CUPRINSUL PRIMUL DECENIU............. V. EM. GALAN : Bărăgan (fragment, vol. II).......... * DEMOSTENE BOTEZ: La castelul Peleş . . . AL. ANDRIŢOIU: Prevestire; Pragul.........'. ' ' * -I. D. BĂLAN : Fiat Respublicâ ! ION CRIŞAN: Pronosticuri....... ...... * MARIA BANUŞ : Cancelaria Reichului; Dans ; Speidel EUGEN JEBELEANU : Adu-ţi aminte... ; Tiranul ucis ; Pisicul şi fiara ; Absentul; MARCEL BRESLAŞU : Posesorul arcului ; La ospăţul mare-a,l vieţii (Din „Dialectica poeziei")........... DAN DEŞLIU : La focul de tabără ; Seara, în port; Adversităţi..... * CAMIL PETRESCU: Jurnal (fragmente) . EUGEN BARBU : Franzeluţă (povestire) * FLORIN MUGUR: Un an..... GEORGE DEMETRU PAN : Acolo în Moldova, la Piatra Neamţ ION GHEORGHE : Dragostea ţarinii ; Belşug ; înfloratele căruţe de Brăila . '. * RADU COSAŞU : Seară de primăvară '45 (schiţă)..... LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA (Ancheta noastră)..... ! TEORIE Şl CRITICA AL. PIRU : Din aspectele romanului actual B. ELVIN : In scenă... visătorii...... HORIA BRATU: Pornind de la critici... (II)) ......... DISCUŢII VERA CALIN : Realism-socialist şi clasicism LA ANIVERSAREA LUI TUDOR VIANU Omagiu ....................170 ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA : Tudor Vianu.........l?l TUDOR VIANU: Mărturisiri.................174 CRONICA LITERARĂ Ov. S. CROHMALNICEANU : Matei Caragiale şi tehnica tainei..... 176 * HUBERT JUIN : Scrisoare din Paris............ 191 PUNCTE DE REPER H. B. : Gentlemenii şi monarhia............. 197 CARTEA STRĂINĂ DAN HAULICA : Şapte secole de poezie franceză......... 199 CĂRŢI NOI I. NEG01ŢESCU : Ionel Teodoreanu : „Masa umbrelor", „întoarcerea în timp". . 202 CRIŞAN TOESCU : Theodor Constantin : „La miezul nopţii va cădea o stea" . . 204 V. MOGLESCU : N. D. Cocea : „Vinul de viaţă lungă"........ 206 REMUS LUCA : Povestirile lui Şolohov............ 207 L. BALTUH : Citindu-1 pe Scipaciov ............. 21! RALUCA IACOB : Graham Greene: „Americanul liniştit"....... 213 ION POTOPIN : lori Calovia: „Tombucula" . . ■ • • '..... 214 REVISTA REVISTELOR — Din ţară — „Revista de Folclor" nr. 3; „laşul literar" nr. 9/957; „Scrisul bănăţean" nr. 9/957 216 — De peste hotare — „Literaturnaia gazeta nr. 119—125 (octombrie 1957); „Zvezda" nr. 10, octombrie 1957; „Inostrannaia literatura" nr. 10/1957; „Les Temps Modernes" — octombrie 1957 ................. 220 MISCELLANEA Lirism şi observaţie ; Valenţe multiple; Polemică.........226 .__-ERATA din nr. 11/1957----- Dintr-o greşeală de tipar, titlul primei părţi a articolului „Pornind de la critici..." a apărut cu un asterisc cu referire eronata in cuprins ue fapt, paranteza menţiona cifra I, adică indica^ prima parte a articolului, a cărui continuare o publicăm în numărul de faţă. PRIMUL DECENIU Sărbătorim primul deceniu de la actul memorabil înfăptuit în ultimele zile ale anului 1947, — abolirea monarhiei. In rotunjimea acestei cifre se află inclus mesajul unei naţiuni care a aderat la idealurile universale ale socialismului, cu transformările radicale petrecute în diferitele sfere ale vieţii sociale, cu bogata experienţă acumulată în timpul scurs. Actul de la 30 decembrie a fost pregătit de un şir de evenimente social-politice la care au participat nemijlocit toate clasele şl păturile sociale cu interese progresiste, deschlzînd în aceiaşi vreme procesul de înnoire a societăţii romîneşti în toate direcţiile. Ieşirea Romîniei din coaliţia fascistă a fost o dovadă indiscutabilă a discreditării claselor exploatatoare şi a partidelor reprezentative pentru aceste clase şi confirmarea categorică a justeţei poziţiilor clasei muncitoare şi partidului ei de avangardă. Datorită evenimentelor care au urmat eliberării ţării, in care Partidul a avut un rol hoiărîior, clasa muncitoare a ocupat centrul arenei politice, cu un program de revendicări capabil să ralieze masele largi, dornice de orizonturi noi. Sub stindardul luptei pentru exproprierea marilor latifundii s-a cimentat alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, care s-a dovedit forţa socială necesară înălţării unui nou edificiu social, corespunzător vremii. Linia generală a partidului în problemele economice fundamentale s-a dovedit întru totul justă; ruina industriei, instabilitatea monetară, haosul în circulaţia produselor au fost înlăturate. Măsurile cu caracter socialist ■— etatizarea Băncii Naţionale, instituirea controlului muncitoresc în întreprinderi — şi-au dovedit eficienţa, anunţînd posibilităţile nelimitate ale viitoarelor raporturi de producţie socialiste. Cu doborîrea monarhiei s-a deschis perioada transformărilor socialiste. Regimul democrat-popular a intrat într-o nouă etapă, superioară, Clasa muncitoare a preluat în întregime pîrghiile de conducere ale statului, s-au efectuat reforme revoluţionare în direcţia democratizării tuturor verigilor aparatului de stat; după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie s-a trecut la planificarea dezvoltării economiei naţionale şi a altor sectoare adiacente. In cei zece ani care s-au scurs de ta abolirea monarhiei, cu un efort de vitalitate excepţional, a fost adoptat ritmul de dezvoltare specific socialismului, antrenînd în orbita noii orînăuiri păturile cele mai largi ale populaţiei de la oraşe şt sate. Aceasta este una din trăsăturile specifice oricărei revoluţii autentice şi revoluţii proletare în mod special. Vechile forme de existenţă patriarhale se prăbuşesc în faţa noilor realităţi, care-şi împilată temelia adine şi definitiv în solul romînesc. Regiuni întregi sînt ridi- 6 PRIMUL DECENIU cate ta un nivel înalt de dezvoltare industrială; în lumea satelor, colectivizarea agriculturii numără de pe acum sute de mii de aderenţi, dornici să se organizeze în forme de producţie superioare. Primul deceniu de transformări socialiste şi-a dovedit imensele resurse înnoitoare şi în domeniul vast şi multilateral al culturii. Aşa cum a fost şi firesc, perioada ce a trecut este caracterizată de grija pentru valorificarea valenţelor culturii naţionale, pe de o parte, şi de culturalizarea maselor populare, pe de altă parte. După perioada paşoptistă putem afirma că ne aflăm astfel în faţa cClui de-al doilea moment esenţial în valorificarea tezaurului folcloristic, expresie a geniului naţional al poporului nostru. Dacă primul moment este indisolubil legat de crearea literaturii romîneşti, oferind, scriitorilor conştiinţa şi certitudinea unor trăsături psihice naţionale unice, originale, cel de-al doilea moment se caracterizează prin aceia că el impune valorile specifice poporului nostru peste graniţă. In Occident ca şi în Orient, ansamblurile folclorice romîneşti obligă ţări de veche tradiţie culturală la interes, respect şi simpatie pentru geniul poporului nostru. Este acesta şi un semn al timpului: ascensiunea social-politică a păturilor de jos aduce în planuri vizibile propria lor creaţie, pe care o înţeleg şi o apreciază. Pentru prima oară în istoria culturală a acestei ţări asistăm la o largă răspîndire a operelor clasice ale literaturii romîne, de la moştenirea familiei spirituale a scriitorilor de la 1848 şi pînă la operele clasice contemporane. Niciodată în tfecut versul şi proza romînească n-au avut o asemenea circulaţie ca astăzi. E un fenomen tipic socialismului, pe o multitudine de direcţii. E caracteristic socialismului pentru că el lărgeşte aria preocupărilor culturale dincolo de limitele unei pături privilegiate, e caracteristic socialismului pentru că el cere continuitate în dezvoltarea culturii. E caracteristic socialismului pentru că el nu opune în mod arbitrar valorile naţionale valorilor universale, ci integrează bunurile culturale ale fiecărui popor în tezaurul spiritual al umanităţii. Această atitudine socialistă faţă de cultura naţională se reflectă deopotrivă în popularizarea valorilor autentice ale fiecărui popor pe arena vieţii culturale internaţionale. Piaţa lagărului socialist este deobipei privită dintr-un unghi economic, dar ea nu este mai puţin însemnată şi sub aspectul circulaţiei valorilor spirituate. Literatura romînă clasică şi contemporană tinde să-şi ocupe tocul bine meritat în conştiinţa a sute de milioane de oameni, de la Oceanul Pacific pînă la Oceanul Atlantic. Adeziunea poporului nostru la socialism i-a adus stima şi prietenia oamenilor muncii de pe întreg globul, a ridicat prestigiul internaţional al ţării la o treaptă necunoscută pînă acum. Ca urmare, nu numai în perimetrul socialist al umanităţii dar şi dincolo de hotarele lui au început a fi cunoscute şi apreciate creaţiile artistice ale scriitorilor noştri reprezentativi. Pentru Occidentul Europei, Romînia era ce'l mult ţinutul petrolului, cerealelor şi excrocilor de mare virtuozitate ; astăzi, ţara noastră se face remarcată prin glasul oamenilor de ştiinţă şi cultură, prin poziţia avansată în problemele vitale ale momentului. Contactele culturale multilaterale cu ţările socialismului şi în prinţul rinei ou Uniunea Sovietică [ridică cerinţele superioare tuturor domeniilor vieţii cultural-ştiinţifice, constituie un prilej de emulaţie fructuoasă, de sporire a aportului gîndiril artistice şi ştiinţifice romîneşti la patrimoniul culturii universale. PRIMUL DECENIU 7 Acesta ar fi, în linii esenţiale, contextul în care s-a desfăşurat activitatea literară din ultimii zece ani. Consecinţa principală a revoluţiei victorioase în domeniul literaturii s-a vădit în influenţa exercitată de sistemul de idei al marxism-leninismului asupra conştiinţei scriitorilor. Fără îndoială că este vorba de un proces cu durată lungă, cu reveniri şi şovăieli, dar ideologia proletariatului şi-a do-bîndit de pe acum aderenţi statornici, definitivi, exercitîndu-şi influenţa asupra majorităţii scriitorilor noştri. Observaţia este exactă pentru orientarea teoretică generală a creaţiei literare şi într-o anumită măsură şi pentru orientarea estetică a generaţiilor de scriitori vîrstnici sau tineri. Calea spre realismul socialist n-a fost uşoară. O permanentă confruntare cu vechile concepţii estetice, apărute pe platforma ideologiei burgheze, au asigurat prioritatea noilor idealuri estetice. Revoluţia victorioasă a demonstrat caducitatea unor dogme cu circulaţie prelungită. A fost larg dezbătută problema atitudinii scriitorului faţă de realitate, au fost supuse unei judecăţi severe tendinţăe evazioniste, diferitele ipostaze ale izolării faţă de ansamblul vieţii sociale. Iraţionalismul, care îşi aruncase vălurile asupra unor sectoare ale literaturii, a fost înfrînt, apropiind numeroşi scriitori de sursele gîndirii marxist-leniniste în numeroase cazuri, iar în altele de acele curente de idei ce nu şi-au pierdut pînă astăzi un anumit caracter progresist, îndoielii, sarcasmului îngrozitor, nihilismului fără speranţe cu privire la posibilităţile omului şi umanităţii — atitudini frecvente în literatura societăţii burgheze, li s-au opus crezurile umanismului socialist. Acesta priveşte contradicţiile proprii individului şi colectivităţii lor ca inerente stadiului actual, subliniind în aceeaşi vreme cu obiectivitatea izvorîtă din analiza istoriei civilizaţiei, capacităţile creatoare, marile resurse ale oamenilor în acţiunea de stăpînire a naturii şi a propriului lor destin. Formulele literaturii decadente şi ale experienţelor de cafenea şi-au pierdut însemnătatea pe care o avuseseră între cele două războaie mondiale Evident, mai sînt probleme de clarificat; certitudinile esteticei se făuresc în măsura succeselor noii literaturi. Căutările sînt însă mai fructuoase, pentru că ele ţin seama de cuceririle reale ale literaturii universale, în cadrul cărora tind să se încadreze. Clarviziunea partidului, poziţiile sale înaintate, favorabile căutărilor îndrăzneţe pe terenul literaturii, au determinat gruparea în jurul partidului a tuturor forţelor scriitoriceşti vii şi de valoare autentică. Oamenii de literatură şi artă din ţara noastră au îmbrăţişat cu încredere şi căldură mesajul Partidului, recunoscînd rolul lui conducător, răspunzînd cerinţelor pe care el le ridică în faţa literaturii şi artei, în fiecare moment al dezvoltării construcţiei socialiste. Spiritul de partid se încetăţeneşte ca o adevărată busolă în activitatea specifică scriitorilor. In locul libertăţii iluzorii, care însemna de fapt o singură libertate — aceea de a apăra poziţiile reacţionare ale fostelor clase conducătoare, scriitorii îşi declară astăzi deschis adeziunea la cauza nobilă a omenirii, cauza păcii, libertăţii şi progresului social. Acesta este sensul cel mai general al spiritului de partid, capabil să anime puternic şi creaţia scriitoricească. Operele izbutite ale literaturii contemporane marchează o tendinţă comună de reconsiderare marxistă a evenimentelor şi a raporturilor dintre oameni. Optica scriitorului asupra lumii s-a îmbogăţit cu puncte de vedere 8 PRIMUL DECENIU noi şi pe această bază sondajele efectuate chiar în medii, sociale mult explorate au oferit rezultate cu totul inedite. In planul valorilor estetice realismul-socialisi a însemnat un punct de plecare spre noi orizonturi artistice. Discuţiile în jurul principiilor lui tind să readucă la lumină valori uitate şi altele noi. Există o puternică şi nobilă tendinţă de valorificare a creaţiei clasice realist-sociâliste, care s-a impus la vremea 'ei ca deschizătoare de drumuri în diferitele compartimente ale artei şi literaturii. S-a desfăşurat o preţioasă activitate teoretică menită să demonstreze necesitatea şi viabilitatea modalităţilor de expresie şi personalităţilor diferite în cadrul realismului socialist. Se poate spune că, spre deosebire de situaţia existentă în alte ţări (Polonia, spre exemplu) discuţiile în cîmpul literar s-au păstrat permanent în cadrul realismului-socia-list, tinzînd la îmbogăţirea şl perfecţionarea noţiunii şi nu ia anularea ei. Criteriul de judecată asupra eficacităţii dezbaterilor trecute şi viitoare va fi, în .ultimă instanţă, creaţia literară pxopriuzisă, imăsura în care ea va reflecta în chip corespunzător realităţile socialiste ale patriei noastre. Situarea problematicii contemporane în centrul activităţii literare constituie, deopotrivă, dovada indiscutabilă a caracterului popular al creaţiei. Succesele dobîndite în această direcţie trebuie mereu reînnoite. Atmosfera epocii, procesele sufleteşti caracteristice ale timpului, dinamica reslratifi-cârilor sociale, curentele de opinie cu valoare permanentă şl căe efemere, trebuie să atragă atenţia scriitorilor, să constituie preocuparea lor principală. Dezbaterea problemelor contemporane ale colectivităţilor şi individului nu este încă satisfăcătoare şi se desfăşoară adesea la Un nivel necorespunzător cerinţelor creaţiei literare. Spaţiul acordat acestor dezbateri este insuficient şi simplismul aprecierilor, constatările de suprafaţă, infantilismul judecăţilor sînt uneori o stavilă în calea scrutării fenomenelor. Realitatea imediată nu poate fi tratată şi nu poate fi înţeleasă de pe o asemenea poziţie ; ea refuză afirmaţiile sentenţioase şi frazele sărbătoreşti. Prin capacităţile transformatoare pe care realitatea socialistă le demonstrează invariabil de un deceniu, prin influenţa pe care o exercită asupra tuturor păturilor sociale, prin perspectivele deschise din cele mai diferite domenii — ea se impune oricărui spirit obiectiv. Vremea noastră suportă indiscutabil examenul critic obiectiv şi în lumina unei asemenea cercetări realitatea socialistă îşi poate demonstra măreţia pe deplin. Partidul cheamă şi îndrumă scriitorii care au îmbrăţişat cauza revoluţiei să înfăţişeze în operete lor, la un înalt grad de măiestrie, semnele majore ale timpului, cu toate implicaţiile lor în viaţa oamenilor. Pe această cale au şi fost obţinute succese remarcabile. In domeniul prozei au apărut opere ce şi-au găsit preţuirea în ţară şi peste hotare. Ele marchează o netă tendinţă realistă, aiit prin problematica lor cit şi prin tehnica folosită. Există încercări izbutite de atragere în orbita romanului şl nuvelei a oamenilor simpli, a constructorilor socialismului. Au fost realizate, chiar clacă nu întrutotul satisfăcător, chipuri de comunişti, capabili să influenţeze pozitiv colectivităţile în mijlocul cărora trăiesc. In proză, mai ales, există o demarcare mai precisă a celor două lumi, apar mai limpede trăsăturile socialiste ale vieţii contemporane. Creaţiile valoroase ale scriitorilor de generalii diferite, au depăşit tarele schematismului de factură proletcultistă, înregislrîndu-se progrese în oglindirea complexităţii vieţii. Se poate spune că proza a fixat în opere me- PRIMUL DECENIU 9 onorabile procesul descompunerii vechii lumi şi a redat demnitatea şi respectul cuvenit unor pături sociale oropsite în trecut. Există o tendinţă extrem de valoroasă menită să conţinute tradiţiile romanului citadin, tendinţă ilustrată de nume cu rezonanţă în viaţa literară actuală. Lirica s-a maturizat rapid şi cu tot deficitul înregistrat în ultima vreme la capitolul contemporaneitate, a oferit creaţii valoroase. Influenţa principală a vechilor formule estetice s-a manifestat vreme îndelungată în domeniul poeziei. Descompunerea mişcărilor psihice proprie omului, fără cenzura raţiunii, impunerea proceselor morbide ca sursă unică a. poeziei, extravaganţa modalităţilor de expresie i-au răpit liricii posibilitatea de a servi ca mijloc de comunicare între oameni, aşadar funcţia ei principală. Redlismul-socialisl a adus şi aici un curent proaspăt, chiar dacă au apărut uneori exagerări dăunătoare. Temele sociale şi-au ocupat locul cuvenit în cîmpul liricii, lărgind resursele de inspiraţie cu motive excepţionale. Reacţiile sufleteşti majore, optimismul faţă de viaţă, încrederea în datele civilizaţiei socialiste, prietenia şi dragostea ca mijloace de înnobilare a oamenilor, au devenit proprii poeziei noastre. Trăsătura caracteristică a maturizării ei se vădeşte în afirmarea timbrului propriu fiecărui poet, în efervescenţa personalităţilor lirice de diferite nuanţe. In stadiul actual, urarea potrivită ce se poate adresa poeţilor noştri trebuie să includă şi idela după care definirea fiecărei individualităţi creatoare este indisolubil legată de capacitatea el de a îngloba resursele 'lirice contemporane. Cîteva lucrări dramatice de succes au înviorat genul, cu toate că el rămîne în continuare dator marelui număr de spectatori care frecventează teatrele. In domeniul teoriei literare a fost înfăptuită o muncă valoroasă, începi nd cu studiile de reconsiderare a clasicilor şi terminînd cu stabilirea unor criterii de valoare mai solide în judecarea cărţilor la zi. Avem astăzi o privire mai exactă asupra moştenirii literare şi aprecierii adesea superioare privitoare ta operele timpului nostru. Aportul pozitiv al criticii a facilitat creaţia scriitorilor, a ridicat coeficientul de încredere în judecarea operelor lor. Se remarcă însă că în dorinţa legitimă de a încadra opera literară în ■categorii estetice permanente au fost uneori neglijate preocupările de ordin tematic, sublinierea elementelor de contemporaneitate aflate în fiecare volum nou apărut, folosirea modalităţilor publicistice menite să atragă atenţia scriitorilor asupra datelor stringente ale realităţii. Literatura creată în ultimul deceniu, prin operele unanim recunoscute ca valoroase, şi-a adus contribuţia la definirea profilului spiritual al epocii noastre. In faţa scriitorilor militanţi pentru cauza socialismului se deschid mereu noi perspective creatoare pe baza înţelegerii mai profunde a realităţii de pe poziţiile ideologiei marxisl-leniniste. In ţara noastră există astăzi şi în domeniul literaturii mari energii creatoare, personalităţi artistice de valoare excepţională, capabile să-şi înscrie manele în istoria culturii universale. De aceea şl socotim cu încredere că în cel de-al doilea deceniu de existenţă a Republicii Populare Romîne vom asista la. o nouă şi puternică dezvoltare a literaturii, oglindind realităţile socialiste invincibile. V. R. V. EM. GALAN BĂRĂGAN (fragment, vot. II) 1. Către prînz, norii căzură grămadă pe .orizontul miazănopţii şi soarele începu a dogorii ca vara. Roţile carului se înfundau în noroaie pînă deasupra butucilor, boii se înfundau .pînă deasupra genunchilor, şi dacă pe drumul Deliului Nou răcnetele inginerului Matei ar fi contenit barem o clipă, s-ar fi auzit cum zăpezile se topeau gîlgîind, ca măturate din nrmă cu aruncătorul de flăcări. — Hăisa-haaa !... Baida-hăăă !... Arde-1, Mitule, pe-al tău, nu vezi că doarme-n jug?... Hăisa-haaa... fire-ar mama ei! Arde-1, Mitule!... Hăăăi-sa !... iNa, poftim! S-a rupt şi-a .doua joardă... Ho-ho-ho-hooou ! Hooou ! Schimbăm tactica, Mitule. Ala, băiatul, al lui Chirea, p-ăştia-i călărea ?... Atunci, dacă-s învăţaţi, hai : în şa, pe dteşelate — executarea ! Matei „schimba tactica" a treia oară. întîi o schimbase dimineaţă, cînd, în loc să plece cu sania şi caii, cum notarise ieri, plecase în car cu boi. A doua oară schimbase tactica pe drum, cînd a trecut din fundul carului în faţă, luîndu-şi în .primire un bou şi o joardă, iar lui Mitu lăsîndu-i doar grija celuilalt bou. Acum tactica se cerea schimbată a treia oară. Şi pentra că Matei nu era prea sigur că schimbarea va fi din rău în bine şi nu din rău în mai rău, pomenea de zor pe-o anumită „ea", vinovată pesemne de toate necazurile lui. Mitu, nevoind să-i răscolească mînia, accepta blajin orice „nouă tactică" fără a întreba cine-i duşmanca aceea atît de des pomenită. Cu două zile în urmă, măcar că martie intrase în a doua jumătate, iarna se ţinea încă, făloasă, «atotstăpînă pe Bărăgan — şi nici mieii mai răsăriţi nu se încumetau să sburde: îşi îndesau boturile reci în mitele oilor bătrîne, şi, ascultînd cum scîrţîia zăpada sub copitele turmei, behă'iao trist, tremurat, a prăpăd şi a resemnare. Cu două zile în urmă, săniile săgetau pe Bărăgan fără oprelişte, în lung şi-n lat, şi pe unde nu era zăpadă trapul calului zmulgea încă pămîn-tului îngheţat solemne tonuri de toacă veche şi uscată. Cu două zile în urmă, totuşi, simţind că' undeva, fa Bosfor ori pe coastele Dalmaţiei, primăvara îşi îndemna bidiviii împotriva crivăţului, Bărăganul s-a luat de piept cu iarna si a cam biruit-o. A fost în noaptea aceea o trîntă de pomină, cu văzduhul frămîntat din Balcani pînă-n Carpaţi de furtuni, vîrtejuiri şi uragane înalte — şi, la al doilea cînt al cocoşilor, BĂRĂGAN 11 cînd primăvara poposi pe cestălall .mal al Dunării, găsi treaba pe jumătate făcută : năduşit de-atîta eît voinicise, Bărăganul o întîmpina cu un ghiocel după ureche, gata să-i primească pe umeri şi pe frunte anuala apă a reînvierii, înregistrată la institutul meteorologic ca totdeauna, banal, retrospectiv şi cu uimire rău ascunsă, drept „averse locale de ploaie cu descărcări electrice în jumătatea de sud-est a ţării". Trăznetele cele dinţii ale primăverii l-au trezit din somn şi pe Matei, inspirîndu-i cea dinţii pătimaşă evocare a diavolului, tot ,în legătură cu „ea", duşmanca pe care atunci, ştiindu-se singur, o şi numise: era vorba de nevastă-sa. Pe nevasta inginerului Matei, părinţii, măcelari în Slobozia, o botezaseră Manda. Douăzeci şi vreo opt de ani mai tîrziu, cînd sublocotenentul de rezervă Matei, într-un spital militar, vrînd să răzbune trădarea unei fete „cu capul ,în nori" dar diragă lui^ s-a pomenit în,surîndu-se cu sora de la chirurgie, Manda semna Martha (neapărat cu h). Nesimţindu-se ispitit să încetăţenească în familie nici unul din cele două nume, Matei îi spusese la începutul căsniciei „coană Mando", iar mai tîrziu, ca să rărească certurile fără rost, rămăsese la „coană" pur şi simplu sau „madam". In scris, folosea însă numele Marta, fără h. Toată iarna, Marta, pe care el o lăsase în Călăraşi, îi scrisese din Bucureşti. .Se mutase acolo cu ajutorul unui unchi necunoscut lui Matei. Tot cu ajutorul unchiului, Marta găsise în Bucureşti „un loc bun, uşor" şi pentru bărbatu-său : şef de serviciu „la o I'PiRO... sau APiRO... şi cucul ştie mai cum", pe cîte-şi amintea Matei. Fusese numit în toată legea, i se dăduse cu sprijinul unchiului şi un concediu de boală, aşa că Marta se gospodărise în Bucureşti adăugind la ce-i trimitea el din Lespezi jumătatea lefii acesteia, a doua. Jumătatea cealaltă •— mărturiseau scrisorile, citind proverbul cu preţul frăţiei şi al brînzei — o lua, drept mulţumire pentru toate, unchiul. In cursul iernii, Marta îşi chemase bărbatul la Bucureşti de două ori pe lună : la 1 şi ,1a 15. în ultimele două scrisori, capitolul ameninţărilor era împestriţat cu vorba „divorţ", subliniată foarte apăsat. .Matei, care pînă atunci răspunsese numai de trei ori, în spaţiul îngăduit corespondenţei pe-un mandat poştal, a răspuns mai pe larg, în plic închis, acestui cuvînt subliniat: socotea căsătoria lui „o boacănă", se recunoştea pe sine drept „tont" şi „papă lapte", declara că este ,gata de divorţ „ori unde, oricînd, în orice condiţii", dar, dat fiind că „nu ,se pricepea tocmai bine nici la însurat, nici desînsurat", o ruga pe Marta să „înceapă comedia ou ajutorul unchiului" ei, urmînd ca el, Matei, să vină la Bucureşti „de la un tren la altul, după campania de vară, la semnat hîrtiile". Drept răspuns, primise acea scrisoare de opt pagini pe care o citise o singură dată, de la coadă la cap, în curtea lui Erhan, de faţă cu Filip. Marta îi scria din Călăraşi, unde ajunsese „fără un ban, dragul meu Costică, înţelegi ?". Unchiul fusese arestat pentru niscai delapidări, postul lui Matei fusese tăiat, şi, în catastrofa misteriosului unchi, Marta prăpădise totul: începînd cu „mobila noastră, dragule" şi terminînd cu primii ei ciorapi „de nylon, Costică, purtaţi numai odată, două ceasuri şi jumătate, la un film". în Călăraşi trăia clin împrumuturi, locuia la o prietenă pe care Matei n-o putea suferi, dar — scria „asta nu mai are pentru mine nici o importanţă, ceea ce mă doare este că tu, dragul meu, nu mă mai iubeşti şi cînd te-am pus la încercare spunînd că vreau să mă despart de tine, tu mi-ai răspuns atît de groaznic". 12 V. EM. GALAN Urmînd sfaturile unui vis în care — scria .— i se arătase răposata maică-sa în 'rochie neagră şi cu .două luimînări de nuntă în fiecare mînă, Marta luase hotărîrea să vină la Lespezi „pe ziua de 22 martie, dragule", s-o „distrugă" pe „aia ce fi-a întors capul şi te-a pus să-mi scrii că nu m-ai iubit", şi pe urmă „să rămîn pe locuşoru! meu, Costică, liîngă inima ta, măcar că tu m-ai ţinut departe a.tîta vreme, răutăciosule, n-ai vrut să vii la Bucureşti şi m-ai făcut să sufăr. Te sărută mult draga ta Martha, foarte nenorocită şi săracă". „E-te-na ! a rezumat Matei situaţia. Ţi-ai dat poalele peste cap cu nu-ş' ce unchi, te-ai fript, şi-o mai faci pe Penelopa !? Ptiu!" Totuşi, ima-ginîndu-şi cîte zile i-ar fi acrit Marta dacă 'venea într-adevăr la Lespezi s-o caute pe „aia" şi „s-o distrugă", Matei porni spre Călăraşi hotărît ,,să-i răcorească nevricalele" şi... şi... şi pentru că o cunoştea prea bine pe Marta, nu era în stare să-şi imagineze ce va urma. Luă cinci zile concediu şi porni drăeuind în gura mare. Pregătise sanie şi cai... plecase în car cu boi... şi a ajuns în gara de la Deliul Nou călare pe unul din plăvani. Alături, Mitu Cîrstei îl călărea pe celălalt. A treia schimbare de tactică se dovedise cea mai bună. Carul rămăsese înglodat la trei kilometri de gară. Trenul spre Călăraşi trecuse de două ceasuri. Pînă la trenul următor mai erau „în mod normal" opt ceasuri. — Normal ? Asta-i normal ?! protestă Matei arţăgos, făcînd geamul de la ghişeul casierului să zbîrnîie; dar îşi luă singur seama ! Cum să nu fie normal, fire-ar mama ei ! La dînsa să nu fie normai ?! ,şi lăsîndu-1 pe casier cu gura căscată, începu să se vînture prin sala dte aşteptare căl-cînd mînios, în. cerc, împrejurul unor geamantane zvîrlite de cineva în mijlocul încăperii. Pînă la urmă găsi pe jos o aşchie ele placaj, o ridică, îşi conteni plimbările şi începu să-şi radă noroiul de pe haine. (Ineăleease nu tocmai îndemînatec, lepădînd în spinarea' boului, cu piciorul, o bună vadră de noroi, pe care după aceea se aşezase. Şi pe drum fusese silit să încalece şi să desealece de mai multe ori, sprijinindu-şi în coastele nămolite ale boului cînd burta, cînd pieptul, cînd coatele, cînd umerii). Răzui metodic nămolul de pe piept, apoi, dezbrăcînd scurta, începu să-i curăţe şi spatele. — Alt' dat' — hotărî vorbind peste umăr cu Mitu, rămas în uşă — schimbăm tactica de la bun început: luăm cai. Cînd merge pe călăritelea, tot calul răzbate mai repede ! Mitu nu apucă să răspundă. I-o luă înainte o voce de femeie; — Aici numai călare pe boi se umblă ? De fel curios să vadă cine se amesteca în vorba lor, Matei răspunse la înthnplare : —• Depinde... — Boii, la voi, n-are şi căruţă ? „Voi" ăsta, şi stridentul dezacord gramatical, îl făcură însfîrşit pe inginerul Matei să se întoarcă. într-un ungher al sălii, pe-o bancă gata-gata să se prăbuşească, stăteau alături două fiinţe cu desăvîrşire ne la locul lor acolo: un bărbat şl o femeie. Bărbatul, nu gras dar destul de trupeş, şedea ţeapăn, cu bărbia în piept, ca şi cum ar fi dormit; purta o căciulă albă, cu fund rotund, de potcap popesc; faţa nu i se vedea bine ; în rest omul umbla îmbrăcat — BĂRĂGAN 13 îl judecă Matei — „ca un turturoi de modă veche": palton negru cu pluş în'partea de sus a gulerului, pantaloni vărgaţi „mică-gală" şi ghetre bej vîrîte într-o pereche de galoşi înalţi tip 1925. Femeia, tot cam aşa : aceeaşi căciulă albă, idar turtită şi împinsă mai pe-o ureche ; pe deasupra purta un suman vechi, peticit, strîns în jurul taliei cu un centiron, dar desbumbat; îl îmbrăcase peste un palton subţirel, verde, cochet, de stofă bună şi bine croită ; în picioare femeia purta cizmuliţe de cauciuc, largi sus, lăsînd să se vadă nişte pulpe rotunde, tinere — „Eteteee !" remarcă Matei fără voie, înciudîndu-se fără să ştie ide ce — înfăşurate, sub cizmuliţe, în şosete de lină şi în ziare. u Cînd şi-a rostit întrebarea, femeia a vrut să se ridice, a vrut sa se apropie; dar vecinul ei, parcă speriat, i-a agăţat mîneca sumanului, oprind-o. „Boită ca un papagal şi asta!" înregistra Matei pentru sine şi-şi văzu de noroaiele lui, uitînd că avusese de gînd să răspundă unei întrebări. '"' „ Femeia era într-adevăr tînără şi deloc urîta : o fetişcana ! Dar se fardase de mult, în tren mîncase, dormise, de oglindă uitase, şi _ acuma rujurile, cel de pe buze şi cel de pe obraz, amestecate cu funingini şi sudoare, o sluţeau în loc s-o împodobească. Se sfădi un timp muteşte, prin semne, cu vecinul ei de bancă, apoi, luîndu-şi vînt ca omul care ştie că ia asupră-şi răspunderea unei aventuri teribil de îndrăzneţe, se ridică, păşi hotărît si se proţăpi înaintea lui Matei : —'Te-am întrebat, mă bade, are şi căruţă boii, ori n-.are ? După acel „voi" de la început, acest „mă bade" ! Matei nu era deprins să i se adreseze cineva în asemenea termeni. Dar tonul fetei, dezacordurile ei gramaticale, aveau ceva atît de grosolan, de deşănţat, încît inginerul, împotriva obiceiului, se simţi ispitit s-o facă pe politicosul, pentru a marca astfel, între ei, prin contrast, graniţele de care fata nu părea să aibă habar. — N-avem nici un bou, stimată doamnă, şi nici un car — răspunse, mai curînd amuzat decît supărat, — Nu tu, atunci, nu voi. Stăpînul vostru ! Nici el n-are căruţă ? Pentru drum, Matei îmbrăcase obişnuitele haine vătuite ale fermei: scurtă şi pantaloni. Credea totuşi că pe el pufoaica devenea „haină de inginer, nu de slugă". — Dacă-mi zici bade, stimată doamnă, zi-mi şi dumneata -— preciza el morocănos. Dacă-mi zici tu, slăbeşte-mă cu bade. Iar de-mi zici mă bade, cum mi-ai zis, atunci sări-mi şi de gît, încaltea, c-am păscut, se cheamă, porcii împreună şi ţi-s bade d-ăl din mărăcini ! înţelegi, stima îă doamnă ?... Asta-i una ! şi privi fata în ochi, pînă o văzu cum se fîstîceşte, se pierde şi începe a arunca priviri speriate înapoi, spre banca de unde abia se ridicase. — Dar eu... eu — biîiguia „stimata doamnă" — noi... pentru dumnealui mai mult... — ş.i-şi arăta cu umărul tatăl, soţul sau prietenul, iar omul, deloc la îndemînă, îşi îndesa nasul în palton. /Noi... de astă noapte stăm... aşteptăm... N-am vrut să te supăr... Numai dacă stăpînul dumitale... ori al dumnealui... — şi fata se întoarse către Mitu Cîrstei în nădejdea unei întîmpinări mai blînde. — Noi, stimată doamnă, nici măcar stăpîn n-avem, — ţinu Matei s-o lămurească pînă la capăt. Asta-i a doua. Lucrăm la stat. — La stat ?! 14 V. EM. GALAN Fata-şi trecu bănuitor privirile de la Matei la Mitu... încredinţîndu-se astfel că i se spunea adevărul, se însenină. Hohoti dîndu-şi capul pe spate cu aerul omului care a prins firul glumei, îşi tufli o palmă în vîrful căciulii, şi, foarte îndrăzneaţă, păşi către Matei mai-mai să-1 ia în piept: — Hă-hă-hă... De ce nu spuseşi aşa de la început, vericule ? Vorbim altfel, dacă lucrezi la stat: tovărăşeşte, verde ! Noi, tot la stat... Zi : cît luaţi ? Două persoane, cinci geamantane, unsprezece kilometri... Faceţi rost de-o căruţă : dumnealui, tovarăşul, e de la minister — îşi arătă ea cu mare respect omul. Nu poate călării pe boi. Cît luaţi ? In tonul fetişcanei, mai mult decît în vorbe, străbătea iarăşi izul acela neplăcut, de grosolănie, de deşănţare. Matei, întîi dezamăgit, apoi de-a dreptul scîrbit, întoarse capul: „Ţoapa ! gîndi înciudat. Ala care te-a-nţoîit, trebuia să te-nveţe mai întîi să vorbeşti... Ţoapa ! Ce cotonogeală ţi-ar trebui şi ţie !" —• Stai la gînduri, tovarăşe ? îl înţelese fata în felul ei. Zi un preţ! Ne-nţetegem noi. Ce vrei cu geamantanele ? N-u-s grele :6fn-a're, toate, nici patruzeci de kilogra-me... de kile. Le-am cîntărit. Hai, zi un preţ! Matei n-o mai asculta. Ii căzuse sub ochi o carte de vizită, prinsă în obişnuita teacă de piele cu faţa de celuloid: spînzura de mînerul unui geamantan : „Răzvan Th. Cristescu ■— citise — profesor universitar" Răsucea în mînă cartea de vizită, uitîndu-se nehotărît la omul împietrit pe bancă ; şi omul, pîndindu-i mişcările cu nişte ochi de bubă, mari, umflaţi de nesomn, îşi cufunda tot mai mult bărbia în gulerul paltonului. — I-a dă-mî pace, o repezi Matei în cele din urmă pe „stimata doamnă" ! Domn' profesor Cristescu ! exclamă uimit, vesel, pornind spre bancă. Nici nu vă recunoşteam, dacă... Văzînd că Matei se apropie şi auzindu-şi numele rostit ou atîta familiaritate, Cristescu tresări. Aruncă o privire înspăimîntată către una din uşi, dar acolo stătea Mitu ; căută uşa cealaltă, dar pe-acolo tocmai intra un ceferist. Cu un oftat, se ridică, pierzîndu-şi dintr-odată toată trupeşia. (Avea picioarele cam scurte). II măsură pe Matei cu îndrăzneală, de-a lungul- şi de-a latul, hotărît în chip cît se poate de evident să nu-i răspundă la zîmbet. Căutînd să-şi supravegheze purtările, îşi rîndiui nervos cutele paltonului, apoi, bornbînd pieptul, aţinti asupra inginerului doi ochi care vedeau parcă, undeva dincolo de zidurile gării, nişte minunate depărtări ascunse celorlalţi. — Da! rosti cu o solemnitate al cărei rost Matei nu-1 pricepu, cum nu pricepuse pînă atunci atîtea ciudăţenii. E-xact! silabisi iritat, provocator. Sînt pro-fe-so'-rul Cris-tes-cu. Vă stau la dispoziţiune ! apoi, răsucindiu-şi uşor jumătatea de sus a trupului ca s-o poată privi în faţă pe feţişoara de îîngă Matei, desfăcu braţele înlături, răstignindu-se pe-o cruce imaginară, şi murmură stins: Dragă Clari, iartămiă ! Este, sper şi doresc, ultima dată cînd îţi prilejuiesc o suferinţă. Iţi mulţumesc pentru sufletul tău mare! apoi, iarăşi lui Matei : Vă stau la dispoziţiune ! Bănuind că poate „suferinţa" amintită de profesor o pricinuise el, prin vreun cuvînt nepotrivit spus fetişcanei aceleia cu „suflet mare", Matei, sigur că nu greşise în aprecieri nici cu o iotă, rînji încăpăţînat pentru sine şi se mulţumi să constate fără pic de căinţă sau măcar interes: — E fata dumneavoastră... Dar cînd o privi pe fată, aproape că n-o recunoscu : îngrozită, cutremurată de întîlnirea aceea, se uita la profesor ou nişte ochi cît cepele, şi, BĂRĂGAN 15 i ^ năru lui Matei, era gata-gata să înceapă a urla a-şi zmulge părul, ori poate la chiar gata să leşine. „Aştia-s nebuni amîndoi : şi el, şi fnca-saJ notary Nu ^ _ ideclară însă Cristescu pe acelaşi ton rece şi duşmănos, peste seamă de solemn. Şefii dumitale, probabil, au uitat sa te informeze Este secretara mea. Fosta mea secretara^domnişoara Clara Şerb. M-a condus în călătorie. Practic, sîntem împreuna mai mult mtimplatoi, printr-o greşeală de care răspund numai şi numai eu. Va stau la dispozitiune domnule... agent sau... în sfîrşit, vă stau la dispozitiune ! Domnişoara tlT^'^pt altcineva, se dumeri Matei: drept vreun agent agricol sau veterinar, care, poate, trebuia sa-1 ia de la gara. -Nu-s ăla, nu-s agentul, domn' profesor 1 şi, zîmbmd se prezenta : Matei i Nu m-aţi recunoscut ? Matei Constantin, inginer Matei J V-am tost student Matei ! şi cînd în cele din urmă Cristescu începu sa zimbeasca neîncrezător, îi întinse nu palma înglodată, ci îneheetura jniinn: Matei! Tot nu vă amintiţi ? Matei: diploma aia cu scandal... tarlalizarea dumneavoastră ! Ala, da, eu. Matei!... Ce faceţi pe-aici ? Cristescu îi încleştase braţul şi i-1 scutura în neştire. — Da-da-da-da, Matei, Matei... Nu te-ai schimbat: vocea, faţa., lotuşi... doisprezece ani... nu, paisprezece... Matei Constantin, da. Eşj inginer^ ^ ţ ^ hectare, ATate> palru mii şi cinci sute. Planul, o sută opt virgulă doi la sută... Cum v-aţi rătăcit pe-aici ? — A da l revenindu-si oarecum din zăpăceala, Cristescu lacu repeae nişte prezentări nimănui trebuitoare: Domnul inginer Matei, fostul meu student... domnişoara Clara Şerb, fosta mea secretara... Ce faci. unde lucrezi ? w A — Pe baltă : ferma Lespezi... Dumneavoastră, încotro i — Lespezi! ? intrigat, Cristescu o privi pe Clara : Lespezi! îi trimise ca un tîlimaci, socotind-o pesemne neînstare să înţeleagă de-a dreptul ce enormitate spusese Matei. La Lespezi eşti inginer ? — Lespezi. Zece mii de hectare! sublinie Matei din nou ceea ce-i părea lui esenţialul să fie înţeles. — Inginer şef ? „ , — După încadrarea nouă, da. Tot un drac! Facem treaba, sa ştiţi: zece mii de hectare! şi îămurindu-se în sfîrşit că n-avea cum vin in conştiinţa lui Cristescu cifra asta îmbătătoare, îşi calcă pe mima şi reveni la preocuparea dintîi: Dumneavoastră, încotro? _ înainte de a răspunde, Cristescu schimbă o privire cu Clara ^erD. — Noi ? Mi se pare... Stai!... Domnişoară Clara, da-mi te rog sentinţa, da, repartizarea, transferarea... Nu, în poşetă ai pus-o... Mulţumesc _! şi parcurse hîrtia mormăi nd pînă la cuvîntul „Lespezi" pe care-1 _ rosti răspicat; apoi îl privi, stingher, nedumerit şi totuşi, mtr-un tel iarăşi bătăios, pe Matei: Lespezi 1 Intîmplător... da, întîmplător, cuvintele n-au fost greşite... deşi, evident, e preferabilă versiunea noua : tovarăşe îngi-ner-şef, vă stau la dispozitiune. Sînt subalternul dumneavoastră ! şi vin hîrtia în mina lui Matei. ^ .. Negru pe alb : Răzvan Th. Cristescu era încadrat la Lespezi! 16 V. EM. GALAN _ Şi eu, domnii' Matei f î( întrŞ 7" înainte, *M^'Afî™*> CnSfescu- * ™< ™* derî- •i l>r.v,„ţa Clare, „u îricap X. ™£* t •. putut confunda. Vai, ni^^a^j;^ l Nu ştiu cum v-am „Joaca teatru fîsneata i se lămuri m ? h o face pe prinţesa.." ' ' 56 Iammi Mate<- Acuşi o face pe ţoapa, acuşi Z^ţ^^SSr^S^ Matei, năvălise asupra lui Mitu: Harass 7™ Mitu Uara Şerb, rosti numele lui Mitn r,, ™ folosit in momentul acela de domn anunţă intrarea mariiof duci COnvin^erea cu c"e, la teatru, major^ — vai, ee bine-mi pare că îmmf i - c*p. CI.„; în.^*^?»^^ __ drst ■* A ----- Srăjdar şef, vizittu WuIm "? P^entarea, cu aceeaşi gravitate - ca opărită, continuă rînjind FrunHs ne ^ ^ s^tare cade ?n jo. Vru să mai adaugi un oTnlnV^ A' Stimată doamnă ! dar. uiiindu-seJa Cristescu? renunţă ^ Cadea ^ P"* Iu' mina !" lăudat fără socoteală, MUuse întindă ^ cînd se vede P^ neaşteptate el cu atîta entuziasm. Intindea Sa aPUce totuşi mina pornită spre — Aşa-i tovarăşul inginer nu vn fn™+; • • -împace pe Clara ; şi după ce-i scidură mîno H rea- ~ încercă ^ cî"d între un fior de spaimă. î er? ciud? *S nS "n-Ui stoI de ^ ° î era cinriTT unui sto1 de ciod' o « era ciuda, i, era rusme, o îngrozea viitorul ei, o in- BĂRĂGAN 17 grozea viitorul lui Cristescu... Aştepta să i se potolească dogoarea obrajilor, şi-i venea să plîngă. . ..„,.. Şi-a revenit abia dupa citeva ceasuri : mergea spre Lespezi alături de Cristescu, în carul lui Mitu. — Ce-aţi tot vorbit ? întrebă în şoaptă. Cristescu se mulţumi să-şi răsucească palmele pe genunchi : „Ce poţi să vorbeşti ? !..." ■— Nu" te-a întrebat nimic} Cristescu negă, tot cu palmele: Matei nu-1 întrebase nimic demn de atenţia fetei. — ;Nu te-a întrebat pentru că nu ştie, sau pentru că ştie ? Palmele lui Cristescu se desfăcuseră a neputinţă : „De unde să afli asta ? !" — Poate nu ştie... Numai coincidenţă, atunci ?!... Tot nu cred. Printr-o clătinare a capului, Cristescu se alătură acestei păreri : nici el nu credea ! —' In bilet — şi Clara arătă spinarea lui Mitu — ce-a scris ? Cristescu ridică din umeri: nu ştia. — Trebuia să i-1 ceri. Ţi-a fost student ! ■Drept răspuns, un gest de nedumerire şi indignare : „Cum adică să i-1 cer ? ! De unde pînă unde ?" — Totdeauna faci aşa. Cine ştie ce-a scris ! Nu l-ai văzut ? Ascuns... răutăcios... brutal... Cristescu — un gest de lehamite — Pe director cum zicea că-1 cheamă ? Cristescu nu reţinuse numele. — Tot peste un ticălos o să dăm. Cristescu încuviinţă convins : tot peste-un ticălos ! Un timp au mers în tăcere. Se -auzea doar cum plescăiau copitele boilor în noroi. — Tovarăşe Mitu ! hotărî Clara Şerb să reintre în acţiune, cînd nu mai putu răbda tăcerea, nesiguranţa. Cum îl cheamă pe director ? —- Filip... Anton Filip — răspunse Mitu scurt, fără să se întoarcă ; nu socotea de datoria lui să-1 corecteze pe „Mitu". — Aşa... Ia dă-ne puţin biletul acela, întorcîndu-se, Mitu privi cu îndoială la Cristescu. — Trebuie văzut ceva — îi explică senin Clara — şi ţi-1 dăm înapoi... Nu te mai codi atîta. Dumnealui — îi aminti, arătînclu-i-1 pe Cristescu — tot la fermă lucrează. Nu ţi-a spus tovarăşul inginer ? Ţi-e şef... Cristescu, în panică, ferindu-şi ochii de privirile lui Mitu, semnala cu toată forţa piciorului său drept pe vîrful eizmuliţelor : ,,Ce te-a apucat? Ce faci ? De ce ? !" Convins de argumentul fetei, Mitu scoase biletul din căptuşeala căciulii, îl puse cam cu sila în mina lui Cristescu şi abia cînd îl văzu pe noul inginer al fermei lepădînd hîrtia ca pe-un şarpe în poalele Clarei, îndrăzni să formuleze unele rezerve : — Nuraa să nud rătăciţi cumva... — şi se întoarse către boii lui. Clara Şerb citea repede, lacom, pentru dînsa : M-am întîlnit la gară cu Răzvan Cristescu. E numit inginer la noi. Mi-a Jost profesor. UN SAVANT (aceste două cuvinte erau subliniate cu 2 — V. Romîneasca nr. 12 V. EM. GALAN trei linii) Ramolit (icnit, vorbeşte-,, dodu, blazat, s-a încurcat c„ „„„ r • mate Zice ca a apăru, ş, decretat de doaă săptaminiNo, nfst n,mc se usucă bata încenem rrtmnn»;,"c<-"«? aut oaita in sat şi pina ^ j " începem campania dincoace la noi nu In tnmr>; a ui , t» de dracu. Mai asigură-te de tractoare rU „ Zmt d* J ™ f Crisfpvr,, *, f - T uutLoate §i de la SMf. Pina mă întorc vezi de sa Ungă sare. Nu ştiu ce are pe suflet dar JJ ' " prea vrm ■noi amîndoi măcar pe jumătaU. Sac-o tc^lZuT^T ^ TT *a-l scutur eu cînd mă întorc P cantul, lasa-l m apele lui, ■ca-l scutur eu cînd mă întorc. ia ear^oi^et ma^c ~ ** cai vreo ^^^7,^1^^ te- Un baiSnle- irece-° ***** '* noroceşte. ' S/m Cl0can >ye caP ioa^ ziua, îl ne. două. O aduc l,re-a°mama„„,?< f" dinsa să sca>} cu un* cu *r ... „„, Lz X"ef^ ?™ T^ZSZT,ă,ate' Clara Şerb era într-al nouălea cer de fericire • l-ai făcut oUimp%rfoirte bSră ^ P? °6 U"de să ? Toti studenta 'tăi te Xră CleŞ" T SaVant' te admira- Zice că ai îmbătrînit că etima nîl T ^ ?tinzîndu-i scrisoarea, să îmblînzească aprecierile nSnen 1' T ,d'Strat' ~ înCercă fata mine nu m-a înteles. Zice' c ^ ^ Eu Pe ner, c-a fost studentul tău, nu-I SS T p? Ş C£M ingi" rentat ? !... Citeşti ? confundam cu... Eh. de ce nu s-a pre- S£s^'at^^ scăpai aţuî vorbfa^ăStUcufiT/^m7h^ a?oî' ^ Ce «""Ie despre toate lighioanee care-s/ închiouTa Pa ^ d6SPre Ur^ * ingineri înglodat, noapte pe BăS ?î ^hrănesc de regulă cu mejdie de nicăieri, murmurăp^ Ca n:° paşte mci 0 P»'- decît coincidentă şi adormi ™ Ak dfta Un "Să ?tji că fost Coincidentă ? ? CU °braZUl proPtU în «mărul lui Cristescu.., sperat S^^S în adîncuI Clara adormise. BĂRĂGAN 19 El, nu. Cum să fi dormit ? O clipă, acceptase optimismul fostei secretare :' „Perfect. Simplă coincidenţă. Ce decurge de aici?" Gindindu-se bine, văzu că nu decurge nimic : nici o Îmbunătăţire, nici o schimbare, nimic. Şi-i zbură somnul. 2. Cu două luni în urmă, cînd desfiinţarea A.F.S.M.-ului şi înfiinţarea direcţiei gospodăriilor agricole de stat nu era încă o hotărîre publică, Răzvan Cristescu fusese invitat pentru prima dată în viaţa lui la o adunare de partid şi criticat cu o asprime şi-o umanitate care-1 puseseră pe gînduri nu numai şi nu atît pe el, cît pe Duma, directorul general al AFSM-ului, căruia îi era adjunct. I s-a demonstrat că „patronase, dacă nu cumva chiar iniţiase fel de fel de „greşeli grave, unele cu iz de sabotaj" ; că pusese beţe-n roate oricărei acţiuni încredinţate lui ; i s-a arătat în cîte zile dintr-o lună prezenţa sa „nu lăsase nici un fel de urmă" în activitatea direcţiei AFSM, pentru că „fusese o prezenţă pur formală" ; i s-au arătat circulare semnate de el şi cursuri de la facultate, ca să i se demonstreze că era „purtător al viruşilor scepticismului, propagandist al celor mai înapoiate idei. metode şi obiceiuri..." Cu calificativele, Cristescu „n-ar fi fost în totul de acord". A spus .asta şi la şedinţă. In rest, faptele erau „probabil" — după el — adevărate, deşi mult mai bine cunoscute altora decît lui însuşi. A recunoscut totul în două cuvinte şi s-a aşezat pe scaun. Şedinţa s-a terminat cu 14 propuneri făcute direcţiei A.F.S.M., de acea adunare de partid deschisă. A cincea propunere prevedea „înlăturarea elementelor necorespunzătoare sau rău-voitoare" şi se termina cu o paranteză explicativă cuprin-7.înd trei nume : primul, R. Th. Cristescu. Cîteva zile mai tîrziu intră într-un concediu necerut, de o lună, atît la AFSM cît şi la facultate : între timp situaţia urma să-i fie clarificată. Cristescu avea destule motive ca să răsufle oarecum uşurat... Trăia, de foarte mulţi ani, cu sentimentul că între el însuşi şi drumul vieţii lui s-a căscat o prăpastie care-1 pune în situaţia de martor neputincios şi ridicol al propriilor sale năzbitii; cu sentimentul că asistă dezarmat la un spectacol profund înjositor, dar inevitabil, numit de el timp de-un deceniu şi jumătate, pînă prin 1946, „implacabila mea evoluţie spre abisul supremului blam public", şi numit după aceea, mai prozaic, „calea tembelă către ocnă". In 1932, cînd studentul Matei C. Constantin i-a ascultat primul curs ■din anul acela, Cristescu, deşi exasperat de prea multe înfrîngeri şi decepţii, mai nădăjduia uneori că va izbuti să-şi zmulgă soarta din făgaşul „implacabilei evoluţiuni". Pe urmă... Se trăgea dintr-o familie de moşieri, profesorul : aproape cinci sute de hectare pe valea Argeşului. La 22 de ani, rămas unic moştenitor al întregii averi, Răzvan, pe atunci un tînăr doldora de doxă latinească şi mult prea studios pentru gusturile familiei, îşi croi planuri de viaţă amănunţite, şi, cîtăva vreme, execută planurile acestea întocmai, frîngînd cu încăpăţînare de catîr împotrivirea desperată a rudelor, a prietenilor, a cunoştinţelor, a binevoitorilor. Anume, cu preţul a trei sferturi din moşie (i-au cumpărat-o 20 V. EM. GALAN rudele) şi cu preţul părăginirii în buruieni şi ipoteci a celuilalt sfert (tot rudele i-1 administraseră) Cristescu luă în Italia un doctorat în chimie, apoi în Franţa alt doctorat în ştiinţe agricole, întreprinse o lungă şi meticuloasă călătorie de studii în America de Sud, pe urmă în cea de Nord, în Egipt, în Anglia, în China, în Olanda.... De pe urma acestei prime perioade din viaţa viitorului profesor, indigenii ţării salejie baştină s-au ales doar, prin grija Cristeştilor pentru cariera vlăstarului lor rătăcitor, cu un potop de informaţii şi notiţe vestind nişte ciudate conferinţe şi dizertaţii susţinute de „distinsul nostru compatriot" pe diverse paralele şi meridiane ale pămîntului, în limba franceză, engleză, italiană, germană şi de cîteva ori chiar latină. Cînd din toată moştenirea nu i-au rămas decît optzeci de hectare, Cristescu s-a întors în ţară. Aducea cu sine o bibliotecă, trei geamantane de însemnări şi numai două rînduri de haine. Muncise într-adevăr, învăţase într-adevăr : cu plăcere, cu bucurie, cu seriozitate — „ca un coate-goale trimis bursier pe spinarea statului", cum spuneau rudele, decepţionate de ţinuta singurului „savant occidental" din neamul lor. In viaţa politică a Romîniei de atunci, Cristeştii nu reprezentau o familie — „un nume", cum se spunea — de prim plan, ca Brătianu, Costi-nescu, Filipescu... La parada lui 10 mai, sau de bobotează, cînd regele zvîrlea crucea în Dîmboviţa, cîţiva Cristeşti — direct Cristeşti sau aliaţi prin căsătorie — erau întotdeauna pe-aproape de centrul solemnităţii. Dar a doua zi, în dările de seamă ale presei, numele lor intra doar subînţeles — „şi alţii"... Fotolii ministeriale nu ocupau. Dar ocupau în senat patru locuri „de drept", aveau sub ori ce guvern trei directori generali de minister, doi episcopi, un vice-guvernator al băncii naţionale şi vreo opt sau zece administratori-delegaţi împuterniciţi de vestite şi influente consilii de administraţie... O lună după ce s-a întors în ţară, tînărul Cristescu fu sfătuit să ocupe o catedră vacantă la facultatea de agronomie. Acceptă sfatul, fu ales, şi pe urmă, în ciuda oricăror aluzii sau apeluri ale familiei la recunoştinţă, se încăpăţînă să creadă că devenise profesor pe baza „titlurilor şi meritelor" lui. O lună după ce a ajuns profesor, fu sfătuit „să se stabilizeze", adică să ceară mîna „tinerei doamne Soutzo", o văduvă cu vreo zece ani mai mare ca el, moştenitoarea unor datorii al căror capăt nu-1 mai ştia nimeni, moştenitoarea unor legături de rudenie în sfere pînă atunci greu accesibile Cristeştilor, şi, în sfîrşit, moştenitoarea unui mic palat — ipotecat, e drept, ruinat, totuşi, într-un fel, aproape palat. Indiferent în problemele matrimoniale, Cristescu acceptă şi acest sfat : doamna Soutzo a devenit doamna Soutzo-Cristescu, iar el, mirele, s-a instalat într-un apartament muced, hîd, străin, ciudat, fără comunicare directă cu apartamentul celălalt, ai soţiei. O lună după căsătorie, fu sfătuit „să se lege de o idee", de „un curent de opinie", şi pentru asta i s-a propus să întemeieze şi să conducă o revistă. Trecînd din nou peste aluziile rudelor şi apelurile lor la recunoştinţă, Cristescu luă propunerea drept un firesc semn de preţuire acordat „titlurilor şi meritelor" lui : acceptă sfatul şi se apucă de treabă. Ministerul de domenii îi puse la dispoziţie o subvenţie, sediul redacţiei şi cinci colaboratori. Noua publicaţie primi la început titlul A.B.C. agrar modern, modificat apoi, la cererea lui Cristescu : A.B.C.... Z agrar modern. BĂRĂGAN 21 Pentru numărul inaugural al „A.B.C....Z"-ului, patru din cei cinci colaboratori îi propuseră nişte articolaşe închinate virtuţilor de „gospodari şi agricultori" dovedite de cîţiva probabil candidaţi guvernamentali la cameră sau la senat, mari moşieri. Cristescu, şi mai indiferent în problemele electorale decît în cele matrimoniale, puse aceeaşi rezoluţie pe fiecare articol: ,,A.B.C....Z" nu-i organ- de publicitate, redactorii săi nu jac reclamă nimănui, aquila non capit muscasl), în dinei minute tîri-toarele să părăsească redacţia!". Al cincilea colaborator îi aduse un articol foarte lung, cu schiţe, traducere aproximativă şi agramată din spaniolă, despre „îngrijirea danturii şi sănătatea fizicului la ţăranul muncind pe cimp". Rezoluţia lui Cristescu : „Preocupările Du nu au nimic comun cu revista mea, de minimis non curat practor2), rog părăsiţi redacţia încasînd preavizul legal! Numărul unu fu scris în întregime — 32 pagini — de Răzvan Cristescu : cinci articole, semnate numai cu războinice pseudonime latineşti. Un număr-program, adresat prin întregul său conţinut „marilor conducători ai lumii". Articolul de fond purta titlul „Instaurarea supremaţiei ştiinţei în agricultură". Al doilea articol : „Falimentul individualismului în agricultură: amicus Malthi, sed magis amica Veritas3)". Al treilea articol : „Primul pas spre supremaţia ştiinţei în agricultură, — tarlalizarea generală !" Al patrulea articol : „Nu te aperi de ploaie aruneîndu-te în foc", avea un moto neobişnuit de lung : „Levius fit patientia, quidquid corrigere est nefas ? Non! Abyssus abyssum invocat, et culpae fuga in vitium ducit!"4. Al cincilea articol, semnat Amicus Humani Generi5) avea titlul „Per fast et nefas6), la tarlalizarea generală!" Articolele erau de fapt capitole ale unuia şi aceluiaşi studiu, concluzia călătoriilor, cercetărilor şi meditaţiilor autorului. In rezumat. Cristescu susţinea că dacă marii conducători ai lumii — începînd cu ai Romîniei, care-1 aveau pe dînsul sfetnic — nu vor „institui o severă supremaţie a ştiinţei în agricultură", atunci omenirea va ajunge curînd să crape de foame, iar foamea o va călăuzi spre bolşevism. Cristescu susţinea că pînă la apariţia „teoriei şi sistemului" său, politica agrară a ţărilor ,,ne-bolşevice" fusese pusă în inferioritate de politica agrară a „Rusiei bolşevice", dar, după apariţia „teoriei şi sistemului" lucrurile puteau fi „răsturnate radical sau cel puţin împinse către egalizare." Malthus nu avusese dreptate, după Cristescu, decît pe jumătate, cînd afirmase că pe pămînt numărul oamenilor creşte în proporţie geometrică în timp ce cantitatea produselor alimentare creşte doar în proporţie aritmetică. El, Cristescu, afirma că „problema a început să apară aşa ') Vulturul nu prinde muşte. 2) Pretorul nu-şi pierde vremea cu fleacuri (cu sensul : cînd ai o sarcină îoarte însemnată, nu-ti e îngăduit să te pierzi în mărunţişuri. 3) Sînt prietenul lui Malthus, dar sînt în şi mai mare măsură prietenul adevărului. 4) Uşurează resemnarea racilele greu de îndreptat ? Nu ! Greşeala cheamă altă greşeală şi teama de a nu greşi te duce la greşeli încă mai grave. 5) Prietenul Omenirii. 6) Prin justiţie şi prin injustiţii. 22 V. EM. GALAN cum a văzut-o Malthus" abia cînd în lume a început să domine „individualismul agrar şi proprietatea agrară fărîmiţată". Or, afirma Cristescu. luîndu-şi sarcina să demonstreze asta pe larg în următoarele numere ale „A.B.C....Z"-ului, „individualismul agrar şi proprietatea agrară fărîmiţată sînt incompatibile cu pătrunderea ştiinţei în agricultură, sînt improprii producţiei agricole intensive". „Artificiala dilemă malthusiană" — afirma Cristescu — „poate fi rezolvată nu prin restricţia voluntară a reproducţiei oamenilor, ci prin dezvoltarea reproducţiei plantelor alimentare, textile, etc... cu ajutorul supremaţiei ştiinţei". El admitea : „Superioritatea politicii agrare bolşevice" are la bază faptul că „ei deschid drum ştiinţei spre agricultură prin desfiinţarea individualismului agrar şi a proprietăţii individuale". Dar totodată Cristescu „invita cititorii să admită", urmărindu-i demonstraţia, că „lumea ne-bolşevică poate ajunge la aceleaşi rezultate, fără a renunţa la proprietatea individuală", dar renunţînd — prin instituirea „supremaţiei ştiinţei" — la „individualismul agrar şi la proprietatea fărîmiţată". Aceasta, după Cristescu, nu ar ii „lezat" proprietatea individuală ci, dimpotrivă, ,,ar fi întărit-o prin amputări energice, dureroase, dar necesare". Cristescu „îşi lua răspunderea de a susţine" că în lumea contemporană „ideea proprietăţii, înţeleasă şi sanctificată ca proprietate individuală neîngrădită, are un duşman mult mai mare în fanatismul orb faţă de această idee, decît în negarea ei, adică în bolşevism". El era convins că „principalul obstacol ce va avea omenirea a depăşi pentru a instaura în agricultură supremaţia ştiinţei, este tocmai acest fanatism". Conform planurilor sale, instaurarea supremaţiei ştiinţei în agricultură trebuia începută printr-un decret care „să tarlalizeze în 24 de ore întreg teritoriul" (deocamdată al Romîniei, celelalte ţări urmînd să-i folosească exemplul). Prin tarlalizare Cristescu înţelegea „împărţirea terenului agricol în fiecare comună, indiferent de mărimea proprietăţilor, în tarlale mari, fără haturi, cu obligaţiunea pentru fiecare proprietar mic sau mare ca, din moment ce terenul i-a căzut în respectiva tarla, să semene an după an culturile indicate de praetorul tarlalei, în condiţiile fixate de praetor. Fiecare tarla va avea — după instaurarea supremaţiei ştiinţei — un ,,praetor". Praetorii dintr-un sat vor alcătui un praetorat supus „consulatului ştiinţific judeţean", şi, aşa, „organul suprem, marele comandant, ştiinţa" va fixa oriunde „cu severitate de tiran înţelept", soiurile cultivate, seminţele alese, rotaţia culturilor, metodele şi termenele de lucru, — totul. Concluzia, — „ad augusta, per augusta"1 : în agricultura romînească „supremaţia ştiinţei" trebuia instaurată mânu militare, per fas et nefas2", 24 de ore după ce va fi înţeleasă de majoritatea „conducătorilor capabili". Armata „praetorilor" urma să fie furnizată de şcoli speciale, în urma unei mari reforme a învăţămîntului agricol. Primul număr din „A.B.C.-Z agrar modern" nu-i aduse lui Cristescu nici o bucurie. Un ziar publică în prima pagină o caricatură — „Cristescus" în togă •— cu explicaţia : „Un domn care vrea să ne apere de bolşevism, instaurîn-du-ne bolşaevismul cu jandarmii". ') către ţeluri strălucite, ţ>e căi oricît de grele. 2) cu ajutorul jandarmilor, prin justiţie şi prin injustiţii. BĂRĂGAN 2a Alt ziar strecură într-un articol arid despre „valorificarea cerealelor noastre şi supraproducţia cerealieră americană în dezastruoasă creştere", un paragraf glumeţ despre „necunoscutul domn Cristescu Trăsvan" care „ca baba, în loc să-şi vadă de meserie, dacă s-o fi pricepînd la meseria pentru care ia leafă, se piaptănă după moda bolşevică ...în timp ce satului îi arde buza de supraproducţie". Ministrul tăie subvenţia ,,A.B.C...Z"-ului. Cristeştii întoarseră unicului savant occidental din familie latul lor spate şi-i scoaseră la mezat restul de optzeci de hectare moştenite. Doamna Soutzo-Cristescu interzise soţului compromis accesul în apartamentul ei, îi comunică telefonic că în urma unor repetate crize hepatice medicul a sfătuit-o să plece urgent la Karlsbad, îi fixă cota din: leafă ce urma să i-o trimită — „Şaptezeci şi cinci la sută din salariul dumitale brutto !" — şi trînti receptorul fără fămas bun. Cristescu se simţi „pus într-o postură ridicolă", suferi cumplit, dar nu capitulă. Studie atent constituţia, legile cu privire la tipărituri şi publicaţii, consultă un avocat, şi, mai mult din încăpăţînare decît din entuziasm, continuă : scoase al doilea .număr din „ABC...Z agrar modern" în: contul său, luă lista absolvenţilor facultăţii de agronomie, îşi procură şi o listă a tehnicienilor agronomi fără studii superioare, şi trimise gratuit întreg tirajul : 1.400 exemplare, împachetate cîte 4—5 la un loc, împreună cu 1.300 exemplare rămase nevîndute din primul număr. Dacă numărul unu fusese adresat „marilor conducători ai lumii",, care nu l-au citit, sau nu l-au înţeles, expunîndu-1 pe Gristescu ridicolului, cel de al doilea număr se adresa deschis, chiar prin titlul articolului de fond, „celor conduşi": Age, libertate decembri utere!1 se intitula fondul. Adresîndu-se, în numele ştiinţei, „tuturor agricultorilor, fără deosebire de suprafaţa cultivată, situaţia de proprietar, dijmaş sau arendaş,, limbă vorbită, credinţă împărtăşită, etc." Cristescu îi „implora" şi „îe cerea" să întreprindă ei ceea ce „marii noştri conducători, în micimea ş* meschinăria lor, refuzăchiar şi să înţeleagă, necum să întreprindă". Fondul se încheie aşa : „Acum ori niciodată, folosiţi libertatea garantata încă.de legi : instauraţi supremaţia ştiinţei de jos în sus!" Numărul trei din „A.B.C...Z agrar modern" n-a mai apărut din lipsă de fonduri, şi, mai ales, de entuziasm. Cristescu se simţea „înconjurat, terorizat, asfixiat, zdrobit de un gigantic complot al farsei şi al ridicolului". Oriunde încerca să-şi apere teoriile despre „supremaţia ştiinţei" — şi a încercat s-o facă întîi la facultate, apoi în două conferinţe publice urmate de întrebări şi răspunsuri, pe urmă prin articole propuse tuturor publicaţiilor socotite de dînsul „,mai serioase şi mai de tiraj" — oriunde, i se rîdea în nas. Atît. Nu i se discutau părerile : i se rîdea în nas, şi nu ca unui ins primejdios ci ca unui slab de minte. Deveni pentru un timp eroul favorit al paginilor humoris-tice, al bîrfei diurne şi nocturne din cafenelele intelectualilor, al discuţiilor vesele înjghebate prin colţuri la petrecerile high-life-ului bucureş-tean... Se simţea arătat pe stradă cu degetul, simţea că evenimentele îl depăşesc, dar nu vedea nici o ieşire din impas. ') Foloseşte (sclaviile) libertatea din decembrie! (pentru că atunci, în timpul serbărilor saturnale, sclavii se bucurau de o relativă libertate). 24 V. EM. GALAN Binevoitori glumeţi îl siliră, fără menajamente, să înţeleagă că „realizările" lui de după întoarcerea în ţară n-aveau a face cu „titlurile §i meritele" ; că-şi datora catedra, palatul, „ABC...Z"-ul şi dreptul de a face năzbîtii numai şi numai faptului că se trăgea din familia Cristeştilor şi trecea drept soţ al doamnei Soutzo ; că nu era dat afară de la catedră numai şi numai clin consideraţie pentru rudele lui. Pus în faţa adevărului gol-goluţ, Cristescu se îngrozi mai întîi, apoi se consolă, pentru sine, cu ghidul că victoria morală era şi răminea totuşi de partea lui. Deveni în scurtă vreme un om posac, închis în sine, terorizat de ideia că fiecare vorbă şi fiecare gest îi pot aduce noi jigniri. Convingerile nu şi le-a părăsit, nu şi le-a renegat : le apăra în felul său, închistîndu-le hotărît în cît mai adînci şi mai rar solicitate unghere ale scoarţei cerebrale. Inţepenindu-şi voit gîndirea pe un anumit nivel, încercă să se adapteze noilor condiţii : deveni pentru mai toată lumea, ba chiar şi pentru el însuşi, un soi de bătrîn prostălău bun de nimic, nici măcar de făcut haz pe socoteala propriilor insuccese. Se însufleţea numai la catedră, unde, an de an, îşi citea cursurile, vechi cu pasiune, cu emoţie, admirînd sincer umbra celui ce-a fost cîndva el însuşi. Trăia — vegeta ! — cu sentimentul că între el şi drumul vieţii lui s-a deschis o prăpastie, că devine din ce în ce, faţă de sine, un martor plictisit, ţinut cu sila să asiste la o operaţie numită de dînsul „decapitare în termen lung". ...Şi se mai însufleţea — odată pe săptămînă, vineri după masă —-în ceasurile cînd răspundea la scrisori. Primea 5—6 scrisori în fiecare săptămînă, de la foşti cititori ai celor două numere din „ABC...Z agrar modern". La început fuseseră foarte multe scrisori, semnate şi anonime, cuprinzînd cereri de abonament, întrebări despre apariţia numărului trei. şi, foarte des, batjocuri. Pe urmă scrisorile au devenit mai rare. s-au stabilizat la numai 5—6 pe săptămînă, dar veneau de la oameni serioşi, erau semnate, indicau şi o adresă pentru răspuns. Oamenii îi cereau fel de fel de sfaturi, polemizau gospodăreşte cu unele păreri ale ,,ABC...Z"-ului, dar îi vorbeau respectuos, ca unui savant şi specialist. Unele scrisori îl invitau în comune depărtate unde existau „de demuli" anumite forme şi tradiţii de organizare a teritoriului agricol în comun, învecinate cumva cu tarlalizarea. Cristescu n-a acceptat nici o invitaţie, dar a răspuns sistematic, larg, din toată inima, tuturor scrisorilor. Şi-a înjghebat aşa, în ţară, un mic cerc de prieteni pe care totuşi, cînd veneau în Bucureşti şi-1 căutau, îi evita. In, anul cînd Matei intra în facultate, Cristescu ştia de existenţa cîtorva comune tarlalizate, ştia că ici-colo numele lui era rostit cu respect chiar şi de inginerii de la Camera Agricolă, aflase că în parlament se agitau doi apostoli ai tarlalizării — şi făceau repede o carieră scandaloasă pentru că vorbeau despre tarlalizare dar acţionau împotriva ei. In adîncul sufletului, Cristescu mai spera. A mai sperat, pînă în clipa cînd i-a ajuns pe birou lucrarea de diplomă a studentului Matei C. Constantin. Matei nutrea maestrului său un respect vecin cu evlavia, şi era, în generaţia lui, unicul student iniţiat în taina corespondenţei de vineri. Ca să BĂRĂGAN 25 adune material destul, Matei a străbătut ţara zig-zag, în cursul unei veri, cu bicicleta, de la Galaţi la Timişoara. A trecut prin majoritatea satelor unde „tarlalizarea cîştig'a teren" — cum îi spusese Cristescu — apoi s-a închis în casă şi, după două săptămâni, a predat lucrarea la decanat. A citit-o preşedintele comisiei de diplomă, al doilea membru din comisie, o seamă de' profesori... Cînd în sfîrşit a ajuns la "Cristescu, manuscrisul purta pe jumătatea albă a ultimei pagini o însemnare făcută cu litere de tipar de-un anonim: „Bravo, Matei! Era timpul să i se spună d-lui Crisiesco-Soutzo de la obraz! Cu atît mai bine că i-o spune chiar un renegat de-al lui. Trăiască renegaţii! A fost ultima şi poate cea mai grea lovitură ! Deşi în centrul lucrării sale erau problemele de fitopatologie, Matei vorbea pe alocuri şi despre „rezultatele tarlalizării, aşa cum se preconizează şi se practică ea în ţara noastră". Anume, Matei susţinea că în satele unde tarlalizarea prindea1, „producţia creşte invizibil iar mizeria creşte foarte evident". De ce ? Pentru că — explica el — ţăranul care n-are decît trei hectare şi se vede obligat să samene pe ele după tarlalizare numai grîu sau numai porumb, numai orz ori numai sfeclă de zahăr, e obligat după aceea să vîndă prisosurile chiar în ziua recoltării, ba şi înainte de recoltare, deoarece nevoile gospodăriei îl string de gît şi el are nevoie de ce n-a semănat. Dar din negustoria asta ţăranul iese totdeauna păgubit, şi sporul de recoltă nu acoperă paguba. Totuşi, ca să păstreze sporul, ca să păstreze tarlalizarea •— văzuse Matei — în anii următori, ţăranul încearcă să vîndă o parte din pămînt şi cu banii luaţi să cumpere suprafeţe corespunzătoare în celelalte tarlale ale satului : asta i-ar da mai tîrziu produse amestecate, mai pe măsura nevoilor gospodăriei. Dar aşa, loturile fărîmiţate se fărîmiţează şi mai mult. se împrăştie, timpul prăpădit de oameni ca să treacă de la un lot la altul creşte, şi, ceea ce-i mai rău încă, creşte numărul celor ce-şi vând pământul, pentru că fărîmiţările şi schimburile uşurează vânzarea. In satele cercetate de el — semnala Matei — „loturile mari din perimetrul tarlalelor le înghit sistematic pe cele mici, tarlalizarea devine moşierizare; în asemenea condiţii, micile loturi în pragul vînzării sînt lucrate din ce în ce mai rău., cu mai puţin interes, cu folosirea unor seminţe din ce în ce mai degenerate, iar din punct de vedere al răspîndirii dăunătorilor — îi-zico-chimici. virusuri, bacterii, ciuperci, insecte — situaţia de ansamblu nu-i mai bună în satele tarlalizate decît în celelalte". Concluzia lui Matei pentru această familie de probleme: „Pînă acum tarlalizarea se dovedeşte în condiţiile noastre un factor de ruină şi degenerare. Prima măsură bună în satele tarlalizate ar îi renunţarea la tarlalizare : ţăranii pot crăpa de foame tot aşa de bine, şi-şi pot vinde pămîntul tot aşa de uşor şi fără tarlalizare". De atunci, Cristescu nu 1-a mai văzut pe Matei. Rănit, distrus, s-a retras din comisie, lăsând ca retragerea asta să fie transformată de ciţiva colegi într-un mic scandal. A întrerupt corespondenţele de vineri după masă, impunindu-şi „aparenţa unui cit mai convenabil vid cerebral".. A renunţat să citească ziarele şi s-a cufundat în recitirea mecanică a tomurilor lui din anii doctoratelor, bucuros că viaţa i se scurge pe delături fără a-i pretinde nimic altceva decît să resilabisească anual înaintea studenţilor aceleaşi cursuri de demult scrise : lecturi străine, făcute acum fără pic de 26 V. EM. GALAN pasiune, ca de un ţîrcovnic ateu. Simţea că dreptatea este de partea lui Alatei, simţea că in „sistemul" său trebuia revizuit ceva, dar simţea de asemeni că „omul care a alunecat pînă unde am alunecat eu" n-are cum revizui nimic. Apropierea războiului 1-a tulburat doar pentru că i-a readus soţia în Bucureşti: Cehoslovacia, Franţa, fuseseră ocupate de nemţi. Fascizarea statului, împingerea Romîniei în război împotriva Uniunii Sovietice, dezastrul de la Odesa şi pe urmă cel din cotul Donului-, nu l-au trezit din amorţire. Salută doar, în 1944, pe vremea bombardamentelor anglo-ameri-cane, plecarea doamnei Soutzo-Cristescu In refugiu la ţară : asta-1 scutea de penibila obligaţie de a lua parte la cele patru sau cinci mari recepţii date de nevastă-sa în fiecare trimestru... Pe plan strict personal, a înregistrat data de 23 August 1944 abia în luna mai a anului 1946, cînd doi oameni cu şapcă şi o femeie cu servietă, arătîndu-i ordin scris, i-au comunicat că pe viitor soţia sa va locui în apartamentul lui. Asta deoarece „doamna este element fost exploatator neîncadrat în cîmpul muncii", apartamentul „domniei sale" este „spaţiu locativ excedentar", şi, prin urmare, este repartizat „unei familii cu şapte copii, uneia cu doi, unui miliţian logodit, unei echipe de cinci tineri electricieni de la S.T.B. care lucrau într-o brigadă de şoc şi unui grup de patru studenţi politehnicieni care vor sta împreună, fără acces la bucătărie". Cristescu trebui să se resemneze cu un pat in hol, apărat de un paravan japonez : nevastă-sa se muta la el împreună cu un frate celibatar, general pensionar, cu bucătăreasa şi cu două femei de serviciu cărora, pentru evitarea unor noi rechiziţii, le atribuise drept spaţiu locativ fostul birou al profesorului. Astfel încadrat, Cristescu începu să se simtă acasă şi mai ridicol, şi mai inutil decît se simţea la facultate sau pe stradă. In vremea asta, un ceferist, electrician la telecomunicaţii, care pe vremuri purtase o lungă polemică prin corespondenţă cu Cristescu în legătură cu „supremaţia ştiinţei", pe nume Duma, ajuns director general al A.F.S.M.-ului, încercă să-1 readucă la viaţă. Duma nu ştia prea multej despre fostul său preopinent: întrefupse-seră corespondenţa în 1933, cînd fusese arestat („participare la acţiuni subversive comuniste") şi condamnat la doi ani închisoare, lungiţi după aceea cu alte condamnări pînă in 1941, cînd, eliberat din închisoare, a fost internat în lagăr. Duma s-a mulţumit să. verifice dacă într-adevăr Răzvan Cristescu nu sprijinise fascismul în nici un fel. De capacitatea lui profesională nu se îndoia. Cristescu, din partea lui, nu ştia despre Duma nimic: nu-şi mai aducea aminte nici de numele lui, nici dacă-i scrisese vreodată ceva sau nu. Se miră sincer de propunerea ce i se făcea, refuză să indice pentru serviciul de cadre oameni în stare să dea referinţe despre el („Oamenii nu pot da referinţe despre oameni ! In general, domnul meu, oamenii nu se cunosc ci se mănîncă !") şi totuşi, cînd cei de la cadre s-au descurcat fără ajutorul lui, cînd s-a pomenit numit la A.F.S.M., acceptă : îi surîdea ghidul că ocupîndu-şi zilele în. întregime, va sta după paravanul japonez doar nopţile. Cînd află însă că e numit „al doilea director adjunct", se agăţă speriat de sugestia cuiva şi acceptă să lucreze în primele luni, „pînă la aclimatizare", doar „provizoriu". Era in toamna anului 1947. BĂRĂGAN 27 Intră chiar de-a doua zi intr-un noian de probleme noi şi străine. Se pomeni înconjurat de oameni noi şi străini, cu apucături noi şi străine, folosind expresii noi şi străine, avînd a răzbuna secole întregi de puşcărie, lagăre şi înjosiri... Luă parte la fel de fel de şedinţe, citi documente, ascultă păreri înrudite oarecum cu vechile-i idei şi totuşi parcă diametral opuse, convingîndu-se treptat că fermele de stat, centrele de maşini, A..F.S.M.-ul deci,, aveau de organizat şi de produs mult mai mult decît erau în stare să producă şi să organizeze, iar el urma să răspundă de toate, împreună cu Duma şi cu primul director adjunct, înaintea unui stat nou şi el pentru Cristescu, ciudat, străin, dur, pretenţios, ameninţător. Să răspundă ei trei, bizuindu-se pe o mină de oameni dintre care nici opt la sută nu erau agronomi cu studii superioare şi nici doi la sută nu erau în stare să asculte un termen latin fără a cere, rîzînd, traducerea românească ! Trăia zbătîndu-se sub presiunea unor gânduri încîlcite, şi, cînd auzea vorbindu-se în juru-i cu patimă despre atîtea lucruri altădată scumpe lui, nu se putea opri să dea în gând replici tăioase. Dar atit : îni gând. Uneori, rar, în ceasuri de plictiseală, ar fi vrut să fie luat la rost pentru „ABC...Z"-ul său, să fie batjocorit, să fie silit să se apere. I se părea, în asemenea momente, că ar fi în stare, poate, să salveze cîte ceva din. încărcătura ,,ABC...Z"-ului naufragiat în tinereţe. Dar, pesemne, în direcţia A.F.S.M.-ului nu se gândea nimeni la aşa ceva — şi asta era pe de o parte liniştitor pentru Cristescu, pe de altă parte jignitor... Se strecura tăcut din şedinţă in şedinţă, părând celor din jur, cărora puţinele informaţii despre călătoriile, studiile şi situaţia lui de savant nedreptăţit sub burghezie le inspira respect, un „om cu aclimatizare grea", un om frământat de-urt greu şi hotărîtor proces înnoitor. El, de fapt, neîiind în stare să se opună deschis nici unei păreri, se convingea treptat că a rămas în acelaşi dezacord ameninţător cu toată lumea. Ca să poată crede totuşi că ştie pe ce lume trăieşte, îl socotea pe Duma „un aventurier incurabil", şi, pentru sine, observa cu un soi de sadică bucurie că „a lucra aici, cu el, este egal cu a defila în marş forţat pe calea tembelă către ocnă". Totuşi, în timpul „aclimatizării", — o mare şi de mult ne mai aşteptată bucurie : serviciul de cadre i-a trimis-o ca secretară pe Clara Şerb, fata unui răposat croitor din Timişoara, grădinar amator în orele libere, fost posesor al unei mici colecţii de scrisori de la Cristescu şi fanatic admirator al lui. Pentru Clara, deşi pricepu repede că noul ei şef nu-şi aducea aminte de taică-său, deşi ea însăşi nu ştia nimic despre conţinutul scrisorilor acelora, admiraţia faţă de Cristescu era o trăsătură de caracter oarecum hereditară. II găsi pe profesor mult mai tânăr de cum şi-1 închipuise : nici treizeci de ani mai mult decît ea ! Binecuvîntă întâmplarea care o zvârlise la A.F.Ş.M. dintr-un birou al societăţii Bega-Timiş, şi, pentru că mai moştenise de la răposatul croitor şi o îi're cam exaltată, se îndrăgosti prosteşte, cu totul. In două săptămâni ştiu să devină confidentă a şefului, apoi amantă şi — recunoştea Cristescu, sărutîndu-i galant vîrful degetelor — „spiritus rector". Era ferm convinsă că n-avea alt rost pe lume decît să-şi apere şi să-şi călăuzească marele iubit prin furtunile care-1 învă-luiau din toate părţile. Se consacră acestei meniri cu toată inima. De la dînsa învăţă Cristescu să urce scările A.F.S.M.-ului cu „Scânteia" în buzunar, împăturită aşa fel încît titlul să se vadă de departe. De la dînsa învăţă să citească zilnic titlul articolelor din toate ziarele şi 28 V. EM. GALAN revistelor... învăţă pe urmă cîteva expresii, bune — era convinsă Clara — in orice Împrejurare, pentru un om cu munci însemnate dar hotărit să nu facă greşeli : „Judecă dumneata însuţi, tovarăşe dragă"... „Descurcă-te singur, tovarăşe dragă, pe proprie răspundere".....Să nu ne pripim, dragă tovarăşe, hotărirea o vom lua mai tîrziu".'.. „Studiază dumneata singur, dragă tovarăşe, posibilităţile reale ale agriculturii, în condiţiunile locului dumitale de muncă, prin agricultură înţelegînd complexul sol-climă-om"... şi aşa mai departe. Tot Clarei îi datora şi şuviţa de păr înălbit cu apă oxigenată, „meşa" marei elegante masculine pe gustul fetei. Clarei Şerb i-a dat să citească şi cele două numere din „ABC...Z". „Pe-atunci — a tras fata concluziile, cînd a văzut că nu pricepe nimic — n-ai fost numai tu contra comuniştilor. Cel mai bine ar fi să le ardem !"... Le-au ars, şi, încercînd să se convingă unul pe altul că nu-i paşte nici o primejdie, n-au izbutit decît să-şi crească reciproc spaimele şi bănuielile. Totuşi, cu Clara alături, Cristescu, mirat că lunile de aclimatizare nu-1 duseseră la ocnă, însufleţit de speranţa că, poate, minunea de pînă atunci se va permanentiza, deveni înaintea tuturor colaboratorilor, fără să ştie al doilea director adjunct : titular şi aclimatizat. Doamna Soutzo-Cristescu sezisă lucrurile de la început, din ceasul primei vizite mai lungi a soţului ei acasă la Clara. „Acasă", adică într-o cămăruţă mobilată oarecare, într-un bloc cu cinci etaje. A doua zi dimineaţa, cînd Cristescu era la facultate, Clara Şerb se văzu chemată urgent „la palatul Soutzo". Doamna îi vorbi în antreu, scurt, pe şleau, ca orice femeie trăită o bună parte din viaţă printre misiţi, geambaşi, arendaşi, angrosişti de cereale şi contrabandişti de devize : — Eu, fată, o duc acum numai din ce-mi dă el şi din ce vînd. Am trei slugi, hrănesc un frate fără pensie, ţin casă deschisă de două ori pe săptămînă... De leafa lui de la universitate n-o să te atingi. Din cea de la voi, de la A.F.S.M., poate cheltui cu tine partea lui : un sfert. Iţi iese, într-o lună, chiria, două combinezoane milaneze, o pereche de ciorapi ca pentr-o servitoare, şi-ţi rămîne de-un teatru, la galerie. Mai mult n-o să vezi barem un bănuţ... Iţi convine ? Bine. Nu ? Nu te încurca : lasă-1, caută-ţi unul cu casă mai uşoară... sau mărită-te dracului, că eşti tînără I Nu-i nevoie să-i spui că te-anl. chemat. Du-te ! Clara Şerb s-a înroşit, a bîlbîit ceva şi a fugit, adînc ruşinată. — Ei, halal ! a priceput-o doamna. II mai şi iubeşte ! şi-i trînti uşa în urmă, furioasă că nu i-a lăsat numai zece la sută din leafă ; o linişti însă gîndul că, aşa, nobleţea şi mărinimia rămîneau de partea ei, neştirbite. Cu ajutorul Clarei Şerb, singurul om pe lume căruia nu-i ascundea nimic din gîndurile lui, Cristescu începu să priceapă ce se întîmplă in lume, în ţară, la A.F.S.M., în casa şi în. familia lui: să priceapă, însă, la nivelul priceperii fetei ; şi nivelul acesta, teribil de mărginit, începu să se restrîngă şi mai şi pe măsură ce Clara, firesc, începu să priceapă multe lucruri la nivelul nepriceperii lui Cristescu. Terorizaţi de gîndul „tembelei căi spre ocnă", îmbolnăvindu-se ori de cîte ori treceau în revistă activitatea lui Cristescu de peste zi şi li se părea că profesorul scăpase vreun cuvînt nepotrivit, izbutiră să-şi menţină poziţiile aproape doi ani. Cînd în cele din urmă directorul adjunct al A.F.S.M.-ului fu concediat fără perspective sigure de ocnă, răsuîlară amîndoi aproape uşuraţi. Prevăzătoare, BĂRĂGAN 29 Clara îşi păstră serviciul, dar trecu iarăşi la meseria ei de bază : dactilografă în limba romînă, germană şi maghiară. Era hotărită să facă fată bărbăteşte oricăror greutăţi familiare. Cristescu petrecea la Clara Şerb toate după amiezile : intra, la cincizeci şi trei de ani, într-o tomnatică lună de miere — cu sărutări puţin© dar sincere şi cu foarte multe cărţi recitite, alături de fata aceea care,' în împrejurări atît de grave, dovedea o formidabilă capacitate de a dormi. Doamna Soutzo îi telefona Clarei la serviciu : — Un singur lucru, fato : să nu te-apuci să-i vinzi din cărţi. Ţie ţi-e amant, mie mi-e soţ cu acte : nu vinzi nimic !... încolo, rămîne cum a fost : un sfert! Iar dacă după concediu îi taie leafa, faci cum ştii dar nu vinzi nimic. Iţi convine ? Bine. Nu ? Te priveşte: cum te-ai încurcat, aşa descurcă-te. Vremurile s-au schimbat: te reclam, şi intri, fato, la zdup, pentru imoralitate de la regula proletară. Au rămas lucrurile cum au fost pînă în ziua cînd Cristescu, năvălind la Clara cu un coşcogea vraf de ziare sub braţ, îi comunică solemn că „împrejurările repun pe tapet vechea chestiune cu toată forţa" : ocna ! Ziarele publicau o aceeaşi informaţie despre un grup de spioni-te-rorişti, care, între altele, plănuiseră să sape în Bucureşti, pe sub citeva străzi şi pe sub dealul mitropoliei, un tunel, şi aşa, să arunce în aer sediul Marii Adunări Naţionale. In grupul condamnaţilor, — un văr al lui Cristescu. Văr prin alianţă. Legionar. Era la mijloc o istorie veche şi nenorocită, ca toate vechile istorii ale profesorului. Cu ani în urmă, în timpul campaniei electorale din 1937, vărul acesta ticluise un plan asemănător, doar că pe atunci era vorba despre sediul parlamentului. Purta schiţa plănuitelor săpături în teaca pistolului (şi purta pistol pentru că, zicea, avusese de gînd să plece voluntar în armata lui Franco) stîrnind prin cafenele groază sau admiraţie, într-o zi, schiţa săpăturilor căzu sub nasul lui văru-său, profesorul, după ce mai întîi făcuse ocolul unei vesele mese sărbătoreşti. (Doamna Soutzo-Cristescu îşi serba ziua numelui). Cristescu privi desenul şi cifrele ca pe o şaradă ştiinţifică oarecare, ceru vărului unele lămuriri asupra „locului unde se plănuiesc aceste lucrări", declară neauzit de nimeni că „latet anguis in herba" 1 —- şi, mecanic, pentru că la discuţiile din jur nu lua parte, începu o minuţioasă verificare a calculelor. Băgă de seamă cu acest prilej că văru-său prin alianţă, licenţiat în litere şi iizico-chimice, nu ştia sa înmulţească o mărime exprimată în metri cu una exprimată în centimetri... că din pricina asia calculele nu corespundeau... că in realitate era vorba despre deplasarea unei cantităţi de pămînt de 14.372 ori mai mareea lucrurile vor fi îngreunate de întîlnirea unor probabile pînze de apă freatică... ~ In aceste probleme, — îşi sfătui vărul — bate într-un otium cum dtgmtate2 şi adresează-te unui inginer... Dar — întreabă mai mult din politeţe — la ce, tunelul ? — Ca s-arunc în aer parlamentul, găgăuţă bucălată ! ii mugi vărul; conspirativ, în ureche ; apoi, mirat, în gura mare : Na ! S-a speriat! ') în iarbă e ascuns un şarpe (cu sensul : Aici o greşeală.) 