Pag.
5
CUPRINSUL
GEO BOGZA : Basmaua roşie.............
SERGIU DAN; Domnia lui Tase cel mare (fragment de roman)..... 6
★
47
TUDOR ARGHEZI : Haruri...............
CICERONE THEODORESCU : „Grand Hotel" Sopot; Călătorii ; Pe ţărmul Balticei ; Furtuna ; Presimţiri; Ecou ; Romanţa ; Scrisoare de la mare ; Mihnire veche; Făt Frumos al mării; Toamna ; Sfîrşit de vacantă ; Plecarea ; Frumoasa adormită; Ai aceluiaş drum............49
MIHU DRAGOMIR : Descîntec..............58
CRISTIAN SIRBU : Felinarul lui Diogene...........60
PETRE STOICA: Voi, păduri..............61
POEŢH LUMII
DIN POEZIA VECHE EGIPTEANA (In romîneşte de Maria Banuş) .... 63 PABLO NERUDA : Omul invizibil (în romîneşte de Maria Banuş)    .... 6j
RECITIND PE CLASICI
PAUL CORNEA: „Ţiganiada" lui Ion Budai-Deleanu (II))......69
CRONICA IDEILOR
HENRI WALD : Problema adevărului în filozofia contemporană.....8»
CRONICA LITERARA
Ov. S. CROHMALNICEANU : Aurel Mihale : „Nopţi înfrigurate".....94
AL. GRAUR : Limbă, dialect şi stat
CRONICA LIMBII
.    .    .    . 98
PUNCTE DE REPER
P. GRANEA: Interpretări hazardate.....
103
PUBLICISTICA
ION CRIŞAN: Aspecte ale culturii americane   «......... I0S
HUBERT JUIN : Scrisoare din Paris............ 117'
TEORIE ŞI CRITICA
RADU LUPAN: Oameni dintr-un început de veac......... 123
HORIA BRATU: Pornind de la critici... (III).......... 133
AL. OPREA : Tipologii umane şi sociale în proza contemporană  (II)    .    .    . 147
ION  VITNER : Mariana   Alcoforado   (1640—1723)........ 157
MISCELLANEA
Semnează:   Al. Piru,  Marin Bucur,   B. Elvin,   Radu Cosaşu,   Eugenia Tudor,
L. Daniel    ,.    ,................ 163-
CĂRŢI NOI
SANDA RADIAN: Horia Stancu : „Cezar Petrescu"........ 173
P. GRANEA : Constantin Prisnea : „După alungarea faraonilor"..... 174
GEO ŞERBAN : Mihai  Beniuc : „Meşterul1, Manole"........ 176
B. ELVIN: F. Brunea-Fox : „Hîrca piratului".......... 178
CRIŞAN TOESCU : Al. O. Teodoreanu : „Berzele din Boureni"..... 180
E. TUDOR: Sanda Movilă: „O vară la Şipotul Fîntînilor"...... 181
I. HOREA : Dimos Rendis : „Geneză"............ 182
EMILIA IOSIF: Marin Mihalache : „Moscova-Leningrad"........ 183
SILVIA GORUN: Lyon   Feuchtwanger : „Goya"......... 184
I. NEGOIŢESCU: Boccaccio: „Decameronul".......... 186
IOANA MUNTEANU : Maria Dombrowska : „Popa Filip"....... 187
I. HOREA : Maiakovski : „Tineretului"............ 191
EMIL MÂNU: Baudelaire: „Florile răului".......... 192
RALUCA IACOB : Vercors : „Animalele denaturate"........ 194
I. BALTUCH: Duhamel : „Nuvele"    «    ,..........,195
REVISTA REVISTELOR — Din ţară —
„laşul literar" nr. 11,12/1957; „Viata studenţească" nr. 12/1957, nr. 1/1958; „Arta
plastică" nr. 4, 5, 6/1957; Poezia din „Steaua" nr. 12/1957   .    ..    .    , 197
— De peste hotare —
„Les temps modernes" nr. 142 (decembrie,): 1957; „Wort in der Zeit" ; „Les lettres
nouvelles" decembrie 1957, ianuarie, februarie 1958 ....... 202
CRONICA POLITICA
AL. GIRNEAŢA: Cipru................ 208
GEO BOGZA
BASMAUA ROŞIE
Pe cîmput plin cu mărăcini doar atîta zăream, Basmaua roşie.
Era o fată cu părul bălai Şi cu basma roşie.
Pe cîmput plin cu mărăcini doar atîta zăream, Basmaua roşie.
Era o fată cu mărgele la gît Şi cu basma roşie.
Din toată Dobrogea doar pe ea o vedeam, Basmaua roşie.
SERG1U DAN
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
ROM AN
Partea Intlla I.
Nici cînd Domniţa Bălaşa nu văzuse atita lume între zidurile afumate şi nici în curtea ei nu se pomenise de mult aşa zgomotoasă îmbulzeală. Trăsuri anacronice, landouri proaspăt lăcuite, birji mai arătoase cu muscalii in caftanele lor albastre şi numeroase automobile soseau necontenit 'deşer-tînd pe trotuar mlulţime de invitaţi în frac, fireturi, rochii şi blănuri somptuoase, apoi, făcînd un ocol pe la capătul străzii, se înşiruiau pînă departe către cheiul Dîmboviţei. Cetele de milogi roiau încoace şi-ncolo. pindind lingă porţi ca o oaste hămesită atrasă de nădejdea unor pomeni grase. Ei aţineau calea nuntaşilor chiar de la coborîrea lor din trăsuri, ur-mărindu-i cu mîinile întinse pînă-n uşa bisericii bocind fiecare într-alt fel, aproape trăgîndu-i de pulpana hainelor, fără a se sinchisi de ameninţările vizitiilor care irtvîrteau bicele peste capetele lor încercînd să-i gonească, însoţeau hărmăluind înfiorător pe invitaţii care iuţeau pasul ca să străbată mai repede prin gardul viu de răni, buboaie, picioare strivite, mîini strim-bate din umeri, ciolane ieşite din piele, ochi holbaţi întorşi parcă la bezna lor dinăuntru, iar cînd cel încolţit vira mîna în buzunar, bocetul se înteţea pînă ce gologanii zvîrliţi în silă se rostogoleau în vreo strachină întinsă, apoi, se stingea deodată şi fiecare îşi relua tînguirea monotonă, ca un actor după ce şi-a jucat scena, mulţumăndu-se doar să înjure pe norocosul care apucase pomana. Ciungul din mfarginea trotuarului îşi bălăbănea mîneca goală repetînd într-una „fie-vă milă de eroul de la M-ărăşeşti", dar în ciuda celor două decoraţii atîrnate pe tunica zdrenţuită nu izbutise să stringă în mîna ce-i rămăsese decît vreo ciţiva lei, ca şi femeia de lîngă dînsul, ghemuită în cărucior, cu picioarele amîndouă retezate. Ea îşi arăta genunchii despuiaţi, fără a se mai osteni să vorbească, încredinţată că priveliştea singură poate înduioşa ori ce pungă, dar vecinul ei rezemat de grilajul de fier, neavînd pe semne destulă încredere în cartonul legat de gît pe care_ o mină scrisese caligrafic „Orb", jelea cu oarecare pricepere muzicală me-lopeea lui tristă ca să poată stoarce o para acestor mărimi ale comerţului en-gros şi boierilor scăpătaţi cu care se încuscreau, acestor avocaţi de falimente grase şi incendii mănoase, toţi veniţi acolo cu nevestele şi fetele lor încărcate de blănuri şi giuvaericale, ca nişte vitrine mjeniite să arate creditorilor trăinicia averilor şi rentabilitatea afacerilor. Cîte o cucoană cu picioarele umflate de gută urca primele trepte spre uşa bisericii, apoi, parcă amintindu-şi că uitase ceva, se întorcea de-odată şi scotocind prin
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
7
poşetă svîrlea cîţiva gologani orbului, după care, convinsă că achitase lui dumnezeu un fel de taxă de intrare, pătrundea în lăcaşul său.
Unul, sprijinit în cîrjă, bătea trotuarul cu piciorul lui de lemn necioplit, părînd să se fudulească. Se vedea bine că piciorul era într-adevăr nou-nouţ.
— N-ai găsit un picior mai ca lumea ? îl întrebă sergentul de stradă cercetînd din ochi ciotul butucănos ce ţinea locul piciorului pierdut cine ştie cum şi unde.
Invalidul se hlizi :
— Da' ce, nu-ţi!*>place ? Eu îl găsesc foarte bun şi rezistent. Doar n-ai fi vrînd să-mi dea şi mie unul din alea aduse de la Berlin pentru ofiţeri!
Dînd cu ochii de o bondoacă sulemenită care tocmai coborîse dintr-o cupea şi înainta legănîndu-se ca o raţă leşească, invalidul lăsă locului pe sergent şi se grăbi s-o întîmpine :
— Săru'-mâna, măria-ta. Indură-te şi fă-ţi pomană cu nenorocitul care şi-a lăsat ciolanele pe cîmpul de bătălie ! Dumnezeu şi maica domnului să te aibă în paza lor !
Vorbind aşa bocănea pavajul cu piciorul lui de lemn, apropiindu-se într-adevăr prea mult de cucoana cea grasă.
■— Unde te vîri peste mine, măgarule ? se răsti ea, ridicînd umbreluţa de mătase vişinie. Nu vezi că puţi a rachiu cale de-o poştă ?
Privi în jurul ei, vrînd parcă să cheme pe cineva în ajutor, dar nu m'aî era nevoie căci sergentul care urmărise scena se şi apropiase :
— Hai, cară-te de-aici. Să nu care cumva să te mai prind, că ai de-a face cu mine!
Invalidul se depărta repede tîrîndu-şi piciorul cioturos şi cucoana îşi văzu de drum, răspunzând cîtorva pălării care s-au ridicat s-o salute. După ce o petrecu din ochi pînă ce o văzu intrînd în biserică, sergentul se întoarse:
— Cine dracu te-a pus să-i tai drumul ? Asta-i prinţesa Mavrogheni... Invalidul scrîşni o sudalmă.
— Las' c-o ştiu... E dată dracului, scorpia ! Cît pe ce să-mi dea în cap cu umbrela !
Chiar lingă uşa bisericii, pe un loc foarte rîvnit de ceilalţi cerşetori, se aşezase o femeie zdrenţuroasă, cu doi copii aproape goi. O înjurau toţi în gînd, cu pizmă, dar nu se încumeta nimeni să se lege alminteri de dînsa, fiindcă toţi ştiau că trebuie să se supună starostelui lor şi să-i respecte rânduielile. Nu era o taină că zdrenţuroasă „lucra" pentru -patron care, de altfel, răsărea cînd ici cînd colo, pe lingă fiecare dintre ei, dînd sfaturi, împărţind porunci, dojenind pe unii, lăudînd pe alţii, ca un adevărat antreprenor ce era. In răstimpuri se apropia de sergent şi-i arăta din ochi pe cîte un cerşetor „neautorizat", lucrînd adică pe socoteala lui. Poliţistul pricepea numaidecît şi milogul care îndrăznise să-1 înfrunte pe staroste era izgonit. Zdrenţuroasă cu cei doi copii de mină, repeta cu o voce piţigăiată, anume ca să acopere tînguielile celorlalţi: „Faceţi-vă milă şi pomană, ajutînd cu ce va lasă inima pe văduva eroului necunoscut". In ziua aceea, zdrenţă-roasa aplica pentru întîia oară şmecheria asta născocită de starostele însuşi. Cutia ei de tinlichea se şi umpluse de gologani şi treaba ar fi mers mai departe dacă întîniplarea n-ar ii adus acolo un ofiţer burduhănos de jan-
s
SERGIU DAN
darmi. Auzind-o, ofiţerul zgîii ochii furios şi lăsîndu-şi consoarta să. intre singură in biserică, se năpusti la zdrenţăroasă :
— Marş de-aici, scîrnăvia dracului!
Cerşetoarea înălţă privirea înspăimîntată, apoi o roti împrejur cău-tînd ocrotirea starostelui. Acesta însă sta de-o parte, -înfricoşat şi dinsul, în timp ce ofiţerul zbiera :
— Să nu te mai văd aici, pungăşoaică afurisită, că te vîr la puşcărie ! Se răsuci-n călcîie, întorcîndu-se la invitaţii veniţi în) urma lui care
se opriseră să privească.
— Auzi neruşinare ! îndrăzneşte să spună că-i văduva eroului ne* cunoscut!
Femeia înţelese că nu mai era chip să scape decît fugind. Ferindu-se intr-o parte şi dînd drumul copiilor s-o şteargă singuri, ea apucă1 repede cutia cu gologani şi încercă să se strecoare prin mulţime, dar ofiţerul mai .avu timp să-i dea brînci de se duse cit colo, gata să se prăbuşească.
— Pastile mă-tii de hoaţă ! Văduva eroului necunoscut, hai ? tună el sin urma cerşetoarei. Vistieria mă-tii unde ţine solda sfinţilor !
îşi' şterse apoi fruntea' îmjbrobodită die sudoare şi se grăbi să pătrundă în biserică. Era şi timpul. Slujba începuse.
II.
Se cununa singura fată a lui Tase cel rrfare. Ii ziceau toţi aşa lui Tase Trandaf, mai întîi ca să-şi arate admiraţia faţă de o atît de mare avere şi-apoi ca să-1 deosebească de neamul numeros al Trandafilor şi mai ales de fraţii lui mai mici Iorgu şi Petruţ, ei înşişi negustori avuţi, cu prăvălii mari în piaţa de flori şi cu rînduri de case fiecare, în afară de hardughia uriaşă cu dugheni şi acareturi, cumpărată pe Covaci de tustrei în 1919. De-atunci drumurile lor s-au despărţit. Iorgu nu se mai clintise din prăvălia lui de sub vechiul hotel „Dacia", în care se aşezase pe la sfîrşitul războiului, după ce vînduse douăzeci de anii aba groasă şi barişuri de bumbac într-o tarabă de lingă biserica Sf. Gheorghe, iar Petruţ la celălalt capăt al pieţii pusese să i se zugrăvească pe firma de tablă chipul cu mustăţile răsucite, cum arăta Kaizerul Wilhelmţ al II-lea în 1914, deasupra celei mai mari prăvălii de „barchete, pichete, şifoane şi cretoane de toate culorile", îngrămădite în rafturi lungi şi înalte pînă-n tavan, de unde baloturile'ca nişte suluri preţioase erau coborîte cu grijă de vînzătorii cocoţaţi în scări, amintind pe bibliotecarii Academiei umblînd cu nişte im-folio uriaşe. Cît despre Tase şi începuturile sale obscure, nimeni nu ştia mare lucru. Şuşoteli rău-voitoare puneau îmbogăţirea lui neaşteptată pe seama unui foc venit să mistuie la timp, prin 1912, prăvălia modestă din calea Moşilor, iar alţii, zicîndu-se martori ai întimplărilor, nu încetau să repete povestea scornită de văduva unui tăbăcar, care-şi sfîrşise de altfel zilele la balamuc, smintită de pe urma procesului zadarnic pornit împotriva lui Tase. Dosarul cu file .îngălbenite, dacă s-ar mai afla pe undeva, ceea ce-i de necrezut, căci Tase cel mare mu era omul care să cruţe banii cînd ar fi trebuit să şteargă nişte urme, nu închidea, la drept vorbind, nici o dovadă convingătoare, ci doar plîngerea văduvei şi o scrisoare a răposatului ţinînd loc de testament. Văduva ceruse tribunalului să statornicească anume că vecinul lor Tase Trandaf, spărgînd zidul pivniţei ca să şi-o lărgească, a dat de o lădiţă cu zece
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
9
mii de poli de aur, unii cu chipul lui Carol I de Hohenzollern, bătuţi cu prilejul expoziţiei din 1906, alţii cu efigia sultanului Mahomed al V-lea şi altă mie, osebit cu ţăcălia lui Napoleon III, îngropaţi acolo de răposatul ei soţ. Scrisoarea tăbăcarului arăta întocmai locul unde fusese zidită lădiţa, lămurind că răposatul alesese acest mod de a-şi transmite averea în mîmile soţiei, ca să-şi desmoştenească fiul, „un şarpe crescut la sînul meu" cum scria el nu se ştie din ce pricină. Nu le-a fost greu avocaţilor lui Tla'se1 Trandaf să cîştige procesul, dărîmind bănuieli şi învinuiri ce nu se înte-meiau pe nimic. Acum n-avea să se mjai teamă de acest trecut întunecos. Era prea puternic Tase cel mare ca să mai îndrăznească cineva să-1 întrebe în ce chip şi-a strîns averile şi nici nu mai trebuia să cumpere tăcerea, cum făcuse în 1919, cînd se găsiră unii să se mire, invocînd tot felul de mărturii şi svonuri, că negustoraşul care abia îşi ducea zilele, hărţuit de datorii mărunte, într-o dugheană sordidă din Calea Moşilor, ajunsese peste noaptea războiului, nababul de azi cu o fabrică de ţesături, două moşii, vie de două sute de pogoane la Valea Călugărească, o căsoaie cît o cazarmă pe strada Batistei şi o vilă cu turnuri şi turnuleţe la Sinaia, în coasta Pele-şului. Toate aceste semne ale bogăţiei le vedea oricine, dar li se mai adăugau, ceea ce putea fi rodul închipuirii unora, depozite fabuloase la Băncile şviţeriene. „Tase Trandaf vîntură aurul cu lopata" era o vorbă foarte răs-pîndită în Bucureştiul de după 1920. Se prea poate ca despre averile lui să se fi vorbit mai mfult ca de ale altora, tocmai fiindcă el era printre cei din urmă sosiţi în cetatea cu ziduri aurite ale bogăţiei, în care alţii s-au născut ori au pătruns mai de mult. Uitarea avusese timp să aştearnă un strat gros pe taina atîtor averi la începutul cărora se găsea crima crapu-loasă sau în cazul cel mai fericit, jaful hrăpăreţ, nedreapta luare, despuierea neînduplecată a rudelor, încălcarea vicleană a pămînturilor megieşe şi încă atîtea şi atîtea moduri de a te înstăpîni în lume pînă ce legea vine să le consfinţească, dîndu-le drept pildă de agoniseală cinstită, după morala îngăduitoare a unei societăţi care crede că ori ce tîlhărie devine treabă curată dacă se învecheşte.
El se ridicase prea repede şi prea de curînd, averea lui era încă prea proaspătă, banii lui mai păstrau pesemne mirosul după care un cîine, adul-mecînd urmele, te-ar fi dus deadreptul la cei prădaţi, şi-apoi, apucăturile lui nu se şlefuiseră într-atîta încît să-i facă uitată obîrşia ţărănească. De sub pantalonii de frac se mai vedeau iţarii copilăriei olteneşti iar pantofii de lac încălţaţi în dimineaţa cununiei fiicei sale îi căzneau degetele noduroase, amintindu-i că e într-adevăr cel dintîi în neamlul lui să poarte ghete, îăcîndu-1 să regrete opincile cu care descălecase cu patruzeci de ani în urmă în oraşul acesta ce se arătase duşmănos pînă ce izbutise să-1 îmblînzească şi să-1 aducă, supus, la picioare. Alţii, el îi cunoştea pe toţi din jurul său, nu se deosebeau de el decît prin vechimea averii sau numelui. Le-a trebuit, gîndea Tase, cîte o viaţă de om sau chiar mai multe ca să ajungă acolo unde else săltase dimtr-odată. Nu-i niciunul mai breaz ca mine, îi trecu prin minte, plimbîndu-şi privirea prin biserica înţesată de lume, dar nu se poate şti dacă vroia să zică „mai cinstit ca mine", cu toate că el avea despre cinste o concepţie aspră, riguroasă, limpede. Un slujbaş de al său, prins cu miţa-n sac, chiar dacă paguba era neînsemnată, lua drumul puşcăriei şi Tase era încredinţat că aşa trebuie să fie, că neînduplecarea asta e chiar spre binele nenorocitului care se va lecui, după gratii, de asemenea urîte apucături, iar un debitor rău platnic, avea de)
10
SERGIU DAN
furcă cu haita de avocaţi şi portărei pe care Tase o asmuţea asupră-i. Ca sa-şi încerce slugile, nu se dădea în lături să le întindă cîte o capcană ticluită viclean de el însuşi. O bancnotă sau un inel, zvîrlite Imtr-adiinis sub masă, urmau să pună la încercare virtuţile jupînesei sau feciorului, arătînd dacă sînt înclinaţi la ispită ori suflete cinstite. Cînd momeala se găsea la sînul slujnicei sau în buzunarul argatului supuşi acestei probe ticăloase, nu mai era scăpare. Tase îi dădea pe mîna comisarului care-i stîlcea în bătaie, căci el credea cu-adevărat că bătaia e ruptă din rai şi-i atribuia nebănuite însuşiri educative. Cinstiţi erau toţi care, datorimdu-i ceva, plăteau la timp, tîlhari toţi cei care se rugau să-i păsuiască. Chiriaşii săi numeroşi ştiau că pentru un cîşt întîrziat îi arunca cu gioarsele în uliţă. „Eu nu plătesc la timp ?" obişnuia să-ntrebe cînd cineva îl ruga să fie mai îngăduitor. Ştia să şi răsplătească cinstea, bineînţeles în felul lui, cu daruri modeste ca să nu corupă sufletele. Cu ani în urmă, cînd un controlor de tren i-a adus servieta doldora de bani (vreo cincizeci de mai de lei) pe care o uitase în vagonul de dormlit, Tase nu şi-a putut ascunde emoţia. Gestul controlorului de tren îl mişcase pînă la lacrimi. Ca să-1 răsplătească, a strâns in holul vilei, de la Sinaia (asta se petrecea acolo) toată seminţia Trandafilor, ce se afla în jurul său, aducînd şi pe cei doi nepoţi ini leagănele lor (copiii lui Iorgu Trandaf) precum şi curtea întreagă, adică jupî-neasa, grăjdarii, bucătăresele, vizitiii şi şoferul întîiulur- Rolls adus în ţară îndată după semnarea tratatului de pace de la Versailles, fără să uite un reporter fotografic. De anii de zile nu puteai deschide o gazetă de Crăciun sau de Paşti, în care să nu afli nelipsita fotografie : Tase Trandaf împărţind: daruri salariaţilor săi. Privind clişeul reprodus în jurnale era greu să-ţi dai seama de conţinutul pachetelor frumos rânduite din care patronul distribuia chiar cu mîna lui, însoţind darul cu un zîmbet părintesc. Numai norocoşii beneficiari aveau bucuria să descopere trei metri de americă în pachetul de paşti şi un: kilogram de zahăr în cel de Crăciun. Copiii primeau (altă fotografie) din miîinile mărinimosului patron al părinţilor lor daruri mai atrăgătoare, începând cu punguliţele de bomboane vopsite în culorile stindardului; patriei şi sfârşind cu salbele de covrigei cu susan. Aglae fusese de părere că slujbaşul drumului de fier trebuie să primească o hârtie de cinci sute, dar Tase nu luă în seamă sfatul ei şi-i întinse cu încetineală, pentru ca fotograful să poată fixa clipa, un plic în care ceferistul avea să găsească două bilete de cîte o sută. „Nu se cade, explicase dînsul, să le arătăm, oamenilor de jos că sîntem risipitori. Ar fi un rău exemplu... Şi-apoi, omul cinstit trebuie să-şi găsească mulţumirea sufletească in conştiinţa datoriei împlinite, nu în bani. Puţin idealism nu strică".
Sta acum, în spatele mirilor, rotindu-şi privirea prim biserică. „De la înmormîntarea lui Take Ionescu n-am mai văzut atîta lume" îi şopti Aglae. El nu răspunse nimic, mulţumindu-se să dea din cap, dar una uscăţivă, cu oi aluniţă sub nasul coroiat, se întoarse şi ducînd evantaiul la gură ciripi ca de după un paravan: „Cest urai, un monde fou". Tase îi surise. Era Constantina Kantaridi, mătuşa mirelui, fenomen bucureştean întâlnit în toate saloanele, la toate nunţile şi înmormîntările persoanelor cu un venit de peste o sută de mii de franci aur, prezidenta celor două societăţi de binefacere care purtau de grijă văduvelor şi orfanilor de război, mania celor trei Kantaridi, Niki, Pik şi Ducu, zurbagii vestiţi ale căror isprăvi ocupaseră adeseori cronica bordelurilor, tripourilor şi saloanelor deopotrivă. Doi dintre ei n-au putut fi înduplecaţi în nici un chip să vină la cununia asta
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
11
burgheză. Niki, în deosebi, a cărui ţîfnă aristocratică stîrnise pînă şi hazul semenilor săi din protipendadă, nici nu voia s-audă, graseind în dreapta şi-n stingă că vărul Şerban s-a încuscrit cu stămbăria şi, ca mîine, va pune pe baloturile lui socru-său numele Mavroghenilor. Ifosele lui Niki pe care intimii îl porecliseră „beizadeaua de la madam Pataulea" în amintirea unei seri de reveion cînd spărsese, beat fiind, geamurile casei de „renldez-vous" din strada Lahovary, îl făceau să treacă drept un „tip greţos" — cum se exprimase o rubedenie de a lui, Stanca Basarab-Brîncoveanu. „Niki ăsta, zicea dînsa, mă tapează pe nervi cu aerele lui. Ii dă mereu cu „prinţul Kantaridi-Mavrogheni!" Pîrţ! Mavroghenii ăştia vindeau bigi-bigi în piaţa Adalcioi din Stambul, pînă au luat cu arendă scaunul domnesc". Kantarizii nu-şi mai intrau în piele, mai cu seamă de cînd se înrudiseră cu nişte rămăşiţe din spiţa Montmorency-ilor. O vară de-a lor, Theodora — Dori, cum îi ziceau — devenise prin a doua ei căsătorie ducesă de Montmorency, ceea ce-1 făcuse pe soţul ei cu averea pe ducă, mare proprietar de moşii, păduri şi munţi în Romînia unde, ce e drept, se simţea obligat să se journeze două luni pe an.
Zadarnic încercase Constantina Kantaridi să-şi convingă băieţii să vină la cununia vărului Şerban, zadarnic se ostenise să le explice că „ce pauvre Şerban" nu putea face altminteri, că fără mezalianţa asta rămînea pe drumuri căci păpase tot ce moştenise şi era înglodat în datorii pînă-n git. Numai Ducu se arătase înţelegător, mirosind niscaiva foloase din înrudirea cu Tase Trandaf, şi venise aici printre aceşti stamlbagii bogaţi, ară-tîndu-se chiar prevenitor şi amabil cu nevestele şi fetele lor împopoţonate ca nişte prăvălii pline cu de toate. Constantina Kantaridi plimba o privire distrată peste capetele invitaţilor, oprind-o în cele din urmă la zugrăvelile din dreapta altarului, unde se deosebea o ctitorită ţinînd un paraclis în palma cu degete neobişnuit de lungi. Aglae Trandaf îi surprinse privirea şi se grăbi să-i şoptească un compliment: „Extraordinară asemănare ! S-ar zice că eşti chiar dumjneata pictată acolo !"
Prinţesa binevoi să zîmbească, măgulită, şi buzele ei subţiri se în-tredeschiseră puţin ca să răspundă : „E-adevărat că semănăm toate din neamul nostru. Asta e Maria Kantaridi care a fugit în ajunul anului nou 1780 cu un stolnic Voicu. I-a prins după trei săptămîni. Lui i-au tăiat capul iar dînsa şi-a sfîrşit zilele la mînăstirea Baştină după ce a trăit acolo patruzeci de ani". Tăcu, socotind că vorbise de ajuns, pătrunsă ea însăşi de marea cinste pe care o făcuse Trandafilor venind aici, şi Aglae Trandaf înţelese niimaidecît acest lucru. Ea nu şi-ar fi putut închipui vreodată că va ajunge să se înrudească cu Constantina Kantaridi, mîndră şi dispreţuitoare, al cărei profil bizantini se strîmbase adineauri într-un zîmbet parcă resemnat, ţinînd să arate că deşi se trăgea din neamul domniţei cu biserica în palmă, a catadicsit să fie de faţă la o cununie care consfinţea decăderea unui Mavrogheni-Kantaridi. E adevărat că în rolul ei de prezidemtă a societăţilor de binefacere ajunsese să invite la recepţiile din fiecare joi nevestele şi fetele marilor bancheri, băcani şi pînzari, făcîndu-le să vadă că răsplăteşte astfel dărnicia soţilor. Aglae Trandaf nu lipsea de la aceste reuniuni la care un valet înmănuşat anunţa cu o> voce egală nume voevo-dale şi boiereşti amestecate cu acelea, foarte răspîndite, luate parcă de pe firmele din Lipscani şi Gabroveni, venind întotdeauna cu Alix care se mărita azi, primită cu consideraţia ce i se cuvenea pentru numeroasele ba-
SERGIU DAN
uite de cite ori trebuiau confecţionate cămiăşuţe copiilor inţesei.
-ecepţiile astea cunoscuse Alix pe Şerban Mavrogheni, dînsa, în faţa altarului, ţeapăn în fracul parcă prea privire amuzată de la unul la altul, zîmbind către cei aer încurcat, ca şi cum ar fi ţinut să se dezvinovăţească.: suiş fauche!" El îşi răsucea din cînd în cînd gîtul strâns tind din ochi pe avocatul său Băluţă, dar acesta nu se as pe semne prin fundul bisericii, cu cei veniţi mai la cu dînsttl, să-i facă un semn că totul e-n regulă, adică n Băluţă, meşter în chichiţe, o redactase, ca nu cumva mîini şi de picioare pe mîna lui Trandaf. Privit cu im sta acolo, parcă niţeluş somnolent, ţinîndu-şi capul i obiect de prisos, cu bărbia ieşită înainte, Şerban Ma-2I cu străbunul său pierit în. bătălia de la Misolooghi Byron cum îi plăcea să precizeze, deşi lordul nu căzuse i, răpus de dezinterie într-un lazaret* şi nu se găsise încă Mavrogheni în vreo cronică a întâmplărilor de atunci. ,smisă; din tată-n fiu înl fanalilia noastră şi face cel puţin scrib oarecare", obişnuia să zică bătrânul Mavrogheni, 1 său pe cronicarii care' scăpaseră să însemne măcar a vestitul strămoş. De altfel, aşa cum arăta, acum, curată, Şerban Mavrogheni părea într-adevăr un răz-tej, dar unul care ar fi descins chiaf atunci la masa unui tripou, lăsând u-şi chivără şi platoşa la vestiar, xea mai ales, de la început, era chipul răvăşit pe care eră pecetea' lor cu sbîrcituri premature, cu cearcănele r adânciţi în orbite, cu buzele parcă strînse prea tare, tul, înfăţişarea cam veştedă a unui om de patruzeci ;rile unui suflet de rînd.
măsura cu coada ochiului, încercând să-şi ascundă otrivise pînă înr ultima clipă la această căsătorie şi decît ca să scape de gura nevesti-si şi acum se silea tiştea, jucînd rolul părintelui fericit-, zîmbind cunos-le ce i se întindeau, ba chiar înfruntând strâmbătura care ghicea nu invidia ce i s-ar fi părut firească, ci, ceptibilă ironie. Aveau aerul să-1 ia peste picior şi limpede ce gîndeau : „I-ai cumpărat fetii un prinţ, i fie!" Alţii, prieteni vechi de-ai săi, bumbâcari snţi, sau ca Onose, fabricantul de bocanci pentru cu priviri dojenitoare şi Tase era destul de deştept iertau că-şi dăduse fata după un os de domin în loc ai lor. ,,Bine, măi Tase, părea să-i vorbească Onose ericii, nu puteai găsi un băiat mai ca lumea ? Ce-ţi Chiar frate-său Iorgu îndrăznise, cînd i s-a anunţat 1 şleau că el, Iorgu, mai de grabă şi-ar fi dat fata :ţa-n spinare decît unui marţafoi ca Şerban Mavro-el, poţi aştepta mult şi bine uni nepot. Cum de te-ai ae ? Tu nu vezi că puşlamaua asta fără o leţcaie
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
13
Tase duse batista la frunte ştergîndu-şi broboanele de sudoare. In biserica îmbîcsită plutea mirosul tare de tămîie amestecat cu parfumul femeilor şi el puse pe seama aerului încărcat de miresme slăbiciunea care-1 cuprinse, ca să nu-şi mărturisească pricina adevărată. In fundul sufletului le dădea dreptate celor care-şi băteau joc de ideia smintită de a-şi da fata după strigoiul ăsta şi-i era ciudă că frate-său Iorgu îi zvîrlise-rt faţă acest adevăr. „Am| fost prea slab, recunoscu în sinea lui. N-ar fi trebuit să consimt." Aruncă ginerelui său o căutătură furioasă, dar acesta nici nu se sinchisea, părînd absorbit de slujba care începuse.
Ce bine ar fi fost dacă ţinea pînă la capăt „nu, şi nu, şi nu" împotri-vindu-se, lăsînd-o pe Aglae să urle în voie, trecînd peste lacrimile fetei. Acum era prea tîrziu. Simţi o strîngere de inimă şi se înduioşa de-odată, ceea ce nu i se întîmpla prea des, gîndindu-se la Alix. „Nenorocita !" şopti el, stăpînindu-şi un oftat. Alix însă habar n-avea de sbuciumul părintesc şi continua să surîdă, emoţionată, în somptuoasa ei rochie de mireasă din tafta faille comlandată lui Worth de la Paris, care se mirase cînd i s-a cerut ca rochia miresei bucureştene să fie aidoma celeia crejată de dînsul pentru o d-'Audiffret-Pasquier, miăritată cu două luni înainte. Renunţaseră, aproape în ultima clipă, la capa de hermină plănuită, numai fiindcă David Bainer, blănarul din strada Sfinţilor, se dăduse bătut recunoscând că nu poate găsi cît ai bate din palme, o piesă cu-adevărat princiară şi neavînd încotro, Alix se resemnase să pună pe umerii săi frumoşi o pelerină de vulpi albe. „Biata fată", repetă Tase, şi în clipa următoare descoperi, în stînga, sub icoana sfintei Ecaterina, pe fiul mai mare al lui Pantelimon Dumbra, moştenitorul prezumitiv al fabricii de aba şi dimie din Golrat, ultimul pretendent la mîna fiicei-sale, dat de o parte tocmai cînd se părea că totul e gata. Ivirea lui Şerban Mavrogheni nimicise speranţele tînărului Aurel Dumbra, dar mai cu seamă pe ale lui tată-său. Bătrînul se pregătise să bată palma cu Tase Trandaf, hotărînd nunta care avea să unească cele două firme, cînd, pe neaşteptate, proectul s-a destrămat. Aglae biruise. Alix va fi o prinţesă Mavrogheni.
*
* *
Mirele întîlni în sfîrşit privirea avocatului său. Băluţă îi făcu semnul convenit: întocmise actul dotai aşa cum trebuia. Invitaţii se îmbulzeau acum în jurul lor cu felicitări. Se auzi o voce piţigăiată, ca zgomotul unui cui care zgîrie o tinichea, fandosindu-se : „Mes felicitations, princesse". Era Sophie Hartman, nevasta bancherului, privit ca un soi de Bonaparte al finanţelor de cînd izbutise să aşeze în fruntea Băncii sale din strada Sta-vropoleos un consiliu alcătuit numai din foşti şefi de guvern, mareşali ai Curţii şi pe deasupra lor pe prinţul Barbu al cărui blazon se lăfăia pe sticlele de Fetească, Otonel şi Puterea Ursului, pe aproape toate cutiile de dovlecei umpluţi şi pe alte numeroase produse ale întreprinderilor şi domeniilor sale. Prinţul nu venise la cununie, scuzîndu-se că-i reţinut de rege, ceea ce putea să fie adevărat, căci spre deosebire de ceilalţi din lumea lui, nu arăta dispreţ pentru nici un fel de negoţ. Argaţii, vechilii şi administratorii săi i se adresau cu „m:ăria-ta", dar el primea aceste semne de respect, cu simplitate, ca un lucru de la sine înţeles, firesc, cuvenit. El însuşi curtean, avindu-se bine cu cei de la curte, se uita totuşi, uneori la Hohen-
14
SERGIU DAN
zollernii pe care îi slujea, ca la nişte uzurpatori, amintindu-şi că întîiul dintre aceştia n-a avut cînd venise în ţară decît o uniformă, şase cămăşi şi trei perechi de izmene în lădiţa sa de locotenent prusian, în vreme ce ai lui stăpîneau pe-atunci o sută de mii de hectare şi un lanţ de munţi. Cînd unul din regenţii Băncii Franţei, cu care negocia un împrumut pentru statul romin, îi spusese la un dejun ,,Je metis de trouver, mon prince, votre nom dans un precis de l'histoire des principates danubiennes", prinţul Barbu îi răspunse cu modestie : „Oui, nous y avons regne". Nu-i plăcea să se vorbească de puterea recunoscută de toţi, pe care o avea la curte, dar nu mai era o taină pentru nimeni că făcea un prim-ministru în cîte o după-amiază, fără mare bătaie de cap şi că scotea cîte un episcop din scaun doar cu o vorbă.
Mireasa primea felicitările, lăsîndu-se îmbrăţişată, întinzîndu-şi cuminte obrazul pupăturilor, iar el, Şerban Mavrogheni, distribuia zîmbete primprejur cu aerul său de crupier somnolent după ce jocurile s-au făcut. Lumina candelabrelor îi amintea pe aceea, atît de familiară lui, a lămpilor din sala de braziliană a cazinoului de la Monte-Carlo şi aşternea pe obrazul său aceeaşi paloare, caracteristică deopotrivă jucătorilor de cărţi care-şi petrec nopţile în jurul meselor verzi şi schim/nicilor istoviţi de veghe îndelungată în chiliile lor. Părea mai îinbătrînit, iar Alix la braţul său, deşi cu obrazul tras, n-arăta nici cei douăzeci de ani, părînd mai scundă în ciuda tocurilor de 15 centimetri, de altfel ca toate femeile din neamul Trandafilor.
,,Unde-i prinţesa-mamă ?" izbucni glasul unei cucoane cu un pic de mustăcioară deasupra gurii ca un şezut de găină, şi nimeni nu pricepu dacă întrebarea fusese pusă în batjocură sau nu, fiindcă nimfeni nu ştia dacă era vorba de mama miresii, devenită prinţesă cu cîteva minute mai înainte, sau de aceea a mirelui, culcată din 1914 în cavoul cu poartă de fier forjat de la Bellu. Cucoana care întrebase o află în sfîrşit pe Aglae şi se năpusti s-o sărute, ceea ce-1 făcu pe Tase să înjure în gînd : „Mama ei de prinţesă !" — bineînţeles continuînd să zîmbească fericit.
Lumea se îmbulzea acum către ieşire şi prin uşa deschisă pătrundeau în biserică strigătele vizitiilor, larma claxoanelor şi tînguirea milogilor care dădeau un ultim asalt invitaţilor. In loc să iasă odată cu familia, cum cere rînduiala de totdeauna, Tase rămase mai în urmă, vorbind cu protopopul care oficiase cununia. O văzu pe Aglae. în uşă alături de Constantina Kantaridi şi lăsînd pe protopop, porni şi dînsul în urma celorlalţi, cînd, deodată, înălţî.nd privirea, zări la cîţiva paşi un om îmbrăcat cu un trenei cazon. Biserica se golise aproape şi necunoscutul nu părea să se grăbească. Sta acolo, rezemat de o coloană, zgîindu-se la el, parcă mirîndu-se că nu-1 recunoaşte. Tase întoarse privirea, înciudat, zorindu-se spre uşă. Simţea că ochii străinului în trenei cazon nu se dezlipesc de dînsul şi după cîţiva paşi, biruindu-si neliniştea, Tase îl căută înadins, privindu-1 hotărît. Necunoscutul se îndrepta acum spre ieşire, ocolind un ţîreovnie care se grăbea cu o cutie în mină, şi Tase îl văzu iuţindu-şi pasul. Nu-i mai despărţea decît stilpul pe care se vedea un afiş lunguieţ, cum sînt acelea lipite pe case, ,,de închiriat", purtînd, sub o cruce, inscripţia : „Daţi pentru sfînta biserică."
— Felicitările mele, domnule Trandaf, spuse străinul, oprindu-se în stingă.
Tase nu răspunse nimic ridieînd doar ochii întrebători.
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
15
Necunoscutul se hlizea la el, măsurîndu-1 cu aerul unuia care ar zice: „Zău, lasă gluma, ia uită-te mai bine, nu-ţi aduci aminte?"
— Nu mă mai cunoaşteţi ? reluă el cu o umilinţă prefăcută. Şi eu care-mi închipuiam că. are să vă bucure întîlnirea cu un om pe care nu l-aţi văzut niciodată, dar l-aţi cunoscut totuşi, ca să zic aşa...
Trandaf simţi ceva nedesluşit, ca adierea unei primejdii şi i se păru deodată că un deget gros îi apasă omuşorul.
>— Cine eşti dumneata ? izbuti în cele din urmă să întrebe, biruin-du-şi nodul aşezat în gît, dar se ghicea că vroia să zică : „Ce vrei ?"
Străinul, de altfel, pătrunse înţelesul adevărat din dosul cuvintelor, căci Tase îl auzi răspunzînd la întrebarea nerostită :
— Ţineam doar să vă aduc salutări de la penitenciarul Ocnele Mari. Omul rînjea într-una, mototolindu-şi pălăria în mînă.
Trandaf privi în jur ca şi cum ar îi vrut să cheme pe cineva, dar era limpede că nici nu se gîndea la asta. Făcu totuşi o sforţare şi se urni din loc, mai mult ca să-i arate necunoscutului că nu dă nici o însemnătate incidentului şi că nimic nu-1 poate opri să-şi vadă de drum.
■— Nu te cunosc, zise el cu oarecare asprime, încercînd să-i taie pofta de vorbă, dar omul în trenei cazon nu se clinti şi în loc să facă vreun gest ca să-1 oprească, rămase liniştit în, urmă, ca un vînător prea sigur de vî-natul aflat în bătaia puştii lui. Părea să-i spună : „Nu te mai preface nepăsător, Tase Trandaf, că nu te prinde. Văd bine că tremură tîrtiţa-n tine."
îl auzi vorbind :
— Ştiţi* deşi nu-s în branşa dumneavoastră, gîndeam că poate aţi auzit de mine... Mă numesc Mazilit...
Biserica se golise acum de-abinelea. Strălucirea ei dinainte pierise şi zumzetul dimprejur făcuse loc tăcerii de totdeauna. Dintr-o icoană de argint Maica Domnului trăgea cu ochiul la ţîrcovnicul care sufla în luminări.
— Eu m-am ocupat în ultimii şase ani mai mult cu extracţia sării, continuă el pe-un ton oarecare, cum ar fi spus „m-am ocupat cu albinăritul sau cu creşterea iepurilor de casă" — şi, deodată, zîmbetul i se şterse şi vocea se făcu mai joasă ca să zică : Am tăiat sare, domnule Trandaf. E o îndeletnicire ca oricare alta, numai că n-o poţi face decît în baza unei sentinţe.
Tăcu o clipă şi pe chipul lui supt trecu o lumină stranie. Ochii îi luceau aprinşi de o bucurie răutăcioasă. Se vedea bine că soarbe bucuria dm spaima ce se întipărise pe obrazul lui Trandaf. Rînji iar ca să adaoge:
— Recunoştinţa e o floare tot mai rară. Eu însă o cultiv de nouă ani, chiar din ziua în care datorită bunăvoinţei dumneavoastră, m-am văzut cu lanţuri la picioare. M-am gîndit nlereu la dumneavoastră, aşteptînd ziua cînd voi putea în sfirşit să plătesc datoria. Ziua asta...
— Ce vrei de la mine ? îi curmă vorba Tase, încercînd să se arate "burzuluit.
Omul în trenei cazon îşi privi încălţămintea grosolană cu luare-aminte, părînd să se gîndească, apoi, ca şi cum n-ar fi auzit întrebarea, urmîndu-şi firul început-, rosti încet:
— Ziua asta n-a sosit încă. îmi pare rău că va trebui să aşteptaţi. Vă asigur însă că voi face totul...
16
SERGIU DAN
— Ce vrei, bre omule ? repetă Trandaf, de astă dată pe un ton mai puţin răstit, cu o nuanţă tulbure de prietenie, vrînd să arate că glumise mai înainte prefăcîndu-se că nu-1 cunoaşte şi că e hotărît să-i intre în voie.
In loc să-i răspundă, necunoscutul arătă cu capul spre uşă.
— Să ieşim. Probabil că vă aşteaptă. îmi voi permite să dau pe la dumneavoastră într-una din zilele urmjătoare ca să vă arăt nişte hîrtii. Nu-i nici o grabă. Să treacă mlai întîi nunta. •
Rîdea încetişor lăsîndu-1 să iasă înainte. Tase grăbi pasul spre maşină.
— Petrecere frumoasă, domnule Trandaf! auzi el, din spate, pe omul în trenei cazon.
III.
Aglae îl întimpină furioasă :
■— Ce s-a întimplat ? întrebă Tase liniştit, făcîndu-se că nu bagă de seamă starea ei.
Fără să mai aştepte răspuns se trînti pe-un scaun întinzînd feciorului piciorul să i-1 descalţe. Acesta îl aştepta ca de obicei, cu papucii de casă pregătiţi şi Aglae trebui să-şi astîmpere clocotul pînă ce vor rămîne singuri. Tase aruncă o privire duşmănoasă pantofilor de lac.
— Ia-i de-aici! se adresă el feciorului. Să nu-i mai văd!
Spunea aşa ca să-şi verse năduful, deşi ştia bine că peste cîteva ceasuri va trebui să-şi pună iar pantofii blestemaţi. Scena asta se petrecuse de multe ori şi întotdeauna Aglae se folosea de prilej ca să-şi bată joc de dînsul, amintindu-'i că are labe făcute anume pentru opinci. Acumj însă tăcea frămîntată de alte gînduri, aşteptînd să iasă feciorul. Se învîrtea prin cameră ca-ntr-o cuşcă, de la fereastră la oglindă şi-ndărăt, regăsindu-se de fiecare dată mai urîtă în apele limpezi ale cristalului, cu vinele de la tîmple mai umflate, cu nasul mai lucios, cu gura strîmbată parcă pornită spre urechi.
Servitorul ieşi. Aglae se uită în urma lui pînă ce îl auzi trăgînd uşa, apoi se-ntoarse brusc. Se aştepta ca Tase s-o întrebe ce s-a întîmplat şi cînd colo îl văzu tolănit pe divan, gata să doarmă.
— Tase ! izbucni ea, simţind că furia o gîtuia. Tase !
— Ei! ?
Abia acum, aţintindu-şi privirea asupră-i, ea observă că Tase nu era in apele lui, cu toate că încerca să pară liniştit, dar puse asta pe seama oboselii. Nici nu-şi bătu capul să afle ce anume îi ascunde. Gîndul îi era acum în altă parte, i Veni drept în faţa lui.
•— De ce n-ai dat prinţului milionul de care fuse vorba ? Nenoro-citule ! Vrei să-ţi omori fata, vrei să ne bagi pe toţi în groapă ca tu să-ţi păstrezi banii ? Asta vrei ?
El se ridică în capul oaselor.
— Am spus de la început că nu dau nici un ban înainte.
— Ai spus? răbufni ea. Ai spus? Nenorocitule ! Dar la fată nu ie gindeşti, de mine nu vrei să ştii, de ruşinea pe care ne-o faci...
Făcîndu-se că nu bagă-n seamă lacrimile care începură să se prelingă din ochii ei, ducînd la vale, spre bărbie, rimelul genelor amestecat cu fardul gros al obrajilor, de parcă nici n-ar fi auzit nimic, Tase continuă, fără s-o privească :
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
!17
— Nu-s deprins să dau arvună cînd cumpăr ceva. Nici chiar atunci cînd cumpăr fetei mele un prinţ, ca să-ţi fiu pe plac.
Era prea mult. Aglae se repezi la uşă, acoperind-o cu spatele, ca şi cum ar îi vrut să-i taie retragerea, fiindcă îl ştia laş, gata s-o şteargă de cîte ori se vedea încolţit.
— Ba «ai să-i dai, criminalule ! Ai să-i dai ! Ştiu că vrei să ne vezi moarte, dar să nu crezi c-o să-ţi meargă !
— Şi dacă nu vreau să-i dau ? îi întoarse vorba, schiţînd şi un zirn-bet răutăcios.
Parcă izbită în creştet, simţind că o părăsesc deodată puterile, Aglae începu să plîngă cu sughiţuri şi el nu-şi putu da seama dacă era o suferinţă adevărată sau încă o şiretenie ca să-1 înduplece.
— Şi dacă nu vreau să-i dau ? repetă el întărîtat die plînsul nevesti-si. O văzu apropiindu-se cu obrazul pustiit de lacrimile îngroşate cu
sulimanuri şi-o auzi printre sughiţuri:
— Tase, acum un sfert de oră a fost aici avocatul Băluţă... Dacă nu dăm femeii banii, cine ştie ce se poate întîmpla. Abia a ţinut-o să nu dea buzna cu copiii în biserică. Iţi închipui ce scandal ar fi ieşit... Dă-i, Tase, milionul şi să se ducă dracului... II are pe Şerban la mînă. Ca să grăbească divorţul el i-a dat o scrisoare obligîndu-se să-i plătească un milion în ziua cînd se va recăsători...
Tase înţelese în sfîrşit. Se lăsă greoi în pernele divanului, fără să mai scoată o vorbă, aproape fără să mai asculte. Rămase aşa cîteva clipe, si-lindu-se să pătrundă mai bine lucrurile, să le cumpănească în fel şi chip, apoi, pe neaşteptate, sări în picioare, cuprins de o veselie arriarnică, parcă smintită, şi-i zvîrli în obraz :
— Prinţ ai vrut, prinţ ai găsit! Şi încă unul cu nevastă şi doi copii! Halal bărbat pentru Alix !
— E divorţat, îşi luă ea inima-n dinţi să-1 întrerupă.
Tase hohoti înciudat de-abinelea, ca unul care vede recunoscîndu-i-se că a avut dreptate şi ştiind că n-are decît de pierdut dirt asta.
— Divorţat! Prinţul a divorţat dar Tase plăteşte despăgubirile nevesti-si, Tase achită datoriile de la Bănci şi Jockey-club... Ha, ha, ha ! Şi nu s-a isprăvit încă, ai să vezi! Nu s-a isprăvit, coană soacră de prinţ !
Aglae îşi trecu batista pe obrazul răvăşit. îşi dădea seama că lacrimile nu folosesc la nimic. Trebuia să-1 convingă pe Tase să aranjeze lucrurile fără să maî piardă vremea.
— Ăcuim, că s-a-ntîmplat ce s-a întîmplat şi am ajuns aici, vorbi ea mai potolit, trebuie să îndreptăm lucrurile ca să nu ne facem de rîsul lumii. Un milion mai mult sau mjai puţin nu mai contează... Cheamă-1 pe Băluţă şi plăteşte-i...
El nu era însă om să se dea bătut aşa, cu una cu două. Deşi ştia bine că pînă la urmiă va trebui să-i urmeze sfatul, plătind, căci nu putea face altminteri, încercă o împotrivire mai mult ca s-o scoată din sărite pe nevastă-sa, să-i prelungească măcar cu cîteva clipe chinul, răzbunînd astfel atîţia ani de supunere. O auzi repetînd, dar glasul ei nu mai era cel umil, de adineauri, ci aşa cum îi vorbea de obicei, pe tonul făcut să-i aducă aminte că trebuie să asculte şi să-i facă pe voie :
— Tase, dă-i un telefon lui Băluţă şi spune-i că plăteşti imediat.
— Să plătesc, să plătesc ! bodogăni el. Pînă cînd dracu să tot plătesc ? Nu cumva îţi închipui că-mi curg banii căcălău ? Hai ? De unde să tot dau ?
2 — V. Komîneasr.ă nr. 3
il8
SERGIU DAN
Banii mei sînt bani munciţi nu cîştigaţi la Jockey-Club! Eu nu bag mîna-n buzunarul nimănui !
Se inîierbîntase şi, ui tind cui vorbeşte, folosea vorbele cu care strivea de obicei pe debitorii recalcitranţi, pe chiriaşii cu rata intîrziată, pe salariaţii veniţi să-i ceară leafă mai mare. Aglae însă îşi revenise. Criza de lacrimi trecuse. Sta înaintea lui fluturînd un zîmbet ciudat.
— Eu n-am prădat pe nimeni ! repetă el, încîntindu-se de propriile lui cuvinte. Eu muncesc cinstit!
Nefericite vorbe ! Aglae nici n-ar fi putut spera ca el însuşi să-i servească arma cu care să-1 răpună. Se agăţă de ele şi i le întoarsei mairnuţă-rindu-1 :
— Eu n-am prădat pe nimeni ! Eu am muncit cinstit! Dacă te-ar auzi cineva ar putea crede ce spui ! Mai slăbeşte-mă cu cinstea ta, auzi ? Să nu mă sileşti să vorbesc !
Tase îşi holbă ochii la ea. Niciodată nu i s-a păru mai hidoasă. Părul ei vopsit proaspăt se despieptănase şi-i venea peste ochi şi peste urechi, gura crispată se lăţise şi rnai mult şi rimjetul lăsa să i se vadă dantura parcă mai albă, mai falsă. ,,Cine-o ti asta ? !" îi trecu repede prin minte, ca şi cum ar fi văzut-o într-adevăr abia atunci pentru întiia oară. Mîimile i se zgîrciră sub un imbold nestăpînit, gata s-o stringă de gît. In mai puţin de o clipă se petrecu ;însă ceva neaşteptat în mintea lui răscolită de ură şi, uitînd de prezenţa ei acolo, de rnînia care-1 însufleţise, aproape fără s-o mai vadă, se trase îndărăt. Imaginea omului in trenei cazon se aşezase brusc peste toată cîte erau în încăpere şi Tase se văzu deodată singur în faţa ei, ca şi cum Aglae s-ar fi şters dinaintea ochilor, înghiţită de oglinda în care se reflectase adineauri încă. Făcu o sforţare ca să-şi descleşteze fălcile şi rosti cu vocea scăzută :1
— Aglae, fii bună şi telefonează lui Băluţă. Să treacă peste un ceas să-i dau cecul pentru scîrnăvia aia. Mă simt cam obosit... Aş vrea să dorm niţel... De altfel, odihneşte-te şi tu. Invitaţii nu vor veni decît pe la zece...
Aglae zîmbi.
Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Tase cel mare se făcuse iarăşi mic, şi supus, aşa cum îl apucase şi cum îl ştiau toţi în faţa ei încă de pe vremea prăvălioarei de mărunţişuri.
*
* *
Ospăţul era în toi. In holul cel mare, sub lustrele de cristal, perechile lunecau pe parchetul lucios în acordurile tangouluj, în timp ce dincolo, in salonul tapisat cu mătase aurie şi în sufrageria boltită, cu plafonul de stuc. sprijinit pe coloane de marmoră, aducînd a catedrală şi a berărie nemţească, Ciolac zicea din scripca lui romanţe duioase trezind aleanuri neaşteptate printre nuntaşii congestionaţi de mineare şi ; băutură. Casa asta bogată, sfidătoare, făcută parcă înadins ca să dovedească lipsa de gust a stăpînului şi pofta de ciştig a arhitectului său, era într-adevăr urîtă dar nu de urîţenia sfioasă, oarecum ruşinată, a atîtor case în gustul celor dela 1900, ci una agresivă, ieşită din risipă şi ostentaţie, cum nu erau decît puţine chiar în Bucureştiul lăsat în voia tuturor improvizaţiilor. Fiecare clădise după cum i se năzărea în micul Paris, cum i-o îi zis cineva in batjocură, şi aşa au răsărit alături de reşedinţele marilor moşieri cu hectare de parc, vile tiroleze, şaleuri elveţiene, palate rococo cu ormamente înfiorătoare,
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
19
căsoaie împrejmuite cu ziduri ca nişte penitenciare păzite de îngeri de ghips deasupra uşilor sau cu lei străjuind porţile, ba ici şi colo nişte hardughii maimuţărind zgîrie-norii, şi printre aceste locuinţe fastuoase, uneori chiar în coasta lor, stăruia bordeiul într-o rină, căsuţa sărmană cu băltoace de noroi, în care se vedeau bălăcind raţe care veneau să bată cu ciocul în geamurile joase. Tase Trandaf mai ridicase o vilă în parcul Fîlipescu, pe locul unde fusese înainte o pădurice de salcîmi, anume pentru Alix cînd va fi să se aşeze la casa ei. Dar asta n-a mai fost după gustul său, ci al Aglaei. Ea îl alesese pe arhitectul Ciprut s-o construiască, evreu spaniol de fel de prin Salonic, foarte căutat pe-atunci. Reuşise să creeze un soi de vilă, amintind cula oltenească, palatul maur şi casa florentină, ceea ce-l făcuse pe ministrul de interne Costică Rizea să spună, cînd a văzut-o întîi, că e în stil romînesc de rit spaniol.
Serveau la masă chelneri de la Capsa, cu toate că bucătarul şef. împrumutat do prinţul Barbu, strîmbase din nas susţinând că ar fi fost mai potrivit să fie aduşi valeţii prinţului sub conducerea lui Prosper, maître d'hotel care slujise la Ritz înainte de a se exila în Romînia. Prinţul i-ar fi făcut lui Tase cinstea asta, ca unuia ce reprezenta marele comerţ în consiliul Băncii, dar el se împotrivi presimţind glumele ce s-ar îi făcut pe socoteala lui la ivirea valeţilor cu fracuri verzi şi ciorapi albi pînă fa genunchi. In ce priveşte însă menu-ul, bucătarul princiar s-a arătat tiranic, nevrînd nici s-audă de mîncărurile naţionale şi în; cele din urmă l-au lăsat să facă după capul lui. O lostriţă uriaşă adusă de la Bicaz, pare să ii fost singura excepţie la care se învoise în afara felurilor de dînsul hotărîte. Nuntaşii au fost aşezaţi pe la mese, fiecare avînd locul dinainte indicat, după rinduiala unui şef de protocol nevăzut care urmărise să despartă negustorimea îmbogăţită mai eri, de protipendada dinspre partea mirelui.
Numai cele două neamuri care s-au încuscrit ocupau laolaltă o masă în capul căreia Alix, cu obrazul împurpurat, răspundea cînd şuşotelii din dreapta a Constantinei Kantaridi, cînd celei din stînga a prinţului Barbu, cel mai de seamă dintre nuntaşi, schimbînd priviri cu Şerban, aşezat în celălalt capăt al mesei, între Aglaie şi Tase. In salonul auriu de alături se vedea prin uşa deschisă a sufrageriei, un grup de fete îmbrăcate în rochii albe şi roz. Erau prietenele miresei. Ele păreau să facă haz de glumele unor tineri spilcuiţi printre care doi ofiţeri strînşi în corsetele lor suib tunicile albastre şi roşii. La o masă vecină, una cu părul spălăcit adus pe frunte în cîrlionţi, explica vecinului care asuda cumplit, cine erau fetele. Se auzea : „Aia oacheşă e a lui Niculescu de la „Peştele de aur", cea de lîngă dînsa .cu dantele la gît e singura moştenitoare a „Reginei ciorapilor" de cînd frate-său s-a înecat în Olt; uite-o pe aia care-şi face mereu vînt cu evantaiul, e fata lui Zapan de la Banca Industrială, logodită cu băiatul lui Hagiopol de la moara Domnească şi cealaltă, puţin saşie, care rîde acum cu ofiţerul de roşiori, e cea mai mică dintre fetele lui Neferian de la „Mătasea franceză". O vezi pe aia care bate din palme? E a lui Hartman care taie şi spînzură la Banca Romînă de Credit..."
Chelnerii aduceau în tăvi mari de argint păstrăvi tremurînd în aspic cu garnitura lor de gîturi de raci, nisetrii argintii culcaţi pe straturi de ciuperci, „esturgeon â la bonne femme" cum i se zicea, dar se vedea lesne că angrosiştii aceştia ar fi preţuit mai mult o plachie de burtă de crap sau o saramură ardeiată mai temeinic în locul sosului „mousseline". Curcanii
2*
20
SERGIU DAN
rumeniţi umpluţi cu castane, îmbătaţi înainte de tăiere cu rom jamaica,, avînd pe margini felii de portocale, şi porumbeii înăbuşiţi cu sardele de Lisa îi făcea pe mulţi să regrete rasolul de vacă şi tuslamaua regală, Onose, fabricantul de bocanci pentru armată, nu se sfii să spună vecinului său de masă, generalul Giurcă, făcîndu-i semn cu cotul: „îţi plac năzdrăvăniile astea, domn general ? Eu, dacă-i să spun drept, prefer nişte sărmăluţe cu o mămăliguţă pripită". Se aflau printre dînşii destui care rîvneau cu teamă, ştiindu-se la regim de cartofi fierţi fără sare, înfricoşaţi de gastrite îndărătnice şi de ulcere învechite, alţii, apoplectici cu tensiunea ameninţătoare, temîndu-se de dambla, resemnaţi de multă-vreme să nu consume din toată averea lor decît iaurt cu pîine prăjită,, compot de mere şi ceai de sunătoare. Aceştia priveau cu invidie la vecinii cu stomacuri de fier, care se îndopau plescăind zgomotos, părînd să astîm-pere vreo foame milenară nesăturată. Cînd se servi brînza de Brie, adusă cu Arlbergul de la Paris, chiar în dimineaţa aceea, Onose împinse farfuria încolo, de cum o adulmecă. „Pute, nu glumă !", făcu el, întorcîn-du-se la generalul Giurcă şi în glasul lui parcă tremura dorul după telemeaua de-acasă. Generalul îi răspunse cu o glumă groasă de cazarmă,, găsind tot felul de asemănări scabroase izului tare al brînzei de Brie. I-ar mai fi spus şi altele, dar începu să dea zor, deşertînd cupe mari de vin, cu un fel de febrilitate, sorbind din ochi alte bunătăţi care soseau necontenit, pînă ce dinspre oficiu se ivi o coloană de chelneri cu cofetarii, şi bucătarul şef în frunte, în halatele lor de chirurgi cu tichiile albe în creştet, purtînd imense torturi Himalaia, cizelate minuţios, urmate numai-decît de alte torturi cît pneurile de automobil, apoi coline şi insule flotante de ciocolată, iar în coadă, încîntînd privirile episcopului, o reproducere în zahăr ars a Bisericii domneşti de la Curtea de Argeş care stîrni un lung murmur de admiraţie. „Cest un vrai chef d'oeuvre" rosti prinţul Bajrbu, căruia i se oferi de altfel o felie din clopotniţă. Mirele şi mireasa nu mai erau însă acolo. Ca să nu tulbure ospăţul prin plecarea lor,; au şters-o aproape pe nesimţite încă de la brînză, conduşi la gară numai de ai lor, adică Aglae, ştergîndu-şi lacrimile pe furiş, Tase cu o mutră de inmormîntare, prinţesa Kantaridi şuşotind nişte sfaturi la urechea miresei şi recornandînd lui Şerban cu un aer de codoaşă duioasă „Ne sois pas. trop brutal avec la petite", Iorgu şi Petruţ Trandaf cu nevestele lor, „mi-tocancele" cum le numea Aglae, şi Ducu Kantaridi beat, adresîndu-se mereu şefului de tren cu „domnule amiral" şi amintind pentru a zecea oară vărului său să nu uite să-i cumpere o puşcă Flobert. Funcţionarul lui Tase, însărcinat să predea geamantanele la vagonul de bagaje, se-ntoarse cu recipisele, întinzîndu-le lui Şerban. Cînd mirele îşi scoase porte-feuille-ul ca să le bage acolo, o fotografie mică sbură pe peron drept lingă-pantoful miresii. Şerban se aplecă repede s-o ridice şi Alix îl văzu mototolind cartonaşul în palmă „Afurisita de Zizi mi-a vîrît fotografia ei"' gîndi el cu ciudă, amintindu-şi de mica lui prietenă de la Alhambra. Mas erau doar cîteva clipe pînă la plecarea Orient-ExpresuluH Pe cînd îşi îmbrăţişa fata lîngă scara vagonului, Tase, muncit de presimţiri neaşteptate, îi şopti: „Eu ziceam să laşi aici diadema. Ce-ţi trebuie acolo ?" Aglae însă era de altă părere „A, nu, interveni ea, s-ar putea să-i invite la Montmorency sau la alţii... Nu trebuie să apară ca o rudă calică". Diadema cu marele briant bleu-blanc şi cu altele ceva mai mici, cumpă-
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
21
•rată la Cartier în Rue de la Paix, ca şi colierul de perle, nu erau trecute 1n foaia dotată şi Tase, prevăzător, ar fi vrut să le ştie în casa de fier de acasă sau în safe-ul Băncii.
Cînd s-au întors de la gară, în holul cel rhare, lîngă un palmier, prinţul Barbu, tolănit într-un fotoliu, privea la perechile care dansau, ascultînd amuzat pe Costică Rizea, ministrul de interne, care-i povestea ultimele cancanuri politice. Chelnerii evacuau în coşuri sticlele goale de Vieux Iquem, Chateau Neuf du Pape şi Cotnari, iar dincolo se auzeau pocnind dopurile sticlelor de Mum 1914.
— Am auzit şi eu că primul ar vrea isă-mi ia Internele, spuse Rizea, trăgînd liniştit dintr-o havană cît un picior de scaun, dar vă spun drept, n-o cred nici în ruptul capului. De ce m-ar înlocui ? Cînd mi-a încredinţat Internele mi-a spus-o de la obraz : „Regele vrea să aibă acolo un om tare ca să fie călare pe situaţie. Te-am recomandat pe dumneata tocmai iiindcă opoziţia îţi zice „canalia în stare de ori ce".
Rosti ultimele cuvinte schimonosindu-şi gura într-un zîmbet dispreţuitor foarte popularizat de caricaturiştii acelui timp, şi întrebă pe-un ton pătruns de seriozitate:
— Nu, zău, unde ar putea găsi o canalie mai perfectă ? şi începu să rîdă zgomotos, încîntat de întorsătura cinică a glumei.
Prinţul Barbu îl cicăli :
•— Nu se ştie, nu se ştie. In materie de canalii, surprizele nu lipsesc -niciodată. Avem rezerve inepuizabile.
Ştiind că are înaintea lui tocmai pe factotumul care din umbra iatacului de la Tuîlea trage toate iţele, Rizea se simţi cuprins de nelinişte. Cuvintele spuse într-o doară, învelite în surîsul enigmatic al prinţului, ascundeau poate o hotărîre luată.
— Şi-apoi, reluă ministrul pe-un ton nepăsător, Palatul n-are de ce se plînge de mine. Ce motiv serios ar avea să mă-mbrîncească în braţele opoziţiei, tocmai pe mine care ştiu atîtea ? Opoziţia e slabă fiindcă nu ■ştie nimic. In ziua însă cînd un om pentru care nu există nici o taină în ţara asta ar veni în fruntea ei, nimeni nu poate şti ce s-ar întîmpla... Regele ştie asta. Nu mai departe decît ieri, la sfîrşitul audienţei, începuse să mă ia peste picior, zicînd că prea mă fălesc cu serviciile mele secrete. I-am răspuns respectuos : „Recunosc, sire, că aceste servicii mai lasă mult de dorit. Chiar eri m-am convins de încetineala cu care lucrează. Ca să vă citez un singur exemplu, sire, iată, abia sîmbătă, cu o întîrziere de treizeci şi şase de ore, copoii mei mi-au raportat că majestatea voastră a petrecut joi noaptea într-o casă particulară... Tot aşa şi cu alteţa sa. prinţul moştenitor... Dacă serviciile mele s-ar fi mişcat mai repede, aş fi putut împiedeca pe dezmăţata aia de căpităneasă, o tîrfă, să pătrundă în apartamentele alteţei sale..." Regele a zîmbit : „Văd că nimic nu-ţi scapă"... „Ba, da, sire, destule. Nici pînă azi n-am putut lămuri ce sumă s-a plătit comision în contractul de furnituri pentru aviaţie, dar am reuşit să pun mîna pe această scrisoare în care se vorbeşte de prinţul moştenitor"... Şi i-am întins scrisoarea.
Se opri să soarbă cîteva înghiţituri de şampanie, apoi, ţintind de-adreptul:
— Internele nu pot fi lăsate pe mîna oricui. Numai un om de încredere şi cu tact îşi poate vîrî nasul acolo. Şi fiindcă faţă de dumneata nu
22
SERGIU DAN
am .secrete am să-ţi dezvălui metoda mea de lucru: mie, de pildă, cînd mi se aduce un raport privind o chestie intimă a unei persoane sus puse, am întotdeauna grijă să nu rămînă nici o urmă în dosarele ministerului. Nu poţi şti niciodată sub ochii cui ar putea să cadă. Fac atunci să dispară hîrtiile care ar putea aduce neplăceri...
— Foarte bine, încuviinţă prinţul Barbu. Foarte bine faci distru-gîndu-Ie.
Rizea începu să rîdă tare.
—- Să le distrug ? Nu, nu asta am vrut să zic. Le pun însă la adăpost sigur, să nu cadă în mîna oricui...
Ministrul roti o privire în jurul său, vrînd să se încredinţeze că într-adevăr nu se afla nimeni pe aproape, apoi, sprijinindu-se de braţul fotoliului în care şedea prinţul, se aplecă mai mult, ca să explice „metoda lui de lucru".
— Mi-am constituit astfel în aceşti trei ani o arhivă secretă, a mea, numai a mea, în care s-au strîns tot felul de hîrtii şi fotografii privind viaţa privată a celor vreo sută de persoane care conduc ţara, începînd cu iubiţii noştri suverani şi anturajul lor... E o colecţie de furuncule pline de-puroi, de toată frumuseţea, ca să mă exprim ca pe vremea cînd eram student la medicină.
începu iar să rîdă ca înainte, aşa încît ori cine l-ar fi privit de la cîţiva paşi putea să-şi închipuie că povesteşte o istorioară hazlie. Rizea era într-adevăr mulţumit. îşi dădea bine seama că prinţul Barbu pricepuse şi că nu va întîrzia să repete acolo unde trebuie, cele auzite : „Nu vor îndrăzni să se atingă de mine", îşi zise întinzînd mîna să apuce r> nouă cupă de şampanie.
Chelnerul care aştepta cu tava întinsă îşi duse puţin capul înainte-ca să-i spună : r
— S-a făcut. Poşeta e în maşina dumneavoastră, sub pernă. Să trăiţi domnule ministru.
Din sufrageria gotică aducind a catedrală şi berărie, izbucni deodată un ropot de aplauze. Vorbea de bună seamă cineva, dar n-ajungeau pînă aici decît frînturi de glas răguşit. Holul cel mare se golise,, toţi îmbulzindu-se cu paharele în mînă, dincolo sau pe la uşi, ca să asculte.
— Cine-i ăsta ? se interesa un ofiţeraş tînăr, lungindu-şi gîtul peste umerii goi ai unei cucoane, ca să-1 vadă pe vorbitor.
Cucoana întoarse capul mirată.
—- Cum ? Nu-1 cunoşti ? E ministrul finanţelor.
— Je m'en fous comme de l'an quarante ! răspunse ofiţerul care se cam întrecuse cu băutura.
— Nunta asta, se auzi de dincolo, care uneşte două familii sub semnul celei mai frumoase dintre tainele credinţei noastre, nunta asta,, zic, uneşte două familii înconjurate de multă vreme de dragostea şi respectul tuturor. Pe de-oparte, familia care a dat ţării pe Nicolae Mavro-
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
23
gheni, domnitorul care şi-a jertfit viaţa pentru ea, împotrivindu-se cu dîr-zenie asupritorilor turci...
Constantina Kantaridi zîmbi la aceste cuvinte. Bietul Nicolae Mavrogheni, slujise cu rîvnă Poarta şi nici prin cap nu-i trecuse să-i stea împotrivă. Turcii l-au tăiat într-adevăr cu dispreţul crud pe care-1 arătau şi celor mai credincioşi servitori cînd le sărea bîzdîcul.
— ...pe de altă parte, continuă vorbitorul, o familie care reprezintă cel mai nobil dintre merite şi anume, al muncii, al muncii perseverente pentru binele şi propăşirea patriei. Da, scumpele mele doamne, da, iubiţii prieteni, munca, iată piedestalul pe care s-a ridicat scumpul nostru prieten Tase Trandaf, munca care e blazonul vremii noastre, munca care asigură marile satisfacţii ale vieţii, munca căreia îi închinăm toţi...
Ministrul se afunda voluptos în cacofonie ca-n elementul său natural Jşi uitjînd să mai precizeze ce anume voia să „închine muncii", se-ntoarse cu faţa la Trandaf care asculta posomorit, cu ochii în jos, ca un şcolar la distribuirea premiilor.
:— ...noi te ştim, iubite Tase şi-ţi cunoaştem inima generoasă. Dacă noi ştim patriotismul care te însufleţeşte, funcţionarii şi muncitorii tăi, aceşti modeşti colaboratori, au avut prilejul să cunoască bunătatea inimii, grija pe care le-o porţi ca un adevărat părinte...
Tase frămînta un şervet şi ascultînd aceste cuvinte îşi aduse aminte de chipurile duşmănoase, privirile pline de ură ale muncitorilor săi de la „Suzana" cînd se dusese, cu o lună înainte, să vadă noile războae aduse de la Leipzig. Oratorul continuă, bătînd apa-n piuă, cu înverşunare:
■— ...da, ca un adevărat părinte al muncitorilor, înconjurat de dragostea lor...
Fetele de la vopsitorie, îndeosebi, l-au primit mormăind parcă înjurături, iar una din ele se apropiase chiar să-i vorbească şi i-ar fi vorbit dacă directorul Lazaride n-ar fi dat-o la o parte.
Ministrul ridică paharul, hotărît să încheie :
— ...Biruinţa ta dragă Tase, căci eşti un biruitor, trebuie să bucure pe toţi cei cu dragoste de ţară. Noi cunoaştem taina acestei biruinţe.
Tase nu-şi putu stăpîni o strîmbătură a buzelor.
— ...această taină trebuie căutată chiar la începuturile tale, cînd prin agoniseala muncii cinstite ai înjghebat întreprinderi care sînt o mîn-drie a comerţului romînesc. Care este aşa dar, scumpele mele doamne şl dragi prieteni, taina acestei biruinţi ?
Cineva, mai din fundul sufrageriei boltite, tuşi. Tase strînse mai tare şervetul. Era limpede că figura asta retorică nu-i plăcuse.
— Această taină ar fi bine s-o cunoască toţi. Ea e cuprinsă într-un singur cuvînt : munca. Da domnilor, munca şi corolarul ei firesc, cinstea — iată desvăluită această taină.
Tase răsuflă uşurat.
— ...să ne trăieşti iubite Tase Trandaf, să trăiască admirabila ta tovarăşă de viaţă, coana Aglae, şi să trăiască minunata pereche unită în faţa lui dumnezeu şi a oamenilor ca să poarte mai departe flacăra nestinsă a dragostei !
Muzica acoperi urările, executînd, în clinchetul paharelor ciocnite „mulţi ani trăiască', în timp ce Tase, mai mult stînjenit decît mişcat, se
24
SERGIU DAN
lăsa îmbrăţişat de ministru, mai întîi, apoi de alţii duhnind a vin, ba şi însîngerate. ^ ?& M UVme de r°Uge ca  ni*te semne
ren+- Tntrf"un .coî} al clonului alăturat, lîngă şemineul de cărămidă aparenta o- femeie frumoasa, cu parul ruginiu, explica încurcată dansatoru-^ e!i un ofiţer de călăraşi, ca îşi lăsase poşeta acolo şi acum n-o mai găsea. *
— Poate că ai lăsat-o în altă parte, spuse acesta. Hai s-o căutăm femeia se sili sa-şi stăpînească un tremur nervos al buzelor în tiiriD ce ofiţerul împinse fotoliul şi se aplecă să cerceteze cu privirea în spatele unui soclu de marmură pe care se îmbrăţişau nişte naiade „ . T Am pus-o aici cînd m-ai invitat la vals, repetă ea, de astă dată cu mcapaţmare, aratînd spre şemineu.
Ofiţerul nu ştia ce să mai spună. Zîmbi, strivindu-şi ţigara într-o scrumiera şi încercă s-o liniştească. *  k b
„ + ~ S'nîar- fi putuţ s"° ia ? Aici nu e nimeni să se lăcomească la o poşeta... Cred ca n-aveai cine ştie ce în ea ?
întrebarea o făcu să tresară dar nu răspunse numaidecît ,.    T.f- totusi «udat, murmură ea aţintindu-şi privirea spre locul unde ştia ca lăsase poşeta. Mi-amintesc foarte bine că am rezemat-o de figurina aia... B
Vrînd să dea întîmplării o întorsătură glumeaţă, ofiţerul o cicăli ■ r i    ™ed*'° fl luat naiadele alea. Ce să facă cu o poşetă > In loc sa rida şi dînsa, femeia îşi încreţi fruntea ca să-i şoptească ■ —-N-aveam in ea numai rouge-ul şi pudriera. Mai era ceva Ofiţerul pali.
7 Nu cumva ? bîigui el şi zîmbetul de pe buze i se şterse Cum ai putut face una ca asta ? E culmea uşurinţei, Helene! Nici nu încercă să se dezvinovăţească.
# — Dracu m-a pus s-o las în poşetă ! Dac-ar afla Carol nu mi-ar ierta-o uşor !
, ~ T5 Sr.ed ! °' dojeni el fără să-şi ascundă supărarea. Mă mir că nu te-ai gmdit ! Cmd o femeie primeşte o scrisoare de la prinţul moştenitor, nu umbla cu ea în poşetă !
_ Tase ij conduse pe Rizea pînă la maşină. Cînd ministrul de interne se ivi in uşa leganîndu-se pe picioarele lui scurte, şoferul sări să deschidă portiera, ţimndu-se cu şapca în mînă pînă ce Rizea izbuti să-şi introducă şezutul in limuzină. „E cherchelit" îşi zise şoferul trecînd să-şi ia locul la volan. II văzu, prin oglinda.ce-o avea în faţă, vîrînd mîna sub perna de piele şi cotrobăind acolo pînă ce scoase un plic lunguieţ. Ministrul cerceta o clipa plicul, apoi îşi fixă monoclul în ochiul drept şi parcurse repede cele cîteva rînduri. Cunoştea bine scrisul acesta şi semnătura subliniată cu o trăsătura groasă de cerneală. „Trei greşeli de ortografie într-un bile-
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
25
ţel de dragoste e cam mult pentru un prinţ moştenitor", bombăni el împăturind scrisoarea la loc, cu grijă. Ce-o să mai rîdă mă-sa !
Rizea venise singur la nuntă, Arabela lipsind din ţară, ceea ce se întîmpla de cîteva ori pe an. Nevastă-sa bîntuia prin sudul Italiei însoţită de tînărul Mavros, şeful de cabinet al ministrului.
Rizea trecea drept un cinic fără scrupule, un om care nu-şi făcea nici un fel de iluzii în privinţa speţei umane, încredinţat că sub masca sentimentelor nobile şi dezinteresate se ascund aproape întotdeauna nemărturisite, concupiscenţa şi corupţia, iar în viaţa politică nu vedea decît o cloacă în care se bălăcesc tot soiul de jivine hrăpăreţe şi nu odată recunoscuse cu sinceritate că se simte bine în această cloacă şi că miasmele ei sînt pentru dînsul ceea ce-i tămîia pentru un suflet credincios. Cînd i se pomenea de ticăloşia din jurul său, Rizea înălţa din umeri, răs-punzînd sceptic : „N-am să mă apuc acum să-i schimb pe oameni, încercînd să-i fac mai buni şi mai cinstiţi. Eu nu-s Isus Christos ci Costică Rizea. Să se ocupe alţii de mîntuirea sufletelor, eu mă mulţumesc să le guvernez. Tot aşa, cînd i s-a strigat de la tribuna Camerei că poliţiştii săi sînt nişte brute care schingiuiesc oameni nevinovaţi, s-a mulţumit să explice că el nu-şi recrutează poliţiştii dintre episcopi, ci dintre bandiţi. O intervenţie a lui, în cursul unei conferinţe la clubul partidului, stîrnise vîlvă_prin 1922. Conferenţiarul, un ministru ardelean, înfăţişase problema burgheziei romîneşti de peste Carpaţi „handicapată de burghezia săsească şi maghiară care avusese cîteva secole ca să-şi creieze poziţii puternice sub stăpînirea habsburgică" şi oferea tot felul de soluţii menite să aducă „propăşirea burgheziei romîne din ţinuturile alipite", cînd Costică Rizea de la locul său îl întrerupse : „Suspendaţi cinci ani aplicarea codului penal şi veţi avea o burghezie înstărită". Aceeaşi înţelegere indulgentă o arătă şi pentru viaţa privată a oamenilor, începînd bineînţeles cu a lui. Cînd Arabela s-a încurcat cu tînărul Mavros, înşelîndu-şi nu numai soţul ci şi amantul, colonelul Răceanu, Costică Rizea încercase să-1 mîmgiie pe ofiţerul părăsit: c'est dur, hain, mon piauvre ami ? — ca şi cînd nici n-ar fi fost vorba de nevastă-sa.
Tase privi în urma limuzinei pînă ce ieşi pe poartă, apoi dădu să se întoarcă. I se păru? De pe trotuar cineva îşi scosese pălăria să-1 salute. Tase avu o tresărire. Omul în trenei cazon sta într-adevăr acolo, rezemat de felinar, sgîindu-se la dînsul. In clipa următoare, cu o mişcare înceată îşi puse iar în cap pălăria pleoştită şi fără să se grăbească se depărta cu paşi greoi, tîrînd parcă nişte lanţuri nevăzute.
In holul cel mare nu mai era nimeni, dar în sufragerie, generalul Giurcă înconjurat de cîţiva cheflii nelipsiţi de la toate nunţile, botezurile şi aniversările, continua să deşarte sticlele cu capsă roşie, dînd acestui sfîrşit de ospăţ nupţial înfăţişarea obişnuită a chiolhanurilor de la restaurantul lui Iordache. Zărindu-1 pe Tase prin uşa deschisă, Alexandru Hanganu, directorul ziarului „Pămîntul" se-ntoarse către general :
— E cam cătrănit tata-socru... Parcă-i s-au înecat corăbiile...
26
SERGIU DAN
— Se prea poate ! rîse Giurcă. Asta-i mutra lui cînd face o afacere proastă. Şi n-ai să-mi spui că măritîndu-şi fata cu rnarţafoiul ăsta de Mavrogheni a făcut un plasament bun...
Hanganu chicoti înfundat.
— Asta, aşa e! Nu-i un plasament sigur. „Prensul" e-n stare să-şi amaneteze nevasta la Monte-Carlo !
Apariţia lui Tase în uşa sufrageriei, puse capăt bîrfelilor. II pri-liră cu exclamaţii, stăruind să bea cu dînşii.
Tase încerca să se apere, fluturînd un zîmbet larg de om mulţumit, dar nu reuşea să-şi ascundă tulburarea. „Nu i-s boii acasă" gîndî Giurcă, singurul de acolo care-1 ştia de mai multă vreme. Sorbi cîteva înghiţituri de şampanie, mai mult ca să-i facă pe plac lui Hanganu care scrisese anul trecut că „Tase Trandaf este un exemplar minunat de dîr-zenie şi spirit creator", un portret bine întors din condei şi plătit numai cu douăzeci şi cinci de lei linia, un tarif absolut prietenesc.
— Vreau să-ţi vorbesc imediat, îi şopti lui Giurcă şi ne mai aşteptînd răspunsul, adăugă „lasă-i pe derbedeii ăştia şi vino sus". Pronunţa derbedeii fără vreo intenţie jicnitoare mai deosebită ci doar cu dispreţul firesc cu care ar fi spus : „medicii ăştia", „inginerii ăştia", deprins să cuprindă în acest dispreţ pe toţi oamenii fără avere. Generalul mai rămase cîtva timp după ce Tase părăsi sufrageria, apoi, pretextînd că-i ostenit şi că are de făcut o inspecţie chiar în dimineaţa aceea, ce retrase. Un servitor îi aduse mantaua cu reveruri roşii, chipiul cu frunză de stejar lucrată în fir ajjriu şi mănuşile, ajutîndu-i să se îmbrace. In loc s-o ia spre ieşire, Giurcă ocoli încăperea ca să nu fie văzut de cei rămaşi în sufragerie, şi, destul de sprinten pentru vîrsta lui, porni în sus, pe scara ce ducea la biroul lui Tase. Prin fereastra deschisă pătrundeau razele soarelui de primăvară, jucînd pe cristalul mesei şi Giurcă închise o clipă ochii, izbit de lumina dimineţii, contrastînd cu cea de jos, a candelabrelor veneţiene.
— Hai, Tăsică, dă-i drumul, făcu el fără să se aşeze. Zi repede că m-apucă amiaza aici şi m-aşteaptă şeful statului major.
Era neîndoios că nu-1 aştepta nimeni dar lipsa lui de fantezie nu reuşise să scornească decît două pretexte pe care le folosea invariabil de cîte ori ţinea să părăsească pe cineva: t)am de făcut o inspecţie" şi „m-aşteaptă şeful statului major".
— Dă-1 în mă-sa şi stai jos, îi tăie vorba Tase, pe tonul cu care se adresa de obicei directorilor, inginerilor şi servitorilor săi — şi generalul atît de sigur de sine adineauri, se fleşcăi dintr-odată, aşezîndu-se supus în fotoliul de piele.
Trandaf se opri în faţa lui, în picioare, măsurîndu-1 liniştit, apoi,, pa/rdă' amintiridu-şi de un lucru pe care era gata-gata să-1 uite, se îndreptă repede spre uşă, învîrti cheia în broască şi murmurînd încet „să nu ne deranjeze nimeni", reveni lîngă Giurcă.
— Ce e Tăsică ? întrebă generalul, săgetat de o presimţire nedesluşită. Ce s-a întîmplat ?
Trandaif se aşeză pe un colţ al mesei, pesemene ca să-şi asigure avantajul de a vorbi de la oarecare înălţime. In loc să-i răspundă, îl cerceta cu luare-aminte, căutînd să-şi fixeze bine în cap tot ce avea să-i spună.
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
27
— Măi Lambe (îl chema Haralamb) — vorbi el, în sfîrşit, încercînd să pară nepăsător — nu cumva îţi aduci aminte ce-ai făcut cu suta aia de mii pe care ţi-am dat-o în'1920, înainte de Crăciun?
Pe chipul lui Giurcă se aşternu un zîmbet. Ce l-o fi apucat pe Tase să dezgroape chestia asta tocmai acum, netam-nesam ?
— Numai pentru atîta lucru m-ai deranjat ? Dacă nu ţi-aş fi prieten, ar fi cazul să mă supăr, mai ales că tu ştii bine unde s-au dus banii... Nu se poate să fi'iuitat, cu toate că au trecut cîţiva ani de-atunci...
— Fii totuşi bun de-mi aminteşte, stărui Trandaf.
— Cred că nu mă-nşeală memoria... Am dat banii nevestei generalului Rudaru cînd ţi-am luat comanda aia de cearceafuri la jandarmerie...
— Nu, nu despre suta aceea e vorba, întrerupse tăios Trandaf ci despre cealaltă. Afacerea cu cearceafurile a fost în toamnă. Eu te-ntreb de suta pe care ţi-am dat-o de Crăciun.
Generalul începu să se Trămînte în fotoliu, parcă negăsindu-şi loc.
— A !
— Ţi-aminteşti ?
Giurcă îşi mîngîie mustaţa sură, silindu-se să se arate stăpîn pe situaţie.
— Ei, asta-i acum ! Cum sa nu-mi amintesc ?
Şi aplecîndu-şi capul peste braţul ifotoliului, surîse cu un aer de complicitate, ba îşi scăzu şi glasul :
— I-am dat banii unui gardian de la penitenciar ca să-i facă de petrecanie tîlharului ăluia...
— Şi... i-a făcut? întrebă Tase fără să clipească, ţintuindu-1 cu privirea.
Giurcă scoase un sunet, aşa, ca un fluerat şi-şi trecu mîna pe sub guşă, vrînd s-arate pe propriul său gît ce păţise tâlharul.
— Oho ! L-a căsăpit omul meu. încă de-atunci. Parcă ţi-am spus odată...
— L-a împuşcat?
— Nu, nu cred... Stai să-mi aduc aminte... Cred că i-a strivit capul cu un drug de fier sau rostogolind peste dînsul un bloc de sare...
Trandaf sări de pe colţul biroului şi proţăpindu-se în faţa lui cu mîinile în şolduri, începu să-i rîdă în nas.
— Zău! Nu mai spune! Cu-n drug de fier sau cu un bloc de sare! Şi oprindu-şi rîsul, se-ncruntă deodată ca să-i spună apăsînd pe fiecare silabă :
— Află domnule general Giurcă (îi spunea aşa cînd era foarte supărat) că din două, una : ori ai născocit chestia cu drugul de fier ca să-mi storci o "sută de mii de lei, ori gardianul ăla, dacă într-adevăr i-ai dat banii, şi-a bătut joc de tine.
„Din două una", mai repetă el şi după ce aruncă o privire spre uşa încuiată, continuă, încercînd să fie muşcător, deşi numai de glumă nu-i ardea :
— Am onoarea să te anunţ că Maziiu a sosit în Capitală, teafăr şi nevătămat. L-am văzut azi de două ori. Ultima dată, aici, dînd târcoale casei.
Generalul nici nu crîcni. Ghicea în tremurul vocii lui Tase, mînia abia stăpînită a unuia care înşelase pe atîţia şi se vedea el însuşi păcă-
28
SERGIU DAN
lit. Afurisită afacere ! îşi amintea bine că dăduse într-adevăr unei foste ordonanţe, ajuns gardian la Ocnele-Mari, vreo două mii de lei, dar că omul venise, după o vreme, să-i spună că treaba n-a mers, cum trebuie şi că blocul de sare strivise pe-un alt deţinut în locul lui Mazilu. Cum să nu-şi amintească ? Cu banii aceia ai lui Trandaf făcuse doar Loleta un reveion de i s-a dus vestea. Născocise afacerea asta ca să-i stoarcă nişte bani lui Tase, tocmai fiindcă îi vorbea de multe ori de Mazilu, arătîn-du-şi temerile că într-o zi acesta s-ar putea întoarce.
■i—i Mo fi: tras pe sfoară gardianul, bîigui el, dar se vedea cît de colo că nici el nu era convins că Tase ar putea crede una ca asta.
Trandaf tăcea. Mintea lui ageră, obişnuită să nu ţină seamă, în toate împrejurările decît de finalitatea lor practică, reuşi să stăvilească valul furios ce se stîrnea întrînsul de cîte ori se simţea jucat pe degete. Cumpănea acum lucrurile, lucid, căutînd o soluţie la care să-1 folosească şi pe Giurcă. Acesta şedea turtit în fotoliu, dar înţelegînd că Tase îşi biruise mînia şi-şi scormoneşte mintea spre a găsi o dezlegare, îşi simţi inima venindu-i la loc.
— Puţin îmi pasă de suta de mii pe care mi-ai umflat-o, îl auzi. Vorba e, ce facem acum ?
Giurcă îl cunoştea bine şi ştia că Trandaf nu era om să-i ceară lui sfaturi. II întrebase ,,ce facem acum ?" cel mult ca să-1 facă să nu uite că erau complici, ameninţaţi într-o măsură egală de ivirea neaşteptată a lui Mazilu, strigoiul trecutului amîndorura.
— La drept vorbihid* nu văd de ce ne-am teme de dmsul, zise Giurcă. Nu cred să-ndrăznească să se măsoare cu tine. Şi-apoi, chiar dacă ar pălăvrăgi, cine o să stea s-asculte poveştile unui ocnaş, învinuirile unui Mazilu oarecare împotriva lui Tase Trandaf ? !
— împotriva mea ? sări Trandaf simţind că Giurcă încearcă să se desfacă de ceea ce-i lega pe amîndoi, ca şi cînd reapariţia lui Mazilu ar îi fost o ameninţare numai pentru el, Tase. Văd că faci pe prostul, măi Lambe sau dacă eşti cu-adevărat, vrei să pari şi mai prost. Cum îţi închipui că Mazilu ar pomeni de mine uitînd pe maiorul Giurcă, primul martor al acuzării ? Mazilu ştie că mărturia ta l-a băgat la ocnă, şi mai ştie...
Giurcă se-ncurnetă să-1 întrerupă :
— Ce ştie, ce nu ştie, cel mai nimerit lucru e să-i dai nişte parale. Unul ca el, venit de unde vine, fără o leţcaie în buzunar n-o să stea mult pe gînduri cînd o vedea că-i rost să te scuture de ceva gologani.
Deodată, parcă îmboldit de un nou simţ ce s-ar fi născut în el chiar atunci, ca o fiară care miroase o răsuflare duşmană pe-aproape, Trandaf se îndreptă spre fereastra deschisă şi oprindu-se la o oarecare distanţă îşi lungi gîtul, privind afară. „Eram sigur", mormăi numai pentru sine şi fără să se întoarcă, îşi duse o mînă la spate făcînd semn lui Giurcă să se apropie.
— Uite-1 peste drum.
— Aha ! Ăla rezemat de chioşcul de ziare...
Nu. Ce cauţi acolo ? In dreptul casei, aici, omul în manta de ploaie de la marginea trotuarului...
Rămaseră amîndoi în mijlocul odăii, în picioare, fiecare aşteptînd să audă gîndul celuilalt „Ce dracu pot aştepta de la idiotul ăsta ?" gîn-dea Trandaf, iar celălalt, privind lucrurile fără să-şi bată prea mult capul
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
29
îşi zicea : „lasă că se descurcă el singur, că are de unde plăti" — dar nu-şi trăda nici unul gîndul adevărat. Dimpotrivă, Tase îl apucă de braţ, prieteneşte, şi ducîndu-1 spre uşă cum făcea totdeauna, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întâmplat, ii spuse din vîrful buzelor, părînd să nu dea cuvintelor o importanţă deosebită :
— Mă gîndii că Loleta ne-ar putea fi de folos, bineînţeles, numai dacă tîlharul ar îndrăzni să întreprindă ceva împotriva noastră. Loleta e...
Trandaf se opri să caute un cuvînt mai convenabil. îşi răscoli repede memoria, scotocind ca-ntr-un sertar, dar negăsind ce-i trebuia,, reluă fraza de la capăt:
— Loleta ar putea vorbi cu prefectul de poliţie. Nicoleanu nu-i refuză nimic.
— Şi... ce să-i ceară ? întrebă Giurcă, încercind să dea ochilor o căutătură şi mai stupidă, deşi ştia bine la ce anume făcuse aluzie Trandaf.
— Nu ştiu... nu m-am gîndit încă bine. Cred însă că dacă lucrurile ar lua o iintorsătulră serioasă, un prefect de poliţie poate da oricînd o mină de ajutor.
