Cehov.
Ci, fata nu-mi răspunde. Se prea poate că nu am întrebat-o desluşit, sau, poate, lună, mare, fată, toate sînt numai vis, sînt numai vers şi mit.
Mi s-a părut că briza pîlpîită e foşnetul, de jupă, mătăsos, că spumele care la ţărm palpită sînt mina ei frumos lăsată-n jos.
Sau poate numai luna e de vină care, plutind pe-al apelor tumult învie-n străvezia ei lumină un chip al unei fete de demult.
Şi totuşi, totuşi, simt, pe lîngă mare un foşnet scurt şi grav de malacov. — Nu e aşa, distinsă trecătoare, că sînteţi Pescăruşul lui Cehov P
CÎNTEC
Eu nu-s al meu. Eu sînt al tuturor acelor cari de comunism îşi leagă viaţa-ntreagă inima întreagă
şi orice vis, şi fiecare dor, —
eu nu-s al meu. Eu sînt al tuturor.
PRIETENI
65
Trecînd prin timp ca printre trandafiri eu văd, eu văd şi florile şi spinii, hotarul umbrelor şi al luminii
văd urile şi marile iubiri, —
trecînd prin timp ca printre trandafiri. —
Obişnuit să stau pe baricadă
mult mai frumos ca regele pe tron, —
eu pentru tot ce-i omenesc în om
ridic în mîini condeiul ca pe-o spadă, —;
obişnuit să stau pe baricadă.
Iar daca mor,
pe baricadă mor, —
şi vînturi tari va să vă-aducă veste
că am murit, ca vulturii, pe creste,
căci dacă mor
pe baricadă mor.
PRIETENI
Prieteni vechi şi zilnic mai cărunţi însă cu frunţi mereu mai îndrăzneţe şi-n ochi cu-o mâi profundă frumuseţe îi întîlnesc la ţărm, pe şes, prin munţi, prieteni vechi şi zilnic mai cărunţi.
Prieteni buni şi zilnic mai bărbaţi, cu suflete curate ca fîntîna, îmi string, o clipă, între lupte, mina, — c-un scurt surîs de oameni încercaţi, — prieteni buni şi zilnic mai bărbaţi.
E-o mare frumuseţe de-a trăi cu-aceşti prieteni şi-a ceti la masă Gramaticile luptelor de clasă mai drepte ca amiaza-n miază-zi. — E-o mare frumuseţe de-a trăi- —
Cînd, în spre mine braţele-şi deschid mă luminează-un gînd că, împreună, eu. merg, cu ei alături, spre comună în numele aceluiaşi Partid. — Şi braţul larg spre dînşii mi-l deschid.
Prieteni vechi şi zilnic mai cărunţi sădesc în mine vis şi poezie. — Noi sîntem toţi o mare poezie cîntată între mare şi-ntre munţi. — Prieteni buni, frumoşi, semeţi, cărunţi.
PASTEL BUCURES TEA N
S-a deşteptat din somn de-odată strada. Din fund apare-o babă-n gura pietii. Şi şerpi de umbre lungi tîrşindu-şi coada Fug de lumina-albastrâ-a dimineţii.
Un plop piramidal cu zvon ele vrăbii înalţă albe crengi clătinătoare. Şi peste Cotroceni nişte corăbii De nori îşi pun catargele de soare.
Prin spaţii limpezi se ciocnesc, se cată Sclipiri multicolore de mătasă. Pe cînd, plăcut surprinse, dup-o fată întoarce capul fiecare casă.
Dar soarele trăgînd dintr-o havană Cu ochi de foc incendiază zarea. Şi huruind tramvaiele în goană Duc muncitorii la „Semănătoarea".
FLORIN MUGUR
SEARA
Cei doi trec prin liniştea plină de frunzl şi nu s-au sărutat încă niciodată. Cu ochii închişi se privesc; calcă lin, împiedicîndu-se de ţîrîitul greierilor. Şi drumurile tremură albe-n lumina lunii, ca nişte trandafiri albi tremură drumurile.
Iar cineva spune, privindu-i: drumurile,
ei le-au făcut, şi casele şi întreg şantierul,
care-i înconjură cu vuietul lui
încet, ca o şoaptă de dragoste,
ei au făcut totul; şi iată-i, prin linişte calcă timizi,
împiedicîndu-se de ţîrîitul greierilor.
FLORENŢA ALBU
ASF AL TA TOR//
Au ajwrts pe strada mea din marginea oraşului. Amiaza- fierbinte izbeşte în pietre, în zid; nervii pămîntului se ascut pînă la incandescenţă, sub soarele zilei, sub smoala asfaltului.
Sus — cerul topit, jos — cer negru
netezit îndelung, migălos de mîini omeneşti. Miroase înăbuşitor a fum, a bitum, a sudoare.
Oamenii mari, îngenunchiaţi la pămînt
aştern peste pietre
asfaltul.
In feţele tăbăcite de foc,
urîţite şi înfrumuseţate de foc,
ochii omului
mîngîie strada
pe care mîine, în zori,
vor călca — primii,
muncitorii din schimbul de şase.
OMUL D/N C/MP
A venit dintr-un sat dobrogean. Era deprins
cu mireasma porumbului mustind de lapte, cu mireasma lucernei şi-a vîntului străveziu, repezit dinspre ape. Ştia bătătura, cîmpul şi Dunărea.
COTA 1000
Şi l-a cuprins şantierul
Şi lumea lui, _      ^mintui __ primăvara, cum te cuprinde pammim v Omul din cîmp se minunează de toate.
Seara, aproape de corturi,
cînd se aprind focurile,
cînd se citesc ziarele
si se încing discuţiile
oamenii vorbesc şi se-asculta.
Lumea se face larga,
şantierul se contopeşte cu lumea:
\i flăcăul venit dintr-unjat dobrogean,
vede pentru prima oara,
dincolo de bătătura dm sat - lumea..
COTA 1000
Magistrala de Est. Cota 1000.
Peste faţa de piatră a muntelui,
peste feţele noastre,
ploaia îndărătnică
biciue, orbeşte.
E greu. .
Cine spune că-i este^ greu.
Săpam cremenea stîncilor,
înfipţi în cremene,
mai tari decît ea.
A obosit pădurea 'de fag şi de arţar,
a rămas în urmă —
De-acum, spre cotele de sus,
urcăm doar noi şi brazii —
Săpăm în munte, .
la temelia acestui drum al civilizaţie*
cîntecul nostru.
Peste mii de ani, omul care ne va găsi urmele, va dezgropa din pămînt metalul nobil
al entuziasmului nostru,
cle-atîtea carate ^
cîte n-a avut nicicînd
aurul împăraţilor şi regilor
trecutelor civilizaţii.
DIN LIRICA BULGARĂ CONTEMPORANĂ
DfMITĂR POLI AN O V
ÎNTREBĂRI
Cineva nu-i încă lămurit: A trăit Hristos, ori n-a trăit P
Insă nici o îndoială nu-i
De popor, de bezna vieţii lui!
Răstignit Hristos pe cruce-a fost P Unii se întreabă fără rost.
Dar poporul că-i bătut în cuie, Ştim cu toţii că poveste nu e.
>
Oare a-nviat din morţi Hristos P Se întreabă proştii —■ de prisos.
Dar poporul, ştim, va învia! Jugu-n ţăndări şi-l va sfărîma.
1923
în romîneşte de Victor Tulbure
ELISA VET A BAGREANA
OSTAŞULUI SO VIETIC
Nu uită lumea marşul tău deplin din Stalingrad şi pînă la Berlin, nu uită lumea vitejia ta,
< LIRICA BULGARA CONTEMPORANA
ostaş sovietic.
Cum s-o poţi uita f
Veneai pe drumuri
lnmit de fum
şi prăfuit — c-aşa o
dai] steaua roşie-ţi strălucea
pe frunte,
şi libertatea
se-ndrepta spre noi,
iluminînd
cu steaua ei de jar
acest străvechi şi bun
pămînt bulgar.
__Ostaş sovietic,
simbol eşti,
de pace,
în ţara mea
ce aripi îşi desface.
— Ostaş sovietic!
Ce încrezătoare îşi urcă mama pruncul către soare 1
Cresc generaţii noi
şi sănătoase, ,
combinele îşi văd de lucrul lor,
şi cîmpu-i liniştit,
si multe case,
îşi pun acoperişul lînga nori. Şi satele,
răsar ca nişte stele ce licăresc
pe-ntinsul ţării mele.
Vimitrovgradul,
mîndru se-nalţă din cîmpie,
si fumul alb din coşuri,
pe boltă versuri scrie.
Şi-n parcul cu miresme
şi blînde flori de tei
se plimbă
muncitorii
pe noile alei...
'Aceasta-i libertatea, aceasta-i viaţa nouă pe care tu, frăţeşte,
70
ANGHEL TODOROV
ne-ai dăruit-o nouă,
şi pentru toate astea noi te vom răsplăti cu dragostea profundă şi curată
ce ne-ai aprins-o-n inimi, şi nu se va mai stinge niciodată,
în romîneşte de Aurel Storia
ANGHEL TODOROV
E Ş A ION
Lung eşalon... Şoseaua, tăia peste hotăra... în urmă, ambulanţa sanitară de-un car cu boi tîrîtă prin ploaie către front, sub cerul de cenuşă căzut pe orizont.
Şi după car, o fată, îşi aduna greoi opincile-ncărcate de noroi.
Avea ochi verzi, şi-n spate-şi strîngea mantaua ruptă, mai îngînînd un cîntec de dragoste şi luptă.
Frumoaso! Tu, în iadul acesta să-ntîrzii,
cînd morţii-i împresoară din patru părţi 'pe vii P
Cine ţi-a dat curaj, şi ce minuni
prin ploaia de obuze te duc şi prin genuni P
Acela care-aduce prin lupta lui o altă lumină peste lume, mai înaltă, poporul, cel prin timpuri martir şi nesupus, şi-n tine o fărîmă din visul lui a pus.
Tu cu această albă lumină ie cununi,
cînd de răniţi te-apropii şi-i aduni
şi n-o să uit pînp, la moarte chiar
cum te-am văzut în focul pămîntului maghiar \
1944
în romîneşte de Ion Horea
DIN LIRICA BULGARĂ CONTEMPORANA
73
NI CO LAI MARANGOZOV
NOU LOCATAR
Odaia-i zugrăvită de-azur, şi-ncăpătoare, si mi-a fost dată mie-ntr-un bloc muncitoresc. Stau la fereastra largă, deschisă către soare, visez şi-mi pare totul atît a de firesc!
Moi în lumină pana uşor şovăitoare şi-ncerc această clipă s-o opresc... O, nu-mi fugi din suflet, putere şi dogoare, tu, frumuseţe nouă, tu, murmur pămîntesc.
în romîneşte de Ion Horea
ML ADEN ISAEV
POTECA PARTIZANILOR
Păşeşti pe covorul sălbatic al ierbii Ţesut cu migală de ploi şi de soare. E noapte. Sclipeşte a muntelui coamă, Vorbesc nesfîrşite păduri seculare.
Ascultă, vorbeşte durerea de veacuri! Poteca te cheamă cu tainice şoapte ; Iar inima-ţi este mai caldă, uşoară Şi urci către culmi din adîncuri de noapte.
Auzi cum răzbate cu vîntul sălbatic Al crengilor trosnet sub paşi haiduceşti... Prin negrul hăţiş ce-abia se deschide Spre fiii pămîntului tău te grăbeşti.
Să freamăte noaptea! Să biciuie ploaia! Te cheamă poteca, te cheamă mereu, Şi inima-ţi este mai caldă, uşoară, Tu mergi ca să-ţi mîntui poporul de greu.
în romîneşte de Valentin Deşliu
74
LACEZAR STANCEV
LICIDMIIA /SAEVA
VACANŢA
hi-am născut pe-ale cîmpiei ruguri Printre grîne, trandafiri şi struguri Unde iarna în nămeţi se-ndeasă Iară vara-i foşnet de măiasă.
Dar tu, codrule, cu boite verzi Inima şi paşii mei mi-i pierzi, Ferigi de lumini îmi pui pe frunte, Ca pîrîul să alerg în munte.
Codrule, stăpînule bătrîn,
Nu mai mă-nireba de vreau să mîn
Spre cîmpia verilor bogate
Sau s-adorm sub ramuri legănate.
în romîneşte de Victor Tulbure
LACEZAR STANCEV
PESTE GRANIŢĂ
Ne rupem de ţărmul pămîntului drag Al ţării iubite şi iatâ-ne-acum Ajunşi la vecini pe cellalt meleag... O scurtă oprire... şi iarăşi la drum...
Ce iute-am trecut! îţi stăruie-n minte Tablouri de viaţă trăite, fugare... O stringere caldă de mînă, fierbinte... Un foc să-ţi aprinzi o ţigare...
Pe malul acesta nimic nu-i străin, Te-ntîmpină lumea prietenoasă Şi simţi cum de-odată-ai intrat la vecin Pe poarta ogrăzii, ca-n propria-ţi casă.
Afară-i acelaşi decor ca la noi: Combine trudind pe pămîntul frăţesc... Tresari... şi aici secerişul e-n toi Şi-ţi pare că eşti tot pe ţărm bulgăresc...
DIN LIRICA BULGARA CONTEMPORANA
75
Visez eu la asta de ani douăzeci Şi inima-mi spune acuma abia, Că Dunărea-i podul frăţiei pe veci Legînd Romînia şi patria mea.
în romîneşte de Vasile Chiriţă
VITIO RACOVSK
UNDE?
Navele unde le-ar duce valul pe marea-n clocot —
de n-ar fi molid ?
Privighetoarea şi-ar spune dorul, de n-ar fi ramul,
legănătorul ?
Unde, pe vifor, aş pribegi, ţărmul meu,
creanga mea,
de n-ai fi ?
în romîneşte de Dan Deşliu
ST OI CO DANCE V
ECOUL
Congresului al Vll-lea al P.C.B.
La ceasul cînd Congresul s-a deschis şi s-a rostit cuvîntul de-nceput, trezită, capitala, clin linişte şi vis, în largile ecouri l-a fost recunoscut, — şi întărit cuvîntul şi repetat din nou, la fiecare casă, oprită şi fugară
s-a răspîndit lumina aceluiaşi ecou din margine în margine de ţară. încrederea, din straturi adînci, necunoscute, turnată şi călită la vremea ei, demult, de generaţii prinse în focul muncii brute şi din al luptei sumbru şi îndelung tumult, de Lenin dată lumii pe vecie, de el purificată în visuri şi idei s-a răspîndit la munte şi cîmpie,
STOICO DANCEV
de vînturi lungi purtată în libertatea ei, trecînd şi prin oraşe cu zarea purpurie şi prin comune strînse dintre păduri şi stei. De nicăieri oprită şi-ntreruptă, a fost ca o chemare şi un îndemn la luptă. Aceeaşi armă dreaptă o mînuie şi-o ţine şi cel de pe ogoare şi cel de prin uzine, precum şi cel ce-n gînduri şi prin cărţi adună lumi şi timpuri din cele patru părţi. Aceeaşi libertate străbate-n lung şi-n lat pămîntul lor, pe vremuri urît şt blestemat, ■şi fiecare ins
de tflacăra mai tare ca piatra-a fost cuprins şi înmiii, dintr-însul ilumina din nou spre alte pârii cuvîntul aceluiaşi ecou, din colţ în colţ de ţară, de oameni şi de vînt, a fost purtat ecoul aceluiaşi cuvînt.
în romîneşte de Ion Horea
ANIVERSĂRI.
Acad. TUDOR VIANCI
A. VLAHUŢĂ*)
Centenarul lui A. Vlahuţă, la cîteva luni numai după acel al lui Barbu Delavrancea, reface legătura dintre cei doi scriitori, atît de strînsă în timpul vieţii lor şi nu mai puţin solidă pentru posteritate. Prietenia lor, întemeiată pe comunitate de idealuri sociale şi literare, pe stimă şi admiraţie reciprocă, îi păstrează uniţi şi în amintirea urmaşilor care totdeauna vor pronunţa numele lor împreună. Născuţi în acelaşi an, întîlnindu-se de timpuriu, rămaşi mereu alături, cei doi scriitori se unesc încă o dată în omagiul Academiei, mulţumită să-1 adreseze aceluia care s-a bucurat de onorurile unei, recepţiuni oficiale, ca şi aceluia care, după dispariţia împrejurărilor puse deacurmezişul, a devenit cu mare întîrziere membrul său post-mortem. A fost un act de restituţie, de care nu voi ascunde că Academia se simte mîndră. Acest act pune în lumină adevărul că procesele morale ale unei societăţi nu se sîîrşesc odată cu limitele unei generaţii şi că, atunci chiar cînd toate procedurile par epuizate, ele pot fi reluate în unitatea continuă a muncii de cultură a unui popor, gata oricînd să pronunţe verdictele omise şi, printre acestea, pe acele ale reparaţiilor necesare.
Delavrancea şi Vlahuţă au fost reprezentanţii aceluiaşi moment literar, dar deosebirile dintre temperamentele şi înzestrările lor au fost destul de mari şi se impun aceluia care le consideră opera şi activitatea., Unul este o natură eruptivă, trăieşte în clocotul revoltei sale, şi, cu toate că viaţa interioară cea mai zbuciumată nu-i lipsea, extinde suprafaţa de atingere cu lumea din afară, ca om politic şi ca orator ; celălalt este o fire concentrată şi întoarsă către sine, trăieşte cu inima grea şi, în nemulţumirea produsă lui de aşezările vremii şi de împrejurările vieţii, face să se audă durerea şi sarcasmul sau se limpezeşte în largile acorduri ale bunătăţii, şi ale mărinimiei sale. Imaginaţia lui Delavrancea se hrăneşte din spectacolul lumii exterioare, pe care o priveşte cu ochi de pictor ; are o sensorialitate rafinată, selectează pitorescul şi se exprimă cu dicţiune lirică şi artistă. Vlahuţă are mai puţină imaginaţie decît prietenul său, simţurile sale sînt mai puţin atente ; are o înzestrare reflexivă, înclinaţie către generalizarea filozofică şi către analiză şi, prin acest fel al dotaţiei lui, izbuteşte în expunerea psihologică şi în formularea lapidară, sentenţioasă. Se poate scoate din opera lui Delavrancea un florilegiu de imagini şi de metafore; din opera lui Vlahuţă se poate alcătui o antologie de maxime, de reflecţii morale. Au scris amîndoi nuvele şi schiţe şi, ca autori
*) Comunicare la Academia R.P.R., din 18 Octombrie 1958.
78
TUDOR VIANU
ai generaţiei naturaliste, le-a plăcut uneori să se oprească în faţa cazului rar sau patologic. Au fost deopotrivă observatori ai vieţii şi societăţii contemporane cu ei, dar apare mai izbitoare la Vlahuţă aplecarea de a oferi cititorilor „documente omeneşti" : un motiv pentru care opera lui Vlahuţă păstrează valoarea unei mărturii foarte exacte asupra oamenilor şi împrejurărilor din timpul său. Delavrancea a fost creatorul poemei în proză în literatura noastră ; Vlahuţă a fost un liric reflexiv în partea cea mai bună a operei lui poetice. Au avut şi unul şi celălalt sentimentul naturii şi al trecutului patriei, valorificat în evocări peisagistice şi istorice dar, cum Delavrancea avea un simţ mai viu al acţiunii, a culminat ca dramaturg, în timp ce Vlahuţă n-a scris niciodată teatru, atribuind proiecte dramatice numai personajelor sale. Ar fi absurd să transformăm prietenia şi, aş putea spune, văzînd apropierea dintre temele care i-au solicitat, colaborarea dintre cei doi maeştri într-o rivalitate, întrebîndu-ne care din ei pare mai viu gustului contemporan. Delavrancea şi Vlahuţă sînt clasici ai literaturii, prin calitate reprezentativă, prin echilibrul realizării, prin perfecţiune formală şi, prin această treaptă a lor, sfidează jocul arbitrar al ierarhizărilor. Este destul a înţelege pe fiecare în felul lui particular de a fi şi, pentru că d,e data aceasta ne-a adunat împlinirea v/mi sute- de ani de la naşterea lui A. Vlahuţă, întîmplată la 5 septembrie 1858, în familia unui mic proprietar de pămînt din Pleşeştii Tutovei, Să căutăm a ne lămuri bine locul lui în dezvoltarea mai nouă a literaturii noastre, ideile lui şi caracteristicele creaţiei sale.
Făcea parte din generaţia trezită la viaţa spiritului sub influenţa lui Eminescu. S-a răspîndit atunci o undă de farmec în sensibilitatea tinerilor, o chemare către formele înalte ale culturii şi, cînd întreaga generaţie devine martora sfîrşitului zguduitor al poetului, o criză morală care pune în discuţie cu acuitate bazele morale şi sociale ale organizaţiei noastre de stat. Vlahuţă 1-a citit de timpuriu pe Eminescu şi a notat mai tîrziu impresiile culese în acele lecturi, 1-a cunoscut apoi personal, prin 1879, 1-a revăzut adeseori, a reţinut episoade semnificative din întîl-nirile lor, mai ales din epoca alunecării poetului spre neguri, ne-a lăsat tabloul sfîşietor al lui Eminescu în casa de sănătate a d-rului Suţu şi a îmbogăţit astfel arhiva eminesciană cu unele din paginile cele mai elocvente şi mai demne de crezare. A întreţinut apoi cultul lui Eminescu şi a impus o imagine a lui valabilă pentru mai multe generaţii. Vlahuţă a fost printre cei djntîi care a recunoscut în soarta lui Eminescu, nu un caz particular, consecinţa unor împrejurări de care nimeni nu putea fi făcut răspunzător, ci urmarea unei aşezări a societăţii, acuzată prin sfîrşitul tragic al poetului. In 1892, adică trei ani după moartea lui Eminescu şi într-un moment cînd impresia produsă de aceasta nu se ştersese încă, Vlahuţă pronunţă rechizitoriul în renumita lui conferinţă Curentul Eminescu şi o poezie nouă: „Şi cînd te gîndeşti — zice Vlahuţă — că acesta a fost cel mai mare artist al neamului romînesc şi a lăsat limbei şi poesiei noastre o comoară eternă de frumuseţi, cînd ştii cît a fost de maltratat în societatea aceasta, pentru care şi-a cheltuit cele mai scumpe puteri ale bogatei lui inteligenţi, şi cînd te gîndeşti că toată viaţa lui de muncă n-a avut nimic, şi n-a fost nimic în zarva asta a lumei, nimic — nici măcar academician, cum zicea spiritualul Piron, — rămîi înlemnit de cruzimea de judecată a celor care susţin că
A. VLAHUŢĂ
79
Eminescu a avut tot ce i-a trebuit în viaţă ; un palton vechi peste cămaşă ş-o pereche de galoşi în casa de nebuni, iată tot ce a avut Eminescu, în schimbul celei mai mari şi mai curate glorii pe care o poate da un om neamului său". Săgeata acestor cuvinte se îndreaptă împotriva lui Maio-rescu care afirmase că dezastrul poetului se datora organizaţiei lui şi nu condiţiilor lui de viaţă, destul de favorabile. Prima parte a conferinţei lui Vlahuţă din 1892 este construită în întregime prin respingerea alegaţiilor lui Maiorescu din articolul de la 1889. Maiorescu scrisese: „Legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie să aibă soarta multor alte legende : să dispară înaintea realităţii". Vlahuţă răspunde precum am văzut. Maiorescu adăoga : „Ar fi fost crescut Eminescu în Romînia sau în Franţa şi nu în Austria şi în Germania ; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere ; ar fi fost aşezat în hierarhia statului la o poziţie mai înaltă ; ar fi întîlnit în viaţa lui sentimentală orice alte figuri omeneşti, Eminescu rămînea acelaşi, soarta lui nu s-ar fi schimbat". Vlahuţă răspunde : „Eminescu şi-a trăit versurile, ele isvorăsc din adîncul vieţii lui, care-n adevăr a fost nenorocită". Maiorescu afirmase : „A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu geniul lui. Cît i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvîntului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale ; cînd nu cîştiga singur, îl susţinea tatăl său şi-1 ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a dispreţuit totdeauna... Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-1 distingă ? Şi aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvîrşire lipsit, nu din sumeţia unei inteligenţe excepţionale, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborîre în lumea convenţională era o supărare şi o nepotrivire firească." Vlahuţă opune o altă înţelegere a lucrurilor : „Eminescu dispreţuia onorurile ; dar ştiţi de ce ?... Pentru că şi onorurile l-au dispreţuit pe el, şi ori ce suflet mîndru plăteşte dispreţul cu dispreţ... Eminescu n-a suferit ? Dar Eminescu a fost toată viaţa lui adevăratul tip al proletarului intelectual în societatea noastră burgheză". Această din urmă caracterizare ni-1 arată pe Vlahuţă al acestor ani, cititor al „Contemporanului" şi adept al lui Gherea, citat de el cu satisfacţie de mai multe ori în scrierile aceluiaşi timp, şi al cărui articol despre Eminescu, din 1887, n-a rămas de sigur fără influenţă asupra discipolului său.
Curentul eminescian format atunci, maniera înlocuind expresia adevărată, înaripează cuvintele lui Vlahuţă în prevestirea unei generaţii trezită la o chemare nouă şi a unei noi poezii. Vorbise Delavrancea despre chestiunea naţională ; entuziasmul ascultătorilor i se pare lui Vlahuţă un simptom pe care îl generalizează. Ce-a însemnat vuetul mulţimii de tineri ? Ce-a însemnat, răspunde Vlahuţă „dacă nu o puternică afirmare că din contigentul acestei generaţii, din recruţii de azi, se va ridica o formidabilă armată de luptători entuziaşti şi hotărîţi, cari vor pregăti cele mai mari evenimente în istoria omenirii !..." Fiindcă e vorba de întreaga istorie a omenirii, nu încape îndoială că prevestirea lui Vlahuţă întrezărea, odată cu trezirea conştiinţei naţionale a tineretului, o ridicare a lui în lupta pentru o nouă orînduire a societăţii. Va apărea o nouă poezie şi un nou artist. „Sufletul lui, proclamă Vlahuţă, se va umple de seva puternică a vieţii timpului său; el va căta blînd şi iubitor în juru-i, şi va vedea pe
80
TUDOR VIANU
cei umiliţi şi nedreptăţiţi, va pipăi rănile societăţii noastre, va vedea relele şi dezordinea lumii şi vieţii de acum, şi nu va plînge lacrimi sterile, nici nu va blestema, desperat, căci în el va palpita concepţia unei lumi mai bune ; glasîul lui va vibra de sentimentul adînc al solidarităţii şi de însemnătatea chiămării lui în mijlocul nostru. Versul lui va suna ca o trompetă de luptă..." Expresia poetică a acestei sfere de idei o constituie poezia Unde ni sunt visătorii?..., care apărea în acelaşi timp la sfîrşitul broşurii cu textul conferinţei pronunţată de Vlahuţă în martie 1892, şi în numărul aceleiaşi luni al Convorbirilor literare.
Am insistat mai mult asupra ideilor lui Vlahuţă în momentul cazului Eminescu, care ni-1 arată pe scriitor pătruns de îndemnurile socialismului, executînd actul dialectic al negării negaţiei, depăşind pesimismul eminescian, preconizînd o poezie nouă, luptătoare, pusă în serviciul unei „lumi mai bune", pentru că ceva din aspiraţiile acelui timp vor rămîne pînă tîrziu în creaţia sa, oricît dezvoltarea sa viitoare îl va conduce, nu la retractări, dar la o temperare a primelor elanuri, provocată de deziluziile carierii sale şi de acea pornire a retragerii în sine care 1-a împiedicat să-şi asume rolul atribuit de el cu atîta generozitate artistului viitor. Cine urmăreşte opera lui Vlahuţă în întregimea ei şi în întreaga ei desfăşurare, descoperă în ea două direcţii, una care îl purta către afirmaţia optimistă şi luptătoare, în timp ce cealaltă îl înapoia către sine însuşi şi către acceptarea melancolică a martiriului său, aşa dar o pornire expansivă şi una inhibitivă, al căror echilibru tîrziu, marcat cel puţin de o demisiune parţială, se va realiza în unele din operele maturităţii. Ibrăileanu, pe vremuri, într-o teză devenită celebră, cu toată distrugerea ei, cu rînd după apariţie, prin incendiul izbucnit la „Viaţa Romînească" în 1912, a crezut că poate distinge mai multe etape în creaţia poetului. In Opera literară a d-lui Vlahuţă, Ibrăileanu deosebeşte faza pesimistă (pînă la 1887), faza optimismului umanitar (pînă la 1894) şi faza naţional-obiectivă (pînă la 1912). Clasificările periodologice sînt destul de greu de stabilit, cînd nu este vorba de mari ansambluri sociale, unde articulaţia vremurilor poate fi marcată prin mari evenimente, ci de viaţa unui singur individ, a cărui existenţă s-a desfăşurat în relativă linişte. O astfel de clasificare este cu atît mai grea în ce-1 priveşte pe Vlahuţă, după cum o dovedeşte faptul că aceeaşi operă a lui este trecută de Ibrăileanu în epoci deosebite ale creaţiei poetului studiat de el. Astfel romanul Dan, apărut în 1894, este rînduit de Ibrăileanu, după data apariţiei sale, în perioada optimismului umanitar, după cum îl îndreptăţeşte unele din ideile şi proiectele literare ale tînarului scriitor Vasile Dan, asemănătoare cu acele exprimate de creatorul lui în conferinţa despre Eminescu, apoi apariţia în roman a studentului socialist Albert Lambrino, prezentat cu multă simpatie de autor. Dar priviţi în totalitatea lui, romanul Dan este povestea unui eşec din pricini sociale numeroase şi figura eroului este aceea a unei victime sociale, a unui „inadaptabil" de la începutul seriei pe care o va înmulţi mai tîrziu Brătescu-Voineşti, continuatorul liniei tematice începute de Vlahuţă. Pentru acest motiv, Dan este studiat de Ibrăileanu şi în paginile consacrate perioadei pesimiste a lui Vlahuţă, şi anume în legătură cu cauzele pesimismului scriitorilor romîni proveniţi din popor. Privit în întregime, dar mai ales în finalul lui, în tonul elegiac care îl încheie, Dan este .mai  degrabă un exemplu ilustrativ, al unuia  din afectele
A. VLAHUŢĂ
81
tipice ale lui Vlahuţă, ale acelei simţiri îndurerate în mijlocul unei societăţi în care avea atîtea motive să se simtă nefericit. Faptul că în roman există şi alte note, mărturia elanurilor optimiste ale scriitorului, nu dovedeşte decît dualitatea sufletului său, produsul unei epoci5 de răscruce, pe care n-a reuşit niciodată s-o rezolve în sensul luptei şi afirmaţiei. Caracteristic cu adevărat pentru Vlahuţă nu este atît felul dezvoltării sale, în care momente contrarii s-au amestecat tot. timpul, cît faptul că, înarmat cu disciplina socialismului, a înţeles cauzele crizei morale a noii generaţii de scriitori, apoi a oferit, începînd chiar cu Dan, un tablou al ţării vechi şi al diferitelor sale categorii sociale, cum altul mai complect şi mai exact nu mai dăduse nici un alt scriitor romîn înaintea lui.
Dan este, pînă la un punct, Vlahuţă însuşi. Interesant, şi după cum mi se pare neobservat, este faptul că schiţînd portretul fizic al lui Dan, Vlahuţă se portretizează pe sine, face un autoportret, aşa cum unii din pictorii Renaşterii introduc propriile lor chipuri printre personajele compoziţiilor lor. Dan se priveşte în oglindă : „Pentru Vasile Dan, care nu ştiu dacă şi-ar fi putut recunoaşte fotografia (scrie Vlahuţă) fu aproape o surpriză să constate că era al lui acest cap cuminte din oglindă, ce desvăluia din păru-i negru şi des, o figură blîndă şi smeadă, pe care gîn-durile îşi pusese deja marca lor de distincţie, acel reflex de frumuseţe interioară, acea curioasă bătae de lumină, ce dădea nu ştiu ce aer misterios ochilor lui căprii, mari, cu pleoapele ostenite, şi gurii lui puternice, umbrite de o mustaţă neagră, lăsată în jos... Dar cum i s-a încreţit pielea pe frunte, şi pe subt ochi ! Şi aceste două crestături adînci pe amîndoi obrajii !..." Nimeni din cei care l-au privit pe Vlahuţă, în realitate sau în fotografie, nu va putea contesta autenticitatea acestui portret. De asemeni, scriitorul îşi expune cazul său şi al categoriei sociale, în numele căreia vorbea, atunci cînd îl pune pe Dan să-şi spună : „Iată trei generaţii fără noroc. Bunicu-meu încurcat în judecăţi, se zbuciumă douăzeci de ani sub prigonirea unui Margopulo, ca să-şi scape răzeşia, pierde tot, şi din gospodar de frunte, cînd se vede la sapă de lemn, desperat, ia parul şi, ziua'rs ameaza mare, la arie, culcă pe grec dintr-o lovitură. Eu nu l-am mal apucat, dar am auzit că era o mîndreţe de om, vestit pe toată valea Simî-liei, de cinste şi de vrednicie. Bunicu-meu a murit în ocnă. Tata a luptat cu nevoile şi cu sărăcia toată viaţa. Şi eu..." împrejurarea că autorul a pus amintirea acestor fapte chiar la începutul naraţiunii sale, dovedeşte că a vrut să-i asigure acea temelie de explicaţii sociale, pe care i-o impunea iniţierea sa socialistă.
„Şi eu..." pare a se întreba Vlahuţă, suspendînd expresia gîndiriî, pentru că de la acest punct înainte ar fi trebuit să urmeze lunga lui confesiune greu de făcut, definirea situaţiei şi menirii lui în lumea în care îi era dat să trăiască. Această lungă confesiune ne-o oferă opera lui întreagă, al cărei substrat autobiografic şi liric nu poate scăpa nimănui din cei care o străbat astăzi. Ce va deveni deci urmaşul răzeşilor ruinaţi prin ascensiunea burgheziei în epoca mai nouă a ţării ? După studii mai înalte, care par a fi rămas neterminate, încearcă diferite cariere ; este pe rînd institutor şi profesor secundar, revizor şcolar, corector la ziare şi funcţionar, pînă la definitiva lui aşezare ca scriitor. Trecerea prin mai multe îndeletniciri este specifică timpului şi este un semn al dificultăţilor scriito-
6 — Viaţa RomîneascS nr. 9
82
TUDOR V1ANU
rilor vremii de a se consacra numai artei lor. In cea mai întinsă parte a existenţii sale, Vlahuţă a trăit totuşi ca poet şi artist, încercînd, împreună cu puţini alţii, cu Ca'ragiale, cu Coşbuc, cu Siavici, prima sforţare de profesionalizare a îndeletnicirii literare. Dar cu cită greutate, cu cîtâ strîngere de inimă, cu cîte aprehensiuni ale fiecărui moment ? In conferinţa despre Eminescu sînt amintite toate aceste dureri ale scriitorilor vremii : „Să trăieşti de azi pe mîine, într-o vecinică nesiguranţă, să legi nevoe de nevoe şi să tremuri în fiecare moment gîndindu-te că poate veni o vreme cînd n-ai un căpăta unde să-ţi pleci capul, să n-ai o bucăţică de pîine, să fii literalmente aruncat pe drumuri... A, dar trebuie să fie cineva de-o straşnică răceală, ca să găsească că aceasta e. o stare suportabilă şi indiferentă pentru viaţa unui om !"
Contribuţiile lui Vlahuţă pentru definirea crizei literaturii noastre la sfîrşitul veacului trecut sînt foarte numeroase. El este printre cei dintîi care au constatat şi au deplîns lipsa interesului pentru literatura originală în clasele mai înalte ale societăţii, ba chiar şi în publicul mai larg. Un personaj din Dan, avocatul şi omul de afaceri Peruianu, răspunde cînd i se propune să vadă o piesă nouă de teatru sau să citească o nouă lucrare literară :'„Asta-i ! C'o să mă apuc acuşi să citesc toate secăturile, că altă grijă n-am. Fugi, Ninico, cine ţi-a băgat în cap prostii de astea? Ce, Romînii ştiu să scrie literatură ? Maimuţăresc pe Franceji, cică sunt şi ei naturalist! ; şi scriu nişte fleacuri, nişte grosolănii de mahala şi de stradă... şi se extaziază unii şi alţii !... Şarlatani, ascultă ce-ţi spun eu, toţi sunt şarlatani," Operele literare romîneşti au o mică răspîndire ; o socoteală îi arată că tirajele cele mai mari nu depăşesc trei mii de exemplare. Care este cauza puţinătăţii cititorilor, a lipsei de stimă şi de interes în jurul operelor literare ? In articolul Iar publicul..., reprodus în volumul In viitoare din 1896, Vlahuţă face o referinţă evidentă la ideile evoluţionismu-lui lui Spencer, expus în Primele principii, o lucrare mult citită pe vremuri în cercurile universitare, arătînd că trecerea dela starea omogenă la starea eterogenă, diferenţierea continuă a organelor şi diviziunea funcţiunilor, n-a produs încă în societatea noastră diferenţierea funcţiunii sociale a literaturii şi apariţia tipului profesional al scriitorului. Autorul îşi aminteşte desigur propria lui trecere prin mai multe profesiuni întâmplătoare, repede părăsite, cînd scrie : „In acest vast atelier, în această zgomotoasă fabrică a civilizaţiei noastre pripite, personalul nu-şi are întotdeauna atribuţiuni determinate, aşa încît unul şi acelaşi lucrător este adesea întrebuinţat pentru mai multe feluri de operaţiuni. Şi dacă îţi trebue un exemplu plastic, gîndeşte-te la amicul nostru Costel, care e profesor, funcţionar la credit, inginer hotarnic, şi face şi versuri, şi încă versuri frumoase, cînd îi mai rămîne vreme". Lipsa artistului profesionist ar fi deci consecinţa unei îniîrzieri în evoluţia socială, a unei anumite primitivităţi. Dar cum se explică lipsa unui public întins care ar face posibilă profesiunea literară ? Vlahuţă este de părere că pricina acestui fenomen stă în exotismul temelor, ca şi în inaptitudinea multora dintre scriitorii vremii de a întoarce o oglindă fidelă şi un suflet cald către împrejurările societăţii contemporane ! „Unde e drama adîncă şi emoţionantă, unde e romanul larg şi viguros, se întreabă Vlahuţă, unde-i opera care să închege şi să cristalizeze în formele eterne ale artei zbuciumul vieţii noastre sociale, sensul şi priveliştele peritoare ale luptelor şi suferinţelor noastre de azi ? Ce artist
A. VLAHUŢĂ
«8
mare şi-a aplecat urechi a ca să asculte şi să priceapă bătăile inimilor noastre şi să ne dea opere de acelea care cîntăresc în viaţa unui popor mai mult decît fala biruinţelor. pe cîmpul de război?" Scriitorul opune acestor stări de lucruri, exemplul literaturilor nordice, al literaturii ruse, engleze, norvegiene, şi — lucru vrednic de reţinut pentru cunoaşterea uneia din direcţiile gustului contemporan — notează interesul tinerimii pentru această literatură.
Cercetările comparative, acele care studiază izvoarele unui scriitor sau cel puţin obiectul admiraţiilor sale, sînt foarte utile pentru definirea lui. Se poate închipui o astfel de cercetare şi în ce-1 priveşte pe Vlahuţă. Printre autorii amintiţi cu mai multă plăcere de el şi al căror exemplu îl recomanda, stau mai întîi  scriitorii ruşi.  Intr-o zi citeşte o poezie de Nekrasov în care dobîndeşte expresie emoţia poetului în faţa spectacolului unui cal maltratat de stăpînul lui. Nu i-au trebuit lui Nekrasov multe cuvinte pentru a-şi exprima emoţia ; un singur cuvînt la locul lui, ochii dulci ai calului, i-a fost de ajuns poetului. Exemplul este amintit în conferinţa Onestitatea în artă clin 1893 : „Această putere de limpezire şi de concentrare a unei emoţiuni sincere, şi adunarea tuturor razelor tale de energie intelectuală în acest punct de foc al sufletului tău, iată ce constitue tăria şi. onestitatea unei opere de artă ; căci numai sub imperiul acestei puteri vei găsi cuvîntul fericit, forma exactă, strigătul de descărcare, în care să se toarne de sine căldura, emoţiunea de care întreaga ta fiinţă vibrează". Jurnalul de vacanţă, publicat sub titlul File rupte, în volumul Din goana vieţii, cuprinde sub data de 28 iunie  1891,  amintirea zilei de vară, la Pipirig, cînd scriitorul ia cu sine, pentru a visa mai bine, volumul „dulcelui Turghenef". Cînd, în 1910, întreaga opinie publică mondială trăieşte emoţia fugii şi apoi a morţii lui Tolstoi, Vlahuţă consemnează evenimentul, în articolul cuprins acum în volumul La gura sobei, aducînd omagiul lui aceluia pe care îl numeşte „cel mai viteaz gînditor al vremii", „darnic semănător de fericire", „cel mai mare om al timpului nostru". Opera lui Carlyle Munceşte şi nu dispera se găsea în mîinile lui, cînd îi soseşte într-o zi scrisoarea unui  tînăr  descumpănit ;  Vlahuţă  îi răspunde cu sfatul acestuia. Se traduc Eroii lui Carlyle şi scriitorul nostru salută împrejurarea. Vlahuţă citeşte pe fbsen şi pe Dickens, ca şi eroul lui, Dan. Acesta publică într-un rînd o recenzie despre cartea gînditorului francez Jean-Marie Guyau : L'Irreligion de l'Avenir. Se cunosc ideile acestui filozof care credea că dezvoltarea simpatiei în umanitate va duce la dispariţia vechilor religii şi a moralelor bazate pe sancţiuni. In Onestitatea in artă revine asupra lui Guyau, reţinînd  din  scrierile  lui alegoria miresei în aşteptarea de o viaţă a mirelui,  deopotrivă  cu omenirea "în credinţa ei „mereu amăgită şi mereu reînviată". Din Italia provine ecoui vîlvei produse de versurile poetei proletare Ada Negri, şi Vlahuţă, care citea cu uşurinţă italieneşte, traduce, începînd clin 1897, versurile acesteia. Din punctul de vedere al istoriei comparate a literaturilor, Vlahuţă se leagă deci de momentul reacţiunii anti-naturaliste. Trecuse mai de mult prin şcoala acestora, fusese atras de tematica bolii, a halucinaţiei, a reminiscenţelor, uneori dintr-o altă viaţă,  izbucnite din  subconştient, ca în atîtea din schiţele sale în care narează cazuri rare şi ciudate ; odată, în Cum se face o nuvelă ? recomandă unui autor studierea cărţilor de medicină. Dar cu timpul se formează în sine un alt ideal literar, format din
6*
84
TUDOR VIANU
cultul valorilor morale ale spiritului şi atunci se apropie de literaturile Nordului, în care un critic cu mare reputaţie în aceeaşi vreme, F. Bru-netiere, relevase „poezia vieţii morale".
In legătură cu toate acestea, este interesant a urmări ideile estetice ale lui Vlahuţă. Frumosul era, pentru el, strălucirea în afară a binelui. Privindu-şi iubita, pe Ana, Dan reflectează : „Era şi frumoasă, căci ce e frumuseţea, dacă nu expresia şi întruparea esterioară a bunătăţii, a puterii şi armoniei din lăuntru". In scrisoarea prin care răspunde tânărului în criză morală, despre care a fost vorba mai sus, Vlahuţă revine asupra ideii despre raportul adine, constitutiv, dintre frumos şi bine : „La baza oricărui talent, scrie Vlahuţă, şi mai presus de orice talent, e dragostea de semenii tăi, singura care-ţi dă puteri neaşteptate şi te face mare în adevăratul înţeles al cuvîntului". Şi mai departe : „Inspiraţia nu e altă-ceva, decît o formă a iubirii noastre de oameni, a divinului sădit în noi, a sentimentului nostru de solidaritate umană." Aşa dar, frumuseţea întruchipării omeneşti, ca şi a artei, au o temelie etică. Puterea creatoare în artă este o formă a iubirii. Arta nu se desparte niciodată de viaţă ; este o formă a ei, ba chiar a energiei cosmice. Curentul acesteia, ne spun pagi-nele despre Onestitatea în artă, se adună, se concentrează la culme şi se descarcă în fapta de creaţie a artistului. Ceea ce artistul crează trăieşte apoi în viitorul omenirii şi, prin aceasta, fapta lui se încarcă cu mari răspunderi. „Artiştii sunt cultivatori de idei, scrie Vlahuţă. Viaţa seamănă mereu, — şi seamănă amestecat şi grîu şi neghină, şi flori parfumate şi buruene otrăvitoare. Artistul alege, fertilizează, cultivă, pliveşte — şi mai ales pliveşte. Aceasta constituie onestitatea recoltei artistice. Şi nu putem sţmne în deajuns cît de mare şi de însemnat este rolul acesta de critic sever şi neîndurat, care cumpăneşte puterile artistului şi hotăreşte selec-ţiunea gîndirilor lui. Cum să nu se îngrijească el de ce alege şi cultivă pe stratul ce i s-a încredinţat, cînd se gîndeşte că opera lui îşi va scutura peste atîfea capete ideile, seminţi care vor germina şi vor răsări mereu, împingînd astfel recoltă peste recoltă, energie după energie în eterna ondulaţie a vieţii". Artistul se cuvine deci să evite obscenităţile şi brutalitatea, descurajarea şi scepticismul şi, dimpotrivă, să cultive entuziasmul, simpatia şi mila, ceea ce este altruist şi generos în depozitele ereditare ale sufletului omenesc. Răsunetul artei în conştiinţa cititorului reface procesele care au avut loc mai înainte în mintea artistului. împrejurarea se repetă pentru toate artele. Cînd ascultăm un cîntec ni se pare că-1 cîntăm noi şi „suntem fericit surprinşi să auzim afară modulaţiile ghidului nostru". Deci plăcerile artei, ca şi creaţia ei, este o integrare a puterilor vitale, o stare de plentitudine şi armonie. Largi perspective estetice se deschid astfel din paginele analizate şi din altele ale lui Vlahuţă, şi contribuţia lui trebuie neapărat reţinută de istoricul ideilor. Platonicienii spuneau că frumosul este splendoarea adevărului, splendor veri. Vlahuţă insistă mai mult, urmînd direcţii care îşi au şi ele trecutul lor, asupra conţinutului etic al artei şi al frumuseţii. S-ar putea spune că pentru el frumosul este splendoarea binelui, splendor boni.
Acestor idei, scriitorul le-a dat o întinsă consecinţă în arta sa. Au existat de sigur, chiar în generaţia lui Vlahuţă, artişti literari cu o imaginaţie mai bogată, mai inovatori în expresie, mai mlădioşi în forma lor ; puţini alţii au fost mai însufleţiţi de o dorinţă atît de caldă şi de vie de
A. VLAHUŢĂ
85
a sluji, de a fi de folos cauzei omului şi înălţării patriei sale. Lucrarea lui începe cu critica societăţii, a diferitelor categorii ale burgheziei contemporane. Dan trăieşte o adevărată criză cînd priveşte spectacolul străzii cu „atîţia trîntori fericiţi, lichele enervante". Prietenul lui, Cezar Priboianu, îi face procesul ţării vechi : „Mă, sunt patru milioane de romîni, romîni adevăraţi, care sufăr, şi se chircesc de boale necăutate, de mîncare proastă, de ignoranţă, de asupririle primarilor şi arendaşilor, şi noi întindem colea din buget, ne-mbătăm de palavre şi facem politică de pro-copseală. Asta nu poate să meargă mult aşa..." Satira lui urmăreşte pe exemplarul parazitar, pe politician, pe samsar, pe ziaristul şantajist, pe tînărul sclivisit şi improductiv, aşteptînd totul de la succesele lui dubioase, pe „fantele", despre care proza şi versurile satirice ale lui Vlahuţă se ocupă de atîtea ori, folosind un cuvînt acceptat de limba literară, după ce Eminescu îi acordase drepturile de cetate în „Scrisoarea V-a". Intr-un rînd ise opreşte în faţa vitrinei fotografului Mandi şi priveşte chipurile pline de vanitate ale bogaţilor vremii : dar îl atrag în deosebi figurile unor copii care au luat parte, poate, la un bal costumat. Este o exibare curioasă de fetiţe îmbrăcate ca marchizele, ţînci cu peruci pudrate, „cavaleri medievali, conţi şi Robespieri mititei şi speriaţi". „Ce vor deveni aceşti copii răsfăţaţi ?". Scriitorul urmăreşte dezvoltarea lor viitoare, aceea care va da personalul de conducere al ţării. In faţa vitrinei fotografului Mandi se pot învăţa multe lucruri : „Aceste fotografii, scrie Vlahuţă, reprezintă o parte destul de accentuată din viaţa pe care o trăim. Plăcerea pe care o căutăm în reminiscenţa şi modele altor veacuri, dorinţa de a ne lăsa parigoriei, îmbrăcînd un port care nu e al nostru şi împrumutînd o iluzie de viaţă străină de noi şi de tot ce este al nostru, maschează o adîncă melancolie şi o irezistibilă fugă de propria noastră viaţă, o inconştientă abatere de la aspectul trist al unei realităţi din ce în ce mai dezgustătoare." Vlahuţă a adoptat în mai multe puncte ale scrierilor sale, pentru a caracteriza societatea burgheză a timpului său, formula maioresciană a „formelor fără fond". Această societate îi apare drept o „mlaştină de convenţii şi de etichete, ridicule în cea mai mare parte ! Ce forme false de viaţă acoper cu lustrul lor, şi cu grimasa lor de veselie, tînjirea bolnavă şi colosala tristeţe a timpului". Dezvoltarea formulei amintite este încă mai expresivă în articolul Spoială şl funcţionarism. „Trecerea cam pripită a neamului nostru de la o stare înapoiată, aproape barbară, la nişte forme de cultură luate de-a gata, scrie Vlahuţă, această săritură, anormală şi la noroc riscată, era imposibil să nu lase în organismul nostru social, destul de şubred şi fără asta, scrinteli grave, vătămări de acele care nu se pot lecui aşa de la sine, numai cu vremea". Şi mai departe : „începe a se simţi bine că aşa numitul edificiu social al nostru nu e decît o biată şandrama de scînduri, înjghebată-n pripă şi cu rea credinţă". Puţine alte cuvite mai drastice s-au rostit în aceeaşi epocă spre critica societăţii burgheze, oricît explicarea adoptării formelor străine în absenţa fondului corespunzător, adică a unei improvizaţii străine de dezvoltarea reală a ţării, pare astăzi imposibilă şi neconvingătoare. Dar ce propune Vlahuţă pentru a remedia răul, pe care deşi nu-1 explică satisfăcător îl simte puternic şi-1 exprimă cu energie ?
Propune mai întîi o altă îndrumare literară. Dan, la care trebuie să facem mereu apel cînd este vorba să cunoaştem ideile şi îndemnurile
86
TUDOR VIANU
creatorului' său, face proiecte literare : îşi propune să scrie un roman în care să înfăţişeze „toată marea dramă socială ca-re se pregăteşte în întunericul şi mizeria bordeelor, unde sufăr cei mai buni şi mai muncitori fraţi ai noştri". Cînd părăseşte Bucureştii şi pleacă la ţară, Dan îşi propune „să scrie pe fiecare an cîte un volum, viaţa celor asupriţi, ticăloşiile oraşelor mari, triumful parveniţilor, toată dezordinea, toate nedreptăţile, care se petrec zilnic, şi nimeni nu le vede, şi nimeni nu le spune." Aceste proiecte fuseseră şi continuau a fi şi ale lui Vlahuţă. Romanul vieţii rurale, după cel al intelectualului nefericit în mediul său, n-a fost scris ; dar seria volumelor de nuvele şi schiţe, care se constituie de la începutul pînă la sfîrşitul carierii scriitorului, înfăţişează nenumărate instantanee din viaţa satelor, „momente culminante" ale unei întîmplări, după tehnica literară a schiţei, pe clare o teoretizează într-un loc. Trec pe rînd, prin faţa noastră, ţăranul care primeşte lovitura sălbatică a vătafului cînd cere descurcarea socotelii lui, încurcate cu rea credinţă, femeia care naşte un făt mort după ce fusese maltratată la arie de vechil, tînărul ţăran care moare de o boală neştiută şi necăutată, în încăperea scundă a bordeiului, alături de fratele mai mic, care scînceşte în copaie ; apoi lunga serie a intelectualilor proveniţi dela sate, pictorul ratat care îşi taie beregata, cu gîndul la coliba de unde pornise, tînărul scriitor agonizînd la ţară, după ce se refugiase din frămîntarea neprietenoasă a capitalei. Sînt tablouri întregite din cîteva trăsături, ţinute în lumină scăzută, cu detalii care zugrăvesc mizeria, adeseori în cadrul de natură al iernii duşmănoase. Idila sărbătorească şi eroică a poeziilor lui Coşbuc îşi găseşte aici complementul ei sumbru, apăsător, într-o vădită pornire acuzatorie. Este prima datorie pe care şi-o făcea literatura mişcată de îndemnul"de a sluji, de a înălţa condiţia umană a mulţimilor. Dar după ce răul cu o mie de feţe a fost denunţat, ce căi de îndreptare recomandă poetul ?
In Spoială şi ţunciionarism, Vlahuţă scrie : „Cîrpelile nu mai prind, trebue o refacere de la temelie. Pentru aceasta se cere negreşit o muncă inteligentă, stăruitoare şi onestă". Refacerea de la temelie înseamnă, pentru Vlahuţă, mai întîi formarea unei mentalităţi de muncă, al acelei munci care şi-a găsit dese ori în el un teoretician şi un rapsod, apoi punerea sistemului de învăţămînt pe un alt fundament, menit să asigure exemplarul uman productiv în locul „cerşetorilor de slujbe pe la uşile ministerelor", dar şi un întreg program de „reforme sociale", pe care de altfel nu-1 amănunţeşte. Gîndirea politică a lui Vlahuţă n-a ţinut pasul cu înflăcărarea sa patriotică şi umanitară. El nu şi-a spus cuvîntul în niciuna din problemele practice ale politicii, discutate în vremea sa. Numai cînd izbucnesc răscoalele ţărăneşti din 1907, propria lui revoltă se organizează într-o compunere viguroasă, una din cele mai valabile ale creaţiei sale poetice, şi această poemă, publicată în Viaţa romînească chiar în focul evenimentelor, a constituit, prin largul ei răsunet, nu numai un îndemn etic-social, ca atîtea în operele lui Vlahuţă, dar şi o faptă politică. Altfel, Vlahuţă rămîne tot timpul un etician, un dispensator al sfatului cuminte, pornit din inima lui umană şi, în desfăşurarea operelor sale, meditaţia morală înlocuieşte treptat creaţia nuvelistică şi poetică, mai puţin reprezentată după 1900. Conducător al revistei „Viaţa", apoi al „Semănătorului", mereu prezent în presa literară pînă în ultimii lui ani, cunoaşte „mulţi oameni şi primeşte confesiunea lor, uneori in scris. Vlahuţă îşi povesteşte
A. VLAHUŢĂ
87
întîinirile, odată cu reacţiile sale în faţa cazului uman întîmpinat, răspunde corespondenţilor săi şi înjghebează astfel o întreagă operă de observator moral şi de duhovnic, care merită a fi studiată pentru a cunoaşte unul din curentele de sensibilitate descătuşate, în mare parte sub influenţa sa, printre tinerii intelectuali, în epoca de după începutul secolului. Faţă de cazul atîtor tineri din clasele bogate, ruinaţi şi declasaţi, moralistul deplînge reaua educaţie primită de aceştia. Unui tînăr mizantrop, doritor să se retragă în singurătate, sfătuitorul lui îi opune exemplul acelora care se luptă în mulţime, împlinindu-şi datoria. Un copil se simte trist şi năpăstuit pentru că sărăcia de-acasă 1-a împiedicat să aibă şi el haine noi de Paşti, ca atîţi alţi copii de seama lui. Scriitorul îi răspunde : „Sandule, nici să-ţi pese." Hainele singure nu pot asigura fericirea cuiva şi nici nu-1 ajută să se înalţe pe acel preocupat mereu de înfăţişarea lui exterioară. Mai mult bine aduce copilului sărac lecţia naturii frumoase şi hotărîrile de muncă şi rînduială. Prin astfel de. hotărîri mulţi copii săraci au putut deveni bogaţi. Mai ales, Sandu trebuie .să bage de seamă ca nu cumva să se introducă în sufletul lui invidia şi ura faţă de posedanţi. Ceea ce interesează este ca tînărui să rămînă un „suflet ales" şi „un om de ispravă". Ce înţelege Vlahuţă prin „om de ispravă", în această epocă a scrisului său, este ceva destul de neaşteptat pentru acel care cunoaşte etapele mai vechi ale dezvoltării sale : un amestec de stoicism în faţa durerii şi de idealism moral, încrezător că binele poate apăra pe lumea asta numai prin cultivarea sentimentelor frumoase, chiar într-o orînduire care poate rămînea nedreaptă. Vlahuţă publică paginile adresate lui Sandu în volumul La gara sobei, 1911, patru ani după ce răscoalele ţărăneşti provocaseră în el reacţia unui suflet viril. In acest moment sîntem departe deci de visul unei „lumi mai bune" a! lui Dan şi al creatorului său. îndreptarea stărilor zugrăvite de el în întreaga-i operă nuvelistică, scriitorul crede că ar putea-o obţine prin predică morală, prin acţiune asupra sufletului individual, care s-ar putea înălţa şi civiliza chiar în sălbăticia cadrului general. Este recomandat mereu patriotismul, iubirea de ţară, dar pe acestea nu le mai concepe acum ca pe sentimente de solidaritate cu întregul tău popor în efortul lui de înălţare, ca pe nişte atitudini practice şi active, orientate spre viitor, ci mai de grabă, în sens romantic-paseist, ca pe îndemnul de înapoiere spre trecut, unde s-ar afla modelele mereu valabile ale virtuţilor : „Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul, şi faceţi să renască virtuţile bătrînilor de atunci în sufletul tinerimei de azi..." Astfel de îndemnuri au fost mult ascultate. S-a format în primele decenii ale secolului, în unele cercuri legate de fapt de interesele vechilor orânduiri, o stare de opinie publică şi de sensibilitate făcută din idealism moral călduţ şi inoperant, dintr-o bună-voinţă umană, generală şi cam fără obiect, sporită printr-un patriotism conceput ca singura veneraţie a trecutului, „vlahuţismul" propriu zis al multor scriitori mai mărunţi, al unora dintre învăţătorii şi profesorii învăţămîntului secundar, al cercurilor culturale şi al revistelor de cultură sătească, un curent vrednic a fi studiat în documentele minore, unde i se păstrează urmele literare, şi despre care se poate spune că mai mult a frînat, decît a solicitat, progresul social. Partea aceasta a operei şi influenţii lui Vlahuţă, nu cea mai bună a între-gei lui activităţi, era produsul înclinării omului de a se retrage în sine, al inaptitudinii lui pentru faptă, poate şi al melancoliei care a îngînat'cu
«3
TUDOR VIANU
cîntecul ei în surdină toată dezvoltarea de sentimente a poetului. A fost o problemă a lui Vlahuţă aceea de a pune de acord acest aspect al firii sale cu ceea oe i se arătase mai înainte ca datorie a scriitorului de a influenţa procesul social în sensul idealurilor sale. In 1912, în partea ultimă a carierii lui, Vlahuţă publică sub titlul Politică şi literatură, în volumul Dreptate, un schimb de scrisori între el şi Caragiale, continuat în culegerea acestuia din urmă „Abu-Hasan". Vlahuţă enunţă problema : Se cuvine oare ca un scriitor să facă politică ? Caragiale, însufleţit de un curaj superior al gîndirii, este de părere că activitatea politică nu e dăunătoare artistului; ba dimpotrivă : exemplul lui Dante ne-o dovedeşte. Activitatea politică aduce apoi scriitorului o putinţă de răspîndire a ideilor, pe care ocupaţia literară singură nu i-o poate asigura. Caragiale ar fi putut adăuga că o astfel de activitate creiază şi precizează idei noi. Scriitorul să nu rămînă deci departe de „patimile care mişcă lumea şi vremea lui". Vlahuţă, mai puţin avîntat în iniţiativele gîndirii, nu împărtăşeşte această părere : „Nu, răspunde el, să nu stea departe, ci numai de-o parte, de-o parte ca să poată vedea bine şi să poată gîndi bine, două lucruri indispensabile unui literat, şi pe care, în înghesuiala şi vălmăşagul luptei, cît îi lumea nu le mai poate avea". Fina diferenţiere de sensuri între departe şi de-o parte îl ajută pe Vlahuţă să caracterizeze potrivit situaţia lui în mijlocul societăţii contemporane, pe care a însoţit-o cu comentarul lui inspirat de sentimente umane şi patriotice, dar faţă de luptele căreia s-a-ţinut de-o parte, pînă la aţipirea lui în idealismul încropit al finalului.
Mai toate temele prozei lui Vlahuţă se regăsesc şi în poezia lui. Scriitorul a depus aceeaşi mărturie asupra timpului, în proză şi versuri. Găsim în acestea din urmă aceleaşi atitudini ale poetului în luptă cu societatea, acelaşi sarcasm faţă de întruchipările ei, acelaşi idealism moral propăvăduitor, mărturia aceloraşi decepţii din care îl trezesc hotă-rîri noi de viaţă şi luptă, aceleaşi iubiri în care poetul apare ca victima sentimentului său, aceleaşi tablouri ale vieţii dela ţară. Dacă există un astfel de paralelism între versurile şi proza lui Vlahuţă, lucrul se explică prin faptul că aceasta din urmă era ea însăşi străbătută de un curent liric de netăgăduit. Metodele mai noi ale realismului nu se stabiliseră încă şi, ca urmare, deşi proza narativă a lui Vlahuţă este susţinută de observaţia societăţii, povestitorul nu se opreşte a introduce în expunerea sa mărturia sentimentelor şi aprecierilor sale. Lirismul este deci implicit în toată proza lui Vlahuţă, ca şi în a lui Delavrancea, şi poetul n-avea decît să-1 extragă de-acolo pentru a-1 turna în alte forme ale dicţiunii. Aceste forme sînt însă mult îndatorate poeziei înaintaşe a lui Eminescu. Sugestia sub care alunecă o întreagă generaţie, după ce un mare poet îşi spune cuvîntul, î-a stăpînit şi pe Vlahuţă. Acesta scrie deci cîntece de dragoste, meditaţii filozofice şi satire, ca şi înaintaşul său. Formele prozodice, vocabularul, ba chiar unele amănunte ale expresiei, înlănţuiri tipice de cuvinte, ca farmec dureros, pierdere eternă, haos de privelişti, etc., moduri de construire a rimei, de pildă substantivul asociat cu pronumele sau verbul prescurtat (d.p. sfintei-tnainte-i, glndul-aruncindu-l, luniinei-cine-i, Putniî-scut ni-i, etc.) apar deopotrivă la maestru şi la discipol. Este un mare poet acela care, aducînd un conţinut original, introduce şi un sunet nou în limbă, un timbru atît de personal şi caracteristic, încît chiar atunci cînd
A. VLAHUŢĂ
89
îl scoatem din context, ghicim îndată întregul şi pe autorul lui. Eminescu a lost un mare poet; Vlahuţă este un poet al şcoalei lui. Cînd citim versuri precum :
Tot alte vremi s-au aşternut Din ce în ce mai rar, Icoane şterse din trecut încet şi trist răsar,
Iată droaia de nevolnici, straşnicii stihuitori, Literaţi ce pentru-o odă bagă muzele-u fiori, Cîntăreţi, lihniţi de pompe şi de sărbători solemne, Cari ţin, cu tot prilejul, să s-arate, să se-nsemne.
Ce dor trebui' să te cuprindă De dragostile din poveşti, Cînd te priveşti toată-n oglindă, Şi vezi cît de frumoasă eşti !...
cînd citim astfel de versuri ascultăm neapărat muzica lui Eminescu, acea muzică ne mai auzită pînă la el în poezia romînească şi care a descătuşat în sensibilitatea vremii o mare tulburare, notată de mulţi şi, printre cei dintîi, de Vlahuţă însuşi. In cadrul acestei sonorităţi eminesciene, invenţia lingvistică a lui Vlahuţă este însă mai puţin bogată decît a maestrului său. Găsesc în Dan această curioasă spovedanie a eroului asupra greutăţilor întâmpinate de el ca poet : ,,Ii lipsea — vedea el bine — acea fluiditate de gînduri, ce par a-şi nimeri dintr-o dată forma proprie,... cuvîntul predestinat, fix şi etern ca un adevăr." Nu este exclus ca această mărturisire a lui Dan să fie puţin şi aceea a autorului. Poetul recurge adeseori la epitetul consacrat, la metafora curentă şi, astfel, învăluită în prestigiile muzicii eminesciene, limba lui pare mai puţin variată.
îmi amintesc că, pe cînd lucra la Dicţionarul Umbli romîne, regretatul profesor I. A. Candrea îmi spunea că, după constatările lui, limba lui Vlahuţă este una dintre cele mai bune printre acele ale contemporanilor,; una din cele mai sigure pentru atestările de sensuri, căutate de el. Dar poate că tocmai această siguranţă şi precizie în mînuirea instrumentului obştesc al limbii, această virtute a corectitudinii, a stat de-a curmezişul derivărilor semantice prin care marii poeţi ajung la inovaţiile lor metaforice surprinzătoare şi îmbogăţesc limba. Reflecţiile acestea se impun cititorului poeziei lui Vlahuţă, mai mult decît acelui al prozei lui narative şi al paginilor lui de gînditor şi moralist. In nuvelele şi schiţele lui întîmpinăm notaţia foarte fidelă a limbii vorbite, uneori cu particularităţi ale graiului moldovenesc, şi acest procedeu literar a netezit calea multora dintre povestitorii realişti, veniţi după el. Nu-i lipsea lui Vlahuţă nici darul de a nota impresiile văzului şi ale auzului. Sînt între paginile lui, unele, ca de pildă acelea consacrate descrierii unei vetre de foc, în „La gura sobei", sau ca descrierea toacii la Agapia, în însemnările zilnice făcute în timpul unor zile de vacanţă petrecute acolo, care ilustrează bine darul evocator al poetului. Acest dar 1-a dezvoltat el în opere descriptive mai
90
TUDOR VIANU
întinse, cum este „Romînia pitorească" şi „Pictorul Grigorescu", nutrite de observaţia foarte atentă a peisajului romînesc şi a operii acelui care a fost: pictorul de geniu a! cadrului nostru natural şi al oamenilor lui. Un colţ din natură văzut de Vlahuţă se impregnează de sentimentul lui, absoarbe în el bogatele asociaţii puse la dispoziţia lui de aprinsa-i iubire de ţară : sentimentul naturii a fost pentru el o formă a legăturii cu pă-mîntul şi cu trecutul, o manifestare a afectului care 1-a urmărit mai statornic pe poet şi căruia-i datorim unul din îndemnurile preţioase desprinse din opera lui.