2) Retragere demnă. V. EM. GALAN HMia, cu calculele lui Cristescu pe margine, a rămas la văru-său. Zece ani mai tirziu, într-o seară, stingherit de nişte certuri pentru o socoteală bănească între acelaşi văr şi generalul fără pensie, fratele doamnei Soutzo, Cristescu ieşi de după paravan cu gînd să caute un loc liniştit într-o cafenea. Ieşi chiar în clipa cînd vărul, trintind pe coltul pianului o hîrtie desfăcută, striga privindu-1 pe general în ochi : — Vinde-ţi şaua, cizmele, pintenii, dar dă-mi ! Cine nu dă acum cînd punem pe tapet chestiunea asta, acela este un trădător ! dar văzîndu-I pe Cristescu, se potoli : Erai şi tu, găgăuţă bucălată ? Păcat că nu esti bun decît de matematică ! şi aşteptă pînă-1 văzu închizînd uşa. Cînd, mult după aceea, Cristescu citi numele lui văru-său pe lista spionilor terorişti condamnaţi, se îngrozi : n-avea nici o îndoială că hîrtia trînfită atunci pe colţul pianului purta încă socotelile lui ; că acum hîrtia aceea se află în mîinile unor agenţi care-1 căutau ; că-1 aşteaptă deci urmăriri şi cercetări mai grele şi mai umilitoare decît însăşi viitoarea condamnare ; ca, m orice caz, condamnarea rămânea inevitabilă, deoarece el n-avea cum îşi dovedi nevinovăţia ; că — într-un cuvînt — în viata lui atît de ridicol irosită intervenea un nou element, la fel cu toate celelalte.. Izbuti sa transmită groaza asta şi Clarei, se convinseră unul pe altul că între procesul teroriştilor şi concedierea lui forţată de la A.F.S.M. era probabil o legătura Lucrurile se complicaseră şi mai mult cînd Clara, a cărei cultura se întemeia aproape numai pe vechi romane poliţiste, încercă să imagineze citeva alibiuri îndrăzneţe, - şi Cristescu îşi sfîrsi tomnatica lună de miere mtr-o cumplită „criză depresivă" cum şi-a pus singur diagnosticul. Citeva zile înainte de a-i expira concediul, fu chemat de Duma. 4 + .nn3 , P°h,tlcos> binevoitor, întărind astfel bănuielile lui Cristescu tot atît cit î le-ar fi întărit vorbindu-i grosolan, cu reavointă, sau oricum altfel. I se nazari ca Duma aşteaptă ceva, că face nişte aluzii, că vrea să provoace nişte mărturisiri... Se gîndi o clipă că-i vorba numai si numai despre varu-sau... vru să-i spună toată povestea si să scape... dar se sperie de-un asemenea gînd (interzis de Clara chiar asa, ca gînd') Se sperie pina-ntr-atita încît îngăimă cîteva fraze de neînţeles chiar pentru el, terminate cu nişte oluri resemnate şi un proverb italian 'stupid: in bocea eniussa, non entro mai mosca ! 1 Nu tocmai mulţumit, Duma ridică din umeri, nu-i ceru traducerea proverbului, ci, tot învârtind in mină o hîrtie, îi vorbi multă vreme despre nişte mari evenimente, foarte apropiate, menite să „accelereze ritmul transformărilor socialiste şi în agricultură", despre ştiinţă si practică despre rolul gospodăriilor de stat, despre faptul că el, Cristescu, desi a călătorit atita in străinătate, nu cunoştea bine nici un sat romînesc, despre lelul cum un specialist remarcabil şi-ar putea lărgi orizonturile lucrînd un timp in contact nemijlocit cu problemele concrete... si asa mai departe, pina-i înmâna repartizarea la Lespezi. Două ceasuri mai tîrziu, trecînd ân revistă convorbirea cu Duma. Cristescu numea repartizarea asta ba „sentinţă", ba „surghiun", şi Clara Şerb era de acord. Se întrebau iarăşi dacă „surghiunirea" lui în Bărăgan şi procesul spionilor-terorişti au coincis în timp doar printr-o întîmplare... ') în gura închisă, nu intră muştele. BĂRĂGAN 31 Şi ar ii rămas poate pe ioc in aşteptarea unui agent cu mandatul de arestare in buzunar, dacă ea, revenindu-şi, nu l-ar fi sfătuit să spere totuşi în eventualitatea celeilalte variante, cu nimic mai bună după Cristescu, a unei mutări „pe bază de incapacitate şi nu de agenţi". Clara renunţă la serviciu : pornea spre Lespezi ferm hotărîtă ca, piuă nu va vedea agentul cu ochii, să-şi cucerească un nou loc ini viată' şi, mai ales, să-i cucerească lui un loc. Doamna Soutzo-Cristescu o chemă în îostu-i palat, ca totdeauna cînd cariera soţului suferea cotituri de seamă. Clara se prezentă cu fruntea sus se neguţa ca la talcioc şi obţinu prin dictat o atît de draconică repartizare a salariului lui Cristescu, încît doamna se înverzi de indignare dar nu-i putu ţine pieptjumătate şi jumătate ! Mai mult : cînd doamna, în faza ei verde, făcu unele aluzii la preţul bibliotecii, Clara n declară că îl va obliga pe Cristescu să vîre cărţile'în lazi, şi, antante, să le depoziteze în subsolul casei ei, într-o boxă nefolosită a unei familii prietene. Şi s-a ţinut de cuvînt. Cu asta, Clara Şerb încheie partea întîia a pregătirilor. Mai tîrgui cele doua căciuli albe, menite să demonstreze de la distantă origina socială modesta a purtătorilor, apoi, considerîndu-se pe sine mult prea nobilă în purtări şi-n vorba pentru Bărăgan, repetă cu osîrdie, în gînd, un limbai închipuit drept tovărăşesc, muncitoresc şi ţărănesc", menit să-i deschidă inima oricărui ţăran (limbaj bazat pe o pronunţie defectuoasă, pe acorduri gramaticale stilate, pe tutuieli şi exclamaţii proprii unei gîndin mult mai primitive deat îşi socotea propria gîndire). După trei zile, se sui în tren îngrijorata numai de incapacitatea lui Cristescu de a înţelege si aproba asemenea pregătiri înţelepte. Şi, chiar în gară la Deliul Nou, întilnirea cu Matei le provoca, amindurora, primul şoc. 1 li EMOSTENE BOTEZ LA CASTELUL PELES Prin coridoare parcă-an rts suna. Mefisto ride?! Nu, — sînt eu. Un om ca ori si care, un pigmeu Măria Ta! * Rid că prin Peleş rătăcesc hoinar Cu mîitiile-nfundate-n buzunar, Că umblu eu, om simplu, prin palat, Ca pe la noi, pe uliţa din sat. Te caut,prin saloane, prin odăi. Pe unde ai trecut sever, mai ieri. Şi nu-ţi găsesc nici umbra nicăieri Şi, n-aud glasul sfetnicilor tăi. Mă bate-aşa, un filosofic gînd Şi mintea mea nu-l poate înţelege ; Cum oare s-a putut' ca tu, un rege, Să mori ca ori ce muritor de rînd ? I Dar ce mă întristează mai degrabă In hardughia asta din brădet • E că pe urma ta nu-i un regret Şi nu te plînge nici măcar o babă. Ne spune ghidul: — ,,La acest birou Senina Decrete-n nouă sute şapte..." Prin sală-aleargă parcă un ecou De ce aţi complotai atunci în şoapte. Iar tot covorul roşu de pe jos Pe care-amurgul purpuriu se stânge Şi e de molii şi de vreme ros, îmi pare încă năclăit de singe. In sala ta de-audienţă, iată, Pe dale, ca pe-un calda/im de drum, Genunchii sfetnicilor de-altă dală Se văd pe unde s-au tîrît, şi-acum LA CASTELUL PELEŞ 33 Ei! Unde ţi-i atot-puternicia Şi sceptrui-ghioagă, simbol al puterii. Şi unde-ţi sînt miniştrii, cavalerii. Şi unde-ţi este azi măcar stafia ? Nu vine-n chip de umbră prin castel Cu coif şi cu armură de oţel Să-şi ispăşească miile de crime Ce-ai hotărît în viaţă, în vechime ? De ce la asta nu răspunde nime ?! De ce aici sună totul a pustiu? De ce-n palat nu e nimica viu ? La mine-n sat şi astăzi se mai spune De cîte-un om ce-a fost mai înainte. Dacă-a făcut în viaţă fapte bune, Că-l ţine satu-ntreg şi-acuma minte, Chiar de-au trecut de-attincia zeci de ani, El parcă-ar fi şi azi printre ţărani. Ce mică ţi-a mai fost puterea toată, — Doar ca să-mpusti cîţiva ţărani din gloată Şi ... Ca să poţi ceva chivernisi Ca un avar, Că nici alîta n-ai putut să ştii, Să ai măcar Prieteni şi mărunte bucurii. Tot ce-a rămas în sălile acestea încărcate Şi văd acum la fiecare pas. De alţii sînt creiate; De mîini de-artişti ce sufletul şi-au pus In statui şi în ferestrele de sus. Aceştia au fost şi-s regii mei Şi mai trăiesc pe-aicea numai ei. încolo... numai miros greu de naftalină... Deschideţi uşa, geamurile toate, Să intre soare, aer şi lumină, Că prea duhneşte toi a majestate I 3 — V. Romînească nr. ft AL. ANDRIŢOIU PREVESTIRE Vara s-a stins cu-o întoarcere bruscă floarea se piere şi frunza se uscă. Ploaia în piatră ţinteşte şi-o roade şi pune lacrimă-n pomi peste roade. Lacrima ei bucurie vesteşte strugurul murmură-n căzi şi dospeşte. Pline-s hambarele ţării cu grîne vinul şi păstrăvii stau Ungă pine. Vite blajine se duc la tăiere stupul se surpă de ceară şi miere. Rupt e cărbunele cu dinamită, — iese din munţi ca o noapte-mpietrită. , Rîde, cu dinţii de aur porumbul, din minerale scoţi fierul şl plumbul. De n-ar fi sonda să-l strîngâ-n zăvoare ar fi ţiţeiul fîntîni ţîşnitoare. Curge cascada cu iplete cărunte dînd constelaţii prin sate de munte. PREVESTIRE Ţară rotundă, ca fructa batulă ai bogăţie din plin şi destulă. Ai trandafiri şi aramă şi staniu marmură lină şi fier şi uraniu. Intri în iarnâ-nvelită-n pufoaică nehibemînd ca în munţi o ursoaică. Ci sub zăpada uşoară şi pură dăinuie-ntreagă înalta-ţi căldură. Şi pe cînd viscolul ţipă năpraznic tu te aşezi ta festin pentru praznic. Praznicu-i mare şi paşi-milioane, calcă pe sceptre pe tron şi coroane. Iar cu regeasca manta ştergem bine ţara de jale de-amar şi ruşine. Regele doarme departe, pe perne, noi dăm republicii forme eterne. Şi hohotind, ne întindem festinul păstrăvii stau Ungă pine şi vinul. Iarna va trece prin timp ca fecioara şi va veni, dănţuind, primăvara. Vara sosi-va, pe urmă, fierbinte, vremea îşi vede de drum înainte. Ci eu din toamnă, presimt sărbătoarea iarna o-ntîmpin, fălos, cu cîntarea. Bate decembrie, cu praznic, ta poartă. Sînlem stăpîni peste propria soartă. AL. ANDRIŢOIU PRAGUL 3 intern totdeauna într-un prag, trecem praguri clipă după clipă şi în noi cresc cercuri ca-ntr-un fag numârînd a anilor risipă. Iată, cercu-al zecelea s-a-nscris lin, ca unda apelor, în mine. Şi vibrează-n trunchiul meu închis cor de viitoare viollne. Trunchiul deci de crengi, s-a curăţat şi din scoarţă a ieşit. Pe semne că un instrument pentru cîntat s-a ales din miresmate lemne. Timpul trece-arcuşi pe Mrune şi strunele tresaltă să vestească ' cum un sceptru vechi se prăbuşi, cum păli o mantie regească. Titluri, tronuri, seminţii de regi cu coroane pe auguste chipuri, — căpetenii vechi de tuaregi şi vătafi de primitive triburi, — împăraţi cu ochiul asiat oblic, scăpărînd de viclenie, se topesc ca ceara şi decad: nici uitarea-n catastif nu-i scrie. Corp diform de gelatină-ngustă stau neputreziţi in partea lor, şi nici corbii cerului nu-i gustă şi nici viermii hoitul nu li-l vor. /. D. BĂLAN FIAT RESPUBLICA! Un profesor uscat şi rigid, unul din acei oameni fără vîrstă şi fără biografie, care niciodată, parcă, n-a fost tînăr şi niciodată nu va fi bătrîn, ne cita, aproape în fiecare toamnă din anii studiilor liceale, în nişte docte lecţii introductive, celebrul vers al lui Martial : „Sint Mecenates, non deerint Flace, Marones": Să fie Mecenaţi şi nu vor lipsi, o Horaţiu, de-al de Virgiliu — scanda el solemn, adăugind cu convingere amănuntul că Virgilius primise, într-adevăr, de la împăratul August, o vilă pe Aquilin şi o moşie în sudul Italiei, la Padua. Urma, apoi, un lung pomelnic de mecenaţi, în stare să convingă tinereţea noastră de un lucru ce-mi pare astăzi cel puţin straniu, gîndindu-mă că s-ar putea întocmi biblioteci întregi de liste cu numele acelor crucificaţi ai artei, care n-au avut parte de nici un meoenate, care nu l-au dorit şi n-au jucat niciodată dansul umilinţei în jurul viţelului de aur. Nu peste mult timp, mi-a căzut sub ochi o astfel de filă revelatoare, întocmită de Tudor Arghezi, cu verva-i cunoscută doar prin cîteva pilde din istoria culturii romîneşti şi publicată în Revista Fundaţiilor, noemibrie 1944. Cît adevăr amar în acest) crîmpei de filă, ottă ură şi cită revoltă, cîtă lumină nouă a revărsat el asupra vorbelor lui Martial, scandate de profesorul meu da latină...: „Gogu Constantinescu, creatorul Sonicităţii, nu şi-a găsit spaţiul necesar în Romînia, silit să-şi puie personalitatea în serviciul altei ţări decît a lui. Eminescu a trebuit să rîndăşeascâ la un partid politic, în gazetărie. Brâncuşi, în ţara lui, plină de somităţi fără merit, a spălat farfuriile clienţilor unui birt la Bucureşti. Luchian, pentru că zugrăvise casa unui domn ministru foarte bogat, purta drept salariu o pereche de pantaloni purtaţi de Excelenţă (pe care, nu e vorba, i-a aruncat-o în cap) şi paralitic, era arestat în pat, la cererea unui mare potentat politic, excroc calificat. George Enescu trebuia să cînte în orchestre conduse de chelnerii muzicii oficiale, ca un lăutar angajat din Obor. îmi aduc aminte de palmele pe care i le-a făgăduit la Filarmonica, un administrator, om da afaceri, fost în armată cu gradul de colonel. Şi mai sînt, mai e şi Tonitza... Mai sînt, mat sînt..." Iată cauza înfloririi culturii, mi-am zis dezamăgit de ştiinţa profesorului meu. Iată binefacerile mecenatismului. Intr-o oră profesorul parcă citise nedumerirea clasei! în privirile citorva elevi. — Să nu uitaţi — sublinia el ritos — mecenatul Renaşterii, al lui Ludovic al XlV-lea, al citorva prinţi germani, în frunte cu Ludovic al II-lea, 38 I. D. BALAN care pe lingă inevitabile compromisuri au dus la cîteva momente de artă mare, nepieritoare. N-am uitat, dar credinţa noastră în înţelepciunea lui se clătina amarnic, ameninţa să se sfărîme. „Cîteva momente...", dar miile de talente populare ce făceau ? mecenaţii lor unde erau ? ...Peste cîţiva ani, într-o altă toamnă, cînd încă-mi mai răsuna-n urechi vocea aceea dogită scandînd versul lui Martial, eram aplecat asupra articolului lui Lenin, din 1918, „Cum să organizăm întrecerea" ? Intîlneam şi-aci problema înfloririi culturii, pusă însă într-un mod cu totul nou şi surprinzător de omenesc. Nu era vorba de un individ, fie el şi geniu, nu era vorba de-o vilă sau de-o moşie; se discuta acolo despre destinul cultural al celor mulţi, al acelora care au înfăptuit revoluţia, care înfăptuiesc istoria. Din ifulgerarea acelor', gînduri înţelegeam limpede că oriunde are loc revoluţia socialistă, puterea populară condusă de partid descătuşează forţele creatoare ale maselor aşigurîndi, totodată, posibilitatea liberei lor dezvoltări. înainte ca poporul să ia puterea în propriile sale mîini, forţele creatoare populare — arăta Lenin —■ erau împiedecate de „înăbuşirea nemaipomenit de sălbatecă a spiritului întreprinzător, a energiei, a iniţiativei îndrăzneţe, însuşiri pe care le posedă masa populaţiei, în uriaşa ei majoritate, a, nouăzeci şi nouă la sută din cei ce muncesc". In Republica Populară Romînă, ea în orice stat socialist, puterea populară — să ne exprimăm cu vorbele lui Lenin ■— „creează pentru majoritatea celor ce muncesc posibilităţi de a fi cu adevărat atraşi în arena unei activităţi unde ei să se poată manifesta, să-şi desfăşoare aptitudinile, să scoată la iveală talentele ce zac ascunse în popor —- î/izvor neatins şi pe care capitalismul le apăsa, le strivea şi le înăbuşea cu miile şi cu milioanele". Mecenatismul care ţkiea pe artist într-o dependenţă umilitoare şi implica tot odată o restrîngere a libertăţii creatoare, întreţinut de cei avuţi nu atît de dragul artei cît de ispita şi mirajul gloriei ieftine, într-o Republică cu regim democrat popular nu mai poate dăinui. Alte legi, demne şi umane, guvernează la noi înflorirea ştiinţei şi culturii. Eliberîndiu-se de exploatatori, poporul nostru muncitor, stăpîn al bunurilor ţării, le-a dat artiştilor cea mai de pret comoară, libertatea de creaţie, le-a dat ţara liberă şi, prin viaţa sa eroică în construirea socialismului, pilde pentru măreţe epopei. E, fireşte, de datoria creatorilor, să răspundă cum se cuvine acestor mari realizări. Mulţi au răspuns cu prisosinţă, creînd în aceşti din urmă zece ani, opere valoroase în arta plastică, în muzică, în teatru, în literatură, opere care au fost fecundate, fără doar şi poate, de forţa creatoare a maselor eliberate, fiind întruchiparea concretă a amplei revoluţii culturale de la noi. Nu ne gîndim, desigur, numai la creatorii culţi: sau, în orice caz, îi avem în vedere, mai cu seamă, pe aceia care provin din medii şi pături sociale, cărora regimul democrat popular le-a creat pentru prima dată posibilităţi de-a pătrunde în lumea artei. Căci, nimeni, cred, n-ar mai putea contesta astăzi adevărul că acei ce-au gîndit veacuri de-a rîndul şi au săpat cu bîta ciobănească în ţărîna patriei versurile Mioriţei, cei ce — ţinuţi sistematic în bezna analfabetismului — n-au avut atît amar de vreme condei şi h'rtie, scriindu-şi necazurile şi dorurile inimii... FIAT RESPUBLICA! 39 pe faţa perinii cu cerneala ochilor şi pana sprtncenelor, cum zice răscolitorul cîntec popular, toţi acei din al căror suflet a zvîcnit o ţandăra de frumos şi de lumină, au acum, prin urmaşii lor, posibilitatea de a-şi exprima în paginile revistelor şi-ale ziarelor, sau chiar ale unor tomuri întregi, gîndurile şi sentimentele ce-i însufleţesc. In vremurile care-au trecut, vremuri maştere şi grele pentru cei mulţi, numele celor ce-au pus din sufletul lor o nestemată în ţesătura unei balade, un crîmpei de gînd în tortul unui basm, o lacrimă într-o doină, a rămas troienit în noapte şi uitare. Cuvîntul „anonim", sec şi gol ca o coajă de nucă, înghesuie în nimicnicia lui un imens cimitir de genii necunoscute. Nu le ştim numele, nu Ie cunoaştem înfăţişarea. Doar unde şi unde, săpat stîngaci în coaja fagilor din munţi, numele vreunui atare creator înseamnă sfios o dureroasă trecere prin lume. Revoluţia culturală, răzbunînd, parcă, pe toţi aceşti anonimi ai altor vremuri, a descătuşat energii şi forţe spirituale, creînd reale posibilităţi talentelor ivite în rîndurile maselor populare. Jocurile noastre naţionale înecate veacuri de-a rîndul în praful din bătătura unei curţi, umbrite de streşina unei şuri acoperită cu paie, privite de bătrîni cu ochii-nlăcrămaţi păşesc acum cu echipele artistice ale căminelor culturale spre primele scene ale ţării, trec graniţa cu mari ansambluri spre cele patru puncte cardinale, în admiraţia nereţinută a unei lumi întregi. Doinele şi cîntecele vechi, suspinate atîta vreme în singurătatea satelor, şoptite-n fluere prin munţi, rostite duios în frunză ca într-un instrument miraculos, prin zeci de talente populare, prin coruri şi solişti de mare talent se înalţă astăzi în largul zărilor, pe calea undelor, întovărăşite de cîntece noi, afirmînd pe plan mondial cultura unui popor atîta vreme necunoscută şi dispreţuită. Oameni înzestraţi cu simţul culorilor şi al formelor, oameni care în altă orînduire socială şi-ar fi crestat gîndurile şi sentimentele pe cadirişti de bici, în stîlpii porţilor şi pe troiţe, sau ar fi încercat jocul culorilor doar pe ouăle de la paşti şi-n cusăturile iilor, urmează şcoli şi Institute de învăţămînt superior, devenind artişti apreciaţi. Cunosc cîţiva talentaţi pictori tineri, acum absolvenţi ai Institutului de artă, care expun anual lucrări valoroase. Cu ani în urmă unul era hamal în port la Constanţa, altul tăietor de lemne, cu motorul tras de un măgar, în Buzău, al treilea, copilul străzii bucureştene, hamal şi el prin gări şi pieţe. Şi cîte cazuri de-astea nu mai sînt ? Mai sînt şi muzicieni şi artişti şi scriitori care s-au afirmat fără mecenaţi, liberi sub grija părintească a partidului. Pentru orice om de omenie, socotim că evidenţa e limpede că versul, rostit de profesorul de altădată, pare învechit şi contrazis de realitate. Şi pentru prima dată parcă-mi vine să intervin în versul unui mare poet: Fiat respublica, non deerint Flace, Marones ! ION CRIŞAN PRONOSTICURI... Si într-o zi a trebuit să plece, să se ducă cum se duce piaza rea S-au veselit mulţimile pe străzi, iar cîţiva au bocit în batistă de mătase storcind lacrimi crete pe catafalcul monarhiei... Zeci de ani minţi luminate şi cugete îndrăzneţe, au ridicat cuvîntul lor ca pe un stindard în lupta împotriva unei instituţii care n-a semănat decît suferinţă şi trudă Cezar Boliac, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Alexandru Macedonschi Constantin Miile, Constantin Bacalbaşa, George Coşbuc, Alexandru' Vla-hută, Gheorghe Panu, Traian Demetrescu, Ion Luca Garagiale, N. D. Cocea, Tudor Arghezi şi alţii au însemnat pe hîrtie albă, negrul' înţeles al rosturilor monarhice. De zeci de ani poporul aştepta să nu-i mai vadă, să nu le mai audă numele, să nu le mai simtă urma hrăpăreată în! brazda udată de sînge şi sudoare din care încoronatele capete storceau aur Cuvintele marelui polemist N. D. Cocea răsunau de ură clocotitoare, prinzînd plastic în cuvinte neiertătoare, toată amărăciunea unui om care nu vroia să se împace cu orînduirea nedreaptă: „Şi în loc să ne înalţi inimile, îi scria el regelui, ni le-ai înjosit şi ni le-ai pîngărit într-o viată politică de robi fără speranţe. Armata ta ai trimis-o să împuşte cetele de ţărani flămînzi. Pumnul jandarmilor tăi l-ai ridicat asupra satelor. Din viata muncitorului romîn ai făcut momîie de spaimă şi de groază pentru fraţii lui de pretutindeni. Politica ta, spion prusac, ulan care ne-ai adus în cutele mantiei tale numai necinstea şi ruşinea, a încercat să sădească în sufletele noastre o ură absurdă şi imbecilă împotriva poporului democrat şi liber din dreapta Dunării'. Făcindu-mi culcuşul în ţeasta ta, te-aş chinui, sire, zi şi noapte, ani şi veacuri întregi, cu întrebări şi cu remuş-cări postume. Aş fi viermele tău şi conştiinţa ta. Plimbîndu-mă ca într-un palat, rîzînd cu hohot în craniul gol, aş aştepta acolo, liniştit şi sigur, uraganul viitoarei revoluţii sociale care, dărîmîmd toate tronurile, sfărî-mînd toate lanţurile, descoperind toate templele şi mausoleurile inutile, va arunca şi ţeasta ta, o, rege, în nemărginirea cîmpurilor. Şi atunci, şi numai atunci, in sinul naturii, mai darnică şi maî uitătoare decît noi, vei îi poate uitat şi tu. Gura ta care n-a rîs niciodată va putea însfîrşit să rîdă vecinie. Şi, ca un simbol şi ca o răscumpărare, ca un epitaf al domniei tale sterpe, prin ţeasta ta crăpată şi prin orbitele tale sfărîmate va creşte griul spornic peste care vor trece uneltele secerătorilor". PRONOSTICURI.. 41 Uraganul revoluţiei pe care îl aştepta Cocea a venit. Ultimul monarh a trebuit să plece. Iar cei plecaţi, cu cei rămaşi cu nasul în batistele de mătase, tîn-guindu-se amarnic s-au dus la ghioc, la cititori în stele, în cafea, la babele care ştiu să stingă tăciunii şi plumbti în apă neîncepută, dornici de înecuri şi de prăpăduri, de valuri mîloase, de mlaştini cu miasme, pre-vestindu-ne pierzania. Tînguirile veneau din depărtate republici, deplîn-gînd soarta monarhiei şi îndoliindu-se de apariţia noului stat democrat. „Tirani şi trădători" sînt pentru d-1 Donev, redactorul responsabil al ziarului „America", cei ce clădesc o republică. „Titani şi trădători" au fost probabil şi Abraham Lincoln şi Georghe Washington şi Thomas Jefferson. Din plînsetul lor plin de regrete se înţelege că vor o monarhie. S-o instaureze. Sînt regi disponibili. Chiar Hohenzollerni. Şi cine sînt Hohen-zollernii o spunea N. Iorga într-o şedinţă intimă a unei secţii a Academiei Romîne ţinută în 1939: ,,In nemţeşte numele lor sună a vameşi. înainte de a ajunge acolo unde au ajuns, cavalerii ascunşi sus pe crestele munţilor impuneau vamă celor ce aveau nenorocirea să se abată pe acolo. De altfel moştenitorii vameşilor de odinioară ne-au arătat şi nouă, aici în tară, din ce fel de stofă sînt croiţi". Noi am plătit vama. Dacă vor s-o mai plătească şi alţii n-au decît. Un consilier — din depărtata peste ocean republică — deplîngînd regala orînduire ne prevedea că nu vom putea ridica fabrici, jurîndu-se că de vom reuşi să facem vreodată un tractor, el va lăsa să-i treacă maşina peste trup. Inspiratul prevestitor se numea Mark Ethrige, proprietar al ziarului ,.Louisville Courier Journal", trimis de Departamentul de Stat într-o călătorie de „informare" pe meleagurile noastre, iar muncitorii oraşului de sub munte nu-i cunoşteau miraculoasele-i calităţi de a desluşi tainele zilelor viitoare. Şi necunoscînd prevestirea, ei au făcut calul de fier cu roti uruitoare, care calcă brazda şi aduce belşug; din truda lor i-au dat viată, sprijiniţi de prietenii buni de la răsărit. Calul de fier a sforăit, a scos fum şi nechezînd curios a început a se mişca înţelept şi masiv. Nu a întîlnit trupul lui Mark Ethrige. Nu 1-a întîlnit calul năzdrăvan, nici cel dintîi şi nici hergheliile care au urmat. Ghiocul n-a fost bun, domnule consilier, sau poate n-ati scuipat cum trebuie în dînsul. Apoi unul — Vişoianu pre numele lui, — vorbind la radio ne spunea că „cultura romînească e legată de monarhie" şi prevedea scrutînd un glob de cristal: „fără monarhie nu poate exista cultură romînească". Fiinţează o Instituţie în Urbea lui Bucur care se numeşte Institutul central de statistică, instituţie ce adună şi socoteşte, şi nu tălmăceşte ci lasă cifrele să vorbească ele. Şi cifrele vorbesc că în vremea încoronatului 40% din populaţia tării era analfabetă şi 27% semianalfabetă. Şi muncitorii şi ţăranii, după ce au alungat pe rege, casa lui au făcut-o galerie de tablouri, — să înveţe şi pe cei mulţi ce e frumosul. Nou prilej de supărare pentru veşnicii apărători ai tronului. Acelaş Donev de care pomeneam mai sus, se supără într-un editorial, că un ziar romînesc conţinea un articol intitulat „Comemorarea lui Puşkin la centrul şcolar din Grozăveşti". Şi apoi ignorantul comentează astfel acest articol care ne scuteşte pe noi de orice fel de adăugiri: „Săracii oameni din Grozăveşti! Ce nefericiţi au fost ei pînă acum că nu ştiau de existenta... lui Puşkin". La toate aceste atacuri răspund vocile unor romîni de peste hotare care i-au 42 ION CRIŞAN cunoscut destul de bine şi pe regi şi pe cei care se văicăresc după ei. Un romîn american I. Puica — emigrat de mulţi ani şi care a fost de curînd în tară povesteşte următoarele: „Cînd a fost să plecăm, unii îmi spuneau „Nu te duce acolo mă, că te pun comuniştii la saramură". Dar eu ştiam ce hram poartă aceşti fugari. Le-am răspuns : „Noi am plecat din tară cînd voi o conduceaţi. Acum dacă nu mai sîntetj voi acolo înseamnă că ne putem duce 'fără nifcio teamă". In ziarul „Romînul American", Maria Mila scrie : „Ce e oare aşa de rău cu starea de lucruri din Romînia, de fugarii şi reacţionarii de aici se svîrcolesc ca peştele pe uscat şi fac spume la gură ? E oare rău că i s-au luat lui Brătianu şi la alţii de-ai lui moşiile şi castelele şi s-au împărţit poporului sărac, iar din castele s-au făcut diferite instituţii pentru folosul poporului ? E oare rău că fabricile, minele şi alte surse de bogăţii sînt în mîinile statului, din care beneficiază tot poporul, în loc ca acele bogăţii să intre în buzunarele lui Mihai — ca mare acţionar —, sau ale exploatatorilor străini? E oare rău că conducerea actuală încearcă să ridice nivelul de cultură al poporului şi să reducă numărul neştiutorilor de carte ?" „Cultura romînească e legată de monarhie" — spunea Vişoianu —. De monarhie e legat analfabetismul şi întunericul — răspunde istoria. E drept că poporul romîn a creat încă din cele mai vechi timpuri o cultură bogată şi originală. Atît de variată în manifestările ei, această cultură, datorită condiţiilor istorice vitrege nu era suficient de cunoscută. Aici în sud-estul Europei, poporul a trăit milenar propria sa viată şi înfruntînd vrăşmaşii nenumărate şi-a păstrat în toate manifestările culturii sale o puternică originalitate creatoare. Noua cultură, care se creiază ca urmare a eliberării tării de sub tirania regală, a continuat această tradiţie dîn-du-i un conţinut nou. Trecutul nu este un mormînt, este o experienţă, o lecţie înviorătoare ori amară, un îndemn. Şi ca atare trecutul slujeşte mereu viitorului. Reţinem tot ce a fost suferinţă şi umilire. Tot ce a fost pozitiv, tot ce a fost progresist şi uman în vechea noastră cultură a fost redat poporului în aceşti ani. Şi-au recăpătat locul marile figuri ale unui trecut zbuciumat de căutări. In vechea Academie nu-şi găsiseră adăpost nici cel mai mare povestitor romîn pînă la Sadoveanu, Ion Creangă, nici cel mai mare dramaturg Ion Luca Caragiale, nici cel mai mare poet Mihail Eminescu. Ei au devenit membri post mortem ai Academiei, în anii regimului popular. Un act de reparaţie postumă prin care poporul repune în drepturile lor pe marii săi înaintaşi. Transformările care ţin de domeniul culturii socialiste şi care urmau să lichideze ruşinoasa plagă a analfabetismului lăsată moştenire de monarhie, trebuiau să înceapă cu sarcina de a da maselor cartea. Şi cifrele îşi au adesea poezia lor, şi ele oglindesc efortul îndărătnic şi entuziasmul creator al mişcării noastre către un viitor mai bun. Ce va produce din punct de vedere cultural această Republică — scria un profesor universitar cu o neascunsă simpatie pentru fascism — nu va produce nimic pentrucă nu poate da nimic poporului romîn Zeci de mii de publicaţii în limba romînă şi în limbile minorităţilor naţionale ies zilnic de sub rotativele marelui Combinat Poligrafic „Casa Scin-teii" pentru a da poporului ceea ce moşierii şi tronul nu i-au dat niciodată. Revistele de popularizare a ştiinţei şi tehnicei au un tiraj anual de 900.000 exemplare. Bilanţul făcut în cadrul sărbătoririi „Lunii Cărţii" a arătat că în primul nostru Plan Cincinal au apărut 14.400 titluri de cărţi în 222.228.000 PRONOSTICURI. 43 exemplare. Şi acelaş profesor perora în continuare: „Ce ştiu ei (adică lumea socialistă) ce înseamnă cultura ?" E drept, noi nu am editat „cranii de lemn" şi nici „sfaturi pentru legionari" şi nici „cărticica şefului de cuib". E drept, noii nu am editat publicaţii care îndeamnă la pogromuri şi nici nu ara dat- foc cărţilor. In aceşti ani, în afara lucrărilor originale şi a retipăririi clasicilor literaturii noastre au fost tălmăcite numeroase opere din literatura universală. Balzac şi Heine, Dante şi Dikens, Gorki şi Mark Twain, Homer, Aristofan şi Puşkin (sic) au fost tipăriţi în tiraje de sute de mii de exemplare şi au fost răspîndite pe tot cuprinsul ţării. în ce priveşte cartea ştiinţifică, în comunicarea ţinută la Sesiunea generală a Academiei R.P.R. în vara anului 1956, cu prilejul aniversării a 90 de ani de la înfiinţarea Academiei, acad. Traian Săvuleseu, Preşedintele Academiei R.P.R., subliniind dezvoltarea ştiinţelor a arătat că Academia Republicii Populare Romîne a tipărit în 8 ani lucrări ştiinţifice, cît tipărise vechea Academie în 80 de ani. In satul altă dată sărac, mărginit de mocirla oraşului, acolo unde îşi păşteau lăptarii bivoliţele de' catran, zidari cu nume necunoscute au înălţat clădiri pentru cărţi: biblioteci. Sute de mii de oameni avizi de carte se îndreaptă spre bibliotecile sindicale, săteşti, bibliotecile din gospodăriile colective, bibliotecile raionale şi regionale. în bibliotecile satului romînesc, altădată al pelagrei, al întunericului şi al neştiinţei de carte, sînt astăzi 10.000.000 de cărţi. Imediat după instaurarea Republicii, într-un comentariu publicat în ziarul ..Manchester Guardian", cunoscutul publicist Alexander Werth recunoştea că „în vremurile actuale continuarea monarhiei în Romînia ar fi o anomalie istorică". Mi-am amintit de un pasaj scris de Take Ionescu în jurnalul său în care reproducea o discuţie pe care a avut-o cu Elisabeta şi Carol în 1914 după declanşarea războiului şi în care făcea şi el unele previziuni: „Mă întrebă care aveau să fie după părerea mea urmările probabile ale unui asemenea război. Ii răspunsei în atenţiunea tuturor că nici un muritor nu se poate încumeta să ştie ori să ghicească toate urmările unui asemenea război. Cu toate acestea ştiu patru din ele, îi spusei, şi pe acestea patru am să le lămuresc în două cuvinte : „Mai întîi o să fie o reînviere a urei dintre naţiuni, cum n-a mai fost de veacuri. Asta e tot atît de fatal ca şi lumina zilei. In al doilea rînd, va fi o mişcare precipitată spre ideile de extremă stîngă, spre acele numite socialiste. Fireşte, la urma urmelor, nimic din ce e absurd n-o să poată triumfa vreme îndelungată ; dar împingerea spre extrema stîngă este în toate ţările de neînlăturat odată ce, prin deslănţuirea înspăimîntătoarei catastrofe, clasele conducătoare vor apărea în ochii maselor mai incapabile decît le crezuseră eie. In al treilea rînd. zisei, va fi, Doamnă, ceea ce pot numi o cascadă a tronurilor. Maiestatea Voastră, care mi-a spus de atîtea ori că este republicană, nu va fi mirată de proorocirea aceasta. Numai monarhiile cari în realitate nu sînt decît preşedinţii de republică ereditare, ca monarhia britanică bunăoară, au sorţi să scape din această grozavă cascadă care va ieşi tocmai dintr-un război deslănţuit de suveranii absoluţi." Cel ce spunea aceste lucruri era Take Ionescu. Anomalia istorică — cum îi spunea Alexander Werth — s-a dus. De zece ani patria noastră e Republică. 10 ani de eforturi îndîrjite, de succese trainice şi de greutăţi trecătoare. Poporul nostru poate fi mîndru de bilanţul pe care îl face.__ MARJA BAN US CANCELARIA REICHULUl Na străji militare la porţi, nici porţi. Nici vulturi, nici zvastici pe ziduri nici ziduri. Nici scuipători. Nici fotolii. Nici telefon. Plouă mărunt, cenuşiu. Mai sînt nişte plăci de beton. Şt prin spărturi, iarba şi muşeţelul. Nu mai e nimeni în cancelarie' Numai căţelul, căţelul pămînlului, a rămas şi aleargă cenuşiu şi gras şi important prin cazematele subterane şi dă telefoane, dă telefoane... DANS Berlin-Vest I% fuste largi şi pantaloni prea strimţi Se leagănă pe loc adolescenţii. Narcoticele flori ale cadenţei îneacă tot. Dar ritmul simţi, îl simţi. Tresar zulufi, „codiţele de cal" Şi bărbi înnegurate şi fatale. O, zurgălăi sărmani, sărmane zale, La marginea abisului total. DANS 45 .S-a clătinat întîiul univers, Copilăria lor printre ruine... Şi ce e rău s-a şters şi ce e bine. Şi semnele pe ceru'nalt s-au şters. Sub măşti nepăsătoare ta ori ce Copilul ţipă gîtuit: „Mi-e frică !" „Ah, maică, veşnicia noastră-i mică"... Timpane bat. Se strigă-n jazz: „Ohe f Subţire-i gîtul fetelor, un vrej. Ei rupt îl văd, 'scăldată-n sînge floarea. Şi alta n-au. Şi pier în sărutarea Acestui lung, ameţitor manej. sPeidel Macbeth a ucis un om, doi oameni, trei oameni poate chiar zece a trimis întru Domnul. Umbrele lor s-au întors, s-au aşezat la masa, la patul lui, şi Macbeth nu poate să doarmă. Macbeth cu mîinile lui îşi ucide somnul. Speidel a trimis prea mulţi oameni la cer, ca să-i poată vedea, şi nici nu-i cunoaşte. Cei ucişi în masă îşi pierd repede chipul iar privirile lor nu vin, nu te fixează cînd şezi cu oaspeţi la masă, aşa că generalul adoarme seara, foarte uşor. Macbeth a fost un rege barbar, ■— în vremuri barbare — muncit de forţe ascunse şi necurate • tîrît de-a crimelor lui avalanşe. Hlamida, coroana şi mîinile lui erau pline de singe. Speidel are mîinile imaculate. El e un om modern de laborator şi lucrează cu aparate şi mănuşi etanşe. Dimineaţa generalul face gimnastică, seara frecventează concerte, savurează eseuri de Gide. Un valet stilat opreşte în prag cadavrele stigmatizate şi goale cari se-mbulzesc deplasat, la uşa salonului, şi strigă cu gurile lor barbare : MARIA BANUŞ — Moarte acelor care ucid! O, nu! încă un cocktail, te rog generale! încă un zîmbet european şi lucid. Dar prea multă moarte-i barbară Şl prea multă viaţă-i barbară Şi-n lume au fost prea mulţi morţi şi colcăie prea multă viaţă'. Umblă proorocii şi ursitoarele din tară in tară şi profeţesc, aşa cum lui Macbeth ti profeţeau vrăjitoarele — Atunci cînd pădurea din Birnam va să se scoale şi să pornească spre tine teme-te, Macbeth ! Speidel sărută mînuşiţele doamnelor şi se retrage. In biroul lui mare din Fontainebleau, noaptea, poate, în linişte, să mediteze. Lumina opalescentei veieuze se concentrează pe bărbia energică proaspăt rasă, sub care sîngele circulă viu, pe ochelarii de cărturar ale căror reflexe trimit reverberaţia gindirii ; Războiul modern i-o simfonie de cifre. Războiul modern i-un joc de cristale pure Războiul modern are nobleţea crimei perfecte limpezimea prozei lui Gide şi armonia unei epure. Războiul i-un joc voluptuos si lucid e floarea suprem cizelată de pe blazonul unei culturi de esteţi... In noapte, un bloc transparent meditează. Dar dacă deschizi aceşti patru pereţi şi priveşti mai atent, poţi vedea sub alba, opalescenla rază, cum chipul viril se desface, cum liniile lui frumoase şi dure se deplasează cum un muşchi i se zbate la gură şi o candidă groază îl plămădeşte cu mină impură barbară. SPEIDEL 47 De jur-imprejurul opalencentei veieuze şi a celor patru pereţi, el desluşeşte o dimineaţă turbure, legendară, şi-un orizont ce se-ntunecă şi-nvineţeşte de parcă o mare mulţime se-adună, parcă se mişcă-o pădure, parcă se bulucesc in convoaie, femei şi copii şi ologi şi oameni trufaşi în haine scumpe şi zdrenţăroşi şi-nţelepţi şi milogi, şi prooroci şi oşteni şi slujitori, şi-naintea lor vin cei ce flutură crengi de măslin, iar de sus, din slavă detună şi-i încunună, cu lumină şi vuiet, fulgere nemaivăzute. Şi parcă se-aude cum strigă , cu gurile lof barbare, tare, prea tare, că-s prea mulţi morţi pe pămint. Şi parcă se-aud Cîrjile bătînd în pămint şi cristalele clare în care zac licorile ucigătoare se-aud rînd pe rînd sunînd, sunînd împroşcate-n cioburi de stele, sub încălţările grele, sub tălpile lor barbare. Vine pădurea din Birnam, Macbeth, vine pădurea. EUGEN JEBELEANU ADU*Ţl AMINTE... Miros de moarte, singe, plete arse... Războiul. Păsările neîntoarse. Părinţii duşi... şi orizontu-o gură ce-i mestecă în grota-î cenuşie. — Vor mai veni? „Fii sigur, — nu se ştie.. Şi rîde-un glas de tun de 'pretutindeni şi bat^ in geamuri lacrimi grindeni-grindeni şi^ se întorc mantale spulberate : zăpezi, cenuşe, arniat\e-armate-armate, şi-ţi bate-n uşă Noaptea, ciocăneşte şi sai din pat şi palid spui: — Pofteşte şi-ţi intră viscolul în patul rece şi noaptea nu mai trece, nu mai trece Războiul... Moartea... de-ai putea opri-o... Acum e prea tîrziu... 'adormi... adio... 2 aprilie, 1957 TIR A NUL UCIS Căzut sub toga-n falduri ce-l drapează columna frîntă pare : doborît. Şi faldurile grele scînteiază ca marmora. Din spate, văd atît. Dar corbii, ce rotind îi fac cunună zăresc garoafe-adînci sub grasu-i gît -— Şi lujere-s pumnalele sub lună, lungi umbre sâgetîndu-i peste'rît. 19? 7 PI ŞICUL ŞI EI ARA U crimă s-a produs, mai mică, în noaptea neagră ca un dric: o babă-naltâ şi voinică a îngropat, viu, un pisic. P1SIUUL ŞI FIARA Ucis, pisicu-i în grădină şi-n noaptea neagră ploaia-l plouă, iar baba ia din oala plină mincînd cu mîinile-amîndouă. 1952 ABSENTUL Oricit te-aş căuta, o, tată, nu te mai aflu printre vii, şi creşte Tudor, şi Florica — şt tu, tu nu-i mai poţi zări. Ei — nu-i vezi fluturarea rochii şi rîsul lui tu nu-l auzi : O, de-ai putea să-i vezi... Ia-mi ochii. Dar şterge-i mai întîi: sînt uzi. 22 sept. 1955 CUIBURI O gînduri, rotitoare gînduri... In care codru, unde este cărunt copac ca din poveste, dar încă drept, cu mine-asemeni, ai cărui ani cu-ai mei sînt gemeni ?.. In care codru, neştiut de nimeni, stă visînd ta mine, de-aceleaşi gînduri străbătut cu coamele ele cuiburi pline ? O, gînduri, rotitoare gînduri, de el trimise, de departe... de toamnă îmi vorbiţi şi moarte, de arborele, care-n seînduri se va preface pentru mine în patru foi pe veci nescrise... Legat de mine, stă copacul precum un cînt de-o violinâ... Oftez şi eu şi el, săracul, din cînd în cînd... Dar ne surîdem, simţind cum cuiburile suie un cînt de frunze şi lumină... 1957 Romînească nr. 12 MARCEL BRESLASU POSESORUL ARCULUIl) după (prin forţa lucrurilor) G. E. Lessing In ţeleptul autor al tul Nathan — cum se spune despre clasici — „ne propune" apologul următor : (11 traduc, dar nu-L versific să nu pară că-i falsific aeăţîndu-i vreo neghioabă şi zadarnică PODOABA...) CARTEA A TREIA Intîia fabulă Un om avea un excelent arc din lemn de abanos, cu care ţintea foarte departe şi foarte precis şi pe care îl preţuia în mod deosebit. Odată insă, privindu-l cu atenţie, spuse : „Eşti lotuşi niţel cam greoi! Toată podoaba ta stă în faptul că eşti neted. Păcat!" — Dar — îi dădu prin gînd —• la aceasta există deac. ,,Mâ voi duce la cel mai) bun artist, cerîndu-i să-mi cresteze desene pe arc". Se duse la el şl artistul îi crestă pe arc o întreagă vînâtoare; şi oare ce s-ar fi potrivit mai bine pe un arc decît o vînătoare ? Omul era foarte bucuros. „Meriţi aceste podoabe, dragul meu ire!" — între timp vrea să-l/încerce; îl încordează — şi arcul se fringe. Teza pare să preteze la diverse ipoteze că e vorba despre lemn, despre arc şi tras la semn — ori e vorba despre-un stil mai... mlădiu şi mai subtil! Răspunzîndu-i, peste veac si în versuri — cînd scriu proza mă păleşte o scleroză cerebrală, fără leac! — cred că „drama" e un fleac! Marele-mi înaintaş e-n deobşte bun ţintaş, dar aici mi se păru că fură propria-i perucă: ') Din „Dialectica poeziei". POSESORUL ARCULUI 51 Baţi-mi voie să remarc: „supra-încărcatul" arc na a fost „împodobit" ti crestat, săpat, scobit... şi — deci — nu-i adevărat că-n această circumstanţă ar fi fost împovărat: „suplimentul" de prestanţă îl costase din substanţă! Arcul, astfel căsăpit, .reintrase... în repaus nu prin ce i s-a „adaus" ,ci prin ce i s-a răpit! Ce s-ar fi-ntîmplat cu „stitul" .dacă vechiul relief şi-ar fi întregit profilul 'cu argint, sau cu sidef... ? Oare — „vana" încrustate nu l-ar fi făcut MAI tare ? „...întrebarea e normală chiar în logică formală. Pusă dialectic însă şi gîndind mal ortodox, .drama-i încă mai restrînsâ .şi — se-ncheie-n paradox. Astea-i fură grijile! Arcul să şl-l scrijile.. .si îl dase la strunjit subţlindu-l ca pe-o joardă! ...Dar, mă-ntreb, de-o nouă coardă oare, s-o fi îngrijit ? Coarda, haide, treacă-meargă! A rămas cel mult prea largă şi — de ce să mă frămînt ? — nu din vina ei s-a frînt... Nu! Ponosul i s-a tras mai curînd de la săgeată! Pasămite — a rămas tot cea veche şi înceată, boantă şi „ne-subţiată"... lată, autorul nostru (şi pe urmă exegeţii) nu s-a sinchisit de rostul şi de ponderea săgeţii: A lăsat-o otova socotind că tot o va împlînta, ca şi-nainte. fremătînd în cele ţinte... Hei, dacă o şlefula deopotrivă şi pe ea fabulistul emerit, sigur că-ar fi nemerit — şi MAI bine, şi MAI iute 'inima fugarei ciute. LA OSPĂŢUL MARE-AL VIEŢII L a ospăţul mare-al vieţii n-am şezut în cap de masă. Mi-au luat locul băgăreţii pretutindenea acasă. N-am şezut în cap de masă! Pe sub nas văzui cum trece pulpa gîştii cea mai grasă, pîinea caldă, vinul rece. Pe sub nas văzui cum trece Gtoria-mpârţind cunune (felul trei sau treisprezece după colţunaşi cu prune...) Glorla-mpărţind cunune mi-a zîmbit doar prin oglindă pe cînd ronţăia vreun june foi de dafin, ca pe-o ghindă. Mi-a zîmbit doar prin oglindă, mi-a făcut cu ochiul: lasă. cîntul — cîntul tău colindă pretutindenea acasă... Mi-a făcut cu ochiul: lasă fala stearpă-a diademii. Tu vei sta în cap de masă la ospăţul mare-al vremii. DAN DEŞLIU LA FOCUL DE TABĂRA în codru l-am aprins, într-o otavă, prin care coasa încă n-a foşnit... O acvilă înmărmurise-n slavă. Un şipot ca un ied sălta-n dumbravă, sub feriga de-un verde otrăvit. Departe, în prăpăstiile serii, luceferi izvorau cu licăr blind. In marele imperiu al tăcerii ne strînserăm alături pionierii, frînturi din Eminescu murmurînd... A flăcării romantică lucire dădea ecou sub genele cuminţi, cînd stihurile fără de pietre dezmormîntau un vis de fericire ce l-au avut părinţii de părinţi... „Va creşte tot ce-n lume este menit să crească... Şi-n glasul mic era atît fior şi-atîta-mpătimire tinerească ! Şi versul parcă viind sâ-l întărească, cravate roşii fluturau uşor... Făclie, iu, de-a pururea curată, cum reînvii în ochii de copil cu farmecul întreg de altădată, şi inimi veşnic noi le faci să bată în ritmul prăfuitului dactil! Altminteri — arta n-are rost să fie : copiii —• sensul poeziei sînt! Vegheaţi, vegheaţi, această veşnicie a omului, dezvăluită mie într-un amurg ce aş fi vrut să-l cînt,. LA FOCUL DE TABĂRA 53 în neuitate clipele acele cînd şipotul şoptea prin bolovani, şi tăinuiam sub tinerele stele cu cîţiva cetăţeni ai ţării mele, de doisprezece-treisprezece ani... SEARA, IN PORT „Uneori, cînd iese luna nouă, umbrele Algonkinilor cutreieră ţărmul..." („Tales of Manhattan") „Pornit de pe Paumanok, de pe insula-n formă-de peşte..." (Whitman) S eara, în port, la picioarele Wall Streetului, tinde se leagănă leneş pe valuri geamanduri şi balize electrice în toate nuanţele curcubeului, acolo unde Hudson se varsă în Ocean sub numele de North River, iar sîngele şi 'blestemele şi deznădejdea şi năduşeala .ce arde mai rău ca acidul sulfuric, .şi lacrimile sărate la gust ca Atlanticul, ■ale unei treimi sau jumătăţi din omenire (nu-i tot una ?) se varsă în golful marelui capital .sub numele de plus valoare, acolo adesea, cutreer pe ţărmuri la vreme de seară aşteptînd să-mi apară odată cu luna şi steaua numită Luceafăr, umbrele marilor şefi algonkini... Vai, nu i-am văzut, încă nu i-am văzut nici odată! Nu mi-a fost dat să zăresc pribegind peste zgîrie-nori, făptura lor de ceaţă, superb înveştmîntată în pene de felurite culori! Şi totuşi, în Manhattan e o poveste parcă, şi-un cîntec la fel, dacă nu mă înşel, spunînd că se înlîmplă să se mai reîntoarcă din cînd în cînd pe tună, din noapte nepătrunsă, într-o tainică, 'lainică barcă, legendarii stăpîni ai insulei în formă de frunză... Ei trebuie la ceasul acesta să coboare cu paşi fără ecouri pe ţărmul fermecat, mirîndu-se desigur ce mult s-au preschimbat DAN DEŞLIU străbunele terenuri de-aici, de vînâtoare... Apoi, sub selenare lungi raze ce se eern ca pulberile unui îndepărtat tezaur, pătrund solemn în templul viţelului de aur, slujit de idolatrii din secolul modern... Amplificaţi, fireşte, de basme şi distanţă îşi proiectează vîrful penajelor pe cer; iar umbra cînd le cade pe casele de fier, altarele zeiţei cu numele „Finanţa", se răsucesc zâvoare, cu geamăt omenesc, sar din ţîţîni, cu scrîşnet, masivele blindaje, şi praf de oseminte se scurge pe pavaje, şi-a cripte mucezite averile duhnesc... Nepricepînd nimica, trecînd ca o visare pe-naltele cavouri scăldate în lumini, se-ntorc încet în valuri bătrînii algonklni, la marile terenuri — de veci — de vînâtoare. Se-ntorc încet în valuri, cînd barca lunii noi îşi deslipeşte prova de turlele cetăţii şi pier treptat sub torţa Statuii Libertăţii fără să mai privească o clipă înapoi... Eu, însă, nici odată, ori cît făcui de strajă, nu i-am zărit, purtîndu-şi din noaptea nepătrunsă siluetele stranii la ceasul de vrajă, pe vechea, străvechea lor plajă, legendarii stăpîni ai, insulei în formă de frunză... ADVERSITĂŢI CIşor mi-a fost să mă dedau cu greul însingurat cu-oric'me împreună, prea împăcat cu veşnica furtună... Infern e unui diavol — Elizeul — Rău mi-ar şedea să am o soartă bună : zefirii mei —• austrut şi boreul... Invulnerabil ca Ahll Peleul, mă dor pînă şi razele de lună. Departe-i încă tot ce simt alături ca-n turn de nouri zilele senine, ca umbra violetei sub omături... Şi tu — care cu degete străine acest suspin cîndva ai să-l despături. şi te-am găsit — ca să mă pierd în tine... CAM/Z PETRESCU JURNAL (fragmente) 13 ianuarie 1927 Aşa dar 13, aşa dar 1927, anul în care împlinesc 33 de ani. „Vîrsta la care a murit Sansculotul Isus Gristos, vîrsta fatală revoluţionarilor'*, răspundea Camille Desmoulins tribunalului, Vîrsta fatală poeţilor. Vîrsta la care se declară nebuniile sau sfîrşesc agoniile sociale încăpute la 18 ani. Cei care scapă între 30—35 de ani, mor fără îndoială numai -l imit. Copiii mei, cărora le-aş transmite acelaşi organism, aceeaşi inaptitudine de a te îmbogăţi sau de a-ti aranja afacerile, se vor găsi la 33 de ani, dacăi-aşi avea, în aceeaşi situaţie. lata deci că nu pe cine ştie ce cale mistică ridicul ocultă, ci matematic determinată, sînt împins la sinucidere. De altfel în ultimii ani m-am apropiat tot mai mult, funia s-a strîns tot mai mult în jurul parului. 56 CAMIL PETRESCU Situaţia „aranjată" din Oct. 1926 era numai o iluzie, cum iluzie va îi ori ce îndreptare, căci se pare că raportul se menţine oricare ar ii termenii. a_a x n _ a x n axdxr b b x n b x n b x d x r Toate eforturile, chiar cele care duc mai1 sus, aduc cu ele şi un numitor mai mare, o cădere mai dureroasă. Cînd de zeci de ori în 1925 şi 1927 am fost la cîteva minute de moarte, nu ,e nici un motiv că nu o voi folosi chiar după o iluzie de îndreptare, ca aceea a tuberculoşilor dinaintea morţii. Să nu uit în ori ce caz să modific scrisoarea adresată parchetului. De ce am impresia că joc totuşi o vagă comedie ? Cred că e senzaţia la fel chiar în clipa când ai apăsat trăgaciul. Ceva analog cu „prefacerea" lui Tomas lTmposteur în scena morţii. De altfel dacă nu voi îi jucat în 1927 şi încă în primăvară, nu văd nici o altă soluţie care să nu fie un cerc viţios. O „însurătoare cu parale" e greu de realizat, în condiţii (Ah, jurnalul acesta o să fie o -adevărată pacoste. L-am scris ca să mă scutesc de oboseală şi iată că fale note interminabile. ,Să zicem că unde e prima notă), care să însemne o soluţie. O fată frumoasă — adică la fel cu cele pe care le-am iubit, sărace — şi inteligentă, greu de întîlnit, pentru că de la părinţi odată cu averea se moştenesc şi însuşirile care au creat-o: prudenţa! lipsa de sensibilitate, avariţia sau spiritul „şmecher", şi cu o nevastă „şmecheră" nu văd cum m-aşi putea însura. Cu o fată urîtă, fără îndoială că nu m-aş însura ori cîte parale ar avea. Chiar cu planul ignobil de a divorţa în doi ani. Doi ani de minciună cotidiană n-aşi putea suporta cu nervii mei extenuaţi. în ori ce caz numai linişte nu mi-ar aduce o astfel de căsătorie. Atunci ? Ah, Je fa ia souvent ce reve etrange... Ah, o femeie care să nu fie o ignobilă amantă spirituală, ci o frumoasă şi calmă tovarăşe sensuală. O bucurie matură ide -seceriş. Ah, o femee care să fie atît de puţin frumoasă încît să nu se observe, să-ţi lase Jiniştea, atît de sensuală ca să-ţi calmeze nervii, atît de bună caimaradă încît, cu averea ei să poţi realiza „Etica", „estetica" şi „sociologia" în forma care au^devenit obsedante. Fără îndoială însă că această întîlnire este irealizabilă, căci împotriva ei stau datele noastre sufleteşti şi materiale. Hotărît lucru, dintre toate femeile, singura pe care n-aşi lua-o de nevastă ar fi aceea care mi-ar deschide perspectiva unei pasiuni mediocre şi stupide, ceva în genul „căsătoriilor din dragoste". 20 februarie 1927 „Note zilnice" e un mod de a vorbi. In ori ce caz, obosit cum sînt şi cu această idiosincrasie pe care mi-o provoacă acum scrisul, redactarea acestui caet de note cotidian ar fi o imposibilitate. Procedeul lui Jules Re-nard (sau Pierre Louys ?) e mai acceptabil. Notezi oricînd, chiar la intervale de un an sau doi. Şi pe urmă ce aşi fi notat într-o lună jumătate ? Că nici odată, aproape nici o clipă nu m-a părăsit gîndul sinuciderii ? Că aim început să ajung la convingerea că ea e o soluţie logică, nu sentimentală ? Că începe să mă obsedeze ca o idee fixă, definitivă ? JURNAL 57 De altfel, şi ca literatură, imaginea trenului .deraiat din cauza omizilor nu m-a părăsit. Tren deraiat din cauza omizilor... Sau mai bine sub influenţa unei lecturi' recente : om aruncat de viu •în templul ploşniţelor. Căci am cetit şi grozăvia asta, că există în India o sectă care adoră ploşniţele şi că se îngrijeşte de hrana lor cumpărînd oameni vii şi obligîndu-i să stela cîte zece-unsprezece zile pradă benevolă ploşniţelor care trebuie să forfotească ca o masă lichidă. Aşa adoraţi, aşa adoratori şi aşa mod de a te vinde au acelaşi numitor. Eri M. mi-a arătat un portret al lui Beethoven găsind că îmi seamănă. D. L. a constat acest lucru în plină redacţie a „Aurorei". Or ,fi crezînd ei că am şi ceva din personalitatea acestui artist. Şi dacă da, nu încearcă vr-un sentiment de răspundere pentru laşitatea lor ? Cred că azi am găsit o soluţie care să mă îndepărteze' şi de nebunie şi ■de sinucidere pentru cîtăva vreme. Şi transcrierea ei m-a făcut să redeschid caetul. Trebuie! să ană port ca un om obligat să se realizeze, ca un stăpîn cu -alte cuvinte. Delicateţea mea — care uneori are un straniu aer de laşitate — nu face decît să-mi provoace insuccese, iar refularea aceasta în interior a indignării şi revoltei pe care o simt are ceva din pericolul de a intoxica tot sufletul, ca un puroi' rezorbit. ,{Aşa s-o îi scriind ?) Şi nu le fac -nici lor un serviciu, cu isbucniri tardive şi iremediabile (căci în fond Cor-neliu Moldoveanu are dreptate, trebuie să arăt din prima clipă că sînt peri-■culos, nu cînd totul e iremediabil). Deci un ton dur de stăpîn. întîi pentru că nu am nimic de pierdut. Singurul meu bun de acum, reputaţia literară, nu are ce pierde din faptul că voi vorbi într-un mod care s-ar putea să nemulţumească momentan. Trebuie să-mi intre în cap că nu *am ce pierde, că practicînd atitudinea de pînă acum, sînt într-o pagubă de -■sută ta sută. Teama mea de a nu face impresie proastă, de a nu pierde afecţiunea •cuiva e ridiculă şi ilogică. Insuccesele mele dovedesc că oamenii aceştia şi-aşa mă dispreţuiesc, sau cel puţin mă urăsc. Ei urăsc pe toţi oare nu se pliază poftelor lor. Iar 'bunătatea lor nu e decît destinderea fiziologică a unei vulgare sensiblerii, ■siestă scurtă morală. Dacă am despre ei părerea pe care o am, atunci e ridicul şi ilogic să ie cerşesc stima. Un măcelar nu cere, despre el, părerea boului' pe care îl laie. (Dacă vreau realizări dure, comparaţia ar merge aşa). S-o modificăm -puţin însă. Procurorul care, acuzînd, 'ţine socoteala de impresia pe oare o face acuzatului, devine un impotent caraghios. Deci n-am nevoie de stima bunilor mei vecini în viaţă. Asta e azi pentru mine, care am o convingere complexă şi realizată despre societatea iromînească, un lucru definitiv. Şi cîndi am scris numărul din „Cetatea literară" am simţit clar că nu •voi îi nici odată tare, cîtă vreme mă voi sinchisi de părerea despre mine -a acestor oameni care nu se sinchisesc de părerea mea despre ei. Atacurile şi ripostele infame ale adversarilor ne sînt dureroase pentru că ni le închipuim subt ochii celor dragi. Dacă vrei ca o femeie să nu te vadă tăbăcit într-o polemică literară, :nu o mai iubi. Şi dacă ea îţi uşurează soluţia asta, cu atît mai bine. 58 CAMIL PETRESCU u Daca îmbrăcămintea şi toate nimicurile de podoabă aparentă şi de ieftina vanitate ne sînt impuse de femeile pe care wem să le iubim -sau le iubim, atunci- soluţia nu e decît în a renunţa la iubire. '(Poate căi trebui sa scriu o piesa mfaţişînd lucrurile si oamenii aşa) teni t^^lJ^^^ Şi nu mai isti'mez> în afară de doi prieteni, pe nimeni. Aceşti doi smt gata să-mi primească ori ce explicaţie si răi plnluei ™ înteIe^re- 8 dacă nu o vor avea, cu atît mâi- «,,- :Y5VmPfnge ?ină^5 'u'ltimele consecinţe efectele acestei constatări: -mi-e indiferenta - dupa două zeci de ani -de obsesie a ei - stima contemporanilor mei... c-ărti 5o 'SS' dfă 6 în fiintei;eSUl ^menilor mei ca să'apară cele trei îrpLp n - k' ftunci.le ac serviciu găsind milionul care îmi trebuie. Daca izbutesc, ei îmi vor fi recunoscători Superioritatea unui om n-a constat niciodată în a colecţiona omagiile-mulţimii, ci in a suporta dispreţul ei. Dar am obosit. De aici încolo numai fapte. 7 iunie 1927 Chestiunea G s-a lichidat. Regele a cerut demisia guvernului prin rSlife" entarii, mai tîrziu- Deocamdată cîteva fapte din ulti- _ A doua zi am vorbit cu V.S.' care ca de obicei m-a invitat la masă tara s-o anunţe pe nevasta-sa. Cum sosesc înaintea lui, situaţia e profund desagreabila. Cum vine, se izolează cel puţin un sfert de oră în dorn itor cu nevasta-sa, trecind pe lîngă mme fără să-mi dea bună ziua, lăsîndu-mă de vorba cu mama-sa. Apare la masă, mă ia de guşe protector. Pune ceasul pe masa aratmd ca trebuie să imănînce în douăzeci de minute Are un aer zăpăcit, preocupa .Nu poate asculta o vorbă. Işi sărută nevasta după masă (totdeauna proasta şi săraca, în raport cu mesele copioase pe care le oferea invitaţilor inghemuiţi ,n căsuţa din strada Popa Nan, cînd „trăgea Pe draeu de coada^, şi lucrul acesta mi se pare foarte semnificativ) si se duce să se-lungească^ pe pat, lasîndu-mă în sufragerie cu nevastă-sa şi mamă-sa. Nici odată sila de a lua masa cu alţii nu mi se pare mai mare. Mă întreb ce caut acolo şi :ma gindesc ca la un paradis imposibil, la o felie de brînză şi_ un pahar cu bere luat la Gambrinus, de capul meu. Mi se spune pe urmă ca... a plecat (evitînd fireşte să-mi vorbească). Plec. Nevastă-sa mă invită insistent sa mai vin, să vin oricînd la masă. Am înţeles că mă invită de-milă. Simt rîme ilunecîndu-mi pe şira spinării în jos. Nici H., nici V. n-au vorbit despre mine în zilele următoare cu G îl caut insistent pe H. şperînd să-mi plătească vre-un articol dat la Tara noastră", căci n-am bani nici de masă. Aştept în antreul direcţiei" căci şeful de cabinet are ordin să nu anunţe pe nimeni. Aşteaptă acolo societari ai teatrului, stagiari tineri, autori înfuriaţi, etc. Sînt unii care -de tuni de zile solicită inutil o audienţă, H., care îmi făcea curte la Tekirghiol ru-gindu-ma sa vin să-1 văd şi pentru care nu găseam decît cinci minute în JURNAL 59 care timp să-i spun că trebuie să vie neapărat director, H. pe care l-am împăcat cu G. şi a cărui candidatură am lansat-o cel dinţii prin „Politica"). După o juimătate de oră doamna Filotti protestează indignată, dar tocmai atunci ni se comunică surprinzătoarea veste : directorul a dispărut A şters-o pe o uşe lăturalnică. T. B. propune că subt o viitoare direcţie uşa aceea să fie bătută în cuie. E uşa pe care o ştergea E. (lăsînd pe d-na Pa-padăt Bengascu, care îi era anunţată, să aştepte şi după plecarea lui). Ah, dar cîte incidente din astea ar fi de povestit. A doua zi încercînd să-l văd, îi trimit prin şeful de cabinet un bilet. Nu-mi răspunde. (Am început să strănut. Nici odată nu pot scrie la masa asta din hotel, fără să nu capăt un straşnic guturai). Două zile am luat masa — ca mai sus — la V. şi l-am căutat inutil pe H. II întîlnesc pe G. care mă trimite amabil şi plictisit la frate-său. Ce să mai vorbesc cu ignobilul T. I., L. C, etc.? Mi-a prezentat hotelierul nota : 5643 de lei. De unde îi iau ? Simt că mă doare capul. Aş vrea să mă mut căci simt că îmi poartă ghinion camera asta 33. Am fost la minister. O lume imensă în cabinetul lui V. aşteptînd cu figuri deprimate fără să fie primită de G. V. apare din cînd în cînd cu privirea absentă şi răspunde cu o grabă epileptică, cu gesturi inutile numai: nu... nu se poate... azi e ocupat, d. ministru. Unii îl iau de niînă ca să-i atragă luarea aminte, alţii îl trag de haină, cîte doi îi taie calea. Dar el nu vede pe nimeni. T. C. aşteaptă deprimată într-,un fotoliu. Ghicesc ce tristă nevoie de bani o aduce aci .şi o dă pradă acestor săli de aşteptare. Mă apropii de ea şi © bucuroasă. Cum şi eu sufăr, îmi aduc aminte că a depins de ea jucărea lui Mitică Popescu care m-ar fi scăpat de infamia sărăciei şi răspund acru atunci cînd mă întreabă cine e sărmanul Klopstoek care a scris un articol interesant despre ea. Ii răspund că e un dobitoc. Pe urmă îi arăt că actorii sînt vulgari'şi că mai mult şi mai pe nedrept suferă un autor- Mă întrerup, căci acest jurnal e o absurditate. Cînd Joyce notîndi numai întîrnplările şi gîndurile dintr-o zi, a scris un volum, ce m-aşteaptă pe mine : să scriu în fugă, prost, inexpresiv, negli-jînd ce e detaliul care dă perspectivă fondului. Acest jurnal prezintă o imagine falsă şi incompletă în ori ce caz. 4—5 martie 1929. La 3 dimineaţa ; gripat şi cu insomnie, oercetînd caietele pentru Artă şi cenestetică, dau peste acest caiet intitulat, vai, „Note zilnice". Sînt aproape doi ani de cînd n-am mai scris (în afară de nota ou privire la polemica împotriva „Curentului"). Intre timp am fost la „Universul" de unde am plecat înspăimîntat de prostia lui S. B., ca un negru de piatra de care se loveşte. Din nou „situaţia materială" mi-e dintre cele mai triste. Gîndul sinuciderii1 redevine actual. De altfel ziua plecării de la „Universul", era aproape să fie decisivă. Nimic nu m-a convins mai mult că ecuaţia e închisă şi că ori ce efort e inutil. Sînt epuizat. Literatura a ajuns să mă (dezguste, pînă la îmbolnăvire, ca hrana cu cartofi fierţi cînd eram prizonier. A'm tipărit „Mitică Popescu", sînt pe cale să tipăresc „Mioara" (cu ce trudă sîngeroasă !) şi am impresia unei evacuări care mă. <80 CAMIL PETRESCU dezintoxichează. ,Nu trebuie «s n +• produce toxine ca rezidurile neevacuate'" în tfae ° °peră sfîr?ită. căci J5a scriu Un volum de proză ? Sean H w1ZCz îf acela?i ti,mP ? * ic, dar nu sînt prea obosît Pprea desSfsta? f'^^l ™tre mine şi pu-«fortul pmă la capăt ? Şi ^Sf^stf * ^eratură ? ,Voi putea duce 2) Sa scot „Munca intelectuală" o If' + volumul de proză. Dar folosul ? Ma] p tot atît ^ mare ca la •o revis a .mobilă mi-ar fi d6 mult folos Asfmt* J mai 1Sp,tltor- Să ain t Ah, e stupid: R. e deputat lidefl?>LPutea |ine în Şah duşmăniile Jar, totul pentru merite literare. majorităţii..., profesor universi- />oer«/ C. ataşat de presă la £<*M S. N. e ataşai de Prefă l 3nUme Pentru el. B. ataşat de presă Berna S cS CKat muae P'entru eI-Şi e sigur că dacă eu aşi f, nf.'Jt at anume Pentru el-«are împotriva „numirii unei astede nulifir* ar fi Pr°testat ou in'dig" . Acum o lună confraţii' de la s A hd * ,' ~ -comitetul Teatrului Naţional, m -au prefe?^^63 U'n 'deIe£at în Şi mea o paranteză. Un tînă r.fraLpe.F-. romanul, note, i-am dat bani, carese A^Ur*™1? pubUcat şurile, nat, ma face „lichea" în... „Rampa". admiratorul meu necondiţio- f nu a-ede cl^tfc? s*' stndhaî tfvre^T ™ V" Caire îmi ; isesc la lectură. Tînărul DÎanu cie Lta £w r^T f1^ Că fl~ Plic-temporanul", aprobă pe V cu si,rî,?,rf f■ »Cetatea literară" şi Con-a-ibă o opinie, ocWirmtnu prea tar? c/ldf"' din ^ Somat ide m^ ^ nu-i place Proust, n-are ni?i 0 ustificare d?f f ta lui X" Tl sPun că ^că .rara", căci' pentru mine e un simptom dlZ5 CoIaborare la -Cetatea Lite--lui Proust. n bimP™m de mediocritate literară neînţelegerea ^ezoJacă luU? S: S TLndiS 's?V* €^ V^ ca « explice colaboratorii „Cetăţii" btend'hal P™ust, ş, că să nu-1 înlătur dintre M 28 iunie 1931 jm-am mai scris aici de doi ani av; o,^ -i-, . înregistrare e o pură stupidiSe^S^ * "r^f Această fara cea mai puţin pretenţioasă tinitTliîr^-3 kt**™*' fă'"ă coherenţă, •durere, impresia de întindere în desnădeid^ n? U Tamîne decît marea tul acesta rămîne un registru a" 2& J, ^ag. Propriu-zis, caie-absolut de neîrdăturat. Negreşit li i hI ?1TlduI smu«derii mi-a apărut -dar azi;am crezut că totul sSrşl? mt oarecum famiIiai-> «*dian, _ Sînt din nou fără nici o DersTwtiV* c «cat, m-a neurastenici TreATK^ m-a into- je care cei normali le fac firesc Aseară tî" P'^ru lucruri *oa,er la teatru, în privinţa pSi 1W b 13 Sa VOrbesc cu Ventura în ^tate, la gîndul că *n Zi?a1 urze^ef cSvS-3™ fost Paralizat 'd« «m" "U?1 Mmai ™ ^n- JURNAL 61 la toate .posibilităţile vieţii. Ga să .merg pe stradă trebuie să cheltuiesc urs capitol .de energie şi atenţie, cu care alţii pot ceti .un volum. - Aci unde totul se aranjează „în şoaptă", eu rănim vecinie absent. Nn, not cere nici o slujbă publică. Nu pot trăi din scrisul meu : piesele nu mi se joacă, romanul nu mi-a adus mai mult decît aduce atîta scris unui copist.. Din ziaristică nu pot trăi. u u Şi apoi e necesar să trăiesc ? Dacă nu mă pot realiza, adică daca nu pot pune la punct acele nenorocite d© caiete filozofice ? Cel puţin să iau aci hotărîrea că nu mă voi sinucide înainte de a le transcrie. Cum e posibil pe de altă parte, să mă ii îngrozit atît de imult ginduE morţii cînd eram bolnav, astă iarnă, şi să mă împac acum atît de mult cu gîndul sinuciderii ? * S-a început subscrierea pentru traducerea romanului. Rezultatul e lamentabil. Chiar cei care au subscris nu depun banii. Şi e singura mea, nădejde. * Trebuie să notez asta : Fostul ministru de Finanţe Mihail Popovici, care mă omora cut prietenia lui înainte de a veni la guvern şi la care apoi. timp de doi ani (ani?), n-am putut pătrunde nici odată, s-a apropiat en la. Cameră, ou exces die surîs spre mine. I-am luat mîna, cu o mutră de sila,, care 1-a îngheţat. Şi am întors capul tăcut. Ah, dacă aş putea îi aşa totdeauna. 29 iunie A venit G. la mine, la masă, şi mi-a cerut nervos doi poli. Am vrut să-i dau pe culoar şi mi-a spus să-i dau imediat, ca un om care puţin se> sinchiseşte de ceilalţi, căci nu mai ar» ce pierde. D. mi-a trimis şi el „secretarul" ca să-i dau un pol. Am vorbit cu R. despre traducere şi s-a oferit cu hotanre, tara cea mai mică aluzie din partea mea, să subscrie un exemplar. R. pare entuziasmat de carte şi vrea să pornească traducerea. Balthazar remarca rizin*. că R care era un admirator al lui P., „acum după ce a cetit romanul tau, nu mai poate să-1 sufere". R. se roşeşte (că a fost traducătorul lui P.) şi declară că într-adevăr îl igăseşte uimitor de superficial. Cineva îmi spune că lancovescu, văzîndu-1 pe Minulescu_ gata de plecare la Comisia de premii, 1-a întrebat dacă nu iau eu premiul de proză; Minuleiscii a zîmbit mirat şi i-a spus că nici nu e vorba de mine. Dupâ. felul lui, lancovescu a „perorat cu vervă împotrivă" şi atunci Minulescu i-a. spus că poate în anii viitori. 30 iunie Am luat masa, la Parcul Veseliei, cu Bagdasar. Mi-a spus că o conferinţă a lui Nae Ion eseu la Fundaţie era în întregime luată din Spengler. Că a interzis cu furie ca vorbirea să-i fie stenografiată. Toată presa a lăudat apoi adîncimea de gîndire a lui N. I.. Motru ţine să-1 facă profesor de psihologie la Universitate pe Mişu Moldovanu, care, credeam eu mai de mult, e ofiţer prin vre-o garnizoană moldovenească. Cînd colo... Dacă o h tot cum era în liceu... 62 CAMIL PETRESCU traducerii. Mi-aii adus Stiîfî ?f <* «.arta duceri.. Mi-aU a,us UTOT reX^^ffi^' >• >•• ve;lrza a°, 7z «r«WA** it Mă întreabă de „termenul uhirT ! ' "°1 CC1 ie a,c' • Ceilalti aprobă. ultim. Nn se ia n'K1Thotjrîre preâsă!*"" Pr0|>riU 2,5 "U e v,.a.eRtaS!aa CgiS^n^T^R '"l"^' S'ab' 0 ™^ a-1 fi descoper,,. Ali-a ,SS X^nî e^Sl * SÎn' lnC!nt" ^ ™na Se Ws^^j&t6* pa*pedr mâ aba,e- fac teza la Balcic. * Um ma V01 dtescurca. Aşi vrea să 6 iulie ^^n^^t^k^t'" g-utăţne întîmpinatl! profund impresionaţi. indignat. „de ce nu mai scriu"?") ş, sînt de bumsiîacarî- Fa'cf ^ tSnT' ? Să fie Pe Jocul verul la tîmplă. admCa meIancohe, gestul de a duce revol- Mă extenuează corectura la Danfon A fost aici la etaj un furt la 5 ziua.' sează^e^ma?^ ™ mă mai l^Z ■să nimeresc , ^Tlr^^^^tt ^ CU ™ ^gVrLS^terMGe^Ln'am ^ V™™ trecută la Cameră îndrlptarea pTerd un lrie^ cSe^ff^01 *J 'U1 (Ion Grăunte> din leam să mă duc Vineri Ta^ CameS ' muMte Sm',V:i- Dar nu Pu" T 10 iulie Imposibil să găsesc bani, ca să pot pleca. Nu voi putea lucra nimic. mx • - , U iulie JURNAL 63 12 iulie A venit Sebastian de la Paris. Toţi hotărîţi să scoatem o revistă vie. 13 iulie Danton al lui Wendel nu conţine nimic tmai mult'decît al meu (poate dimpotrivă), eu toate că a consultat enorm de mult material. Am vorbit cu prof. S. eri la Senat (introdus de dr. B. care era însă foarte grăbit). Mi-a spus că vine pe la sîîrşitul săptămînii, că are acum mult de lucru. Soare, care a văzut probabil Danton la Comedia Franceză, m-a felicitat pentru Dantonul meu. Dacă Soare poate fi sincer. 14 iulie Nimic nou. Totul stupid de fără perspectivă. Sînt bolnav şi profund descurajat. 15 iulie C. nu a venit la Argus. O nădejde mai puţin. 16 şi 17 iulie Caut mereu inutil pe prof. dr. S. 18 iulie La 5 rendez vous-uri, C. nu vine. La 5 rendez vous-uri, S. nu vine. Nu pot pleca la Balcic, căci n-am bani. 19 iulie Cartea Romînească nu-mi dă 6 mii de lei acont. C. a venit la Argus •după plecarea mea. Am fost la dr. B. M-a primit amabil, dar nu poate face nimic. Va merge cu mine la S., miercuri. Pînă atunci voi cheltui ultimul ian. Totul mi-e indiferent... Cred că nu voi putea ieşi la capăt. 20 iulie O după amiază întreagă acasă în căutarea unei- soluţii. Nimic. | "■' 21 iulie Absolut nimic, nici o perspectivă. Un furuncul în dreptul rinichiului -drept mă deprimă şi mai mult. Proprietarul nu a plătit apa şi n-avem. pe căldurile astea apă. (de altfel nici eu nu i-am plătit chiria). Mi-e o silă mesfîrşită de tot. Nu pot găsi, de trei zile le caut, foile manuscris ale romanului început ;anul trecut. Cam 100 de pagini. Să dau un anunţ la gazetă ? 22 iulie Am încheiat cu Cartea Romînească în condiţii lamentabile. Ca să -mă convingă imi-au arătat contractul lui P. Am fost de la 23 iulie la 13 august, la Balcic. M. mi-a fost de mult ajutor. Două conferinţe la Universitatea Liberă. Cineva care mă preţuia jmi-a spus că după conferinţe mă preţuieşte de două ori mai mult. Am fost trist. Cu ce se mulţumeşte lumea! Ce cult stupid pentru cel ce se «dă în spectacol: actor, conferenţiar, etc. M-am odihnit, am înotat, am 64 CAMIL PETRESCU petrecut chiar,'la Balcic. 'N-am lucrat nimic serios. Ezit. Nu ştiu ce să fac ? Teza de doctorat ? Volumul Cărţii Romîneşti ? Revista la toamnă ? Un teatru ? O piesă de teatru ? 14 august Mavrodi a publicat repertoriul permanent. A scos şi „Suflete tari".. Despre „Danton" .nici o vorbă. Nici un teatru nu-mi, va juca nici o piesă. Zilele acestea va trebui să plătesc chiria- începe din nou tragedia mizeriei. 15—16 august La Lido, la Snagov. Aştept să văd în ziare dacă e cineva care să ceară teatrului National să nu excludă „Suflete tari". O timidă încercare în Ordunea. Ce să fac ? Dacă mă ocup de studiile filosofice, mor de foame, daca fac gazetărie nu pot s-o fac la altă gazetă decît a mea, căci tiu mă primeşte nimeni. Dacă scot eu o revistă, trebuie s-o fac asa ca si cum ar fi principala mea preocupare : cu toată inteligenta, cu tot sufletul şi cu scîriba că din cauza ei nu pot să caut soluţiile în estetică aşa cum o doresc. 17 august Am vorbit mult eri cu I. I. S-a dus apoi la dr. B., să-i vorbească despre mine. Mi-a spus impresia lui: dr. B. e nemulţumit oarecum că nu m-am arătat mai „impresionat" de serviciul (mare si'real) pe care mi 1-a făcut ajutîndu-mă să-mi regulez drepturile la pensie. Si eu care de cîte ori îl acostam, eram enervat de faptul că niciodată nu are timp să stea de vorbă cu mine... Am reluat eri munca pentru teza de doctorat. M-a obosit îngrozitor. 19 august Nici un răspuns de la C. Noroc că proprietarul nu a venit încă. Dacă. 0 veni o să fie mare încurcătură. 20 august Lucrez la Teza de doctorat. Am bani da masă şi închid ochii fată de cele vor veni. Să termin odată teza asta. 23 august 193Î Mereu lectură nemţească în vederea tezei. Nu ştiu ce voi face după 1 septembrie. Acum am bani de masă şi profit ca să lucrez. A apărut în Facla o notiţă de ironică protestare, de mirare că „Suflete Tari" nu e în repertoriul teatrului. A trecut neobservată. J. îmi spune, acasă la el, despre îndîrjirea cu care E. se interesează despre cum se scrie despre el în viitorul Ghid al Romuniei. Impune să fie pus la anumite rubrici, protestează, măguleşte. Sînt de cîteva zile îngrozitor de enervat. Dueîndiu-mă la băcănia Dragomir Niculescu să cumpăr ceva, la socoteală îmi adaugă încă 500 de lei. JURNAL 65 — Ce-i asta ? _ 500 de lei pe care i-aţi luat d-voastră în numerar de la casă. _ Eu, domnule ? D-ta ştii cine sînt ? — D. Camil Petrescu. — Şi am luat eu bani de la casă ? — Da, într-o seară, grăbit, a.veaţi pare-se de plătit la Elysee, aţi cerut 500 dte lei de la casă. — Domnule, în viaţa mea n-am împrumutat de la o băcănie, nici nu mi-a trecut prin minte aista, n-am ştiut că e cu putinţă, nu mă văd pe mine găsind termenii necesari pentru formularea cererii. Se găseşte în păstrare o notă a lor de la 1 iunie. Sînt profund tulburat. Să fi luat într-un so iu de inconştienţă ?... mă cutremură asta. Toată ziua am fost bolnav. Am încercat să reconstitui ziua. Era1 1 iunie, a doua zi de rusalii, în ajun fusesem la curse, la ora 8 am luat o ţuică cu măsline, dar în caiet (jurnal medical) nu e notat unde. Abia în urmă mi-am adus aminte că la ora 12, la 1 iunie am încasat 15.000 de lei de la Editură. Nici măcar n-aveam nevoie de bani. Cred că D., M. sau alt confrate mi s-a substituit. Cred că personal nici n-aşi fi obţinut suma asta. E tot ca la teatru strein eu nu pot intra, dar cine caută pe Camil Petrescu, serios, intră. 24 august L-am rugat pe A. să ia notă în Vremea de protestarea din Facla. N-am mai cetit nemţeşte. Mă resimt de lipsa uneii biblioteci. Aşi vrea să am Logische Untersuchungen de Husserl. 25 august Gazeta teatrală leşină cotidian de admiraţie în faţa lui Mavrodi. „Studii" insipide. Totuşi deschiderea stagiunii cu „Chemarea Codrului" nu e o ispravă chiar rea. 26 august Ani luat masa la B. Pleca împreună cu nevastă-sa la Viena. Doamna era îndeosebi, de o bucurie de copil. El e puţin nemulţumit. A pierdut la moşie anul ăsta 300 de mii de lei. N-a putut obţine paşaport pînă n-a plătit 28 de mii de lei impozit (afară de cel plătit la moşie). Era totuşi bucuros că pleacă. Iar mi-a vorbit de roman. Spune că trebuie tradus neapărat. L-a înoîntat că fratele lui mai mic s-a entuziasmat şi el... Spune că la întoarcere se va ocupa serios de subscrieri. Acum cînd scriu raidurile acestea am umărul şi gîtul aproape înţepenite die reumatism. Proprietarul mi-a cerut, nu chiria, ci pentru apă, 333 de lei. A trebuit să-1 amin. 27 august 1931 „Adevărul literar" denunţă un plagiat de Telega. E unul dintre cei mulţi (dintre care şi Lefter) care m-au denunţat ca lipsit de talent, impostor literar. 28—29—30 august Aceeaşi preocupare de a găsi bani. O tristeţe enervantă că nu pot lucra filosofic. Lovinescu s-a întors şi a dat la tipar al doilea volum din 5 — V. Romînească nr. 12 66 CAMIL PETRESCU Memoriile lui. Sînt şi eu în el. Ce straniu curaj are Lovinescu, să judece lumea, el care e incapabil de o judecată obiectivă. 31 august Lovinescu se plînge că din cauză că B. e certat cu toată lumea, el e pus în situaţii delicate. — Domnule, vine ila mine şi din cinci inşi cîţi sînt în casă, nu vorbeşte cu patru. — ! ? — Maiorul B., col. V. — înţeleg, nici nu se pot lega convorbiri. — Absolut. * Nu izbutesc nimic. Sînt grav bolnav de kxmbago, într-o lipsă de parale cumplită. Proprietarul mi-a dat pînă mîine termen să găsesc două mii de iei. Nu e mult, dar este exclus să-i găsesc. Am scris în Franţa şi Germania, cerînd cataloage pentru aparate de auzit. Costă cam 8—10 mii de lei. De unde bani ? / septembrie Marţi, zi oribilă. Bolnav rău, fără bani. M-am gîndit iar la sinucidere. Trebuie să se termine odată. 2 septembrie Nici o şansă în demersurile mele. Renunţ să mai prepar teza de doctorat, căci cred că din cauza ei sînt rău bolnav de o săptămînă. Am un organism prea slăbit ca să mai pot face vre-un efort. 3 septembrie Convorbire cu Mavrodi. L-am găsit singur, citea o piesă de Voicu-lescu, i-am spus că am auzit că e foarte bună. A spus că are să vadă. Surî-dea cordial şi animat (,,Gioconda", vorba lui M.). I-a,m dat cu voie bună sfaturi excelente, cu intenţia de a juca şi eu acelaşi teatru ca el. De astfel cred că ar ii bine să aducă pe Vanciu de la Cluj. A luat notă anume. Abia după o jumătate de oră a spus, cu o mişcare din umeri : — Am cetit piesa d-tale. E singura al cărei erou e Danton cu adevărat. Mi-a plăcut. Dar are nevoie de tăieturi. — Accept ori ce tăieturi, pentru că acum e t;părită. — Si pe urmă mi-e teamă de Iorga Dacă Iorga o admite... — Dar ? —• Ei, nu ştii... Despre „Chemarea" Codrului a spus că asta e C... rea Codrului. I-am cerut ca eventual să reia „Suflete Tari". A zîmbit, căci ştia idoair că a scos-o din repertoriu. — Dar eu am jucat-o, nu ? în 1922... Şi vesel cordial (eu la fel) „Sigur că ţi-o reiau... Evident." — Gîndeşte-te şi dta, domnule Mavrodi, că eu n-am încasat 100 de mii de lei, în zece' ani de teatru (în realitate în 13 ani de scris teatru). 1 .; M-a asigurat cu voie bună, cordial, cavaleresc. Sînt sigur că joacă un teatru vulgar. Aveam nevoie de un fapt ca să luăm o dată, ceva precis. JURNAL 67 Dar a trebuit să mă mulţumesc să spun că-i voi trimite Danton tipărit abia în două săptămîni. R. foarte inimos s-a dus la T. ca să ceară numirea mea la Societatea pentru distribuirea tutunurilor. Era sigur că va reuşi. T. i-a dat un răspuns măgăresc şi mai ales inexact: că toate posturile vor fi ocupate numai de foştii lor funcţionari de la Industria nu mai ştiu cum. * Seara la Elysee, Masoff mi-a spus că eri Mavrodi a fost furios pe cronica mea din Argus (singura care a făcut rezerve). Asta vream şi eu. * 4 septembrie Eri Cultura Naţională trebuia să-mi facă socotelile. R. mi-a promis binevoitor şi protector că va îi o socoteală loială. — Rezultatul : m-au scos dator 55 de mii de lei. Dar socoteala era aşa de strident modificată că au trebuit să dea înapoi. La urmă, au mărturisit că nu e bună. S-a ajuns la concluzia că nu datorez decît vreo 15 mii de lei. In realitate (pentru că e absurd să admiţi că actualmente se găsesc în 250 de librării (cît spun ei că sînt)' 2.700 de volume, e probabil că eu aşi mai avea ide încasat 30-35.000 de lei. R. părea încurcat iar îmi spunea că se va face o nouă socoteală bună spre sîîrşitul lunii. Ce să mai crezi ? Ce să mai speri ? 5 septembrie Am fost la Box urmărind meciul cu pasiune. Fac planul să mă duc la M. 6 septembrie Mă uimeşte descoperirea pe care am făcut-o: profund justă ideea lui Bergson despre artă. 7 septembrie Sînt mulţumit. Am regăsit începutul de roman pe care-1 credeam pierdut. 8—9 septembrie La Snagov, la familia R. Un fel de bungalov. E agreabil. Fac versuri insipide pe „jurnalul de bord" al bărcii. Nu vorbesc mult şi-atrage repetat invitaţia „să mai spun ceva". Răspund că „nu sînt radio". S. a venit alaltăieri la mine cu S. (fără simţul realităţii ca totdeauna, dar inteligent). Sîntem de o familiaritate puţin cam excesivă, cel puţin din partea lui. S. crede că Francezii n-ar accepta niciodată un Danton „strein". 10 septembrie S. şi apoi S. îmi vorbesc despre „memoriile" lui Lovinescu. A făcut un portret al d-rei T. scriind că ea i-ar fi spus odată că, mică, la tară, a păzit gîştele. T. în faţa tuturor protestează cu îndîrjire. 5* 68 CAMIL PETRESCU — Dar, domnule L. n-am spus niciodată asta... Te rog. Şi L. încurcat.: — Cum n-ai spus ? — Cred... Niciodată. Lovinescu, nenorocit : — Domnişoară, te rog spune că ai spus. Altfel mă încurci. Tot portretul meu e bazat pe această trăsătură. 13 septembrie „încotro" al lui R. şi S., mă înjură. Evident că- n-are nici o importanţă pentru mine, dar sînt sigur că va influenţa opinia celorlalţi. E întîia dată de la .apariţia romanului cînd sînt înjurat. 15 septembrie Am fost la societatea invalizilor 'mutilaţi. Sînt indignaţi împotriva Băncii Blank, care a smuls Statului (probabil după aranjamente „particulare^) cea mai formidabilă şi mai fără riscuri dintre concesii : distribuirea tutunului. La o cifră de afaceri de 7 .milioane, s-a acordat 11 pr. la sută dintre care 7 pentru vînzător, deci băncii anume, vreo 800 de milioane anual, gratuit. S-a obţinut tăcerea mormîntată a presei : Mavrodi e preşedintele Consiliului de administraţie, Şeicaru membru şi acţionar (cifra dată ieri e fantastică şi are nevoie de confirmare: 20 de milioane). V. nu ştiu ce a obţinut, Universul a închiriat etajul vechiului local, „Dimineaţa" şi „Adevărul" sînt chiar ale lui Blank. Totul s-a obţinut în numele invalizilor şi acum invalizii sînt înlăturaţi. Ideea concesiei a fost a lui K. care a devenit funcţionar cu 10.000 de lei pe lună. Afîta tot. 16 septembrie Nu am nici un răspuns de la Sinaia, de la colonelul Condeescu care pare un tip sinistru. ' 18 septembrie La „Capsa", un grup întreg ide băieţi tineri-. S-a întors C. Pocăit, neortodox, individualist. Ane ironii pentru ordoxif de la Ministerul de finanţe. Despre afacerea Blank, B. îmi spune că toată concesia e pe 15 ani, că Universul ia chirie 5'/2 milioane de an. Că au pus de-oparte 10 milioane („pentru neplăceri eventuale"). 20 septembrie Am împrumutat săptămîna trecută doi inşi cu cite o mie de lei, din banii proprietarului. Din cauză că m-au rugat. Nici unul nici altul nu mi-au înapoiat.sumele. Să le socotim pierdute. Am vorbit cu Mavrodi... M-a chemat de pe trotuarul celălalt la „Capsa". M-a întrebat ce cred despre N. O. I-am spus că nu l-am văzut. Mi-a spus că îl socoate superior în Caţavencu altui actor. I-am spus că am scris la gazetă şi m-a întrebat cînd. La plecare: JURNAL 69 — Am auzit că vii preşedinte la Distribuţia tutunului ? — Da (surîzî-nd). — Era vorba să fie numiţi -acolo cîţiva invalizi. — Nu ştiu. — A ! sigur poţi conta pe mine. — Sînt şi eu printre cei propuşi. M. S. îmi spune pe Calea Victoriei că ar vrea să-ani vorbească. O conduc la un magazin A.G.D. de stofe şi pe urmă acasă. Tremură de indignare, E persecutată la Teatru (din cauza articolelor lui A. crede ea). Acum, lîn Ana Karen-ina, o îmbracă, pe ea singură, dintre -toate, la croitoria teatrului. Soare 1-a montat împotriva ei şi pe director. E o atmosferă imposibilă. Ea e „gură rea" acum cu intenţie. — „Nu mai merge". Trebuie înlăturată generaţia dinainte... E o crimă laşă răbdarea noastră. Caut s-o domolesc... li arăt că aşa zisa noastră generaţie e şi mai laşă şi mai murdară... Ii arăt că pe cînd în 1921-23 eu luptam ou generaţia dinainte am fost lovit pe la spate -de cei din generaţia mea. Iar loviturile decisive mi-au venit din -generaţia mai nouă, care m-a urmat. Eu luptam ou E. şi H. şi m-au lovit colegii de revistă (pe atunci) de la „Gîndirea". Pe urmă îi dau sfatul să-şi joace rolul zilnic ca un rol de teatru. Cred că am fost convingător. Pînă la sfîrşit mi-a luat emoţionată mima şi copleşită parcă de dis-preţul meu amar pentru tot, mi-a strîns-o îndelung. Era foarte -remontată, îi străluceau ochii la despărţire. . 