CUPRINSUL GRIVIŢA 1933—1958 Pag- CICERONE THEODORESCU : Incrustări pe ziduri umede 5 RADU POPESCU: Grivita şi Al. Sahia (fragment) « CRISTIAN SÎRBU: Eu am auzit sirena \ \ '. 42 GEO BOGZA : Iarnă....... . 43 ■ Ov. S. CROHMÂLNIGEANU : Geo Bogza şi enciclopedia lumii zilnice '. '. '. 44 * MIHU DRAGOMIR : Lui Cicerone Theodorescu......... 46 * BERTOLT BRECHT: Povestiri despre Domnul Keuner....... 48 * DEMOSTENE BOTEZ: Vacantă de vară; Eliberare ... . 58 RADU BOUREANU : întoarcere ; Cîte ceva din peisagiu . . 60 NICOLAE TAUTU : Din „Carnet de front".......... 62 SZEMLER FERENC : Garoafe (in romtneşte de H. Grămescu) . . ■ . . 64 * CELLA SERGHI : Fetele lui Barotă (fragment de roman)....... 65 * DOMINIC STANCA: De-a Halea-Malea........... 91 FLORENŢA ALBU : Pămînt pentru un stînjen de fericire; Satul vine Ia oraş . 92 POEŢII LUMII JOHN KEATS : Ci n-d temeri mă cuprind... ; Ultimul sonet (tălmăcire de Maria Bonus) . .......... 95 ELISABETH BROWNING: Sonetul XIV ; Sonetul XLIII (tălmăcire de Maria Banuş)............... 93 JIRI WOLKER : De afară ; Consultaţie; Se prăbuşeşte o lume prin paturi de spitale (in romîneşte de Suzana şi Karel Tausinger)......97 RECITIND PE CLASICI PAUL CORNEA : „Ţiganiada" lui Ion Budai-Delaanu (I);......100 Pag- DISCUŢII IMRE TOTH : Matematica şi arta............ '-15 CRONICA LITERARĂ OV S. CROHMÂLNIGEANU: Erancisc Munteanu: „Statuile nu rid niciodată" 129 CRONICA CINEMATOGRAFICA D. I. SUCHIANU : Filmele franceze........ ... 133 TEORIE ŞI CRITICĂ TUDOR VIANU : Shakespeare ca poet al Renaşterii........ 142 AL. PIRU : Lucrări monografice............ 154 CORNEL REGMAN : Perpessicius şi istoria literară........ 159 V. MOGLESCU : O încercare de proză analitică......... 166 PUBLICISTICĂ HUBERT JUIN : Scrisoare din Paris............171 MISCELLANEA Semnează: Radu Albala ; Sonia Larian; B. Elvin; Geo Şerban; Dumitru Solomon ; Ioana Munteanu ; Nicolae Grişan ; Ioana Olteş ; Lucian Raicu ; Horia Bratu ; Raluca Iacob.........175 CĂRŢI NOI EUGEN SIMION • Victor Eftimiu : „Oda limbii fomîne" ..... 198 I. NEGOIŢESCU :' Ion Frunzetti : „Ostrovul meu"........ 201 CONSTANTIN ŢOIU : Nina Cassian : „Dialogul vîntului cu marea" ... 202 EUGENIA TUDOR : Corneliu Leu : „Vîrsta de aur"........ 204 I. D BĂLAN • Aurel Gurghiamu : „Zilele care chită"...... .207 ION PAVEL : Paul Constant: „Haiducii".......... 209 RALUOA IACOB: Val. Panaitescu : „Satira lui Rabelais" ... . . 211 DOMNICA FILIMON : A. P. Cehov : „Despre munca literară"..... 211 REVISTA REVISTELOR — Din ţară — „Contemporanul" (decembrie 1951'-ianuarie 1958) .... .... 214 „Tribuna" (decembrie 1957-ianuarie 1958)........... 215 — De peste hotare — „Tempo Presente" .................217 „Cahiers du Sud"..................218 CRONICA POLITICĂ AL. GIRNEAŢA : Note despre climatul politic francez.......222 Erată La nr. 1/958, la poezia „Homer" de Ilie Constantin s-au strecurat două greşeli. Astfel : — în rîndul al doileia se va citi „plndit" în, loc de „glndit" — în rîndul penultim se va citi „reci" în loc de „seci". GR IVIT A 1933-1958 CICERONE THEODORESCU Incrustam pe ziduri umede*) Cuoînt înainte Ani — de-nchisori. Intrau copii, copile, Ieşeau băirîni de-aici, ieşeau bătrine... Porneau la luptă iarăşi, tinereşte. Pe ziduri însă — uriaşe file — Şi vremea şi povestea lor rămîne... Ăpleacă-te spre ziduri! Şi citeşte. Crîmpeie Pe-obrajii palizi de pereţi crăpaţi, — Crîmpeie, umbre, şoapte, viu alai — De-ai descifra zglrieturi şi riduri, „Ilinca..." la-nchisoarea de bărbaţi Iar la-nchisoarea de femei: „Cutai"... Aşa ar scrie-n tencueli, pe ziduri. Legămînt Să nu le-ntinzi lihnita lingură Tremurător, poruncilor din blid! Şi-oricît de aspră fie-ţi suferinţa, De-ai fi cu moartea-n ochi, lipit la zid, Să nu cunoşti decît o singură Superioritate — conştiinţa. *) Din poemul „COPIII CARTIERULUI". Ciclul tinde să reconstituie prin aceste Jncrustări pe ziduri umede" ceva din universul spiritual al eroilor poemului, in închisoare, după grevă. CICERONE THEODORESCU Discuţie cu gardianul O văd reglementară la picioare... Neruşinată-i doar din cingătoare Statuia dumitale fără membre! Ţi-ajută la ceva, neisprăvita? — Ajută inimii. E Afrodita. — Atunci de ce-o ţii goală în decembrie ? Gazeta clandestină învins şi beat de-a somnului ispită, Prietene, tu poate reazemi capul Acuma, în hîrtia tipărită... Dar neştiutul tiraniei gîde, — Cerneala, — străluceşte ca harapul Şi rîndurile albe parc-ar rîdej Pe întuneric P'rin spaţii întunericul fugea Temîndu-se de-a stelei rază vie: — Ce-l speria? De ce fugea de ea? ...II speria pămîntul în robie Că i s-a smuls de gleznă, — o ghiulea Tîrîtă după el de-o veşnicie. Răspuns Ne dojeneşti, ne biciui şi ne jelui Că mai luptăm cu urmele acelui Timp blestemat al stilului esopic 7 E vie încă amintirii sumbra Teroare — cînd, cu aer filantropic, Umbla trădarea după noi, ca umbra. Memento In bălţile borhotului imund Fertile mîluri — putrezeau la fund. Deasupra apelor — sclipea gunoiul. Şi unde lighioanele mai latră, Genunchii tineri scrijeleau în piatră; — Din greu, biruitor, răzbea şuvoiul. INCRUSTARI PE ZIDURI UMEDE Gîtxd despre Grioiţa ...Din pumnul muncitorului, într-una Sfărmlnd a întunericului vamă, Şi-ntors la întîlnirea lui cu luna, Se-mbrăţişa profilul ciocanului, pe cer, Cu secera, logodnică de-aramă Aprinsă lingă boiul lui de fier. Ultimele ştiri Capitalistul, militarul, popa Blesteamă şi le tună şi le plouă: O stafie colindă Europa... Pămîntul încă horcăe de crime, Dar neînfrîntă-i omenirea nouă! ...Dă coltul ierbii, viu, din adîncime. RADU POPESCV GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA*) Iarna mai ales, Basarabia părea un cimitir părăsit undeva în marginea lumii, ascuns sub giulgi] de zăpadă şi presărat cu movilite de morminte : oraşe şi sate. Viaţa părea a ii de sub pămînt, fără vedere, fără auz. Aici l-au ajuns totuşi pe Sahia, şi el a ştiut să le prindă numaidecît, primele ecouri ale unor întîmplări neobişnuite la Atelierele Grivita din Bucureşti. * * , Erau cele mai mari ateliere feroviare din ţară, un fel de inimă a căilor ferate, cu muncitori dintre cei mai de frunte ai proletariatului romîn, mii, şi mii, şi mii, — un cartier întreg al oraşului. Cînd esti în tren între Bucureşti şi Chitila, ori încotro te-ai duce, ori de unde ai veni, atelierele sînt în acel loc care parcă s-ar desprinde circular din împletirea neîncetată a şinelor, pentru a forma un oraş de metal şi zgură, cu monumente ciudate, rotunde sau unghiulare, din care des în toate direcţiile locomotive alunecînd uşor şi pufăind greoi, cu hale enorme prin ale căror geamuri multicolore se zăresc nesfîrşite haosuri în fuziune, din care apar şi dispar forme ciudate, corpuri enorme, siluete necunoscute, cu hornuri înalte si subţiri ca nişte săgeţi, sau scurte şi groase ca nişte cuptoare, cu macarale zvelte ca nişte catarge, cu semafoare care semnalează într-tina ceva neînţeles cuiva necunoscut, cu coloane de fontă care desfac la mare înălţime'două braţe încovoiate, şi sfîrşite cu guri largi, dintr-una curgînd apă şi din alta flăcări, cu străzi pe care aleargă şine şi cu maidane pe care mocnesc mari mormane de jeratec, şi mai ales cu fum, negru, cenuşiu şi alb, în valuri, în pînze, în suluri, în rotocoale şi în şuviţe, şi cu foc, 'în vîlvătăi si limbi roşii, vinete albastre, verzui şi portocalii, şi amîndouă, fum şi foc,'se amestecă' se învălmăşesc şi luptă, se nasc unul pe altul, se ajută şi se înlocuiesc, se string în nebuloase şi se despart în jerbe, acoperind acel pămînt ciclopic apoi dezvăluind o porţiune, un colţ, o pată, virful unui horn sus, sau gura unui cuptor jos, ochiul sclipitor al unui semafor, o clădire cenuşie, o fereastră roşie, — încît pare o insulă peste care se lasă si se ridică ceaţa într-un neîncetat balans de umbre şi lumini. Şi aşa cum 'o vezi din trenurile care îi dau ocol într-o curbă îndelungată, ea te atrage şi te înspăimântă cu rotirea ei de planetă ce se smulge încet, încet, din trupul originar pentru a-şi continua singură plutirea în spaţiu. * *) Fragment dintr-o monografiei despre Al. Sahia. GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 9 Insulă era, planetă era, într-adevăr, acel atelier gigantic — domeniu al zgurii, patrie a focului, — în societatea romînească de atunci. Căci oamenii pe care îi întrezăreai păşind peste flăcări, despicînd valurile de fum, mînuind unelte fantastice, erau altfel decît majoritatea oamenilor trăitori atunci, şi ei dăduseră uzinei lor de foc şi fum un suflet nou, în care se zămislea într-adevăr, o lume nouă. Erau altfel şi înaintea, societăţii timpului, care nu-i putea înţelege şi îi ura. Ei însă, o înţelegeau pe ea, şi o urau. Societatea se iubea pe ea însăşi, muncitorii se ignorau pe ei, şi iubeau poporul întreg şi viitorul. Burghezia îşi cultiva instinctele, ei îşi dezvoltau inteligenţa. Burghezul avea senzaţii, muncitorii aveau sensibilitate. De o parte vicii, de cealaltă pasiune. Aici stupiditate, dincolo idei. într-un lagăr se credea în forţă în celălalt în dreptate. Steagul unuia era teroarea, al celuilalt lupta. Ce punţi ar fi putut vreodată păşi peste asemenea diferenţe ? Insula muncitorească din Griviţa acumula fără încetare putere de viaţă şi încredere în izbîndă, care se revărsau în afară, în posesiunile burgheziei, cu puterea aburului ce ţîşnea prin ţevăria infinită şi complicată a sistemului nervos al atelierului. Chemările ei limpezi şi răspicate, aşa cum le dădea glas Partidul Comunist, al cărui spirit era cuptorul cel mai uriaş al Gri-viţei, erau auzite în alte colţuri ale ţării, în alte insule, oare chemau şi ele Partidul arunca punţi între ele, le unea şi le înălţa pe un enorm talaz revoluţionar, iar burghezia se vedea înghesuită din toate părţile, şi parcă se simţea devenind insulă, la rîndul său, înconjurată de un ocean muncitoresc. Se apăra din toate puterile, lovea cît putea, orbeşte. Şi cele mai grele lovituri le primeau mai totdeauna locuitorii oraşului de zgură, căci căile ferate reprezentau cea mai mare investiţie a Statului, şi strîngeau la un loc, sub aceeaşi firmă, cel mai mare număr de proletari. Veniturile lor puteau constitui ori-cînd o garanţie sau o concesiune — de multe ori ambele erau concepute împreună — acordată marelui capital internaţional plasat cu dobînzi coloniale în Romînia. De aceea, oridecîte ori venea vorba de economii — şi de vreo trei, patru ani, de cînd cu criza, cuvîntul ăsta suna ca un clopot dogit mai toată ziulica — prima inspiraţie era totdeauna în legătură cu căile ferate — cu personalul bine înţeles, şi anume cu muncitorii şi micii slujbaşi, mulţi cît frunza şi iarba. Spinarea acestor amărîţi a fost cîmpul de exerciţiu cel mai predilect al tuturor financiarilor şi economiştilor crizei, care tăiau în ea o făşie zilnică, supusă apoi aprecierii reprezentanţilor împrumuturilor internaţionale. Pentru că erau foarte avansaţi şi foarte cosmopoliţi, cuvintele cu care însoţeau ofranda nu erau chiar ca la Bucureşti, lingă grătarul cu fleică : „Proaspătă, coane... rîde ! dar ţării hămesite îi cam mirosea a carne friptă, şi chiar a „curea". Probabil că bucata era apreciată după cuviinţă, căci la un moment dat, bancherii occidentali îşi trimiseră la Bucureşti reprezentanţi permanenţi, aşa cum consoartele dumnealor, şi ale domnilor de pe la noi de altfel, îşi trimeteau jupînesele în hale, să facă piaţa. Jupînesele se numeau experţi, şi erau, pe cinstea mea, demni de acest nume. Dar aveau şi cu cine vorbi, cu cine se înţelege ! Era de ajuns să arate locul, unde carnea li se părea mai fragedă, culoarea mai apetisantă, ţesutul mai mustos. Atît. Un semn. Şi guvernul îi „servea" : o fleică în sînge de la ceferişti, o cotletă de la mineri, o pulpă de la petrolişti, un garf de la funcţionari, un ditamai muşchiul de la ţărani. Operaţia, în ansamblul ei, purta numele pudic şi prestigios de „Con- 10 RADU POPESCU venţia de la Geneva". Operaţiile zilnice se numeau : economii, curbă de sacrificiu, arierat, relicvat, garanţie, cont curent, cont lichidat, dobîndă, compensaţie, eşalonare, forfait, şi naiba mai ştie cum. Dar muncitorii, de la Griviţa şi de aiurea, îi spuneau pe romîneşte, pe numele adevărat : exploatare, exploatare capitalistă şi imperialistă, jaf neruşinat, nesăţios, insuportabil. Insuportabil ! Cînd în ianuarie 1933, se anunţă o nouă economie la C.F.R., sub forma unei noi curbe de sacrificiu, cuţitul ajunsese de mult la os. Unul dintre experţii străini1 era instalat chiar Ia căile ferate, şi crede-mă, nu stătuse cu mîinile în sîn. Cu aproape un an înainte, Sahia denunţase în „Veac Nou", pe viu, roadele politicii economice de criză, internaţională şi naţională, în viaţa muncitorilor de la C.F.R. Ce puteau cuprinde două-trei coloane de ziar, din mulţimea infinită a mijloacelor de exploatare, din nesfîrşitele aspecte ale mizeriei în care se zbăteau, muncind din greu, cele cîteva miii de muncitori de la Griviţa ? Descrierea amănunţită a existenţei lor nu s-a încheiat nici pînă azi, şi nici nu e posibilă, căci condiţiile de viaţă subumană impuse acelor oameni, s-au realizat în toată plenitudinea lor oribilă, în fiecare familie, în fiecare casă, în fiecare om în parte. Memoria nu păstrează decît un sumbru tablou general, uniforma mizeriei şi a durerii, şi numai arta va mai' putea aduna vreodată într-un singur exemplu, într-un caz individual, toate elementele şi toate nuanţele acelui infernal fenomen colectiv. Fapt e că trei forţe proprii şi specifice regimului capitalist : criză, exploatare maximă, teroare neîncetată produceau acolo trei rezultate permanente: foame, boală, moarte. Şi că muncitorii ajunseseră la limita suferinţii şi a răbdării. Mai jos nu puteau coborî. Mai mult nu puteau suporta. Au spus nu. Au spus nu, într-un spirit de apărare, şi deopotrivă într-un spirit de reprezentare. Au rostit cuvîntul care putea să-i coste viaţa, — şi ştiau că putea să-i coste viaţa, şi i-a costat, pe mulţi, viaţa — în interesul şi în numele poporului întreg. Erau siguri că noile măsuri anunţate nu se vor opri la ei, că se vor extinde ca o pecingine fatală, rozînd şi mai adînc în carnea sleită a tuturor celor ce munceau, — şi nimeni, de altfel, nu se îndoia de acest fapt. Cineva tcebuia să facă stavilă cu propriul lui trup, acestui asalt mereu repetat, şi care parcă înainta tot la vale. O anumită cale pe care o luia duşmanul îi desemna pe ei pentru misiunea de mare primejdie, le impunea acest mandat măreţ, îngrozitor, decisiv. L-au primit fără cea mai mică ezitare, l-au îndeplinit pînă la capăt. Griviţa a fost un Termopyle al crizei : drumul spre ultima rezistenţă a maselor populare trecea pe acolo. S-au ridicat în calea duşmanului, au primit în piept atacul, au căzut, au murit, — l-au oprit. Ceilalţi, cei mulţi clin toate părţile, au avut răgazul necesar pregătirii unor noi lupte. Guvernul, după ce a ieşit învingător, s-a recunoscut învins, a renunţat la aplicarea noilor curbe de sacrificiu, iar aplicarea Convenţiei de la Geneva a fost amînată sine die. S-au apărat pe ei, desigur, şi au fost ucişi, schingiuiţi, zvîrliţi în ocne. Dar i-au apărat pe toţi şi i-au salvat. Asta a fost Griviţa. Ştii cum au decurs, şi cum s-au precipitat evenimentele. Prima încetare a lucrului, la începutul lui februarie. Guvernul a fost sincer şi animalic emoţionat. Pentru două motive. Intîi, surpriza. Nu se aştepta la atîta hotă- GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 11 rîre. la atîta unanimitate, la atîta curaj. Unul din motivele pentru care calea economică de secătuire a maselor i se părea cu deosebire binecuvîntată, era şi acela al unui presupus şi sperat rezultat politic: înfrîngerea cerbiciei morale şi luptătoare a muncitorimii, prin mizerie. Al doilea, teama de a nu vedea exemplul imitat în alte locuri, de alţi muncitori. Ştia că aşa cum nici un tren care ieşea din gară nu va rămîne în drum şi-şi va atinge ţinta, tot astfel glasul Griviţei va ajunge în cele mai depărtate colţuri ale ţării. S-a fîstîcit, s-a sucit şi s-a-nvîrtit, apoi a ales calea obişnuită : minciuna şi capcana. A declarat muncitorilor că acceptă în principiu revendicările lor, toate numai cu caracter economic, şi i-a invitat la tratative pentru reglementarea amănuntelor, cerîndu-le în acelaş timp să reia lucrul de îndată. Muncitorii au crezut. Au reluat lucrul şi au delegat cîţiva tovarăşi să trateze în numele lor. Acesta a fost, ca să zic aşa, primul pachet de evenimente, prima etapă a dramei, care se încheia cu reluarea lucrului şi cu publicarea prizărită a unor nume de delegaţi muncitoreşti... Atunci, între 3 şi 16 februarie, cîţiva băieţi au primit, unul după altul, scrisori de la Cahul, de la Sahia. „Ce se petrece la Bucureşti, la Griviţa ? înţeleg din gazete că faptele ies din comun, că sînt adevărate evenimente. Culege, te rog, informaţii cît mai exacte şi anunţă-mă şi pe mine, şi repede." Aşa scria unuia. Altuia : „Mă exasperează faptul că nu sînt în Bucureşti, că nu pot veni şi eu acolo, acum cînd începe seria marilor întîmplări. Aş vrea să ştiu mai mult decît dau ziarele, şi sper că ai să mă ajuţi cu informaţiile tale." In sfîrşit, unui al treilea : „A avut loc o grevă la Atelierele C.F.R. ? Am impresia că asta poate fi începutul unor evenimente foarte însemnate, căci muncitorii de acolo cînd se mişcă, însemnează că se mişcă ţara întreagă. Şi eu care trebuie să fiu atît de departe! Mai scrie-mi şi mie, cît mai repede." Aşa dar, „evenimente", „mari întîmplări", „început"... Ce ştia Sahia ? Nu mai mult decît apucase să afle din ediţia de provincie a vreunui ziar din capitală, adică puţin, foarte puţin, căci ziarele se lăsau uşor sugestionate de guvern pentru a nu face mare scandal şi lux de publicitate în jurul „agitaţiei" de la căile ferate. Alte informaţiuni nu putea avea, în orice caz nu putuse încă avea la data la care expedia scrisorile, adică pe la trei, patru februarie. Deci toate aceste afirmaţii se întemeiază pe modul lui personal de a intui evenimentele, pe puterea lui de pătrundere şi de discernă-mînt în frămîntările sociale. Asemenea afirmaţii se încadrează în rîndu-rile previziunilor extraordinare de care prea puţini oameni s-au dovedit şi se dovedesc capabili, în faţa unui fapt, a unui om, a unei opere. Ele dovedesc vocaţia lui Sahia pentru viaţa socială, sensibilitatea lui extraordinară în faţa evenimentelor, darul de se duce departe în viitor rămînînd strîns legat de realul cel mai concret, dar ce se manifestă în chip atît de turburător în opera lui literară. In clipa aceea însă, scrisorile nu dovedeau decît că Sahia se afla într-o stare de agitaţie extremă, vecină cu imprudenţa. E de la sine înţeles că nici unuia din corespondenţii lui nu-i cerea să-i răspundă la regiment, pe adresa lui de soldat. Ar fi fost culmea ! El indica nume şi o adresă unde se puteau trimite scrisori cu oarecare şansă de a scăpa necitite de diversele cenzuri şi spionaje basarabene, şi în orice caz de cenzura care se exercita cu siguranţă la cazarmă asupra corespondenţei ce- 12 RADU POPESCU tăţenilor. Semne că în ciuda izolării militare şi a întunericului specific locurilor, el izbutise să găsească unele uşi primitoare şi oameni prietenoşi şi de încredere. Totuşi era o imprudenţă ; conţinutul unei singure scrisori, simpla apreciere a faptelor ca „evenimente", „început" etc., ar fi fost suficientă, mai ales în Basarabia, pentru a da vieţii lui întorsături cu totul neaşteptate. Şti apoi, o zădărnicie: ce putea afla el de la nişte prieteni, gazetari, intelectuali, cu totul în afară de secretul mişcării muncitoreşti ? Toate informaţiile lor gazetăreşti nu i-ar fi putut spune nici jumătate din ceea ce el ştiai despre viaţa de la C.F.R., despre revendicările muncitoreşti, despre starea de spirit a proletariatului. Cît despre cei care air fi putut într-adevăr să-i dea informaţii noi, preţioase, concrete, acelora nu le putea scrie, şi aceia n-ar fi făcut ei, cu siguranţă, imprudenţa de a-i răspunde. Scrisorile au: rămas fără răspuns, şi au rămas un semn al durerii de a îi departe de locul unde se dădea lupta scumpă inimii lui. Sahia îşi rodea zăbala, ferecat în marginea ţării, !ca ..un. cal care a auzit vue-tul bătăliei şi a simţit mirosul prafului de puşcă... A urmat a doua serie de evenimente : arestarea delegaţilor aleşi de muncitori pentru tratativele cu guvernul şi declararea stării de asediu. Tactica odioasă a capcanei se arăta în toată splendoarea. Şi odată cu ea, îngustimea de minte şi de suflet a guvernanţilor romîni. Judecau muncitorimea la nivelul şi după imaginea lor. Ce şi-au zis, ce scontau ? Muncitorii au reluat lucrul, sînt de bună credinţă. Iată un prim fapt de care trebuie profitat cu rea credinţă. Şi-au trimis delegaţi la tratative, desigur pe cei mai pricepuţi şi pe cei mai dîrji dintre ei, pe conducători. Aceştia se bagă de bună voie în gura lupului, cu bună credinţă, întemeiată pe însăşi declaraţia guvernului. Iată un al doilea fapt de care ar fi o gre-şală să nu se profite cu cea mai sfruntată rea credinţă. Punem ghiara pe ei, îi arestăm, îi înghite pămîntul. Muncitorii se trezesc fără conducători, deci sînt cu botul pe labe, paralizaţi, orbi, muţi, o turmă care nu mai are nevoie decît de cîteva pleznituri de bici pentru a-i arăta direcţia, jugul ; care va mai avea curajul să-şi amintească, măcar, de revendicări, de grevă, de „marafeturi" ? In toată conştiinţa, trebuie să mărturisim că întreaga practică politică a burgheziei romîne îi indrituia să gîndească astfel. Caracterul ilotist al concepţiilor despre partid dicta o asemenea opinie. In ţara asta, partidele se compuneau dintr-un conducător şi o turmă behăitoare şi servilă. Nu cunosc o a doua clasă stăpînitoare care să-şi fi desemnat cu atîta consecvenţă partidele, opiniile, curentele, chiar şi interesele, prin nume proprii, şi anume prin numele „şefilor". In fond, în Romînia, burghezul nu mai era de mult liberal, sau ţărănist, sau radical, sau altceva. El era brătienist, averescan, manist, cuzist, gogist, vaidist, georgist (auzi! georgist!), iorghist, argetoianist, sau chiar, combinat, gogo-cuzist ! Partidul nu era unit printr-un program, ataşat de o idee, devotat unui ideal. El era un om, cu nume, cu avere, cu trecut, cu relaţii, cu prestigiu, în spatele căruia se înşira o ceată de oameni care nu aveau nici măcar atît. De aceea şi erau atît de uşor de manevrat, de tras pe sfoară, de învîrtit pe degete, şi chiar atît de uşor de desfiinţat. Desfiinţai omul din frunte, — cumpărîndu-1, compromiţîndu-1, seducîndu-1 prin orice mijloace —, şi se termina cu partidul. A presupune o conştiinţă a masei de partizani, o forţă intrinsecă a acelei colectivităţi, o voinţă de GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 13 luptă a celor grupaţi de bună voe sub un steag, era o absurditate, o nebunie. Niciodată nu se pomenise aşa ceva, niciodată şeful nu fusese depăşit de o idee, niciodată omul nu putuse fi înlocuit prin oameni. Nu partidele creau pe şefi, ci şefii creau partidele. Prin codrii, prin bălţi, la drumul mare, mai apăreau încă, uneori, bande de tîlhari conduse de oameni tari, pricepuţi în meserie, aprigi la luptă : Terente, Munteanu, To-mescu, Baltă. Toată tehnica jandarmeriei tindea spre prinderea şefului: el prins, imobilizat, neutralizat, banda se risipea într-o clipă, de parcă n-ar fi existat niciodată. Ei bine, mecanismul psihic şi structura partidelor nu se deosebeau absolut întru nimic de acelea ale bandei lui Tomescu. sau a lui Baltă, sau a lui Munteanu. Numai modul de a acţiona şi de a vorbi al partidelor era puţin diferit, în mai dezgustător. Astea erau practicele politice ale burgheziei, aşa era lumea ei şi aşa vedea ea lumea întreagă, în care se vedea numai pe ea şi măsura ei. Cum spunea un scriitor francez, artist mare, om politic, şi mai ales om foarte mîndru, fiecare trage la înălţimea lui. Guvernul naţional-ţărănesc a tras şi el la înălţimea sa, convins că a ţintit capul şi inima muncitorimii. Dar acestea erau cu cîţiva stînjeni mai sus, mult mai sus, şi avea să se dovedească. ^ In sfîrşit, pentru o intimidare generală, ţintind, peste capul Grivi-ţei, ţara întreagă, pe care o simţea fierbînd, — starea de asediu. Muncitorii trebuiau să ştie că de aci înainte, totul urma să se conducă după legea marţială : şi inimile libere şi pîntecul flămînd. Atelierele puteau fi militarizate, muncitorii mobilizaţi la lucru, închişi şi judecaţi la iuţeală, după procedura brutală şi sumară a consiliilor de război. Situaţia mi-a rezumat-o de minune, ceva mai tîrziu, un plutonier-major, bă-tîndu-se straşnic pe umăr cu palma ţeapănă: „Acu' galonu-i la putere, s-a-nţeles ?" Gata ! Totul era terminat, în ordine. Se îndoia cineva ? Ba bine că nu: se îndoia toată lumea. Peste toate calculele guvernului, peste toate măsurile, şi chiar peste toate aparenţele, omul de pe stradă simţea că nu se poate termina aşa. El simţea că în capcană pică uneori oameni cinstiţi, cei ce luptă cu viziera ridicată, dar nu şi conştiinţa care îi mînă. Şi simţea că acolo, în cartierul ciudat, necunoscut celor mai mulţi, în oraşul vulcanic întrezărit din goana trenului, se rosteşte o conştiinţă care depăşeşte cu mult făptura fragilă a unui om, a zece oameni, a o sută de oameni. Şi aştepta neliniştit. Erau zile de miez de iarnă, cu zăpadă nu prea multă, dar bine transformată în straturi de ghiaţă pe trotuare, în ţurţuri ca nişte dinţi ascuţiţi ai streşinilor, în privelişti de străzi vinete şi tăcute. Era ger, asprul ger al lui februarie, cînd aerul devine ostil, cînd respiraţia e o luptă, cînd orice adiere e o pacoste şi o pedeapsă. Era într-adevăr aşa? A fost atîta ger, atîta ghiaţă, atîta crivăţ? Să-ţi spun drept, n-aş putea jura. Poate că era frigul din sufletele noastre, din sufletele tuturor, care mi se părea ger mai aspru decît ori-cînd. Poate că era vîntul prevestitor al marilor evenimente, care încovoia oamenii, şi părea mai puternic, mai tăios decît orice crivăţ iernatic. Poate, nu ştiu. Dar zilele acelea aşa mi-au rămas întipărite în memorie : geroase, vîntoase, vinete, apăsate de toate calamităţile climei şi ale naturii. Oamenii strîngeau umerii, punînd capul în piept, circulau mult, tăcuţi, căci nu puteau sta în case singuri, se întrebau din ochi, trăgeau 14 RADU POPESCU cu urechea, tresăreau. Gazetele băteau cîmpii, relatau şi discutau toate parascoveniile, făceau zgomot mult, parcă ar fi spus, parcă ar fi implorat : hai, să nu ne mai gîndim mereu la asta, să vorbim despre altceva, să uităm o clipă î Nimeni nu le lua în seamă. In tonul general scăzut, stăruia aceiaşi preocupare, în suflete tiuia, neîntrerupt, un semnal prevestitor. Umblau încoace şi încolo, şi cînd se hotărau să deschidă gura. să spună alte alea, să se gîndească aiurea, se trezeau dintr-odată nas în nas cu o patrulă, — cască, arme, cartuşiere care atîrnau grele pe centiron, pline: trebuiau să scoată actele. Scoteau înfricoşaţi un carnet, două, trei, apoi plecau mai departe, şi nici nu era nevoie să-şi explice unul altuia. Guvernul „umbla" după comunişti. Şi în timp ce plecau într-o parte, năuciţi, iar patrulele într-alta, posomorite, nimeni n-ar fi putut jura că a văzut un comunist. Dar toţi simţeau într-un chip obscur dar puternic, cum trece comunismul, cum vine spre ei, îi încrucişează, apoi se duce, cum ajunge din urmă patrulele una după alta, le-o ia înainte şi se depărtează, căci în zilele alea fără rost, în forfota aia fără ţel, numai partidul circula drept, mereu în aceeaşi direcţie, spre Nord, din toate direcţiile. Motociclete pline de poliţişti înarmaţi, camioane încărcate cu soldaţi, jandarmi nenumăraţi, inundau străzile, roiau, colcăiau, duduind din motoare, mitraliind din eşapamente, tropăind din bocanci, în căutarea unei umbre, a unui duh, a unui spirit, prezent peste tot, peste ei, înaintea lor, în urma lor, lîngă ei, insezisabil, pretutindeni... Ah, ce frig era! Şi Sahia lipsea, şi lipsa lui dezorienta şi mai« complet, şi deşi absenţa ne durea, ne bucuram totuşi că e departe. Ne spuneam că ar fi fost, cu siguranţă, vizat, hăituit, vînat, că poate, măcar de data asta, lugubra cazarmă aflată la sute de kilometri depărtare, îi va fi un adăpost. Nici scrisoare nu mai sosise de la el de vreo săptămînă, nici o veste. Ne-a povestit mai tîrziu că a renunţat curînd la aşteptarea naivă a informaţiilor de la prieteni mult mai puţin informaţi decît el, şi încă' prin scrisori, prin poştă. Noi credeam că viitoarea a cuprins numai Bucureştiul, şi poate cîteva alte regiuni muncitoreşti din împrejurimi. Am aflat ulterior, şi în primul rînd de la el, că Siguranţa şi jandarmeria începuseră, în acelaş timp, vînătoarea şi în Basarabia. In acel teren în care totul lua proporţii monstruoase, în acea lume prezumată „bolşevică", dubele şi patrulele coseau. Ce au fost pentru el cele vreo două săptămîni următoare primei greve de la Griviţa, am reconstituit ulterior, plini de spaimă. Toate unităţile militare consemnate în cazărmi, gata a fi scoase în stradă, trupele încercuind străzi, cartiere, sate, pentru a facilita raziile poliţiei, atmosfera de teroare şi suspiciune a armatei coborînd deodată sub zero, temperatura obişnuită. Şi strecurîndu-se prin toate valurile astea, martor cu ochii larg deschişi, sfătuitor tainic şi plin de tîle al soldaţilor, Sahia, Sahia singur, ros de grije, înebunit de nerăbdare, furios de imobilitate, şi cu o idee, cu o hotărîre nouă în cap: să vină la Bucureşti, să vină, măcar o săptămînă, măcar trei zile, măcar o zi. Nici o clipă nu i-a trecut prin cap să plece fără „bilet de voe", ascultînd de impulsiunile care-i dădeau ghes. Ar fi însemnat, mai ales în condiţiile acelea, mai ales acolo, să-şi întindă singur mîinile pentru nişte cătuşe permanente. Nimeni nu l-ar fi .aprobat, nimeni nu l-ar fi iertat. Nu, era hotărît să plece cu acte în regulă, obţinînd aprobarea „superiorilor" pentru o „permisie" de cîteva GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 15 zile, conform „regulamentului interior". îţi închipui ce încercare dificilă... Nu izbutise încă, şi a sunat Sirena. Ah, cum a sărit din aşternut un oraş întreg! Şi Vodă, şi miniştrii, şi generalii, şi prefecţii, şi domnii deputaţi, şi mitropoliţii, şi chiar şi „corpul diplomatic", — cum au sărit arşi, frecîndu-şi urdorile din colţurile pleoapelor, buimaci, galbeni, gîn-gavi, căutîndu-şi papucii, încurcîndu-se în mînecile halatului, dîrdîind de spaimă, îngăimînd răguşit: „Cine e? Gine vine?" Toată lumea se revărsă în stradă, apoi curse spre centru, spre centrul depărtat de locul încercărilor grele, centrul confortabil şi atoate-ştiutor, şi începu să se întrebe : „Ce s-a întîmplat ?" Şi alţii: „A început ?" Ce să se întîmple, ce să înceapă ? Ce aşteptau acei oameni care crezuseră societatea eternă, inexpugnabilă ? Prăbuşirea o aşteptau, livizi, nervoşi, înfriguraţi, — Revoluţia o aşteptau, pur şi simplu, Revoluţia, să-i măture din casele lor, din slujbele lor, din bunurile lor de toate felurile, din liniştea lor stupidă, din împăcarea şi consimţămîntul lor criminal. Alţii O aşteptau, ca pe o soluţie de disperare a tuturor mizeriilor înghiţite, ca o soluţie oricum, adusă pe tavă de unii mai bărbaţi şi mai îndrăzneţi ca ei, — ca ei, care curbau şira spinării resemnîndu-se. Iar alţii O aşteptau cu încredere şi cui nădejde, ba chiar cu o zvîcnire spre locul luptei, cu un gest încă nedesăvîrşit de a urca baricada. Unii înspăi-mîntaţi, alţii resemnaţi, unii bucuroşi, alţii contemplativi, unii violenţi, alţii filosofi, în toate felurile şi pe toate nuanţele scării sociale, stării materiale, culturii şi amalgamului sufletesc, O aşteptau. Crede-mă, timp de trei zile şi trei nopţi, imaginea Revoluţiei, cu infinite chipuri, a planat deasupra oraşului, a ocupat sufletele oamenilor, a turburat somnul şi a ordonat trezirea. Istoria celor trei zile memorabile, am trăit-o pe figura şi prin graiul îmbulzelii extraordinare a străzii şi a sufletelor. Fiecare avea o ştire şi aştepta o veste, făcea o presupunere şi se simţea dator faţă de el însuşi cu o interpretare :• faptele le-am aflat trecute printr-o plasă cu ochiuri foarte mari şi ochiuri minuscule, — cînd umflate, cînd costelive, cînd precise, cînd vagi, cînd trunchiate, cînd. înflorite, şi pe măsură ce ste adăugau unele peste '^altele încercînd să alcătuiască un trup, trupul acela era o succesiune fantastică de linii curbe şi de linii frînte, de cocoaşe şi de gîtuiri de hipertroîii şi de scleroze. Am ştiut astfel că muncitorii, la aflarea triplei noutăţi : arestarea delegaţilor, întreruperea tratativelor şi declararea stării de asediu, ocupaseră atelierele şi declaraseră greva pe loc, proclamînd la rîndul lor că nu vor relua lucrul şi nu vor părăsi clădirile şi maşinile pînă ce guvernul nu-şi va respecta cuvîntul dat, nu va elibera pe tovarăşii arestaţi şi nu va reintra cu totul în legalitate. Cine avea cît de puţine cunoştinţe despre mişcarea muncitorească înţelegea că greva cu caracter pur eco-nomic-profesional de la începutul lui februarie, renăştea acum cu puternică tendinţă de a se transforma în grevă pur politică, în grevă revoluţionară. Cine nu avea habar de asemenea distincţii, simţea numai cu tărie că „se îngroaşă gluma". Muncitorii aveau curajul să judece în faţa ţării întreaga politică de criză a burgheziei. Atîta îndrăzneală zvîrlea groaza şi admiraţia în suflet. Ce forţă ! „Trebuie să fie pe puţin zece, cincisprezece mii", afirma cineva, după ce calculase foarte serios în gînd, 18 RADU POPESCU resele generale", gîndesc pur şi simplu „majoritate", şi ei înşişi n-oi ascundeau, cînd după ce vorbiseră de „cuminţenia şi disciplina'tradiţională a acestui neam", comentau îngrijoraţi în cerc mai mult sau mai puţin intim : „Poţi să ştii dacă pe armată se mai poate conta ?... Toţi o apă şi-un pămînt!" Alţii, mai nuanţaţi, îşi aminteau de preceptele desum-Flate ale Contractului Social, şi recomandau, în general, „oarecare" democraţie în raporturile dintre conducători şi conduşi, pentru îmblînzirea „claselor populare". Ca în timpul unei eclipse solare care gălbejeşte tonalitatea francă a luminii, toţi erau palizi, încercănaţi. Am cunoscut cucoane care nu mai ieşeau din casă, declarîndu-se „obosite", şi cocoşneţe care-şi încheiau cît mai sus gulerul blănii, şi schimbau blana cu un palton mai puţin „voaiant". In localuri, domnea o atmosferă de sobrietate silnică, eleganţii meseni şi dansatori neobosiţi privind cu coada ochiului spre chelneri, neliniştiţi, întrebîndu-se parcă dacă odată cu nota nu vor primi şi o pereche de palme. Plimbăreţii de pe Calea Victoriei, campionii mondiali ai chronofagiei se făcuseră nevăzuţi, sau circulau grăbiţi, privind speriaţi peste umăr dacă nu cumva vine revoluţia să-i înşface de ceafă. Pe bara de alamă a „Capsei", ecuatorul universului intelectualo-monden al burgheziei, se rezemau acum siluete gîrbovite de nelinişte, se rezemau uşor, cu teamă, de parcă ar fi simţit că însuşi acest suport al eternităţii a început să se clatine. Şi toţi ochii cătâu în'lungui străzilor, în aceeaşi direcţie, peste străzi, peste case, spre Nord, mereu spre Nord. Acolo se dezlănţuise o furtună, acolo tunetul se rostogolea fără încetare, şi ei aşteptau, aici, trăznetul. Aşa am aflat, rînd pe rînd, că guvernul a făcut noi propuneri şi noi promisiuni muncitorilor, perseverînd în politica minciunii şi a tragerii pe sfoară, şi că muncitorii au rămas neclintiţi pe poziţia iniţială : eliberarea imediată a delegaţilor arestaţi, satisfacerea revendicărilor profesionale privitoare la salarii şi amenzi, retragerea armatei din jurul Atelierelor. Că se ţine un Consiliu de miniştri extraordinar, prezidat de Carol, sub paza a două regimente de gardă. Că soldaţii care asediază atelierele nu se arată prea entuziasmaţi de această misiune, necum de altele viitoare. Că populaţia din cartier şi din alte cartiere, unele foarte îndepărtate, încearcă să-şi croiască drum spre cetatea blocată pentru a aduce hrană greviştilor, şi că operaţia izbuteşte destul de bine, datorită indulgenţei evidente a soldaţilor. Că întregul cartier al Griviţei, pînă departe spre Bucureştii Noi, începe să dea semne evidente de simpatie activă pentru grevişti, ieşind în masă pe străzi, îngreuind circulaţia trupelor şi a poliţiei, deranjînd blocusul, şi chiar manifestînd pentru pîine, pace şi libertate. Burghezia nu mai avea orbite destul de mari pentru holbarea ochilor. Aşa ceva nu se mai pomenise dela 907 sau de la greva generală. Şi încă, atunci, prin însăşi întinderea pericolului pe toată suprafaţa ţării, el părea oarecum difuzat, depărtat, evitabil. Dar acum, toate ameninţările erau adunate la un loc, aci la porţile capitalei, sediul exploatării şi al asupririi, gata să le explodeze stăpînitorilor în moalele capului. Gestul era vechi, ca amintirile pe care le trezea năpasta : noaptea toţi ochii căutau cerul, aşteptîndu-se să-1 vadă roşu, reflectînd incendiile pă-mîntului. Dar nu se vedea nimic. Bolta nici nu exista, topită în întuneric, lăsînd spaţiul infinit deschis ameţelii. Nu ştiau aceşti oameni, ei care ere- GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 19 deau că ştiu tot, că lupt» muncitorească nu începe ca cea ţărănească, prin aprinderea focurilor, ci prin stingerea lor. S-a aflat, .se afla într-una, zi şi noapte — că Vodă ţipă, înjură, miorlăie, latră ca un rabiat. Că primul ministru se consfătueşte cu Malaxa, cel mai mare furnizor al căilor ferate, iar ministrul de interne cu Auschnit, oţelarul. Apoi, amîndoi, cu ministrul de război şi cu generalul comandant al corpului de armată. Ca la război. Guvernul se pregăteşte de război în toată legea. Numărul greviştilor crescu dintr-odată la *o sută de mii. Au să ia cu asalt oraşul. Poate că nu : vine o divizie de la Piteşti. Păi trenurile mai merg ? Merg. Nu merg, dar merg unele, cu soldaţii din trupele de geniu. Vine şi o divizie de la Braşov. Aşa, -domnule, să vie, să aducă, de ce dracu plătim atîtea impozite pentru armată ? Dar dacă nu le lasă ăia să treacă prin gări, ăia... macagiii, .acarii... că şi ei tot muncitori sînt... Ei, macagiii!... Da, da, macagiii, ce crezi dumneata... Greviştii au început să arunce cu pietre în soldaţi. Au şi arme. Ce spui, au arme ? Au, puzderie. Şi mitraliere. Au şi tras. Ah, ■criminalii!.'.. Aşa a apărut zvonul, informaţia abjectă, cea care îşi purta în propria ei intenţie proclamarea sursei : Siguranţa generală. Din acel moment se putea şti că hotărîrea era luată. Se pregătea terenul pentru -masacru, prin minciuna laşă a provocării, a agresiunii muncitoreşti. Muncitorii trag. Siguranţa, Poliţia, Comisarii regali, ce să facă, săracii! Trebuie să se apere, să reprime agresiunea. Cu o ultimă zvîcnire de energie, întreaga burghezie imploră, ceru, ordonă crima. O absolvi dinainte, o lăudă, o decora ! „Cuvîntul", „Curentul", „Universul" o chemau din răsputeri, pe toate tonurile, de la cel doctoral la cel canibalic, o justificau cu toate argumentele, de la cel constituţional la cel dictatorial-fascist. Cine a auzit, nu va putea uita niciodată : un mare, adînc, ghiorţăit sughiţ de crimă. în a treia seară oraşul ştia, tot oraşul, că a doua zi Atelierele vor fi evacuafe cu forţa armată, în urma acţiunilor agresive -comise de grevişti în timpul nopţii. Şi noaptea trecu, adusă şi dusă de această promisiune, şi respiraţiile duhnite, stătute, ale profitorilor de toate categoriile, se reîntîlniră într-un singur ritm, — al complicităţii. Nimeni n-a dormit în noaptea de ghiaţă, în care se săpau mor-miVite. Dar în oraşul cu ochi ficşi deschişi în întuneric, în oraşul cu un milion de insomnii, veghea era aritmică şi de o mie de feluri. De nerăbdare ticăloasă sau de tristeţe omenească ; de satisfacţie sau de ură ; infamă sau senină ; isterică sau solemnă ; înspăimîntată sau eroică. Era veghe de viaţă — a celor care aveau să moară, şi era veghe de moarte -— a celor care aveau să trăiască. Grandioasă, nepătrunsă, copleşitoare veghe a istoriei, în care dreptatea şi nedreptatea, trecutul şi viitorul, viaţa şi moartea, soseau din direcţii opuse, cu gigantici paşi tăcuţi, se apropiau cu fiece secundă care bătea într-un milion de ceasornice şi într-un milion de inimi, se căutau, se adulmecau, se atrăgeau, — să se măsoare, să se înfrunte, să se privească ochi în ochi... De dimineaţă, pe străzi, năvălind spre centru, iarăşi mii de oameni, ca într-o cameră de bolnav, cu gemete, scîncete, icneli şi tresăriri. 2* 20 RADU POPESCU Ei? A început? Ce-a început? A început evacuarea. Nu zău. Bravo. Intră armata să-i scoată. Să vedem dacă ies. Cînd le-o face somaţiile... Au să iasă. N-au să iasă. Atunci o să-i împuşte. O să-i împuşte în orice caz. Muncitorii nu ies de frică. Ce spui, dom'le, eşti comunist ? Nu sînt comunist, dar nu sînt nici fascist ! Aici nu e vorba de fascism,, vorba e, sîntem romîni sau nu ?... Treceau mereu camioane, încărcate cu soldaţi, mai ales cu jandarmi şi poliţişti : dialogul străzii, gata să devină de multe ori dialog de pumni, dădea pe faţă, chiar în centru, cît de împărţită, de zdrenţuită în opinii şi sentimente era societatea care încerca din răsputeri să oprească izbucnirile urei populare. Evenimentul de la Griviţa pătrundea ca un. vînt într-o casă vraişte, trîntind uşile, spărgînd ferestrele, provocînd curente contrarii, făcînd fiecare obiect să ţiuie în limba lui. Soseau ştiri telefonice de la reporteri, şi soseau chiar reporterii cu părul vîlvoi, cu călcîiele sfîrîinde, fericiţi să fugă cît mai repede de acolo sub pretextul unei ştiri. S-au făcut somaţiile. Şi muncitorii ? Nimic, stau în curte, la focuri, şi cîntă. Cîntă ? Da, „Internaţionala". Aha, vezi dumneata, comunişti ! Jandarmii dărîmă gardul atelierelor dinspre Calea Griviţei, ca să poată pătrunde în curte. Şi muncitorii ? Nimic, nu se mişcă. Nu spun nimic ? Ba da, ţipă, strigă „Jos fascismul ! Jos starea de asediu !" Au început să tragă. Armata trage. Trage în ei ? Nu, trage în aer. In aer, somaţiile... Ce-şi mai pierd timpul cu trasul în aer? Nu se poate fără somaţii. Şi muncitorii ? Nimic, nu se sperie ! Cum nu se sperie» domnule, ce fel de oameni sînt ăştia ? Şi iar tăceri de o clipă, paşi fără rost încolo şi încoace, cu teama de a auzi vîjîitul certurilor prin aerul dimineţii geroase, şi iar murmure nelămurite^ gesturi dezordonate, pălării date pe ceafă, paltoane strînse frenetic în jurul trupului, ticuri, palori, tresăriri. Apoi, val-vîrtej, una cîte una, mai multe deodată, una peste alta, fugărindu-se din urmă, încălecîndu-se, acoperindu-se şi înghiţindu-se : Se trage, se trage în plin ! Carevasăzică soldaţii trag ? Carevasăzică armata îşi face datoria ? Da, trag. Ba nu trag. Soldaţii n-au vrut să tragă. Mulţi n-au vrut să tragă. 21 Infanterie a trebuit retras. Şi 9 vină-tori.- Trag subofiţerii şi ofiţerii. Cu mitralierele. Ah ! mizerabilii ! Şi muncitorii ? Nici nu s-au clintit. Au aruncat cîteva pietre. Ba au tras şi ei. Nu e adevărat, n-au tras. Cu ce să tragă, n-au nici măcar un puşcoci. Dar cu pietre au aruncat ? Au aruncat... Am auzit, la uşa unei redacţii, unde se înghesuiau cîteva sute de oameni, următoarele : .— Cum ziceai că-1 cbiamă pe ucenicul ăla care a tras.sirena pînă l-au împuşcat ? — Stai... cum dracu'... Aha, Vasile Roată. — Ce-a făcut ?... Ce-a făcut ? — A tras sirena de alarmă întruna,,şi după ce l-au rănit, pînă l-au ciuruit cu gloanţe şi a murit. — Ce oameni, domnule, ce oameni ! •— Roată, zici, Vasile Roată ? — Nu-1 cheamă Roată, mă... Vasile Reiter. ^ Vasile Reiter ? E neamţ ? GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 21 — Ce neamţ, fugi de-acolo, nu-1 cheamă aşa ! Vasile Raită, Raită, nu-i nurne romînesc ? — Nu Roată ? Nici Reiter ? Vasile Roată... Reiter... Raită... Deodată am simţit frigul groaznic al dimineţii. Parcă ne-ar fi despuiat o mînă vrăjmaşă, lăsîndu-ne goi în faţa acestui nume necunoscut, tatuaţi de acest nume ciuntit, cangrenaţi de frigul şi sîngele lui. Şi ne-am întrebat : Cum or pătrunde gloanţele într-o piele îngheţată de trei zile şi trei nopţi de veghe ? Cum or durea ?... Cum or săpa, în viaţa uriaşă a unui adolescent care-şi dă viaţa?... Apoi totul s-a terminat, şi am înţeles că jertfa s-a consumat deplin, nu atît după ştirile care continuau să sosească din ce în ce mai obosite, cît după risipirea grăbită a spectatorilor bătăliei, care porniră repede, unii cu umerii plecaţi şi cu pumnii strî'nşi — alţii, parcă izgoniţi de spectri. * * * O oră -mai tîrziu, Sahia sosea în Bucureşti cu primul tren intrat în oraş după încetarea focului. Din goana trenului, încercase să observe .atelierele, căutînd măcar un început de informaţie extras din această impresie fugară. Avu o strîngere de inimă : oraşul de flăcări, insula de ceţuri, se arăta clar, cu toate liniile, formele şi dimensiunile. Şi toate amănuntele. Flăcările, fumul, căzuseră de pe el cum cade carnea de pe un cadavru. Scheletică era linierea netă a fiecărei hale, a fiecărui hangar, a pompelor, semafoarelor, macaralelor, a şinelor care se încolăceau abandonate, ca urmele vinete ale unei trecute procesiuni industriale. Nici un om, nici o mişcare, nici o viaţă. Schelet. Schelet monstruos, cu zeci de hîrci, cu mii de oase, cu nenumărate falange împrăştiate. In jurul lui, printre şine, pînă aproape de fuga trenurilor, furnicau patrule de soldaţi : căşti, baionetă la arme. Se aştepta oare învierea cadavrului, din nou în hlamidă de foc şi în mantie de ceaţă ? în gară îl luară în primire poliţiştii răstiţi, agenţii ursuzi, noi patrule militare : era îmbrăcat în uniformă. încercă să se prezinte cît mai „ostaş". Poziţie de „drepţi" vibrantă, călcîie pocnite cît mai zgomotos, prezentare reglementară : „Să trăiţi, domnule sublocotenent, sînt soldatul cu termen redus Stănescu Alexandru, din regimentul..." în sîîrşit, „biletul de voe" al regimentului. Ofiţerul privi petecul de hîrtie cu cea mai mare atenţie — venea din Basarabia — cîntărind fiecare stampilă, considerînd îndelung semnătura, apoi i-1 înapoie : „In douăzeci şi patru de ore, te prezinţi la comănduire, la viză. Dă-i drumul !" In timp ce se îndepărta grăbit, îşi rememora eforturile făcute pentru obţinerea biletului de voe, şi găsi că nu 1-a plătit prea scump. Şi totuşi făcuse pentru el fapte pe care altă dată le-ar fi refuzat cu indignare •sau dezgust. întîi, că utilizase venalitatea militară, dăduse şperţ majorilor de la companie şi de la adjutantură. Al doilea, că pentru a realiza şperţul, ceruse bani de acasă —• de la tatăl său, ceea ce nici în liceu nu făcea. Şi încă telegrafic, fără nici o explicaţie. Apoi parcursese, cu zîmbet respectuos pe buze, cu zîmbet de răcan, toate fazele şperţuielii, care la •armată sînt numeroase şi diferite, pentru creşterea mascată a beneficiului. 22 RADU POPESCU Intrase cu doi majori într-o circiumă, le plătise vinul şi mîncarea, şi ascultase binevoitor imbecilităţi cazone şi plîngeri băloase şi triviale asupra „serviciului" în „regiunea asta, dumnezeii mamii ei de regiune, de jidani şi bolşevici". Urmase o altă şedinţă, în altă circiumă, consacrată obscenităţilor, şi sîîrşită cu beţie atroce, cu ambii indivizi împleticindu-se pe picioare, sprijinindu-se reciproc cu grohăituri, şi oprindu-se întruna lîngă garduri. Cînd se despărţea de ei, pătrundea în dormitorul trupei ca într-un paradis, şi, întins pe pat, îi clănţăneau dinţii de furie şi'scîrbă. In sfîrşit, înmînase banii, şi_ obţinuse „biletul": cinci zile de permisie la Bucureşti. Şi ar fi făcut şi mai mult... Ieşirea din gară, numai prin bulevardul Diniou Golescu. Calea Griviţei era interzisă, rezervată convoaielor de prizonieri ai Atelierelor, conduşi între baionete spre beciuri, şi furgoanelor care cărau morţii, în taină, ca după orice asasinat. Nici un tramvai. Oraşul părea trecut printr-o comoţie, şi acum: oamenii făceau primii paşi, întinzînd mîna spre ziduri, după sprijin. Sahia nu se depărtase mult de gară şi culese, din privirile trecătorilor, din cele eiteva vorbe prinse din zbor, dar mai ales din atmosfera stranie şi apăsătoare a străzii, confirmarea deplină a impresiilor lui din tren. Da, tragedia se consumase, bătălia se sfîrşise, căzuseră tovarăşi. într-un fel, sosea prea tîrziu. Prea tîrziu? De ce? Nici el nu ştia. Dar de îndată ce pusese piciorul pe caldarîmul Bucureştiului, parcă fusese pus în contact cu un curent de înaltă tensiune. Era zguduit, zgîlţîit ca de friguri, de regrete, de durere, de ură... Pe fiecare stradă pe care o traversa,, măsura sălbăticia represiunii şi dimensiunile spaimei prin care trecuse stăpînireaj după nemaipomenita desfăşurare de forţe, după teroarea întipărită pe chipuri. Oamenii circulau temători, cu o senzaţie de infracţiune, opriţi la fiecare colţ de stradă de cordoane, patrule şi razii. Din Stirbey Vodă pînă în Calea Victoriei, Sahia trebui să arate biletul de voe, şi toate celelalte acte, de cinci ori. Piaţa Palatului Regal era verde de trupe echipate războinic, care coborau pe cele două laturi pentru a înconjura cu groase ziduri vii tresăririle îndepărtatului nepot al Romanovilor, Carol al II-lea. (Ştiai că nebunului i-a trăznit odată prin cap că e ultimul descendent legitim al ţarilor, şi că-i năzărise să-şi recîştige „tronul",, incepînd o domnie glorioasă peste popoarele sovietice?) Dinspre Ministerul de Interne, zidit de asemenea cu trupe din jandarmerie, ţîşneau răpăind, fără încetare, motociclete cu comisari de poliţie, şi maşini pline de ofiţeri: din trecere puteai zări revolvere puse la îndemînă, pe genunchi. Da, oraşul era ocupat de forţe inamice, şi niciodată Sahia nu avu mai puternic sentimentul că burghezia e străină, decît acum, cînd o vedea sub formă de năvălitoare înarmată, de invadator nemilos. Se urcă la amicul său, şi ca altă dată, începu transformarea în civil, în timp ce acesta îi dădea informaţii. Dar acum nu mai exista glumă. Sahia asculta, compusă din ştirile cît mai complecte adunate de un gazetar, istoria celor trei zile. Sahia asculta, asculta, şi cîteodată uita să-şi mai tragă straiele pe el, şi rămînea nemişcat, cu mîinile lăsate în jos, lipite de trup, halucinat. Şi nu necunoscutul, ineditul faptelor îl încremenea de uimire, ci din contra, atmosfera lor, pe care o simţea familiară. Fiecare detaliu relatat pătrundea în spiritul lui, şi se aşeza pe un loc dinainte însemnat, pe care se afla tiparul exact al întîmplării. Aiurit,. GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 23 turburat, Sahia avea impresia de a afla lucruri de mult întîmplate, conservate, fidele în memoria lui, şi de a le trăi acum a doua oară. încerca să se debaraseze de ciudata dedublare, să se scuture de fondul personal care în mod atît de straniu preceda fiecare etapă a povestirii. Atunci îl auzi pe prietenul lui, ajuns la clipa pătrunderii trupelor în curtea atelierelor, pro-nunţînd : — Exact ca în „Uzina vie" a ta, mă Alecule... Şi amîndoi se priviră lung, cutremuraţi de această patetică împletire a artei cu viaţa... Poate că ceilalţi nici n-am fi apucat să aflăm la timp de prezenţa lui Sahia în Bucureşti. Avea atîtea de făcut, şi numai cîteva zile... Dar ne chemă chiar el, telefonic, şi ne ceru — culmea surprizei — să facem rost de bani. Cît de mulţi, cît om putea fiecare, punînd la contribuţie, în cel mai scurt timp, toate resursele noastre. Asta întrecea, într-adevăr, orice închipuire ! Sahia cerînd bani ! Sahia insistînd, rugînd, pentru bani ! Am făcut fiecare ce-am putut, şi ne-am repezit spre el, fericiţi măcar, la capătul zilelor de groază, să-1 ştim iarăşi printre noi, teafăr şi nevătămat, liber ! N-am izbutit totuşi să-1 văd decît seara tîrziu, în biroul de la „Dimineaţa", unde rubrica lui intrase într-o lungă pauză, căci nu se găsise nici un amator să-1 suplinească în această sarcină, pe care toţi continuau s-o declare neînsemnată şi meschină. Cred că la refuzul lor contribuise şi prudenţa profesională care le şoptea că în acea materie „meschină" e foarte greu să nu fii „neînsemnat" pe urmele lui Sahia. Rubrica fusese deci, în principiu, suspendată pe tot timpul lipsei lui, urmînd ca, oride-cîteori el va trimite totuşi o colaborare, să-i fie plătită cu bucata. Cu tot pericolul care se lega de activitatea publicistică — şi încă de una ca a lui — pentru un om totalmente abdicat din funcţiile cetăţeneşti cum era soldatul, Sahia trimisese totuşi din cînd în cînd cronici, după cum, nici o lună mai tîrziu, avea să publice în „Vremea" una din nuvelele lui cu subiect satiric-clerical. Am citit numaidecît, în toată înfăţişarea sa urmele vieţii militare de la Cahul. Slăbise îngrozitor, şi avea, mai ales că era şi tuns, aerul jalnic al celor care ies, tînjind, de prin lazarete puturoase sau lagăre de prizonieri. Mîinile lui delicate şi albe, mîinile de fată pianistă, păreau înmuiate în iod. Aveau acel negru ars, pîrjolit, care nu e al soarelui ci al vîntului şi frigului, şi care atesta, în cazul lui, mînuirile de armă şi marşurile cu puşca pe umăr, ţinută de pat, fără mănuşi. Dar cum pielea rămăsese suplă şi articulaţiile elastice, aveau acum, în culoarea lor indiană, o eleganţă nouă, ciudată, de vine, nervi şi tendoane, plină de viaţă şi de virilitate. Dar în timp ce ne exprimam surpriza şi bucuria revederii, şi el, mai puţin accentuat decît pînă atunci, pe a lui, — nu aceste amănunte ne atrăgeau în înfăţişarea sa, căci în definitiv, amănunte erau, cum sînt atîtea în viaţa fiecărui om, mereu altele şi mereu neînsemnate, care nu schimbă cu nimic portretul permanent, aşa cum undele uşoare nu modifică în adîncimi oglinda de totdeauna a unui lac. Nu, în el se schimbase ceva din profunzimi, care se reflecta în afară, pe chipul lui, într-o noutate esenţială. Era acelaşi şi totuşi nu mai era el, şi figura care 24 RADU POPESCU ne era atît de familiară se modificase ca un peisaj bine cunoscut în ale cărui, adîncimi geologice s-a petrecut un cutremur. I se schimbase expresia. Nu mai avea unitatea de totdeauna, sau, mai bine zis, avea o unitate nouă întemeiată pe un contrast formidabil. Pînă atunci figura lui Sahia fusese aceea a unui tînăr cu mare bogăţie interioară, care se vădea în expresia unor calităţi şi sentimente pe care le-aş numi, dacă se poate, complimentare. Inteligenţă şi generozitate, voinţă şi sensibilitate, vorbeau în acelaş timp prin toate detaliile figurii lui, dîndu-i acea expresie elocventă, neînşelătoare, dominată de imensa bunătate a sufletului. Acest complex se înfăţişa unitar, şi infuza fiecare trăsătură şi detaliu al figurii lui. Niciodată ochii n-au exprimat altceva decît zîmbetul sau fruntea, niciodată sentimente contradictorii nu şi-au făcut loc pe faţa lui. De aceea figura sa era curată şi senină, şi se prezenta oricui ca o carte deschisă. Acum se produsese o schimbare fundamentală. Toată bunătatea se refugiase în ochi, precizîndu-se într-un amestec de tristeţe, de durere, de dragoste rănită, de jale nevindecabilă. Prin nuanţarea multiplă a sentimentului, privirea căpătase o adîncime nemaipomenită, încît te pierdeai în ea aiunecînd spre sursele însăşi ale bunătăţii lui originare. Restul figurii devenise dur. Fruntea prinsese dintr-odată o patină întunecată. Gura se subţiase, diminuînd zîmbetul, şi zîmbetul însuşi nu mai era acelaş : devenise complicat şi mereu schimbător. Bărbia nu mai avea dulceaţa infantilă, comunicînd acum cu neîncetata contracţiune a maxilarului, şi adăugind un fel de afirmaţie definitivă, aproape violentă, a unei voinţi nemiloase. Toate aceste elemente exprimau ura. O ură intensă, trează, nemărginită, de aceeaşi calitate şi poate de aceleaşi dimensiuni ca şi bunătatea ochilor. Şi aşa cum bunătatea se diferenţia în nuanţe de dragoste şi durere, la fel ura aceasta se nuanţa în răutate. Da, pe figura lui Sahia apărea din cînd în cînd expresia răutăţii, ca realizare maximă a urii care izbucnise în el. Efectul general al acestei noi repartizări de sentimente pe figura lui, era din cele mai turburătoare, şi nu-ţi pot spune impresia pe care am resimţit-o cînd, vorbind despre muncitorii ucişi şi arestaţi la Griviţa, ochii lui se umplură de lacrimi de durere şi milă fraternă, în timp ce restul figurii rămînea întunecat de ură adîncă, din care, pomenind numele călăilor, plecară deodată fulgere de răutate, de cruzime. Contrastul era formidabil, zguduitor, şi totuşi mi se pare că prezenta o unitate superioară, căci figura lui Sahia ajunsese să exprime sentimentele esenţiale ale sufletului uman, care, atunci cînd izvorăsc din cauze pure şi nobile, reprezintă şi limitele lui maxime, culmile lui de neîntrecut. Nici nu mai avea vîrstă, căci prospeţimea tinerească a trăsăturii, a pielii şi a ţesuturilor, se scălda în adîncimea expresiei, a cărei intensitate, egala experienţe îndelungate, experienţa dramatică a unei vieţi întregi, şi chiar a mai multor vieţi. Părea un om în jurul căruia moartea a tras cu mitraliera, secerînd tot ce avea mai scump, un oştean trecut prin nenumărate bătălii, cerînd în fiecare clipă răzbunare, la capă-tîiul unei puzderii de tovarăşi scumpi, întinşi în sufletul lui. Nu-1 mai văzusem de aproape două luni, dar nu m-am îndoit nici o clipă că revoluţia din figura lui nu s-a produs în acest răstimp, ci, fulgerător, îţi spun — ca un cutremur, în acea singură zi pe care o petrecuse reconstituind biografia Griviţei, în atmosfera de sînge încă neînchegat, printre oamenii asurziţi încă de salvele nimicitoare. Şi abea atunci, GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 25 pe chipul lui, care fusese şi mai departe decît noi, am măsurat uluit adevăratul înţeles şi adevăratele proporţii ale glorioasei lupte, şi parcă le-am mai trăit odată, instantaneu, în chiar miezul faptelor. Şi mi-am dat seama că modificarea intervenită în fizionomia lui Sahia era masca Gri-viţei. Masca Griviţei ! Am recunoscut-o apoi pe nenumărate chipuri, şi nu numai pe chipuri de oameni care au veghiat acolo şi au primit în faţă descărcătura, ci pe unele care se aflaseră la sute de kilometri depărtare. Ca şi Sahia. Căci Griviţa — am înţeles atunci — n-a fost numai un loc unde cîteva sute de muncitori şi-au dat viaţa, ci o sursă unică în care mii şi mii şi-au înoit sufletele. Miracolul Griviţei... Zece ani de zile, prezenţa, căldura şi radierea lui activă, a fost, cred, cel mai însemnat şi cel mai frumos fenomen psihic colectiv, din multele, totuşi, fenomene înălţătoare ale acelor vremuri atît de urîte... Pe chipul lui Sahia, viaţa compusă din zile înşiruite şi foarte deseori asemănătoare, a atenuat, uneori, contrastul teribil al celor două sentimente opuse şi unite, echilibrîndu-1 într-o convieţuire latentă, şi făcînd hotarul dintre ele mai puţin vizibil, — după cum alte ori, concentrată toată într-o singură clipită, într-o deciziune supremă sau într-o acţiune decisivă, 1-a făcut să izbucnească, scoţînd în relief masca Griviţei şi prin ea tot sufletul lui, îrămîntat numai de dragostea mereu crescută faţă de clasia muncitoare şi de o ură, mereu alimentată, faţă de toţi asupritorii. Cu aceste impresii care goniseră instantaneu din spiritul nostru orice altă preocupare, am izbutit, abea mai tîrziu, să-1 aud : — ...de asta v-am cerut bani. In clipa asta, sînt multe familii care au rămas fără nici un sprijin prin uciderea muncitorilor la ateliere, — sînt sute de oameni arestaţi, şi pînă mîine vor fi cîteva mii. Nici familiile lor nu mai au nici un mijloc de existenţă, iar cît despre soarta care îi aşteaptă pe ei în închisori, nu mai e nevoe să vorbim. Vor fi şi şomeri, mulţi, nespus de mulţi... Un nou tablou de suferinţă se desemna în culori sumbre, desprin-zîndu-se din înăbuşirea brutală a strigătului de demnitate şi omenie care fusese Griviţa. Sahia îl privea şi-1 zugrăvea în acelaş timp, după o imagine exactă născută în mintea lui, pe care încerca s-o mărească pe proporţiile realităţii. Şi cuvintele parcă i le dicta cineva, necruţător : —' ...Aproape toţi arestaţii sînt desigur răniţi, toţi vor fi schingiuiţi la Siguranţă, şi li se va aplica un regim de exterminare. Se vor îmbolnăvi... In familiile lor bîntuie subnutriţia, foamea... Sînt femei... sînt copii... II ascultam subjugaţi, ca totdeauna, privindu-i mîinile, ale căror degete se ridicau pentru a enumera calamităţile, cum alunecă, se crispează, sau se odihnesc obosite pe suprafaţa mesei, aproape de aceeaşi culoare cu ea. — ...Iată noi sarcini uriaşe în faţa mişcării muncitoreşti, în faţa Partidului, care se zbate în atîtea greutăţi. Trebuesc bani, alţi bani... Iarăşi evoca în faţa noastră, mînios dar hotărît, monstrul care înghiţise „Bluzele Albastre", care înghiţise atîtea încercări generoase şi utile. Banii... — Există „Comitetul pentru ajutorarea deţinuţilor politici", există „Ajutorul Roşu muncitoresc", şi alte organizaţii care au şi început, fără să piardă o clipă, acţiunea de ajutorare a acestor nenumărate categorii RADU POPESCU de victime. Există energie, voinţă şi organizaţie. Dar trebuesc ajutate... Aş vrea să facem şi noi ceva, după puterile noastre ale fiecăruia. Cît de puţin, şi e mult. Un leu nu e numai un leu, e o armă în mîna muncitorilor, e o manifestaţie care poate dovedi burgheziei că e departe de a îi cîştigat partida. Aşa că să nu vă ziceţi „ce pot face eu, ce putem face noi? ce reprezintă banul nostru..." Reprezintă enorm, alături de leul tuturor celorlalţi : mici forţe unite care duc la un rezultat uriaş... M-am gîndit că aţi vrea şi voi să participaţi la această operă, că e de datoria voastră să participaţi. Ştiu că n-aveţi bani, că o duceţi greu, dar sînt alţii care o •duc şi mai greu, şi au dat, şi dau, şi vor mai da. Ce să-i faci, şi asta e o luptă... Vă rog să strîngeţi mereu... să renunţaţi la tot, la orice plăcere, la orice inutilitate... la teatre, la cinematograf, la buchete de flori... renunţaţi la cărţi! orice leu economisit trebuie să ajungă la ajutorarea muncitorilor de la Griviţa... Nu eram singuri în cămăruţa aceea. Se adunau mereu alţii, prieteni şi colegi din redacţie, prieteni din afară sau simpli cunoscuţi, doritori să-1 vadă, să-i strîngă mîna după o absenţă care păruse lungă tuturor. El continua să vorbească, să adreseze acelaş apel, fără să privească pe nimeni anume, părînd, şi vrînd să se adreseze tuturor, şi altora încă. Numai că, după cum obişnuia, ridica mereu chestiunea la semnificaţiile generale, la rangul ei de problemă : — Sîntem intelectuali... simpatizăm toţi cu idealurile democratice, cu mişcarea muncitorească. Dar vă întreb : există vreun intelectual printre victimele de la Griviţa ?... A fost vreun intelectual, măcar unul, printre grevişti, printre muncitori, acolo ? Şi totuşi, intelectualitatea are rolul ei în această luptă istorică. Nu are riscul şi onoarea primelor lovituri, a posturilor înaintate. Dar cel puţin poate dovedi solidaritatea ei cu ceilalţi luptători şi poate populariza acţiunile lor. Avem un prilej acum : strîngerea banilor pentru ajutorarea muncitorilor, e o ocazie minunată pentru toţi, dar mai ales pentru intelectuali, de a face propaganda Griviţei, istoria Griviţei, mobilizarea spiritelor în jurul Griviţei. Un leu pe care l-ai obţinut de- la un cetăţean călduţ şi nehotărît, de la un apolitic» poate fi semnul şi începutul cîştigării unui om pentru democraţie. Şi e foarte mult. Aşa că problema nu trebuie văzută numai sub aspectul realizărilor concrete, în speţă •— băneşti, ci şi sub acela, mult mai larg, al mobilizării tuturor oamenilor cinstiţi în jurul mişcării antifasciste şi antirăzboinice. Nimic nu poate întrerupe acţiunea şi lupta maselor populare,, şi totul poate fi prilejul unui pas înainte. Trebuie să ne convingem de asta, să convingem pe toţi prietenii noştri, şi pe toţi cei pe care nici măcar nu-i cunoaştem. Strîngeţi deci bani, strîngeţi ajutoare de orice fel pentru muncitori, şi să ştiţi, că vom fi şi Reparat în parte pierderile pe care guvernul crede că le-a pricinuit, prin Griviţa, mişcării democratice. Trebuie să-ţi reamintesc că tot ceea ce spunea el acolo era cu deosebire periculos, şi nu faptul că de cînd asistenţa' începuse să se înmulţească nu mai .pronunţase numele Partidului ar fi putut constitui o circumstanţă atenuantă în acea; clipă, cînd orice aluzie umană lai Griviţa valora un lanţ. Da, era o imprudenţă, şi oapul lui tuns amintind în orice clipă şi tuturor, că e soldat, — şi încă muştruluit disciplinar în Basarabia, — transforma imprudenţa în nebunie. M-am uitat lung la el, căci nu-1 cunoşteam deloc aşa, neatent, uşuratec, provocator, — şi mi se pare că am GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 27 înţeles că nici de data asta nu era. In nici un chip nu-1 luase „gura pe dinainte". Dar am simţit că vroia să-i zguduie pe toţi ceilalţi prin intensitatea curajoasă, măreaţă, a unei imprudenţe. Să le dea, în toată modestia, un exemplu de îndrăzneală. Să le sugereze că sînt momente în viaţă care pun sufletul în cumpănă decisivă, şi că înseamnă a ţi-l salva înţele-gînd necesitatea unui risc. Ca intelectual — şi Sahia era intelectual din cap pînă în picioare — se simţea' întruna nemulţumit şi ruşinat de pasivitatea tagmei sale, de lipsa ei de spontaneitate combativă, de poltroneria cu oare era gata să lase orice ideie numai pe jumătate, sau pe sfert, sau deloc,, exprimată, într-o permanentă contradicţie între credinţă şi atitudine, transformată pudic de ei — care aveau idei — în complexul „interiorizării", şi în „drama" incompatibilităţii cu mediul social... Cu vreo trei ani şi ceva în urmă, pe la începuturile sale la „Vremea", Sahia s-a dus odată acasă la Liviu Rebreanu, pentru un interviu. După cîteva banalităţi, el 1-a întrebat direct pe marele scriitor, care era, dacă nu mă înşel, şi Preşedinte al Societăţii Scriitorilor, dacă are cunoştinţă de faptul că unii membri ai societăţii — nu-i numea scriitori — sînt agenţi ai Siguranţei, sicofanţi, plătiţi sau nu„ pentru a raporta opiniile, credinţele, atmosfera şi şuetele acestei profesiuni. Interlocat şi jenat, Rebreanu a omologat în termeni destul de vagi indignarea tînărului necunoscut din faţa iui, care tînăr, de altfel, nici nu a dat prea mare atenţie unui astfel de răspuns. L-a publicat totuşi în revistă, pentru că a vrut să publice întrebarea, denunţînd astfel o nemaipomenită formă de decădere a intelectualităţii. Sahia ştia acum, că scriitorii agenţi ai Siguranţei constituiau o excepţie şi că intelectualii se menţineau pe linia unei onorabilităţi înguste, avînd o limită a păcătoşeniei, după cum aveau şi una a curajului : manifestarea lor morală era mărginită, în bine ca şi în rău. Erau oameni impresionabili, călduţi şi timoraţi, şi asta nu-1 durea mai puţin decît dacă ar fi fost pur şi simplu ticăloşi. Ar fi vrut să-i vadă obsedaţi de profilarea lor pe fondul social, afirmînd deschis dezacordul (cînd exista) cu societatea, rupîndu-se de timiditatea lor străveche în faţa-aparatului oficial al Statului. I se părea imposibil ca exemplul muncitoresc să nu declanşeze un resort de îndrăzneală şi demnitate măcar în acea porţiune a intelectualităţii care avea idei democratice, şi i se părea ruşinos ca nici un exemplu să nu le arate muncitorilor că nici pentru intelectuali jertfa lor nu e zadarnică. Iată rostul atitudinii lui de atunci. In seara aceea, Sahia chema, spre el o lovitură, pentru a boteza intelectualitatea în sîngele Griviţei. Sub cuvintele lui, care cereau o acţiune concretă, potolită, deşi îndrăzneaţă, sufletul parcă striga : „Ah ! să cadă şi un intelectual, unul singur ! Şi acela să fiu eu !" In seara aceea, ai cărei zori fuseseră de sînge, setea lui de sacrificiu se elibera prin însăşi setea lui de acţiune^ Se ridica drept pe cîmpul de luptă, şi încerca să ralieze o mînă de luptători. Asemenea elanuri sufleteşti nu cad niciodată în gol. Intuiţiile lui nu l-au înşelat nici atunci. Nimeni din cei de faţă n-a relatat cu' imprudenţă, nici n-a comentat cu răutate, invitaţiile lui Sahia pentru solidarizarea cu muncitorimea ceferistă. Ba chiar, pot să-ţi afirm, că din acea* seară datează aderarea mai fermă a cîtorva la lupta antifascistă, şi că,, în general, toţi cei de faţă s-au zbătut perseverent pentru adunare de fonduri destinate ajutorării muncitorilor şi deţinuţilor politici. Aşa îşi împăr- 28 RADU POPESCU tăşea Sahia credinţele, aşa făcea el propaganda ideilor : gata să plătească în fiece clipă cu persoana lui. In cele cinci zile petrecute la Bucureşti, Sahia a fost martor al ultimului act al Griviţei, fără îndoială cel mai oribil. Căci gloanţele au fost desigur mult mai curate, decît acea represiune de după luptă, care a durat zile şi nopţi, cu percheziţii, bătăi, arestări, schingiuiri, concedieri, •— toate armele Siguranţei şi ale Administraţiei trăgînd în „foc de voe". Şi mai ales cu ameninţarea difuză, cu teroarea generală, care apăsa ca un jug, greu şi murdar, pe grumazul oraşului. Era suficient să-ţi petreci timpul pe stradă. Trupele n-au fost retrase vreo două săptămîni, şi spectacolul opririi trecătorilor, al verificării actelor şi al întoarcerii pe dos a buzunarelor, devenise insuportabil. Dacă te întîlneai în drum cu un prieten, nici nu ajungeaţi să vă daţi bineţe, şi năvăleau asupra voastră doi, trei comisari urmaţi de o patrulă albastră, •care vă somau răguşit : „circulaţi !" Doi oameni staţionînd paşnic la un colţ de stradă păreau un complot, iar un grup de trei, patru atrăgea imediat, cel puţin o motocicletă înarmată şi blindată. Nu trecea mult, şi vedeai apărînd un om între baionete. Cine era ? Ce făcuse?... Cine putea şti... Iţi dădeai numai seama că omul era sărac şi necăjit. Fusese cules pe stradă, la întîmplare, după o impresie poliţienească desprinsă din hainele lui ponosite, şi asta însemna pentru el săptămîni, poate luni de descompunere într-un beci, cu bătăile de rigoare, pînă la formarea unei convingeri obosite că omul n-a fost la Griviţa, sau pe lîngă Griviţa, Cîteodată arestaţii erau mai mulţi, şi atunci trecerea lor devenea un alai păşind prin mijlocul străzii, escorta mînuind, din cînd în cînd, în văzu! tuturor, patul armei. Treceau apoi, pe sus, în camioane jandarmereşfi, marii arestaţi, adevăraţii oameni ai Griviţei, supravieţuitorii. Iţi dădeai seama de îndată că sînt ei, după expresia de vigilenţă feroce, speriată şi rdicolă a celor ce-i păzeau. Camioanele aveau bănci de lemn pe ambele părţi, şi pe fiecare se înşirau cîte zece-cincisprezece jandarmi, cu arma sprijinită la şold, îndreptată oblic în sus, cu degetul pe trăgaci. Vîrfurile baionetelor de pe o bancă şi de pe alta formau un fel de aleie de oţel, pe care stăteau, în picioare, muncitorii. Cum stăteau îngrămădiţi între soldaţi, unul lîngă altul, sau spate în spate, unii din faţă, alţii din profil, primind în piept vîntul nemilos al vitezii, cu figuri aspre, cu ochii aţintiţi înainte, păreau mari grupuri sculptate, monumente ale energiei şi unităţii proletare. Şi dacă n-ar fi fost soldaţii cu baionete, ai fi jurat că maşinile le poartă spre cele mai largi porţi ale oraşului, sipre vîrfuri de dealuri, în parcuri enorme, pentru a le instala la locul cuvenit, meritat de eroismul lor. Abea după o clipă, observai că statuile au cătuşe sclipitoare la mîini. Şi ce mai observai ? Muncitorii n-aveau paltoane.. In februarie, în plină iarnă, n-aveau paltoane ! Pe bănci, jandarmii îşi înfundaseră capelele peste urechi, roşii, cu gulerul mantalei ridicat cît mai mult pe ceafă şi pe fălci. In cabina din faţă, ofiţerii şi comisarii aveau scurteici blănite. El, n-aveau paltoane. Cei mai mulţi erau îmbrăcaţi în salopeta neagră-albăstrue cu care sosiseră la Atelier în dimineaţa grevei : uzată, peticită, cu firul rărit de arsuri, de păcură, de ani. Alţii erau în haină, şi pe aceştia se vedea şi mai bine stigmatul sărăciei şi maniera arestării : mîneci GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 29 zmulse din umăr, nasturi sîîşiaţi, cusături căscate. Poalele hainei iîifîiau deschise, ca la plimbarea de i mai, în zăvoiul înverzit. Nici măcar nu puteau vîrî inimile în buzunare, din cauza cătuşelor. Dar stăteau drepţi, strîn-geau din dinţi, mânecile salopetelor şi hainelor fluturau în goana maşinii, ochii priveau dîrji în vântul iernii. Mi se părea că aud din nou cuvintele lui Sahia : „...li se va aplica un regim de exterminare... Se vor îmbolnăvi..." Sahia era şi el pe trotuare, privind maşinile încărcate cu pradă umană. Ai fi zis că fiecare transport îl golea de sînge. I se scofîlciseră obrajii; ochii îi erau încercuiţi în negru, se usca, îmbătrînea ca un bolnav, sub masca Griviţei, arzătoare. Astfel de camioane cu arestaţi coborau toată Calea Griviţei şi apoi Calea Victoriei, traversînd fără nici o ruşine cele mai populate zone ale oraşului, — ba chiar cu o cinică intenţie de intimidare —, apoi ocoleau Prefectura, pentru a pătrunde, prin porţi de fier negru, în curtea Regimentului de Jandarmi Pedeştri, cum lti se spunea. Altele coborau în plină viteză panta străzii Cobălcescu, apoi — pe lîngă un Cişmigiu mort şi îmbrăcat, pentru îngropăciune, ca o fată mare, în mireasă aibă — urcau vîjîind tot bulevardul, oprindu-se tocmai în faţa Siguranţei Generale. Altele, în sfîrşit, treceau în spatele gării, pe Dinicu Golescu, şi căutînd Calea Plev-nei, dădeau buzna spre Malmaison, cazarma Parchetului Militar, a Consiliului de Război şi a puşcăriilor provizorii ale stării de asediu. Dar, pe sub seară, se iveau alte arătări. Toţ motorizate, tot în goană. Insă pe ele nu se vedea nici un om, nici măcar şoferul şi cei doi, trei inşi adăpostiţi lîngă el, deveniţi invizibili din cauza farurilor aprinse lung, care le anunţau de la distanţă apariţia. Te întrebai cine mînă, prin întuneric, acest echipaj fantomal, în goana lui zănatică. Erau acoperite cu largi prelate cenuşii, care stăteau întinse, rigide, ca bandajele pe mumii. Şi după cum se aplecau la viraje, sau zvâcneau greoi în hopuri, se vedea că au o grea încărcătură nevăzută. Verze sau morcovii să fi transportat, şi tot ar fi fost sinistre! Dar noi ştiam, şi toată lumea, cutremurată, ştia, că transportă cadavre... Nu se opreau nici la Siguranţă, nici la Poliţie, nici la Malmaison, ci se duceau mai departe, în cea mai lungă cursă. Goneau pînă la Dîmboviţa, la care ajungeau fie pe podul Sf. Elefterie, fie Izvor, fie pe podul zis al Senatului ; făceau la stânga, şi traversau Piaţa Mare la ora când în hale âncepea.u să sosească maldăre de vite spintecate de la Abator ; apoi, pe Şerban Vodă, dădeau maximum de viteză, mugind prelungit din claxoane ; la poalele dealului Încetineau, şi asta parcă le dădea b furie nouă, care se revărsa în ţipete ale motorului, in sunete de roţi şi scrişniri de frîne ; în sfîrşit, ajungeau pe creastă, şi gata, ajungeau. Erau la capătul drumului, la Crematoriu. Mai potrivit sfîrşit decît acest hidos monument cenuşiu-violaceu, nici nu se' putea găsi cursei lor lugubre. Cîţiva gealaţi săreau din umbră, şi dezarticulau peretele din spate al camionului ; apoi doi se aburcau sus, şi împingând altor doi, rămaşi jos, trupurile, începeau descărcarea vitelor lor, numărînd exact ca în piaţă : „Unu! Doi! Trei!" Intre timp, şoferul şi însoţitorii lui, agenţi sau subofiţeri de jandarmi, făceau ţigări cu tehnicienii crematoriului şi cu comandanţii gărzilor. Uneori erau interpelaţi de unul din echipa de descărcare : „Cîţi ziceai c-ai avut?" Iar cel de jos: „Păi... parcă treizeci şi doi!" „Care treizeci şi doi, mă neică, c-aici numărarăm numai douăşopt!" „Ba 30 RADU POPESCU douăşnouă !" rectifica un descărcător, ştergîndu-şi delicat degetele pe nădragi. „Douăşopt, douăşnouă, vorba e că nu sînt treizeşdoi nici de frică !" Agentul se întorcea afanisit, furios, către jandarm : „Cîţi fură mă, dom' plotoner ?" Iar acesta ridica din umeri, totalmente indiferent : „Da' ce ştiu eu ? Eu sînt numai cu paza convoiului. Voi, ca poliţie, trebuie să ţineţi evidenţa." Atunci agentul ofta lung, nedreptăţit de protivnicia împrejurărilor : „Off, laptele şi neamul lor, că nici-morţi nu te lasă să trăieşti !", şi hotăra scurt : „Hai, daţi-le drumul la grătar, cîţi mă-sa or fi, că doar picioare n-o fi făcut vreunul, s-o ia la sănătoasa. Se vede că i-a numărat prost blegul ăla de Androne, că iar era pilit !" Cam astfel era necrologul şi cam aşa se ţinea statistica morţilor de.la Griviţa. Şi am aflat această conversaţie de ciocli de la o femeie din mahala care-şi căutase o oaie pierdută în Valea Plîngerii, pînă noaptea tîrziu. La întoarcere ea urcase panta chiar în spatele crematoriului, :şi se oprise în întuneric, trăznită, atît de spectacol cît şi de conversaţie. Era în prima noapte, şi indivizii nu se gîndiseră încă să blocheze cu soldaţi şi valea din spatele macabrului cimitir electric, astfel că mulţi oameni au apucat să pătrundă puţin, printr-un detaliu, secretul acestor funeralii. Tot de la această cinstită mahalagioaică am aflat de asemeni că, spre deosebire de opinia agentului atît de categoric exprimată, unii