Vlahuţă a fost un foarte îndemînatec scriitor de idei. Natură reflexivă şi cultivată, dispunînd de un număr de idei mai mare decît al multora dintre contemporanii lui, expresia gîndirii i-a reuşit foarte bine. Această expresie ne arată, nu un gînditor abstract, ci unul pentru care legăturile de ginduri sînt evenimente adine simţite ale subiectivităţii sale, idei în adevăr trăite. De aici provine verva scriitorului, articulaţia firească a demonstraţiei sale, toată înmlădierea discursului, obţinută prin îm-perechierea fericită a cuvîntului abstract, împrumutat vocabularului filozofic sau ştiinţific, cu expresia familiară şi cuvîntul uzual. Din cînd în cînd expresia cugetării se opreşte ca într-o scăpărare de fulger şi se concentrează într-una din acele maxime, pe care le-a numit el însuşi, cu modestia-i cunoscută, Fărmâturi, publicate în volumul Din goana vieţii şi sporite prin alte extrase din opera scriitorului în mica culegere Ginduri din 1927, o culegere susceptibilă de a fi extinsă pentru a da cititorului de azi un breviar de înţelepciune şi bunătate. Concizia şi incisivitatea ţarmăturilor ilustrează o latură preţioasă a talentului lui Vlahuţă, şi notaţiile apărute sub condeiul lui, în acele momente de potenţare a gîndirii, îl zugrăvesc atît de bine, încît nu pot rezista ispitei de a reproduce pe unele din ele : „Norocul e o întîmplare, fericirea o vocaţie", „Jertfele oamenilor sînt florile care se aruncă în calea dreptăţii", „Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă, decît acela care o dă... Şi, ca s-o dai, nu e nevoie s-o ai ; iar ca s-o ai, trebuie să-ncepi prin a o da", „Nimeni n-a iubit ca mine, nimeni n-a suferit cît am suferit eu... toţi zicem aşa. Şi toţi avem dreptate", „Ia seama, tu care te crezi puternic pentru că ştii să te ascunzi. Are să vie o vreme, cînd ai să te cauţi, şi n-ai să te mai găseşti", „Adevărul aşteaptă. Numai minciuna este grăbită", „Adevărata măsură după care se judecă orice putere : cît bine a adus pe lume, nu cît zgomot a făcut", şi altele multe. Este Vlahuţă întreg în aceste scăpărări de gînduri, cu pătrunderea minţii lui concentrate, cu mila lui de oameni, cu discreţia firii lui, cu credinţa lui în bine şi în dreptate.
Aşa a apărut Vlahuţă generaţiei noastre şi ne simţim îndatoraţi să-i transmitem imaginea celor mai tineri decît noi. Intr-o zi, după sfîr-şitul primului război mondial, am fost primit de Vlahuţă în modesta lui locuinţă din strada Visarion. Am rămas uimit de înfăţişarea obosită a omului încovoiat, cu faţa adine brăzdată, cu şuviţa de păr alunecată peste fruntea chinuită, pana corbului lui Edgar Poe, aşezată pe creştetul poetului, din neuitatul portret consacrat lui de N. Iorga. Ne-a vorbit de Cara-giale, de Delavrancea, de Grigorescu, căci era un entuziast prieten, fericit să recunoască meritul altora şi să se aşeze mai prejos de ei ; apoi a adresat cuvinte binevoitoare tinerilor care-1 înconjurau, bucuros să recunoască în fiecare un semn, oricît de modest, al făgăduinţelor lui. Mi-a apărut
A. VLAHUŢĂ
91
atunci un om blînd, măsurat la vorbă, dar prietenos, şi această întîlnire, urmată de puţine altele, pînă la dispariţia lui curînd după aceea, a întregit pentru mine chipul scriitorului şi al omului, cules pînă atunci numai din cărţile lui.
A fost o personalitate morală aleasă, un om de mare omenie. Cuvîntul acesta, folosit adeseori şi cu mare plăcere de el, i se părea şi foarte semnificativ pentru firea poporului romîn, care n-a trebuit să recurgă la o vocabulă străină pentru a desemna calitatea morală cea mai înaltă, aceea care realizează finalitatea speciei noastre. Ridicat cu mare greutate din condiţii modeste, luptînd pentru a învăţa şi a se întreţine, om din mulţimile umile, a păstrat totdeauna modestia şi cumpătarea din veacuri a obîrşiilor sale. A cerut puţin vieţii şi a obţinut puţin. Cînd, în 1916, năvălitorul se îndrepta asupra capitalei ţării, şi-a strîns lucrurile în carul cu boi, ca strămoşii, şi a plecat în bejenie. N-a vrut să fie nimic în ţara care încărca cu cinstiri şi averi pe atîţi nechemaţi şi pe atîţi aventurieri. A dispreţuit onorurile, ba le-a şi refuzat, atunci cînd i s-au oferit tîrziu şi cînd melancolia lui nu mai putea fi consolată: A vrut să fie numai scriitor şi a fost unul din cei mai de seamă în generaţia chemată la viaţa spiritului de Eminescu şi care a primit puternica întipărire a acestuia. A fost deci un scriitor ridicat din mulţimile săteşti, rămas credincios acestora şi dornic să le ajute. A înfăţişat cu adevăr soarta oamenilor din preajma leagănului lui şi, într-o vreme cînd iupta era atît de grea, a fost un glas al revendicării populare, în răscoală faţă de viţiile şi diformităţile clasei exploatatorilor. A contribuit astfel în mare măsură la formarea unei stări de opinie, folositoare celor chemaţi să ducă lupta mai departe, cu o energie pe care el n-a avut-o. începuturilor lui, marcate de influenţa socialismului, nu le-a urmat o desfăşurare consecventă de gînduri şi nici o maturitate făptuitoare. Oboseala a apărut relativ devreme în viaţa şi opera lui Vlahuţă. Odată cu diminuarea mesajului social al creaţiei sale, s-au împuţinat şi puterile care o susţineau mai înainte. Opera lui narativă şi lirică se istoveşte mai înainte ca scriitorul să fi împlinit cincizeci de ani. Spre sfîrşitul carierii sale, nu prea lungi, ideile sale au evoluat spre un moralism cam vag, destul de confortabil pentru împilarea netulburată de predica frumoaselor sentimente şi a bunelor intenţii resemnate. Trebuie să recunoaştem însă că, dacă cetăţeanul a ostenit la un moment dat în Vlahuţă, omul a rămas mereu treaz şi credincios menirii sale morale. Şi dacă idealurile şi luptele cetăţeneşti îşi trag puterea lor din depozitele morale ale umanităţii, dacă aşezările mai drepte ale republicii nu urmăresc altceva decît să conducă pe oameni către ţinta menirii lor, adică spre dreptate, spre libertate şi spre demnitate, se cuvine să rămînem recunoscători şi să păstrăm în veneraţia noastră pe artiştii rămaşi deapururi credincioşi omului. Vlahuţă a păstrat această credinţă. Vremurile noi, pe care el le-a chemat cîndva, cinstesc deci în artistul cumpănit şi exact, pe unul din clasicii literaturii noastre şi înmulţesc în mîinile tineretului, cărţile sale, nutrite dintr-o substanţă umană şi morală atît de preţioasă.
Al. SĂNDULESCCI
O SUTA DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI A. VLAHUŢĂ
Către sfîrşitul vieţii, Vlahuţă se statornicise la Dragosloveni, un sat cu mănoase podgorii, între Focşani şi Rîmnicu-Sărat. Casa cu cerdac, de unde poţi privi în voie cîmpia Şiretului, devenise locul de întîlnire al generaţiei de scriitori ce avea să-şi încheie văleatul pînă la terminarea primului război mondial. Veneau Caragiale şi Ghe-rea, Delavrancea, Coşbuc, veneau Iosif şi Anghel. Amintirile vorbesc despre o masă de tei pe care şi-ar fi aşternut cu toţii iscăliturile, vorbesc de serate literare, de aprinse discuţii ce se potoleau tîrziu în farmecul nopţii de toamnă.
Cei care l-au cunoscut atunci pe amfitrionul de la Dragosloveni au rămas cu imaginea vie a scriitorului realist şi animatorului spiritual. Căci nu vom putea vorbi niciodată despre literatura de după 1880, fără a sublinia contribuţia celui ce-a dat la iveală manifestul literar „Unde ni sînt visătorii ?", a poetului meditativ preocupat de cele mai acute probleme sociale, a revoltatului din ,,1907", a entuziastului întemeietor de reviste. Vlahu{ă a fost unul dintre cei mai neosteniţi scriitori ai epocii sale, un militant pentru realism, pentru adevărul vieţii. Opera sa, de la poezie şi nuvelă, pînă la articolul de ziar şi scrisorile de la „poşta redacţiei", respiră aceeaşi dorinţă, aceeaşi chemare. După o scurtă criză pesimistă de tinereţe („Am bocit şi cu nimicuri ce-mi păreau pe-atuncea sfinte"), scriitorul se apropie de mişcarea socialistă ale cărei idealuri le îmbrăţişează cu simpatie deşi n-a reuşit niciodată să devină socialist, iar mai tîrziu
a şi polemizat cu publicaţiile muncitoreşti. Vlahuţă s-a bucurat de preţuirea şi amiciţia lui Gherea, care în 1890 îi consacră un elogios articol. (,,Studii critice", vol. I.). Explicaţia socială a decepţionismului, ca şi relevarea fondului optimist din volumele de „Nuvele" (1886) şi „Poesii" (1887) au stimulat cu siguranţă noua atitudine a poetului, devenit acum un adversar al dulcegăriei romantice. Spre deosebire de întreaga generaţie de epigoni eminescieni, prietenul lui Gherea a reprezentat o conştiinţă lucidăt capabilă să biruie valul de ipesimism bolnăvicios, ce a urmat morţii lui Eminescu. In 1892, cînd avea să evoce într-o conferinţă la Ateneu tristul asfinţit al Luceafărului poeziei romîneşti) Vlahuţă va denunţa pe „tinerii blazaţi, dezgustaţi de viaţă şi ofiliţi făr'de vreme", care, prin copii facile, denaturau monstruos înaltul mesaj al maestrului. Pe urmele lui Gherea, conferenţiarul recomanda poeţilor să fie simţitori la „marele răsunet al durerii generale", să cugete la dramele „atîtor familii dezolate, atîtor suflete asuprite" '). Această linie de conduită caracterizează cele mai însemnate opere ale poetului, prozatorului şi gazetarului Vlahuţă. Decepţionismul unor poezii ca „Treci zi, treci noapte", „Melancolie", „In amurg", rămîne oarecum izolat faţă de noile impulsuri ce veneau din partea mişcării muncitoreşti. Protestul se ridică mai clar, deşi cu vremea au Ioc neînţelegeri între poet şi socialişti, combativitatea versului
„Curentul Eminescu", p. if-;
O SUTA DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI A. VLAHUŢĂ
93
său dezvăluie energiile unui înţelept dascăl al tinerimii, care în acel moment de răscruce a istoriei literare opunea primelor manifestări decadente exemplul atitudinii sale cetăţeneşti.
Credinţa că artistul e un mesager al mulţimilor, că arta „face pe om mai bun, mai iubitor, mai altruist) ') a dat naştere unor vehemente pamflete antiburgheze („Delendum", „Unde -ni sînt visătorii", „Linişte"), unde regăsim temele din „Epigonii" şi „Scrisoarea II" ale lui Eminescu.
Şi Vlahuţă deplînge starea de umilinţă a scriitorului în mijlocul lumii opace, stăpî-nită de morala sacului cu bani, şi el priveşte cu sarcasm în „saloanele bogate" „Unde capul nu gîndeşte, unde inima nu bate/ Decît dup'o anumită şi stupidă învoială/ Unde omul e-o păpuşă şi viaţa o spoială 1" Ca şi Eminescu, e îndemnat să se retragă în sine („Lumea ce ai fost visat-o neaflînd-o nicăierea, /Caută-ţi în tine însuţi liniştea şi fericirea"), să-şi înăbuşe durerea provocată de aroganţa şi zîmbetul făţarnic, de dispreţul domnilor „plini de afaceri, ce te-ar întreba discret: Cam ce sumă să cîştige cu-a lui versuri un poet!"
Dar Vlahuţă descoperă maj curînd forţa de a-şi depăşi condiţia înjositoare impusă de societatea burgheză. El ştie că în afara „bogătaşului egoist, care găseşte că toate pe lume merg de minune".2), există un popor asuprit care aşteaptă „cuvîntul", sfatul şi îndrumarea unor oameni de bine, printre care şi scriitorii. E! se simte dator faţă de acest „depozitar credincios, care păstrează cu sfinţenie moaştele .neamului său, obiceiurile, graiul şi legea"3) formu-lînd ideia, denaturată mai tîrziu de semănă-torişti, a datoriei intelectualului faţă de cei din mijlocul cărora s-a ridicat. Buna intenţie a lui Vlahuţă ne apare însă neîndoielnică şi activitatea sa culturală ca institutor, revizor şcolar şi referendar la Casa Şcoalelor, a confirmat-o pe deplin. Dragostea sa pentru cei obijduiţi a generat o artă umanitară, care se dăruie bucuriilor şi du-
') „Mişcarea literară"
2) „Curentul Eminescu", p. 16
s) „Mişcarea literară"
rerilor vieţii („Iubire"), o artă profetică, prefigurînd-o pe cea a lui Octavian Goga („Cuvîntul").
Conştiinţa că prin poezie, slujeşte poporului, a dat la iveală acel înflăcărat manifest „Unde ni sînt visătorii", poate cel mai aspru rechizitoriu la adresa blazatei generaţii posteminesciene. Tema va reveni adesea în publicistică. („Cum se face o nuvelă", „In căutarea originalităţii", „Mahalagismul în literatură") dar nicăieri nu atinge forţa pamfletică din aceste versuri:
Căci mă-ntreb ce sînt aceste vaiete ne-
mîngîiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti   poeţi  ce  plîng  şi  cîntă suferinti
închipuite.
Inimi laşe, abătute, far' a fi luptat vreodată,
Şi  străine de-o  simţire mai înaltă, mai
curată ?
Ce sînt braţele acestea slabe şi tremurătoare ?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovi-
te-n floare ?
Vlahuţă ajunsese la un crez optimist, punea temei pe rolul social educativ şi transformator al artei, subscria în mare concepţiei „Contemporanului". In acea epocă de mimare a atitudinilor „Glossei", nu putea să existe un sfat mai înţelept, decît invocarea generoaselor elanuri ale tinerimii, atunci cînd aceasta se abătea pe drumuri străine de aspiraţiile populare :
„Şi cînd vezi pe-ai tăi suni sufăr, cum se
zbuciumă şi luptă în campania aceasta mare şi neîntreruptă, Tu,  departe  de  primejdii,  razna ca un
dezertor
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un
ajutor,
Jalea ţi descurajarea cîntecului tău amar, Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de
seamă dar, Ca săi faci mai răi pe oameni, şi mai «ceptici şi mai trişti ?
94
AL. SANDULESCU
Asta vi-i chemare sfîntă de profeţi şi de
artişti ?"
In critica burgheză s-a încercat, pe baza unor asemenea versuri, să se acrediteze ideia că Vlahuţă ar fi trecut în tabăra denigratorilor lui Eminescu. E adevărat că unele motive ale liricii eminesciene, imitate de către talente mediocre, şi răspîndite pe o scară largă contribuiau ia crearea atmosferei dezolante din poezia vremii. Dar modestia lui Vlahuţă, adoraţia pentru nefericitul poet al „Scrisorilor", exprimată în atîtea amintiri, ca şi în cunoscuta odă „Lui Eminescu", sînt probele cele mai grăitoare care înlătură ori ce suspiciune de acest ordin. A spune că „Suferinţele tînărului Werther" a cauzat sfîrşiiul tragic al multor tineri din epocă nu echivalează cu delaţiunea morală a lui Goethe. Aulorul poemului „Unde ni sînt visătorii" şi-a explicat în suficientă măsură atitudinea sa faţă de poezia lui Eminescu, aşa încît nu-i putem intenta proces de intenţie. Deşi nu s-a înălţat pînă la străfulgerările geniale ale maestrului iubit, simpatizantul socialiştilor a adresat contemporaneităţii o patetică chemare către viaţă, către ideal, către viitor
„Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, Să ne  cînte   rostul   lumii   şi splendorile
naturii ?
Unde ni-s semănătorii generoaselor cuvinte, Magii ocrotiţi de stele," mergătorii înainte. Sub  credinţele  sfârmate şi   sub pravilele
şterse
In gropi ud vechea durere, cu-al lor cintec
să reverse
Peste inimile noastre mîngîiere şi iubire. Şi   cuvîntul   ior   profetic,   inspirata ior
privire,
Valurile de-ntuneric despicîndu-le în două, Splendidă-naintea   noastră,   să ne-arate-o
lume nouă !"
Poezia lui Vlahuţă, prin apelul ei viguros, avea darul să deştepte şi să stimuleze energiile adormite. Şi rolul său a fost dintre cele mai însemnate.
Gherea, în articolul amintit sublinia pe bună dreptate importanţa problematicii sociale şi filozofice, care dobîndeşte .rezolvări
noi în lirica poetului, potrivit unei concepţii de viaţă mai luminoase. Inlăturînd viziunea sceptică, deprimantă, ce înnegura în acea vreme atîtea conştiinţe, Vlahuţă, înaintea lui Cerna, închina un imn frumuseţilor nepieritoare ale vieţii. ,,Din prag" e o meditaţie în care gîndul şi spaimele morţii cad înfrînte în faţa dorinţei .nestăvilite de a trăi :
„Să nu mai privesc văpaia soarelui de primăvară,
Ori să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de
sară,
Şi s-ascult, pe gînduri, doina-trişca de la
tîrlă,
Sau duiosul plins al apei şopotind noaptea
pe gîrlă ?
A, e negrăit de lesne să-ţi repezi un glonţ
în creier
Dar pe  cer scînteie luna, dar în iarbă
cîntă-un greier, E-o mişcare, e un farmec care-n veci nu se
mai curmă... Şi cînd te întorci şi cugeti, lung privind
ce laşi în urmă, Simţi că nu-i chip să te saturi, c-a trăi e-o
fericire..."
însufleţit de un asemenea crez filozofic, poetul va eiogia farmecul iubirii în stihuri cuceritoare prin tăietura lor simplă :
„Iubire, sete de viaţă. Tu eşti puterea creatoare, Sub care inimile noastre Renasc ca florile în soare..."
(„Iubire")
E aici sîmburele unei poezii robuste, care, alături de „Baladele şi idilele" lui Coşbuc, reprezenta la sfîrşitu! veacului marea tradiţie realistă a literaturii romîne.
Desi, în 1894, după conferinţa lui tony Bacalbaşa despre „Arta cu tendinţă", izbucneşte o acută polemică axată pe această temă între revista „Viaţa", condusă de A. Vlahuţă şi publicaţiile muncitoreşti. „Munca" şi ,,Evenimentul literar", polemică în care Vlahuţă se arată neînţelegător şi nedrept cu vechii săi prieteni, inclusiv Gherea, cu toate acestea, conştiinţa seri-
O SUTA DE ANI DE I A NA!
/
itorului cinstit rămîne trează şi cu prilejul răscoalelor ţărăneşti din 1888, dar mai cu seamă în 1907. „Minciuna stă cu regele la inasă" deschidea un răsunător proces monarhiei, ca şi coaliţiei partidelor istorice, pe care cu acelaşi prilej le ataca şi Caragiale în al său „1907 din primăvară pînă-n toamnă".
Vlahuţă, care cu ani în urmă refuzase onoarea unui scaun academic, zicînd că „de-afară vede mai bine şi mai departe", îşi ridica glasul împreună cu milioanele de ţărani împilaţi, aruncîndu-i regelui adevărul în faţă :
„Nu ţi-ai iubit poporul, Maestate ! Sau nu l-ai înţeles — şi e tot una. De sus şi pînă jos s-a-ntins Minciuna, Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.
Imaginea ţării devastate de sărăcie şi suspine apărea şi mai zguduitoare în ajunul răscoalelor, cînd regele Carol îşi serba jubileul celor 40 de ani de sîngeroasă domnie. Poemul ..1907" e clădit pe acest contrast: „Părăzi, decor de teatru, luminaţii" şi „duratul greu" al ţărănimii. Sensul exact al „puhoiului de ură" nu 1-a pătruns Vlahuţă nici de data aceasta, considerînd că „sar fraţii între ei să se sugrume", dar în întregul său, poemul confirmă prestigiul unui artist-cetăţean, care in clipe grele a căutat să-şi slujească poporul cum a înţeles mai bine.
In conferinţa „Curentul Eminescu", Vlahuţă se declara partizanul unei poezii do frămîntări interioare, de sondare a psihicului omenesc. îndrumarea ni se pare semnificativă atît pentru propria poezie, cît şi pentru  concepţia  sa  estetică,  potrivit căreia călăuzea paşii tinerei generaţii : „Nu vedeţi dumneavoastră că, în toată Europa, poezia, literatura în genere, se retrage tot mai mult din faţa tablourilor naturii, pururea nepăsătoare şi statornice în rotaţia fenomenalităţii ei, — şi se afundă tot mai mult în   misterele   sufletului   omenesc. Omul, mobil şi   perfcctibi 1, devine din ce în ce mai interesant; condiţiile de trai, poziţiu-nea lui  în  societate,   patimile  şi bătăile inimii lui încep din ce în ce mai mult să atragă şi să preocupe pe artistul "modern.
TEREA LUI A. VLAHUŢĂ 95
Aceasta e chemarea, acesta e viitorul poeziei !"
S-ar părea că nuvelistica a oferit un cîmp mai larg veleităţilor introspective ale scriitorului. Existenţa cîtorva „profiluri" şi „icoane fugare" atestă preocuparea pentru viaţa interioară, pentru dramele omeneşti pe care Vlahuţă încearcă să le surprindă în desfăşurarea lor. Dar ceea ce realizează el mai presus decît analiza psihologică este observarea „condiţiilor de trai", şi a „poziţiunii eroilor în societate".
Lumea schiţelor şi nuvelelor lui Vlahuţă e destul de variată. Ţărani loviţi cu cruzime de cizma  vechilului   („La   arie", „Socoteala"), intelectuali învinşi de .nepăsarea şi aroganţa soceităţii  („Dan", „Din durerile lumii"), copii năpăstuiţi de condiţii mizere, („De-a baba oarba"), tineri a căror dragoste de viaţă a fost înăbuşită („Epraxia", „Vişan"), iată eroii săi preferaţi. Prietenia cu socialiştii  şi cu Gherea îl îndemna pe scriitor spre temele cele mai actuale, care constituiau  în acelaşi  timp şi obiectivele de luptă ale „Contemporanului" : starea de înapoiere   economică a sărăcimii satelor, analfabetismul, bătaia în armată. Schiţe ca „De la  ţară",  „Socoteala", „Ion", poezii ca  „Viforul"  ca  să  nu mai vorbim de „1907", aduc în prim plan figura crispată de suferinţe a ţăranului romîn de acum o jumătate de veac, desprinsă parcă din cunoscutul tablou al lui Octav Băncilă. Fără putinţa unei viziuni clare a viitorului, nici chiar atunci cînd e stăpînit de revoltă ca în ,,1907", Vlahuţă denunţă totuşi orîndui-rea întocmită pe exploatare,  îşi exprimă sincera compătimire faţă de poporul obij-duit: „M-apucă fiorii cînd mă gîndesc cîte rabdă bietul ţăran credul, nepriceput, şi neştiutor de carte".  („File rupte").
„învinşii" lui Vlahuţă nu fac parte numai dintre nevoiaşii satelor. Aria de inspiraţie c cu mult mai largă. Scriitorul întreprinde un soi de cronică a „faptelor diverse", consemnează drame pasionale („Despărţirea", „Adela"), adultere („Fericirea"), cazuri de pruncucidere („Mătănii"), cu o anumită patimă naturalistă, care nu obţine însă un fundament  literar ca  la Delavrancea
96
AL. SANDULESCU
(„Trubadurul"). El a văzut prăpastia existentă între romantismul eroinei din „Prima iubire" şi prozaismul rece al claselor avute, unde dragostea e calculată în bani peşin, a simţit tragedia sfîşietoare a fiinţelor suave, sacrificate pe altarul viţelului de aur (,,0 viaţă", „Mama"), a surprins ofilirea sentimentelor nobile sugrumate de legea oarbă a capitalului. Alături de Delavrancea, Vlahuţă a realizat cîteva tipuri de „învinşi", de inadaptaţi cum sînt Radu Munteanu şi Dan, tineri intelectuali, istoviţi sub valurile de indiferenţă şi neînţelegere ale societăţii burgheze. Lectura nuvelei „Din durerile lumii" lasă un gust amar, degajă un anume decepţionism, o „silă de viaţa de azi şi teamă de ziua de mîine", dar semnificaţia protestului rămîne. Reluînd aceeaşi temă în romanul „Dan", scriitorul îşi sporeşte forţa realistă, izbutind să adîncească psihologia „învinsului", în cadrul unui mai amplu tablou social. Eroul, nouă variantă a lui Radu Munteanu, refuză linguşirea şi conformismul, se împotriveşte cît poate, în limitele protestului său individualist, societăţii venale şi ipocrite, care îl aruncă peste bord, pradă vexaţiilor şi nebuniei. Destinul său tragic este destinul atîtor eroi ai literaturii noastre, de la Iorgu Cosmin al lui Delavrancea pînă la Gheorghidiu şi Ladima ai lui Camil Pe-irescu.
Puritatea sufletească a lui Dan se întregeşte cu caracterul robust al gazetarului Cezar Priboianu, şi acesta un revoltat, dar cu un temperament mai tenace şi mai aco-modabil. Prietenia lor, bizuită pe idealuri comune, pe o sinceră afecţiune reciprocă, nu poate înflori sub zodia şantajului şi escrocheriei. Dan se retrage din luptă, fiind pînă la urmă eliminat de „morala" unor politicieni veroşi ca Perdianu şi Veronescu-Prisăcani. Dar perspectiva critică rămîne mai departe, ajutîndu-1 pe scriitor să dezvăluie resorturile care împing spre vîriul piramidei sociale lichelismul şi impostura. Educaţia şi familia burgheză, prin caracterul lor mincinos, devin pîrghii ale ascensiunii sigure pentru locotenentul Dră-ghici, inutile pentru    oameni ca Dan şi
Cezar Priboianu. Inegalitatea lumii burgheze, nedreptăţile ei strigătoare, înjosirea la care-I supune pe om, apar în culorile cele mai sumbre, scriitorul dovedindu-şi aici realismul şi prezenţa în actualitatea imediată.
S-a observat cu justeţe că Vlahuţă e un portretist şi un moralist. Nuvelistica sa ce nu se prea susţine prin acţiuni şi conflicte puternice, e fragmentată în portrete, în „profiluri" cum le intitulează la un moment dat autorul. Vîna satirică iese la suprafaţă, în creionarea unor „paraziţi" ca : fantele, jurnalistul escroc, ofiţerul cheltuitor şi datornic, călugărul nărăvit, cartoforul etc. Maniera este aceea a lui Caragiale din „Romînul", „Romînica", „Savantul", dar cu o ţinută mai sobră. „Profilurile" sînt lucrate în linii simple, care transmit o psihologie specifică. Pentru a obţine tipul complex al semidoctului pretenţios, (criticul Ramzes, Damian „poetu! liric, trubadurul perimat"), Vlahuţă cercetează cauzele care l-au produs. Intre acestea, şcoala burgheză îi atrage atenţia în primul rînd. Metodele didactice primitive, „turnatul la bancă" („Mogîldea"), le-a cunoscut şi copilul de pe valea Similei şi tînărul institutor din Tîrgovişte, concediat pentru nesupunere faţă de administraţia cazonă a vremii. Indignarea sa va fi exprimată mai tîrziu într-un articol, „Spoială şi funcţionarism", care denunţă cu amărăciune starea jalnică a şcolilor primare :
„In şcolile de la sate e o mormînjeală de carte şi o bătaie de joc care te umple de milă, de scîrbă şi de revoltă. învăţători nepregătiţi, care nu mai citesc cu anii o carte de vr-un folos, bucheri rughiniţi şi leneşi, pe unele locuri depravaţi, care mă-nîncă timpul şi zăpăcesc capul bieţilor copii de ţăran".
De aici vin spre oraşe seriile de ,,milogi intelectuali", inundînd ziaristica şi literatura, făcînd „deziluzionaţii" şi „săturaţii de viaţă", de aici masa de manevră a celor două partide istorice pe care o satirizase şi Caragiale.
O SUTA DE ANI DL LA NI
\
Vlahuţă a desfăşurat un efort însemnat pentru promovarea liniei realist critice în literatură. El îndemna stăruitor pe tinerii scriitori să zugrăvească lumea caraghioasă a trepăduşilor politici, a fanţilor şi hahalerelor. Scrisorile lui Vlahuţă de la „poşta redacţiei" din revista „Vieaţa", ca şi seria de articole publicate de el în aceşti ani, atacau vehement impostura, superficialitatea, pesimismul de paradă al debutanţilor „impacienţi", care se aflau în căutarea unei monstruoase originalităţi. Sfaturile scriitorului se transmit pe firul unui înalt umanism, căruia îi subscriem şi azi în întregime : „Nu pierde din vedere că mai întîi trebuie să fii uman şi numai de aici încolo să vezi dacă eşti poet. Nu pot străbate şi
STEREA LUI A, VLAHUŢĂ 9?
nu vor ajunge niciodată gîndurile tale la adevărata poezie, decît trecînd prin sufletele noastre".
„în ce simţim noi, în durerile şi bucuriile noastre, în amestecul şi fierberea pasiunilor noastre, aici şi numai aici e poezia mare, adevărată şi eternă". („In căutarea originalităţii").
Invitaţia pe care o adresa scriitorilor da „a-şi umple sufletul" cu „durerile şi aspiraţiile societăţii noastre de azi", cu „luptele şi pasiunile la care eşti martor şi părtaş", „cu viaţa de care palpităm" — este o idee pentru care Vlahuţă trebuie amintit întotdeauna. Devotamentul faţă de direcţia realistă a literaturii din epoca sa îl ridică pe scriitor odată mai mult în ochi! noştri.
7 - Viaţa Remînească nr. 5
ORIENTĂRI
JOZSEF SZIGETI
ÎN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKÂCS*)
î.
Intre sarcinile noastre urgente una dintre cele mai importante este desfăşurarea luptei ideologice largi şi profunde împotriva oricărei concepţii care a contribuit direct sau indirect, la contrarevoluţia din octombrie 1956. In cadrul concepţiilor dăunătoare care trebuiesc combătute se situează multe laturi fundamentale ale activităţii teoretice a lui Gyorgy Lukâes, şi anume tot ce ţine de concepţia lui politică care-i e proprie şi se manifestă în activitatea sa filozofică şi estetică. Cîteva dintre partidele noastre frăţeşti au şi început Să formuleze critica opiniilor lui Lukâes. Cel mai temeinic şi mai sistematic a început să o facă, de bună seamă, Partidul Socialist Unit al Germaniei. Acest fapt nu ne poate însă scuti pe noi de critică. La noi, influenţa vederilor dăunătoare ale lui Lukâes a fost doar mai mare ca în altă parte şi a avut un efect important în procesul de pregătire ideologică a contrarevoluţiei.
Se ştie că Gyorgy Lukâes se bucurase, înainte de octombrie 1956, din nou de o mare trecere iîn rândurile partidului nostru. Descoperirea tezelor Blum, în care Lukâes a făcut un anumit pas înainte spre a combate, către sfârşitul deceniului aii treilea, concepţiile sectare — existente în mişcarea comunistă ungară — a lăsat impresia falsă, că critica, pe care a exercitat-o partidul nostru intre anii 1949—1950, atât în ce priveşte vederile sale teoretice, cît şi linia promovată de el în orientarea literaturii, nu ar fi fost pe deplin întemeiată, şi aceasta tocmai în problemele hotărîtoare. Desigur, această impresie falsă s-a putut naşte numai în atmosfera politică agitată a timpului aceluia. Găsindu-ise sub impresia tezelor Blum, autorul acestor rînduri îşi pusese nădejdi pozitive în rolul lui Lukâes, şi se şi exprimase în acest sens. Astăzi trebuie să recunosc în mod autocritic, că prin aceasta în mod obiectiv, după cum au dovedit-o evenimentele ulterioare, am dat apă la moara revizionismului, deoarece Lukâes a contrazis, din păcate foarte curind acaste nădejdi. Totala sa capitulare în faţa revizionismului devenit contrarevoluţionar, şi deci în ultimă instanţă în faţa contrarevoluţiei, mi-a clarificat şi clarifică tuturor acelora care cunosc şi recunosc unitatea dialectică dintre teorie şi practică, faptul că atitudinea oportunistă a lui Lukâes nu a fost întâmplătoare ci a fost un efect necesar al părerilor sale antimarxiste, antileniniste existente in concepţiile sale teoretice.
*) Din „Tărsadalmiszemle" nov. — dec. 1957
ÎN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKÂCS
99
Nu pot socoti ca întâmplător nici faptul că în acea situaţie istorică acută —■ într-un moment de difuzare a părerilor revizioniste şi de slăbire fără precedent a disciplinei de partid — Lukâcs şi-a exprimat concepţiile sale teoretice false în diferitele sale declaraţii şi conferinţe mult mai categoric de cît oricând pînă atunci.
Dacă în amintita mea contribuţie la discuţii am considerat ca esenţial în poziţia lui Lukâcs faţă de arta nouă a epocii noi afirmarea mai nuanţată a superiorităţii principiale a realismului socialist, — declaraţia lui din 14 octom-> brie apărută în ziarul „Szabad Nep" a arătat că Lukâcs, nesocotind un important învăţământ al autocriticii sale, neagă existenţa „'Contradicţiilor principiale" dintre realismul burghez şi realismul socialist. Faptul că faţă de cei care au ajuns la negarea completă a realismului socialist, Lukâcs a menţinut totuşi ideea — în mod necesar abstractă, avînd în vedere cele de mai sus — realismului socialist, nu micşorează vina de a fi şters deosebirea principială, rezultată din conţinutul de clasă dintre cele două metode de creaţie.
Pe atunci mai credeam totuşi că Lukâcs nu neagă principiul leninist al partinităţii în literatură, ci caută forme mai elastice —• elaborate în spiritul democratismului socialist —■ de conducere a literaturii de către Partid. Din declaraţia sa de la 13 octombrie (apărută în Irodalmi Ujsâg) am putut constata însă, că, după părerea lui Lukâcs, ideia enunţată în 1905 ,de Lenin s-ar referi numai la „publicişti care activează în presa de Partid". De la negarea partinităţii leniniste în literatură, un drum logic duce spre putch-ul din octombrie, cînd Lukâcs a fost unul dintre aceia care în modul cel mai categoric au cerut dizolvarea Partidului celor ce muncesc din Ungaria, şi organizarea unui partid nou în care membrii să fie primiţi în mod individual, ceea ce în toiul contrarevoluţiei echivala cu un lichidatorism total, iichidatorism care, mai tîrziu, a provocat serioase greutăţi politice în procesul de înfrângere a contrarevoluţiei.
Ideia că Lukâcs va lua poziţie hotărâtă împotriva tendinţelor şi concepţiilor de dreapta şi că va duce o luptă pe două fronturi s-a dovedit a fi o eroare. Chiar cu zece zile înainte de izbucnirea contrarevoluţiei, cînd Partidul se găsea sub focul de baraj al atacurilor desfăşurate sub lozincile burghezo-democratice şi mie-burgheze, Lukâcs a afirmat, cu o orbire politică fără precedent, că nimeni nu trebuie să se teamă de vreun pericol burghezo-democratic. Mai mult, în aceeaşi declaraţie (e vorba de declaraţia sa din „Szabad Nep", citată de noi) el a găsit cuvinte aproape numai de laudă la adresa concepţiei de principiu a „comunismului naţional", concepţie oare prindea tot mai mult teren în acel timp. Astfel de cuvinte de laudă au fost rostite, de pildă, la adresa tratatului revizionist al elevului său Istvân Meszâros (apărut în Uj Hang) situîndu-se în esenţă el însuşi pe o poziţie naţionalistă.
Pe baza tezeior-Blum s-ar mai fi putut presupune că Lukâcs leagă, în mod concret, lupta împotriva sistemelor antidemocratice şi fasciste — de trecerea la revoluţia socialistă — şi că deci se situează neclintit pe terenul dictaturii proletare. Rolul şi. manifestările sale politice din timpul evenimentelor din octombrie au dovedit însă că democratismul său general, plebeian sau de orice alt gen, — numai socialist nu — 1-a făcut cu desăvârşire orb : el a văzut în contrarevoluţie o revoluţie, o mişcare populară democratică şi naţională, în care elementele fasciste jucau un rol ou totul accidental. Prin aceasta, Lukâcs s-a alăturat punctului de vedere al revizioniştilor, care au apucat drumul trădării de clasă şi care au botezat contrarevoluţia drept mişcare populară
7*
100
JOZSEF SZ1GETI
democratică şi naţională. Totuşi contrarevoluţia ramine contrarevoluţie, şi nu fiindcă fasciştii au ajuns în fruntea ei ci dimpotrivă, fasciştii au ajuns în frunte tocmai pentru că întregul proces a fost contrarevoluţionar. într-o declaraţie din 31 octombrie Lukâes salută „ân modul cel mai cald democraţia, în cadrul căreia se pot dezvolta tradiţiile lumii ungare". El cheamă la apărarea câtorva cuceriri ale „groaznicilor ani stalinişti" : „reforma agrară din 1945 şi naţionalizarea fabricilor", dar, în loc să apere cooperativele de producţie agricolă atunci cînd începuse un atac general împotriva lor, el consideră că e mai potrivit să pună accentul pe „falsitatea cooperativelor agricole care au luat fiinţă numai sub presiunea agitatorică". Se pare că chiar o zi după asaltul contrarevoluţionar asupra Comitetului de Partid al Budapestei, Lukâes nu şi-a pus nici măcar acea întrebare, obligatorie pentru ori ce comunist şi pentru fiecare marxist, ce soi de tradiţii ale Ungariei au început să se dezvolte în această „nouă democraţie", ce fel de democraţie este aceasta, care, după dictatura proletariatului, debutează cu persecutarea şi uciderea comuniştilor, cum s-ar putea, printr-o suprastructură politică burghezo-demoeratică în vorbe, dar din ce în ce mai fascistă în ifapte, apăra cuceririle socialiste, baza socialistă ?
Nu poate fi acceptat ca argument nici faptul, subliniat de apărătorii lui Lukâes, că şi alţii au manifestat, la sfârşitul lui octombrie, vederi asemănătoare şi au comis greşeli politice similare în conducerea Partidului. în conducerea Partidului se luptau pe atunci forţele revoluţionare, cu forţele revizioniste devenite contrarevoluţionare, care au pactizat chiar cu contrarevoluţia horthystă. Orice om de bună credinţă înţelege că nu e indiferent de partea cui ai luptat şi pe cine ai sprijinit; nu e indiferent dacă ai sprijinit forţele contrarevoluţionare ,pe drumul lor către putere, sau ai luptat contra lor şi ai căutat să creezi o situaţie nouă în favoarea forţelor revoluţionare. Lukâes s-a găsit printre aceia care aproape că au reuşit să piardă dictatura proletariatului — el nu s-a găsit printre acei care au recucerit dictatura proletariatului. Când tovarăşii noştri cei mai clarvăzători şi care rămăseseră fideli cauzei clasei muncitoare maghiare şi internaţionale, au schimbat lucrurile cu ajutorul Uniunii Sovietice, Lukâes s-a 'dat la o parte. De atunci încoace el nu şi-a limpezit în mod autocritic în faţa clasei muncitoare ungare, nici atitudinea dăunătoare, nici bazele teoretice ale lacestei atitudini. încercării© sale, destul de lipsite de fermitate, de a se delimita, în timpul celor petrecute în octombrie —- şi chiar mai înainte — de revizionism, care merge pe drumul trădării de clasă, (cea mai importantă încercare a sa a fost că şi-a exprimat rezervele faţă de denunţarea tratatului de la Varşovia) nu le-a urmat nici un pas hotărât autocritic.
Cu toată discuţia din anii 1949—1950 „problema Lukâes" nu fusese rezolvată în mod mulţumitor în Partidul nostru. Rezolvarea dară a acestei probleme a fost îngreuiată în parte de greşelile dogmatice şi sectare din cadrul discuţiei, — de exemplu entuziasmul vădit a lui Horvâth Mârton faţă de reprezentarea fotografică, naturalistă — ân parte de faptul că lupta ideologică nu a fost dusă pînă la capăt, ci încheiată numai cu ajutorul mijloacelor administrative.
Astăzi, în lumina evenimentelor contrarevoluţionare şi a luptei pe viaţă şi pe moarte âmpotriva contrarevoluţiei, problema Lukâes a încetat să mai fie o problemă pe jumătate deschisă, şi în principalele sale laturi poate fi dusă la bun sfârşit cu concluzii definitive. Nu în sensul că am respinge ân ântregime activitatea lui Lukâes şi am nega toate rezultatele valoroase şi durabile la care a ajuns în domeniul esteticii, istoriei literaturii, filozofiei şi istoriei filozofiei.
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKACS
101
Indiferent de ceea ce s-a îndrnplat — iar ceea ce s-a întîmplat nu este din păcate lucru lipsit de importanţă — trebuie să accentuăm că activitatea lui Lukâes, cu toată concepţia de bază failsă, conţine elemente valoroase. Acest lucru trebuie accentuat cu atât mai mult, cu cit unii îi critică concepţiile de pe poziţii „de dreapta" iar critica formulată de Lukâes la adresa decadenţei burgheze de pildă, critică justă în trăsăturile ei esenţiale, este atacată de pe poziţiile artei avangardiste burgheze. Problema Lukâes poate fi pe deplin rezolvată, în sensul că linia politică fundamentală nejustă a activităţii iui Lukâes, cît şi greşelile teoretice-generale rezultate din această linie trebuie criticate mai ascuţit şi pe un plan mai larg decît altădată, şi trebuie înlăturate din drumul nostru ca nişte concepţii antimarxiste, antileniniste.
II.
La noi, conceptul neştiinţific al stalinismului nu a fost difuzat de Lukâes. Dar Lukâes a contribuit mult, prin prestigiul său personal la răspândirea acestui concept. în afară de aceasta, încă în discuţia filozofică de la Cercul-Petofi, el a legat lozinca falsă a luptei împotriva stalinismului, de lozinca luptei împotriva dogmatizării leninismului. Aceasta s-a întîmplat într-o vreme, când (deşi forţele dogmatice din Partid nu fuseseră încă învinse) ofensiva politico-ideoio-gică a revizionismului devenise pericolul principal. Acest lucru a fost demonstrat de discuţia filozofică însăşi, care în linia ei generală a exprimat stări de spirit şi tendinţe anarhiste, intelectualist mic-burgheze.
„E vorba" •— a spus Lukâes în acea vreme —• „că Congresul al XX-lea al Partidului a pus metoda leninistă în locul stalinismului, dar ân Jocul acestuia trebuie pusă metoda leninistă căci cu Lenin se poate face aceeaşi citatologie şi acelaşi dogmatism ca şi cu Stalin. Şi chiar dacă tendinţele acestei citatologii şi ale acestui dogmatism atît la noi cît şi pe plan internaţional, apar deocamdată doar răzleţ, sînt convins de faptul, că există forţe şi tendinţe care vor să îndrepte Congresul al XX-lea într-o astfel de direcţie; este deci datoria noastră comunistă a tuturora... să pornim, chiar de la început lupta împotriva acestor tendinţe. Căci Congresul al XX-lea va duce numai atunci la rezultate cu adevărat mari şi realizabile când vom reînnoi spiritul lui Lenin, dialectica lui Lenin, metoda lui Lenin".1)
Din punct de vedere teoretic, în această expunere atrage mai mult atenţia felul în care e pusă problema ân legătură cu metoda. Cînd vorbeşte de faptul, că ân locul pretinsului Stalinism a fost pusă metoda leninistă, Lukâes se gândeşte, evident, la leninism, căci, altfel, ar fi cu desăvârşire absurd ca metoda lui Lenin să fie opusă metodei lui Lenin. E indiferent dacă în acest caz, este vorba de un lapsus linguae sau de un lapsus memoriae, căci şi din celelalte expuneri reiese că Lukâes opune leninismul ca teorie, metodei leniniste.
O astfel de opunere nu poate fi susţinută. Ea nu este, de altfel, nimic altceva decît reluarea unui raţionament mai vechi al lui Lukâes care, în deceniul al 3-lea, îşi formulase, printr-un paradox dus la absurd, atitudinea faţă de marxism. în cartea sa, „Gesohichte und Klassenbewusstsein" (1923), preocu-pîndu-se de definirea marxismului ortodox, Lukâes opusese, cu aceeaşi extremă unilateralitate, metoda marxistă teoriei marxiste: „Presupunând, — dar nu şi
Filozofiai Ertesito ; septembrie 1956.
102
JOZSEF SZIGET1
admiţând, — că noile cercetări ar fi demonstrat limpede nevalabilitatea obiectivă a tuturor tezelor lui Marx, atunci fiecare marxist „ortodox" serios ar putea să recunoască necondiţionat toate aceste rezultate noi şi să repudieze toate tezele lui Marx — fără a trebui să renunţe nici o clipă la ortodoxia sa marxistă... în problemele marxismului, ortodoxia se referă, exclusiv, la metodă".*)
Nu ştiu ce trebuie să spunem despre valoarea unei metode ştiinţifice care duce, în decursul cercetărilor practice, la construcţii pline de fapte şi raţionamente îndoielnice şi ale cărei rezultate nu sînt nici completate, nici dezvoltate de cercetarea ulterioară, ci, rînd pe rînd, răsturnate. Şi invers : ce trebuie să credem despre valoarea unei cercetări teoretice care, cu toată metoda ei falsă, ajunge neîntrerupt, la rezultate juste ? Nu sînt oare absurde lucrurile acestea ? Desigur, e un fapt, că pe terenul cercetării burgheze se găsesc, nu rareori, astfel de divergenţe între o metodă falsă şi între tezele teoretice ma* mult sau mai puţin juste. Einstein nu a ajuns .câtuşi de puţin pe calea cunoaşterii şi aplicării conştiente a metodei dialectice 'la rezultatele definitive ale teoriei relativităţii — rezultate extrem de importante şi din punctul de vedere al dialecticii materialiste. Morgan a ajuns la măreaţa descoperire a societăţii comuniste primitive nu pe calea metodei materialismului istoric, ci pe aceea a depăşirii bazelor metodologice şi teoretice ale pozitivismului. Dacă ideia lu; Lukâcs are vreun sens, atunci îl are numai cu. privire ia cercetarea burgheză, cu toate că şi în această cercetare există, în general, o anume concordanţă între metoda aplicată şi rezultatul teoretic obţinut. Lukâcs introduce însă îd marxism ceva ce este profund, străin marxismului, atît din punctul de vedere al esenţei sale cît şi din punctul de vedere al conţinutului său de clasă.
Orientarea luptei de eliberare a proletariatului se întemeiază pe unitatea dialectică dintre metodă şi teorie. Metoda şi teoria se găsesc, una faţă de alta, într-un raport de interacţiune reciprocă. Metoda se concretizează în tezele teoriei, iar teoria devine fir metodic conducător în _ cercetarea fenomenelor concrete. Numai luate împreună constituie amândouă un îndreptar în activitatea practică revoluţionară.
Studiind anatomia societăţii, Marx a dovedit că conştiinţa socială este determinată de existenţa socială. Aceasta e o teză teoretică şi formulează raportul de subordonare care există realmente şi în mod obiectiv intre fenomenele determinante şi cele determinate. Această teză teoretică devine firul conducător al cercetării în oricare caz particular, în care se examinează conţinutul de clasă şi determinarea de clasă a unui anumit fenomen ideologic.
Una din trăsăturile cele mai caracteristice ale metodei leniniste este faptul, că, anallizînd fenomenele în unitatea contradicţiilor, această metodă porneşte de la caracterul relativ al unităţii şi de la cel absolut al contradicţiilor. Astfel, studiind contradicţiile imperialismului, -— contrar adepţilor teoriei despre capitalismul organizat, teorie care escamotează lupta dintre elementele contradictorii, — metoda lui Lenin dovedeşte cum ascuţirea contradicţiilor capitalismului imperialist pregăteşte terenul pentru revoluţia socialistă. Pe de altă parte, această idee metodologică a lui Lenin nu este nimic altceva decît rezumarea şi generalizarea teoretică a nenumărate fapte ale vieţii pe treapta cea mai înaltă. Ideea aceasta e, deci, ea însăşi o teorie iar această teorie poate deveni îndreptar metodologic eficace în cazul analizei fenomenelor concrete ale realităţii istorice, tocmai pentru faptul să oglindeşte legea de dezvoltare
') „Geschichte und Klassenbewusstsein" pag. 13
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKACS
103
cea mai generală a acestei realităţi, lege fără de care nu putem sezisa dialectica particulară, proprie fenomenului dat. Tot aşa stau lucrurile şi cu fiecare parte constitutivă, cu fiecare teză a teoriei. Ele devin, toate, fir metodic conducător atît în cazul investigării concrete a fenomenelor particulare, cît şi în rezolvarea problemelor practice din marea operă de transformare a societăţii.
O teză centrală a teoriei marxist-leniniste este teza lui Lenin despre rolul şi despre importanţa Partidului comunist în conducerea luptei de clasă a proletariatului modern. Este oare imaginabil ca în oricare etapă a dezvoltării luptei de clasă, analiza marxistă să neglijeze aceste principii leniniste în determinarea sarcinilor şi a rezolvării lor ? Evident că nu. învăţătura lui Lenin despre Partid ne este îndreptar atît pentru munca teoretică, cît şi pentru cea practică. Aici, întocmai ca şi în aplicarea categoriilor metodice luate în înţelesul lor strict •—• unitatea şi lupta contrariilor, trecerea de la acumularea cantitativă la saltul calitativ etc. — e vorba să aplicăm una din interdependenţele generale esenţiale, cunoscute deja, ale realităţii în cercetarea concretă a fenomenelor particulare.
Se poate, desigur, întîmplă (şi se şi întîmplă) ca o parte componentă a teoriei să-şi piardă valabilitatea într-o situaţie istorică nouă, să fie respectiv limitată în valabilitatea ei. în epoca imperialismului, acea teză a lui Marx şi Engels, — valabilă pentru capitaîismiul preimperialist, — conform căreia revoluţia proletară va dobîndi victoria concomitent în ţările capitaliste cele mai dezvoltate, şi-a pierdut valabilitatea. O limitare a suferit, în ceea ce priveşte valabilitatea ei, — şi anume după formarea sistemului mondial socialist, — teza leninistă, conform căreia imperialismul generează în mod inevitabil şi necesar războaiele. Dar concluziile pe care le trage Lukâes din asemenea cazuri sînt inadmisibile. Lukâes spune că noile relaţii de clasă istorice trebuie analizate numai cu ajutorul principiilor metodice celor mai generale ale marxism-leninismului, fără a fi luate în considerare tezele teoriei marxist-leniniste în totalitatea lor. Cea mai mare parte a acestor teze şi legităţi rărnîne valabilă şi în noua situaţie a lumii! Ar fi cu desăvîrşire superfluu să le descoperim din nou. Pînă şi sfera de valabilitate a tezelor- devenite problematice poate fi redusă numai punîndu-Ie faţă în faţă cu realitatea nouă. Şi, ca să rămînem la teza mai sus amintită a lui Lenin ; pe <. baza comparaţiei noilor raporturi de clasă şi a situaţiei istorice, reiese că vechea teză şi-a rjiexdut în parte valabilitatea nu pentru că natura capitalismului imperialist s-ar fi schimbat ; din structura economico-socială a imperialismului considerat ca atare rezultă în mod necesar tendinţele sale războinice agresive şi, deci, războiul, dimpreună cu tendinţa sa spre război mondial. Dacă totuşi aceste tendinţe nu se realizează în mod inevitabil, dacă războiul, şi în primul rînd războiul mondial este istoriceşte evitabil, acest lucru trebuie explicat prin apariţia şi consolidarea sistemului socialist mondial, prin superioritatea sa economică, politică şi militară şi prin politica consecventă de pace a Uniunii Sovietice care stă în fruntea sistemului mondial socialist. în analiza unor astfel de fenomene noi, categoriile metodice au numai întru atîta importanţă specială, întru cît, cu ajutorul lor stabilim) legătura dintre tezele generale şi fenomenul particular. Le utilizăm însă pe baza tezelor teoretice. Aplicarea lor nu poate însemna cu nici un chip înlăturarea sau ignorarea tezelor generale.
Vedem deci, că poziţia lui Lukâes e de nesusţinut sub raport filozofic. Care este atunci rădăcina erorii sale ? Să nu uităm că în ştiinţa burgheză
104
JOZSEF SZIGETJ
despre societate (de la sociologie la filozofie) toţi autorii se împotrivesc în mod energic, în numele „sfintei originalităţi" şi al libertăţii gîndirii, oricărei teorii şi analize ştiinţifice care se sprijină pe rezultate dobîndite şi legităţi descoperite anterior. (Această rezistenţă nu împiedică, bine înţeles, pe nici un om de ştiinţă burghez pe de o parte, să preia rezultatele reale sau presupuse ale predecesorilor, iar, pe de altă parte, să respecte, în modul cel mai strict, limitele dictate de interesele de clasă burgheze). Filozoful existenţialist Martin Heidegger a formulat principiul după care orice ştiinţă se situează cu atît mai sus pe scara ştiinţelor cu cît îşi poate face mai problematice propriile ei principii fundamentale. în conformitate cu această afirmaţie, Heidegger situează pe treapta de sus acea ştiinţă ale cărei baze se găsesc în permanentă schimbare şi rămîn deci în mod permanent nelămurite, respectiva ştiinţă iieoferind, tocmai din. această cauză, nimic palpabil. Pînă şi intelectualii burghezi culţi consideră ca un dogmatism insuportabil simplul fapt că în cazul ştiinţei despre societate se porneşte de la legităţi şi că, Ia rezolvarea problemelor noi cercetătorii se sprijină pe aceste legităţi. Oricît s-ar strădui un Windelband, un Rickert, un Heidegger să-şi justifice din punct de vedere gnoseologic poziţiile, această concepţie anarhist-nihiiistă ia ştiinţei despre societate ori ce eficienţă ştiinţifică. De cînd, prin opera lui Marx şi Engels, ştiinţa despre societate a devenit realmente ştiinţă, este de ia sine înţeles că şi în cazul nostru trebuie să ne sprijinim, în determinarea fenomenelor noi, pe rezultatele, teoriile şi tezele dobîndite pînă acuml — tot aşa cum rezolvăm, prin aplicarea legilor şi regulilor ecuaţiilor diferenţiale, anumite probleme matematice şi tot aşa cum fizica nucleară foloseşte rezultatele generale ale teoriei atomice la investigarea sistemelor nucleare. Lukâes a luptat totdeauna împotriva unor astfel de teorii şi a criticat filozofia burgheză decadentă. Şi totuşi, în contradicţia creată uşuratec şi cu superficialitate de Lukâes între leninism şi metoda leninistă nu există oare o rămăşiţă a atitudinii criticate ? Nu e oare vorba de o pretenţie quasi similară la originalitate şi la libertate a cugetării ?
Ar fi însă superficial să explicăm superficialitatea lui numai sau în primul rînd prin reminiscenţele nelichidate ale gîndirii burgheze. Lukâes are motive bine întemeiate să fie atît de superficial. în cel de al treilea deceniu „ortodoxismul" marxist al lui Lukâes (absolutizarea metodei faţă de tezele teoriei) a negat valabilitatea principiilor legate de elementele de bază ale filozofiei marxiste şi anume : teoria reflectării şi dialectica naturii. Aceasta a avut drept consecinţă faptul că Lukâes a legat recunoaşterea dezvoltării dialectice a societăţii de o concepţie idealistă a unităţii dintre existenţa socială şi conştiinţa socială. în timpul evoluţiei sale filozofice ulterioare, el a depăşit, în cea mai mare parte, aceste păreri nejuste. Ne întrebăm totuşi : oar© pretinsa „ortodoxie leninistă" în interpretarea sa din .1956 în reîntoarcerea de la Stalin la Lenin, nu are un conţinut asemănător ? Vom vedea că Lukâes părăseşte o serie de adevăruri axiomatice ale teoriei leniniste, adevăruri fundamentale, fără de care nu poate exista nici leninism şi, în cele din urmă, nici marxism. în Cercul-Petofi, Lukâes a atras atenţia asupra pericolului inexistent — al dogmatizării leninismului şi, cu această ocazie, nu s-a dat îndărăt nici de la calomnierea câtorva dintre partidele noastre frăţeşti, pentru că respectarea strictă a principiilor fundamentale ale leninismului, i s-a părut a fi sectarism şi dogmatism I
TN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKÂCS
105
III
Cheia aspectelor eronate ale activităţii teoretice a lui Lukâcs trebuie căutată în vederile sale politice. Nu putem nega, că în interacţiunea dintre vederile sale politice şi cele filozofice au fost determinante, pe alocurea, vederile filozofice. în general însă, hotărâtoare au fost vederile sale politice false în problematica luptei de clasă actuale. Miezul concepţiei politice a lui Lukâcs este concepţia sa falsă asupra legăturii dintre transformarea democratică şi cea socialistă.
La sfîrşitul lui 1928, în aşa numitele teze-Blum, Lukâcs a dezvoltat pentru prima dată teoria, că în Ungaria nu sarcinile dictaturii proletare sînt în mod direct la ordinea zilei, ci cele ale transformărilor democratice, şi că aceste sarcini pot fi rezolvate prin dictatura democratică a clasei muncitoare şi a ţărănimii. El şi-a justificat teza referindu-se, pe de o parte, la rămăşiţele feudale puternice din ţară şi la caracterul fascist al sistemului lui Horthy, iar pe de altă parte, la potentele revoluţionare ale forţelor ţărăneşti ce ar putea fi ridicate împotriva regimului burghezo-feudal. Oricare ar fi aprecierea părtini c-istorică definitivă a tezelor-Blum, valoarea lor relativă trebuie recunoscută, în contradicţie ou vederile dogmatice ale Iui Bel a Kun (în Ungaria trebuia să se tindă spre realizarea nemijlocită a dictaturii proletare, deoarece a mai existat în 1919 dictatura proletară), tezele-Blum, preconizează dictatura democratică a clasei muncitoare şi a ţărănimii ca posibilitate a trecerii la dictatura proletară. în tezele-Blum legătura organică dintre transformarea democratică şi revoluţia proletară mai exista încă : „Dictatura democratica — deşi în conţinutul ei nemijlocit nu depăşeşte societatea burgheză — este o formă dialectică de trecere fie către revoluţia proletară, fie către contrarevoluţie. Oprirea la dictatura democratică, privită ca etapă de dezvoltare fixată, „consacrată prin constituţie", înseamnă, în mod necesar, victoria contrarevoluţiei." Prin dictatura democratică nu trebuie să înţelegem nimic altceva decît acea trecere concretă, prin care revoluţia burgheză se transformă în revoluţie proletară. „Nu există nici un zid chinezesc între revoluţia burgheza şi cea proletară" (Lenin) 1). Astfel tezele-Blum cuprind pe lîngă lozinca dictaturii democratice a clasei muncitoare şi a ţărănimii, şi lozinca dictaturii proletare. Trebuie să arătăm însă şi faptul că, pe lîngă sectarismul tactic, care se leagă în mod ciudat de noul obiectiv strategic, sectarism criticat de istoricii partidului, tezele-Blum au marea slăbiciune de a nu scoate în relief hegemonia clasei muncitoare şi rolul conducător al partidului comunist — care constituie germanele dictaturii proletare chiar în cadrul transformărilor democratice — ca premize decisive pentru trecerea la revoluţia proletară. Tocmai de aceea nu a fost cu totul nejustificat faptul că tezele-Blum au fost respinse drept deviere de dreapta — iar aceasta cu tot sectarismul pe care-1 conţineau.
După discuţia de partid asupra tezelor-Blum, Lukâcs şi-a fţtcut o autocritică formală. El nu a renunţat la ideile principale ale acestor teze („Activitatea mea de după 1930 — desfăşurată în alte domenii, în literatură — arată, că nu am părăsit tendinţele esenţiale ale tezelor-Blum"^) ci le-a dezvoltat mai departe pe linia devierii de dreapta, extinzîndu-le din cadrul relaţiilor maghiare în cel al relaţiilor europene. E limpede că el a crezut că dezvoltarea miş-
!) „Pârttorteneti kozlemenjek" An î I,nr. 3 pag. 86. 2) „Pârttorteneti kozlemenjek" An II, nr. 3 pag. 97
,106
JOZSEF SZIGETI
carii revoluţionare muncitoreşti în cel de al patrulea deceniu ar confirma teoria lui. In urma victoriei temporare a fascismului german şi a extinderii fascismului în Europa, au apărut într-adevăr pe primul plan în mişcarea muncitorească comunistă sarcinile democratice. Rezultatele politicii de front popular dusă de Partidul Comunist din Franţa au creat posibilitatea ca Congresul al Vll-lea al Internaţionalei Comuniste —• făcind o generalizare teoretică —- să stabilească necesitatea unei politici bazate pe unitatea dintre forţele comuniste şi cele antifasciste şi îndreptate spre crearea în cadrul luptei antifasciste a unui guvern de front unitar democratic, ca drum spre dictatura proletariatului. Acest guvern nu a fost considerat însă ca fiind obligator pentru fiecare ţară.
în laturile ei esenţiale, dezvoltarea tezelor-Blum de către Lukâes este — pentru a folosi un cuvînt al lui Marx — o metamorfoză regresivă. Ea este un fenomen regresiv chiar în comparaţie cu tezefe-Blum, care din punct de vedere teoretic nici pe departe nu sînt clarificate. Lukâes autonomizează şi absolutizează tot mai mult sarcinile democratice generale -—• şi, în cele din urmă, face o epocă istorică specială din rezolvarea lor, epocă ce se intercalează între imperialism şi socialism, între dictatura burgheziei şi dictatura proletariatului. Astfel realizarea socialismului este tărăgănată tot mai mult, ea devine o problemă abstractă, care aparţine numai orizontului istoric. Concepţia sa despre esenţa „democraţiei noi" care se naşte în lupta contra fascismului, Lukâes şi-a expus-o cel mai limpede după 1945, cînd a jucat un rol activ, din punct de vedere cultural şi politic, în mişcarea muncitorească ungară. „Caracteristica situaţiei — scrie el în 1946 —- trebuie văzută tocmai în faptul că în toată Europa se găseşte, în fază de devenire, o nouă cultură democratică, fără ca baza materială a societăţii, modul de producţie capitalist să se fi schimbat". *) „Acum însă există atît premizele economice şi sociale cît şi cele politice, pentru ca lupta eroică a poporului muncitor pentru dobo-rîrea fascismului, să aibe rezultate mai serioase decît restabilirea ordinei formal-democratieo de dinainte de război. Acuma există premize pentru ca poporul, care a luptat singur în aceste lupte şi este singurul victorios, să-şi menţină stăpînirea şi să o consolideze, fără ca această stăpînire să ia forme socialiste" 2). Şi pentru ca să nu se ivească nici o îndoială în privinţa autonomizării, absolutizării democraţiei noi şi opunerii acesteia faţă de socialism, Lukâes declară că democraţia populară nu are de gînd să desfiinţeze caracterul capitalist al producţiei nici chiar atunci oînd îşi va fi realizat ţelurile. „Principiul democraţiei populare se găseşte — în primul rînd la noi, dar şi în multe alte ţări •— încă la începutul realizării şi, chiar dacă democraţia populară îşi va fi realizat ţelurile, intenţia ei nu este să desfiinţeze modul de producţie capitalist, şi, deci, nu poate fi în intenţia ei să creeze societatea fără de clase".3) Unde este timpul cînd Lukâes încă mai ştia că rămînerea la faza dictaturii democratice ca la o fază de dezvoltare fixată, consacrată în constituţie, înseamnă în mod necesar, victoria contrarevoluţiei ? !...
Dacă vreodată lupta antifascistă şi perspectiva acestei lupte a dispus de o teorie oportunistă perfect elaborată în cadrul mişcării muncitoreşti comuniste, atunci această teorie a fost a lui Gyorgy Lukâes. Ea se găsea în flagrantă contradicţie atît cu1 directivele Partidului cît şi cu realitatea, cu
J) Lukâes Gyorgy: „lordalom es derookrâcia szikra" 1947. *) Idem ') Idem
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKÂCS
107
dezvoltarea şi lupta istorică a forţelor de clasă opuse, situaţie atît de just apreciată în indicaţiile celui de al VII-lea Congres al Cominternului.
în cadrul acestui Congres, Dimitrov a stabilit astfel sarcinile şi perspectivele luptei antifasciste : „Cu cincisprezece ani în urmă Lenin ne-a chemat să ne concentrăm toată atenţia spre „descoperirea formelor de trecere la revoluţia proletară sau formelor drumului care duce la aceasta". E posibil, ca într-o serie de ţări guvernul frontului unic să se dovedească a fi una din formele de trecere cele mai importante. Doctrinarii „stîngişti" au ignorat întotdeauna această indicaţie a lui. Lenin. în calitatea lor de propagandişti mărginiţi ei au vorbit întotdeauna numai despre „ţel", fără să le pese vreodată de „formele de trecere". Oportuniştii de dreapta încearcă însă să construiască un stadiu democratic intermediar special între dictatura burgheziei şi dictatura proletară, aceasta pentru a trezi în muncitorime iluzia unei plimbări, parlamentare paşnice de la o dictatură la. cealaltă". l) Dimitrov lupta, precum' se vede, pe două fronturi : împotriva acelora care subapreciau însemnătatea pe care o avea rezolvarea sarcinilor antifasciste, democratice, apărute pe primul plan al luptei de clasă, din punctul de vedere al atingerii ţelului strategic principal al proletariatului, al dictaturii proletare, al realizării transformării socialiste — şi împotriva acelora care din. aceste sarcini democratice deduceau o epocă istorică de sine stătătoare care s-ar situa între dictatura burgheză şi dictatura proletară. A doua parte a avertismentului său pare a se fi referit direct la Lukâcs.
Trebuie să adăugăm însă că nu ne agăţăm de vorbe. Critica lui Dimitrov nu visează, evident, termenul „etapă democratică" (căci în practica luptei a apărut o astfel de „etapă"), ci e vorba, mai ales de esenţa chestiunii: Scopul tactic sau dacă vreţi strategic al unui guvern de front popular trebuie să fie subordonat ţelului strategic principal al proletariatului, deci revoluţiei socialiste. Altfel nici nu este posibil. Fascismul reprezintă dictatura făţişă şi teroristă a elementelor celor mai reacţionare, celor mai şoviniste şi celor mai imperialiste ale capitalului monopolist. Lupta împotriva fascismului atinge, în mod necesar, nu numai puterea politică, ci şi cea economică a capitalului financiar ; nu se poate fringe puterea politică a capitalului financiar, dacă nu este lichidată şi puterea lui economică, baza puterii lui politice. Iar lupta împotriva capitalului monopolist înseamnă în mod necesar că — dacă mi se îngăduie o asemenea exprimare — lupta împotriva elementelor celor mai reacţionare, celor mai şovine etc. ale capitalului monopolist se transformă în lupta împotriva capitalului reacţionar, şovin, imperialist. Dar nici acest lucru nu este suficient. Capitalul monopolist este, după cum îl definea Lenin în critica sa făcută teoriei lui Buharin despre „imperialismul pur", numai o supraorganizare a capitalismului nemonopolist; tocmai de aceea, în anumite condiţii naţionale şi internaţionale, lupta contra capitalului monopolist se revarsă, în mod necesar, în lupta contra capitalismului.