23 septembrie Niciodată de acum doi ani n-am mai fost într-o situaţie -grea că acum. Nu ştiu ce voiu face. Sînt des-gustat, descurajat, nasfîrşit de obosit. EUGEN BARBU FRANZELUŢĂ L-am pierdut pe Franzeluţă ! Acum, vara, cînd soarele dogoreşte puternic si aştept ca umbra vitei de vie sa se întindă peste toată curtea, să-şi aştearnă covorul ei verzui, răcoros, n-am să-1 mai văd pe Franzeluţă căţărat în vîrful gardului vecinului, umplînduHşi cu caise crude sînul cămăşii murdărite. Cînd am să trec spre seară, ostenit puţin de munca zilei' trecute, n-o să-i mai aud glasul subţire de copil şoltic dedat la patimile celor mari. — Ce faci, Franzeluţă ? îl întrebam de fiecare dată şi el îmi răspundea invariabil, clipind'dintr-un ochi: — Potolim... Cred că pe copilul acesta nu l-am văzut niciodată altfel decît cu gura plină. Dar mai întîi să vi-1 descriu pentru că merită. Copil din flori, lepădat de cine ştie ce femeie fără inimă într-o piaţă, Franzeluţă s-a trezit plîngînd, înconjurat de o ceată de neveste curioase care găsiseră bucata aceea de carne înfăşurată în cîteva scutece sărace pe treptele unei prăvălii. Suflete miloase, femeile au făcut ce-au făcut, l-au împăcat cîteva luni. Nu ştiu cine 1-a alăptat, ce sîn de lucrătoare l-o fi hrănit, destul că despre existenţa lui am aflat mult mai tîrziu, cînd avea, să zicem şase sau cel mult şapte ani. Să te fi uitat la el îi plîngeai de milă. Un sfrijit de băiat, negru, slab şi cu păr mult pe frunte. O pedeapsă de copil nu altceva. Scuipa înrăit şi se uita la tine cu o curiozitate obraznică. Era îmbrăcat din pomană ca mulţi nevoiaşi, dormea pe unde apuca şi dimineaţa se certa cu negustorii din piaţă cărora le fura roşiile. Se zicea că nu pusese carne pe limba lui şi lucrul acesta îl spun unii şi-acum. Cică nu-i plăcea, că era obişnuit de mic cu buruieni şi că avea stomacul subţiat. Iarna, nu-1 mai vedea nimeni pe Franzeluţă. Unii spuneau că a intrat băiat de trupă, alţii că l-au strîns la ,,vagabonzi" şi cei mai generoşi inventau poveşti frumoase cu o „cucoană care l-ar fi luat de suflet şi l-ar fi dat să înveţe". Poveşti! De cîte ori venea primăvara, Franzeluţă se întorcea în piaţă. Tntîi îi asculta pe fiecare : — Cum a fost, Franzeluţă ? Am auzit c-ai găsit-o pe mă-ta, aia moartă... — Ce te bagi, prostule, s-arunca vreun băiat mai înalt si mai crescut, dus de-acum la muieri, Franzeluţă a fost la „orfelinat", şi rîdea gros în-tinzîndu-i băiatului o ţigare, răsucită la repezeală. FRANZELUŢA 71 Franzeluţă, mut ca mortul, lua ţigara, o mai bătea încă odată bine, ca un om mare şi tăcea mai departe, cerînd pe muţeşte un foc de la ceilalţi. Mari, mici, stăteau toţi, sluj în jurul lui, că odată se răstea Franzeluţă la ei. Era primăvara, în fiecare primăvară copilul se întorcea ducînd în spate încă' un an. Părea mai jigărit, cu obrazul supt, mai înrăit ca un cîine ţinut în lanţ, gata să muşte, cu ochii duşi în fundul capului, mai osteniţi şi parcă mai bătrîni. — Ia spune, Franzeluţă, te-au bătut? — De unde să-1 bată ? se amesteca cîte un măcelar care-i promitea un bacşiş dacă-i păzea prăvălia pînă mănîncă, pentru că Franzeluţă meseria asta o avea, să păzească dughenele din piaţă. De cinstit îl ştiau toţi cît e de cinstit. Ii dădeai ceva pe mînă, nu te puteai apropia! A, că mai fura, asta era altă treabă. Nu-i dădeai dreptul lui de „şef" al pieţii, nu te ierta, puteai să stai cu ochii pe el, să tocmeşti gardieni, tot îţi iua birul. — Eu am auzit că 1-a dus una să-1 facă boier, se încumeta alt băie-ţandru mai dintr-o margine. La toamnă îl dă în clasa a doua, că una a trecut-© cu profesoară. Pe obrazul copilului nu se citea nimic. Pufăia din ţigară şi tuşea rar, dogit. — Spune-ne, mă, şi nouă, unde stai tu iarna ? se ruga negustorul de mere, întinzîndu-i un Ionathan roşu ca o inimă omenească. Franzeluţă, surd. Lustruia pe nădragii lui cîrpiţi şi murdari fructul păstrat în paie, îl mirosea, muşca odată cu dinţii săi puternici, lăsînd ţigara laoparte şi spunea : — Acum, potolim ! Se făcea linişte în toată piaţa. Negustoresele care vindeau borş în borcane mari de sticlă priveau spre băiatul cel negricios care mînca încet, nepăsător. —' Ăsta-i crescut cu mere, de noi, se făleau hahalerele din jur. Se ducea dracului vînzarea cînd se întorcea Franzeluţă de pe unde rătăcise. Puteai dumneata să te rogi două ceasuri să ridice băcanul obloanele, nu te înţelegeai cu el. Ziua aia era ziua lui Franzeluţă, toată lumea îi căuta în coarne. Cînd îi vedea pe toţi strînşi în jurul lui, Franzeluţă îi întreba, pe rînd : — Tu mi-ai adus bacşişul ? Cîte unul uita sau poate nu avea bani, nu mai scăpa de gura celorlalţi : — Care l-ai lăsat, mă, pe Franzeluţă fără bacşiş ? Să nu fi 'fost în pielea lui! Douăzeci de priviri îl fulgerau. După un ceas şi tot trebuia să se întoarcă să-i aducă măcar un capăt de aţă pentru că băiatul strîngea toate fleacurile ; nasturi, curele vechi, ace cu gămălie, cutii de chibrite, naiba ştie ce făcea cu ele. Dar ziua asta frumoasă cînd îl moşeau stînd în jurul lui ca la praznic, trecea repede. Franzeluţă se întorcea deobicei de dimineaţă, cînd soarele începea să încălzească binişor, nu l-am văzut niciodată să se fi întors în vreo zi posomorită ca şi cînd şi-ar fi ales bucuria anotimpului acesta, sărbătoarea acelor ore cînd se lăsa în voia celorlalţi, aşcultîndu-le întrebările fără să le răspundă. Tocmai seara tîrziu cînd ultimii curioşi plecau de lingă el şi foate femeile din mahala aflau că Franzeluţă se întorsese şi că trebuiau de-acum să fie cu ochii pe rufele întinse la uscat prin curte 72 EUGEN BARBU pentru ca să „nu facă picioare", băiatul rămînea singur, adormind pe treptele vreunei prăvălii. După noaptea asta, nu-1 mai cunoştea nimeni. Era sculat în zori cu picioare în spate- chiar de către cei care-i aduseseră daruri cu o zi înainte : — Scoal' puturosule !, striga măcelarul ştiind că n-are treabă cu el, scoal' că acum îmi vin muşteriii şi nu pot să intre din cauza ta ! Franzeluţă, filozof precoce, îşi scutura fundul nădragilor de praf, scuipa silnic într-o parte şi spunea : — Bine, o şterg, dar dă-mi şi mie un chiştoc că mă arde să beau un fum ! Avea atunci în glas o durere de om mare căruia îi lipseşte tutunul şi suferă din pricina aceasta. Dacă nu căpăta ceea ce cerea se urnea leneş spre tarabele negusto-reselor care picau mai tîrziu şi în cîteva clipe, adormea din nou. Din pieptul lui slab ieşea o respiraţie grea, asuda deşi dimineţile erau încă răcoroase. La şapte se trezea în larma pieţii, se scărpina in capul plin de păduchi şi pornea agale, cu mîinile în buzunare pe la negustori. Primul lain îl căpăta de ia franzelar : o jumătate de pîine neagră, tare să spargi capul duşmanilor cu ea, rămasă de trei zile. Grecul, domnul Lambru, chicotea făcîndu-şi cruci mari : — Ia, franzelusa, bre, să fie de sufletul lui Agopie... Agopie ăsta nil se ştia cine fusese, dar unii şopteau că ar fi fost fratele bun al brutarului pe care domnul Lambru îl omorîse cu un topor ca să-i ia averea şi fugise apoi în Romînia să nu i se mai ştie urmele. Vorbe, că gura lumii-i slobodă... Destul că băiatul o înhăţa lacom şi băga dinţii în ea. — Bună, bre ? întreba grecul. Bună, ce să facă, Franzeluţă, se uita cu coada ochiului la raftul plin cu pîini albe, frumos mirositoare, i-ar fi dat inima, dar calul de dar nu se caută la dinţi, neagră, tare, bucata de pîine a domnului Lambru ii tinea de foame pină la prînz cînd Franzeluţă făcea al doilea „rond", pe la negustorii de ciorbă de burtă cărora le căra lemne în bucătărie, le spăla ca-zanele de aramă şi mai dădea şi cîte o mătură prin prăvăliile pline de muşte. Pentru asta, ştia porţia : o fiertură sleită si un os de berbec ascuns intr-un sos de bulion. Mergea... După masă, cum dădeau căldurile în mai, la gîrlă, să mai scuture praful din camaşe şi să mai înece păduchii. Bine mai trăia Franzeluţă, împăratul pamintului puteai să-i spui, nu altcum ! Seara, nu-1 uita Dumnezeu, ba mai ciordea ceva, mai din pomană se culca satul Şi uite-aşa pînă în căldurile lui Iulie. Toamna se muta pe Hlantropia la depozitul de lemne unde căra cu doi haidamaci buturugi si descarcau camioane. Ce-i mai plăcea aici lui Franzeluţă, că altfel era băiat vrednic, numai să fi ştiut cum să-1 iei. La patru'dimineaţa cînd îi fura somnul de-a-n picioarelea pe căruţaşi, pe la ora îngerilor,' dumnealui îi caută prin buzunare, că-i ştia rămaşi de.cu seară, băuţi, nu-1 simţeau De la unul cinci, de la altul zece, că erau lefteri, trebuiau să mai însele oamenii şi m ziua următoare, îşi făcea pentru porţia lui de tutun, pentru că de mincat, minca, nu mînca, dar iarba dracului trebuia s-o simtă în piept ce vreţi, om cu necazuri ! II mai prindea oiţe unul, îi trăgea una după ceafă' cu palma lui groasa, roasă de hamuri, îl înjura de mă-sa aia care-1 lepădâse FRANZELUŢĂ 73 trecea. Lui Franzeluţă îi plăceau caii, se băga pe sub burta lor, îi mîngîia pe boturile umede, undeva în sufletul lui se visa pe-o mîrţoagă falnică, dar nu mai creştea deloc, tot un ghindoc rămînea, să-1 pierzi în praf, ce vreţi, crescut cu mere... Pe la cinci, cînd se lumina şi din trupul animalelor ieşea aburul, se auzea scîrţjitul porţii depozitului de lemne. Sosea domnul Eugen, şeful. Acesta era un om duhos, vorba la el, ca sărbătoarea. Unii spuneau că-i cinstit, alţii că fură de te îngroapă şi că jumătate din lemnele statului, erau ale lui, cine le mai ştia numărul, că în fiecare zi un tren descărca alături, pe o şină de lingă depozit, cîte treizeci de vagoane, contabil să fi fost şi tot nu-1 dovedeai ! Cum o fi fost, cum n-o fi fost, uite că-1 îngăduia pe Franzeluţă să mănînce şi el o pîine. In loc de bună dimineaţa, striga odată la căruţaşi : — Bă, ia sculaţi, bă, c-a dat soarele ! Ăştia, căliţi, pe blana căruţelor, sau în paie sub cai, căscau odată de se auzea pînă la. barieră, de ziceai că şi-au rupt fălcile şi se scărpinaţi puţin, pe unde-1 mănîncă pe om mai bine dimineaţa. — A, a venit jupînul ! Jupînul striga slugilor de dormeau pe basculă sau pe vreo grămadă de lemne : — Mă, puturoşilor, iar n-aţi strîns surcelele! Ce ştiau proştii ăştia de-i păstorea el, din rumeguş şi din surcele îşi ridicase două case tocmai la capătul Şoselei Nordului, să nu-1 ştie nici vîntul, nici pămîntul. Slugile, doi bătrîni, cam puturoşi, de abia îşi mai ţineau oasele, se îndreptau de şele, îşi aşterneau dinainte sacii peticiţi şi puneau mîna pe tîrnuri : — Haide, Costică, spunea unul celuilalt, haide să strîngem lemnele alea că a venit jupînul... Cînd termina cu ăştia, domnul Eugen îşi plimba privirile în jur, împrejur, să-şi caute paznicii. Să fi dat Maica Preacurata să-1 fi prins pe vreunul moţăind sus, în cuştile lor de lemn, că atît le trebuia albanezilor. Ăştia, însă, odată oameni, că şi de-aia îi angajase domnul Eugen. întîi că erau cinstiţi. Nu puteai să ridici o surcică din depozit, tată să le fi fost.' Pentru leafa lor, ar fi murit cu hoţii de gît, că de-aia li se dusese veste?. Se zicea că au puşti cu sare şi că nu dorm niciodată, dracu să ştie ! Mai liniştit, după ce făcea înconjurul curţii, domnul Eugen îşi scotea cheile de la brîu şi deschidea uşa biroului. Biroul era un fel de a spune pentru că în realitate, el era o cămăruţă joasă, cu tavanul spart, în care se afla cântarul, o masă şantalie, abia ţinîndu-se pe picioarele mîncate de carii şi două scaune. Intr-un colţ, iîngă un perete muced, plin de o rîie verde de igrasie, casa de bani, cam ruginită e drept, dar groasă şi solidă, să n-o spargi nici cu topoarele, te pui cu hoţii ăştia de căruţaşi! în care domnul Eugen ţinea registrele şi hanii strînşi de la muşteriii statului. Cînd deschidea uşa, odată se speriau gîndacii şi fugeau care încotro, pitindu-se în ascunzişurile lor. Erau nişte insecte mari şi grase, trăite bine, care-ţi făceau scîrbă şi frică dacă le vedeai, dar pe domnul Eugen, asta nu-1 turbura. îşi scotea ochelarii lui cu geam spart şi margini de tablă, se mai încredinţa odată că nu-şi uitase creionul chimic pe care-1 vîra în gură din cînd în cînd, ca să scrie mai bine, şi deschidea hârţoagele lui, pline de 74 EUGEN BARBU cifre, cu marginile mîncate şi îndoite, ca după o opăreală. Era încă întuneric, înainte de a se aşeza la masa lui, domnul Eugen aprindea un bec mic, acoperit cu o pălărie de hîrtie îngălbenită şi pătată de muşte şi mulţumit ofta cu plăcere. Asta însemna că poate să-1 cheme pe Franzeluţă: — Mă, striga slugilor, a venit Vegetarianul la slujbă ? — A venit, să trăiţi, spunea Costică. — Dacă a venit, să treacă la raport... Băiatul ştia ce-i cu raportul ăsta, aşa cu noaptea-n cap. Intii că trebuia să dea o mătură în „birou", al doilea... dar'ial doilea lucru, o să-1 vedeţi dumneavoastră. — Bună dimineaţa, şefule ! trîntea Franzeluţă de la uşă, ca să-1 înmoaie, că-1 ştia ce bun devenea, oînd îl ungeai la lingurică c-o vorbă bună. — Bună, VegetarianuteI mormăia domnul Eugen. Cum ai dormit? — Bine, mersi, se gudura Franzeluţă. — Dă şi tu o mătură pe-acilea şi mai vino să mai stăm de vorbă, auzi tu ? — Aud. Punea Franzeluţă mîna pe mătură, ridica praful de nu se mai vedea domnul Eugen. — Udă, mă, mătura aia, ce-mi faci ? se răstea jupînul. — Am udat-o, da-i praf de-un metru... Nu mai spunea nimeni nimic. Franzeluţă îşi făcea „serviciul", celălalt socotea, socotea. Daravelă mare şi-aiei, parcă băiatul nu ştia, greşeşti o cifră te ia statul de ceafă şi te duce la puşcărie, parcă pe cîţi nu-i dusese, dar ca domnul Eugen, rar oameni deştepţi, i-ar fi furat p-ăştia de-1 angajaseră cu zece ani în urmă şi de ciorapii din picioare şi tot n-ar fi ştiut. Ehe, de-aia îi plăcea lui Franzeluţă să „lucreze cu el", cum se lăuda cîteo-dată în piaţă, că, vorba aia, decît cu un prost la ciştig, mai bine c-un deştept la pagubă ! Dar de pagubă nici nu putea fi vorba lingă un asemenea om ca domnul Eugen. Cînd termina cu maturatul de se auzeau glasuri de muiere pe la porţi şi începeau caii să sforăie sub primul bici al căruţaşilor, se apucau de vorbă. Să fi ars Bucureştii, nu mai intra nimeni în „birou". Pe domnul Eugen era mai bine să nu-1 turburi cînd avea chestiuni serioase de discutat şi asta ce-şi spunea, el, Franzeluţă şi domnul Eugen, era lucru serios. — Cum e, mă, Franzeluţă ? întreba cu un alt glas domnul Eugen. Ai auzit ? — Ce s-aud, jupîne ? — Cică intrăm în război. Băiatul dădea din umeri. Ce-i păsa lui ? Treaba asta cu războiul era treaba oamenilor mari, nu a lui. Scotea o ţigare, o bătea în capete şi îşi aducea minte : ■— Ia, jupîne şi dumneata una, deşi ştiu că nu fumezi... Hoţ, copilul. Chestia cu nefumatul jupînului, era şiretenia lui, cu asta îl ţinea Franzeluţă pe domnul Eugen sub ghiara lui, că-i ştia slăbiciunea. Zgîrcit, n-ai fi scos din palma lui, nici cinci bani, domnul Eugen lua ce era de luat de la cine îi ieşea în cale. Acum de la el, de la Franzeluţă ce puteai să iei, rîie şi păduchi, dar o ţigare tot era ceva, o economie, că-1 mai chema şi între două drumuri „să mai stea de vorbă", şi, el, băiat deştept, iar întindea pachetul: — Ia, jupîne şi dumneata o ţigare, deşi ştiu că nu fumezi... FRANZELUŢĂ 75 Şi domnul Eugen lua. Ori cu asta, Franzeluţă al nostru, putea să taie şi să spînzure în depozit. Nu-1 înjura nimeni, încă unii dintre căruţaşi se mai puneau bine cu el, să-i sufle o vorbă-două jupînului la ureche, să le fie şi lor bine, să cîştige o pîine mai frumoasă, că ce credeţi dumneavoastră, şi cu vînzarea lemnelor1 se poate trăi mai uşor sau mai greu şi nu-i de colo să-ţi omori oasele de pomană... Aşa că din „influenţă", cum spunea Costică, trăia Franzeluţă. Dacă eşti deştept, după cum se vede şi cu o ţigare îţi îndulceşti viaţa, numai să ştii cui s-o dai, să n-o arunci alături. După ce pufăia odată, de două ori, jupînul o lua iar de la cap : — Am dat-o dracului, Vegetariene ! — Nu mai spune, jupîne. — Da. Intrăm cu neamţu... — Unde intrăm cu neamţu, jupîne ? —• Ne batem cu rusu... —• Ei, nu mai spune ? De fapt, treaba asta nu-1 privea pe el nici cît negru sub unghie, dar aşa îi dădea apă la moară lui domnul Eugen, lungea vorba cu el, şi se speriau ăia de-afară, că vorbeau cu uşa închisă şi cine ştie ce mai turna băiatul în urechile Şefului, ehei... încă mai încerca vreun căruţaş pe la fereastra biroului : — Dom' Şef! Dom' Şef ! — Ce-i, mă ? se răstea jupînul dinăuntru. —■ Au venit muierile şi zic că să le dăm druimu-n depozit, auzi... —■ Nu intră nimeni în curte pînă la şapte, să stea afară, am treabă acu'... Serviciul începe la şapte nu cu noaptea-n cap... Şi 'după ce mai trăgea un fum, domnul Eugen se întorcea spre băiat: — Ete-ale dracului, nu inai au somn lingă bărbaţi şi-mi vin mie taman acum cînd fac eu cu tine politică... Cum să nu-ţi placă jupînul cînd făcea politică cu tine în pofida a treizeci de muieri care tremurau toate în broboade pe la porţile depozitului. — Ia mai zi-i, jupîne ! o întorcea Franzeluţă, cu privirile mari, să vadă Şeful că e numai urechi. — Cum îţi spusei. Eu aim un frate, plotonier reangajat, e la Serviciu la Mobilizare. Tu ştii ce-i ăla, Serviciul Mobilizării ? ■— De unde să ştiu, jupîne ? — Mă, ăia-s pîinea şi cuţitu'. Zice ei că trebuie să ieşi la front, ieşi. N-ai ce-i face. Mîna dreaptă a lui Antonescu, cum îţi spusei. Ei bine... Lui domnul Eugen îi plăcea să spună din cînd în cînd „ei bine" şi se roşea de plăcerea ce simţea cînd îşi auzea vorbele astea în gură. Franzeluţă, isteţ, îi lua cuvintele din gură : .— Ei, bine, jupîne... — Ei bine, repeta rar domnul Eugen, află că frati-miu mi-a spus că... Domnul Eugen se oprea gîtuit şi-1 ruga pe băiat: — Ia vezi, mă să n-asculte cineva la uşă, că ăsta e secret de Stat, m-auzi tu pe mine, şi dacă află cineva, ţie îţi taie limba şi pe frati-miu îl dă afară... — Se poate, jupîne ? zicea Franzeluţă şi se încredinţa dacă nu-i ascultă cineva pe la uşi. — Ei, bine, spunea iar jupînul, află că intrăm cu neamţul peste ruşi, dacă mai e o lună-două... Vasile al meu a făcut scurtă la mîini scriind ordine de chemare. Mai mare jalea... 76 EUGEN BARBU —■ Zău, c-aşa-i, spunea ipocrit băiatul. f„ , ~ Mă. că mie ce-mi pasă, sînt reformat, am şi cincizeci de ani, am tăcut un război, dar se prăpădeşte atîta lume pe de pomană mă Vegetariene ! ' ' - Franzeluţă se întrista deodată. — Şi-o să fie mai bine, jupîne... Domnul Euigen se încrunta : — Mă, tu eşti prost sau te faci ? Tu n-auzi ce spun eu ? O să moară o mulţime de lume... —• Atunci o să fie rău, jupîne. — Rău, Vegetariene, că eu de cînd îi tot spun lui frati-miu, da' ce m-ascultă? Bă, Vasile, cînd încape tara pe mîna militarilor, mai bine să mergem să ne punem latul cu toţii de gît, m-auzi tu ? Or fi fost ei Bră-tienii ai dracului, or fi fost ei, ţărăniştii cum or fi fost, dar ştiau să facă politica, domnule... Pai ştii, tu, mă, Vegetariene ce-i aia politică ? — De unde să ştiu eu, jupîne, dacă nu m-oi învăţa dumneata... Asta iar ii plăcea Şefului. De hatîrul băiatului cerea încă o tigare : — Mai dă-mi o fumegantă ! Şi odată se încrunta la el, de plan : — Mă, tu o să mă înveţi cu iarba dracului! — Lasă, jupîne, zicea Franzeluţă ca un om mare, ia colea, viata e grea... Căruţaşii iar pe la fereşti : — Jupîne, ne înjură muierilii, zice că noi stăm la căldură şi ele tremură afară... — Ete-ale dracului, parc-a venit iarna pe stradă ! La şapte, la şapte, am treabă acum... Franzeluţă se mai uita în registrele jupînului, nu pricepea o boacă, abia învăţase trei litere la şcoala aia de-o făcuse, vai de capul lui. — Ei bine, relua domnul Eugen, politica, mă Vegetariene, e aşa o diplomaţie, adică cum să-ţi spun eu ţie, să-1 iei pe om,.să-i dai în cap, şi el să creadă că-l mîngîi... Rămînea copilul cu gura căscată. — Da, întărea domnul Eugen, sigur că da, asta e politica, nu să te-apuci dumneata să te iei cu rusul. Neamţului t-o conveni, apăsa jupînul, dar nouă ? Ei, ia să-mi spui ? Păi dumnealui, are, n-are treabă, face război. Parcă în '916 n-a făcut la fel, c-a făcut, parcă acum de doi ani nu i-a luat pe toţi la întrebări : ia să te văz eu, polonezule, ia să te văz eu, francezule. Şi uite că-i merge... — Ii merge, întărea Franzelu-tă deşi nu era sigur... — Ii merge, îi merge, se opintea deodată domnul Eugen, dar să văz eu cît o să-i mai meargă, că şi mersul ăsta are un sfîrşit, ce crezi tu... —-Aşa e, jupîne. — Şi cum îţi spun, acu' ce i-a năzărit Mareşalului, nu că să mergem peste rus. Dar, de... — De, jupîne, întărea Franzeluţă. Domnul Eugen scotea ceasul de la brăcinar si se uita. — Mai e vreme, spunea, o juma' de oră. S-aştepte... — Cine s-aştepte, jupiîne ? — Clienţii. Nu vezi e-avem treabă... — Aşa e, jupîne... FRANZELUŢĂ 77 Domnul Eugen îşi lua ochelarii uitaţi pe nas şi-i punea pe registrele lui. Mai trăgea un fum, bună mai era ţigara de căpătat ! — Ei, bine... ce-ţi spuneam eu ţie, Vegetariene! Şi, deodată îşi aducea aminte : — Apropo, tu cînd te spurci, mă, la carne? — Nu mă spurc, jupîne! — De ce, mă ? — Nu-i bună, aşa spune şi dodom'... — Care doctor, mă, ai fost tu la doctor ? Băiatul se gîndea dacă face să-i spună ce om însemnat este el, Franzeluţă, care are.şi alţi prieteni, nu numai pe el, domnul Eugen care ştie o mulţime de lucruri, dar nu atîtea cîte ştie Doctorii', dar asta era altă poveste ,da a?a-i ! întărea Costică. O să vă vedem noi cînd or pin Kusia, p-acolo, ca tare-i frumos.., cîte unul :mai Căruta§iL Franzeluţă odată se sclifosea, că-1 întreba — Da' tu, de-unde le ştii, mă pe toate, ca un om mare.. — Dm naştere, zicea băiatul, scuturîndu-şi sacul din spinare u Şi cum va spuneam, cum dădea spicul zăpezii, de se albeau uliţele sa nu se mai vada urîtul toamnei, Franzeluţă îşi punea coada pe spiS unuf d0ePsrrWCmH Grivitai în PrăvăHa domnului Dumit™ Domnişor" unul de stnngea banii cu roaba, că aşa de bine-i mergeau afacerile. ,,ne"~ 3 baiatuI pe mineri în felul bărbaţilor cu nevastă a C clîS 3.. — Ia uitaţi-vă, fraţilor, a sosit Franzeluţă, spunea şi stăpînul localului ca asta circiuma avea, prăvălie mare în gura Gării de Nord — baru-mma jupîne ! adăuga spăsit Franzeluţă, c-un respect mai mare decît cel pentru domnul Eugen, că aici era mai groasă Dacă nu primea circumarul, el unde să doarmă, iarna, cu frigul pe el ? ~ • ?Va treaba ta> spunea domnul Dumitru Domnişor, nu te mai astimperi odată™ golăneala. Ţi-am spus că anul ăsta nu te mai primesc daca nu-mi rami, aici, m permanenţă. Ce-o fi fost aia permanentă, mai-mai ghicea băiatul, dar ce sa-i mai ia vorba din gură stăpînului ? Tăcea dra mînă Mf'S? ne reabă;f. S^PÎnnlui îi plăcea. Franzeluţă eraIute de mina cinstit cit poate şa fie o slugă de care ai nevoie pe bani- puţini aşa ca mai închidea şi el ochii. Loc de dormit era, unde se înghesuiau a îi, A Pîtp XtT 0t PnVeŞte m"lCarea' se £ăsea> 0 zeama lungă acolo şi cite un rest de carne, nu se cunoştea. Acum, cu el, se ştia, cu un kilogram de mere pişcate, scapă, pentru ca nu degeaba îi zicea lume ?VeB$£B. nu ţi s-ar ti atins de hoit. Bucătăresele îl primeau cu strigăte de bucurie pentru că le era drag copilul asta oropsit, şi de erau sau nu erau mame, în. sufletul lor tot păstrau cite ceva din dragostea femeilor pentru urmaşi. Ca împăratul o ducea F anzeluţa pina dădea soarele primăverii şi-1 apucau iar pandaliile să plece. Numai ca avea şi-o neplăcere. Cînd trebuia să se întoarcă la jupîn, Fran-*eluţa_ trecea mai mtii pe la frizer. Nu ţi l-ar fi primit domnul Dumitru Domnişor netuns în prăvălia lui să-1 fi rugat o săptămînă - Higiena e mama comerţului ! spunea cu vocea lui mare de stăpîn. u Un halat pentru el se găsea la repezeală şi băiatul era trimes pînă sa nu răsufle, iute la baie să-şi spele jegul de-o vară şi-o toamnă II freca o muiere de scotea şi untul din el. Dacă mai avea urme de răni de rîie pe FRANZELUŢĂ 79 la încheieturi, i le ungea cu gaz pînă-i dădeau lacrimile şi de-abia după aia, devenea apt pentru serviciu. Acum, mare lucru nu făcea Franzeluţă, nu se prăpădea cu firea. Curăţa cartofi cu bucătărese le, le asculta poveştile, ce era şi la gura ăstora, să-ţi astupi urechile. Trăiau cu gardieni care le băteau, mai se culcau cu soldaţii care plecau pe front, era tîrgul necuratului, aici în gura gării, lume ca nisipul, mereu schimbătoare, dusă care încotro. Barim, iarna aia a lui '41, avea s-o pomenească băiatul ! Cîte văzuseră ochii lui uimiţi de neştiutor, înţelept ajunsese. începuseră să se întoarcă trenurile cu marfa lui Antonescu, cum spuneau mîrîind hamalii care mai întîrziau la o ţuică în bodega din faţă. Oameni ciuntiţi, fără imîini, fără picioare, înveliţi în bandaje ca nişte momîi, ţi-era mai mare mila să-i vezi, iată că domnul Eugen avea dreptate, nu era nenorocire mai mare decît războiul ! încă, Franzeluţă îl mai întreba şi pe Doctoru', prietenul lui, că aici îl găsea, vara-iarna, la o masă cu un cinzec de rom în faţă. — Cum e ? Ce-i facem cu războiul ? Deştept ăsta, doctoru', cunoştea lumea pe degete, se zicea că scrie poezii şi cunoştea stelele, culm îşi cunoaşte domnul Dumitru Domnişor pivniţa. Ehei, ce om ! Cine-1 asculta cînd se îmbăta, mai învăţa cîte ceva. Fusese doctor die-adevăratelea, cîştiga bani cu lopata, scăpa femeile de povara copiilor. Numai că-i plăcea băutura şi o meteahnă ca asta te duce la sapa de lemn, cum se şi întîmplase. Intr-o zi greşise, o lăsase pe una, moartă pe masa de operaţie, numai sînge. A fugit, a aruncat totul baltă, casă, masă, nevastă, pînă au pus mîna pe el şi îmi ţi l-au băgat la întuneric, să ispăşească. După cinci sau şase ani, a ieşit, prostit puţin la minte. Nu i-au mai dat voie să aibă firmă la poartă şi să scape lumea de copii. De atunci bea ce-i mai rămăsese. îşi vînduse casele, instrumentele, hainele, să-1 fi văzut, paragină de om, nu alta ! Dar era frumos eîteodată, chiar aşa nebărbierit, cu ifaţa lui trasă de beţivan. Cînd s-apuca să vorbească, de ţinea predica cea mare, cum spuneau chelnerii, ochii i se aprindeau de parcă le-ar fi dat cineva foc pe dinăuntru. Ridica mîna sa tremurătoare, în vinele, căreia se zbătea alcoolul şi tuna împotriva celor care îl aruncaseră în fundul ocnei. Sta Franzeluţă lipit de perete, nu s-ar mai fi mişcat. Cum mai sunau cuvintele în gura lui, parcă ar fi fost prooroc. Dacă era vorba de război, doctoru' avea o părere ciudată şi asta îl mira foarte mult pe băiat. — Nu-i nimic, mai scapă lumea de proşti, zicea beţivul. Războiul este un ecarisaj! Cuvîntul căde-a greu în mintea copilului. întrebase. Asta venea cam aşa ca la hingheri: adică e bine că se mai omoară oamenii unii pe alţii că se înmulţesc prea repede şi nu le mai ajunge mîncarea. Ei, probleme grele, ce se amesteca el, un suflet de pripas care nu avea nici un metru al lui pe pământul ăsta ? Aşa că-şi vedea de treabă. Numai că peste vreo doi ani, prin '43, cînd se înmulţiseră nemţii în Bucureşti ca păduchii la căldură, Doctoru' nu-ş ce 1-a apucat, a început să tune şi să fulgere împotriva lor, că nu-i mai tăcea gura şi se temeau toţi oamenii mari c-or să-1 strîngă şi-or să-1 ducă iar la ocnă. Spunea că nu le mai ajunge cu ce cară din ţara asta a noastră care-i o vacă cu lapte de care trag toţi. Şi iar, dă-i şi dă-i pînă făcea spume la gură. Se apropiau chelnerii, îl trăgeau de mînecă, ce era nebun, nu-i mai plăcea libertatea ? El, nimic. Uite aşa l-au pierdut pe Doctoru', că-ntr-o seară, vorba cîntecului cine limbă lungă are, 80 EUGEN BARBU cinci ani va săpa la sare, 1-a.u înhăţat comisarii şi dus a fost, n-a mai auzit nimeni nimic despre el. Eu cred că şi asta 1-a înveninat pe copil. Că o să vedeţi dumnea-Sora Ce"a 10 Ş' ÎIKă °eVa deSpre Care ° Să vie 'vorba mai Îim^+D"pălfaceea' fu d"e.mai rămăsese Franzeluţă ? Cu alt nebun de se îmbată m fiecare luna tot la domnul Dumitru Domnişor în prăvăli* Doamna, c-aşa-i zicea toată lumea, era un om în toată firea, cam subtiatic şi stors, cu o faţa alba, de femeie, cu buze ascuţite şi ochi frumoşi Ai' mai mari spuneau ca trăieşte cu alţi bărbaţi şi Franzeluţă pricepea el'cîte ceva din asta ,ca-l stricase urnea cu păcatele ei. Nu făcea nimănui nici un ran, und ii era bine, de-1 încălzea mitilicul, spunea cui avea timp să-1 asculte ca la început era om de treabă, numai că 1-a luat unul cu bani sa-i 7 , —, numai K.ci i-a iuai 1 fie sluga, valet, cum schimonosea el limba romînească si că mai cu bacşişuri, mai cu cadouri, îl stricase, îl făcuse neom. Şi uite pînă acum, la bătrîneţe, cu pedeapsa asta rămăsese, să nu se uite la o femeie! Trăia singur înfr-o odaie, mai sus, pe Grivita, pensie nu slujba, nu, dm pomana negustorilor (mai mult. Altfel, vrednic Daeă-1 chemai iţi deretica prin casa, imatura, spăla rufe ca femeile, călca,' nu degeaba îi spuneau doamna. Şi ăsta om cu scaun la cap, învăţa si de la el Franzeluţă. Umblase prin case de oameni, văzuse, viaţa asta e, să stai să bagi de seamă, sa nu le fraeşti toate pe spinarea ta. Cînd era vorba de război nici el nu avea vorbe mai bune. Se dăduse cu adventiştii sau cu pocăiţii, nu se ducea Ia biserica aşa cum făcea toată lumea, să n-audă de popi pe care-i făcea tilhan şi nespălaţi. Le-ar fi ras bărbile şi i-ar fi tuns în cap. Dumnezeu sa-1 mai priceapă, Franzeluţă ce să se mai întrebe atîtea lucruri ? Asa cîte nu se petreceau în jurul lui! Parcă pe Gaby, femeia cu părul roşu'care dormea la Hotelul Tranzit, cine o asculta cînd începea să plîngă ? El, Franzeluţă. Se putea zice că o caută norocul pe-acasă si ea îi dădea cu piciorul. Pai numai el ştia cum se chinuia, unul de-1 servea pe domnul Dumitru Domnişor, din pricina ei. O ceruse de nevastă, dormea la uşa ei, pe preş, cum fac cnnii şi muierea, a dracului, nu se lăsa de meseria ei c-avea o meserie scîrboasă, se culca cu primul venit pentru bani Uneori se îndura şi de el şi se-apucau' să ehefuiască. Stăteau 'de gît cîte o noapte întreaga, chelnerul, Limpei Vasile, aşa-1 chema, zicea c-a prins pe Dumnezeu de picior. Atunci Gaby se apuca să jelească si să-i umple buzunarele cu banii lui Franzeluţă. Ii spunea cu vorbele ei, cum ştia mai bine, că ar fi vrut sa fi avut şi ea un copil, ca el, să-1 fi crescut, să-1 fi dat la şcoală, dar nu mai putea, nu se ştie de ce şi asta o înrăia şi-o făcea să-şi ia chiar de a doua zi lumea în cap, să-1 lase pe nenorocitul de bărbat să nu mai vadă limpede înaintea ochilor. Uite, asta era viata lui, cu toate bunele şi relele şi i-ar fi plăcut numai să nuţ .Ho fi înveninat o întîmplare pe care copilul avea s-o ţină* minte multă vreme... Să fi fost prin februarie 1944 cînd începuseră să se retragă nemţii din Rusia şi împînziseră iar Bucureştii. într-o seară în prăvălia domnului Dumitru Domnişor a intrat un ofiţer tinerel, spilcuit, cu o mustaţă afinată de tutun şi ochelari. Se ţinea bine şi zornăia din pinteni. Şi-a scos mantaua de culoarea sodei şi s-a aşezat la o masă. Franzeluţă, pe lingă el, se uita. Mai văzuse de-al d-ăştia, le mai furase cîte un bacşiş. Neamţul a cerut o listă, s-a uitat în ea şi unde au început chelnerii să care. Mînoa cu o lăcomie FRANZELUŢĂ 81 pe care n-o cunoştea nici el, cît trăise între flămînzi. Ai fi zis că vrea să pună în burtă pentru o săptăimînă. Asudase ducînd furculiţa la gură. Bea şi mînca şi iar bea şi iar mînca. „Ia te uită !" îşi spunea băiatul, să ştii că n-or să-1 mai încapă hainele cînd s-o ridica de la masă. Şi ce i-a venit, şi-a aruncat ochii pe cişmele ofiţerului. Erau caim murdare că afară se tinea o sloată. „Ei, aici e rost de un bacşiş !" şi-a spus şi, fugi în odaia slugilor să caute nişte cremă şi două perii. Cît ai clipi s-a întors şi s-a înţeles din priviri, mai prin semne cu neamţul care nu ştia boabă, romî-neşte. Destul că pînă a mai mîncat el vreo trei prăjituri şi-a mai băut nişte bere, cizmele îi erau lună. A dus periile şi crema la loc şi a întins mîna după ce i se cuvenea. Neamţul odată s-a încruntat. Nu ştiu ce-a bolborosit pe limba lui şi i-a şters o palmă de i-au tiuit urechile. Franzeluţă a mai apucat să audă şi o vorbă de ocară: „Ţigan!", spusă mai strîmb printre dinţi. Acum că pierdea bacşişul, treacă-meargă, că luase şi o palmă, mai închidea ochii, dar să-1 facă ţigan, asta nu mai răbda băiatul ! Şi-a pus braţele în şold şi fără să se mai uite în dreapta şi-n stîngă, 1-a scuipat pe ofiţer drept în faţă, dar nu aşa, i-a aşezat pe obraz un scuipat împărătesc de haimana. Asta a fost. Ce-a urmat nu mai ştie. Neamţul a întors circiuma cu susul în jos, abia a scăpat cu fuga, de întors la domnul Dumitru Domnişor nu mai putea să se mai întoarcă, se dusese binele. Acum, noroc că venea primăvara, dar ce te faci pînă atunci, unde dormi, unde mănînci ? Iar 1-a nimerit pe domnul Eugen, căruia i-a spus tărăşenia. Acesta era neschimbat, tot cu robii lui, striga la ei şi-i muştnuluia. L-a ascultat şi pentru că i s-a făcut milă de sufletul lui i-a zis să meargă acasă la el, pe şoseaua Nordului, să-i ajute nevestei la treabă pînă în primăvară cînd o să se descurce el. Numai că prin martie, Franzeluţă s-a îmbolnăvit, îl pocnise netraiul. Domnul Eugen, zgîrcit, n-a adus doctorul, l-a vindecat cu leacuri băbeşti. S-a ţinut răul de el vreo cîteva luni. Nu l-am mai văzut prin piaţă. întrebau măcelarii de el şi negustoresele de borş : — Dar unde-o fi, maică băiatul ăla, de nu mai vine ? — S-o ifi însurat, mai glumea cîte unul. —• Să ştiţi că l-a strîns la bagabonţi! spuneau golanii,.întinzînuu-se la soare. Parcă nici n-am avut primăvară în 1944. Şedeam toţi la capătul pieţii şi ne uitam oare încotro, doar-doar s-o ivi Franzeluţă. El, nicăieri. Abia mai pe urmă, după bombardamente, am aflat ce i s-a întîmplat de la un căruţaş de la depozitul de lemne al domnului Eugen. Să vedeţi... A zăcut el ce-a zăcut, venise de-acum vara. Slăbise, vedeai prin el, doamne fereşte. 1 se ştrinsese obrazul pungă. Cînd s-a mai ridicat din morţi a început să iasă pe afară. Era frumos pe şoseaua Nordului, iarba pînă la burta calului. în curte, la depozitul de stuf, se ridicaseră colibe albe. Munceau oamenii.de ţi-era mai mare dragul. Şi el, pedepsit să stea pe spate, abia răsuflînd ! Cam a treia zi, pe cînd se boierea, aşa, prin soarele de august, cu mîinile la spate, a văzut cîteva camioane militare care treceau spre Băneasa. Erau pline ochi cu militari înarmaţi pînă în dinţi. Mai încolo au trecut şi alte maşini cu civili. Şi ăştia aveau puşti la ei, erau nebărbieriţi şi nedormiţi. A întrebat, a mai auzit, a aflat. In pădurea din apropiere se băteau nemţii cu romînii. 6 — V. Romînească nr. 12 82 EUGEN BARBU Ei, asta erai, Fir-anzeluţă ! -Ia să meargă şi el, poate o da de ofiţerul car© i-a stricat binele. Că şi boala de-o avea pe el, şi-1 mai ţinea încă, parcă tot din intîmpla-rea aia i se trăgea... S-a -agăţat .de iun camion şi s-a rugat, de un „tovarăş", că aşa îşi ziceau ei între ei, romînii ăia. Au vrut să-1 -dea jos, cum l-au văzut, gălbejit, dar nu s-a lăsat: — Luaţi-im-ă, nene şi pe mine, am o socoteală -cu neamţu'! zicea. — Care neamţ mă ? Care neamţ ? întreba ăl mai mare peste ei. Ce, tu crezi că ne ducem la nuntă ? Ştia el că nu se duc la nuntă, dar care copil n-a dorit să vadă un război ? Şi, -oîr-mîr, nu s-a lăsat, l-au luat. iN-a făcut el mare lucru, că puşcă nu i--au dat. Nici n-ar fi putut s-o ţie, în schimb le căra cartuşe soldaţilor şi civililor -din gărzile de muncitori. Era mic, se strecura mai uşor prin şanţurile atunci făcute ou lopata de rnînă. Au început să tragă şi unii şi alţii. S-a cam speriat Franzeluţă. Nu era chiar o distracţie. Mureau oamenii pe lîngă el, -a înţeles copilul ce nenorocire era şi treaba asta, aici să-1 fi adus el pe Doctorii' să vadă cam ce e aia ecarisaj... Două zile a stat băiatul acolo, cu inima cît un purice din pricina fricii care-1 apucase. Mîncase ou soldaţii din gamelă, îi dăduseră şi lui un centiron să fie mai arătos, parcă -se mai obişnuise. Cam pe la prînz cum spuneam, aşa, pe la prînz, cîn-d se imai liniştiseră focurile, .l-a apucat un somn. Mirosea frumos a frunză, pădurea tăcea, dase amorţeala şi în copaci... - Franzeluţă şi-a pus -mâinile sub cap, a privit ce-a1 privit cerul zdrenţuit printre crengile rupte ale copacilor şi-a adormit. A visat ceva urît, spuneau soldaţii după aceea, -că se zbătea ca şi cînd ar -fi vrut să scape de ceva. Mormăia şi se apăra cu mîinile. Nu l-au trezit şi aşa l-a găsit moartea, -în somn. întîi s-a auzit un uruit depărtat de avioane, cei -din şanţuri s-a-u neliniştit puţin -şi după aceea a început bombardamentul asupra liniilor nemţeşti. Cum o fi căzut vreo schije, nu se ştie. Destul că -după o jumătate de oră, solda-ţii l-au găsit pe băiat înţepenit, cu o şuviţă subţire de sînge pe gît. Avea faţa liniştită parcă s-ar fi împăcat cu lumea. * Mi -se pare că Franzeluţă este înmor-mîntat într-un cimitir militar, poate soldaţii aceia i-au dat -onorul sub frunzele pădurii şi i-au pus la cap o cruce rudimentară făcută din două crengi... , Nu am! căutat niciodată să ştiu unde se odihneşte. Numai, acum vara, cînd soarele dogoreşte -şi aştept ca umbra viţei de vie să se întindă peste toată curtea, să-şi aştearnă covorul ei verzui, răcoros, îmi se pare că am să-1 văd căţărînd-u-se pe gardul vecinului, umplîndu-şi cu caise crude, sînul cămăşii -murdărite... FLORIN MUGUR UN AN A cum un an a murit Nicolae Labis. In noaptea aceea, jucăriile pe care le mai păstfam într-un ungher s-au umplut de rugină. Ceasul condorilor a încetat. Copilăria noastră a plecat cu el — şi era albă, la despărţire, ca o zi de iarnă. De-atunci, mîinile ne tfemură uneori într-un dans încet. Dar sînt alte mîini — mai bărbăteşti, mai umane. Ş,i umerii nu se mai apleaeă atît de lesne în plînset. Umerii ni s-au maturizat. Şi privirile. Semănăm între noi, pentru că fiecare semăna cu el. Noaptea în care a murit a fost cea mai lungă noapte a anului. A doua zi, .. \ ne-am revăzut după o despărţire îndelungată. Nu ne-am recunoscut. \ Ne gîndeam la el — şt nici unul dintre noi nu mai ştia care dintre prietenii lui este. Ştiam atît: credem în tot ceea ce cfedea el. Şi imnurile noastre vibrează de emoţie, \ cînd îi aud numele. ' '"' Ce ne-a rămas? < ; Amintirea lui, ca o oglindă în care să ne privim sufletul. GEORGE DEMETRU PAN ACOLO ÎN MOLDOVA, LA PIATRA NEAMŢ A colo în Moldova la Piatra Neamţ, culcat pe verzile perne de brazi cerul priveşte ca un dulău imens cureaua de transmisie a Bistriţei învîrtind turbina munţilor... Din fabrici ies în amurg oameni, intraţi odată cu soarele-n lume ia rosturile lui. Şi el şi ei şi-au împlinit datoria şi aparent merg să se culce. Dar sus, la Broşteni, unde regii porniţi pe vînat nimic să le scape nu au lăsat — varsă lacrimi pin şi Rarăul brumat... Se aude scrîşnetul pînă departe Că lumea în două de mult se desparte. Braţele neobosit se ridică în chip de drapele pumnii noduroşi agită între dînşii stele şi turbinele munţilor dudue, sgudue, răsună, învîrtite de bistriţele bete de lună... Am iubit lumea şi orice libertate am purtat-o în noi drept stindard — în timp ce mîngîiam fierbinţi coapse de Magdalene gîlgîind din stiâta închipuirii ţuica bâtrînă a poeziei ne-a turmentat epuizîndu-ne ca pe ediţii speciale... Dar acolo în Moldova la Piatra Neamţ, glasurile pâmîntului se aud la distanţe . de veacuri. Asculţi în scoica muntelui şi aue lumea celor care au biruit... lumea celor deodată cu soarele. DRAGOSTEA ŢARINII Te mlădii degeaba ţarnă vrăjitoare Cu privirea vulpii printre pleoape, Deşi moartea dragostei părinţilor mă doare Şi pe zi ce trece sintem mai aproape! Ţarnă, ţarnă, nu-ţi înfige sinii Să mă frigă-n piept ca nişte coarne. Am văzut la tata dragostea ţarinii Cu minciuna care-i arde-n carne. Ştiu cum îţi luceşti sub zare dinţii Din zăpada iernilor pe-aici uitate, Cum scrîşnindu-ţi geamătul seminţii Primăvara te întinzi pe spate. Şobolanii spicelor cu blănile de ape l-ai ţinut la sin trăgîndu-i de mustăţi Şi-acum tot te stângi de mine-aproape... Ce vrei să-ţi arăt sau ce vrei să-mi arăţi ? Dă-mi iubirea tatei pentru maica Să-i adun aceloraşi priviri Şi de-apururi griul şi orzoaica Mă vor duce-n gleznele subţiri. Vreau încalţe drumul ce le-a mai rămas Pînă la mormînt, să-l facă împreună Şi de-apururi sîngele-mi va prinde glas In sa'tcîmii tăi sub vară de furtună. Caloian poţi face din făptura-mi, ţarnă Doar ai mei să fie cum erau. Numai dragostea ce-n cîntece mă toarnă Numai dragostea acestei fete, nu ţi-o dau. ION GHEORGHE BELŞUG O ciudată primăvară s-a lăsat Peste-o ceaţă de la începutul lumii, Dincolo de sat şl-n fiecare sat In frunziş de tună îmbrăcind salclmll. Tinerele ploi cu pielea goală Joacâ-ntr-un picior peste poteci. Roţile impintenate cu pămint se spală, Cu pămîntul de ta care nu mai poţi să pleci... Stau aicea cu haiducii oacheşi de ulei, Lingă foc, pe brazda cu seminţe Şi mă uit cum bucuroşi simt între ei Stafia senînă-a unei' mari fiinţe, Cum îmi face-această umbră semne Să mă duc să-mi toarne struguri în căciulă. Să-mi arate printre ierburi şi pe lemne Cum recolta s-a culcat sătulă. Sau cu degetul tăcerii peste buze Să ascult cum ţipă spre-a ieşi afară Din adîncut dragostei ursuze PuiUl holdelor de primăvară. Fără tine însă n-aud, nu mai văd Unde dorm recoltele cu guşa plină. Peste fructe ceţurile-aduc prăpăd. Fragedele brazde au rămas ruină. Mi te-aducă umbra anotimpului măreţ Eu cu bralele-ţi de-apufuri să mă-njug Fiindcă noi sînlem recolta el cea mai de preţ. Fiindcă fără tine nu mai e belşug. ÎNFLORATELE CĂRUŢE DE BRĂILA înfloratele căruţe de Brăila Răsunind ca acioaile la turme Le priveam de sus de pe movilă Cum se leagănă şi cum nu lasă urme. înnodate în bărbie mi-au rămas Multă vreme lacrimi ce-mi uscară văzul, Pentru cai cu ciucuri şi argint sub pas. Intre dinţii căror necheza ovăzul. ÎNFLORATELE CĂRUŢE DE BRĂILA Ce amare visuri îmi curgeau odată Din această inimă fertilă!... Că voiam să trec pe lîng~o fată în căruţă înflorată de Brăila! îi mustram pe tata fiindc-a dat Carul înflorat ce l-a primii de zestre... Şi cotrobăiam prin podu-mprăfoşat După hamuri şi-nstelatele câpestre... Se urca, bag seamă, de pe-atunci in mine, Cu înfierbîntatul sînge-al seminţiei Foamea de ogoarele străine Pentru-această-ncrîncenare-a semeţiei. Şi-ntr-o vară trebuia să fur Fata-aceea în căruţă de Brăila. După nuntă trebuia s-o bat şi s-o înjur Dragoste născînd cu dragoste din silă. Nu ştiam că sînt ursit să cînt Lupte mute şi ne-nsîngerate Dintre cei cu casele-nftorate şi pămint Şi-ntre cei c-un căi şi carul fără roate. RADU COSASU SEARĂ DE PRIMĂVARĂ '45 Lui Lucian Raicu Din Slatmeanu, unde era sediul organizaţiei, si pînă-n Cuza-Vodă acasă, veneam cu Ana, pe jos, tîrziu, cit -mai tîrziu Nu doream să trezesc ZVTJu UrCr m "ămărUţ! mea' 'P'e ?°Ptite' în ™M picioare or, am n-Îrl'J enlilf, ^A' f" ? treaptă mai 'SUS> ea în Urtna imea> sensibila, Swa Sf f f1" ^ S-ani Care putrezea încet- In Primele săptămâni fmnrpinf ,,,rfede'la ^ maxiTm două jumătate "coboram din nou C L S'fIJa ? °+O0nduceam acasă' nu deParte * mine, Pe £S ',-ap01' 1Upa a?Iunea furtunoasă din Piaţa Palatului, febrilitatea victoriei din martie entuziasmul clipei, hotărînd că ne căsătorim urgent plecările ei începură sa se prelungească spre zorii din ce în'ce mai repezi ai primăverii. Şi scara o coboram altfel. Din punctul meu de vedere, putea să stea oncit la mine sus, putea să se întîlnească disdtedimineaţă ,în usă, cu mama, cu bunicul - tata se trezea mai tîrziu - fără să-mi pese, deşi' presimţeam ~ fovada sensibilitatea instinctivă la urcarea scărilor - ce-ar însemna pentru „ai mei" sa afle ca „am adus femei în casă", faptă fără precedent Dar nu-mi pasa pentru că eram plin de ură sfîntă împotriva convenţiilor lumii lor mic-burgheze, care trebuiau, bine înţeles, aruncate în aer ; le uram obişnuinţele la care mă supusesem 19 ani, tabieturile de dimineaţă prînz şi seara, crezurile, devenite stupide după numai cîteva şedinţe la U.f C cu Paul, noul zeu al vieţii mele. îmi era ruşine că 19 ani nu înţelesesem nimic şi ma conformasem fără protest tuturor cerinţelor lor prosteşti — să iau note bune la şcoală, din întîia primară pînă în a opta de liceu, să exersez Ia pian cel puţin două ore pe zi, să citesc săptămînal un clasic francez, sa nu scap vreo vineri seară fără baie. îmi era ruşine că 19 ani nu ştiusem de existenţa tuturor acestor oameni cu care manifestasem în piaţa palatului sub gloanţe — şi eram gata să plătesc, prin îndeplinirea celor mai complicate şi chinuitoare sarcini, păcatul originii şi educaţiei mic-bungheze. Cînd descoperisem într-o scrisoare a lui' Marx către Runge, martie 1843, ideea ca numai ruşinea, prin ea însăşi, constituie o revoluţie pentru individ, o revoluţie dirijată în interior, mă bucurasem o zi întreagă şi replicile tăioase, mohorîte : Nu mănînc astă-seară !, Lasă-mă în pace !, Nu mai studiez la pian !, Viu cînd vreau acasă !, adresate părinţilor, sau nici măcar lor, ci casei, mă întăreau în bucuria şi mîndria de a fi uteeist. Ana nu mă înţelegea, nu avea cum să mă înţeleagă. Tatăl ei abia eşise de la Doftana, după vreo 10 ani de detenţiune şi nu putea fi decît iubit şi SEARA DE PRIMĂVARA '45 89 t,t Dealtfel dacă o conduceam acasă, era numai pentru a satisface TU fov^ăsulii Dobrescu ca dimineaţa să aibă fetiţa lingavi Evident SoTarf îlanunţasem asupra hotărîrii noastre de a ne casatori me, 5„S Omul ne sfătuise sa ne mar gmd m : ^r - ?PAH,Văsă trăim împreună, fără a fi căsătoriţi legal ? Am replicat ca adică ? Adicăi saaim i v fe .mic-burgheza, o fuga de m condiţiile noastte, o Q g ^ tea dint noua răspundere. Aflasem asia oe ia , transforma în convingeri T PreTndacaXo£u; afitTţiaTufmenţmea cele mai caste raporturi în-tenace. In căzui m-»1 • * . . ă într.Uin domeniu dm cele mai diîi- SrA*^"** m Plătea ,i depăşea de S"?n "Sîrat^taavarâ, „u cred să ,i fost o U,nâ de fa ridicarea pornit singuri pe străduţele care aveau sa « ^ ^ bra. &^Î^Tc^»*nSL«a. ..conic, pe care mi le dădea : — Nu te simţi 'bine ? — Ba da. . — Vrei să ne oprim la vreo simigerie ? — Nu vreau. — Ţie-.ţi plac covrigi cu susan. •— Dar nu vreau, nu înţelegi ? — îţi pare rău că s-a amînat procesul ? — De ce? îl ţinem poiimîine, n-a spus aşa Paul ? Minţea îi părea rău. Nu ştiu cîte nopţi pregătisem pledoaria lnnei, In numele căreia vorbea ea, Ana. Ou o seară înainte, îmi spusese ca niciodată nu avusese asemenea emoţii ca acelea pe care 1 le da pledoaria împotriva lui Safonov. Acum era indispusă din pricina încordării neconsumate, desigur. Mai mult ca sigur. . Pe Serban-Vodă, ara cumpărat ziarele de seara şi la lumina vitrinei simigeriei'lui Dascălii am citit ultimele ştiri, împins în dreapta şi-n stingă, «cu Ana lipită de mine. — In cîteva zile luăm Berlinul. Ana se plecă să citească, şi aspirai brusc, odată cu cerneala de tipar -a ziarului proaspăt, parfumul părului ei. ^ — Japonezii nu capitulează, adăuga. _ ^ — Vor capitula, în două luni, maximum trei, ai sa vezi. — Ben, hai la o bere. La'sLigeria lui Dascălu era si bere; am luat şi eOTri^S fi'scli-calzi, buni. -După două pahare, Ana continua să ^f^^JJ^1^^ peau neobişnuit. Am băut pentru cucerirea Berlinului şi Ehrenburg, am mat -cerut o sticlă. Ben, vreau să-ţi spun ceva. — Da. 90 RADU COSAŞU — Să nu mai mergem la tine acasă. — De ce ? —- Ne chinuim. Şi tu, şi eu. — Vrei să vagabondăm pe ehei ? — Nu. — Atunci ? Nu mi-a răspuns, nu am luat nici o hotărîre, am plătit şi am pornit pe Cuza-Vodă. Ana avea dreptate. 'Ne chinuiam. Şi veneai pacea. Berlinul va cădea şi noi tot o să ne căsătorim. Ana mergea tăcută, lipită 'permanent de mine, pe această lungă Cuza-Vodă, cu felinare rare, chioare şi curţi întinse, banale, cunoscute de mine ca-n palmă. Cîte fete am sărutat în joacă pe aci, cîte geamuri: am spart cu imingea, oîţi nasturi am pierdut prin praful curţilor, jucătorii echipelor mele, — aiureli! Deodată, mi-am adus aminte că astă-seară, acasă, e „peisăh". Mama schimbase vesela, o văzusem dimineaţă în "bucătărie; pe coridor, depuseseră cutiile de pască, cumpărate de la comunitate. E paşte. Tata citeşte rugăciunile, mama, bunicul, se plictisesc, cu cel imai adine respect, ^scultînidu-i bolboroseala. — Văd că imergem la tine, o aud pe Ana. După ce am trecut de primul felinar, m-a'm oprit şi am sărutat-o. M-a sărutat şi ea. Ne sărutam foarte rar pe stradă. Ne-aim strîns mult în braţe. Eram în dreptul unei ferestre camuflate aparţinînd unei case scunde, parcă alungată din curte în stradă. Am auzit radio'-ul, nedespărţindu-ne, si,mţindu-ne răsuflările: „în Tatră, trupele noastre continuă să urmărească inamicul care rezistă cu înverşunare." — O să capituleze şi japonezii. Eram ameţit uşor, mergînd îmbrăţişaţi spre casa mea. Mă simt mulţumit că sînt lîngă Ana şi nu la masa lor. E primul an cînldi lipsesc dintre ei şi aceasta dă o măsură precisă asupra libertăţilor mele, cîştigate surprinzător de repede. Mă simt mulţumit că am în gură gustul covrigilor calzi şi nu al /pascăi seci, ronţăite pe furiş, cît timp tata citeşte din cartea sa de rugăciuni. Vreau să ajung mai repede în cămăruţa mea, să rămîn acolo cu Ana toată noaptea, toată ziua, toată viaţa. Uşa vestibulului e deschisă larg. în prag, luminaţi din spate de toată strălucirea sufrageriei — vesela nouă, sfeşnicele recent lustruite cu „sidol", pînă şi cotoarele aurii ale cărţilor de rugăciuni, — stau tata, impozant, în costumul cel bun, negru, vechi de pe timpul marilor sale pledoarii în barou, cu cupa de vin în mîna dreaptă, bunicul, curbat, abia puţind să-şi ridice privirile din păjmînt şi cei' doi puşti, în spatele tatălui meu. în clipa cînd Ana şi cu mine sîntem în faţa uşii îl auzim pe cel mic întrebînd : — Şi acum vine Eliahu Anavi ? Ana face un pas înapoi, eu o împing uşor înainte, ea, emoţionată, spune şoptit bună seara, eu, tare, bună seara; trec prin dreptul tatălui meu şi văd cum vinul tremură în cupă. Bunicul geme, ridicînd capul. Puştii tac. Dintr-un pas, abia atingindu-1 pe tata, rămas în prag, sîntem în hol, Ana mereu înainte ; la dreapta e sufrageria luminată puternic, cu marea masă de paşte, la care singură stă mama, aşteptîndu-i să se întoarcă din vestibul după ce Eliahu Anavi va fi sorbit din vinul înmînat de tata. Din hol, în fund, la dreapta, după ce treci de pian şi măsuţa cu note muzicale, se face un coridor lung la capătul căruia e scara care duce la SEARA DE PRIMĂVARA '45 91 camera mea. Pînă ieşim din hol pe coridor, mai aud cum în vestibul, cel mic întreabă : „Tată, cine era Eliahu Anavi ? Beii sau fata ?", mama întrebând şi ea : Cine a trecut, tată ? şi uşa vestibulului trintindu-se. De pe coridor, — eu pornind înaintea Anei şi ducind-o de mină, prin întuneric, pipăind mereu peretele din dreapta, la stîngă fiind lucruri, boarfe, vechituri puise buluc, pasiunea mamei — de pe coridor încep să-i explic Anei, stîngaei şi incoerent, iritat din ce în ce de evidenta emoţiei produse în mine de neaşteptata întîlnire de o clipă din prag: ■ — Eliahu Anavi e un duh care trebuie să -soarbă din vin... astă-seară e pastele la evrei... de -paşte, e aşteptat Eliahu Anavi care trebuie să soarbă din vin, e binecuvântarea casei. Ana tace. Pe scări, ur-cînd, continui: — Opt zile nu s-e mănâncă decît pască şi numai în farfurii speciale... Deschid uşa şi intrăm la mine. Vreau să aprin-d lumina, Ana şopteşte : Nu, veuilleza; închid uşa cu cheia şi ne aşezăm pe divan, tăcând amândoi, încordaţi să distingem zgomotele casei. Mă irită nu nuimai emoţia mea ci şi tensiunea Anei, concentrată în acei aş direcţie; deodată, auzim un glas de copil, Fred : — E pe coridor... e pe -coridor, în coşul de rufe... — Acolo -se pune ? (Tata cu vocea lui de orator ratat.) — Fred a descoperit pasca ascunsă de Gaby, îi explic Anei. După ce a plecat Eliahu Anavi, unul din copii caută bucata de pască pe care celălalt a ascuns-o din vreme, undeva în casă. Mă întind pe spate de-aliatul divanului, cu mîna stîngă peste ochi să nu mă -bată lumina : — Şi eu am ascuns-o odată în coşul de rufe. Tata s-a supărat şi atunci. E totuşi un loc foarte bun... altădată, am ascuns pasca sub salteaua patului din dormitor. Ana rămîne nemişcată. O trag spre mine, dar ea se împotriveşte, discret. — Vine cineva, îmi şopteşte. — Uşa e închisă, răspund. Ana imă priveşte drept în faţă şi îmi iau repede braţul de pe -ochii; înţeleg că o preocupă lucruri mult mai grave decît asigurarea că uşa e închisă. Tata urcă scara ; paşii lui îi recunosc dintr-o mie: apăsaţi, solemnii, teatrali; se opreşte în faţa uşii, şi, fără să încerce, dacă e sau n-u deschisă, începe pe un ton tare, marcat, evident advocăţesc, aşa cum- ştie -dumnealui, tonul de care an-am săturat: — -Domnule Ben, tovarăşe Beniamin, de mâine vei părăsi casa noastră, casa mea. Admit orice în nutmele revoluţiei, pentru că sînt conştient de caracterul ei ilimitafiv, dar nu admit călcarea -1-egilor bunului simţ. Dacă astfel începe revoluţia d-voastră, atunci fă-o fără asentimentul meu. Bi-zuie-te pe dispreţul şi protestul meu. Ceea ce se desfăşoară în pofida bunului simţ, e sortit pieirii, mă înţelegi1 tovarăşe Beniamin şi stimată tovarăşe ? Mă înţelegeţi ? Pauza e regizată ca deobiceiu, prilej pentru mine să im-aimuz imagî-nîndu-mi-1 în faţa uşii, perorând cu mîinile la spate, fără să se mişte, mă-surînd, cu ochii1 lui bulbucaţi, albastru-apoşi, uşa albă de jos, de la prag pînă sus. Din ce în ce> miai destins, îi cuprind umerii Anei şi încerc, blajin, s-o culc lîngă mine, sărutînd-o pe păr ; nu reuşesc ; stă rigidă pe marginea «divanului, trăgând cu coada ochiului spre pragul uşii, atentă. 52 RADU COSAŞU — Casa mea nu-i loc de profanare a umanităţii şi religiei Poti să nu mar crezi in Dumnezeu domnule Beniaimin, deşi pînă anul 'trecut ai Vns zi de 21 tefilimu Te dezici. Admit. (Acum şi-a bombat pieptul, pentru ■a-şi lua elan, .Admit", la el e un şiretlic în elaborarea indignărilor) Dar noule, superbue ateu nu uita că .există frumuseţi ale religiei care 'înalţă ;pe om mai mult deoît materialismul dialectic - k Ana' ^"i c.u ,tine ? Mă aPl6c Şi-i scot pantofii; acceptă şi mă îmbrăţişează ; se întinde pe divan de-a lungul şi mişc păiăriuţa^veifleuzei ■astfel ca faţa sa-i fie umbrită. .Nu mai auzim cum tata coboară scările, dar de jos, evident, îmi mai strigă : ' — De mîine, părăseşti casa. (Excelent regizor repetarea ultimatumului nu a plasat-o sus, în -imalul teoretizării, pentru a nu-i răpi acestuia torţa prin alăturarea bruscă a unei chestiuni eminamente practică, concretă, clară) — Ce spunea că ai pus pînă anul trecut? — Tefilimi. — Ce-i aia ? , ~ O ^aiureală. In fiecare dimineaţă cînd spui rugăciunea, îţi legi pe •mîna stingă, pe degetul al treilea şi pe creştet nişte curele subţiri de piele. — Pma la 18 ani, ai spus rugăciuni ? — Da. — Şi credeai ? Nu-i răspund ; mă întind lîngă'ea şi o îmbrăţişez : — Ana. — Da. — Ana. — Nu. ■ — De oe ? — Aşa. -- Dar ai vrut. Ţi-e teamă că vine cineva sus, dar uşa e închisă nu deschidem, nu-1 auzim. T Ce Prost poţi să fii cîteodată. Şi pe stradă ai crezut că sînt indispusa pentru proces şi era cu totul altceva. — Ce era ? — Ce era, ce era. — Ben, Ben. ■„tvM.rif °J°aff la^şă f n,e rid,icăm amî"doi deodată, făoînd să troznească ■arcurile divanului. Clanţa se apleacă încet, apoi revine. — Ben, să nu pleci de acasă că m-omor — E mama. ^ ~ €U-tata diTU\ 'm\tu ;'ă fii fericit- Dacă vă e foame, cobori şi-n baie ai supa şi rasol. Auzi ? ? — Ana, ţi-e foame ? — Nu, zău nu. — Ţi-i foame, cobor şi-ţi aduc să mănînci — Nu. Nu mă lăsa singură - şi se strînge la pieptul meu •mv.- ~\ pa,' r' im mîn,carea mă întorc. Baia e aci, lîngă scară. JNici nu trec pe la ei. într-adevăr cobor rapid, deschid uşa de la baie şi găsesc pe un scăunel tava de argint cu doua farfurii de supă acoperite, două paihare cu vin, cîLe SEARA DE PRIMĂVARA '45 93 două rînduri de ifurculiţe, cuţite şi linguri. Rasolul l-o ii lăsat în supă.. Atent, duc tava sus, o pun pe biroul meu şi închid uşa.Q '— Unde-i pasca ? întreabă Ana. Observ abia acum că mama a pus pîine neagră. Prima oară că' mănînc în casă pîine, de peisăh. —■ N-a pus pască. Ştia că eu nu mănînc decît pîine. Ana priveşte tava încărcată ; lumina veilleuzei nu ajunge pînă la, birou, unde tava luceşte stins cu sticlăria şi argintăria ei festivă. Mănîncă — şi-i întind o lingură. Gustă de cîteva ori, apoi se întoarce pe divan : — Mama ta a pus totul în dublu exemplar, ai văzut ? — Da. — Nu mă cunoaşte şi ştie că nu mănînc pască. —- Era pentru mine. —■ Era pentru noi. Te acceptă. — Ben, deschide te rog. E grand papa, deschide, aud vocea hîrîită a bunicului. Ana îmi face semn să deschid, punîndu-şi pantofii. — Nu vreau. Lăsaţi-mă în pace. — Ben, am să-ţi spun ceva care o să te bucure. Deschid lumina, sting veilleuza, acopăr rnîncarea cu prima ,,Scînteielt avută la îndemînă, pe birou. Bunicul intră tîrîind picioarele curbat, dar cu un pahar de vin în rrfînă, ceeace! pareă-l obligă sa stea ceva mai drept. Părul alb de pe chelia strălucitoare, fruntea, barbişonul alb, obrajii raşi proaspăt însă mai slabi ca niciodată — totul e lumină, puţin obosită,, veşnica lumină a lui grand papa ; mîna cu paharul de vin îi tremură, dar el începe : — Ben, am fost sigur c-ai să-mi deschizi. Tatăl tău mi-a interzis să urc dar eu ştiam ce-i cu voi. Ana îl priveşte interesată, el îşi trece privirile agere de la mine la ea : — Eu ara încredere în tine, Ben. Iar logodnica ta va avea noroc toată viaţa, fiindcă astă-seară ea fost Eliahu Anavi. I-am adus cupa de vin să soarbă ; trebuia s-o facă din vestibul. Soarbe, domnişoară ! Şi se aplecă spre ea. Fascinată, Ana moaie buzele. — Copii, eu, ca şi voi, sînt un raţionalist. Eu ştiu ce-i o revoluţie, Ben. E un lucru frumos, un lucru foarte frumos ca fata asta apărînd în locul lui Eliahu Anavi şi şoptind speriată bună seara. Pentru aşa ceva eu rabd cît au răbdat ai noştri prin pustiu, acum 5706 ani. Tu nu ştii ce-i o revoluţie, Ben. Nici tatăl tău. Tu eşti un fanatic. France al meu nu te-ar fi iubit, dar eu te iubesc pentru că eşti curat, nobil. Doar puritatea poate salva fanatismul. Voi sînteţi curaţi, Ben, eu ştiu şi asta. Şi-mi întinde cupa. Sorb privindu-1 în ochi, căci el, cu un efort, ridicase capul ca să-mi zîmbească. — Nu-i aşa, Ben, că te bucură ce-ţi spun ? — Da. — Nu-i aşa că mă iubeşti ? — Da. — Şi dumneata domnişoară... domnişoară... ? — Ana. Ana Dobrescu. — Şi dumneata domnişoară Dobrescu, mă iubeşti ? — Da. 94 RADU COSAŞU — Ben, îmi cînţi mîine „Fur Elise" ? — Da. 0 *- Acum îmi dai „Scînteia", s-o citesc în pat > Repede ca să scap de el, iau „Scînteia" de pe tavă si i-o dau. Grand papa iese, tiriind papucii de casă noi, luînd cu el cupa. Cînd să închid usa se întoarce ciocanund : —- Ben, Ben, ziarul miroase a rasol Nu-i mai deschid. închid lumina şi mă culc lîngă Ana; ne sărutăm multa vreme deşi in cameră pluteşte un miros nesuferit de mîncare într-un tîrziu Ana se desparte puţin de mine şi şopteşte în întunericul în care s-au rotunjit aburii supei : -- Să nu pleci de acasă. Mama ta e o femeie de treabă — Am sa văd. Sînt totuşi nişte mic-burghezi stupizi. — Nu-i vorba de religie, nici de părinţi, nici de Eliahu Anavi — şi tu, şi eu, noi toţi, trăim prea repede. Şi tata mi-a spus aşa, după ce i-ai spus ca ne căsătorim. — Tatăl tău ? — Da. Revăd tava de argint pe care mama a aşezat mîncarea si tacîmuri in dublu exemplar; grand papa le-o fi povestit că ne-T găs 'calti Ce im fatTîorepU.nîrSa ^ A Pfodus'Nu înţeleg de ce mă bucură justi cărLTn faţa lor. Pentru ca Ana are dreptate. Nu-i vorba nici de religie nici de pannţi, nici de Eliahu Anavi. Există valori umane care ne nafţă'ca revo- iite la fr Clf nU 16 SUpUnem ne^iilor noastre acerbS, cSsSe XneP*f'rMdl Ffir FH^-Pe carl ne"am Propus s-o schimbăm.'Pudoarea Anei de pilda Fur Elise — mime, pentru bunicul, Spaima mamei No— Aprinde lumina... îmi cere Ana. Am aşteptat tăcuţi pînă s-au stins toate zgomotele casei ■ am coborît în virful picioarelor extrem de grijulii. în hol, 1 am auzit Pe Fred vorbind PSnnTI"" HAfaraK A^ ^ totrebat C5 bolborosea frate-mei! I-am laănT: „Prin ce se deosebeşte seara aceasta de celelalte seri ?" E un fel de rueJ •ciune pe care o spun numai copiii. Am condus-o pînă acasă In oîtenfsi m-am mtors, trecînd prin hol în vîrful picioarelor ; m-am spr jinit de p an dm nebăgare de seamă. Pianul era deschis. Un „do" profund a răsunat în toata casa şi m-am speriat. pioiuna a răsunat in ANCHETA NOASTRĂ LITERATURA NOUĂ ŞI ACTUALITATEA La sărbătorirea unui deceniu de la instaurarea Republicii — „Viaţa Romî-nească" a instituit o anchetă printre scriitori şi critici, cerîndu-le să-şi spună părerea în legătură cu dezvoltarea literaturii noastre pe drumul realismului socialist, reftectlnd procesul profund de transformare a societăţii şi de apariţie a unor conştiinţe noi, revoluţionare. Problemele ridicate în răspunsurile ce apar în acest număr oferă sugestii interesante pentru o discuţie mai largă, pe care revista îşi propune să o stimuleze prin articolele pe care le va publica in numerele următoare. întrebări: 1) t în ce constă, după dumneavoastră, noutatea literaturii noastre actuale, create în cei zece ani de la instaurarea Republicii Populare Romîne ? 2) ) Ce problemă de actualitate vă pasionează şi consideraţi că ar fi bine să intre în preocupările literaturii noastre ? 3) ) Ce păreri aveţi despre modul în care editurile, publicaţiile şi critica noastră literară stimulează creaţia originală de actualitate ? 4)) Ce manifestări concrete stînjenesc încă, după d-voastră, dezvoltarea literaturii noastre noi ? Care dintre acestea vi se par o îndepărtare de realism, de actualitate, de spiritul revoluţionar al artei realist-socialiste ? 5) ! Care dintre lucrările literare, apărute în aceşti zece ani v-au plăcut cel mai mult şi pentru ce ? MARIA BANUŞ 1. Biblia ne învaţă că la început a fost duhul. Experienţa si teoria ne-au învăţat) însă că mai întîi se întâmplă ceva în realitate şi-n unmă vine duhul şi-şi spune cuvîntul. Ca spiritul literaturii noastre să se schimbe, a trebuit să se constituie puterea de stat a muncitorilor şi ţăranilor, a trebuit să avem în Romînia statul democrat popular. De aici conştiinţa revoluţionară, clară, ai scriitorilor, în ansamblul lor, de aici caracterul larg popular al literaturii. De aici o serie de trăsături — pe oare criticii sînt mai .îndrituiţi să le discearnă — şi care dau un profil bine marcat producţiei noastre atît de diverse. Cine ar putea nega că există ,un ce comun îşi esenţial, la personalităţi atît de contrapunctic diferenţiate ca Marin Preda şi Petru Dumitnu, sau Mihai Beniuc şi Eugen Jebeleanu, personalităţi ce se integrează armonios în polifonia literelor romîneşti. 2. Odiseea sufletului omenesc, de la 3 la 90 ani, spre mijlocul secolului XX. Arcul pe care acesta-1 descrie de la prima sensaţie ameţitoare a 96 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA căluşeilor copilăriei, la efortul de adaptare cenestesic, afectiv si spiritual reclamat de era nucleară. = Pe traseul arcului plasîndu-se, precum ştim, trăirea unuia sau a două războaie mondiale (in funcţie de vîrsta) şi experienţa directă sau indirectă a marilor cutremure sociale. Cred că prezentarea, neviciată dfe nici un fel .de prejudecăţi, a acestui suflet contemporan — pe care se proectează flacăra idealurilor revoluţionare ale artistului — ar fi bine să intre tot mai adine în preocupările literaturii noastre. 3. Mă recuz, ca parte civilă în proces. 4. Manifestări concrete ? Ce facem cu fantomele ? In ce categorie le plasam ? Sînt ele concrete ? Şed, cum s-ar spune, la masa de lucru Uit că in faţa mea se află albul ameninţător şi abisal a hîrtiei. Pana joacă sprinţar şi dionisiac pe pajiştea velină. Deodată un cetăţean apare în faţa mea Nk verzui, nu cadaveric, nu ca primejdiosul domn din binecunoscuta mea poezie „Patronul . Culorile feţei îi sînt atît de proaspete încît — desi versata m miile de tertipuri ale fantomelor — nu-mi vine să cred că am în lata mea o năluca. E drept că trăsăturile îi sînt o leacă alterate. Dar numai de încordare şi de grije, pentru mine şi dezvoltarea literaturii noastre noi. II recunosc pe confratele X. El se ridică, nu dintr-un jilţ pufos, ci de pe un modest fotoliu redacţional, se apropie, îmi strînge — cu mîinile lui aproape vii — mîinile mele, şi, cu o compasiune gravă, mă întreabă : — Dragă... (urmează diminutivul intim, desmierdător al numelui mic) tu te gîndeşti chiar să publici poemul în forma actuală ? — Da, îngaim eu. — Dragă, dragă... Tu ai mai trecut odată prin „Nopţile din Iulie" Vrei iar sa treci ? A fost bine ? — N-a fost. Nu vreau să trec. Vreau să public poemul. — Ce spui tu, aici, despre om ? Că munceşte, că transformă natura,, că face revoluţii... — Da. — Şi aici ? Aici ? — Că atunci cînd îi vine sorocul, moare. — Hm ! Noi ştim cine a făcut revoluţia. Nu-i vorba numai despre R.P.R., nu-i aşa ? — Nu, despre om, în general, şi despre combatantul revoluţionar, în special... — Şi e bine să moară, să se prefacă-n pulbere ? Doamne, dumnezeule ! Are dreptate ! Fantomele ştiu ceva despre asta. Sînt pesimistă, o pesimistă iremediabilă ! Sînt un caz disperat. Nimic nu se poate repara. Şi dac-ar fi numai asta. Dar sînt şi negativistă şi subiectivistă. Am scris negru pe alb că oamenii îmbătrînesc. Nici chiar perechea de superbi îndrăgostiţi din poemul încriminat, nu a putut scăpa de furia mea negativist-subiectivistă. Ba mai mult. Femeia, după 30—40 ani de muncă la cîmp sau în fabrică, vine seara, acasă, cu picioarele obosite şi umflate. — E vorba despre oameni ai muncii din R.P.R. nu-i aşa ? — Din R.P.R. şi din alte părţi, şoptesc eu sfîrşită. — E bine oare să prezentăm în felul acesta, condiţiile de muncă din patria noastră ? LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 97 O, cîtă dreptate are ! Oţt ide oarbă am fast! Cîte lucruri nesezisate de simţurile mele grosolane, nu discerne critica dematerializată. — Femeia are sini ! rosteşte sumbru interlocutorul. Tineretul nostru va citi că femeia are sîni. — Şi pîntec, adaog eu, 'tenebros,, fără speranţa să mă mai ridic vreodată din abisul negru în care m-am cufundat. Sînt naturalistă ! Naturalistă şi obscenă ! '— Nu, asta cu pîntecul îmi place, se-nviorea.ză fantoma. — Literar, vreau să spun. Ai aici o imagine sub care aş ii semnat şi eu. Ce sînt fantomele? Ectoplasma pe care o străpung cu stiloul rămîne intactă. De ce? Nu ştiu. Ştiu că sînt pesimistă, naturalistă, negativistă» subiectivistă şi pe deasupra mistică şi superstiţioasă, pentru că mă-ntreţin cu fantomele. 5. întrebarea numărul cinci are candoare. — Pe cine iubeşti tu, puiule, mai tare? Pe tătieu sau pe mămica ? Puiu ştie, dintr-o scurtă dar temeinică experienţă, că e preferabil să-ţi iubeşti ambii părinţi deopotrivă. Mămica are părul mătăsos şi glasul blind, dar hainele tatei miros ^atît de bine a tutun... Şi apoi, cine mai ştie ca el, să-şi îngroaşe glasul şi să facă : „Morrr ! Morrr", atît de fioros parc-ar fi chiar un urs adevărat ? întrebarea nu e numai candidă. Ea se încurcă în varietatea stilurilor şi curentelor literare aprobate de noi toţi. Oare nu putem preţui şi iubi partea cea mai valoroasă din creaţia fiecăruia ? Nu văd de ce, spre exemplu, Mihu Dragomir n-ar iubi multe din poeziile lui A. Baconsky şi viceversa. De ce Aurel Rău, n-ar aprecia şi iubi poemele lui Dan Deşliu, pentru tot ce conţin ele valoros, şi viceversa. MARCEL BRESLAŞU ' 1. In primul rînd tendinţa generală a scriitorilor de a face din literatură un bun de larg consum : accesibilitatea. Cu crizele de creştere inevitabile — cel mult ar putea fi scurtate ! — pendularea între simplism şi prezumţiozitate: proletcultism, didacticism, schematism. Forme specifice: prozaismul în poezie; sau piesele de teatru în; trei plenare şi două şedinţei de birou. Pricina profundă a acestor bîjbîieli: subaprecierea cetitorului, a spectatorului. Sîntem pe punctul unui salt calitativ — la care contribuie şi greşelile acumulate! — în care „noul" să nu mai poarte semn de egalitate cu „elementar" ci cu „complex" şi în care „explicitul" să nu anuleze implicaţiile şi, chiar complicaţiile artei. 2. Morala proletară, într-un aspect ide precumpănitoare importanţă actuală : etica profesională, noua concepţie despre muncă, trăsăturile de caracter care se desenează; „tehnica" acestei autoclepăşiri. „Marinică, Marinică" ar putea fi subiectul unui mare roman. 3. Ca şi Dvs. O părere cu totul reprobatoare. „Exigenţa" obiectivistă este la fel da dăunătoare ca şi „indulgenţa" neprincipială. Nu preconizez un compromis între atitudini. Soluţia este ca ambele spade cu cîte două tăişuri, să aibă vînful îndreptat către duşman. 4. S-a sărit peste cal ! In poezie, spre pildă, emanciparea de tonul declarativ, lozincard, sforăitor, a dus pe mulţi la cealaltă extremă : apoli- 7 — V. Roraînească nr. 12 98 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA tism, rupere de realitate... şi la paradoxul că „'moderniştii", cei del a care te-ai aştepta să fie revoluţionari şi în ifonid, au îndrăzneli pur formale, puse în slujba unei tematici răsuflate, meschine, rnititel-burgheze, fără orizont. 5. Toate, ou foarte multe excepţii ! Toate — pentrucă această patetică şi anevoioasă căutare a noului, este una colectivă şi orice efort e meritoriu, pe deasupra scării de valori' a realizărilor ; cu multe excepţii pentrucă — aşa cum este şi firesc — selecţia nu se poate face decît plecînd de la această mare şi diferenţiată cantitate, dela o dureroasă pierdere planificată. Dar chiar dacă optica noastră poate fi deformată şi judecăţile de valoare în contemporaneitate să nu primească şi consfinţirea vremii, cred că e neîndoios fenomenul unei rapide şi puternice creşteri a frontului literar în ansamblul său şi că perspectivele desvoltării unei literaturi impregnată de spirit de partid şi de o înaltă ţinută artistică, sînt, din ce în ce mai mult, deschise în fata noastră. îmi plac, de pe acum, cărţile pe care le vom scrie mîine ! V. EM. GALAN In tendinţa fermă, generală (oricît de diverse sînt operele acestui deceniu) şi unanimă (oricît de diferiţi îi sînt scriitorii) de a contribui activ şi constructiv la lupta pentru socialism în R.P.R. şi pace în lumea întreagă. (Un fond comun, deci, de idei şi sentimente. De aici, cred, în primul rînd, noutatea : deceniul literar 1947—1957 are un profil, o ţinută. Nu se poate spune acelaşi lucru despre literatura deceniilor precedente — produs al unui popor sfîşiat de contradicţii antagonice şi sfîşiată ea însăşi de contradicţii antagonice. (Poate că numai literatura „perioadei 1848" a realizat — embrionar, mutatis mutandis — un fenomen analog. Şi poate tocmai de aceea, tocmai de aici, cultul lui Eminescu pentru literaţii de atunci, care, deşi fără mari tradiţii în urmă, deşi fără a număra, se pare, printre ei creatori de geniu, au creat totuşi o literatură a vremii şi ţării lor, a „deceniului" lor : marca „paşoptistă", profilul şi ţinuta „paşoptismului" literar, ne apar desluşit din paginile scrise atunci, — chiar şi din cele scrise fără talent deosebit). Altfel, revenind la întrebarea „Vieţii Romîneşti", •— pe planul tehnicii literare, noutăţi la scara întregii literaturi nu cred să fi apărut. In cadrul şi în limita diverselor genuri — da. De unele, presa noastră literară începe să se ocupe (romanul, poezia lirică...). Dar întrebarea se referă la literatura în ansamblu şi bine face. Observaţiile care urmează îmi anticipă, parţial, răspunsul la întrebarea nr. 4 : Tocmai existenţa acelui „fond comun" de care vorbeam mai sus („fond" care apropie şi uneşte) impune, după părerea mea, o restudiere a împărţirilor şi subîmpărţirilor interioare — evidente oricărui cercetător al literaturii 1947—1957. Asta, chiar în numele apărării şi dezvoltării „fondului comun". LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 99 Nu mă refer aici la tradiţionala împărţire pe genuri literare, la faptul că au apărut, şi în orice caz" s-au constituit abia acum în practică, genuri noi : scenariul cinematografic, libretul de balet, scenariul radiofonic, textul pentru muzica vocal-simfonică, etc.. Nu mă refer nici la o „periodizare" in acest deceniu, — periodizare căreia, oricum, numai cei ce vor cunoaşte şi ecourile de mai tîrziu ale literaturii actuale îi vor fixa în chip definitiv jaloanele. Vreau să propun spre discutare unele păreri privitor la metodele de creaţie şi curentele existente în literatura ultimului deceniu : Ne este clar tuturor că, pe baza „fondului comun" de care vorbeam mai sus, in această perioadă a prins rădăcini trainice la noi realismul socialist (cu subîmpărţiri interioare in parte de pe acum sezisabile) şi a devenit curent dominant — dacă nu în practica tuturor scriitorilor, măcar in năzuinţele tuturor. Asta o vedem limpede răsfoind literatura respectivă în ansamblu. Dar alături de realismul socialist (nu în cadrul lui), sub influenţa puternică şi binefăcătoare a realismului socialist, aceeaşi perioadă ne-a dat lucrări marcînd dăinuirea, ba chiar dezvoltarea realismului practicat la noi între cele două războaie mondiale : ne-a dat opere în care apare desluşit tendinţa de a contribui la lupta pentru socialism în R.P.R. şi pace în lume, opere care nu trădează „fondul comun" şi care, totuşi, nu s-au scris pe baza metodei realismului socialist, nu aparţin acestui curent. Realismul socialist, după mine, este o metodă de creaţie tocmai pentru că presupune neapărat, în primul rînd, atitudine comunistă militantă în abordarea problemelor de viaţă ridicate de lucrarea respectivă (ridic problemele pentru a indica, pentru a sugera soluţiile) şi, de asemeni atitudine comunistă militantă în abordarea şi rezolvarea problemelor estetice ridicate fie de viaţă, fie de propria-ţi muncă artistică (adică, ilustrînd printr-un exemplu, elimin tot ceea ce, deşi „în sine" e frumos şi valabil pentru altă operă, aici ar ascunde tendinţa generală în loc s-o clarifice). Faptul că această atitudine comunistă se manifestă de lege implicit şi nu explicit, — faptul acesta nu schimbă esenţa lucrurilor. După mine (acum cîteva luni mi-a oferit şi „Gazeta literară" posibilitatea să public cîte ceva pe scurt despre aceste păreri) nu numai unele lucrări cu subiect din trecutul apropiat ori depărtat s-au situat în afara realismului socialist — cum ar fi povestirile „Potop" şi „Cărămidarii" scrise de mine, sau romanele „Groapa" de Eugen Barbu, „Bietul Ioanide" de G. Călinescu, sau, considerîndu-le convenţional de sine stătător, unele părţi din „Cronica de familie" — dar chiar opere a căror acţiune se petrece în actualitatea imediată, cu eroi cetăţeni ai Ro-miniei democrat-populare. Citiţi de exemplu „întoarcerea" Ioanei Mun-teatui, unde problemele ridicate de povestire sînt în aşa măsură abordate de pe poziţiile realismului romînesc din 1920 să zicem (adică enunţate pentru a cere soluţii, nu pentru a le da, nu pentru a le sugera) încît n-am avea a schimba decît meseria eroilor, firma prăvăliilor, numele parcurilor şi străzilor, ca să citim o povestire de atunci. O povestire scrisă cu talent, care „se agaţă" de acest deceniu numai prin cîteva pasaje unde răzbate amprenta „fondului comun". Şi nu-i vorba numai despre realism critic, în literatura acestui deceniu al nostru dominat de realismul socialist: o cercetare atentă ne vfa 7* 100 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA arata, dupa părerea mea, că unele opere se cer încadrate naturalismului • un naturalism influenţat în bine de realismul socialist, un naturalism mergînd pe ici pe colo în întîmpinarea realismului socialist, un naturalism încercînd uneori să-şi apere tradiţiile mimînd formal realismul socialist, un naturalism care nu-i ostil „fondului comun" ci dimpotrivă, dar care, totuşi nu-i realism socialist ci rămîne, ca notă dominantă, naturalism: citiţi de exemplu „Pămint şi oameni" de M. Şerban. Vom găsi, în literatura acestui deceniu, şi produse ale neorealismului : un neorealism aflat în aceleaşi raporturi cu realismul socialist ca şi toate celelalte curente, totuşi neorealism şi nu realism socialist: nu ştiu, de exemplu, dacă „întoarcerea" nu-i în mai mare măsură produsul neorealismului decît al realismului-critic. N-au lipsit în acest deceniu, după mine, nici producţiile apartinînd, prin nota lor dominanta, formalismului, cu diversele lui ramuri. Asta, mai ales în poezie: un formalism influenţat de realismi.il socialist, un formalism care se trădează intr-o strofa, se afirmă într-alta, se reneagă şi se reafirmă în aceeaşi pagină, aar care, chiar daca n-a dat opere ostile realismului socialist, n-are cum fi confundat cu acesta. Fapt este, după mine, că deceniul literar 1947—1957 a dus la înflorire, cum s-ar spune în China, mai multe flori, „pe un fond comun de idei şi sentimente", realismul socialist predominînd. Fapt este de asemeni, după mine, că neînţelegerea tuturor laturilor acestui proces a fost nu odată, pe parcursul 1947—1957, izvor de greşeli. La începutul deceniului, a fost izvor de greşeli datorită prestigiului ciştigat pe atunci de opinia conform căreia o pagină de literatură contemporană „dacă nu este realist-socialistă, este ostilă realismului socialist" De aici, pe de o parte tendinţa de a atribui forţat, prematur, fără rezerve realismului-socialist, cărţi în care roadele noii metode abia se întrezăreau' necoapte, (adăugaţi, aici, la cartea mea „Zorii Robilor", oricite alte exemple vreţi) şi, pe de altă parte, tendinţa de a considera „obiectiv duşmănoase" toate lucrările care, deşi în ansamblu credincioase „fondului comun", deşi frumoase, folositoare, n-aveau cum fi trecute în rîndul operelor realist socialiste. Totul — în numele „unităţii frontului literar" ; si experienţa, practica, ne-au arătat că unitatea frontului literar a cîstigat abia de pe urma înlăturării, în practică, a acestei opinii. Practic, problema unităţii fondului literar a fost rezolvată încă în prima jumătate a deceniului. Teoria, atunci, a rămas in urma practicii : contribuţia criticii literare lla demascarea dogmatismului a venit după demascare. Si a intervenit obişnuita săritură peste cal : acum, spre sfârşitul deceniului! dezvoltarea literaturii noastre este stingherită, după părerea mea, de tendinţa criticii (aproape aşa : a criticii, nu a unor critici) — tendinţa de a promova, ca pe ceva de la sine înţeles, ca pe un indiscutabil postulat, ideia că tot ce se publică acum la noi este neapărat un produs mai mult sau mai puţin reprezentativ al realismului socialist. „Artistic vorbind", — scria la 5 septembrie în „Gazeta literară" un critic, reprezentant şi el al acestui deceniu — artistic vorbind „realismul socialist este sau trebuie să fie un Babei armonios în care să se poată auzi orice voce". Inclusiv, se precizează, vocile celor „cu limba încă nedezlegată", vocile „mai mult susuritoare decît viguroase"... LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 101 rămînînd ca odată şi odată, cu timpul, aceste voci ,,să dea un răspuns total întrebărilor actuale". Neartistic vorbind, eu îmi spun că asta-i o babilonie absolută ! A pune semnul egalităţii între literatura acestui deceniu pe de o parte şi realismul socialist pe de alta, a cuprinde în realismul socialist ,,orice Voce" pentru simplul motiv că vocea cu pricina a emis un sunet despre sau în contemporaneitate, aţi închipui că se poate înfiinţa in cadrul realismului socialist o periferie a „limbilor încă nedezlegate" şi a „vocilor încă su-auritoare" asta, după mine, echivalează cu o invitaţie la lichidarea realismului socialist. Ideia aceasta este totuşi, repet, răspîndită, acceptată tacit ca un postulat în multe articole. De cîţiva ani cronicarii şi recenzenţii nu-şi mai pun întrebarea dacă lucrarea despre care scriu aparţine vreunui curent literar sau nu. Chinezii, se ştie, au spus : „Să înflorească toate florile". Dar „toate" una lingă alta, cerîndu-se şi obţinindu-se de la fiecare tot ce poate da ; înlesnindu-se, sub ochiul atent al grădinarului, comparaţiile, concluziile, încrucişările care pot duce la specii superioare ; înlesnindu-se dezvoltarea firească, treptată, din ce in ce predominantă, a florii florilor acestei vremi ■— realismul socialist. „Toate florile" s-a spus, nu „o hălăciugă", nu o „Vegetaţie informă" şi negrădinărită de nimeni prin care să se prăsească orice plantă, ca într-un „Babei armonios" denumit cu numele oricăreia dintre ele. A consola „limbile nedezlegate" încercînd să le dai prematur un locşor de contrabandă în cadrul realismului socialist — pe care pentru asta îl transformi într-un „Babei armonios" — înseamnă, cred, a crea confuzii. (Şi, dealtfel, ce definiţii, se pot da oare pe baza unor asemenea îngemănări paradoxale? Babei armonios?! Pitic uriaş?! Fecunditate stearpa?!). După mine, cinstit şi obligator este ca, atunci cînd limba nu ne e\ încă „dezlegată", cînd vocea ne este încă „susuritoare", să nu fim înjosiţi cu asemenea consolări, ci să ni se spună clar adevărul. Doar nu-i vorba aici, cred — dacă rămînem cu gîndul la „răspunsul total dat (problemelor actuale" —> despre nu ştiu ce grad de! dezlegare a limbii, sau, altfel spus, despre gradul de maturitate a talentului fiecărui scriitor. In cadrul realismului socialist, ca şi în cadrul oricărui curent literar, lucrează şi probabil că vor lucra şi în viitor, scriitori cu forţe diferite : unii mai talentaţi, alţii mai puţin talentaţi, unii mai culţi, alţii mai puţin culţi, unii începători, alţii experimentaţi, etc. Scriitorul realist-socialist, aborda, cred, independent de, să zicem, cantitatea talentului, probleme actuale, caută soluţii, şi, prin opera lui, le susţine — în numele vieţii şi al concepţiei lui marxist-leniniste despre viaţă. Talentulîşi spune cuvîntul în alegerea şi trierea problemelor alese, in găsirea imaginilor, a cuvintelor, etc., etc., dar nu poate dispensa pe-un scriitor realist-socialist de căutarea şi afirmarea soluţiilor. Scriitorul care, chiar azi, chiar în acest deceniu, chiar în R.P.R., se lasă doar abordat el însuşi de probleme, •— pe care le enunţă, eventual cu excepţional talent, predîndu-le astfel spre rezolvare altora (cititorului, poporului, societăţii, partidului) scriitorul acesta, care-şi exprimă tendinţa numai prin alegerea problemelor a căror rezolvare se mulţumeşte s-o ceară, îmi spun, face o 102 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA muncă utilă, dar meritele sau ne-meritele lui nu trebuie puse, după mine, pe seama realismului socialist: el, opera lui, aparţin realismului pre-socia-lîst, mai adesea realismului critic. Scriitorul contemporan care, în acest deceniu, a scris neabordînd deloc probleme actuale, şi menţinîndu-se inabordabil faţă de orice problemă actuală, scriitorul care s-a tot bălăcărit ori se tot bălăcăreşte printre şi mai ales pe dedesubtul problemelor, nu trebuie consolat, îmi spun, cu ideia că realismul-socialist e un „Babei armonios" unde încape orice voce, ci trebuie să i se spună cinstit că el, chiar dacă are talent, nu poate aborda problemele actuale cu o metodă de creaţie făcută să ocolească în genere problemele, să le cocoloşească, să le ascundă — în cel mai bun caz, printre relatări de fapte, sau printre suspine lirice fără obiect: dacă vrea să ridice probleme actuale şi să le dea răspuns, el trebuie să înceapă prin a-şi căuta calea spre cunoaşterea metodei realismului socialist şi însuşirea ei pînă la contopirea cu cele mai intime atitudini, sentimente. După părerea mea, dacă-i vorba să apreciem cu toată răspunderea noutatea literaturii noastre din deceniul 1947—1957, trebuie mai întîi să lichidăm confuziile care se fac între literatură şi realismul socialist. Faptele rămîn fapte. Florile, atîta timp cît fac flori frumoase, aromate, fără a împiedica prin existenţa lor înflorirea unor flori şi mai frumoase, şi mai aromate, nu pot fi tratate drept buruieni. Loboda, totuşi, nu-i crizantemă. Asta de asemeni trebuie spus ! Grădinarul care nu ştie să iubească floricica lobodei, nu-i grădinar. Dar, de asemenea, n-ar fi grădinar nici cel care-ar încerca să crească lobodă şi crizanteme într-o hălăciugă unitară şi sub numele general „crizanteme". Nu ştiu cît vor dăinui în literatura noastră, alături de realismul-socialist, pe baza acelui „fond comun de idei şi sentimente", alte metode de creaţie şi alte curente. Probabil, îmi spun, atîta vreme cît in societatea noastră vor fi oameni, pături sociale întregi, care aborda şi rezolvă problemele actuale ale construirii socialismului, şi, pe de altă parte, pături sociale care se lasă cu mai multă sau mai puţină bunăvoinţă, abordate ele însele de aceste probleme. In literatură este firesc să-şi găsească locul, pe baza „fondului comun" — care printr-asta este întărit şi nicidecum diluat sau trădat, — reprezentanţii ambelor categorii. Realismul-socialist rămîne însă. după mine, metoda reprezentanţilor literari ai celor care abordează şi rezolvă, pînă la „răspuns total", rostit cu „limba dezlegată", toate „problemele actuale". („Total"... Să nu uităm, totuşi, caracterul istoric al acestup „total" : ca să evităm grandilocvenţa şi abuzurile.) Confuziile, aici, nu pot fi decit dăunătoare : şi literaturii în totalitatea ei, şi realismului socialist. Răspuns problemelor actuale (şi încă „total") literatura nu poate da decît abordîndu-şi „materialul" — viaţa — de pe poziţiile socialismului, cu metoda realismului socialist. (îmi permit să închei cu o paranteză privind schematismul: După mine, grosul tributului dat de literatura acestui deceniu schematismului, a fost perceput tocmai de la curentele literare care, dăinuind în chip firesc alături de realismul socialist, au ajuns la faliment îndată ce-au dat piept cu realitatea nouă, cu problemele unei societăţi care, construind socialismul, se reconstruieşte conştient pe sine însăşi. Conştient f Asta, tocmai, presupune, şi totodată ilustrează, trecerea, în toate domeniile LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 103 vieţii şi gîndirii, de la îaza enunţării spontane sau conştiente a problemelor, la faza rezolvării lor. îmi dau seama foarte bine că tot ce am spus e oarecum unilateral, în sensul că, aproape totdeauna, prin literatură am înţeles mai mult proza, inclusiv proza dramatică şi cinematografică. Simt că în legătură cu poezia ar fi necesare unele precizări. Poate chiar multe. Dar simt de asemenea că nu am — în orice caz „nu am încă" —• priceperea necesară. 