IV
Cine nu cunoştea, cine nu văzuse măcar odată, ca două cruci decapitate într-un chenar de frunze de laur, aceşti T. T. despre care Hanganu scrisese că sînt o emblemă comercială ajunsă blazon de nobleţe ? Multă lume habar n-avea că nelipsitele iniţiale de care te loveai pretutindeni reprezentau o persoană în carne şi oase, bănuind mai de grabă că e o instituţie cum ar fi C.F.R. sau P.T.T. Unii n-auziseră niciodată de Tase Trandaf,. cu toate că pe Dobroteasa şi-n Filantropia, pe 11 Iunie şi-n Tei, pe Sfinţilor şi-n Piaţa de flori, pe Bărăţiei şi-n piaţa Buzeşti, aproape peste tot, oamenii îţi \arăitau rînduri de case şi prăvălii lămurind că toate sînt ale lui Tase cel mare, fără să ştie însă că aceşti T.T. imprimaţi pe baloturile de stambă, pe marginea cupoanelor de pichete, barchete, şifoane, cretoane,. aceşti T.T. răspîndiţi în ţara toată, pe toate zidurile, în toate galantarele,, ca o cotropitoare obsesie organizată, se citesc Tase Trandaf. E-adevărat că, din modestie, Tase nu-şi aşezase emblema pe toate clădirile cumpărate de-a-gata, dar pe porţile caselor construite de dînsul, pe frontispiciul vilei de la Sinaia, pe conacul moşiei Mălureni şi chiar pe casa din dealul Viei de la Nicoreşti, se lăfăiau în fier forjat sau în ghips, cele două litere biruitoare. In schimb, nici fabrica „Suzana" din jurul gării Filaret, nici birourile instalate într-un bloc de pe bulevardul Domniţei n-arătau în nici un fel că aparţin unui singur stăpîn şi în locul orgolioasei perechi de t-uri, o placă de metal indica, cu discreţie „societate anonimă romînă", dar anonimatul acesta străveziu era doar o ficţiune pentru ageamii, toate acţiunile aflîn-du-se în mîna lui Tase Trandaf şi al cîtorva oameni de paie. Chipul său morocănos, cu barba tăiată scurt, atît cît să acopere nodul cravatei, se-îndulcea de două ori pe an, de Paşti şi de Crăciun, cînd se lăsa fotografiat cu un fals zîmbet părintesc, în mijlocul muncitorilor cărora le împărţea faimoasele daruri. Nu odată aceste fotografii au fost scoase din şpaltul tipografiei în ultima clipă şi înlocuite cu trucaje, din pricina contrastului prea izbitor dintre surîsul lui Tase şi privirile neguroase, încruntate şi triste, ale muncitorilor. „Nu prea au aerul să te iubească oamenii dumitale, i-a
30
SERGIU DAN
spus Hanganu, examinând fotografiile ce urmau să apară în „Pămîntul". Uite-1 pe ăsta, cu ce ochi se uită la dumneata, iar femeia de lîngă dînsul parcă o auzi scrâşnind. Şi ăsta la fel. cu salopeta descheiată la gît. Nu te povăţuiesc să rămîi singur cu el. Femeile mai ales nu par să se dea în vini pentru patron, zău aşa. Ia-n te uită la asta... Şi-a strîmbat gura de parc-ar ineca-o scuipatul. Una singură, o vezi, cea cu broboada legată sub bărbie, e mai prietenoasă. In locul privirii pline de ură, rînjeşte batjocoritor. Să-i dai o gratificaţie, că merită. Oho-ho ! Borţoasa din fund e amărîtă rău. Nu cred că se roagă pentru sănătatea dumitale". Pastile mamii lui de fotograf, bombănise Trandaf, rupînd fotografiile şi zvîrlindu-le în coşul de hîrtii. Pînă la urmă fotograful izbuti să măsLuiască o poză, umbrind chipurile prea duşmănoase, lăsînd să se vadă doar mutrele zîmbăreţe ale cîtorva funcţionari şi contra-rnaiştni în jurul „patronului iubit". De altminteri, el nu se arăta decît rareori pe la fabrică, lăsînd totul în grija directorului său Lazaride. Nu-şi cunoscuse muncitorii cind cumpărase fabrica şi nu erau decît vreo trei sute, dar mi-te acum cînd avea aproape o mie. De aceea, în dimineaţa de primăvară, cîteva zile după nuntă, cînd dădu cu ochii de micul grup care aştepta tăcut în curtea din bulevardul Domniţei, se încruntă.
•— Cine-s ăştia ? se-ntoarse el, răstit, către Lazaride.
Erau cu totul patru femei şi doi bărbaţi din care unul foarte tînăr, pe semne un ucenic. Lazaride nu ştia cum să-nceapă, cum să-1 ia mai pe ocolite, fără să-i zgîndărească furia. Avusese vreme să-1 cunoască şi ştia că meteahna cea mai de temut a patronului era mînia gata să răbufnească atunci cînd ceva nu mergea cum trebuie sau cînd se ivea un obstacol cît de mic în drumul lui. „Sînteţi toţi nişte netrebnici", obişnuia să zbiere la asemenea prilejuri şi bruftuluiala se încheia întotdeauna cu vorbe de ocară care sunau ca nişte palme : „Nu eşti bun de nimic. Am să te dau afară şi-am să-mi aduc un director neamţ".
— E o delegaţie, răspunse Lazaride, încurcat, ţinîndu-se respectuos în cealaltă parte a biroului. Vrea să vă vorbească.
Lui Tase ii se păru că n-auzise bine. îşi lăsă capul pe speteaza jilţului.
— Te-am întrebat cine-s ăştia, nu ce vor !
Lazaride înţelese că nu trebuia să pomenească de „o delegaţie" cuvînt lipsit de ori ce sens pentru auzul patronului. Deşi deprins să fie luat repede, directorul se fîstîci. Ca să micşoreze importanţa faptului, răspunse într-o doară :
— Sînt nişte lucrători de la fabrică.
Tase se uită la ceasul de pe mînă, apoi ridică privirea la pendula din perete vrînd parcă să confrunte cele două arătătoare, şi lăsînd-o să cadă asupra lui Lazaride, rămase o clipă aşa, fără să scoată o vorbă. Cînd îşi mişcă în sfîrşit buzele groase, spuse numai atît:
— E ora zece, domnule Lazaride...
Rostirea se vroia rece, calmă, obişnuită, dar directorul nu se lăsă amăgit. El ştia ce înseamnă liniştea asta, simţea clocotul ameninţător gata să se reverse pe capul său. înainte de a putea spune ceva, îl auzi iar :
— E ora zece dimineaţa. linii poţi spune cine a autorizat pe oamenii aceştia să-şi părăsească lucrul, venind aici nechemaţi ?
Pe Lazaride îl treceau sudorile. îşi strînse dramul de curaj ce-i mai rămăsese, ca să bolborosească :
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
31
— Trebuie să vă spun că eu i-am învoit.
Trandaf se uită acum la dînsul cu nişte ochi de peşte mort, cenuşii, reci, încremeniţi.
— Au venit să-mi spună, — reluă Lazaride mirîndu-se singur de unde atîta îndrăzneală, — că dacă nu capătă răspuns la memoriul lor nu se mai prezintă la lucru. „Vrem să vorbim cu patronul" aşa ziceau şi atunci i-am autorizat să vină aici. Nu-mi puteam lua răspunderea unei greve.
Trandaf căscă ochii, mirat sincer.
— Unei... ce ?
— Unei greve. Ăsta e chiar cuvîntul lor...
— Ai pomenit de un memoriu, îi curmă vorba Trandaf.. Asta ce mai e ? Lazaride arătă cu capul spre sertarul din dreapta al biroului.
— II aveţi acolo. Vi l-am dat aculm două luni. Poate că v-aţi uitat în el.
Tase păru să-şi amintească ceva, căci gura i se schimonosi deodată într-un zîmbet acru, "arţăgos.
— Acum, spuse Lazaride, rămîne ca dumneavoastră să hotărîţi dacă •o să-i primiţi sau nu.
Trandaf se ridică, ocoli biroul şi porni cu paşi mari spre uşă. Strigă de acolo uşierului să-i aducă sus pe cei care aşteptau în curte, lingă scară, iar el rămase în picioare, aşteptînd, înadins caisă facă întrevederea cit mai scurtă. O viclenie a" lui cînd primea pe unii cu care vroia să sfîrşească repede, dîndu-le a-nţelege că îi primea deşi era gata să iasă.
Delegaţia intră, după o bătaie sfioasă în uşă, prin flanc cîte unul, rîn-duindu-se apoi în semicerc, aşa că Trandaf se trase cu un pas îndărăt ca să nu rămînă în centrul potcoavei. Era o femeie între două vîrste, îmbrăcată într-o fustă neagră şi o vestă de bumbac destul de ponosită, urmată de alte trei, din care una uscăţivă, cu obrazul supt, plimbînd o privire mioapă prin încăpere, şi lingă ea celelalte, maî tinere, purtînd pe cap broboade la fel, galbene. Bărbaţii erau doi. Cel mai vîrstnic, adus puţin din spate, îşi pusese nu se ştie de ce o haină mai arătoasă bleu-marine şi chiar o cravată cu picăţele, iar celălalt, un flăcău cu mustaţa mijindă nu putea să aibă nici douăzeci de ani în ciuda silinţelor ce-şi dădea să pară bărbat in toată firea, rotindu-şi ochii cu gravitate.
— Hai, spuneţi repede, despre ce e vorba că n-am timp, îi întîmpină Trandaf, hotărît să le ia piuitul de la început.
Femeia între două vîrste care arăta să fie într-adevăr împuternicită să vorbească pentru ceilalţi, schiţă un surîs stînjenit.
— Chiar aşa de repede n-o să putem spune, că avem mai multe, se auzi glasul ei uşor tremurat.
Trandaf vru să pară mai omenos, mai răbdător.
— Mi s-a comunicat că vreţi să-mi vorbiţi. Ce anume aveţi să-mi spuneţi?
— Multe, domnule Trandaf, vorbi iar femeia mtorcîndu-se cu faţa la ceilalţi, vrînd parcă să-i ia martori la ceea ce avea să urmeze. Mai întîi am venit să vă spunem că aşa nu mai merge.
— Cum, adică ?
Ochii lui bulbucaţi o ideie de un început de Basedow, se făcură mai mari şi sprîncenele se înălţară a mirare :
32
SERGIU DAN
— Ne-am aşteptat să putem sta de vorbă cu dumneavoastră, dar aşa, grăbit cum sînteţi, aici lingă uşă, ar ti greu să vă arătăm care sînt doleanţele noastre. V-am înaintat un memoriu acum o lună.
— Lăsaţi memoriile... Spuneţi-mi pe scurt, ce vreţi... Muncitorul în haină bleu-marine, care nu suflase un cuvînt pînă
atunci, făcu o jumătate de pas înainte şi răspunse icu o voce groasă, încercînd să ia taurul de coarne :
— Uite ce e, coane... Noi cerem deocamdată mărirea salariilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi concedii plătite pentru femeile care trebuie să nască. Nu vrem să se mai întîmple cum a fost cu Ilinca Stamate, care a născut în vopsitorie, sau cu Tudora Neagu care s-a prăbuşit lîngă război într-un lac de sînge. Nu se cade ca femeile să muncească pînă le ajunge burta la gură... Dar să le luăm pe rînd. Mai întâi, salariile..':
Tase îşi ţinea mîinile la spate. Le luă de-acolo ca să le încrucişeze pe piept, apoi le duse iar la spate. îşi muşca buza făcînd o sforţare vizibilă ca să asculte.
— Vorba lungă sărăcia omului, făcu el, pierzîndu-şi răbdarea. Mie să-mi spuneţi, colea, pe romîneşte, ce vreţi...
Femeia care vorbise la început, încercă să explice:
— Noi cerem mărirea salariilor cu treizeci la sută... Ni se sting copiii de foame... Apoi, ne omoară atelierele... Nici în ţesătorie, nici în vopsitorie nu s-au făcut instalaţii de aerisire, aşa cum ne-a promis domnul director....
— Eu n-am promis nimic, se apără Lazaride. Am spus că vom studia chestiunea în raport cu posibilităţile... Nimic mai mult.
Vorbitoarea nu-1 luă în seamă, ca şi cum ar fi înţeles rolul său de căţel înfricoşat de prezenţa dulăului — şi continuă:
— Closetele sînt o batjocură, nu există nici un singur duş ca lumea, n-avem halate de lucru... Ar trebui să veniţi să vedeţi... Am cerut nişte căru- / cioare pentru căratul baloturilor la magazie, nici acum nu s-au dat şi ne frîngem şalele cănind ou spinarea... Cît priveşte problema concediilor pentru femeile însărcinate...
— Deajuns! o întrerupse Tase, dar fără brutalitate, ceea ce miră pe Lazaride. Am înţeles ! Nu era nevoie de memorii pentru atîta lucru. Şi am să vă răspund tot aşa, scurt şi cuprinzător...
Flutură chiar un 'fel de zîmbet în colţul buzelor. „E şmecher al dracului", gîndi Lazaride, fără să-şi poată închipui unde vrea s-ajungă patronul.
— Vreţi salarii mai mari, continuă Trandaf, plimbîndu-şi ochii de la unul la altul. Vă-nţeleg. Vremurile nu-s uşoare. Vorba e însă, de unde ? Numai dumnezeu ştie ce greutăţi am în fiecare sâmbătă ca să vă pot plăti salariile. Aţi vorbit de copiii voştri. Aveţi cîte doi, trei, poate şi patru. Ce să mai zic eu care am de hrănit aproape o mie ? Fiţi oameni de înţeles, gîndiţi-vă că fabrica asta e a voastră. Eu, la urma urmelor, mă pot lipsi de ea. Dacă o mai ţin, o fac numai gîndindu-mă la voi, la copiii voştri. Veniţi aici să-mi vorbiţi de atelierele care nu-s aerisite, de closete şi de alte prostii. Ce-aţi vrea : să vă clădesc altă fabrică ? Ce ? La voi acasă aveţi closete cu faianţă ? Closete ? La asta vă gîndiţi voi cînd ţara trece prin greutăţi aşa de mari ? Ce-âr zice, să v-audă cei care au făcut cu sîngele lor Romînia mare ? Hai ? Ce-ar zice ? Ei au avut oare closete la Mărăşeşti şi Oîtuz ?
Una dintre muncitoare, cea mai tînără, găsi nimerit să se vîre-n vorbă :
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
33
— Tata a murit la Oituz şi mama primeşte optzeci şi cinci de lei pensie...
— Ei vezi ? Vezi ? se grăbi Tase să tragă spuza pe turta lui. Dacă statu' eă-i cogeamite stat şi n-are de unde plăti, atunci eu de unde dracu să vă dau lefuri mai mari ?
Cupletul patriotic era una din coţcăriile lui în toate împrejurările, arătînd încă una din trăsăturile sufleteşti, ale patronului, un amestec de şiretenie şi naivitate neroadă. Firea lui adevărată îşi găsea însă expresia în vorba aspră, în înjurătura grosolană, în dispreţul pentru lumea înconjurătoare şi era limpede că nu-i venea uşor să se prefacă dîndu-şi aere de om cumsecade, chiar şi într-o formă vulgară şi că aştepta clipa cînd va putea să fie, în sfîrşit, el cel adevărat, luînd oamenii de umăr şi făcîndu-le vînt pe scări sub o ploaie de sudălmi.
— Dacă nu'mă-nşel, aţi pomenit şi de concediul femeilor însărcinate, reluă el pe un ton potolit. Unele nasc, după cum aţi spus, în ateliere. Foarte rău, foarte rău. Aşa ceva nu trebuie să se mai întîmple.
Se-ntoarse către Lazaride.
— Ai luat notă, domnule director ? Nu vreau să mai aud de aşa ceva. Nu e nici omeneşte, nici creştineşte. Să nască de acum încolo la ele acasă.
Lazaride nu mai pricepea nimic. Muncitoarea însă, cea cu fusta neagră, înebipuindu-şi că măcar una din cererile lor a găsit înţelegere, ţinu să precizeze :
— Dacă n-avem maternităţi, s-avem barem concediul plătit, o lună înainte de naştere şi două săptămâni după.
Cuvintele acestea simple parc-au fost înadins rostite ca să declanşeze resorturile pînă atunci amorţite ale stăpînului. Tase cel adevărat, pitit în umbra vorbelor mincinoase, ieşi deodată la iveală, ca o fiară somnolentă, zgîndărită cu un băţ.
— Concediu plătit ? Vreţi să vă plătesc eu cînd rămîneţi borţoase ? AsHa le întrece pe toate ! Ca mîine o să-mi cereţi să vă cresc eu plozii! După ce că vă fleorţăiţi ca nişte putori, aveţi neruşinarea să-mi cereţi concedii de naştere !
Cele două muncitoare tinere îşi plecară privirile în covorul persan, pălind să-i numere stelele albastre răsărite la intervale egale pe fondul cărămiziu, iar flăcăul începu să tremure. Muncitorul în haine bleu-marine se întoarse către ceilalţi :
— Ei, aţi auzit ? Vă spuneam eu că ardem gazul de pomană. Singurul răspuns pe care-1 putem duce e părerea domnului patron despre nevestele şi fetele noastre. Ne va fi greu să repetăm vorbele astea scîrnaA^e, dar n-avem încotro. Să mergem să le spunem şi celorlalţi...
Trandaf scoase un fel de inî'riit :
Da, să le spuneţi că eu plătesc femeile care dau din mînă nu cele
care dau din c... Dacă vor să fete în fiecare an, s-o facă pe socoteala lor.
In timp ce delegaţia apucase, tăcută, spre uşă, Tase continua să bodogănească în urma ei :
— Iar voi, să vă băgaţi minţile în cap ! Atîta vă spun ! Astîmpă-raţi-vă ! Nu vă jucaţi cu focul c-o să vă frigeţi ! Dacă sînt printre voi bolşevici care umblă cu ■aţîţări am eu aic de cojocul lor !
Nici nu se închise bine uşa capitonată şi se repezi la birou.
3 — V. Romînească nr. 3
34
SERGIU DAN
— Ce te holbezi la mine ca un idiot ? îl luă el în primire pe Lazaride. Aşează-te ici şi scrie-i pe toţi, numele, pronumele, adresa. Mama lor de derbedei, îi învăţ eu minte ! Le dau eu grevă să se sature!
începu să scotocească înfrigurat într-un sertar, luînd din teancul de hîrtii cîte una pe care o cerceta şi o dădea la o parte mormăind, apuca alta şi o zvîrlea jos, pînă ce, renunţînd să mai caute se răsuci în scaun şi ridică privirea spre Lazaride.
— I-ai scris ?
— Trebuie să mă reped la fabrică să aflu cum îi cheamă, spuse directorul. Mă-ntorc îndată.
— Bine, pe ăştia nu ştii cum îi cheamă, dar pe ăla care a fost prins anul trecut cu furtul de aţă, îl ştii ?
— Rogobete. i
— Căutam tocmai declaraţia lui prin care recunoaşte că a furat... Nu l-am mai dat pe mîna poliţiei fiindcă mi-a făgăduit că va fi cu ochii-n patru la tot ce se-ntîmplă în fabrică şi mi-i va spune pe sindicalişti. Adu-mi-1 aici.
Rărnas singur, Tase apucă receptorul şi ceru telefonistei să-i dea legătura cu casa. Răspunzînd parcă unei noi preocupări, privirea lui se opri la fotografia cu ramă de argint de pe birou. Alix îi surîdea peste un vraf de mape cu ultimele modele de ţesături pentru rochii de vară, între care si faimosul creton T.T. cu chipul reginei imprimat pe fond pembe. Gusturile sale estetice se împleteau cu un puternic sentiment patriotic. Ideia că milioane de femei vor purta în vara viitoare rochii cu capul suveranei răspîndit pe toată rotunjimea, îl încînta. Trase afară din maldărul de mape proectul respectiv şi luînd creionul roşu scrise deasupra : creton regal lei 18 metru. Zîmbi mulţumit. Avusese întotdeauna idei de acestea sănătoase. Nu lansase el cu doi ani în urmă batistele Suzana — cu chenar tricolor ? E-adevărat că gazeta lui Hanganu scrisese atunci că „fabrica Suzana oferă ori cui prilejul ca în schimbul modestei sume de zece -lei să-şi sufle nasul în drapelul naţional" dar după aceea Hanganu a reexaminat chestiunea batistelor patriotice la lumina celor cincizeci de mii de lei primiţi din mîna lui Tase şi nu mai avea acum decît tămîie în călimară cînd pomenea de dînsul.
— Ai adormit acolo ? o întrebă pe telefonistă, răstindu-se în aparat.
— Tocmai vroiam să vă anunţ. Nu v-am putut da legătura fiindcă telefonul dumneavoastră de-acasă era ocupat. Am întrebat la poştă şi mi s-a răspuns că'vorbeşte cu Franţa. Cum va fi liber vă dau legătura.
După cîteva clipe îl sună Aglae.
— Am vorbit cu Alix.
. — Mi-am închipuit. Cînd se-ntorc ?
— Tocmai de-asta m-a chemat. Vor să se-ntoarcă pe la sfîrşitul săptămînii.
— Era şi timpul. Au stat destul.
— Nu despre asta e vorba. Ascultă Tase, dă o dispoziţie prin Bancă să le mai plătească şaptezeci şi cinci de mii de franci. Au rămas fără un ban.
Tase nu răspunse îndată, ceea ce o făcu să creadă că nu auzise.
— Auzi ? Şaptezeci şi cinci de mii.
— Nici prin cap nu-mi trece, hîrîi el. Să se descurce cum vor putea. Eu nu-s sac fără fund.
— Ai înebunit ?
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
35
Aglae începu să regrete că se apucase să-i vorbească la telefon. Ştia că niciodată n-ar îi îndrăznit, de la obraz, să-i dea asemenea răspuns.
— Ai înebunit ? repetă ea cu un tremur în glas. Vrei să-ţi omori fata ?
— Nu omor pe nimeni. Mi s-a urît să tot plătesc.
•— Lasă comentariile acum. Doar n-ai să-i laşi fără bani printre
streini. .       . *
— Le-am trimis destul. Să se descurce cu prinţul ei cum o ştii...
— Bestie ! îi şuieră în timpan. Şi auzi un scîncet slab. Aglae plîngea la celălalt capăt.
Trînti receptorul, rămînînd o clipă nehotărît, apoi îl ridica iar.
— Ascultă, porunci el telefonistei, cheamă poşta şi întreabă cu ce localitate a vorbit casa Trandaî.
Se duse la fereastră, dădu la o parte draperia şi privi in strada. Lazaride sărea tocmai din maşină urmat de un zdrenţăros. „A\sta-i Rogobete" îşi zise, întorcîndu-se la birou. Telefonul ţîrîi scurt.
— Ei ?
— S-a vorbit cu Monte-Carlo.
„Mi-am închipuit, bolborosi el, lăsîndu-se mai adînc în fotoliu. Prinţul se distrează pe banii lui Tase". încercă să-şi potolească furia care-1 înăbuşise lăsîndu-si privirea pe fotografia în chenar de argint. Alix îi zîmbea de acolo, dintr-o vreme apusă pentru totdeauna, a copilăriei. Altădată, era de ajuns să-si vadă fata, ca să-i treacă ori ce supărare. Acum însă, între 'lase şi zîmbetul ei, se furişa umbra lui Şerban Mavrogheni, „Zvîrle banii mei la Monte-Carlo" îsi zise si cuvintele astea îi ţiuiră în cap amestecîndu-se cu glasul batjocoritor-al'bătrînului Onose : „Măi Tase, ştii cum e poreclit ginerele rău? I se zice Va Banque... joacă al dracului..."
Lazaride îi întinse un petec de hîrtie cu numele delegaţilor şi-i arătă cu mîna omul ce se tinea lîngă uşă, rotind o privire umilă de dine bătut.
— Dă-te mai încoace, măi banditule, îl pofti Trandaf pe-un ton priGtsn,Gsc.
Văzîndu-se întîmpinat cu atîta bunăvoinţă, Rogobete se hlizi, mişcîn-du-se către birou. Era mahmur încă din ajun, cu toate că încercase să se dreagă de dimineaţă cu o cinzeacă de trăscău. Fruntea patronului se în creţi deodată.
'   — Aşa te ţii de cuvînt, derbedeule ? Hai ? D-aia te-am iertat in loc să te vîr în puşcărie unde-ti era locul ? Cum ne fuse-vorba ?
Rogobete'îşi lăsă capul, zgîlţîit de un tremur mărunt. Buzele lui morfoleau ceva, dar nu se auzea decît un hîrîit.
— De două luni n-ai mai dat pe-aici, se răsti patronul. Ce-ar ti sa te dau acum pe mîna politiei ? Declaraţia ta e aici, ticălosule!
Arătă cu capul spre sertarul în care scotocise adineauri fără să dea de hîrtia cu recunoaşterea lui Rogotete. Acesta încerca să-şi ridice capul, dar îl usturau ochii şi pe deasupra mai era şi soarele care bătea prin fereastra deschisă drept asupră-i.
— Să vedeţi, coane, izbuti el să articuleze, dar pe semne că Tase nu-1 socotea încă destul de înfricoşat ca să-1 lase să-şi vină în fire, căci îi curmă bîiguiala.
— Ce să văd, mă tîlharule, ce să văd ? Văd că abia te ţii pe picioare... De ce n-ai venit să-mi spui ce învîrtesc prin fabrică derbedeii şi putorile alea ? Nu ne-am înţeles să vii aici să-mi spui tot ce observi prin atelier ?
— N-am observat, să trăiţi, nimic, vă rog să mă credeţi...
36
SERGIU DAN
Oricît de afumat era, Rogobete îşi dădea seama că dacă s-ar apuca să-i spună că muncitorii intraseră la bănuială din ziua cînd au văzut că patronul îl iertase, ceea ce nu era în firea lui, şi că nu mai scoteau o vorbă de faţă cu dînsul, ocolindu-1, dacă i-ar mărturisi că l-au mirosit şi că unii ca Taplan, i-au şi spus-o, întrebîndu-1 de ce-şi vîră nasul peste tot — atunci s-ar isprăvi cu el.
— Gum să observi, netrebnicule, cînd ţi-e capul numai la băutură ? Lazaride, ia să mi-1 chemi pe comisar să-1 umfle !
Ca izbit la moacă, Rogobete se clătină plimbînd o privire înfricoşată. Genunchii îi tremurau.
— Vă rog să mă iertaţi, mormăi cu o voce gîtuită. Voi face aşa cum porunciţi.
Trandaf îl măsură cîteva clipe, prelungind tăcerea ca să-i arate că se lasă greu, apoi se aplecă peste birou.
— Fie, mai fac o încercare. Ultima. Dacă n-ai să te ţii de treabă, puşcăria te mănîncă.
îşi puse ochelarii. Ţinea în mînă petecul de hîrtie pe care i-1 dăduse Lazaride.
— Desfundă-ţi urechile şi ascultă la ce te-ntreb... Ce învîrtesc ăştia pe care ţi-i voi citi, cine sînt, îi cunoşti ? Niculescu Sofia, Taplan Vasile, Szabo Ilonka, Cumpănasu Dumitra, Holt Maria si Timofte Alexandru... Ii ştii?
Cum să nu-i ştie ? Prin mintea lui Rogobete, la auzul acestor nume ca la lumina unui fulger, se perindară repede chipurile lor. Erau tocmai aceia care se fereau de dînsul, care îi treceau pe alături parcă fără să-1 vadă, care-i puneau întrebări cu două înţelesuri. Ii ura.
Glasul aspru al lui Trandaf îl făcu să tresară.
•— Ii cunoşti ?
Prin ochii lui Rogobete, trecu o pîlpîire răutăcioasă.
— Ăştia e toţi bolşevici.
— Vorbeşte, îl îmboldi Trandaf. Spune tot ce ştii.
— E bolşevici, repetă el. Aia mai ales, Niculescu Sofia e dată-n mă-sa. să trăiţi. Am văzut-o cu ochii mei cetind în nişte cărţi. Şi Szabo Ilonca, tot aşa, a stat şi la puşcărie, la Oradea.
— O fi furat şi ea, ca tine...
— Nu, a ieşit pe stradă la 1 Mai. Şi Taplan le cîntă-n strună. Stă pe aceeaşi stradă cu mine şi seara.cînd iese de la fabrică nu se duce acasă...
— S-o fi abătînd pe la circiumă, îl încercă Tase.
Rogobete se-ncumeiă să rîdă, vrînd să zică ,,ne-am întîlni acolo".
— Aş ! Se duce la sediu.
— La ce ?
— La sediu, aşa-i zic dînşii.
— Ce-i aia ?
— Unde e toţi bolşevici care e contra...
— Contra cui ?
— Contra regelui, a dumneavoastră, a domnului director, a contra-maiştrilor şi care zice că nu-i bine. Tot din tagma lor e şi Dumitra Cumpănasu, spanchia, care atunci cînd a căzut Tudora Neagu în atelier şi a dat ortu-popii că era 'ntr-a noua lună, -a strigat „aţi omorît-o tîlharilor", adică, să trăiţi, dumneavoastră. Aşa zicea. Ca şi Timofte care l-a înjurat pe contra-
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
37
maistru, ştie şi domnu' director că 1-a amendat cu doi poli, atunci cînd nea Grigore, eontra-maistrul, a vrut s-o ia la distracţie pe Maria Holt, zicîndu-i : „Tu mergi cu mine diseară" şi puştanca i-a zis „ba să mergi cu mă-ta". Ti-mofte i-a strigat atunci lui nea Grigore, an auzit toţi „am să-ţi crap capul şi-am să te vîr în cazanul cu anilină"... Aşa i-a strigat Timofte care nu-i decît un ţînc pe lîngă nea Grigore, că nici n-a făcut armata, ca să vorbească aşa unuia mai mare.
Răbufnea ura în el şi-i da brînci. să vorbească, să-şi verse focul, de-şărtînd alandala, într-o bîiguială deslînată tot ce mintea lui de beţivan înrăit reţinuse din viaţa fabricii.
— Nu e numai ei, care spune vorbe urîte, să trăiţi, mai e mulţi, cum e roşcata de la ambalaj care lipeşte etichete şi rîde de dumneavoastră.
— Care etichete ?
— Alea care e scris pe ele tî-tî, atunci zice, să trăiţi, vorbe urîte.
— Hai, spune.
Rogobete se codi, privind cu teamă.
— Zice că „tî-tî" se citeşte Tase tîlharul.
— Cum ai spus c-o cheamă? întrebă Trandaf silindu-se să pară nepăsător, dar, în clipa următoare cînd luă creionul să însemneze numele fetei de la ambalaj, mîna îi tremura. După asta, vîrî mîna-ntr-un sertar, scoase două turtii, de cîte douăzeci de lei şi-i le întinse. Ochii lui Rogobete luciră. Se repezi ca un căţel la vederea unui oscior, s-apuce bancnotele din mîna stăpînuluii şi trăgîndu-se Îndărăt, le duse la buze şi la frunte, cum obişnuiesc precupeţete la saîtea.
— Cară-te acum, îi spuse Trandaf. Şi vezi de cască bine ochii. Cînd miroşi ceva, dai fuga la domnul Lazaride. înţeles ?
Rogobete ieşi deandâratelea. Tase îl urmări cu privirea pînă la uşă apoi se-ntoarse, întrebător, spre Lazaride.
— Eu zic să-i dăm pe mîna poliţiei, spuse acesta.
Tase făcu un semn cu mîna parcă vrînd să-ndepărteze gîndul care fusese şi al său, cu o clipă înainte. O bucată de vreme rămase tăcut, cîntă-rind lucrurile înainte de a se hotărî, frămîntînd între degete petecul de hîrtie cu numele celor şase la care adăugase pe al fetei de la ambalaj.
— Să-i lăsăm deocamdată, vorbi el. Cînd mi-o fi la îndemînă îi pun eu cu botul pe labe.
★
Aglae avea musafiri. Primea miercurea. Tase nu se arăta niciodată, cînd era acasă, dar în după amiaza aceea intră pentru o clipă ca s-o anunţe pe nevastă-sa că se repede pînă la vie şi va lipsi două zile. Din uşă, o auzi pe Constantina KaMardi :
— Nu mai prididim, parol, e-o adevărată calamitate. Maternitatea n-are deoît şaizeci de paturi, alors, unde dracu să ospitalizăm toate nenorocitele astea ? Toarnă la copii, cu nemiluita, ca iepuroaicele, zău aşa... I-am spus şi reginei.
Şi începu să rîdă. Tase îşi aminti de muncitoarele care cereau concedii de naştere şi se amestecă în vorbă :
— Ar trebui, prinţesă, ca societatea dumneavoastră să pornească o operă de luminare a femeilor din popor. Să le explicaţi cum să se ferească,
38
SERGIU DAN
să le arătaţi că de-aici li se trage sărăcia, că d-aia nu le mai ajunge pentru trai... In chestia asta eu sînt de acord cu Marcus (vroia să zică Malthus).
— Voyons, voyons, sări prinţesa, mai nimerit ar fi ca dumneavoastră sâ-i luminaţi pe bărbaţii lor, să le mai lase-n pace...
Şi făcu, ştrengăreşte, cu ochiul celorlalte cucoane. Una ciolănoasă, de lîngă dînsa, fără piept de nici un 'fel, o scîndură în ,,voile georgette", rise arătîndu-şi dinţii mari ca grăunţele de porumb din speţa dinte de cal :
— Să se mai ducă la bordel.
— Zoe are dreptate, încuviinţă o bătrînă cu glas autoritar. Asta e soluţia !
Er.a doamna Adelaida Balotă, născută Iorgopol, despre care gurile rele alirmau că nu-şi mai căneşte părul ci îşi trimite peruca la vopsit, atît se decolorase în ultimele trei decenii.
V
Servitorul sta ca împietrit. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Nu-şi putea lămuri cum de ajunsese arătarea asta stranie pînă sus, în faţa uşii ferecate şi cum de îndrăznise să-1 împingă, încercînd să-1 dea de-oparte, pe el, peste care nu trecuse încă nimeni. Veneau acolo mărimi de toate neamurile, domni dintr-aceia pomeniţi prin gazete, dar oricît de zoriţi ar fi fost, aşteptau, pînă ce dînsul îi anunţa patronului şi le spunea să intre.
— Nu-i nevoie să mă anunţi, repeta vizitatorul. Mă aşteaptă. Servitorul se proţăpi înaintea uşii capitonate.
•— Nu se poate, domnule. Aici nu se intră aşa. Daţi-mi o cartă de vizită, sau scrieţi-vă numele pe carnetul de colo...
Ii arătă spre masa rotundă din sala de aşteptare. Omul nici nu se clinti. N-avea de gînd să-şi scrie numele sau să dea carte de vizită, dac'o ti avut vreuna.
— Hai, lasă prostiile, vorbi el gata să se supere. Du-te de-i spune c-am venit.
— Pe cine s-anunţ ?
In loc să-şi spună numele, păru să se codească înainte de a răspunde •.
— Spune-i că a venit cel pe care-1 aşteaptă.
Se depărta cu cîţiva paşi, oprindu-se să privească o statuetă care înfăţişa pe zeiţa belşugului, judecind după un coş cu struguri aflat la picioarele ei, dar nu-i putea zări chipul. Cineva îşi lăsase pălăria, era una de Panama, cu marginile late, peste' capul zeiţei.
— Cum îl cheamă ? întrebă aspru Trandaf, pironindu-1 pe uşier sub căutătura lui îngheţată.
— Nu vrea să spună. Ci-că e omul pe care-1 aşteptaţi, aşa zice. Servitorul rămase uluit. Se aştepta să-1 vadă pe patron mirîndu-se
şi-apoi repezindu-1 afară. In loc de asta, i se păru că vrea să-1 mai întrebe ceva. Trandaf înlemnise şi nu reuşea s-ascundă de ochii servitorului tremurai buzelor care se mişcau fără a scoate o vorbă. Ar fi vrut să-1 întrebe: „nu-i aşa că-i îmbrăcat cu un trenei cazon ?" dar se stăpîni.
— Să intre, spuse în sfîrşit, cu o voce mai scăzută.
După o clipă vizitatorul pătrunse în birou şi înainte de-a trage uşa, Tase îl auzi spunînd servitorului: „Să nu .ne deranjeze nimeni". „Se cam întrece^cu gluma" gîndi Trandaf, arătîndu-i, tăcut un scaun. Vizitatorul nu părea grăbit să se aşeze. Ţinea în mînă o geantă de piele, destul de răpă-
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
39
noasă, şi plimba o privire parcă înveselită prin încăperea în care se afla şi o masă dreptunghiulară de stejar străjuită de scaune îmbrăcate în piele roşie, probabil pentru şedinţele consiliului de administraţie. Cerceta curios toate cîte se aflau acolo ca şi cînd s-ar fi aflat singur şi nu l-ar fi văzut pe Tase în jilţul său, în spatele biroului cu încrustaţii. Trecură aşa cîieva clipe poate că într-adevăr mai lungi decît altele. Nu se auzea decît răsuflarea întretăiată a lui Tase, de parcă ar fi urcat în fugă nişte trepte. ,,Ar trebui să mă arăt iar lui Danielopol" îi trecu prin minte bănuindu-şi o boală de inimă. In cele din urmă, vizitatorul îşi trase scaunul mai aproape de birou şi rezemîndu-şi servieta de piciorul scaunului, se aşeză. Abia' acum ridică ochii la. Trandaf şi privirile lor se încrucişară, tăcute.
— Te găsesc mai tras la faţă ca la ultima noastră întîlnire de acum două luni, spuse vizitatorul şi în glasul lui se făcea simţită un fel de bucurie crudă.
Tăcu iar. Trandaf îl văzu scoţînd din buzunar o tabacheră înegrită şi-i urmări mişcarea înceată a degetelor răsucind o ţigară, îl văzu suflînd colbul de tutun risipit pe cristalul biroului, şi-1 auzi închizînd tabachera, cu o pocnitură scurtă.
Scăpară un chibrit şi după ce-şi aprinse ţigara, îl zvîrli peste umăr fără a folosi scrumiera din colţul mesei. Făcea toate acestea foarte încet, îndeplinind parcă gesturile unui ritual, deşi era limpede că ţinea să-şi bată joc de Tase, punînd un pic de dispreţ chiar şi în cele mai neînsemnate mişcări. începu să pufăie din ţigară împrăştiind prin încăpere mirosul acru al tutunului prost, ceea ce se întîmpla pentru întîia oară în biroul lui Trandaf.
— M-am ales cu năravul ăsta acolo...
N-o spunea ca să se scuze. Rostise ,,acolo" ca şi cînd ar fi vorbit de un loc unde petrecuseră amîndoi, dar se porni numaidecît să dea amănunte, ca unul care venea de pe unde celălalt nu umblase :
—• După ce spărgeam cu tîrnăcopul un bloc de sare, îl încărcăm frumuşel în vagonet şi mă aşezam să învîrtesc o ţigară. Se nimerea un gardian .mai cumsecade care nu da zor, lăsîndu-te să mai răsufli...
Tuşi, ca să schimbe vorba, şi continuă, avînd aerul că îşi cere iertare pentru o întîrziere, lăsînd însă mereu să se ghicească batjocura :
— Aş fi venit mai curînd să te văd, aşa cum ţi-am promis cînd ne-am întîlnit în biserică, dar am avut de făcut nişte drumuri. Mi-am pierdut vreo> zece zile acasă la mine, în Romanaţi, pînă am vîndut o sfoară de pămînt ce-mi rămăsese, pe urmă m-am repezit la Berlin unde am stat alte zece zile...
— Ai fost la Berlin ? se miră Tase, închipuindu-şi că nu înţelesese bine şi mulţumit că poate lega o .convorbire mai puţin supărătoare. Peste o clipă numai avea să vadă că se înşelase.
— N-am stat decît pînă am dat de nişte hîrtii care-mi lipseau. Le-am găsit la KriegsmLniisterium. Nemţii ăştia îs daţi dracului. Păstrează în arhivele lor ţoale hîrţoagele în ordine. Alles in ordnung !
Trandaf se temu să întrebe după ce fel de hîrtii cotrobăise pe-acolo, presimţind că n-are cum să fie ceva plăcut. Absorbit pe semne de un gînd al său, vizitatorul strivi ţigara în scrumieră ca un om bine crescut, uitînd; s-o mai zvîrle peste umăr, pe covor, cum făcuse cu chibritul.
40
SERGIU DAN
— Ştiu că nu te aşteptai să mă vezi, reluă el. Am chiar unele motive care mă fac să cred că ai făcut tot ce se putea face ca să nu mă mai vezi... Nu e nimeni vinovat că am supravieţuit. Se-ntîmplă uneori ca o lovitură bine pusă la cale să idea totuşi greş. Tu trebuie 'să-ţi închipui că omul pe care l-ai plătit (cred mai curînd că i-ai dat numai o arvună) ca să mă omoare acolo, în fundul ocnei, ţi-a mîncat gologanii de pomană. Dimpotrivă, a lucrat cît se poate de conştiincios. Dacă n-a ajuns la rezultatul dorit, vina e numai a mea. Mă depărtasem cu un minut înainte de locul unde prin amabilitatea dumitale, urma să pier. Bulgăraşul de sare, vreo două sute de kile, să striveşti trei oameni cu el, s-a rostogolit peste cel care-mi îuase locul, făcîndu-1 terci... Am înţeles atunci că nici dumneata, nici otreapă aia de Giurcă nu vă găsiţi somnul din pricina mea şi-mi părea rău. îmi venea să-ţi scriu o carte poştală : „coane Tase, nu te mai frămînta degeaba. Mazilu al dumitale se află la loc sigur şi nu-ţi poate face, deocamdată, nici un rău. E bine păzit. Salutări din Ocnele Mari..."
începu să rîdă mulţumit de întorsătura plină de haz, dar istorioara nu era pe gustul lui Tase care nici nu zîmbi.
— Ei, să lăsăm însă chestia asta, vorbi el, curmîndu-şi rîsul, şi să ne ocupăm niţel de afacerea noastră. (Lui Tase i se păru că auzise greşit, dar el spusese într-adevăr „afacerea noastră" cu aerul serios al unuia care propune o afacere). îmi pare rău că trebuie să fac o scurtă şi plicticoasă incursiune în trecut. Nu-s de felul meu îndrăgostit de vremile care au fost. Istoria nu-mi place. Trecutul e un stîrv bine fardat, dar în burta lui roiesc viermii. După cum cred că ştii, specialitatea mea e fizica. Dacă ghinionul nu m-ar fi scos în drumul dumitale, probabil că azi eram profesor de fizică la gimnaziul din Găeşti. Nu e cine ştie ce chilipir, dar oricum, e o meserie mai puţin obositoare ca aceea pe care âm făcut-o şase ani la Ocnele-Mari. Nu e vorba lînsă nici de Istorie, nici de Fizică, ci de trecutul meu, al nostru dacă n-ai nimic împotrivă.
întinse mîna şi apucîhd servieta cam ponosită, şi-o puse pe genunchi.
— Am aici cîteva documente. Dacă din ele ar reieşi numai că Tase Trandaf e un jefuitor, că averile lui sînt rodul unei prădăciuni, n-ar avea nici o însemnătate pentru mine.
Se opri ca să-şi dea seama dacă fusese destul de limpede, dar pe chipul întunecat al celui din faţă nici un muşchi nu se clintise.
— Din ele se vede însă nu numai că Tase Trandaf e un hoţ, ceea ce, la urma urmei nu m-ar fi privit nicidecum, căci aş fi putut preda lecţiile mele de fizică la Găeşti, pînă la sfîrşitul vieţii, lăsînd altora sarcina de a da de gît tîlharii de teapa lui Trandaf — ci şi altceva. Cetind aceste hîrtii n-auzi numai clinchetul vesel al aurului pe care l-ai jefuit, ci şi zornăitul lanţurilor unui om a cărui viaţă ai strivit-o, cu bună ştiinţă, rece, socotit, neînduplecat.
■— Ce vrei dumneata ? se pomeni întrebînd Trandaf. Omul aţinti asupră-i o privire aspră, dîndu-i a înţelege că e mai bine să nu-1 întrerupă.
— De fapt nici nu te interesează ce vreau, fiindcă nu-mi poţi da nimic din ceea ce-mi trebuie, din ceea ce-mi voi lua singur... Dar n-am ajuns încă acolo. Sîntem abia în ticăloasa toamnă a lui 1916. Diviziile noastre înfrînte, fărîmiţate, trădate, se retrăgeau după ce înfruntaseră cu puştile lor vechi mitralierele şi tunurile germane într-o încleştare desnădăjduită,
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
41
şi şuvoaiele vrăjmaşe se rostogoleau spre Bucureşti. Nimeni nu-şi mai tăcea nici o iluzie. Bătălia Bucureştiului era pierdută. Cele cîteva tunuri ale torturilor n-ajungeau să oprească înaintarea inamică... Asta însă e istorie şi n-am venit la dumneata ca să răsfoim împreună paginile ei întunecate. Am aici o altă istorie, cuprinsă doar în cîteva hîrtii care arată cum Tase Trandaf a despuiat pe ostaşii năpăstuiţi, de cămăşile şi de izmenele lor, de tunicile şi mantalele lor, lăsîndu-i goi în bătaia viscolului şi cum, după aceea, a îmbrăcat cu ele armata duşmanilor... Hîrtiile astea sînt letopiseţii începuturilor domniei tîlhăreşti a lui Tase cel mare. Să se frece pe cap ţara cu aşa domn hoţ şi trădător... Mai e însă ceva. Mai e cazul Mazilu, locotenentul de rezervă Mazilu Andrei, expediat la ocnă cu sentinţă în regulă, fiindcă aşa cerea jocul. Trebuia un ţap ispăşitor. Eu sînt acela.
Vorbind, trase din geanta lui un plic mare, scoase un teanc de hîrtii şi începu să le rînduiască.
— Iată începutul. E oferta pe care Tase Trandaf „comerţ en-gros de pînzeturi şi postavuri", o face Ministerului de Război în ziua de 12 noiembrie 1916, propunîndu-i spre vînzare şase sute de mii cămăşi de pînză, tot atîtea izmene, trei sute de mii de cearceafuri, două sute de mii perechi de ciorapi de bumbac şi trei sute de mii metri postav de mantale, în valoart totală de lei douăsprezece milioane de lei. Se vede că armata era într-adevăr lipsită de toate cele, judecind după faptul că răspunsul nu întîrzie decît două zile. La 14 noiembrie. Ministerul comunică firmei Tase Trandaf că e de acord cu oferta şi-i cere să urgenteze predarea, indicînd şi locul unde tre-bue făcută şi anume, la depozitele militare Jilava. Ăsta e documentul numărul doi. Cineva ar putea observa că e cel puţin ciudat să se ceară predarea unor materiale într-un loc ameninţat să cadă în mîinile inamicului, dar nu trebuie să ne mirăm încă. Să vedem şi documentul numărul trei. E factura care specifică toate cantităţile livrate, cu preţul respectiv în dreptul fiecăruia şi dedesubt suma totală, 12.746.250 lei, în litere şi cifre. O factură ca oricare alta. Nu mă pricep la contabilitate, cred însă că nimeni n-ar putea descoperi ceva care să bată la ochi în acest document.
Mazilu dădu deoparte hîrtia lucioasă şi Tase văzu abia atunci că erau reproduceri fotografice. Ghicind parcă nedumerirea lui, Mazilu lămuri :
— Ştiind cu cine stau de vorbă, n-am adus originalele. De altfel e tot aia. Dumneata le cunoşti doar mai bine. Le-am tras numai în patru exemplare, cîte mai sînt şi din biblia lui Gutemberg... Venim acum la documentul numărul patru. E procesul-verbal de recepţionare a materialelor, prin care se certifică, limpede ca cristalul, că toate corespund întocmai cu factura alăturată. Procesul-verbal e din 20 noiembrie, dată foarte importantă, căci peste trei zile primele detaşamente germane vor. fi la Filaret, iar în dimineaţa de 23, două escadroane de ulani vor pătrunde în Capitală. Trei zile mai tîrziu serviciul de capturi din comandamentul lui Tulff und Tscheppe von Weindenbach prelua toate depozitele militare, inclusiv pe acelea de la Jilava. Semnătura ofiţerului care a recepţionat materialele predate de firma Tase Trandaf nu e prea citeaţă. Mai e nevoie să-ţi spun că e a lui Giurcă, maiorul Giurcă ? Alături mai sînt doar două iscălituri, nu ştiu ale cui, trebuie că au primit şi ăştia nişte bacşişuri. Iată acum un document, e al cincilea, care-ţi va răscoli o amintire duioasă. Ştiu că eşti un sentimental. E copia ordonanţei de plată pe care se află stampila întreprinderii şi semnătura du-mitale autografă sub cuvintele: am primit suma întocmai, Aţi lucrat ca o
42
SERG1U DAN
bandă grăbită. Nu era timp de pierdut. Vă zorea înaintarea nemţilor. Plata s-a făcut la 21 noiembrie numai cu două zile înainte de apariţia avantgărzilor germane la barieră... Dacă o singură rotiţă din maşina administrativă ar fi înţepenit deodată, adică, dacă s-ar fi găsit un singur ofiţer sau funcţionar cinstit pe traseul urmat de această tîlhărie, doar unul care să zică „nu se poate", totul ar fi căzut în apă şi Tase Trandaf ar fi rămas cu buzele umflate, oricît de iscusit ţesuse iţele pungăşiei. Rotiţele erau însă unse cu grijă şi toate cu mers într-adevăr ca pe roate, fără cea mai mică scîrţîitură. Aici se încheie primul capitol al tîlhăriei propriu-zise, atacul la drumul mare săvîrşit de Tase Trandaf .asupra vistieriei, chiar în clipa cînd guvernul îşi strîngea catrafusele şi gologanii ca s-o şteargă la Iaşi. Ai procedat ca un hoţ care-şi vîră mîna în buzunarul călătorului, chiar pe scara vagonului, în momentul plecării trenului. De-aici încolo începe ceea ce s-a numit la Curtea Marţială din Iaşi : „Cazul locotenentului Mazilu". îmi pare rău că trebuie să te plictisesc şi cu episodul ăsta, dar nu-1 pot sări ca să ajung la sfîrşitul fericit al afacerii Trandaf.
Se opri iar să scotocească în geanta lui roasă, pînă ce Tase îl văzu fluturînd în mînă o altă hîrtie.
— E ordinul dat de comandamentul etapelor armatei a întiia, locotenentului Mazilu Andrei care se afla ou compania lui (nişte amărîţi de rezervişti) la 19 noiembrie în munţii Vrancei. „Veţi pleca de îndată ce veţi lua cunoştinţă de prezentul ordin, cu unitatea dvs., la -Bucureşti unde veţi lua toate măsurile ce se impun pentru evacuarea depozitului ide echipament Jilava, pe direcţia Buzău—R.-Sarat—Focşani, organizînd siguranţa transportului. Trenul cu vagoanele necesare acestei evacuări este garat în staţia Jilava. Veţi raporta urgent de executare". Misiunea poate să pară stranie dacă ţinem minte că ordinul e dat icu patru zile înainte de căderea Bucureştiului, dar asta s-ar fi putut pune şi pe seama incapacităţii celor care dădeau asemenea ordine.
Andrei Mazilu se ridică deodată în picioare, parcă smueindu-se din scaun şi ocolind repede masa veni drept lîngă jilţul lui Trandaf. Acesta schiţă un gest cu mîna ca şi cum ar fi vrut ,să-şi apere obrazul.
•— Asta cred că n-ai văzut-O' niciodată, îi şuieră la ureche Mazilu, virîndu-i sub ochi o hîrtie. Mîna îi tremura. E sentinţa Curţii Marţiale şi merită s-arunci o privire, adăugă el văzînd că Trandaf se uită în lături, sentinţa prin care locotenentul Mazilu e condamnat cu circumstanţe atenuante, la zece ani muncă silnică şi degradare militară pentru neglijenţă gravă în serviciu şi neexecutare de ordin în timp de război prin aceea că „deşi a luat cunoştinţă de ordinul ce i s-a dat de a porni de îndată cu unitatea ce-o avea sub comandă spre comuna Jilava şi de a proceda la evacuarea neîntîrziată a stocurilor de echipament aflate acolo, deşi i s-au pus la dispoziţie mijloacele de transport necesare acestei operaţii, deşi este evident că avea timpul material necesar pentru a o executa, n-a dat urmare ordinului lăsînd să treacă şaptezeci şi două de ore, ceea ce a dus la capturarea întregului1, stoc de echipament de către forţele inamicului".
In birou se făcuse aproape întuneric şi lui Tase nici nu-i trecea prin minte să învîrtească comutatorul lămpii ou abat-jour de pe masă. Mazilu îşi împăturea hîrtiile, tăcut, dînd a înţelege că sfîrşise. In colţul buzelor însă îi stăruia umbra unui zîmbet, abia perceptibil. Trandaf pîndea mişcă-
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
43
rile vizitatorului, chibzuind la ce avea de făcut, întorcînd lucrurile pe o faţă şi pe alta, hotărît să-i arate că nu se teme de nimic.
■— îmi .pare rău de tot ce ţi s-a întîmplat, se pomeni el vorbind cu glasul de totdeauna, rece şi nepăsător. înţeleg nilhnirea şi chiar revolta dumitale, ştiindu-te condamnat pe nedrept. Mă miră încă că-mi porţi pică mie care n-am nici în clin nici în minecă cu condamnarea asta. Vii aici, la mine şi mă insulţi, făcîndu-mă hoţ. Aş fi putut să chem servitorul să te dea afară, .dar m-am gîndit că ai trăit atîţia ani printre borfaşi şi criminali... Trec peste astea. Te-ntreb însă : ce vină am eu că dumneata ri-ai executat un ordin ? Eu sînt negustor şi ca negustor am vîndut nişte marfă. Ce s-a întâmplat după .aceea, nu mă priveşte.
Surîsul enigmatic al lui Mazilu se lărgi. în lumina tot mai palidă a asfinţitului, ochii îi străluceau ciudat.
—■ Eşti un ticălos, Tase Trandaf, rosti el rar, apăsînd pe fiecare silabă. Şi nu eşti nici atît de pişicher cum îţi închipui şi cum te crede lumea.
Trandaf sări în sus ca împins de un resort al jilţului. — Destul ! Nu-ţi permit să mă insulţi 1
Fierbea în el o furie de fiară pocnită. Mazilu îl privi o clipă, parcă, înveselit, pe urmă, întunecîndu-se deodată, îi spuse pe un ton serios, aproape poruncitor :
— Nu te grăbi şi mai ales nu ţipa ! S-ar putea să vină cineva şi nu cred să-ţi convină să audă ce1 am die gînd să-ţi spun. Ziceai adineauri (îl laimuţări) „eu sînt negustor, şi ca negustor am vîndut o marfă". Ei bine, Tase Trandaf, tocmai de-asta am venit aici, ca să-ţi amintesc, dacă ai uitat cumva, că nu eşti un negustor, ci un hoţ şi un trădător, că n-ai predat nici un fel de marfă la 20 noiembrie 1916, dar că o lună mai tîrziu ai vîndut cu-adevărat acest stoc de echipament armatei germane. Am lăsat înadins la urmă dovada jafului! şi trădării, dovada că ştiai bine că locotenentul Mazilu a fost condamnat pe nedrept, fiindcă ştiai că n-avea ce depozit să evacueze^ fiindcă ştiai că e un depozit-fantomă, fiindcă ştiai că n-ai predat nimic... Ai strivit un om ca să poţi jefui...
Ochii arşi de friguri scăpărau in întuneric fulgere duşmănoase şi-glasul venea surd, gîtuit parcă de o mină nevăzută. Se simţea în tremu-rul ultimelor cuvinte că suferinţele îndurate înviaseră în el, cum se deschide o rană sîngerîndă cînd i se smulge brusc oblojeala şi că lupta cir amintiri amarnice care-1 năpădiseră deodată.'
— Ştii nemţeşte ? întrebă el pe neaşteptate, biruindu-şi zbuciumul — şi fără să mai aştepte vreun răspuns, continuă : Am aici o hîrtie nemţească. Ţi-,am spus că după ce am părăsit penitenciarul, m-am dus la mine, în Romanaţi. Nu mă chema nimeni acolo, nu mai am pe nimeni să-mă aştepte. iMi-am vîndut petecul de pămiînt ca să fac rost de bani şi de-acolo am plecat la Berlin — nu fiindcă mă ardea dorul să-i revăd pe nemţi, ci ca să caut ceva, lîn arhivele lor. Nemţii ăştia nu lasă nimic să se' prăpădească. Vrei să ştii cit cheltuia Friedric cel mare cu lustruitul ciubo- • telor, cît vin a furat armata lor din pivniţele franţuzeşti în 1870, cît grîu au cărat din Romînia în 1917 ? Toate se găsesc socotite, rînduite, pecetluite. Am vrut isă aflu ce au găsit în depozitele Jilava în 1916. Nu mi-au trebuit decît două ceasuri ca să am răspunsul pe care-1 bănuiam : nimic. Uite şi copia acestui document. Mi l-au dat cînd le-am spus că-am întreprins
-44
SERGIU DAN
o cercetare istorică. E un raport al comandamentului militar al Bucu-reştiului către mareşalul von Makensen, căpetenia expediţiei de pedepsire — aşa-i ziceau : „straffe-expedition" — asupra capturilor din oraşul "Bucureşti şi împrejurimi. Sînt înşirate cu de-a;mănuntul toate cîte s-au găsit şi luat, grîu, porumb, secară, cornute, cai, vagoane, căruţe, un depozit de bocanci, o cantitate de carabine Manlicher 1895, alta de puşti Loebell, douăzeci şi şase de mitraliere Schwartzlosse, optsprezece mitraliere Maxim, 495 piese de harnaşament, trei mii şase sute de potcoave, mă rog tot ce vrei pînă la cel mai mic lucru. Cit despre depozitele militare Jilava, raportul glăsuieşte limpede, arătînd că în ziua de 24 noiembrie, adică a doua zi după ocuparea Bucureştiului, căpitanul Huntze le-a luat în primire. Căpitanul neamţ nici nu găseşte necesar să înşire gioarsele aflate acolo, mulţumindu-se să însemne „cîteva duzini de mantale vechi, patruzeci de perechi bocanci rupţi şi o cantitate mai mare de obiele uzate". Nici n-ar fi putut găsi altceva căpitanul Huntze, de vreme ce echipamentul vîm-dut de firma Trandaf, nu fusese predat decît pe hîrtie.
Acum se-ntunecase de-abinelea în birou. Nu mai erau acolo decît două umbre, frăimîntindu-se în jilţurile lor, cu chipurile ascunse în întuneric, pîndindu-se cu ochi aprinşi de ură, aşteptînd fiecare intr-alt fel sfârşitul acestei încleştări. De-o parte Tase, un morman de carne cu pielea "încreţită de spaime nedesluşite, iar de cealaltă parte, ţinîndu-sie cu coatele pe masă, Mazilu, înegurat, aşteptînd parcă răspuns. Biciuită de temeri confuze, mintea lui Tase încerca să înădeaiseă frînturi de idei încîleite, căutând să pătrundă întinderea primejdiei şi să-i facă faţă.
Mai trecuse el prin împrejurări grele, înfruntase vrăjmăşii ce păreau meîmblînzite, ieşise teafăr din încurcături şi capcane -de tot felul şi, soco-tindu-se frecat cu toate alifiile, credea că a descoperit resortul ascuns care mişcă pe oameni, cauza cauzelor, singura explicaţie a tuturor acţiunilor ■omeneşti. Ca femeile foarte frumoase care ajung să creadă că toţi bărbaţii roind în jurul lor, fără deosebire, nu urmăresc, indiferent de manifestările "lor, decît să le aibă, Tase Trandaf era încredinţat că de la dînsul, toţi oamenii, începînd cu ai lui, soţie, fiică, fraţi şi pînă la străinii întîlniţi întîia -oară, nu vor decît bani. El atribuia acestei convingeri valoarea unei înţelepciuni supreme şi cînd i se părea că descoperă urî gest gratuit, casca ochii, mirîndu-se sincer, ca un şofer care ar vedea un automobil pornit fără nici un motor. In semnele de respect sau în efuziunile de dragoste ale unora ca şi în insolenţa sau trufia altora, în smerenia unui călugăr ca şi în onctuozitalea unui episcop, în umilinţa servilă sau în comportarea 'îndrăzneaţă, el nu vedea decît mijloace folosite de unii şi alţii ca să-şi apropie banii lui. Ce puteau fi zîmbetele sau lacrimile, rugăminţile sau -ameninţările, decît trucuri viclene ţintind să-i smulgă bani ? Intr-un fel, el îşi recunoştea astfel sărăcia sufletului, neputinţa de a da altceva. Din clipa chiar cînd îl văzuse pe Mazilu intrînd, presimţind ameninţarea ce se isca din prezenţa acestuia şi pătruns de filozofia lui naivă, după care nimeni nu venea acolo decît rîvnindu-i gologanii, Trandaf aşteptase ca lucrurile să ia întorsătura firească, singura posibilă în această încăpere. Acum, după ce-1 ascultase pe Mazilu, nu atît cuvintele lui cît privirea cu luciri neînduplecate şi zinibetul straniu cu care-şi însoţea tăcerile, i-au •.stîrnit o nelinişte încă netrăită pînă atunci, un sentiment de nesiguranţă :şi neputinţă, aşa cum trebuie să-ncerce un .miliardar ajuns pe masa de
DOMNIA LUI TASE CEL MARE
45
operaţie a chirurgului, dîndu-şi seama că toţi banii lui nu-1 mai pot ajuta în acea clipă. Un instinct tulbure îi spunea că omul aşezat de cealaltă parte cu coatele pe masă, nu vroia banii lui, ci altceva, dar gîndul i se oprea înfricoşat, neîndrăznind să meargă mai departe. „Trebuie să-i arăt că nu mi-e frică — îi trecu prin cap •—, altfel sînt pierdut".
— N-are nici un rost să răscoleşti toate acestea, spuse el, simţin-du-se parcă ocrotit de întuneric. De altfel, nu se va găsi nimeni să te creadă. Chiar din hîrtiile alea reiese că e o vînzare obişnuită, ca oricare alta. Cît priveşte fiţuica ide hîrtie luată de la nemţi, păcat de banii pe care i-ai cheltuit plecînd la Berlin. Ea poate fi falsă şi-apoi lumea va zice că nemţii au ticluit-o ca să dea la cap unui...
Se întrerupse, căutînd cuvîntul.
— Unui mare patriot romîn, îi sfîrşi vorba Mazilu.
I se. păru ? Omul rîse încetişor. II văzu ridicîndu-se iar.
— Nemţii n-ar avea de ce să-i facă vreun rău lui Tase Trandaf, zise el. E un trădător care i-a slujit binişor. Nu putea face nici el mai mult. Dacă n-ar fi făcut decît să lase armata ţării fără cămăşi, fără izmene, fără mantale în prima iarnă a războiului şi încă era ceva. Dar Tase Trandaf nu s-a oprit aici şi nu s-a mulţumit cu banii prădaţi. Ca să mai ia, alţi bani, de astă dată de la nemţi, le-a vîndut lor stocul de echipament strîns înadins în cei doi ani ai neutralităţii...
Vîrî toate hîrtiile în servietă, păstrînd doar una.
— Aici e raportul pe care Eta.ppen Komando Stelle din Bucureşti îl adresează serviciilor de la Kriegsministerium în ziua de 22 decembrie 1916, arătînd că s-au achiziţionat articole de echipament oferite de firma Tase Trandaf în valoare de patru milioane de mărci. Nu e nevoie să ţi le mai citesc. Aceste .articole sînt tocmai acelea pe care le-ai mai vîndut odată Kriegsministeriumului romîn, cu singura deosebire că, de astă dată, ai predat marfa...
Trandaf holba ochii în beznă la strigoiul cu servieta roasă din care ieşiseră aceste întîmplări uitate, cum ar ieşi din groapa lor nişte oseminte răscolite de furtună. In, mintea lui însă stăruia îndărătnică ideia că banii pot îmblînzi şi un strigoi, dacă e într-adevăr hotărît să-şi reia viaţa printre oameni.
— înţeleg, spuse el, ai suferit mult. Dar, ce a fost, a fost. La ce bun să te frămînţi zadarnic ? Acum ar trebui să uiţi şi să-mcepi o viaţă nouă. Cu toate că n-ai o părere bună despre mine, cu toate că m-ai făcut albie de porci, eu nins omul care să-ţi refuze o mînă de ajutor. Ca romîni şi ca creştini trebuie să ne ajutăm unii pe alţii...
Mazilu încuviinţă cu o voe bună neaşteptată :
— Că <bme gr.ăieşti 1 După cîte am priceput, domnule Trandaf, ai fi gata să-mi dai nişte bani ca să mă pot apuca de ceva mai ca lumea, lăsînd dracului poveştile astea... Oferta nu mă miră căci te ştiam foarte săritor, îmi pare rău însă că nu pot primi. N-aş vrea totuşi să-ţi închipui că sînt un — cum să-i zic ? — un dezinteresat. Dimpotrivă. Vei avea într-o zi prilejul să te convingi de lăcomia mea, dar într-altfel. Refuzînd să primesc ceva de la dumneata, nu înseamnă că nu-ţi voi lua ceea ce sînt hotărît să-ţi iau, ceea ce, după părerea mea, mi se cuvine... îmi voi lua singur, domnule Trandaf, să n-ai nici o grijă în privinţa asta.
46
SERGIU DAN
Tase nu mai deosebea -de mult chipul celui care vorbea, înfăşurat în întuneric, dar glasul lui aducea nu ştiu ce adiere îngheţată :
— Nimic nu mă va împiedica să-imi iau ce mi se cuvine, mai spuse odată, ridicîndu-se în picioare şi aplecîndu-se peste birou, cu gîtul lungit. Trandaf îi simţea acum suflarea aproape, ca o fîlfîiere de aripi deasupra capului şi se cutremură. Se trase, fără voie, îndărăt, urnind şi jilţul din loc. Mazilu rîse batjocoritor.
— N-are de ce să-ţi fie teamă, acum. E drept că aş putea să-ţi sfărîm capul cu lampa asta de fier şi sînt sigur că te miri singur de ce n-o fac... Nimic n-ar îi mai uşor.
întinse mîna spre lampa de pe birou, săltînd-o în sus, apoi o aşeză cu grijă la loc.
— N-o voi face, poţi fi liniştit. Nu-s dispus să-nfund iarăşi ocna. Nu vreau să sufăr pentru sîngele tău după ce am pătimit pentru aurul tău. Şi-apoi, nu vreau să te ucid, fiindcă nu socot, nu mai socot moartea ca lucrul cel mai rău la care se poate aştepta un om...
îşi îndreptă spinarea pînă atunci încovoiată peste birou, ca să-şi sfîr-şească gîndul :
— Acolo, în cei trei ani petrecuţi la Galata şi apoi în ceilalţi şase la Ocnele-iMari, mi s-a întîmplat nu odată să doresc moartea. E ca şi cum ai da cu tifla suferinţelor, luîndu-le peste picior. N-o să-ţi înlesnesc o asemenea ieşire, nu, domnule Trandaf ! Zece ani de chinuri nu se pot plăti într-o secundă. Armele astea pe care -le am aici (îşi arătă servieta răpănoasă) mă vor ajuta să-ţi zdrobesc viaţa încet, ca s-o văd destrămîndu-se sub ochii mei. Mal întîi să afle lumea că Tase Trandaf e un tîlhar, să afle că-şi scoate pălăria în faţa unui trădător...
Tase nu mai auzi ultimele cuvinte sau nu le mai înţelese. Ochii i s-au rotit împrejur, mîinile i s-au crispat, pe braţul jilţului, săgetat de un fior lung. Cu mintea sfredelită de un gînd absurd, privirea- i s-a abătut, prin întuneric, pe prespapirul masiv pe care-1 ştia acolo, la îndemînă, lîngă mapele cu modele de vară, rămînînd aşa, încremenită, nu mai mult de o clipă, dar una nesfîrşită, dintr-un timp măsurat altfel, apoi, parcă trezin-du-se după un somn lung, goni gîndul treeîndu-şi palma peste frunte ca şi cum ar da de o parte o şuviţă căzută peste ochi. Văzu umbra lui Mazilu trăgîndu-se spre uşă, cu geanta într-o mînă. Îşi ţinea faţa întoarsă la dînsul, ca să-i mai şuiere odată :
—• Ticălosule !
Trandaf rămase în loc multă vreme după ce uşa se închise în urma strigoiului, cu capul în piept, parcă moţăind. Cînd servitorul intră să aprindă lumina, Tase tresări, scuturîndu-se.
— Nu aprinde.
îşi ghicea trăsăturile feţei schimonosite de ură şi de teamă şi nu vroia să se arate aşa în ochii uşierului.
— A telefonat doamna să vă anunţ că prinţul şi prinţesa sosesc mîine dimineaţă, zise acesta, călcînd spre uşă, în vîrful picioarelor, ca şi cum ar fi înţeles că acolo se află un bolnav căruia zgomotul îi face rău, şi-1 lăsă pe Trandaf în jilţul înconjurat de bezne, în încăperea plină încă de ameninţările celuilalt.
VECHI MANUSCRISE
TUDOR ARGHEZI
HA RURI
— Psalm —
Osînda nu se schimbă, e pe viaţă.
Domnul mi-a pus alăturea o ceaţă^ Şi-un puţ adine, răzbit într-alt tărîm, Să sec izvorul, ceaţa s-o dărîm; Căci, mlntulrea mea pentru o viaţă nouă Era să le sleiesc pe amîndouă.
„Cind osteneşti" mi-a spus „de una,
Cealaltă e alături totdeauna.
Adîncul odihnele de înaltul
Şl vei fi tind pe rlnd tot altul".
Şl m-a bătut pe umăr şi s-a dus
fntr-alte zări, încolo, prin apus.
M-am bucurai cu inima, vezi bine,
Că Domnul are-ncredere în mine.
Atîia dar şi-alîta har
Nu se putea să fie în zadar.
Şi am rămas în tot pustiul mare
Singur , pe-o măgură călare,
Cu braţele sumese şi cu scule
Şl cu nădejdi aprinse îndestule.
Domnul gingaşul şi milosul foarte
Avea de dat porunci şi-ntr-altă parte
împărăţia fiindu-i fără de sfîrşit
Şi-n bunătatea lui avînd de miluit
Cu sfintele-i hatîrurl şi pomeni
Şi alti aleşi, dintr-alte neamuri de moşneni.
m * o„ri T,,rinr Arcrhp/i ne-a încredinţat acest poem inedit găsit printre „Vechi Nota Red Tudor Arghe* nc %incr^  {       a zt5uciuraului, sufletesc prin care a
"'în ^cea^epoct^ofi între^redînţă si tăgadă, între supunere îată de divm.tate
şi răzvrătire împotriva ei.
48
TUDOR ARGHEZI
Mt-am încercat uneltele cu mîna
Am măsurat cu ochii şi ceaţa si fîniîna
Una ducea în slavă şi alta, jghiab si vad
Se scobora prin cremene în Iad.
Eu, ceaţa o s-o surp cu tîrnăcopul
şi apa o s-o scot cu năpîrstocul,
Şi după ce le sţarăm şi le sec
îmi.iau calabalîcul meu si plec
CU o să ţie asta? Hal, să zic: o lună
şi gata. Şi-am tăcut o treabă bună
Poate să ţie lucru mai frumos
Decît să laşi frînghiile în jos
Şi negura să o desfaci subţire
In jurubiţe, iţe, fulgi şi fire ?
De vreau, o ţes velinţe şi plocate
Şi-o fac zuvelci şi scodrţe-mpărecheate
Şi de voi da-o, negura, de-o parte
Se va vedea şi dincolo de moarte.
Şi-o să mă duc să caut pe Domnul preamărit
şi o sa-i spui: „Eu, Doamne-am isprăvit
Vrei să-mi mai dai vreo-ncredinţare ?
De-ori-ce destoinicii mă simt în stare.
De-aci nainte somnul meu înţarcu-l
Şi-aş doborî şi stelele cu arcul".
Dar ciutura cînd fuge peţâgnghie
Am aşteptat-o ani şi ani să vie
Şi s-a întors de prin adîncuri goală.
Izvorul nu-şi dă unda şi mă-nşeală
Şi plinul ei se scurge printre doage
Şi^ nu vrea să ajungă la gura cui o trage
Să-i soarbă clocotirea, de care-i însetat
Nici muntele de ceaţă nici nu s-a clătinat.
Precum a fost porunca şi fuse legămîntul,
Cine şi-l calcă, Domnul sau robul lui, cuv'înlul?
Credeai să se găsească un prost atît de prost Sa găurească vîntul? — Acela eu am fost. '
Tu, suflet, nu-ntreba, nemîntuit, Care din cei doi semeni te-a minţit, Domnul din ceruri, bun, sau Necuratul. Ca-ţi mai sporeşti osîncla şi păcatul.
1929
CICERONE THEODORESCU
„ GR A ND-HO TBI" SOPOT*)
Oraşul Sopot. Grand-Hotel.
La Baltica. Pe-un ţărm de vrajă.
Şl marea zgîrie niţel
Cu unghii de sidef, pe plajă.
...Un şir de crini, în traforaj, Pe balustrada de la scară. Aici sta Hitler, la etaj. Se odlhnea-n sezon, pe vară.
Nu Baltica, un iaz crăiesc
I se-arătase, la fereastră! Şi cît de simplu, ce firesc,
Un ţarc de sînge — lumea noastră...
Lumina nu-şi găsea culcuş Pe unde.el punea piciorul far peste ea cădea — căluş — Mai neagră, umbra lui, ca norul.
Şi soarele, sticlire grea,
Părea un bot de cizmă neagră
Şi noaptea-n urma lui trăgea
— Bocanci cu ţinte — bolta-ntreagă.,.
...Pămîntu-i sta, chipiu, în cui! Şi-ades, cu plescăit de buze, îl lua pe deget — dumnealui — Şi-l învîrtea, ca să se-amuze.
Ca pe-un chipiu din cui, îl vor Pămîntul şi-alţii, fără preget
II vor, dar nu-i chipiul lor Şi nu-l pot învîrti pe deget!
*) Din volumul „OAMENI ŞI DRAGOSTE", în curs de apariţie la E.S.P.L.A.
4 — V. Romînească nr. 3
CICERONE THEODORESCU
...O, peste lume, încă nu, Nu-s stelele clipind cuminte! Ce scapără pe cer şi-acu Sînt dîre de bocanci cu ţinte.
...Aud pe sus, hîrşlt, un svon: Sus la etaj se mai repară. Mă uit: văpseaua din bidon A picurat, puţin, pe scară...
Paşi roşii. Urme de văpsea. Dar cite nu-mi aduc aminte! ...Prin sînge parc-ar trece, grea, O dîră — de bocanci cu ţinte.
Ca un răspuns (pe scări dau zor Trei lucrători) îl văd pe unul Cum dîra-aceea, zîmbitor, O spală, harnic, cu furtunul...
CĂLĂTORII
Sînt încă, — foarte aproape De marile ape La Reinfall,
Cu-obrazul răcit, Ungă bară,
Bătut de vîntul iute din valuri,
Simt încă pe buze pulberea spumei gustoasă
De astă vară,
Frigul din ea
Care-aducea
Prin aer, spre mal,
Argintii voaluri.
Umblu şi azi pe străzi din Colonia, Proaspăt prin ploaia măruntă, Lingă o fată subţire, Antoni'a, Feciorească şi veselă ca o nuntă.
Pe cînd, hilari,
Ni se sparg în ochi picurii tari, Micile coacăze albe necoapte, Şi ne îmbată asprul lor vin, — Tăiem şarpele greu al desei Mulţimi, la braţ, prin expoziţia presei Pînă... şi după ce, peste Rin, Se lasă noapte.
CALATORII
■— Mai mîngîie-mă.
■— Vino...
■— Mă iubeşti?
— Pîn-la moarte.
— Vin cu tine.
— Lumină!
■— De-unde eşti ?
— De departe.
Deopotrivă
In localul de dans
Şi acasă-ntre flori, pe verandă,
O regăsesc, la Bruxelles, pe Clerr'ence
O flamandă,
Cu dogoarea ei brună,
Dar fetiţă, nu divă
Şi subţire, naivă
Şi prietenă bună.
Ca de-un flaut amintirea-mi răsună:
Vorbim împreună —
Noi, şi-acolo şi-aici,
Cu vorbe mici
Cu-o simplitate necăutată,
Zicînd; amîndoi deodată:
— Vezi, nu te-am uitat.
(Dar că nu te-am uitat numai tu nu vei rîde.
E-ntr-atît de ştiut şi de adevărat,
Că mă doare; — de aceea şi-ntr-atît de
Făr-un grăunte de sens
Cînd tristeţea nu tace).
Dincolo de cabaret
Şi de femei isterice slabe,
Prin poarta care se desface
Aureolată,
In fumul dens,
Ce curată
Copilărea — fără ei —
(Toţi precocii bătrîni, toate acele tinere babe) Fata cu ochi luminoşi şi grei.
Şi din nou De departe Un ecou Ce suspină:
— Mai mîngîie-mă.
— Vino...
CICERONE THEODORESCU
■— Mă iubeşti? —■ Pin-la moarte.
într-altfel era Şi la fel,
Angela Vodă, un nume
(Zi, melancolic-nazal; ...ăte nume!!...)
O romîncă rătăcită tînără ca o stea,
Fată singură şi a lumii,
Tristă aventurieră
Care nu mai iubea.
Tipar^ brun — din fund — şi amantă adîncă
Liană de patimi în legănare,
Era Julieta „fata americanului"
Frumuseţea de la Opera Mare,
Ceva de strigăt bengal şi de fulgerare,
Amintire stridentă ca un afiş
Sau roman foileton
Citit pe furiş.
Mă întorc, mă revăd în Mainz, în urîta Cetate,
Pe străzile ei întortochiate, Gîndind, dureros, nu atîta La Ritta
La Ritta Laue, din Heidelberg, —
Cît la ciudata mare iubire din noi,
Repede dată,
Pierdută, toată,
Şi care nu se mai dă înapoi.
Şi din nou In surdină Un ecou De departe:
— Mai mîngîie-mă.
— Vino...
— Mă iubeşti ?
■— Pîn-la moarte.
Toată viaţa, oprită-năuntru aci, N-o mai fi. Nu mai ţine:
Cu rotiţele ştirbe la zimţi... Dar cu atîta patimă s-o trăieşti! Şi cu această repede risipire din tine, Să simţi
Că nu te mai întîlneşti.
CALATORII
53
(O! iertăciune, că pentru viaţa adevărată Urind poezia, le-am zis Tuturor sorilor poeziei: Fie-i
Lespede, lespedea morilor!
Şi, cum lumina-aşi fi-nchis-o, le-o am închis,
Spre întristarea binevoitorilor).
Dar astăzi sufletele — al meu şi al lor
Ştiindu-şi întîlnirile scurte
Ştiu tot ce nu mai revine,
Ridicate, în dor,
Sugrumate, în sine,
Uragan, fiecare,-ntr-o curte...
PE ŢĂRMUL BALTICEI
Ochi albaştri, buclă aurie, Buze roşii.'.. Oare ce-ai de gînd De te-arăţi în.seara asta mie Tricolorul romînesc purtînd?
E-un secret omagiu, scăpârînd In privirea ta? E-o comedie? ...Ochi albaştri, buclă aurie, Buze roşii..'. Oare ce-ai de gînd?
Sună — dansatoarea cu tipsie — Marea-n geamuri, zorii deşteptînd. ...De-azi încolo, marea o să vie Să-mi aducă-aminte, cînd şi cînd,
Ochii-alb aştri, bucla aurie!
FURTUNA
Smulsă geamandură, sună Inima înfrigurată. Valuri o acopăr toată — Iar o cheamă, iar o-nstrună.
Pescăruşi, în zbor, se cată Peste valuri împreună. Smulsă geamandură, sună Inima înfrigurată.
CICERONE THEODORESCU
...Gura, umedă furtună, Ţi-o deslănţui şi, deodată, Bate inima nebună: Gurii pradă, mării pradă,
Smulsă geamandură — sună...
PRESIMŢIRI
L îngă ţărmul de schijă Valul tulbure-greu Legănase mereu O tristeţe, o grijă.
Amănunt: pe lumini De nisip, o lopată De copil, neuitată, Scapără cu rugini.
Ce tîrziu, ce albastră, Marea dase din nou, Ca în floare-un platou Lingă dragostea noastră!
Inchideai, în rotund, Buze lin ocolite — De un val amintite: Tulburate, din fund.
ECOU
Şi azi, fluierul meu
Din mladă ciobănească,
Ţi-ntinde gurile de sunet la picioare.
Dar îl ridic mereu, Mai dîrz, cu cît îl doare. Nu-l las, în voie, să jelească.
Floare, nu te-am cules. Boranglc, n-am ştiut Să te ţes.
Rădăcină, nu te-am răsădit. Erai tu
Şi nu te-am cunoscut?
ECOU
Am trecut şi nu M-am oprit?
Cea gîndită, cea aşteptată, Poate tu erai, de-astădată.
ROMANŢA
S -a întors, dar nu mai adie Pe lingă tine ca în trecut! Ţi-ard obrajii, fruntea. Nu ştie. S-a întors şi nu a văzut.
Ochii jilavi — de lut — ţi-i arunci Ca doi bulgări într-un gol ce se crapă Orbitor, între voi: să-l alungi!... Dar ei sună-nfundat ca-ntr-o groapă.
Vrăbii smulse-au căzut: umeri goi. Trunchiu-n vînt şi mai singur foşneşte Rar jăratec, desfrunzire în toi; Ţii cărbunii, nu ţlacăra,-n cleşte.
S-a întors dar nu mai adie. E lingă tine şi necunoscut. Ţi-ard obrajii, fruntea: aci e. S-a întors, a durut, a trecut...
SCRISOARE DE LA MARE
Din darurile lumii şi frumuseţii sfinte
Ai mei ales-au marea; de mare veşnic dor m-i!
Nu-i dată Europei o plajă mai fierbinte
Şi nici unei Floride, nici unei California
Te vindecă de toate şi stelele scot mugur^
Si duci corăbii nalte şi-ţi urcă-n pînze vtntul,
Cînd, noaptea,-auzl la geamuri maternul mulcom tnurn
Al mării, dînd în leagăn — ca pe-un copil — pamintul.
MÎHNIRE VECHE
lucind rotunzii umeri închipuiţi în valuri
O sită- verde-n palme într-una legănînd,
Cu solduri vii şi-n geamăt se-apropie de maluri:
Dansează, pentru prinţul ce n-o iubi nicicînd!
CICERONE THEODORESCU
Dănţuitoare, marea, o sită verde saltă Şi zornăind coclite monezi străvechi, se-opri Şi ţărmului îi cerne — sfarmate laolaltă — Nisipuri, scoici şi perle, mîhnite, aurii.
FĂT FRUMOS AL MĂRII
II vezi? Cu cicatrice fosforescente sue... Iar sufletul de taine şi de-ntrebări e beat. Şi va-ntreba într-una, dar nici o taină nu e, E Făt-frumos al mării: văzduhul înstelat,
TOAMNA
Văzduhu-nvineţeşte pe dunele-ntristate Şi singure, să-l plîngă, vor rămînea curînd Melodioase golfuri, corăbii-n vînt culcate, Cu mar'ea ca o pînză întinsă şi. vibrînd.
SFIRSIT DE VACANŢĂ
Rămasă de măiasă albastră semn în cartea Priveliştei — închise — în care o lăsăm, E liniştită marea, netulburată partea De vis a fiecărui şi tihna lui... Plecăm.
Dar sufletete-n urmă ne tremură în chipul Acestui soare şi el tremurător şi în Sclipirile-i gălbuie, mărunte, ca nisipul, Copacii rari, ca oazele singure, rămîn. .
PLECAREA
Strigînd, în urmă, locul, ecourile-aduc Cu stingerea înceată de flacără în fum. Singurătăţii noastre răspunde-abia acum U-u singurătatea, departe, ca un cuc.
In vrejuri arzătoare, sucite, fără suc, Căldura se tîrăşte dinspre nisip pe drum. Neliniştit şi verde se-aude golful cum S-ar clătina coroana în vînt a unui nuc.
FRUMOASA ADORMITA
57
FRUMOASA ADORMITĂ
Toţi au plecat. Dar vara să plece nu se-ndură. Pe plaja caldă încă, din zori pînă tîrziu, E singură, stă-ntinsă la ţărmuri, goală, pură. Frumoasa adormită cu trupul auriu.
AI ACELUIAS DRUM
A i aceluiaş drum către mare, Ai aceluiaş fluviu, dar pe ţărmul cellalt, Ei se duc 'amîndoi, dar pe altă cărare, Către marea iubirii cu smalţ de cobalt.
Tntinzîndu-le mîinile goale Vîntul orb, — zburătoare ajutîndu-i cu zbor, Frunze vii în rotiri aurii şi rafale, Toate-acestea sînt şoaptele lor.
— Mai ajungem?
— Increde-te.
— Ia-mă!
— Am să vin...
— O, grăbeşte-te!
— Nu mai e mult... ■— Rătăcesc!
— Sînt cu tine.
— Mi-e teamă!
— Iată marea, e-a noastră...
— Te-ascutt.
Se înduplecă fluviul, ce bun e,
îşi apropie ţărmii, mai aproape vor fi:
— Vino lună şi du-ne către marea minune! Luna-mprăştie nopţi şi stafii.
E un pod la un capăt de zare, Sau înot or să treacă, dînd genunii asalt, — Credincioasă chemare, tremurînd de-aşteptare, Doar se văd, de pe ţărmul înalt.
DESCÎNTEC
Voi, iele, iele rele, iele măiestrele, domniţe pe păduri, iele domniţe pe gîndurile mele, cu tăciuni de bani roşii pe guri, numai o dată să m-ascultaţi, şi alergaţi, şi adunaţi vina de piatră şl plinsul de fată, foc de comoară şi singe de fraţi, ghiafă de-aghiazmă şi aripi de iazmă,
şi-n somnul Cui-ştiu-eu vă strecuraţi:
să-i fie dragostea tare ca piatra,
dorul ca plinsul ce n-adoarme fata,
aprinsă ca focul comorilor la un loc
şi mai aprinsă încă c-un foc,
să se lege de mine mai tare ca fratele,
să ne fie una sîngele şi păcatele,
să-i fie dragostea curată
ca ghiaţa de aghiazmă strecurată,
să-i fie uşoară ca aripa de iazmă
care un an de nimic nu se razmă,
să ne citim în gînd
cum citeşte ploaia-n pămînt,
să ne rîdă ochii
de cîte ori au cîntat ţigăncile lumii dedeochii, să ne topim într-o singură pară cum se adună ziua şi noaptea în seară, cum e vară şi iarnă în primăvară.
DESCINTEC
De-oi minţi eu
să-mi ţipe inima sub fierăstrău,
ca piatra mîna să-mi împietrească,
plînsul să-mi facă ochiul de iască,
focul comorilor şi osul să-mi ardă,
fratele vitreg să mă mîngîie-n bardă,
ghiaţa să mă-ngheţe.
şi iazma iezmelor să mă răsfeţe.
De-o minţi ea,
loviţi tot în inima mea,
că numai acolo e ea!
Ielelor, mâiestrelelor,
în somnul Cui-ştiu-eu vă strecuraţi
şi m-ascultaţi,
că de nu m-ascultaţi
nu vă mai ascult nici eu pe voi,
ielelor cu părul de ploi,
ielelor bunelor, ztnelor,
domniţe pe cîntec,
descîn'tecul meu să râmînâ fără descîntec!
CRISTIAN SIRBU
FELINARUL LUI DIOGENE.
A zi m-am întîlnit cu Diogene.
— Ce cauţi, maestre, cu felinarul aprins In lumina zilei ?
— Caut un om!
— Hei, bătrîne cinic,
La noi, fără felinarul tău,
Ai să găseşti mii de oameni.
Nu mai ai ce face cu vechitura asta!
I-am arătat atunci un om din aceştia,
Un lucrător.
Se grăbea spre uzină.
Zarea îl chema în depărtare
Iar el ti zîmbea ca unei iubite.
Purta parcă soarele pe umeri.
Felinarul lui Diogene păli ca un ciob de lună In faţa dimineţii.
— Da, ai dreptate
îmi zise, mirat, filozoful.
Acesta e un om. Mi-a întunecat felinarul!
Şi bătrînul cinic a rămas gînditor In răscrucea vremii.
PETRE STOICA
VOI, PĂDURI
Voi, păduri care nu aveţi ochi, ochi care se deschid privind zborul mierlei, iarba foşnitoare, soarele sau copilul, voi, păduri care nu aveţi urechi să puteţi vreodată asculta o şoaptă de dragoste, vocile tăietorilor de lemne, un cîntec!
Voi, păduri care nu aveţi o inimă, o inimă care
să aibă imaginea milei, a urii, fie a discului lunii,
nici degete nu aveţi voi, păduri, degete mici şi albe
sau degete puternice, pline de pămînt sau ulei albastru —
voi, păduri, o, voi aţi văzut, aţi plîns, aţi ascultat, aţi trecut crengile peste răsuflarea ce uşor se stingea — pentru că voi, păduri, în acea clipă de mare durere v-aii cutremurat, primind însuşiri omeneşti!
Astfel, aţi văzut osîndiţi puşi să-şi sape mormintele chiar sub trunchiurile voastre unde numai frunzele cad, unde cresc flori şi bureţi şi muşchi, unde duminica se aşezau îndrăgostiţii flecărind vorbe mai dulci.
Aţi auzit vocea comandantului plutonului de execuţie — o'voce mai întunecată ca a viscolului negru în iarnă, vocile celor care cîntau pentru ultima dată un imn de libertate şi pe-a ucigaşilor, spunînd: „Das ist mein lebens Raum"!
Aţi simţit durerea celor care mureau înainte de-a vedea
patria eliberată, copilul sau căsuţa aceea dintre ulmi,
aţi simţit ochii încinşi de flacăra marilor iubiri
şi plini de ură pentru duşmanul venit într-o vară bogată. ,
Aţi simţit gloanţele trecînd şi prin trunchiurile voastre sfîşiind semnele îndrăgostiţilor, naiv încrustate în coajă, aţi simţit sîngele cald curgînd spre rădăcinile jilave şi rădăcinile voastre toate s-au înfiorat.
PETRE STOICA
Voi, păduri care nu aveţi ochi, aşa cum noi avem, voi, păduri care nu aveţi urechi să puteţi asculta, voi, păduri care nu aveţi inimă să puteţi înţelege — aţi văzut, aţi ascultat, voi, păduri v-aţî cutremurat
Voi, păduri care primiţi îndrăgostiţii duminica şi-n alte zile, voi, păduri cu flori, cu ferigă, cu şopîrle şi fiinţe gingaşe', legănaţi-vă crengile peste mormintele lor anonime, voi, care aţi văzut, aţi ascultai, voi. păduri care v-aţi cutremurat
POEŢII LUMII
DIN POEZIA VECHE EGIPTEANĂ
(aprox. 1500 î.e.n.)
PUTEREA DRAGOSTEI
I.
Pleci fiindcă ţi-e gîndul la hrană ? Oare-i pîntecul cel ce te mînă? Vesmintele-s cele ce nu-ţi dau răgaz? Sînt oare iubita unui petec de pînză?
Pleci de la mine fiindcă ţi-e foame? Fiindcă ţi-e sete pleci oare departe? fa-mi pieptul!
Ca Nilul, pentru tine, el se revarsă.
II.
Dragostea pentru tine mi se-mprăştie-n trup, Cum se topeşte mierea în apă. Cum se-mbibă de sucul ei gras mătrăguna, Cum se-amestecâ licoarea cu vinul.
Vino, grăbeşte
Spre dragostea ta,
Ca armăsarul pe cîmpul de luptă,
Ca taurul ce-aleargă înspre păşune.
Cerul ne dăruie dragostea Cum se-aprinde flacăra-n paie, Cum trage şoimul înspre corabie.
CINTECE DE MARE BUCURIE-ALE INIMII
IV.
Inima-mi bate mai repede Cînd mă gîndesc la cel pe care-l iubesc. Ea nu mă lasă să mă port omeneşte Şi se zbuciumă fără odihnă.
DIN POEZIA VECHE EGIPTEANA
Ea nu mă lasă să-mi aleg vesmîntul. îmi părăsesc evantaiele. Nu mai îmi dau cu dresuri pe ochi. Nu mă mai ung cu mirezme plăcute.
„Nu te opri, eşti aproape de ţintă",
îmi spune inima mea, cînd mi-e gîndul ta el.
— O, inimă, nu mă lăsa întristării
De ce mi te porţi aşa, nebuneşte?
Aşteaptă-n linişte. Iubitul se-ndreaptă spre tine, Dar şi privirile lumii. Nu face-aşa ca lumea să spună de mine: „Femeia asta e-ndrăgostită".
O, inima mea, de-ai putea să stai liniştită, De n-ai mai bate aşa, cînd ţi-e gîndul la el.
VII
lată, sînt şapte zile de cînd iubita nu mi-am văzui-o.
Lingoarea s-a abătut de-asupră-mi.
Inima mi-e împovărată.
Pînă şi viaţa mea am uitat-o.
Vin vracii la mine. Leacurile lor sînt degeaba. Vrăjitorii nu găsesc calea, Nu dau bolii mele de urmă.
Dar dacă-mi spune vreunul: „Iat-o!" Numele ei mă-ntăreşte. Asta mă-nvie. Crainicii ei, care umblă-ncoace şi-ncolo, Dau viaţă inimii mele.
Mai bună decît toate leacurile ml-e iubita, Mai bună decît toate descîntecele. Pasul ei îmi poartă noroc, Cînd o văd, sînt iar sănătos.
Cînd ochii-i deschide, trupu-mi întinereşte, Cînd spune ceva, sînt iarăşi puternic, Cînd o string în braţele mele, răul se-ndepărtează. De şapte zile, e departe de mine.
In romîneşte de Maria Banuş
PABLO NERUDA
OMUL INVIZIBIL *)
Eu rîd, surlă,
cu gîndul la vechil poeţi, ador toată poezia scrisă, toată roua,
lună, diamant, picătură de argint scufundată, întruchipată de fratele meu din vechime, prieten cu trandafirul; dar surîd:
ei spun totdeauna „eu"
la fiece pas,
orice li se întîmplă
ei spun totdeauna „eu";
pe străzi
merg numai ei
sau aleasa inimii lor,
nimeni altcineva;
nu trec pescari,
nici librari,
nu trec constructori,
nimeni nu cade
de pe o schelă,
nimeni nu suferă,
nici nu iubeşte,
numai sărmanul meu frate,
poetul;
*) Din „Ode elementare"
toate lui i se întîmplă, , lui şi celei iubite; nimeni nu trăieşte, numai el e pe lume, nimeni nu plînge de foame sau de mînie,
nimeni nu suferă -n versul lui
fiindcă nu poate
să-şi plătească chiria;
şi nimeni, în poezie,
nu-i zvîrlit în stradă,
cu paturi şi scaune,
iar în fabrici de-asemeni
nu se întîmplă nimic,
nimic nu serntîmplă,
se fac umbrele, pahare,
arme, locomotive,
se extrag minerale,
scormonind Infernul,
se face grevă,
soldaţii vin
şi trag,
trag în popor,
asta înseamnă
în poezie;
iar fratele meu
poetul
e-ndrăgostlt
şi suferă
căci sentimentele lui
5 — V. Romînească nr. 3
66
PABLO NERUDA
sînt marine,
iubeşte porturile îndepărtate,
pentru numele lor,
şi scrie despre oceane
pe care nu le cunoaşte;
el trece pe Ungă viaţa
plină ca un ştiulete, de boabe,
fără să ştie
să o dezghioace;
coboară şi suie
fără s-atingă pămîntul,
Iar uneori
se simte foarte profund
şi tenebros;
e atît de imens
că nu încape în sine însuşi;
se încîlceşte şi descîlceşte,
se proclamă damnat,
de-abia îşi mai poartă crucea
tenebrelor;
socoate cci-i deosebii
de întreaga lume;
mănîncâ pline în fie ce zi
dar n-a văzut nici cînd
un brutar,
nici n-a intrai în vreun sindicat al brutarilor;
şi astfel sărmanul meu frate
devine obscur,
se suceşte, se răsuceşte
şl se socoate
interesant;
interesant,
acesta-i cuvîntul.
