CUPRINSUL Pag. | GRIGORE PREOTEASA [ .............. 5 AL. I. ŞTEFĂNESCU : Cinstea noastră cea de toate zilele (piesă în 3 acte) . 7 * AL. PHILIPPIDE ; întîmplare în deşert; Sînt nume......... 66 ■CONSTANTIN IL1E: Pegas; Din nou; Trecură zilele — piraie repezi . . 68 PETRE STOICA: Inimă acela nu are; Şesurile ţării....... 70 * .-REMUS LUCA: O scrisoare (nuvelă)........... 72 * 'FLORENŢA ALBU: Comunism; Nopţile........... 87 CRISTIAN SIRBU : Cu trenul.............. 89 AUREL STORIN: Cerşetorii din Creta......... 90 ION BRAD: Ţara: Unui prieten neliniştit.......... 91 RUSAL1N MUREŞANU : Ploaia; Vîntul........... 93 | MIHAI CODREANU ] ,..............94 POEŢII LUMII ADY ENDRE : Trăsura contesei Panonnia ; Bătrîna Kun ; Păcatul meu ; Singur cu marea' (în romîneşte de Eugen Jebeleanu).......96 LA ANIVERSAREA LUI MIHAI BENIUC .AL. PIRU: Comentarii la poezia lui Mihai Beniuc........99 SILVIAN IOSIFESCU: Arta poetică.............108 RECITIND PE CLASICI PAUL CORNEA: Pastelurile sau Despre poezia naturii şi natura poeziei la V. Alecsandri................. 111 CRONICA LITERARA ^GEORGETA HORODINCA: Nina Cassian: „Vîrstele anului".....130 TEORIE ŞI CRITICA N. TERTULIAN : Estetica marxistă şi problema „autonomiei esteticului" (II) . 138 B. ELVIN ; Pledoarie pentru personaj , s..........145 :HORIA BRATU: Pornind de la critici... ,..........155 CĂRŢI NOI TEODOR VIRGOLICI : Elena Farago : „Poezii"......... 169 ţ„ MARIN BUCUR: Eusebiu Camilar: „Cartea poreclelor"....... 170 - I. PELTZ : Dumitru Corbea : „Aşa am învăţat carte"........ 172 AL. SANDULESCU: Dan Hăulică şi I. D. Bălan: „Culegere de texte literare" 173 EUGEN S1MI0N: loan Al. Brătescu-Voineşti : „Proza"...... 175' V. MOGLESCU: Octavian Păscăluţă : „Păunul de aur"....... 177 | PETRE PASCU : Mihail Cruceanu : „Poezii alese"........ 17» * OCTAVIAN BARBOSA: Dimitrie Stelaru: „Şarpele Marao" şi „Vrăjitoarele" . 180' / I. NEGOIŢESCU : Pompiliu Constantinescu : „Scrieri alese"...... 181 RADU COSAŞU : Ioana Munteanu : „întoarcerea"......... 184 LUCIAN BALTUCH: Nekrasov : „Opere alese", vol. II....... 185 RALUCA IACOB : Valentin Heinrich : „Bate vîntul din Tîlmaciu" .... 187 > : H. G. Wells: „Omul invizibil"........ 188 S ION PAVEL : Ion Dongorozi : „A deraiat un expres"....... 190 MIRON DRAGU : D. Almaş : „Făclia s-a aprins" ,........ 19» S. RADIAN : Branislav Nuşici ; „Opere alese"......... 192 DAN GRIGORESCU: Boileau: „Arta poetică"......... 194 FLORIN MUGUR : Alcide Cervi: „Cei şapte fii ai mei"....... 195 i REVISTA REVISTELOR — Din ţară — ... I „Tînărul scriitor" nr. 9; „Luceafărul de ziuă" nr. 2/1957; „Flacăra" — septem- \ brie 1957 ...„..„.....,......„ 197 — De peste hotare — „Inostrannaia literatura" nr. 9/1957; „Le Figaro Litteraire" — 14 septembrie 1957 ; Probleme de estetică în „The Journal of Philosophy" ; „Les Temps modernes" — septembrie 1957 ; „La Table Ronde" — septembrie 1957 „ 20î MISCELLANEA Catalogul corespondenţei lui Vasile Alecsandri; O poezie despre Ovidiu; Pe marginea salonului de artă fotografică ; Fals cărturărism ; „Moulin Rouge" ; Mai multă exigenţă în atribuirea unor premii ;„.,.. 