2. 'De-a lungul deceniului 1947—1957 am căutat să răspund acestei întrebări cît mai concret, publicînd 2—3000 pagini de literatură. Dacă n-am izbutit să răspund acolo, nu văd cum aş izbuti aici, în cîteva rînduri. Voi folosi în schimb spaţiul oferit de „Viaţa Romanească" pentru a pune în discuţie unele păreri — deloc originale — pe aceeaşi temă. Anume : Citesc în ultima vreme, parcă din ce în ce mai des, în articole po-menindu-i anticipativ pe Proust, Dos Passos şi J. Joyce ca, aş zice, co-pă-rinţi legitimi ai viitorului nostru deceniu literar, — citesc, spun, îndemnul de a se aborda cu îndrăzneală în literatură „problemele generale umane". Ce anume să înţelegem prin „probleme general umane" ? De pe ce poziţii să le abordăm ? Asta însă, presupunîndu-se probabil ştiut şi răs-ştiut de toată lumea, nu se mai explică nicăieri de nimeni. Formula, e drept, are prestigiu recunoscut. Intr-însa, pe cîte ştiu, încape tot ce apare problematic, misterios, enigmatic, în raporturile cu el însuşi şi cu lumea ale unui om abstract, conceput ca entitate de sine stătătoare cu existenţă strict individuală : e vorba despre moarte şi conştiinţa caracterului ei inevitabil, despre existenţa făpturii umane şi conştiinţa împrevizibilităţii unor întîmplări care o pot zdruncina, întrerupe, înfrumuseţa sau întoarce-n scîrbă, despre năzuinţele omului şi conştiinţa că nu tot ce zboară se mă-nîncă... şi apoi problema iubirii general-umane între părinte şi copil, sau a iubirii între amant şi amantă, — cu perspectiva fiecăreia de a binevoi să se realizeze sau nu... şi problema etc... Probleme! Ba, chiar enigme! Dar omul nu-i un concept abstract. E o fiinţă concretă. Şi existenţa lui concretă, pe de o parte individuală şi pe de alta socială, îi dă din ce în ce dreptul să opună gîndului morţii personale, g'îndul perenităţii, al veşniciei omenirii şi operei omeneşti în univers ; gîndului nimicniciei personale în faţa capriciilor destinului, gîndul că omenirea dispune totuşi de soarta ei în limite din ce în ce mai largi, şi, poate... cine ştie !? cîndva, în limite mult mai largi decît sîntem azi în stare să ne imaginăm... Generaţia noastră, mi se pare', asudă la rezolvarea altor „probleme general umane" decît generaţiile dinainte. Păstrăm totuşi termenul ? Dacă da, atunci am avea obligaţia să-i clarificăm conţinutul. Gorki — pe care-1 citez nu ca să mă ascund în spatele său ci pentru că el a exprimat aici păreri devenite astăzi şi ale mele — spunea aşa : ,,Tn poezia şi proza clasicilor, „general-umanul" se ridică rareori peste nivelul „general-burghezului". ,,General-umane'" In literatura de odinioară sînt operele care au zugrăvit în cele mai pesimiste culori resimţirea de către individ a tragicei complexităţi a existenţei sociale, conştiinţa nulităţii roiului pe care individul îl joacă în desfăşurarea istoriei. Simţămintul acesta l-au încercat şi l-au exprimat sub diferite forme stăpînii, dar nu era străin nici sclavilor, conducîndu-i şi pe unii şi pe alţii spre iluzoriul filo- 104 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA zofiei idealiste, în negurile religiei. Glycon, sculptor care a trăit în secolul I înaintea erei noastre, l-a înfăţişat pe Hercule îndată după ultima sa faptă de vitejie: eroul muncii ţine în mină simbolul nemuririi — un măr — însă atitudinea sa, chipul său nu exprimă cîtuşi de puţin bucuria triumfului, ci doar oboseală şi deprimare" (1934 „Divertismente literarei). Foarte deseori am auzit editori sau critici chestionînd pe-un autor cam aşa : — Şi eroul d-tale se mai şi-ndoieşte .din cînd în cînd ? Se frămîntă ? Are slăbiciuni, căderi, şovăieli ? Intr-un cuvînt, e un om adevărat, complex, sau o simplă schemă ? A opune „eroului schematic" un „erou complex" înseamnă, cred, a scăpa de ploaie aruncîndu-te în apă. E drept că în viaţă schematicii, dacă or fi existînd, sînt mai rari decît complecşii, răspîndiţi din belşug peste tot. Dar tot atît de drept este că în viaţă, nici unii nici ceilalţi nu trec drept eroi. O literatură care-şi face titlu de glorie din „legătura cu viaţa", poate oare contrazice, tocmai în acest punct, viaţa ? Şi încă sistematic, în virtutea unui „principiu creator" ! Omul complex bombăne despre tot felul de „probleme general-umane" şi general-biologice, dînd din colţ în colţ printre idei şi fapte; iar de sentimente fuge. Nu complecşii duc greul în istorie, în tot ce are ea măreţ şi jalnic, ci oamenii dintr-o bucată, oamenii în stare să se consacre cu totul idealului lor — care poate fi bun şi al tuturor, sau egoist, mărginit, obtuz. In viaţă, ca şi în literatură, oamenii dintr-o bucată, chiar şi atunci cînd se prefac a fi complecşi numai pentru a se face înţeleşi complecşilor, apar oarecum ca un etalon la care se raportează o epocă întreagă —■ în toată complexitatea ei reală şi cu toţi ;,complecşii" la locul potrivit, adică într-un plan secundar. Secundar, da, oricîţi ani ar trăi complecşii în viaţă şi oricîte pagini ar ocupa ei în literatură ! Secundar, da, în afara cazului cînd „complexul" începe a trece cu succes prin şcoala oamenilor dintr-o bucată, cînd „complexul" începe a deveni o personalitate a vieţii, a istoriei, sau, în literatură, un erou. în „Cronica de familie" de exemplu — succes al prozei deceniului 1947—1957 — eroii complecşi (Şerban Romano et comp.) trăiesc şi sînt interesanţi, după mine, tocmai (aş zice' „aproape numai") pentru că făptura lor e luminată de vecinătatea unor oameni dintr-o bucată, buni sau răi, înţelepţi sau numai şireţi, dar dintr-o bucată, unitari, —> cum e căpitanul Dumitriu în felul lui, Bonifaeiu Gozianu în felul lui, Fîfi Opreseu în felul ei, şi atîţia alţii: oameni dintr-o bucată, care, parcă, ar încăpea, fără să-şi piardă personalitatea, sub măştile teatrului antic. (Măştile anticilor, la urma urmei, schematizau fecund un principiu al creaţiei lor artistice : fiecărui erou — o trăsătură sau o pasiune dominantă, descon-spirată publicului de la bun început). Analizaţi din acest punct de vedere şi Moromeţii, şi La cea mai înaltă tensiune, şi Străinul, şi proza lui Siito Andras... Analizaţi şi lucrările clasicilor epicei mondiale. Acelaşi lucru ! Şi, în viaţă, epoca noastră este doar, mai mult decît oricare alta, epoca oamenilor dintr-o bucată. Justificăm, atunci, „complecşii" ? Dăm locul de onoare nepoţilor dunăreni ai lui Clim Samghin ? Sau le prindem poziţiile sub focul satirei arătîndu-le şi tragicul şi comicul poziţiei lor ? Tot lui Gorki îi aparţin şi aceste păreri, astăzi deasemeni devenite, în parte, şi ale mele: LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 105 „Oamenii sînt foarte complicaţi şi, din păcate, multă lume crede că aceasta ii înfrumuseţează. în fond însă, un caracter complicat este sinonim cu un caracter pestriţ, ceva cit se poale de comod, 'fireşte, cînd e vorba de adaptarea la orice fel de împrejurări, de „mimetism". Caracterul complicat este efectul dezolant, monstruos, al halului de destrămare „psihică" în care l-au adus pe om condiţiile de trai ale societăţii burgheze, lupta neîntreruptă, meschină, pentru un loc confortabil, tihnit, în viaţă. Prin această complexitate se şi explică dealtfel faptul că, printre sutele de milioane de locuitori ai globului, vedem atît de puţine personalităţi marcante, atît de puţine caractere net definite, oameni stăpîniţi de o singură pasiune — oameni mari". (1933 „Despre piese"). Am spus că împărtăşesc aceste păreri numai „în parte" pentru că, ajutat hotărîtor de Gorki, am ajuns să văd aceleaşi lucruri într-o lumină puţin schimbată : în viaţă, văd, „complecşii" sînt totuşi o excepţie, ei alcătuiesc o ridicolă minoritate; răspîndiţi au fost şi sînt cei luaţi printr-o neînţelegere drept „complecşi", — cei cărora viaţa într-o societate vitregă lor nu le-a dat, le-a răpit pur şi simplu dreptul şi putinţa de a se arăta aşa cum sînt şi cum pot îi. Cînd însă viaţa, istoria, prin zguduirile ei, a pus la încercare masele, masele au apărut nu doar reprezentate ci alcătuite în majoritatea lor din personalităţi pînă atunci ignorate, din oameni dlntr-o bucată. în istoria de pînă acum asemenea momente dezvăluitoare s-au ivit numai uneori, spontan. în societatea socialistă ele încep să devină un aspect al vieţii zilnice, — aspect al noului la a cărui naştere cît mai îără dureri, deci supravegheată şi înlesnită prin intervenţii conştiente în lavoa-rea procesului firesc, dorim să contribuim cu toţii. De aici obiecţiile mele împotriva promovării necondiţionate a „eroului complex". Ştiu : e posibil că, încercînd să exprim cît mai limpede aceste cîteva păreri deloc originale ale mele, am ţinut seamă prea puţin de ceea ce este totuşi demn de luat în seamă din părerile pe care am vrut, în esenţă, în ansamblu şi în majoritatea amănuntelor, să le resping. Discuţia, sînt sigur, va repara ceea ce-i eventual de reparat. Esenţial este să rămînem de acord că cea mai însemnată problemă, cea mai însemnată cauză general-umană a contemporaneităţii noastre este succesul complexei construiri a societăţii socialiste: a societăţii oamenilor. 3) Despre modul cum deseori aceste foruri şi instituţii stimulează creaţia originală de actualitate am o părere foarte bună. Despre modul cum, nu rare ori, aceleaşi foruri şi instituţii nu stimulează creaţia originală de actualitate, am o părere foarte proastă. 4) Mi-am consumat, probabil, spaţiul cu anticipările de la întrebarea numărul 1 şi 2. Aş reaminti un lucru cunoscut tuturor : între macheta unui edificiu (1), şantierul edificiului respectiv în construcţie (2) şi edificiul propriuzis (3) există şi asemănări dar şi deosebiri. Confuziile duc de regulă la rezultate regretabile. Observaţia este, cred, valabilă şi pentru edificiul societăţii socialiste : unora li se întâmplă să scrie despre machetă cu aerul că ar explora însuşi edificiul... altora li se întîmplă să nu priceapă cum de n-are binaua parchet 106 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA pe jos si telefon cu priză-n baie., etc: confuzii cu rezultate regretabile... adresa superlativele absolute chiar şi atunci cînd mi s-ar Mă abţin de la plebiscit. EUSEBIU CAM ILAR ^ înainte de a răspunde, mai mult sau mai puţin, la întrebările „Vieţii Romîneşti aduc călduroase elogii celui ce le-a alcătuit cu atîta meşteşug De ce? Pentru ca aceste întrebări simple în aparentă, pot fi de fapt problemele de baza ale progresului nostru literar. Cine răspunde acestor întrebări, ajunge ea lumineze dibuirile şi căutările noastre ^ Am şovăit mult, în faţa redactorului şi mai ales în fata hîrtiei albe, mlUA r * Pnml 53 rasPund> înainte de a-mi aşterne pe hîrtie aceste gînduri Găsesc ca nu trebuie să expediem uşor problemele de această na-sSortesT ^ îndelunga, conţin tot alaiul de frămîntări ale breslei 1. In ce constă noutatea literaturii actuale? In primul rînd cred că noutatea literaturi, dm ultimii noştri zece ani, stă în actualitatea ei după 5?nmi,m i ?-Sine, inteles",DuPă cîte Ştiu, prea rar au mai mers scriitorii îriiS timPuiu\Pas la. Pa\ ™ actualitatea lor, aşa cum merge pleiada SrirVf1" ;reahsm,uIui-soclall'St, răsfrîngînd în arta literară zbaterile si cuceririle celor ce duc progresul înainte. Multe din operele scrise în aceşti zece am, sînt, după cum se ştie, testimoniile prezentului, mărturiile participam directe a breslei scriitoriceşti la marile interese ale obstei Noutatea din operele literare, este legată vital de .faptele si evenimentele petrecute, şi este o consecinţă firească a acestor fapte şi evenimente. Aş daca exemplu anii 1949, cînd s-au întemeiat în ţară la noi cele dintn gospodarii colective: atunci, ca o firească oglindire a noutăţii, au apărut primele scrieri despre colectivizarea agriculturii, si tot atunci au m jit primele semne ale existenţei unui om nou, cu şovăirile, îndrăznelile si setea acestui om de a trai mai bine. . . 2- /".Privata pasiunii pentru problemele de actualitate, consider că nici unul din noi n-a jzbutit să meargă pas la pas cu timpul. Mă voi limita tot la problemele ţărăneşti, la ţărani, care au ajuns pe calea colectivizării toarte departe, insa noi sîntem faţă de ei atît de în urmă i Bine înţeles daca ar fi să-mi rînduiesc „pasiunile" literare pe categorii, în frunte stă pasiunea „rurala", ca sa-i zic aşa... căci la asta mă pricep mai bine, fiind legat de ea_ direct, prin neamurile mele şi prin obîrsie. Problema aceasta e pentru mine o problemă personală, şi e firesc să-i închin pasiunea cea mai deosebita. Marele roman al ţărănimii noastre, încă n-a apărut. Care dintre noi ii va scrie ? . u3'.!N:am dec/t să aduc editurilor omagiile mele ! La fel, publicaţiilor şi criticii literare ! Toate la un loc, mie personal, mi-au adus foarte mari servicii. Drept este că uneori au existat ciondăneli, harţă şi neînţelegeri insa consider şi aproape sînt ferm convins că toate plecau de la dibuirea cinstita spre lumina. Reaua intenţie s-a arătat prea rar, şi a fost combătută la vreme. LITERATURA NOUA Şl ACTUALITATEA 107 Aş propune editurilor, publicaţiilor şi criticii literare, o foarte activă participare la evenimente. Editura, publicaţia şi critica, nu vor înţelege niciodată deplin opera literară, dacă nu vor părăsi jilţul comod şi nu se vor primeni foarte des în asprimile „terenului", care trebuie să fie casa şi masa omului nostru de artă. Nu cumva să se pară că m-am apucat de dat sfaturi, căci abia mă pot sfătui pe mine însumi, însă problema „cunoaşterii" o consider tot atît de importantă, şi pentru scriitori şi pentru editori, şi pentru publicaţii, şi pentru critici. Mai la urma urmii, necunoscînd profund înfăţişarea lumii cîntate de scriitori, de visu, cum şi cu ce drept ar putea cineva accepta, respinge sau judeca o operă literară ? Doar e vorba de evenimente cu totul noi, prea rar potrivite cu lumea din teorie... Cred că nu se dă destulă atenţie începătorilor, colegilor noştri mai tineri, care în marea lor majoritate, în poezii, nuvele sau povestiri, atacă numai teme noi. Trebuie să ţinem seama că cei dintr-o vîrstă mai veche vor amurgi, azi mîine. Cui vom preda ţelurile noastre şi steagul, dacă n-avem destulă grijă de viitorii stegari ? Trebuie să ne întoarcem toată grija, toată iubirea, toate eforturile noastre, spre tineretul scriitoricesc. Oriunde se arată licărirea noului,, trebuie adîncă atenţie, mai adîncă dragoste şi o desăvîrşită bunăvoinţă şi stăruinţă îndelungă, pentru că numai aşa, ceea ce azi e doar intenţie sau dorinţă, mîine să fie luminoasă realizare... Cred că la cele cinci întrebări ale „Vieţii romîneşti", trebuia adăugată numaidecît problema creşterii şi dezvoltării tineretului scriitoricesc. IERONIM ŞERBU 1. Este indiscutabil că literatura creată în cei zece ani de la instaurarea Republicii Populare Romîne, are unele trăsături noi, esenţiale, care-i determină o configuraţie proprie. Una din caracteristicile cele mai semnificative mi se pare a fi viziunea asupra omului, în care se încearcă restituirea integrităţii sale umane şi morale, echilibrarea pe o serie de valori care să-i justifice concentrarea întregii energii în atingerea unui scop superior. De aci decurge o altă trăsătură importantă a literaturii actuale: apariţia eroului voluntar care se realizează în societate, nu în opoziţie cu ea. Aspiraţiile sale coincid cu cele ale colectivităţii, nu vin în contradicţie cu individualitatea sa, nu-i ştirbesc sensul interior al existenţii. Fireşte, tipul cel mai reprezentativ al acestui erou este comunistul. De-alt-minteri, prezenţa lui. în raport cu viziunea pomenită mai sus, dă acea amprentă nouă, originală literaturii actuale, generînd o serie de stări inedite psihologice, morale şi spirituale. Intr-un sens, literatura noastră profesează valori clasice, prin ordonanţă şi simetrie şi prin credinţa într-un univers previzibil şi raţional. 2. Pesonal, am înclinaţie pentru procesele de conştiinţă şi consider că ele dau măsura reală a omului. Nu este nimic mai pasionant decît să urmăreşti desfăşurarea lor în funcţie de transformările ce se produc în societate. Scara schimbărilor care survin în conştiinţă în mod lent sau brusc, este infinită. Incursiunile în acest domeniu pot fi extrem de bogate. 108 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA Relaţia dintre realitatea obiectivă şi evenimentele interioare, ne dezvăluie mişcările sufleteşti secrete, contradicţiile, rezervele, disimulările, aparenţele. Desigur că cel mai interesant proces de surprins e cel al formării omului contemporan. A întocmi o fiziologie a sentimentelor sale nu-i o întreprindere uşoră, dar demnă de irîvnit. 3. Este evident că mijloacele de care dispun editurile noastre sînt în măsură să sprijine creaţia originală de actualitate şi a existat un efort îndreptat în acest sens, efort încununat de-altminteri de succes. In ultima vreme însă, editurile n-au mai folosit posibilităţile pe care le au de-a promova cu precădere literatura de actualitate şi acest lucru se resimte. în ce priveşte rolul criticii în această acţiune de stimulare a literaturii actuale, el nu trebuie neglijat. Critica şi-a cîştigat galoane. Sînt însă şi unele observaţii de făcut. întîi nu-i întotdeauna promptă, al doilea practică adesea principii fără aderenţă la materia vie a operei respective, şi al treilea punctul de plecare al examenului nu-i acelaşi de la care porneşte şi creaţia. Pentru a mă exprima mai clar, vreau să spun că voluntar sau involuntar judecăţii critice i se substituie uneori criterii care sînt aplicabile unui alt mod -de literatură decît cel realist-socialist. 4. Lipsa de curaj în abordarea realităţii. Ea se manifestă fie prin refugiul în trecut, fie prin tendinţa de a eluda problemele care se pun cu cea mai mare acuitate. In ambele ipostaze se vădeşte tentativa de a ieşi din epocă, adică din realitatea imediată, stringentă. Este exact' cum ai încerca să sari peste propria-ţi umbră. Aşadar, în ultimă instanţă eroarea unora provine din necunoaşterea poziţiei lor prezente faţă de societate. Cu o asemenea atitudine este de la sine înţeles că apropierea de realitatea actuală nu este cu putinţă, mai mult e sortită eşecului. 5. întrebarea ar fi mai indicat să fie adresată cititorilor deoarece ei nu intrăln competiţie şi nu pot fi suspectaţi de părtinire. Şi la urma urmei părerile lor ne-ar ajuta să tragem unele concluzii interesante pentru scriitori. Vreau să adaug că expresia lapidară a răspunsurilor se explică prin aceia că ele nu conţin decît nişte enunţări de principiu pe oare nădăjduiesc să le dezvolt ulterior. ALFRED MARGUL SPERBER 1. Elementul original şi cu totul nou specific literaturii noastre create în cei zece ani de la, proclamarea R.P.R., constă în faptul că noi descoperim în ea, ca niciodată înainte, o literatură cu un conţinut uman şi cu o problematică socială, literatură menită nu numai a-1 distra pe om ci a-i aduce şi reculegere, nu numai a-1 desfăta ci a-1 şi ajuta şi lumina, a-1 învăţa să iubească viaţa în mod conştient şi a-i da putinţa să rezolve problemele pe care vremea noastră i le pune. Şi avem înainte de toate o literatură care a devenit un bun comun al întregului popor muncitor. Noi, scriitorii de astăzi, trăim şi scriem într-o ţară şi într-o societate unde are loc o revoluţie culturală irezistibilă şi unde analfabetismul care acum zece ani cuprindea o majoritate covîrşitoare a populaţiei noastre, e pe cale de dispariţie. Aceasta este caracteristica generală a noii noastre literaturi în ultimii zece ani. Fireşte că unora dintre poeţi sau scriitori, le-au fost hărăzite, potrivit strădaniei sau talentului, succese mai mari sau mai mici. Dar luată LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 109 în totul, ca operă soiectivă, literatura noastră nouă progresistă trebuie să lie necondiţionat evaluată în mod pozitiv. 2. Dintre toate „problemele actualităţii", cea mai arzătoare este şi rămîne aceea a incapacităţii noastre de a ţine pasul cu aceasită actualitate, de-a epuiza nesecatele ei posibilităţi poetice. Noi n-am învăţat încă să înţelegem noua realitate şi să asimilăm pe plan sufletesc şi poetic. Dar noi nu trebuie să pierdem curajul, deoarece, aşa precum spunea acum 130 ani Strachwitz, un poet german, astăzi de mult uitat, — „Atunci cînd este gata nodul gordian. Apare şi Alexandru!" Sau, ca s-o formulăm în limbajul nou mai curent al lui lmia,i multe. Depinde din ce punct de- vedere abordăm chestiunea. Un factor de importanţă primordială, specific celor mai bune opere literare create la noi între 1947—1957, este tendinţa comună de a contribui la formarea caracterelor necesare noii societăţi, orînduirii socialiste. 2. Diferitele manifestări ale luptei de clasă în perioada trecerii de la capitalism la socialism în ţara noastră. 3. Prin literatura „actuală", vreţi să înţelegeţi probabil literatura „de actualitate". După mine, sînt două noţiuni distincte. Literatura actuală înglobează tot ceea ce se produce în sectorul literar la ora de faţă. De actualitate, mi se pare a îi numai o parte din această producţie — şi nu sînt sigur dacă „cea mai mare .parte"... Editurile, publicaţiile, critica — încurajează uneori şi literatura de actualitate... 4. Diverse. în primul rînd, lipsa de talent. în al doilea rînd, ideea care a început să se- fixeze în cugetele unor scriitori, cum că talentul te scuteşte de necesitatea investigaţiilor în alte sfere de activitate. Mulţi dintre noi ne deplasăm mai adesea în afara grja-niţelor ţării decît în cuprinsul lor. în al treilea rînd, scăderea treptată (din cauza lipsei de exerciţiu) a capacităţii selective care permite să deosebeşti ceea ce este nou de ceea ce este vechi, esenţialul de secundar, diamantul de sticlă. în multe cazuri, critica noastră literară în loc să ajute la clarificarea problemelor de bază ale creaţiei, mai rău le întunecă. Observ adeseori o grije deosebită pentru detalii, pentru vocabular (pe care criticii, „de meserie" sau ocazionali, şi-1 doresc cît mai preţios, mai „căutat") ; abundă referirile la diverşi autori mai mult sau mai puţin distinşi, ca să se vadă, nu-i aşa, că avem de-aface cu oameni de mare cultură, cu persoane subţiri, 112 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA rafinate. In genere, pe cîte ştiu, ideile clare se exprimă într-un limbaj simplu, firesc. Analiza creaţiei din ultimul timp neglijează frecvent semnificaţia socială a operei de artă — pasă-mi-te, din groaza de a nu cădea în „sociologism vulgar" ; se apeleză foarte anemic la tezaurul moştenirii clasice, atît. naţionale cît şi universale. Nu-i vorba de a cita cînd şi oînd nişte nume cu rezonanţă ; important mi se pare modul în care preiei şi foloseşti creator experienţa înaintaşilor. Iată un exemplu, mai jos. ' Disecţia formei, a mijloacelor de expresie artistică a preocupat în cel mai înalt grad şi pe Bielinschi, şi pe Saint-Beuve, pe Engels ca şi pe Gorki, pe Gherea sau Ibrăileanu. Insă întotdeauna — şi în ciuda diferenţei între concepţiile estetice ale celor sus amintiţi — ei au procedat la cercetarea formei artistice pornind do la conţinutul operei, de la acele idei care cristalizau în imagini, observînd în permanenţă relaţia organică dintre ambii termeni, concepînd „limbajul" artistic ca o rezultantă particulară, în forme specifice — a procesului general de evoluţie a societăţii. Ori, în ultimul timp, o bună parte din esteticienii şi criticii noştri par că ignoră asemenea chestiuni elementare, deşi au norocul să trăiască într-o epocă în care dezvoltarea marxistă a fost realizată cu forţă excepţională — inclusiv în domeniul esteticii — de V. I. Lenin. Printre efectele negative ale neglijării semnificaţiei sociale a operei de artă, voi aminti în primul rînd confuzia, ideologică existentă în lucrările unor scriitori mai tineri —■ poeţi, îndeosebi — publicate în „Gazeta literară", „Steaua", „Tribuna", „Viaţa romînească". Desigur, nu e vorba de proclamarea unor idei ostile orînduirii noastre, dar însăşi apatia, faţă de problemele sociale constituie, după mine, o expresie a confuzionismului ideologic, o îndepărtare de realism, de spiritul revoluţionar al artei realist-socialiste. 5. In ce priveşte poezia, prefer să comunic personal, cînd am prilejul, dacă mi-au plăcut versurile cuiva, fără „expunere de motive" şi fără pretenţii de reciprocitate. In proză (cronologic), „Negura", vol. I, „Nopţile din iunie", „Bijuterii de familie", „La cea mai înaltă tensiune", „Bărăgan", „M-am făcut băiat mare", „Străinul", „Moromeţiii" — foarte multe schiţe şi povestiri ale lui SiMo Andras. In teatru — „Cetatea de foc", „Mielul turbat", „Citadela sfărîinată". „Reţeta fericirii", „Ziariştii". De ce ? Răspunsul — implicit — îl găsiţi în răspunsul Ia punctele 1 şi 2. MI HAIL PETRO VEANU 1. In concepţia noastră, viaţa este o continuă problemă de rezolvat. Aţi observat de mult că „problemă" a ajuns un cuvînt mai familiar decit bună ziua, Ori, înfăţişarea oamenilor aflaţi mereu înaintea unei probleme, obligaţi deci să gîndectscă este, cel puţin pentru mine, unul din cele mai LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 113 interesante aspecte ale noului în realitate, şi în oglinda lui, încă tulbure e adevărat, literatura. 2. Cine ia în serios viaţa nu poate da aci decît un singur răspuns : tipul activistului de partid. Aceasta, indiferent de însuşirile lui proprii, răspunde prin funcţia lui de toţi şi de totul. Un om care trăieşte, vrînd-nevrînd.. cu conştiinţa răspunderii s'ale permanente faţă de societate, ai lui şi faţă de sine însuşi — cazul ideal — este pasionant pentru un scriitor. Personal nu cunosc acum un erou mai original. 3. Am două păreri, una pozitivă şi alta negativă şi nu din dorinţa de a respecta şablonul, ci adevărul. în comparaţie cu primii ani de regim republican, astăzi editurile şi publicaţiile dovedesc zel profesional, competenţă mai accentuată şi manifestă uneori îndrăzneală, de pildă în materie de poezie şi critică. Ar părea un progres normal, în ordinea lucrurilor (cu cît trece timpul devenim mai deştepţi, nu ?) doar pentru un străin de eforturile, chiar lupta dusă împotriva inerţiei şi dogmatismului de către conducătorii şi redactorii din edituri şi publicaţii, îndrăgostiţi fără rezervă, de meseria lor. Şi acum daţi-mi voie să-ini tămîiez eu, dacă altcineva nu vrea, propria breaslă. Sînt încredinţat că de cîtva timp critica noastră aproape în întregime, s-a desvoltat sensibil. Critica e pe cale de a-şi forma un stil, exprimă mult mai volubil temperamente fără de care nu pot exista personalităţile dorite, şi a zguduit, a clătinat măcar falşele valori fie direct, deşi mai puţin în acest mod, combativ, fie indirect, prin promovarea valorilor socotite autentice. E poate cel mai important rezultat, urmărit cu riscurile inerente operaţiei de selecţie. Stimularea actualităţii se desfăşoară încă nesistematic, în ritm de campanii şi fără o exigenţă consecventă. Cînd simţim carenţa actualităţii ne alarmăm si „dăm drumul" peste graniţa Parnasului oricui, numai pe baza certificatului de actualitate. Trebuie să-i cercetăm scrupulos şi vizele şi bagajele. Editorul, criticul nu e un vameş ? 4. La ora la care vorbim nu ne ameninţă în mod deosebit niciunul din „ismele" noastre alternante sau simultane: schematismul, idilismul, negativismul. Poate numai ermetismul din poezia unor tineri să reprezinte un fenomen vrednic de o atenţie mustrătoare. Spune poate, deoarece refuz să cred că practicanţii nu-şi vor da curînd seama de ridicolul unei direcţii anacronice încă de acum aproape douăzeci de ani. Nu se vor ei moderni ?... După mine, principala piedică în calea literaturii de actualitate este precauţia, poate timiditatea unora dintre scriitorii înzestraţi în faţa actualităţii. Nu se simt liberi ? Prima condiţie a libertăţii de gîndire, de acţiune, de creaţie, este stăpînirea obiectului. Cine-1 stăpîneşte găseşte formele de a-1 reflecta. Mi-e teamă că prudenţii nu-1 domină : de aceea se şi plîng de lipsa altor condiţii. Să ne cunoaştem întîi pe noi înşine. 5. în principiu criticul literar n-are voie să aibă preferinţe. De ia un anume nivel în sus, nivel pe care-1 fixează el, e dator să-i placă totul, evident în doze şi pentru motive diferite. Recunosc, criticul e şi un cititor (în al doilea rînd). în această calitate are gusturi. Dar gusturile de cititor ale criticului e bine să rămînă ascunse, ca un viciu. Şi-mi place să cred că e singurul viciu nepedepsit. Atunci de ce să-mi arăt favoriţii ? Mai recunosc totodată ceva. Cum viciul se trădează, probabil că şi predilecţiile mele au 8 — V. Romînească nr. 12 114 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA răzbătut. De vreţi, căutaţi-le în cronicile mele si denuntati-le singuri. Eu nu mă voi supăra, ci alţii, ca Dan Deşliu în poezia sa „Gazel" din „Contemporanul". NINA CASSIAN E foarte greu să determini specificul unui fenomen literar atît de recent cu atît mai mult cu cît ai participat la el direct, ai fost în cauză. Si nu aş considera greşit dacă aici, „cauză" s-ar scrie cu literă mare. Noutatea literaturii acestor zece ani constă, mi se pare, totuşi, în aderarea lucidă a scriitorului ia o concepţie filosofică şi estetică şi 'în stăruinţa de a aplica principiile marxist-leniniste cu ardoare agitatorică. 2. Mă pasionează în cel mai înalt grad portretistica epocii noastre, .ansamblul de tipuri şi caractere care. în interferenţa lor, elimină trăsăturile ■antiumane şi propulsează noile trăsături biruitoare ale omului comunist. Nefiind prozator, încerc prin mijloacele liricii să contribui la desenarea profilului pur, tenace şi înflăcărat, aparţinînd noii etici. 3. Editurile şi publicaţiile fac'adesea apel la scriitori atrăgîndu-le atenţia asupra unor sectoare tematice, stimulîndu-le uneori imaginaţia. Aceasta, împreună cu analiza redacţională a volumelor, constituie, de fapt, principalul contact ideologic dintre aceste foruri şi autori. Personal, nici nu simt nevoia unei lărgiri a acestor prerogative. Cu critica literară, însă, situaţia se schimbă. Rolul ei e mai complex şi răspunsurile ei, mai subtile. Pe scurt, aş zice că funcţia ei e, în acelaşi timp, ideologică şi psihologică, şi că adeseori judecăţi publice greşite, neglijente, pot avea ' efecte pernicioase pentru dezvoltarea unui artist, după cum opinii argumentate şi nu iipsite de elan, pot determina înflorirea aceluiaş artist. 4. In ce priveşte poezia, mă întristează, fără să mă neliniştească însă — pentru că nu am impresia că se conturează un fenomen o serie de producţii haotice, inconsistente şi declarative aparţinînd unor condee mai noi sau mai puţin noi. Aceşti autori înlocuiesc cu succes cusururi vechi (retorismul săltăreţ, lozincile rimate fără contribuţia afectului, „voinicia" simultană şi exterioară), punînd în loc cusururi noi, tot atît de deplorabile, ca : vagul sufletesc minor, minimalizarea marilor noţiuni ale istoriei prin încadrarea lor întîmplătoare între plopi singuratici şi 'cîmpii tomnatice, sărăcia expresiei, renunţarea la tropi de dragul unei presupuse dar nerealizate magii a cuvîntului nud, renunţarea la ritm şi rimă, fără capacitatea de a organiza muzical cuvintele, etc. 5. A-ţi comunica preferinţele literare pe cale publică echivalează cu o confidenţă radiodifuzată. Iar cînd confidenţa vizează personaje contemporane, ea devine aproape o indiscreţie. N-aş' vrea să mă eschivez, totuşi, de la caracterul concret al întrebării. Negăsind necesar să insist asupra apariţiei atîtor versuri de aur aparţinînd lui Tudor Arghezi sau Mihai Be-niuc, îmi declar preferinţa pentru timbrele poetice ale lui Eugen Jebeleanu şi Maria Banuş, mărturisindu-mi totodată bucuria pentru memorabile şi ardente poezii aflate în creaţia poeţilor Veronica Porumbacu („Generaţia mea"), Marcel Breslaşu („Nişte fabule",) Cicerone Theodorescu („Un cîntec din uliţa noastră"), Mihu Dragomir („Oda fulgerelor"), Victor Tulbure („Lauda Patriei"), Dan Deşliu („Cîntec de ruină"), Miron Radu Pa-raschivescu („Laude") Virgil Teodorescu şi a multor altora, precum si pen- LITERATURA NOUĂ ŞI ACTUALITATEA 115 tru unele poezii ale tinerilor Andriţoiu, Doina Sălăjan, Aurel Rău, etc. Şi o menţiune specială, îndurerată, pentru emoţionantul copil al poeziei noastre: Nicolae Labiş. StfTO ANDRAS 1. Dacă aş vrea să formulez acest lucru într-un chip scurt, dar cuprinzător, ar trebui să spun că el constă în ceea ce reprezintă realismul socialist pe plan mondial faţă de realismul critic. Vorbind .însă mai amănunţit, răspunsul s-ar lungi prea mult, iar cititorul ar dori desigur să audă şi părerile altora, fapt pentru care mă voi mărgini să ating o singură latură a problemei, şi anume aceea care se referă la raporturile dintre poporul romîn şi naţionalităţile conlocuitoare. In literatura maghiară din ţara noastră — şi desigur şi în literatura romînă — aceasta este una din noutăţile cele mai izbitoare. S-ar părea că noul nu este chiar atît de nou, deoarece cu decenii în urmă au existat propovăduitori înflăcăraţi ai fraternităţii dintre poporul romîn şi cel maghiar, ca Ady Endre şi Jozseî Attila. Glasul lor limpede a fost însă înăbuşit de răcnetele smintite ale naţionalismului maghiar, iar mai tîrziu de cele ale dictaturii regale romîne sau ale fascismului hortist. în literatura maghiară din Romiînia a devenit o trăsătură dominantă, in ultimii zece ani, recunoaşterea solidarităţii frăţeşti, a soartei istorice comune, a sarcinilor istorice comune. De fapt, după eliberarea ţării noastre am început să punem la punct problemele noastre comune, iar concepţia literară înceţoşată, care pe vremuri a dat naştere atitor calomnii, minciuni şi false interpretări, s-a destrămat pentru totdeauna în lumina concepţiei literare partinice. A dispărut din literatura noastră aroganţa literară, acuzările reciproce sau falsele generalizări care înlăturau în mod voit problemele de clasă ; acelaş lucru s-a întîmplat şi cu aţîţările ordinare sau spiritul zeflemitor caracteristic care nu alcătuiau în ultimă instanţă altceva decît duhoarea pestilenţială a burgheziei naţionaliste. Locul lor a fost luat de concepţiile despre lume ale partidului, de ideea sublimă a frăţiei popoarelor şi naţionalităţilor care se regăsesc în socialism. Cine vrea să se convingă de aceste lucruri, n-are decît să citească versurile lui Horvath Istvan şi Horvath Imre sau cărţile lui Asztalos Istvan şi Nagy Istvan. Cu toate că n-am amintit nici un exemplu, bineînţeles că tot aceasta este şi caracteristica operelor celor mai buni dintre prietenii noştri scriitorii romîni. Aceasta este, deci, una din trăsăturile noi, strălucite, ale literaturii ■noastre de după eliberare. 2. Ca pe orice mînuitor al condeiului preocupat întotdeauna de soarta, calea, prezentul şi viitorul ţărăninîii, mărturisesc că în primul rînd mă interesează lupta ţăranilor comunişti din satele noastre. în povestirile mele apărute pînă acum, am! scris despre acei oameni care de-abia şi-au deschis ochii, aruneîndu-şi privirile asupra posibilităţilor şi pretenţiilor vieţii noi. Aceşti oameni n-au fost atît de mult înfăptuitorii, cît mai degrabă cei care au suportat marile schimbări sociale. Trebuie însă să mărturisesc că ţăranii comunişti pe care i-am prezentat în scrierile mele au rămas destul de lipsiţi de viaţă, ca nişte statui. Acurri, cînd odată cu 116 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA ayintul nou, îndrăzneţ, al transformării socialiste a agriculturii, rolul comuniştilor de la sate a crescut imens, cînd comportarea lor ca om e hotăritoare, indicind totodată şi atitudinea de urmat a marilor mase a celor fără de partid, — încerc să aştern pe hîrtie o cronică veridică, scriitoricească, despre luptele avangărzilor de la sate. încerc să dezvălui frumuseţile luptei lor, dar şi contradicţiile de netăgăduit cu care trebuie să se lupte pentru ca activitatea lor să fie rodnică. Pentru mine e o problemă grozav de emoţionantă felul în care se ciocnesc în aceşti oameni devotamentul faţă de partid şi dorinţa de a acţiona, cu instinctele încăpăţînate ale micului proprietar, cu sentimentele religioase care le-a îmbibat întreaga alcătuire nervoasă, etc. etc. Tocmai despre acest lucru scriu acum o povestire. A doua parte a întrebării sună astfel : cu ce ar trebui să se mai ocupe literatura noastră ? La această întrebare însă nu pot da un răspuns mulţumitor. Cu toate că nu fac parte dintre aceia care tresar înfuriaţi cînd i se dă cuiva un sfat cu caracter tematic, deoarece la urma urmei din orice sfat poate ieşi ceva folositor — fără să mai vorbesc de faptul că sanctuarul scriitoricesc nici nu e atît de sfînt şi invulnerabil încît să nu fie îngăduit de a fi deranjat cu sfaturi sau de a te atinge de el — totuşi, după părerea mea. adevăratul scriitor, animat de dorinţa fierbinte de a'sluji cauza poporului său, va şti să-şi găsească singur sarcina pe care o are d'e îndeplinii. Scriitorul să trăiască ceea ce trăieşte poporul său, să aibă aceleaşi griji şi aceleaşi bucurii, să ducă aceiaş luptă, şi atunci se poate considera rezolvată problema orientării tematice. După aceia, nu mai e nevoie decît de talent. Dar in noţiunea de talent, după părerea mea, măi intră si ceea ce consideră fiecare că este necesar să scrie, despre frămîntările epocii sale. 3. Trebuie să constat că de data aceasta nu prea avem de ce ne plînge. Grija noastră principală ar trebui să fie mai degrabă ca revistele noastre — cele literare la fel ca şi gazetele cotidiene — să publice din ce in ce mai multe creaţii literare, nuvele, povestiri, schite, iar editurile să nu sufere de pe urma lipsei manuscriselor care oglindesc viata noastră de azi. Cel puţin aceasta e situaţia cu producţia noastră editorială în limba maghiară : lipsa de manuscrise. Bineînţeles că e o lipsă relativă, fiindcă in ţara asta n-au apărut încă niciodată atîtea opere literare maghiare, ca în zilele noastre. In ceea ce priveşte critica noastră literară, după părerea mea, ea nu este suficient de curajoasă şi de sensibilă. Ar trebui să fie mult mai receptivă faţă de fenomenele noi care se ivesc în literatură. As vrea să amintesc doar cîteva probleme : de pildă, în literatura de limbă maghiară din ţara noastră -- în nuvelistică — şi-a făcut apariţia un anume fenomen care mie nu mi-e deloc simpatic si care se numeşte 'aniischematism. Acest antischematism se caracterizează prin aceea că dacă într-o vreme toţi erau preocupaţi de întrecerile in muncă, acum toţi pescuiesc — poate fiindcă pe vremuri pescuia şi Turgheniev — şi s-au lăsat fascinaţi de o atmosferă duminicală, cu toate că pentru a putea prinde peşti la sfî'rsitul săptămânii, trebuie să munceşti şase zile şi poate că ţi se mai întîmplă si în cursul acestora cite ceva. Bineînţeles că nu trebuie interpretată această remarcă în sensul că toată literatura noastră de azi s-ar fi transformat într-un fel de literatură de pescari. Fenomenul însă există şi critica noastră literară ar fi putut sezisa acest lucru, precum şi încă alte multe probleme care n-ar strica deloc să fie discutate. LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 117 4. într-o vreme, au lost unii oameni care au fluturat şi la noi aşa zisa problemă a crizei realismului socialist. Eu consider că această atitudine nu reprezintă altceva decît jeluirea întîrziată a acelora care fie că, în urma ajutorului activ dat de cititori, au fost desainăgiţi de propria lor lipsă de talent, fie că nu vor încă să renunţe la scris şi de aceea se incăpăţînează să caute cauzele eşecurilor în închipuite greşeli ale realismului socialist. N-au decît să tot caute ! Părerea mea e că pe scriitorul adevărat, a cărui pană e călăuzită de concepţiile marxist-leniniste despre lume, acest lucru nu-1 poate supăra. Desigur că are foarte multă importanţă şi felul cum interpretează el realismul socialist. în această privinţă, dogmaticul cu cap pătrat poate dăuna la fel de mult ca şi revizionistul, căruia în ultimă instanţă doar un singur lucru nu-i place şi anume... faptul că trebuie să se bizuie pe marxism. Ca semn al purificării rapide a vieţii noastre morale, văd faptul că ■— îăcînd abstracţie de cîte-un caz prea bine cunoscut, asupra căruia e inutil să mai revin — astfel de fenomene nu-şi mai fac deloc apariţia în ultima vreme. 5. Cred că nu înfrunt părerile literare unanime dacă amintesc în primul rînd romanele lui Petru Dumitriu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Titus Popovici, V. Em. Galan, versurile lui Mihai Beniuc, Jebeleanu, Horvath Imre, Szabedi Laszlo, Horvath Istvan, alături de care trebuie să amintesc şi cîteva scrieri îm proză ale lui Nagy Istvan, Asztalos Istvan şi Szabo Gyula. Desigur, aceasta este o părere mult prea generală. Dar despre faptul că în cadrul limitat al unui interviu nu e posibil să-1 analizezi pe fiecare în parte, cred' că toată lumea e de acord. Aşa dar, îăcînd abstracţie de stilul individual, de farmecul personal al fiecăruia de a vedea lucrurile, aş vrea să accentuez acum ceea ce mi se pare a fi comun activităţii acestor creatori şi anume: schiţarea curajoasă a temei şi, în general, prezenţa acelor condiţii fără de care arta nu poate exista ca artă. Punerea problemei în felul acesta o consider dealtfel mult prea sumară. Noua noastră literatură e atît de multistratificată, iar valorile şi slăbiciunile atît de amestecate uneori în cadrul aceleiaşi opere, incit un răspuns într-un singur sens ar fi destul de greu de dat. Aşa, de pildă, sini numeroşi scriitori tineri ale căror opere m-au incînitat prin frumuseţile lor de amănunt. Din păcate, nu rnă pot încurca acum cu alcătuirea unei liste atît de bogate în nume, deoarece răspunsul s-ar lungi cam prea mult. AL. I. ŞTBFÂNESCU 1. Noutatea, constă în lupta pentru însuşirea metodei realismului socialist, luptă care a avut coborîşurile şi suişurile ei, şi care deşi cîştigată nu-i terminată, (se înţelege că victoria în ce priveşte însuşirea, nu exclude ba chiar presupune, continuarea luptei pentru perfecţionarea continuă a metodei) 2. Burghezia a degradat etic omul. Comunismul luptă cu succes pentru reabilitarea lui. Aceasta-i problema care m-a preocupat în „Omul de pe catarg" şi în „Cinstea noastră cea de toate zilele". 3. înflorirea, luxuriantă — îndrăznesc a spune — a creaţiei literare originale răspunde de la sine. 118 LITERATURA NOUĂ ŞI ACTUALITATEA 4. Două stări de lucruri. Insuficientul contact cu istoria literară mondială ceea ce duce, de pildă, printre altele, la fenomenul curios al agitării, în chip de noutăţi realist socialiste, a unor formule literare de mult şi unanim prohodite. Rămăşiţele dogmatismului care prezintă drept modele clasice unele producţii epigonice încurajînd astfel producţia în sene şi alterînd gustul public. 5. Poate că ar trebui să răspund printr-o butadă. îmi permit insă să fiu cît se poate de subiectiv, unilateral, parţial, etc. Deşi mi-au plăcut, nici măcar în ordine alfabetică ci într-una nejustificată de ceva : „Moro-meţii" de Marin Preda pentru pasiunea adevărului ; „Mărul de lingă drum" de Mihai Beniuc pentru generozitatea incendiară ; „Cronica de familie" de Petru Dumitriu pentru vastitatea concepţiei ; piesele Anei Novac pentru sbuciumul contemporan; „Bietul Ioanide" de George Călinescu pentru acuitatea lucidă ; „Florile pămîntului" de Zaharia Stancu pentru muzica tehnică ; „Groapa" de Eugen Barbu pentru copleşitorul lirism ; poemul despre Whitman de Geo Bogza pentru frumuseţea retorică, şi aşa mai departe. Prea tîrziu m-aş putea opri... Pentru darurile argheziene sau sado-veniene nu găsesc măcar cuvinte. Ar trebui osanale. SAVIN BR ATU 1. întrebarea Dvs. se referă la un fenomen studiat şi definit în liniile sale generale. Fenomenul acesta este trecerea literaturii romîne pe drumul realismului socialist, cu întreaga noutate implicată. Aşi putea reliefa însă ceea ce înseamnă această noutate afectiv, pentru mine. Am crescut, adolescent, într-o literatură a întrebărilor, adeseori de o luciditate tragică. Literatura ultimului deceniu este a răspunsurilor. Eu am crescut printre cărţile nesiguranţei. Fiica mea, mult mai tfnără decît Republica, va face, de la primii ei paşi de cititor, cunoştinţă cu cărţi ale certitudinilor. 2. Evoluţia conştiinţei diferitelor tipuri de intelectuali în condiţiile concrete ale construirii socialismului în patria noastră. Această problemă de actualitate nu este, desigur, unica problemă ce mă pasionează, dar într-adevăr aştept s-o văd intrînd în centrul atenţiei unor romane valoroase. 3. Această întrebare mă interesează îndeosebi şi mi-o pun singur, adeseori. Scriitorii scriu întotdeauna despre ceea ce simt nevoia să scrie. Deci a stimula creaţia originală de actualitate înseamnă, cred, a-i face pe scriitori să simtă nevoia de a scrie despre problemele arzătoare ale vieţii epocii noastre. Ar fi deci vorba, în primul rînd, de o intensă muncă ideologică şi educativă, pentru a sădi în creatori preocupările societăţii în transformare revoluţionară, pentru a face din acestea propriile lor preocupări profunde. In privinţa aceasta, cred într-adevăr că, alături de activitatea organizaţiilor de partid' şi obşteşti care cuprind pe creatorii literari, un rol de seamă îl poate avea critica literară. Aceasta poate, desigur, să acorde o atenţie deosebită literaturii originale de actualitate; atît în discuţiile sintetice cît şi în cronicile curente. Personal, cînd am deschis cronica literară săptărnînală a Gazetei literare, acum doi ani şi ceva, am conceput-o ca pe o cronică a literaturii noi (deci nu şi a reeditărilor prezente), precum şi ca o tribună de dezbatere a tematicii actuale. Cred însă LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 119 că nici pe departe nu am făcut, în calitate de cronicar, cît se putea face în sensul problemei pe care o d'iscutăm acum. Carenţa principală mi separe a fi oarecum generală şi, de aceea, o relev: critica noastră literară dezbate cu entuziasm şi înverşunare cărţile de actualitate cu autentică realizare artistică, dar nu ia, în! acelaş timp, în dezbatere, cărţile cu temă actuală eşuate artisticeşte, pentru a descoperi sursele unor deficienţe care, desigur, nu aparţin temei înseşi ci tratării ei necorespunzătoare — superficiale, convenţionale etc... In ceea ce priveşte publicaţiile, cred că posibilităţile lor în stimularea creaţiei de actualitate constau, pe de o parte, in asigurarea unei critici literare în sensul arătat mai sus, pe de altă parte în promovarea unei literaturi de actualitate bogate şi valoroase. In acelaş sens văd şi posibilităţile editurilor, mai ales în privinţa promovării unei anumite literaturi. Consider însă că şi pentru publicaţii şi pentru edituri sarcina este dependentă de realizările în domeniul esenţial, acela al muncii ideologice şi educative duse în rîndul scriitorilor. Editurile, ca şi publicaţiile, pot duce o anumită politică a tipăriturilor, promovînd temele de actualitate cu precădere, dar ele se bazează totuşi, în cea mai mare măsură, şi nu se poate altfel cînd e vorba de literatura originală, pe ofertele creatorilor. Cred că, în ceea ce priveşte E.S.P.L.A. şi Editura Tineretului, se pot cita şi ca mari succese ale lor, în privinţa literaturii originale de actualitate, înseşi marile succese ale literaturii noastre noi. Socotesc însă că ambele edituri ar putea mai bine orienta preocupările unor scriitori, mai ales ale unora dintre cei tineri, dacă ar contribui la lichidarea supraproducţiei de romane istorice, teribil de voluminoase. De asemenea, nu cred că editurile fac un serviciu cauzei socialiste — dimpotrivă cred că dăunează mult, tipărind cărţi care, prin calitatea lor, pot da apă la moara celor ce încearcă să compromită însăşi viabilitatea tematicii actuale. 4. Cred că asemenea manifestări constau în denaturarea, într-un sens sau altul, a unor căutări pozitive. Caracterul militant-agitatoric, de pildă, al poeziei a putut fi denaturat în şablonism retoric, apoi, prin denaturarea mişcării de împotrivire, în însăşi anularea caracterului militant. La fel, caracterul social al reprezentărilor artistice a fost denaturat în schematism etc. Sau : realismul e confundat numai cu naturalismul iar anfi-na-turalismul cu idilismul... Consider că tot ce se îndepărtează de reflectarea autentică şi reprezentativă a vieţii în! transformarea revoluţionară constituie o îndepărtare de realism, de actualitate şi de spiritul artei realist-socialiste. 5. Prima carte a noii literaturi care m-a entuziasmat a fost „Desculţ". Cam din aceiaşi perioadă : nuvelele lui Petru Dumitriu, în frunte cu „Vină-toare de lupi". Dintre operele apărute ulterior, aş cita în primul rînd : „Nicoară Potcoavă", „Cronică de familie" şi „Pasărea furtunii", „Moro-meţii". Dintre cărţile generaţiei tinere pe care le iubesc îndeosebi : „Străinul", „Groapa", scrierile lui Francisc Munteanu. RADU COSAŞI): 1. Noutatea literaturii noastre actuale constă în afişarea unui ideal uman de o puritate imaculată, izvorît din concepţiile comunismului. Niciodată, ca în acest ultim deceniu, nu s-a consumat atîta optimism, en- 120 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA tuziasm, pentru a impune un tip uman superior, liber de îndoieli şi spaime, incoruptibil în convingeri, raţional, partizan al acţiunii şi transformării. După o literatură epuizată de „eu", blazare, scepticism destructiv pînă la cinism, iraţionalism, după un război îngrozitor şi începerea unei revoluţii sub steagurile unei nobleţi umane desăvîrşite, idealul literaturii noastre a apărut ca o necesitate obiectivă, ca o noutate la care sentimental, etic, logic, trebuia aderat. Pe linia aceasta de discuţie, se pot scrie articole dintre cele mai inspirate şi drepte. O anchetă pretinde răspunsuri totuşi — nu articole. 2. Mă pasionează — termenul îl folosesc cu sfială, fiind prea intim şi patetic, dar mai bine anchete „infime şi patetice", decît chestionare reci şi generale — mă pasionează destinul convingerilor mele, ale noastre, maturizarea lor prinfr-O' înţelegere din ce în ce mai profundă a proceselor revoluţionare ; ştiu, e o problemă de adolescenţă, de adolescenţă spirituală, dar cunosc suficienţi oameni tineri care nu şi-o pun, o ignoră, şi operele lor — vai, mai ales operele lor ! — au ceva din tristeţea celor însemnaţi pe toată viaţa pentru artificialitatea sau ignoranţa cu care şi-au rezolvat, în adolescenţă, problemele intime. E azi în noi un proces tonic de stabilire a unui contact lucid, exact, sever, dur cu realitatea, foarte substanţial ca experienţă sufletească, din care arta va trebui să se hrănească. „Aspiraţiile societăţii...", scrie undeva academicianul Călinescu „moderează idealisiTiele solitare şi necontrolate, supunîndu-le unei direcţii raţionale, întemeiate pe experimentarea realităţilor". Acesta e rezumatul procesului care mă pasionează : moderarea idealismelor solitare şi necontrolate, o experimentare a realităţilor, stabilind un acord între pornirile noastre şi dezvoltarea obiectivă a societăţii. Partea a doua a întrebării, cu sinceră modestie, e excesivă. Mai ales că, personal, cred că literatura nouă se poate îmbogăţi realmente numai sau în primul rînd din experienţele sufleteşti ale creatorilor ei. 3. Dintre cei trei stimuli indicaţi — cred că în domeniul criticii literare, lucrurile stau cel mai bine. Dacă nu se iau în consideraţie criticile exprimînd strict o politică de grup, atunci se remarcă un climat de seriozitate, de bunăvoinţă a criticului faţă de personalitatea sa cît şi a scriitorului ; indiscutabil că există azi, în critica literară, un front vigilent la mediocritate, impostură, minciună, există o presiune a exigenţei faţă de scriitor, care-1 obligă pe acesta, oricît i-ar dispreţul pe critici şi „teoreticieni", oricît i-ar discredita. Grav nu e ca publicaţiile să aparţină, artistic, unor grupuri, ci ca grupurile acestea să ducă o politică agresivă, de trust, instituind un monopol al bunului gust, al perfecţiunii, devenind intolerante şi meschine, ceeace în artă duce la eşec. Despre edituri — nu discut, fiindcă nu am practică editorială. 4. Cea mai periculoasă, extra estetică, dar cu influenţă hotărîtoare pentru literatură : existenţa unei lupte fără de principii, concentrind energie, atenţie şi orgolii nemăsurate, ridicole, pentru o glorie prematură, cu repercusiuni foarte adinei pînă în procesul intim de creaţie ; luptă cu atît mai tristă cu cît angrenează de o parte şi de alta scriitori admirabili pe care ori ce tînăr ar vrea să-i respecte, să-i urmeze. 5. Oricine e spiritual, şi, mai ales, original, evită să răspundă la această întrebare. Cum tinerii sînt sistematic criticaţi pentru „originalitatea" lor „cu orice preţ", — prefer de data aceasta să greşesc prin sin- LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA 121 ceritate. Deci: „Bietul Ioanide", „Moromeţii" şi „Groapa", „Davida" „Salata", „Bijuterii de familie", „Florile pămîntului", primele şi mai ales ultimele iubiri ale lui Labiş, „Străinul" „Trăinicie", „Ţie-ţi vorbesc, Americă !", „La porţile raiului", „Dincolo de iarnă", „Anotimpurile" Ninei Cassian, „Moţoto'c şi atomul", „Ziariştii", schiţele lui Francisc Munteanu, Mazilu şi Siitâ, „Prostul" lui Remus Luca, „Decoraţia" lui N. Ţie, „Campania de primăvară" a lui Mândrie şi reportajele aceluiaşi, „Preludiul" Anei Novak. GEORGETA HORODINCA 1. In caracterul ei de literatură angajată, ca să folosesc un termen care produce mare agitaţie în rîndurile intelectualităţii occidentale. In faptul că ea se recunoaşte deschis ca parte integrantă a cauzei generale proletare, a muncii de partid. 2. Problema revoluţiei. înţeleg prin aceasta nu numai aspectele imediate, în ordine materială şi morală, care decurg direct şi fără întîr-ziere din actul politico-social desăvîrşit la 30 decembrie 1947, ci mai ales consecinţele umane profunde, care sînt mai ocolite de scriitori. Ce devine de pildă, în condiţiile disciplinei liber consimţite, de stat şi de partid, problema intelectualilor umanişti care împărtăşesc un soi de morală ascetică, rîvnind puritatea absolută, jocul ideilor nude, jocul ielelor ? Unui intelectual de acest tip, unele măsuri strict necesare dm punct de vedere politic şi social, îi apar desigur ca încălcări ale principiilor absolute de umanitate. Procesul de transformare al unui astfel de intelectual, rigid şi inactiv pe tărîm obştesc, (dorinţa d'e a rămîne „pur" este un pretext serios pentru a nu face nimic) într-un intelectual de tip nou, care nu urmăreşte o dreptate absolută, ci o dreptate umană, socială, de clasă, ar însemna, cred, pentru literatura noastră foarte mult. Reprezentarea artistică a unui astfel de caz ar contribui nu numai la reflectarea unui proces real, ci mai ales la clarificarea masivă a unor principii şi la explicarea conţinutului omenesc al practicii revoluţionare. 3. Sprijină, sprijină, dar mai au şi... Editurilor nu le găsesc decît o vină : aceea că publică uneori lucrări foarte slabe. De faptul că nu apar destule cărţi valoroase pe teme actuale sînt vinovaţi scriitorii şi criticii. De "pildă în discuţia despre reflectarea actualităţii în literatură, cu valoroase excepţii, disputa s-a dus pentru literatură dar în afara ei. Mulţi participanţi au lansat apeluri lirice, au formulat îndemnuri viguroase, au povestit subiectele unor romane, nuvele şi schiţe posibile şi într-o concordie deplină au polemizat (anonim) îndelung. Mai firesc şi mai util ar fi fost, cred, ca discuţia să se poarte pe teren literar propriu zis. Analiza lucrărilor literare oferă cele mai multe posibilităţi pentru o discuţie. Numai în felul acesta ar fi ieşit la iveală adevăratele racile, care stingheresc desvoltarea literaturii d'e actualitate, deoarece, surprinse la faţa locului, ca să spun aşa, ele ar fi fost mai uşor de combătut. Există multe cărţi care au o temă actuală şi nu sînt actuale. Cred că cele mai multe eforturi trebuiau depuse pentru a desvălui slaba sau falsa actualitate a unor lucrări, care tratează aparent o problemă de acută contemporaneitate şi în fond, fac loc, într-un fel sau altul, anacronismului. 122 LITERATURA NOUA ŞI ACTUALITATEA Spun aceasta deoarece dacă ne-am mulţumi cu cantitatea, literatura noastră de actualitate nu ar mai fi o problemă. Şi totuşi, este, deoarece spre pilda din trei romane recent apărute („Destine", de Mana Rovan, „Pamint şi oameni de Mihail Şerban, „Flacăra, vie" de Dumitru Almas niciunul nu este bun şi nu aduce nimic cu adevărat nou. De aceea mi se par mai puţin necesare îndemnurile atît de frecvente si de patetice spre „cintanle contemporaneităţii" ca şi istorisirea succintă,'în genul ..reader's digest , a subiectelor culese de cei care au ochi să vadă chiar din blocul in care locuiesc, toata lumea fiind acum convinsă că actualitatea trebuie sa fie preocuparea principală a scriitorilor. Mai important, mai util ar fi acum, cred, sa se discute problema în profunzime : felul în care se reflectă sau nu se reflecta actualitatea în literatura de actualitate f. . 4; Conyentiorialisrniul în primul rînd. Convenţionalismul deghizat fie m teribilismul modernist (însoţit de boema sordidă si beţia rafinată la bar), fie in ţărănismul neaoşist (însoţit de humorul /.omului simplu" si beţia din cana de_lut) Apoi, negativismul care cred că se manifestă nu aht printr-o critica destructivă cît prin idealizarea si „poetizarea" înapoierii economice şi culturale, a mentalităţii primitive, a vorbirii triviale considerata ca un semn ai caracterului autentic popular al literaturii. ^ una am spus convenţionalism şi negativism, ara! spus implicit in-™Usia£câîiste ' actuaiitate ?j de sPiritul revoluţionar al artei Pentru5SItuAe:MOr0metli'' ?' »Desfă^"f „Pasărea furtunii", - TEORIE$1 CRITICĂ AL PIRU DIN ASPECTELE ROMANULUI ACTUAL Jvloromeţii de Marin Preda (1955), Cronică de familie de Petru Dumitriu (1956) şi Groapa de Eugen Barbu (1957) sînt trei din romanele cele mai interesante ale literaturii noastre apărute în cei zece ani .de regim republican. Socotesc că nu e prea tîrziu să comunic şi eu cîteva observaţii despre ele. întîia remarcă, pe care o face oricine, este că cele trei romane .oglindesc medii diferite, Morotneţii .lumea satului, Cronică de familie mai ales .lumea oraşului, iar Groapa .periferia acestuia, suburbia. Marin Preda zugrăveşte ţărănimea, Petru Dumitriu în deosebi boierimea şi burghezia, iar Eugen Barbu o categorie socială pe care o vom numi provizoriu mahalaua. Din punct de vedere al acţiunii, faptele se petrec: acum douăzeci de ani (1937) în Morotneţii. acum o sută de ani şi pînă aproape de noi în Cronică de familie şi aproximativ acum trei-patnu decenii în Groapa. Obiecţia in.ac-tualităţii subiectelor n-a .fost totuşi (excep-tînd poate critica prea dogmatică) făcută. De ce ? Pentru că viziunea romancierilor, concepţia lor, sînt cu deosebiri de grad, noi. actuale, diferite de .acelea ale romancierilor de acum o sută, patruzeci sau douăzeci de ani. Trebuie să arătăm deci în ce constă noutatea opticii acestor scriitori care se dezvoltă în perioada realismului socialist din literatura noastră. Literatura rornînă posedă romane excelente despre lumea rurală. Totuşi, înainte şi chiar după 23 August 1944 (pînă la Desculţ de Zaharia Staneu), ţăranul a fost în- făţişat în genere ca un tip redus sufleteşte, dominat de instincte, superstiţios, analfabet, revoltat anarhic, .individual ori în turmă, cînd nu era cu totul descurajat de soarta sa şi resemnat. Masa ţărănească este în vechiul roman rural nediferenţiată şi uneori chiar relaţiile cu clasele suprapuse sînt prezentate sub aspectul împăcării. Ţăranul e apoi lacom de pămînt, se complace în traiul său patriarhal şi are groază .de oraş. Cînd ■ vine aici, niciodată din proprie iniţiativă, se simte desrădăcinat şi e îndată, strivit. Toate aceste situaţii sînt răsturnate în Morotneţii .de Marin Preda. Ilie Moromete, eroul principal, nu mai este ţăran, de cît î.n înţelesul că stă da ţară, în satul Siliştea-Gumeşti. Departe de a fi condus doar de instincte, Moromete are o filozofie asupra .lumii şi vieţii, un Weltanschauung. Dacă nu face speculaţii, el caută totuşi să profite de instituţiile create de societatea capitalistă, chiar dacă acestea nu constituie decît o capcană, în vederea ruinării lui. Astfel Moromete ia bani cu împrumut din bancă şi-şi cumpără oi şi cai. Instalat cît de. cît confortabil, tronează în .mijlocul familiei ca un -mic stăpîn, punîn.d pe toţi ila muncă, el însuşi nefăcînd pe cît posibil nimic, stînd de vorbă cu prietenii, povestind, citind ziarul şi discutînd politică. A fost un timp liberal, apoi, favorizat de legea conversiunii, a devenit simpatizant iorghist. Moromete glumeşte pe seama celor de altă culoare politică, nu şe sinchiseşte de legionari şi are păreri curajoase despre regalitate. Propriu zis el vrea să-şi păstreze li- 124 AL. PIRU berlatea de acţiune şi se fereşte a fi atras în combinaţii de moment. Singurul lucru care-1 preocupă e cum să-şi achite impozitele şi datoriile contractate. Multă vreme tactica sa e aceea a tărăgănării, a -aminării scadenţelor pe timp indefinit şi se poate spune în această privinţă că personajul .are geniul pertractării. S-a zis că Moromete e un disimulat. E mai mult un artist al chib-zuinţii, al pi.păirii îndelungate ,a unei probleme, un adevărat Fabius cunctator. Că toate socotelile salle vor fi date pînă la urmă peste cap, e altă chestiune. Literatura .semănătoristă şi poporanistă ne-a obişnuit cu imaginea ţăranului muncind voios, ori cu imaginea ţăranului istovit de muncă. La Marin Preda muncesc din greu copiii şi femeile, mai puţin capul familiei, care e un privilegiat. Deşi n-are decît şapte hectare de pămînt, IHe Moromete e din punct de vedere filozofic un hedonist, cultivînd tihna şi chiar lenea sub pretextul meditaţiei sau al aranjării afacerilor. Surprins în această stare, e şfichiuit de nevastă-sa, femeie harnică şi plină de griji. Cat rin-a protestează împotriva aerelor de deşteptăeiune ,aile bărbatului, acesta o repede cu tipica suficienţă virilă a ţăranului : „— Aha! exclamă ea după ce jandarmul plecă ameninţînd. Nu mai zici că sîntem noi proaste?! Na! mai zi şi acuma! Că eşti deştept tu să te cerţi cu un pîndar I Ooo ! exclamă Ca/rina ridicînd o mină spre cer- Ai umplut pămîntul cu deşteptăciunea ta ! Moromete se uită uimit la ea şi în ciuda iritării care îl stăpînea, trebui să convină că nevasta lui era reuşită. - Intră, fa, în casă! rîse el uitînd o clipă de starea lui. Vezi să nu-ţi înfig sula asta undeva! — Desfrînatule! spuse Catrina cu indignare bisericească. Eşti mort după şedere şi după tutun. Habar de grijă n-o să am să ştii! ameninţă ea. Şi intră în casă triumfătoare". Jandarmul venise să ridice pe Achim, unu! din feciorii ilui Moromete care bătuse zdravăn pe pîndarul de pe moşia boierească. Dar Achim plecase tocmai cu oile la Bucu reşti, ca să .aducă bani în casă. Este interesant ce se întîmplă mai de parte cu Achim. Oraşul nu numai că nu-1 sperie, ci chiar îl ispiteşte şi ciobanul preferă să rămînă cu stîna în marginea capitalei, unde poate să-şi vîndă imediat produsele şi să cîştige. Curînd Achim îşi cumpără haine şi merge dumineca dichisit la şantanuri, uitînd complet de sat şi de familie. Intenţia romancierului nu e totuşi de a analiza procesul transplantării sufletului rural în mediul urban. Intriga se clădeşte pe rivalitatea ivită în familia Moromeţilor, între copiii din prima şi cei din a doua căsătorie a lui Moromete, pe chestiunea moştenirii. Conflictul e balzacian, tratat însă cu mijloace proprii. Problema ce .se pune mereu pentru Moromete -este .aceasta : cum să-şi -achite datoriile fără -a înstrăina nimic din avere? El trimisese pe Achim cu oile la Bucureşti tocmai pentru a realiza sumele necesare. Cînd îşi dă seama că acesta nu se va mai întoarce, se gîndeşte să vîndă cel puţin caii, aflaţi în grija lui Paraschiv şi Nilă. Aceştia însă ,se opun şi Paraschiv bănuind că surorile lui vitrege ţin comori ascunse într-o ladă. o sparge. E memorabilă scena finală. în care, după ce, pentru a-şi îmbuna feciorii, 'tatăl îşi bătuse şi fata şi nevasta, scos din răbdări, loveşte pe Paraschiv şi pe Nilă ou parul, răcnind • ..— Atîla timp cît trăiesc eut ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu să plecaţi. Am muncii şi am trudit şi am luat pămîntul de la ciocoi ca să trăiţi voi mai bine! De ani de zile mă zbat să nu vînd din el, să plătesc fonciirea fără să vînd, să vă rămîie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi am plătit mereu, n-am vîndut nici o brazdă şi acum săriţi la mine şi la ăştia, că v-am furat munca voastră! Pămîntul rămas întreg, Paraschiv e, smintiiule, acolo e munca voastră! Bolnavule după avere! Ai vrut să te însori cu a lui Bodîrlache că avea pămînt mult şi te-ai făcut de rîs. O să-ţi mănînce capul averea, să ţii minte de la mine!" DIN ASPECTELE ROMANULUI ACTUAL 125 Moromete nu este de loc un sclav al pă-mîntului şi nici un însetat de pămînt ca Ion al lui Rebrea.nu. Pămîntul reprezintă pentru el doar siguranţa, liniştea, libertatea, în regimul semifeudal în care trăieşte. Cînd însă Parasehiv şi Nilă, neînţelegînd efortul tatălui lor, în război pe viaţă şi pe moarte cu orînduirea burgheză, compusă din negustori, perceptori şi jandarmi, fug şi ei la Bucureşti cu caii, Moromete vinde mai mult de jumătate din pămînt, cumpără alţi cai, plăteşte impozitul funciar, Tata la bancă şi taxa şcolară pentru un copil bun la carte, Niculaie. Se înţelege de la sine că în acest fel Moromete nu va putea împiedica ruinarea treptată a gospodăriei sale în anii următori. Cele două fete se vor mărita, pămîntul se va împărţi şi lotul tui Moromete se va fărâmiţa. „Moromete — notează la sfîrşit scriitorul — intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decît de marile zguduiri care se apropiau". Desigur că în condiţiile puterii populare, Moromete, care avusese încă dinainte intuiţia zădărniciei proprietăţii individuale, va deveni din convingere, de astă dată fără ezitare, colectivist. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, lui Moromete îi lipseşte mistica posesiunii pămîntului. Pămîntul e pentru el un mijloc, nu un scop. El nu sărută ca eroul lui Rebreanu înfiorat glia, ci se plimbă pe lotul său chinuit de întrebarea (din romanul lui Cernîşevski) „ce e de făcut" ? Moromete nu se teme atît de eventualitatea pierderii pămîntului, cît de urmările acestei pierderi pentru el. Ieşirea însă n-o găsea : li trebuia mai ales acea gîndire necruţătoare care duce înţelegerea pînă la capăt şi care loveşte şi arde pînă la os, credinţa în pacea şi armonia lumii". Calea aceasta, a răzvrătirii, o va lua alt personaj din roman, ţăranul sărac Ţugurlan. După ce dovedeşte în chip elocvent că în braţele sale a mai rămas destulă vigoare pentru a se opune reprezentanţilor puterii, înţelegînd totuşi că singur n-ar putea să facă nimic, Ţugurlan se duce aproape de bunăvoie la închisoare. El este încă una din speranţele zilei de mîine şi scriitorul arată într-adevăr că la închisoare eroul va lua .legătura cu comuniştii. Episodul lui Birică şi al Polinei este o altă replică Ia Ion. Birică, flăcău sărac lipit, se însoară cu fata îmbogăţitului Bălosu, nu .din interes ca feciorul Glanetaşuilui, ci din dragoste curată. Poiina e adusă acasă de Birică prin rapt. După aceea nu Birică cere zestre socrului, ci fata însăşi. Nu cere din dorinţa de a avea, ca Ion, ci pentru .simplul motiv că n-au cu ce trăi. CeaTta fetei cu tatăl ei ia proporţii epice. Polina sileşte pe Birică să secere grîul de pe pămîntul de zestre refuzat de Bălosu. Birică se bate cu socrul şi cumnatul, socrul îl dă în judecată. In cele din urmă, Polina şi Birică îşi pornesc singuri o casă din lut şi dau foc casei lui Bălosu. Alt episod semnificativ. Sînt destule scrieri poporaniste în care ni se zugrăvesc fazele bolii unui ţăran pînă la moartea lui. In Moromeţii, Boţoghină, tuberculos, se ceartă cu femeia sa .dacă trebuie sau nu să vîndă pămînt pentru a intra în spital, ajung la bătaie şi în sfîrşit soţul se decide să vîndă şi se internează într-un sanatoriu. Au existat prin urmare nu numai ţărani primitivi lăsaţi în voia soartei, ci şi ţărani cu încredere în virtuţile ştiinţei medicale, care s-au tratat şi s-au vindecat. Din punct de vedere al compoziţiei, romanul lui Marin Preda e nou fără a inova. Ritmul povestirii e în cea mai mare parte a cărţii încetinit, greoiu, pe alocuri înviorat -de dialog. Autorul scrie voit neglijent, fără nici o podoabă de stil. Cîteva exemple în fugă : „Mana Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita şi-şi face un rost..." „...Era sănătos, avea copiii sănătoşi, avea două loturi de pămînt, era un om deştept care îţi făcea plăcere să stai cu el de vorbă..." „Că io,m zis că din pricina linii, >că vaca dă lapte, dar oile dă şi lînă... Iar acuma uite .că n-o să fie nici una, nici alta şi fetele astea rîde lumea de ele /..." De fapt, dacă ne uităm bine vedem că 126 AL. PIRU romancierul mimează limbajul eroilor săi, vrea să-1 transcrie direct, fără nici o modificare, urmărindu-i cu exactitate stereotipia, după metoda tui Caragiale, ca în discursul directorului Toderici despre frecvenţa şcolarilor : „...Eu am aicea înscrişi patru sute cincizeci de elevi şi din ăştia patru sute cincizeci şi ceva, nu zic să fi venit toţi, că n-ai unde )' Nu-i lipsit de semnificaţie, în această ordine de idei, apariţia a numeroase poeme dramatice şi legende moderne, care elogiază fantezia elanurilor nobile. Aşa de exemplu un poem dramatic, de o mare subtilitate artistică, „Ondine", de Jean Girau-doux, reprezintă o chemare patetică, un apel tragic adresat visătorilor cu inima necredincioasă, celor care-şi uită făgăduinţele. Visul devine repede dureros cînd se leagă de o fiinţă umană, pare a spune dramaturgul. Oamenii îmbătrînesc iute. Visul însă are mereu cincisprezece ani şi e de secole născut. Şi nu va muri niciodată. în legendele moderne ca şi în cele vechi visătorul fidel e recompensat. Aşa se în-tîmplă în „Omul cu mîrţoaga". Intîmplă-rile aşează pe acest visător totodată deasupra şi dedesubtul celorlalţi oameni, face din el un amestec de sfînt şi de imbecil care ne intrigă şi ne sperie. „Ce fel de om" este Chirică, oare are o încredere nelimitată într-o gloabă nenorocită, gloabă ce se arată a fi ca în poveştile din copilăria noastră, armăsarul „iute ca vîntul şi iute ca ghidul ?" Ce fel de om este acest apostol al generozităţii cu inima mare ? Stranie superioritate a visătorilor, a acestor oameni care inspiră invidie şi aversiune societăţii în care trăiesc. Ea are impresia că bucuriile pe care acesta le-a cucerit îi reveneau de drept şi i-au fost răpite. Pentru a se răzbuna îl declară stupid. ginea unei vieţi mai frumoase. (Aşa este eroul lui Mihail Sebastian). El nu se răzbună de mizeriile vieţii prin sarcasm şi nu se abandonează disperării; împăcat cu tristeţea visului neîmplinit, caută să uite realitatea ostilă frumosului. E cele mai adesea ori un izolat, un solitar cu care autorul se află într-o complicitate nuanţată de tandreţe şi umor. Reacţiile sale sînt moderate. N-are nici elanuri absurde, nici depresiuni, ci un echilibru pe care-1 priveşte cu o discretă mînie. El se pune uneori în situaţii groteşti de la care se salvează printr-o reală putere lirică. Dacă s-ar angaja cu mai puţin elan ar fi pierdut. îşi trăieşte rolul cu emoţie şi cu devotament. Bineînţeles aceasta nu-1 împiedică să fie lucid, şi, ca eroul din „Omul care aduce ploaia", să păstreze în colţul gurii un surîs ce dă de înţeles că el însuşi ştie că totul nu-i decît un joc, o terapeutică şi o eliberare de cîteva clipe pentru a face viaţa mai puţin grea. Visătorul mulţumit cu „o fericire de cinci minute" reprezintă pe aceia care trăiesc sub semnul a nenumărate temeri şi umilinţe, din mici acomodări, din tranzacţii cu idealul lor, din concesii făcute vieţii, suportînd deopotrivă presiunea societăţii burgheze şi presiunea celor care nu concep jumătăţile de măsură, fiecare din ei, poate, o personalitate zbuciumată, dar laolaltă mediocri şi trişti cînd îi măsurăm cu semnificaţia dramatică a vremurilor pe care le trăim. Drama maselor mici burgheze răsună adesea prin intermediul acestor personaje. * * * Cine va redacta vreodată un dicţionar al viselor născute în inimile oamenilor deosebiţi, un recensămînt al visătorilor de seamă ? Cînd această istorie va fi scrisă se va observa că ea înseamnă o nesfîrşită schismă. Şi se va mai constata că există un angrenaj precis între un vis şi altul care a funcţionat fără accident şi fără întîrziere. Răgazul dintre înfăptuirea unui vis şi naşterea unuia nou a fost scurt. 138 B. ELVIN Visătorul care aspiră la o nouă lume este un personaj prin excelenţă social. Oricît ar fi de imprecise sau eufemistice cuvintele sale ele au totdeauna o substanţă socială. In ce măsură visul e politic în epoca noastră mi se pare că o arată scriitorul care a dat visului mai mult ca oricare altul un contur de ingeniozitate, de graţie, de fineţe. Căci n-a scris oare Jean Gi-raudoux „Siegfried", o piesă în care se visează realizarea unei prietenii între oameni mai presus de rase şi de frontiere ? O mare capacitate de credinţă, de energie, de rezistenţă morală caracterizează acest visător. Sentimentul de apropiere a viitorului, conştiinţa clară că totul se va întîmpla ca în visurile sale, îl face să nu aibe regrete pentru ceea ce n-a fost în viaţa sa. Fidel visului său, nu se descurajează, reîncepe, se încăpăţînează, pentru ca 'în cele din urmă să învingă, un acolit al viitorului, un agent al universurilor ce vin. Lui i-au lăsat cei mai vechi strămoşi ai noştri în moştenire, nostalgia paradisului. E gata să dea crezare „utopiilor". Fericirea îl ispiteşte şi îl susţine. Iată-1, de exemplu, pe Cerchez din piesa lui Mirodan „Ziariştii". Cerchez e hotărît să rămînâ credincios aspiraţiilor sale şi să nu cedeze chiar atunci cînd trebuie să înfrunte una din cele mai grele lupte : cu reţeaua complicităţilor, a rutinii birocratice şi a laşităţii. El ştie că „toate bucuriile se plătesc şi cu cît sînt mai de preţ cu atît costă mai scump". Cînd aceşti visători au apărut în secolul nostru la lumina zilei, ei au uluit lumea. Reţinută atîta timp, vitalitatea lor a explodat şi cei care au apărut atît de neînsemnaţi, de umili, „veleitari absurzi" au devenit stăpînii lumii. S-au înstăpînit pretutindeni în toate locurile pentru a-şi cheltui în împliniri tezaurul de vise. Ii caracterizează o concepţie virilă, viguroasă, şi totodată, după înfăptuirea revoluţiei, dorinţa de a ne trezi din beţia viitorului, de a ne reîntoarce în prezent, de a ne îndrepta către viaţa practică, îăcînd din muncă o bucurie. Raportul dintre vis şi realitate este foarte bine ilustrat în piesa lui Leonid Leonov „Caleaşca de aur". Fericirea, spune autorul în această piesă, nu este un vis uşor, o caleaşca de aur care ne aşteaptă într-o zi norocoasă, ci este o tenace încredere îrr viaţă, o renunţare la fericirile de o clipă obţinută lesne pentru acelea solide, cre-iate cu mîinile noastre. Leonov refuză urr visător oropsit, care trăieşte în umbra unui vis grandios şi imposibil („Mai întîi să precizăm ceea ce nu-i trebuie... Omul n-are nevoie de palate cu o sută de încăperi, nici de livezi de portocali la ţărmul mării, după cum n-are nevoie nici de osanale, nici de plecăciuni din partea unor robi. Omul are nevoie să vină acasă... şi, copila lui să-1 aştepte zîmbind la fereastră, iar femeia să taie pîinea neagră a- fericirii. Pe urmă să şadă toţi trei mînă în mînă, şi lumina din ei să se răsfrîngă pe o masă simplă de brad... şi pe bolta cerului. Asta-i tot...") şi pledează pentru un visător care trăieşte viaţa fără să renunţe măcar la durerile ei, împlinindu-şi singur aspiraţiile. Piesa lui Leonov nu este o apoteoză a visului frumos dar ireal, ci o decizie de a renunţa la iluziile searbede şi prea frumoase pentru a fi adevărate. De la începutul şi pînă la sfîrşitul piesei, autorul arată mereu cum realitatea nu poate fi înlăturată, că ea se bucură de întîietate. Visele nu trebuie să înflorească în paguba lucidităţii. Nu obsesia puerilă a unei fericiri supreme, moment de vertigiu şi poezie, risipit înainte chiar de a se închega, ci conştiinţa că trebuie ţinut seamă de viaţă şi de legile ei aspre. Virusul visului, acela care îl dezarticulează şi-1 împinge la ruină, este visul atotputernic, visul bolnav, de dulceaţă. Din-totdeauna asemenea visuri, absurde, au părut ridicole generaţiei următoare. Şi dacă au fost visuri pe care le-au îmbrăţişat şi cei inteligenţi, au fost acelea în care omul a ştiut să-şi învingă primele sale dorinţi şi să se apere de ispita acestora la fel de. primejdioasă ca şi a absolutului... O înţelegere severă, drastică, a realităţii, fără iluzii inutile, fără speranţe absurde în puterile miraculoase ale visului, regăsirea noastră şi a fericirii pe care o căutăm într-o existenţă „limitată" la orizontul prac- IN SCENA... VISĂTORII 139 tic şi social, defineşte în cele din urmă pe acest visător. Cel ce a făcut un act de înţelegere şi un act de pace între realitate şi vis, avînd oroare de plăsmuiri şi iluzii fără împliniri, cel ce a închis irevocabil poarta nădejdilor mincinoase, decis să suprime lanţul de nefericiri care i-a gîtuit pe cei mai mulţi dintre visători, aduce în mod obligator în atenţia noastră pe omul revoluţiei. Ce patetice accente capătă pe alocuri acest visător care ne cere să năzuim pe măsura realităţii. * * Dacă visul are partizani declaraţi, el numără şi adversari. Adversarii se recrutează mai ales din rîndul celor care concep existenţa ca o lungă disperare, condamnând însăşi viaţa ca o încercare absurdă, situată la răscrucea dintre un trecut fără amintiri şi un viitor fără perspective, proas-pectare o neantului făcută fără credinţă şi fără pasiune, in indiferenţă şi plictis. Visul apare de neconceput, monstruos, cel dintîi pe lista proscrişilor, destinul omului fiind tocmai să aştepte şi să spere în van. Ce înseamnă visul, dacă nu o aberaţie, la-ndemîna tuturor ce vor să trăiască din simulare şi minciună ? Teatrul lui Samuel Beckett — exemplu de artă morbidă — este în acest sens pilduitor. într-una din piesele sale doi oameni aşteaptă cu disperare să apară acel care să-i salveze de la mizerie. II aşteaptă pe Godot. De cînd îl aşteaptă ? Cît îl vor mai aştepta ? Şi există oare acest Godot ? Pe scenă trece un om ţinînd în mină o frînghie prinsă de gîtul altuia, iar acesta din urmă, cară cu greu două geamantane pline cu nisip. Toţi se despart în actul întîi pentru a se reîntîlni în aceeaşi situaţie în actul doi. Acesta este pe scurt subiectul piesei, „Aşteptîndu-1 pe Godot" şi nu-i greu de înţeles care sînt sensurile ei. Eroii lui Samuel Beckett traduc spaimele claselor condamnate, viziunile lor infernale asupra viitorului. E o „demonstraţie" de ineficacitate pentru dezarmarea ideologică a noii clase. Se con- damnă şi ideea de mai bine şi setea noastră de bucurie. Inamici ai visătorilor sînt de asemeni cei ce au conştiinţa clară că-i aşteaptă pieirea, oameni ai unei concepţii înfrînte, aşa cum e de pildă Matei din piesa lui Horia Lovinescu „Citadela sfărîmată". Acest plăsmuitor de miraje poartă cu sine halucinanta nelinişte a unei societăţi damnate. Negînd totul, ei sînt cuprinşi de dorinţa de a distruge pînă şi speranţele lor dintr-o dorinţă bolnavă de a marca şi mai puternic impasul în care se găsesc. Sînt profeţi ai dezastrului, care predică iminente catastrofe, şi care caută ca în vacarmul general să cucerească o autoritate de o clipă, prin întrebări tulburi şi ameninţătoare. Flagelîndu-se astfel, ei devin rafinaţi ai supliciului şi mai au cîteva clipe sentimentul superiorităţii. Din aceeaşi pornire perversă, în loc să caute a învinge criza morală, o sporesc şi mai mult. E crepusculul cel mai sumbru. Pentru ei înţelepciunea şi visul sînt la fel de inutile. Legaţi de o formă socială caducă îşi pierd energia într-un fel de agonie locvace de-a lungul căreia, cuprinşi de un elan de autodistrugere, susţin adesea adevărurile pe care le urăsc cel mai mult. Au sentimentul că prin convocarea absurdului mai deţin încă puterea. Şi dacă se apleacă asupra vreunei fiinţe din jurul lor, nu este pentru a o elibera de vechile ei spaime, ci pentru a-i impune altele noi, mai dureroase, cîştigînd pentru un moment iluzia că pot cel puţin să distrugă. Prin aceasta se arată definitiv învinşi. Cel care se înduioşează de soarta sa mai are încă energie pentru a se apăra şi pentru a acţiona. Aceasta o ştiu foarte bine dramaturgii. „Ce face Nagg, întreabă Hamrn din piesa lui Beckett, „Sfîrşitul partidei". — Plînge, — răspunde alt personaj. „Deci, trăieşte", — comentează Hamm. Lacrimile dovedesc vitalitate, chiar după concepţia lui Beckett. Dar acela care nu mai are milă, nici de el, şi cheamă asupra sa noi mizerii, acelai nu e decît propriul său spectru. * * * 140 B. ELVIN Viaţa cu problemele ei morale, cu problemele de conştiinţă ale omului de azi se răsfrînge în toate aceste personaje, în toţi aceşti visători care au ocupat scena. Poate nu totdeauna cu claritate, poate nu totdeauna cu vigoare, dar prin ei se recunoaşte în viitor întrebarea noastră centrală, iar în desprinderea de un trecut, definitiv condamnat, o obligaţie spirituală1}, în acest sens, visul trebuie socotit un semn al tensiunii sociale şi al însufleţirii exuberante ce caracterizează epoca. Iar apariţia visătorilor expresia unui pro- ces pe cît de complex pe atît de subtil. In adevăr, acest personaj traduce, în mod criptic, o mişcare socială profundă şi amplă ce a atras cele mai diverse straturi ale societăţii, cerîndu-le să se pronunţe asupra destinului orînduirii burgheze şi asupra viitoarelor forme de organizare ale omenirii. Fiecare din tipurile de visători, al căror sumar portret I-am încercat aici, răspunde uneia dintre problemele umanităţii contemporane. Şi prin toate aceste personaje visul denunţă, răzbună, exaltă, cheamă şi împacă. ■')) Lucrul se vede clar în dramaturgia lui Anouilh, în care se reia în diferite chipuri această problemă. In cele mai multe din piesele lui Anouilh avem de-a face cu eroi care trăiesc altă viaţă decît aceia pe care au visat-o. Pe ei îi urmăreşte mizeria morală a mediului şi în special a familiei lor. Marc, din piesa „Jezabel" suferă pentru că mama sa e sub raport etic, o fiinţă disolută. In „Sălbateca" Therese se chinuieşte pentru că nu se poate elibera de lumea căreia îi aparţine : o lume destrămată, coruptă şi pe care o urăşte. Eroina din „Romeo şi Janette" se gîndeşte cu durere că anii vor infringe elanurile nobile şi se va resemna : „Cînd voi fi bătrînă, atunci voi spune şi eu că nimeni nu e vinovat cu nimic faţă de nimeni". Georges, din „Intîlnirea de la Senlis" face totul ca măcar pentru o seară să se elibereze de sub tirania mediului infam. Angajează o pereche de actori care să joace rolul unor părinţi buni şi cinstiţi şi îşi invită iubita într-o casă închiriată pentru o noapte pu-nînd în scenă o seară de familie fericită aşa cum şi-a dorit-o întotdeauna. In Ciocîrlia" („L'AIouette")' Anouilh reia tema Ioanei d'Arc. In, versiunea lui Anouilh, Ioana e o fetişcană simplă pe umerii căreia soarta a pus o sarcină prea grea (Cînd Arhanghelul i se arată ea îl roagă : „Milă, milă stăpîne. Sînt fată sărmana, sînt fericită. Regatul Franţei e prea mult pentru mine. îmi ajunge răspunderea oilor mele. Bagă de seamă că sînt mică şi naiva şi fără nici o putere. Eu dacă i-aşi duce pe oameni la moarte, n-aş mai putea uita niciodată... Milă stăpîne") "şi care chiar dacă se achită de misiunea ei, nu se poate sustrage sfîrşitului inevitabil. Această eroină împăcată cu destinul, primeşte senină moartea : „Vă închipuiţi dumneavostră o Ioană cuminţită, vegetînd la curte dintr-o pensioară ?"