Eu mis mai presus
decît fratele meu,
dar surîd,
pentru că merg pe străzi
şl singur eu nu exist;
viaţa curge,
ca toate fluviile,
eu sînt singurul
invizibil;
nu sînt umbre misterioase,
nu-i întuneric,
toată lumea-mi vorbeşte,
toţi vor să-mi povestească, îmi spun despre rudele lor, despre mizeriile lor, şi bucuriile tor. Toţi trec şi
toţi îmi spun cîte ceva,
şi cîte lucruri nu făptuiesc!
Despică lemne,
înalţă fire electrice,
frămîntă, pînă-n toiul nopţii
plinea de fie ce zi;
cu un drug de fier
perforează pămîntul,
pînă-n adîncuri,
şi transformă fierul,
în chei şi zăvoare;
se urcă la cer şi poartă
scrisori, suspine, săruturi;
în orice poartă
e cineva,
cineva se naşte
sau mă-aşteaptă cea pe care-o iubesc
şi eu trec şi lucrurile toate
îmi poruncesc să le cînt;
eu nu am vreme,
trebuie la toate să mă gîndesc:
să mă-ntorc acasă,
s-alerg la Partid...
Ce pot să fac ?
Totul îmi porunceşte
să, spun,
să cînt şi să cînt mereu.
Totul e plin
de visuri şl freamăt.
Viaţa-i o raclă
plină de cîntec;
se deschide
şi-n zbor se iscă
un cîrd
de păsări
ce vor să-mi spună ceva
şi se lasă pe umerii mei.
Viaţa este o luptă,
ca un fluviu ce-naintează
şi oamenii
vor să îmi spună
OMUL INVIZIBIL
vor să îţi spună
pentru ce luptă
'şi dacă mor
pentru ce mor.
Jar eu trec şi nu aflu timp
pentru-atîlea vieţi.
Eu vreau
ca toţi să trăiască
în viaţa mea,
să cînte în cîntecul meu.
Eu n-am importanţă,
eu n-am timp
pentru chestiunile mele.
Noaptea şi ziua
trebuie să însemn cele ce trec
şi să nu uit nimic.
E-adevârat că, deodată,
obosesc
şi privesc înspre stele
mă-ntind în poiană. Trece
,o gînganie ca o vioară;
pun palma
pe un sîn gingaş
sau pe şoldul
celei pe care-o iubesc;
privesc catifeaua
întinsă
,a nopţii tremurătoare
cu îngheţatele ei constelaţii.
Atunci
simt că-n sufletul meu se înalţă tainicul val .al copilăriei, plînsul prin colţuri, trista adolescenţă. Şi vine somnul şi dorm ca un butuc. Adorm, de îndată,
cu stele sau fără stele, ■cu dragostea sau fără dragostea
mea.
Şi mă scol, Noaptea s-a dus. Strada s-a deşteptat mai devreme ca mine. Merg la lucru fete sărace; pescarii se-ntorc de la ocean; minerii trec în bocancii lor noi. Totul trăieşte, . toţi trec,
toţi umblă grăbiţi.
Iar eu de-abia am vreme
să mă îmbrac,
trebuie să alerg:
nimeni nu poate
să treacă fără ca eu să ştiu
încotro merge şi ce
i s-a-ntîmplat.
Nu pot să trăiesc
fără viaţă,
să fiu om, fără om;
şi alerg şi văd şi aud
şi cînt.
Stelele n-au
ce împărţi cu mine;
singurătatea nu are
nici floare, nici fruct.
Daţi-mi, pentru viaţă,
vieţile toate;
daţi-mi toată durerea
lumii întregi,
o voi preface-n speranţă.
Daţi-mi
bucuriile toate
chiar pe cele mal tainice,
căci, de n-ar fi aşa,
cum le-ai cunoaşte?
Trebuie să le desvălul.
Daţi-mi
lupta
68
PABLO NERUDA
de fiece zi,
căci ea este cîntecul meu. Şi astfel vom merge uniţi, alături,
oamenii toţi cîntecul meu îi uneşte: cîntecul omului invizibil ce cîntă cu oamenii toţi.
In romîneşte de Maria Banuş
RECITIND PE CLASICI
PAUL CORNEA
„ŢIGANIADA" LUI ION BUD AI-DELE ANU * (II)
Clasicism sau stratagemă
Cu Budai-Deleanu istoriografia literară mai veche a fost generoasă în .aprecieri dar superficială şi neconcludentă în demonstraţie. Istoriografia mai nouă, afară că a dat dovadă de zgîrcenie, a neglijat să-i studieze, cu băgare de seamă şi temeinicia necesară, arta de scriitor... Excepţie, mă grăbesc s-o spun, face acad. George Călinescu cu capitolul respectiv din „Istoria literaturii romîne" J) unde darul asociativ, erudiţia, ştiinţa caracterizării pregnante şi savoarea expresiei, calităţi ce i se recunosc îndeobşte eminentului critic, se revarsă atît de seducător încît se naşte pericolul de a uita că nu poţi fi, în multe privinţe, de acord cu afirmaţiile sale. Excepţie face şi acad. Tudor Vianu care nu de mult, în studiul „Din problemele limbii literare romîne a secolului XIX"2) a analizat în treacăt, cu claritatea, competenţa şi fineţea sa cunoscută, unele aspecte -ale limbii literare în „Ţiganiada". Aş nota în rîndul excepţiilor şi pe regretatul D. Popovici, cu o serie de observaţii adinei asupra măestriei lui sBiidai-Deleanu.3) încolo, despre însuşirile propriuzis scriitoriceşti, ale autorului „Ţiganiadei" mai nimic : banalităţi şcolare, jenante prin lipsa de •pătrundere şi întemeiere obiectivă. "')
M-am întrebat asupra cauzelor acestei situaţii (care din păcate, priveşte şi pe alţi scriitori ai secolului trecut). Probabil că una din explicaţii rezidă în faptul că scriitorul ardelean se găseşte la limita de jos a perioadei moderne a literaturii noastre iar specialiştii mai vechi ai acestei «epoci înclinau să examineze operele într-un spirit arhivistic, pios, dar opac la criteriul estetic. Pentru cercetătorii mai noi, pricina stă, poate, în insuficienta aprofundare a relaţiilor dintre conţinut şi formă, în subiectivitatea metodei, în reducerea analizei mijloacelor de expresie la stadiul pur ■descriptiv, al simplei inventarieri a procedeelor stilistice. Acest mod unilateral de a vedea lucrurile se cuvine depăşit. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît dacă toată lumea acceptă avantajele criticii marxiste cînd e vorba de depistarea şi explicarea mesajului ideologic al literaturii, sînt unii care insinuează ineficienta metodei în ce priveşte judecarea artei literare
*)   Vezi „Viata Romînească nr. 2/958.
') G. Călinescu „Istoria literaturii romîne" — Bucureşti, 1941 — p. 81 şi urm.
2) Tudor Vianu „Probleme de stil şi artă literară" Bucureşti, 1955, p. 181-183.
3) D. Popovici — op. cit.
4) De pildă : C. Radu : „Influenţa italiană în Ţiganiada lui Budai-Deleanu", Focşani, 1925 ; G. Cardaş în introducerea la ediţia „Ţiganiadei" din 1927 ; Em. C. Grigoraş în neserioasa ediţie intitulată : „Ion Budai-Deleanu — Poezii" (!) Bucureşti, 1943 ; etc.
70
PAUL CORNEA
propriu zise, a corelaţiei indecompozabile dintre ideologie şi expresie. Chiar fără a reuşi deplin, încercarea merită a fi făcută.
Sub raportul intenţiilor estetice ale lui Budai-Deleanu, nucleul generator al „Ţiganiadei" îl constituie ambiţia de a imita modelele clasice ale' genului. Probele sînt numeroase şi greutatea e numai de a alege din nenumăratele declaraţii ale scriitorului. Chiar din prefaţă ne întâmpină recurgerea la autoritatea lui Homer şi Virgiliu. Alcătuindu-şi „jucăreaua" sa, „vrând a forma ş'a introduce un gust nou de poezie românească",. Budai-Deleanu afirmă că ar fi dorit să se înalţe spre desişurile ascunse ale Parnasului „unde lăcuiesc muzele lui Omer şi a lui Virghil", că ar fi năzuit să se repeadă „într-o zburată, tocma la vârvul muntelui acestui, unde e sfântariul muzelor, ca să mă deprind întru armonia viersului ceresc al lor" '). Cu alte cuvinte e mărturisită dorinţa de a înzestra şi literatura noastră cu o operă de tipul marilor modele consacrate de clasicism. Mai departe, cu insistenţă şi chiar cu ostentaţie, la fiecare pas, autorul invocă* pe maeştrii genului. Cutare episod e din Ariosto, cutare din Tasso, utilizarea unui procedeu stilistic sau a unui termen imită pe Homer. Teoretic,. Budai-Deleanu aderă la doctrina clasică, aşa cum fusese canonizată de Boileau şi adaptată, cu retuşări mai mari sau mai mici, dar fără a-r răsturna principiile, de majoritatea literaţilor din prima jumătate a sec. al XVIII-lea. El crede în existenţa unor reguli, de aplicabilitate universală,., care dirijează creaţia epică. Aşa, de pildă, necesitatea intervenţiei miraculosului : „Intru alte poeticul după regulile poeticeşti, au întrăbuinţat mahine, adecă precum Elinii şi Latinii pre zieii zieuăle sau zânele şî nimfele sale au întrăbuinţat"2). Conform esteticii clasice, el consideră. cîntările ţărăneşti drept un simulacru de artă ; adevăratul meşteşug al poetului e să rotunjească şi să rafineze expresia prozaică. La antici au existat versuri „pentru gloata deobşte" dar „Elinii şi Latinii au avut şi alt feliu de stihuri, obicinuite numei de cei învăţaţi şi la cântările cu care să povestea faptele eroilor şi a vitejilor, sau la imni alcătuiţi spre lauda zieilor, precum să pot vedea la Omer şi la Virghil"3). Rezultă de-aci credinţa într-o ierarhie a genurilor: deasupra stă desigur poezia epică avînd drept ţel slăvirea eroilor; „izvodirile comiceşti", deşi le-a practicat şi Homer, reprezintă un stadiu inferior. Iarăşi, din menirea poeziei de a transcende materia amorfă, reiese necesitatea de a o împodobi cu figuri stilistice. Autorul romîn utilizează alegoria, apelînd iar la iluştrii predecesori şi personificarea. I se pare chiar că acest obicei al celor vechi de a „personisi" patimile şi virtuţile formează temeiul deosebirii dintre „poeticul (cântăreţul) de orator (urătoriu)" 4.
In forma poemei şi în procedeele sale, mereu şi mereu, scriitorul se aşează la şcoala marilor modele. Naraţiunea e împărţită în cînturi, precedate de o invocare a muzei şi o strofă rezumativă (ca Ia Tassoni şi Casti!). Versificaţia e o adaptare a strofei italieneşti clasice: în loc de 8 versuri sînt numai 6 cu 5 măsuri „sau câte măsuri încap pe o mână"5).  Explicările terminologice din subsol sînt, în multe cazuri,.
') E p. 64
2) E p. 101
3) E p. 101 E p 74
5) E p. 101
„ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU
71
referiri la cei vechi : ursitoarele le apropie de parce, pegasul e „un cal cu arepi, despre care multe vei afla la mithologhie" ') etc. însuşi titlul lucrării i-a fost sugerat printr-o analogie : după cum Homer şi-a denumit epopeea Iliada, dela „Illion, tăria Troadei", iar Virgiliu, Eneicla, dela ,,Enea, eroele pe care au cântat"... „si autoriu istoria Ţiganilor numeşte Ţiganiada"2).
Pentru a desvălui specificul personalităţii literare a lui Budai-Deleanu mi se pare de căpetenie întrebarea : poate fi considerat scriitorul, nu în dorinţele sale ci în modul de a le realiza, în sensurile adînci şi fundamentale ale operei, un discipol fidel al esteticei clasicismului? Să remarcăm că el avea convingerea că face operă originală. In „Epistolia închinătoare cătră Mitru Perea" ne asigură că poema „nu esle furată, nici împrumutată dela vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească"3). Dar în ce-i constă noutatea? Numai în subiect? Aparţine oare Budai-Deleanu acelor epigoni sarbezi ai epocii clasice care prelungeau spre sfîrşitul secolului XVIII, în atmosfera unor profunde convulsiuni sociale, o doctrină care nu numai că nu născuse nici un poet (căci esteticile normative s-au dedus totdeauna din operele marilor scriitori dar n-au creat niciodată un singur scriitor mare) dar sugruma prin canoanele ei severe orice fior liric şi interzicea orice inovaţie fericită ? Răspunsul mi se pare neîndoielnic şi-1 formulez înainte de a ruga cititorul să parcurgă demonstraţia ce urmează : autorul „Ţiganiadei" care osîndeşte vehement societatea feudală prin intermediul odiseii burleşti a Ţiganilor, care îşi îngroapă amărăciunea faţă de decăderea politică a Ţărilor Romîne prin zugrăvirea unui domnitor viteaz şi intransigent ca Vlad Ţepeş, care îşi ascunde continuu ostilitatea faţă de obscurantism, ipocrizia clericală şi nemernicia aristocrată prin echivocuri, aluzii şi anecdote, practică şi în metoda sa literară acelaşi joc dublu. Pretinzînd că-i respectă pe clasici şi lucrează în marginea exemplului lor, el contrazice în fapt vechile modele şi se abate de la normele idealului clasic. „Ţiganiada" este o insurecţie — poate cea dintîi la noi — împotriva clasicismului, cu tot ceea ce acesta presupune în ordinea filozofică şi artistică. Protestul social, umanismul iluminist, poporaneitatea şi conţinutul patriotic ce caracterizează „Ţiganiada" nu se puteau exterioriza într-o formă oshicată, strînsă în chingile regulilor, modelată după prototipuri celebre dar necorespunzătoare realităţilor locului şi momentului istoric. Conţinutul nou şi bogat al operei şi-a găsit o expresie adecvată şi poate ar fi mai just să spun, avînd în vedere chipul fericit şi organic în care ideologia se înşurubează în materialitatea limbajului, că acest conţinut e concomitent şi parcă emană din însăşi forma lucrării încît nu pot şti niciodată unde încetează ideia şi începe, propriu vorbind, învelişul ei sensibil. Sub tiparele de suprafaţă ale vechilor dogme circulă prin „Ţiganiada" seva viguroasă a unei arte adevărate.
Cel dintîi pas în argumentarea tezei enunţate mai sus îl constituie următoarea remarcă : spre deosebire de universalitatea eroilor clasici şi de caracterul anistoric al plasării acţiunii, teoretizat de Boileau, în „Ţiganiada" există o grijă extremă de a localiza intriga şi personajele. Budai-
') E p. 125
2) E p. 71
3) E p. 68
72
PAUL CORNEA
vDia"L ţUl dePende"tei de circumstanţe, e conştient că în afara
valenţelor lor general umane, oamenii aparţin unui anumit moment istoric, unui grup etnic şi unei categorii sociale bine definite. In litera-ernnln, I3 a^Î  d.e jmprejurări concrete,  această dependenţă a
eroului de un mediu de viaţa determinat, se exprimă mai ales prin modul tie a vorui.
tin^I-8"^11 f°l0SeSC ,U,n Hmbaj vulgar ^ ^"turos, cu un fonetism ţipaioi, in care vocalele se asociază cu consoane vibrante sau grupuri
tortZ^w™*' !" afeate^le dda re£ulile Pronunţării se fac în spiritul oralităţi, populare. Exprimarea îi caracterizează psihologic Căci ei constituie, m concepţia poetului, o umanitate larvară, la care pornirile Snt hnf f Pf dT,nă , asuPra, imP"lsurilor raţionale, comportamentele smt brutale, dorinţele lipsite de temperanţă şi nejudecate sub unghiul moral. Comentindcuvmtul dîrdală şi recunoscînd că este rar utilizat si numai de „norodul prost obicinuit", Budai-Deleanu observă că   întru o
rmSrir T- "U-S:a+r PUtea întrebuinta cest pregiosit cuvânt; însă unde voibesc Ţiganii intre sine, cu atâta mai vârtos au căutat să se pue La fel, scuzmdu-se pentru „De oi vini la tine de fac tot tară", arata ca e o „vorba gioasă şi proastă însă la Ţigani se poate pune si mai ales cînd vorbesc Ţiganii"2). 1       P '
Intenţia, e de prisos s-o spunem, nu-i de denigrare ci de determinare a unui anumit colorit etnic şi social.3). De altfel, desi scriitorul şi-a propus „a metahirisi multe cuvinte şi voroave după glasul ţigănesc" l) lexicul operei nu e derivat din limba ţigănească, ci se alcătueste din regionalisme şi pronunţii alterate (ahaia, ahasta, hie, etc.). Budai-Deleanu are intuiţia, pe care a posedat-o într-un grad maxim la noi, Caragiale, a invenţiilor verbale care trezesc rezonanţa afectivă a personajelor si acţiunilor sugerate. Ibraileanu a scris pe vremuri un studiu de mare subtilitate ne marginea numelor proprii ale eroilor lui Caragiale. Dar onomastica lui Budai-Deleanu, prin abundenţa şi dexteritatea ei expresivă, pare a-1 anticipa pe marele satiric. Afară de Parpanghel, Tandaler si Romica, mai des mtilniţi in cuprinsul poemei, „Ţiganiada" mai menţionează pe Boros-rrundru Corcodel, Goleman, Şoşoi, Aordel, Ganafir, Sfîrcu, Ciuciu Gogul Cucave, Cavan Parnavel Dondu, Sperlea, Ghiolban, Căcîrcea, Gîrdea,' Mozoc, Bambu, Ciunla, Balăban, Purdea şi mulţi alţii pe care nu-i mal c 113 m.
_ Funcţia de caracterizare a limbajului şi precizia lui concretă se vede şi din preferinţa scriitorului pentru dubletul pitoresc al noţiunii care dis pune de sinonime (va tîrnosi, în loc de va bate; sureap, în loc de crud marghiol m loc de şiret, etc.) şi din abundenţa denumirilor de obiecte aparţmmd mediului domestic cu care eroii săi vin în contact. Larga deschidere de compas a vocabularului şi valoarea lui pitorească definesc atmosfera morala a poemei. Ţiganii, care se plîng că nu sînt dîrdale, pro-
') E p. 85 2)  B. p. 127
?ntro'?ot!    r t     !"     V'?       nism' Criticînd Pe fanariot! el distinge n  1™ V "Ce Z"Ce alC0 autorul P1 Greci nu ^ebule să se înţeleagă îndeobşte o—s   fLr-iresfC; nUi" ,n?amul g[6CeSC are pre multe merituri la norodul care viind V^tI pPM-   def?™a ; dec nu neamul grecesc, ci mulţi de aceia '<) E p 68 Romaneasca sau la Moldova, etc" B p. 420.
„ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU
73
testează că au găvălie şi nu bat în zadar lela, deşi tocoresesc toată ziua, mai fac unele nălăril şi şozll şi-şi caută price unul altuia pentru te miri ce buiguieli; ei mănîncă curechiu cu clisă rîncedă şi ceapă măruntă, mămăligă cu moare, fălci de porc afumate, cluci, lapte acru, păsat, cricală; zlătarii au păr îmburzit şi barbe spettite, ciurarii sînt înarmaţi cu furci şi rude de şatră şi poartă în chip de steag o piele de mânză codalbă, căldărarii sînt căciulaţl, au barbe afumate şi folosesc căldările în loc de dobă, fierarii au o cinghie (cuvînt dispărut, la Candrea = harfă, la Budai-Deleanu, prin metonimie, muzică) de clopote şi chimvale şi ca steag o tigae de plăcinte ş.a.m.d. După cum se ştie, Ţiganii sînt guralivi. Iată cu ajutorul cîtor termeni neuzitaţi ni se tălmăceşte această particularitate a îor : a face voroavă, a zice sfat, a deschide rostul, a lua graiul, a bulgui (= a pălăvrăgi), a lolăi (= a vocifera), a tocorosi (= a pălăvrăgi), a răpşti (= a murmura), a pune în price (= a pune în discuţie), etc.
E incontestabil că una din însuşirile caracteristice ale scriitorului nostru e locvacitatea. Ca şi eroii săi, pare că uneori îl amuză să-şi împroaşte auditoriul cu adevărate salve verbale. Descriind plantele de care se serveşte Brînduşa în vrăjite ei, iată-1 înseilînd versuri întregi din nume comune:
„Iarba vîntului şi iarbă creaţă Iarbă mare, spânz, limbă-vecină,
Românită, nalbă, mătăcină, Plătagină, sovârv cu cicoare,
Troscoţel, podbeal şi mătrăgună" ')
Artileria cerească trimisă să înfrunte oastea dracilor dispune, cum se şi cuvine, de armament sacru :
„Era de viaţă dătătoare
Cruci acolo şi evanghelii sfinte;
Moaşte, metanii cu sărindare,
Posturi cu rugăciune fierbinte,
Miruri, paraclise, liturghii,
Canoane, aghiazme şi tămâi"2)
Alteori, prins de joc, rimează nume proprii cum avea să facă Alecsandri în .„Dumbrava Roşie" :
„Şoldea, Iencuţ, Barbu şi cu Nuţul, Covrig, Mozoc, Bambu şi Ciurilă,
Corneiu, Cârlig, Sperlea ş'apoi Huţul Toţi aceştia, loviţi fără milă"3)
Clasicismul îşi consideră eroii în lumina fizionomiei lor morale. Decorul şi particularitatea concretă a personajelor nu-1 interesau pentrucă el tindea să picteze tipuri şi să surprindă esenţa fenomenelor. Budai-Deleanu nu excelează în portretistica psihologică, în schimb e un admirabil observator al tuturor laturilor ce ţin de corporalitatea vieţii. Acest cărturar care acumulase imense lecturi îşi conservase o acuitate a auzului şi o
>) E p. 21(T
2) E p. 261
3) E p. 417
74
PAUL CORNEA
agerime a privirii proprii omului din popor. Era, dincolo de erudiţia şi îndeletnicirile sale savante, un plebeu cu o organizare senzorială robustă, cu fibra nervoasă teafără, capabilă să înscrie în circuitul ei întreaga bogăţie a firii şi să reacţioneze cu mare promptitudine. Plasticitatea graiului şi geniul său verbal exprimă o relaţie nemijlocită cu natura, o comunicare directă între simţuri şi obiecte. Transpunerea literară a realităţii se săvîrşeşte adesea chiar la nivelul senzaţiilor. Termenii nu sînt epuraţi de prospeţimea lor ţărănească, de francheţa lor violentă şi primitivă, de sonoritatea lor piperată.
Caracteristica generală a limbajului lui Budai-Deleanu mi se pare a fi expresivitatea obţinută printr-un efort de materializare. Descopăr la autoruL „Ţiganiadei" acea tendinţă de plasticizare a cuvintelor abstracte, de „coagulare", cum zicea Breal, a numelor de acţiuni şi însuşiri, adică de trecere a lor în nume comune. Această particularitate nu' explică doar cîţiva termeni, cum ar fi : bogătate, golătate, înţălepţie, păgânie, etc., creaţi de scriitor pornind dela adjectivele respective ; ea se leagă de însuşi procesul construirii imaginii la Budai-Deleanu, adică de esenţa artei lui literare. Mi se pare, în adevăr, că in „Ţiganiada" e foarte semnificativă încercarea poetului de a coborî noţiunile abstracte la nivelul pipăitului. De-aici, poate, frecvenţa personificării. Un exemplu, din cîntul XII, alegoria războiului :
„Iară cumplitul Război îndată
Sare în cotigă, spre Ţigani pleacă
Cu toată curtea sa înfricoşată.
Suflă în bucin de trei ori şi iacă !
Spaima cu Frica merg călăuze,
Şi răci Fiori tremurînd în buze.
După dânse cu capete o mie
Ş-o mie de mâni, Vrejba porneşte
Având Pisma duşmană soţie ; Dârzia cai buieştri înteţeşte ;
Pe lîngă cotigă mergând saltă
Jocul cu Prada şi Izbânda  nalţă" ')
Scriitorul simte nevoia să-şi reprezinte plastic abstracţiile. Procedarea sa constantă e de a antropomorfiza, de a reduce transcendentul la dimensiunea umană şi anume la materialitatea omenească. întreg universul său e clădit pe aceleaşi baze : sfinţii au trebuinţe şi slăbiciuni omeneşti, iadul e o^ înşiruire de torturi fizice, raiul e un prilej de desfătare gastronomică, iubirea e împerechere, omenirea e absorbită de preocupări carnale. Spiritul descinde în huma realităţii iar speculaţiile minţii, pentru a putea subsista, trebuie să se încorporeze, să devină materie.
In acelaşi sens acţionează fenomenul numit de linguisti „motivarea limbajului". In adevăr, valorile afective sînt realizate la Budai-Deleanu prin ceea ce aş numi cuvinte-şoc şi nu prin dispunerea într-un context sau printr-un accent emotiv al propoziţiei. Procedeul e al scriitorilor care-şi împrumută mijloacele graiului poporului. Dacă s-ar face o statistică a lexicului folosit în „Ţiganiada" s-ar vedea că aci există, în raport cu alte
») E p. 403
„ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU
opere, un procent mai mare de termeni „motivaţi", adică „a căror formă nu apare fortuită subiectului vorbitor"1), ci i se justifică prin sonoritate sau analogie de sens. In următoarele versuri, cu onomatopee, se dezvăluie un caz de motivare fonică :
„Ghiolban încă dede să dee In Căcârcea cu o bardă lată,
Iară cela aruncând o bebee II tocă tocma în gura căscată"2)
Există însă o motivare fonică mai subtilă, nu a imitaţiei directe, ci a interpretării senzaţiei cu ajutorul unei senzaţii echivalente. De exemplu : a boboti (= a ţîşni), ciuhos (= sburlit) etc., sînt sinonime care evocă noţiunea printr-o sugestie greu de precizat în cuvinte, totuşi evidentă. De asemenea, există la Budai-Deleanu o motivare morfologică bazată pe derivări (monarhicesc de la monarhie, corbiş de la corb, căpăuş de la căpău, murgiu de ia murg or zica, dumnezăoaie, dracă, etc). Asocierea etimologică nu putea lipsi, fireşte, de la un latinist. De-aici, sân în loc de sfînt, horiu de la lat. horus, ducul „adecă ducătoriu sau povaţă", etc. Realitatea înconjură din toate părţile pe scriitor, materialitatea lumii îi asediază redutele cele mai tainice. Deşi vocabularul lui Budai-Deleanu cuprinde o serie de neologisme abstracte (melanholie, preferenţia, anarhie, etc.) şi dispune de întreaga terminologie politică a timpului, trăsătura lui dominantă e plasticitatea, iar tendinţa ce-1 străbate e de a lărgi prehen-siunea asupra realului, de a obţine o maximă eficienţă concretă.
Se ştie că Boileau afirmase că limba zeilor nu putea fi aceea a grăjdarilor iar legislatorii esteticii din sec. XVIII, nenumăraţii autori de Poetici şi Retorici care codificau gustul literar al vremii, criticau cu vehemenţă coborîrea limbajului artistic la nivelul oamenilor de rînd. Chiar şi Virgiliu şi Theocrit le păreau vinovaţi de prea multă rusticitate. Ei preconizau în locul vorbelor proaste, mirosind a ţărînă şi sudoare, înfloriturile elegante şi perifrazele unui Delille. Prin potenţialul expresiv al graiului său, Budai-Deleanu săvîrşeşte un dublu sacrilegiu faţă de clasicismul ortodox : substituie tipului general particularul concret şi extinde vocabularul pînă la periferia argot-ului. D. Popovici a rostit3), dar încă timid, aprecierea justă : autorul „Tiganiadei" zugrăveşte culoarea locală, realizează înainte de romantici şi cu mai multă trăinicie decît romanticii, dezideratul articulării operei literare într-un sistem de coordonate reale, bine definit. In acelaşi timp, dovedind şi oarecare conştiinţă a sensului revoluţionar al procedării sale, el încearcă să-şi acopere îndrăzneala cu o mare autoritate. Homer — ni se spune — în opera sa „fieş-cărui au dat despărţită fire şi haracteir" A). Precauţia nu poate înşela pe nimeni. împotriva oricărui consemn al maeştrilor, asociind un spirit de observaţie extrem de ascuţit şi un neobişnuit simţ al limbii, Budai-Deleanu ajunsese să manevreze o limbă de o mare pregnanţă coloristică, în stare să exprime acel dozaj, imposibil de cîntărit, ce-i e propriu, de iluminism filosofic, umanism de Renaştere şi
') S. UUman : „Precis de Semantique francaise" — Paris-Berne 1952 p. 103.
2) E p. 416
3) D. Popovici „Doctrina literară..." op. cit. p. 117. '>) Bp. 234
76
PAUL CORNEA
■fipicureism popular. El îşi lua astfel libertăţi care pînă la urmă nu mai erau .abateri de la un principiu acceptat ci reprezentau un nou principiu.
Nu era singura escapadă a scriitorului spre alte zări decît cele păzite .de umbrele venerabile ale lui Aristot şi Boileau. Examinăm acum un alt punct al doctrinei faţă de care autorul „Ţiganiadei" s-a purtat fără nici o pietate. Arta clasică, după cum se ştie, a propovăduit imitaţia naturii. Dar — lucrul s-a arătat de mult — ea a înlocuit de fapt emfaza şi preţiozitatea, tn formele grandilocvenţei spaniole şi ale prostului gust italian, care ameninţau să copleşească literatura franceză a sec. XVII cu un nou artificiu : .prin natură înţelegea numai natura umană, iar oglindirea ei în artă pretindea să fie făcută în mod decent, ocolind laturile inferioare ale individualităţii omeneşti şi conform unor reguli strict elaborate. Boileau în „Arta poetică" spunea că ţelul artei constă în redarea adevărului dar în acelaşi timp, printr-un sistem de interdicţii şi proscrieri, limita scriitorilor putinţa de a-1 exprima pe deplin. Contradicţie nefericită, care, într-o primă perioadă, n-a avut urmări funeste fiindcă existau în jocul sentimentelor încătuşate de .convenienţe şi-n încleştarea fugoasă a pasiunilor destule resurse exploatabile. Insă ceva mai tîrziu, urmînd evoluţia societăţii care degenera şi intra ■tn criză, formula s-a epuizat, tirania preceptelor a devenit inadmisibilă şi, ■ca o inevitabilă consecinţă, tragedia a început să bată pasul pe loc iar poezia a devenit manieră. Ajunge să ne gîndim la unii din contemporanii lui Budai-Deleanu pe care veacul său i-a preţuit cu o enormă consideraţie, pentru a măsura distanţa la care se găsea literatura de adevărul vieţii şi a ne da seama, în acelaşi timp, de întinderea rebeliunii pe care o marchează „Ţiganiada" faţă de ceea ce constituia pe-atunci gustul dominant.
Capetele eminente ale sec. XVIII, inclusiv Voltaire (ale cărui afinităţi ■ cu scriitorul romîn au fost afirmate în mod excesiv) au afectat dispreţ ;pentru rusticitate. Şi totuşi sentimentul naturii şi-a făcut drum prin stufărişul unei producţii literare ce avea în vedere, înainte de toate, aprecierea favorabilă a saloanelor. Dar cu cîtă timiditate! Ani de zile a fost celebrată egloga galantă a lui Fontenelle care plasa viaţa mondenă la ţară, îi îmbrăca pe păstori cu dantele şi-i punea să converseze cu galanterie şi ■spirit. De-abia în a doua jumătate a secolului începe voga lui Gessner. Scriitorului elveţian i se recunoştea mai multă sinceritate, o viziune mai .cuprinzătoare şi mai fidelă a naturii. Dar aceasta privea cu deosebire decorul în care se desfăşura acţiunea, cu pajiştile, văile umbroase, cîmpurile împestriţate de flori, vînturile răcoritoare, izvoraşele ce clipocesc liniştit. In acest cadru, ceva mai realist, se juca însă, cu prea puţine schimbări, aceiaşi veche idilă a pastoralelor, cu personaje virtuoase şi tandre, pe care civilizaţia nu le-a corupt şi trăiesc fericite în starea lor inocentă de natură. Faţă de minciuna rustică, agrementată cu frivolităţi a lui Fontenelle, ■Gessner aducea tot o minciună dar mai colorată de idealitate şi mai sensibilă. El cultiva delicateţea sentimentului şi, de aceea, într-o lume literară baricadată împotriva a tot ce nu era raţiune, inimile înăbuşite l-au venerat, .au umplut batistele cu lacrimi şi i-au imitat pilda. Pînă la Rousseau şi .chiar şi un oarecare timp după el, consensul general rămăsese că, în artă, realitatea trebue curăţată de laturile ei vulgare şi dichisită cu găteli şi zorzoane, ca o fată la care vin peţitorii. Fluierele ciobăneşti nu puteau fi încredinţate decît unor păstori de operetă fiindcă era oprit să se zugrăvească mizeria şi grajdul. Nimeni nu îndrăznea să reprezinte nici gîndurile,
„ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU
77
nici aventurile unor simpli ţărănoi şi chiar un D'Alembert reproba detaliile rustice deoarece i se păreau deplasate în chip ridicul. Se tindea într-un fel la simplitate, însă împodobită şi edulcorată, pentru a menţine lumea aristocraţiei în vanitatea fadă a amuzamentelor ei, cît mai departe de oroarea mizeriei şi ţipetele protestatare ale oropsiţilor. încît — după cum observa un excelent cunoscător al epocii — falsificarea mondenă a imaginii naturii era ca un simbol al vechiului regim ce expira sub loviturile viguroase ale-revoluţiei sociale.')
Mesajul puternic anti-feudal al ,,Ţiganiadei", în care o cugetare înaltă şi generoasă asupra rînduielilor sociale se împleteşte cu aspiraţia populară spre libertate şi bună stare, ultragiază universul clasic, ordonat şi poleit dar ferecat şi surd la frămîntările maselor. Prima îndrăzneală a lui Budai-Deleanu e de a-şi fi plasat acţiunea în păturile cele mai de jos ale societăţii. Se va zice : făcea satiră. E adevărat, dar, cum am arătat-o, dincolo de starea lor civilă, personajele care mişună şi se învălmăşesc în cuprinsul poemei, simbolizează însăşi societatea omenească în tensiunea, ei dramatică spre mai bine. Şi chiar dacă nu acceptăm acest mod de a tălmăci mai adine sensurile majore ale operei, dacă rămînem la datele aparente ale lucrării, e greu să se tăgăduiască simpatia autorului pentru unii din eroii săi. Fac abstracţie de unele indicaţii explicite ale autorului că. prin Ţigani se înţeleg şi alţii. Las deoparte pe înţelepţii care desbat forma de guvernămînt a viitorului stat ţigănesc şi mă gîndesc la Parpanghel,. personaj cu stirpe strălucită, visător şi fantast, capabil de mari pasiuni şi de elanuri lirice. La fel, Tandaler denotă vitejie şi ambiţie (mai vizibil în versiunea I) apărînd ca suveranul prezumtiv al Ţiganilor. E clar că Budai-Deleanu a ales o cale ocolită pentru a lovi într-6 ordine contrară raţiunii şi ostilă liberei desvoltări a personalităţii umane. Nu poporul de1 rînd e obiectul batjocurii sale muşcătoare ci tocmai clasele suspuse şi instituţiile pe care ele le patronează. Aducînd în scenă gloata Ţiganilor, cu tot primitivismul manifestărilor ei, scriitorul aşează parcă în faţa oamenilor o oglindă a propriilor lor imperfecţiuni. Căci aceleaşi egoisme şi porniri animalice stăpînesc şi în colibă şi în salonul acoperit de gobelinuri şi luminat de strălucitoare policandre. Numai că gestul brutal şi cuvîntul verde e aci pitit sub catifele şi mătăsuri; desvelirea caninilor se cheamă zîmbet, plăcerea voluptate iar trîndăvia poartă numele de spirit. Prin subiect şi concepţie „Ţiganiada" evadează din clasicismul decadent: e o operă sinceră.
Stilistic, Budai-Deleanu operează cu spontaneitate şi candoare. Limbajul său, adaptat personajelor şi în genere unei lumi apropiate de natură., nu păcătuieşte prin fineţe. Mirosurile tari linguistice ale operei reprezintă' în ochii unui clasic, la care prejudecata cuvintelor alese e adînc înrădăcinată, o mare erezie. E de notat că, mai cu seamă în versiunea I, autorul împinge lucrurile prea departe. Pitorescul alunecă pe-alocuri în trivialitate,, apostrofa se schimbă în înjurătură şi, uneori, punctele de suspensie formează o apărare debilă împotriva obscenităţii. O oarecare circumstanţă atenuantă există : scriitorul avea nevoie de o terminologie argotică şi de' sondaje în vulgaritate pentru a-şi defini personaje recrutate dîntr-o umanitate neevoluată. Cînd în atenţia sa vin eroi de alt tip, calitatea vorbirii
') D. Mornet: Le sentiment de la nature en France de J. J. Rousseau, â Bernardino de Saint Pierre" — Paris 1907 p. 76—77
.78
PAUL CORNEA
se schimbă. Astfel, Vlad Ţepeş e şi prin chipul de a se exprima, aşezat pe .soclu iar Romîndor încheie versiunea II a operei printr-un îndemn patriotic sublim. Aş adăoga, tot în favoarea lui Budai-Deleanu, că însuşi caracterul satiric al poemei îngăduie o libertate de mişcare mai largă în domeniul lexical, şi mai ales că lipsa de tradiţie culturală şi limba literară neconstituită îl împingeau inevitabil la grosolănii şi crudităţi. In ori ce caz, chiar dacă nu ne plasăm pe poziţia unei pudori ipocrite şi chiar dacă admitem unele condiţii ce i-au favorizat scriitorului excesele, accept că tendinţele sale naturaliste pot fi judecate negativ. Dar aci nu ne interesează aprecierea, pronunţată de pe poziţiile vremii noastre, ci caracterizarea personalităţii sale literare, definirea modului ei de a construi artistic. Din acest punct de vedere e sigur că prin autenticitatea limbii, Budai-Deleanu se opune radical jargonului de seră pe care-1 cultivau mulţi din contemporanii săi occidentali.
Din cele două trăsături care se îmbină în munca poetică, meşteşugul şi inspiraţia, clasicii au cultivat-o pe cea dintîi, romanticii pe cea de-a doua. Ar fi simplist să se creadă că Budai-Deleanu a fost un geniu spontan, că el neglija în realizarea operei literare aportul cizelării versului şi al desăvîrşirii lui formale. Cea mai concludentă dovadă o constituie existenţa a două versiuni din „Ţiganiada" între care multe diferenţe constau tocmai în amendarea şi înfrumuseţarea textului primitiv. Totuşi, ceea ce predomină la Budai-Deleanu nu e rafistolarea imaginii ci conformitatea ei cu viaţa. Spre deosebire de clasici, el preţuia mai mult valoarea faptelor decît valoarea stilului. Greutatea efortului nu pare a cădea pe rotunjirea asperităţilor şi pe armonia formei, ci pe exprimarea concretului, în toată plenitudinea sa, cu alte cuvinte pe reproducerea realităţii. Stilul său e mai mult energic decît estetic, serveşte în primul rînd adevărul şi în al doilea rînd frumosul (în înţelesul restrîns al cuvîntului).
Cîteva exemple vor lumina aceste consideraţiuni. Iată de pildă, două imagini de război, în care liniile sînt esenţializate, decupajul e rapid (obţinut prin frecvenţa verbelor) iar observaţia e fără cusur :
„Aşa lovind viteaza ostişoară
In turcime, trupuri poligneşte Rânduri întregi prăvale ş'oboară,
Taie, surpă dar mai mult stropşeşte, Ş'aJtă nu vezi făr' trupuri tăiate Zăcând în bălţi de sănge secate"')
„Toată tabăra mersă în răsipă !
Cei scăpaţi fug fără contenire, Morţii zac, răniţii gem şi ţipă,
Iar biruitorii cu îndrăznire Strigă, să îndeamnă şi să întărâtă Şi nu dau răgaz nici o clipită"2)
Aceste instantanee repezi sînt saturate de material concret. De aici şi con-ciziunea lor, care nu constă, evident, în scurtimea descrierii ci în densitate, adică în acumularea de fapte în strofă. Senzaţia este că realul se
>) E p. 170 2) E p. 261
„ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU
79
desfăşoară, în mod pipăibil, în faţa ecranului ochilor. Pentru a demonstra constanţa procedeului, indiferent de obiect, voi exemplifica acum cu un fragment de pastel :
„Era tocma pe la Sânziene Când a prigori soarele începe ; Când zefiru florile câmpene Stampară, iar strechile surepe De la păşune vitele alungă ; Păstorul şade a umbră pe dungă" ')
Simţim imediat că peisajul e de la noi de-acasă şi nu din Arcadia sau vîrsta de aur. Iată tabloul disperării, mergînd pînă la demenţă, a lui Parpanghel:
„Strângând calul în călcâi aleargă încoace, încolea, în lat şi lărgime Cruciş, curmeziş câmpia largă, Cu tot feliul de nebune schime, Cu ochii sălbatici ca şi o fiară, Spumegă, răcneşte, ţipă, sbiară" 2)
Exemplele se pot înmulţi şi greutatea e numai de a alege. Cine n-a reţinut din „Ţiganiada" scena defilării Ţiganilor sau păruiala lor finală, episodul cu diavolul la mînăstire, scurta dar memorabila imagine a bejeniei ţăranilor în urma năvălirii oştilor turceşti ? Peste tot întîlnim aceeaşi viziune profund realistă, aceeaşi capacitate de a dezlega expresiei întreaga provizie de substanţă a impresiei. încărcătura plastică a vocabularului merge mînă în mînă cu acuitatea observaţiei, intuiţia psihologică justă şi, mai ales, cu posibilitatea de obiectivare, cu alte cuvinte cu posibilitatea de a exprima întipărirea pe care spectacolul, universului îl lasă colectivităţii şi nu doar individului. Realist şi integrat naturii, Budai-Deleanu oglindeşte viaţa în spiritul acelora care n-au nevoie de nicio mitologie ca să înţeleagă şi să-şi explice lumea.
O dovedeşte aceasta şi limbajul său figurat care vădeşte o tendinţă evidentă spre claritate. Liniile de forţă ale gîndului se strevăd fără greutate prin imaginea artistică. Chiar echivocul propune numai aparent un dubiu ; ceea ce vrea de fapt scriitorul reiese cu absolută limpezime. Personificarea şi alegoria sînt utilizate în forme de o extremă simplitate. E de observat iarăşi că metonimia e mai frecventă decît metafora tocmai fiindcă Budai-Deleanu e un obiectiv, un senzorial şi un realist, pe care nu-1 solicită corespondenţele vagi dintre lucruri. Dacă metafora e un pod între două noţiuni distincte, între care spiritul introduce o analogie, metonimia se bizuie pe un raport extern, dat în realitate. Asemenea vechilor autori din aurora literaturii, în „Ţiganiada" se uzează relativ des de comparaţia homerică, adică de una din cele mai directe şi mai clare poetizări ale realităţii. Atacul fulgerător al lui Vlad Ţepeş contra Turcilor e asemenea unei revărsări torenţiale :
„Şi cum povoiul, pe ţarină coaptă Căzînd, cu năpraznă într-o clipită
'■) B p. 25 2} B p. 282
80
PAUL CORNEA
Strică truda plugariului dreaptă Şi iacă zace gios cutrupită Toată ţarina, ş' în loc de grâne Nurna năroiu şi baltă rămâne"')
Hărţuiala ariergărzii turceşti e figurată la fel, printr-o comparaţie care-şi trage termenii de referinţă din aceiaşi realitate ţărănească, specifică universului lui Budai-Deleanu.
„Ca lupul flămând, care sub deasă Tufă ciulit, pre pântece zace, Când vede trecând o turmă groasă De oi sau alte slabe dobitoace Pe cea mai de aproape singurată Răpeşte şi fuge cu ea îndată"2)
In schimb, metafora, în înţelesul propriu al cuvîntului, e folosită mai rar.. Budai-Deleanu tinde aşa dar spre o imagistică de un tip concret, închisă marilor avînturi ale fanteziei, dar clară şi imediat perceptibilă. Voinţa de a fi explicit e atît de fierbinte încît adesea — cum se intîmplă cu autorii dominaţi de înclinaţia de a raţionaliza totul — stilul alunecă spre uscăciune şi placiditate. Din fericire, vigoarea şi cruditatea vocabularului restabilesc echilibrul şi introduc, în desenul anodin, vioiciunea culorilor şi rezonanţa nu numai a unor ecouri conceptuale dar şi a unor accente afective.
In personalitatea literară a lui Budai-Deleanu realismul viguros se asociază cu o evidentă tendinţă raţionalistă. Numai cine vede lucrurile pe felii şi ignoră dialectica realului poate considera că aceasta constitue un semn de adeziune la idealul clasic. E cu putinţă să repudiezi misticismul şi să crezi în raţiune fără a fi frate de cruce cu Voltaire iar marxismul, care reprezintă culmea raţionalismului, nu se sfieşte de a promova în artă o metodă care n-are nimic comun cu doctrina profesată de Boileau. Nu înclinările sufleteşti ale oamenilor, luate separat, determină literatura şi curentele literare, ci utilizarea pe care oamenii (în unitatea personalităţii lor întregi) şi societatea, o dau acestor înclinări, cele mai adesea extrem de contradictorii. S-ar fi putut ca Budai-Deleanu să-şi subordoneze tendinţele sale raţionaliste unei estetici de tip clasic dar faptele arată că la el lucrurile au luat altă întorsătură. Să vedem.
Raţionalistul e un om care, în genere, se distinge prin pasiunea de a construi serii cauzale. Alteori, el se încăpăţînează să reducă cele mai complexe fenomene la o schemă şi pretinde să biruie asupra potrivnicilor prin desfăşurare de silogisme. De obicei se fereşte de misterele nopţii şi de poezia lunară iar ceea ce nu poate înţelege cu logica i se pare că-şi anulează dreptul la existenţă. în mare măsură Budai-Deleanu este tocmai aşa. Unul din aspectele cele mai izbitoare ale „Ţiganiadei" îl constitue nenumăratele observaţii ale autorului, la text, care căptuşesc întreg subsolul lucrării. Un romantic, prea convins de geniul său şi la urma urmei cultivînd cu premeditare o elasticitate de sensuri a operei, n-ar fi dat niciodată vreo explicaţie. In schimb Budai-Deleanu simte tot timpul nevoia să se justifice,
») E p. 170
2) B p. 40. Alte comparaţii similare: E p. 78, E p. 196, E p. 258, etc.
„ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU
81
să lumineze sensul sau originea unui cuvînt, să argumenteze în favoarea unei idei. Textul poemei e înecat într-o ploaie de comentarii.
Raţionalismul scriitorului reiese şi din modul său de a rezolva persoana umană prin discursuri şi acţiuni, nu prin confesiune şi zugrăvire de sentimente. Momentele lirice ale lucrării sînt rare, viaţa sentimentală lipseşte, nici unul din eroi nu dispune de o veritabilă sensibilitate, nici măcar Parpanghel pe care autorul l-a voit totuşi mai romanesc. Cînd Par-pangheî o pierde pe Romica şi pribegeşte strigîndu-şi jalea cîmpurilor şi pădurilor declamaţia sa e viciată de retorică şi sună artificial. Există de altfel şi o incompatibilitate de limbaj. Limbajul colorat, înfipt în pasta groasă a concretului, devenea inutilizabil în pasajele lirice unde vocea trebuia să se înalţe spre orizonturi mai suave iar lexicul să-şi lepede ponderea lui pămîntească spre a realiza gravitatea lacrimilor. Or, în genere, Budai-Deleanu nu era în stare de această metamorfoză. Din loc în loc, sinceritatea unor amărăciuni sau compasiunea faţă de o suferinţă, îi aduc sub condei, cum am arătat în altă parte, unele accente lirice. Dar episoadele nu sînt semnificative şi aportul lor e incidental în ansamblul operei.
De altfel, Budai-Deleanu e un zeflemist crud şi ce poate fi mai străin de căldura inimii decît rîsul batjocoritor? Dispoziţia lui e de a vedea ridicolul oamenilor adică de a înregistra aspectele lor caricaturale. Dar aceasta e o aptitudine a inteligenţei, a funcţiei analitice a spiritului, care desface şi compară. Liricii nu-şi cîştigă certitudinile prin convingeri raţionale, ei sînt vizitaţi de duhul sfînt şi atunci nici nu zîmbesc, clipesc numai inspiraţi şi oficiază. Rîsul lui Budai-Deleanu, plin de toată şaga ţărănească, e al snoavelor piperate şi al zicalelor date prin papricaş ; e expresia unei îndelungate vieţi sociale în care înţelepciunea populară, exercitîndu-se mereu asupra oamenilor şi lucrurilor, a avut timp să se condenseze într-un vast material de expresii şi aforisme. Poezia lirică e cîntec şi cîntecul e opera ciobanilor singuratici care conversează cu apele, munţii şi mioarele înainte de a-şi comunica oamenilor, adică de a-şi face obiectivă, doinirea lor de dor şi jale.
Raţionalist, scriitorul nostru îngrămădeşte în „Ţiganiada" idei şi des bateri. Poema e plină de dialoguri. In versiunea ultimă aproape două cîn-turi întregi cuprind înfruntarea dintre partizanii diferitelor forme de guvernământ. La fel, se acordă un spaţiu larg consfătuirii diavolilor. Foarte des, naraţiunea propriu-zisă se întrerupe, pentru a lăsa cuvîntul autorului, care, mai mult sau mai puţin legat de subiect, face cu ochiul spre cititor, îi svîrle o glumă sau îşi precizează poziţia faţă de o problemă, social-politică or de altă natură, ca în cîntul XI unde e plasată lunga şi interesanta digresiune asupra raporturilor dintre bună-stare şi dezvoltarea civilizaţiei. Este evidentă la scriitor plăcerea de a manevra concepte, de a le deshuma sensurile ascunse, de a le organiza în puncte de vedere.
Chiar compoziţia „Ţiganiadei", reflectă această înclinare spre comentariu şi glosă, specifice căii raţionale de asimilare a universului. întreaga operă desfăşoară mai multe fire de acţiune şi tratează episoadele în mod cu totul disproporţionat. Unitatea lucrării o dă autorul care, cu desinvol-tură, înghesuie ani într-o frază sau, dimpotrivă, întîrzie multe fraze asupra unui singur minut. Adesea am impresia, citind „Ţiganiada" că mă aflu la teatru : Budai-Deleanu îmi pare un comper inteligent care ne prezintă în faţa cortinei tragi-comedia Ţiganilor, dezlegat el însuşi de ceea ce se în-
6 — V. Romînească nr. 3
82
PAUL CORNEA
tîmplă pe scenă şi deci capabil să rostească judecăţi de valoare şi să formuleze, cu luciditate, explicaţii. Din cînd în cînd, comperul se dă la o parte şi ne înfăţişează un tablou jucat de actorii înşişi. Dar ca şi cum n-ar avea încredere în capacitatea demonstrativă a reprezentaţiei, el continuă să ne vorbească, atrăgîndu-ne atenţia ici asupra unui cuvînt dialectal, colo asupra unei tradiţii populare, semnalîndu-ne ba cutare precept clasic, ba cutare idee socială. Spectatorul, deşi cucerit de verva prezentatorului, e pînă la urmă puţin plictisit : nu se mai poate urmări ce se petrece în scenă. Comentariul, fie oricît de suculent, oboseşte prin exces şi însuşi Homer ar fi ajuns să indispună dacă s-ar fi apucat să justifice fiecare pagină din „Iliada" prin note copioase în sub-sol şi să tulbure mereu iluzia vieţii autentice a poemei prin intervenţiile sale savante.
Nu, hotărît că „Ţiganiada" nu aminteşte de epocile clasicismului înfloritor cînd arta se bucură de o calmă şi superbă echilibrare a părţilor componente, cînd moderaţia şi bunul gust sînt zeii cărora li se închină literaţii. Raţionalismul ei e de altă conformaţie, e critic şi exegetic. „Ţiganiada" răspunde unei epoci de afirmare a spiritului critic, cînd. năzuinţa scriitorului nu e să-şi seducă lectorul prin naraţie sau prezentare de scene încît să-i diminueze sentimentul existenţei reale şi să-1 smulgă clipei. Prin comentariu şi analiză, prin pasiunea sa militantă, autorul îl ţine tot timpul treaz, suscitîndu-1 la reflecţie şi la formularea de poziţie în raport cu conţinutul lucrării. E, dacă vreţi, efectul de „distanţare" de care vorbea Brecht şi care, într-un sens mai larg, e o veche practică a literaturii. „Ţiganiada" e o operă de luptător: textul şl comentariul se ajută reciproc şl ţintesc deopotrivă In duşman.
Aici ne putem opri. Apelînd la modelul clasic Budai-Deleanu manifestă în fond o deplină independenţă : e semnul unor condiţii specifice care au participat la zămislirea operei sale şi al unei personalităţi care evadează din sisteme. Localizarea personajelor, apropierea de natură, expresivitatea şi materialitatea limbajului, saturarea cu fapte, caracterul concret al imaginii, pasiunea de a convinge şi mai ales sinceritatea concepţiei şi patosul adevărului — oare nu ne îndreptăţesc toate acestea să-1 aliniem pe autorul „Ţiganiadei" printre realiştii literaturii noastre ? Nu ştiu exact la ce s-a gîndil scriitorul cînd s-a adăpostit precaut la umbra marilor modele dar procedeul său seamănă cu o stratagemă.
Mesaj umanist
Am uneori impresia, cînd îmi evoc învălmăşeala şi hărmălaia umană a „Ţiganiadei", că asist la o chermesă de Brueghel: bărbaţi robuşti, femei voinice, privindu-se pofticioşi, mîncînd cu lăcomie, strîngîndu-se în braţe pînă le pîrîie oasele, înfierbîntaţi de o sete de juisare ce creşte din biruirea vechilor spaime medievale, care încă nu s-au emancipat de Dumnezeu dar petrec zgomotoşi, ştiindu-1 în concediu ; — o lume vulgară, pestriţă, guralivă, dominată de instincte şi de un egoism fără pic de moralitate. Desigur, estetica lui Budai-Deleanu e mai mult flamandă decît rafaelită iar analogia luminează unele aspecte ale operei sale, dar, e de prisos s-o spunem, lasă multe, multe altele, în umbră.
Mă gîndesc cîteodată că e mai fericită comparaţia cu Rabelais (fireşte ca gen şi nu ca geniu!). Şi Rabelais e cleric renegat, erudit cu largi ori-
„ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU
83
zonturi, umanist, înverşunat prigonitor al sutanei, adept al ideii liberei desvoltări a persoanei umane, apologet al vieţii în toată corporalitatea ei condamnată de biserică, temperament puternic, jovial, hohotitor, sarcastic, mustind de sevă populară, scriitor care nu separă noţiunile savante de senzaţia imediată şi recurge la toate resursele limbii, inclusiv argot-ul şi dialectele pentru a-şi plasticiza expresia. E evident că Budai-Deleanu are multe laturi de om de Renaştere şi poate că afinităţile lui cele mai adînci aci trebuiesc căutate. Şi totuşi e neîndoielnic că scriitorul nu e epuizat nici prin această asociere.
Autorul „Ţiganiadei" exprimă una din feţele geniului creator al poporului romîn într-un moment istoric determinat şi în împrejurări specifice. Vechea istoriografie literară proceda strîmb şi arbitrar cînd se preocupa, cu prea mare stăruinţă, să explice opera prin descoperirea influenţelor străine ce au intrat în plămada ei. Era ca şi cum am vrea să cuprindem întreaga poezie a stepei pe baza descifrării semnelor de paşi pierdute în colbul unui drumeag oarecare — Voltaire, Italienii, Blumauer şi tutti quanti pot fi chemaţi în ajutor pentru lămurirea unui episod sau a unui detaliu. In ansamblu însă, opera e de sine stătătoare, e cu adevărat „izvo-ditură noăo şi orighinală". Voltaire şi enciclopediştii l-au influenţat pe Budai-Deleanu în chipul de a critica rînduielile sociale şi politice dar „Ţiganiada" nu apare „ca un reflex al mentalităţii franceze din secolul XVIII"1). Italienii i-au sugerat incidente şi posibilităţi de utilizare a miraculosului, clar cine-ar putea pretinde înrudirea de conţinut dintre „Ţiganiada" şi „Orlando" sau „Gerusalemme liberata" ? Despre Blumauer ce să mai spun ? însuşi părintele acestei descoperiri (Bogdan-Duică) a sfîrşit prin a se rectifica. Exemplele se pot înmulţi cu aceleaşi rezultate falimentare. Budai-Deleanu a devorat probabil multe cărţi în tihna vieţii lui provinciale. El s-a folosit de surse diverse dar împrumuturile le-a altoit pe un organism viguros, cu rădăcinile împlîntate în afundurile solului natal. Personalitatea lui oferă puncte de contact, cîteodată surprinzătoare, cu a altora, de cine ştie unde (dovadă că lumea e mică şi rasa omenească una) dar originalitatea scriitorului rezultă din datele locale pe care le-a încorporat. Iată aceste date, cu acţiune determinativă diferită, într-o enumerare aproximativă :
o burghezie naţională încă slabă economiceşte dar care se trezea la viaţă în condiţiile asupririi naţionale a poporului ceea ce îi favoriza legături mai strînse cu masele ;
marea rascoa lă a ţăranilor ardeleni sub Horia şi furtuna revoluţiei franceze care anunţa întregii Europe prăbuşirea ordinei vechi şi constituia un ferment puternic de radicalizare a spiritelor ;
o intelectualitate de primă generaţie, ieşită din popor şi ajunsă la conştiinţă de sine, care manifesta o sete enciclopedică de a se instrui, năzuind să înghită etapele, care era animată de o profundă responsabilitate cetăţenească şi o încredere neclintită în vocaţia şi în menirea istorică a neamului romînesc;
o literatură fără tradiţie, deci fără modele, care lăsa scriitorului largi iniţiative şi, în schimb, o veche şi bogată cultură populară, nescrisă, cu remarcabile valori cristalizate în cîntece, tradiţii şi mijloace de expresie ;
!) D. Popovici — op. cit. p. 118.
6*
84
PAUL CORNEA
o limbă zgrunturoasă, fără mlădiere, stângace, dar de o mare plasticitate şi vigoare, lipsită de acel caracter sintetic şi abstract pe care franceza sec. XVIII deja îl poseda ;
experienţa de viaţă a lui Budai-Deleanu însuşi care-1 certase cu ierarhia clericală, îi turnase în suflet amărăciunea exilului, îi îngăduise la Viena şi-n îndepărtatul Lemberg accesul la ideile înaintate ale vremii;
în fine, zestrea sufletească a scriitorului, firea sa neconformistă, zeloasă şi pasionată, robustă şi jovială, cu predispoziţii spre raţionalism, criticism, ironie.
Din păcate, „Ţiganiada", din cauza publicării ei tîrzii, n-a jucat nici un rol în orientarea beletristicii noastre. Ea se încadrează în mişcarea literară din primele decenii ale veacului XIX printr-un act de situare şi reabilitare postumă. Dar prin perspectivele pe care le deschide evadează ca importanţă din domeniul modest al perioadei noastre de ucenicie artistică. Fireşte, sînt în ea laturi ce s-au perimat şi din multe puncte de vedere e vulnerabilă. Mai presus de orice cusur şi de orice însuşire este însă în „Ţiganiada" un mesaj care-i garantează trăinicia şi ne obligă pe noi, oamenii epocii rachetelor balistice inter-continentale, să poposim asupră-i nu numai cu o curiozitate de arheolog dar şi cu o vibraţie de prezenţă vie. Din alcătuirea ei eterogenă şi prin formele ei travestite, răzbate suflul viguros şi înviorător al luptei pentru vrednicia şi nobleţea persoanei umane.
Căci să nu ne înşelăm. Impresia finală cu care se alege cititorul atent este a unei figuri profilate puternic pe fundalul operei care nu e nici a lui Parpanghel, nici a lui Tandaler, nici a gloatei Ţiganilor, nici măcar a lui Vlad Ţepeş ci a autorului însuşi. Idealul lui de perfectibilitate omenească e punctul de plecare al criticii, originea rîsului crud, ironic sau amar, sursa proiectelor de organizare a societăţii şi a îndemnurilor adresate poporului de a-şi cîştiga independenţa, la nevoe şi cu preţul luptei armate. „Ţiganiada" e un protest contra mutilării omului ; ea loveşte în aristocraţia feudală care-i încătuşează munca, loveşte în morala religioasă care-1 rupe de cerinţele propriei lui naturi, loveşte în obscurantismul ideologiei feudale care-1 răpeşte exerciţiul raţiunii şi-i interzice să gîndească dincolo de autoritatea dogmelor. „Ţiganiada" e, în fond, o pledoarie în favoarea demnităţii umane fiindcă denunţă cu străşnicie forţele retrograde care-i limitează omului putinţa de a se desvolta şi a înflori.
Mai e necesar să spunem că acest mesaj umanist al lui Budai-Deleanu e încă actual ? Căci, în noile condiţii ale istoriei, socialismul e în plină bătălie pentru om : el se strădueşte, cu o invincibilă şi colosală tenacitate, să-1 elibereze din lanţurile servitutii faţă de exploatatori, spre a-i da posibilitatea să se desvolte nestingherit, folosind pentru sine uriaşele resurse, pe care cu sudoarea frunţii şi prin conlucrarea generaţiilor, le-a smuls naturii. Va veni o vreme,'o ştim bine, cînd această luptă va fi de domeniul trecutului. Atunci Budai-Deleanu va trece din istorie în legendă.
CRONICA IDEILOR
HENRI WALD
PROBLEMA ADEVĂRULUI IN FILOZOFIA CONTEMPORANĂ
Problema adevărului este mereu aceeaşi : este posibilă întîlnirea subiectului cu un obiect pe care nu el l-a creat ? întrebarea nu a putut primi decît două răspunsuri : da şi nu. Cei care au răspuns nu au redus adevărul la conformitatea unei experienţe senzoriale prezente cu o experienţă senzorială trecută. „Noi nu ştim care obiecte sînt ale naturii, ci în faţa .cărei conştiinţe se află ele" '.). Cei care au răspuns da au fost nevoiţi să admită că subiectul şi obiectul sînt de aceeaşi natură : materială sau ideală. Şi pentru că materialiştii veacurilor trecute m-au izbutit să pătrundă dincolo de unitatea ontologică dintre subiect şi obiect, pînă la contradicţia i gnoseologică dintre subiect şi obiect, idealiştii au exagerat conflictul într-o asemenea măsură, încît numai religia mai putea fi chemată să-1 aplaneze. Actul descoperirii adevărului devenea, astfel, un act de credinţă. „Concordanţa gîn-dirii cu lucrurile va trebui deci să ne întoarcă la o „convenienţă" mai originală a oricărui existent cu creatorul, la o potrivire avîndu-i secretul în planul divin al creaţiei"2).
Tnsă „creatorul" subiectului şi al obiectului este nu dumnezeu, ci materia. Subiectul nu este decît un obiect prin activitatea
') Paul Ricoeur, Analyses et problem.es dans „Ideen II" de Husserl, în Phenome-nologie, Existence, Arm. Colin, Paris, 1953, p. 28,
2) Henri Birault, Existence et verite, d'apres Heidegger, în op. cit., p. 151.
„Ceea ce este de neînţeles este că   lumea   este   de neînţeles". Einstein
căruia materia devine conştientă de ea însăşi, „potrivirea" dintre subiect şi obiect avîndu-şi „secretul" nu „în planul divin al credinţei", ci în autodezvoltarea firească a materiei.
Dacă adevărurile omeneşti n-ar fi fost obiective, omenirea n-ar fi străbătut drumul care leagă pietrele necioplite de sateliţii artificiali.
înţelegerea de către om a acestei lumi rămîne   de  neînţeles  numai   pentru cine ignoră rolul pe care îl joacă în descoperirea adevărului PRACTICA. *
în muncă dovedesc oamenii adevărul cunoştinţelor lor. Practica este aceea care verifică, în ultimă instanţă, ideiie oamenilor. Prin practică oamenii îşi confruntă ideile lor despre realitatea obiectivă cu însăşi realitatea obiectivă3).
3) Pornind de la ideea greşită că există trei structuri fundamentale ale cunoaşterii : ipotetico-deductivă, nomotetico-experi-mentală şi dialectică, filozoful francez Lu-cien Goldmamn pretinde că există trei criterii deosebite ale adevărului. „Criteriul exclusiv şi suficient al adevărului enunţurilor ipotetico-deductive este, pe planul logicii, non-contradicţia şi pe planul matematicii rigoarea deducţiei" (L. Goldmann, Remarques sur la theorie de la connais-sance, Actes du XI-eme Congres... voi. 11, p. 91). „Criteriul adevărurilor enunţurilor nomotetico-experimentale este — în plus — confirmarea experimentală (Ibidem, p. 91). Enunţurile dialectice nici măcar nu sînt adevărate „ci devin adevărate sau false prin acţiunea oamenilor" (ibidem, p. 93).
86
HENRI WALD
Practica  prin care oamenii îşi verifică ideile, a dat gîndirii nu numai posibilitatea de a-şi forma idei juste, ci şi posibilitatea de a-şi forma idei false. Practica socială este aceea care i-a permis gîndirii umane să-şi cîştige o relativă independenţa faţa de mediul înconjurător şi să devină astfel capabilă să reflecte esenţa lucrurilor   şi   legile   lor de dezvoltare In practica socială,  oamenii au interpus între natură şi ei nu numai uneltele, ci şi munca celorlalţi oameni, pe care au utilizat-o, fie prin colaborare, fie prin exploatare. Aşa a crescut între obiect şi subiect distanţa necesară    apariţiei limbajului şi a formelor logice ale cunoaşterii.
O dată cu apariţia formelor logice ale cunoaşterii, apare şi gî,nd;rea, adjcă actj. vitatea spirituală prin care oamenii combina noţiunile în judecăţi, judecăţile în raţionamente şi raţionamentele în polira-lonamente. Noţiunile oglindesc esenţele lucrurilor, judecăţile reflectă raporturile dintre ele, iar raţionamentele încearcă să deducă toate consecinţele care decurg din adevărurile deja cunoscute1).
Gîndirea este o oglindă activă a realităţi, obiective. Activitatea practică a determinat apariţia gîndirii, iar activitatea teoretică a sporit mereu independenţa ei relativă faţă de lume.
Caracterul activ al gîndirii face posibila atît aflarea adevărurilor, cît şi comiterea erorilor. Traiectoria pe care o parcurge gîndirea către miezul lucrurilor nu este o linie dreaptă, ci o spirală. Gîndirea este un proces contradictoriu. „Eroarea este un moment al adevărului în devenire" 2), subliniază Roger Garaudy. Coinci-
nr L ? i P   e adPea ca gîndirea este o
înnTt l h a mat6riei aiunsă la «1 mai înalt giad de organizare, adică la nivelul de organizare al creierului omenesc Aceasta definite se referă însă la însuşirea de ?uJa ffmdirea însăşi. Gîndirea este o activitate spirituală prin care oameni, dezghioacă adevăruri necunoscute din adevăruri deja cunoscute, potrivit unor legi ogice care oglindesc cele mai generale legi obiective. k
li2 J05?* Garaudy> La teorie materialiste de la conaissance, Paris, 1953, p. 270.
denţa ideilor noastre cu legile obiective este rezultatul unui proces îndelungat si anevoios.
Comportarea contradictorie a lucrurilor determină şi caracterul contradictoriu al oglindirii lor. Exagerarea oricărui moment al acestui proces contradictoriu duce în mod necesar, la comiterea unui lanţ' de erori.
Este adevărat că legile gîndirii corecte de care oamenii ascultă, sub presiunea cotidiana a practicii, în mod spontan, oglindesc  cele mai generale legi obiective si deci respectarea lor ar părea să ducă, în mod   necesar,   la cunoaşterea adevărului Dar  caracterul   activ   al gîndirii a făcut Posibila   S1   despărţirea   gîndirii corecte care se desfăşoară potrivit legilor logice' de cea adevărată, care oglindeşte realitatea. Respectarea legilor logice este necesara cunoaşterii adevărului, dar nu îi este suficientă. Din premise false, gîndirea corecta nu poate să scoată decît întîmplător concluzii   adevărate.   Raţionamentele noastre   pot    fi   pe   cît de corecte pe atît
de false. In discursivitatea ei, gîndirea poate  fi   falsă   şi   incorerfă] sau numa.
talsa. In vreme ce corectitudinea m implica adevărul, adevărul :„lp|i(., corectj. udmea. Un raţionament adevărat nu poate fi decît corect. Un raţionament corect poate fi însă şi fals. Aceasta nu înseamnă de loc ca un raţionament fals sau incorect nu poate să ducă niciodată la 0 concluzie adevărată.
Numai   în practică   putem   afla dacă ideile noastre sînt sau nu adevărate Cînd lucrurile se comportă potrivit prevederilor noastre, prevederile noastre încetează de a mai f, nişte ipoteze şi îşi ocupă locul cuvenit printre celelalte adevăruri ale ştiinţei. C.ne poate să reproducă un anumit lucru,   dovedeşte,   prin   însuşi acest fapt justeţea concepţiei sale despre cauza care determină   apariţia   acelui   lucru   , dacă pot produce un post-adhoc el devine identic cu propter-hoc" 3) notează Engels.
E.S^L.P., 2£aleCUCa M'
PROBLEMA ADEVĂRULUI IN FILOZOFIA CONTEMPORANA 87
Nici o acţiune omenească nu poate să fie încununată de un succes care să dăinuie dacă nu s-a ţinut seama de legile obiective ale lucrurilor asupTa cărora s-a acţionat. Reuşesc numai acţiunile care se desfăşoară în lumina unor idei adevărate. Ideile nu devin adevărate pentru că au avut succes, ci au avut succes pentru că sînt adevărate *).
Practica nu poate decît să confrunte ideile oamenilor cu mersul lucrurilor. Ea nu poate nici să confirme o eroare şi nici să infirme un adevăr. Practica însăşi este determinată de natura lucrurilor asupra cărora se exercită.
Rolul practicii sociale în procesul cunoaşterii a impresionat în timpul din urmă şi pe unii cercetători burghezi. „Studiul dezvoltării raţiunii arată o strînsă corelaţie între constituirea operaţiilor logice şi aceea a unor anumite forme de colaborare2) scrie Jean Piaget. El este de părere „că operaţiile logice provin din acţiune şi că trecerea de la acţiunea ireversibilă la operaţii reversibile este însoţită în mod necesar de o socializare a acţiunilor...3). Piaget observă cu subtilitate că acţiunile ireversibile asupra lucrurilor se transformă în operaţii reversibile ale gîn-dirii logice numai în condiţiile cooperării sociale. „Gîrvdirea este, în mod precis, sistemul acţiunilor interiorizate"4), conchide Piaget într-o altă lucrare.
In concepţia lui Jean Piaget, o noţiune oglindeşte acţiunile comune ale unui colectiv   de  oameni   asupra   unui grup de
1) Adevărul nu este o relaţie între obiect şi subiect, ci o proprietate a ideilor pe care şi le formează subiectul despre obiect şi care se evidenţiază cu prilejul relaţiei dintre subiect şi obiect, adică în practică. Adevărurile nu rezidă din această relaţie, după cum pretind pragmatiştii, ci doar se evidenţiază.
2) Jean Piaget, Introduction a ['epistemologie g&netique, Paris, 1950, t. III, p. 255.
3) Jean Piaget, Essai sur les transformations des operations logiqv.es, Paris, 1952, p. 212.
4) Jean Piaget, Introduction a Vepistemologie genetique, Paris, 1950, t. III, p. 256.
obiecte diferite. Caracterul universal şi formal al noţiunilor este determinat de faptul că acţiunile practice din care au derivat pot fi aplicate tuturor lucrurilor din aceeaşi clasă, deoarece sînt independente de natura individuală a fiecărui lucru în parte.
„Din momentul în care se renunţă de a se întemeia raţiunea pe o concepţie pla-toniciană a universalelor sau pe structura apriorică a unei subiectivităţi transcendentale, nu mai rămîne decît să se identifice „universalul" cu colectivul"5), scrie J. Piaget.
Insă formele logice ale gîndirii , oglindesc esenţele şi legile de dezvoltare ale .lucrurilor asupra cărora îşi exercită oamenii dintr-un anumit colectiv acţiunile lor comune şi nu numai aceste acţiuni. In concepţia lui Piaget, practica socială nu-i mai leagă pe oameni de mediul lor ambiant, ci, dimpotrivă, îi izolează de el. De idealismul obiectiv şi metafizic al lui Platou şi de apriorismul transcendental al lui Kant se poate scăpa nu prin operaţiona-lism, care vrînd nevrînd rămîne una din înfăţişările idealismului subiectiv, ci prin materialismul dialectic, care dezvăluind rolul practicii în cunoaştere, face posibilă stabilirea obiectivitătii formelor prin care subiectul reflectă obiectul.
.într-o „definiţie" complejtă a obiectului — scrie Leniin — trebuie să intre întreaga practică umană, şi ca criteriu al adevărului, şi ca determinant practic al legăturii obiectului cu ceea ce este necesar omului" 6).
Kant izolase altfel subiectul de obiect. Nebănuind nici o clipă că practica leagă materialmente subiectul de obiect, Kant rămîne la o concepţie contemplativă despre raportul dintre obiect şi subiect, ajun-gînd la concluzia „că obiectele în sine ne sînt cu desăvîrşire necunoscute şi că ceea ce numim -lucruri exterioare nu sînt altceva decît simpla reprezentări ale sensi-
s) Jean Piaget, idem, p. 254.
6) V. 1. Lenin, încă o dată despre sindicate, în volumul: Despre construcţia de partid, E.P.L.P., 1953, vol. II, p. 224—225.
HENRI WALD
bihtaţii noastre a cărei formă e spaţiu" M
^t?? aulUl CUnoa?ter"  nu aroropie subiectul de obiect, ci î] îndepărtează iremediabil de el. Prin actul cunoaşterii subiectul nu descoperă obiectul,  ci, dimpotrivă, ,1 acoperă, după părerea'lui Kant. ..No. ~ScriQ Kant - nu putem deci vorbi de spaţiu, de fiinţe avînd  întindere etc dect din punctul de vedere al unui om ' Acest predicat se atribuie obiectelor numai întrudt ele ne apar nouă, adică sînt obiecte   ale   sensibilităţii" 2) .   înainte cu cîteva nnduri precizase că „spaţiul nu e
,T'h-?/-CteVa dedt- COndl'tia obiectivă a sensibilităţii..." 3)\
Descoperirea geometriilor neeuclidiene a dat o lovitură însemnată apriorismului Kantian, care considera că propoziţiile geo-metrie. euclidiene sînt apodictice, fiindcă sînt apriorice.
Este adevărat  că  elaborarea geometriilor neeuclidiene nu este încă o dovadă peremptorie că soluţia kantiană este falsă Insuficienţa acestui argument a fost semnalata chiar şi de unii adversari a. aprio-nsmulu, transcendental. „Aşadar - scrie M.rcea   Florian   _   intuiţia   spaţia)ă e structurata, după kantism, euclidian ■ spatul real e şi nu poate fi decît euclidian s-a   adus   apriorismului  kantian obiecţia ca geometri, euclidiană nu e apodictică (apriorica), fiindcă  alături de ea rămîn posibile geometriile numite nan-euclidiene. Kant.smul poate răspunde acestei întîm-pinan următoarele: geometriile non-eucli-d.ene sînt variaţii  ale  axiomelor geometrice, nu chiar ale   intuiţiei spaţiale De aceea geometriile non-euclidiene nu sînt intuitive referindu-se la spaţiu numai no-minai. Un spaţiu cu mai mult sau mai P"tm de trei   dimensiuni jese din sfera reprezentării  concrete" 4).  Ceva  mai de Parte, acelaşi autor încheie : „Soluţia kantiana  ar putea fi zdruncinată  dacă s-ar arata că în cadrul intuiţiei  noastre spa
ţiale drumul cel mai scurt între două Puncte nu e lima dreaptă" 5)
Apriorismul kantian va fi însă înlăturat nu de variaţiile unor axiome geometrica, ci de utilizarea tehnică a geometriilor neeuclidiene, adică de dovada că simţurile noastre nu sînt de nedepăşit, de vreme ce raţiunea a fost în stare să descopere proprietăţi obiective ale spaţiului pe care oamenii nu le intuiseră niciodată.
Dacă putem dovedi experimental existenţa obiectivă a unor proprietăţi geometrice, pe care simţurile omeneşti nu le secaseră, sprijinindu-ne, totuşi, numai, pe simţurile noastre, demonstrăm, totodată ca structura specifică a intuiţiei noastre nu const.tuie pentru cunoaştere o limită peste care nu se poate trece
Gîndirea a fost capabilă ' să înţeleagă ceea ce simţurile n-au fost în stare să seziseze : spaţiul euclidian este numai un caz particular, limită, al spaţiului neeucli-'dian. Insa gîndirea a descoperit geometrie neeuclidiene pornind de la datele simţurilor şi a demonstrat valabilitatea lor obiectivă întorcîndu-se tot la datele simţurilor.
Apriorismul kantian nu poate fi răsturnat definitiv decît dacă se ţine seama atît de productivitatea practică, cît şi de activitatea teoretică a oamenilor
Apriorismul kantian şi-a pierdut repede Prestigiul şi din pricina contradicţiei logice care se află la temelia lui. Judecata ■ ..Lucrul în    sine este incognoscibil" este o contradicţie in adjecto. Dacă se ştie că lucrul in sine există independent de con-^""ţ3  oamenilor şi că el este cu totu, altfel decît apare oamenilor, înseamnă că se cunoaşte cam prea mult despre ceea ce se pretinde a fi incognoscibil ! incog-nos.cibi.lul nu  poate fi declt pr0   m ^ pred.cat. Despre ceea ce nu se poate sti
') I. Kant Critica raţiunii pure, ed Ca-ia2fP^flor, Buc. 1930, p 69 z) Ibidem, p. 67. 3) Ibidem, p.. 67
^^^^^ pînâ
5) Ibidem, p. 82. De altfel, nu este imposibil ce intuit faptul   că   Pe sunrafa a
wXZV*- d'ru"u   « 1 mii
scurt dintre doua puncte nu e linia dreap-
U. turVUrb7- CU un anumit «foi $t ii intuite şi spaţii neeuclidiene. Sub con-
se dee?wlrf ^ Sensibjlitatea omenească se dezvolta şi ea necontenit.
PROBLEMA ADEVĂRULUI IN FILOZOFIA CONTEMPORANA 89
nimic, nu se poate afirma nimic. Numai despre incognoscibil se poate afirma că este incognoscibil...
Tot atît de contradictorie este şi încercarea de a stabili graniţa dintre cognoscibil şi incognoscibil. Cine fixează o asemenea graniţă trebuie să cunoască ambele laturi ale ei. Deci cine se ocupă de limitele cunoaşterii, cunoaşte şi incognoscibilul !...
Nu e de mirare că oamenii de ştiinţă burghezi din zilele noastre, necunoscînd materialismul dialectic şi neîmpăcîndu-se nici cu idealismul obiectiv, nici cu materialismul mecanicist au părăsit apriorismul transcendental al lui Kant pentru apriorismul convenţional al pozitivismului logic. Pe cei mai mulţi i-a atras lozinca filozofică a lui Ludwig Wittgenstein : „Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să tăcem I"'1).
„Ele (metodele ştiinţifice) nu vor putea niciodată să descrie natura în sine, ele vor descrie observaţiile noastre cu privire la natură"2), scrie fizicianul englez James Jeans. Punînd în paranteză existenţa obiectului, adepţii pozitivismuuli reduc întreaga realitate la viaţa subiectului. „Viaţa noastră, afirmă filozoful grec Ch. Theodo-ridis — este o experienţă continuă, care nu este, cum s-a spus, izvorul cunoştinţelor noastre, ci se identifică cu înseşi cunoştinţele noastre, cu toate abstracţiunile ştiinţifice şi teoriile"3). Convins că obiectul nu poate fi gîndit, este explicabil de ce ajunge Guido Ghersi să declare că „...noi, filozofii moderni, nu putem şi nici nu sîn-tem datori să distingem... actul de a gîndi de ceea ce este gîndit"4). Intr-o asemenea concepţie despre lume, adevărul nu mai poate să fie însuşirea acelor idei care oglin-
') L. Wittgenstein, Tractatus logico-plii.losophi.cus, London, 1922, p. 188.
2) Sir James Jeans, Physique et philosophic, Paris, 1954, p. 29.
3) Ch. Theodoridis, Le drame sujet-objet în Actes du XI-eme Congres int. de philos., vol. II, p. 210.
4) Guido Ghersi, La signification, essence de la pensee, în Actes du XI-eme Congres, p. 22.
dese realitatea obiectivă. Nu conformitatea ideilor cu realitatea este decisivă în ceea ce priveşte valabilitatea unei explicaţii, ci conformitatea percepţiilor actuale cu cele trecute. „Aşadar, adevărul valabil nu va fi definit decît ca conformitatea realităţii prezente cu amintirea noastră despre o realitate asemănătoare trecută5). Dacă Louis Rougier ar avea dreptate cînd afirmă că „gîndirea nu poate niciodată să depăşească experienţa, să deducă din aparenţe sensibile existenţa unor lucruri în sine, idei separate, esenţe, quidităţi sub-jatente, imanente sau transcendente6), atunci satisfacţia cu care constată Herman Meyer că „metoda, care identifică adevărurile eterne cu tezele logice şi matematice, a fost o lovitură de geniu şi a spart crusta aristotelică ce împiedicase ştiinţele naturii timp de două mii de ani 7) ar fi justificată.
într-adevăr, dacă judecăţile empirice nu pot fi decît cel mult totale, dar niciodată universale, atunci judecăţile universale nu pot fi decît nişte .convenţii lingvistice-Asemenea propoziţii sînt adevărate în măsura în care nu vin în contradicţie cu axiomele, arbitrar alese, din care decurg. Ele nu se referă la nici un fel de realitate obiectivă, despre care se pretinde că nu se poate spune nimic, nici măcar că nu există.
„Este deci indiferent — scrie Andrea Galimberti — să înfăţişezi inteligenţa lingvistică ca subiect sau ca obiect; în limbaj, gîndirea atinge o formalitate pură în care aceste distincţii nu mai au importanţă"8). Galimberti şi-a dat seama de rolul pe care îl joacă limbajul în constituirea formelor gîndirii. „Limbajul — scrie el — despre-soară imaginaţia, care de acum înainte, nu va mai fi legată de împrejurările con-
5) David Andreani, Verite et Verile colective actue.Uemenl valable în Actes du XI-eme Congres, vol. II, p. 126.
6) Louis Rougier, La Scolastique et la logique, Erken.nt.nis, 1934, p. 106.
7) Herman Meyer, Les jugements singu-■liers dans .1'explication de la nature, Actes du XI-eme Con.gras, vol. VI, p. 43.
8) Andrea Galimberti L'analyse llngvis-tique de la. representantion, în- Actes du XI-eme Congres, vol. V, p. 144.
90
HENRI WALD
crete ,n mijlocul cărora trăieşte subiectul gmditor; dar făcînd aceasta, limbajul realizează eliberarea   gîndirii   însăşi"') Dar Galimberti priveşte „eliberarea gîndirii" nu ca pe o condiţie necesară reflectării esenţei lucrurilor şi a raporturilor esenţiale dintre ele, ci ca pe o despărţire definitivă dintre gmdire   şi realitate.   Galimberti înţelege pnn „eliberarea gîndirii" cam ceea ce înţelege porumbelul lui Kant prin eliberarea dm impresurarea aerului   care   îi susţine zborul...*). Izolată de sensibilitate şi prin msuşi acest fapt, şi de lumea exterioară gîndirea degenerează într-un sistem de simboluri lingvistice, arbitrar ales, cu ajutorul căruia oamenii pun oarecare ordine în experienţa lor senzorială.
Mulţi dintre cercetătorii care au înţeles unitatea dintre gîndire şi limbă, au ignorat primordialitatea gîndirii faţă de limbă din punctul de vedere gnoseologic şi au răsturnat raportul dintre ele în paguba gîndirii. „Deci contactul cugetătorului cu realitatea este mediat; el se stabileşte prin intermediul limbii pe care o vorbeşte si a cărui  structură îi  impune anumite cate-goru de gîndire care sînt deja o interpretare ") scrie filologul romîn Aram M Frenkian. Iar mai departe, acelaşi autor precizează : „După  cum   odinioară structura limbi, greceşti l-a determinat pe Aristotel sa puna substanţa ca realitate ultimă care este pentru el cauza logică  şi reală a atributelor şi predicatelor ei, tot aşa savantul modern este determinat de structura expresiei matematice pe care o are la dispoziţia sa să atribuie realitate numai relaţiei exprimate matematic*}.
Nu este însă mai firesc să se creadă ca limba lui Aristotel, în care categoria privilegiată era subiectul, în jurul căruia vin sa se grupeze atributele şi predicatele este determinată de faptul că gîndirea' in istoria ei, a cunoscut mai întîi auto-ra.portu.vlle dintre   lucruri   şi însuşirile si
stanţe lor, în vreme ce, limbajul matematic, in care cifrele se aşează unele lingă altele pe picior de egalitate, deoarece armatura desinenţială a limbilor indo-eu-ropene este sfărîmată, este determinată de faptul că gîndirea a izbutit în alte condiţii istorice, să cunoască şi hetero-raporturile dintre diferitele lucruri ?...
Logica lui Chrysippos nu a avut succesul pe care I-a avut logica lui Aristotel nu pentru că a dezvoltat o concepţie po-tnvnica spiritului limbii greceşti, neglijînd desinenţa dintre subiect şi predicatele lui atributive, prin care erau exprimate auto-raporturile,  ci  pentru  că  era prematură pentru ca cercetarea relaţiilor nu ajunsese mcă la ordinea zilei în antichitate5). Andre Darbon, remarcă şi el că „...ştiinţa a trecut de la perioada adjectivelor la aceea a numerelor..." 6). Adepţii pozitivismului, inter-zicind cercetarea laturii calitative a lucrurilor, prescriu filozofiei să se ocupe de forjarea instrumentului cu ajutorul cărora să poată oamenii să măsoare latura cantitativă a lucrurilor, singura  cu care vin în contact nemijlocit în experienţa lor.
Propoziţiile   diferitelor   ştiinţe   nu vor putea să se refere decît la raporturile de coexistenţă şi de succesiune dintre lucrurile  individuale?), rămînînd dezminţibile oncind  de către o experienţă ulterioară-propoziţiile filozofiei stabilesc regulile mî-nmrii simbolurilor cu ajutorul cărora sînt construite propoziţiile din ştiinţă. Primele sînt numite, de obicei, empirice sau sintetice şi sînt considerate ca neputînd fi decît contingente, iar celelate sînt numite logice analitice sau tautologice şi sînt considerate ca fund singurele propoziţii necesare, decît     în     sensul convenţionalismului; „...ştiinţa — scrie Hans Reichenbach — nu' mai are sarcina, potrivit acestei concepţii,
') Ibidem, p 141 p 2)43Vezi Im. Kant, Cr. rat. .pure, op. cit,
3) Aram M. Frenkian, Etudes de philo-
TbCSH!1 Paris-1937'p13-
5) Ibidem, p. 26.
6) Andre Darbon, La philosophic des mathemattques, P.U.F., Paris, 1949 p 10 ..Manmea pe care o apreciem nu este aceea a unui obiect, ci a unei relaţii", sub-
p  120) " d6parte   (ap- cit-
_ j) Prin „lucruri individuale", pozitiviştii înţeleg „complexa, de senzaţii".
PROBLEMA ADEVĂRULUI IN FILOZOFIA CONTEMPORANA 91
de a găsi propoziţii adevărate, ci numai de a căuta propoziţiile cele mai favorabile pentru prezicerea viitorului. Se poate arăta că în cadrul acestei concepţii principiul inducţiei se reduce şi el la o tautologie"!). Propoziţiile universale empirice nu pot fi adevărate, cu necesitate, niciodată, în concepţia pozitiviştilor. Ele pot cel mult, să nu fie false. „Inducţia — scrie Edm. Go-blot — este arta de a întreba natura. Ipoteza este întrebarea care i se pune... O întrebare bine pusă este o întrebare la care natura poate să răspundă. Ea nu răspunde niciodată decît prin nu. Faptul favorabil ipotezei nu este un răspuns alirmativ al naturii, este absenţa unui răspuns negativ : se poate continua cercetarea..." 2). O propoziţie empirică, adevărată cu necesitate este universală. Dar pozitiviştii nu admit posibilitatea unor judecăţi empirice universale, deoarece o asemenea judecată poate fi infirmată de un singur fapt nefavorabil, dar nu poate fi confirmată decît de toate faptele favorabile la care se referă ea, ceea ce este imposibil.
„Opinia tradiţională — scrie Bertrand Russell — vrea ca însuşi universul să fie subiectul a diverse predicate care nu se pot aplica nici unui lucru particular din univers, ca tocmai această determinare a predicatelor universului să fie chiar obiectul filozofiei. Eu susţin, dimpotrivă, că nu există propoziţii care să aibă „universul" ca subiect; cu alte vorbe, că „universul" nu există" 3).
Abandonînd cercetarea laturii calitative a lucrurilor, pozitivismul contemporan a părăsit noţiunea de însuşire pentru noţiunea de raport, a substituit noţiunii de cauză noţiunea de funcţie, a înlocuit logica atributivă a lui Aristotel cu logica relaţiilor. „Logica clasică este o logică a calităţii, matematicile sînt o logică a cantită-
!) Hans Reichenbach, Actes du Congres intern, de phllosaphie scientifique, Paris, 1935, I, p. 34.
2) Edmond Goblot, Trăite de Logique, Armând Colin, Paris, 1941, p. 296.
3) Bertrand Russell, Le mysticisme et la logique, Payot, Paris. 1922, p. 96.
ţii"4), scrie A. Darbon. Convertind ilicit judecata : „Logica scolastică este o logică atributivă", adepţii empirismului logic resping cu totul logica atributivă, în favoarea logicii matematice. „Pentru scolastici — scrie L. Rougier — care ignoră că legătura este o categorie gramaticală fără semnificaţie logică, universul este un ansamblu de substanţe pe care ştiinţa are menirea de a le defini, clasa şi ierarhiza"5). Pentru pozitivişti, universul este o pînză sensibilă nesfîrşită de raporturi fără suporturi, de relaţii fără reiate. Eterul, forţele electrice şi magnetice, atomii şi electronii nu sînt decît „simple zorzoane cu care fizicianul împodobeşte simbolurile matematice" 6), pretinde James Jeans.
Dacă, într-adevăr, senzaţiile nu ne pot comunica nimic despre ceea ce ar exista dincolo de ele, atunci nu putem să cunoaştem altceva decît propriile noastre senzaţii, nu putem inventaria decît formele spaţiale şi raporturile de succesiune dintre lucruri, complexe de senzaţii, pe care „ne-arn deprins să le numim obiecte", datorită limbajului nostru obişnuit, plin de prejudecăţi substanţialiste; în asemenea împrejurări, teoria cunoaşterii nu poate fi mai mult decît o teorie tautologică a simbolurilor mînuite în organizarea experienţei senzoriale. Este explicabil, deci, de ce epistemologii pozitivişti, după ce reduseseră filozofia la teoria cunoaşterii, restrîng acum teoria cunoaşterii la logică, logica la gramatică şi gramatica la algebră.
Cîtă vreme s-a cercetat determinismul lucrurilor, a fost necesară o logică a calităţii; de cînd se cercetează, cu precădere, determinismul colecţiilor de lucruri, este nevoie de o logică a cantităţii. Legile statistice au trecut înaintea legilor dinamice în preocupările celor mai mulţi oameni de ştiinţă. „Limba autentică a logicii este o
4) A. Darbon, op. cit. p. 7, Victor Bro-chard face o remarcă asemănătoare : „Logica... este matematica calităţii", sugerînd, în acelaşi timp, ideea că matematica este logica cantităţii, Etudes de philosophie an.cie.nne et de philosophie modeme, Paris. Vrin, 1926. p. 427.
5) L. Rougier, Op. cit., p. 101.
6) Sir James Jeans, op. cit., p. 30.
92
HENRI WALD
algebră" I), afirmă R. Bayer, iar logica este
pentru el, morala vorbirii" 2). într-adevăr, dacă   simţurile  nu pot să
obţină nici un fel de informaţie despre ceea ce există independent de ele, atunci noţiunile nu sînt decît nişte simboluri, iar logica nu este decît modul lor de întrebuinţare.
Dar este adevărat că simţurile nu ne pot spune nimic despre realitatea obiectivă că raţiunea   nu   descoperă   legi obiective' ci creează reguli  de comportare?.. Practica nu este nici ea altceva decît o succesiune de complexe senzoriale, susţin pozitiviştii. Ceea ce rămîne însă nelămurit este faptul incontestabil, că prin aceleaşi simţuri socotite de către pozitivişti perfect impermia-bile la realitatea obiectivă, ideile noastre nu sînt totdeauna .confirmate, ci, deseori ele sînt infirmate. Oare deosebirea dintre' o confirmare şi 0 infirmare nu echivalează cumva cu deosebirea dintre un adevăr şi o eroare?... Este limpede că da !.
Nu forma subiectivă a ideilor este confruntată, prin practică, cu realitatea obiectiva. Practica nu poate să confirme sau sa infirme decît conţinutul ideilor. Un adevăr este o idee care, prin conţinutul ei reflectă un fapt obiectiv, existent independent de ea 3). v
Culoarea, de pildă, este o formă subiectiva a sensibilităţii prin care oamenii reflectă o anumită lungime de undă luminoasă, existentă obiectiv.
Subiectivitatea formelor prin care oamenii oglindesc legile obiective ale naturii
') Raymond Bayer, Epistemologie et lo-
ÎTl% iT/S !^ni jusc>u'a nos lours, P.U.F., 1954, p. 331 ■
2) Ibidem, p. 302.
3) Nu fac excepţie nici ideile care <=e refera la viaţa socială şi nici judecăţile de valoare. Lucien Goldmann greşeşte profund   afirmînd   că   atunci   „cînd 'este
Iwrl" ° RÎnC!'re care se refejră la viata istorica şi sociala... enunţurile nu sînt, ci
n«mnnil    -WD6   S*U  faISe   prin aC*iUnea
oamenilor . (Remarques sur la theorie de la eonnaissance" Actes du XI-eme Congres., voi. II, p. 93). O judecată de valoa-
ohipM -Ş/e'-în aC6laşi tim'P' at» un fapt obiec iv, cit ş, conformitatea lui cu legile obiectiva ale dezvoltării sociale
şi societăţii este determinată atît de structura   anatomo-fiziologică   a organismului lor, cit şi de nivelul istoric al mijloacelor materiale şi spirituale da investigaţie Relaţiile esenţiale dintre lucruri nu sînt accesibile simţurilor. Dar nu tot ceea ce nu se vede este invizibil. Ceea ce nu se vede aici, este posibil să se vadă în altă parte, ceea ce nu se vede acum, este posibil să se vadă altădată, ceea ce nu se vede cu ochiul   liber,   este  văzut  cu microscopul ceea ce nu au văzut idealiştii şi metafizicieni, pot să vadă astăzi, materialiştii dialecticieni.
Formele finite ale cunoaşterii nu pot să reflecte decît treptat infinitele forme ale realităţii. Oamenii nu pot să cunoască lumea dintr-o dată, în întregime şi pentru totdeauna. Infinit este obiectul cunoaşterii, infinită este şi cunoaşterea obiectului Istoria cunoaşterii   este istoria   luptei dintre cunoştinţele limitate ale fiecărui om si posibilităţile nelimitate ale cunoaşterii omeneşti. Contradicţia dintre caracterul infinit al lumii şi caracterul finit al cunoştinţelor se prelungeşte prin contradicţia dintre caracterul finit al cunoştinţelor si caracterul infinit al cunoaşterii.