Lukâcs ştie, că lupta contra capitalului monopolist e în plin mers. El nu vede însă — sau nu vrea să vadă, —• că împotriva expresiei concentrate monopoliste a capitalismului se transformjă, în mod necesar, în lupta generală împotriva capitalismului: „în politica economică a democraţiei populare" — scrie dînsul — „desfiinţarea capitalismului nu este înscrisă drept ţel. Ea conţine însă sfărîmarea stăpînirii autocratice pe care, la noi, au exercitat-o capitalul monopolist, unind puterea marilor latifundii cu aceea a marelui
') G. M. Dimitrov : „Articole şi cuvîntări"
108
JOZSEF SZIGETÎ
capital. Reforma agrară, constituirea cooperativelor, desfiinţarea pseudo-cooperativelor, etatizarea minelor şi a altor întreprinderi hotărîtoare, crează bazele economice pentru această situaţie".1)
Din punctul de vedere al intereselor proletare de clasă, este cu desăvârşire de neînţeles cum vrea Lukâes să limiteze lupta contra capitalismului Ia lupta contra capitalului monopolist, —- cel puţin în cazul relaţiilor capitaliste puternic sau în bună măsură dezvoltate. Or tocmai despre acestea vorbeşte Lukâes şi nu .despre ţările rămase în urmă, coloniale sau semicoloniale. Şi, independent de intenţiile subiective, independent deci de faptul pă vrem sau nu să limităm lupta, menţinerea relaţiilor de producţie capitaliste nu duce iarăşi la apariţia tendinţelor monopoliste şi deci a tendinţei către puterea politică ,a capitalului monopolist ? Vrem sau nu, clasa muncitoare trebuie în mod necesar să extindă lupta sa împotriva uneia sau a alteia din formele de capitalism, la lupta împotriva tuturor formelor de capitalism ; ceea ce şi este demonstrat cît s© poate, de clar prin drumul parcurs de democraţia populară după 1945, prin faptul că nu s-a oprit pe o treaptă intermediară, considerată ca preferabilă şi formulată teoretic în acest sens de către Lukâes, — ci a trecut la socialism. La ce ar mai fi bune partidul şi teoria marxist-ieni-nistă, dacă nu ar prevedea necesitatea istorică a luptei împotriva capitalismului dusă cu consecvenţă revoluţionară pînă la capăt şi nu ar educa şî mobiliza, în acest spirit, clasa muncitoare şi aliaţii ei ?
Teoria capitulardă, elaborată de Lukâes, demobilizează. Cu iluzii democratice generale, această teorie slăbeşte vigilenţa, paralizează avîntul de luptă al muncitorimii şi-i frînează năzuinţa de a înfăptui socialismul. Faptul că Lukâes amină realizarea sarcinilor socialismului şi dă un caracter abstract perspectivei socialiste invocând situaţia internaţională, nu schimbă întru nimic lucrurile. Acesta nu este cu nimic mai puţin oportunist, capitulard, decît încercarea de a se opri la prima treaptă a dezvoltării democrat-popuîare invocând pretinse raporturi de forţe interne ; nu este, pentru că aceasta este o concepţie oportunistă despre coexistenţa paşnică cu statele capitaliste.
Lukâes vrea să frîneze dezvoltarea. Sarcina adevărată a unui partid muncitoresc revoluţionar este însă de a împinge înainte dezvoltarea, de a trece de la ţelurile democratice la cele socialiste şi a nu lăsa burgheziei nici un minut de răgaz — aşa cum Lenin, dezvoltînd mai departe teoria marxistă despre revoluţia permanentă, a formulat aceasta teoretic şi a realizat-o practic. Căci oprirea la etapa burghezo^democratică, iar la urma urmelor, chiar şi dictatura democratică a clasei muncitoare şi a ţărănimii nu e decît o variantă specifică a democraţiei burgheze care duce, în mod necesar la restaurarea forţelor burgheze şi face posibilă reinstaurarea dictaturii burgheziei. Trebuie sau să tindem spre socialism, sau dacă nu vrem să înaintăm spre socialism, dacă facem, din socialism doar o îndepărtată, ceţoasă perspectivă — să ne întoarcem la una sau la cealaltă dintre formele dictaturii burgheze.
Justificîndu-şi democratismul lui general, Lukâes 1-a invocat, deseori, pe Lenin, care n-a cunoscut cruţare faţă de acei „marxişti" care respingeau drept neproletare sarcinile democratice. Dar această invocare îşi greşeşte ţinta; intenţionat, sau neintenţionat, Lukâes îl falsifică pe Lenin. încă din 1905 Lenin se gîndea la depăşirea etapei democratice a revoluţiei pentru a ajunge la socialism pe drumul revoluţiei permanente, deşi Rusia din 1905 se găsea, din punctul de vedere al evoluţiei capitaliste, pe o treaptă mult
') Lukâes Gyorgy : „Iordalom es demokrâcia szikra"
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKACS
109
mai joasă a dezvoltării decît cele mai multe ţări europene de după primul război mondial, inclusiv Ungaria. Totuşi, Lenin a vrut ca trecerea la revoluţia socialistă să urmeze imediat: „Trecerea la revoluţia socialistă noi o vom începe, imediat după revoluţia democratică, şi anume în măsura puterii noastre, a puterii conştiente şi organizate a proletariatului. Noi sîntem pentru revoluţia neîntreruptă. Noi nu n© vom opri la jumătate de drum" 1), — scria el în septembrie 1905. Iar în septembrie 1917, cînd dezvoltarea capitalistă a Rusiei înaintase, Lenin vorbeşte clar despre faptul, că exproprierea capitalului monopolist de către statul revoluţionar-democratic este un pas făout spre socialism : „Despre imperialism vorbeşte toată lumea. Dar imperialismul nu este altceva decît capitalismul monopolist... Iar statul ce este ? Este organizaţia clasei dominante — de pildă în Germania, a junke-rilor şi a capitaliştilor... Dar încercaţi să puneţi în Jocul statului junkerîlor şi capitaliştilor, în locul statului moşieresc capitalist, statul revoluţionar-de-mocrat, adică un stat care desfiinţează în mod revoluţionar orice privilegii, care nu se teme să înfăptuiască în m|od revoluţionar democratismul cel mai deplin. Veţi vedea, că, existent într-un stat realmente revoluţionar-democrat, capitalismul monopolist de stat înseamnă, fatal, inevitabil un pas, şi paşi spre socialism... capitalismul monopolist de stat reprezintă cea mai deplină pregătire materială a socialismului, constituie pragul lui, este acea treaptă a scării istorice, între care (treaptă) şi treapta numită socialism nu există nici o treaptă intermediară" ţ). Şi Lenin adaugă : „Aici cale de mijloc nu există. Mersul obiectiv al dezvoltării face ca de la monopoluri (şi războiul a înzecit numărul, rolul şi importanţa acestora) să nu se poată merge înainte fără a se păşi spre socialism" 3).
Gyorgy Lukâes, prin concepţia sa generală democratică, a părăsit — dacă a înţeles vreodată — ideia leninistă despre revoluţia permanentă. In autonomizarea dictaturii democratice el caută drumul de mijloc amintit de! Lenin, acolo unde Lenin exclude acest drum. Astfel Lukâes, devine un reprezentant sui generis al teoriei anti-marxiste despre cea de „a treia cale", aşa cum a stabilit foarte just tovarăşul Rebai în discuţia „Lukâes" din anii 1949—1950. Numai datorită orbirii, excesului său doctorinar, el nu vede că exproprierea monopolurilor de către statul condus de muncitorime şi ţărănime, stat în care muncitorimea are rol de hegernjon, constituie un pas sau mai mulţi paşi spre socialism, care însă trebuie urmaţi de alţi paşi, pentru ca să poată fi menţinute cuceririle înfăptuite, pentru ca dezvoltarea să nu alunece înapoi pe calea restaurării burgheze. Şi aceasta nu se poate realiza decît prin lichidarea completă a capitalismului, în cursul căreia are loc întărirea rolului conducător al clasei muncitoare şi al partidului ei; clasa muncitoare ia singură în mîinile sale puterea de stat, sprijinindu-se în continuare, şi chiar întărind legăturile sale cu aliaţii ei virtuali.
Ce altceva sînt toate acestea decît revizuirea leninismului ? Epoca noastră este, conform teoriei leniniste, epoca mondială a luptei dintre imperialism şi revoluţia proletară — epoca socialismului victorios (aceasta nu pentru că în cuprinsul ei nu ar exista nici o mişcare democratică sau pentru că clasa muncitoare nu ar mai fi pusă în faţa rezolvării unor sarcini democratice, ci fiindcă orice mişcare democratică reală constituie o rezervă a revoluţiei prole-
') Lenin : „Opere" voi. 9.
s) Lenin: „Opere" voi. 25, pag. 351, 353
3\ Op. cit: pag. 352
110
JOZSEF SZIGETt
tare şi a socialismului, care contribuie la lupta forţelor socialiste împotriva capitalismului imperialist). Lukâcs însă, în teoria lui, transformă această epocă *— încă în perioada luptei contra fascismului — într-o epocă o luptei dintre forţele democratice şi antidemocratice.
în cartea sa „Romanul istoric", scrisă în 1936—-1937, el revizuieşte teoria leninistă astfel : „Imperialismul nu este numai epoca putrezirii capitalismului ci transformarea cea m|ai importantă a istoriei omenirii, epoca luptei dintre progres şi reacţiune, şi într-o perspectivă mai îndepărtată, şi dintre capitalism şi socialism" x).
Rădăcina concepţiei antileniniste a lui Gyorgy Lukâcs este indicată adesea în reacţia sa exagerată la adresa tendinţelor sectare şi dogmatice. Această părere pierde orice aparenţă de adevăr, dacă ne gîndim că Lukâcs şi-a întreprins decisiv devierea spre dreapta tocmai în momentul, în care linia Partidului, în conformitate cu cel de al VII-lea Congres al Internaţionalei Comuniste, era pe deplin justă chiar şi după propria părere a lui Lukâcs. Singura explicaţie în sens marxist (explicare, clar nu absolvire a devierii Iui Lukâcs) nu poate fi decît cedarea la presiunea forţelor de clasă burgheze, Tendinţa, justă în sine, de a uni diferitele forţe antifasciste, a devenit, Ia Lukâcs, subordonare faţă de interesele neproletare, burgheze Şi mic burgheze,
Lupta pentru noua democraţie văzută ca etapă de dezvoltare relativ (şi nu în mod absolut) de sine stătătoare are sens numai în acele ţări în care treapta de dezvoltare a capitalismului e atît de înapoiată, încît premizele tehnice şi economice, sociale şi politice pentru o rapidă trecere la socialism lipsesc. Acest fel de relaţii persistă într-o parte a ţărilor coloniale şi semicoloniale' (asiatice şi africane). în ultimă analiză însă şi aici există numai două căi. Acolo unde clasa muncitoare împinge, aşazicînd, înaintea sa forţele anti-imperialiste şi nu-şi asigură propriul rol conducător, îşi face reapariţia mai de vreme sau mai tîrziu obişnuita formă a democraţiei burgheze, avînd, mai mult sau mai puţin trăsături fasciste, ca de pildă în Turcia de după revoluţia kemalistă. Acolo însă unde proletariatul, cu partidul comunist în frunte, îşi consolidează hegemonia în prima etapă, democratică, a răsturnării revoluţionare, acolo e posibilă trecerea directă la dezvoltarea socialistă. Aceasta cu atît mai mult, cu cît această trecere este înlesnită prin existenţa Uniunii Sovietice şi de ajutorul ei. Lupta Partidului Comunist Chinez pentru noua democraţie i-a asigurat Partidului rolul conducător în etapa democratică a transformării revoluţionare, iar această hegemonie s-a dovedit a fi, şi aici, germeneîe dictaturii proletariatului. Hegemonia a făcut posibil, ca la formarea Republicii Populare Chineze „dictatura democraţiei populare... să devină, în esenţa sa, o formă a dictaturii proletare. Astfel s-a creat posibilitatea ca revoluţia burghezo-demo-cratică să fie transformată, direct şi pe cale paşnică, în revoluţie socialistă". (Documentele Congresului al VUI-lea al Partidului Comunist Chinez).
Lukâcs încearcă să camufleze (chiar faţă de sine însuşi) ruperea cu leninismul. El a făcut mai multe încercări de a-şi pune de acord propria sa concepţie cu cea a lui Lenin. In 1947, la conferinţa ţinută la Congresul filozofilor marxişti de la Milano, el a spus : „Aproape peste tot în Europa se tinde iar în unele ţări lucrul acesta a şi fost realizat — să se găsească o nouă formă a democraţiei, în care democraţia să nu mai fie forma de dominaţie a „două sute de familii", ci să dea oamenilor muncii posibilitatea să creeze o societate nouă, în care proprietatea capitalistă privată, — fie chiar îngrădită,
') Gyorgy Lukâcs : „Romanul, Istoric", pag. 215
[N LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKACS
11!
controlată etc. — să mai existe, dar în care interesele existenţei materiale şi culturale a poporului să predomine. — Din situaţia aceasta rezultă probleme noi. înainte de toate : critica marxistă a democraţiei burgheze se întemeiază teoretic pe opera clasică a lui Lenin, „Statul şi revoluţia". Dată fiind noua concepţie despre democraţie, mai e oare şi astăzi valabilă această critică ? Noi credem fără îndoială, că da. Dacă nu recunoaştem clar şi nu putem demonstra tot asa de clar că menţinerea şi restaurarea democraţiei formale înseamnă dictatură a burgheziei — ceea ce, astăzi, e aproape echivalent cu restaurarea treptată a fascismului — atunci nu putem face, nici practic, nici teoretic, vreun pas înainte. Tot aşa de fundamentală este şi complaetarea tezei leniniste de mai sus, şi anume că dictatura proletariatului înseamnă, concomitent, dezvoltarea democraţiei proletare. Dacă, actualmente, vedem înaintea noastră un drum nou spre socialism, mai lent, şi legat, poate, de mai puţine jertfe, atunci putem înainta pe acest drum numai atunci cînd busola noastră rămîne şi pe viitor critica făcută de Lenin". x)
Această expunere mărturiseşte o confuzie nemărginită a ideilor.
Mai întîi, conform acestei expuneri, Lenin ar fi criticat numai caracterul formal al democraţiei burgheze. Toţi cititorii cărţii „Statul şi Revoluţia" şi ai cărţii „Renegatul Kautsky" ştiu însă; că Lenin nu a criticat pur şi simplu democraţia formală, ci democraţia burgheză însăşi, întrucît ea se întemeiază pe exploatarea capitalistă. Din menţinerea exploatării capitaliste rezultă că nici chiar în forma cea mai democratică a democraţiei burgheze, dictatura mun-citorească-ţărăneaseă — sau, după concepţia lui Lukâes, democraţia populară — care ar fi doar o formă specifică a democraţiei burgheze — nu este lichidat complect caracterul formal al democraţiei, aşa cum gîndeşte Lukâes, care în democraţia burgheză nu critică decît democraţia formală. Or după Lenin, „exploatatorul nu poate fi egal cu cel exploatat", iar ,,o egalitate reală, în fapt, nu poate exista atîta timp cît orice posibilitate de exploatare a unei clase de către alta nu este cu desăvîrşire înlăturată". 2) Mai mult, Lenin, analistul sagace al .relaţiilor reale dintre clase, atrage chiar atenţia asupra faptului, că pînă şi după dictatura proletară vor exista, un timp, inegalităţi între exploataţii de odinioară şi exploatatori. Lukâes îi atribuie lui Lenin propria sa idee absurdă şi contradictorie ; el îl declară pe Lenin a fi numai criticul democraţiei formale, deşi caracterul formal al democraţiei burgheze reprezintă doar o latură a criticii leniniste.
In al doilea rînd : dacă dictatura democratică, adică dominaţia comuna a muncitorimii şi a ţărănimii (dominaţiei în care Lukâes1 nu scoate în relief nici măcar hegemonia clasei muncitoare) este esenţa căii noi către socialism, atunci de unde răsare dictatura proletară ? Asta numeşte Lukâes dictatură proletară ?, Prin dictatură proletară, Lenin a înţeles puterea clasei muncitoare n©împărţită cu nici o altă clasă : „învăţătura despre lupta de clasă, aplicată de către Marx la problema statului şi a revoluţiei socialiste, duce, în mod necesar, la recunoaşterea dominaţiei politice a proletariatului, la recunoaşterea dictaturii sale, adică a puterii neîmpărţită cu nici o altă clasă, putere car© se sprijină nemijlocit pe forţa armată a maselor" („Statul şi Revoluţia").
In al treilea rînd : Dacă spuneam că dictatura proletariatului este, în acelaşi timp, dezvoltarea democraţiei proletare (chiar dacă la Lukâes dictatura proletariatului apare ca fiind căzută din cer), nu este oare de datoria noastră
') Lukâes Gyorgy: „A marxista filozofia feladatai oz uj demokrâciâbari" 2) Lenin : Opere voi. 28
112
JOZSEF SZ1GETI
să arătăm pentru cine este dictatură şi pentru cine democraţie ? Nu stau oare lucrurile mai curînd astfel: Lukâes transformă într-un asemenea mod dictatura proletariatului într-o democraţie „proletară" încît dictatura este suprimată, iar democraţia se transformă în „democraţia întregului popor" ? Dacă punem de acord această confuzi© de idei cu poziţia; lui Lukâes din octombrie, atunci răspunsul la această întrebare sună : da !
IV,
Concepţia nejustă a lui Lukâes despre lupta antifascistă, neînţelegerea manifestată de el la adresa conţinutului de clasă al democraţiei populare au fost elucidate încă în discuţia din anii 1949—1950. Lukâes şi-a făcut, atunci, autocritica. In a doua sa autocritică („Concluzii la discuţia literară") el a recunoscut: „Aveam concepţia — care s-a dovedit a fi total nejustă, — că atît la noi cît şi în celelalte democraţii populare, ciocnirea hotărâtoare a claselor, intervalul luptei revoluţionare pentru realizarea socialismului nu ar trebui să decurgă în acel ritm rapid în care s-au petrecut lucrurile. Faţă de ritmul furtunos al evoluţiei reale, ritm care a adus cu sine o cotitură rapidă, greşita fixare a perspectivei, îndepărtarea ei ou cîţiva ani, s-a dovedit a fi o greşală cu consecinţe grave; căci în urma acestei concepţii, în scrierile mele a fost estompat adevăratul conţinut de clasă al democraţiei populare iar revendicarea realizării cotiturii a apărut în aceste scrieri ale mele, nu numai tardiv, ci şi eu totul nehotărât. Fără îndoială, că asemenea concepţii eronate asupra dezvoltării noastre au trebuit să aibe o repercusiune puternică asupra oricărei manifestări pe care am avut-o pe plan literar şi politic. Concepţia mea nejustă sub raport politic a avut, pentru literatura noastră, consecinţe care au frînat evoluţia ei şi au produs confuzii ideologice". *)
Faptul că vechea conducere a Partidului s-a mulţumit cu această autocritică a lui Lukâes, a fost un compromis ideologic — deşi, în articolul său, Revai a scos în evidenţă în mod limpede, greşala politică reală a lui Lukâes. Lukâes şi-a limitat propria greşală exclusiv la problema ritmului. In realitate, ritmul reprezenta tendinţa. Calitatea s-a transformat, aici, în cantitate : în durată a timpului. Lukâes a considerat etapa de trecere drept stare .permanentă, 'deoarece el a conceput fals funcţia acestei etape în lupta dintre burghezie şi proletariat, deoarece el a conceput fals pînă şi lupta de clasă şi nu invers, încă în timpul primei discuţii despre Lukâes mai trebuiau căutate încă argumente pentru a dovedi că Lukâes nu a comis doar greşala (existentă în cadrul Partidului nostru între 1945—1947) de a subaprecia perspectiva socialistă, ci că a mers mult mai departe.
In acea vreme mai era necesar ca teoria lui Lukâes, şi practica rezultată din ea, să fie opuse politicii practice a' Partidului, pentru ca să iasă şi mai clar la iveală contradicţia ireductibilă dintre linia lui Lukâes şi linia partidului : De o parte retragerea din faţa socialismului şi din faţa dictaturii proletariatului, iar de cealaltă parte lupta pentru dictatura proletară, lupta pentru socialism. Astăzi aceasta este cu totul superflu. Dacă mai este nevoie de o dovadă pentru faptul că Lukâes pornea de la o concepţie politică nejustă (pe care, cu toată autocritica făcută, nu a părăsit-o), atunci această dovadă o constituie
") „Târsadalmi szemle" 1950 iulie — august pag. 613
ÎN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKÂCS
113
conferinţa sa din 28 iulie 1956 intitulată \„Lupta dintre progres şi reacţiune în cultura contemporană". Ideile greşite ale acestei conferinţe reflectă în forma cea mai concentrată concepţia antimarxistă şi revizionistă a lui Lukâcs.
în autocritica sa, Lukâcs a trecut sub tăcere absolutizarea etapei bur-ghezo-democratice din cadrul dezvoltării democraţiei-populare, aşa dar autonomizarea ei în raport cu socialismul. Confruntarea concepţiei lui Lukâcs cu concepţia Partidului, a fost făcută, între anii 1949—1950, de către criticii săi marxişti. în conferinţa sa din 1956, această confruntare a făcut-o G. Lukâcs însuşi: „...vedem că, atunci cînd şi în tactica comuniştilor, aproximativ după Congresul VII al Internaţionalei Comuniste, a apărut pe prim plan lupta dintre fascism şi antifascism, cînd aceasta a devenit axa politicii comuniste, atunci pe această bază a izbucnit războiul mondial, şi acest război mondial a avut ca rezultat extinderea incomensurabilă a socialismului; a avut ca rezultat apariţia democraţiilor populare în Europa şi naşterea glorioasei revoluţii chineze. Deşi contradicţia că nu antagonismul dintre capitalism şi socialism determină strategia şi tactica noastră, ci —■ în acel timp —• antagonismul dintre fascism şi antifascism, a fost într-adevăr o contradicţie dialectică, o expresie a legilor mişcării reale şi astfel rezultatul concret al acestei lupte a fost victoria uriaşă a socialismului". 1)
Noi am văzut deja ce a fost în realitate cu acea enigmatică contradicţie dialectică : partidele comuniste au văzut, în unirea forţelor antifasciste, în lupta contra fascismului, în primla etapă a dezvoltării democratic-populare, drumul care duce la dictatura proletariatului — şi au subordonat acestui ţel strategic rezolvarea sarcinilor democratice. O contradicţie există, _precum vedem, numai între strategia şi tactica recomandate de Lukâcs, care absolutizează noua democraţie, şi strategia şi tactica reală a partidelor comuniste, cu ansamblul rezultatelor ei reale.
Nu trebuie să demonstrăm în mod special, că există o contradicţie profundă între transformarea democratică şi cea socialistă. A nega acest lucrii ar echivala cu abandonarea mjarxismului. Dar această contradicţie se rezolvă în epoca imperialismului şi a revoluţiilor proletare, în epoca socialismului victorios» cînd forţa conducătoare a transformărilo'r democratic© devine clasa muncitoare care luptă pentru ţeluri socialiste, de clasă. Hegemonia clasei muncitoare, rolul conducător al Partidului comunist — aceasta reprezintă aici unitatea contrariilor, iar această forţă e capabilă să aducă într-o astfel de armonie sarcinile contradictorii, încît rezolvarea sarcinilor democratice înseamnă o înaintare către socialism. Lupta dusă pentru transformarea democratică este astfel subordonată luptei pentru transformarea socialistă, ca unei sarcini istorice revoluţionare, mai înalte, mai cuprinzătoare.
Lukâcs îl invocă şi aci pe Lenin : „După părerea lui Lenin, sarcinile democratice speciale se raportează la sarcinile mişcării mondiale democratice generale (astăzi : socialiste generale) aşa cum se raportează partea la întreg ; dar nici partea în cazul acesta nu e subordonată în mod mecanic întregului. între parte şi întreg pot apare o mulţime de contradicţii dialectice. E posibil ca, în anumite cazuri, partea să stea în opoziţie cu întregul" a). O asemenea referire nu numai că îşi greşeşte astăzi ţelul, dar e pe oale să se transforme într-o răstălmăcire voită a spuselor lui Lenin. După Lenin clasa muncitoare „subordonează lupta pentru reforme, luptei revoluţionare pentru libertate şi socialism,
') Lukâcs Gyorgy : „A haladâs es a reakcio hârca a mai kulturâban" 2) Lukâcs Gyorgy : „A haladâs es a reakcio hârca a mai kulturâban"
8 — Viata Romînească nr. 9
114
JOZSEF SZIGETI
aşa cum partea e subordonată întregului" Iar în acel loc, pe care îl pune Lukâes în relief (şi pe care îl citează probabil după Stalin, deoarece şi Stalin invocase exemplul emirului afgan), Lenin afirmă accentuat, că partea care contrazice întregul trebuie să fie repudiată! „Cerinţele particulare ale democraţiei, printre ele dreptul la autodeterminare, nu sînt ceva absolut, ci o părticică a mişcării mondiale general democratice (astăzi : general-socialiste). Este posibil, ca, în anumite cazuri concrete, partea să contrazică întregul, atunci partea trebuie să fie repudiată".2) Lukâes nu repudiază partea care se pune în contradicţie eu întregul. în acută contradicţie cu Lenin, Lukâes se bate pur şi simplu pentru parte, căci, după părerea <sa, epoca noastră este epoca luptei dintre progres şi reaoţiune, a luptei dintre forţele democratice şi antidemocratice. Indiferent ce sarcină democratică i s-ar înfăţişa clasei muncitoare pe drumul către socialism, Lukâes o îmbrăţişează cu amândouă mîinile, îi răstălmăceşte sensul originar, o ^mflă şi o situiază deasupra întregului: deasupra socialismului.
Mişcările democratice sînt părţi subordonate întregului, aşadar mişcării socialiste mondiale. Valoarea lor rezidă în faptul, că într-un fel sau altul, ele ajung să se situeze în contradicţie cu imperialismul şi cu satrapii lui feudali. Ele întăresc mijlocit prin aceasta poziţiile socialismului, deşi ele însele nu sînt socialiste ba, conform esenţei lor, nu sînt nici măcar întotdeauna democratice. Actualul naţionalism arab, — cu toată structura lui lăuntrică contradictorie, — noi îl socotim a fi o mişcare progresistă tocmai pentru faptul că luptă pentru autodeterminarea naţională, deci pentru una dintre cele mai importante revendicări democratice şi astfel reprezintă o forţă antiimperialistă, deşi în alte privinţe, caracterul lui democratic este îndoelnic. De aceea şi emirul afgan citat de Stalin, ca şi de Lukâes, a fost progresist în comparaţie cu „republicanul" Kautsky, cu toate vederile religioase şi monarhice ale emirului. Kautsky sprijinea într-un fel sau altul imperialismul : dimpotrivă, lupta pentru independenţă a Afganistanului descompunea acest imperialism.
Reînvierea concepţiilor revizioniste ale trecutului foloseşte sprijinirii concepţiilor revizioniste ale prezentului. Pentru Lukâes problema fundamentală a epocii de după moartea lui Lenin nu a fost lupta pentru socialism, ci lupta contra fascismului şi pentru democraţie. Tot astfel problema fundamentală a prezentului nu e, pentru dânsul lupta pentru socialism, ci lupta pentru coexistenţa paşnică. „Cred, că pentru timpul nostru, lupta în jurul problemei păcii şi războiului, lupta pentru coexistenţă, joacă rolul acesta. Fireşte, în istorie nu poate fi niciodată vorba de vreo simplă repetare, dar şi aici este vorba de o problemă strategică, care se extinde asupra unei întregi etape a dezvoltării..." 6).
Şi după cum a vrut să frîneze dezvoltarea democraţiei populare născute ca rezultat al luptei împotriva fascismului, să o întîrzie pe prima treaptă a dezvoltării ei, pregătitoare dictaturii proletariatului —■ tot aşa el înţelege lupta pentru coexistenţă paşnică prin excluderea întăririi şi extinderii socialismului. Şi, după părerea lui Lukâes, contradistia fundamentală a epocii noastre este cea dintre socialism şi capitalism — dar această contradicţie s© manifestă numai în cea mai mane parte indirect şi niciodată (sau numai foarte rareori) direct. Pe Lukâes nu-I deranjează faptul strigător, că statele imperialiste, în frunte cu Statele Unite ale Americii, întreprind totul pentru a împiedica munca de
'), Lenin, Opere vol. V
2) Lenin, Opere voi. XXII
3); Lukâes Gyorgy : „A haladâs es reakcio hârca a mai kulturâban"
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKÂCS
115
construcţie paşnică a ţărilor de democraţie populară constructoare ale socialismului, a Republicii Populare Chineze, ca şi a Ţării Socialismului, Uniunea Sovietică, pentru a submina cu sprijinul forţelor contrarevoluţionare ordinea lor internă, pentru a distruge relaţiile lor internaţionale reciproce. Tocmai contrarevoluţia din Ungaria demonstrează în modul cel mai palpabil acest lucru, în afara luptei dintre lagărul socialist şi lagărul imperialist există, chiar şi în-lăuntrul ţărilor capitaliste, o ciocnire permanentă între forţele socialiste şi capitaliste ; pretutindeni unde în fruntea clasei muncitoare se află un partid marxist-leninist, acesta este conţinutul principal ai diferitelor forme ale luptei dintre capital şi muncă. Contradicţia dintre socialism şi capitalism: nu este o contradicţie transcendentă, mistică, care influenţează numai indirect diferitele conflicte sociale —■ ea se manifestă în parte direct, în parte indirect, în cea mai mare parte însă, direct.
Contradicţia dintre imperialism şi naţionalismul arab nu se lasă, desigur, redusă de-a dreptul la contradicţia dintre socialism şi capitalism —• cum ar dori-o propovăduitorii doctrinei Eisenhower care folosesc anticomunismul ca pe un camuflaj al expansiunilor imperialiste. Tocmai Uniunea Sovietică subliniază cît de ridicol ar fi să se vadă în regii şi în şefii de triburi arabi nişte comunişti. Desigur, Revoluţia din Octombrie şi întemeierea Republicii Populare Chineze, împreună cu mişcarea comunistă mondială, au dat un impuls fără precedent luptei popoarelor coloniale pentru eliberarea lor. E lucru neîndoios că desfăşurarea şi rezultatul acestei lupte sînt influenţate direct de existenţa sistemului mondial socialist, deoarece prin existenţa acestui sistem este îngrădită politica de expansiune imperialistă. Aşa s-a întâmplat cu ocazia atacului imperialist împotriva Egiptului. Pentru Lukâcs toate acestea sînt fapte depărtate, indirecte şi oricine caută aici vreo legătură directă, e, pentru dânsul, un sectar care face cauză comună cu imperialiştii !
Chiar şi în cadrul rezolvării sarcinilor democratice, contradicţia dintre socialism şi capitalism se manifestă direct. Existenţa sistemului socialist mondial este factorul hotărîtor pentru menţinerea păcii şi a coexistenţei. Nu exclusiv, dar în primul rînd forţa sa materială şi morală, politica de pace a Uniunii Sovietice, ce stă în fruntea lagărului socialist, determină posibilitatea apărării păcii; această politică influenţează şi face mai consecvente străduinţele aşa ziselor state neutre pentru menţinerea păcii. Lupta pentru apărarea păcii şi pentru realizarea coexistenţei paşnice este, desigur, din punctul de vedere al ţelului, o sarcină democratică şi nu socialistă. Nu-i tot una însă dacă socotim lupta pentru pace; ca un scop în sine şi faptul dacă valorificăm sau dacă folosim rezultatele luptei pentru pace în soopul dezvoltării mai departe a socialismului. Urmărirea acestui scop este pretutindeni, în condiţii interne şi externe corespunzătoare, o datorie a mişcării muncitoreşti revoluţionare, între altele tocmai în vederea asigurării mai depline a menţinerii păcii, antracit numai forţele socialismului sînt capabile de o politică de pace pe deplin consecventă. Lupta pentru menţinerea păcii are valoare şi pentru socialism, iar consolidarea lagărului socialist asigură şi mai bine menţinerea păcii.
Lupta pentru pace nu înseamnă renunţare la lupta concretă pentru socialism. Congresul al XX-lea a ridicat pe bună dreptate problema posibilităţii trecerii pe cale parlamentară la socialism ca o formă posibilă de trecere. Dar această posibilitate se bazează, între altele, tocmai pe faptul că lupta pentru pace şi, în general, lupta pentru rezolvarea sarcinilor democratice, legată de lupta pentru socialism! (legătură bazată pe faptul că mişcările democratice sînt
I
8*
116
JOZSEF SZIGETI
şi ele nevoite să lupte împotriva expresiei concentrate a capitalului, împotriva capitalului monopolist) schimbă, prin cucerirea rolului de hegemon al clasei muncitoare, raportul de forţe dintre clase din afara parlamentului.
Lukâes invocă faptul că şi pe baza rezolvării sarcinilor democratice urmează un progres spre socialism. Dar el îşi imaginează această trecere la socialism în quasi-sensul istoriei biblice : fiul regelui iese să caute măgarii tatălui său şi găseşte, fără să se fi aşteptat la aceasta, un regat. In felul acesta mişcarea muncitorească, luptînd pentru ţeluri democratice, va dobîndi apoi socialismul. Socialismul nu se lasă însă introdus prin contrabandă pe la spatele istoriei, deşi trecerea, la socialism poate să se înfăptuiască cu zguduiri mai mari sau mai mici. Socialismul trebuie dobîndit în toate cazurile, prin lupta de clasă, şi de aceea sarcinile democratic© trebuie legate de cel© socialiste. Iar aceasta în contradicţie cu Lukâes, care degradează realizarea socialismului, transfor-mînd-o într-un apendice al luptei democratice.
Logica lui Lukâes; e o logică de suprafaţă şi nu logica luptei de clasă. La el dispare lupta d© clasă pentru socialism pentru că el transformă această forţă principală care pune în mişcare istoria în lupta dintre progres şi reac-tiune. Dar aceasta rămîne o frază burghezoi-democratică diluată dacă nu o concretizăm în spirit de clasă, dacă nu arătăm care anume clasă stă în fruntea mişcării istorice progresiste, oare alte clase sau categorii sociale sînt virtualii ei abaţi, cum trebuie să lupte clasa conducătoare cu oscilaţiile aliaţilor ei, etc. în loc să determine atitudinea diferitelor forţe de clasă — atitudine dictată de interesele lor de clasă, — în loc să aprecieze în ce măsură înaintează ele etc, Lukâes, muşamalizînd problema claselor, transformă clasele aflate în luptă pe arena istoriei în categoria abstractă a progresului şi reacţiunii. Aşa s-a putut întîmplă, ca Lukâes dizolvînd tendinţele spre socialism în tendinţe democratice generale, să elimine lupta1 socialismului împotriva capitaMsmului din rîndul formjelor progresului contemporan. Ba, mai mult, frontul dintre lagărul imperialist şi cel socialist îi apar© numai ca un rezultat al eforturilor comune ale burgheziei imperialiste şi „ale staliniştilor" : „Dacă rezumăm, — conchide Lukâes — fronturile, deseori greu de delimitat, ale actualului progres şi ale actualei reacţiuni, sînt fronturile războiului şi ale păcii, ale războiului rece şi ale coexistenţei, ale oprimării coloniale şi ale autodeterminării. în urma dezvăluirilor făcute, în faţa opiniei publice, de către tovarăşul Hruşciov, burghezia întreprinde din nou încercări disperat© de a restabili linia de front dintre capitalism şi socialism şi, să recunoaştem, această încercare constituie, în actuala situaţie, un pericol serios. Şi trebuie să mai adăugăm că tovarăşii, care se încăpăţînează să se menţină pe poziţiile dogmatismului din ultimele decenii vin în mod obiectiv în ajutorul burgheziei..." x).
Fronturile dintre socialism şi capitalism nu sînt neapărat fronturi militare, şi nici fronturi ale războiului rece : în cadrul coexistenţei, lupta se desfăşoară mai departe sub forma întrecerii economice şi a luptei politice şi ideologice. Numai formele se schimbă aşadar, conţinutul antagonist al luptei rămîne acelaşi, şi este mereu evident. Pienunţăm la temeliile marxismului dacă nu vedem acest lucru.
La începutul conferinţei sale, Lukâes vorbeşte în mod patetic despre faptul „că noi nu trebuie să uităm nici o clipă de marile principii teoretice, principii care au o importanţă istorică mondială. A le uita, ar fi revizionism,
]) Lukâes Gyorgy : „A haladâs es reakcio hârca a mai kulturâban"
IN LEGĂTURA CU PROBLEMA LUKACS
117
oportunism, lichidatorism" 1). în întreaga sa conferinţă însă el înlătură pur şi simplu aceste principii. Ce alta decât revizionism, oportunism şi lichidatorism este această vânzare a dreptului socialist de prioritate a clasei muncitoare pe blidul de linte al democraţiei ?
Tezele abstracte ale lui Lukâes asupra luptei dintre progres şi reacţiune pe scară mondială, împingînd pe planul al doilea contradicţia dintre capitalism şi socialism şi-au avut un rol foarte concret în Ungaria anului 1956. Vederile sale se înrudeau strîns cu vederile grupului — constituit într-o fracţiune —■ al lui Nagy Imre. Nagy şi oamenii săi au aplicat direct ideea democratică a coexistenţei paşnice la relaţiile reciproce dintre statele socialiste şi au negat plusul pe care-1 reprezintă faţă de aceasta, internaţionalismul proletar, ca principiu regulator al acestor relaţii. Cînd Lukâes situează coexistenţa în centrul strategiei clasei muncitoare şi îi subordonează totul, cînd uită de contradicţia dintre socialism şi capitalism, ascuţită din nou după atacul imperialist care a urinat Congresului al XX-lea, contradicţie care ar fi justificat mărirea legăturilor dintre ţările socialiste, el dă fundamentarea teoretică a acestor concepţii, indiferent dacă aceasta a. fost sau nu în intenţia sa. Că a mers şi mai departe pe această linie, că în cele din urm|ă s-a înclinat în faţa manifestării făţişe a „comunismului naţional", acest lucru îl dovedesc nu numai frazele sale politice despre „tradiţiile lumii ungare", ci şi apologia făcută studiului lui Istvân Meszâros. Prin aceasta, Lukâes uită cu desăvârşire ceea ce înainte vreme afirmase just nu o singură dată : conţinutul social al fenomenelor sociale, conţinutul lor de clasă este totdeauna factorul primordial faţă de formele lor naţionale.
Şi mai importantă este cealaltă tangentă la linia Imre Nagy. Nerenunţa-rea la teza lui falsă ou privire la lupta dintre democratism şi antidemoeratism, arată că Lukâes n-a părăsit niciodată cu totul concepţia sa cu privire la democraţia nouă sau dacă vreţi plebeiană, în care clasa muncitoare îşi împarte puterea cu alte clase. Numai în legătură cu problemele literare susţine Lukâes că în Ungaria, mantaua greşit încheiată trebuie descheiată şi încheiată din nou, respectiv trebuie să ne întoarcem la prima etapă a evoluţiei democrat-populare şi să o luăm de la capăt. Dar 'dacă ne gândim fi© numai la autocritica lui, în care el constată legătura dintre vederile sale politice şi cele literare 'din anii 1945—1948, reiese clar că şi în raţionamentele pe care le cităm est© de asemenea vorba şi de probleme politice : „După eliberare a început un proces de clarificare, car© urmărea întărirea şi extinderea realismului. Dar această evoluţie nu a fost dusă la bun sfârşit din cauza cotiturii bruşte din anul 1949. Realismul socialist nu a fost rodul discuţiilor despre realism, ci, miai ales, o urmare a intervenţiilor administrative, şi, astfel, s-a consolidat dominaţia sectară a realismului socialist... Problema care se pune este următoarea : mantaua greşit încheiată trebuie descheiată din nou şi trebuie să începem o discuţie largă, lămuritoare, atît asupra realismului, cît şi asupra altor curente literare". 2) La fel oum considerase sarcinile realismului socialist pur şi simplu drept o intervenţie administrativă ân procesul de dezvoltare spontană a realismului, tot aşa şi construirea şi proclamarea dictaturii proletare i s-a părut a fi o intervenţie birocratică în dezvoltarea spontană a socialismului. De aceea a şi vrut să se întoarcă la prima etapă a evoluţiei, de la care odată, •— cine ştie cum şi când, —• vom ajunge oricum la socialism. Este ştiut că nici Nagy Imre nu a
'j, Lukâes Gyorgy: „A haladâs es reakcio haroa a mai kulturăban" \ „Szabad nep", 14 octombrie 1956
118
JOZSEF SZIGETI
vrut să treacă vreodată dincolo de prima etapă a evoluţiei democrat-populare. în concepţia sa revizionistă îşi află loc nu numai pretinsa necesitate a restaurării sistemului mai multor partida, ci şi teoria despre împărţirea puterii cu alte clase, ceea ce a constituit ideologia lichidării dictaturii proletare, şi în practică, un pas decisiv către restaurarea deplină a puterii burgheziei.
Acestei vederi ideologice comune au făcut posibilă pe de o parte colaborarea dintre Lukâcs şi Imre Nagy în octombrie 1956, pe de altă parte ca greşelile din opera lui Lukâcs să pregătească terenul pentru revizionismul trădător de clasă al lui Imre Nagy. Numai de pe poziţia ideologiei democratismului general şi a celei de „a treia căi" putea Lukâcs afirma, la sfârşitul lui octombrie 1956, că „adevăratul democratism" personificat în tineretul „revoluţionar" (în realitate contrarevoluţionar !) ar fi apt să înlăture toate rămăşiţele „stalinismu-Iui". Cucerirea libertăţii democratice şi dezvoltarea în toate direcţiile a puterii poporului bazată pe autodeterminare, ar constitui temelia autentică pentru găsirea „drumului unguresc către socialism" şi pentru „aplicarea cu succes a modului unguresc de realizare a socialismului în toate tărâmurile vieţii". x)
Astfel concepţiile politice ale lui Lukâcs, sînt în cea mai strânsă legătură cu practica sa politică. Elucidarea legăturii dintre concepţiile sale revizioniste pe plan politic şi vederile sale general-filozofice, istorico-Hlozofice, estetice şi istorico-literare — trebuie să constituie obiectul unei analize speciale.
') „Szabad nep", 28 octombrie 1956,
CRONICA LITERARĂ
OV. S. CROHMĂLNICEANU
SURÎSUL HIROSHIMEÎ (poem) de Eugen Jebeleanu
în psihologia crimei, grija de a nu lăsa urme joacă un rol capital. Cu cit se poartă mai neomenos, criminalul ţine să se asigure că nu va trebui să dea vreodată socoteală oamenilor pentru faptele sale, deoarece însăşi silnicia, pe care se vede împins să o folosească împotriva vieţii, îi confirmă drepturile imprescriptibile ale acesteia.
Avem însă aici de a face cu un efort zadarnic. „Crima perfectă" nu e posibilă, fiindcă presupune, de fapt, o anulare a legilor firii. Urme, oricîtă silinţă şi-ar da ucigaşul, rămîn. Şi prin ele, toată omenirea rănită ţipă cu o mie de guri.
în ciuda gropilor comune, a covoarelor de napalm şi a crematoriilor, pămîntul scoate la suprafaţă mereu urmele crimelor pe care le săvîrşeşte imperialismul împotriva vieţii. Peste Oradour, peste Treb-linka, peste Auschwitz sau Hiroshima se rotesc cocorii lui Ibikus. Nu e de conceput, prin urmare, o poezie a epocii noastre, insensibilă la strigătul acestor puncte blestemate de pe harta lumii. E lucrul pe care 1-a înţeles Eugen Jebeleanu, scriind „Surîsul Hiroshimei" şi răspunzînd cu el unui imperativ principal al liricii revoluţionare contemporane.
Poate nici unul din poeţii noştri nu era mai chemat să facă aceasta. Jebeleanu are vocaţia marilor procese istorice, dezbătute cu .globul întreg luat ca martor şi într-un tribunal uriaş, închipuind întreaga planetă. Cuvintele din „Ceea ce nu se uită" le adresa mulţimilor, înaintea me-
gafonului,  dintr-o   cabină   cocoţată sus, aproape de cer,  „sub  stolul  stelelor" şi îmbrătişînd cu privirea „talazurile oraşului" ; pe „duşmanii păcii"   îi   invita să urce la înălţimea unde „vîntul / îşi bate joc de toţi zgîrie norii" şi să contemple de acolo marşul victorios al armatelor libertăţii ;   La   Lidice   simţea   cum peste cîrnpul gol, lăţit imens, „peste zăpezi" se ridică jurîmprejur „pereţi de ură", „ziduri goale", „cît munţii lumii", iar la acuzaţia mută a satului  ras din  temelii de hitle-rişti, asistă, nu trei oameni, ci milioane. Elementele   cu  care  poetului ii place să lucreze ţin de un .asemenea cadru solemn : „oraşe  salvate din furci"   „cu   frunţi de furii   şi   cu   mîini   de   cleşte", „codrii aprinşi", „fluvii de piatră", „oceane" ridicate „ca o pleoapă", „stînci înroşite de trăsnete", „cirezi de nouri", „flamuri de foc".  Gesticulaţia  lirică   are  un  aer de gravitate demonstrativă : „deschideţi ochii amîndoi!", „priviţi, priviţi adînc!"; „Ascultă : / E vuietul de mare al mulţimii" ; „_. Cine-a purtat aceste tălpi de brad / întinse-aici sub ziduri care strigă?"; „Nu ne-aţi ucis îîntîna. Nu e oarbă / Cu mii de guri aşteaptă să vă soarbă" ; „Dar eu nu uit nimic. Eu sînt strigoiul / Din plină zi cu buze de cenuşă, / Cel ce-şi deschide vinele şi vede / Că nu mai curg în ele decît lacrimi / Din plînsul celor răstigniţi de voi...; / „Aţi aruncat capetele noastre / Ca pe nişte zaruri sub pămînt..."
în „cazul" Hiroshima însă, faptele sînt atît de cutremurătoare prin însăşi natura
210
OV. S. CROHMALNICEANU
lor, crima împotriva umanităţii are asemenea proporţii cosmice evidente, încît orice supralicitare poetică e ameninţată să se transforme într-o retorică deplasată. Jebeleanu şi-a dat seama că aici e nevoie mai mult ca oriunde de un strigăt în stare „să se rotească" efectiv „în jurul pămîn-tului I şi pe pămînt trecînd I din ţară-n ţară străbătînd văzduhuri", să acopere urletul apocaliptic al exploziei şi să sfîşie tăcerea terifiantă a morţii, aşternută în urma lui. Dar strigătul acesta trebuie să fie nud, direct, ţîşnit din străfundurile vieţii, din,,, chiar matricea ei ameninţată, altfel riscă să sune fals. Dorinţa de a atinge un patetism maxim şi totodată teama de ,a nu-1 compromite prin hiperbo.-lizarea de care se ştia tentat, 1-a condus Sa soluţia poetică originală a coralului. „Surîsul Hiroşimei" a devenit astfel un grandios oratoriu cu nenumărate voci. în el vorbesc oamenii, păsările, demonii, speranţele, elementele naturii. Poetul se opreşte, le dă lor cuvîntul, intervenind după aceea numai cînd crede de cuviinţă, realizînd simultan amploarea pluralităţii şi acuitatea comunicării directe. Chiar dacă pe alocuri cuvîntul se aprinde mai mult decît s-ar fi cerut, ca în interogaţii de acestea : ,,De ce-a oftat ? De ce? Dece-a oftat" — sau sună căutat în versuri de genul „Se-ntoarce spre zeiţa-Stea. Din pipă I trei nori albaştrii-dă. Tu-şeşte-ncet"; chiar dacă nevinovăţia pruncilor invocată ca simbol, poate prea des, riscă uneori să-şi tocească semnificaţia, chiar dacă spre final o oarecare abstracţie coboară intensitatea iniţială a vibraţiei artistice, mişcarea sufletească păstrează totuşi de la un capăt la altul al poemului o forţă copleşitoare.
Se aude glasul copiilor pulverizaţi, în-gînînd înfricoşetoarea cantilenă a căutării drumului spre casă :
„Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă deasă... Nu mai cunoaştem drumul către casă... Sîntem uşori şi ceaţa e ca fumul Vai, unde-o fi, unde s-ascunde drumul ? Ce deasă ceaţă, vai ce ceaţă mare Unde-i cărarea, doamnă-nvăţătoare ?"
glasul mamei, cerîndu-şi pruncul ucis cu stăruinţa obsesivă a disperării :
„Daţi-mi copilul
— orişicum ar fi —
daţi-mi copilul orişicum ar fi,
de nu. se poate pentru-ntreaga viaţă
(pentru această păcătoasă viaţă
şi-atît de scurtă chiar de-ar fi de-un veac)
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atît a cît să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb".
Vorbesc păsările uimite şi ciripitul lor capătă aerul unui dialog bizar de o semnificaţie atroce :
„Unde, unăe-s ?
— Cine ?
— Unde, unde-s ?
— Cine ? Cine ?
— Unde-s?
— Cine ? Cine ?
— Oamenii...
— Nu ştiu. Uite fulgi de cenuşă... Au sburat toţi..."
Vorbeşte însăşi cenuşa, „uşoară" şi „grea ca un blestem", imaterială, nedefinită şi totuşi „vie", încărcată de „viaţa neajunsă", vorbeşte spiritul neantului înfometat de vid, înnebunit de orgoliul puterii sale :
„Pot să prefac într-o vale
orişice munte.
Pot să prefac orice munte
într-un nimic răsturnat,
o piramidă a golului
cu creştetu-n jos,
o colosală
cupă de beznă !"
Vorbesc cele „optzeci de milioane" crispate de ură, cu privirile nedeslipite de fiecare mişcare a asasinilor. Dialectica patetismului constă aici în a sonda oroarea atît de adînc, atît de departe în ordinea inumanului, încît tot ce e omenesc să se trezească  răscolit, chemat la afirmare cu
)
CRONICA LITERARA 121
o vigoare extremă, capabilă să biruie încercarea cea mai cumplită. E vorba cu alte cuvinte de o convertire a spaimei şi durerii în mîinie şi revoltă, în forţă morală.
Poemul lui Jebeleanu debutează printr-o reconstituire a ultimelor ceasuri de viaţă ale oraşului, insistînd asupra cursului lor obişnuit. Oamenii se întorc de la muncă. Pescarul, tîrîndu-şi năvodul rupt, „omul-cal", căruciorul de plumb. O stereotipie dureroasă prezidează fiecare gest, dar ea exprimă totuşi ritmul cotitdian al existenţei. Hiroshima trăieşte, şi înfiorător este că trăieşte la fel ca în fiecare zi, fără să bănuiască ce o aşteaptă. Ziaristul german Robert Jungk arată, într-un lung reportaj publicat de curînd, că pentru a putea măsura cît mai exact efectul primei bombe atomice aruncate asupra unui oraş populat, înaltul comandament american hotărlse ca patru localităţi japoneze, destinate oribilei experienţe, să fie complet cruţate tot timpul războiului de orice atac aerian. Hiroshima, Kokura, Nigata şi Kioto s-au bucurat astfel multă vreme de o imunitate secretă, cu .atît mai monstruoasă cu cît avea doar un caracter iluzoriu. Nu ştiu dacă Jebeleanu a cunoscut acest fapt. Cert e însă că poemul lui îi relevă semnificaţia îngrozitoare cu o rară intuiţie artistică. Evocarea ritmului obişnuit în care se desfăşoară existenţa oraşului, cu cîteva ceasuri înaintea cataclismului, sugerează de la început cruzimea calmă, lucidă, matematică a asasinilor. E un fel de acuzaţie mută, teribilă în toată această descripţie amănunţită a poetului. Reţineţi „ziua fierbinte" de 5 august, „infern portocaliu" apusul soarelui, rîurile sclipind ca „şapte lungi beteli", oftatul pescarului, „seara albastră", templele lucind „cu solzi de aurării şi lac roşcat", „nisipul de oameni revărsat din uzine", „scrîşnetul de fier at obloanelor trase", muncitorul bătrîn care nu mai găseşte de lucru, întins pe un prag 'de piatră, zorile scoţînd la muncă femeile cu galenţi de lemn şi cu prunci somnoroşi în .spinare. Nimic însă din ce pare să existe decînd e lumea nu va mai fi. Timpul
e măsurat. Foarte curînd, el urmează să se oprească. Şi e o inconştienţă tragică în această pulsaţie netulburată, întrucît clipa cînd ea va înceta, a fost hotărîtă precis, definitiv.
Oroarea crimei, ne face să simţim poetul '— stă mai întîi într-o astfel de premeditare calmă, rece, inflexibilă. „Călăii" au pus totul la cale undeva departe, peste ocean, „acolo unde n-a trecut războiul" şi în timp ce ceasornicele .aleargă înnebunite, ■ei îşi iau liniştiţi cafeaua „cu gesturi măsurate de echere". In insensibilitatea aceasta Jebeleanu denunţă o formă de dezumanizare totală a imperialismului, fixînd-o în .simbolul admirabil al rasei monstruoase de fiinţe care nu mai fac nici măcar gesturile elementare omeneşti fără un calcul interesat. Stăpînii banului nu zîmbesc, pentru că „fiece zîmbet costă o avere I fiece zîmbet poate oricînd să surpe I secretul echilibru al acestor I cetăţi fără de stele I imense orgi de piatră-n care suie I un singe monoton de ascensoare".
Paşii lor „uimesc" cum ar uimi mişcarea unor idoli împietriţi într-o încremenire milenară, obrazul li-1 îmbujorează „arareori", cu mare „chibzuinţă", un sînge „ordonat". „In fie ce seară I maşinile-i conduc pînă la paturi, I le scot cu gesturi măsurate haina, I îi iau în braţe, îi întind cu grijă I şi le cronometrează-n taină somnul".
Totul a devenit pentru ei un calcul abstract, nebunesc ; totul se măsoară, se exprimă în ' cifre, totul îşi pierde ori ce calitate sub funcţia devoratoare de omenesc a banului.
Puterea lor are semnul negativ, se identifică, de fapt, tot mai mult cu neantul. Şi Jebeleanu se dovedeşte inspirat cînd şi-o reprezintă ca un demon al distrugerii, beat de orgoliul puterii sale, mîndru să se numească „cel ce poate face I să curgă pietrele", „cel care poate să preschimbe I un munte I într-un monstru de gelatină" ; „fermierul artezienelor fintîni I din ţăndări de oraşe", „plantatorul miraculos al palmierilor exploziilor" ; „zămislit or ui unei alte lumi cu plinii fără fund şi oameni mai
122
OV. S. CROHMALNICEANU
puţini", „polipul celei de a douăzecia văi", duşmanul a tot ce se înalţă, al luminii, al surîsului, al păcii.
Oroarea crimei stă apoi în implicaţiile ei individuale. Impersonalitatea actului scelerat săvîrşit de imperialişti împotriva Hiroshimei e strict aparentă ; aici au lost ucişi oameni în carne şi oase, fiecare din ei cu o viaţă a lui proprie, cu necazurile şi bucuriile ei. în fiecare a fost omorîtă o nădejde.
Şi ce poate da mai pregnant sentimentul cruzimii decît sugrumarea aceasta brutală de existenţe diferite, hrănite, în ciuda mizeriei, foamei şi suferinţei, de speranţa în viitor ? Poemul lui Jebeleanu expune în consecinţă pe larg visele : visul pescarului bătrîn, al „omului-cal", al mutilatului de război, pentru că nicăieri nu se proiectează mai intim, mai tragic ca în ele nădejdile unei 'Umanităţi chinuite.
Terorizate de obsesiile zilnice acestea iau forme halucinante :
Bătrînul pescar, cu năvodul rupt, se visează cerîndu-i oceanului toţi peştii ne-prinşi, o viaţă întreagă, toată vlaga pe care valurile lui i-au furat-o, de-a lungul anilor :
„înşelător ule,
dă-ini peştii
in veci neprinşi...
dă-mi tinereţea mea amară
cum ţi-i sărutul,
insă întreagă, neclătinătoare...
dă-mi zalele
de sfoară
ale trudei mele..."
Iar în bordeiul inundat de peşti, sub potopul lor, imploră înspăimîntat:
„...nu, n-am dorit atîta... Inşelătorule,
dă-mi doar atîţia peşti cît e nevoie să pot trăi,
şi-un peşte de orez pe lîngă ei şi două cizme-nalte pîn'la şold şi-o stea de mare ca să-mi lumineze adlncurile verzi, în care m-afund din ce în ce..."
Mutilatul de război are senzaţia că i-au crescut la loc picioarele amputate, că poate fugi cu ele de coşmarul puştilor însufleţite care-1 urmăresc. In sfîrşit, purtătorul de rikşă înnebunit de galopul zilnic se vede rugîndu-i pe fraţii săi cai să-1 primească printre ei :
„Nu pot, nu pot,
nu pot să mai alerg ca oamenii! E prea mult pentru două picioare de om.
Mi-s sfîşiate tălpile
de colţii pietrelor — căţele
'şî arse
de mucurile de ţigări aprinse, spinarea mi s-apleacă zi de zi, nu pot să mai alerg cu oamenii...
Luaţi-mă-ntre voi şi-adăpostiţi-mă în grajdul vostru, alături
de scuturile, crupelor lucioase. Nu cer nimic,
doar poate, un pumn de-ovăz — dar arălaţi-mi cum să fac să-mi bată inima din nou în ritmuri regulate,
cum s-o pornesc cînd simt că nu mai bate sau — cînd răsună ca un clopot...
Primiţi-mă-ntre voi
Mă mulţumesc cu orişice,
staţi, cai, staţi fraţi ai mei!
Am şase minţi acasă..." '
Cu cît sînt mai tragice, mai derizorii aceste visuri, cu atît se exprimă în ele mai violent preţul uriaş al vieţii. Oamenii se agaţă de ea cu o nădejde neobosită.
CRONICA LITERARA
123
Şi nimic nu poate întrece în sălbăticie' gestul, care ţinteşte să ucidă pînă şi speranţa. Un glas o spune cu o imensă dezolare, cu o mîhnire copleşitoare :
„Lăsaţi-mă să pling, căci a murit Speranţa...
A fost asasinată in plină zi, acum... Aduceţi-mi din beznă cea mai cernită haină şi-aşterneii-mi pe faţă un văl imens, de
fum!
A vrut să-mbrace pruncii, şi iat-o goală,
mută,
ucisă-n faţa noastră sub reci dărîmături... Un ocean mi-aduceţi fierbînd, greu, de
cucută,
sâ-l beau, să-mi stingă sila mîhnitei mele
guri!"
Dar î;n „Surîsul Hiroshimei", Jebeleanu urmăreşte — cum am spus o dialectică a oroarei. Teroarea, oricît de departe ar fi împinsă, nu poate preface niciodată omenirea într-o turmă ascultătoare. Dimpotrivă, ea ridică în nenumărate suflete un val imens de ură. O dezlănţuire apocaliptică de forţe infernale se înverşunează să instaureze „noaptea soarelui"; sfîşiat din creştet pînă în tălpi, văzduhul, „urlînd, încovoiat, împotrivindu-se", „zămisleşte sicrie de cenuşă". „Piatra se umflă" „putrezeşte", „nu mai poate, I nu mai e în stare să se păstreze I în frontierele-i de milioane de-ani"..., a devenit „un animal cu pori, un animal ce-agonizează", „to-pindu-se sub apăsarea morţii"..
Rîurile pleznesc „ca nişte artere"; tul-pinele de bambus „secerate, arse" se chinuiesc zadarnic să se ridice „ca nişte colosale coloane vertebrale ale pădurii dispărute" ; un sînge negru întunecă totul ; pentru o clipă s-ar părea .că a dispărut pînă şi „ochiul de aur" al lumii !
„Dar nu! Smulgînd-o
din cuierul de întuneric şi de vaiere, cu o sforţare care face să clănţăne de spaimă dinţii beznei, o mie
de braţe omeneşti arzînd înalţă
ca o mie de toarte fruntea
cu colosale tîmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mîngîie,
o şterg de năduşeală şi de sînge, şi-o pun să lumineze chipul oraşului ucis
şi să dezvăluiască faţa crimei..."
în triumful soarelui al cărui drum pe cer, explozia nu e totuşi în stare să-i întrerupă, poetul  descoperă un simbol moral. Crima nu poate rămîne acoperită. Lumina adevărului îi arată   pînă   la urmă ■neîndurătoare,  faţa.  Vaerul de durere se preschimbă într-un cor uriaş de glasuri, care .acuză.   Cine-a   văzut   întreabă unul dintre ele, „ucigaş şezînd I şi după ce-a ucis, I alăturea de victimă, ani lungi ?" „Cine-a-ntîlnit   un   om,   care-a ucis I si care-n urmă   face I statisticile propriilor crime. I Chemîndu-şi   victimile I ia ra-dioscopii ?" Cine-.a văzut făpturi în stare, după ce au sugrumat copii în faşă să se plimbe   „fumînd  nepăsători"   şi „aţintin-du-şi ochii", „surîzînd" „în ochii mamelor orbite de lacrimi" ?  Jebeleanu   arată cum identitatea asasinilor se defineşte tot mai limpede în conştiinţa popoarelor. „Glasul celor optzeci de milioane" denunţă lumii întregi în ocupantul .american, nu pe reprezentantul   unei naţiuni, ci al imperialismului mondial. Ucigaşul poartă stigmatul lui. El e oaspetele nepoftit în casă, pîngăritorul templelor străvechi, făuritorul „manşetelor   civilizate de fier", „stropite cu vre-o patru stropi de levănfică". Forţa ■antiumană,    simbolizată    prin ,J3emonul apocaliptic din cea de-a XX-a vale", prin fiinţele   devenite  oribile   maşini" nepăsă-toare de calcul, capătă aici o concretizare istorică definitorie.  Inamicul vieţii e capitalismul înrobitor, provocatorul războaielor, cel care „cariază măselele pămîntului I Şi le plombează apoi I cu cranii, cu rotule omeneşti", I „cu tibii, cu ciment de cimitire", cel care fabrică  din  nervi intenşi,
124
OV. S. CROHMALNICEANU
„sirme ghimpate", „coarde cu spini" pentru „arcuşul de obuze al morţii'; distrugătorul naturii în numele utilitarismului plat burghez, cel care „a stir pit bizonii' I ,,cu bărbi de magi asirieni" j făcînd din coarnele lor „cuiere", devoratorul culturilor, omorîtoruj poeziei.
Luciditatea stăpîneşte durerea şi învin-gînd spaima, dezlănţuie una. D.ar nu o ură oarbă, ci o ură cu obiect precis, o ură necesară, transformată într-un principiu util de apărare a existenţei.
Dacă „Glasul japonezului către asasini" nu exprimă decît refuzul ideii oricărei posibile împăcări între victimă şi călău („Nu pot să fiu prieten cu tine,-n veci, nu pot I Mi-ar. creşte, dac-aş face-o, lungi ghiare, aspru bot...") glasul muncitorului se ridică la un program de luptă.
„Voi înălţa cetatea din nou" — anunţă el — „Cuprindeţi-vă mîinile", „pumnii mei sînt arşi mai de demult", dar „s-au învăţat cu focul, cu gurile de iad ale cuptoarelor". „Războaiele au trecut peste coloana-mi vertebrală I de mii de ori, şi-n locul fiecărei I vertebre sfărîmate-au crescut I a sută de inele mal mult, o sută I de sclipitoare şenile de calcar"...
Ştiu să preschimb — strigă conştiinţa revoluţionară a proletariatului — tot ce imperialismul a scontat că va deveni supunere, docilitate, umilinţă omenească, în arme împotriva lui. „Iau scrîşnetul mîniei I şi fac din el oţel călit ce zbîrnîie I Şi roţi dinţate ce sfărîmă crima". „Iau amintirea I şi fac din ea beton I făclii şi scuturi..." „Iau lacrămile orbilor şi fac I din ele ochi de veghe-ai lumii-ntregi". „Iau sîngele nevinovat, şi fac din el o oaste de steaguri". Dirijor al elementelor dezlănţuite, Jebeleanu evocă astfel în finalul poemului său o forţă superioară exploziei nimicitoare. E „Marea cea mai mare din cîte sînt"; „Marea Sudorii", „înaltă pîn-la cer", „mereu crescînd din rîuri milioane" „din vadu-atîtor chinuite frunţi I de minier ce-şi scuipă la Jewata, plămînii; / de ţărani stînd îngropaţi I ca nişte zei ai foamei, pîn-la brîu, I în tristele plantaţii de orez, I de sclavii japonezi din Okina-
wa, I de palii oameni-cai ce trag la rikşe I pe ocupanţii-n perne răsturnaţi". E oceanul furios al suferinţelor mulţimilor exploatate, scînteind „de zale şi de trîmbiţi înspumate", şi oricînd un depozit formidabil de arme. „Luaţi-mi întreaga mea otravă, tot veninul, I turbarea din adîncuri", „prăpăstiile negre ale mîniei" urlă el către desculţi, „luaţi-le şi izbiţi în asasini".
Şi forţa aceasta nu cunoaşte hotare, pentru că glasul muncitorului trezeşte solidaritatea întregii omeniri dornice de pace, hotărîtă s-o apere împotriva ucigaşilor cu orice preţ. Oratoriul sfîrşeşte prin-tr-un imn de biruinţă.
Teroarea a fost învinsă. U:n sentiment de siguranţă, de tărie înfloreşte în surîsul oraşului martir. Jebeleanu are iarăşi cu acest final o idee poetică excelentă. Cruzimea nu se simte niciodată mai dezarmată, mai neputincioasă ca atunci cînd trebuie să înfrunte calmul superior al zîmbetului omenesc, pentru că în el citeşte o infinită putere a omenescului de a depăşi universul spaimei, de a se ridica de-asupra lui. Teologicienii spuneau că nimic nu-1 înfurie mai rău pe diavol decît rîsul. In ritualurile demente pe care le imagina marchizul de Sade, surîsul victimelor se pedepseşte cu moartea. Aceeaşi lege o aplicau în lagărele de concentrare, naziştii. Bomba aruncată asupra Hiroshi-mei trebuie, după socotelile imperialiştilor, să-i prefacă pe oameni în „fiare-ascultă-toare", îngheţate de spaimă. Visul acesta .nesăbuit — arată poetul — cunoaşte o dezminţire umilitoare, pentru că „peste moarte" Hiroshima surîde :
„scut punîndu-şl deasupra lagărelor braţu-i ars..."
şi împarte lumii „arme ale vieţii I pe care ucigaşii nu le văd I pe care nu le pot zări vreodată, I semnale şi stindarde I lumini cu căşti înalte de văzduhuri, I urmate de-amintirile desculţe, I de nevinovăţiile ucise I lumini ce-n bezne dînd, înaintează, I lumini ce-naintează surîzînd".
TEORIE 51 CRITICĂ
M. GUS
PARTINITATEA LENINISTĂ ŞI CRITERIUL EI
i
Ideologiaslegea artei
La 25 august, 1830, la teatrul regal din Bruxelles, s-a reprezentat ipiesa „Muta din Porţiei". In .faţa spectatorilor, a apărut tabloul răscoalei populare împotriva sclava-giştilor spanioli, la Neapole, în 1647.