... Intr-un fel personajul central din Jezabel şi Sălbateca era un ratat. In „Intîlnirea la Senlis" eroul caută să îndepărteze realitatea printr-un vis. Iar în „Ciocîrlia" un vis prea mare pentru aripile personajului dacă-1 va pierde în cele din urmă, îi va oferi, cel puţin, o emoţie unică, HORI A BR ATU PORNIND DE LA CRITICI... (II) PAUL GEOIUJESCU: încercări critice; SAVIN BRATU: Cronici; YERA CĂLIN: Pornind de la clasici Specializarea criticii E xistă, puternic înrădăcinată în critica literară, părerea că specializarea extremă constituie factorul cel mai autentic şi cel mai reprezentativ aii activităţii profesionale a criticului. întinderea crescînd a rubricilor de „cronică literară", un anumit cult al frazei „tehnice", al limbajului de specialitate moştenit de ila critica literară dintre cele două războaie, haloul cu care este înconjurată fiecare observaţie a lui Thibaudet în legătură cu metodica şi clasificarea criticii literare, ecoul redus de care se bucură în publicistica noastră discuţia de idei, interesul formal pe care destui critici îl manifestă faţă de tot ceea ce depăşeşte specialitatea lor, — iată cîteva simptome ale dorinţei manifeste de a circumscrie domeniul criticii literare, ca fiind numai şi numai al criticii literare. Mai mult Încă, s-ar putea .spune că tocmai această specializare este baza respectului şi consideraţiei de care se bucură profesiunea de critic în rîndul creatorilor. Critica literară pare chiar uneori covîrşită de greutatea ilustrelor modele şi îşi dispută clasamentele sau îşi analizează propriile rezultate sub semnul acestei atotputernice specializări. Preocuparea de ţinută, de aspectul formal, este atît de evidentă, încît ai impresia că criticul se oferă de-a gata unei eventuale clasificări şi caracterizări subtile. Grija evidentă de o posibilă posteritate are însă şi o latură bună, în mă- sura în care stîrneşte emulaţia criticii şi promovează o continuă încordare a forţelor. Fără ândoială că un asemenea fenomen înseamnă în practică platforma solidă pentru un spor de pricepere în analiza literară, fiind el însuşi expresia unei adevărate pasiuni pentru literatură, fără de care nu e de conceput profesia de critic. Rezultatele pozitive ale unui asemenea proces nu pot fi de aceea subestimate. Printre altele, datorită acestei specializări, a dispărut şi acel fenomen supărător pe care îl semnala Crobmăilniceanu în „pledoaria" sa pentru cronica literară : „loteria" cărţilor, posibilitatea ca anumite opere să rămînă neanalizate, absenţa din cîmpul vizual al criticii, caracterul „accidental" al muncii criticii, lipsa de periodicitate. 'Intr-un anume sens, specializarea tehnică a criticii literare în ultimii trei-patru ani a apărut ca o reacţie binefăcătoare împotriva unei anumite tendinţe dogmatice de a înneca critica literară într-o publicistică a locurilor comune, lipsită de metodologie şi incapabilă de a emite judecăţi de valoare ; ca o reacţie salutară împotriva promovării tendinţei amintite a criticului literar de a se transforma în enciclopedist, în vulgarizator fără specialitate, fără domeniu specific şi concret. Lipsa de specializare a dus uneori la o anume confuzie a valorilor, o anume tocire a spiritului critic, la o anume indiferenţă faţă de una. din problemele fundamentale ale criticii literare : judecata de valoare. 142 HORIA BRATU Există însă şi un alt aspect al problemei specializării pe care dorim cu acest prilej să-1 punem în evidenţă. într-un articol publicat în 1939 şi republicat în culegerea „Probleme des Realismus", Georg Lukacs contestă în genere valoarea şi semnificaţia specializării criticii în ultimii cincizeci de ani. Confruntî.nd critica şi literatura modernă cu epocile de mare înflorire culturală şi ideologică, cu literatura Renaşterii şi a Iluminismului, cu critica democrat-revoluţionară rusă şi cu filosofia clasică germană, Lukacs constată că în asemenea epoci graniţele dintre creator şi critic erau foarte puţin definite, creatorul fiind în acelaşi timp critic şi criticul creator (Goethe, Balzac), de asemenea graniţa dintre estetician şi filozof (Kant, Hegel), marii critici fiind în ace-laş timp şi ideologi, conducători de mişcări revoluţionare, promotori de mari curente ideologice (Herder, Lessing, Bielinski, Cer-nîşevski). Insă după aceste epoci de pregătire a revoluţiei burgheza-democrate, diviziunea muncii în capitalism, claustrarea, creatorului, fărâmiţarea activităţii duc la o separare, Ia o limitare în domenii foarte precise deopotrivă a creatorului şi a cri-' ticului. Specializarea modernă — afirmă Lukacs — a dus la sfărîmarea unităţii, am spune într-un cuvînt, la des-universalizare, la promovarea unei concepţii meşteşugăreşti, de atelier, la artă pentru artă şi, finalmente, la estetizarea deopotrivă a profesiunii de critic şi a vocaţiei creatorului. Simptomul caracteristic al acestei descompuneri, Lucaks îl vede în autonomizarea criticii şi creaţiei literare, în specializarea îngustă. Marii creatori şi filozofi — arată filozoful maghiar — trebuie să rămînă spirite universale. Analiza lui Lukacs care pune bazele discuţiei marxiste a problemei este în linii generale justă în măsura în care se referă la scopurile şi consecinţele concrete ale acestei specializări în condiţiile capitalismului parazitar. In aeşste condiţii, pro-fesonalizarea excesivă, specializarea duc în fapt la o concepţie autotelică, la considerarea diverselor activităţi ca un scop în sine. In timp ce Lessing, Cernîşevski fac critică şi estetică ca o parte integrantă a acţiunii de pregătire a revoluţiei burghe-zo.-democratice, în timp ce Hegel îşi concepe sistemul de estetică ca o parte, ca o etapă a unei viziuni globale, coerente şi sistematice asupra lumii; în fine, însăşi arta fiind privită ca o metodă de desvă-luire a unor adevăruri generale dar în acelaş timp concret istorice asupra lumii (întreaga sa estetică fiind în bună parte o istorie a artei, o istorie filozofică (pro-blemgeschichtliche); însă în fond o istorie, în timp ce Balzac făcînd analiza „Mînă.ş-tirii din Parana", depăşeşte problematica strict estetică a creaţiei şi desvoltă de fapt în analiză, o perspectivă social-istorică, politică asupra cărţii, înţeleasă ca o oglindire a contradicţiilor vieţii, critica modernă în mod deliberat va restrânge perspectivele analizei literare, şi o va întemeia pe o separaţie absolută a valorilor, pe o rupere a planului ontic de planul estetic, pe acceptarea unei istoricităţi însă numai şi numai în ordinea evenimentelor intelectuale. „Singurele emoţii autentice din viaţa mea au fost de ordin livresc" — scrie Jacques Riviere, fondatorul revistei Nou-velle Revue Franţaise (1911 ,,Etudes"). Eseul polioalent: Paul Georgescu Fără a avea mania generalizărilor, Paul Georgescu a practicat în „încercări critice" o formulă inspirată de sentimentul totalităţii, o critică pusă sub semnul polivalenţei necesare, a critică care debordează cadrul strict al analizei. Preferinţele sale merg spre spiritele enciclopedice, spre Pico de la Mirandola şi Odobescu, spre Montaigne şi Mihai .Ralea. Glimatul său predilect este opera clasică sau mergînd spre clasicitate, care reflectă maturizarea creatorului, liniştea maiestuoasă obţinută prin rezolvarea unei mari frământări, într-un cuvînt Paul Georgescu este partizanul clasicilor, dar al clasicilor care au trecut prin experienţa romantică, al clasicilor care au sentimentul infinitului. Aşa PORNIND DE LA CRITICI... (II)) 143 sînt de fapt priviţi Sadoveanu şi Beniuc, Odobescu şi Călinescu. Asupra tuturor acestora, Paul Georgescu a scris pagini foarte oneste, însă care mai de grabă vădesc accentul consacrării idecît al penetraţiei. Operele sînt mici ambarcaţiuni oare poartă pe critic în curentul ideilor, chiar dacă acest curent nu duce nicăieri. Indiferent de valoarea ştiinţifică a referinţelor, Paul Georgescu este alături de Ion Vitner, primul critic în promoţia de după 23 August care a introdus filozofia în critica literară. Maniera lui Paul Georgescu a fost criticată pe temeiul că eseul ar fi o specie care nu oferă posibilitatea unei judecăţi de valoare, că duce inevitabil la puncte de vedere arbitrare, că presupune folosirea masivă a artificiului şi că implică o inevitabilă calofilie, o pretenţiozitate pompoasă. Este adevărat că eseul este .stilul predilect al decadenţei, al lipsei de rigoare, al facilităţii. Bergson a fost maestrul prin excelenţă al genului, înlocuind în filozofie terminologia, gravitatea sistematică a stilului de lucru al filozofiei clasice cu fraza alertă, strălucitoare, cu formula scăpărătoare metaforică. In eseul decadent, în care se di-zertează despre toate şi despre nimic, interesul pentru formă şi manieră înghite •conţinutul. Insă eseul este în acelaşi timp formula favorită a criticii revoluţionare, a publicisticii care se adresează, peste capul specialiştilor, unui cerc larg de cititori. Obsesia specializării, orgoliul profesional al cronicarilor literari, nu trebuie să arunce anatema asupra unei specii foarte pretenţioase care se cere dezvoltată cu o mare muncă de elaborare şi sintetizare, o mare cultură. Insă, aşa cum glăsuieşte un vechi adagiu, cultura e ceea ce rămâne după ce s-a uitat tot ce s-a învăţat. In unele eseuri ale lui Paul Georgescu informaţia, fără să aibă, ca bogăţie şi variaţie, proporţii grandioase, tinde către un fel „de omni re sci-bili". Vorbeşte din cînd în când, suficient şi niţel prea sigur, de domenii în care s-a iniţiat puţin specific, din surse de a doua mînă. Aşa e cazul în parte cu consideraţiile filozofice care încadrează eseurile despre „Pasărea furtunii". Insă ideea care stă la baza acestui eseu este originală şi perfect adaptată cărţii. Aceasta este de fapt adevărata critică literară : a găsi puncte de vedere inedite, cît mai multe interpretări posibile ale operii. Este aceasta o invitaţie la subiectivism ? Nu, căci chiar dacă semnificaţiile descoperite nu sînt cele mai exacte, însăşi posibilitatea multiplelor interpretări, această pluralitate de înţelesuri dovedeşte viabilitatea operei. Venite din partea unui critic inteligent (cum şi este autorul „încercărilor critice"), consideraţiile filozofice, psihologice, etice sau social-politice asupra unei opere reprezintă chiar dacă nu sînt prin ele înşile o judecată de valoare,,un anume gir, duc indirect la aprecierea operei. In compararea a trei eroi principali din carte, între-o situaţie-limită (furtuna)", Paul Georgescu găseşte trei atitudini fundamentale faţă de viaţă şi moarte, trei monologuri cardinale oare pot fi regăsite în istoria filosofiei şi trei atitudini în faţa fatalităţii (în reprezentare mitică primitivă concretizată în ideea de „lege") : existenţialismul, smerenia creştină, prometeismul. Fantezia nu e gratuită, dacă ne gîndim că fiecare ipoteză filosofică reprezintă — obiectiv sau deformat — un moment al desfăşurării realului. Pescarii nu sînt desigur însetaţi de clarificări, însă în ochii lor forţa mării, a yîntului şi a chiaburului Eftei pare a fi de aceeaşi esenţă fatală şi inexorabilă. Ideea corului constituie un fel de conştiinţă critică a eroilor, este de asemenea ingenioasă şi realmente stabileşte un nou plan al problematicii cărţii. în schimb, reprezentarea ideatică a figurii lui Adam Jora nu iese din banalităţi — obţinute de data aceasta fără efort. Fiindcă eseul a stîrnit opoziţie, criticul a adăugat ulterior o seamă de consideraţii care diluează problematica fundamentală a articolului. Cu toate acestea, lucrarea rămîne una din cele mai interesante piese pe care le-a scris Paul Georgescu şi, fără îndoială, edificatoare în legătură cu perpectiva cărţii lui Petru Dumitriu. Aşa apar mijloacele, calităţile şi defectele esenţiale ale scrisului lui Paul Georgescu, asociaţia fulgurantă dintre sau cîteva propoziţiuni fundamen- 144 HORIA BRATU tale de estetică, filozofie, etică şi faptul literar ; cînd criticul lucrează ta rece, cu mijloacele obişnuite ale criticii, consideraţiile trebuie să fie concentrate, sintetice, căci atunci cînd autorul tinde să facă „studiu" banalitatea şcolărească, didactică îşi arată colţii. In „încercări literare", Paul Georgescu şi-a creiat un anumit stil care trece la început neremarcat, cu o respiraţie foarte uşoară, şi care pare la prima vedere că suferă de o infirmitate : renunţarea la individualitate. Insă prin acest efort către banalitate, prin această retezare a efectului, prin reducerea stilului la limita zero, se vădeşte nu complezenţa unui nepăsător, ci un anume travaliu, un anume gust şi, uneori, o anume manieră : a deveni banal — a deveni prin aceasta cît mai uman posibil. Fiindcă banalitatea nu este niciodată realizată fără efort sau fiindcă efortul în realizarea banalităţii nu este prea vizibil, criticul işi realizează o formulă personală, oare mimează sau chiar frizează uneori diletantismul, însă care dovedeşte o grea digerare a conceptelor de bază, o clasificare, o reformulare limpede a lor ; comic, tragic, farsă, umanism, fascism. Unele din aceste definiţii nu au un aer aforistic suspect şi cea mai .simplă frază pare meditată, inspiră încredere. Tocmai de aceea articole care ar îi trecut neobservate sub alte semnături au stîrnit ecouri şi sînt citate şi astăzi ca realizări, iar formule, care fără a fi gratuite sau banale s-ar fi pierdut în mulţimea formulelor, se detaşează net şi capătă prin repetare patina nobilă şi prestigioasă a locurilor comune ale marii critici : .Asemenea operei lui Jo/tan Sebastian Bach, opera lui Mihail Sadoveanu este un uriaş coral, acompaniat de orga Mării şi a Codrului, în care sînt cîniate suferinţele poporului romîn, în care sînt slăvite virtuţile lui. Uneori orga conteneşte şi atunci se ridică limpede, sonor, luminos, infinita simplitate a surîsului." „In momentul acesta, în minţile scriitorilor noştri, autori ai unor cărţi de mare valoare artistică, se elaborează aceste capodopere care sînt semnul etern al trecerii prin lume ,a generaţiei noastre şi a poporului romîn. Ne plecăm cu dragoste şi salutăm capodoperele necunoscute." Cu asemenea .mijloace, Paul Georgescu creează 0 publicistică de calitate adresată în special omului de cultură în care metoda esenţială — aşa cum o dovedesc în continuare articolele publicate recent în „Gazeta literară" — este asociaţia fulgurantă dintre o categorie estetică sau un citat celebru şi un fapt politic : asemănătoare deci cu a eseului literar cu diferenţa că obiectul raportat este un fapt politic. Boala lui Eden după eşecul de la Suez este privită prin prisma unui comentariu din Montaigne la un vers din Horaţiu: „Et post equitem sidet atra cura". Iar în spatele călăreţului „stă grija cea neagră". Introducerea este studiat livrescă : „Clasicii sînt clasici fiindcă, sau mat precis un scriitor este clasic fiindcă, reci-tindu-l, îţi răspunzi mai lesne la întrebările tale, ale timpului tău. Şi Montaigne, citindu-i pe vechii greci sau pe bătrînil latini era preocupat nu de o exegeză istorică, filosofică sau altcum erudită. Vechile versuri îi deşteptau ecouri contemporane sau. dacă doriţi, moderne. Un clasic este clasic fiindcă în proza lui veche găsesc ecou preocupările tale prezente sau, dacă doriţi, moderne". Putschul lui Castillo Armas in Guatemala este un poem în proză nerudian despre pămînt, fructe şi aur. Un volum de scrisori ale soldaţilor germani prinşi în încercuirea de la Stalingrad este precedat de o teorie despre tragic. Asemenea mijloace deplasează centrul de greutate, cititorul apare mai interesat de consideraţiile asupra lui Montaigne decît de semnificaţia politicii, a bolii lui Eden sau de acţiunile lui „United Fruit Company", însă pagina cu aspect baroc capătă pretenţii de literatură şi poate fi inclusă în volum. Castillo Armas a fost asasinat, domnul Eden nu mai este prim-ministru. însă pa- PORNIND DE LA CRITICI... (II) 145 gina lui Paul Georgescu a intrat în „încercări critice". Autorul psihologizează, metaforizează, literaturizează fenomenul politic însă metoda nu poate fi condamnată în publicistica literară. Ideea că nu sînt posibile consideraţii interesante pe marginea faptului politic nu dovedeşte atît o prea mare specializare literară, cît o anume sărăcie spirituală, o incapacitate generală de exegeză, un anumit dezinteres. Din acest punct de vedere, activitatea lui Paul Georgescu, fara a ajunge la formula „universalităţii" preconizată de Lucaks, trebuie menţionată în chin pozitiv. Poate că valoarea în sine a '.editorialelor" introduse în volum (dm motive, pare-se de echilibru) este mică şi nu ar justifica în toate cazurile republicarea lor ; însă trebuie recunoscut că ele vădesc o concepţie superioară despre publicistică şi un anume respect pentru demnitatea propriului stil. In ansamblu privit, volumul lui Paul Georgescu îndeplineşte o funcţie utilă în cîmpul criticii noastre şi ar fi eronat sa nu-i recunoaştem o anumită originalitate. " iEl încearcă s'ă restituie funcţii criticii multiplele sale dimensiuni. Insă formula nu absolvă criticul de faptul că el nu a Intervenit în controversele care au agitat viaţa noastră literară decît prin articole de fond foarte generale care nu implicau propriu zis o luare de atitudine. Criticul evită situaţiile disputate şi nu s-ar putea spune că putem analiza prin intermediul articolelor lui Paul Georgescu situaţia de ansamblu a literaturii, că este — cum s-ar spune — oglinda stadiului actual al problematicii literare, sau că s-ar putea atinge prin intermediul lor probleme esenţiale ale dezvoltării acestei literaturi. Eseurile lui Paul Georgescu sînt particulare, au o formulă în fond descriptivă, tendinţa de a descrie evenimentul literar in termeni care ignoră verigile intermediare şi cadrul imediat al evenimentului literar discutat. Atunci cînd Paul Georgescu evită acest lucru, cînd criticul scrutează detaliile şi situaţiile conjuncturale pe care le afectează (ca în eseul despre „Enigma Otiliei"), rezultatele sînt foarte interesante şi bazele metodei sale permit o dare de seamă completă a componenţilor şi explicaţiile cauzale relevante, mai ales încadrarea istorică reală a fenomenului, fără recursul la un sistem arbitrar. In ansamblu însă. eseul lui Paul Georgescu încă nu s-a încadrat ca un act precis de critică literară, şi a marcat mai ales sfera interpretărilor posibile în cadrul însă al unui proces concret de obiectivare. In cadrul acestui proces, de obiectivare. Paul Georgescu a adoptat în paginile „Romîniei libere" formula cronicii literare, demonstrînd prin aceasta capacitatea sa — pe care i-o contestau mulţi — de a face critică la obiect şi de a fi în contact cu viaţa imediată a literaturii. însemnat este faptul că Paul Georgescu face această muncă de prindere concretă a fenomenului literar cu competenţă şi cu un deosebit simţ al disciplinei şi uneori al proporţiilor (deşi mania comparaţiilor ilustre copleşeşte adeseori pe autorul recenzat: Oct. Pă'scăluţă, (autorul „Păunului de aur"} este comparat cu Dimitrie Cantemir, Petru Vintilă cu Balzac şi Petru Dumitriu, etc.) In ceea ce ne priveşte, l-am fi preferat pe critic în cadrul formulei din „Gazeta literară", formulă în care ar li trebuit pînă la urmă în mod sigur să izbutească. Cronicari avem destui, însă eseişti mai puţini. Totuşi, fiindcă sîntem la capitolul recomandărilor, credem că ar fi bine ca în cronicile sale, Paul Georgescu să analizeze cărţi şi „în primă audiţie", eliminînd un anumit ton oficios. Cronicarii Toate acestea demonstrează că specializarea ca atare, profesionalizarea criticii ca o specie independentă, delimitată chiar în raport cu estetica este o necesitate obiectivă, o consecinţă obiectivă a evoluţiei artei, a legităţii ei interne, aşa cum însăşi diviziunea muncii este urmarea procesului social-economic. întinderea eres-cîndă şi multiformă a fenomenului artistic, organizarea activităţii sociale, complexitatea însăşi a muncii artistice, acumularea creseîndă a operelor, toate aceste con- JO _ V. Romînească nr. 12 146 HORIA BRATU diţii implicate în noţiunea de progres au dus la specializarea criticii, la discutarea operei literare într-o perspectivă mai mult analitică, cu reflectorul orientat numai asupra unei anumite opere, cu o preocupare ascuţită de aspectul tehnic. Victoria ideologiei marxiste a dus după sine în frontul intelectualităţii progresiste la o mai mare specializare a sarcinilor, deopotrivă cu o înmulţire a forţelor, a mai mare diferenţiere a mijloacelor de acţiune agitatorică csi de influenţare a opiniei publice. Ne .amintim că pentru Cernîşevski şi Dobroliu-bov, critica era unicul mijloc de influenţare a opiniei publice, unica platformă, -unica tribună. De aceea cronica literară a devenit o specie preferată a criticii moderne, deşi ea nu poate fi regăsită în tradiţiile criticii clasice, în deosebi în critica din ultima jumătate de veac. Cronica literară a devenit astfel modalitatea prin care -se formulează astăzi în primul rînd judecata de valoare -asupra fenomenului literar. Aici condiţia demonstraţiei, a argumentării judecăţii de valoare, condiţia ■analizei operei printr-o prismă riguroasă, prin respectarea unităţii dintre conţinut şi formă poate fi îndeplinită cel mai adecvat. Cronica literară este de fapt cea mai proprie unui exerciţiu periodic : ordinea «le zi a problemelor fiind într-un anume sens facilitată de cadrul fix. de schema generală a articolului. Din acest punct de vedere, obiecţiile care î s-au adus lui Savin Bratu în recenziile închinate recentului său volum sînt neîntemeiate. In cîteva pagini, n-ai cum să analizezi o operă literară sub toate faţetele ei şi o anumită limitare se impune. Criticul rămîne mai ales într-o revistă săptă-mînală un fel de element de şoc, victima primului contact cu opera, ameninţat mereu să devină prizonierul unei subiectivităţi nemijlocite. Pentru a evita asemenea recifuri, Savin Bratu utilizează cîteva mijloace predilecte: portretistica, excursia în protoistoria operei şi a genului .abordat, în biobibliografia autorului, un larg sistem de referinţe istorico-literar, toate acestea .puse sub semnul criticii simpatetice. Insă atuul cel mai însemnat al criticului pare a fi continuitatea, regularitatea exerciţiului criticii şi ideea de sacrifeiu, de dăruire de sine, pe care o sugerează o lectură răbdătoare şi neselectată a tot ceea ce apare. Fiind în zodia referinţelor, s-ar putea spune că Savin Bratu oscilează ca manieră între Pompiliu Constantinescu şi Perpessi-cius, fiind temperamental mai aproape de acesta din urmă. Avantajele şi des avânt a fele criticii ideografice în materie de critică literară, cantitatea „în sine" are adesea o deosebită însemnătate. Un critic care ar scrie astăzi ;la noi ■numai despre jumătate din tot ce apare, ar trebui preţuit cu atît mai mult cu cît de obicei criticii la noi nu se ocupă decît de marile evenimente. Scriitorii au tînjit întotdeauna după ace! critic ideal care „sine ira et studio" scrie despre toate cărţile, ţinî.nc! la zi foaia de observaţie a dezvoltării literaturii, jtiînd modest şi sîrguincios pulsul respiraţiei literare. Desigur, satisfacţiile imediate ale unui asemenea critic ar fi minime în raport cu eforturile, căci va rămîne întotdeauna adevărată teza că o mare critică nu se -dezvoltă decît de pe urma marii literaturi, de pe urma marilor evenimente editoriale. însă o asemenea „cronică" a literaturii anilor aceştia ar fi în perspectiva istorico-lite-rairă, cu atît mai nepreţuită, cu cît criteriile din care ea ar fi judecată ar fi mai ferme şi mai constante (aici de altfel constă şi -singura justificare a cronicarului permanent). Dacă rămîn cu ceva în istoria criticii literare şi rămîn în ori ce caz — mai mult decît un Brunetiere şi Faguet —, critici foiletonişti ca Jules Lemaîlre, Francis-que Sarcey, Sainte-Beuve, Robert Kemp, Andre Rousseaux, rămîn tocmai pentru un asemenea lucru. Ceva în acest gen a încercat la un moment dat să facă Savin Bratu. însă în alcătuirea volumului criticul a eliminat multe din cronicile de acest gen, lă-sînd numai comentariile pe marginea operelor care au intrat definitiv în patrimoniul literaturii. Urmarea acestui fapt este extrema inegalitate a volumului de „Cronici PORNIND DE LA CRITICI... (II) 147 si articole" al lui Savin Bratu. Cele mai bune cronici — cu observaţii interesante, subtile şi pline -de substanţă — sînt tocmai acelea care relevă contactul direct, imediat, criticul care prinde „pulsul" literaturii în evenimentele — ca să zicem aşa — minore : observaţia că în reportajele sale despre China, V. Em. Galan, „a pus ceva din viziunea şi felul de a fi ale ţăranului de prin părţile Moldovei, .coborît intr-o bună zi pe meleagurile Pacificului"; formula care sintetizează volumul lui Eu-sebiu Carniiar, pe aceeaşi temă ca „o laudă a vechilor meşteşugari; artificiile compoziţionale, viziunea livrescă „nu în sens pejorativ" clin „Am fost în China nouă" de G. Căifnescu vădesc faptul că Savin Bratu concepe cu seriozitate activitatea săptămînală şi nu se lasă pradă rutinei, nu nivelează analiza, nu se limitează la darea de note, etc. Insă cinci este vorba de reeditări, sau de mari scriitori -asupra cărora ■critica şi-a exprimat opinia, Savin Bratu repetă consideraţii cunoscute şi aceasta într-un stil feroce, cu formulări şi introduceri în problemă care revin de la un articol la altui (articolul despre poezia lui Mihai Beniuc, recenzia la „Azimă", articolele despre Mihail Sadoveanu). Publicarea celor două volume de poezii alese de M. Beniuc ar fi fost un prilej excelent pentru critic de a dezvălui măsura capacităţii ■sale analitice, de a extinde şi nuanţa registrul obişnuit de epitete, de a situa din punct de vedere istoric literar opera lui Beniuc, de a pronostica asupra eventualei sale influenţe .asupra literaturii noastre. Ca la ori ce natură poetică profundă şi multilaterală, poezia lui Beniuc nu se dezvăluie într-o primă ochire şi simpla ei descriere nu-i scoate în relief valoarea. Mai mult incă, evolutivă, trecerea în revistă a etapelor nu asigură nici măcar fidelitatea descrierii, căci ceea ce interesează la o natură poetică spontană şi impetuoasă ca Beniuc este intensitatea şi funcţia poetică pe care o îndeplinesc anumite simboluri, frecvenţa lor, ecoul în sistemul de imagini, transformarea semnificativă a motivelor şi valenţele poetice pe care le conţine o asemenea transformare, într-un cuvînt analiza limbajului poetic, care spune mai mult asupra personalităţii şi tendinţelor poetului decît desprinderea conceptuală a tematicii, a „căutărilor" subiectului liric. Lucrul acesta l-a înţeles destul de bine Savin Bratu cînd se ocupă de poezia lui Beniuc de dinainte de 23. August. Tocmai de aceea el reuşeşte să sublinieze continuitatea cu tradiţiile poeziei ardelene, dezvoltarea expresiei specifice. Cînd însă e vorba de poezia de după eliberare, Savin Bratu recurge la descrierea conceptuală, la citarea versului ca echivalent al ideii, la consideraţii abstracte de felul acestora : „Valabilitatea artistică a lirismului este... condiţionată de potenţa sa tipizantă" ; s"e poate spune şi invers că potenţa tipizantă .a lirismului este condiţionată de valabilitatea sa artistică. Important ar fi fost să fi demonstrat că „lirismul atinge dimensiunile artei autentice, cînd conţinutul vieţii spirituale a subiectului este reprezentativ pentru viaţa spirituală a societăţii, timpului şi omenirii", fiindcă o întreagă şcoală poetică de la Valery la Francisc Ponge şi de la Ezra Pound Ia Stephan George a pretins că lirism 'autentic poate exista oriunde există cult al eului şi orgoliu al muncii poetice, oriunde există preferinţă implacabilă, sălbatică pentru -un ideal, fie el cit de „antisocial" sau mistic. „Beniuc nu declamă cu minunatul paloş maiakovskian,; el ramine ţăranul colţos, care izbeşte cu violenţă în toate ale lui, puţin meşter în retorică sublimă, dar emoţionant şi convingător în îndîrjita expunere simplă a convingerilor şi a năzuinţelor sale". Portretul moral este excelent, însă criticul rămîne prizonierul concepţiilor închipuindu-şi probabil că exclamaţii ca: „La dracu. să nu, fim patetici" sau „Eu n-am nevoie de onoruri", scot poezia lui Beniuc din sfera patetismului. Specificul poeziei lui Beniuc constă tocmai în patetismul comprimat care irupe violent din «naică, ţîşneşte retoric peste îndiguirile care le limitează şi le desparte. Patetismul lui Beniuc este desigur altul decît cel al lui Maiakovski, însă pe linia poeziei ardelene Beniuc rămîne un poet prin excelenţă patetic, violent, romantic în poemele sale 10* 148 HORIA BRATU din tinereţe (unde chiar peisajul, drumul printre stînci, miriştele coperite de brumă, mulţimile răsturnînd Carpaţii peste exploatatori) sugerează stările patetice ale eroului, şi pînă la poemele din ultimele volume în care poezia lui Beniuc capătă incontestabil note noi, care nu pot îi în nici un caz epuizate în definiţia sumară formulată de Savin Bratu. în definitiv demonstrind că poetul 'liric este liric, rişti să tc învîrţi mereu în jurul punctului de plecare şi o asemenea operaţie s-ar justifica atunci cînd e vorba de un poet tînăr unde relevarea simplului fapt că este un liric autentic, un poet, devine o judecată de valoare. Cînd este însă vorba de Beniuc, de Ar-ghezi sau de alţi poeţi mari, a rămine la asemenea calificative, înseamnă a bate pasul pe loc. Înseamnă a caracteriza un poet cu o personalitate deja pe deplin formată prin nota sa cea mai -generală, nici măcar prin genul propriu. Ori Savin Bratu determină specificitatea lui Beniuc prin negaţie, arătind că nu este Maiakovski, Esenin, vechea poezie ardeleană, ş.a.m.d. Poezia lui Beniuc esie în .fond poezia simbolului ridicat la potentă de mit şi frecvenţa anumitor simboluri demonstrează de altfel intenţia deliberată a autorului de a oferi aceste mituri într-o desfăşurare limpede, într-o expresie clasicizantă. Aşa cum a observat recent I. Vitner, simbolurile be-niuciene capătă o dimensiune filozofică ceea ce fără îndoială' relevă o evoluţie, o împlinire în raport cu formula „poeziei ţărăneşti". Origina populară a simbolurilor relevă linia de continuitate, legătura lui Beniuc cu solul natal, însă interpretarea lor, semnificaţia deosebită, se integrează în evoluţia, în biografia lirică a autorului. A rezolva deci valabilitatea lirismului în fraze despre caracterul reprezentativ ţărănesc al lirismului, insearnna a nu spune nimic. Din punct de vedere estetic noua poezie a lui Beniuc pune în aceiaş timp o problemă însemnată. In numeroase articole se afirmă adesea că o literatură, o poezie realistă este incompatibilă cu mitul, cu simbolurile ridicate la potenţa unor imagini fundamentale, organic legate nu de o poezie ci de un întreg curent, de întreaga concepţie asupra vieţii scriitorului. Originea unei asemenea idei o găsim într-o concepţie îngustă despre realism care pornind de la faptul că arta este cunoaştere, acceptă numai formulări nemijlocite sau de primă mijlocire asupra lumii obiective. Mitul pare compromis fiindcă o întreagă literatură decadentă se dezvoltă pe baza miturilor, încearcă să facă din mit o cheie fundamentală pentru dezvăluirea universului. Astfel, alături de interpretarea tendenţioasă, iraţionalistă, a miturilor antice, apar noi mituri, simboluri impenetrabile, parabole care urmăresc să transforme în enigme evenimentele lumii zilnice. De la Kafka la Camus, o întreagă literatură a favorizat expansiunea acestei neo-mitologii. Insă există mituri şi mituri. Kafka scrie într-unui din carnetele sale de însemnări : „Mitul încearcă să explice inexplicabilul. Pentru a ajunge la termenul adevărului trebuie să ţintească către inexplicabil". Aceasta este de fapt linia idealistă a interpretării miturilor. Insă există şi mituri poetice care relevă legătura trainică a omului cu universul, credinţa în procesul cunoaşterii, posibilitatea masivă de înregistrare a valorilor umane. Mitul prometeic de care amintea Ma.rx este un astfel de mit. Care este de fapt deosebirea dintre simboluri şi mituri ? Simbolul este o creaţie individuală, mitul un fenomen colectiv., potenţat însă şi el de o individualitate. Nu este neapărat necesar ca mitul să fie preluat direct din tematica populară. In literatura noastră simbolurile care dezvăluie naşterea sau moartea, se ridică astfel la o potentă mitică în opera lui Tudor Arghezi. Beniuc utilizează în aceiaş sens diferite fenomene naturale, date istorice fundamentale care au frămîntat puternic imaginaţia populară şi le conferă dimensiuni mitice. Imaginea organică a copacului folosită în diferite ipostaze, devine astfel susceptibilă prin interpretări multilaterale să capete semnificaţii fundamentale care depăşesc propriu zis sfera simbolului. El simbolizează mişcarea deopotrivă cu statornicia, creşterea ca şi îmbălrinirea, dăruirea ca şi constanţa în faţa vînturilor. Este de observat că în evoluţia poeziei lui Beniuc- PORNIND DE LA CRITICI... (II)' 140 acest simbol capătă semnilicaţii deosebite : se observă creşterea progresivă a simbolului în dimensiunile mitului. In poezia de astăzi nu este vorba numai de „trăinicie", de statornicie, („Gorunul ilui Horia"), de bătrîneţe nezdruncinată, ci .arborele devine „roditor", adică din punct de vedere poetic capătă funcţii multiforme. Insă mitul în această accepţie nu este numai popular, ci cultural, luminlnd de fapt biografia lirică a autorului. Nu esie vorba numai de o concepţie istorică asupra vieţii şi a destinului luptătorului, ci de o întreagă înţelepciune a războinicului oţelit în lupte. „Eu n-am să intru-n era nouă, poate" („Gazeta literară" aprilie, 1956 — „Sînt gata"). înverşunarea rece cu care este întîmpinat inevitabilul biologic, nu are nimic din resemnarea fatalistă a luptătorului obosit, ci reprezintă înfruntarea virilă a „crîncenelor iasme", îndîrjirea „bătrînului puşcaş cu arma în bandulieră". Departe de a rămîne încantonată în formula devenită banală a ţăranului „colţos", poezia lui Beniuc relevă o tonalitate nouă, profund dramatică şi foarte apropiată pateticei sfidări maiakovs-kiene din „In gura mare". Nimic din analiza lui Savin Bratu nu lasă să se întrevadă o viziune globală asupra operei şi a rolului ei în dezvoltarea literaturii noastre. Mult mai în spiritul stadiului actual al poeziei benuciene ar fi fost o perspectivă dc ansamblu istorico-literară. Meritul cel mai însemnat al poeziei lui Beniuc este de a fi rămas o poezie populară, fără să fie semănătoristă. o poezie modernă, fără să cadă în modernism, o poezie lirică interiorizată, fără să fie intimistă. Prin Arghezi, şi apoi prin Beniuc, poezia romîncască restabileşte un echilibru zdruncinat de lirica post-eminesciană, un echilibru între valuarea umană, socială şi universală a liricii şi inovaţia poetică. Criza simbolismului şi a semănătorismului a vădit tocmai această .ruptură de echilibru, soluţia de continuitate, etapa în care spiritul de avantgardă şi caracterul popular, strîns unite anterior într-o fuziune ireductibilă, se separă acum şi pivotează înspre poli opuşi. însă poezia noastră nu a rămas mult în acest impas. In preajma pri- mului război mondial, Tudor Arghezi, descins din poezia post baudelaireană, trecînd prin experienţele liricii moderne, însă suferind puternic influenţa socialismului în paginile „Vieţii sociale", reface unitatea dintre filonul social şi spiritul inovator. în preajma celui de-al doilea război mondial, Mihai Beniuc, descins din ţărănimea ardeleană, ridicînd la potente revoluţionare nemulţumirea seculară a ţărănimii, saturat pe de altă parte cu experienţa-liricii dintre cele două războaie, îi selectează valenţele pozitive necesare pentru exprimarea unui conţinut adecvat. Tradiţia poeziei argheziene şi la o diferenţă de mai puţin de două decenii, existenţa unei lirici ca aceea a lui Mihai Beniuc, au contribuit într-o măsură esenţială la nivelul ridicat de masă ■al liricii noastre noi, şi a făcut printre altele ca in poezia noastră proletcultismul să fie un copil născut mort. .Dacă Savin Bratu practică o critică comprehensivă, căutînd mereu valoarea şi reuşind ia un nivel minim s-o seziseze la operele medii, atunci cînd e vorba de opere de primă însemnătate, criticul se dovedeşte a fi incapabil să comunice valoarea, atît de mult este -prizonierul formulei unice în care încadrează şl cantonează definitiv cite-un poet. Accentuarea caracterului rural, popular, ardelenesc al universului poetic beniucian este binevenit şi subliniază o latură esenţială ; insă repetarea pînă la saţietate a acestei caracterizări nu ne face prezentă o personalitate poetică în fond complexă, nu .ne dă pecetea autentică a poetului cult, care asimilează creator influenţe diverse şi le trece prin filtrul propriei sale sensibilităţi. Criticul califică ipoteza unor asemenea influenţe drept comparaţii livreşti, le trece la capitolul deficitar al exegezei anterioare a operei beniuciene şi atacă mereu tema „tradiţiei poeziei ardelene", a „ţăranului -colţos". Insă însăşi poezia ardeleană e o poezie cultă, aflată la încrucişarea a trei culturi. Pentru a înţelege aportul lui Octavian Go-ga, este tot alit de necesară cunoaşterea poeziei maghiare cît şi a poeziei germane post-heiniene, după cum chiar opera lui Coşbuc, atît de specific populară 150 HORIA BRATU şi ţărănească, oglindeşte — aşa cum a arătat profesorul G. Călinescu — înrâuriri diverse : balada epică germană, poezia romantică a lui Pfaton şi Chamisso, lirica renascentistă, legenda orientală, etc. Insă Savin Bratu afirmă ritos : „confesiunea lui Beniuc aduce aminte de cea esseniană, insă nu prin similitudine ci prin contrast." ! Ulterior însă, intr.oducînd articolele în volum, criticul se vede nevoit să adauge în subsol o lungă notă bio-bibliografică, care arată de fapt influenţa covîrşitoare a poetului rus asupra începuturilor lui Beniuc. „Elementele confesiunii, vizînd autodefinirea, sînt aceleaşi adeseori ca în Essenin, dar caracteristic pentru Beniuc este tocmai sensul opus dat considerării, lor într-un ansamblu". Că semnificaţia fundamentală a poeziei lui Beniuc este alta decît aceea a lui Essenin, aceasta este în afara oricărei îndoieli. Insă ce strimtă mentalitate, ce fi-listină această grijă de a-1 pune pe poet la adăpost de... îndoieli. Ca şi cum clipele de grea solitudine, conştiinţa „rănilor vieţii", „rătăcirile fără capăt", „îndureratul eros", „părerile de rău" ar scădea din mesajul progresist al poetului, Savin Bratu le precede mereu de enunţări bagateliza-toare, să nu care cumva să se creadă că stările de desnădejde ar avea vreo semnificaţie în biografia lirică a poetului. Dar acestea măresc amplitudinea lirică, înmulţesc coardele poeziei, fac mai semnificativă fenomenologia spiritului liric. Cînd poetul scrie : Venisem flăcău de pe Crişuri Cu sufletu-n trei învelişuri .De jale, de dor, de răscoale. criticul grijuliu ne atrage atenţia că „cel de al treilea înveliş înglobează de fapt tot mai mult pe celelalte două" şi „determină aspectul propriu al universului tematic al lui Beniuc". Şi ne lămureşte de asemeni că de fapt, „muza poetului e bolnavă şl gîndul arde în. vîlvătăi I" Adică : Nu cumva să credeţi că poetul Beniuc poate fi trist „în sine", nefericit în dragoste : Iar de va fi (cum sînt mereu de-o vreme) Să plec de-aicea de la voi curînd, Cînd glasul tău vreodat-o să mă cheme. Voi reveni la tine din mormînt. Şi dac-ar fi să nu se poată trece Pe veci pecetluitele hotare M-aş zbale-ngrozitor în ţar na rece, Plîngînd în noaptea mare, tot mai mare de melancolia vagabondă a omului care-şi crede un moment destinul ratat: Pe unii-i poartă stele fără noimă Pe toate drumurile vieţii Şi eu sînt unul de aceia. (de notat în paranteză că Savin Bratu declară ritos într-un articol că „mă îndoiesc că sonetele lui Gerard de Nerval, „tenebrosul, văduvul şi nemîngîiatul" vor învinge timpul" 1 E drept, adaugă în măsura în care nu sînt decît vrăji melodioase, co-mplectîndu-şi concepţia sa largă despre eroul liric cu o înţelegere tot atît de „profundă" a raportului dintre conţinut şi formă în poezie !) In paginile „Gazetei literare", tovarăşul Savin Bratu a inaugurat o cronică literară în care de cele mai multe ori se evită contabilizarea separată a consideraţiilor de conţinut şi a celor formale, realizîndu-se uneori o imagine de ansamblu justă. Ar fi, de aceea, nejust şi meschin să disecăm fiecare cronică, să facem criticului obiecţii de amănunt, să-i reproşăm de ce nu aduce de fiecare dată ceva original şi nou. Totuşi nu se poate trece eu vederea că adeseori dreptul şi capacitatea criticului de a face analiza procedeelor tehnice sînt abuziv şi fără discernămînt folosite. In cronica la poemul lui Marcel Breslaşu „In tîrg ia laşi — 1917" („Gazeta literară" Nr. 6/1II), unde aprecierea generală asupra poemului e justă, argumentarea tehnicistă ad-hoc, în legătură cu metrica ia o turnură şi mai ameţitoare. Remarcînd pe drept cuvînt că poemul are un anumit specific, că el „trebuie în imaginaţie să fie văzut şi audiat ca o desfăşurare de scene şi tablouri", Savin Bratu duce această idee la concluzii para- PORNIND DE LA CRITICI... (II) 151. doxa'le, observînd că „ritmul versurilor nu ascultă aici de regulile armoniei poetice, cît de cele ale muzicii propriu-zise, slujind dansului". In mod vizibil, criticul se joacă aici cu sensurile diferite ale euvîntului „armonie" — căci poezia reproduce ritmul dansului sau gravitatea coralului prin mijloace specifice artei poetice. Criticul scrie în continuare că „scena e ocupată... La un moment dat de balet, ca într-un spectacol de operă, textul însuşi fiind libretul", dar în continuare aflăm că „dansul, cîntecul eroului principal e un monolog în ritm de cazacioc", deci nu mai e vorba de balet, cu atît mai puţin de un spectacol de operă, şi încercarea de a găsi corespondenţe coregrafice, contrazice direct în tabloul pe care-1 sugerează poemul, scris în ritmul vivace al poeziei noastre populare, şi dansul tradiţional rusesc al cazaciocului. Ilie Pintilie, jucînd căzăceasca într-un intermediu coregrafic de operă — iată într-adevăr ■un paradox critic. în continuare, criticul închipuindu-şi că a dezvăluit specificul genului, scrie : „Genul implică avantaje şi dezavantaje, plăcînd unora, displacind altora poate... Esenţialul este să accepţi specificul genului şi să apreciezi forţa lui de transmitere în imagini". Că poemul tovarăşului Breslaşu este bun, aceasta este fără nici .o îndoială. Despre argumentaţia criticului se poate spune însă că şchioapătă. într-adevăr, a admite specificul unui gen, nu constituie prin sine însuşi o judecată de valoare, ea poate fi o condiţie a ei. însă nu raţiunea esenţială. In felul acesta, s-ar justifica prin specificul genului, în alte cazuri, cele mai mari aberaţii.*) Şi articolele consacrate „Cronicii de familie" suferă de lipsa unei perspective de ansamblu. Criticul se pierde în consideraţii îndelungate asupra „ţelului balzacian al operii", însă pierde din vedere să sublinieze semnificaţia fundamentală a operei din punctul de vedere al propriei noastre istorii literare. „Cronică de familie" este de fapt prima operă în literatura noastră care demască consecvent, pînă la capăt, moşierimea de neam. ereditară. Se ştie că începînd cu „Ciocoii vechi şi noi", literatura noastră a vădit o puternică tra- diţie anticapitalistă, maniîcstînd o „furie sănătoasă" şi împotriva elementelor capitaliste de la sate. a ciocoilor şi arendaşilor. Faţă de moşierimea de neam, de boierime, a existat însă chiar la scriitori care au dezvăluit puternic mizeria ţărănimii, condiţia îngrozitoare a ţăranului romîn (Duiliu Zamîirescu, Liviu Rebrea-nu. etc.), o'anumită indulgenţă, o anume compasiune care absolvă în parte de răspundere vechea jnoşierinie. In „Cronică de familie" Petru Dimitriu păşeşte în această privinţă pe o nouă cale, zugrăvind necruţător moşierimea, ca o clasă istoriceşte sfîrşită şi moralmente hidoasă, — in întregime ca şi în componenţă. Am insistat atîta asupra acestor aspecte ale articolelor lui Savin Bratu, nu pentru a sugera — doamne fereşte ! — că criticul ar fi atins de intoleranţă sau de cecitate dogmatică în susţinerea unor poziţii estetice înguste. Ceea ce am încercat să arătăm este că din punctul de vedere marxist toate modalităţile criticii literare pot şi trebuie -să capete o altă perspectivă, dacă nu vrem s-o transformăm in-tr-un exerciţiu rutinier. I,n acest sens. cronica literară devine tocmai din pricina fixităţii formei, un gen dificil. Aici nu este pusă în discuţie, propriu zis, priceperea criticului. Gustul lui Savin Bratu în ceea ce priveşte poezia este mai întotdeauna sigur şi tot ceea ce citează Savin Bratu este merituos, dacă nu întotdeauna excelent (Şi se ştie că tocmai precaritatea citatelor descalifică de multe ori cele mai plăcut scrise articole de critică, fiindcă dezvăluie, după introducere şi portrete iscusite şi savant făcute, un gust debil, o calofilie camuflată sau chiar dezinteres vădit faţă de poetul respectiv. Savin Bratu nu este calofil şi nepăsarea sa faţă de stilul critic nu trădează neglijenţă în atenţia *) Am făcut observaţiile acestea în legătură cu cronicile lui Savin Bratu acum doi ani, în cadrul unui articol ; neţinînd seama de ele, Savin Bratu a introdus cronicile încriminate în volum, fără nici o schimbare. Este şi acesta un mod de a-şi manifesta consecvenţa... Savin Bratu are dreptul să rămînă la părerea lui şi eu la părerea mea. 152 H0R1A BRATU absorbită pentru conţinutul articolului, pentru ideile pe care le enunţă. Autorul volumului de „Cronici" este ceea ce se cheamă un critic serios, un critic serios urmărit însă de tirania formulelor ieftine, de mania subtilizării locurilor comune, de excesul de siguranţă în propriile păreri, chiar atunci cînd e vizibil că articolul suferă de lipsa de idei. Lucrul acesta se vede mai ales în articolele sale de teorie literară, unde ideea aceasta, teoreticeşte atît de banală, că poetul liric trebuie să fie într-adevăr liric, că lirismul ila persoana I-a poate genera poezia socialistă, este enunţată pe toate gamele cu emfază şi cu un ton polemic şi ostentaţie ca şi cum criticul .aflat sub focul concentrat al proletcultiştilor ar face un act de mare curaj. Fiindcă articolul nu trezeşte opoziţie, .afirmaţia este reluată ulterior din nou, cu aerul omului resemnat şi amărît că ideea sa preţioasă nu trezeşte ecou : ,.Cineva mi-a spus că am greşit scriind într-o cronică recentă : ..Poetul nu e decît el — şi n-avem de ce să ne speriem de aceasta. Dar tocmai pentru că ni se dezvăluie în intensitatea şi unicitatea sa profundă. Beniuc reuşeşte să fie implicit reprezentativ". Cred că n-am greşit. Ulterior, am descoperit următoarele rinduri ale lui Belinski care mă ajută: „La un mare talent, excesul de interiorizare, de subiectivitate, este semnul umanităţii. Nu vă temeţi de această tendinţă : ea nu vă va înşela, nu vă va induce in eroare. Un mare poet vorbind despre sine însuşi, despre eul său, vorbeşte despre elementul general, despre omenire, căci, prin natura sa el simte ceea ce simte omenirea" (Poeziile lui M. Lermontov — 1841). Se vede imediat scenariul : am fost partinic, am făcut o afirmaţie îndrăzneaţă ţinînd seamă de specificul artei, proletcultiştii au tăbărît pe mine ; iată că din întî.mplare găsesc confirmarea la un mare critic clasic ! Sentimentul acesta obscur de mîndrie spirituală, de comuniune cu marile spirite ale literaturii universale şi de secretă satisfacţie în descoperirea acestei înrudiri conferă criticii sale un ton admirabil, o facondă stilistică în cel mai înalt grad pitorească şi a permis cititorului plictisit de tonul cotidian al criticii, de simularea obligatorie a modestiei, desfătări artistice autentice, în genul celor pe care generaţia anterioară le căpăta, la lectura unei pagini din Sanielevici. Savin amestecă „pele-mele" consideraţiile proprii cu reflecţiile marilor clasici şi această amestecătură familiară dă articolului o postură de neuitat : „...Orice subiect liric este personal — unic şi nerepetabil." „...Un subiect particular — scria Goethe — capătă un caracter poetic şi general, tocmai pentru că e tratat de un poet". .....Esenţialul e să fii poet, dacă vrei să slujeşti construcţiei socialiste prin poezie". „...Poţi accepta, pentru lirică, noţiunea de „temă" în afara aceleia individuale doar ca pe un termen convenţional, pentru uz didactic. Fără să uiţi însă că lirica are n infinitate tematică." .....Sînt pentru spontaneitate şi împotriva exhibiţionismului." .....Sărmane poet netalentat şi ignorant! Nici măcar nu poţi stîrni compasiune, pentru că iriţi şi jigneşti sentimentele noastre! în zadar îţi expui simţirile şi ne demonstrezi că sînt nobile şi demne de urmat. Tn zadar te superi că nu-ţi apreciem intenţiile, că nu-ţi înţelegem sentimentele !" .....Sentimentul singur — scr'a Jean Paul Richter în Vorschule der Aesthetik — nu produce un poet; dar nici poetul singur nu produce un sentiment..." .....Liricul autentic este acela care mobilizează resursele noastre interne, ignorate de noi înşine..." „...Nu-ţi spune că te demoralizăm, ne-gîndu-ţi talentul! Cîte încercări ne faci tu. cînd avem să discutăm despre actualitatea unei teme!" Articolul — din care sînt extrase citatele de mai sus, „Reflecţii despre lirică" a fost în repetate rînduri criticat de publicistica noastră tocmai din cauza tonului de oracol şi a locurilor comune. Savin Bratu nu a renunţat la el şi 1-a introdus PORNIND DE LA CRITICI... (II) 153 De drept cuvînt neschimbat în volum. Adevărul e că el conţine formulări excelente o retorică desăvîrşită. Dialectica volubilă, maniera sentenţioasă produce mici bijuterii de reconsiderare condensată de „digesturi" din estetica clasică ; exact în maniera Samele- SlClBătrînul Aristot vorbeşte despre Jarul metaforelor". Dacă aş vrea să găsesc, o formulă care să exprime specificul poeziei in diversitatea posibilităţilor de cunoaştere a realităţii prin imagini, aş spune poate ■ .Poezia este cunoaşterea prin metaforă". Dar orice formulă e vulnerabila. Trebuie să recunoaştem totuşi, că pot snune prudent : ..Metafora e una din condiţiile esenţiale de manifestare a poeziei . Şi Aristot îţi spune, regret, cu multă dreptate: ..dintre toate singur darul metaforelor nu se poate învăţa de la alţii şi e dovada unei fericite predispoziţii". (Poetica. XXII. 1459 a.) Pentru a reuşi în asemenea formulări e necesară o anumită euforie, o anume reprezentare subiectivă a vieţii literare, o anume lipsă de timiditate, chiar nepăsare, chiar bravadă, faţă de scrupulozitatea erudiţiei. Cititorul este acel care se lasă intimidat de maniera forte, căpătînd în cele din urmă sentimentul că a fost părtaşul unui adevărat festin intelectual. Savin Bratu este unul din puţinii critici care şl-a cucerit un cerc larg de cititori sta-lornici şi este - la ora actuală - cel mai citit dintre criticii literari contemporani fafară de Radu Popescu — care cultivă exact aceeaşi manieră însă la modul deliv rant), şi de Ovid Crohmălniccanu. Istorie, literatură şi critică literară militantă Mijloacele enunţate mai sus au fost supuse 1n publicistica noastră unei critici variate însă formale şi din această cauză nefundate. S-a criticat ca un semn de erudiţie ieftină mulţimea referinţelor de istorie literară şi recursul destul de frecvent la compararea cu capodopere. în realitate, mulţimea referinţelor au darul să întărească prin prestigiul tradiţiei şi al analizei istorice un punct de vedere şi ţine uneori admirabil loc de argumente. In „Reflecţii despre lirică", genericul vertiginos de citate are darul să sublimeze cu putere o poziţie comună într-o propoziţie elementară de estetică. Pe plan analitic, comparaţiile şi analogiile cu literatura clasică reprezintă pentru noi mal mult decît o simplă delimitare a genului, ele sînt simptomatice pentru valoarea literaturii noi şl sugerează pe drept cuvînt ideea că sînt opere în literatura noastră de după douăzeci şi trei august care suportă comparaţia cu literatura clasică. In această privinţă, cred că Savin Bratu face o treabă foarte utilă atunci cînd^ încearcă să formuleze analogii care situiază operele literare din ultimul deceniu în raport cu epoci strălucite din literatura mondială. Fără a cădea în meteahna lui Pristanda, reevaluind de mai multe ori aceleaşi steaguri numărînd de mai multe ori aceleaşi opere, fără a invada publicaţiile noastre cu clasamente mai mult sau mai puţin discutabile. — care îşi au locul mai mult în sport decît în literatură, se poate afirma cu hotărîre că au fost create astăzi -unele opere care nu sînt invalidate de confruntarea cu capodoperele literaturii noastre clasice, după cum pot concura cu remarcabile opere contemporane de peste hotare. Nu se poate deci decît saluta aici iniţiativa criticii literare care argumentează şi popularizează această idee în rîn-dul cititorilor ca şi a opiniei publice străine. Scepticismul ironic al celor care văd într-o asemenea manifestare un simptom de mgîmîare, de lipsă de modestie este nefondat. într-un articol publicat în revista „Lettres Nouvelles", Dyonis Mas-colo, reîntors recent dintr-o vizită în Polonia îşi îngăduie recent cîteva benigne ironii la adresa a ceea ce el numea „mania" scriitorilor din Răsăritul Europei de a stabili ei înşişi care sînt reprezentanţii lor de valoare internaţională, şi care nu sînt, înainte de a primi girul străinătăţii, în speţă al Occidentului. 154 HOPJA BRATU .Dacă anumiţi intelectuali din Occident îşi arogă monopolul universalităţii şi se consideră unicii reprezentanţi autorizaţi de a face şi desface gloriile pe piaţa literară mondială, aceasta îi priveşte direct şi personal. Fapt cert este însă că, de cîte ori literatura noastră nouă a avut ocazia să ajungă în atenţia opiniei publice mondiale, ea a întrunit într-o manieră decisivă sufragiile diverselor cercuri şi s-a tipărit într-un tiraj mai mare decît, de pildă, „Les Lettres Nouvelles". în promovarea literaturii noi, critica noastră literară a depăşit faza exhortativă şi a tînjirii după capodopera necunoscută. Există astăzi un material imens care poate fi cu oiicces generalizat, există astăzi un nivel al realizărilor, al mediei literare care reprezintă o platformă solidă pentru respingerea imposturii, a lipsei de calitate, a manufacturii, există astăzi o .serie de opere care uşuresză formularea celor mai severe exigenţe estetice ideologice fără să ne oblige a aluneca pe panta concesiilor. Acesta este rezultatul principal a zece ani de literatură socialistă în R.P.R. şi aceasta poate da naştere unui climat de sinceritate şi ascuţită critică în care să se discute cu curaj şi principialitate problemele fundamentale ale literaturii noastre. Insă pentru ca această idee să pătrundă în conştiinţa cititorului, pentru ca ea să capete caracterul unei teze verificate, a! faptului de necontestat, criticul literar are datoria să formuleze progresul literaturii noastre noi în propoziţii clare, să desvă-luie esenţa acestui progres, realizările fundamentale, să găsească raporturile care leagă fenomenele literare între ele. Criticul literar marxist este permanent angajat într-o sarcină de totalizare. de asamblare coerentă a faptelor estetice cunoscute. El nu înscrie operele analizate într-o schemă preconcepută. însă nu poate invoca pretextul cronicii sau al analizei parţiale pentru a se refuza lecturii urmată de cercetarea implicaţiilor, a urmărilor posibile, în sens dialectic, orice critică este un registru de tentative a prinderii devenirii fenomenului literar, comprehensiunea operei implică o permanentă alegere şi confruntare, o înţelegere a interdependenţei fenomenului literar în întreaga ei complexitate. Un critic nu este un contemplator, ci se inserează istoriceşte în procesul de dezvoltare a unei literaturi, devine solidar cu ea şi cu particularităţile dezvoltării ei. Critica literară, rămîne o continuă interogare şi autonegare, ea luminează nu opera ci sensul dezvoltării Ii? teraturii, ea trăieşte profund contradicţiile literaturii. seria progreselor pe care aceasta le realizează. O literatură care se ..face" şi care în acelaşi timp rămîne să se facă găseşte în critică delegatul ei constant, care-i transformă particularul în universal, care o neagă în sens dialectic şi o depăşeşte. Criticul literar marxist nu merge pe „urmele" sau în urma literaturii, nu urmăreşte traseul evenimentelor literare, nu reconstituie evenimentul ci experimentează, emite ipoteze, emite formule pe care le descalifică : el întreprinde misiuni de recunoaştere, împinge discuţia mereu înaintea literaturii. Două exemple recente : în critica literară s-au lansat şi s-au compromis formule şi posibilităţi eventuale de orientare care s-au descalificat în discuţie, înainte de a-şi fi vădit nocivitatea, ferind literatura de experienţe ■dureroase, prin care au trecut mai mult sau mai puţin alte literaturi, unde aceste .formule şi posibilităţi s-au tradus în practică. Ne referim la negativism şi liberalism, la modernismul de tip apolitic. Cronica literară este laboratorul şi in acelaşi timp cobaiul vieţii literare. Acesta este sensul fundamental a! specializării marxiste. Din acest punct de vedere însă. Savin Bratu rămîne la jumătatea drumului. Activitatea sa de critică literară se defineşte împotriva abuzului reţelelor pe baza cunoaşterii detailate factologice. însă fiecare operă literară este analizată în raport cu propriile ei merite şi nu ca o verigă din-tr-un proces larg. Concepţia sa asupra cronicii literare este ideograţică, adică operele literare sînt discutate una după PORNIND DE LA CRITICI... (II) 155 alta1), izolate, Savin Bratu derivîndu-şi de fapt programul critic de la acei înaintaşi iluştri care alocau criticii sarcina de a consemna, de a merge pfe -urmele operii literare; Savin Bratu se vrea cititor însă un cititor care se bucura de privilegiul unui contact nemijlocit cu viaţa literară şi de răgazul necesar de a scormoni antecedentele ei prin reviste. In acest spirit, criticul pune preţ pe citat şi pe comentariul adecvat al citatului. Concluziile pe care le trage în urma acestor operaţii sînt corecte şi judecăţile criticului pot li în general crezute. Cu asemenea calităţi şi defecte, Savin Bratu a devenit un bun cercetător al mediei literare, al operelor care nu depăşesc nivelul producţiei curente, meritînd a îi menţionate cu -o notă de .simpatie şi de încurajare. într-un cuvînt se poate spune că el este unul din puţinii critici care au pus capăt „loteriei" cărţilor, care au ajutat să iasă din anonimat acele opere'ce nu sînt deobiceiu larg discutate.2) în fiecare din aceste cronici, există cite o mică sugestie, cîte o teorie ad hoc care încadrează opera respectivă pe o anume linie, într-o anumită atmosferă sau în sfera unei anume misiuni literare. Savin Bratu a introdus în critică noua formulă flatantă -a portretului literar, în care fizionomia şi comportarea cotidiană a scriitorului este descrisă în cîteva rînduri mai mult sau mai puţin sugestive ; aceasta introduce o .notă de căldură şi de familiaritate în cronică, indiferent de verdictul final al critioului, deplasîndu-se în mod dibaci de centrul atenţiei, atenuîndu-se adesea o primire nu deosebit de favorabilă, forţînd simpatia scriitorului discutat si a celor care eventual îi vor urma. Ad- 1) Chiar unicul său studiu de generalizare Eroul timpurilor noastre" rămîne — asa cum s-a mai observat — un şir de analize puse cap la cap. ^ 2) Din păcate, adunîndu-şi articolele in volum, Savin Bratu a omis tocmai, majoritatea cronicilor care vădesc această calitate lăsînd pe această linie numai specimene izolate. versitatea manifestă a criticului faţă de teoria înaltă, tonul de causerie familiară pe care îl presupune o asemenea alură, scoaterea în evidenţă a pasajelor reuşite — chiar dacă sînt cîteva — nu cu intenţia de a găsi cheia sau de a descoperi pasajele revelatoare ci din dorinţa de a semnala măcar unda „de poezie" sau „scena izbutită", a făcut totuşi ca în foiletonul critic din „Gazeta literară" să se poată discuta pînă -şi povestirile din colecţia „Albina", păstrîndu-se totuşi un .anumit simţ al proporţiilor. Formula definitorie a acestui gen de - critică este ilustrat — nu atît în modul foarte abstract în care Savin Bratu concepe „pasiunea noului", („noul" rămînînd o nebuloasă ireductibilă la formula criticii ideo-grafice, a criticii care analizează cu „bucata") — cît în ideea că unele insule de poezie, două-trei pasaje de autentică proză salvează cartea şi o îndrituieşte la meditaţiile criticului. Realismul socialist _ şi teoria capodoperii Tot înspre această producţie medie şi-a îndreptat ani de-a rîndul atenţia Ovid Crohmălniceanu în paginile „Contemporanului" (1947-1948), operaţie care a avut însă un puternic ascuţiş polemic, ţinîn-du-se seama că în aceşti ani „producţia medie" o constituiau cărţi ca „Blocada" de Pavel Chihaia sau „Zilele nu se întorc niciodată" de Sorana Guria.n sau „Serile oraşului" de Virgiliu Monda. Cronicile literare din 1955-1956 reînoadă de fapt firul acestei preocupări : aplicarea către producţia literară pe latura ei extensivă, punînd însă în slujba ei un condeiu matur. Găsim astfel cîteva grupaje cuprinzătoare care îmbrăţişează aspectele fundamentale ale producţiei noastre în anii respectivi, în nuvelistică, în dramaturgie, în critică, genuri care nu înregistraseră înainte progresele poeziei şi ale romanului. In genurile abordate de Ov. S. Crohmălniceanu se vădesc însă în anii respectivi -un salt calitativ, acel salt pentru care milita criticul în 1949. 156 HORIA BRATU Producţia medie în anii respectivi a însemnat de îapl, aşa cum remarcă în mod just Ov. S. Crohmălniceanu, apariţia -de noi talente în dramaturgie, în critică, în proză şi -pe lingă vîrfuri a apărut o puternică vegetaţie de podiş. Şi aici putem intra în dezbaterea aspectelor -fundamentale ale discuţiei generale asupra literaturii noastre de azi. Şi -ne vom referi ,1a o puternică -tendinţă care există, aceea de a transforma discuţiile în jurul metodei realismului socialist într-o formulare teoretică a condiţiilor capodoperei. Teoria modelelor ilustre obsedează într-un asemenea grad, încît cele mai simple propozi|;ii teoretice se transformă într-un corp de -doctrină închis, pe baza căreia anumite opere capătă drept de acces în parnasul literar iar altele nu. In raport cu trăsăturile capodoperei necunoscute deduse însă de pe acum din operele clasice, discuţiile literare deviază curînd de la problemele de ansamblu şi eşuiază adesea în încercări de ierarhizare cu inevitabile clasamente şi regrupări de forţe. Este evident că nu acesta este răspunsul cel mai bun care se poate da dogmatismului. In primul rînd, teoria capodoperei presupune un model existent, o întoarcere la trecut şi mai mult de cît atît, credinţa în existenţa reţetelor infailibile. Formula, eroului ideal reprezenta o expresie a acestei credinţe. Ideea că opera literară trebuie să corespundă unui „model" ideal este adesea legată, de credinţa că un asemenea ideal poate fi căutat şi găsit într-o epocă culturală de mare prestigiu din trecutul omenirii, cum ar fi Renaşterea, Clasicismul etc. Raţionamentul care subîntinde o asemenea teorie este de obicei simplist : dacă principiile clasicismului au fecundat marea artă a secolului XVIII-lea, nu s-ar putea reconstitui un program estetic întemeiat pe principiile care au guvernat realizările unui Bach, Corneil-le, Racine etc. ? Dacă Balzac reprezintă romanul social prin excelenţă, nu este justă lozinca unui roman balzacian contemporan ? Dacă sculptura Renaşterii este inegalată, nu este oare absurd a prefera idealului estetic al Renaşterii un ideal estetic neverificat de tradiţie ? De obicei asemenea raţionamente apar însoţite de ideea că marile epoci de înflorire culturală au în afară de patina stilistică respectivă condiţionată istoric, un stil al permanentelor estetice care se cere reluat şi a cărui eficien{ă a fost demonstrată de cîte ori a fost reluată. In volumul ei „Pornind de la clasici", Vera Călin pledează pentru o perspectivă concret istorică a epocilor şi curentelor literare : „Sînt stiluri şi modalităţi, scrie ea. Rămănînd o disciplină unificatoare, pe baza unor largi categorii, estetica nu trebuie să desfiinţeze această diversitate, siluind realitatea literară, forţînd-o să încapă în tipare" („In legătură cu clasicismul", pag 53). Ca un ecou al discuţiilor recente din U.R.S.S., în care o serie de esteticieni (Lifschitz, Elsberg) au luat poziţie împotriva identificării noţiuni de realism şi artă adevărată. Vera Călin pledează şi ea pentru o diferenţiere a modurilor şi curentelor literare. Evoluţia mondială a literaturii este văzută astfel prin prizma dialecticii continue a generalului şi particularului în tipizarea .artistică. Ea constată că în timp ce fuziunea „general-particular se realizează în clasicism în favoarea generalului" ,..,,în literatura realismului critic, tipul, uman (al avarului, acesta este exemplu Verei Călin) a. avut parte de individualizări excesive. Clasicismul este dominat de „metoda lui Descartes" care „interzice cercetarea sentimentelor unui indvid". în Ump ce „întreaga literatură a lui Balzac e rezultatul unei frecventări asidue a ştiinţelor naturii". Vera Călin socoteşte deci notărilor pentru conceptul estetic acest raport între generat şi individual în imaginea artistică Dar chiar adepţii teoriei că realismul nu este un curent, ci reprezintă tendinţa fundamentală a întregii literaturi obiective, acceptă ideea progresului în tipizarea artistică prin progresul în concretizarea so-cial-istorică. Criticul sovietic Bursov face PORNIND DE LA CRITICI... (11) 157 de pildă diferenţieri foarte nete între realismul raţionalist al secolului XVII şi XVIII, realismul sentimentalist al prero-mantismitlui şi romantismului, realismul istorist, critic, etc. Tocmai fiindcă literatura realismului socialist nu poate fi considerată moştenirea unuia, sau altuia din curentele care au marcat dezvoltarea omenirii, nu putem conferi, unui anume curent literar, monopolul ideii de realism. Aceasta este în linii mari justificarea teoretică a tuturor celor care se opun preluării diferenţierilor stabilite de istoria literară anterioară în privinţa terminologiei. Realismul apare astfel ca o categorie estetică generală şi care marchează net deosebirea dintre literatura obiectivă şi cea subiectivistă, indicînd moştenirea pe care se sprijină arta şi literatura socialistă. Pe o asemenea poziţie estetică se plasează de fapt toţi acei care văd în marile opere ale trecutului un program estetic valabil pentru literatura actuală care ar trebui complectat, întemeiat pe o nouă concepţie asupra dezvoltării sociale, concepţia marxist-leninislă. Atitudinile se diferenţiază doar în raport cu problema care din epocile istorice au prioritate în definirea conceptului fundamental al acestui program estetic. într-o serie de articole publicate la rubrica „Cronica optimistului", G. Călinescu vede de fapt în clasicism elemente fundamentale ale acestui program. Reluînd o veche idee de a sa, G. Călinescu demonstrează că în linii fundamentale conceptul clasic asupra omului cu unele limitări pe care le presupune sladii diferite de evoluţie a artei, rămîne valabil pentru definirea perspectivei umane, psihologice .a creaţiei. Cornbătînd ideea că particularizarea concretă pe care o aduce literatura .secolului XIX-lea ar fi dus la o schimbare fundamentală a datelor construcţiei psihologice, Călinescu analizează cîteva tipuri în clasicism (Mizantropul, Ipocritul, Avarul. Creatorul) constatînd că departe de a reprezenta entităţi unilaterale sau exclusiv general umane, Harpagon, Tartuîfe, Alceste, Benvenuto Cellini, Ho-raţiu posedă o „diversitate unduitoare" care corespunde multiplicităţii de determinări pe care o atribuim de obicei fenomenului concret, ideii de complexitate pe care o presupune literatura contemporană1). O opinie asemănătoare am regăsit-o şi la şeful catedrei de istorie a literaturii franceze de la Sorbona, Antoine Adam, care în volumul său consacrat clasicismului combate foarte viguros prejudecata schematismului clasic, subliniind faptul că rigoarea construcţiei tipologice, siguranţa progresului dramatic constituie o reacţie bine venită împotriva confuzei şi melodra-matismului baroc care invadau literatura şi scena franceză la sfîrşitul secolului XVI şi începutul secolului XVII, însăşi prioritatea genului dramatic apărînd ca o reacţie împotriva romanului foileton „negru". In se-■minariile ţinute iîn ţara noastră, Adam a procedat într-un mod asemănător cu al lui Călinescu. luînd exemple clasice de schematism din manualele şcolare şi demon-strînd complexitatea ■lor. eficacitatea artistică pe care a produs-o economia severă a mijloacelor, relieful tipologic pe care-I aduce aprofundarea psihologiei în lumina unei trăsături dominante. Alţi cercetători ai clasicismului (Pierre Vantieghem), în sfîrşit, pe baza unei bogate literaturi demonstrează că după Shakespeare şi Cervantes, chiar în stadiul înapoiat în care se găseau comunicaţiile europene la sfîrşitul veacului de mijloc, literatura europeană ■') G. Călinescu a demonstrat că procesul de tipizare al clasicismului implică o ordonare riguroasă şi caracterologică a multiplicităţii fenomenelor individuale, un concept logic al comportării umane foarte aproape de o concepţie ştiinţifică asupra, vieţii aşa cum o înţelege realismul socialist. Principiile de tipizare ale marei arte sînt de fapt principiile de tipizare ale clasicismului şi tocmai „schematismul" acestei arte reprezintă un semn sigur de obiectivare, de reliefare a umanităţii ordonate. Cu o singură rezervă însă, în ceeace priveşte romanul modern. Călinescu subliniază într-un recent articol că punctul de reierinţă originar trebuie căutat la Balzac, că, aşa cum există astăzi, romanul este o creaţie balzaciană, (vezi „Reflecţii despre roman", Viata Romîneascs nr. 6/1957). 158 HORIA BRATU capătă o nouă concepţie a diversităţii sufleteşti, care se va manifesta tumultuos i.n epoca barocului şi armonic în clasicism, chiar dacă peste două secole, în numele ■acestei armonii. Shakespeare şi Cervantes sînt din nou respinşi. Cu toate că se-dedară partizana diferenţierilor nete şi a ideii schimbărilor calitative fundamentale pe care le aduce evoluţia literaturii (în articolele „în legătură cu clasicismul", „însemnări despre durata romanului vechi şi nou", „De la optimismul metafizic al optimismul iluminist"), Vera Călin adoptă de fapt un punct de vedere asemănător celui de mai sus în intervenţia sa la faimoasa discuţie din „Gazeta literară" în jurul spiritul modern (articolul „Permanenţe" în volumul „Pornind de >la clasici" pag. 178 — 191). întreaga intervenţie este dedicată demonstraţiei tezei că operele clasice pot fi foarte moderne, corespunzătoare sensibilităţii contemporane. Există opere — arată Vera Călin — a căror receptare solicită efortul unei transpuneri într-o altă vîrsta a individului sau a omenirii, plăcerea estetică fiind inseparabilă de această, transpunere". Acesta este sensul celebrului citat din Marx în legătură cu epopeile homerice. „Există însă avere ale timpurilor trecute pe care le gustăm, uimiţi de contemporaneitatea lor, de felul nemijlocit în care vorbesc sensibilităţii modeme". Contrazicîndu-şi unele formulări din studiul „în legătură cu clasicismul". în care afirma că metoda lui Descartes interzice cercetarea sentimentelor unui individ, în „Permanenţe" dimpotrivă, criticul se arată partizanul lui Montaigne al ideii că „omul e unduitor şi divers cum îl caracteriza Montaigne — tot spirit al Renaşterii — şi că înfăţişările nenumărate ale firii sale sînt uneori greu de prins într-o apariţie unică, în perfect acord cu ea însăşi şi atotcuprinzătoare, pare a fi stal la ■baza marilor creaţii ale literaturii". în sfîrşit, pe o poziţie oarecum intermediară. 