_ Cunoaşterea infinitului trece prin şirul infinit al cunoştinţelor finite. Adevărul absolut se formează prin infinita acumulare cantitativa a adevărurilor relative Intre adevărul absolut şi adevărurile relativa nu exista o graniţă veşnică, dar veşnic există o graniţă.
Adevărul absolut nu este, ci devine De aceea, el nu poate fi cunoscut printr-o revelaţie instantanee, ci revelat numai printr-o cunoaştere treptată.
Aşadar, adevărul absolut poate fi cunoscut, dar numai la infinit. Nu este oare această afirmaţie echivalentă cu afirmaţia ca adevărul absolut nu poate fi cunoscut Nu, deoarece cunoaşterea nu se izbeşte în desfăşurarea ei, de nici o barieră transcen-S3U transce"dentală, prima fixată
4) „Prin cenzura transcendentă, intercalata,   inaduns şi din   superioare motive
divH„Ttl de f is„tentei Şi cunoaşterea in-aiviouala, se refuza cunoaşterii individuate orice cuprindere pozitiv adecvată a mis-
PROBLEMA ADEVĂRULUI IN FILOZOFIA CONTEMPORANA
93
de idealismul obectiv, iar cealaltă de către idealismul subiectiv. Inepuizabilitatea cunoaşterii este determinată de inepuizabilitatea lumii pe care o reflectă. Adevărul absolut poate fi cunoscut, dar cunoaşterea lui este infinită.
Cunoaşterea se ridică da la reflectarea senzorială a lucrurilor la reflectarea logică a însuşirilor lor esenţiale distinctive, stră-duindu-se, după aceea, să oglindească toate însuşirile lor esenţiale, esenţa lor. Prin inducţie, cunoaşterea sa ridică de la concretul real la abstracţiunile logice, iar prin deducţie se ridică de la abstracţiunile logice la concretul logic. Concretul logic coincide cu adevărul absolut. Concretul logic este rezultatul acumulării unui şir nesfîrşit de abstracţiuni. Numai adevărul absolut esta concret. Adevărurile relative nu pot să fie decît din ce în ce mai concrete. Concretizarea abstracţiunilor este un proces-logic fără sfirşit. Gîndirea se înalţă către concretul logic mereu. Atomistica mecanicistă din veacurile XVII şi XVIII, care oglindea proprietăţile mecanice ale atomilor, era sensibil mai concretă decît atomistica filozofică din antichitate, pentru care existenţa atomilor nu era decît o ipoteză. De asemeni, atomistica chimică din veacurile XVIII şi XIX, descoperind însuşirile chimice ale atomilor, a concretizat şi mai mult cunoştinţele noastre despre atomi, însfîrşit, atomistica fizică a secolului XX, descoperind microparticulele şi dezvăluind unitatea contradictorie dintre continuitatea şi discontinuitatea materiei, a sporit considerabil caracterul concret al concepţiei noastre despre lumea fizică.
După ce izbuteşte să oglindească însuşirile, esenţiale distinctive ale lucrurilor, gîndirea descoperă raporturile dintre ele şi deschide, astfel, drumul către reflectarea din ce în ce mai concretă a realităţii obiective1)'.
terelor existenţiale" scrie Lucian Blaga. (Trilogia cunoaşterii, 1943, Buc. p. 332). „Făptură refuzată de cer — conchide Blaga — omul da ştiinţă se lipeşte gastero-podic de terenul pe care se mişcă" (op. cit. p. 317).
1 Matematica   nu   este   idealul suprem
Relativitatea cunoştinţelor nu este determinată numai de forma lor subiectivă, ci şi de conţinutul lor obiectiv. Lumea nu este numai infinită şi eternă, ci şi în neîncetată înnoire. Cunoştinţele sînt relative nu din pricina incognoscibilităţii principiale a lumii, ci din pricina cognoscibilităţii discursive a ei. Să nu se confunde incom-pletitudinea şi imprecizia cunoştinţelor noastre cu lipsa de obiectivitate  a lor !...
Entimema pe care se bazează, de cele mai multe ori relativismul, este următoarea : „Nici o idee nu are valoarea unui adevăr obiectiv, deoarece nu este absolută". Reconstituirea întregului silogism din care provine această entimemă, dă la iveală pseudo-identificarea adevărului obiectiv cu cel absolut.
Şcoala de la Copenhaga, încercînd să interpreteze însuşirile dialectice corpuscu-lar-ondulatorii ale microobiectului cu ajutorul noţiunilor metafizice corpusculare, a dat peste necontrolabilitatea interacţiunii dintre microobiect şi aparatul de măsură şi a ajuns la concluzia că mecanica cuantică nu este o teorie a realităţii, ci o teorie a... cunoaşterii.
Cine confundă problema preciziei şi a relativităţii cunoştinţelor noastre cu problema izvorului lor se abate de la drumul care urcă spre adevărul absolut, se înfundă în relativism şi subiectivism.
Dogmatismul şi scepticismul sînt deopotrivă de false, pentru că ambele concepţii pornesc de la absolutizarea adevărurilor relative. „Dogmatismul — scrie Tran-Dhuc-Tliao — ajunge în mod necesar la scepticism, deoarece atît unul cît şi celălalt se întemeiază pe definirea adevărului ca absolut" 2).
Relativitatea adevărurilor nu anulează nici obiectivitatea lor şi nici caracterul lor parţial absolut, de vreme ce adevărul absolut se formează neîncetat prin acumularea adevărurilor relative.
al cunoaşterii, ci numai un moment necesar al ei.
2) Tran-Dhuc-Thao, Phenomenologie et materialisme dialectique, Paris, 1950, p. 138.
CRONICA LITERARĂ
OV. S. CROHMALNICEANU
AUREL MIHALE: „NOPŢI ÎNFRIGURATE
Schematismul, ca maladie literară, e de două feluri : congenital, adică intratabil, şi accidental, adică vindecabil prin tratament.
In primul caz, talentul pur şi simplu lipseşte, în celălalt există, dar in stare de amorţire. Ca să fie trezit se recomandă şocurile. Unul din cele mai puternice e contactul cu realitatea vie, schematismul fiind, după umilele mele opinii medico-lite-rare, o boală socială a imaginaţiei. Autorul nu mai descrie lucrurile pe care le cunoaşte şi le-a trăit, ci altele închipuite şi nici măcar cu capul lui, ci cu un fel de cap abstract, impersonal şi îmbîcsit de dogme.
Silit să se refere la o experienţă proprie, interzicîndu-i-se să se folosească de imaginaţie, pacientul e într-un fel pus la adăpost de efectele cele mai grave ale bolii. Talentul are şanse să înceapă a funcţiona, de-a lungul acestui proces, rezervînd nu rareori serioase surprize.
O demonstraţie a succesului unui astfel de tratament o face cu ultima lui carte „Nopţi înfrigurate" Aurel Mihale. Or, el se număra printre scriitorii noştri, peste al căror destin literar, cîteva sute de pagini anoste intitulate „Ogoare noi" sau „Floarea vieţii", apăsau mai greu ca o lespede. Şi acum dă o carte vie, interesantă, cu capitole de proză densă, o carte de actualitate, o carte bună într-un cuvînt.
Nu însă un roman cu o intrigă, cu situaţii, cu personaje inventate, ci o culegere de povestiri despre ultimul război, atribuite cîtorva participanţi direcţi la el, un „ser-
gent", un „rezervist", un „ostaş", un „ofiţer", un „invalid", un „comandant de batalion", etc. Aceştia istorisesc pe rînd ce li s-a întîmplat în cutare sau cutare împrejurare. Naraţiunea în bucăţile cele mai bune („Nopţi înfrigurate", „Intîlnirea", „Casa de Piatră", „Ultimul asalt") e nudă, fără pretenţii de literaturizare, rezumată la reconstituirea faptelor şi reacţiilor sufleteşte încercate de povestitor şi la comunicarea lor autorului, care pare să le fi transcris cît mai exact în carnet.
Surprinde imediat detaliul autentic. In fuga de la Iaşi, rezervistul care povesteşte îşi aminteşte cum a călătorit călare pe ţeava unui tun ; cum un ofiţer neamţ, pe o tanchetă a încercat la un moment dat să introducă o oarecare regulă în îngrămădeala cumplită de pe şosea, comandînd cu pistolul-mitralieră în mînă, ca maşinile şi tancurile să treacă pe dreapta, căruţele şi artileria pe stingă, cavaleria şi infanteria pe cîmp ; cum într-o secundă sub ameninţarea lui s-a schiţat un început de ordine, pe care au sfărîmat-o tot atît de repede cîteva blindate germane, gonind înebunite, izbind tancheta şi aruncînd-o înlături, ca pe o jucărie ridiculă. Se reţine mirosul cauciucului ars, noroiul uscat de pe hainele soldaţilor, culoarea şi zgomotul exploziilor.
Povestirile ţin de două momente ale războiului. Primul, al prăbuşirii frontului, cînd toate par să se dea peste cap şi un sentiment catastrofic pluteşte în aer. Al doilea, cînd trupele romîneşti trec, alături de armatele sovietice, la alungarea hitleriştilor,
CRONICA LITERARA
95
cînd soldaţii încep să vorbească de pămînt, şi abia. aşteaptă să se întoarcă acasă ca să schimbe lucrurile din temelie.
Ceea ce vădeşte autenticitatea acestor notaţii sobre e faptul că ele se adună pînă la urmă într-o imagine de ansamblu, nelipsită de adîncime. O sumă de date sufleteşti ale experienţei umane, pe care au traversat-o în „nopţile înfrigurate" dinainte de 23 August soldaţii noştri, apar astfel aici poate mai bine ca oriunde în proza noastră consacrată războiului. Aurel Mihale izbuteşte să prindă cu multă intensitate presentimentul sfîrşitului sub formă de psihoză colectivă. Apare din reacţiile soldaţilor un fel de surpare lăuntrică a autorităţii regimului antonescian, o senzaţie acută de zădărnicie a eforturilor îndreptate spre menţinerea frontului, o dorinţă aprigă de salvare prin predare sau fugă. Se clatină totul şi observaţia atentă, pornită de la faptul trăit, descoperă un fel de complicitate secretă a trupei, care execută ordinele, dar gîndeşte altceva. Fără să se fi vorbit între ei, ostaşii au ajuns la cîteva concluzii comune şi se înţeleg din ochi. S-a născut spontan un fel de limbaj clandestin al gesturilor, tăcerilor, vorbelor aruncate într-o doară. Atmosfera aceasta de tensiune subterană trăieşte în prima serie de povestiri spre meritul autorului, depăşind prin semnificaţie istorisirea propriu zisă a faptelor.
Caporalul Nana ucide nişte nemţi. Un plutonier vine, chipurile, să cerceteze cazul, dar mai mult foloseşte prilejul ca să-1 avertizeze pe făptaş că e în primejdie de a fi descoperit şi că ar fi bine să fugă. („Nopţi înfrigurate"). Un grup de ostaşi se retrage în debandadă. Vine vorba de ruşi. Cineva flutură un „bilet de trecere" din cele aruncate de avioanele sovietice asupra liniilor romîneşti. Automat toţi scot din căptuşeala caschetei, sau din buzunare, cîte o foiţă asemănătoare, împăturită şi ascunsă acolo cu grije. Din primele povestiri se desprind chiar datele unei forme curioase de solidaritate naţională. In faţa catastrofei ideea de a fi romîn începe a se confunda cu aceea de a face parte dintr-un biet neam de oameni necăjiţi. Fiinţa naţională se strînge
într-un fel de contracţie dureroasă, expul-zînd din rîndurile ei pe cei care nu suferă, care nu se retrag răniţi, rupţi, amărîţi, pe drumurile prăfuite ale ţării. O ură surdă împotriva fasciştilor, grăbiţi să dispară cu motorizatele lor, se adună în suflete. Autorul izbuteşte în cîteva din paginile acestei cărţi modeste despre război, să sugereze fondul moral pe care s-a petrecut actul de la 23 August. Cum au ajuns soldaţii romîni să execute ordinul de întoarcere a armelor împotriva nemţilor fără o pregătire specială, cum au găsit în ei resurse sufleteşti spre a începe o nouă luptă, de astă dată eroică, pentru dezrobirea ţării ? Iată nişte elemente de psihologie colectivă, deosebit de preţioase, făcute sensibile prin aceste „nopţi înfrigurate".
Remarcabilă e şi evocarea atmosferei, în care continuă lupta pentru zdrobirea definitivă a hitlerismului. Povestirile din această epocă sînt, e drept, mai sărace în semnificaţii generale. Cadrul n-are adîncimea de la început. Viaţa frontului, dincolo de întîmplarea istorisită, nu învie din notaţii ascuţite de detaliu. Accentul cade aici efectiv pe cîteva isprăvi de vitejie. Un ostaş se azvîiie în braţe cu o mină înaintea unui tanc german pentru a-1 împiedica să treacă peste postul de frontieră („La vad"), altul se Urăşte pe ghiaţă cu un şir de grenade şi distruge o cazemată nemţească de unde trupele romîneşti erau ţinute sub un foc ucigător („In pustă").
Răzbate însă şi o îndîrjire, o dorinţă de a sfîrşi cît mai repede cu un inamic cîinos, disperat şi încăpăţînat să ducă pînă la capăt o bătălie de mult pierdută.
Cruzimea inutilă, rece, pe care comandamentul german o cheltuieşte cu această ocazie, transformă treptat războiul într-o amplă acţiune de ecarisaj social. De cealaltă parte nu mai sînt soldaţi, ci criminali în haină militară, organizaţi în bandă şi operînd cu psihologia respectivă.
Violenţa cheamă violenţă, şi un asemenea duşman nu e deajuns să fie învins ci el trebuie copleşit, strivit, învăţat că va da socoteală pentru tot ce a făcut sau are de gînd să mai facă. Acest caracter al cam-
96
OV. S. CROHMALNICEANU
paniei transpare, din păcate, fără suficient relief în cîteva povestiri şi mai ales în ultima. Bombardamentul poziţiilor germane încercuite, de unde a pornit după semnarea capitulării un foc mişelesc asupra delegaţiei venite să trateze predarea, are ceva definitiv, teribil, răzbunător. Un soldat strigă : „să nu-i iertaţi dorn'le sublocotenent" ! Şi autorul notează cum uralele de asalt şi huruitul înspăimântător al tancurilor „clătinau deopotrivă pămîntul şi tăriile văzduhului, răzbătînd cu siguranţă pînă la Berlin"...
Că ancorarea tenace în realităţi trăite fereşte acum proza lui Aurel Mihale de schematism o dovedeşte şi diferenţa sensibil calitativă între paginile de notaţie sgîr-cită şi cele cu pretenţii la fabulaţie. Bucata „Cifrul" care tinde către un fel de nuvelă cu personaje şi intrigă e evident sub nivelul restului povestirilor din volum. Aici motivarea psihologică prezintă goluri, deşi eroii se comportă cam după prescripţii, iar poveştii îi lipseşte surpriza cu toate că ţesătura întîmplărilor conţine destule încîlceli neverosimile. Printre simptomurile prozei, bolnavă de schematism se numără şi lichefierea lirică. Autorul simte nevoia să facă textul prea uscat şi cenuşiu mai „literar", drept care acolo unde i se pare că-i vine la îndemînă (descripţie de natură, comentariu asupra destinului eroilor, moment sentimental, etc.) se topeşte în efuziuni poetice. Din vechile lucrări ale lui Aurel Mihale, asemenea pasaje avîntate nu lipseau, după cum finalurile apoteotice erau aproape o regulă. Procesul de vindecare e mai evident ca oriunde în rezistenţa la orice lirism pe care o prezintă formula prozei practicată astăzi de autorul „Nopţilor înfrigurate". Dincolo de unele digresiuni nenorocite despre pămîntul ţării, atribuite combatanţilor („Da, pămîntul ăsta pe care noi călcăm nu este nesimţitor... Cînd era pace şi învoire la hotar, răsufla liniştit şi cald, mîngîie-tor... Răsuna ca o vioară, cînd lipindu-ne urechea de ţarina lui, înţelegeam că se apropie cineva cu pas şi gînd prietenesc. Şi duduia înfundat mormăind ca un om supă-
rat, sub paşii care se apropiau hoţeşte. Ei, dac-aţi şti cum gemea de adînc, cutremurător, ca o mare ce-şi ridică valurile stă-vilar, cînd intrau în ţară tancurile şi maşinile hitleriştilor"), dincolo de diferite „îne-gurări lăuntrice", „uitături moi ca de lăstun", „buze luminate de zîmbete", dincolo de toate acestea autorul dovedeşte o fericită îndemînare în nararea obiectivă, rece, â la Rebreanu. Nu odată arată că ştie să reteze povestirea cu un efect tragic de foarte bună calitate. Un ucenic îşi întîlneşte tatăl, pe care-1 credea mort. Scena are loc în uzină, unde muncitorii sînt înarmaţi pentru a curăţa Capitala de hitlerişti, imediat după 23 August. Cei doi se îmbrăţişează. Pe copil, de altfel ca şi pe părinte, îl podidesc lacrimile. Finalul, oprit pe o notaţie seacă e excelent. Povesteşte băiatul: „Ofiţerul, care urcase între timp în camion, îl aştepta cu braţele încărcate de arme. Şi tata a început să le împartă una cîte una, întinzîndu-le muncitorilor care treceau înşiraţi prin faţa lui..."
La fel în „Nopţi înfrigurate". Ostaşii ro-mîni aşteaptă dezlănţuirea ofensivei sovietice într-o linişte chinuitoare. Toţi se gîn-desc cum să se predea. Ideea aceasta îi obsedează, o frămîntă în minte nopţi întregi. Cînd în sfîrşit atacul se dezlănţuie, mortificaţi, cu feţele albe ca varul, pornesc către liniile ruseşti. Dar furtuna de foc trece peste ei şi nimeni nu-i bagă în seamă.
însăşi ideea de a raporta naraţiunea la un povestitor definit e interesantă şi merită atenţie. Se sugerează, timid ce-i drept, în spiritul prozei moderne o anumită relativitate a situaţiilor după unghiul din care au fost privite.
Mihale păstrează destul de bine un punct de vedere particular de-a lungul diferitelor istorisiri, adică o doză de uimire infantilă şi precocitate tristă în povestirea ucenicului, o undă de sentimentalism amar în povestirea femeii, o anumită reflexivitate în povestirea ofiţerului de rezervă, o jovialitate simpatică în povestirile flăcăilor de la ţară, şi aşa mai departe. Sînt şi unele poticneli, care puteau lipsi. Ucenicul vorbeşte de „edificiile" de pe Calea Victoriei,
CRONICA LITERARA
97
de „orgiile" nemţilor, soldaţii simpli folosesc formule gazetăreşti, ca de pildă „cotropitorii pămîntului patriei". In general însă tonul e potrivit. O anumită monotonie o dă înrudirea oarecum a punctelor de vedere. Povestesc de fapt numai oameni de treabă, combatanţi cinstiţi, animaţi de cele mai bune intenţii, bravi, chiar cînd nu-şi ascund frica. Totul ar fi căpătat însă alte dimensiuni, dacă autorul îndrăznea să introducă şi unele viziuni de altă categorie prin povestirea — de ce nu — a unui pri-
zonier neamţ, a unui spion, a unui ambus-cat, a unui laş, etc.
Aici, fără îndoială, devenea necesar concursul imaginaţiei, care, am spus, se recomandă a fi folosită în perioada de convalescenţă cît mai puţin. Semnalele unei însănătoşiri aproape complete la Aurel Miliar le, sînt însă atît de vizibile încît nu e departe vremea cînd şi aceasta se va întîm-pla. Deocamdată autorul merită toate laudele pentru o carte în care realizările depăşesc cu mult ţelurile iniţiale propuse,
— V. Romînească nr. 3
CRONICĂ LIMBII
AL. GRAUR
LIMBĂ, DIALECT ŞI STAT
Problema a fost şi este de actualitate: cum izbutim să stabilim dacă un anumit idiom este o limbă independentă sau un dialect al unei limbi. Problema este importantă şi actuală, nu numai prin implicaţiile ei lingvistice, ci, mai ales, prin cele politice : se pretinde adesea ca oamenii care vorbesc dialecte ale aceleiaşi limbi să facă parte din aceeaşi ţară, şi de asemenea ca cei care vorbesc limbi diferite să formeze ţări diferite. Catalanii cer independenţa sau cel puţin autonomia, pentru că se consideră o naţiune aparte, caracterizată între altele prin folosirea limbii catalane ; guvernul spaniol le refuză catalanilor chiar şi .autonomia, pentru că nu recunoaşte existenţa unei naţiuni catalane, şi consideră catalana ca un dialect at limbii spaniole. Acest exemplu e departe de a fi izolat.
In lumina concepţiei marxiste, problema se pune cu totul altfel decît în lumina concepţiilor burgheze. Lingviştii burghezi pornesc de la faptul că două idiomuri au aceeaşi origine, pentru a declara pe unul din ele dialect al celuilalt; nu numai catalana e declarată dialect spaniol, dar şi provan-sala e considerată ca dialect al limbii franceze, şi sarda ca dialect al limbii italiene ş.a.m.d. Dar cu asemenea argumente ne-ar fi uşor să dovedim că bengaleza este un dialect al limbii engleze, sau viceversa, de vreme ce indiana şi engleza provin ambele din indo-europeană. Originea comună este incontestabilă, dar care e criteriul pentru a decide că' diferenţierea a
mers atît de departe încît s-a ajuns la limbi aparte ?
Uneori se prezintă drept criteriu de delimitare posibilitatea de înţelegere: deoarece un chinez de la Pekin nu înţelege în vorbire pe unul de la Canton, unii lingvişti apuseni pretind că există mai multe limbi chineze; deoarece un olandez înţelege pe un german, Hitler pretindea că olandeza este un dialect al limbii germane. Dar cu asemenea argumente putem lesne dovedi că există mai multe limbi franceze, mai multe limbi germane, engleze, italiene, deoarece se pot găsi uşor oameni care să vorbească un dialect al uneia din aceste limbi, pe care vorbitorii altui dialect al aceleiaşi limbi să nu-1 înţeleagă ; de asemenea putem dovedi că bulgara este un dialect al limbii ruse, iar romîna un dialect al limbii italiene, sau invers, căci putem găsi uşor un romîn care, fără să fi învăţat limba italiană, să înţeleagă pe un italian.
In cartea mea Studii de Lingvistică generală, am considerat că, pentru a delimita dialectele de limbi, este indispensabil să privim problema ţinînd seama de împrejurările istorice în care se dezvoltă idiomul dat şi mai ales de voinţa oamenilor care-1 vorbesc. Deoarece saşii au avut mereu ca ilimbă de cultură limba germană, deoarece s-au considerat întotdeauna germani şi doresc să rămînă germani, idiomul pe care îl vorbesc ei este un dialect al limbii germane şi nu o limbă independentă ; deoarece olandezii au de multă vreme ca limbă de cultură limba olandeză,
LIMBA, DIALECT ŞI STAT
99
diferită de limba germană, deoarece ei se consideră olandezi şi doresc să rămînă olandezi, idiomul pe care-I vorbesc ei nu este un dialect aii limbii germane, ci o limbă aparte. In al doilea rînd, dialectele au posibilitatea să se verse în limba comună, iar în condiţiile actuale ele se varsă de obicei efectiv în limba naţională, pe cînd o limbă nu se poate vărsa în altă limbă : dialectul poate fi părăsit treptat şi parţial în favoarea limbii comune, pe cînd o limbă străină poate fi adoptată numai global şi numai părăsind în ansamblu pe cea vorbită înainte. Bine înţeles că atît vărsarea unui dialect în limba comună cît şi părăsirea unei limbi de toţi vorbitorii ei, în fa>-voarea altei limbi, sînt procese de lungă durată.
Socotesc că aceste idei sînt în acord cu doctrina marxistă şi amintesc felul cum a fost rezolvată problema' naţională în Uniuna Sovietică. Ucraineana şi bielorusa provin din slava de răsărit, ca şi velicorusa ; un ucrainean şi un bielorus înţeleg velicorusa ; cu toate acestea autorităţile sovietice nu au considerat că ucraineana şi bielorusa sînt dialecte ale limbii ruse (aşa cum susţin lingviştii apuseni), ci toate cele trei ramuri ale 'sla>vei de răsărit au fost considerate limbi naţionale, purtătoare ale unor culturi proprii şi libere în dezvoltarea lor, pentru că această soluţie corespunde întregii evoluţii istorice a limbilor şi dorinţei vorbitorilor.
In ce priveşte situaţia limbii romîne, rezultă din cele expuse mai sus că nu trebuie să discutăm dacă un aromîn, un meglenoromîn, un istroromîn şi un daco-romîn se înţeleg între ei (de fapt, ei nu se înţeleg, dacă n-au învăţat unii idiomul celorlalţi) : important este faptul că, fiind despărţite de multă vreme, cele patru idiomuri romanice orientale au evoluat fiecare în altă direcţie, fără nici o perspectivă de a se vărsa unul într-altul. Lingviştii noştri consideră de obicei aramîna, megle-noromîna şi istroromîna ca dialecte ale limbii romîne, dar prin ,,limba romînă" înţeleg de fapt dacoromîna ; prin urmare ei socotesc   că   aramînii, meglenorom-înii
şi istroromînii ar trebui' constrînşi să înveţe .la şcoală dacoromîna. Nu-şi pun însă întrebarea dacă pentru copiii deprinşi cu alte idiomuri nu ar fi o greutate suplimentară destul de serioasă să primească instrucţiunea în dacoromîna. Nu mă îndoiesc că vorbitorii celor trei idiomuri romanice de la sudul Dunării nu ar dori ca fiii lor să înveţe la şcoală în dacoromîna, ci în propriul lor idiom (de fapt, istroromîna şi meglenoromîna nu prea mai există, aşa încît problema s-ar pune numai pentru aromînăj1.
Acest punct de vedere a fost adoptat de catedra de lingvistică a Facultăţii de filologie din Bucureşti, dar n-a găsit adeziunea catedrei de limba romînă a aceleiaşi facultăţi. Ar fi fost de dorit o dezbatere publică, pentru a se aj'flnge la un punct de vedere comun în predare, dar această dezbatere n-a putut avea loc. De curînd însă a apărut primul număr al revistei Cercetări de lingvistică, publicat de Institutul de lingvistică al Filialei din Cluj a Academiei R.P.R., şi acolo Romulus Todoran îşi prezintă punctul său de vedere asupra problemei care ne interesează, dînd astfel prilej pentru o discuţie publică. El nu împărtăşeşte, în problema discutată, ideile mele, cu toate că le face unele concesii superficiale. Nu sînt de acord cu argumentele pe care le aduce, nici cu lumina în care plasează întreaga chestiune, şi voi încerca să arăt de ce. Totuşi, înainte de aceasta, cred .necesar să arăt că, după părerea mea, e foarte lăudabil faptul că autorul a atacat un astfel de subiect şi ar fi de dorit ca şi celelalte capitole ale lingvisticii generale să fie discutate în revistele noastre de specialitate.
Todoran îşi începe articolul discutînd definiţia care se dă noţiunii de dialect şi făcînd un istoric al dialectelor. Aş vrea să spun cîteva cuvinte asupra ideilor exprimate de domnia-sa în această privinţă. In primul rînd, este de părere că „noţiunea de dialect nu este pe deplin şi precis determinată" (p. 91), fără să arate de ce crede acest lucru. Părerea mea este, dimpotrivă, că noţiunea este perfect determi-
7*
100
AL. GRAUR
nată, dacă recunoaştem că dialectele sînt primele subîmpărţiri teritoriale ale oricărei limbi. Orice limbă este împărţită în subdiviziuni sau ramificaţii, şi acestea din urmă în alte subdiviziuni mai mici. Indiferent cît de adînci sînt diferenţele şi cît de întins este teritoriul pe care apar, subîtm-părţirile care se subordonează nemijlocit limbii se numesc dialecte.
Nu   Ie   punem   deci   condiţia, pentru ca să  aibă dreptul să se numească dialecte, să fie foarte deosebite   între ele, nici să fie vorbite pe suprafeţe   întinse : dialectele turceşti    sînt foarte asemănătoare între ele, pe cînd dialectele italiene, foarte diferite'; dialectele ruseşti sînt uneori vorbite pe mari întinderi teritoriale, pe cînd cele franţuzeşti, de multe ori, se întind numai pe cîteva zeci de kilometri. In Noua Guinee, mai fiecare sat îşi are propriul său dialect. Subîmpărţirile care se subordonează dialectelor   se numesc graiuri, iarăşi indiferent dacă sînt mult sau puţin deosebite între ele, dacă se vorbesc pe un teritoriu mai larg sau mai restrâns. In orice caz, nici o limbă nu se împarte direct în graiuri, de vreme ce graiurile nu pot fi decît subîmpărţiri   ale dialectelor. Desigur, în sînul fiecărei   limbi, luate aparte, dialectele sînt mai vaste decît graiurile, şi sînt mai deosebite între ele decît graiurile care fac parte    din acelaşi dialect. Dar aceasta nu înseamnă   că s-ar putea introduce în definiţia dialectelor că ele sînt obligator foarte diferite, sau în definiţia graiurilor că sînt obligator puţin diferite între ele.    Astfel definiţia mi se pare perfectă, pentru că e abstractă şi convine tuturor cazurilor cunoscute.
Mai departe Todoran susţine că dialectele „nu au existat totdeauna, ci numai în anumite condiţii economice şi sociale de dezvoltare a societăţilor" (p. 91), şi anume atunci cînd o societate se destramă. Totuşi, din cele mai vechi timpuri, limbile au fost împărţite în dialecte, chiar cînd societatea pe care o serveau nu era în destrămare : n-a existat şi nu există limbă care să nu comporte dialecte. Este exact că destrămarea societăţii accelerează diferenţie-
rea dialectală, dar trebuie să înţelegem că e vorba de destrămarea statelor, nu a orînduirilor sociale. Destrămarea capitalismului nu aduce cu sine o diferenţiere a dialectelor.
Pentru Todoran însă, se pare că e vorba de orînduiriile sociale, de vreme ce el ne spune că „dialectele, aşa cum le cunoaştem astăzi, sînt un produs al orînduirii feudale", şi că „limba, unică pînă la un anumit moment, se scindează în dialecte" (p. 92). Este adevărat că perioada feudală mai exact primele ei secole, sînt favorabile pentru fărîmiţarea limbilor, dar aceasta din cauza destrămării statului sclavagist roman. Pe de altă parte, este inexact că n-ar fi existat dialecte şi în comuna primitivă şi în sclavagism. Pentru perioada sclavagistă, e tipic exemplul Greciei, unde fiecare insulă, fiecare cetate îşi avea dialectul ei; pentru comuna primitivă, e suficient să trimit la Engels, Originea familiei, unde chestiunea este tratată pe larg. Indienii americani au dialecte de care nu e răspunzător feudalismul (vezi aceeaşi lucrare a lui Engles) ; cînd europenii au pătruns în Africa centrală, au găsit acolo numeroase dialecte şi desigur nu putea fi vorba de feudailism.
„Odată cu apariţia pe arena istoriei a unei clase — clasa burgheză — şi a unor noi relaţii de producţie, dezvoltarea societăţii înregistrează o nouă orînduire socială: orînduirea capitalistă"', scrie mai departe Todoran (p. 92). Desigur, clasa burgheză nu a apărut odată cu orînduirea capitalistă, ci mult înainte, şi lucrul nu e lipsit de importanţă pentru noi : elemente de unificare a dialectelor apar încă înainte de sfîrşitul feudalismului şi ele sînt incontestabil legate de dezvoltarea burgheziei în sînul societăţii feudale.
Trecînd Ia discutarea criteriilor propuse de mine, Todoran arată că nu e de acord cu ele, deoarece ele nu ar avea o aplicare generală, şi pentru aceasta aduce două exemple. Primul priveşte Corsica. „Dialectul corsican este un dialect al limbii italiene, deşi din cauza împrejurărilor isto-rico-politice — aşadar luînd în considerare
LIMBA, DIALECT ŞI STAT
101
factorul istorico-politic — nu se varsă în limba naţională italiană" (p. 97). La fel s-ar petrece lucrurile cu ceangăii noştri, al căror dialect nu se varsă   în limba maghiară, prin urmare — zice   Todoran —, dacă am aplica criteriul propus de mine, ar trebui să socotim că idiomul corsican şi cel ceangău sînt limbi   şi nu dialecte. Mă tem că spusele mele sînt puţin denaturate în această argumentare. Eu am spus textual : „dialectele se pot reuni şi se reunesc deobicei astăzi în cadrul unei limbi unice" (Studii de .lingvistică generală, p. 125). Cuvintele de obicei arată clar că am făcut rezervele necesare. Dacă privim însă idiomul din Corsica în perspectiva întregii lui istorii, nu putem spune decît că e un dialect italian. Corsicanii au considerat totdeauna că vorbesc un dialect italian şi, cîtă vreme au putut, adică pînă cînd li s-a impus şcoala în franţuzeşte, ei au învăţat limba italiană. Apoi s-au împărţit în două categorii : unii, care n-au trecut la limba franceză, ci au continuat să vorbească  în cor-sicană; alţii, care au trecut la franceză, au încetat de a fi italieni. Aceştia din urmă nu mai oferă nici un interes pentru problema noastră, căci nu mai au nimic comun nici cu limba italiană, nici cu dialectul corsican şi sînt exact în aceeaşi situaţie în care e un italian care, emigrînd în America, părăseşte idiomul natal şi adoptă engleza. Cei care n-au adoptat franceza, sau continuă să se simtă italieni, şi atunci, în ipoteza că li s-ar acorda dreptul de autodeterminare, ar adopta pentru învăţămînt limba italiană, iar dialectul   lor corsican s-ar vărsa în limba italiană, sau nu continuă să se simtă italieni, şi atunci, lăsaţi să-şi aleagă singuri limba de cultură, ar adopta corsicana, care astfel s-ar transforma într-o limbă diferită de italiană. Nu cunosc suficient situaţia de acolo ca să pot spune care dintre cele două ipoteze s-ar adeveri, dar nici una dintre ele nu contrazice teoria, aşa cum    am expus-o mai sus, şi cred ' că nici un idiom din lume nu ar contrazice-o, tocmai pentru că soluţia pe care am adoptat-o    eu le lasă corsicanilor (şi oricărei alte populaţii) li-
bertatea de a decide singuri dacă nu cumva idiomul lor s-a depărtat atît de mult de celelalte idiomuri ale limbii din care s-a desprins încît nu mai poate fi socotit un dialect al acesteia.
Nu tot aşa se prezintă şi teoria lui Todoran. Ea are un punct fix, rigid şi fără îndoială greşit,, dacă ţinem seama de concepţia marxistă în problema naţională. El susţine anume că nu există limbă, dacă nu este susţinută de un stat. Olandeza, slovaca, sînt limbi, pentru că „îndeplinesc toate funcţiile limbii naţionale: se întrebuinţează în şcoală, în administraţie, în presă, la radio, în literatură, ştiinţă etc. Vorbitorii acestora s-au constituit în naţiuni cu organizaţii politice, statale, proprii. Aromîna, meglenoromîna şi istroro-mîna nu s-au dezvoltat în limbi naţionale, iar vorbitorii lor nu şi-au înjghebat organizaţii statale, care să poată asigura dezvoltarea limbilor lor" (p. 98). Şi mai departe : „Fără a avea pretenţia de a fixa un criteriu general valabil, credem că putem afirma, cel puţin pentru epoca modernă, că un dialect devine limbă indepe-pendentă cînd preia funcţiile limbii naţionale sau ale limbii literare comune, adică atunci cînd se întrebuinţează în şcoala, în administraţie, în presă, în literatură, ştiinţă etc. Aceasta nu este posibil, în general, decît într-o organizaţie statală proprie vorbitorilor limbii respective" (p. 99). Dacă aromîna, meglenoromîna, istroromîna „şi-ar fi înjghebat organizaţii statale, am vorbi cu toţii, mai mult decît probabil, de trei limbi deosebite, atît între ele, cît şi faţă de dacoromîna" (p. 99).
Teoria aceasta nu este însă atît de nouă pe cît se pare. Sub o formă indirectă ea a fost de multe ori enunţată, şi nu numai de lingvişti. Pe ce s-au bizuit întotdeauna asupritorii pentru a tăgădui naţiunilor subjugate dreptul la independenţă ? Tocmai pe inexistenţa unui stat al acelor naţiuni. Deoarece nu există un stat algerian, nu există nici o naţiune algeriană, spune guvernul francez, iar un stat algerian nu există tocmai pentru că guvernul francez face tot ce poate pentru a împiedica înfiinţarea lui.
102
AL. GRAUR
Dar punînd problema pentru naţiune o punem implicit şi pentru limbă. Cităm slovaca drept exemplu de limbă, şi nu de dialect, pentru că slovacii „s-au constituit în naţiune cu organizaţie politică, statală proprie". Dar înainte de 1918 nu exista un stat cehoslovac, deci trebuie să tragem concluzia că nu exista nici limba naţională slovacă. Prin urmare bine făcea guvernul de la Viena că refuza Slovaciei independenţa. Au oare astăzi populaţiile din Kenia sau din Senegal limbă proprie ? Desigur nu, după R. Todoran, de vreme ce nu au state naţionale. Deci ar trebui să ajungem la concluzia că bine fac guvernele de la Londra şi Paris cînd interzic învăţarea în şcoală a idiomurilor proprii acestor populaţii. Se vede astfel uşor pe cine serveşte teoria care leagă existenţa limbii de existenţa statului.
Realitatea este că, dacă statul naţional nu poate exista înainte de constituirea naţiunii, naţiunea, în schimb, trebuie obligator să existe înainte de constituirea statului, iar limba, după ,cum se ştie, preexistă naţiunii (altfel ar trebui să credem că pînă spre sfîrşitul perioadei feudale lumea nu cunoştea limbi, ci numai dialecte, ba, în unele cazuri, sărindu-se peste etapa feudală şi chiar peste cea burgheză, limbile ar fi apărut abia în orînduirea socialistă, concluzie vizibil absurdă)'.
Pe lîngă aceasta, statul paate şi să dispară, nu numai să apară. In momentul cînd o ţară este cucerită de străini, limba ei se preface în dialect ? Provansala, după Todoran, deşi a fost întrebuinţată în literatură, „nu a devenit o limbă naţională" şi ea dispare „dizolvîndu-se în limba franceză, întocmai ca şi dialectele" (p. 92, n. 17). Bine, dar Provansa a constituit un stat aparte pînă la 1487, un stat a" cărui cultură şi administraţie foloseau provansala. Pe atunci deci provansala era o limbă şi încă o limbă de mare prestigiu. Apoi, nemaiexistînd un stat provansal, limba s-a
transformat în dialect ? Şi dacă astăzi Italia ar fi cucerită de Franţa, sau invers, limba italiană ar deveni dialect francez, sau viceversa ?
Trebuie să mai dăm atenţie şi altui fapt. Todoran îşi alege ca exemple numai idiomuri înrudite cu limba oficială a statului în care sînt înglobate vorbitorii lor (cor-sicana, provansala) sau cu idiomuri care au în alte state variante apropiate (dialectul ceangăilor). Dar ce facem în celelalte cazuri ? In Franţa, basca, bretona nu sînt folosite în şcoală, nici în administraţie, nu servesc ca limbă oficială a unui stat. La fel, în Anglia, limba galeză, în India, limbile dravidiene, ca să nu mai vorbim de limbile popoarelor coloniale. Le vom considera dialecte? Ale cui? Să nu uităm că un dialect este în orice caz o subdiviziune, o ramificaţie a unei limbi, iar în cazuri ca al limbii basce, nu avem nici un chip de a stabili o unitate superioară. Sînt deci numeroase cazurile unde sîntem forţaţi să vorbim de limbi, deşi nu există un stat corespunzător.
Că limba nu trebuie pusă în corelaţie cu statul se poate vedea şi din faptul că aceeaşi limbă se vorbeşte în mai multe state (franceza, în Franţa, Belgia, Elveţia, Canada..., engleza, în Anglia, S.U.A., Canada, Australia..., germana, în Germania, în Austria, în Elveţia etc.) şi că, în schimb, în acelaşi stat se vorbesc mai multe limbi oficiale (în Elveţia patru, în Belgia două etc.).
Prin urmare e preferabil să renunţăm de a introduce în discuţia noastră noţiunea de stat şi să delimităm limbile de dialecte conducîndu-ne numai după istoria limbilor şi după sentimentul vorbitorilor.
I. Todoran îşi prelungeşte eroarea, cînd susţine (la aceeaşi pagină) că provansala s-a desprins >din franceză. Atîta timp cît n-a existat o limbă provansala nu a existat nici o limbă franceză, ele s-au desprins simultan ca subdiviziuni, mai întîi dialectale, ale limbii galo-romane.
PUNCTE DE REPER
P. GR AN EA
INTERPRETĂRI HAZARDATE
Rotirea imperturbabilă a Sputnik-ului în jurul planetei, uimită încă de acest zbor mai ieri de domeniul fanteziei, şi umbra sinistră a domnului Dulles, proiectată „Ia margine de prăpastie" cu o încăpăţînare de domeniul patologicului — iată cele două elemente esenţiale şi contradictorii prin însăşi enunţul lor, ce turbură în momentul de faţă gîndirea intelectualităţii franceze. Proiecţia destinului Franţei şi al umanităţii pe fondul acestor două elemente crează într-adevăr a problematică de imensă actualitate, incluzînd notele unui tragism autentic. Dezbaterile sînt aprinse, consumul de energie intelectuală pe măsura tradiţiilor specifice ţării, dar, excepînd publicaţiile situate ferm pe poziţiile marxismului, rezultatele nu sînt corespunzătoare, chiar atunci cînd punctele de plecare sînt solide. Se practică un joc violent de lumini, adeseori hazardat, din care motiv nu rezultă conturul total al lucrurilor, cu toate că intenţiile sînt contrarii; proectoarele se încrucişează nefericit şi zone vaste rămîn în continuare pradă întunericului. O fervoare unică, o stare de exaltare spirituală ajunsă la paroxism, un şuvoi tulbure de idei se abate din paginile fiecărei reviste în dorinţa de a descifra pînă la ultimele consecinţe destinul individului şi al umanităţii prin prisma datelor de ultima oră ale politicii, ştiinţei şi tehnicii. Mai fiecare participant la dezbatere aminteşte într-un fel straniu şi neaşteptat starea de spirit a Sfîntului Augustin din perioada „Solilocurilor", imediat după trecerea sa la creştinism. Pasul
hotărîtor fusese întreprins, dar filozoM antic răsucindu-şi dureros personalitatea se-străduia să-1 justifice în plănui raţiunii, încercînd să se dăruie fără reticienţe, conform dogmelor creştine, Puterii Supreme, ei scapă un strigăt plin de dureroasă nostalgie „...nu vreau .să cred, vreau să ştiu".
Intelectualul francez pornind să descifreze dinamica evenimentelor contemporane, acceptă noua realitate în datele materiale irefutabile, fără să prindă esenţa lor. Şi chiar dacă pare curios, el reface oarecum invers drumul Sfîntului Augustin. Oricît de raţional şi oricît de frecvent este apelul său la ştiinţele exacte, argumentele eşuează nu odată într-un subtext incoherent, într-o teamă superstiţioasă faţă de progresul! ştiinţei şi tehnicei contemporane. E un fel; de căutare ascunsă de noi dumnezei, a unefi noi pietre filozofale menite să ofere umanităţii certitudinile de care simte nevoia..
Urmărind cu mai multă sau mai puţină continuitate publicaţiile respective, impresia care se degajă e aceea de criză, recunoscută dealtfel de minţile lucide ale intelectualităţii care se numeşte totdeauna de-stînga, chiar dacă uneori numai în virtutea inerţiei. Cuvîntul criză e pe buzele tuturor ;. formele de manifestare şi cauzele sînt văzute în mod diferit. Dionys Mascolo intuieşte criza în lipsa unei comunităţi de idei a intelectualităţii franceze, în pulverizarea acesteia în fracţiuni fără posibilitate-de comunicare între ele. Cauza, după părerea sa, constă în faptul că Franţa n-a trecut printr-o revoluţie proletară, care să fer-
.104
P. GRANEA
"tilizeze gîndirea galică. E o ideie ce trebuie subliniată, cu toate că în demonstraţia întreprinsă pentru motivarea ei, găsim argumente dubioase, ca să ne exprimăm în ••temeni eufemistici.
La celălalt pol, unde nu e vorba de nici tun fel de titulatură de stînga, îl regăsim şpe L. F. Celine. Colaboraţionistul de ieri insultă Franţa de astăzi indicînd sursele răului într-o maladie alcoolică „ce durează 8a noi, agravîndu-se fără încetare, din secolul XVI". După el, boala gravă a Franţei contemporane este... ciroza ficatului şi criza ar putea fi depăşită prin distrugerea viţei de vie.
Am citat aceste două păreri pentru a evidenţia extremele ; cerem de la început îngăduinţa celor care au fost sau vor fi cita ţi alături de Celine, în aceste rînduri. Preocupările pentru soarta Franţei alternează, de altfel, în cadrul aceloraşi limite ■semnalate mai înainte cu preocupările pentru destinul global al umanităţii.
Astfel, Gaston Bouthoul într-un studiu ăntitulat „O mutaţie periculoasă" (Nouvelle revue franţaise — decembrie 1957) constată că societatea modernă este un orologiu cu maşinărie foarte complicată, pe care-1 poate -opri Insă un singur fir de nisip, şi îşi susţine afirmaţia amintind că „după recenta -expediţie în Suez, opt zile fără petrol ar fi asfixiat Europa. Altădată douăzeci de ani •de războaie napoleoniene n-au afectat prosperitatea Europei occidentale. Astăzi, doar ameninţarea unui conflict este suficientă pentru a stîrni panică". Constatarea că interdependenţa economică şi politică a diferitelor regiuni ale globului a atins un nivel excepţional, că relaţiile economice şi politice au încetat astăzi 'să se desfăşoare 3a scară naţională sau continentală, nu este ■desigur o exagerare chiar dacă unele delimitări esenţiale subzistă, aşa cum ar fi rspre exemplu delimitarea între zona socialismului şi cea a capitalismului, cu legi şi tendinţe de dezvoltare proprii. .
într-o altă revistă (Esprit nr. 1/1958) Iţostas Axelos lansează aceleaşi idei cons-tatînd că „tehnica planetară constituie noul destin al lumii... Sub forma economiei pla-
netare, politica planetară exercită de pe acum puterea sa asupra totalităţii planetei Pămînt. Producţia, distribuţia şi schimbul de produse, la fel ca şi consumul, au loc tot mai mult Ia scară globală".
Pornind de la constatări similare, cei doi publicişti citaţi se despart imediat pentru a susţine teze diferite, abordate cu mijloace şi de pe poziţii diferite.
Bouthoul e de părere că această maşinărie complicată generează o teamă permanentă, că „ameninţarea războaielor apocaliptice a devenit fundalul pe care se desfăşoară existenţa noastră". Autorul studiului, încercînd să descifreze sursele care alimentează panica, operează o primă şi riscantă mutaţie cu toate consecinţele ce decurg din ea. Pentru el societatea apare drept un organism cu caracteristici biologice „înzestrat cu proprietăţi precise, trăind şi dezvoltîndu-se, susceptibil să dobîndească facultăţi şi chiar organe noi". Evoluţia speciilor a încetat, inclusiv evoluţia omului dar, ne avertizează Bouthoul apelînd la părerea unor slujitori ai ştiinţelor naturii, „de la sfîrşitul preistoriei a apărut pe planetă o specie nouă : societăţile organizate. Din acest moment, evoluţia e o formă spirituală şi tehnică în acelaşi timp. Omul social este simultan homo faber şi homo sapiens. Mu-taţiunile sînt de acum înainte îmbinate şi constă în crearea conceptelor, instrumentelor, maşinilor şi instituţiilor". Cu aceste afirmaţii teoria se rotunjeşte substituindu-se specificităţii vieţii sociale legile care acţionează în domeniul naturii. Nu e pentru prima dată cînd acest ultim domeniu al cunoaşterii îşi exercită influenţa asupra unor ramuri adiacente sau chiar depărtate ; mai ales în studiul istoriei societăţii sînt frecvente interpretările avîndu-şi origina în disciplinele naturii. Istoria civilizaţiei privită ca o dezvoltare similară individului, cu o perioadă de tinereţe, maturitate şi inevitabil sfîrşit ne-o dovedeşte. După cum se ştie, nici domeniul esteticii n-a fost ferit de asemenea împrumuturi. Sainte-Beuve îşi propunea, la fel ca marii naturalişti ai timpului, o clasificare, în cazul lui o clasificare a „spiritelor" ; Taine transported în
INTERPRETĂRI HAZARDATE
105
domeniul esteticii un concept darvinist, a postulat mediul ca explicaţia ultimă a operei literare; recent, revista „Diogene" a încununat cu premiul ei lucrarea lui Wla-dimir Weidle „Biologia artei". Greşelile sînt evidente şi într-un domeniu şi în celălalt, iar Bouthoul n-are meritul inovaţiei. E interesant totuşi să-1 ascultăm pentru că uneori, aşa cum spuneam la început, punctele de plecare merită atenţie.
Datele demografice pe care ni le prezintă şi pe baza cărora operează o altă mutaţie, nu sînt lipsite de interes. Astfel, dacă în 1650 populaţia globului se ridica la 450 milioane de oameni, două secole mai tîrziu ajunsese la 1 miliard 100 milioane pentru ca numai în încă cincizeci de ani să ajungă la un miliard şi jumătate. Intre 1900—1940 ea creşte cu 600 milioane de oameni şi atinge 2 miliarde 125 milioane. După unele calcule vor fi necesari numai patruzeci de ani pentru ca globul să fie populat de patru miliarde de oameni, în 1980. După cum se vede, datorită prelungirii mediei vieţii, consecinţă a înlăturării maladiilor cu caracter epidemic şi acum în urmă a apariţiei antibioticelor în special, asistăm la o creştere vertiginoasă a populaţiei globului, în perioade tot mai restrînse. „Este vorba, afirmă consecvent Bouthoul, de o veritabilă mutaţie a societăţilor pentru că datele esenţiale ale creşterii lor, ale echilibrului lor şi ale structurii lor demografice, se găsesc brusc schimbate".
Consecinţele? Acest aflux de populaţie poate împinge guvernele la revendicări inacceptabile şi la agresiuni ruinătoare. Şi se întreabă Bouthoul : „Cum se poate explica faptul că cele mai puternice state din lume, Uniunea Sovietică şi Statele Unite, dispunînd fiecare de bogăţiile unui continent se simt încercuite şi ameninţate cu înnăbuşirea ? De ce, dacă nu prin întunecarea sensului critic rezultînd din demografia explozivă ?". După cum se vede, avem de-a face cu o recidivă malthusiană nevoalată şi de aceea nu vom insista. Noi ştiam pînă acum că Uniunea Sovietică, ca şi alte state, se simt ameninţate de sutele de  baze   militare   ale   S.U.A.   aflate în
toate punctele globului, de politica agresivă a unor cercuri cointeresate în marile lovituri de bursă, de anumite trăsături caracteristice societăţii întemeiate pe domnia unui grup restrîns de profitori, împinşi la aventuri nu din considerente demografice, ci de tarele sistemului pe care îl reprezintă. Greşeală, ne avertizează tranşant Bouthoul : „Luptele între grupele antagoniste, rasiale, religioase sau naţionale iau în zilele noastre un caracter de concurenţă biologică". Reducînd totul la acest numitor se poate justifica totul, inclusiv milioanele de victime ale nazismului, ceea ce şi face autorul studiului, indirect şi poate chiar fără intenţii precise. Şi ce nu se poate justifica cu un asemenea punct de vedere ? „Se poate enunţa o lege veritabilă : cruzimea evenimentelor politice interne sau externe tinde să fie proporţională creşterii demografice în ţările unde se produce". Iată, în sfîrşit, esenţa operaţiilor teoretice întreprinse de Bouthoul. Comentariile sînt inutile dacă mai adăugăm că toate aceste mutaţii catastrofale au ca şi în natură, o contrapondere salvatoare şi cu totul surprinzătoare : emanciparea femeilor. Pornind iarăşi de la o constatare absolut autentică, după care femeile ocupă un loc tot mai însemnat în angrenajul vieţii economice, politice şi sociale, Bouthoul crede a vedea în acest fenomen o nouă mutaţie, echilibrîndu-le pe toate celelalte : „Condiţia viitoare a femeii devine din zilele noastre elementul primordial necesar adaptării umanităţii la mutaţiile sale periculoase". Cum moda impune şi în domeniul ideilor, iar în apus nu se poate concepe astăzi un studiu de oarecare seriozitate fără referire la Marx, apare deci ceea ce mai lipsea : o interpretare sui-generis a marxismului. „Numai femeile, constată autorul, posedă temperamentul marxistului veritabil. Ele sînt lipsite de înclinaţia către logomahia care încîntă bărbaţii pînă la sacrificiu. Cele mai mari domnii constructive : Semiramida, Eli-sabeta, Caterina cea mare şi Victoria au fost femei". încheiem tot cu un citat, pentru a nu răpi cititorilor, şi aşa dezavantajaţi, deliciile supreme ale studiului: „Influenţa
106
P. GRANEA
femeilor va rezolva poate competiţia între naţiuni, nu în termeni ideologici şi ai supremaţiei, ci în întreceri privitoare la nivelul de viaţă, la confort şi linişte". Ca să se vadă unde pot duce nişte prea fericite mutaţii.
Costas Axelos în „Politica planetară" încearcă şi el să realizeze o judecată globală asupra epocii, abordînd chestiunea dintr-un unghi diferit. Incercînd să refacă în cîteva linii itinerariul ideilor sale, constatăm mai întîi că la baza conceptului despre universalitate se află binecunoscuta observaţie a lui Marx, după care economia tinde să lege într-un singur tot globul întreg. Paragraful imediat următor se foloseşte de o idee aflată în vechiul testament pentru a demonstra aceeaşi teză. Dar nu numai referirea la vechiul testament conferă discuţiei tonul unui eclectism insuportabil. Axelos încearcă o sinteză. Hegel, Marx, Nietzsche. Primul este introdus cu conceptul său asupra spiritului absolut relevat în istoria lumii ; Marx este prezent cu ideia eliberării forţelor de producţie pentru ca deplina lor dezvoltare să asigure umanităţii progresul material şi spiritual pe care îl revendică ; Nietzsche este îmbrăţişat cu teza privitoare la perioada nihilistă, pe care umanitatea n-o poate depăşi decît parcurgînd-o integral. Cu tot eclectismul evident. Axelos întreprinde o anumită alegere, optează în ultimă instanţă pentru un anume punct de vedere. Intr-un lung discurs privitor la viitorul umanităţii optica sa poate fi redusă, chiar dacă n-o declară explicit, la cunoscuta formulă a lui Nietzsche : „Umanitatea n-are încă un scop". De aceia concluzia ultimă nu e deloc surprinzătoare : „Pămîntul întreg este în joc. Dar nimeni nu ştie cum se va manifesta forţa mută a curentului subteran, care este ea însăşi în creaţie... Dacă istoria umanităţii nu conduce către un impas — ceea ce nu este spus şi nici contrariu dealtfel —, dacă lumea nu merge în mod inevitabil către distrugerea sa..."
Psalmodiind pe tema nietzscheană „lumea n-are încă un scop" şi încercînd fără succes să-i găsească unul printr-un efort al gîndirii pure, Axelos confirmă constatarea
făcută la începutul acestei sumare reviste a revistelor^: există în dezbatere o încercare voalată de căutare a unor forţe imanente, care să rezolve în maniera cunoscută problemele secolului.
Axelos este de-a lungul întregului studiu torturat într-o asemenea măsură de universalismul epocii, încît aruncă peste bord orice diferenţă de natură economică sau social-politică. El consideră că de la sine, doar sub impulsul ştiinţei şi tehnicei, sub impulsul interdependenţei, crescînde între diferitele regiuni ale globului, vor dispare totalitatea deosebirilor fundamentale dintre capitalism şi socialism, burghezie şi proletariat, orăşeni şi ţărani, reacţiune şi revoluţie, colonizatori şi colonizaţi, etc. etc. Dacă e adevărat că ultimele descoperiri ştiinţifice au ridicat la cel mai înalt grad interdependenţa celor mai îndepărtate colţuri ale planetei în chestiunea securităţii şi a accentuat şi mai mult necesitatea unei înţelegeri la scară mondială în problemele păcii şi războiului, dacă este adevărat că uriaşa dezvoltare a producţiei, în diferite ţări capitaliste mai ales, a mărit dependenţa acestora de regiunile producătoare de materii prime sau debuşeuri, dacă-i adevărat că progresele uluitoare în ştiinţă şt tehnică au impus cu şi mai mare actualitate necesitatea ca omul să devină suveranul deplin al forţelor de producţie, contradicţiile citate nu sînt solubile la modut chimic. Axelos se întreabă la un moment dat dacă „...planificarea economică, politică, planetară, dinamica aplanării şi platitudinea cuceritoare, sînt ele deci inseparabile ? Provin ele din acelaşi centru ? Se supurt ele unui ritm comun, ritm care va deveni al istoriei universale, al umanităţii colective, al societăţii, al totalităţii umane ?" Neliniştea exprimată la modul interogativ se pare autentică, pentru că în ultimă instanţă realizarea unităţii superioare în dezvoltarea multilaterală a civilizaţiei contemporane (unitate pe planul conducerii, dezvoltării armonioase a diferitelor regiuni ale globului, a diferitelor ramuri industriale şi agricole, a distribuirii, etc.) poate să ne ferească de catastrofă şi să pună pe, deplin
INTERPRETĂRI HAZARDATE
107
în valoare puterea crescîndă a omului asupra naturii. Dar este evident că realizarea unei asemenea unităţi este imposibilă atîta vreme cît contradicţiile amintite subzistă şi ele nu pot fi rezolvate decît într-un cadru social corespunzător. A face din ştiinţa şi tehnica actuală un nou Moloch, înseamnă să fixezi umanitatea cu spatele la zid tocmai datorită forţei covîrşitoare a celor doi factori. Ne permitem să observăm că la actualul nivel al progresului tehnico-ştiin-ţific este necesar un avînt corespunzător al activităţii sociale a individului, singura în stare să rezolve contradicţiile existente
astăzi în lumea capitalistă, singura în stare să asigure o reală universalitate a ţelurilor şi justificarea lor. Economia mondială, caracterul mondial al unor probleme politice-fundamentale constituie factori acceleratori ai dezvoltării spre comunitatea socialistă a lumii şi implicit spre acel centru unic de conducere, spre acel ritm comun şi armonios de dezvoltare a civilizaţiei amintit, de Axelos. E nevoie în pluş, însă, de maturizarea conştiinţei sociale care să acţioneze-spre desfiinţarea contradicţiilor incompatibile cu progresul la care sîntem martori.
PUBLICISTICĂ
ION CRIŞAN
ASPECTE ALE CULTURII AMERICANE
L a cîteva zile după sosirea sa în America, fiind întrebat care este prima •sa impresie despre americani, scriitorul francez Georges Duhamal, răspundea acum 30 de ani că nu are nici o impresie fiindcă nu i-a văzut încă: „Intre cetăţenii americani şi mine se ridică nu ştiu ce monstruoasă fantomă, un ansamblu de legi, de instituţii, de prejudecăţi, şi chiar de mituri, un aparat social fără egal în lume şi fără analogie în istorie. Mai mult decît un popor, eu văd un sistem. Oamenii, pentru care am totdeauna o grabnică curiozitate, îmi apar aici ca simple ideograme, ca semne ale unei civilizaţii abstracte, algebrice şi cu toate acestea încă de pe acum fabuloase. Să Tevenim la figuri mai ieşite în relief. Cînd mă plimb, la Paris, pe Rue de la Sânte, trebuie să vă mai spun că închisoarea mă împiedică să văd prizonierii ?" şi comparaţia ace»sta îl face pe interlocutorul său să exclame: „Ciudată imagine pentru a vorbi despre America liberă". ')
Ilntr-adevăr, observaţia Iui Duhamel prinde într-o singură imagine toată drama interioară a Americii, a Americii care a atins un înalt nivel tehnic de dezvoltare, dar în care personalitatea umană este sterilizată, strivită sub obsesia şi teroarea sistemelor de reclame care te însoţesc pretutindeni şi nu te lasă să mai gîndeşti, să mai alegi, să mai fi liber şi stăpîn pe
') Georges Duhamel, Scenes de la vie future, Artheme Fayard,  Edit eu rs Paris 1934, p. 33—34.
gustul tău şi te transformă într-un prizonier fără posibilitate de scăpare, al scopurilor marilor trusturi, care te prind ca într-o pînză de păianjeni
După o statistică a institutului Gallup, Statele Unite au cel mai scăzut procent de cititori de cărţi şi cel mai ridicat procent de cititori de ziare din toate ţările de limbă engleză. După Benjamin Curtis2) în afară de ziare, cel mai mult se citesc comicsurile. Anual circulă un miliard de exemplare de comicsuri şi se cheltuiesc 100 milioane de dolari, ceea ce reprezintă de 4 ori mai mult decît cheltuiesc laolaltă toate bibliotecile publice din America, pentru achiziţii de cărţi într-un an. Cele 100. milioane de dolari care se cheltuiesc anual de către cititorii americani pentru cumpărare de comicsuri, reprezintă suma cheltuită anual pentru toate felurile de cărţi, cu excepţia manualelor didactice. După cum ne informează revista Time3) cei mai numeroşi cititori de comicsuri sînt copiii. Urmează apoi absolvenţii liceelor (25%), ai colegiilor (16%) şi profesorii (12%).
„Detective stories" sînt foarte diferite de clasicile romane cu Sherlock Holmes, de o logică precisă şi în care atmosfera generală respiră manierele epocii lui E-duard al VII-lea. In ultimii 20 de ani, interesul faţă  de „cine e vinovatul" în
2) Benjamin Curtiss, G. How Bad is the Book Business ? Saturday Review, oct.- 9, 1954, p. 11—32.
3) Time, May 14, 1955, p. 86.
ASPECTE ALE CULTURII AMERICANE
109
povestirea poliţistă americană, s-a deplasat complet către „sînge şi sex" care au devenit cele două teme centrale, anulînd aproape complet necesitatea unei povestiri plauzibile. Cel mai cunoscut exponent tal acestui gen nou este Mickey Spillane. Ele este autorul citit cu predilecţie astăzi în America, operele lui vînzîndu-se în peste 35 milioane de exemplare. Unul din eroii lui Spillane, Mickey Hammer, care practică violenţa şi cultul violenţei cu dezinvoltură, suferă şi el de frica pe care şi-o exprimă în felul următor : „Nu mai dau nici doi bani pe o viaţă de om de acum încolo... Duceţi-vă după barosanii ăia... Nu-i arestaţi, nu le acordaţi demnitatea democratică a unui proces la tribunal... ucideţi, ucideţi, ucideţi, ucideţi ! Atunci ne vor lăsa în pace!"1).
în timp ce aceste lucrări sînt tipărite în zeci de milioane de exemplare, Homer, Whitman şi Dante au fost tipăriţi în ediţii care nu depăşesc 200.000 exemplarei)
Acestea sînt datele concrete pe care ni le oferă o secţiune din ansamblul fenomenului cultural american. Ele oglindesc însă nu preferinţele reale ale „omului simplu" ci rezultatul la care a dus flatarea şi întreţinerea sistematică a prostului gust, în scopul realizării unor ţeluri comerciale.
Preferinţele publicului în ceea ce priveşte programele de televiziune arată un nivel mediocru şi reflectă influenţa nefastă a acţiunii trusturilor asupra preocupărilor omului simplu. Conform unei statistici făcute la mijlocul anului 1955, la acea epocă cele mai populare programe la televiziune au fost trei comedii fade, o piesă cu crime şi un singur spectacol de un nivel mai ridicat. 3)
') La Forge Christopher, „Mikey Spillane and His Bloady Hammer" The Saturday Review, nov. 6,  1954, p. 11—12.
2) Cooney, Thomas : „Good news on paper backs". The Saturday review, June 11—th, 1955, p. 20 and 36.
3) Time, June 27 th. 1955, p. 69.
Cu toată dezvoltarea luată în ultimii ani de televiziune, cinematograful continuă să reprezinte una din majorele „arte de masă". Apariţia televiziunii a redus, totuşi considerabil numărul celor ce frecventau cinematograful, ceea ce a avut drept rezultat închiderea multor săli.
Nu este lipsită de interes analiza evoluţiei numărului de spectatori la cinematografe. In 1946, cinematografele au fost vizitate săptămînal de 82,4 milioane oameni, în 1953 de 45,9 milioane, iar îni 1954 de 49,2 milioane.
Acest modest reviriment se explică print apariţia noilor metode ca cinerama şi cinemascopul.
In ceea ce priveşte spectatorii, 65% sînt sub vîrsta de 30 de ani şi numai 15% sînt peste 45 de ani.4) între 30 şi 50' de ani, mai mult de jumătate din populaţia Statelor Unite nu vede decît un film pe lună. După 50 de ani, mai mult de jumătate nu merge deloc la cinematograf. 5)
In privinţa cauzelor acestui fenomen., sociologii americani sînt foarte împărţiţi.. Unii susţin că mersul la cinematograf „se potriveşte mai bine cu tineretul, fiind o activitate socială de bandă" (sic), în timp ce oamenii în vîrstă sînt mai puţin înclinaţi să iasă din casă (Andre Mau-rois povesteşte în jurnalul său din Statele Unite că într-o zi într-un cinematograf de cartier, a întîlnit o femeie care ezita să intre la un film, întrebînd cu, îngrijorare: „Sînteţi sigur că nu sînt atrocităţi ? Că nu sînt crime ? Pe mine aceste lucruri mă îmbolnăvesc!" Şi i se răspunde: „Doamnă, este un film făcut pentru d-voastră. Nimic trist nu se mai poate întîmpla, căci toţi mor la început".) Alţii susţin că această situaţie se datorează slabei producţii <de filme şi că un
4l Wagner, Robert W., : „Motion Pictures in relation to social controls", p. 54—79, in Nelson B. Henry (ed.) Mass Media and Education, Chicago: University of Chicago Press, 1954, p. 55.
5); Seldes, Gilbert: The Great Audience,  New York: Viking,  1950, p. 12..
110
ION CRIŞAN
film prost nu mai poate apela decît cel mult la minţile tinere, nematurizate. ')
In general, intelectualitatea luminată .acuză pe producătorii de filme că nu se preocupă de ameliorarea producţiei. Pe de altă parte producătorii, care au produs ani de zile filme proaste şi au educat publicul într-un anumit sens, se plîng de gustul publicului. Ei pretind că cei mai mulţi americani nu caută decît distracţii facile. Producătorul Jacques Warner a formulat aceasta cu cuvintele: .„Arta s-a terminat", după ce filmul „The treasure of the Sierra Madre" care a fost declarat de criticii americani ca cel mai .bun film din ultimii zece ani, a făcut reţete cu 50% mai mici decît o comedie muzicală cu Betty Grable. Alt conducător de case de filme Arthur Mayer, declara că producătorii află încă de la începutul carierei lor că ,,filme ca ale lui Bob Flaherty nu fac reţete, în timp ce filme cu Shirley Temple bat toate recordurile de spectatori", şi că deci „e mai prudent să meargă pe căile facile ale unor filme insipide, dar bănoase." 2).
In această privinţă, redăm în cele ce urmează, impresiile pe care Andre Maurois le moţează în „Jurnalul" său despre Statele Unite în 1946: „In acele ultime zile ale anului şcolar, mai mulţi dintre studenţii mei in-au invitat să cinez cu ei, pentru a merge apoi la cinematograf. Am fost fericit să petrec cîteva seri împreună cu ei, dar am rămas dezamăgit de filme. Hollywoodul pierde terenul şi nu mai ştie ce să facă. Filme de război ? se pretinde că publicul s-a săturat de ele. Comedii ? comediile uşoare, de moravuri, erau cîndva triumful cinematografiei americane, dar iată că ele se degradează în farsă. Unui actor ca Danny Kaye, care are un adevărat geniu comic, i se dă un text atît de prost, încît nici
') Seldes, Gilbert: The Great Audience, New York: Viking, 1950, p. 12.
2) Mayer Arthur : „Hollywood Verdict : Guilt but not guilty", p. 56—71, in Joseph Wood Krutch (ed.) Is the common man too common ? Norman Okla : University of Oklahoma Press, 1954, p. 59).
el nu poate scoate nimic de acolo. Filme istorice ? Biografii ? Producătorii impun deformări izbitoare şi deznodăminte optimiste, care omoară asemănarea şi interesul. Adaptări de romane ? Cenzura exercită o acţiune deplorabilă; convenţionali-tăţile Hollywoodului nu sînt compatibile cu o reprezentare autentică a vieţii moderne. Rezultatul: cu o tehnică perfectă şi cu artişti remarcabili, producţia este sub mediocră... Nu se pot oferi fără urmări spectacole infantile unui popor care intelectualiceşte şi spiritualiceşte se dezvoltă".
Şi ca o dovadă că poporul american este receptiv la o cultură valoroasă şi valabilă, Andre Maurois, vorbind mai departe despre calitatea bibliotecilor şi despre succesele unei staţiuni de radio care nu difuzează decît muzică clasică scrie : „Duminica după amiază, de la Los Angeles la Boston şi de la San Antonio la Detroit milioane de familii rănrîn acasă pentru a asculta concertele filarmonicii. Muzeele se revarsă de vizitatori şi îi învaţă să privească operele de artă. Intr-un muzeu la Buffalo arn văzut o expoziţie în care fiecare obiect (bronz, vase de cristal, jad, argintărie) figura de două ori : în original şi în copie. Vizitatorii erau invitaţi să puncteze pe un carton care dintre o-biiecte, A sau B era cel original. La ieşire, li se arătau greşelile. Excelentă educaţie a ochiului şi a judecăţii".3)
Profesorul Arnold Green, analizînd afirmaţiile producătorilor de filme, că cinematograful este o simplă distracţie, justi-ficînd în acest fel nivelul lamentabil al producţiei şi cu influenţarea negativă a maselor de spectatori, socoteşte aceste afirmaţii nefundate, întrucît producătorii „n-au reuşit să sondeze cu adevărat gusturile şi preocupările publicului sau posibilităţile lui de a accepta lucruri mai serioase". In general, aprecierile sociologului american mi se par instructive. El afirmă că orice mijloc prin care sînt descrise fiinţe umane care vorbesc, plănuiesc
3) Andre Maurois : „Journal". Etats Unis , 1946, p. 223—225.
ASPECTE ALE CULTURII AMERICANE
111
şi speră, este interesant. Aceste mijloace crează „modele de caractere" şi transmit „standarde de conduită", iar asemenea mijloace de educaţie crează deprinderi. Ele determină dorinţele maselor de spectatori, iar oamenii ajung să dorească ceea ce pot să capete. După cum afirmă John Stuart Mill, oamenii se întorc către „plăcerile inferioare, pentru că acestea sînt singurele la care au acces". Interesul pentru crearea mitului şi standardizarea gustului „omului de rînd" este imens. In viaţa socială a S.U.A. mitul — sub toate aspectele sale — joacă un rol considerabil.
In cinematografia americană există o serie de mituri şi cîteva teme bine stabilite, fie că acţiunea se petrece în Veneţia secolului XV sau la New York în sec. XX-lea. Băieţii buni (goodguys) înving întotdeauna într-o lume în care esenţială e dragostea. Crizele lor sînt crize individuale şi ele se rezolvă întotdeauna cu succes. Victoria, este cea mai importantă, şi deci amînată pînă la ultima scenă ; dar ea are loc în chip invariabil. Conflictele interioare sînt foarte slabe şi caracterizarea superficială. Intîmplarea e exterioară şi neconformă cu realitatea, cu natura vieţii însăşi, iar evenimentele sînt inerente mecanicii unei situaţii improbabile şi intenţiilor monocrome ale băieţilor răi (bad Guys).
In filmele hollywoodiene, falsa aparenţă joacă adesea un toI foarte important. De exemplu eroina, poate vorbi şi trăi ca o femeie de stradă. Dar orice spectator cu experienţă, va şti că în ciuda aparenţei ea este într-adevăr o fată bună, în aşteptarea „dragostei adevărate". Falsa ei aparenţă este fie o mască împotriva unei „inimi frînte", fie un rol pe care îl joacă pentru a-şi salva „fratele cinstit" din mîi-nile „băieţilor răi". Spectatorii înghit gă-luşca şi primesc cu indulgenţă povestea amoroasă standard, produsă pe bandă de industria cinematografică americană. Eroul ca şi eroina filmelor americane poartă adesea masca falsă a răutăţii, a stricăciunii;     lucrurile pe  care le face
eroul, nu sînt deobicei net deosebite de ale „băieţilor răi" : el tratează femeile într-un mod şocant, bate şi ucide.
Numărul enorm de teme în care, în mod stereotip se tratează despre bine şi rău, se datorează unei încercări de a da în acelaş timp frîu liber fanteziei sexuale şi de a răspunde cerinţelor unei cenzuri literar morale foarte întinse. 50 de oraşe şi 7 state de S.U.A. au propriile lor comitete de cenzură, care vizionează filmele, le dau liber, le taie sau le interzic cu totul. Aceste oraşe şi state sînt dintre cele mai populate din S.U.A., iar comitetele lor de cenzură au convenţii cu oraşele dimprejur, astfel că filmele care rulează în mai mult de jumătate din S.U.A. trec prin cenzură. In afară de aceste instituţii, există şi diferite grupuri care exercită presiuni împotriva filmelor care nu le convin, pînă ce obţin retragerea lor. Astfel de grupuri sînt „The Catholic National Ligue of Decency" (Liga naţională catolică pentru decenţă) şi Mothion Picture Association of America (Asociaţia cinematografică din America). Administraţia codului de producţie al acestei asociaţii, (production code administration) reglementează 98% din producţia Holly-woodului sub acest raport.') Am să încerc să rezum cîteva din interdicţiile acestui cod :
— Closetele nu au voie să apară în scene în care se arată o cameră de baie
—• adulterul nu trebuie menţionat, chiar dacă este arătat foarte pregnant
— un om care a greşit trebuie pedepsit, chiar dacă   se căieşte   şi este iertat
— la un moment dat, actorii erau obligaţi să poarte sub cămaşă flanele de corp pentru a nu jigni pe fabricanţii acestor articole vestimentare ;
— picioarele sau pieptul descoperit sînt măsurate cu grijă pentru a nu depăşi cu un sfert de centimetru limita permisă.
— nici o religie, nici un partid politic (cu excepţia partidului comunist) nici o naţionalitate,  (cu excepţia    acelora cu
•) Lehman, Milton : „Who Censors our Movies" ? Look, mar. 9, 1954, p. 156.
112
ION CRIŞAN
care S.U.A. ar fi în război), nici o rasă (cu excepţia negrilor) profesiune sau ocupaţie (cu excepţia ocupaţiei de gangster, căreia de altfel 1 se face o reclamă nemaivăzută) nu poate fi prezentată într-o lumină defavorabilă.
Este inutil să insistăm asupra stupizeniei şi moralei ipocrite ale acestui cod. In limitele lui se fac toate uşurinţele posibile pentru a viola etica relaţiilor personale.
Dar eroul care predomină pe ecranele americane are întotdeauna un pistol, el e fde gangster, detectiv, detectiv pe cont propriu, sau un tip oarecare de aventurier de oraş. „Pistolul ca obiect şi rolurile asociate de uzul pistolului formează centrul vizual şi emoţional al westernurilor sau esternurilor." 1)
In tipul filmului „Western" acţiunea se petrece cam în jurul anului 1870, într-un West care nu a existat niciodată aşa cum e arătat în film. Ea se desfăşoară într-un orăşel în care ordinea aşteaptă de mult să fie introdusă. „Acest orăşel are o stradă principală, o poştă părăginită, o combinaţie de birou al şerifului cu închisoare, o circiumă (saloon) şi poate şi o frizerie, un grajd de caii şi o staţie de diligente." 2) Acesta este decorul în care se petrece acţiunea unui sfert din toată producţia de filme de la Hollywood.
Cîte o dată Westernerul este un locuitor al oraşului, dar de cele mai multe ori el este un străin. Chiar din primele scene ale filmului se vede că intenţia luii este fie să se strecoare prin oraş, fie să încerce să se răzbune sau să-şi facă dreptate (ambele noţiuni fiind aci identice). Apoi izbucneşte acţiunea. Westernerul, precum cavalerii din vechime, se angajează singur într-o luptă în care se bate cu pumnii şi cu pistolul. Cîte o dată formează un fel de asociaţie vagă cu alţi
') Warshow, Robert: „Movie Chronicle : The Westerner" Partisan Review, March-April, 1954, p. 190.
2) Elkin, Frederich : „The Psychological Appeal of the Hollywood Western", Journal of Educational Sociology, 1950, p.
„băieţi buni." Fie că e singur, fie că e împreună cu alţii, problemele cărora trebuie să le facă faţă nu au niciodată cauze economice, ele sînt pur şi simplu create de „oamenii răi". In clipa în care aceştia au fost ucişi, problemele dispar.
In lumea Westernului, femeile sînt rare şi de două feluri : prostituate prin circiuma (conform codului de producţie, acestea trebuie să fie ,,dancing girls" — dansatoare) care au aceeaşi părere ca şi el, dar cu care deobicei el nu se căsătoreşte, şi femeia din est, care apare în-tîmplător; ea reprezintă civilizaţia, rafinamentul şi sensibilitatea şi cu ea deobicei se însoară. Deobicei aceasta e revoltată de atîtea omoruri, dar se resemnează cînd eroul îi spune că, deşi nu-i poate explica, sînt totuşi lucruri pe care trebuie să le facă, pentru a-i apăra „puritatea şi onoarea".3) Acest gen de filme, numite „Oaters" (ovăz pentru cai) se produc de peste 50 de ani. Unele cercuri intelectuale din Franţa consideră că filmul de acest tip este singura contribuţie originală a Americii la arta mondială. (Sic).
Easternerul (omul din est) este un simbol mult mai complex decît Westernerul. Pistolul lui ,nu este atît o insignă a onoarei şi integrităţii lui, cît un semn de protest. Eroul pe care îl întruchipează Alan Ladd într-un film este întrebat: „Cum te simţi cînd ucizi ?" Şi el răspunde : „Mă simt grozav". Interpretarea pe care o dă sociologul american Arnold Green acestor scene este următoarea : „întrebarea pusă ucigaşului în legătură cu starea lui psihică, preocuparea şi negarea sentimentelor de nevinovăţie, toate acestea reprezintă dorinţa secretă a spectatorilor de a se revolta împotriva civilizaţiei."
Cîte odată, cinematograful flatează pe „omul simplu". Dar rareori este adus în scenă un muncitor adevărat. De cele mai multe ori un decor luxos te face să crezi
3l Warshow, Robert: „Movie Chronicle : „The Westerner." Partisan Review March-April, 1954, p. 190—203.
ASPECTE ALE CULTURII AMERICANE
1113
că acesta e mediul obişnuit. Ceea ce se arată pe ecrane este uşurinţa cu care omul simplu e primit în cercurile oamenilor puternici, bogaţi şi celebri, devenind şi ci unul dintre aceştia. Deşi povestea cenuşăresei este veche de cînd lumea, în domeniul artelor de masă cum este cinematograful, abstracţia care se face de marile realităţi, aceea a claselor sociale şi aceea a antagonismelor de clasă, este izbitoare. In aceste filme, fiul de milionar se îndrăgosteşte de camerista mamei sale şi -se însoară cu ea, fără ca deosebirea de clasă socială să fie o piedică. Problema se rezolvă cît se poate de rapid. Mama la început se împotriveşte, dar fie că moare la .momentul oportun, (cei care stau în calea „dragostei adevărate" sînt sortiţi să moară, sau prin violenţă sau prin graţia divină) fie că i se ţine o conferinţă despre modul de viaţă american (toţi sîntem la fel de buni) în care caz respectiva mamă înduioşată îşi va da seama şi va mărturisi fericită că a greşit cînd sja împotrivit căsătoriei fiului ei cu camerista.
Un alt mod de a flata omul simplu, este acela de a-1 face să creadă că gusturile lui (sugerate de marile trusturi) ar fi mai bune decît ale unor oameni care nu sînt de acord cu ele. Deci, dacă oameni bine intenţionaţi atrag atenţia că cultul crimei, al jafului şi al violenţei, propagat prin filme, televiziune sau desene, reprezintă o otravă pentru 'tineret şi pentru omul simplu, nu vă luaţi după ei căci spun prostii ; citiţi-le şi vedeţi-le mai departe, fiindcă „voi ştiţi mai bine".
Intelectualul în filmele americane este prezentat întotdeauna ca un personaj ridicol, care în majoritatea cazurilor poartă ochelari cu ramă groasă. E neîndemîna-tic şi complet desprins de viaţă, de obicei este salvat de o ingenuă care e analfabetă dar în schimb înzestrată cu alte farmece mai bătătoare la ochi. Atunci intelectualul nostru se pregăteşte cu entuziasm să o ia de nevastă şi să se bucure de conversaţia ei în „slang" pentru tot restul vieţii.
Astfel, „adevărata dragoste" face să dispară orice deosebire de personalitate sau origine, jazul e mai bun decît muzica lui Bach, reclamele mai bune decît filozofia iar crima şi acţiunea violentă mai bună decît o conduită socială conştientă şi responsabilă.
La întoarcerea sa în Statele Unite, Ilya Ehrenburg nota cîteva aspecte semnificative şi cîteva mărturii preţioase asupra celor arătate mai sus : „Accept de bunăvoie — spune el — standardizarea pantalonilor, dar rămîn perplex dinaintea standardizării spiritelor. Americanilor le place să vorbească despre libertatea individuală. Cu toate acestea, mentalitatea lor, gusturile, sentimentele şi ca urmare actele lor, sînt inspirate de conformism. Cinematograful de pildă, crează un tip de frumuseţe feminină; ziarele se amestecă şi comunică în chip complezent cititorilor toate detaliile privitoare la „frumuseţea ideală", subiect de aspiraţie pentru toţi. Milioane de americani îndrumaţi de aceste informaţii, se străduiesc să copieze nu numai trăsăturile, dar chiar apucăturile noului star. Oamenii, fără să-şi dea seama că se iau după datele jurnalului lor, se îndrăgostesc de ea. Nu există publicaţii cu tiraj mijlociu; tirajul este fie foarte mare, fie minim. Asta se explică prin faptul că americanul mijlociu nu-şi alege lecturile, ci se referă totdeauna la alegerea făcută de diferite cluburi care fixează acel best-seller, stabilind cartea demnă de a fi citită." Iar în altă parte Ilya Erhenburg continuă : „Presa, radioul şi cinematograful sînt în mîinile diferitelor trusturi, 'întreprinderi particulare serioase sau neserioase. Nevoia americanului de a uita, de a se distra, de a visa, a făcut să se nască o adevărată industrie ; Holywoodul fabrică vise standard tot atît de repede şi de perfect cum Chicago produce conserve de carne. Pentru milioane de americani, cinematograful înseamnă puţin rîs, puţin suspin şi frumu-
!) Ilya Ehrenburg: „Retour des Etats Unis", p. 39—40.
8 — V. Romînească nr. 3
114
ION CRIŞAN
setea starului. Pentru o sută de capitalişti, înseamnă dividende" i).
Dar nu e vorba numai de dividende. După cum    arată   Muriel   May Anderson2), cercurile de afaceri  imprimă culturii de masă orientarea ei ideologică, informează publicul asupra problemelor zilei, îi impun un  anumit fel  de a  vedea lumea. Cultura de masă a devenit astfel un mijloc de control psihologic în mîna unui număr de „boss"-i. Primul postulat repetat publicului, sub cele mai variate forme şi^ cu cea mai obsedantă persistenţă, este că cel care „se deosebeşte", care nu se conformează şablonului de comportare în vigoare,  poate fi  un  infractor periculos sau doar un caraghios oarecare, dar că oricum  este  sortit  eşecului.  Pornind de aici, imaginaţia zboară şi zburdă — omul trebuie să se distreze, să „evadeze"; va fi chemat la  ordine la  momentul oportun. S-a arătat de multe ori că prin potopul de teme criminale şi detective din literatură, filme, televiziune şi pe de altă parte din cultul fericirii, dulceag pînă la leşin,  al  culturii  de masă  fabricată ca oricare   produs   comercial,   se urmăreşte nu  numai  satisfacerea  rentabilă  a unor cereri, ci şi canalizarea unei stări de spirit posibil periculoasă într-o direcţie cît mai  puţin  ameninţătoare pentru ordinea socială   actuală.  Referindu-se  la această situaţie oglindită în literatura americană autorul Alan Dutscher scrie că „inferioritatea producţiei nu mai este o anomalie în literatura contemporană, oi funcţiunea ei", iar „minciunile, evazivitatea şi' lipsa de consecvenţă nu  sînt efecte întîmplă-toare în această literatură, ci mai degrabă sînt ceea ce i se cere în cadrul diviziunii muncii".
Iată cum interesele capitaliste transfof-mă, sau mai precis degradează valoarea umanistă a „artelor de masă", făcîndu-le să se adreseze instinctelor. In loc să le considere instrumente de educaţie a poporului şi să exercite asupra lor un con-
!) Idem, p. 126.
2) Muriel May Anderson „Mass Culture" Contemporanul, 4 oct. 1957.
trol riguros, statul american care reprezintă interesele de clasă ale capitaliştilor, tolerează şi încurajează   orientarea decadentă a culturii. Tristele rezultate nu în-tîrzie să se arate. Ele sînt concretizate prin apariţia unui tip inferior de umanitate,   superficial,  în  care  instinctul este totul. Acest tip de umanitate ni-1 descrie întru cîtva şi Simone de Beauvoir în jurnalul ei de călătorie din Statele Unite3), unde se relatează  o  interesantă convorbire   cu   cunoscuta   ziaristă americană Elsa Maxwell. „Bineînţeles noi nu gîndim —  îmi  spuse într-o după  amiază Elsa Maxwell cu aroganţă. Este o ziaristă celebră care scrie note pline  de un bun simţ luminat în presa reacţionară. Vreau să zic în marea presă. S-a născut nu-maidecît o puternică antipatie între acest Clement  Vautel  americană şi  mine. Femeia aceasta bătrînă, volubilă şi greoaie, înfăşurată în lungi  mătăsuri negre este încarnarea tuturor defectelor Americii, fără a-i avea calităţile. La ea, ele îmbracă o formă caricaturală. Cu un aer satisfăcut îmi  dă  să oitesc  seria  de măgării rău voitoare pe care le-a debitat cititorilor ei cu privire la viaţa intelectuală din Franţa de azi. Mă refer unul cîte unul la autorii  şi cărţile pe care le citează : L-aţi citit?  Şi pe acesta  l-aţi citit?  Nu, ea n-a citit nimic şi se mîndreşte cu asta. „In America — spunea ea — nimeni n-are nevoie să citească fiindcă nimeni nu gîn-deşte. Iată, prîviţi-mă :   sute  de  mii de oameni nu gîndesc nimic   altceva decîl ceea ce le spun să gîndeaseă în notiţa mea zilnică.  Iar eu însumi nu gîndesc. E foarte bine aşa. Cînd gîndeşfi îţi pierzi timpul, e anarhie.   Noi nu gîndim, dar n-avem  nevoie  s-o  facem  fiindcă avem un instinct. Uitaţi-vă la Truman. Nu că ar gîndi, dar are un instinct. Politica sa ■ este o reuşită de prima clasă fiindcă are un instinct bun".
Ea a debitat acest discurs exact aşa cum îl redau, dar cu mai multe cuvinte, a vorbit pe nerăsuflate timp de 5 minute ;'
3) Simone de Beauvoir: „L'Ameriaue au jour le jour", p. 169.
77
ASPECTE ALE CULTURII AMERICANE
115
abia respira şi relua cu elan : „Şi eu am un instinct bun; de aceea am ştiut totdeauna să mă comport şi iubesc viaţa. Viaţa este minunată dacă ştii s-o iei. Singura problemă este să găseşti partea cea bună; orice lucru are o parte bună." Profit în mod laş de jumătatea de secundă în oare îşi trage suflarea şi ca să-i pun la încercare optimismul fac aluzie la război, la bombardamente, la lagărele de deportaţi. Ea mă întrerupe repede. „Da, lagărele de deportaţi", îmi spune vag şi rîde cu curaj : „Totul are 43 parte bună dacă ai un instinct bun" şi conchide: „In Franţa, gîndiţi prea mult." Bineînţeles, a ales un ton glumeţ ca .să-mi spună aceste adevăruri, dar aceste bufonerii, obişnuite aci cînd discuţi subiecte importante, sînt încă un mod de a te pune în situaţii de superioritate faţă de adversar; nu-i laşi nici măcar şansa unei discuţii serioase, ocoleşti critica prin ironia pe care te prefaci tu însuţi c-o foloseşti. Totuşi, am prins-o la o cotitură şi am constatat cu plăcere că simplul fapt că-i ţii piept o deconcertează : dar ea îşi revine imediat, optimismul îi aduce mulţi bani şi multă onoare ; chiar aspectul Buchenwaldului n-ar fi zdruncinat o credinţă atît de confortabilă." 1} Fină observatoare, scriitoarea franceză face un popas la Hollywood unde întîlneşte oameni din lumea filmului. „Am întîlnit în special scenarişti, „sereen-writers". Ceea ce era trist în conversaţia lor era dezgustul pe care-1 resimţeau în faţa condiţiei actuale a cinematografului american.. Ştiam tot ce ne spuneau: cenzura permite erotismul să apară doar sub un camuflaj de inepţii, ca în Gilda; există regulamente precise şi copilăreşti cu privire la măsura minimă a sutienelor şi a slipurilor ; în ţara fetelor „pin-up" se reface uneori un film din cauza unui decolteu prea îndrăzneţ; scenariile sînt stricate de o goană după optimism care desfigurează de pildă sfîrşitul în „Best years of our life"  (Cei mai buni ani ai vieţii
'$ Simone de Beauvoir : „L'Amerique au jour le jour".
noastre) ; film care este totuşi de un realism curajos ; gustul succeselor uşoare atrage după sine repetări nesfârşite şi clişee monotone; din orice film de succes se fac imediat douăzeci de ediţii. Actorii au devenit marionete al căror rol este în prezent limitat de o manieră tot aşa de rigidă ca cea a lui Guignol sau a poliţistului : Claude Raines, Bette Davis, Humphrey Bogart, care au fost mari actori, sînt acum mai stereotipi decît Pierrot sau Arlequin. Ceea ce mă frapează este faptul că în acest domeniu, ca în toate celelalte, asemenea constatări amare nu sînt întovărăşite de nici o speranţă de schimbare.
Din contra, toată lumea crede că situaţia se va mai înrăutăţi. Şi într-adevăr mi se pare că Hollywood-ul nu suferă numai de o criză economică sau de o divizare a muncii prea amănunţită şi de alte accidente de acest fel; răul este mult mai adînc. America nu mai ştie ce să exprime despre sine însăşi, ea nu mai îndrăzneşte să mărturisească nimic. Nici pitorescul viu şi tragic al străzilor din New York şi din Chicago, nici dramele adevărate şi zilnice a 160 milioane de oameni care locuiesc acest pămînt nu sînt aduse în faţa ecranului. Acesta arată o Americă convenţională, de carte poştală, unde numai peisajele şi detaliile materiale au oarecare realităţi. Din acest punct de vedere „Lost week-end" cu imaginile străzii 3 Avenue şi „Best years of our life" sînt excepţii aproape unice. Literatura n-o poţi „jugula încă" dar cinematograful legat mai direct de forţele capitaliste a învăţat să tacă; această tăcere, este tăcerea morţii. 2))
Aşa cum spunea Duhamel, molohul striveşte, influenţează şi modelează prin miturile şi şabloanele pe care le crează, gîndurile şi visele unui popor întreg. Milioane de oameni care în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă trăiesc sub bombardamentul unui aparat infernal, citesc comicsurile, văd filmele produse de
2 Simone de Beauvoir: „L'Amerique au jour le jour".
8*
116
ION CRIŞAN
Hollywood, stau ceasuri întregi în faţa aparatelor de televiziune şi sînt proiectaţi în afara lor şi a mediului în care trăiesc într-un univers mitic, fără ciocniri de clasă şi fără problematica vieţii sociale cotidiene. Diferite cercetări au permis să se constate că există o tendinţă crescîndă a spectatorilor de a se identifica cu cîntăreţii, crainicii, cowboy-i sau eroinele de operetă oare sînt favoriţii lor. Noii semizei devin pentru mulţi oameni, mai reali decît oamenii pe care îi cunosc personal. Aceşti semizei, creaţi oa o imensă diversiune, îndepărtează pe
omul simplu de problemele existenţei sale reale, de contradicţiile acestei existenţe şi-de lupta lui pentru rezolvarea acestor contradicţii. Linia generală a întregii acţiuni este linia unei culturi de asfinţit în. care se practică pe scairă largă dispreţul faţă de mase. Publicul american este obligat să recepţioneze diferitele „arte de masă" prezentate cu acompaniament de muzică, culoare şi detalii dramatice convenţionale, care încearcă să-1 fure pe nesimţite din lumea unor realităţi pline de colţuri periculoase, prin acţiunea aceasta, a „uzinei de vise".
HUBERT WIN
SCRISOARE DIN PARIS
S ituaţia tinerilor pictori francezi este curioasă. Experienţele picturale încercate înaintea ultimului război şi cunoscute, în genere, sub numele ■de Şcoala din Paris (într-o vreme cînd, la Paris, lucrau deopotrivă Picasso şi Kandinsky) n-au izbutit să facă să triumfe nici un gen pictural, nici o expresie picturală. Se vorbeşte mult despre pictura abstractă (în afara Parisului) şi, după părerea mea, se vorbeşte greşit. Există o tendinţă, falsă, de a prezenta pictura abstractă ca pe ceva izbutit, biruitor. Or, adevărul este altul: nu există o pictură abstractă. Există, dimpotrivă, o sumedenie de experienţe din care, pînă azi, nici una n-a izbutit cu adevărat. Pînă şi termenul „pictură abstractă" este contestat de anumiţi teoreticieni. Aceştia revendică — susţinîndu-1 în aceasta pe Mondrian — termenul de „pictură concretă", pentru că, după ei, această pictură nu mai abstrage nimic dincolo de natură sau din lumea obiectivă ca pretext de a fi, dar se vrea numai şi numai pictură, adică un ansamblu de linii şi de culori, un raport între spaţii şi volume... Vom vedea, mai departe, că alţi pictori zişi „abstracţi" se retranşează îndărătul unei noţiuni mai puţin idealiste a conceptului de realitate. Dar, înainte de aceasta — şi în acelaş fel cum 'am încercat să procedez tot aici, acum cîteva luni, cu tinerii romancieri — voi căuta să evoc meditaţia pictorului, a tînărului pictor francez contemporan.
Locul de meditaţie al romancierului e, bineînţeles, biblioteca: el -meditează asupra artei sale, pornind de la Balzac, Stendhal, Zola etc. Locul de meditaţie al pictorului este muzeul. Toate operele atîrnate pe pereţii Muzeului devin elementele unui dialog, termenii unui discurs. Pentru ce ? Pictura este o operaţie a unui anumit scris (se spune „scrisul pictural" aşa cum se spune „scrisul romanesc" sau „scrisul poetic"). Or, scrisul este mijlocul prin care un om, în numele lui sau al unui grup mai mult sau mai puţin numeros exprimă o realitate, o anume „concepţie ■despre lume", o anume înţelegere a lumii care este a sa proprie sau comună unui număr mai mic sau mai mare de oameni.