dintre acei morţi „au făcut picioare", cel puţin în sensul de a încerca să nu se lase duşi pînă la capăt, în groapa comună de scrum şi vînt pe care i-o destinau autorităţile. Desigur că graba de a scăpa de aceste cadavre era atît de febrilă, iar numărul lor atît de mare, încît „evidenţa" se ţinea de doamne-ajută, dar încărcarea claie peste grămadă în camioane, se făcea de mîntuială. Aşa se face că la sfîrşitul celei de-a doua nopţi, oamenii din dealul Filaretului găsiseră, în zori, un cadavru prăvălit în rigola trotuarului, cu un picior întins pe linia de tramvai. II luaseră, îl întinseseră cuviincios într-o curticică, şi îl cercetaseră. — Era găurit de patru ori, maică, ne spunea femeia îngrozită, uite-■aşa nişte găuri, să bagi pumnul, zău dacă nu era aşa ! Un om de pe-aci, de lucrează la „Vulcan", zicea că-s gloanţe de mitralieră, d-aia d-au tras cu ea la Ateliere... Identificaseră deci, dacă nu mortul, cel puţin cauza şi locul morţii. Ce căuta aici ? Nedumerirea nu durase decît o clipă. Căzuse pur şi simplu dintr-un camion, fusese pierdut, la un hop sau la o curbă, ca un sac cu cartofi, sau ca un lemn. Şi aşteptase acolo, cuminte, mîini mai curate şi mai milostive. Oamenii nu se pierduseră cu firea la ideia că au sustras trupul unui rebel al Griviţei. Femeia ne explica asta cu simplitate : — L-am fi îngropat noi, maică, din toată sărăcia, sau am fi dat o vorbă nevesti-si, sau familiei lui, că o fi avut şi el ca orice creştin... Da' ce să-1 îngropi, cui să te duci să spui, că n-avea nici o hîrtie la el, nici un act, nici atîtica... Cui să spui dacă nu ştii cine era ? Cum să-1 îngropi dacă nu ştii cum îl cheamă ?... Numai hainele ferfeniţă pe el, ca un vagabond... Vagabond ! Muncitorul harnic, luptătorul neînfricat, eroul necunoscut al dreptăţii... vagabond !... GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 31 Pînă la urmă, anunţaseră circumscripţia de poliţie. Veniseră patru gardieni cu un subcomisar, aruncaseră trupul într-o foaie de cort, şi-1 urcaseră, iarăşi, la deal. — Ce să-i faci ? se scuza bătrîna, că putrezea aici... începuse, să •mă iertaţi, să pută... Apoi, întorcînd ochii de la noi, privi din nou în susul dealului, şi şopti înfricoşată : — Ia uitaţi, ia, cum mai iese ! Şi cu mîna ridicată, ne arăta fumul... Eram pe itinerarul incert dar necruţător al lui Sahia. Cu o voinţă în acelaş timp calmă şi disperată, voia să vadă tot, să audă tot, tot ce se putea vedea, tot ce se putea auzi din finalul ascuns şi murdar al tragediei. Umbla mai toată ziua pe străzi, privind trupele, cordoanele, patrulele, numărîndu-le parcă om cu om, rămînea nemişcat contemplînd învolburarea străzii cuprinsă într-o razie, trăgea cu urechea la reflecţiile trecătorilor, fixa halucinat convoaiele, pedestre sau motorizate, de arestaţi. Fusese pe calea Griviţei pînă unde cordoanele nu mai puteau fi trecute nici ocolite, dăduse de cîteva ori ocol cazărmii Malmaison, observînd forfota de camioane din care muncitorii erau coborîţi în grabă cu urlete, apoi conduşi în turme, îndemnaţi cu paturi de armă. De cîteva ori pe zi dispărea, plecînd în locuri unde noi nu-1 puteam urma, apoi reapărea, cu o lucire în ochi, şi iarăşi ne trăgea după el, privind, ascultînd şi adulme-cînd atmosfera de spaimă a oraşului. Spre deosebire de atîtea alte hoinăreli prin oraş, acum era tăcut. Pentru prima dată îl vedeam cu totul absorbit de fiecare amănunt în parte, pierdut în fiecare episod, cufundat în fiecare din aspectele nenumărate dar oarecum monotone ale străzii, şi uitînd să generalizeze, să sintetizeze, să tragă concluzii, conform obiceiului şi structurii lui. Numai din cînd în cînd, repeta, aproape mormăit : — Uitaţi-vă, uitaţi-vă bine la tot ce vedeţi. Cronica Griviţei nu va putea ieşi decît dintr-o memorie colectivă... Trebuie să vedem cît mai mult, să ştim cît mai mult!... Şi o pornea mai departe. Astfel ne-am îndreptat spre Crematoriu, unde tot oraşul ştia că Siguranţa arde cadavrele muncitorilor împuşcaţi la Ateliere. Grea încercare ! De la podul Şerban Vodă, trecerea în sus era oprită. Toate străzile adiacente aveau la un capăt cordonul de soldaţi, care devenise un fel de împodobire urbanistică. Bulevardul Maria şi strada 11 iunie erau libere, dar intrarea în Parcul Carol şi drumul în sus spre Gara Filaret erau iarăşi, cu străşnicie, interzise. Soldaţi, jandarmi, gardieni, — stăteau gata să te înhaţe la prima veleitate de strecurare sau măcar de apropiere de gardul de baionete şi spăngi. Opreliştile erau lîngă grilajul parcului ; noi ne-am strecurat la stînga, paralel cu ele, dar despărţiţi de toată lărgimea pieţii, şi trecînd de deschiderea bulevardului Mărăşeşti, am urcat uşor pe trotuarul pe lîngă care trecea — mai trece oare şi azi? — o desuetă linie ferată, chiar pe sub ferestrele caselor. Apoi, înainte ca spaţiul nedefinit, care nu mai e piaţă dar n-a devenit încă stradă, să se îngusteze de tot, am pătruns, la stînga, într-o ulicioară neînsemnată, necunoscută, care pare mai mult o fundătură. Norocul nostru că părea astfel, căci numai faptului acesta i se datora desigur că nu era şi ea barată de 32 RADU POPESCU soldaţi. Aşa ne-am găsit liberi, într-un sistem de străduţe de mahala provincială, care abia formează un mic cartier între Parcul Carol şi Calea Şerban Vodă, pe coasta dealului. Străzile sînt scurte, se întretaie însă ca ochiurile unei plase, şi se caţără, paralele sau încrucişate, pînă aproape de culmea dealului, sub gardurile sanatoriului! Filaret şi ale unei fabrici de ciorapi. Sînt pustii, pavate cu bolovani rotunzi, printre care creşte iarba. Şi pe trotuar, tot de bolovani, creşte iarbă. Şi în curţi. Şi pe streşinile caselor mici, printre care nu trece măcar firul instalaţiei electrice. Am ocolit cîteva colţuri, am suit cîteva ulicioare, şi am ajuns pe ultima, din care se vede, într-o parte, Calea Şerban Vodă, iar în sus, cerul liber deasupra dealului. Cînd ne-am dat seama că nu mai putem înainta, Sahia s-a apropiat de o femeie în vîrstă care inspecta, din pragul porţii, văzduhul, şi a rugat-o să ne lase să intrăm în curte. Cu zîmbetul lui de deplină sinceritate în faţa oamenilor simpli, a lămurit-o : ■— Să vedem şi noi ce e pe aici. Femeia I-a privit un moment mirată, apoi s-a dat la o parte şi ne-a poftit. Cînd a păşit înăuntru, Sahia şi-a scos pălăria, şi i-a întins mîna, zîrhbind mereu. De fapt, nu se vedea mare lucru: o bucăţică din Calea Şerban Vodă, cît deschizătura îngustă a uliţei, pe care zăream o clipă zburînd camioanele, ca bondarii în dreptul unei ferestre, şi cîte o motocicletă vertiginoasă, ţîşnind ca un ţînţar ; din cînd în cînd, grupuri mai mari sau mai mici de soldaţi, urcînd greoi la deal, sau coborînd agale, cu mîinile în buzunarele mantalei, cu arma bălăngănind pe umăr, în curea. în sus, cîţiva pomi desfrunziţi, crescuţi strîmb, în unghi ascuţit cu panta, înfipţi în pămînt şi agăţîndu-se de pămînt cu ultima disperare a rădăcinilor, respinşi orizontal de apăsarea nemiloasă a asfaltului pe coama dealului, şi de temeliile caselor înşirate sus, cu faţada la stradă. Dar se vedea fumul... II vedeam izvorînd deasupra capetelor noastre, direct din creastă, din deal, ca dintr-o uriaşă urnă. Sursa, deşi invizibilă, era atît de aproape încît noi vedeam fumul în primul lui elan, vertical, înainte de a se încovoia sub vînt şi a se bolti deasupra oraşului. Se înălţa drept, gros şi compact, perfect cilindric, şi cum apărea printre crengile uscate ale ultimilor arbori, părea el însuşi trunchiul negru-cenuşiu al unui copac care creştea sub ochii noştri, întrecînd repede ceilalţi pomi, acoperişurile, turnurile, hornurile cele mai înalte. Tocmai sus de tot, întîlnea briza uşoară care sufla dinspre Sud, şi începea să se încovoaie încet şi să se întindă greoi deasupra pămîntului. Şi astfel, trunchiul creştea, se lungea înspăimîntător, nesfîrşit, pînă departe, poate pe deasupra Cotrocenîlor, unde începea în sfîrşit să se desfacă în ramuri şi crengi, care se prelungeau la rîndul lor, se desfăceau în altele, formînd o coroană de şerpi şi de volute care plutea schimbătoare dar nemişcată, pe toată suprafaţa cerului. Oraşul se pierdea, pitic, sub măreaţa umbră, care-1 ţinea prizonier, rupt de lume, de cer, de soare. Uneori parcă se întîmpla o creştere neaşteptată în energiile care-1 alimentau, o înghesuială a combustibilului, şi atunci trunchiul negru era împins de o trepidaţie interioară, care se răsfrîngea în structura lui prin-tr-o învolburare furioasă ce turbura suprafaţa impalpabilă dar perfectă de pînă atunci : bucle, inele şi unde enorme, cu reflexe din ce în ce mai GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 33 negre, se rostogoleau unele peste altele, se pierdeau şi se refăceau unele în altele, infinit nenumărate, toate fiind în acelaş timp pretutindeni, şi fumul părea atunci un fluviu care izvora din măruntaele pămîntului şi curgea în cer pe o vastă şi pustie albie de eter şi nori. Cîteodată, cele două linii laterale ale şuvoiului de fum se depărtau vertiginos una de alta, şi coloana se lăţea pe măsură ce se înălţa, ca unica rază a răsăritului unui soare negru. Alteori, rămînînd egală, ca trasă cu linia, se curba pînă ce atingea pămîntul, hăt departe, cu celălalt capăt, construind pe neaşteptate un arc de triumf al morţii, cu bolta la zenit. Oricîte forme ar fi luat, oraşul trăia sub semnul lor fantastic şi sub sugestia lor necruţătoare. O nouă Griviţa se desfăşura în cer, limpede în simboluri, invincibilă şi eternă în concluzii. Cînd trunchiul de fum se ridica viguros în aer, gîndul tuturor fugea spre sufletul puternic pe care nu-1 putea învinge flacăra ce cafeina oasele. Cînd valurile de fum se rostogoleau impetuoase, compacte şi fremătătoare ca un şuvoi, legiunile nenumărate ale proletariatului păreau că păşesc din mormînt în văzduh, spre o biruinţă asupra întregii lumi. Cînd braţe negre nenumărate se ramificau deasupra cartierelor din centru, desfăcîndu-se din încheieturi, încolăcindu-se şi fragmentîndu-se în suflarea vîntului, parcă pluteau în văzduh funii şi lanţuri sfărîmate, gata să se prăbuşească încet, într-o legănare plină de ameninţări. Ah ! fumul acela care a fost, cîteva zile şi nopţi, ca un al doilea cer al Bucureştiului ! Ce sentinţe clare în caligrafia lui întunecată ! Ce previziuni limpezi în imaginile pe care le desena în aer ! Ce lecţie şi ce răzbunare ! Vroiseră să-i ucidă, şi-i uciseseră. Vroiseră să li se piardă orice urmă, să distrugă pînă şi existenţa efemeră a unui cadavru şi a unui mormînt, şi-i azvîrliseră într-un cuptor încins pnn mijloace tehnice de mare energie, în care trupurile aveau să se dizolve rapid, uscat, în fărîme, în particule, în pulbere, în nimic. Şi iată, era ceva care nu se lăsa ucis, ars, dizolvat. Ceva care se ridica iarăşi, din cenuşe, şi se ară'ta întunecat de mînie, fierbând de răzbunare, dominator, gigantic şi insezisa-bil. Fumul, fumul acela tăcut, ducea cu el mesajul morţilor neînvinşi, şi-1 înălţa deasupra oraşului, deasupra ţării, ca un steag al mutei fatalităţi istorice. Cîţi vor fi fost ? Cîte trupuri au trebuit să se topească în caseta de piatră şi sticlă zidită în pămînt, pentru a da naştere acelei fîntîni de fum; acelei erupţii de valuri negre, vulcanului de funingine umană care obligă oraşul să poarte doliul Griviţei în ciuda tuturor ordinelor şi a tuturor terorilor ? In justificările cinice de mai tîrziu, ale autorităţii, s-a repetat cu o suspectă preciziune, că armata a descărcat, la Griviţa, patruzeci de mii de cartuşe în aer, ca invitaţie la supunere, ca somaţiuni ! Patruzeci de mii! Ce risipă inutilă ! Şi pentru o parte şi pentru alta ! Pentru muncitori, deoarece nici o sută de somaţii cu zecile de mii de cartuşe respective nu i-ar fi făcut să se retragă, speriaţi, măcar un pas ! Pentru armată de asemenea, întrucît somaţia era considerată de autorităţi ca o slăbiciune condamnabilă, ca o formalitate care, dacă trebuia neapărat îndeplinită, era cu mult mai înţelept s-o aplici după masacru, conform principiului că cea mai sănătoasă judecată este aceea care se face după condamnare ! Totuşi, armata a tras patruzeci de mii de cartuşe-somaţii. 3 — V. Romînească nr. 2 34 RADU POPESCU Patruzeci de mii!... Dar în plin, cîte? Cîte în ţeste, ,in inimi, în pîntece, în ochi, in gîtlejuri omeneşti ? Cîte ? Aci, admirabilii socotitori ai cartuşelor trase în aer au tăcut mîlc. Parcă într-adevăr nu s-ar fi tras nici unul, parcă într-adevăr n-ar fi căzut acolo nici un om! Ba mu, greşesc. Era cît p-aci să uit. S-a vorbit mult, foarte mult, despre o victimă, despre un om căzut la Griviţa. Numai că acela căzuse de partea astălaltă a baricadei, în afară de Ateliere, undeva prin rândurile asediatorilor. Era gardian public, şi îl chema Chiiriţă. Unul din miile de gardieni ai lui Gavrilă, care erau: dresaţi să devină fioroşi, cum sînt dresaţi câinii ciobăneşti, momiţi cu ciolane, sau tăindu-li-se coada; umblau pe străzi cu o uniformă cărămizie şi cu scopuri ascunse, şi purtau pe şold un fel de mic sicriu de lemn, în care odihnea, viu, revolverul. La ocazii mari, cum a fost Griviţa, li se împrumuta şti o carabină, cu tragere repede. In a doua zi a Griviţei, nefericitul ăsta se prăbuşise împuşcat, pe caldarâm. Colegii lui l-au luat şi l-au transportat pe braţe într-un cabaret cu „şambruri" diin apropiere, după ale cărui obloane trase, tremurau, cu ţipete şi cu „ah"-uri scurte, patroana, înconjurată de cîteva „fete". Cu ele se mai afla şi un „comandant" de gardieni, pe nume Mahala. Venise să cumpere „cincizeci de kilograme de brînză" pentru hrana asediatorilor. Brînză nu era. Dar el întârzia acolo, fără riici un motiv, dar cu mult rost, căci dincolo de obloane — de fier — se auzeau răpăind gloanţe. In întunericul gol al localului, stătea şi el pe un scaun, îmbărbătîndu-le, cu ifose, pe bietele femei. Ce nume, ce scenă, ce actori ! Ah, Caragiale !... Purtătorii cadavrului au pătruns în local pe dindos şi l-au depus pe duşumea „lîngă vîrful pantofului" domnişoarei Kati, — cum avea să scrie mai tîrziu Sahia ; apoi, în timp ce femeile priveau în jos, timp de o clipă, mute, îngrozite, spre acest client neaşteptat, unul a raportat şefului că gardianul Chiriţă „a fost împuşcat de ai noştri, din greşală". Asta a fost tot. Dar trupul acestui nenorocit a devenit trambulina celei mai mari, celei mai infecte minciuni a Griviţei. Muncitorii au arme! Muncitorii au tras ! Muncitorii l-au ucis pe Chiriţă ! Cuvintele ieşeau unele din altele, şi toate din cadavrul necunoscutului gardian, colcăind ca viermii, şuie-rînd şi încolăcindu-se ca nişte reptile, dintr-o vizuină fără fund : intenţie de asasinat, provocare, agresiune, rebeliune, atentat la ordinea Statului, complot. Totul se scuza, se justifica şi se îndemna prin uciderea lui Chiriţă. Şi regimentele sosite unul după altul să asedieze Atelierele. Şi cele „patruzeci de mii de cartuşe în aer". Şi cele nenumărate în plin. Şi masacrul, sutele de morţi, miile de arestări, starea de asediu, teroarea, toate apărură fireşti, explicabile, chemate printr-un determinism riguros de moartea lui Chiriţă. Şi numai atît? Ei aş! Umbra lui Chiriţă, fu trimisă înapoi, în trecut, şi explică binevoitoare, mizeria de la Ateliere, salariile scăzute cu 70%, concediile forţate neplătite şi concedierile masive, exploatarea sălbatică a tuturor muncitorilor, a poporului întreg, convenţia de la Geneva, şomajul, supraproducţia şi scăderea preţurilor, toată criza generală. Apoi fu proectată în viitor, şi dădu solemn îndreptar pentru dictatură, pentru fascism, pentru pregătirea războiului, pentru comisioanele şi beneficiile lui Malaxa, pentru comenzile lui Auşnit, pentru şperţurile lui Gavrilă, pentru potlogăriile lui Carol al II-lea, pentru Skoda, pentru statul ţărănesc, pentru Lupeasca, pentru logodna lui Maniu cu Căpitanul, şi pentru alegerile lui Gută Tătărăscu, şi pentru „sfîntă tinereţe legio- GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 35 nară" şi pentru „poezia pură", şi pentru şantajele lui Pamfil Şeicaru, şi pentru fraudele de la jandarmerie, şi pentru popa care şi-a asasinat fratele, înîundîndu-1 într-o hazna, şi pentru misticism, şi pentru americanism, şi pentru antisemitism, şi pentru Doftana, şi pentru alianţa cu axa, şi pentru îngenuncherea în faţa lui Hitler, şi pentru pogromul de la Iaşi, şi pentru înjungherile de la abator, şi pentru F.R.N., şi pentru cedarea Ardealului, şi pentru Mareşalul „Izbăvitor" şi pentru războiul antiso-vietic. Pentru toţi şi pentru toate, Chiriţă întinse o dispensă generoasă şi deschise o cale de glorie. Acesta a fost testamentul lui Chiriţă. Ah ! admirabila „întîmplare" ! Ah ! providenţialul cadavru ! Cum s-au ascuns după el, cum s-au cocoţat pe el, cum l-au mai călărit! Atît de plăcut, atît de bine, atît de mult, că hoitul lui ponosit, uitat pe podeaua tavernei, nici că se mai zărea de sub Malaxa, Auşnit, Gavrilă, Carol al II-lea şi ceilalţi călăreţi, şi abea mai putu fi tras afară de sub mormanul de ticăloşii, minciuni şi crime ale trecutului şi ale viitorului, pentru a fi declarat „victimă a muncitorilor", „paznic neclintit al ordinei", „ostaş căzut la datorie", „santinelă în calea bolşevismului". Omul care-şi aştepta rîndul să tragă printre zăbrele într-o mulţime dezarmată, — ca la poligonul de tragere, — şi, pînă atunci, porţia lui din cele „cincizeci de kilograme de brînză'', fu decorat post mortem, cu nu ştiu ce mare decoraţie militară. Apoi i se hotărîră funeralii naţionale. Au făcut un cortegiu de toată frumuseţea, şi măreţ. Cai, steaguri, soldaţi. In urma carului mortuar, „păşeau" toate vîrfurile autorităţii represive, înconjurînd chiar pe ,,un reprezentant al M. S. Regelui". Familia o fi fost ea reprezentată, poate, prin vreo amărîtă de femeie, învăluită în voaluri şi crepuri şerpuitoare, ca o salcie neagră, prin care apăreau din cînd în cînd, două mîini mari, roşiatice, şi care, poftită la început în primele rînduri, printre personajele strălucitoare, fusese apoi lăsată încet, încet, în urmă, şi ajunsese în coada cortegiului, printre camaraziii gardişti de zi şi de noapte ai defunctului, ca un gunoi care alunecă încet,-încet, la fundul putinei cu apă ; — dar era reprezentată în orice caz de Gavrilă, şeful marei familii a paznicilor ordinei, încruntat şi împopoţonat teribil. Apoi, cîteva şiruri de generali, colonei, directori şi inspectori generali de Siguranţă, procurori civili şi militari, comisari regali, o puzderie de chestori şi comisari de poliţie. Toţi asasinii şi auxiliarii lor, toţi tartorii şi sub-tartorii infernului de la Griviţa. Să-i fi oprit în loc, să le fi aşezat bănci sub şezuturi, şi ai fi avut, în ordinea gradului şi a rolului, rînduri, rînduri, pe toţi autorii materiali ai masacrului, gata de judecată populară în aer liber. O porniră astfel, de la Prefectura Poliţiei, de-a lungul cheiurilor, spre cimitir, sus în dealul Cotrocenilor. De fapt, toate mărimile astea, toţi oamenii ăştia de lac şi de fireturi, erau cam plictisiţi, cu atît mai plictisiţi cu cît erau mai mari în grad, mai. sus pe treapta onorurilor politice şi sociale. E şi lesne de înţeles : să fii obligat, tu, Gavrilă Maninescu, mîna dreaptă a lui Carol al II-lea, PrefeicM Poliţiei, stăpînul Capitalei, Jupite-rul tripourilor şi bordelurilor, să urmezi, pe jos, — cărînd, pe cîţiva kilometri, o sută şi ceva de kilograme de osînză, ciolane, şi frizură, — sicriul unui pîrlit de gardian, pe care, viul, nicii nu l-ai fi văzut vreodată, înţepenit cu mîna la chipiu, la vreun colţ de stradă, sau la poairta Prefectura ? Sau 3+ 36 RADU POPESCU un general comandant de corp de armată, de divizie, pentru care soldaţii nu existau decît de la un regiment în sus, să umble în pas de înmormântare, după rămăşiţele unui mocofan de gardist, care nici măcar nu făcea parte din „elementele regulate" ale armatei! Sau domnul Colonel Prim Comisar Regal, omul cel mai bine informat despre moartea eroică a vajnicului apărător al ordinei, gardianul Chiriţă ! Dar ce puteau face ? Minciuna trebuia rotunjită, solemnizată, impusă ! Şi omul se purtase atît de inspirat, parcă ar fi căutat glonţul care dăduse naştere legendei lui! Aşa că, gî-iîind, legănîndu-se, oftînd, purtîndu-şi prin zloată pîntecele, guşile, spinările îmblănite, cheliile încăciulate, se gîndeau la mort cînd cu ciudă şi dezgust, gata să iasă din rînd şi să se urce în limuzină, lăsînd baltă cortegiul, — cînd cu un fel de simpatie binevoitoare, care aducea după el sentimentul delicat al unui sacrificiu consimţit spre binele patriei. Mergeau deci, ferin-du-şi cizmele şi şoşonii de băltoacele zăpezii topite, vorbind între ei, împăr-tăşindu-şi asentimente şi încercînd să-şi fure secrete, comentînd! evenimentele, adulîndu-se în. scară, bîrfindu-se în grupuri, punîndu-şi pile şi zmul-gîndu-şi promisiuni, mărturisindu-şi minciuni şi ascunzîndu-şi adevărul, imagine mohorîtă şi grotească a întregii clase conducătoare, a statului burghez întreg, pornită la glorificarea morţii în sunetele muzicii militare (te felicit dacă nu ţi-a fost dat să auzi ce putea deveni marşul funebru din sonata lui Chopin, în tromboanele, tobele şi piculinele unei fanfare jandar-mereşti). De la o vreme, începură însă să se simtă stingheriţi. Ceva nelămurit porni să împiedice vorba, să fugărească atenţia, să zăpăcească pasul. Apoi ochii începură să cate neliniştiţii în toate părţile. Senzaţia uşoară se agrava în obscur, în direcţia, parcă, a aşteptării unei întîmplări ciudate, a unei apariţii neaşteptate, a ceva neprevăzut. Toţi indivizii aceia, obişnuiţi să scanmene, să scotocească în toate părţile, să-şi ia măsuri de prevedere şi să scruteze neîncetat oameni şi spaţii pentru a preveni pericolele, reale sau imaginare, ce-i pîndeau, se simţiră dintr-odată surprinşi, descoperiţi, neapăraţi. Ceva se arăta, cineva se apropia, şi ei nu fuseseră înştiinţaţi prin nici un raport, şi nu li şe comunicaseră semnalmentele neaşteptatei prezenţe. Căci, totuşi, acel ceva, cineva, sau ce era, se manifesta ca o prezenţă. Priviră înainte, scormonind cu ochii perspectiva dreaptă a cheiurilor, aşteptîndu-se să vadă cum le iese în întîmpinare vreo coloană muncitorească. Nimic : din cinci în cinci metri, cît vedeai cu ochii, gardieni cu chivăre şi patrule de jandarmi cu puşti mitraliere aşteptau trecerea cortegiului, asigurîndu-i înaintarea şi flancurile. Priviră în lături. Nimeni : rarii trecători se grăbeau să iasă cît mai repede din calea acestei înmormîntări nefireşti, părăsind lungul coridor al cheiurilor prin îngustele străduţe verticale, parcă ar fi sărit speriaţi pe ferestre. Priviră în urmă, săv.adă cine-i urmăreşte. Acelaş lucru: strada rămînea pustie, păzită de gardieni şi jandarmi, care se priveau plictisiţi de pe o parte pe alta, nemişcaţi, ca nişte tufişuri pipernicite. Căutară atunci, din ce în ce mai nervoşi, chiar între ei, în ei, în conglomeratul compact al cortegiului, care se tîra de-ă lungul străzii, ca un chiag de sînge prin-tr-o vînă goală. Se cercetară reciproc cu mare atenţie, se inspectară crîn-cen timp de o clipită, depărtîndu-se pe nesimţite unii de alţii, apoi se identificară minuţios. Zadarnic. N-au descoperit nici o faţă străină, nici un spion deghizat, nici un atentator strecurat în rînduri, pentru a zmulge GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 37 celelalte măşti, şi a da pe faţă adevăratul rost al acestei mascarade, adevărata moarte a lui Chiriţă. Erau ei, tot ei, numai ei şi ai lor, între ei, ca de atîtea alte ori... Şi totuşi, cortegiul nu mai era singur. O prezenţă nouă, nevăzută, misterioasă, se adăugase cu un mare pas tăcut, şi fiecare o simţea în spate, şi în tăcerea pasului urmăritor, paşii urmăriţi începură să calce nesigur, să şovăe în lături, să se poticnească. In legănarea uniformă şi monotonă de pînă atunci a cetei, se produseră svîcniri, dezagregări, şi ţîşniri, ca în suprafaţa unei ape pe care o zdrenţuie vîntul. Conversaţiile braţ la braţ, cu capetele plecate confidenţial şi tainic, se stinseră una după alta, ca nişte focuri de gunoaie umede. Inspectorii de Siguranţă clipiră nedumeriţi, cîţiva ofiţeri grăbiră pasul zornăind din pinteni. Gavrilă îşi trase mucii în gîtlej, uruind pe nas, şi la tunetul acesta bine cunoscut, se apropiară de el cîţiva subalterni de încredere, aştep-tînd să-1 audă poruncind vajnic o mie de arestări. Apoi, careva ridică ochii în sus şi cu un violent suspin de uşurare şi de groază în acelaş timp, identifică turburătoarea ameninţare. Văzu fumul. Contagiate, toate gîturile zvîcniră, rînd pe rînd, strîmbîndu-se, în văzduh. La un moment dat, întregul cortegiu călca în bobote, hurducăit ca la coborîrea unor scări nevăzute, cu feţele întoarse orizontal, paralele cu cerul, şi timp de cîteva clipite, toate capetele părură desprinse de trunchiuri, cu ochii încremeniţi, holbaţi pe o viziune infernală, ţîşnită în clipa supremă a decapitării. Fumul îi ajunsese din urmă, îi însoţea şi-i preceda, arătîndu-le calea şi tăind o şi mai sumbră cale pe panta leşioasă a cerului. Cum se întindea peste străzi şi case pe deasupra cortegiului, părea un braţ vîn-jos ridicat de dincolo de pămînt, capabil să doboare şi să strivească, între două orizonturi, tot. Departe, tocmai spre capătul drumului şi al pă-mîntului, braţul se îngroşa în pumn, sau se resfira încet într-o mînă boltită cu degete încovoiate. Astfel, tocmai din măruntaiele pămîntului şi pînă în zări şi în neant, muncitorimea parcă înălţa un enorm braţ vindicativ, ale cărui degete cînd arătau un drum, cînd ameninţau, cînd stăteau gata să apuce. Imaginea era atît de clară, încît toate capetele escortei funerare, îndelung întoarse spre cer, se aplecară brusc, înghemuin-du-se între umeri, în aşteptarea loviturii. Apoi, cei trei, patru sute de bărbaţi încercară să se scuture, dar în acelaş timp grăbiră pasul fără să-şi dea seama, şi se îngrămădiră unii peste alţii, împingîndu-se spre roatele dricului. Din acea clipă, totul păru şi le păru derizoriu. Şi trupele care precedau şi încheiau cortegiul, şi snopii de jandarmi care staţionau pe marginea drumului, şi cele două şiruri de gardieni cu chivăre care încadrau ceremonia ca un chenar, înaintînd în dublu monom pe lîngă trotuare, şi nenorocitul de Chiriţă, şi execuţiile de la Ateliere, şi crematoriul. Sentimentul unui eşec iremediabil, al unui efort grotesc risipit în fum, al zădărniciei nenorocitei farse, puse stăpînire pe jalnicul cortegiu, ale cărui gînduri se comunicară şi alămurilor fanfarei, care trecu pe nesimţite de ha marşul funebru violent, bubuit în tobe şi răcnit, strident în trompete, la un fel de chiţăit funerar, icnit în sincope şi eliberat în timide falseturi : o undă minusculă a fluviului de fum se depusese parcă în gîtlejurile de metal, obturînd imnul lui Chiriţă. Gaii încetiniră pasul ca la mirosul de 38 RADU POPESCU hoit, iar la urcuş, pe sub crengile prizoniere, desfrunzite, ale Grădinii Botanice, harapnicele artileriştilor trebuiră să pocnească neprotocolar. In vîrful dealului, îi aştepta o' altă aventură : bariera trenului de centură care trecea din Filaret prin Dealul Spirei şi Militari spre Gara de Nord, făcînd o tangentă cu peron de marmură în grădina palatului Cotroceni, pentru ca Vodă Carol să poată descinde din nenumăratele lui călătorii, direct între trandafirii parcului, — era lăsată, oprind circulaţia. Cortegiul se poticni, o parte cu pieptul în bîrna de lemn orizontală, o parte încă pe pantă, cu caii alunecînd pe caldarîm şi cu dricul care ameninţa s-o pornească de-a dura înapoi. Numai pocinoguri, numai semne rele. Gavrilă interpretă faptul ca pe un nou şi neruşinat atentat al muncitorilor de la Căile Ferate ; ocolind furibund dricul, ieşi înainte şi-1 înjură pe cantonier de cristoşii mă-sii, ordonîndu-i ridicarea imediată a barierii. Omul se supuse, dînd discret din umeri, şi dosind, ca pe un manifest, un zîmbet de hîtră satisfacţie. Primele inele ale reptilei' funebre se opintiră cu sgomot peste şine, în timp ce fanfara relua marşul de la un acord rămas în aer, ca un foileton care începe cu literă mică după un „va urma". Trecură primele coloane de gardieni şi soldaţi, trecu fanfara şi tocmai se angajau pe bombeul dintre şine, cu alunecări din copite şi încordări în hamuri, caii de la dric, cînd de undeva dinspre dreapta, se auzi un fluerat prelung de locomotivă. Cum trenul care se anunţa astfel nu se vedea, din cauza curbei cu taluz înalt de deasupra gradinei botanice, toţi simţiră roate imense trecîndu-le peste trup. O panică indescriptibilă îi făcu pe vizitii şi pe soldaţii de la cai să urle : „Hiiii..." din gît ca surugiii şi să pleznească crupele cu tot biciul, ca nişte camionagii. Dricul ţîşni peste şine hurducăind teribil pe cîte două roate, iar leşul lui Chiriţă săltă scurt de cîteva ori în şir, cu coşciug cu tot. In acelaş timp, cantonierul, apărut ca din pămînt, începu să învîrtească frenetic manivela, şi barierele se lăsară din nou, scîrţîind amarnic. Cortegiul se trezi retezat prin mijloc ca un şarpe tăiat în două, ale cărui jumătăţi se mai caută o clipă, zbătîndu-se în ţărînă. De o parte şi de alta a căii ferate, necroforii lui Chiriţă se opriră furioşi şi acriţi, şi, în aşteptare, avură prilejul de a ridica din nou, cu teamă, privirea spre cer. Fumul era acolo, deasupra lor, ca un hăitaş nemilos, şi în timp ce părea că vine din urmă şi, totodată îi aşteaptă în comicul lor popas, se ducea mai departe arătîndu-le drumul, păşind suveran peste toate opreliştile. Un tren se arătase acum de la cotitură, şi începuse să defileze imperturbabil prin faţa străluciţilor stăpînitori plouaţi : un tren infinit, cincizeci-şaizeci de vagoane de marfă, goale, ducîndu-se în viteză de manevră spre rampa de încărcare a unei gări mărginaşe. Vagoanele treceau încet, ciocnindu-se uşor unele de altele, cînd lin, cînd zmucit. Asistenţii putură să ia o fişă complectă a tuturor frînarilor care, din coada vagoanelor, priveau, parcă ironici, — cel puţin aşa i se păru lui Gavrilă — această înmormîntare scizionată. La un moment dat chiar se opri, şi chiar începu să dea înapoi, apoi iar se opri, apoi începu să înainteze din nou : din cînd în cînd, unul din frînari se apleca în afară, agăţat cu o mină de bara de fier a scării, şi privea vag înainte, spre capul trenur lui, fîlfîind nonşalant sub nasul domnilor prefecţi, generali şi directori ai Siguranţei, un steguleţ roşu. Cuprinşi de furie neputincioasă, disperaţi ca nişte regizori caire-şi văd prăbuşindu-se spectacolul, grangurii autorităţii GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 39 represive doriră în gînd, într-un singur gînd, întoarcerea acasă cu automobilul, cît mai repede, abandonarea vajnicului apărător al ordinei în şanţul şoselei, şi desfiinţarea căilor ferate. Cînd, în sfîrşit, ultimul vagon dispăru, cele două fragmente ale cortegiului se revăzură fără nici o plăcere. Dricul fusese.tras în marginea şoselei şi părăsit acolo ca o căruţă al cărei stăpîn a intrat în crîşmă pentru cîteva ţuici. Escorta se fărîmiţase în grupuri : soldaţii, lăsînd cureaua armei să atîrne de umăr, făceau un fel de horă mută, cu uşoare tresăriri ale tălpilor, îngheţate, şi în timp ce înfundau cît mai adînc mîinile îngheţate în buzunarele mantalelor, fumau amarnic, numai din buze. Comisarii, obişnuiţi cu adaptările rapide şi cu îmbinarea neîncetată a serviciului cu chiulul plăcut, năvăliseră într-un „local cu băuturi spirtoase", situat foarte oportun chiar în marginea şoselei, şi îngrămădin-du-se lîngă tejghea, ordonau scurt, fără să privească măcar spre patron : „Ţuică, mare!", „secărică !", „rom!", „mastică !", apoi întindeau mîna, apucau paharul şi dădeau de duşcă, orbeşte, mecanic şi vertiginos, cu ochii mereu aţintiţi afară, pîndind mişcările trenului buclucaş, a cărui dispariţie avea să aducă reapariţia lui Gavrilă ; rudele lor sărace, gardienii, umblau lelea prin mijlocul şoselei şi de la un şanţ la altul, se zgîiau la tren, spuneau obrăznicii groase rarelor femei care lipăiau în papuci prin partea locului, sau aruncau înjurături, lipsite de scop, zarzavagiilor care se întorceau la domiciliile lor -suburbane cu pas elastic şi cobiliţe goale. Cu un gest de kermesă flamandă, gagiştii tuciurii ai fanfarei destupau cu pocnet muştiucurile trompetelor şi tromboanelor, apoi, cu mîna întinsă, deşertau ca din sticle cu conţinut generos, spuma salivară depusă în adîncurile instrumentului în patru-cinci kilometri de marş funebru. Chiar lîngă statuia de un comic sfîşietor a unui băieţaş cu moletiere, cască şi tunică de ipsos, care se îndoia uşor din genunchi aspirînd în mod evident la o complectă chircire pe vine, în timp ce braţul se ridică timid în dreptul ochilor, înarmat cu un ciot de puşcă, într-o mişcare de delicată stîngăcie, ca a unei domnişoare de pe vremuri apă-rîndu-se de ţînţari, cu umbreluţa, (acest domnişor rahitic de un metru jumătate, această păpuşe speriată şi oarbă, părea şi mai apăsată, şi mai turtită, în tot ipsosul ei moale şi friabil, sub numele fantastic de monument al geniului — al, geniului militar bine înţeles, al trupelor din geniu, — şi de misiunea solemnă de a nemuri eroismul ostaşilor din acele trupe căzuţi în trecutul război mondial) — chiar lîngă această statue, deci, edificată în marginea şoselei, se retrăseseră cu deimnitate, cît mai departe de plebea soldăţească şi poliţienească, vreo zece-doisprezece popi, care trecuseră bariera cu prima tranşe, locul lor fiind, conform ceremonialului, înaintea dricului; erau oameni voinici, — frigul iernii şi negrul bărbilor valorificau la maximum roşul voluptuos de bună sănătate, al obrajilor _ şi purtau paltoane „clasice" ca orice avocat sau tenor, căciuli călduroase de iastrahan, şi, de sub sutane, pasul lor se vedea încălţat în sosoni confortabili. Pe deasupra acestei încotoşmănări de oameni obişnuiţi să circule mult şi cu picioarele pe pămînt, sclipea, de la gît pina la 40 RADU POPESCU glezne, pe piept, pe pîntec şi pe genunchi, îîşia de aur verticală a patrafirului : această haină rituală, după cum ştii, nu se îmbracă, ci, cum să zic, se străpunge, se traversează, prin acel dispozitiv de tăieturi care seamănă leit cu broasca unei uşi, astfel încît, petrecîndu-şi capul prin el pînă la umeri, prea cucernicul are mereu aerul de a comite o indiscreţie faţă de divinitate, căreia îi scrutează infiniturile prin gaura cheii. Erau preoţi militari, — căci armata realizase şi această nemaipomenită specializare a bisericii, îmbogăţind două mii de ani de ierarhie clericală, cu rangurile duhovniceşti de sublocotenent, căpitan şi locotenent-colonel, şi acordîndu-şi chiar, peste masa de ofiţeri în sutană, un episcop-gene-ralism, ca cel pe care îl înconjurau acum respectuoşi şi vorbăreţi, menit să concilieze doctrina păcii cu doctrina războiului şi iubirea creştină cu xenofobia şi ura de rasă, şi le concilia, zău, foarte bine, liniştit şi împăcat. Peste toată această adunătură, pestriţă, răvăşită şi parcă lăsată într-o rînă, prima geană a unei înserări grăbite cobora' vînătă, încărcată de jale şi dezgust, ca peste o tabără de fugari. La cimitir, găsiră iarăşi fumul, ca o noapte, şi noaptea sub formă de ceaţă care se ridica din morminte. Cînd popii începură prohodirea, cădelniţele parcă luau fum din aer şi de pe pămînt, şi însuşi mirosul tămîii părea împrumutat din aburul universal, al cavalcadei de sus a morţilor nevinovaţi şi răzbunători. Nimic nu mai exista, nimic nu mai aparţinea cortegiului strălucitor şi puternic, care se dizolvă încet, încet în ceaţă; participanţii nevoiaşi se rătăciră printre gropi, alunecară şi se împotmoliră în movilele de lut ale mormintelor proaspete, apoi fugiră cîte doi, trei, fără să se vadă, pe aleea de onoare, aproape scîncind. Cei care rămaseră, eroici, pînă la sfîrşit, mai avură prilejul, rînd pe rînd, să se vadă dintr-odată ţintuiţi, prin neguri,' de un ochi roşiatic, de un altul galben-albăstrui, de unul verde, spectral. Fiinţe nevăzute, păreau să dea tîrcoale celor care consumau sacrilegiul, cu o luminiţă în mînă, şi candelele aprinse de mîini nevăzute sclipeau solitare la o palmă de pămînt. Impresia, îngrozitoare a groparilor lui Chiriţă, fu că morţii care îi înconjurau ridicau, rînd pe rînd, capul din lutul patului lor veşnic, privind necruţător spre intruşi. Presimţind nerăhdările lui Gavrilă şi de altfel, el însuşi nerăbdător, comandantul gardienilor publici şi maestru de ceremonii al înmormîn-tării se apropie bîjbîind de şeful suprem, şoptind : — „Măi ţinem cuvîn-tarea, domnule Prefect?" Hiper-nervos, Gavrilă, care parcă ar fi vrut să închidă ochii pentru a nu mai vedea pleoapele morţilor ridicîndu-se asupra lui, se sperie de apropierea neaşteptată a subalternului, pe care, prin ceaţă, îl luă o clipă drept fantomă, se fripse în tresărirea nestăpî-nitâ cu luminarea creştinească pe care un popă i-o strecurase între degetele mănuşii, şi mormăi răstit, tare : „Nu se mai ţine nici o cuvîn-tare. Spune popilor s-o scurteze, şi vîrîţi-1 odată-n groapă în pastele mă-sii, să se isprăvească !" Acest îndemn plin de solemnitate şi de gingăşie, fu urmat întocmai, în cîtexa minute, şi manevrat pe întuneric ca un balot adus la tren în ultima clipă, Chiriţă reintră în obscuritate, în obscuritatea fără fund a GRIVIŢA ŞI AL. SAHIA 41 pămîntului şi a veşniciei. Şi în timp ce falnicii reprezentanţi ai statului, se grăbeau cu capul între umeri spre poarta ţintinmului, groparii, ultimi fideli ai morţilor, îngrămădiră peste sicriul lui o sută de lopeţi de lut galben şi apos, eroul ne mai avînd de ascultat decît elocvenţa monotona dar fără egal a bulgărilor de pămînt lovind scîndura unui coşciug. Un gropar se apăsă cu mîinile şi cu pîntecul pe o cruce cafenie, care purta Lis: „Gardianul Chiriţă D., căzut la datorie", astfel ca vreo douăzeci şi patru de ore mormîntul eroului s-ar mai fi putut, la nevoie, identifica. Azi, nu l-ar mai putea descoperi nimeni, dar eu cred că unicul, simbolicul, generosul Chiriţă, e tot acolo, oale şi ulcele, si nemuritor. CRISTIAN StRBU EU AM AUZIT SIRENA Eu am auzit sirena lui Roaită. Străbătea pînă în mahalaua Ferentarilor. Văzduhul clocotea de sunete de luptă: — U-u-u-u-ă-ă! U-u-u-u-u-ă-ă! Scriam o poezie : „Cîntec Roşu" : „Prin gînduri trec furtuni răzbunătoare. Şi-ntrezărindu-şi ştreangul şi groparii Cu zid ăe ftşti se-mprejmuesc Cezarii. Dar pumnul gloatei creşte tot mai mare". Trecătorii îşi vorbeau pe străzi: — Sună sirena de la atelierele Griviţa! — Ne cheamă greviştii-n ajutori — Auzi, îi împuşcă l Cîţiva inşi fugeau într-acolo. Fugeau şi copacii: — Auzi, îi împuşcat ...Din zăpadă înfloreau trandafirii roşiii GEO BOGZA IARNA In vale, copiii se dau pe gheaţă Cîmpia e acoperită cu zăpadă Cerul — plumburiu . Prin aer trec păsări negre La m'arginea satului se văd vînători Copacii sînt îngheţaţi şi stingheri Se pregăteşte să vină o noapte geroasă Totul e rece şi alb, Şi deşi mă aflu pe Bărăgan, lîngă Dunăre Mă gîndesc ce mare pictor a fost Brueghel. Ov. S. CROHMALNICEANU GEO BOGZA ŞI ENCICLOPEDIA LUMII ZILNICE Intr -o seară, Geo Bogza mi-a povestit că visează de mult să scrie o carte, pentru care n-a avut însă niciodată răgazul necesar. E vorba de mesajul unui om din altă planetă, ajuns pe pămînt şi dornic să comunice a-lor săi, după ce a vieţuit aici o bucată de vreme, ce se întîmplă cu el. Dar aşezat la masa de lucru el îşi dă seama că ori ce cuvînt pe care vrea să-1 folosească, trebuie mai întîi să-1 explice : Ce este o cameră ? Ce este o masă, o foaie de hîrtie, un creion, un ziar, o fereastră, un copac, un nor, un oraş, o femeie, ş.a.m.d ? Fiecare lucru chiamă altul, într-o înlănţuire din ce în ce mai curioasă. Aşa că mesajul omului - nostru se transformă treptat într-un fel de enciclopedie a noţiunilor elementare, într-un fel de memoriu asupra explorării lumii de fiecare zi ca o realitate complect necunoscută, uluitoare, fantastică. Geo Bogza îşi mărturisea tristeţea că n-a avut vreme să scrie această carte. Dar dacă mă gîndesc bine, îmi dau seama că : Cine vrea să cunoască aventurile formidabile ale picăturii de apă plecată din Hăsmaşul Mare ca să se verse în Dunăre trebuie să-1 citească pe Geo Bogza. Cine vrea să cunoască inimaginabilele călătorii ale norilor trebuie să-1 citească pe Geo Bogza. Cine vrea să cunoască teribilele crime ale petrolului, trebuie să-1 citească pe Geo Bogza. Cine vrea să cunoască lucrurile extraordinare, „de un senzaţionalism crîncen", care se petreceau acum cîteva decenii, sub ochii noştri, zi de zi în Ţara Moţilor, trebuie să-1 citească pe Geo Bogza. In sfîrşit, cine vrea să cunoască ce e un munte, ce e un rîu, o cîmpie, o constelaţie,, o mină de cărbuni, un bec aprins, un şantier, o zi din viaţa unui oraş, o revoluţie, un om în luptă cu istoria, cu geologia, cu forţele cosmice, trebuie neapărat să-1 citească pe Geo Bogza. Şi în concluzie, Geo Bogza n-are pentru ce să fie; trist. Cartea pe care a visat să o scrie se alcătuieşte practic din tot ce a publicat pînă acum şi ea e cu adevărat o enciclopedie unică a senzaţionalului ascuns în lucrurile cele mai obişnuite din jurul nostru. GEO BOGZA ŞI ENCICLOPEDIA LUMII ZILNICE 45 Mi-ate aminte c*JnU„„ (°I£%ţS}tS! ^Ztun!* cilă a eroilor era cum sa comun ce ctimţe e cug ,ementare de la ^.TOlîlîl^ ungS'tui triune, e ega.a cu „oua -hiUSigudrrcf *,«i^jdL-i^s^a^SfinliLfeScaţf, momentul nu e ioarte depărtat ,"uHXiP Pi de bază se va pune cu fundamentale a vieţii noastre reduse la dat d baza se p acuitate. Nu ştiu cum vor rezolva savanta ??f£™^™^ast!1 extraordi-noi există cineva care poseda mm odi orga.^S^eVenus, sau spre nară. Locul primuluii om care^vla -ye a trffi1^^^^ n-am deloc sentifflentul ca" aduc un omagiu ci că fac o sugestie utila. M1HU DRAGOMIR LUI CICERONE THEODORESCU — la 50 de ani — Credeai că faptu-o să rămină-ascuns şi nimeni nu-ţi va mai ghici ursita? Degeaba, Cicerone! Ai ajuns nel mezzo del cammin di tua vita... (Aşi vrea, precum ni-i felul din străbuni, la vreme să-ţi urez un „la mai mare". Dar ai s-o afli-abia duipă trei luni, căci „Viaţa romînească" -aşa apare !) Cînd mi s-a spus, am reflectat năuc: au, nu cumva aici e-o şmecherie ? Sau, pentru prima dată, pe Beniuc vrei să-l imiţi, aşa, din simpatie... S-a âomentat ]şurpriza-n fel şi fel: — Hei, e bătrîn de-acu,ma, nu mai ţine... — Cum e bătrîn, că nici măcar nu-i chel!... — Oricum ar fi, arată încă bine... Un puşt de prin vecini, mirat, mi-a zis: — Cum, nenea n-a trecut de tinereţe? Păi fără barbă albă cum de-a scris atiţia „Făurari de frumuseţe" ? Iar o elevă (cazu-i elocvent, dar amănunte nu-ţi mai dau de ştire) a plîns, căci te credea adolescent, din stihurile tale de iubire. Ştiu şi-un băiat în haine ostăşeşti ce nu s-a minunat, de bună seamă: citind pe Tiorkin, a ştiut că eşti un leat cu el, amic la cataramă. \ LUI CICERONE THEODORESCU Oricum, e-un fapt precis înregistrat şi-un adevăr mai absolut ca toate : 'din veacul ce ţi s-a repartizat ai cheltuit, băiete, jumătate 1 (Te cred că doar un veac e cam puţin! Aştept s-apară cartea ta cea noua, si-asupra strofei de mai sus revin şi nu un secol îţi acord, ci doua.) De anii trec, dă-i ■ meseria lor. iar tu Ui stii prea bine meseria, şi nu în ani şi zile te măsor. Poeţii-au altă vîrstă : poezia. Tu cîntul de pe uliţă să-l scrii,^ si din oras, si din întreaga ţara, să fii un moş sfătos pentru copii, iar pentru cei mai vîrstnici - primăvară. Iar cînd vom fi la celălalt soroc, sărbătorind cu toţii centenarul, ca si acum îţi voi ura noroc golind de vers, pînă la fund, paharul! BERTOLT BRECHT POVESTIRI DESPRE DOMNUL KEUNER Domnul K. şi natura La întrebarea : „ce atitudine are in faţa naturii ?", domnul K. răspunse : — „Cînd ies din casă aş privi cu bucurie şi cîţiva copaci. Mai ales că prin schimbarea înfăţişării lor în decursul unei zile sau al unui anotimp ei ating un grad de realitate atît de pronunţat. Noi cei din oraşe sîntem buimăciţi cu timpul privind numai ceea ce are o utilitate, case, care nelocuite ar rămîne goale şi drumuri, care nefolosite ar fi de prisos. Ciudata noastră ordine socială ne sileşte doar să integrăm şi pe oameni printre astfel de obiecte utile, şi deci, cel puţin pentru mine, care nu sînt tîmplar, copacii capătă un aspect liniştitor de independent, în afara persoanei mele şi nădăjduiesc chiar că pînă şi pentru tîmplari ei păstrează totuşi ceva inutilizabil". (Domnul K. mal spuse: „Este necesar să ne slujim de natură în mod econom. Rămînînd' în mijlocul naturii fără a munci cădem lesne într-o dispoziţie bolnăvicioasă, ne cuprinde o stare ca o febră"). Cumpănire Domnul K. spuse odată: „Cel care ştie să gîndească nu utilizează nici o lumină prea mult, nici o blcată de pline prea mult, nici o ideie prea mult". Formă şi materie Domnul K. privea un tablou care atribuia unor obiecte o formă foarte ciudată. El spuse: „Unii artişti, cînd contemplă lumea, se aseamănă multor filozofi. Trudind pentru formă se pierde materia. Odată lucram la un grădinar. El mi-a întins o foarfecă de grădină şi mi-a poruncit să tund un dafin. Copacul era pus într-un vas şi menit să fie folosit la solemnităţi. HI trebuia să capete de aceea conturul unui glob. M-am apucat îndată să tai lăstarii sălbatici, dar oricît mi-am dat osteneala să obţin forma cerută, multă vreme n-am izbutit. Odată tăiam prea mult într-o parte, altădată în cealaltă. Gînd în sfîrşit dafinul deveni glob, el era foarte mic. Grădinarul s-a arătat decepţionat: „Bine, iată globul, dar unde este dafinul ?" Serviciu prietenesc Ca un exemplu de serviciu prietenesc, domnul K. povesti următoarea istorioară: „La un arab bătrîn au venit trei tineri şi i-au spus : — ,,Ne-a POVESTIRI DESPRE DOMNUL KEUNER 49 murit tatăl. A lăsat moştenire şaptesprezece cămile şi a stabilit prin testament ca fiul cel mai in virstă să capete jumătate, al doilea o treime, iar cel mai mic a noua parte din numărul cămilelor. Dar nu ne putem înţelege asupra împărţirii ; hotărăşte tu !" Arabul s-a gîndit şi a zis : — „După cîte văd, vă lipseşte încă o cămilă pentru a putea împărţi cum trebuie. Eu însumi n-am decît una singură, dar v-o pun la dispoziţie. Luaţi-o şi faceţi împărţirea, iar mie îmi aduceţi numai ce rămine". Ei i-au mulţumit pentru acest serviciu prietenesc, au luat cămila şi au împărţit cele optsprezece cămile astfel că fiul cel mai in vîrstă a primit jumătate, adică nouă, al doilea o treime, adică şase, iar cel mai mic a noua parte, adică două cămile. După ce au pus de o parte cămilele care le reveneau au constatat uimiţi că a mai rămas totuşi una. Au restituit cămila bătrînului prieten, reînnoindu-i mulţumirea lor". Domnul K. consideră gestul bătrînului arab un adevărat serviciu prietenesc, deoarece el nu cerea sacrificii deosebite. Pe care te poţi bizui Domnul K., care ţinea să domnească ordine în relaţiile dintre oameni, se găsea totuşi mereu implicat în diferite situaţii dificile. Intr-o zi se văzu din nou în încurcătură. Trebuia să ajungă noaptea in mai multe locuri de intîlnire, aflate la distanţă unul de altul. Fiind bolnav rugă pe un prieten să-i împrumute mantaua sa. Acesta ii promise că-l ajută, deşi chiar el trebuia astfel să renunţe la o întîtnire oarecare. Spre seară situaţia domnului K. se înrăutăţi atît de mult încît tntîlnirile programate nu-i mai erau de folos şi trebuia să acţioneze cu totul altfel. Totuşi, în ciuda lipsei de timp, domnul I\. zelos să respecte el însuşi înţelegerea, se duse punctual după mantaua, care acuma îi era de prisos. Băiatul neputincios Domnul K. referindu-se la viciat de a îndura în tăcere o nedreptate suferită, povesti următoarea istorioară : „Un trecător se interesă de motivul supărării unui copil care plîngea tăcut: — „Am strîns doi lei pentru cinematograf, spuse copilul, cînd deodată a apărut un băiat şi mi-a smuls un leu din mină" şi arătă pe un băiat care mai putea fi zărit alergînd in depărtare. — „Dar n-ai strigat după ajutor ?" întrebă omul. — „Desigur", răspunse copilul, plîngînd ceva mai tare. — „Şi nu te-a auzit nimeni ?" întrebă omul mai departe, mîngîindu-1 cu dragoste. — „Nu", hohoti băieţaşul. — „Bine, dar nu puteai să strigi mai tare ?" întrebă trecătorul. „Dă-mi şi celălalt leu". îl luă şi plecă nepăsător mai departe." întrebarea dacă există un dumnezeu Cineva puse domnului K. întrebarea dacă există un dumnezeu. Dom' nul K. răspunse : „Eu te sfătuiesc să chibzuieşti dacă atitudinea ta in faţa vieţii se schimbă în raport cu răspunsul la această întrebare. Dacă nu se schimbă, putem renunţa la întrebare. Dacă se schimbă, atunci pot să te ajut cel puţin cu atît: arătîndu-ţi că te-ai şi decis. Ţie îţi trebuie un dumnezeu". 4 — V. Romînească nr. 2 50 BERTOLT BRECHT Conversaţii Domnul K. spuse unui om : — „Nu mai putem discuta unul cu altul". — „De ce?" întrebă acesta speriat. — „în prezenţa dumitale nu pot să emit nici o idee consistentă" se plînse domnul K. — „Dar asta nu mă supără de loc," îl linişti celălalt, — „Te cred", răspunse dezgustat domnul K., „pe mine insă mă supără". Ospitalitate Cînd domnul K. recurgea la ospitalitatea cuiva, folosea camera care i se rezerva, fără să modifice nimic în interiorul ei, deoarece nu ţinea ca oamenii să-şi imprime pecetea pe tot ce-i înconjoară. Dimpotrivă se ostenea să-şi schimbe firea în aşa fel încît să se acomodeze locuinţei ocazionale ; fireşte nu dorea prin aceasta să fie stingherit în ceeea ce îşi propusese să facă. Dacă domnul K. devenea gazdă, mişca măcar un scaun sau o masă de la locul obişnuit, adaptînd camera după musafir. „Este mai bine", spunea el „să decid eu ce anume i se potriveşte". Domnul K. într-o locuinţă străină . Sdsirfd într-o loâainţă, domnul K., se interesa, înainte de a se culca, cîte ieşiri are casa şi altceva nu-l mai preocupa. Fiind întrebat de ce, răspunse stînjenit: „Este un vechi nărav. Eu sînt pentru o bună rin-duială : atunci este bine dacă locuinţa in care stau are mai mult decît o singură ieşire". Comportarea înţeleptului este înţeleaptă Un profesor de filosof ie veni la domnul K. şl se lăudă cu înţelepciunea sa. După un timp domnul K. îl întrerupse : — „Tu şezi incomod, vorbeşti incomod, gîndeşti incomod". înfuriat, profesorul de filosof ie răspunse: — „Nu despre persoana mea am vrut să-ţi aflu părerea, ci despre conţinutul celor spuse de mine". ■— „Nu au conţinut", zise domnul K. „Te privesc umblînd stîngaci şi cît te agiţi, nu văd s-ajungi undeva. Vorbeşti confuz şi nu faci nici o lumină cînd vorbeşti. Observîndu-ţi comportarea nu mă mai preocupă ţinta ta". Cînd domnul K. iubea pe cineva — „Cum vă purtaţi", a fost întrebat domnul K. „atunci cînd iubiţi un om?". — „îi fac o schiţă", răspunse domnul K. şi caut să-i semene". — „Ce ? schiţa ?" — „Nu", răspunse domnul K, „omul". Domnul K. şi consecvenţa Inir-o zi, domnul K. destăinui unui prieten o dilemă care-l preocupa : „De curînd cunosc un om, care locuieşte peste drum. Acum nu mai găsesc aceeaşi plăcere în relaţiile cu dînsul. Dar nu am un motiv nici pentru a continua să-1 văd, nici pentru despărţire. Am observat însă că, după ce a POVESTIRI DESPRE DOMNUL KEUNER 51 cumpărat căsuţa pe care pînă atunci numai o închinase, a pus îndată să tie tăiat prunul din îaţa ferestrei pentru că îi lua lumina, deşi fructele pomului erau coapte doar pe jumătate. Oare să mă folosesc de acest fapt ca un motiv formal sau chiar serios pentru a rupe relaţiile cu el ?" Cîteva zile mai tîrziu, domnul K. povesti prietenului: „Am rupt relaţiile cu individul de care ţi-am vorbit. Gîndeşte-te, de luni de zile ceruse proprietarului de pe atunci al casei să taie pomul care-i lua lumina. Acela însă refuza, pentru că voia să se mai bucure de iructe. Şi acum, casa odată trecută în proprietatea cunoscutului meu, el decide într-adevăr să fie tăiat pomul încă plin de frute crude. Pentru atitudinea lui inconsecventă am rupt deci relaţiile cu dînsul". Paternitatea gînd'ului / se reproşa domnului K. că prea des pentru el un sentiment *) este tatăl gîndului. Domnul K. răspunse: „Niciodată n-a existat un gînd al cărui tată să nu ii fost un sentiment. Se poate întreba numai: care anume sentiment? Faptul că stabilirea paternităţii este dificilă, nu ne îndreptăţeşte să susţinem că un copil n-are nici un tată". Originalitate „Astăzi", se pt'tnse domnul K. „există nenumăraţi oameni care se laudă în public că numai ei pot crea cărţi măreţe şi toţi îi aprobă. Filozoful chinez Ciuang-Tsi a scris, încă in floarea vîrstei, o carte cu o sută de mii cuvinte, dintre care nouă .zecimi erau citate. Asemenea cărţi nu mai pot îi scrise la noi fiindcă lipseşte înţelepciunea'. Deaceea se creează idei numai în atelier propriu şi omul se consideră singur leneş dacă nu produce destule. Astfel nu există fireşte nici o idee care ar putea fi preluată şi nici o formulare -a unei idei care ar putea fi citată. Cît de puţin le trebuie tuturor acestora pentru activitatea lor : un condei şi puţină hîrtie este tot ce-ar putea ei să expună. Şi fără nici un ajutor, numai cu materialul sărac pe care un singur om îl poate căra în braţe, ei îşi construiesc colibele ! Ei nu cunosc edificii mai mari decît acelea pe care un singur om este în stare să le clădească ! Succes Domnul K. văzu o actriţă care trecea pe lîngă el şi spuse: — „Este frumoasă". însoţitorul lui adăugă : — „Ea a avut de curînd succes pentru că este frumoasă". Domnul K. se supără şi spuse : — „Este frumoasă pentru că a avut succes". Despre călcarea principiului: „Acum pentru acum" Domnul K. fiind odată oaspetele unor oameni aproape străini observă că amiftrionii săi pregătiseră pe o măsuţă din colţul dormitorului, vizibilă din pat, vesela pentru dejun. După ce ti lăudă intîi în gînd pentru că se grăbesc să termine cu dînsul, continuă totuşi să mediteze asupra atitudinii lor. Se întrebă clacă şi el ar pregăti noaptea, înainte de culcare, vesela pentru dejun. După ce chibzui puţin socoti că o asemenea atitudine *) în germană : dar Wunsch = dorinţa (proverbul mult folosit : der Wunsch ist der Vater des Gedankens.); 4* 52 BERTOLT BRECHT ar fi şi pentru el indicată în anumite împrejurări. Şi mai socoti indicat ca şi alţii să aibe din cînd în cînd adeastă preocupare. Domnul K. şi pisicile Domnul K nu iubea pisicile. Nu i se păreau a fi prietenii oamenilor, deci nici el nu le era prieten. „Dacă am avea interese egale", spunea el, „atunci atitudinea lor duşmănoasă mi-ar fi indifererjtă". Totuşi domnul K. nu alunga cu plăcere pisicile de pe scaunul lui. „A te culca e o muncă", spunea el „deci trebuie să aibă un rezultat". Cînd pisicile mieunau în faţa uşii, el se ridica din pat, chiar pe o vreme friguroasă şi le dădea drumul la căldură. „Calculul lor e simplu", zicea el, „cînd ele cheamă li se deschide. Cînd nu li se mai deschide, ele nu mai cheamă. A chema •— acesta este un progres". Animalul favorit al domnului K. La întrebarea pe care animal îl preţuieşte mai mult, domnul K. îl numea pe elefant şi se justifica astfel: „Elefantul are şi şiretenie şi putere. Nu şiretenia măruntă pentru a scăpa de urmărire sau pentru a apuca hoţeşte ceva de mîncare, ci şiretenia de care dispune puterea pentru realizarea unor fapte mari. Pe unde a trecut, acest animal lasă o urmă largă. Cu toate acestea el este blînd, ştie de glumă. El este un prieten bun, după cum este şi un duşman loial. Deşi foarte mare şi greu, este totuşi foarte iute. Trompa sa duce trupului enorm pînă şi cea mai mică hrană, chiar şi nuci. Urechile sale sînt mohile : el aude numai ce-i convine. Atinge o vîrstă foarte înaintată. El este şi sociabil şi nu numai cu alţi elefanţi. Pretutindeni este iubit, dar şi temut. înfăţişarea lui oarecum comică ii permite să fie chiar stimat. Are o piele groasă, de care se îring cuţitele ; firea lui însă este delicată. El se poate întrista. Se poate înfuria. Ii place joaca. El moare în desiş. Iubeşte copiii şi alte animale mici. El este sur şi iese în evidenţă numai prin volumul său. Nu este bun de mincat. Poate să muncească bine. Ii place să bea şi se înveseleşte. El contribuie cu ceva la artă : dă fildeşul." Antichitatea In faţa tabloului „constructivist" al pictorului Lundstrom, tablou care reprezenta cîteva ulcioare de apă, domnul I\. spuse : — „O pictură din antichitate, dintr-o eră barbară ! Pe atunci oamenii desigur nu puteau face nici o distincţie, rotundul nu mai părea rotund, virful ascuţit nu mai părea ascuţit. Pictorii trebuiau să reconstituie aceste contururi, să ofere amatorilor ceva cert, fără echivoc, cu o formă precisă ; ei vedeau atîtea lucruri neclare, instabile, îndoielnice ; ei erau atît de însetaţi de integritate încît aclamau pe cineva numai pentru că nu-şi lăsa cumpărată prostia. Munca fusese împărţită între mai mulţi pictori, ceea ce se poate recunoaşte chiar din acest tablou. Acei care stabileau forma nu se mai interesau de scopul obiectelor ; din această cană nu se poate turna apă. Probabil au existat pe atunci mulţi oameni care nu erau consideraţi decît nişte obiecte utilizabile. Şi împotriva acestei mentalităţi trebuiau să se opună artiştii. O eră barbară, antichitatea !" / s-a atras atenţia domnului K. că tabloul provine din timpurile noastre. — „Da", spuse trist domnul K, „din antichitate". POVESTIRI DESPRE DOMNUL KEUNER 53 Justiţie Domnul K. amintea adesea, ca o pildă de urmat într-o anumită privinţă, o dispoziţie juridică din China veclhe. Conform acestei legi, pentru procesele importante judecătorii trebuiau aduşi din provincii îndepărtate. Astfel puteau să fie cu mult mai greu mituiţi (deci puteau să fie mai puţin integri), pentru că onestitatea tor era supravegheată de judecătorii localnici — adică de oamenii care tocmai in această privinţă erau versaţi şi nu te erau prieteni. De altfel aceşti judecători aduşi acolo, nu cunoşteau din experienţa de toate zilele obiceiurile şi condiţiile specifice regiunii. Delictul capătă adesea, numai prin faptul că se repetă, putere de lege. Cei sosiţi din alte locuri, trebuiau să ceară noi relaţii despre toate; în felul acesta ei sezisau uşor ceea ce era strident din cele relatate. Şi, în sfîrşit, ei nu erau siliţi ca, de dragul virtuţii de a fi obiectivi, să încalce multe alte virtuţi ca recunoştinţa, iubirea filială, lipsa de suspiciune faţă de cunoscuţii cei mai apropiaţi, sau să posede atîta curaj incit să-şi creeze duşmani printre cei din jurul lor. Un răspuns bun In faţa judecăţii un proletar a fost întrebat dacă doreşte să uzeze de forma laică a jurămintului sau de cea bisericească. El a răspuns: — „Eu sînt şomer". „Aceasta n-a fost o diversiune", comentă domnul K. „Prin acest răspuns el a lăsat să se înţeleagă că se găseşte într-o situaţie, în care asemenea întrebări, poate chiar şi toată desfăşurarea ca atare a judecăţii, nu-şi mai au rostul". Socrate După citirea unei cărţi de istorie a filozofiei, domnul K. se pronunţă in mod nefavorabil asupra încercărilor filosofilor de a prezenta fenomenele ca fiind din principiu incognoscibile. „Cînd sofiştii au afirmat că ştiu multe fără să fi studiat înainte ceva", spuse dînsul, „a apărut sofistul Socrate cu afirmaţia arogantă că el ştie că nu ştie nimic. Era de aşteptat să mai adauge ceva frazei sale : pentru că nici eu nu am studiat nimic (ca să ştim ceva trebuie să studiem). Se pare insă că el n-a vorbit mai departe, sau poate că aplauzele nesfîrşite care au izbucnit după prima frază şi care au ţinut două mii de ani, au înghiţit orice frază următoare" Trimisul Deunăzi discutam cu domnul K. cazul trimisului unei puteri străine, domnul X, care îndeplinise în ţara noastră unele misiuni ale guvernului mu şi care, precum aflarăm cu regret, a fost aspru pedepsit după întoarcerea sa, deşi se înapoiase cu mari succese. — „I se reproşa" îi spuneam eu, „că pentru a-şi putea îndeplinii misiunile, ar fi intrat în relaţii prea strinse cu noi, duşmanii. Credeţi că fără a adopta o asemenea atitudine putea să aibă succes ?" — „Fireşte că nu", răspunse domnul K. „El trebuia să mănince bine ca să trateze cu duşmanii, trebuia să măgulească pe criminali şi să-şi facă de rîs propria sa ţară, ca să-şi ajungă scopul". — „A 54 BERTOLT BRECHT procedat deci bine ?" l-am întrebat. — „Desigur că da", spuse domnul K. distrat, ,-,a procedat bine". Şi domnul K. era să se despartă de mine. L-am apucat însă de mînecă. — „Atunci de ce a fost tratat cu atîta dispreţ, cînd s-a întors ?", izbucnii eu revoltat. — „S-o fi obişnuit poate cu mîncarea bună, a continuat poate relaţiile cu criminalii, a devenit şovăielnic în opinia sa," răspunse domnul K. nepăsător. „Şi atunci trebuiau să-1 pedepsească". — „Şi'după părerea d-voastră, întrebai îngrozit, „ei au procedat bine" ? — „Fireşte", spuse domnul K, „cum puteau să procedeze altfel ? El a avut curajul şi meritul ca să ia asupra lui o misiune care trebuia să-i aducă moartea. Şi într-adevăr a murit. Puteau oare în loc să-1 îngroape in pămînt, să-1 lase să putrezească afară, iar ei să suporte duhoarea ?" Dacă rechinii ar fi oameni — „Dacă rechinii ar fi oameni", îl întrebă pe domnul K. fiica cea mică a gazdei sale, „ar deveni ei oare blînzi cu peştii mici ?" — „Fireşte", răspunse el. „Dacă rechinii ar fi oameni, ar pune să se construiască în mare pentru peştii mici lăzi enorme, înzestrate cu tot felul de hrană, atît plante cît şi vietăţi. Ei ar avea grijă ca lăzile să aibă permanent apă proaspătă şi în general ar lua fel de fel de măsuri sanitare. Dacă de exemplu un peştişor şi-ar răni o aripioară, i s-ar face de îndată un bandaj ca nu cumva rechinii să-1 piardă înainte de vreme. Ca peştişorii să nu devină melancolici1 s-ar organiza din cînd în cînd mari serbări pe apă : căci peştişorii veseli sînt mai gustoşi decît cei melancolici. Şi şcoli ar exista fireşte în lăzile cele mari. Peştişorii ar învăţa în aceste şcoli cum se înoată în gura rechinilor. Ar avea nevoie, de exemplu, să cunoască geografie ca să poată găsi pe rechinii cei mari care lenevesc pe undeva. Preocuparea cea mai arzătoare ar fi desigur instruirea morală a peştişorilor. Ei ar fi învăţaţi că gestul cel mai măreţ şi cel mai frumos ar fi acela de a se jertfi cu bucurie şi că ei toţi ar trebui să se încreadă în rechini, mai ales cînd aceştia afirmă că le vor asigura un viitor frumos. Peştişorii ar trebui convinşi că acest viitor le este asigurat numai atunci cînd au învăţat să fie ascultători. Peştişorii trebuie să se ferească de toate pornirile josnice, materialiste, egoiste şi marxiste şi să denunţe imediat rechinilor cînd un peştişor ar manifesta astfel de porniri. Dacă rechinii ar fi oameni ar purta fireşte şi războaie intre ei ca să cucerească lăzi de peşti străine şi peştişori străini. Ei ar pune pe proprii lor peştişori să lupte în aceste războaie. Ei ar învăţa pe peştişorii lor că între ei şi peştişorii celorlalţi rechini este o; deosebire uriaşă. Peştişorii, ar declara ei, sînt, după cum se ştie, muţi, însă ei tac în limbi cu totul diferite şi este deci cu neputinţă să se înţeleagă unii pe alţii. Fiecărui peştişor care ar ucide în război cîţiva alţi peştişori duşmani, care tac in altă limbă, i se va atîrna un ordin mic din alge şi i se va conferi titlul de erou. Dacă rechinii ar fi oameni, ar exista desigur şi o artă a lor. Ar exista tablouri frumoase, pe care ar fi pictate în culori minunate dinţii rechinilor, iar gurile lor ar fi reprezentate ca adevărate parcuri desfătătoare, în care s-ar putea zburda de minune. Teatrele de pe fundul mării ar prezenta pe eroicii peştişori înotînd entuziasmaţi în gurile rechinilor, iar muzica ar fi atît de încîntătoare încît in sunetele ei peştişorii, în frunte cu orchestra, visători şi adormiţi în cele mai plăcute meditaţii, ar pluti în gurile rechinilor. Ar exista şi o religie, dacă rechinii ar fi oameni. Ea i-ar instrui pe peştişori că viaţa adevărată începe POVESTIRI DESPRE DOMNUL KEUNER 55 abia în stomacul rechinilor. De altfel dacă rechinii ar fi oameni, peştişorii ar înceta să mai fie toţi egali, cum sînt acum. Unii dintre ei ar căpăta slujbe şi ar fi suprapuşi celorlalţi. Celor mai mărişori li s-ar permite chiar să înghită pe cei mai mici. Pentru rechini aceasta ar fi chiar plăcut deoarece lor le-ar reveni astfel bucăţi mai mari de înfulecat. Peştişorii mai mari. instalaţi în slujbe, ar supraveghea ordinea între peştişori, ei ar deveni învăţători, ofiţeri, ingineri în construirea lăzilor ş.a.m.d. Pe scurt, numai atunci ar exista o cultură în mare dacă rechinii ar fi oameni. Lauda Cînd domnul K. a aflat că este lăudat de foştii săi discipoli spuse : „După ce discipolii au uitat de mult greşelile maestrului, el tot îşi mai aminteşte de ele". Aşteptare Domnul K. a aşteptat o veste de undeva o zi, apoi o săptămînă, apoi încă o lună. La sfîrşit spuse: „O lună aş fi putut aştepta destul de bine, dar nu acea zi şi acea săptămînă". Utilitaristul Domnul K. a pus următoarele întrebări: ,,în fiecare dimineaţă vecinul meu învîrte arcul gramofonului ca să asculte muzică. De ce îi trebuie muzică ? După cîte am auzit, fiindcă face gimnastică. De ce face gimnastică ? Pentru că îi trebuie forţă, după cîte aflu. Pentru ce îi trebuie forţă ? Pentru că trebuie să înfrunte pe duşmanii săi din oraş, susţine el. De ce trebuie să înfrunte pe duşmani ? Fiindcă vrea să mănince, mi se spune". După ce domnul K. a descoperit că vecinului său îi trebuie muzică pentru a face gimnastică, face gimnastică pentru a fi puternic, vrea să fie puternic ca să-şi doboare duşmanii, îşi doboară duşmanii ca să mănince. a pus ultima sa întrebare: „De ce mămîncă ?" Arta de a nu corupe Domnul K. recomandă unui negustor pe un om elogiindu-l pentru integritatea lui. Două săptămîni mai tirziu negustorul veni din nou la domnul K. şi îl întrebă: — „Ce ai înţeles tu prin integritate?" Domnul K. zise: — „Cînd spun că omul pe care-1 angajezi este integru eu înţeleg prin aceasta că tu nu poţi să-1 corupi". Negustorul, spuse întristat: ■— „Bine, dar eu am motive să mă tem că omul tău se lasă corupt chiar de duşmanii mei". — „Asta nu ştiu", replică nepăsător domnul K. — „Dar el", exclamă negustorul, amarii, „îmi ghiceşte gîndurile înainte de a le exprima, .se lasă deci corupt şi de mine". Domnul K. zîmhi cu orgoliu. — „De mine nu se lasă corupt", spuse el. Patriotismul, ura împotriva naţionaliştilor Domnul K. nu găsea necesar să trăiască într-o anumită ţară. „Eu pot flămînzi oriunde", spunea el. Intr-o zi însă trecu printr-un oraş care era 56 BERTOLT BRECHT ocupat de duşmanii ţării în care trăia. Ti ieşi în cale un ofiţer din armata duşmană şi-l sili să coboare de pe trotuar. Domnul K. cobori şi-şi dădu seama că este revoltat împotriva acestui om şi nu numai împotriva acestui om, dar îndeosebi împotriva ţării căreia omul aparţinea, încît dorea chiar ca ea să dispară de pe faţa pămîntului. „Din ce cauză oare", se întrebă domnul K. „am devenit pentru o clipă naţionalist ? Probabil fiindcă m-am întîlnit cu un naţionalist. Tocmai de aceea trebuie stîrpită prostia, deoarece ea ii prosteşte pe cei care o întîlnesc". Propunere Dacă propunerea nu este luată in seamă Domnul K. recomanda ca fiecărei propuneri să i se adauge, pe cît este cu putinţă, încă o propunere pentru cazul cînd cea dinţii nu se ia în seamă. De pildă cînd a sugerat cuiva care era într-o situaţie dificilă, o anumită atitudine care ar fi dăunat cît mai puţin altora, a indicat îndată o altă atitudine, mai puţin ofensivă, însă nu cea mai indiferentă. „Cine nu poate totul", spune el, „nu trebuie scutit de a face totuşi mai puţin". Slujbaşul indispensabil Domnul K. auzi vorbindu-se în mod elogios despre un slujbaş care se afla de mult în funcţia sa, şi era socotit indispensabil, atît de bine îşi îndeplinea datoria. — „Cum este indispensabil ?" întrebă supărat domnul K. — „Slujba n-ar merge fără el", răspunseră apologeţii lui. — „Cum poate el să fie un bun slujbaş, dacă slujba n-ar merge fără dînsul ?", întrebă domnul K: „A avut timp suficient ca să-şi orînduiască slujba în aşa fel încît el să nu fie indispensabil. In fond, ştiţi cu ce se ocupă ? Să vă spun eu : cu şantajul. întrebări care conving „Am observat", spuse domnul K. „că noi îndepărtăm mulţi oameni de la învăţătura noastră pentru că ştim răspunsul la toate întrebările. N-am putea oare, în interesul propagandei noastre, să întocmim o listă a întrebărilor care ni se par încă de nerezolvat ?" Străduinţa celor mai buni — „La ce lucraţi ? fu întrebat domnul K. Domnul K. răspunse: — „Mă trudesc mult, îmi pregătesc eroarea următoare". Afront suportabil Un colaborator al domnului K. fu învinuit că ar avea faţă de el o atitudine neamicală. „Da, însă nu de faţă cu mine", îi luă domnul K. apărarea. Două oraşe Domnul K. prefera oraşul B oraşului. A. „în oraşul A, spuse el, sînt iubit ; dar cei din oraşul B mi-au fost binevoitori. Locuitorii oraşului A POVESTIRI DESPRE DOMNUL KEUNER 57 • o., W de folos - dar în oraşul B aveau nevoie de mine. în oraşul A S'au"£ftitt masa;; dar în oraşul B m-au chemat la bucătărie." Revederea Un om care nu-l văzuse pe domnul K. de mai multă vreme îl salută €U vorbele: — „Nu v-ati schimbat deloc. — '„Ah!" spuse domnul li. şi păli. In romîneşte de S. Damian DEMOSTENE BOTEZ vacantă de vara Căminul de studente e pustiu. E ca o navă scufundată-n seară. E liniştea vacanţelor de vară. Şi nu mai ard lumini pînă tîrziu. Ferestrele şi uşile-s închise; Clipesc prin geamuri depărtate stele. Stă liniştea întinsă pe podele; Mai umblă doară stafii vagi de vise. Mai dăinuesc pe-ascuns în dormitoare Iluzii moarte şi uitaţi fiori : Buchete mici şi veştede de flori Ce-ar fi rămas în vaze, fără soare. Şi cupa caldă-a urmelor de sini, Stricată e în aşternutul strîns, Şi nu se mai aude nici un plîns, Nu mai foşnesc poemele în mini. Dar şi acuma parcă-n orice noapte într-o tăcere ca de paraclis Se mai aude-ncet vorbind prin vis Şi mai tresar suspine lungi şi şoapte. Pe cînd pe strada azi întunecată, Mergînd încolo şi încoace, lent, Zadarnic tot aşteaptă un student Să-apară la un geam un cap de fată. Iulie 1957 eliberare Noi ne petrecem viaţa, fără să ştim, mereu, Prin rînduri paralele de-oglinzi ce diformează, ELIBERARE 59 Să contemplăm' în ele acelaş veşnic eu : O stranie statue-nălţată cu emfază. întreaga lume pare a fi doar un decor Sortit să-mpodobească o trecere de rege. Si trecem fără grifă de soarta tuturor, Pe care parcă nimeni n-o poate înţelege. Tronează în văzduhuri, pe creastă la zenit Un eu în jurul cărui se-nvîrt mii constelaţii, Nici moartea n-o concepe decit ca pe un mit, _ Şt pentru-a lui grandoare nu sînt destule spaţii. In juru-i omenirea e-un stol de gîze mici, Si lui i se cuvine tot ce-i frumos sub soare, i Că el e Guliverul şi ceilalţi pitici. Şi asta, — ce dramatic, — o crede fiecare. Eu am sfărmat cu pumnu-al oglinzilor miraj Şi m-am pierdut de voe-n mulţimea fără nume, Sînt o fiinţă numai în vastul peisaj Şi-un trecător vremelnic şi neştiut prin lume. M-am liberat deci singur, de cea mai grea povară, De Eul meu tiranic, de duşmanul cel mare, Al omului din mine ce nu vroia să moară, In coaja de statue, sunînd a gol, în soare. 4.IX.1957 Mogoşoaia. RADU BOUREANU ÎNTOARCERE întors acasă, iată, ţin şapte uşi deschise Să năvălească-n mine \tot peisajul dus, Dar timpul ţine toate ecluzele închise; Topitele imagini curg undeva pe sus. Cheltuitor de spaţii şi fulgerate zile Cu tîmpla îngheţată te-ntorci acum s-o culci, împovărat de viaţa, cu numeroase file, Pe forme cunoscute şi-n moliciune dulci E sînul tău, sau poate colina amintirii Ce leagănă surîsul, pe chipul meu născut ? O stanţă chlamă alta în strofele iubirii Şi te cuprind din golul în care te-am pierdut. Şl te găsesc mai vie şi mm \aeve-n clipa Cînd lepăd depărtarea ca o manta din mers, Cînd pescăruşi din golful Suhumi bat aripa îmbrăţişarea noastră ritmînd-o ca pe-un vers. CÎTE CEVA DIN PEISAGIU Cicorile, cicorile din miargine de holdă Să \nu le smulgi, să nu le tai, că-n ele Văd pîlpiind lumini de albăstrele Din ochii care i-am iubit. Girezile, girezile de fin Pe culmi de deal, par cuşmele lăsate De geţi bărboşi din vremile-adîncate Pînă acum în veacul spin. CITE CEVA DIN PEISAGIU Nu dărîma păpuşa de lucerna Pe care-o ridică un someşan Leit la chip Voinicul Măzărean La care ai visat cu fruntea-n pernă. Nu alunga bălţate codobaturi Cînd în livezi se ceartă ascuţit, Chiar de nu crezi pe sborul lor plutind Frumoasele din vremi, cînd le-a vrăjit O iasmă rea. Penetul alb şi negru Pînă le-a-nchis au-aripele pe laturi Le-ai fi privit năluca fără să te saturi. Alunele, alunele din tufe S-au copt, de le culegi smulgi bumbii toamnei Şi se desprinde verde rochia Doamnei Incit roşesc ciupercile sub scufe. NICOLAE TĂU TU DIN „CARNET DE FRONT" — Tatra, 1945 — Retragerea Au mai lăsat o cască, o bandă de cartuşe O zvastică tocită şi-un samovar furat... Apoi urcară aburi spre zarea de cenuşe Da, răsufla pămîntul adînc şi uşurat.'.. ' Primâoara E-atîta soare în întreaga fire Şi-n flori atîta zumzet de albine De simt cum iarba vrind să se răsfire A năvălit sălbatec şi prin mine. Nu, n-aşi dori să lupt în astă zi. Să te strivesc sub tancuri primăvară, Cînd se ridică-n ceruri ciocîrlii Şi morţii mor tăcuţi, a doua oară! Dragoste Din Tatra pin' la tine sînt ape si păduri Şt moartea ne desparte în fiecare clipă, Din cetinile dese întunecate guri împuşcă amintirea ce-n inimă îmi ţipă. Din Tatra pîn' la tine adesea am trimis Pe schiuri plbe ghidul împovărat de vise Dar tunurile negre azi gîndul mi-au ucis Le-a îngropat hîrtia cu slovele nescrise. ' Din Tatra pîn' la tine sînt geruri si zăpezi Şi îndoiala care e crivăţ si mă frige l Atunci vin lingă tine şl plîng că nu mă vezi Şi-n locu-mi las pădurea la geamuri să te strige. DIN „CARNET DE FRONT" Din Tatra pin la tine sînt lupi şi sînt mistreţi. De voi cădea, iubito, sub colţii rea de fiara, Te vor striga în locu-mi cu meni pădureţi Cu vişinii sălbatici, pădurile de-afara! Din Tatra pin' la tine voi fi în orice vini. în orice adiere, în ploaia toamnei deasa Si de-oi cădea, iubito, cu ploaia la pamint îti voi intra cu stropii în inimă şi-n casa... SZEMLER EE RENC GAROAFE ^Undele garoafe se trezesc în glastre soarele cînd sule culmile albastre preschimbînd în flăcări jarul lor mocnit. Ca-ntr-un foc odaia mi-au învăluit. Roşia lor rază-mi cade pe hîrtie în culori de sînge parcă vrînd să vie. — cela ce citeşte să-nţeteagă bine pentru ce e roşu sîngele în vine. Am văzut în viaţă multe, multe flori dar n-aveau pe vremuri flăcări în culori Fost-am eu şi tînăr, dar în piept nicicind nu mt-au ars pe vremuri flori Ou tremur blind. Nu puteau să ardă, — căci o vrajă sură Năpădise lume, suflet, ochi si gură... Pretutindeni moartea parcă sta de 'strajă Astăzi, rid în soare, deslegat din vrajă. Poate să şi fie pieptul meu apus ; O lumină nouă peste tot a pus flăcări în garoafe, jar în trandafiri, înflorind păm'mtul marei împliniri. In romîneşte de H. Grămescu CELLA SERG HI FETELE LUI BAROTĂ*) CU O ZI ÎNAINTE Văzută din stradă, ai fi zis că este un turn ridicat de mîinile unui copil care ar fi suprapus jucîndu-se trei cuburi. O fereastră mare la parter, una la etajul întîi şi una, aproape cît peretele, sus la mansardă. Clădită după o schiţă a Artemisei, casa n-avea zorzoane, cum n-aveau pe vremuri nici costumele ei bărbăteşti. Dacă nu te uitai atent, nu vedeai nici poarta scundă de fier, lucrată minuţios ca o dantelă — ornament neaşteptat şi nepotrivit, ca batista cu dantelă de Bruxelles, nelipsită pe vremuri din buzunarul taiorului ei. Curtea părea o ulicioară îngustă, aproape acoperită, acum la sfîr-şitul lui aprilie, de crengile ninse de flori ale pomilor casei boiereşti de alături. Curte lungă, ca un gît de cimpoi, care se lărgea neaşteptat de mult spre fund. Acolo se îngrămădeau remizele, magazia, grajdul, garajul... O scară îngustă şi strîmbă, cu balustradele rupte, te ducea — dacă aveai curaj, totul fiind putred — la podul de deasupra grajdului. De o parte şi de alta un fel de terasă, ca un coridor lung, lega altădată casa cea mare de alături cu această casă modestă în formă de turn. Gardul căptuşit cu tablă verzuie avea destule spărturi ca să se poată vedea tot ce se petrece în vecini. Un liliac aici şi unul dincolo îşi apropiau crengile înmugurite peste gard, ca doi fraţi despărţiţi de împrejurările vieţii, sau de o mînă haină. Mîna haină fusese Artemisa. Cu cincizeci de ani în urmă, Artemisa Mîndru — pe atunci prima şi singura avocată în barou — rupsese logodna cu locotenentul Constanţiu. Dezgustată de tîrguielile dintre tatăl ei şi viitorul soţ, Artemisa declară că rm se va mai mărita niciodată. Un an dură cearta între Artemisa şi tatăl ei. Fata voia să se mute de-acasă, să fie independentă, liberă. Nae Mîndru nici nu voia să audă de aşa ceva... In cele din urmă se încheie armistiţiul : băietana căpătă o parte din curte ca să-şi clădească două odăi, chipurile, birou de avocatură. Masa o va lua în familie şi lumea va crede că doarme sub acoperişul casei părinteşti. Altminteri, ar fi compromis-o pe sora cea mică, frumoasa Clemansa, logodită cu un nume răsunător. Cu-rînd, Clemansa a făcut nunta, cu alai mare, alături, la biserica Visarion cea nouă, care atunci se sfinţise. Ceea ce n-a împiedicat ca bărbatul cu nume răsunător să fugă după cîteva luni. *) fragment, din romanul în curs de apariţie. 