Locuitorii Bruxelles-ului şi toţi belgienii ardeau de dorinţa de a nimici lorţata uniune a ţării lor cu Olanda. Ei erau încurajaţi de veştile cu privire la revoluţia din Paris, care anunţau izgonirea regelui Charles şi a Burbonilor. Electrizaţi de reprezentarea victoriei naipolitanilor asupra .spaniolilor, spectatorii belgieni porniră de la teatru la curtea guvernatorului olandez, îl goniră şi proclamară despărţirea Belgiei de Ţările de Jos. Aşa a început revoluţia belgiană încununată mai tîrziu ide victorie. Fără îndoială că şi fără spectacolul „Muta din Porţiei", tot ar fi izbucnit revoluţia din Belgia, ea fusese pregătită de un şir întreg de evenimente şi era pe deplin coaptă în momentul cînd reînviată pe scenă, povestea răscoalei eroice a .napolitanilor a dat ultimul impuls avalanşei indignării populare a belgienilor. Arta irupea cu putere în viaţă, pentru că era la unison cu viaţa, şi rezonanţa revoluţionară a spectacolului exprima într-un mod semnificativ legătura airînsă între literatură şi politică.
Acest episod istoric pitoresc mi-a venit în minte, cînd aim încăput să scriu articolul despre partinitatea artei şi literaturii. Par*), Articol apărut în „Oktiabr" nr. 6/958
tinitatea este treapta superioară, comunistă, a caracterului ideologic al artei, şi literaturii. Atacând principiul leninist al partinităţii   şi   realismul   socialist   (întrupare a acestui principiu în practica artistică) revizioniştii   nu  apar  nicidecum  novatori în materie. Dimpotrivă, ei cîntă un vechi şi răsuflat refren al adversarilor caracterului ideologic al artei şi literaturii. Acest refren a răsunat prima dată, atunci cînd burghezia şi-a desăvîrşit drumul său istoric şi atin-gînd culmile puterii, a vrut să traducă în practică îndrăzneaţă intenţie a lui Faust : „Clipe, opriţi-vă !" Insă istoria nu stă în loc şi, la poalele culmii care reprezenta aşa zisa sa putere, burghezia a văzut cu groază bezna, la care o condamna ireversibil forţa dezvoltării sociale întrupată în proletariat. Atunci s-a declarat război ideilor în antă.   Fiindcă   ideile  (formulează   ceea ce viaţa .sugerează, şi viaţa vorbeşte despre pieirea inevitabilă a orînduirii burgheze. Pentru a înăbuşi glasul puternic al vieţii, a   fost   proclamată   teoria   „artei pentru artă",   abstractă,  fără   idei,  nelegată de viaţă.
Aşa s-a născut la sWrşiitul secolului al XlX-lea, arta decadentă, aşa a apărut literatura modernistă a simbolismului şi altor „isme". Unora din adversarii ideilor în artă, le-a răspuns Bernard Shaw: „(Criticii)... se grăbesc să demonstreze că toate piesele care conţin idei sînt proasite şi afirmă că acestea nu sînt în genere piese ci discursuri programatice şi articole de fond. Povestea e veche. Nu rareori, cu privire la
126
M. GUS
piesele mele s-au formulat plîngeri că ele sînt făcute numai din discursuri, aşa cum tablourile lui Rafael sînt făcute numai din culori, statuile lui Michelangelo, numai din marmură şi simfoniile lui Beethoven numai din sunete. Rattingan (un critic englez — M.G.) are o pretenţie şi mai absurdă, afirmând că deşi piesele trebuie să fie alcătuite din aceste dialoguri, nu trebuie să conţină nici un fel de idei. De fapt, el ar înţelege problema dacă s-ar gîndi măcar o clipă — în caz că este în stare să gindească, — că fără idei... piesele nu pot să existe". Calitatea piesei — este calitatea ideii.
Aşadar, în muzică ar exista sunete fără semnificaţii, .în pictură culori .fără conţinut, în sculptură marmură fără pecetea gîndirii, în literatură — cuvinte fără idei... Acesta este adevărul fără mască al ,,înţelepciunii" pe care o opune burghezia .artei cu idei. Aceasta şi este esenţa atacurilor împotriva  principiului  partinităţii literaturii.
■Sonatele lui Beethoven în -pragul secolului al XIX-!ea au slăvit marea prefacere revoluţionară a societăţii — eliberarea omului din cătuşele sociale, politice, economice ale feudalismului. Acest iproces istoric al naşterii şi .stabilirii unei noi şi mai progresive orînduiri sociale a început încă din secolul al XVI-iea. Engels scria pe bună dreptate că epoca Renaşterii având nevoie de titani a dat naştere unor titani prin forţa caracterului şi a gîndirii, — titani ■ai penelului şi ai daltei.
■Nemuritoarele creaţii ale lui Michelangelo nu au fost .simple blocuri de marmură, ci au exprimat în mod (genial ideea, formulată astfel de creatorul lor : „încă nu s-a născut un asemenea ora, care să iubească atît de pătimaş oamenii". Marmura lui Michelangelo a vehiculat o nouă idee — ideia umanismului, a forţei atotputernice a omului şi a gîndirii lui — înlocuind ideia feu-dal-creştină a nimicniciei omului în faţa lui Dumnezeu şi a stăpânilor de pe pămînt. Şi .în acelaşi timp în care Michelangelo a creat măreaţa sa operă despre măreţia omului, contemporanul lui, Copernic, a răsturnat
cosmologia .ptolomeică dăinuind de milenii şi a făurit noul sistem în care pămîntul îşi schimbă veşnica nemişcare pentru veşnica mişcare şi eedînd Soarelui locul de centru al universului, devine într-adevăr pămîntul omului. Priviţi figura plină de forţă a lui Moise: Michelangelo a cioplit omul în deplinătatea puterilor .sale, ca stăpân pe pămînt. Artist genial, el a cîntat omul, care pătrunsese taina universului. Pe oamenii acestei noi lumi care se năşteau, ai acestei lumi în care se prăbuşeau confuziile şi prejudecăţile seculare, i-.a oglindit Shakespeare, a cărui creaţie nemuritoare a dat lumii, pe ;scenă, noile idei ale umanismului. Şi nu putem să nu amintim că geniul lui Shakespeare a înflorit după ce pieirea armatei spaniole trimisă de Filip al II-lea să cucerească Anglia, spulberase definitiv speranţele reacţiunii catolice că va desrădăcina în întreaga Europă redutele politice şi ideologice ale lumii noi, burgheze. Nu putem uita că omenirea a atins în acelaşi timp profunzimile „eului" în „Otnelo", ,,Macbeth", „Regele Lear", şi a pătruns cu telescopul lui Galileu în tainele universului, zărind pentru prima dată munţii şi craterele lunii, inelul şi lunile lui Saturn.
Piesele lui Shakespeare nu au fost o culegere de conversaţii -fără semnificaţii şi idei, ci o exipresie concretă a uriaşelor progrese ale epocii sale. Ele sînt de aceea nemuritoare. Oare Rembrandt, care s-a născut puţin timp după moartea lui Shakespeare, dăruinidu-ne în pictură efectul uimitor al contrastelor de umbre şi lumini, nu a continuat cu mijloacele artei sale ceea ce făcuse prin cuvinte genialul englez ? Tainele psihologiei umane, profunzimile conştiinţei omului, au fost dezvăluite de Rembrandt, pe baza .aceleiaşi idei a dezrobirii omului de .sub jugul feudal. Aceste mici însăilări istorice, cu ajutorul cărora am ilustrat răspunsul dat de Shaw duşmanilor ideilor în artă, ne conving, încă odată, de însemnăiiatea partinităţii ca cea mai înaltă formă a caracterului ideologic al literaturii.
PARTINITATEA LENINISTA ŞI CRITERIUL EI 127
Partinitatea literaturii - forma cea mai înalta a caracterului ideologic
Atîtea ape au fost tulburate de revizionişti, atîtea iţe încurcate, încît trebuie să începem cu începutul începutului, cu lucrarea lui Lenin în care s-a formulat şi dezvoltat precis principiul partinităţii comuniste a literaturii.
Celebrul articol „Organizaţia de partid şi literatura de partid" a fost scris şi publicai de Lenin în noiembrie 1905 în gazeta „Viaţa nouă". Acesta a -fost momentul marelui avînt al primei revoluţii ruse, emd partidul social-democrat a ieşit pentru prima dată din ilegalitate. De aceea Lenin a pus înainte de ori ce în articolul său problema legăturilor organizatorice ale literaturii şi ale literaţilor cu partidul. „Chestiunea literară trebuie să devină parte integrantă a muncii de partid social-democrat, organizată, planificată şi unitară". Acesta a fost răspunsul lui Lenin la această problemă. El a explicat că „a trăi în societate şi a ii liber de ea este cu neputinţă" şi de aceea şi artistul ca şi opera sa se găsesc întotdeauna în dependenţă de societate. Problema este: ce înseamnă această creaţie pentru societate? In societatea burgheză a secolului XIX-lea, această dependenţă a artistului de sacul cu bani al editorului, al proprietarului de teatru era camuflată sub vorbăria ipocrită despre libertatea lui. Socialiştii au demascat această ipocrizie, „pentru a opune literaturii făţarnie-libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într-adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat".*)
Lenin a scos în evidenţă cuvîntul „deschis", pentru a sublinia că recunoaşterea deschisă a legăturilor sale cu partidul revoluţionar al clasei înaintate este baza şi chezăşia unei literaturi cu adevărat libere. Şi el a dat o caracterizare dezvoltată a conţinutului şi esenţei libertăţii autentice şi noi a creaţiei : „Aceasta va fi o literatură
liberă, pentru că nu lăcomia şi carierismul, ci ideea socialismului şi simpatia pentru cei ce muncesc vor face să se înroleze în rîn-durile ei noi şi noi forţe. Aceasta va fi o literatură liberă, pentru că ea nu va servi unei eroine suprasă-tule, nu „celor zece mii" din pătura de sus care se plictisesc'şi suferă de obezitate, ci ■ milioanelor şi zecilor de milioane de muncitori care alcătuiesc floarea ţării, forţa ei, viitorul ei. Aceasta va fi o literatură liberă, care va fertiliza gîndirea revoluţionară a omenirii prin experienţa şi munca vie a proletariatului socialist, care va crea o permanentă întrepătrundere între experienţa trecutului (socialismul ştiinţific, care a desăvîrşit dezvoltarea socialismului de la formele sale primitive, utopice) şi experienţa prezentului (actuala luptă a tovarăşilor muncitori)".**)
în acest if el, în articolul lui Lenin au fost expuse în primul rînd fundamentele teoretice ale esteticii marxiste, şi în al doilea rînd bazele .politicii comuniste în domeniul artei. Principiul socialist-comunist al partinităţii uneşte şi leagă într-un singur întreg ambele laturi.
„Partinitatea în creaţia artistică se defineşte nu prin apartenenţa formală a artistului la partid, ci prin convingerile sale, prin poziţia sa de idei" — se spune în cunoscutul Document de partid al lui N. S. Hruşcîov „.Pentru o legătură str-însă a literaturii şi artei cu viaţa poporului".
Partidul revoluţionar al clasei muncitoare de care în mod făţiş — şi de aceea deschis — îşi leagă creaţia artistul înaintat, se călăuzeşte în activitatea sa de acea concepţie despre lume care reprezintă treapta cea mai înaltă a cunoaşterii legilor dezvoltării sociale. .De aceea artistul care se află pe poziţii ideologice partinice, exprimă în forma cea mai deplină interesele poporului în luptă pentru transformarea vieţii sale pe baza principiilor noi, socialiste.
Concepţia despre lume a partidului, ştiinţa despre societate elaborată de marxism reprezintă ultimul cuvînt al gîndirii revoluţionare a umanităţii şi .acest fundament de
*) „Lenin, despre literatură", Bucureşti 1949, pag. 11.
**)  „Lenin despre literatură", pag 11.
128
M. GUS
neclintit pe care se întemeiază libertatea autentică a creaţiei artistice : libertate faţă de prejudecăţile şi corifuziile tuturor epocilor istorice anterioare, eliberare faţă de impulsurile nesănătoase şi de constrînge-rile exterioare.
Astfel Lenin a dat definiţia cea mai înaltă, cea mai precisă din punct de vedere ştiinţific a rolului ideilor, a caracterului ideologic al artei şi literaturii. Fiind în mod nemijlocit şi în primul rînd legată de sarcinile concrete ale (partidului proletar revoluţionar rus, această definiţie leninistă s-a desprins în acelaşi timp în mod organic, din sarcinile şi din situaţia literaturii mondiale în momentul decisiv al trecerii de la secolul XIX la secolul XX, de la perioada capitalismului „clasic" la perioada imperialismului, treapta cea mai înaltă a capitalismului şi ultimul său stadiu şi mai ales, după definiţia genială, concisă a lui Lenin, zorii socialismului.
Pînă acum nu s-a acordat destulă atenţie acestei laturi a principiului leninist al partinităţii. Cu toate acestea, dezvăluirea legăturilor obiective dintre situaţia concretă în literatura universală la începutul secolului al XX-lea şi principiul leninist al partinităţii literaturii, se dovedeşte extrem de necesară pentru respingerea tuturor denaturărilor revizioniste.
Adevărul este că principiul partinităţii comuniste a literaturii, descoperit de Lenin, s-a dovedit punctul nodal al dezvoltării literaturii într-un moment nodal al istoriei : la Hotarul trecerii de la capitalismul secolului al XIX-lea la imperialism şi la socialismul secolului al XX-lea.
în întîmpinarea socialismului
Epoca nouă a pus în faţa literaturii sarcini complet noi. Generate de procesul istoric al dezvoltării societăţii, aceste sarcini au găsit condiţiile şi metodele rezolvării lor tocmai în mersul şi desfăşurarea acestui proces istoric. Realismul, care-şi găsise în sfîrşit matoa şi atinsese înflorirea în primele trei sferturi ale secolului XIX-lea intrase la sfîrşitul secolului în perioada
unei crize serioase. Critica existentă pe atunci, oricît de ascuţită şf profundă ar fi fost, era acum insuficientă. T. Dreiser a observat în mod just, la sfîrşitul secolului XIX-lea,' că „odată cu dezvoltarea industrială a apărut în America şi romanul cu ciaracter proletar". Protestul este mai mult decît o critică, protestul este chemarea la o împotrivire activă faţă de ortnduirea existentă. In numele lui însă ? Aşa a apărut problema fundamentală : în numele cărui viitor acţionează literatura ? Care este acest viitor ? Care îi sînt ideile şi idealurile ?
Realismul secolului XIX-lea a fost însufleţit de ideea umanismului activ, — ei a opus omul orînduirii sociale, a apărat dreptul omului de a fi om. Marii scriitori ai sec. XIX-lea, au dezvăluit cu o veridicitate necruţătoare, cangrena orînduirii sociale. Dar ei nu cunoşteau drumurile adevărate spre eliberarea poporului, fiindcă lor le era inaccesibilă acea concepţie despre lume care să sintetizeze un caracter ştiinţific profund în explorarea proceselor sociale cu un spirit revoluţionar consecvent, de neîmpăcat, în lupta pentru transformarea orînduirilor sociale.
Prin -glasul Soniei, Cehov a spus în mod inspirat şi convingător : „Noi am şi văzut cerul plin de diamante". Aceasta era expresia unei credinţe într-un viitor strălucit, însă nu şl cunoaşterea drumului către acest viitor pe care eroii lui Cehov şi-! imaginau în tonuri nebuloase.
In ori ce caz, însă, Cehov .a crezut în acest viitor. Lev Tolstoi, de asemenea, ara convins că va veni „împărăţia lui dumnezeu pe pămîni" (lăsăm la o parte conţinutul reac-ţionar-utopic religios al idealului lui Tolstoi). Şi iată că în occident, Ia sfîrşitul secolului al XIX-lea, în literatura realismului critic au apărut cu totul alte tendinţe, sceptice. Scepticismul lui Flaubert se opunea prin spiritul şî iprin semnificaţia sa, scepticismului lui Voltaire. Patriarhul din Fe-rney a negat în mod ironic -societatea pe cale de dispariţie, a ridiculizat ideologia zilei de ieri, creînd în mod activ noi valori spirituale, ajutînd la lupta pentru ziua de mîine. Pustnicul din Croisset, deşi a ironi-
PARTINITATEA LENINISTA ŞI CRITERIUL EI 129
zat orânduirea existentă, nu a propus şi o soluţie de viitor.
înaltele sentimente ale romantismului, optimismul social al marilor realişti Balzac şi Stendhal au cedat locul nu numai scepticismului iflaubertian (acestuia i-a plătit tribuit şi Anatole France în „Crima lui Syl-vestre Bonnard") dar şi naturalismului lui Zola. Aşa cum Jn filozofie, pozitivismul, sub aparenţa realismului, a caracterului „concret" al istructurii sale ascunde o înţelegere idealistă a lumii, tot astfel şi naturalismul pretinde fără nici un temei că are caracter ştiinţific şi explică şi reprezintă cu profunzime structura socieiăţii. De fapt, naturalismul are un orizont extrem de strimt şi un bisturiu ifoarte puţin ascuţit pentru a pătrunde în ţesătura complexă a societăţii. Ciclul romanelor lui Emile Zola, „Les Rougon-Macquarts", a cărui intenţie era de a da imaginea completă şi autentică a anatomiei şi fiziologiei patologice ale societăţii burgheze, a redat — e drept — tabloul decadenţei burgheze, însă nici pe departe cu acea forţă şi exactitate pe care o dorea autorul. Scriitorul a iost lipsit de o concepţie ştiinţifică despre lume, ignora marxismul, singura concepţie care era capabilă să înarmeze pe autorul unei astfel de epopei cu o metodă artistică desăvîrşită pentru cunoaşterea exactă şi adevărată a imaginei vieţii societăţii. Chiar la sfîrşitul secolului al XIX-lea, naturalismul lui Zola şi-a epuizat posibilităţile, demonstrând ân mod practic că rădăcina mărginirii sale constă în lipsa unei idei clare, adânci şi adevărate. însuşi Zola a căutat drumul spre socialism (lucru pe care-1 mărturiseşte cartea sa scrisă înainte de moarte „Munca").
Alături de naturalism, a crescut, ca antipod al său, simbolismul. Creaţia dramaturgului norvegian Henric Ibsen dezvăluie limpede procesul apariţiei în miezul realismului, a negaţiei sale — simbolismul. Realist, autorul „Norei" şi al „Strigoilor" a trecut la simbolism în lucrările din ultimii ani ai vieţii din cauză că a rămas străin ideilor înaintate ale vremii sale, de ideile socialismului, care ar fi înarmat scriitorul cu o busolă sigură în oceanul vieţii sociale. Mai mult încă, autorul „Doctorului Stock-
man" a avut o atitudine pronunţat negativă nu numai faţă de socialism dar şi faţă de politică în general. Ieşirea din contradicţiile de neîmpăcat ale orînduirii burgheze, el a căutat-o nu în sfera activităţii social-politi-ce, ci în domeniul moralei, văzând, posibilitatea înlăturării .mizeriei umane în perfecţionarea individuală a fiecărei personalităţi; în parte. Vorbind în faţa muncitorilor las Trondheim în 1885, lbsen a afirmat că pentru înlăturarea imperfecţiunilor şi deficient ţelor democraţiei existente, este necesar să introducem în viaţa socială elementul de nobleţe.
„Am în vedere — zicea el — nobleţea ca -racterului, nobleţea stării de spirit, nobleţea voinţei. Tocmai o asemenea nobleţe ne eliberează". Marele dramaturg nu a înţeles că perfecţionarea morală a omului va fi înfăptuită numai în procesul şi ca rezultat al luptei sociale, politice pentru transformarea radicală a societăţii. Neştiihd să găsească modul de trecere din sfera moralei individuale în domeniul politicii, Ibsen nu a iputut să nu cadă în eroarea simbolismului raţiocizant şi a individualismului. „Simbolismul, — a scris G. V. Plehanov, —-este ceva în genul unei mărturii a mizeriei. Cînd gîndirea este înarmată cu înţelegerea realităţii, ea nu mai are nevoie să rătăcească î,n pustiul simbolismului".
Astfel, la sfîrşitul secolului al XIX-lea în procesul crizei realismului critic, „clasic", s-au dezvoltat două orientări la 'poluri în aparenţă opuse : naturalismul şi simbolismul. Insă cu tot caracterul lor opus, aceste orientări erau strîns unite în negarea rolului ideilor ân literatură, cu singura rezervă, esenţială de altfel, că naturalismul a făcut-o în mod tacit aşa zicând de-facto, în timp ce simbolismul (şi curentele moderniste înrudite cu el) a proclamat-o deschis, promo-vînd făţiş lipsa de idei, apolitismul, cerînd eliberarea artei şi literaturii „din lanţurile gîndirii şi ale ideii". Fenomenelor de decadenţă şi de descompunere ale realismului critic în pragul secolului al XIX-lea li s-au opus mulţi scriitori care năzuiau la o dezvoltare a realismului în concordanţă cu noile condiţii şi sarcini ale vieţii sociale, care urmăreau să însufleţească cu idei noi arta
9 — Via(a Romînească nr. 9
130
M. GUS
şi literatura, idei care să explice în mod just şi să exprime noile cerinţe ale epocii istorice noi. Aceste probleme sociale puteau să fie rezolvate numai prin metode socialiste şi numai pe calea luptei clasei muncitoare, lată de ce încercările de reînnoire a artei, emanciparea ei de naturalism, simbolism şi alte maladii ale sfîrşitului de veac, «rau strîns legate de ideologia socialistă a proletariatului.
In Jurnalul său Romain Roll and a scris în 1895 : „Ideile socialiste încolţesc în mine, în pofida voinţei mele, în pofida intereselor mele, în pofida repulsiei mele faţă de aceste idei, în pofida egoismului meu". Aceste idei erau atît de puternice, încît în cele din urmă Romain iRolland a lost cucerit de ele, o „bucurie nemărginită" a pus stăpânire pe el. El a ajuns la convingerea că „în decurs de o sută de ani Europa va deveni socialistă, sau va înceta să mai existe".
O atmosferă nouă, liberă, subiecte noi, eroi noi au pătruns în literatură prin Maxim Gorki. „Cîntecul despre vestitorul ifurtunii" (1901) a răsunat la unison cu chemările „Iskrei" leniniste. Cîntăreţul „oamenilor de jos, nefericiţi" a devenit ideologul consecvent, profund şi deschis al clasei muncitoare, cînd şi-a însuşit concepţia ştiinţifică despre lume a clasei muncitoare şi s-a alăturat partidului care a condus-o în luptă, partidului bolşevic. Jack London a calificat remarcabila carte „Foma Gordeev" drept o carte preţioasă prin demascarea necruţătoare a cangrenei sociale, prin furia ei împotriva defectelor şi aspectelor josnice ale vechii lumi. La hotarul a două secole, a două epoci — în diferite forme, cu diferite rezultate şi. cu o diferită intensitate — creaţia unor mari scriitori ca M. Andersen Nexo şi Anatole France, Bernard Snaw şi Emile Verhaeren, Jack London şi H. G. Wells, Gerbardt Hauptman şi Heinrich Mann a suferit influenţa ideilor socialiste. Socialismul a apărut în conştiinţa unor scriitori în mod deschis şi limpede, în a altora — în mod confuz şi indistinct.
Pentru unii ideile socialiste au devenit o parte organică a concepţiei despre lume, pentru alţii ele au rămas un element supra:adăugat în mod mecanic ;. unii scriitori şi-au
însuşit socialismul ştiinţific, învăţătura lui Marx, alţii au rămas în mrejele „socialismului" sentimental ; unii s-au legat de mişcarea muncitorească, au devenit luptători în rîndurile partidelor socialiste, alţii 'au simpatizat numai cu această mişcare şi cu aceste partide.
Romain Rolland, însufleţit de ideile socialiste, şi-a reconsiderat şi concepţiile sale asupra destinului artei. In acelaşi Jurnal din anul 1895 el scria : „Arta burgheză este lovită de infantilism senil. Asta înseamnă sfârşitul dezvoltării sale. 'Pînă acum credeam că arta în întregul ei este condamnată la pieire. Nu, o anumită artă se va destrăma şi o alta se va naşte. Eu doresc să arăt în eseurile mele despre arta socialistă (s.n. M.G.) înnoirea actuală ,a subiectelor şi personajelor, sănătatea organică, dreptul viril al noii arte la existenţă".
Romain Rolland vorbea cu mai bine de 60 de ani înainte despre „arta socialistă". In activitatea sa practică arăta că aceasta este arta înnoirii, arta unui realism nou. De la dramele revoluţiei (1898—1901) el a trecut la remarcabila epopee a lui „Jean Cristophe"; începută în 1904. Aceasta a fost precedată de „Viaţa lui Beethoven" în care Romain Rolland exclama : „lumea se clatină. Să deschidem ferestrele ! Să lăsăm să intre aerul curat!"
Anatole France s-a apropiat de mişcarea muncitorească şi de partidul socialist, a înseput să colaboreze la organul său „L'Humanite". Utopia socialistă a lui Anatole France, „Piatra albă", a cărei apariţie a coincis cu apariţia primului volum din „Jean Cristopihe" al lui Romain Rolland, a însemnat un jalon puternic, cotitura spre socialism a celor mai eminenţi maeştri ai literaturii franceze. In Belgia, Emile Verhaeren, întrînd în partidul socialist, a găsit în ideile socialismului noi motive de creaţie. „Zorii" au cîntat primii în literatura mondială revoluţia socialistă în ascensiune. Insă o pătrundere insuficient de adîncă în miezul învăţăturii socialiste s-a vădit în faptul că în lirica lui Verhaeren s-au împletit motivele socialiste cu individualismul. Bernard Shaw, după două decenii şi
PARTINITATEA LENINISTA ŞI CRITERIUL EI
131
jumătate de activitate literară, şi-a găsit abia la sfîrşitul anului 1890 chemarea sa autentică de dramaturg. Aceasta a coincis cu alăturarea sa la mişcarea socialistă ; el a fost printre întemeietorii societăţii reformiste fabiene. Iată şi cum aceste idei socialiste confuze, inconsecvente şi-au pus pecetea pe creaţia lui Bernard Shaw: critica sa ascuţită, necruţătoare la adresa societăţii burgheze nu era luminată de lumina clară a unui ideal -pozitiv, formulat exact, nu indica şi drumul spre viitor.
Theodore Dreiser, în primul său roman „Surorile Carey" (1900) a apărut ca un fe--nomen nemaiîntîlnit pînă atunci în literatura Statelor-Unite prin forţa criticii sale necruţătoare a orînduirilor sociale şi morale ale societăţii burgheze. Această societate s-a răfuit cu îndrăzneţul autor îngropînd în subsolurile tipografiei cea mai mare parte a tirajului cărţii şi supunînd romanul unei critici distrugătoare. Dreiser a fost redus la tăcere pentru un întreg deceniu...
Reîntorcîndu-ne în Europa, vedem că în mica Danemarcă, Martin Andersen Nexo, fiul unui pietrar, membru al partidului socialist s-a îndreptat în primele sale opere (1898—1903)' către oglindirea vieţii muncitorilor, ţăranilor şi pescarilor. Totuşi deşi în aceste cărţi există o anumită tendinţă revoluţionar-socialistă se simte încă puternică pecetea naturalismului.
Heinrich Mann, în românul său de debut „Pămîntul    făgăduinţei"    ridiculiza cu causticitate, mărginirea, prostia şi ipocrizia „high-life"-ului berlinez, mai apoi însă a început trilogia „Zeităţii", şi aici problemele transformării societăţii erau tratate în spiritul literaturii decadente simboliste. Totuşi după „Vînătoarea dragostei", scriitorul a publicat romanul „Goana spre dragoste", în care a supus criticii decadentismul. Heinrich Mann se afla atunci angajat „în cruciada" pentru noi idealuri, noi impulsuri, în creaţie, noi imagini.
Fratele său, Thomas, a debutat în anul 1901 cu remarcabilul roman „Familia Bu-deenbrook" care rămîne pentru totdeauna un model clasic al realismului critic al
secolului al XIX-lea. în faţa lui Thomas Mann stătea noul veac, cu noi sarcini ale literaturii...
Ce demonstrează scurta noastră trecere în revistă a unor fenomene literare de la hotarul celor două secole, la cotitura a două epoci istorice ?
Literatura mondială aflîndu-se la încrucişare de drumuri, a trecut ca şi întreaga societate de altfel, printr-o perioadă critică de răscruce. Istoria a chemat şi a condus literatura, această puternică forţă a auto cunoaşterii şi transformării societăţii înainte
— de la orînduirea socială condamnată la pieire către noua societate. Proletariatul, căruia istoria i-a destinat rolul de gropar al vechii orînduiri şi de creator .al celei noi
— şi-a însuşit acea teorie revoluţionară, acea concepţie despre lume înaintată, progresistă, care singură iputea să rodească literatura, s-o ridice la nivelul noilor sarcini, s-o ajute în rezolvarea -artistică a acestor sarcini.
In acest moment hotărîtor a răsunat cuvîntul leninist pentru o literatură nouă, cu adevărat liberă şi făţiş legată de proletariat şi de partidul său. A fost formulat principiul partinităţii comuniste a literaturii ca fundament ai dezvoltării ei artistice, ca fir conducător -al mişcării ei, în pas ou procesul istoric al secolului XX. Astfel literatura a -ajuns la ţărm i-ar istoria a rostit un faimos „Hic-Rodos, hic saltă!" („Aici e Rodos, aici sari!")... Ori în p-as cu proletariatul şi cu socialismul, înainte ! — ori împreună cu burghezia — spre stagnare şi pieire.
Naşterea realismului socialist
Cutremurul anului 1905, a fost auzit în -toate colţurile lumii. Anatole France şi Ro-main Rol'land, Jack London şi Martin Andersen Nexo, Bernard Shaw şi Heinrich Mann, au răspuns revoluţiei ruse — fiecare în felul său. Anatole France şi Bernard Shaw au salutat-o, Nexo i-a închinat cartea sa „-Steagul roşu", Jack London — cartea sa „Lupta de clasă".
9*
132
M. GUS
în afara ecourilor directe, publicistice, revoluţia din Rusia a provocat schimbări serioase în literatura propriu zisă.
După 1905, au început să apară lucrări care stăteau mărturie despre dezvoltarea literaturii înspre acel drum pe care i-1 indica istoria şi pe care o chema să meargă principiul leninist al partinităţii. A început să se formeze o literatură principială nouă, socialistă.
După 1905, Maxim Gorki a devenit întemeietorul noii literaturi care, pe urmă, a fost numită literatura realismului-socialist. In 1910, Lenin a folosit un alt termen pentru calificarea acestui ifenomen. „A. Gorki
— scria el în „Însemnările unui publicist",
— este fără îndoială reprezentantul cel mai viguros al artei proletare, el a făcut mult pentru ea şi ar putea să facă şi mai mult." Tot atunci V. Vorovski a arătat că „...dezvoltarea rapidă a proletariatului a schimbat în mod radical conţinutul operei lui Maxim Gorki, transformîndu-1 într-un ideolog deschis al clasei muncitoare..."
„Mama" lui Gorki şi alte opere au pus bazele metodei creatoare a realismului-socialist, sub acţiunea nemijlocită a ideilor partidului bolşevic şi a conducătorului lui V. I. Lenin.
In romanul său „Pelle cuceritorul", Nexo a atacat social-reformismul şi pe oportuniştii din mişcarea muncitorească ; acest roman punind în mod ascuţit una din problemele nodale ale mişcării socialiste, poate de asemenea fi considerat în modul cel mai just printre primele opere ale noii literaturi proletare socialiste.
A. V. Lunacearskî a considerat „Drumul de tier" al lui Jack London printre operele literaturii cu adevărat socialiste. Acest roman este străbătut de concepţia socialistă despre lume, el vorbeşte despre lupta de clasă a [proletariatului cu burghezia, profetizează inevitabilitatea victoriei clasei muncitoare.
In „Martin Eden" — una din cele mai puternice — dacă nu cea mai puternică creaţie a lui Jack London, — autorul povesteşte despre tragedia şi moartea scriitorului care nu doreşte să servească societăţii bur-
gheze şi nu găseşte în cadrul acestei societăţi adevărata libertate a creaţiei. Sinuciderea lui Martin a fost urmarea fatală a faptului că el nu a găsit în sine bărbăţia şi conştiinţa de a se lega în mod deschis şi liber de revoluţie, de socialism şi de proletariat. Conştiinţa lui Martin Eden a fost lipsită de o concepţie ştiinţifică despre lume, consecventă şi clară, care să-i :fi indicat locul şi rolul în rîndurile armatei proletare socialiste. Insă această slăbiciune fatală a eroului romanului a fost şi slăbiciunea autorului.
După o tăcere care i-a fost impusă mai mulţi ani, Theodore Dreiser, a publicat primele două volume ale trilogiei despre Cow-pervood, şi în această carte admirabilă a realismului socialist au răsunat de asemenea notele unei melodii literare noi, care se vor întrupa Informa cea mai desăvîrşită în „Tragedia Americană", asta însă după revoluţia din Octombrie.
In 1910, Heinrich Mann apunea : „Privind îndărăt la romanele create de mine, văd limpede pe ce drum am mers. El a dus la apoteoza individualismului, la recunoaşterea democraţiei". „Profesorul Unrat", „Micul oraş" şi „Supusul" au marcat cu jaloane puternice acest drum al lui Heinrich Mann către literatura nouă în rîndurile căreia — în amurgul vieţii — el a ocupat un loc.
Ne vom opri numai la aceste pilde ale transformărilor esenţiale ce s-au petrecut în literatura mondială între anii 1905—1917, între cele două revoluţii. Vedem cum ceea ce în pragul secolului XX era numai tendinţă a devenit realitate : a apărut şi s-a dezvoltat o literatură principial nouă, proletară şi socialistă.
Noua metodă artistică apărînd încă înainte de 'Revoluţia din Octombrie, se consolidează după victoria socialismului în ţara noastră şi se dezvoltă în mersul procesului literar, .atrăgînd de partea sa din ce în ce mai mulţi artişti ai cuvîntului.
Principiul leninist al partinităţii cîştigă yictoria, şi realismul socialist se instaurează în mod definitiv şi deţine un rol conducător în literatura mondială.
PARTINITATEA LENINISTĂ ŞI CRITERIUL EI
133
In remarcabila sa carte „Adio trecutului" (1931) Romain Rolland a spus cu toată forţa unei adinei convingeri că numai comunismul este singura chezăşie a unei independenţe autentice a spiritului, singura posibilitate de dezvoltare deplină şi integrală a individualităţii. In articolul „Lenin, arta şi realitatea", el a expus principiile realismului socialist ca metodă artistică, iar în „Inimă vrăjită", în special în ultimul volum al ciclului „L'enfantement" Romain Rolland a dăruit lumii o operă desăvîrşită a noii metode artistice.
Alexandr Blok, răspunzînd în cel mai bun sens al cuvîntului Revoluţiei din Octombrie, cu volumul său „Cei doisprezece" a chemat „să fie ascultată muzica măreaţa a viitorului, ale cărei sunete umplu văzduhul" ; atunci artiştilor le va fi dat „să spună în viitor asemenea cuvinte, cum de mult nu le-a mai spus literatura noastră obosită, vestejită şi livrescă". A. Blok a murit însă înainte de vreme. Vladimir Maiakovski avea să devină titanul noii poezii, cretnd remarcabilele opere ale realismului socialist — poemele „Bine", „Vladimir 11ici Lenin".
Literatura sovietică nouă s-a născut în focul luptelor revoluţionare, în anii crînceni ai Războiului Civil. Odată cu începutul perioadei paşnice în pragul celui de al treilea deceniu, a început creşterea rapidă şi furtunoasă a acestei literaturi noi care în mijlocul deceniului al patrulea, la primul Congres al scriitorilor, devenise deja puternica literatură a realismului socialist.
Nu intră în sarcina noastră clarificarea mersului general .al procesului istoric în' Uniunea Sovietică. Din unghiul în care e privit în acest articol procesul literar, — şi anume în legătură cu principiul partinităţii comuniste — este suficient să constatăm că înflorirea literaturii sovietice este condiţionată tocmai de faptul că ea a întruchipat multilateral măreţul principiu leninist.
Intr-un răstimp de patruzeci de ani, mii şi mii de opere au .fost create de scriitorii sovietici. Ele sînt diferite ca gen, ca parti-
cularitate de spirit, ele n-au aceeaşi valoare din punct de vedere artistic, fiindcă diferit este şi talentul autorilor lor. Insă tuturor operelor literaturii noastre le sînt proprii acele trăsături care constituie esenţa realis-mului-socialist.
A. Fadeev a explicat în mod limpede de ce noi numim astfel metoda artistică şi orientarea literaturii proletare socialiste : „Fiindcă în interpretarea marxist-leninistă realismul cu adevărat artistic este acea creaţie care este aproape de adevărul istoric şi este în stare să arate, într-o măsură mai mare sau mai mică, tendinţa fundamentală a dezvoltării reale în lupta ei cu forţele vechiului. De ce în zilele noastre, un asemenea realism autentic este tocmai realismul-socialist ? Pentru că ţara noastră este ţara socialismului victorios, pentru că artistul contemporan oglindind în mod veridic realitatea în lumina tendinţei fundamentale a epocii noastre, oglindeşte această realitate de pe poziţiile socialismului".
Pe această poziţie stau cei mai buni artişti ai cuvîntului din Occident. Ea cîştigă din ce în ce mai mulţi partizani în ţările capitaliste, a devenit baza creatoare a literaturii în ţările de democraţie populară, în întregul lagăr al socialismului.
In creaţia lui Nexo şi a lui Theodore Dreiser se iveşte astfel o perioadă de maximă înflorire; ei contribuie la tezaurul literaturii mondiale cu opere ca „Morten cel roşu", „O tragedie americană".
Şi dacă Nexo a fost unul din întemeietorii Partidului Comunist din Danemarca, Dreiser a intrat în rîndurile comuniştilor la sfîrşitul vieţii, declarînd că la această ho-tărîre 1-a adus experienţa întregii sale vieţi şi creaţii. Comunist a murit şi Anatole France. Comunist s-a considerat şi marele patriarh al literaturii contemporane Bernard Shaw. După moartea lui Lenin, Heinrich Mann a declarat: „...cauza lui Lenin a fost tradusă în viaţă în concordanţă cu necesităţile cele mai arzătoare ale oamenilor", însuşi scriitorul şi-a dedicat creaţia sa luptei împotriva fascismului, apărării păcii, democraţiei, viitorului fericit al omenirii.
134
M. GUS
Curentului puternic al noii literaturi i se alătură şi creaţia scriitorului englez Shan O'Casey. Călăuzit de ideile socialismului în opera sa, el se află pe poziţiile optimismului social, ale umanismului, ale credinţei în puterea transformatoare a socialismului.
Louis Aragon, conducător recunoscut al literaturii franceze realist socialiste, a venit către această metodă de la suprarealism, un mic curent extremist idealist şi formalist al literaturii decadente burgheze. „Comuniştii" lui Louis Aragon — una din cele mai de seamă creaţii ale noii literaturi contemporane — dovedeşte că în Franţa clasa muncitoare şi intelectualitatea ei înaintată au creat de pe acum o.literatură militantă progresistă care se conduce după principiile lui Lenin.
Literatura socialistă progresistă creşte şi se dezvoltă de asemenea şi în toate ţările lumii capitaliste. Cititorii noştri cunosc bine operele lui Andre Stil, James Aldridge, Vasco Pratolini, Pablo Neruda, Halldor Laxness şi alţii. -Noua literatură a realismului socialist atrage în rândurile ei artişti cu diferite particularităţi creatoare, însufleţiţi de ideea comună a luptei oamenilor muncii pentru transformarea societăţii, pentru victoria socialismului. Unei asemenea literaturi îi aparţine viitorul.
Lăsăm la o parte literatura contemporană a realismului critic, asupra căreia s-a exercitat de asemenea şi se exercită influenţa ideilor socialiste. In faţa celor mai buni reprezentanţi ai acestei literaturi istoria pune problema : unde să meargă ei mai departe ? Care este drumul viitorului ? La această întrebare diferiţi scriitori răspund în mod diferit. Unii se agaţă cu putere de trecut, alţii doresc să meargă în pas cu contemporaneitatea. Insă problema cum şi unde va merge mai departe literatura realismului critic se găseşte în afara cercetării acestui articol.
Acum, noi vrem să ajungem la o concluzie care decurge din mersul obiectiv al
dezvoltării literaturii începând de la finele secolului al XIX-lea şi pînă la mijlocul secolului XX.
Cu mai bine de o jumătate de veac înainte, Lenin a prezis că experienţa luptei clasei muncitoare pentru socialism va rodi ultimul cuvînt al gîndirii revoluţionare şi ambii aceşti factori acţionând strîns legat vor crea o literatură cu adevărat liberă, o literatură a societăţii socialiste.
Aşa s-a şi întîmplat în practică. Realismul socialist ca metodă nouă s-a constituit şi a crescut nu în mod artificial, mu după o schemă prestabilită, ci în mod organic, logic, ca un produs natural al dezvoltării istorice a societăţii şi literaturii. El a început să apară nu numai cu mult înainte de „fatalul" an 1934, cînd el, după cum vor să ne încredinţeze revizioniştii, „a fost inventat" ci înainte de Revoluţia din Octombrie. Deja la hotarul secolului XIX-lea şi XX au apărut primii mesageri ai noului curent în literatură. Revoluţia rusă din 1905 a dat un puternic impuls acestui proces, iar victoria lui Octombrie, victoria socialismului în Uniunea Sovietică a dus la creşterea rapidă şi la deplina victorie a noii metode care a şi căpătat la începutul deceniului al patrulea denumirea de realism socialist.
Principiul leninist al partinităţii literaturii formulat în 1905, ia exprimat într-o formă concentrată, generalizată, legea fundamentală a artei şi literaturii : primatul ideilor şi ai concepţiei înaintate despre lumea artistului, concepţie ce merge în pas cu vremea, — ca izvor .al activităţii artistice. Principiul leninist al partinităţii a exprimat această lege în concordanţă cu noile con-dinţii şi cerinţe ale epocii socialismului, şi a devenit busola sigură pentru literatură în noile condiţii complexe ale celei mai ascuţite lupte sociale, ale furtunii revoluţionare.
— Continuare în nr. viitor —
lucian raicu
REALISMUL SOCIALIST SI FONDUL SOCIAL AL LITERATURII CONTEMPORANE
Fără să rupă continuitatea istorică, dimpotrivă, afirmînd valoarea exemplară a marii tradiţii realiste (pe care o respectă, o păstrează şi o dezvoltă)1 literatura noastră actuală a impus în răstimpul unui deceniu de existenţă un profil categoric distinct în raport cu această tradiţie, a impus o noutate reală, concretă şi palpabilă, evidentă pentru oricine. Practic, a vorbi despre realismul socialist înseamnă a evidenţia particularităţile noii literaturi, încercând o valorificare a poziţiilor cucerite într-un plan generalizat. In ce constă aşadar noutatea noii literaturi ? In cuprinsul acestor pagini mi-am propus să subliniez una din particularităţile importante ale procesului înnoitor străbătut de literatura noastră şi evidentă în deosebi în proza ultimului deceniu : specificitatea conţinutului social şi implicaţiile sale în literatură.
Literatura contemporană, creaţia unor radicale prefaceri sociale şi expresia unei realităţi revoluţionare manifestă cel mai viu interes pentru fenomenul social, privit ca factor hotărîtor în viaţa oamenilor, manifestă o acuitate, o pasiune şi o energie specifice numai epocilor revoluţionare în dezvăluirea conţinutului dominant social .al mobilului activităţii umane.
Pasiunea pentru „social" se verifică şi în planul atitudinii faţă de valorile culturale ale trecutului. Pentru determinarea originalităţii de conţinut a unei literaturi e într-adevăr interesantă şi revelatoare atitudinea selectivă faţă de valorile trecutului.
într-adevăr ce afinităţi de istorie literară caracterizează perioada actuală a literaturii, ce „simpatii" şi ce „antipatii" se fac simţite în considerarea critică, efectuată în spirit ştiinţific a moştenirii literare ? In-tr-un cuvînt: ce selectăm ? Selectăm tot ce e valoros din trecut, dar arătăm un interes special, o preferinţă îndreptăţită pentru literatura cu problematică acut socială, pentru opere şi scriitori oare au vibrat la contactul cu problemele majore, producînd o imagine realistă a timpului şi a epoci: lor, o imagine pătrunsă de suflul luptelor sociale şi dominată în mod evident de factorul social. Numele cele mai des rostite în critica literară, cînd e vorba de stabilirea „filiaţiei" istorice a operelor contemporane, de încadrarea lor într-o serie tradiţională : Filimon, Slavici, Caragiale, Re-breanu... Pe cine continuă, în condiţiile socialismului, pe cine „amintesc" cei mai buni romancieri contemporani ? O sumară statistică va asigura numelor citate o în-tîietate categorică. Moştenind valorile progresiste, tot ce e valoros în literatura trecutului înţelegem să facem o distincţie între operele ale căror merite le preţuim fără să le transformăm prin aceasta în valori exemplare şi cele în descendenţa directă a cărora ne situăm. Putem preţui literatura Hortensiei Papadat-Bengescu, totuşi nu promovăm la rîndul nostru o literatură concepută în spiritul acestei autoare. In genere literatura care s-a menţinut oarecum la periferia problematicii sociale a
136
LUCIAN RAICU
timpului, în zonele unei psihologii individuale chiar surprinse cu fineţe ne interesează mai puţin. Cît despre operele dominate de psihologism, cu desăvîrşire absente faţă de laturile cu adevărat importante ale existenţei, acestea nu ne interesează deloc. Romanele lui Gib Mihăescu cu psihologismul şi sexualismul lor tenebros, ce interes prezintă astăzi ? Păreau teribil de senzaţionale la apariţie, şi nu mai sînt astăzi nici măcar senzaţionale, ci teribil de învechite, dînd sentimentul dezolant al talentului care se ratează, se iroseşte zadarnic fiindcă-i lipseşte respiraţia socială, singura capabilă să îndepărteze spectru! morbidului, al inutilului. In schimb ceeace ne interesează şi alegem sînt operele într-adevăr puternice şi viabile, iar acestea aparţin, aproape fără excepţie, marii tradiţii realiste. Simpatia şi interesul cititorilor de astăzi conferă operelor trecutului nimbul adevăratei tării. Această „simpatie" nu este însă de ordinul unei afinităţi abstracte care se limitează să distingă pc scriitorul care ,,mai place", de scriitorul care ,,nu mai place", ci ţine de o realitate organică, mărturiseşte nu numai o preferinţă, ci şi o orientare a actualităţii însăşi şi în ultimă instanţă colorează într-un fel extrem de caracteristic aspectul literaturii contemporane.
Constituie, poate, particularitatea cea mai izbitoare a literaturii ultimului deceniu de literatură romînă, această aviditate de determinări sociale, de explicaţii sociale în căutarea adevăratei naturi a proceselor din realitate. Devine serios din punctul de vedere al interesului scriitoricesc ceeace e determinat lîn primul rînd şi cu putere copleşitoare de existenţa socială a individului, de situaţia acestuia în raporturile de clasă, de atitudinea sa faţă de mişcările sociale.
Literatura participă la un proces de cunoaştere socială cu drepturi mari şi cu o autoritate pe care prejudecata estetică burgheză i le contesta îndeobşte. Nu se sfieşte să înfrunte dificultăţile presupuse de efortul de documentare istorică, şi adeseori „.concurează" istoria asumîndu-şi cu demnitate titluri ce-i erau altădată refuzate. S-a dovedit cît e de neîntemeiată nuanţa pejo-
rativă conţinută potrivit esteticii „puriste" în formularea de „document social" dată cîte unui roman. „Desculţ" al lui Zaharia Stancu echivalează ca interes istoric cu c monografie marxistă a anului 1907; e o carte a cărei poezie halucinantă e totuşi urmarea cunoaşterii şi dezvăluirii necruţătoare a adevărului situaţiei şi un corolar al realismului ei istoric, al intensităţii acestui realism. Trilogia lui Camil Petrescu „Un om între oameni" echivalează la rîndul ei cu o cercetare ştiinţifică a revoluţiei din 1848 şi acoperă destule goluri de documentare specializată. E şi cazul „Cronicii de familie" al cărei autor mărturiseşte dealtfel că stă în intenţia sa să facă operă de istorie socială, să fie în felul său un secretar al societăţii, un cronicar. Se dovedeşte cît de falsă e ideia acreditată de teoreticienii estetismului că promovarea cunoaşterii sociale prin literatură, ar constitui o abatere a literaturii dela rosturile ei fireşti, o derogare dela specificul artistic, ideia că în fond orice progres de ,,cunoaştere" s-ar traduce printr-o scădere a meritului artistic. E cu neputinţă dealtfel să cităm numele unei opere de valoare produsă în ultimul deceniu ale cărei merite să se afirme în afara acuităţii ei sociale. In ordinea socială literatura se dovedeşte avidă de „descoperiri". Termenul nu e deloc impropriu : descoperiri, adică introducere de noi9 teritorii pc harta socială a literaturii. Prin integrarea acestor noi teritorii, harta istorico-socială a întregii literaturi romîne s-a precizat în ultimii ani, prin cuceriri decisive. Au fost acoperite destule spaţii albe, incerte ori enigmatice.
Ar fi nedrept să limităm pasiunea pentru social a scriitorului contemporan la o integrare de realităţi necunoscute. Se poate vorbi şi de o acţiune de restituire a ceea ce a fost rău cunoscut în trecut, dominat de iluzii, prezentat într-o lumină falsă. Concepţia marxistă 1-a îndemnat pe scriitor să observe lucid procesul social şi să înlăture aparenţele înşelătoare şi falsele viziuni. Intre altele, viziunea patriarhală a păturilor aristocratice romîneşti, „patriarhalitate" în dezagregare privită în trecut cu anume compătimire, dacă nu exaltare, chiar de
REALISMUL SOCIALIST ŞI FONDUL SOCIAL AL LITERATURII 137
scriitorii realişti. A existat, începînd cu Filimon şi romanul său „Ciocoii vechi şi noi" tendinţa de a idealiza pe boierii de baştină, în opoziţie cu ,.ciocoii", elemente burgheze pe cale de parvenire venală (faţă de care scriitorii realişti manifestaseră dela început o atitudine violent critică). Viziunea marxistă a istoriei nu cedează însă acestor „aparenţe" ajutînd pe scriitorul contemporan să vadă adevărata esenţă de clasă a eroului, chiar dacă aceasta se drapează încă sub un aspect paşnic, generos şi patriarhal. In bună parte valoarea „Cronicii de familie" a lui Petru Dumitriu stă, cum s-a spus şi s-a repetat, în această înverşunare de a nu se lăsa minţit de iluzii şi de a pătrunde pînă în intimitatea conacelor boiereşti. La fel a ştiut Camil Petrescu să destrame, în trilogia sa istorică, legenda junimistă superficială, reacţionară a „lipsei de stil" proprie generaţiei dela 1848 şi să descopere adevăratul destin istoric al revoluţiei, rezultat 'al poziţiei diferitelor categorii sociale antrenate în luptele epocii.
Alteori, ca în „Moromeţii" a fost vorba de a denunţa o viziune simplificatoare şi diversionistă a satului romînesc şi de a dezvolta tradiţia realistă, existentă în scrierile lui Liviu Rebreanu, în împrejurări noi. Romanul lui Marin Preda ne-a demonstrat cu o uluitoare autenticitate tragedia ţărănimii romîneşti în condiţiile unor relaţii sociale ostile bucuriei şi demnităţii umane, relaţii care transformă proprietatea într-o sursă de alienare, pămîntul (imposibil de păstrat prin mijloace cinstite) într-un motiv de îngrijorare şi nefericire, în ciuda strategiei şi filozofiei cheltuite de erou pentru a rezista împrejurărilor potrivnice.
Generalizînd fenomenul se poate afirma că pentru scriitorul contemporan realitatea socială nu e numai un motiv de acţiune, un factor care „influenţează" destinul eroilor, un simplu fundal, un decor al conflictelor individuale, ci într-un fel se identifică realităţii intime a operei literare, determină 'actele cele mai puţin susceptibile de a fi „determinate" — şi par generate întâmplător, •— impregnează atmosfera, climatul specific al operei.
Sînt obiectul interesului scriitoricesc nu doar anume „cazuri" mai mult sau mai puţin particulare în care însemnătatea factorului social este evidentă pentru oricine, ci categorii vaste, situaţii sociale generalizate care într-un anumit sens devin subiectul însuşi al operei. „Desculţ" este o carte a mizeriei exasperate 'aşa cum „Moro-meţii" este, în linii mari, romanul dezagregării gospodăriei ţărăneşti, după cum „Străinul" este romanul eliberării din sclavia fascistă, iar „Bărăgan" şi „La cea mai înaltă tensiune" cărţi ale muncii constructive pentru socialism. Toate sunt cărţi ale unor situaţii sociale generalizate.
Realitatea de astăzi sporeşte enorm interesul pentru social ca factor decisiv în existenţa oamenilor, îaverizează şi educă gustul scriitorului contemporan faţă de fenomenul social, după cum formează şi gustul unui cititor nou înclinat să aprecieze ca valoroase operele preocupate să dezvăluie acţiunea raporturilor sociale asupra destinului individual. Insă realitatea nu generează spontan asemenea literatură. Orientarea către social, sporirea „simţului" social, rafinarea acestui simţ sînt rezultatul conştiinţei socialiste a scriitorului, sînt rezultatul .spiritului de partid care îndrumă creaţia către obiectivele cele mai importante şi către soluţii noi şi creatoare în munca literară.
Aceasta pentrucă interesul ascuţit faţă de social al literaturii de astăzi nu are un caracter abstract, nu reprezintă o orientare vagă către tematica socială. In definitiv interesul pentru problema socială poate să caracterizeze şi un scriitor stăpî-nit de prejudecăţi, scheme şi idei false despre realitate. E vorba de faptul că scriitorul de astăzi are la îndemîna sa un instrument de cunoaştere exactă a fenomenului social şi a raporturilor obiective existente în realitate — concepţia despre lume a partidului marxist-leninist. El se situiază în mod conştient pe poziţiile clasei muncitoare, clasa cea mai revoluţionară, cea mai interesată tn dezvăluirea adevărului social, fiindcă acest adevăr acţionează pentru ea şi se identifică legilor obiectiva
138
LUCIAN RA1CU
ale istoriei. In zilele noastre literatura orientată în spiritul marxismului, în spiritul ideilor revoluţionare este în cea mai mare măsură capabilă să dezvăluie în chip consecvent conţinutul proceselor vieţii care e în primul rînd conţinutul social. Fără marxism-leninism interesul pentru social nu depăşeşte stadiul unei aspiraţii vagi, amorfe, eterogene; scriitorul e incapabil atunci să se descurce printre contradicţiile realităţii, se consolează cu iluzii primejdioase şi e cu neputinţă să se înalţe la o concepţie cu adevărat obiectivă la o imagine cu adevărat realistă asupra vieţii contemporane. Se mulţumeşte cu anume fraze ,,general-umane" găunoase, privitoare la realitate, luînd aceste fraze drept expresia unei „obiectivări", a unui punct de vedere „deasupra claselor" înşelîndu-se astfel în primul rînd pe sine şi sortind creaţia sa unui eşec definitiv. „Suflul viu al cauzei proletare vii" (astfel defineşte Lenin spiritul de partid) înlătură inerţia în creaţie şi ■deschide perspectiva cunoaşterii obiective a fenomenului urmărit de scriitor. Şi pe terenul acesta apare limpede falsitatea afirmaţiei că marxism-leninismul şi spiritul de partid ar „inhiba" spontaneitatea creaţiei. Dimpotrivă, cunoaşterea ştiinţifică a legilor istoriei şi a mecanismului raporturilor sociale, eliberează nu numai inteligenţa dar şi spontaneitatea creatorului de povara convenţiilor şi ideilor preconcepute, dînd spiritului posibilitatea să se manifeste în libertate. Eliberează pe scriitor de acea „laşitate de gîndire" care, după expresia lui Lenin, este proprie acelor intelectuali incapabili să se ridice pînă la concepţia partidului.
Gîndirea scriitorului capătă o specifică înaripare în epoca noastră. Marxismul redă creatorului vitalitatea omului care gîndeşte în libertate la marile probleme ale timpului, eliberîndu-1 de coşmarul sclaviei morale şi intelectuale. Opera sa nu e rezultatul unei intuiţii primare, ci al unui proces conştient de cunoaştere fertilizat de „partinitatea deschisă, cinstită, sinceră şi consecventă" (Lenin) care nu limitează ci sporeşte sentimentul realităţii, mobilizând într-un elan unitar toate resursela creatoare.
Concepţia marxistă ajută pe scriitor să
seziseze adevăratele raporturi pe un teren care în trecut putea să pară al legăturilor ori contradicţiilor lineare. O concepţie falsă şi diversionistă şi-a pus de pildă amprenta pe destule creaţii ale trecutului care substi-tuiau adevăratelor raporturi sociale proprii orînduirii capitaliste schema simplistă a opoziţiei dintre satul serafic şi oraşul corupător, imoral, tenebros, promovată de întreaga literatură sămănătoristă; alteori contradicţiilor reale şi raporturilor extrem de complexe care determinau poziţia intelectualului în societate li se substituia, probabil cu cele mai bune intenţii, schema intelectualului ingenuu, a omului purtător de virtute lovit de răutatea şi meschinăria lumii exterioare ; adevăratelor contradicţii, escamotate, li se substituia o antinomie sumară, conflictul dintre „bine" şi „rău" dintre virtute şi absenţa virtuţii ; antinomie falsă şi superficială care ducea în chip obligatoriu la o subminare a realismului. Viziunea de astăzi a scriitorului desfiinţează aceste antinomii simplificatoare cu efect în ultimă instanţă diversionist, restabileşte adevăratele raporturi asigurând realismului cele mai bune condiţii de manifestare.
Pentru a preveni o înţelegere simplificată a problemei, trebuie spus că noutatea afirmată de realismul socialist nu este de ordinul aritmeticii elementare, o noutate care se „adaugă" vechii literaturi ca o cantitate exterioară acesteia. Dezvoltarea noii literaturi mobilizează, în spiritul unei concepţii revoluţionare, resursele cele mai bogate, tradiţiile cele mai bune ale creaţiei realiste şi tinde în fond să formuleze într-o sinteză corespunzătoare vremii noastre intuiţiile cele mai fericite ale vechii literaturi. Se poate spune că realismul socialist, nu numai că nu contestă şi nu ne înstrăinează de modul specific cunoaşterii artistice, dar tinde, dimpotrivă, la o adâncire, la o eliberare a acestei specificităţi de sub presiunea ideilor mărginite, a iluziilor de tot felul, a concepţiilor false. Realismul socialist tinde la o definire cât mai completă a obiectului cunoaşterii artistice: omul văzut în totalitatea raporturilor sale. A înfăţişa omul într-un complex dialectic de relaţii, înseamnă implicit o justă preţuire a factorului
REALISMUL SOCIALIST ŞI FONDUL SOCIAL AL LITERATURII 139
social ca factor primordial : acesta e înţelesul general, conţinutul de totdeauna al creaţiei. Realismul socialist înseamnă o afirmare în plenitudine a acestui conţinut eliberat din reţeaua legăturilor aparente şi a raporturilor false care altădată au putut dezorienta, au putut abate într-un dureros impas naturi creatoare dintre cele ma; autentice.
Scriitorul contemporan are posibilitatea să cuprindă, ca într-o analiză radiografică de excepţională claritate, procesul întreg de determinări la capătul căruia se află factorul social, determinări de atîtea ori indirecte şl imperceptibile, ascunse unei priviri obişnuite să vadă numai legături exterioare; .are posibilitatea să dezlege şi să înţeleagă „misterul" din totdeauna al existenţei eroului literar, „misterul" interacţiunii individ-societate, întrevăzut numai altădată prin strălucite intuiţii în opera cîtorva artişti geniali.
Devin accesibile secrete ce păreau pentru totdeauna închise,   explicabile  doar prin acţiunea unor factori necunoscuţi, ca o consecinţă tragică şi inexorabilă a unor puteri definitiv ostile omului. Marxismul situiază pe scriitor în planul unei cunoaşteri lucide ,a societăţii şi dezvăluindu-i legile obiective care guvernează existenţa oamenilor, îl fereşte de amărăciunea celor care „cunosc" fără să înţeleagă mobilul, sensul istoric al dezvoltării. Situaţiile  „particulare", întîm-plările „unice", care într-un sens formează materia însăşi a literaturii, prin înţelegerea dialectică a raportului dintre întîmplare şi necesitate, devin „inteligibile" sub raportul creaţiei, se afirmă ca manifestări ale unei mari înlănţuiri cauzale,  ale unui proces explicabil, mereu înnoit şi al cărui sens istoric se întrevede, devine previzibil. Oricît de neaşteptate şi irepetabile sînt formele sub care se manifestă, existenţa are un sens, afirmă o perspectivă relevată continuu în actele sufleteşti cele mai particulare, cele mai puţin apte de a fi înscrise într-o „serie".   Iar  cunoaşterea   acestui  sens şi a acestei perspective generatoare de încredere desfăşoară şi mai intens avîntul cunoaşterii, menţine şi limpezeşte climatul de entuziasm prielnic adevăratei creaţii.
Adeziunea la cauza revoluţiei socialiste, face pe scriitor mai pătrunzător decît este, mai curajos, mai încrezător în forţele sale.
Fiindcă -au aderat la cauza socialismului scriitorii noştri talentaţi au ştiut să vadă mai bine, mai vast şi uneori mai adine decît înaintaşii lor. S-a petrecut acest fenomen, în aparenţă numai paradoxal, că au ştiut să cunoască şi să înfăţişeze mai concret şi mai pătrunzător o epocă, pe care n-au trăit-o, decît contemporanii înşişi ai acelei epoci, pentru că au ştiut să se orienteze sigur în dialectica aparenţelor şi a esenţei şi să cuprindă nemijlocit determinarea şi mobilurile sociale proprii raporturilor umane.
Ultimul deceniu schimbă calitativ peisajul literaturii şi înscrie de pe acum într-o virtuală istorie ştiinţifică a literaturii ro-mîne, un capitol nou şi specific, bogat în înfăptuiri  şi  perspective.  Prin afirmarea puternică a socialului, ultimul deceniu completează cu o latură esenţială aspectul general al literaturii romîne, şi contează de pe acum într-o evoluţie desfăşurată pe iti-nerariul unui secol. Primordialitatea socialului înlătură definitiv mentalitatea estetizantă, aspectul de „puerilitate" care, după o expresie a lui M. Ralea dintr-un articol scris cu două decenii în urmă, defineşte o mare parte a literaturii dintre 1920—1940. Criticul vorbea atunci de „starea de copilărie" ia unei literaturi destul de răspîndite care „nu învederează nimic din preocupările omului matur : idei, judecăţi, atitudini în faţa vieţii". Dominaţia mentalităţii estetizante constituia  aşadar o  mărturie de „neseriozitate" întrucît mare parte dintre scriitori „n-au acumulat într-înşii acel contact profund  cu viaţa care căleşte încet sufletul şi-i dă comprehensiunea umanităţii"   (vezi  articolul  „Militantism artistic" voi. „Scrieri din trecut").
Această mentalitate obliga pe destui scriitori să se limiteze la un material de cunoaştere extrem de restrîns (senzaţii şi abia acestea exotice, — cîteva culori şi sunete, în genere nimic fundamental).
140
LUCIAN RAICU
Socialismul a dat scriitorului — în zece, doisprezece ani — posibilitatea să depăşească această ipostază deloc favorabilă marii creaţii şi a refăcut legătura cu tradiţia sănătos realistă a literaturii, i-a dat posibilitate să se afirme cu mijloacele şi vigoarea maturităţii. Orientarea către social favorizează comunicarea scriitorului cu aspectele serioase, fundamentale, mature ale realităţii, favorizează „contactul cu viaţa" şi „comprehensiunea umanităţii" preconizate de critica democratică şi materialistă ca o soluţie de vitalitate. Realismul socialist oferă scriitorului putinţa de a se afirma ca personalitate întreagă, puternică şi complexă în opera de artă, de a-şi afirma nu numai înclinaţiile sale estetice ori limitat stilistice, ci o diversitate infinit sporită de însuşiri, de idei, de atitudini în faţa vieţii. Opera sa capătă atunci un plus de vitalitate, e. mai bogată, mai diversă, mai expresivă. Materialul de cunoaştere a scriitorului de astăzi e nelimitat şi tinde să se identifice cu 'materia inepuizabilă a vieţii însăşi. Dacă accentul principal al operei este social, subliniat social, înseamnă că e preţuită în special literatura orientată spre descoperirea surselor de energie şi activitate umană. Aceasta are drept consecinţă regenerarea literaturii însăşi, a resurselor ei vitale, consecinţă cu atît mai importantă cu cît literatura noastră a fost multă vreme înrîurită de feluritele aspecte ale inadaptabilităţii, de pasivitate, şi de un spirit oarecum contemplativ. Apare un tip de erou activ, eroul revoluţionar, fapt, la rîndul său, bogat în urmări pentru o literatură în care multă vreme tipul activ, eroul energic s-a identificat cu tipul de ciocoi parvenit, lipsit de conştiinţă morală (eroii lui Filimon, Duiliu Zamfirescu, Ion Marin Sadoveanu, etc.) In proporţii generalizate, astăzi, pentru întîia oară se poate vorbi de un erou activ pozitiv, înzestrat cu etica cea mai înaltă şi mai nobilă a zilelor noastre, etica revoluţiei, etica socialismului (eroii lui V. Em Galan. Nagy Istvan, Marin Preda, Petru Dumitriu, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Siito Andrâs). Mitru, eroul romanului „Setea" de Titus Popovici este un astfel  de erou activ şi de o vitalitate
desfăşurată în interesul colectivităţii, dotat cu energia lui Ion al lui Rebreanu, cheltuită însă în alt fel, într-un fel determinat de adeziunea sa la cauza partidului, îndrumat de o morală nouă, de o aspiraţie către adevărata demnitate necunoscută eroilor activi ai vechii literaturi.
Orientarea către social a scriitorului contemporan colorează într-un fel original nu numai sensul general, dar şi aspectele cele mai particulare, cele mai specifice ale actului creator. Se dezvoltă un tip literar în înţelesul adevărat, un tip omogen, cu o viaţă sufletească determinată şi stabilă, de o coeziune interioară pe care o întreagă literatură psihologistă a căutat în trecut să o pulverizeze şi în genere să o conteste. E un aspect particular al tipologiei contemporane, care nu e deloc străin de primatul factorului social, capabil să lege actele unui personaj într-o suită cauzală, explicabilă şi determinată, fără să anuleze totuşi complexitatea manifestărilor sale. E reabilitată astfel omogenitatea tipologică a eroului, coeziunea sa interioară, atîta vreme condiţionată — în viziunea romanului psihologist — de reducţia obligatorie a vieţii sufleteşti. Dezvoltarea noii literaturi a infirmat, în acelaşi timp, teza reacţionară, acreditată de critica burgheză, potrivit căreia numai categoriile sociale suprapuse, sînt capabile de o viaţă interioară şi în consecinţă au drept cu exclusivitate de a forma obiectul interesului artistic. Clasele producătoare, masele muncitoare şi ţărăneşti au devenit obiectul principal de preocupare a noii literaturi care dezminte, în practica însăşi a creaţiei, ideia că omul simplu ar prezenta un fenomen de reducţie interioară şi ca atare ar fi neinteresant să-1 vedem trăind într-o operă de creaţie.