E de la sine înţeles că scrisul pictural, ca orice scris (ca scrisul literar, de pildă) îşi are legile lui, legi care s-au format de-a lungul istoriei. Astăzi nimeni nu mai pictează ca pictorii Şcolii din Fontainebleau, pentru că ar fi nelalocul lui, ridicul, anacronic, derizoriu. Şi asta pentru
118
HUBERT JUIN
că omul de azi are, cu lumea din jur (privită în complexul ei social-economic şi obiectiv) alte raporturi decît cele pe care le aveau, cu lumea înconjurătoare, pictorii Şcolii lui Fouquet. Ce-am zice despre un scriitor care, în 1958, ar scrie exact ca Pierre Corneille ? Căci, pentru ca să scrii în stilul lui Corneille ar trebui, în prealabil, să îmbrăţişezi concepţia' despre lume pe care o avea Corneille şi contemporanii săi. Eu cred că atunci cînd se vor face paşi înainte în studiul stilisticii, va trebui să ne închipuim forma ca o oglindă, ca un reflex, ca un tipar al conţinutului. Pentru a exagera într-o oarecare măsură şi, poate, şi dintr-un spirit de butadă, sugerez următoarea imagine : rigiditatea alexandrinilor lui Corneille sînt, în materia verbală, oglinda şi reflexul moral al Onoarei corneilliene (şi însăşi această Onoare este reflexul, oglinda unui mod de a fi, unei concepţii asupra lumii).
Acestea fiind zise, să mergem mai departe (şi să continuăm, alături-de pictorul nostru, meditaţia) : scrisul romancierului şi scrisul poetului sînt, înainte de toate şi în primul rînd materii care ascultă, care sînt conduse de anumite imperative — imperative gramaticale, semantice şi sintactice. Conţinutul nu poate — afară doar dacă ar destrăma însăşi, esenţa limbii şi a scrisului (care este comunicarea) — sparge această mecanică a limbii. Conţinutul trebuie să se potrivească, de bună voie sau nu, cu ceea ce este implicat în limbă — adică cu vocabularul, cu gramatica şi cu sintaxa. Tot astfel scrisul pictural este în primul rînd materie, iar conţinutul, şi în acest caz, trebuie să se supună exigenţelor materiei, ale cărei elemente sînt liniile, culorile, spaţiul şi volumele (în genere).
Perfect ! numai că lucrurile nu sînt chiar atît de simple şi trebuie să ne ferim de extrapoliaţii şi de automatism. Voi povesti două anecdote,, care, aparent, nu au prea multă legătură cu subiectul meu dar care, totuşi, cred eu, îl lămuresc într-o măsură. Prima anecdotă mi-a fost povestită de un publicist francez, Jacques Bergier. Iată-o:
„Prind un purece, îl pun pe braţul meu dezvelit, apropiu un deget şi-i comand : săi !  Purecele sare.
„îl prind din nou, îi tai picioarele, îl pun din nou pe braţ, apropiu din nou degetul şi-i comand din nou : săi ! Puricele nu sare.
Concluzie : cînd tai unui purece picioarele, el orbeşte şi surzeşte".
Această scurtă parabolă este destinată — aţi ghicit — criticilor de artă şi mai cu seamă celora care vor să judece fără să cunoască, şi să-condamne fără să asculte ambele părţi. Fizicianul elveţian Andre Mercier pretindea că cel de al unsprezecelea comandament al lui Yehova, comandament pe care oamenii s-au grăbit să-1 şteargă de pe Tablele Legii, glăsuia aşa : „Nu vei vorbi despre ceea ce nu ştii".
Dar pentru a da tuturora satisfacţie, am gata pregătită şi a doua anecdotă destinată, de data asta, pictorilor (şi, dacă vreţi, şi scriitorilor). Mi-a fost povestită la o recepţie ce a avut loc la Editura du Seuil, de către prietenul mau. Jean Cayrol. Iată-o :
„Maryse, o fetiţă de patru ani se apropie de mama ei : „Zii, marnă, acum că ştiu să vorbesc, ce trebuie să spun ?".
SCRISOARE DIN PARIS
119
Aceste lucruri neplăcute pentru critici şi pentru pictori fiind spuse prin intermediul purecelui lui Jacques Bergier şi al micuţii Maryse a lui Jean Cayrol, să continuăm.
Cînd e vorba despre arta abstractă în pictură, intri în plin desiş inextricabil. Fenomenul este curios şi ar trebui, de la început, să ne dea de gîndit. Această artă ce se practică zi de zi, în prezentul care e al nostru, ne apare, de la început obscură, ininteligibilă. Mai mult: nu are drept de Cetate. I se consacră lucrări stufoase, totuşi, publicîndu-şi volumul „Arta abstractă", autorul, Marcel Brion, susţine că arta abstractă este o aventură terminată, o experienţă eşuată. In cartea sa, „Arta abstractă", alt autor, Jean Bouret, nu izbuteşte nici el să dezvăluie nucleul, punctul de plecare al tuturor acestor tentative răspîndite mai pretutindeni. Mai utilă cititorului mi se pare a fi mica colecţie „Musee de Poche", apărută în editura Georges Fall. Este vorba de o suită de unsprezece broşuri însoţite fiecare de douăspreze reproduceri în culori. Fiecare pictor este comentat de un scriitor care nu se erijează în critic de artă şi refuză să privească pictura ca pe un simplu obiect fabricat, ca pe un simplu produs meşteşugăresc. Evitînd păţania purecelui lui Jacques Bergier, scriitorul se străduieşte, în aceste cărţulii, să găsească diferitele „semnificaţii" ale picturii abstracte. Pictura are un scop în sine, este prezentată în viaţa noastră de zi cu zi, se adresează unui public. Nu este un act gratuit. Are un sens — bun sau rău, valabil sau condamnabil — sînt de acord! Dar, un simţ elementar al onestităţii, ne obligă să-i găsim un sens şi numai după aceasta" să trecem la o judecată critică. In această colecţie au apărut, între alte studii: Manessier de Jean Cayrol; Pignon de Henri Lefebvre; Fautrier de Michel Ragon ; Zao-Wu-Ki de Claude Roy. Eu însumi am publicat un mic eseu asupra tinerilor pictori sub titlul: Tînăra Şcoală din Paris.
Şi-acum, să intrăm în Muzeu, şi, de la început să facem trei observaţii :
1. — In faţa Scaunului de pai pictat de Van Gogh, ar trebui să fi un imbecil ca să exclami : „Ia te uită, un scaun!". Şi în faţa tragicelor Ciubote, redate de acelaş pictor : „Ia te uită, nişte ciubote!". Tar în faţa poştaşului Roulin: ,,Ia te uită, un poştaş !". In realitate, e vorba de cu totul altceva. Scaunul de pai, Ciubotele şi poştaşul Roulin reprezintă aici mijloacele prin care scrisul pictural al lui Van Gogh exprimă, comunică o concepţie despre lume (în cazurile de faţă tragică), care era concepţia despre lume a lui Van Gogh. Strigătul lui Van Gogh ajunge pînă la noi nu numai fiindcă ciubotele sînt uzate. Uzate sau nu, ciubotele sînt un prilej de a înfăţişa, prin mijlocirea elementelor materiale ale picturii, dramatismul vieţii.
2. — Nu există inventatori în pictură. Nu pot fi inventate nici pătratul, nici cercul, nici triunghiul, nici linia, nici pata, nimic din ceea ce, fiind compus, devine Formă. Astfel, este izbitor de constatat în ce măsură cadavrul situat în colţul stîng al tabloului lui Picasso „Guernica" este, formal, identic cu cadavrul situat în partea de jos, tot la stînga, figurînd în tabloul Potopul din „Apocalipsul" lui Saint-Sever. Este uimitor să constaţi în ce măsură schema piramidală a construcţiei, care este însăşi schema tabloului „Guernica" se confundă, pînă la identitate, cu schema piramidală a construcţiei Tympanului bisericii din Autun... Şi totuşi „Guernica" nu este nicj „Apocalipsul" lui Saint-Sever, nici Tympanul din
120
HUBERT JUIN
Autun. Aşadar, în pictură, noutatea nu ţine de invenţia formelor, ci în descoperirea noilor raporturi între aceste forme. Acum, putem merge mai departe şi discuta următoarele: concepţia pe care o are pictorul despre lume şi care este fie o concepţie de clasă, fie o concepţie istorică, dar totdeauna o concepţie datată, această concepţie determină noile raporturi inaugurate în cutare epocă de pictor între formele veşnice.
3. — Străbătînd sălile Muzeului, iată-ne în faţa tabloului Olympia de Manet. Povestea lui este cunoscută : cînd a fost expus, Olympia a stîrnit un scandal monstru. Cu voia dvs, să ne oprim o clipă.
Pe noi, Olympia nu are de ce să ne surprindă. Nici Dejunul pe Iarbă. Mai degrabă am putea mărturisi că ne simţim jenaţi văzînd că Manet pictează după modele vechi, văzîndu-1 că reîncepe ceea ce fusese făcut de alţii, în alte timpuri (Dejunul pe iarbă este, din punct de vedere formal, inspirat din Giorgione, iar „3 Mai" al lui Goya, devine în interpretarea lui Manet, Executarea lui Maximilian!) Dar cum n-avem prea mult timp de pierdut, s-o spunem de la început: Olympia reprezintă erezia. Eşti totdeauna eretic în raport cu o ortodoxie, iar. ortodoxia atot-stăpînitoare în vremea lui Manet, purta, ca orice ortodoxie, un nume. In artă, ortodoxia este ansamblul de regule, care fundamentează o estetică în raport cu o concepţie despre lume, oferită şi impusă totodată. Este un canon estetic. Olympia se înscrie în afara canonului estetic făurit de burghezie. Una din principalele caracteristici a lumii burgheze (în acest domeniu) este idealismul. Pictura ar avea misiunea să idealizeze. Şi, înainte de toate, să idealizeze modelul. Portretul, se ştie, este un gen superior. Aşadar, dacă domnul Prudhomme trebuie imortalizat, atunci el trebuie înfăţişat în togă şi cu sabia justiţiei în mînă. Cît priveşte amanta domnului Prudhomme, ea urmează să fie o nouă încarnare a Afroditei. Manet s-a arătat deosebit de naiv, pictînd-o pe Olympia. Există în acest tablou un mic detaliu : o pisică neagră. Să juri că a ţîşnit dintr-un poem de Baudelaire. Ei bine, pisica asta a jucat un rol de frunte în povestea tabloului lui Manet, fiindcă i s-ar fi iertat acestuia toate păcatele dacă ar fi înlocuit-o cu un leu sau cu un leopard. Există, în societatea burgheză, şi o ierarhie a animalelor. Manet şi-a îngăduit să n-o respecte. Pisica evocă moliciunea, intimitatea căminului, papucul de lîngă sofa. Cum să fie admisă pisica, într-o poezie care, în acea epocă, nu se trezea decît la bocăniturile elefanţilor lui Leconte de lTsle! Fiindcă Manet a pictat-o pe Victorine (tînăra fată care a pozat ca model pentru Olympia şi care, băiat ratat, a pozat şi pentru celebrul Le Fifre), o Victorine nudă, aşa cum era In realitate, el i-a asasinat, dintr-o singură lovitură, şi pe Couture, şi pe Meissonier, a asasinat o anume concepţie despre lume în persoana sacrosantului canon estetic al burgheziei victorioase ! Vă daţi seama ce a ieşit de aici ?
Şi-acum, cu voia dvs. să trecem la pictorii francezi de azi. Vom face, pe rînd, o vizită unui pictor abstract (Soulages), unui pictor mai mult sau mai puţin suprarealist (Matta), unui pictor realist (Pignon) şi unui tînăr desenator şi pictor, creator de tapiserii (Marc Petit).
Primul episod: în atelierul pictorului Soulages. Ii vom pune cîteva întrebări şi-i vom înregistra răspunsurile.
SCRISOARE DIN PARIS:
121
HUBERT JUIN : Ce înseamnă, pentru dvs., realitatea ? Ce atitudine luaţi în faţa acestui concept, devremece nu redaţi nimic din ceea ce înseamnă realitatea obiectivă, figurativă ?
SOULAGES : Diferitele aspecte ale obiectelor, obiectele înseşi nu sînt realitatea.
HUBERT JUIN : Asta e părerea dvs... Atunci, ce este, totuşi, realitatea ? Care sînt elementele care alcătuiesc realitatea ?
SOULAGES : Raporturile omului cu lumea obiectivă, sensibilitatea lui, miturile, ideile, structurile sociale de care se ciocnesc aceste raporturi, alcătuiesc realitatea.
HUBERT JUIN: Atunci cum ar putea un pictor să ia contact cu această realitate şi s-o exprime?
SOULAGES : Simţind, trăind raporturile de culori, de forme, spaţiul, structurile, ritmurile care sînt proprii unor artişti, pătrunzi într-o nouă manieră de a reacţiona, de a simţi şi de a înţelege lumea. Astfel iau naştere, între oameni şi lume, raporturi noi, o nouă realitate.
HUBERT JUIN : Totuşi nu reuşesc să înţeleg cum participă opera de artă la lumea înconjurătoare...
SOULAGES : Experienţa pictorului penetrează în opera sa. Pictura fiind o experienţă poetică, lumea apare transfigurată: tabloul este o metaforă.
HUBERT JUIN: Vasăzică semnele astea întunecate, liniile astea dezordonate sînt, după părerea dumitale mărturia unei experienţe a „realităţii" ?
. SOULAGES : Pictura asta, care dvs. vi se pare ruptă de realitate, este încercuită de lumea din jur şi-i datorează ei, sensul... HUBERT JUIN : Dar cu privitorul, ce faceţi ?
SOULAGES: E absolut liber în faţa acestei pînze care nu urmăreşte decît să-i propună o experienţă transpusă într-o poetică picturală, dar nu are pretenţia să-i impună nimic...
Al doilea episod : în atelierul pictorului Matta. Pe nişte pînze mari apar personaje, ieşite parcă dintr-o lume lunară, apocaliptică. Devenit un seismograf al mitologiei omului contemporan (omul experienţelor atomice din Nevada) Matta, în compoziţii mari, exaltate, fixează primele elemente ale acestei mitologii : frica, personaje enigmatice, vîrtejuri halucinante ale unor obiecte imaginare etc. Suprarealismul, ca strict automatism, a dispărut. Automatismul pictural este practicat numai de „taşişti" (care aruncă, la întîmplare. pete pe pînză), aceştia fiind sub influenţa unui grup de pictori americani cunoscuţi, în genere, sub denumirea de Şcoala Pacificului.
Al treilea episod : în atelierul pictorului Pignon. O primă mărturisire : ,,Sint comunist". A doua : „Sînt realist". A treia : „Detest pictura proastă". După care, se explică. Pentru că e comunist şi realist, vrea să dea picturii sale un sens progresist. Nu urmăreşte tipizarea, cu orice preţ, dar nu omite niciodată să redea, în arta sa, propria sa concepţie despre lume. Ia realitatea aşa cum e şi istoria în desfăşurarea ei. Are oroare de pictura proastă, adică nu admite — sub pretextul nu ştiu cărui „proletcultism" — regresul mijloacelor picturale. Trăind după Cezanne, el se vrea pictînd
122
HUBERT JUIN
aşa cum trebuie să se picteze după Cezanne, adică ţinînd seama de toate îmbogăţirile pe care diferitele experimente picturale le-au adus, pe rînd, picturii moderne.
Ultimul episod : în atelierul desenatorului Marc Petit. Este un băiat foarte tînăr, format de Lurcat. S-a născut la 22 martie 1932. A încercat mai multe meserii, pînă cînd îl întîlneşte. pe Lurcat şi lucrează cu el la Paris şi Saint-Cere. Primeşte, în' 1954, premiul Tinerei Picturi. Pune apoi la punct o tehnică a ţesătoriei în atelierul lui Raymond Picaud, la Aubus-son. Datorează mult, tehniceşte şi spiritualiceşte, unei frecventări aproape constante a muncitorilor din tapiserie. Ca tapisier, vrea să fie poet. Tapiseria fiind, în primul rînd, un obiect care se agaţă pe perete, scopul lui e să încînte, pe cît posibil, viaţa zilnică a celora care vor trăi faţă în faţă cu opera sa. Crează remarcabile desene animaliere. Ca desenator, face multe portrete în care ridiculizează atitudinea oamenilor zişi „de lume" şi, uneori, izbuteşte să demaşte ceea ce este odios în anumite atitudini burgheze. Mijloacele lui sînt simple, evidente, lesne de priceput. Se serveşte de tot ceea ce a fost făcut înaintea lui, cînd aceasta îi este necesar. II citez aici ca pe un exemplu de sănătate picturală. Bineînţeles că, într-o bună zi, va fi obligat să-şi pună şi el întrebările pe care alţii, mai vîrstnici, şi le-au pus, la vremea lor.
Şi acum, trebuie să adaug o concluzie. După cum vedeţi, fără vreo ordine stabilită, am indicat cîteva elemente asupra cărora meditează pictorii francezi. Am vrut, apoi, să dau cîteva exemple (sînt prea puţine, totuşi, ca să redea o imagine a întregii picturi franceze). Vă ofer aceste rînduri ca pe o expunere rapidă şi foarte fragmentară a unei probleme contemporane. Şi dacă totuşi trebuie să conchid, voi spune că departe de a triumfa, arta abstractă este aproape zilnic contestată, chiar la Paris. Un nou realism îşi croieşte drumul. Acest realism refuză regresul mijloacelor picturale. In sfîrşit, nu vreau să închei fără să vă spun că unii pictori au regăsit, ceea ce părea să fi dispărut de multă vreme: plăcerea de a picta...
TEORIE ŞI CRITICĂ
RADU LUPAN
OAMENI DINTR-UN ÎNCEPUT DE VEAC*)
Recentul roman al lui Ion Marin Sa-doveanu „Ion Sîntu" anexează definitiv prozei noastre vastele şi mai puţin cercetatele teritorii ale aşa-numitului roman de formaţie (Bildungsroman). Intr-o discuţie cu privire la caracteristicile romanului romînesc de azi, discuţie începută de altfel acum cîtva timp în presă, dar din păcate abandonată — cartea aceasta ar furniza un bogat material pentru ample şi interesante aprecieri despre arta „inferiorităţii" în scrisul prozatorilor noştri. Referirea, nelipsită aproape din toate cronicile sau articolele dedicate cărţii la modelul clasic al genului, celebrul „Wilhelm Meister", se cere de aceea însoţită de unele consideraţii care să sublinieze alături de filiaţii şi intenţii.
Marele prozator german Thomas Mann, a cărui înclinare pentru reflectarea lumii interioare a eroilor e cunoscută, le preciza astfel : „...se ştie prea bine că Germania a adăugat romanului social european, genul de auto-analiză al romanelor denumite : „Bildungsroman" şi „Entwiklungs-roman". Dar că acestea se ocupă în fond cu zugrăvirea societăţii — ca şi forma perfecţionată a romanului de aventuri — o dovedeşte şi exemplul lui „Wilhelm Meister" de Goethe. Această grandioasă operă arată cît de firesc şi aproape cît de neobservat se transformă ideea dezvoltării personale, individualiste şi aventuroase, într-o finalitate educativă care duce parcă împotriva intenţiei autorului acţiu-
nea înspre sfera socială şi chiar politică".
Este adevărat că în centrul romanelor lui Goethe se află pînă la urmă problema relaţiilor dintre personalitate şi societate, problema ciocnirilor dintre mediul lumii burgheze şi tendinţele eroului spre desăvîrşirea morală şi spirituală. In „Wilhelm Meister Lehrjahre" perspectiva socială a acestor ciocniri e totuşi, într-un fel, îngustată din pricina refugiului în artă, în teatru, a eroului care are a-şi făuri personalitatea în condiţii potrivnice.. In schimb însă în „Wilhelm Meisters Wan-derjaire", romanul scris în anii bătrîneţii, practica socială este considerată a fi ho-tăntoare pentru dezvoltarea personalităţii umane. O verificare a autocunoaşterii prin acţiune, iată ce recomandă, în ciuda inerentelor limitări, romanele acestea privitoare la căutările omului de a-şi găsi menirea în viaţă, de a deveni folositor societăţii.
Virtuţile ca şi indicaţiile modelului goethean s-au impus de aceea lui Ion Marin Sadoveanu cînd, după evocarea •unor vremi mai îndepărtate întreprinsă în „Sfîrşit de veac în Bucureşti", avea să pornească a reface biografia unei vieţi şi a unei vremi pe care le-a trăit. A unei vieţi care să-şi caute adevăratul drum, care să se cunoască, într-o vreme în care aşezările sociale se opuneau atît adevăratei cunoaşteri cît şi desăvîrşirii oamenilor.
*) Ion Marin Sadoveanu : Ion   Sîntu,  E.S.P.L.A., 1957.
RADU LUPAN
O lungă perioadă de timp desparte cele două romane, o perioadă a clarificărilor care a îngăduit    romancierului să vadă dincolo   de  virtuţile  modelului goethean adevărata bază ideologică şi socială a posibilităţii de perfecţionare umană şi adevăratele cauze  ale  transformării acestui proces în contrariul său.   „Sfîrşit de veac m Bucureşti", precum mărturisea  şi romancierul în cuvîntul cu care-şi însoţea o noua versiune a cărţii (1955)  „i-a fost impus în realitate autorului şi a preţuit pentru el cît o eliberare". Tablou nu atît al societăţii care apunea,    oît al celeia care  se  ridica   ,a   sfţ[şm ^
AlX-lea, aceasta era lumea în care avea sa trăiască apoi Ion Sîntu. Văzută însă dm afară, reconstituită de scriitor din a-mmtirile altora, ea se adună în jurul unui personaj care o domina,   precum domina şi aceste amintiri. De aceea fără a exagera importanţa faptului de viaţă trăit ca unic material de literatură - el fiind' fireşte doar material posibil _ trebuie să admitem că zugrăvirea cu ochiu critic a personajului  apropiat dar totuşi exterior a  preţuit într-adevăr pentru  scriitor cît „o eliberare"   (Ne-o spune,  de altfel şi -unul din momentele de criză, de ruptură din romanul de faţă)'. Continuînd această perspectivă critică în „Ion Sîntu" autorul o leagă iarăşi de viaţa unui personaj de data aceasta însă a aceluia care va avea sa se elibereze. (Aşa cum s-a mai arătat in repetate rînduri. „Ion Sîntu" este în cea mai mare măsură un roman autobiografic).  Cu  această  linie de creştere a personajului, cu această finalitate mereu prezenta, evenimentele menite a contribui la desăvîrşirea lui Ionică s-au arătat a fi mai complet şi mai profund lămurite ■dm ecourile trezite în conştiinţa sa decît din relatarea unor fapte care, privite din afară, puteau să nu pară întotdeauna nici prea spectaculoase,    nici prea grăitoare. Romancierul nu-şi concepe momentele ho-tarîtoare ale evoluţiei personajului său în funcţie de „zguduitoare"    încleştări sau drame neobişnuite, ci în raport cu acele fapte foarte frecvente în viaţa de toate
zilele a burgheziei vremii : moşteniri afaceri, căsătorii dictate de interese meschine, convingeri ipocrite părăsite în funcţie de  căpătuieli,   etc.   etc.   întâmplările din roman nu sînt lipsite totuşi de dramatism, dupa cum, în ciuda unei dificile creşteri' ele nu sînt lipsite de un anume dinamism.' Tabloul social este mai cuprinzător şi mai larg ca în „Sfîrşit de veac în Bucureşti", deşi nu mai e bogat, poate, în evenimente.' Şi chiar dacă reprezentanţii claselor antagoniste nu apar întotdeauna în conflicte directe, contradicţiile sociale ale epocii se vădesc totuşi în creşterea Iui "Ionică Sîntu in formarea şi spulberarea iluziilor, în înşelările sau în certitudinile acestui nepot dar şi judecător al lui Iancu Urmatecu
Ciclul început astfel de către Ion Marin Sadoveanu cu evocarea oamenilor şi aşezărilor dintr-un sfîrşit de veac se continuă acum cu creşterea şi devenirea unui om din veacul pe care-1 trăia, pentru a cuprinde în perspectivă drumul către acea „Desăvîrşire a lui Ion Sîntu", anunţată de autor deocamdată ca proiect.
^ Romanului de 'formaţie îi  sînt proprii intr-un mod mai necesar poate decît altor specii epice, o anumită ostentaţie educativa, o anumită desfăşurare retorică Acţiunea îi este adeseori dominată mai mult de o ordine a dovezilor, decît de o ordine conformă înlănţuirii faptelor şi există primejdia ca aceasta     să dăuneze întregii construcţii epice în chip serios. A folosi faptele ca dovezi, şi a transforma raţionamentele în naraţie înseamnă nu numai a rezolva o problemă de tehnică literară ci însăşi problema esenţială a romanului' Ion Marin Sadoveanu, cu o solidă artă de prozator a izbutit în „Ion Sîntu" să facă din conflictul general al cărţii: neîncetata împotrivire a mediului faţă de dorinţa eroului de a-şi desăvîrşi eliberarea — sursa unui dinamism cu valenţe real-dramatice uneori.  Şi  prezentarea problemelor morale sau de ordin ideologic prin mijlocirea cărora conflictele de clasă caracteristice epocii îşi pun pecetea pe toate
OAMENI DINTR-UN ÎNCEPUT DE VEAC
125
manifestările burgheziei, se realizează de cele mai multe ori nu cu ajutorul unor circumstanţieri sau speculaţii cu caracter abstract. Ci dimpotrivă, ele se relevă din împrejurări care pun faţă în faţă personaje vii, cu o viaţă interioară minuţios analizată. Şi nu cred a fi un argument cu totul nesemnificativ faptul că în „Ion Sîntu" există nenumărate personaje episodice, care creionate în cîteva trăsături precise şi fine, au o existenţă ce nu poate fi uitată uşor, contribuind în acelaşi timp la crearea unei atmosfere caracteristice mediului apăsător al dezumanizării burgheze. Amintească-şi cititorul de făpturile modeste şi puţin ridicule oare sînt căpitanul Scarlat şi coana Cuţa, de chipul ros de boală al actorului ratat Osvald, de Henri Crihan, comandorul pornit pe ascensiuni prin delaţiuni şi cuceriri amoroase, şi de atîţia alţii... Unele episoade în care apar aceste personaje sugerează oboseala şi cenuşiul mediocrelor existenţe cehoviene, altele sînt străbătute de o undă de umor discret, amintind pe acelaş neîntrecut maestru al zîmbetului puţin trist, puţin obosit (V. de pildă certurile dintre căpitanul Scarlat şi soţia sa, sau maniile cu caracter de automatism ale lui Clement, etc.) Multitudinea acestor personaje accentuează bogăţia de viaţă a romanului, care ne apare uneori ca un larg tablou al epocii, văzută dinlăuntru, din lumea tainicelor şi în mod obişnuit, puţin vizibilelor resorturi ce o animă. Răzbat cî-teodată însă şi acele tendinţe retorice de care aminteam, iar faptele tind să capete un acuzat caracter demonstrativ, ca şi cum autorul nu ar avea suficientă încredere în semnificaţia evenimentelor pe care le relatează. Ce este ciudat, e că ele se vădesc uneori în legătură cu personaje importante, ca semnificaţie, pentru înţelegerea de către Ionică >a lumii înconjurătoare, cum ar fi potemkinistul Ivan Maximovici, State Ciubotei sau Manea Strapalea. In-tîlniri neverosimile, situaţii factice îl pun faţă în faţă pe eroul cărţii cu aceşti oameni, mai mult pentru a le dovedi cu ori ce preţ influenţa asupra eroului principal,
decît pentru că faptele o cer atunci. S-ar părea uneori că autorul se îndoieşte de posibilitatea ilustrării convingătoare a unei evoluţii caracterologice prin reconstituirea complicatelor şi neaşteptatelor legături de interdependenţă dintre multiple influenţe, în care împrejurări mai depărtate sau mai vagi ajută la cristalizarea unor stări sau amintiri.
Cu aceasta însă revenim la problema centrală a romanului „Ion Sîntu" — aceea a modului în care, în creşterea şi dezvoltarea lui Ionică, în apropierea sau desprinderea de mediul său, se oglindeşte acel început al veacului nostru cu conflictele sale de clasă tot mai accentuate.
Copilăria lui Ionică — acum Onuţ — este deosebit de elocventă pentru arta cu care scriitorul analizează ecourile venite din lumea celor mari în lumea în care realitatea abea se deosebeşte de legendă. Şi care rămîne astfel o lume a copilăriei. Acum se pun premizele formării unui anume caracter, acum se conturează acele trăsături menite a deveni mai tîrziu particularităţi sau calităţi.
Fiinţa lui Onuţ se „zideşte" din bucurii şi mîhniri incerte, apoi din simţăminte şi gînduri pe care el învaţă a şi le cunoaşte şi urmări. Influenţele care se exercită asupră-i sînt numeroase şi din neîncetatele lor interferenţe copilul se alege întîi neştiut, apoi mai limpede, cu preferinţe sau lepădări.
Eliberarea copilului de sub imperiul dragostei cam tiranice a lui Bubu — Iancu Urmatecu devenit bunic şi în declin tot mai accentuat de despotism — e urmărită în lumina noilor inclinaţii care-î apropie tot mai mult de tatăl său — cel ce-i deschide porţile unei lumi fermecate, a ştiinţei ; de colegul său de şcoală Toderiţă; de dragostea pentru Paraschiva, femeia simplă de la ţară care-i este uneori mai dragă chiar decît mama sa, sau de guvernanta care-1 învaţă ce e dreptatea, Berta. Onuţ se depărtează şi  de maică-sa, Amelica, o fiinţă
126
RADU LUPAN
Tece şi închisă în sine care nu-i poate dărui decît o afecţiune distrată şi _Jînce-dă. Formarea şi creşterea acestui copil e cercetată din multiple unghiuri de vedere şi asupra unei calităţi sau alta nu se rostesc grăbite concluzii. Asistăm la o acumulare lentă de ecouri, care răsună în mintea fragedă a lui Onuţ şi despre care încă nu ştim dacă se vor stinge sau vor izbucni cîndva pe neaşteptate.
Iată, de pildă, cum află Onuţ care e puterea cuvîntului. Surprins de tatăl său, Matei Sîntu, că-1 batjocoreşte pe umilul căpitan Scarlat, aşa cum îl îndemnau şi Bubu şi ceilalţi, băiatul este pus să-i ceară iertare, deşi nu vrea. Sînt surprinse în gîndurile care trec atunci prin mintea lui Onuţ, de fapt relaţiile reale din easa unde creşte, relaţiile dintre tatăl şi bunicul său, dintre mama şi tatăl său, dintre ceea ce ar trebui să fie respect faţă de oameni şi de adevăr şi ceea ce se întîmplă în cuprinsul gospodăriei lui Urmatecu.
— „Cere-ţi iertare, Ionică, (îl îndeamnă Matei Sîntu n.n.) şi spune: iartă-rnă, nene, că n-am să mai fac !
„Atunci Onuţ a simţit în el ca o asprime care îl închidea în încăpăţînarea lui. Şi-a adus odată aminte de cele auzite, că ceilalţi nu sînt de părerea tatălui său. Şi neînţelegînd de ce sînt totuşi aici, s-a supărat că l-au minţit. Totul era turbure în el, în afară de un g.înd de nesupunere, ce creştea din ce în ce şi cînd i-a privit pe toţi, erau urîţi, altfel decît îi ştia el, şi duşmani. Şi copilul s-a smucit înapoi, s-a lăsat la pămînt, s-a .ghemuit şi n-a mai răspuns nimic".
In cele din urmă din pricina străduinţelor, Onuţ trebuie să cedeze :
„— Strîns ca într-o chingă în tăcerea tuturor, în care nu se aşeza decît glasul doctorului care căpătase o monotonie în-spăimîntătoare, repetînd aceleaşi cuvinte: „Haide Ionică, vorbeşte!", a spus: „Iar-tă-mă, nene, n-am să mai fac!". A fost atunci ca şi cum s-ar fi deschis deodată toate uşile din casă şi-ar fi intrat numai 'bucurii... A fost mişcare, glumă şi Onuţ .a fost sărutat pe rînd de ai lui. Iar copi-
lul s-a liniştit. Şi a fost ceva pe care nu-1 înţelegea prea bine, dar pe care îl simţea cu putere şi cu mirare. Onuţ pricepuse că prăpădul de care se temea se spulberase şi că zăvorul unui singur cuvînt tras, poate să aducă toate bucuriile, deodată" (p. 63, s.n.)
Şi de la acest prim început, copilul şi mai tîrzki adolescentul va fi cu deosebire atent şi înţelegător faţă de puterile cuvîntului şi faţă de rostirea lui, pînă va învăţa de la cei din jur, oa şi din lecturi, să-1 folosească precum se cuvine şi cu intenţie. E o trăsătură care anunţa dimpreună cu altele, precum vom vedea, pe viitorul artist. Ionuţ se dovedeşte a fi sensibil şi la legendele întunecate şi exaltate pe care i le povesteşte pedagogica walkirie Berta, şi mai cu seamă la acelea ale mîndrei şi oropsitei Paraschiva. Legenda ciocănitoarei (p. 90) arată că din această lume a copilăriei, constituită într-un fel de primele două părţi ale romanului, nu lipsesc nici poveştile cu spaimele lor aşteptate dar şi temiute.
Şi frumuseţea splendidă a mării îl atrage pe Onuţ cînd se mută de Ia Bucureşti la Constanţa — autorul revine ades în cuprinsul cărţii asupra acestor frumuseţi care i-au legănat copilăria — şi află în ea întruchiparea puterilor de taină ale firii : ,,Aici, la cimitirul vapoarelor, marea era strînsă între blocuri de ciment şi umplea un fel de groapă adîncă ce se sfîr-şea cu un povîrniş, urcînd pînă la o plajă minusculă. Apa era limpede ca lacrima şi păstra în grosimea ei lucruri căzute de demult Ia fund şi care dormeau ca sub o grea vitrină de cleştar. Ancore, lanţuri, ba şi unele cutii vechi de tablă stăteau înfipte într-un nisip auriu. Adîncă, grea şi totuşi luminoasă marea aici se subţia spre tivul plăjii şi în palpitaţia ei uşoară şi liniştită, ca pieptul unei fiinţe care respiră, venea să se sfarme de scoici şi de pietre o buză uşoară, suţire, ca a unei ceşti de porţelan străvezie. Onuţ o privea şi-şi amintea şi de alte privelişti atît de felurite ale ei, încît parcă n-ar fi fost aceeaşi undă şi aceeaşi apă. Prin coamele
OAMENI DINTR-UN ÎNCEPUT DE VEAC
127
•ei verzi de valuri, cu spumă pe creştet, el vedea o altă mare şi pe ea o altă minune ,ce hrănea neîncetat închipuirea, uimirea şi visarea lui Onuţ: taina plutirii", (p. 118).
Copilul real din amintirile autorului a fost transformat, desigur, ca în orice roman în copilul posibil. Universul lui s-a Totunjit din ceea ce imaginaţia ca şi simţurile trezite şi ascuţite ale lui Onuţ au fost chemate să aleagă din poveşti şi din ceea ce trăia, din întâmplări sau mai tîr-.ziu din prime lecturi, ca şi din ceea ce putea să înţeleagă din ele. Ion Marin Sadoveanu subliniază, fără stăruinţe totuşi, că întâmplările care au să lase urme a-dînei asupra sufletului lui Ionică sînt legate, fireşte, de fiinţele cele mai dragi, întărind astfel un adevăr psihologic esenţial înfăţişării realiste a complicatului curs al formării gîndurilor şi sentimentelor. Lumea minunată a constelaţiilor îi este relevată astfel lui Ionică de loan Maximo-vici, fostul marinar de pe Potemkin.
,,— Ia priveşte şi spune-mi de-ţi place, loan Mateevici, se rosti el (marinarul n.n.) către Onuţ în cele din urmă, făcîn-du-i loc. Cînd băiatul şi-a lipit ochiul de deschizătura lentilei, un strigăt de mirare şi bucurie i-a scăpat printre buze. Ca două mure de lumină, una albă, cealaltă purpurie, două stele intraseră în câmpul lunetei. Pîlpîind se acopereau ca de o rouă strălucitoare. Onuţ după prima bucurie a trecut de îndată la un răstimp grav al firii lui. Simţea cum minunăţia asta cerească ii dă o tăcere, un fel de adîn-cire, o cufundare In el, pentru a asculta un sentiment puternic ca pe, un glas de afund, de care în urmă veneau să se anine alte bucurii" (p. 120 s.n.).
Şi cînd pentru prima dată i se lămureşte lui Ionică, acum băiat de şcoală, mecanismul subtil al formării judecăţilor, aceasta se întîmplă într-o înfruntare în care taică-său, Matei Sîntu, îl umileşte intenţionat şi punitiv pe trufaşul şi josnicul comandor Henri Crihan. Indemnîndu-şi prietenul bolnav, pe actorul Osvald, să se sinucidă,   comandorul   îi   amintise   de o
vorbă a lor de tinereţe: „ca matadorii", întâmplător prezent, Onuţ o auzise şi o repetase ân faţa doctorului Sîntu, care îşi lămurise astfel taina sinuciderii actorului. De aceea cînd într-o împrejurare oarecare, Henri Crihan se grozăveşte că-şi apără onoarea, nedîndu-se înapoi de la nimic, doctorul, pentru a-i dezumfla orgoliul nejustificat şi pentru a-i aminti de ticăloşia trecută, îi spune : „ca matadorii". Ionică observă cu uimire că redutabilul comandor „trufaş şi arogant deobicei, se fîstîceşte... Toate lucrurile acestea vechi, noi, ale amintirilor, ale văzului, ale auzului stăteau risipite în băiat. El simţea poate pentru prima dată munca şi bucuria întocmirilor lăuntrice din noi, verificările adînci din care scoatem gînduri şi judecă'ţi. Ionică simţea că, pentru ca să-şi spună lui însuşi: „el 1-a îndemnat să se împuşte", răscolea muntele ăsta de dărî-mături, umblînd prin el legat de un gînd care-1 ajuta, aşa cum umblă oamenii prin adîncul peşterilor ajutaţi şi legaţi de o funie puternică... Ionică mirat de cele ce vedea, toată aşezarea vastului şantier de gînduri şi amintiri s-a şters deodată, ră-mînînd numai cu o singură frază în auz : „El 1-a îndemnat! El 1-a îndemnat!" Surprins şi îngrozit de cuvintele acestea ce nu-1 mai părăseau, băiatul şi-a aruncat iarăşi privirea spre comandor. Acesta îşi regăsise şi el cumpătul şi voia bună. Glumea, vorbea şi bea".
Chiar dacă nu pare atît de tulburătoare această clipă în care Ionică intră în lumea proaspătă şi nouă încă a înţelegerii, din pricina gravităţii celor ce le află, ea e totuşi emoţionantă — s-a ivit lumina care să-i deschidă drum prin hăţişul lumii înconjurătoare. Dar toate aceste bucurii ale lui Ionică, ca şi altele precum ar fi descoperirea tainelor naturii din prelegerile pozitiviste ale tatălui său, bucuriile lecturii şi ale teatrului, sînt culese în afară şi parcă împotriva lumii bunicului şi a mamei sale. Fiind educat în spiritul dreptăţii (chiar dacă al acelei „deutsche Gerechtigkeit") şi aflînd ce e aceasta într-adevăr, el e silit să constate
fl28
RADU LUPAN
că  ea  se întoarce împotriva  lui Barbu Mărturisindu-şi     încîntarea  prilejuită de cunoaşterea constelaţiilor maică-sii, e în-tîmpinat cu „Lasă-mă în pace cu prostiile tale!"   Treptat,  treptat  distanţa  se măreşte, iar Ionică nu găseşte decît cu greu argumente ca să lupte împotriva sporirii ei. Şi vine inevitabil momentul de desprindere. Care rezumă de fapt o creştere neîncetată a sensibilităţii copilului pentru valorile etice (amintim interesantul episod centrat în jurul versului   hugolian Et puisqu'ii est si laid, faisons-lui bien "du mal") ce se produce în băiat. In rezolvarea literară a acestui moment hotărîtor pentru dezvoltarea ulterioară a lui Ionică, autorul 1-a pus să înfrunte într-o semnificativă   gradaţie  întîi  mediul   apoi puterile dinlăuntrul lui  şi  într-un moment de cumpănă să aleagă de partea cui este dreptatea.
La întrunirea de la Eforie organizată m semn de solidaritate ou ţăranii răsculaţi la 1907 şi Ia care Ionică se duce împreună cu prietenul său, Toderiţă, băiatul e rînd pe rînd ruşinat şi îngrozit de cele ce aude cu privire la bunicul său.
„I se păruse lui Ionică, strîns în el şi fremătător, că ce a fost mai greu trecuse, cînd deodată glasul tunător al vorbitorului rosti numele bunicului său. A-tunei s-a trezit dureros. Creşterea lui izolată, între pereţii zăvoriţi, numai cu cîţiva prieteni şi mai cu seamă între oameni fie obosiţi, fie îndepărtaţi de viaţă, cu preocupări subţiri şi abstracte, i-a dat fiului lui Matei Sîntu, în faţa asprei lupte şi denunţări a bunicului său, o cutremurare adîncă. Peste ruşinea pe care o mai încercase venea acum o frică, o frică de întreagă această mulţime dezlănţuită. Ea ştia precis înspre cine şi încotro să apuce, împotriva cui să se îndrepte. Şi un sentiment de groază pentru soarta lui Urma-tecu se legă îndată în nepotul acesta ce se găsea pentru prima dată în faţa unei furtuni adevărate a vieţii. ...Şi 0 clipă îngrozit şi ruşinat, Ionică se simţi desprins de toată sala aceasta pe care la început o privise cu simpatie", (p. 296)
De aceea cînd ia cuvîntul un alt orator, profesor Ciubotei, prieten al tatălui său, băiatul aşteaptă un refugiu, o scăpare din această furtună, îngăduinţă poate. „Pentru prima dată, faţă de asprimea adevărului care venea peste ai lui şi peste el, Ionică se simţi înclinat să ceară protecţie pe hatîr, pe prietenie. Simţămintele astea noi, răvăşite, turburi, ieşind unele din celelalte ca întregiri sau ca simple apărări de groaza în care era, ridicau şi prăbuşeau cugetul băiatului", (p. 297)
Ridicaţi de poliţie, cei doi prieteni sînt duşi la comisariat şi apoi li Se dă drumul, ajungînd foarte tîrziu acasă. Bubu îi aşteaptă şi se poartă jignitor cu Toderiţă, care-şi luase asupră-şi toată vina Ionica trece iar printr-o nouă încercare, care pune în cumpănă  dragostea pentru prietenul său şi nedreptatea pe care i-o făcea  Urmatecu:  „Atunci  Ionică  a mai simţit odată ceea ce simţise Ia întrunire dar într-un alt fel: mai tare, mai ascuţit... Ii era ruşine nu numai că sta în viaţă în atîta avere a părinţilor săi ca la întrunire,  dar ceva  mai mult acum, că sta în atîta dragoste nedreaptă şi jignitoare pentru alţii şi mai ales pentru cel mai bun prieten al lui" Şi atunci se hotărăşte sa spună ceva care să-1 supere cumplit pe Bubu. Găsind - CU acea sensibilitate pentru puterea cuvintelor care îi era caracteristică - ceea ce ar trebui să-i spună ca să-I înfurie şi înfuriindu-1 chiar Ionică e pălmuit, pentru prima dată de bunic.  Şi  răzbunarea  sa  e în manifestarea unei şi mai mari dragoste faţa de prietenul   său...  Prin  procesul   pe care-1 descrie, prin consecinţele Iui, episodul acesta este de fapt şi episodul desprinderii băiatului de Bubu care şi moare la scurtă  vreme  după  întîmplare.  De fapt băiatul se rupe în acelaş timp şi de copilărie, pe oare o lasă în urmă trecînd conştient prin această „primă furtună a vieţii sale".
încep să-1 asalteze pe băiat şi gîndurile mai crude privitoare la „felul" acestei lumi — familiale, bineînţeles — în care crescuse. Ruşinea, spaima, sentimentul de
OAMENI DINTR-UN ÎNCEPUT DE VEAC
129
solidaritate familială, sentimentul de izolare faţă de lume, dragostea, spiritul de dreptate sînt puse să se înfrunte în acest episod, care răscoleşte, pentru a le da o nouă aşezare gîndurilor şi sentimentelor lui Ionică Sîntu. A sosit vremea în care legendele şi încîntările copilăriei pier, îă-cînd loc ameţitoarei vîrste a tinereţii. în chip surprinzător însă, Ion Marin Sadoveanu, mult mai sensibil faţă de vîrsta poetică a copilăriei, se arată mai puţin sedus de farmecul tulburător al adolescenţei. Fireşte, nu putem cere romancierului să ne dea psihologii generale ale vîrsteîor. Dar ne puteam aştepta ca adolescenţa băiatului care se arătase a fi plin de sensibilitate pentru farmecul cuvintelor şi al firii, pasionat de dreptate şi bunătate, să fie ceva mai tumultoasă decît ne e înfăţişată. Adolescent însă, Ionică este cam prea ordonat, creşterea sa mai sinuoasă pînă acum <, devine cam sistematică, în dezordinea şi nestăpînirea unora dintre reacţiile sale e cam prea multă ordine, naivităţile, incertitudinile sau fră-mîntările sînt uneori prea chibzuit clarificate sau reluate. Nu sînt suficiente indicaţii în copilăria lui Onuţ care să ne facă să prevedem acest tip de adolescent, precum nu sînt suficiente motive care să determine o asemenea transformare. Este drept, loviturile vieţii pornesc a se acumula. Se simte în evoluţia lui Ionică, din oe în ce mai net conflictul dintre personalitate şi mediu — ceea ce contribuie desigur ca adolescenţa sa să fie în realitate mai scurtă decît pare. Eroul e încercat de tot felul de primejdii, dificultăţi şi desa-măgiri, şi-o oarecare maturitate a unei gîndiri lucide prinde a se instaura totuşi, cam prematur, în faptele lui.
Deşi nu sînt puţine prilejurile în care vocaţia artistică viitoare ar putea să se manifeste, ele sînt mai puţin stăruitor analizate. Se pare că autorul, în această parte a romanului şi-a orînduit materialul de viaţă, urmînd cu ceva mai multă fidelitate decît era necesar cuvintele lui Goethe, privitoare la modul în care oamenii  pot   deveni  personalităţi : „unsere
Eigenschaften miissen wir kultiwieren, nicht unsere Eigenheiten" (trebuie să ne cultivăm calităţile, nu particularităţile). E limpede că în această etapă se pun eroului acele probleme care să-1 ducă treptat, treptat la înţelegerea faptului că transformarea şi formarea individuală nu este desprinsă de problema transformării mediului, şi că în nici un caz prima nu poate fi substituită celeilalte fără a nu duce la eşec. împrejurările în care se prezintă aspecte ale vieţii lui Ionică în artă, ne spun astfel că, probabil, ea nu va constitui pentru el un refugiu. Este grăitor modul diferit în care muzica de pildă îl influenţează pe baronul Bubi, fiul decăzut şi sfîrşit al baronului Barbu, pe Berta sau pe Ionică. Cînd guvernanta cîntă „Simfonia a noua" în transcripţie pentru pian, de cum auzea ,,primele acorduri, baronul oriunde s-ar fi găsit prin cameră, căuta cu mîna întinsă, ca un orb, un fotoliu şi se prăbuşea în el. Era ca o mare putere ce-1 ajungea din urmă şi-1 dobora". Guvernanta e „îmbătată de muzică" şi o leagă „de violenţa, de pornirea şi de înflăcărarea temperamentului ei excesiv". Ionică însă înţelege muzica mai simplu, mai proaspăt: „Muzica lui Beethoven aducea încăodată viaţa spre el, legată mai strîns de toate frumuseţile ei, dar reală, vie, palpitantă. Şi mai mult, muzica asta îi dădea o înălţare şi un zbor, aşa cum simţi la optsprezece ani, în faţa fericirilor întrezărite, cînd pieptul ţi se umflă şi se culcă pe zare, se face una ca ea, iar dincolo sînt numai stele..." (p. 343)
Există însă o prea mare abundenţă de fapte menite să ilustreze calitatea şi mai puţin particularitatea, ceea ce sfîrşeşte prin a da un caracter mai puţin individual modului în care se manifestă calitatea respectivă. Aminteam mai sus de ecoul — care trezeşte la viaţă în Ionică o întreagă sensibilitate pentru valorile etice — al unui vers hugolian. împrejurarea era convingător particularizată în influenţele pe care le avea. In repetate rînduri se pomeneşte însă — în această parte a romanu-
9 — V, Romînească nr. 3
130
RADU LUPAN
lui dedicată adolescenţei — pasiunea cu care Ionică se dedică unei lecturi care merge de la Shakespeare la Goethe, de la Nietzsche la Tolstoi. In ciuda frecvenţei cu care se amintesc însă, ecoul lor în conştiinţa tînărului Sîntu ne apare deajuns de vag, afirmaţiile privitoare la importanţa influenţei lecturii asupra lui rămîn de multe ori declarative.
Sîntem făcuţi să ne dăm seama cît de adînc răspunde în mintea tînărului cărturar limpedea gîndire şi rostire, atît de frumos comparată undeva cu o „privelişte de cristale şi de minerale". Aflăm astfel cum a deprins încă din fragedă vîrstă, Ionică de la tatăl său şi de la Berta, precizia şi înlănţuirea logică a vorbirii, cum şi-a dat seama din discuţiile cu baronul Bubi să fie atent la noutatea şi prospeţimea impresiilor, chiar dacă sînt formulate mai puţin îngrijit şi în sfîrşit cum a învăţat de la marele avocat şi sforar politic, Poroineanu, să-şi disciplineze gîndirea şi vorba, printr-o aspră stringenţă logică.
Pentru un viitor artist, scriitor desigur, această atracţie a magiei cuvîntului, a multiplelor lui ecouri, este desigur definitorie şi esenţială. Dar puterile cuvîntului revelate cîndva lui Onuţ ca un zăvor care „odată tras poate aduce toate bucuriile", sînt bagatelizate prin încercarea lor asupra unor fapte sau evenimente al căror caracter nu se află cu deosebire prin descifrarea sensurilor mai puţin evidente ale unor vorbe. (Decăderea morală a lui Scales, de pildă, nu scade şi nici nu se agravează prin faptul că acest imbecil răsfăţat al saloanelor vorbeşte o limbă vulgară, sau trădarea de către Tălăşan a convingerilor socialiste nu se vădeşte mai categorică sau mai puţin categorică într-un discurs rostit fără convingere. Aceste exemple nu urmăresc decît a indica ■o categorie de cazuri în care studierea, de altfel subtilă a felului cum se rostesc şi în ce împrejurări cuvintele, nu ni se pare utilă sau deosebit de semnificativă.) De
altfel tînărului Sîntu aruncat — după moartea bunicului şi a rămînerii tatălui său la Constanţa — aproape despărţit de soţia sa — în plină „viitoare a vieţii", cuvintele i se vor dovedi ades prea puţin suficiente pentru a se descurca.
Va cunoaşte acest tînăr dezamăgirile afecţiunilor. Amelica, moştenitoare mu numai a averii lui Urmatecu, se va şterge din dragostea fiului său pentru că îşi va dovedi tot mai puternic caracterul subaltern, meschin şi însingurat. Această fiinţă ştearsă, rece, nutrind un orgoliu mereu jignit va deveni dominatoare, nu atît din dorinţa de a-şi răzbuna umilinţele îndurate, va fi rea şi calculată nu din răutate cît din satisfacţia de a dispune de alţii. Imagine degradată şi jalnică a lui Urmatecu, ea va contribui şi mai mult la desprinderea lui Ionică de mediul în care a trăit bunicul său.
Prima dragoste începută romanţios sfîr-şeşte într-o trezire care echivalează cu o cunoaştere mai profundă a moravurilor lumii bune. Calea dificilă a cunoaşterii lumii politice şi financiare a Bucureştilor în anii din preajma primului război mondial trece pentru Ionică Sîntu peste un amor sacrificat cu uşurătate, de aceea şi curmat cu dezgust. Dar se pare să nu iubirile pot ameţi această minte ordonată şi clară, deoarece Ionică îşi găseşte imediat uitarea într-un amor care se consumă mai puţin în acea atmosferă, totodată ardentă şi rezervată, neclară şi categorică a adolescenţei, cît în lucide clipe de „în-cîntare". Dealtfel, despărţirea de cea de a doua iubită a sa, Elvira, înaintea plecării în război, apare mult mai puţin zguduitoare pentru Ionică decît aceea de Pa-raschiva.
Dezamăgirilor acestora ca şi crizelor prin care trece, li se datoreşte desigur şi ivirea acelei amintite senzaţii de putere asupra-şi pe care o surprinde tînărul Sîntu crescînd în el, pînă Ia a-1 opune oricărui impuls mai puţin chibzuit. Şi aflarea lui coincide cu pătrunderea într-o nouă lume, în  care  grăbirea  şi necugetarea  să fie
OAMENI DINTR-UN ÎNCEPUT DE VEAC
131
izgonite. „Pentru prima dată — descrie autorul comportarea lui Ionică la o adunare a celor care îndemnau la intrarea în război — la o mare apăsare din afară, la o presiune violentă a mulţimii, el a încercat să reziste, dintr-o atitudine logică şi obiectivă. O măsură interioară crescuse şi se statornicise în el ferindu-1 de orice acţiune pripită", (pag. 492).
Acesta e tînărul care va avea să plece în război, după ce-şi va reînnoi afecţiunea pentru tatăl său, urgisit pentru probitate şi demnitatea cu care nu acceptă să intre în combkiaţiiile financiare şi politicianiste ale mai marilor zilei. Un om mai mult raţional decît afectuos, în pragul vîrstei de 20 de ani, căruia viaţa îi prile-juise cunoaşterea dreptăţii şi nedreptăţii, mai mult în cadrul familiei decît în cel social, dar care nu ignoră nici unele din aşezările nedrepte ale societăţii vremii.
Am încercat, în cele  de mai  sus să schiţăm din noianul de întîmplări care se relatează în acest masiv roman, profilul moral al eroului său. Trebuie să mărturisim că  el  se reconstituie mai  greu şi după o selecţie    deajuns de laborioasă. Spunînd aceasta ne referim mai cu seamă la vîrsta adolescenţei lui Sîntu. Precum am arătat, Onuţ există cu o putere reală de viaţă ; mai puţin cert, mai puţin pregnant ne apare Ionică adolescentul a cărui maturizare o asigură grăbit evenimentele. Şi pricina esenţială ni se pare aceea pe care am mai menţionat-o. O prea mare abundenţă de fapte, în parte interesante şi vii, dar care suprapunîndu-se, acumu-lîndu-se în aceeaşi direcţie, devin dovezi cu valoare retorică şi nu articulaţii suple ale unui organism viu. Existenţa lui Ivan Maximovici,   de   pildă,   devine   pînă la urmă asemeni unei prezenţe tutelare, grăbită să se arate chiar şi la o simplă invocare, or   ea este o existenţă care capătă sens pentru viaţa tînărului prin însuşi impulsul pe care-1 dă gîndirii sale asupra celor din jur, prin însuşi impulsul pe care îl  imprimă  dorinţei  sale de a afla  adevărul şi  dreptatea în lumea în care trăieşte.
Inferioritatea, autocunoaşterea  este desigur verificată prin raportarea ei la mediul  exterior,  la  activitatea eroului. Ion Marin  Sadoveanu  dovedeşte cu artă în „Ion Sîntu" că încercarea la care pune acţiunea practică a vieţii zilnice calităţile etice ale eroului e hotărîtoare, dar rezultatul demonstraţiei acestea nu e global ci fragmentar. Neîndoios însă că Ionică Sîntu trecînd prin     „anii  uceniciei" în „anii rătăcirilor" sale se va împlini şi pe planul   caracterologic,   aşa   cum dorinţa, deocamdată mai puţin categorică,    de a găsi un mediu favorabil aspiraţiilor sale pentru  adevăr  şi  dreptate^ îl  va purta, probabil, în chip firesc alături de cei care au luptat şi luptă pentru îndeplinirea lor.
★
Ion Marin Sadoveanu continuă a fi în romanul de azi un evocator al unor vremi apuse.  De  această  dată  dinlăuntrul lor. Sînt  sporite  în  acest  roman mijloacele menite a exprima cît mai adecuat o „inferioritate"  care are de cele mai multe ori bogăţia clipei trăite, chemate   a împlini   gîndurile     ascunse  sau exprimate printr-un  gest  sau  o tăcere. A devenit mai  subtilă  facultatea   asociativă   a comentariilor care ne fac să retrăim dificil definisabile procese psihologice. Dacă în „Sfîrşit de veac în Bucureşti" se observa o permanentă pendulare în stilul autorului între a ne face să „vedem" realitatea prin mijlocirea mijloacelor descriptiv-pic-turale şi a ne face să „înţelegem" cu ajutorul comentariilor, putem semnala aci o posibilitate crescută în figurarea plastică a proceselor abstracte, (v. pag. 35, 37, 128, 342, 474, 586, 591, etc.). Amintim în treacăt numai subtilele consideraţii asupra ficţiunii dreptului, în încercările de a pătrunde tîlcul    şi spiritualitatea căruia Ionică ne aminteşte parcă de Hans Cas-torp din „Zauberberg", căutînd să pătrundă tîlcurile şi sensurile mai ascunse ale materiei.
Ion Marin Sadoveanu nu a rămas însă mai puţin admirabilul pictor al naturii şi al făpturilor care o populează, al verii
132
RADU LUPAN
plină de culori vii, pestriţe din Constanţa, al mării pe care o îndrăgeşte, al toamnei luminoase din Bucureşti, tablou plin de sensibilitate plastică şi pe care ar trebui să-1 cităm integral. Siguranţa şi bogăţia penelului caracterizează şi portretele schiţate în cîteva trăsături, alcătuind o pitorească şi multiplă galerie de personaje caracteristice epocii.
E în acest roman o bogăţie de fapte şi de figuri pe care am mai amintit-o, şi care se regăseşte întreagă într-o scriere
abundentă în imagini, cu o amplă arhitectură care necumpănită ameninţă să devină cîteodată artificioasă, convenţională. E ceea ce de fapt se întîmplă şi în construirea eroului principal Ionică Sîntu, a cărui viaţă e covîrşită uneori de ceea ce se întîmplă în jur, ba chiar şi departe de sine. Nu se poate însă să nu recunoşti totuşi aici, ca şi în încercarea aceasta importantă de a face prin, şi mai mult decît, biografia unui personaj biografia unei epoci, pe un încercat prozator.
HORI A BRATU
PORNIND DE LA CRITICI... (III)*)
INTRE CRITICA IDEOGRAFICA ŞI TEORIA CAPODOPEREI
Critica 1946—1958
R evirimentul sensibil produs în critica noastră literară în ultimii trei-patru ani, expansiunea şi multiplicarea modalităţilor ei, care a dus ia scoaterea forţată din circulaţie a faimoasei formule a rămînerii în urmă a criticii, a eliminat şi impresia eronată atît de răspînidită anterior că în primii ani ai dezvoltării noii literaturi, aspectul criticii literare ar fi fost o „tabula rasa", un pustiu lipsit de orice căutări creatoare. Adevărul este că a existat un moment în care critica literară a încetat să mai existe ca gen literar, adică a încetat să fie critică şi a încetat să fie literatură, într-un asemenea moment, desigur, nu critica literară a fost aceea care a jucat un rol deosebit în orientarea literaturii, nu ea a fost purtătoarea principală de cuvînt a partidului în frontului creaţiei literare. După cum bine s-a spus atunci, critica „rămăsese în urmă". însă începuturile criticii literare noi în ţara noastră, în preajma şi după instaurarea regimului de democraţie populară, nu au fost lipsite de o anumită glorie. Poate că unele elemente, unele prime rezultate ale acestei dezbateri s-au pierdut mai tîrziu. Insă pentru cine urmăreşte publicaţiile noastre în 1947, 1948, 1949, a existat, atunci, cu osci-laţiuni şi uneori cu greşeli sensibile inerente începutului, o primă reconsiderare a valorilor, o primă luare de poziţie, într-un cuvînt anume dezbaterea proble-
melor teoretice care pentru istoricul acestui deceniu nu este lipsită de interes. Cine urmăreşte publicaţiile noastre în 1947, 1948, 1949, nu poate să nu fie sensibil la o anumită „ţinută", la o anumită vivacitate a discuţiei în critică : aşa se vădeşte ea în paginile „Contemporanului", în subsolurile din „Naţiunea" ale lui G. Călinescu, în paginile „Revistei Literare" şi apoi uneori chiar în „Flacăra". Sincer vorbind nu s-ar putea nega că o întreagă generaţie, generaţia de după 23 August, a luat contactul sau a învăţat rudimentele unei critici marxiste tocmai în această perioadă ; într-o anumită măsură, stilul general al criticii actuale îşi are una din rădăcini în această perioadă. Cercetînd acum drumul creator al criticii noastre, nu putem să aruncăm complectamente peste bord învăţămintele şi experienţa acestei perioade care a oferit jaloane însemnate şi a ferit încă în acel moment literatura de unele din icebergurile de care s-ar fi putut lovi mai tîrziu. Unul din criticii care au contribuit mai substanţial la o asemenea ţinută a fost fără îndoială Ion Vitner (Despre alţi doi critici care s-au manifestat atunci ca atare şi care se manifestă astăzi •— am putea spune — folosind o expresie uzată — pe o nouă treaptă: Ovid S. Crohmălniceanu şi Mihail Petroveanu vom vorbi mai încolo).
Să folosim deci în continuare prilejul apariţiei unor volume de critică pentru a discuta probleme care nu interesează nu-
*1 Vezi „Viaţa Romînească" nr. 11,12/1957,
134
HORIA BRATU
mai critica ci întreaga literatură. Nu sîn-tem partizanii unor recenzii (cu obiective limitate; un volum de critică reprezintă un pretext excelent pentru discuţia prin intermediul volumului a problemelor literaturii. Ceea ce ne interesează atunci cînd discutăm volumele de critică literară nu este numai „profilul" volumelor, ci de fapt ceea ce reflectă ele, adică literatura. Pornind de la critici deci, discutăm literatura.
Un adversar al teoriei capodoperei
Din tot ce a scris Ion Vitner în această perioadă, mai valabile ne apar articolele strînse în broşura „Critica criticii" (cu o foarte însemnată rezervă : suita de articole   consacrate   „Istoriei   literaturii romîne" al lui G. Călinescu în care se intentează un proces în mare măsură justificat, împotriva conceptelor şi teoretizărilor, deşi nu întotdeauna nuanţat, şi nu se analizează   de  fapt   criticul   şi istoricul Călinescu în acţiune, în capacitatea şi în opera sa propriu zisă). Cu această excepţie, „Critica criticii" rămîne un exemplu util de critică programatică, un corect tur de orizont al criticii literare romîneşti şi de peste hotare, într-un cuvînt o acţiune premergătoare,     folositoare (Vorarbeit), care deosebeşte anumite fire, şi oferă cîteva puncte de reper, chiar jaloane, cum sînt, de pildă, studiile despre Gherea, articolul despre Eugen Lovinescu — prima şi din păcate singura  analiză critică pînă astăzi a acestei figuri — articol informat descoperind şi comentînd propoziţiile fundamentale ale mentorului „Sburătorului", încadrate într-o anume perspectivă a dezvoltării  criticii  şi  culturii contemporane.
Un asemenea punct de plecare, precum şi cîteva articole mai puţin izbutite, dacă nu complect greşite, (Eminescu) pe probleme de istorie literară lăsau să se creadă că Ion Vitner se va îndrepta spre o critică sistematică, spre monografia amplă, spre largi sinteze şi generalizări teoretice.
De fapt însă, după această fază premergătoare, Ion Vitner s-a orientat către o altă formulă pe care a ilustrat-o succint imediat după aceea : „Pasiunea lui Pavel Korceaghin".   In ce constă această formulă ? Nu-i cazul desigur de a face aici împărţirea   —   nefericită   după părerea noastră —- între critica pasionată, entuziastă şi critica „argumentativă", prima formulă urmărind de obicei absolvirea de răspundere a unor critici prea puţin înzestraţi  cu   capacitatea   de demonstrare. Insă, „Pasiunea lui Pavel Korceaghin" relevă   temperamentul   unui   critic doritor de-aşi spune opinia în cît mai multe probleme, însă mai puţin legat de obligaţii strict profesionale şi înclinat să scrie mai ales despre ceea ce-i place. „Firul Ariad-nei" reia astfel — la mai mulţi ani diferenţă  —  o  tematică  familiară  lui Ion Vitner : problematica „Contemporanului" şi a documentelor Gherea, relaţiile lui Eminescu cu mişcarea muncitorească şi cu momentele sociale caracteristice, figuri caracteristice  de poeţi cetăţeni din literatura mondială, lirica feminină   (Maria Banuş, Louise Labbe, Veronica Porumbacu), simbolismul  (în această   ultimă perspectivă sînt comentate şi „Florile răului", sau poezia lui G. Bacovia). Se reia analiza lui „Desculţ" (despre care Ion Vitner a scris, alături de Crohmălniceanu şi Paul Geor--. gescu, unul din primele articole) ; opera lui Petru Dumitriu  (ne amintim că Ion Vitner a scris mai de mult un articol mai larg „Evoluţia lui Petru Dumitriu" care a inaugurat lungul şir de „evoluţii" ce umpleau la un moment dat paginile „Contemporanului",   studii  care  au îndeplinit un anume rol util la vremea lor, fiind primele   sinteze   care   cercetau dezvoltarea unor scriitori pe drumul realismului socialist) .
Eroismul civil şi poezia marilor simboluri oratorice
Cum am spus mai sus, Ion Vitner nu face o critică sistematică, planificată cu un program obligatoriu, ci face în mod
PORNIND DE LA CRITICI...
135
deschis şi cordial o critică de preferinţe. De aceea, în raza sa vizuală, cad lucrări şi opere care deobicei nu sînt băgate în seamă în coloanele criticii. Articolul „Go Mo-Jo" sau „Virtuţile clasicismului" este elocvent pentru asemenea manieră (cred că constituie, alături de cartea lui G. Călinescu cel mai serios lucru despre literatura chineză care s-a scris în presa noastră). Articolul nu e conjectural căci Ion Vitner urmăreşte să scoată în relief — şi reuşeşte — similitudinea dintre eroii lui Go Mo-Jo şi personajele tragediei greceşti. Ciu Yuan este ca şi Pro-meteu — întruchiparea raţiunii, Ne Ci-jen din piesa „Gemenii" este un tînăr Patrocle avîntîndu-se în luptă pentru salvarea Acheenilor iar sora lui, Ne In, „este o imagine nouă a Antigonei lui Sofocle, la care pietatea fraternă domina orice altă trăsătură de caracter". Pentru cine a citit piesele lui Go Mo-Jo, observaţiile lui Vitner apar serioase şi de prim ordin.
Surprinzătoare prin informaţie şi sensibilitate la prestigiile unei forme fixe cum este sonetul, sînt paginile scrise despre Louise Labbe. Aici apare de fapt una din trăsăturile caracteristice ale criticului : interpretarea „psihologică" a poeziei; poezia este înţeleasă ca o dialectică — adesea conceptuală — a sentimentelor. în poezia Louisei Labbe ca şi acum, mai recent în articole încă neincluse   în   volum consacrate Iui Mihai Beniuc şi Veronicăi Po-rumbacu —, Ion Vitner caută contrastele, dialectica contradictorie a simţurilor, diversitatea nuanţelor, într-un cuvînt procesul.  Acesta  este  şi  sensul unui concept frecvent în scrisul lui Vitner : imaginea dinamică — socotită ca esenţă a lirismului şi opusă imaginei „statice" de care vorbea, de pildă, Liviu Rusu. (în cazul acesta, unde intră poezia de notaţie, atît de frecventă în lirica modernă, atît de specifică poeziei   ardelene,   Germaniei   moderne şi maghiare, ca  să nu mai vorbim  de romantismul englez?). De fapt Ion Vitner ne introduce fără să bage de seamă în miezul unei înverşunate controverse :
în estetica modernă, prin imagine dinamică se înţelege în chip alternativ de fapt patru lucruri :
1) O imagine care semnifică mişcare, proces, contrast, acţiune, ciocnire :
„Vine pădurea din Birnam, Macbeth, vine pădurea".
2) O imagine a cărei semnificaţie debordează conţinutul intrinsec, relevă alte planuri alternative sau de perspectivă :
Toată vara, toată toamna latră Meliţa, meliţa. Cad puzderii cînepile verii, Cînepile toamnei cad puzderii Cum le muşcă îndîrjit şi latră Meliţa, meliţa.
(„Meliţa", Mihai Beniuc)
3) O imagine pentru a cărei înţelegere este neapărat necesar contextul:
Nici străji militare la porţi, nici porţi.
Nici vulturi, nici zvastici pe ziduri
nici ziduri.
Nici scuipători.
Nici fotolii.
Nici telefon.
Plouă mărunt, cenuşiu.
Mai sînt nişte plăci de beton.
Şi prin spărturi, iarba şi muşeţelul,
Nu mai e nimeni în cancelarie.
Numai căţelul,
căţelul pămîntului,
a rămas
şi aleargă
cenuşiu şi gras
şi important
prin cazematele subterane şi dă telefoane, dă telefoane... („Cancelaria Reichului"-Niana Banuş, „Viaţa Romînească" nr. 12/1957) Sau în această poezie:
Miros de moarte, sînge, plete arsa... Războiul. Păsările neîntoarse. Părinţii duşi... şi orizontu-o gură ce-i mestecă în grota-i cenuşie. — Vor mai veni ? „Fii sigur, —
nu se ştie..." (f,Adu-ţi aminte..." Eugen Jebeleanu) „Viaţa Romînească" nr. 12/1957). Unde pentru înţelegerea liminară a pri-
136
HORIA BRATU
n
mei părţi e nevoie de continuare, de întreaga poezie, căci ansamblul dă semnificaţia fundamentală, organizează întreaga poezie.
In primul caz, cel a poeziei „Speidel" de Maria Banuş, poezia este lirică, sentimentală sau narativă, în al doilea, se relevă condiţia metaforică a majorităţii zdrobitoare a poeziilor; al treilea caz este al poeziei de notaţii, în care notaţia — oricît de lungă — se desfăşoară, are nevoie de întreaga însăilare care să releve condiţia poetică. Dar în poezia : Să luăm de pildă o insulă din Pacific ca o orhidee-ncrustată In pînza cea verde a oceanului!
(„Cancerul lumii" de Nina Cassian) ce pot fi oare considerate aici ca „imagini dinamice" ?
In sfîrşit, în „Adu-ţi aminte", fiecare notaţie în sine este statică, cel mult converge, se organizează în cadrul unei imagini complexe, unitare, care la rîndul ei este secţiune şi serveşte la structurarea unei imagini complexe :
Şi rîde-un glas de tun de pretutindeni şi bat în geamuri lacrimi grlndeni-
grindeni
şi se întorc mantale spulberate: zăpezi, cenuşe, armate-armate-armate, şi-ţi bate-n uşă Noaptea, ciocăneşte, şl sal din pat şl palid spui: — Pofteşte şi-ţi intră viscolul în patul rece şi noaptea nu mai trece, nu mai trece... Războiul... Moartea... de-ai putea
opri-o...
Acuma e prea tîrziu... adormi... adio... („Adu-ţi aminte...", Eugen Jebeleanu, „Viaţa romînească", nr. 12/1957). Din punct de vedere al „poeticei", teza că imaginea dinamică este o condiţie obligatorie a poeziei, că ori ce imagine înseamnă mişcare, că figurează obligator şi plastic acţiune, progres,   nu   se susţine, dacă nu vrem să lipsim termenul de ori ce înţeles.
Intr-un înţeles deosebit, de fapt, prin „dinamismul imaginei", Ion Vitner înţelege în linii mari caracterul dialectic! al imaginii artistice, ideea că orice imagine
ca şi orice noţiune de altfel reflectă, cristalizează, oglindeşte un moment din mişcarea universală; fiecare imagine oglindeşte unitatea dar şi contrarieta-tea obiect-subiect. Aceasta e just şi în acest sens trebuie înţeleasă polemica lui Vitner cu estetica idealistă pentru care asemenea distingouri reflectă concepţia dualistă asupra realităţii, negarea unităţii materiei şi a mişcării ca modul ei de existenţă : „Teoria statică a lirismului, promovată de către idealişti se bizule pe unele dificultăţi ale genului. Aparent, mişcarea este generată numai de către faptele nude, de naraţiune sau descripţie. Dar lirismul presupune în primul rînd sugestie, lucrează cu elementele morale şl psihice. Lirismul este sau trebuie însă să fie static numai aparent. Liricul nu se poate lipsi în fapt de două categorii fundamentale ale artei şi anume: timpul şi spaţiul. Or, mişcarea este esenţa timpului şi spaţiului. Mişcarea este universală. Ea generează şl infuzează tot ce există obiectiv şi subiectiv în această lume".
Din păcate, în articolul său despre Be-niuc, Ion Vitner nu se menţine numai pe acest plan al discutării imaginii dinamice şi deplasează de fapt problema către o încercare de delimitare a specificului unei anumite poezii (în genul poeziei lui Be-niuc), neînţelegîndu-se dacă aceasta rămîne o trăsătură specifică sau „generală". A înlocui anumite dihotomii dogmatice din rechizita unor esteticieni de tipul lui Mihail Dragomirescu, cu alte noţiuni vagi şi generale universale nu aduce un progres în estetică.
Toată această dispută, dincolo de partea ei pur teoretică demonstrează că preferinţele lui Ion Vitner merg înspre poezia contrastelor, înspre o poezie care include în sine două principii contrare. In acest fel este privită recent poezia Veronicăi Po-rumbacu, ca o tensiune între titanism şi dăruire de sine (articolul „Eroism civil", „Gazeta literară" nr. 2 (200). Acesta este „patetismul tumultului Interior al omului modern", văzut sub aspectul militant al eroului civil şi anonim. „Vibraţia subterană subiectivă a titanilor epocii noastre
PORNIND DE LA CRITICI.,
137
este aceea care le determină faptele eroice. Impresionant prin tragismul său nobil este zbuciumul căutării adevărului, al sensului existentei umane". Eroismul civil este sinonim cu titanismul anonim al omului simplu. De aici vibrantul elogiu adus poemelor care exprimă această dăruire de sine. Ion Vitner este adeptul dragostei-sacri-ficîu, al acestei concepţii după care dăruirea rezolvă contradicţiile existenţei omeneşti : Credincios „Pasiunii lui Pavel Kor-ceaghin", Ion Vitner apare astăzi ca partizan al iubirii-dăruire de sine, al concepţiei platoniciene după care erosul nu este numai obiectul iubit ci însăşi iubirea1), concepţie care — aşa cum arată Ion Vitner — este foarte modernă, reapărînd, de pildă, la Rilke: „a fi iubit traduce efemerul, a iubi înseamnă să durezi". Tocmai de aceea Vitner analizează cu predilecţie lirica feminină în care regăseşte — ca pretext pentru meditaţie — „această dăruire" şi este refractar amorurilor pasionale care mistuie totul, care devorează personalitatea, anihilînd puterea de creaţie. De aici, elogiul puternic al dragostei, al „femeii care naşte copii, al femeii care-şi apără puii, şi iubitul cu ultimele ei forţe" (eroism matern şi totodată civil). De aici, vibrantul elogiu adus poemelor Măriei Banuş „Ţie-ţi vorbesc, Americă" şi „Fiilor mei" văzut ca un imens contrast : ură şi iubire. Poemele sînt privite ca simboluri vaste şi deficienţele criticate în lumina adecvării sau neadecvării simbolului. Lu-
lJ, Aşa cum observa recent şi D. Costea în „laşul literar", în concepţia platoniciană, erosul nu este subiectul care iubeşte ; dar el nu este nici obiectul iubit (nu de aceia idealismul lui Platon este obiectiv) ci în primul rînd acţiunea de a iubi ; adică tocmai sensul pe care i-1 dă Vitner : iubirea dăruire de sine. într-un anumit context, ideea ţine de idealismul obiectiv, numai în măsura în care iubirea este ipostaziată, apare ca o entitate (şi nu in rem), devine un prototip sau un simbol : eros. Pe latura etică, noţiunea aceasta a iubirii creatoare, universală, (opusă amorului care consumă, care „mistuie") este foarte stenică, poetică şi civilă (în sens etimologic: cetăţenească).
crul  este  perfect just fiindcă în aceste opere poezia Măriei Banuş a fost şi este poezia marilor simboluri oratorice: Voi lansa
strigătul, adînc pătimaş
al femeii ce creşte copii.
La masa verde, faţă-n faţă Cer unii moarte, alţii viaţă
„Despre pămînt", „Se arată lumea", „Ţie-ţi vorbesc, Americă", „Fiilor mei", „La porţile raiului", continuă cu un caracter şi mai pronunţat whitmanian-nerudian această linie.
Sub acelaşi regim al simbolului dinamic este privit şi poemul „La porţile raiului" subliniindu-se viziunea istorică, corespunzătoare cu analiza care o face Engels în „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului". „La porţile raiului" ni se pare a fi o fericită ilustrare poetică a cercetării lui Engels. Maria Banuş a tratat în simboluri puternice, pătrunse de dezgust, marea dramă a iubirii considerată ca marfă, a femeii văzută ca obiect de tranzacţie comercială, dramă a tuturor orînduirilor bazate pe exploatare". „Cîntul lui Adam şi al Evei" porneşte de la sen-sualitatea deplină şi sănătoasă a omului simplu, la apoteoza marilor idei filozofice şi sociale. In „Despre pămînt" Vitner subliniază faptul că ura se prezintă „sub forma satirei şi a finei ironii". Sînt criticate poemele în care, particularul a dispărut „absorbit în masa retoricii generale". însă formula unei asemenea poezii se împacă perfect cu o anumită retorică şi chiar exemplul citat de Vitner ca „episod vlăguit de forţă de exprimare artistică", confirmă de fapt existenţa unei asemenea forţe.
Latura teoretică: simbolism şi „erlebte Rede". Modalitatea povestirii în „Desculţ"
Cînd Ion Vitner reia tema poeziei-dăruirii de sine, de astă dată la poeţi, unde deci analiza psihologică a poeziei nu   mai   poate   duce   la   observaţii ine-
138
HORIA BRATU
elite, rezultatele apar sărace şi articolele nu trec de aspectul simplei însemnări (ca în  articolul   „Walt  Whitmann-poetul tovarăşilor"). De fapt, Vitner cultivă cu predilecţie un anumit gen pe care l-am putea denumi critica jurnalistică superioară. Termenul nu este pejorativ aşa cum se prefac   a crede   unii   critici   cu predispoziţie spre această factură şi care văd în termenul   de   publicistică   negaţia vocaţiei lor de critici. Problema esenţială nu este aceia dacă critica în formula articolelor de gazetă săptămînală este inferioară  lungilor studii teoretice, ci „cum faci? ce bagi în aceste formule?". In „Un poet al tovarăşilor" ca şi în „Literatura mescalinică" sau în „Mesajul lui Anton Cehov", Ion Vitner o face superficial, în „Esenin" o face cu o anumită ţinută fără să depăşească scrierea liminară ; în majoritatea articolelor din volum o face bine. Vitner nu  face propriu  zis  „studii" cu aparat şi bibliografie extinsă ; însă meritul lui este a fi dat articolului de gazetă prestigiul studiului. Aproape tot ceea ce scrie este interesant şi chiar dacă uneori pleacă de la impresiile imediate, nu este niciodată arbitrar. Erudiţia este reală, deşi nu se face mare caz de ea. „Maladia lui Nicolae Kuzmici", — deşi forţează puţin sensul parabolei rilkeiene — reprezintă o „adaptare" potrivită, semnalînd un moment pozitiv la un poet, socotit ca poet al morţii. Insă în general polemica nu-i reuşeşte în mod deosebit autorului „Firului Ariadnei"; căci lăsîndu-se în voia stilului şi a formulelor sonore deviază discuţia şi devine puţin convingător. Demonstraţia estetică pro-priuzisă nu este de fapt latura forte a criticii lui Vitner. Autorul „Firului Ariadnei" suplineşte aceasta prin bogăţia de informaţii şi de observaţii, prin încadrarea în largile curente istorice şi printr-o scurtă dezbatere teoretică a conceptelor pe care le întîlneşte, exact în modul în care proceda şi Dobrogeanu Gherea.
Articolul „Ut pictura poesis", prin calităţile sale, consacrat poeziei lui Baco-via este caracteristic în acest sens. Ai impresia că reciteşti unul din studiile criticei tipice ale mentorului contemporanu-
lui. Asociaţii largi, unele cu iz scientist, informaţie vastă, neobişnuită, pentru a se demonstra propoziţii fundamentale. Plăcerea cititorului este discursivă : terminînd articolul despre Bacovia, te alegi şi cu o mică introducere în problema raportului dintre pictură şi poezie în linia modernă. Ideia interdependenţei universale în sistemul lui Swedenborg, teoria corespondenţelor la Baudelaire şi pe un alt plan la Lavater, prestigiul culorii la un Hugo şi Delacroix, Verlaine, Van Gogh şi Rimbaud din „Iluminări", tratatul verbului al lui Rene Ghil, Hoffmann, Vigie-Lecoque, impresionismul şi fauvismul sînt puşi la contribuţii cu anumite rezultate; după care se trece la raportul dintre mentalitatea nevrotică şi geneza modernismului ; bibliografia lui Gherea din „Cauza pesimismului în literatură şi viaţă" este pusă la zi, simpto-mele şi etiologia curentelor stabilite pe baza confruntării şi a unor referinţe la literatura ştiinţifică de specialitate.
Demonstraţia erudită a lui Ion Vitner se loveşte însă de o obiecţie. Toţi purtătorii de cuvînt ai simbolismului (şi precursorii lui cum ar fi Verlaine) au formulat în mod programatic intenţia lor de a se apropia de muzică, de a „recăpăta de la muzică bunul lor". Verlaine şi-a intitulat unul din volume : „Romanţe fără cuvinte" şi alături de cunoscutele aforisme a încercat în poezie să imite „plînsetul viorilor". I'n mare măsură, muzica versului rămîne o iluzie, şi în esenţa ei sonoritatea versului, „muzicalitatea" exterioară a poeziei nu are multe lucruri comune cu tonurile muzicale. In principiu, este dease-meni just, după cum remarcă I. Vitner, că adevărata melodie a poeziei este „melodia ideilor". In principiu. însă în ceea ce priveşte concret simbolismul (şi aici intervine acel „însă" care deconcertează atîta pe amatorii de silogistică formală) este cu neputinţă ca această intenţie programatică să nu fi lăsat urme şi în poezia propriu-zisă. Nu e vorba de melodie ci de o muzicalitate interioară foarte proprie şi muzicii impres'o-niste, mai mult decît apropierea superficială şi teoretică — după părerea noastră— Wagner-Baudelaire. Incantaţia „le charme"
PORNIND DE LA CRITICI.
139
pe care o urmăreşte Debussy în ,,PeIleas et Melisande" se întîlneşte cu atmosfera de reverie şi cu dimensiunile programatic misterioase ale unui Maeterlink sau Paul Fort. E vorba de ceea ce s-a numit odată „muzicalitatea interioară", muzicalitate de sugestie, care nu rareori prin exclusivism a dus la cel mai exacerbat formalism şi a dus la această magmă sonoră translucidă însă lipsită de viaţa care este poezia lui Valery. Sirinxul satirului lui Mallarme răsună în poemul lui Ravel, simbolişti şi im-presionişti muzicali se întîlnesc împreună în domeniul pan-ilor şi a ideilor mitologice, dînd în cele din urmă o turnură pseu-doclasicizantă acestui mariaj ; întreaga agitaţie sonoră, coloanele fluide care cîntă, suavitatea cîntătoare „ruisselante" descompun poezia fie în sonoritatea prestigioasă şi sterilă a unui Dan Botta, fie în poezie de tehnică pointilistă etc. Aş atrage atenţia însă că nici „ut pictura poesis", concretizată în picturalismul modernismului englez, prerafaelitismul lui Dante, Gabriel Rosetti sau neoplatonismul sculptural preconizat de Walter Pater nu duc în altă parte. Rezultă aşa dar: \J că intenţia programatică a simboliştilor de a integra poeziei domeniul muzical, de a face să dispară graniţa dintre poezie şi muzică este incompatibilă cu esenţa acestor arte; 2) că tentativa simboliştilor — în măsura în care nu a fost dusă la exces — a lărgit orizontul sonor al poeziei, a sondat adînc domeniul posibilităţilor auditive ale poeziei, creindu-se o poezie predominant auditivă. Şi acesta este şi cazul poeziei lui Bacovia. Claviristele care cîntă marşuri funebre, bătaia neîntreruptă a picăturilor de ploaie, valurile de apă care torturează pe adormit în lacustră dovedesc — aşa cum a arătat şi G. Călinescu — că „Bacovia are instinctul fiorului muzical". Şi fiindcă sîntem la capitolul problemelor de tehnică artistică, am vrea să atragem atenţia asupra unei probleme de stilistică în „Desculţ" : aici nu se utilizează „monologul interior" aşa cum crede autorul „Firului Ariadnei" ci o altă formă stilistică : stilul „trăit", „erlebte Rede", în versiunea sa modernă, în  care naraţiunea  implică pe
povestitor ca pe unul din eroi, „Personale erlebte Rede").J) E cazul să schiţăm deosebirile admise astăzi între diferitele modalităţi stilistice care se diferenţiază sau — dimpotrivă — se interferează cu forma autobiografică (Ich-form) a naraţiunii. Problema esenţială constă în a găsi raportul dintre factorii care determină de fapt condiţia naraţiunii :
a) raportul între povestitorul — erou principal şi ceilalţi eroi,
b) ; raportul între prezentul povestitorului şi prezentul eroului.
c) : raportul dintre „Personale erlebte Rede" şi monologul interior.
A. E vorba aşa dar de un erou Darie care este în acelaşi timp şi povestitor şi care urmăreşte redarea integrală a trăirilor sale precum şi ale altor eroi. Eroul nu este obiectivat şi naraţiunea păstrează particularităţile sale stilistice şi redă de fapt comportarea şi sentimentele celorlalte personaje trecute prin filiera sensibilităţii, simpatiilor şi antipatiilor proprii. E adevărat, nu mai avem de-a1 face nici cu stilul direct sau indirect al prozei realiste clasice, în care naratorul era de obicei autorul şi nu unul din personaje, însă nu găsim nici acel „stream of consciousness", reprezentarea primitivă imediată şi neselectată a trăirilor pentru sine, caracteristica monologului interior. Monologul interior exclude teoretic ipoteza cititorului, adică a unui terţ căruia i se comunică trăirile personajului. Este o proză imediată. Darie mediază de fapt între eroi şi cititori. Tn proza clasică realistă, autorul mediază între eroi şi cititori. Pe de altă parte, nu se poate spune nici că modalitatea naraţiunii în „Desculţ" este aceea a monologului tradiţional. De altfel ca atare, monologul tradiţional a reprezentat în literatura clasică o formă care a exprimat conţinuturi vaL riate, uneori opuse. In timp ce la un Rousseau de pildă, sau la un Musset, monologul reprezintă forma prin excelenţă a
') Spre deosebire de Auktorale erlebte Rede, stilul indirect liber caracteristic prozei clasice (Flaubert, Jane Austen, surorile Bronte).
140
HORIA BRATU
confesiunii (aşa cum o întîlnim şi în proza germană), o specie a literaturii „subiective", o reprezentare de speţa jurnalului intim sau a memoriilor, la un Benjamin Constant (Adolphe), la Charlotte Bronte, la Goldsmith (Vicarul din Wakefield), la Stendhal (Lucien Leuwen) şi la Tolstoi (Adolescenţă), în sfîrşit în proza spaniolă, monologul reprezenta o formă a prozei obiective sau un condiment al romanului picaresc.
„Ich-form" are însă o cu totul altă semnificaţie în literatura contemporană.
Numai în proza modernă este posibilă intrarea atît de abruptă în „fondul acţiunii", o asemenea luare imediată de context cu eroii. Ca într-o piesă de teatru se trage deodată cortina. Orice prolog sub forma unei expoziţii autorale a ceea ce se va trata mai tîrziu, este lăsat la o parte, socotit inutil. Naraţiunea a devenit din-tr-o dată scenică.
B. Spre deosebire de ceea ce se petrece la Creangă, unde de fapt „eul" este retrospectiv, şi povestea este povestită de un om mare care priveşte şi se înduioşează asupra trecutului său (aşa cum observă şi Vitner) aici, în „Desculţ", distanţa dintre povestitor — eroul povestirii — şi" conştiinţa copilului este nulă. Avem aici de a face cu o identificare. Acesta este elementul absolut modern în proza lui Zaharia Stancu1). Există două sau trei locuri în carte în care sînt intercalate pro-poziţiuni prin care autorul marchează o diferenţă, o detaşare („Ţii minte tot, Darie ?" sau : „Caută în toate cîte le vezi tîl-cul lor adevărat şl adine, Darie", sau „Darie, nu cumva a căzut şi acolo o sămînţă") ; însă această „autodemascare", această delimitare de Ich-form este tot un artificiu modern. De altfel, unele personaje (mama, vărul (vărul Ţînţu, joacă rolul unor con-
J) Faptul că naraţiunea este făcută prin Darie, prin ochii unui copil, aceasta este elementul inedit de tehnică narativă, acesta este „Personale erlebte Rede". In „Rădăcinile sînt amare" avem acelaş erou, aceeaşi tehnică însă modalitatea nu mai este aceeaşi. Aici proza este direct autobiografică, refuzînd chiar unitatea compoziţională.
ştiinţe care redresează, care orientează naraţiunea pe făgaşul ei principal.) Clasicul „Erlebte Rede", din forma sa „autorală", caracterizat prin reprezentarea de către autor a cuvintelor, impresiilor şi sentimentelor eroilor, păstrîndu-le intonaţia şi demersul specific (fără utilizarea în continuare a semnelor citării, deci,) s-a transformat în „Personale Erlebte Rede" în care evenimentele şi faptele sînt privite integral, din perspectiva eroului. Aici proza este direct autobiografică, refuzînd ch;ar unitatea compoziţională.
C. Dacă deosebirea dintre monologul tradiţional şi Personale erlebte Rede apare astfel clară, o distincţie tot atît de precisă există şi între „Personale Erlebte Rede" şi monologul interior. Spre deosebire de „Personale Erlebte Rede", în monologul interior, naraţiunea se desfăşoară în chipul unui film necontrolat al subconştiinţei, sau mai exact: al subconştientului. In cazul monologului interior, autorul joacă rolul unui operator (Kameraman) şi nu al unui regizor. In formula sa occidentală, monologul interior, redă fluxul neîntrerupt nu numai al gîndurilor care traversează conştiinţa personajelor dar şi al senzaţiilor (inclusiv cele cinestezice) ; ele sînt filmate pe măsura şi în modul în care ele se nasc şi în ordinea în care se nasc fără a li se explica înlănţuirea logică, creîndu-se impresia unui „tot care vine" („tout ve-nant"). Ceea ce este propriu monologului interior nu este absenţa selecţiei (în orice creaţie, există inevitabil o selecţie) ci faptul că selecţia nu este făcută sub semnul logicii raţionale. Diferenţa esenţială dintre monologul tradiţional şi monologul interior nu constă în faptul că monologul tradiţional ar exprima gînduri mai puţin „intime" decît monologul interior ci în faptul că în monologul tradiţional ca şi în „Personale Erlebte Rede" ele sînt coordonate, demonstrate în înlănţuirea lor logică, şi de cele mai multe ori explicate în subtext. In raport cu clasicul Erlebte Rede, metoda utilizată de Stancu reprezintă o evoluţie semnificativă şi o modalitate nouă pe care nu o regăsim în formulele convenţionale ale romanului clasic. Dar spre deo-
PORNIND DE LA CRITICI..
141
sebire de monologul interior, autorul ră-mîne în continuare un regizor.
Am insistat atîta asupra problemelor tehnice ale creaţiei literare, fiindcă considerăm ' că iniţiativa lui Ion Vitner de a discuta în stadiul actual al criticii literare problemele tehnologice ale creaţiei de după 23 August, în operele ei cele mai semnificative — este justă. De fapt, cînd vorbim astăzi de asemenea opere cum sînt „Desculţ" de Zaharia Stancu, „Moromeţii", de Marin Preda, sau în poezie ; de Beniuc, Jebeleanu, Maria Banuş, Marcel Breslaşu nu avem în faţă cîteva exemple disparate ale unui avînt literar ci un nou capitol al istoriei literaturii noastre, în cadrul căruia putem şi trebuie să discutăm şi să analizăm diferitele modalităţi de reprezentare, cu detalierea şi minuţiozitatea cu care o discutăm la operele aparţinînd capitolelor anterioare ale istoriei literaturii noastre. Cu atît mai mult cu cît în discuţia şi analiza lor, nu ne găsim în faţa unei tradiţii ci facem o operă de desţelenire. Interesul pentru critica tehnică este justificat, dacă nu pierdem însă din vedere faptul că aceste opere trebuie să fie privite în primul rînd ca momente ale desfăşurării unei literaturi în plin progres, ca semne expresive ale unui proces în plină desfăşurare, ca piese caracteristice ale unei literaturi care s-a făcut şi urmează încă să se facă. în acest sens, sondînd puternic aspectul formal tehnologic ale operelor, criticul marxist le priveşte ca elemente ale unei totalităţi, ca etape ale unei sinteze dinamice.
Un continuator al şcolii gherisle
Ridicîndu-se astfel în favoarea eroismului civil al oamenilor simpli din sec. XX, reclamîndu-se pentru studierea operelor medii, entuziasmîndu-se franc de ceea ce este bun în literatura contemporană, fără a-1 cîntări la gabaritul capodoperelor clasice, Vitner apare astfel ca reprezentantul prin excelenţă al curentului gherist în literatura contemporană. Cîteva articole publicate în acest volum pe marginea lui Ghe-rea — în special în legătură cu înţelegerea
etică a profesiei de critic literar — dovedesc că preocupările în jurul moştenirii lui Gherea continuă să fie frecvente. Vitner caută de fapt în Gherea confirmări ale unor orientări în critică la care aderă în special autorul „Firului Ariadnei". în „Contemporanul" de acum cîţiva ani el a publicat un fragment din Gherea care ar trebui să justifice actul critic ca o manifestare a preferinţelor. Este vorba de un fragment în care Gherea ia atitudine împotriva acelor autori care se simt lezaţi din cauză că nu au fost analizaţi de critică. Insă ceea ce demonstrează de fapt Gherea în citatele amintite este imposibilitatea pentru un critic cinstit de a deveni un adevărat profesionist al condeiului în societatea romînească a sec. XIX, obligat cum era de a-şi limita activitatea din cauza ocupaţiilor exterioare literaturii.
Faptul că un critic literar se simte solidar cu un anume autor, cu o anumită modalitate, nu poate impieta asupra obiectivitătii sale.