5 — V. Romînească nr. 2 66 CELLA SERGHI Artemisa construi cu bani puţini, după o schiţă sumară, cele două camere de la parter, cu o nişă în care avea cuvetă şi duş, şi unde acum, după mai bine de cincizeci de ani, locuia Barotă, şlefuitor la fabrica de instrumente chirurgicale, cu cele două fete ale lui. Cu vremea, Artemisa mai ridică două camere la etajul întîi şi o baie, iar mai tîrziu mansarda, cu cele mai luminoase şi mai încăpătoare odăi. Tot aici se afla călcătoria, care acum serveşte de bucătărie şi sufragerie, spălătoria în care s-a pus o baie şi, în rest, podul imens, unde sau se usucă rufele, sau se fac sindrofii cu băutură, muzică şi dans. In 1936 familia trecu prin mari încercări. Nae Mîndru se spînzură în podul cel vechi, după ce pierduse tot ce avea în crahul unor bănci şi afaceri, înlănţuite una de alta în criza mondială. Artemisa suferi accidentul care îi zdrobi picioarele, în acel nenorocit 8 iunie, cînd, de ziua regelui, se prăbuşiră tribunele. Casa cea mare, scăpată de două ori de ipotecă de „bietul Mac", al doilea soţ al Ciemansei, fu scoasă în vînzare. Şi atunci, toţi locatarii ei se strînseră aici. La parter îşi instala cabinetul medical doctorul Anatol Puiu Movilă, însurat cu Elena, fiica Ciemansei din prima căsătorie, şi alături dormitorul său propriu. La etajul întîi locuia ne-vastă-sa Elena, cu fiul lor Victor, iar sus la mansardă, în cele două odăi, Artemisa singură. După ce muri „bietul Mac", Clemansa veni s-o îngrijească. Era astfel mai aproape de Elena şi Victor, despre care nu spunea niciodată fata mea, sau nepotul meu, ci fata noastră, nepotul 'nostru, obicei ce dăinuia de pe vremea cînd nu voia să-i amintească lui Mac de prima ei căsătorie şi nici lumii de umilinţa de a fi fost părăsită. Elena, după ce încercase de două ori să se sinucidă, rămăsese cu nervii cam slabi. Stările ei oscilau îngrijorător între melancolie şi exuberanţă. Uneori căuta lumea, vorbea mult, cheltuia mult, apoi deodată devenea retrasă, zgîrcită, tăcută. Preocupările ei se învîrteau de obicei în jurul lui Victor, băiatul ei, a banilor care niciodată nu ajungeau, şi a „ce-o să zică lumea"... Victor era un copil frumos ca tatăl său, inteligent ca Artemisa, şiret ca Clemansa. Manifesta aceeaşi pasiune pentru muzică şi aceleaşi nostalgii fără nume pe care le avusese o străbunică. Era însă sufocat de dragostea unei mame care. îl dorise numai pentru a-şi împiedica bărbatul s-o părăsească şi a-şi întări astfel poziţia socială. Victor se obişnuise s-o simtă aproape, deşi era exasperat şi agresiv în prezenţa ei. Băiatul era ceea ce se numeşte un copil teribil. Cînta bine la pian şi scria poezii în care, chiar dacă nu le înţelegeai întotdeauna, te izbea originalitatea imaginii, căutarea unui făgaş nou pentru sentimentele şi gîndurile lui neliniştite. Chiar şi Clemansa, rece din fire, era cucerită de hoţomanul de Victor atît de deştept chiar la trei ani, încît îşi dădea seama că nu-i place să-i spună mama-mare sau bunico, şi dădea zor cu Clemişor, Clem, Clemchen, ori de cîte ori avea nevoie să-i stoarcă ceva. Ceea ce o atrăgea mai ales pe Clemansa aci, după moartea „bietului Mac", era „coşniţa". Va administra gospodăria şi va mînui banii. Va putea adică să trăiască fără să cheltuiască un ban, fără să vîndă un ac din ce-i lăsase „bietul Mac". Artemisa cîştiga, chiar după accident, din consultaţii juridice şi traduceri. Iar doctorul, soţul Elenei, pînă a nu pleca pe front, lucra şi la spital, dar avea şi oarecare clientelă acasă. FETELE LUI BAROTA 67 Cînd venise aci, Clemansa mai avea şi un gînd ascuns. Noul proprietar al casei părinteşti de dincolo de gard era bogat, avea şantiere navale. Degeaba rîdea Artemisa şi-1 poreclea „grangurul", „pişcă în floare", „mierlă". Clemansa ştia că are bani mulţi, altfel nu ar fi cumpărat casa de alături. — Un parvenit, spunea Artemisa, din nişte gropi de la Brăila, prin tot soiul de escrocherii şi-a înjghebat un şantier, unde muncesc şomerii. Nefericiţii sînt obligaţi să-i cînte un imn dimineaţa cînd vine, şi să-i ridice un steag... — Artemisa parcă e dracul gol, toate le ştie, observă Clemansa, dar reţine că nemţii au comandat de la el vapoare şi şlepuri, că e bogat... Desigur, omul avea un mare cusur : era însurat. Dar s-au mai văzut cazuri. Pe Elena n-a vrut s-o lase bărbatul şi să se însoare cu doctoriţa Ursu ? De ce nu şi-ar lăsa şi vecinul de alături nevasta ? Dar Artemisa, care citea în ea ca într-o carte, spunea : — Nu toate femeile au curaj să se otrăvească şi nu toate trîntesc bărbatului un copil la comandă... Clemansa nu asculta. Ea ştia că e frumoasă. Faţa ca marmura, părul ca abanosul, picioare cu glezna subţire. Şi dacă grangurul, cum îi spunea Artemisa, va avea prilejul s-o vadă zilnic, se va amoreza şi-o va lua. Bietul Mac, răposatul, va înţelege că e un sacrificiu pe care trebuie să-1 facă pentru familia ei. Casa părintească va îi iarăşi a lor. Nici acum, după ani de zile, cînd proprietarul casei de alături fugise şi statul luase casa, unde locuieşte acum doctoriţa Ursu, fosta rivală, nici acum Clemansa nu pierduse nădejdea că va ajunge să trăiască iar acolo şi că totul avea să fie din nou ca pe vremuri. Vorba Elenei : — Doctoriţa n-o să facă mulţi pureci aici. Doar n-o să dureze situaţia asta cît lumea. O ţărancă să se lăfăie în casa noastră şi Barotă, un nespălat, să se bage aici în sufletul nostru... Clemansa ştia însă că Barotă nu era un nespălat. Vocea lui, cadenţa paşilor lui, cheile pe care le auzea zăngănind cînd se apropia, îi tăiau parcă respiraţia. Cînd îl vedea se fîstîcea. Avea un păr alb, care cădea încîlcit peste fruntea brăzdată. Ochii mici verzui se strîngeau, apărîn-du-se parcă de soare, sau vrînd să vadă ceva departe în zare. Uneori căutătura devenea metalică, aspră sub sprîncenele stufoase, de parcă ştia că ea îl visează, strîngînd-o în braţe, de-i pîrîie oasele. Alteori privirea lui era curată, limpede. Copiii din stradă îl aşteptau să vină, îi aţineau calea, îl împresurau. Veneau la el să le repare bicicleta, trotineta, să se plîngă de cîte o nedreptate. El îi lua în braţe, le spăla mîinile, împărţea printre ei dreptatea ca Solomon. II iubeau cîinii. Chiar cei mai răi se gudurau la picioarele lui. Văzîndu-1 prima dată, Artemisa spusese : — Capul ăsta parcă e cioplit în piatră. Şi adăugase : Are prestigiul cinstei lui sufleteşti. Iar altă dată : „Nu ştiu de ce îmi aminteşte de „învingătorul" lui Michel Angelo, acea „Victorie cu aripile frînte"... Clemansa repeta însă ca un papagal ceea ce auzea de la Elena : — Situaţia asta n-o să dureze cît lumea. Auzi, să ne bage în casă un muncitor... De unde or fi răsărit atiţia ? Altădată mai vedeai ici colo cîte unul, care îţi repara o uşă, lumina electrică, dar să te năpădească aşa, să se mute în casă la tine? 68 CELLA SERGHI Intr-o noapte visase că un pictor cu părul alb, zburlit, căzînd peste o frunte încruntată, cu ochi luminoşi de copil şi buze roşii cărnoase, îi făcea portretul. Avea faţa brăzdată a lui Barotă, privirea lui cînd luminoasă, cînd aspră. Ea îi poza în rochie de bal. De atunci tresare şi cînd îi aude numele, dar cu glas tare repetă vorbele Elenei : — Doar n-o să stăm cu un muncitor în casă şi cu o ţărancă alături... Doctoriţa a adoptat trei copii şi la ăştia vin acum alţii din vecini. S-au înmulţit copiii în stradă ca ciupercile, nu mai putem trăi de gălăgia lor. Cît despre fetele lui Barotă, una cîntă, frumos ce-i drept, dar nici aşa să înghiţi toată ziua bucăţi de operă... Cealaltă... Şi neştiind ce cusur să-i găsească, Clemanisa spunea cu indignare: Cealaltă, roşcata, şi-a luat bicicletă... ■— Şase cărţi poştale ! Clemansa clipeşte cu ochi mici, înguşti, lacomi de curiozitate. Braţul gol, cu pielea care atîrnă ca o minecă prea largă, se-ntinde pentru a potrivi distanţa la care ţine cărţile poştale, cu vederea ei de prezbită. Mîna cealaltă caută în buzunarul capotului ochelarii : — Pe unde,i-oi mai fi pus ? Inima ii bate grăbită : Şase, şi toate din China !... Vorba Elenei : ,,S-a întors lumea pe dos. Uite cine călătoreşte azi ! A mai venit şi ieri una, tot pentru vecinii de jos : o ilustrată cu „Palatul de vară din Pekin". Astea ce-or mai fi ?" Renunţînd să mai citească fără ochelari şi mai ales să priceapă tot ce ea numeşte politică, urcă scările gîîîind : „Mi s-a urcat iar tensiunea..." Ilustratele are să le pună în cutie mai tirziu, după ce o să le vadă şi Misa. Sigur că o să facă iar mofturi : „Dacă ai văzut că nu-s pentru noi, de ce le-ai luat ?" Dar ce-i scrisoare ? La urma urmei, dacă are omul un secret, îl bagă într-un plic şl-l lipeşte. Ba chiar pune şi timbre pentru recomandat. Şi atunci ea, Clemansa, sau soră-sa Artemisa, sau Elena, n-ar deschide în ruptul capului. Poate doar pramatia de Victor. Dar aşa, nişte ilustrate. Sigur că nici vecinii de jos nu s-ar supăra dacă le-ar spune : Am vrut şi noi să vedem cum e în China... Ajungînd la etajul întîi, Clemansa se opri şi, din obişnuinţă, puse urechea la uşa Elenei. înăuntru nu mişca nimic. „Cine ştie în ce cap al oraşului o fi acum, să facă provizii pentru ziua lui Victor. De o săptămînă tot cumpără şi cumpără. Aseară şi-a ridicat rochia cum fac baletisiele şi s-a în-vîrtit de mi-a venit ameţeală. „De ziua lui Victor, zicea, vreau să dansez şi eu". Misa susţine că nu-i a bună... că Elena a mai avut un şoc cînd cu botezul, de nu şi-a recunoscut trei zile bărbatul. Ei, da e mult de atunci. Eu văz că fata noastră e sănătoasă. Aleargă ca un cal de curse. Şi, slavă domnului, că-i veselă. E adevărat că asta n-o ţine mult şi pe urmă e iar tăcută. Ieri nu se îndura de un ban, azi mi-a promis că o să-imi dea înapoi şi banii luaţi pe butelia de aragaz". Destul de sprintenă pentru cei şaizeci şi opt de ani, din care nu mărturisea decît cincizeci, Cleimansa se opri speriată : „Mîine e ziua lui Victor ; ce ghinion să facă Misa gălbin'are tocmai acum. Numai de nu i-ar fi mîine rău să strice petrecerea. Elena nu i-ar ierta-o. S-ar închide iar în casă, n-ar mai vrea să ştie de nimic şi atunci Victor de unde să ia bani ? Mă ciupeşte pe mine, pe Misa şi mai şterpeleşte şi el cîte ceva şi vinde... Nu, parcă e alta FETELE LUI BAROTĂ 69 casa de cînd Elena e veselă". Ciemansei îi scăpă din mină o ilustrată şi se aplecă să o ridice. „Ce Dumnezeu, îmi tremură mîna ? Am să încep să ţiu regim. O să postesc marţi si am să mă duc la sîîntul Anton să mă rog. N-am mai fost de cînd cu boaia 'lui bietu Mac. La început să îngălbenise tot aşa, ca Misa. Noi am zis : icter... Cînd colo... Nici nu vreau să mai mă gindesc. M-am rugat lui Sîîntul Anton să-1 scutească de dureri, să moară uşor, sa nu se chinuie. Si uite că sîîntul Anton mi-a ajutat. A închis ochii ca un pui de găină. Te pomeneşti că şi Artemisa... Doamne fereşte !" Şi-şi făcu la repezeală o cruce. De sus se auzi o voce sonoră : — Clemansa, Gem... dă laptele în foc. — Iacă viu, bătu-l-ar păcatele de lapte. Cînd o vedea Elena.» îsi aminteşte cum Elena s-a întors din drum şi i-a strigat de jos din poarta să fie cu grijă să nu dea laptele în foc. „Auzi ! .vrea să facă îngheţata de ziua lui Victor. Dar ce, ne-a apucat căldurile ale mari ? !..." Cîteva trepte încă si iat-o la mansardă. „Vocea Artemisei — ai jura că-i bărbat — e azi mai groasă ca de obicei. Aşa-i Misa de cînd cu galbi-narea. Fumează ca un birjar şi nimeni nu-i intră în voie". . — Clem, miroase a lapte ars. Pe unde umbli, femeia lui Dumnezeu ? Dacă si-'a scos Artemisa nasul din romanele ei poliţiste, din cartea de drept pe care o adnotează, din piesa pe care o traduce sau din caietul ei cu , panseuri", trebuie că s-a ars şi fundul cratiţei. Vinovată, Clemansa intră la dreapta scării, in bucătărie. Stinse lampa de gaz ce fila si, neîndemînatică, lăsă cărţile poştale lingă vasele care de două zile stăteau nespălate. Dagobert, un cotoi fioros, lingea laptele scurs pe ciment. — Ce-ti pasă, hoţomane, uite, te-ai făcut cît o namila. Clemansa privi atent la cratiţă. Nu mai rămăsese nici un sfert. Dar se linişti repede, amintindu-si vorbele Misei : „La ce să plîngi laptele vărsat că' si asa are apă destulă ? !" Vru să toarne într-o ceaşcă atît cit mai rămăsese, dar nu găsi nici una curată. Trecu în spălătorie. Aci, m cazanul de rufe zidit într-o sobă de cărămizi, în albia de zinc, peste tot, numai vase nespălate. „Elena aşteaptă să le spăl eu, începu să bodogănească. Ba să le mai spele şi ea, că doar aici mănîncă şi ea şi fi-su. Dacă-şi ţineau sufrageria jos. nu mai aveam nici atita balamuc. Dar a vîndut-o anul trecut, de ziua lui Victor. Si ce mobilă masivă, de nuc !... O avea mama de la Floreşti. Vorba Misei : ',,1-a furat o moşie şi i-a dat o sufragerie..." O fi şi aşa. Dar vorba e că ajungea pînă-n tavan bufetul, şi era numai sculpturi. Ei, şi ce-a făcut Elena ? A dat-o pe nimic, ca să ia un studio modern de ziua lui Victor. Acu vrea să-1 vîndă, ca să cumpere mobilă Biederrneyer de ocazie, de la Ivona, nepoata lui Charles Adolphe. Tot de la ea a cumpărat şi locul de la Sfînta Vineri. Auzi, să mai cumperi loc de veci, cind ai la Bellu bunătate de cavou !... Cică a fost o ocazie. Vorba Misei : „Nu-i a bună cînd Elena nu vrea să mai scape nici o ocazie, cînd descoperă mereu alte neamuri. Altădată, ăştia nici nu ne băgau în seamă, acum Elena s-a pornit să-i invite aici în pod. „Să ne mai adunăm între noi", zice. Dar, vorba Misei, cînd ne-am mai adunat noi cu de-alde Charles Adolphe? !... Cine 1-a mai văzut pe generalul Constanţiu, „logodnicul neconsolat", sau pe Ivona, „domniţa"... Elena o să strige ca' din gură de şarpe cînd o să vadă pereţii afumaţi. E drept că abia 70 CELLA SERGHI acum a spoit mititica ! Acum cînd au venit mătuşile de la Cotnar. Oare să fie adevărat că le-a muşcat un cline turbat ? Sau le-a chemat Elena de ziua lui Victor ? De unde poţi să ştii ? De ce le-o fi zicînd „delegaţia" ? Poreclele Misei ! Auzi, „delegaţia" ? Şi ce-or să zică femeile, cînd or să vadă că sindrofia se face in pod ? ! Noi ne-am învăţat cu ideile năstruşnice ale lui Victor, dar ele sînt ca de pe vremuri. Degeaba freacă Elena scîndurile şi spală mozaicul aici în bucătărie şi colea In spălătorie, în pod. Cine s-ar fi gîndit altădată să petreacă în spălătorie, în bucătărie, în pod ?" Deodată, amintindu-şi de ceva important, dădu fuga în pod. Cufărul era la locul lui. încercă lacătul. De la o vreme nu i se mai pare Ini siguranţă cufărul şi nici sticlele. „Mai bine le iau de le vind, decît să le spargă Victor cînd se îmbată..." Trecind din nou în bucătărie, Clemansa se uită pe fereastră .„Să fie Barotă ? El are obiceiul că tuşeşte de-1 auzi de la o poştă. Şi scuipă din casă drept pe stradă, pînă la trotuarul de vizavi, ca golanii". Azi-noapte îl visase din nou. Avea ochii galbeni-verzui şi sălbatici, ca ai motanului. Părul alb cădea zburlit peste frunte. Trupul, de leu. Venea în patru labe, puternic şi uşor. „A înflorit cireşul", i-a spus. Ea murea de frică să n-o sfîşie, iar el ii da zor că a înflorit cireşul... Şi într-adevăr, dimineaţa, cînd s-a dus la fereastră, a văzut-o pe Elena că rupe crengi de cireşi înflorite. Misa s-a supărat, a spus că-i o barbarie şi că Ia urma urmei nu sînt pomii noştri. „O să fie", a răspuns Elena, cu zîmbetul ei misterios. Printre crengile cireşului şi ale nucului bătrîn, Clemansa priveşte acoperişul casei părinteşti. Casa copilăriei, plină de cărţile şi caietele Misei, de vocea ei băieţoasă, de prezenţa ei voluntară, o întoarce pe Ctemansa cu ani în urmă : „Toate se învlrteau în jurul năzdrăvanei. Cine s-ar fi gîndit că n-are să se mărite, că sublocotenentul Constantin, elegant şi deştept — doar ţm|ea conferinţe şi vorbeia aşa de frumos —• o să se tocmească adu-cînd vorba de zestre. Parcă-1 aude ţipînd'ca din gură de şarpe : „Nuda ?... Ce să fac cu nuda proprietate ? Să iau nuda în spinare şi să plec cu ea ?" Tatăl, ca să îndrepte lucrurile, glumea : „Generale in sus, generale în jos..." Şi parcă i-a fost gura aurită : locotenentul a ajuns general. Tatăl se învoise pînă la urmă să-i dea proprietatea, cu uzufruct cu tot. „Dă-i ce vrei, spusese Misa, numai pe mine să nu mă dai... Eu nu sînt nici de dat nici de luat. Sînt un om independent, liber, n-am să mă mărit niciodată", Rău a făcut, socoteşte şi acuma Clemansa, după mai bine de cincizeci de ani. Orice s-ar spune, o femeie măritată e o femeie măritată. Degeaba o tot auzi : „Dă-i încolo de bărbaţi" — şi-i înjură : „Nişte javre..." Degeaba se laudă : „I-am băgat în buzunar pe toţi cînd am vrut". Uite acum e singură şi dacă nu m-ar avea pe mine !..." Clemansa uita că şi ea e singură, deşi fusese de două ori măritată Gîndul i se învirtea mereu în jurul petrecerilor din casa de alături. „Sclipea argintăria în sufragerie, de-ţi lua ochii. Mama i-a lăsat-o Misei, cu limbă de moarte. Ea i-a dăruit-o Elenei. Eu nu i-aş fi dat-o. Sigur, într-o zi, tot ei i-o lăsam. Doar e fata noastră... „Cum «a noastră»? o necăjeşte uneori Misa. Dar ce, fata asta e proprietate indiviză ? N-ai făcut-o cu bărbatul tău, juste nuptiae ?..."' „Ei, aşa m-am obişnuit — îi răspunse Cle- 1 In timpul căsătoriei legale. FETELE LUI BAROTA 71 manşa. Şi pe urmă mai mult tu ai crescut-o, Miso, ai avut grijă de ea" Parcă Misa nu ştie că la început m-am ferit de Mac ?... Bietul Mac, mă credea domnişoară, zîmbeşte Clemansa trecutului ei. Era la un bal, purtam o rochie de voal, un roşu portocaliu, ca flacăra. Ce i-o îi venit Elenei să mă întrebe aseară de rochia asta ? Dar unde o fi juponul ? Cînd a dispărut ? Mereu dispare cîte ceva din cufăr. Oare să-şi fi potrivit Victor o cheie ? De ce nu mă lasă Misa să pun cufărul în odaia ei ? Măcar mîine, de ziua lui Victor, ca să fiu mai liniştită. Am să-i dau laptele acum, poate o găsesc in toane mai bune. Că de cînd cu icterul ăsta, suferă de greaţă şi nu mai e uşor să-i intri în voie. Şi cu toate astea, chiar ea recunoaşte că pentru o sindrofie, Elena ar îi în stare să-mi vîndă cufărul cu totul... „Pentru o sindrofie, Elena e în stare să-şi vîndă şi salteaua de sub..." (Clemansa nici în gînd nu îndrăznea să folosească vorbele pe şleau ale Artemisei). Are gura spurcată a tatii.. Tata înjura mai rău ca Barotă. Pe cînd eu, mama leită... o aristocrată, o sîîntă." — Ei, Dagobert, ai lins tot laptele ? Vin la mama, cotoi ordinar... Ce mai nume ţi-a găsit Victor ! Vino, puişor. Vino să te vadă Misa. Să-ţi vadă burtica plină, că altfel nu crede că i-ai băut laptele. Hai, Dagobert, hai băiatule..." Motanul o urmează ca un căţel. Clemansa, cu o ceaşcă în mînă, cu ilustratele în cealaltă, iese din bucătărie cu capul sus... Ca să ajungă la Artemisa, trebuie să treacă deiscară şi să intre mai întîi în camera ei. lată necazul cel mare. Cine vrea să intre la Artemisa, trebuie să treacă prin „sufletul ei". De aceea şi-a şi făcut obiceiul ca dintr-o privire să controleze dacă-s toate la locul lor. Erau înghemuite aici, ca într-o Consignaţie, mobile de toate stilurile, covoare — „atît cît mi-au mai rămas", oftează Clemansa — oglinzi cu rame complicate de bronz. „Tare îmi plăcea să mă uit în oglindă", mai suspină o dată... Lămpi de toate felurile, bibelouri, tablouri, fotografii. Dar dacă ar lipsi un ac, Clemansa şi-ar da seama într-o singură clipă şi, bineînţeles, ar arunca vina pe Victor. „Vai de mine, unde-i samovarul ?" îi tremura mîna. — Samovarul!... strigă, de parcă ar cere ajutor. Să fi îndrăznit Elena sau Victor să-mi vîndă samovarul ? Poate că s-au înţeles amîndoi. Altminteri, de unde au bani să cumpere şampanie ? De unde a avut Elena bani să cumpere locul de la Sfînta Vineri ?... Desperată, Clemansa dă să puie ceaşca pe pianină, dar ezitînd că ar, putea s-o păteze, s-o strice, observă că în stratul de praf e desenată o mînă cu un deget care indică un drum, aşa ca la identist. O ia într-acolo şi, cînd ajunge la divan, după ce se împiedică de un covor şi mai varsă un pic de lapte, descoperă samovarul în dosul unei măsuţe turceşti. „Ce glumă nesărată !" De la o vreme Victor îi mută mereu cîte un lucru, sau i-1 piteşte ca s-o sperie că 1-a vîndut. îmi scoate sufletul, golanul !" Pe Misa, farsele astea o distrează : „Vezi, Gem, acum eşti fericită. Dacă nu te necăjea nepotul tău, nu erai acum fericită". Ciemansei nu-i plăcea sâ i se spună despre Victor „nepotu-tău", preferă echivocul „nepotul nostru"... Dar Misei, ce-i pasă ? ea nu mai ţine să fie tînără... Pe ea s-o laşi în pat cu caiete şi cărţi... „Cît o fi cîştigat cu piesa pe care a tradus-o ? Dar cu stilizarea ? Oare de-adevărat să nu aibă un ban pus de-oparte ?" Clemansa uită cît o încarcă la socoteală şi, minţindu-se singură, dă din cap : „De cînd o ţiu mintei ţine regim şi regimul e scump. Poate că o mai ciupeşte şi Vie- 72 CELLA SERGHI tor, cu .toate că nu-şi mai vorbesc de cînd cu fata lui Barotă... Ce i-o fi venit Misei să-şi vire coada ? Se cunoaşte că n-are altă treabă. Eu duc greul, gospodăria^, suspină Clemansa. Apoi îndreptîndu-şi faţa, timplele : „N-am să ma necăjesc..." şi, mulţumită că şi-a găsit samovarul, cu ceaşca cu lapte intr-o mina, cu motanul după ea, trecînd abilă printre măsuţe, taburete, scaune, piedestale, se opri în prag pentru a mai arunca o privire peste avutul ei. „Misa tot dă zor: „Ce-ţi trebuie atîtea boarfe?" Vinde din ele, femeia lui Dumnezeu !... Ar trebui să scapi măcar de cufărul din pod." „Nu, n-am să vînd nimic... Mac mi-a lăsat mie tot. Mac a muncit ca eu să am să am, să am..." Camera Artemisei, albă, curată, ca de sanatoriu, pare goală la primă vedere. Nici un obiect inutil. Soarele intră aici din plin. Adierile primăverii nu se încurcă în draperii şi perdele. Parchetul e parcă proaspăt dat la rindea^ şi nelustruit, ca o scindură albă. Un divan scund şi foarte lat, cu o pătură de lină alb-gălbuie, sub care abia se desenează formele trupului ei slăbit, o măsuţă ca o banchetă, cit toată lungimea divanului, plină de caiete şi cărţi, o singură fotografie in ramă de argint a celebrei cintărete Ivette Guilbert, cu o dedicaţie caldă. Lîngă fereastră, două fotolii în huse'albe. In perete, deasupra uşii de intrare, masca lui Beethoven. Mai este o uşă scundă, mascată, care dă într-o debara. Deasupra o reproducere după „învingătorul" de Michel Angelo, sub care Artemisa a copiat cuvintele lui Romain Rolland: „Această icoană a îndoielii eroice, această victorie cu aripile frînte..." Pe o etajeră cîteva cărţi, legate în antilopă mov. Histoire de ma vie a Ivettei Guilbert, Viaţa Heracleei Darclee, Anna Karenina, Jean Barois, Marie Antoinette şi fotografia Artemisei în robă de avocat, într-o ramă de lemn încrustat. Dedesubt o frază din Francois Coppee : Evoquant la passe confus Devant mon portrait de jeunesse Et doutant qu'on m'y reconaisse J'ecris tristement : tel je fus. Clemansa se opreşte în uşă ca trezită din vis. Deosebirea dintre chipul Misei — aşa cum 1-a văzut o clipă prin fereastra bucătăriei privind printre copaci acoperişul casei părinteşti — fată nărăvaşă, semeaţă — şi faţa smochinită, galbenă de acum, o izbeşte atît de tare că se-ntreabă dacă „năzdrăvana" nu şi-a pus cumva o mască de bătrîn ca să glumească. — Ce-ai rămas aşa încremenită, femeia lui Dumnezeu ? — Mă uit că semeni cu cineva, dar nu ştiu cu cine... — Cu Beethoven, răspunde simplu Artemisa. — Betovan ? care Betovan ? întreabă distrată Clemansa. Artemisa rîde cu poftă. Dantura falsă, copie fidelă a dinţilor ei mari, stau parcă să muşte la îel ca altădată şi par prea albi în faţa îngălbenită, din pricina icterului. Ochii îi scapără mici, negri, inteligenţi. ' — Apropie-te. Ce-ai încremenit aşa ? şi arătîndu-i masca lui Beethoven. — Aha, clipeşte Clemansa, nu te-am auzit bine. — Doar n-oi fi îmbătrînit şi tu, Clernişor... — Nu, se scutură Clemansa de această bănuială. Doar tu ştii cîte am pe cap. Sînt distrată, dar nu sînt incultă. Nu mă ducea Mac la concerte ? Şi FETELE LUI BAROTA 73 fiindcă Artemisa repeta rîzind „Betovan, Betovan , Clemansa schimba vorba - Am crezut că nu mai am samovar... Mi-a scos sufletul. Ştii ce frica mi-a fost ? De cînd cu ziua lui Victor. Elena tot cumpără, vinde... Crezi ca vrea să*l logodească ? _ — Vrea, dar numai că nu poate să se decidă, intre Ivona, care are patru moşii, adică le-a avut, şi Armanda, care are patru vn, adica o sa le aibă, cînd or muri toate patru mătuşi, „Delegaţia'... — Dar Nicoleta ? Are avere şi ea ? — O să aibă cînd s-o întoarce tat-su cu dolari, „cînd s-or întoarce vremurile", adică la pastele cailor. — Elena zice... — Nu te potrivi... — Văd că-i veselă de la o vreme. O fi ştnnd ea ceva. — Ce să ştie, îetiţo, ce să ştie ? ! Face vizite la cele mai zaharisite neamuri, vrea să înnădească aici toate ciurucurile... ^ — Las-o să se mai plimbe şi ea. Să mai iasă in lume sa se mai distreze j ~ ' — Mie tocmai veselia asta nu-mi place. Mi se pare că se cam tamuaza de la o vreme. — Se tămîiază ? se miră Clemansa. . . „ — Ei, da, mai dă şi ea pe gît cîte un păhărel. Că ce naşte din pisica... — Cum adică, Miso ? — Lasă că si tu îţi mai dai „coraj"... — Cînd mă doare stomacul... Sau cînd mă sperii.. Uite-acum, cind am văzut că nu mai e samovarul, mi-a ieşit sufletul. — Lasă sufletul la locul lui, dă-mi laptele şi pune-ţi ochelarii. Uite-i acolo în fotoliu. Nu de alta, dar eşti în stare să te aşezi pe ei... Clemansa se uită mirată la ochelari. Cum de găseşte Misa tot ce rătăceşte ea ? Cum de ştie, cînd de cincisprezece am stă numai in pat, tot ce mişcă în curte, pe stradă, în lume ? ' — Şi mai zici că esti mioapă, Miso, cum de vazuşi pina acolo ? — Ce-ti pasă... Si întinzînd bărbia voluntară, aproape pătrată, porunci cu vocea groasă : Hai, sezi, femeia lui Dumnezeu, şezi şi citeşte. Clemansa nu-si aminteşte să fi pomenit ceva despre ilustratele pe care le are în mînă. Dar aşa e Artemisa. Le-a şi văzut şi a şi ghicit pentru cine sînt, de unde vin. . „ . — Din China, Miso, tocmai clin China... Auzi: „Tovarăşului Petre Barotă, pentru Voica". — Lasă vorba, stai colo şi dă-i drumul. Clemansa se aşează, îşi potriveşte ochelarii, dă să citească, dar ridica ochii cu goliciunea aceea în priviri, care o scoate pe Artemisa dm sânte. — Care din ele e Voica, roşcata ? — Bruneta. — A mică ? — Sînt gemene, face Artemisa scurt. — Da da priveşte în plafon Clemansa. Şi apoi către sora-sa iar : Ce fel de gemene, să nu semene de loc între ele ?! Cum ziceai că o cheamă pe roşcata ? — DaTdafaşa o strigă şi tat-su : Geta, Getuţo... Eu mă mir că Victor 74 CELLA SERGHI n-a plăcut-o pe roşcovana asta. Părul, numai inele, ca tat-su şi ochii mari, castanii... — Ca mă-sa, o repede Artemisa, care-şi dă seama că boala a făcut-o mai nervoasă, mai nerăbdătoare. — De unde ştii, Miso, cum era mă-sa ? — îmi închipui. — Dar oacheşa cu cine o ii semănînd ? Ştii, ochii ii are ca tat-su, de culoare deschisă. — Te-ai uitat la el de aproape ? Nu ţi-a fost frică să nu te muşte ? Prinsă parcă asupra faptului şi simţind că roşeşte, Clemansa schimbă vorba : — Ştii, Miso, mi se pare că Armanda îl place pe Victor. Şi pe cîte am înţeles Elena n-ar zice nu. — De aia a înnădit aici toată „delegaţia" ? —. De ce le zici „delegaţie" ? — Nu vezi, cinci muieri între optsprezece şi şaptezeci de ani, una-i scurtă şi priveşte cu lornion, alta lungă, cu pălărie cu pană, a treia fumează ca un bărbat şi are voce mai groasă ca mine, a patra e oacheşă şi otova, a cincea, Armanda, şuie şi spealbă. Dar toate parcă se mişcă deodată si vorbesc despre acelaşi lucru. —. Păi dacă le-a muşcat acelaşi cîine ? — Să-şi termine injecţiile şi să şteargă putina. Pină acum veneau numai la parastase, de data asta parcă au venit la înmormîntare. Te pomeneşti că le-aţi anunţat că nu mai am mult... — Vai, Miso, se poate ! Şi, fistîcindu-se : Au fiecare cîte o vie... Şi cine să le moştenească ? Armanda ! Am auzit-o pe Elena că-i spunea lui Victor : „E ca un pastel". — Un pastel prea apos, prea leşinat. — Vai, Miso. Parcă e o poză... Un înger... Ţii minte cînd eram mică ? îngeraşii cu aripioare, le cumpăram de la librăria din colţ. — Da, îmi făceau greaţă. ■— Ţie nici o jucărie nu-ţi plăcea, Miso. Tu te căţărai în copac, tră-geai cu praştia ca băieţii... Ţii minte cînd l-ai lovit pe Charles Adolphe ? — Un papă-lapte. Am auzit că şi pe ăsta 1-a invitat Elena. Cine ar fi crezut că mai trăieşte ? Are cîţiva anişori mai mult decît mine. — Ivona îi vine nepoată, nu-i aşa ? Nepoată de văr. Mi se pare că pe ea a pus ochii Elena. Gîndeşte-te, după mamă e o Epurancă adevărată, înrudită cu Bibeştii de aproape... — Ei, văd că la prostiile astea te pricepi şi tu, soro ! ■— N-ar fi rău s-o ia Victor. Numai aşa ar fi sigură biata Elena că s-a isprăvit istoria cu fata lui Barotă. Ai auzit cum ii spunea azi „sca-loiu" ?... Tu ştii, Miso, ce înseamnă scaloi ? Cică-i aşa, ca o luminare şi stă popîndău... — Nu ştiu... în dicţionar nu există, dar „fata noastră" nu scoate cuvintele din dicţionar cînd e vorba de vecinii de jos. Le scoate din veninul e'i. Şi acu, dă-i drumul... — Stai, să ti le citesc după dată. „Pekin, 22 aprilie 1954". Deşi aude foarte bine, urechile Artemisei, dacă şi-ar exprima curiozitatea, ca în desenele animate, s-ar mări ca nişte plinii de gramofon. Dar FETELE LUI BAROTA 75 ştiind să se stăpînească, îşi aprinde o ţigară, îşi apropie scrumiera — pe măsuţa lungă şi joasă ca o banchetă are tot ce-i trebuie — trage în piept bărbăteşte fumul şi îl scoate rotocoale perfecte pe nările largi. E, pentru cei optzeci de ani ai ei, uimitor de ageră la minte, şi vioaie în mişcări. Cine n-a cunoscut-o pe Artemisa Mîndru, băietana cu părul tuns scurt, cu ochii iscoditori, înguşti, cu privirea tăioasă neagră, vie, cu buze întinse subţiri, fremătînd de ironie, cu dinţii mari care aşteptau gata să se înfigă în adversar ? „Erau îndrăgostiţi de mine toţi adversarii de bară, năroziî!..." face haz uneori şi cu cită plăcere repetă: „Nărozii..." A luptat -aprig pentru drepturile femeii: „Năroade, femeile, reipetă pînă la saturaţie „soţu", nu ştiu că se poate trăi fără „soţu". în tribunal i se spunea „Themis"". în adolescenţă ar fi vrut să facă teatru, dar părinţii s-au împotrivit: „Fata noastră să joace pe sîrmă ?!..." urla Nae Mîndru, negustor cu mai multe prăvălii în Piaţa de flori. „Să faci bine si să te măriţi..." Dar poate fiindcă tată-său vindea în Piaţa de flori voaluri de mireasă, pantofi de satin albi, ascuţiţi ca de mort, lămîiţă şi luminări, Artemisa avea oroare să fie mireasă. Maică-sa, o grecoaică cu pretenţii dei mare nobleţe, fata unui ,.chevalier de Filodorbs", a fost nevoită, neavînd dotă — după ce o jeîuise un cumnat — să aleagă între minăstire şi mezalianţa cu Nae Mîndru... Negustorul bogat, furios că nevasta îl dispreţuieşte, o înşela pe toate cărările. Artemisa trebuia s-o răzbune. Nepu-tînd să intre la conservator fără voia tatălui ei, s-a înscris la drept. „Am să fac teatru la Curtea cu Juri..." Pentru doctorat a plecat la Paris. Acolo a luat lecţii de mimică şi plastică cu celebra Ivette Guilbert şi despre prietenia lor s-au trăncănit multe... Cu Darclee se înrudea de departe. —' Ia vezi, Miso, că eu nu pricep, şi Clemansa, cercetînd cu toată atenţia o ilustrată, citi mirată : „Tuenhuang Combat — Dynastie Sui sec. VII"... Cine să mai înţeleagă politica asta ?!... Parcă nu mai aveau dinastie?.. — Lasă politica şi citeşte pe partea cealaltă. —- Uite, numai atît: fresce din Tuenhuang şi sărutări. Tudor... — Mai departe... Clemansa pare din ce în ce mai nedumerită : „Azi îţi trimit o vedere a palatului care e casa de cultură a muncitorilor...". Cum adică, Miso, muncitorii au şi palate? —■ Dacă ai să tot pui întrebări, o să ne pomenim cu Elena. — Doamne fereşte, face Clemansa, ciulind urechea. Apoi plîngîndu-se că scrisul ei mărunt: „Am dat azi un spectacol In curtea Palatului de vară. E aşezat pe un deal cu vegetaţie bogată. Copacii sînt ca nişte umbrele. Dintr-o pagodă se vede tot Pekinul. în faţă, un lac de cinci kilometri. Plimbare cu bărci acoperite. Sînt foarte emoţionat că am să dansez diseară în faţa delegaţiei Asiei, la conferinţa pentru pace. Dar şi mai emoţionat cînd mă gîndesc la răspunsul tău din gară... Numai să nu te răzgîndeşti, iubita mea..." Clemansa căută să descifreze iscălitura : Tudor. Apoi, ridicînd ochii întrebători : — Ce răspuns i-o fi dat în gară ?... Auzi! Iubita mea ! înseamnă că-i logodită cu el. Altfel n-ar îi îndrăznit... Cu Barotă nu-i de glumit. Şi căzînd pe gînduri: Tudor... Tudor... Să ştii că-i ofiţerul. — Bravo, Clem, ai descoperit sfoara de tăiat mămăliga. 76 CELLA SERGHI — Stai, Miso, Tudor ăsta nu-i brunetul ăla care o aducea acasă, după ce s-a stricat căruţa cu Victor ? Un brunet cu dinţi mulţi... — Am mai auzit oltean cu douăzeci şi patru de măsele, dar brunet cu dinţi mulţi ?!... — Dacă l-ai ii văzut, aşa ai îi zis şi tu. Elena 1-a văzut... O să i se ia o piatră de pe inimă, cind o auzi că se mărită. — O proastă, Elena noastră. I-a fost frică s-o aibă de noră pe fata lui Barotă... Preferă tupeul, semidocţia agresivă a mondenelor. Dar Voica o să fie o mare cîntăreaţă. Numai Darclee mai trecea de la roluri de coloratură, Regina din Hughenoţii, la contralto, Viaţa pentru ţar... Zăpăcită ca de obicei de cunoştinţele Artemisei, Clemansa crezu că face faţă spunind cu suficienţă : — Una era Darclee... — Nimic nu o împiedică pe Voica Barotă să fie a doua. Sigur, va trebui să muncească mult, dar vocea ei are o"puritate de cristal, un timbru nespus de dulce, catifelat, expresivitate şi o articulaţie perfectă. Artemisa vorbea mai mult pentru ea. Sigur, va trebui să facă sacrificii sălbatice, talentul, cu cît e mai mare, impune renunţări mai mari. Dar, din fericire, Voica are sensul menirii artistului, are conştiinţa menirii ei. — Vai, Miso, să nu te audă Elena. — Dar ce, Elena n-a auzit-o cîntind ? se face Artemisa că nu pricepe. Doar se opresc trecătorii în stradă să asculte. Stau copiii înmărmuriţi. Despre asta ce spune Elena ? —i Spune că are noroc... — Ehei, pe lîngă noroc îţi mai trebuie voinţă de fier, încordare de fiecare clipă, elan şi generozitate. Dacă ar avea numai o picătură din otrava Elenei şi-ar otrăvi vocea. Dar asta n-ai să înţelegi tu niciodată şi nici Elena. — N-ai suflet, Miso. Nu te , gîndeşti că Elena e fata noastră. Ţii minte ce ai tras cu ea „atunci" cînd nu se mai trezea... Dar cind cu şocul, in biserică, la botezul lui Victor, cînd nu mai venea Puiu... Şi, în şoaptă : — Cînd, a venit nu 1-a recunoscut, ţii minte ? Uite, au trecut douăzeci şi unu de am... ' ( — Cînd singurul sentiment care te conduce în viaţă e vanitatea, snobismul, nu ajungi departe. — Lasă că nu i-a fost uşor, mititica, oftează Clemansa care, la ghidul că a fost şi ea părăsită o dată, că şi vanitatea el a sîngerat la fel. o înţelege mai uşor pe Elena. Dar, la ce să se mai necăjească ? Instinctiv, îşi trece miinile pe obraz, de jos în sus, spre tîmple, aşa ca să-şi întindă faţa, să îndepărteze urmele anilor şi potrivindu-şi iar ochelarii : „Azi am dansat Haiducii, Punea şi un dans ucrainean Incorporarea. Cît despre dansurile noastre, De la Abrud la Arieş şi Căluşarii, ropote de aplauze... — Tu înţelegi ceva, Miso ? — Ce-i de nepriceput, femeia lui Dumnezeu ? — Noi credeam că Tudor e ofiţerul şi cind colo... ăsta e altul, un dansator... — Nu-i altul, e acelaşi. E din ansamblul armatei... Clemansa clipeşte nedumerită. FETELE LUI BAROTA 77 — Ansamblul Armatei ? — Ei, da, ansamblul armatei. Băiatul e în ansamblul armatei, fata în ansamblul CCS.-ului. Amîndoi vor ajunge la operă. — CCS. ? Ansamblul armatei ?... Mi se împleticeşte limba în gură... Tu nu te încurci, Miso, în toate astea ? Şi pe urmă cînd stai şi te gindeşti: N-are dreptate Elena ? Auzi, logodnicul în China — fata, a fost şi ea la Paris anul trecut... După ce s-a stricat căruţa cu Victor... Elenei nu i-a tihnit cînd a auzit că fata lui Barotă pleacă la Paris... Păi, zi şi tu, nu s-a întors lumea cu fundu-n sus, fata lui Barotă la Paris, ofiţeraşul ăla — vreun lăutar, vreun băiat de lingurar — în China ? — De ce pe dos, fată, de ce? Ia să o întrebăm pe Elena, cind era lumea pe faţă, cu josul în jos, ea ce făcea ? Ce ispravă ? Ar fi putut să studieze' medicina, cum am îndemnat-o eu. Ar fi putut să lucreze intr-un laborator, s-o pasioneze cercetările de chimie, fizică, biologie... să călătorească, să-şi îmbogăţească mintea, sufletul... De unde !... Ea îşi pîndea bărbatul la colţuri de stradă şi plătea agenţi ca să vie să-i spuie dacă Puiu s-a întîlnit cu doctoriţa în Cişmigiu sau în Grădina Botanică... Dacă doctoriţa îl aştepta In Piaţa Romană, sau la Cotroceni... Şi se otrăvea pentru te miri ce ! — Cum te miri ce, Miso ? N-a vrut s-o lase şi să se însoare cu Ursoaica ? — A doua oară, da. Dar prima dată nici n-o cunoştea. N-am adus-o eu să facă de gardă, cînd s-a otrăvit ? —• O fetişcană oacheşă, slăbuţă... Un scaloi, ca fata lui Barotă... Nici nu-şi terminase medicina. Şi-acum, s-o vezi, impozantă, cu maşina la scară cogeamitea doctor... — Profesor, o corectează Misa cu vădită plăcere. Şi arătîndu-i ziarul: a fost numită profesor. — Lasă, Miso, că tu cu ăştia ţii. După tine ar putea să se însoare Victor cu fetele lui Barotă, cu amîndouă... — Noroc că nu se uită ele la un filîison ca al nostru, un pierde-varâ. — Altădată ţineai la el. Tu l-ai răsfăţat, că are talent, că e muncitor... Eu n-am înţeles niciodată ce muncă e aia să scrii poezii... — Tu multe nu-nţelegii, Ciem. Şi mai ales nu înţelegi poezia. Victor are talent şi, cînd e vorba de arta lui, ştie să fie exigent cu el însuşi. Migăleşte nopţi întregi un vers. Păcat că 1-a zăpăcit maică-sa. Cine i-a adus în casă pe Nicoleta ? Cine i-a încurajat beţiile aici în pod, numai ca s-o uite pe Voica ? — Cum, Miso? Nu i-ai deschis tu capul fetei, n-ai stat tu aici de vorbă cu Barotă şi pe urmă cu fata ? Nu i-ai spus tu de Victor că e o pramatie... că tot ce ştie e din cărţile astea ale tale. La început, cînd am auzit că spui că fură, m-am făcut foc. M-am gîndit că vrei să spui de butelia de aragaz, dar n-o furase Victor, o luase Elena... Pe urmă, te-am auzit că ciupeşte... Mă şi gîndeam : Ce trebuie să ştie străinii că ne mai ciupeşte, nu-i băiatul nostru ? — Vezi, dacă asculţi la uşă ? Bată-te norocul... Eu spuneam că-1 ciupeşte pe Gordon Craig, pe Irwing, pe Ivette Guilbert, că fură din cărţi idei, fraze, despre teatru, muzică, dans... — Şi de ce le-ai deschis capul, Miso, de ce ţii cu ei, cu vecinii de jos ? — Fiindcă e mai bine aşa, pentru amîndoi. Fata trebuie să aibă capul acolo la meseria ei, trebuie să ajungă o mare cîntăreaţă. Victor mai are 78 CELLA SERGHI de învăţat, de citit, de migălit... Trebuie să ajungă poet. Suferinţa n-o să le strice, din potrivă... „Ce bine se descurcă Artemisa în toate socotelile astea, se miră Clemansa. Să stai aproape douăzeci de ani în casă şi să ştii tot ce se petrece, aşa, bob numărat..." . — De unde ştii tu toate astea, Miso? CCS. ! Ansamblul armatei! Se încrîncenă carnea pe mine numai cind aud... — Şi, mă rog, de ce se încrîncenă carnea pe tine ? — Cum de ce, Miso, aşa am trăit noi pînă au venit la putere ăştia ? De-alde Barotă ? Nu stătea Elena jos, la parter, n-avea sus sufrageria, salonul... Ca să nu mai vorbim de casa de alături. — Şi ce ? Barotă ne-a luat casa de alături ? Nu ne-a luat-o el, că am păpat-o noi. — Bietul Mac, ţii minte, de două ori a scos-o de sub ipotecă. „De dragul meu", se gîndeşte Artemisa şi se-ntreabă iar şi iar : „Oare femeia lui Dumnezeu n-a bănuit nimic ? Ştie sau nu... Nu vreau să mor pînă nu aflu ce se petrece în capul ăsta care a fost şi a rămas frumos şi prost... La urma urmei, cu părul cănit, cu faţa asta aibă, lăptoasă, Clemansa, deşi comună pînă la vulgaritate, e încă frumoasă... Şi n-a îmbătrî-nit", observă Artemisa care, rnicşorîndu-şi ochii miopi, o priveşte aşa cum ai privi un tablou. „N-am. avut dreptate că pe femeie o îmbătrîneşte cratiţa, o îmbătrîneşte soţul, o îmbătrîneşte prostia... Uite că pe soru-mea n-a îm-bătrînit-o nici cratiţa, nici soţul, nici prostia. Poate fiindcă a trişat. S-a prefăcut că se ocupă de cratiţa, în realitate a poruncit slugilor... Atunci cînd le-a avut! Pe urmă a mîncat în pensiune, la restaurante, s-a văietat mereu că o doare ceva, atîta cît a trăit Mac, pentru ca el s-o răsfeţe, s-o scutească de orice efort... S-a prefăcut că-şi iubeşte bărbatul : „Mac în sus, Mac în jos"... Dar cînd a lunecat Mac de pe scara tramvaiului şi şi-a luxat piciorul, scăpînd cu viaţa printr-o minune, n-am mai auzit decît atît: „Şi-a rupt pantalonii de stofă englezească..." Iar cînd pe masa de operaţie l-au cusut la loc s-a prefăcut că nu ştie de ce s-a renunţat la operaţie... Se ducea la coafor, îşi cănea părul şi-1 încreţea... „Lui Mac nu-i place să fiu neglijentă". Mai tirziu explica : „N-am vrut să vadă cît sînt de amărîtă... N-am vrut să-1 supăr pe Mac..." Şi Artemisa se întreabă iar, dacă într-adevăr nu ştie că între ea şi Mac a fost o mare pasiune ? Cum s-ar putea să nu ştie ?... Dar dacă a ştiut şi a tăcut, păstrînd acelaşi ten lăptos, acelaşi surîs blajin, dezarmant de naiv, înseamnă că în grădina lui Dumnezeu animat mai şiret ca ea nu există. înseamnă că e mai deşteaptă decît mine, care m-am perpelit, am desfăcut firul în patru şi mi-am făcut din orice moft un caz de conştiinţă". ' — Atunci l-am cunoscut pe Mac, ţii minte, Miso, cînd cu ipoteca. Mă duceam la tribunal să te caut, pentru ipotecă. Şi mă zăpăcisem de tot. Simţeam, aşa, că mă pierd. Pe acolo prin sala aia mare. Cum îi zice, Miso ? — Chiar aşa : Sala paşilor pierduţi... A rămas celebră de cînd te-ai pierdut tu acolo. Dar Clemansa nu prinde ironia. Priveşte pe fereastră, depănindu-şi cu plăcere amintirile : — Deodată aud nişte paşi în urma mea : „Pot să vă fiu de folos, domnişoară ?" — Parcă v-aţi cunoscut la un bal mascat ? FETELE LUI BAROTĂ 79 - Mascat ? Şi Clemansa clipeşte des : Nu costumat" şi iar revine : Ai dreptate, era mascat. Ba nu, Miso, era costumat. Costumul meu „guriţe , 11 '-Cum să nu ţiu minte ? Caraghioasă erai, soro ! îmi aduc aminte că ai stat o noapte întreagă si ai înşirat turte dulci una i"ga.alta pes ori rele si cînd te-am întrebat ce mai e şi drăcia asta, mi-ai răspuns guriţe • Vreau să mă costumez în „guriţe"... şi Artemisa ar rida cu pofta daca n-ar stinjeni-o greaţa Clemansa, dînd ochii peste cap. - Eigur că Sancezul n-are dreptate cînd spune că: ridicolul ucide... Altminteri ai îi fost moartă de mult, Clemişor. . A Da" Clemansa, în nori, surîde încîntată. Apoi, privind visătoare pe fereastră^ ^ ce cusur ^ ? îţi d d aminte ? Cum 1 iuî" Parcă erai o gîscă. Şi Artemisa ride sa se prapa-deascâT Palete n^re lucesc de tinfreţe in obrazul îngălbenit de boala, tobă-nDedceeate-ai mai costumat, soro ? Adică de ce ai mai pus şi pene Străm!L? Cum de ce, Miso? o priveşte Clemansa cu toată seriozitatea. Nu era bal costumat ? Parcă te văd şi pe tine în Cei trei muşchetari. Thiar în toti trei... Bată-te norocul... . - Cum să nu» Im aduc foarte bine aminte. Tu erai „trei muşchetari" Apoi deodată, în panică : Unde o fi pălăria aia mare neagra de catifea cTpanîş. . V mănuşile albe de muşchetar? parca nu le-am văzut ieri în pod, cînd am pus naftalina in cutai. Eta^rtt' %U Apoi cu un accent de desperare : - £li &£gfi SRWl* iada cu line pe lumea cealaltă? Z Vai m£ c"m vorbeşti ? Omul, cît trăieşte, are nevoie ş, de un v^cM seşte ™»^J^££ Auzi, să cumperi un loc de veci la Sfînta Vineri şi pe urmă să stai acolo să-1 păzeşti şi să aştepţi un client ca sa-1 VlnZI'l_EDacăStnu mai avem voie să cumpărăm terenuri, oftează Clemansa. - Ca să le speculăm ? Sigur, dacă nu avem voie să speculam pe cei vii speculăm morţii. Şi cu dispreţ : Scuipa-v-ar pisicile ! cei V1h_sp^ce s„ t-ăia-căf Miso? pensia e mică, lecţiile de franceza... - Atunci de ce se tine de sindrofii ? Tu nu vezi, a început sa-şi puna crucea ca de episcop, brăţănle de argint, cerceii de papuaşa : a început sa iwrte neamurile simandicoase. Scotoceşte prin albume şi caută pe a. de mai trăiesc, apoi umblă să-i descopere, să-i scuture de naftalina şi sa-i pot- teaSCljiTn1podmoftează Clemansa. Numai de nu mi-ar cere iar paharele de bacara. Ce i-o fi venit să cheme atîta lume, să cheltuiască atita bănet. Cît pra de zpîrcită si, uite, ce risipitoare e acum... _ _ U[ _ AstaTar fi nimic, numai să nu cadă la pat. Ştii că o cam supară inima. Tu ai auzit de nevroze cardiace ? 80 CELLA SERGHI Dar Clemansei nu-i place să puie răul înainte : — Hai să mai vedem cum e în China. Şi, potrivindu-şi ochelarii, citeşte : „Spectacol la stadionul din Pekin, în faţa a patruzeci de mii de spectatori. Am fost şi filmaţi. Aş vrea să fim alături la cinematograf şi să vedem împreună jurnalul. Fiecare spectacol e un prilej de a ne face prieteni printre chinezi. Le arăt fotografia ta şi-i poftesc la nuntă..." —1 Auzi, Miso, nuntă ! Se pregăteşte de nuntă. Trebuie să-i spunem şi Elenei, poate s-o mai linişti. — O năroadă, Elena. Dacă ar putea, i-ar mînca fripţi pe vecinii de I jos. In schimb, îmi face mie tămbălău în pod. Dacă i-aş interzice ? y — Vai, Miso, nici nu te gîndi. Fata noastră a invitat atîta lume ! j Dar Artemisa, plictisită, nervoasă din pricina boalei : f — Mai slăbeşte-mă cu „fata noastră". Ar fi timpul să-ţi aduci aminte 1 că e a ta. ' 1 — Parcă tu nu ştii, Miso, că la început mi-a venit greu să-i spun lui Mac. M,ă credea domnişoară... — Bine, bine, la început, dar pe urmă ? Doar n-ai făcut fata din flori. Te-ai măritat cu alai mare. — Colea, la Visarion, oftează Clemansa. Ţii minte, biserica nouă atunci se sfinţise... — Eu ţin minte, dar tu, credeam că ai uitat... — Ei, am uitat, dar, ce vrei, lui Mac nu-i plăcea să vorbesc despre primul meu mariaj. Era gelos. — Te credea fată mare ? — Vai, Miso, cum vorbeşti ? — Mare ipocrită eşti ! Parcă te aud : Fetiţa noastră, dar îl lăsai să creadă că este a mea... din flori. — Tu mi-ai dat voie. Ai spus că ţie nu-ţi pasă. Tot nu voiai să te măriţi... Erai feministă. Pe cînd eu... Mac era gelos. ' — Crezi că te iubea ? — Pe mine ? Vai, Miso... îmi dădea tot ce voiam. Muncea numai 1 pentru mine. Nu mi-a lăsat mie tot ? Şi, privind pe fereastră : De ce om fi Ţ lăsat noi cireşul, de partea cealaltă ? j „Nu-i proastă, se gîndeşte Artemisa, ştie să schimbe vorba, e vicleană". — Să termin cu ilustratele astea şi să le pun la cutie, pînă nu vine Elena... şi Clemansa îşi potriveşte din nou ochelarii. „Ultimul spectacol din Canton. Am învăţat şi am dansat în premieră dansul tobelor. Acum pot să-ţi spun : aici în prima zi mi-am făcut o entorsă la picior. Nu-ţi poţi închipui cită prietenie mi-au arătat medicii chi- ! nezi. Ce dovezi de dragoste am primit. în hotel, Îmbulzeală de vizite. Florile stăteau pe culoare. Am primit un ilic de mătase chinezească, căptuşit | cu astrahan alb, mătăsos... Şi nişte papuci mici, pe care sînt brodate în N limba cihineză cuvintele : „Pentru cele mai mici şi iubite picioare din lume". ! — Ce zici, Miso ? — Zic că dacă nu mă nenorocea regele, dacă nu mă duceam de ziua lui să stau în proţap, în prăpăditele alea de tribune, făceam şi eu azi călă- 1 torii în China şi căpătăm ilic şi papuci... — Mie ce-mi aduceai din China, Misico ? se răsfaţă Clemansa ca să-şi ascundă gîndul : „eu am îndemnat-o să se ducă". k —' O butelie de aragaz... Ăsta-i focul tău. f FETELE LUI BAROTA 81 — Dacă ai şti cît mă chinuiesc pe lămpile de gaz, n-ai mai glumi. Auzi, ce să-i dea prin cap Elenei, să-mi vîndă butelia ! Şi acu, să vie cu banii buluc, să mi-i dea înapoi. Ce zici ? — Inconsecvenţa asta nu-mi miroase a bine. Clemansa se opreşte brusc, ciulind urechea spre uşă : — Parcă se aud paşi pe scară... — E cotoiul... zi-i mai departe „Azi am vizitat un atelier de filatură într-o uzină de textile în Şanhai... — Auzi unde a nimerit! In Şanhai ! Ce crezi că o fi fost ofiţerul înainte, vreun ţăran, ca doctoriţa de alături ? Şi uite acum, 6 aduce maşina, o ia maşina... Şi in ce casă stă ! Casa noastră părintească... Vorba Elenei: ,,E vremea lor acum". — Cum adică a lor ? Crezi că pe mine n-ar fi venit maşina să mă ia la tribunal şi să mă aducă acasă, dacă nu mi se întîmpla nenorocirea ? Şi, intinzînd braţul, îşi arătă cu mina galbenă, uscată, picioarele : Ce mi-o fi venit să mă, duc. Parcă aud cum mă îmbiai: „Du-te şi du-te"... Cleinansei îi cad ochelarii de pe nas, tuşeşte. Ar vrea să schimbe iar vorba, dar Artemisa s-a dezlănţuit. Vorbeşte ridicînd braţele amîndouă, cu mînecile largi ale bluzei albe de pînză topită, încreţită la git ca o iie : — Crezi că azi nu mai e nevoie de avocaţi ? Mai sînt destui şarlatani, fetiţo! Femeia o fi avind drepturi, dar nu s-a emancipat în conştiinţa ei. Robia a lăsat urme. Nu vezi: soţu a zis, soţu a dres. Tot aşa o auzi: soţu, soţu, soţu... Şi soţu e un satrap ! Clemansa e mulţumită că Artemisa se crede la Curtea cu juri, că nu s-a oprit la amintirea accidentului de la 8 iunie... „Cîţi ani sînt din '36 ? Victor se născuse ? Cum de văzuse în cărţi baba Tinca ?... „Să nu se ducă ! — repeta vorbind pe nas — aşa să-i spui: să nu se ducă..." Deodată Clemansa se ridică speriată, scăpînd din poală cărţile poştale. Ochelarii îi alunecară de pe nas. Strînse grăbită toate de-a valma şi le dădu Artemisei care le puse pe măsuţă, acoperindu-le cu un ziar. Rămase apoi înţepenită în picioare, lingă patul soră-si. în cadrul uşii, cu pieptănătura „paj" nepotrivită cu părul aspru, cărunt, înaltă, uscată, muiată toată în negru, Elena. Purta o haină trei sferturi din stofă, peste o rochie de mătase neagră, uzată. Pe piept avea o cruce mare de argint, iar mijlocul îi era încins cu un cordon lat de piele bătut în ţinte de argint. Nasul lung, subţire, adulmecă parcă ceva... Ar trebui să fie furioasă că a dat laptele în foc. Dar azi e bine dispusă. — Ce-i, Gem, numai Victor cînd făcea ceva in pantaloni stătea aşa nemişcat şi spăsit... — Da, da... rîde zgomotos Artemisa, aşa era Victor, cînd se... — Vai, tan' Mis, parcă a fost vorba... şi Elena veselă începu să fredoneze : „Steluţa". — Ce vorbă, fetiţo ! N-a fost nici o vorbă. Şi dacă nu te-am repezit că ai fost necuviincioasă cu maică-ta e fiindcă ai făcut o comparaţie cu haz. Da, da, aşa era Victor... cînd era „tătat la tur..." Ţineţi minte ? aşa spunea. Clemansa rîde forţat şi repetă cuminte : — Da, da, aşa zicea Victor... Elena ridică dinîumerii înalţi, înguşti, adunaţi. Capul i se înfundă ca la cocoşaţi : l> — V. Romînească nr. 2 82 CELLA SERGHI — Aţi dat in mintea copiilor, şi-i Întinde Ciemansei plasa încărcată. Ai grijă, sînt şi ouă. Vezi să nu se spargă, să mai facem şi nişte făinişuri. Două le păstrezi pentru Victor. Le vrea fierte... Dar ştii, cleioase, să fiarbă trei minute şi jumătate exact. Culoarea piersicii. Altfel, le aruncă... Si peşte... Pălămidă... — Bravo, se bucură Artemisa. N-am mai mîncat pălămidă de nu se ţine minte... — Mai încet, că e un peşte gras. Vouă nu vă face bine la ficat. Nici pentru mine nu m-am îndurat. Ei pentru ziua lui Victor. Să-1 faci prăjit, Gem... Uite, am luat şi un bidonaş de untdelemn să facem o salată de boeuf. — Grecesc ? întreabă Clemansa. — L-am luat de ocazie. — La cimitir,, la Sfinta Vineri ? întreabă Artemisa, maliţioasă. Dar Elena, prefăcîndu-se că n-aude : — Am dat ultimul ban. Ştiţi că Victor nu suportă mirosul de untdelemn prost sau de lapte ars... Dar la voi pînă nu dă laptele în foc... — Care voi, domnişoară, care voi ? o repezi Artemisa, enervată de senzaţia de greaţă şi de regimul sever pe care îl ţine. Dar Elena n-avea poftă de ceartă. Era încintată că o întîlnise pe Lita, nevasta lui Dinu. O poftise şi pe ea de ziua lui Victor. La urma urmei era nepoata industriaşului Mandel... şi cînd vremurile se vor schimba... —■ Vezi că sînt şi lămîi. Clemansa nu mai puse şi alte întrebări în legătură cu bidonul de untdelemn şi asta i se păru suspect Elenei. Să se fi înapoiat din turneu fata lui Barotă ? De la o vreme toate au d legătură în mintea ei cu vecinii de jos şi mereu i se pare că bătrînele mint... Dar şi Ciemansei i se pare că Elena îi ascunde ceva şi încearcă să o tragă de limbă : —■ Văd că eşti bine dispusă, fetiţo. — Am şi dej ce. Sper <"să vînd locul. Aş vrea să-i cumpăr lui Victor un picup nou... '■— Dar ce ? N-are picup ? îndrăzni Clemansa. — E antediluvial... — Vai, se poate ? e al lui Mac... clipi Clemansa. Să aveţi grijă ca de ochii din cap. Dar Elena, care avea de gînd să vîndă picupul şi să cumpere unul nou dînd diferenţa, schimbă vorba : — Ia spune, Miso, ai voie să sădeşti porni fructiferi pe morminte ? — De ce nu ? Nici un text de lege nu interzice morţilor să mănince fructe. Nici la romani, pe cîte ştiu... Elena nu suporta de obicei glumele pince sans rire 1 ale Artemisei, dar acum avea nevoie de un sfat juridic. — Un vecin al meu a sădit un corcoduş. Corcoduşul a înflorit peste mormintul meu... Clemansa tresare. Artemisa ridică o sprinceană şi dacă inima nu i s-ar strînge de presimţiri, ar rîde cu poftă. — Mormîntul tău ? — Pe locul pe care l-am cumpărat eu, le linişteşte Elena. Clemansa respiră uşurată. Artemisa e, ca de obicei, gata de glumă : 1 cu humor sec. FETELE LUI BAROTA 83 — Asta-i măreşte valoarea. . — Depinde. Azi am discutat cu un cumpărător. Un client senos_ Vrea să cumpere locul pentru el şi pentru nevasta, dar nu vrea sa le faca COTC°%US''preferă ? întreabă Artemisa, apropiind sprincenele. — Lasă gluma, tant'Mis. Omul vrea să aibă soare pe mormînt Vi ea să facă monument pentru el şi pentru nevasta, vrea sa puie lori Cit or trăi, spune el, o să-1 îngrijească chiar ei. Pe urma nu vor sa aiba umbra... Le trebuie soare. Artemisa o urmăreşte atentă. — Pe lumea cealaltă? Echilibrul Elenei pare ide la o vreme instabil cu totul. — Si de ce nu ? îi priveşte... . r. Şi în timp ce Artemisa e îngrijorată de lipsa de umor a Elenei, Clemansa' clipeşte cu lăcomie : — >îti dă un preţ bun ? . . Dar'Elenei nu-i place să se amestece maică-sa m treburile ei şl, ca să schimbe vorba : — Stiti pe cine am întilnit acolo ? Pe Lita Iepureanu, nepoata lui Mandel Nevasta lui Dinu... Era şi ea pe lista invitaţilor mei. 'M-a condus pînă acasă si i-am arătat pe unde să intre. Da i-am spus sa treacă repede prin vestibul şi să urce la etajul doi, direct în pod... — Ca să n-o mănînce Barotă? — Nu-i nevoie să stie Barotă despre toate relaţiile noastre, tant Mis. — Dar tu de cînd umbli după relaţiile astea, fetiţo ? Lita nu e acea Raşel, de care strîmbai tu dm nas altădată ? Parcă erai antisemita, daca tin bine minte. . — La urma urmei în familia noastră a mai existat o Raşel şi er^ grecoaică... Da, da, am descoperit o Raşel Mussuris, măritată cu un Bnn- covan... ^ . ... , . , x — Ei, asta mai lipsea. Să ne scoţi rude cu Bnncovenii şi pe biata L ta s-o faci grecoaică... într-o vreme îţi ieşeau flăcări pe nas că tată-sau e telal la hala de vechituri... Că Dinu ne-a făcut neamul de rîs. — Nu ştiam că e nepoata lui Mandel. —< Napoleon Mandel ? bătrînul rege al fierului vechi ? întreba Artemisa. Şi către soră-sa care clipea cam des : Iţi aminteşti de Napoleon Mandei ? Ei, Clem, cu tine vorbesc. Clemansa se prefăcu însă preocupată: — Pînă acum s-au adunat douăzeci... Douăzeci de musafiri, repeta cu emfază. . . , . ,7. , — Ei si •> ridică nasul Elena. Vreau să serbăm majoratul lui Victor cu toată pompa... O să vie şi domniţa... Ivona nu ne vine un fel de strane-poată, tant' Mis ? adică strănepoata mătuşii voastre Natalie ? — Dinspre partea lui Alecu Floreşti, lămuri Clemansa. — Zis si Lică Trăsură, surise cu dispreţ Artemisa. _ — Da,'da, nu se da jos din trăsură... îmi aduc aminte... lata i-a oprit trăsura, s-a urcat, 1-a luat pe barbişon şi i-a zis : Escrocule ! — Nu, Clem, confunzi-, se înveseli Artemisa. De barbişon 1-a luat pe cumnatu-su, pe fratele mamei. 6 + 84 CELLA SERGHI — Cînd te gîndeşti că m-am judecat cu moştenitorii lui douăzeci de ani. suspină Elena. — Cine te-a pus să dezgropi morţii... Eu ţi-am spus să te potoleşti, c-o să te jupoaie avocaţii. — Spune drept, tant' Mis, de ce mi-ai cedat partea ce ţi se cuvenea. — Aşa este ea, mină spartă, o apără Clemansa pe soră-sa. —1 Şi dacă eram „mînă strînsă", acum aveam mai mult, spune Gem ? — Mi se pare că ştiai,c-o să se ia moşiile, tant' Mis... — Bineînţeles fiindcă văd dincolo de vîrful nasului. — Sau fiindcă ai avut totdeauna anumite idei. Văd că te înţelegi de minune cu Barotă. Dar Clemansa care se temea de discuţii şi mai ales de replicile Artemisei căută să schimbe vorba : —' A păpat Dagobert laptele. N-a mai rămas decît o ceaşcă şi arătă spre măsuţa Artemisei. Elena se repezi să ia ceaşca cu lapte, dar Artemisa îi dădu peste mînă si luînd CC3SCâ sorbi cele cîteva picături rămase. — Bine, atunci o să fac îngheţată de fructe şi nişte făinişuri... Mi-a dat Angela o reţetă. — Angela ? se mirară Artemisa şi Clemansa deodată. Dar Elena răspunse în chip firesc : — Nevasta lui Julien. — Julien ? Ce mai face Julien ? se interesă, mondenă, Clemansa. Ţineţi minte cînd Mac i-a cumpărat un tren electric de ziua lui ? — Angela nu-i „slujnicuţa" ? întrebă Artemisa cu perfidie. — Vai, tant' Mis, Angela e infirmieră... Ştii prea bine, 1-a îngrijit pe Julien cînd a, fost bolnav. — Bine, bine, dar tu îi spuneai „slujnicuţa". Erai sufocată de această mezalianţă. — Săraca. Uite s-a dovedit o iată de treabă. Din tot palatul părinţilor lui Julien, le-a rămas o cameră. Au un băiat şi o fetiţă. Pe băiat 1-a lovit un cal şi a rămas gîngav. Fetiţa are reumatism la inimă. — Şi Julien, moştenitorul celui mai mare garaj de automobile întrebă Clemansa, clipind curioasă. — Probabil că nu face nimic, răspunse Artemisa. Niciodată n-a ştiut să-şi ia singur un pahar cu apă. — Sînt oameni care înţeleg să moară cu demnitate, replică Elena prompt şi continuă să scoată pachete din plasă. — L-ai poftit şi pe Mandel ? întrebă sfioasă Clemansa. — Ei, va să zică nu l-ai uitat, o necăjeşte Artemisa. -- S-a purtat aşa de frumos cu Elena... — Cunosc povestea, că doar eu i-am făcut actele. Şi către Elena : Nu-i aşa, domnişoară ? Nu ai luat bani de două ori pe aceeaşi cocioabă ? — Eram atît de puţin informată că numai după ce am plătit taxele, mi-am dat seama că am rămas fără nimic... — Ţi-a rămas atît cît ţi se cuvenea, nu ţi-a băgat nimeni mîna în buzunar. Numai că misitul nu ţi-a spus cine e cumpărătorul. — Foarte rău, tant' Mis, că nu mi-ai deschis ochii. Noroc că unchiul Mac m-a învăţat să mă duc la Mandel... FETELE LUI BAROTA 85 — Bietul Mac, dădu din cap Clemansa şi strînse puternic ochii, doar, doar o stoarce o lacrimă. Tare mai ţinea la tine. El te-a crescut... — Dar la mine? interveni brusc Artemisa, privind-o drept în ochi pe soră-sa. Clemansa nici nu clipi măcar. — Mac ţinea foarte mult la familia mea. — N-am să uit niciodată ce frumos m-a primit, surise Elena. „Ce mult seamănă cu maică-sa, observă Artemisa, cînd face pe proasta". — Cine, M.ac ? Întreabă Clemansa. —i Vorbeam.de Mandel... şi îndulcindu-şi vocea, Elena adăugă: Ce înfăţişare cuceritoare, părul grizonant, un gentleman... Dar Artemisa, tăindu-i elanul: — Un crai fără pereche... — Nu ştiu. Cu mine s-a purtat admirabil. I-am spus aşa cum m-a învăţat unchiul Mac... că n-am ştiut care e valoarea reală a imobilului, că sînt tînără, nepricepută... — Erai majoră, sare Artemisa. — Da, dar el m-a ascultat cu bunăvoinţă şi la urmă a spus : ,,E adevărat, domnişoară, sînteţi tînără şi nu vreau să debutaţi in viaţă cu o dezamăgire... Să presupunem că actele nu s-au încheiat. Dumneavoastră voiţi să vindeţi acum, eu vreau să cumpăr tot acum..." — Ţi-ai îngroşat obrazul şi ai cerut dublu... — Lasă, Miso, că ăştia au bani destui, o apără Clemansa. — Care ăştia, Gem, care ăştia ? Voi tot mai credeţi că „ăştia" mănîncă pască cu sînge de creştin ? —1 Oameni şi oameni, filozofă Elena. Parcă-1 văd, a scos portvizitul şi mi-a. dat suma întreagă : — Trebuie să fi fost doldora, străluciră ochii Ciemansei de parcă ar fi avut aurul în faţa ei. Artemisa îşi dădu seama pentru prima dată că sora ei are ochi porcini... Da, aceşti ochi mititei, fără gene... devin expresivi prin lăcomia lor. — De altminteri, se grăbi Elena să adauge, ca să scuze invitaţia făcută nepoatei industriaşului, Lita e o fată excepţională. Profesoară de balet pentru copii... — Ar fi iputut să fie o mare dansatoare, o întrerupse Artemisa, era cea mai talentată în baletul operei. Graţioasă ca un porţelan de Saxa. Dar a ţinuit să fie madame Iepureanu. Sistemul burghez a nenorocit-o. — Ei, lasă, tant' Mis, pe dumneata omn 011 te-a nenorocit sistemul burghez. Ai vrut să fii un mare avocat, ai fost... — Nu m-a nenorocit ? scap arară furioşi ochii prea negri, prea luciosi în obrazul ca de ceară al Artemisei. Cum nu m-a nenorocit ? Cine ştie ce afaceri murdare s-au făcut cu tribunele acele ca să se îleşcăiască aşa şi să-mi rupă picioarele... Elena se întrebă prin ce scamatorie, prin ce şiretlic ajunge Artemisa, oricum ar încape o discuţie, la acest argument antimonarhic: „Accidentul de la 8 iunie... ziua regelui... tribunele...." —Ghinion, tant' Mis ! — Regele, fetiţo ! Şi Artemisa puse mâna pe bastonul de bambus care se aifilă totdeauna pe măsuţa de lîngă pat. El a fost ghinionul meu, ghinionul ţării... Azi mi-aş îi plimbat şi eu la Moscova, în China, la Paris... Şi cu bra- 86 CELLA SERGHI ţul întins, oare se prelungeşte ou bastonul de bambus, face un gest larg de parcă ar fi vrut să arate lumea toată. Aimintinidu-şi de fata lui Barotă, Elena întrebă cu un zâmbet acru, necruţător : — Ca dansatoare sau cântăreaţă ? Văd că ăştia pleacă acum... — Nu, fetiţo, ca prima avocată din ţară. Ca una din primele intelectuale progresiste, ca una care a apărat femeia şi a sucit gîtul bestiilor care o exploatau. De-alde Mandel... — Nu te inerva, dragă, căută s-o îmbuneze Qlemansa. Iar Elena, bine dispusă : — La unma urinei, tant' Mis, mâine e ziua lui Victor şi poate, cine ştie, logodna lui Victor... — Gu care din ele ? Dar Elena, ca să ocolească răspunsul : — Lasă, eu ştiu că ţi-a făcuit curte Napoleon Mandel. — Ba chiar şi propuneri directe, surâse Artemisa care, ca o mare actriţă, pultea trece lesne de la o stare la alta. Şi punând liniştită bastonul de-a luimgul masei : II excitau urâţenia şi inteligenţa mea. Aceslt fel de a vorbi, brutal, verde, răspicat, o speria pe Clemansa şi o indigna pe Elena, dar amândouă în taină o admirau şi o pizmuiau. — Singurul tip de femeie care nu-1 atrăgea erai' tu, Eleno, urîtă si proastă. — Exagerezi, tant' Mis... Şi sufocată, căută să mai spuie ceva, dar auzind paşi în curte, se repezi spre fereastră. Clemansa privea peste urnă-rull ei curioasă. Şi amândouă întrebară răstit : — Pe cine cauţi ? O femeie voinică, cu basmaua înflorată alunecând spre ceafă, cu un geamantan într-o mână şi o coşarcă în cealaltă, răspunse ceva, dar Arte-misei nu-i plăceau conversaţiile la fereastră, fiindcă nu putea să participe. — Ei, Qlem, ce faci aoolo ? — După ouirn arată, trebuie să fie rudă cu Barată, îsi dădu ou părerea Clemansa. —- Mă duc să văd, spuse Elferia, cu faţa acră. Te pomeneşti că se mută şi asta aici. Clemansa vru s-o urmeze, dar Artemisa simţi nevoia să i se pună de-a curmezişul : — Ia stai aici, Clem. De mult vreau să te întreb. Tu şi cu Napoleon... A fost ceva între voi ? — Napoleon ? Care Napoleon ? — Cînd clipeşti des, eşti suspectă. Nu e vorba de Bonaparte şi de Jo-sefina. Hai spune ce a fost între tine şi Mandel. — Mi se pare că l-am cunoscut la un bal, se fistici Clemansa. Ştii, eu eram nelipsită la baluri... Tu ştii că pe Mac tot la bal l-am cunoscut... Stai, cum eram costumată ? —• Lasă cum erai costumată. In pandişpan sau turtă dulce. Mie spune-mi ce-a fost între voi. — Mi-a triimis nişte bujori, se încurcă Clemansa, lăsând ochii în jos ca o şcolăriţă. Apoi, ridicîndu-i spre tavan, de parcă voia să-şi amintească ceva important: Da, da, bujori... Mi-a triimis nişte bujori, o minune. Bujori galbeni. FETELE LUI BAROTĂ 87 — Şi Mac ştia ? Gemensa coborî iar privirea : — Mac ? Mac nu ştia... ri-arn îndrăznit... Era gelos, tu ştii ce gelos era Mac. — Cum să nu. Şi privind-o drept în oclu cu înţeles : je suis payee pour le savoir... 1 Dar asta nu-1 împiedica pe Napoleon să-ţi învineţească genunchii pe sub masă, nu-i aşa, Clean? Şi Artemisa rise, arătiîndu-şi dinţii mari. Adu-ţi aminte : revelionul. — Genunchi ? Ce tot vorbeşti ! Ciemansei îi apar pete roşii pe gît. Doar tu ştii prea bine, Mac şi cu mine ne-am adorat... — Ei, da, da... ştiu. Dar aţi mai avut şi voi micile voastre găinării. Clemansa nu mai ştia ce să răspundă. Artemisa îşi dădu seama că o chinuia şi-i păru rău : femeia asta o ajută să se spele, să se îmbrace, să facă acei cîţiva paşi de care are strictă nevoie. E -drept că ar putea să-şi ia o infirmieră fără s-o coste mai scump, dar poţi vreodată plăti îndeajuns grija pe care ţi-o poartă cineva ? Uneori, cînd o priveşte aşa, clipind inocentă, cu tenul acela supărător de alb, ou părul vopsit de un negru prea strident, îşi iese dim sărite. Alteori îşi spune : Are totuşi caracter, dacă ştie şi tace. Şi apoi nu e uşor să îngrijeşti un olog, nu e uşor s-o suporţi pe Artemisa. Şi iar se uită fa sora ei, căutând s-o vadă cu alţi ochi. Dar nu, e aşa cuim o ştie : comună, frumoasă, ou fălcile acellea care încep să tragă greu şi să-i ascută bărbia, dar cu un zîmtbet blajin, care-i ascunde lăcomia, perfidia, un zîimbet lipit, uitat parcă din tinereţe şi ar virea să-i smulgă secretul acestei nepăsăn. Ar vrea prin orice .mijloc să afle oîtă prostie ascunde şi cită viclenie masca asta calmă. — Vreau să mă duc jos, Miso. Clemansa parcă şi-ar cere voie de la sora cea mare. —■ Iar eu vreau să vorbesc despre (micile voastre găinării, se încăpă-ţînează Artemisa. Ia spune, Gem, care din voi a fost mai şmecher ?... Grozav aş vrea să ştiu. — Cum şmecher, Miso ? Doar tu ştii bine, ne-am adorat... Mac îmi scria versuri. Uite îmi aduc aminte... Şi, cu o voce subţire, scăzută, privind spre tavan, începu a ciripi ca o şcolăriţă : Tntr-una din zile Cu soare de-aprilie Mergeam printre văi. Departe de-oraşe, De suflete laşe De oamenii răi... •Clemansa era atît de inconştientă de stupiditatea acestor versuri şi de ridicolul ei personal, încît Artemisa izbucni în rîs — şi nîsul acela sănătos, cuceritor, dar şi necruţător, care altădată era o replică teribilă pentru toţi adversarii ei la bară, o uşura. Apoi o cuprinse o milă imensă : De ce o chinuiesc ? Poate e nevinovată, biata Gem, poate că e un înger... poate că nu ştie nimic. — Miso, eu m-am gîndit că poate tu ai putea să faci ceva pentru Mac. — Pentru Mac ? Artemisa rămase trăsnită. Şi ou ochii înlăcrimaţi de 1 o ştiu din experienţă. 88 CELLA SERGHI rîs : Ia să vedeai', somo... ce mai pot eu să fac pentru Mac ? Cine mai poate face ceva pentru bietu Mac ? — Vecinii de jos... Barotă. /Văd că vă înţelegeţi, da, Barotă, adică tu... Dacă ai vorbi tu cu Barotă, poate s-ar mai juca piesa fui Mac... Tragedia... La urma urmei nu s-a jucat deeiît o singură dată. •— Curat tragedie ! Treisprezece personaje care mor toate deodată ! — Dia, Miso, ţii minte? Uite, au trecut treizeci de ani şi eu tot nu pot să uit premiera... Parcă-1 văd pe Mac cum se uita în ochii tăi... Da, da, se uita în ochii tăi... Artemisa îşi îndreptă spatele... întinse gîtul zbîrcit, bărbia voluntară. — Ai băgat de seamă ? — Sigur ! Se' uita în ochii tăi să-ţi citească părerea... Dar şi eu te pîndeam... Artemisa aştepta emoţionată momentul mărturisirii. — Mă pîndeai tu ? — Da... eu... eu... te pândeam. Voiam să văd daca-ţi place... Gînd i-ai surîs, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Artamisei îi vin lacrimile în ochi. într-un moment de elan ar vrea s-o cheme lîngă ea, s-o îmbrăţişeze: „Nu ştie nimic, săraca... nu e vicleană... e proastă..." Dar obosită îşi lasă capul pe pernă. Simţea o greaţă care n-o mai părăsea de la o vreme... şi un fel de oboseală care o împiedica să lupte cu boala aşa cum ar trebui, să stea ide vorbă cu Victor aşa cum ar vrea, să pună ordine în lucrurile ei. — Ferice de tine, Olem, că ţi s-a luat o piatră de pe inimă. Mie nu mi s-a luat... Eu am să intru în moinmînt cu piatra asta pe inimă... Asta o să fie lespedea imea. Clemansa rămase o dipă tăcută. Căuta parcă să priceapă ceva, sau dimpotrivă să ascundă ceva ? — Eu cred că dacă ai vorbi tu cu fata tui Barotă, cu artista, cîntă-reaţa, scaloiu, bruneta... Aoleu, ia să iau ilustratele să le pui la cutie... Dacă ai vorbi tu cu ea şi ea cu tată-su — că, vorba Elenei, ei sînt acum la putere — poate că s-ar juca iar piesa lui Mac... Văd că se mai joacă şi altele care au fost scrise de mult. •— Bunăoară, Apus de soare ?... Scrisoarea pierdută ? Ce vrei ? Trebuie să aibă Delavrancea, Caragiale niscai proptele... Tu nu crezi ? — Da, făcu Clemansa distrată, urmărindu-şi ideea. Tu ai putea să iei aşa de departe pe fetele lui Barotă. Cu bruneta te ai bine. Dar şi roşcata mă tot întreabă de tine. Vrea să vie să te vadă. Numai că n-are timp. Ce să aibă : că o aduce acasă un lungan, parcă-i un aviator... Amîndoi au biciclete... Ai putea să-i spui că Mac a fost primul care a făcut cursa Bucureşti— Paris cu bicicleta... Asta o să-i facă impresie. E sportivă. Dimineaţa, la 5, face gimnastică după radio... Artemisa era obosită. Nici nu mai avea putere să rîdă. — Dacă o să le spun că-şi punea bicicleta la loterie, o să le facă o impresie şi imai grozavă ! Nu-i aşa, Gleim ? Ţii minte, cînd a pus bicicleta Elenei la loterie ? — Ei, nu-i nimic. Am' cîştigat-o tot noi. — Curat noi... femeia lui Dumnezeu... — Ai putea să le spui că Mac era inventator. C-a scormonit măruntaiele părnîntuilui cu un burghiu... — Ce măruntaie, că s-a rupt la jumătate de metru burghiul. FETELE LUI BAROTĂ 89 — Asta ou e nevoie să ştie, tăcu şireată Clemansa. Mai bine să le povesteşti cum se urca în avion, ea să tacă experienţele ou ploaia artificială... Ţii mimte ? — Cum să nu ţiu minte. Doar ne uroani knlpreună... Ia spune, Clem, tu de ce nu te uneai cu noi în avion ? — Eu ? Vai, Miso, numai cind mă gîndesc şi-mi vine ameţeală. Şi-apoi Mac ţinea aşa de mult ia viaţa mea, nu m-ar fi luat. — Şi la viaţa mea nu ţinea ? — Ei, cum să nu ţie ?Erai doar sora mea. Dar pe mine mă iubea... — Ai dreptate, făcu obosită, pe tine te iubea... Şi, schimbând tonul: Crezi că pe mine nu mă iubea ? Ea urma urmei ţie ce-ţi spunea despre mine ? — Că eşti deşteaptă foc... că omul nu se plictiseşte cu tine. — Bine,'bine.'., şi, liniştită, vorbind în şoaptă : Am să-ţi spun un secret, Clem... vino mai aproape. Ştii că nu sînt deşteaptă ? Sînt o proastă... Eu, celebra Tibemîs, cum mi se spunea în barou, nu pot să-uni dau seama dacă tu rîzi ide anine... — Eu ? Vai, Miso... Vai se poate ? — Da, da, tu, prostul satului. Ţii minte ? Aşa-ţi spuneam cînd erai mică... — Lasă, Misico, eu nu mă supăram. Ştiam că aşa eşti tu, hazlie. — Da, aşa sînt eu, hazlie... Tu practică şi eu hazlie. Şi asta n-ar fi nimic, dar te pomeneşti că deşteaptă eşti tot tu. Adică nu... vicleană. Ultimele cuvinte nu se mai auziră. Capul îi alunecă uşor, pe maldărul de perne. „A aţipit", se bucură Clemansa şi, scăpată ca dm praştie, coborî scările, sprintenă ca în tinereţe. ,,Slavă Domnului că a adormit". Şi ridicând din umeri a nepăsare : ,,Ce să te potriveşti cu intelectualele... Nişte complicate !..." De efind avusese Artemisa accidentul, dar mai ales acum, de fa o vreme, de cînd se îmbolnăvise de gălbinare, Clemansa se gândea la ea ca la un copii, dar şi ca la o pacoste. Şi, fără voia ei, făcea mereu socoteli: cîţi ani m.ai are de trăit fără Artemisa, ce îi mai rămâne de la ea, cum o să fie după aceea... „Biata Misa, aşa a fost totdeauna, sîcîită, iscoditoare. Doarme prea puţin... Totdeauna a dormit puţin. „Cum să dormi cînd sînt atîtea nedreptăţi pe lume ?" spunea. La urma urmei ce mă tot iscodeşte ?" Şi dînd iar din umeri, pentru a pune capăt unor gânduri de care fugea, Clemansa ieşi în curte să afle cine e femeia care întrebase de Barotă. Artemiiisa deschise ochii şi se bucură de singurătatea din jurul ei. Privi pe fereastra largă crengile ninse de flori, norii destrămaţi, albi, pe cerul albastru. Somnul nu mai era de la o vreme decît o mare oboseală. închise iar ochii şi într-o aţipire uşoară auzi ciripit de păsări, zgomot de maşini, larma, zbuciumul străzii, foşnetele primăverii. Se schimbau anotimpurile, se adunau grămezi de cărţi în capul ei, se înghesuiau şi o prindeau amintirile, întîmplările zilnice şi totuşi aceeaşi întrebare se măcina în mintea ei ca tntr-o rîşniţă stricată : ştia sau nu ştia Clemansa ? Era proastă ori vicleană sora ei ? De ce se însurase Mac cu ea ? Era frumoasă, recunoaşte Artemisa. Mai ales albă... Avea braţe rotunde, atrăgătoare. Dar atît de proastă ! Sau poate nu proastă, vicleană. Poate că şi Mac şi-a dat seama că nu e proastă, ci vicleană... Poate că amândoi se înţelegeau împotriva ei, rîdeau de ea, faimoasa Themis ! „Să ştii că s-a îndrăgostit de tine", i-o fi spus într-o seară 90 CELLA SERGHI Clemansa bărbatului ei. „Da, da, Mac, să ştii că soră-unea s-a îndrăgostit de tine... Da, să ştii că-i aşa cum îţi spun eu". Iar Mac i-o ti răspuns pe jumătate an glumă : „De ce .nu ? Siînt tînăr, sînt frumos, sînt poet, sînt sportiv... De ce nu ? Hai, Clrmişor, să rîdem de... „Maître Bolbeque".,. Hai să vedem de ce-i în stare fecioara ?" Artemisa deschide ochii: Nu cred c-au îndrăznit, şoptesc 'buzele ei. Şi închizînid ochii iar : Mai bine să-şi amintească de ceea ce a fost frumos şi desperat în legătura lor. Mac îi trimitea flori. Nu flori, ci florării întregi. O urca în avion ca să-i spuie c-o iubeşte, ca s-o sărute... A încurajat-o să înveţe pilotajul şi i-a promis o avionetă. Cînd avea bani, era risipitor, nebun, încântător. Cînd nu avea, organiza rulete, serbări, punea 'bicicleta la loterie, înfiinţa societăţi pe acţiuni, care n-aveau la bază decît fantezia lui» naivitatea altora... Voia să scormonească pământul cu un burghiu uriaş, ca să scoată petrol. Era nebun! Voia să provoace ploaia, ca să dea ogoarelor apă. Era gelos. Voia s-o ucidă, fiindcă o iubea... După cît se vede, era gelos şi de nevasta lui. Sau poate aşa pretinde Clemansa acum... Şi Artemisa, ou faţa imobilă, galbenă, cu bărbia strânsă între două adâncituri, ca nişte mari paranteze, cu colţurile gurii căzute, amare, semănînd uluitor ou masca lui Beethoven prinsă deasupra uşii, aţipeşte din nou... DOMINIC STANCA de-a ha lea-ma lea Iată pădurea —în vale, suhatul, măgura arsă şi dincolo satul. Satul cu plopii vierului crescuţi lîngă marginea cerului. Via-i cu boaba cornoasă, frunza-i cu palma întoarsă, plopii-au crescut lîngă stînă, stîna-i din vreme bătrînă. Patru zăvozi fără glas cu botul pe labe-au rămas. Mai jos, în ponoare, printre răzoare de brusture spornic şi vînăt blabornic, paşte înceată turma bălţată. De-aici, peste-oblîncuri, e hatul precum ni-l lăsase văleatul, tăiat în custură de grapă, de plug şi de firul de apă. Aici e livada, cu prunii, cu nucii bătrîni, cu alunii, dealul cu streaşină zării, lutul cu inima ţării. Şi teleap-teleap, cu pasul muiat m-am iţit în sat. Leap-teleap-teleap... bozul cu scufa de rouă, fîntîna cu ciutură nouă, şi-n ochiul fîntînii verzui, cerul şi turmele lui. Şura-i cu foi de şindrilă, piugu-i săltat pe cobilă, podu-i cu toate dichisele , fînu-i cu somnul şi visele. Leap-teleap-teleap, o pornii prin sat cu pas numărat, Leap-teleap-teleap... Cînd să trec pe pod, un şirag nerod de zănatici prunci cu ţăpoaie lungi: — „Halea-Malea, ,,încotro ţi-e calea ? „încotro ţi-e drumul r „destrămat ca fumul ? „Pentru ce ţi-s grei „paşii telelei ? „Unde le-au purtai „prin loc neumblat ? „Halea-Malea. „fă întoarsă calea „dacă nu dai vama, „dacă nu-ti tragi seama". Iată şi poarta — şi casa, duzii foşnindu-şi mătasa, Stau năuc la poartă. Satul meu mă ceartă. FLORENŢA ALBII PAMI NT PENTRU UN STINJEN DE FERICIRE Cîmpie a mea, căreia nici zarea, nici marea, nu se-ncumetă să-ţi pună hotare/ * Eram copil. Ieşisem m tata ia cîmp. îmi amintesc o primăvară ameţitoare, de lumină, de cîniec, de zare. Tata mi-a spus, măsurînd cu stinjenul lanul: ...