Nu numai atît; în efortul de a înfăţişa marile teme actuale şi în primul rînd procesul complex al construirii socialismului, literatura contemporană stă mărturie a faptului că oamenii „simpli" muncitori şi ţărani sînt capabili să conducă procesul social, să fie ei înşişi făuritorii unei noi orînduiri sociale, necunoscute încă în experienţa istorică a umanităţii.  „Trebuie dis-
REALISMUL SOCIALIST ŞI FONDUL SOCIAL kL LITERATURI
trusă cu orice preţ — scria Lenin în articolul „Cum trebuie  organizată întrecerea"
_ vechea  prejudecată  absurdă, barbară,
mîrşavă şi ticăloasă, după care numai aşa-zisele „clase superioare", numai cei bogaţi sau cei care au trecut prin şcoala claselor bogate, ar putea cîrmui statul şi conduce din punct de vedere organizatoric construcţia societăţii socialiste. Aceasta este o prejudecată..." Aducînd în romanele şi nuvelele lor oameni simpli capabili să facă faţă cu succes sarcinilor construcţiei şi conducerii construcţiei, scriitorii noştri dezmint în practica lor creatoare vechea prejudecată
„absurdă şi barbară" de care vorbea Lenin, dovedind, paralel cu aceasta, că oamenii capabili să înfăptuiască cerinţele istorice ale epocii sînt în chip necesar oameni bogaţi sufleteşte, înzestraţi cu însuşiri sufleteşti excepţionale, cu o viaţă spirituală complexă, demni să fie obiectul unor opere de mare rafinament artistic. Nu poate decît să onoreze pe scriitori că sînt chemaţi să răspundă unor cerinţe sociale de asemenea însemnătate şi să exploreze un univers uman inedit, de o originalitate într-adevăr captivantă.
AL. OPREA
REVIZIONIŞTII CONTEMPORANI SI ADEVĂRATA LIBERTATE MORALĂ A CREATORULUI
Cercetînd articolele scrise de revizionişti, o caracteristică te izbeşte de îndată : ceea ce denumea Lenin într-un cuvînt „scîr-boasa mîncărime frazeologică". Abundă în aceste articole cuvintele umflate, frazele patetice pînă la exaltare. Se vorbeşte despre „libertăţile democratice cu valoare universală" — vezi articolul lui Antonio Gio-litti „Reforme şi revoluţii". S-ar părea că umanitatea în general n-are apărători mai înfocaţi decît revizioniştii. Atît Giolitti cît şi jugoslavul Iosip Vidmar în răspunsul dat unei anchete iniţiate de revista „Les temps modernes" termină cu ditirambe înălţate omului. (Vidmar face chiar apoteoza individului care „va înceta să fie socialist" şi „va rămîne numai om" al tuturor timpurilor.)' Dar nimic nu stimulează revizioniştilor debitul verbal ca „libertatea" intelectualului. „Intelectualii comunişti — spune Leszek Kolakovschi, care se războieşte cu „staliniştii", pe care-i consideră promotorii moderni ai scolasticii din evul mediu — 'revendică libertatea de gîndire în afara oricărei presiuni politice". Teze ca dictatura proletariatului ori rolul îndrumător al nartidului clasei muncitoare le stîrnesc pur şi simplu oroare. Orice intervenţie a statului democrat-popular în „navigarea aventuroasă a muncii si imaginaţiei intelectualului" înseamnă pentru Marjan Matkovitch — vezi aceiaşi anchetă a revistei „Les temps modernes" — submi-
narea culturii ..libere". Cuvintele libertate, umanitate sînt scrise totdeauna cu majuscule. Dar faptul nu trebuie să ne surprindă. Să ne amintim că Lenin răfuin-du-se cu revizioniştii Bernstein, Midlerand et comp. nu uita să demaşte totdeauna şi verbiajul demagogic al acestora. In faţa strigătelor despre ..libertatea de critică" sau „democraţia universală", Lenin atrăgea atenţia că „Esenţialul e să controlezi sinceritatea lor, — adică a acelor lozinci (n.n.) — să confrunţi cuvintele cu faptele, să nu te mulţumeşti cu vorbăria idealistă sau şarlatană, ci să cauţi realitatea de clasă".
Există esemiple, în ţările socialiste, care dovedesc cu prisosinţă calitatea comuniştilor de a privi adevărul drept în faţă, de a recunoaşte deschis, bărbăteşte greşelile atunci cînd sînt comise. Aplicînd şi dezvoltînd învăţătura marxist-leninistă în condiţii specifice, istorice şi naţionale, călăuzindu-se după interesele adevărata ale maselor muncitoare, examinîndu-şi în mod curajos şi cinstit activitatea, partidele comuniste şi muncitoreşti au înfăptuit în aceste ţări realizări de importanţă istorică, demonstrînd totodată că în calea adevărului revoluţionar nu există nici persoane tabu şi nici un fel de fetişuri. Am citat mai sus din lucrarea „Revoluţia
REVIZIONIŞTII CONTEMPORANI ŞI LIBERTATEA MORALA A CREATORULUI 143
proletară şi renegatul Kautsky". Acolo, Lenin spunea că „Noi am fi nespus de recunoscători oricărui marxist din Europa Apuseană dacă, luînd cunoştinţă măcar de documentele cele mai importante, ar face o critică a politicii noastre, deoarece prin aceasta ne-ar ajuta extrem de mult si ar ajuta şi Revoluţia care se coace în lumea întreagă". Lenin conchide însă în privinţa lui Kautsky : „Dar în locul criticii, Kautsky oferă un talmeş-balmeş teoretic de necrezut, care transformă marxismul în liberalism, dar care în practică nu reprezintă altceva decît ieşiri sterpe pline de răutate, ieşiri de mic burghez împotriva bolşevicilor". Este concluzia pe care trebuie s-o formulăm şi noi la adresa „criticilor" pe care le aduc ţărilor socialiste, revizioniştii contemporani. Să dăm un exemplu. Autorii citaţi mai sus se ridică împotriva aşa numitei îndrumări „birocratice" a creaţiei artistice. Dar ce înţeleg ei prin aceste cuvinte? Se ştie bunăoară că în toate hotărîrile P.C. (b) al U.R.S.S. s-a subliniat necesitatea de a se ţine seama de particularităţile fenomenului artistic, de a nu se identifica în chip mecanic arta cu alte forme ale conştiinţei sociale sau ale muncii de partid. încă primul document al Partidului Comunist (b) al U.R.S.S., scrisoarea cu privire la prolet-cult cerea asigurarea unei libertăţi depline a dezvoltării înclinaţiilor individuale şi a talentelor deosebite, hotărînd ca în această chestiune ,,să nu existe o tutelă meschină". Partidul şi presa de partid sovietică au stîrpit fără milă încercările unor grupuri, aşa zise organizaţii de creaţie proletară cum au fost „Kuzniţa", „Na postu", ,,Rapp" — care intenţionau să-şi asigure, poziţii monopoliste în domeniul literaturii, adoptînd atitudini huliganice faţă de scriitorii numiţi „tovarăşi de drum". Din experienţa ţării noastre amintim articolul apărut în „Soînteia" după plenara CC. al P.M.R. în vara anului 1948, ,,Mai multă principialitate în tratarea
problemelor artei şi .literaturii", articol în care era vestejită cu asprime atitudinea de comandă a unor  activişti  din Ministerul Artelor în munca lor cu artiştii.    Iar în 1955, după o seaimă de dezbateri de la CC. al Partidului, au fost înlăturate o seamă de defecţiuni care priveau îndrumarea scriitorilor.   Deci   lupta   pentru eliminarea   definitivă   a   oricăror   practici birocratice   nu   poate   decît   să folosească orînduirii   noastre de stat şi culturii noi socialiste. Dar revizioniştii fac uz de exemplele negative scoase la iveală de autocritica comunistă a ţărilor socialiste pentru a denatura principiile fundamentale ale construcţiei socialiste. Pentru polonezii Leszek Koilakovschi şi K. S. Karol, aceste aspecte reprobabile ar reprezenta un datum fatal al statului democrat-popular. In articolul „Viitorul rămiîne deschis în Polonia" publicat în revista lui Sartre (nr. mai-iumie 1958)) K. S. Karol se plînge că Gomulka ar reveni la „doctrina vechii epoci, lăudînd rolul conducător al Partidului, emanaţie a voinţei clasei  muncitoare,  singurul judecător adevărat în ceea ce e bun sau rău pentru muncitori", provocînd o „rebirocratizare a Poloniei". In schimb se propune un „comunism liberal"  în  care intelectualii să aibă   o   „autonomie   deplină" constituind cum zice Kolakovski  ,,o stingă independentă",   de-asupra   partidului şi statului. Conducerea partidului trebuie să  se lase îndrumată de „rezultatele cercetării libere a intelectualilor". Cu alte cuvinte se propagă teoria .noocrată, idealistă, care reeditează  în  mod vulgar mitul platonician. (Nu degeaba Kolakovschi   s-a specializat ani de zile în studierea  bazelor teoretice ale   religiei   creştine).   Antonio Giolitti, ajunge la concluzii asemănătoare. Lui i se pare că toate rezultatele funeste ate cultului   personalităţii se datoresc dictaturii proletariatului   şi  „dictaturii  unui singur partid". Făcînd referiri ample, dar se vede sterpe la Marx şi Antonio Gramsci, Giolitti
144
AL. OPREA
cere ca în locul dictaturii proletariatului să aibe loc „hegemonia clasei muncitoare" prin care .să se înfăptuiască „reforme de structură" în statul capitalist. Apare deci cu claritate ridicolul situaţiei acestui om care se pretinde un .adevărat discipol al lui Marx — el îşi prezintă concepţiile revizioniste ca o dezvoltare ia marxismului, — dar .are mai puţină încredere în statul proletar condamnat chipurile irevocabil la birocratism — decît în statul burghez în care ar exista aşa zise, „libertăţi democratice cu valoare universală." Este lesne de înţeles deci de ce Giolitti doreşte „autonomia ştiinţei". „Pentru a servi omului politic — spune Giolitti ca şi Lefebvre, asupra căruia nu ne mai oprim, teoriile lui fiind discutate în presa noastră — ştiinţa nu trebuie să fie pusă în serviciul politicii". Aceasta nu-1 împiedică însă pe autor să se proclame sus şi tare luptător pentru o societate socialistă „adevărată". Faptul nu trebuie să ne mire. După „socialistul" Leon Blum, şi Papa de la Roma ar dori socialismul. Evident, cu aceşti „critici" noi nu putem avea o platformă comună de discuţii. Ceea ce putem să facem este numai să dezvăluim cum teoriile lor tind în practică la promovarea ideologiei burgheze, într-o frazeologie pseudo-socialistă.
In ancheta organizată de revista ,.Les temps modernes" printre intelectualii jugo-slavi — vezi tir. din august-septembrie 1958 — se pune deschis această întrebare. „Un stat socialist trebuie, după dumneavoastră, să aibă o „linie" ideologică în domeniul cultural ? Dacă da, de ce ? Dacă nu, pentru ce ?" Unii scriitori jugoslavi ca Iosip Vidmar declară franc că statul socialist „nu trebuie evident să aibă în domeniul cultural o „linie ideologică". Argumentul ar fi acela că în cazul cînd organele de stat se ocupă „cu evaluarea moralităţii sau imoralităţii operelor, a caracterului lor nociv sau nevătămător" ele ar deveni „fatale" culturii artistice a umani-
tăţii, — Vidmar împărtăşind concepţia oportunistă despre neutralitatea statului, neutralitate violată, vedeţi dumneavoastră, doar în ţările socialiste şi în societatea franceză din vremea Regelui-Soare. Alţi scriitori jugoslavi dau răspunsuri evazive. Dobritza Tchossitch este gata chiar să recunoască faptul că statul socialist trebuie să aibă o „linie" ideologică în domeniul culturii. Dar definind elementele componente ale acestei linii precizează că „socialismul, şi aceasta vrea să însemne umanismul, nu va permite instituţiilor şi organizaţiilor politice să aibă monopolul asupra culturii. Astfel înţeleasă o linie ideologică devine mai degrabă o stare de spirit". Cum ar spume Caragiale al nostru, această linie ideologică ar fi sublimă dar ar lipsi cu de-săvîrşire. Căci dacă se neagă rolul conducător al organizaţiilor politice — lăsăm la o parte termenul pejorativ „monopol" — cine va aplica această linie ideologică ? Cît priveşte „starea de spirit" care ar trebui să înlocuiască îndrumarea partinică, aceasta nu înseamnă altceva decît apologia evoluţiei spontane a culturii. Dealtfel unul dintre doctrinarii jugoslavi Vukaşin Miciuno-vici în articolul „Libertatea creaţiei ştiinţifice şi artistice" din „Naşa Stvarnost" (nr. 5, 1958), reia şi teoretizează ideea de mai sus. „Interesul forţelor conştiente ale societăţii noastre pentru progresul creaţiei ştiinţifice şi artistice nu s-a manifestat ca un amestec direct în creaţia artistică şi ştiinţifică,,., nu şi-a asumat rolul de judecător în acest sector şi consideră că ştiinţa este propriul său judecător,... nu s-a epuizat în discuţii cu privire la cea mai bună cale artistică..." etc. Trecînd cu vederea expresii ca „amestec direct", „rolul de judecător", teoria lui Miciunovici vrea să spună că „forţele conştiente" din Jugoslavia nu s-au epuizat în lupta pentru o cale artistică realistă şi în respingerea căilor antirealiste, că singurul judecător autorizat,   al creaţiei    artistice ar fi ar-
REVIZIONIŞTI! CONTEMPORANI ŞI LIBERTATEA MORALA A CREATORULUI 145
tişlii  înşişi.  Iată    concluziile       la care ajung in domeniul culturii adepţii concepţiilor revizioniste de pe tărîm politic, privitoare la dictatura proletariatului şi rolul conducător al partidului clasei muncitoare In sprijinul acestor teorii revizioniste se merge pînă ia trunchierea unor cunoscute teze din Marx, Engels, Lenin. Vom da un exemplu asupra căruia vom mai reveni, şi anume o cuvîntare ţinută de Ervin Şinko, teoretician   de   seamă   al   mişcării moderniste   din   Jugoslavia.   Şinko acuză estetica sovietică — jdanovistă cum o numeşte el— de a fi... răstălmăcit părerile lui Lenin despre literatură. După el articolul lui Lenin „Organizaţia de partid şi literatura de partid" are numai o importanţă politico-istorică, şi nu şi o valoare generală, programatică. Dovezi? De ce.se întreabă Şinko, după instaurarea Puterii Sovietice, Lenin n-a mai vorbit niciodată despre necesitatea îndrumării partinice a culturii? De ce Lenin a luptat împotriva proletcultiştilor care pretindeau „monopolul  artiştilor revoluţionari în problemele de artă" ? Nu ştim de ce să ne mirăm mai mult:  de ignoranţa acestui teoretician, ori de reaua lui intenţie. Căci să nu luăm în discuţie denaturarea grosolană a articolului lui Lenin : „Organizaţia de partid şi literatura de partid" şi    care    a    devenit    un    fapt banal in practica revizioniştilor  de   aiurea. Dar oare acest specialist în problemele artei nu ştie că în scrisoarea cu privire la proietculf era  criticată  tocmai  încercarea proletcultiştilor de a fi „independenţi" faţă de partid şi Puterea Sovietică, ceea ce făcea, cum se arăta în scrisoare, să li se ofere muncitorilor „concepţii burgheze în  materie de filozofie (machism) iar în domeniul artei li se insuflau gusturi stupide, denaturate (futurism)". Şi încă n-a ajuns Ia urechile acestui savant că în proiectul de rezoluţie „Despre cultura proletară" Lenin a scris cu mîna Iui că „toate organizaţiile proletcul-tului, fără deosebire, sînt datoare să se
considere cu totul ca organe auxiliare ale reţelei de instituţii a Narkomprosului şi să ducă ia îndeplinire sub conducerea comună a Puterii Sovietice (în mod special a Narkomprosului) şi a Partidului Comunist rus, sarcinile sale ca o parte din sarcinile dictaturii  proletariatului" ?
întreaga operă a lui Lenin respinge ploconirea în faţa spontaneităţii şi reclamă în mod imperios dirijarea conştientă a luptei împotriva capitalismului de către forţele revoluţionare ale societăţii. De pildă în „Ce-i de făcut?" Lenin îşi bate joc de economiştii care se văicăreau că  îndrumarea revoltei spontane a muncitorilor, educarea lor revoluţionară ar constitui o ,,violare" a libertăţii maselor proletare.   (La fel cum fac în zilele noastre revizioniştii : după ei îndrumarea creaţiei artistice din ţările socialiste ar reprezenta o încălcare a libertăţii creatorilor). Preţioasă ni se pare corelaţia pe care o dezvăluie Lenin între spontaneitate şi conştiinţă. După el elementele spontane nu înfăţişează altceva decît „forma embrionară a conştiinţei". Pentru a dobîndi o viziune justă asupra lumii este necesară o muncă conştientă, activă, prin care omul depăşeşte stadiul spontaneităţii   şi relaţia sa nemijlocită cu societatea, adresîndu-se tabloului general al fenomenelor economi-co-sociale.   Chiar  de   aceia   Lenin într-o „formulare colţuroasă", cum singur o numeşte,    declară :   „Conştiinţa  politică de clasă nu poate fi adusă muncitorului decît din afară, adică din afara luptei economice, din afara sferei relaţiilor dintre muncitori şi patroni. Singurul domeniu din care se poate sorbi această cunoaştere este domeniul relaţiilor tuturor claselor şi păturilor cu statul şi cu guvernul, domeniul relaţiilor dintre  toate  clasele".   Această teză prezintă importanţă şi în domeniul culturii, deoarece relaţia nemijlocită dintre artist şi materialul său de creaţie poate să genereze spontan şi concepţii individualiste, du-cînd la izolarea de marile probleme ale
10 — Viaţa Romînească nr. 9
146
AL. OPREA
vieţii, adăugîndu-se la aceasta şi forţa prejudecăţilor burgheze despre artă. Un punct de vedere adevărat nu poate fi formulat decît „din afiară", din studierea mecanicii întregii vieţi sociale. Dar oare nu tocmai partidul clasei muncitoare este în măsură să realizeze acest punct de vedere adevărat şi nu tocmai acest partid este chemat să ajute creatorilor să depăşească concepţiile strimte de atelier şi să se contopească cu viaţa şi lupta poporului muncitor, îmbogă-ţindu-şi astfel personalitatea umană şi artistică ? Răspunzînd anchetei iniţiate de „Les temps modernes", unii scriitori jugoslavi resping „linia" ideologică în domeniul culturii pentru că, aşa cum spune Mar-jan Matkovitch, toate liniile ideologice în trecut ,,n-au favorizat dezvoltarea gîndirii umane, nici chiar a acestor ideologii". Fe-tişizînd statul burghez acest scriitor nu e în stare să înţeleagă caracterul nou al statului proletar care reprezintă interesele celei mai revoluţionare clase din istorie, şi a cărei linie ideologică determină cu necesitate tocmai dezvoltarea gîndirii umane. De altfel ţinta practică a atacurilor revizioniste la adresa îndrumării partinice 3 creaţiei o aflăm în amintita conferinţă a lui Ervin Şinko. El proslăveşte creaţia din primii ani de existenţă ai Puterii Sovietice, subliniind că pe atunci exista libertatea de exprimare a diferitelor curente „inovatoare din punct de vedere formal", libertate care a fost apoi distrusă în literatura sovietică. Cu alte cuvinte, libertatea pe care o doreşte Şinko este libertatea curentelor artei burgheze de la acmeism pînă la lefism, curente care propagau fie misticismul fie ura faţă de oameni şi de care tocmai datorită ajutorului dat de Partidul Comunist, scriitorii sovietici au putut să se elibereze. De-altminteri însuşi Şinko îşi exprimă deschis dispreţul faţă de masele populare afirmînd ritos : „Nu există artă pentru mase, există numai artă". Iar Josip Vidmar, preşedintele Uniunii Scriito-
rilor Jugoslavi în răspunsul său dat revistei lui Sartre exprimă fără ezitări, făţiş, teza idealistă a „autonomiei esteticului", zicînd că „valoarea unei opere de artă nu depinde în nici un mod de semnificaţia unei anumite concepţii despre lume sau a alteia". Ceea ce dovedeşte că iasă zisa autonomie faţă de statul socialist şi de partidul muncitoresc înseamnă în fapt o extrem de activă propagare a concepţiilor burgheze despre artă.
Dar revizioniştii nu vor „eliberarea" creaţiei numai de sub îndrumarea partidului clasei muncitoare, ci şi „eliberarea" de sub oricare îndatorire faţă de societate. Ne vom opri mai pe larg asupra conferinţei lui Ervin Şinko „Despre unele caracteristici comune ale diferitelor estetici programatice şi creaţia artistică". Şinko aruncă aci oprobiul asupra oricărei estetici programatice, pe motiv că ar impune creatorilor cerinţe de ordin practic, propagandistic şi politic. „Programul e pe primul plan iar creaţia constituie doar unul din mijloacele cu care trebuie atins scopul programului". Şinko categoriseşte şi estetica lui Platon drept o estetică programatică deoarece hotăra interzicerea acelor opere de artă care ar submina credinţa cetăţenilor în zel ori în alte valori fundamentale ale statului său imaginar. Cu dezinvoltură, criticul Jugoslav trece apoi la estetica scolastică, medievală, la estetica naţional-socialiştilor germani şi la ...cea sovietică. Punînd alături un citat din Timofeev care preconiza că arta trebuie să slujească maselor de un altul al teoreticianului fascist dr. Helimuth Langenbucher, care cerea artiştilor să propage în mase teoriile naţional-socialiştilor germani, Şinko fără nici un pic de jenă, conchide : „estetica programatică fie ea transcendentală, sovietică ori naţional-socialistă, fascistă, este condusă de acelaşi spirit: arta trebuie să fie mijloc pentru realizarea sco-
REVIZIONIŞTII CONTEMPORANI ŞI LIBERTATEA MORALA A CREATORULUI 147
purilor utilitariste". Cît de monstruoasă era afirmaţia, se poate vedea dacă însuşi iugoslavul Dragări M. Eremici în nr. 4, 1958 al revistei „Sovremenik" subscriind la unele concepţii greşite ale lui Şinko nu s-a putut reţine să nu declare că acesta cu bună ştiinţă a trecut cu vederea „diferenţele esenţiale" dintre estetica sovietică şi cea fascistă, diferenţe privind „scopul şi punctele de pornire". Dar de unde această ură a lui Şinko împotriva oricăror estetici programatice? Deoarece aceste estetici ucid, cum spune el, ceea ce e mai sublim şi mai omenesc î,n artist : „neliniştea creatoare", cerîndu-i o seamă de îndatoriri ca bunăoară, „slujirea poporului". Şinko ironizează un text din Timofeev în care se arată că arta trebuie să folosească oamenilor în cunoaşterea realităţii şi în transformarea acestei realităţi. Iar împotriva afirmaţiei că arta este o formă specifică a ideologiei îl citează... pe Marx. Nu glumim. Şinko redă aceste cuvinte din scrisoarea lui Marx către Engels : „Dobitocul de Ruge a dovedit la Prutz că «Shakes-peare nu e un autor dramatic», pentru că «nu a avut un sistem filozofic», dar că Schiller fiind kantian este un truly (adevărat) «autor dramatic» — şi trage concluzia : Marx se opune direct teoriei lui Timofeev pentru că „altfel ar fi şi el national-socialist fascist." (Ii mulţumim pentru îngăduinţa pe care o are faţă de Marx.) Socotim inutil să dovedim că teza despre artă ca o formă a ideologiei se înscrie printre elementele fundamentale ale învăţăturii marxiste. (Bunăoară, să citească Şinko prefaţa Ia „Introducerea în economia politică"). Am vrea să stăruim asupra ideii •— agreată de mulţi revizionişti jugoslavi, după cum am văzut într-o formă grotescă de Şinko — că Marx şi Engels n-au avut niciodată faţă de operele de artă cerinţe de ordin ideologic. Desigur, lista exemplelor este foarte lungă. (Marx în „Sfînta familie" „desfiinţează" „Misterele
10*
Parisului", tocmai pentru că exprimă „strimta concepţie despre lume" a lui Eugene Sue iar Engels în „«Adevăratul» socialism german", leagă pînă şi lipsa unui talent narativ de confuzia viziunii autorilor.) Importante ni se par discuţiile referitoare la drama lui Lassalle „Franz von Sickingen". Marx şi Engels reproşează piesei că tragismul eroului principal provine •dimtr-un motiv strict personal — viclenia sa devenită scop în sine — ocolindu-se motivul istoric, -anume faptul că Sickingen s-a ridicat împotriva orînduirii existente în calitatea de cavaler, de reprezentant al unei clase pe cale de dispariţie. De asemenea Lassalle este criticat pentru că pune opoziţia luterană mai presus de cea plebeiană a lui Miinzer, concentrînd tot interesul numai asupra reprezentanţilor nobilimii iar reprezentanţii ţăranilor şi ai elementelor revoluţionare de la oraşe nu formează „fundalul activ esenţial". Sînt toate acestea defecte numai de ordin estetic? Nu, ele se datoresc viziunii ideologice greşite a autorului, după care masa ţărănească era o masă reacţionară iar revoluţiile niciodată n-au putut atinge ţelurile pe care le urmăriseră conducătorii lor, — Lassalle dispre-ţuind .activitatea maselor, ceea ce explică decăderea lui politică de mai tîrziu. Şi încă ceva. Exigenţele faţă de piesa lui Lassalle, Marx şi Engels le formulează ca exigenţe faţă de un scriitor care face parte din partidul politic al proletariatului şi care era obligat să exprime şi în creaţia sa ideologia acestui partid. Chiar aşa spunea Engels : „Vezi dar că am faţă de opera dumitale pretenţii foarte mari, adică cele mal mari, atît în ceea ce priveşte latura estetică cît şi cea istorică... De ani de zile, în însuşi interesul partidului, în cercurile noastre critica este în mod necesar cît se poate de sinceră". Vasăzică Engels se apropie de o operă cu mari pretenţii estetice şi istorice, îşi permite să argumenteze, zicînd: „aici e bine, acolo e rău", şi toate astea „în
148
AL. OPREA
interesul partidului. Dar ce vreţi din punctul de vedere al lui Şinko, mai făţişă încălcare a „libertăţii" creatorului ?
Dar la urma urmei care e credo-ul lui Şinko? I.ată-1 expus în cartea „Falanga anticristului şi alte comentarii" : „artistul în formele cele mai diferite va exprima totdeauna numai emoţiile sale subiective şi totdeauna numai propria sa viziune despre viaţă şi oameni, totdeauna numai pe sine însuşi. El nu trebuie să vrea mai mult." într-un loc Şinko numeşte idealiste toate esteticile programatice. Dar el vorbea de funie în casa spânzuratului. Căci ce semnifică ideile de mai sus decît banale aserţiuni ale idealismului subiectiv de natură machistă, ori, pentru că Şinko a vorbit atît de mult despre fascişti, de natură nietzscheiană ? De fapt, cu toată pretenţia zgomotoasă de a „salva" subiectivitatea artiştilor, aceste teorii nu fac altceva decît să împingă către sărăcirea din punct de vedere psihologic şi uman a creatorilor. Căci numai din interferenţa sentimentelor personale cu marile procese sociale din realitatea obiectivă poate să rezulte bogăţia spirituală a oricărui individ. înregistrarea pasivă -a „trăirilor" pur subiective duce la individualism zoologic, ia izolarea laşă de problemele care animă pe contemporani. Marii creatori au izbutit să realizeze o adevărată subiectivitate, o subiectivitate profundă tocmai pentru că au sfărîmat barierele prevăzute de machişti, ale trăirii eului pur subiectiv. Şinko aminteşte undeva de Goethe. Să ne adresăm şi noi unui articol scris de acesta şi apărut nu de multă vreme în traducere românească : „Simpla imitaţie a naturii, manieră, stil." Prin manieră Goethe înţelege expresia acelor elemente înnăscute ale talentului care n-au fost însă valorificate pentru a se ajunge la descoperirea conţinutului obiectiv al fenomenelor din realitate. Dimpotrivă, stilul reprezintă pentru el întruchiparea    profundă a vieţii, care se
înfăptuieşte prin depăşirea subiectivităţii înnăscute sau cultivate artificial. Numai în acest fel, spune Goethe, se poate dezvălui adevărata personalitate a artistului.
Această depăşire a „trăirilor" pur subiective a fost posibilă deoarece marii scriitori studiind procesele realităţii în care trăiau au descoperit criterii etice şi estetice obiective, sau ca să .folosim expresia lui Lenin „din afara lor." Atari puncte de vedere veridice, „arhimedice" au determinat în opera lor oglindiri vaste, adinei şi măreţe ale vieţii. Desigur, unghiul optic al scriitorilor din trecut a avut totdeauna ceva utopic — ca Ia Shakespeare — ori chiar elemente reacţionare — ca la Tolstoi. Numai în măsura în care aceste puncte de vedere se legau de laturile pozitive şi negative ale unei mişcări sociale importante avea loc acea „biruinţă a realismului" de care vorbea Engeis. Scriitorii contemporani însuşindu-şi ideologia clasei muncitoare şi situîndu-se pe poziţia acestei clase care conduce lupta tuturor forţelor progresiste pentru emanciparea omenirii de orice servitute economică, socială şi morală, .au posibilitatea să realizeze în toată adâncimea ei acea „obiectivitate" de care pomenea Goethe. Slujind făţiş şi cu pasiune idealurile revoluţionare .ale epocii, artiştii de azi îşi îmbogăţesc în acelaşi timp şi propria lor subiectivitate. Ceea ce este uman se transformă în politic şi ceea ce e politic devine uman iar din relaţia reciprocă ancestor factori se naşte o literatură înaltă, atît ca valoare socială cît şi artistică.
Marx spunea încă din vremea revoluţiei de la 1848 că strămutarea legilor clin societate în subiect constituie un simptom al capitulării în faţa forţelor, reacţionare ale istoriei. Teza se verifică admirabil şi în cazul nostru. Ervin Şinko într-un moment de sinceritate ia făţiş apărarea teoriei „artei pentru artă". „De fapt, spune el, lozinca „l'art pour rari" a apărut chiar în apărarea exprimării emoţiilor artistului
REVIZIONIŞTII CONTEMPORANI ŞI LIBERTATEA MORALA A CREATORULUI 149
împotriva tuturor acelora care au vrut să le subordoneze normelor, schemelor morale, interesului şi folosului practic. Istoric privind ,,1'art pour l'art" a fost o revoltă a trăirilor subiective, a sentimentelor personale împotriva diverşilor tirani, a fost revolta, nu pentru a obţine o formă goală care mu există, dar pentru dreptuLartistului de a exprima adevărul izvorît din el însuşi". Pe bună dreptate Dragan M. Ere-mici în articolul său din „Sovromenik" — revistă jugoslavă care cultivă cu perseverenţă principiile realismului — sublinia că ridicîndu-se împotriva esteticii programatice Şinko militează totuşi el însuşi pentru un program, şi anume acela care impune artiştilor să fie individualişti, să se rupă de problemele vitale ale societăţii. Este o concluzie la care subscriem întru totul.
In ancheta    întreprinsă de    revista lui Sartre printre intelectualii jugoslavi, prima întrebare sună    astfel : „Cum concepeţi dumneavoastră rolul intelectualului într-o societate  socialistă ?"   întrebările 3  şi 4 revin asupra ideii: „Care sînt, după părerea dumneavoastră, responsabilităţile proprii ale intelectualului membru al partidului comunist ? In ce măsură aceste responsabilităţi pot să aibă răsunet asupra meseriei de .artist, scriitor ? etc." „Mai precis, cum împăcaţi dumneavoastră exercitarea meseriei de scriitor cu diverse preocupări „educative" — în sensul cel mai larg al cuvîntului — din orice stat socialist?" O parte dintre scriitorii jugoslavi, amintesc rolul intelectualului comunist de a ajuta la transformarea societăţii. Cei mai mulţi dintre ei privesc însă problema în chip abstract, discutînd cu multă plăcere despre răspunderea pe care o are intelectualul numai în faţa propriei lui conştiinţe. Marko Ristici subliniază chiar că atare chestiune are un caracter pur moral. In schimb, slujirea ţelurilor concrete ale maselor munci-
toare primeşte calificativul de „utilitarism socialist". După unii dintre autorii jugoslavi s-ar părea că arta n-are menirea de a educa masele ci omul în general. Iosif Vidmar îşi exprimă nostalgia după omul care „să înceteze a fi socialist şi să ră-mînă numai om".    Chestie de gust. Noi luptăm tocmai pentru ca oamenii noştri să-şi însuşească etica nouă socialistă, deo-sebindu-se cît mai mult de individul orîn-duirilor anterioare,   sfîşiat de contradicţii individualiste,   iar Vidmar  tânjeşte după omul care „nu poate fi diferenţiat" de cel care constituia „farmecul literaturii şi artei de totdeauna". Dar chiar datoria intelectualului comunist de a exprima în opera lui concepţia despre lume a partidului clasei muncitoare, este atacată de Vidmar. El îşi exprimă admiraţia şi faţă de creaţia acelui scriitor din zilele noastre care „adesea nu înţelege  mici   importanţa   nici scopul activităţii sale, care nu vrea ialt lucru decît să-şi satisfacă .nevoia proprie  de destăinuire sau de a descrie jocul pur". La un asemenea artist, dacă este frămîntat „intens" de    aceste   preocupări,   am întîlni o   „suveranitate   interioară".   De altfel noi   am   văzut că   ţipetele despre libertatea   interioară    a   .artistului înseamnă libertatea   de   ,a   propovădui   cele mai putrede  teorii   burgheze,   că „eliberarea" de   sub   îndrumarea    partidului clasei muncitoare înseamnă în fapt libertatea de a scrie cărţi pătrunse de ura faţă de mase. Pentru  că  astfel de manifestări revizioniste nu sînt întâmplătoare, ele sînt expresia luptei de clasă pe plan internaţional. Revizionismul   lui Bernstein ori Kautsky combătut de Lenin, luase fiinţă în condiţiile cînd se pregăteau primele „asalturi ale cerului" de către proletariat, iar revizionismul contemporan apare în condiţiile revoluţiilor   victorioase ale clasei muncitoare, cînd socialismul a devenit un sistem mondial şi cînd prin dezintegrarea
150
AL. OPREA
sistemului colonial, sistemul economic al capitalismului se clatină. Şi-ntr-un caz şi în altul avem de-a face cu reflexele contraofensivei ideologiei burgheze care se simte ameninţată în existenţa ei şi luptă în formele cele mai rafinate pentru apărarea relaţiilor sociale capitaliste. Căci a vorbi despre socialism dar fără dictatura proletariatului ori despre cultura socialistă, în afara concepţiei marxist-leniniste şi a îndrumării partidului clasei muncitoare, înseamnă practic a ajuta burgheziei în lupta ei înverşunată, de clasă, cu proletariatul.
In răspunsurile date revistei „Les temps modernes" revizioniştii jugoslavi nu găsesc cuvinte cu care să plîngă mai mult lipsa de libertate a scriitorilor din ţările socialiste. Este cazul să ne amintim însă de cuvintele lui Lenin: „Libertatea e un cuvînt măreţ, dar sub steagul libertăţii industriei au fost duse războaiele cele mai prădalnice, sub steagul libertăţii muncii a fost jefuit poporul muncitor". Şi referin-du-se la „libertatea de critică" pe care o cereau Bernstein & Co „dacă judecăm oamenii nu după uniforma strălucitoare pe care şi-au pus-o singuri, nu după titlul răsunător pe care şi l-au dat ei înşişi, ci după ceea ce fac, şi după ceea ce propagă, — atunci devine limpede că libertatea de critică înseamnă libertatea curentului oportunist în sînul social-democraţiei, libertatea
de a transforma social-democraţia intr-un partid democratic de reforme, libertatea de a infiltra în socialism idei burgheze şi elemente burgheze". Sînt cuvinte pe deplin adevărate şi în cazul strigătelor despre aşa-zisa libertate de creaţie. In ţările .noastre exjistă suprema libertate a artistului de a-şi exprima gândurile şi simţămintele Iui înaintate, libertate pe care ţările capitaliste n-o pot avea decît anulîndu-se pe ele însele ca orînduiri exploatatoare. Identificam du-şi sentimentele sale personale cu sentimentele şi gîndurile maselor muncitoare, integrîndu-se cu tot sufletul în lupta forţelor revoluţionare ale societăţii scriitorul realist socialist simte o amplă şi adevărată libertate de creaţie. Acest spirit viu, militant nu este „impus" creatorilor, cum susţin duşmanii notorii ai socialismului, ci izvorăşte din adâncul inimei artistului care bate în unison cu inima clasei muncitoare. Aşa cum spunea Mihail Şolohov: „Duşmanii înciudaţi de peste hotare spun despre noi, scriitorii sovietici, că scriem la porunca partidului. Lucrurile nu stau chiar aşa : fiecare dintre noi scrie după cum îi porunceşte inima lui, iar inimile noastre aparţin partidului şi poporului nostru pe care-1 slujim prin arta noastră." Este aceasta o libertate măreaţă, mîndră, luminoasă, libertatea vulturului şi nu „libertatea" îngustă, meschină şi oarbă a cârtiţei.
VA ie mu r/pe a nu
REPORTAJE DESPRE PATRIA SOCIALISTĂ
In fruntea primului său volum de reportaje, Horia Liman a aşezat cunoscutele cuvinte pe care Nicolae Grigorescu, tînăr încă, le adresa maeştrilor şi confraţilor săi de la Barbizon, răspunzînd invitaţiei lor insistente de a se stabili acolo pentru tot restul vieţii: ,,De-aţi şti voi ce frumoasă-i ţara mea .'"
Propoziţiunea patetică a acestui artist patriot care, dispreţuind gloria şi onorurile, şi-a dat seama că talentul său nu va înflori cu adevărat decît pe solul unde a apărut, închid în expresia lor directă şi entuziastă un tîlc adînc. Grigorescu, aşa cum s-a văzut prea bine în anii ce au urmat, nu includea în noţiunea de „frumuseţe" a patriei sale numai elementele de peisaj, numai colţurile de natură cărora el le-a dat primul o expresie de o rară înălţime artistică. El se gîndea — iar creaţia lui o confirmă — şi la frumuseţea oamenilor acestui pămînt, a ciobanilor şi plugarilor întîlniţi în lungile călătorii pe valea Rucărului, Dîmbovicioa-rei, a Cîmpulungului sau a Şiretului şi în ultimii' ani pe dealurile din preajma Cîm-pinei. Cuvintele iui Nicolae Grigorescu se potrivesc aşadar foarte bine în fruntea unei cărţi de reportaje închinate tocmai frumuseţilor patriei şi a oamenilor ei.
Horia Liman intenţionează aşa cum mărturiseşte să scrie un ciclu de „cărţi" ce se vor uni într-o „carte mai mare a patriei". A pornit la drum prin regiunea Baia-Mare, una din cele mai îndepărtate de capitală, aşezată în părţile de nord-vest ale ţării. Reportajele, publicate mai întîi în „Scînteia"
şi adunate acum laolaltă alcătuiesc o suită, al cărei element comun îl dau oamenii noi ai patriei noastre şi înfăptuirile lor măreţe. Horia Liman a poposit într-o regiune cu o istorie deosebit de bogată. Aproape fiecare loc îţi vorbeşte aici de luptele trecute ale iobagilor şi ale muncitorilor, ale ţăranilor răzvrătiţi şi ale comuniştilor.
Horia Liman şi-a construit toate reportajele sale pe o pronunţată perspectivă istorică. Dimensiunile temporale sînt aici mult mărite şi reporterul ne poartă într-o enumerare succintă, de cele mai multe ori sugestivă, cu secole în urmă. Incursiunile îşi au rosturile lor, ele venind să lumineze deplin măreţia faptelor petrecute astăzi, şi să le prezinte în adevăratele lor proporţii. Pentru că nu este lipsită de semnificaţie istoria minei „Petre Gheorghe" din Valea Borculului, unde între cele două războaie au murit de silicoză, în trei ani, toţi cei o sută de bărbaţi ai satului. Pentru că nu este iarăşi un fapt fără importanţă sinuciderea unei fete de treisprezece ani care şi-a sfîrşit viaţa în apele adînci ale iazului, de teama ameninţărilor boierului în slujba căruia se afla. Sora ei este astăzi preşedinta gospodăriei agricole din Păuleşti : Maria Zi-daru, deputată în Marea Adunare Naţională. Pe locurile unde stăpînea moşierul Horvath, cel care a împins-o la moarte pe fata de treisprezece ani, astăzi se află una din cele mai înfloritoare gospodării agricole colective din ţară, iar oamenii au la îndemînă tot ceea ce înainte vreme nici nu îndrăzneau să viseze. Sau, poate oare ad-
152
VALERIU RIPEANU
mira îndeajuns căiătorul uzinele „Unio" şi „Intîi Septembrie", fabrica „Solidaritatea" şi ,.Mondiala" din Satu-Mare — puternice centre ale industriei socialiste, — care în 1938—39 au fost complet lichidate de patroni, iar în 1944 aruncate din temelii în aer de hitleriştii aflaţi în retragere?
Perspectiva istorică de care vorbeam oferă în reportajele lui Horia Liman un cîmp mai larg înţelegerii realizărilor de astăzi. Reporterul nu narează întîmplări trecute, de dragul pigmentării povestirii cu momente pitoreşti şi nici nu coboară cu investigaţiile sale în zonele exoticului şi ale senzaţionalului gratuit. Ei relatează numai acele elemente care prin simpla enunţare, ar putea să dea celui ce n-a trecut prin locurile acestea, sau nu le cunoaşte istoria, imaginea saltului uriaş petrecut aici. Pentru că din cifrele şi din datele expuse uneori telegrafic în stil de proces-verbal, cititorul realizează înfiorat tragedia trecutului şi încearcă, entuziasmat, sentimentul de măreţie a prezentului. Nu trebuie să uităm că Horia Liman a călătorit şi a scris despre o regiune care în secolul al XX-lea, trăia în adevărată preistorie, despre sate ce deţineau „recordul" mortalităţii infantile şi al analfabetismului, al accidentelor de muncă şi al subalimenta-ţiei. „Viaţă aspră", iar fi în mod cert prea puţin spus despre existenţa neumană pc care erau siliţi să o ducă locuitorii Maramureşului. Şi neîncetat Horia Liman înfăţişează cititorului date, fapte, cifre ce nu pot fi contestate, ce nu pot fi bănuite de exagerare. Multe sînt extrase din vechi arhive, anuare, statistici şi documente oficiale. Reporterul uneori nici nu le comentează. Toate sînt grăitoare şi în acelaşi timp configurează tragedia acestui colţ de ţară înecat pînă mai acum cîţiva ani în mizerie şi întuneric.
Horia Liman este un reporter sensibil la tradiţiile locului pe care îl străbate. Ei reconstituie mentalitatea oamenilor pe ca-re-i cunoaşte, descifrează elementele comune ale conştiinţei lor, detectează ce anume îi preocupă în mod deosebit şi reuşeşte să schiţeze elementul definitoriu, caracteristic al profilului lor moral. O ceştia din
părţile Maramureşului nu uită pe cei ce s-au ridicat din mijlocul lor şi şi-au jertfit viaţa pentru dreptate. De aceea, figura haiducului Pintea Gheorghe are o circulaţie legendară, iar ţăranii îi rostesc numele cu respect deosebit. Atunci cînd aud că meşterul Geza Vida (care în treacăt fie spus, nu este numai „unul dintre cei mai înzestraţi artişti plastici din acest ungher al ţării", cum spune autorul, ci unul dintre cele mai robuste şi mai autentice talente ale ţării noastre) îi dăltuieşte chipul, — merg zile şi nopţi pînă la atelierul lui, pentru a privi cum din mîinile sculptorului prinde viaţă figura celui despre care vorbesc povestirile, baladele şi cînlecele. Reporterul urmăreşte prin satele Lăpuşului şi ale Borcutului persistenţa legendelor despre Pintea Gheorghe haiducul şi reface itinerariu! celui spre care cu secole în urmă se îndreptau nădejdile oropsiţilor.
In acelaşi timp însă în faţă i se profilează frumuseţea prezentului : „au apărut tractoarele acolo unde zgîriau pămîntul plugurile de lemn". Aspectele semnificative şi pilduitoare se perindă cu repeziciune prin faţa noastră. Bate neobosit drumurile şi la tot pasul e fericit să vadă cum „se împletesc drumurile de legendă ale trecutului cu acelea ale noului ev". Drumurile de legendă merg şi spre vechile rînduiri io-băgeşti, prilej pentru reporter de a readuce cîteva elemente pregnante din istoria relaţiilor feudale prin părţile locului (deşi evocarea suferă uneori din pricina plutirii în generalităţi şi a unei note cam retorice). Reporterul a avut dorinţa să ne vorbească despre tot ceea ce a întîlnit în cale, nu s-a îndurat să lase nimic la o parte din ceea ce i-a solicitat atenţia, n-a reuşit să reziste tentaţiei dc a nota uneori fie chiar fugar sau schematic o serie de aspecte ce i se înfăţişau în cursul călătoriei sale de-a drep-iul miraculoase. L-au reţinut îndeosebi însă oameni cum ar fi Lindriş, „tovarăşul Pop", activistul de partid, „cu părul ca mătasea porumbului" oare impresionează prin integritatea şi soliditatea '' caracterului său. Om lucid dar şi entuziast, el ştie să prindă specificul muncii de partid clin aceste locuri şi să scruteze cu privirea
REPORTAJE DESPRE PATRIA SOCIALISTA
153
lui ageră, perspectivele ei vutoare. La fel moş Zoicaş, cel care înainte vreme „făcea împrăştiere de manifeste", cu dîrzenia lui caracteristică oamenilor de la munte şi humorul niciodată desminţit, chiar şi atunci cînd anchetatorii căutau să afle „de unde a învăţat să facă politică". Mai puţin izbutită, din pricina manierii cam convenţionale în care îi sînt schiţate trăsăturile spirituale, apare figura constructorului de viori Mouje Alexandru. Se întîlnesc uneori pe parcursul cărţii, asemenea puncte de minimă rezistenţă şi anume atunci cînd Horia Liman vorbeşte prea mult el despre oameni şi nu-i lasă pe aceştia să se autodefinească. Totuşi pentru folosirea unei asemenea modalităţi reportericeşti nu-i putem aduce o vină deoît acolo unde ea ameninţă să devină stereotipă şi să dea notelor de călătorie o înfăţişare uniformă.
Horia Liman este un reporter prin excelenţă asociativ şi dinamic. Am căutat să definim această primă trăsătură a scrisului său. Trebuie să reţinem însă un fapt esenţial : asociaţiile lui nu sînt de natură livrescă cum se întîmplă în lucrările unora din reporterii noştri tineri. Comparaţiile sale nu sînt liste pretenţioase de citate, nume, fragmente celebre sau mai puţin cunoscute. Reporterul integrează organic în definirea exactă şi clară a fenomenului de care se ocupă, datele strict necesare, luate de la sursă, din istorie, din documente, din viaţă direct.
Dinamica reportajelor sale este evidentă. Horia Liman vrea să noteze cît mai mult în timpul scurt al călătoriei sale, şi, mai ales, să ne facă părtaşi la ritmul trepidant pe care îl îmbracă viaţa chiar şi în acele îndepărtate colţuri de munte. Citindu-i reportajele, încerci sentimentul unui mare tumult creator care schimbă faţa unor regiuni altădată pustii sau, în cel mai bun caz, cu o existenţă molcomă. Ritmul acestor reportaje e însuşi ritmul vieţii noi socialiste. Emoţionat de tot ce i sc perindă înaintea ochilor, Horia Liman nu se poate opri să nu fie patetic (deşi această ipostază supralicitată devine supărătoare şi nepotrivită în unele cazuri, vezi „începe «■ marea călătorie"), duios, entuziast, exube-
rant, pe scurt să trăiască întreaga gamă emoţională potrivită sentimentelor încercate. Nu-şi disimulează emoţiile şi le lasă să se manifeste în voie. Are un spirit ascuţit de observaţie dar încă nu şi-a deprins ochiul cu sintezele. De aceea chiar „Tabloul general" cu toate că în notă (autorul mărturiseşte dorinţa de a realiza aici imaginea de ansamblu a regiunii) nu pare prea deosebit de celelalte fragmente.
„Hotarul soarelui" rămîne însă o carte preţioasă. Calitatea esenţială noi o vedem în faptul că aduce în paginile ei scrise cu pasiune şi înflăcărare imagini autentice ale vieţii noi, socialiste, din patria noastră.
Dacă reportajele lui Horia Liman se urmăresc cu un viu interes şi reuşesc să reţină atenţia, acest fapt se datoreşte desigur ardoarei cu care autorul lor se apropie de realităţile noi, de tot ce constructorii harnici ai socialismului realizează în fabrici, pe ogoare şi în instituţii de cultură.
Patosul acesta îl simţim şi atunci cînd el ne vorbeşte de gospodăria agricolă colectivă din Păuleşti, şi cînd se opreşte asupra activităţii culturale din Baia-Mare şi în popasurile pe care le face la minele maramureşene şi atunci cînd surprinde un moment de muncă la ferma din Sein. Pretutindeni descoperim o atmosferă tonică, optimistă, pe care reporterul a cules-o din acest contact direct cu viaţa, cu activitatea celor ce construiesc temeliile vieţii socialiste. Şi nu este expresia unui entuziasm factice. Reporterul vede şi ceea ce încarnai şchioapătă ; oamenii pe care i-a întâlnit, comunişti sau simpli ţărani şi muncitori, nu s-au sfiit să-i arate ce n-au făcut şi ceea ce ar mai trebui realizat.
Dar acestea toate apar ca etape menite să rămînă curînd de domeniul trecutului. Iar reporterul ştie că nici una din ele nu e semnificativă pentru grandioasele înfăptuiri din ţara Maramureşului.
Privirile scriitorului nu se opresc acolo unde se mai găsesc încă neîmpliniţi, ci caută mişcarea de avînt către viitor.
Pentru că ştie că numai de acolo va recolta adevărata frumuseţe.
154
VALERIU RIPEANU
Traian Coşovei este un îndrăgostit al Dobrogei. După mărturisirile din ultimul său volum (tipărit de Editura Militară a M.F.A. cu o copertă atît de searbădă şi lipsită de gust) aici a văzut lumina zilei şi cîntă ţinutul dintre Dunăre şi Mare nu cu pasiune obişnuită ci cu incandescenţa unui romantic. Dobrogei i-a mai închinat şi alte cărţi sau reportaje. Revine adeseori pe pă-mînturile natale şi se entuziasmează de faptul că nu le mai află aceleaşi. Se bucură şi salută ou gesturi solemne, largi, prefacerile necontenite prin care trec de la o zi la alta locurile pe care le-a străbătut în anii copilăriei sale. Coşovei nu întîl-neşte în călătoria sa o Dobroge oarecare, aşa cum a cunoscut-o altădată, ci Dobro-gea nouă, socialistă, Dobrogea care şi-a unit toate ogoarele şi a şters definitiv toate haturile. Aceasta este Dobrogea de aur. Cartea a fost scrisă la puţine zile după consfătuirea pe ţară a ţăranilor şi lucrătorilor din sectorul socialist al agriculturii.
In ciclul acesta nou de reportaje Traian Coşovei reia vechea sa îndeletnicire de călător şi conform obişnuinţei, ne poartă cu lungi popasuri, pentru meditaţii şi reflecţii, interpretări şi disocieri, pe întreg cuprinsul Dobrogei. Coşovei nu are temperamentul nervos şi impetuos al confratelui său Horia Liman şi nici nu este atît de atent observator al faptului concret. El are mai de grabă viziunea ansamblului, este înclinat cu precădere spre elementele grandioase, spre marile desfăşurări de oameni, întîmplări şi fapte. Coşovei percepe cu mai multă uşurinţă elementul ce-ţi atrage imediat privirea. Nu vom nega faptul că în acest volum de proporţii totuşi reduse, Traian Coşovei dovedeşte a fi în real progres. Ne amintim astfel faptul că de exemplu în ,.împăraţii vînturilor", prima sa carte apărută cu vreo patru ani în urină, carenţa principală se vădea atunci cînd Coşovei dorea că creioneze oamenii. Nu-i ieşeau decît figuri palide, convenţionale, lipsite de viaţă, fără vlagă. Omul rămînea absent din reportajele lui Traian Coşovei.
Reporterul se arăta sensibil cu precădere la orgia coloristică a naturii, se extazia în faţa grandorilor solare, a imensităţii spaţiilor, folosea o paletă bogată dar uneori apoasă. Ii plăceau atitudinile majestuoase, ce deveneau stridente. Dar de la „împăraţii vînturilor" pînă la „Uriaşul preludiu" şi mai apoi la „Farmecul genezei" şi la „Dobrogea de aur", au trecut ani şi în fiecare din aceste volume l-am găsit pe Coşovei mai apropiat de izvoarele simplităţii, mai sigur de sine, mai dezbrăcat de haine somptuoase şi cîteodată prea strălucitoare, mai aproape de temperamentul său ade-* vărat.
N-a renunţat la policromie, dar a devenit mult mai profund. Ochii săi scrutează acum cu o penetraţie de multe ori remarcabilă realităţile psihologice şi deşi a rămas acelaşi adorator frenetic al elementelor naturii, priveşte mai întîi spre oamenii ce construesc, reuşind să stăpînească şi să în-genunche natura.
Istoria construirii termocentralei Ovi-diu II devine astfel o pagină închinată bravurii omeneşti. Coşovei evocă într-o succesiune de imagini sugestive, momentele esenţiale din munca îndîrjită a celor veniţi să ridice un izvor de lumină necunoscut încă pe locurile acestea.
Exploatarea minelor de la Samova care aduc industriei petrolifere baritina, minereu pînă acum importat din străinătate, se datoreşte tot entuziasmului şi stăruinţei unor oameni conduşi şi educaţi în spiritul moralei comuniste. A unor oameni ca geologul Vasile Bacalu sau ca ciobanul Iordan Buzgan care n-au ascultat nici clevetirile scepticilor şi nici nu s-au temut de uneltirile duşmanului. Munca în mină n-a fost uşoară la început. Traian Coşovei surprinde cîteva aspecte esenţiale pentru definirea caracterului eroic al acestei opere. Mina de la Somova s-a născut din activitate pasionată, din sfidarea greutăţilor şi a piedicilor, din entuziasm şi încredere în victoria socialismului. Numai oamenii noi, numai oamenii cu o credinţă statornică şi neclintită în idealurile comuniste s-au dovedit în stare să zmulgă pietrei şi pustiului, minereul atît de preţios.
REPORTAJE DESPRE PATRIA SOCIALISTA
155
Transformarea socialistă a Dobrogei nu a fost un proces spontan. Unii s-au gîndit, s-au răzgîndit, au fost neîncrezători, dar pînă la urmă. s-au convins şi au păşit pe calea ce le deschidea perspectivele belşugului Coşovei e reporterul care ştie să surprindă cu ochi ager tabloul general şi să meargă spre esenţă. Deşi uneori se repetă, totuşi capitolele „Dobrogea de aur" şi „Dobrogea colectivistă" au multă viaţă şi mişcare, aduoînd în faţa cititorului imaginea uriaşului salt istoric petrecut aici.
Cele mai rezistente pagini ale volumului ce aflăm acolo unde Coşovei evită maniera desuetă, ce-i sufocă personalitatea şi îl duce la divagaţii uneori, să spunem drept, penibile. „Heracleea" e astfel încărcat cu preţiozităţi şi hiperbole gratuite, cu asociaţii forţate, stridente, fără vlagă artistică. La fel şi capitolul introductiv, scris în sonorităţi de fanfară, cu instrumentele neacordate. Pe Traian Coşovei l-am vrea reporterul faptului direct,  reporterul care ne-a
vorbit atît de simplu şi atît de convingător despre cei ce au ridicat fabrica de ciment din Medgidia, despre învăţătorii plecaţi zi de zi în sat pentru a lămuri ţărănimea muncitoare să pornească pe drumul socialismului, despre Deliman pescarul, despre colectivişti şi mineri.
După cum l-am vrea mai atent atunci cînd îşi aşterne rîndurile pe hîrtie. Am urmărit şi am subliniat de cîte ori apare cuvîntul uriaş. In unele pagini, de cîte două-trei ori! Folosit fără noimă, orice epitet îşi pierde valoarea expresivă şi rămîne o simplă floare stilistică, veştedă.
„Hotarul soarelui" şi „Dobrogea de aur" reprezintă două apariţii interesante. Ele ne arată încăodată că numai dragostea şi pasiunea pentru socialism unite cu o cunoaştere adîncă a realităţilor actuale poate duce la scrierea unor reportaje viabile.
HORIA BR ATU
IULIUS FUCIK SAU TRAGICUL IN REALISMUL
SOCIALIST
Testamentul pe care-1 scrie la 19 mai 1943 Iulius Fucik, cu cîteva săptămîni înainte de moarte, este un testament unic în felul său. S-ar părea la prima vedere că Fucik a cărui unică avere, biblioteca, fusese distrusă de agenţii Gestapoului nu lasă drept moştenire altceva decît speranţe, proiecte şi „dragostea sa pentru Ian Neruda". Totuşi acest testament este cu totul altceva decît o colecţie de do-rinţi pioase. Mai întîi, el face un inventar exact a ceea ce a scris Fucik, sau ceea ce ar fi vrut să scrie, menţionînd ceea ce putea fi adunat în volume :
„Am scris multe articole critice, literare şi politice, schiţe şi reportaje, recenzii de teatru. Multe din acestea n-au trăit decît o singură zi, murind odată cu ea. Să le lăsăm. Unele, însă, sînt şi astăzi actuale. Sperăm ca Gustina să pună ordine în toate. Acum sînt puţine speranţe. De aceea îl rog pe credinciosul meu prieten Lad Stoll să alcătuiască, din materialul meu, cinci cărţi :
1. — Articole politice şi polemice.
2. — O culegere de reportaje din ţară.
3, — O culegere de reportaje din Uniunea Sovietică.
4, — şi 5. — Articole şi schiţe literare şi dramatice.
Cea mai mare parte din acestea au fost publicate în „Tvorba" şi în „Rude pravo", unele în „Kmen", „Pramen", „Proletkult",
„Doba", „Socialist", „Avantgarda" etc.
Apoi, trece la o serie de lucrări neterminate : schiţe, studii, „un roman despre generaţia noastră, ale cărui file risipite sînt acum în diverse case conspirative", etc. însă partea cea mai curioasă — şi mai revelatoare — a testamentului este o neaşteptată polemică în jurul poeziei lui Ian Neruda şi a rodului pe care 1-a avut activitatea de ziarist pentru opera sa poetică.
Toţi criticii, pînă şi un critic cu orizont atît de larg ca Salda, considerau activitatea ziaristică a lui Neruda ca pe o frînă pentru creaţia lui poetică. ,,E absurd! scrie Fucik. Ziarist fiind, Neruda a putut să scrie lucruri atît de frumoase ca „Balade si romanţe" sau „Melodii de Vineri" şi cea mai mare parte a „Motivelor simple". Ziaristica istoveşte, poate chiar fărâmiţează pe om, dar tot ea îl apropie pe autor de cititor şi-1 ajută în opera lui poetică. Şi aceasta se poate spune mai ales despre un ziarist atît de strălucit ca Neruda. Făr'ă articolele de ziar, care nu trăiesc decît o singură zi, Neruda ar ii putut scrie multe cărţi şi versuri, dar nu ar ii scris nici o carte care să supravieţuiască peste secole, aşa cum vor supravieţui operele lui".
Fucik, care pe bună dreptate se credea înzestrat pentru literatură nu trădează prin nimic regretul pentru tot ceea ce ar fi putut să scrie şi a rămas nescris, pentru tot. ceea ce a rămas risipit şi ne-
JULIUS FUCIK SAU. TRAGICUL IN REALISMUL SOCIALIST
157
terminat. El are o conştiinţă foarte exactă a ceea ce va supravieţui timpului şi îşi dă seama că însăşi viaţa şi rezistenţa lui epică constituie o operă, mai durabilă decît toate operele scrise. „Artistul moare, dar opera lui trăieşte" — scrie el părinţilor, referindu-se la faptul că, cu toată munca lui nu a reuşit să le asigure o „toamnă însorită".
La ce „operă" se referă lulius Fucik ? Neînfricarea, mesajul tulburător al vieţii lui, al sfîrşitului lui, .al vieţii şi destinului său de luptător, de ziarist luptător. Este semnificativ că Fucik „rămîne" nu numai în istoria ziaristicii, clar şi în istoria literaturii printr-un reportaj pe care nu-1 trece în atît de amănunţitul inventar din „testamentul" său : „Reportajul cu ştreangul de gît" care este într-adevăr operă de ziarist, în înţelesul cel mai adevărat al cuvîntului, un adevărat reportaj, cel mai cutremurător reportaj care s-a scris vreodată. Pînă în secolul XX, istoria presei părea să fi cunoscut ca cea mai „tare" specie a sa, reportajul, de front, reportajul de primă linie, unde ziaristul, alături de soldatul de rînd, vede moartea cu ochii şi citeodală o îmbrăţişează (o întreagă literatură s-a scris pe marginea bloc-notesurilor pătate cu sînge, amestecate cu noroiul tranşeelor). Zvîrcolirile imperialismului crează în secolul XX o nouă speţă — încă mai tragică de reportaj : reportajul din camera de tortură, a cărei recentă ilustrare este de pildă reportajul lui Henri Alleg : „Tortura" ; cărţi scrise într-adevăr cu sînge.
Există multe trăsături comune între cartea lui Fucik şi broşura lui Henri Alleg. Există însă totuşi şi cîteva deosebiri esenţiale. Reportajul lui Henri Alleg rămîne transcrierea unei experienţe, un „temoignage" obiectiv, imparţial dar întristător, întristător fiindcă ne descoperă odată mai mult abisurile, degradarea în care poate cădea natura umană. Călăii apar ca o masă impenetrabilă, un zid sonor de exemplare reduplicate după patentul călăului paraşutist „sistem Massu". Ceea ce izbeşte este mecanica, automati-
zarea, amoralizarea exemplarului uman. Masă naturală, minerală, asupra căreia nu se poate lucra, o calamitate a naturii, cu funcţiunile în degringoladă. Victima este în situaţia unui alpinist prins într-o subită alunecare de teren. Sub instrumentul de tortură, rezistenţa, afirmarea demnităţii implică un calcul ferm de capacitate biologică, de economie a forţelor, în sfîrşit de escaladare a unor deficienţe de construcţie umană, care se numesc senzaţii de durere, reflexe Indirecte, sistem nervos.
Apare şi în însemnările lui Fucik specia bestiei iremediabile, a sadicului maladiv, care pune pe ginduri pînă şi pe călăul din interes sau pe călăul din necesitate. însă dincolo de aceştia trăieşte un întreg univers mişcător. Sîntem în zilele Stalingraduiui şi asupra tuturor pluteşte marea întrebare. Nu victimile, nu comuniştii sînt cei izolaţi, ci călăii. Nu comuniştii sînt cei despărţiţi de lumea dinafară, ci asupritorii lor. Există aici o ascendenţă spirituală, pe care mersul evenimentelor o confirmă. Meseriaşul german, ameţit o clipă de demagogia pseudo-socialistă a fasciştilor, ţăranul din Bavaria care a înţeles pa front preţul vieţii, muncitorul textilist alungat de mizerie din burgul natal, nu mai văd la rîndul ior în faţă simple uniforme vărgate, nişte numere de ordine. în „Reportaj cu ştreangul de gît" lumea aceasta de uniforme vărgate şi de raşi în cap cîştigă, dincolo de torturile şi de execuţiile care decimează, cea mai preţioasă victorie asupra asupritorilor, salvînd ceea ce mai era încă bun şi neîntinat, dincolo de uşile baricadate, realizînd în condiţiile cele mai tragice cu putinţă, solidaritatea internaţională dintre cei săraci şi asupriţi. In plin război, în plină dezlănţuire a celor mai josnice instincte ale asupritorilor, comuniştii cehoslovaci nu uită nici un moment că singura şansă de salvare a poporului german este comunismul.
între cele două războaie mondiale, a existat o întreagă literatură a experienţelor  abisale,  a robinetului  de  gaz lă-
158
HORIA BRATU
sat anume deschis pentru a analiza senzaţiile de apropiere a morţii. (E adevărat că nimeni n-a dus experienţa pînă la capăt !) în cartea lui Fucik apropierea reală a morţii, situarea continuă la limita vieţii în regimul acelor închisori ale morţii oare-şi dădeau zilnic la întîmplare cota de deţinuţi plutoanelor de execuţie, îi smulge nu melancolice meditaţii asupra existenţei, ci un imens elogiu al bucuriei de a trăi. Pentru omul care încăpăţînîndu-se să tacă, alege moartea, nimic nu este mai de preţ decît această bucurie de a trăi. însă nu orice fel de viaţă. Ducîndu-şi victimele în locurile populate şi pline de viaţă, din minunată capitală cehă şi mizînd pe dragostea lui Fucik pentru oraşul natal, unul din călăi, comisarul Bohn încerca o metodă subtilă de tortură, căutînd să sugereze ideia că şi în lipsa lui viaţa merge nepăsătoare înainte şi că este inutil să sacrifici pentru o idee abstractă ceea ce este mai die preţ şi ceea ce este ireversibil. „Toate acestea vor fi tot atîta de frumoase şi după ce tu nu vei mai fi" îi spune călăul lui Fucik. „Toate acestea vor fi şi mai frumoase după ce voi nu veţi mai fi" — îi ripostează Fucik. Un laş ca Mirele, care evită tortura trădîndu-şi tovarăşii Gestapoului, iubeşte şi el mai presus de orice viaţa, însă numai viaţa lui, existenţa sa personală. El trădează fiindcă se gîndeşte în clipa hotărîtoare, prea mult la el şi numai Ia el. Fucik rezistă fiindcă pentru el viaţa este mai largă, este un concept mai bogat, este tot atît de preţioasă ca şi viaţa altora etc. In personalitatea lui Fucik, „eul" s-a contopit armonios cu o reprezentare concretă a cauzei, devotamentul pentru o idee a devenit o expresie concretă a iubirii de oameni, a iubirii concrete de oameni concreţi. Moartea tovarăşilor ar reprezenta o calamitate tot atît de mare ca şi propria pieire. De aceea, dacă tăcînd şi dacă murind, pot fi salvate alte vieţi, moartea proprie nu mai poate fi un prilej de tristeţe. Acesta este sensul acelei fraze care apare de mai multe ori în reportaj şi apoi în testament şi care nu este o simplă floricică um-
flată de stil : „...Tristeţea nu trebuie niciodată legată de numele nostru". O asemenea concepţie nu este nici apologia insensibilităţii nici expresia necunoaşterii durerii. Fucik cunoaşte suferinţa care umanizează şi acesta este sensul portretelor pe care le schiţează, în care apar oameni simpli, oameni oarecare. Iubirea de oameni pe care o preconizează Fucik nu este o ipocrizie samariteană, nu reprezintă numai grija pentru oamenii excepţionali, pentru oamenii cauzei ; el nu iubeşte numai exemplarele perfecte ale umanităţii. Fucik relatează de pildă următorul fapt semnificativ : Cu prilejul unei razii domiciliare, un membru al Comitetului Central, Honza Czerny, deşi personal nu era ameninţat, sare de la etajul III pentru a nu îngreuna situaţia gazdelor, oameni simpli ; se răneşte grav şi este prins. Tactic, gestul a fost o eroare, însă semnificaţia lui, modul în care instinctul de conservare a fost spontan anulat (şi nu în favoarea oamenilor „valoraşi") capătă o semnificaţie uriaşă. în aceeaşi Pragă compatriotul lui Fucik, FranzKafka a zugrăvit oraşul, societatea ca o imensă închisoare şi fiecare individ în parte ca un univers închis. Iulius Fucik a zugrăvit lumea din spatele graniţei într-una din cele mai fioroase închisori ale Gestapoului ca o lume liberă, în comunicaţie cu universul întreg.