Adevăratul critic se manifestă, în primul rînd, prin capacitatea de adaptare faţă de fenomenele originale, inedite, valabile şi prin reacţii faţă de fenomenele negative în literatură, fie că e vorba de tendinţe ideologice nesănătoase, fie că e vorba de cărţi mediocre. Spiritul de partid în critică reprezintă astăzi tocmai temelia pe care sprijinindu-se, criticul degajează ceea ce este nou în dezvoltarea literaturii, corespunzător cerinţelor momentului istoric. In acelaşi timp, tocmai spiritul de partid este coordonata esenţială pe care se dezvoltă personalitatea criticului. Personalitatea criticului capătă relief nu prin etalarea unor diferenţieri şi preferinţe specifice, şi un critic cu preferinţe prea vizibile n-ar inspira încredere cînd ar face critică şi cu atît mai mult cînd ar face istorie literară.
Să nu uităm însă că despuierea a noi documente, relevarea periodică a cîtorva aspecte din opera lui Gherea contribuie la menţinerea acestuia în actualitate. „Ghe-rismul" în critică înseamnă tocmai preocuparea criticului pentru literatura actuală, explorarea tematicii actuale (aceasta nu este numai privilegiul scriitorului!), de-
142
HORIA BRATU
monstrarea valorii estetice a contemporaneităţii. Gherismui în critică este linia antiestetizantă, orientare şi îndrumare. Linia lui Gherea este linia îndrumării tematicii fără a face din aceasta un criteriu de valoare.
Intr-un spirit asemănător — adică prin prisma moştenirii gheriste, — este privită şi opera lui Mihail Ralea, relevîndu-se combaterea estetismului, activitatea directorului „Vieţii romîneşti" în sfere şi domenii prezentate anterior de „Contemporanul" şi culegerile sale de eseuri ca moment însemnat al moştenirii gheriste.
Trecînd la literatura romînească contemporană, trebuie relevat că la Vitner, metoda predilectă a criticului rămîne descrierea operei, cu unele referinţe istorico-lite-rare. Deşi obligat să se cantoneze la spaţiul şi limitele unui articol, Vitner evită critica ideografică, nu ■ cercetează izolat operele una după alta, nu „înregistrează", contabilizînd pozitivist, separat, meritele şi deficienţele, ci relevă o evidentă perspectivă istorico-literară. Pe de altă parte însă, impresia este că unele studii rămîn nefinisate. „Descompunerea unei clase" reprezintă o suită de articole despre „Cronica de familie", însă în ciuda numărului de pagini, după opinia mea, unele aspecte esenţiale sînt lăsate la o parte cum ar fi, de pildă, textura filozofică a operei lui Petru Dumitriu, construcţia rotundă şi tendenţioasă a operei în spirit mai mult modern decît balzacian. Deşi informat, studiul despre poemul „1907" al lui Tudor Arghezi rămîne nefinisat. Cu toate că sînt largi citate şi inserţiuni din opera anterioară a poetului, deşi se descoperă temele şi motivele actuale în articole şi poezii mai vechi, analiza rămîne pur descriptivă cu epitete puţin expresive. „Ideile" sînt urmărite una după alta. Insă articolul este salvat de „ţinuta" teoretică. Astfel se fac consideraţii asupra însemnătăţii pe care categoria estetică a urîtului o are în opera argheziană. Ideile filozofice sînt prinse cu subtilitate: „I'n poem, ideea urii, infuzată treptat prin variatele aspecte ale exploatării ţărăneşti izbucneşte cu solemnitate şi dramatism în scena uciderii boierului care,
strivit sub călcîile ţărăneşti este făcut una cu pămîntul, în accepţia directă a locuţiunii. Ideea reîntoarcerii fireşti a insului în humă o găsim ades în poezia lui Arghezi, însoţită de o filozofie nostalgică, în felul cîntărilor biblice. Aici, imaginea este de astă dată grandioasă prin caracterul ei justiţiar şi înfiorător totodată. Stăpînul imensului pămînt transformat în ţărînă de tălpile săracilor este înghiţit picătură cu picătură şi fărîmă cu fărîmă în indiferenta humă."
Insă tratarea limbajului arghezian sub specia atît de banală a „economiei verbale", relevă o anume incapacitate terminologică. Poemul „1907" este epopee după cum tot epopee este şi „Cronică de familie" ; epopee este poezia lui Whitmann, etc.
Evoluţie şi progres în artă. Originalitatea realismului socialist
Unele probleme teoretice însemnate sînt atinse în fragmentul consacrat celor doi albatroşi : albatrosul lui Baudelaire şi albatrosul lui Gorki. In încheiere vom discuta cîteva probleme cu privire la implicaţiile teoretice ale tezelor expuse de Ion Vitner în acest articol. După ce face o reprezentare a simbolismului în motivul albatrosului la cei doi poeţi („Cu pasărea captivă şi nesfîrşit de tristă a poetului francez, vibrînd ca o strună aeriană de intensitatea pasiunii pentru viaţă, pentru libertate, începe o nouă cale a literaturii"), Ion Vitner scrie :
„Discuţia asupra simbolului literar poate fi încă mult continuată şi desigur cu folos. Dar, ne oprim aci. Două lucruri ar mai trebui subliniate înainte de a termina. Fără a fi adepţi ai principiilor biologice aplicate la studiul fenomenului literar (încercarea lui Brunetiere este suficient de falimentară pentru a nu o mai repeta) nu se poate să nu remarcăm că în cazul realismului socialist ontogeneza literară, ofe-rindu-ne o structură inedită, calitativ nouă şi bine diferenţiată, repetă filogenia. In structura internă a realismului socialist aflăm contopite prin sinteză elemente ale ro-
PORNIND DE LA CRITICI...
143
mantismului şi realismului critic, ca cele mai izbitoare, realismul socialist nefiind ostil nici unei experienţe literare sau artistice, în stare să reliefeze în sens realist conţinutul complex al adevărului socialist. Romantismul a apărut ca o negare absolută (cel puţin teoretică) a clasicismului, naturalismul ca o negare a romantismului, simbolismul a parnasianismului etc., etc. Pentru prima dată în istoria literaturii şi artei universale apare un nou mod de a cuprinde estetic realitatea, care nu neagă nici o experienţă anterioară utilă esenţei sale realiste, ci le afirmă necesitatea prin sinteză. In acelaşi timp, realismul socialist îşi afirmă incompatibilitatea cu tot ceea ce, prin esenţă, este antirealist, ostil adevărului vieţii. Realismul socialist mi se pare singurul în stare să ne permită reeditarea, pe plan literar, a zborului îndrăzneţ şi liber al Albatrosului ; prin respectul faţă de tot ceea ce este cu adevărat mare şi autentic valoros în istoria literaturii şi artei universale". Aici sînt incluse cîteva adevăruri indiscutabile şi cîteva afirmaţii mai discutabile.
Este adevărat că realismul socialist asimilează, incorporează în structura sa intimă cele mai preţioase cuceriri ale epocii anterioare. Insă prin aceasta nu repetă şi nici nu reia formulele artistice ale trecutului. Dincolo de inegalităţile de dezvoltare a artei există o evoluţie chiar dacă această evoluţie nu înseamnă întotdeauna un progres. Frumosul este o categorie istorică, arta merge înainte (aceasta este evoluţia) chiar dacă succedentul nu este superior antecedentului (ba cîteodată este chiar inferior.) Acesta este sensul pe care trebuie să-1 dăm teoriei marxiste a inegalităţii dezvoltării artei. Inegalitatea este relativă şi dezvoltarea este absolută. Există evoluţie, dezvoltare, fără să existe întotdeauna progres artistic. Tocmai de aceea nu putem vorbi de un progres constant în artă aşa cum vorbim de progres în dezvoltarea istoriei, unde orînduirile succedente sînt superioare celor precedente şi unde deci dezvoltarea şi progresul sînt sinonime. Dar pe de altă parte arta este evoluţie, nu    reprezintă    o    simplă succesiune,
în care diferitele curente, şcoli, metode îşi pot schimba locul între ele; aceste curente, şcoli, metode, nu se prezintă cu o egală îndreptăţire istorică în faţa prezentului. Succesiunea este cauzală, drumul chiar dacă este marcat de negaţii dialectice, de contraste alternative marchează însă o desfăşurare, un mers înainte, o depăşire în timp şi în conştiinţă, o consonanţă istorică cu epoca. Există o evoluţie a valorilor pe care o reflectă arta şi în acest sens mersul dezvoltării ei este ireversibil. între clasicism, romantism, baroc ca fapte istorice şi considerarea lor ca permanente, ca tipuri eterne, distanţa nu este chiar atît de mare dacă avem în vedere că de fapt primul sens îl înglobează şi pe al doilea, că prin anumite aspecte, aceste curente pot reveni în raza prezentului; însă retrăite în alte dimensiuni, devenite de fapt altceva, sînt fundamental modificate, valorizate în lumina a ceea ce s-a petrecut din momentul înfloririi lor împrumutînd de fapt fizionomia şi cuprinsul acesta nou. în fundamentul lor aceste cuprinsuri sînt ireversibile şi nu se pot repeta. A concepe un contemporan care „selectează" din trecut o anume modalitate artistică, care a dat la timpul ei roade şi şi-a dovedit eficacitatea, este acelaşi lucru cu a propune istoricului de a selecta un anumit eveniment sau moment din trecut şi a-1 oferi ca soluţie istorică a prezentului. Marx a subliniat făptui că, din acest punct de vedere istoria nu se mai repetă decît în chip de parodie.
A propune o anume modalitate artistică sau ficţiunea unor modalităţi artistice din trecut drept soluţia artistică a prezentului înseamnă o alunecare regresivă sau un paliativ (de pildă pictura lui David sub primul imperiu).
Ceea ce e însă în permanent valabil în aceste curente şi modalităţi, ceea ce apare „etern" este faptul că umanismul clasic a dus la o afirmare pe diferite planuri a valorilor umane, la o anume desăvîrşire a tehnicii literare, la o anumită bogăţie a mijloacelor de expresie, pe care ar fi greşit şi tragic să le abandonăm astăzi, sub pretextul că au mai fost folosite, sau că
144
HORIA BR ATU
nu sînt moderne. Umanismul clasic a dus la o afirmare pe diferite planuri a valorilor umane; însă registrul acestor valori strălucite apare limitat în raport cu problematica violentă suscitată de evenimentele pe care le trăim. Umanismul Renaşterii rămîne un fenomen sublim de încordare creatoare, de înfruntare a naturii şi prejudecăţilor, dar el a însemnat expresia omului dotat cu calităţi excepţionale, a preconizat esteticeşte cultul personalităţii. Solidaritatea proletară este însă o fraternitate plebeiană în care dimensiunile pa-ternalist-prometeice nu joacă rolul cel mai însemnat. Aceasta ne impune obligaţia de a sublinia caracterul calitativ nou al realismului socialist, necesitatea unei perspective inedite în cercetarea operelor dedicate contemporaneităţii. Care ar fi urmarea imediată a acestui fapt ?
In primul rînd o atenţie mai mare dată operelor contemporane, care, după canoanele clasice ar fi încă considerate „nefinisate". Să ne gîndim la romanul lui Fedin sau al lui Ehrenburg, la cărţile tinerilor scriitori de la noi, Teodor Mazilu, Radu Cosaşu, Nico-lae Ţie, Eugen Mândrie. Expresia cea mai semnificativă a concepţiei moderne realist-socialiste a literaturii îndreptată împotriva canonului „operei rotunde" de tip clasic este „Le roman ina-cheve" de Aragon.l) Acesta este caracterul literaturii noastre de astăzi ! Dacă s-ar înţelege acest lucru, s-ar obţine o mai mare atenţie acordată temelor actualităţii, o discutare mai amplă şi mai concretă a problematicii literaturii contemporane; s-ar obţine o critică mai publicistică înţele-gînd în mod dialectic caracterul literaturii noastre în plin proces. Ih sens dialectic, orice critică marxistă este un registru de tentative în prinderea devenirii fenomenului literar; comprehensiunea literaturii implică o permanentă alegere şi confruntare,
') Deşi foloseşte versul clasic, totuşi „Le roman inacheve" continuă de fapt tradiţia maiakovskiană din „în gura mare". In proză, reprezentative pentru aceiaşi manieră, a finalurilor deschise a desnodămin-telor „proorogate" sînt „Moromeţii" şi „Drum fără pulbere".
o înţelegere a interdependenţei fenomenului literar în întreaga lui complexitate. In acest sens,  critica noastră poate deveni mai publicistică şi trebuie să devină mai publicistică fiindcă ea este conştiinţa critică a unei literaturi care se face şi rămîne încă să se facă. De aceea imitarea unor  norme  ca   şi   a  unor   modele din trecut ni  se pare nepotrivită.  In accepţia noastră actuală, critica literară rămîne o continuă interogare şi antonegare, ea luminează nu numai opera ci sensul dezvoltării  literaturii, ea  trăieşte profund contradicţiile literaturii, seria progreselor pe care le realizează. A fost o vreme în care Ion Vitner a mers pe „urmele" sau în urma literaturii, a urmărit traseul evenimentelor şi s-a ferit de ipoteze, de misiuni de recunoaştere. Acest lucru se mai reflectă uneori şi în volumul de faţă. Apare încă insuficient laboratorul unei literaturi şi al unei critici; criticul nu greşeşte în elaborarea tezelor sale dar în acelaşi timp dezvăluie prea puţin noi posibilităţi în explorarea   actualităţii.   Un  critic literar rămîne în primul rînd un propagandist pe frontul literaturii, al  literaturii noi, este direct interesat în mersul cotidian al acestei literaturi, se consideră direct răspunzător de soarta ei. Acest lucru se întîmplă tocmai atunci cînd priceperea literară, folosirea  talentului   critic,  merg mînă în mînă cu aprofundarea problemelor realităţii noastre şi adevăratul critic îşi lărgeşte nu numai „conştiinţa estetică" ci şi conştiinţa ştiinţifică. Ca un adevărat critic militant care-şi are în presă, în revista literară, domiciliul său natural şi cîmpul de bătălie, Ion Vitner, nu se eschivează de a da lupta pentru demonstrarea valorii estetice a tematicii  contemporane.  Trebuie  spus însă că aceasta o face încă nu îndeajuns de stăruitor şi uneori abstract, fără a merge pînă la detalii, pe bază de exemple vii. In slujba luptei pentru o tematică actuală, care nu poate fi considerată o simplă sarcină de campanie, trebuiesc puse o varietate cît mai mare de mijloace, atît pe baza analizei operelor apărute, cît şi prin sublinierea variatelor posibilităţi — încă neexplorate — ale tematicii (inclusiv prin folo-
PORNIND DE LA CRITICI...
1145
sirea diverselor modalităţi ale criticii literare : cronică, eseu, recenzie). Prezenţa din ce în ce mai frecventă a lui Vitner în paginile revistelor noastre ne dă chezăşia că pe această cale, Ion Vitner va merge din ce în ce mai departe în unirea teoriei cu practica.
Dacă am compara atitudinea de astăzi a criticului Ion Vitner, ţinuta şi capacitatea de acţiune şi reacţiune în faţa fenomenului literar, în comparaţie cu perioada 1948—1950, constatăm că după o perioadă de relativă stagnare, de uşoară rigidizare activitatea criticului s-a redresat simţitor, redeschizînd — în spirit-militant — fronturile sale de luptă preferate. Aderînd la concepţia unui umanism nou, a unui umanist socialist, respingînd viziunea paterna-list-prometeică a solidarităţii sociale, optînd pentru titanismul anonim şi colectiv, pentru eroismul civil şi tovărăşia plebeiană, Icn Vitner se încadrează în curentul care promovează în critica noastră o concepţie mai curajoasă despre literatură şi critică literară.
PS. Deşi — după cum a observat şi M. Petroveanu — am făcut tot posibilul să nu supăr pe autorul „încercărilor critice" constat cu părere de rău că totuşi supărări i-am provocat'). Ce să-i faci? Aşa e viaţa ! Cît priveşte competenţa mea, liber este M. Petroveanu  să creadă ce vrea, liber este de asemenea să folosească metoda psihanalitică în descoperirea subtex-tului şi a intenţiilor. Dacă, şi cine a folosit epitete, figuri jignitoare, aceasta o va constata cititorul, comparînd articolul meu şi nota din „Gazeta literară". In ceea ce priveşte problemele de fond : 1) Eseul ca orice formă literară a avut o semnificaţie diferită în epoci diferite şi chiar în aceeaşi epocă;    Eseul    raţionalist   practicat de gînditori  marxişti  de peste hotare şi la noi,   de   pildă,   de   Ralea,   este altceva decît     eseul     lui    Maritain.     De remarcat că atît Benda cît şi Ralea consi-
') M. Petroveanu : „Acrobaţie fără plasă", „Gazeta literară", Joi 6 februarie, Anul V, nr. 6/1958.
deră de asemeni eseul filozofiei burghezo-contemporane  (în Franţa, în Spania) ca o reacţie împotriva spiritului de sistemă al   filozofiei clasice,  deşi  şi  ei practică eseul,  fiindcă  acesta  permite răspîndirea în mase a filozofiei, are o capacitate mat mare de penetraţie  (iată  şi mobilul democraţilor   revoluţionari).   Lukacs,   J. R. Bloch, Ralea îl practică, pentru capacitatea de circulaţie. Ortega y Gasset, Eugenio d'Ors,  Ramon  Fernandez, Alain îl folosesc pe urmele lui Nietzsche fiindcă le îngăduie să dezvolte în mod liber cîteva „intuiţii" fundamentale. Alţii   (Paul Valery) în sfîrşit, îl folosesc în scopuri pur calo-file. E nevoie deci de un distingo, şi de o reabilitare a eseului pe linia democraţilor revoluţionari şi a raţionaliştilor contemporani. 2. P. Georgescu creează o publicistică de calitate superioară însă în „unele-cazuri" — aşa cum am spus — articolele sale de publicistică nu meritau a intra în volum. 3) Excesul de erudite : de ornni re scibili. Exemplu: pentru tipizarea existenţialismului este citat Unamuno — nereprezentativ. I'n poemul consacrat Guatemaler, sînt citate douăzeci şi cinci de nume de conquistatori şi luptători pentru libertate, din care unele nu sînt cu precizie depista-bile în nici o lucrare serioasă de specialitate sau joacă în luptele politice din America de Sud un alt rol decît cel conferit în eseu. (W. Foster, Istoria politică a celor două Americi, Handbook of South american  Names, etc).   4)   In   „Dialogul cu Marea", P. G. găseşte în mod just trer atitudini fundamentale corespunzătoare pe planul filozofic celor trei eroi principali din piesă.  Insă  analiza conţinutului  de idei-„ideatică" — cum am spus — a eroului' Adam Jora (raportul : ura de clasă — urai personală ;     mobilurile    imediate, etc.)-e „slabă". Pe scurt, în articolul meu scapără maniera eseistică, care nu e numai al lui P. G., însă se fac rezerve serioase la conţinutul articolelor. Alte obiecţii concrete nu observ în nota „Gazetei literare'". Ne-ar fi interesat totuşi opinia lui M. Petroveanu asupra problemelor incluse în articole. Căci nu discuţia volumelor de cri-
1146
HORIA BRATU
tică a fost scopul nostru ci pornind de la critică să discutăm problemele literaturii. Din păcate, M. Petroveanu nu s-a exprimat asupra fondului acestor articole. Re-cunoscînd rolul pe care l-a avut Paul Georgescu prin activitatea sa critică, nu se poate nega nici faptul că volumul său „încercări critice" — a format totuşi obiectul unei controverse, care nu a fost inven-
tată de mine. (aşa cum o dovedeşte chiar paginile „Gazetei literare" — vezi numărul din 14 noiembrie 1957). In rezumat, în chestiunea aşa-ziselor „contradicţii" din articolul meu : cred că ceea ce îi supără pe unii critici nu sînt atît contradicţiile „în sine", cît faptul că aceste contradicţii nu merg din ce în ce mai mult în favoarea opiniilor lor.
AL. OPREA
TIPOLOGII UMANE SI SOCIALE ÎN PROZA CONTEMPORANĂ (II)*) ~
— NOTE PENTRU UN STUDIU DESPRE EROUL ZILELOR NOASTRE —
In momentul de faţă, cuvîntul miraculos care se pare că închide în sine toate tainele artei se cheamă : complexitate. ,,E-roii sînt complecşi" — ceea ce vrea să spună, cartea este foarte bună,. „Personajele suferă sub latura complexităţii caracterelor", — ceea ce înseamnă idilism, schematism. Cuvîntul terorizează pe scriitori, care nu ştiu ce jertfe să mai aducă acestui zeu păgîn şi e folosit de către critici şi editori ca un verificat passe-partout în toate chestiunile literare litigioase. V. Em. Galan în ancheta „Vieţii Romîneşti" din nr. 12/57, face următoarea mărturisire : „Foarte deseori am auzit editori sau critici chestionînd pe-un autor cam aşa : — Şi eroul d-tale se mai şi-ndoeşte din cînd în cînd ? Se frămîntă ? Are slăbiciuni, căderi, şovăieli ? într-un cuvînt, e un om adevărat, complex, sau o simplă schemă ?". Ceea ce îl determină pe scriitor să deschidă filipica sa contra „complecşilor", expunîndu-le „oamenii dintr-o bucată". „Omul complex — zice d-sa — bombăne despre tot felul de «probleme general-uma-ne» şi general-biologice, dînd din colţ în colţ printre idei şi fapte; iar de sentimente fuge", în timp ce oamenii dintr-o bucată sînt „oameni în stare să se consacre cu
*) Vezi „Viaţa romînească" nr. 1/958
„Fac prinsoare că Lopuhov şi Kirsanov au apărut majorităţii publicului nişte eroi, oameni superiori, ba poate chiar .personaje idealizate sau chiar neverosimile, datorită prea marei lor nobleţi sufleteşti. Nu, dragii mei... nu ei stau prea sus, ci voi .prea jos".
CERNIŞEVSKI
totul idealului lor". Sau „Nu complecşii duc greul în istorie, în tot ce are ea măreţ şi jalnic, ci oamenii dintr-o bucată". E clar că aici e necesară o anume disociere de noţiuni. Cum vine asta ? Nu pot fi complecşi şi oamenii care duc greul în istorie, în tot ce are ea măreţ şi josnic ci numai cei care dau din colţ în colţ printre idei şi fapte, bombănind despre tot felul de probleme general-umane şi general-biologice ? Sensurile noţiunilor se încurcă şi mai mult cînd tov. Galan îi numeşte pe „complecşi", „nepoţii dunăreni ai lui Clim Sam-ghin". Adică, aşa cum am spune noi, miticii pot fi complecşi dar nu şi oamenii dintr-o bucată, pe care un destin fatal îi obligă să rămîie liniari, schematici — oricît ne-am feri de cuvînt! Atunci au dreptate cei care promovează acest erou — arta în accepţia ei superioară către o atare realizare tinde. De fapt, după cît ne dăm seama, V. Em. Galan, înlocuieşte cuvîntul „complicat", prin „complex" — de aici toate confuziile care pot surveni. Nepoţii dunăreni ai lui Clim Samghin sînt în realitate numai complicaţi. (Acesta e şi motivul pentru care scriitorul simte nevoia, în cîteva rînduri, să pună cuvîntul complex între ghilimele). înainte de a merge mai
(F48
AL. OPREA
departe simţim nevoia să ne oprim, cît de puţin, asupra problemei. Mă voi referi Ia un articol al lui G. Călinescu,  citat de mai multe ori în presa literară, „Camil Petrescu, teoretician al romanului". G. Călinescu discută acolo tocmai ceea ce înseamnă eroul complex. Este complex, aşa cum susţinea Duiliu Zamfirescu, numai boierul, reprezentant al clasei „superioare" ? Nu, răspunde Călinescu,  acela poate fi numai „stilat", şi de fapt un manechin, gol de sentimente şi gînduri reale. Sînt „încărcaţi cu probleme de conştiinţă" numai orăşenii în opoziţie cu ţăranii, fiinţe rudimentare, prin definiţie — teza lui Eugen Lovinescu şi Camil Petrescu ? Nu, răspunde Călinescu, nu putem confunda complexitatea cu fineţea. „Ţăranul şi Kant îşi pun exact aceleaşi probleme, cu deosebire că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică", încercarea de a prezenta ca unică fiinţă complexă, eroul care „se zbuciumă de neliniştea metafizică", interesîndu-1 „conştiinţa în sine ca o pură abstracţiune", Călinescu o califică drept tentativă de a crea „literatură de salon". „A exalta cu alte cuvinte pe Paul Bourget". Şi, iată concluzia extrem de importantă : literatura eroilor complecşi este literatura  „vieţii conştiente, morale". Mai este oare nevoie să spunem că tocmai această „viaţă morală conştientă" o întîlnim şi la eroii numiţi de V. Em. Galan, „dintr-o bucată" ? *)
Ce anume a determinat însă polemica scriitorului ? (Deoarece, credem, că nu fără motiv se ridică d-sa atît de vehement „împotriva promovării necondiţionate a «eroului complex»" şi afirmînd că aceşti eroi vor ocupa totdeauna locul secundar în viaţă să ajungă pînă la exclamaţia iritată „Secundar, da, oricîţi ani ar trăi complecşii în viaţă şi oricîte pagini ar ocupa ei în literatură"). Este vorba de o stare de fapt:
*) E adevărat, există şi oameni adaptaţi instinctual realităţii, indivizi care n-au viziunea mecanicii lor interioare cum i se pare lui G. Călinescu că ar fi personajele lui Sadoveanu şi Brătescu-Voinesti. Dar erou caracteristici vremurilor noastre sînt în cel mai puţin grad pasibili de automatism psihologic.
eroii unitari, consecvenţi cu ei înşişi sînt priviţi cu suspiciuni  şi dimpotrivă, eroii îmbucătăţiţi în trăsături contradictorii provoacă admiraţii fără rezerve. Pentru a înţelege starea de crispare care există în faţa a tot ceea ce reprezintă, într-un cuvînt,  integritate, trebuie să  ne amintim pălăvrăgeala goală, dogmatică, de acum din jurul „eroului purtător de mesaje" ş.a. precum   şi   literatura   didactică realizată despre oamenii dintr-o bucată — păpuşi de carton umplute cu tărîţe. Aşa se face acum că dacă un activist de partid „se îndoieşte" de cele mai clare valori politice ori morale, apare numaidecît ca fiind veridic. Dacă are şi „căderi" sub raportul eticii —- e extraordinar de real. Căci se pare că tot ceea ce reprezintă consecvenţă, stabilitate cade în sfera categoriilor suspectate de idilism, de a nu se încadra într-un realism viguros. De aici dezinteresul pentru eroii balzacieni ori stendhalieni şi în schimb, cum arată V. Em. Galan, „Citesc în ultima vreme, parcă din ce în ce mai des, în articole pomenindu-i anticipativ pe Proust, Dos Passos şi J. Joyce ca, aş zice, co-părinţii    legitimi ai viitorului nostru deceniu literar".
De altminteri în timpul discuţiilor despre „spiritul modern" aceste teze se găseau exprimate într-o formă brutală. Ideea de caracter părea a fi perimată, integrîn-du-se în prejudecăţile clasiciste. Era o fobie a mobilităţii. Se opta pentru fluiditatea şi imprevizibilitatea stărilor de spirit ale eroilor, pentru „concretul psihologic" — mai ales acest termen era în vogă. Tot ceea ce constituia determinare strictă, distincţie, limpezime, previzibilitate irita ca nişte dogme care opreau pe creatori să redea însăşi „mişcarea" vieţii. Se făcea în schimb cultul  incertului, al compoziţiilor neunitare,   al personajelor contradictorii. Proust era opus lui Balzac. Aceste idei şi alte cîteva, formau verseturile noului coran estetic care, respectate cu fanatism mahomedan,   deschideau   porţile   vrăjite ale sanctuarului artei moderne. Problemele, evident, nu sînt deloc simple şi numai îndelungate înfruntări de păreri vor aduce
TIPOLOGII UMANE ŞI SOCIALS IN PROZA NOASTRĂ CONTEMPORANA
149
delimitările definitive. Se pot face însă cîteva distincţii. Mai întîi mitul novatoris-mului cu care se decorează susţinătorii acestor idei. (Cînd întîmpină obiecţii ei se consolează, comparîndu-se cu marile figuri hulite la vremea lor de pătura conservatoare a publicului). Pentru a nu mai exista dubii asupra noutăţii tezelor prezentate mai sus, vom cita modul în care le-a supus examenului critic Julien Benda în 1924, în ,,Essai sur l'esthetique de la presente societe franţaise" şi nu -de pe poziţiile marxismului ci ale raţionalismului iluminist. El arată că atari principii cum sînt cele expuse mai sus, purced în forma lor embrionară de la Bergson care in „L'Evolution creatrice", considera ca atribut esenţial al .„fenomenului vital", mobilitatea. (Fenomenul reapariţiei lor în zilele noastre se datoreşte între altele şi prestigiului lui Camil Petrescu care le pusese pe acea vreme în circulaţie sub formula „noii structuri"). Julien Benda demonstrează că isteria mişcării, acea sete de ,,1'emoi", însemna în fond — căzîndu-se în cealaltă extremă, opusă raţionalismului cartezian — dorinţa de a elibera sufletul de cerinţele determinismului psihologic ca şi ale oricărui determinism. Apologia „neprevăzutului" opus „continuităţii", nu e altceva decît ura faţă de ceea ce se cheamă lege, cauzalitate a fenomenelor. Interesantă e argumentaţia lui Benda că alergînd numai după fluiditatea sentimentelor, scriitorii respectivi în fapt trebuiau să se mărginească la cercetarea sufletului elementar, a stărilor psihologice confuze, instinctuale, deoarece ocupîndu-se de viaţa evoluată spiritual ar fi fost nevoiţi să descrie şi ceea ce e distinct, continuu. In practică deci, ei se opuneau tocmai înfăţişării oamenilor cu raţiune şi cu sentimente mari. Ceea ce îl făcea să exclame: „Cotntne si l'âme d'un Goethe etalt moins reelle que celle de Me-lisicmde!"
Sînt idei pentru care subscriem întru totul. E adevărat, atracţia către asemenea eroi se explică prin faptul că în urmă cu cîţiva ani ori ce încercare de a descrie şi fiinţe care nu erau unitare primea pe
loc eticheta infamantă : naturalism, denaturare a vieţii, etc. Dar e cu totul altceva să pretinzi că numai oamenii, cum i-am numit complicaţi, numai samghinii, sînt „reali". Deoarece tendinţa există *, provo-cînd după cum am văzut îngrijorarea unor scriitori, să ne străduim, pe cît ne stă în putinţă, a explica trăsăturile acestui caracter. De la început, vrem să facem o prevenire. Trebuie delimitată precis esenţa reală a insului de modul în care se oglindeşte această esenţă în gîndirea, — mai precis fantezia sa. Dacă. ne-am lua după imaginea pe care şi-o face despre sine am avea două ipostaze cu totul opuse : una de supra-om şi alta de homuncul. Nu fiţi surprinşi. Vn amîndouă el se închipuie un titan. Căci dacă se autoflagelează cu violenţă numindu-se laş, ticălos (sic!), dacă parcurge pe jos, desculţ şi cu funia la gît drumul de la Canossa — în asta transpare amorul lui propriu, eul său umflat care parcă zice: uitaţi-vă, admiraţi-mă, cît de nobil trebuie să fiu în realitate dacă mă biciui atît de fioros, cît de pur dacă pentru cel mai mic păcat mă supun la canoane atît de bestiale. De altfel aceasta şi formează latura interesantă a eroului, ceea ce fascinează : amestecul pestriţ de trăsături contradictorii. Vedeţi dumneavoastră, n-avem de-a face cu oameni comuni, obişnuiţi. Sufletul lor e sfîşiat în doi poli opuşi, încearcă marile şi spectaculoasele chinuri ale dedublării. Marx vedea această dedublare a micului burghez — a-goul adevărat al omului complicat — în Sancho şi Don Quijotte. (O imagine plastică a celor doi termeni între care considera Baudelaire că pendulează etern fiinţa umană „vers le diable et vers dieu"). In calitate de hidalgo della Mancha, eroul nostru perorează cu exaltare despre binele suprem, despre adevărul veşnic, etc., iar în calitate! de Sancho se poate preta la cele mai de rînd potlogării, — ceea ce îl va
*) Prima parte a însemnărilor noastre despre tipologiile prozei contemporane — „Ipostazele de azi ale eroului romantic individualist" — erau îndreptate contra unei anumite aureole cu care se află înconjuraţi oamenii complicaţi.
150
AL. OPREA
determina, mai tîrziu pe Don Quijotte să facă îndelungate penitenţe, postind în pielea goală. (Istoria este plină de asemenea exemple !) Dar cum se explică apariţia acestor fiinţe ciudate, cum au răsărit ele între oamenii normali ? Dacă ar fi să-i ascultăm pe cei» în cauză ar însemna să dăm crezare celor mai fanteziste teorii. Am auzi astfel povestea nemaipomenită a evoluţiei sensibilităţii umane, pînă la cea modernă care ar fi a eroului complicat, caracterizat prin contradicţii sufleteşti de neîmpăcat, stări psihice ceţoase, etc. Desigur ştiinţa mai are încă de lămurit multe în existenţa individului. Iată însă explicaţia pămîntească — micii burghezi tin-zînd către una divină — pe care o dau acestui tip psihologic Marx şi Engels în „Ideologia germană". „La un individ, de pildă, a cărui viaţă îmbrăţişează o sferă largă de activităţi variate şi multiple relaţii practice ca lumea, care duce deci o viaţă multilaterală, gîndirea aire acelaşi caracter de universalitate ca ori ce altă manifestare a vieţii acestui individ. Ea nici nu se flcsează deci ca gindlre abstractă, şi nici nu are nevoie de atît de multe artificii reflexive atunci clnd individul trece de la gîndlre la o altă manifestare a vieţii sale". Cu alte cuvinte ceea ce ni se pare neobişnuit, ciudat la oamenii complicaţi este de fapt efectul tragic a! dezvoltării unilaterale a unor laturi ale fiinţei lor, în detrimentul altora, lipsa unei dezvoltări armonioase care-şi are cauza în inexistenţa unei viaţi multilaterale cu o „sferă largă de activităţi variate şi multiple relaţii practice cu lumea". In legătură cu „gîndirea abstractă" a micului burghez, Marx şi Engels continuă : „Dimpotrivă, la un belfer, sau la un scriitor berlinez, mărginit, a cărui activitate se limitează pe de o parte la muncă amară şi pe de altă parte la desfătarea de a gindi, a cărui lume se întinde de la Moabit la Kbpenick şi se s.ţirşeşte -la Hamburger Tor, ale cărui relaţii cu lumea se reduc, datorită situaţiei lui mizere, la un .minimum, .la un asemenea individ este într-adevăr inevitabil ca, a-
tunci cînd simte necesitatea de a gîndi, gîndirea să devină ,la fel de abstractă ca şi însuşi acest individ şi viaţa lui, şi să devină faţă de el — cel cu totul lipsit de rezistenţă — o forţă fixă, o forţă a cărei manifestare să ofere individului posibilitatea unei evadări de moment din «lumea» Iul vitregă". Deci, un individ nefericit, la care gîndirea exacerbată ajunge să fie unica lui existenţă. Ei bine, printr-un uluitor proces de invertire a sensurilor, aceste slăbiciuni înfrumuseţate devin calităţi nobile. Tocmai din pricina acestui viciu care face ca viaţa lui propriu zisă să existe numai în reflexie „pură", micul burghez se consideră drept fiinţă „unică" şi împarte lumea în două categorii precise: oameni de rînd, fără „conştiinţă" — cîrtiţi cum le zicea Panait Istrati — şi creaturi superioare, „complecse". Este prejudecata respinsă după cum am văzut, în unele discuţii literare din trecut şi care comite victime şi astăzi. Căci înfăţişaţi un erou pozitiv care n-are nevoie, cum se spune în „Ideologia germană", de „artificii reflexive" (subl. n.J, cînd trece de la gîndira la o altă manifestare a vieţii sale", şi îndată vi se va imputa că e schematic, că nu aşa sînt oamenii în realitate, ş.a.m.d. Micul burghez cunoscîndu-se pe sine şi fiind îin imposibilitate de a se obiectiviza va crede extrem de sincer că nu există fiinţă „evoluată" care să nu aibe chipul şi asemănarea Iui. (Este una din trăsăturile impudice ale belferului care, nu odată, se identifică cu omenirea).
Dar avem tot dreptul să ne întrebăm : nu există în viaţă şi caractere viguroase la care raţiunea se află în armonie cu sentimentul, gîndul cu fapta, oameni multilaterali, orientaţi cu toate puterile sufletului spre lumea exterioară, ale căror porniri sînt simple şi sănătoase, puternice şi frumoase ca nişte roade fireşti ale unei naturi bogate ?
Oare tot regnul uman se reduce la o singură specie — caractere feminine, lascive, întoarse înăuntru — nu există şi băr-
TIPOLOGII UMANE ŞI SOCIALE IN PROZA NOASTRĂ CONTEMPORANA
151'
baţi?*). Dar chiar despre asemenea fiinţe vorbeau Marx şi Engels explicîmdu-le caracterul prin viaţa lor care „îmbrăţişează o sferă largă de activităţi variate şi multiple relaţii practice cu lumea". Să ne amintim de oamenii Renaşterii. Istoricii sînt de acord că aceştia erau ori ce dar nu indivizi mărginiţi, unilaterali, ci dimpotrivă titani ca gîndire şi simţăminte, oameni care trăiau cu pasiune în mijlocul frămîntărilor timpului lor, luînd parte activă la lupta practică unii cu pana şi cuvîntul, alţii cu sabia, alţii şi cu una şi cu alta. Aceeaşi multilateralitate a caracterului o dovedeau şi reprezentanţii de seamă ai iluminismului. Căci eroii n-au fost fabricaţi în laborator de către etica marxistă, ci au existat de totdeauna ca manifestări fireşti a bogăţiei sufleteşti pe care a avut-o omenirea în ciuda noroiului a secole de suferinţi istorice. Şi apoi să discutăm teoria pe care am reprodus-o mai sus, despre evoluţia sensibilităţii omeneşti pînă la cea modernă care nu ar face posibilă existenţa caracterelor consecvente, cu trăsături ca- generozitatea, devotamentul, etc. pentru creaţia modernă procedeul esenţial şi unic fiind impresiile gratuite şi fugitive. Dar dacă e vorba să discutăm într-adevăr despre evoluţia sufletului uman — şi nu privit ca o entitate abstractă — atunci putem spune că tocmai în secolul nostru cunosc o strălucire orbitoare marile caractere clasice. Căci secolul nostru nu e numai secolul zvîrcolirilor isterice ale sufletului micilor burghezi în faţa cutremurelor sociale contemporane ci şi secolul realizării vechilor năzuinţe ale umaniştilor : înflorirea multilaterală a omului eliberat din sclavia morală şi socială, egalitatea în drepturi a întregului sistem colonialist —, forţa de care dispune în zilele noastre vechea idee a păcii, etc. Şi dacă n-ar fi existat în    viaţă    reprezentanţii    acestor idei
*) Julien Benda spune în eseul citat: „Que d'esprits fins", „dellcats", „aimables", „peins de grâs"; „combien peu d'esprits
vigoureux"......Que de natures îeminines ;
combien peu d'hommes... Toute l'esthe-tique moderne est faite pour les femmes. Les hommes luttent".
majore, secolul de mult şi i-ar fi creiat. De altfel unii cercetători obiectivi din apus, analizînd literatura sovietică şi ară-tînd că se ţine departe de individualismul „abstract şi agresiv" al literaturii modeme occidentale îi găseşte atari caracteristici : „literatura sovietică dezvoltă mari şi tradiţionale forme ale frumosului ; dorinţa de dreptate, devotamentul, generozitatea, încrederea in om, dragostea pentru cei umili, fericirea de a vedea deşteptate-bucuriile libertăţii şi ale spiritului, şi apoi visul de a crela fericirea tuturor, cucerirea bunurilor naturii in profitul omului şi în sfîrşit, şi mal cu seamă, poate, măreţia muncitorilor"**). Şi atunci se cuvine să întrebăm : oare reprezentanţii unor asemenea idei şi sentimente mari nu pot fi complecşi ? Cum, e mai complex un om bolnav de narcisism decît acela care-sq zbate cu multiplele probleme ale veacului său ? Dacă prin complexitate înţelegem ceea ce spunea Călinescu, „viaţă morală conştientă", atunci trebuie să conchidem că adevărata complexitate o au eroii cu universalitatea de caracter despre care am vorbit. E adevărat, e mult mai dificil să descrii măreţia a ceea ce e simplu, adîn-cimea a ceea ce e limpede, (aci talentul nu poate fi contrafăcut,) — pentru a putea zugrăvi aceşti oameni trebuie să trăieşti tu însuţi în multiple relaţii practice cu lumea, să fi un Leonardo ori un Michel Angela.
*
Plehanov are undeva un articol în care analizînd pe larg piesa lui Gorki, „Duşmanii" defineşte cîteva aspecte ale psihologiei mişcării muncitoreşti. (Articolul, chiar aşa se cheamă : ,,Contribution â la' psychologie du mouvement ouvrier").. Problema ridicată ni se pare a avea o importanţă aparte. Căci, după cum am văzut, păcatul celor care discută despre „sufletul modern" e că rămîn pe un plan abstract, în afara determinantelor sociale şi istorice. Nu există însă un specific al tipurilor umane clin societatea noastră ? Oare**) Claude Frioux „Reflexions sur la litterature sovietique".
AL. OPREA
aceleaşi trăsături de caracter le întîlnim la toate grupurile sociale şi în toate epocile ? N-au oare, spre pildă, muncitorii un mod propriu de a gîndi şi a acţiona, o lentă psihologică aparte ? In „Duşmanii" există o scenă în care soţul Tatianei îşi exprimă admiraţia pentru muncitorii interogaţi. Tatiana îi răspunde „Da, dar pentru ce sînt ei atît de simpli ? Pentru ce atîta simplitate în cuvintele. lor, In privirile lor, în felul lor de a suferi ? Pentru ce ? Nu se află pasiuni la ei, eroism ?". Plehanov ne invită să ne închipuim că Tatiana se va alătura mişcării muncitoreşti. Poate că o vreme va fi atrasă de primejdiile la care se expuneau social-democra-ţii. Dar în curînd activitatea sistematică, nezgomotoasă, i se va părea monotonă. Ea va tînji după „pasiuni", „acte de eroism", va simţi nevoia unor poze teatrale, gesturi exaltate şi va molipsi şi pe cei din jur cu romantismul ei fals, incitîndu-i la acte anarhice, etc. Muncitorul însă care va întruni, în chip fericit, trăsăturile clasei sale va face totul simplu, fără ieşiri patetice şi fără sterile frămîntări interioare. Acesta este şi motivul pentru care eroii literaturii sovietice au provocat uimirea cititorilor din apus, care, obişnuiţi cu eroii fărâmiţaţi în trăiri individualiste au sorbit aer curat venit dintr-o lume nouă. Un ziarist străin îi spunea lui Os-trovski că dacă „Aşa s-a călit oţelul" ar 'fi intrat pe mîna unui literat din occident, <ceea ce acolo constituie o scenă ar fi de-* venit în mod cert cîteva capitole. Şi cita ca mostră episodul întoarcerii lui Pavea acasă, unde Ostrovski ar fi fost extrem de zgîrcit. Nu-i vorba aci numai de un procedeu literar specific sau, mai bine :zis, procedeul literar se supune perfect obiectului : caracterul simplu, lipsit de complicaţii artificiale al lui Corceaghin.
Unele cărţi din proza noastră au fost primite cu un viu interes pentru că au descoperit artistic asemenea tipologii inedite. Este impresia pe care ne-a lăsat-o „Bărăgan". Anton Filip nu este dintre eroii care ar fi atras pe un scriitor romantic. Nu-i  ceea ce se numeşte un bărbat
frumos. Secretarul centralei A.F.S.M. îl caracterizează dintr-o ochire „un butuc". N-are o vorbire seducătoare sub raportul elocvenţei, dimpotrivă cam rudimentară, bolovănoasă, neşlefuită. Nu se pricepe să ţină tirade pompoase. De altfel e departe de a fi exaltat, de a cădea în reverii poetice. Stă cu amîndouă picioarele înfipte în pămînt. Jnchipuiţi-vă, eroul habar n-are de problemele agriculturii — a fost muncitor la oraş — şi este trimis director la o fermă de stat din Bărăgan. La centrala A.F.S.M. nu i se dă nici o lămurire — doar să citească o enciclopedie în zeci de volume — iar la judeţeană A.F.S.M. găseşte o situaţie haotică de care se folosesc sper-ţarii şi hoţii. Ce situaţie favorabilă pentru o fiinţă complicată să se lamenteze, să ne asurzească cu văicărerile! Anton Filip, e însă mai mult nedumerit şi înfuriat. In biroul lui Cristescu — de la centrala A.F.S.M. — îşi notează calm în carneţel : ,,a lua legătura cu Duma. C : bandit sau ce ?" şi la sfîrşit nu se sinchiseşte să trîntească în faţă, cam necioplit, impresiile pe care i le-a stîrnit interlocutorul. Iar cînd Mîţă, şeful cadrelor de la Călăraşi, îşi expune cu candoare dezarmantă metodele de lucru, „de ici o lădiţă, de colo un săcuşor, de dincolo un borcănaş... alt-dată au şi băieţii — directorii de fermă n.n. — cîte o nevoie". Filip îşi zice „aşteaptă tu lădiţă şi săcuşor de la'mine pînă ţi s-or lungi urechile". E schematic ? Poate. Se întîmplă însă ca viaţa să cunoască şi asemenea oameni dintr-o bucată. De fapt misiunea care i-a fost dată îi apare copleşitoare, peste puteri chiar. De aceea plictiseşte pe cei din Bucureşti şi Călăraşi cerîndu-le îndrumări, indicaţii. Dar după cum nu ia poze eroice, patetice pentru „a-şi face curaj", nici nu-i încolţeşte vreo clipă gîndul renunţării, dimpotrivă nu ştiu cum se face că greutăţile în loc să-1 demoralizeze îl îndîrjesc, îl aţîţă, îi creiază un surplus de energie. Acest lucru se verifică într-o seamă de împrejurări. Cînd conducerea reacţionară a satului îl atacă pe neaşteptate e descumpănit, ne-am aştepta poate să amîie lupta, să cedeze. Dar Filip
TIPOLOGII UMANE ŞI SOCIALE IN PROZA NOASTRĂ CONTEMPORANA 153
e descumpănit cît timp n-a înţeles care e de fapt fondul situaţiei („Aici trebuie bici şi încă cu coadă zdravănă") pentru că de îndată răspundă cu cont, âtovituri şi ţăranul venit să vadă cum e strîns cu uşa de directorul fermei, vede cum îi strînge acesta cu uşa pe cei din consiliul primăriei. Anton Filip e adevărat, e cam grosolan, cam necioplit dar, în fine, are un caracter bărbătesc şi nu femenin. Greutăţile, lupta îl atrag ca pe un cîine de vînătoare mirosul prafului de puşcă ; chiar dacă din ele iese cîteodată „mototolit" — vezi şedinţa de la plasă. El nu-şi trăieşte viaţa în interior, împărţind în patru fiecare senzaţie, fiecare stare psihică, ci „în afară", tăvălindu-se printre bucuriile amare ale realităţii. De aici integritatea caracterului său care te cucereşte. Şi am zice armonia fiinţei sale. Căci un lucru care ni se pare că merită a fi subliniat e acesta: activitatea revoluţionară — în adevăratul ei înţeles — nu creiază oameni unilaterali, monomani. Dimpotrivă, vedem cum sarcinile în faţa cărora trebuie să facă faţă Anton Filip îi dezvoltă multiple însuşiri : să fie apropiat de ceilalţi oameni, să aibă un entuziasm constant în muncă, să fie lucid în lupta cu duşmanul, competent în problemele agrotehnice, etc. Chiar de aceea marile figuri de revoluţionari copleşesc ou universalitatea gîndirii şi simţirii lor. Aşa zisul conflict dintre viaţa obştească şi viaţa personală nu există în fapt decît la micul burghez, care ajunge să izoleze aceste două laturi din viaţa individului, pînă la existenţa lor de sine stătătoare. Amintiţi-vă scena în care Anton Filip abia picat de cîteva zile într-un sat necunoscut din Bărăgan scrie o carte poştală familiei. „încercă să descrie locurile, balta, pe Prodan, .pe Mitu Cîrsteî, pe Avram Moţ, pe Olteana şi-şi dădu seama curlnd că de fapt se simte în asemenea măsură localnic al acestor meleaguri, încît, fără voie, înfăţişează totul aşa fel încît Mircea — şi poate chiar Cristina — vor înţelege că Lespezii nu-s un sat oarecare, ci cel mai frumos, sat din kimea. asta... Ii făcu plăcere această slăbiciune".
La Anton Filip chestiunile personale şi cele obşteşti sînt turnate într-un singur bloc de oţel. „Bărăgan" demonstrează cetitorilor că în afară de fiinţe complicate care sug din degetul mic filozofii pesimiste, în afară de psihopaţi şi don-quijoţi există şi caractere viguroase, adepţi ai faptelor eroice, ai credinţei într-un ţel care constituie raţiunea existenţei lor. Şi în cazul de faţă, aceşti eroi sînt oameni de rînd, rudimentari, „din topor", dar puternici tocmai prin forţa colectivă şi anonimă din care purced şi care în zilele noastre poartă răspunderea  destinelor societăţii.
In ceea ce priveşte lipsurile romanului am impresia că se încadrează tocmai în ceea ce constituie obiectul amintitei polemici a lui V. Em. Galan şi anume prejudecăţile existente despre omul „complex". Critica a relevat caracterul artificos al micii drame care există în viaţa eroului în legătură cu nevastă-sa. De asemenea romantismul livresc rezultat din descripţia „coloniei" de mici tractorişti. Aici scriitorul renunţă la realismul său sobru, şi apelează la serviciile unor artificii menite să dea aparenţă de „complexitate". In presa literară s-au adus critici asemănătoare şi ediţiei a II-a din „Pasărea furtunii" unda Adam Jora — din aceeaşi familie tipologică cu Anton Filip — era cuprins în ultima parte a povestirii de senzaţii tulburi, stranii, nejustificate. Dar care ar fi trebuit să fie comportamentul eroilor în situaţiile respective ? Nu ştim. Credem însă că într-un anume mod specific tipului psihologic în cauză. (însemnările de faţă — note pentru un viitor articol, cum le-am numit — cată doar să expună o seamă de păreri, în unele părţi mulţumindu-se să sublinieze chestiunile controversate fără pretenţia de a da şi răspunsuri).
Recitind ce am scris în acest capitol, îmi dau seama că se ridică însă cu acuitate o problemă : oare eroi ca Anton Filip, Adam Jora, sînt blestemaţi să nu cunoască decît atitudinile îngheţate, hieratice, nu au ei şi stări de spirit imprecise, nu sînt asvîrliţi în situaţii complicate în care să şovăie, să simtă chinul îndoielii ? Trebuie
154
AL. OPREA
să credem într-un destin al statuilor de marmoră ? Şi nu se dă, involuntar, dreptate de cauză autorilor simplişti, schematici ? Intîmpinarea ni se pare justificată. Se ştie că în trecut luase fiinţă o întreagă estetică, susţinută de nume ca Duiliu Zamfirescu care proslăvea simplitatea ţăranilor, identifieînd-o cu primitivitatea vieţii psihice. Duiliu Zamfirescu aducea literaturii noastre tocmai acuzaţia de a înfăţişa „ţărani complicaţi". Intre alţii şi Slavici, ar „aplica sufletul .cărturarului de la Viena sau Budapesta, flăcăului din satul lui de naştere". In privinţa eroilor literaturii ruse care contraveneau ideilor sale, Duiliu Zamfirescu constata că „ţăranii autorilor ruşi sînt nişte fiinţe atît de extravagante şi de complicate, incit, de ta Zaparojenil lui Gogol, pînă la sluga lui Ivan lltcl şi la Malva Iul Tolstoi ( ? n.n.), şi de la aceştia pînă la vagabonzii lui Gorki, ei formează o clasă aparte, care n-are nimic comun cu ţăranul nostru" *. Este în afară de ori ce discuţie că toţi autorii noştri jinduiesc să realizeze caractere extravagante şi complicate ca ale lui Tolstoi ori Gorki. Şi pe bună dreptate. Epoca noastră este epoca marilor şi radicalelor transformări, de toate ordinele şi în care rolul principal revine tocmai eroilor anonimi. Intraţi în circuitul aspru al evenimentelor, obligaţi să răspundă unor chestiuni politice şi morale ale societăţii, aceştia nu pot să nu fie bîntuiţi de vîrte-juri — uneori ameţitoare — de gînduri şi simţăminte. Să aruncăm o scurtă privire asupra „Desfăşurării" lui Marin Preda. Părerea mea e că prin unele trăsături tipologice ca naivitatea, expansiunea sufletească neciisimulată, puritatea psihologică I lie Barbu se apropie da unii eroi ai lui Slavici din „Novele". Admiraţi-i inocenţa copilărească în clipa „desfăşurării" : ,,Işi roti privirea sa mare împrejur şi se uită la oamenii fără să clipească «— Mă vedeţi, fraţilor, întrebă el mut, cu chipul luminat de bucurie. Ei, ce ziceţi ? Eu sînt Iile Barbu», le mărturisea el încrezător". Marin
*) Duiliu Zamfirescu „Poporanismul în literatură".
Preda cu ostentaţie subliniază această simplitate şi candoare adorabilă a eroului. Dar am arătat aiurea, cum autorul îl aruncă pe I lie Barbu în păienjenişul celor mai complicate contradicţii ale societăţii. (Din acest punct de vedere e adevărat că nu mai intîlnim oameni în ipostaza caracterologică pe care o găseam la clasici). Un comunist simplu ca Ilie Barbu este pus să deslege chestiuni lămurite mai tîrziu, pe scară naţională, ca politica oportunistă, ostilă intereselor ţăranilor săraci, dusă de preşedintele sfatului popular şi de către cîţiva mijlocaşi închiaburiţi. Eroul cunoaşte clipe de adîncă negurare, în capul lui se zbat gînduri care aşa cum spune autorul, îi era teamă ca nu cumva ,să iasă afară din cap, să umble prin tindă şi muierea văzîndu-le să zică: «la uite ce-ţi trece prin cap»".l. Interesant însă e că aceste frămîntări se deosebesc de ale unei fiinţe romantice rafinate, cu anxietăţi nedesluşite, confuze, cu stări de spirit bolnăvicioase, stranii, venite parcă din sfere transcedentale, ci au — dacă termenul nu s-a compromis — o factură clasică, sînt corespunzătoare firii echilibrate a lui Ilie Barbu. Din această luptă, eroul nu rămîne cu laturi ale personalităţii sale atrofiate, nu iese măcinat, obosit sufleteşte ci dimpotrivă îmbogăţit spiritualiceşte. Pur şi simplu Anghel nu-1 mai recunoaşte cînd umilul Ilie Barbu de altădată, devenit factor important în clarificarea partinică a situaţiei din sat, îşi aruncă cu dezinvoltură pălăria pe dulap — obicei înrădăcinat în conducerea organizaţiei de partid. Şi ales socotitor al viitoarei gospodării colective, se zice, în nuvelă, mergea către sfat ca „omul spre curtea sa".
Căci trebuie să afirmăm răspicat : dificultatea de a stabili diferenţele tipologice la eroii contemporani nu trebuie să ne ducă la concluzia că aceste diferenţe tipologice nici nu există. S-ar putea să ne înşelăm, dar credem că la oamenii de rînd complexitatea vizează adîncimea caracterului şi nu întinderea în suprafaţă — dacă ne putem exprima aşa. Bogăţia lor sufletească nu presupune un amestec pestriţ de trăsături ciudate. Nu minore pro-
TIPOLOGII UMANE ŞI SOCIALE IN PROZA NOASTRĂ CONTEMPORANA 155
bleme „general-biologice" determină fră-mîntările lor multiple, ci marile probleme ale vieţii care solicită ample rezonanţe sufleteşti. Să mai dăm un alt exemplu, de astă-dată din proza americană, romanul „Jimmie Higgins" de Upton Sinclair. Jim-mie, un mecanic de rînd, unul din obscurii propagandişti din America, obişnuit să îndeplinească .toate muncile de partid, mărunte şi nepoetice: pavoazare, vinderea de broşuri, etc. etc. este pus, am spune, faţă în faţă cu secolul.său. Viaţa îi este prinsă în angrenajul unor întîmplări cumplite din perioada de dinaintea primului război mondial, pînă la întîile intervenţii imperialiste împotriva noului stat sovietic. Astfel, este dat afară din fabrică pentru agitaţie anti-războinică, soţia şi copiii îi sînt ucişi într-o explozie a trenurilor cu armament care treceau prin spatele casei sale, se trezeşte participînd la război, în Franţa, ca tehnician, unde capătă şi o decoraţie şi în sfîrşit, ajunge într-un detaşament militar trimis în Uniunea Sovietică pentru represalii anticomuniste. Autorul, în permanenţă, nu fără un oarecare humor, scoate la iveală simplitatea caracterului acestui erou, voinţa sa neabătută • de a ajuta în orice moment mişcarea revoluţionară mondială deşi realitatea îl împinge în situaţiile cele mai paradoxale. (Amintim scena de un haz nemaipomenit în care Jummie, internat într-un spital din Anglia patronat de elita femeilor londoneze încearcă să atragă la ideia revoluţiei pe o infirmieră — de fapt persoană marcantă în protipendada regală). lin Uniunea Sovietică ajută pe şeful unui grup bolşevic ilegalist să împrăştie afişe printre soldaţii americani. E prins asupra faptului şi în mod făţarnic nu e condamnat la moarte ci numai la 20 de ani temniţă, pentru ca în cîteva săptămîni de torturi, Jimmie Higgins să înebunească. Se consideră o fiară prinsă într-o cuşcă şi-şi roade vîrfurile degetelor. Iată pe un simplu om de rînd proectat — crucificat am zice — pe fundalul marilor evenimente ale veacului său. Este cutremurător momentul în care. Jimmie, în torturi înfiorătoare, demenţiale, dialoghează   cu  conştiinţa  sa,  dacă  să se
mărturisească ori nu călăilor, pentru a-şi salva viaţa. ,,Dar glasul cel plăpînd' murmura in sufletul Iul Jimmie' Higgins. «Tu eşti Revoluţia. Tu eşti dreptatea socială care luptă pentru viaţa sa, cuci în lume. Tu eşti umanitatea care-şi îndreaptă viaţa spre lumină, care luptă 'pentru o ţintă nouă, pentru alungarea grozăviei de altă-dată. Tu eşti Isus pe cruce iar dacă şovăieşti lumea se va întoarce înapoi, poate pentru vecie. Tu eşti dator să rabzi. Eşti dator să suporţi. Şi asta! Şi aceasta! Eşti dator să suporţi totul, neîncetat — cît timp va fi nevoie! Să nu mărturiseşti. /».
Căci aceşti eroi sînt ca o scoică în adîn-cul căreia poţi auzi vuietul sălbatic al luptelor social-morale ale epocii. Da, cunosc şi asemenea oameni clipe de şovăială amară, dar în clarificarea unui mare-adevăr, da, nici ei nu sînt străini de „căderi" — dacă vă place cuvîntul, — deoarece nu există în realitate fiinţe perfecte, — dar' eforturile de a se realiza ca oameni prin incandescenţa lor, te orbesc. Şi ceea ce lipseşte literaturii noastre sînt asemenea caractere mari, dintr-o bucată sau complexe, ori extravagante, cum vreţi să le-spuneţi, care se zbat cu pasiune lucidă, fără poze teatrale, să creieze fericirea semenilor lor, într-un cuvînt purtătorii adevăratelor problematici psihologice. („Bărăgan" nemulţumeşte în ultima parte tocmai pentru că nu duce tipul lui Anton Filip către această treaptă. Slăbirea dramatismului cărţii spre sfîrşit mi-o explic şi prin. faptul că unele probleme ridicate atunci în lumea satelor abia acum au primit o soluţionare definitvă).
Şi cînd te gîndeşti că eroi ca Anton Filip, Adam Jora, Ilie Barbu, sînt dintre cei care cu secole în urmă apăreau în literatură sub eticheta : „om din popor", „slujnică", „soldaţi", etc. Cît de fundamental se pot schimba formele sociale şi umane sub influenţa binefăcătoare a furtunilor istoriei ! S-a dus vremea cînd oamenii fascinaţi de peroraţiile patetice ale eroilor romantici despre „dreptate absolută", „adevărul etern", aşteptau de la ei fericirea omenirii.
156
AL. OPREA
Cu timpul, lumea a observat că aceste .fiinţe „unice" cu sentimente alese, nobile, se pricep numai să pălăvrăgească, — pălăvrăgeala dovedind a doua lor natură — ,-şi să-şi etaleze, impudic, ca la o tarabă de precupeţi „eul" lor umflat — fiind în fond nişte creaturi jalnice, neputincioase. S-au .apucat apoi înseşi acele mulţimi, dispreţuite de romantici ca fiind „cenuşii", fără „conştiinţă", să lupte pentru a găsi drumul către luminişul istoriei. Şi şi-au dat seama, cu ■uimire, oamenii de rînd, că şi ei pot fi eroi şi încă eroi cu majusculă. Intre timp, vă-rzîndu-şi existenţa lor comodă tulburată în
aceste cutremure sociale, oamenii noştri „complecşi", au început să se agite, — o parte dintre ei neşovăind să meargă pînă a-şi vinde conştiinţa lor „generoasă", forţelor retrograde ale omenirii. Numai cu adevărat cei mai nobili, mai puri au coborît de pe amvonul izolării luciferice ameste-cîndu-se cu masele, căutînd să se lecuiască de năravurile lor individualiste, luptînd cot la cot cu oamenii de rînd, ale căror calităţi au început să le preţuiască şi să dorească a le avea.
Aureola unor vechi eroi apune. Era noilor eroi abia a început.
ION VITNER
MARIANA ALCOFORADO (1640-1723)
In anul 1669 apărea la librarul Barb in din Paris, o plachetă intitulată simplu „Scrisori portugheze", traduse de un anume Guilleragues. Placheta cuprindea cinci scrisori ale unei călugăriţe portugheze adresate unui necunoscut amant infidel, de origine franceză. Identitatea autoarei a rămas şi ea, multă vreme necunoscută. Literatura a 'înregistrat-o sub numele de „Călugăriţa portugheză". Placheta a avut un succes uluitor. Numai pînă la sfârşitul secolului a fost tipărită în peste douăzeci de ediţii. Apare o modă a „scrisorilor portugheze", pastişele fiind mai numeroase decît ediţiile.
Ce anume a provocat succesul ou totul neobişnuit al acestei cărţi ? Cred că, tn primui rînd, confuzia dintre documentul autentic al vieţii şi ficţiunea literară. Numeroşi cititori ai timpului au crezut că au de-a face cu un mic roman epistolar al unei iubiri nefericite, scris de un autor ta lentat care doreşte să păstreze anonimatul Atît genul epistolar, cît şi publicarea ano nimă sau pseudonimată, erau în moda timpului. Ne afllăm într-o epocă interesată de opera epistolară a unui autor, astăzi dăruit cu totul istoriei literare, ca Louis Guez de Balzac. în saloanele pariziene sînt savurate, copiate şi răspândite ou entuziasm şi fervoare scrisorile D-ne; de Se-viigne. Iar literatura sentimentală, erotică, este atît de preţuită încît domnişoara de Scudery imaginează o adevărată hartă geografică a iubirii, cu drumurile cari duc înspre tîrăimul ei miraculos şi obstacolele cari stau în faţa călătorului.
Apariţia şi succesul imediat al „Scrisorilor portugheze" corespundea deci urnei cerinţe a timpului. Ceea ce creiază importanţa excepţională a acestor scrisori este vitalitatea lor, faptul că de aproape trei secole, rîndurile „Călugăriţei portugheze" înfruntă capriciile şi duritatea timpului, atrăgînd nu numai noi şi noi cititori, dar şi nume ilustre ale literaturii mondiale. Astfel, unul dintre ultimii străluciţi comentatori şi traducători în limba germană ai „Scrisorilor portugheze" este Rainer Maria Rilke.
Cine sînt eroii dramei, care izbucneşte atît de impetuos în scrisorile anonime ?
Datorită interesului extraordinar pe care l-a stîrnit placheta tipărită de Bart)im, nu puţini au fost aceia cari au căutat să-i deslege anonimatul. Mai întîi a fost identificat „adresantul", lipsit de discreţie, prin intermediul căruia scrisorile au văzut lumina tip arului. Asupra lui vom reveni îndată. După multe investigaţii a fost descoperită şi autoarea celor cinci scrisori, călugăriţa Mariana Alcoforado din mănăstirea Conception, aflată în localitatea sudică, Bej a.
Pînă la un pumot, Mariana Ailcoiforado anticipează drama Suzanei Simon in din „Călugăriţa" lui Diderot. Fiică a unui Francisco Alcoforado, militar de carieră şi funcţionar al cancelariei regalle, Mariana «ste dăruită mînăstirii la vârsta de doisprezece ani (1652). Ca şi în cazul Suzanei Simon in. (şi al numeroaselor cazuri pe cari „Călugăriţa" lui Diderot le ilustrează) fiica ofiţerului regal Alcoforado ia drumul mî-
158
ION VITNER
năstirii din motive strict economice. Don Francisco trebuia să pregătească zestre unei prime născute şi să ţină ia costisitoare studii militare trei feciori. Alte trei fiice, printre cari şi Mariana, au îmibrăeat astfel în mod necesar   haina franciscană.
Spre deosebire de S uz a na Stmonin, Mariana Alcoforado şi-a urmat nefericitul destin cu docilitate. Scrisorile saile arată limpede că nu era călugăriţă prin vocaţie .şi că sub haina religioasă ascundea un suflet cu totul laic. După o perioadă de noviciat, la şaisprezece ani ea îşi dăruieşte în mod oficial existenţa stăpânului ceresc, în a cărui existenţă crede fără fervoare mistică. Viaţa ei ar fi decurs desigur fără seisme şi s-ar fi stins în total anonimat dacă nu ar fi izbucnit războiul împotriva Spaniei, pentru cîştigarea independenţei portugheze. Ludovic al XlV-llea. din dorinţa de a slăbi puterea spaniolă, trimite în Portugalia un regiment comandat de generalul Schomberg, sub drapel lusitan îm care alături de militari francezi luptă şi patrioţii portughezi. Printre ofiţerii aflaţi în subordinea lui Schomberg se află şi un tînăr nobil, originar din Bourgogne pe nume Noel Bouton de Chamilly, dotat cu prestanţă virilă şi intelect mediocru.
Către sfîrşitul anului 1G65, regimentul comandat de Schomberg ajunge la Beja. unde se va stabili pentru ,miai mult timp. Apariţia militarilor destinaţi să lupte pentru libertatea lusitană stîmeşte, cuim era firesc, un entuziasm general, la care călugăriţele franciscane din mînăstirea Conception iau parte ou discreţie. Superioara permite slujitoarelor domnului să privească defilarea regimentului, din balcoanele mînăstirii. Sora Mariana era în mod deosebit atrasă de solemnitate pentru că în regimentul care defila se înrolase ca locotenent şi fratele ei, Balthasar Alcoforado.
în sunetul alămurilor şi strălucirea uniformelor, regimentul trece prin faţa mînă-ştirii, stîrnind aplauzele privitoarelor. Pentru Mariana, izbucneşte brusc furtuna oare va răscoli apa moartă şi cenuşie a existenţii ei de pînă atunci. Alături de Balthasar se află un tânăr ofiţer care n priveşte cu  fixitate  stăruitoare. Privirile
lor se întâlnesc şi pentru prima dată în viaţa ei, tânăra călugăriţă simte indicibilul unui sentiment straniu. In cea de a doua scrisoare. Madona devenită Venera, reconstituie ciipa crucială : „...Tocmai acolo te-am văzut adesea trecînd, fermecată de ţinuta ta, şi eu stam în acel balcon, în ziua fatală în care am început să cunosc primele senine ale nefericitei mele iubiri. Aveam sentimentul ,că tu ai să-mi placi, deşi nu mă cunoşteai; căutam să mă conving că m-ai remarcat pe mine, dintre toate cîte erau cu mine. Cînd te-ai oprit, mi-am închipuit că ţl-ar plăcea să te văd mai bine şi să-ţi admir îndemînarea cu care dădeai pinteni calului. M-a cuprins spaima cînd tu ai sărit peste un obstacol mai greu; cu un cuvînt începusem de pe atunci să particip în taină, la tot ce făceai, simţeam că nu-mi erai Indiferent şl socoteam că tot ce făceai, făceai pentru mine".
Omul oare stîmeşte furtuna este Noel Bouton de Chamilly, militar şi cuceritor de profesie. Grandoarea destinului tragic al Marianei Alcoforado are un sîmbure înfiorător prin platitudine : este nexul cauzai! ai extraordinarelor cântece pe care le va scoate această pasăre pură închisă în colivia franciscană. Căpitanul de Oh a irul ly nu are nimic comun cu viaţa sentimentală. El îşi cunoaşte doar uniforma, armele, calul şi cariera pe care trebuie să o străbată. Este adevărat că a cunoscut numeroase femei, sub latura epidermică ; dar toate acestea constituie doar o slabă măgulire a vacuităţii sale totale, fiind m.aj puţin importante decît faptele de arme, menite să-i aducă avansări în grad. Destinul Marianei Alcoforado, din acest punct de vedere, este atît de tragic încît distanţa faţă de comic a devenit iluzorie.
Iintrepidul ofiţer reuşeşte repede să o cunoască pee tînăra călugăriţă prin intermediul locotenentului său, Balthazar Alcoforado. In afară de o desăvârşită naivitate şi de pasiunea eliberată fără reţinere, Mariana mai are o calitate. Este posesoarea, în afară de incinta mînăstirii, a unui mic apartament molibat cu modestă cochetărie, pe care-1 locueşte împreună cu o soră
MARIANA ALCOFORADO
159
mai mică, Peregrina, în vîrstă de trei ani, sortită şi ea călugăriei. Timpul! pe care va îi .silit să-1 petreacă în această plicticoasă provincie portugheză, îi apare astfel lui de Ghairnilly, mai puţin tern decît se aştepta. Aventura cu o călugăriţă are un farmec pe care ofiţerul!, blazat de clientela feminină a saloanelor pariziene, îl apreciază în mod deosebit. De aci şi răbdarea pe care o vădeşte în cucerirea, mai grea decît se părea la început, a obiectului destinat divertismentului său erotic.
Mariana nu-şi ascunde sentimentele năvalnice pe oare ofiţerul francez a reuşit să le deslănţuie, dar este speriată de această nouă şi neobişnuită lume interioară apărută brusc şi oare o ohinuie cu efervescenţa ei. In anii unei tinereţi, pe cale de a fi consumată, a izbucnit pentru ea. adolescenţa. Este nedumerită atît die simţuri oît şi de propriul ei suflet, navă aruncată dintr-adată pe o mare în furtună. Religia, viaţa tihnită şi prozaică a mînăstirii, îi conferiseră un echilibru, care se dovedeşte io iluzie, sau o penibilă înşelătorie, în faţa adevărului tulburător al existenţei noirmaile a bărbatului şi femeii. Se chinuie şi nu se hotărăşte să facă pasul hotărîtor, acela pe care de Chaimiiily îl cere, nu oprită de prejudecăţi, pentru că ieste atît de pură încît nu are nici una, ci numai speriată de uraganul oare o bântuie,
In februarie 1666 'ofiţerul trebuie să plece în campania împotriva Spaniei, pentru care a venit. Regimentul din care face parte trece în Andaluzia şi răimlîine pînă aproape de sfîrşitull anului. Despărţirea, teama ca omul pe caire4 iubeşte să ,nu fie ucis, undeva pe un cîmp de luptă, pune capăt abaterii ei interioare. In momentul im care de ChaimiWy se întoarce la Bej a, acoperit de glorie, Mariana se pleacă în faţa destinului ei pămiînteam.
Aici se termină sbueiumul şi începe calvarul călugăriţei portugheze.
Războiul cu Spania s-a sfîrşit şi ofiţerul are de ales, între a rămîne în Portugalia şi a se reîntoarce în patrie. Alternativa de fapt ar fi aparţinut numai omului ideal, creiat de ficţiunea îndrăgostitei. Pentru de Chiamiilly există o singură soluţie: pleca-
rea şi mai ales cît mai de grabă, pentru că în blajina călugăriţă, pe care o vede în fiecare noapte, s-a trezit amanta posedată de o teribilă pasiune lusitană, stânjenitoare pentru militarul obişnuit cu e.rosul salonard.
Foiosinidiu-ise de o scrisoare a fratelui său. care-1 recheamă în ţară, de Ghamilly părăseşte precipitat Beja, făgăduind iubitei sale o revedere .probabilă. Aici se termină aventura lui Noel Bouton de Ohamiliiy.
în Franţa, ofiţerul face o carieră strălucită. Se căsătoreşte cu o nobilă bogată şi teribil de urîtă. care-1 face insă marchiz şi apoi mareşal al Franţei. Devine om al curţii şi îşi duce existenţa prin cele mai strălucite saloane ale timpului, unde realizează cuceriri facile. La un moment dat. în plină maturitate, mareşalul de Ghamilly cade sub ochiul necruţător al lui Saint Simon, care îi închină în „Memoriile" sale un foarte scurt şi caustic portret : „Era un bărbat mare şi gras, cel mai strălucit om de lume, încărcat de bravură şi onoruri, dar atît de prost şi de greoi încît era greu să înţelegi cum die a putut să aibă cea mai neînsemnată aptitudine pentru război. Vîrsta şi tristeţea îl apropiaseră de imbecilitate".
De Ghamilly a avut în mod paradoxal, o singură calitate : lipsa de discreţie. Scrisorile Marianei le citeşte, din vanitate şi cinism. în saloanele prin care trece. O ureche .inteligentă descoperă în ele aurul artei şi propune publicarea lor. Deţinătorul scrisorilor acceptă şi astfel este dăruită umanităţii opera spontană, de o extraordinară puritate, a sensibilităţii feminine supusă unui tragic destin.
★
* *
Ay flores ! ay flores do verde pynio, Se sabedes novas do meu amigo! Ay Deos ! E hu e ?
Ay flores ! Ay flores do verde ramo. Se sabedes novas do meu amado ! Ay Deos ! E hu e ?
160
ION VITNER
Se sabedes novas do meu amigo, aquel que mentio do que mha jurado ! Ay Deos ! E hu e ?
(Ah ! voi Mori ! ah ! voi flori ale pinului _ verde
Daca aţi avea veşti despre prietemuil meu ! Ah Dumnezeule I Unde se află el ?
Ah! voi flori! Ah! voi flori ale ramurei
verzi,
Dacă aţi avea veşti despre iubitul meu ! Ah ! Dumnezeule ! Unde se află el ?
Dacă aţi avea veşti despre iubitul meu, Care prin minciună şi-a călcat jurământul ce mi 1-a făcut ! Ah ! Dumnezeule ! Unde se află el ?)
Astfel   se  tînguie  în „Cancioneiro"-ul lui Don Diniz, rege al Portugaliei (1279— 1325), o tînără părăsită de iubitul ei. Erosul lusitan este aprig şi tragic, impregnat de o   sfâşietoare   melancolie, cuprinsă în cuvîntul   intraductibil :  saudade. Saudade este dorinţa arzătoare şi nostalgia după iubitul   dispărut.   Erosul   portughez gravitează în jurul tradiţionalului cantigas de amigo, în care o tînără abandonată se sbate între .durere, nelinişte şi speranţă în reîntoarcerea om. .'ni iubit. • Scrisorile Marianei Alcoforado sînt sfâşietoare cantigas de amigo, în care spontaneitatea lirică a sufletului sbuciurnat echivalează arta rafinată a străvechiului cântec lusitan.
Rămasă singură, Mariana aşteaptă veşti de la acela căruia i-a închinat viaţa. După un timp soseşte o scrisoare, 'în ai cărei termeni, probabil convenţionali, femeia in-tueşte sfârşitul fericirii s-ale. Iubirea devine o fantasmă, o prezenţă grea, dominatoare făcând parte din fiinţa ei şi totuşi deta-şîndu-se chinuitor : „Vezi, iubirea mea, ce lipsită de prevederi erai. Nefericito, ai fost înşelată, şi m-ai înşelat prin speranţe amăgitoare. O pasiune de la care aşteptai atîta fericire e în stare să-ţi aducă azi numai o ucigaşă lipsă de speranţă, care îşi are egalul doar în absenţa cumplită ce-a pricinuit-o. Cum? această plecare, căreia durerea, oricîtă imaginaţie ar avea, nu-i gă-
seşte un nume în stare să exprime îndeajuns nemîngîlerea, părăsirea aceasta îmi va interzice pentru totdeauna să mai privesc ochii în care vedeam atîta dragoste, cărora le datorez emoţiile ce mă umpleau de bucurie, care-mi înlocuiau toate celelalte lucruri, care însemnau pentru mine mereu mulţumirea deplină..."
Caută să-1 convingă raţional pe omul în căutare probabilă de noi' aventuri, de grandoarea inegalabilă a pasiunii pe care numai ea i-,o poate oferi : Je-ai putea mulţumi cu o pasiune care n-ar mai avea ardoarea pasiunii mele ? Poate vel găsi mai multă frumuseţe (deşi îmi spuseseşi odată că aş fi de fapt frumoasă) dar niciodată, niciodată nu vei găsi atîta iubire, iar tot restul n-are nici o însemnătate" (Scrisoarea I-a).
Madona devenită Venera, intuieşte cumplita dialectică a iubirii : „Da, da, eu te iubesc nebuneşte dar nu-mi trece totuşi prin minte să mă plîng de inima mea fără frîu. Mă deprind să fiu hăituită de ea, dar n-aş putea trăi fără o fericire pe care o găsesc în miile de chinuri ce mă încearcă şi care constă totuşi în aceia-că te iubesc" (Scrisoarea II-a).
Călugăriţa nu-şi mai poate tăinui durerea copleşitoare. Mînăstirea întreagă află de aventură şi de sifîrşitu'1 ei, dar spre surprinderea, în primul rind a „păcătoasei", călugăriţele o înconjoară cu compasiune şi respect. Sub rasa călugărească, inima lusitană nu a încetat să bată \ „Toată lumea — scrie Mariana — a băgat de seamă schimbarea ce ,s-a   petrecut în starea, în în purtarea, în întreaga mea fiinţă. Maica stareţă mi-a vorbit mai întîi cu amărăciune, dar la urmă nu fără bunătate. Nu pot spune ce i-am răspuns, cred că i-am mărturisit totul. Celor mai severe călugăriţe, starea mea le inspiră milă, ba chiar le face să se poarte cu un fel de îngăduinţă cu mine, mă cruţă pe cit pot. Nu e nimeni să nu fie mişcat de dragostea mea, numai tu ră-mîi cu desăvîrşire nepăsător..." (Scrisoarea II-a)
In iureşul mişcărilor contradictorii ale inimii,   mândria pentru puritatea pasiunii
MARIANA ALCOFORADO
1611
care o consumă, se transformă în umilinţă şi penitenţă. Venera face loc călugăriţei: „Tu mi-ai făcut o confidenţă tainică acum cinci-şase luni. Cu mare sinceritate mi-ai mărturisit că ai iubit o femeie în patria ta. Dacă ea este aceia care te reţine, nu mă cruţa şi spune-mi-o, ca să încetez să m"C consum... Trimite-mi poza şi cîteva scrisori ale ~el. Scrie-mi tot ce-ţi spune. Poate că găsesc în toate acestea un motiv de consolare, sau ceva care să mă facă şi mai neconsolată... Uneori simt că devotamentul meu ar fi destul de mare, ca s-o slujesc pe aceia pe care o Iubeşti..." (Scrisoarea Il-a)
Scrie înfrigurată ; ideile şi sentimentele se ciocnesc în mod straniu, în paginile .umplute cu aviditate. Un ofiţer care va trebui să ducă misiva, o grăbeşte mereu. Şi dinfcr-adată îşi dă seama de zădărnicia e-moţiillor care o consumă. Scrisoarea ei nu va fi citită de fapt de nimeni. A început să scrie pentru sine : „...scriu mai mult pentru mine, decît pentru tine. Simt nevoia, de o uşurare..." Este momentul în care sufletul îndurerat s-a transformat în cîm-tec nostalgic, în poezie.
Dar dir. nou femeia se trezeşte în călugăriţa abandonată şi este o femeie oare are conştiinţa superiorităţii ei, prin puritatea şi înălţimea sentimentului : „Plîng de mila ta pentru bucuriile fără margini pe care le-ai pierdut; se vede că n-al vrut să le simţi. Dacă le-ai cunoaşte, al admite fără îndoială că ele sînt mai adinei ca bucuria de a mă fi dus în ispită şi ai fi avut prilejul să afli... că te simţi mai mişcat iubind tu însuţi puternic, decît fiind iubit". (Scrisoarea IlI-a). A citit oare Mariana Alcoforado pe Pila ton ? A sorbit în tăcerea chiliei sonetele lui Petraroa sau ale Loui-sei Labe ? Nu putem şti. Dar prin ideea sensului activ de dăruire, ca esenţă a iubirii, se întîlneşte aici cu iluştrii predecesori.
în virtutea unei asemenea idei, dintr-o-dată acuzatoarea dispare şi femeia abandonată devine apărătoarea, cu patos, a inculpatului: „Nu mai ştiu ce sînt, nici ce vreau; sînt sfîşiată de o mie de chinuri contradictorii. Se poate închipui o asemenea du-
rere ? Te iubesc nespus şi simt o prea mare1 dorinţă de a te cruţa, ca să-ţi pot dori cw adevărat să te cutremuri de aceiaşi nebunie... M-aş omorî, sau nici n-ar fi nevoie', s-o fac, aş muri de durere, dacă aş fi con-vlnsă că tu nu te vei mai linişti niciodată^ că viaţa ta e numai tulburare şi confuzie,, că tu încetezi să plingi şi că ţi-e silă de toate. Abia mă pot lupta cu propriile mele suferinţe; cum aş putea suporta pedeapsa1 şi durerile ce mi le-ar pricinui o suferinţă a ta, şi pe care le-ai resimţi de o mie de ori mal mult ?... Mai trăiesc însă eu, necredincioasa, şi fac tot atîta. ca să-mi păstrez viaţa cit fac ca să mi-o distrug. Mor de ruşine. Altfel, disperarea mea e numaî în scrisori. Dacă te-aş iubi, aşa cum te încredinţam de o mie de ori, nu aş fi tre~ buit să fiu de mult moartă ? Te-am înşelai.. Tu eşti acela care ai dreptul să te plingi...,. Te-am înşelat, te rog. iartă-mă. Tu însă nts ceda. FU dur cu mine, consideră că sentimentele mele nu sînt destul de puternice-FU tot mai greu de mulţumit. Spune-mi că vrei să mor din dragoste pentru tine..." (Scrisoarea IlI-a)
Agitaţia contradictorie a sufletuilui eî, ® face pe Mariana Alcoforado să atingă ssn-blknul. In scrisoarea penultimă o frază răsună grav, patetic, ca un acord beethovenian : onoarea mea, religia mea, cansită în a te iubi fără de margini".
Dar sublimul femeii abandonate se loi-veşte de tăcerea grea, opacă, indiferentă, a< fugarului. Iubita înfrântă în încercările et disperate de a-1 readuce pe cel plecat, se supune destinului şi îşi afirmă dorinţa uitării, a ruperii cu tot ce s-a petrecut. Pri-n-tr-o prietenă trimite lui de Chamilly singurele amintiri pe care acesta i le lăsase t un portret şi cîteva brăţări. Ar vrea să fie demnă, biruitoare, dispreţuitoare şi scrisoarea începe cu un tom glacial, casant, dar mîndria se fringe din nou, pe măsură ce-scrie, şi apare sufletul sfîşiat între instanţe 'contradictorii. Finatiut scrisorii pare un început, atît de mult este răvăşită inima oare-scrie. Dar de fapt este chiar finalul ,C'J..a-r ceasta a cincea scrisoare, tragica. î-ntîm-
11 — V. Romînească nr. 3
lr62
ION VITNER
ip'Iare, cu iubire şi suferinţă, a călugăriţei Mariana Alcoforado, ia sfîrşit.
Venera (devine Madonă şi nimic .din existenţa de mai apoi a călugăriţei portugheze nu a mai trezit atenţia. Viaţa ei s-a consumat lent în cenuşiul desăvîrşit al vieţii monahale. A murit în 1723, la vîrsta de 83 de ani. Se prea poate ca în preajma stingerii din viaţă, drama oare a făcut-o nemuritoare să-i fi dispărut ou total din •conştiinţă, suib povara anilor.
Din fiinţa călugăriţei portugheze nu a rămas decît ecoul străin al suferinţii sale.
Spun ecoul străin, pentru că originalul scrisorilor s-a pierdut. Le cunoaştem numai din traducerea oarecum indiferentă a lui Guilleragues, sau, mai bine, din reconstituirea lui Rilfce a ceea ce trebuie să fi fost această extraordinară sensibilitate a Marianei.
Nu s-a descoperit pînă astăzi nici o fotografie a Marianei Alcoforado. Singura imagine pe care ne-a lăsat-o sînt cele cinci scrisori. *))
) In tălmăcirea Veronicăi Porumbacu,   ele vor apare, în curînd, la E.S.P.L.A.
MISCELLANEA
ASUPRA UNUI MOTIV MACEDONSKIAN
|n Literatorul, IV, 1883, nr. 3, Alexandru Macedonski publică o poezie de trei strofe, Ură, la care probabil ţinea foarte mult, de vreme ce o reproduce şi în Lumina I, 1894, nr. 1, şi în volumul Excelsior (1897), după ce o tradusese mai întîi în franţuzeşte şi o tipărise în La Walonie (Haine, august, 1886) în Literatorul, VII, 1886 nr. 1, în volumul Bronzes, însoţind-o de o dedicaţie ,,A.M.F. Brunetiere, de l'Academie francaise", în fine în La Revue Roumaine, I, 1912, 19.
Poezia se încadrează în acea secţiune a liricei lui Macedonski pe care am numit-o undeva „conflictul eului cu lumea" 'sau „triumful geniului" şi exprimă într-o formă sentenţioasă, gnomică, ura faţă de contemporaneitatea obtuză, insensibilă la momentele sublime. Voia poetul să atragă atenţia publicului (reţinută în 1883 de Eminescu) asupra sa ? Nu este exclus. Indiferent de rezultat, Macedonski, orgolios ca totdeauna, se situa cu anticipaţie în zona superioară a dispreţului, personificîndu-se în zeitatea malignă a urii împotriva tuturor :
Dac-aş fi trăznet vaş trăzni, V-aş înneca dac-aş fi apă Şi v-aş săpa mormîntu-adînc
Dac-aş fi sapă. Dac-aş fi ştreang v-aş spînzura, Dac-aş fi spadă v-aş străpunge, V-aş urmări dac-aş fi glonţ
Şi v-aş ajunge. Dar eu deşi rămîn ce sînt O voce-adîncă îmi murmură Că sînt mai mult decît ori ce
Căci eu, sînt ură.
Traducerea In franţuzeşte este liberă şi, cu toate că are patru strofe, conţine mai puSiuc arflenînfăn (şircang, gîoh'f, sapă), poetul comparîndu-şi acum ura instalată în inimă cu domnia lui Satan în infern :
Si j'etais chanvre en echeveau,
Lors, je voudrais devenir corde
Afin qu'â vos cous je me torde
En Ies broyant dans mon etau.
Si j'etais plomb, dans ma rancoeur
Je saurais bien devenir balle,
Et me passer cette fringale
De vous atteindre droit au coeur.
11*
164
MISCELLANEA
Si j'etais pioche, un trou beant Serait ma vengeance supreme, Et morts ou vifs, pousses â meme, Vous entreriez dans le neant.
Mais bien que n'etant qu'os et chair. Tremblez au fiei dont je me grise... La haine est dans mon coeur assise Comme Satan dans son enter.
PiiiPlill
lu^St.l Nou, intr-un fannos sonet, de o izbitoare asemănare în unele versuri cu poezTa,
S' i' fosse foco, ardere' il mondo, S' i' fosse vento, Io tempesterei, s' i' fosse acqua, i' l'anegherei, s' i' fosse Dio, mandereil en profondo.
S' i' fosse papa, sare' ailor giocondo, che tutt'i cristiani imbrigherei ; s' i' fosse imperator, sa' che farei ? a tutti mozarei lo capo a tondo.
S' i' fosse morţi andarei da mio padre ; s' i' fosse vita, fugirei da lui; similemente faria di mi' madre.
S' i' fosse Cecco, com' i' sono e ful torrei le donne giovane e legiarde, e vecchie e laide lasserei altrui.
dac-asH vînÎUCr;"TtUl ^ ^ " SUna Cam ^ : DaC"a? fi foc. ^ «de lumea, dac aş fi yint, aş bmtui-o, dac-aş fi apă, aş înneca-o, dac-aş fi dumnezeu a? trimite-o m admc. Dac-aş fi papă, atuncl aş fi vesel> căd pe ^ „ ^   ? trlm°
du™ la"It.9   d^at A8 t0tVe-a? tăJa CapU' J""^- Dac--'Ş fi moarte -
duce la tata , dac-aş f, viaţa, aş fugi de el ; la fel aş face cu mama  De-as fi Cecco
I; f°St Ş1 Sînt' ^ - ^ * ^ngaşe şi pe cele bătrîne şi urfte'le aj lăsa
IdealuI lui Cecco Angiolieri e mai puţin mizantropic decît a! lui Macedonski si
giei. Macedonski însă, geniu romantic nsînrlit u      i        • ■ ,    , Ş
iii » fa1-"'" iun.diiiic osmclit la izolare şi îmnouu ar tatp  trphuîo cx
blesteme, sa arunce anatema asupra veacului ostil. popularitate, trebuie sa
MISCELLANEA
165
Şi Goethe lua, mai de grabă din Anacreon, acest motiv al succesivelor metamorfoze, dorind a se schimba pentru a se apropia de iubită, pe rînd, în peşte, într-un cal, într-un miel, într-o maimuţă, ori într-un fir de răsucit pe vîrtelniţă.
Am putea urmări motivul încă şi la alţi poeţi, de pildă la Heine (Lyrisches Intermezzo, 34) care vrea să facă din capul său scăunaş pentru picioarele iubitei, din inimă o pernuţă pentru acele ei şi din cîntec o papiotă pentru înfăşurat buclele.' Dar acestea sînt interpretările glumeţe ale temei.
Macedonski pornind de la motivul clasic îi dă o semnificaţie adîncă, exprimînd una din atitudinile sale lirice fundamentale, aşa cum a procedat Eminescu în Luceafărul plecînd de la basmul Fata în grădina de aur.
A. P.
SIMPLA NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI DE POEZII OCT. GOGA (ESPLA)
O erată adăugată unui volum de versuri trezeşte dinainte susceptibilitatea cititorului, cu atît mai mult cu cît ulterior se constată că nu este suficientă pentru îndreptarea tuturor erorilor, indiferent de gravitatea lor. O ediţie de poezie, judecind în abstract, pentru că pornind de la ediţia de faţă am ajunge la concluzii dramatice, implică aceeaşi rigurozitate şi atenţie pentru reproducerea exactă a textelor ca ediţiile operelor clasice unde o „scăpare" anulează întreg studiul. Un punct sau o virgulă omise, trecute în plus sau încurcate într-o demonstraţie matematică, surpă tot lanţul logic al discuţiei, ducînd la o concluzie falsă. Dar pentru a nu fi chiar atît de categorici, nu vom cere aşa cum se spunea cîndva ă-propos de meticulozitatea şi spiritul de exigenţă al editorilor germani, care văzînd că nu e trecut punctul la un i, au socotit ediţia respectivă incomplet pregătită. De aici însă nu vom trece în extrema inversă, făcînd uitate dacă nu toate măcar unele din greşelile pe care editura nu le-a socotit probabil demne să intre în rîndul acelora din erată. Unele erori, în anumite cazuri, se pot repara pe loc deşi nu aceasta e treaba cititorului atunci cînd face lectura unei cărţi (şi încă de poezie), altele însă desfigurează şi mutilează textele, dau de bănuit alte înţelesuri, se pretează la tot felul de comentarii, încît îndreptarul este necesar.
Aţi împletit atîta jale („Graiul plinii", ed. 1909, 1924) — Aţi împlinit atîta jale (Espla).
S-aud şopote-n ogradă („Pace", ed. 1905, 1924) — S-aud şoapte în ogradă (Espla).
Mor mute şiraguri de clipe („Părăsit") Mor multe... (Espla).
Cînd Aveli mii cerşetoreau iertare (Cain, ed. 1909, 1924) — Cînd Aveţi mii cer-cetoreau iertare (Espla).
Ţi s-a uscat şl lacrima din gene (Agonie, 1913, 1924) — Şi s-a uscat... (Espla).
Va mai fi şi pentru tine (Cîntece, ed. 1909, 1924)... pentru mine (Espla):
Cu nimic mai puţin grave sînt modificările de cuvinte, adăugirile de sunete sau sincopărlle.
Instrelnatul chiot care strig-afară (Bobotează, ed. 1916, 1924)... strigă-afară (Espla).
Cînd vei simţi o jale vag-adese (Scrisoare 1916, 1924)... vagă-adese (Espla).
A pus miezuine şi stavil-a-pus (In munţi, ed. 1909, 1924)... stăvili a pus (Espla) Să-i mai trimiţi, o rază, domniţa mea bălaie (Despărţire, ed. 1905, 1909) — Să-mi... (Espla).
La prima vedere toate acestea pot să apară multora ca exemple uşoare, nefrapante, dar, în vers unde fiecare sunet intră într-un calcul al cantităţii şl al valorii sonice, ori ce intervenţie atrage după sine o stricare a echilibrului. In versul „De
166
MISCELLANEA
glasul tău ce strigă-n întunerec" (înviere) redactorul preferind forma întuneric, l-a corectat pe Goga fără a se uita cu două versuri mai jos spre a vedea, că întunerec rimează cu ferec. In „Cosaşui', zeche din versul ...întins pe zdrenţuita zeche" rimlnd cu veche din „Un mucenic de legea veche", a devenit durul şi greoiul zeghe, deşi ediţiile de bază atestă numai prima formă.
In acelaşi mod arbitrar s-a purces la modificarea puţinelor ardelenisme sau forme ale limbii, vorbite, pe care poetul le păstrase chiar şi după revizuirea primelor ediţii.
„Din casa cu şindiie-acoperită" (Agonie, ed. 1913, 1924 — ...şindrile (Espla).
„Mi se pare că vătavui" (Ion Crlşmarul, ed. 1916., 1924) — ...vătaful (Espla).
„Tot mal răsal şi-n vremea mea tîrzie" (Cain, ed. 1909, 1924) ...răsări... (Espla).
Aici. se înscrie şi problema transcrierii cu ortografia actuală a poeziilor lui Goga. îndreptarul recomandă scrierea cu sînt ca formă admisă in uzul general al limbii literare, dar noi nu putem transcrie un text clasic, înlocuind, pentru a fi în acord cu îndreptarul, pe sunt cu sînt. E vorba, cînd se prezintă un scriitor ca Goga, un creator de limbă literară, de a se şti clar care este limba sa literară şi nu aceia care iese din prelucrarea cu îndreptarul ortografic în mînă. In mod. frecvent, în poezia lui Goga sunt şi formele sate flexibile au devenit sînt, formă eterogenă în opera unui poet care creşte în atmosfera purificatoare a învăţaţilor de la Blaj.
In aceeaşi situaţie subst. mîni a devenit munteanul mîini, genetiv-dativul schimbat după capriciu, uitîndu-se că unele forme rimau cu altele şi modificîndu-le strică, rima. Nu mai amintesc de unele „scăpări" mai mărunte (deşi niciodată nu ne-am gîndit să dăm decît cîteva mostre din cele întîlnite in controlul textelor) ca păstrarea unor forme vechi cu valoare strict grafică (chiemare, muriarn, săriam, ceriului, lăcrămi stinse, etc.).