Ţi-l dau zestre, ţie cînd ai să fi mare! Auzeam şi nu auzeam. Mă uitam la maci, la ciocîdii şi la zare Şi nu-nţelegeam. Cînd îmi aplecam urechea la pămînt, îi auzeam o singură inimă; ridicam tîmplele alături de zare şi-mi resfira părul, cu degete calde, un singur soare; Porneam pe drumuri, cîntînd şi drumurile colbuite, fierbinţi, se deschideau înaintea mea, nesfîrşite — spre mare şi nu-mi spuneau : „Opreşte-ie, n-ai dreptul la atîţia stînjeni de ci ni şi de depărtare I" PAJVLINT PENTRU UN STINJEN DE FERICIRE C'mtecele ciocîrliilor şi macii din toate colţurile cîmpiei erau şi pentru dimineţile mele — Bărăganul — nesfîrşit spre mare. era al meu, fără să-i pun hotare, fără să-mi pună hotare. Tata-mi da zestre pămînt; îmi măsura un stînfen de zare, un stînfen de cer, o felie de soare şi-ntre un răzor şi alte răzoare îmi atîrna cîţiva stînjeni de pămînt cu lanţ, de picioare, să mă tîrăsc asemeni lui şi străbunilor — străbunilor mei. Tata-mi da zestre pămînt pentru un .stînfen de fericire. SA TUL VINE LA ORAŞ Satul vine în zori. De ani, îl aud. La început păşea sfios, venea pe lingă care, pe jos, încălţat cu opinci, sau desculţ, Abia-l auzeam. Nechezatul căluţilor mărunţi cu ochi blînzi, şi sunetul obosit al copitelor, pe căldărim. răsunau trist în inima mea. Satul privea speriat în jur, îi era teamă să vorbească tare. îi era ruşine să cînte. Umilirea satului mă lovea, mă durea. într-o bună zi, satul a venit la oraş nedumerit, dar vesel. Uneori păşea tot cu sfială, tot bânuielnic ; alieori, păşea zdravăn, cu toată talpa, se-ncumeta să-şi spună voia şi să rîdă tare. FLORENŢA ALE-U înir-o primăvară, satul a venit la oraş cu un şir de căruţe noi, înflorate. Căruţele sunau vesel, aşa cum le place flăcăilor din sat să sune căruţa la nuntă. Acum satul vine la oraş cu maşina, Aduce pe roate ţarina Bărăganului şi cum apare, împodobit cu spice de grîu şi cu flori de mac, cînd trece prin cartierul meu, lasă în urmă, miresme tari de pămînt, de grîu şi de soare. POEŢII LUMII JOHN KEATS CIND TEMERI MĂ CUPRIND... Cind temeri mă cuprind că mă voi stinge Făr-a culege rodnicele-mi ginduri. Fără ca vraful cărţilor, în rînduri Grînar să fie, ce sămînţa stânge, Cînd văd, pe faţa nopţii înstelată Simbolul sumbru-al marii aventuri, Şi simt că mîna sorţii, fermecată, Nu va trasa nicicînd acel contur; Cînd simt, făptură dulce, trecătoare, Că n-am să te mai văd, că forţa, vraja Iubirii-aprinse n-or să mai pogoare Deasupra mea nicicînd — atunci pe plaja Imensei lumi, stau singur, eu, cu gîndul Pînă ce dor şi faimă pier de-a rîndul. ULTIMUL SONET A prinsă stea! statornic vreau, ca tine Să fiu; nu singur în al nopţii miez Nu pa un pustnic fără somn, ce-şi ţine Mereu deschişii ochi, să priveghez Sacerdotala apelor mişcare Cari scaldă ţărmul lumii, omenesc ; Nu să contemplu gingaşe-obrăzare De nea, ce munţi şi lande învelesc, Nu — totuşi neschimbat, totuşi statornic. La sinul plin al dragostei culcat, Să simt suflarea-i blinda, pururi dornic. Să mă trezesc în dulce fremătat. Sufiarea-i, Un, în ritmu-i să mă poarte Mereu, mereu, — sau să mă pierd în moarte. Tălmăcire de Maria Banuş ELISABETH BROWNING SONETUL XIV De mă iubeşti, iubirea ia să fie Numai de dragul dragostei. Nu spune; „Mi-e dragă pentru zîmbet, sfiiciune In grai, priviri — pentru un gînd ce-mbie Un gînd de-ai meu căci înrudit mi-e mie Si-mi tfărui atîtea clipe bune". > iubitule, din asta nu răm'tne Nimica neschimbat şi se sfişie Uşor, iubirea astfel însăilată. Nici pentru mila-n stare să-nsenine Obrazu-mi — nu iubi. Căci alinată De line, uit de pl'tns, te pierd pe tine. Iubeşte-mâ pentru iubirea toată Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine. SONETUL XLIII Cum te iubesc ? Să-ncerc o-nşiruire. Adînc si larg şi-nalt, atît cit poate Atinge al meu suflet cînd străbate Spre graţie, spre tot, spre nesjîrşire. Si te iubesc cu zilnica iubire, In paşnic fel, în zori, pe scăpătate — Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate. Curat, aşa cum fugi de linguşire. Si te iubesc cu patima avută In vechi dureri şi cu credinţa care Părea, cu sfinţii-mi de copil, pierdută, Şi te iubesc cu zîmbet, plîns, suflare, Cu viaţa meta! — şi Domnul de-mi ajută, ■ Te voi iubi în moarte şi mai tare. Tălmăcire de Maria Banuş JIRI WOLKER DE* afară Din muzică zidită şi din băuturile cele mai rare, Cafeneaua „Bellevue" nu-i un palat oarecare. Ferestrele ei străvezii, frontiere ciudate, O despart de oamenii străzii pustii şi-ngheţate. Astăzi ca şi altădată ospătează la mese Domni foarte stimaţi şi doamne foarte alese împodobite cu surisuri şi cu mărgăritare. Beţi de arome şi de muzica vinului tare, Dumnealor pot să se-ngroape In ziarele aduse aproape, Să vadă prin formele lor ca prin ocheane Lumea-n culori diafane Şi-n petreceri îndelungi cu toate cele Ca la mesele acestei cafenele. ...Şi cum şedeau aşa liniştiţi, cu priviri sfidătoare Şi cu mîinile uşor legănătoare, S-a întîmplat odată ceva de mirare. Fără să fie totuşi o simplă întîmplare : Un om, cum îl văzură, bărbat, şi necioplit. De sticla străvezie-a ferestrei şi-a lipit Obrazul, şi privirea tăioasă ca de gheaţă Acoperind întreaga suprafaţă, Tăia ca un cuţit în carne vie Splendorile topite de beţie. Şi s-a înfipt cuţitul întreg şi jumătate, Insîngerînd cu vîrfut, arzînd pînă-n plasele, In valsuri şi în cupe umplute şi-n bucate Şi-n gulere scrobite şi-n blănuri şi-n mărgele. Şi-a fost rămas cuţitul, deşi se depărtară Privirile oprite odată-n geam, de-afară. Mesele albe se prefăcură-n pietre funebre Şi rîdeau împrejur, legănate-n pustiu de vertebre — V. Romînească nr. 2 JIRI WOLKER Cadavrele st rinse aici intre ziduri şi mese, Domnii foarte stimaţi şi doamnele foarte alese. Chelnerii-n haine de doliu, serveau băutură, Parcă purtind coroane făcute din fum şi din bură. Ferestrele rămase cu faima lor deoparte Aveau în faţă strada vuind pînă departe Şi-aveau morminte-n umbra lor ascunse, Tn cafeneau „Beltevue". CONSULTAŢIE A ceasta nu-i odaia iui Faust .şi 'sufletul nu ni-l blestemă obloanele reci, ci aparatul Roentgen cu frumuseţea magică a secolului douăzeci te pătrunde cu razele lui violete deschizîndu-ţi corpul ca pe-o scrisoare cu pecete. Azi trupul tău e suflet şi-n umbra lui e scris de eşti sortit vieţii ori pentru-a fi ucis. „Domnule doctor, tare mă roade un rău ascuns. Pieptul mi-e greu şi parcă de vipere-i pătruns. Deschide-mi-l în faţa oglinzii luminoase şi spune-mi ce durere port în oase ?" i,Văd, muncitorule, plămînii tăi de fumul din uzină-nnegriţi şi de văpăi, şi-un vuiet de departe îmi dă parcă de ştire de lumea ta trezită-n răzvrătire. Văd muncitorule plămînii tăi cum se întrec să-i roadă bacili şi oameni răi, nici moartea nu-i departe." „Dar nu-i vorba de moarte. Simt altceva în mine ascuns, şi mă apasă. Ridică, doctore, oglinda luminoasă, mai luminează-mi pieptul şi caută să-mi spui ce vezi ascuns mai în adtncul lui ?" „Văd, muncitorule, inima ta mai de mult arzătoare, ca un sîmbur strivit, ce nu va mai da în tulpină şi floare, să crească-n lumină, în dragoste iar să răsară, pentru copii şi nevastă, seară de seară să-ţi mai prefaci palmele tale în piine şi să le aduci pentru ziua de mîine. Decît de iubire să fie de-a pururi uitată, inima ta înfrăţită cu moartea se-araiâ." „Şi durerea aceasta o cunosc mai de mult, dar de altă povară vorbindu-mi aş vrea să te-ascult. Luminează adine în inima mea mai departe CONSULTAŢIE 99 si am-mi povara mai grea decît ori ce durere şi moarte. Cînd pe această boală din mine-o voi trezi, va zoudui pămîntul întreg din temelii, .căci nimeni nu-i cunoaşte puterea şi măsura. .„Văd, muncitorule, în adîncul inimii tale, văd ura!" SE PRĂBU$E$TE*0 LUME PRIN PATURI DE SPITALE Se prăbuşeşte-o lume prin paturi de spitale Si depărtarea chiamă-n pustiu, tulburător, Tovarăşii la luptă se duc pentru dreptate Şi nimeni nu lipseşte din rtndurile lor. Se prăbuseste-o lume prin paturi de spitale Si moartea ne tîrăşte-n adîncuri fără vad. _ De ce nu pot, alături de voi să fiu tovarăşi, De ce mi-e dată moartea, de ce mi-e dat sa cad / în romineşte de Suzana şi Karel Taunsinger 7* RECITIND PE CLASICI PAUL CORNEA „ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU (I) 0 OPERA DE RENAŞTERE TIMPURIE INTR-0 RENAŞTERE INTIRZIATA Soriu numele lui Budai-Deleanu pe foaia de hîrtie şi simt că peniţa: ezită. Sînt autori pe care pasiunea iscoditoare a posterităţii a reuşit să-i lumineze pînă şi în gînduole lor tainice, sînt însă alţii despre care documentele tac (sau nu există) încît aparenţa e că îşi eclipsează persoana îndărătul operei, topindu-se în nu ştiu ce penumbră misterioasă. Cazul lui Budai-Deleanu e încă mai uimitor. Nu, numai că despre scriitor posedăm informaţii cu totul anemice dar cine compară operat sa cu premisele sociale,, biografice şi literare din care aceasta s-a zămislit şi-şi continuă ancheta raportînd însemnătatea excepţională a „Ţiganiadei", lucrarea de căpetenie a autorului, la întîrzieirea cu care a fost dată la, lumină, nu se poate să nu se îndoiască, dacă nu de justiţia imanentă în întregul său, măcar de promptitudinea cu care ea funcţionează. în adevăr, „Ţiganiada" e scrisă spre sfîrşitul veacului XVIII şi începutul veacului XIX, mai probabil în primii ani după 1800, cînd literatura noastră îşi număra operele de beletristică originală pe degete. Ea aparţine unui scriitor aruncat de soartă dincolo de periferia ţărilor romîne,. într-un colţ extrem al monarhiei habsburgiee, în oraşul Lemberg, unde a trăit circa 32 ani, între 1788—1820, printre Ucrainienii, Ruteni şi Polonezi,, ocupînd un modest post în magistratura locală. „Ţiganiada" ca şi celelalte manuscrise ale lui Budai-Deleanu, de orientare cu precădere istorică' şi filologică, n-au fost publicate în timpul vieţii autorului încît „consilierul chesaro-crăiesc" a murit anonim fără a bănui măcar meritele uriaşe ale activităţii sale. După o semnalare a lui Gh. Asachi, pe la 1830, care a trecut cu totul neobservată, numai la 1868 şi 1870, Al. Papiu Ilarian a reuşit să aducă la oarecare notorietate numele lui Budai Deleanu ; dar de-abia la 1877, adică, la mai bine de o jumătate de secol după moartea scriitorului, a fost încredinţată tiparului prima versiune ai „Ţiganiadei", într-o revistă puţin citită şi greu accesibilă ') şi de-abia la, 1925, adică la mai bine de un secol după sfîrşitul său, s-a publicat şi versiunea a doua a „Ţiganiadei", variantă fără îndoială superioară. Nu cunosc multe cazuri în literatura romînă în care disproporţia dintre valoarea operei şi tardiva ei recunoaştere să fie atît de izbitoare. Şi iarăşi, cu toată sărăcia izvoarelor ce ne întîmpină în general în studiul primilor noştri scriitori, mai ales în ce priveşte viaţa lor 1 In „Buciumul Romîn" — Iaşi I—1875 şi II—1877 sub îngrijirea lui Th. Co--drescu (ms. B.A.R. Nr. 2634]'. „ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU 101 privată şi laboratorul creaţiei, e totuşi rar ca despre o personalitate de substanţa lui Budai Deleanu totalul cunoştinţelor noastre să se mărginească la atît de puţin, încît, pentru a o evoca, să fim siliţi a chema în sprijin — ca pentru o figură îndepărtată a antichităţii — puterile seducătoare, dar nesigure, ale fanteziei. Şi încă, fie-ne permis s-o spunem, cu toate rezultatele bune obţinute de critica şi istoria literară mai veche în cercetarea operei modestului cărturar din Lemberg, multe sensuri ale .„Ţiganiadei" care prin valoarea lor progresistă interesează în chip deosebit contemporaneitatea, precum şi restituirea de ansamblu a mesajului conţinut în paginile sale, îşi aşteaptă încă tîlmaciul şi exegetul. Ar însemna să simplificăm lucrurile şi să păcătuim împotriva adevărului dacă n-am recunoaşte preţuirea înaltă de care Budai-Deleanu s-a bucurat în trecut din partea multor cercetători. Curînd după apariţia primei versiuni a „Ţiganiadei", Aron Densuşianu în articolul „O muză-cenu-şăreasă" ') a relevat, de pe o poziţie de caldă îmbrăţişare, calităţile poemului eroi-oomic. Mai tîrziu, Bogdan Duică în articolul „Despre Ţiganiada lui Budai-Deleanu. înrîuririle germane"2) şi N. Iorga în „Istoria literaturii romane în sec. XVIII" au stăruit asupra meritelor scriitorului şi au dibuit, în marginea textului, unele interpretări, încă rudimentare sub raportul adîncimii atinse. Cu deosebire M. Dragomirescu3), în mai multe rîn-duri, cu acea siguranţă apodictică, uscăciune a expresiei şi lipsă de umor -ce-1 caracterizau, a formulat apologetic despre „Ţiganiada" şi autorul ei, încît, văzînd o asemenea dragoste fără măsură, cei ce ştiau lipsa de gust a criticului şi n-auziseră eutnva de Budai, riscau să-1 suspecteze pe scriitor. Poziţii neted ostile se manifestau rar. Iată de pildă una, a lui Petre "V. Haneş : „...o lucrare slabă... i'-a lipsit talentul de a închega o acţiune epică şi de a crea eroii necesari" 4). După 1925, cînd a apărut în line versiunea II a lucrării (ediţia Gh. Cardaş), Budai-Deleanu nu numai că a cîştigat în ascendenţă dar, pentru unii (Gh. Cardaş, Em. C. Grigoraş) a devenit un obiect de cult. Este adevărat că analiza lui Cardaş e mediocră şi ataşată de cele mai plate formulări iar opiniile lui Em. C. Grigoraş, sub învelişul unei emfaze pretenţioase, sînt sau de o inconsistenţă hila-riantă sau pur şi simplu banale. Şi totuşi părerea că „Ţiganiada" n-a fost înţeleasă cum se cuvine e pe deplin îndreptăţită. Iată în ce sens : 1. — A lăuda nu echivalează cu a desvălui conţinutul ascuns al operei. Mai ales pentru cei care confundau punctul de vedere cultural cu cel literar era posibilă împletirea tendinţei .apologetice cu lipsa de percepţie a valorii propriu zis estetice a textului. 2. — Critica literară şi istoriografia de filiaţie maioresciană, care a deţinut după 1900 şi între războaie poziţii importante, ca şi direcţia estetizantă a istoriei literare, l-au subapreciat pe Budai-Deleanu, scriitor lipsit de şlefuire, primitiv viguros dar rebarbativ pentru rafinaţi şi pruzi. 3. — In fine, orientarea satirică a „Ţiganiadei", împingînd batjocura sutanei şi a blazonului nobiliar pînă la extremitatea trivialităţii, a supă- ') „Cercetări literare" — Iaşi 1881. p. 245 şi urm. c) „Convorbiri literare" — XXXV — Bucureşti, 1901, p. 438 şi urm. p. 483 şi urm. într-o comunicare la Ateneul Romîn, M. Dragomirescu spunea : „Aceasta poemă, care, după cum am arătat-o de 20 ani încoace în .atîtea rînduri, este, din punctul de vedere al conceptiunii, cea mai însemnată epopee eroi-comică din literatura universală..." („Viitorul" nr. 4782 din 15/11/1924). 4) Petre V. Haneş „Istoria literaturii romîne" — Bucureşti, 1924, p. 108—109. 102 PAUL CORNEA rat desigur spiritele conformiste. încă la 1881, A. Densuşianu nota că pentru a vedea lumina tiparului opera lui Buidai a trebuit să biruie unele rezistenţe politice: „Înainte de a se publica şi pe cind noi nici nu ştiam ce conţine, ni s-a spus că n-are să se publice fiindcă ar fi toată numai o batjocură asupra boierimii şi călugărimii. După ce s-a publicat în Buciumul Romin am auzit vorbindu-se aspru contra ei" l). Asemenea păreri n-au încetat desigur să se formuleze şi mai tîrziu.2) E deci limpede că şi repulsia faţă de atitudinea extrem de radicală a lui Budai-Deleanu a contribuit la incapacitatea vechii istoriografii de a-i pune în valoare înţelesurile majore ale operei. Pentru a întreprinde studiul „Ţiganiadei" de pe poziţiile vremii de azi lipseşte însă cercetătorilor un instrument esenţial: o ediţie integrală a lucrării. E.S.P.L.A. a dat nu de mult o ediţie, admirabil îngrijită de prof. J. Byck, însă limitată doar la versiunea II, cu o introducere în genere informată, laborioasă şi utilă, semnată de I. Oană. E cu totul regretabil că" osteneala transcriitorului, atît de lăudabilă şi de bine venită, ca şi efortul meritoriu al editurii de a-1 pune pe Budai-Deleanu ki îndemîna marilor mase, n-a fost dus pînă la capăt, ofermdu-ne şi versiunea, cu atîtea erori de lecţiune, a „Buciumului Romin". Cele două variante nu se înlocuiesc una prin alta, ci se completează reciproc şi numai laolaltă luminează deplin ideologia scriitorului şi arta lui literară. Poate că nu e utopic să exprimăm speranţa că nu va trece mult pînă la pregătirea unei ediţii care să alăture cele două versiuni ale „Ţiganiadei" adăogîndu-le pe lîngă poemul neterminat „Cei trei viteji", fragmentul din „Themistocle" al lui Metastasio şi o selecţie din manuscrisele istorice în latineşte ale lui Budai-Deleanu, întrucît numai pe această bază opera cărturarului ardelean va putea fi judecată în toate articulaţiile ei. Pînă atunci ne fură ispita de a scutura praful depe „Ţiganiada" şi a-1 confrunta pe Budai-Deleanu cu perspectivele vremii noastre, în acest moment de gravă răspîntie a istoriei, cînd paralel cu semnele progresului tehnic ce se multiplică într-un ritm vertiginos constatăm că umanismul veritabil are de învins grele obstacole ca să-1 degajeze pe om de alienările la care-1 condamnă ordinea capitalistă, cu morala sa de junglă. Vom găsi,, o spun de pe acum, la umilul şi izolatul literator din preajma .anului 1800. căruia i-a fost sortită „nemernicia exilului" — cum singur se căina odată — o pledoarie de o truculenţă şi o vervă rar egalată în literatura primei jumătăţi a sec. XIX romînesc, în favoarea integrităţii persoanei umane şi a responsabilităţii: ei în faţa istoriei.3) ') Op. cit. p. 248. e) De exemplu M. Gregorian în „Versiunile Ţiganiadei lui I. Budai-Deleanu" înseilare şcolărească 'publicată în „Preocupări literare" 1939, nr. 7 considerată de-autor vrednică de a fi tipărită şi într-un extras, susţine că materia cînlurilor X şi XI care se referă la desbaterea formei de guvernămînt ideale ar trebui să lipsească din-tr-o ediţie critică deoarece „nu contribuie cu nimic la înţelegerea operei şi face ca acţiunea să lîncezească" (p. 10). 3) Mi se pare că e o datorie de onoare de a arăta că pe acest drum nou, desigur fără conştiinţa clară a sensului său, începuse să meargă un foarte merituos cercetător, savant de o mare erudiţie şi de o excelentă rigoare în relatarea de fapte şi examinarea detaliilor, profesorul clujan D. Popovic'i, a cărui moarte a pricinuit o grea pierdere istoriografiei noastre literare. Studiile consacrate de D. Popovici lui Budai-Deleanu sînt „Doctrina literară a Ţiganiadei" lui 1. Budai-Deleanu în „Studii literare" IV, Cluj, 1948 şi mai .ales capitolul respectiv din lucrarea de sinteză „La litterature roumaine a l'epoque des lumieres". Sibiu, 1945. „ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU 103 O şcoală austeră şi un elev independent încă şi azi Budai-Deleanu e expus în prelegerile didactice in coada Şcolii Ardelene şi, dacă nu mă înşel, singurul manual de literatură al sec. XVIII care nu adoptă această procedare e a lui Giorge Pascu unde insă autorul „Ţiganiadei" e cu totul omis. Apropierea lui Budai-Deleanu de Sa-muii Micu, Şineai şi Petru Maior e îireşte legitimă din multe şi diverse motive : aceiaşi epocă, acelaşi mediu de formaţie, instrucţie asemănătoare şi-n ramura laică şi-n cea teologică, unele detalii biografice comune (scriitorii amintiţi s-au ciocnit de fanaticul şi obtuzul episcop al uniţilor, loan Bob), în fine, o manifestă predilecţie la toţi pentru istorie şi filologie, cu susţineri deopotrivă de exagerate a originii pur romane a poporului romîn şi a latinităţii absolute a limbii sale. Dar aceste analogii incontestabile nu epuizează individualitatea scriitorului ; personalitatea acestuia se conturează tocmai prin ceea ce-i diferenţiază de Şcoala Ardeleană ; căci dacă metoda istoriei literare în studierea unui curent e de a decolora concretul de culorile lui particulare pentru a regăsi un tip comun de organizare spirituală — se înţelege ridicîndu-sel la 'un nivel corespunzător de abstracţie — atunci cînd e vorba de a caracteriza un scriitor, metoda constă tocmai în a-i învedera deosebirile, a-i arăta specificul, deci acea zestre proprie de putere creatoare prin care autorul e el însuşi şi rivalizează cu Dumnezeu. Dacă vrem să-1 cunoaştem pe Budai-Deleanu trebuie să vedem prin ce diferă el de un Samuil Micu ori Petru Maior. Primul nostru demers e aşa dar unul polemic. în concepţia curentă, Şcoala Ardeleană se încorporează in acel tip de cărturar, în acelaşi timp auster şi ardent, de a tenacitate pilduitoare în muncă, la care dorinţa de a demonstra vrednicia neamului rominesc a ajuns mai mult decît o ambiţie şi o pasiune, a ajuns o patimă mistuitoare şi deformantă. Un Micu, un Şincai, un Maior, sînt admirabile exemple de devotament faţă de un crez. Viaţa, adumbrită de greutăţ? materiale şi piedici de tot felul, li s-a strecurat între amvon, catedră şi bibliotecă, fără nici o concesie făcută seducţiilor pe care epoca lor, de galanterie şi uşurătate, le multiplica în Viena tmereţelor sau în Buda-Pesta bătrîneţii. Insensibili la deliciile literaturii, fără simţul umorului, incoruptibili şi duri, dintr-un aliaj mora! pe care mă întreb unde-1 pot regăsi pe tot întinsul sec. XIX, dacă nu tot la un Ardelean, la Slavici (deşi într-o formă mai puţin reliefată) — corifeii Şcolii Ardelene au lăsat o operă greoaie, stufoasă, unde o întinsă erudiţie e risipită fără discernămînt în privinţa valorii izvoarelor, unde metoda formalismului logic deprinsă in şcolile iezuite serveşte pentru reducerea la absurd a adversarului (ca în celebra argumentaţie a lui Petru Maior a continuităţii romane în Dacia plecînd de la ideea că Romanii nu s-au căsătorit cu femei dace sau nu mai puţin renumita demonstraţie după care limba roimînă e mama latinei clasice !) Opera latiniştilor cuprinde desigur idei de provenienţă iluministă după cum aduce şi unele semne ale legăturii vh cu poporul, însă în genere desprinderea de raţiunea teologică se săvîrşeşte anevoie la aceşti preoţi sau aspiranţi la preoţie, educaţi în severele şcoli catolice iar folclorul deobicei îl repudiază. Modelul lor era cărturarul doct care scria-şi vorbea latineşte, stilul lor uman era o combinaţie de călugăr şi mică nobilime transilvană cu un simţ ascuţit al demnităţii personale ; norodul îl desconsiderau ca fiind ignorant si îmbuibat de prejudecăţi deşi îl iubeau cu o rară însufleţire. Pornind dela aceleaşi mari premise de ordin social si ideologic, crescut in aceiaşi ambianţă de prozelitism naţional, Budai-Deleanu vădeşte neîndoie!- 104 PAUL CORNEA nic şi alte particularităţi. Gîndirea sa e in cea mai largă măsură emancipată de teologie. Fără respect pentru dogme şi chiar ireverenţios faţă de autoritatea nedemonstrată a credinţei, aruncînd o privire ironică şi lucidă dincolo de aparenţele solemne şi sacerdotale ce învăluie activitatea bisericii, Budai-Deleanu ca un veritabil filozof al sec. XVIII, fără a merge pînă la ruinarea completă a bazelor religiei, le subminează totuşi şi, în orice caz, dezumflă de orice prezumţie sacră pe reprezentanţii tereştri ai divinităţii, înce-pînd cu papadeîa Roma şi patriarhul dm Bizanţ. Faţă de puritanismul moral al unui Şincai ori Micu, a căror viaţă seamănă cu o asceză, reînodată în fiece dimineaţă cu o nouă fervoare, Budai-Deleanu face figura unui om de Renaştere. Morala lui se întemeiază pe împlinirea cerinţelor naturii, e telurică şi profană. El nu are falsa pudoare de a ocoli numele unor acte pe care toată lumea le săvîrşeşte, deşi rostirea lor în saloane atrage oprobiu. La el primejdia înclinării nu e spre reţinere şi austeritate ci spre trivialitate şi biologism, aşa cum stau lucrurile şi cu Boccaccio sau Rabelais. Toţi cărturarii ardeleni au împărtăşit unele idei iluministe : progresul prin instrucţie, risipirea ignoranţei poporului prin efortul bine călăuzit de a răspîndi cultura, validarea rînduielilor publice prin citarea-lor in faţa tribunalului raţiunii, lupta contra superstiţiilor şi obscurantismului. Dar pe oîtă vreme Micu, Şincai şi chiar Maior ezitau şi finalmente băteau în retragere cînd trebuiau să ia poziţie în problemele spinoase ale credinţei, organizării sociale ori aşezării de stat, Budai-Deleanu îşi evidenţiază tocmai aci radicalismul convingerilor. El zugrăveşte ordinea sacră şi pe arhangheli într-un mod foarte prozaic şi în spirit volterian, pune în discuţie cea mai bună formă de guvernămînt ca un elev al lui Montesquieu şi apără egalitatea naturală a oamenilor ca un discipol fidel al enciclopediştilor. Dacă Micu, Şincai şi Maior se apropie mai de grabă de prudentele concesiuni ale liberalismului iosefinist, autorul „Ţiganiadei" se înrudeşte cu spiritul muşcător şi iconoclast al iluminismului francez. în fine, spre deosebire de aerul grav şi posomorit al reprezentanţilor Şcolii Ardelene, Budai-Deleanu e un om care rîde. De Sanctis spunea undeva că ironia precursorilor Risorgimentto-ului, Boccaccio şi Ariosto, era alegră şi sceptică, întruchipind bunul simţ, protestul ştiinţei contra ignoranţei, in vreme ce Parini practica o ironie a simţului moral, ultragiat de o- societate lipsită de orice viaţă interioară, rîdea fără graţie, lăsînd să se întrevadă dezgustul şi dispreţul faţă de omenirea timpului său. ') La Budai-Deleanu se uneşte imensul hohot de ris al omului din renaştere, care trăieşte un moment de uriaşă expansiune a forţelor umane şi care îngroapă Evul Mediu cu toate fantomele lui tenebroase în şfichiul batjocurii pedepsitoare cu amărăciunea descendentului înjosit, vlăstar al unei seminţii nobile, acum decăzute şi desconsiderate. Se adaugă la toate acestea că la Micu, Şincai şi Maior literatura era o îndeletnicire incidentală, practicată arar (Maior traduce din italiană pe „Telemah", Şincai scrie o elegie) în timp ce Budai-Deleanu care nutrea ca şi ceilalţi ambiţii de lexicograf (a început un dicţionar romîn-german şi german-romîn), de istoric (lucrări despre originea popoarelor Transilvaniei), de pedagog şi jurist (traduceri de pravili şi un „îndreptătorii! al învăţăturilor întru a formarisi pe tinerii şcolari") şi-a dat totuşi întreaga ') Francesco De Sanctis — „Storia della letteratura italiana." — Milano 1956 II p. 447. „ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU 105 măsură în beletristică fiindcă vocaţia lui era in primul rînd aceea de scriitor. Azi, cînd convingerile exacerbate de orgoliu naţional ale Şcolii Ardelene pot ii judecate cu obiectivitatea necesară iar înaintarea ştiinţei istorice şi filologice a făcut să se perimeze imaterialul documentar ce servea argumentării lor, din operele lui Micu, Şincai şi Maior rămîne intuiţia justă a sensului unor procese şi poate, mai mult decît atît, exemplaritatea morală a vieţii şi luptei lor, ardenta pasionată a patriotismului, sublimitatea gesturilor. In schimb, „Ţiganiada" lui Budai-Deleanu e vie şi scânteietoare, nu numai fiindcă se întemeiază pe o viziune filozofică înaintată dar mai ales penirucă include desbaterea ideologică într-o structură literară de sine stătătoare, care administrează probele prin imagini, potenţează artistic realitatea şi chiar atunci cînd operează cu idei prozaice le învăluie în carnaţia unui limbaj suculent. Odiseia umană văzută de o „muză cîrtitoare" In prefaţa la Gargantua, Rabelais adresează la un moment dat lectorului o invitaţie : „Interpretez â plus haut sens ce que par adventure croyez •dit en gayete de coeur". La fel, Budai-Deleanu, în „epistolia închinătoare" -către Mitru Perea cu care se deschide „Ţiganiada", previne că opera are un sens mai adine decît s-ar părea la prima vedere. „Insă tu bagă samă bine — atrage el atenţia presupusului său interlocutor — căci toată povestea mi să pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin Ţigani să înţăleg ş'alţii, carii tocma aşa au făcut şi fac, ca şi Ţiganii oarecînd". Despre -ce vrea să ne vorbească scriitorul ? Mi se pare că e cazul să răspundem incercind să evităm simplismele de rigoare. „Ţiganiada" e concepută în trei planuri distincte care se interferează : deoparte e lupta lui Vlad Ţepeş cu Turcii, de alta peregrinările Ţiganilor constituiţi în oaste de domnitor şi pînă la urmă dornici să-şi rinduiască un stat şi, în fine, într-un decor de fund, supra-natural, are loc înfruntarea puterilor protectoare şi malefice, a îngerilor cu diavolii. în prima versiune opera cuprinde şi un al patrulea plan de desfăşurare a acţiunii, episodul imitat după Don Quijqte, cu Becicherec Iştoc de Uram Haza, nemeş smintit de lecturi fantastice (nu romanele cavalereşti ci Alexandria, baladele vitejeşti, basmele cu smei şi fete de împăraţi !) care, însoţit de servitorul Bucur (Haicu), pribegeşte în căutarea iubitei sale Anghelina. Războiul dintre Romîni şi Turci este numai pretextul care unifică materialul. Ca o măsură de precauţie în faţa asaltului otoman, Domnitorul Ţării Romîneşti dispune strîngerea laolaltă a Ţiganilor, înarmarea şi aşezarea taberei lor la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa. însă, după clasicul procedeu al epopeilor, la lupta lui Ţepeş cu ostile sultanului iau parte trimişii cerului şi iadului. Deci, tribulaţiile armatei şi alcătuirii statului ţigănesc, se desfăşoară în condiţiile unei bătălii între Romîni şi Turci, susţinuţi, respectiv, de sfinţi şi diavoli. Intre cele două forţe antagoniste, care întruchipează binele şi răul, Ţiganii îşi poartă neliniştea, temerile şi sfada lor interminabilă. Are vreo semnificaţie peregrinarea Ţiganilor spre Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasa ? Alegerea însăşi a numelui locurilor unde ei trebuie să ajungă sugerează un înţeles şi anticipă o perspectivă. Dar să privim mai ■de aproape lucrurile. Imaginea cea mai frecventă a operei, care revine mereu 106 PAUL CORNEA şi mereu, In deosebite variante, este aceea a drumului către ţinta designată de domnitor; în jurul acestei preocupări, care sintetizează sarcina încredinţată norodului ţigănesc, se articulează toate peripeţiile lucrării ; avansînd pe calea Spătenilor, Ţiganii îşi împlinesc destinul şi dincolo de episoadele burleşti şi haina caricaturală a existenţei lor zilnice, se degajă o viziune a umanităţii, cantonată — ce-i drept — la forme încă barbare, dar instructivă şi pentru întrupările ei mai înalte. Pendulînd intre deşertăciunea plăcerilor vulgare şi seriozitatea discuţiilor despre binele obştesc, smulşi arareori chemării instinctelor de predi-carea înţeleaptă a sobrietăţii, Ţiganii mărşăluiesc cu o încetineală revoltătoare, desigur, dar mărşăluiesc totuşi spre locul unde li s-a poruncit să se stabilească. Drumul li se pare lung, îi pîndesc primejdii sau1 şi ie imaginează, dau bir cu fugiţii cînd o avantgardă a lui Ţepeş, deghizată în straie turceşti le pune la încercare curajul, în schimb se luptă vitejeşte cu o cireada de vite, se îmbulzesc la merinde, se taie fără a şti prea bine dece, sînt senzuali, lacomi şi laşi, se desbină, risipindu-se în patru vinturi, tocmai cînd au descoperit modelul unei aşezări politice fericite. Intre ei sînt şi mai buni şi mai răi; e Parpanghel, capabil de eroism şi poezie, căruia în vis îi e dat să călătorească prin rai şi iad, protejat de maică-sa, Brînduşa, stăpînă pe vrăji şi puteri miraculoase ; e Tandaler, trufaş şi îndrăzneţ, aspirant la titlul de* voevod al Ţiganilor ; ceilalţi sînt mai sterşi, se ridică odată din plebea informă pentru a se topi iarăşi în valurile netrebniciei anonime, un Slobozan — apărătorul republicii ; un Baroreu — partizanul monarhiei ; un Ianalâu — omul de bun simţ care susţine că orice formă politică e bună dacă e corespunzătoare firii şi obiceiurilor poporului; cei mai mulţi sînt lipsiţi de vreo virtute, sînt flecari şi poltroni, impulsivi şi leneşi, bucuroşi de popasuri şi ospeţe. Cu entuziasm sau fără, cu întoarceri şi ocolişuri, agreind deliciile fără caznă şi desmierdările fără oprelişte, ţigănimea înaintează în pas agale. Dar ce este acest drum pe care oamenii îl parcurg cu atît a greoaie opintire ? Mi se pare că marşul Ţiganilor evocă strădania omenirii de a ajunge la ideal. Iar lipsa lor de izbîndă se explică prin imperfecţiunea fiinţei omeneşti, în aspiraţia către o ordine superioară oamenii sînt împiedicaţi de natura lor vicioasă şi mărginită. Teama de a vedea primejdia în faţă şi de a accepta o luptă hotărîtoare, fie chiar cu preţul unor jertfe grele, setea de îmbuibare şi căpătuială, goana după comodităţi şi înlesniri, vanitatea şi dorinţa de putere ce-i împinge pe şefii ţigani să se măcelărească tocmai in clipa în care descoperiseră o formă de guvernămînt potrivită — ce sînt acestea toate dacă nu expresii ale brutalităţii şi intemperantei pornirilor primitive ce se aşează de-acurmezişul năzuinţelor de înălţare spre desăvîrşire ? „Ţiganiada" închide în fond, în structura ei eteroclită, o meditaţie asupra condiţiei umane. Episodul cu Bechicherec Iştoc din varianta îniîia, abandonat în redacţia ultimă probabil din cauza modului greoi şi artificial de împletire cu firul principal al acţiunii, nu făcea decît să sublinieze această semnificaţie generală a lucrării, individualizînd pe un caz concret simbolul căutării idealului. Concluzia poemei pare a fi de ordin sceptic : neputîndu-şi înfrîna impulsurile egoiste, incapabili de a-şi birui prejudecăţile, oamenii dau greş în încercarea de a-şi construi o societate raţională ; după o păruială homerică, odată cu moartea lui Tandaler, tabăra ţiganilor se destramă. Scriitorul e desgustat de umanitate : „ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU 107 „Cînd văd omenirea ticăloasă, Cu totul oarbă şi întunecată, După mii şi mii de ani abia scoasa Din pruncie, în vrăji afundată... Cînd omul pe om strică ş'ucide Păr'nice un folos sau trebuinţă. Ba muncindu-l incăîn faţă-i rtde, Cînd însuşi huleşte a sa fantă. Ce nu fac celelalte jivine. — A fire om atuncia mi-e ruşine! ) neputinţă şi privirea parcă i se în- moaie şi odată depăşit un moment ue u« y r semnează. Suişul spre lutmna e lent dYjiM^ împo-dovedeste existenţa lui Ţepeş - semn al vrednic e cu ca te se P° v dobi condiţia umană. ^ -ord cu Î!^ ^S^^m^nirea e îununF3)! el si-a vindut virtutea tiranilor iar raţiunea , ...laturi neîncetat ţese Ca să te încurce fără scăpare ) ale propriei noastre fiinţe : Dacă n'ar da omul ascultare La tntîia îndemnătură drăceasca, Iadul, cu toată ceata sa mare^ N'ar nimeri ca să-l biruiască °) oit am B ... ca.re W *.* virtuos, » vo.ton de bine „ Nu ar ţi atunci bătăi nice războaie Clevetiri, pizmă şi duşmănie ; Nu ar căuta unul pe altul să despoaie T^or dt aTstatoS* o induială după chibzumţele --^"7716^-367 Pentru citatele din „Ţiganiada" notăm cu E ediţia J. Byck - FSPL.A1963 5 cu B ediţla TI, Codrescu - „Buciumul rornm - II ^7. ') E p 367. 3) E p. 240. *) E. p. 241. 5) E p. 267. «) E p. 268. 7) B p. 109. 108 PAUL CORNEA bine înregistrează progrese sensibile. Ce o dovedeşte ? Faptul că in decursul secolelor superstiţiile au fost treptat abandonate, măcar de cei mai răsăriţi; astfel, reproducînd o tradiţie populară, autorul comentează : „cum era pe •acele vremuri socotelile oamenilor pentru strige şi fermecători, care acum despre cei cu pricepere sănătoasă să leapădă cu totul" ') La fel, o probă a ascensiunii societăţii constă în dezvoltarea şi înflorirea civilizaţiei pe măsura părăsirii traiului în singurătate şi renunţării la ascetismul sihastrilor, odată cu înfiinţarea şi sporirea vieţii orăşeneşti. Mai ales însă se demonstrează posibilitatea omenirii de a se elibera de sub tirania rîndu-ielilor nedrepte, a prejudecăţilor şi impulsiunilor instinctuale prin pilda luminoasă a lui Vlad Ţepeş care a scuturat jugul robiei otomane şi a arătat poporului romin calea luptei pentru independenţă. în odiseia umană pe care o înfiripă Budai-Deleanu imaginea lui Vlad Ţepeş constituie un punct de sprijin important căci ea indică, fie chiar in-tr-o schiţă rapidă, programul pozitiv al scriitorului. Figura viteazului domnitor, adaptată cerinţelor princepelui luminat al sec. XVIII, e evocată cu simpatie şi emoţie admirativă a cărei vibraţie răpeşte pe poetul cu vină satirică in sferele sublimului şi dă întregii lucrări una din tonalităţile ei majore şi anume tonalitatea eroică. îndreptarea lui Budai-Deleanu spre Vlad Ţepeş e plină de tîic : scriitorul nu voia numai să recheme din cartea cea mare a istoriei amintirea zilelor glorioase cind poporul romin dădea lupte grele pentru neatârnare ; nu voia doar ca, prin proslăvirea unui trecut legendar şi contrastul cu prezentul mizerabil să deştepte energiile înăbuşite ale ţării, să-i sporească încrederea în forţele sale, să ajute la cristalizarea conceptului de conştiinţă naţională ; prin alegerea ca erou a unui voevod ca Ţepeş, în faţa căruia boier sau ţăran contau deopotrivă, Budai-Deleanu îşi manifestă preferinţa faţă de conducătorul luminat : un justiţiar, stîrpind prin pedepse straşnice abuzurile şi tilhăriile, un ocrotitor al sărmanilor şi împilaţilor, „Zicea că boierii sînt supuşi Aşa domniei ca şi ţăranii" 2) un organizator al armatei şi în acelaş timp un reformator înţelept. Modelul era poate Josif îl —i cum s-a spus — dar localizat la condiţiile Ţării Ro-mîneşti căci monarhul educat Ia şcoala filozofilor era asociat, în portretul cărturarului din Lemberg, căpeteniei militare de o bravură haiducească iar suveranul adept al egalitarismului politic se îngemăna cu gospodarul dîrz şi inflexibil al Evului Mediu romînesc, care nu ezita să ucidă pentru a-şi face scaunul respectat. Expunînd tribulaţiile oamenilor în drumul lor spre mai bine, Budai-Deleanu, potrivit cu datele temperamentului său şi spiritul epocii în care trăia, nu stăruie pe coarda epică şi nu arată o propensiune deosebită pentru sublim. Figura lui Vlad Ţepeş e totuşi izolată iar pasajele ce-1 glorifică ocupă o întindere redusă. Direcţia principală a operei rămîne critica socială, formulată de pe poziţii iluministe. Budai-Deleanu e un polemist ascuţit şi incoruptibil care-şi ascunde adesea ferocitatea — ca şi enciclopediştii —■ sub faldurile ironiei, ale echivocului şi sensurilor alegorice. Montesquieu consacrase cu marea sa autoritate modalitatea satirei travestite prin inter- ') B. p. 169. 2) E. p. 152. „ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU 109 mediul unui popor exotic. Budai îi urmează exemplul. Pururi surîzător, deşi cu o secretă amărăciune ce răzbate pe ici, pe colo, el se înverşunează împotriva aparentelor sclivisite, demascînd pe popi şi boieri şi detronînd idolii construiţi pe baza superstiţiilor oamenilor şi a ignoranţei lor. O „muza cîrtitoare" îi călăuzeşte condeiul, un umanism de om al Renaşterii îi hrăneşte revolta împotriva moravurilor stricate şi rînduielilor neconforme raţiunii, un cald patriotism îi umezeşte uneori, discret ochii şi-i face inima să tresară, mînios sau amar. Se stie că cea dinţii afirmaţie programatică a iluminiştilor a eonsti-tuit-o declaraţia de război adresată creştinismului, nu atît religiei ca atare, cît formelor rituale în care aceasta se întruchipează. Budai-Deleanu nu e un ateu, dar e un adversar aprig al ierarhiei bisericeşti, pe care o găseşte, în spirit Voltairian, ipocrită şi venală, e adeptul unui cult purificat de abuzuri popeşti şi de prefăcătoria sfinţită : „Papa vinde darurile sfinte Pentru gălbănaşi; iar patriarhul Din Vizant le cumpără înainte Din episcop pînă la eclisiarhul, Toţi îşi prevină cele cumpărate Ce trebuia să fie în dar date" ') Si alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, în primul rînd Petru Maior în JProeanon", au denunţat corupţia şi mercantilismul bisericii, practica vim derii indulgenţelor, netemeinicia dogmei infailibilităţii Papei, abuzurile şi miseliile dosite înapoia odăjdiilor. Nimeni nu-1 egalează însă pe Budai-Deleanu în ce priveşte radicalismul criticii şi fundarea ei filozofică. într-un lung excurs din cîntul XI al „Ţiganiadei"2) el arată că „omenirea obidită' , „dîndu-se patimilor în braţă", scorneşte dumnezei împotrivindu-se „ceu adevărate dumnezeiri"3), înlocuind deci viziunea abstractă a unei fiinţe supreme, cu personificări agreate numai de unii sau alţii. Bisericile astfel constituite îşi devin ostile şi, în numele cerului, deslănţuie cu intoleranţă şt fanatism, cruciate împotriva adversarilor. Mozaicii vor să extermine pe creştini, Mahomedanii pe „ghiaur" iar „Creştinul pe-necredincioşi încă Ardea, cum incviziţia sfîntă li arde acum. Toţi vor ca să vincă Ducînd pe cei ce nu cred, la tântă. Nu cu dovezi încredinţătoare Ci cu măciuca şi cu topoare" 4) Religiile abat pe oameni de, la exerciţiul njestingherit al facultăţii lor raţionale. Cu o luciditate remarcabilă ni se înfăţişează consecinţele obscurantismului propovăduit de biserică : „înveţi dogme, care nice o minte, Le cuprinde, obiceaiuri afară. De fire şi crezămtnturi sfinte, Insă nice o ştiinţă adevară, ') E p. 223. 2) E, strofele 15-28. 3) E p. 370. -4); E p. 372. 110 PAUL CORNEA Nice o percepere şi sâmţire Potrivită cu omeneasca fire Tu înveţi pe om 'h,a el să nu vază Când vede, să nu ştie când ştie, > Iar cându-i de a crede, să nu crează. Zâcându-i că mintea-i nebunie, Sâmţirea-i patimă neruşinată, Firea-i totdeauna necurată"1) .Aceste rinduri, scrise in jurul anului 1800, cînd o tradiţie laică nu se înfiripase în cultura noastră iar gîndirea, dacă nu pe de-a întregul obturată de teologie, era totuşi tutelată de religie, exprimă cu o deplină limpezime programul emancipării spirituale iluministe pentru care militau în Europa veacului XVIII oameni atît de deosebiţi ca ateii d'Holbach şi Helve-tius, deiştii Bolingbroke, Voltaire şi Lessing, criticii germani ai Scripturii Baumgarten, Michaelis şi Ernesti, luptătorii contra autocraţiei Radişcev şi Kollar. Prin contrasens, Budai-Deleanu sugerează că umanismul vremurilor noi trebuie construit pe supremaţia raţiunii şi observarea legilor naturii. Raţiunea este contrariul autorităţii şi tradiţiei, ea repudiază dogmele şi se bazează pe experienţă. Acceptarea a ceea ce e natural presupune protestul împotriva credinţei în păcatul originar şi al mutilării omului prin condamnarea corporalităţii sale. Laolaltă, reabilitarea spiritului cenzurat de scolastica medievală şi a simţurilor ostracizate de pruderia fanatică a bisericei, reprezintă aspecte principale ale acelei primeniri a conştiinţei europene care-şi trăgea rădăcinile Ideologice din gîndirea liberă a Renaşterii şi exterioriza, pe planul culturii, epoca de ascensiune a burgheziei. Dar Budai-Deleanu nu s-a mărginit la declaraţii cutezătoare, ca cele de mai sus şi altele ce s-ar mai putea cita (popii se uită numai la bani2: pentru păcatele lor slujitorii bisericii merg în iad 3, sfinţii sînt trataţi prozaic, cu ironia în colţul buzelor, etc.). Marele interes al operei sale rezidă tocmai în faptul că el îşi susţine vederile prin ceea ce aş numi facultatea demonstrativă a imaginii artistice. Un episod savuros din ,,Ţiganiada", care-1 aminteşte de la o poştă nu numai pe Voltaire dar şi pe Boccaccio, este cel al încăierării călugărilor în chilioara unei mînăstiri unde Satana se ascunsese luînd chipul înşelător al unei fecioare încîntătoare. Meterezele cucerniciei monahale au fost repede doborîte fiindcă, vezi bine, ispita era prea violentă. Lipsa de respect faţă de afectarea smereniei şi a cuvioşieî, vigoarea invincibilă cu care trupul crucificat şi simţurile martirizate îşi reclamă drepturile, se îmbină într-o scenă de un umor suculent şi un miros tare inegalabil. Păruiala burlescă a drept credincioşilor care vin, pe rînd şi-n taină, sa muşte din fructul oprit dar spre stupoarea generală ajung să se întîlnească toţi şi să se descopere egal de porniţi spre păcătuire, adaogată cu apariţia finală a bătrînului egumen, uluit şi de răfuiala fraţilor dar şi de poza voluptoasă a fetei, e de un comic irezistibil. în „La pucelle d'Orleans" Voltaire are o scenă care poate 1-a inspirat pe Budai. în cîntul II ne e prezentat călugărul Grisbourdon „predicator, confesor şi spion", pe deasupra şi niţel vrăjitor, care rîvneşte la Jeanne d'Arc, deocamdată rîn-dăşoaică la un han şi încă neîndreptată de cer pe calea misiunii ei sacre. Neputînd birui concurenţa unui vizitiu netrebnic, Grisbourdon şi-1 asociază. >) E p. 370—371. 2)" E p. 397. 3) B p. 372. „ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU 111 Invocînd pe Morîeu care insuflă fecioarei un somn adine, se strecoară împreună cu rivalul său la Jeanne şi trag la sorţi care să aibă prioritatea. Dar în acel moment apare St. Denys, fata se trezeşte şi cei doi păcătoşi fug înspăimintaţi. La Voltaire scena e amuzantă, dar tratată în vîrîul peniţei, cu sclipiri de ironie, azvîrlite nonşalant, cu o graţie de senior dezabuzat şi rafinat. La Bndai realismul e izbitor, oamenii parcă n-ar fi introduşi prin naraţie, îi vedem acţionînd cu o robustă autenticitate şi deşi tabloul e pe muche de cuţit mi se pare cu mai puţine aluzii obscene decît la scriitorul francez. Cine încearcă să-1 explice pe Budai-Deleanu prin influenţe străine greşeşte, fiindcă esenţialul la el nu e ceea ce captează de la alţii ci modalitatea reflectării realităţii locale. Iată de pildă critica boierimii romîneşti. în această direcţie scriitorii apuseni îi puteau fi de mai puţin folos fiindcă problemele sociale cu care erau ei confruntaţi se deosebeau radical de cele care frămîntau ţările romîneşti. Consilierul chesaro-crăiesc de la Lemberg îşi manifestă în multe locuri aversiunea faţă de clasa conducătoare din Principate, contestînd drepturile ce au ca origine moştenirea şi privilegiul şi acu-zînd raporturile sociale bazate pe exploatarea iobăgistă. Revendicărilor general umane ale Occidentului el le substituie programul emancipării ţărilor din Răsăritul Europei, unde fundamentală era problema ţărănească iar eliberarea din aservirea faţă de moşier constituia pîrghia progresului social. De aceea, mi se pare că sînt mai puţin revelatoare citatele care se dau deobicei spre a proba atitudinea consecvent ostilă a scriitorului faţă de boierime: că în vreme de război boierii sînt primii care se pun la adăpost!), că prin aviditatea lor de a dobîndi ,,'tntîieţime şi domnie" au adus desbina-rea şi pierderea independenţei naţionale2), etc. Faptul că ei asupresc pe bietul ţăran 3) este mai important fiindcă dovedeşte îndrăzneala scriitorului de a merge pînă la esenţă, de a nu se mărginii la denunţarea unor aspecte dezgustătoare ale comportării aristocrate ci de a ataca însăşi rădăcina răului. Uneori Budai-Deleanu ajunge la o formulare vehementă vorbind de „plînsoarea" ţăranilor că „boierii bea crunta mea sudoare" 4). Insă episodul cel mai semnificativ în această direcţie unde se face. întreaga dezbatere a chestiunii pe un pretext faptic, cu alte cuvinte într-o încercare de integrare organică a tezei în acţiunea însăşi a epopeii, se găseşte în versiunea primă a „Ţiganiadei". Poate din acest motiv pasajul a fost puţin observat şi arareori comentat5). Bechicherec Iştoc, umblînd cu credinciosul său frătuţ în căutarea An-ghelinei, ia o păcurăriţă drept zînă. Aceasta ca să-şi bată joc de cavalerul cu mintea rătăcită, îi face o propunere năstruşnică : să i-1 cedeze pe scutier. Haicu protestează dar stăpinul său îi aduce aminte de legea nemeşească. Aci Budai-Deleanu profită de prilej pentru a pune în cumpănă dreptul seniorial cu dreptul natural, aşa cum l-au pledat enciclopediştii şi revoluţia franceză. Dar demonstraţia se face la obiect şi principiile lozincilor egalitariste sînt acoperite cu realităţi ale meleagurilor noastre. Bechicherec spune : •) E p. 374. 2) E p. 301. 3) E p. 317. p. 394. 4) B ip. 109. 5) Un exemplu în D. Caracostea „Istoria literaturii romîne" Curs 1934—35 p. 301 şi urm. 112 PAUL CORNEA „Nu ştii tu că eu's nemeş; iară Tu Român ploat şi iobăgia meu: Domnu pe iobagiu1poate se omoară Se-l vândă şi. după cugetul său 1 Cu dânsul săi facă ce voeşte Aşa pravila noastră grăeşte" .x) Haicu, mînios, „îşi trînteşte căciula la pămînt" (gest de autentică vină populară !) şi răspunde ,,Că eu nu's Ducipal nici Suran-Că's om, măcar nu port dulman"2) Cînd Bechicherec încearcă să-1 ia cu binişorul, Haicu îi reproşează iarăşi că e scos la mezat ca şi „o custură ruginoasă" deşi „...eu încă am suflet şi viaţă Ca măcar ce nemeşească faţă"3) Ceva mai la vale, după ce ironizează nobilimea, care-şi bizue pe hrisoave mîndria, poetul deschide un nou dialog între Bechicherec şi servitor unde acesta clin urmă îl pune cu totul în încurcătură pe nemeş : „Spune mi cu ce fel de dreptate, (Dacă au venit pîn'într'atîta !) Şed nemeşii la iobagi în spate ? Şi socotesc mai răi decît vita Au nu's iobagii oameni ca voi, Ci doară dobitoace şi boi?"4) Bechicherec, cu înţelepciunea colonialiştilor din vremea noastră, reazemă dreptul de stăpînire al nobililor pe cucerire : venind strămoşii nobililor în ţara ocupată de strămoşii iobagilor şi neprimind de la aceştia pămîntunie de bună voie le-au luat în posesie prin forţa armelor. Dar Haicu nu poate pricepe; de ce privilegiile unora şi asuprirea altora se moşteneşte din tată în fiu : „Bine pe-aceea!... (Haicu respunză) Dar ce-au fost copii lor de vină; Deşi la. dînşii pedeapsa ajunsă? Eu nu văz acolea vr'o pricină, Că cine văzu şi auzi vr'odată Să spînzure pe fii pentru tatăl5) Ideile egalitariste şi democratice ce-1 situează pe Budai-Deleanu pe o treaotă atît de înaltă 'faţă de literaţii contemporani care, in Valatua şi Moldova, nu depăşeau decît arareori orizontul budoarului fanariot iar m Ardeal, silindu-se să justifice pretenţiunile naţionale, cădeau adesea in exageraţii şi patriotism îngust — aceste idei remarcabile prin generozitatea, francheţa tonului şi relieful expresiei, se completează cu opiniile ') B p. 226. 2) B p. 226. 3) B p. 228. 4) B p. 309. 5) B p. 310. „ŢIGANIADA" LUI ION BUDAI-DELEANU 113 asupra formelor de guvernămînt. în versiunea II a „Ţiganiadei", penultimele cînturi cuprind — după cum se ştie — o savantă discuţie asupra chipului în care se cuvine rînduit statul ţigănesc în vederea realizării binelui maxim pentru toţi cetăţenii. Nu ne interesează aici că cei trei vorbitori care denotă o perfectă edificare în problemele dreptului constituţional, contravin imaginii pe care ne-am lăcut-o despre Ţigani, că fizionomia lor spirituală e calchiată pe modelul filozofului iluminist şi ca atare nu e autentică în planul ficţiunii literare. Esenţial e ceea ce spun. Privind pasajele, citate în sensurile şi perspectivele lor ideologice se vede clar că Budai-Deleanu nu face decît să verifice în limba lui pitorească, populată de termeni reavăni şi. zgrunţuroşi, crezul enciciopediştilor despre aşezarea societăţii. Lăsînd deoparte pe doi din preopinenţi, Baroreu, care pledează în favoarea principiului monarhic şi Slobozan, partizan al. republicii, merită să stăruim asupra discursului lui Ianalău întrucît acesta intenţionează o sinteză şi e evident că întruneşte sufragiile autorului. Fiecare stăpânire, după Ianalău, are meritele şi cusururile sale si în abstract nu se poate nici condamna, nici lăuda o formă de guvernămînt. Aceasta cată să fie corespunzătoare cu împrejurările concrete : „Nunta s'aibă totdeauna privire La împrejurări, la loc şi la climă, La firea poporului şi la shimă"1) Principalul e a aduce în norod „obiceiuri bune" ceea ce înseamnă a veghia „la creşterea tinerilor", a rîndui „scoale şi învăţători de norod, care să în-drepteze spre fapie\ îmbunătăţite pe âămeni.din ptuncie" 2) Deo'arece oamenii se nasc egali (,]nice s-află între dînşii osăbire" 3) „unul nu poate să stăpî-nească, dar nici mai mulţi, de ar fi cît de înţălepţi" 4). Garanţia unei aşezări sociale bine întocmite o constituie izvodirea de „legi bune şi drepte"^), instituirea de dregătorii elective, vremelnice („...nice o dregătorie să fie purure trăitoare")6), fără plată şi deschise tuturor cetăţenilor. De armată permanentă, întreţinută din bugetul ţării nu e nevoie ; în schimb, în caz de pericol să se alcătuiască formaţii ostăşeşti pe bază de recrutare benevolă. Pînă la urmă, organizarea preconizată de Ianalău împrumută părţile pozitive ale tuturor rînduielilor cunoscute, străduindu-se să le evite metehnele : este o stăpînire „demo-aristo-monarhicească" sau, cu cuvintele scriitorului ce comentează în subsol „o stăpînire unde norodul aşa şi cei aleşi clin norod să aibă cuvînt şi sfat la 'frebile ţării deobşte; insă în sine să fie republică, cu putere la deosăbite împrejurări să poată alege ş'un dictator" 7) E. p. 377. 2) ; E p. 378. 3) E ,p. 378. A)" E p. 379. 5y E p. 380. n E p. 380. 7| Din savanta controversă a Ţigănimii pare a rezulta că Budai Dekanu mai mult decît spre monarhia luminată înclina, spre republică. Aşezămîntul ce şi-1 dau. Ţiganii se numeşte „Antibarorea" (E p. 384)\ iar „monarhia însă în hotară foarte strîm-tale" (E p. 381) de care vorbeşte Ianalău e de fapt vechea dictatură a Romanilor în momente de. primejdie, cîrmuirea unui dictator însă numai în cazuri excepţionale „la împrejurări afară de rînd" (E p. 382)'. 8 — V. Romîneasca nr. 2 114 PAUL CORNEA In genere, Budai-Deleanu Împărtăşeşte oroarea capetelor luminate ale epocii sale faţă de monarhii care ajung tirani şi după ce Îşi despoaie propriul popor se năpustesc asupra altora, avizi de onoruri şi prăzi. împotriva interpretării lustruite a istoriei, el cutează să risipească fala de care sînt acoperite numele marilor cuceritori. îi trebuia modestului cărturar din Lemberg, contemporan al fulgerătoarei ascensiuni a lui Napoleon Bonaparte, un mare curaj intelectual pentru a îndrăzni să-i numească ,,tîlhari" pe un Alexandru, Ginghis-lTan, Tamerlan, pe conquistadorii spanioli sau sultanii fanatici ai Otomanilor. Dar el a mers şi mai departe : s-a legat şi de ceea ce pentru latinişti era intangibil şi sacru, de strămoşii Romani. „Alexandru împărat cu oastea, sa junghie- o jumătate de lume, şi pentru adecă ca să-ş facă nume de Eroe. Romanii junghiară ceaialaltă jumătate pentru slava deşartă a triumfului". 1 Convingerile umaniste ale lui Budai-Deleanu se exprimă aici cu o luciditate care impresionează tocmai prin puterea învingerii unor prejudecăţi trainice, foarte rezistente fiindcă se întemeiază pe autoritatea unor fapte unanim proslăvite, deşi la temelia lor e vărsarea de singe, cezarismul brutal, neomenia. Pentru a aprecia valoarea ideilor sociale ale autorului „Ţiganialdei" acestea trebuesc comparate nu cu punctele de vedere exprimate de enciclo-pedişti în Franţa ci cu poziţiile adoptate la noi in aceiaşi epocă. Programul de revendicări al naţiunii romîne din Transilvania, redactat la 1791 de consilierul Meheşi — pare-se cu concursul lui Gh. Şincai — intitulat „Supplex libellus Valachorum" este o cerere de drepturi în favoarea claselor de sus, în care nu se face nici o menţiune asupra existenţei iobăgiei iar acordarea la politica de clasă a naţiunilor privilegiate din Ardeal e totală.L) Constituţia Cărvunarilor dela 1822 şi nenumăratele proiecte de reformă urzite mai ales după răscoala lui Tudor Vladimirescu, în rîndurile boierimii mici şi mijlocii, ignoră împilarea ţărănimii, pretind aproape fără excepţie lărgirea drepturilor politice dar numai înlăuntrul aristocraţiei, cu participarea eventuală a unor vîrfuri ale burgheziei incipiente.3) Chiar la un Ionică Tăiutul simţim limitarea perspectivei istorice, îngustimea intereselor proprii de clasă răzbă-tînd prin calda pledoarie în favoarea norodului. Singur Budai-Deleanu vorbeşte în numele maselor celor mai largi şi a drumului progresiv al umanităţii, fără nici un egoism, deşi fireşte nici gîndirea lui nu se poate elibera de limitările epocii şi ale structurii insuficient evoluate a societăţii din care ieşise. în orice caz, în critică, radicalismul părerilor îl învecinează cu cele mai înaintate poziţii ale iluminismului. Multe puncte vulnerabile cuprinde, în schimb, programul său constructiv, dirijat spre transformarea societăţii prin reeducarea conştiinţei. Dar cel puţin încercarea de a oferi soluţii ieşea din cadrul propriu-zis al poemei, care avea drept principal mobil, satira. Dacă în Budai-Deleanu iubitorul de literatură caută un ctitor al beletristicei în ţara noastră, cred că istoricul ideilor sociale are dreptul să recunoască un mare şi valoros premergător. (Va urma) ') E p. 369. 2) D. Prodan : „Supplex libellus Valachorum" — Cluj — 1948 p. 86. 3) I. C. Filitti : „Frămîntările politice şi sociale în Principatele Romîne dela 3821—1828" Buc. 1932 p. 84—124. DISCUŢII IMRE TOTH MATEMATICA Şi ARTA*) DESIGUR nu intenţionez să contest deosebirea dintre cunoaşterea realităţii pe caiea ştiinţei şi cunoaşterea ei pe calea artei.** La prima vedere, aceste două domenii par de neîmpăcat. Deosebirile sînt esenţiale. Mi se pare că ele aparţin înainte de toate de domeniul obiectului. Obiectul artei se găseşte în universul stărilor afective. Arta - independent daca artistul este conştient sau nu, este de acord sau nu cu aceasta - joacă în mod obiectiv ■şi rolul unui mijloc de cunoaştere şi transformare a omului. Intrucît omul este şi el •o parte -a naturii, se poate spune că arta este şi ea un mijloc de a cunoaşte şi de a transforma natura. Esenţial este însă că prin mijloace artistice, adică prin participare afectivă nu putem cunoaşte natura propriu-zisă. Aplicarea ei în acest domeniu poate da în cel mai bun caz ilustraţii la un manual de zoologie sau un manual versificat de rerum-natura. Din punct de vedere gnoseologic, arta reprezintă, spre deosebire de orice formă a ştiinţei un proces de cunoaştere a realităţii în care subiectul cunoscător se confundă cu obiectul şi cu instrumentul de cunoaştere. In psihologie sau în biologie, de asemenea omul este acela care studiază omul. Totuşi subiectul studiază aici obiectul său exterior, cu obiectivitate rece şi corpul uman *) Pe marginea studiului tai M. Breazu : „Idee ştiinţifică — id.ee artistică". **) Studiul lui M. Breazu accentuiaza şi insistă tocmai asupra deosebirilor dintre ele. sau societatea umană nu diferă din acest punct de vedere de un corp ceresc sau de o societate de furnici. Individul uman -ca obiect studiat, este aici exterior subiectului (un alt individ uman) şi cel care. cunoaşte trebuie să se străduiască ca în procesul de cunoaştere să se elibereze de ori ce influenţă subiectivă. Instrumentele cu care este studiat obiectul îi sînt de asemenea exterioare: măsoară, face experienţe, aplică ecuaţii matematice, etc. In artă însă, cunoaşterea se realizează printr-o confundare cu obiectul studiat. Artistul se substituie obiectului chiar în cazul cînd acesta reprezintă ceva potrivnic sau respingător ; îl experimentează pe sine însuşi prin introspecţie şi dedublare, îl reproduce în propriul său univers emoţio-nal-afectiv. El însuşi devine vremelnic modelul, analogonul obiectului — un fel de cobai de experiment al fenomenului afectiv. Contopirea subiectului cu obiectul este în artă o condiţie fundamentală a cunoaşterii şi nu un stigmat al erorii. Acest fenomen de cunoaştere se explică prin aceea că în artă instrumentul cunoaşterii este sentimentul, însăşi emoţia artistică. Viaţa sentimentală este cunoscută tot cu ajutorul sentimentelor. In ceea ce priveşte deci obiectul şi instrumentul cunoaşterii artistice deosebirea faţă de ştiinţă este evidentă. Se pare, că şi în privinţa metodei de cunoaştere se poate atribui o evidenţă analogă deosebirii diatre cunoaşterea ştiinţifică şi cea artistică. Ideea unei deosebiri, chiar a unei incompatibilităţi este atît de 8* 116 IM RE TOTH răspîndită (mai ales printre artişti şi printre consumatorii de artă) încît, poate, va părea o tentativă temerară de a susţine că deosebirile nu sînt nici aici chiar atît de tranşante cum par la prima vedere. Mi se pare că în privinţa metodei de cunoaştere deosebiri radicale există doar între artă şi acele ramuri ale ştiinţei care studiază natura (natura — aşa cum este ea, natura — în starea ei naturală) ; sau chiar între ştiinţele care studiază fenomenele sociale (istoria, sociologia, folclorul, etc.), sau omul, ca o fiinţă naturală, (biologia, anatomia, etc.). Exemplele citate în studiul lui Marcel Breazu — alese din fizică, astronomie şi biologie, — ilustrează şi demonstrează chiar, excelent această deosebire. Aş îndrăzni să afirm totuşi că ştiinţa matematicii, cunoaşterea matematică, constituie o excepţie, însă o excepţie care nu întăreşte regula. Matematica nu este regina ştiinţelor dar nici nu este o ştiinţă oarecare. In clasificarea ştiinţelor, ea nu poate fi plasată alături de fizică sau chimie, la fel ca astronomia sau biologia, înainte de toate fiindcă însuşi obiectul matematicii nu se lasă precizat cu aceeaşi siguranţă ca în ramurile mai sus amintite. Dar indiferent de aceasta, în comparaţie cu ştiinţele naturii propriu zise, matematica este o ştiinţă polivalentă, cu funcţiuni multiple ; ea reprezintă în acelaşi timp şi un fel deosebit de a gîndi, o tehnică specifică a gîndirii, a reflectării şi a expresiei; un limbaj sui generis (dacă nu vă repugnă această expresie, aş spune poate, un al treilea sistem de semnalizare) care prin capacităţile sale funcţionale joacă şi este menit să joace un rol mult mai important în ştiinţă decît acela de a descrie relaţiile cantitative ale fizicii, biologiei sau economiei. Tocmai de aceeea, atunci cînd comparăm arta cu ştiinţa putem renunţa, fără teama de a greşi, la operaţia separată de a compara fenomenul artistic cu biologia, astronomia sau chimia — fiind suficientă compararea iui numai cu una din aceste discipline. Nu putem renunţa însă la o comparare separată cu matematica dacă vrem ca analiza noastră să fie într-adevăr exhaustivă şi concluziile noastre dotate cir torţa generalităţii. Analogia dintre artă şi matematică se realizează, după părerea mea, cel mai izbitor pe următoarele planuri : (1) Structura logică, generală a procesului de cunoaştere; (2) Mijloacele de cercetare, de expunere şi de convingere; (3) Relaţia cu: realitatea. Toate aceste aspecte sînt în strictă dependenţă între ele şi de fapt din structura logică a cunoaşterii pot fi deduse cu necesitate şi celelalte. Există, afară de acestea, o serie de analogii de amănunt, asupra cărora nu voi insista. PROCESUL logic al abstractizării joacă un rol fundamental în cunoaşterea matematică. Orice noţiune abstractă se caracterizează pirln aceea că proprietatea Ia care se referă nu are în natură o existenţă concretă de sine stătătoare şi ea nu poate exista decît în tovărăşia altor proprietăţi. Cu toate acestea, din punct de vedere al conţinutului calitativ — ea este (între anumite limite) independentă de tot restul lumii. „Independentă", aici înseamnă ca> proprietatea în chestiune nu este o consecinţă necesară a proprietăţilor cu care, întâmplător convieţuieşte. Pe plan conceptual această oontigenţă se manifestă într-o veritabilă independenţă logică. Fenomene distincte cum ar fi „viaţă", „atom", „culoare", „elipsă" nu pot exista în sine fără suport concret, însă ele nu sînt legate în: mod necesar de un anumit suport concret; proprietăţile lor nu pot fi deduse pe cale logică din proprietăţile suportului. Caracterul abstract, deci independenţa relativă a unei anumite proprietăţi sau a unui domeniu caracterizat printr-un grup de proprietăţi — permite detaşarea ei de suportul concret cu care vieţuieşte, şi combinarea ei,, trecerea ei pe un alt suport concret. Datorită acestei relaţii dintre concret şi abstract se creiază posibilitatea de a realiza combinaţii încă inexistente în natură. Cu o singură condiţie: să nu existe o incompatibilitate, manifestată într-o contradicţie logică între proprietăţile ce se combină. Toate ştiinţele utilizează procesul abstrac-- MATEMATICA ŞT ARTA 117 "ţiunii şi noţiuni abstracte. Insă numai matematica şi ştiinţele tehnice exploatează şi au ca scop tocmai să exploateze această 'latentă forţă creatoare a abstracţiei. Abstractul se referă la comprehensiunea noţiunii, la totalitatea notelor sale. Lui i se asociază generalul care se referă la extensiunea conceptului. Generalul este deci latura cantitativă a noţiunii. Abstractului î se .asociază în mod necesar generalul, deoarece, dacă o proprietate este independentă de un anumit suport concret, atunci ea poate coexista cu ori ce alt suport, cu care nu este incompatibilă. Cu alte cuvinte, ea poate fi generalizată, extinsă peste frontierele ei originale. Desigur, în .practică tocmai stabilirea independenţei logice şi a compatibilităţii este lucrul cel mai greu. Dar din punct de vedere principial aceasta nu are nici o importanţă. Abstractul şi generalul nu reprezintă în mod necesar esenţialul. Esenţialitatea poate primi o accepţiune obiectivă numai raportată la un domeniu concret de fenomene Esenţiale într-un domeniu bine delimitat de fenomene sînt acele proprietăţi (evident: logic independent între ele), din grupul cărora tot restul proprietăţilor rezultă în mod necesar şi în consecinţă poate fi dedus de acolo pe cale logică. Aceste proprietăţi se numesc ta matematică şi în logică axiomele domeniului respectiv. Ele reprezintă de fapt proprietăţile tipice, determinante, ale domeniului studiat. Expunerea se face pe urmă pe cale deductivă, proprietăţile cuprinse în axiome fiind generate pe calea silogismelor. Unul din avantagiile practice, esenţiale, ale metodei deductive este posibilitatea pe care ne-o oferă, de a prevedea o anumită proprietate necunoscută înainte, da;r care este totuşi o consecinţă necesară a axiomelor şi se găseşte de fapt închisă, în stare latentă, în acestea. SUPERIORITATEA metodei deductive este asigurată însă de caracterul abstract al axiomelor. Nu numai aplicarea practică a matematicii în domeniul cercetării naturii devine posibilă datorită acestuia, dar şi efectuarea unui veritabil act de creaţie: se creează pentru reprezentarea conceptului abstract modele concrete neîntîlnite încă în natură. Aplicarea matematicii în practică constă în următorul act: descoperim că un anumit grup de fenomene naturale se supune proprietăţilor esenţiale exprimate în axiomele şi în definiţiile abstracte. Fenomenul constituie atunci ceea ce se numeşte un „model concret" al conceptului. Modelul reprezintă, realizează conceptul şi comportamentul modelului poate fi prevăzut pe baza cunoaşterii proprietăţilor abstracte ce rezultă pe oale raţională din axiomele care definesc noţiunea. Se stabileşte atunci o corespondenţă între elementele modelului şi între elementele abstracte ale sistemului de noţiuni, între fenomenele fundamentale ale modelului şi între operaţiile abstracte, o identitate de structură, deci o analogie foarte puternică. Un sistem de axiome, o formulă, o definiţie poate fi întruchipată pe o infinitate de modele ce se deosebesc foarte mult, unele de altele, sub aspectul lor concret. Cînd spunem : „x + y — z", acesta reprezintă simbolul unei sume abstracte. Modelele sale concrete pot fi numere : de exemplu : „3 + 4 = 7" ; dai nu numai numere ci de exemplu direcţii, viteze, forţe sau chiar deformările unei figuri geometrice date. Gînd spun „dreaptă" — această noţiune abstractă poate avea ca model concret nu numai obişnuita dreaptă grafică — ci şi cercurile mari de pe o sferă, eventual combinaţia fizică a două culori şi altele. Din punct de vedere abstract, axiomatic — o partidă de şah este un model tot atît de bun al unui segment de dreaptă ca o rază de lumină de lungime finită. Intre toate aceste modele diferite există totuşi ceva comun: o identitate de structură. Modelele unui sistem abstract sînt identice în privinţa structurii lor axiomatice. Aceasta permite o tratare deosebită a problemelor de matematică : tratare pe modele şi alegerea celui mai adecuat model pentru o problemă dată. De exemplu o ecuaţie de gradul cinci poate fi studiată pe o curbă obişnuită (reprezentare grafică) continuă unicursală, care prezintă (cel mult) două 118 IM RE TOTH ondulaţiuni (două „piscuri" şi două „văi"). Dar pentru anumite probleme algebrice mai adinei modelul cel mai adecuat al ecuaţiei de gradul cinci este corpul regulat al unui cristal numit icozaedru, (alcătuit din douăzeci de triunghiuri, dintre care cîte cinci se întîlnesc în fiecare dintre cele douăsprezece vîrfuri). Pe unele modele, anumite proprietăţi pot să apară deosebit de complicate, practic inaccesibile ; pe altele însă. ele apar, parcă, într-o formă mai clară şi mai uşor de mînuit. Atunci, putem înlocui studiul fenomenului de pe un model cu studiul său pe celălalt model, cele două modele se pot substitui din cauza identităţii de structură. Identitatea de structură nu este însă o identitate concretă în toate amănuntele. De aceea se vorbeşte şi în matematică adesea de analogie, modelul fiind un araalogon, un simbol al fenomenului studiat. De exemplu o dreaptă geometrică obişnuită poate avea ca model aritmetic expresia „y = ax + b". Aici a şi b sînt numere date ; * şi y în cazul modelului geometric reprezintă puncte ale planului, în oazul aritmetic cele două litere reprezintă două mulţimi de numere între care există o corespondenţă biunivocă. In loc de drepte concrete grafice noi lucrăm '"de obicei pe modelul lor aritmetic (geometiria-analitică). Modelul aritmetic nu este el însuşi o dreaptă ; ieste însă analogonul, simbolul aritmetic al unei drepte grafice, deoarece prezintă cu aceasta o profundă identitate de structură. Toate maşinile moderne de calcul lucrează pe baza analogiei : ele reprezintă modele de structură identică ale unor noţiuni abstracte. în practica matematică se face mereu uz de ceea ce s-ar putea numi : model tipic. Acesta este un model, care în anumite condiţiuni, realizează în modul cel mai pur, cel mai accesibil, o anumită formulă, noţiune sau sistem de axiome. De exemplu cifrele arabe în succesiunea lor convenţională reprezintă modelul tipic al numerelor naturale ; dreapta grafică obişnuită este modelul tipic al dreptei abstracte euclidiene. Caracterul abstract al formulei sau a! axiomelor permite ca acestea să fie nu numai aplicate — adică recunoscute, des- coperite în anumite obiecte concrete — ci ca, după chipul şi asemănarea lor, să se creeze pc cale artificială modele cu totul noi, inexistente înainte. Pentru aceasta n-avem decît să combinăm proprietăţile exprimate de formulele sau axiomele noastre cu obiecte concrete, cu care nu au fost încă combinate, dar cu care sînt compatibile. Descoperirea unei asemenea compatibilităţi face posibilă detaşare'a proprietăţilor abstracte şi trecerea lor de pe un obiect pe altul. In cazul de faţă, avem a-face cu un fel de creaţie : creaţie de noi modele, înainte inexistente, deci inventate şi nu descoperite de noi. Insă aceste modele sînt totuşi modele ale aceloraşi proprietăţi abstracte cunoscute înainte. Din această operaţie rezultă o reprezentare şi o interpretare a vechilor concepte abstracte pe noi modele concrete purtătoare. Prin esenţa ei această operaţie de reprezentare nu ne furnizează nimic nou faţă de conţinutul abstract al conceptelor — care se concretizează acum într-un alt model. Noutatea constă doar în noutatea mijlocului de exprimare. (Dar nu numai matematica, tehnica crează şi ea. Şi esenţialul în tehnică este tocmai invenţia, creaţia — îmbogăţirea naturii cu noi făpturi, care înainte nu existau în ea. Tehnica ajunge să realizeze acestea tocmai creind noi modele ale unor legi naturale abstracte, pe baza combinării acestora cu alte obiecte sau fenomene concrete decît acelea cu care convieţuiau în prima zi a creaţiei.) INSA afară de actul prin care se creiază modele noi — matematica mai cunoaşte un alt tip al actului de creaţie, care generează nu modele ale unor concepte ci de-a dreptul concepte abstracte, axiome, definiţii cu totul noi. — fără ca acestea să fî fost extrase pe calea unei abstracţiuni treptate dintr-un model concret, cunoscut înainte. Dacă în primul caz am creat modele noi — dar măcar un singur model concret, din care am extras fam abstras) conceptul a mai fost cunoscut de noi în prealabil — în cazul de faţă am imaginat, am inventat ceva cu totul nou. MATEMATICA ŞI ARTA 119 inexistent sub formă concretă. Avem a-face cu o adevărată creaţie în care invenţia, imaginaţia, licţiunea, se supun, insă unei logici interne stricte. Această putere ocultă a raţiunii, devenită activă şi fertilă în ştiinţele matematice 1-a îndreptăţit pe Dedekind să exclame — paraîrazînd, în secolul al XIX-lea. cuvintele rostite de Leonardo cu privire la arta din cinquecento: „Sîntem de rasă divină şi posedăm puterea de a crea". Pe această cale a unei veritabile creaţii au apărut geometria neeuclidiană, noţiunea spaţiilor cu mai multe dimensiuni, noţiunea numerelor complexe şi hipercom-plexe, sistemele logice noi, algebrele de tip nou. Că acest produs de creaţie conceptuală se confundă într-un fel sau altul cu imaginaţia (în sensul reprezentării intuitive sau chiar logice a ceva ce nu are existenţă concretă) — au simţit-o foarte bine primii matematicieni, care acum patru sute de ani, au botezat numerele complexe (născute pe această cale) cu numele de „numere imaginare". In 1937, Hadamard mai scria că acest nume a fost dat numerelor complexe în mod „cu totul justificat". El însuşi vorbea despre apariţia noilor numere, ca de o „ficţiune atît de temerară, atît de nebunească (si foile) a lui Car-dar." Lobacevski a denumit, de asemenea, sistemul neeuclidian „geometrie imaginată", iar Bolyai a avut de-adreptul impresia că „din nimic a creat o lume nouă", înţele-gînd prin aceasta că sistemul noii geometrii a fost creat şi nu a luat naştere ca reflexul pasiv şi ulterior a ceva ce are o existenţă concretă. Contemporanii erau uluiţi de aceste apariţii matematice. Impresia, aparenţa unui fel de miracol al intelectului a făcut să revină mereu compararea acestora cu însăşi zeiţa raţiunii. Pallas, care a ieşit gata înarmată din capul lui Zeus. Insă la fel de bine au simţit matematicienii tuturor vremurilor că termenul de imaginar, imaginat, este în acelaşi timp nejustificat dacă este luat în sensul de ireal, de ceva opus realităţii. De exemplu toţi fondatorii geometriei neeuclidiene, au accentuat, că în această privinţă numerele imaginare sau geometria imaginată nu au de fapt nimic imaginar şi sînt la fel de reale ca noţiunile şi teoriile clasice S-ar putea crede, într-adevăr, că aici se abuzează puţin cu termenul de imaginar, pentru că procesul de creaţie, în cazul matematicii se supune unei logici interne riguroase, pe cînd imaginaţia artistică în aparenţă s-ar dezlănţui în mod neînfrînat. absolut liber, fără să se supună unor legi obiective, ci doar inspiraţiei şi capriciului artistului. După părerea noastră, însă, şi imaginaţia artistică — în măsura în care realizează frumosul — se supune, în esenţă, unei logici interne analoage cu cea a creaţie i matematice. In tot cazul matematicienii moderni şi-au dat seama, că asemănarea cu arta — cu creaţia, cu fantezia artistică — este ceva caracteristic pentru ansamblul ştiinţelor matematice. F. Gon-seth, cunoscutul matematician elveţian, vorbeşte de-adreptul de „fantezie axiomatică". Leon Brunschvicg redă următoarea idee a lui Weierstrass: „matematicianul se apropie de poet; el dispune de imaginaţie creatoare (Phantasie)". Iar Novalis. lapidar : „Algebra e poezie" (M.Berthelot ne comunică despre alchimiştii din Alecsandria şi Constantinopol, de-acum 17 secole că ei se numeau „poietes" ceea ce se poate traduce prin termenul: „creatori"). Şi în fine, să mai cităm încă un martor, care nu era nici matematician, nici artist şi despre care este inutil să dovedim că ar fi contestat vreodată caracterul realist al artei sau al matematicii „Zadarnic se crede că (fantezia) e necesară numai poetului. E o prejudecată prostească, fantezia fiind necesară chiar şi în matematică". (Lenin) Este clar, că noile sisteme şi noţiuni astfel create de imaginaţia logică a matematicianului reprezintă în momentul naşterii nu proprietăţi sau obiecte existente ci doar posibile; însă real-posibile, realizabile, adică verosimile. Există ele în mod concret ? Nu este neapărat necesar să existe, dar dacă nu există acum, ele vor putea să apară cîndva. Eventual vor putea fi create pe o oale sintetică artificială de către om modele concrete, combinaţii de 120 IMRE TOTH obiecte, care să se bucure de aceste pro ■prietăţi. Esenţa matematicii constă tocmai în aceea că noţiunile ei plutesc în sfera pură a posibilităţii spre deosebire de ştiinţele obişnuite ale naturii care explorează sfera existenţei şi a necesităţii, (mai recent şi a probabilităţii). Dacă vrem să menţinem sensul optic al termenului de reflectare, atunci imaginaţia desigur nu este o reflectare — adică nu reflectă nimic din sfera existenţei. Imaginaţia creatoare este însă reflectarea posibilului pe ecranul conştiinţei. Aşa dar, cunoaşterea matematică se caracterizează printr-un dublu proces de creaţie: crearea de modele noi şi creaţie propriu-zisă de sisteme conceptuale cu totul noi. Matematicianul la fd ca şi tehnicianul inventează îniîî şi numai după aceea descoperă proprietăţile de-acum exterioare, obiective ale sistemului creat. Expunerea rezultatelor poate fi făcută şi cu ajutorul unor imagini simbolice, modale analoage ale fenomenului, caracterizate printr-un grup de proprietăţi esenţiale, tipice (axiomele) din care decurg apoi cu necesitate toate celelalte proprietăţi. Desigur expunerea pe modele nu este obligatorie. Este posibilă şi o expunere abstractă, pur conceptuală, în care noţiunile fundamentale şi axiomele nu sînt interpretate. Dar nu se regăsesc oare prietine toate acestea şi caracteristicele cunoaşterii artistice ? (Breazu : „Dar oglindirea artistică se realizează prin. cu totul alte mijloace decît cea ştiinţifică... In primul rînd pentru că ideea artistică apare ca rezultat al elaborării fanteziei creatoare şi nu aii generalizării logice... Reflectarea veridică a ştiinţei nu adaugă nimic realităţii, descoperă numai generalul şi necesarii!!... Im reflectarea artistică apare oa element nou invenţia creatorului operei de artă... Newton n-a avut nevoie să inventeze astrale pentru a descoperi legea..."). PROCESUL de abstractizare, şi cu aceasta generalizarea joacă un roii fundamental şi în artă. Procesul abstractizării se referă aici la sentimente sau complexe de sentimente, emoţii, stări afective, etc. Pînă la un anumit grad ori oe operă de artă este abstractă, deoarece din totalitatea conexă şi întreagă a vieţii afective umane ea smulge numai o părticică, un anumit sentiment, o anumită stare afectivă sau poate un complex de sentimente mai mult sau mai puţin esenţial pentru universul social şi istoric al vieţii afective, dar elementele constitutive ale acestui complex de sentimente sînt comune (cu aproximaţii socialmente şi psihologice neglijabile) unui grup întreg de oameni, ceea ce le asigură generalitate şi le conferă puterea unui vehicul, a unui mijloc de legătură şi de înţelegere în domeniul microcosmului afectiv, emoţional. O operă de artă nu poate reprezenta acest univers de sentimente, nu numai în extenziiunea sa concretă, dar nu poate epuiza nici măcar complexitatea concretă a unui singur moment, nu poate reda o anumită stare afectivă în toată amănuntele ei, şi nici împreună cu toate celelalte stări sentimentale cu care ea este legată sau coexistă. Dar acesta nici nu este scopul artei. Pe a doua pagină a Metafizicii lui Aristatel cetim : „Arta apare atunci cînd dintr-o multitudine de observaţii empirice, experimentale se degajă o judecată universală ce se referă la cele de acelaşi gen". Aristotel deosebeşte termenul de „artă" de termenul de „ştiinţă" şi îil opune termenului de „experienţă" şi de „acţiune practică" — totuşi sensul acestui cuvînt diferă în lucrarea celebră a stagiritului de accepţiunea ce i se dă astăzi, Cu toate acestea cred că observaţia autorului Metafizicii poate fi menţinută şi pentru interpretarea modernă a conceptului de „artă". Baza abstracţiunii, a generalizării artistice este — aidoma independenţei logice — independenţa st anilor afective, emoţionale : faptul că un întreg complex de sentimente nu decurge în mod necesar din calei alte. ,,Nu decurge în mod necesar" — am spus. Necesitatea este aici manifestarea determinărilor cauzale sau chiar ale umor legi care domină comiporta-imentul afectiv moral, necesitatea ce se reflectă într-o specifică logică internă a sentimentelor. Această independenţă dă po- MATEMATICA ŞI ARTA 121 sibiilitate ca un anumit complex de sentimente să fie detaşat de tot restul universului uman şi să fie reprezentat sub formă pură, practic de sine stătător, pe un model tipic, creat de om şi mai adecuat poate pentru redarea unei anumite stări sentimentale ca însăşi starea naturală concretă în care pot fi găsite aceste sentimente. (Shakespeare : „Tabloul dvs, este o lecţie dată naturii". Poe: „Nu se găsesc în realitate paradisoiri asemănătoare acelora oare ■strălucesc pe pîinzele lui Claude Lorrain") Indiferenţa, iubirea, energia morală sau intelectuală, optimismul, melancolia, sentimentele provocate de contemplarea naturii sau a corpului uman, sînt independente de alte sentimente (patriotism, iubire de mamă, curiozitate, frică, etc.). Desigur a-■ceste sentimente sau atitudini nu pot avea •o existenţă de sine stătătoare, nu pot fi lip site de un suport concret. Dar independenţa afectivă permite detaşarea sentimentului de obiectul care a inspirat artistul şi reprezentarea acestuia pe un model tipic care să scoată <în evidenţă tocmai sentimentul respectiv cu toate consecinţele sale (Poe; „Nici o combinare de elemente ale frumuseţii umane, în pictură sau în sculptură, nu poate decît să se apropie de frumuseţea vie"). Pentru a reprezenta un anumit domeniu al universului uman afectiv — un portret, o situaţie, o epocă istorică, etc. artistul nu poate reda în amănunţime absolut toate detaliile concrete ale acestuia. Aceasta nici nu este însă necesar, de-obi-•cei (mai ales în arta plastică, în cinematografie, în poezie) nici nu este util. Este însă necesar oa opera de artă să cuprindă trăsăturile esenţiale ale obiectului redat. Şi esenţiale sînt tocmai acele proprietăţi din care toate celelalte rezultă cu necesitate, pe calea logicii interne a sentimentelor şi a vieţii. Ele sînt quasi, axiomele domeniuilui afectiv-sentimental, moral, ce constituie obiectul «perei de artă. Alegerea acestora este ca şi în matematică, relativă. Aşa dar şi artistul utilizează deducţia — deşi aceasta este de domeniul sentimentelor, a stărilor afective şi de aceea silogismele explicite pot să lipsească. Kronecker, (unul din marii matematicieni ai secolului trecut) — recunoaşte şi el afinitatea poetică a creaţiei matematice. („Norme mathemiatici veri natique poetae ?"