Reportajul lui Fucik, care aspiră atît de puţin la literatură, netrecut de autor nici măcar printne culegerile de reportaje, devine astfel o carte epică, o operă a realismului socialist.
L-am şi văzut în gînd pe cîte un critic luînd o mină severă şi întrebîndu-se mirat : O carte de reportaj, nişte însemnări ziaristice, reprezintă o operă epică ? Prezentaţi vă rog documentele ! E adevărat, cartea lui Fucik se prezintă ca o serie de note, de documente, de fotografii. Dar aceste note şi documente sînt portrete şi zugrăvirea unor persoane concrete devine operă cu adevărat artistică tocmai fiindcă conţin în ele ceva general tipic, tocmai fiindcă portretele lor trăiesc ca operă de
JULIUS FUCIK SAU TRAGICUL IN REALISMUL SOCIALIST
159
artă, tocmai fiindcă avem de aface cu o idee generală, concretizată, tipizată: Fucik şi-a scris portretele pentru ca poporul să nu-i uite  pe   aceşti  oameni, adesea obscuri, care au avut neşansa să cadă în ghiara Gestapoului, pe aceşti cetăţeni paşnici care au început prin a-şi pune casa la dispoziţie pentru întîlniri conspirative şi au sfîrşit prin a-şi sacrifica şi viaţa. Ideia lui de bază este că viaţa tuturor acestor eroi obscuri este tot atît de glorioasă şi demnă de a fi slăvită ca şi a legendarilor martiri ')• El .a mai creionat apoi şi figuri de călăi şi marionete, nu din interes literar, ca exerciţiu artistic, ci pentru  a  servi ca  documente judiciare după război, ca mărturii. ,,Să-şi primească pedeapsa meritată chiar dacă nici un-mar-■tor nu-va mai fi în viaţă". El scrie pentru a stabili just răspunderile şi a nu năpăstui pe nevinovaţi. Dacă vreţi, reportajul său este un documentar de la început şi pînă la sfîrşit. Insă în toţi aceşti  Ielinek,  Viscusyl,  Suchanek, Ko-linski găsim nu numai un „document" personal, individual, ci tipuri reprezentative, imagini ale umanităţii, un document al «pocii şi un monument al artei. Scriitorul Fucik   consacră şi generalizează munca ziaristului şi ziaristul consemnează sacrificiul  luptătorului.  El  se  mişcă nestingherit în toate aceste trei etaje. (Există o întreagă galerie de ziarişti de la John Reed pînă la Boris Polevoi care sparg barierele dintre genuri spre marea stupefacţie a criticilor topografi, o galerie de ziarişti a căror contribuţie la realismul socialist  va  trebui   odată  cercetată pe larg). Şi redactorul de la „Rude Pravo" consemnează   activitatea şi lupta unuia
') Fucik este foarte sensibil la ideea aceasta a „păstrării memoriei", — a culţi, varii amintirii celor căzuţi („A trăi în gîndurile şi în amintirea oamenilor", nu reprezintă pentru el o simplă consolare deşartă. Fucik propune ca fiecare familie să adopte cîte un luptător căzut a cărui amintire să fie menţinută, ca aceea a unei rude, a unui aproape drag.)
din  activiştii  aparatului central, şi împreună cu el şi a unui întreg colectiv. Elogiu al rezistenţei şi al luptei, cartea lui Fucik este în acelaşi timp o proiecţie a unei noi umanităţi, umanitatea viitorului. Eroul pozitiv este poporul, mulţimea de oameni simpli care se perindă în faţa cititorului. Romantismul revoluţionar reprezintă o trăsătură inalienabilă a scrisului lui Fucik (şi nu numai în reportajul „Cu ştreangul de gît"). Unul din cele două volume de reportaje scrise în timpul călătoriilor întreprinse în Uniunea Sovietică între 1930 şi 1934 se întitulează „în ţara unde mîine înseamnă deja ieri". Chiar şi în anii grei ai războiului, în articolele sale din presa ilegală, în momentele cele mai dificile cînd la orizont nu mijea nici o umbră de speranţă, zguduitoarea analiză lucidă a împrejurărilor tragice ale prăbuşirii Cehoslovaciei devine un îndreptar luminos al viitorului, o profesiune de credinţă în capacitatea omului de rînd de a se împotrivi degradării. Credinţa nestrămutată în viaţa care străbate de la un capăt la altul reportajul-testament, oda pe care o închină bucuriei chiar atunci cînd orele pe care le avea de respirat erau numărate, ideea solidarităţii internaţionale care se impune cu atîta tărie într-un moment în care aproape întreaga Europă ocupată era înecată în barbarie, dorinţa puternică de a acţiona chiar în toiul celor mai pustiitoare furtuni, toate acestea fac din ultima carte a lui Fucik, un monument al realismului socialist.
* *
Nu este deloc întîmplător faptul că ziua de 8 septembrie şi nu alta a fost aleasă ca zi a solidarităţii internaţionale a ziariştilor. Luminosul exemplu al lui Iulius Fucik simbolizează astăzi mai mult decît oricînd forţa cuvîntului tipărit pus în slujba adevărului. Fucik a devenit un erou al scrisului militant, aşa cum cartea sa a devenit o pildă vie a realismului socialist.
RADU LUPAN
POEZIA DIN , TRIBUNA"
„Tribuna" este una din revistele noastre care a reuşit în nu prea îndelungată vreme să atragă în jurul ei un grup de poeţi mai tineri sau mai puţin tineri, să afirme şi să aducă în circuitul literar cîţiva poeţi de talent. O datorie esenţială a revistei era da a îndruma pe aceşti poeţi spre o cît mai deplină afirmare a posibilităţilor lor, de a-i orienta spre o tematică majoră, aceea a contemporaneităţii noastre. Şi astfel revista ar fi continuat ceea ce putea fi un bun început. Dar kiîă că despre poezia publicată în paginile revistei clujene, şi mai ales de către poeţii grupaţi în jurul ei, s-au scris în presa noastră justificate critici. Evazionismul, atemporalitatea, lipsa de combativitate au fost nu de puţine ori menţionate în legătură cu versurile publicate de către „Tribuna". Nu mi se pare de aceea eu lotul neinteresant a vedea azi în ce măsură, după îndreptăfilele critici de acum patru-cinci luni, sectorul de poezie al revistei şi-a îmbunătăţit orientarea şi e mai apropiat de realităţile vieţii noastre ca în trecut.
E lesne de observat că în. ciuda unui articol voit polemic dar mai mult confuz, prin care se răspundea criticilor făcute atunci („Din carnetul criticului'', mai — 1958) revista s-a străduit să dea în aceste luni clin urmă o mai justă orientare tematică sectorului său de poezie. Au fost publicaţie   poeme   de   Cicerone Theodorescu
cîntînd cu avînt izbînzile noastre de azi („Zboruri" şi „Cocorul dobrogean"), poeme închinate constructorilor socialismului de pe şantierul de la. Bicaz sau celor de pe şantierul Magistralei de est, scrise eh respectiv, Ilorvath Isivan şi Tiberiu Utan. Al. Andriţoiu şi-a manifestat „prezenţa" prin versuri antiimperialisle pline de pasiune şi vigoare lirică. („Lima Manie", „Prezenţa" etc.). Poeţi mai tineri sau mai puţin tineri, grupaţi în juriul revistei şi-au îndreptat atenţia spre temele actualităţii. Iar traducerile, deşi încă mult orientate spre trecut, au început a cuprinde şi versuri ale poeţilor contemporani din Uniunea. Sovietică, R. P. Chineză, Polonia, Bulgaria, America Latină, etc.
Nu se poate nega, fireşte, că aceste îmbucurătoare schimbări dovedesc o preocupare de a îmbunătăţi lucrurile şi arată în acelaşi timp o mai mare sensibilitate şi atenţie faţă de actualitate. Dar, aşa cum spuneam mai sus, revista poate înregistra reale succese mai cu seamă prin ferma îndrumare ideologică a poeţilor pe care ea îi promovează cu deosebire.
Alexandru Lungu este unul dintre aceştia. Şs e semnificativ drumul pe care l-a parcurs în chiar paginile revistei de la abstractul şi cam desprinsul din realitate poem închinat zborurilor interplanetare: „Trei motive la o simfonie celestă", la poemele
PObZIA DI
antiimperialiste  ca  „Mesaj" sau recentulJ) „Întâmplări la Yokohama".
O reală şi emoţionantă înfiorare în faţa tragicului destin al poetului Fundoianu mort într-un la.găr de exterminare era exprimată în „Memoria pădurii" prin versuri de o simplitate fluidă: „Odată cu primăvara I cu inima grea I am trecut prin pădurea masacrelor I de lîngă lagărul morţii. I Ce ciudat mi se pare : / şi aici ca în toate pădurile / anotimpul caută adîncite seve I mîngîindu-le cu biciul luminii". Şi finalul, fără să se ridice la patetice condamnări, mărturisea totuşi pregnant, printr-o metaforă neobişnuită, ttdburarea şi revolta conştiinţei: „...dar memoria mea e mai lungă / decît a pădurii bă-trîne I şi nici acum primăvara I nu pot să uit 1 mărturia uitată a acestor copaci I moartea care a trecut printre ei şi prin noi I nu pot să n-o port I ca pe un frunziş de alar-mă-n memorie". Aceeaşi reţinută dar adîncă dragoste pentru viaţă oriunde o pîndeşie ameninţarea morţii se regăseşte şi în poemele antimperialiste : „Mesaj", „Eniwetok" sau „Jntîmplări la Yokohama". Un oarecare retorism şi facilitate mai stăruie totuşi uneori în versurile poetului, care nu trebuie să confunde sentimentele lăudabile cu emoţiile reale. Al. Lungu ar putea renunţa la discursivitatea banală a „umbrelor răului", a „umbrelor şi mîinilor de piază rea", la „gurile negre ale morţii", la „freamătul mereu mai larg, mai viu, mai adine", la o simbolistică uzată uneori, în favoarea unor mai viguros şi mai convingător exprimate sentimente de condamnare a imperialismului. Dar, aşa cum aminteam de la început, în paginile „Tribunei" el a trecut de la timbrul oarecum intimist al unor versuri palide şi abstracte la tonul net şi viguros al sentimentelor şi gîndurilor unor largi colectivităţi umane. Către aceasta s-au îndreptat, s-ar părea, în poemele lor închinate actualităţii, şi alţi poeţi din jurul „Tribunei", cum ar fi Ion Rahoveanu, Negoiţă Irimie
') Cuvintele de genul „recent', „de curînd", „în lunile din urmă", etc. din acest articol trebuie considerate, fireşte, şi în raport cu ritmul de apariţie al revistei în care el e publicat.
«I TRIBUNA 161 ®
sau Miron Scorobete. Numai că procesul exprimării acestor sentimente nu mai poate fi tot atît de limpede urmărit, ca în cazul de mai sus.
Drumul pe care-l parcurg aceşti poeţi ■ în cunoaşterea şi înfăţişarea realităţii contemporane se mai abate sau se împotmoleşte chiar în meandre care nu sînt întotdeauna evitate, ba uneori par a fi şi căutate. Ion Rahoveanu scrie astfel un poem intitulat „La Hunedoara". Ce alt subiect poate fi mai de acută actualitate ? Totuşi se pare că actualitatea temei nu e decît un cadru în care sînt înserate vechi idei şi ginduri, inspirate din lecturi neasimilate critic. Admiraţia, poetului îi vede pentru o clipă pe oameni (adică pe muncitori) ca şi cum ar sta „în faţa stelelor" şi după aceea, ceea ce se mai poate observa pe acest vast şantier al socialismului e doar că:
„Pe măreţia aprinsă, de metal,
Ard aripile corbilor în aer.
De aur par noroaiele şi norii.
Numai cuvintele incandescente
Se pot adînc întipări-n memorii" (s. n.)
Ce vrea să spună exact, această divagaţie verbală, cu iz expresionist, e greu de descifrat. Poetul însă ne vine în ajutor, arătînd în final că „mergi cu faţa-ntoarsă spre stele I Şi cu privirile aprinse, grele, / Ca să le-aplece la pămînt nu-i cine". Deci ce să mai observăm ce e pe pămînt, ce se petrece în jurul nostru, mai bine să înălţăm privirile sus, spre „stele", etc. etc. Şi cu aceasta tema de actualitate a fost aproape total eludată, printr-o deplasare a accentului d,e pe realităţile impresionante ale muncii spre hiper-bolizări abstracte, lipsite de fiorul unor emoţii rwle. Altădată Ion Rahoveanu a plecat — probabil — spre ţara Domelor, unde sînt mine, combinate forestiere, staţiuni de odihnă şi unde desigur ar fi putut întîlni şi oameni şi locuri care să mărturisească din plin prezenţa înnoitoare a vremurilor de astăzi. Din cele şapte poeme cîte i le-au inspirat însă aceste locuri doar unul e străbătut de un sentiment stenic, de încredere în oameni şi-n puterea lor de a supune natura potriv-
ii — Viata Romînească nr. 9
162
RADU LUPAN
nică, de a o folosi pentru o viaţă mai bună {„Plutele"). In rest peisajul, situat iar sub -semnul tutelar al „stelei de nord", copleşeşte totul şi în cele din urmă, cu aceeaşi înclinare expresionistă de a afla alegorii în natură, poetul îi dăruie firii, în ciuda realităţii sale o altă înfăţişare şi un alt sens. E aici o influenţă care, venind din Blaga, preamăreşte atotputernicia spiritului asupra materialităţii lumii şi o supune deformării obstrucţioniste a acesteia. Iată cum este exprimată ideia odihnei oamenilor muncii, simbolizată (!) prin „mîinile" care s-ar „albi" în apele Dornei şi ale Bistriţei.
„Plutiţi, mîinilor, plutiţi, hiperbolice Ca nişte fecunde ostroave. Intîia oară-n anii de acum Vă deschideţi în albă plutire, Atingeţi luceafărul viu, idealul ce arde Şi soarele dragostei greu în privire".
Este de mirare că asemenea absurde divagaţii, care contrazic chiar şi o logică elementară —• mîini plutind ca nişte fecunde ostroave (I), etc. etc. — se pot tipări, dar e şi mai ciudat că revistei care le publică li scapă cu totul semnificaţia lor. Numai aşa se explică cum <a fost posibil ca acelaşi autor să tipărească printre poemele închinate —• pasămite — realităţilor de azi din Ţara Domelor, muncitorilor şi uzinelor ei, de care de altfel pomeneşte doar în treacăt, versurile intitulate „Ulise", versuri manifest pentru o poezie „pură". Ion Rahoveanu îşi exprimă acest îndemn îndeajuns de limpede, deşi cu ajutorul unei simbolistici care se vrea accesibilă doar unor puţini şi subtili rafinaţi. Spunînd. că s-a despărţit asemeni lui Ulise, de Carpaţi, că a rezistat sirenelor care „şoptesc moldoveneşte" sau „solfegiază dur în mină", el se refugiază în cele din urmă în codru unde, deşi fusese „bucuros .că s-a născut om" aşteaptă să devină pom. Cer scuze cititorului ' că reproduc ideile acestei simbolizări neroade — cu imagini parafrazate de-a dreptul din Blaga — dar pentru deplina sa lămurire voi cita ultima strofă: „Trăind în ardere ca un amurg, /
Spre poezie ca înspre luceafăr I Eu simt că mă înalţ din propriu-mi rug". După ce se desprinde din lumea înconjurătoare, după ce se confundă cu lumea vegetală, combus-tiunea ideii îl ajută aşadar să se desprindă şi de acest ultim înveliş material, ca să ajungă la lumea pură a poeziei pure — lumina înaltă a luceafărului!
Condamnînd în declaraţiile sale modernismul şi diversele lui influenţe, revista „Tribuna" se dovedeşte a nu fi deloc vigilentă faţă de infiltraţiile expresioniste venite pe calea unor lecturi neasimilate sau prost înţelese şi care îşi găsesc expresia cea mai flagrantă în poeme ca „Ulise", invita-' ţie directă la evazionism şi la apolitism.
Un alt poet promovat de revistă e Ne-goiţă Irimie, publicat deajuns de frecvent în aceste luni din urmă. Într-un poem intitulat „Meridiane", el spunea: „Nici geografia sufletului meu I nu o cunosc prea bine. / Dar inspiraţia şi gîndul I Alunecă mereu pe alte meridiane I rotindu-se / Spre conturul necunoscutului. / Ce m-ademe-neşte ca pe un nou Columb. I Acolo vreau să înfig I Flamura versului", In măsura în care Negoiţă Irimie îşi propune ceea ce fiecare poet trebuie să-şi propună, adică să descopere înfăţişările noi ale realităţii care ne înconjoară, lucrul e lăudabil, deşi e totuşi ceva mai greu să înfigi o flamură într-un contur, chiar cînd el e al necunoscutului. Altundeva, într-un protest ridicat împotriva dezastrului atomic („Memento"), versul lui Negoiţă Irimie se vrea înălţat deasupra planetei, ardent „ca un zguduitor memento I în inima oamenilor" (!). Nu vreau să stărui asupra acestor improprietăţi în încercările de definire a unei arte poetice proprii, ceea ce mi se pare însă mai important e chipul în care Negoiţă Irimie îşi înfăţişează contemporanii şi mai ales pe acei contemporani care sînt constructorii socialismului. Într-un ciclu de pome intitulat „Dimensiuni contemporane", lucrurile ne sînt lămurite. Locul acţiunii: barajul de la Bicaz. Oamenii sînt şi aici deajuns de rari, şi chiar cînd sînt, sînt văzuţi de la distanţă şi în chip de statuie. Munca se desfăşoară ca o taină, în singurătate şi deobicei sub
POEZIA DIIs
veghea stelelor şi a munţilor. „Suie constructorul, suie I Solitar peste munţii de piatră ; I I-a săpat Bistriţei noua ei vatră"
(„Statuie")
Altă dată constructorii
„înaintează toţi sub cerul clar Privirea mea îi urmăreşte încă, Şi-ncremeniţi în depărtare par Un basorelief cioplit în stîncă"
(„Basorelief")
Nu i se poate reproşa poetului că încearcă a evoca într-un fel vigoarea- şi măreţia muncitorului, dar imaginea muncii acestuia este adeseori dezumanizată, golită de conţinutul ei constructiv şi asemănată cu un mister. Iată-l pe zidarul-constructor
_. care-Şi „suie  către cer un turn / Spre
lumea rece, ca o stinsă vatră I Şi-mprejmu-ind castelul său de piatră I Ritmează stelele un dans nocturn". Alteori, sudorii sînt „înconjuraţi de stele" şi „duc în braţe, flori incandescente", iar minerii „sînt zugrăviţi în aquaforte". Tedinţa de a solemniza procesul creator al muncii şi de a-i dărui nemişcarea pietrei sau a gravurii, de a vedea în procesul de construcţie mai mult schimbarea mută a peisajului decît transformarea vie a locurilor şi oamenilor e un fel de a proecta pe contemporani într-un timp sau .spaţiu absolut şi nu a-i privi în prezentul lor. Iar „dimensiunile contemporane" tind să devină astfel dimensiuni atemporale. Nu căutările formale, sterile, inspirate de poezia desprinderii din timp pot călăuzi paşii celui care vrea să scrie despre actualitate cu inima Şi ochii unui poet al vremii sale socialiste.   Negoiţă   Irimie nu e departe de această atemporalitate şi „statuarii" şi „solitarii" săi   muncitori o dovedesc. Dimpotrivă, atunci cînd a încercat să se apropie de realităţile vieţii de miner, dar nu ca un om care le priveşte din „depărtare", ci cău-tînd să desprindă sensul adînc creator al muncii,   a   scris  frumosul  poem intitulat „Spre orizontul zece", din care nu voi cita, din  lipsă  de  spaţiu,   decît semnificativul final :
TRIBUNA 163
Iar lămpile ca nişte mici busole Ne-arată drumul către noul front, Şi ne cioplim spre-adîncuri noi cupole Lărgind c-un pas terestrul orizont...
li împiedică adeseori pe poeţii publicaţi mai cu osebire de „Tribuna" — mă refer bine înţeles la acei care s-au grupat în ■jurul revistei — sa aibă această perspectivă realistă a muncii şi a timpului de azi, o tendinţă mai generală de a se opri la ceea ce am putea numi decorul realităţii: înfăţişarea exterioară a lucrurilor, a peisajului văduvit de semnificaţia lui. Iată-l de pildă pe   Miron Scorobete   întreţinînd un dialog cu plutele în „Cîntec spus plutelor". (In cadrul aceleaşi pagini închinate realităţilor de azi ale Ţării Doinelor, evident!) Bine înţeles, că şi aceste plute „cu cerul au visat" şi sînt duse printre unde de acelaşi „cer care curge printre stînci". Şi se duc aşa la vale „într-un exod măreţ şi singular I Migrare de păduri orizontale", şi tot aşa „intră în umbre, strălucesc în soare", tot mergînd pe Bistriţa în jos. Dincolo de asta mai nimic altceva şi la drept vorbind şi înăuntrul  acestor  versuri, cam acelaşi lucru ! Sensibilitatea omului cu adevărat contemporan vremii sale, şi mai cu seamă a poetului  care  are  a  mărturisi  despre o vreme şi despre aşezări socialiste vibrează şi trebuie să vibreze la tot ceea ce se vădeşte a purta pecetea acestor noi realităţi. El trebuie să releve perspective noi, un nou mod de a privi natura, un nou mod de a te simţi stăpînul   forţelor ei.   Prea puţin, mult prea puţin din  toate acestea la „pei-sagişlii"   „Tribunei".   Pe ei peisajul îi îndeamnă de cele mai multe ori să se confunde   cu natura,   pentru   a se desprinde apoi atît de sub puterea ei cît şi de vremea lor.   Cînd  reuşesc  să înfrîngă totuşi această înclinaţie, ei izbutesc să se apropie de oamenii care înving natura pe pămînt şi sub   pămînt,   cum ne  arată şi poemul aceluiaşi Miron Scorobete intitulat „La orizontul 3", închinat muncii pline de strădanii a minerilor. Întunericul subpămîntean^ acea „lume fără contur I Şi fără distanţe"
11*
164
RADU LUPAN
ca şi acei oare muncesc acolo sînt pătrunşi „de o singură luminal A inimilor fierbinţi de deasupra / Care coboară cu noi în adine". Solidaritatea umană care-i uneşte pe oamenii muncii constructori ai socialismului capătă aici o pregnantă definire.
N-am discutat, fireşte, în cele de mai sus decît unele din poemele apărute în „Tribuna" în aceste cîteva luni scurse de cînd revista a fost criticată pentru lipsa ele fermitate ideologică dovedită în alegerea şi publicarea unor versuri evazioniste şi confuze. Am putea spune totuşi că nu e necesar să discutăm fiecare poem în parte care a văzut lumina tiparului în paginile revistei. Pentru că, spre deosebire de versurile şi autorii pe care i-am menţionat în prima parte a însemnărilor de faţă, multe din poemele autorilor grupaţi în jurul revistei şi din care am numit aici pe cei mai activi, se disting printr-un anume timbru. Se regăsesc în acest timbru, sonurile stinse, devenite tîrzii ecouri, ale unei poezii ardelene care începînd cu Blaga şi sfîrşind mai aproape de noi cu Emil Boita, cultiva o pierdere mistică a omului în natură, o desprindere din timp şi o alunecare pe firul vremurilor, al gîndurilor şi al abstractelor fantasme ale ideii. Realitatea se despleteşte, se împrăştie fără de contur, iar conştiinţa poetului nu mai e decît un receptacol de impresii, în care tremură arar lumina gîndirii. Un expresionism întîrziat, în care ca în ori ce expresionism se găsesc şi fireşti tendinţe impresioniste, reduce poezia aceasta la o notaţie, cum am văzut, desprinsă de realitate, de realitatea timpului nostru. Iar tematica de actualitate, din pricina acestor profund dăunătoare influenţe şi tendinţe nu mai e decît un pretext pentru o nouă şi mai puţin obişnuită formă de evazionism.
Revista „Tribuna" aşa cum arătam a încercat să axeze preocupările poeţilor din jurul său pe temele actualităţii. Ea nu a reuşit totuşi întotdeauna să seziseze primejdiile care pîndesc încercările de „înnoire" formală a exprimării diversităţii şi multiplicităţii aspectelor vieţii noastre noi. Orientarea spre actualitate nu se poate limita la alegerea unor teme, ea trebuie să coriste în gîndirea realităţii. din punctul de vedere al
ideologiei marxiste socialiste. Nu se pot cîş-tiga poziţii noi în afirmarea actualităţii în poezie decît prin afirmarea unui consecvent spirit partinic şi nu preluîndu-se idei şi forme din recuzita învechită a modernismului, ermetic sau expresionist fie el. Rezultatele sînt concludente!
Dacă pot fi de acord că nu trebuie transformate în simple şi reci declaraţii retorice importantele teme ale actualităţii, trebuie să arăt că e şi mai periculoasă încercarea de a le folosi ca un pretext pentru noi forme de evazionism. Participarea di-• redă şi conştientă la bătălia dată pe întinsul ţării pentru socialism trebuie să dea poeziei acel caracter militant care e nelipsit din adevărata poezie a vremurilor de azi. Pentru acest caracter militant care exprimă cu adevărat trăsătura esenţială a contemporaneităţii, pentru o cît mai profundă şi artistică înfăţişare a realităţii noastre socialiste, trebuie combătute fără ezitare ori ce încercare de a „adopta" vechi şi anacronice formule ale bagajului liric decadent la. realităţile noi. Şi în direcţia aceasta „Tribuna" nu a făcut prea mult, ba mai mult, a publicat, după cum am văzut, poeme invitînd direct la evazionism. Este adevărat că în paginile revistei s-au putut întîlni ades declaraţii de luptă împotriva influenţei modernismului sub ori ce formă s-ar manifesta el, de situare hotărîtă pe poziţiile literaturii de actualitate. In poezia pe care a publicat-o în ultima vreme însă, revista nu a tras, după cît se pare, concluziile fireşti ale propriilor sale declaraţii. Şi iarăşi e astfel de criticat lipsa de pătrundere şi orientare ideologică menită a îngădui publicarea în repetate tinduri ale unor poezii ■ atemporale, evazioniste, sau poezii al căror - mesaj cînd nu era foarte obscur, era de-a dreptul confuz.
„Tribuna" are datoria, mai ales faţă de poeţii grupaţi în jurul ei, ca şi faţă de cititori, să-şi sporească strădaniile pentru o mai buna orientare ideologică a sectorului său de poezie, să-şi conţinute cu mai multă consecvenţă şi fermitate eforturile sale pentru promovarea poeziei cu adevărat a actualităţii noastre.
CARTEA SOVIETICĂ
TOLSTOI DESPRE LITERATURA SI ARTA DECADENTĂ
Volumul II de texte tolstoiene cu privire la literatură şi artă
„Nu-1- pot citi pe Andreev. Dacă citesc o pagină, mă întristez. Văd că totul e fals. Ca şl în muzică: dacă executantul cîntă la fiecare trei note una falsă, nu pot asculta, plec sau îmi astup urechile."*)
Aceste cuvinte ale lui L. N. Tolstoi, îi caracterizează atitudinea faţă de întreaga artă decadentă, al cărei vrăjmaş neîmpăcat s-a declarat întotdeauna. Cea de a doua parte a culegerii de texte tolstoiene consacrate literaturii şi artei, apărută de curînd în U.R.S.S. capătă sub acest aspect o semnificaţie deosebită. Deoarece o bună parte din extrasele publicate (îndeosebi cele grupate sub titlul „Critica artei pure, a decadentismului şi naturalismului") au o rezonanţă actuală, vădind clarviziunea marelui scriitor în domeniul consideraţiilor teoretice.
în vastul articol introductiv al lui Lo-munov, sînt analizaţi factorii care au contribuit la structurarea concepţiei tolstoiene despre artă, urmărindu-se pe bază de documente drumul lui Tolstoi către realism, paralel cu atitudinea sa negativă faţă de „arta stăpînllor", „arta pură", „arta nouă".
Criticul consideră că uriaşul merit al lui Tolstoi in acest sens stă în faptul că el a fost unul din cei dintîi care au dezvăluit caracterul reacţionar al decadentismului. Problema decadentismului în artă, l-a preocupat dealtfel atît de mult pe Tolstoi,
*) Lev Tolstoi : „Despre artă şi literatură", vol. II Moscova, Sovietskii pisatei.
incit unul din aspectele esenţiale ale faimosului său tratat: „Ce este arta ?" constă tocmai in critica decadentismului şi aşa numitei „arte noi".
Tolstoi consideră drept motor al artei decadente incapacitatea de a crea, de a spune lucrurilor pe nume. Confuzul, nede-^ finitul, enigma sînt procedee care caută să ascundă o anume neputinţă artistică. Tolstoi refuza să dezlege enigmele artei decadente, denumindu-le o „caricatură, a prostiei", sau şl mai rău „un păduche parazit pe trupul poporului".
Considerat de Tolstoi ca unul din fenomenele ce marchează criza civilizaţiei burgheze, decadentismul începuse să pătrundă intens în Rusia prin 1890—1900. adică în perioada în care concepţia despre lume a marelui scriitor suferă o cotitură radicală prin „absoluta renunţare la toate părerile şt tradiţiile obişnuite ale clasei moşiereşti din Rusia şi trecerea pe poziţiile ţărănimii patriarhale".
Această totală schimbare de concepţie aruncă asupra multora din elanurile criticii, tolstoiene, vălul unei anume uluiri care se manifestă şi în critica decadentismului.
„Ce vor să spună aceşti scriitori noi — se întreabă Tolstoi. Mă gîndesc, mă gln-desc şi nu înţeleg".
Tolstoi încearcă să înţeleagă cu perseverenţă arta decadentă. Buna lui credinţă însă este constant înşelată de elucubraţiile pe   care este obligat să le citească. „Este
166
L. DIM.
important faptul că, de îndată ce admitem că arta poate rămîne artă chiar dacă nu este inteligibilă unor oameni cu mintea 'sănătoasă, dispare orice motiv care să interzică cine ştie cărui cerc de oameni pervertiţi să creeze opere care să le gidile simţurile denaturate şi care să nu poată fi înţelese de nimeni în afara lor înşile, numind asemenea opere artă, aşa cum şi fac dealtfel astăzi aşa-zişii decadenţi".
Volumul pe care îl prezentăm cuprinde vaste extrase din tratatul „Ce este arta ?" publicat în 1897—98. Limpezimea, simplitatea, precizia logicii tolstoiene, reies din aceste extrase cu prisosinţă. Miezul criticii pe care Tolstoi o face decadentismului îl constituie ideia că arta ia sfîrşit acolo unde creatorul nu mai are ce spune. „Datorită faptului că oamenii claselor suprapuse nu credeau în ea — spune Tolstoi — arta acestor oameni a devenit o artă sărăcită de conţinut. Mai mult decît atît, devenind din ce în ce mai mult o excepţie, ea a ajuns din ce în ce mai complicată, mai întortocheată, mai confuză."
Decadentismul şterge hotarul dintre arta autentică şi falsificare, pentru a pretinde apoi că „vulgul" nu poate înţelege „arta pură". Tolstoi recunoaşte că aceste opere de artă „nu au nici un sens pentru masa poporului muncitor care trăieşte viaţa adevărată. Şi nu pentru că — după cum spun aceşti artişti desfiguraţi — poporul nu este suficient de dezvoltat pentru a-i înţelege,
ci pentru că ceea ce produc ei nu este nimănui de folos, în afara lor înşile — oameni de prisos şi dăunători."
Deşi — cum arată Lomunov — Tolstoi surprinde cu justeţe caracterul antipopular al artei decadente, el ajunge la concluzia greşită că decadentismul ar fi un fel de ultimă etapă a clasicismului, cînd el înseamnă o reală desprindere de cele mai bune tradiţii ale artei clasice.
„Grija însă —• conchide Lomunov — ca scriitorii, artiştii, compozitorii să nu se abată din drumul creaţiei realiste, să nu renunţe la zugrăvirea veridică a actualităţii, să nu rătăcească pe cărările care nu duc nicăieri, ale decadentismului — această grijă nu Ta părăsit pe Tolstoi niciodată. Această grijă l-a ajutat pe Tolstoi să înţeleagă adevărata menire a artei, de a ţi un organ al vieţii şi progresului omenirii."
în acest al doilea volum Sînt publicate deasemeni părerile lui Tolstoi despre mani scriitori ruşi şi din alte ţări, consideraţiile sale asupra creaţiei orale a poporului, asupra limbii şi stilului, cum şi o serie de idei consacrate criticii plastice şi literare. Din aceste idei reiese limpede evoluţia concepţiei lui Tolstoi despre critică, de la negarea iniţială a rolului pozitiv pe care l-ar îndeplini aceasta pînă la recunoaşterea necesităţii criticii ca îndreptar al creaţiei artistice.
L. Dim.
MISCELLANEA
JURNAL DE FESTIVAL
.EPILOG : 22 SEPTEMBRIE
In aceste ultime zile ale Festivalului, holul Atheneului are aspectul unei staţiuni climaterice la sfîrşit de sezon. Atheneul, asupra căruia în tot cursul acestor trei săp-timîni s-au aţintit ochii întregului oraş şi nu numai la figurat, Atheneul, a cărui rezonanţă şi zumzet familiar de pre-concert transmise pe calea undelor au devenit o parte integrantă din decorul acustic al sutelor de mii de cămine ; Atheneul cedează onorurile finalului surorii s-ale mezine, frumoasei săli de lingă Podul Elefterie.
Festivalul se închide. E timpul să tragem concluziile.
S-a vorbit mult la noi în ultimul timp — şi pe drept cuvînt — de răsunetul internaţional al Festivalului George Enescu. Am vrea să vorbim acum de un aspect pe care criticii l-au cam lăsat la o parte şi care ni se pare tot atît de important: ecoul lui intern.
Nu s-ar putea spune că înainte de eliberare, Enescu ar fi fost la noi necunoscut. Dimpotrivă. Insă nu poate să ne iasă din memorie acea după amiază ploioasă de toamnă — 1938 •— şi sala de cinematograf din oraşul dunărean, cu Enescu pe estradă în faţa unui demodat pian cu coadă, cîntînd încet o Pasacaglia, şi cu vreo douăzeci şi cinci, treizeci de cetăţeni, elevi de liceu, institutori, vreo două-trei notabilităţi distinse şi vizibil contrariate, două-trei doamne din „lumea-bună", un profesor de muzică, un subofiţer plus antreprenorul sălii, pe a cărui faţă smeadă se putea citi imensul regret pentru cele două reprezentaţii cu „2 FILME 2" •— înlocuite... Dick Foran, cowboyuî cu vocea de aur ar fi avut mai mult succes... Ploaia să fi fost de vină ? In oraşul de provincie, recitalurile lui Enescu n-au ajuns niciodată la gloria turneelor Alhambrei.
Şi cu toate acestea, Enescu a învins încă in timpul vieţii, fiindcă muzica este cea mai universală dintre arte, fiindcă rapsodiile puteau fi cîntate şi imprimate aşa cum nu puteau fi reproduse tablourile colegului său de generaţie Luchian ; fiindcă Enescu, în ciuda înfăţişării sale plăpînde, a bătut ţara de-a lungul şi de-a latul, cîntîndu-şi singur sonatele la Babadag şi la Roman, la Dorohoi ca şi la Sinaia ; Enescu a învins, deoarece, compozitor, dirijor, violonist, pianist, autor al unei opere cîntate la Paris, profesor al unui violonist precoce de celebritate mondială, romînul care izbutise să „facă plăci" la Columbia — era privit drept o curiozitate demnă de relevat. In primul rînd însă, Enescu a învins în vitae temporis, fiindcă ,a mai apucat o epocă, epoca in care au mijit zorii socialismului în ţara noastră, epoca în care răspîndirea muzicii, a muzicii bune, a devenit o parte integrantă a revoluţiei culturale.
Aşa se face că, atît de curînd după moartea lui, s-a instituit acest festival, nu la o cifră rotundă, după un secol, un deceniu, sau măcar cinci ani, ci ca un eveniment periodic regulat, ca o trecere în revistă ; nu numai ca o festivitate academică, ci ca o adevărată serbare populară. Căci serbare populară a fost. Se poate spune că prin in-
168
MISCELLANEA
termediul lui Enescu, se răspîndeşte puternic ia noi dragostea pentru muzica cultă, pentru muzica simfonică. Ceea ce a luat Enescu de la acest popor, care s-a născut — aşa cum spune Oistrach, •— cu vioara în mînă, i-a dat înmiit înapoi. Miile de oameni care în aceste săptămîni, au stat totuşi ore întregi în faţa aparatului de radio, miile de oameni care probabil că înainte întorceau butonul, automat, de îndată ce vocea «picherului anunţa gravă : „muzică simfonică" ; miile de oameni oare, aşa cum sună formula, nu au avut nici o „contingenţă cu muzica", au vrut să afle în sfîrşit pentru ce acest romîn a cucerit lumea, pentru ce aceşti străini veniţi din depărtări vor cu tot dinadinsul să-i cinstească numele şi să-i descifreze partiturile. Aceşti oameni voiau în sfîrşit să ştie de ce se fac atîtea transmisii, retransmisii, televizări, vizionări, concursuri... Şi treptat, probabil că unii au prins gustul programelor lungi, au învăţat să deosebească aceste anunţuri complicate, să descifreze bogăţiile secrete şi durabile care se ascund după ele. Mai puţine butoane se vor întoarce de-acum încolo cînd spi-cherul va pronunţa grav anunţurile complicate. Este încă un serviciu pe care îl face George Enescu, răspîndirii muzicii, încă un aspect al revoluţiei culturale.
Printr-o bună parte ia operei sale (mai ales prin intermediul rapsodiilor)', George Enescu reprezintă direct o bună introducere pentru neiniţiaţi în muzica simfonică, construind o punte remarcabilă între materia primă folclorică — familiară marelui auditoriu ,— ',şi tratarea ei polifonică, instrumentală, obişnuind auzul — pornind de la melodii bine cunoscute — cu noi nuanţe, subtile, decantînd, transfigurînd aceste melodii şi extrăgînd din ele valori şi sensuri pe care iniţial nu păreau şi nu puteau să le conţină. (Vezi „Am un leu şi vreau să-1 beau" — în Rapsodia I-a, sau „melodiile lăutăreşti" în Rapsodia II-a).
Alături de toate acele virtuţi ale folclorului — care fac parte integrantă din sfera caracterului popular al artei, Enescu a conceput muzica populară şi lăutărească ca un element fundamental în arsenalul inovaţiei şi reînnoirii continui a registrului artei. Ideea aceasta a muzicii simfonice (şi de cameră); pe teme şi motive folclorice, muzică al cărei maestru a fost Enescu, joacă, în răspîndirea şi difuzarea ei în marele public, un rol asemănător pe care-1 joacă şi muzica programatică. E, cum am arătat, o introducere în care auditoriul îşi regăseşte transfigurat artistic, vechiul depozit de tonuri, predilecte şi familiare. Insă o reîntoarcere la un nivel mai înalt. Enescu face parte din acei mari compozitori contemporani, asemeni lui Kodaly, Bartok; Haciatu-rian, Milhaud, de Falia sau Vaughan William care reiau în timp, peste post-impre-sionismul muzical şi reacţiunea anti-impresionistă, contactul cu marile şcoli naţionale ale secolului XIX şi folosesc folclorul atît într-o formă mai frustă, primară, rapsodică, cît şi într-o ipostază mai complexă uneori, chiar abstrusă (Bartok)', sau reînnoind de cele mai multe ori culoarea cu rafinament, învăluind tema folclorică într-un vestmînt plin de îndrăzneli, într-un cuvînt, reînnoind muzica şi aruncînd în acelaşi timp o punte solidă spre mase. în creaţia lui Enescu, primei ipostaze îi aparţin rapsodiile, celei de a doua, simfonia de cameră pentru douăsprezece instrumente de coarde şi dixtuorul şi în sfîrşit ultimei, am putea spune, îi aparţin simfoniile şi suitele. E vorba aici desigur şi de o evoluţie (cu termenul final în ipostaza Il-a); dar şi de o adevărată fenomenologie a spiritului muzical enescian.
Dacă în „Poema Romînă", în „Sonata Il-a" şi în rapsodii, Enescu a demonstrat largile posibilităţi care stau în faţa muzicii inspirate de folclor, în „Sonata III-a pentru vioară şi pian", — terenul pe care s-a desfăşurat unul din cele trei sectoare majore ale concursului —, Enescu marchează un punct de cotitură în literatura mondială a viorii deschizînd perspective nebănuite muzicii de cameră romîneşti şi introdu-cînd în circulaţia universală inflexiuni muzicale noi, aşa cum a făcut şi Bela Bartok
MISCELLANEA
169
(pentru muzica de cameră şi pentru pian, pe baza folclorului maghiar şi chiar românesc) .
Sonata lui Enescu se mai aseamănă cu literatura muzicală a lui Bartok prin complexitatea ei tehnică, prin caracterul dificil al execuţiei. Insă, spre deosebire de muzica lui Bartok, ea pretinde ne? parat cunoaşterea „lumii lui Enescu", pătrunderea nu numai a universului muzical, dar şi a climatului naţional, a concepţiei specifice poporului nostru. A fost deci firesc ca cei care au cunoscut direct matca de inspiraţie, adică interpreţii romîni, să fie într-o oarecare măsură avantajaţi. Interpretarea lui Ştefan şi Valentin Gheorghiu rămîne astfel exemplară, „normativă" şi aşa cum scria recent un critic muzical, pătrunde nu numai concepţia de ansamblu dar şi diversele nuanţe expresive legate printr-o filiaţie complicată de mesajul popular. Dar prin mijlocirea interpretării ei, concursul a dezvăluit şi existenţa peste hotare a unor fideli ar muzicii enesciene. Interpreţii străini au colorat involuntar lucrarea conform caracteristicilor diverselor şcoli instrumentale. Dovedind o certă familiaritate cu muzica enesciană, foştii săi elevi Serge Blanc şi Pierre Vozlinski, au dat acestei sonate o alură alertă, fugace, în genul în care Ravel a conceput ,,Tzigane", trecînd astfel peste numeroase subtilităţi. Cuplul sovietic Snitkovski-Stupakova, a interpretat mai „obiectiv" sonata în acel stil liric susţinut şi exact, atît de caracteristic Conservatorului de la Moscova.
Tot la capitolul muzicii enesciene, a cărei difuzare şi popularizare trebuie să rărnînă unul din obiectivele principale ale festivalului, trebuie să înregistrăm prezentarea Simfoniei a IlI-a pentru orchestră, orgă, pian şi cor, care nu a fost audiată la Bucureşti de mai bine de un deceniu (Filarmonica dirijată de Constantin Bugeanu). Scrisă în epoca de refugiu la Iaşi, în timpul primului război mondial, păstrînd întreaga pecete a acelor momente frămîntate, Simfonia IlI-a, relevă sintetic însuşirile majore ale muzicii enesciene: bogăţia melodică care urmăreşte dialectica sentimentelor şi pasiunilor, încercarea de descripţie contrastantă a stărilor sufleteşti, leit-motivul popular, lirismul elegant şi subtil al şcolii lui Cezar Frank. Acest concert al Filarmonicii, unul din cele mai grele ale festivalului, motiv pentru care execuţia simfoniei nu a putut fi desăvârşită, — a mai cuprins şi „La piaţă" de M. Jora ca şi concertul pentru vioară şi orchestră de Bartok : un adevărat program de concert festival-Enescu, cu compozitori înrudiţi spiritualiceşte şi geografic.
O primă audiţie Enescu ne-a oferit Constantin Silvestri, prin Uvertura de concert pentru orchestră, — lucrare complexă, devenită accesibilă şi clară încă în prima audiţie datorită dirijorului, care a dovedit încă odată că uneşte virtuozitatea şi temperamentul clocotitor cu o luciditate şi cu un echilibru ce l-au ajutat să conducă în acest festival trei dintre cele mai dificile concerte, împreună cu pregătirea şi execuţia operei „Oedip". Silvestri a dirijat şi ultima compoziţie pe care Enescu a izbutit s-o termine cu cîteva săptămîni înainte de moarte : Simfonia de cameră.
Pentru orchestrele noastre, festivalul Enescu a însemnat o adevărată piatră de încercare cu cele 25 de concerte executate în mai puţin de 3 săptămîni, dovedind că în ţara noastră arta orchestrală interpretativă a atins un nivel de clasă internaţională. Ne referim nu numai la Filarmonica George Enescu a cărei valoare, sub conducerea lui George Georgescu, este astăzi internaţională, dar mai ales la orchestra simfonică Radio, care a reuşit în acest festival să se prezinte ca un colectiv de prim ordin, capabil să facă faţă celor mai multiple, diferite şi dificile execuţii. Suita 11I-a Săteasca, pe care,a cîntat-o sub .bagheta lui Silvestri, sau „Sărbătorile romane" ale lui Respighi (dirijor1: Carlo Felice Cilario) au demonstrat că ea poate prezenta audiţii rare, impecabile, într-o formă de severă muzicalitate, nemotivînd acele reproşuri acre cu care au
170
MISCELLANEA
gratificat-o unii critici, tocmai la una din aceste execuţii reuşite. Am vrea cu acest prilej să semnalăm un obicei ciudat al criticii noastre muzicale, care atribuie mai totdeauna reuşita execuţiei dirijorului, iar eventualele deficienţe (în cazul cînd sînt reale); orchestrei. E de aceea sigur că succesul deosebit înregistrat de Sir John Barbirolli s;e da-toreşte şi faptului că a avut la dispoziţie un colectiv ca Filarmonica. Fermitatea, excepţionalul simţ al ritmului, în maniera Toscanirii a dirijorului (înţelegînd prin aceasta o excepţională fidelitate în interpretare unită ou o tensiune şi o impetuozitate de cea mai bună calitate, minus la Barbirolli amploarea) au întâlnit în supleţea şi calitatea sonoră a orthestrei un instrument disciplinat at cărui sunet a vibrat mai plin şi mai precis ca niciodată. La activul dirijorului trebuie trecută şi construirea, notă cu notă, într-o formidabilă arhitectură sonoră a celor trei schiţe simfonice ,,Maree" de Debussy (ultima schiţă fiind realizată ca o adevărată bucată de bravură)).
Succesiunea soliştilor de renume mondial a pus critica noastră muzicală la grea încercare şi a făcut să reiasă mai din plin calităţile şi lipsurile ei. Promptitudine, o judecată exactă de valoare, pasiune pentru muzica bună, s-au dovedit din nou a-i fi însuşiri esenţiale ; şi este semnificativ pentru critici ca Mihai Rădulescu, Radu Gheciu („Contemporanul") sau Ilie Balea („Tribuna") că, de pildă, selecţia juriilor de concurs a confirmat cele scrise de ei în analiza primelor etape. Au existat însă şi pseudo-analize, articole imprecise, pline de epitete comune, şi parafrazări banale, carac-terizînd de pildă arta lui Menuhin într-un mod care se potrivea „exact" şi lui Oistrah şi invers. Fiindcă „claritatea", „puritatea" sau „echilibrul instrumental" al lui Oistrah sau Menuhim, caracterizează evident ori ce execuţie de valoare excepţională, însă totuşi este „alta" La fiecare din ei ; şi tocmai această diferenţă specifică trebuia scoasă în relief. Clar, pur şi echilibrat este şi Menuhim, fără ca vigoarea nobilă, amplă, şi sensibilitatea lirică a primului să fie aceeaşi cu patetismul uşor comprimat, cu ascuţimea discret-sfîşieto.are a ultimului ; tocmai asemenea calităţi diferite şi nuanţe diferite trebuiau să fi suscitat comentarii specifice mai .ales atunci cînd au putut îi confruntate „pe viu" atît la maeştri cît şi la elevii lui din diferitele şcoli de interpretare. A existat de asemenea din partea criticii o condamnabilă lipsă de atenţie faţă de evenimente care unora li se păreau mai puţin „cap-de-afiş-de-festival" (ca de pildă remarcabilele performanţe ale lui lakov Zak în Concertul de pian numărul doi de Prokofiev sau al violonistului Andre Gertler în Concertul de Bartok.) Au existat unele rezerve, osanale lipsite de conţinut sau articole-standard şi totuşi „cu pretenţii" (F. Schapira). In ansamblu, însă, critica a îndeplinit cu cinste sarcinile pe care i le-a impus festivalul. O analiză mai temeinică şi mai minuţioasă a rezultatelor, a confruntărilor şi a şcolii interpretative romîneşti, în lumina învăţămintelor concursului urmează abia să se facă de acum incolo. Ni se pare astfel că tînăra şcoală violonistică romî-nească a justificat aşteptările care se puneau în ea (Stefan Ruha, Varujan Cozighian, Daniil Podlovski) relevînd remarcabile asemăinări cu şcoala violonistă sovietică (mai ales cu elevii lui Oistrah) : o bună pregătire tehnică, un sunet fin, curat, fidelitate. Credem însă că urmînd tocmai exemplul şcolii violonistice sovietice, unde se cultivă diversitatea de stiluri şi unde se pune atîta accent nu numai pe exactitate dar şi pe profunzimea interpretării, credem tocmai că urmînd acest exemplu, ar trebui acordată o atenţie mai mare dezvoltării interpretării personale care să ne spună nu numai exact ce-a vrut compozitorul, dar ceva într-adevăr „nou", faţă de alţi interpreţi, precum şi o mai mare lărgire a repertoriului. Exemplu! unor tineri concurenţi străini ca 'Ser-ghei Smirnov (unul din ei mai tineri participanţi, însă cu un ton care se distinge din
MISCELLANEA
171
zece) sau Charlec Libove (cu o bună pregătire de cameră însă inadaptat ieşirilor ea scenă solistice) sau Ralph Holmes (acesta dim urmă chiar prea „personal" pînă Ia înfrîngerea fidelităţii, mozartizînd pe Bach ; însă — aşa cum spunea şi Barbirolli — un interpret nu trebuie nimic să lase să treacă, dar nici să adauge) este plin de învăţăminte. La pian, rezultatele noastre au fost mult mai slabe fiindcă aici accentul se pune, în învăţămîntul nostru muzical, prea mult pe tehnică, pe spectaculos. Şi ajun-gînd aici nu putem încheia articolul fără a vorbi de cel care a constituit fără îndoială marea revelaţie ;a festivalului : Li-Min-cean.
S-a spus (de către critici), că revelaţia şi surpriza constă în faptul că o asemenea performanţă vine din partea unui tînăr care n-a frecventat nici un institut muzical european şi care a bătut pe toţi europenii în înţelegerea profundă a muzicii occidentale. Realitatea credem noi, este alta : tocmai datorită unei purităţi şi unei experienţe artistice, atît de specifice ca cea a poporului chinez, Li-Min-cean a putut să cînte într-un fel care va rămîne — fără nici o exagerare — definitiv în memoria celor care l-au ascultat. Li-Min-cean atrage în mod extraordinar atenţia încă de la primele sunete oferind în fiecare moment intuiţii muzicale care se deosebesc izbitor de ori ce execuţie anterioară — aceleiaşi lucrări, dovedind o inteligenţă muzicală genială. Aceasta nu se obţine cu preţul unei tehnici extraordinare. Ceea ce e şi mai curios încă, interpretarea lui total nouă şi în acelaşi timp de o profunzime emoţionantă, respectă în cel mai înalt grad fidelitatea, răsturnînd toate ideile noastre preconcepute între interpretare şi fidelitate (inclusiv aforismele sus citate ale lui Barbirolli). Astfel, el transformă pe Lizst în Beethoven (Sonata) şi face dintr-o lucrare strălucitoare, alertă, spectaculoasă, de pură bravură, însă respirul d la urma urmei un aer cam laimartimian, o bucată plină de Muzică, o furtună clocotitoare şi în acelaşi timp plină de semnificaţie filozofică.
In timpul festivalului am avut prilejul să ascultăm Rapsodia lui Rahmaninov pe o temă de Paganini, în interpretarea remarcabilă, excepţională ca vitalitate şi strălucire a iui Valentin Gheorghiu şi — în finala concursului — pe Li-Min-cean, interpre-tînd aceeaşi lucrare. Valentin Gheorghiu ne-a dat încă una din realizările sale „normative", exemplare care electrizează sala. însă instructorul artistic de la facultatea de instrumente de suflat din Şangai transformă pe Rahmaninov în ceva aproape imposibil : în Bach. E o performanţă care ţine de miracol, sau de geniu.
Este aici o anume seriozitate, hărnicie tipic chineză, o îndărătnicie ţărănească (care explică fidelitatea)) dar incontestabil întîlnim înţelepciunea şi experienţa artistică a unei tradiţii de milenii.
L-am văzut pe Li-Min-cean în faţa pianului, înainte de a începe o bucată. Privea clapele serios, cu o gravitate extraordinară ; apoi a scos batista şi ştergîndu-le a început parcă să le mîngîie. Muzica a pornit ca o conversaţie neaşteptată, într-un limbaj necunoscut însă emoţionant. Chiar în cele mai furtunoase perioade nu se putea spune că Li-Min-cean „molestează" pianul în buna tradiţie romantică, ci „conversează", îl „îmbrăţişează". Ii reuşea într-un chip neaşteptat şi crescendo-urile care se termină în tunet, dar şi susurul uşor, liric. Se poate spune că Li-Min-cean conversează cu pianul venerîndu-1 şi în acelaşi timp dominîndu-1.
H. Bratu
LA FESTIVALUL ENESCU
festivalul Enescu care s-a desfăşurat in luna septembrie la Bucureşti, constituie o mărturie grăitoare a preţuirii şi dragostei cu care poporul romîn cinsteşte memoria celui mai mare muzician al său.
172
MISCELLANEA
Ridicat din mijlocul nostru, Enescu de mic copil duce faima geniului romînesc în întreaga lume, contribuind la răspîndirea tezaurului muzicii noastre populare pînă în cele mai depărtate colţuri ale globului. Legătura nemijlocită dintre popor şi genialul său reprezentant, continuă şi după moartea sa: Muzeul Memorial George Enescu în care sînt adunate cu rîvnă şi migală, obiecte, fotografii şi nenumărate materiale ce redau în ansamblu aspecte din viaţa şi opera marelui dispărut, este vizitat cu neţărmurită dragoste şi adîncă reculegere de mii de oameni ai muncii din toate colţurile ţării cari aduc, astfel, omagiul admiraţiei întregului popor pentru Enescu — omul şi muzicianul.
Enescu a fost unul dintre acei artişti care departe de a se închide în turnul lor de fildeş, s-a dăruit în întregime ridicării nivelului cultural al patriei; din produsul concertelor sale, a luat naştere înainte de război premiul „GEORGE ENESCU" prin care tineri muzicieni, ieri necunoscuţi şi care se zbăteau în mizeria unor regimuri neomenoase, au putut să-şi afirme talentul, ridicîndu-se astfel o întreagă pleiadă de muzicieni, dintre care. unii sînt astăzi celebrităţi de faimă mondială. In anii din urmă, bătrîn, bolnav, departe de patrie, Enescu se interesa de evoluţia muzicii romîneşti şi de dezvoltarea tinerelor talente creatoare cărora le-a dat un atît de hotărîtor impuls.
Dar în activitatea prodigioasă a lui Enescu găsim şi alte aspecte edificatoare in privinţa dragostei şi grijii sale pentru educarea muzicală a maselor dornice să-şi asimileze nepreţuitele comori ale muzicii universale şi autohtone.
Enescu colinda oraşele şi tîrguşoarele cele mai îndepărtate scufundate în mizerie 'şi ignoranţă, pentru ca să ducă şi acolo o părticică de lumină; cu vioara la subţioară, agăţîndu-se de trenuri cu vagoanele cu geamuri sparte, pleca pe orice vreme, în provincie, lăsînd în urmă fără să-i pese strălucirea, şl gloria din marile metropole ale occidentului ; prin acest nobil apostolat, dus uneori în condiţii pe care nici nu ni le putem imagina, a fost ridicat nivelul vieţii muzicale dela noi; astăzi încă, amintirea concertelor lui Enescu date în săli neîncălzite, neîncăpătoarel In săli mizerabile de cinematografe, este vie în amintirea celor care l-au auzit şi care, prin el, au fost pătrunşi de fiorul sacru al muzicii. Nu este oare excepţională renunţarea aceasta de sine, sacrificiul dezinteresat care arată pe adevăratul mare artist in lumina cea mai vie şi mai nobilă a caracterului său ?
Poporul şi-a lăsat amprenta indelebilă asupra întregii creaţii a artistului. Acesta, însuşindu-şi comoara fluidă şi de incomparabilă bogăţie a folclorului, a dus-o pe culmi de măiestrie care a făcut cunoscută lumii întregi valoarea culturii noastre. Influenţele marilor maeştri: Brahms, Wagner, Bach, au dat naştere la amalgame de un farmec şi un pitoresc fără seamăn ; parfumurite tîrzii ale romantismului Şi neoclasicismului occidental întreţesute cu melodiile plaiurilor moldovene se contopesc în opera sa într-o măiastră şi vastă polifonie.
Rapsodiile, Poema Romîină, Suita Sătească, dar mai ales Sonata a treia pentru vioară şi pian în caracter popular romînesc, constituie culmi de creaţie încă neatinse în muzica noastră, îmbinări ale celei mai desăvîrşite tehnici componistice cu folclorul.
Iar cele trei simfonii şi Oedip, adevărate drame muzicale de o adîncime sonoră, greu de pătruns, în care sînt ascunse comori de frumuseţe şi puritate ce nu se desvăluie la prima vedere, conţin elemente folclorice autentice prelucrate într-o desăvîrşită închegare.
Turneele maestrului pe melfaguri străine, contribuţii fără egal la impunerea muzicii romîneşti pe arena mondială a culturii, nu l-au împiedicat să ducă o vastă activitate concertistică în ţară, nu numai de propagare a muzicii pînă în cele mai îndepărtate colţuri, ci şi în folosul unor opere de binefacere sau unor lucrări publice de mare importanţă, cum a fost construirea şi repararea Orgii Ateneului romîn folosită şi astăzi. Deasemenea a dat în timpul războiului nenumărate concerte în folosul văduvelor şi or-
MISCELLANEA
173
fanilor de război pentru ajutorarea răniţilor, iar după 1944, în folosul ţărilor pustiite de flagelul hitlerismului, cum a fost concertul pentru ajutorarea copiilor Varşoviei, în anul 1946.
De asemenea, prin strălucirea numelui său, a dat un puternic imbold dezvoltării Şi afirmării unor talente autentice — pianişti, acompaniatori şi parteneri de muzică de cameră, cum au fost regretatul Dinu LipaitL Constantin Silvestri, Nicu Caravia. Ion Fi-lionescu, Alfred Alessandrescu, Alexandru Rădulescu, Sylvia Şerbescu, Constantin Bo-bescu şi atiţia alţii.
Cadrul acestui articol nu ne permite să menţionăm pe toţi interpreţii şi compozitorii care au fost în contact cu Enescu şi s-au inspirat din viziunea lui artistică; dar cînd am văzut pe Jeliudi Menuhim, David Oistrah (pe care maestrul t-a considerat ca pe unul dintre cei mai mari violonişti ai tuturor timpurilor), Yvonne Astruc. Nadia Boulan-ger, Claudio Arrau. Carlo Felice Cillario, Sir John Barbirolli, Iakov Zak, şi alte personalităţi eminente ale vieţii artistice internaţionale, venind la acest festival să cinstească memoria lui Enescu. cînd am văzut atmosfera de adîncă reculegere şi nivelul artistic neîntîlnit, în care s-a desfăşurat, am înţeles că geniul enesclan îşi va prelungi nemurirea peste generaţii.
Activitatea fără seamăn a lui Enescu şi multilateralitatea domeniilor în care şi-a desfăşurat-o, alternînd de la strunele viorii la clapele pianului, de la bagheta de dirijor, la nepreţuitele cursuri de interpretare, urmărite de mulţi muzicieni de faimă, la masa de scris, se încadra în dictonul pe care îi plăcea să-l repete de multe ori: „odihneşteie de muncă prin altă muncă".
înainte de a pleca din ţară, am fost martorul unor scene impresionante: marele artist şi-a vizitat casa natală şi locurile copilăriei stînd îndelung de vorbă cu ţăranii de care s-a simţit totdeauna legat.
S-a dus cu ei pe cîmp şi în lumina asfinţitului scotea păpuşoiul uscat din frunze şi îl cerceta cu durere (era în vara de secetă cumplită din 1946).
După plecarea în America, a dat mai multe concerte pentru Moldova înfometată.
La Paris, în Rue de Clichy, unde şi-a petrecut ultimii şi cei mai dureroşi ani ai vieţii, în două odăiţe minuscule, unde cu fiecare zi ce trecea, speranţa de a-şi revedea patria scădea, stoicismul lui de artist neînduplecat în faţa soartei, glumele şi calambururile pe care le făcea, nl-l arată pe Enescu omul în viaţa de toate zilele 'şi cred că orice adaos sau comentariu ar fi de prisos.
înainte de a pleca, mi-a spus cuvinte care s-au adeverit a fi profetice: „Plec liniştit, căci las în urma mea muzicieni de mare talent şl incontestabilă valoare care vor duce mai departe faima artei noastre romîneşti; printre ei, cel mai ales, Constantin Silvestri va fi chemat să arate lumii întregi resursele de netăgăduit de care dispune".
închei aceste rînduri, gîndindu-mă cu emoţie la reprezentarea operei „Oedip", în prima audiţie romînească, omagiul suprem al întregului popor, al tuturor muzicienilor romîni, şi în deosebi al lui Constantin Silvestri către cel care a fost învăţătorul tuturor artiştilor noştri contemporani.
Romeo Drăghici
JULIUS FUCIK
Se împlinesc. Ia 8 septembrie, 15 ani de la moartea dramatică a eroului naţional al poporului cehoslovac, Julius Fucik, asasinat cu bestialitate de hitlerişli, la Berlin, după o lungă şi tragică detenţiune, in „celebra" închisoare Pankraz din Praga.
S-au împlinit 15 ani de cînd a încetat să bală inima acestui înflăcărat, încercat şi neobosit luptător, care şi-a închinat întreaga lui existenţă binelui poporului său.
174
MISCELLANEA
Julius Fucik de la moartea căruia se împlinesc 15 ani, s-a născut în lebruarie 1903, la Praga. Era Hui unui metalurgist. Mai tlrziu, în căutare de lucru, tatăl lui, pe care îl urmează curînd şi familia, părăseşte Praga şi pleacă la Plzen, unde se angajează la uzinele Skoda. Cînd abea împlinise 12 ani, Julius îi ducea de mîncare în schimbul de noapte. La 14 ani, trăieşte greva uriaşă a muncitorilor din uzină. „Nu se putea să nu văd cît de nedrept este alcătuită lumea ■— notează el mai tîrziu — în care oamenii setoşi de viaţă sînt obligaţi să se omoare unii pe alţii. Şi am început a critica această lume..."
Legat prin tot şi prin toate de viaţa clasei muncitoare din Cehoslovacia, ej însuşi muncitor în timpul studenţiei, Julius Fucik îşi găseşte drumul mai curînd decît alţii, are privirile mai scrutătoare, mintea mai limpede şi spiritul mai hotărît. Ştia că a critica nu înseamnă totul, că nu pasivitatea şi cuvintele pot hotărî soarta unui om şi a unei clase, ci curajul de a te avînta în luptă, acţiunea comună, curmarea' răului de Ia rădăcină, cu toate puterile şi prin toate mijloacele.
La ÎS ani, Fucik este ales membru al comitetului muncitoresc studenţesc. In 1920, devine membru al aripei stingi a social-democraţiei. Iar în 1921 este membru al Partidului Comunist Cehoslovac.
De aci înainte şi pînă în clipa cînd a căzut, viaţa lui avea să aparţină in întregime partidului şi poporului. După ce termină Facultatea de Filozofie din Praga, începe să lucreze în presa comunistă. Este, pentru el (ale cărui înclinaţii pentru literatură şi gazetărie se manifestaseră cu mult înainte) un fel de punct crucial, o piatră de hotar pentru activitatea din tot restul viejii. Colaborator la „Socialismul", membru in conducerea revistei „Avangarda", colaborator şi conducător al săptămînaiului politico-cultural al Partidului Comunist Cehoslovac „Tvorba", iar mai apoi redactor la „Rude Pravo", în legalitate şi adeseori în ilegalitate, îmbinînd munca politică de teren cu munca la masa de lucru, Fucik a scris mult şi în multe domenii şi mai ales a făcut din fiecare cuvînt al articolelor, al pamfletelor sale politice, al reportajelor, schiţelor, portretelor sau al cronicilor sale dramatice şi literare, o adevărată armă de luptă în slujba clasei şi a partidului.
Unul din cele două volume de succinte şi vii reportaje scrise în timpul călăto-. riilor întreprinse în 1930 şi 1934 în Uniunea Sovietică, „In ţara unde mîine înseamnă deja ieri", a fost la vremea lui o adevărată revelaţie pentru zecile de mii de cititori din Cehoslovacia şi chiar de dincolo de hotarele ei. Ea îi apropia de realităţile din U.R.S.S., Ie deschidea ochii, îi făcea să înţeleagă uriaşele transformări de pe pămîntul sovietic şi sensul lor viitor şi mai ales îi entuziasma pentru ele, făcîndu-i prieteni ai socialismului sau luptători în numele lui.
Chiar şi în anii grei ai războiului, cînd îndatoririle de membru al CC. al Partidului Comunist Cehoslovac şi imperativele luptei politice in ilegalitate îi solicitau toată vremea, Fucik rămîne nedespărţit de condeiul său. Scrierile lui (între care trebuie amintită valoroasa culegere de articole apărate în presa progresistă în anii 1938—39, precum şi articolele ilegale din anii 1941—42, tipărite sub titlul „Iubim poporul nostru") reprezintă o valoroasă cronică a epocii, o zguduitoare analiză a ei şi un luminos îndreptar pentru drumurile viitorului.