Sperăm că In unele cazuri sînt simple scăpări sau dacă nu, noi ne mulţumim a te semnala aici:
Din mii de guri minciuna Iul te-nvaţă (Ziua, ed. 1913—24). De mii (Espla).
Ne-au luat păşunea duşmani... (De demult, ed. 1909—24)... păşuna (Espla).
Şi-n groapă-n adîncimi de ape (Noapte, ed. 1916, 1924) — de apă (Espla).
Deşi erata îndreaptă versul Cupă de otravă (Cîntece, p. 208) cu Cupă cu otravă, ediţiile vechi rămîn la prima formă.
Aceste exemple alese la întîmplare prin sondaj amintesc de obligaţia categorică de a nu admite nici un fel de intervenţii şi neglijenţe în text, cu atît mai mult. cînd avem de a face cu o operă poetică. O ediţie nu poate să însemne doar un punct îndeplinit din plan, ci presupune o lucrare pregătită cu competenţă, nu numai cu pricepere de lingvist ci şi cu gust artistic. Şi. pentru, că volumul are ca prefaţă o prezentare făcută în lumina timpului nostru de M. Beniuc, trebuia ca şi ediţia să aparţină tot d-sale. 0 ediţie Beniuc ar fi fost interesantă pentru, a. urmări cît şi aim se răsfrîng concluziile şi părerile clin articolul-prefaţă in ceea ce priveşte alegerea materialului, care sînt preferinţele sale şl ce receptează In momentul de faţă de la unul din. maeştrii săi.
M. B.
A CUI E VINA ?
Recent a apărut o culegere de texte pe care autorul, loan Meiţoiu, a dedicat-o „cititorilor artistici".
O clipă am crezut că este vorba de o eroare care trebuie pusă pe seama unei inttmplări năstruşnice. Pe urmă am înţeles că această năzdrăvănie ascunde un sens
MISCELLANEA
Î67
mei adine. Aşadar, autorul antologiei se adresează „cititorilor artistici", adică acelora care prin sensibilitate şi inteligenţă vibrează şi ei la chemarea frumosului. Aceasta este familia spirituală cu care vrea să comunice, căreia acceptă să-i destăinuiască preferinţele, care poate să tresalte la emoţii rare, singura care va putea recepta toi ceea ce este subtilitate în criteriile sale selective. Se bizuie pe facultăţile ei estetice, pe înalta el comprehensiune, pe severa ei exigenţă. Numai acestor cititori le este adresată cartea şi pentru ca lucrul să fie clar a fost înscris cu litere groase chiar pe copertă. Dar cine formează cercul restrîns al „cititorilor artistici" şi cum pot fi recunoscuţi ? Cum se legitimează ? Pentru numele lui Dumnezeu, un lector rafinat ştie că este un lector rafinat! Este o chestiune de conştiinţă, de onoare. In acest domeniu nu operează diplomele şi adeverinţele, ci acea datorie intimă căreia nimeni nu i. se poate sustrage şi care se cheamă vocaţie. In forul intim al unui cititor artistic pot. avea loc lupte dramatice, rătăciri, chiar abateri, dar mai de vreme sau mai iîrziu el nu se poate să nu-şi înţeleagă chemarea. Văd un astfel de cititor apropiindu-se de standul unei librării, răsfoind la întîmplare cîteva tomuri şi dînd cu ochii de dedicaţia Iul Meiţoiu, va tresări brusc ca la apelul irezistibil al celor mai înrădăcinate instincte-şi va cumpăra culegerea fără. să stea pe gînduri. Căci, cine ştie, ar putea trece pentru un minut drept un spirit comun şi grosolan şi nu drept ceea ce este şi anume art cititor artistic. Dar cumpărînd fără nici o şovăire cartea nu-şi va fi îndeplinit decît o parte din datorie şi anume cea mai uşoară. De abia de aici înainte credinţa şt devotamentul său pentru cauza frumosului se verifică. Căci în împrejurările grele se recunosc cititorii artistici, cei care merită cu adevărat acest înalt titlu. Ei bine, dacă vor colabora cu autorul şi acolo unde paginile alese sînt nesemnificative le va înlocui cu altele strălucitoare şi elocvente, vor fi cititori artistici! Se ştie doar că dacă o antologie este realizată sau nu aceasta nu se datoreşte autorului. Nimic nu e determinat cu precizie într-o antologie, totul depinde de lectori. In zadar va fi inspirai autorul antologiei, de prisos va alege ceea ce e mai preţios şi mai rar. Cînd cititorii nu sînt artistici truda e vană. Mai trebuie să spunem că dacă vor găsi antologia nemulţumitoare vina nu e în nici un caz a autorului ei ?
B. E.
DESPRE SPEIDEL — CU O SIRENA
Azi noapte a intrat delicat în camera mea o sirenă. O sirenă dintr-acelea care-ne vesteau, în timpul războiului — alarmele. Am remarcat-o imediat, în clar-obscuruB camerei, prefăcîndu-mă că dorm; cu ochii întredeschişi uşor, am lăsat-o să facăi doi-trei paşi prin cameră, să aprindă lumina veuiilezei de pe birou, să-mi răsfoiască; manuscrisele; bătută dintr-o parte de lumina becului mi s-a părut îmbătrînită, tristă.
— Cum ai intrat la mine? am întrebat-o fără uimire, după ce m-am obişnuit: cu prezenţa ei la biroul meu. Nici ea nu s-a speriat de întrebarea mea bruscă, de: trezirea mea neaşteptată :
— ...De ce te-ai trezit ? Dormi... îmi place să discut cu oamenii numai în zori...
— Eşti cinică... De ce ai venit?
— Mai întîi — ştii cine sînt ? — ...şi închizînd lumina, fără zgomot, de la birou», veni lîngă mine aşezîndu-se pe marginea patului meu. Juca în lumina lunii.
— Eşti o sirenă...
— Care ?...
— O sirenă pentru alarme în timpul războiului... toate sînteţi la fel... Sîntep din acea categorie de lucruri cu care materia n-a cheltuit imaginaţie şi fantezie...
168
MISCELLANEA
r Greşeşti... Sîntem atît de legate de voi, oamenii, încît ne diferenţiem în aceeaşi măsura ca şi voi...
•a lăSăm"' E graV Cînd tu discuţi desPre oameni- Eşti sirena pe care o
vad ,nălţata ,n fiecare dimineaţă de pe balcon, pe turnul clădirii de pe Popa Nan
Greşeşti... sînt sirena de pe şoseaua Constanţa-Mamaia... Sînt pe o casă cu un etaj, înaltă, frumoasă şi văd pînă departe marea... Mi-ai zîmbit vara asta,
3l cCUnOŞll r...
— Te ştiu...
Şi am privit-o mai atent; avea dreptate - era cu totul alta decît cea de pe clădire; intr-adevar, vara trecută venind cu autobusul de la Mamaia i-am remarcat înălţimea şi vigoarea cu care lucea în soare...
— Nu ji-am zîmbit... M-am amuzat numai că, la doi paşi de mare, oamenii vă mai tolerează prezenţa... Şi acum, spune, de ce ai venit?... Casa mea nu e în raza ta...
— Am greşit... mi sa părut că mi-ai zîmbit vara trecută - şi eu nu uit oamenii «re-mi z.mbesc... Am memorie... Am greşit - şi-mi strînse mîna dreaptă apJe-Kindu-se peste mine. F   ' 1
Nu era deloc neplăcut.
— Ridică-te, te rog, — aprinde lumina — rămîi la birou... îndeplini toate poruncile mele.
— Acum, ce vrei ?
— Am auzit că Speidel...
4 , 7 rti repet : 1111 vreau să disCLit cu tine despre oameni... Eşti unul dintre obiectele cele mai puvm simpatice şi inteligente...
^ ~ foate- dar am 0 sensibilitate, care valorează, cred, cît inteligenţa voastră Nu cunoşti nervii mei, emoţiile mele, auzul, simţurile mele;.. Cunosc fiecare experienţă cu bomoa H şi o receptez pînă în creier... fiecare manevră militară în Atlantic şi -Pacific, fiecare lansare de crucişătoare, fiecare ordin de chemare a rezerviştilor englezi şi de lăsare Ia vatră a ostaşilor sovietici - le înregistrez, fără să citesc ziarele Stau hnga o antenă de radio... Ea e mult mai indiferentă decît mine, crede-mă Eu sînt altfel... Cîteodată, ţi-o spun sincer, mă simt superioară poeţilor 'd-voastră i Din -cite am auzit în ultima vreme, vestea cu Speidel m-a îngrozit... Tot ce are apropiere •cu hitlensmul mă îngrozeşte... Nu înţeleg... nu înţeleg cum se pot repeta pe glob -;acte, gesturi, cuvinte hitleriste — identice '
— Ai urmării prea puţin viaţa, istoria...
— Greşeşti... am urmărit-o atît de mult, încît oiată am vrut să mă sinucid
— Cînd ?
— Imediat după război... în prima zi de pace, era prin mai, nu-i asa ? Am «colindat lumea, răscolind adăposturile, lagărele, tranşeele, gropile, şanţurile, toate Şocurile de care eram legată. Mi-am dat seama, calm, că nimeni nu mai' are'nevoie de mme. Erau atîţia morţi şi atîţia fericiţi - cum numai în prima zi de pace pot fi.. -M-am gîndit o noapte întreagă că mă veţi transforma, nu ştiu de ce, în foalele unei fierării undeva într-un sat... Mi-ar fi plăcut... fierăria să fie din lut si lîngă mine să '•lumineze o gazorniţă lucind încet cu lumina ei pe fiarele de plug date la reparat, pe sape, pe grape, pe firele de păr de pe piepturile fierarilor... Să răsuflu odată cu oamenii — ar fi fost cel mai bine. Am fost lăsată pe casă, am înţeles că mai aveţi ■nevoie de mine. Atunci, am vrut să mă sinucid. Marea m-a liniştit prima: „nu-i cunoşti... devin foarte greu înţelepţi!"... Apoi, cu vremea, m-au liniştit pescarii,' pionierii din taberele de pe marginea apei, marinarii, macaralele portului, luminile farului, inginerii noii staţiuni piscicole, autobuzele pline spre Mamaia...
MISCELLANEA
169
— Eşti un obiect emotiv... ţi-o spun fără ironie... sînt surprins.
— încetează... n-am nevoie de complimente... Ce se va întîmpla mai departe? Speidel din nou comandant — mă îngrozeşte... Acesta-i drumul războiului, îl simt, îl văd, îl aud... Tu nu ? Văd că ai aici o veilleuză, plăci de patefon, un creion, fotografia lui France — cum, nu simţi ?...
— Draga mea, linişteşte-te... oricît de emotivă eşti, nu înţelegi politica externă, azi'... se cunoaşte că nu citeşti ziarele... te asigur — ne vom întîlni într-o fierărie...
— Eşti sigur ?...
— Crede-mă... crede-mă, atît cît ai crezut marea... devenim încet, înţelepţi, e drept, dar cu atîtea dureri ca să nu ne mai fie teamă. Am încredere în tot ce se -cîştigă cu durere... Nu crezi ?
— Nu ştiu...
M-am ridicat din pat şi am închis lumina.
— Ştii că am multe plăci de patefon... Iţi place muzica ?... Tace.
— Iţi place ? .
Continuă să tacă. Am pus „Sonata Lunii", fără s-o privesc şi s-a liniştit...
R. C.
„PERLE" DIN MEDITERANA
însemnările din croaziera pe Mediterana publicate în nr. 18/1958 al revistei „Magazin" sub semnătura lui D. Tărnăuceanu, depăşesc caracterul unor oarecari impresii pentru a ne oferi neaşteptate „perle".
Ne oprim impresionaţi, odată cu autorul, de pildă în faţa unei străzi din Alexandria :
„îmi place mai ales o stradă mare, lungă de aproape 30 km. Se întinde de-a lungul ţărmului. E o privelişte încîntătoare. Se află clădiri mari, construite în stil •modern".
Vorbind despre palatul din Alexandria, D. Tărnăuceanu scrie : „Tot în această parte a oraşului, într-o grădină de toată frumuseţea se află şi palatul fostului rege Faruk. E un palat cu adevărat regesc ! Nu a avut gusturi proaste regele ! Dar nici egiptenii. Ei au amenajat aici un frumos muzeu".
Ceva mai departe, admirăm iscusinţa cu care este descrisă animaţia oraşului Alexandria :
„Pe străzi circulă multe automobile de cele mai diferite tipuri. Sînt maşini americane, sovietice şi din multe alte ţări".
Uneori, călătorul nostru e frămîntat de întrebări esenţiale, pe care simte nevoia să le împărtăşească :
„Egiptenii cuceresc pustiul. Plantaţiile înaintează încet, încet. Se fac irigaţii. Va deveni oare vreodată pustiul acesta roditor?"
Alteori reflectează plin de admiraţie faţă de- potentele creatoare ale umanităţii : „Puterea omului e mare!" Sau, cutremurat dc amărăciune faţă de nedreptăţile istoriei: „Sîntem la poalele colinei pe care se ridică piramidele. Cît au trudit oamenii pînă le-au ridicat". Ori pur şi simplu înduioşat : „Drumul pînă la piramide îl fac călare pe >o cămilă. Blînde animale !"
Nu poţi să nu savurezi impresiile lui D. Tărnăuceanu despre o piramidă :
„E înaltă, parcă-i adunată aici piatra din lumea întreagă".
17Q
MISCELLANEA
Oraşul Cairo capătă o caracterizare foarte sugestivă : „Ca în orice oraş mare e multă aglomeraţie. Maşini şi oameni".
Despre Napoli se spune succint, răspicat:
„Oraş mare şi frumos. II vizităm şi ne place nespus". Dacă i-a plăcut autorului e destul ! Ce trebuie să mai ştie şi cititorul ?
Despre ruinele Pompeiului aflăm că „dezgropate de sub lava Vezuviului stîrncsc admiraţia". (într-adevăr, nişte ruine cu totul deosebite de semenele lor, care deobicei stîrnesc altceva decît admiraţie). „Oraşul e reconstruit aşa cum a fost. Are străzi, case, cişmele şi chiar un fel de canalizare". Apoi se precizează cu grija de a nu se produce confuzii în mintea cititorului :
„Fireşte că toate acestea sînt ruine".
Iată cum se profilează de sub pana lui Tărnăuceanu poeticul Sorento : „Sorento e o staţiune climaterică aşezată sus pe munte. E un orăşel mic cu aer tare. La poalele lui valurile mării lovesc sălbatec în maluri".
Despre Messina, o relatare de asemeni extrem de sugestivă şi colorată : „La Messina e o privelişte încîntătoare. Mare, munte, zăpadă pe culmi", etc. La capătul acestei enumerări vrem să amintim însă un adevăr elementar autorului şi anume că însemnările de călătorie trebuie să reconstituie, să comunice dacă nu întocmai frumuseţea imaginilor întîlnite în drum, măcar ceva din atmosfera, din coloritul specific al locurilor vizitate. Pe cititor nu-I interesează exclamaţiile de admiraţie ale călătorului. El caută să cunoască ceva despre meleagurile pe care nu le-a văzut, să citească descrieri, să încerce emoţiile unui itinerar nou şi plin de surprize. I'n cazul însemnărilor din „Magazin" nr. 18/1958 nu va avea însă, după cum am văzut, nimic din toate acestea. Ca. să afli că Napoli e „mare şi frumos", că Sorento e „mic" şi are aer „tare", că la Messina, e o „privelişte încîntătoare", iar la Cairo „multă aglomeraţie", că piramidele sînt „înalte" iar cămilele „blînde", ba poate ceva mai mult, ar fi putut afla oricare cititor şi dintr-un manual de geografie unde asemenea aspecte sînt înfăţişate cel puţin sistematic.
Dar un lucru e incontestabil nou şi demn de reţinut din însemnările lui D. Tărnăuceanu. Şi măcar pentru asta trebuiau publicate! E vorba de faptul că vinul de Tîr-nave are miraculoasa însuşire de a ostoi... dorul de ţară al turiştilor: „Vinul e bun şi îmi readuce în memorie privelişti şi oameni din ţară".
A. G.
UNE CERTAINE TRISTESSE...
JPînă mai deunăzi, presa şi cercurile de dreapta franceze nu erau zgîrcite cu: elogiile adresate tinerei scriitoare Franţoise Sagan, ajunsă celebră, peste noapte, numai cu două cărţulii propulsate de un editor cu flalr. O autoare sincer şi exclusiv preocupată de aspectul erotic al vieţii, inteligent şi frumos notat In senzorialul unor imagini nedepăşind niciodată cadrul lor consacrat — alcovul, mica lume a conflictelor sexuale — nu este periculoasă în sens conformist. Periculoşi sînt scriitorii evadaţi din iatacuri, din aşternutul afrodislac, ispitiţi să exploreze sectoarele celelalte ale realităţii sociale, politice. Aşa ceva nu există în paginile aceleia care a scris „Un certain sour Ir e", „Bonjour trlstesse", şi, de curînd „Dans un mois, dans un an". O asemenea gentilă retranşare în literatura amorului de succes editorial — 500.000 exemplare tiraj — trebuie încurajată, au chibzuit pînă şi forurile oficiale, care n-au şovăit să finanţeze montarea unui balet, ultima operă a Franţoisei Sagan. Libretele coregrafice pot fi şii
MISCELLANEA
171'
ele primejdioase, indezirabile, dacă se inspiră din cine ştie ce actualităţi iritante. In-chipuiţi-vă un balet al războiului din Algeria, sau al măcelului din Tunis, sau al tragediilor coloniale. Insă, un balet conceput in spiritul ce a călăuzit şl celelalte-lucrări ale autoarei, axat pe tema amorului eminamente carnal — „Le rendez-vous manque" — cu personaje mondene, cameră de hotel, coktailuri, rock-and-roll, franezie bahică şi genezică — ce operă desfătătoare, inocentă. I s-a alocat deci oficial suma de 2 milioane şi jumătate de franci, pentru ca publicul parizian — cel cu dare de mină, teatrul, e scump foc in Franţa — să mai aibă o dată prilejul de a admira talentul tinerei autoare într-un domeniu ce i-a adus faimă. Ce splendid subiect de stringentă actualitate! Iată-l în cîteva cuvinte.
Un tînăr aparţinînd marii burghezii se îndrăgosteşte de o femeie de lume, măritată, întîlnită întîmplător într-un scuar. Ea îi promite o vizită şi amorezul o aşteaptă înfrigurat acasă. Dar orele trec şl ea nu vine. Un grup de prieteni dau buzna în garsonieră: aranjaseră un picnic. O vampă încearcă să-l distreze atrăgîndu-l într-o baie şi. oferindu-i-se. Rămas în sfîrşit singur, tînărul decepţionat se otrăveşte. Atunci, femeia întîrziată apare şi, crezîndu-l adormit, dansează cu o deslănţuită frenezie.
Asta e tema căreia o serie de tablouri expresioniste şi o muzică adecuată îi furnizează un decor cînd excentric cînd de o tristă vulgaritate.
Dar iată că spre stupoarea admiratorilor baletului, presa oficioasă, în frunte cu „Le Figaro" s-a năpustit cu ocări asupra operei, artiştilor şi. autoarei. O campanie care nu cruţă nici... ouăle, nici oţetul, îi face harcea-parcea, în numele artei — da, al artei! — lovită în ce are mai sacru. Ministerul culturii indignat, retrage subvenţia. Ce s-a întîmptat ? Lucrarea cunoscută dinainte, de la repetiţii, din anticipaţiile elogioase ale aceleiaşi prese, întrunea doar toate condiţiile succesului ?
S-a aflat că regizorul şi cîţiva actori au comis crima de a protesta prin scris împotriva urgiei din Algeria. Şi atîta a fost de ajuns ca Frangoise Sagan să cadă în disgraţie, contestîndu-i-se tot ce i se decernase pînă atunci, cu galanterie — talent,, indiferenţă la ceea ce agită masele populare, cuminţenie politică etc.
L. D.
CIT DUREAZĂ TIPĂRIREA UNEI CĂRŢI
Puţini cititori parcurg caseta tehnică imprimată pe ultima filă a unei cărţi.. Ea e consultată mai ales de critici cînd vor să tragă la răspundere pe redactorul unei lucrări sau de membrii familiei acestuia din urmă cînd vor să găsească argumente care să justifice preţuirea pe care o poartă înaltei lor rubedenii. Şi totuşi caseta tehnică prezintă şi alt folos întrucît din cuprinsul ei pot fi aflate două date : data predării la cules şi data bunului de tipar.1) De obicei între aceste două date intervalul este — ţinînd. seama şi de volumul lucrării — de o lună sau două luni. Se întîmplă însă, din nefericire destul de des, ca acest spaţiu de timp să fie de patru sau cinci luni. Aşa e cazul cu monografia lui Mihnea Gheorghiu despre Shakespeare, a lui Ovidiu Drimba despre Leonardo da Vinci sau cu povestirea lui loan Istrati „Din neagra ţărănie". Dacă adăugăm că tehno-redactarea artistică (coperta, ilustraţii) durează cel puţin două săp-tămîni, dar şi trei luni, iar din ziua în care s-a dat bun de tipar trec uneori 12 săptă-mîni pînă cînd cartea să se afle în librării (vezi Ovidiu Drimba: Leonardo da Vinci) rezultă clar cîtă vreme se scurge pînă cînd să se tipărească un volum. în ori ce caz
*) Ovidiu Drimba : Leonardo Da Vinci. Dat la cules 5.VIII.1957: Bun de tipar 20.XII.1957; Mihnea Gheorghiu: William Shakespeare. Dat la cules 28.VIII.1957; Bum de tipar 10.11.1958.
172
MISCELLANEA
Je trebuie editurilor .nai mult timp pentru a tipări o carte de două-trei sute de Dafini folo8,„d un unaş mecanism, decît n trebuie unui autor pentru a-si ser e c rtea Luc'ul cetrar:; SnT ^ ^ " ^ ™ «*e inega.ab^ S
B. E.
Eugeni^Tudort'ltaniâ.0" C°laborat : Al Piru' Mari" Bucur, B. Elvin, Radu Cosasu,
CĂRŢI NOI
HORI A STANCU: „
In nuvela „Doctorul Negrea" Cezar Petrescu dezvăluie prin intermediul personagiului principat, căutările sale pe calea de limpezire a unei concepţii de viaţă.
„Te înşeli, cînd socoti că toate s-au petrecut simplu ca într-o carte cuminte şi sfătoasă, de povestiri morale pentru copii...", spune romancierul. De fapt această constatare se poate aplica mai mult decît în alte cazuri însăşi evoluţiei scriitorului. înaintea celui ce se dedică investigaţiei aprofundate şi perseverente pentru a defini personalitatea artistică a lui Cezar Petrescu se ridică probleme dificile. Greutăţile pe care le întîmpină cercetătorul izvorăsc mai ales din diversitatea de modalităţi prin care scriitorul încearcă să ia poziţie faţă de multiplele aspecte ale realltăţiif să-şi găsească drumul propriu de creaţie. Cezar Petrescu reacţionează la variatele sectoare ale vieţii cu un egal interes şi aceeaşi prospeţime de simţire, în ori ce împrejurare, fie că este vorba de un mediu sau altul, de ţărani sau de intelectuali, de trecut sau de prezent.
încercarea unei comedii umane de dimensiuni balzaciene intitulată Cronica veacului XX, a stîmit multe zîmbete, care s-au concretizat făţiş sau aluziv în critica noastră literară. Dar un astfel de proiect vast, împărţit pe cicluri care să îmbrăţişeze un cît mai mare număr de fenomene sociale.
lEZAR PETRESCU"')
psihologice şi istorice, indiferent dacă nerealizat în întregime, constituie o convingătoare dovadă a conceperii şi făuririi romanului romînesc modern care tinde către o amplă frescă socială realistă. Frecvenţa în actualitate a romanelor de tip cronică, de largă respiraţie, arată că această încercare a răspuns în epocă unei stringente necesităţi aşa cum sezisase atît de bine Ibrăileanu.
lntr-o recentă prefaţă la ,,Cele dintîi povestiri",  (volumul în curs de    apariţie), scriitorul vrea să lase posterităţii doar misiunea de a decide asupra trăiniciei scrierilor sale. Nu socotim că verificarea şi a-preclerea cărţilor sale mai are nevoie de trecerea timpului, fiindcă de pe acum majoritatea şi-au stabilit locul meritat în istoria noastră literară. De aceea o lucrare care să facă cunoscută contribuţia lui Cezar Petrescu la proza romînească este binevenită. Arătam că nu sînt puţine dificultăţile muncii criticului literar care abordează acest subiect. De la început trebuie să remarcăm că Horia Stanca le întîmpină şi le rezolvă cu probitate, îndrăzneală şi conştiinciozitate.  Există, uneori, în ultimul timp cîteva tendinţe negative în volumele de critică literară. S-a mai discutat despre tendinţele apologetice, despre imposibilitatea criticului de a se obiectiva faţă de scriitorul analizat.
*) E.S.P.L.A. 1957.
174
CĂRŢI NOI
Horia Stancu evită asemenea tendinţe .deşi contradicţiile creaţiei lui Cezar Pet resell precum şi aria ei întinsă l-ar fi putut invita pe aceste căi. Criticul însă trece sis-iematic în revistă opera scriitorului. Pînă acum chiar dacă s-au făcut observaţii judicioase pe marginea nuvelelor şi romanelor Iul Cezar Petrescu ele nu au Uns să .urmărească şi să înglobeze întreaga activitate literară a scriitorului şi să extragă .din ea structura specifică a creaţiei sale. Horia Stancu, analizînd tematica operei, tipologia, procedeele compoziţionale şi stilistice, clarifică trăsăturile generale ale scrisului lui Cezar Petrescu, în evoluţia llor.
Interpretările judicioase care scoteau în evidenţă caracteristica epicei lui Cezar Petrescu, le descoperim fundamentate şi îmbo-.găţite de Horia Stancu; studiul său explică (de la lirismul decepţlonlst al tinereţii şi .pînă la realismul critic viguros din „întu-
necare" şi „Aurul negru") fazele căutărilor politice şi artistice ale Iul Cezar Petrescu, fără să se ferească să discute trăsăturile sămănătoriste, poporaniste evidente în diverse confuzii ideologice şi soluţii sociale eronate din „Ochii strigoiului" sau „1907". Poate că o mai cuprinzătoare raportare ta contemporanii literari ai scriitorului, la romancierii care în aceeaşi perioadă şi-au pus întrebări similare, ar fi putut fixa şi mai bine locul pe care îl ocupă Cezar Petrescu In istoria literaturii noastre.
Stilul lui Horia Stancu limpede, cald, direct, — amintind parcă de discuţiile prieteneşti ale cercului şi revistei vechei „Vieţi Romineşti" ieşene — crelază o intimitate între critic şi fenomenul literar, intimitate care fără să deroge de la obiectivitate, dă comentariului un suflu de înţelegere şi deosebită participare.
Sanda Radiaţi
CONSTANTIN PRISNEA : „DUPĂ ALUNGAREA FARAONILOR" *j
Trecutul şi prezentul folosite ca elemente antitetice în plan social constituie o manieră frecventă în literatura şl publicistica noastră. Cu toate acestea, însemnările lui Constantin Prlsnea „După alungarea faraonilor", apelînd la procedeu .respiră prospeţime cuceritoare, conving fără insistenţă. De fapt, suita însemnărilor constituie, aproape în totalitate, un lung monolog autobiografic, desfăşurat cu o spontaneitate ce se dovedeşte de la bun început calitatea lor dominantă. Fluxul amintirilor se desfăşoară fără violenţă, într-o curgere calmă şl sigură. Dacă se întîmplă altfel, ca în bucata „Cînd s-adapă caii în Bistriţa", actualizarea nu e decît o poantă banală. Şi dimpotrivă, cînd trecutul şl prezentul socialist constituie sau sînt înfăţişate ca date autobiografice, ca trăiri personale, releva-
rea lor în aspectele contradictorii izbuteşte să convingă.
In ,,Figurine şi drăcuşori" ca şi in „Cuie şi cărţi" se combat superstiţiile. La prima vedere, subiect banal prin simplă enunţare. In realitate, se povesteşte o întîmplare, nu lipsită de tragism, a unei femei dintr-un sat oarecare. Nefericita îndrăznise să folosească drept mascotă chipul necuratului cumpărat la un iarmaroc şi cînd satul află întîmplarea o izolează şi-i face viaţa insuportabilă. Fiica este nevoită să se despartă de mamă şi femeia ajunge în faţa justiţiei. „Cuie şi cărţi" atinge aceiaşi chestiune dar naraţiunea aduce în faţa noastră un destin, al pictoriţei Marta Diaconu, şi are ca fundal interioarele îngheţate ale unei minăstiri.
*) E.S.P.L.A. 1957.
CĂRŢI NOI
175
Se succed istorioare privitoare la grija pentru bunul obştesc, privitoare la noua geografie a patriei ce se constituie din transformări ca cele de la Bicaz, de pildă. Autorul e emoţionat de construirea unei case noi, de dezvoltarea turismului înglo-bînd mase largi de oameni al muncii, de ■sărbătoarea corului de la Chizâtău.
O povestire solidă este alcătuită din "intîmplările unui concurs al echipelor de .amatori. Nu întîlnim aprecieri de ordin artistic şi nici cifre impresionante. Prisnea parcurge cu succes şi numai în cîteva pagini o cale lungă : dintr-o cameră a hotelului Athenee-Palace, unde sînt cazaţi artişti amatori, pînă „La poalele Heniului", introducîndu-ne într-un mediu pe care ni-l sugerează cu cîteva linii viguroase.
Spontaneitatea, chiar dacă este calitatea primordială a însemnărilor nu este şi singura. Prisnea stăpîneşte arta naraţiunilor laconice, cu multă putere de sugestie, fie că sînt la persoana întîia sau la persoana .a treia. Femeia din „Figurine şi drăcuşori" povesteşte întîlnirea ei cu magistratul: „La judecătorie, foiala mare. Tot satul. Am stai aşa cam vreo două ceasuri. Se uitau cu duşmănie la mine. Străinii îşi vedeau de treabă. După multe strigături, m-aud şi eu strigată. Răspund:
— Zeni.
Toată lumea se înghesuie în fundul sălii.
Judecătorul, un om cu părul alb, cu faţa trasă, mă priveşte liniştit pe deasupra ochelarilor, mă măsoară şi-mi spune după multe alte întrebări:
— Zice lumea că ai pe dracu.
— N-am, domnule- judecător, zic eu. Să nu mai ajung ziua de mine dacă-l am.
— Cum n-ai, dacă lumea zice că l-a văzut la dumneata acasă ? Nu l-ai ţinut la fereastră ? N-ai băgat în sperieţi copiii ?
Desfac liniştită — numai eu ştiu ce linişte aveam atuncia — desfac polca de lină la gît, bag mîna-n sîn, scot drăcuşorul şl-l arăt.
Judecătorul zîmbeşte, ba chiar începe să rîdă tare.
In fundul sălii o muiere a dat un ţipăt:
— Fugiţi l-o vrăjit şi pe judecător.
Şi toţi s-au bulucit către uşă. Judecătorul mi-o   zis că pot pleca... şi iac-aşa."
Amintirile din copilărie sînt istorisite astfel:
„Pînă la vîrsta de zece ani şi mai tîrziu, educaţia extraşcolară mi-am făcut-o pe toloaca din spatele cimitirului Pacea, în dosul grădinii publice „Mihai Emines-cu", fostă Vîrnav, în spatele altui cimitir care pe Ungă pace asigura şi „Eternitatea". Pacea şi Eternitatea stăteau în perfectă diagonală est-vest. La miază-zi se afla cimitirul evreiesc. Cimitirele mi-au fost îndeaproape cunoscute datorită meseriei părintelui meu care făcea cruci şi monumente pentru cei ce voiau să-şi păstreze „memoria veşnică" şi „ţărîna uşoară".
După ce mă-ntorceam de la şcoală, mă trimitea mama cu legăturica cu mîncare la cimitir, la tata. Singurele construcţii mai importante în acea vreme în urbea noastră erau cele ce se făceau pentru morţi...
Rătăceam cu frică printre cruci mari de piatră, printre monumente şl cavouri, printre maţeivăsuri (pietre funerare în cimitirele evreieşti) în căutare de vişine şi, într-o vreme mai tîrzie, de nuci. In cimitir, am început să disting timid, cu îndoieli la început, cu convingeri din ce în ce mai întemeiate mai tîrziu, clasele sociale. Intre monumentul de granit Importat din Austria şi semnat jos : J. Mondenah, Viena şi scîndura putredă de la capetele morţilor din acelaşi an, între cartierele nobili-mel, cu monumente funerare de marmoră de Carrara din centru şi periferia cimitirului care se lăsa într-o rină spre fundul lui, simţeam că există o deosebire. Simţeam numai. Multe nu înţelegeam eu pe atunci".
„După alungarea faraonilor", închide în ea un fel de voluptate a numelor toponimice şi patronimice; sînt înşirate cu fervoare titluri de cărţi şi denumirile hîrtiilor de tipar pentru ediţiile de mare lux. Inşi-rarea lor evocă un peisaj ori refac liniile unui oraş, plasează acţiunea într-un cadru corespunzător sau relevă o situaţie. N-ai nevoie de alte amănunte pentru a
176
CĂRŢI NOI
simţi parfumul locurilor cînd se spune că autorul trece pe Ungă: „Mînăstiri mai mici, mînăstiri mai mari... Mai mititele ca cele de Almaş, Horaiţa, Horăicloara, Secul, Sihăstria. Mal mari ca cele de la Vă-ratec, Agapia sau de la Neamţ". Sau „De ta Broştenl, drumul mare coteşte la stingă pe Neagra, .lăsînd Bistriţa să se ducă singură către Bîrnar şi către Crucea, către Dorna, Ciocăneşti şi Cîrlibaba".
Numele unor străzi evocă oraşul moldovenesc : „Dealtfel toate drumurile în partea asta a oraşului duceau către Poliţie. Şi strada noastră, şl strada Armenească şl Sfinţit Voievozi, şi Dragoş Vodă, şi Vinătorii, toate duceau într-o stradă care dădea la Poliţie... Intre Calea naţională de o parte şi uliţa Armenească pe de alta, între grădina Brăilencii pe dreapta şi a Armeanului pe stingă, în plin tîrg se lăfăia o toloacă pe care rătăcea şovăielnic un pî-rîiaş mic şi murdar",
Intr-un singur paragraf aflăm că domnul Nlcu Pînzaru ţine o regie, domnul Rachmuth — o crîşmă, Wltner e cizmar, Romanescu — învăţător, domnul Haimovici ţine vaci cu lapte, madam Călinescu, băieţi în gazdă, Bogdanovlci — biciclete de. închiriat. E o lume ce ni se destălnuie mai mult prin nume decît prin profesie.
Dacă ni s-ar spune că bibllofilia noastră n-are nimic comun cu pasiunea vechilor colecţionari de cărţi imprimate pe hîrtie superioară, constatarea ar fi, i evident, total lipsită de valoare sugestivă. Cu totul altceva se întîmplă atunci cînd ne sînt etalate fabulos : „cărţile imprimate numai pe „Velin blanc de Rlves" sau peMont golf ier pur fii", pe „Extra Strong" sau pe „Japon nacre", pe „Vldalon Chamois" sau pe ^Ma-
dagascarul papetăriilor Lafuma", adău-gîndu-se: „Bibllofilia noastră seamănă cu o obligaţie. O obligaţie, o sarcină îndeplinită şi ea cu pasiune, cu mare pasiune. Să facem ca toţi cei ce n-au fost ieri bien nees să le îndrăgostească şi să rămină îndrăgostiţi de ele".
Limba însemnărilor este plină de pitorescul graiului moldovenesc, chiar dacă uneori excesele sînt supărătoare. Aşa cum este supărătoare nedlferenlierea limbajului, cînd intervin in povestire alte personaje. Marta Diaconu, pictor cu studii universitare, se exprima cam aşa: „Fata asta s-a măritat cu un cotonog, un bleg, cu unul cu care nu se potrivea cu nici un chip". Dezaprobarea actului este făcută mai degrabă în termeni ce nu aparţin Interlocutoarei.
Stilul povestirilor are o anumită originalitate pe care i-o conferă prestanţa naturală în expoziţia ideilor turnate într-o formă vioaie şi degajată. Cînd şi cînd străfulgera maniera Creangă şi mai adesea maniera. Zaharia Stancu. Ultimul este folosit mai ales în descripţiile de natură, ca în tabloul următor:
„Pămîntul chifteşte de apă. Chifteşte-i puţin zis, s-a făcut baltă-n regulă. Ca să mergi din casă la hambar, trebuie să-ţi sufleci pantalonii. Mai bine nu te duci.
Parcă s-a oprit oleacă. Nu s-a oprit, doar s-a rărit. Ii trage mai subţire. încep să se vadă şi norii. Au început să capete şi ei formă".
„După alungarea faraonilor" înseamnă o caldă mărturie despre frumuseţea, acestor vremuri şl despre oamenii care vibrează la unison cu ele.
P. G.
MIE Al BENIUC: „MEŞTERUL MANOLE" *)
Ijrismul ardent, dinamismul, atitudinea protestatară şi. mesianică din poezia lui Mihai Beniuc îşi au corespondenţe într-o concepţie adecvată despre sursele şi rosturile creaţiei artistice. Din această perspec-
tivă mai ales, suscită interes articolele şi cronicile literare reunite în „Meşterul Ma-nole". In special acea primă parte a volumului cuprinzînd articole scrise înainte de 1944 are darul să releve cititorului o po-
*) E.S.P.L.A. 1957.
CĂRŢI NOI
177
ziţie ideologică şi estetică In lumina căreia se clarifică aspecte esenţiale ale creaţiei lui Beniuc. Revolta exprimată de atîtea ori In versurile sale dure, semeţe, se constată dintr-odată a nu ţi un simplu gest instinctual. Răsmeriţa la care îndeamnă unele versuri se grefează pe o înţelegere avansată a raporturilor sociale, poetul cunoscînd lucrări clasice de marxism. într-un articol din perioada asiduei sale activităţi la „Ţară Nouă" întîlnim referinţe la „18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte", altădată în discutarea cărţii unui eseist englez îl vedem a-doptînd, ca bază de apreciere, criteriul luptei de clasă.
In judecata valorilor literare, poetul preconizează un realism viguros, exprimîndu-şi deseori simpatia pentru atitudinile anticonformiste şi nesentimentaliste. Eseul „Cărturarii timpului nostru" („Ţară Nouă", din 29 oct. 1939), absent din volumul de faţă, reflectă foarte bine orientarea poetului spre o artă capabilă să exprime tumultul realităţilor sociale complexe şt complicate ale timpurilor moderne, psihologia omului „liberîndu-se din strînsorlle unei civilizaţii prea înguste, însă nu distrugînd-o ci lăr-gindu-i cadrele ca să-i cuprindă pe toţi", etica înfrîngerii individualismului prin cultivarea respectului faţă de om şi de munca sa.
Intr-o vreme în care gîndirismul încerca să impună o concepţie mistică a creaţiei, Beniuc afirmă necesitatea unei literaturi fundată pe explorarea lucidă, pătrunzătoare, a universului uman, dcuzînd de mediocritate literatura neproblematică. „Sînt apostoli mincinoşi — scrie Beniuc cu ocazia apariţiei operei eminesciene în ediţia Perpessicius — aceia care, închipuindu-şi că ne ajungem nouă înşine aşa cum sîntem predică în numele revelaţiilor mistice să întoarcem spatele culturii şi umanităţii. Şi, durere, foarte des, mai cu seamă în rîndu-rile tinerilor, întîlneşti figuri imberbe cu ochii măriţi de iluzii vizionare, care, ascul-tînd de vocile false ce le aud, în loc să se îndrepte pe drumul greu dar luminat al gîndului şi raţiunii, trag către tenebrele confuziei   şi adevărurilor şubrede. La aceştia
le spunem : napoi la Eminescu ! Numai e!,. care a cucerit sensurile vieţii prin cunoaşterea înţelegătoare a izbutit să înalţe, aici la temeliile Carpaţilor, un monument spiritual care întrece trăinicia bronzului".
O condiţie a creaţiei autentice, după Beniuc, este participarea. Romanul nostru urban îi apare lipsit de participare, de aici falsitatea, absenţa de vitalitate reală. In poezie, participarea înseamnă îndeosebi comunicare cu sufletul zbuciumat al semenilor, ceea ce asigură totdeauna calitatea unei expresive poezii sociale. Un model de poet la care participarea aceasta străbate şi susţine întreaga forţă de creaţie? Petâfl! Articolul comemorativ scris la 90 de ani de la moartea marelui poet maghiar, elogiază îndrăzneala viziunii, poetului, dar mai ales spiritul său de sacrificiu în slujba idealurilor de libertate a popoarelor. Sensul a-cestut elogiu corespunde întocmai crezului pe care poetul nostru însuşi îl afirma în versurile :
La mine In sînge
Istoria contemporană plînge
Era de aşteptat ca autorul lui „Chlvără-Roşie" să recomande poeţilor ca sursă de inspiraţie credita folclorică. Insă şi această pledoarie, ca să-l exprime întocmai, trebuia să conţină un ascuţiş polemic. Pledoaria se înscrie împotriva „tradiţionalismului miop". Nu simpla întoarcere la folclor o recomandă Beniuc, ci cunoaşterea sufletului popular, pentru a purcede apoi întăriţi la făurirea unui viitor corespunzător. înţeles astfel, folclorul devine o sursă a poeziei sociale militante: „Acolo, în sufletul poporului, se găsesc destule universuri neexplorate, pentru a topi metale noi din care să se făurească armele de luptă pentru o viaţă nouă".
Pe coperta interioară a volumului se specifică : „ediţie îngrijită şi prefaţată de Savin Bratu". Se presupune deci că S. Bralu a urmărit la sursă întreaga activitate a poetului, şi de aceea ne aşteptam ca referirile sale de domeniul istoriei-literare
12 — V. Romînească nr. 3
178
CARŢ1 NOI
'să fie exacte. Cum nu se întîmplă totdeauna acest lucru, ne vedem obligaţi să aducem precizările necesare.
1) După publicarea poeziei „Toamnă" in „Bilete de papagal" nu urmează nici o altă poezie — cum. susţine S. B. — în „Universul literar". Această revistă publicase cu trei ani înainte o poezie de Mihai Beniuc. iar după această dată (12 iulie 1926) nici o creaţie a lui nu se mai. intîlneşte în paginile sale.
2) S. B. afirmă că „primele articole şi eseuri de critică literară" ale lui Beniuc apar în „Abecedar". Adevărul este că, deşi nu au poate maturitatea şi nici consistenţa intervenţilor din „Abecedar", totuşi primele comentarii critice ale poetului rămin cele din revista unde a şi debutat: „Labo-remus" din 1926. Acolo, într-o recenzie, se vorbeşte despre Eminescu cu aceeaşi admiraţie care va constitui ulterior motivul poeziei intitulată „Poeţilor tineri". Tot acolo într-o recenzie la versurile lui Perpessi-clus din voi. „Scut şi targa" Beniuc, pe a-tuncl încă elev de liceu, arată multă sensibilitate şi o cultură poetică largă.
3) Cu privire la prezenţa în paginile publicaţiei „Ţară Nouă", Savin Bratu sub-
liniază şi apariţia „poetului-tr aducător, puţin cunoscut". Intrucit s-ar putea înţelege că aici se manifesta intîia oară Beniuc in această calitate de traducător, trebuie precizat că el tradusese şi mai înainte. Prima sa poezie este de fapt o adaptare după Th. Moor. Apoi, în sept. 1936, în „Azi" a tradus din poetul sovietic S. Kirsanov poemele : „Argumente" şi „Final".
Aceasta în. privinţa informaţiei pe care se bazează prefaţa. In ce priveşte „îngrijirea" ediţiei, după un sumar sondaj, trebuie să observăm că în transcrierea textelor s-au strecurat erori, care, uneori, falsifică înţelesul:
Pag. 61, r. 18 in loc de „dragostea adevărată" trebuie corectat „dragostea adevărului".
Pag. 71 ultimul rînd „clteodată reală şl sinceră, cu Invitaţia de a participa" — corect astfel: „clteodată reală şl sinceră a maselor...". ■
Pag. 97, r. 6 de jos, nu „să-şi clădească metalul" care este fără sens, ci „să-şi călească metalul".
Pag. 103, r. 3—4, o omisiune: „scriitori neconformişti", trebuie „scriitori romîni..."
Geo Şerban
F. BRUNEA-FOX: „
Răspunzind unei anchete a ziarului „Facla" din 1935, Brunea-Fox declara: „Scriu fiindcă mă socot într-o slujbă comandată, fiindcă e un mijiloc de a comunica cu o lume fără glas, umilă, săracă, asuprită. Reportajul pe care-1 practic e în măsura în care nevolnicele îngrădiri nu-1 strangulează —,- pe linia dezideratului arătat. Nu-mi aparţine. E al lor, al mulţimii. Funcţia mea e de interpret. Dacă muncitorul persecutat, cetăţeanul nedreptăţit, şi-ar desghioca glasul, cred că ne-ar putea lua cu brio locul pe care-1 deţinem provizoriu. In Rusia ştiţi doar ce surprize ne-a rezrvat plaivazul proletariatului, silit pînă la situaţia lui de astăzi, să se vaite, să se revolte, să plîngă şi să rîdă, prin
IRC A PIRATULUI" *)
gura altora. Deooamdată scriu pentru dîn-şii. E un interimat".
Această profesiune de credinţă defineşte exact substanţa celor mai bune reportaje ale lui F. Brunea-Fox, explicînd caracterul lor esenţial: un protest împotriva injustiţiei sociale a. timpului. Scriind despre drama unui muncitor care a pierdut un ochi într-un accident de muncă şi încearcă zadarnic să obţină de la organizaţiile sanitare ale statului un altul de sticlă, victimă a întregului aparat birocratic; desemnînd tabloul sumbru al săracilor care aşteaptă în ger să obţină cîteva kilograme de lemne : arătînd în jurul unor fapte diverse „cum mor oamenii", cliscutînd problema maternităţii in lumea celor oropsiţi, Brunea. Fox
*) Ed. Tineretului 1957.
CĂRŢI NOI
179
mumeşte cîteva din plăgile adinei ale societăţii vremii, aduce la lumină tarele orîn-duirii. Aceasta justifică deallminteri audienţa largă de care s-au bucurat reportajele sale, succesul lor deosebit: F. Bru-nea Fox vorbea, unor oameni simpli şi năpăstuiţi, despre durerile lor, numind tragedii concrete, situaţii disperate, nedreptăţi monstruoase şi contraste violente, toate acestea într-un stil poate mai preţios, dar mai viu, mai dramatic şi care exprimă o reală sensibilitate şi o sinceră generozitate.
Am reamintit de rîndurile tipărite de Brunea-Fox în urmă cu două zeci şi. trei de ani. fiindcă trebuia să relevăm contribuţia sa la reabilitarea şi impunerea reportajului ca gen literar. Cînd în 1928 Brunea-Fox scrie acele emoţionante pagini intitulate „Cinci zile printre leproşi", pagini care alarmează oficialităţile şi fac să vibreze inimile multor cititori, el arată indirect la noi în ţară marile posibilităţi artistice ale reportajului. Tocmai acest merit îl determină pe Geo Bogza să scrie: „Reportajele lui F. Brunea-Fox aduceau culori vii, reflecţii personale..." într-o vreme în care „reportajele semănau cu nişte procese verbale uscate, sterpe, insultătoare pentru viaţă : reporterul se ducea la locul crimei sau în mahala cu o mentalitate şi mijloace stilistice de comisar"...
In „Hîrca piratului" sînt adunate primele reportaje ample publicate de Brunea Fok după mulţi ani — n-am zice de tăcere —, dar în care glasul reporterului a cedat celui al „articlierului" sau al traducătorului.
Credincios mijloacelor sale din totdeauna autorul caută în această carte senzaţionalul. Dar Brunea-Fox nu urmăreşte ceea ce e neaşteptat înlr-un eveniment doar pentru caracterul său spectaculos, ci încearcă să desprindă semnificaţii, studiază faptele apte să tălmăcească înţelesuri mai profunde. El descrie viaţa de astăzi a micilor porturi de pe Dunăre din perspectiva a ceea ce este necunoscut în existenţa lor, fiind sensibil la transformările nebănuite, la ceea ce este neaşteptat şi în acelaşi timp revelator. Cu ani în urmă Brunea-Fox
petrecea cîteva zile prţntre leproşii exilaţi într-un sat de la marginea ţării sau cobora alături de scafandrii de profesie în lacul Snagov. împrejurările amîndouă sînt de natură să lovească privirea acelei epoci. Acum, cînd în mod firesc, atenţia noastră este îndreptată spre marile uzine, spre şantierele întinse, vechiul reporter ţine parcă să ne spună : Alături de aceste aspecte esenţiale merită a fi cunoscute şi altele, fără de care .imaginea realităţii ar fi in-complectă. Şi ne povesteşte despre viaţa unor umile orăşele pierdute pe întinderea hărţii. Aparent nimic nu poate fi atrăgător pentru un reporter în lumea acestor tîrgu-şoare modeste lipsite de edificii industriale impozante şi a acestor porturi în care rareori acostează vapoarele. Brunea-Fox s-a oprit însă asupra acestui subiect. După ce o clipă evocă pitorescul facil al portului de odinioară cu hrăpăreţii tui aventurieri şi desfăşoară istoria piraţilor, care pornind de aici jefuiau, în alte veacuri, corăbiile, reporterul descrie Salina de astăzi cu primele ei case de cărămidă şi piatră în acest oraş clădit din stuf sau din lemn, cu forfota lotcilor pescăreşti, cu munca cherhanalei; sau după ce face cîteva referiri la trecutul agitat al Isaccei, cel mai prielnic vad de trecere a Dunării în această regiune, călcat de ostile lui Darius Histape, de împăratul Valenţe, apărat de năvala turcilor, de Şefan cel Mare şi apoi de Ion Vodă cel Cumplit, pictează tabloul acestui port miniatural locuit însă de opt milioane de albine; sau după ce creionează portretul lui losef Păs-culescu fost primar liberal cinspnzece ani şi care a trăit mai toată viaţa speculînd monumentele arheologice descoperite de ţărani, înfăţişează varietatea şi interesul excepţional pe care îl prezintă unele din exponatele muzeului de la Corabia sau al obiectelor care sînt.
Dacă am avea spaţiu ar trebui să cităm portretul lui Păsculescu, evocarea Salinei de altădată şi alte pagini pline de culoare. Oricum, îndemînarea cu care reporterul ştie. să reliefeze faptele încă îngropate în pă-mînturile din preajmă, scoţînd în evidenţă schimbările petrecute în viaţa acestor oraşe
12*
880 CĂRŢI NOI
aproape anonime, reconstitu.indu.-le trecutul şi sugerîndu-ne prezentul, se cuvine menţionată. Fizionomia fiecăruia din ele este cu precizie surprinsă. Iată de pildă Isaccea, cu fermecata pădure de tei care vrăjeşte milioane de albine şi le leagă de solul acela, cu liniştea grea de arome, cu micul debarcader care nu a cunoscut niciodată un vapor de seamă care să fi poposit măcar o oră in dreptul lui. Sau Sullna cu barcagii bărboşi, cu fetele bălaie îmbrăcate în bluze de culori aprinse şl şorţuri grl-albastre, constelate de solzi, cu bătrînii lipoveni care-şi mai aduc aminte la un pahar de ceai fierbinte de comisia europeană a Dunării, de piloţii diferitelor vase, de marile afaceri care au tulburat viaţa portului şi ale căror ecouri s-a stins de mult. Această
calitate a autorului se însoţeşte In carte cu un neajuns: extinderea nepermisă a comentariilor în dauna faptelor şl variaţiilor lor.
Bineînţeles, nu putem uita că Brunea-Fox este un reporter de curaj şi anume unul care a avut îndrăzneala de a urmări un proces mai amplu şi mal profund acolo unde prea puţini se aşteptau sâ-l regăsească exprimat limpede şi pregnant. Este de presupus, de aşteptat şi de dorit ca reporterul atît de înzestrat care este Brunea Fox să nu se oprească la acest volum şi să-şi reia activitatea către care îl îndeamnă ceea ce este mai rar şi mai preţios : o vocaţie reală.
B. Elvin
AL. O. TEODOREANU: „BERZELE DIN BOURENI" l)
Sub titlul „Berzele din Boureni" se publică o culegere de schiţe din volumele publicate anterior de Al. O. Teodoreanu. Sînt astfel puse la îndemîna cititorilor cîteva lucrări mal vechi ale scriitorului dintre cele mai reuşite reprezentante ale genului acesta dificil care este satira literară. Printre acestea pot fi, fără îndoială, aşezate bucăţile „Bibliofilie", „Alegeri libere", „Manevre", „Inelul Marghioliţii" şi cea care dă titlul volumului, „Berzele din Boureni", piese de' antologie în care sînt biciuite cu necruţătoare vervă moravurile politice de altă dată, — în speţă, practicile electorale, — pretenţiile ştiinţifice ale unor universitari semidocţi, mahalagismul în cea mal pură accepţie a termenului sau boierimea cu giubele şi ciubucuri, înalta protipendandă a ţării în veacurile trecute.
Caracteristică pentru scrisul lui Al, O. Teodoreanu este minuţia cu care scriitorul îşi aşează personajele în scenă în cadrul unei intrigi care aminteşte resursele genului dramatic şi uneori chiar direct procedeele. (Vezi „Obligaţii", .„Post festum", „Consemnul", mici scenete, sau dialogul epistolar din „Manevre"). Acest procedeu,
dacă sărăceşte întrucîtva posibilităţile de interiorizare a personajelor, permite în schimb tratarea materialului pe suprafeţe mai întinse cu o urzeală mai complexă 'in care scriitorul se poate mişca cu desinvol-tura sa obişnuită. Iată de pildă aventurile galante ale plotonierulul de artilerie Jenică Desgheţatu prezentate de scriitor în cea mai savuroasă şi autentică factură cara-gealescă. încrucişarea de misive abil regizată reproduce într-un cadru restrîns un univers al mahalalei provinciale, ediţia 1922. Protagoniştii Jenică, Zizi, Bubi, coana moaşe se definesc reciproc prin raporturile ce stabilesc între ei. Contribuţia autorului pare inexistentă. De fapt elementul de satiră, care în cazul de faţă este de o extremă corosivitate, se strecoară tocmai prin portiţa acestei aparente neparticipări.. Cruzimea constă în a-i reda aşa. cum sînt, In a transcrie fidel realitatea. La fel stau lucrurile cu doctorul Mircea Lăzărescu din „Post festum", căruia un vechi pacient dedat beţiei dintr-o eroare de diagnostic a medicului, vine să mulţumească acestuia, după zeci de ani, pentru fericirile găsite în aburii alcoolului. Interesul nu stă aici.
I
') Editura Tineretului.
CĂRŢI NOI
181
în „poanta" încurcării diagnosticului între doi pacienţi, ci în relatarea aparent hazlie, în realitate de o covîrşitoare tristeţe, a fostului pacient care zugrăveşte progresiva sa viciere şl decădere, declarîndu-se tot mai mulţumit cu fiecare treaptă cobo-rîtă. Critica nu se adresează cetăţeanului respectiv, ci. sistemului care face posibilă o astfel de mentalitate ca şi în cazul lui Jenică Desgheţatu, Bubl sau Zozo.
Dar, clteodată, nu o anumită persoană ne este prezentată in maniera aceasta ipocrită a falsei compătimiri, nu necazurile eroului respectiv. Uneori este apucată de guler şi tîrîtă în scenă fără menajamente ipocrite, cu violenţa pamfletului, o instituţie sau o întreagă urbe („Nu dau turcii", şi „A doua capitală"). In aceste împrejurări îşi găseşte de obicei locul tirada sau fraza bombastică. în care imprecaţiile sînt alambicate şi au iz .livresc iar frazele se succed în chip de Niagara. (In „Nu dau turcii" de pildă o singură pagină suportă potopul a nu mai puţin de 57 nume proprii începînd cu Platou şi terminînd cu Greta Garbo).
Acest diluviu verbal se transformă altă .dată într-o frumoasă limbă moldovenească, sfătoasă şi plăcută Ia auz, încărcată de mirezme patriarhale ca în frumoasa .bucată „Inelul Marghiolitei". Aci Al. O. Teodoreanu se dovedeşte un mare meşter nu numai al limbii literare ci şi al artei de a satiriza cu discreţie, transformed astfel satira într-o armă cu atît. mai ■tăioasă. Conu Todiriţă sexagenarul căsătorit cu o Marghiolită de douăzeci şi ceva de ani, frumoasă şi uşurică, este, cu toate formele dumi.sa.le prea pline, prins în. ace
şi expus rîsului nostru pentru inepţia şi indolenţa care nu este numai a sa ci a întregii tagme din care face parte. Svîr-colindu-se în iarbă şi sărutînd cu umilinţă condurii Marghiolitei, conu Todiriţă ii trage de mînecă pe toţi prea cinstiţii săi confraţi de caftan, îmbuibaţi şi moleşiţi de lîncezeală şi sensualitate.
Dar dacă scriitorul dărîmă tot, ce mai rămîne ? Ce pune în loc ? Nota protestatară nu este însoţită, de o viziune constructivă. Cînd, de pildă, în schiţa „Berzele din Boureni" ne este prezentată vanitatea găunoasă, semidoctismul, lipsa de etică profesională a unor universitari ca profesorul Nlculescu-Spinoasa, zîmbim într-adevăr, dar surîsul este amar căci scriitorul nu lasă să se întrevadă şi existenţa unei alte categorii de profesori probi, care dlntr-o istorie cu nişte berze inventată pe de-a-n-tregul să nu se apuce să construiască teorii ,,ştiinţific întemeiate". Este drept însă că opera aceasta de dărîmare a unor falsi idoli, de denunţare a unor valori calpe are o utilitate care nu poate şi nu trebuie minimalizată. Gr. Brăescu şi A. Bacalbaşa, cu alte mijloace au făcut acelaş lucru şi sub pojghiţa rîsului au ascuns spinii satirei. Al. O. Teodoreanu merge spre aceleaşi rezultate. Mijloacele sale sînt însă superioare. Incercuind fenomenul multilateral, el îl expune focului unei inteligenţe, unui gust artistic şi unor mijloace stilistice nimicitoare pentru victima atacată. Jenică Desgheţatu şi Niculescu-Spinoasa nu vor mai ridica, niciodată capul.
Crişan Toescu
SANDA MOVILĂ: „O VARĂ LA SIPOTUL FINTINILOR*)
Se împleteşte în recenta carte a Sandei. Movilă un lirism cald, care trădează poeta, cu analiza psihologică din volumele de proză anterioare şl mai ales cu o exprimare degajată şl pitorească ce crează iluzia .autenticităţii. Subiectul, în sine, banal (bo-
ierului Andrei îl place o fată de la curte şi hotărăşte s-o mărite cu un tont, totul grefat pe un fundal social — drama tipică a Floarei se împleteşte şi se pierde in catastrofa suferită de ţăranii din Şipotul Fîntînilor: după inundaţie, reţuzîndu-li-se
*) Ed. Tineretului 1957.
182
CĂRŢI NOI
orice ajutor, ei se răzbună puriind foc pădurii şi clăilor boiereşti) capătă contur şi noutate datorită mai ales cîtorva personaje, a căror trăire interioară scriitoarea o urmăreşte cu atenţie, cu minuţiozitate şi o ştie exprima în mod autentic. E vorba de Floarea, de Clion, ciobanul, de boierul Andrei. Amintim doar de neliniştea şi ciuda din sufletul codanei, care nu este huită în seamă de Cllon, ori de paginile care descriu zbuciumul fetei ce trebuie să fugă de la curte dacă vrea să se mărite cu cel care-i e drag, sau de spaima cumplită a boierului Andrei (în mintea căruia e proaspătă amintirea lui 1907) din noaptea precedentă focului.
Ii reuşesc scriitoarei in deosebi paginile în care, prin elemente de /culoare, prin anumite procedee stilistice (fraza ritmică, trepidantă, repetiţiile sau hiperbola) surprin-
de atmosfera care prevesteşte momentele-sufleteşti esenţiale. Aşa este ziua însorită de vară, în care sufletul tînăr al Floarei descoperă că e plin de dragoste pentru Clion, noaptea de spaimă şi încordare pe care o trăieşte boierul cînd ţăranii pun foc pădurii, etc. In descrierea înnecului şi a focului scriitoarea se apropie de viziunea sadoveniană din „Nopţile de Sînziene". Ploaia şi apele Bălceascăi care se umflă şi se revarsă într-un iureş nebun, amintesc de zbuciumul, uriaş al Borzei, care se împotrivea purtătorului civilizaţiei occidentale. Şi aici fenomenele naturale sînt animizate — revărsarea Bălceascăi e ca un joc nebunesc al unei fete năzuroase, pădurea se-zbate şi geme mistuită de foc etc.
E. Tudor
DIMOS RENDIS: „GENEZĂ" *)
Păcat că talentul lui Dimos Rendis nu ni se poate oferi întreg, în toate valorile tui reale. Integrat în cultura noastră contemporană, poetul grec e discutat ca al nostru, cu rezervele necesare în faţa textului tradus, trecut deci printr-o sensibilitate străină în care cuvîntul se răsuceşte şl se întoarce pînă îşi găseşte dimensiunile în tiparul nou. Cu placheta, recent apărută şi în preajma condeiului feminin al Mioarei Cremene, poezia lui Dimos Rendis se arată altfel de cum ne-a obişnuit pînă acum în Argonauţii ori în celelalte două volume. Poetul notează impresii şi gînduri în prezenţa mărturiilor contemporane ale revoluţiei, din octombrie. Două lumi se definesc în peisajul rusesc, subordonate unui fior poetic împrăştiat printre lucruri; prin prezentul calm şi majestuos memoria reînvie trecutul genetic, istoria Rusiei lui Petru cel Mare ori tumultul revoluţiei. De data aceasta totul se mărturiseşte discret, cu emoţie reţinută, într-un vers întretăiat şi nesupus niciunei norme în afara propriei răsuflări. Nimic nu se suprapune sufletu-
lui apropiat de urmele istoriei, nici un motiv livresc; poetul este dus de poezia lumilor noi pe care le descoperă. La Dimos Rendis, cunoscut din poezii ce vizau ţinuta maiakovskiană ori din ecouri epopeice specifice culturii sale, aceste discrete notaţii sînt mai puţin obişnuite, deşi în poezia lui de pînă acum, printre motivele cetăţeneşti şi gesturile categorice se fixau şi arabescurile miniaturale ale gingăşiilor. Pentru iubitorii de poezie frumuseţile imaginilor şi versurilor mărunte oferite grafic sub forma unor bijuterii iau dimensiuni interioare nebănuite, şi în această inversare şi creştere a formelor, în această mişcare a valorilor poetice placheta lui Dimos Rendis se situează onorabil într-o traducere destul de echilibrată şi de armonizată, credem, cu ceea ce poetul a exprimat în dispoziţiile sale intime. Revoluţia din Octombrie concentrată în momente poetice, se stîmeşte în sufletul cititorului, şi prin inedit îşi reconstituie literar dimensiunile ei adevărate.
I Horea
*) E.S.P.L.A. 1957.
CĂRŢI NOI
i8a
MARIN MIHALACHE: „MOSCOVA-LENINGRAD'*)
Dorind să concretizeze în lucruri evi dente impresiile şi sentimentele produse de călătoria în U.R.S.S., autorul şi-a oprit admiraţia în ţaţa operelor de artă. atît de bogat înfăţişate în monumentele, arhitectura şi muzeele din Moscova şi Leningrad. Cartea lui Marin Mihalache are menirea de a mărturisi cititorului admiraţia şi entuziasmul unul spectator uimit de ce i-a fost dat să vadă în cele două mari oraşe sovietice.
Cititorul ar putea fi surprins de tonul exaltat al paginilor   cuprinzînd descrieri de monumente şi lucrări de artă, pentru care de obicei se foloseşte un vocabular mai puţin vibrant, mai moderat, mai sobru dar mai adecvat. Acest ton exprimă însă acel tumult, de simţiri foarte firesc în cazul cuiva pus în împrejurarea de a trăi emoţii artistice deosebite cu adîncă şi sinceră fervoare.  Autorul ne  îndeamnă să ascultăm, reculeşi, tulburătoarea rezonanţă a  ceasului  din  Turnul  Spaski, evocînd date memorabile din istoria Rusiei şl apoi a Uniunii Sovietice; să vizităm împreună cu el. vestita biserică AIasili Blajenîl, zidită de Ivan cel Groaznic  în  veacul al XVI-lea, spre slava sfinţilor care l-au ajutat să-i biruie pe năvălitorii   tătari: să păşim mai departe, în interiorul Kremlinului, în cele zece biserici şi catedrale, unde    lotul  este   „grandios, copleşitor", apoi în muzeul, armelor, datină din vremea lui Petru I.
lată şi expoziţia galeriei din Drezda. în sălile muzeului „Puşkin" : prilej de a aduce prinos de recunoştinţă ostaşilor sovietici eliberatori, care au salvat de la pieire această comoară a Renaşterii dă-ruind-o din nou omenirii. Frunzărim, apoi. alături de autor, imensa „carte a istoriei"
care este galeria Tretiakov, şi întîrziem. o clipă, în faţa tablourilor celebre. în Muzeul Revoluţiei, păşim, tăcuţi, printre preţioasele relicve — tablouri, documente, vestigii ale trecutului — şi in metrou sau la Expoziţia Agricolă unională, dominată de Impresionantul grup statuar al Verei Muhina, „Muncitorul şi colhoznica", simţim., prin contrast, întreg patosul şi avîn-tul construcţiei socialiste.
Părăsim cu părere de rău Moscova, pentru a străbate în numai zece ore drumul spre Leningrad, acelaş drum pe care Puşkin fusese nevoit să se tîrască timp de şase zile. ca să ajungă istovit la destinaţie.
Descrierea monumentelor leningrădene. a tezaurului artistic din muzee, a fabulosului Palat de lamă, apoi a Ermitajului, ale cărui opere de artă se cifrează la peste două milioane, sînt tot atîtea prilejuri de a aminti pagini din trecut, de a. face consideraţii asupra înrudirilor între artele diferitelor popoare şi asupra influenţei unor maeştri clasici în arta modernă, de a Im-perechia zugrăvirea peisajului cu evocarea istorică.
Poate că, dintr-o rigoare firească de cronicar, ar trebui să reproşăm autorului numeroasele neglijenţe stilistice, o exuberanţă care duce la excese metaforice si la interjecţii naive, dar nu vremjă umbrim entuziasmul celui care ne-a avertizat, de la început, că nu are pretenţie la erudiţie şi că a păşit în Moscova şi Leningrad numai cu dorinţa de a învăţa şi de a reda cu sinceritate impresiile culese dintr-o călătorie de neuitat.
Emilia losif
*) E.S.P.L.A.. 1957.
184
CĂRŢI NOI
LYON FEUCHTWANGER: „GOYA" *)
„Goya." este un roman istoric, gen pe care Feuchtwanger l-a îmbrăţişat cu pasiune în atîtea din creaţiile sale. Dar „Goya" este totodată romanul vieţii unui artist, romanul vieţii unuia din cei mai mari şi mai disputaţi pictori ai Spaniei şi ai lumii. Şl este marele merit al lui Feuchtwanger de a fi contopit într-un tot unic faptul istoric şi faptul artistic, creind o vastă frescă vie a unei. epoci şi a unei vieţi.
S-ar putea analiza pe foarte multe pagini semnificaţiile adinei şi aspectele multiple ale acestui grandios roman, ceea ce nu se poate face într-o simplă recenzie. De aceea mă voi opri asupra a două mari probleme: perspectiva istorică şi drumul artistului spre cunoaştere.
Dacă e să cuprindem în numai cîteva cuvinte romanul lui Feuchtwanger, atunci putem spune: un om, o viaţă, o epocă.
Un om — pentru că autorul îl prezintă pe Goya, fiul de ţăran robust, şiret, deştept, în relaţiile lui de familie, în chinurile iubirii pentru ducesa de Alba, în disperarea aproape nebună ta moartea celui mai drag copil, în prieteniile sale atît de diferite, în frica stăpînită dinaintea interogatoriului inchiziţional.
O viafă —• pentru că romanul lui Feuchtwanger urmăreşte drumul formării unui mare artist, „drumul spinos al cunoaşterii" care nu este altul decît drumul descoperirii adevărului în artă.
O epocă — pentru că Goya este mai mult decît un om, este mai mult decît o viaţă. Tocmai acest lucru a vrut să-l sublinieze autorul atunci cînd a folosit „perspectiva Goya" pentru a face largi şi adinei investigaţii istorice. Goya a cunoscut şi a trăit trepidant evenimentele epocii sale. A cunoscut, a trăit şi a simţit această epocă în temperamentele pasionate ale oamenilor din popor, în uneltirile rafinate ale aleşilor curţii regale, în spaimele inchiziţiei.
Primele pagini ale romanului cuprind in
cîteva trăsături semnificative ambianţa %o-cial-politică în care avea să evolueze spiritul şl creaţia lui Goya: acea Spanie de la sfîrşitul secolului at 18-lea încremenită în formele de viaţă ale Evului de mijloc, în acelaş timp în care Franţa cunoştea spiritul înoitor al revoluţiei de ta 1789 ; acea Spanie în care cîrdăşia indisolubilă între regalitate şi biserică unea „prin cea mai severă disciplină popoarele... într-o credinţă fierbinte şi sălbatecă faţă de tron şi altar".
In această Spanie închistată, Goya avea să impună gustului public înclinat spre formele clasice în artă, pictura sa eliberată de linie şl invadată de culoare; în această Spanie coruptă şl pătimaşă el avea să strecoare subtil, dibaci — în gesturile, privirile, atitudinile marilor demnitari portretizaţi — ipocrizia sau mărginirea, tenacitatea sau aroganţa, desfrîul sau brutalitatea, fără să provoace oprobiul lor; în această Spanie tiranizată de inchiziţie el avea să-şi atragă prin lumea alegorică de fantome şl demoni a „Capriciilor" — satiră biciuitoare a Spaniei vremii sale — ameninţarea Sfîntului Oficiu.
Romanul lui Feuchtwanger deschide o perspectivă largă şi documentată asupra Spaniei de la sfîrşitul acestui veac ai 18-lea. Dar ceea ce trebuie în mod deosebit subliniat este faptul că perspectiva nu porneşte dinlăuntrul epocii spre contemporaneitate, cl invers; ea porneşte din unghiul vizual al scriitorului şl Istoricului zilelor noastre care priveşte şi judecă evenimentele de pe poziţia omului modern. Poate că şi din această pricină nu avem de a face cu o evocare aşa cum sîntem obişnuiţi să întîlnim în astfel de cazuri. Feuchtwanger nu evocă epoca, Feuchtwanger o trăieşte. Ea se sbate, se fră-mîntă, palpită chiar sub ochii noştri: este vie. Faptele se impun din curgerea lor inevitabilă, oamenii ni se relevă din mişcarea lor continuă şi impresia finală pe care cartea ţi-o dă este a unui fluviu impre-
*) E.S.P.L.A, 1957.
CĂRŢI NOI
185
sionanl care îşi poartă pe umerii mari apele grele şi adinei.
A doua problemă pe care ml-am propus să o ating în această scurtă prezentare se leagă de chiar subtitlul romanului: „Goya, sau drumul spinos al cunoaşterii". De la bun început Feuchtwanger mărturiseşte intenţia de a-l prezenta pe Goya In procesul de formare a spiritului şi creaţiei lui. Dar în ce constă acest drum de formare ? Unde duce, sau mai bine spus unde trebuie să ducă acest drum ? Drumul spre cunoaştere este drumul spre adevăr, pe ■care trebuie să-l străbată orice artist pen-dru a fi artist; dar nu este vorba aici de Mn drum abstract spre ţeluri abstracte. Este drumul spre adevăr pe care ţl-l impune doar legătura cu viaţa, cu oamenii, cu evenimentele pe care le trăieşti. Feucht-iwanger urmăreşte acest drum spinos de-a lungul meandrelor celor mai încâlcite, în interiorul filoanelor celor mai adinei, ca să ajungă pe acel pisc de la înălţimea căpruia poţi pătrunde adevărul faptelor şi oamenilor. Este drumul pe care îl străbate Goya, nu fără frămîntări, nu fără .alunecări, nu fără chin, ca să ajungă să surprindă în figurile celor 13 Bourboni, de pildă, din celebrul său tablou „Familia lui Carlos al IV-lea" toată nuditatea, toată realitatea crudă de dincolo de strălucirea galoanelor şi ameţitoarea bogăţie a culorilor. Acest spaniol educat in spiritul respectului şi dragostei faţă de regalitate, crează totuşi aceste caricaturi. Justificarea o găsim în înseşi cuvintele tui Goya: „Eu nu-i văd cu blîndeţe şi nu-i. văd cu asprime: îi văd aşa cum sînt".
Goya ajunge să se apropie de adevărata artă în momentele cînd descătuşat de îndatoririle de portretist şi pictor al. curţii regale, crează acea suită de tablouri în care apare lupta de tauri sărăcăcioasă de la ţară, droaia de nebuni din pivniţa cu ziduri de piatră, procesiunea din Vinerea Mare, sărbătoarea sălbatecă a carnavalului denumită „Tnmormîntarea sardelei" şi înfăţişarea autodafeului. în faţa acestor tablouri, Agustin, bunul său orieten şi ajutor prin intermediul căruia feuchtwanger exprimă propriile sale con-
cepţii despre artă şi rosturile ei, rămîne uluit. Feuchtwanger scrie: „Avea înaintea ochilor o altfel de pictură decît văzuse pînă atunci. Cel care pictase ultimile tablouri era un alt Francisco şi totuşi acelaşi. Fiecare dintre ele reprezenta scene cu mulţi oameni, dar nimic nu părea inutil. Era o abundenţă calculată. Totul se subordona întregului, nimic nu era de prisos ; omul izolat, lucrul izolat, nu avea alt rost decît de a întregi tabloul. Şi ceea ce era mai bizar: toate cele cinci tablouri, Agustin simţea bine acest lucu, toate cele cinci tablouri, oricît de diferii părea conţinutul lor, se legau între ele. Taurul. în agonie, convoiul frenetic de carnaval, flagelanţii, casa de nebuni, inchiziţia erau una, erau Spania. Toate sugerau sălbăticia, groaza, nepăsarea, obscurantismul, prezente pînă şi în bucuria spaniolă".
Goya va cuceri de aci înainte pas cu pas drumul cunoaşterii şi al adevărului în artă; îl va cuceri invăţînd din viaţa lui „alături de ţărani şi burghezi, de curteni, vagabonzi şi stafii" pînă va ajunge să înfăptuiască cugetarea sa: „atîta timp cit raţiunea doarme fantezia care visează produce monştri. împreună cu raţiunea însă fantezia se transformă în. mama artelor şi a tuturor operelor lor minunate". Este raţiunea, şi este totodată fantezia exaltată din gravurile „Capriciilor" sale, în care se află „îmblînziţi, captivi toţi demonii Spaniei", acele arătări înfricoşătoare şi groteşti, acei monştri in care s-au recunoscut indignaţi atîţia din oamenii „de vază" ai epocii şi din care se revarsă întreaga tragedie a Spaniei regaliste şi inchizitoriale.
Ajuns pe această culme a artei, Goya avea să-l înfăţişeze pe Goya cel nou: „care străbătuse drumul spinos al cunoaşterii şi care învăţase să se deprindă cu lumea fără să o accepte".
Aici se încheie primul volum al romanului „Goya". Feuchtwanger poartă mai departe destinul eroului său într-un al doilea volum pe care îl aşteptăm cu deosebii interes.
Silvia Gorun
186
CĂRŢI NOI
BOCCACCIO „DECAMERONUL" *)
Renumit ca o operă dacă nu exclusiv licenţioasă (astfel o repudiază, din teribilism dogmatic, cedînd-o vulgului, Papini) dar in tot cazul consacrată mai cu seamă plăcerilor trupeşii, bucuriilor materiale ale vieţii, încurcăturilor, buclucurilor, măscărilor tragicomice stîrnite de desfătarea neîngrădită a. simţurilor, Decameronul începe totuşi cu descrierea ciumei care s-a abătut asupra Florenţei, la sfîrşitul primei jumătăţi a. veacului al 14-lea — descriere care, in prea îngrijitul, uşor retoricul stil bac caccesc, redă evenimentul teribil nu altfel decît, prin veacuri, cronica pestei londoneze imaginată de Defoe sau, prin altele, alegoria ciumei africane a Iul Camus, ori, pe meleagurile noastre, scrisoarea lui Ion Ghica ce evocă năpasta care a pustiit Va-lahia pe vremea iui Caragea Vodă.
E de presupus că această sumbră introducere în materia vieţii însăşi nu constituie doar un simplu artificiu literar. Oricare ar fi însă înţelesul ei adînc, tonalitatea începutului revine în cele mal emoţionante dintre povestirile Decameronului, în oare puterile iubirii se frîng- în luptă cu moartea sau. o biruie, glorlţicînd înalte simţăminte omeneşti, ca în admirabila nuvelă unde viziunea şl tristă şi înspăimântătoare a lui Nastagio degli Oneşti deschide izvorul înţelepciunii în inima femeii cu desnădejde iubită (de o construcţie perfectă, această nuvelă face parte din prototipul, universal a! genului, alături de unele creaţii ale Iul Cervantes, Kleist, Storm sau Turglieniev). Nu creşte oare pe tărîmul poeziei, dragostea nefericitei Ghismonda, ce bea otravă din cupa de aur în -care sîn-gereazji încă inima iubitului ei ucis de prinţul fără îndurare al Salernulul ? Sau dragostea atît de crud spulberată a. frumoasei Lisabetia, care păstrează într-o glastră cu busuioc ţeasta, spălată cu lacrimi a dragului ei Lorenzo, şl care se prăpădeşte cînd ucigaşii îi răpesc pînă şi tragicul vestigiu ?
Desigur, realismul atît de lăudat al lui Boccaccio, pus adeseori în slujba unei vitalităţi ce nu se sfieste să devină luxurioasă, are un sens la ţel de profund, atunci cînd acest Voltaire al secolului 14 — cum îl .numeşte De Sanctis — se amuză de spovedania blasfe/natorie a impostorului Ciap-peletto, de predica fantasmagorică despre moaşte a călugărului Cipolla (mică anticipaţie veselă a faimosului tratat de mai tîrziu. al lui Calvin), — în vorbele de spirit ce fac tema poveştilor din ziua a şasea, autorul Decameronului urmărind nu numai cu amuzament, ci şi cu insinuări de tUcuilor, meandrele inteligenţei umane. De altminteri, el îşi petrece copios pe seama prostiei omeneşti, şi isprăvile naivului Ca-landrino, căutătorul de pietre fermecate, pe care Bruno şi Buffalmacco, batjocoritorii doctorului stupid, Simone, îl conving că e însărcinat, sînt în această privinţă exemplare. Dar cine poate uita pe fratele Puc-clo, care se canoneşte să ajungă sfînt, pe cînd nevastă-sa se desfată în odaia, vecină cu. un călugăr ? De madonna Lisetta, care e încredinţată că se culcă cu Arhanghelul Gavrll ? De .nătărăul de Pietro, care cere popii să-i schimbe femeia în iapă, fără să-l pună însă coadă ?
Se înţelege că, dincolo de peceţlle latine, proprii stilului, boccaccesc, variatele aspecte de viaţă pe care le îmbrăţişează Decameronul, pretind destule nuanţe de expresie. Transpunerea romînească a Etei. Boeriu merită o deosebită preţuire, pentru, a fi satisfăcut cu pricepere şi incontestabil talent aceste cerinţe. Străduindu-se să dea limbii patină, fără să tindă — precum fac uneori pretenţioşi şi în fond trădători amanţi. ai cuvlntului — .la o reconstituire filologică, prin identificări imposibile în timpul revolut; traducătoarea şi-a creat un stil convenţional de epocă, cu împrumuturi măsurate, chibzuite, din Creangă, Ispires-cu sau Sadoveanu, ori din cronicari atunci cînd povestirile au teme cavalereşti, stil
*) E.S.P.L.A. 1957.
CARŢ1 NOI
187
prin ale cărui măestrite întorsături de condei farmecul originalului să transpară. Limba Decameronului raminesc are astfel aparenţă de spontaneitate şi e totodată nespus de limpede. Bogată în momente de savoare şi de poezie, ea redă cu fidelitate curgerea monotonă, cum s-a spus, de „silogisme mascate", pe care cu toată aversiunea sa faţă de scolastici, Boccaccio le cultivă. Vrednice de semnalat sînt perioadele a căror construcţie latinizantă păstrează In lamîneşte atît rigorile unui mod de expresie extrem de concentrat: „Şi după ce femeile, fără să ştie cine este o mîngî-iară, lndemnînd-o să se ridice de pe jos, fiindcă Salvestra nu se mişca, vrînd s-o ridice ele şi aflînd-o înţepenită, deodată of Iară şi că e moartă şi că era Salvestra" (IV, 8) cît şi, In amplitudinea lor generoa-
să, cadenţa viziunilor fragmentate: „Dat Guccio căruia li plăcea să stea în bucătărie mai mult decît li place privighetorii în ram, şi mai cu seamă cînd simţea că-i şi vreo slujnică pe acolo, cum se întîmplase să zărească în cuhnie la hangiu o fetişcană îndesată şi groasă, scurtă şi cam slută la trup, cu o pereche de ţiţe de-ai .fi zis ,căs două corfe de gunoi şi cu-n obraz cum numai pe la baronci mai vezi,, toată .asudată, unsă şi afumată .ca un horn, lăsând în plata Domnului odaia şi desagii călugărului, nu altminteri de cum se azvîrle" un hultan pe-un hoit, se scoborî în bucătărie" (VI, 10). Exemple ce scot în evidenţă iscusinţa şi gustul care stau la baza acestei remarcabile  realizări literare.
1. Negoiţescu
MARIA DOMBROWSKA : „POPA FILIP" V
Ceea ce caracterizează proza marel scriitoare poloneze Maria Dombrowska este pudoarea în ţaţa violenţei de ori ce fel, un fel de filozofie a lipsei de ostentaţie o vieţii, care o face să cultive stăruitor stările latente, să evite situaţiile de conflict făţiş. De aici o aparenţă de fapte şi existenţe monotone, banale cele mai adese ori pînă la mediocru. Intîmplări obişnuite se succed neutru, eroii le suportă pasiv, cu un soi de resemnare nici măcar tristă, nu se vede nicăieri efortul lucid de înţelegere şi dominare a vieţii. Peste tot dramele sînt enunţate fugitiv, în numai cîteva rînduri : unui tînâr care urmează seminarul catolic, nu din vocaţie ci pentru a îndeplini dorinţa familiei, i se prăpădesc amîndoi părinţii, puţin înainte de a fi numit într-o parohie („Popa Filip"). O femeie se îndrăgosteşte de soţul ei la cinci ani după căsătoria făcută din convenienţă; acesta, înspăimîniat de întorsătura insolită, atît de puţin burgheză, e gata să divorţeze („Oktawia"). Cîndva silit să renunţe la singura sa pasiune, agronomia, din pricina morţii tatălui, său, pierzînd apoi femeia iubită într-o banală epidemie de gripă, zbă-tindu-se vreme îndelungată ca să se întoarcă in patria care-l primeşte cu ingratitudine, un om ne este prezentat zeci de ani
mai tîrziu, după o viaţă singuratecă şi inutilă (Lohojscki din „A treia toamnă"). O femeie imbătrînită reîntîlneşte la nunta fiicei ei pe unicul bărbat de care a legat-o o dragoste adevărată, iar în momentul revederii gîndeşte: „acum poate că nici nu mai ţine minte că venea pe la ea". (Mal-gorzata Jasnocina din „Nuntă in sat"). Dramele acestea îşi continuă însă istoria, circulă — flux independent şi tragic — în sub textul paginilor, definind astfel destinele mai propriu decît ar fl făcut-o capitole de evenimente extraordinare. De aici senzaţia de fugă patetică, inconştientă de nerealizare, senzaţia de căutare neîncetată,, istovitoare a împlinirii, pe care ţi-o comunică aceste pagini, odată cu sugestia acută de trecere implacabilă a timpului care consumă, egalizează şi şterge totul.
Mi se pare interesant de urmărit dacă şi în ce fel evoluiază concepţiile scriitoarei de la lucrările sale din perioada dintre cele două războaie mondiale, la acelea, foarte recente, ale căror eroi se mişcă în condiţiile schimbate ale Poloniei populare.
Culegerea de proză pe care ne-o oferă colecţia „Meridiane" se deschide cu două nuvele mai scurte: „Popa Filip" şi „Oktawia" , scrise în 1934, respectiv 1929. Viaţa ambilor eroi se desfăşoară sub semnul aspi-
*) E.S.P.L.A. W57.
188
CĂRŢI NOI
rafiei mai mult sau mai puţin conştiente către un ideal care să-i justifice şi să-i ■ echilibreze.
Filip Jaruga, preot fără nlci-o chemare, intervine întîmplător, ca duhovnic, în viaţa unui ţăran dreptcredincios al cărui singur păcat este de a-şi fi căutat fericirea in afara unei căsnicii nereuşite. Cu ani mai tirziu, condamnat la rîndul lui de obştea credincioşilor pentru o dragoste care a întrecut In intensitate limitele îngăduite de ipocrizia catolică, preotul află că hotărîrea sa arbitrară a nenorocit trei oameni şi a omorît nişte copii. Torturat de groaznica răspundere şi alcoolizat în ultimul grad, Filip Jaruga suferă un atac chiar în clipele cînd a găsit ceea ce fără să-şi dea. seama căutase întotdeauna: un sens existenţei. „Să-ţi crestezi într-una păcatele pe răboj, asta nu e viaţă, e chin. Există o singură viaţă şi o singură chemare. Să le vii într-ajutor oamenilor. Lumea merge înainte, nu prin supunere la legi, ci prin fapte bune".
Nuvela înfăţişează cu fineţe presiunea normelor religioase care, prin încălcarea brutală a celor mal elementare necesităţi ale naturii omeneşti, dezumanizează indl-■vizii, desaxează existenţele, ducînd în cele din urmă la dezastru. Mesajul este cu atît mai sensibil, cu cît nicăieri el nu este explicitat în mod grosolan, cu cît eroii Măriei Dombrowska suferă aproape fără să-şi dea seama, în ori ce caz fără să se întrebe de ce. Este peste tot o nemulţumire, o senzaţie de gol, de eşec, una din acele stări latente despre care vorbeam la început, şi care face deosebii de pregnantă drama banală a acestor oameni comuni.
„Oktawia", anterioară în timp povestirii „Popa Filip", răspunde In altfel la aceeaşi problemă: aceea a găsirii sensului existenţei. Eroina „avea un fel de credinţă nestrămutată că numai o activitate eficientă poate împinge viaţa înainte" iar nuvela redă efortul zilnic pentru păstrarea acestei credinţe. Este de fapt istoria unor renunţări, sau mal exact, a acelei stări de „biată fericire măruntă, aspră şi obositoare" .posterioară renunţărilor, pierderii tuturor .iluziilor. O femeie care neputînd trăi decît
în funcţie, în dependenţă de cineva sau ceva, cînd nu mai e necesară ca soţie şi ca mamă (lucru de care, de altfel, nu. e pe deplin conştientă), îşi justifică existenţa născocindu-i un scop: o casă pe care a clădit-o pe litoral. Alergătura pentru obţinerea unui împrumut şi prelungirea poliţelor vechi, conflictele cu chiriaşii şi cu administratorul, munca pentru plantarea unei grădini, acestea sînt condiţia de fiecare zi a Oktawiei şi materia nuvelei.
Bineînţeles o asemenea natură nu scapă de momente de criză. Din prezentarea unor asemenea momente se filtrează discret regretul eroinei pentru toate posibilităţile neîncercate, pentru acel alt soi de viaţă care există undeva, dar pe care Oktawia nu-l va mai cunoaşte niciodată, nu mai are curajul nici măcar să dorească a-l fi cunoscut : „Oare vreuna din ele, dintre cele pe care soţii sau altcineva, le divinizează, are mai mult decît mine cînd ajunge la vîrsta mea ? Timpul ne face pe toate asemeni una cu cealaltă". Şl aici un erou care nu-şi judecă şi nu-şi acuză condiţia. Spre deosebire de popa Filip însă, Oktawia şi-a acceptat destinul, s-a constrîns la această acceptare, ceea ce îi dă capacitatea de a fi mulţumită. Dorind sincer să aibă „ce face pentru oameni" Oktawia consideră, cu o miopie burgheză, că deşi „relaţiile ei cu oamenii nu sînt de înflăcărare sufletească ci de interes, (dar) şi asta este o cale, şi pe acest drum uscat şi zgrunţuros înfloresc destule sentimente cu care poţi trăi". Eroare salutară (pare să sugereze cu tristeţe scriitoarea), unică posibilitate de a se apăra a Oktawiei, împotriva unei lumi care striveşte individul sub convenţii şi interese.
Abia într-o nuvelă scrisă în 1954 răspunde Maria Dombrowska la întrebarea pe care cu atîta secretă amărăciune a pus-o şi în „Popa Filip", şi In „Oktawia". Eroul principal din „A treia toamnă" face parte din aceeaşi categorie umană cu popa Filip şi Oktawia, categoria celor care nu au realizat niciodată nimic, nici măcar propria lor dramă: un anonim rătăcit la capătul, unei existenţe cenuşii, în Polonia populară, fără meserie, fără slujbă, trăind
CĂRŢI NOI
189
într-o magherniţă, ameninţat de altfel să fie dat afară şi de acolo pentru că nu are nici un fel de hîrtii. Ceea ce mai animă oarecum această conştiinţă de prisos este dorinţa de a fi cit de cît folositor celorlalţi şi speranţa de a obţine cîndva ca şi alţi varşovieni — e drept salariaţi — o parcelă de pămînt pe care să facă grădinărie.
Este remarcabilă măestria cu care Maria Dombrowska subliniază faptul că o alcătuire de legi mai generoasă, mai demnă, fără să aducă imediat după sine schimbări hotărîtoare în indivizi, orientează totuşi fundamental sensul relaţiilor dintre ei. Bătrînul Lohojscki îşi petrece ultimii ani într-o lume pe care el însuşi o consideră mai morală. „Mda, altădată totul era în slujba celui care avea aur. Azi lucrurile sînt mai morale! Mai morale!". Aşa se explică de ce în cele din urmă, Lohojscki capătă o parcelă, se evidenţiază muncind-o ştiinţific şi împărtăşind tuturor parcelanţi-lor experienţa sa, ba este chiar premiat de administraţie, pentru ceea ce vecina bătrînului, Wanda Osiecka, numeşte „ceva nou, un principiu nou de comportare". Dar în acelaşi timp el se ciocneşte de birocratismul, unor reprezentanţi ai miliţiei, de suspiciunea cîtorva dintre vecini, de lipsa de interes a administraţiei parcelelor. Aceste atitudini, demascînd vicii de o factură nouă, fără să devină mai puţin reprobabile îşi pierd totuşi din gravitate, în măsura în care aceiaşi oameni îi poartă o simpatie reală bătrînului oropsit, îl ajută să-şi găsească o parcelă, îl îngrijesc cînd e bolnav şi se bucură sincer cu ocazia premierii lui.
Ca şi în celelalte nuvele din volum, eroii Măriei Dombrowska sînt nici deosebit de buni, nici deosebit de înzestraţi, ducînd existenţe anoste pe care le echilibrează doar trecerea inevitabilă a timpului. Ceea ce deosebeşte însă structural această nuvelă de celelalte este că aci aceşti eroi sînt puşi în condiţii care-i valorifică, devin utili social şi au sentimentul utilităţii lor ca o pavăză, dacă nu împotriva nefericirii, în orice caz împotriva tocmai a acelei senzaţii de gol, de insatisfacţie, de. eşec despre care am mai pomenit. Acesta este sen-
sul ultimei replici a bătrînului Lohojscki: „Atîta amar de ani am umblat, am umblat... şi poate că de-abia acum am ajuns.... fără fericire... dar am ajuns... In patrie".
A patra nuvelă din volum, „Nunta în sat", scrisă tot în 1954, şi primită cu mare interes de cititori şi de lumea de specialitate, se încadrează într-o categorie deosebită de primele. Atît „Popa Filip" şi „Oktawia", cît şi „A treia toamnă", povestesc despre destinele unor indivizi. De aici construcţia specifică, pe un erou central, cu o optică oarecum subiectivă. „Nuntă în sat" este şi ea povestirea unei stări de spirit. Dar este vorba de starea de spirit a unui grup de oameni, de o secţiune în istoria mentalităţii satului polonez.
Nunta unei fete de la ţară prilejuieşte întîlnirea rudelor risipite de împrejurările post-belice prin toate colţurile Poloniei. In nuvelă nu se întîmplă propriu zis nimic. Oamenii se adună laolaltă, stau de vorbă, mentalităţi deosebite se confruntă unele cu altele („se înfruntă" este un termen care ar distona cu atmosfera prozei Măriei Dombrowska), apoi se despart fără ca sase fi schimbat ceva. Este semnificativ faptul că despre singurii dintre eroi în destinul cărora timpul nuvelei aduce, cel puţin formal, o cotitură hotărîtoare, cel doi tineri căsătoriţi, autoarea nu se lasă tentată să ne spună aproape nimic. De aici povestirea foarte lentă, cu treceri arbitrare de la un personaj la altul, cu alternanţe aparent nemotivate de expunere epică şi analiză subiectivă. Efectul artistic al acestui mod de a reda împrejurarea este inegalabil : avem senzaţia că oamenii au venit la nuntă pentru ceremonia în sine, din respect pentru tradiţie, sau pur şi simplu din întîmplare (de-altfel nuntaşii nici nu se cunosc între ei, mulţi nici nu cunosc pe miri), că lucrurile s-ar fi petrecut în acelaşi fel la o înmormîntare sau la un botez. Este o împrejurare neutră, desă-vîrşltă pentru o cunoaşte ceea ce au oamenii mai propriu, mai cotidian, reacţiile lor în acelaşi timp banale şi profund specifice. In climatul destinelor o regăsim pregnant pe marea scriitoare: eroii nuvelei au trăit greu, au trecut prin decepţii
190
CĂRŢI NOI
şi infringeri. Malgorzata Jasnocina e parcă o soră a Oktawiei şi a bătrînului Lohojscki. Imagine a acelor naturi modeste care se sacrifică firesc pentru ceilalţi (s-a căsătorit cu un flăcău oarecare fiindcă „o înduioşase gîndul că o iubeşte cineva cu atîta putere"), cînd se reîntîlneşte la nunta fiicei ei cu iubitul din tinereţe, acum. ■un „varşovian elegant", Malgorzata e îmbrăcată în zdrenţe: ea care trebuie să pregătească ospăţul şi să spele vasele, nu se poate nici măcar duce la cununie.
Totuşi în „Nuntă în sat" mai mult chiar decît în celelalte nuvele ale Măriei Dombrowska, eroii nu se consideră nefericiţi, se împacă, cu destinul lor, cunosc chiar un fel de satisfacţie. Ideia aceasta a preţului pe care-l are viaţa prin însăşi faptul că o trăieşti, şl o trăieşti între oameni, împotriva tuturor eşecurilor şi dezamăgirilor ce ie poate rezerva în planul experienţelor ■subiective, se străvede şi. din „Popa Filip" şi din „Oktawia", — dar ea se precizează abia în cele două nuvele scrise în 1954, cu atît mai convingătoare cu cît nefiind lipsită de un iz de amărăciune nu-ţi dă. nici un moment senzaţia unui fals optimism. Astfel idela despre care vorbeam, mesajul cel mai profund al operei Măriei Dombrowska, îşi capătă semnificaţia deplină tocmai raportată la noile condiţii sociale care garantează individului realizarea sa obiectivă.