6e plasează Savin Bratu care, în prefaţa „Artei poetice" a lui Boileau califică teoria estetică a clasicismului ca o estetică a bunului simţ şi a verosimilului, permanent valabilă însă lipsită de dimensiunea concret istorică (pag. 6—23). Depăşind astfel anumite oscilaţii găsim aici concretizate cîteva puncte de vedere care într-un fel sau altul apar adesea în publicistica noastră literară, cu consecinţele cele mai inedite. Intr-un articol publicat recent în numărul de fată al „Vieţii Romîneşti" „Clasicism şi realism socialist", Vera Călin apreciază chiar valoarea citorva realizări ale literaturii noi din perspectiva clasicismului. Paul Georgescu discută „Enigma Otiliei" ca o tensiune între principiile clasic, romantic şi chiar baroc. „Cronică de familie" a fost comparată cu epopeea homerică, cu tragedia antică şi clasicismul labruyere-izant, cu romanul contemporan francez, Moromeţii" — cu Dosioievschi, Slavici, Rebreanu etc. Ideea influenţelor, a continuităţii literare apare astfel puternic reliefată în critica actuală'). Se crează astfel un climat favorabil în care operele literaturii noi nu mai sînt privite ca opere de tranziţie, sateliţi al conjuncturilor. Creaţia este stimulată. Insă, aşa cum au arătat recentele discuţii despre spiritul modern, perspectiva istorico-literară ca şi perspectiva ideogra-lică este insuficientă în aprecierea unei literaturi şi mai ales în dezbaterea şi clarificarea drumului ei de viitor. Temeiurile obiective ale criticii noastre literare ne obligă să discutăm obiectivele literaturii fn primul rînd cu posibilităţile ei tematice, cu noutatea de substanţă pe care 0 implică epoca actuală, cu întinsa confruntare de idei pe care o găsim astăzi pe întreg globul pământesc. însăşi necesitatea unei noi metode de creaţie dispare atunci cînd este atît de facilă remorcarea literaturii de una din metodele atît de eficace care au generat capodoperile trecutului. A încerca ■' Nu vorbim de manifestările, caricaturizate ale unei asemenea tendinţe şi în care perspectiva istorico-literară este înlocuită cu ieftina pseucloerudiţie. Astfel, un tînăr dela Scrisul Bănăţean nu poate gusta versurile Doinei Sălăjean, fără a recita mai întîi din Sapho, Louise Labbe, surorile Bronte, Maria Banuş. PORNIND DE LA CRITICI... (II) 159 determini caracteristicile noii arte pe baza unei deduceri generalizate a trăsăturilor unei epoci de mare prestigiu cultural, «pare ca o operaţie comodă, speculativ rodnică însă inoperant practică. Tocmai această noutate de substanţă determină conceptul de literatură revoluţionară fundamental pentru înţelegerea literaturii noi şi care se defineşte atît împotriva ideii de imitaţie a modelelor trecute cît şi împotriva pseudorevoluţionarismului modernist. O asemenea teză a susţinut-o în critica literară şi Ovid S. Crohmălniceanu. („Spiritul revoluţionar al realismului socialist"). Urmărind procesul de dezvoltare a-literaturii şi artei revoluţionare contemporane, vedem că nici unul din fenomenele ei remarcabile nu a însemnat reeditarea modelelor trecute şi nu a confirmat teoria că literatura şi arta realismului socialist înseamnă a neorenaştere sau un neoclasicism. Maiakovski nu a fost un nou Puşkin şi nici Sostakovici un nou Ceaicov-.ski. Perspectiva dialectică asupra dezvoltării literaturii noi ne obligă să respingem deopotrivă ideea că arta şi literatura realistă apar pe un teren gol cît şi ideea că sarcina ei este de a face variaţii noi pe teme. date şi că din moment ce modelele cla-sxs nu au fost atinse, inovaţia trebuie să cedeze pasul marii tradiţii. Literatura realismului socialist se proectează pe fondul unui ritm vertiginos de desfăşurare istorică şi nu putem să nu ţinem seamă de faptul că unui obiect nou îi corespunde o metodă nouă, că structura obiectului determină structura metodei. Răsturnarea masivă a raporturilor s-a produs într-o proporţie şi pe o întindere inimaginabilă în perspectiva clasică. Chiar clacă nu a fost implicat nemijlocit, scriitorul modern trăieşte cu sentimentul că este martorul unei cotituri decisive în viaţa omenirii. In 1932, după vizita sa în U.R.S.S., Georges Duhamel care este de fapt un scriitor tradiţionalist atacînd capitalismul contemporan de pe o poziţie umanist clasică, a scris rînduri semnificative care definesc această răsturnare de raporturi : un cetă- ţean obişnuit din Rusia a trăit într-o perioadă relativ scurtă (15 ani) mai multe evenimente decît o întreagă familie de ţărani francezi în tot secolul al XIX lea, („Le Mois", sept. 1933). In „Remarques sur Ies memoires imaginaires", Duhamel vorbeşte la un moment dat de faptul că cercul tradiţional al creaţiei artistice apare mereu mai neîncăpător pentru receptarea impresiilor contemporane şi-1 obligă pe scriitor să iasă din rezervă, să facă din roman propriile sale memorii ; pentru a ţine pasul, scriitorul contemporan este obligat la o „tensiune mereu creseîndă a memoriilor imaginare" (adică a acestei capacităţi de acumulare şi prelucrare a impresiilor din realitate). Pentru receptivitatea cititorului contemporan, tragismul faptelor de viaţă descrise de literatura mai veche se prezintă oarecum atenuat. In această perspectivă, Duhamel socoate că, chiar şi la un scriitor ca Balzac, care a prezentat cu atîta intensitate răsturnarea raporturilor de degringoladă socială amprenta intensităţii s-a atenuat evenimentelor întrucitva". „Patetismul lui Balzac este un patetism social. Cezar Biroiteau dă faliment. In momentul acesta precis, micul şchiop se apropie şi spune : „Am cinstea să vă cer mina fetei". Iar noi. cititori loiali sîntem „buleversaţi". Şi totuşi, emoţia noastră este retrospectivă. In acest secol al nostru, al XX-lea, falimentul unui comerciant nu mai este un resort romanesc de mare eficacitate. Al exemplu: admiterea unui erou într-un grup social de unde toate păreau să-l excludă nu ni se mai pare o problemă ascuţită într-o societate in care prejudecăţile se răstoarnă atît de rapid" („Remarques sur Ies memoires imaginaires", NRF. 241). Duhamel este un scriitor clasic, care nu militează pentru a literatură revoluţionară şi care nu poate fi de loc suspectat de părtinire în această dezbatere asupra artei revoluţionare. Insă el a înţeles faptul că dincolo de etichetele literare, de formule, destinul literaturii contemporane se defineşte în virtutea unor mobiluri sociale 160 H. BRATU istorice cu totul noi, care nu au mai fost întîlnite în literatura anterioară. Dincolo de etichete literare, problema inovaţiei şi tradiţiei obligă raportarea la sistemele de valori pe care încearcă să te afirme. Marile tipuri ale literaturii noi Lewinson, Grigori Melehov, Kassner (din „Les temps du meprJs"), Pavel Corceaghin ca şi Ostap Bender, Egor Bulîciov ca şi Moromete sau locotenentul Stere îndeamnă pe de o parte la compararea cu marile figuri clasice, însă demonstrează pe de altă parte — dincolo de ecuaţiile estetice — insuficienţa acestei comparaţii, necesitatea raportării la un alt sistem de valori. Dar avem de asemenea convingerea că însuşi Idealul etic a suferit schimbări fundamentale, a dus la o nouă concepţie asupra personalităţii omului şi deci a eroului artistic. De la Renaştere pînă la romantism, întîlnim o anume ierarhie magnifică a sentimentelor pe care experienţa istorică ■nu a demonetizat-o ci a înlocuit-o cu un concept mai vast umanistic, care leagă eroismul de valori mai puţin preţuite sau mal puţin cunoscute în epocile trecute şl care presupun o nouă înţelegere a solidarităţii umane. Umanismul Renaşterii rămîne un fenomen sublim de încordare creatoare, de înfruntare a naturii şi prejudecăţilor, dar el a însemnat expresia omului dotat cu calităţi excepţionale, a preconizat esteticeşte cultul personalităţii. Şi expresia gotheiană a acestui umanism, formulată în finalul din „Faust", rămîne Insuficientă pentru înţelegerea contemporaneităţii. Realizarea personalităţii depinde în ,,Faust" de afirmarea solidarităţii, însă nu poţi să eviţi ideea că — la fel ca în întreg umanismul clasic — este vorba de o solidaritate paternalistă, oarecum severă şi aristocratică. Solidaritatea proletară este încă o fraternitate plebeiană în care dimensiunile paternalist-prometeice nu joacă rolul cel mai însemnat. Pe scena literaturii au păşit oamenii sărmani, umiliţii şi ofensaţii lui Dostoievski, vagabonzii Iui Gorki, cazacii lui Şolohov, marinarii de pe cuirasatu! Potemkin, culii şi purtătorii de ricşa ai lui Malraux ; iar revoluţionarii sînt reprezentanţii direcţi, purtătorii de cuvînt nemijlociţi ai acestor oameni săraci. Din acest punct de vedere Renaşterea, clasicismul, realismul critic presupun o condiţie a omului istoriceşte depăşită. însăşi ideea de măreţie, aşa cum a înţeles-o anticii sau sculptorii Renaşterii — un Dante sau un Michel-Angelo, un Ben-venuto Cellini sau un Corneille — a suferit o modificare radicală. Datele „cunoaşterii de sine" nu mai pot fi despărţite astăzi de revendicările cotidiene ale oamenilor simpli pentru viaţă mai bună. A discuta literatura actuală prin noţiunile clasice de onoare şi de fidelitate înseamnă a face o operaţie trivială. Pentru eroii romanelor lui Jorje Amado afirmarea dem-' nităţii înseamnă dreptul de a nu mai îi biciuţi, de a nu mai fi supuşi pedepselor corporale pe plantaţiile de cafea. Acesta este scopul grevei, acesta este sensul sacrificiului. Renaşterea recunoaşte în fond o concepţie a omului mulţumit de sine, de un optimism spectaculos, vizibilă în alura arogantă şi sfidătoare a modelelor tipice ale artei Renaşterii. Astăzi însuşi idealul frumosului clasic este modificat. Sîntem conştienţi de partea precară a umanităţii, de neliniştile, de frămîntările, de echivocul situaţiei omului contemporan, de ges-taţia grea şi dureroasă a noii societăţii, de tranziţia grea prin care supuşii de ieri devin stăpîni şi admirăm pe cei cari au ieşit învingători din aceste încercări, fră-mîntări şi echivocuri. Umanismul clasic a dus la o afirmare pe diferite planuri a valorilor umane : însă registrul acestor valori strălucite apare limitat în raport cu problematica violentă suscitată de evenimentele pe care le trăim. Dilema fraţilor Horaţi ne apare rationalis-tă faţă de sfîşierea pe care o încearcă fraţii din romanul lui Iuri Ianovschi, care se extermină unii pe alţii în vîltoarea revoluţiei. Alegerea tragică în care este pusă Liubov Iarovaia, alegere care nu este o situaţie excepţională, aminteşte eventual de Chimene sau de Andromaca, însă dincolo de conflictul sentimental apropie- PORNIND DE LA CRITICI... (II), 161 rea ar părea scandaloasă. Literatura contemporană cunoaşte tot atît de bine anatomia laşităţii ca şi anatomia curajului: tocmai de aceea a apărut o atît de bogată literatură a „conştiinţei nenorocite", a alegerii mereu suspendate, mereu proorogate. In limbajul modern, situaţiile limită nu mai apar manifestări singulare, dileme raţionaliste ci probleme ale vieţii de toate zilele. Conceput ca un roman în fond picaresc, ca o replică modernă la goana lui Cicikov în căutarea sufletelor moarte, istorisirea peripeţiilor lui Ostap Bender trece din domeniul fantasticului în sfera celei mai reale posibilităţi. Oficiul pentru colectarea copitelor, păţaniile membrilor cooperativelor, Revanş sau Intensivik, sau în sfîrştt figura contabilului Corobie-nikov care deţine în dosarele sale secretul tuturor scaunelor pluşate şi a ceştilor de porţelan din oraş este departe de domeniul fanteziei, aşa cum totuşi în ultima analiză rămîn întîmplările lui Don Qui-jotte. Intr-o asemenea perspectivă, realismul clasic şi realismul balzacian reprezintă metode adaptate pentru reprezentarea unei " anumite umanităţi, a unui anumit registru de comportare psihologică şi socială, a unei anumite concepţii în zugrăvirea caractere lor, cu toate că fiind metode de descoperire a adevărului vor avea Întotdeauna o latură permanentă, vor reprezenta întotdeauna o anumită înţelegere dialectică a fenomenelor, un model de investigare artistică a realităţii. încă de la începutul secolului, ba chiar dinainte, în opera lui Tolstoi şi Dostoievski. ecourile revoluţiei frămîntă literatura europeană şi se reper- cutează în valuri succesive asupra întreget arte mondiale. Dacă după primul război a mai existat încă în occident o literatură care ignora revoluţia şi problematica so-cial-politică, astăzi tot ce se scrie mai important se defineşte în raport cu problemele fundamentale care frămîntă omenirea. Maestrul criticii franceze între cele două războaie mondiale a fost Albert Thi-baudet, cel care a trasat hărfile topografice ale literaturii franceze din primele decenii ale secolului XX. dar care, după cum a observat editorul său, nu a mal cunoscut nici o revoluţie după 1848 în afară de afacerea Dreyfus. Prototipul criticii occidentale de astăzi este d-1 Etiem-ble, care îşi începe volumul său cu un manifest al „des-angajării" literaturii şi-1 termină cu o încercare de a formula conceptul unui umanism care, să fie „în stare a rezista presiunii evenimentelor" ! Mitul specializării explodează astfel în plin şi aşa cum se exprima deunăzi un intelectual francez, scriitorul modern este silit să tragă după sine povara universalităţii, aşa cum personajul antic a fost silit să poarte în eternitate lanţurile zeilor. Intr-o asemenea perspectivă, bagajul actual şi terminologia dezbaterii despre inovaţie şi tradiţie apar în adevăr anacronice şi rămîn în cadrul dicţionarului flauber-tian al ideilor acceptate. Literatura noastră trăeşte din plin experienţa transformării ei într-o literatură revoluţionară. Cum reflectă critica literară această experienţă şi cum trebuie ea sa reflecte, aceasta o vom dezbate într-un număr viitor. ; i \\ — V. Romînească nr. 12 DISCUŢII VERA CALIN REALISM-SOCIALIST ŞI CLASICISM Alăturarea de noţiuni din titlul articolului de faţă nu ţine de o nediscriminata înclinare a semnatarei acestor rînduri pentru toate derivatele cuvîntului clasic, cum s-ar putea crede judecind după anumite antecedente. Asocierea realism-soeialist-romantism se face frecvent in articolele de estetică şi critică literară ce apar la noi şi în alte ţări. E o asociere explicabilă şi explicată, pe care rîndurile acestea nu urmăresc s-o zdruncine nicidecum.. S-ar părea însă, după părerea multor esteticieni şi critici literari şi, uneori după lipsa lor de păreri în acest domeniu, că există incompatibilitate între conceptele estetice realism-socialist si clasicism, fiindcă oridecîteori se face apropierea, ea e dezonorantă pentru autorul realist-socialist incriminat. Faptul se datoreşte confundării clasicismului cu academismul şi despre caracterul regretabil al confuziei voi vorbi mai jos. Cred că opinia despre pluralitatea de stiluri si curente interioare reaJismului-socialist este o invitaţie spre cercetarea afinităţilor posibile între estetica realist-socialistă şi cea clasică. Incercînd stabilirea unor afinităţi, nu alătur două domenii de fapte alese la întîmplare, cu ghidul ca poate se iveşte ceva. ci urmăresc anumite analogii şi înrudiri, care mi se par evidente. Nu sînt întru totul adepta istoricilor literari, care susţin că fiecare mişcare literară sau artistică are un moment clasic, unul romantic si unul baroc. Părerea aceasta duce la pulverizarea conceptelor de şcoală şi curent şi acceptarea ei ar instaura haosul în cercetarea istoric-literară Dar nu ma pot împiedica să nu observ că, între arta contorsionată a perioadei elenistice şi grandilocvenţa patetică a celei baroce, există înrudiri ; de asemeni că dintre toţi clasicii francezi Corneille e cel mai romantic prin exaltarea eroică a personajelor sale; că, în plină luminozitate dl, f'i "CLnîVa Clar°fe"[ul1 Spunînd : "Cette obsc"re clarte qui tombe des e «des . Observ ca Holderlin e un romantic sau un preromantic clasicizant şi ca Victor Hugo e cel mai baroc dintre baroci în „Burgravii" Toate acestea duc la concluzia de mult formulată că nu există fenomen sau mişcare artistica chimic pură. „Clasicism-romantism sînt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, repetabile numai la analiza REALISM-SOCIALIST ŞI CLASICISM 163 *n retortă" *) De aceea, au şi fost marii scriitori revendicaţi de şcoli şi , urente literare diverse. Shakespeare a fost al Renaşterii dar unu l-au ataşat barocului; Euripide a fost socotit romanticul antichităţi. ; Goethe îlasfc (cum a şi fost în „Ifigenia") şi romantic (cum s-a dovedit, m mare ^^''t^acesTsens s^poate vorbi şi s-a vorbit despre, romantism în realismul-socialist subliniimdu-se de către criticii şi esteticienii imai su-btni căTu lvob7 de vechiul romantism, ci de un romantism nou, ale cărui trăsături s°it compatibile cu estetica noii mişcări, cu Weltansehauung-ul [^r^re scrie în spiritul revoluţie, proletare.,Cm at este insa ca «ceasta subliniere nu s-a făcut în legătura cu clasicismul. Nu numai ca nu sa amint?t de posibilitatea unui nou clasicism (noţiunea luata înnd ?n sensuHarg al unei categorii estetice), dar clasicismul a lost sisteinat.c Echivalat cu academismului deci privit ca un epitet ce compromite o ,oneră literară contemporană. . . P într-un articol recent apărut, esteticianul francez marxist Henri Leîevbre consideră de asemenea clasicismul eventual al unei creaţii realist-•7fcialiste drept neoclasicism, fiindcă, scrie el: „Influenţa preponderenta a clasicismului se perpetuează în Franţa pe cale şcolara universitara . -demică Academismul confundă două aspecte diferite ale culturii : studiu, St al operelor recunoscute drept durabile şi înălţarea lor la rangul de Modele absolute, ceea ce le impune imitaţiei, deşi ele sînt inimitabile, Despre diferitele accepţiuni ale termenului „clasic" am mai vorbit. Dacă nu reducem clasicismul doar la cîteva trăsături de stil ci îl privim «pe un mod de creaţie, ca pe o categorie estetică, presupumnd un anu--mitPmod de realizare a imaginii şi de echilibru în construcţie, echilibru .care îi asigură durabilitatea şi comprehensiunea tuturor timpurilor toceai prin generalitatea umană la care aspiră operele clasice - atunci ■vorbind despre clasicism în epoci mai recente, nu vom vorbi despre repe-- Uri şreeditări, despre neoclasicism şi academism, c. despre clasicismul ipdcii noi Aceasta nu e ţinută şi nu va putea să accepte s atismu , •arr'storismul unora dintre operele clasice, după cum romantismul revo u-ţionar nTîşi însuşeşte caracterul inadaptabil şi individualismul eroulu romantic Anatole France, moment culminant al clasicismului in pin secol al XlX-lea n-a preluat eleatismul socotit definitoriu pentru clasicism. Dacă ar fî făcut-o n-ar fi putut să scrie istorie, lie şi o istorie atît de sceptică şi de ironică cum este „Insula pinguinilor". _ Stendhal poate îi un clasic, Ponsard, care perpetuează m secolul •al XlX-lea rigidele trei unităţi şi canoanele tragediei clasice e un epigon, reprezentant al clasicismului devenit dogmă, deci un academist. Clasicismul fiecărei epoci nu e neoclasicism,, atunci cînd se dovedeşte rezultatul unei viziuni personale, rezultatul unei osmoze dintr-o structura artistică clasică si concretul epocii. Aceleaşi tame pot fi tratate de catie personalităţi deosebite din unghiuri deosebite şii cred că temele ^trjictiei socialiste pot fi tratate din unghiul unei structuri clasice. Clasicismul lui Anatole France a lost creator în mijlocul formulelor hermetizante şi na- *T neor7e"călinescu - Impresii asupra literaturii spaniole, Ed. Fundaţiilor pag 17 **) La nouveUe nouvelle Revue Francaise - H. Leîevbre, Vers un romant.sme -revolutionnaire. rit* 164 VERA CALIN turaliste care l-au înconjurat ; Henri' de Regnier care, în aceiaşi perioadă a domesticit simbolismul clasicizîndu-1 şi introducîndu-1 în Academie a fost un alexandrin. Un scriitor al vremii noastre, care ar fi suspectat de clasicism de o viziune clasica, n-ar trebui ipso facto să fie învinuit de academism' să lie socotit un supravieţuitor. Confuzia cred că se datoreşte, între altele unui vechiu şablon cu circulaţie în istoria şi critica literară : anume că opereie romantice ardente şi fugoase ar fi rezultatul unei înalte temperaturi, in timp ce creaţia clasică s-ar desfăşura sub semnul unui echilibru şi a unei moderaţii care exclude incandescenţa. Lectura tragicilor grecii a lui Racime sau Corneille exclude însă categoric această platitudine, in ciuda teoreticienilor mai vechi si mai recenţi ai clasicismului care recomandau „aurea mediocritas" sau „le juste milieu". Clasicismul creator e rezultatul unei înalte temperaturi artistice nu e nici decum echivalent cu conformismul, nu însă şi academismul care înseamnă alexandrinism.*) ^ Exista o anumita luminozitate, o anumită tonalitate majoră pe care in Eneida" lui Virgihu, în „ifigenia" lui Goethe, în unele poeme ale lui Andre Cheorer sau ale romanticului Keats, în proza elegantă a lui Ana-tole France, le numim clasice şi pe care mi-ar fi uşor să le descopăr în foarte multe lucrări contemporane şi să le categorisesc drept clasice Dar aceasta luminozitate, această tonalitate majoră sînt, de drept ale literaturii revoluţiei proletare. Există iarăşi o solemnitate sobră o gravitate lipsita de grandilocvenţă, pe care de asemeni cînd le descoperim în „Elegiile romane" ale lui Goethe sau în poezia oricărui romantic le putem numi fară jenă clasice. Aş numi aşa solemnitatea unor versuri ale lui Jebeleanu, ceea ce nu m-ar împiedeca să numesc romantic sarcasmul lui greu. Dar, acestea sînt trăsături insuficiente pentru o caracterizare La fel şi caracterul educativ al literaturii noastre actuale. Horaţiu, Corneille, Moiliere, La Fontaine susţineau că trebuie să ştii să placi şi să ins-truieşti în acelaşi timp. Şi poate deosebirea dintre marii clasici şi' epigonii lor constă în faptul că primii îmbinau fericit acţiunea educativă cu plăcerea, în timp ce ceilalţi erau doar didactici. Caracterul educativ este, fără îndoială, implicit oricărei opere izbutite scrisă sub semnul realismu-lui-realist, după cum didacticismul e mortal şi pentru literatura nouă.. Dar nici această trăsătură nu poate fi o raţiune suficientă pentru atribuirea caracterizării de „clasică" unei opere contemporane. Că literatura clasică ţinteşte universalitatea, generalitatea umană, este o banalitate arhicunoscută în istoria şi teoria literară. Nu trebuie să luăm ad literalii recornandaţia lui Boileau: „Le moi est haissable". Clasicii epocilor clasice se investigaţi şi comunicau publicului rezultatul acestor investigaţii. Dar — şi lucrul este deopotrivă valabil pentru scriitorul antichităţii ca şi pentru clasicul modern : „EI (scriitorul clasic) nu accentuează ceea ce este particular şi unic în el. El pare să admită că *) Vezi articolul „Le classicisme" de Henri Pyre din „Encyclopedie de lai e" vol. II. REALISM-SOCIALIST ŞI CLASICISM 165 •există o permanenţă dincolo de tranzitoriu, o substanţă dincolo de accident. Către această universalitate ţinteşte cu modestie şi rezervă." *) Spre un anumit tip de universalitate tinde şi arta realist-socialistă, deşi istorismul ei, rezultat al unei gmdiri materialist-istorice, o împiedică de a proiecta omul şi conflictele lui pe fondul umanităţii eterne. Ov. S. Croh-mălniceanu scrie în legătură cu noul universalism : „Iată de ce cred că arta realist-socialistă, de la orice experienţă locală ar porni, trebuie să fie animată de sentimentul că vorbeşte mulţimilor muncitoare de pe întreg pămîntul, trebuie să caute universalul acesta, fugind de izolarea regională .şi de cultul primitivităţii pitoreşti". (Viaţa Românească Nr. 3 1957). Excesul de individual, cultul primitivităţii pitoreşti — trăsături în esenţă naturaliste — sînt deopotrivă opuse esteticii clasice şi celei realist-socia-liste (spunînd acestea, las o margine largă pentru nenumărate deosebiri posibile). Procesul de constituire a imaginii — hotărîtor în definirea unui curent — ar putea vorbi şi el în favoarea unor similitudini. In „Poetica" iui, care sintetizînd experienţa clasicismului antic, a devenit, în traducerile şi comentariile italienilor Vico şi Scaliger, breviarul clasicismului ■modern, Aristot scrie : „Din cele spuse pînă aici reiese lămurit că datoria poetului nu e să povestească lucruri întîmplate cu adevărat, ci lucruri putînd să se întîmple în marginile verosimilului şi ale necesarului. într-adevăr istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea că unul se exprimă în proză şi altul în versuri (de-ar pune cineva în stihuri toată opera lui Ftetodot, aceasta n-ar fi mai puţin istorie, versificată sau ba), ci pentru ■că unul înfăţişează faptele aevea întîmplate, iar celălalt fapte ce s-ar •putea întîmpla. De aceea şi este poezia mai filosofică şi mai aleasă decît istoria : pentru că poezia înfăţişează mai mult universalul, pe cftă vreme Istoria mai de grabă particularul. A înfăţişa universalul înseamnă a pune în seama unui personaj înzestrat cu o anumită fire vorbe şi fapte cerute de acesta, după legile -verosimilului şi ale necesarului ; lucru către care năzuieşte şi poezia, în ciuda numelor individuale adăugate. Particular, în schimb, e ceea ce a făcut ori pătimit Alcibiade, de pildă." **) Teoria verosimilităţii şi a universalului formulată de Aristot mi se pare, că, pe lingă meritul de a afirma funcţiunea gnoseologică a artei, îl are şi pe acela de a prefigura teoria tipizării. Fireşte, balanţa, în cazul lui Aristot şi a literaturii ce s-a scris sub semnul „Poeticii" lui, înclină •considerabil spre general, ideia fuziunii dintre general şi particular, a întruchipării generalului prin particular nefiind nici măcar sugerată. Dar ideia selecţiei faptelor „verosimile" (noi spunem tipice) mi se pare hotă-rîtoare. O va relua în urmă Boileau în „Arta sa poetică". Scriitorul romantic selectează şi el în măsura în care face literatură realistă. Dar arta lui e mai aproape de istorie •— de ceea ce înţelegeau romanticii prin istorie —• decît cea clasică, el fiind, între altele, interesant în figuri excesive şi momente limită, în ceea ce a făcut Alcibiade, de pildă. Reducînd •pentru nevoile demonstraţiei romantismul la o esenţă pură, putem spune că el are cultul faptului unic. De asemeni teoria clasică a selecţiei cît şi cea a tipizării realist-socialiste mi se par la egală distanţă de „felia de *) Enciclopedie de la Pleiade. Histoire des litteratures vol. I, pag. 118. **) Aristot — Poetica — traducere de D. N. Pippide. 166 VERA CALIN viaţa; a naturahşlilor, de cultul faptului mărunt, de acea pasiune pentru' imediatul oarecare, pasiune ce vădeşte renunţarea la marea problematic? renunţarea la permanenţele umane, la mesajul universal al artei înţelesul filozofic al tipizării realist-socialiste se înrudeşte, mai mult decît s-ar părea la o privire fugară, cu sensurile esteticei clasice. înrudirea se vadeşie şi în alte domenii. Pentru scriitorul, pentru gînditorul clasic viaţa este inteligibilă. Angoasele romantice şi cele ulterioare romantismului în fata misterelor naturii şi vieţii îi sînt străine. Forţele care îl depăşesc chiar si atunci cînd le atribuie zeilor sau destinului, generează sentimente ce găsesc expresie limpede. Arta, ca instrument de cunoaştere a vieţii este si ea pentru clasic, cu desăvîrşire inteligibilă şi comunicabilă, vădind acel'gust al cunoaşterii de sine, care este al artei clasice ca si al altor arte dar si. acea pricepere a exprimării limpezi, coherente, logice si rationale a rezultatelor acestei investigaţii, trăsături care sînt mai ales ale artei cias-'ce Nu_subscnu în întregime la afirmaţia lui George Călinescu : „Orice literatura mare, aşadar clasică, este o literatură de cunoaştere iar cunoaştere însemnează reprezentare raţională a vieţii, sore deosebire de reprezentarea empirică documentară," *) fiindcă mă feresc să echivalez literatura „mare" cu literatură clasică, dar susţin că definiţia corespunde-cu succes atît literaturii clasice cît şi pe celei a realismului-socialist.. (lasind la o parte deosebirile) ambele raţionale, fiecare deopotrivă de depărtata de literatura empirică, naturalistă. Artistul clasic ca şi cel al zilelor noastre cultivă cu predilecţie stările clare, logice, e atras de umanitatea normală ; spre deosebire (ie romantic, care chiar cînd e progresist se lasă fascinat de ceea e ciudat straniu, bizar, patologic. Eroul byronian e un tenebros bizar, Peciorin un inadaptabil sumbru şi bolnav de orgoliu, iar Hernani un brigand exaltat Condiţia lor nu se suprapune condiţiei obişnuite a omului normal Grigore Melenov sau Pavel Corceaghin trăiesc situaţii intense, frământări o-igan-tice, iar cel dm urmă devine un infirm. Şi totuşi reacţiile lor atît de variate şi de deosebite unele de altele, aparţin unei omeniri care trăieşte, la o înaltă tensiune, o existenţă normală. Pavel Corceaghin ne impresionează tocmai prin forţa cu care se încăpăţînează să trăiască asa cum trăieşte un om normal, atunci cînd, în realitate, existenta lui ar trebui sa se desfăşoare sub semnul infirmităţii. Nu neg caracterul romantic a! luptei cu infirmitatea. Subliniez doar că, sub raportul normalitătii umane — normahtate dacă nu biologică, clar cu siguranţă psihologică — sub raportul cultivării naturii rezonabile, gîndirea creatorului clasic se înrudeşte cu cea a scriitorului realist-socialist. Temeiul acestei normalităfi poate fi descoperit în însăşi teoria selecţiei clasice sau a tipizării realist-socialiste. Se ştie că hipertrofierea eului, cultul exagerat al individualităţii, exaltarea subiectiva sînt trăsături ale literaturii romantice, născute 'în opoziţie cu impersonalitatea, obiectivitatea, detaşarea aparentă a artistului clasic. Discuţiile purtate nu de mult în presa noastră în legătură cu spiritul modern au dovedit aproape unanimitate în afirmarea unei anumite stăpîniri a eului, unei anumite obiectivităţi ce nu exclude participarea. *) George Călinescu — Sensul ciasic;smului R.F. nr. 2/1946. REALISM-SOCIALIST ŞI CLASICISM 167 drept componente ale spiritului modern. Acel orgoliu al eului, pe care-l vădesc cei mai mulţi romantici, n-a fost. niciodată al literaturii clasice, fie ea scrisă de antici, de clasicii sec. XVII-lea sau de Anatole France si nu este nici al scriitorului socialist. _ Stăvilirea eului nu exclude observaţia morala, dimpotrivă o ascute si aceasta mi se pare o trăsătură deosebitoare a clasicismului faţa de alte orientări ce lasă şi ele subiectul în umbră. Printr-un fel de dedublare conştiinţa raţională a clasicului se analizează şi tot în mod rezonabi analizează pe alţii. Pătimaşele eroine raciniene păstrează, in mijlocul pasiunii devastatoare, destulă luciditate pentru a se investiga şi a comunica limpede rezultatele acestei investigaţii. Interesul pentru omul universal exemplar duce la transformarea acestor investigaţii im portrete morale Teofrast, La Bruyere, Chamfort sînt autori de portrete morale. La yn'nivel mai înalt de generalizare. înfloreşte maxima, cugetarea m0iaVreau sa mă feresc de a stabili analogii forţate, de dragul ilustrării unei concluzii, care ar părea astfel, apriorică. Dealtfel nu încerc, prin aceste rînduri, decît să arăt pe baza unor fapte de literatura, ca orientarea clasică e compatibilă cu realismul-socialist. ^ Constat astfel tendinţa lirismului obiectiv, foarte accentuata in literatura nouă dar, fireşte, neexcluzînd exprimarea lirică de alt tip. Lirismul obiectiv a fost al tragicilor greci, al lui Racine şi al lui Andre Chemer al lui Goethe Antichitatea clasică a cunoscut confesiunea ardenta,^ h.jL^rnui efuziv la fel si opera goetheiană, dar nu acestea le caracterizează, Exista o anumită obiectivitate lirică care nu e impasibilitate^ parnasiană ci rezultatul unei echilibrări între impulsul eului şi solicitările lumii exterioare, echilibru pe care-1 regăsesc în opera tuturor poeţilor de astăzi, convieţuind cu cea mai personală efuziune lirică. Observ de asemeni, înclinarea prozatorilor contemporani pentru portretul moral. Imensa galerie a „Cronicii de familie" nu cuprinde portrete botezate cu nume abstracte, grcco-latine. Personajele lui Petru Dumitriu nu se numesc .Philemon, Creon, Ergaste, ca cele din cartea lui La Bruyere care sublinia astfel universalitatea Caracterelor^ sale şi _se ferea — în mod pueril — de căutătorii de chei. Abundă însa in „Cronica de familie" portretele morale deduse din înfăţişare, îmbrăcăminte, gesturi ticuri portrete ce se constituie în tipuri umane, ba chiar in prototipuri La Bruyere scrie în Caracterele sale la capitolul Despre cei mari : Teoonis se îmbracă cu minuţie şi iese din casă împodobit ca o femeie ; nici n-a păşit bine pragul casei şi şi-a potrivit ochii şi obrazul, pentru ca atunci cînd va apare în public, totul să fie gata... Cînd trece pnn sal. se întoarce spre dreapta unde e lumea mare şi spre stingă, unde wu e niment i salLtă pe cei ce sînt şi pe cei ce nu sînt. îmbrăţişează pe unul rare îi iese în cale, strîngîndu-i capul la pieptul sau, pe urma sc imere-sează pe cine a îmbrăţişat". „ Deschid primul volum al „Cronicii de familie" şi descopăr, in primul epizod „Dav.da" portretul lui Lascar Lascari: „Era mai scund decît stăpînul casei şi familiar, unsuros cleios ; se lipea de om, mina u era umedă si lipicioasă, felul de a vorbi prietenos binevoitor aproape gales zîmbetul ce dovedea dinţi nespălaţi, obrazul alb cu barbete dese fa anii părul rar, răvăşit şi cu un început de chelie, totul semăna cu o 168 VERA CALIN KuDortSiIere DoSlTl ŞHi vorbţŞte cu o intimitate si o indiscreţie insuportabile .Domnul Lascari era foarte bogat; aşa soios cum era fşi juca mereu in buzunar cu sunet unificat cîţiva napoleoni d"n cie nu scotea niciodată vreunul..." ' ,ldPoieo™ am caie „Viaţa lui Bonifaciu Cozianu" debutează cu portretul fizico-moral al personajului şi colecţia portretelor din „Cronica de ami ie! se îmbo u^hS'SL FlreŞte' p0rtretele iui Petru DtmTwu au o stone, fireşte precizările şi localizările sînt mai numeroase la el aecrt la moralistul francez al sec. al XVII-lea, fireşte, La Zylre n -ar ii voi bit niciodată de „un caş care a făcut păr". îndrăznesc să stabilesc totuşi o apropiere, pentru că Petru Dumitriu mi se pare a reTliza ca si La Bruyere ca şi atît a alţi portretist! clasici, o vastă tipolo* e sodală dar.ş, o valabila tipologie umană. Acelaşi lucru l-as pune" şi dspre George Călinescu. maestru în arta portretului. Al său Gaittany este un „monden" al vremii lui, dar ticurile şi gesturile (agenda L Vi nn teazâ obligaţiile mondene), rîsul, întrVcomportamentuNl înrudesc cu mondenii, ale căror portrete ni le transmit portretiştii şi moralist clasic" De pilda acest monden, al cărui portret Montesquieu ni-1 comunică ni a in Să™6; nSţ". fUnerare V^Ci °dihneşte cel ce ™ £ ocW S-a plimbat la cinci sute treizeci de înmormîntări. S-a bucurat la f^fjf 3 d0Uf mU Şasf ,sute °l3t zeci de copii. Pensiile pentru care i-a elicnat pe prietenii sa,, olosind mereu altă formulă se rid că la două mi orffalcltuirl'6 iv^^°nversatia sa era amuzantă ; avea un irsră -aoel n t fIZeC1 Ş1 cm? de P°Veştl ; dealtfel stăPînea din .virstd bageda o suta optsprezece apoftegme scoase din gînditorii antici pe care le folosea în ocazii deosebitc^Talentele mondfnului îii K tesquieu s.nt m mare parte cele ale lui Gaittany. Pe urmele clasic lo" George Călinescu merge mai departe cu generalizarea morală Ea unge lLfsTmax!mme°r ^ 53 56 P°3te aIcătui Un florile*iu de cu^ tatP t1^a5ă,PrctotiPuI uman realizare literară de o extremă generah- i inro"naiaihne Insu?î" Benera ?• cornportînd puţine note individuale ar h incompatibil cu estetica realismului-socialist capătă o desminiire în poemul Manei Banuş „Despre pămînt". Domnul Fost (numeTsimbol c mmteşte nu numai de -cele greceşti atribuite Caracterelor sale te către «?nS^LVrlid* nUmi 6 P?rsonajelor clin alegoriile morale mai vechi) ÎT^rif '+ abstracţiune, întruchipare a năravurilor unei categorii sociale laigi, străbate ,n chip de umbră, dar cu forţă, întreg poemul. Poeta ne comunica procedeul creaţiei, care este cel al portretiştilor şi moraliştii „Un delegat abstract, dar ca şi viu, Al domnilor pe care-1 ştii, şi-i ştiu'; Un delegat de-al lor,, un prototip, Pe domnul Fost, din mulţi îl înfirip. ritii fE I"" P;'0Cedeu ."re găseşte deplină justificare în cazul unei apariţii fantomatice şi simbolice. Intr-un roman realist o astfel de apariţie s^ar putea sa distoneze. Nu e totuşi mai puţin adevărat că acest deceda? vin blana şi melon", gindit în stilul portretelor universale clasice trăieşte azi intr-un poem al realismului-socialist. REALISM-SOCIALIST ŞI CLASICISM 169 Un roman apărut nu de mult şi elogios primit de critica noastră : • „Familia Calaff" de Iulia Soare vădeşte aceeaşi înclinare spre tipuri psihologice, în care gradul de generalizare atinge clasicitatea. Lucrul a fost subliniat la vremea apariţiei. Există în roman un tată zgîrcit, autoritar, ]V tiranic ; există copii, unii laşi şi linguşitori, alţii rebeli. Cronica George-tei Florodincă a reţinut just structura clasicistă a scriitoarei şi mă seu- | ieste de caracterizări suplimentare : „Tendinţa ei nu a fost aceea de a B descoperi zone noi rămase în umbră ale psihicului omenesc, reacţii neobiş- | nuite, caractere inedite, ci de a comunica formele fundamentale, clasice, |U' pe care le ia general-umanul, filtrat prin anumite împrejurări social- || istorice... Jocul liber pe care-1 are raportul general-individual înainte de a da în schematism sau în naturalism se face în arta de tip clasic, nu în :jj favoarea ineditului, a unicului, a originalităţii, ci tocmai în favoarea j .elementului comun, generalizat." Romanul Iuliei Soare e un roman analitic f de mare pătrundere, care vorbeşte sensibilităţii cititorului de azi. Dar ; clasicismul este analitic şi omite pitorescul în favoarea investigaţiei mo- | rale cu valabilitate generală. Se poate, cred, desluşi o tendinţă spre psihologia caracterologică | în literatura noastră actuală, cu atît mai mult cu cît eroul pozitiv e o prezenţă în „Caracterele" vremii de azi. Acesta mi se pare înrudit, în j. felul cum e conceput cu tipurile exemplare clasice. (Achile îşi depăşeşte I prin forţă semenii, dar e un exemplar de umanitate normală, interesat de s problemele obştei. Ulisse, inventiv şi versatil, este un om vital şi activ.) In general, eroii clasici, fie ei antici sau moderni se caracterizează prin sociabilitate. Relaţiile cu semenii reprezintă o permanenţă pentru ei. Clasicul îşi justifică faptele prin raportare la un ideal social. Romanticul e un , solitar, găseşte confruntare doar în sine însuşi. Corsarul şi Evghenie Onegbin sînt nişte singurateci, Prometeu şi Cidul nişte sociabili, chiar cînd primul e surghiunit în vîrful stîncii. Desigur nu mai gîndesc să sta- | bilesc o comparaţie între idealurile sociale ale eroului clasic şi ale celui contemporan cu noi. Remarc doar că personajul clasic ne este, prin sociabilitate, mai aproape de cît gigantul Renaşterii sau tenebrosul romantic. •Observaţia nu mă împiedică să remarc că Aclam Jora nu e lipsit de tenebre. Cu conştiinţa că fiecare dintre notele subliniate nu se arată hotărî-toare pentru descoperirea unui clasicism al zilelor noastre şi că fiecare în parte e vulnerabilă, în sensul că poate oricînd fi atribuită unei alte direcţii decît celei clasice, cred totuşi că acumularea lor ne poate vorbi des-ypre un filon clasic în interiorul realismului-socialist. Psihologic vorbind, formula clasică cu însuşirile ei de echilibru, este rezultatul unui acord, acord interior între facultăţile reflexive, meditative şi cele extravertite ale individului cugetător. Sociologic vorbind, clasicismul este rezultatul unui acord atins rar şi pentru scurtă vreme în trecut între individ şi societate. Acest acord a putut fi iniţial reprezentat de echilibrul fragil atins în secolul al V-lea elin, secolul democraţiei ateniene, de forţele sociale ale antichităţii sau de cel şi mai fragil obţinut prin alianţa monarhiei absolute cu burghezia. Există, în zilele noastte premizele unui echilibru mai adînc şi mai durabil. Acel îndoit acord de ■care pomeneam mai sus se poate realiza cu succes. A vorbi despre clasicismul literaturii de. astăzi nu compromite nici epoca, nici literatura. LA ANIVERSAREA LUI TUDOR VIA NU OMAGIU Tudor Via,iu a împlinit 60 de ani. Cultura romînească sărbătoreşte cu-emoţie pe una dintre personalităţile ei cele mai remarcabile, pe unul 'dintre ginditoni eicei mai .fecunzi ~~ pe cel care a consacrat mai mult decît on care alt gmditor ronun analizele şi meditaţiile sale îndelungate studiului problemelor atît de complexe ale Esteticii, pe cel care în atît ea domenii ale culturii umanistice ~ tn filosofia culturii, în istoria doctrinelor estetice, in teoria valorilor, în stilistica literară, — a deschis în cercetarea romînească drumuri noi puţin umblate pînă la dînsul, pe cel care într-o viată culturala dominată adeseori de diletantism si empirism a reprezentat cu un accent neclintit de demnitate şi gravitate rigoarea spiritului filosof ir" clasic, demnitatea gîndirii sistematice, exigenţa conceptelor terme si minuţios elaborate, în atitudinea faţă de fenomenul estetic aspiraţia perpetuă-a lui 1 udor Vianu a fost către un raţionalism consecvent către promovarea unei metode raţionale de investigare a operelor literare, năzuinţa sa fiind de a încercui cit mai mult cu putinţă nucleul operei de artă în 'plasa determinărilor conceptuale. Aceasta l-a condus la refuzul categoric şi principial al oricărui impresionism critic, al oricărui intuiţionism sau misticism estetic, la ironizarea dură a ceea ce a numit „critica decorativă" — ce substituie jocul arabescurilor şl imaginilor gratuite elaborării judecăţii criticii serioase — şi ia promovarea — în faza mai recentă din activitatea sa — a critica stilistice ca metodă eficientă de studiu ştiinţific a individualităţii opera literare. Cultura filosofică şi literară de o soliditate exemplară i-a permis lui. Tuclor Vianu să cultive adeseori cu succes în lucrările si studine sale metoda istorică de analiză a fenomenelor ideologice si estetice, studiul genetic al evoluţiei diferitelor tendinţe si motive culturale sau literare, i-a îngăduit să realizeze adeseori acea operă admirabilă de integrare şi proiectare a fenomenelor culturale romîneşti pe fundalul dezvoltară cultura universale, (in „Poezia lui Eminescu", „Influenta lui lleael ,n cultura romînă', „Literatură naţională şi literatură universală" etc) In epoca de frenezie iraţionalistă, de beţie mistică si vitalistă Tudor'Vianii a cultivat pe plan etic „idealul clasic al omului", spiritul armoniei echilibrului şi perfecţiunii morale, năzuinţele de tip goethean, salutînd în mod semnificativ ca exemplară atitudinea unui Thomas Mann de pildă. Cînd' critica noastră marxistă contemporană se va apleca asupra operei atît de bogate a lui Tudor Vianu spre a-i consacra studiul analitic si complex pe- OMAGIU 171* care-l merită, atenţia ei se va îndrepta desigur în prunul nnd tocmai către valorificarea acestor direcţii umaniste, raţionaliste şi istonste din gindi-rea sa — fără a ignora bine înţeles în acelaşi timp influenţa evidenta pe care a exercitat-o idealismul filozofic în teoria sa a valorilor sau in concepţia sa a filosof iei culturii, sau un anume eclectism aljwziţiei -sale in problema atît de spinoasă a „autonomiei" şi „eteronomtei artei Ami regimului de democraţie populara au consacrat in ludor Vianu ne una dintre personalităţile de frunte ale culturii noastre noi: ale-gerea sa ca US brii al Academiei R.P.R., participarea sa ca_ membru, a diferite deierjotii care au reprezentat cultura noastră în străinătate o activitate feuffll1ca profesor, publicist sau conferenţiar - şM prin care s-a manifestat noua efervescenţă a activităţii lui Tudoi Vianu in anii C0,l^^îtu%eg spiritul cultura socialiste tinde să reabiliteze ji să confeadevărata"'preţuire tipului omului de cultură urnanistatn-lestratcu o viziune cuprinzătoare a diferitelor domenii şi sectoare ale cid fvrii cambii de a sintetiza într-o unitate armonioasă preocupa, tie filosofului esMcianuhd filologului si criticului literar - sărbătorirea emu waţi omdtcuUuiă si profesor ludor Vianu capătă o rezonanţa deosebita dipticinoTtrăa tutu or îndreptîndu-se cu acest prile, care valorile wmXeTcarele oersomficâ acest spirit de înaltă demnitate intelec-tMhlcaTe a înţeles Tudoi Vianu să-şi desfăşoare întreaga sa oPe,a şt activitate. V. & ZOB DUMITRESCL^SUŞ£LENGA_ TUDOR VIANU Desigur, la început, a fost profesorul Dacă ar fi să facem, ca pe vremea lui Gali şi Lavater, aprecieri frenologice şi fiziono-mice pentru a stabili aptitudinile, vocaţiile oamenilor, fără îndoială că în Tudor Vianu am descoperi, mai înainte de ori ce, profesorul. Profesorul cu ţinută academică, cu glas bine timbrat de bariton, făcut anume pentru rezonantele amfiteatrelor universitare, purtînd vestminte de culoare mai întotdeauna închisă şi ţinînd de o modă constantă, cu mişcările puţin rigide, con-trastînd cu volubilitatea elegantă a exor-diil-or, este parcă un avatar al profesorilor de la lena sau Tubingen, din secolul lui Goethe şi Schiller. Aşa i-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, înconjurat de o armată de asistenţi, cînd, pe lîngă cursul de estetică, făcea seminarn de dramă universală şi stilistică. Numele-lui Tudor Vianu era legat de facultate ca un corolar al acesteia, aşi zice : cine îl rostea avea de îndată impresia unei consacrări profesorale. într-adevăr, formaţia sa de timpuriu filosofică, rigoarea aceea ştiinţifică pe care o insuflă spiritelor chiar foarte tinere, contactul neîntrerupt cu, cartea, o seriozitate înnăscută îi conferi- 172 ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA seră parcă „apriori" atributele exterioare şi lăuntrice ale carierei universitare. Apoi avea un doctorat în Germania, luat cu o teză deosebit de interesantă, ,,Das Wer-tungsproblem in Schillers Poetik", era autor al unei „Estetici", al „Artei prozatorilor romîni" şi al ediţiei Macedonski care începuse .să apară încă din 1939, tot lucrări grele în cumpăna prestigiului profesional. A trebuit însă să treacă vreme mai îndelungată pentru ea să pot descoperi, sub masca gravă, vorbitoare de înalte preocupări intelectuale, omul şi calitatea spiritului său. L-am descoperit într-o zi, înlr-un iei care poate părea ciudat. Profesorul, amuzat de o gafă a unui student sau de o "îndrăzneală de interpretare, nu mai ştiu, a rîs. Şi atunci am desluşit, într-o străfulgerare, în fizionomia foarte arareori luminată de rîs, o natură umană dublă, care m-a făcut să mă' gîndesc, de îndată, la versurile cu care se mărturiseşte un personaj dintr-o dramă a lui Goethe, foarte drag sufletului lui Tudor Vianu : „Zwei Seelen wohnen, ach ! in meiner Brust..." Dar spre deosebire de eroul goethean, Tudor Vianu nu mi-a părut sfîşiat de natura dublă care s-a revelat într-o clipă fugară pe fizionomia sa. Dacă mi-aşi îngădui, în scopul unei mai mari plasticităţi metaforice, să fac o etichetare depăşită, aşi spune că figura domniei sale, reproducîn.d, aşa cum am intuit atunci, structura lăuntrică, e împărţită în două sectoare, topite aşa de bine laolaltă încît extrem de rar ele reuşesc a fi deosebite. Fruntea înaltă, luminoasă, boltită vorbeşte despre predominanta intelectului bogat, puternic, apolinic ; nasul curbat şi mai ales gura întinsă în rîsul uşor faunesc ce colorează privirea cu reflexe jucăuşe, repede trecătoare, dezvăluie lumea sensibilităţii, dionisiacă. Vechea tipologie renaşte parcă în alternanta .de lumini pe această fizionomie cu profil auster. Şi, dintr-odată, înţelegi polaritatea fundamentală a personalităţii acesteia, prinsă între spiritul filosofic şi receptivitatea artistică, atenţia egal împăr- ţită între farmecul imaginei artistice ca atare şi necesitatea explicitării problemelor majore ale creaţiei în lumina filosofiei. înţelegi de ce Tudor Vianu, căutător pa sionat al adevărului, a dorit să afle răspunsuri la marile întrebări .ale existenţei şi a alcătuit studii de filosofie, de filosofia culturii, de axiologie, cercetînd adînc unele figuri ale gîndirii moderne. înţelegi, cum, ca un adevărat iubitor al frumosului, el însuşi dăltuitor de poezie în orele intimelor soliloquii, s-a apropiat de artă sub multiplele ei aspecte şi a dăruit istoriei artei noastre studii asupra plasticii contemporane (despre O. Han, despre C. Med rea )\ asupra teatrului (cu „Arta actorului"), dar mai ales asupra, literaturii, de la „Poezia lui Eminescu" pînă la „Ion Barbu". reali-*înd şi cuprinzătorul tur de perspectivă din ..Arta prozatorilor romîni". care echivalează cu o istorie a stilisticii romîneşti. Aşa se explică de altfel, cum Tudor Vianu a făcut şi continuă să facă la noi cele mai bune aplicaţii de stilistică literară, dată fiind îmbinarea de preocupări literare şi filosofice, deschizătoare de posibilităţi unice în interpretarea cuvîntului ca expresie a ideilor creatorului. Dar sufletul împărţit în măsură egală spre căutarea frumosului şi a adevărului, personalitatea axiologului care a urmărit cu înfrigurare clasificarea valorilor supreme ale vieţii, nu putea rămîne indiferent la valorile morale. Cu alăturarea binelui la polaritatea frumos-adevăr. încununăm tripticul celor mai înălţătoare preocupări omeneşti şi descoperim în Tudor Vianu umanistul. Umanismul la profesorul Vianu se colorează, ca la oarnenii Renaşterii, cu toate nuanţele cunoscute, de la dragostea pentru om şi încrederea în marile forţe ale binelui, forţele luminii care înfrîng toate obstacolele întunecate ale vieţii, pînă la pasiunea pentru clasicism şi ştiinţele filologice. Dragostea pentru om a fost pîrghia puternică a menţinerii lui Tudor Vianu într-o neîntreruptă contemporaneitate cu vremea sa. Cel care, în 1934, în prefaţa la volumul intitulat „Idealul clasic al emu- TUDOR VIANU 173- lui", închina un gînd, „unităţii şi integrităţii omului, demnităţii şi nobleţei lui", a trăit întotdeauna conform opiniilor sale despre om şi a dăruit fiinţei umane toată atenţia şi tot interesul său, a pus de fapt în slujba oamenilor puterea lui de gîndire şi de creaţie. De aci, din îîntîna aceasta ne: secată şi-a tras sevele democratismul lui Tudor Vianu, parte alcătuitoare a fiinţei sale, neînvăţată şi lipsită de ori ce ostentaţie. Atitudinea aceasta deliberată, totuşi, prin fundarea pe temeiuri raţionale şi teoretice, i-a îngăduit să treacă dintr-o lume într-alta, să se simtă azi mai tînăr parcă. înviorat de proaspetele elanuri ale maselor ce clădesc cetatea viitorului, tot mai încrezător în aceleaşi idealuri care !-au însufleţit şi pe care nădăjduieşte să le vadă însuşite de tinerele generaţii care vor constitui mîine lumea oamenilor noi. Aceiaş dascăl călăuzeşte azi, în continuare, paşii spirituali ai tinerilor ce urcă spre cultură pe promontoriile literaturii universale, de la Horaţiu la Walt Whitman, de la Homer la Şolohov. Tot ce a strîns în bogatul corn al abundenţei care este spiritul său, dăruieşte neprecupeţit, risipeşte aproape, înţclegînd că vremurile noastre au nevoie de dăruire totală, de ofranda necurmată a spiritelor generoase. La setea contemporană de cunoaştere, Tudor Vianu răspunde multiplicîndu-se. E nu numai istoric al literaturii şi critic, ci şi traducător şi conferenţiar neobosit; îngrijeşte ediţii, face mai departe studii de stilistică literară, e pretutindeni prezent în toate publicaţiile de specialitate. Sînt cunoscute studiile sale introductive la Flaubert, Goethe, Heine şi atîţia alţii dintre clasicii literaturii universale. A dăruit glas romî-nesc dramelor romane ale lui Shakespeare, „Iuliu Cezar", „Antoniu şi Cleopatra", „Coriolan", ca şi minunatei opere a bă-trînului Goethe. „Poezie şi Adevăr"; în colaborare, a tălmăcit şi cîteva monografii critice sovietice cum sînt acelea despre Gogol şi Ostrovski. Ediţia Odobescu, însoţită de un mare studiu, se numără printre cele mai bune la noi, iar „Epitetul eminescian", spicuit printre nenumărate cercetări de limbă şi stil realizate în legătură cu literatura romînă, este una din ultimele dovezi ale cultului pe care Tudor Vianu l-a purtat întotdeauna neasemuitului poet. După cum contactul cu filosofia nu l-a făcut niciodată sceptic, ca pe majoritatea „filosofilor moderni", tot aşa împărtăşirea neîncetată din marile valori ale culturii universale, valenţele sale multiple nu l-au făcut un cosmopolit. Puţini dintre oamenii de cultură ai generaţiei sale au fost atît de trainic ancoraţi în realităţile romîneşti. ca Tudor Vianu, le-au cunoscut şi le-au preţuit ca el. Dacă a vorbit despre Cervantes şi Voltaire, nu l-a dispreţuit nici pe Anton Pann, isteţul, şi dacă pentru Goethe a avut o veche dragoste, de Eminescu nu s-a despărţit niciodată. Grădinar credincios, a zăbovit mereu în preajma florilor culturii noastre, flori de soi sau mai umile, s-a bucurat de priveliştea lor şi a arătat-o şi aitora. N-aţinut nimic pentru sine, nu s-a claustrat niciodată în turnuri d,e fildeş, deşi uneori simţi în fiinţa sa un sfielnic impuls spre-solitudine pe care şi-1 reprimă fără îndurare, deoarece crede în menirea sa de om de cultură, care trebuie să ajute la 'desăvârşirea celor din jur. Şi într-adevăr, toată, viaţa, toată opera de cărturar a lui Tudor Vianu privită în perspectiva largă pe care o deschid cei şaizeci de ani ai săi, îţi par destinate să ajute pe om ca prin cultivarea minţii să se descopere pe sine ca personalitate morală. Idealul său uman şi social, format pe datele raţiunii, ajunge să se confunde cu idealul cel mai înalt spre care năzuieşte azi omenirea luptătoare pentru valorile cele mai de preţ ale vieţii.. .174 TUDOR VIANU TUDOR VIANU MĂRTURISIRI •„Pornit la lucru literar şi ştiinţific, m-am lăsat totdeauna călăuzit 'de interesele valorilor pe care credeam a le sluji, nu de acelea mărginite ale persoanei mele. Am dispreţuit deci, ca o .nedemn.itate, reclama în toate întruchipările ei, zarva în jurul propriei persoane si toate manifestările în care -scriitorul sau omul de ştiinţă vorbeşte mai mult despre sine, decît despre subiectul său". („Vremea", 18 mai 1935) „Trebuie să preţuim valoarea morală a criticului, cu atît mai mult cu cît ea poate fi pierdută mai uşor. Gîndeaseă-se cineva ce unealtă privilegiată ţine în mînă individul care a dobîndit dreptul de a -face publice părerile sale despre oameni şi opere !... Cită delicateţe a conştiinţei îi trebuie unui om pentru a nu transforma acest drept preţios într-un' abuz ?... Trebuie să împiedicăm informaţia inexactă, aluzia tendenţioasă, calomnia frivolă. Valoarea morală a criticii literare este necesar' a fi necontenit supravegheată, căci numai ea poate justifica întinsa ei influenţă actuală şi, în definitiv, numai ea poate d:a autoritate intuiţiilor gustului". („Generaţie şi creaţie", 1936). „Succesul deplin şi permanent al operii de artă echivalează cu făgăduinţa succesului pe care cosmosul material pare a-1 fi obţinut pentru sine ■şi pe care spiritul omenesc şi-1 poate făgădui în toate domeniile activităţii lui. Opera de artă poate fi înţeleasă ca un adevărat program al vieţii spirituale a omului. Ea conduce întreaiga operă a culturii. Glasul ei pare a spune -că ceea ce i-a ishutit ei, poate să isbutească tuturor ostenelilor omeneşti. In toate domeniile culturii, după exemplul artei, ne putem sili către armoniile realizate de ea pînă acum. Pentru că există artă, poate exista o societate mai bună, o viaţă morală mai nobilă, o ştiinţă mai completă, mai adîncă şi mai adevărată. Semnificaţia filozofică a artei se completează pentru cine ştie să înţeleagă ică în armonia ei este configurat însuşi destinul .glorios al spiritului". („Filosofie şi poezie", 1943). „Am fost oamenii unei răscruci, aşezaţi între două lumi. In copilăria noastră, ţăranii locuiau încă în bordeie săpate în pămînt şi arau cu plugul de lemn, ca în prieistorie. Eram una din puţinele ţări în care exista pelagra. .Malaria şi oftica făceau ravagii. întinderea analfabetismului ne creiase o tristă celebritate. Mai mergea vorba, în copilăria noastră, despre ţăranii bătuţi la scară. într-o zi clin primăvara anului 1907 s-a răspîndit, la Giur- MĂRTURISIRI 175 -r/iu ştirea că stăni stenii au pornit asupra oraşului. Locuitorii .înstăriţi ai oraşului si-au strîns în grabă lucrurile mai .de preţ pentru a trece Dunărea la Rusiciuc, dar şi-au desfăcut curînd boccelele, pentru că şirurile stănişte-nilor au lost culcate de focurile artileriei, în apropiere ide oraş. Aim apărut pe lume în ţara veche, plină de nedreptate. Dar ne-am deschis culturii celei mai înalte, îpentru că în vechea orînduir© nedreaptă s-au ivit oameni noi, spirite înalte si curate, care ne-au deschis ochii. Am avut profesori eminenţi şi scriitori admirabili. în mediul culturii noastre înaintate am putut afla ce-i lipseşte ţării şi ce trebuie să cucerim pentru ea. Dragostea noastră de tară a fost adeseori chinuită, ca toate iubirile cele mari. Aşezaţi între două lumi, între vechea lume a injustiţiei şi aceia care se desemna la orizont, ne-am ales cu oarecare greutate domeniul, am arătat oarecare mobilitate in aspiraţiile noastre. Am simţit nevoia să sistematizăm din nou întregul domeniu al culturii, să punem o piatră în fiecare punct al temeliei ei". („Viaţa Romînească", 8-1956). CRONICĂ LITERARĂ Ov. S. CROHMĂLNICEANU MATEI CARAGIALE „Craii de Curtea Veche" sînt un soi de roman bizar, care in proiectele lui Matei Caragiale trebuia să constituie primul volum al unei trilogii. Continuarea urmau să o facă alte două voilume, „Sub Pecetea Tainei" şi „Soborul Ţaţelor", ambele însă începute numai şi rămase neterminate. Spun roman bizar, întrucit în jurul lui, de-a lungul anilor, pînă astăzi, n-a 'încetat exerciţiul unui adevărat cult Pentru că la 15 ani, Matei Caragiale învăţa pe de roşit pagini din Almanahul Gotha şi copia în caietele de şcoală steme nobiliare, pentru că, mai tîrziu, ajuns om matur, îşi freca hainele noi cu cioburi de sticlă, spre a le da patina vechimii şi visa ■ordine streine, Crucea Sfintei Ana sau Legiunea de Onoare, pavilion cu armele casei pe acoperişul proprietăţii de la Sionu, in-a fost prea greu ca existenţa sa să fie .împinsă .încet -în .legendă. „.Se putea vedea acum cîţiva ani — scrie G. Călinescu — trecînd prin piaţa SI. Gheorghe, un bărbat care prin înfăţişarea lui atrăgea numaidecât atenţia. Era iarnă uscată, cu zăpadă scîrţîitoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45—50 de ani, era drept, părea solid şi osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab şi acum prin v.îrstă căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Faţa rasă era contractată, prin lăsarea .muşchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. ŞI TEHNICA TAINEI Pentru anotimp era învederat insuficient îmbrăcat, deşi se părea că nu lipsa-ci dorinţa menţinerii unei ţinute uniforme determina această alegere. Purta pe cap .un melon, aşezat rigid ca un semiţilindru, pe trup un pardesiu sau un demi-paiton uşor. Ghetele' subţiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul şi demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deşi ţinuta omului era de o corectitudine înţepată de mare gală. Contrastul între acest om ciudat şi restul trecătorilor era aşa de izbitor, încît te .gindeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, ■la unul din acei aristocraţi arheologici şi plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor şi pe care Cocteau i-a văzut în jurul împărătesei Eugenia .de Montijo" '»). O astfel .de apariţie stranie, şi în literatură, cultul „Crailor" tinde să facă din Matei Caragiale. Acesta -n-ar aparţine nici unui curent, nici unui grup, n-.ar avea înrudiri artistice cu nimeni, s-ar înscrie în categoria fenomenelor miraculoase şi unice. Ficţiunea se bazează .într-.o anumită măsură şi pe data la care „Craii" au văzut lumina tiparului ; cartea scrisă foarte în spiritul .anilor 1910—1916, înccpîndu-şi ') G. Călinescu. Istoria Literaturii Ro~ mîne, pag. 813. MATEI CARAGIALE Şl TEHNICA TAINEI 177 destinul literar abia două decenii mai tîrziu" '). Cu toate acestea, lucru foarte curios, filiaţiile şi înrudirile operei lui Matei n-au rămas ignorate. încă din 1936, Vladimir Streinu indica într-un studiu2) familia de spirite a autorului „Crailor". Erau amintiţi astfel Barbey d'Aurevilly, evocat cu a lui „perdea cîrmezie" (Le Rideau Cramoisi), de Matei Caragiale însuşi, ViMiers de l'Isle Adam şi strămoşul tuturor, Edgar Poe3). In prefaţa Ediţiei Definitive, Per-pessieius complecta lista cu Huysmans din „A Rebours" „al cărui Des Esseintes îndrăgostit de fast, de. recepţii macabre, de pietre preţioase, de miresme şi literatură decadentă, realizează eroul, de epocă anti-naturalistă, al vieţii imaginare", cu Gobi-neau, Oscar Wilde, Baudelaire, „din Splee-nul Parisului", Balzac, „al afacerilor tenebroase", Furetiere, „despre care vorbeşte o însemnare de agendă, eu romanul burghez", şi Jean Lorrain („ţaţa de 'Lorrain" cum îi spune Matei într-un loc), sugerînd şi cîteva înrudiri mai apropiate cu Ion Ghica, monograifistul Bucureştilor Vechi şi cu Odobescu, autorul de nuvele istorice „tenebroase". Pompiliu Constantinescu arăta nu fără îndreptăţire legăturile tainice ale Crailor cu opera lui I. L. Caragiale, respingrnd ideea că între tată şi fiu n-ar fi existat nici o filiaţie artistică4). In sfîrşit, critica n-ia ezitat să-1 claseze pe Matei printre „decadenţi" (Lovinescu) ; „hermetici" (Călinescu) sau „estetişti" (Vianu), 'unindu-se în a recunoaşte dincolo de ori ce divergenţe că arta. lui stă sub semnul căutărilor simboliste de la sfîrşitul secolului trecut. '). Redactarea textului reluat şi refăcut mereu cu o rîvnă. care amintea pe aceia a bătrînului Caragiale a ţinut din 1910 pînă în 1928. Textul publicat în „Gîndirea" (1926— 1928) a mai suferit modificări serioase la tipărirea în volum (1929). 2j! R.F.R. III. 3 Martie, 1936. 3) (Acesta mai mult ca sigur cunoscut prin I. L. Caragiale, care tradusese încă din 1898, după Baudelaire, „Istoriile Extraordinare" : „Une Barique d'Amontîl-lado" şi. „Le Masque de la Mort Rouge"). 4) Figuri literare, Ed. „Vremea" (1938). Şi totuşi mitul ultimului dintre Cara-giaii nu conteneşte să devoreze datele acestea precise, tinzînd împotriva lor către o existenţă autonomă. De unde-şi soarbe oare forţa? Explicaţia stă, am sentimentul, într-,u.n fenomen social obscur, dar cu o arie destul de vastă. Cum s-a observat — biograful :lui Sir Aubrey de Ver a fost un dandy într-o formulă romînească particulară a veacului XX. Ca şi Barbey d'Aurevilly, care se socotea „ultimul muşchetar al regelui" în Franţa burgheză şi democratică a lui Thiers, fiul natural al lui Caragiale îşi descoperea la noi, în 1913, fidelităţi imposibile faţă de urmaşii principelui domnitor George Bibescu, de pildă, „acela care — cum sp) G. Călinescu, Istoria Literaturii Ro-mîne, 812—815. 2) Baudelaire: Curiosites Esthetiques. La Peinture de la Vie Moderne. Le Dandy. 3) Se pare că bătrînul Caragiale a fost singurul, care a încercat să descurajeze de timpuriu aspiraţiile senioriale ale fiului său, amintindu-i că se trage din plăcintari albanezi şi invocînd ca dovadă incontestabila formă turtită a capetelor tuturor membrilor familiei. E evident că fenomenul acesta, sub o formă oarecare deosebită, se repetă şi în epoca noastră; iată deci şi de ce mitul lui Matei continuă să trăiască. * Dar cine sînt în realitate „Craii", şi care e istoria .lor ? De fapt romanul lui Matei Cara.giale nu are propriu zis o acţiune, ci e alcătuit mai de grafia dintr-o succesiune de evocări poetice. Ele impun totuşi cîteva personagii, schiţîndu-le un destin. „Craii de Curtea Veche" sînt trei: Mai întîi, autorul însuşi, care, tînăr, pus pe beţii şi trândăvii nesfîrşite, tulburate din cînd în cînd de vagi proiecte literare, îşi .face iniţierea în ordinul acesta straniu. Sînt anii de studenţie la Bucureşti ai lui Matei, urmărit de la Berlin de scrisorile îngrijorate ale bătrînului Caragiale, şi pornit -în ciuda tuturor avertismentelor şi mustrărilor părinteşti pe „traiu dulce". „Am groază de scrisori. Pe atunci le ardeam fără să le deschid. Asta era soarta ce o aştepta şi pe noua sosită. Cunoscînd scrisul ghiceam cuprinsul. Ştiam pe de rost 'nesărata plachie de .sfaturi şi de dojana ce mi se slujea de acasă cam la fiecare început de .lună ; sfaturi să purced cu bărbăţie pe calea muncii, dojana că nu mă mai înduplecam să purced odată. Şi, în coadă, .nelipsita urare ca Dumnezeu să mă aibă în sfînta sa pază"4). Delavrancea îl informa discret pe Caragiale asupra progreselor realizate la studii de fiul său. Matei frecventa dreptul dar şi cursele de cai. In timp ce tatăl îi căuta feciorului protecţii înalte şi se bucura că acesta luase cîteva examene, lumea crailor cu deşănţatul ei program nocturn, din circiumă în circiumă şi din casă de plăceri în casă de plăceri, îl sorbise de mult pe ultimul dintre Caragiali. „Amin. In halul... în care mă găseam mi-ar fi fost peste putinţă să pornesc pe ori ce fel de cale. Nici în pat nu mă puteam mişca. Deşurubat-de la încheieturi, 4), „Craii de Curtea Veche", Opere, Ed. F.R. pag. 63. MATEI CARAGIALE ŞI TEHNICA TAINEI 179 cu şalele frînte, mi se părea că ajunsesem în stare de piftie. In mintea mea aburită, miji frica, să nu mă fi lovit damblaua. Nu, dar în sfîrşit, mă răzbise. De o lună, pe tăcute şi nerăsuflate, cu nădejde şi temei, o dusesem într-o băutură, un crailîc, un joc")\ Primul crai, povestitorul, învaţă deprinderile tagmei asistîndu-şi magistrii la beţie şi desfrîu, noapte de noapte. Tn pauze, are cu ei conversaţii intelectuale şi înregistrează spovedanii. Visînd să scrie un roman, vizitează pentru documentare din cînd în cînd Academia Romînă, pe care Gore Pirgu o confundă cu Academia de Biliard. Acesta din urmă, ciceronele crailor, măscăriciul însărcinat de ei să-i conducă în fiecare seară pe un nou itinerariu al viciului, combate metoda viitorului romancier şi-.i ţine, la colţ de stradă, o lecţie de estetică realistă : „Adevărata ştiinţă e alta; ştiinţa vieţii de care habar n-ai; aia nu se învaţă din cărţi". „Se vorbea astăzi, înainte să vii, că te-ai apucat să scrii un roman de moravuri bucureştene şi m-am ţinut să nu pufnesc în ris. Ba nu zău; dumneata şi moravuri bucureştene. Chinezeşti poate, pentru că în chestia asta eşti chinez ; cum ai să cunoşti moravurile, cînd nu cunoşti pe nimeni; mergi undeva, vezi pe cineva ? Afară numai dacă .ai de ,gînd să ne descrii pe noi, pe .Paşa, pe mine, pe Panta ; cu altcineva nu ştiu să ai aface... a ! da, Pomponel, amicul. Ei, dacă ai merge în case, în familii, s-ar schimba treaba, ai vedea cîte subiecte ai găsi, ce tipuri! Ştiu eu un loc..." Şi urmează chemarea insidioasă, repetată, rugătoare, care trage parcă într-un fel de precipitare fatală mişcarea epică a cărţii, către ultimul ei capitol, al vizitei, în sfîrşit consimţite, la Arnoteni, la adevăraţii Arnoteni. Al doilea crai, e Paşadia, Paşa cum îi spune Pirgu, bărbat în amurgul vieţii, boier mare, înrudit cu familiile domneşti. Faţa-i veştedă păstrează o frumuseţe severă, apusă „în cuta sastisită a buzelor, în puterea nărilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele". Omul duce ca şi amicii lui două vieţi. Una de zi, cînd la masa de lucru, în cabinetul său redactează o operă capitală, un fel de istorie secretă a ţării, cum numai el, martor nemijlocit al celor mai tainice evenkriente era î.n stare să o scrie, alta, de noapte, cînd nedespărţit de broscoiul Gorică, bate pragul tuturor cîrciu-milor şi caselor de perdiţie. Paşadia e avid de luxură ; prezidează grav, în mare ţinută, beţii crîncene şi tîrguri infernale, pe care Pirgu, intermediar devotat le pune la cale. Linia vieţii ultimului dintre Paşadeştii Măgureni se sprijină pe o imensă silă : „Iar din ce spunea, cu un .glas tărăgănat şi surd, se desprindea cu amărăciune, o adîncă silă". „Stricăciunea" e pentru el un remediu curativ, o cale de amorţire a blestemelor atavice, purtate în sînge şi de revărsare a veninului adunat în suflet. Rămas orfan, rudele şi slugile de casă îl deposedaseră de averea părintească prin maşinaţii ticăloase. Se întorsese încă tînăr, în lumea din care fusese izgonit şi apu-cînd la rîndul său calea intrigilor tenebroase de alcov, „ştiuse să aştepte şi să rabde, neclintit pîndise norocul la răspîn-tie, îl înşfăcase şi îl silui.se" ; „Jugănar cumplit, dar cu mănuşi", Paşadia, cînd i se deschisese însfîrşit, drumul spre putere cu un gest magnanim de dispreţ seniorial se retrăsese din viaţa politică, re-nunţînd la tot şi „năpustindu-se la desfrîu". Pantazi, Panta, cel de al treilea crai, e mai tînăr. Coborîtor din piraţi meditera-nieni, acest urmaş al lui Zuani cel Roşu, poartă în el demonul rătăcirilor. Cariera şi-o începe tocind întîi numai în cîţiva ani o avere nemăsurată, adunată de zapciii părinţilor săi din sudoarea ţăranilor. Cînd nu-i rămîne în inimă decît .arsura unei iubiri neîmplinite şi în buzunare praful aurului svîrlit, pune mîna pe o nouă moştenire, aceasta strînsă prin camătă mîrşavă de un unchi al său, Iorgu. Dînsul, „nu se mulţumise a trîndăvi coconeşte cu ce descurcase din moştenirea 12* 180 OV, S. CROHMALNICEANU părintească, se înhămase de timpuriu la o grea muncă, ţinuse în arendă moşii, bălţi, vămile, ocnele, poşta, făcuse negoţ întins de cherestea şi de lînă, ridicase han în Bucureşti şi schelă la. Dunăre". Pierise ucis de moşnenii de la Toroipan pe iNeajlov, cînd venise să Iacă măsurătoarea pămîntului cîştigat de la ei cu „cîrcota şi cu mita". La miezul nopţii Pantazi, unicul moştenitor, descoperă într-un scrin din casele mohorîte de pe strada Mîntuleasa, unde moşu lorgu vie-ţuia ca un calic, testamentul bătrînului avar, care-şi lăsa toate bunurile Eforiei Spitaliceşti. Strănepotul căpitanilor de tartane barbareşti arde fără ezitare hîrtia transformînd apoi moşiile şi acareturile unchiului în bani gheaţă, pe care-i învesteşte în acţiuni petrolifere. Reîncepe apoi aceeaşi viaţă de huzur, dar nu asvîrlind aurul în vînt ca altădată, ci măsurat („s-a dus vremea lui Nan-Găvan"] : casă retrasă fără oaspeţi, chef strîns, în trei-patru, visări lungi pe malul lacului, călătorii. Pantazi trăieşte desprins de ori ce loc. Figura şi portul lui împrumută numai înfăţişarea oamenilor din ţările în care se lixează temporar. Cînd povestitorul îl cunoaşte, în primăvara anului 1910, eroul are nişte ochi adinei, albaştri. Privirea-i pare ,,a urmări, înzăbrănită de nostalgie, amintirea unui vis". Vîrsta nu i se poate ghici. O „mată paloare" întipăreşte feţei smede şi trase, un aer de nobleţă, pe care îl întăreşte fruntea senină şi „ţăcălia moale ca mătasea porumbului" din creştetul capului. „Moi, molatece, mlădioase" sînt la dî,n-sul toate, îmbrăcămintea, .mişcările, graiul. „Era un obosit, un sfios sau un mare mîndru" spune despre (Pantazi, Matei. Aceştia sînt craii. Şi-i uneşte un ceremonial zilnic al desfrînării. Iar acel care-i conduce, organizatorul tăvălelilor în noroi, dirijorul sabaturilor, ghidul coborîrilor în infern, e Gorică Pirgu, scursura Bucureştilor. ' ...„Era o .lichea fără seamăn şi (fără pereche. Nesăratele lui giumbuşlucuri de soi-tar obraznic îi scoseseră faima de băiat deştept, la care se adăugase — de ce, nu 6e ştie — şi aceia de băiat bun, deşi bun nu era decît de rele. Acest chimiţă avea un suflet de hingher şi de cioclu. De mic, stricat pînă la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii, fusese Veniaminul cafenelei „Ca-zes" şi cherubinul caselor de întîlnire"')'. Gore ti urmează ca o umbră pe Paşadia. El îi introduce pe crai în viaţa de noapte a Bucureştilor de altădată, cu tot ce avea ea mai caracteristic ca „desmăţare ţigănească", „dragostele la mahala", „chefurile la mînăstiri", „cîntecele fără perdea", „scîrboşeniile şi mascările". El îi trage în casele de mtilnire şi de joc. Cartea istoriseşte anii ultimi, tulburi şt prevestitori de sfîrşit ai „Crailor". Numele acesta ie-a fost dat de o nebună, Pena Corcoduşa, „floarea aspră de maidan" îndrăgostită pe vremuri de marele duce Leuchtenberg Beauharnais, frumosul Ser-ghie, nepotul ţarului. După moartea logodnicului ei la .Plevna, fata şi-a pierdut minţile. Bătrînă, umbla acum „capie" — cum spune Matei — „trăia pe lîngă Curtea Veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piaţă" ; „îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morţii. Fusese şi la balamuc mai de mult". Craii o (întîlnesc ieşind de la un chef. Această relicvă a unui Bucureşti apus şi simbol al decrepitudinii omeneşti (urcase măcar iluzoriu drumul tuturor măririlor, pentru a ajunge de rîsul copiilor) dînd cu ochii de grupul celor patru, se înneacă în tot .felul de bolboroseli vesele şi te strigă smucită de vardişti, prietenoasa-.i întîm-pinare: „Crailor"... „Crai de Curtea Veche!" 2), „Craii de Curtea Veche", Opere, Ed. F. R. 2) ^Formula prin sensul ei echivoc sugerează o idee prezentă în toată cartea. Craii de Curtea Veche ar fi seniorii adevăraţi, credincioşi, nedesminţiţi ai lumii apuse. Dar „Craii de Curtea Veche" erau în realitate numiţi şi pungaşii şi derbedeii Bucureştiului, obişnuiţi să-şi facă veacul prin preajma bisericii Sf. Ion Nou. MATEI CARAGIALE ŞI TEHNICA TAINEI 181 Dar nu numai aceste personagii compun galeria figurilor evocate de ciudata istorisire a lui Matei. Visul lui Pirgu e de a-i aduce pe crai la Arnoteni, la adevăraţii Arnoteni. Aici e însă cloaca, poate, cea mai infamă a Capitalei. Gazdele, Maiorică şi soţia sa Cucoana Elvira ţin casă deschisă ; aceasta ascunde însă un tripou şi chiar ceva mai mult. In saloanele Arnotenilor, toate lepădăturile, trecute prin fabrica de „bac" sau „chemin de fer" a lui Gorică Pirgu, se întîlnesc cu urmaşii familiilor domneşti. Maiorică însuşi e un coborîtor direct al marelui vornic Barbu Arnoteanu şi Paşadia se simte în preajma lui stânjenit, amintindu-şi că strămoşii săi au slujit la curtea înaintaşilor stîrpiturii. In casa de pe Mibai Vodă urlă, noaptea, la lună o nebună, tîrîndu-se prin odaia unde zace închisă, în patru labe, cîineşte. E vestita Sultana Negoianu, fata vornicului şi mama lui Maiorică; aceea care speriase odată Bucureştiul cu isprăvile ei galante. Altă rudă a casei e prinţesa Pulcheria Cânta, care îi vizitează chiar din cînd în cînd pe Arnoteni, deplasîndu-se din palatul ei de la Padina, împreună cu întregu-i tacîm de „dobitoace curate" — cum zicea — un papagal, doi cîini şi trei pisici — şi „necurate" — o slujnică franţuzoaică, un fecior italian, un bucătar ţigan şi doi muzicanţi, unul ceh şi altul neamţ. Răsfăţurile acestea boiereşti nu-i sînt străine nici lui Maiorică. Omul care tratează ca intermediar necinstirea propriei sale fete şi trăieşte din caniota meselor de joc îşi păstrează încă „înfumurarea, ifosele, ţîfna". La Arnoteni nici un bărbat nu poate scăpa de asiduităţile amoroase ale fiicelor cucoanei Elvira, Mima şi Tita, „ar-măsăroaicele", adevărate iepe veşnic în ■călduri. Ca lovită de un blestem toată lumea .aceasta se roteşte nebuneşte în jurul lui Gorică Pirgu, care strigă ; Banco I Vieţile se amestecă, se ciocnesc şi se sfarmă. Pantazi întîlneşte în casa Arnotenilor o fiinţă din cu totul altă lume. Ilinca, sora mai mică a Mimei şi Titei e o floare suavă răsărită nu se ştie cum între asemenea gunoaie omeneşti. A fost crescută de o rudă la Piatra-Neamţ, în respectul muncii, e frumoasă, cuminte, cinstită şi de o rară sensibilitate. Mai mult, seamănă tulburător cu fosta şi neuitata iubită de demult a lui Pantazi. Acesta se îndrăgosteşte iar, tot atît de puternic. Ii cere fetei mîna şi obţine consimţămîntul ei. Dar Paşadia a pus şi el ochii pe Ilinca şi prin Pirgu încearcă să o cumpere de la Maiorică. Pantazi află de acest aranjament ticălos. Craii se încaieră şi se bat ca nişte cotoi. Ilinca nu ajunge mireasă deşi Pantazi biruie pînă la urmă toate adversităţile din calea acestei căsătorii. Cu cîteva zile înainte de nuntă fata se îmbolnăveşte de scarlatina şi moare. " Paşadia piere şi el în braţele unei hetaire, lovit de dambla. Mîna credincioasă, care, după indicaţiile sale trebuia să-i ardă la ştirea morţii sale opera, spre a nu încăpea pe mîna contemporanilor bicisnici, îşi face datoria. Pantazi vinde tot şi re-luîndu-şi hainele de drumeţie, pleacă într-o ultimă, misterioasă călătorie. Singur Go;-•rică se ajunge; „de mai mult de zece ori milionar", feciorul lui Sumbasacu Pirgu, „s-a însurat cu zestre" şi „s-a despărţit cu filodormă". Devenit prefect, deputat, senator, ministru plenipotenţiar, prezidează o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Naţiunilor şi oferă colegilor săi străini sosiţi în Romînia cu pantahuza sau în „anchetă" o somptuoasă şi sibarită ospitalitate în castelul său istoric din Ardeal. Nimic în plus — de altfel cum şi dorea autorul — nu mai aflăm despre aceste lucruri din fragmentul intitulat „Sub Pecetea. Tainei" şi proiectat a fi o continuare a „Crailor". Aici conu Tache, detectivul privat al miniştrilor, omul poliţiei secrete şi al afacerilor delicate de stat îşi deapănă cîteva amintiri. Istorisirea însă nu apucă să se închege; asistăm de fapt abia la o introducere, la o prezentare a categoriilor de taine, pe care eroul le-a cunoscut: taina marelui om politic, dispărut noaptea din trăsura prezidenţială şi găsit spre zi pe un maidan, cu ochii rătăciţi, murdar, prăbuşit de-asupra unei movile de gunoi; taina femeii fotografiată la balul Sutzu cu 182 OV. S. CROHMALNICEANU un trandafir în mînă ; taina personagiului princiar, surprins în vizită galantă la una din „frumuseţile" bucureştene; taine de palat şi de alcov, de cabinete ministeriale şi de cancelarii diplomatice, taine sugerînd toate dedesubturile misterioase ale evenimentelor, ascendentul vieţii de culise asupra celei publice, existenţa unui revers secret şi fascinant al istoriei cu un cuvînt. Dar naraţiunea se întrerupe brusc, tocmai atunci cînd cu sufletul la gură aşteptăm să auzim rezultatele pîndei lui Conu Tache în salonul Lenei Captureanu, în canatul uşei după perdele. Şi nu mai aflăm decît că abilul şi diplomatul poliţist are o întîlnire, seara, la „Leul şi Cîrnatul" cu Mieluşică şi baronul Flaimuc. „Peste toată această pîclă roşie — scrie Matei Caragiale — se lasă grea o perdea neagră. Dacă mai sînt pe lume, ce s-au făcut, ea şi el, nu ştiu, şi nu se va afla, cred, niciodată. Sînt lucruri tocmite să ră-mînă pentru totdeauna — de veci — sub pecetea tainei" 'J. + Ajungînd aici, sîntem foarte aproape de însăşi cheia operei lui Matei. Tot ce scrie el stă sub pecetea tainei. Presimţirea lucrului turbure, ascuns, nedivulgabil îl apropie de întîmplările pe care le povesteşte, dar nu pentru a le elucida misterul ci dimpotrivă pentru a-1 spori. încă din „Pajere" imprima acuarelelor sale emailate ceva tainic în privire („Cronicarul") 2) în zîmbet („Dregătorul") 3) sau în gesturile hieratice („Domniţa").4); Tehnica de a lărgi imperiul fascinator al tainei îl caracterizează pe narator. El stîrneşte curiozităţi, flutură promisiunea ') Sub pecetea tainei, Opere, Ed. F. R. 2) ...cînd/Răsare printre umbre domniţa cu chip blînd/mişcat închide cartea şi cade trist pe gînduri. „Pajere", Opere, Ed. F. R. 3) ...ce patimă ascunsă sau ce dezamăgire/se oglindă peste veacuri în zîmbetu-i amar ?" „Pajere" Opere, Ed. F.R. 4) ...