Chiar şi în furtunile cele mai grele, Fucik a rămas acelaşi om cu nervi de oţel şi încredere nestrămutată în victoria finală a clasei muncitoare, acelaşi visător neînduplecat al realizării idealurilor pentru care lupta, aceiaşi conştiinţă ie'rmă şi sigură de izbîndă. In anul Munchen-ului, în ziua aceea întunecată cînd megaioanele anunţau pe străzi ruşinoasa capitulare a guvernului burgheziei cehoslovace, Fucik notează în „Jurnalul Munchen-ului" : „Primul simţămînt : o amărăciune îngrozitoare. Îmi venea să mă izbesc de ceva, dar n-aveam de ce, iar mîinile îmi efrau ca încremenite. Poate
MISCELLANEA
175
că toiul n-a durat deeîl o frintută de secundă, dar n-a,şi vrea să mai trăiesc încă o dată o asemenea clipă. Aducea a agonie. Am văzut în clipa aceea demoralizarea Europei întregi, am văzut-o înnecată în barbarie. O tristeţe care te poate ucide, o tristeţe care apoi dispare iăcînd loc dorinţei de a acţiona — de a acţiona cît mai grabnic".
A acţiona. Acţiunea. Acesta era Fucik. Aceasta e întreaga semniiicaţie a vieţii sale, acesta este sensul zilelor şi anilor pe care i-a trăit, dăruindu-i fără încetare celor aproape de mintea şi de inima lui.
Pentru că Fucik nu acţiona în zadar. Sensul acţiunii era pentru el limpede ca o lacrimă. Acţiunea înseamnă viaţă, — viaţa pe care o iubea atît de mult, pentru el, pentru alţii, pentru lumea întreagă. Viaţa care e atît de preţioasă, încît nu trebuie lăs.ată nici o clipită fără veghe: „Oameni... vegheaţi!"... „Viaţa n-are spectatorii"
Chiar şi în temniţele Pankraţului, sub tortura Gestapoului, cînd trupul îi era umilit şi sdrobit, cînd şi ultima condiţie a celei mai elementare necesităţi de viaţă omenească îi iusese interzisă, Fucik n-a încetat să creadă în viaţă, iubeşte viaţa şi — acţionează. Mai ales acţionează. Pentru acei ce aveau să-i. urmeze, pentru tovarăşii din afară, şi pentru copiii copiilor lor şi-a scris Fucik în închisoare zguduitorul lui repor-taj-testament „Cu ştreangul de gît",
„Toată viaţa mea am cîntat — şi nu ştiu ce m-ar putea sili să nu mai cînt tocmai acum, înaintea sfîrşitului, cînd simt viaţa cu o deosebită intensitate", scrie el. Şi nu există poate rînduri mai dramatice şi mai emoţionante decît aceste cuvinte dje sfîrşit ale testamentului : „Noi am trăit pentru bucurie, pentru bucurie ne-am avîntat în luptă, pentru ea am murit. De aceea tristeţea nu trebuie legată niciodată de numele nostru".
Tristeţea nu. Moartea lui Fucik, eroica iui moarte, nu putea ii tristă. Pentru că ecoul ei era prea puternic, prea luminos, prea aproape de inimile şi simţirile oamenilor. Şi prea aproape de visurile lor, pe care poporul cehoslovac le transiormă •astăzi în realitate.
J. G.
ADA NEGRI ŞI TĂLMĂCIRILE LUI VLAHUŢĂ
L,a centenarul lui Alexandru Vlahuţă, (născut în 1858, sept. 5, Pleşeşti-Tutova)) am vrea să poposim în jurul activităţii lui de traducător, despre care nu s-a vorbit de-ajuns în opera de reconsiderare. Mariana Şor.a şi Silvian Iosifescu, In studiul ce precede volumul „Opere alese" (1949), nu fac nici o amintire îm această materie. Deficienţa o găsim şi în ediţia din „Biblioteca pentru toţi", prefaţată de Mariana Şora. Singur Teodor Vîr-golici în nota din volumul ,,Poezii", aceeaşi colecţie, aduce în discuţie, fugar, pagina ce Via huţa închina, .în 1898, poetei italiene Ada Negri, editorul reproducînd-o la sfîrşitul cărţii, împreună cu cele 16 poezii transpuse în romîneşte. Nu ştim din ce pricină exegeţii se arată atît de pasivi în a trata acest subiect care nu trebuie neglijat desigur cînd se dezbate întreaga operă a unui scriitor. Poate că ei îşi rezervaseră dreptul să .abordeze problema cu ocazia editării traducerilor, aparte. Desele ediţii din opera poetică a lui Vlahuţă, apărînd în timpul vieţii poetului, afară de ,,Minerva", .1915, menţin în cuprins, toate, frumosul omagiu exprimat poetei, descoperită prin el cititorilor romîni în revista „Gazeta Săteanului" din Rîmnicu-Sărat (20 iulie — 5 august 1895 p. 284).
Ce-1 va fi îndemnat pe Vlahuţă să se apropie de versurile Adei Negri ? Ce afinităţi au .putut exista între ei ? (Pînă la el, afară de un oarecare Constantin Calmuski, semnînd în „Convorbiri literare", 5 mai 1897, poezia „Mama" din volumul „Tempeste" nici un scriitor nu a tradus dim Ada-Negri). In primul rînd stă, credem, o identitate a copilă-
176
MISCELLANEA
riei : nespus de grea. Poetul romîn şi-a văzut, ca în apele unei oglinzi clare, propria-i copilărie, în zbuciumata existentă a fetiţei din tîrgul Lodi, nu prea departe de Milano. Orfană de tată, a fost crescută de mama sa, biată muncitoare de fabrică.
Ada învaţă carte mai mult singură, sub ochii trişti ai singurului părinte, care-i dorea odraslei o viaţă ferită de griji. Vlahuţă, după cum însuşi ne spune, ar-a avut parte de zile mai bune. („Copilăria n-aş vrea s-o retrăiesc aievea"). Mulţi La părinţi, au cunoscut tot soiul de lipsuri, ele perpetut-ndu-se pe tot parcursul biografiei poetului.
După terminarea şcolii, Ada Negri ajunge învăţătoare în satul Motta-Viscont: s „O curte largă şi murdară, care e şi ocol de vite, în fund o casă, mică, veche, o odăiţă afumată, cu şîraie de ploi pe pereţi, printr-o fereastră -de hîrtie -abia pătrunde puţină lumină ; şi cea mai de seamă mobilă e o ladă cu cărţi, care slujeşte noaptea de pat, iată locuinţa sărmanei învăţătoare" — scria Vlahuţă. De aici, din larma copiilor, trimite primele versuri la revistele „Margerita" şi „Illustrazione popolare". In scurtă vreme Ada Negri devine un nume cunoscut, iar după trecerea anilor e tradusă în mai multe limbi. Criticii nu întîrziară a recunoaşte în ea o mare forţă a liricii Italiene.
Ada Negri s-a realizat cu deosebire în poezie. Nu mai puţin intensă, şi calitativ cu nimic mai prejos, îi este activitatea nuvelistică, dovedind apreciabile aptitudini şi pentru roman. Cele 16 poezii tălmăcite de Vlahuţă, fac parte, două din volumul „Fatalitâ" (Milano, 1892) şi paisprezece din „Tempeste" (1896).
Mişcarea feministă din jumătatea a doua a veacului trecut, a dat Italiei cîteva scriitoare de frunte. Nici una d:in ele, n-a ajuns la faima universală de care s-a bucurat Ada Negri. Petr-eoîndu-şi pruncia în zgomotul roţilor din uzină, si-a dat seama de atunci de aspra, chinuitoarea viaţă a muncitorilor. A întristat-o, mai apoi, condiţia joasă a tovarăşelor sale, şi a cîntat obida- lumii proletare. In loc să scrie, la 20 de ani versuri de dragoste, e frămîntată de problemele sociale, întrezărind celor umiliţi, o echitabilă împărţire a dreptăţii. Critici francezi nu greşeau numiind-o „la prophetesse du peuple". Vlahuţă din anii cînd se afla sub influenţa „Contemporanului", adept al literaturii generoase, Vlahuţă, care simţea în sine revolta de mai tîrziu din „Minciuna stă cu Regele la masă..." a găsit în calda vibrare pentru destinul omului din „Fatalitâ" şi „Tempeste", o certă înrudire temperamentală. -Iată al doilea motiv care-1 va fi călăuzit să purceadă la tălmăcirea Adei Negri. Realizată în versuri albe, deci cît se poate de liber, uneori se face vizibilă în tălmăcirea acestora personalitatea poetului nostru.
La începuturile sale, precum văzurăm, Ada Negri şi-a închinat toate gîndurile, visul întreg, celor mulţi. Starea depresivă se sfîrşeşte, neîntrerupt, cu nădejdea în reuşita celor -asupriţi. Surdina şi sunetul tremurat din primele versuri, sînt acoperite pînă la urmă •de înviorătoare arpegii. Omul muncii este văzut în autotputernicia lui, de aici şi finalul poeziilor, robust, plin de optimism :
„Grumazii de taur, umeri de sălbatec,
Privire îndrăzneaţă :
Ce bogăţie de viaţă-n pieptu-i,
Ce flăcări de curaj şi de iubire !
Ca un biruitor, cu pasul falnic Inainta-n lumină. Şi inima-mi spunea : o fi Trimisul Poate că el, în strigătul mulţimii,
Sau iată o altă exemplificare din „Mutare silită" :
MISCELLANEA
177
„Sub ploaie carul scirţîie : urmîndu-şi Ruina-ncet, un muncitor păşeşte, Cu fruntea-n jos, uscat, mut de durere, Şi ochii trişti, nici mai privesc în urmă.
Şi-acea mizerie ce-ncurcă drumul, Acele mobile stricate, roase, Ce prin noroi spre viitor se-ndreaptă —■ Par începutul unei baricade".
Un fragment din autobiografia, constituind mai tîrziu romanul ,,Stella mattutina" (Steaua dimineţii) îl citim în poezia „Copil".
Drama cumplită a celui ce nu-şi află de lucru, înduioşează prin tonul feminin, prin grija manifestată aproape matern („Proletar"), ş.a.m.d.
Ada Negri, „fecioara roşie", spre sfîrşitul carierei sale a căzut însă în greşeala de-a subscrie la programul politic al regimului totalitar din ţara sa — regim care a îndepărtat-o de idealurile ei de cîntăreaţă a omului obidit. Compromisul, cu o lume unde crima era ridicată la rangul de lege atotputernică, aruncă asupra sfîrşitului poetei o lumină cu totul nefavorabilă.
Fascismul acaparase un talent de notorietate universală. In această epocă, din fericire scurtă, Ada Negri scrie pe placul cîtorva de la putere sau versuri intimiste, închi-zîndu-şi cu desăvîrşire sufletul la vaerul mulţimii. Era, fireşte, abdicarea de la crezu! poetic ce-i crease renumele.
Cu toate aceste rătăciri nu putem să trecem cu vederea aspectele valabile ale operei Adei Negri, din care am transcris aici cîteva exemple şi care merită să fie cunoscute şi în romîneşte.
Petre Pascu PENTRU' O STEA CU NUME
Cercetările de astronomie literară pe care le efectuează revista „Luceafărul" cu rubrica ,jSteaua fără nume", sînt nu numai interesante. Ele atestă şi o cancepţie nouă, puţin întîlnită în istoria publicisticii literare din trecut. Rareori o revistă veche şi-a impus cu atîta stăruinţă descoperirea tinerelor talente, rareori o publicaţie din trecut a avut un obiectiv atît de nobil, acela de a da un nume stelelor necunoscute, după cum tot atît de rar o revistă, oricît de bine intenţionată, a avut posibilitatea să încheie o pagină sau chiar două problemelor şi producţiilor de început. Acum, prin „Luceafărul", îndeletnicirea profesorului Miroiu este continuată: revista- a dat nume unor stele: George Carpat, Dumitru Alexandru, Ştefan Cismaru etc. Dar o stea, ca să aibă un nume, trebuie înainte de toate să aibă o personalitate, să fi depăşit faza de convieţuire cu alte astre. Lumea ei trebuie să fie proprie şi nu reflectarea unei lumini străine, aşa cum se întîmplă cu sateliţii planetari sau literari. Ceea ce se ce:e mai ales stelei noi, talentului care creşte în epoca socialistă, este să lumineze cu lumina acestei epoci. Căci altfel, vorba poetului: „La steaua care-a răsărit I E-o cale-atît de lungă I Că mii de ani i-au trebuit I Luminii să ne-ajungă".
In epoca noastră, care e a cuceririi spaţiilor siderale, omul are posibilitatea şi datoria de a îndruma dezvoltarea „stelelor fără nume", mai ales cînd aceasta este posibil. Tinerii scriitori trebuie îndreptaţi către temele centrale, majore, ale actuali-
12 — Viaţa Romînească nr. 9
178
MISCELLANEA
taţii şi nu lăsaţi la voia întâmplării să scrie ca acum -cincizeci Sau o sută de ani. Ei trebuie ajutaţi să devină adevărate nume, adevărate personalităţi, nu simpli epigoni ai scriitorilor din trecut- Şi aceasta se poate realiza, in primul rînd, prin angajarea în actualitate, căci numai pe drumul larg al -artei socialiste îşi vor găsi posibilităţile desvoltării integrale a talentului. „Luceafărul" mai are încă de lucru în această direcţie, deoarece nu toate stelele fără nume publicate aici sînt şi stele ale vremii noastre. Un tînăr poet deplînge destinul cocorilor care n-au un cuib natal pe care să-l încălzească şi iarna şi toamna. Altul îşi explică menirea (de cîntăreţ, pare-se) prin ereditate, fiind născut îndată după cununie: „...Mama a fugit cu mine-n pîntec / Prin păduri şi lunci plîngînd mereu ;/ Poate de aceea, ca un cîntec/ Dat mi-i să trec azi prin lume eu". O poeiă debutează cu un extaz al liniştii... fără început şi fără sfîrşit căci: „Ce linişte! E oare clipa rară/ Cînd te descopăr iar... a cîta oară ?" Altă poetă descrie (nu fără un simţ al imaginii) moartea unui bătrîn pescar. Din nou despre cocori, ereditate, linişte şi moarte ? Din nou pasteluri neutre şi elegii de împrumut ? Stelele acestea fără nume care negreşit pot scrie (căci au chemare şi au tinereţe) şi poezii tinereşti în care să palpite viaţa- nouă, nu sînt ajutate, pubticîndu-li-se poezii cu rezonanţe vechi, impersonale şi atemporale. De ce este nevoie ca, citind aceste poezii, să constatăm, paraţrazînd un vechi adagiu: Nimic nou sub stele? E -adevărat, „Luceafărul" a publicat şi producţii ale debutanţilor legate de actualitate. Dar îndrumarea către temele majore ale prezentului trebuie să aibă un caracter stăruitor, consecvent Altfel s-ar putea crede că orientarea tinerilor (a. căror primă trăsătură, distinctivă trebuie să fie prezenţa.-. în prezent) către aceste teine are un caracter întîmplător sau periodic. Personalitatea tinerilor scriitori care publică întîia oară trebuie formată. începătorii se află deobicei sub influenţe livreşti care nu le sînt întotdeauna favorabile. Dacă nu văd noul, trebuie îndreptaţi să-l vadă. Dacă nu ştiu să-l oglindească, trebuie învăţaţi s-o facă. Dacă uită că sînt tineri, trebuie să li se amintească mereu acest lucru. Numai astfel îi vom ajuta să devină stele... cu nume...
D. S
SÎNT ACESTEA CONTRIBUŢII ŞTIINŢIFICE?
O pretinsă „rafinare".a mijloacelor de analiză şi expresie, voinţa de afirmare „obiectivă" a adevărului, ştiinţific, precum şi anumite intenţii de subtilitate sînt deseori invocate cu fervoare de cei ce într-o formă sau alta se îndepărtează de aplicarea unui punct: de vedere principial în cercetarea fenomenului literar. Adevărul este însă altul, încît de cele mai multe ori amobservat că, dimpotrivă, absenţa unor criterii principiale are drept consecinţă o coborîre a nivelului cercetării, repetarea obositoare a formulelor, a „locurilor comune" specifice criticii vechi şi nicidecum afirmarea unei veritabile ţinute ştiinţifice. In astfel de condiţii, fireşte că nici vorbă nu poate fi de originalitate.. Articolele cu caracter' de critică şi istorie literară publicate în „Analele ştiinţifice" ale. Universităţii din Iaşi, seria ştiinţe sociale, nu infirmă deloc această, am putea spune, regulă, dar, în majoritatea cazurilor, o susţin cu destule argumente. Atributele «exterioare ale; scrisului lui Matei Caragiale sînt cercetate cu regretabilă insistentă în studiul (semnat de Ecat, Teodorescu) intitulat concis şi eiocvent „Matei Caragiale — un artist al contrastelor". Ne-am legăna într-o dulce utopie, închipuindu-ne pă lapidarul litiu rezumă preocuparea autoarei de a desvălui „contrastele" reale proprii operei lui Matei Caragiale-. E vorba de altceva. Autoarea constată cu satisfacţie „desăyîrşi-ta îmbinare a vocabulelor corupte şi; pure, ticăloase şi înţelepte, vu'gare şi sublime ea însăşi viaţa cuprinsă în paginile cărţii", această desăvîrşită îmbinare fiind
MISCELLANEA
179
caracteristică stilului „Crailor de curtea-veche." E mult preţuită „armonia contraste-ior, echilibrarea cu artă a contrariilor — vulgarul şi sublimul — unul instrument al satirei corosive, altul expresie a idolatriei faţă de frumosul din viaţă, literatură şi artă". Despre ce ţinută ştiinţifică mai poate fi vorba cînd autoarea studiului nici nu se oboseşte să precizeze conţinutul termenilor, folosind noţiuni nediferenţiate („armonia contrastelor", „echilibrarea contrariilor" etc.) într-o accepţie extrem de vagă, fără nici o preocupare pentru fondul determinat de atitudinea socială, viziunea şi concepţia despre viaţă a scriitorului ? Ce înţeles are pentru un cercetător marxist o formulare de tipul „idolatria faţă de frumosul din viaţă, literatură şi artă"? Matei Caragiale avea o anumită concepţie despre „frumosul din viaţă, literatură şi artă" pe care, sîntem obligaţi să înţelegem, autoarea o împărtăşeşte, cîtă vreme nu consideră necesar să o formuleze şi, la rîndul său, să formuleze explicit un punct de vedere asupra acestei concepţii. Tot la modul „general" se vorbeşte despre „viciu," „corupţie," „defecte morale" care şi-ar îi găsit în autorul „Crailor" un denunţător. („Denunţarea fără rezervă şi fără discreţie a viciului, puternica şi stăruitnarea dare în vileag a corupţiei" etc.). Se ştie dimpotrivă, că Matei Caragiale face în romanul său o apologie .a viciului, ,a desfrîului, cărora le conferă un nebănuit farmec. Autoarea studiului nu numai că nu pune în evidenţă, în spirit critic, infiltraţiile naturalismului, dar prezintă pe autorul „Crailor" ca pe un „denunţător" al viciului 1 Autoarea constată că „această raportare la realitate, străină de orice artificiu, se transformă pe alocuri în naturalism" şi pune punct, socotind că asta cam ajunge m privinţa „limitelor", consi-derîndu-se împuternicită prin delegaţie să afirme foarte net că are în vedere „cartea şi autorul spre care generaţia scriitorilor noştri tineri se îndreaptă cu atîta dragoste şi înţelegere". Acest lucru nu corespunde adevărului; generaţia scriitorilor noştri tineri înţelege să respingă viziunea reacţionară despre viaţă afirmată în cartea lui Matei Caragiale şi preţuieşte o literatură opusă spiritului acestei cărţi... Atît cu privire la ţinuta ştiinţifică a studiului. Despre originalitate n-are rost să mai discutăm, e inexistent măcar efortul de a ieşi din platitudinile obişnuite criticii impresioniste : îmbinarea „vulgarului" cu „sublimul" ş.a.m.d.
La concluzii oarecum similare duce din păcate, şi lectura însemnărilor consacrate de Const. Ciopraga, istoric literar cu merite recunoscute — scriitorilor Mihai Codreanu, G. Tutoveanu, Camil Petrescu. Deşi aceste însemnări au un caracter special, şi ar fi deplasat să le pretindem mai mult decît. şi-au propus, nu înţelegem, totuşi, dece autorul aduce în discuţie termeni şi probleme a căror rezolvare cere, cel puţin, alt cadru. Critiqul consideră însă că lucrurile sînt foarte limpezi şi afirmă senin că, de pildă : „Mihai Codreanu a fost un clasic în plin modernism," că, în continuare : „Clasicismul Iui e făurit din Taţiune, claritate, măsură. Dar spre deosebire de clasicii secolului al şaptesprezecelea, poetul e atras de idealul plasticităţii parnasiene. Parnasianismul poetului nostru constă, în general, în tentativa de a cultiva imagini statuare". Mihai Codreanu şi-a cucerit anumite merite în istoria literaturii noastre şi-ar fi fost datoria criticului să le semnaleze în însemnarea prilejuită de moartea poetului. Dar e profund discutabil dacă aceste merite ţin. de „parnasianismul" poeziei lui Mihai Codreanu. Nu mai vorbesc de exagerările conţinute în afirmaţia că poezia lui Mihai Codreanu e „de o mare bogăţie spirituală". Excesivă ni se pare şi preţuirea meritelor lui G. Tutoveanu. Şi aici întîmpinăm ostentaţia criticului de a folosi nu numai terminologia criticii burgheze, dar şi accepţia dată în trecut anumitor noţiuni de istorie literară, accepţie de mult prăfuită. Se spune de pildă : „Cu alte cuvinte, clasicismul întîlnindu-se cu folclorul naţional, se integrează unui tradiţionalism specific provincial". C. Ciopraga constată apoi „idealizarea calmului rustic" în poezia lui G. Tutoveanu absolvind, cu o trăsătură de condei, o întreagă poezie sămănătoristă care acredita ideia „calmului
12*
180
MISCELLANEA
rustic" în cel mai pur spirit diversionist. „Seninul şi albastrul spre care a năzuit poetul (...) sînt darurile spirituale pe care acest adorator al păcii le încredinţează urmaşilor însetaţi de ele". Trebuie spus că „urmaşii" sînt însetaţi de -alte „daruri" decît de „seninul şi albastrul" modestului poet tutovean.
Din însemnarea consacrată activităţii şi operei lui Camil Petrescu vom cita -numai -rîndurile finale. Făcîn-d o menţiune, o simplă şi plată menţiune asupra operelor create de Camil Petrescu după 23 August 1944, criticul se referă la activitatea publicistică, la prezenţa în presă a scriitorului în ultimii ani. Cu totul indiferent faţă de noua o-rientare mărturisită de ultimile articole ale lui Camil Petrescu, (între preocupările căruia „publicistica" s-a situat totdeauna în prim plan) criticul gîseşte că singurul lucru interesant şi care merită să fie comunicat în legătură cu aceste articole e doar faptul că ele-, „confirmă vioiciunea spirituală de care a dat dovadă scriitoruî".
L. R
GHEORGHE CHIVU ŞI LUMEA DE DINCOLO
I n Nr. de 23 August 1958 al „Tribunei" poetul Gheorghe Chivu nu mai apare în postura de haiduc, temperament tumultos şi original cum ne-am obişnuit să-l întîlnim. Incîleit printre ginduri şi sentimente ceţoase, de data aceasta s-a distilat într-o poezie subţire şi transparentă, ca o frunză ridicată în dreptul luminii, ţesută din nervurile «nor surprinzătoare implicaţii mistice. Titlul „Umbre din Tatr-a", -destul de sugestiv, prelungeşte pînă la noi ori pînă dincolo de noi, umbrele unor forme umane cu totul neidentificate. „Nu ofice-ngropi rămîne uitat pe vecie", — iată, din primul vers, afirmat un adevăr neadevărat şi un neadevăr adevărat. Totul depinde de ce anume îngropi ! Autorul poeziei are însă grija să ne sugereze că ar fi vorba de comori şi de măceşi, -elemente care odată îngropate continuă să comunice cu noi (se înţelege, în limbajul mut al intuiţiilor poetice), şi ar mai fi vorba de „cineva" :
Comorile şi măceşul scot limbă de foc şi vorbesc Cineva poartă prin Holde cunună de spini, Sirma ghimpată şi sîngele tragic al morţilor.
Cu aceasta, poezia te duce din lumea de aici, dincolo, şi te aduce din lurnea de dincolo, aici, pe pămînt, ca într-o slujbă în care comunicarea dintre fiinţă şi nefiinţă se face prin vama cîntecului, a pildelor şi a simbolurilor (în cazul de faţă poetice). Mai departe, e vorba şi de un frate al poetului, fără identitate, fără vîrstă, fără semne particulare ori vreo tendinţă în confruntarea forţelor istoriei. E vorba de un frate necunoscut „încă bine", care .acoperea pieptul autorului, şi î-n pieptul căruia se oprea ploaia anume „gătită" pentru poet ; iar el, poetul, era stăpînit de o sadică bucurie că nu va muri singur, că va petrece cu cineva în lumea de dincolo şi o să-i ţină acolo cineva de urît. Dar vai ! numai fratele lui murea.
Mereu tratele meu îmi acoperea pieptul să nu se tragă în mine Şi nu ştiam încă bine Cine e fratele meu
In al cărui piept se oprea ploaia pentru mine gătită, Şi mă bucuram că nu voi muri singur Că va fi cineva, să-mi ţină dincolo sub pămînt de urît, Dar eu nu muream, nu muream, numai fratele meu.
MISCELLANEA
181
Dar fratele poetului, cine o fi fost nu se ştie şi nici nu-i de datoria noastră si-1 identificăm din necunoscut, a rămas pe undeva lîngă Tatra.
I-atîta rouă pe florile pe care el nu le mai ştie. Iată sui) cerul de miozotis In amintirea fratelui meu
Celui căzut lingă Tatra, ' — Ca o ţară de floarea soarelui / Ne plecăm, iluminaţi, capetele.
Izolată, imaginea finală este în adevăr înşelător de frumoasă şi treacă de la noi această slăbiciune, pentru satisfacţia poetului. Incărcînd-o însă -cu toate sensurile poeziei, legînd-o de rest şi judecînd poezia în întregiime, putem să integrăm o asemenea poezie în sfera realismului socialist ? Numai cu o aluzie la căderea cuiva lîngă T.atra nu se salvează conţinutul nebulos al poeziei, spiritul mistic strecurat printre rînduri şi toată recuzita imagistică străină concepţiei noastre despre poezie. Autorul ne-ar putea reproşa că nu vrem să înţelegem despre ce anume e. vorba, că ne încăpăţînăm să rămînem în faţa unei logici elementare şi refuzăm să trecem dincolo de hotarele cuvîntului, în lumea poeziei, a unor sensuri neexprimate dar probabile- Din partea noastră, toată bunăvoinţa. Ii cerem însă poetului claritate, renunţarea la imaginile echivoce, aşteptăm simboluri şi imagini limpezi, încît sensurile, chiar prin mijloacele sugestiei poetice, să nu se încâlcească în tot soiul de presupuneri. Poezia a apărut poate întâmplător, poate anume scrisă, în numărul festiv al „Tribunei". Să ne închipuim că i-ar fi lipsit amănuntul ,,Tatra" şi ar fi fost publicată în alt număr. Care i-ar fi fost oare conţinutul şi înţelesul ?
I. C.
„FIREŞTE, NU FĂRĂ UNELE REZERVE..."
Rubrica „Profilurilor contemporane", recent inaugurată, promitea să sublinieze mai apăsat decît fusesem obişnuiţi pînă în prezent, contribuţia revistei Steaua la generalizarea, experienţei şi ă conţinutului specific literaturii actuale, printr-o serie de r,micro-monografii" dedicate unor scriitori de seamă ai zilelor noastre- Articolul privitor la opera şi personalitatea lui Zaharia Stancu (Steaua Nr. 4/1958) realiza interesanta promisiune. Nu acelaş lucru se poate spune despre „profilul" apărut în numărul următor al revistei. Latura cu adevărat viabilă şi reprezentativă a creaţiei lui ion Marin Sa-doveanu, activitatea sa de romancier realist, e studiată sumar pe două-trei pagini, ca să nu spunem, mai hotărît, că e expediată. Leon Baconski, autorul „profilului", se mulţumeşte să rezume opiniile cele mai generale ale comentatorilor celor două opere principale: Sfîrşit de veac în Bucureşti şi Ion Sintu ; ori, tocmai pe studiul acestor opere, ne-am fi aşteptat să cadă accentul efortului său. Că lancu Urmateou e ,,un om viu, complex", că e un arivist şi e înrudit cu Dinu Păturică, că scriitorul fructifică ,,lecţia lui Stendhal şi Balzac", că „Ion Sintu" e un „Bildungsroman", că modelele cele mai apropiate sînt romanele lui Goethe şi Thomas Mann — ştiam şi pînă să fi citit articolul lui Leon Baconski.
Ar fi fost de dorit, dacă nu mai mult, cel puţin o adînclre, o desvoltare a acestor generalităţi. Dar preocuparea criticului respinge dela început asemenea exigenţe şi se aplică, de data aceasta pe larg, cu destule ocoluri de „nuanţare", altor regiuni. Cri-
182
MISCELLANEA
ticul readuce în atenţia cititorului contemporan, poeziile şi piesele de teatru ale lai Ion Marin Sadoveanu şi le acordă, în raport cu proza, semnificaţii şi valori cu totul disproporţionate.
Leon Baconskl îşi aSumă sarcina („mai mult decît plăcută", ca să-i folosim o expresie) de a absolvi vechile poezii ale lui Ion Marin Sadoveanu de orientarea lot mistică.
Cu exces de subtilitate, criticul afirmă, şi contestă în acelaş timp prezenţa misticismului în poeziile lui I.M.S. :
„Că există în cuprinsul poeziei m melodie de litanie a Cîntecelor de rob şi accente de psalm murmurat la tronul dumnezeirii — cum nota Perpessicius — este cît se poate de adevărat". Deci: „este cît se poate de adevărat", limpede şi fără echivocuri. Dar la fel de limpede şi La fel de puţin echivoc se afirmă în cuprinsul aceleiaşi fraze că : ,,a vorbi de un misticism propriu-zis, organic, de o subordonare absolută a sentimentului poetic, finalităţii sau chiar numai meditaţiei mistice..- trebue să recunoaştem că e cel puţin exagerat." In cuprinsul unei singure fraze, existenţa aceluiaş misticism (odată cu o formulare învăluită: „psalm murmurat la tronul dumnezeirii," a doua oară cu o formulare deschisă; „misticism propriu zis") e simultan „cît se poate" de adevărată şi „cel puţin" exagerată.
Totuşi, din această curioasă îmbinare de afirmare şi negaţie, un punct de vedere se desprinde, deşi exprimat evaziv. Comentatorul confirmă prezenţa unor „accente de psalm murmurat la tronul dumnezeirii" dar bate imediat în retragere şi absolvă pînă şi aceste vagi „accente". Argumentele aduse în sprijin sînt neconvingăioare, lipsite de seriozitate ştiinţifică. „Ne-o poate demonstra — se spune — chiar şi numai lectura părţii de început a poeziei care a dat titlul volumului..." E dificil totuşi să susţină un punct de vedere opus evidenţei, citînd „partea de început" a unei poezii care... etc. Al doilea argument este că poetul se declară „rob al vreunei divinităţi" doar „în spiritul unui binecuvîntat uzaj poetic aî vremii". Dominaţia unei viziuni mistice, profund reacţionare, asupra unei părţi importante a literaturii dintre cele două războaie, e declarată astfel cu seninătate un simplu „uza] poetic" (Aşa se obişnuia pe atunci, dar numai de formă, ca poeţii să se-nchine „vreunei divinităţi," mă rog aşa era ,,uzajul"'..■) Al treilea argument, care le bate pe toate celelalte, este că „misticismul lui I. M. Sadoveanu, fără a fi, e adevărat, o simplă poză — ca în cazul multor aşa zişi „ortodoxişti" minori ca poeţi — pare a se defini uneori (....) doar ca o modalitate de comunicare metaforică a unor realităţi sufleteşti oarecum confuze". Rezultă că: a) misticismul poetului nu era „o simplă poză", era un misticism foarte real, foarte sincer, deosebit de al altor poeţi care se făceau numai că sînt mistici şi erau numai între ghilimele „ortodoxişti" — 6) totuşi, misticismul nu e curat misticism ci doar „o modalitate de comunicare metaforică a unor realităţi sufleteşti oarecum confuze". Dacă e aşa, dacă n-avem de-aface decît cu „o modalitate de comunicare metaforică" de ce se mai oboseşte criticul să conteste prezenţa acestui misticism ? Rezultă că misticismul e un lucru foarte bun, că e şi el acolo ,,o modalitate", în rînd cu alte „modalităţi"... Autorul articolului, simte însă că argumentarea sa nu e tocmai principială, că se abate dela cele mai elementare îndatoriri de obiectivitate ştiinţifică şi in consecinţă, se vede obligat să adauge : ,,Cert este că, ori care ar fi originea şi semnificaţia acestei atitudini a poetului, ea. reprezintă o latură negativă a creaţiei sale." La. fel procedează şi cînd e vorba să prezinte teatrul mai vechi dominat de mistică şi freudism al lui I.M.S. Fără să conteste acest misticism şi „implicaţiile freudlene destul de pregnante", criticul depune un efort exagerat în a dovedi meritele, cel puţin artistice, ale teatrului lui I.M.S. De altfel e semnificativ că psihologismul, freudismul şi misticismul se înfăţişează criticului doar ca „obstacole pe care
183
MISCELLANEA
/   ni unor drame ca Anno Domin) le înlîmpină cercetătorul, oricU de tine intentat, al
sau Molima". ora .      ete formulări extrem de „învăluite
Spiritul critic al comentatorului nu trec'*e     con{inutul" ; „obstacole pe care tecum ar fir „fireşte, nu fwă rezerve ""^f*^ ?
întîmpină cercetătorul oricît de bine inten^'^\UM critică să se aplice activităţi Ar fi fost de dorit ca resursele de ?°mP°h°™%rlbutie adusă de Ion Marin Sade romancier, care reprezintă adevărata şi maŢ«       mUva integrarea scriitorului In doveanu literatura romi ne; contribuţie care, dealt, ,
seria „profilurilor contemporane". L. R.
PUNCTUL PE „I"
Sirato sau Uer la noi au tost cola-Si Daumier, şi Forain în Franţa, şi Ton.tza  * "    j   tele zilei" une0ri boratorl ai presei cotidiene şi, în aceasta c 1 ate   uco ^ care trădau t„ aparenţa mărunte, de cele ma, multe on  na v *b   g                  ^ tot racilele ce minau societatea dm trecut.Cu 11vnd 1                 ^ ^ ^ Aommmi deauna prezenţi în actua ţfe opera        at.rxa - ^ gă al epocii. Gh. Chiriac, colaboratorul neobosa a   „K                  ^ ^ de desenc. Ek.
tinue tradiţia acestor mar. maintaş,   e hz>,d .n n ^       ^ în sala
poziţia, pe care a deschis-o   a finele Iu, aug»i t L    ^.^ . dalles" cuprinde numai o sdeţos^a    te^rv        ^ ^
Realitatea noastră cunoaşte un r. m oe Q numeroase aspecte at
sau plast.c - este so de a ^ ^.^ ^ can
ale iri-să con-
servatorului - literar sau  plast.c - este so..u - ^ ^ ^
realităţii, schimbările, în însăşi ştructura soc.eaţi .spHit
caturistul, în dubla sa calitate de dese tor şi de ^ ^ ^ p]astice semneze, poate mai pripit dec.t         ™ ^ ' mai mult cînd e vorba de a îngrosa
perfecte, instantaneul care i-a ati-as atent.a. Cu at. jB
prin şarjă anumite fenomene d^^^^^^.i^.^.itate profesională,  chiar daca nu
sînt însă desene transcrise cu migala, <=u c°nşt >"^' a ?        jzbJtor. chiriac urmă-
arată întotdeauna   un meşteşug loarte_s gur   sau in       P q          de luptă împ0.
reşte însă, deocamdată altceva : sa faca dn desenele^ al ^
trW. variatelor forme ale ,deo og.ei bu gl e  , un lui constă mai ales
dăinuie printre noi şi care trebuiesc extirpate■ vi   situindu-se, pr.n
,„ faptul că s-a arătat în permanenţa at,de ac*ab  t ^ ^ ^ ?. ^
^^^^ „ «eşte
drept «£ «^"WE = £ ^ — - e cu atît
mai vie şi mai usturătoare luptător pentru pace,
Situîndu-se Pe poziţiile "te. m.l tante Ch.mc se cu arma
împotriva agresiunii. împotriva mil,Unsmuu,.S      "1 bul          q        ^ sp.
în gardă, pe o movilită care iese dm ^ele Med , er _ arunca
noasa !" - spune Chiriac. Pentru ca mov l.ţa este un ar alomistului american,
bîldîbîc în apă. „Ciuperca e otrav.toare   - at ag^el f ^
care dă drum exploziei : ciuperca.se pref   e ^ ^ suterit  o operaţie stomaiogica
chiar  pe cel care a apr.ns-o.  In Irak,  leu  or pop0arelor pentru pace
dureroasă : patriotul i-a extras „coroanaul gratiilor   unei   închisori, ele
pune stavilă agresiunii   Mare ejeereu, . « mdarj^  8^ pămîntulul lănciile tuturor steagunloi din lume, pe cai stă scris cuvîntul PACE.
184
MISCELLANEA
Chiriac nu pierde din vedere, cum se întîmplă unora dintre confraţii săi, că lupta trebuie dusă şi pe plan intern, împotriva duşmanilor de clasă. O fasciculă puternică de lumină îi demască pe chiaburii care „fug ca liliecii" din raza căminului cultural. Ori iată un desen avînd ca temă combaterea birocratismului : „Categoria grea" — birocratul atletic, gîfîind sub povara hîrţoagelor, nu-1 socoteşte demn de a ocupa un post în serviciul lui, pe cetăţeanul mai pirpiriu — „categoria muscă". Cum o să suporte el atîtea maldăre de dosare ? Pe o plajă înţesată de oameni, speculantul îşi aranjează şi aici afacerile. Pe un ţăruş, a aplicat un afiş : „Cedez loc cu acces la baie". In-tr-un alt desen : „70 şi cu 1 fac 71 ; 1 scriu şi 7 iau". Chiriac îi răspunde: „Numai că ia... 7 ani închisoare". Desenele lui Chiriac vizează pe cei care măresc preţul de cost al produselor industriale, pe cei care practică încă năravul vechi de a lua mită, pe cei care se tem de răspundere, supraasigurîndu-se cu tot felul de parafe şi ştampile etc. Ca să redacteze o notă despre schiţa „La noi în colectivă" — „Criticul erudit" îi consulta" pe Thibaudet, pe Sainte-Beuve şi pe Taine... „La poarta teatrului" actualitatea nu are acces : portarul, în costum medieval cu pieptar şi zale, printre halebarde şi scuturi, îi barează intrarea. „Cum preparaţi dvs. şniţelele?" — o întreabă pe ospătăriţa de la ,.Gospodina", un cumpărător. „Luăm pesmet şi-1 tăvălim în puţină carne" — sună răspunsul. „Efectele modei" au următorul rezultat: calul poartă părul retezat scurt, iar amazoana, ,„coadă-de-cal" etc.
Dacă am dat atîtea exemple, am făcut-o pentru a demonstra cît de variată este gama humorului şi satirei lui Chiriac. Bineînţeles că el pune punctul pe i şi cînd e vorba de huligani, de leneşi, de şperţari, de înfumuraţi, de toţi cei care pot umbri lumina zilelor noastre. Incisiv, caustic, Chiriac face o operă de educaţie socialistă. Salutăm deci iniţiativa „Romîniei Libere" de a-i fi oferit prilejul acestei expoziţii. Şi o sugestie: expoziţia ar putea fi trimisă, spre satisfacţia oamenilor muncii din toată ţara, în cît mai multe oraşe.
L. D.
CĂRŢI NOI
MARCEL BRESLAŞU: „DIN
Pare 'să nu-l satisfacă pe Marcel Breslaşu interpretarea cam strimtă, cam prea comună dată uneori străvechiului mit al lui Anteu. Citeva fabule cu înţeles de artă poetică stau mărturie a acestei nemulţumiri. Oare menirea poetului să fie de a rămlne in veşnică dependenţă de „pămlnt", ţintuit în proza vieţii? Să nu-i. fie oare^ îngăduite înariparea, căutarea în avînturi supraterestre ale marilor înţelesuri ale vieţii? Anteu ramine un personaj exemplar, dar lear, a cărui „nebunie" de a sfida legile firii siîrneşte hazul oamenilor cumpătaţi (în fond filistini), nu întrupează oare un destin încă mai impresionant, mai demn de admiraţia noastră? E mai onorabil pentru poet să bată drumuri bătătorite, mergînd cu prudenţă pe căile dinainte ştiute ale existenţei cotidiene ?
„Nu este greu, Pegasul meu, să scaperi stele din copite, bătînd şosele pietruite"
(Variante la Anteu pentru oamenii grăbiţi).
Marcel Breslaşu votează, dimpotrivă, pentru fantezie, pentru marele elan al sbo-rului, pentru „saltul calitativ" (cum rezumă el însuşi, înţelesul mitului lui Icar) fiind de părere că  „pămînt"   mai puţin
* E.S.P.L.A. 1958
DIALECTICA POEZIEI" *)
abundent poate, dar de calitate mai bană găseşte şi sus pe crestele rîvnite. Aduce deci'fabulei clasice un substanţial amendament :
„Maică-ta Ţărîna, te-aşteaptă şi este şi colo sus pe brîna neumblatelor creste".
Am putea deduce că poetul pluteşte, ca să ne exprimăm eufemistic, în alte sfere, şi că e preocupat de altele decît de sensurile cotidianului, ale actualului. Adevărul e că spre deosebite de unii autori care proclamă în „arta poetică"   rostul combativ al poeziei şi se jură în toate felurile că nimic nu li se pare mai frumos, mai demn decît să ancoreze în viaţa de astăzi dar de fapt plutesc mereu într-o problematică fantezie, într-un  problematic sbor spre „creste", „cosmos" etc. cultivînd evaziunea, Marcel Breslaşu proclamă primatul „fanteziei", al înaripării, dar poeziile sale constituie o apologie a „realului", în înţe leşul cel mai direct. Nu evadează din cotidian, dimpotrivă e preocupat de situaţiile cele mai „prozaice". Urmărindu-i versurile, constatăm că fantezia şi înariparea preamărite de poet sînt fantezia gîndirii dialectice, şi înariparea, nobleţea şi puritatea intransigentă a eticii comuniste. Terestră e pentru el „moderaţia" ţilistină, morala tîrîtoare a celor incapabili să se ridice la o concepţie superioară asupra vieţii: „Bun simţ", „măsură"  („ştiu ce dramă-i dră-
186
CĂRŢI NOI
muirea") are, într-un sens şi poetul dar acestea nu sînt concepute în spiritul comun propriu gîndirii inerte. E ironizată poezia căilor bătătorite, dar nu   trebuie   să ne surprindă faptul că temele alese spre tratare sînt cu toate acestea eminamente „prozaice", dintr-o materie care pare să nici nu fie aptă de a suscita interes liric. Dar temele prozaice nu sînt   tratate într-un spirit „prozaic" şi abia de-aici începe a se desprinde adevărata individualitate a poetului care ştie să speculeze contrastul cu un humor specific. In volumul „Dialectica poeziei", un mare spaţiu e consacrat problemelor   creaţiei   poetice, ale procesului creator, problemelor curente, „prozei" de fiecare zi a vieţii literare. Poetul participă în felul său la dezbaterile literare, în rînd cu criticii şi teoreticienii, aducînd rezolvări originale, în spiritul   concepţiei marxiste despre artă.,Totul îl preocupă: forma şi fondul, stilul („stilul e raportul just între conţinut şi formă") originalitatea şi imitaţia, ce e arta, cum trebuie să înţelegem „operativitatea", ce sînt genurile literare, care sînt „limitele   fanteziei",   ce   e un „clasic", ce e un „romantic" etc. Problema „libertăţii de creaţie" e tratată cu minuţie, într-o foarte spirituală fabulă care denunţă falsa  libertate a  intelectualului burghez, ploconirea în faţa sacului cu bani. Nu e neglijată nici mult discutata problemă a „tămîierii"   care prilejuieşte  o excelentă fabulă „Uliul cîntăreţ\ Marcel Breslaşu e un foarte bun narator în versuri, dovedind că excluderea epicului din poezie e numai o prejudecată şi o mărturie de snobism. Din introducerea unor detalii de observaţie (obişnuite  prozei)   sînt   scoase izbutite efecte de persiflare   a   lirismului „pur". Marcel Breslaşu e într-o polemică perpetuă cu patetismul găunos. Intr-o fabulă, după croncănitul uliului cînlăreţ se aşterne peste auditoriu o linişte respectuoasă şi înfricoşată: „una dintre acele linişti specifice..." zice poetul ca pentru a destrăma atmos-sfera solemnă.   Confraţii   mai   timizi ai uliului, se reped să laude virtuozitatea execuţiei. Morala e: ,,să dea cu pietre" cei ce n-au fost măcar odată în situaţia confraţilor timizi ai uliului. Dar adaugă ime-
diat, ca pentru a risipi, impresia de moralizare" a altora, că împarte frăţeşte vina cu cei moralizaţi:
„Să dea cu piatra — după cum  am zis, şi-aceasta începînd cu cel subscris"
găsind, ca totdeauna, tonul just. Disputa dintre „antici" şi „moderni" e soluţionată lapidar: „Ce-i azi „modern" va fi odată „antic". I Dacă ajunge „vechi", nici n-a fasi „nou." Preocuparea exclusivă pentru formă, e deasemeni sancţionată
„Să nu te superi că te mustru poete — june sau ilustru — cînd văd că meştereşti şi stărui mai mult la ceara pentru lustru decît la mierea ce ne-o dărui."
Literaţilor care strigă că fug de „şablon" şi în realitate evită conţinutul însuşi al vieţii contemporane li se demonstrează cu argumente bine găsite că „primăvara" e mereu alta „deşi-i făcută după vechi tipare..." „De repetări să nu ne fie teamă/ Ecou-i nou, cît glasul care-l cheamă." In tegrarea unui accent patetic într-o poezie ce pare să se ţină numai prin „spirit" nu produce deloc o impresie de stridenţă, mărturisind înclinaţia în fond lirică şi meditativă a poetului:
„Ce fierbinţeli nebuneai poate da mecanica monosilabă Da, şi-atunci cînd nu ţi-l spune într-o doară banalul Nu, cum poate să te doară"
Dealtfel fondul liric, verificat încă de la debut prin „Cîntarea Cîntăritor" şi mărturisit în ultimii ani în special prin emoţionantul „Cîntec de leagăn al Doncăi" închinat luptei revoluţionare a comuniştilor, străbate întreagă această „Dialectică a poeziei" şi prezenţa permanentă a „spiritului" nu trebuie să ne iluzioneze asupra adevăratei naturi a poetului. „Spiritul", înclinarea spre joc vine să modereze şi să ferească de grandilocvenţă lirismul nativ, şi să-l dubleze cu o graţie nefalsificată într-un just echilibru, evident, de pildă,
CĂRŢI NOI
187
in Ursitoarele". Sclipirea ironică, digresiunea glumeaţă în poezia lui Marcel Bres-lasu, sînt un mod de a respinge solemnitatea plicticoasă: „Nu pot să sufăr genu/ solemn/, nici poeţii de bronz, nici pegaşit de lemn"... „Poetul de bronz n-are-ndoteh, nici febrei El scrie poeme gata celebre".
Spiritul", verva graţioasă a poetului sînt modul său specific de a răspunde cîrtiţei", speţă nesuferit de acră care-i 'reproşează că n-are o îndeletnicire serioasă.' Poetul „zburdă", dar ţine să precizeze că „forfota sa aiurită" nu e frivola:
„nu e nici în zadar şi nici gratuită".
Marcel Breslaşu reabilitează în poezie drepturile inteligenţei, de cete mai multe ori cu succes.
Tnţruntînd riscul de a provoca replica acidă a poetului care ne va trece probabil în seria „cîrtiţelor" morocănoase, mereu puse pe reproşuri, trebuie să observam totuşi că uneori „aşazisele" jocuri de cuvinte rămîn curate jocuri de cuvinte Sînt si cazuri cînd poetul exercită în gol darul asociaţiei neprevăzute sau (atras de ,ocul unor analogii formale între cuvinte) versifică pe un ton minor („A brodi şi a broda/ a-nfori si-a înflora" etc). Alteon, sedus de
aceleaşi analogii formale, sacrifică fondul
Zlesul limpede al ^^f^ t„ simboluri    Simbolul e prooie-Z^Tn^Tcazul fabulei cu şs« (Tuslul) silele de la roata unui ca
(adică masele). ^^TTZtVc de simboluri întunecă obiectivul ideologic si rarefiază elanul liric al unor poezii. Sini farUfieri şi obscurităţi care nu îndreptăţesc totuşi sentinţa nedreaptă şi rotoare la adresa poetului, cuprinsă tn unele conte, (v .Tribuna").
Un liric inteligent, un poet care „gin-deşte" e de nepreţuit intr-o «ff^Ju" numai „cîrtiţa" acră şi terestra e obiectu Tlronie al poetului, dar si „viţelul aduU inocenţa greoaie si prostia cuminte, aşezată, conservatoare, refractara la, „nou care-l descumpăneşte:
„Aşa
e soarta boului (viţel adult) :
Să stea la poarta NOULUI (niţel,
mai mult !)•
•    L. Raicu.
AL. ANDRITOIU: „PORŢILE DE AUR" V
Un nou volum  de  versuri  semnat de Al Andritoiu nu este un fapt foarte surprinzător: Pe autorul acestei suite h™* închinate   în   întregime ^f^^ Octombrie   ne-am   obişnuit sa-l mtilnun aproape zilnic, în reviste şi coiidlane mereu entuziast şi îndrăgostit de viaţa niciodată risipit în preocupări străine de marile   idei   ale   timpului   nostru.   AM de frecvente   sînt   ideile   incandescente _ale Revoluţiei Socialiste în   poezia   Im incit nu-i de mirare că toate liniile de forţa ale liricei sale s-au concentrat în jurul acestui
* E.S.P.L.A., 1958.
motiv iniţial. Partidul pentru Al. Andritoiu este „şlefuitorul de diamante", care dm forma 'rudimentară a existenţei i-a dat liniile exacte ale cristalului pur, - imagine foarte caracteristică poetului pentru care asociaţia între lumea minerală şi umana, între dialectica structurii universului cosmic si dialectica restructurării conştiinţei umane îi oferă în genere prilejul sa exprime cu multă concreteţă ideile cele mai teoretice şi mai abstracte:
Iată, în sfîrşit, diamantul din beznă
ieşit e
îl apăraseră  munţii  şi-1 ascunseseră
i88
CĂRŢI NOI
pietrele groase, — acum   în tristalele-.i   pure dansează
lumini ispitite si mai trebuie numai trecut în briliante
frumoase.
Am fost  în  vizită  la  şlefuitorul de
diamante,
mai veniseră cu mine încă o mie şi încă
o sută,
diamantele  rudimentare se schimbau
în exacte briliante, ceea ce era de o măreţie nemaivăzută.
Mai mult ca in culegerile anterioare, in ,,Porţile de aur" poezia lui Andriţoiu are feţele strălucitoare şi clare ale diamantului şlefuit, cu o duritate şi o formă „exactă" a conţinutului; ne amintim de „Magaziile cu juvaiere" în care muncitorii revoluţionari, sechestrînd bunurile preţioase din palate şi castele, descoperă în strălucirea acestora însăşi valoarea şi frumuseţea vieţii tor: „Noi am fost ovala scoică ce-a ivit aceste perle, / dar nu-n fund de mări / ci-n sarea de prin ocne, de prin gherle / şi-n subsolurile ude, crude din Petropavlovsk... noi am fost şi marea care-n sud a ridicat coralul, — / noi am scos din trupuri jadul, ame-tistul şi opalul..." Andriţoiu, nu rezervă niciodată poeziei o lume aparte şi nu-i atribuie o valoare în sine în afara celorlalte, valori sociale.
Revoluţia este văzută cu o surprinzătoare putere de plasticizare, ca o a doua geneză, şi nu sînt puţine momentele în care poetul se află fie într-un „colocviu cu globul", fie în preajma unor vechi preocupări livreşti cu teoria cosmogonică a tui Kant—Laplace, fie pe alte planete de unde are o viziune a pămîntului contemplat sub noua lui înfăţişare. Figurile lui Marx şi Lenin asociate primăverii şi visului omenirii pentru o viaţă în care dreptul la „pîine şi trandafiri" să devină o realitate, sînt profilate cu mijloacele simple ale unui lirism mai projund şi
mai reţinut, fără jocul fanteziei printre cete mai neaşteptate forme ale peisajului real cu care ne-au obişnuit celelalte poezii. Prin „porţile de aur" trece exodul umbrelor, „un zid năpraznic de umbre şi penumbre, iscate din balade, hrisoave şi pămînt", întreaga lume de eroi ai Rusiei milenare, de la cneazul Igor la Potemkin, spre marele front al revoluţiei:
Ei nu mai sînt cenuşă bătrînă, nici ţărînă
şi-au  conservat mumia sub  flori şi
arături
şi-n numele vieţii cei morţi cu arma-n mînă aduc   pe   front  cohorte   de  noi în-
tărituri.
Această recunoaştere a generaţiilor şi a întrepătrunderii epocilor istoriei, această corespondenţă peste timp între oameni şi idealuri, prin necurmata trecere a veacurilor, cum şi proiectarea propriului ideal de viaţă pe scara mare a vremii este un alt aspect caracteristic al poeziei lui Andriţoiu. In căutarea sensurilor vieţii şi a drumului spre revoluţie, poetul simte organic trecerea timpului şi se vede în diverse momente şi figuri cruciale ale istoriei
Vin veacurile ca o apă mare
din infinit curgînd spre infinit
şi trec prin noi ca o lumină prin cleştare
şi lasă-n noi istorie şi mit.
Şi cad ca-ntr-o metempsihoză pradă atîtor epoci. Peste timpii gravi, mă-nchipuiesc Spartacus şi răzimat în
spadă
călăuzesc cohortele de sclavi.
Din păcate uneori putem vorbi de facilităţi şi de oarecare superficialitate în jocul poetului cu istoria ori cu dimensiunile cosmice, aşa cum sînt supărătoare şi neglijen-
CĂRŢI NOI
189
(ele, să le zicem formale; de fapt e vorba de o pierdere a măsurii, uneori de o dezechilibrare a materialului poetic, de cultivarea amănuntului naturalist alături de străfulgerările fanteziei într-un cadru neaşteptat. Andritoiu utilizează însă variate mijloace prozodice şi in succesiunea pieselor acestui volum ai mereu sentimentul spontaneităţii, al inspiraţiei, eşti mereu copleşit de ineditul   ipostazelor   lirice, de
produsul imaginaţiei aprinse, şl de ar fi să pomenim numai „Piramida de căpăţîni", „Mişcarea", „Nebunia, oaspetele palatului 'de 'iarnă", „Decret asupra pămîntului", „Mozaicul", „înhumarea comandantului" 3 ori altele cîteva, ar fi deajuns pentru recunoaşterea uneia dintre cele mai originale voci ale liricii noastre tinere.
Ion Horea
AL JEBELEANU: „CERTITUDINI" *)
Cînd, într-una din primele    poezii cuprinse în recentul său volum, Al. Jebeleanu socotea necesar să formuleze o declaraţie ca aceasta : „Mi-oi rupe dîrz şi inima din piept/ Să scriu cu ea poeme pentru voi" („Prietenilor muncitori") el recunoştea că adeziunea sa la actualitate trebuie subliniată prin afirmaţii cu caracter programatic. Versuri ca acelea din „Chemare", „Cu steagul vieţii" sau „Prietenilor muncitori" păstrează în germene elementele unei creaţii capabile să răspundă comandamentului contemporaneităţii. E drept că aceste elemente sînt încă  difuze, din pricina unei exagerate discursivităţi, dar se poate constata cu uşurinţă că subiectul îl îndeamnă pe poet să folosească o imagistică Simplă, pregnantă. De pildă poemul intitulat „Moment" e o tălmăcire lirică a sentimentelor încercate în clipa înoirii   naturii; sentimente asociate firesc cu ideia transformărilor revoluţionare prin care trece societatea noastră. „Aerul tremură de nelinişti şi de chemări.   Pămîntul împuns cu milioane de fire/ Saltă spre soare 1/ Ce mai aştept?/ Nu peste mult/ Şi mugurii şi oamenii/ Vor da-n floare".
Credem de asemeni că reuşita poetului în cele mai multe poezii ale ciclului „Jurnal de călătorie" (de pildă „Nopţile, albe din Leningrad", „La casa din Gorki", „Sărutul", etc.) se datoreşte în primul rînd faptului că imperesiile puternice încercate în timpul vizitei în Uniunea Sovietică l-au
* E.S.P.L.A., 1958.
obligat să renunţe la   preocuparea de a se conforma unei scheme cerebrale prestabilite, aşa cum se întîmplă cu unele poezii ale sale. Pe de altă parte, în acest ciclu, el foloseşte un registru larg, exprimînd sentimente in care se poate regăsi întreaga omenire ce vede în Ţara Socialismului izvorul nesecat al luminii şi păcii. Înfiorarea în faţa amintirii lui Lenin, emoţia pricinuită   de   vederea   gloriosului crucişător „Aurora" dau naştere unor versuri vibrări. te, înzestrate cu 'o reală putere de evocare. Mai departe însă prezenţa unor profesiuni de credinţă, nu poate fi Suficientă Pentru crearea unei poezii care să răspundă în întregimea el cerinţelor majore ale actualităţii.
Din acest punct de vedere volumul poetului timişorean, editat de ESPLA, reprezintă, printr-o parte a versurilor lui, o abdicare de la principiul călăuzitor, afirmai cu atît a fermitate de exemplu în „Prietenilor muncitori". Chiar şi din punct de vedere cantitativ (dacă acesta poate constitui un criteriu), poemele care exprimă sentimentele încercate de poetul contemporan în faţa marelui avînt creator .al patriei noastre nu reprezintă decît o parte relativ redusă în cuprinsul volumului. Ele se rezumă, foarte adesea, la simple declaraţii cu care nu putem să nu fim întru totul de acord : „Deci steag îţi fă din propria viaţă/ Şi-naintează-ntr-una, chiar pe brînci/1" („Cu steagul vieţii") Sau : „Oricînd încerc să-ntorc spre-apusuri faţa/ Mă cheamă, co
190
CĂRŢI NOI
Sirenele, viaţa" („Chemare"), dar care singure nu ne mulţumesc. De asemeni nu putem ţi de acord cu poemele in care Al. Je-beleanu a crezut nimerit să abordeze teme cu caracter intimist, tratîndu-le într-o imagistică suficient de complicată. Cîteodată ea atinge un ermetism de factură modernistă (ca de pildă în „Mama"). Sau, în alte rînduri, poezia devine un pretext pentru o imagine fugară, ce-i drept plină de graţie, dar fără puterea de a exprima sentimente sau idei mai profunde („Portocala", „Noapte de August").
O grabă de neînţeles, evidentă nu numai In neglijenţele de versificaţie, dar şi în alegerea materialului pentru volum, l-a făcut pe Al. Jebeleanu să includă în cuprins
poezii fără vreo valoare deosebită, banale în expresie şi în idei, cum ar fi „Femeilor" , „Peisaj" Sau „Pastel".
Cît priveşte încercarea de a exprima în versuri poezia estetizantă individualistă, depresivă a lui Rilke şi Poe, aceasta ni se pare cu totul nepotrivită şi superficială.
Al. Jebeleanu nu a făcut tot ceea ce ar fi fost dator pentru a rămîne consecvent cu titlul pe care l-a dat volumului său. Versurile poetului vor deveni „certitudini" numai atunci cind ele vor urma într-adevăr îndemnul gîndurilor sale. „Pasăre măiastră/ Cîntă-mi cîntarea. noastră./ In fiecare creangă de pom/ Vreau să te-aud cintînd despre om".
Dan Grigorescu
L, BAT     AL DE/CI: „TARAS ŞEVCENKO"*)
f\Iumele şi opera lui Taras Grigorievici Şevcenko sînt astăzi binecunoscute în tara noastră ca şi în lumea, întreagă. Cuvîntul celui care chema popoarele obidite ale Rusiei să „pună mîna pe topor", s-a făcut auzit şi în trecut la noi, cu toată restricţia cenzurii burghezo-moşiereşti.
Primul tălmăcitor a fost Dobrogeanu-Gherea, care a scris şi un studiu despre marele bard naţional al Ucrainei, aducînd sumare dar preţioase date biografice. Şi alţi traducători — puţini, e drept, la număr, — s-au străduit să-l redea limbii romîneşti pe cîntăreful Caterinei şi al Haidamacilor.
Maestrul Sadoveanu, găsindu-şi corespondenţe în opera lui Şevcenko, „în acel sentiment de dragoste pentru cei mulţi, obijduiţi şi ofensaţi", ne-a dăruit o minunată traducere a „Cîntecului despre Ivan Pidkova" sau mai bine zis a „Baladei lui Nicoară Potcoavă", mărturisindu-ne emoţia de care a fost cuprins regăsindu-şi eroul în opera şevcenkiană — pentru că Ivan Pidkova nu este altul decît Nicoară Potcoavă, moldoveanul viteaz ajuns „hatman la Pragurile Niprului".
* Ed. Tineretului 1958.
O prezentare mai vastă a operei lui Şevcenko în romîneşte, nu a fost posibilă decît după 23 august 1944.
Astfel, în cadrul revoluţiei culturale, ca o urmare firească a instaurării puterii populare în ţara noastră, traducerile din clasicii literaturii universale au luat un avtnt ne mai cunoscut pînă acum. In anul 1952 s-au epuizat trei ediţii ale „Cobzarului" în romîneşte. Anul trecut o nouă ediţie mult întregită (cuprinzînd Haidamacii şi alte poeme reprezentative ale lui Şevcenko) s-a epuizat în cîteva săptămîni. ESPLA, pregăteşte de altfel, o nouă ediţie, care va însuma întreaga operă poetică a lui Şevcenko, şi care va vedea lumina tiparului spre sfîrşitul anului I960, în preajma comemorării a 100 de ani de la moartea marelui poet.
Cititorul romîn cinsteşte cu dragoste amintirea lui. Taras Şevcenko. Tineretul îi îndrăgeşte cu pasiune versurile. Pentru că orizontul operei lui Şevcenko depăşeşte cadrul naţional, poetul slăvind aspiraţiile tuturor popoarelor care luptă pentru libertate. -Pe cititorul romîn îl înduioşează odată mai mult faptul că, în poemul Haidamacii, de pildă, întîlneşte, în cîntecul unui cobzar
CĂRŢI NOI
191
nb, un patetic mesa] de luptă şi ^>f}re' adresat ţăranilor moldoveni şi valahi către cazacii zaporojeni. VrVtnrn lată de ce apariţia recenta, la Editwa Tineretului, a monografiei lui Deia şi Bat _ dedicată lui Sevcenko, nu poate dec să ne bucure. Vrem să ştim cit mai multe despre acel „a cărui viaţă este o partea istoriei poporului ucrainian", dupa cum singur mărturiseşte undeva.
Păstrîndu-si caracterul  ştiinţific de monografie, lucrarea lui Bai si Deici «e» acelaşi timp o autentică valoare hte^ra Descrierea poetică a peisagiu ucainum^ alături de succinta analiză a societăţi a enacii în care a trăit poetul, utilizarea po-S alături de pamflet, sau alternat paginilor de un cald lirism cu textul sob,u
p S  Dacă pentru traducerea îngrijită a cărţii lui Bat si Deici, cît si pentru frumoasa prezentare grafică, editura menta laude, nu acelaşi lucru îl putem spune despre tălmăcirea citatelor de versuri din Sevcenko, Puşkin, Necrasov si Lermont°",t cuprinse în volum. Editura a incedmţat această sarcină unui versificator de duzina, ale cărui eforturi sînt penibile jigări aduse poeziei şi limbii romîneşti. Apariţia nume-
ai unor documente, totul se împleteşte ar-tonZ captivă atenţia zguduitoarea poveste a celui care dm ce 47 de ani ai săi doar treisprezece i-a pere ut în libertate.  Este o pildă măreaţa a adevăratului artist care şi-a închinat in m-treeime viaţa sa celor asupriţi. ^Îm dori să citim cit mai multe carţi de
^ţto'Z^Zcă^t iZ^cZ^r, noştri de ist. literară, pentru ca nu peste prea multa Zem to in colecţia „Oameni de seama a Murii Tineretului, să apară cârtit mănătoare şi despre Bălcescu - de pilda sau despre Eminescu.
Victor Tulbure.
M său pe copertă şi prezenţa condeiului său sînt nedorite,  cu atît mai mult cu CU în subsolurile paginilor figurează, p Icuri, si nume de cinste cători care sînt în acelaşi timp şipo* adevăraţi: M. R. Paraschivescu.G Lesnea Maria Banuş, Al.  PhiUp^ etc Stntem convinşi că la o nouă ediţie a ^f^a , va saiisface pe cititori, îndepartind acest
neajuns. y j
VIL1S LAT IS: „PATRIA PIERDUTĂ"*)
Patria pierdută" e un poem al liberau rf demnităţii umane, al cărui erou, un tina polinezian, se numeşte Ako. S-a nasvutpe o insulă îndepărtată de drum ar de st abătute de corăbii şi a trăit acolo fericit pina , preajma vîrstei bărbăţiei. Pentru Ako şt ce din tribul său, pămîntul Rigondeţ, ce, ul cl U acoperă şi apele ce-l împrepnuiesc, sînt lumea întreagă.
Prezentîndu-ne viziunea P^aca a fericitei Rigonde, Vilis Laţis nu ede fel un rousseau-ist. Ako, asemeni oricărui om sa născut bun, drept şi cinstit. A crescut ost-Ţuţindcă nimeni nu l-a nedreptăţit şi ni-
^TEoTTrneretului, 1958.
• „„ in mintii  Societatea patriarhală meni nu l-a min.,u.
a Risondci în care domneşte un anume co-aKigonuLi.ii contrast munism primitiv, e opusa pun exploatării capitaliste. Dar,   ca scnitorui predică nici o clipă filosofi spre „întoarcerea la nalwa ca
rsz.
cîinosenia lumii capitaliste,^ o
însă?i desfăşurarea ulterioara
Rigonda nu poale rămîne o oaza pali iar
hală în mijlocul civilizaţiei. Capitalismul o descoperă. O balenieră, în căutare de apa acostează pe insulă. Nune P*Ţ cu gîndul că sosirea balenierei a fos open hazardului. Wilis Laţis nu. ne îngăduie sa
192
CĂRŢI NOI
visăm la întimplări fortuite. Deşi cei ce au descoperit insula pier, ea lot va fi regăsită. Nu te poţi ascunde in propria ta vizuină liniştită, pare a spune scriitorul. Nu-ţi poţi menţine libertatea, izolîndu-te. Singurul mijloc de a te apăra e lupta — şl anume, nu cea de unul singur.