Rămîne de semnalat un aspect al nuvelei „Nunta în sat", poate cel mai interesant, şi care constituie şi ceea ce această operă aduce cu. totul nou faţă de celelalte proze conţinute în volum: analiza îndrăzneaţă, originală şi realistă a unor aspecte social-polilice noi din realitatea poloneză. ■Spuneam că „Nuntă în sat" este expunerea unei stări, de spirit. Nunta Zuziei Jasnocina este pentru Maria Dombrowska pretextul cel mai potrivit pentru a înfăţişa atitudinea ţărănimii faţă de noua orînduire. Oamenii suspectează soluţia pe care le-o indică partidul, aceea a intrării în. cooperativele agricole, sînt intimidaţi, timoraţi, nesiguri. Aceasta, deşi condiţiile de trai pe care le asigură economia democrat-popular ă sînt evident superioare celor dinainte.
Explicaţia ne-o dă cu inteligenţă unul din eroii nuvelei, Michal Boguski, muncitor plecat de la ţară şi ajuns în ultimii ani conducătorul unui magazin de obiecte electrice : „Cînd se încăpăţânează omul, cîteo-dată fuge şi de bine — spune Michal. Eu mi-aduc aminte că a fost o vreme cînd oamenii de la ţară nu vroiau să folosească îngrăşăminte artificiale... iar acuma... cînd nu li se dă, înjură stăpînirea". Michal Boguski nu e activist. De altfel o caracteristică a nuvelei „Nunta în sat" este că aici. ca şi în „A treia toamnă", nu apar activişti. Tipul de acţiune, capabil să se obiectiveze faţă de destinul său individual şi să-şi însuşească perspectiva istorică a evenimentelor, mi se pare că şi-ar găsi greu locul în universul de creaţie al. Măriei Dombrowska. Singurul „muncitor cu mintea" dintre nuntaşi, activist la district, rosteşte o unică replică, amuzantă prin solemnitatea ei deplasată, In cinstea bunicii Jasnocina, care cîntă un cîntec tradiţional: „Să cînţi, să cînţi întotdeauna tot aşa ! Ai înnobilat petrecerea noastră, masa noastră ! Asta ne înaltă sufletul! E minunatul nostru cîntec popular, tradiţia Poloniei populare". Cil despre „moşier", preşedintele gospodăriei de stat piscicole, autoritate locală invitată de familia ginerelui, acesta nu vine la nuntă. Cei mai buni „activişti" ai partidului în această adunare de ţărani, sînt germenii noii mentalităţi, ai înţelegerii prefacerilor ce se petrec, pe care fără să-şi dea seama, le poartă fiecare din ei. Chiar Malgorzata Jasnocina înţelege, deşi cu o optică deformată, că poziţia ei negativă faţă de cooperativa agricolă se claloreşie condiţiilor economice superioare pe care i le-a asigurat noul. regim: „Dacă ne-ar sili, atunci se schimbă treaba, n-ai încotro şi te înscrii în cooperativă. Dar să te lipseşti de toate, aşa de bună voie ? Cînd abia acu, la sfîrşitul zilelor, ne-a mai surîs norocul şi ne-am încropit şi noi o gospodărie acolo".
In aceeaşi categorie de reacţii se situiază atitudinea, zidarului Lukasz Boguski, ho-tărit să construiască case pentru cooperativa din Pavlovice — alcătuită din fostele slugi de ta moşie —- deoarece: „Coopera-
CĂRŢI NOI
191
iivă, necooperativă, construim pentru oameni" ca şi pledoaria însufleţită o cioplitorului de monumente funerare Traczyk, după propria-i declaraţie „de meserie pietrar, din naştere însă, om politic" căruia regimul îi prieşte fiindcă „astăzi sînt respectaţi artiştii" iar ,,de cinci ani de zile n-a(m) săpat în piatră nici o inscripţie pentru copii".
O galerie întreagă de personajii secundare vine să întregească şi să expliciteze .ierna nuvelei: preotul de bună credinţă dar înspăimîntat de unele neînţelegeri cu noile autorităţi, tineretul cu capul îmbibat de terminologia şi cultura nouă, folosin-du-se de ele cam anapoda, ţăranii şovăielnici şi speriaţi, temîndu-se şi suspectîn-du-şi pînă şi rudele, care aduc de la oraş o mentalitate mai înaintată. Cu fineţe scriitoarea ne sugerează că nesiguranţă şi ■neîncredere se întîlnesc şi printre reprezentanţii noii puteri de stat, stare de spirit şi aici neîntemeiată, chiar dacă motivată ■alt fel. Nevasta preşedintelui gospodăriei de stat piscicole iese noaptea în drumul ,lui Michal Boguski şi al Zuziei, aproape înnebunită de groază. Iată cum explică Zuzia apariţia, halucinantă a femeii: „Bărbatu-său s-a dus în district la o şedinţă ; se vede că nu s-a întors, iar ea
toată vremea tremură de spaimă pentru el, să nu-i facă cineva vreun rău, fiindcă el îndeamnă oamenii să se înscrie în cooperativă. Dar e o proastă că se teme. La noi oamenii nu sînt aşa". Nuvela demonstrează tocmai că „oamenii nu sînt aşa" dar faptul că n-o ştiu încă unii despre ceilalţi, generează suspiciuni reciproce, tensiune şi teamă.
Maria Dombrowska a lipsit în mod in-tenţionant nuvela de o dimensiune: aceea a timpului. „Nuntă în sal" este analiza în spaţiu a unui fenomen. Timpul pare că s-a oprit în loc pentru a da posibilitatea investigaţiei mai amănunţite, mai complecte a momentului psihologic. Rezultatul este uimitor: totalizarea datelor oferite cu o excepţională probitate artistică, face să ne apară sensul pozitiv, istoriceşte determinat al evoluţiei salului polonez, cu atît med convingător cu cît. cu mai multă gravitate şi migală au fost tratate procesele, inevitabil foarte complicate, care se petrec în conştiinţa ţăranilor.
Nu putem decît să felicităm colecţia „Meridiane" de a ne fi oferit această proză remarcabilă, din păcate într-o traducere şi cu o prefaţă mai mult îngrijite decît inspirate. Ioana Munteanu
MAIAKOVSKI: „
/n climatul actual al poeziei noastre Maiakovski tună şi fulgeră. Poezia lui categorică şi definitivă nu, îngăduie echi-vocuri sentimentale nu-ţi pune în faţă rebusuri cerebrale, nu permite nimănui vagul, feericul şi comoditatea. Cînd o citesc nu pot să nu o asociez gîndului că la vremea ei, cînd a răsărit din realitatea revoluţiei, şi-a impus drept sarcină partinică şi estetică să urnească din inerţie o lume. Maiakovski aduce cu el epoca lui ridica.tă la puterea artei, o realitate supraslructu-rata în imagini care aveau să străbată distanţe cosmice. Cei care în literatura noastră au încercat să-l imite au rămas la, treapta imitatorilor. Gesturile uriaşului nu pot fi repetate de oricine. In apariţia lui
1NERETULUI" *)
la tribunele improvizate, în întreprinderi, Maiakovski atacă, satirizează, dă lecţii, cheamă, agită, comunică lozinci. Cuvîntul lui sparge pereţii şi geamurile, trece dincolo de sensibilitate şi dispoziţie, într-un timp al artei infinit, al masei şi sufletelor împrăştiate în istorie. Pentru el gloria se înfăţişează ca o „găină" bună pentru toţi creatorii de bună credinţă. Poezia sublunară, zdrăngănitul corzilor de chitară şi parfumul florilor sînt valori, ce nu se exclud dar nici nu se afirmă în plin plan. Intîi oamenii, proletariatul, revoluţia, tineretul revoluţionar, valorile majore ale existenţei. In ceasuri liniştite, cînd lumea îşi va mîntui toate plăgile sociale şi economice, cînd cultura şi dragostea    vor fi
*} Ed. Tineretului 1957.
192
CĂRŢI NOI
drepturi fireşti ale omului şi nu articole de speculă, poezia cu toate atributele ei îşi va găsi rostul. Pînă atunci însă poetul sovietic se războieşte cu confraţii, autori de cîntece monotone şi leşietice şi afirmă în gura mare un nou crez poetic, comunică o poezie necesară marilor arderi şi transformări. Pentru asta. rămîne incomod multora, celor care-şi repartizează sensibilităţii imagini şi motive cîntărite discret şi farmaceutic. Poezia lui Maiakovski deschide perspectivele viitorului şi te invită. Poţi rezista gesturilor grandioase, glasului care se substituie forţelor naturii şi-ţi promite nu ocrotirea şi cocoloşirea ci gă-
sirea şi construirea propriului tău edificiu ?' El însuşi dispreţuia lozincile goale şi demagogia versificată. Totuşi scrie poezii lozincă, poezii politice, numai poezii politice. Pentru el totul e politică, problematică socială, dialectică a forţelor istoriei, în ţesătura de afirmaţii, de îndemnuri, de lozinci, aduce însă imaginile colosale, copleşitoare, ale gîndirii şi sufletului său pătimaş, lată pentru ce apariţia lui Maiakovski în colecţia celor mai frumoase poezii nu poate fi decît salutară. Să mai adăugăm că în traducerea lui Cicerone Theodorescu ai certitudinea că îl citeşti in original ? I. Horea
BAUDELAIRE: „FLORILE RĂULUI" *)
Do.că s-ar încerca o statistică a ediţiilor franceze şi traducerilor din Baudelaire s-ar ajunge la concluzia că autorul .„Florilor răului" e poetul cu cea mai largă circulaţie pe plan universal; în Franţa a apărut în sute de ediţii, afară de extrase, antologii, fragmente. Valery avea dreptate cînd scria: „cu Baudelaire poezia franceză iese în sfîrşit din graniţele naţiunii; ea se face -citită in lumea întreagă".
Andre Ferran, în introducerea la ultima ediţie a Poemelor lui Baudelaire, tipărite ta Hachette, anul trecut, în colecţia „du Flambeau", ilustrează documentar personalitatea marelui poet, motivînd această polivalenţă a spiritului baudelaireian şi prin preocupările în afara poeziei:
„Critic de artă, critic literar, abordează toate domeniile, îşi desfăşoară privirea peste generaţiile din trecut şi peste cele ale viitorului, face dreptate chiar celor pe care nu-i simpatizează, ca Ingres şi Courbet, remarcă darurile unui Rops şi ale unui Manet, ale unui Brueghel sau ale unui Guys, hotărniceşte cu luciditate geniul unui Hugo, reliefează meritele unui Gautier sau Banville, arată insuficienţele partizanilor Artei pentru artă, ai şcolii bunului simţ sau ai şcolii păgîne şi-şi află gloria tntre-văzind destinele artei moderne şi premer-gînd felurilor de a vedea ale posterităţii."
La noi Baudelaire a pătruns, prin traduceri, mai ales ca poet. Cele peste 40 de traduceri, unele Integrale, semnate de poeţi de seamă, dovedesc că fenomenul Baudelaire a avut şl aici aceeaşi evoluţie.
Perpessicius, într-un documentat studiu bibliografic afectat problemei (Steaua 7/1957) a citat aproape pe toţi traducătorii lui Baudelaire, începînd cu Vasile Pogor (1870) şi Ciru Oeconomu (1874) şi sfîrşind cu N. Iorga, Ion Piltat, Tudor Arghezi şi Al. Philippide.
Apariţia unei ediţii noi a „Florilor răului" in traducerea lui Al. Philippide, a coincis cu împlinirea a 90 de ani de la moartea poetului. Ediţia din 1934 era de mult epuizată iar actuala a înregistrat un adevărat „succes de librărie".
Poetul Al. Philippide s-a îndeletnicit cu transpunerea în romîneşte a marilor poeţi din literatura lumii, dînd pagini strălucitoare din Rilke, Holderlin, Novalis. Dar adevărata creaţie de traducător a lui Philippide o constituie Charles Baudelaire.
Ultima ediţie cu „Flori alese" din „Les fleurs du mal", apărută în condiţii bune la ESPLA şi printr-o ciudată întîmplare fără greşeli de tipar, e precedată de un sobru cuvînt înainte al traducătorului.
Numeroase desene şi facsimile reproduse in ediţia de faţă redau atmosfera labo-
*} E.S.P.L.A. 1957.
CĂRŢI NOI
193
rotorului tui Baudelaire. Aceste ilustraţii ale votumuhti amintesc de admirabila carte a lui Philippe Soupault tipărită în 1931 la Rieder-Paris.
Baudelaire a scris, aşa cum afirmă autorul ediţiei romîneşti şi cum mărturiseşte şi poetul pe un exemplar al ediţiei din 1861, circa 158 de poezii; Phitippide traduce numai 45 şi anume pe cele mai cunoscute şi desigur socotite capodopere. Din poeziile traduse 28 sînt scoase din ediţia de la 1857, restul din ediţiile de la 1861 şi 1866.
Phitippide face operă de alchimist al verbului cu cizelări minuţioase şi cu o naturaleţe uimitoare. Nu numai translaţia imagined şi comunicarea sensului au prioritate, ci mai ales incantaţia şi spiritul poeziei. Iată un text realizat cu mijloace lexicale simple, fără aglomerări de imagini, dar autentic spiritului poeziei originale :
Greşelile,   păcatul,   zgîrcenia, prostia Ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri
frămîniări
Şi noi nutrim cu grife blajine remuşcări Aşa cum cerşitorii îşi cresc păducheria.
(Prefaţă)
Cu excepţia versului al doilea, poezia este tradusă aproape cuvînt cu cuvînt dar într-o formă poetică care nu-l prejudiciază pe Baudelaire. Cuvîntul simplu, de o acurateţa clasică, este ales uneori cu scopul de a nuanţa atmosfera : Phitippide nu zice cerşetorii ci cerşitorii.
Pentru atmosferă şl nuanţare Phitippide alege cuvinte tari cu oarecare tradiţie în limbă: scîrnavă, lîrfă, silă, corespunderi, mosc, ambră, smirnă, pilaştri, meleaguri, alcov etc. fără să abuzeze de ele. Cuvintele acestea nu redau atmosfera de vechime ci numai atmosfera mai rafinată a unei voluptăţi sau a unui peisaj, oarecum macabru, pe care cuvintele obişnuite, de reportaj poetic curent nu ni le-ar putea transpune cu succes.
In traducerea Iul Phitippide voluptăţile sînt domoale, amanţii blajini, lenevia fecundă, poftele pornesc în caravană, patul e un abis de desfătare iar poetul e ca un prinţ pe-o ţară de negură stăpîn.
- Aceste „Flori alese" se citesc cursiv şi se imprimă poetic. Unele dau impresia perfecţiunii stilistice, de o lapidaritate exemplară :
Povara-i grea! N-o să-mi ajungă, Sisiţ, nici chiar răbdarea ta 1 Oricît de vrednic m-aş purta, E Timpul scurt şi Arta lungă
(Nenorocul) E bine că Phitippide a ales aici aproape toate poemele de dragoste ale tul Baudelaire şi în special pe acelea închinate Jean-nei Duval „ciudata zeitate brună". Această actriţă de mîna doua a rămas în eternitate prin poeziile Iul Baudelaire în care, pe alt plan, e parcă ceva din reproşul pe care cu douăzeci de ani mai tîrziu, Mihai Eminescu îl aducea şl el Veronicăi Miele:
Voi suge — otrava binecuvîntată, Adormitoare-a vechilor torturi, Din vîrfu-acestor sini rotunzi şi duri In care n-a fost suflet niciodată.
(Uitarea)
Ceea ce reuşeşte să redea deplin autorul ediţiei romîneşti e discreţia, fuga de retorism, de declamativ, a versului tul Baudelaire. Chiar în poemele de temperament vulcanic ca Balconul sau Moartea amanţilor şoptlrlle poetului rămîn aeriene:
Vom avea divanuri molcom parfumate Şi profunde paturi largi ca un mormînt, Iar pe etajere vor fi flori ciudate Pentru noi crescute sub un cer mai sfînt.
(Moartea amanţilor)
Dar poezia care a ispitit pe cei mai mulţi din traducătorii romîni e Albatrosul, acest simbol al destinului poetului. Pentru o prezentare comparativă a traducerilor vom cita prima strofă din cinci traduceri romîneşti, socotite de noi ca cele mal realizate; prezentarea traducerilor se face în ordine cronologică:
Panait Cerna :
Adesea marinarii voind să se desfete Atrag pe punţi în cursă gigantici
albatrozi
Ce însoţesc corăbii în legănate cete, Pe-abisuri îmblînzite ,prin jertfe
de matrozi.
13 — V. Romînească nr. 3
194
CÂRŢI NOI
C. Z. Buzdugan : Ades ca să petreacă, voioşii marinari Prind albatroşii, păsări gigantice
tt      de mare Cari însoţesc tovarăşi de drum superbi,
bizari,
Corabia ce sboară pe-abisurile-amare.
Tudor Arghezi : Ca să petreacă după un obicei al lor Corăbierii mării prind albatroşi din "zbor, Aceşti giganţi ai zării cu penele de săbii, Copilăroşi în stoluri se (in după corăbii.
Lazăr  Iliescu : Ca să-şi mai treacă vremea, corăbieri
pe mare
Prind albatroşi, mari păsări, tovarăşi
blînzi şi buni, Ce-i însoţesc pe ape, urmînd cu nepăsare Corabia deasupra amarelor genuni.
Al. Philippide : Din joacă, marinarii pe bord, din cînd
în cînd,
Prind albatroşi, mari păsări călătorind
pe mare, Care-nsoţesc, tovarăşi de drum
cu sborul blind Corabia pornită pe valurile-amare. Baudelaire : Souvent, pour s'amuser, les hommes
d'equipage
Prennent des albatros, vastes oiseaux
des mers, Qui suivent, indolents compagnons
de voyage, Le navire glissant sur les gouffres
amers.
Discutată în elementele ei esenţiale opera traducătorului nu este numai un efort de translator. Versul lui Baudelaire sună frumos în romîneşte sub pana lui Arghezi, dar prea încălzit de temperamentul poetului romîn. La Al. Philippide, Baudelaire poate nu e atît de frumos ca ta Arghezi, dar e mai autentic. Pentru un cititor care nu ştie franţuzeşte o lectură din traducerile lui Philippide îi poate da o imagine aproximativă a lui Baudelaire; o lectură din traducerile lui Arghezi, chiar nesemnată, ar da indicaţia certă că e făcută de autorul „Florilor de mucigai".
Marii poeţi au întotdeauna corespondenţe lirice dar în mesajul pe care-l transpun prin traducere se îmbină cele două personalităţi în moa" creator. Poate de aceea Goethe cînd a citit traducerile tui Nerval din Faust, a exclamat: De-abia acum înţeleg şi eu pe Faust!
Emil Mânu
VERCORS: „ANIMAL
In timpul războiului, cîteva exemplare din „Le silence de la mer" pătrunse în ţară cu multă greutate, aduceau numele lui Vercors. Numele necunoscut, tipărit pe coperta primejduitelor „Editions de Minuit" stîrnea întrebări. Sub presupusul „nume de război" — Vercors e denumirea unui platou din Alpi ce a. servit drept centru unui grup de rezistenţă — se bănuia ascuns un scriitor consacrat. „Tăcerea mării" concepută limpede, demn, senin, degaja o poezie sobră, conţinută... Pe rînd ipotezele Gide, Duhamel, Giraudoux au fost înlăturate. Pantoful cenuşăresei nu se potrivea perfect niciunuia.
Sfîrşitut războiului a adus vestea că Vercors e Vercors. Traducerea romînească a
*,) E.S.P.L.A., 1958.
LE DENATURATE""1)
nuvelei, înfăptuită în primele luni de pace, s-a epuizat rapid.
Reîntilnlrea cu Vercors va descumpăni poate o clipă pe cetitorul romîn. ^Sobrul, purul, clasicul autor at „Tăcerii, mării" s-a transformat într-un satiric dezlănţuit; austerul Vercors rîde cu hohote. Dar sub cascadele rîsului cetitorul va simţi cum se strecoară poezia, iar sub glumă va întîlni problemele grave de altădată.
într-adevăr, adoptînd formula satirică, Vercors pune însăşi problema condiţiei umane, se întreabă ce este omul. S-ar putea crede, la prima vedere, că e copilăros de uşor să defineşti omul. In realitate — cel puţin în Anglia unde se petrece în parte acţiunea — e nevoie de zoologi, antropo-
CĂRŢI NOI
195
logi, biologi, teologi, filosofi, judecători şi miniştri reuniţi in comisii şi comitete, procese şi procesiuni pentru o formulare aproximativă. Fără nici o exagerare romanul „Animalele denaturate" poate fi numit „romanul definiţiei omului'1, Vercors se dovedeşte un portretist de talia lui Bernard Shaw — avind in plus o fineţe specific franţuzească — atunci cînd prinde trăsăturile membrilor nenumăratelor juriuri şi adunări convocate întru definirea omului.
Tot acest avînt de nebunie e provocat de descoperirea unor „tropi", specie intermediară între om şi strămoşul său cu coadă. Descoperirea lor — imaginînd-o, Vercors se dovedeşte unul din adepţii atît de modernului şi poeticului gen fantastico-ştiinţific — pune în mişcare occidentul întreg : tropii pot deveni o foarte ieftină mină de lucru... Comportarea tropilor, aproximativii noştri semeni, evocă mult pinguinii iui Anatole France, transformaţi in oameni cu ajutorul sfîntului Măel. (Au însă mai multă demnitate şi graţie naturală, înrudindu-se deaproape cu maimuţele). Dealtfel însuşi Vercors, discutînd cu seriozitatea proprie unui umorist problema botezării tropilor, (dacă sînt oameni, cu toată inocenţa păcatelor, vor fi veşnic damnaţi iar dacă sînt maimuţe, botezul ar însemna nelegiuire) aminteşte greşeala bătrînului sfîni Măel.
Spuneam că „Animalele denaturate" e romanul definiţiei omului. Aş spune că de-
DUHAMEL:
în a sa Istorie a Literaturii Romîne, vorbind de proza lui Mihail Celarianul, Gh. Călinescu scrie: „O tristeţe în genul Duhamel purifică aceste pagini riscate".
Duhamel este un întristat de suferinţele oamenilor, de răutatea unora din ei, de prostia multora. Tristeţea lui este auten-
*). E.S.P.L.A. 1957.
**) Duhamel este considerat medic şi printre medici. Despre perseverenţa cu care a profesat medicina, e suficient a se spune că toată campania 1914—1917 a fă-cut-o pe front ca medic militar, timp în care a făcut peste două mii de operaţii. Despre priceperea sa voi cita din prefaţa
finiţia omului e totodată personagiul principal al acestui inteligent roman. Toate forţele celorlalte personaje, chiar şi ale tropilor, ale acelora — ce-i drept fără voia lor — sînt antrenate în aflarea coordonatelor acestui personaj abstract dar totuşi viu — atît de viu încît ameninţă dragostea, viaţa şi conştiinţa celorlalte. Pentru portretizarea „personagiului" principal, Vercors utilizează o erudiţie neobişnuit de bogată. Biologia, antropologia, istoria şi teologia îşi încrucişează spadele sau îşi întind obosite mîna încercînd să-şi definească făuritorul. Toată această informaţie împletită firesc în acţiunea romanului îmbogăţeşte uimitor, în decursul celor două sute şasezeci de pagini bagajul ştiinţific al cititorului. Ceea ce nu vrea să spună că „Animalele denaturate" ar fi un roman didactic ci că Vercors are deosebitul dar de a-şi transmite facil şi plăcut cunoştinţe serioase.
Ca orice satiric, Vercors se dovedeşte un moralist. Caracterele şi moravurile umane ii sînt bine cunoscute, şi asemenea marelui său înaintaş, Anatole France, încearcă cu multă poezie dar cu mai puţină îngăduinţă — să le înlăture slăbiciunile.
Cit despre definiţia omului sau aproximaţia ei trebuie consultat însuşi romanul Iul Vercors. Descoperirea ei va fi o bucurie în traducerea excelentă semnată de N. Ar-gintescu-Amza.
Raluca Iacob
„NUVELE" *)
tică şi profundă, de unde îi vine caracterul purificator. Cît despre profunzimea şi autenticitatea tristeţii sale ne stă mărturie profesiunea sa de medic, ce şi-a dus-o cu perseverenţă şi pricepere cu toate riscurile care s-au impus prin aceasta**). Durerea
Dr-lui H. Dagonet la al său „Trăite des maladies mentaies" : „Ne-am asigurat, pentru a reviza lucrarea noastră, colaborarea a doi medici experimentaţi în practica bolilor mintale, Dr. Jules Dagonet medic adjunct al azilului „Sfînta-Âna" şi dr. Q. Duhamel, vechi intern al Azilurilor de alienaţi de pe Sena, medic şef al unei case de sănătate (Paris — Librairie G. B. Bailleer et. Fil's).
13*
196
CĂRŢI NOI
sa este profundă, esenţială şi definită (in sensul că ori ce suferinţă consumată are o ireversibilitate, o lipsă a posibilităţii de a fi răscumpărată: „Ce-i dau înapoi lui Lanoue ? Ce-i voi da înapoi lui Uigou ?" se întreabă Salavin care primului i-a necinstit căminul, iar pe cel de-al doilea l-a ucis cu gîndul; cetitorul se întreabă cine-l va putea despăgubi pe Salavin însuşi pentru toată suferinţa la care a fost silit de viaţă), dar Duhamel are forţa să constate, şi de aci începe să fie un scriitor mare, că din aceeaşi rădăcină cu durerea răsare şi măreţia omenirii, bucuria: „...împotriva tuturor murdăriilor, împotriva tuturor mizeriilor şi împotriva tuturor smintelilor omenirea are o măreţie a ei, pe care nu poţi s-o dispreţuieşti" — spune scriitorul.
Duhamel s-a manifestat în literatura franceză ca o personalitate complexă. A debutat ca poet, cu un volum de versuri „Des legendes de batailles" (1907), scos în editura „L'Abbaye" în care era coproprietar. E vorba de acea avîntată asociaţie cunoscută sub numele: „L'Abbaye de Creteil", formată din cei cinci: Rene Arcos (vistiernicul grupului), Albert Gleizes, Henri Martin, Charles Vildrac şi G. Duhamel, asociaţie pe care aceşti cinci au format-o în toamna anului. 1906, semnînd un document în care era prevăzut că vor locui cu toţii împreună, vor lucra împreună, vor trăi laolaltă din fondurile realizate în comun... După mai puţin de doi ani asociaţia s-a destrămat; nu erau legaţi (după cum recunoaşte şi Arcos) printr-o ideologie comună. Pînă în 1917 G. Duhamel continuă să publice poezie, esseu literar şi teatru. Abia în 1917, un deceniu de la debutul său literar, G. Duhamel se manifestă ca proza-
tor cu a sa „Vie de martyrs" care a însemnat debutul şi totodată consacrarea romancierului Duhamel. Acestuia îi urmează după un an „Civillsatlon" (1918), volum de nuvele şi povestiri pentru care Duhamel obţine Premiul Goncourt. E interesant faptul că „Civilisation" tipărită de către „Mercure de France" la 5 Aprilie 1918, a apărut sub pseudonimul Denis Thevenin. Abia la a 13-a ediţie, pseudonimul a fost înlocuit cu adevăratul nume al autorului. Istoricul literar Lalou, scria despre acest volum următoarele : „Civilisation" a făcut mai mult decît a continuat „Vie de martyrs" ; ea a complectat-o. Comicul, in „O înmormîntare" şi admirabilul „Cavaler Cuvelier", părea mai macabru; revolta, în „Geambaşii" şi „Disciplină", mai înverşunată". Am transcris acest citat, în special, pentru că două din nuvelele menţionate se găsesc şi în culegerea romînească editată recent.
Volumul recent tipărit de E.S.P.L.A. în valoroasa traducere a Iul Alex. Hodoş, cuprinde unsprezece piese dintre care cinci sînt din volumul original „Civilisation" de care am vorbit aci. Prima nuvelă cu care se deschide volumul: „Jocuri şi plăceri" deşi de o atmosferă bucolică, păstrează aceeaşi caracteristică de suferinţă şi răspundere morală care caracterizează toată opera lui Duhamel. Suferinţa lui Duhamel este profundă, definitivă şi ireversibilă ca toate suferinţele consumate.
Duhamel e răspunzător pentru toţi Sa-lavinii, şi-a luat singur această suferinţă asupră-i precum eroul din ultima nuvelă din volum „Agonia locotenentului Donche", şi suferă pentru ei.
I. Baltuch
REVISTA REVISTELOR
Din ţară
JAŞUL LITERAR" nr. 11, 12/1957
N e oprim asupra criticii literare din revista ieşeană pentru că aici aflăm mai multe elemente interesante de discuţie. In privinţa beletristicii, cu fericite excepţii, revista n-a oferit cititorilor pagini de valoare. Fiindcă totuşi nu se poate vorbi ae o unitate substanţială a criticii din „laşul Literar", personalităţile şi problemele fiind foarte diverse, valorile asemenea, vom alege calea „trecerii in revistă", ca fiind cea mai adecvată unui obiectiv de dimensiuni inegale.
In nr. li aduc un ultim omagiu regretatului Mihai Codreanu criticii Al. Dlma, N. 1. Popa şi poetul Nicolae Ţaţomir. Al. Dima dezvăluie cu multă dreptate sensul liricii -lui Codreanu, constind într-o emoţie reţinută, în discreţia cu care poetul îţi toarnă în singe „sub aparenţe glaciale ■— îocul aprins al pasiunii clocotitoare". Erotica e considerată drept o trăsătură fundamentală a Urii poetului. In sfîrşit, e subliniată legătura caracteristică, ireductibilă, între autorul „Statuilor" şi atmosfera ie-şană, înţeleasă istoric, prin simbolistica monumentelor. N. I. Popa îl evocă pe Mihai Codreanu ca profesor de Conservator şi ca pe unul din conducătorii revistei „însemnări ieşene", alături de Sadoveanu şi Topîrceanu. Criticul analizează competent şi activitatea artistică a lui Mihai Codreanu din perioada „însemnărilor ieşene". Nicolae Ţaţomir, în ciuda unor referiri tehnice aride, are cuvinte calde pentru acel care a fost slujitorul cel mai fidel şi mai înzestrat al sonetului romînesc.
In cronica literară la „Vîrstele anului" D. Costea respinge interpretarea dată de I. Vitner ultimelor poezii ale Ninei Cas-sian (acreditînd trăirea profundă a unor idei filozofice) şi o adoptă pe aceia a lui 1. Oarcăsu (care invocă „esenţa intelectuala a metaforei"), încercînd s-o dezvolte. După D. Costea „cerebralitatea" poeziei de azi a Ninei Cassian (...) constă deci în rafinamentul intelectual al senzaţiilor". Formularea ni se pare impropie, cel puţin atît timp cît admitem că senzaţiile constituie treapta primă, elementară a raporturilor cu realitatea înconjurătoare, în afara oricărei intervenţii intelectuale. D. Costea s-a referit poate la rafinamentul intelectual al redării senzaţiilor, ceea ce este cu lotul altceva. Această ultimă formulare ar reproduce în mod credincios ideia lui l. Oarcăsu. D. Costea n-a insistat pe parcursul cronicii asupra definiţiei sale (şi bine a făcut!), fiind dezlegat astfel de supunerea faţă de o generalizare cel puţin confuză şi în orice caz discutabilă şi reu-şină să aducă unele observaţii interesante şi adevărate asupra versurilor Ninei Cassian. Oricum, analiza pe care o facem volumului, cu o insistenţă vădit îndreptată în direcţia evidenţierii caracterului pasionat, şi, implicit, spontan al poeziei, infirmă grăbita caracterizare iniţială privind „rafinamentul intelectual al senzaţiilor".
Const. Ciopraga, scriind despre pastelurile lui A. E. Baconsky, nu e mulţumit să ia toate pastelurile baconskiene drept pasteluri clasice.  Et e preocupat să le
198
REVISTA REVISTELOR
găsească o definiţie mai apropi.ită. Refuză calificativul de „descriptiv" care i-ar reveni pastelistului Baconsky, deoarece descoperă In poet un „creator de tip intelectual". Simte nevoia să-l deosebească sau să-l apropie de alţi poeţi şi recurge la referiri erudite sau, pur şi simplu, bogate şi, atunci, intră In discuţie, alături de Baconsky, şi Eminescu, Alecsandrl, Coşbuc, Şt. O. losif, Duiliu Zamfirescu, Rilke, Bacovia, Beniuc. Deşi apele înţelegerii se tulbură o clipă, limpezirea se face neînlîrziat, pe coordonate exacte, didactice şi valorile se delimitează, căpătlnd contur precis.
Recenziile, cînd nu au excentricităţi stilistice : „Viziunea    pură asupra dragostei e compensată de o atitudine sentimentală virilă cu rădăcini adinei în omenesc" — Aura Pană   despre Stepan   Scipaclov — (atitudine virilă cu rădăcini în omenesc !), sînt   corecte.   Notele,  în   schimb, unele sînt incorecte. Un exemplu : D. Costea răs-pun.zînd unei note din „Viaţa romînească" nr. 9/1957 îi acuză   pe autorul ei de vulgaritate (pentru că   a spus „cacofonia e inevitabilă"), de plagiat (pentru că şi în „Steaua" apăruse o paranteză    cu următorul conţinut:    „scuzaţi inevitabilitatea cacofonici"),    de rea credinţă (pentru că
D. Costea a scris „simţul limbi" şi D. S. autorul notei din V. R. a remarcat cu un „sic" această nevinovată greşeală de tipar, de lipsa cunoştinţelor elementare de gramatică... (pentru că un corector i-a schimbat lui D. Costea „forma activă" în „forma pasivă" şi deci tot D. S. e vir.ovat)... <ş{ teorie literară (pentru că in versurile „Privind mirat, cu ochii mari, minunea" şi „Priveşte cu un zîmbet uşor străvechiul fast", D. Costea consideră că minune şi fast sînt epitete, iar D. S. e de părere că nu-s epitete). Deci nu numai incorectă, dar şi neserioasă.
In nr. 12 al revistei sînt publicate articole de sinteză care fac un bilanţ sumar al realizărilor noastre literare în zece ani de republică. Al. Andriescu scrie despre „Poezia şi proza romînească în ultimul deceniu", fixînd culmile şi impasurile, iar D. Costea semnează articolul „Scriitorii noştri pe drumul realismului-socialist". In acelaşi număr, Liviu Leonte se ocupă de „editarea clasicilor romini" iar Const. Cio-praga de „litratura universală in tălmăciri", subliniind realizările excepţionale efectuate în aceste domenii, în decursul ultimului deceniu.
D. P.
„VIATA STUDENŢEASCĂ" nr. 1211957, nr. 111958
Boarte bogată în informaţii, relatări şi reportaje referitoare la viaţa şi activitatea studenţi mii noastre, revista „Viaţa Studenţească" oferă şi în aceste două numere o imagine caleidoscop!că despre acest sector de viaţă. La întocmirea revistei, işi dau concursul mai ales cei in cauză. Semnatarii sînt dacă nu în exclusivitate, în cea mai mare parte studenţi şi profesori. Revista în forma actuală este în aşa fel alcătuită încît urmăreşte evidenţierea mai ales a faptelor de viaţă, rolul precumpănitor a-vindu-l materialele aşa zise vii (reportajele, corespondenţele, articolele). Numai că acestea se rezumă deocamdată la a consemna, foarte adesea la modul aproape fe-
stiv şi chiar anost realizări (vezi în nr. 1/1953 cum se scrie despre examine) decît de a aduce în dezbatere probleme cărei jrămîntă pe studenţi mai mult decît prezentarea de cijre. Totuşi asemenea merituoase încercări îtdreprinde revista în numărul amintit, e vorba de iniţierea unei discuţii despre mişcarea teatrală studenţească („Colccvlu la rampă"). Dar sînt încă atît ca probleme care se pun inevitabil stu-dentului-intelectual în formare şi, ar merita să fie dezbătute în cele douceprezece pagini ale revistei (probleme de etică, problema alegerii profesiunii, a perspectivelor ce se deschid intelectualului nostru, etc.). Cît priveşte partea liierar-artistică a revistei ea
REVISTA REVISTELOR
199
suferă de neajunsuri inerente încă începutului. La pagina „teme şi condeie studenţeşti" se publică deobicei lucrări de proză scrise de studenţi. In strădania sa de a promova condeiele studenţeşti, revista da încă dovadă de oarecare lipsă de exigenţă artistică deoarece ambele schiţe din numerele discutate (vezi în nr. 1/J958: „Dobrîi vecer" şi în nr. 1211951 „împlinire") suferă de artificialitate şi de stîngăcii.
In „împlinire" de Viorel Dimitriu, eroul Şerban, un fost ucenic strungar, este propus 'să urmeze facultatea de medicină şi dupa cîţiva ani, printr-o întimplare îl operează chiar pe meşterul strungar care-l -învăţase meserie si propusese să fie trimis la învăţătură. Lăsînd la o parte artificiul compoziţional autorul nu are suficientă forţă analitică pentru a exprima cu autenticitate sentimentele eroului. Ele sînt descrise cam astfel:
Şerban îl privi cu admiraţie. Acuma înţelegea de ce îi era drag omul acesta o-bismiit", etc. sau „Uneori însă imaginea-buzelor unui coleg - Tănăsoiu - întinse într-un zîmbet, îi întina zborul înalt al încrederii în sine", etc.
în „Dobrîi vecer" loan Frumuşan încearcă să evoce nobleţea sufletească a unui ostaş sovietic, Volodea Sergheevici. Ajuns în Germania, în casa ucigaşului soţiei şi copilului său, (datorită indicaţiilor de pe o foaie de hîrtie rămasă de la fostul ofiţer neamţ) nu se răzbună aşa cum ar ţi fost firesc pe solia şi pe fiica acestuia, ci găseş-^ te tăria sufletească să le redea viaţa. Iată cum zugrăveşte autorul clipele în care Vo-lodia îşi retrăieşte amintirile : „Varia ! De o mie de ori Varia, Clipa de nostalgie nu s-a şters însă repede. Era cea mai harnică şi cea mai chipeşă în tot colhozul, Varia" etc.
La rubrica intitulată „Romînia pitorească" revista publică deobicei reportaje din diferite colţuri ale patriei. Remarcăm dintre acestea reportajul „Comentarii la un itinerar ardelenesc" de Paul Diaconescu. Tributar încă unui stil care se vrea solemn şi grav, bogzian, dar rămîne adesea numai bombastic, autorul ştie să-şi dispună şi să-şi organizeze impresiile şi are în general o exprimare degajată.
Revista publică totuşi prea puţină poezie si încă mai puţină poezie de calitate. Dintre versurile din această ultimă categorie reţinem „Un om visa" de Florenţa Albu „Razele izbîndei" de Ştefan Iureş, poezia lui Constantin Ilie „Călătorind" şi acea amară autobiografie lirică a lui Ion Gheorghe (în nr. 1/.1958) „Sînt născut din dragostea pentru pămînt" din care citam .aceste două strofe :
,Sînt născut din dragostea pentru
pămînt străin Ce-o nutrea Anton D. Gheorghe, însurat Cu-o fată, Filofteia D. Marin, Căreia atîţia ani de flori i-a scuturat.
Am venit pe lume lanţ de aur ca să leg Fata ceea de flăcăul care n-o iubea. Ce păcat că nu m-am rupt,
ci-s tot întreg
Si i-am priponit: pe ea de el, pe el 9 de ea..."
Viaţa cărţilor este destul de sumar prezentată în cîteva note bibliografice (vezi notele despre Georges Duhamel şi Ion Sîntu de I. M. Sadoveanu), articole consacrate cărţilor sau scriitorilor reprezentativi ai literaturii noastre întîlnindu-se rarK ocazional (de ex. articolul despre Mihai Beniuc al lui Ion Vitner).
E. T.
„ARTA PLASTICĂ" nr. 4, 5, 6/1957
O accentuată preocupare faţă de actualitate caracterizează ultimele numere ale revistei „Arta Plastică". Nemulţumin-du-se doar cu urmărirea manifestărilor curente. „Arta Plastică" a inaugurat ru-
brica „Discuţii" menită dezbaterii problemelor stringente ale plasticii noastre.
In numărul 4 al revistei, Petre Grant discută condiţiile afişului - această importantă ramură a graficei    moderne —
200
REVISTA REVISTELOR
„care face parte integrantă din viaţa tuturor oamenilor de pe glob în veacul al XX-lea". Autorul arată că afişul nostru a ■trecut şl trece prlnt-o „serie de metamorfoze". Un proces critic — petrecut de altfel cu întreaga noastră artă plastică —■ a îndepărtat soluţiile „arbitrare, artificiale, deci neemoţionante". Contactul cu o „documentare lărgită" a ajutat nevoia de adevăr care „mocnea", să spargă cadrele forţate, rigide. Numai că soluţiile valabile, cu ■adevărat realist-soclaliste urmează să fie găsite. Petre Grant atrage atenţia că elementele nematurizate, lipsite de termene de comparaţie, ar putea confunda anumite forme vechi — proprii anilor 1920—1930 — cu noul pe care-l visează. Fără a propune vreo reţetă (artistul realist poate găsi forme diverse de exprimare) autorul enunţară cîteva din atitudinile ce i se par în „flagrantă contradicţie cu crezurile noastre". „Absenţa de mesaj, adică de emoţie artistică" duce la afişe formale care nu-şi ating scopul mobilizator. „Absenţa de idei" atrage după sine pastişa, rezul-tînd un afiş la fel de neinteresant ca şi cel datorat lipsei de participare emotivă a graficianului. In sfîrşit Petre Grant cere îndepărtarea deformărilor „tinztnd voit spre urîţire". Argumentul unui frumos rafinat, înţeles doar de esteţi — arată autorul — ascunde dorinţa unor satisfacţii meschine.
Pe marginea retrospectivelor Grlgorescu, Luchian, Paciurea, Petru Comarnescu discută în numărul 5 al revistei, în cadrul aceleiaşi rubrici, modul de organizare al acestor manifestaţii. Dacă la retrospectiva Grigorescu, selectarea a fost severă, excesivă chiar (ultima perioadă a pictorului fiind prea puţin reprezentată) la retrospectiva Luchian acest criteriu a lipsit. De aceea spaţiul de expunere a devenit îngrămădit şi tablourile nu au putut fl prezentate în lumina şi la distanţa ce le-ar fi oferit valorificarea maximă. Retrospectiva Paciurea a suferit şi ea de pe urma unei prezentări spaţiale neadecuate. Petru
Comarnescu sugerează utilizarea unul „fel de regie scenică" la viitoarele manifestări asemănătoare. Prin „decoraţie interioară" şi „iscusită luminăţie" lucrările expuse vor fl mal amplu valorificate. De asemeni sugerează criticul ar fi necesare „expoziţii documentare în interesul cercetărilor" — iar pentru înlesnirea înţelegerii artei maeştrilor de către marele public, cataloage amănunţite ar fi binevenite (expoziţiei Grigorescu i-a lipsit îndreptarul).
Problema afişului ca şi cea a retrospectivelor — ambele înserate la rubrica „Discuţii" — s-au bucurat de sprijinul unul singur participant. Ar fi de dorit ca opiniile prezentate, deşi net valoroase — să nu rămînă unice...
Numărul 6 al revistei aduce însă o adevărată dezbatere publică, în cadrul rubricii, întreprinzînd o anchetă al cărei obiect e sculptura monumentală.
Revista s-a adresat sculptorilor Jalea, Irimescu, Baraschl, Vlad, Onofrei, Vlaslu, Corcescu, precum şi criticului I. Jianu, în-trebîndu-l dacă monumentele ridicate pînă în prezent oglindesc nivelul sculpturii romîneşti, ce cred despre necesitatea unei acţiuni de propagandă prin monumente pentru reflectarea noilor realităţi, cum cred că ar trebui desfăşurată o asemenea acţiune, dacă există un stil monumental în sculptura romînească şi cum s-ar putea dezvolta, şi în sfîrşit ce propuneri au de făcut pentru stimularea genului.
Răspunsurile concrete, neocolite ale participanţilor dovedesc justeţea întrebărilor „Monumentele din diversele oraşe ale ţării nu oglindesc nici pe departe posibilităţile artei noastre sculpturale" spune M. Onofrei. Ele... „nu exprimă nici problematica socială a acestor ani şi mai ales din punct de vedere al frumosului lasă mult de dorit" întăreşte Vlaslu. Iar Ion Vlad declară fără drept de apel „Nu sînt monumentale. Nu sînt monumente."
„Monumentul e cel mal fericit mijloc de a populariza realităţile vremurilor noastre, cu o singură condiţie: cel care-l execută să fie un artist adevărat" susţine pe
REVISTA REVISTELOR
201
bună dreptate M. Onofrel. Naum Corcescu crede că „standardizarea dimensiunilor", necesare la un concurs „uniformizează sub pretextul egalizării". „Juriile sînt bune... mai cu seamU dacă nu fac greşeli", gră-eşte bonom I. Jalea, iar Vlad e de părere că o „comandă directă asigură liniştea creatorului".
Un stil nou nu se poate concretiza şi defini în ■ cîţiva ani", arată I. Jianu căruia i se pare însă că „s-au pus fundamentele unei înoiri în ultimii 19 ani". Acordarea „unui sprijin permanent şi efectiv artiştilor" (M. Onofrei) stimulează creaţia monumentelor.
Discuţia iniţiată de revistă rămîne deschisă unnînd ca „redacţia să caute să prezinte şi concluziile ce se desprind". *)
Preocuparea pentru actualitate a revistei se vădeşte deasemeni în articolele închinate plasticii străine contemporane. Numărul 4 aduce veşti preţioase din plastica democraţiilor populare; iar numărul 6 un articol interesant şi documentat despre Lupta dintre realism şi abstracţionism în occident" semnat de Anton Coman.
*) La data cînd scriam aceste rînduri, nr. 1/958 al revistei nu apăruse încă. Am aflat, ulterior, că acestea au apărut între timp.
„Ecouri din străinătate", prezentate în fiecare număr, întăresc articolele semnalate. Rubrica „Artiştii in atelierele lor", apărută în ultimele două numere (mai întinsă ca cea asemănătoare din paginile revistei „Contemporanul", dat fiind specificul „Artei Plastice") ţin în curent cetitorii cu şantierul plastic naţional.
Problemele teoretice ale artei plastice ni se par a fi mai puţin găzduite în paginile revistei. Chiar numărul ultim, închinat aniversării de 10 ani a Republicii conţinînd trecerea în revistă a realizărilor acestui răstimp, ridică prea puţin aceste probleme. Începutul făcut de Petru Comarnescu, în acest număr, prin articolul ,fCompoziţia, modalitatea majoră a expresiei plastice" se cere adîncit şi continuat. ,
Nu putem încheia aceste rînduri fără a felicita revista „Aria plastică" pentru minunata sa înfăţişare grafică, care i-a devenit obişnuită. Policromiile copertelor, de-opoirivă cu numeroasele şi fericit alesele reproduceri alb-negru din interiorul volumelor, pot concura cu cele mai reuşite realizări tipografice ale genului. „Arta plastică" — e una din izbînzile poligrafiei noastre.
R. I.
POEZIA DIN .STEAUA" nr. 121957
O reprezintă Aurel Rău. Ciclul său cu motive din Deltă este surprinzător. In poezia noastră lumea Deltei cu pămînturi şi ape, cu stuf şi cu peşti, se realizează într-o frumuseţe nouă. Totul se umanizează în puterea de evocare şi eleganţă a expresiei, iar sufletul poetului la forme nebănuite in peisajul peste care vibrează o lumină ca un semn dintru început aureolînd chipul nevestei lui Carpov, zborul păsărilor, arderea trestiilor, ploile şt insula plutitoare. Totul se defineşte antologic în versuri din marginea cărora se deschide o lume a acelui capăt de ţară. Delta iese din cadrul geografic şi etnografic şi se profilează într-o configuraţie nouă ca un
cîmp al contemplaţiei şi al motivelor dra-%matice. So/ia lui Carpov tresare şi' ascultă „cu multă cuviinţă" cînd se vorbeşte despre Ardeal:
Asta înseamnă
Că în mintea ei liniştită
Ţara mea-i ca un vis alb —
Odihneşte profund şi imens Intre zodii veşnice.
Moara de vînt singuratică în peisaj nu-i motiv de decor ci o fiinţă vie pentru care vîrstele nu trec cu indiferenţă :
De bună seamă e foarte tristă Şi oasele toate o dor...
202
REVISTA REVISTELOR
Şi apasă
cumplit
Amintirile
Farul din bulina ridicat deasupra apelor, In ochii poetului trece în lumea florală :
Ca regina nopţii
Se deschide odată ou seara.
Nu e o Imagine gratuită ci expresia unei mîndrii patriotice.
Iar cînd trec vapoare sub zare El le face cunoscut Că în capătul acesta de lume llncepe pămîntul romînesc.
înfloreşte în fiecare seară.
„Insula care vine pe ape" ar trebui citată în întregime pentru a nu ştirbi nimic din frumuseţea el. Cu „Regii Sciţiei" se reconstituie Istoria locurilor în perspectiva unul sentiment poetic inedit:
Fără de seamăn e somnul vostru Regi tenebroşi ai Sciţiei.
Chiar şi oînd viscolul şuieră din Nord Răscolind pămîntul şi aprinzînd zăpada Şi umplînd cu groază casele noastre •— De bună seamă vă spuneţi că nu e
nimic...
Sau că sînt numai ostile înfrînte Ale lui Darius ort Lisimah Care se întorc bîjbîind, istovite Şi nu ajung în sud niciodată. Nu mai ajung niciodată.
Lacustrei bacoviene, într-o egală contopire cu materia, într-un panteism pluvios, şi o nouă sensibilitate în faţa cosmicului, îi
adaugă „Mă încredinţez universalei prefaceri" :
Plouă primar şi letargic mereu... Mă încredinţez universalei prefaceri. Ca nişte panglici albastre şi verzi — Cald te-nfăşoară şi-n ele te pierzi, — Plouă primar peste apele Deltei Cu moi contopiri şi desfaceri
Sub soarele orb Ascult parcă propria mea destrămare, lin algele ploii şi-n soarele orb împăcat mă dizolv şi din nou mă resorb De vîrste mă dezbrac...
Şi sînt ca un pămînt Ce din ape răsare.
Pastelul, la Aurel Rău, substanţial şi grav, trece în lumea simbolurilor. Intr-un „Cursiv de toamnă" pămîntul este însufleţit de lumea zburătoarelor şi melancolia anotimpului este stîrnită de un sentiment mai viguros, de o contemplare mal matură a firii. In întregime ar trebui citată şi „Cînd trestiile ard peste oglinzile de gheaţă", neaşteptat de nouă în finalul ce deplasează focul disperat .al flăcărilor în oglinzile existenţei umane:
Prin fumul în suluri, cu braţe întinse Cer apei de jos, de sub tălpi, ajutor. Dar recile-oglinzi, repetînd vîlvătaia Sporesc disperarea şi panica lor.
Şi pe cînd se sting, nevăzute de nimeni Cu cele din urmă lumini în zvîcniri, Eu deplîng în cenuşa pe gheţuri rămasă Simbolurile ne-mplinitelor iubiri.
In faţa unor asemenea poezii elogiile se pol aduce fără rezerve.
I. H.
— De peste hotare —
„LES TEMPS MODERNES" nr. 142 (decembrie) 1957
(Jnul dintre cei mai reprezentativi pro- ger Vailland, acest „tînăr" în vîrstă de
zatori francezi este desigur, la ora actuală, cincizeci de ani, este reprezentativ nu nu-
scriitorul Roger Vailland, încununatul pre- mai pentru valoarea literară a prozei lui,
miului Goncourt de anul trecut. Dar Ro- el şi pentru replica pe care a ştiut să o
REVISTA REVISTELOR
203
dea diverselor probleme ale prezentului, pentru perspectiva politică, estetică si morală, din care le priveşte. Se află în „schiţa unei descripţii critice a lui Roger Vail-land" apărută în acest număr al revistei şi semnată Claude Roy, un material din cele mai interesante, întîi pentru faptul că luminează cîteva aspecte ale acestei reale personalităţi, dar mai ales fiindcă acest portret proectează în filigram cîteva din frămîntările şi avatarurile atîtor intelectuali conştienţi, cinstiţi, bine intenţionaţi, aflaţi în conflict cu servituţiile culturii burgheze.
Pe Roger Vailland, pe acest luptător din rezistenţă, sfîrşitul războiului Ira găsit pe front, în calitate de corespondent de război. In faţa mormintelor de cadavre din lagărul de la Bergen-Belsen, a copiilor în haine vărgate de ocnaşi şi a scheletelor ambulante (a căror eliberare trebuia organizată pentru a se evita contaminarea celor din afară) aspectul inutil, de prisos al oricărei literaturi, apărea evident. De aceea perioada de după război l-a aflat pe Roger Vailland perorînd nopţile în bistrou-rlle de pe bulevardul St. Germain despre literatura inoperantă, hotărît să schimbe de a doua zi lumea din temelii. Este vorba despre o perioadă de viaţă care îşi găseşte potrivită definiţia dintr-un pasagiu al lui Marx, cu privire la un anumit socialism „care izbeşte clteodată în inima burgheziei printr-o critică amară, spirituală, sîngeroasă, dar care pare totuşi comic din cauza incapacităţii lui de a surprinde mersul Istoriei moderne".
Din acest im,pas care a însemnat în ace-laş timp o risipă de mondenitate, lecturi de calitate, plăceri futile, drogare, voiajuri, experienţe, diverse nebunii, R. Vailland a avut tăria să se rupă cu hotărîre. Căci ruptură cu acest vîrtej al trecutului a însemnat decizia lui din 1947, de a părăsi Parisul şi a se retrage la ţară, „să muncească spre a deveni un bun scriitor" şi un militant social.
Această conduită i se pare lui Claude Roy, că derivă dintr-o contradicţie proprie spiritului şi temperamentului lui Vailland..
Pentru noi, ea reprezintă   concluzia unui proces dialectic; acolo unde CI. Roy constată paralelismul   unor termeni, noi desprindem o legătură de cauzalitate. Aşa de pildă CI. Roy vorbeşte despre Vailland ca despre un „burghez nobil", pentru considerentul că acesta îmbrăţişează cu simpatie curajul, nobleţea, virtuţile   unora dintre eroii cărţilor sale, luptători din rezistenţă, mecanici care .susţinuţi de aspra şi calda tovărăşie a muncitorilor de la Calea ferată profitau de alarma bombardamentelor, ca în nasul sentinelelor nemţeşti să verse acid sulfuric în cazanul   locomotivei". Această nobleţe, această calitate omenească superioară nu derivă dintr-o materie subtilă, dintr-o esenţă,   ea este fructul care anunţă    anotimpul    libertăţii.    La fel Vailland, plasează mai presus  de orice prerogativele lucidităţii. „Eu consider elementul   cel   mai   important stăpînirea de sine, element desemnat de către Descartes    ca    fiind    virtute   şi    al cărui alt   nume   mai   este   libertatea" scrie R. Vailand. Tentaţiei de a se droga, de a evada în paradisurile artificiale, eroul, lui Vailland îi opune datoria de a fi un rezistent,  un militant.  Tentaţiei pasiunii, A-morului-pătimaş, el îi opune    energia de caracter a eroului cornelian, a aceluia care se domină. „Adevăraţii amanţi nu se lasă posedaţi" scrie el în Lovitura. La acest capitol se pot descoperi   apropieri intre R. Vailland şi înaintaşul lui, Stendhal; ca şi personagiile lui Stendhal, eroii lui Vailland nu-şi acceptă destinul, ei şi-l croiesc pe măsura lor.
Dar nu este nici un merit să respingi paradisurile artificiale dacă nu le-ai simţit vreodată nevoia, să fii un soţ virtuos dacă nu te-a încercat ispita. Forţa eroilor lui Vailland constă în faptul că aceştia cunosc măsura exactă a ceea ce resping.
Această poziţie etică se traduce pe plan estetic prin refuzul de a jongla cu realitatea. Fostul redactor de la diversele reviste suprarealiste ante-belice, afişează un dispreţ total pentru „poezia deliberat dezorganizată ca şi pentru anumite aspecte voit-informe ale romanului contemporan".
204
REVISTA REVISTELOR
El preconizează întoarcerea la tragedia Iul Racine şi atunci cînd s-a întimplat să calce regula celor trei unităţi, a renunţat să mai termine piesa intitulată „Bătălia de la Denaln".
A ţi detaşat, desemnează, în scrisul lui Roger Vailland, distanţa pe care spiritul o ia ţaţă de el însuşi, dar nu ţaţă de ceilalţi oameni sau ţaţă de datoria de a acţiona.
Raţiunea — spune R. Vailland, „tn-a convins că materialismul dialectic reprezintă singura metodă justă (exactă, adaptată la obiect) de gîndire".
Iată cum, la capătul unui şir de „experienţe" Roger Vailland a găsit „drumul onoarei". In conformarea acestui fapt din partea lui CI. Roy, recunoaştem semnele unei loialităţi scriitoriceşti, care stăruie de-alungul întregului portret închinat lui Vailland. In schimb consemnarea ostentativă a unor contradicţii în scrisul lui Vailland, interpretarea acestora în afara caracterului lor Istoric, scade din valoarea penetraţiei psihologice a acestui studiu. La fel după cum stilul artificial ii diluiazâ pe alocuri.
S. H.
„WORT IN
„Wort in der Zeit", revistă vieneză consacrată exclusiv literaturii austriece, a intrat în al patrulea an de existenţă în pofida temerilor celor sceptici, care nu credeau că creaţia autohtonă va putea furniza material suficient pentru a menţine în viaţă o astfel de publicaţie mai mult de cîteva luni. Din bilanţul făcut cu această ocazie aflăm că s-au publicat în cei trei ani, SO de poeţi şi scriitori consacraţi, tot atîţia din generaţia matură şi o seamă de talente tinere. Dovadă că literatura austriacă despre care unul din reprezentanţii ei de seamă, marele poet şl dramaturg Grillparzer spunea cîndva că se distinge de cea germană prin trei însuşiri: modestie, bun simţ şi simţire adevărată, nu este doar un fel de producţie provincială, periferică, ci o plantă destul de viguroasă, căreia nu-i lipseşte seva populară.
O figură reprezentativă pentru literatura austriacă, fiindcă se situează pe linia calităţilor definitorii de mai sus e povestitorul Karl Helnrich Waggerl, prezentat în numărul din decembrie al revistei cu ocazia împlinirii a 60 de ani. Dacă formula : inspiraţie populară, dragoste de natură, duioşie şi umor i se potriveşte, ea e departe de a cuprinde şi de a limita personalitatea refractară definiţiilor istoricului literar a acestui onest şi meticulos meseriaş al condeiului, care a afirmat: „Nu voi deveni vestit niciodată, cel mult popu-
DER ZEIT'
Iar" şi: „Nu sînt bine înţeles un poet serios, cunoscătorii n-au voie să mă cunoască, fiindcă nu fac literatură, scriu şi eu aşa, pentru oameni". Modestia aceasta, chezăşie a unei reale vocaţii scriitoriceşti este întărită de o aulo-ironle mereu vigilentă. Un om care nu se ia în serios, dar îşi ia în schimb în serios meseria.
Iată cîteva afirmaţii culese dintr-un articol constituind o profesie de credinţă a scriitorului şi intitulat nepretenţios „O dare de seamă" :
„Să spun drept, caput meu nu este înzestrat cu o mare bogăţie de idei: din nefericire o viaţă întreagă m-au preocupat mereu cam aceleaşi gînduri. Inventiv nu sînt decît atunci cînd pot să abordez concretul şi să gîndesc în Imagini... Fiecare amănunt este o parte din tot, într-un fel toate se leagă, şi chiar şi cel mai mărunt lucru izbuteşte să fie exprimat convingător numai dacă legăturile mai mari ce se ascund îndărătul Iul rămîn sensibile. Pentru cel ce se apucă să scrie cărţi nu trebuie să existe nimic în lumea largă, care să nu trezească în el o pasionată sete de cunoaştere".
In materie de mijloace artistice, omul detestă aruncarea de „praf în ochi" şi orice procedeu formalist : principiul lui e „curajul banalităţii, vreau să spun al simplităţii exterioare. Nimic mai uşor decît să te exprimi complicat. E extrem de greu uneori
REVISTA REVISTELOR
205
să rezişti tentaţiei de a împrumuta un pseudo-conţinut şi o pseudo-semnificaţie unei idei simple, împodobind-o cu cuvinte obscure. Succesul sigur se bazează pe simpla şmecherie că cititorul de bună credinţă atribuie neîndemînarea sa de a se descurca într-un astfel de eşafodaj de cuvinte propriei sale incapacităţi şi pe baza respectului ţaţă de litera tipărită care i-a fost inculcat, crede că numai el nu înţelege ceea ce abia merită să fie înţeles".
In acelaşi fel jucăuş, scriitorul dezvăluie esenţa însăşi a probităţii profesionale în materie de scris : „Sînt încredinţat că pentru tot ce vrei să exprimi într-o intenţie anumită nu există decît o singură formă adecvată, şi că soluţia exactă e întotdeauna cea mai simplă. Uneori căutarea şi ciocăneala ei reprezintă ore îndelungi de caznă, iar rezultatul s-ar putea să fie doar o întorsătură fericită, aparent facilă, de lungimea a două rînduri".
Şi acum o simpatică mărturisire: „Lucrul care mă face să mă decid atît de greu să scriu o carte — este lungimea unei asemenea antreprize. De aceea mi-am elaborat un întreg sistem de auto-iluzionări, cu ajutorul cărora reuşesc să-mi închid în mod miraculos toate portiţele de scăpare, îmi Interzic să lucrez in grădină. Nici un ustensil nu are voie să se găsească în camera mea de lucru, iar dintre cărţi, numai clasicii cei mai plicticoşi", etc. Şi în aceeaşi ordine de idei: „Cel mai mult îmi place să leg cărţi, mai puţin să le citesc şi cel mal puţin să le scriu eu însumi" — spune poetul mucalit, acelaşi care totuşi afirmă: „Nu scriu decît fiindcă nu pot altfel".
Şi iată, ca mărturie a veşnicei insatisfacţii a artistului care nu cunoaşte complexul de „auto-liniştiri", cuvintele de încheiere ale „dării de seamă" : „Parcurgînd aceste pagini, îmi dau seama, şi mă ruşinez, cît de pretenţios sună unele fraze, cît de puţine lucruri esenţiale am reuşit să spun şi îmi mai dau seama că am dat dovadă încă odată de supremul meu talent: acela de a rata subiectul".
Premierele de toamnă pe marile scene vieneze sînt în parte -noi puneri in scenă
a unor piese clasice: Shakespeare („Cum vă place"), Moliere („Amphijtrion"). S-a reprezentat deasemenea piesa lui Anouilh „Intîlnire la castel" pe care o vom vedea în curînd la noi şi în care, spune cronicarul revistei, paleta autorului trece de la roz la negru fără multă noimă, o piesă nouă a tui Graham Greene (The Roking Shed (das Geheimnis). Tot fără entuziasm se recenzează „Manon des Sources" a lui Pagnol, la care în afară de culoarea locală provensală cronicarul nu găseşte nimic de remarcat. In schimb noua Alcestiadă a lui Thornton Wilder, într-o excelentă reprezentare la Burgtheater, a 26-a poetizare a legendei Alcestei, pare a fi un spectacol de înaltă ţinută.
Producţia autohtonă şi germană pare a se canaliza în direcţia scenarizărilor radiofonice, în schimb asistăm la inundarea teatrului, ca în toată Europa de vest, cu piese americane. Afară de Thornton Wilder şi Tennesse Williams, dintre care ultimul produce cam o piesă pe an, au fost jucaţi în ultimii ani John Patrik — Mica ceainărie (das Kleine Teehaus), Richard Nash (cu „Omul care aduce ploaia"), dramatizarea jurnalului Anei Frank, de soţii Hachett, 2 piese de Saroyan, 4 piese de Arthur Miller dintre care şi „Vrăjitoarea din Salem" şi alţii.
Un aii articol ne informează despre noua dramaturgie pariziană aşa cum s-a prezentat la festivalul de la Berlin (Vest), cu totul în zodia „absurdului" şi creat de cei patru autori de limbă franceză: irlandezul Sammuel Bechett, Arthur Adamov, originar din Caucaz, romînul Eugen lonescu şi. libanezul Georges Schehade, care de trei am de zile sînt în centrul discuţiilor pariziene despre teatru. Din Bechett, cunoscut la Viena printr-o piesă nihilistă, s-a reprezentat la Berlin o piesă cu efecte de şoc şi de groază, macabră şi verboasă. Din Eugen lonescu, înrudit cu Kaffka şi cu Joyce şi parodist spiritual, spune cronicarul, al teatrului ca atare, al iluziilor şi viselor omeneşti, s-a dat „Les Chaises", care împreună cu o altă piesă într-un aci, de Adamov,, pesimist şi deprimant, a încadrat o dramă a precursorului genului, Piran-
206
REVISTA REVISTELOR
dello. Un mixtum compositum din Girau-doux, Fry, Kaffka şi Strindberg, cum ni se relatează, este „Povestea tui Vasco" de Schehade, totuşi in sfîrşit adevărat teatru, care oferă ceva de văzut şi de meditat.
In afară de aceşti patru autori dramatici „en vogue" au mai fost reprezentaţi Jean Tardieu, Jean Vauthier, Eluard, Cocleau şi alţii.
Mariana Şora
„LES LETT RES NOUVELLES" decembrie 1957 — ianuarie-februarie 1958
Revista acordă mai totdeauna mult spaţiu şi un interes deosebit literaturii străine. Astfel se recenzează cărţile lui Lawrence Durrel (Justine), Miguel Otero Silva (Maisons Mortes), Vance Bourjaily (Le chlen de la terre), Djuna Barnes (L'Arbre de ta Nuit"), se analizează tendinţe în romanul italian contemporan, etc. Un mare număr de pagini e destinat publicării de poezie şi proză străină. Reţinem fragmentul intitulat „La prison", din romanul „Le ravln" al scriitoarei cubane Nivaria Tejera, (nr. 55) un fragment din prima carte a Iul Federico Garda Lorca, intitulat, „Grenade" (nr. 56) şl mai cu seamă un ciclu de poeme japoneze moderne, publicat în numărul din februarie 1958. Cu o excepţie sau două, autorii acestor poeme aparţin unei aceleiaşi generaţii (generaţia Iul Osada), fiind născuţi în cursul primului deceniu al secolului. Ei sînt poeţi dar în acelaşi timp şi critici, eseişti, esteticieni, directori de reviste literare, umorişti. Atmosfera comună, destul de pregnantă, care se degajă din piesele ciclului e dată de apăsarea războiului dar mai cu seamă de obsesia atomică. în timp ce mănîncă sardele, poetul crede a vedea în farfurie, pe toată suprafaţa arsă a peştelui, cenuşa de la Bikini. Imaginea omului în oglindă se dezintegrează precum cenuşa, mîna, gulerul, cravata, butoanele manşetelor o iau razna împrăştiindu-se pe covor. Uneori, chiar peisajul o ia la fugă. In poemul lui Michio Kambayashi, (l'Ombre noire), umbra proiectată pe trepte a omului atins de razele bombei atomice cercetează trecătorii, ■— oameni sau foşti oameni — cu privirea gravă a umbrei din poemul lui Mihai Beniuc. Deşi aceleaşi motive, aceleaşi idei, aceeaşi atmosferă străbate în-
tregul ciclu, autorii reprezintă, unul faţă de celălalt, personalităţi dintre cele mai deosebite. Dialogul liric, învăluit în umor al lui Yamanokuchi, ne dezvăluie un văr japonez al lui Hikmet, în vreme ce sertarele cu fluturi ale lui Ichiro Ando amintesc de dulapul cu Iepuri al lui Prevert, etc.
Un articol purtînd titlul „Romanul englez în mîinile „Tinerilor furioşi" (publicat sub titlul general de „Lettres anglaises") se ocupă de cazul mult dezbătut al generaţiei celei mai tinere de romancieri englezi — „the young angry men". Generaţia „tinerilor furioşi" — se arată în articol — diferă de generaţia precedentă de romancieri englezi atît prin formula literară pe care o adoptă cît şl prin întreg modul său de a gîndi. Romancierii anilor 30 (Virginia Woolf, E. M. For ster, Aldous Huxley, Ivy Compton-Burnett, etc) aparţineau mai toţi unei burghezii cultivate, estete cum i se spunea la Oxford — şi cosmopolite. Ei suferiseră influenţa lui Proust şi a scriitorilor străini în general, iar preocuparea lor esenţială şi totodată crezul dominant care le străbate cărţile e simţul măsurii — „the art of gracious living". Cu totul alta este generaţia care accede astăzi la notorietatea literară. Reprezentanţii săi se separă de generaţia precedentă prin factura lor literară, prin provenienţa socială, prin forma de educaţie pe care au primit-o, precum şi prin locul pe care-l ocupă în societatea engleză şi prin atitudinea lor politică. „Tinerii furioşi" nu aparţin burgheziei, nicidecum marii burghezii, origina lor este cel mai adesea muncitorească. Ei nu s-au format la Oxford sau Eton cl în şcolile statului şl în noile universităţi unde învăţămîntul este destinat să promoveze cadre profesionale specializate pe o anu-
REVISTA REVISTELOR
207
mită direcţie, şi nu generaţii de gentlemeni. Sub acest raport, „tinerii furioşi" marchează un fenomen neobişnuit in viaţa .culturală a Angliei, fapt pentru care „Tribune" şi „New Statesman" îi califică drept „intelectuali în sensul francez al cuvîntului",  adică specialişti ai  materiei imprimate şi nu persoane bine educate care să aibă cîte o ideie despre toate. Astăzi, ei pot fi întîlnlţl mai ales în învăţămînlul de stat şi în universităţile din provincie, .de asemenea, în litere. Atitudinea lor politică este în general de stingă. Poziţia .lor de bravadă irită pe toată lumea, ceea ce a determinat ca „Spectator" dar şi alte publicaţii sâ-i ironizeze nu odată. Pe plan .estetic, li se obiectează în general că ar scrie „prost", într-o limbă brutală, lipsită de subtilitate. Se mai remarcă la aceşti scriitori un anumit cinism, o bufonerie nu întotdeauna de bun gust, precum şi o sistematică   punere   în   lumină  a mobilului meschin. Ei se opun generaţiei anterioare şi prin aceea că reînnoadâ o foarte veche tradiţie, aceea  lui Dickens şi Swift. Cei mai reprezentativi romancieri ai acestei generaţii sînt: Kingsley Amis, Iris Murdoch, D 'rris Lessing, John Osborne, John Wain, lohn Brain.
Kingsley Amis, autorul lui Lucky Jim e considerat  ca fiind figura centrală a acestei noi mişcări literare. Acesta este. încă din 1949. profesor la Colegiul Universitar .din Swansea, „Lucky Jim" e povestea aventurilor bu!e ale unui tinăr asistent, exasperat de falsa cu'tură şi de falsa ţinută intelectuală a unui anumit profesor Walsh care vrea să impirie in universitate, în loc . de reclamă comercială, un spirit pseudo-oxfnrdian. In realitate, Walsh este un impostor, gata să-şi însuşească lucrările a-sistenţi'or săi. un arivist ascuns în spatele unir false aere distrate  Faţă de o aserae-,nea optică, li. se obiectează în general „liberilor furioşi" că ar confunda cultura cu
reuşita socială, deoarece un leit-motiv care revine în cărţile lor este acela că „fără relaţii mondene cultura nu serveşte la nimic". In realitate, această observaţie nu reprezintă o părere subiectivă ci o stare de lucruri existentă în societatea engleză contemporană. Deasemenea, la imputările ce 11 se aduc pe această direcţie, „tinerii furioşi" răspund că detaşarea marilor burghezi nu e decît o comedie, de care. nu vor să se lase păcăliţi.
In cursul acestor numere, „Les Lettres nouvelles" celebrează aniversările lui Fon-tenelle şi Joseph Conrad public'tnd articolele lui Samuel S. de Sacy şi respectiv Jean-Jacques Mayoux.
In numărul 57, sub titlul .Correspondence" citim o notă semnată de gazetarul A. Gatti şi adresată lui Andre Calves, semnatar al rubricii „Et pourtant, elle tour-ne..." A. Gatti se referă la un comentariu al lui Andre Calves publicat în numărul precedent al revistei cu privire la un reportaj al său apărut in „Liberation". Cum Andre Calves insinua în comentariu că în acest reportaj despre Uniunea Sovietică, Gatti, în calitatea sa de „comunist ortodox" ar fi dovedit lipsă de obiectivitate, autorul reportajului înlătură insinuarea prin-tr-o argumentare convingătoare şi încheie spunînd: ,,Vă rog să credeţi că nu mi-aş fi dai osteneala de a vă răspunde dacă „Les lettres Nouvelles" nu ar reprezenta o revistă de stingă (cu tot ceea ce acest lucru semnifică la ora actuală)".
Parafrazîndu-l pe A. Gatti, am spune la rîndul nostru că nu ne-ar mira prezenţa în corpul revistei a un^r articole precum, acela al lui D.inie! Guerln (nr. 55) — care serveşte incontestabil, după părerea noa-siră, indiferent de intenţiile autorului, adversarilor leninismului, — dacă „Les lettres Nouvelles" nu ar fi totuşi o revistă de stingă.
CRONICA POLITICĂ
AL. GIRNEAŢĂ
CIPRU
Intr-un trecut destul de apropiat, Anglia îşi menţinea poziţia în colonii fo-dosind cu brutalitate forţa armelor şi veghind la menţinerea sfintei ordini coloniale. Orice încercare de răzmeriţă era repede şi crunt reprimată. Vase ale flotei maiestăţii sale apăreau în coasta răzvrătiţilor, trăgeau la întîmplare cîteva salve de tun, distrugeau un şir de oraşe şi sate, ucideau cîteva bune mii de oameni şi lucrurile reintrau în normal spre liniştea şi gloria coroanei britanice.
împletit cu manifestarea nudă a forţei, perfidul Albion folosea o tactică ce a dat multe roade : dezbinarea. Vechiul principiu „divide et impera" a devenit scriptura politicii coloniale engleze. Decenii întregi aparatul colonial britanic n-a făcut altceva decît să mărunţească teritoriile ce le ocupa, după religii, caste, naţionalităţi, întreţinând rivalităţi vechi sau determinînd altele noi. Chiar şi în ultimul moment, cînd devenea evident că Anglia trebuie să părăsească un teritoriu se aplica dictonul „divide et impera". India, teritoriu unitar, a fost împărţită pe criterii religioase, în două state, avînd la mijloc Caşmirul, un adevărat măr al discordiei. Părăsind Palestina, Anglia a împărţit acest teritoriu unitar pe criterii naţionale, lăsînd în urmă spinoasa problemă palestiniană, generatoare de animozităţi şi conflicte. Pregătin-du-se să părăsească Ciprul, Colonial Offi-ce-ul creiază artificiale conflicte între cele două naţionalităţi principale ale insulei, turcii şi grecii. Disensiunile recente între
grecii şi turcii ciprioţi servesc de argument" Angliei pentru a rămîne pe loc, pentru a se' opune dorinţei populaţiei cipriote de a-şi manifesta dreptul la autodeterminare. Dl. Lennox Boyd ministrul coloniilor şi executant principal al politicii coloniale britanice, declară că Anglia are o misiune de răspundere în Cipru, întrucît populaţia cipriotă n-a dovedit suficientă maturitate. Principiul maturităţii este o recentă descoperire făcută la Colonial Office, conform căreia Anglia nu poate părăsi anumite părţi ale lumii pe care le ocupă din pricina lipsei de maturitate a popoarelor în cauză. Acesta e şi unul din pretextele invocate în înlegătură cu Ciprul. Creînd artificial conflicte naţionaliste între grecii şi turcii ciprioţi, alimentîndu-le, Marea Britanie pozează în arbitru, îşi crează rolul de împăciuitor şi cu candoare afirmă că populaţia cipriotă nu este matură. Disensiunile din insulă au găsit ecou în Grecia şi Turcia, născîndu-Se între cele două ţări animozităţi şi relaţii încordate. Oda.ă cu aceasta, pe plan general şi pe agenda marilor organisme internaţionale, a apărut problema Ciprului.
Problema Ciprului a devenit acută în 1954. Anglia îşi retrăgea trupele din Egipt şi avea nevoie de o nouă bază militară în Orientul Apropiat menită să menţină ameninţarea împotriva celor ce ar intenţiona să atenteze la interesele coloniale şi petrolifere ale Angliei. Ciprul a fost ales atunci ca sentinelă a imperiului britanic în partea răsăriteană a bazinului mediteranian, des-
CRONICA POLITICA
209
tinată să vegheze canalul de Suez, să intimideze lumea arabă, să păzească sondele şi pipe-line-urile lui „Royal Dutch Schell" şi să fie un pilon în sistemul agresiv îndreptat împotriva ţărilor socialiste. Rezer-vînd acest rol insulei Cipru, hotărîrea luată de guvernul britanic a fost însoţită de o declaraţie politică făcută de Henry Hop-kinson, subsecretar de stat la Colonial Office : „Din cauza importanţei sale strategice pentru Commonwealth, insula nu va putea deveni niciodată independentă".
In mod firesc, această declaraţie a declanşat protestele populaţiei cipriote care în mare majoritate îşi manifestă de multă vreme voinţa de a i se acorda dreptul la autodeterminare şi a se alipi la Grecia. Forţele patriotice s-au regrupat şi organizat, începînd lupta împotriva ocupantului. Colonia! Office a asvîrlit mănuşile şi a început o politică de mînă forte. Guvernatorul civil al insulei a fost înlocuit prin generalul Harding, şeful statului major imperial britanic, care a sosit la Nicosia însoţit de 20.000 de soldaţi trimişi să zdrobească orice împotrivire. Harding a început să practice în insulă vechea politică colonială britanică : a construit lagăre, a proclamat starea de asediu, a înconjurat şcolile cu sîrmă ghimpată, a instaurat teroarea şi a arestat şi deportat în insulele Seychelles pe arhiepiscopul Makarios. Mii de ciprioţi au fost arestaţi şi trimişi în lagăre, numeroşi patrioţi au fost executaţi.
Faptele acestea au fost atît de evidente încît exponenţi ai diverselor opinii politice au fost obligaţi să le ia în consideraţie şi să le mărturisească. Ele sînt recunoscute şi consemnate şi în corespondenţa din Londra, semnată de Paul Johnson publicată în „Express" din 23 ianuarie.
Harding promisese la numirea sa ca guvernator militar al Ciprului că în şase luni va „restabili ordinea", ceea ce tălmăcit însemna zdrobirea rezistenţei cipriote, reprimarea luptei poporului cipriot. S-a întîm-plat tocmai pe dos. Represiunea engleză a intensificat mişcarea patriotică pentru eliberarea insulei de sub dominaţia britanică, pentru cucerirea dreptului de autodeterminare.
Agresiunea Angliei şi Franţei împotriva Egiptului a avut consecinţe şi pentru Cipru. Insula a fost în zilele agresiunii baza militară principală a acţiunii întreprinsă de Marea Britanie împotriva unei foste colonii, pentru a-i pedepsi îndrăzneala. Se părea că se confirmă afirmaţiile celor mai conservatoare cercuri politice engleze despre necesitatea imperioasă a menţinerii Ciprului în sistemul colonial britanic ca principală bază strategică. Eşecul agresiunii a adus însă modificări importante în Orientul Mijlociu şi Apropiat. Suezul a fost pierdut pentru totdeauna. în această zonă s-au operat modificări de prim ordin decurgînd din pierderea prestigiului şi influenţei britanice. Importanţa militară şi strategică a Ciprului în ce priveşte sistemul colonial englez s-a diminuat. Cu toate acestea Anglia n-a renunţat la Cipru declanşînd un complicat joc diplomatic, în legătură cu insula.
Prima mişcare a avut loc pe insulă. Cu discreţie s-a amintit grecilor ciprioţi că au fost cîndva sub ocupaţia otomană, iar turcii ciprioţi au stăpînit odată insula. Pe urmă tot discret s-a vorbit despre deosebirile esenţiale dintre coran şi evanghelia ortodoxă, fapt care face de neîmpăcat existenţa în aceiaşi insulă a grecilor şi turcilor. Pasul următor l-au făcut turcii, care alcătuiesc mai puţin de o treime din populaţia insulei, cerînd ca în cazul plecării englezilor, insula să fie retrocedată Turciei sau, în eventualitatea cea mai rea, Ciprul să fie împărţit între Grecia şi Turcia*).
*) Acest punct de vedere a fost recent reafirmat. Ziarul turc „Djumhuriet" publica la 15 ianuarie declaraţiile liderului turc din Cipru, dr. Kucuk, care afirma că singura soluţie este împărţirea Ciprului între Grecia şi Turcia. Cîteva zile mai tîr-ziu ministrul de externe al Turciei Fatin Zorlu, declara în aşteptarea sosirii lui Selvin Lloyd la Ankara că „autoguvernarea este imposibilă" şi că „Turcia nu va aştepta altceva decît o împărţire a acestei insule între Grecia şi Turcia". îndată după încheierea pactului de la Bagdad, Fatin Zorlu a făcut noi declaraţii ce lăsau să se întrevadă că Anglia sprijină punctul de vedere turc ca urmare a ajutorului.pe care Turcia l-a dat Marei   Britanii   în timpul
210
AL. GIRNEAŢA
Spre deosebire de judecata lui Solomon, niciuna din părţi n-a vrut să renunţe în favoarea celeilalte. Grecia nu se împacă deloc cu soluţia tăerii în două a copilului cipriot, iar în Turcia nu răbufnesc deloc sentimentele de mamă bună care s-o determine să renunţe la pretenţiile sale asupra insulei. Şi de aici conflicte şi disensiuni între Grecia şi Turcia.
Grecia sprijină dreptul la autodeterminare a populaţiei cipriote şi aspiraţiile populaţiei majoritare într-o unire a acestui teritoriu cu Grecia. O succintă privire istorică asupra insulei arată că legăturile mai vechi ale insulei cu Grecia sînt profund întemeiate. Săpăturile arheologice făcute în Cipru dovedesc existenţa unei vechi civilizaţii în această insulă, încă din anii 1400—1200 înaintea erei noastre. Arhitectura templelor şi a edificiilor civile, ceramica şi caracterul scrierii cipriote, dovedesc că încă din cele mai vechi timpuri a existat aici o populaţie greacă, de cultură milenară. Cercetări mai noi precizează că insula a fost colonizată de acheeni, iar mitologia afirmă că primul rege aî Ciprului ar fi fost fiul lui Pygmalion şi al Galafeei. Insula a cunoscut de-alungul vremurilor diverse ocupaţii dintre care cea mai îndelungata a fost a „Sublimei porţi". Profitînd de slăbiciunile „omului bolnav a! Europei" şi de înfrîngerea suferită de imperiul otoman în războiul ruso-romîno-turc, Anglia a ocupat Ciprul, punct strategic deosebit de important. Popas în Mediterană în drumul spre coloniile Asiei, Ciprul era totodată şi o potrivită bază militară necesară supravegherii Orientului Apropiat şi o trambulină pentru pătrunde-
desfăşurării lucrărilor Pactului de la Bagdad. Ministrul de Externe turc spunea anume : „Pînă în prezent nu există nici un fel de divergenţe între noi şi Marea Brita-nie în problema Cyprului. într-o declaraţie pe care a făcut-o dl. Lennox Boyd, ministrul Coloniilor, Marea Britanie a acceptat ideea împărţirii insulei". Aceasta în vreme ce la Londra, guvernatorul insulei, sir Hugh Foot, prezenta un plan, cuprinzînd printre altele şi posibilitatea, e drept cam îndepărtată de a aoorda Cyprului, dreptul de auto-determinare.
rea în Balcani. Anglia se voia şi se vedea moştenitorul imperiului otoman şi spera să preia influenţa turcă în această parte a lumii. De atunci Ciprul a rămas posesiune britanică şi tot de atunci datează speranţele ciprioţilor de naţionalitate greacă de a se uni cu Grecia, stat independent şi suveran. Pentru omul modern, învăţat să respecte dreptul popoarelor la autodeterminare problema Ciprului pare simplă şi clară. Ciprului trebuie să i se acorde dreptul de autodeterminare şi dacă majoritatea populaţiei îşi va exprima dorinţa să se unească cu Grecia, să se procedeze în consecinţă.
Problema Ciprului pare simplă, însă nu pentru Anglia. Obişnuită să tragă sforile şi foloasele din dezbinări şi conflicte, Marea Britanie sprijină tacit pretenţiile teritoriale ale Turciei asupra Ciprului, pretenţii născute tot la sugestia prietenoască a Angliei. Turcia vrea restituirea insulei sau împărţirea ei, astfel ca populaţiei turceşti să i se acorde un teritoriu corespunzător pentru cei aproape 100.000 membri ai ei**). Anglia are motive destul de puternice pentru a avea o atitudine favorabilă guvernului de la Ankara. Turcia este factor comun în N.A.T.O. şi în pactul de la Bagdad a dat o serioasă rnînă de ajutor Angliei în aplicarea planurilor sale de dezbinare a lumii arabe şi de împotrivire la realizarea aspiraţiilor naţionale a statelor arabe. în plus guvernul turc s-a dovedit deesebit de zelos în manevrele şi planurile îndreptate împotriva ţărilor socialiste. De aceea Anglia afirmă solemn la
**) Presa britanică, în special de nuanţă conservatoare sprijină ideea împărţirii insulei, întrucît corespunde perfect principiului clasic al dezbinării, practicat cu pasiune de politica colonialistă engleză. întrucît recunoaşterea deschisă ar atrage Angliei adversităţi nu numai în Cypru ci şi în alte colonii, ziarele engleze găsesc formule mai discrete. „Daily Telegraph" afirma că Turcia vrea împărţire, întrucît „a fost mulţumită de suveranitatea britanică asupra Cyprului" şi că în eventualitatea unei alt statut al insulei, populaţia turcă nu s-ar simţi bine în afara, bine înţeles, unirii sale cu Turcia.
CRONICA POLITICA
211'
fiecare dată că problema Ciprului nu va fi rezolvată fără consimţămîntul guvernului turc. In actuala situaţie aceasta echivalează cu acordarea dreptului de veto, întrucît Ankara nu admite altă soluţie în afara împărţirii Ciprului.
Notam mai sus că eşecul agresiunii împotriva Egiptului a adus modificări în Cipru. El se reflectă şi în atitudinea Angliei faţă de populaţia cipriotă. Mîna tare a lui Harding a fost înlocuită cu politica surî-suriilor aplicată de noul guvernator, sir Hugh Foot. Generalul Harding nu mergea prin insulă decît cu carul blindat şi cu o escortă de o mie de oameni.
Un scurt reportaj publicat în „Figaro" din 31 decembrie 1957, însoţit de o fotografie în care Sir Hugh Foot împarte zîm-bete populaţiei cipriote, sublinia că noul guvernator merge prin insulă călare şi neînsoţit, nu face economie de surîsuri şi de bucheţele de flori, ascultă doleanţele, vizitează primarii la ei acasă, menţinînd însă ferm autoritatea Angliei cu ajutorul forţei înmănuşate.
Numit de puţină vreme guvernator, Foot a şi elaborat un plan privind viitorul Ciprului. Se pare că noul guvernator este partizan al "politicii promisiunilor şi a hră-nirii cu iluzii. Din această concepţie s-a născut planul său relatat de agenţia „France Presse" care prevede :
1. Anglia recunoaşte pe arhiepiscopul Makarios ca singur interlocutor şi admite începerea tratativelor asupra Ciprului eventual la Londra. (Cu această măsură e mulţumită Grecia şi sînt liniştiţi patrioţii ciprioţi, întrucît pe timpul tratativelor — al căror termen n-a fost nici precizat nici limitat — ar urma să domnească un fel de armistiţiu)- ***)\
2. Pe perioadă de zece ani, Ciprul ar trebui să aibă autonomia internă, guvernul britanic rezervîndu-şi gestiunea apărării şi a afacerilor externe. Mai există o variantă şi anume să i se acorde Ciprului statutul de dominion. Această parte a planului lui Foot are şi ea un scop calmant. Autonomie internă nu înseamnă chiar au-determinare, dar, oricum, un prim pas şi un succes al principiilor tratativelor. Oricum, autonomia internă e mai bună decît regimul colonial. Foot speră să potolească spiritele şi totodată să creeze disensiuni în rîndurile patrioţilor, apropiindu-şi cercurile comerciale, burgheze ale insulei. în plus, zece ani ar" fi un răgaz convenabil luat de Anglia ca să respire şi să găsească şi alte soluţii ****)).
***\ Analizînd problema cipriotă într-un articol de fond, ziarul „Le Monde" din 18 ianuarie 1958, remarca necesitatea cel puţin momentană de a se recunoaşte în persoana arhiepiscopului Makarios, pe principalul purtător de cuvînt al populaţiei cipriote, aşa cum o subliniază şi proiectul lui Foot. Pentru aceasta ar trebuit luat şi asentimentul guvernului turc. „Fără îndoială că din acest motiv, scrie ..Le Monde"
arhiepiscopul Makarios a luat iniţiativa de a cere viza de intrare în Turcia. într-o declaraţie făcută ieri la Atena, prelatul afirmă că : „nimic nu poate fi întreprins fără o normalizare a relaţiilor dintre ciprioţii greci şi turci". El preciza de asemenea, că ar dori să întîlnească pe conducătorii de la Ankara, pentru a le da toate garanţiile voite în ceea ce priveşte drepturile minorităţii turce în Cypru (în cazul aplicării principiului de auto-determinare şi auto-guvernare — n. a.). Guvernul d-lui Menderes a respins imediat avansurile ce i s-au făcut, argumentînd că prelatul nu este autorizat să vorbească în această problemă.
Aşa dar aceeaşi intransigenţă la Ankara în vederea unei reconcilieri pe altă linie în afara aceleia a alipirii totale sau parţiale a Cyprului la Turcia.
****) Ziarele engleze insistă destul de mult în ultima vreme, dînd drept soluţie ideală intrarea Cyprului în Commonwealth. „Sunday Times" afirmă că „aprecierea de către ciprioţi a spiritului ce însufleţeşte Commonwealth-ul ar putea ajuta la restabilirea încrederii în Cypru". Ziarul menţionează că noul guvernator al insulei, Foot, a vorbit despre restabilirea încrederii în termenii „creării unor punţi" şi adaugă: „Există un fel de punte care merită mai multă atenţie din partea ciprioţilor şi anume structura adaptabilă a relaţiilor din cadrul Commonwealth-ului. O reconciliere a sentimentelor contradictorii care despart poporul cipriot ar fi posibilă sub egida Commonwealth-ului".
Totodată, atît purtătorii de cuvînt ai guvernului englez cît şi ziarele britanice vorbesc, aşa cum scrie „Times", de o „în-
14*
*212 -     ' AL. Gl
, J
- 3. La expirarea perioadei^ de autonomie internă,'Ciprul ar putea hotărî asupra statutului său. In caz că majoritatea1 va cere alipirea la Grecia, "ciprioţii de origină turcă vor aVea -dreptul ■ să voteze pentru alipirea la Turcia. (Aici se are în*vedere, minoritatea turcă şi Turcia, încercîndu-se astfel împăcarea punctului de vedere al guvernului de la Ankara).
4. lin toţi aceşti zece ani, locuitorii Ciprului-vor avea triplă naţionalitate: ciprioto-greco-britanică, după caz.
Planul lui Foot a scandalizat unele" cercuri conservatoare deoarece, „e un plan, ■prea liberal". Mac Millan a fost oarecum de acord, amînînd însă «discutarea lui, din pricina dificultăţilor financiare ale An-glieî. _   " „
In concluzie, situaţia problemei' cipriote, ■' în /momentul eînd scrim aceste rînduri este următoarea :
Marea Britanie împiedică populaţia cipriotă "să-şi exprime dreptul la autodeterminare, în ciuda părerii exprimate de majoritatea membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a principiilor Chartei Naţiunilor Unite recunoscute şi de" Anglia. Ea cre-iază conflicteartificiale şi transformă .Ciprul .într-un măr" al discordiei în Orientul. Apropiat, în scopul menţinerii dominaţiei . britanice. Faptul că Anglia nu vrea să renunţe la Cipru nu e motivat numai de tradiţionala politică imperială britanică de ă Juca pe ,mai multe tablouri şi a desbiria. •Ciprul "reprezintă iina din ultimele colonii. britanice- şi nu singurul punct-nevralgic al 'imperiului britanic. Kenya, insulele Antile,. Guiana, Somalia îşi cerf dreptul la autodeterminare şi independenţă, iar Anglia*se' opune cu îndîrjire irivocînd mereu aceiaşi.
transigenţă /a guvernului britanic în- re"-1 zolvarea problemei Cyprului, altfel decît îi dictează interesele". Referihdu-se la a-^cest punct de vedere ziarul „To Vima" din Atena scria : „Nu putem ajunge în acest fel ,decît la concluzia ;că şe face apel la fictivă intransigenţă şi la aşa-zisul*libe-• ralism al lui Foot.în scopul creării de confuzii şi, al inducerii în eroare a ciprioţilor",
lipsă de maturitate.ca şi în cazul popuV laţiei- cipriote. Renunţarea la insula Cipru ar determina o intensificare a. luptei pen-, tru independenţă în celelalte colonii engleze şi Anglia., s-ar vedea silită să lichideze imperiul»său colonial, să se mulţumească'.numai-cu insulele britanice. Ceea ce, consideră guvernul conservator, ar aduce modificări imediate tde extremă gravitate atît în politica cît şi în economia britanică. *
, Invocînd motive de ordin economic intern şi de ordin politic general, guvernul conservator britanic încearcă să creeze o opinie p'ublieă favorabilă atît în interior cît şi peste hotare.pentru'a putea menţine pe o perioadă cît mai îndelungată ceea a mai rămas din cîndva puternicul imperiu britanic. De aceea Anglia face uz 'ide-..forţă, ^ de viclenie -şi de promisiuni căutînd să. împiedice, cît mai mult timp cu putinţă rezol-\- varea problemei cipriote.
Politica colonială, ^asupritoare, a creiat cum era firesc il-a început adversităţi izolate, apoi mişcări puternice de eliberare şi independenţă. Aceste mişcări au devenit • semnificative pentru vremurile pe care le trăim.        - .     ~ 's
Punînd problema Ciprului în acest context, perspectivele sale devin -limpezi. Forţele wioi oare se manifestă pe planul general al politicii internaţionale şi a căror influenţă creşte în foruri importante că cel '* al adunării generale "a O. N. U., gîndirea politică modernă ce-'şi f.ace loc cu i'hsisten-ţă va determina rezolvarea grabnică a problemei .cipriote aşa cum a'făcut-o în cazul Gnanei, al Malayei, aşa cum a deter -, minat o atitudine „ponderată" recentele evenimente din Indonezia sau' oprirea unei agresiuni5 ca aceea plănuită împotriva Siriei. Rezolvarea problemei cipriote poate fi tergiversată o oarecare vreme, dar evoluţia'1 situaţiei politice în Orientul Apropiat şi Mijlociu lasă să se' întrevadă posibilitatea destul de apropiată.a începerii unor tratative în care vor birui pînă la urmă forţele înaintate. ** '