în mîna-i spelbă floare de ceară străvezie —/ea poartă pe subţirea năframă nerămzie/ca un potir de sînge un roşu trandafir —/Şi tot ca el, rănită în plină tinereţe./Tînjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe". unor revelaţii uluitoare dar se opreşte brusc în pragul dezlegărilor, refuzînd să calce mai departe, cu aerul omului care se teme de aflarea adevărului. O mărturiseşte de altfel şi în „Remember" unde întreaga istorisire înaintează, încercuind mereu cu volute tot mai strînse secretul lordului Aubrey de Vere, misterul existenţei sale duble, taina în sfîrşit a acelei nopţi stranii mirosind a păcat, la capătul căreia cadavrul strălucitorului dandy e pescuit din Sprea străpuns de un pumnal şi cu faţa arsă de acizi. Cînd cineva încearcă să-1 lămurească efectiv ce s-a întîmplat Matei îl împiedică : „L-am oprit scurt: „nu ţin să aflu nimic". Şi cum se uita uimit la mine, neştiind ce să priceapă, am apăsat pe cuvîntul din urmă, rostindu-1 de mai multe ori". „Iţi va părea ciudat" — am urmat, „dar după mine unei istorii frumuseţea îi stă numai în partea ei de taină ; dacă i-o dezvălui, găsesc că îşi pierde tot farmecul" '). Cine a crezut, urmărindu-1 pe autor că va obţine la capătul relatării lui o dezlegare a tainelor, n-a făcut decît să se prindă într-o cursă. Tainele au rămas la fel de adînci. Ba de aproape cască parcă hăuri mai ameţitoare. Ce soi de fiinţă o fi fost oare tînărul lord de Vere? Ce-1 lega atît de puternic pe Paşadia, de Pirgu ? Ce mister ascundea pînă la urmă dispariţia din trăsură a ministrului ? Tehnica tainei este de a lăsa glosabile în permanenţă lucrurile. Avem doar iluzia că naraţiunea ne-a adus în mînă prin desfăşurarea ei un fir al misterului. In Ioc să ne scoată la lumină, dimpotrivă acesta ne trage mai afund în labirintul interpretărilor fără sfîrşit. Lucrurile se întîmplă astfel pentru că istorisirea nu se mişcă niciodată într-un singur plan. Faptele n-au numai sensul lor imediat ci şi altul simbolic. Persona-giile de asemeni, iar Matei nu cruţă nici un efort ca să ne-o amintească mereu. „Remember" începe chiar cu o frază care aruncă umbra dubiului asupra, realităţii întregii întîmplări. „Sînt vise — zke auto- ') Remember, Opere, Ed. F.R., pag. 55. MATEI CARAGIALE ŞI TEHNICA TAINEI 183 rul — ce parcă le-am trăit cîndva şi undeva, precum sînt lucruri vieţuite despre care ne întrebăm dacă n-au fost vise" ') ? Craii la un moment dat se desprind şi ei din Bucureştii anilor 1910 ca să intre într-un legendar şi „nostalgic" al „optsprezecelea", unde înzestraţi cu darul ubicuităţii, vitejesc pentru izbînda florilor de crin ; la Kehl cu Berwick şi cu Coigny la Guastalla, tocmesc la Paris pînze de Watteau pentru marele Frederic, duc dia-manticalele Elisabetei Petrovna spre a fi şlefuite la Amsterdam, se interesează în alte capitale europene de oglinda lui Saint-Germain, de carafa lui Cagliostro, de hîr-dăul lui Messmer, sporesc alaiul împărătesei în Taurida, primesc în braţe trupul regelui împuşcat de Ankastroem (în Veneţia de Miază-Noapte) pierzîndu-se printre aventurierii glorioşi ai veacului, Neuhof şi Bonneval, Cantacuzen şi Tarakhanova, ducesa de Kingston şi cavalerul d'Eon, Trenk şi Cassanova. Matei i-a şi desenat în mare ţinută, pe cap cu coroane, îngenun-chiaţi înaintea altarului, gata să primească 0 sacră învestitură. Prima realitate secretă pe care pare că ţinteşte să o apropie aluziv opera lui Matei este de ordin social. Lumea lui trădează o complicitate infamantă a. mai tuturor indivizilor, uniţi deasupra rangului şi averii în practica unor vicii infernale, asupra cărora oamenii păstrează de obicei o tăcere plină de sfială. Sir Aubrey de Vere e probabil un invertit, autorului 1 se pare a-1 fi recunoscut sub trăsăturile unei femei sulemenite, înalte, cu părul roşu, „slabă şi osoasă", fără şolduri şi fără sîni, îmbrăcată într-o rochie „strimtă de fluturi negri" şi purtînd în degetele mîinii „cele şapte safire de Ceylan" ale lordului : Pirgu ţine mereu să-1 aducă la masa crailor pe Pomponel. Despre acesta, Matei spune că în făptura sa, care de altminteri în ce priveşte drăgălăşenia nu lăsa decît de dorit, sălăşluia mistuit de toate flăcările Sodomei, „sufletul uneia din acele slujnici împuţite ce dau tîrcoale seara cazărmilor". Mima are o aplecare pătimaşă la „legături împotriva firei". '] Remember, Opere, Ed. F.R., pag. 35. în casa Arnotenilor rătăceşte o copjlă mută, pe care Maiorică a făcut-o cu una din fetele sale la beţie. Un soi de vampirism sexual o caracterizează pe Raşelica Nahmansohn, care a îngropat trei bărbaţi şi în braţele căreia sfîrşeşte şi Paşadia. Despre Pantazi umblă bănuiala că trăieşte cu. o păpuşe. Pe Pirgu însuşi nu-1 atrag decît ororile şi simţurile sale crispate în faţa a ori ce era „venust şi pur" se trezeau doar la beţie şi cereau „femei schi-loade, ştirbe, cocoşate sau borţoase şi mai ales peste măsură de grase şi trupeşe, hui-dume şi namile, rupînd cîntarul la Sfîntul Gheorghe, geamale, baldiire, balcîze". Universul acesta saturnian se presimte undeva pe aproape şi Matei ne face cîteo-dată parcă să-1 zărim o clipă, luminîndu-se ca o gură de iad la căderea trăznetului. Altă realitate criptică pe care pare să o vizeze romanul e de ordin istoric. Dincolo de întîmplările propriu-zise s-ar prezenta aici involuţia unei lumi. Toate cad, se degradează, merg îndărăt pe scara timpului. Veacul e urît şi de neasemuit cu celelalte, care l-au precedat. De cînd lumea a văzut trecînd „în par, între fulgerări de cuşme frigiene, capul Doamnei de Lamballe", timpul a început să „stîrvească". A pierit „dulceaţa traiului", „bunul plac" şi „bunul gust". Eroii cărţii mai duc o viaţă sibarită, însă la un nivel coborît, agonic. Circuitul ei e patul, masa copioasă, tripoul, discuţia rafinată şi inutilă, din cînd în cînd, apoi iar patul, masa, tripoul... în oameni şi în lucruri trăieşte un morb al destrucţiei. Nimic nu scapă neatins de „stricăciune". Singura fiinţă lilială, llinca, moare. Se căpătuieşte doar Pirgu şi prosperă Raşelica Nahmansohn. In ordine simbolică romanul dă impresia a viza şi un plan mistico-esoteric. începe cu o „întîmplare" şi sfîrşeşte cu un „asfinţit" al crailor. Cuprinde un capitol intitulat „cele trei hagialîcuri", sub care isînt înţelese lormele de evaziune şi cine ştie, ipoate de mîntuire, practicate de craii lui Matei, adică dezerţiunea lor în spaţiu, în timp şi în desfrîu. Craii călătoresc conduşi nu de steaua din scripturi ci de abjectul Pirgu. „In port bălţat de măscări- 184 OV. S. CROHMALNICEANU ciu, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se", acesta ţopăie de-a-n daratelea înaintea lor fluturînd a pierzanie „o năframă neagră". Drumul celor trei crai nu se îndreaptă către Betlehem, ci către casa Arnotenilor, unde aşa cum spune Matei, e locul de în-tîlnire al tuturor „desdrumaţiilor, poticniţi-lor şi căzuţilor", şi unde totul arată nu numai „urît şi ide soiul ceil mai prost", ci şi „ieşit de soare, pătat de igrasie, prăfuit şi afumat, mâncat de cari sau de molii, şchiop sau schilod, ciobit, rupt sau desperechiat." Pînă şi faţada clădirii pare „deşuchiată". Iar feţele, vorbele, mişcările acestei lumi, toate se înscriu într-un anotimp pe sfîrşite şi în care roadele neculese şi prea coapte umplu aerul cu fermentaţiile dezagregării. S-ar zice că o vraje rea, un blestem, o sentinţă gravă din afară, au întors cursul lucrurilor. Matei sugerează ideea aceasta mereu. Curţile Vechi din „Pajere" par a-idormite „ca de o vrajă". Pe sir Aubrey de Vere îţi vine să crezi că tot o „vrajă" l-a desprins din pînzele lui Van Dyck sau Van der Faes. Iar tragicul lui sfîrşit are doc în acea „stranie noapte", cînd „grădinile posace tac ca amorţite de o vrajă irea" şi în aer miroase „a taină, a păcat, a rătăcire". E citat în sprijin Stendhal care scrie că la Roma, cînd bate un anume vînt în Transtevere, se ucide. Pirgu slujeşte „soartei" ca „unealtă de dezalcătuire şi de nimicire". In visul lui Matei asfinţitul crailor apare ca o expiaţie. „Mari egumeni ai tagmei prea senine slujeam — spune eil — pentru cea din urmă oară „în paraclisul patimilor rele", vecernia, vecernia mută, vecernia de apoi", „înves-mîntaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur „aşteptăm ca surghiunul nostru pe pămînt să ia siîr-•Şit"1). O poartă se deschide pînă şi direct către interpretările ocultiste. In „Craii de Curtea Veche" numele celor mai multe personagii încep cu litera P. : Paşadia, Pantazi, Pirgu, Pena, Pom-ponel, Păuna, Pepi, Proţăpeasca, Pulche- ') Craii de Curtea Veche, Opere, Ed. F.R. pag. 186. ■ria, Papura Jilava, etc. Să existe oare şi în acest fapt o semnificaţie ascunsă ? Să presupună el cumva că toţi eroii nu sînt decît ipostaze diferite ale unei singure fiinţe ? Cine poate şti ? „Sînt lucruri ticluite să rămînă pentru totdeauna de veci sub pecetea tainei". Curios e însă că în ciuda evidentelor precauţii pe care autorul şi le ia, lectura operei sale lasă o senzaţie surdă de mistificare. Stăruie asupra secretelor Iui Matei o umbră de îndoială. Se trezesc bănuieli. Nu cumva se simulează aici doar interesul pentru mister? Nu cumva totul e numai un joc ? Există o idee care se insinuează încet la citirea şi recitirea „Crailor". Matei n-ar avea atît vocaţia adevărată a tainelor pe cît posedă tehnica născocirii lor. Cu ailte cuvinte în loc să fie atras efectiv de o realitate secretă el se arată mai de grabă dispus să o voaleze pe cea cuncs-cută, lăsînd să cadă peste oamenii şi lucrurile din jur cortine grele de mister. E ca şi cum cineva ar zgîria intenţionat clişeul unei fotografii spre a face Imaginea neidentificabilă şi a-i împrumuta im aer straniu. Senzaţia aceasta vine din surprinderea unui anumit efort al scriitorului de a fi enigmatic cu ori ce preţ. Prea se justifică, prea îşi creiază o „estetică" a tainei explicând în ce constă după el frumuseţea unei istorii, precizînd că eroii săi, ca Aubrey de Vere; fac parte „din acele făpturi excepţionale, străine de omenire, pentru care a resimţit totdeauna o vie atragere" sau invocînd autorităţi în materie : pe Balzac din „Histoire des Treize" („Am luat iar pe Balzac şi niciodată nu m-am pătruns întru el atît de bine ; nu trăisem şi eu oare cîteva ceasuri în plin Balzac?"), sau pe Barbey în aceiaş spirit livresc („Ah, farmecul ferestrelor luminoase în întunecime, cine s-ar mai încumeta a-1 spune după Barbey d'Aurevilly ?"). G. Călinescu a observat că însăşi masca aristocratică, pe care şi-o compusese Matei prezenta unele semne suspecte. „Deşi cu privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aristocrat pur sînge. In lăsarea în jos a MATEI CARAGIALE ŞI TEHNICA TAINEI 185 fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gîndeşti atunci la unul din acei servitori bătrîni de mare aristocraţie, ei înşişi cu arbore genealogic dovedind puritatea vocaţiei lor ancilare, dintre acei servitori care sînt 'luaţi de vulg drept stăpîni în vreme ce stăpânii prin falsa lor neglijenţă sînt luaţi drept servitori, şi care cer informaţii asupra caselor în care urmează să se angajeze ca nu cumva să decadă în treapta lor"1). Portretul nu dezminte deloc dandysmul lui Matei. Dar aici totul fiind simulare intelectuală, nu e exclus ca feciorul lui Caragiaile, printr-o ostentaţie în afirmarea distincţiei să-şi trădeze obîrşia nearistocratică şi sufletul veleitar mic-burghez. Ceva din psihologia majordomului bătrîn şi stilat apare de altfel chiar în felul cum scriitorul vorbeşte de trecut. El urmăreşte asfinţitul crailor cu un ochi dezolat de slugă credincioasă, care a cunoscut fala de altă dată a casei şi e silit să asiste astăzi neputincios la ruina ei. Privirea, plină de amintirea strălucirii vechilor stăpîni e întoarsă neiertător către nevrednicia urmaşilor. De cîte ori are ocazia, Matei face cu o familiaritate ţeapănă referiri la „vremurile de odinioară) vremurile de demult", luîndu-le cu un oftat amar ca termen de comparaţie absolut. „Găsisem frumoasă — scrie el — nu atît făptura lui Sir Aubrey cît asemănarea lui cu „unii din aceia de mult pieriţi în spulberarea veacului". Lui Pantazi îi descoperă har, pentru că „avea acelaş fel nepreţuit (ca Paşadia n.n.) de a tivi descrierile de călătorii cu amănunte istorice rare şi ţinuse să întrebe fiecare colţ de tărîm sau de apă la ce fusese în trecut martor, îmbinînd pretutindeni priveliştea de azi cu vedenia de odinioară" (s.n.) Veacul al optsprezecelea, ca veacul „cel din urmă al bunului plac şi al bunului gust" îl numeşte „veacul binecuvîntat", „scump nouă şi nostalgic între toate". In general istoria îl fascinează. ,,Dar adevărata plăcere — ') G. Călinescu, 1st. Lit. Romîne, M. Caragiale. pag. 813. povesteşte — o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrăţişa numai lucruri frumoase : călătoriile, artele, literele, istoria — istoria mai ales" (s.n.). In acelaşi spirit, pretenţiile ila strălucire ale prezentului lie striveşte sub un dispreţ rece: Pe cine cunoaşte Pirgu ? „Lume de tot soiul şi de toată teapa, lume multă, toată lumea". Ce izbuteşte pînă la urmă ? Să ajungă sub cupola din dealul Mitropoliei, acolo unde „se lîmbăloşează puturoase" discursuri, „găunoase şi seci". Mai mult, Matei are chiar memoria păcătoasă a majordomului de casă mare. El cunoaşte nenumărate secrete familiare, a reţinut o sumă enormă de amănunte degradante din viaţa intimă a stăpînilor săi şi le aminteşte în treacăt cu o ascunsă voluptate. Aflăm că Paşadeştii Măgureni s-au bălăcit toţi în mocirla crimei şi viciului; întemeietorul spiţei, armaşul „schingiuitor şi ucigaş" pierise otrăvit — se spune — chiar de ai săi ; bunicul lui Paşadia, serdarul, fusese învinuit de tîlhărie la drumul mare şi batere de bani calpi, iar părintele eroului, cartofor, crai şi beţiv măcinase mai multe rînduri de moşteniri. Ultimul vlăstar, el însuşi suferă de un rău .nemărturisit. Are în răstimpuri furii, „pandalii" groaznice şi cînd simte că acestea se apropie, se închide la mînăstire. La fel e reconstituită genealogia Arnotenilor, „calpă mai sus de Brîncoveanu". întîiul strămoş, „dovedit istoriceşte" se număra printre slugile voivodului înainte de a fi boierit, mama maiorului, Sultana Negaianu a speriat cu ■luxuria ei Principatele încă neunite, spur-cî,ndu-şi trupul pînă şi cu dulăii. Iar fiica ei, prinţesa Pulcheria nu se dovedise nici dînsa „sdravănă la cap". Astfel de detalii crude se adună cu zecile de-alungul istorisirii lui Matei, deschi-' zîndu-i o cu totul altă perspectivă. In contrast violent cu natura criptică, încărcată de simboluri, stilizată şi stranie a acestei proze, apare o precizie, o violenţă, o incisivitate critică a ei nebănuită, de cea mai bună esenţă realistă. Omul care părea 186 OV. S. CROHMALNICEANU pierdut în visări galeşe, se relevă un observator lucid, pictorul prerafaelit, un caricaturist înzestrat cu creionul neiertător al lui Daumier, poetul „mult nobil şi grav" al „pajerelor", „ordinelor" şi „quintelor ma-nueline", stăpînul unui limbaj de batjocură unic prin savoarea lui popular-orientală. Dintr-o lume de fantasme descindem astfel în plină realitate. Se iveşte în literatura lui Matei Caragiale o zonă a vieţii sociale, explorată pentru întîia oară la noi cu succes. E vorba de acea ambianţă umană, care se creiază în exerciţiul viciilor şi al violenţei între clasele de sus şi drojdia socieităţii. Nu se poate practica des-frîuil fără a veni în contact nemijlocit cu organizatorii şi profesioniştii ilui. Nu s<3 pot pune la cale crime, fără a intra în legătură cu ucigaşii de meserie. Craii, pe un plan al existenţei lor sînt nevoiţi — cu alte cuvinte — să participe la un soi de „democraţie" a „stricăciunii". Cadrul şi tipologia ei o fixează Matei. Mai întîi, înviind un extraordinar Bucureşti vechi mahalagesc şi balcanic, rămas la o orientală desmăţare în materie de moravuri, un Bucureşti cu cîrciumi obscure unde se poate bea „un ravac nebun la prispa-naltă" sau nişte „sînge de iepure", „să dai cu căciula-n cîini", unde Pirgu lunecă de la masă la masă. stîrnind hohote de rîs, împărţind de băut lăutarilor, pupîn-du-se cu ei în gură şi luîndu-i apoi la înjurături şi la palme, un Bucureşti cu uliţe „fără caldarîm şi fără nume", cu funduri de maidane pline de gunoaie şi de mortăciuni, unde în „chiţimii scunde, cu pămînt pe jos şi spoite proaspăt", ţigănci „în flendriţe roşii sau galbene şi desculţe", legate numai cu o vipuşcă de cîrpă sub genunchi „se oferă „parlagiilor şi măţari-lor", „pe o băncuţă, o cinzeacă de trăscău sau un foc de mahorcă", un Bucureşti în sfîrşit unde după ciorba de burtă băută în piaţă, dimineaţa, ila spartul chefului, petrecăreţii pornesc spre casă, „cu două flaşnete cîntînd fiecare altceva, cu ursul, cu căluşarii, sau cu paparudele, pe saca, pe targa sau cu dricul". Apoi descriindu-i fauna, pe Arnoteni, pe Raşelica Nahmansohn, pe cucoana Ma-sinca Drîngeanu, „divina ţaţă", pe Pom-ponel, pe Mişu şi mai ales pe Pirgu. Acesta e chiar un personaj care completează o întreagă tipologie ilustră a prozei noastre. Gorică Pirgu e frate bun cus Dinu Păturică şi Tănase Scatiu. Eli închipuie însă o altă ipostază a parvenitismului burghez. Dacă pe crai „stricăciunea" îi soarbe ca o bulboană,, pe feciorul lui Sumbasacu Pirgu ea e cea. care-1 împinge la suprafaţă. Individul reprezintă aşadar exemplarul uman perfect: adaptabil traiului celui mai abject şi destrăbălat cu putinţă. Iscusinţa lui to „samsarlîcuri", „pezevenglîcuri" şi „giumbuşlucuri" devine o forţă redutabilă socială într-o lume care-şi trăieşte agonia la* modul sibarit. Calităţile lui Pirgu se exprimă aici prin minusurile sale. Personajul se ridică pentru că e complect lipsit de cinste, de-onoare, de decenţă, de bună cuviinţă. El irupe în existenţa crailor murdărind tot ce mai păstrează aceasta ca strălucire. Exact cînd eroii plutesc mai înoîntaţi pe apele visării, în trecut, Pirgu intervine aducîndu-i la realitate şi spunînd sastisii:. „Ia mai lăsaţi nene, ciubucele astea, să; mai vorbim şi de muieri". In Pirgu se agită o adevărată frenezie; demonică de maculare a tuturor lucrurilor. Personajul are un humor gras, jovial, de o trivialitate ucigătoare. „Iepure şt Călătorie sprâncenată" îi strigă din urmă Penei Corcoduşa. La chef, îndesîndu-se în Pantazi, urlă : „Nu mă lăsaţi să-:l pup fraţilor, că-1 trimit la Govora". Pe autor îf salută cu parola : „La mai mare Solzoşia-Ta" şl -1 sfătuieşte protector şi amical : „ia-o înainte oblu, berbeceşte, ca pînă la ■iarnă să te văz crap îmblănit". In gura lui cuvintele pipărate, cuprinse parcă de o aţîţare orgiastică se înghesuie „într-un fel de apoplectică grabă". Pirgu-e sarcastic, rugător, expansiv, rînd pe rînd, cu un debit verbal furios. Invitaţia permanentă la Arnoteni se face sub o adevărată avalanşă de argumente,, întîi de ordin sentimental „mult trist; se gîndise că în ziua aceea — din ale vieţii MATEI CARAGIALE ŞI TEHNICA TAINEI 187 sale cea mai ferice, cînd la zarea anui viitor foarte apropiat, dar vai, nu şi lui Paşadia toate îi surîdeau aşa trandafirii — nici atunci măcar noi n-avem să-i facem cheful să mergem cu dînsul la Arnoteni, „adevăraţii Arnoteni", apoi, logic : „Şi de ce? Parcă nu ştiam că nicăieri ca acolo nu se petrece mai drăguţ, un joc uşor, un maus, un drum de fier, un poker. unde găseai întotdeauna ? — la Arnoteni; o băutură uşoară, un şpriţ, un coniac, o marghilomană, unde? — la Arnoteni; o blîndă copilă, după pofta inimii, uşoară, ei unde ? tot la Arnoteni şi la Arnoteni"... La urmă numai către autor, confidenţial şi complice: „Iese şi şperţ, e joc mare pînă dimineaţa, ducem se înţelege şi harţaba-lele, ei ou punga, noi pe delături. doftorii cei fără de arginţi" >)\ Literatura lui Matei trăieşte prin urmare sub două formule artistice deosebite. Aceasta s-a spus de fapt mai de mult, într-un fel discutîndu-se înrudirile spirituale dintre bătrînul Caragiale şi fiul său. Nu există nimic comun sub raport artistic între Matei şi autorul „Scrisorii Pierdute" —-susţinea Vladimir Streinu. Dimpotrivă, răspundea Pompiliu Constantinescu : „Craii de Curtea Veche" continuă opera Caragialilor. De fapt ambele afirmaţii conţin o doză incontestabilă de adevăr. Dar neintegrate într-o interpretare care să le explice coexistenţa contradictorie n-au făcut pînă acum decît să prelungească legenda misterului operei lui Matei. Ea trădează evident o intenţie de a se opune literaturii lui I. L. Caragiale. Acesta pornea în materie de artă de la principiile clasicismului. Ochiul lui căuta în jur tipologii clasificabile. Măsura lui era bunul simţ şi conciziunea, calitatea către care tindea în scris cu stăruinţă maximă. Matei, dimpotrivă, mărturiseşte o atracţie specială pentru excepţiile morale. Pe el îl interesează tocmai acea umanitate care iese din clasificaţi! prin ciudăţenie şi arta lui e a „artificialităţii somptuoase" — cum spune Vladimir Streinu. Estetica autorului Crailor e a romantici- '] Craii de Curtea Veche, Opere, Ed. F.R. lor şi simboliştilor, pe care-i lua în derîdere bătrînul Caragiale. Nu numai că se arată fascinat ca ei de lumea închipuirii şi practică asemeni lor evaziunea în timp şi în spaţiu cu o mare voluptate („Purcedeam mereu, în căutare de zări mai adînci, de păduri mai bătrîne, de grădini mai înflorite, de ruini mai măreţe, mulţumire nu mai aflam decît atunci cînd frumuseţea sau ciudăţenia făceau să ne credem pe tă-rîmul visului" '), dar înţelege să îmbrăţişeze înclinaţiile decadente pînă şi în ordinea senzorială. Face astfel apel la simţul nuanţelor inefabile ca Baudelaire, care pătrundea în pădurea de simboluri ale naturii pe urmele parfumurilor. „Se ştie că nimic nu e mai bun aducăfcor-aminte ca mirosul", scrie Matei în „Negru şi Aur" ; „niciodată pe calea văzduhului sau pe a auzului nu se pot chema din trecut icoane aşa de mişcătoare, de duioase şi de pline de farmec ca cele înviate de o cît de slabă aromă, de o undă cît de uşoară de parfum" 2). Mai mult, dacă Ion Luca Caragiale a lăsat o operă închinată moftangiilor dacoromâni ale căror combinaţii sentimentala, familiale şi electorale niciodată nu s-a săturat să le urmărească fermecat, fiul săa şi-a prescris să facă dimpotrivă o literatură „elevată", cu tineri lorzi şi „crai", nu cu „fleacuri", „istorii de gazete, de fete şs de slujn-ici de gazde", „tot lucruri înălţătoare", după calapodul „Micuţei lui Haş-deu",3) cum spune cu dispreţ gîndindu-se fără îndoială şi la Nae Girimea, Crăcănel sau Miţa Baston. De altfel, în jurnalul lui Matei se găseşte această frază revelatoare: „Je n'as jamais pense â me supprimer pour ne pas humilier per un geste lâche une fois de plus ma race qui a attendu peut-etre de moi l'elevation dont mes predecesseurs connus-font privee" A) (s.n.) în sfîrşit, balcanismul părintelui său care scria despre Abu Hassan şi Kjr Ianulea, ca ') Craii de Curtea Veche, Opere, Ed. F.R. pag. 91. 2) Negru şi Aur, Opere. 3) Remember, Opere, pag. 54. 4) Pagini de Jurnal, Opere, pag. 316. 188 OV. S. CROHMALNICEANU despre nişte „sinpatrioţi" şi se fotografia în costum de arnăut îl respinge cu o egală silă; orientul e pentru el „ţigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi şi cîrpeli", „pastrama şi tulburelul", „schern-beaua şi iprăştina", „ciamparalete şi bidineaua". Are atunci dreptate Vladimir Streinu. cînd ajunge la concluzia că „Prin nici una din liniile literaturii sale, Matei Caragiale nu se dovedeşte fiul lui I. L. Caragiale" ? Ar părea că da, şi totuşi lucrurile nu stau chiar aşa. Obscur, subteran, înrudirea dintre tată şi fiu se afirmă pînă la urmă şi încă foarte puternic. Aici nu greşeşte Pom-piliu Conslantinescu cînd citează observaţia lui Paul Zarifopol. „Caragialeştii au ■fost o dinastie de oameni cu geniul rîsu-' iui. Unchii Caragiale, Iorgu şi Oostache, ca şi nepotul tor Ion Luca, ca şi copiii acestuia, au rîsul în structura lor intimă a spiritului. Sarcasm studiat şi savurat, ca la Matei Caragiale, sau persiflaj izbucnitor şi irezistibil vesel ca la regretatul Luca ion, la sora, la părintele lor şi, cum -mi se pare, la cei doi unchi ai acestuia. Cine a frecventat familia lui Caragiale a cunoscut în caz exceptional, ce este vocaţia rîsului ca artă şi simţul comicului ca instinct fundamental"1). Creatorul lui Pirgu a moştenit într-adevăr de la tatăl său puterea de a descoperi ridicolul, de a-1 scoate cu o plăcere diabolică la iveală, dîndu-i o dilatare enormă, caricaturală. Matei are, ca bătrânul Caragiale, gustul satirei. Oricît încearcă să se ţină numai în societatea „mult nobilă şi gravă" a crailor, nu-1 rabdă inima să .nu se năpustească din cînd î™ cînd şi asupra lumii de care şi-a bătut joc părintele său. Atunci ap'are observatorul realist, cu simţul teribil al detaliului, «lături de judecătorul sever al urâciunilor unei societăţi. Matei se rupe din visare şi aplecat asupra vieţii din jur, îi scormoneşte cu înverşunarea Caragialilor murdăria. Notaţiile devin acide, crude, dintr-o paletă excepţional de bogată, pictorul îi ') Pompiliu Conslantinescu. Matei Caragiale, Scrieri Alese, pag. 277. adaugă mereu tabloului culoare, întărind tonurile violente. Apar astfel bătrînele „mucegăite la masa verde", somnoroase şi arţăgoase, cu mîinile tremurtnd pe bani şi pe cărţi, tinerele, „desmăritate cel puţin odată şi de timpuriu borşite de avorturi şi de boale, la pîndă după vînat şi ferindu-se de chiul" ; Maio-rică, „stîrpitura băţoasă", învîrtindu-se prin salonul de joc „cu umbletul său ţăcănit, săltîndu-se din căleîie şi înălţîndu-şi deasupra umerilor chibiţilor scăfîrlia sco-fîlcită şi smochinită de ţigan bătrîn" ; Raşelica Nahmansohn „durdulie", „albă şi mată ca un chip de ceară în care ochii de catifea ard cu o flacără rece între genele de mătase", picior peste, picior lasted şă i se vadă sub rochia ridicată pînă la genunchi, „pale, prin străvezimea ciorapilor negri, pulpele strunguite fără cusur", Pirgu făcînd doc să treacă unei cucoane pe bulevard, crăcănîndu-se, punîo-du-şi în ochi monoclul şi strigînd în urma ei „cît îl ilua gura" : „regardez mon cher, quelle jolie femme, comme elle est jolie, elle est jolie comme tout"; craii înşişi ..încăibăraţi în chelfăneala cea mai desnă-dăjduită, trăgîndu-şi palme, pumni, picioare, rostogolindu-se pe jos cînd unul de-asupra cînd celălalt". Caracterizările necruţătoare se fac sub acest regim, la cald, alegîndu-se epitetele cele mai cumplite, în acumularea mînioasa a pamfletului. Pirgu e numit „lichea fără seamăn şi fără pereche", „şditar obraznic", „bun doar . de rele", „chimiţă", „suflet de hingher şi de cioclu", şi în plus „stricat pînă la măduvă", „giolar", „rişear", „slujnicar", etc. „Nechează", spune despre Mima Matei, şi ceva mai încolo adaugă „lătăreaţă, lăbărţată şi capoşă, vădit supusă la o apropiată îngrăşare", „era cîrnă, cu ochi verzui mici sub sprîncene drepte, îmbinate şi cu fruntea mîncată de un păr castaniu, nesupus şi stufos" ; „rea de gură", „rea de muscă", „rea de plată", „plăvatică şi haihuie", sînt celelalte complimente cu care i se completează portretul. Cascada invectivelor se prăbuşeşte astfel peste o lume detestabilă, văzută prin ochiul Cara- MATEI CARAGIALE ŞI TEHNICA TAINEI 189 gialilor în deformaţiile ei monstruoase, groteşti. Aş adăuga chiar că opoziţia pe care o face prin scrisul său operei lui Ion Luca. Matei şi-o impune printr-un act deliberat, .oarecum străin înclinaţiilor sale fireşti. Cu alte cuvinte el se simte împins să continue literatura Caragialilor. dar se străduieşte 'din răsputeri să facă ceva cu totul opus spiritului lor. Şi aici e caziul să spunem lucrurilor pe nume. Opoziţia aceasta literară, atît de categorică şi de manifestă trădează o duşmănie secretă ; fiul îşi detestă tatăl. Faptul e atroce, dar destul de comun psihologiei bastarzilor. O mulţime de amănunte bio-grafice-confirmă răceala, dacă nu chiar ingratitudinea cu care Matei răspundea atenţiilor părintelui său. Acesta venea special de la Berlin, ca să-i înlesnească publicarea „Pajerel.or" în „Viaţa Romînească". dar nu obţinea un cuvînt bun de la el. Mai mult, oricît ar părea de oribil, verva bătrânului Caragiale, ostentativa lui comportare plebeană, verdeaţa limbajului său, Matei era dispus să le convertească în trivialitatea volubilă a lui Pirgu, sub înfăţişarea de măscărici a căruia îşi cam vedea tatăl. Lasă chiar să se ghicească despre ce e vorba la un moment dat. „A, să fi voit el — zice despre Pirgu — cu darul de a zeflemisi grosolan şi ieftin, cu lipsa lui de carte şi de ideal înalt şi cu amănunţita lui cunoaştere a lumii de mardeiaşi, de codoşi şi de şmecheri, de teleleici, de tîrfe şi de ţaţe, a năravurilor şi a felului lor de a vorbi, fără multă bătaie de cap ar fi ajuns să fie numărat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s-ar fi zis „maestrul" şi-ar fi arvunit statui şi funeralii naţionale. Ce mai „schiţe" i-ar fi tras maica ta Doamne ; de la el să fi auzit dandanale de mahala şi de alegeri" (s.n.) Aici se fac cel puţin trei aluzii directe la personagiile lui Caragiale, la „Momentele" sale şi la „Scrisoarea Pierdută"1)' Nu e greu de înţeles cum cu asemenea sentimente filiale Matei şi-a jurat să practice o literatură a.nticaragialescă. Dar vocaţia Caragialilor o avea în sînge. De aceea a scris mereu chinuit de două im- pulsuri absolut contrarii. Primul, de a înfăţişa dintr-un unghiu satiric, realist, apă-sînd liniile caricaturale pînă la grotesc, viaţa din jur aşa cum învăţase să o cunoască, viaţa lumii de la „porţile răsăritului", unde — după vorba lui Poincarre : „tout est pris â la legare" ; al doilea, de a fugi scîrbit dintr-o asemenea lume în-tr-alta complect opusă ei, fără „nimic balcanic, nimic ţigănesc",' „mult nobilă şi gravă" dar care neexistînd trebuia scornită prin puterea imaginaţiei. Impulsul realist e însă la Matei mai puternic. Datele experienţei nemijlocite de viaţă îl tiranizează şi idei a de a le schimba n-o acceptă niciodată, oricît. de dispus se arată să se piardă în visări adinei. Şi atunci refuză pur şi simplu să afle ceea ce presimte,, sau poate chiar ştie că i-ar rnînji cu noroi ficţiunile pe care le-a creiat atît de greu. De aci tehnica tainei. Matei se mistifică singur permanent, relatările sale respectînd realitatea, dar ocolind în-spăimîntate acele aspecte ale ei care ar înneca în sordid lumea Pajerelor. Decît să mintă, biograful „Crailor" preferă să tacă. Arta lui este de a integra aceste tăceri în artificiul evocării somptuoase, pe care a pornit să o facă. Şi ele devin taine, mistere, enigme de nepătruns, secrete nedivulgabile. Partea cea mai puţin originală a operei lui Matei Caragiale se observă astăzi, aparţine literaturii sale de evaziune prac- ') O confirmare a acestei ipoteze o aduc n'işte amintiri ale lui Cezar Petrescu despre Matei Caragiale, publicate în „Gîn-direa" (Anul XVII Nr. 3. Martie 1938). Romanicerul povesteşte cum odată şi-a exprimat faţă de autorul „Crailor" admiraţia sa fără margini, pentru arta lui Ion Luca, „Matei Caragiale şi-a retras bărbia în gulerul înalt, tare, demodat. A tamburina! cu vîrful degetelor în masa de stejar afumat. Buza de sus copilăreşte îmbufnată, trăda o nemulţumire pe care zadarnic cerca s-o domine." Am înţeles, ceea ce aveau să verifice mai tîrziu — explică ceva mai încolo — de nenumărate ori — Cezar Petrescu. Nu-i plăcea să audă de numele părintelui său. Nu dintr-un sentiment epigonic, dintr-un complex de inferioritate scriitoricească. Era prea sigur de arta lui, pentru asemenea reacţii, nevolnice. Suferea, însă de viaţa 190 OV. S. CROHMALNICEANU ticate — cum se pare — nu atît dintr-o pornire naturală, cît din dorinţa de a contraveni principiilor estetice pe care le-a preţuit tatăl său. Clişeele simboliste şi un stil al epocii ..flamboyant'' ca al lui Barbey, se cam simt aici, făcînd textul să dateze. Partea cea mai vie rămîne cea îără stil, pe care a dus-o Ion Luca Caragiale. Bănuiesc că-s-a eliberat de-o bună parte din acest straniu resentiment, pe spinarea măscăriciului Pirgu din „Craii de Curtea Veche". II dureau prieteniile lui Ion Luca Caragiale, faima sa de haimana nocturnă, de înhăitat cu muşterii tîrzii ai cîr-ciumilor şi ai cafenelelor fără nici o alegere, rolul conştient de bufon _ ce şi-1 asumase adesea pentru a face viaţa mai uşoară — cînd în realitate şi această existentă desordonată, cinică, gălăgioasă, trivială, alcătuia pentru fostul sufleur, fostul slujbaş la regia monopolurilor, fostul gazetar şi berar, o altfel de armură exterioară, apărînd aceeaşi sensibilitate lăuntrică, pudic ascunsă. Cred, chiar, acum, în perspectiva timpului că un singur complex de inferioritate a condiţionat şi a dominat viata lui Matei Caragiale. Tocmai această pitorească, dar suspectă faimă a părintelui său, transmisă generaţiilor prin tradiţia orală şi scrisă. Pentru a o răscumpăra, pentru a o expia, pentru a o răzbuna, cu o premeditare precoce şi maladivă, din adolescenţă se consacra heraldicei, aspira la decoraţii şi titluri, îşi desena mai tîrziu „armele" sale „se scorţoşise în fire şi port, căuta vieţii un stil şi o ţinută, înfigea la Sionu, deasupra conacului de la ţară, stindardul „său" verde şi galben". caragialescă ancorată în real şi urmărită de pasiunea caricaturalului. Lîngă Pirgu, ca personaj.ii literare, Paşadia şi Pantazi pălesc. Vorbirea lor aleasă n-are nici de departe plasticitatea celei pe care nedispre-ţuind „înjurăturile surugieşti", „ocările de precupeaţă" şi „blestemele de chivuţă" o foloseşte Pirgu şi cîteodată prin contaminare autorul însuşi... In sfîrşit, Bucureştiul de acum un veac, cu curţile şi grădinile lui năpădite de muşeţel şi nalbă, cu maidanele şi uliţele sale întortochiate, cu datina-i veche de „stricăciune", exercită în evocarea lui Matei o putere fascinatorie incomparabil mai mare decît ostroavele Antile sau selbele Amazonului scăpărînd de zboruri de papagali Aliajul acesta nepotrivit, conferă însă acea ciudăţenie tulburătoare prozei lui Matei. Ea se aseamănă cu o mărturie smulsă anevoie printre dezlegări limitate şi retractări pline de spaimă. „Remember" ca şi „Craii", ca şi „Sub Pecetea Tainei", tai apar scrise anevoie sub regimul unei siluiri interioare, cu o perseverenţă teribilă, uimitoare. E poate şi explicaţia relativei sterilităţi a lui Matei. Pe linia unicei sale notbleţi adevărate, aceea a talentului, istoria literară îi va păstra amintirea sub efigia unei imagini de neuitat: moştenitorul care la masa de joc toacă o avere fabuloasă printre subţiri şi albaştri nori de fum de ţigară. HUBERT JUIN SCRISOARE DIN PARIS Parisul este un oraş ciudat: un abis. Ieşind din acele guri adinei, negre, care sînt Gara de 'Nord, Saint-Lazare, Gara 'de Lyon, oîţi n-au venit aci să-şi pîrlească aripile ? şi ca să descopere de-odată că nu există o taină a Parisului, că nu există nici mistere, care să nu fie, înainte de toate, mistere ale închipuirii ? Edouard Glissant are dreptate, notînd în această foarte frumoasă carte, scrisă la întoarcerea din Martinica, Le Soleil de la Conscience (editura Falaize) : „Parisul se închide foarte repede peste noul venit, şi pentru un timp destul ide îndelungat, vastele deschizături ipe cane fiecare le avea, în el şi de ,1a 'mari depărtări pregătite, sînt inutile".' Goana provinciei spre Paris, a ţinuturilor riverane spre Paris, a popoarelor nord-aîricane spre Paris, ce fenomen ciudat şi care arată tributul plătit demonilor spiritului ! Privilegiul acestui oraş nu întârzie să devină rana lui. Exodul inaugurat în Balzac de mica nobleţă din Angouleme, şi în Stendhal de un tînăr fără avere, vedem că ferecă — mai bine zis otrăveşte — întreaga istorie contemporană. In acest oraş care ignoră răbdarea şi adînciimea, ce-am mai putea afla, care să nu fie lecţia "lui Rastignac, a lui Julien Sorel, a lui Rubempre ? Că acest oraş este cel mai inteligent din lume, e uşor de spus. Dar el oferă totodată cele mai remarcabile exemple de prostie. Revoluţiile au iplecat din 'Paris, să nu uităm acest lucru : aici vine să pulseze sîngele 'proaspăt, aici se înveninează inteligenţele naive. Să nu uităm insă căidin Paris au plecat şi contra-revoluţiile. Aici, faţă în faţă, stau (generozitatea şi avariţia. jSpre Paris purcede nu numai tineretul avid de ,a ifi (sau ide a exista). Aici trăiesc şi strategii judeţelor,] politicienii subprefecturilor... Aici găsim, fără îndoială, prima şi cea mai gravă iluzie asupra Parisului : acest oraş îşi închipuie că dirijează iluanea, pe cîtă vreme este dirijat de ea. Ii trebuiesc mari prilejuri pentru a da universului mari pilde. El refuză să dea mari pilde, în cotidian... In aceeaşi carte, Edouard Glissant, adaugă : „Căutarea, prea evidentă a esenţialului, este aici o dovadă de slăbiciune în vreme ce dezinvoltura, nelinişteşte. Ideile care riscă a fi prea uşor primite, fiindcă plutesc „în aer", oricine se fereşte să le ofere făţiş. Ne găsim aici la polul opus al literaturilor colective, al legendelor de o mie de orii ştiute dar totdeauna ascultate, al fervoarei în jurul textelor, al vegherilor unui întreg popor în jurul povestitorului, al acceptării cuvîntu- 192 HUBERT JUIN lui ca loc comun al tuturora : de tot ceea ce făcea din literatură o armă vie, încercat vie, a civilizaţiilor. Parisul se joacă de-a .literatura, de-a arta. Totuşi, în subsolurile acestui Muzeu, cîtă pasiune consumă ! Cutremurătoare imagine a unei culturi încă vii şi pe care criza o mistuie deja..." Iimi vine în minte acest text al lui Glissant, gîndindu-mă la ceea ce se petrece în „subsolurile acestui Muzeu", atît de puţin cunoscut în străinătate. Nu se cunoaşte prea bijne, dincolo de frontierele noastre, istoria recentă -— de pildă — a romanului francez. Şi totuşi, tinerii romancieri francezi .meditează adînc asupra artei lor... ...Prin aceasta vreau să spun că, în zilele următoare Eliberării, s-au aflat în faţa necesităţii! de a prezenta publicului o nouă formă de roman. Un fapt care a imprimat o pecete adîncă asupra acestei generaţii, este minciuna care stătea în calea exprimării. Da, s-a minţit. Cu alte cuvinte,, cele mai multe romane care fuseseră oferite publicului între anii 1900 şi 1939 nu erau decît oglinzi mincinoase, înşelau credinţa lumii şi a omului. Vrînd să urmeze potecile tradiţiei (de altfel tradiţie "glorioasă, de vreme ce a fost dominată de cei trei uriaşi : Stendhal, Balzac, Flaubert), romancierii zişi psi-hologişti — de tipul lui Paul Bouget — au falsificat romanul. Apoi, în zilele care au urmat Eliberării, s-au pus şi alte probleme conştiinţei. De pildă, universul lagărelor de concentrare, pe care mulţi tineri l-au cunoscut, de la Ravensbriick la Buchenwald, nu putea fi proscris prin „psihologie", nu putea găsi o soluţie, un răspuns, prin, „psihologie"1. Această ameninţare trebuia adusă la cunoştinţa lumii. Cei care se întorceau acasă în haine de ocnaşi, ne arătau că universul lagărelor de concentrare nu era. numai universul lagărelor naziste, ci arătau că în însăşi viaţa modernă există o perpetuă ameninţare a sîrmei ghimpate. In acea vreme, doi scriitori au avut curajul să spună cruntul adevăr: un scriitor progresist, Robert Antei me, în „l'Espace humaiSne" (editura, Gallimard) şi un scriitor creştin, Jean Cayrol, în „Lezare parmi nous" (editura du Seuil); Era cu neputinţă să mai priveşti lumea, universul, oamenii, cu aceiaşi ochi. Era cu neputinţă să mail vezi cu aceiaşi ochi căile prin care realitatea oferă1 oamenilor adevărurile sale şi care' aparţin' de domeniul artei. De-a lungul veacurilor, şi-a croit drum, în Franţa, o anumită idee asupra realismului, strîns legată de însăşi ideea stilului. Tradiţia romanului nostru ne arată că realism nu înseamnă să spui ceva ce este, aşa cum este. Dimpotrivă : Realism înseamnă să spui ceva ce este, dar în aşa fel încît ceea ce este să devină real în însuşi limbajul folosit. Mă explic : cînd Stendhal a scris „Roşu şi Negru", e de netăgăduit că a scris ceea ce era. Şi încă ! Dacă am compara lumea politică descrisă de Stendhal în „Roşu şi Negru" cu lumea politică reală a acelei epoci, nu am întîrzia să vedem duplicitatea lui Stendhal, maniera unică a lui Stendhal : el intervine mereu. Şi această intervenţie este arta, stilul personal al lui Stendhal, maniera amică de a vedea a lui Stendhal, de a contempla (de asemenea, de a dezvălui, de a demitifica) lumea politică. Pină la urmă, vom vedea că realitatea lumii politice a acelei epoci o găsim mai de grabă în „Roşu şi Negru" şi în scrisul lui Stendhal decît în documentele şi colbul arhV velor. Dar cum e cu putinţă una ca asta ? E ceea ce deosebeşte pe un Stendhal de un Zola. Stendhal alege elementele realului pe care îl are sub ochi, le sistematizează în cartea sa şi astfel ne restituie, cu un maximum SCRISOARE DIN PARIS 193 ^ de forţă, realitatea. Zola procedează într^un mod invers : spune tot, fără i prea imult diiscernămînt, şi mai cu seamă fără o ordine anumită. El nu | alege şi nici nu sistematizează. Romanul lui ne va impresiona mult. f Totuşi, în cărţile sale, Zola pune înainte de toate — totdeauna — o idee, , 'fi o idee socială. Citim cărţile lui pentru a regăsi ideea socială a lui Zola, ţjj pe cîtă vreme îl citim pe Stendhal pentru a regăsi realitatea şi savoarea / unui moment al istoriei noastre. Balzac este un realist de felul lui Stendhal nu al lui Zola. în scri|erile lui Marx şi ale lui Engels găsim cîteva idei preţioase cu privire la „Comedia Umană". Balzac era un scriitor monarhist şi reacţionar ; opera lui, însă, este o operă progresistă. Albert Beguin a dat dovada unei judecăţi clare cînd şi-a intitulat una din cărţile sale ^ „Balzac vizionar" (editura Skira), şi-mi amintesc de Roger Vailland, cînd 1 f îmi mărturisea : realul trebuie imaginat... Tinerii romancieri francezi de astăzi îşi formează o concepţie asupra artei romanului, meditînd asupra unor astfel de probleme. înainte de a-şi scrie romanul, Zola introduce o idee socială, uneori politică, preexistentă lumei imaginare pe care o va descrie. Este, ceea ce numim, o teză. Roma- * nele de acest tip sînt romane teziste. Balzac nu introduce o idee preconcepută, pre-existentă în romanul său. El pune în el numai stilul său, adică modul care-i al lui de a alege între elementele realităţii sociale şi de a sistematiza, prin opera sa, prin limbajul său, aceste elemente. Tinerii romancieri francezi au dat dreptate lui Marx, care spunea că în roman trebuie să te fereşti de tezism. Dacă Balzac ar fi susţinut prin opera lui teze, n-am avea, astăzi, în patrimoniul nostru cultural, această minunată operă H progresistă. Am avea, în locul ei, o suită de romane reacţionare... Un autor irlandez, James Joyce, a scris o lucrare foarte voluminoasă, lipsită de ori ce teză : Ulysse. Această carte descrie douăzeci şi patru de ore din ziua unui mic funcţionar irlandez. Şi Joyce descrie această zi, clipă de clipă : 'iţ el spune totul. Este cealaltă extremă, şi tocmai între aceste două extreme romancierii francezi actuali au trebuit să-şi găsească drumul. Cea dinţii problemă căreia trebuia să-i facă faţă tînărul romancier francez era următoarea: să substituie minciunii de dinainte de război, adevărul de după război. Numai că, oricît s-ar crede, lucrul nu e chiar atît ij de simplu. Pentru a spune adevărul, nu ajunge să spui, pur şi simplu, adevărul. Pentru ca adevărul să fie pe drept cuvînt adevărul, pentru ca realul să fie fără doar şi poate realul, trebuie să exprimi lucrurile într-un j anumit mod. Trebuie să substitui unei estetici perimate o estetică nouă şi ': valabilă. A spune adevărul nu este în literatură, doar o problemă a conştiinţei, ci este şi o problemă de expresie. Este tocmai estetica, încă nu j definitiv pusă la punct de romancierii francezi. Această problemă de stil, ) nu este încă rezolvată. Fără îndoială că romancierii francezi de după : război au înţeles, aproape cu toţii, că trebuie să scrie romane fără teze, cu alte cuvinte că nu trebuie să scrii un roman ca să dai dreptate unei idei (sociale sau politice), care este aceea a autorului, ci că trebuie să scrii un roman care să dea cele mai mari şanse realului şi adevărului... (Iau asupră-mi, să întrerup aici, meditaţiile tînărului romancier fran- ' cez ca să explic că în Franţa, cartea fiind foarte scumpă, că, pe de altă parte, în afara oraşelor, căile de acces spre cărţi — librării sau biblioteci — fiind rare (în departamentul Ain, de pildă, nu există nicil o singură cale 13 — V. Romînească nr. 12 194 HUBERT JUIN de acces spre cărţi), romancierul francez se află, în pofida Iui izolat de publicul popular cu alte cuvinte, de adevăratul lui public Am întrerupt raţionamentele t natului romancier francez pentru a introduce aS da care mi se pare important. îi redau, în mod simbolic, cuvîntul) ...Primul dintre aceste romane apărute, acela care a influenţat cel fFdit^Tir0113^3!'6' estecaT^ lui Albert Camus, S Kinu " -(EditLiia: Gallimard) Autorul se mulţumeşte să povestească în fraze Î^^îcT^Etr C" er0Ui] SăU- E1 "U atrilbuie acesS sentimente sau senzaţii ce ar fi fost numai ale autorului dacă acesta s-ar fi găsit în împrejurările care, m lumea romanului, sînt acelea în care se m scf e oul Camus isi trata personajul cărţii cum sîntem obligaţi să ne tratăm vecini ' cTsirnt în7eJL?rlUnSim ^ }* %ma Urmelor nu ?tira nimfe d^n ceea ce simt tn realitate. în romanul tradiţional, autorul se deleagă tot timpul In fiecare din personajele sale îl găsim pe el. Nu poate face altceva S ttU1niî«len;'f6^. saleVSentimenteIe saIe- atitudinf care sînt afe Lie n „Mramul , nu mai exista nimic asemănător: noi, cititorii nu stim ce se petrece in personaj. II vedem din exterior. 11 judecăm Sără să-? fim corn nSolSf ' a';nHSta; errţa :- 10 ,r°^anul traditiona] sau în romanul numit psihologic, cînd citim, devenim la rîndul nostru, eroi de roman Vedem ^mffw îhrml0ri f^[m C6ea ?/lmt eL Numai cu ^u putem judeca (vom i ei in timpul lecturii, şi odată cartea închisă, reintrăm în propria SS? CA°nşt"nţa)' 11 Putem J'udeca> Şb oricum, judecata noasta ar fi ?sttS;t f'STf'w Pre?!nta,un om. Aflăm ceea ce i se întîmplă, asistam la faptele Juil (nu pătrundem în el), sîntem liberii în fata lui Autorul nu-1 judeca Se mulţumeşte să spună: aşa stau lucrurile... Si noi' nu smtem mlauntru eroului. Sîntem pe locul nostru, la exterior. Bertholt US,3CeSt ll,CfUi ,pe?tni teatru: el refuza Participarea spectatorului identijearea spectatorului cu eroul. Arăta o situaţie, înfăţişa judecăţii noastre o situaţie data Pictorul Soulages, revendică de asemenea nepar-ic părea spectatorului la. pinza contemplată: cel ce contemplă o pînză trebuie sa facă acest lucru fără să fie obligat să urmărească, pas cu pas reconstitumdu-le, diferitele demersuri ale pictorului. Pînza trebuie să se olere dintr-o dată, trebuie să se prezinte ca un răspuns pe care pictorul îl opune lumn, dar în faţa căruia spectatorul rămîne absolut liber... Aceasta este o ambiţie a unei întregi categorii de romancieri francezi contemporani Va veţi întreba : de ce aşa ? Ei, bine, pentru că înainte de toate tinerii ■ francezi refuza să se exprime într-un limbaj falsificat. Ei preferă ca şi Camus m „Străinul", să despovăreze limbajul de ori ce intenţionalitate, bi folosesc un limbaj de bună voie dezgolit, o scriere nudă Un critic de formaţie materialistă şi care a acordat o mare atenţie genezei! noului roman irancez, _Roland Barthes, numeşte acest mod de a scrie : gradul zero al literaturii (este şi titlul unei cărţi pe care a publicat-o asupra acestei teme, la editura du Seud). Dar el arată că, întocmai după cum a spus Marx intr-o singura frază, limbajul unei epoci are o semnificaţie socială oricare ar ti conţinutul pe care scriitorul îl exteriorizează prin limbaj Ar fi cu totul nepotrivit ca romancierul anului 1957 să scrie ca romancierul anului 1857... Cu alte cuvinte, pînă şi stilul scriitorului exprimă o concepţie: asupra lumn şi posedă o semnificaţie istorică... SCRISOARE DIN PARIS 195 Jean Cayrol publicînd, puţin timp după întoarcerea sa din lagărul de concentrare trilogia sa „Je vivrai l'amour des autres" (editura au Seum^bSăteste, !a rindul său romanul modern. El aprofundează daca pSemspTne^ a,' realismul tradiţional (adică, în linii mari al lui Balzac) în Sdevăr, dacă putem spune că realismul lui Balzac este un realism al adînciSr pentru că autorul „Comediei Umane" este un autor realist m ntur^încar: opera sa se sprijină puternic pe realitatea so sale — realismul lui Cayrol este şi un realism de suprafaţa . raporturilor id socfale nnagîlnate ele Balzac,Wol (si odată cu el numeroşi roman-^ieri francezi1) le adaugă raporturile pe care omul le intieţine cu propria Ta sinSate de pdd!), si ou lumea lucrurilor. Un exemplu ne va fi de folos"Sac va explica ceea ce se petrece între două personaje, fie pentiu of un\il e te înaidi|t cu celălalt, fie pentru că unul doreşte sa se servească de ce ă al în vederea unei reuşite sociale, oricît de modeste. Cayrol va 'răta că între personaje se pot ţese legături pentru ca unul a oferit celui-St o iară Este într-un fel, intrarea triumfală a lucrurilor in literatura. Pant, 1 nVa oter iun chibrit vecinului] tău de compartiment, în tren, poate, ■sau să atra,oă după sine o conversa ie care se încheie cu o prietenie ele Lm^duSă sauPsă fie brusc întreruptă şi să \fl^^tnâ ■rpnlitate însă acest gest anodin, pe care Balzac nu l-ar ti nescris nici oda tmoSS întreţesute între vecinul de compartiment H tine acest gest a spart singurătatea. Bineînţeles, romancierul tra-âtionll- iu mnrancîL^siftrologic ar fi evitat acestgest atît de manges TRĂLESTC îN SOCIETATEA CAPITALISTĂ, OMUL.,) pentru ca SS asemenea gest, acesta nu l-arJi ajutat cu mmic dimp^mu în demonstraţia pe care urmăreşte s-o faea prin^romanul sau (o noJiune ca aceea a alienării! — chiar a frustram — înndu- la urma^ u™u>> destS de străină).. Romancierii care au resimţit, unii din ei, viaţa .clan-d iti ii în mişcarea de Rezistenţă, alţii universul lagărelor de concentrare, erau, bine înţeles, singurii care să poată percejead^ profund al acestor mici gesturi din viaţa cotidiana Erau singur" care sa cea acestor mici gesturi prelungirile lor romaneşti. Şi, in definitiv, sini sin aurii care au croit o altă albie romanului francez. _ a Nu trebuie totuşi să credeţi că întreagă verva romanului in Franţa se află numai aici. Aici se află romancierii, care încearcă sa puna la punct un roman valabil pentru omul modern. în genere, ei sînt progresişti, bi, •oricum operele lor sînt progresiste, pentru că denunţă într-un mod eficace ■o stare'-de lucruri. Cititorii înfruntă, prin intermediul romanului1, lumea care este lumea lor. Ei se văd ca într-o oglindă. Ei judecă, dar judeca eroi de roman ai căror complici nu mai sînt; judecind în afara onlcarei teze preexistente romanului, ei judecă deopotrivă şi condiţia lor prezenta, şi lumea în care trăiesc. Bineînţeles, aceste romane prea fidele stingheresc o sene de cititori Ei preferă, de pildă, romanele Francoisei Sagan. Şi aceasta, pentru că Francoise Sagan le oferă un univers superficial şi infidel: ei devin complicii personajelor fără adîncime şi neveridice. Dar, ceea ce-i stinghereşte, este tocmai adevărul... Printre aceste romane „noi despre care"se va gîndi ceea ce se va vroi, să-mi fie îngăduit să citez aici : „Les ■Gommes" Le Voyeur" si „La Jalousie" de Alain Robbe-Gnllet (toate 13* 196 HUBERT JUIN trei apărute la editura De Minuit) „L'Emploi du Temps" de Michel Butor (editura de Minuit), „Le Square" de Marguerite Duras (editura Gallimard), „Les Passes du Silence", de Jean David (la editura Gallimard), „Un pas d'Homme" de M.arie Susini (la editura du Seuil)... şi multe altele încă. E semnificativ să constaţi cît de mult se apropie încercările tînărulur roman francez de încercările, asemănătoare, din Germania Occidentală.. Scriitorii progresişti cei mai valabili din Germania Occidentală — Hein-rich Boll, Paul Schalluck, Heinrich Nossak — ascultă de aceleaşi idei-pîr-ghn. Găsim şi o tematică comună. Eroul romanului este un „supravieţuitor."' El este, înainte de toate, un om căruia războiul i-a distrus copilăria şi adolescenţa. Prin aceasta, este un solitar. In lumea burgheză care, îndată după Eliberare, s-a reconstituit, el nu-şi găseşte locul adevărat. N-,ar trebui să credem, prin aceasta, că aluzia la război la lagărele de concentrare, la .Rezijstenţă, este explicită. Nu! Solitudinea eroului o. sugerează. Acest singuratec (care nu este singuratec decît la o primă' vedere : el este toţi frustraţii, laolaltă) va avea nostalgia copilăriei, hv măsura în care copilăria i-a fost, din pricina evenimentelor, un domeniu interzis. Acest singuratic, pe de altă parte, este foarte conştient de ameninţările care planează asupra lui în lumea capitalistă ; el este obligat să vegheze neîncetat asupra umanităţii sale, ar fi de ajuns un pas greşit si iata-1 redevenind robot, maşină monstruoasă, element despersonalizat intr-o lume absurda. Şi dacă rătăceşte fără sfîrşift pe străzile oraşului (un< roman francez, „L'espace d'un n-uit" de Jean Cayrol, apărut l,a editura du-Seuil este romanul unui marş îndelung, întocmai cum romanul german „Rentrez chez vous, Bogner" de Heinrioh Boli, a cărui traducere franceză a apărut la editura du Seuil, este de asemenea o rătăcire fără sfîrşit), cititorul se contemplă în acest marş şi nu poate face altfel decît să judece lumea aşa cum este şi condiţia eil, aşa cum este. PUNCTE DE REPER GENTLEMENII ŞI MONARHIA Un rege - scria istoricul englez Boling-•"broke - este un lucru pe care oamenii si-il fabrică din comoditate sau pentru a-şi salva liniştea". Monarhia de care vorbea Boltng-ibroke, era desigur cu totul diferită de ceea .ce englezii înţeleg astăzi prin „capul încoronat al Commonwealth-ului". însă butada .exprimă un adevăr care, pentru englezul mijlociu rămine încă valid. Iată insa ca, liniştea mult rîvnită .a fost deunăzi turburată de zarva provocată de articolul lordului Altrincham. în revista „National Review". Acum, cînd am putut citi articolul în întregime, el pare mult mai blînd, mai inofensiv decît lăsa să se creadă reacţia violentă a presei conservatoare engleze. Totuşi ■o critică caustică, o descriere exactă a camarilei regale este evidentă, şi nu numai ■printre rînduri. Obiecţia fundamentală a lordului englez este următoarea: Regina nu este aptă — atît prin creştere cît şi educaţie — să îndeplinească prerogativele constituţionale, discursurile ei sînt plicti-•coase. activitatea ei redusă mai mult la vizionarea curselor de la Epsom, curtea regală pare mult mai interesată în diferite .„party-uri" mondene decît în a stimula ar-•tele sau de a da „îndemn şi inspiraţie la rsutele de milioane de oameni". Altrincham atacă cu deosebită vigoare şi ceea ce el ■denumeşte „anturajul" ; termenii pe care-i foloseşte lasă să se creadă că e vorba de mai mult decît de o simplă ceartă de familie Ducii şi conţii apropiaţi de Buckingham Palace au o cultură superficială, se ocupă numai cu sportul şi nu reprezintă mediul potrivit pentru un cap încoronat. Se poate imagina indignarea pe care afirmaţiile lordului ,a stîrnit-o în rîndurile aristocraţiei engleze şi ale propriului sau partid (conservator?. Lardul a primit şi cîteva palme, cîteva provocări la duel, pe care le-a refuzat într-un mod politicos, mai multe ameninţări cu împuşcarea, spînzuratoarea şi boicotarea. Realmente însă tirajul revistei pe care o conduce s-a triplat şi aristocratul rebel a devenit un fel de erou a elitei Pe un monarhist italian, furios, care-1 aştepta cu pistolul încărcat la ieşirea dm casă, hotărît să apere pînă la ultima picătură de sînge cinstea monarhiei britanice, Altrincham l-a sfătuit ironic să încerce mai de grabă să salveze monarhia italiana care, ori ce s-ar spune, o duce mai prost decît familia domnitoare engleză... Dar dincolo de aceste amănunte anecdotice, scandalul stîrnit în jurul articolului din „National Review" a reliefat o anume stare de spirit foarte semnificativă pentru cîteva schimbări care s-au produs în opinia publică engleză. Astfel, partidul laburist s-a abţinut de-a lua apărarea reginei şi a evitat obişnuitele meditaţii romantice pe marginea rolului specific al monarhiei în imperiul britanic, meditaţii cu care de obicei încerca să explice paradoxul puţin obişnuit al „socialismului monarhic", promovat de conducerea partidului laburist. Fostul preşedinte al partidului, Clement. 198 H. B. Atlee, astăzi lordul Atlee. nu s-a simfit desigur la largul lui, cînd a primit în Camera Lorzilor o delegaţie de sindicalişti, care se exprimau în imagini izbitor de asemănătoare cu cele folosite de gentlemanul de la „National Review". însă reacţia cea mai surprinzătoare a venit din partea anumitor cercuri conservatoare, care în loc să polemizeze cu Altrincham, s-au declarat în dezacord numai ou forma şi tonul obiecţiilor, însă nu cu conţinutul lor. Respectabila revistă conservatoare de dreapta „Spectator" a dat chiar şi un soi de avertisment (Warning) „servitorilor reginei" de a nu lua în glumă criticile aduse capului încoronat. Intr-un editoriali special revista, afir-mînd că regina este „încântătoare, conştiincioasă şi atractivă" semnala însă şi anumite manifestări publice (..presentation parties") colorate de snobism şi „comercializate", îndemnând pe consilierii Buckingham-Palace-ului „să cîrmuească cu mai multă prudentă între austeritate şi extravaganţă"; Toate acestea dovedesc că, — contrar afirmaţiilor lui Bolingbrocke, chiar monarhia britanică — „care părea cea mai sigură si'-mai liniştită" - a început să aibă (si să pricinuiască) necazuri dar, contrar refrenului teoreticienilor conservatori — să „divi-dă" mai mult decît să „unească", căci,' prea-credincioşii supuşi ai maiestătii-sale au început să cîrtească, să formuleze într-un fel destul de ritos — revendicări. Şi nici măcar recenta vizită a reginei la Washington — cînd le-a fost dat republicanilor jankei să-consoleze şi să gîdile sentimentele monarhice ale conservatorilor englezi — nu a domolit focul polemicii. într-adevăr, vorba lui Bolingbrocke, monarhia devine -în epoca contemporană din ce în ce mai mult „un adevărat miracol" de care omul de pe stradă se miră mereu-cum de mai poate dăinui. H. B CARTEA STRĂINĂ DAN HAULICĂ ŞAPTE SECOLE DE POEZIE FRANCEZA KJ antologie este, înainte de toate, o carte care se adresează unui public larg şi divers. Şi cine se poate felicita vreodată că a împăcat toate gusturile şi a dat dreptate tuturor preferinţelor ? Ar fi însă altceva dacă alegerea ar face-o publicul însuşi. Experienţa aceasta ingenioasă a încercat-o Radio-Televiziunea franceză, care a organizat în 1955 un referendum poetic, obţinînd răspunsuri de la mai mult de 4.000 de persoane. De aici a ieşit un volum elegant intitulat ,,Les deux cents plus beaux poemes de la langue francaise (XIII-e au XlX-e siecles)" ; „alese — cum spune şi subtitlul culegerii — de auditorii Radio-Televiziunii Franceze". Celor care le-au prezentat, Philippe Soupault şi Jean Chouquet, le-a rămas puţin de făcut. In introduceri foarte scurte, la capitolele antologiei, au salutat gustul sigur al publicului. Şi-au manifestat pe alocuri rezervele şi şi-au îngăduit să adauge la sfîrşitul volumului, ca „anexe", vreo cinci poezii pe care le credeau demne de a figura într-o asemenea antologie, deşi nu fuseseră supuse aprobării auditorilor. Aceştia au avut de ales între 500 de poeme. Şi, după numărul de sufragii acordat fiecărei lucrări, s-a alcătuit şi un „clasament general al poeţilor". Termenii, obişnuiţi cînd e vorba de competiţii sportive, sună amuzant, aplicaţi acestor fiinţe ireductibile care sînt poeţii. Insă oricît de irascibilă ar fi speţa lor, umbrele marilor poeţi ai trecutului au temeiuri, mai toate, să doarmă împăcate. Antologia nu le-ar da prilej decît rareori să se mînie. Căci clasamentul instituit de ancheta Radio-Televiziunii se deschide printr-un mănunchi de nume strălucitoare ale versului francez : La Fontaine, Verlaine, Hugo. Villon, Baudelaire. E Adevărat că Rimbaud stă prea departe de acest prim lot — ca să folosim tot un termen sportiv, — abia pe locul 17, după poeţi mediocri, ca Malherbe sau Florian. Şi stîrneşte oarecare mirare favoarea aşa de largă de care s-a bucurat Ronsard printre participanţii la anchetă. Confraţii au ales o vreme în Franţa, printre cei în viaţă, cîte un „prinţ al poeţilor", care dealtminteri, de multe ori, mu răspundea deloc acestei auguste denumiri. Insă în Ronsard, publicul a desemnat acum un „prinţ al poeţilor" de totdeauna ai Franţei. El a fost aşezat în fruntea clasamentului, parcă spre a ne aminti că uneori se cade să-i credem pe poeţi chiar cînd sînt trufaşi. Căci a nutrit oare alt scriitor francez mai mult orgoliu decît Ronsard ? Tînăr încă, el se rînduia pe sine printre clasici, dîndu-şi un sco-liast, pe Muret, care-i comenta versurile în felul cum se explicau pasajele dificile din operele anticilor. Erau dealtminteri, în primele lui culegeri, destule preţiozităţi petrarchizante şi destulă erudiţie, ca să fie nevoie de asemenea glose. Publicul Radio-Televiziunii nu s-a împiedecat însă de aceste obstacole şi nu s-a lăsat convins nici de verdictul nedrept al lui Boileau. după care Ronsard, cînd scria versuri franceze, vorbea greceşte şi latineşte. 200 ŞAPTE SECOLE DE POEZIE FRANCEZA Publicul a ştiut să izoleze, din straturile de livresc şi emfază, filonul strălucitor al unei inspiraţii calde şi graţioase ; al inspiraţiei din care-au izvorît versuri ce cîntă în toate memoriile: „Quand vous seres bien vieille, au soir, ă ta chandelle" sau poezia, de o frumuseţe helenică, începînd cu un alt stih celebru : „Comme on voit sur la branche au mois de mai la rose". Roza de-aici, pierită în gloria tinereţii, se chema Maria. Ronsard şi-a schimbat glasul ca s-o cînte ; a găsit un ton simplu şi familiar, sau, cum spunea chiar el, un stil „fără fard", „popular şi glumeţ". Un stil în care răsună vocea pământului natal Şi, dacă nu toate poeziile lui Ronsard din antologie sînt închinate Măriei, fata umilă din ţinutul voios al Anjou-ului, pe toate le străbate o sevă care urcă din adîncu-rile tradiţiei franceze. Această tradiţie a dat dragostei, de mult, din vremea trubadurilor, un loc pe care nu-t mai are .în poezia vreunui alt popor. Ca să ne lămurim de ce stă Ronsard în centrul Panteonului pe care-1 închipuie această antologie, trebuie să ne amintim că el a fost, prin excelenţă, poetul „Iubirilor". „Quand je suiş amoureux, j'ay l'esprit et ta voixJL'invention meil-leure et la Muse plus forte", citim într-o poezie a sa din anii cînd poetul avea deja cenuşă pe la tîrople. Chiar dintre lucrările altora s-au ales mai cu seamă cele închinate dragostei. Şi trebuie, desigur, să regretăm că alte note ,ale coardei lirice, cete patriotice şi sociale, sînt mai puţîn ilustrate în culegere. Cea. care a plăcut mai mult, printre fabulele Iui La Fontaine, e una înfiorată de lirismul unei simţiri erotice : „Les deux pigeons". E "firesc, de aceea, să-1 căutăm în antologie pe cel care Ie-a vorbit francezilor despre dragoste mai adînc şi mai tulburător decît oricare altul. Aţi înţeles desigur, e vorba de Racine, acest „miracol de cultură" — cum 1-a numit un istoric literar contemporan, acest scriitor accesibil oamenilor de cea mai deosebită pregătire, din toate straturile sociale. II ascultăm suspintnd, pur şi armonios, un vers care spune mult: „5/ je n'aime, je ne suiş rien". Insă în vremea cînd scria astfel de stihuri, Racine îşi impusese să n,u-l mai iubească decît pe Dumnezeu. Pe adevăratul poet al dragostei, pe acela care a rămas fixat ■definitiv în conştiinţa generaţiilor, nu-1 aflăm decît în vîrtejul de patimă şi omenesc al tragediilor. Izolat în producţia lui lirică, Racine a fost frustrat de locul ce i se cuvenea în antologie. Puşi să-1 judece pe poet după tragedii, puţini ar fi fost auditorii care să-i refuze votul lor lui Racine. Căci, crescuţi în cultul acestei opere, francezii o înconjoară cu un respect pe care l-au arătat limpede discuţiile purtate în 1956, în „Les Lettres fran-Qaises". Chiar cei care contestă tragediilor raciniene calitatea lor de teatru, recunosc în ele suflul poetului. Şi acest poet merita alt Ioc, decît al 35-lea, pe care-1 ocupă în clasamentul antologiei. A fost însă, în intenţia celor care-au organizat ancheta Radio-Televiziunii, să alcătuiască o antologie lirică. Un lucru imposibil, dacă se vrea o culegere realmente reprezentativă pentru poezia franceză. Căci, timp de secole, în ţara unde se iubesc din toată inima şi se memorează stăruitor versurile, lirismul a trebuit să vieţuiască deghizat. De la Andre Chenier la Baudelaire mulţi au avut motive să se plîngă de antilirismul francezilor. Un clasicism tenace, susţinut de o aplecare firească, împinge aici spre obiectivare. Sentimentul e mereu resorbit în observaţie psihologică, formulată pregnant, şl curentul liric se pierde nu o dată, furişat în albia prea largă a dezvoltărilor discursive. Nici sub zodia romantismului expresia pur lirică n-a fost aşa de favorizată pe cît se pare. Abia poezia mai nouă, de la simbolism încoace, a creat un alt regim lirismului. Din cauza acestei realităţi, organizatorii anchetei au trebuit să fie inconsecvenţi; au ocolit tragediile lui Racine, dar au introdus fabule ale lui La Fontaine care sînt nişte adevărate mici compoziţii dramatice. Au năzuit să alcătuiască o culegere lirică, dar n-au putut evita reverenţa obligatorie faţă de bă-irînul Boileau, prezent în antologie nu numai cu versurile satirice din „Les em- DAN HAULICA 201 Ibarras de Paris"t dar şi cu cele didactice, elegant dar prozaic didactice, din „Arta jpoetică". Şi a mai fost o pricină care a limitat arbitrar cîmipul anchetei. S-a socotit că ţiu au dreptul să revendice titlul de poeme decît scrierile în versuri. Evident, un punct de vedere care purcede tot din poe-1ica clasicismului. Din Chateaubriand s-a dat o pagină în versuri, dar poezia scriitorului se simţea mai amplu şi mai sezi-■sant în proza lui. Şi poate fi total omis, dintr-o antologie a poeziei franceze, monologul frenetic, nici el în versuri, al fui ILautreamont ? In fond, însă, acestea sînt reproşuri •care se adresează organizatorilor referen-dum-ului. Publicului, în schimb, trebuie •să-i lăudăm receptivitatea cuprinzătoare, •care nu s-a speriat nici de obstacolele unei limbi arhaice, cum e aceea a poeţilor •din secolele XIII—XIV sau chiar a lui "Villon şi Ronsard. E aici o dovadă de maturitate a sensibilităţii, ajunsă în stare -să aprecieze un stil vechi, fără să se împiedice în convenţiile desuete. O dovadă de maturitate a gustului, la care nu e rău •să medităm, cînd ne întâlnim cu manifestări de modernitate intolerantă, dispusă •să deprecieze tot ce ea însăşi desemnează «u eticheta de „tradiţionalism". Insă fără *). E.S.P.L.A., 1957 CĂRŢI NOI 205 constituie chiar naşterea metaforei, dincolo de evenimentul personal, in memoria culturii însăşi: „într-o dimineaţă (la ceasul sprinten al storurilor ridicate de mina bunicii), m-am deşteptat în patul meu de nepot al bunicii cu o iluminare, cu un ţel de înnec al văzului şi al respiraţiei. Zarzărul de la fereastra bunicilor înflorise peste noapte, răsărind odată cu zorii, nou. Raiul începea cu el, sub cer albastru, în murmur de albine. (Cînd au zărit marea, grecii epopeii au exclamat: „Thalassa !" dăruind urmaşilor, în această strigare homerică, mirarea mării. Căci marea e mai cu seamă o mirare a omului depăşit). Zarzărul de la fereastra bunicilor a fost îniîia mea mirare. Descoperisem primăvara (această fată de floare)". Evocarea, în lactescenţa ei de flori mirabite, are nespusa candoare a începutului. Şi se completează printr-o pură şi colosală dilatare a viziunii zarzărului prim, în baia -unei sensualităţi de vis : „Venea din purităţile cerului, din nebuloasa depărtare a Căii Laptelui, adus ca de legănarea unui scrîn-ciob, oprit f Uf Ut or de alb la fereastra veche a casei dintre brazi". De la acest eterizat sensualism, potrivit cu frăgezimile de înger ale vîrstei („de abur, de 'floare şi tămîie") şi menit să sugereze cît mai aproape de materialitatea vie a momentului supus evocării, turburarea simţurilor,— gradele plăcerii vor semnifica pe rînd etapele anilor de creştere şi plenitudinea sen-suală, în fine, a maturităţii. Fructele copilăriei, gustul lor suav şl aromele lor bogate, redau dulcele concret al timpului de altădată: „asta e caisa, ca şi pătimaşa piersică de mai tîrziu : sărutarea pe gură a verii" sau, ca în cămara bunicilor de la Florlca ai lui Ion Piltat: „Acolo-s dulapurile cele zdravene, pe care stau cu arome mari ca luna plină gutuile şi merele domneşti, tablaua cu românită uscată şi cutia de zahăr cubic (nu de zahăr, de zahăr), plină cu flori de tei în care-i încă un abur din respiraţia de aur a verii" ; la treapta mirării e adulmecat şl tutunul, pe care tatăl scriitorului de mai tîrziu îl pritocea, răsfirîndu-l mai întîi în căpiţe blonder castanii şi verzui .„ca toamna frunzuliţei' de salcîm" : „Ochiul se bucura de atita cataif de culoare coaptă; nara se tulbura de atîta îmbulzire de mirodenii; şi sufletul (nu ne duce pe noi în ispită) rămînea' într-un fel de visare pe pragul de aur al" păcatului"; iar vinului i se închină un copilăros dar adevărat poem, învăluitor de-aromă, de blinda desfoliere autumnală şi de eminescian dor de moarte" (p. 265-266); cu trecerea vremii, sensaţii mai subtile, mai nuanţate urmînd să apară, ca aceasta,, încărcată de pitoresc, pe malul Cornului de Aur: „Plutea o dulce încropire de-amiază cu albine musulmane", ori alta,, grea de faldurile civilizaţiei, de străfulgerările gloriei antice, la hamamul turcului: „Turcul pregăteşte spumele săpunului într-o căldare de aramă. Cu mîna lui nu-ţ'v va atinge trupul cu săpunul, ci numai cu spuma, cu fumul său alb. îndată eşti cu--prins de înflorită clăbuceală. deasă, cu-ochiuri de curcubee. începe masajul, Un,, prelung, cu o vigoare meşteră, care-ţi sculptează fiecare muşchi, ducîndu-ţi trupul' spre antichitatea statuilor. Dar ce eşti tu acela dintre spume : dansator ? gladiator ? sau zeu ? Mereu îţi regăseşti în trup şi-n suflet armonii uitate, zvonuri de poeme, glorioase zboruri, dîre de trireme : marea odisee-dusă". E o veritabilă antologie de sensualităţi, întreprinsă cu scopul de a indica drumul evocării la Ionel Teodoreanu, drum care aici duce totdeauna prin simţuri. Astfel, lumea reconstituită cu ajutorul memoriei,, fie că e vorba de bunicii şi părinţii care se străvăd luminaţi de paloarea magică a „lămpilor vieţii", fie de „masa umbrelor"',, de figurile pitoreşti din „dulce tîrgul leşului", ca vezeteul mitropolitului Calinic, împins la păcat de haiducescul miros at pădurii desprimăvărate, ori de „gliganul"' din tutungeria domnului Iacob, de ţigăn-cile cu flori de pe bulevardele Bucureştiu-lui ori de lustragiii presăraţi de pe malurile Dîmboviţei pînă în Bosfor, — e văzută cu ochii unui povestitor oriental,. 204 CĂRŢI NOI ■căruia îi strălucesc in priviri reflexele universului de plăceri din O mie şi una de nopţi. Nimic nu confirmă mai mult această identificare a lui Ionel Teodoreanu cu -Orientul, decît lipsa de psihologie (cum caracteristică pentru această lipsă şi pentru pitorescul ce o suplineşte este imaginea desprinsă din variaţiile anecdotice pe tema cutremurului, acea casă cu zidul -exterior căzut, lăsînd să se vadă interiorul odăilor: „Am. avut ciudata viziune a personajelor tui Caragiale intrînd în Apocalips") a portretelor pe care scriitorul le încearcă foştilor săi soţi de la „masa umbrelor". Nepsihologice şi pur metaforice, -aceste portrete au ceva fabulos, care le situiază în visătoria melancolică a amintirii, ca într-o halima. Iată-l pe Topîr-■ceanu, la modul benignei caricaturi, prins de un condei pe cît de fin şi de exact pe atît de fantasmagoric în fond: „îmbrăcat intr-un fel de uniformă de licean fantezist, xu şuviţă potrivită pe frunte, picior cambrat şi. tocuri femeieşti înalte, şedea mereu strîmb, cam într-un picior, cu capul cam înclinat, c-un ochi cam închis, avînd un ritm de codobatură în fiinţa lui uscat sprintenă"; pe Al. Philippide, estetizat de licoarea poeziei sale: „cu ochelari de contabil, chip de buhnă corcită cu uliu şi versuri care aminteau galopul Centaurilor, bîta lui Hercule şi glasul lui Jupiter-Tonans"; pe M. Sadoveanu, văzut meta-joric-retoric, „ca un turn al vechimilor cu steme şi inscripţii, răsărit ca din adînc .de ape şi de timp" sau „Nu era el asemeni copacului de la Eyub, răsărit ca o pădure pe un singur trunchi, din mormintele neamului, şi revărsat sub soare cu tot belşugul sevelor şi glasurilor romîneşti ?" ; pe G. Ibrăileanu, misterioasă, romantică .apariţie : „cu pelerina pe umeri, fuma atît de îmbelşugat şi de înşuviţat, încît parcă fumega într-un orizont vulcanic, amăgitor apropiat cu ocheanul. Totul în el era îmbinare de noapte neagră şi lumină de lună, de palori întunecate şi umbre ivorii, din care răsăreau ochii lui homerici de buhnă a Minervei, în veşnică insomnie", zarea de fum a „profesorului" cuprinzînd deopotrivă şi pe fiul veridic al lui Allah: „Un turculeţ de-o şchioapă face meremetul narghilelei, potrivind cu-n cleşte de aramă un cărbune cu palpit de rubin în spuza viorie. Obrazul turcului -cm ciubucul în gură se scobeşte de puterea scobiturii. Apa face gîl-gîl-gîl, clăbucindu-se ca un curcan stîrnit. Fumul porneşte, se iuţeşte, năvăleşte, ajunge, intră, umple (adîncul turcului) şi iese (de azur împăienjenit) pe gură şi pe nas, în prelungirea şi amplificarea bărbii (întru Allah) sub cerul şi mai albastru, sub frunza şi mai verde, în lumina şi mai înflorită". Căci tot ca în halimaua cea adevărată, amintirile lui Ionel Teodoreanu sînt străbătute de marea lui simpatie umană, de un suflu de bunătate, ai cărui aburi luminoşi şi al cărui parfum, mai delicat şi mai preţios decît toate, se revarsă peste fiinţele simple şi umile, ca Babeta, credincioasa slugă, Dumitrache, băieşul, ori Neculai, portarul Vieţii romîneşti. „Dorul de zîmbet al grelei melancolii" îşi aşterne aşa dar petalele cele mai pure peste un trecut care nu înghiaţă în propria sa metaforă, ci îşi prelungeşte o mirifică existenţă în climatul de sensibilitate şi durere, — evocarea pătrunzîndu-se de sentimentul crepusculului şi al trecerii, care învăluie lucruri şi fapte cu aripa sa de aur. încît, purcezînd la această reală întoarcere în timp, Ionel Teodoreanu izbuteşte să atingă totuşi, în plinul vieţii, printre umbre, poezia. I. Negoiţescu THEODOR CONSTANTIN: „LA MIEZUL NOPŢII VA CĂDEA O STEA' Colecţia „Cutezătorii" a Editurii Tine- cădea o stea". Atît de căutată mai ales tetului s-a îmbogăţit cu un interesant ro- de către tinerii cititori, literatura de aven-man de aventuri: „La miezul nopţii va iuri nu a fost prea mult cultivată de către ,CĂRŢI NOI 205. scriitorii noştri şi succesele în această di* recfie pot fi numărate pe degetele unei singure mîini. De aceea reuşita lui Theodor Constantin nu poate decît să ne bucure. Străduindu-se să rămînă în limitele celor mal bune tradiţii ale romanului poliţist şi de spionaj, autorul imaginează un episod ce ar fi putut avea loc în cursul campaniei operative desfăşurate de trupele noastre împotriva armatelor fasciste în Transilvania de Nord şi Ungaria. La comandamentul unei divizii, Biroul 2 primeşte confidenţial comunicarea că in sinul comandamentului se află strecurat un agent al serviciului german de informaţii, în scopul de a obţine un duplicat al sistemului de cifrare folosit de trupele ro-mîne. Pentru descoperirea şi neutralizarea acestuia Marele Cartier trimite un agent al serviciului de contrainf or maţii camuflat sub înfăţişarea elevului T.R. Ulea Mihai. Respectînd regulile jocului, autorul nu ne dezvăluie identitatea agentului hitlerist decît odată cu ultima pagină după ce poartă succesiv bănuiala noastră asupra a numeroase alte personaje care ar fi putut asuma prezumtiv acest rol. Aducînd în lumina reflectorului acest ultim personaj, autorul epuizează clasificînd faptele care ar fi putut constitui dovezi împotriva personajelor anterioare. întreaga acţiune se sprijină astfel pe un mecanism logic care funcţionează permanent după principiul terţului exclus. Există în carte dese interludii în care acţiunea este oprită parcă într-o suspensie iar cititorul invitat să cumpănească prin raţionament deductiv care sînt posibilităţile de a merge mai departe, care sînt punctele cîştigate împotriva adversarului şi riscurile de a pierde totul pe o singură carte. La linia aceasta în care deducţia stringentă se împleteşte cu acţiunea susţinută într-un ritm dinamic se alătură însă o alta, pe care cititorul mai puţin atent o poate trece cu vederea. Despre ce este vorba ? Dintr-un exces caracteristic oricărui începător care-şi supralicitează forţele, autorul, în dorinţa de a introduce cît mai mult „mister", creiază o seamă de complicaţii lăturalnice. De pildă, răpirea tui Ulea de către nişte hortyşti şovini, care acţionează pe cont propriu sau trădarea elevului T.R. Barbu, personaj care-parazitează acţiunea şi prejudiciază serios economiei lucrării. Aceste complicaţii nu au funcţiunea de a abate atenţia de la firul principal în anumite momente cruciale, ceea ce ar fi perfect valabil şi în concordanţă cu tehnica genului, ci creiază un cîmp de evenimente care se pot desprinde şi constitui motive dramatice în sine. Aşa de pildă tragedia elevului Barbu-ar putea deveni obiectul unei lucrări complet autonome faţă de romanul nostru. In felul acesta, dimensiunile romanului sporesc peste măsură, ritmul vioi se îneacă în masa de fapte, într-un hăţiş de complicaţii cu totul lăturalnice, dacă nu chiar gratuite. In ciuda acestor stîngăcii, Theodor Constantin dovedeşte însă chiar de la primele rînduri că poate înjgheba firesc o acţiune şi mai ales că o poate urmări de-a lungul paginilor susţinînd treaz interesul cititorului — lucru nu prea uşor de realizat mai ales cînd fantezia trebuie să poarte la tot pasul căpăstrul logicei stringente, explicit argumentată. Pe fondul acţiunii desfăşurate se profilează cu pregnanţă cîteva din atît de numeroasele personaje ale romanului. Astfel în afară de introvertitul, schizofrenicul Barbu, amintit mai sus, sînt creionate cu îndemînare cîteva tipuri printre care în primul rînd trebuie să amintim de Neculai Tilimbu, ordonanţa ofiţerului cu cifru, un individ cu-o dublă personalitate care alături de adjutantul Dorobăţ constituie principalul motor al întregii acţiuni, — apoi bonoma figură a generalului comandant al Diviziei şi în fine clorotica, halucinanta apariţie din uliimile pagini a „domnişoarei guvernante" în codruţ nu mai puţin ciudat al castelului în care se descurcă toate iţele-povestirii. Păcat însă că eroul cărţii, în sens propriu şi figurat — agentul Ulea Mihai — rămîne cu o existenţă palidă, nw destul de consistentă, — rolul său redu-cîndu-se la acela al unei maşini pe care astăzi am numi-o chibernetică — un fel de .206 CĂRŢI NOI ■creier artificial care rezolvă impasibil orice combinaţie de natură intelectuală. Lipsa ■de relief afectiv a personajului împrumută .lucrării un aer artificial, impresie care esle N. D. COCEA : „VINUL Deobicei, fiecare personalitate publică, fie ■vorba de un om politic, scriitor sau artist, intră în conştiinţa contemporanilor săi sub forma unei imagini date, creată pe baza unui ansamblu de trăsături ce nu de multe ori îi exprimă doar parţial şi superficial conţinutul. Această imagine este un fel de monedă curentă, un fel synopsis al -vieţii şi. activităţii respectivei personalităţi, pentru uzul celor pe care îl interesează numai rezultatele nu şi procesele, pentru cei care folosindu-se de o formulă matematică nu sînt ispitiţi să ştie cum s-a , .ajuns la ea şi sînt bucuroşi, cînd o găsesc .de-a gata într-un „Vade mecuin". Despre fostul conducător al revistei ,.Facla" s-a încetăţenit o asemenea imagine : ori de cîte ori era pomenit se vorbea .despre indescriptibilul său cinism, despre .neiertătorul său sarcasm şi maliţia sa proverbială, despre lipsa lui de -pudoare. Cei ale căror vicii nemărturisite, cu. grije ascunse în tainice sertare sufleteşti, el le ..dezvăluia oferindu-le oprobiului general, îl învinuiau de propriile lor cusururi şi astfel ■au încetăţenit chipul unui -Cocea inuman, un Cocea pericol pentru sănătatea morală şi echilibrul sufletesc al contemporanilor săi. Se căuta să se ascundă latura esen-' ţială a personalităţii sale: tocmai profunda sa umanitate, umanitate adevărată, plină şi armonioasă pentru a cărei liberă .desfăşurare în societate milita el. Din întreaga operă atît literară cît şi publicistică a temutului pamfletar, „Vinul -de viaţă lungă" este poate una din puţinele scrieri în care el îşi dezvăluia fondul generos, candoarea sa nativă, şi oarecum .un soi de timiditate şi înclinaţie spre reverie şi viaţă solitară, ferite de atingerea •privirilor indiscrete, vulgare, grosolane. Cinismul, sarcasmul ne apar astfel doar însă în mare măsură atenuată de cursul dinamic al acţiunii. Ritmul acesta viu este calitatea dominantă a cărţii. Crişan Toescu DE VIAŢĂ LUNGĂ"*) ca mijloace de apărare împotriva unei lumi ce nu se simţea deloc bine în tovărăşia raţiunii şi a bunului simţ. Dialogul autorului cu eroul său, Corni Manole Arcaşu, boerul nonagenar, dialog ce alcătuieşte miezul acestei scurte scrieri nu este de fapt decît o dispută cu sine însuşi, o luptă interioară tinzînd spre eliberarea totală de prejudecăţi, de locuri comune şi imagini false. Eroul nu este decît o proiectare a autorului avînd un destin similar. Aşa cum întreaga „burtăverzime" culturală căuta să-l ponegrească în fel şl chip pe temutul pamfletar, el rezistînd senin şi dispreţuitor în ţaţa palavrelor ei inepte, boerul Manole este obiectul bîrfelilor celor mai ridicole din partea grupului de semidocţi ce alcătuiesc aşa numita „intelectualitate" şi. lume bună a tîrguşorului moldovenesc. Se spune despre el că este un satir, că are în jurul, său un adevărat harem de fete tinere, că în tinereţe ar ţi violat o roabă ţigancă, de care se îndrăgostise pentru ca apoi, după ce i-a făcut un copil, şi s-a săturat de ea s-o ucidă aruncînd-o într-o fîntînă. Mizeria morală a acestor detractori apare limpede dezvăluită datorită unei mişcări sufleteşti sugerată cu fineţe, printr-o linie, de penel uşor schiţată însă suficientă tocmai din pricina caracterului ei aproape imperceptibil. Fiecare din cei cîţiva aşa zişi „intelectuali", medicul, primarul, judecătorul, care se adună la crîşma lui moş Angliei, ca să descifreze în lungi dezbateri anoste, „misterioasa" existenţă a proprietarului viei, face toate sforţările să se găsească în apropierea lui, pentru că boierul, generos cum e, trimite celui care i-a cîştigat simpatia, „un paner cu sticle de cotnar şi cu plăcinte". *). E.S.P.L.A., 1957 CĂRŢI NOI 207 •Conu Manole Arcaşu este un tip cu fizionomie distinctă în literatura romînească. .Prin epicureismul său, prin vitalitatea ■ sa excepţională, unite cu un spirit viu şi liber, cu un optimism funciar, humor robust şi fineţea ironiei, pare un Jerome Coignard sau un Colas Breugnon moldovean, un tip de umanist, a cărui robusteţe îşi are obîrşia în eliberarea de tot ceea ce frînează dezvoltarea cugetului uman. Ceea ..ce îl deosebeşte de personajele lui Anatole France şi Romain Rolland, sub a căror .zodie pare că se află, este, în afară de .caracterul său specific moldovenesc, lipsa aproape totală de scepticism. Manole Arcaşu nu numai că are încredere în oameni dar chiar a şi luptat la tinereţe pentru tei; existenţa lui a fost legată de acţiunile •revoluţionare de la 1848. Viziunea lui asu-•.pra lumii şi oamenilor este rousseauistă, aşa dar profund optimistă. Dragostea sa .este pură deşi carnală însă de o carnalitate umană nu animalică. Unul din cele mai mişcătoare momente ale cărţii este povestea de dragoste a boerului Arcaşu cu Rada, roaba ţigancă. Manole se îndrăgosteşte cu adevărat de ţigancă, vrea să-i cîstige sufletul, dar ea nu-i oferă pînă în cele din urmă decît trupul, după care se sinucide. Pentru că „el este boer şi ea băeşiţă". Strugurii dintr-un vas peste care ea călcase în cramă, atunci cînd o fugărise ca s-o violeze, vor fi „vinul de viaţă lungă" care-i ţin tinereţea gîndirii şi dorinţa de viaţă. Acest „vin de viaţă lungă" devine un simbol al umanităţii superioare ce s# zămisleşte din depăşirea neputinţelor şi slăbiciunilor omeneşti momentane şi ridicarea gîndirii la o treaptă superioară. După cum vedem, viziunea lui Cocea in această scurtă scriere este dominată de linişte interioară şi seninătate olimpiană. Ceea ce însă, cum am văzut, îi conferă autorului o originalitate în seria acelora cu o perspectivă similară, este faptul că echilibrul atins nu apare ca un „dat" ci ca un „dobîndit" în urma unui tumult interior. V. Moglescu POVESTIRILE LVI ŞOLOHOV*) Se întîmplă deseori să citeşti, împins de ■curiozitate, scrieri din tinereţe, lucrări de început, ale unor mari scriitori, despre care ..ţi-ai format de mult o părere — cum se spune — definitivă, a căror lume de personaje îţi este familiară, a căror capodoperă ocupă loc în propria-ţi autobiografie şi de care se întîmplă să-ţi fie dor ca de nişte prieteni. De cele mai multe ori, în afară de cazul cînd eşti un pasionat al istoriei literare, lectura unor astfel de lucrări de început, deranjează. Lectura volumului „Povestiri de pe Don" ■ de M. Şolohov, recent apărută în traducere romînească, este unul din acele prilejuri cînd cunoaşterea scrierilor din tinereţe nu scad impresiile pe care ţi le-ai format despre scriitorul de mai tîrziu. încă n-avem în faţa noastră acea memorabilă desfăşurare epică, pe planuri vaste, sur-.orinsă în toate zonele structurii sociale, acea gigantică înfruntare a zeci şi sute de personaje, a. unor mase fără număr încleştate pe viaţă şi pe moarte, care fac din „Donul liniştit" o neîntrecută capodoperă a literaturii sovietice; încă nu avem acea pătrunzătoare analiză a pasiunilor omeneşti care face de neuitat chipurile unor oameni ca Davîdov, ca Nagulnov, ca Grigore Me-lehov şi Axinia...; n-avem încă acea construcţie masivă monumentală din fresca de mai tîrziu, n-avem nici linia sigură, subtilă şi solidă în acelaşi timp, acea extraordinară economie de mijloace artistice din „Pămînt desţelenit", model de construcţie literară; chiar stilul, cît poţi să-ţi dai seama din traducere (care este foarte frumoasă), încă nu este lucrat, bogat, aşa cum îl ştim din celelalte cărţi, ci lapidar, grăbit, de multe ori redus la transcrierea acţiunii nude; şi totuşi citeşti cartea cu răsuflarea tăiată, impresia este puternică — *) E.S.P.LA., 1957 208 CĂRŢI NOI îl recunoşti pe Şolohov, recunoşti lumea cărţilor sale, patosul şolohovian. Cartea aceasta a fost scrisă, pînă autorul nu împlinise încă douăzeci de ani; în ea răzbate puternic experienţa directă, violent, aşa cum a fost trăită, impresiile sînt crude, încă necoapte, nestrecurate de o îndelungă elaborare artistică; totuşi nu se poate afirma că avem în faţă doar un teanc de fişe, schiţe ale unei lucrări mai mari ce se pregăteşte, pentru că fiecare nuvelă, fiecare povestire se susţine prin ea însăşi. Subiectele acestor schiţe au fost tratate sumar, e adevărat, dar dezvoltarea lor e condusă fără stîngăcii; caracterele nu sînt analizate, ele apar fără biografie, se dezvăluie doar prin acţiune, prin atitudini, dar trăiesc, se mişcă singure, rămîn memorabile pentru că sînt surprinse în momente de mare tensiune, decisive; conflictele sînt simple şi rezolvate simplu, dar pline de dramatism şi profund semnificative. In cartea aceasta se petrec multe violenţe, multe omoruri, multe sfîrşituri tragice. Activişti asasinaţi de chiaburi şi de bandiţi, revoluţionari constrînşi să ucidă ca să apere revoluţia şi să-şi apere viaţa, părinţi ucişi de copiii lor, fii ucişi de tatăl lor, fraţi ucigîndu-se între ei; e-o vreme aspră, raporturile dintre oameni sînt nete, oamenii sînt ori pentru puterea sovietică, ori împotriva ei, a treia alternativă nu există. Dar nu trebuie înţeles de aici că tînărul Şolohov nutrea o anume predilecţie pentru scenele tari ,pentru senzaţional în sine; această situaţie tragică a existat într-adevăr, un război civil impus tinerei Republici Sovietice, o încleştare pe viaţă şi pe moarte, un vîrtej care n-a dat prea mult timp oamenilor să reflecteze, obligîn-du-i la acţiuni imediate. „...iată c-au venit vremuri tulburi — povesteşte eroul nuvelei „Om cu familie grea" — S-a iscat la noi în staniţă, răscoala împotriva puterii sovietice! A doua zi Ivan vine într-o fugă la mine : — Tată — zice — hai să plecăm la roşii! căci e o putere cum nu se poate mai dreaptă... Danila ţinea şi el morţiş aşişderea. Tare mult m-au îndemnat amîndoi, dar eu le-ams zis aşa : — Pe voi nu vă -silesc să rămîneţi; du-ce-ţi-vă, dar eu nu plec nicăiri. Afară de voi, am şapte guri pe laviţă, şi fiecare cere o bucată pe pîine!" Şi fiii trec la roşii, iar tatăl e obligat să intre în armata albilor, iar mai tîrziu constrîns să-şi omoare ambii feciori căzuţi prizonieri, pentru a-i scăpa ce ceilalţi şapte copii. Dar se întîmplă fenomenul, destul de rar, că după ce asişti la atîtea drame sîn-geroase, la moartea tragică a unor oameni admirabili, impresia finală nu este întunecată, ci optimistă; o mare încredere în adevărul cauzei comuniste, în imposibili-latea înfrîngerii libertăţii cu greu cucerite, cu sacrificii fără număr apărate, străbate cartea de la început pînă la sfîrşit. Aceasta e nota dominantă a cărţii, lucrul cel mai preţios. De-altfel, nicăiri Şolohov nu stăruie, nu insistă asupra scenelor de omor, pe care le descrie lapidar în cîteva rînduri; e mai puţin important anume cum se întîmplă omorul; e însă foarte important cum primesc oamenii moartea. In faţa acestei încercări supreme, ei un se poi arăta decît aşa cum sînt, caracterele se manifestă puternic, decisiv, parcă săpate în piatră dură. „...Iar Anikuşka, după ce-au tras, s-a clătinat pe picioare, dar n-a căzut îndată.. Mai întîi, s-a lăsat in genunchi; pe urmă, s-a smucit, s-a întors şi s-a lungit cu faţa-n sus. Atunci panul s-a dus la el şi l-a întrebat cu mult alint: — Vrei să trăieşti ? cere iertare. Fie î Cincizeci de nuiele şi — pe front. Anikuşka a strîns gura plină -de bale, diar n-a mai avut putere să scuipe, i-au curs în barbă. Era alb de mînie... dar nu mai putea : trei gloanţe îl găuriseră... — Tîrîţi-1 în drum ! — a poruncit panul. Cazacii l-au tîrît şi l-au zvîrlit peste gard, de-a curmezişul drumului. Taman atunci venea o sotnie de cazaci de la To-poliovka la staniţă, şi avea două tunuri CĂRŢI NOI 209 cu ea. Panul sare ca un cocoş pe gard şi tipa cît poate de tare : — Vizitiu, trap ! nu-1 ocoli ! Mi s-a făcut părul măciucă.. Stau cu straiele şi cu cizmele lui Semion în mînă, dar nu mă mai ţin picioarele, mi se îndoaie genunchii... Caii, ştii, au o scînteie dumnezeiască într-înşii : nici unul nu l-a călcat pe Anikuşka, au sărit peste el. Eu m-am lipit de gard, n-aveam putere să închid ochii şi mi se uscase cerul gurii. Roţile unui tun au nimerit peste picioarele lui Anikei. Şi i-au trosnit picioarele ca un posmag de secară, de s-au făcut ţăndări subţirele... Zic: moare Anikei de atîta durere, dar el nici n-a ţipat, n-a scos nici măcar un geamăt... Zăcea cu capul strîns între umeri, lua din drum cîte un pumn de pămînt şi-1 băga-n gură... Mesteca pămîntul şi se uita la pan, fără să clipească, iar ochii îi erau senini, limpezi ca cerul... Treizeci de oameni a împuşcat în ziua aceea pan Tomilin. Numai Anikei, cu mîn-dria lui, a rămas în viaţă..." („Stepa purpurie") In altă parte, preşedintele unui cătun, prins şi rănit de bandiţi, după ce scăpat ca prin minune povesteşte cu multă simplitate : „De felul meu îs cam iute la vorbă ; nu m-a răbdat inima să tac şi le-am răspuns cu toată străşnicia : — După mine, să plîngă cucul din livadă ; cît despre cătunul nostru, să ştii că-n Rusia nu e numai el, sînt mii şi mii! Mi-am scos punga de tutun, am scăpărat din amnar şi-am aprins ţigara ; Fo-min a smucit dîrlagii şi-a venit cu calul asupra mea, zicînd : — Dă-mi, fîrtate, să răsucesc şi eu una ! Tu ai tutunaş şi noi îi ducem dorul; de două săptămîni fumăm balegă de cal; iar pentru aceasta n-avem să te punem la caznă, ci o să te tăiem dintr-odată, ca în luptă dreaptă, şi o să dăm de veste celor de-acasă să te ridice şi să te-ngroape. Dar mişcă mai iute, că n-avem vreme de pierdut!... 