...) dar credea că matematicianul se deosebeşte de poet prin exigenţa unei demonstraţii riguroase („...Sunt, sed quod fingunt hosce probare decet"). Dar artistul nu este oare şi el obligat să demonstreze ? Să deducă şi să convingă cu ajutorul logicii interne dar nu mai puţin stringente a sentimentelor ? (Poe : Matematica nu furnizează demonstraţii mai absolute, ca acelea pe care artistul le leagă de sentimentele artei sale"). Şi artistul, ca şi omul de ştiinţă, prevede cu ajutorul deducţiei. In acest sens putem vorbi de o specifică inteligenţă a sentimentelor. In cazul artei, a deducţiei afectivo-sentiimantale el face inferenţe ou privire la comportamentul viitor aii obiectului studiat, prevede consecinţele sentimentale, afective, morale ale urnei anumite atitudini, situaţiuni — consecinţe ascunse în stare latentă în trăsăturile •caracteristice fundamentale, în axiomele a-feotive, ale domeniului respectiv. Totalitatea acestor trăsături principale caracteristice, — deci sistemul axiomelor sentimentale, — reprezintă caracteristicele tipice ale obiectului studiat. Acest sistem nu este unic determinat. Poate varia; şi un anumit sistem de trăsături tipice, adică un a-nuimit sistam de axiome poate îi înlocuit cu altul la fel de valabil şi echivalent ou primul (adică din ambele rezultă acelaşi sistem extins al proprietăţilor). Unul este însă mai adecuat pentru anumite scopuri, altul pentru altele. ŞI în cazul artei, ca şi în cazul matematicii caracterul abstract al conţinutului este acela care face posibilă creaţia — oonstituie deci baza materială a creaţiei. Acelaşi conţinut poate îi reprezentat pe modele diferite. Desigur aici s-ar impune să precizăm ce se înţelege prin identitatea conţinutului operelor de artă. Este adevărat că operele de artă sfat singulare şi ireductibile, şi de aceea nici nu putem 122 IMRE TOTH vorbi de existenţa unei identităţi absolute între ele. Dar putem vorbi oare de o Identitate absolută undeva în natură sau în ştiinţă ? Identitatea oriunde este dialectică ; este deci o identitate a contrariilor, şi se bazează pe faptul că trăsăturile identice a două obiecte sau două domenii contrarii simt independente din punct de vedere logic de acele trăsături care le deosebesc sau le apun. Desigur, în acest caz trăsătura comună este compatibilă — şi de aceea poate fi combinată într-o unitate concretă — cu celelalte trăsături, oare nu mai sînt comune. Identitatea este deci relativă şi se stabileşte întotdeauna numai dacă facem abstracţie de trăsăturile nei-dantice, dar logic independente. De aceea orice identitate este aproximativă şi gradul aproximării este determinat die trăsăturile neglijate prin abstracţie. Gu toate acestea pot fi stabilite clase de obiecte sau de fenomene ale căror elemente se deosebesc între ele, (sub aspectul speciei). Clasa o-biectelior roşii are o existenţă reală chiar dacă elementele ei diferă în nuanţă, în intensitate etc. Aceasta nu însemnează că această clasă roşie nu ar fi bine determinată ; însemnează doar atîta că determinarea de „roşu" cuprinde o mare varietate de elemente. La fel şi în artă, putem vorbi de dragoste, de bunătate, de frică, de meschinărie, de speranţă, de forţă morală în general, deşi orice dragoste concretă este ireductibilă la alta. Aşadar atunci oîind vorbim de identitatea con ţinut ului afectiv al operelor de artă trebuie să ţinem seamă că această identitate nu exclude deosebirile, ci însemnează doar apartenenţa sentimentelor exprimate la o clasă determinată de sentimente. Independenţa logică a conţinutului artistic faţă de tema concretă în care se întruchipează este identică cu permisiunea — în anumite limite — a unei indiferenţe manifestată de conţinut faţă de formă. Tema reprezintă aici modelul concret în sens matematic al unei situaţii afective abstracte. Cu alte cuvinte : este reprezentantul unei clase determinate d.e sentimente sau stări afective. Există desigur modele tipice : acestea sînt modelele care redau cel mai pur anumite proprietăţi. Modelul tipic al reprezentării trebuie insă deosebit de trasă turle tipice ale unui domeniu afectiv din viaţă. Mărimile finite ordonate, reprezintă u,n mode! standard, tipic, al numerelor naturale. însă tipic pentru numerele naturale este totalitatea proprietăţilor exprimate în axiomele abstracte, de exemplu ale lui Peano. Acesta poate fi înlocuit, bineînţeles, cu un alt sistem, echivalent şi putem alege după preferinţă, acela care ne convine. Artistul are dreptul (poate chiar obligaţia) şi posibilitatea de a concretiza sentimentele-abstracte pe modele noi, diferite de acelea cu care aceste .stări afective coexistă în natură, eventual pe modele ou desăvîrşire inexistente în natură. Aceasta permite şi aici, oa şi în matematică, tratarea comodă, pură şi deci convingătoare a unei probieme-pe modele în locul studiului acestora pe original. (Un balon roşu, în mîna uraui regizor de cinema, poate reprezenta biografia complexă a unui om : prietenie, dragoste, prigoană, solidaritate, sifîrşit tragic.) Metaforele, analogiile, simbolurile artistice oricît de îndepărtate fie ele de formele concrete din natură, reprezintă modele a-naioage ale unor situaţii afective reale. Analogia matematică coincide in esenţă cu analogia artistică. Nu ne surprinde deci că un matematician contemporan — Andrfr Lentin, citează pentru caracterizarea identităţii de structură din. algebră cuvintele lui Valery: „(Eapalinos, arhitectul): Acest templu l-am construit după imaginea unei tinere fete din Corint, pe care an* iubit-a în fericire". Fraza lui Sartre, care lui Breazu i se pare vorbărie goală, mie mi se pare — cel puţin în prima ei jumătate („pictorul nu realizează niciodată imaginea lui materială, el' constituie numai un anologon material, aşa-încît fiecare să poată sezîsa această imagine dacă ia în considerare numai analo-gon-ul") — imposibil de combătut cu argumente. IMAGINAŢIA artistică se manifestă înainte de toate în crearea unor modele MATEMATICA ŞI ARTA 123 inexistente sub formă concretă in natură, modele însă tipice, adecuate pentru exprimarea unor complexe de sentimente existente şi generale (mai adecuate chiar pentru acest scap decît cele naturale). Adecuat aici, însemnează — ca şi în matematică — coherenţă logică în sentimente şi stări afective, compatibilitate între conţinutul afectiv şi între forma materială a modelului. Compatibilitatea sentimentală, lipsa de contradicţie logică a axiomelor a-fective-sentimentale cu modelele materiale, formale, exterioare, în care se întruchipează se manifestă îm artă oa armonia internă a operei. Libertatea de creaţie a artistului se manifestă aici în libertatea de a alege între o infinitate de modale posibile pentru a exprima un conţinut existent. Datorită caracterului abstract all conţinutului artistic, între conţinut şi temă există oa şi în matematică între axiome şi model, o relaţie de implicaţie şi nu una de identitate logică. Un anumit model, o anumită situaţie afectivă concretă implică în mod necesar un anumit conţinut afectiv. Cu alte cuvinte conţinutul afectiv al unui modeil concret aparţine unei clase de sentimente bine determinate, şi numai u-raeia. linsă acelaşi conţinut poate vieţui şi pe modele diferite, eventual cu totul opuse modelului original adică aceeaşi clasă de sentimente poate fi reprezentată de oricare din elementele ei posibile. Unitatea dintre conţinut şi formă trebuie deci interpretată ca o implicaţie şi nu ca o identitate logică. O ALTA asemănare izbitoare între artă şi matematică constă în perenitatea, care le deosebeşte pe ambele în mod radical de ştiinţele naturii şi ale omului (Paul Montei: „In reînnoirea continuă a doctrinelor şi a şcolilor care guvernează ştiinţele naturii şi ştiinţele umane, numai matematica şi arta posedă această perenitate"). De aceea — asemănător matematicii — arta se bucură de privilegiul de a creşte prin juxtapunerea noilor opere, respectiv doctrine, la cele vechi. Ştiinţele naturii şi ştiinţele umane, dimpotrivă, se dezvoltă adesea înlocuind teoriile vechi cu teorii noi ce se ridică pe ruinele sau alături de ruinele acelliora. (P. Montei). Şi, ca şi în matematică, perenitatea operelor artistice se datorează de asemenea caracterului abstract al conţinutului — faptului că între conţinut şi modelul său există doar o relaţie de implicaţie şi nu una de identitate. Anumite situaţii istorico-sociale concrete implică un anumit conţinut afectiv, constituind un model purtător al acestora ; dar acelaşi conţinut are o valoare independentă de condiţiile concrete îm care a fost generat, de motivul, de tema, care 1-a implicat — şi de aceea poate fi aplicat, în adevăratul sens matematic al cuvîntuiui — datorită unei veritabile structuri afective şi la alte modele, din alte epoci istorice, în alte condiţii sociale. Acest lucru rămîne de multe ori neînţeles: conţinutul este considerat ca legat de subiect în mod rigid, printr-o relaţie de identitate logică, şi atunci rămîine inexpf.ieabi! de ce Bach sau Bosch sînt totuşi accesibili unui ateu, de ce un poet comunist şi ateu — cum era Jozsef Attila, putea scrie poeme din cele mai frumoase pe teme religioase. (Goethe : „Chiar şi în cea mai frumoasă pictură, majoritatea oamenilor nu va vedea niciodată altceva decît subiectul"). Cum s-ar putea explica altfel viabilitatea operelor de artă născute îm epoca sclavagismului sau din izvoare adinei religioase ? Desigur acestea puteau să servească ,şi au servit chiar unor scopuri sociale concrete, chiar politice, dar adevăratul conţinut artistic a supravieţuit premizei politico-sociale oare 1-a implicat. Rolul politic al operelor de artă se explică .nu numai prin tema lor, ci poate .mai mult prin specifica polaritate politică, a sentimentelor pe care acestea le posedă în fiecare epocă istorică dată. Opera de artă — deşi poate reda în mod fidel spiritul unei anumite epoci istorice concrete — nu se năruie totuşi împreună cu sistemul social care a generat-o, tocmai fiindcă conţinutul ei este abstract şi sistemul în care s-a născut este doar unul din modelele sale concrete posibile dar nu şi necesare. De aceea un criteriu a! adevăratei opere de artă este şi acela de a supravieţui 124 IMRE TOTH •cataclismelor sociale sau politice. Desigur chiar şi atunci cînd artistul pictează portretul (de fidelitate fotografică, sau poate execută chiar o fotografie cu un aparat fotografic), unui om, descrie viaţa unei persoane istorice concrete, pictează o scenă istorică sau scrie o dramă istorică — chiar şi atunci toate acestea constituie — independent de voinţa artistului — doar modele concrete ale unor complexe de idei, sentimente şi situaţii abstracte. Efectul şi actualitatea operelor care descriu moartea lui Soorate poate fi atît de puternic în epoca atomului, deoarece sentimentele pe care le exprimă opera îngăduie să se substituie modelului antic un model contemporan, (de ex. „St Joan" de Sh-aw.) ÎNSĂ fantezia artistului poate creia şi stări şi situaţii cu desăvîrşire noi prin combinarea unor stări afective independente între ele din punct de vedere al logicii sufleteşti. Fantezia artistului îl transportă astfel din sifera existenţei în sfera posibilului (Charles Sterling : „In toată imposibilitatea corpului lor eteroclit monştrii lui Hieronimus Bosch au o existenţă posibilă. Aceştia nu sînt cu nimic mai puţin verosimili ca peisajele sale de o veracitate poetică"). Spre deosebire de matematică, în antă această operaţie de creaţie propriu-zisă, este la fel de obişnuită ca şi procesul îm care se crează doar modele noi ale unor complexe de sentimente existente. In procesul creaţiei artistice acestea două se confundă. Este însă remarcabil faptul că fantezia artistică se supune în esenţă aceleiaşi logici interne ca şi cea matematică. (Forain: „Pictura şi poezia sînt matematică ascunsă, voalată", Apot-linaire: „Cea mai mare parte a pictorilor noi fac matematică fără să ştie şi fără s-o ştie", Jozseţ Aitila : „lirica e logică, dar nu ştiinţă"). Căci independenţa logică a sentimentelor, a trăsăturilor caracteristice, întilnite mereu împreună în anumite situaţii concrete, oferă artistului posibilitatea de a le despărţi, de a le detaşa şi de a le combina în alt mod şi cu alte proprietăţi, obţinînd astfel sisteme complexe de senti- mente, proprietăţi, stări afective, atmosfere, etc. cu desăvîrşire noi. (Leonardo : „Dacă pictorul vrea să vadă frumuseţi care îi trezesc dragostea, el este stăpîn să le creeze. El este dumnezeul lor suveran". Marcel Reymond: ,,Leonardo descompune obiectul, stabileşte raporturi şi îi deduce legile pentru a încerca să creeze, aşa cum crează natura"). Insă în această combinare creatoare a sentimentelor şi a stărilor afective el nu este liber să se predea capriciului său. Trebuie să se supună unei condiţii riguroase : în noul complex creat de el stările afective, sentimentele combinate trebuie să fie compatibile între ele. Să nu existe în interiorul complexului creat in-coherenţe, inconsecvenţe, contradicţii. La fel ca şi în matematică — şi în artă lucrul cel mai greu (care necesită intervenţia geniului) este tocmai să întrezăreşti sau să simţi că două stări sentimentale întilnite mereu împreună sînt logic independente între ele şi pot fi concepute — deci detaşate şi combinate — separat în cîte un sistem coherent împreună cu alte stări afective, combinaţie nouă neîntîlnită înainte în natură. Desigur aceasta este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a creaţiei artistice. Există şi în artă opere (picturi, poezii, piese muzicale) „neeucli-diene" — în sensul de mai sus. In acestea consumatorul de artă nu-şi mai regăseşte un sentiment trăit cînd va de el — ci cunoaşte, trăieşte, participă pentru prima dată la stări afective posibile pe care nu le-a cunoscut niciodată şi pe care fără geniul artistului poate nici nu le-ar fi trăit niciodată. Artistul nu numai constată, reflectă şi apreciază, ci şi creiază — d,a,r nu numai modele ci şi stări şi complexe sentimentale afective cu totul noi. Deci nu reflectă numai în mod pasiv existentul sau necesarul, (contemplare, constatare) ci şi posibilul, (fantezie speculativă). Dar chiar şi atunci cînd modelul este ales din sfera existenţei conţinutul artistic al operei face parte întotdeauna din sfera posibilităţii (ceea ce este îngăduit, deoarece existenţa implică posibilul; invers însă, nu este îngăduit: ceea ce e posibil nu este în mod necesar MATEMATICA ŞI ARTA 125 existent). Numai datorită faptului că implică posibilul existenţa cîştigă o valoare reprezentativă simbolică general-umană, prin care se depăşeşte pe ea însăşi. Astfel deci, prin esenţa ei, anta — ca şi matematica — explorează sfera posibilităţii — şi frumosul, ca expresie a adevărului artistic poate îi considerat ca o adevărată reflectare numai atunci cînd este conceput ca o oglindire nu a existenţei ci a posibilităţii, Şd aici ca şi în, matematică imaginaţia, fantezia realistă nu sînt deci decît reflectarea posibilităţii. (Aristoteles: „Datoria poetului nu este să povestească lucruri întîmplate cu adevărat ci lucruri putînd să se întîmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. într-adevăr istoricul... se deosebeşte de poet... pentru că unul înfăţişază fapte aevea întîmplate, iar celălalt fapte ce s-ar putea întîmpla")\ Prin aceasta artistul, adică arta cîştigă o funcţiune primară în viaţa sentimentală, fiind capabilă nu numai să iredea sentimente dar să provoace apariţia unor stări sentimentale cu totul necunoscute înainte. (Jean de Boschere: „Hieronimus Bosch este un asemenea trouveur ...el a divulgat că există o zonă a realităţii unde nu a pătruns încă nimeni"). Arta însăşi devine un izvor primar al inspiraţiei sentimentale — la. fel ca natura, animalele, casele — capabilă să genereze sentimente prin ea însăşi şi nu numai prin mijlocirea a ceva ce are o existenţă concretă în viaţă. TOATE acestea nu ne dau oare dreptul să considerăm matematica — arta raţiunii, iar arta — matematica sentimentelor ? Ars poetica prezintă şi ea o analogie de structură cu ars inveniendi. Artistul ca şi matematicianul orează lumi noi, care în mod cert nu pot îi regăsite sub forma lor concretă în sferele existenţei. Nu este de mirare, că în această situaţie se ridică întrebarea (necunoscută în ştiinţele naturii sau ale societăţii) dacă operei imaginate de artist — dacă geometriilor, numerelor, spaţiilor multidimensionale imaginate de matematician le corespunde ceva în realitate, sau nu. In matematică această în- trebare s-a pus de fiecare dată cu un ascuţiş de-a dreptul dramatic concluzia acceptată (cu rare excepţii) de majoritatea matematicienilor fiind negativă. (în domeniul artei însă, se poate spune că a trăit întotdeauna convingerea clară că lumea fantastică a artistului rămîne totuşi, în ciuda aparenţei, pe terenul realităţii). De aceea este atît de răspîndită credinţa unei creaţii din nimic a teoriilor matematice despre care am vorbit mai sus (algebra numerelor complexe, algebra abstractă, geo-metriile moderne). Teoria veche, de exemplu geometria euclidiană este legală de teoria nouă, printr-un lanţ de raţionamente. Teoria nouă constituie negaţia celei vechi -în exemplul nostru : geometria neeuclidi-ană este negaţia celei euclidiene. Avem şi aici a face cu o cunoaştere mijlocită. Diferenţa este că lanţul de legătură nu este logica formală (inferenţă de la A la A) ci logica dialectică (inferenţă de la A la non-A). Imediat ce recunoaştem valabilitatea raţionamentului dialectic se impune-cu necesitate să recunoaştem că premize reale, deci adevărate — duc, datorită unui lanţ de raţionament, ce s-ar putea numi,, implicaţie dialectică — la concluzii adevărate, deci reale, realiste. Caracterul de adevăr nu se putea contesta niciodată nici geometriei neeudidiene, mici celor multidimensionalle, nici algebrei numerelor complexe. Valorii de adevăr ce se asociază acestor sisteme „imaginate" nu-i corespunde însă nimic în sfera existenţei (cel puţin în momentul în oare au fost create) ci doar pe planul posibilităţii. Am avut, sau mai avem următoarea dilemă : sau identificăm-realitatea cu existenţa şi atunci nu putem considera ca reală, concluzia mijlocită de logica dialectică, dintr-o premiză reală, (concluzia fiind doar posibilă). însă şi în-acest ca>z o premiză adevărată implică o concluzie adevărată. In consecinţă nu putem accepta în acest caz că adevărul ar fi întotdeauna ogftindirea realităţii. Sau, — dimpotrivă, înglobăm posibilitatea în sfera' realităţii — şi atunci putem considera că ori ce concluzie adevărată este în acelaş. timp reală. Putem în acest caz menţine.- 126 IMRE TOTH generalitatea axiomei teoriei cunoaşterii : adevărul este reflexul realităţii ; tot ceea ce este adevărat, este real. Desigur limbajul de toate zilele utilizează termenul .de real numai în sensul strict al existenţei concrete şi în această privinţă realitatea este în mod ireconciliabili opusă posibilităţii .— dar în acelaşi grad şi necesităţii. Totuşi, aceeaşi activitate spontană a gîndi-rii filozofice (quasi „folclorul" filozofiei) utilizează în domeniul ştiinţei conceptul de real, realitate, realism îm sensul mai larg în care acesta înglobează şi posibilul şi necesarul. De 'exemplu atunci cînd se considera — (încă acum cincizeci de ani) — a.stronautioa .sau economia politică, astronomia sau chimia sintezelor organice, şi altele ca ştiinţe ale realităţii fără să se limiteze acest termen ■ modal doar pentru botanică, cristalografie, zoologie, numismatică, etc. Ştiinţele proipriu-zise ale naturii acţionează însă în sfera existenţei şi a necesităţii. Posibilitatea este cîmpuil de vî-nătoare ai tehnicii şi aii matematicii, care nu simt propriu zis ştiinţe ale naturii în sensul strict .al cuvintutui, fără să înceteze a fi .ştiinţe ale realităţii. Prin descoperirea necesarului şi a posibilului din natură, se realizează in fond unitatea organică dintre teorie şi practică ; datorită acesteia devine ■ştiinţa un principiu şi un program al acţiunii cane fixează scopuri reale, realizabile în faţa omului pornit spre dominarea şi transformarea naturii. LA FEL ca şi în matematică se prezintă şi în artă problema relaţiei operei de artă faţă de realitate. întrebarea dacă adevărul artistic, frumosul reflectă sau nu realitatea se rezolvă la fel ca şi în matematică. Adevărul artistic poate fi considerat ca o oglindire a realităţii numai atunci, dacă noţiunea de realitate nu se identifică în mod exclusiv cu sfera existenţei concrete, ci include în sine şi sfera necesităţii rşi a posibilităţii. De altfel şi în artă terminologia curentă a consacrat acest înţeles mai larg al realităţii, vorbind de realismul umor romane, povestiri, basme, piese muzicale, picturi, poezii cărora în totalitatea lor concretă nu le corespunde nimic absolut identic în sfera existenţei. Confundarea noţiunii de realitate cu sfera existenţei duce în mod inevitabil şi în artă la una din următoarele alternative : (ambele la fel de retrograde) i). sau contestăm ori ce valoare artistică acelor opere care prin tema sau modelul concret şi conţinutul lor nu reflectă .fenomene din sfera existenţei ; 2) sau recunoaştem valoarea artistică a acestor opere însă deosebim două arte : una realistă şi alta ne-reaiistă. Aceasta din urmă este însă la fal de absurdă ca şi cum în domeniul ştiinţei am deosebi pe lîngă o ştiinţă a realităţii ştiinţe nerealiste. Cunoscutul astnofizician englez A. Eddington susţinea că fizica teoretică modernă nu studiază realitatea, ci nişte sisteme matematice care sînt produse de fantezia intelectuală a matematicianului. Pentru a-şi ilustra ideea, Eddington spunea că fizicianul-teoretician — adică matematicianul — îşi crează lumea aşa cum Dickens 1-a creat pe Domnul Pickwick. Eu găsesc această comparaţie foarte nimerită. Cred însă că ea nu sprijină punctul de vedere al lui Eddington, îndată ce acceptăm ca reală figura întemeietorului Clubului Pickwick. Dar o putem oare accepta drept reală din moment ce ea nu a fost înregistrată niciodată la oficiul stării civile? Existentă: nu; — reală, însă, — da ! Ca şi pentru matematică, ar fi foarte greu — dacă nu practic imposibil să dăm pentru artă criterii filozofice pozitive, necesare şi suficiente pentru a decide care lucrare poate fi considerată o veritabilă operă de artă, care nu. Unicul lucru sigur este pînă acum o concluzie negativă : existenţa nu poate constitui acest criteriu. Adevărul matematic sau artistic (spre deosebire de adevărul fizic-na.turalist), nu depinde de faptul dacă în sfera existenţei se găsesc obiecte sau fenomene care corespund temei modelului sau conţinutului operei de artă. In speţă adevărul artistic al unei opere nu depinde de faptul dacă modelul ales este din domeniul botanicii, al anatomiei, al urbanisticii, al zoologiei sau al geometriei concrete, al opticii şi acusticii. Există desigur MATEMATICA ŞI ARTA 127 un criteriu care limitează libertatea actului de creaţie : acela, al coherenţei logice, a! armoniei dintre formă, ca model şi dintre conţinut. Insă acest criteriu este doar necesar clar nu şi suficient pentru a considera o lucrare drept operă de artă valabilă. IN STUDIUL substanţial al Iui Marcel Breazu revine adesea observaţia profundă că în opera de artă ,,se înfăptuieşte unitatea între constatare şi apreciere". Constatarea fiind un act elementar aii procesului de cunoaştere se exprimă sau în judecăţi de existenţă sau în judecăţi de predicate cu caracter obiectiv ; aprecierea, expri-mîindu-se prin forţa lucrurilor în judecăţi de valoare, pare că pluteşte în ceaţa subiectivităţii şi că în consecinţă nimic asemănător nu se poate găsi în domeniul cunoaşterii ştiinţifice. Desigur există şi aprecieri subiective. Dar nu este mai puţin adevărat că există şi constatări subiective. Este însă neîndoielnic că aprecierea nu este în mod necesar subiectivă deşi este mult mai dificil de făcut o apreciere obiectivă decît de înregistrat un fapt prin-tr-o simplă constatare. Obiectivitatea este o condiţie necesară pentru ca aprecierea să cîştige valoare estetică, — şi analiza arată eă (sub acest aspect) unităţii dintre constatare şi apreciere i se poate găsi corespondent şi în domeniul cunoaşterii ştiinţifice. Căci unitatea dintre constatare şi apreciere însemnează că funcţiunea cognitivă a 'operei de artă se transformă într-o dispoziţie spre o activitate, oare intervine în treburile sentimentale, afective, sociali -.umane şi prin aceasta exercită în mod nemijlocit un efect transformator asupra configuraţiei morale, sentimentale a consumatorului de artă. Şi dacă în transformarea omului vedem pe drept cuvint aplicarei practică a artei, atunci aprecierea şi atitudinea pot fi considerate ca premiză teoretică a acţiunii practice, ca programul, ca scopul acestei acţiuni. Aprecierea, atitudinea, transformă funcţia cognitivă într-o frrncţie ide acţiune îndreptată asupra naturii, (aici, a naturii umane). Dar nu se petrece oare un fenomen analog şi în domeniul ştiinţei ? (şi de astă dată nu nu- mai în domeniul matematicii). Cu deosebirea, că în cadrul ştiinţei unitatea dintre ştiinţa care constată şi ştiinţele tehnice, care servesc ca premize teoretice pentru activitatea practică, (cu ajutorul lor se stabilesc scopurile şi programele realizabile ale transformării naturii) se înfăptuieşte doar ia ansamblul istoric şi social al în-tregei activităţi ştiinţifice şi nu în mod necesar în fiecare operă în parte (deşi nici aceasta mu este exclus). E cert însă că în artă această unitate se realizează (indiferent dacă artistul o vrea sau nu), în fiecare operă de artă luată aparte şi constituie chiar o condiţie fundamentală a valorii estetice. Căci în momentul în care este înţeleasă şi însuşită — aş spune : consumată — de către om, opera de artă declanşează in el un proces deosebit de complex al emoţiilor care au pînă la urma urmei asupra fizionomiei sale morale, efecte .analoage cu acelea pe care le are activitatea practică exterioară a omului asupra imaturii. (.!. P. Sartre: ,,A înţelege, însemnează a se schimba, a sş depăşi pe sine însuşi"). Opera de artă nu poate fi deci despărţită de „practica" specifică a artei : transformarea pe cale afectivă a omului. Arta învaţă omul să simtă frumos şi nobil, ea îi înlesneşte ca, şi prin sentimentele sale să intre în posesia adevărului. Aceasta se referă şi la operele de artă fără o conştientă sau -mărturisită tendinţă moralizatoare. Menirea şi rostul social al artei itrebuie căutate tocmai în caracterul ireductibil al funcţiunii pe care o are aceasta în opera ascensiunii moral-senti-mentale a omului. (J. P. Sartre : „Nu ideile schimbă omul; nu ajunge să cunoaştem cauza unei pasiuni pentru a o suprima, ea trebuie să fie trăită, trebuie să-i fie opuse alte pasiuni..."). Şi dacă natura ar putea citi şi înţelege matematica, fizica, astronomia, chimia — ea ar deveni conştientă de propria sa deviere, de propriile sale posibilităţi latente — şi s-ar transforma de la sine — sub efectul lecturii, al consumării rezultatelor ştiinţei. In acest caz sentimentul concordanţei dintre constatările ştiinţei şi propriile resurse de tendinţe latente şi posibilităţi reale ar 128 IMRE TOTH duce ia precizarea scopului pe care este bine sau este posibil să-1 urmeze în vederea aulodesfăşuirării cît mai rapide şi armonioase — ceea ce ar fi însoţit de un acord manifestat în apreciere şi atitudine, însăşi datele relevate de ştiinţă făcînd parte din domeniul necesităţii şi al posibilităţii, (simple constatări în fond) ar deveni pentru această natură conştientă, întruchiparea unui exemplu de urmat şi ea ar reacţiona la contemplarea lor tot prin-tr-o atitudine şi o apreciere. IN DOMENIUL artei caracterul subiectiv emotiv, al actului de apreciere, se (datorează faptului că aici obiectul care trebuie cunoscut şi în care trebuiesc obţinute procese de transformare se confundă cu subiectul şi ou instrumentul care — şi cu ajutorul căruia — se efectuează actul cunoaşterii şi al transformării. In fond insă aprecierea — ca acordul cu programul, cu scopul de urmat — care rezultă idin opena de artă, este şi ea un act obiectiv de constatare ; însă de constatare nu a existenţei ci a posibilităţii şi a necesităţii, a .devenirii omului. Şi în această privinţă tarta procedează din inou la fel ca şi ştiinţa. Căci lîin virtutea maximei baconiene nu pu-'tem subjuga natura deciît supunîndu-ne legilor sale; deci scopurile puse de tehnică ân faţa acţiunii trebuie să fie o reflectare şi o proiectare în viitor a necesităţii îşi posibilităţii pe oare forţele naturii le .poartă latent fin sine. La fel precum in ştiinţă acţiunea îndreptată asupra naturii itrebuie să se bazeze (pentru oa să reuşească) nu pe dorinţe nobile ci pe^oonsfa-itarea riguroasă a legilor, a necesităţii şi a posibilităţii, — ■tot aşa şi în artă fixarea direcţiei în oare trebuie să se îndrepte acţiunea de perfecţionare a vieţii sentimentale etice, a individului trebuie să se ba-izeze pe constatarea însăşi a legilor sale interne, a posibilităţii şi a necesităţii pe care le ascunde ca pe un izvor secret al progresului. Educaţia morală sentimentală joacă acelaşi rol faţă de artă ca şi tehnica faţă de ştiinţă. Efectul moral- educativ este lin această privinţă tehnica, practica artei — la fel precum în tehnică se întruchipează efectul practic, dacă vreţi, morala ştiinţei. In domeniul artei există totuşi o deosebire .fundamentală între constatare şi. apreciere. In ştiinţă, în general, atît constatarea faptelor existente cît şi aprecierea — (adică constatarea necesarului şi a posibilului) se operează cu ajutorul unei metode unitare: experimentul şi raţiunea. In cazul artei însă constatarea, adică cunoaşterea existentului se operează numai prim participare emoţională, dar aprecierea, adică cunoaşterea necesarului şi a posibilului nu se mai poate, face în mod exclusiv cu ajutorul trăirii sentimentale nemijlocite, fără pericolul de a comite grave greşeli. Aici trebuie să intervină raţiunea şi raţiunea înarmată cît mai puternic. (Michel Anghelo: „Se pictează cu creierul, nu cu mîna". Leonardo: „Dragostea este cu atît mai fierbinte cu cît cunoaşterea este mai perfectă"). Cunoaşterea sentimentală (în sens de constatare) a unor stări sufleteşti necesită sensibilitate. Aprecierea necesită însă o sensibilitate contopită cu inteligenţa, cu înţelegerea profundă a forţelor obiective care lucrează în spatele sentimentelor. De aceea marii scriitori sau pictori au fost întotdeauna nu numai genii ai sentimentului ci şi ai inteligenţei-Pentru a da o operă de artă întreagă, în care se realizează în mod armonios unitatea dintre constatare şi apreciere, pătrunderea subiectului pe o cale exclusiv emoţională este în sine insuficientă. Sentimentele sînt oarbe atunci cind trebuie sa-cunoască marele curent subteran al cauzelor şi efectelor istorice, social-economice, ideologice. Cunoaşterea acestora poate H realizată numai prin intermediul unei profunde cunoaşteri a dinamismului social uman. Nota Redacţiei. Publicînd acest articol, Redacţia nu consideră elucidata problema raportului dintre cunoaşterea ştiinţifica şi cunoaşterea artistică şi îşi rezerva dreptul de a reveni în unu! dm numerele viitoare. CRONICA LITERARĂ ov. s. crohmălniceanu FR. MUNTEANU: „STATUILE NU RID NICIODATĂ" I n podul Catedralei Catolice, din Timişoara, cîteva zile după 23 August 1944, se află ascunşi cinci oameni. Doi dintre ei sînt muncitori la If.T.W. („Filaturile Textile Woilmann") ; Horwath, poreclit „grăsunul", un bărbat de vreo patruzeci de ani şi peste o sută de kilograme, comunist vechi, arestat de cîteva ori, abia scăpat din închisoare, şi Qherasim, un băiat tî-năr, montator, amestecat de mic copil în lupta ilegală (a stat şi el închis pentru că adusese de mîncare greviştilor în '36). Al treilea, Bărbuţ, e un om mai în vîrstă, aşezat, electrician la „Uzinele Comunale", delegat din oficiu al muncitorilor în toate conflictele lor cu primăria (fusese de asemeni condamnat la un an, cu ocazia grevei)1. Al patrulea e un intelectual: Albu, pînă mai ieri sluga prea plecată a baronului Woilmann, lucra la verificarea condicilor de prezenţă, purta ochelari cu ramă de aur şi îmbrăca, la birou mînecuţe negre ca să nu-şi roadă coatele. A dat odată patru sute de lei pentru Ajutorul Roşu şi, după eliberare, baronul 1-a îndemnat să-şi amintească de aceasta, aşa că acum se găseşte cu o armă în mînă alături de Horwath şi Gherasim. Al cincilea om din clopotniţă e Vasilică Balş, hoţ de buzunare. Pe el 1-a adus aici, pur şi simplu întîmplarea, deoarece îşi amenajase un fel de locuinţă provizorie în lăcaşul sfînt şi ceilalţi dînd peste el, nu l-au mai lăsat să plece. In Timişoara nemţii au revenit şi organizează o paradă militară în faţa Primăriei. Iar în pod cei patru asistaţi de al cincilea, care n-ar.e încotro şi trebuie să-i asiste, pregătesc rezistenţa. Se aude un foc de armă şi parada e deschisă prin împuşcarea, unui maior. Se cercetează clădirile. Cei cinci sînt arestaţi, condamnaţi la moarte, dar scapă în ultimul moment deoarece nemţii sînt nevoiţi să fugă şi-şi părăsesc prizonierii. Ce se întîmplă după aceasta cu oamenii noştri ? Ce destin îi aşteaptă, după ce au scăpat ca prin minune de moarte ? Iată cam care e subiectul cărţii lui Fran-cisc Munteanu. Horwath nu va fi fericit. Presa reacţionară îl denunţă că ar fi asasinat pe fostul primar. Comitetul Judeţean de Partid priveşte cu prudenţă situaţia. Chiar dacă ştie că lucrul nu e adevărat, socoteşte că pînă la clarificarea publică a cazului, Horwath ar face bine să nu mai treacă o vreme pe la sediu, spre a mu stîrni vorbe pe seama comuniştilor. Omul se consumă, suferă. Vine un delegat al Comitetului Central şi-I critică aspru pentru felul cum a organizat acţiunea de rezistenţă. Se socoteşte că Horwath a procedat cu uşurinţă, deoarece nu s-a gîndit la vieţile tovarăşilor săi. In fine, nu i se dă nici o sancţiune, ci dimpotrivă i se cere să intre în Comitetul de întreprindere al fabricii şi să muncească aici. El e foarte satisfăcut, dar 9 — V. Romînească nr. 2 130 OV. S. CROBMALNICEANU în curînd îl asaltează o mie de probleme complicate. Conducătorii social-demooraţi, îndatoraţi baronului, sabotează orice activitate sindicală, făcînd demagogie printre muncitori şi speculînd nevoile lor imediate într-o vreme grea. Horwath îşi ridică în cap toate elementele înapoiate din fabrică, propunînd renunţarea la tain. Acasă nevastă-sa bombăne. Viaţa asta n-are nici un haz pentru ea. Bărbatul stă ziua-ntreagă prin şedinfe, noaptea vine acasă frînt, se culcă şi adoarme ca un buştean. Pînă la urmă Florica îşi ia fetiţa şi pleacă, se întoarce însă chiar a doua zi, roasă de remuşcări, dar exact în timpul acesta Horwath piere într-o groapă cu var unde a fost asvîrlit de un om al baronului. Pe Gherasim pare să-1 aştepte o soartă asemănătoare cu a tovarăşului său. Nu se gîndeşte la fete. Toată vremea şi-o petrece prin fabrică. II apasă nemulţumirile oamenilor şi de-vine mai posac decît fusese înainte. Preia acţiunea, pentru care fusese ucis Horwath, montarea unor ringuri vechi, depozitate de Wollmann într-o magazie. E cît pe aci să fie exclus din Partid, pentru fracţionism şi abatere de la disciplină, datorită unor manevre abile ale oamenilor baronului. Trece şi printr-o me-zaventură penibilă cu Clara, fata acestuia. Dar îndîrjirea tînărului biruie conjuraţia forţelor ostile. Situaţia se răstoarnă. Complotul e demascat prin solidaritatea muncitorilor cinstiţi. Ringurile se vor monta, ba mai mult, Gherasim se va alege şi cu o fată cum i se cuvine, cu frumoasa şi brava Marta, fiică de vechi revoluţionar. Dintre oamenii din clopotniţă, lui Barbut pare să-i meargă la început cel mai bine. A fost ales în Comitetul judeţean. E un personaj de seamă. Semnează din cînd în cînd articole, în gazeta locală. E foarte combativ şi principial, îl înjură de mama focului pe baron, dar ascunde ceva. De fapt în '36 nu rezistase bătăii de la Siguranţă, îşi denunţase tovarăşii şi fusese recrutat ca agent informator. Poveştile acestea vechi dinainte de război, actualul activist de Partid le-a crezut un timp în- gropate pentru totdeauna. Dar baronul Wollmann, prin Albu, devenit comisarul-şef al oraşului, le-a descoperit şi înţelege să se folosească de ele. Iar Bărbuţ, terorizat, se zbate între presiunea muncitorilor, care cer instalarea ringurilor, şi dorinţa lui Wollmann de a se împiedeca prin ori ce mijloace aceasta. Aşa ajunge să organizeze excluderea din Partid a lui Gherasim. Cînd îşi dă seama că va fi demascat, se spînzură. In Albu, funcţionăraşul servil de altădată apare un ambiţios redutabil, cu instincte de dominaţie îndelung refulate. Din şantajatul baronului, devine el cel care şantajează, muşamalizînd o afacere de contrabandă cu devize în favoarea lui Wollmann ca şi asasinatul lui Horwath. Baronul îşi pierde treptat aplomb-ul în faţa lipsei complecte de scrupule a complicelui său şi se vede obligat să o roage pe Clara să se poarte cît mai „drăguţ" cu el. Pe Albu îl pedepseşte într-un fel Vasilică Balş, pungaşul cu suflet de artist, al cincilea personaj din podul Catedralei. Comisarul e tîrît într-o casă părăsită şi silit sub ameninţarea mutilării, să-şi înghită toţi nasturii uniformei. La sfîrşitul romanului, odată cu inaugurarea noii hale de maşini, se dezveleşte în curtea fabricii bustul lui Horwath. E ca un fel de completare a acestui destin frînt brusc la jumătatea cărţii. Sofica, fata lui Horwath, îşi recunoaşte tatăl şi mirată că nu rîde aşa cum obişnuia cînd îi cerea ea, o întreabă pe maică-sa : — Mamă, statuile nu rid niciodată? Iar aceasta îi răspunde conclusiv şi aforistic : — Nu, Sofica. Statuile nu rid niciodată ! Să fie aici un sens, pe care Fr. Munteanu a căutat să-1 imprime întregului său roman de vreme ce 1-a subliniat şi prin titlu ? Să fie vorba de temporalitate şi eternitate? De măsura lor omenească? Statuile dobîndesc viaţa veşnică, dar pierd facultatea de a se mai bucura. Stima, admiraţia, recunoştinţa colectivităţii, o plătesc greu. Cu preţul teribil al unicei vieţi dată pen- CRONICA LITERARA 131 tru trăit aici pe pămînt, neliniştitul Horwath şi-a cîştigat calmul pietrei. Cei pentru care a sîngerat, care nu l-au înţeles uneori, sau au refuzat să-1 asculte, l-au luat în rîs, sau l-au blestemat, îl salută acum cu un adînc respect. Dar pentru So-fica singură, Horwath nu mai poate rîde. Acesta e preţul, ridicat şi dureros. Şi în raport cu el se măsoară eroismul activistului de Partid, care-şi sacrifică viaţa personală în favoarea colectivităţii. E hazardat totuşi să cauţi astfel de interpretări într-un roman, care ca de altfel întreaga literatură a lui Fr. Munteanu respinge formula organizării în jurul unei idei. Aici .avem de-a face cu un partizan al prozei nude. Să povesteşti direct, fără intenţii de literaturizare, lucrurile pe care le-ai cunoscut, să dai drumul vieţii în carte, să •curgă ea singură aşa cum vrea. Să vorbească faptele, cît mai multe fapte. In .acest tip de proză efortul de a analiza psihologia personajelor e minim. Chiar ^caracterizările fizice sînt neglijabile. Important rămîne amănuntul biografic, detaliul de viaţă, întîmplarea particulară. Fiecare om are o istorie a lui. Şi el e. mai puţin un caracter cît exemplarul uman, trecut prin respectiva întîmplare. Horwath e personajul care a avut patru căderi şi a stat mai mult prin închisori decît acasă, ,a aflat la întoarcere că nevasta-sa 1-a înlocuit în patul conjugal cu un plăpumar, căruia fetiţa îi spune tati Rudi, s-a văzut calificat de criminal imediat după eliberare, a fost bătut cînd s-a dus să ceară socoteală la ziarul manist, a luat o mustrare aspră în loc de laude pentru focurile trase din clopotniţă asupra armatei germane, i-a cumpărat o păpuşă dc gumă So-ficăi, dar n-a mai apucat să i-o dea, pentru că valetul baronului 1-a împins în groapa cu var. Doctorul Molnar Tiberiu, secretarul judeţenei partidului social-demo-•crat e intelectualul care-a făcut o studenţie veselă la Debreţin şi Miinchen, a scris -cîteva articole în ziarele" social-democrate, ,,A Munkas" şi ,,Die Freiheit", a rămas cu un picior ţeapăn de pe urma războiului, î-a speriat cumplit revoluţia maghiară, s-a căsătorit într-o zi cu vechea lui servantă, cînd aceasta a venit să-i comunice că vrea să-1 părăsească deoarece îi cere mîna un frizer. Chiar baronul Woilmann se defineşte prin istoria vieţii lui. A învăţat în Orient, s-a căsătorit cu fiica epileptică a unui mare industriaş belgian, a surprins-o apoi în pat cu valetul, 1-a obligat calm pe acesta să o plătească exact ca pe o prostituată, a păstrat apoi bancnota sub cristalul biroului său ca amintire. In general personajele lui Fr. Munteanu prind viaţă dintr-un neostenit şuvoi de mici întîmplări pitoreşti, interesante, tragice sau groteşti ale existenţei de fiecare zi. Se simte de departe că autorul are — ca să spunem aşa — o documentare solidă. A trăit în medii foarte variate şi la nivelul intim, comunicativ, în care se fac spovedaniile sau se află totul din vecini. A şi reţinut dintr-o experienţă de viaţă aventuroasă, obiceiul acesta de rezumare a mulţimii oamenilor cunoscuţi la iişa biografică. De asemeni o anumită dispoziţie pentru surpriza pe care o poate ascunde fiinţa umană pe diferite trepte sociale. Cu alte cuvinte, Fr. Munteanu nu procedează prevenit cu eroii săi. Literatura lui e familiarizată cu mobilitatea situaţiilor. Cititorul nu trebuie să fie surprins descoperind sub firma omului integru o canalie de tipul lui Bărbuţ, sau printre declasaţi, indivizi cu o anumită corectitudine de genul pungaşului manierat Vasilică Balş. Printre fiinţele cu îndeletniciri insignifiante poate întîlni oameni cu calităţi surprinzătoare ca a-tot-ştiutorul şi tăcutul Walter, după cum în cea mai înaltă societate poate fi martorul unor accidente de o trivialitate înfiorătoare ca povestea nefericitei doamne Woilmann. Proza de tipul acesta posedă fără îndoială cîteva calităţi imediate. Oroarea de .„literaturizare" îi împrumută un anumit aer de autenticitate. Textul „saturat" de material viu, de fapte şi detalii, pe care în această împletire pestriţă şi întîmplă-toare, numai realitatea le poate aduna, comunică senzaţia lucrului trăit. Cum s-a re- 132 Ov. S. CROHMALNICEANU marcat, la Francisc Munteanu muncitorii sînt muncitori, fabrica fabrică, activiştii de partid activişti şi aşa mai departe. Romanul reconstituie chiar atmosfera tulbure a anilor de imediat după eliberare. E prinsă destul de bine lupta cu însăşi inerţia masei muncitoare, pradă încă demagogiei ieftine pe tema nevoilor zilnice, lapte, mărfuri de la cooperativă, tain din producţie. Sînt intuite mai ales reflexele psihologice ale unei asemenea lupte, care-i aduce pe comunişti, nu odată, în situaţii pe cît de dificile, pe atît de ingrate. Remarcabilă ca document de epocă e şi imaginea cursei arivismelor, caracteristică aceloraşi ani. Ceea ce spunea Lenin despre spuma murdară pe care o scoate la suprafaţa vieţii sociale valul revoluţiei, proza lui Francisc Munteanu ne iace să o simţim în ascensiunile fulgerătoare sau lente, revelatorii însă pentru perioada respectivă, a unor lichele ca Albu, palavragii ca Simon, sau oportunişti mărunţi de talia lui Hîrţău. Proza lui Francisc Munteanu participă însă şi la o prejudecată a multora, care spun, ce roman extraordinar c viaţa lui X. vai, literatura n-o să fie niciodată atît de interesantă. In realitate literatura (bună) e întotdeauna mai interesantă ca viaţa. Altfel ar renunţa la însăşi raţiunea ei de a fi. Un roman izbutit e chintesenţă de viaţă, experienţă omeneasca decantată şi adusă la concentrarea maximă. E o eroare aşa dar să se creadă că „delitera-turizarea" absolută, dă senzaţia autenticităţii complecte. Dimpotrivă, nescriitorul cînd relatează faptul trăit, abia cade — cum observa Ibrăileanu — peste clişeele cele mai comune. Impresia de autenticitate o dă în literatură tot efortul artistic, ceea ce revine a spune că scrisul deliteraturizat e o artă, care are legile ei foarte severe. Francisc Munteanu le cunoaşte, după cum am constatat, dar am credinţa încă prea puţin. Nu-1 preocupă, de pildă, problema naratorului. Pe ce cale aflăm noi cele ce se întîmplă în roman ? Cine ni le spune şi în ■cadrul cărei împrejurări ? E evident însă că sentimentul autenticităţii se împiedică în aceste convenţii ale prozei, la care autorul face netulburat apel, operînd tranziţii stridente de la naraţiunea făcută în prezent, cu intenţia de a înfăţişa direct faptele, la istorisirea unor întîmplări petrecute mai demult şi amintite acum. Scenele, care se desfăşoară înaintea ochilor noştri capătă astfel un aspect teribil de „literar", adică de „pregătit". Apoi chiar în practicarea unei proze „deliteraturizate", se cere consecvenţă. Toată simbolistica, „statuilor care nu rîd niciodată", neurmărită în roman, dar sugerată prin titlu şi final, pare a voi să dea cu sila şi din afară o morală istorisirii. Aceasta de altfel nu începe şi nu sfîrşeşte, aş spune, destul de firesc, lăsînd deschise diferite situaţii şi creind impresia tranşei de viaţă. Destinele rămase neîncheiate (al lui Walter, al Clarei, al baronului) au fost de fapt configurate şi abandonarea lor e strict formală. Apariţiile accidentale (a inginerului Damian de pildă) sînt mai degrabă înadins născocite ca să sugereze prezenţa hazardului, decît sînt efectiv rezultatele intervenţiei lui. Ai sentimentul că autorul vrea să obţină, servindu-se de foarfeci, o bucată de hîrtie cu marginile rupte cît mai natural. Pe alocuri răzbate chiar şi o „documentare" literară, plină de detalii culese nu din viaţă ci din lexicon. Wollmann ţine astfel un curs scurt de budism, explicînd în două fraze ce e Ma-hayana şi Hinayana în stilul precis şi impersonal al Larousse-ului. „Primul cult a fost răspîndit de Asoka prin 250 înainte de Cristos. De altfel, el a construit primul Jinat la Pataliputra şi tot el a însemnat pentru posteritate parcul Lumbini unde s-a născut Budha." Iar în legătură cu o colecţie de timbre portugheze, primită în dar de doctorul Molnar, autorul vorbeşte într-un singar pasaj de „odontometru" „catalogul Zum-stein", „albumul Schaubeck", „ediţia Lu-cke", specialistul Hentermiill şi aşa mai departe. Aceasta e ca şi cum statuilor, care nu rîd niciodată, li s-ar mîzgăli un zîmbet pe buze cu creion chimic. CRONICA CINEMATOGRAFICA d. i. sac h/an a FILMELE FRANCEZE Lumea teatrului şi a filmului este veşnic «candidată la o psihoză specială. Aceşti oameni trăiesc necontenit în stare de vînă-toare după succes imediat şi palpabil, necontenit terorizaţi de spectrul „crizei", al unei crize vaste, „criza teatrului" în ansamblu, „criza filmului" ca atare. Cineaştii francezi care ne-au vizitat de curînd ne-au .adus ecoul acestei temeri, al acestei idei •că filmul francez traversează o criză. De altfel, un istoriograf serios ca Bardeche, în ultima ediţie a lucrării sale, se plînge •că cinematograful în Franţa e în declin, că chiar genii ca Rene Clair sau Clement nu fac decît să repete formule care le-au servit deja, şi că ei acum se repovestesc pe ei-înşişi. Alte Casandre deplasează problema pe "tărîmul tehnicei, al perturbaţiei provocate de cinemascop, cinerama, vista-film ; apoi o •deplasează pe tărîmul concurenţei televiziunii şi în sfîrşit pe tărîmul — tot atît •de lateral — al spectatorului care s-ar fi săturat pare-se de teme prea subtil cerebrale sau de altele prea amar realiste. Cum spunea prea bine regizorul Daquin într-un interviu la televiziune, este puţin probabil ca noile invenţii tehnice să afecteze mijloacele şi metodele de creaţie artistică. Iar părerea mea este că în concurenţa dintre cinematograf şi televiziune, greutăţile apasă mai ales pe aceasta din urmă. Ea este aceea care trebuie să-şi găsească moduri proprii care s-o deosebească, şi să evite un „double emploi" cu ecranul de sală. Cît despre spectatorul care cere să fie amuzat, el va rămîne în toate timpurile o neinteresantă minoritate. In lucrarea sa „Drame ancien et drame moderne", Faguet socoate că omui de rînd cere de la spectacol nu atît să-1 amuze cît să-1 facă să plîngă. Spectatorul e adînc recunoscător autorului care i-a stors lacrimi. In irealitate, problema spectatorului nu se pune tocmai aşa. El cere ceva mult mai plauzibil; el cere ca autorii să nu se repete; autorii să-i aducă mereu teme noi. Desigur, autorul poate şi chiar trebuie să se repete cînd e vorba de a păstra unitară o concepţie despre viaţă şi despre artă care este tocmai originalitatea lui şi savoarea proprie talentului său. Dar în cadrul acestei „fidelităţi cu el-însuşi", el trebuie să varieze tema mereu, de la un film la altul. Iată „Gervaise". Ce poate fi mai simplu decît să exclamăm: „Iar Zola ? Iar murdăria mizeră a foburgurilor, îngustimea de orizont a mahalalelor sărace, pretinsa poezie a mediocrităţii şi a meschinelor josnicii !" Şi totuşi, filmul francez, ba chiar şi cel de peste hotare, continuă a trage din Zola ca dintr-un puţ fără fund. Iată un curios episod din această poveste. Neorealismul italian a avut ca operă de glorios debut, carte de vizită pentru intrarea sa pe uşa mare în arta cinematografică mondială, filmul „Ossessione" de Visconti. El reproducea un roman american al lui Cain : 134 D. I. SUCHIANU „The postman always rings twice". De ce ? Pentru bunul motiv că această poveste era, de sus pînă jos, povestea, problema, din „Therese Raquin". Iar acelaş subiect a fost pentru a nu ştiu cîta oară reluat recent în Franţa. Dar aici, ca şi în „Gervaise", nu era o reluare, un „remake". Carne, ca şi Rene Clement au înoit tema, nu denaturînd-o ci selectînd din ea un anume aspect, îngroşîndu-1 şi reliefîndu-1 astfel încît să nu mai poată fi vorba de reluare, de repetiţie, de repovestire. Iar ceea ce s-a extras a fost un aspect mai cu seamă foarte modern, foarte actual. însuşi autorul, Rene Clement, într-un articol publicat în „Lettres franţaises" declară că a prelucrat romanul ,,1'Assom-moir" concentrîndu-şi toate focurile pe o singură figură, pe un singur personaj din vechiul roman, pe Gervaise. De ce, nu ne-o spune. Sau mai corect, asta ne-o spune filmul însuşi. Oamenii care populează această poveste filmată sînt repartizaţi pe trei planuri. In-tr-unul din ele, găsim pe Goujet, proletarul cu conştiinţă neprihănită, optimistă, într-o luptă grea şi lungă, mereu cu fruntea sus de-alungul tuturor eşecurilor şi privaţiunilor. Lîngă el, unul din băieţii Ger-vaise-ei, în care simţim succesorul fidel, în generaţia următoare, a aceleiaşi purităţi morale. Al doilea panou cuprinde o populaţie numeroasă. Sînt proletari pe cale de deproletarizare, dar nu prin ascensiune în cealaltă clasă, ci prin decădere în igno-nimie, sterilitate şi alcoolism. Im sfîrşit, al treilea, panou este ocupat de un singur personaj : Gervaise, şi de lupta ei, în ultimă analiză victorioasă, lupta ei cu josnicia şi murdăria care o ameninţă şi o împrejmu-ieşte. Victorioasă, într-adevăr. La prima vedere, Gervaise, pare că pînă ta urmă sucombă şi ea în turpitudine. Dar adevăratul gînd al lui Zola — şi al fidelului său traducător cinematografic Rene Clement — este că Gervaise rămîne pînă la sfîrşit curată. Şi rareori arta filmului a exprimat cu atîta emoţie, cu atîta fineţe, această sfîşietoare „victoire quand meme". Am dovezi că şi spectatorul, chiar acela care n-a priceput explicit aceasta, a simţit-o totuşi,, şi a fost mişcat mai ales de această faţă a poveştii. într-adevăr : O vedem pe Gervaise întîi luptînd nă-praznic pentru „a-şi ridica condiţia". Eşuează din pricina — veţi spune — unui hazard, unui accident nefericit, care îl face pe bărbatul său din om neom. Nu e hazard. Dacă nu era asta, ar fi fost altceva. Recăderea în sărăcie era o fatalitate inexorabilă. Dar Gervaise luptă mai. cu seamă să nu cadă în josnicie. Se străduieşte să păstreze intactă admirabila ei curăţenie morală. O vedem, ce-i drept, fă-cînd lucruri ruşinoase. O vedem reapucin-du-se a trăi cu acea ignobilă secătură care o sedusese cînd avea 16 ani şi-i făcuse atîta, atîta rău. Ii cedează într-o noapte de exasperare, îi cedează nu din poftă erotică ci din oboseală generală. Oboseala dă simţurilor (care obosesc mai greu ca celelalte) putinţa să ne stăpînească o clipă,, urmată desigur de dezgust şi remuşcări, dar reîncepînd apoi totuşi pe făgaşul deschis, cu aceleaşi greţuri şi păreri de rău. Gervaise a fost capabilă să facă asta,, fiindcă murdăria e contagioasă. Dar în momentul cînd Gervaise se află în faţa purităţii morale, nu o va trăda, chiar cu preţul nenorocirii. Este o scenă cînd ea se află la o grădină-restaurant cu Goujet. Se simte purificată în prezenţa lui. Şi-1 iubeşte. Şi este iubită de el. După ce a stat cîteva minute în braţele lui (în cursul unui vals dansat împreună) ea încearcă să-1 convingă că nu-i adevărat tot ce se spune-de ea şi de Lantier. II minte cu un elan, cu o sinceritate impresionantă. Şi el o< crede. Dar imediat după asta el schiţează un gest de apropiere ca pentru a o săruta. Atunci ea se dă la o parte (deşi pe vremuri se sărutaseră odată foarte pasionat). Acest gest de refracţie îl face pe el să creadă că totuşi ea îl minţise. Şi ea nu neagă ! ! Pare absurd. După ce şi-a dat atît osteneală să-1 convingă, acum, doar aşa fiindcă i-a spus-o el, recunoaşte! De ce?' Şi de ce nu s-a lăsat sărutată ? In timpul dansului se abandona aşa de fericită cu capul pe pieptul iui ! Totul pare absurd. FILMELE FRANCEZE 135 Intenţionat absurd. Tocmai ca să ne trezească asupra unui eveniment foarte, foarte intim. Dacă ea l-ar fi lăsat să o sărute, ca o încoronare a pledoariei şi a reconstruirii virginităţii ei morale, asta ar fi fost începutul firesc al unei legături amoroase, regulate, pe care ea o dorea desigur mai tare decît ori ce alt lucru pe lume, dar care ar fi însemnat o existenţă lungă de minciuni, o viaţă unde fiecare minut ,air fi însemnat reluarea, susţinerea, conservarea aceleiaşi înşelătorii. Asta nu putea admite. Ar fi însemnat să mînjească tocmai acel lucru curat pe care se căsnise, în clipele precedente, să-1 salveze. Avusese putere să tăgăduiască, şi asta cu o elocvenţă pe care numai sinceritatea o are, atîta vreme oît sincer voise ca el să ră-mînă cu o amintire bună despre dînsa. Amintire. Căci la sfîrşitul serii se vor despărţi şi vor continua a nu se mai vedea cu lunile, cu anii. Acest suvenir curat despre dînsa era pentru Ger-vaise un bun nepreţuit. Dar iată că lucrurile iau o altă întorsătură. Prin încercarea lui de sărut, un lung concubinaj se arată la orizont. Atunci, aceeaşi nevoie de puritate care o îndemnase pe Qervaise să mintă cu înflăcărare, acum o face să dă-rîme brusc tot ce cucerise. Şi pe deasupra tuturor acestor drame interioare, un sentiment acoperă totul: nevoia ei de castitate, de puritate sfîşietor triumfătoare. Nu este un „moment culminant". Fiecare silabă a filmului redă cu acelaş patetism, aceeaşi luptă. Acesta e sufletul Ger-vaise-i. Şi Gervaise se cheamă filmul. Şi „Gervaise" este fiecare clipă a filmului. Toate acestea nu le observăm numai noi. Le observă, fără excepţie, toate celelalte creaturi care trăiesc în această tristă poveste, chiar şi bărbatul Gervaise-i, o epavă, ultimul dintre oameni. Intr-o criză teribilă de delirium tremens, el face praf toată prăvălia Gervaisiei, stricînd şi marfa clienţilor. Este ruina complectă. O ambulanţă soseşte, cîţiva vlăjgani îl încuie cu forţa în trăsura-dubă. închis acolo, el cere ajutor. Şi-1 cere unei singure persoane, sin- gura fiinţă pe care chiar el, cu mintea lui obnubilată, ştie că e capabilă să dea ajutor altuia. Singura creatură curată din toată acea pestilentă mahala. Dindărătul portierei ferecate a ambulanţei, se aude un strigăt de ajutor: „Gervaise!! Gervaiaiaiaise!" Atît. Trei secunde ţine această scenă care explică totul, care reexplică pentru a nu ştiu cîta oară puritatea inalterabilă a Ger-vaisei. Cînd la urmă ea cade la rîndu-i în patima beţiei (ea care nu băuse nici se îmbătase pînă atunci) — această cădere nu seamănă de loc cu a celorlalţi. Ea nu bea ca să uite. Bea ca să ucidă. Trupul ei pămîntesc, pachetul acesta de materie pe care lumea, viaţa, societatea, îl răniseră aşa de tare, aşa de des, ea vrea să-1 mîntuiască — în ambele înţelesuri ale cu-vîntului. • Vorbeam de părerea spectatorilor. Multe persoane care au văzut filmul mi-au atras atenţia asupra scenei de la sfîrşit, cînd Gervaise se află la circiumă, beată. Şi toate aceste persoane spuneau : „avea o expresie extraordinară ; o expresie de sfîntă". Şi într-adevăr, nici nu putea părea altfel. Artistul care e Rene Clement o aşezase în fundul cîrciumii. Şi circiuma era goală (deşi în sala din faţă a bistroului se aflau beţivi mulţi, care chefuiau cu jovialitate ordinară şi superficială). Aci, unde se afla ea, era pustiu. Stătea cu capul dat pe spate, cu privirea plină de o dulceaţă hagardă şi tristă, parcă contem-plînd fix ceva, pe orizontul gîndurilor. Micuţa Nana se aşează binişor la masa ei. Nana este o fetiţă frumuşică foc, plină de graţie şi de instincte rele. Din puţinele scene precedente, ştim că din ea va ieşi regina şmecherilor. încă de pe acum, cînd cineva vrea să afle un secret murdar oarecare, Nana dovedeşte o informaţie, o erudiţie uluitoare. Aşa dar, Nana se aşează la masa maică-si. Tocmai căpătase nişte bomboane. Ii oferă cu tandreţe una Gervaise-i. Aceasta însă e absentă la toţi şi la toate. Nana atunci mănîncă ea bom- 136 D. I. SUCHIANU boana. In faţa tăcerii statuare a maică-si, pleacă în stradă să-şi reia raidurile printre băieţii cu două capete mai înalţi ca dînsa. Şi filmul se sfîrşeşte aşa. Cu Nana. Căci Nana este epilogul, Nana este răz-bunătoarea. Acolo, cînd şedea la masă la circiumă, Gervaise reprezenta înfrîngerea fizică şi victoria mizerabilă a purităţii. Gervaise era, cum a remarcat-o spectatorul, „sfînta", martira, iar Nana era răzbunarea de mîine. Cînd va fi mare, Nana va înjosi, ruina, .batjocori, ridiculiza, va aduce în stare de disperare pe multe „mai mărimi", din cercurile înalte pariziene. Ea va fi revanşa lumii necăjite. Revanşă cra-puloasă, precum fusese şi înjosirea suferită. Iar Gervaise v,a rămîne acolo în fundul gol de circiumă murdară, cu paharul în faţă, cu privire de martiră care păstrează pentru ea, ferit de ochii lumii, un suvenir curat despre ea însăşi. Este desigur aici un Zola de cea mai fidelă speţă. Dar este şi un film de Rene Clement, cu o temă tulburător, revoluţionar de nouă. Şi chiar revoluţionară pur şi simplu. Aceeaşi dovadă de avînt creator susţinui o dau şi ultimele două filme ale Iui Rene Glair. Aceeaşi incomprehensiune din partea unei minorităţi de spectatori care amestecă punctele de vedere. „Belles de nuit" este înfierat ca „neserios", fiindcă e vorba numai de vis. Şi să se observe că vorbeşte acelaşi spectator care, la filmele grave, protestează fiindcă nu a fost „amuzat" de ajuns. Alţii amintesc de „En-tr'acte", unde de asemeni era zugrăvită imaginea unui coşmar. Deci, iarăşi „re-make". In realitate, „Belles de nuit" are o temă foarte nouă. Nu mai e vorba de poveşti fantastice, unde miracolosul şi visul au funcţie de simbol poetic. E vorba pur şi simplu de o anatomo-fiziologie realistă a visului. Subiectul e „cum" visează un om, cum îşi adună materialele din viaţa de veghe, cum se operează racordul între cele două lumi. Dacă faptele n-ar fi prin ele însele atît de amuzante, de caraghioase şi înduioşătoare, am avea un adevărat documentar ştiinţific al legilor activităţii onirice. Cît despre ,,Entr'acte", el era cu totul altceva ; nu ne zugrăvea vise, ci acea ima-jerie care precede visul şi pe care filozofii o numesc „imagini hipnagogice". Sînt vedenii semi-conştiente de o incoerenţă absolută, pe care le prefacem arbitrar fă-cîndu-le să se transforme unele într-altele, şi pe care le contemplăm ca un spectator la defilare, pasiv, iar nu ca în vis unde sîntem actori, participanţi efectivi la acţiuni precise şi grupate totdeauna în jurul unei unităţi dramatice. Cît despre „Porte des Lilas", spectatorul prost zice: „Ce poate să-mi pese mie că doi derbedei, cam beţivi, adăpostesc un criminal căutat de poliţie şi că o puştancă toantă se îndrăgosteşte de bandit şi-i aduce bani furaţi din prăvălia lui taică-său ?" într-adevăr, din punctul de vedere al „intrigii", cam acesta este firul poveştii. Dar tema e cu totul alta. Cei doi pierde-vară sînt nişte suflete curate, nişte suflete de copii. Sînt gravi aşa cum ştiu să fie copiii, ocupîndu-se tot timpul de probleme serioase, şi bine înţeles discutate cu o naivitate dezarmantă. Toate conversaţiile lor (care-s literatură de cea mai subtilă calitate) poartă asupra egoismului şi altruismului, asupra virtuţii de a face ceva pentru alţii. Copilul e cel mai serios om din lume, ca dovadă că, spre deosebire de adult, el ia în serios chiar şi ceea ce nu-i. Aceasta îi dă o caraghioasă şi fermecătoare gravitate. Eroii noştri, oameni graşi, mustăcioşi, cu haine murdare şi jerpelite, ne dau totuşi în permanenţă senzaţia aceea de aer proaspăt pe care o avem în faţa copiilor. Iar cînd ei se încurcă în chestiunea ascunderii gangster-ului, sînt ca nişte copii mari care se joacă de-a ceva oprit, joc secret şi pasionant cu o jucărie interzisă. Aceasta a fost intenţia lui Rene Clair. Şi el a exprimat-o plastic în nenumărate feluri. Iată o secvenţă remarcabilă, desfăşurată pe trei planuri diferite. Sîntem în bistro. Patronul, tatăl fetei, citeşte gazeta unde se descriu peripeţiile cercetărilor infructuoase ale poliţiei. In fond, şi ei se „joacă", adică se distrează citind acest ro- FILMELE FRANCEZE 137 -man de întîmplări întîmplător adevărate. Printre ascultători se află şi fata precum şi cei doi pierde-vară. Aceştia trei însă recepţionează cu totul altfel lectura reportajului, căci eu ştiu mai multe, ştiu lucruri pe care nici poliţia nu le ştie. In mintea lor povestea citită se desfăşură altfel. Şi asta se vede din mimica lor şi din unele intervenţii stîngace (şi bizare pentru ceilalţi). In sfîrşit, în timpul aceleiaşi lecturi, vedem pe geamul bistroului cum toţi copiii mahalalei „joacă", în stil de „comedia dell'arte", acelaşi reportaj de gazetă (pe care ei îl ştiu pe din afară). Acest rappel de ton în acelaşi tablou care înfăţişează lumea copiilor de toate vîrstele este de o savoare infinită. Iar la sfîrşitul filmului, unul din cei doi „Lebenskiinstler" ucide pe bandit. De ce ? Era doar protejatul lor, pentru care înfruntaseră multe primejdii. Ş-apoi banditul era voinic, şi mai avea şi un revolver mitralieră pe care îl braca la cea mai mică alarmă. Avem -şi aci un exemplu artistic de neverosimili-tate intenţionată. Căci aci se află un punct al poveştii încărcat cu multă, multă psihologie. Mai întîi, cei doi „poeţi ai vieţii", cei doi „copii adulţi" se găsesc în faţa unei fapte oribile a gangsterului, care dovedeşte o incorigibilă murdărie sufletească. Apoi, soarta fetiţei aceia era în joc. Apoi "banii furaţi l-ar fi ruinat pe prietenul lor, patronul bistroului, un om foarte de treabă. In întunericul nopţii, eroul nostru are o ceartă cu banditul. Ii cere să dea banii înapoi. Acesta nu vrea. Cellalt se repede la el. Şi în încăierare, arma din mîna gangsterului îl ucide tot pe gangster. In -momentul acela al luptei, eroul nostru era probabil luminat de acea voinţă puternică •a sufletelor generoase care pornesc, ori ce s-ar întîmpla, să oprească ceea ce cu nici un preţ nu trebuie să se întîmple. .Această voinţă dă nu numai aripi, dar ochi mai ageri, şi toate iscusinţele trupeşti de -care este nevoie. Sînt dese cazurile cînd un copil salvează o situaţie gravă care cere o abilitate de mişcări pe care nici adulţii nu o au. Reuşita aici, prin chiar caracterul ei extraordinar, oglindeşte acest eroism al copilului şi încoronează, cu acest final, atmosfera creată de la începutul şi în tot cursul desfăşurării filmului. In „La minute de verite" găsim de asemenea o temă originală. In acest film subiectul e „inteligenţa". Ibrăileanu spunea că inteligenţa este o virtute morală, pe bază de modestie şi umilitate, care consistă din ..supunerea Ia obiect". Aş complecta această definiţie cu o alta. A fi inteligent înseamnă a pricepe ceea ce nu-ţi convine, ceea ce nu-ţi place. A înţelege ceea ce-ţi face plăcere, asta poate ori ce prost. Andre Malraux, în „La condition humaine", vorbeşte de un francez care se afla Ia Şanghai, şi căruia la un moment dat — cum se zice — i se înecaseră toate corăbiile. Afacerile lui băneşti, cele de amor, cele politice, se năruiseră tustrele. Şi Malraux. atunci, spune : „il ne lui restait plus, triste metier, que de comprendre". Este probabil o meserie foarte tristă uneori, a înţelege. Dar este mai ales o meserie foarte grea. De cîte ori nu vedem. oameni în faţa unor fapte evidente — cum sînt de altfel totdeauna faptele — refuzînd cu obstinaţie să vadă. In special sentimentele de trufie transformă uşor pe om în orb. Filmul nostru este o lungă spovedanie. O femeie explică. Explică fără a cruţa nici-un detaliu, cu o onestitate şi umilitate absolută; descrie o greşeală pe care ea o făcuse şi din care soţul ei aflase întîmplător cîteva fragmentare indicii. El, soţul, este un om special înzestrat cu darul de a înţelege pe alţii. Este medic, pasionat de meseria lui, şi care toată viata şi-a petrecut-o înţelegînd suferinţele unor oameni care-i erau în principiu indiferenţi. Dar acum orgoliul îl împiedică să priceapă. Ea nu vrea nici să se justifice, nici să tie iertată, nici să se împace. Ii cere un singur lucru. Să înţeleagă, să creadă că lucrurile s-au petrecut aşa. Şi el rezistă. Timp de un ceas, aceste două fiinţe, întruchipate în doi mari actori: Michelle Morgan şi Jean Gabin, stau încordate. Pe ea o vedem încovoiată de sfor- 138 D. I. SUCHIANU tare. Chiar cînd o privim din faţă, vedem mai cu seamă spinarea ei care se arcuieşte ca aceea a lui Sisif împingînd stînca. Şi stînca se prăvăleşte iarăşi, şi munca reîncepe, la nesfîrşit. Iar Gabin prezintă un alt fel de încordare. Personajul îşi schimbă cu totul stilul, modul de a-şi întrebuinţa corpul şi mintea. Acest om delicat, cu vorbire blîndă, cu delicateţă infinită, devine violent, foloseşte cuvinte grosolane, jigneşte cu răutate, ba face şi spirite de un gust îngrozitor. Simţim că peste supleţea conduiielor lui normale, a fost tras un zăvor care le-a blocat, transformând totul într-un automat caire emite vorbe şi acţiuni ţepene, falşe, stridente. Şi asta pînă la un moment dat, pînă se ajunge la acea „minute de verite" de care vorbeşte titlul poveştii. Telefonul zbîrnîie în odaia de alături. Asistăm la conversaţie, dar nu auzim nimic. înţelegem doar că băiatul acela care se sinucisese şi pe care el îl salvase în primul moment şi-1 transportase la spital, — murise. II cunoşteam noi, pe băiatul acesta, din spovedania femeii. Un tînăr insuportabil şi încîntător, minat de dorul tuturor cuceririlor şi înzestrat cu cele mai stîngace şi mai nepotrivite metode. îi cunoşteam povestea şi înţelesesem şi de ce soluţia cea mai logică fusese sinuciderea, şi de ce această femeie, care-şi iubea soţul, fusese înduioşată totuşi de candoarea dohchişo-tescă a tînărului dezadaptat. Noi înţelesesem bine şi de mult. Soţul nu voia să priceapă. Dar între timp un oaspe nou intră în scenă. Moartea. In faţa morţii toţi sîntem egali. In faţa morţii toate măştile cad, toate vanităţile, toate deşertăciunile pică. Medicul, fără un cuvînt, aşează la loc receptorul telefonic, şi se reîntoarce în odaia unde se afla şi ea. Avem bănuiala că din acel minut el încetase de a mai „ne-înţe-lege". Şi supoziţia ne este pe dată confirmată. II vedem aplecîndu-se şi ridicînd fotografia nefericitului, pe care într-un elan viteaz de mascul ofensat o aruncase pe jos. O ridică încet şi o depune binişor pe masă. Din acel moment, spovedania se opreşte. Cei doi îşi spun numai lucruri: banale, actuale, imediate, cotidiene. Dar noi ştim că ea ştie că bietul băiat a murit, şi că el, în sfîrşit, a înţeles, şi că el ştie că ea ştie toate acestea. Minutul de adevăr s-a terminat. Şi viaţa continuă. Nu ni se spune nimica explicit. Doar atît mai vedem, anume că el pleacă la spital con-ducînd, în drum, pe fetiţa lor la şcoală, înainte de plecare, soţia constată cum, ca totdeauna, cravata lui stă strîmb, şi i-o aşează. El, în pragul uşii, tace. Apoi, o singură frază scurtă : „A tout â l'heure..." Şi am înţeles tot. Ni s-ar putea obiecta : „Acest film: este eterna poveste a încornoratului vode-vilelor franceze, cu sempiternul triunghi conjugal". Acelaşi Jean Gabin joacă un,, rol greu în „Traversînd Parisul". Şi aici se pune problema inteligenţei. Căci povestea ne e prezentată astfel încît, pînă dincolo de jumătatea ei, pricepem toate pe dos. Apoi platforma de supoziţii se răstoarnă. Şi de-abia atunci facem cunoştinţă cu două personaje noi care se nasc din cele două vechi şi înţelese greşit. Intîmplarea se petrece în timpul ocupaţiei nemţeşti a Parisului, cînd bursa neagră de alimente era practicată cu mari riscuri şi frumoase ciş-tigurf. Un om (Bourvil), urmează să ducă,, contra comision plătit, un porc tăiat şi pus în două geamantane pentru a fi depus la celălalt cap al Parisului. El în-tîlneşte întîmplător pe un individ care se-dedă la tot soiul de acte de curaj, inti-midînd pe traficanţii de bursă neagră (Gabin). Se învoiesc să ducă marfa împreună. Proprietarului depozitului de marfă neagră, Gabin îi stoarce de zece ori cît comisionul normal, şantajîndu-1 cu răcnete care ar fi putut aduce acolo poliţia franceză sau germană. Pe drum merge cu îndrăzneală pînă acolo încît face knock-out pe un sergent de stradă. Acest curaj nepăsător, dezinteresarea cu care îi dă celuilalt banii spunîndu-i să-i restituie negustorului şi" că asta el o făcuse în glumă,, în sfîrşit lotul ni-1 face simpatic pe acest FILMELE FRANCEZE 139 „amator" glumeţ şi fantezist, în contrast cu caracterul arţăgos, neîncrezător, meschin al celuilalt. Dar la un moment dat peisajul se răstoarnă. Aflăm că „amatorul" era un pictor foarte bogat, foarte celebru, foarte „colaboraţionist", în toarte bune raporturi cu nemţii, pe cînd cellalt era un biet hamal şomer, care-şi cîştiga o pîine puţină şi primejdioasă ; un om tandru şi milos, dar fireşte arţăgos fiindcă meseria era grea şi fiindcă fanteziile îndrăzneţe ale partenerului îl înspăimîntau. Ne apucă atunci o imensă înduioşare pentru el şi o furie teribilă contra boierului ghiftuit care se amuză de spaimele nenorociţilor. Ca şi în „Porte des Lilas", în „Ştrengărită" găsim aceeaşi savuroasă temă a sufletului de copil, suflet rămas aşa chiar şi după trecerea adolescenţei. Dar aceeaşi temă este acum îmbrăcată altfel. E vorba de o fată tînără care a păstrat intactă grava, bogata şi nostima teorie a cunoaşterii a copilului. De-a lungul peripeţiilor, această fermecătoare persoană este tot timpul pusă să schimbe cuvinte şi idei cu adulţi adevăraţi. Şi atunci, deşi vorbele aparţin aceleiaşi limbi franceze, cei doi convorbitori vorbesc limbi total deosebite. Iar rezultatele conversaţiilor sînt în permanenţă nostime şi absurde. Farmecul cel mare provine din faptul că tertius audlens, adică spectatorul, care cunoaşte ambele idiome şi cunoaşte şi cifrul cu care se poate traduce dintr-unul într-altul, constată că, necontenit, copilul are dreptate asupra adultului, că înţelepciunea, realismul, morala sînt veşnic de partea celui dintîi. Este o temă subtilă şi profundă, sub o formă spumoasă, uşoară, aşa de uşoară încît, printre spectatorii romîni, multe persoane „grave" să conchidă că s-au distrat, dar că era un fleac, care .arată bine frivolitatea franceză... Iată un film, „Les orgueilleux", unde în-tîlnim fenomenul frecvent şi interesant al unei opere clădite pe un scenariu factice şi umflat, dar salvat de jocul admirabil al cîtorva actori. Povestea aparţine nici mai mult nici mai puţin decît lui Jean-Paul Sartre, iar cei doi actori sînt Michelle Mor- gan şi Gerard Philippe. Acesta din urmă realizează dificila performanţă de a fi în permanenţă beat turtă îără ca aceasta să-i ştirbească nici demnitatea nici umanitatea. Iar Michelle Morgan joacă rolul unei femei încolţită din toate părţile de cele mai variate şi exasperante necazuri : soseşte în Mexic (filmul e o coproducţie îranco-mexi-cană) subt un cer de o căldură toridă. într-un orăşel necunoscut şi slinos, unde soţul moare imediat după sosire de o boală contagioasă teribilă. In aceeaşi zi descoperă că toţi banii i s-au furat. Un potentat al orăşelului o urmăreşte cu asiduităţi fizice respingătoare, în timp ce, pusă în carantină, trebuie să stea prizonieră în odaie, într-o murdărie şi căldură insuportabile. In această situaţie, ea face două lucruri enorme : se îndrăgosteşte, aşa cum ştiu să se îndrăgostească femeile foarte, foarte serioase şi, pe de altă parte readuce-la o viaţă decentă pe un om pe care o catastrofă sentimentală nemeritată îl făcuse-să decadă şi să iasă din rîndul oamenilor. Toate aceste lucruri graţie — şi numai graţie — celor doi mari artişti emoţionează şi salvează filmul. Dacă e însă vorba de un film categoric prost, trebuie să vorbim de „Taifun la Nagasaki". Acel spectator de care ne-am mal ocupat declară sentenţios : „Aşa film, da_ Te documentează asupra Japoniei, vezi un taifun adevărat şi o mulţime de toalete frumoase". Documentele sînt de carton, uraganul e făcut în lighean, iar „toaletele" da, adevărat, sînt frumoase... Micul documentar artistic „Le ballon rouge" este o încîntare. Şi este a treia oară că intrăm în odaia copiilor, în odaia cu Jucării, unde se creează cu imaginaţia lucruri şi fiinţe născute şi călăuzite de idei grave, de idei generoase şi umane, cum ştiu copiii să clădească. Baloanele, în acest „conte de fees" realist, sînt un popor- persecutat de copiii cei răi, care ucid pe personajul (adică balonul) principal. Şi tot norodul de baloane atunci pleacă, părăseşte această ţară a nedreptăţii, şi-1 iau pe prietenul balonului mort, îl iau cu dînşir tn drum spre ceruri pentru a se aşeza pe-un pămînt mai primitor. 