Răpit de balenieră, Ako află că lumea e mai mult decît poate el cuprinde cu ochii. Şi mai află că el e „negru". Dar apoi îşi dă seama că „sînt fel şi fel de albi... Sînt şi buni şi răi". Ako înţelege că nu poţi învinge exploatatorii decît cunoscîndu-le armele. Zi de zi, avînd în minte un singur gînd, libertatea lui şi a poporului său, se străduieşte să desprindă meşteşugurile civilizaţiei.
Ako, cel care a plecat din Rigonda, era un primitiv. Lucrurile şi oamenii îl speriau, i se păreau misterioase. Nu ştia să-şi lămurească nici măcar lut însuşi ce gîndea. Vo-, cabularul îi era şi mai sumar decît gîndu-rile şi cunoştinţele. Urmărind alături de scriitor transformarea eroului său într-un om civilizat eşti captivat. " Ako parcurge drumul de milenii străbătut de omenire spre civilizaţie. Modul în care el îi desluşeşte senswile şi relaţiile constituie o adevărată aventură.
întors după o veritabilă odisee în Rigonda, — şi trebuie relevat meşteşugul epic al scriitorului, crescendo-ul firesc al nenumăratelor întimplări pe care eroul le întîmpină căutîndu-şi drumul spre patrie, Ako nu reuşeşte să reziste decît scurtă vreme năvălitorilor. Nu te poţi opune cu cîteva puşti şi o mitralieră, mînuite de cîteva sute de oameni, vaselor de război... A fost
o încercare zadarnică opunerea lui Ako ?' Visul său de libertate a. fost inutil sau iluzoriu ? Răspunsul e categoric negativ. E adevărat că Rigonda, patria sa, e momentan pierdută. Că locuitorii, cîţi nu pier, sînt împrăştiaţi. Dar ei au învăţat că se poi opune, ştiu că lupta nu s-a terminat. Exemplul lor va fi un îndemn pentru cei asemenea lor.
„Patria pierdută" e un poem. Ako, eroul lui, e un simbol. Nu numai prin faptul că Vilis Laţis i-a ales drept patrie o insulă ce nu se află pe vreo hartă a omenirii şi l-a închipuit frumos, deştept, viteaz şi bun. Ako întruneşte în el toate calităţile unui erou de basm modern. II regăsim în ultimele pagini ale cărţii luptînd în rîndurile celor de un neam cu el împotriva colonialiştilor. Din erou legendar se transformă într-un erou cu existenţă concretă. Dar concretizarea nu scade dimensiunile simbolice, ale eroului, i. le amplifică. Recunoşti mai. mult în el pe miile de luptători liberi din colonii — batjocoriţi pînă mai ieri la fel cu el.
Dintre eroii secundari, Nelima simbolizează iubirea credincioasă, Herbinger tăria bărbătească, Margot şovăiala, Camsîer laşitatea, etc. Dar fiecare dintre aceste perso-najii sînt menite să-l înveţe pe Ako viaţa cu ce are ea. crud sau unt, bun sau frumos.. Ako nu e -dispus şi nici nu are timp să purceadă la minuţioase inventarieri psihologice. El trebuie să aleagă repede, fără şovăială între oameni, ca un adevărat soldai al patriei sale, pe care nu o vrea pierdută.
-    I. Radu
STENDHAL: „VANINA VANINI"*)
La şaptesprezece ani, Stendhal, scăpat oarecum de sub apăsarea unei chinuitoare constrîngeri familiare, trece Alpii şi coboară în Italia, înrolat în unul din regimentele lui Napoleon. Era în 1800. După cîţiva ani, la 1806 intră în intendenţa armatei viitorului
* Colecţia Meridiane, ESPLA, 1958.
împărat, pînă la 1814, apoi se fixează la Milano de unde îl expulzează poliţia în 1821. Întors la Paris, nu are astîmpăr Şi la 1830 este numit consul la Triest — pe atunci italian — apoi la Civită Vecchia.
Cunoscînd odată Italia, Henri Beyle o îndrăgeşte în aşa măsură încît n-o mai poale
CĂRŢI NOI
193
părăsi. Soarele şi priveliştile încîntătoare ale peninsulei., sinceritatea explozivă şi duşmană convenţiilor, pe care o arată italienii, arhitectura vechilor oraşe, monumentele pieţelor, muzica lui Cimarosa, pictura, ruinele vechilor glorii latine îl înrobesc pe tînărul francez care scrie despre noua lui patrie cu entuziasm.
Cele două povestiri din volumul recent apărut sînt desprinse dintr-o operă izvo-rttă din această dragoste, intitulată „Cronici italiene".
Stendhal ştie să se situeze pe poziţii solide, realiste, cînd face istorie. Preocuparea sa e de-a zugrăvi epoca prin obiceiuri şi pasiuni, prin veridicitatea cadrului social, prin luptele politice şi interesele materiale, de clasă, care justifică evenimentele.
Vanina Vanini este o mîndră fată de bancher care se îndrăgosteşte de un tînăr şi neînfricat carbonaro, un luptător de la începutul veacului trecut, pentru libertatea Italiei. Tînărul răspunde cu înflăcărare la dragostea bogatei fete, dar nu poate face nici un compromis. Şi pentru că nu-l poate avea numai pentru ea, Vanina îşi divulgă iubitul şi se căsătoreşte cu un nobil de sea1-ma ei.
Povestirea impresionează prin tăria eroului şi entuziasmul cu care este descris curajul luptătorilor patrioţi. Sînt aici unele accente care amintesc vestita canzonă a lui Petrarca, „Ai signori d'Halkt.".
„Stareţa din Castro" este o poveste şi mai zguduitoare. Un tînăr mercenar, fiul unui vestit căpitan, se îndrăgosteşte de o nobilă fată din tabăra vrăjmaşe. Tinerii nu se pot căsători, iar Elena, Julieta povestirii stend-haliene, este într-o asemenea măsură înşelată şi terorizată de mama sa încît este nevoită să se dea unui alt bărbat, apoi, la sosirea triumfală a iubitului ei, să se sinucidă.
Lungul şir de întimplări potrivnice celor doi îndrăgostiţi ne face să ne gîndim la vastul şi duiosul roman manzonian „I pro-
messi sposi" („Logodnicii"). Numai că marele scriitor francez ştie să prezinte desfăşurarea epocii cu mai multă reţinere şi deci mult mai firesc, recurgînd chiar la crudităţi şi simplificări cu care marii povestitori ai Renaşterii italiene (Boccaccio, Sachetti) ştiau să zugrăvească de minune firea omenească.
Înzestrat cu priceperea de-a surprinde trăsăturile cele mai ascunse şi mai întorto-cinate ale temperamentelor omeneşti, Stendhal oferă în povestirile volumului două excepţionale portrete feminine.
Vanina Vanini şi Elena dei Campireali sînt două tinere femei a căror vîrslă şi sănătate trupească le sădeşte în suflet dragostea nemărginită, pură şi neînfricată. Ele se lovesc însă de prejudecăţile şi interesele de clasă care le spulberă visele şi le frîng vieţile. Ambele eroine sînt nobile şi bogate ; iubiţii lor — tînărul carbonaro şi feciorul mercenarului — sînt săraci şi din familii umile. Societatea bazată pe netă diferenţă de clasă şi pe exploatare le va interzice ori ce abatere de la aceste legi neomenoase.
In ciuda numeroaselor elemente pe care le bănuim adesea voit romantice, povestirile stenăhăliene sînt pline de realism. Ele excelează prin remarcabila analiză a pasiunilor — precum şi prin minuţioasele şi auten-ticile zugrăviri ale cadrului moral şi social.
Şi în 2552 (vremea ultimei povestiri) şi în 1820 (cînd se petrece povestea Vanmei) Italia gemea siub aceeaşi stăpînire autocratică, obtuză şi reacţionară care strivea cu palatele sale greoaie, cu biserica şa inchi-ziţională şi cu armatele sale, libertatea, bucuria şi iniţiativa creatoare a poporului italian împins mereu în războaie fratricide. Iubind Italia Stendhal avea să izbutească de minune în zugrăvirea chipului celui mai crunt duşman al ei — această ordine nedreaptă şi retrogradă.
Florin Chiriţescu
J3 — Viaţa Romînească nr. 9
REVISTA REVISTELOR
din ţară
1ASUL LITERAR NR. 611958
Ultimul număr al revistei ieşene participă la efortul întregului front literar de a promova în centrul preocupărilor literatura de actualitate şi dezbaterea principiala a problemelor contemporane. Materialul beletristic e orientat spre actualitate şi aproape fără excepţie aduce în prim plan aspecte ale luptei pentru socialism. Fără să exceleze, calitatea prozei şi poeziile publicate nu coboară niciodată sub un anume nivel pe care l-am putea numi onorabil.
O   menţiune  aparte  merită  nuvela lui Dumitru Ignea „Omul cu  părul cărunt". Cu atît mai  mult cu cît e vorba de un scriitor receptiv la  aspectele contemporaneităţii, pe nedrept ignorat de critică. Nuvela relatează cu sobrietate şi talent un episod din  lupta ilegală a comuniştilor, epoca imediat anterioară izbucnirii războiului. Eroii lui Dumitru Ignea sînt muncitori tipografi, oameni cumpătaţi care afirmă în lupta pentru îndeplinirea sarcinilor de partid, calităţi sufleteşti deosebite, un suflet pur si o voinţă de neînfrînt. Un reportaj despre Bicaz semnat de Cornelia Slefăna-che se urmăreşte deasemeni cu interes, deşi o  anume  impresie  de  superficialitate nu poate fi înlăturată la lectură. Fragmentele din romanul „Valea Fierului" vol. II de Dragos Vicol nu se înlănţiuesc, nu converg .spre un înţeles unitar. E prematur de aceea să ne exprimăm o opinie fermă, deocamdată semnalăm interesul temei (acţiunea se petrece în zilele noastre într-un mediu de mineri).
Poeziile (semnate de Florin Mihai Petrescu, Nicolae Taţomir, Horia Zilieru, Aurel Butnaru) sînt corecte sub raportul expresiei, dar — deşi de inspiraţie actuală — au în majoritate un caracter mult prea abstract şi exterior patetic, cu imagini de o solemnitate confecţionată. Nu e poate o îniîmplare că metaforele seamănă:
„ŞL numai cînd suişul spre culme e mai
greu
răsună-n noi triumful cu orgi biruitoare" (Florin Mihai Petrescu : „Cu fiecare
oră");
Iar în altă parte :
„Şi fericita clipă adine ecou învie în   orga   vremii   noastre   cu fluiere,
o mie"
(Horia Ziiieru : „Florile din august".))
Interesant, cu bogate referiri la problematica actuală, articolul lui D. Costea: „Critica în discuţia criticilor" aduce unele 'precizări autocritice privitoare la sectorul de teorie si critică al revistei laşul Literar. Articolul analizează destul de amănunţii „examenul de conştiinţă" al criticii în lumina   materialelor   publicate   în „Scîn-teia"   şi   „Lupta   de   clasă".   Se subliniază că „îndrumarea partidului a determinat un alt curs al discuţiilor despre critică, acestea primind un nou impuls şi participanţii luînd o poziţie ideologică mai fermă... In acelaşi timp revistelor literare li
REVISTA REVISTELOR
195
s-a oferit prilejui 'de a-şi reexamina cu mai multă luciditate activitatea din ultima vreme". Articolul lui D. Costea pierde -uneori din vedere obiectivele principale ale discufiei. Regăsind „într-o formă mai dezvoltată", în altă parte, o observaţie con--ţinută într-un articol publicat acum un an în laşul Literar, D. Costea adoptă brusc un ton patetic de autoîncîntare afirmînd că această întîmplare „poate să demonstreze încă odată forţa adevărului totdeauna .triumfător". E regretabil şi faptul că D. Costea găseşte nimerit să folosească o dezbatere cu caracter profund principial .pentru a formula, unele aprecieri subiective şi false la adresa unor critici bucureşteni.
Despre „încercările critice" ale lui Paul Georgescu, D. Costea afirmă rău-voitor că e o carte „presupusă a fi bună".
O cronică literară semnată de Al. An-driescu constată unele deficienţe ideologice ale romanului lui Toma Spătaru „Zbateri" dar e lipsită de un accent critic mai hotărîi şi de o concluzie generală asupra viziunii greşite pe care o are scriitorul asupra raporturilor de clasă. Obişnuita rubrică de recenzii întregeşte sectorul de critică ai revistei ieşene. Era de aşteptat însă ca pe lingă articolul lui D. Costea revista să facă loc în paginile ei şi altor contribuţii la dezbaterea fenomenului literar actual.
I. M.
CRITICA ÎN „GAZETA LITERARĂ" ~ iulie ~ august ~ 1958
Printre revistele Uniunii Scriitorilor, „Gazeta literară" s-a arătat în ultimele două luni o participantă activă la dezbaterea problemelor actuale ale literaturii contemporane. Cu. o combativitate cres-cîndă, sporită în luna august în urma consistentului ajutor primit de critica literară din partea „Scînteii", revista pune în centrul preocupărilor sale lupta împotriva încercărilor revizioniste de a defăima şi submina estetica şi critica marxistă. Această orientare se observă mai. ales în articolele privind ansamblul literaturii noastre actuale şi trăsăturile ei, dar se 'simte şi în diferit ele recenzii sau analize literare. Centrul, de greutate cade în special pe articolele teoretice: „Pentru realismul socialist" de 1. Vitner, „Pentru principialitatea marxist-leninistă în critica literară" — M. Gafiţa, „împotriva oricăror infiltrări ale ideologiei burgheze în critica literară" — S. Bratu. Cu toată utilitatea acestor articole, care arată esenţa duşmănoasă a detractorilor realismului socialist, am fi dorit ca dezbaterea în jurul problemelor esteticii marxiste să se poarte pe un teren mai concret al realizărilor şi deficienţelor beletristicii contemporane, să fi depăşit caracterul mai mult programatic. Dar parcă există, aici o delimitare de ro-
luri. Criticii tineri s-au avîntat mai lesne spre critica la obiect, indiferent dacă au făcut-o mai mult sau mai puţin cuprinzător, pe cînd criticii a căror experienţă şi. competenţă ar fi adus o contribuţie mai viguroasă s-au menţinut încă în mare parte ta generalităţi, trecînd repede peste probleme fără să le concretizeze şi să le amănunţească. In acest sens un aport pozitiv îl au articolele polemice ale lui ]S. Damian, privitoare la romanul „Setea" unde sînt puse în lumină principalele valori ale cărţii şi articolele lui Al. Oprea care combat manifestări ale negativismului în literatura noastră. întărirea combativităţii criticii literare a relevai din nou modul necorespunzător în care sînt prezentate lucrările literare la rubricile „Vitrina" şi „Cărţi noi". Prezentările de cărţi nu depăşesc aici, în majoritatea cazurilor, o solicitare (uneori nici măcar atractivă) la lectură. Poate în parte din pricina conciziei dar cu siguranţă din pricina rutinei, rubricile se păstrează în continuare la un nivel fie şcolăresc, fie superficial care nici pe de departe nu e la înălţimea sarcinei' de îndrumare pe care trebuie s-o îndeplinească. Prezentarea lui G. Dogarii la „întoarcerea feriorului" de A. Lambrino nu e decît un simplu rezumat iar insuficienta legătură ca
13*
196
REVISTA REVISTELOR
realitatea a romanului lui C. Chiriţă este considerată în finalul notei despre carte ca o observaţie secundară:. „S-ar fi cuvenit de asemenea ca scriitorul să insiste mai mult asupra simţului de colectiv şi a eticii pioniereşti a dresărilor. Prin aceasta cartea ar fi căpătat un mai pronunţat caracter 'de actualitate iar tinerii cititori ar fi aflat în ea nu numai peripeţii pasionante ci şi farmecul pe care-l are un roman în care-ţi regăseşti propriile frămîntări şi preocupări". Cu tot atîta uşurinţă, într-o singură frază, expediază Vîrgolici studiul lui Al. Leon la o culegere din scrierile lui G. Panu, deşi personalitatea şi opera contradictorie a lui G. Panu necesitau o atentă şi serioasă analiză. Recenzii mai Serios argumentate ar servi fără îndoială mai mult la îndrumarea publicului cititor şi chiar dacă ar fi mai puţine sînt de preferat unei puzderii de prezentări, care de cele mai multe ori nu depăşesc simplul anunţ asupra apariţiei cărţii. De altfel în „Cronica literară" la volumul de poezii „Certitudini" de Al. Jebeleanu, M. Petroveanu reproşează notei despre acelaşi volum, apărută anterior ta „Vitrina" Gazetei literare, o tratare superficială. Constatarea că este necesară aprofundarea analizelor literare a dus însă la un rezultat care ne-a surprins în intervalul de timp de care ne ocupăm. Contrar aşteptărilor, în loc ca şi materialele mai scurte să capete acuitatea critică a cronicilor, revista a renunţat din luna august la conştiincioasa, şi îndeobşte just orientata sa cronică literară, publicînd în locul ei prezentări de genul celor amintite mai sus. (Vezi numerele de la sfîrşitul lunii august). E îmbucurător că primul număr din septembrie a curmat această regretabilă lacună. Cronica literară a revistei e un pilon important în participarea activă a criticii la dezvoltarea literaturii noastre noi, o aplicare în practică a tezelor esteticii marxiste în mod permanent şi de aceea nu trebuie să lipsească.
Ar fi o greşeală ca, îndreptîndu-ne atenţia către problemele de actualitate ale literaturii noastre şi implicit a analizării lor, să nesocotim menirea pe care unele articole de istorie literară publicate în „Gazeta literară" au avut-o în combaterea esteticii idealiste, sau a recrudescenţii unor teze din critica burgheză. In această categorie de articole studiile lui Savin Bratu despre Titu Maiorescu sînt reprezentative. Dease-menea suita de articole a lui I. Vitner despre democraţii revoluţionari ruşi.
Discutarea diferitelor aspecte ale reflectării realităţii în literatură interesează cu deosebire publicul cititor. Deschiderea unei dezbateri asupra problemelor realismului socialist, prin articolul lui M. Petroveanu „Pentru realismul socialist" sperăm că va contribui la o aprofundare a sarcinilor care stau în faţa scriitorilor şi criticilor în combaterea infiltrărilor şi manifestărilor revizionismului, în dezvoltarea esteticii şi criticii marxiste. Poate nu ar fi de prisos o însoţire a cronicilor şi recenziilor cu articole critice pe genuri, probleme, etc. în afară de articolele lui M. Dragu despre figura eroului înaintat, o astfel de tematică nu a fost urmărită cu consecvenţă şi amploare. în final dorim să atragem atenţia că deşi în paginile „Gazetei literare" criticarea stilului alambicat, confuz, se face deseori, între teorie şi practică se mai găsesc destule deosebiri. De pildă exprimările întortochiate din prezentarea la volumul lui Nicotae Deleanu: „Nedeea din poiana miresei". Nu putem să ne declarăm de acord cu opinia lui Radu Lupan care socoteşte că în Cronica literară cel mai convingător mijloc este dialogul cu cititorul, din cauza următoarelor considerente: ,,A reface împreună cu cititorul un itinerar care să ducă la frumuseţile mai puţin vizibile ale operei literare, a-i arăta în ce măsură aceste frumuseţi sînt de fapt o reflectare a realităţilor pe care ei
REVISTA REVISTELOR
197
însuşi le trăieşte dar nu le descoperă ca atare, înseamnă a creia condiţiile potrivite pentru întreţinerea acestui dialog". De ce ■cititorul n-ar dori să vadă analizate şi frumuseţile pe care le-a descoperit el însuşi?
Să-şi verifice părerile, să le caute o confirmare ? Nu-i aceasta o restrîngere a rolului cronicii literare în virtutea unui artificiu stilistic ?
R.B.
— de peste hotare ~~
PRIMELE DOUĂ NUMERE ALE REVISTEI „PROBLEME ALE PĂCII SI SOCIALISMULUI"
j\părută ca urmare a hotărîrii luate la ■Consfătuirea de la Praga de reprezentanţii unor partide comuniste, revista „Probleme ale păcii şi socialismului" răspunde unei necesităţi vitale a mişcării internaţionala .comuniste şi muncitoreşti. Revista este destinată să devină o tribună internaţională a .propagării, elaborării şi memorării continue a teoriei marxist-leniniste, „să contribuie — aşa cum se spune in editorialul primului număr, — la continua întărire a unităţii ideologice şi a coeziunii rîndurilor comuniste" (pg. 4).
Evenimentele din zilele noastre confirmă ju'steţea profundă a tezelor cuprinse în Declaraţia Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti cu privire la necesitatea de a intensifica in rîndurile •mişcării comuniste lupta pentru puritatea ideologică, lămurirea şi elaborarea problemelor aduse la ordinea zilei de marile schimbări istorice la care asistăm. Transformarea socialismului într-un sistem mondial a schimbat cursul istoriei contemporane, a inaugurat o nouă epocă în viaţa •omenirii. Imperialismul este condamnat din punct de vedere Istoric. Comuniştilor le ■revine acum răspunderea pentru destinele celei mai mari cuceriri a mişcării revoluţionare — lagărul mondial al socialismului. Aşa cum arăta Antonia Novotny în articolul publicat în primul număr al revistei, ■titlul acestei tribune teoretice şi informative a partidelor comuniste şi muncitoreşti, exprimă cele două probleme fundamentale tn faţa cărora se află în momen-Jul de faţă întreaga omenire.
Trăim în zilele în care pe planeta noastră au loc evenimente de o importanţă co-vîrşitoare. Faţa lumii s-a schimbat în ultimele patru decenii, începînd cu Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, cît nu s-a schimbat secole de-a > riadul. Esenţa acestei schimbări constă în faptul că ea a deschis popoarelor calea spre crearea unei orînduiri sociale noi, superioare. Totodată ea a deschis calea omenirii spre o pace trainică şi permanentă. Victoria Marii Revoluţii din Octombrie care a inaugurat epoca trecerii de la capitalism la socialism a fost totodată şi prima victorie asupra războiului imperialist. Trăim într-un moment istoric cînd evoluţia evenimentelor arată, fără putinţă de tăgadă, că forţele noii orînduiri sociale au şi întrecut pe cele ale lumii capitaliste pe cale de dispariţie. De aceea lagărul socialist exercită o influenţă hotărîtoare asupra întregii politici mondiale. Acestei influenţe i se datoreşte în primul rînd faptul că în vremea noastră, războaiele, generate de însăşi esenţa sistemului capitalist bazat pe exploatare, au încetat de a fi în mod fatal inevitabile, că ele pot fi preîntîmpinate. Iată de ce lupta pentru pace şi lupta pentru socialism sînt strîns legate. Explicînd, în articolul citat anterior, corelaţia dintre problemele păcii şi socialismului, Antonin Novotny arată că aceste două probleme nu pot fi identificate. Lupta pentru socialism are un caracter anticapitalist, în timp ce lupta pentru pace are un caracter general democratic. „Rezultă oare de aici că între lupta pentru pace şi lupta pentru socialism există o contradicţie ?" Se întreabă autorul.
198
REVISTA REVISTELOR
„Cîtuşi de puţin ! Interesele clasei muncitoare, care luptă pentru socialism, exprimă pe de-a întregul şi interesele maselor largi populare... Lupta pentru socialism include şi lupta pentru o pace trainică, deoarece numai în condiţii de pace se poate construi cu succes socialismul. Acest lucru este evident şi datorită faptului că, în condiţiile actuale, lupta pentru socialism înseamnă în mod inevitabil lupta împotriva forţelor imperialiste agresive, care pregătesc un nou război" (id. pag. 7). Arătind că viaţa confirmă din ce în ce mai mult teza marxist-leninistă, că numai socialismul va salva popoarele de război, A. Novotny demonstrează, folosind numeroase exemple că tocmai clasa muncitoare este coloana vertebrală a tuturor forţelor antiimperialiste şi iubitoare de pace. Tocmai de aceea unitatea clasei muncitoare din toate ţările prezintă o importanţă cu totul deosebită. Exemplul ultimelor evenimente din Franţa ne arată încă odată consecinţele grave pe care le provoacă politica de sciziune în mişcarea muncitorească şi de colaborare cu burghezia, politică promovată de unii lideri socialişti de teapa lui Guy Mollet, într-un moment în care prin venirea unui guvern de dictatură personală, s-a creat în Franţa o situaţie plină de pericole pentru libertăţile cetăţeneşti. Acestei situaţii îi sînt consacrate în „Probleme ale păcii şi socialismului" articolele lui Jacques Duclos din nr-ul 1 intitulat „Pericolul fascist şi unitatea republicană în Franţa". Editorialul din numărul 2 al revistei dezvoltind aceeaşi temă, arată că „imperativul vremii" este „de a lichida dezbinarea din rîndurile clasei muncitoare şi de a bara astfel drumul fascismului şi războiului".
O mare importanţă în lupta pentru pace o are puternica mişcare pentru libertate şi independenţă din ţările coloniale. In articolul lui Khalid Mohy-Ed-Din din numărul 2 al revistei, se arată pe larg cu ajutorul unor date concludente, că intervenţia colonialiştilor .americani şi englezi în Liban şi Iordania .nu exprimă altceva decît planul concertat al S.U.A. de a înăbuşi cu
ajutorul forţei armate lupta de eliberare a popoarelor arabe şi demască odată mai mult adevărata, esenţă a imperialismului american. Autorul articolului, care este re-dactorul-şef al ziarului „Al-Masa" (Cairo), trece în revistă factorii care în perioada postbelică au avut o influenţă mai mare asupra situaţiei din Orientul Apropiat, printre care trebuie menţionate înrîurirea din ce în ce mai mare exercitată de politica externă de pace a U.R.S.S., Chinei şi a celorlalte State socialiste pe de o parte, şi expansiunea colonială a puterilor imperialiste pe de altă parte. Tot luptei popoarelor arabe împotriva agresiunii colonialiştilor îi este consacrat articolul lui L. Buhali „Algeria aparţine algerienilor" din nr. 2.
O analiză amplă, teoretică şi concret-istorică a relaţiilor între colonialismul american şi Orientul Arab o face L. Tismă-neanu în nr. 1.
Folosind unele date privitoare la profiturile monopolurilor petrolifere şi la obiectivele politice postbelice ale S.U.A., autorul arată că poziţia strategică şi petrolul sînt cei doi factori care explică de ce S.U.A. luptă cu alîta îndărătnicie pentru dominaţie în Orientul Apropiat pe baza a două linii fundamentale : 1) găsirea unor noi forme de aservire colonială şi 2) reprimarea făţişă a mişcărilor de eliberare. Particularitatea, deosebită a mişcării de eliberare naţională din Orientul Arab constă în faptul că revoluţia antiimperialistă şi antifeudală s-au împletit cu mişcarea de Solidaritate a popoarelor arabe. Această mişcare de solidaritate reprezintă o formă specifică a luptei de eliberare naţională a popoarelor arabe în etapa actuală şi constituie un proces istoric obiectiv, al cărui conţinut economic este crearea unei largi pieţi interne precum şi o comunitate de interese în lupta antiimperialistă. Lupta de eliberare se uneşte astfel cu procesul di." unificare a naţiunii arabe. O serioasă influenţă asupra stării de lucruri . din Orientul Apropiat - îl au de asemenea ciocnirile- dintre, interesele de clasă ale burgheziei naţionale arabe şi cele ale cercurilor monarhice feudale, contradicţiile dinas-
REVISTA REVISTELOR
199
tice din interiorul lunii arabe, precum şi conflictul arabo-israelian care a imprimat multor evenimente un colorit specific national-)-eligios.
După cum era şi firesc, renaşterea militarismului german se află de asemenea în centrul atenţiei redacţiei revistei „Probleme ale păcii şi socialismului" — ca un principal pericol pentru pace. Ori de cîte ori se recurge la o analogie istorică trebuie să se procedeze cu multă prudenţă. Totuşi, unele tendinţe care se conturează în lumea contemporană apar mai clare dacă le comparăm cu tendinţe similare din trecut, mai ales dacă experienţa a costat nenumărate jertfe şi suferinţe. Tocmai de aceea Ost ap Dluski consacră în primul număr al revistei o analiză a diferitelor programe ale organizaţiilor fasciste care renasc în R.F.G. precum şi ale politicii externe a guvernului, lui Adenauer. Autorul articolului conchide pe drept cuvînt că cercurile imperialiste din Germania Occidentală duc aceeaşi politică îndreptată spre subjugarea popoarelor, aceeaşi politică a cărei continuare (parafrazînd cuvintele lui Clause-witz) au fost războaiele dezlănţuite de Wiihelm al ITlea şi apoi de Hitler. Tot concluziilor pe care le putem trage dintr-o analogie istorică îi sînt închinate şi rîndu-rile articolului lui Uri Hajek din nr. 2 intitulat „Acţiunile muncheniştilor cheamă la vigilenţă". Ca Hitler şi miincheniştii în 1938, reacţiunea imperialistă din zilele noastre caută ■ să pună popoarele în faţa politicii „faptelor împlinite" (de pildă reînvierea Wermachtului, agresiunea din Egipt, invazia armatelor americane în Liban, continuarea experienţelor cu arme atomice etc.). Dar, dacă în 1938 imperialiştii au reuşit relativ uşor şl nepedepsiţi să-şi realizeze maşinaţiunile şi tranzacţiile, acum ei nu mai pot face acest lucru fără a. risca foarte mult. Lagărul socialist este 0 forţă atît de puternică încît raportul de forţe în Europa ■ şi- în lumea întreagă nu este ' astăzi deloc în favoarea neomunche-riiştilor. "
'•' După "cum- se vede din■ -articolele■■ de- mai s'us, n'ou'ă revistă tratează 'problemele la- un
înalt nivel teoretic şi în legătură directă cu experienţa istorică a luptei oamenilor muncii. Consecventă programului pe care şi Ta fixat şi generatizînd procesele evoluţiei internaţionale şi experienţa luptei de clasă în ţările capitaliste şl a mişcării de eliberare naţională, revista îşi îndreaptă forţele în primul rînd în scopul continuei întăriri a unităţii ideologice şi a coeziunii rîndu-rilor comuniste. A slăbi cu orice preţ unitatea forţelor comunismului internaţional — iată care este sarcina primordială a politicii de după război a imperialismului.' In această acţiune, rolul de principal instrument de subminare îl joacă elementele revizioniste din mişcarea comunistă. Revista demască puternic şi fără compromisuri platforma ideologică a revizionismului, care reprezintă în condiţiile actuale principalul pericol pentru mişcarea comunistă. Un cal de bătaie principal în înteţi-rea atacurilor burgheze şi reformiste împotriva marxismului, îl constituie problemele statului şi problemele schimbărilor pe care le-a Suferit capitalismul contemporan. Dacă dogmaticii nu observă anumite schimbări produse în dezvoltarea capitalismului în ultimele decenii, revizioniştii speculează aceste schimbări afirmînd că astăzi capitalismul ar fi devenit un capitalism „principial deosebit dc imperialismul din epoca lui Lenin". In acest fel, ei se transformă — laolaltă cu socialiştii de dreapta — în apologeţi ai capitalului monopolist. Modul cum oglinda diformată a revizionismului desfigurează tratarea marxistă a problemelor capitalismului monopolist de stat, este analizat în studiul lui I. Ostroviteanov şi V. Ceprakov din nr. 2. Arătînd că astăzi capitalismul monopolist de stat a luat o mare dezvoltare în cele mai mari. ţări ale lumii capitaliste, autorii arată că o asemenea orientare în dezvoltarea capitalismului nu a constituit cîluşi de puţin o surpriză pentru marxişti-leninişti: Prevăzînd în lucrările sale căile principale de dezvoltare istorică a imperialismului, V.-.I. Lenin a considerat imperialismul drept epoca transformării capitalismului monopolist ■ în -capitalism'-mo-
200
REVISTA REVISTELOR
nopolist de stai. într-un stat capitalist — releva Lenin -— capitalismul de stat înseamnă că este recunoscut de stat şi controlat de acesta în folosul burgheziei şi împotriva proletariatului. încercarea de a prezenta statul burghez contemporan ca aflîndu-se deasupra claselor şi ca mandatar al intereselor tuturor cetăţenilor —-încercare caracteristică diferitelor curente revizioniste contemporane ■— este brutal dezminţită de datele concrete care demonstrează fără putinţă de tăgadă că sprijinindu-se pe forţa lor economică, monopolurile acaparează statul capitalist, îşi subordonează aparatul acestuia. „Se produce — scriu autorii studiului — o îngemănare (iar în unele cazuri, chiar o contopire)) a aparatului de stat cu aparatul monopolurilor. La rîndul lor, schimbările survenite în economia capitalistă,- determină schimbări şi în ceea ce priveşte caracterul amestecului statului burghez în economie". Pe cînd în capitalismul premonopolist, în condiţiile transferului liber de capital şt acţiunii legii ratei mijlocii a profitului, rolul statului se reducea la rolul de supraveghetor al proprietăţii burgheze şi al condiţiilor generale ale producţiei capitaliste, acţionînd în interesul tuturor capitaliştilor care se concurau pentru a-şi însuşi o cît mai mare parte de plusvaloare în condiţiile jocului liber al preţurilor şi al liberei concurenţe, în condiţiile capitalismului contemporan statul a devenit un instrument al capitalului monopolist punînd în mişcare mecanismul economiei de război, asigurînd proprietatea monopolurilor prin intermediul proprietăţii de stat (acesta este şi rolul primordial al naţionalizărilor parţiale), al consumului de stat, al controlului şi reglementării lui. Atacînd tezele cuprinse în cuvîntările unor revizionişti jugoslavi în special E. Kardelj, l. Ostrovitea-nov şi V. Ceprakov, observă că termenul „etatism" luat din economia politică burgheză, e folosit pe larg în scopul de a ascunde adevăratul caracter al societăţii burgheze contemporane şi totodată de a
calomnia ţările socialiste. Revizioniştii jugoslavi confundă cu bună ştiinţă fenomene cu totul diferite: capitalismul monopolist de stat din ţările imperialiste, capitalismul de 'stat apărut din necesitatea ca fostele ţări coloniale să-şi dobîndească independenţa economică şi sectorul capitalist de stat existent în perioada de trecere de la capitalism la socialism. Dezvăluind pe larg confuziile răspîndite în publicaţiile precum şi în revistele jugoslave, autorii arată că capitalismul monopolist, fiind o consecinţă a dezvoltării însuşirilor fundamentale ale producţiei, capitaliste, nu numai că nu este capabil să înlăture contradicţiile capitalismului, ci dimpotrivă le ascute la maximum. Autorii demască de asemenea netemeinicia analogiei cu statul absolutist din secolele XVIÎ-XVîlI, care se întemeia pe compromisul dintre două clase exploatatoare — nobilimea şi burghezia, — compromis realizat pe socoteala clasei muncitoare, absurd din punct de vedere istoric în condiţiile capitalismului contemporan în care nu poate avea loc nici un compromis între clasa exploatatoare — burghezia — şi clasa exploatată — proletariatul.
în numărul 1 al revistei, G. Glezerman şi B. Ukrainţev analizează necesitatea istorică a statului în socialism şi în legătură cu aceasta unele probleme ale dezvoltării democraţiei socialiste şi ale trecerii la comunism. Arătînd că statul socialist nu apare în urma unei simple schimbări de guvern ci ca rezultat al lichidării dominaţiei politice a burgheziei şi al trecerii puterii în mîinile clasei muncitoare, autorii arată că ceea ce eJte caracteristic atît socialiştilor de dreapta cît şi revizioniştilor, este tocmai negarea rolului statului în socialism. în timp ce ei aduc osanale dezvoltării statului burghez, amestecului lui tot mai mare în viaţa economică a societăţii capitaliste contemporane, revizioniştii şi socialiştii de dreapta înfăţişează dimpotrivă dezvoltarea statului socialist ca venind în contradicţie   cm socialismul. Ară-
REVISTA REVISTELOR
201
tind denaturările directe pe care revizioniştii le aduc tezelor lui Marx şi Engels, •autorii arată că procesul de dispariţie a statului, a funcţiilor 'sale, nu poate fi accelerat prin nici un fel de măsuri artificiale. Ei trec in revistă condiţiile externe şi interne de dezvoltare a societăţii socialiste care impun necesitatea statului înce-pînd de la antagonismul pe plan mondial dintre cele două sisteme şi pînă la diverse ■aspecte ale vieţii economice in societatea socialistă. Din punct de vedere al condiţiilor interne, necesitatea statului este determinată In primul rînd de faptul că în prima fază a comunismului încă nu au fost lichidate toate rămăşiţele societăţii împărţite în clase. Analizînd problemele dezvoltării democraţiei socialiste, autorii demonstrează cum principiul centralismului democratic se înfăptuieşte consecvent în viaţa de stat şi în viaţa economică a ţărilor socialiste şi cum creşterea activităţii şi iniţiativei tuturor organizaţiilor obşteşti este strîns legată de creşterea rolului partidului comunist ca forţă îndrumătoare şi conducătoare a societăţii.
O trecere generală în revistă a problemelor muncii ideologice, în primul rînd in legătură cu combaterea revizionismului, o face Walter Ulbricht, mai ales în legătură cu sarcinile P.S.U.G. Arătînd cum lupta împotriva revizionismului este o condiţie esenţială a întăririi statului democrat-popular, Walter Ulbricht trece în revistă manifestările revizioniste în economia politică, în problema conducerii industriei, a transformării socialiste a agriculturii, arătînd sarcinile luptei împotriva revizionismului în domeniul filozofiei şi pedagogiei. Cuprinzînd şi unele probleme ana-loage cu acelea care se pun îndeobşte democraţiilor populare (altele decurg din situaţia specifică a Germaniei, din condiţiile scindării şi au rădăcini interne 'specifice), articolul primului secretar al Partidului 'Socialist Unit din Germania este plin de învăţăminte pentru activiştii în munca ideologică din toate ţările de democraţie populară.
Consecventă programului său, în care un loc însemnat îl- constituie generalizarea experienţei socialiste a U.R.S.S., a Chinei şi a ţărilor de democraţie populară din Europa şi Asia, revista „Probleme ale păcii şi socialismului" publică studii substanţiale despre problemele fundamentale ale actualei etape de construire a socialismului în China (Li Fu-Ciun), asupra succeselor în opera de construire a socialismului în Bulgaria (Todor Jivkov). Aceleiaşi teme îi sînt consacrate numeroase informaţii de la rubrica „In partidele comuniste şi muncitoreşti" precum şi unele note bibliografice.
Revista constituie de asemeni o tribună a schimbului de păreri. In nr. t, redacţia revistei a iniţiat o discuţie între membrii delegaţiilor partidelor comuniste şi muncitoreşti dintr-o serie de ţări, prezenţi la Praga cu prilejul Congresului al XI-lea al Partidului Comunist Cehoslovac pe tema „Criza economică şi clasa muncitoare". Acest schimb de păreri reprezintă o mină excepţional de bogată de informaţii, observaţii şi treceri în revistă a diferitelor probleme economice proprii clasei muncitoare în ţările capitaliste şi în ţările slab dezvoltate, a diferitelor aspecte ale crizei contemporane economice a capitalismului. Textul oferă o lectură de mare interes nu numai pentru economişti, dar pentru oricare cititor. Putem spune că avem în faţă una din cele mai complexe oglinzi ale situaţiei economice a clasei muncitoare în ţările capitaliste. De asemenea revista publică diferite articole care privesc problema unităţii clasei muncitoare în ţările capitaliste, dintre care semnalăm articolul lui V. Pessi cu privire la problemele unităţii în Finlanda, al lui R. Dixon, cu privire la unitatea mişcării sindicale în Australia, precum şi articolul de generalizare a problemelor colaborării între comunişti şi socialişti în ţările capitaliste, al lui L. Gruppi.
Primele două numere ale revistei „Probleme ale păcii şi socialismului" reprezintă o confirmare strălucită a intenţiilor
202
REVISTA REVISTELOR
care au stat la baza apariţiei ei, afirmînd această publicaţie comună a partidelor comuniste şi muncitoreşti ca o tribună a râs-pindirii şi consolidării ideilor marxism-le-ninismului în rîndurile maselor. Cititorii din ţara noastră găsesc în ea un izvor ne-
secat de învăţăminte, un instrument deprim ordin in înarmarea ideologică şi în procesul luării unui contact cît mai strîns cu problemele fundamentale teoretice şi practice ale mişcării comuniste contemporane.
„INOSTRA NN AIA LITERATURA" nr. 711958
Sectorul de critică al revistei îşi îndreaptă toată atenţia pentru combaterea revizionismului. Sînt analizate nu atît ideile teoretice ca atare, ci în special modul în care se reflectă ele în diferite opere literare, viciin-du-le conţinutul artistic.
Recenzarea revistei belgrădene JSovre menik", pe care o face R. Votodinct în articolul ,,In lupta pentru realism", prilejuieşte o privire panoramică asupra literaturii iugoslave de astăzi, în care se manifestă iot felul de şcoli literare, de la adepţii realismului şi pînă la suprarealişti şi abstracţionişti. Revista „Sovremenik" a început să apară în ianuarie 1955, după c$ o grupare de literaţi iugoslavi a cerut la Congresul Scriitorilor din octombrie 1954, ca literatura iugoslavă să se întoarcă ta poziţiile realismului. Scriitorii grupaţi în jurul acestei reviste, polemizează, mai mult sau mai puţin consecvent, cu acei care consideră literatura ca „expresie a eului singular", şi că „părerile scriitorului nu joacă nici un rol în creaţie". Ei iau atitudine critică împotriva moderniştilor („apostolii întunericului") şi în special împotriva celor grupaţi în jurul revistei „Delo", în paginile căreia se promovează ideea că rolul scriitorului este ca: ,,în mijlocul zilei, la amiază, în soare, în mijlocul faptelor clare ale realităţii să caute noaptea cu toate misterele, halucinaţiile el". Aceste concepţii care aparţin penei criticului modernist Marko Ristici sînt preluate direct din arsenalul suprarealiştilor şi al freudismului. In armonie cu aceste concepţii teoretice în revista „Delo" apar asemenea versuri semnate de Vasco Popa :
Unii înfulecă mîinile altora ■> • ■ASau picioarele~ iot una ce-anume.
Le rup cu dinţii
Fug cît pot de repede
Şi le ascund sub pămînt, etc. etc.
O poziţie critică a luat revista „Sovre-menik" faţă de ultimul roman al scriitorului sîrb Oskar Davicio, care a fost premiat şi a obţinut elogiile majorităţii criticilor. Eroul central al acestui roman, Vuk, fost: partizan iar acum participant la construcţia unei hidrocentrale, este un om irascibil, înrăit. Deşi se consideră „un agent al viitorului", Vuk nu iubeşte pe oameni şi nu este iubit de aceştia. El poate face asemenea afirmaţii: „Pe acest criminal trebuia să mi-l daţi mie. Eu l-aş fi pedepsit. E puţin dacă-l omori. Trebuia chinuit. Pe foiţă. Zile întregi". Sau: „Dacă ar fi fost posibil el ar fi împuşcat rîul răzvrătit", „genii nu poate fi bătut, nici trimis la ocnă". In paginile revistei „Sovremenik", criticul Veil-bor Gligorici, remarcă în bună măsură scăderile acestui roman, datorită pasiunilor instinctuale şi individualismului care caracterizează personajul, central. In trei ani de activitate „Sovremenik" a sprijinit orientarea realistă a literaturii jugoslave, a făcut cunoscute publicului o serie de opere ale scriitorilor sovietici şi a militat pentru menţinerea încrederii faţă de om, împotriva acelora care caută să frîngă această credinţă.
Un alt articol semnat de T. Motîleva — „Despre o nuvelă şi criticii ei" — semnalează consecinţele nefaste ale presiunii ideilor revizioniste asupra unor scriitori, deter-minîndu-i să se abată de la reprezentarea veridică a realităţii. Este cazul scriitorului polonez K. Brandys, -autorul ■ romanului „Cetăţenii" şi al tetralogiei „Intre'.războaie" compusă din romanele : „Samson",. „Anii-
REVISTA REVISTELOR
203
gona", „Troici, — oraş deschis" şi „Omul nu moare", în care se face o vastă frescă a Poloniei, pe parcurs de cîteva decenii.
Tetralogia, tradusă de curînd în limba rusă, constituie un succes de seamă al noii literaturi poloneze. In ultimii ani însă, criticii, revizionişti au început să-l învinuiască pe romancier pentru „schematism" şi „ton apologetic" referindu-se ta romanul „Cetăţenii" şi ta ultimele cărţi ale tetralogiei. 'Sub influenţa nefastă a unor asemenea păreri, Brandys scrie în 1956—57 romanul „Mama Krolilor", pe care criticul sovietic, polemizînd cu revizioniştii, îl consideră ca un regres artistic faţă de opera anterioară a scriitorului. Romanul înfăţişează viaţa unei familii de muncitori polonezi, începînd cu anii 30 pînă după eliberarea Poloniei. Din păcate, cu excepţia lui Klemens, care
crede în ideile comunismului, membru acestei familii de muncitori sînt nemulţumiţi, trăiesc în discordie şi se lasă dominaţi de împrejurări. Comuniştii nu sînt arătaţi în luptă contra forţelor reacţionare, ca în celelalte cărţi ale autorului, ci cu chip de pedanţi, dogmatici, sau intelectuali însinguraţi. Referindu-se la polemica iscată în jurul acestei cărţi, între criticii revizionişti şi criticii situaţi pe poziţia, marxist-leninistă, T. Motîleva îşi exprimă speranţa că „sentimentul de răspundere cetăţenească ce-l caracterizează pe Brandys, înţelegerea datoriei sale de scriitor în faţa poporului îl vor ajuta să iasă iarăşi din labirintul ezitărilor nerodnice pe drumul drept ai creaţiei partinice, de afirmare a vieţii".
N. V.
„DESPRE MĂIESTRIA ARTISTICĂ"
(O rubrică permanentă a revistei „Voprosî literaturi")
Revistă de ţinută universitară, Voprosî Literaturi este consacrată exclusiv problemelor de critică şi teorie literară, grupate în cîteva capitole aproape permanent prezente în fiece număr. („Literatura sovietică", „Teoria şi istoria literaturii", „Discutăm manualele", „Răsfoind revistele străine" etc.).
începînd cu nr. 6/1958, revista a introdw, un capitol nou, intitulat „Despre măiestria artistică", în care va publica articole consacrate măiestriei clasicilor şi celor mai buni scriitori sovietici, stilului şi imaginii artistice, subiectului şi compoziţiei, limbii, laboratorului de creaţie al scriitorului, conţinutului şi formei în artă, etc.
„O atenţie deosebită — stă scris în nota redacţională introductivă — va fi, acordată problemelor măiestriei în literatura realismului socialist".
Primul articol al■■noii serii, intitulat „Limbajul .artei" şi semnat de criticul V: Nazarenco, îşi ■ propune să. definească legătura dintre aspectul ideologic-, partinitatea creaţiei şi măiestria artistică. '
Pornind dela afirmaţia lui Gorki după care limba este elementul primordial al literaturii, autorul arată că limba nu este şi unicul element al creaţiei literare, distin-gînd deasemenea elementul imagine.
Nazarenco se ridică împotriva interpretării simpliste a ideii inexistenţei „gîndurilor nude", a imposibilităţii gîndirii în afara limbajului. Citîndu-l pe Secenov, Nazarenco vorbeşte de „concrete senzoriale", unităţi ale gîndirii anterioare limbajului, care au o deosebită însemnătate pentru creaţia literară, ele generînd acele „chinuri ale cuvîntului", cum se exprimă autorul. Iar această mişcare a imaginilor vieţii, selectate şi interpretate în creaţie, reprezintă un „limbaj comun" tuturor artelor, inclusiv literatura.
Dealtfel — constată Nazarenco — acţiunea gramaticii nu depăşeşte domeniul frazei sau ai perioadei. Ea nu ia parte la structurarea capitolelor, cărţilor. Fapt care arătă încă odată că „limbajul în- sine,-nu este elementul principal su ajutorul .căruia gîndeşte şi creiază scriitorul".
204
REVISTA REVISTELOR
Tocmai cei care consideră limba drept unicul element al literaturii sînt adepţii „apolitismului" măiestriei artistice, limba fiind, după cum se ştie, indiferentă faţă de clase (deşi clasele nu sînt indiferente faţă de limbă). Autorul însă consideră că „măiestria scriitorului este înainte de toate măiestria de a picta cu imagini, trăsături, impresii luate din viaţa însăşi".
Rolul concepţiei despre lume apare evident, imaginile ordonîndu-se în sisteme armonice numai sub imperiul unui sistem just, al unei concepţii juste despre fenomenele realităţii. Tocmai de aceea, conchide Nazarenco, „metoda realismului socialist întemeiată pe concepţia marxist-leninistă despre lume este, în epoca noastră, cea mai fecundă metodă de creaţie artistică."
Cel de al doilea articol publicat în aceeaşi rubrică şi tot în numărul 6 al revistei, a trezit discuţii contradictorii (care nu au 'sfîrşit încă), atît prin problema pe care o pune cît şi prin modul cum o rezolvă.
Este vorba de notele scriitorului Lev Gumilevskii, consacrate teoriei lui Pavlov
despre cuvînt, în care măiestria literară este corelată cu învăţătura pavlovistă, criteriile sale rezidind în legile activităţii nervoase superioare.
Incercînd să stabilească — prin intermediul teoriei lui Pavlov — căile acţiunii artistice şi emoţionale asupra oamenilor, autorul caută să surprindă o anume disciplină a creaţiei, o corespondenţă între teoria reflexelor condiţionate şi numeroase probleme însemnate ale creaţiei artistice.
Desigur — după cum se arată şi în nota redacţională adiacentă — Lev Gumilevskii abordează în mod mecanicist problema. Nu putem vorbi de o fiziologie a creaţiei, dar putem pune şi studia problema corespondenţelor dintre creaţie şi activitatea nervoasă superioară. Fapt remarcat de psihologii atraşi în discuţie, care — în numărul 8 al revistei — au amintit activitatea desfăşurată în acest sens în cadrul institutelor de specialitate.
L. Dim.
WORT IN DER ZEIT nr. 6[1958
Răspînăite cu mare zarvă, romanele decadente din occident întîmpină totuşi o rezistenţă lucidă în multe ţări ale Europei aflate în sfera de influenţă a imperialismului. Iată, revista austriacă „Wort in Der Zeii" publică o cronică semnată de Wol-gang Kraus despre romanul scriitoarei franceze Francoise Şagan „Intr-o lună, într-un an". E vorba de o mică povestire banală, copie neizbutită a primelor ei romane, „Bonjour tristesse" şi „Un anumit zîmbet", care totuşi lăsau să se întrevadă oarecare talent. Şi aici şi acolo locul de acţiune e Parisul sau Riviera, iar „eroii", tineri trîn-davi, odraslele unor părinţi putrezi de bogaţi. O tinereţe stricată, sceptică şi dezaxată, complăcîndu-se într-o existenţă strkt senzorială. Criticul austriac condamnă cu o severitate justificată inconsistenţa literară a romanului. I se pare potrivită o caracterizare culeasă chiar din
carte, aparţinînd scriitorului Bernard, un personaj din roman: „Romanul era prost. II citi cu sînge rece încăodată şi recunoscu că e prost. II scrisese ca şi cum şi-ar fi tăiat unghiile, cu maximum de atenţie şi cu tot atîta distracţie". Cronicarul susţine că apariţia acestei cărţi denotă lipsă de stimă faţă de cititori. „De altfel nu într-o lună, într-un an, ci într-o zi ai uitat această poveste".
Tot Wolfgang Kraus discută în acelaşi număr al revistei situaţia literaturii din Austria şi Germania Occidentală. Paralel cu editarea de cărţi noi, se dezvoltă în Republica Federală Germană un tirg neoficial de cărţi, foarte ciudat: retragerea după un interval de timp a unor cărţi de valoare, rămase nevindute şi licitarea lor ca rebuturi. Revista aminteşte drept ilustrare tîrgul de cărţi din ■ Frankfurt. Foarte multe volume care In anul precedent au fost editate In tiraje mari, au ajuns ca
REVISTA REVISTELOR
205
printr-o jonglerie, în categoria rebuturilor. Şi nu carji slabe ci cele de o calitate certa In aceeaşi măsură în care creste numănu cărţilor noi, descreşte numărul retipăririlor.
Reclama făcută ultimelor producţii adecvate modei literare în curs, stăvileşte dezvoltarea unei literaturi durabile. Pe „piaţa neagră" a literaturii - la preţul de solduri ~se găsesc cărţi care ar putea sa figureze ■ la loc de cinste în literatura contemporana. Ţi se oferă ediţii complete de clasici de la Homer pînă  la Dickens  sau Stnndberg. Stîrneşte tristeţe şi faptul că în catalogul bursei negre figurează un număr destul de însemnat de cărţi ale unor autori de seama contemporani, cărţi, tipărite acum doi ani: ele n-au putut deci să fie vîndute nici la o cincime din preţ şi se apropie desnoda-mlntul fatal: vînzarea ca maculatură. Revista   nu   caută    mai    adine motivele acestei    disproporţii    degradante pentru stadiul culturii unei ţări. Nu se pomeneşte de pervertirea tineretului prin educaţia utt-litaristă, prin propagarea normelor antietice şi antiestetice ale. modului de viaţă capita-^ 'list. Ce remediu Se poate atunci'descoperit dacă nu te referi la structura sociai-politică care determină o asemenea dezorientare în publicul cititor?  Cronicarul sugerează mid editorilor să facă mai puţină reclamă oricărei cărţi noi indiferent de calibrul ei, iar cititorii sînt îndemnaţi să nu se încreadă în faţada sclipitoare a unor volume ci să-si formeze o judecată proprie, etc. Fără îndoială vinovaţi de situaţia aceasta sînt în mare  parte editorii şi  librarii în goana după cîştiguri. Dar cine favorizează această   politică   editorială comerciala, străină de criterii  educative, nepasatoare fată de soarta culturii ?
'într-o altă notă, tot Wolfgang Kraus comunică nişte impresii asupra direcţiilor de dezvoltare ale gustului pentru lectură. In cercetările întreprinse prin librării, cronicarul a constatat că interesul cititorilor se îndepărtează tot mai mult de literatura beletristică şi se îndreaptă spre aceea practică. 'Se cer tot mai puţine opere literare, în schimb se caută tot felul de manuale, ghi-duri,   reviste    ilustrate,   etc.   La ale-
gerea volumului cititorul se gîndeşte la folosul material imediat.. Copiii nu mai vor^ cărţi cu basme ci lecţiile editate. „Liceenii nu mai cer clasici ci manuale despre construcţia avioanelor, adulţii nu mai îndrăgesc literatura de calitate ci reportajele de actualităţi". Specula s-a infiltrat si în Ju-mea cărţilor. Piere simţul pentru frumos £* pentru valorile majore ale culturii.
Cronicarul se mulţumeşte din nou cu enunţarea fenomenului, fără o analiză mai profundă a cauzelor. In lumea capitalista creste o generaţie lăsată în voia soartei. Tineretul nu este educat în spiritul unor idealuri înaintate. Goana după bunuri materiale, uşor de realizat, devine ţinta vieţii. Trebuie subliniat însă că, deşi nu e satisfăcătoare denunţarea împrejurărilor care provoacă această carenţă   a   culturii tn Austria, există oameni lucizi, capabili sa semnaleze simptomele alarmante, consule-rîndu-se răspunzători pentru ele în activi tatea lor de critici literari.
Decizia  de  a  nu  escamota adevărul chiar dacă el e penibil, o întîlnim şi m alte pagini ale revistei „Wort in der Zeit . Intr-un    articol   „Cu   ochii posterităţii", semnat de Helmut Schwarz e descrisă situaţia jalnică a teatrului din Austria şt Germania occidentală. Cronicarul recurge la o formulă de prezentare ingenioasă. îşi închipuie convorbirea din anul 2000 a unor istorici literari, care analizează retrospectiv dramaturgia anilor 1950-1960. Evocarea evidenţiază multe aspecte actuale incontestabile. Se dezvăluie peisajul crizei teatrului pe toate planurile. Preţurile au fost reduse în special pentru abonaţii permanenţi care se obligă să meargă la teatru regulat, - odată pe lună. Pe de altă parte scade exigenţa publicului. Criza teatrului ar avea două cauze:   1) invazia pieselor proaste semnate de autori francezi mediocri, sfidînd legile realismului şi des-considerînd logica psihologiei; 2) actorii, din oameni vii degenerează în caricaturi, în piese dispare orice intenţie de a prezenta o acţiune. Domneşte „o aşteptare
206
REVISTA REVISTELOR
fără sens a unor evenimente care nu vor veni niciodată". ,,Ceea ce e nou în această tematică este că îndărătul ei nu mai e nimic," scrie un critic contemporan, „nici un destin, nici o relaţie, nici oameni ■— nimic! stupiditatea interpretată ca profunzime spirituală, subiectele de cabaret ca filozofie. Nici piesele realist-psihologice ale autorilor americani, n-au izbutit să îndrepte situaţia". Criticul remarcă totuşi în deruta dramaturgiei contemporane, o regenerare : opera lui Bertholt Brecht. „O rază de lumină în această întunecime a adus piesa „parabolică" al cărei, precursor a fost un anume Bertholt Brecht căruia nu i se poate contesta măiestria dramatică". Covîrşit de decadenţa contagioasă, criticul adaugă sceptic : „dar şi piesele lui pînă la urmă n-au fost înţelese. Şi astfel teatrul
şl dramaturgii au pierdut contactul cu publicul care de altfel nu este altceva decît un auditoriu de snobi plictisiţi".
Părerea criticului este că teatrul va deveni cu timpul un muzeu de cultură clasică, ceea ce ar însemna declinul definitiv şi stingerea unei arte altă dată atît de preţuită.
Este regretabil că tendinţele înnoitoare ale realismului-socialist şi ale dramaturgiei realiste progresiste, care critică societatea capitalistă — sînt în general omise din această prezentare, ceea ce explică perspectiva sumbră a criticilor dela Wort in der leit. Recunoaşterea degenerării teatrului burghez merită însă a fi reţinută.
D. Ludovic
„LE FIGARO LITTER AIRE" ~ nr. 641, 642(1958
In fragmentele de reportaj pe care revista le publică sub semnătura scriitorului şi ziaristului Marcel Giuglaris, e vorba de Japonia.
Acum zece ani, arată Giuglaris, după datele 'statistice, la o mie de locuitori se năşteau 35 de copii japonezi; se înregistrau, adică, mai bine de 3 milioane de naşteri pe an. In urma măsurilor luate de guvern, a restrîngerii natalităţii încă din anii 1949—50, aceasta a scăzut la jumătate. Totuşi, s-a calculat că în anul 1970 Japonia va avea o populaţie de o sută milioane de oameni, de la 80 milioane cît are astăzi. Ea se află aşadar în faţa unor probleme sociale şi economice extrem de grele. Căutînd să prevină o criză iminentă prin procedee maithusiene, guvernul a luat o serie de măsuri urgente. Controlul naşterilor a devenit astăzi, spune Giuglaris, problemă de stat: „Japonia nu are nevoie decît de doi copii de familie".
De aici şi pînă la o „normalizare" a situaţiei, decurge o altă problemă pe care n-au cum s-o rezolve conducătorii politici de - azi ai- „ţării soarelui" : în fiecare an, două. milioane de japonezi ajung, la vîrsta
de 20 de ani. Altminteri spus, în fiecare an trebuiesc create nouă sute de mii de posturi noi, ceea ce presupune o dezvoltare regulată a activităţii economice şi mai cu seamă industriale a. ţării. In anii 1965—70, cînd populaţia va fi atins o sută de milioane, dintre care 67 milioane între 15 şi 64 ani, s-a calculat că 50 de milioane de oameni vor cere de lucru. Japonia nu se simte în stare să facă faţă acestei situaţii. Ce se va întîmplă în cazul că nu-şi va dubla capacitatea industrială? Aceasta este marea problemă a politicii interne japoneze. Prin ce mijloace, fără să treacă la o modificare completă a structurii sale sociale, politice, economice, va înfrunta Japonia următorii 10 anii? 'Situaţia se arată a fi destul de încurcată, recunoaşte autorul volumului.
A împiedeca, în măsura posibilităţilor cît mai mulţi japonezi să ceară în anul 2000 o slujbă, impune, aşadar în primul rînd o reducere a natalităţii şi în al doilea rînd o restrîngere a şcolarităţii, aceasta presupunînd un drept cîştigat pentru viitorul postulant care are pretenţia de a munci în schimbul unui salariu. Acesta e obligat
REVISTA REVISTELOR
207
prin urmare să înfrunte o adevărată cursa presărată cu obstacole de tot soiul. Prunul începe la    grădiniţa de copii. Cum poate fi împiedicat un copil să intre la gradi--niţă? Prin fixarea unor taxe foarte ridicate, cărora puţini părinţi le pot face faţa Al doilea obstacol  U constituie sistemul complicat de studii care ţine douăzeci de ani.  în  general   reţeaua învăţâmîntului tinde să reţină cît mai departe de birouri,^ de slujbe, sute de mii de înfometaţi dupa o situaţie. Să presupunem însă că viitorul postulant   a izbutit   Să ajungă la polou, adică să absolve studiile uneia din uni-^ versităţile de stat sau ale celor două-trei universităţi particulare. Concurenţa pentru o slujbă este cumplită. Societăţile comerciale,  industriale,  serviciile administrative încep prin a nu recunoaşte valoarea examenelor sau a diplomelor universitare. Ele organizează   concursuri care sînt limitate la laureaţii anumitor universităţi, aproape totdeauna aceleaşi, cele mai mari. Din o sută de candidaţi, marile societăţi primesc numai unul; cele medii sau mici, unul din ■ cincizeci.
In genere, numărul anual al absolventi-loi  universitari    este de o sută cincizeci de mii—o sută şaptezeci de mii. In paranteză fie spus, ca o consecinţă a pauperizării generale de după război şi ca urinare şi a ocupaţiei americane, pentru a putea 'plăti chiria — extrem de ridicată — şi costul mesei, în timpul studiilor tinerii japonezi sînt obligaţi să facă ceea ce se numeşte,  în jargonul  post-belic,  un arbeit. Acesta este rareori   o muncă intelectuala, de cele mai multe ori reprezeniînd o munca fizică, brută. Mizeria în care se zbat studenţii japonezi   are consecinţe atît politice cît si sociale. Politiceşte - recunoaşte Giu-ala'ris — majoritatea înclină spre Stingă. Sub impulsul    marilor victorii sociale ale clasei muncitoare,    un număr considerabil de studenţi s-au    afiliat organizaţiilor de stînga, din care cea mai cunoscută, faetnd parte   din   federaţia   internaţională, este „Zengakuren". Din această pricină, ei sînt primele victime ale marelui patronat. Un '      student stigmatizat   cu pecetea de ,/osu"_ !     .nu va găsi niciodată de lucru. Sînt  insa şi
studenţi care se afiliază organizaţiilor de extremă-dreaptă, mai toate cu caracter fascist  Dintre aceştia se recrutează imensul număr   de   delicvenţi şi criminali sexuali. Spaima de a se vedea supranumerara la vîrsta  maturităţii,  împinge tot mai mulţi tineri la crime - spune   Giuglans. S-a calculat că astăzi, în Japonia, trăiesc şapte milioane de şomeri intelectuali care au recurs pentru a exista, la munci necalificate, ca zilieri si care nu au nici o certitudine a zilei de mîine. Ei reprezintă o pătura intr-o permanentă agitaţie şi care s-ar putea do-^ vedi, într-o bună zi, extrem de periculoasa regimului actual.
Să presupunem însă că un proaspăt ao-nlvent  universitar a avut fericirea sa Iţe primit la o mare întreprindere industriala. Cu primul salariu pe care-l obţine el nu poate face, nici pe de departe, faţă cheltuielilor  zilnice.   In   plus, trebuie sa-şi ga: sească o locuinţă. E nevoie să aştepte noua ani   încheiaţi  pentru  a   obţine o minima avansare. Şi abia la 45 ani, cînd va ţi mit sef al unei secţii, viaţa va începe sa-i surîdă. Fiindcă lanţul social trebuie sa se desfăşoare fără nici o zguduilură, criteriul de avansare nu se face după meritele profesionale, ci după acela al vîrsiei. Giuglans aminteşte astfel cazul unui tinăr redactor de ziar care, primind pentru o culegere de nuvele un premiu literar, nu a fost avansa, pentru a nu cădea în... păcatul orgoliului-Sau al unui savant japonez, lector al unei universităţi, căruia i s-a refuzat - deşi^ tăcuse o importantă descoperire ştiinţifica — un post plin la catedră, fiindcă nu împlinise v'rsta cerută de ierarhia universitara. Pe acesta guvernul, japoneza preferat sa-/ vadă  exilîndu-se  în  străinătate, deal sa deroge  de   la  sistemul birocrato-ierarlnc, pe care îl patronează.
Să revenim. O dată intrat în slujbă, funcţionarul japonez aparţine trup şi suflet suveranului său, întreprinderii. Respectînd cu siricieţă decalogul disciplinei interne, el ajunge uneori, de teama unei concedieri, pînă la pierderea propriei personalităţi E gata la orice sacrificiu, numai să se vadă   la vîrsta de 45 de ani, şef de secţie.
208
REVISTA .REVISTELOR
De la 45 la.ăQ ani, cînd e numit director, totul,- decurge ca pe roate. vCe ■ repede trec însă aceşti 10. anij <După ce atsărit, rînd pe rînd, atîtea obstacole, a parcurs qtîtea eţcrpe,, iată-.l însfîrşit, pe treapta superioară a ierarhiei. Fericire de scurjă durată. Pentru că, brusc, în chiar ziua cînd a împlinit . 55 de ani, el este scos la pensie, Din aceeaşi zi prietenii îl părăsesc. Prin plecarea\ţul:; în întreprinderea unde a. lucrat nu s-a:'pro-dus nici, o,schimbare, .sau una 'abia*'perceptibilă : funcţionarii din secţia sa şi-ău schimbat^ locurile, sub-şeful devine şef şi toata lumea ..înaintează cu.iun grad. Bietului om i s-au închis acum toate porţile. .. Aleargă la sindicat, se plînge patronilor... . Zadarnic. Prăbuşirea lui e fulgerătoare, începe să,cerşească un „arbeit", s-ar mulţumi şi cu un negoţ ambulant, dar şi acesta e greu de .găsit.
„Problema acestor şomeri în/ vîrstă de '■" cincizeci.'şi cinci de ani tinde să devină o problemă gravă şi totuşi nimeni nu se
arată preocupat de ea — încheie Giuglaris-Ochii tuturor   sînt îndreptaţi .spre celălalt^ capăt al lanţului unde,: pentru a înlocui .pe cele trei sute sau patru sute de mii, de bă-h trîni scoşi   la pensie şi cele şase sute sau şapte sute de mii de ,f.ete. tinere candidate^ la măritiş, există două milioane de: ţineri " care stau în ţoc şi care,, _ atita vreme cît ■sînt studenţi, cer ca vîrsta pensionării să scadă la patruzeci şi cinci de ani".
Acesta ar fi aşadar unul din aspectele dificultăţilor. prin care trece Japonia de azi, sub ■ ocupaţie-, americană. El se referă ■— pentru -uzul, cititorilor săptămînalutui „Le Figaro litter aire" — la clasa micii burghezii, care se zbate, într-adevăr' în plasa unor grave , probleme de,> ordin social şi economic, nu însă de proporţiile maselor proletare, condamnate la un adevărat scla-waj. Despre acestea însă Marcel Giuglaris se fereşte să vorbească. .• ,t
-    .   s     L. D.