14 — V. Romînească nr. 12 Stăteam cu punguţa-n mînă şi mi-era necaz rău că tutunul din grădina mea şi sunătoarea cu mireasma ei, crescută pe pămîntul sovietic, o să mi-1 fumeze asemenea păduchi scîrbavnici. M-am uitat la ei şi am înţeles că li-e tare frică să nu zvîrl tutunul în vînt. Fomin, stînd în şa, a întins mîna după punguţă şi vedeam că mîna-i tremură grozav. Dar eu chiar aşa am făcut: am scuturat tutunul în aer..." („Preşedintele Sovietului Militar Revoluţionar al Republicii"). Comisarul cu aprovizionarea, Bodeaghin, încolţit de bandiţi lasă să scape cu fuga, cu calul pe care poate s-ar fi putut salva el însuşi, un copil orfan găsit aproape îngheţat în stepă, şi rămîne să înfrunte pe urmăritori, deşi ştie că va fi ucis. („Comisarul cu aprovizionarea"). In acest soi de situaţii, în care jumătăţile de măsură nu mai sînt posibile, în care fiecare gest e definitiv, şi prin urmare în mod inevitabil oamenii se categorisesc net, sînt sau roşii sau albi, sînt sau bandiţi şi ucigaşi de rînd ,sau eroi, caracterizarea individuală devine aproape cu neputinţă ; tentaţia de a repeta tipul general în diverse situaţii, '-.devine aproape legitimă ; Şolohov face însă turul de forţă de a -creiona caractere diverse. Ca oameni, ca individualităţi, Petka, comsomolistul prins de bandele lui \Mahno, care în împrejurări grele, izbuteşte prin şiretenie să salveze de la distrugere un sovhoz atacat („Drum şi soartă") se deosebeşte mult de Feodor, argatul, care fără multă pricepere, dar cu multă pasiune organizează pe argaţii dintr-un cătun de chiaburi („Argaţii"). Petka e un tînăr iscusit, cu singe rece, intrepid, se descurcă uşor în situaţii grele, neaşteptate ; Feodor e mai greoi, gîndeşte mai încet, e mai puţin prudent, foarte tenace însă şi încăpăţînat. Tot aşa, figura pitorească a Preşedintelui sovietului Militar revoluţionar -al Republicii, o veritabilă schiţă a lui Nagulnov din „Pămint desţelenit", deosebită de a lui Bodeaghin („Comisarul cu aprovizionarea") sau de a fraţilor Semion şi Anikuşka („Stepa pur- 210 CARŢl NOI purie"). Pe toţi însă, comunişti, com-somolişti sau modeşti conducători locali ai vre-unui cătun sărac, încă neîncadraţi în partid sau comsomol, îi uneşte o unică trăsătură distinctivă: pasiunea revoluţionară ; şi aceasta nu doar ca o adeziune sinceră şi totală la cauza revoluţiei, nu doar ca un act deliberat de conştiinţă, ci ca o nouă categorie etică, ce se integrează în firea oamenilor şi devine o trăsătură de caracter esenţială. Ca şi în viaţă, în literatură pasiunile joacă un rol hotărîtor în destinul oamenilor, în fericirea sau nefericirea tor. Eroii memorabili ai literaturii universale sînt mari pasionaţi: Hamlet, Jullen Sorel, Ana Karenina, Ion ,etc. Fiecare epocă istorică a rămas în literatură dominată de un anumit tip de pasionaţi, de un anumit gen de pasiuni. în epoca noastră s-a ivit o pasiune nouă, care împinge pe oameni la luptă pentru libertatea maselor, pentru binele omenirii, pentru idealul comunist. Iar între pasiunile cunoscute din toate timpurile şi pasiunea revoluţionară comunistă, deosebirea e de esenţă. Doctorul Faust căuta adevărul şi binele şi fericirea, în ultimă analiză,, pentru sine, pentru ca să pună de acord lumea — înţeleasă ca fenomene şi lucruri — cu propria lui conştiinţă, el vrea să cunoască pentru a cunoaşte şi chiar dacă în cele din urmă construieşte diguri care să apere oamenii de inundaţii, tot pentru împăcarea Iul proprie o face. Eroii de pînă acum îşi consumă pasiunea în ei înşişi şi de aici destinul lor tragic. Pasiunea epocii noastre însă depăşeşte individul, ea angajează masa, comuniştii caută adevărul şi binele şi fericirea nu pentru ei înşişi luaţi ca indivizi, ci pentru mase. Inevitabil, pasiunea revoluţionară devine tot mai mult o trăsătură generală a eroilor literaturii progresiste contemporane; eroul comunist, patosul revoluţionar sînt notele distinctive noi ale literaturii şi mai cu seamă ale literaturii sovietice. La Şolohov, unul dintre cei mai mari creatori de caractere pasionate, patosul revoluţionar este atît de intim întreţesut în fiecare scriere a sa, încît nu se poate vorbi separat de măiestria sa artistică şi separat de mesajul său social, toate elementele operei sale convergînd spre acest unic sens, exprimarea patosului revoluţiei. Nici în acest volum de povestiri, nu se poate face abstracţie de acest element fundamental al creaţiei şolohoviene; scrise la o vîrstă cînd alţi prozatori fac pe dibuite primii paşi, ele poartă amprenta clară a unei puternice personalităţi creatoare; căci ceea ce deosebeşte personalitatea de individualitatea obişnuită este tocmai capacitatea de a descoperi, de a recunoaşte şi de a exprima esenţa în fenomenele noi întîl-nite. Ideia care însufleţeşte caracterul, Idealul urmărit nu este a unui singur ins, ci a masei. Cea mai mare parte din eroii acestei cărţi sînt oameni simpli, care gîndesc şi acţionează simplu, ei nu cunosc complicate procese de conştiinţă; sînt însă oameni ai unei epoci noi, însufleţiţi' de patosul luptei pentru libertate; fără chinuite dezbateri interioare, ei descoperă simplu soluţia unică valabilă. „Bătrînul Se lăsă pe marginea şubei; Grişka simţi cum mîinile bătrînului zvîc-neau fără istov într-un tremur mărunt. Pa-homîci rosti cu .glas surd : — Merg şi eu cu voi... Am să slujesc, la bolşevici.. — Ce vorbeşti, tată ? Da'casa cum rămîne ? Şi p-ormă, eşti bătrîn... — Ei, şi ce dacă-s bătrîn ? O să mă pună ,1a căruţe, ba pot să şed şi în şa. Iar acasă n-are decît să rămînă Mihăilo, să facă şi să dreagă. Pentru el, noi sîntem străini, şi pămîntul tot străin îi este. Lasă-1 să trăiască, dumnezeu să-il judece, iar noi mergem să cucerim 'pămîntul care ne dă hrană !" („Vîrtejul"). Sînt oameni simpli, dar puternici. în general, eroii cărţilor de pînă acum se consumă în limitele propriei lor singurătăţi ce nu poate fi spartă; oamenii Iul Şolohov şi în general ai literaturii sovietice au conştiinţa unui destin comun, al masei din care fac ei parte, şi care depăşeşte propriul lor destin individual. CĂRŢI NOI 211 „Parul aruncat de un braţ puternic îl dădu din nou peste cap. Nu se mai ridică... Cu o lovitură groaznică în cap, cineva din spate îl zvîrli într-o parte. Efim îşi strînse toate puterile de voinţă într-un ghem de fier, şi izbuti, clătinîndu-se, să se ridice în patru labe, dar fu doborît cu faţa în sus. „De ce o fi gheaţa fierbinte?" — îi fulgeră prin gînd. Uitîndu-se într-o parte, Efim văzu lîngă mal o tulpină de trestie, pe jumătate frîntă. „Aşa m-au frînt şi pe mine"... Şi în aceeaşi clipă, în conştiinţa lui ce începea -să se înegureze, răsăreau cuvintele de foc : „Ţine minte, Efim : dacă te-or ucide, or să răsară alţi douăzeci de Efimi! Ca în basmul cu vitejii"... („Duşman de moarte"). Eroul singuratic are conştiinţa tragediei sale, a irosirii zadarnice a soartei sale, care sfîrşeşte odată cu sfirşitul Iul însuşi. Eroul revoluţionar comunist nu e nici singur, şi-i conştient de faptul că sfirşitul său nu înseamnă încheierea, irosirea unui destin, fiindcă destinul său individual e doar un moment al destinului revoluţiei. Acesta este secretul succesului povestirilor acestora, care Şi azi sînt tot atît de. proaspete, de impresionante ca şi în ceasul apariţiei lor: mai mult decît frumuseţea tor, noutatea şi adevărul realităţii descrise. Remus Luca CITINDU-L PE SCIPACIOV*) Se spune despre Scipaciov că este un poet al adolescenţei; cred că mai de grabă este el însuşi un adolescent. Guslar, cu o melancolie discretă şi totodată familiară (uneori nelipsită de o anumită gravitate). Versurile lui au o frăgezime şi o armonie (dincolo de amănunte) care în adevăr amintesv cîntecele populare ruseşti. Mă gîndesc în special la unul: „Valurile Amurului". Chiar atunci cînd anecdotica este quasi-frivola nu lipseşte o nuanţă de sfioşenie de adolescent care se sperie el însuşi de „grozăvia" spusă şi roşeşte, precum şi de delicateţea frustă a cîntecelor populare „de lume". „In casa toată, numai noi:/, eu şi vecina de alături/. Iar vîntul suflă noaptea-.n foi :/ şi-1 simt şi-aici vîrît în -pături/ El intră c-un suspin sonor,/ un sprijin pe-ntuneric cată ;/ şi, mîniat pe coridor,/ deschide uşile deodată/ Ciocneşte-n clinchet farfurii,/ izbeşte arţăgos canatul/. Vecina-i speriată, şi/ c-un strigăt părăseşte patul/ Şi — ia-tă-ne pe coridor,/ cu vîntul, şuierînd în casă/, iar mîinile-i fierbinţi, uşor/ în mîna mea ea şi le lasă./ Şi intră vîntul nopţii-n cînt./ Ea-i jumătate dezbrăcată/ Canatul uşa — unde sînt ?/ Şi lampa e de mult ui tată./ Iar vîntul nordic cîntă greu/ sub jer *) E.S.P.L.A., 1957 ba stelelor-iumină/ Şi-n casa toată numai eu şi-alături tînăra-mi vecină" („Vecina"). Păstrînd bine înţeles proporţiile, lectura versurilor de dragoste ale lui Scipaciov, aminteşte uneori (printr-o întortochiată asociaţie de idei) de „Spitalul Amorului" de Anton Pann. Adolescenţa are nevoie de „grozăvii", de lucruri excepţionale. Iar iubirea înseamnă adolescenţă. Astfel la Scipaciov — „iubirea, în deplina, curata-i strălucire" e veşnic ţara gîn-dului înalt. Cînd „alergi" către iubită „n-a fost un cer şi-o zi mai luminoasă/şi mai frumos oraşul niciodată'. Ca să afli măcar numele iubirii, fata cea mai bogată a cărei avere „nu-n sipet e-adunaiă" „trebuie să baţi o-ntreagă lume". Ca să-i dea o floare iubitei voinicul vînător „Spre stînci mai înalte ca norul/el suie..." Adolescenţii nu se socotesc numai după vîrsta; adolescenţii sînt toţi acei care preferă călduţei linişti fără orizonturi, lupta înverşunată în care se plămădesc marile frumuseţi. Adolescenţi sînt cei care dispreţuiesc dulcegăriile bucurîndu-se de aromele aspre şi amărui. Sprîncenele iubitei apar în amintire „printre turlele înegrite"; simplitatea, 14* 212 CĂRŢI NOI frusteţea sînt calităţi pe cari numai oamenii de treabă le suportă la semenii lor : „Lasă-ţi neatinsă faţa c'ară/orice-ar spune — amicele cumva/Urmele de ruj de pe ţigară/poate mai curînd m-ar depărta/. Liliac cu roură amară/ţine între dinţi cînd te sărut/să-imi rămînă-n zi de primăvară/ gustul amărui dela-nceput." Scipaciov este un poet comunist. Scipa-ciov este cetăţean al primului stat din lume în care, odată cu înlăturarea exploatării omului de către om, femeia a fost ridicată din starea de inegalitate în care era ţinută. Pentru Scipaciov, lirismul nu înseamnă euforia propriului eu, subiect şi obiect în acelaş timp, viers şi ecou totodată; în care sufletul de vis-a-vis să nu fie decît pretextul propriilor plăsmuiri. Iubirea e pentru poet o problemă gravă (fără să o lipsească de suavele Imponderabile), o problemă de conştiinţă partinică. Constructorii unei vieţi noi nu pot fi nişte oameni dezabuzaţi, superficiali faţă de propriul suflet, faţă de floarea cea mai rară a sufletului omenesc: iubirea. „Săruţi atîtea fete, că nu ştii cîte-au fost/ topite-n fum albastru de ţigare/. Şi poate că mustrarea n-are rost :/poet şi moralist, se cade oare ?/Amarnic însă e s-ajungi cărunt,/de-ai risipit în preajmă, la-ntîmplare/iubirea, ca pe-un simplu ban mărunt." Exclusivismul şi egoismul faţă de toate gîndurile şi faţă de personalitatea femeii iubite, nu sînt inevitabile unei prea mari iubiri ci rodul prejudecăţilor şi filistinismului mic-burghez. „Eşti bun — e drept —şi bun te cred şi eu/, pe zilnica potecă ce-o ştii bine/.Dar iei prea mult asupră-ţi vrînd mereu/femeia să trăiască doar prin tine/Iţi va purta credinţa, dacă vrei/, dar împrejur f.rumoasă-i lumea mare/ce-şi smulge văl cu văl naintea ei/O poţi înlocui tu singur, oare ?" Nici suficienţa în iubire atît de asemănătoare meschinului sentiment de proprietate burghez, confundată de neputincioşi şi de naivi cu pacea şi echilibrul nu este cruţată. „Naivul vrea-in iubire blîirSa pace/ De-o afli chiar, să nu te-ncrezi în ea/ într-o clipire — atîta rău se face/că moartea însăşi nu l-ar îndrepta". Acestei falsităţi poetul îi opune încordarea mar ei iubiri, în care fiecare îndrăgostit se întreabă în orice clipă dacă e la înălţimea marii Iul iubiri: „Dă stării mele ori ce nume/. Jmi eşti şi eu îţi sînt acum mai drag/Şi sîntem mai atenţi. Din care lume/neliniştile mele-atunci se trag ? /Mă-ntunec uneori, cum nu rni-e firea/, şi ori ce vis rnă-ntreb ce va-nsemna ?/ cu cît e mai puternică iubirea/cu-atît mai mult ne temem pentru ea". Poetul ştie că iubirea nu înseamnă satisfacerea unei pofte şi măgulirea unui sentiment de o valabilitate discutabilă (în special în dragoste) pe nume: amor propriu. El. ştie în pimul rînd că dragostea, e taină. Şi mai ştie că este una din cele mai profunde legături între oameni şi una din cete mai puternice. Poetul ştie o vorbă spusă de un învăţat al antichităţii referitor la fenomenele fizice, o vorbă căreia el i-a tălmăcit înţelesul în universul moral: Daţi-mi un punct de sprijin in spaţiu şi răstorn universul (în planul moral. : daţi-mi un suflet care să-l înţeleagă pe al meu pînă la identificare şi care să aibe totuşi o obiectivitate implicită, nepolemică şi sînt în stare de eroisme neînchipuite: de aceea îşi înalţă pateticul glas. ~~ „Pe cîntăreţ fereascăT dumnezeu/păcatul să-şi plătească-n veşnicie :/Să fie viu cînd moare stihul său./şi-n dragoste, dezamăgit să fie !" Dar nevoia aceasta de iubire este atît de mare încît are nevoie să ştie că nu hazardului îşi datorează fericirea, că e mai mult decît o predestinare. E dacă vreţi nevoia unei uniri. în care să nu existe un trecut, un „mai. înainte". Despre calităţile de traducător ale Vero-nicăi Porumbacu, după deosebitele calităţi de comunicare cu sufletul intim al poeziei pe care o traduce, nu putem avea decît cuvinte de laudă. L. Baltuh CĂRŢI NOI 213 GRAHAM GREENE: „AMERICANUL LINIŞTIT"*) Cu „Agentul confidenţial" tradus prin 1946 în romîneşte sau cu vreun alt roman al lui Graham Greene, „Americanul liniştit" nu are comun decît nuanţa aparent poliţistă a intrigii - nuanţă în genul celei practicate uneori de Pierre Mac Orlan. Altfel, recentul roman al scriitorului englez desvăluie o totală schimbare a Weltan-schauungului său. Altădată eroii săi asistau la încleştarea forţelor răului şi ale binelui (Greene continuă într-un mod aparte tradiţionalele preocupări etice ale romancierilor englezi). Experienţe anterioare, încercate de altfel fără entuziasm, dovediseră inutilitatea intervenţiilor. D., agentul confidenţial, deşi angajai iti luptă era o marionetă căreia soarta U mî-nuia sforile. Vagile lui împotriviri în faţa unor forţe pe care le ştia superioare- nu erau decît simulacre de opuneri. Umanitarismul său echivala cu resemnarea. „Americanul liniştit", readuce tipul intelectualului izolat. Thomas Alden, eroul actualului roman (şi e semnificativ pentru întorsătura survenită în concepţiile autorului, că personagiul nu e desemnat printr-o iniţială ci prin nume şi pronume precise), se crede un singuratec spectator al ■vieţii. „Nu poţi niciodată cunoaşte o altă fiinţă omenească" gîndeşte el. Nu mal e tînăr. Eroii lui Greene, fii sbuciumaţi ai veacului nostru, abia trecuţi de 40 de ani, se simt bătrîni. E sătul de porcăriile Im şi ale altora, îi e silă de atîtea vorbe mari 'şi atîţia oameni mici. Oameni sînt ucişi. Tace. Dragostea i se fură. N-o apără. La ce bun ? Şi totuşi — fără să vrea — sub plictiseala lui svîcnesc indignări şi speranţe. In faţa oribilului atentat al lui Puie, americanul, liniştit atentat în care zeci de femei şi de copii mor ucişi în plină dimineaţă liniştită, izolarea lui Alden sfîrşeşte.^ „Mai devreme sau mai tîrziu trebuie să iei poziţie, dacă vrei să fii om", i se spusese. Şi Alden nu poate rămîne spectator: ...De l-ai fi văzut, Heng. Stătea acolo şi ~*} E.S.P.L.A., 1957 spunea că totul e o greşeală regretabila, că urma să aibă loc o paradă, spunea ca trebuie să-şi cureţe pantofii înainte de a se duce la ministru...". Vizita făcută de Alden patriotului vietnamez Heng şi urmările ei, contribuţia lui la suprimarea lui Pyle. sînt o luare de poziţie. Nu e vorba de o atitudine polit'-ca conştientă, de o adeziune hotărîtă la lupta poporului vietnamez. Acţiunea lui Alden are deocamdată doar justificări etice. Dar consecinţele îi sînt majore. înrudit cu unul dintre eroii lui Fedin — mai mult cu Nikita Karev, mai puţin cu Pastuhov — Alden se află la început de drum. E drept că pentru eroul englez calea spre adevăr va fi mai grea deşi mai puţin întorto-chiată. Izolarea, incapacitatea de apărare şi ripostă a eroului lui Graham Greene, al cărui unic şi precar refugiu era dragostea — pe care de asemenea nu ştia să şi-o apere — încetează. Devine un individ social. Abulicul se transformă într-un ins care acţionează. Perspectivele deschise lui Alden, complect noi în opera lui Greene, — nu mai^ permit întoarcerea la vechile spaime şi neputinţe ale insului izolat. Graham Greene nu monopolizează filele volumului pentru a-şi expune părerile.^ Foarte rar şi atunci parcă fără să vrea îşi desvăluie gîndurile. Mai mult, tradiţionala^ bună creştere îl împiedică să contrazică făţiş părerile altora, oricît i s-ar părea de ridicole sau absurde. Preferă să înregistreze ironic aberaţiile interlocutorului cînd nu-şi poate demonstra părerile prin fapte, dai find că în puterea de convingere a vorbelor pure nu crede. E punctul de ve-" dere al eroului său care „încasează" părerile lui Pyle despre colonialism, viaţă,^ amor, căsătorie : ... „După moartea tatălui meu voi avea vreo 50.000 de dolari. Sînt perfect sănătos... Am un certificat de sănătate eliberat acum vreo două luni şi pot spune şi din ce grup sanguin fac parte...". Efectul caustic la adresa modului de viaţă 214 CĂRŢI NOI american (e şi aceasta un mod de angajare din partea lui Graham Greene) e mult mai puternic decît ar fi cel produs de eventual numeroase pagini oratorice. Traducerea corectă, mlădioasă, se dato-reşte lui Radu Lupan. Raluca Iacob ION CALOVIA : „TOMBUCULA" *) De o carte menită să deschidă copiilor o poartă azurată totdeauna mă apropii cu sfială şi nerăbdare. Este, în mine, fără îndoială, încă trează, coarda care vibra atît de intens sub cerul inefabil al copilăriei. Desigur, sincer vorbind, intră aici şi o notă de interes pedagogic, deoarece vreau să aduc acasă, fiicelor mele, cititoare neobosite, cărţi care cu adevărat să le deschidă o poartă de azur. . Aşa s-a întîmplat cu „Basmele" lui Vladimir Colin, cu „Ionlţă Făt-Frumos" de Constantin Nisipeanu, cu „Ruslan şi Lud-mila" de Puşkin, în remarcabila traducere a lui Miron Radu Paraschiv eseu, ca să nu mai pomenesc de „Nică fără frică" al poe-tel Nina Cassian, sau de cărţile semnate de Octav Pancu-Iaşi, Gica luteş, Ion Hobană, ş.a. Povestea puiului de negru, „Tombucula", eroul cărţii lui Ion Calovia are în lea multă umanitate. Dragostea pentru tatăl său închis de albii colonialişti îl determină pe acest copil să înfrunte primejdia necunoscutului şi să pornească spre cetatea de la ţărmul mării. Drumul parcurs, duşmăniile înfruntate nu pot decît să îneînte, iar victoria finală va fi împărtăşită de fiecare dintre cei care l-au urmat pe copilul negru, din satul colibelor sărăcăcioase, prin jungla sălbatecă, de-a lungul mlaştinei înşelătoare, pînă în oraşul unde era ferecat tatăl său. Cartea este scrisă în versuri, în ritm de cantilenă nostalgică, monocordă, insă nu odată trecută prin ţinutul arid al improvizaţiei cum sînt acestea: . Se-nser,a. Un roşu aprins Toată zarea a cuprins Ierburi Jungt foşneau culcate De dihănii blestemate *) Editura Tineretului, 1957 Cîte-un seîncet şi-un oftat Se pierdeau-ndepărtat sau: Părul ei în luna plină ' ' Curgea-n valuri de lumină Negru-albastru pîn-la glezne Răspîndind în jur miresme. In povestire se strecoară (aş vrea să cred în mod clandestin) unele elemente de artificialitate, care pe alocuri fac pur şi simplu de neînţeles textul, sufocă linia cursivă a versificării. Am scris versificării, deoarece peste întreaga povestire se arcuieşte un fel de pîclă prin care nu mai au cum ftrăbate nici măcar ecouri îndepărtate ale unei melodii sau reverberaţiile unei metafore fără de care nu se poate legitima nici o pro-poziţiune drept vers. Pe parcurs întîlnlm versuri de felul acestora ; ,,Parcă ochiul lunei stins Căsca mare-n necuprins (A mal I face analiza diferenţiată între verbele a căsca şi .a se căsca este de prisos, precizăm că nu se pot substitui). Oricum, trezeşte nedumerire, ceea ce este cazul şi cu verbul a adăsta care este utilizat, poale pentru sonoritatea sa, în locui verbului a se opri : Vraciul înţeles prin semne I-a făcut să se îndemne Şi s-adaste pasul lor în ţinutul negrilor. Iată şi un alt exemplu de felul cum înţelege autorul „adaptarea la mediu" a cuvintelor : Papagalii nu mai joacă Cîrîind pe cîte o cracă Iar maimuţele-n cojoace Purică să se dezbrace (Sic!) CĂRŢI NOI 215 Ce să mai spun de şarpele Boa care: Se vedea a fi flămînd Căci sorbea treptat urcînd, O gazelă prea sfioasă sau de acest acord care numai gramatical nu se poate numi: Mîini subţiri şi braţe pline Cu brăţări ce-o prinde bine! „Tombucula" mai trezeşte şi ale nedumeriri. - .: Bătrînii satului, sau „Bunicii" cum » place autorului să le spună, se hotărăsc să-l consulte pe vraciul lor, considerat ţara îndoială drept a toate cunoscător. Dintre negrii nici unul nu-şi ridică glasul împotriva vraciului, dimpotrivă toţi se îndreaptă spre coliba acestuia „cu frică mare". Vraciul îi primeşte mînios. Glasul lui tună şi îi înspăimîntă pe bieţii „bunici" ai autorului, cu ameninţarea: Luaţi aminte, Albii sînt trimişi de zei Au maşini de foc cu ei. Acum însă în faţa ameninţării se ridică Tom, tatăl lui Tombucula, după cum aflăm mult mai tîrziu şi care îi răspunde temerar vraciului: Palavre, Zeii tăi sînt nişte javre Ne eşti şef sau ce ne eşti De-ncerci să ne prosteşti ! Apoi şi mai răspicat, direct protestatar: Ai făcut vre-un legământ Să pui punct la povestit Ne întrebăm, firesc, de unde apare Tom, atît de dîrz, cunoscător al fondiţiilor de trai înrobitoare pe care le aduceau albii colonialişti cu ei? Oare numai intenţia autorului de a ne prezenta un erou revoluţionar cu orice preţ este suficientă? In capitolul al treilea al povestirii apare eroul: Tombi, Tombo, Tombala zis şi Tombucula, care este prieten cu maimuţa Kilo, si abia în al cincilea capitol aflăm ca Tom a fost „legat şi ferecat şi dus pe tă-rîmuri depărtate ca să-l vîndă într-o cetate". „Tombi, Tombo, Tombala zis şi Tombucula" se hotărăşte să-şi salveze părintele. El se duce mai întîi la „templu" (Un templu într-un sat de colibe?) pentru a cere sfatul unei zeităţi monstruoase şi de unde nu primeşte nici un răspuns, apoi ajutat de maimuţa Kit o, care nu este alta decît zîna neagră şi care-t ocroteşte pentru inima lui vitează, băiatul alunge în oraşul unde era întemniţat tatăl său. Cu ajutorul tallsmanului dat de zîna neagră el sfărîmă zăvoarele de la uşile celulelor, eliberînd pe toţi cei închişi. Aşa se termină povestea lui Tombucula. 0 temă frumoasă, generoasă, care ar fi meritat mai multă atenţie. In penultimele versuri autorul scrie: Poate nici nu te-ai gîndit să pui punct la povestit Şi aici sîntem de acord, deoarece nu ne-am gîndit într-adevăr că-n acest fel se poate pune punct la povestit. Cît despre promisiunea: Am să spun şi altădată Din povestea adevărată nu mai sîntem de acord decît cu o condi-^ ţie: firul povestirii să se depene curat, fără atît ea şi atît ea noduri, care-l fac de nefolosit pentru ţesătura acelei haine minunate, care se cheamă basmul. Ion Potopin » REVISTA REVISTELOR — Din tară .REVISTA DE FOLCLOR" nr. 3 M al restrîns decît numerele anterioare, recentul volum al „Revistei de Folclor" oferă totuşi un material substanţial care se adresează specialiştilor din cele 3 sectoare ale .folcloristicii: filologic (literar şi lingvistic), muzical şi coregrafic. Studii şi cercetări adîncite vădesc o temeinică preocupare pentru o serie de probleme de mal mare sau mai mică importanţă. Din capul locului se desprinde deosebit de interesanta prezentare a 20 de colinde din Comuna Zam-Hunedoara, culese cu peste 3 decenii în urmă de eminentul nostru folclorist. Sabin Drăgoi. Stabilind cu precizie cîteva elemente concrete, absolut indispensabile oricărei acţiuni de culegere, autorul articolului înfăţişează o serie de colinde care se caracterizează în primul rînd prin noutatea melodiei şi a textului. Autorul vădeşte, în ciuda afirmaţiilor sale. preocuparea de a nu neglija aceste două aspecte, stimulat de convingerea că numai în acest chip poate fi subliniată marea frumuseţe a materialului cules. Un fragment, fireşte redus, din unul din exemplele pe care le dă maestrul Sabin Drăgoi, poate exprima, mai bine decît ori ce cuvinte meşteşugite valoarea artistică a acestor colinde : Jiu-i mare, ţărmuri n-are Dară unda ce-imi aduce ? Duce-mi lini, duce-mi mălini Şi brazi mulţi cu rădăcini Pîntre lini, pîntre mălini Duce-mi curţi, duce-mi cetăţi Şi cetatea Anii. Studiul profesorului Tiberiu Alexandru, intitulat „Vioara ca instrument muzical la romîni", constituie un interesant capitol al^ istoriei muzicii din ţara noastră. Folosind documente cunoscute şi inedite, autorul articolului scoate în relief rolul pe care-l joacă vioara în acţiunea de colportare a melodiilor populare romîneşti. Deşi este un instrument de origină străină,, vioara s-a încetăţenit cu destulă uşurinţa datorită posibilităţilor multiple de redare artistică a cîntecului popular, instrumentul, datorită răspîndirii sale. e cunoscut nu numai sub numele generic de vioară,, ci e denumit şi prin alţi termeni. De asemenea e de subliniat că instrumentului t s-au adus diferite modificări sau i s-au făcut unele adaptări în vederea măririi posibilităţilor de expresie. Ovidiu Bîrlea semnează un articol în care face cîteva consideraţii asupra metodeî filologice în folcloristică. Este de fapt unicul material — şi acesta numai tangenţial — care abordează problema folclorului literar. In esenţă, autorul formulează pe baza unui număr mare de exemplare bine alese, o serie de indicaţii indispensabile oricărui culegător de folclor. El este, pe bună .dreptate, adeptul unei exigenţe mereu sporite în ceea ce priveşte adunarea materialului, pentru că numai în felul acesta. concluziile teoretice pot fi într-adevăr valabile. Am impresia, însă, că Ovidiu Bîrlea omite din amănunţita sa analiză, problema care mi se pare foarte actuală, a valorii estetice a materialului cules. De aceea la REVISTA REVISTELOR 217 indicaţiile date de d-sa, se poate adăuga şi această cerinţă de care nu ne putem dispensa mai ales atunci cînd e vorba de folclorul literar. Interes pentru creaţia populară a populaţiei secuieşti din ţara noastră H în-tîlnlm în articolul succint al lui Farago Iozsef. Autorul înfăţişează un aspect de reală importanţă din istoria folclorului şi folcloristicei noastre, subliniind dragostea pe care au manifestat-o elevii din oraşul Tirgu-Mureş, în preajma anului 1850 pentru producţiile folclorice secueşti. Farago Iozsef arată necesitatea imperioasă de a studia profund ceea ce a rămas — din păcate puţin — din activitatea laborioasă a harnicilor culegători amatori. Tot la rubrica intitulată „Din istoria folclorului şi folcloristicii" sînt de menţionat interesantele observaţii asupra unui cîntec al lui Dimitrie Cantemir în colecţia lui Anton Pann, de Gh. Ciobanii, precum şi o serie de date instructive privitoare la viaţa şi opera folcloristului moldovean, Gheorghe Teodorescu Kirileanu. Articolul prilejuit de împlinirea a 85 de ani ai lui G. T. Kirileanu este semnat de Augustin Z. N. Pop. In rest, „Revista de Folclor" publică materiale utile ca cel despre Van Gennep, al Iul Mihai Pop, cu prilejul morţii marelui folclorist francez, cel despre cercetările asupra dansului popular în Germania şi Austria, despre realizările folcloristicii romîneşti, sau recenziile unor reviste străine de specialitate. Judecat global, materialul ultimului număr al „Revistei de Folclor" este extrem de util specialiştilor. Revista, însă, în economia ei pare puţin proporţionată din cauza predominării materialului tehnicist şi îndeosebi, al celui muzical. Lipsesc încercările de teoretizare, de discutare a modalităţii estetice în folclor. De asemeni, se observă o insuficientă preocupare pentru acele materiale care ar ajuta la alcătuirea unui tratat sau a unui manual de folclor, în general, şi de folclor romînesc, în special. Ne prinde mirarea că nu e continuată bibliografia folclorului romînesc începută de I. Muşlea. In fapt, prezentarea materialului bibliografic se opreşte la anul 1944, pentru că citarea în numerele 1—2, anul II. ale „.Revistei de Folclor" a publicaţiilor în care se vădeşte dragoste şi interes pentru creaţia populară este cu totul insuficientă şi mai ales inutilă pentru cei ce-ar dori să cunoască tot ceea ce s-a publicat de la 1944 pînă în zilele noastre. Am impresia, că şi pentru această perioadă trebuie adoptat exact aceiaş criteriu ca şi pentru publicaţiile de dinainte de 23 August 1944. Mitu Grosu JAŞUL LITERAR" nr. 91957 JVe-am obişnuit, ca să spunem astfel, cu modul eterogen în care se înfăţişează cititorilor sectorul de critică al „laşului literar". Aici întîlneşti, alăturate, studii interesante, uneori excepţionale, şi note răuvoitoare, numele unor critici şi istorici literari de valoare ca Al. Dima sau Const. Cio-praga în tovărăşia unor regretabile iniţiale. Pe Const. Ciopraga îl regăsim în funcţia de cronicar literar, preocupat de creaţia unui poet tînăr. Cronica la „Pasărea albastră" de Gh. Tomozei arată multă dragoste neconsacratului dar talentatului poet şi înţelegere atît pentru poticnirile creşterii, cît şi pentru minunatele ei surprize. Fără a fi el însuşi un entuziast, criticul ne entuziasmează pentru obiectul cercetării sale. Cînd scrie. ,,G. Tomozei, poetul tînăr care îşi face ascensiunea în Parnasul contemporan ca im boem delicat, cu cîrjă de pelerin nestatornic într-o mînă, caută cu ochii spre înălţimi steaua fascinantă a perfecţiunii artistice", îţi transmite o undă de curiozitate şi simpatie pentru tinărul poet. Ni se pare adecvată şi caracterizarea generală a individualităţii lui G. Tomozei: ,,E un poet cu temperament romantic, — dar cu trăsăturile secundare ale romantismului de circulaţie permanentă". Cuvinte frumoase are Const. Ciopraga 15 — V. Romînească nr. 12 218 REVISTA REVISTELOR pentru regretatul poet bîrlădean G. Tuto-veanu, pe care-l evocă într-un medalion scris cu prilejul morţii acestuia. „Contribuţiile la studiul baladei populare (II)" aduse de Lucian Dumbravă sînt cu atît mai utile şi mai interesante, cu cît nu se rezumă strict la opiniile autorului, ci invocă predecesori şi izvoare care, astfel strînse laolaltă, vor folosi neîndoielnic şi altor cercetători ai folclorului. Recenzia la volumul Doinei Sălăjan „Confidenţe", semnată de Al. Andriescu preia idei expuse în alte recenzii despre acelaşi volum, atrăgînd încă odată atenţia asupra optimismului, spontaneităţii şi sen-sualitâţii discrete caracteristice poetei. La rubrica „Discuţii". D. Coman îl acuză pe Mihai Novicov că în articolele publicate în „Gazeta literară" recomandă reţete pentru combaterea dogmatismului, ceea ce. echivalează cu preconizarea dogmelor. De fapt, cele două citate din M. Novicov în jurul cărora D. Coman îşi stimulează o vervă polemică, sînt pur şi simplu nişte fraze confuze (Şi riu atît prin idee cît prin formulare). Primul citat: Aceasta înseamnă însă să luptăm în primul rînd împotriva influenţelor ideologiei burgheze, împotriva revizionismului .de orice fel, împotriva tendinţelor liberaliste". A doua frază incriminată a lui M. Novicov : „Rezultă de aici că dogmatismul este inseparabil legat de subiectivism, pentru că înlocuieşte realitatea vie, obiectivă, adevărată, cu preferinţele mai mult sau mai puţin arbitrare ate cutărui „profesor". Tocmai de aceea dogmatismul s-a şi răspîndit în atmosfera creată de cultul personalităţii". E adevărat, fraza nu excelează in preciziune, dar D. Coman se lansează iarăşi în asaltul morilor de vînt. Şi iată cum, pentru un cuvînt nelalocul lui, se desfăşoară pe două pagini de revistă, o polemică gravă, plină de importanţă, cînd există atîtea probleme (chiar legate de dogmatism) care se cer discutate Nu avem nimic mai bun de dezbătut ? Se pare că da, totuşi. Şi tem. N. Negoiţă în aceeaşi rubrică, ne oferă o mostră. El se ocupă de „prejudecăţile" criticului L. Raicu, care, zice N. Negoiţă, îl denigrează p» Ibrăileanu. E adevărat că N. N. zice dimpotrivă : ,,Nu vedem în Lucian Raicu un defăimător al lui Ibrăileanu..." dar „demonstrează" exact contrariul şi încă printr-o strălucită performanţă sofistică. Se demonstrează deci că L. Raicu (al cărui studiu despre Ibrăileanu publicat în „Caiete critice" este foarte elogios), l-a defăimat pe Ibrăileanu cînd, fără să se refere la el, a făcut unele constatări privitoare la volumul Iul Paul Georgescu. Această legătură logică impecabilă urmăreşte ca. evitîndu-se răspunderea argumentării, să se găsească In L. Raicu un detractor al lui Ibrăileanu şi în Paul Georgescu un „critic conţinutisi". Evident, cu asemenea exemplare, rubrica „Discuţii" a „laşului literar" devine cu adevărat discutabilă. Ne-am bucura sincer dacă acea convieţuire de valori şi non-valori, despre care vorbeam la început, ar lua sfîrşit, în favoarea primei categorii. Spre aceasta tind şi majoritatea revistelor noastre literare D. P. „SCRISUL BĂNĂŢEAN" nr. 9/957 C oncepţia privitoare la varietatea de teme, de stiluri şi viziuni artistice are uneori un efect exact contrariu celui urmărit. In locul varietăţii apare uniformitatea; insă o uniformitate legată de o idee „mai originală", după cum îşi închipue emiţătorii ei. De o asemeena idee, care adeseori se întîmplă să fie şi fixă se agaţă un grup "întreg, o ridică chiar la rangul de doctrină, fac din ea un adevărat tabu, constituind astfel un falnic stindard purtător de înnoire, în lupta împotriva schematismului. Cum insă nu întotdeauna cele nouăzeci şi nouă procente de transpiraţie duc la acel unu la sută de inspiraţie, se întîmplă ca flacăra entuziasmului de care s-au lăsat înfierbîn-taţi fericiţii posesori ai unei momentane genialităţi de circumstanţă să nu găsească REVISTA REVISTELOR 219 în inimile cititorilor ecoul scontat. Ideea nouă şi „originală" menită să „revoluţioneze" arta poetică, poate să apară celui care citeşte — deoarece acesta are o altă optică — o recuzită veche, uzată şi penibilă. Şi atunci te întrebi la ce a mai slujit entuziasmul. Acesta este cazul „Scrisului bănăţean" nr. 9 ce cuprinde una sau două idei, repetate obsesiv în diferie variante, poetice sau epice, idei ce par a defini „linia" revistei. Una dintre ele o constituie tendinţa spre poetizarea materialului. In două poezii „Extazul dintîi" şi „Somnul marmorei", Angliei Dumbrăveanu cîntă virtuţile ascunse ale preţioasei pietre din care se va zămisli opera de artă. L-a fascinat pe cleant un drob de soare De parcă astrul se juca î.n iarbă Şi a luat în palme piatra orbitoare O piatră albă, ireal de albă. Păcurarul care găseşte bucata de marmoră ajunge fericit căci dintr-o dată îi şi desluşeşte potenţialităţile. La Ruschiţa fu cel dintîi pietrar Căci marmora putu întîi s-o vadă. Este o viziune rece, de un materialism plat şi trivial; din ea dispare nu numai efortul uman dar şi vibraţiile umane interioare ; totul apare static şi atemporal. Chiar şi atunci cînd asupra acestei materialităţi se exercită sforţarea creatoare a omului, munca este privită în chip abstract, desprinsă de relaţiile sociale în cadrul căreia în chip firesc se desfăşoară. In poezia „Cioplitorul in lemn" de Pavel Bel Iu întîlnim o asemenea tendinţă în definirea raportului materie-efort uman : Dulci obrazuri -de femei sapă-n scîndura din tei şi cu dalta pune dor pe albeaţa cărnii lor Te uiţi şi nu poţi să spui: este graiul lemnului sau e gîndul omului ? Iată deci cum apologia materiei brute, a unei naturi neutrale duce la consecinţe idealiste. In raportul materie-om, desprins de condiţiile sociale, apare gîndirea pură drept demiurglcă: Lingurile parcă-s linguri ? El le anină în coadă gînduri ; linii-cruci — şi făr'răsuflet lucrurile lui au suflet. De altfel ideea poetică în sine constituie o banalitate dintre cele mai frecvente. Revista însă nu se opreşte aci în rumegarea acestei idei. Este folosită şl pentru lucrări aparţînînd altor genuri, de pildă, prozei. Poanta schiţei „Lacrima" de Ion Arie-şeanu consemnează aceeaşi atitudine extatică în faţa ideii abstracte de muncă. Tînă-rul ucenic, după ce se zbate la strung să scoată o piesă corectă, este silit să abandoneze căci a stricat materialul. Bătrînul maistru, cam ursuz, care-l îndrăgise totuşi, ia o altă bucată de metal ca să-i arate cum se lucrează. In faţa minunei ce a ieşit din mîinile maistrului, tînărul, într-un brusc acces de efuziune îl îmbrăţişează. Natura este zugrăvită Idilic şi nostalgic, prin imagini delicate, de mult consumate amintind filele parfumate ale albumului unei domnişoare de pension: Tremură-n vînt un mesteacăn ramuri subţiri şi golaşe Frunze avea de argint strălucitoare mici... etc („Acuarelă" de Nina Cionca) Pe aceeaşi linie, însă cu modalitate poetică mai viguroasă, este ŞÎ „Stejarul" de Gabriel Manolescu. Aci însă poetul a fost... crudent. Ca să nu i se reproşeze absenţa omului din cadrul naturii, a pus poeziei sale următoarea concluzie: Şi-ntre cînturi şi poeme El de toţi -acum slăvit Nalţ-un imn, slăvind prin vreme Şi pe cei ce... l-au sădit. 220 REVISTA REVISTELOR In faţa unei asemenea orientări s-ar cuveni să se ureze redactorilor şi colaboratorilor acestei reviste să coboare din zona abstractă, ..ireală" a eternităţii, pe pămîntul real şi concret al actualităţii socialiste de flecare zi. Pe acest pămint sînt încă descoperiri de făcut, descoperiri care mai pot aşeza un nimb peste capul înfierbîntat ai poeţilor. V.M.S. — De peste hotare — „LITERAT URN AIA GAZETA" tir. 119-125 (octombrie 1957) Se impunea de mult, în cadrul revistei revistelor, recenzarea măcar sumară, a celui mai reprezentativ organ de presă al scriitorilor sovietici, care este „Literaturnaia Gazeta". Iată că acum ni se oferă o ocazie, din cele mai fericite. într-adevăr numerele mai sus enunţate, apărute în prima jumătate a lunii octombrie 1957 („Gazeta" apare de trei ori pe săptămînă în patru pagini — marţi, joi, sîmbătă) sînt deosebit de semnificative în aprecierea ţinutei generale a revistei. „Literaturnaia Gazeta" nu-şi propune rubrici permanente şi spaţii anume destinate beletristicii sau teatrului. Gazeta sovietică, înainte de a fi o tribună de strictă specialitate, este ua organ de propagandă pe tărîm social-cultural, care alături de articolul doct al unui om de ştiinţă, înserează ştiri, de ziar cotidian, din cele mai diverse domenii. "Aniversarea Revoluţiei e concepută ca o grandioasă festivitate a poporului muncitor. Reportajul e o modalitate, cea mal directă şi cea mai vie. Corespondenţii speciali ai gazetei cutreieră ţara şi publică pe prima pagină, reportaje fie despre Ulianovsk, fostul Sibirsk, oraşul unde a copilărit Lenin („La Ulianovsk, pe malul mării" — nr. 119) fie despre hidrocentrala de ta Kuibîşev („Focurile de la Jlgatevsk" — nr. 125) sau despre crescătorii de vite din Kuban care au de adus o serioasă contribuţie în întrecerea declarată americanilor în privinţa producţiei de laote şi carne. Sînt materiale scrise simplu, fără înflorituri, dar bogate în fapte imediate. La împlinirea ,a 25 de ani de la construcţia marei hidrocentrale de la Dnepropetrovsk, e publicat un articol sub semnătura unui academician, V. Vinter („Dnieproghesul —-are 25 de ani" — nr. 122). Şi acesta e un mod de a se celebra Revoluţia. Reportajele sînt lucruri de fiece zi. Afară de numărul ce anunţa ascensiunea satelitului, surprinzător eveniment prin el însuşi, redacţia şi-a surprins cititorii prin două numere ieşite din comun. Unul din ele, nr. 120, închinat aniversării a 20 de ani de la „Ziua păcii". „Ziua păcii" este o carte scrisă de M. Gorki şi M. I. Kollov în care sînt înserate principalele evenimente din lume şi din Uniunea Sovietică desfăşurate într-o singură zi, 27 septembrie 1937. E un original şi edificator document istoric. „Literaturnaia Gazeta" a avut fericita inspiraţie de a-l reactualiza, spicuind evenimente din carte, întîmplate cu decenii în urmă, cărora le-au contrapus faptele semnificative de astăzi, petrecute lot la aceeaşi dată, tot în aceiaş loc. Toată gazeta e numai, ştiri şi fapte transmise de corespondenţi, în care trăieşte întreaga Uniune Sovietică în două ipostaze istorice. Cea de a doua surpriză o constituie' nr. 124, dedicat participării scriitorilor sovietici la Marele Război de Apărare a Patriei, întîi fotografiile. Şolohov şi Fadeev îmbrăcaţi militari, privind la o armă de foc, A. Tolstoi printre militari, P. Pavlenko cetind din opera sa unui grup de ostaşi. In alta Tvardovski, în alta Vişnevski, în alta Tihonov, toţi în uniforme, în slujba patriei. Gazeta e plină de texte, evocări scrise de cei în viaţă, pagini inedite din carnetele celor dispăruţi. Participă condeiele cele mai cunoscute. Din lipsă de spaţiu ne permitem numai o referire la amplul articol al lui REVISTA REVISTELOR 221 A. Surkov („Gloria acelor zile nu va .pieri"), în care se subliniază că perioada războiului nu a fost îndeajuns studiată de teoreticienii literaturii deşi, „în experienţa literaturii anilor de război s-au dezvăluit pregnant trăsăturile caracterului ei nou, a naturii ei noi". Revoluţia e prezentă şi în articolul lui Dimitri Gulia, poet al Abhaziei sovietice, .ţară care, pînă în Octombrie 1917, n-a avut nici alfabet, nici literatură scrisă, iar astăzi are şcoli, teatre, reviste literare şl o pleiadă de poeţi, cărora li se editează în aceste zile o „Antologie a poeziei abhaze". la Moscova în limba rusă. Revoluţia e prezentă şi în articolele publicate în pagina externă de personalităţi proeminente, cum ar fi americanul W. Forster, sau indianul Bhabani Bhattaciaria, care scriu despre marile consecinţe istorice ale epocalului eveniment, săvîrşit acum 40 de ani. Fiindcă tot am pomenit de pagina externă, una din cele mai bine redactate pagini externe din presa socialistă, aş vrea să relev scrisoarea deschisă adresată de dramaturgul I. Krot-kov, regizorului american M. Toad, în care e cuprinsă propunerea de a fi turnat un film in producţie comună sovieto-americană, pe tema războiului de secesiune dintre Nord şi Sud. Ca eroi principali ar urma să fie matrozul rus Ivan Cijov, soldatul american John Smith, prezidentul A. Lincoln şi o serie de alte personalităţi istorice ca Alexandru II al Rusiei, Napoleon al III-lea, generalii Cirant şi Lee, contraamiralul Popov, Cernişevski şi mulţi alţii. Un eveniment de seamă în viaţa scriitorilor sovietici — şt dacă ne gîndim bine, în directă atingere cu Revoluţia — îl constituie dezbaterea în adunări a cuvîntării lui N. S. Hruşciov „Pentru o strînsă legătură a literaturii şi artei cu viaţa poporului". La Moscova, relatează „Gazeta", a avut loc o şedinţă a organizaţiilor de partid a scriitorilor. Raportul a fost susţinut de V. Kataev. Lansarea primului satelit din lume a prilejuit o adevărată explozie de entuziasm în paginile „Gazetei". Nu e o frază de circumstanţă. Procuraţi-vă numărul, cu titlul alb, imprimat pe-un cer de noapte înstelat, pe care în prim-plan se vede bolidul rotitor. E un entuziasm ce merge pînă la patetism, evident în poeziile din prima pagină semnate de E. Dolmatovski şi L. Haustov, in declaraţiile unor scriitori şi in articolul intitulat „Asaltul Cosmosului". V. Nic. „ZVEZDA" nr. 10, octombrie 1957 l n Uniunea Sovietică teoreticienii literaturii continuă cu asiduitate discuţiile despre realismul-socialist, cu scopul de a înlătura denaturările dogmatice mai vechi, şi totodată, de a da o ripostă cuvenită tentativelor revizioniste. Revista „Zvezda" .publică, în două numere consecutive (9 şi 10/1957,) un amplu articol teoretic intitulat: „în jurul discuţiilor» despre realism" sub semnătura lui D. Tamarcenko. In prima parte, autorul, pornind de la constatarea că: „discuţiile despre realism au cuprins în multe ţări cercurile largi ale opiniei .publice literare", angajează o luptă indirectă cu adversarii realismului socialist. El nu combate de-a dreptul concepţiile revizioniştilor declaraţi, ci supune analizei sale păre- rile acelor scriitori şi critici literari care condamnînd şi respingînd revizionismul, au făcut ei înşişi unele concesii revizionismului (cum ar fi literatul cehoslovac V. Dostal, scriitorii bulgari Ludmil Stoianov, E. Manov, şi alţii). în partea a doua a articolului, publicată în nr. 10, autorul îşi propune să elucideze cîteva probleme ale realismului, cît şi ale realismului socialist, nu fără interesante contribuţii personale. Dela început el face distincţia între noţiunile de realism si de veridicitate a literaturii. Pe cînd veridicitatea e o caracteristică de bază a literaturii de la origină pînă astăzi, „realismul nu e un fenomen veşnic, ci concret istoric, ce apare numai 222 REVISTA REVISTELOR într-o anumită etapă a dezvoltării artistice a omenirii". După părerea lui D. Tamarcenko, realismul, ca metodă de creaţie, a apărut in epoca Renaşterii, ca o consecinţă a ideilor umanismului. Esenţa acestei metode constă în „reprezentarea personalităţii ca un caracter definit" (ex. Don Quijotte, Hamlet. Othello, etc.). Epoca luptei revoluţionare contra feudalismului a înlesnit înţelegerea istorică a personalităţii umane, dînd naştere realismului clasic, din secolul al XlX-lea, căruia îi corespunde definiţia lui Engels: „caractere tipice în împrejurări tipice". în epoca luptei pentru eliberarea proletariatului, sarcina centrală a literaturii a devenit înfăţişarea clasei asuprite ca singura forţă de transformare a lumii. Această sarcină nu poate fi soluţionată decît de metoda realismului socialist, strins legată de ideologia clasei muncitoare şi de ideea de partinitate. Problema esenţială a metodei realismului socialist este crearea eroului pozitiv. Metodele literare din trecut, ca şi realismul critic, şi-au pus această problemă şi au soluţionat-o pînă la capăt, conform condiţiilor şi sarcinilor vremii. Literatura clasică însă a creat figura eroului pozitiv întrupînd întrînsa cele mai înalte însuşiri naţionale ale „sufletului rus". Insă această literatură n-a putut arăta cum viaţa însăşi creiază pe eroi. Realismul socialist înfăţişează pe eroul pozitiv, drept creator al istoriei, ca o personalitate eroică. Autorul propune o periodizare a literaturii sovietice şi anume: prima perioadă a luptei dintre grupurile şl curentele literare, oglindind lupta de clasă din ţară; perioada doua, a unităţii întregii literaturi sovietice, creată de unitatea moral-politică a poporului. Sarcina principală a artei, în prima perioadă a fost „dezvăluirea relaţiilor dintre poporul revoluţionar şi conducătorii lui" (ca de ex. în „Ceapaev", „Infrin-gerea", torentul de fier"). Victoria revoluţiei socialiste a ridicat sarcina reeducării socialiste a omului, a înfăţişării procesului său de transformare, în toate contradicţiile. Nu numai sarcinile literaturii se schimbă de ta o perioadă la alta, dar şt modul de înfăţişare a omului şi a mediului în literatura sovietică. In prima perioadă, caracterul socialist era întruchipat în figura comunistului, iar „omul de rînd" era surprins în procesul de transformare. In noile condiţii „chipul comunistului reprezintă întruchiparea cea mai deplină, cea mai consecventă a caracterului omului sovietic". V. N JNOSTRANNAIA LITERATURA" nr. 10! 1957 Organul Uniunii Scriitorilor sovietici care se ocupă cu problemele literaturii de peste hotare prezintă în ultimul număr venit la noi un bogat şi reprezentativ material care îmbrăţişează aspectele esenţiale ale mişcării literare progresiste contemporane de dincolo de hotarele Uniunii Sovietice. Revista se deschide cu cîteva ecouri internaţionale la cunoscutele cuvîntări ale lui N. S. Hruşciov rostite recent în faţa scriitorilor şi artiştilor sovietici, al căror text prescurtat a fost publicat în presă sub titlul: „Pentru o strînsă legătură a literaturii şi artei cu viaţa poporului". Fruntaşi ai literaturii din diferite ţări subliniază însemnătatea acestui document care precizează în mod succint sarcinile aflate în faţa intelectualităţii sovietice în' domeniul artei şi culturii. Articolele scot în relief răsunetul larg de care s-au bucurat cuvîntările lui Hruşciov peste hotarele Uniunii Sovietice, unde au fost privite ca expresia reafirmării hotărîte a liniei leniniste în politica partidului, în legătură cu literatura şi arta. „Partidul ajută întotdeauna" — astfel se intitulează articolul scriitorului bulgar Hrlsto Radevschi care subliniază însemnătatea pe care o au aceste cuvîntări ca un răspuns ferm la zarva propagandei duşmănoase despre aşa zisele „limite" ale libertăţii creatoare în patria socialismului. REVISTA REVISTELOR 223 Scriitorul indian Sages Zahir subliniază acele pasaje din cuvinlarea lui Hruşciov care atacă unilateralitatea in oglindirea vieţii, ţie că este vorba de înfăţişarea exclusivă a fenomenelor negative sau de prezentarea fastuoasă exterioară idilică, care nivelează dialectica mersului înainte. Pe marginea aceloraşi cuvîntări, publică reflecţii scriitorul italian Sibila Alieratox, Han-Sen-iar, cunoscutul activist din Republica Populară Democrată Coreeană şi scriitorul mongol Daşţevghin Senghee. In continuare, în „Inostrannaia literatura" se publică trei povestiri de Graham Greene. Ele fac parte din culegerea de nuvele apărută în 1955 în Anglia sub titlul „Douăzeci şl unu de nuvele". Caracterele specifice ale prozei lui Graham Greene, satira necruţătoare a prejudecăţilor marii burghezii, caracterul dur al mecanismului social capitalist şl al instrumentelor sale de represiune, violenţa pamfletară cu care sînt zugrăviţi reprezentanţii acestui mecanism social, turnura distinsă a povestirii, alura poliţistă, pitorească care ascunde de fapt situaţii încordate, nodale pentru condiţia umană, creează aceiaşi impresie covîrşi-toare a pateticului, a nellniştei moderne pe care o regăsim şi în celelalte cărţi ale autorului. Semnificativ este că obişnuita concluzie colorată de scepticism, sentimentul de izolare totală în care trăiesc eroii, compasiunea vădită pe care o relevă deobicei autorul faţă de oamenii „pătaţi" însă valoroşi, brutala sinceritate dusă pînă la ultimele consecinţe lasă loc în nuvelele publicate de „Inostrannaia literatura" unui umor cald. galic, foarte asemănător umorului lui Mark Twain (în special în cea de a treia povestire „S-a găsit ac de cojocul lui"). Tot din literatura anglo-saxonă revista publică o serie de „Povestiri de pe ţărmul mexican" de Erskine Caldwell, extrase din culegerea cu acelaşi număr („Gulf Coast Stories") apărută în 1957. Autorul „Drumului tutunului" vădeşte în aceste nuvele un progres evident în toate domeniile, atît sub raportul ideilor cît şi al stilului. Ca şi Hemingway, Erskine Caldwell evoluează către o proză sobră cu o puternică semnificaţie umanistă. Din poezia australiană revista publică „Marşul de ceremonie" („The March Past") al cunoscutului poet Ironbard (Russ Singleton). Alături de el, se remarcă poezia „gnomică" a poetului danez Otto Gelsted. Moştenirea literară anglo-saxonă este reprezentată prin 24 poeme ale lui William Blake traduse de Samuel Marşak şi precedate de un articol introductiv al Annei Elis-tratova. Se găsesc prezente piese semnificative pentru zîmbetul copilăresc din „Poemele inocenţei" cît şi pentru înţelepciunea amară a „Poemelor experienţei". Samuel Marşak traduce şi cîteva fragmente din balada „Regele Gwin". Traducerile sînt remarcabile, reuşind să redea în mod expresiv sarcasmul amar şi cugetările tragice din „Poemele experienţei" deopotrivă cu prospeţimea „Poemelor inocenţei", ca şi ritmul sentenţios, fatal, al mîniei populare din ,,Regele Gwin". Criticul M. Mendelsohn publică un articol polemic în legătură cu interpretarea actuală a semnificaţiei filozofice a poeziei lui Walt Whitman. Literatura franceză este reprezentată prin ultima parte a romanului lui Armând La-noux „Comandantul Watrln" şi printr-un articol succint şi inteligent asupra operei lui Louis Aragon. A. Ciakovschi polemizează cu afirmaţiile unor critici polonezi (Teplitz, Slonimschi), care neagă însemnătatea caracterului ideologic al literaturii şi demonstrează incompatibilitatea dintre o literatură antireahstă şi răspunderea scriitorului în orînduirea socialistă. Poezii caracteristice din literatura scandinavă, japoneză, italiană, un articol al lui Ştefan Zweig despre Frantz Masserel, însoţit de numeroase reproduceri, o bogată rubrică de note şi recenzii încheie sumarul bogat al acestui număr din „Inostrannaia literatura". La mai puţin de doi ani de apariţie se poate spune că ea a reuşit să oglindească în mod sintetic fenomene literare semnificative din literatura mondială H. B. 224 REVISTA REVISTELOR „LES TEMPS MODERNES" — octombrie 1957 (J[rmărirea prozei publicate în revista lui Jean-Paul Sartre nu este lipsită de interes, deşi, la fel cu celelalte reviste occidentale de tipul ei şi chiar mai mult decît ele, „Les Temps Modernes" trăieşte doar întno mică măsură prin beletristică şi cultivă mai cu seamă esseul, articolul, publicistica hibridă. Dealtfel, transplantate într-o publicaţie romînească, nici măcar acele scrieri din revistă pe care le-am definit drept proză nu ar putea fi considerate ca atare de către publicul nostru, obişnuit cu o proză prin excelenţă artistică şi suspectînd oricînd elementele aliterare ca şl genurile indefinite. In numărul său din Octombrie „Les Temps Modernes" publică trei lucrări de proză, dintre care două ar putea fi considerate, cu aproximaţie, ca fiind fragmente de roman (menţiunea redacţiei este : „Extras dintr-,0 carte (s.n.) în curs de apariţie...") iar a treia, o suită de schiţe sau de poeme în proză făcînd parte dintr-un ciclu. Spre deosebire de alte reviste franceze de literatură, cum ar fi „La Nouvelle Nouvelle Revue Francaise", care publică prea adesea o proză desuetă, anostă, pe gustul publicului burghez aşezat, „Les Temps Modernes" aduc întotdeauna şi în partea lor de beletristică un aer profund contemporan, o problematică acut actuală, privind, dacă nu întotdeauna un public mai larg, cel puţin anumite categorii ale intelectualităţii franceze şi în general, occidentale. Mai totdeauna, problematica acestei proze se acordă cu linia ideologică generală a revistei. Astfel, atitudinea consecvent protestatară a revistei în chestiunea războiului algerian se reflectă şi în fragmentul din acest număr intitulat „Les Paumes", extras din cartea „Une demi-campagne" a lui Olivier Todd. Eroii, participanţi fără voia lor la războiul împotriva Marocului, trăiesc intelectual întreaga absurditate a războiului. Ei nu-şi pun problemele eterne ale războiului în general ci încearcă, dimpotrivă, sentimentul penibil că participă ta un război de operetă, în care dimensiunile nu pot fi tragice, un război pe care nimeni nu-l ia cu adevărat în serios, dar în care oamenii mor, cu toate acestea, ca şi în celelalte războaie. Uneori, ei se întreabă plini de curiozitate ce imagine or fi avînd oare despre acest război politicienii plini de bune intenţii şi informaţii de mîna a zecea, cînd se află pe culoarele Camerii, în birourile de directori ale ministerelor, acasă, în paturile lor, la patru dimineaţa, după ce şi-au redactat discursurile şi declaraţiile ? In ziarele care vin de la Paris şi Casablanca înnoată tot soiul de expresii lipsite de viaţă, ca „menţinerea or dinei", „operaţii ale poliţiei", „cvadrilaj". Morţii sînt îngropaţi şi în urma unei scurte note de serviciu în zece sau cincisprezece exemplare, înlocuitorii lor sosesc îndată cu avionul sau cu vaporul, să astupe găurile. La Paris sau la Bordeaux, un general semnează un ordin, îşi îndreaptă tunica şi cravata, se întoarce acasă, se îmbracă în civil şi cinează apoi în oraş. Din cînd in cînd, un soldat pleacă acasă, în concediu, şi constată atunci că toată lumea se poartă cu el politicos, dar nimeni nu înţelege nici ce se petrece cu adevărat în Africa de Nord, nici cum trăiesc soldaţii acolo. Un cîntec, compus de către un soldat simplu, exprimă în felul său acelaşi sentiment pe care îl trăiesc şi eroii intelectuali sau mai degrabă semi-inlelectuali: „Cest une chose abominable que j'ai connue dedans Tarmee Traites comme des miserables Nourris comme des crustacees On nous traitait de vrais sauvages Toujours, toujours travailler Et pour qu'il y alt de l'abondance Von faisoit venir des rappeles Et comme une bonne recompense Jamais vous n'etiez liberes Car vous etiez morts pour la France Et Ton vous decorait". REVISTA REVISTELOR 225 In cele din urmă, războiul din Maroc ia sfirşit. Dar batalionul nu e trimis acasă, în Franţa, ci în Algeria. Dacă fragmentul lui Olivier Todd ţine fără nici un fel de îndoială de specia prozei, ba chiar a prozei clasice, fragmentul intitulat „Le Traître", semnat de Andre Gorz, aparţine unui gen mai indefinisabil. E drept că se respectă în linii mari forma exterioară a prozei, păstrîndu-se convenţia unui erou şi a gîndirii mijlocite. Un număr apreciabil de pagini, însă, pare decupat dintr-un studiu teoretic, fără contingenţă cu literatura, fie ea cea mai abstractă cu putinţă. Eroul fragmentului ajunge să înţeleagă, într-un moment de criză, faptul că soluţiile filozofice generale nu rezolvă în nici un ţel problemele individului. El caută o soluţie particulară, adevărată pentru cazul său concret, prilej cu care desfăşoară înaintea cititorului un adevărat film al gîndirii contemporane, redescoperite pas cu pas de către un individ. Eroul se află, în felul acesta, în ipostaza unui om care, — contemporan cu noi dar închis sub clopotul unei maşini pneumatice — ar redescoperi rînd pe rînd, prin el însuşi, fără să fi auzit vreodată de ele, toate ideile secolului, freudismul ca şi marxismul, bergsonismul, fenomenologia, şi în sfîrşit existenţialismul. In cele din urmă, aproape toate întrebările existenţial lismului, aventura individuală, obiectivarea, alienarea personalităţii, chestiunea alegerii („le choix") şi a libertăţii, etc., ne sînt expuse de data aceasta în revistă în cadrul unui conflict psihologic, trăit de un erou. Fizionomia personajului nu e nouă. La vîrsta de cinci ani, spre a se auiopedepsi, eroul îşi lingea talpa de la pantof, îşi rupea părul din cap şi apoi îl devora. Ca şi eroul unei nuvele a lui Sartre, el visează un tun cu care să poată trage de ta balcon, în mulţime. Fragmentul conţine, între altele, mărturii ale tristului impas ideologic prin care trece o parte a intelectualităţii franceze. „Realita- tea omenească — se întreabă eroul — va putea ea deveni vreodată într-o asemenea măsură socială şi publică încît munca cetăţeanului să rezolve toate problemele sale personale, şi să-l împlinească în întregime ? Pentru noi, oricum, cît şi pentru generaţia următoare, este exclus. De unde legitimitatea acestei afirmaţii: acţiunea socială şi politică nu poate fi pentru noi soluţia tuturor problemelor, şl dacă e absolut necesară în ultimă analiză, e necesar de asemenea pentru noi să ne eliberăm de alienările noastre subiective (e oare acesta cuvîntul propriu?)*), care riscă să modifice aprecierea noastră asupra faptelor şi acţiunii. Pentru noi, deci, psihanaliza îşi păstrează drepturile ei, — şi spunînd „pentru noi" sînt poate prea timid, dar nu ştiu, la drept vorbind, ce să cred, şi mi-e şi teamă să nu suscit dezaprobarea marxiştilor, cel puţin pentru moment". S-ar părea că inconsistenţa ideilor lucrării e compensată de calităţile sale literare şi invers, aliteralismete scuzate prin caracterul ei intelectual. In realitate, fără a avea vreo prejudecată în această direcţie trebuie să recunoşti că sentimentul pe care ţi-l dă lectura e mai degrabă acela de insatisfacţie, deoarece e o literatură care solicită mai puţin interesul nostru estetic, dar nici nu ne reţine prin idei. In aceiaş număr, Virgilio Pinera semnează un ciclu de schiţe intitulat „Goyesques", schiţe avînd ca dimensiune între o jumătate de pagină şi trei pagini de revistă. Autorul pleacă de la un element realist pe care îl duce apoi la limită, pînă la ultimile sale consecinţe, el prelungeşte punctat, într-un plan virtual, o linie reală. Schitele ce intitulează „Carnea", „Insomnia", „Poveste despre şchiopi". S.L. *) Paranteza face parte din text. MISCELLANEA LIRISM ŞI OBSERVAŢIE D intre scriitorii tineri care se arată pasionaţi de problemele actualităţii, Dumitru Radu Popescu este poate unul din cei mal harnici şi stăruitori. Răsfoind colecţia revistei „Steaua" din ultimii doi ani semnătura sa poate fi întîlnltă cu regularitate, dacă nu în fiecare număr, în tot cazul la intervale de timp foarte scurte. Preocupai de problemele vieţii satului — .si anume ale satului oltenesc — tînărul prozator aduce elementele unei viziuni proaspete, originale. Din cele publicate pînă în momentul cînd scriem aceste rînduri (schiţele „Soflca", „Fata lui Dumnezeu", şi povestirea încă în curs de publicare „Zilele săp-tămînii") ne putem da seama de particularităţile scrisului unui povestitor autentic, care îşi caută timbrul lui propriu. La Dumitru Radu Popescu observaţia realistă alternează cu un lirism dens. Dar dacă nu se exclud, nu întotdeauna aceste modalităţi fuzionează In „Zilele săptămînii" tonul reţinut, relatarea obiectivă a faptelor, comportării şi a vorbirii oamenilor, ne descoperă un povestitor de un autentic realism, pe cită vreme „Soflca" şi „Fata lui Dumnezeu" un poet. „Soflca" este un poem trist: închide în el soarta amară a slugii care s-a obişnuit să muncească aşa după cum i se porunceşte şi nu poate gusta tihna unei bătrîneţi liniştite, lipsite de griji în sînul familiei. Simbolic, autorul o compară cu clinele bătrîn, pe care stăpînul a-ncercat în repetate rînduri să-l omoare ca să scape de el, dar care se întoarce tot la casa unde s-a obişnuit să slujească de mic. „Fata lui Dumnezeu" e tot un poem în proză, ce-i drept conţinînd mai multe elemente realiste, dar tot un poem. „Fata lui Dumnezeu", e fata găsită într-un lan, crescută din milă şi ajunsă servitoare la casa unui om bogat. Odată cu schimbarea vremurilor,, fata lui Dumnezeu se-nscrie în gospodăria colectivă şi vrea să intre-n rînd cu oamenii. Dar cleveteala satului o-mpin-ge să repete gestul mamei ei: fiindcă părinţii bărbatului iubit îi interzic acestuia să o ia de nevastă, Maria îşi duce copilul într-un lan şi vrea să-l lase acolo. Insă durerea pentru soarta copilului .care va avea de îndurat ceea ce a îndurat ea însăşi şi dragostea maternă sînt mai puternice: Maria îşi păstrează copilul. Ambele schiţe sînt tratate într-o manieră lirică, romantică, amintind de nuvelele lui Delavrancea. Autorul cultivă imaginea, simbolul, şi o anume ritmică stilistică. Succesiunea frazelor, a dialogului, urmăresc de asemeni un anume ritm, o anume muzicalitate. „Zilele săptămînii" — o nuvelă de proporţii întinse din care au apărut pînă în momentul de faţă şase capitole (fiecare purtînd numele unei zile: luni, marţi, miercuri, joi, vineri) dezbate problema colectivizării. Concepută ca o cronică cotidiană a vieţii unui sat din Oltenia, nu~ MISCELLANEA 227 vela cuprinde planuri diverse, aduce o varietate de personaje şi întîmplări axate în mod inevitabil in jurul a ceea ce reprezintă un lucru nou şi esenţial pentru viaţa oamenilor. Autorul a urmărit zugrăvirea unui tablou amplu, a unei intrigi cu numeroase fire care se înnoadă şi se întretaie, a diverse personaje între care se stabilesc relaţii complexe şi complicate totodată. In fine emană de aici un suflu epic care ne dezvăluie de data aceasta un prozator cu multe resurse. Autorul a înţeles că numai un stil simplu, cît mai lipsit de podoabe, cit mai sobru era nimerit pentru a exprima diversele drame omeneşti care se perindă In nuvelă. De data aceasta pe fondul realist al nuvelei efuziunile lirice, destul de rare, contribuie la crearea atmosferei specifice ori la dezvăluirea sbuciumului sufletesc al eroilor. Poezia nu lipseşte dar este absorbită în observaţie. Incontestabil, o notă bună o constituie zugrăvirea comunistului Matei Călăraşu, personajul principal care moare în capitolul al şaselea, înainte de sfîrşitul nuvelei. Matei Călăraşu e brigadier la gospodăria colectivă. Om cu „gură largă", cu înjurătura pe buze, iute la mînie dar drept şi deschis, plăcîndu-i să spună lucrurilor pe nume, (exceptînd unele lozinci de care autorul nu-l scuteşte, pe alocuri) Matei Călăraşu se opune făţiş intrării în gospodăria colectivă a fiicei chiaburului Gtăv. Din această cauză Glăv îl pîndeşte într-o pădurice la marginea satului şi la început vrea să-l corupă, apoi îl roagă să-şi vadă de treabă şi să nu se opună intrării in gospodărie a Zoiţei. Deşi singur şi fără nici o apărare, Matei nu vrea să cadă la învoială, continuînd să-i spună lui Glăv tot ce are pe suflet, cu aceeaşi îndrăzneală si sinceritate ca şi pînă atunci. „— Ce să cauţi tu acolo, (în gospodăria colectivă, n.n.) să strici tot ce fac alţii ? Tu vrei acuma să mă baţi, să mă omori, «u eşti prietenul meu, cum vrei să muncesc împreună cu tine ? Cum să mă duc eu la ■plug cu tine, să-imi dai cu ceva în cap şi să spui că s-a răsturnat căruţa şi m-a turtit plugul ?". Nici ameninţarea lui Glăv nu-l sperie: încrederea deplină în viaţa tui cea nouă. care l-a scăpat de zdrenţe şi de rogojina pe care dormea, care-i permite să-şi făurească visuri despre copiii lui, îl determină să continue a mînca liniştit roşii din coşul pe care-l purta pe braţ şi să-i arunce în faţă lui Glăv, dispreţul pentru furia lui neputincioasă: ,,— Cum o să mă omori, mă ? Ce, aşa se omoară oamenii, una, două ? Ţoc, ipoc, gata 1 In ce ţară te crezi, mă ?" De remarcat priceperea cu care autorul îşi caracterizează eroii prin vorbire. Limba vorbită de Matei este în acelaşi timp plastică şi specifică temperamentului său aprins şi deschis. înjurăturile lui au cînd rolul de a protesta, cînd de a accepta ceva, căpă-tînd nuanţe variate: dispreţ, indignare, bucurie, etc. Un personaj de asemeni reuşit este Friţă Firimiţă, un ne colectiv ist, respectat de toţi oamenii din sat, un fel de pasionat psiholog şi comentator al vieţii satului. Lui Friţă Firimiţă îi place să observe oamenii, să ştie tot ce-i în legătură cu ei, deşi păstrează o permanentă poză indiferentă. Friţă îşi împărtăşeşte constatările sale nevestei care le va returna în ziua următoare satului. Numai că Radio Firimiţoaia, (cum o poreclesc oamenii pe nevastă-sa) ca personaj este cam ştearsă. Pînă acum autorul n-a găsit situaţiile in care s-o arate merltîndu-şi porecla. D. R. Popescu a Intenţionat să prezinte o sumedenie de personaje şi de probleme, — poate prea multe —• pe unele lăsîndu-le încă nerezolvate, neclarificate, sau expedllndu-le în grabă. Desigur, asupra unei lucrări neterminate nu se pot face aprecieri definitive. Totuşi, de pildă drama lui Laer'socotitorul şi-a Irinei nevastă-sa este neclară (cel puţin din fragmentele publicate pînă acum). Autorul ne aduce la cunoştinţă că lumea presupune că Lae trăieşte cu Tanţa lui Flo-rian Lungu (care e plecat în armată), prietena cea mai bună a Irinei. Urmează cîteva scene în care lucrurile sînt astfel prezentate de autor încît credem într-adevăr că Tanţa îl aţîţă pe Lae şi că el e amorezat de ea. De pildă, cînd Irina vine la sediul 228 MISCELLANEA gospodăriei înainte ca Lae să plece în oraş după treburi, şi bate în uşă, Tanţa, care se afla acolo rugindu-l să-i cumpere ceva, se lasă ascunsă în camera alăturată. După ce Lae se întoarce de la oraş şi oamenii îi descoperă în geantă o bucată de mătase şi o basma, învinuindu-l că le-a cumpărat pentru Tanţa, (deşi numai basmaua era pentru ea) Lae se duce mai întîi la Tanţa acasă. Cînd tată-său, venit să-l caute întreabă de el, Tanţa îl ascunde. După toate acestea, cînd autorul nu ne-a dat nici măcar un amănunt prin care să înţelegem că între Tanţa şi Lae nu e nimic, ci ne-a lăsat să credem contrariul, aflăm că de fapt Tanţa îl iubeşte pe Flo- rian care e la armată, şi nu pe Lae. Cît despre socotitor, acesta se pare că o iubeşte pe Tanţa, dar se duce s-o aducă pe Irina acasă (nevasta l-a părăsit între timp) si nereuşind, se mulţumeşte cu Zoiţa, fata chiaburului, etc. Adevărul e că autorul mizează uneori pe neprevăzut, pe elementul surpriză, nepregătind, atunci cînd e nevoe unele situaţii. Intîlnim astfel scene şi împrejurări neconcludente, ca aceea amintită mal sus. Acestea nu ne dau suficient impresia autenticităţii. A. E- VALENŢE MULTIPLE Istoria literară a consemnat adesea existenţa unor plurităţi de valenţe potenţiale în fiecare operă literară, valenţe ce se afirmă pe traseul existenţei acesteia, într-un moment sau altul. Constatarea este valabilă nu numai pentru cititorul obişnuit, ci şi pentru specialiştii domeniului. Dacă cititorul obişnuit găseşte la reluarea cărţii favorite sensuri noi, în raport cu vîrsta, preocupările imediate şi indicele general al culturii sale, criticul ori istoricul literar abordînd-o de pe o platformă diferită (cerinţele dezbaterilor, tendinţele esteticei înnoitoare, sensibilitatea opiniei publice, etc.) ajunge şi el la concluzii inedite, completînd viziunea generală asupra operei. Acelaşi, destin îl au nu numai diferitele opere ale unul scriitor sau totalitatea operelor sale; şcoli, curente şi epoci literare apar şi dispar din atenţia, cititorilor şi scriitorilor, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, conform unei logici greu de stabilit. Cert lucru este însă că flecare nouă apariţie încarcă literatura respectivă cu semnificaţii originale. Se petrece un act de revalorificare la dimensiunile momentului şi conform cu necesităţile lui. Un lucru oarecum asemănător s-a petrecut cu literatura sovietică în preajma celei de a 40-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie. Publicaţiile de specialitate au readus în discuţie, într-un moment specific cu semnificaţii specifice, creaţiile valoroase ale acestei literaturi. A fost reluată exegeza în jurul creaţiei unor scriitori ca Şolohov, Fedin, Ehren-burg, Nekrasov, Panova, cu rezultate fericite pentru valorificarea operelor respective şi pentru discuţiile actuale din cîmpul literar. Lumini noi s-au proectat asupra sensurilor creaţiei acestora; o mai pătrunzătoare judecată analitică a făcut să apară date inedite în structura psihică a unor eroi binecunoscuţi; problematica acestei literaturi, a fost cercetată dintr-un unghi mai larg, stabilindu-se uneori punctele de interferenţă cu preocupările permanente şi universale ale literaturii. Sub semnătura diferiţilor critici au fost făcute aprecieri valoroase privitoare la particularităţile stilistice şi de compoziţie ale unor opere, necercetate pînă acum şi din acest punct de vedere. Dar paralel cu proectarea unor noi fascicole de lumină asupra operelor cunoscute, aniversarea amintită a prilejuit, în teatru mai ales, contactul cu un şir de lucrări cu totul necunoscute publicului. E suficient să cităm montarea pieselor lui Maiakovski „Baia" şi „Ploşniţa"; Vişnevschi a fost MISCELLANEA 229 prezent cu „Tragedia Optimistă", Bill Belo-ţercovschi cu „Uraganul". Din activitatea editurilor reţinem retipărirea romanului lui Ilf şi Petrov „12 scaune". Graţie unor cronicari inspiraţi, readucerea pe ecrane a celor două capodopere ale lui Eisenstein: „Crucişetorul Potemkin" şi „Alexandr Nev schi" a însemnat un prilej de sondare mai profundă, cum nu se făcuse încă, a imensului aport pe care acest filozof al cinematografiei a adus-o filmului modern. Discuţia, în prelungirile ei, a plasat în faţa noastră o întreagă epocă din dezvoltarea strălucită a cinematografiei sovietice, cu consecinţe sperăm favorabile pentru cinematografia romînească. In ansamblul dezbaterilor literare din ultima vreme, efervescenţa analitică avînd ca obiect arta sovietică inserează puncte de vedere solide şi sperăm fructuoase. Patruzeci de ani de creaţie artistică revoluţionară constituie o experienţă ce se va dovedi multă vreme preţioasă. P. G. POLEMICA Acum doi ani, în revista „Clopotul literar", a apărut următoarea notă polemică, semnată L. J. (ulterior s-a aflat că nu aparţinea cunoscutului critic Leonida Jimblă, ci unui tînăr care-şi alesese iniţialele ilustre pentru a fl 'nai convingător în argumentaţie) : „SUGESTII IMPORTANTE Criticul Paraschiv P. Paraschiv, în articolul „Unele sugestii importante", apărut în revista „Clocotul literar", face o serie de greşeli regretabile. Astfel, citind cunoscutele versuri „La steaua care-a răsărit /E-o cale-atît de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă", criticul respectiv afirmă că ele îi aparţin lui Gh. Coş-buc. Dacă bietul Vasile Alexandri s-ar scula din nwrmînt, desigur că ar muri a doua oară văzînd că poezia sa a fost atribuită lui Coşbuc. Tovarăşul Paraschiv P. Paraschiv, probabil că nici nu il-a citit pe Alexandri şi a citat versurile din memorie, altfel ar fi ştiut că aceste versuri fac parte din poezia „Steluţa" care a şi fost pusă pe muzică de romanţă populară. De unde şi concluzia că nu ascultă nici radio-ul, unde romanţa în discuţie se cîntă la fierăstrău. O asemenea lacună în cultura generală este cel puţin ciudată la un critic care vrea să ne ofere... „Unele sugestii importante" (sic !). Mulţumim de aşa sugestii. L. J. După trei săptămîni (timp rezervat probabil documentării şi pregătirii unei replici nimicitoare), în săptămlnalul „Clocotul literar" apare următorul răspuns : CINE DA LECŢII. In „Clopotul literar" se publică (întîm-plător, oare?) o notă calomnioasă, fără .precedent în istoria presei noastre noi, care nu face decît să amintească de procedeele de mult perimate şi învechite ale presei burgheze. Această notă, semnată nu din modestie ci din laşitate, cu iniţiale, (cred că pentru toţi cititorii noştri e limpede că sub „nevinovatele" iniţiale se ascunde criticul... Leonida Jimblă), încearcă şă ne aducă acuzaţia că am fi comis nişte... „regretabile greşeli". Este cel puţin ciudat. Cu alte cuvinte, criticul care (nu mai este un secret pentru nimeni), a fost ani de zile unul dintre acei care au susţinut ideea superficialităţii majorităţii poeziilor erotice ale lui Alecsandri (da, cu cs nu cu x cum scrie L J., lucru pe care ar fi avut prilejul să-l afle încă în şcoala elementară), vine şi ne dă lecţii de istorie literară, susţinînd un punct de vedere eronat, asupra căruia ne este pur şi simplu penibil să insistăm. Decît să dea altora „lecţii", tovarăşul L. J. ar face mai bine să revadă manualele şcolare şi să înveţe cum se scrie corect numele marelui nostru poet Vasile Alecsandri. Mai 230 MISCELLANEA multă pietate faţă de clasicii noştri ! Şi, bine înţeles, o critică mai la obiect! Paraschiv P. Paraschiv P.S. De unde ştie tov. L. J. că noi nu ascultăm radio-ul ? O lună şi jumătate după acest răspuns, „Clopotul literar", înarmat cu argumentele cele mai zdrobitoare, reia focurile asupra adversarului: CUI FOLOSEŞTE ? Da. Cui foloseşte răspunsul dat de tovarăşul (era să scriem „eriticiul") Paraschiv P. Paraschiv ? Ce a vrut să demonstreze cu acest răspuns ? Să ne răspundă I Poate vrea să ne arate că el, care a promovat între anii 1946—1947 dogmatismul, ■liberalismul, idilismul, schematismul şi negativismul, el este acela care manifestă pietate fată de clasici ?! E cel puţin ciudat. N-am vrea să revenim asupra argumentelor din prima noastră notă, Ia care de alt fel onorabilul P.P.P. a răspuns numai pe jumătate. L. J. P. S. Dacă ascultă radio-ul, atunci de ce nu ştie ce se transmite ? Nota de mai sus a creat confuzie în tabăra adversă, căreia i-au trebuit patru luni pentru a se desmetici şi pentru a-şi formula răspunsul ce urmează: RECIDIVA Incultele şi impertinentele iniţiale din „Clopotul literar", o revistă care a pierdut orice măsură şi orice jenă, au căzut în recidivă. Fără măcar să le fie ruşine pentru cele afirmate, fără să aibe un elementar simţ de răspundere în faţa miilor de cititori care aşteaptă lucruri mari de la revistă (în treacăt fie spus, îueruri mari n-a dat niciodată „Clopotul literar" şi nu ştim ce mai aşteaptă cititorii !!!), cele două iniţiale care şi-au creat o faimă proastă de cînd au scris nota infamă de mult uitată de cititori, intitulată „Sugestii importante" (nu reţinem în ce număr din anul trecut al revistei susmenţionate), cele două iniţiale repetînd greşeli îndeobşte acceptate, au căzut recent -în recidivă. Ne îndoim că se vor putea ridica. Şi cu asta socotim polemica noastră încheiată. P.P.P. P.S. Stimabilul L. J. e chiar atît de sigur că nu ştim ce se transmite la radio? Părea că înverşunata polemică s-a încheiat într-adevăr cînd, acum cîteva săptă-mînl, după 23 de tuni, 3 săptămîni şi 6 zile de la prima notă publicată şi după vreo 17 luni de la ultima, „Clopotul literar" revine, cu forţe sporite: O MICA PRECIZARE Este cel puţin ciudat cum P.P.P., cu o dezinvoltură şi o lipsă de bun simţ rar întâlnită în presa noastră nouă, revine în nota sa „Recidivă" asupra unei probleme de mult rezolvate, pentru a spune, nici mai mult nici mai puţin că socoteşte polemica noastră încheiată. Şi asta după 4 luni de la ultima noastră notă !!! Aşa îşi închipuie P.P.P. că se poate duce o discuţie în piesă? Cu invective, injurii şi în-tîrzieri inexplicabile? Considerăm că acesta e ultimul cuvînt în discuţie. P.S. „Clocotul literar" ar face bine să-i ofere în dar iubitului său colaborator un aparat de radio. Căci din răspunsurile sale, ne-am elucidat că aceasta e lipsa sa principală, (sic !)) Acum două săptămîni, în „Clocotul literar" : NOTA DE RĂSPUNS REDACŢIONALA Considerăm că repetatele calomnii ale lui L. J. din „Clopotul literar" nu merită atenţia şi interesul nostru şi nici al miilor de cititori ai revistei noastre. Dacă cei de la „Clopotul" vor să mai bată clopotele, să le bată pentru ei, să vorbească la pereţi, că cititorii tot şi i-au pierdut. C. L. (adică „Clocotul literar") P.S. Să cumpere ei aparat de radio lui L.J., dacă-i lasă punga ! MISCELLANEA 231 Săptămînă trecută, în „Clopotul literar": RĂSPUNS REDACŢIONAL LA „NOTA DE RĂSPUNS REDACŢIONALA" Cei de Ia „Clocotul" clocotesc de mînia că nu au avut ei ultimul cuvînt în polemica deschisă de revista noastră. N-avem ce să le facem. Eroare humanum est. Să mai facă exerciţii. C. L. (prescurtare de la „Clopotul literar") P.S. Deci pe „Clocotul" nu-1 lasă punga ! Atunci să rămînă P.P.P. fără radio. Polemica, în ciuda aparenţelor, nu s-a terminat, căci a intervenit o a treia forţă: criticul Leonida Umblă. Dar despre asta, cu alt prilej. LEONIDA JIMBLA INTERVINE După cum vă informăm, polemica intre „Clopotul literar" şi „Clocotul literar" nu luase sfîrşit ci, dimpotrivă, luase un avînt deosebit, datorită Intervenţiei revelatoare a criticului Leonida Jimblă (la drept vorbind, cred că nici alt fel n-ar fi luat sfîrşit, avînd în vedere importanţa acută a problemelor discutate). Iată scrisoarea deschisă a numitului critic, publicată de carina în revista „Ucenicul literar" : SCRISOARE DESCHISA Motto : E mai uşor să ai talent decît să ai geniu. (L. Jimblă : „Aforisme"-volum în pregătire) N-aş vrea să intru în dezbatere — cum spunea undeva Maupassant sau Horaţiu — aşa, tam-nisam. Dar mă văd silit de circumstanţe să-mi creez o pledoarie, deoarece trebuie să constat că un critic oarecare a încercat şi chiar a folosit iniţialele numelui meu, pentru a se deda la atacuri, sub masca ocrotitoare a iniţialelor de mai sus, împotriva unui alt critic de la revista „Clocotul literar". Acesta din urmă a răspuns destul de violent, vizînd persoana mea. (Se mai foloseşte încă la noi atacul la persoană ?.). Ei bine, tovarăşi, ţin să precizez din capul locului că aceşti doi critici, inclusiv revistele care au găzduit polemica lor, au profitat de absenţa mea din ţară, fiind plecat pentru două săptămîni într-o excursie în străinătate( impresiile de drum le voi publica cu alt prilej) şi au purtat o discuţie lipsită de sens, timp de aproximativ doi ani. (Da, doi ani de polemică personală, de injurii şi invective!) Bine înţeles că eu, fiind — cum arătam — plecat peste hotare n-am intervenit şi m-am resemnat, hotărît să iau cuvîntul în presă şi să demasc infamiile celor doi beligeranţi. Şi iată că acum s-a ivit ocazia să vorbesc, denunţînd cititorilor falsul comis, precum şi alte lucruri extrem de importante pentru dezvoltarea .ascendentă a literaturii noastre noi, oare, preluînd tradiţiile clasice, reflectă realist şi multilateral actualitatea noastră. Deoarece spaţiul acordat de redacţie nu-mi permite să dezvolt problemele enunţate, ţin să mulţumesc conducerii revistei „Ucenicul literar" pentru ospitalitatea ce mi-a acordat-o publicîndu-mi scrisoarea de faţă şi închei cu cuvintele marelui nostru scriitor Ion E.liade Rădulescu (citez din memorie) : „Scriţi 1 Scriţi! Scriţi!" Leonida Jimblă La care „Clopotul literar" răspunde: SCRISOARE DESCHISA TOV. L. JIMBLA „Quosque tandem?", — pînă cînd, adică, vom fi obligaţi să citim aşa zisele „scrisori deschise" ale criticului Leonida Jimblă ? — cum spunea Cicero. Nu considerăm ca o realitate definitivă, ca o lege obiectivă, faptul că L. J. ar fi numai iniţialele sus numitului critic. Poporul, cu înţelepciunea sa milenară, obişnuieşte să se întrebe: „Numai un cîine e scurt de coadă ?" într-adevăr, numai Leonida Jimblă are iniţialele L. J. ? Ce te faci atunci cu : Lascăr Juraşcu, Leon Jalbă, Lică Ju-gănaru etc. etc. ? (acesta din urmă fiind chiar eroul filmului „Moara cu noroc" de 232 MISCELLANEA Ion Slavici), Sau tovarăşul Jimblă nu i-a vizionat pe clasici ? ! P.S. Cît despre impresiile de drum, criticul nostru nu trebuie să se grăbească să le publice, deoarece nici cititorii nu se vor grăbi să le citească. P.S. „Scriţi 1 Scriţi ! Scriţi!" n-a spus Eliade Rădulescu ci Lavoisier, Iar „Clocotul literar: UNDE SĂLĂŞLUIEŞTE GENIUL In „Scrisoarea sa deschisă", criticul Jimblă s-a decis să facă praf două reviste literare: „Clopotul literar" şi „Clocotul literar". Ei bine, nu i-a reuşit. Iar cînd publică drept motto aforismul d-sale „E mai uşor să ai talent decît să ai geniu", probabil că încearcă jsă facă aluzie la propria sa persoană care, după părerea sa, ar fi genială. Află, tovarăşe Jimblă, că noi nu te socotim genial şi că nu obişnuim să organizăm atacuri la persoană, campanii de defăimare şi alte acuzaţii de care ne învinuieşti. P.P.P. P.S. — Nici Eliade Rădulescu, nici Lavoisier (cum greşit, ea-ntotdeauna de alt fel, consideră „Clopotul") nu au scris „Scriţi ! Scriţi ! Scriţi!" Redactorii noştri se documentează intens, pentru a putea, în cel mai scurt timp, să comunice cititorilor numele real al autorului cunoscutelor fraze. Răspuns în „Ucenicul literar": „UNDE DAI ŞI UNDE CRAPĂ" ! Am scris o „scrisoare deschisă", deci sinceră cum se mai spune, şi iată că cele două reviste s-au întrecut în a mă admonesta. Şi prin ce mijloace! Una mă apostrofează cu cuvintele lui Cicero, adresate, aşa cum ne dezvăluie ultimele cercetări ale orientaliştilor, lui Catilina. Eu sînt comparat deci cu Catilina. Trebuie să recunosc că legătura pe care „Clopotul" vrea să o stabilească în mod insinuant între mine şi Catilina este absolut neştiinţifică, dacă nu chiar imaginară şi absurdă. Iar cealaltă revistă socoteşte că mi-a răspuns argumentat, asigurîndu-mă că nu mă consideră genial, iln definitiv consideraţiiile lor mă interesează prea puţin. Mai ales că le lipseşte baza cercetării ştiinţifice, cum numea Buffon argumentul. Aceste reviste nici nu merită să le răspund. De aceea închei. L. Jimblă P.S. In zadar îmi sînt atacate aforismele, deoarece ele vor apărea într-un volum. Ca şi impresiile de drum, de alt fel (aviz detractorilor de la „Clopotul"). L. Jimblă, după ce a \aruncat din nou mărul discordiei, a ieşit din -discuţie, pentru că avea de terminat o monografie amplă despre Ion Eliade Rădulescu. Revistele însă au continuat să polemizeze în jurul paternităţii celebrelor cuvinte citate de Jimblă : „Scriţi! Scriţi! Scriţi!" Dumitru Solomon