140 D. I. SUCHIANU Spuneam că „Taifun la Nagasaki" este un film prost. Reamintesc de o veche şi justă obligaţie. Trebuie totdeauna să aplicăm două măsuri şi un dublu cîntar. Cînd c vorba de producţia unei ţări de glorioasă cinematografie, avem voie să numim proastă o producţie fără niciun-cusur din punct de vedere meşteşugăresc, perfectă subt raportul a-tot ceea ce englejii numesc „routine work". Tot astfel vom spune şi despre filmul lui Fernandel. Celebrul comic apare în cinci roluri simultane. Filmul e mediocru ca artă, dar impecabil ca acrobaţii de umor buf şi de caraghiozlîc gratuit. Clovnărla se poate prea bine asocia cu idei profunde. Chaplin şi epigonii săi o dovedesc, iar Fernandel este, el însuşi, un epigon care adesea dovedeşte o asemenea putinţă. Dar un film atît de gol de idei ca .„Oaia cu cinci picioare" este o exagerare. $i, vorba lui Talleyrand, „ce qui est exagera est insignifiant". Semnalăm totuşi un mic detaliu de artă. O scurtă apariţie cu o atît de mare expresivitate plastică încît dobîndeşte aproape valoarea unei idei. Ni se arată la un moment dat o tînără indigenă cumpărată ca sclavă. îmbrăcămintea — sau mai corect „des-nrăcămintea" ei •— se compune din cîteva dungi de pînză care acoperă sau mai cu-rînd „descoperă" cea mai mare parte din •cei doi poli norzi şi ecuatorul geografiei sale corporale. La începutul filmului ni se arătaseră vre-o două duzini de femei încă •şi mai goale, surprinse într-un institut de frumuseţe. Şi impresia fusese doar aceea de simplă reclamă de comerţ. Aici însă avem artă adevărată. Această femeie care cu cît e mai grasă cu atît mai graţioasă este, această femeie într-atît de tare personifică femela, încît emoţia devine abstractă ca o idee. A fost, într-un film fără subtilitate, unicul accident fericit. Originalitatea filmului francez găseşte o dovadă diferită de celelalte în lucrarea lui Robert Bresson : „Un condamnat a evadat". S-a vorbit mult de îndrăzneala acestui regizor, care atacă un stil nou. E vorba, de filmul zis „fără subiect". Un tînăr, închis într-o temniţă nemţească din vremea ocu- paţiei, îşi pregăteşte evadarea. Şi în ultimele minute ale filmului evadează. Atît. Cinematograful este o artă unde factorul timp e mai important ca în ori care alta. Timpul e măsurat în minute şi disecat în secunde, fiecare plan ascultă de legi cronometrice imperative. Apoi în film se sare uşor de la trecut la viitor, de la acestea două la prezent şi vice-versa. Se fac elipse cronologice, unde răstimpuri de zeci de ani se înghit cu un singur salt. Se repetă necontenit: montaj rapid ! planuri scurte ! ritm nervos I laconism ! etc. A sosit momentul cînd nişte jonglerii pe tema timpului să adopte şi forma ca să zicem aşa inversă ; unde timpul să nu fie comprimat, ci din contra dilatat. Sînt împrejurări în viaţă cînd durata subiectivă se umflă, cînd timpul intim se măreşte monstruos, cînd fiecare secundă pare secole. (Şi să lăsăm cazul visului, căci acolo dilatarea merge pari passu cu abundenţa de imagini şi cu viteza accelerată). Mă gîn-desc însă la cazul acelor ratentiuri mentale, unde gîndurile ca şi faptele păşesc cu o majestuoasă şi sinistră încetineală. Viaţa de celulă penitenciară, unde istoria noastră ne-o povestim singuri, în fraze de cîte 5—6 ceasuri fiecare, unde un gînd ne ocupă o jumătate de zi, unde un plan de evadare se ticluieşte cu aşteptări care dau importanţă de eveniment tuturor clipelor goale, o asemenea viaţă, o asemenea dilatare a timpului, poate desigur să fie zugrăvită într-un film. Zugrăvită, fireşte, numai cu imagini, şi care transformă monotonia în timp plin. Robert Bresson a încercat aceasta. îşi poate închipui oricine cît de greu a fost. In filmul său sînt cîteva lucruri neverosimile, ca de pildă abundenţa de materiale şi unelte de evadare într-o temniţă militară nazistă pentru deţinuţi politici zilnic împuşcaţi la zid. Alt detaliu nefiresc: amî-narea cu multe zile a unei evadări deja complect pregătite şi care ar fi fost normal să fie tradusă în fapt în chiar noaptea zilei cînd prizonierul aflase că va fi executat. Dar toate acestea sîht detalii, şi sînt puţine. Totuşi ele supără. Căci o eva- FILMELE FRANCEZE 141 dare presupune un simţ realist ascuţit şl o vigilenţă hipertrofiată. Cusururile de verosimilitate sînt, mai mult ca în orice altă poveste, disonante faţă de o acţiune bazată tocmai pe interpretare realistă a fiecărui mic amănunt. Dar încă odată, aceste greşeli sînt puţine la număr. Important e că cellalt cusur ; monotonia, nu apare niciodată. Şi se realizează paradoxul unui „sus-pense" într-un pustiu de fapte şi într-o curgere neîncetată de gînduri interioare materializate totuşi în detalii sensoriale manifeste. După această scurtă călătorie prin lungul şir de filme franceze aduse la noi In ultima vreme, impresia generală este că această ţară stă şi va mai sta încă în lruntea producţiei cinematografiei. O egală fecunditate găsim aici şi în invenţia plastică şi în invenţia de idei. Temele sînt umane, generoase, adinei şi originale. Se Încearcă formule noi, se atacă genuri dificile şi îndrăzneţe. Criză, desigur: filmul francez se află mai departe într-o permanentă criză de creştere. Cît despre spectatorul de care se plîngea Verneuil că adoarme în stal, să-1 lăsăm liniştit sa doarmă mai departe. TEORIE $1 CRITICĂ tudor vianu SHAKESPEARE CA POET AL RENAŞTERII Prima receptare a lui Shakespeare pe •continent, s-a produs cu unele greutăţi, legate de preponderenţa gustului clasic francez în cercuri literare foarte întinse. Voltaire este unul dintre aceia care vorbeşte francezilor mai întîi despre Shakespeare, în ale sale Scrisori engleze din 1734, dar cu rezerve care se vor înmulţi de-a lungul în-tregei lui cariere. Voltaire îi recunoaşte lui Shakespeare geniul, dar îi tăgădueşte .gustul, deplînge în creaţia shakespeareană ignorarea tuturor regulelor artei. Shakespeare ar fi reprezentantul unui secol primitiv şi nu este îndoielnic, pentru Voltaire, că dacă ar fi trăit într-o epocă ulterioară, marele poet englez ar fi regăsit gustul, regulele şi convenienţa, vestita bienseance a clasicilor, Intr-un rînd Shakespeare este numit un barbar, ba chiar un barbar beat. Cînd citim aceste caracterizări, nu putem să ne minunăm îndeajuns de puterea prejudecăţilor literare, a prejudecăţilor celor mai conservatoare, chiar într-un spirit atît de liber şi atît de deschis pentru noutate •cum a fost al lui Voltaire. Raţiunea rezervelor lui Voltaire, exprimate uneori în formele cele mai violente, provenea din convingerea că poeţii tragici francezi ai clasicismului realizează modelul inalterabil al ■oricărei creaţii tragice. Fiindcă Shakespeare nu putea fi adus sub incidenţa normelor clasice, creaţia sa ar fi neapărat barbară, lipsită de gust şi de cuviinţă. Unul din capitolele cele mai importante ale istoriei comparate a literaturilor este constituită de lupta împotriva suveranităţii gustului clasic francez în diferitele ţări ale Europei secolului al XVIII-lea, în Anglia, în Franţa, în Germania, în Italia. Aspiraţia către libertatea naţională şi socială, vie mai cu seamă în păturile burgheze, cerea smulgerea de sub autoritatea clasicismului de observanţă franceză, adică a formulei literare pregătite în vremea absolutismului regal şi ca o expresie incontestabilă a acestuia. Această luptă se purta sub stindardul lui Shakespeare. Bătălia pentru Shakespeare, pentru recunoaşterea geniului său, era bătălia pentru o artă nouă, scuturată de convenţiile anterioare, mai adîncă în cunoaşterea omului, mai veridică prin cuprinderea tuturor contrastelor societăţii, mai zguduitoare prin intensitatea conflictului tragic. Tragedia franceză era o prelungire a conversaţiei într-un salon, purtată de oameni bine crescuţi ; personajele ei erau eroi antici, prinţi şi curteni; materia ei dramatică de evenimente era destul de săracă, pentrucă gustul delicat al aristocraţiei căreia i se adresa respingea înfăţişarea faptelor capabile să jignească acest gust, adică aşa zisele căi de fapt, Ies voies de fait : morţi, crime sau alte acte sîngeroase, perpetrate sub ochii spectatorilor. Gustul eliberat al cercurilor celor mai înaintate ale secolului al XVIII-lea cerea însă o dramă în care poporul să intre cu partea ocupată de el în umanitatea reală, în care frumoasa retorică a clasicismului să fie înlocuită prin vorbirea adevărată SHAKESPEARE CA POET AL RENAŞTERII 143 3. oamenilor, o dramă curajoasă în înfăţişarea tuturor adîncirnilor sufletului omenesc şi a faptelor inspirate de delirul pasiunilor lui. Astfel era drama shakes-peareană, în jurul căreia se grupează toţi apărătorii libertăţii în artă. In bătălia pentru Shakespeare primele rînduri ale frontului general au fost deţinute de germani. Aici formula clasică, adaptată de nobilime, era resimţită nu numai drept convenţională, dar şi opusă spiritului naţional. Este cunoscut rolul jucat de Lessing în precizarea acestor puncte de vedere. In Scrisorile despre noua literatură (XVII), Lessing a arătat odată că gruparea de sentimente pe care le inspiră drama shakeapeareană este mai apropiată de geniul poporului german decît aceia pusă în mişcare de tragedia franceză ; grandoarea, melancolia şi tragismul sînt mai adaptate sensibilităţii germane decît convenienţa, gingăşia şi erotismul. Şi pentru a dovedi acest lucru, Lessing citează cazul unei legende germane, pe a doctorului Faust al cărţilor poporane, un adevărat subiect Shakespearean. Interesant este faptul că, aşezîndu^se în primele rînduri ale bătăliei anti-clasice, Lessing, primeşte de la clasici ideia că Poetica lui Aristoteles a formulat odată pentru totdeauna normele oricărei tragedii. Poetica lui Aristoteles are, pentru teoreticeanul german, o valoare tot atît de indiscutabilă ca şi Elementele lui Euclid. Dar Lessing este •de părere că, în timp ce tragedia franceză respectase din vechiul tratat al Antichităţii numai normele lui cu totul secundare şi de detaliu, ca de pildă regula celor trei unităţi, Shakespeare realizase adevăratul spirit tragic, aşa cum îl formulase Poetica : acel amestec al teroarei şi milei, care zgudue sufletul spectatorului, dar în acelaşi timp îl purifică şi-1 înalţă. Shakespeare este deci adevăratul poet tragic modern, mai apropiat de spiritul tratatului lui Aristoteles decît clasicii care-1 invocau în toate împrejurările. Filosoful grec nu făcuse de altfel altceva decît să sistematizeze creaţia tragică a vechilor poeţi atenieni, a lui Eschil şi Sofocle. Lessing putea deci conchide, în unele din cronicele sale grupate în Dramaturgia ham-burgică, afiinmînd că Shakespeare stă mai aproape de marii tragici greci decît Cor-neille şi Racine, deşi cultura clasică a celui dintîi era sigur inferioară iniţierii clasice de care se bucuraseră aceştia din urmă. Este deci Shakespeare un autor barbar, rupt de toate tradiţiile culturii ? Lessing nu ajunge la aceste concluzii, pe care le formulează însă, cam în aceiaşi vreme, unul din primii traducători ai lui Shakespeare în limba germană, un scriitor cu întinsă audienţă în vremea sa, Cristian Martin Wieland. Părerea acestuia era că geniul lui Shakespeare nu numai că nu a păgubit nimic, dar a cîştigat în forţă şi originalitate prin faptul de a fi ignorat modelele clasicismului şi de a fi fost independent faţă de regulele lor. Astfel, în timp ce Lessing vedea în Shakespeare pe adevăratul realizator modern al Poeticei lui Aristoteles, Wieland recunoaşte în acelaşi poet un spirit cu desăvîrşire descătuşat de disciplina clasică. Prin această descătuşare a ajuns Shakespeare să egaleze puterea creatoare a naturii. Iată deci un acord destul de interesant între shakespeareani şi anti-shakespeareani, între acei care-1 condamnau pentru a nu fi respectat modelele clasice şi acei care-1 venerau pentru a le fi călcat. Shakespeare ar fi fost deci un poet barbar, divergent faţă de marea linie tradiţională pornită din Grecia clasică şi îmbogăţită în epoca Renaşterii. Dar iată-ne foarte departe astăzi de aceste vechi concluzii ale criticii shakespeariene. Istoriografia literară modernă a înmulţit dovezile că Shakespeare este un poet reprezentativ al Renaşterii, termenul final, înflorirea cea mai înaltă şi cea mai fină a întragei tradiţii umaniste europene. Substanţa de cultură a marelui poet englez este dintre cele mai bogate şi rădăcinile ei coboară adine în lumea de .motive, de forme, de gîndiri ale antichităţii şi ale clasicismului. S-ar fi putut să fie altfel pentru poetul cel mai de seamă al secolului al XVI-lea englez ? Receptarea Renaşterii în Anglia s-ar fi 144 TUDOR VIANU produs mult mai de vreme, dacă lungile nenorociri ale războiului de o sută de ani şi ale războiului celor două roze nu s-ar îi opus acestui proces. încă din secolul al XIV, Chaucer călătoreşte pe continent, cunoaşte literatura franceză şi italiană şi împrumută acestora mai multe dintre motivele aperii sale principale, Povestirile din ■Canterbury. Ceea ce este însă mai remarcabil decît aceste împrumuturi şi decît numeroasele referinţe clasice în opera lui Chaucer, este însuşi felul artei sale, pătrunsă de un asemenea simţ al individualităţii omeneşti, de o asemenea măestrie în zugrăvirea portretului fizic şi moral al diferitelor categorii de englezi din vremea sa, încît Chaucer apare, atunci, într-o vreme atît de legată încă de cultura evu-lui-mediu, un adevărat artist renascentist, un Boccaccio englez. Curînd însă se aud zăngăniri de anme; Anglia se îmbracă în zale pentru a-şi menţine posesiunile ei în Franţa, pentru a impune pe tronul Angliei una din cele două familii rivale de pretendenţi, pe York sau pe Lancaster. Gînd însă Henric VII, la sfîrşitul secolului alXV-lea, reuşeşte printr-o căsătorie fericită să pună capăt sîngerosului război civil şi, în locul nobilimei decimate, înfloreşte o nouă clasă socială, care începe să dea o nouă menire Angliei, devenită, pînă la sfârşitul veacului următor, cea mai mare putere navală şi comercială a lumii, cultura se înapoiază către izvoarele Renaşterii, către frecventarea poeţilor şi gînditorilor antici şi italieni. întocmai ca de atîtea ori în istoria lumii, o ţară care ajunge la nivelul desvoltării sociale, atins de o altă ţară înaintea sa, se deschide influenţei acesteia din urmă, se călăuzeşte după modelele ei, contractează o adevărată alianţă ideologică cu cultura ei. Acesta este felul relaţiilor care se stabileşte între Anglia şi Italia după potolirea ultimei erupţii medievale a războiului celor două roze. Un sol al umanismului italian, Cornelio Vitelli, apare în Anglia şi devine profesor la Oxford-Universitatea oxfondiană devine centru renumit al studiilor greceşti; profesează aici William Grocyn, fost elev al lui Chal- condylas şi al lui Angelo Poliziano. Ura alt umanist englez, Linacrus, devine colaboratorul .veneţianului Aldus Manutius în. pregătirea marei sale ediţii din Aristote-les ; John Colet călătoreşte în Italia, unde-devine prietenul lui Pico de la Mirandola şi al lui Marsilio Fioino. Umanismul englez dobîndeşte o asemenea desvoltare,. încît la începutul secolului al XVI-lea, produce pe una din cele mai de seamă figuri ale întregului umanism european, pe Thomas Morus, prietenul lui Erasmus, autorul Utopiei, povestire de tipul romanelor utopice ale alexandrinismului, dar animată de năzuinţele societăţii engleze ale vremii sale. In tot timpul primei jumătăţi a secolului al XVI-lea se înmulţesc traducerile din greci, din latini, din umaniştii moderni. Poeţii originali îi urmează în drumurile umanismului, imită modelele italiene şi franceze. încă din vremea domniei lui Henric VIII şi în jurul nefericitei lui soţii, Ana Boleyn, ,se formează un grup de poeţi sub influenţe umaniste şi italiene,, uneori franceze. Thomas Wyatt scrie satire horaţiene, sonete ca Petrarca, ron-douri ca ale lui Clement Marot ; într-o poezie recomandă resemnarea lui Epictet. Henric Surrey traduce din Virgiliu, compune sonete petrarchiste, introduce penta-metrul iambic, după modelul aşa ziselor verşi sciolti italieneşti. Curentul se intensifică sub domnia Elisabetei, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, devenită epoca înfloririi umanismului englez. Thomas Sackville, conte Dorset, vărul reginei, dă în Oglinda Magistraţilor o serie de monologuri ale unor personaje ilustre ale istoriei, inspirate de culegerea biografică a lui Boccaccio, De casibus virorutn et feminarum illustrium. John Lyly, secretarul lordului Oxford, tipul englezului italieni-zat al vremii, dă în Euphues un roman filosofic platonizant, tragedii cu subiecte antice ca ale italienilor şi creiază stilul eufuistic care, prin întinsa folosinţă dată exprimării figurative şi aluzive, jocurilor de cuvinte şi iparadoxelor, reprezintă varianta engleză a manierismului în care sfîrşeşte Renaşterea pe continent. Philipp SHAKESPEARE CA POET AL RENAŞTERII 145 Sidney, alt reprezentant al marei aristocraţii engleze, favoritul Elisabetei, cunoaşte pe Ronsard şi scrie, ca şi el, sonete dedicate unei mari iubiri ; compune vestita lui Arcadie, o pastorală în gustul celor scrise pe continent de Sannazar, de Montemayor, de Honore d'Urfe. Edmund Spencer desvoltă un motiv al romanelor medievale cavalereşti în Regina linelor, dar compune sonete platonizante, apoi Imnuri către iubirea şi frumuseţea cerească, în care inspiraţia platonică este evidentă. Iniţierea, ba chiar moda umanistă şi italienizantă deveniseră atît de puternice şi de întinse, încît Roger Ascham, reprezentantul pietăţii mai vechi, se pîînge în The Schoolmaster, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, că tinerii englezi reveniţi din Italia au mai mult respect de Triumfurile lui Petrarca decît de Cartea Genezei, preţuiesc mai mult o povestire a lui Boccaccio decît una a Bibliei şi tratatul De officiis al lui Cicero mai mult decît Scrisorile Sf. Pavel. Curentul progresa însă, fără posibilitate de oprire. Regina, ca şi doamnele din înalta societate citesc în original pe Cicero, pe Platon şi pe Xenofon. Cînd ambasadorul Veneţiei pronunţă, la curtea Angliei, discursul său de prezentare în limba latină, regina îi răspunde în greceşte. Umanismul devine o modă cu repercusiuni surprinzătoare în moravurile vremii. După ştiri din epocă, citate, uneori, cînd regina vizita domeniile marilor nobili, îi ieşeau în faţă zeii penaţi ai castelului pentru a o conduce către apartamentele sale, driade ieşeau din boschete pentru a o saluta, satiri se jucau pe peluze, Diana o iîntîmpina cînd pleca la vînătoare şi Cupidon îi oferea săgeata lui de aur. Cultura şi atmosfera umanistă a secolului al XVI-lea englez, descrise adeseori de istoria şi critica literară, sînt absolut evidente. Veacul nu era deci atît de „barbar", precum credea Voltaire. Şi Shakespeare, în mijlocul acestui veac, nu putea fi un autor desprins cu totul de tradiţiile umaniste ale Europei occiden- tale, o explozie grandioasă a puterii de creaţie a naturii, cum a crezut Wieland şi atâţia alţi în acelaşi timp. Este adevărat că iniţierea umanistă, în limbile clasice, a lui Shakespeare, s-a produs într-un timp ■destul de scurt, în intervalul celor vreo şapte ani cît a fost elevul aşa zisei Gram-malre Scool la Stratford, unde se învăţa latina, elemente de greacă, de franceză şi italiană şi se citeau autorii, mai ales cei latini. în oda compusă în cinstea memoriei prietenului său William Shakespeare, Ben Johnson a rezumat starea iniţierii clasice a lui Shakespeare, scriind că acesta ştia puţin latina şi încă mai puţin greaca : small latin and less greak. Dar peste învăţătura şcolară a lui Shakespeare, s-au depus bogatele achiziţii umaniste obţinute prin variate lecturi clasice în limba engleză, prin cunoaşterea poeţilor englezi umanişti ai epocii sale, prin frecventarea învăţatelor cercuri aristocratice, în care poetul găsise un protector şi un. prieten în contele Southampton. Intr-o fază a criticii shakespeareane, ulterioară aceleia descrise mai sus, s-a relevat tocmai întinderea şi varietatea culturii lui Shakespeare. Astfel, în ale sale Prelegeri asupra artei şl literaturii dramatice din 1808, Aug. Wilhelm Schlegel a insistat asupra vastităţii culturii lui Shakespeare, îndatorată deopotrivă umanismului, isvoarelor istorice interne, observaţiei naturii, meseriilor, tradiţiilor şi credinţelor populare. Şi de unde secolul al XVIII-lea crezuse în ignoranţa lui Shakespeare, epoca mai nouă a fost uimită tocmai de bogăţia culturii sale, astfel încît atunci cînd s-a pus problema paternităţii operii shakespearene, unii istorici au orezut că o pot atribui, tocmai din pricina adîncimii şi felurimii învăţăturii manifestate de ea, lui Baco de Verulam, spiritul cel mai învăţat al epocii. Ipoteza a fost, evident, înlăturată, iar ştiinţa lui Shakespeare n-a mai trebuit să fie altfel explicată decît prin puterea unei minţi geniale de a cuprinde şi de a introduce în sintezele sale întreaga cultură a unei epoci. Studiul izvoarelor, căreia istoria literară îi consacră astăzi silinţe atît 10 — V. Romînească nr. 2 146 TUDOR VIANU de stăruitoare, îşi propune o temă prea îngustă, deoarece dincolo de stabilirea unor locuri paralele între două opere succesive şi independent de identificarea unor influenţe precise, există fenomenul integrării unei culturi în toate operele geniale ale poeziei. Şi astfel după cum Dante desvolta în expresie poetică întreaga lume de gîndire a evului-mediu şi a scolasticei, după cum Balzac introduce în viziunea sa asupra societăţii franceze în epoca Restauraţiei si a regelui burghez toate elementele ştiinţelor istorice, sociale şi biologice ale vremii sale, Shakespeare este poetul cel mai reprezentativ al Renaşterii şi al umanismului. Caracterul renascentist şi umanistic al operei shakespearene poate fi urmărit în planul formelor, .al motivelor şi isvoareior. al procedeelor de airtă şi al spiritului ei general. Aceste felurite planuri posedă, după metoda aplicată aici, însemnătăţi deosebite, mai mici sau mai mari, încît urmează să le tratez cu desvo.ltări felurite, după însemnătatea pe care mi se pare să le-o pot recunoaşte. Formele dramei shakespearene sînt tragedia, istorică şi legendară, comedia de caracter, pastorala, feeria şi basmul dramatic. Tragedia istorică apare, mai întîi, în Renaşterea italiană. Intr-un moment cînd umanismul desvăluise marile isvoare istorice ale antichităţii, cu mulţimea lor de caractere şi fapte măreţe şi grozave, s-au găsit şi scriitorii dispuşi să le prezinte în tragedii. începutul îl face, în 1515, Trissino cu tragedia Sofonisbe, care înfăţişează- soarta soţiei regelui Numidiei primindu-şi moartea dela Massinissa, fostul ei • logodnic, devenit acum duşmanul patriei sale. Faptele s.înt narate în Titus-Livius, şi, din materia lor, Trissino compune o tragedie cu coruri, după modelul lui Sofocles şi Euripide. Genul tragediei istorice află condiţii particulare de des-voltare dincolo de Alpi, cînd resentimentele trezite de războaiele religioase, aduc în Franţa, la mijlocul secolului al XVI-lea, interzicerea vechilor mistere. In acest moment se gîndesc poeţii să compună, după modelul lui Trissino, tragedii cu subiecte antice. Atunci scrie Jodelle Cleopatra sa. Alteori poeţii compun tragedii cu subiecte împrumutate istoriei mai mult sau mai puţin îndepărtate a popoarelor moderne. Este cazul lui Giovanni Ruccelai, autorul Rosamundei, în care ni se înfăţişează o întîmplare din vremea Longobarzilor, şi a! lui Tasso, autorul lui Torrlsmondo, dramatizarea unui episod din istoria Goţilor. In fine, uneori poeţii îşi găsesc subiectele lor în culegerile novelistice ale vremii, ca de pildă Gira 1 cii în Orbecche, după o întîmplare narată de el însuşi mai înainte. Iată deci că rădăciuele tragediei istorice cu subiecte antice, naţionale sau nuvelistice ale lui Shakespeare, de pildă luliu Cezar, Richard III sau Othello, coboară pînă în Italia Renaşterii. Prin felul alegerii temelor sale, Shakespeare ne apare ca un poet renascentist. Acelaşi este cazul comediilor lui Shakespeare. Multă vreme publicul Renaşterii s-.a mulţumit numai ou comediile antice, ale unui Plaut şi Terenţiu, prelucrate adeseori de autorii italieni. In unele cazuri, scriitorii au contaminat teme din ambii poeţi comici latini, ca de pildă Ariosto în ! Suoositi unde apare tipul lui Petrucchio, pe care Shakespeare îl va relua în Seor-oia Imbllnzltă. In amintita comedie a lui Ariosto, ca şi în acele ale lui Machiavelli sau Aretino, apare şi comicul de caracter, adică acea specie în care faptele comice izvorăsc nu din hazardul situaţiilor, cum era mai totdeauna cazul în vechea comedie, dar din caracterul personajelor. Un caracter atît de bine conturat ca acel al lui Fra Timoteo în Mandragola lui Machiavelli sau ca // Ipocrlto în comedia lui Aretino a devenit baza istorică a noii comedii de caracter, ilustrată de Shakespeare în Nevestele vesele din Windsor, în Scorpia tmblînzită, în Cei doi domni din Verona şi în altele. Comedia de caracter a lui Shakespeare n-ar fi fost posibilă fără temelia aşternută de poeţii italieni ai Renaşterii încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Deci şi prin această SHAKESPEARE CA POET AL RENAŞTERII 147 parte a aparii lui, Shakespeare ne apare ca un poet al Renaşterii. In fine, a treia specie dramatică a acestei epoci a fost pastorala. Renaşterea cunoscuse până la un moment dat numai pastorala narativă, o desvoltare a idilei antice, de pildă Arcadia /ui Sannazzaro. La mijlocul secolului al XVI-lea, Agostino Beccari scrie şi face să se reprezinte prima dramă pastorală, II Sacrificio. Genul culminează curând cu Aminta lui Tasso, compunere graţioasă cu personaje nobile sau legendare, costumate în păstoriţe şi păstori îndrăgostiţi, angajate într-un conflict fără adâncime, repede rezolvat prin punerea de acord a amanţilor împăcaţi. Pastorala renascentistă a dat consecinţe importante în opera lui Shakespeare, ca de pildă în Cum vă place, dar cu o aprofundare superioară a situaţiilor, apoi şi în alte piese unde elementul pastorali joacă un rol mai mic sau mai mare, ca în Visul unei nopţi de vară, în Povestire de iarnă, in Ciimbelin. în Furtuna şi în altele. Critica shakespeareană a arătat uneori ca adevăratul aport original al marelui poet englez la lumea ide forme dramatice a Renaşterii este feeria şi basmul, adică tocmai Visul unei nopţi de vară sau Povestire de iarnă, Cymbelin şi Furtuna. Dar în afară de faptul că în toate aceste bucăţi elementul pastoral posedă o desvoltare destul de mare, se poate face observaţia că şi în prototipurile mai vechi ale genului, de pildă în Aminta lui Tasso sau în Pastor Fido al lui Guarini, aspectul liric cunoaşte o asemenea extindere, încît nu este de loc nepotrivit a face să des-cindă şi feeria, ca şi drama lirică shakespeareană din modelele stabilite de poeţii Renaşterii italiene. Originalitatea lui Shakespeare, una din cele mai puternice în întreaga literatură a lumii, nu stă deci în genurile cultivate de el, în cadrele formale ale creaţiei sale. Acestea au apărut în renaşterea italiană şi s-au bucurat de o răspândire europeană. Folo-sindu-le, Shakespeare ne apare ca un poet al Renaşterii. Este prima formă a apartenenţei marelui poet la epoca sa. Acelaşi lucru se poate spune despre motivele şi izvoarele shakespearene. Shakespeare este poetul unei epoci în care originalitatea motivului nu se bucură de preţuirea acordată acestuia mai tîrziu. Spectatorilor le plăcea mai de grabă să regăsească motive şi figuri cunoscute, aşa cum ascultătorilor de basme din toate epo-cele Ie-a plăcut regăsirea aceloraşi eroi, a lui Făt-Frumos sau a Ileanei Cosînzene, salutaţi ca nişte vechi cunoştinţe. întocmai ca Ariosto, ca Rabelais sau ca Cervantes, Shakespeare foloseşte deci întreaga lume de motive a trecutului. Temele principale sau episodice ale dramelor sale sînt împrumutate deci unui mare număr de izvoare ; vechilor cronici engleze, folclorului, creaţiei dramatice şi epice engleze ceva mai vechi, dar şi izvoarelor umanistice, adică literaturilor antice şi acelora ale Renaşterii în ţările romanice. Astfel, în Comedia erorilor este reluat motivul confuziei între doi fraţi gemeni din Menaechmi lui PI aut. In Cei doi domni din Verona, critica a identificat episoade inspirate de pastorala lui Montemayor, Diana, de pildă episodul travestirii eroinei pentru a-şi pu-rea urmări iubitul, şi a rătăcirii celor doi amanţi într-o pădure. Grozăviile unor episoade din Titus Andronicus, ca de pildă tăierea mâinilor şi limibei fiicei lui Titus .de către teribilul Aaron a putut fi inspirată de povestirea Philomelei în Metamorfozele lui Ovid, după cum caracterul scelerat, în orgoliul lui, al lui Titus, aminteşte neapărat de Hercules furens al Iui Seneca. Romeo şi lulietta dramatizează o întîmplare povestită de nuveliştii italieni, de Masuccio din Salerno, de Luigi da Porta şi de Bandello, transmisă prin prelucrarea franceză a lui Pierre Boisteau din Histoires Tragiques, prelucrare care inspirase şi alte drame şi naraţiuni engleze, înaintea lui Shakespeare. Intîrn-plarea lui Othello provine dintr-o nuvelă a veneiţianului Cinthio. Dramele romane, luliu Cezar, Antoniu şi Cleopatra şi Co-riolan împrumută subiectele lor din Vieţile paralele ale lui Plutarch, pe care Shakespeare le citise în traducerea engleză a 10* 148 TUDOR VIANU lui Thomas Norts, făcută după versiunea franceză a lui Amyot. Timon din Athena era cunoscut din Viaţa lui Antoniu a lui Plutarch şi dintr-un dialog al lui Lucian, netradus încă în englezeşte în epoca eli-sabetană, dar ale cărui ecouri pot fi identificate în mai multe scrieri ale aceleeaşi vremi. N-am dat decît puţine izvoare din numeroasele stabilite de critică şi care aduc dovada incontestabilă a participării lui Shakespeare la întreaga cultură a Renaşterii şi a umanismului. Mai mult însă decît prin genurile dramatice cultivate sau decît prin motivele şi izvoarele sale, caracterul renascentist al «perii lui Shakespeare se vădeşte în scopul pe care ele par a-1 da literaturii, încercînd o foarte largă generalizare asupra producţiei literare în epoca anterioară Renaşterii, mi se pare că scopul ei a fost mai mult să dea un aliment imaginaţiei decît cunoaşterii, să amuze mai mult decît să instruiască. Fac această generalizare cu deplina conştiinţă că o idee atît de generală s-ar putea să nu subsumeze toate faptele. Dar dacă mă întreb pentru care motive scriau vechii povestitori mi se pare că s-ar putea afirma că scopul lor era să intereseze pe ascultători sau pe cititori prin caracterul rar, neaşteptat şi extraordinar al faptelor povestite. Autorii eposurilor medievale şi ai romanelor cavalereşti nu ocupau o poziţie mult deosebită de aceea a povestitorilor populari, adică a acelora care debitează unui public adunat într-o şezătoare întîmplările de necrezut ale unui erou iubit. Fiecare din noi a făcut această experienţă, cel puţin în anii copilăriei, cînd ascultam din gura unei persoane mai bătrîne, depozitară a vechilor basme, povestirea faptelor eroice şi minunate ale unui erou simpatic prin tinereţea, prin forţa, prin curajul şi prin priceperea lui, capabil să asigure victoria cauzei lui bune, împotriva unor adversari brutali sau a unor uneltitori vicleni, vrednici de ură. Ascultătorii basmelor populare nu descoperă aspecte necunoscute ale omului, nu pătrund în regiunea mai adîncă a jocului motivelor în sufletul omenesc,. nu se bucură pentrucă ajung a cunoaşte-pe om în chip mai profund, ci pentrucă urmăresc înlănţuirea plină de surprize a faptelor, delectabilă pentru imaginaţie. Cu-acest fel de interes urmărim însă nu numai basmele populare, dar şi poemele eroice sau romanele cavalereşti ale evului mediu. întîmplările lui Roland, ale lui Siegfried, ale lui Lgor, ale regelui Arthur şi ale cavalerilor săi şi, pînă mai tîrziu, aventurile lui Amadis, nu s-au adresat altei părţi a sufletului şi n-au provocat o-altă atitudine din partea publicului lor decît aceia a ascultătorilor de basme. înrudit cu interesul epic a fost şi acela dăruit producţiei dramatice, deşi în misterele-şi moralităţile medievale se poate semnala, şi intenţia autorilor de a întări credinţa şi de a transmite bunele precepte morale. Nimeni dintre spectatorii teatrului medieval nu făcea însă o descoperire morală, nu cîştiga o nouă perspectivă etică,, necunoscută din predicele de amvon. Ceea ce era mai ales interesant pentru aceşti spectatori era regăsirea episoadelor atît de mişcătoare ale legendelor sacre sau pe acelea .ale omului bogat în lumea luf de zădărnicii, etc. Intr-o lucrare relativ recentă (Euro-păische Literatur und latelnisches Mittelal-ter) istoricul literar german E. R. Curtius. aminteşte vechea doctrină a lui Quinti-lian, după care scopul retoricei este să-înveţe, să mişte şi să delecteze (dovere, movere, delectare), al poeziei însă numai acesta din urmă, simpla delectare, solam voluptatem. Curtius urmăreşte transmiterea acestei idei în evul-mediu. Poezia ca. delectare a fost o categorie constitutivă în literatura, medievală ; dar dacă nu se poate contesta nici intenţia acesteia de a mişca şi de a transmite învăţături morale, de pildă în teatru sau în producţia didactică, nu este mai puţin adevărat că aceste învăţături nu îmbogăţeau fondul de maxime propagate de biserică şi de şcoală, şi, în genere, unanim cunoscute. Este necesar să cunoaştem aceste vechi împrejurări, pentru a înţelege bine ce a« adus nou Renaşterea în literatură. încă; SHAKESPEARE CA POET AL RENAŞTERII 149 din zorile ei, Divina Comedie a lui Dante .aduce revelaţii extraordinare asupra sufletului omenesc, asupra pasiunilor, asupra prăbuşirilor şi înălţărilor lui, într-un fel pentru care nu putem cita nici o analogie în toată literatura narativă anterioară. Din acest moment, poezia nu este numai aliment al imaginaţiei ; ea devine acum instrument de cunoaştere a sufletului omenesc şi a societăţii. Un nou fel al interesului literar însoţeşte de aci înainte, prin felul în care înfăţişează mecanismul sentimentelor omeneşti, nuvelistica italiană, poemele eroi-comice, pastoralele, -comediile de caracter, noul roman. întreagă această producţie, ilustrată de Boccaccio, de Ariosto, de Rabelais sau de Cervantes, se deosebeşte de toată literatura anterioară, de literatura evului-mediu, printr-o cunoaştere mult mai adîncă a omului, prin drapul ei de observaţii asupra sufletului individual şi a societăţii, incomparabil mai întins. Drama shakespeareană apare în cîmpul .acestei revoluţii literare. Niciodată, de cînd scriitorii Începuseră să scrie teatru, nu se aruncaseră sonde atît de adînci în sufletul omenesc. Shakespeare pricepe omul din bazele lui somatice. Trăsăturile corporale, temperamentale, fizice, devin elemente ale caracterelor şi, din acestea, decurge acţiunea dramelor. Conjuraţia lui Brutus şi Gassius, în Iu.Uu Cezar, este un fapt al vechei aristocraţii senatoriale împotriva dictaturii şefului partidului popular, dar această conjuraţie este sprijinită de temperamentele celor doi conjuraţi, de melancolia lui Brutus, de irasci-bilitatea lui Gassius, om uscăţiv, concentrat şi amar. Faptele de groază ale lui Richard III provin din diformitatea lui ■corporală şi din resentimentele pe care aceasta le trezeşte în sufletul său. Shakespeare pricepe, ca nimeni altul înainte, întreaga complexitate psihică, îmbinarea notelor contradictorii în acelaşi caracter, ca de pildă cruzimea bestială, înaltul simţ cavaleresc al onoarei şi iubirea cea mai delicată în Othello, ura nestinsă şi tandreţa paternă în Shylock. Toţi poeţii tre- cutului zugrăviseră caractere unitare, structuri dominate de o singură pasiune. Shakespeare prezintă omul interior devastat de lupta, tendinţelor lui contradictorii. Această împrejurare îi permite să zugrăvească nu numai un om static, acelaşi în toate manifestările sale, dar caractere în devenire, evoluând între poli opuşi, ca Timon, care de la extrema bonomie şi generozitate ajunge la mizantropia cea mai neagră. Adîncă şi fără precedent este la Shakespeare intuiţia filiaţiilor şi afinităţilor între caracterele aceleiaşi familii, ca în Regele Lear, unde fiecare din fiicele acestuia, Gonerill şi Regan pe de o parte, Cordelia pe de alta. ■întrupează cîte unul din aspectele firii tatălui : orgoliul lui abuziv de mare feudal, adîncimea simţirii lui umane căreia i se limpezeşte pînă la urmă soarta plină de suferinţă a mulţimilor omeneşti. Poetul ştie să urmărească alternanţa motivelor, felul uimitor al succesiunii lor, ca d. p. în scena certei dintre Brutus şi Cas-sius (luliu Cezar, IV, 3), unde mînia urcă pînă la paroxism, dar cade apoi, se istoveşte prin excesul ei şi se transformă în înduioşare, în iubire prietenească. Marele psiholog cunoaşte multiplicitatea de planuri ale structurii morale a omului şi invazia spre suprafaţă a celor mai adînci ■dintre acestea : voinţa de putere a lui Macbeth evocată din străfunduri, devenită conştientă de sine, apoi obsedantă, tiranică şi devastatoare. Observaţia poetului se opreşte, uneori, în faţa aspectelor crepusculare ale conştiinţei, cunoaşte fenomenul sugestiei, vorba aruncată în treacăt lui Brutus şi care prinde rădăcini în cugetul lui. trezindu-i ambiţia, simţul răspunderii istorice ; cunoaşte şi descrie visul, delirul, halucinaţia şi nebunia. Zadarnic am căuta, în întregul trecut al literaturii, o materie de observaţii asupra omului, la fel de bogată, exactă şi adîncă, cum este aceia a caracterelor lui Shakespeare. Poetul englez rămîne cel mai mare psiholog al literaturii universale, pînă la acel care îi seamănă mai mult prin puterea lui scormonitoare, prin raza de lumină arun- 150 TUDOR VIANU cată asupra laturilor ascunse şi contra dictorii a'e sufletului : Dostoevski. Dar lucrul n-ar fi devenit posibil fără .marea faptă care a dat un nou scop literaturii în Renaştere, transformînd-o într-un instrument de investigaţie şi cercetare a omului. Vastitatea şi profunzimea cunoaşterilor lui Shakespeare constitue manifestarea unui poet al Renaşterii, al celui mai însemnat din această epocă. II uneşte, în fine, pe Shakespeare cu epoca sa, înţelegerea filosofică a vieţii. Sensul spiritual-istoric al acestei epoci a fost acela de a înlocui vechea perspectivă teologică asupra lumii cu una formată în reflecţia filosofică şi în cercetarea ştiinţifică. Cultura spirituală a lumii a fost condusă, veacuri de-a rîndul, de biserică şi de învăţătura ei. Incepînd însă din secolul al XV-lea şi, mai întîi, în Italia, apare tipul unui cugetător liber, care îşi extrage îndemnurile din libera speculaţie a filosofilor antici, substitue autorităţii cercetarea, şi pe aceasta o duce pînă la punctul în care poate înlocui vechea imagine a universului cu una nouă, pusă de acord cu datele observaţiei ; descoperă simţul critic în compaţia vechilor manuscrise, dintre care ştie să aleagă pe cele autentice, aplică această metodă chiar textelor sacre, garantate de biserică. Figurile reprezentative ale acestei vremi sunt Coper-nic, Giordano Bruno, Lorenzo Valla, Galileo Galilei. Montaigne şi Lodovico Vives. Shakespeare aparţine aceleiaşi linii a cugetării descătuşate, în rebeliune faţă de dogmatismul anterior. S-au grupat uneori locurile din dramele lui Shakespeare care ar putea reface doctrina filosofică a poetului, deşi într-o creaţie obiectivă cum este drama, ideile nu sînt ale poetului, ci ale personajelor lui. Totuşi cînd expresiile acestor idei apar în împrejurări cînd personajele aruncă priviri larg cuprinzătoare asupra vieţii, nu putem să nu auzim în ele glasul însuşi al poetului, mai ales dacă ele nu sunt contrazise şi echilibrate de alte idei. S-a arătat astfel că mai toată materia de reflecţie a dramelor shakespearene, mai ales în epoca medie a creaţiei poetului, reprezintă punctele de vedere ale unui scepticism radical, uneori ale unui nihilism desnădăjduit, care nu recunoaşte nici o lege morală în lume. „Viaţa este o poveste istorisită de un idiot, fără nici un sens" reflectează Macbeth (V, 1) cînd primeşte vestea morţii reginei. Nu poate vorbi aşa de oît un om care a pierdut orice credinţă, cineva care se găseşte în paroxismul crizei morale. Putem oare nădăjdui o restabilire a echilibrului moral al lumii în viaţa de dincolo de moarte ? Nu ştim însă nimic despre ce se întâmplă după aceasta şi numai nesiguranţa noastră cu privire la tărîmurile din care nimeni nu s-a întors, prelungeşte existenţa mizerabilă a omului (Hamlet, III, 1). Astfel de reflecţii într-o operă poetică .ar fi fost cu neputinţă, în Anglia, cu un secol mai de vreme. Prezenţa lor în operele lui Shakespeare se explică prin valul de ateism care se revarsă asupra Angliei, la sfârşitul secolului al XVI-lea, ca o expresie a luptelor împotriva catolicismului şi a unora din influenţele materialismului mecanicist, în felul lui Pomponatius, absorbite în aceste împrejurări. Raţionalismul filosofic, într-o primă formă a luptei lui antidogmatice, cunoaşte astfel de manifestări nihiliste. Pînă cînd să recunoască o altă ordine şi semnificaţie a lumii, revelate de raţiune, lupta antidogmatică împotriva vechilor credinţe, tăgădueşte orice ordine şi orice semnificaţie. Momentul acesta poate fi identificat într-unele din dramele lui Shakespeare. Apare apoi un scepticism mai blînd, care nu desnădăjdueşte, dar care rămâne agnostic. Nu putem cunoaşte nimic, fiindcă nu putem ieşi din individualitatea noastră. Orice cunoaştere se formează în raport cu felul intereselor, al dispoziţiilor, al pasiunilor noastre. Din această pricină se iveşte extrema varietate a opiniilor, a gusturilor, a legilor, a moravurilor omeneşti. Este momentul reprezentat de scepticismul lui Montaigne. Opera acestuia tradusă în englezeşte de Florio era citită în cercul prietenilor lui Shakespeare şi cu siguranţă de acesta însuşi. Critica a sta- SHAKESPEARE CA POET AL RENAŞTERII 151 bilit diferite locuri paralele între dramele lui Shakespeare şi Essais-urile lui Montaigne, recunoscute astfel ca nişte izvoare ale celor .clintii. Cînd, în scena dintre Ha.mlet şi .prietenii săi, Rosenkranz şi Guldenstern, aceştia refuză, din prudenţă curteană, să se asocieze observaţiei că ..Danemarca este o închisoare", Hamlet le răspunde : „Atunci, nu este pentru voi ; pentru că în fond nici un lucru nu este bun sau rău ; gîndirea noastră îl face de un fel sau altul. Pentru mine este o închisoare". S-a pus în paralelism această reflecţie a lui Hamlet cu aceia a lui Montaigne (în Essais, I, XI) : „Ceea ce numim rău sau suferinţă nu este nici rău nici suferinţă ; .numai reprezentarea noastră le dă această calitate". Reflecţia lui Hamlet este deci tipic montaignană. Cînd Hamlet cugetă cu melancolie la soarta stăpînito-rilor, deopotrivă cu a celor mai umili cerşetori, în momentul cînd, prin moarte, intră deopotrivă în ciclul material al naturii, în gura eroului lui Shakespeare apare o figură de stil împrumutată lui Montaigne : „Regele gras şi cerşetorul slab sînt numai două mîncări (pentru viermi) ; două feluri pentru o singură masă" spune Hamlet (IV,3), ca şi Montaigne: „Inima şi trupul unui mare împărat triumfător, iată dejunul unui mic vierme". (Essais, II, 12). Nu vom reproduce toate textele paralele ale lui Shakespeare şi Montaigne. Critica a obţinut de mult dovada ecourilor filosofului francez în operele lui Shakespeare. Scepticismul acestuia, format în practicarea izvoarelor amintite sau pe orice altă cale. este un alt aspect al unei gîndiri descătuşate, dar care n-a atins încă terenul unor noi certitudini filosofice şi morale Dar dacă nu putem cunoaşte nimic, dacă despre lucruri ştim numai cum ne apar. nu cum sînt ele în realitate, nu cumva viaţa este o iluzie inconsistentă, ceva ca un vis sau ca o reprezentaţie de teatru ? Poate că moartea nu este altceva decît trecerea dintr-un somn în altul. „Numai teama de visurile care ne pot apărea, atunci cînd lepădăm apăsarea pămlntului, ne sileşte să rămînem liniştiţi şi să lăsăm mizeria să îmbătrînească" (Hamlet, III, 1) In Cum vă place (II, 7), Ducele, care şi-a pierdut tronul şi trăeşte acum în pădurea Arde-nilor, reflectează cu melancolie la jocul oamenilor pe marele teatru al lumii. Jack melancolicul îl confirmă : „Da, lu-mea-ntreagă este doar o scenă". în Visul unei nopţi de vară, personajele stau sub vraja lui Puck, care le-a încurcat minţile şi le face să se înşele asupra obiectului iubirii lor, pe care îl percep de altfel cu deplină înşelare : frumoasa Titania găseşte încîntător şi îmbrăţişează cu foc pe un ins cu cap de măgar. Nu cumva sîntem tot timpul prada unor astfel de iluzii ? In Scorpia îmbtînzită, un biet beţiv, Sly, este transportat, în timpul somnului, în palatul unui duce şi este făcut să creadă, la deşteptare, că el este ducele şi că i se cuvin semnele -de respect şi răsfăţurile cu care este înconjurat. In Regele Lear, Edgar îl face să creadă pe bietul lui tată orb, fă-cîndu-1 să alunece de pe o piatră, că a căzut de pe stîncile înalte dela Doover. Imaginaţia se substituie tot timpul realităţii. In Furtuna, Prospero pune la cale, prin arta lui vrăjitorească, o mascaradă a spiritelor aeriene, pe care apoi, o 'risipeşte. La fel se întîmplă, reflectează Prospero, cu viaţa întregii lumi : „Sîntem făcuţi din aceeaşi ştofă ca visele noastre şi scurta noastră viaţă este înconjurată de somn" (Furtuna, IV, 1). Comparaţia vieţii cu teatrul şi cu visul .a fost un motiv literar care, apărut în antichitate, a cunoscut o întinsă difuziune în Renaştere. Istoricul acestui motiv a fost făcut de mai multe ori şi eu însumi am consacrat o scurtă cercetare temei lumea ca teatru. Faptul că aceste motive revin atît de des în Renaştere, la Marsilio Ficino, la Erasmus, la Vives, pînă să găsească mari întrupări literare la Shakespeare şi la Cal-deron, se explică prin acelaşi scepticism care se instalează în gîndirea Renaşterii, atunci cînd reflecţia filosofică, înlocuind vechile dogme ale bisericii, produce o criză a tuturor certitudinilor, sentimentul iluzionismului universal. 152 TUDOR VIANU A rămas oare Shakespeare totdeauna la poziţiile scepticismului ? Gîndirea filosofică liberă, marea cucerire a Renaşterii, nu i-a oferit niciodată terenul solid al unor certitudini ? Ca atîtea alte mari spirite ale Renaşterii, nutrite în înţelepciunea antichităţii, Shakespeare întrevede posibilitatea unei reforme a omului şi a societăţii, prin apropierea lor >de norma naturii. In Furtuna (11,7), Gonzalv întrevede posibilitatea altei lumi, liberă de egoismul societăţii din timpul său : „fără bogăţii şi sărăcie, fără servitori, fără contracte şi moştenire, fără împărţiri ale pământului, fără arătătoare de drumuri, fără eîmpii cultivate şi fără podgorii, fără grîu, vin, ulei, metale şi fără meşteşuguri": omul revenit la starea denatura. A fost semnalat un pasaj .clin Montaigne (Essais, I, 30), care cuprinde aceiaşi evocare în aceleaşi forme, cu aceleaşi cuvinte. Este una din utopiile atît de frecvente în Renaştere, deopotrivă cu acele ale iui Thomas Morus, Campanella, Bacon. Interesant este la Shakespeare nu conţinutul utopiei sale, ci îndemnul de a fantaza utopia, ca o expresie a dorinţei de reforme, atît de caracteristică pentru cultura critică a timpului. Pînă să se lumineze o altă lume, pusă de acord cu raţiunea omului, poetul întrevede un om regenerat prin viaţa în mijlocul naturii, departe de fastul şi crimele curţilor. Este, în Cymbelin, cazul fraţilor Belarius şi Gauderius, crescuţi în pustietate şi care au devenit oameni drepţi şi puri, viteji şi iubitori de oameni. Shakespeare întrevedea deci posibilitatea reformei omului în adîncime ; dar, pentru aceasta, nu poate recomanda altceva decît retragerea din corupta societate a timpului său. Tipul omenesc pe care poetul îl preţueşte pînă la urmă mai mult, pentrucă de el se pot lega speranţele lui cele mai bune, nu mai este cavalerul, omul de arme, personajul reprezentativ al feudalităţii. întocmai ca Ariosto şi Cervantes, Shakespeare înfăţişează odată pe omul feudal în versiunea lui ultimă, degenerată şi caricaturală. Este Falstaff : aventurier al cîmpurilor de bătălie, pe care îndrăznim să-1 comparăm cu Orlando şi cu Don Quijote, numai pentru că manifestă, în poetul lui, aceiaşi atitudine critică faţă de idealurile cavalerismului, evidentă şi la Ariosto şi la Cervantes. Figura umană pe care Shakespeare o preţueşte mai mult este cugetătorul Prospero al Furtunei, magician ca atîţi oameni ai Renaşterii, dar care în cele din urmă renunţă Ia practicele magiei şi, hotărît să nu mai folosească decît puterile minţii şi inimii lui, liberează pe Ariei, slujitorul lui supra-natural. Sufletul lui Prospero s-a înălţat, nu mai cunoaşte ura împotriva vechilor lui persecutori, nu mai foloseşte împotrivă-le vrăjitoriile lui, şi purificat prin suferinţă şi prin cugetare, adresează lui Alonso, regele Neapolului, îndemnul care aduce concluzia tuturor experienţelor lui : „Gîndeşte binele şi fii senin!" (V, 1), un îndemn care ar fi putut să fie pronunţat de mulţi alţi umanişti ai Renaşterii. Cîştigui cel mai de seamă al liberei cugetări shakespeareane este însă adâncimea cunoaşterii omului în opera sa. îacob Burc-khardt, istoricul Renaşterii, a exclamat odată : „Inchipuească-şi cineva ce ar fi devenit Shakespeare sub un vice-rege spaniol sau în vecinătatea Sfîntului Oficiu la Roma, sau închipuiască-şi-1 în propria lui ţară, cîţiva ani mai tîrziu, în epoca revoluţiei engleze". Acest efort al închipuirii, cerut de Burckhardt, ne duce la concluzia că, în acele momente, Shakespeare n-ar mai fi - fost Shakespeare. Poziţia spirituală a acestuia a fost determinată ele acel moment unic, în care, prin ivirea anglicanismului, catolicismul îşi pierduse poziţiile, în timp ce puritanismul nu şi le cîştigase încă. In acest moment de relative libertăţi spirituale a putut să se desvolte un spirit de lărgimea orizontului şi de profunzimea intuiţiilor morale ale lui Shakespeare. Şi această pătrundere atît de scormonitoare în sufletul omenesc, această vastitate şi adîncime a cunoaşterilor lui morale poartă în ele mesajul cel mai important al poetului. Prin Shakespeare toate naţiunile care s-au deschis influenţei operei lui, întreaga omenire a devenit mai lucidă, mai clară şi mai adîncă in înţelegerea omului. Cu- SHAKESPEARE CA POET AL RENAŞTERII 153 noaşterea mecanismului pasiunilor, a tuturor motivelor active în sufletul omenesc si a diferenţierilor individuale ale acestuia, au făcut pregrese enorme prin drama shakespeaireană. Luciditatea morală superioară aduce neapărat o desvoltare a simpatiei umane. Răutatea este adeseori un efect al îngustimii minţii, după cum iubirea de oameni activă creşte din lărgimea de orizont a omului luminat, clin puterea pătrunderii lui în sufletul semenului. Acest suflu al unei înţelegeri superioare adie prin toată opera lui Shakespeare şi transmite cititorului şi spectatorului îndemnuri către comprehensiune şi bunătate. Recunoaştem aci mesajul suprem al lui Shakespeare, un mesaj făcut posibil prin orientările -de cultură ale Renaşterii, aduse de el, de marele poet, la forma înfloririi lor supreme. Shakespeare este. un poet al Renaşterii prin tematica operii lui, prin motivele şi izvoarele folosite, prin noul rol dat literaturii, prin libertatea lui spirituală. Astăzi el ne apare şi drept cel mai mare poet al .acestei epoci, nu numai fiindcă nimeni nu-1 depăşeşte în comprehensiune umană, dar fiindcă nici un alt poet al aceleaşi vremi nu păstrează actualitatea lui. Ariosto şi Tasso, Rabelais şi Cervantes au fost desigur mari poeţi. Idila şi humorismul lui Ariosto, melancolia şi suavitatea lui Tasso, vigoarea veseliei lui Rabelais, idealismul moral al lui Cervantes sînt trăsături care ne vorbesc adînc şi ne subjugă în operele lor. Shakespeare întruneşte aproape toate aceste trăsături şi le adaugă ceva. Găsim în dramele lui idila cea mai delicată, în scene ca acele din Cum vă place, din Povestirea de iarnă, sau din Furtuna. Suavitatea poetică aplică pecetea ei pe creaţii ca Romeo şi Julieta, sau Visul unei nopţi de vară. Tonul melancoliei celei mai pătrunzătoare se degajează din figuri ca Jack, ca Hamlet, ca Brutus. Comicul viguros în Falstafî şi Petrucchio nu este întru nimic mai prejos aceluia al lui Panurge sau Fratele Jean ai lui Rabelais. Numai idealismul moral al lui Quijote rămîne ca un pisc solitar, fără asemănare. Dar nici Ariosto, nici Tasso, nici Rabelais, nici.Cervantes n-au creiat figuri tragice ca Regele Lear, ca Othello, ca lady Macbeth. Tragismul ar fi lipsit Renaşterii, dacă n-ar fi existat poeţii englezi ai secolului al XVI-lea şi, în fruntea tuturor, Shakespeare. Apoi toţi ceilalţi mari scriitori ai Renaşterii nu-1 ajung pe acesta în ceea ce am încercat a. arăta aici în atîtea feluri : cunoşterea lui de oameni. Din această pricină toate celelalte mari opere ale Renaşterii datează, apar oarecum limitate în influenţa lor asupra noastră, în timp ce Shakespeare este purtat victorios către noi prin comprehensiunea lui umană. Şi fiindcă, ieşjt din toată munca de cultură a secolelor .umanismului, Shakespeare întruneşte în sine toate firele poetice ale vremii sale şi le încunună prin cunoaştere şi omenie, cred că-1 .putem numi cel mai mare poet al Renaşterii. AL. PIRU LUCRĂRI MONOGRAFICE Este inutil a -discuta despre necesitatea şi utilitatea monografiilor de istorie literară. Toţi scriitorii imipo.nt.anti şi uneori chiar cei de al doilea .ordin din toate literaturile .au făcut sau vor face obiectul unei cercetări amănunţite asupra vieţii şi operei lor, menite a satisface interesul maselor de cititori, precum şi curiozitatea specialiştilor. Faptul că în literatura noastră actuală se .acordă o atenţie sporită monografiilor ide istorie literară este motivat de tradiţie ca şi ide ideea de progres "în genere, în literatura noastră s-au mai făcut monografii, unele chiar excelente, care ar trebui reconsiderate şi retipărite. Altele pot fi luate oa bază pentru cercetări noi în lumina concepţiei marxist-leniniste. Acest lucru s-a şi încercat în cîteva cazuri, dintre care unele vor constitui şi analiza acestui articol. Să pornim de la cîteva observaţii de ansamblu. Mai întîi se constată că noii autori de monografii evită a despărţi „didactic" viaţa scriitorului considerat de studiul operei sale. După I. Popper, autorul monografiei George Coşbuc (E.S.P.L.A., 1957) metoda tratării separate a celor două compartimente este pur şi simplu „metafizică", „Viaţa unui artist, cînd nu este obiectul unei cercetări independente — zice monografistul — prezintă interes mai ales în măsura în care explică opera ; dar atunci ce rost are în cadrul unei monografii o biografie omogenă, dacă momentele ei semnificative vor trebui reamintitp ori de cîte ori se va impune stabilirea de raporturi cu momente ale creaţiei ?" Unificarea biografiei ou analiza operei ar fi aşa dar o chestiune de economie a monografiei. Ce se întîmplă însă cu acei scriitori a căror biografie este mai importantă decît opera, ca de pildă N. Băleescu, cînd istoricul literar este silit, prin natura lucrurilor, să nareze viaţa independent?' I. Popper nu pare a combate principial o astfel de întreprindere. Ea este combătută practic de Al. Dim a în monografia sa despre Alecu Russo (E.S.P.L.A., 1957), în care viaţa autorului „Oîntării Roim.îniei" este sistematic expusă odată cu cercetarea operei, deşi Alecu Russo e, după părerea noastră, unul din scriitorii în chip .evident nerealizaţi, ce nu .şi-au dat întreaga măsură bănuită şi al căror destin literar trebuie sugerat, ca şi în cazul lui Băleescu, în primul rînd biografic. Părerea noastră este că unii scriitori se pretează mai puţin la o reconstrucţie biografică, alţii mai mult. Depinde de intuiţia istoricului literar, sprijinită totdeauna pe-documente, de a separa sau nu viaţa scriitorului, destinul său, de opera sa. G. Căli-neseu a demonstrat în 1955 că se poate face biografia lui N. Filimon şi a lui Gr. Alexandreseu. I. Vitner a publicat îns 1956 o reconstituire biografică a lui C. D. Gherea. Editura Tineretului are o colecţie destinată biografiilor unor oameni de seamă. Prin unmare nu înţeleg de ce despărţirea vieţii unui scriitor de opera lui ar fi din principiu un procedeu metafizic. Biografia unui scriitor are de scop să LUCRĂRI MONOGRAFICE 155 adune la un loc o serie de date, de obicei risipite, în scopul de a adăuga la imaginea oferită de operă, un portret autentic al omului, o fişă morală. Aceasta e biografia de tip sainte-beuvian. Primejdia de care e pindită o astfel de întreprindere e aceea de a romanţa, de a complecta în mod arbitrar cu închipuirea ştirile spre a trage concluzii ce pot avea o justificare în sceneria epică, dar nu sînt încuviinţate ■de nimic. Scriitorul este în anume sens totdeauna un erou exemplar şi biografia a avut încă de la Plutarh un interes educativ, totuşi numai în foarte rare cazuri eroul 'de biografie, nerepetabil, poate deveni erou de roman. Eroul de biografie este. singular, existent o singură dată în istorie, pe cînd eroul de roman este tipic, reprezentativ pentru o întreagă categorie de indivizi, variabilă după timp şi loc şi care se repetă istoriceşte la infinit. Shakespeare e unul singur, dar Othello, Jago. Romeo şi chiar şi Hamlet renasc mereu. Caragiale este unic, dar Caţavemcu, Tipă-tescu, Trahanaohe, Conu Leonida, repre-zentînd fiecare sintetic o categorie morală şi socială, sînt multiplicaţi în orice moment, există etern. Să nu se creadă că vorbesc aci de temperamente înăscute, excluzînd influenţa factorilor sociali în existenţa eroilor de biografie. Explicarea artistului prin clasa sa este obligatorie în orice biografie, cu condiţia să nu cădem în sociologism vulgar, interzicînd scriitorului vederi ce depăşesc mentalitatea clasei din care face parte. Biografia, ca şi studiul propriu zis al operei, este o lucrare de istorie literară şi în acelaşi timp de critică, fiind convenit că istorie literară fără un punct de vedere critic este ou neputinţă. Analiza unei opere literare, a operelor unui scriitor, nu poate fi întreprinsă de istoricul literar care nu e şi critic. De altfel nimeni nu poate fi critic dacă nu e şi istoric literar, dacă nu are perspectivă istorică în formularea judecăţilor sale şi dacă nu e capabil să înscrie fenomenul literar analizat în serii istorice. Nici o operă literară, aricit de importantă, nu poate fi considerată în sine, ca o apariţie imprevizibilă, izolată, şi care nu suportă nici o comparaţie. Istoria literară demonstrează că Eminescu eanticipat de Alecsan-dri, Bolintineanu, Mureşanu etc., că opera sa beneficiază de temele romantismului german, izbutind a se ridica prin efort creator la universalitate, în familia marilor poeţi romantici ai secolului său, determinând totdeodată în literatura ro.mînă un curent eminescian, o tradiţie cultivată pînă în prezent (Arghezi, Beniuc). Evident istoricul literar, cunoscător de date. fără spirit critic, nu poate nici el explica fenomenul literar, dacă e lipsit de capacitatea de interpretare, .de intuiţia operei de artă şi de putinţa sugerării ei prin imagini. Istoricul literar înregistrator de documente va oferi în cazul cel mai bun simple cronologii şi bibliografii, criticul fără exerciţiu istoric, va face interpretări riscate, suspecte de diletantism, oricît astfel de interpretări ar fi prezentate ca ..eseu". _ Cu aceste scurte preliminarii, trecem la recenzarea celor două pomenite monografii din anul trecut. Monografia lui I. Popper despre George Coşbuc nu este o reluare a studiului din 1951 despre acelaşi poet. Acel studiu — autorul însuşi recunoaşte — era o lucrare „cariată, ca şi multe alte cercetări de istorie literară apărute pe atunci, de ceea ce se numeşte în mod curent sociologism vulgar". De fapt nu acesta era singurul viciu, ci încă multe altele, actualizări forţate, stil gazetăresc, confuzii, destule erori. Poeziile e:pau mai înfîi rezumate în proză, .apoi urma o exclamaţie de reconsiderare. De pildă în legătură cu poezia „Faptul zilei" : „Cît de puternic vibrează el (poemul) a.stăzi, în sufletul acelora care, pe pămîn-tul patriei noastre, cuceresc tot mai deplin, bucuria vieţii libere, în elanul impetuos al muncii în uzine şi şantiere, pe ogoarele gospodăriilor colective 1" Sau : „...Şi dacă George Coşbuc a conceput natura ca o forţă supremă în univers, citin- 156 AL. PIRU du-1 astăzi, când pornim la înfăptuirea planului de electrificare a ţării noastre, prin folosirea resurselor naturii, noi ştim să a. legem ce e preţios în concepţia poetului, ştim să preţuim .mai bine rezervorul uriaş de forţe, ascuns în sinul firii, muncim cu mai multă rîvnă pentru a-1 îmhlînzi în slujba bunei stări a întregului popor..." In „Crăiasa Zînelor" Coşbuc ne înfăţişa — în viziunea autorului — un flăcău „şmecher" care „ştie să speculeze inocenţa fetei" ; în „Nunta Zamfirei" poetul „a procedat ca un maestru de balet conştiincios", iar îm „Pe munte" a dat o descriere a furtunii la faţa locului ca într-un „reportaj radiofonic". Ritmul din versurile : „Avea Ileana ochi de soare..." era socotit trohaic, iar în versurile: „Voi, laşi dătători de prunci..." se vedeau „săltăreţe dacti.le". Noua carte a lui I. Popper este aşa de deosebită de prima, încît pare scrisă de altcineva. Din vechea monografie nu s-a reţinut aproape nimic, documentaţia este mult îmbunătăţită, analizele făcute în întregime din nou. Volumul a crescut de la 300 la aproape 600 de pagini. Intenţia monografistului a fost de a defini de astă dată „destinul artistic" al lui George Coşbuc, adică „linia de dezvoltare a acestuia pe toate planurile şi în raport cu toţi factorii care au determinat-o", „'sensurile durabile pe care le-a dobîndit pentru literatura unui popor şi pentru literatura universală". Am comite o mare nedreptate dacă n-am recunoaşte că în multe privinţi scopul a fost atins de autor, fără ca noua monografie, cu tot numărul ei impresionant de pagini, să depăşească substanţial ceea ce a scris despre G. Coşbuc C. D. Gherea în Poetul ţărănimii sau G. Căli-nescu în Istoria literaturii romîne. Ii lipseşte lui I. Popper capacitatea de selectare a materialului factologic, acel spirit de sinteză care se opreşte asupra problemelor esenţiale, puterea de a domina faptele şi de a reconstrui personalitatea scriitorului din elementele fundamentale ale operei. Coşbuc este un poet : „un amestec de maturitate şi copilărie, de rafinament şi naivitate, de cultură şi forţă elementară ţărănească", daj- nu este prozator, nu este filolog, nu este folclorist şi e un traducător onest, fără a recrea traducând (în această din urmă privinţă G. Mu-rnu îi este indiscutabil superior). In nici un caz publicistul Coşbuc care redactează la o revistă populară rubrica „Vorba ăluia" nu este tot una cu Coşbuc autorul poemelor „Nunta Zamfirei" şi „Moartea lui Fulger". Analizele monografistului făcute în acelaşi plan se străduiesc cu o mare şi inutilă cheltuială de energie să dovedească contrariul. Totuşi, pentru orice critic, cît de cît inteligent este limpede că G. Coşbuc nu e un Ion Pop-Ret eg anul oarecare, nici un Tudor Pamfile şi nici un Ion Gorun. Dimpotrivă, poetul avea conştiinţă artistică şi, deşi ar fi putut s-o facă, nu şi-a adunat niciodată în volum poemele din tinereţe (tipărirea acestora în trei volume se datoreşte cunoscutului necrofor literar Gctav Minar). Era satisfăcut Coşbuc de traducerea Divinei Comedii (care a apărut postum) şi a Odiseii (care n-a apărut până astăzi în volum) ? Cine ar putea spune ? A considera aceste opere şi altele de o valoare egală cu opera propriu zisă a poetului mi se pare o nedreptate nemeritată de Coşbuc. Caracterul cronologic descriptiv al monografiei lui I. Popper se deduce şi din titlurile capitolelor : I. „Beoţianul" Coşbuc; II. Anii cei mai roditori ; III. Lupta vieţii; IV. Pământul uitării ; V. Scutul timpului. Autorul se ridică împotriva separării „metafizice" a formei de conţinut şi deci a tratării operei sub raportul conţinutului, deosebit de analiza stilistică. De fapt acest principiu rămâne în practică un simplu deziderat, căci autorul e silit totuşi a separa, de cîte ori analizează opere parţiale, fondul de formă, din necesitate logică. Şi chiar dacă nu se fac capitole independente despre idile, balade, poezii erotice, poezii descriptive, poezii patriotice şi poezii de revoltă socială, aceste grupări, oricât de dispersate ar fi din LUCRĂRI MONOGRAFICE 157 cauza cronologiei, pot îi ghicite de-a lungul monografiei. O singură obiecţie de amănunt. A descoperi humor rabelaisian în parodia Un Pipăruş modern sau în cutare articol contra superstiţiilor este cu totul fortuit. Coşbuc nu e un autor rabelaisian. înrâurirea lui Dante asupra sa (insistent urmărită), este de asemeni neconciudentă. In general după ce citeşti monografia lui I. Popper, foarte utilă ca material şi plină de sugestii în detaliu, simţi nevoia de a reciti pe Coşbuc şi a recompune atît biografia, cît şi mai ales studiul asupra operei, care în lucrarea de faţă se pierde într-o expunere fără un fir călăuzitor, într-un dedal de exegeze prolixe. Nu-i exclus, ca după epuizarea actualului volum, autorul să-şi refacă studiul său, că compună o a treia monografie despre George Coşbuc, mai purtai vastă în întindere şi mai adîncă în sinteză. Al. Dima este între altele autorul unei lucrări: Cei mai rodnici ani ai lui George Coşbuc (Sibiu, 1938) care pare a îi modelul capitolului „Anii cei mai roditori" din monografia lui I. Popper. Constatăm că şi în noua lucrare despre Alecu Russo se află un capitol intitulat „Cei mai rodnici ani". Aci se analizează în ceva mai mult de o sută de pagini operele principale ale lui Alecu Russo, „Cîntarea Romîniei", „Cugetări" şi „Amintiri". Alte 160 de pagini cuprind biografia scriitorului şi consideraţii asupra celorlalte opere care, cu excepţia „Sovejei", sînt de fapt nişte articole („La pierre de tilleul" şi „Le rocher du corbeau" sînt două scurte însemnări de călătorie). Dacă ţinem seama că monografia despre Alexandru Russo (ed. II, Buc, 1930). a lui Petre V. Haneş e astăzi învechită atît din punct de vedere al concepţiei, cît şi din punct de vedere al informaţiei, lucrarea lui Al. Dima este de sigur bine venită. Autorul a pus la contribuţie în special cercetările arhiviştilor de la Iaşi (Tr. Icnim, Gh. Ungureanu, C. Turou), noile opinii critice (G. Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu) şi a făcut şi investigaţii proprii mai ales cu privire la familia scriitorului. Cursul monografiei lui Al. Dima este acesta : In primele cinci capitole ni se vorbeşte despre obârşia şi părinţii lui Alecu Russo, despre copilăria şl anii săi de învăţătură în Elveţia şi Austria şi despre întoarcerea în ţară. Patruzeci de pagini de biografie propriu zisă. Urmează apoi capitole despre operă şi viaţă în continuare, alternativ : primele scrieri, ase-soratul la Piatra, în preajma şi în timpul, mişcării din '48, scrierile epocii revoluţionare, exilul, întoarcerea la laşi, cei mai rodnici ani,_ colaborarea la „Steaua Dunării", moartea. în fine zece pagini de sinteză asupra operei : contribuţia scriito. rului la propăşirea literaturii naţionale. Am obiectat încă de la început asupra acestui mod de prezentare a lui Alecu Russo, din următoarele motive : Cea mai importantă parte a operei lui Alecu Russo este memorialistică (cele două însemnări de călătorie pomenite.. „Soveja", multe pagini din studiul neterminat „Cugetări", neterminatele „Amintiri"). Din această parte a operei se putea reconstitui o interesantă biografie a scriitorului, un portret al revoluţionarului paşoptist şi al moralistului de fină ironie-care a fost Alecu Russo, mort atît de tînăr, la patruzeci de ani, cu opera abia începută. Biografia aceasta există în monografia lui Al. Dima, dar este, după părerea noastră, abia înseilată, nefinalizată,, insuficient configurată, sfărîmată de consideraţii asupra „măiestriei artistice" a operelor literare şi discuţii asupra autorului ca lingvist. O biografie astfel întocmită nu se reţine şi pare chiar superfluă prin mulţimea amănuntelor, oare, fără îndoială, nu sînt toate de aceeaşi vatoare-pentru înţelegerea operei (unele sînt lipsite de orice valoare în acest sens). Rostul unei adevărate biografii oritice este-climpotrivă de a da o semnificaţie oricărei împrejurări cunoscute din viaţa scriitorului, toate detaliile prefigurînd destinul exemplar. Alecu Russo se aseamănă-cu Bălcescu prin credinţa în forţa raţiunii 158 AL. PIRU şi se deosebeşte de ei printr-un spirit contemplativ, sentimental, şi discret. Avea ceva din reveriile unui „prosmeneur solitaire", din demnitatea jignită a unui Silvio Pelilioo şi din mesianismul cărvunarilor, dovadă simpatia tui pentru ionică Tău tu. Al. Dima narează conştiincios evenimentele vieţii lui Alecu Russo, înforrnto-du-ne că a murit de „troahnă" (ironie a actelor oficiale!) şi făeîndu-ne să asistăm la înmormântarea lui. linsă aceasta nu explică „Cîntarea României" şi nu are ce căuta într-o monografie care nu are în miezul ei drama unui destin. Reproşând deci încăodată monografistului de a fi amestecat naraţiunea vieţii cu analiza operei, observ că întru oît priveşte aceasta din urmă, metoda (cronologică) nu ni se pare cea mai potrivită. Aci era cazul de a prezenta pe Russo într-un capitol ca poet (analizând „Cântarea Ro-mîniei") şi într-un alt capitol ca polemist sau pamfletar, căci asta e în primul rînd Russo, iar nu un simplu „gramarian" ori îndrumător cultural, cum ni-,1 prezintă manualele de şcoală. Nu vreau să spun că cele două laturi ale personalităţii lui Alecu Russo n-ar fi studiate în monografie, dar nu sînt puse în evidenţă în mod special, nu sînt subliniate, aşa cum nu e suficient valorificată latura memorialistică, cea mai însemnată în activitatea scriitorului. Lucrarea lui Al. Dima este erudită, corectă în exegeze, cu atenţie elaborată, severă în totul; îi lipseşte însă aripa fanteziei critice, viziunea de sus a omului şi operei, savoarea expunerii. E o lucrare foarte ştiinţifică (folosind chiar instrumentele criticei ştiinţifice), nu şi o operă literară, de creaţie. CORNEL REG MAN PERPESSICIUS ŞI I Există o tehnică şi o pasiune a investigaţiei literare pe care, de la bibliofil pînă la cercetătorul studios, ajutat de aparatul său de fişe şi conspecte de uz mai mult .sau mai puţin personal, orice mînuitor cu mintea şi sensibilitate a cărţii le posedă, pe o scară mai întinsă ori mai redusă, ■dar le posedă. Această tehnică, stăpînită şi -aeeastă pasiune, manifestată, — criticul şi istoricul literar sau, mai adevărat zis, criticul isto.rico-liter.ar — întîr.zie totuşi să se ivească atîta vreme cît setea de investigaţie nu e dublată de o pricepere în plus — aceea de a integra detaliul în unitatea mozaicală a întregului şi de a-1 percepe pe acesta din urmă ca totalitate indestructibilă constituită în virtutea unui sens. Sens care, în anume cazuri, se întîmplă să depăşească simţitor sfera strict istoriogra-îică şi culturală, interesînd pe mari suprafeţe şi din multiple unghiuri cîmpul sensibilităţii. Că acesta e cazul „Menţiunilor de istoriografie literară şi folclor", noul volum de critică al maestrului şi magistrului Perpessicius, iată ura lucru ce nu-i decît foarte firesc, şi oarecum — dar cu ce deplină stăpînire a mijloacelor? — în linia mai vechilor sale preocupări, concretizate în acel „Jurnal de lector" pe care, în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate, criticul 41 dăruia cititorilor săi, — florilegiu al ceasurilor de zăbavă în preajma cărţilor dragi. Cărţile, sau mai bine zis, scrierile acestea erau dintre cele parcă anume destinate să mulcomească un spirit erudit, ne- TORIA LITERARĂ obosit scotocitor de rafturi, căruia literatura îi vorbeşte desigur şi prin ceea ce are ea clasat şi de toţi acceptat, dar mai cu seamă prin ineditul de atelier al intenţiilor şi proectelor, prin fragmentul norocos de bravură şi virtuozitate smuls tenebrelor şi mai ales prin acel gen de experienţe scriitoriceşti de un ordin ■ oarecum secund, care păstrează dreapta cumpănă între joc şi tendenţiozitatea proprie operelor de răsunet, de multă vreme ajunse bunuri obşteşti. Acesta e bunăoară cazul fericitei experienţe cărturăreşti cu numele de „Pseudokinegheticos", „sumă a preferinţelor de totdeauna, culturale, ştiinţifice şi chiar intime" ale lui Odobescu — după cum o defineşte „Jurnal de lector", desă-vîrşită artă a „mosaicului", — cum o caracteriza un contemporan, nu altul decît Mihail Eminescu. Acesta e, de asemenea, cazul „literaturii deghizate" a irmoaselor şi cîntecelor de lume pe care tocmai el, Eminescu, a cultivat-o adesea, cu urmări fertile pentru creaţia originală. Căci „liric de o adîncime neîntîlnită pînă la dînsul şi nedepăşită încă, Eminescu nu dispreţuia rafinamentele de stil ale poetului dublat de cărturar". Nu alta e, desigur, situaţia „Divanului persian" în versiune sadoveniană, carte prin excelenţă a desfătării, în care — aşa cum ne previne acelaşi „Jurnal de lector" — „darurile înăscute ale povestitorului şi peisagistului se cumpănesc cu rafinamentele artistului, îndrăgostit de experienţe şi ajuns în plinătatea virtuţilor sale 160 CORNEL REGMAN scriitoriceşti". In fine — cine ar fi crezut, deşi la drept vorbind lucrul acesta era de aşteptat ? — Kogălnioeanu şi Haşdeu, aceste cît se poate de venerabile figuri ale culturii romîneşti, sînt, în perspectiva criticului nostru, cel dintîi „literatul" (ceea ce va să zică autor de interesante „romanţe de obiceiuri", adică romane, naraţiuni), cel de al doilea „umoristul", şi amîndoi surprinzător de vii şi de personali sub acest aspect. Se poate lesne deduce din omogenitatea de stil a acestor preferinţe, odată cu afirmarea unei preţioase vocaţii de investigator subtil al frumosului în cele mai neaşteptate ipostaze ale acestuia, ancorarea fatală într-un soi de sectarism epicureu care — orice s-ar spune — nu putea decît să limiteze mesajul criticului şi să-i canalizeze mult prea unilateral iniţiativele. Dar epoca noastră n-ar mai fi epoca noastră dacă însuşirilor aproape vrăjitoreşti de prospector de comori ale criticului, aceasta nu le-ar fi oferit cel mai larg teren de manifestare şi totodată perspectiva unei generoase şi multilaterale eflorescente. „Menţiuni de istoriografie literară şi folclor" sînt chiar rodul acestui altoi de preţ prin mijlocirea căruia îndemnurile fertile ale deceniului din urmă se înalţă matur în fruct. Primul semn şi cel mai vizibil al acestor transformări operate în conştiinţă şi — după cum vom vedea — cu durabil răsunet în gusturi şi preferinţe, îl constituie fără îndoială însăşi extinderea apreciabilă a ariei peste care criticul nostru stăpî-neşte astăzi cu privirea, şi în acelaşi timp diversitatea preocupărilor, variatul registru de fenomene care i-au solicitat şi captat interesul în tot acest interval. E adevărat, — şi e bine aşa — pana lui se dăruie şi acum mai bucuros actelor reparatoare menite să readucă la lumină fie o operă prea puţin cunoscută, fie un aspect neglijat, un scriitor nedreptăţit sau un sector al literaturii mai puţin cercetat. Literatura în valorile ei recunoscute are mai degrabă funcţie de fundal şi de etalon în această carte care e mai puţin una de re-considerare, cît mai cu seamă de luare în considerare, pur şi simplu. Aşa stau lucrurile, de pildă, cu un întreg domeniu al literaturii din trecut, extrem de bogat, în resurse naturale şi proliferînd din abundenţă, dar tot pe atît de puţin cunoscut şi încă mai puţin exploatat: e vorba de-literatura satirică în feluritele ei înfăţişări, de la satira savant construită, în manieră clasică (mai puţin frecventă totuşi în această zonă care e a vegetaţiei pădureţe) pînă la pamfletul politic iru-pînd direct şi spontan în magma cuvîn-tului, ori la mai nepretenţioasa cronică rimată, nu de tot ocolită de aripa harului, poetic, ceea ce se poate constata şi din selecţiunile întreprinse de critic în cartea sa. Simpla enumerare şi tot e deajuns spre a obţine imaginea bogatei recolte de opere redate astăzi circulaţiei celei mai largi,, datorite acelui fin discernămînt care distinge pe omu-1 de gust de simplul glosator cultural şi, în plus, cu un meşteşug atît de savant al punerii în valoare, încît fragmentul, salvat din pieritorul context, capătă nu ştiu ce virtute miraculoasă de a vorbi în numele unui altfel de întreg, al unui întreg aşa cum şi l-ar dori oricare.. Dintre „descoperirile" ciclului satiric propuse astăzi opiniei publice, pe primul plan se situează desigur „Noul acatist", curiosul — prin înverşunarea lui sistematizată — pamflet de la 1848 al lui Mihail Kogălni-eeanu, cu artileria irmoaselor şi condacelor sale îndreptată toată împotriva abuzivului şi regulamentarului domn Mihail Sturza., Vine, în rîndut al doilea, Baronzi, autor de toate şi scriitor „de al doilea raft", cum îl califică criticul, cu o cunoscută formulă, dar merituos şi norocos creator al cîtorva satire politice, de o vervă şi o savoare indiscutabilă, chiar dacă nici de astă dată nu ne găsim în faţa marii poezii satirice, ci a uneia „de aspiraţii mai modeste, însoţind istoria contemporană cu comentariile ei improvizate, un fel de balet afiliat fabulei, mimînd şi parodiind evenimentele grave". Poeziile cu pricina sînt „Zodia Racului", „Figaro", „Un om de stat", „Lupta între fiare" şi din ele una sau două nu mai pot lipsi de acum încolo din anto- PERPESSICIUS ŞI ISTORIA LITERARA 161 logiile nu numai ale rîsului, dar şi ale poeziei romîne. Mai departe, elemente de interes mai mult decît documentar sînt identificate în teatrul satiric şi în literatura paremiologică a lui Iordache Golescu, sau într-un amplu poem al lui Costache Bălăcescu, „unul din cele mai sugestive filme de documentaţie socială", ilustrînd acea specie de „satiră cu aerul tentaţiunii" — cu o formulă a lui Eminescu — dar cît de la locul ei montată de critic în arabescul caracterizării sale! Acestor doi din urmă reprezentanţi ai satirei în latura ei mai mult duhlie, criticul socoteşte de cuviinţă să le alăture ori poate să le opună pe autorul anonim al unei satire prin excelenţă muşcătoare şi amară, „Plîngerea sfintei mănăstiri a Silvaşului", viguros pamflet antipapistăşesc, „fără de alegorie", dar de-o pasionalitate pe care nu o vor egala în Ardeal decît suratele în proză ale pamfletului liric, cutare pagină de Şincai sau de Petru Maior... E cît se poate de semnificativă această vie preocupare a descoperitorului Perpes-sicius pentru tradiţia literaturii satirice. Şi nu mic e meritul său de a fi smuls perdeaua clandestinităţii din faţa acestei firide a trecutului nostru cultural, şi de a fi scos la lumină şi promovat ceea ce, în cel mai bun caz, era taxat drept minor şi lipsit de însemnătate, de... seriozitate. Dealtfel, „seriozitatea" aceasta a fost nu o dată pavăza ipocrită menită să ocrotească pe iubitorii de majuscule ai Naţiunii de atacurile „rău-voitorilor". Că „rău-voitorii" aceştia se puteau numi Dinicu Golescu ori Caragiale (Ion Luca), iată un lucru care tulbura prea puţin o anumită oficialitate de tristă aducere-aminte. „D-l Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea" — nu sună oare aceste cuvinte rostite de Mitiţă Sturza, cerberul de pe vremuri al Academiei, ca un demn epigraf, bun să împodobească portalul unui cimitir, cimitir în care mulţi ar fi vrut să vadă îngropată o bună parte a literelor romîne ? Şi iată cum, îmbrăţişînd cauza nedreptăţiţilor mari şi mici ai literaturii noastre, noua carte a maestrului Perpessicius se înscrie în categoria acelor înfăptuiri de seamă ale „scrisului veteran" pe care tocmai timpul nostru le-a făcut cu putinţă, resuscitînd spre iniţiative fecunde energii şi preocupări care ar fi rămas poate latente. Că istoria noastră literară are numai de cîştigat de pe urma vrednicilor ei „veterani" — iată un lucru pe care astăzi îl înţelegem tot mai bine, odată ce am înţeles faptul esenţial că a scrie despre trecut nu presupune cu necesitate teoretizarea aproximativă, vehemenţa, tonul hohotitor ci, dimpotrivă, o scrupuloasă şi documentată circumscriere a obiectului. Dealtfel, argumentul cel mai convingător ni-1 oferă însuşi criticul care, într-o relatare „rece" ca aceasta (despre candidatura lui Gherea la Academie) face istoria să vorbească aşa-zicînd de la sine : „într-adevăr, la 28 martie 1891, secţia literară propune 4 membri corespondenţi : O. Schrader, „distinsul linguist de la lena", Teodor Speranţă, cunoscutul anecdotier, V. Iorgulescu, autorul unui dicţionar al districtului Buzău, şi Gherea. Primii trei sînt aleşi în secţie cu unanimitate, în timp ce Gherea cu 5 voturi pentru şi 2 contra. în şedinţa plenară de la 30 martie 1891, primii doi sînt acceptaţi cu mari majorităţi, pe cînd Gherea şi autorul dicţionarului districtual respinşi cu 10 voturi pentru şi 11 contra"... Aşa stînd lucrurile, istoricii literari ai deceniilor următoare nu vor putea fi totuşi împiedecaţi să-şi pună o îndreptăţită întrebare. De ce în sumarul volumului din 1957 al maestrului Perpessicius, două din articole poartă în paranteză precizarea: „proiect de prefaţă" (mai precis: „însemnarea călătoriei lui Dinicu Golescu" şi „Proza literară a lui Eminescu") şi ce legătură are acest amănunt cu o anumită practică editorială, ţinînd seama de faptu! că primul articol, bunăoară, e datat 1952 ? Iată o frumoasă enigmă istorico-literară pe care. o complică şi mai mult împrejurarea că acelaşi studiu e printre cele mai bine documentate ale volumului, că situarea în ambianţa epocii — în cazul lui Dinicu Golescu — e magistrală şi că acest „proect 11 — V. Romînească nr. 2 162 CORNEL REGMAN de prefaţă", foarte folositor în 1957, putea fi tot atît de, sau şi mai folositor în 1952 ; se pare totuşi, că nu la fel au socotit unii dintre referenţii interno-externi ai editurii, din moment ce ediţia operei lui Golescu apare în 1952, „îngrijită de Panaitescu-Perpessicius, membru corespondent al Academiei R.P.R.", dar cu o sumară prefaţă — improvizată în cel mai autentic spirit sociologist — semnată de „Editura de Stat pentru Literatură şi Artă" !... Să ne mulţumim însă cu acest intermezzo critic, socotindu-1 îndeajuns de grăitor pentru limpezirile intervenite de atunci încoace în domeniul criticii şi istoriei literare, astfel încît asemenea practici ne apar astăzi absurde şi păgubitoare. Păgubitoare, pentru că prin întreg mesajul ei, prin spiritul ei, o carte cum este cea de faţă contribuie din plin şi prin toate laturile ei la progresul ştiinţei noastre. Am vorbit şi pînă aici de unele descoperiri ale criticului, de ceea ce el restituie astăzi culturii romîne, de ceea ce reabilitează şi face cunoscut. Dar ar trebui să vorbesc poate şi despre ceea ce criticul distruge şi înlătură cu acest prilej, despre prejudecăţile înrădăcinate — vechi şi noi — întilnite la tot pasul pe came le smulge spre a face loc, în conştiinţe, plăpîndelor vlăstare readuse la viaţă. Căci pentru a promova, bunăoară, „Istoria ieroglifică" a Iui Dimitrie Cantemir, e necesar să zădărniceşti prejudecata că scrisul său este ininteligibil, şi tot astfel, pentru Eminescu, faptul că proza lui din tinereţe ar fi inferioară versurilor, sau că Bodnărescu ar fi un poet cu totul prozaic şi îneîlcit, atunci cînd peste epigramele sale „brodate pe ierna iubirii" „s-ar zice că s-a scuturat o ploaie de cireşi niponi", sau, în fine, că literatura lui Anton Pann (admirabil substanţialul articol comemorativ „La centenarul lui Anton Pann" !) s-ar situa într-o zonă incertă de folclor colportat, cînd, de fapt, locul scriitorului, aşa cum o arată din plin o poemă de valoarea celei intitulate „Sultanul şi pescarul" şi întreg comen-tarul ei, este „printre marii clasici ai literaturii noastre". Anii din urmă nu şi-au avut nici ei mai puţin prejudecăţile lor şi cutare articol („Exagerări folclorice, sau variaţiuni pe tema proletcultismului") luptă cu folos şi cu succes să înlăture convingerea simplificatoare că e de ajuns să imiţi în elementele lui materiale folclorul pentru a asigura literaturii necesarul caracter naţional. „Voluptatea cu care poetul folclo-rizant îşi dă drumul pe firul stihului popular ajunge la ei a doua natură şi-1 amăgeşte să ia drept abilitate ceea ce e de fapt facilitate." In altă parte („De neamul lui Mitrea Cocor...", unul din cele mai vechi studii din volum şi tocmai de aceea mai merituoase prin concluziile şi avertismentele sale), criticul previne pe unii din prea grăbiţii săi confraţi doritori a se erija în spirite directoare ale epocii, că nu-i cîtuşi de puţin nevoie să se micşoreze semnificaţia operei din trecut a lui Mihail Sadoveanu, spre a se pune în lumină meritul noii sale scrieri. Care, dacă este cu adevărat un document de istorie contemporană, impune cu atît mai mult criticului obligaţia de a stărui „în analiza acelor virtuţi, literare prin excelenţă, singure în stare să realizeze miracolul transmutaţiei elementelor şi să făurească din litere şi pagini arme de luptă şi documente sugestive de istorie contemporană". Ceea ce, să recunoaştem, critica acelui moment n-a prea izbutit să facă, grăbită cum era să reto-rizeze în fraze generale, ceea ce, în schimb, „veteranul" nostru a făcut din plin şi cu o desăvîrşită artă a integrării lui „Mitrea Cocor" în vasta familie a operelor sadove-neşti. Cu acea sensibilitate receptivă din totdeauna, pe care arta noului deceniu şi scopurile ei — departe de a o găsi descumpănită — au incitat-o spre o şi mai îmbelşugată ecloziune. * * * Izvoarele cântă nu numai în stihurile poeţilor, de glăsuiesc adesea şi iu scrisul criticilor, aplecaţi peste această a doua realitate care este opera de artă, cu deosebirea doar că-i vorba de altfel de izvoare şi de un alt gen de concert, E ceea ce, de fapt, spune mai pe şleau o propoziţie PERPESSICIUS ŞI ISTORIA LITERARA 163 ca aceasta, ou valoare de „artă poetică" pentru autorul ei şi, prin urmare, cu menirea ide a justifica frecvenţa unui procedeu devenit de-a dreptul metodă de lucru : „Mari magistri ai criticii, precum Sainte-Beuve, Thibaudet, Ennst Robert Curtius au echivalat folosirea citatului, oît mai copios, cu însăşi raţiunea de a fi a criticii. Aşa dar... păcatul nostru e pe jumătate mărturisit". Mărturisit — e adevărat — dar pentru astfel de ,jpăoate" ţinând mai de grabă de magie şi vrăjitorie, simpla mărturisire formală e departe de a fi îndestulătoare. E nevoie, de aceea, de o demonstraţie în toată legea spre a surprinde măcar cît de puţin din secretele acestei alchimii în virtutea căreia fierturi de tot soiul îşi împletesc aromele. Voi începe prin a spune că tehnica citatului este la Perpessicius mai mullt decît abilitatea erudită de a reproduce şi de a caracteriza printr-on citat bine ales (ce se întîlneşte bunăoară la un istoric literar de erudiţia lui Bogdan Duică) şi că, la drept vorbind, ne aflăm în faţa urnei arte a referinţei unică în literatura noastră prin aptitudinea de a reconstitui din prestigioase sfărîmături de friză şi coloană, unite prin-tr-un mortar incoruptibil al cărui secret de fabricaţie îl deţine numai criticul, imaginea unei epoci, edificiu palpabil al unei mentalităţi, stări de spirit, preocupări etc. Dignesivă şi dizertă, fraza pe care o scrie Perpessicius are proprietatea amalgamării, ea îşi adaugă fără vreun efort vizibil, din aluviunea leaturilor, elementele în aparenţă eterogene — dar păstrînd în fapt, într-o-laltă, mii de corespondenţe tainice — ale geologiei unei epoci. A încerca să probez acest lucru printr-un citat ales aproape la întâmplare e nu numai uşor, dar şi mijlocul cel mai nimerit spre a convinge. Iată : „Cîntarea a IX-a din îndreptătorul beţivilor (e vorba de Anton Paran n.n.) aminteşte de „Beţivii strînşi colac — Prin mahala la Izvor — Şi la Breslea în pridvor — Dar mal mult şl mai vîrtos ■— Pe la Tabacii de jos" şi aceste detalii de ordin topografic, ca şi afirmaţia că „Nu poate om socoti — Nici de a le povesti — Crîş- mele din Bucureşti — Bordeele măhăleşti", e cam tot ce se poate salva din această broşură, ce nu adaugă nimic literaturii bachice autohtone, oare avea să ajungă la realizări de mare artă ca aceea a lui Eminescu din binecunoscuta postumă Umbra Iul Dabija Voevod. Cît despre „laudele vinului şi pelinului" cu care se încheie broşura, ele semnalează doar preferinţa pentru „vinul de Drăgăşani", ceea ce duce cu gîndul la preferinţele marelui vornic Ior-daehe Golescu pentru „vinul de Piteşti" şi apoi »de Şuteşti", cu care stropea vestitul praznic din tălmăcirea sa localizată după Iliada. In materie de vin, de acel „Vinum bonum et suave — bonis banum, pravls prave — cunctis dulcis sapor, ave ■— mun. dana laetitia", din cutare cîntec medieval latinesc cu bună circulaţie în literatura noastră, e preferabil — cred — să rămînem la postumul distih eminescian, atîit de nevinovat, atît de judicios totuşi : E vinul d-azi mal rău ca cel de erl, amicii mei, Mai bun ca orice vin băut, e cel pe care-l bel". Altădată, ca în eseull „Electricitate şi literatură", pagini întregi se organizează în baza aceluiaşi principiu al amalgamării şi a unui soi de instinct pentru unitatea de nedesfăcut a variilor pe care criticii erudiţi îl au pe semne comun cu termitele şi riniduneilele. Ar fi să reproduc aici întreg articolul dacă m-aş încumeta să citez o probă dintr-iîmsul, într-atît verigile se ţin lanţ, chernîndu-se una pe alta. De aceea«mă mărginesc să spicuesc doar numele de autor şi de opere tencuite (în înţelesul con-cret-plastic pe care-1 capătă acest cuvîmf în nastnatinescul Iskarlîk barbian : „O spornică mulţime se tenicuia-n pereţi") în pereţii a numai trei pagini ide carte (paginile 128—131)', lăsînd pe seama cititorului dezlegarea electricei enigme, odată cu plăcerile surprizei : Dicţionarul enciclopedie Candrea & Adamescu, Ion Ghica, Nicolae Băleesou, Victor Hugo, Lairnartine, Mira-beau, Marat, Dicţionarul Industriilor, „Les aveniures du jeune comte Potovski", Mar- 1* 164 CORNEL REGMAN Celine Dasbordes Valmore, C. Negruzzi („Alexandru Lăpuşneanu"), Heliade Ră-dulescu („Anatolida", „Viaţa sau Androginul"), biblicul poem aii lui Milton, „Chanson d'Eve" a poetului belgian Charles van Lerberghe, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogăilniceanu („Acatistul"...) > Barbu Catargiu, Haşdeu („Mişcarea literelor în Eşi"), din nou Ion Ghica, apoi „bagheta lui Vesper" (nu Iulian 1) şi, în fine, epitaful liric „Electrificare" scris de însuşi Per-pessicius şi închinat ultimului tramvai ou cai... Sînt cazuri, în fine, cînd nici nu-i nevoie de o atît .de vastă desfăşurare de forţe şi cînd referinţa singulară, un cuvânt doar, sau o formulă .scurtă, ca o străluminare de fulger (oa să ne păstrăm tot în imperiul electricităţii) conferă blazoanelor criticului sporite virtuţi de eraldică : „Ceea ce i-a lipsit lui Petică au fost, cum atît de poetic o spune Alfred de Vigny în prefaţa lui Chatterton — timpul şi plinea. Căci a murit la 27 de ani, iar mizeria şi foamea le-a cunoscut din belşug". Există, apoi, printre referinţele acestea şi unele de uz aşazicînd curent, materia primă de toate zilele pentru reconstituirile criticului. Ele nu-s mai puţin interesante şi revelatoare. Iată una diratr-atîtea, în aparenţă de prisos, dar mu şi pentru familiarii acestui stil atît de personal care afirmă — sugerînd — şi apreciază cu fermitate, fără a avea aerul, sau parcă scuzîn-du-se printr-o f and are spirituală pentru tonul prea apodictic : „Un lucru este sigur : Plîngerea Silvaşului este un pamflet şi el se cuvine judecat în raport cu legile ce comandă genul acesta. Pasiunea, patima, vehemenţa, imaginea flagelainită, verbul de ■foc sînt condiţiile „neapăravere" cum ar fi spus Aron Pumnul (subl. n.) fără de care un pamflet nu-şi atinge ţinta". Dar criticul sporeşte el însuşi — şi în aceasta trebuie să vedem una din îndreptăţirile cele mai de seamă ale scrisului său — zestrea definiţiilor plastice şi a formulelor revelatoare prin care o literatură ia cunoştinţă de sine însăşi, iar critica literară devine într-un fel ramură a paremi- ologiei unui popor. într-adevăr, cel ce s-a aplecat cu dragoste peste zicerile înţelepciunii populare glosate de un Iordache Go-lescu, Anton Pann, Eminescu şi atîţia alţii, şi în ale cărui pagini îşi scutură floarea, bogata aforistică a atîtor personalităţi ce se întîlnesc aici şi acum poate pentru în-tîia oară, într-adevăr — zic — criticul acesta atît de intens preocupat de farmecul cuvîntului şi al supunerii în toate formele, sale, mu putea întîrzia să devină un harnic şi dibaci născocitor de ziceri, din acelea care nu peste mult vor putea împodobi la rîndu-le foişoarele (înţelege : pridvoarele !) criticilor-urmaşi. A spicui, mai mult la întîmplare desigur, din acest seceriş de caracterizări, definiţii şi formule ispititoare-este — încăodată — mijlocul cel mai sigur de demonstraţie şi calea cea mai dreaptă spre inima acestei cărţi palpitînd de un nobil patos : „Căci departe de a se repeta, de cel puţin un sfert de veac opera d-lui Mihail. Sadoveanu şi-a adaos o culme peste alta, ale cărei singure numiri marchează tot. atîtea date : H anu-Ancuţii, Zodia Cancerului, Nunta Domniţei Ruxandra, Baltagul,. Divanul Persian, Vechime, Fraţii Jderi — tot atîtea culmi carpatice peste care a desfăşurat largi falduri ineditelor sale peisaje. Aşa va fi fost de bună seamă şi arhitectura Titaniiloir, care au escaladat Olimpu'l,.. urcînd pe Ossa peste Pelion, ou diferenţa că de astă dată Titanul e unul singur, că a pus stăpânire pe Ol imp şi că mitologia sadovenească se desfăşoară sub ochii noş1 tri." (p. 99). * „Negreşit, ţăranul este în opera d-lui Mihail Sadoveanu un adevărat Atlas, oare-susţine pe umerii săi toată bolta cerească, niuimai că bolta aceea e un întreg univers,, cu sori nenumăraţi, ou dumbrăvi de lauri, cu râuri de argint, cu văi şi cu peşteri de ■ambră peste care, e drept, de la un capăt: la altul se întinde oa o punte de diamante, acelaşi meprecunmat drum al robilor." (p. 98). * „Alecsandri, singur dintre toţi compozi- PERPESSICIUS ŞI ISTORIA LITERARA 165 lorii noştri de cîntece bătrîneşti, a intuit cu sigur instinct arta altoiurilor culte, pă--slrîmid intaote sevele originare." (p. 153). * „Evident, Aleosandri nu este un folclorist in accepţia curentă a cuvîntului, pentru -care respectarea strictă a textului popular e una din legile de aramă. Insă cu simţul său de frumos, de măsură şi de armonie, el a netezit asperităţile, a desăvârşit conturul, a' şlefuit cărbunele nefosforos într-un diamant cu multe şi scânteietoare feţe, im-puinîndu-1 admiraţiei unanime." (p. 279). * „Insă adevărata operă poetică a lui Dimitrie Cantemir este romanul său alegoric Istoria ieroglifică, în care fantezia cea mai iscusită foloseşte întreaga clavia-■ tură a tehnicii poetice. Rime interioare, precipitîndu-se la distanţe atît de scurte că fac impresia unei adevărate grindini mono-rime, inversiuni, apostrofe, interoga ţiuni, epitete ornante şi serii de imagini, varia-ţiuni mai la urma urmei, a acelui home-rism ce stă la obîrşia poeziei însăşi — nimic din armătura panopliilor retorice nu e trecut cu vederea de eruditul artist." ţp. 419). „Depozitar al tezaurului popular, cum îl socotea Vasile Alescandri şi olasic dintre cei năzdrăvani, prin proteismuil întrupărilor sale de la cea mai telurică şi pînă la cele mai sublime, cum îl socotea Eminescu — Omir al poporului său, într-un fel, — aşa va rămâne de-a pururi în fastele literaturii noastre, Anton Pann." (p. 477). „Columnă, pe cît de ornamentală pe a-tît de solidă, a Partenonului ştiinţei romîneşti, astfel este şi aşa va rămânea pentru veşnicie Haşdeu în istoria culturii noastre." (p. 553),. * „Un drum prin Dedalul manuscriselor eminesciene e o călătorie din cele mai aventuroase. Insă la capătul ei te aşteaptă, ca-n ce! mai somptuos basm oriental, comorile norocosului Aladin. Nu-ţi trebuie vreo lampă fermecată. Din fiecare pagină o flacără jucăuşe îţi arată şi drumul şi tezaurul. Aibi numai încredere. Apropie-te cu smerenie şi sufletul poetului, prezent în fiece silabă şi-n fiecare stih oricît de tainic, îţi va vorbi şi va pune capăt îndo-elilor tale. Nimic din ce-a căzut pe paginile acestea sacre, n-a fost zvîrlit la întîmplare. Aici şi piatra e fertilă. Orice să-mînţă germinează. Apleacă-te şi-i vei culege rodul." (p. 556). închei aici şirul citatelor, cu conştiinţa durei necesităţi care limitează aria de transcriere a entuziasmelor, totodată însă cu sentimentul de mîngîiere şi mîndrie că nu numai cititorul de literatură, dar şi cel de critică îşi poate îngădui uneori — mai rar, e drept — să selecteze cu maximă zgîroenie, alegînd numai scoica cea mai rară şi păşind cu miliardară nepăsare peste sfă.rîmăturile de sidef. V. MOGLESCU O ÎNCERCARE DE PROZĂ ANALITICĂ Recenta apariţie concomitentă a unui roman masiv lin două volume şi a unui ciclu de trei nuvele semnate de unul şi acelaşi autor are puterea unei duble revelaţii. Pe de o parte stîrneşte interes faptul în sine ilustrmd deopotrivă fecunditate şi tenacitate creatoare, maj ales că numele lui Alexandru Sever, autorul celor două cărţi nu a cunoscut piînă acum o arie de circulaţie prea largă, iar pe de altă parte lectura lor ne dezvăluie o personalitate literară pe deplin fonmată, ghidată de o concepţie artistică proprie, ispitită să încerce formule noi, menite a conferi prozei posibilităţi sporite de expresie. Debutul lui Alexandru Sever este legat de apariţia în 1955 a piesei „Boeri şi ţărani". Intîmpinată în momentul apariţiei cu oarecari rezerve din pricina facturii ei într-un fel neobişnuite, de fapt această piesă dobîndeşte deplina ei semnificaţie, în ansamblul viziunii artistice — ce se dovedeşte de astă dată realmente unitară — abia în urma apariţiei romanului „Cezar Dragoman" şi >a volumului de nuvele „Regele, spionul şi actorul". Ceea ce puţini au putut observa în piesa citată mai sus ca fiind o caracteristică bine determinată a modulul în care autorul înţelegea să lumineze cu propria sa optică sîngeroasele întîmplări de Ia 1907, era cu osebire înclinaţia de a se infiltra prin porii propriilor sale personaje şi, cu ajutorul unei tăioase şi necruţătoare analize logice cu caracter aproape ştiinţific, a încerca să disece psihologia lor, modul lor de com- portare, reacţiunile lor, ca astfel să poată dobîndi [înţelegerea clară a raţiunilor ultime ce le dirijează. Unii vor fi văzînd poate în această încercare de studiu literar al psihologiei sociale o tendinţă spre sociologismul vulgar dar evoluţia personajelor, ţesătura piesei, întreaga dialectică a conflictului şi deznodărnîntului ca şi intenţiile precis marcate ale autorului, cuprinse în indicaţiile de regie, vădeau cu totul altceva. Barbu Timofti, Ţarălungă,, Cujibă, Şerban Tknafti şi Dumitru Timofti, Aglae Igiroşanu (aceste ultime trei personaje apar în romanul „Cezar Dragoman" aproape în primul plan) ca şi celelalte personaje ale piesei .nu erau eîtuşi de puţin, văduvite de individualitatea lor şi reduse la o linie schematică, sociologizantă. Nu s-a înţeles atunci pe deplin — şi autorul a ţinut ca prin proza sa să risipească îndoielile ce s-au manifestat cu prilejul debutului său — că dimpotrivă el caută să găsească în însăşi această individualitate, ce i se înfăţişează ca o unitate indestructibilă, temeiurile psihologice ce fac posibilă raportarea ei la o anumită conştiinţă socială, efect al relaţiilor de clasă dintr-un anume moment istoric. Se poate discuta evident dacă încercarea a izbutit sau nu, însă nimeni, credem, nu va fi ispitit să pună în discuţie însăşi intenţia ce i-a stat la bază întrucît, ni se pare, ea este pe deplin limpede. Operaţia la care a purces Alexandru Sever are un caracter oarecum intelectual şi aminteşte înfrucîtva modalitatea în care Bertolt O ÎNCERCARE DE PROZA ANALITICA "167 Breeht concepea esenţa teatrului său epic. Brecht intenţiona să disocieze lirismul de acţiunea propriu zisă a piesei în aşa fel încît resorturile ce mişcau personajele în scenă să nu fie privite de spectator ca rezultatul unor explozii afective, a unor pasiuni ci ca urmare a unor interese precise şi uşor de identificat. Sever însă nu procedează tocmai aşa. El lasă să se manifeste în voie explozia afectivă însă ui fixează un cadru de manifestare strict limitat, atîta cit este necesar ca spectatorul să înţeleagă că ceea ce mînă personajul nu este un imbold ţiniînd de o conformaţie psihică strict subiectivă ci de deprinderi legate de o poziţie a personajului în ţesătura complicată a relaţiilor de clasă. Imperceptibilele reacţii umane ou caracter in-dividualizant, ticurile şi maniile, acele manifestări ce la prima vedere îm nici un caz nu pot fi privite decît ca elemente menite să caracterizeze specificul individului ca atare sînt concepute de autor ca un prilej de caracterizare socială. Este elocvent sub acest raport un moment din piesă ilustrînd psihologia lui Barbu Timofti, moşierul împotriva căruia se răscoală ţăranii. Cînd Mîndra, tinărul student hrănit oarecum de iluzii poporaniste vine la boier cu cerinţa de a se împărţi ţăranilor pământ, Timofti răspunde că o asemenea vorbă nici măcar în glumă nu trebuia să fie spusă. In conştiinţa lui răscoala capătă proporţiile unui cataclism cosmic iar deplina supunere de veacuri a ţăranilor el o vede ca făcînd parte din însăşi alcătuirea firii. Conservatorismul excesiv al clasei boereşti este exprimat în personajul lui iBarbu Timofti prin nenumărate detalii de ordin individual şi chiar intim. Astfel regimul de viaţă ce el însuşi şi-1 impune are precizia unui mecanism de ceasornic. Inconştienţa sa istorică merge atît de departe încît nici atunci cînd ţăranii răsculaţi se află înaintea porţij conacului său, el refuză să creadă în existenţa răzmeriţei. Intr-una din indicaţiile sale ide regie autorul explicitează poziţia sa faţă de acest personaj cu ajutorul unei formule lapidare : „sigur pe mecanismul lumii sale". Şi tocmai această siguranţă semănînd mai de grabă a obtuzitate va avea să-1 ducă pe boer la sfîrşitul tragic cunoscut. Este limpede că într-o piesă de teatru, ce prin însăşi natura ei este sintetică,, replica urrnînd să fie precis definitorie, neputînd suporta alte adaosuri în afară de interpretarea actoricească, intenţiile autorului n-au putut fi realizate pînă fa capăt şi de aceea efectul produs a fost deconcertant. iNevoia de explicitare pe care o impunea optica sa nu putea găsi satisfacere decît în indicaţiile de regie, însă acestea, prin laconismul lor constituiau abia nişte simple sugestii. Numai proza putea fi terenul de experimentare al unei asemenea optici şi dacă „Boeri şi ţărani" este considerată de autorul ei ca „povestire dramatică" aceasta va să însemne că autorul ,a văzut în ea germenele epic ce 1-a îndreptat spre romanul „Cezar Dragoman" şi a volumului de nuvele „Regele, spionul şi actorul". Dar nu numai sub raportul experienţei strict literare piesa de teatru a constituit o treaptă către proza sa. Intre piesă şi volumele în proză există o filiaţie directă, istorică din punctul de vedere al destinului social ce-1 au de suportat clasele şi păturile sociale reprezentate prin personajele sale. Reeditarea „Comediei umane" a lui Balzac în cadrul realităţii sociale romîneşti 1-a ispitit fără îndoială pe Sever însă această reeditare el a conceput-o ca o modalitate intelectuală, ţinînd în a explica, în chip diferit, fapte, întîmplări, complexe sufleteşti şi ciocniri sociale ce ne sînt deja de mult cunoscute şi au constituit obiectul de cercetare al unor scriitori romiîni din trecutul nu prea îndepărtat, încercarea sa s-ar putea defini ca o sinteză a unor elemente deja date şi îmbogăţite printr-o analiză minuţioasă cu caracter eseistic. Fiecare din eroii săi este supus unei adevărate disecţii, autorul intervenind cu bisturiul său pentru a izola reacţia psihică de ligamentele aderente şf a o înfăţişa cititorului în starea sa pură raportată doar la raţiunea socială ultimă 168 V. MOGLESCU ce a provocat-o. De aceea proza sa respiră un aer oarecum livresc. Tehnica sa, împrumutată într-o oarecare măsură de la Camil Petrescu, se bazează pe ceea ce ila un moment dat autorul „Patului lui Procust" definea prin „intuiţia concretului" : o ştire dintr-o gazetă, un incident .relatat într-un document, o anume turnură de frază în discursul unui politician constituie pentru autor „capete de experienţă". Capacitatea sa de invenţie este pusă să se manifeste în legătură cu aflarea oscilaţiilor interioare pe care asemenea detalii le exprimă. Caracteristic pentru autorul lui Cezar Dragoman este mai ales faptul că izbuteşte să transforme idei abstracte în oameni vii cu biografii precise şi individualitate distinctă. Astfel de pildă pacifismul edulcorat, umanitarismul desuet al anumitor intelectuali lipsiţi de vigoare combativă din nîindurile mişcării socialiste de la noi îşi găsesc expresia umană concretă în personajul doctorului Grigore Roman, vegetarian, grădinar, pasionat cultivator de flori (se poate observa precizia cu care autorul raportează aceste detalii strict individuale şi caracterologice la concepţia politică, modul de a gîmdi şi poziţia socială a personajului) şi care tremură pentru viaţa fiului său, pornit să demaşte prin presă întreaga monstruozitate a relaţiilor capitaliste. Lui Hotnog, intelectualul socialist care aderă la Internaţionala a IlI-a îi atribuie profesia de inginer su-gerînd prin aceasta în chip implicit că do-bîndirea unui asemenea punct de vedere nu poate fi decît rezultatul unei minuţioase şi lucide analize ştiinţifice a situaţiei so-cial-politice date. Calitatea de inginer a lui Hotnog semnifică şi o apropiere reală, efectuată pe locul de producţie, de clasa muncitoare, opusă .modului sentimental şi compasiunii prin care socialiştii reformişti de nuanţă umanitară înţelegeau să-şi exprime adeziunea lor la cauza proletariatului. Alteori autorul lui „Cezar Dragoman" procedează invers. Porneşte ide la un tip deja cunoscut în literatură şi prin analiza minuţioasă a mişcărilor sale interioare ajunge la o idee In aparenţă nimic nu-1 deosebeşte pe Aristide Dragoman de Hagi Tudose al lui Delavrancea. Totuşi urmă-rindu-i mişcările sufleteşti, Sever intenţionează să sugereze caracterul obiectiv de mecanism social al acumulării. Imprumu-tînd bani cu dobîndă, speculînd vechiturile aflate în nenumăratele sale depozite, uneori neştiute de nimeni, manevrând o întreagă reţea de oameni el întreţine de fapt un întreg sistem economic al cărui factor coagulator este. Ideea la care se ajunge în urma refacerii tipului lui Delavrancea este aceea că patima zgârceniei, spiritul de acumulare este tocmai cristalizarea într-un caracter uman a ansamblului de relaţii amintit. Chiar dacă personajul nu-şi dă seama de aceasta, el este primul rob al relaţiilor pe oare le întreţine căci el se foloseşte cel mai puţin de propria sa avere. Nu în zadar Sever ignorează cu bună ştiinţă chestiunea averii ce ar urma s-o lase moştenire cămătarul. Ni se sugerează astfel că o asemenea avere materializată în, bunuri nici nu există şi că totul se reduce în cazul schimbului de bani şi mărfuri la o simplă relaţie între oameni. Atîta timp cît mai poate întreţine relaţiile sale obscure Aristide este un om bogat, scos din cercul lor el nu numai că devine sărac dar îşi pierde şi propria sa individualitate. Descrierea ultimelor zile ale bă-trînului urmăreşte să ne ilustreze că acest personaj, lipsit de activitatea oarecum iluzorie a afacerilor, este redus la o existenţă pur şi simplu biologică. Coincidenţele forţate frizând neverosimilul nu numai că nu-' supără pe autor ci dimpotrivă ele sînt căutate cu tot dinadinsul căci nu logica firească a întîmplărilor îl interesează ci legătura dintre fapte încărcată cu semnificaţii. Cititorul ar putea, de pildă să fie şocat de faptul că bancherul Alfred Giro-teanu moare chiar în noaptea nunţii secretarului său Cezar Dragoman cu sora sa Neclara, ceea ce constituia punctul terminus al întregului ansamblu de maşinaţii pe care acesta din urmă le întreprinde pentru a urca pe scara socială. Dar autorul forţează într-adins apropierea în timp a celor două ceremonii, căsătoria şi înmormîn-tarea, pentru a sublinia astfel cu putere un O ÎNCERCARE DE PROZA ANALITICA 169 proces social ireversibil. Aşa cum pe cale artificială, în laborator, se produce o reacţie chimică într-un timp mai scurt deoft în natură, în romanul lui Sever procesele sociale, pentru a fi mai vizibile, mai uşor de studiat sînt concentrate în spaţiul de timp al unei singure generaţii chiar dacă în realitate ele ocupă o perioadă trăită ide două sau chiar trei generaţii. In Cezar Dragoman, Sever a voit să vadă un Dinu Păturică modern. Asemenea strămoşului său calea spre ascensiune îi este deschisă de alcovurile femeilor. Pornind astfel, autorul nu-şi poate revendica meritul originalităţii tipului sau motivului literar de bază. Noutatea viziunii lui Sever constă în altceva şi anume în sporul de însuşiri ce se cer arivistului în condiţiile capitalismului. Brutalitatea şi şiretenia primară este înlocuită prin luciditate, îndrăzneală şi stăpânire de sine. Un element interesant îl constituie faptul că autorul împrumută eroului său ceva din propria sa luciditate. Ascensiunea lui Cezar se datoreşte mai ales intuiţiei cu care surprinde întreaga ţesătură complicată a relaţiilor dintre oamenii aşa numitei „lumi bune" în mijlocul cărora vrea să trăiască. Ceea ce-1 favorizează îndeosebi este spiritul său de discernământ exersat prin frecventarea unor medii sociale diferite. Lipsa lui de scrupule se desfăşoară cu plenitudine mai ales datorită faptului că nefiind legat de convenienţe şi prejudecăţi de clasă, nu gândeşte în funcţie de ele ci se comportă numai în chip exterior ca şi cum s-ar conforma lor. Originalitatea lui Sever constă în special în aceea de a fi izbutit să arate că rezistenţa capitalismului nu stă în anumite însuşiri umane specifice deţinătorilor de capital ci într-un ansamblu de relaţii ce s-a constituit între oameni la un imomenl dat şi care se dezvoltă după propriile sale legi. Banca Giroteanu există independent de proprietarul ei Alfred Giroteanu. Cînd acesta moare, toate firele de legătură ale băncii cu întreprinderile şi oamenii pe care le controlează trec în mina lui Dragoman care înainte cu doi ani nu era decît întreţinutul unei doamne din înalta societate. Cînd acţiunea romanului se încheie, Banca Giroteanu continuă să funcţioneze deşi nici Giroteanu nu mai este în viaţă. Demnă de reţinut sub specie artistică este traducerea ansamblului de relaţii amintit într-o expresie umană caracterologică. Forţa şi capacitatea de conducere a lui Alfred Giroteanu, aşa numita iniţiativă de întreprinzător, mult lăudată de economiştii burghezi, se dizolvă ca un grăunte de sare într-un pahar cu apă atunci cînd asupra ei se exercită analiza autorului din unghiul de vedere al relaţiilor amintite. Toată această forţă nu este decît o capacitate specifică în a putea înregistra la timp orice schimbare în relaţiile dintre oameni, a o putea preveni prin asmuţirea sau domolirea unor patimi. Obsesia jocului la ruletă ce revine în mintea lui Cezar Dragoman ori de cîte ori are de luat o ho-tărîre menită a-i modifica destinul este concepută de autor ca un stigmat aproape, al lumii pe care o descrie. Dar şi acest hazard este numai presupus căci germenele lui se află în ordinea stabilită a lucrurilor. Luni de zile înainte, Cezar pregăteşte în amănunţime cucerirea Nectarei, sora lui Giroteanu pentru ca luînd-o de soţie să intre în posesia averii. Cînd situaţia devine ca să zicem aşa scadentă, el este handicapat de pasiunea amoroasă sinceră ce-1 mînă către Cornelia Radian. Intr-o singură clipă toate calculele sale par să fi dispărut dintr-o dată din sfera sa de preocupări iar decizia este luată sub imperiul pur şi simplu al intuiţiei. Această intuiţie însă nu se îndreaptă decît tot în aceeaşi direcţie ca şi calculele sale, nu este decît o confirmare a lor (Momentul psihologic este unul din cele mai izbutite ale romanului). In acel moment îi sună în ureche vocea crupierului : „faceţi jocurile domnilor". Şi el acţionează ca şi cum ar fi pontat pe o cifră la ruletă. De fapt însă, din dezvoltarea anterioară a evenimentelor cetitorul înţelege că destinul lui Cezar era deja hotărît căci Alfred vedea în el viitorul său succesor. Conştiinţa continuităţii băncii ca instituţie în sine căreia el însuşi ca proprietar îi era supus şi de legile obiective ale căreia era silit să ţină seama îl determinase să acţioneze în aşa 170 V. MOGLESCU fel încît ceea ce Cezar era îndreptăţit să considere hazard şi destin nu însemna în fond decît un anume loc favorabil, ocupat pe scara dezvoltării sociale. Optica aceasta specifică în proza lui Alexandru Sever, -optică menită a pune în lumină pe om ca un obiect al jocului unor forţe sociale oarbe în capitalism este cu prisosinţă ilustrată de una din nuvelele amintite. Un bătrîn evreu este concentrat din greşală şi pentru că nimeni nu ştie ce să iacă cu el la cazarmă i se întocmeşte un dosar de „bolşevic". Directorul siguranţei hotărăşte că Max Horn să fie împuşcat folosindu-se pretextul că ar fi fugit de sub excortă. Hotăirîrea este îndeplinită deşi toată lumea era convinsă de nevinovăţia bătrînului. Dosarul întocmit de oameni căpătase putere asupra oamenilor înşişi. Din păcate autorul manifestă uneori inconsecvenţă faţă de propria sa viziune. Dacă ascensiunea lui Cezar Dragoman constituie un prilej pentru a se pune în evidenţă caracterul obiectiv, corespunzând unor legi, al transformărilor ce se petrec în societate, punerea faţă în faţă a arivistului, reprezentat de eroul central şi a non-conformistului, reprezentat de -loan Roman vine să adauge concepţiei de bază o nuanţă de fatalism, de implacabilitate a relaţiilor dintre oameni. Această notă este subliniată cu putere mai ales prin aceea că Roman ajunge pentru Dragoman o obsesie, are impresia că ori de cîte ori va încerca să întreprindă ceva Roman va fi acela care îi va pune beţe în roate. Cu atît mai gravă este această inconsecvenţă cu cît prin uciderea lui Roman, triumful arivismului este privit ca avînd un caracter fatidic. Există totuşi în acest paralelism şi o notă pozitivă. In conştiinţa lui Cezar Dragoman umanitatea intimă este disociată de obligaţiile decurgînd din relaţiile sociale la oare participă. Paralelismul dintre el şi Roman îi foloseşte autorului să pună în lumină forţa sporită a împrejurărilor sociale faţă de această umanitate intimă. In timpul războiului, Roman îl salvase pe Dragoman de la moarte şi în obsesia permanentă a acestuia revine şi gîndul că-L este recunoscător. Totuşi nu face nimic pentru ca la rînduil lui să-1 salveze de la moarte pe gazetar, dimpotrivă contribuie la asasinarea laşă a salvatorului său. Sever a izbutit astfel să găsească o formulă literară expresivă pentru ilustrarea pro cesului de alienare a conştiinţei umane în capitalism, deşi, cum am văzut, situaţia este echivocă fiind susceptibilă şi de o altă interpretare. Ar fi desigur de discutat în ce măsură realizarea intenţiilor autorului necesita reluarea în formă schimbată a unor motive şi situaţii din literatura română dintre cele două războaie, în ce măsură de pildă în profilul Neotarei era necesar să intre anumite componente sufleteşti ale Ioanei Boiu-Doroani din „Suflete tari" de Camil Petrescu sau în ce măsură agresiunea lui Cezar asupra Neclarei era necesar să semene cu scena similară a lui Camil Petrescu. Nu cred de asemenea că era nevoie nici de apariţia unui personaj secundar aducând atît de mult cu Kâriac, nebunul din „Jocul ialeilor". După cum nici ideea publicării scrisorilor de dragoste ale Nectarei de către Roman nu pare a fi străină de motivul folosit de Camil Petrescu. Ci-tindu-1 pe Alexandru Sever, ţi-l închipui compunîndu-şi proza într-o casă plină de cărţi, ziare şi documente. De aceea lumea sa pare oarecum distilată — şi de ce n-am spune-o — artificializată de lentila deformantă a lecturilor. Oricîf de recunoscători i-am fi pentru încercările sale de a conferi prozei valenţe noi, nu putem totuşi să nu-i urăm să respire cu mai multă pasiune aerul tare al vieţii trăită nemijlocit. PUBLICISTICA HUBERT JUIN SCRISOARE DIN PARIS Aşadar iată-ne în anul 1958... Va îi un an blagoslovit, cum spun cronicarii ? Un an nefericit, cum a fost celălalt? Nu ştiu. Dar în aceste zile de început de an, mă gîndesc la Parisul unde nu sînt. La prietenii mei din Paris, oare abia dacă şi-au îngăduit — îmi închipui — cîteva clipe de răgaz ca să întoarcă această filă nouă, reluîndu-şi pe urmă, cred, treburile de fiece zi. Mă gîndesc la micile birouri ale redacţiei revistei „Esprit", unde, parcă îl văd pe Jean-Marie Domenach sub portretele celor doi dispăruţi, ale celor doi mentori : Emmanuel Mounier şi Albert Beguin — mai spornic în vigilenţă şi atenţie. Cum înregistrează Parisul loviturile pe care le primeşte ? Şi creşterea fantastică a costului vieţii ? Şi nesiguranţa, pe zi ce trece mai mare ? Şi prezenţa lui Speidel, din ce în ce mai ameninţătoare ? Cînd Hugo a coboirît din trenul care-1 aducea din exil, el a spus mulţumii venite să-1 întîmpine : „Ştiţi pentru ce este Parisul oraşul civilizaţiei ? Pentru că Parisul este oraşul Revoluţiei..." Să fi încetat, aceste cuvinte, să mai răsune sub acoperişul negru şi sinistru al Gării de Nord ? Trebuie să nădăjduim că nu... Acum cîteva zile, prietenul meu Georges Suffert, care este redactorul şef al unui curajos săptămânal progresist, Te-moignage chreiien, fusese invitat să ţină la Strasburg o conferinţă pe tema ; „Viitorul Algeriei". Acolo, coborînd din tren, Suf- fert fu întîmpinat pe peron de un preot şi poftit să se urce în automobil. Suffert, om eminamente credul, se lasă condus. Maşina porneşte. Se depărtează de oraş. Două automobile o ajung din urmă. Se opresc. Erau un fals preot şi o bandă de fascişti care îl insultară pe Suffert şi-1 sechestrară aproape două ore pentru ca astfel să nu-şi mai poată ţine conferinţa.. Devotamentul tău, minia ta, mîndria ta. Si curajul tău, o popor, ei le-au schimbat în laşitate Si un fior va străbate istoria Văzînd cum atîta ruşine se preface în atîta glorie- scria, de asemeni Hugo, acest Hugo pe care-1 recitesc departe de Paris şi care este poetul nostru naţional şi nu, cum spunea, din vîrful ' buzelor Gide-,,vai. Hugo !". Şi Hugo nu este numai semănătorul de seminţe poetice şi fertile, (al acelora care au rodit de la Baudelaire la. Apollinaire, la Ciaudel), el nu este numai scriitorul care a avut toate generozităţile cuvîntului, el este, de asemenea (şi mai ales) omul dăruit poporului său. Trebuie să citeşti mărturia înflăcărată cu care 1-a slăvit Charles Peguy ! Da, Hugo cunoştea Parisul său oa nimeni altul, el care a scris : ,,Oh, cetate, tu ai putea face să îngenuncheze istoria." 172 HUBERT JUIN Şi, mă mai duce gîndul, în urmă cu şase veacuri, în 135.8, cînd un eveniment de o nemaipomenită însemnătate a sgu-duit Picardia, prefăcînd în torţă oraşul Meaux : La Jacquerie. Ei bine, şi La Jacquerie, cît a fost ea «răscoală ţărănească, este tot o operă a Parisului, fiindcă în acest Paris, după dezastrul de la Poitiers care a prăbuşit feudalitatea. s-\a ridicat Etienne Marcel, neguţător de postavuri. Pentru că pe uliţele Parisului patrulau gărzile comunale cu bonete roşii şi albastre (ele mai sînt şi azi culorile oraşului). Pentru că Parisul este acela care întindea mîna poporului din Fllandra, peste capul nobililor şi al Englezilor, al mercenarilor şi bandiţilor. Pentru că Etienne Marcel a strîns mîna lui Artevelde... Şi această strîngere de mînă simbolică a fost de ajuns ca să clatine din temelii cele două sute de familii ale epocii, cu numele deja pătat de fărădelegi. Gînd ţărănimea din Picardie porni cu răscoală, poporul Parisului îi trimise conducători. II vedem ivindu-se pe Pierre Gilles, băcan din Paris, în fruntea unei cete de roşii şi de albaştri. Versaillezii epocii, precum şi de alde Mollet şi Gaillard ai epocii nu întîirzie să se arate. Charles de Navarre, zis cei Rău care, ieri încă, se plimba prin Piaris braţ la braţ cu Etienne Marcel şi cu oamenii de jos, trece în tabăra potrivnică, comandă represiunea. Şi a. fost teribil I Bunul Froissard (care e un prost) spune că nobilii au contenit să măcelărească mulţimea numai cînd i-a copleşit oboseala. N-au trebuit multe zile, spun cronicile Iui Guillaume de Nangis, ca să se facă numărătoarea leşurilor: peste douăzeci de mii de morţi. Zice o cronică de pe atunci : „Atîta rău făcut-au nobilii Franciei, că n-a mai fost nevoie de Englezi ca să nimicească ţara; într-adevăr, Englezii, duşmani ai regatului, n-ar ţi putut tace ceea ce au făcut nobilii de baştină." Nu cutez să-mi închipui, astăzi, umbra lui Etienne Marcel la Camera Deputaţilor, ■cu prilejul discuţiei asupra vreunui buget. Hugo, în altă parte (în Toute la lyre), scria — şi înţelegem de ce el a fost totodată poetul naţional al Franţei şi astăzi poetul tineretului francez : Africa, muribundă, îşi dă sufletul în ghia- rele noastre Un popor întreg, acolo, horcăie şi cere de mîncare Foamete în Oran, foamete în Alger, — Iată cum se poartă această Franţă mîndră, spun ei! Un an nou răsare în Algeria... Şi mă duce gîndul, în acest început de an care îmi resuscită în inimă şi în amintire La Jacquerie, mă duce gîndul la un prieten, tînărul scriitor algerian, Kateb Yacine Născut în 1929 în ţinutul Constantinois. el debarcă în Franţa, la Paris, în 1947. De bună seamă ar putea scrie, la fel ca antilezul Edouard Glissant în „Le so-1 el 1 de la conscience" (editura Falaize) : „Parisul, cînd pui piciorul, (eu mi-airi făcut intrarea prin gara Saint-Lazare) abia dacă te uimeşte; pînă într-atît arta reproducerilor, încăpăţînarea monolitică a învăţămîntului sau imaginaţia literară ţi-au înlesnit intrarea". Primele contacte cu viaţa literară pariziană : Kateb Yacine publică în 1948, în „Mercure de France" (revista condusă astăzi de Salomon Sylvestre de Sacy, despre care va trebui să se spună odată că a slujit mai bine adevărata literatură decît atîtea reviste care zic că sînt devotatele adevăratei literaturi ; ea nu şi-a alcătuit din asta un program; face mai mult: îi pune la dispoziţie coloanele sale) un poem care are acelaş titlu ca şi al romanului său apărut în editura du SeuiI acum cîteva luni, Nedjma. Să trecem peste aventurile lui Kateb Yacine : vă închipuiţi ce au fost. Nu-i singurul păţit: dacă i s-ar da atenţia cuvenită, s-ar da în acelaş timp atenţie suferinţelor unui întreg popor. In sfîrşit, din SCRISOARE DIN PARIS i/o> 1952 pînă în 1955 Kateb poate scrie. El ne dă, mai întîi. Le Cadavre encercle, o tragedie care nu prea are sorţi de a ii reprezentată la noi şi care a apărut în revista Esprit în 1955 — apoi acest roman, Nedjma. Nedjma este o operă extraordinară. Cartea a fost scrisă la un nivel neobişnuit al limbii, al cuvîntului. • Găsim, aici, undeva în text, expresia: „locul comun al tuturora", acest fel de a povesti ca şi cînd te-ai afla în mijlocul unei pieţi publice. în însăşi inima unei adunări, ridicîndu-te pînă la înălţimea unui limbaj comun tuturora. Am fost deseori vrăjiţi de mirajele literaturii orientale ! Dar Nedjmd nu mai este un miraj : este naşterea, în sînul limbii noastre, a unei literaturi cu rădăcinile adine înfipte în însăşi miezul ei, în spiritul ei, în orizonturile şi climatul ei. Este, în acelaş timp o lărgire, o creştere patetică, superbă. Nu voi spune nimic despre subiectul romanului. Poem, mai degrabă decît roman, pretext, mai degrabă decît povestire. Dar subiectul ? De o femeie, Nedjma, sînt îndrăgostiţi cinci bărbaţi. Atîta. Să recunoaştem că a.stfel enunţat, nu .ne spune prea mult. Aşa ar fi, dacă n-am ţine seama de modul de a povesti şi de a scrie care-i aparţine numai lui Kateb Yacine, un mod de a povesti şi de a scrie prin care străbate întreaga Algerie. Nu o Algerie exotică, ci o Algerie dramatică, profund umană, clocotind de viaţă, de acea viaţă pe care o împărtăşesc şi unii din noi. S-a spus, şi pe bună dreptate — că ceea ce face din Nedjma o operă exemplară, este faptul că eroii cărţii sînt tipic, autentic algerieni. Nu ni i-am putea închipui sub un alt soare, într-un alt climat. Iar dacă, dintr-un capriciu al minţii, i-am privi dintr-un alt unghiu de vedere, altfel luminaţi, tot algerieni ar rămîne. Acestea sînt însuşiri unice, de care nu se poate să nu ţinem seamă. „Nu există o naţiune algeriană" — continuă să afirme Soustelles. Ei bine, acestuia, Kateb Yacine îi răspunde, şi răspunsul e categoric. Apoi, mai e ceva : cartea este construită mai degrabă ca un poem decît ca un roman. Ea nu se desfăşoară rectiliniu, găsind în punctul de plecare sfîrşitul şi cristali-zînd dimensiunile sale majore (şi ma-jestuoasa demnitate a „tonului) într-un fel de cursă ciclică care face din sfîrşit o-ţintă. Ea porneşte şi nu se mai opreşte. Sînt aşadar îndrituit să spun ; ea scapără, pentru ca să se stingă în virtutea unei singure clipe. Nedjma este un apel :. un apel unic, sfîşietor, scurt, în interiorul căruia, datorită scrisului lui Kateb Yacine-ne este îngăduit să pătrundem, în care putem să explorăm în voie, Ia care putem reveni mereu. Nedjma nu este o carte care poate fi analizată. Este o carte căreia i te supui, trebuie să i te supui. Şi nouă. Francezilor, nu ne este îngăduit s-o ignorăm, să ignorăm apelul prin care se exprimă întreaga Algerie. Acest apel ne poate murdări pentru totdeauna, sau ne înălţa în istoria omenirii. în aceste zile de început die an, mă gîn-desc şi la prietenii mei de la revista Presence Africaine: Alioune Diop, Jacques Rabemananjara (care a publicat o carte nouă, pe care n-o cunosc încă), Mario Andrade. Acolo, datorită eforturilor unui grup de intelectuali negri, se construieşte o lume nouă oare va face să se întîlnească. Africa cu malurile continentului american, unde trăiesc, în ipocrizia discriminării rasiale fraţii lor, sclavii de odinioară. E. drept că în acest sfîrşit de an 1957 preşedintele Statelor Unite, credincios în felul lui dinastiei Krupp — aşa cum a fost. preşedintele Grant credincios Hohenzoller-nilor — a făcut o vizită conducătorilor Parisului în numele atomului-cel-saoru. Şi-mi vin în minte două voci care îşi răspund, ir* două epoci ale istoriei. Deşi nu sînt istoric, nu mă pot împiedeca să nu le confrunt aici. Una este a lui Pablo Neruda : „Dacă tfl vei îndrma hoardele, Americă de-Nordjpenlru a distruge această frontieră, purâjşi a-l aduce pe măcelarul din Chicago» 174 HUBERT JUIN să guverneze muzica şi ordinea pe care le iubim, vom ieşi din stinci şi din aer ca să te muşcăm vom ieşi din ultima fereastră ca să-ţi dăm foc, vom ieşi din valurile cele mai adinei ca să te înţepăm cu spini vom ieşi din brazdă pentru ca să- mînţa să lovească ca un pumn columbez vom ieşi ca să-ţi refuzăm pîinea şi apa vom ieşi ca să te mistuim în flăcările iadului, Nu-ţi calce, aşadar, piciorul, soldate pe dulcea Franţă..." Aici este vorba de America lui Truman,. Cealaltă vooe este a lui Victor Hugo şi se referă la America iui Grant : „Oh, asta face să tresară toate măreţele morminte In fundul palidelor catacombe se cutremură Oasele mîndrilor învingători şi ale falnicilor învinşi! Kosciusko ţremătînd, îl trezeşte pe Spartacus; Şi Madison se înalţă, şi Jefferson se trezeşte Jackson alungă cu mîinile acest vis cumplit Dezonoare! strigă Adams; şi Lincoln. uimit. Singerează şi dstăzi e asasinat. Infurie-te, măreţ popor!..." Să nu uităm un lucru : poporul. Parisului cunoaşte treziri bruşte şi teribile. întreaga noastră poezie modernă se trage din Hugo. Este un adevărat fluviu. Da la el învaţă Baudelaire cum să-şi construiască alexandrinii şi chiar suflu! pe care Saint-John Perse îl pune în epopeea nouă (Anabase, Amers etc), îşi găseşte în Hugo sursa. Au apărut de curînd în editura Gallimard, în colecţia Pleiadelor, operele poetice complete ale lui Paul Claude]. Acest om — în pofida, a ceea ce a fost în viaţa de toate zilele şi a nepriceperii sale politice — rămîne totuşi unul din cei mai mari poeţi francezi. El captează suflul cosmic, cînd scrie în Cele cinci mari ode: „Aşa cum vedem micii păianjeni ai unor larve de insecte pitiţi în pungile lor de vată si de satin, cd nişte pietre preţioase, Tot dşa mi s-a arătat un cuib de sori, încă împleticindu-se în recile falduri ale nebuloasei". Există, în arta poetică a lui Tudor Arghezi, mai mult Claud-el decît se crede — şi Pierre-Jean Jouve, de asemenea. ~MISCtLLANH/\ SPRE UN CORPUS DE CLASICI ROMÎNI Noua ediţie a lui I. Fischer1 — şi, cu ea, noua colecţie de „Opere" a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă ce o inaugurează — marchează un popas de seamă în istoria editurii romîneşti. Acest prim volum ne îndreptăţeşte nădejdea de a vedea, într-un timp pe care-1 dorim cît de scurt, împlinită o dureroasă lacună a culturii noastre : un corpus complet de ediţii definitive ale clasicilor romîni. Dacă încercăm să încadrăm noul tip de ediţie în coordonatele unor tipuri asemănătoare, îi desluşim curînd un profil propriu : exactitatea, minuţia şi amploarea variantelor îl fac să participe de la tipul Guillaume Bude sau de la tipul de ediţie academică Puşkin : bogăţia notelor de istorie literară îl aseamănă cu tipul „Les grands ecrivains de France", strădania de a publica întreaga operă a autorului şi acurateţa tipografică (faţă de alte producţii ale aceleiaşi edituri, ca de pildă innomabila tipăritură Mateiu Ion Caragiale Craii de Curfea Veche, apărută aproape simultan cu aceasta) cată să o apropie de Pleiadă ; totodată, accesibilitatea şi amploarea notelor explicative, precum şi masivul tiraj (30.150 ex.) îi imprimă caracterul de lucrare ce se adresează nu numai celor mai exigenţi specialişti, dar şi celor mai largi mase de cititori. Este, acest profil, acela al însăşi revoluţiei culturale din ţara noastră : produs de cea mai ridicată calitate, la îndemîna celor mai diverşi şi mai numeroşi consumatori. Dar să trecem în revistă pe rînd diversele elemente ale ediţiei, spre a ne da seama de avantajele şi de „desiderandele" ei. Editorul a grupat creaţia lui Gr. Alexandrescu în două volume : cel dintîi cuprinde opera poetică, cel de-al doilea va conţine proza literară. Din opera poetică, s-a reţinut desigur întreaga creaţie originală, precum şi tălmăcirile. Foarte judicios, s-au publicat din proză numai unele traduceri de însemnată valoare, lăsîndu-se deoparte altele, ca Poveşti albastre de Laboulaye în care, cum arată I. Fischer, „stîngăcia traducătorului se îmbină cu obscuritatea originalului"2. Corectă este şi distribuirea poeziilor în corpul volumului şi Anexă, aşa cum o justifică în nota sa editorul, şi cum nu vom mai stărui aci. „Notele de istorie literară şi variantele — se arată tot acolo3 — au fosf gru- 1 Gr. Alexandrescu, Opere. Ediţie critică, note, variante şi bibliografie de I. Fisher. Studiu introductiv de Silvian Iosifescu. Bucureşti [1957], Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. 2 p. 43. 3 p. 44. 176 MISCELLANEA pate, din necesităţi impuse de tehnica editorială ţi tipografică, la sllrşitul volumului". înainte de a-1 amănunţi cît de cît, vom arăta că, după părerea noastră, aparatul critic — cel puţin al variantelor, dacă nu şi al comentariilor — îşi are locul său în subsolul paginilor şi nu la sfîrşitul volumului. Spre a-1 putea compara, cercetătorul doreşte să aibă sub ochi cuvîntul sau pasajul, în diversele sale forme. Consultarea variantelor consemnate la sfîrşit este cum nu se poate mai incomodă : cercetătorul trebuie să lucreze cu două zăloage, una în text şi alta la aparat ; la fel de anevoioasă este şi adnotarea şi fişarea. Apoi, întoarcerea încoace şi încolo, de mii de ori, a unui grup de cea 600 pag., distruge însuşi volumul, deşi acesta se bucură de o execuţie tehnică cu şanse —• de rîndul acesta — sporite de longevitate. Regretatul Demostene Russo, în neîntrecuta sa sinteză, îmbinare de vastă erudiţie şi desăvîrşit bun simţ practic. Critica textelor şi tehnica ediţiilor', unde se ridică cu hotărîre împotriva tuturor ostentaţiilor şi pedanteriilor notează : ,,Rostul apa-râtului critic este a da istoria textului după cum se păstrează în toate mss. şi a scuti pe cercetător de a recurge la mss.; în aparat, cititârul trebuie să găsească întreaga tradiţie, astfel încît să fie în stare la orice pasagiu discutabil să controleze tradiţia şi procedarea editorului; prin urmare aparatul trebuie pus supt text într-o rubrică aparte şi nu ascuns într-o prelată sau apendice ca une pârtie honteuse, cum se obişnuia în ediţiile vechi" (p. 598). Este de altfel părerea exprimată şi practicată de cei mai buni editori, ca Krumbacher, Weil sau Croiset2. Cititorul de agrement poate trece cu uşurinţă peste subsolul care nu-1 interesează, în afară de cazul că, dimpotrivă, continua prezenţă sub ochi a variantelor nu-i stîrneşte un interes nou, ispitindu-1 să se prefacă însuşi în cercetător. Astfel am. cîştiga, poate, din rîndurile publicului şcolar şi studenţesc cadre noi, în loc ca, prin publicarea unui aparat critic practic inutilizabil, să pierdem şi din cele vechi. Rămîne un merit al editorului felul cum şi-a alcătuit aparatul. Fugind de com-paratismul sec, notele de istorie literară, întemeiate pe o largă arie de lecturi, oferă statornic încadrarea poeziei în atmosfera epocii şi desvăluie izvoare, similitudini şi influenţe. Remarcabilă urmărirea temei ruinelor în poezia franceză şi romînă şi de subliniat concluzia : „pe de altă parte, dintre cele două sentimente pe care le inspi'i'ă ruinele> melancolia în laţa deşertăciunii eforturilor omeneşti şi admiraţia faţă de trecut, asociată cu speranţa pentru viitor, predomină la noi cel de al doilea, mai puţin reprezentat în literatura franceză" 3. Şi tot aci, încă o observaţie. Se ştie că una din cele dintîi condiţii ale unei bune ediţii este consecvenţa. Dacă editorul şi-a stabilit un punct de vedere şi îl justifică, nu-i mai rămîne decît să se ţină de el. Aşa stînd lucrurile, pare ciudată apariţia, la p. 489, a unui text în limbă străină tradus şi numai două pagini mai sus (p. 487) a unui alt text, de dimensiuni asemănătoare (cea 25—30 versuri), netradus. Asemenea perechi de cazuri se mai repetă adesea în cuprinsul apendicelui. în variante, editorul a consemnat deosebirile de la o ediţie la alta. El a lăsat desigur deoparte variantele grafice, precum şi greşelile de tipar. Corect, d-sa a consemnat în aparat unele forme pe care nu toţi cercetătorii le socotesc pur grafice, precum : es- pentru ex- ; e pentru ie după labiale etc. S-au lăsat de asemenea deoparte variantele de punctuaţie, deşi, poate mai cu seamă în versuri, deosebirea dintre punct, semn de exclamaţie sau puncte de suspensie poartă cîteodată încărcătură poetică. 1 în Studii istorice greco-romîne, Bucureşti. Fundaţii, vol, II, 1939, pp. 543—637. 2 apud Demostene Russo, loc. laud. p. 599. 3 p. 415. Glosarul, util, cuprinde, pe lîngă explicarea cuvîntului, şi locul unde apare în text. Poate că unele cuvinte ca : hălsămi, baltag, capişte, lubeniţă, ţîrcovnic etc. puteau lipsi. Pentru întregirea muzeului de unelte de lucru ale poetului, indicele general (nume proprii, teme, cuvinte) ce urmează să apară la sfîrşitul volumului al II-lea ar fi fost suficient. Este iarăşi ciudată prezenţa cîte unui glosar la finele fiecărui volum. Intre apariţia primului şi celui de al doilea volum se va scurge, e drept, un timp apreciabil şi cititorul care nu are la îndemînă alte dicţionare ar fi fost obligat să aştepte un an de zile lămurirea unui pasaj ; trebuie avut în vedere însă, după părerea noastră, nu atît anul cu pricina şi cele cîteva mii de cititori ai săi, ci mai cu seamă milioanele de cititori care vor folosi ediţia, vreme de zeci sau sute de ani cîte se vor scurge după apariţia ei : două volume constituie un tot unitar (numeroşi editori paginează chiar în continuare, ceea ce uşurează mult citarea) şi două glosare în aceeaşi lucrare, repetînd adeseori aceleaşi cuvinte, fac ,,double emploi" şi pricinuiesc şi o cheltuială inutilă de muncă şi de bani. Alegerea textului de bază s-a făcut după criterii ştiinţifice şi anume, înlătu-rîndu-se ultima ediţie din timpul vieţii autorului (1863), s-a luat ca bază ediţia 1847, care prezintă mai multe garanţii de autenticitate. Desigur că la fel vor proceda şi editorii lui Slavici şi I. L. Caragiale. Ne mai exprimăm dorinţa ca viitoarele ediţii din colecţia „Opere" să nu fie lipsite de colontitluri, atît de necesare mai cu seamă într-un volum de poezii. Recent, Editura Academiei R.P.R. (avem în faţă volumul Martei Anineanu Catalogul corespondenţei lui V. Alecsandri) a demonstrat că sînt tehnic cu putinţă. Am dori de asemenea ca exemplarele să fie (oare corect legate. La Expoziţia cărţii, un cumpărător a fost nevoit să cotrobăiască în două pachete, pînă a găsit un exemplar care să nu aibă pînza încreţită sau murdărită, care să nu fie legat şui sau care să nu aibă (oroare !) filele mototolite. Plăcerea de a cerceta justeţea criteriilor de transcriere a textului şi consecvenţa aplicării lor o lăsăm unui articol filologic. Cît ne priveşte, încheiem schiţa noastră de analiză editorială felicitînd din toată inima pe editorul I. Fischer. R. A. TRADIŢII... £)acă este adevărat că literatura bună nu poate fi înţeleasă în afara tradiţiei, trebuie să recunoaştem de asemenea că literatura proastă îşi are şi ea, întotdeauna, cele mai bune tradiţii ale ei. Critica literară este nedreaptă cu unii autori. Ea stabileşte deobicei rudenii doar în rîndurile unei aristocraţii a scrisului, ne arată că poetul cutare e antonpannesc sau baudela'ire-ian, că prozatorul cutare descinde din Caragiale sau Dostoievski, nu ştiu de ce însă nu auzim spunîndu-se, în acelaş fel, că versurile lui X amintesc de Vasile Militaru, sau că romancierul cutare se simte chemat spre proza lui Octav Dessila. Şi totuşi, cît de adevărat e lucrul acesta ! Vedem de pildă, în ultima vreme, cum, părăsind nu fără mîndrie clişeele proletcultiste, o serie de autori se îndreaptă cu paşi siguri spre cele mai stupide clişee ale literaturii proaste de dinainte de război, asupra cărora se reped cu o mare aviditate, pre-luîndu-le întocmai sau prelucrîndu-le creator. Astfel, printre alte stiluri care îşi fac apariţia in acest sens, se află şi o literatură din cale afară de exaltată, ce clamează la fiecare frază şi pare a fi scrisă în stare de delir. Autorul te sperie necontenit cu cite o exclamaţie : „O lurtună de patimi o scutură năpraznic, ca pe-un copac tînăr". „Vrea, da, vrea drepîul ei la fericire!" Î2 — V. Romînească nr. 2 178 MISCELLANEA Ni se ordonă la tot pasul să ne mirăm, să plingem : „Cînd şi-a tras cişmele, combinezonul ? Nici ea n-a mai ştiut". „Ghearele durerii să fi fost cele care i s-au înfipt deodată-n inimă, strîngînd, strîngînd ?" Mai ştii ? îţi vine să răspunzi. Cînd e vorba de stări sufleteşti mai acute, autorul vede pretutindeni păsări şi aude mereu fîlfîit de aripi. Amintirile sînt „un stol de rîndunele ale primăverilor trecute", ce se îmbulzesc „cu tresăriri de aripi în oglinda nemişcată a sufletului". „In sufletul Ioanei băteau aripi, se deschideau, o purtau departe peste piscuri şi hăuri". Mărturisirile sînt şi ele păsări : „Ioana pălise pînă la buze. Mărturisirea, gata să-şi ia sborul, amuţise". Dar şi organele omeneşti : „Ca o pasăre speriată, inima i se sbătea in reţeaua de dorinţe potrivnice, care-o încercuiau". In sfîrşit, modul prin care o femeie însărcinată ia cunoştinţă de starea în care se află, este tot perceperea unui fîlfîit de aripi : „Un fîlfîit de aripi îi vesteşte, aproape, catastrofa. A presimţit, a ghicit..." Am extras aceste exemple din cartea Măriei Rovan, „Destine". Savoarea acestei literaturi nu o dă însă atît stilul, cît conţinutul ei. Acţiunea se petrece în salonul unei maternităţi. Eroinele sînt cîteva lehuze provenind din mediile cele mai diferite, fiecare cu destinul ei. Fiecare comentează fireşte în felul ei evenimentele zilnice ale salonului. Incidentul cel mai dramatic, care ia în ochii scriitoarei şi ai eroinelor sale proporţii de catastrofă, este acesta : o femeie este îngrozită la ideea de a fi născut o fetiţă şi nu un băiat, aşa cum şi-ar fi dorit soţul ei. Paralizată de frică, ea face tot posibilul pentru a ascunde bărbatului-tiran adevărul, ba începe să-şi neglijeze şi copilul, pentru care capătă resentimente şi pe care nu vrea să-1 mai hrănească. Cazul ■este tratat, cum am spus, în modul cel mai grav cu putinţă şi oferă prilej de interminabile discuţii, pe două sute douăzeci de pagini, pe tema rolului femeii şi a relaţiilor dintre femeie şi bărbat. „— Dumneata îţi ştii bărbatul dumitale şi eu îl ştiu pe al meu ! — exclamă femeia nenorocită, la intervenţia celorlalte. „Mi-a spus verde că lui nu-i trebuie Iată Mă lasă, aşa cum vă văd şi mă vedeţi ! Mă lasă ! Ge mă iac atunci ? Unde ajung ? Pe drumuri, ca o nenorocită ?" I se dau tot felul de replici : „Cum poţi vorbi aşa ? E copilul tău. Bărbatul e al tău, al alteia, vine, pleacă. Copilul e al tău mereu. O viaţă-ntreagă". „— Nu vă mai certaţi degeaba ! —• spune altcineva. Un bărbat! Atunci cînd e lovit în orgoliu, un bărbat nu iartă unei femei o dezamăgire. A vrut băiat, şi nu 1-a avut..." „— ...Un bărbat e un bărbat. Nu renunţi, ca să se bucure alta de el". ,,— Despărţire, divorţ, ce-i aia ? Un bărbat să aibă grijă de casă, să-ţi aducă ce-ţi trebuie. Altfel unde mergem, dragă, unde mergem ?..." „— Locul unei femei este căminul — spune o femeie nelămurită. „Dacă mai ales a muncit şi s-a sbătut înainte de căsătorie... Nu sînt pentru cruţarea bărbatului în dauna femeii. Să aducă o leală bună şi să-şi ţină casa, de aceea-i bărbat". „— Anumite căsătorii — meditează alta — se dovedesc de la început greşeli omeneşti ca oricare altele şi pot fi îndreptate dacă dovedeşti curaj. Şi, în astfel de împrejurări, curaj înseamnă să tai răul din rădăcină..." MISCELLANEA X/ £* Şi mai departe : ; Fiecare ne-nchipuim că ne-a învăţat ceva viaţa. Eu atîta ştiu, atîta spun : bărbatului să i te supui peniru lucruri mărunte, dar să te şi pricepi să pui picioiul în prag, pentru luciurile mari". ,,— N-o lua-n seamă. Şi asta îşi închipuie că un bărbat se ţine cu şosele şi momele. Aş, de unde!" (f— Ce atîta sbucium pentru un bărbat ?■ Dacă eşti iemeie gospodină, ai să găseşti altul de-ngrijit. Fiecare umblă după una care să-i slujească numai pe mîncare. O slujnică are pretenţii mai mari, decît o nevastă." Eroul pozitiv al cărţii este Ioana, fată de mineri, o femeie care se dovedeşte a fi exemplu în toate : „Curată, îngrijită, mîndră, era o adevărată plăcere s-o priveşti". Cum spuneam, ea e mereu prima : „Cea dintîi, Ioana se repezi în întîmpinarea căruţului (e momentul cînd mamele îşi primesc copiii) alegîndu-şi-J fără şovăire pe Fane al ei". E lesne de înţeles că tot ea rezolvă şi cazul copilului oropsit. Hotărîtă, ea se adresează mamei copilului : „— Nu meriţi s-o ai — rosti, hotărîtă, Ioana. Ţi-o iau eu. Ce-a greşit ea, biet suflet nevinovat ?" Dar cartea desbate şi chestiuni de artă. Una dintre eroine, Felicia, e pictoriţă. „Zece ani — mărturiseşte ea — am pierdut cu lucruri la care nu mă pricepeam: •gospodărie, critică de artă, şi singurul meu dar adevărat, pictura, zăcea în mine neîmplinit". Pictoriţa trăieşte şi ea o dramă. Soţul ei, pictor formalist, s-a pierdut în mrejele estetismului. El stă la masă şi scandează : „—• Planurile stricte ale tonurilor pure, scanda Scarlat, bătînd cu pumnul în masa încărcată, pe care vibrau paharele, vazele de flori şi ceramicile". Un „tînăr pictor" (oare „tinerii pictori" se subîmpart şi ei în „tineri peisaglşti", „tineri portre-tişti", etc.?) un „tînăr pictor", ziceam, ia însă atitudine faţă de concepţiile soţului formalist : „—■ Nu te mai înţeleg! (îi spune el) Ai pulverizat în discuţii teoretice însuşi ■obiectul picturii! Ridici între artă şi viaţă un zid mai înalt decît al Bastiliei l" Felicia se-ndrăgosteşte de „tînărul pictor", pe nume Soran. „Şi ea lucra, instinctiv, redînd viaţa în linii şi culori, ca şi Soran". „Uneori îl surprindea pe tînărul pictor privind-o meditativ, într-un fel de aşteptare, de implorare". Expune şi ea un tablou. Soţul formalist vine la expoziţie, vede tabloul şi o acuză de oportunism. „,Şi, cu un rîs insultător, părăsi expoziţia. Făptura Feliciei se încordase, asemeni unui mînz împiedicat în fugă". Ne mai putîndu-şi suporta partenerul, Felicia ia hotărîrea să divorţeze. Dar... „Un îîlfîit nevăzut îi vesteşte, aproape, catastrofa" (constată, adică, faptul că e însărcinată). „La ce bun să se mai răzvrătească ? Locul ei în viaţă este însemnat fără întoarcere cu putinţă, de vreme ce poartă copilul lui Scarlat... Iubirea ei chinuită cade xicoşînd, mereu mai în adînc, ca o piatră răsunătoare într-un lund de fîntînă..." S. L. ANCHETA REVISTEI „L'EXPRESS" „L'Express", unul din cele mai citite săptăminale care apar ini Franţa, a iniţiat în colaborare cu Institutul Francez al Opiniei Publice o anchetă în rînclurile tineretului pentru a trage unele concluzii cu privire la orientarea celor care au astăzi 20 de ani. La ancheta întreprinsă în rîndurile agricultorilor, funcţionarilor, muncitorilor, funcţionarilor, 12* 180 MISCELLANEA profesorilor, studenţilor, aşa cum era şi firesc, răspunsurile au fost dintre cele mai diferite Sa aruncam însă o privire rapidă asupra întrebărilor şi răspunsurilor primite : 1. — Aveţi mai degrabă noroc, sau aveţi mai degrabă ghinion trăind astăzi ? Mai degrabă noroc 53% — Mai de grabă ghinion 18% — Nici un răspuns 29% 2. — Credeţi că gen'eraţia voastră va fi deosebită de cea a părinţilor voştri ? —■ Deosebită 26% —• Asemănătoare 76% — Fără opinii gojg 3. — Ce-a ţi dori să ştiţi în primul rînd cu privire la viitorul dumneavoastră ? —■ "Viitorul profesional 25% — Viitorul familial 23% — Ce ne rezervă viitorul în ce priveşte nivelul deţ — Răspunsuri diverse H2% 4. — Aţi putut face studiile pe care le-aţi dorit ? — Da ' 29% — In parte «jgo/ — Nu au putut face studiile dorite 33 % 5. — Ce vi se pare în mod particular nedrept în societatea actuală ? — Inegalitatea socială şi defectuoasa repartiţie a bunurilor şi cîştigurilor 350/0 — Condiţia, muncitorilor şi salariaţilor şi agricultorilor 23% — Impozitele 50/ — Puterea argintului 5răsfaţă-n boarea lui Ca o pisică tolănită la căldură. (,.E soare") să sugereze împimăvărărl lăuntrice: Izbeşte-n mine dorul, duios, ca-n uger iezii îngăduiţi de capră s-o sîngere şi-mpuingă. Şi cîntecul din mine, cu ţipătul cintezii Prin brazi, din culme-n culme se-.ntrece şi s-alungă. („Izbeşte-n mine dorul") sau să dea glas nostalgiilor fără nume : In largul gol, sub cerul gol, Se-nmalţă inima, — atol. Ciocanul (fiecărui val îi smulge grunji de cald coral. Sub pleasna mării, tot mai vii I-s svîcnetele sîngerii. Furtuni şi vânturi, mu-i cu chip S-o-mpotmolească sub nisip. In largul gol, spre cerul gol Se tot înalţă roş atol, Şi calmul cerului îngheţ O-.ngăduieşte cu dispreţ.. ...Smălţează marea mii de mii De inimi singure-n stihii Şi carnea lor de roş coral O-nsîngerează-acelaş val. De 'dor de cer nu te-nuora, Ostrovul meu, inima mea, Şi nu te plînge, biet atol, Că ţi-e lăuntrul gol, prea gol. 202 CĂRŢI NOI Priveşte cît mai viu, mai treaz, Alintul Marelui Talaz. De ţi-ai păstrat lăuntrul pur, El ţi-1 va umple eu azur! („Ostrovul meu") Noutatea şi profilul original al volumului trebuie căutate insă in limpezimile elaborate — de factura lirismului diluat desigur, totuşi inteligent, al lui A. Mirea —, din poemele liric-satirice, de umoare revendicativă, cu naivităţi amare şi factice, dintre care notabile sînt în primul rînd : Ruga lustragiului, Samariteanca, Electricianul şi Anunciaţia (parodie lucidă şi melancolică a poemului cu aceeaşi temă al lui Arghezi, aici tratată în spirit social). De asemeni cu intenţii sociale, uneori direct politice, sînt poemele grupate în Plimbarea prin muzeu, care evocă lumea pictorilor noştri vechi, văzută cu un ochi dojenitor prin tablourile de ei zugrăvite, reconstituind totodată, datorită farmecului lexical şi al numelor proprii, ca şi puterii ilustrative a anecdoticului, un întreg veac revolut. Ne sînt înfăţişaţi astfel cu finele amară sau ne „vorbesc" ei înşişi despre vremea lor: Zugravul de subţire, 180& („Şi-a-invîrtoşat boiaua zugravul de subţire, /Domniţa aprîncenată s-o-neondeieze lin") — evocarea denotînd vii reminiscenţe-din Matei Caragiale; Portretarul neamţ Bucureşti 1830 („Stau, boierule, la hanul lui Manuc"); Anton Chladek, Bucureşti,. 1840 („Aga Topliceanu m-a tocmit") ; Levaditti, laşi 1850 („Acest atît de drag oval") ; loan D. -Negulici, Iaşi 1838 („Pe uliţa din laşul vechi, rădvanul") ; Constantin Rosenthal, Viena, 1842 („Să curgă vinul de Tokay, In spume de sidefuri reci"), ori Mişu Popip, Viena 1848 („O,, penumbrele coridoarelor reci/ Din Academia Sfintei Ana"). Avară aproape întotdeauna în lirism poezia lui Ion Frunzetti încearcă şi izbuteşte adeseori o formulă a inteligenţei, a insinuării aspre, a exactităţilor picante. E regretabil totuşi că o sensibilitate reală ca a sa nu-şi are adecvarea lirică profundă, regret ce l-am resimţit mai ales parcurgînd ritmurile Nopţii belgrădene,. poem de o concepţie atît de interesantă.. I. Negoiţescu N/NA CASSIAN: „DIALOGUL VINTULUI CU MAREA Ultimul volum de versuri al poetei Nina Cassian, apărut imediat după „Vîr-stele anului", cu o grabă ce trădează o fecundă efervescenţă lirică, este rodul unei călătorii în Bulgaria, într-o Bulgarie senină, de calcar şi gresii, cu luminescenţe mediteraneene : Pe Ropotanio, totul se preface-n argint: lemnul, hîrtia, sărutul ; totul sclipeşte, cuvîntul şi aripa gîzei, totul se-nneacă-n lumină, în somnoroasă ■lumină. Trecem cu lotca prin deltă ; picură timpul din sălcii, picură timpul din vîsle, timpul e patria blinda prin care plutim, o, rîu fermecat, Ropotamo ! (,,Dincolo de durere") şi totuşi, uneori, aspră, cu pietre bătrîne, dramatice, ce povestesc în amurgul unui septentrion pierdut în negurile istoriei — „sfîşierea mării sarmatice". Iiinerariul acesta sudic, întîlnirea cu un peisaj nou, vibrant, saturat de sunete şi culori, în care senzaţiile, in hora corespondenţelor lor, se întîlnesc în punctul poetic ideal al sinesteziei, se pare că i-a ajutat cîntăreţei anotimpurilor iubirii, tinereţii,. Mişcării („Sînt marele duşman al nemişcării i") să-şi cunoască mai bine esenţa poetică, să şi-o fixeze. De-altminteri, chiar titlul volumului, de un impresionism muzical, ă la Debussy, defineşte perfect această esenţă. Poezia Ninei Cassian se dovedeşte a fi o poezie a „fluidului", a curgerii libere, întruchipată de dialogul pasionat al vîntului cu marea în veşnica şt CĂRŢI NOI 203 neliniştita lor zbatere. Şi daca vintul bate neliniştit şi in celelalte poeme („Ne podidise vîntul: curgea din zare-n zare... / Curgea în ceruri vintul, se mistuiau copacii...) iar marea — tema favorită — („Pe .struna-i verde şi subţire / Mă-ndearnnâ, an de am, să cînt, / Fluidul ei sobor de lire...")'; — îşi desfăşoară, sălbatică talazurile, aici notele risipite în murmurul indistinct al unui preludiu, se organizează într-un tot, într-o fiinţă armonioasă, care este însăşi fiinţa poetei, sau dragostea, colocviul ei zbuciumat, posesiv, plin de temeri, con. trar, şi totuşi lacom de identităţi : — Sînt" călătorul ciudat, fără chip, pe olimpiile zării. In părul meu, păsări solemne se zbat Sînt marele duşman al nemişcării I — Vîntule, nu vreau răscoală. Nu încă. Mă sperie această voce : tu. Nu-mi zdrobi trupul tînăr de stînca. Vîntule, nu. încă nu. — In somnuri, în sare, ai timp să te-ntorei, în culcuş de nisipuri inerte. Ci eu vreau să sun cu o mie de orgi, frumoaso, triumful tău verde! — Mă turbur... Muşchi de apă-ncordez De dragoste, cînt 1 Fluidă, înaltă, din albie ies să fiu vînt, să fiu vînt! („Dialogul vîntului cu marea") Iubirea, prin însăşi natura ei subtilă, asemănătoare cu cele mal dinamice elemente, apa, focul, aerul, elementele costno-goniilor primordiale — chiar în absenţă, — este pecetluită de omniprezenţa stihiei, simbolul ei. Marea, vintul, astrele cereşti, te leagă peste depărtări, ie contopesc cu. celălalt, biruind singurătatea : Acelaş vînt ne bate; aceeaşi stea ne-nţeapă Pupilele în noapte ; aceeaşi lună plină Presară, ici şi colo, o zare de lumină Pe farfuria mării cu lungi felii de apă. Familiara lume pe amîndoi ne-ncape. Şi lotuşi, calc pe drumuri bulgare, fără tine. Singurătatea asta, de ce mi se cuvine ? Nu. Am să scriu de parcă-oi fi aproape. („De ce singurătate") Iar marile bucurii, izvorind din aceeaşi sete de iubire, de viaţă, sînt şi ele frustre, elementare. De pildă acest desmăţ fabulos, — unde vintul, elixir miraculos, îţi alungă ceaţa, beţiei, trezindu-te, ca „un altfel de rachiu", unde marea se întinde in faţa convivilor ca o masă palpitînd infinită —-această orgie patetică, primitivă : Pe iarbă — o prelată ; iar pe prelată, noi. Pescarii şi poetul beau astăzi împreună. Sclipeşte Rapotamo. Amiaza e în toi. Rachiu-i foarte tare. Şi pîinea-i foarte bună. Muşcăm din roşii. Zeama ne curge pe bărbii. Ha-misiile, ca nişte bricege albăstrii, Stau lîngă brînză albă ; iar pofta ne-o ascute Măslina lunecoasă, sticloasa ceapă iute. Gînd nu-i pahar, rachiul se bea şi cu clondirul Din gură-n gură trece cu aburu-i de foc Se spun poveşti, se cîntă, şi se mai pierde şirul... Răsună cinci : „na zdrave !" şi-un singur: „hai noroc 1" Poetu-ar vrea să doarmă, dar s-a făcut tîrziu, Ne-aşteaptă-un drum pe mare. de-ivn ceas, pînă acasă Şi marea ne trezeşte c-un altfel de rachiu. Cu o furtună, verde... Şi-i vînt!... Şi nu ne pasă !... de o vitalitate, de o senzualitate paroxistică în simplitatea ei, şi care, na ştiu de ce, vag, (lăsînd la o parte verva, suflul de nebunie dionisiacă ce străbate ospăţul) — poate prin sentimentul de intimitate, de echilibru al omului sănătos, care mănîncă şi bea bine, trăind viaţa din plin — te face să te gîndeşti la desfătările drumeţului flămînd din „Crîşma verde" a lui 204 CĂRŢI NOI Rimbaud aşezat ta masă, cu picioarele zdravăn proptite în stinghia 'de jos, cu spatele înfipt în speteaza scaunului, şi căruia i se luminează faţa de plăcere, cînd servanta trupeşă îi aduce pe o tavă fetii de pline unse cu unt, şuncă trandafirie, călduţă, împănată cu usturoi .şi berea spumoasă : ...Et ce fut adorable •Quand, la fiIle aux tetons enormes, aux yeux vife .....m'apporta des tar tines de beurre, Du jambon tiede dans un pilat colorie. Du jambon rose et blanc parfume d'uTie gousse D'ail et m'ernpli t la chape immense avec sa mousse Que dorait un rayon de soleil arriere. deşi aici lipseşte spectacolul răzvrătit al naturii, voluptatea e solitară, iar sfîrşitul are ceva stins, crepuscular. Integrat prin stinimung-ul lui în tonali, âatea celorlalte poeme, ciclul Documente din lupta, revoluţionară şl rezistenta bulgară, inspirat după autentice scrisori de condamnaţi la moarte, mărturii tragice ale luptătorilor < anti-fascişti kitetinaţi în lagăre, — este zguduitor. De pildă, acest fragment din „Biografia" : ...Rîdea şi-mi povestea ceva cumplit ...,,M-au prins... ara evadat... m-au prins... m-au torturat Vreo şaptezeci de zile (mă mir că n-am murit);..." Rîdea şi povestea. Rîdea ciudat. Rîdea cu dinţii albi şi mari iar ochii ei păreau sub ochelari : Sub dioptrii fantastic se măreau Şi erau verzi, Şi nu rîdeau. Cu ultima carte de versuri de o matură unitate, Nina Cassian a intrat în vîrsta de aur a poeziei sale. Constantin Ţoiu CORNEIJU LEU: „ VIR ST A DE AUR Despre noua generaţie de intelectuali, pe care evenimentele din toamna, lui 1944 i-a găsit în pragul adolescenţei, tineri care au trăit, odată cu neliniştile inerente vîr-stei, frămîntărite sociale revoluţionare din ţara noastră, s-a scris prea puţin. In afară de „Străinul" lui. Titus Popovici, care de fapt se încheie cu perioada imediat următoare lui. 23 August, două nuvele despre studenţi şi acum in urmă romanul lui Cor-neliu Leu „Vîrsta de dur", lista ramine aproape albă. Poate părea ciudat şi totuşi faptul e explicabil. Epoca este încă prea apropiată, evenimentele prea proaspete, puterea de obiectivare a autorilor — şi ei destul de tineri — insuficientă. De aceea şi întîlnim în aceste scrieri un ton pasionat, gîlgîitor dar adesea inegal. De aceea şarjă sau caricatura ia uneori locul ironiei, entuziasmul romantic sau teribilismul, pe cel. al observaţiei calme, echilibrate. Dar asta nu le con- feră mai puţină autenticitate, cititorul, nu le parcurge cu mai scăzută emoţie sau interes. Este cazul şi cu noul roman at lui Cornelia Leu. Eroii cărţii sînt studenţi, adică la vîrsta celor mai avîntate visuri. E vîrsta cînd descoperi că citatele latineşti învăţate la şcoală au un miez, iar versurile poeţilor exprimă adesea mai clar şi mai frumos dragostea năvalnică, visurile şi elanurile proprii. E vîrsta cînd locul iubitei sau al iubitului, plăsmuiţi de imaginaţie, îl ia vreun coleg sau colegă de facultate ; vîrsta cînd totul pare definitiv şi trainic ca şi jurămintele de dragoste. Prietenia se încheagă spontan şi necesar căci tinereţea e sociabilă nrin definiţie. Convieţuirea, în aceeaşi cameră (mobilată ca vai de lume dar plină de visuri) cu cei mai buni prieteni, pe care pînă mai ieri nu ştiai cum îi cheamă, nu numai că nu incomodează, dar apare ca o necesitate CĂRŢI NOI 205 si dă farmec boemei studenţeşti. Pe Tehaş 'pe Roibu, pe Mircea îi unesc si planurile si aspiraţiile creatoare şi discuţiile interminabile, prelungite pînă după miezul^ nopţii Eroii discută cu aprindere, discuta mult: despre adevăr, despre femei, despre literatură, despre societate, etc. E firesc! Şi Roibu, si Tehaş, şi Mircea sînt doar la vîrsta marilor întrebări şi a sincerelor confesiuni. Şi, în mod Inevitabil sînt îndrăgostiţi. Tehaş de o fată care-l iubeşte, Roibu. mai puţin norocos, de o colega de an care-l preferă pe seriosul şi cîrlionţatid Mircea. Dar mai ales îi însufleţeşte şi-i uneşte idealul lor comun de a crea ceva noii si util pentru societate, ideal concretizat în îndrăzneţul plan de reorganizare a muncii pe şantiere. ,E punctul de plecare al romanului, al modului cum evoluează prietenia celor trei. Iar ceea ce determină evoluţia este atitudinea fiecăruia faţă de acest plan. Autorul nu ne iniţiază în cine ştie ce taine de ordin tehnic sau de specialitate. Despre acesta ni se comunică numai atît cît să înţelegem că include aspiraţiile creatoare ale unor viitori ingineri dornici să contribuie activ la construirea noului edificiu social Dar a visa, a face planuri nu înseamnă mare lucru. A căuta să le realizezi practic în ciuda greutăţilor care se ivesc pe drum, e ceva mai dificil. Aceasta presupune insă consecvenţă si tenacitate, virtuţi pe care unii nu te au. Nici Tehaş nu le are. El presimte rezistenţa cu care va fi întîmpinat proiectul lor şi se retrage, mulţu-mindu-se cu un post sigur în Bucureşti, înzestrat şi sensibil dar temător şi neho-lărît, Tehaş e într-o continuă pîndă. Se pîndeşte pe sine, dar mai ales pe cei din jurul său. Din cauza asta e retras, îngîn-durat, foarte rar capabil de entuziasm şi de fapte mari. Odată de mult, la liceu, a mincat bătaie pentru că a vîndut ziare comuniste. Asta l-a învăţat poate să fie mai precaut şi ]fă-şi frlneze pornirile ? N-a fost decît un prim examen care l-a învăţat că entuziasmul înseamnă risc. Şi Tehas tine prea mult la sine ca să rişte. De aceea nici n-o caută pe Doina, fata pe care-o îniîlneşte prima oară la examenul de admitere şi căreia i-a îngăduit să se uite în teza lui. II lasă pe Roibu s-o caute, să-i aducă ştiri. Şi Doina e aceea, care-i zîmbeşte prima. E mai comod aşa. Tehaş e omul căruia entuziasmul nu-i sta bine decît atîta vreme cît nu-l angajează in vreun fel Si-a impus această conduită şr n-o va părăsi nici cind va fi dezgustat de el însuşi. Căci Tehaş are şi asemenea momente, destule chiar, fiindcă e un ms-lucid Dar totul se consumă undeva in sine, fără urmări în afară : o consumare sterilă, ineficace. Pentru a rămîne în Bucureşti, renunţă la planul la care lucrase împreună cu Roibu şi Mircea. Puştiul care-întîmplător vindea ziare comuniste se dovedeşte a fi un tip meschin şi conformist,, ca si tatăl lui pe care-l dispreţuieşte m mod platonic, însuşindu-si. idealul său de a trăi comod şi de a parveni. 'Acest ideal 11 face să accepte să trăiască mai departe, alături de Victoria, o femee vulgară şi interesată, iar hotărîrea de a veni pe şantier alături de prietenii săi — după ce-află că proiectul, lor a fost aprobat - »se pare o copilărie, la care renunţă uşor. Cine-i garantează că planul se va înfăptui pînă la urmă, că nu. vor mai întîmpina greutăţi ? In lipsa acestei garanţii, Tehaş continuă să se tîrască, insignifiant ca « mai înainte, pe pămîntul conformismului, decît să încerce să se avînte spre iwlfi-mile creatoare pe care au apucat Roibu si Mircea. Mircea si Roibu sînt insa altfel de-oameni. Plecînd pe şantier ei vor lucra mai departe pentru realizarea acestui vis, Izvorît din entuziasmul lor tineresc, intr-o odăiţă sărăcăcioasă din vremea studenţiei. Ei sînt fermi pentru că şi-au înţeles rostul. Este ideea pe care o subliniază autorul in finalul romanului, descriind simbolic mişcarea valurilor mării : .Simţind în pînze aurii de aburi inde-părtalele fioruri ale nopţii marea începuse 206 CĂRŢI NOI se „L Pr£lUngi Va,Ud ^lucitoare se năşteau verzi şi albastre pe întinsul ei Unele se iveau pentru o clipă pierzîn-'du-se, ascunzîndu-şi parcă neputina "n adincur, altele prindeau putere, din nsusr niersul Ier, năvăleau şi-şi îndeplineau tenacele rost de a izbi stînea". .Vîrsta de aw", mai ales prima parte „Gaudeamus"), este un roman a, tinere-tu, al anilor de studenţie, a căror at mo. sfera uşor poetica, uşor romantica, autorul o ştie^ sugera prin scene şi amănunte ca- Tt7iceTi,nintim scena primei tnm- ■nm a M Tehaş cu Doina, savuroasă prin emotuie aşteptării şi atitudinea infatuata * /«» Tehaş, sau gesful dg camarad duioa al lui Roita, care-i împrumuta *ngu,a lui cravată. Contribuie la sugera- ZoZf-1 aU7îere Şi UmbajUl "Pte«>. colorat, împănat de citate latineşti „adaptate on de termeni ai argoului studente c, al lui RoibUt un fe[ dg Colnn modern -alunei boeme ţară tuberculoză şi tragism. ■Alături de Tehaş în desvăluirea cafactl- "f" mmian aut0'^ o. cheltuit multă tinete, - Roibu gste persomjul crf interesant. Ambii eroi sînt priviţi dinăun_ tru- Analiza psihologică e nuanţată si stinge profunzimi care se întîlnesc destul de rar cînd e vorba, de pildă, de Mir cea sau chiar de Doina. Tehaş ca si Roibu capota contururi precise - treptat - din proiectarea stărilor lor sufleteşti - .nu din ■comentariul exterior al autorului, asa cum se intimpia in alte cazuri_ In ^ lui Roibu, autorul mai încearcă si o caracterizare prin limbaj. Aşa cum spuneam acest personaj se dezvăluie prin numeroasele şi foarte pltoreştîle sale expansiuni verbale. El aduce o notă de romantism si prospeţime specifice vieţii studenţeşti. Exuberant şi entuziast, deschis si volubil el .formează un contrast izbitor cu Tehas .contrast bine realizat de autor. Dar înclinarea, aproape exclusivă, spre pitoresc şi spre satiră a scriitorului, vizibilă si In creionarea tipurilor de birocraţi şi arivişti de genul lui Fialkovski, Cernat sau SUbu creează un decalaj evident între aceste Personaje şi celelalte din familia Mircea Epatam sau muncitorul Pascanu de pe on>er. Poate ca e vorba aid s( £ > avizare mai mult °™ da suficient impresia de consistenţa Se observă .repede că această carte este scrisa cu multa, poate chiar cu prea multă spontaneitate. Se reproşează deobicei autorilor ca scriu greoi, chinuit dar cum să 'cproşezi unui autor spontaneitatea? Si Muşi se poate, atunci cînd e vorba de un exces de spontaneitate ca în acest al doilea roman al lui Cornelia Leu. Pentru ca, revărsată ea un torent, netemperată de "n f0afte nm>- spirit de selecţie pe care -am întîlnit, de pildă în primul său romdn in „Ochiul dracului", ea duce ine. v.tail la repetări, lungimi sau chiar nai-vttaţi. Am afirmat că eroii discută ţil0. şofează, recită din Coşbuc, Eminescu Si- aşa Dar nu mai e firesc cînd filosof ar ea coboară in naivităţi, cînd discuţiile degenerează în lungi şi repetate expuneri de pnncipu ori cînd comentariul autorului nu 'tervine la timp pentru a ne sugera sta- 11 V 0 V°rbitonlor- ?i nu mal e deloc firesc atunci cînd în faţa discursu-lu de cîteva pagini ale unui tînăr se "fia o fată drăguţă, fie ea chiar şi inteligenta. Aşa se intîmplă în prima seara pe Şantier, cind Mircea Spătaru îi face Doinei o asemenea amplă şi pretenţioasă expunere Dacă Doina ar fi dat 'semne de nerăbdare sau şi-ar fi trădat cumva plictiseala n-am fi avut nimic de obiectat Var autorul o arata ascultînd atentă ba char înaintată ceea ce-i spune Mircea negală ca realizare, cu unele momente nu destul de bine sudate creind astfel goT - construcţie (vezi trecerea la scrisoarea lut Tehaş), cu Unele caracterizări uficUnt de adînci - cartea , Une_ >eţef. lui Corneli,, Leu aduce totuşi o buna contribuţie la scrierea acelei aşteptate monografii a generaţiei noastre. Eugenia Tudor At i CĂRŢI NOI 207 AUREL G URGHIA NU: „ZILELE CARE CÎNT A" Una din dogmele cele mai frecvente care mai stăruie încă în critica noastră literară, rezidă în căutarea cu ori ce preţ a unui salt calitativ, pe care l-ar realiza, în chip automat, un scriitor de la un volum la altul; adeseori, chiar dacă volumul e vizibil la nivelul celui de debut, de pildă, (care poate fi şi el foarte bun), unii critici, in virtutea acestei prejudecăţi, caută insistent sensuri noi gindirii şi sensibilităţii poetului, stabilesc arbitrar graniţi mai cuprinzătoare universului său artistic, în ţine, ţin să arate că poetul a înregistrat un salt. Fără să vrea, o astfel de critică blamează, de fapt, de fiecare dată volumul ■anterior al unui creator. Volumul de versuri al lui Aurel Gurghianu „Zilele care ■cîntă" a fost salutat în unanimitate d? cronicarii săi, ca o izbîndă faţă de volumul de debut „Drumuri". Poetul a deprins, incontestabil, mai bine meşteşugul versului, expresia lui e mai degajată dar şi mai îngrijită, sensibilitatea mai acută, dar, — şi aici e problema principală — viziunea artistică proprie nu s-a limpezit îndeajuns, nu s-a maturizat suficient; de aceea, poate, „Zilele care cîntă" lasă impresia, într-o mare măsură adevărată, că sîntem în faţa unui nou volum de debut. De-abea cu acest volum, înţeles ca o complinire a primului, Aurel Gurghianu reliefează coordonatele pe care se va dezvolta profilul său artistic. S-ar putea ca, la o lectură superficială, constatarea aceasta să irite sensibilitatea poetului şi, mărturisim sincer, ne-ar părea rău. Arghezi spunea undeva despre sine, cu geniala-i intuiţie, că debutează în fiecare zi şi ori de cîte ori ia condeiul în mînă; observaţia o socotim potrivită pentru toţi poeţii autentici. Şi nimeni n-ar putea contesta, cred, talentul congenital al poetului clujean, aflat într-o perioadă de căutări fructuoase, de experienţe utile, pe urma cărora culege uneori rezultate lăudabile. Aşa dar, observaţia noastră nu se referă atît la poet, cit la zeloşii săi critici. Dacă Aurel Gurghianu, nu s-ar fi grăbit să publice „Drumuri" şi ar fi scos abia acum de sub tipar toate poeziile, într-un singur volum, sînt convins că nimeni n-ar fi remarcat marele succes înregistrat de la o poezie la alta. de la pag. 131, la pagina 262, să zicem, faţă de pagina 1—130 pe cît se întinde de pildă, primul volum. Aici e vorba, fireşte, de seriozitatea şi răspunderea criticilor literari, care manipulează cu prea multă uşurinţă noţiuni ca maturizarea poetului, văditul salt calitativ, înregistrat de la un volum, la altul, etc., etc. Dar poetul, nu-i vinovat de criticii săi. „Zilele care cîntă" reiau teme şi impresii din volumul „Drumuri", prelungin-du-le dintr-un mediu cîmpenesc, rural, înspre oraş, sau adîncindu-le într-un mediu rural care beneficiază tot mal simţitor de forme ale civilizaţiei moderne. Cel ce cîntase în primul volum mai mult „freamătul pădurii şi foşnetul cîmpiei" ardelene, se vrea în noua sa carte „...contemporan cu veacul / pe care oamenii-1 prefac," se străduieşte să trezească în cititor, sentimentul veacului („Bătrînul") de-clarîndu-se în poezia „Patria", într-o formulare poate prea categorică, martor şi paznic al vremii noastre. într-o mare măsură vrerea poetului se realizează. Versul său e „contemporan cu veacul" însă, din păcate, mai mult declarativ decît structural; în el vibrează uneori o sensibilitate modernă, care nu încetează însă de a se alimenta discret din străvechi filoane folclorice şi tradiţionale. Pe această îmbinare armonioasă ni se pare că vor trebui să se profileze caracteristicile fundamentale ale personalităţii sale. fireşte, în curs de formare. De la o tonalitate folclorică, atît în structura cît şi în forma versului, poezia lui Gurghianu creşte, se împlineşte adeseori într-o imagine proaspătă, unitară, de o sensibilitate modernă; ilustrativă în acest sens ni se pare admirabila poezie „Fiori de toamnă" : 208 CĂRŢI NOI Cutremură-te, frunza mea uşoară §i ca un nerv slăbit te odihneşte ; Exploziile sevelor din vară Te-au obosit, încet paloarea creşte . Aurel Gurghianu, mai ales în pastel, primeneşte tradiţia într-un spirit novator, ceea ce nu-l fereşte cîteodată de facilităţi care înveştmîntează un fond alecsandri-nian în haine pillatiene : E vara pe sfîrşite. Un cer albastru-pal Se scutură pe cîmpuri ca un bogat tezaur. Vin să păşesc pe-ntinsul pămîntului nalal, Să-mi lunece privirea pe şoldul lui de aur' O clipă, mai se pare, că simt copilul iar Cu fluierul de trestii trecînd prin porum- bişte. Ce s-a mişcat sub tufă? un şarpe? un canar ? Ce-ar fi năluca toamnei din frunze să se işte ? (Nu-mi vine a crede ca poetul să fi putut vedea în tufele cimpiei ardelene un canar — pasăre atît de exotică — dar o atare neatenţie nu e nuinaidecît un atribut al debutului, uneori erori similare putînd fi întilnite şi la poeţi mari). Pastetist de vocaţie, Aurel Gurghianu e preocupat intens de a depăşi faza pastelului strict descriptiv din poezii ca „Iarnă în cimpie", de pildă : Ah, cimpie ardeleană ! zbor cu gîndul înapoi, Despicînd nămeţii iernii, te zăresc departe,-hăt I Sălciile-s stafii albe care joacă prin zăvoi. Dealurile măcinate înnecară sub omăt. Poetul, urmăreşte interiorizarea naturii obţinînd un lirism bacovian cu note grave şi semnificaţii adînci ca-n poeziile „Fiori de toamnă" sau „Impresie" : E roşie-n clipa aceasta zăpada Ca viţele toamna Arzînd pe araci. Culoarea zăpezii îmi fură privirile: Ea-mi pare un tulbure joc ; E roşie-n clipa aceasta zăpada Ca fulgii unei dropii de foc, etc Aurel Gurghianu nu e numai un poet al natura, lira lui vibrează cu aceeaşi intensitate şi în faţa transformărilor revoluţionare din ţara noastră. Poeziile închinate realizărilor în construirea socialismului, înregistrează, însă, mai mult transformările economice si tehnice decii acelea petrecute în fizionomia morală a oamenilor. Cităm „Melodiile cartierului" J „Uliţa satului" unde : Vacile albe Ating cu botul conducta de gaz De-alungul gardului Sfrîns în şuruburi Negru colos: Strofa e. desigur, pitorească şi plastică, dar contribuie prea puţin la realizarea vrerii poetului de a fi contemporan cu veacul său. Un poet e contemporan cu veacul cînd e contemporan cu simţirea şi gindirea celei mai avansate părţi a societăţii vremii sale. Ori... dar să lăsăm comentariul. Aurel Gurghianu se realizează deplin în poezii cu o structură matură, pe baze folclorice. O astfel de poezie cu toiul remarcabilă, care dă măsura posibilităţilor poetice ale lui Gurghianu, este „Ce spuneau uneori brazii". E o poezie adîncă şi răscolitoare purtată de o melodie gravă de baladă străveche, cu implicaţii de gind şi simţire dintre cele mai înălţătoare: Zăpada e roşie de sîngele. Amurgului Ca o brazdă, cosită, de macf; Cetină verde de brad. Anii nu-i numără nimeni... Din munţi avalanşele cad. Zăpezi şi poduri şi desime. Securile ziua s-aud, Copacii se clatină, cad. Şi ziua şi noaptea — cu vuietul surd Ca-n nopţile negre de iad. CARŢ1 NOI 209 Regretăm că nu putem cita în întregime această poezie antologică, în genul căreia aşteptăm tot mai multe de la talentul lui Aurel Gurghianu, aflat în drumul unei depline realizări. E de dorit totodată ca poetul să renunfe la versuri plate, lipsite de semnificaţie, puse în poezie numai ca să sune modern. Nu sînt puţine astfel de versuri care lasă o impresie de neseriozitate : Trec prin timp Şi nu mă mai opresc. Mag, păşind sub pulberea de stele... «,.«••'.»•' E supărătoare de asemenea insistenta revenire aproape în toate poeziile a cuvîn-tului iarbă, precum şi o anume ostentaţie spre urbanism care nu-i şade bine întotdeauna poetului. I. D. Bălan PAUL CONSTANT: „HAIDUCII"") Aprecierea cărţii lui Paul Constant, care după cîte ştim nu este un începător într-ale scrisului, deci nu trebuie menajat, pare simplă la prima vedere; o carte scrisă într-un fals stil cronicăresc, cu o compoziţie fără suport epic, pentru că în nesfîrşitul celor 394 de pagini nu se în-tîmplă decît aceleaşi călcări „haiduceşti", infringed de potere, spaime de boieri strînşi în divan; o carte fără intrigă, fără personaje — ne fiind acţiune, n-are ce să caracterizeze numele de oameni care circulă de-a lungul paginilor, pe care dialogul fără cea mal mică nuanţă personală le scuteşte chiar şi de umbrd unei individualizări; o carte deci în care o inten. ţie lăudabilă (repovestirea pentru tineret a eroismului haiducesc) iese compromisă Dar cartea mai suferă şi de un grav viciu de concepţie, care sare în ochi, agravat de deficienţele ei artistice propriu zise. E idilică şi schematică — Şi deci implicit puţintel falsă. Poate părea o curiozitate ca un roman care se vrea oarecum istoric, să fie contaminat de o boală, aproape lichidată în literatura despre contemporaneitate. Perioada istorică pe care vrea cartea s-a reînvie (vai, autorul nu izbuteşte această minune !) cuprinde cîţiva din anii de domnie ai lui Vodă Caragea, imediat premergători răscoalei lui Tudor Vladimirescu. Acestei perioade, autorul îi găseşte ca fenomen esenţial „mişcarea" haiducească. *) Ed. Tineretului, 1957. (Am pus în ghilimele „mişcare", pentru că mă îndoiesc că acţiunea, întotdeauna caracterizată ca spontană, a acelor haiduci, ar fi avut caracterul pe care i-l atribuie P. Constant; adică acela de mişcare dacă nu tocmai organizată, ceva cam pe aproape, cu erarhii, dacă nu consfinţite, măcar tacit acceptate ; Dănilă ştie că Măr cu Sîrbu e un comandant mai înzestrat decît el şi primeşte cu entuziasm să intre sub ordinele lui, la rîndul lui. Marcu se consideră subalternul lui lancu Jianu. care la rîndul său consideră că Tudor Vladimirescu e acela care va izbăvi ţara de ciocoi, şi deci doreşte să-şi coordoneze acţiunile cu ale acestuia. E evident un neadevăr istoric.) Răbufnirile populare concretizate prin haiducie, erau spontane. In asta şi stă grandoarea şi tragismul haiduciei. A atribui haiduciei un scop conştient, de eliberare socială, aşa cum face Paul Constant în cartea sa, a-i înzestra pe haiduci cu conştiinţa clară a rolului lor istoric, este cel puţin o naivitate. Iată cum vorbesc haiducii despre asta. La o întilnire între Dănilă, Marcu şi lancu Jianu, parcă fixindu-se coordonatele ideologice ale hal-dudei se spune : Dănilă: „Eu ştiu că haiducesc ca s3 pot apuca pe ciocoi în dinţi şi să-i scutur pînă or sări potloagele din ei !... Şi să-i usuc de bani, ca să am de unde milui pe ăi de rabdă şi n-au". Intre noi rămîie vorba, cam ăsta-i adevărul. 14 — V. Romînească nr. 2- 210 CĂRŢI NOI Marcu tnsă-l mai „înaintat" : —- ,,Eu socotesc haiducia ca o răbufnire a nemulţumirii norodului împotriva, stăpânirii de toate treptele. In vremea de acum. cu atîtea" rînduieli' strîmbe, trebuie să se ridice ca ceva care să Ie aducă aminte că poporul nu este turmă de muls şi de tăiere. Şi cum domnii şi boierii înţăleg anevoie de vorbă, trebuie să le-o spunem noi cu puterea de-o avem". Iar lancu Jianu, oarecum mai „lămurii". zice: — Nu noi vom mîntui neamul ăsta de robie, căci aşa ceva stă mai presus de puterile noastre ! Ci neamul însuşi se va mîntui prin puterile lui! Nu noi haiducii trebuie să le dăm dreptăţile de le au, ci oamenii înşişi trebuie să şi le ia".. Iar mai încolo, la vorba lui Marcu. precum că ar fi nevoie de o căpetenie care să coordoneze toate eforturile în acest sens, lancu Jianu îi comunică: — „Căpetenia asta, pe care eu unul am căutat-o şi o cauţi şi tu, s-a găsit. — Cine-i ? — Un ţăran petrecut multă vreme prin oaste, de care nu se poate să nu fi auzit şi voi. Este slugerul Tudor, din Vladimi-rul Gorjului." E adevărat, obiectiv, haiducia a contribuit şi ea la pregătirea morală a răscoalelor populare de mai tirziu, dar cum îi face Paul Constant pe haiduci clarificaţi asupra „misiunii" lor, seamănă mult cu anecdota cunoscută în care femeile timpului înlrebîndu-i pe soldaţi încotro mărşăluiesc, aceştia răspund: Mergem la războiul de o sută de ani. Aceasta-i eroarea fundamentală, suficient de gravă pentru a compromite strădania autorului (lăudabilă doar în intenţia de la care a pornit). Mai sînt apoi celelalte deficienţe ale lucrării: idealizarea peste măsură a figurilor ce populează cartea, idealizare copios servită de schematismul întregii construcţii, cît şi a fiecărui personaj în parte, cît şi d firavelor procese sufleteşti desenate pe ici pe colo. Strigător la cer e printre alte păcate, mai mici, modul în care se petrece reconver-îirea comandantului de potere Solomon, fost comandant de panduri, în lupta împotriva turcilor; acesta, după ce căsăpeşte cîţiva haiduci şi iese păcălit din întîlnirea cu alţii, şi după ce mai rătăceşte încoace şi încolo căutîndu-i pe cei scăpaţi, începe a se căi de faptele lui şi pînă la urmă trimite un emisar la Tudor, ca să obţină iertarea păcatelor; iar ca semn distinctiv al frămîntărilor sale. o tusă horcăită, profundă, de om cuprins de gînduri grele. Haiducul, Marcu — pasă-mi-te eroul principal — e un om zdravăn, tinăr, isteţ, care urăşte pe ciocoi mai ales pentru că împilează norodul şi întrucîtva pentru că unul dintre ei i-a siluit iubita — un motiv cu totul secundar, aproape întîmplător. în determinarea biografiei sale şi deci pomenit în treacăt doar în două sau trei locuri şi însoţit de oftatul de rigoare. Şi pupăză peste colac, stilul, cum am mai spus, fals arhaizant, plin de regionalisme extreme, de construcţii sintactice cît se poate de aproximative. Paul Constant scrie; „sufletul lui prididit de obidă" (p. 30). „Să te ridici, dreava" (pag. 33). „Sufletul lui hîrşit de vîrstă şi petrecaniile aspre ale vieţii" (P- 51), „petrecaniile războiului", „nu i-a mai fost aminte să se odihnească" (p. 58) „ciocîrtind la o bMă" (p. 60) „te împreurii judecăţii mele" (p. 85) „poterele... se înapoiaseră scurtate din număr" (p. 93) „alungindu-şi auzul" (p. 95) „clănţănea din dinţi înfrigoşat" (p. 161) „poporul este înnăduşit din toate părţile" (p. 167) „înoetinează cu miînoatul şi băutul" (p. 198) „îmbeznarea. minţii" (p. 235) şi s-ar mai putea cita, mai ales că unele sînt repetate. Pînă şi Vodă Caragea vorbeşte într-o „curgătoare" şi „aleasă" limbă „cronică-rească". „Gîndurile tale sînt sănătoase şi bune, slugere. Şi de multe ori mă bîn-tuiesc şi pe mine... Şi miazma nemulţă-mirii şi duhul răzmeriţii să şi-1 depărteze din cugetele lor, că numai le vatămă"... De altfel cam în acest stil vorbesc şi boierii, vorbeşte şi Tudor, şi tot aşa vorb-besc şi haiducii şi hangiii, etc. In concluzie, o carte de un nivel mai puţin decît modest, a cărei utilitate n-am izbutit s-o dibuim. Ion Pavel CARŢ1 NOI 211 VAL PANAITESCU: „SATIRA IUI RABELAIS" *) Datorită „Societăţii de studii rabelai-siene" înfiinţată şi condusă de Abel Le-franc, bună parte din incertitudinile privitoare la viaţa lui Rabelais au fost lămurite. Departe de a fi o „succesiune de-ajuns de monotonă de fapte mărunte, uneori nesigure şi obscure, în general de un interes mediocru" cum susţinea P. Stopfer cu ale cărui afirmaţii profesorul Panai-tescu polemizează judicios — „multe date servesc efectiv la explicarea întregii linii de conduită a lui Rabelais". Imaginea unui Rabelais distinct de opera sa, grosolan şi abil totodată, om prudent care nu atacă decît ştiindu-se acoperit, se dovedeşte cel puţin eronată. Val. Panaitescu susţine şi impune un Rabelais în „concordanţă de sens cu opera". apropiat de natură, de bucuriile oamenilor simpli, şi care fără îndrăzneli gratuite de tip Don Quijottesc, nu a evitat riscurile ,,ataeînd tirania, lăcomia şi ipocrizia nu ca vicii abstracte ci direct prin personagiile care le încarnează", un Rabelais ce „poate da lecţia demnităţii". Fără a avea un plan sistematic, prestabilit — „e şi greu de conceput că autorul unei opere vii şi nedomolite cum e cea ra-belaisiană să-şi poată desfăşura atacurile votrivit unui plan tactic" — satira lui Rabelais e departe de a fi întîmplătoare. Exegeza competentă a textului dovedeşte că toate instituţiile asupritoare ale epocii (regalitate, biserică, filozofie, şcoală, justiţie) sînt satirizate. Val. Panaitescu arată originalitatea şi modernitatea operii lui Rabelais (clasicul francez nu este primul denunţător *) E.S.P.L.A., Mica Bibliotecă Critică, 1957. al instituţiilor medievale) demonstrînd ceea ce alţi critici aminteau doar în treacăt : încercarea sa de a opune o concepţie progresistă celei pe care voia s-o dărîme şi apariţia în operă a numeroase personaje pozitive. Prin analiza mijloacelor artistice folosite de Rabelais (hiperbole, antiteze, intervenţii ale autorului, comic numeric, torent linguistic) se infirmă categoric teza idealistă potrivit căreia Rabelais o.r fi un „geniu primar". Personagiile de origine folclorică sînt diferenţiate, Intîmplările preluate din farsele populare capătă un înţeles satiric acut. Analiza minuţioasă a mijloacelor satirice demonstrează că opera lui Rabelais e o satiră socială net realistă. Înfăţişarea şi nevoile uriaşilor alcătuite „potrivit legilor specifice lumii fantastice" sînt necesare pentru „o contra imagine impunătoare" a lumii noi propuse de Rabelais în opoziţie cu cea medievală. Rabelais nu e un umorist tolerant de tip fantast, ci un denunţător violent şi concret al tarelor epocii. Studiul profesorului Panaitescu despre „satira lui Rabelais" apărut în „Mica bibliotecă critică" se bizuie pe o amplă documentare bibliografică şi o serioasă cunoaştere a operei clasicului francez. Autorii consultaţi sînt descifraţi cu multă înţelegere. Respingerea sau acceptarea afirmaţiilor lor se face cu o eleganţă care nu înlătură entuziasmul sau polemica în limita ştiinţificului. Stilul simplu, precis, transformă lectura utilă într-o lectură plăcută. Menţionăm evitarea, racilei atît de modernă în ultimul timp a subsolurilor inutile. Raluca Iacob A. P. CETIOV: „DESPRE MUNCA LITERARĂ11* In faţa mărturiilor despre artă ale unui artist autentic încerci un sentiment ciudat. Mărturiile-i sînt o profesiune de credinţă, concludentă chiar dacă ea nu se concreti- Ed. „Cartea Rusă", 1957. zează în masivitatea unui tratat de teorie literară şi apare doar. sub forma unor fugare însemnări_ Cugetările lui Cehov despre artă, reunite în prezenta culegere, reprezintă de fapt 14* 212 CARŢ1 NOI fragmente de corespondenţă In care formulează, cu modestia şi generozitatea care îl caracterizează, păreri şi răspunsuri celor ce-i solicitau sprijinul şi sfatul. Mărturiile lui Celiov ne relevă crezul său artistic, crez care l-a ridicat pe culmile cele mai înalte ale artei. A. P. Celiov considera că prima datorie a unui artist să fie prezent în realitate „Dacă sînt medic — spunea el —- trebuie să am bolnavi şi un spital; diacă sînt scriitor, trebuie să trăiesc în mijlocul, poporului... Ne trebuie măcar o fărîmă de viaţă obştească şi politică, o fărîmă cît de mică ; viaţa între patru pereţi, fără natură, fără oameni, fără patrie, fără sănătate şi poftă de mâncare — nu este propriu-zis viaţă". Admirator al marilor scriitori Shakespeare, Tolstoi, Zola, ş.a. A. P. Celiov precizează că nu există un veritabil artist care să nu-şi propuie ca prin opera sa să slujească un ţel: „Cei mai buni dintre ei sînt realişti şi descriu viaţa aşa cum este. dar fiecare rînd e pătruns ca de sevă de conştiinţa scopului, şi din această cauză, simţi, în afară de viaţa aşa cum este ea şi viaţa aşa cum ar trebui să fie, iar asta te cucereşte". In afară de coordonatele generale ale artei, a concepţiei sale asupra raportului dintre artă şi realitate, a finalităţii în artă. a rolului social al artei, idei care U situiază net în tabăra marilor scriitori realişti, Cehov îşi îndreaptă atenţia asupra procesului de creaţie, dezvăluindu-şi adesea mijloacele tehnice proprii. Fără îndoială, afirmă A. P. Cehov, unui scriitor i se cere talent, stil propriu, o operă trebuie să poarte amprenta originalităţii. In afara acestor condiţii nu poate fi vorba de creaţie. In acelaşi timp însă literatura este o muncă, ea cere eforturi şi perseverenţă. „Artistul — scrie Cehov — observă, alege, completează cu imaginea, crează". El cerea scriitorilor să se oprească asupra unor subiecte obişnuite din viaţă pe care să le expună cu claritate însă subiectul trebuie să fie tipic şi esenţial. Fabulaţia va trebui să fie simplă, iar scriitorul mereu preocupat de ţelul în care' conduce intrigă şi deznodămîntul. Cehov consideră că dacă cititorul va fi atras doar de acţiunea densă, expusă narativ, el va' obosi şi se va plictisi. Din această cauză' acţiunea trebuie înviorată prin dialog şi chiar pe alocuri întreruptă prin descrieri de peisaj. Este uimitor cum tocmai Cehov, în opera căruia s-ar părea că descrierea de natură ocupă un rol minor,, se dovedeşte un mare admirator al naturii. In însemnările sate el ne dezvăluie misterul care ne face ca la primul contact eu opera sa să trecem peste nota descriptiv subtilă şi proprie. Natura trebuie să fie descrisă cu multă plasticitate: „trebuiesc puse în relief amănunte mărunte, grupîn-du-le în aşa fel, încît după ce ai citit, dacă închizi ochii să şi vezi tabloul. De pildă, ai să vezi mai bine tabloul unei nopţi cu lună dacă ai să scrii că pe stăvilarul morii strălucea ca o steluţă un ciob de sticlă spartă şi că umbra neagră a unui cîine sau a unui lup se rostogoli ca un ghem. etc. Natura va prinde viaţă dacă n-ai să te fereşti să recurgi la comparaţii între fenomenele ei şi acţiunile oamenilor to loc să îngrămădeşti momente mult uzitate ca „amurgul, culoarea plumbului, băltoaca, umezeala, argintul plopilor"... „Conciziunea este soră bună cu talentul" spune Anton Pavlovici Cehov şi în numele acestui dicton pe care şi-a fondat opera., el ne dezvăluie procedeele de tratare a schiţei dînd indicaţii asupra alegerii momentului semnificativ, asupra numărului mic de personaje cerut de această specie literară, asupra acţiunii ce trebuie să primeze asupra descrierilor şi încercării de a înfăţişa stările sufleteşti proprii eroilor. Marele scriitor rus era preocupat de sobrietatea stilului, stăruia asupra imagine! plastice, urmărind funcţia emoţională a cuvîntului. Un contemporan al său mărturiseşte că a fost uimit de modul în care uneori „la terminarea unui aliniat sau capitol alegea cu deosebită minuţiozitate ultimele cuvinte după sonoritatea lor, cău-tînd parcă o încheiere muzicală a propo-ziţiunii". Preocupat de şlefuirea operei,. CĂRŢI NOI 213 Cehov acordă o atenţie specială redactării : „Pune un titlu mai simplu, indiferent care, ce-ţi vine în minte şi nimic mai mult — îl sfătuie ei pe Kuprin. Foloseşte deasemenaa mai puţine ghilemele, sublinieri şi liniuţe, ele lasă impresia de manierism". Multe din scrisori ne dovedesc că Cehov acordă o deosebită atenţie tinerilor săi confraţi, citindu-te opera, dindu-le preţioase sugestii teoretice şi chiar lucrînd-pe manuscrisele lor, dornic să vadă pro-păşind şi dezvoltîndu-se o viguroasă literatură realistă. Şi nu este de mirare că încă din 1898 răspundea astfel unei scri- sori a lui Maxim Gorki, recunoscînd în acest tînăr pe titanul literaturii de mai tîrziu: „întrebi ce părere am despre povestirile dumitale ? Ce părere ? Un talent de netăgăduit şi încă un talent mare Şi autentic"... Consideraţiile lui Anton Pavlovici Cehov despre artă constituie de fapt generalizarea experienţei sale de scriitor, dar fiind experienţa unui mare şi autentic artist realist, mărturiile acestea îşi păstreză actualitatea şi interesul alcătuind şi un bogat izvor de învăţăminte pentru tinerii creatori. Domnica Filimon REVISTA REVISTELOR Din tară „CONTEMPORANUL" - decembrie 1957*ianuarie 1958 pagina de artă a spectatorului Ceea ce surprinde în chip agreabil atunci cind parcurgi cîteva numere ale revistei, oprindu-te mai pe îndelete la această pagină este în primul rînd vioiciunea si varietatea. Varietate în ceea ce priveşte sfera problemelor tratate, vioiciune în ceea ce priveşte modul de tratare ca şi valorificarea vizuală — ca să spunem aşa — printr-o paginaţie îndrăzneaţă, de gust, făcută în spirit gazetăresc însă fără să se recurgă la stridenţe. Varietatea titlurilor ne face să bănuim intenţia redacţiei de a cuprinde fenomenul artistic al spectacolului romînesc pe toată întinderea lui. Nici o clipă, judecind după cronicile şi articolele publicate nu ai impresia că se face vreo discriminare între producţiile provinciei şi cele ale capitalei, aceleaşi condeie competente ocupîndu-se deopotrivă şi de unele şi de celelalte. Trăsătura de bază ce se degajează este a unei analize la obiect, acesta fiind spiritul ce d. reuşit revista să-l încetăţenească într-un sector al criticii unde generalitatea lipsită de substanţă, sublinierea tematicei fără legătură cu ţesătura intimă a. piesei şi cu evoluţia psihologiei personajelor părea să fi căpătat un drept de cetăţenie pe viaţă. Astfel, in cronica lui Mihnea Gheorghiu la piesa lui Teofil Buşecan „Conştiinţa furată", con- ţinutul de idei al piesei este raportat la valorificarea concretă d acestuia cu ajutorul materialului dramatic şi în judecata axiologică intră drept componentă măsura în care autorul a izbutit să imprime conflictului şi personajelor ce le-a plăsmuit un durabil caracter scenic. Stilul unor asemenea cronici, fără să se facă vreo concesie de ordin vulgarizator, caută să ţie accesibil prin plasticitate şi sprinteneală, ideile fiind expuse prin mijlocirea unor elemente simple de concretizare, evi-tîndu-se erudiţia obositoare. In ceea ce priveşte mai ales stilul şi factura sînt demne de remarcat cronicile cinematografice ale Ecaterinei Oproiu. Dintre toţi cronicarii noştri este singura ce a izbutit să-şi creeze un mod personal de disecţie critică a operelor cinematografice al căror obiect îl constituie articolele sale. Renun-ţînd în bună parte la excesul de referinţe tehnice ce fac apanajul altor cronicari, insistînd asupra fabulei filmului doar atît cît este necesar, Ecaterina. Oproiu sintetizează esenţa filmului prinlr-o succintă caracterizare de cele mai multe ori de natură metaforică. Această caracterizare este apoi raportată la. diverse episoade pentru ca apoi în concluzie să poată efectua judecata de valoare. -In cronica referitoare REVISTA REVISTELOR 215 la filmul „Taifun la Nagasaki" ideea după care această coproducţie franco-japoneză ar semăna cu un prospect al unei agenţii turistice este pe deplin definitorie şi astfel dintr-o dată locul operei cinematografice pe scara valorilor artistice este fixat, într-adevăr întreaga plastică a filmului are ceva de afiş ceea ce neîndoios ■ constituie un cadru dulceag şi idilic unei realităţi naţionale şi sociale pătrunse de cel mai acut dramatism. Este totuşi regretabil ca Ecaterina Oproiu nu se apleacă mai stăruitor asupra mijloacelor strict cinematografice de expresie. In pagina „Contemporanului" ta care ne referim se resimte totuşi şi o lacună. Se acordă mult prea puţin spaţiu problemelor de ansamblu. Printre rarele articole avînd această trăsătură am citit cu interes cel semnat de Sică Alexandrescu referitor ta „Şcoala de comedie romînească" Deşi substanţial ca informaţie şi bine clădit ca structură logică acest articol mi s-a părut că nu izbuteşte să se apropie de însuşi miezul problemei atacate. Care sînt elementele distinctive ale comicului - teatral romînesc. care este spiritul acestui comic şi ce elemente apropie pe actorii contemporani de comedie de la noi de înaintaşii lor; in ce măsură specificul naţional (şi în ce consistă el) contribuie la făurirea unui chip generic al actorului ro-mîn de comedie, la toate aceste întrebări autorul articolului nu ne dă nici un răspuns. Căci este limpede că actorul comic romîn tributar mai ales tradiţiei teatrului lui Alecsandri şi Caragiale va în-tîmpina — cum de altfel s-a şl întîmplat — dificultăţi în interpretarea unui Moliere sau Shakespeare. Care sînt trăsăturile distinctive ale comicului caragialesc faţă de cel molleresc sau Shakespearean sub raportul specificităţii naţionale ? Un răspuns la această întrebare este foarte util căci actorii noştri de comedie îşi vor putea da astfel seama ce dimensiuni le lipsesc pentru a atinge desăvîrşlrea artistică şi în interpretarea comediilor din repertoriul universal. Succesul la Veneţia cu „Bădăranii" de Goldani pune de asemenea interesante probleme al căror studiu merită osteneală. Sperăm că Sică Alexandrescu se va ocupa în continuare de această importantă problemă a creaţiei noastre actoriceşti. V ; M. S. „TRIBUNA" - decembrie 1957ianuarie 1958 contraste „Tribuna" are o dezvoltare foarte sinuoasă şi cînd crezi că, în sfîrşit, i-ai detectat specificul, te contrazice chiar numărul următor al revistei care-ţi cade sub priviri. E o publicaţie plină de surprize (şi surprizele nu sînt nici totdeauna plăcute, nici totdeauna neplăcute), astfel încît e oricînd hazardat să-i determini caracteristicile. 0 perioadă, revista pledează în cîteva numere succesive pentru 'modernism sau modernitate, pentru ca apoi, într-un fel de joc al contrariilor, să-ţi ofere în alte cîteva numere, o poezie de factură tradiţionalistă. Cîteva săptă-mîni revista combate în cronici şi articole speciale, cu un accentuat ton polemic, literatura, să-i zicem trivială, needucativă, pe care nici un redactor sau colaborator al „Tribunei", dacă ar avea o fiică, nu i-ar recomanda-o, ca peste alte cîteva săptă-mîni să tipărească o proză cel puţin iot aiît de needucativă ca şi cea condamnată în numerele precedente. Maladie a copilăriei ? Totuşi revista intră in al doilea an al existenţei sale şi deobicel la un an. se merge drept. (Dinţii au crescut foarte timpuriu, dar coloana vertebrală continuă să şovăie cînd se află în plan vertical...) E însă inutil să căutăm explicaţii. Starea de lucruri actuală se poate modifica doar prin forţele interne, de capacitatea cărora nu ne îndoim.. (Critica literară şi cea muzicală ale tinerei reviste ni se par elementele cele mal solide 216 REVISTA REVISTELOR în momentul de faţă — cu excepţia unor note, triste prin goliciunea lor, de la rubrica „însemnări"). De ce vorbim de sinuozitate şi inconsecvenţă ? Pentru că revista care a criticat „Groapa" şi „Derbedeii" ca fiind needucative, dăunătoare tinerei generaţii, publică, la un interval de cîteva luni numai, povestirea lui Gr. Beuran „Primele lacrimi" (nr. 45). Autorul face din punctul de vedere (vechi) al „Tribunei" unele' greşeli. Dar să vedem despre ce-i vorba în povestire: „împlinisem paisprezece ani şi îmi pusesem în gînd să mă însor — gînd pe care îl mai am şi azi 10 august 1957, cînd după alţi paisprezece ani, viaţa mi-a scos clin nou în cale pe aceea pe care am dorit-o de soţie la o vîrstă atît de fragedă. Stau şi mă gîndesc dacă am făcut atunci tot ce se putea face pentru a-mi traduce gîndul în faptă şi ajung la concluzia că într-adevăr am făcut". Şi iată ce-a făcut. Hotărît să plece cu orice preţ la Timişoara, unde se afla iubita sa în vîrstă de 12 ani, a furat bani din portmoneul tatălui său, a falsificat nişte date din carnetul unui pedagog premilitar, fapt pentru care a primit 20 de lei şi a fugit apoi la Timişoara, ca să-şi vadă iubita. Aici, pentru a pătrunde în şcoala de fete, se dă drept fratele Irinei (o nouă înşelătorie) pentru a constata în cele din urmă că directoarea şcolii e chiar mama fetii pe care o iubea. Fuge ruşinat din faţa mamei şi a fiicei, refugiindu-se plîngînd, într-un parc. Asta-i tot. Din punctul de vedere al „Tribunei", povestirea ar fi total needucativă pentru tineret, căci îndeamnă la furt, falsuri şi impostură. Din punctul nostru de vedere, adică al celor care apreciem „Groapa" şi „Derbedeii", povestirea este pur şi simplu neinteresantă. E lipsită de finalitate şi, dacă vreţi, nu e literatură, pentru că ne-am obişnuit să nu confundăm orice relatare de fapte cu arid. (Aceasta nu-1. împiedică pe Gr. Beuran să dea in nr. 48 al aceleiaşi reviste, cîteva coloane de fapte interesante, poate încă insuficient prelucrate artistic, dar care pot deveni, incontestabil, artă. Bucata se numeşte „Prin sala paşilor pierduţi".), Prin urmare această povestire a apărut în „Tribuna" care, într-o cronică, refuzase să dea certificatul de trecere în sfera literaturii schiţelor lui Teodor Ma-zilu, pentru motivul că autorul nu individualiza suficient. Din acelaşi punct de vedere (vechi) al revistei, nuvela lui Vasile Rebreanu „Răscruci" (premiul II la concursul tribunei"), publicată în nr. 49, este cu desăvîrşire needucativă şi imorală. In nuvelă nu se întimplă altceva decît... un act sexual. Dar nu numai atît: partenerii nu sînt nici măcar căsătoriţi. Şi mai mult: el nu are alt scop decît s-o necinstească pe ea. Şi culmea: el, a doua zi după odioasa faptă, urma să plece la o şcoală de partid. Doriţi ceva mai needucativ pentru tineret ? Din punctul nostru de vedere, adică al celor care apreciem „Groapa" şi „Derbedeii", nuvela lui Vasile Rebreanu suferă cam de aceleaşi neajunsuri ca şi povestirea lui Beuran. In primul rînd, lipsa finalităţii. Nu pledăm pentru literatură cu teză. Dar proza fără idei sau fără o ideie clară este — în ciuda unor eventuale calităţi narative, descriptive, stilistice —, văduvită de elementul ei vital. Vasile Rebreanu are talent, fără îndoială. Scrie bine. Dar această nuvelă a lui nu spune nimic. Eroul înainte de a pleca la armată fusese îndrăgostit de o fată de la el din sat. In timpul serviciului militar cunoaşte şi alte femei. Intorcîndu-se, află că Minodora pe care o iubise sau o mai iubea încă (nu se ştie precis) se întîlneşte cu alţi flăcăi. Hotărăşte să se răzbune: s-o necinstească şi s-o părăsească apoi. Se întîlneşte cu ea. Fata, îndrăgostită de el, îi cedează, (scena de altfel este foarte frumos descrisă). Dar probabil (iar nu se ştie precis) fapta aceasta îl determină pe erou să-şi schimbe gindurile şi a doua zi pleacă la şcoala de partid, hotărît ca la întoarcere să se însoare cu Minodora. Care este însă logica artistică a acţiunii ? întrebare fără răsvuns. „Idila" lui Sorin Titel (nr. 46) nu este REVISTA REVISTELOR 217 de fapt o idilă. Acţiunea se petrece într-o drezină. Eroii: un băiat, o fată, o babă. Băiatului îi place fata, baba coboară la „prima staţie", iar ei rămîn singuri. In felul acesta el află că ea este logodită şi iubeşte pe altul. Ii pare rău, dar n-are ce face. Aceasta-î „idila". Desigur nu avem de a face cu o literatură gratuită. Şi Sorin Titel e talentat. Există însă o caracteristică a tuturor acestor prozatori, con-stînd în caracterul inabordabil al mesajului. E un soi de mesaj închis, netransmisibil, pe care nici cea mai modernă proză realistă nu-l admite. Fenomenul e prezent şi in poezia „Tribunei". Un singur exemplu va fi, credem, clarificator. Poezia intitulată „Escală" aparţinînd lui Gheorghe Chivu, apare sub titlul general „Poeţii cîntă Republica" în nr. 46 al revistei. Gheorghe Chivu debutează astfel: „Pe albastruri ne-ncepute şi-n vasta legănare, / Corăbiile albe pierzîndu-se-n mister / Porni-vor ele încă departe-n larg de mare, / Sau vor pluti de-acolo cu lebedele-n cer". înţelesul se pierde şi el în mister. Mai departe: „Corăbii de hîrtie, ne mină prea înalta, / înaltă steaua voastră şi-afund ne cheamă duşii"/ (A cui e steaua ? De ce corăbii ,,de hîrtie" ?)) ,,N-am cutropit Hispanii, dar ne-am întors întregi" (De ce „dar"?) „Turelele-n bătaie, la salvele din forturi/Sus inima, iluzii, e ultima escală". (Care e „ultima escală"?); „Vom cuceri întinsuri şi vom veni cu barbă/Vom sta cu focu-n tunuri şi faima în lulele". („Vom veni cu barbă"... Minunat vers! Ce să mai spunem de faima din luiele!) Această poezie, mai mult decît obscură, lipsită de mesaj sau cu un mesaj pierdut şi el în mister, precum „corăbiile albe" (ce vor fi simbolizînd ?), apare în „Tribuna" la pagina în care „Poeţii cîntă Republica". Ciudat mod de a. cînta Republica I * Poate din pricina acestor lucrări cu mesaj inaccesibil devine uneori de neînţeles profilul revistei. Implicit mesajul ei. D.P. — De peste hotare — TEMPO PRESENTE" C el care citeşte „Scrisoarea din Bonn" — subintitulată „Studenţi şi spade" — a lui Aloisio Rendi nu poate să nu fie uimit şi turburat: există în această scrisoare mărturia elocventă a faptului că anume laturi dintre cele mai caracterstice ale faimosului „spirit germanic" în formele sale cele mai autentic „tradiţionale" — sînt perpetuate şi cultivate astăzi cu o nouă fervoare în Republica Federală a Germaniei de Vest. Aloisio Rendi descrie „spectacolul uşor macabru" care l-a întîm-pinat Id intrarea in sala unei vechi case studenţeşti: două figuri învestmîntate bizar, cu o mască stranie acoperindu-le faţa, se aflau în centrul sălii, schimbînd lovituri de spadă. înşiraţi de-a lungul pereţilor sălii ■— tineri cu berete roşii, violete, albastre, cu sau fără vizieră, urmăreau cu intensitate spectacolul. Rendi se găsea în faţa membrilor asociaţiei studenţeşti Burschenschaft Allemania — care-l invitaseră să asiste la tradiţionalul Mensur sau turneu de spadă al vechilor „Corporaţii", asociaţii ale aşazişilor „studenţi de arme". Ceremonia se desfăşura asemenea unul „ritual", cu rigiditatea unui act solemn. Suspiciunea şi chiar aversiunea pe care ,,cicatricele" tinerilor descinşi în cariera diplomatică din aceste Korporationen le trezeau străinilor — care vedeau în aceste cicatrice semnele palpabile ale spiritului „echtdeutsch" — au determinat adoptarea unui nou regulament al duelurilor de spadă, cu renunţarea la cicatrice (Schmiss) ca obligatorie consecinţă a întrecerilor de armă. Modificarea e însă pur exterioară, substanţa şi semnificaţia actului au rămas intacte. 218 REVISTA REVISTELOR Asociaţiile acestea au avut o evoluţie caracteristică. Apărute în atmosfera romantică şi patriotică a războaielor anti-nepoleoniene. ele au evoluat rapid către spiritul naţionalist. Orientarea lor a devenit tot mai conservatoare. Membrii acestor Burschenschaften (asociaţii studenţeşti) s-au constituit într-o veritabilă castă şi oligarhie studenţească — antipatia cercurilor democratice pentru exclusivismul şi spiritul de privilegiu dominat in „corporaţiile" de acest gen determinînd după 1918 anume măsuri coercitive din partea guvernului republican. Mulţi membri ai acestor Burschenschaften au aderat la „noua ordine" nazistă, — alţii i-au rămas însă ostili şi s-au grupat în jurul acelor elemente ale conservatorismului aristocrat care au ţesut firele atentatului de la 20 iulie 1944. Se părea că după experienţa sguduitoare a celui de al doilea război mondial era acestor Korporationen a apus definitiv : „...cum să poţi crede că studenţii noii generaţii deveniţi toţi la două zeci de ani veterani ai războiului total, vor îmbrăca ■vechile uniforme romantice şi vor utiliza spada pentru a-şi afirma valoarea ?" Caracteristic este insă faptul Că nu tinerii au fost cei care au luat iniţiativa reconstruirii asociaţiilor ci „vechii seniori" — care şi-au îndemnat fii să reia tradiţia şi s-au arătat dispuşi să finanţeze asociaţiile cu condiţia de a fi reconstituite în vechea lor structură. Treptat aceste asociaţii — care pînă în 1950 au avut o existenţă quasi-clandestină şi latentă — au „urcat" din nou pe primul plan al vieţii tineretului studenţesc german — şi nu fără un sentiment amar se poate citi această constatare a lui Aloisio Rendi : „azi încă anumite Burschenschaften sînt făţiş în favoarea anexării Austriei la Germania..." Analizînd conformaţia socială a uneia dintre aceste asociaţii, se poate constata că cei zece studenţi „activi" ai ei aparţin celor mai nobile familii prusiene. Studenţii au o atitudine favorabilă regimului lui Adenauer : pentru a se educa politiceşte au invitat pentru o conferinţă pe Von Papen (ta Magonza a fost invitat scriitorul nazist Hans Grimm...). Situaţia a ajuns la un asemenea punct încît aceste Korpora-tionen reclamă recunoaşterea lor oficiată definitivă tinzînd să obţină subsidiile pe care guvernul federal le acordă asociaţiilor tinereşti de „recunoscută valoare educativă şi democratică". Cu o amară melancolie Rendi este silit să constate în concluziile sale că resuscitarea vechilor Burschenschaften reprezintă simptomul manifest al faptului că vechile clase diriguitoare germane nu s-au renovat: resurecţia într-o ţară atît de evoluată sub raport tehnic ca Germania federală a anacronicelor uniforme şi spade demonstrează că Germania adenaueristă tinde să-şi soarbă forţele nu din viitor, ci numai cufundîndu-se în trecut. NX PRIVIRE ASUPRA LITERATURII GERMANIEI FEDERALE ,CAHIERS DU SUD' nr. 343/957 D ificilă problemă: aceea de a izbuti o caracterizare a literaturii actuale din Germania Vestică. O recunoaşte însuşi cineva aflător în mijlocul ei, criticul berlinez Rene Wintzen, care încearcă o definire în numărul din noembrle al revistei „Cahiers du Sud", consacrată tinerilor prozatori de dincolo de Rin. Cele cîteva nuvele oferite exemplificator, nu aparţin categoriei apriori acceptată de cititori de altă naţionalitate. Nu numai francezi. Tematica lor, străbătută de obsesive preocupări, constituie un aspect, un crîmpei al fişierului psihic REVISTA REVISTELOR 219 în care se reflectă ceea ce este mai simptomatic în starea de conştiinţă a colectivităţii germane contemporane şi e nevoie de o explicaţie pentru a i se sezisa complexitatea. De luat în seamă faptul, că literatura germană din zona vestică a Germaniei, este produsul unei întregi serii de cauze sguduitoare şi contradictorii. Cuprinsă între un dezastru şi o fictivă prosperitate, refuzînd trecutul, recuzînd prezentul^ neîndrăznind să mizeze pe nici un viitor, ce există totuşi în clarviziunea realistă şi democratică a unora, ■— literatura aceasta e în plină criză de căutare şi de găsire uneori, creîndu-se ea însăşi într-un veşnic proces de contestare. „Niciodată o literatură n-a trecut prin atîtea contradicţii", observă exegetul, enu-merînd determinismele ce du generat fenomenul. Nazism, culpabilitate, exil, „emigraţie interioară". divizarea ţării, schismă ideologică şi estetică, iluzorie reuşită economică — iată traumatismele şi străfulgerările ce au lăsat urme adinei în morala, sensibilitatea şi spiritualitatea intelectualităţii germane. Scriitorii au trăit toate aceste sguduiri şi mai continuă să le trăiască. Să nu ne mire deci, că operele acestor scriitori apar încă şovăielnice, incerte. ,,0 literatură nu se „reface" ca o economie, chiar cu ajutorul american" — scrie Rene Wintzen. Scriitorii germani, aşadar, au reînceput şi rezultatele cele mai semnificative sînt cuprinse în lucrările „grupului 47" în care se oglindesc noile realităţi, totodată istorice şi literare. Deocamdată nici unul din membri grupului n-a ajuns la potou. ne informează Wintzen. Dealtminteri, grupul s-a pulverizat şi „asistăm astăzi în Germania la o prăsire bizară de tendinţe şi curente, de tentative ce merg de la expresionism pînă la realism." Dar nici acest expresionism, nici acest realism, nu sînt cele de odinioară. Ele slnt mai aspre, mai vrolixe. expresii nu ale şcolilor literare ci ale indivizilor însinguraţi, care nu mai acceptă să li se inculce din oficiu sensurile vieţii. Prin aceste moduri singulare de exprimare răzbate însă o voinţă comună: „refuzul unui trecut apăsător şi respingerea totodată a acelui nihilism încarnat în anumiţi scriitori — Ernest lunger sau Gottfried Benn, pentru a nu cita decît pe cei mai importanţi — şi dezavuarea unui prezent prea mulţumit de sine, ce-şi forjează miturile în paginile revistelor ilustrate de mare tiraj". Aceste meandre ale drumului parcurs în ultimul deceniu de literatura germană, sînt greu de investigat de la distanţă. Pentru noi. de aci, doar fazele se conturează şl ele marchează cronologia preocupărilor, ca tot atîtea stări înregistrate în foaia de temperatură a unei maladii cu substrat neurotic. Astfel, imediat după prăbuşirea nazismului, am avut acel moment de „mea culpa", amestec de justificări şi de auto-acuzări — determinat de remuşcă-rile conştiinţelor încărcate de grave răspunderi („Chestionar", romanul lui Ernst von Salomon, romanele militare, ale lui Kirst, oglindesc aceste stări). S-ar zice că procesul de denazificare, acţiunea judiciară întreprinsă împotriva criminalilor de război, au dat suficientă satisfacţie scriitorilor vestici, pentru a-i face să-şi considere, sub acest raport, isprăvită misiunea. Ştim însă la ce s-a redus acea operă de purificare. Şi în lumina evenimentelor ce s-au succedat de atunci în Germania lui Adenauer — reînvierea militarismului revanşard, promovarea în posturi de conducere a marilor vinovaţi hitlerişti iertaţi de pedepse — ne dăm seama cît de inconsistentă a fost campania de dezinfectare iniţiată de unii scriitori germani. Insă timpul acuzărilor a trecut pentru ei. Şi cel al mărturiilor. Astăzi vedem ivindu-se, cum remarca. Walter H oiler er acum doi ani într-un studiu publicat în ..Documents" — acele romane necesare, care încearcă să depăşească opoziţia dintre o literatură de consolare (Trostliteratur) şi o literatură a glacialului (Frostliteratur), antagonismul dintre, realism şi ermetism. 220 REVISTA REVISTELOR Ce semnificaţie se poate atribui acelei literaturi apărute a doua zi după război, în care toţi cei cu musca pe căciulă (în-cepînd cu oamenii politici, cu generalii de stat-major, cu decoraţii cu „crucea de fier", cu memorialiştii şi oamenii care au trăit în preajma lui Hitler) au încercat, unii să se justifice, alţii să exploateze publicitar, faptul că au fost martorii cei mai -apropiaţi ai epocii ? Nimic. Din rîndurile .scriitorilor care au luat atitudine făţişă Împotriva regimului hitterist, nu pot fi .luaţi în seamă decît cîţiva: Ossietzky, Ernst Wiechert, Gunther Weissenborn. Au cunoscut lagărele, închisorile, şi chiar stîlpul de execuţie. Literatura antinazistă. izbutise o bucată de vreme să amăgească cenzura. Autori ca Werner Hegemann, Fritz Reck-Malleczewn, au murit tragic în exil sau :ln taberele de concentrare. Opere ale unor .scriitori catolici, ca Reinhold Schneider, Werner Bergengruen au circulat clandestin, impresionînd conştiinţele, pregătind sentimentul (nu de „culpabilitate obştească .germană", după o expresie a preşedintelui Heuss) ruşinei colective germane. Mulţi scriitori, şi dintre cei mai importanţi, şi-au găsit refugiul în străinătate. Această mişcare de emigraţie e cel mai turburător fenomen pe care l-a cunoscut vreodată istoria germani. „Cu sutele, savanţi, filozofi, critici, romancieri, poeţi, dramaturgi, ziarişti, cineaşti, artişti pe scurt, tot ceea ce alcătuieşte un popor, toţi acei pentru care libertatea este mai scumpă decît starea bună, s-au aciuiat aiurea", cum subliniază Hermann Kesten. N-au stat degeaba în surghiun. Pentru emigraţi, cel de al doilea război mondial a fost ca un război în război. Remarque în „Iubeşte pe aproapele tău" şi Feuchtwanger în „Exil", au zugrăvit sbuciumul bejenarului. Ei au exprimat drama trăită de acei care „au murit din cauza trecutului pierdut", care n-au avut tăria să suporte bărbăteşte toate încercările, căci suferinţa întăreşte pe cei tari dar slăbeşte şi mai mult pe cei slabi. Scriitorii care au supravieţuit exodului, au avut meritul de a fi îmbogăţit patrimoniul literar german şi de a fi căutat pentru vremurile de pace, energii noi destinate reclădirii unei lumi viabile. Ei au exploatat toate posibilităţile unui umanism modern, universal, întemeiat pe înfrăţirea tuturor surghiuniţilor, proscrişilor, victimelor, inocenţilor, naivilor şi chiar a inconştienţilor. Această grijă majoră — zice Wintzen — dictată de iubire şi de respect pentru om, a permis lui Thomas Mann, lui Bruno Frank, lui Franz Werfel şi altora, să continue în exil o operă despre valoarea căreia cel mai puţin lucru ce se poate spune este că constituie un memorial spiritual al tragediei timpului nostru. Thomas Mann, în 1941, a dat acea definiţie a exilului care a fost valabilă pentru mulţi scriitori de seamă: „Exilul nu mai e ceea ce a fost altădată, o stare tranzitorie, vremelnică, o perioadă de aşteptare tn nădejdea întoarcerii în patrie. El cantine deja premlzele unei alianţe umane, în care naţiunile se vor contopi. El este începutul unificării lumii". Şi astfel, prin unul din acele miracole ale căror efecte nu sînt sezisabile decît după ce s-au consumat, nazismul care a fost un factor nesăbuit al divorţului dintre „kultur" şi umanism, în interiorul Germaniei, cum spune cineva, a. suscitat prin mijlocirea acelora care departe de ţara lor vegheau la perenitatea tradiţiilor sale cele mai nobile, o vastă mişcare de sentimente şi de spirit, pentru reconcilierea gintei umane şi salvgardarea valorilor sale imuabile. * După acest examen panoramic al literaturii dintre cele două războaie, Reni Wintzen ne oferă cîteva date privind literatura zilelor noastre. Pesimismului primilor ani de după înfrîngere, zice el, îi urmează un realism calculat, vroit, chemat să frapeze imaginaţia şi sensibilitatea. Insă temele romanelor inspirate din grozăviile trecutului nazist, din reminiscenţele războiului., conţin, cum am arătat la început, o doză de speranţă reparatorie. Stilul acestor romane exprimă toată starea de înfrigurare ce caracterizează spiritul tinerei generalii de prozatori. Limba REVISTA REVISTELOR 221 este aspră, rapidă, precisă, aduce cu aceea a reportajului, îmbracă, adecuat, acţiunea In jurul căreia s-a construit povestirea. Unitatea se găseşte în ■ grija scriitorului de a ji agresiv, pasionat în acuzare, în proclamarea libertăţii spiritului. Paralel cu această literatură imediată, de care cititorul din străinătate nu odată s-a îndoit, şi pe bună dreptate, o altă literatură este pe cale de a se afirmă. Scriitorii încearcă să se rupă de toate obsesiile trecutului, consacrîndu-se problemelor ce preocupă astăzi în modul cel mai acut poporul german. Observatorii care urmăresc cu atenţie felul cum evoluează această literatură, au motive să creadă că ea se va dezvolta în sensul care e acela al milioanelor de oameni din Germania, din toate ţările Europei, a tuturor oamenilor din lume ahtiaţi de pace şi convieţuire frăţească. ,,Nu vom avea, poate, o literatură germană pe măsura meritelor noastre — zice Rene Wintzen — dar vom moşteni într-o zi pe aceea pe care am ştiut s-o încurajăm şi s-o apărăm cînd a trebuit, în propria noastră ţară. Solidaritatea noastră îi dă arme noi şi în acelaş timp ea îi prelungeşte existenţa. Să nu cerem prea mult, astăzi, noii literaturi germane şi în special să nu-i cerem ceea ce nu poate încă să ne dea". Deocamdată trebuie să luăm act de ceea ce conţine această literatură, din care „Cahiers du Sud" ne-a oferit drept eşantioane, trei semnificative nuvele semnate de Karl Mundstock. Joachim Rasmus-Braune şi Karl-August Horst. In una din ele intitulată „Pînă la ultimul om", auto- rul pune faţă în faţă două simboluri. Ele sînt incorporate în caporalul Weiss, exponent al „fuhrer-ului", şi în soldatul care încearcă să se rupă din chingile militarismului hitlerist, fugind spre un orizont unde crede că va întîlni libertatea şi o viaţă nouă, curată, umană. El va cădea, nu fără ca în prăbuşirea lui să nu antreneze şi pe aceea a asupritorilor, numericeşte covîr-şitori. „Am fost singur. Am visat. M-am amăgit de bună voie. N-am vroit să aflu adevărul, n-am ştiut să urăsc, nu mi-a păsat de viitor, am străbătut singur drumul meu, ca şi alţi camarazi care au făcut la fel şi aceasta a fost o greşeală Jatală. Numai caporalul Weiss nu s-a înşelat, el care a pîngărit credinţa şi odată cu credinţa pe însuşi omul. Weiss a divizat omul, a divizat laşitatea şi curajul, în aşa. mod încît laşii păreau curajoşi şi curajoşii laşi. Nu este posibil să trăieşti pe aceeaşi planetă cu Weiss. Trebuie să se isprăvească cu el, oriunde s-ar refugia, fie în ţara lui, în familia lui, sau în toată lumea. Ca să trăieşti în pace, e nevoie ca mai întîi să închei socotelile cu un Weiss, să plăteşti datoria sîngelui în faţa poporului, a poporului înşelat şi trădat" — acestea sînt ultimele cuvinte ale soldatului muribund. Această profesie de credinţă, este a celor mai mulţi dintre scriitorii tineri din Germania Federală, care, nemulţumiţi de-politica de la Bonn, militează pentru un ideal conform cu aspiraţiile ce animă toate popoarele lumii dornice de pace. L. Daniel AL. GÎRNEAŢĂ CRONICA POLITICĂ NOTE DESPRE CLIMATUL POLITIC FRANCEZ I n ultimul an, şi mai ales spre sfîrşitul şi instaurarea „austerităţii economice" pen-lui, în climatul politic francez s-au făcut tru masele populare, fără să ceară nici un sensibile fenomene îngrijorătoare, E vorba fel de participare a marilor industriaşi la despre o tatonare a situaţiei opiniei publice de către forţele de dreapta, e vorba de acţiuni pro-fasciste. Claude Bourdet descrie în „Franoe-Observateur" o convorbire avută cu trei tineri care participaseră Ia represiunile din Vietnam, la agresiunea din Suez şi se pregăteau pentru Alger. Cei trei juni voiau salvarea Franţei, în spiritul lui Kasper, prin uciderea algerienilor, socialiştilor, democraţilor, comuniştilor, economiştilor, filozofilor, eventual şi a jucătorilor de şah, etc. In Alger, divizia de paraşutişti a lui Massou ucide, devastează, jefuieşte. Batalionul lui Bigeard — pe care unele minţi înfierbîntate îl şi vor în scaun de dictator are ca deviză :. „Para, tu est fait pour mourir"*). Din oraşele algeriene au dispărut în ultimul an şase sute de persoane, în majoritate intelectuali, printre care şi tînărul savant şi agregat al universităţii din Alger, Audin, cinci mii de oameni au fost ucişi după o judecată sumară sau fără nici una. Poujade pretinde jilţul de ministru al comerţului. A fost refuzat acum, dar la a doua sau a treia ofensivă ? In adunarea naţională franceză, de pe băncile dreptei şi ale extremei drepte se strigă la adresa Iui Mendes-France : „Ia moarte", „la spînzurătoare", „la zid cu Mendes !". Gaillard cere şi obţine mărirea impozitelor şi a preţurilor la produsele de larg consum *) Paraşutistule, eşti făcut pentru a muri. eforturile financiare ale Franţei (întreaga ascensiune, Gaillard şi-o datoreşte tocmai acestor cercuri reprezentate de Jean Monet şi Rene Mayer). Pe o scenă a Parisului este reluată piesa anti-democrată a lui Brasillach, executat pentru trădare şi colaboraţionism. In aceeaşi epocă este interzisă piesa anti-războinică „Balconul" a lui Genet. Gaillard exercită mari presiuni, pentru modificarea constituţiei în scopul de a asigura o majoritate de dreapta în parlament. Dintr-o anchetă întreprinsă de revista „Express" în rîndul a opt milioane de tineri francezi, reiese că tineretul francez e desgustat de actuala politică a guvernelor de centru şi dreapta, că nu vede nici o eşire şi ca atare nu-1 interesează luptele politice. „Indiferentismul" a cucerit circa 50% din cei ce răspund la anchetă şi marea majoritate a tinerilor nu crede că intrarea lor în acţiune ar ajuta întrucîtva la redresarea economică şi politică a Franţei. Guy Mollet, şeful unui partid socialist de stînga, votează pentru un guvern de dreapta oa al lui Gaillard, de teama unui front popular, adică a unei organizaţii de stînga. In „Bulletin de liaison des industries et des banquiers anglais" apare un articol intitulat „Ce se va întîmpla în 1958 în Franţa", a cărui concluzie este că se va instaura o dictatură de dreapta (bonapar-tism). Dacă există încă dubii ele se referă numai la persoana dictatorului, alegerea CRONICA POLITICA 223 jsciilînd între Soustelles, Poujade, Gaillard >au De Gaulle. La Paris a apărut cartea soţilor Chambrun (fiica şi ginerele lui La/al) intitulată : „La vie de la France sous ('occupation", cuprinzînd o sumedenie de declaraţii obţinute, începînd de la măruntul chestor de poliţie şi pînă la Petain, în care se afirmă că persoanele cu pricina n-au avut alt scop, pactizînd şi- colaborând cu hitilerismul, decît salvarea ,'Franţei şi gloria ei. Noianul acesta de fapte arată că forţele dreptei caută să impună un climat politic favorabil unui regim fascist. Căror elementele li se datoreşte această stare de lucruri ? In linii mari e vorba de trei elemente: 1) Algeria şi pactele de agresiune. 2) Instabilitatea politică, şi 3) Inegalitatea socială. Să încercăm o scurtă analiză a acestor factori. 1) Algeria şi reţeaua de alianţe şi pacte, dar mai ales Algeria, reprezintă problema numărul unu a Franţei, extrem de bogată în consecinţe. E vorba în primul rînd de efortul pe care-1 impune economiei : opt miliarde de franci sau şase sute milioane dolari anual. Deoarece Statele-Unite urmăresc anumite scopuri deosebite de cele_ale Franţei, nu mai finanţează represiunea din Algeria, spre deosebire de Indochina unde au investit fonduri substanţiale. Apăsînd în întregime asupra economiei franceze, acţiunea din Alger o dezechilibrează necontenit. Din această pricină : inflaţie, tdatorii, scădere a stocului de aur şi devize, îngheţarea salariilor şi creşterea preţurilor. Dar nu sînt numai consecinţe economice ci şi politice. Războiul din Algeria şi opoziţia împotriva unei reglementări echitabile a problemei algeriene este cerută şi apărată de cercurile industriale şi financiare, de partidele de dreapta. Cauza : bogăţia Algeriei, petrolul şi uraniul saharian. Dar cum există forţe puternice care se opun acestei politici imperialiste (partidul comunist francez şi alte partide şi organizaţii de stînga) voind să contracareze acţiunile lor, dorind să zdrobească forţele patriotice algeriene, cercurile interesate au nevoie de o majoritate stabilă în parlament. Mai bine spus de o dictatură. De aceea, ele manevrează în această direcţie, incereînd modificarea constituţiei şi concentrarea forţelor de dreapta. O astfel de politică nu e posibilă însă fără a avea la dispoziţie mase de oameni. De aceea acei ce doresc o dictatură, folosesc Algeria pentru formarea de cadre. Pentru a-i împinge pe tineri către Algeria se folosesc cîteva căi. De ani de zile, se menţine numărul scăzut al locurilor în universităţi. Un procent important de absolvenţi găsesc drumul barat, fără perspectiva unei cariere. E momentul potrivit pentru ca armata să intervină înlesnind condiţiile de intrare şi de avansare în viaţă. După aceasta urmează ispita soldelor şi indemnizaţiilor speciale acordate forţelor militare din Algeria. Amintim numai că un simplu sublocotenent are un salariu de o sută de mii de franci francezi, ceea ce reprezintă salariul celui mai calificat redactor al unui ziar de mare tiraj. Odată ajunşi în Algeria, tinerii încep să fie educaţi în spiritul urei de rasă, îndemnaţi să terorizeze şi să tortureze. In sufletul acestei tinerimi se operează schimbări psihologice de 180 de grade. Astfel se ajung la raţionamente ca cele ale tinerilor interogaţi de Claude Bourdet sau ca ale unui alt tînăr care a răspuns la menţionata anchetă a „Expres-sului" şi care după ce afirma că cea mai bună meserie pentru un bărbat este aceea de militar în Algeria sau în Legiunea străină, conchide că e nevoie de un om cu mină de fier care să cureţe şi să salveze Franţa, un om de talia lui Poujade, Bi-gerad sau Vignacour, care să strige „Trăiască Franţa fascistă". Oamenii care iau învăţat să execute în Alger, să ucidă în torturi aşa cum au făcut paraşutiştii lui iBigeard cu Audin, vor putea face acelaşi lucru, la. cerere, în metropolă, împotriva comuniştilor ca şi a tuturor celor ce se opun fascizării Franţei. 2) De la terminarea războiului, instabilitatea este caracteristica vieţii politice franceze. Au existat aproape douăzeci de guverne, în marea lor majoritate trimestriale. Recordul longevităţii 1-a bătut guvernul lui 224 AL* "GIRNEÂŢA Gu'y'Mollet/prăbuşit'abia atunci cînd a nesocotit stînga . mâjdritară, înd'reptîhdu-se către dreapta. Fiecare guvern a' trebuit "să făcă_ uz de numeroase voturi de încredere;. recordul bătîndu-1 tot* Mollet, căruia5 i s-a acordat încrederea de 33 de' ori. Din'această situaţie !este greu de conceput' ca un guvern să-şi poată înfăptui prdgramul său, în măsura în care un «asemenea program există. Gauza" principală a instabilităţii po-litice'este însă lipsa unei majorităţiunitare în' parlament:- După cum se ştie,-această majoritate există şi e aşa cum "au arătat-o alegerile din ianuarie 1956. Din păcate însă această stingă, : ce ar, putea ■ avea uşor o majoritate zdrobitoare, nu e unită. Singura forţă "de stînga" consecventă este partidul comunist francez. Conducerea partidului so-. ciâlist a dat dovadă de ezitări •flagrante şi uneori chiar de neşincerităte. Af'irmî'nd că doreşte încetarea războiului • din Algeria, unitatea stîngii şi o politică economică în avantajul maselor, această conducere a fa-' cut în fapt tocmai pe dos. Aceeaşi şovăială se observă şi la radical-socialişti şi radicali, care se macină, se divizează şi se risipesc sub" presiunea dreptei. In aceste condiţii e firesc ca dreapta să se organizeze, să cîştige poziţii şi să încerce,' aşa cum a făcut în preajma războiului, limitarea sau chiar desfiinţarea' partidelor de stînga. 3) Instabilitatea economică., specifică Franţei post-belice 's-a accentuat în ultimul an. Contribuţia' financiară 'istovitoare la purtarea războiului din Indochina^şi Alger ria şi la agresiunea din Egipt,-strîmtorarea pieţelor^de aprovizionare şi desfacere, participarea la diferite pacte agresive, toate la un loc grevează sumbru asupra bugetului şi în ultimă instanţă asupra nivelului de trai al cetăţenilor. In ultimul deceniu pre- ţurile's-au dublat şi triplat la 'majoritatea produselor de larg consum. Puterea de cumpărare scade'necontenit, ca urmare 'a inflaţiei şi a măsurilor economice ftepopu-lare.*1 Ultimele luni ale' anului, au adus reconsiderarea preţurilor la .aceleaşi articole" de cîteva ori. Producţia în unele ramuri industriale, la maşini grele şi automobile îndeosebi, a scăzut, cresoînd îri schimb şo>-ma'juiî. "La acestea se adaugă greutăţile ce provin din necesitatea unor ajustări ale economiei în vederea intrării Franţei îrt „piaţa comună". Cei trei factori menţionaţi, dovedesc cum au fost cu putinţă manifestările arătate'mai. înainte, de ce Franţa poate'să alunecespre dreapta şi ce forţe o împing spre fascism» *■ Parcurgînd rîndurile de mal sus, cititorul se va întreba desigur dacă în - Franţa există um pericol fascist iminent şi dacă nu se află posibilitatea evitării lui. Pericolul fascist există, forţele de care dispun sînt destul de puternice. Dar asta nu -înseamnă că vom asista în viitorul imediat la cucerirea puterii de către fascism. Pericolul există, dar el poate fi evitat. Mersul politicii internaţionale poate fi cauza princi pală a precipitării sau zăgăzuirii sale. Vie- -toria spiritului tratativelor şi coexistenţei paşnice în relaţiile internaţionale poate aduce unele modificări pe' plan intern şi în special scăderea'-' influenţei de oare bemefi-cîază forţele reacţionare. 1958-a debutat cu perspectiva unei destinderi? cu multe dezavuări ale politicii de forţă, dragă d-lui Dulles. Sînt mulţi' sorţi pentru o destindere, iar această înseamnă şanse mai puţine pentru fascism.