208 V GRIGORE PREOTEASA La 4 noiembrie, în urma unui accident tragic, a încetat din viaţă Grigore Preoteasa, iriu credincios al clasei muncitoare şi al poporului nostru, militant devotat al partidului, membru supleant al Biroului Politic, secretar al CC. al P.M.R. Grigore Preoteasa şi-a închinat viaţa încă din primii ani ai studenţiei mişcării revoluţionare a proletariatului, celor mai înalte năzuinţi ale poporului romîn. El s-a .născut Ia 25 august 1915, întrvunul din cartierele muncitoreşti cu veche tradiţie revoluţionară ale Capitalei. Tatăl său era muncitor tipograf la C.F.R., iar mama sa muncitoare 6 GRIGORE PREOTEASA la fabrica de ţigări. Grigore Preoteasa a cunoscut din copilărie viaţa grea, plină de suferinţe şi lupte a proletariatului din ţara noastră. Avînd o puternică sete de învăţătură., el izbuteşte, înfrîngînd nenumăratele piedici pe care Ie întîmpinau fiii oamenilor muncii,, sa termine liceul în anul 1932 şi să urmeze apoi studiile universitare. Legăturile strînse cu oamenii simpli în mijlocul cărora a crescut, sentimentele sale puternice împotriva nedreptăţii sociale, îl îndreaptă încă din aceşti ani către mişcarea revoluţionară. In timpul marilor lupte revoluţionare ale muncitorilor de Ia Griviţa, Grigore Preoteasa ia parte activă Ia acţiunile de ajutorare a ceferiştilor şi intră în rîndurile Uniunii Tineretului Comunist din Romînia. In anii cînd sub conducerea Partidului Comunist Romîn în întreaga ţară se desfăşura lupta împotriva fascizării Romîniei şi pregătirilor războiului antisovietic, Grigore Preoteasa a devenit unul dintre conducătorii tineretului antifascist şi ai mişcării studenţeşti democratice din Romînia. Publicist deosebit de talentat, Grigore Preoteasa a participat la redactarea mai multor publicaţii antifasciste, legale şi ilegale ale Uniunii-Tineretului Comunist şi Partidului Comunist Romîn. Arestat în repetate rînduri de organele represive ale regimului burghezo-moşie-resc, el a fost condamnat în 1935 de Consiliul de Război şi a înfruntat, timp de doi ani şi jumătate, viaţa aspră în închisorile Jilava, Doftana şi Craiova. In 1937—1938, după eliberarea din închisoare, Grigore Preoteasa îşi continuă actn vitatea revoluţionară, ca membru al Comitetului local Bucureşti al Partidului Comunist Romîn. Fiind din nou arestat este internat în anii 1940—1944 în lagărele Ciuc, Caracal,. Tg.-Jiu. După eliberarea ţării noastre, partidul îi încredinţează sarcina de redactor şef al ziarului „Romînia liberă", precum şi alte sarcini de răspundere. Intelectual cu o temeinică pregătire, devotat ideilor marxist-leniniste, el a desfăşurat o activitate rodnică pentru dezvoltarea şi înflorirea culturii ţării noastre. In 1956 Grigore Preoteasa este numit ministru al Afacerilor Externe şi desfăşoară o activitate neobosită pentru promovarea politicii de pace a partidului şi guvernului. La Congresul al IWea al Partidului Muncitoresc Romîn, Grigore Preoteasa este ales membru al CC. al P.M.R., iar în iulie 1957 Plenara CC al P.M.R. îl alege membru, supleant al Biroului Politic şi secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn, avînd sub îndrumarea sa sectoarele culturii, propagandei şi agitaţiei. Pentru meritele sale deosebite, Grigore Preoteasa a fost distins cu înalte ordine şi medalii ale Republicii Populare Romîne. Prin moartea iubitului nostru tovarăş Grigore Preoteasa, clasa muncitoare, intelectualitatea progresistă din ţara noastră, poporul romîn pierd un fiu credincios', iar Par^ tidul Muncitoresc Romîn şi statul democrat-popular un conducător de seamă. Amintirea lui Grigore Preoteasa va rămîne neştearsă în inimile noastre. COMITETUL CENTRAL AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMIN CONSILIUL DE MINIŞTRI AL REPUBLICII POPULARE ROMÎNE. AL. /: ŞTEFÂNESCU CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE — Piesă în 3 acte — PERSONAJELE: RADU IONESCU EUFROSINA HOLCA, mama lui Vicenţiu V1CENŢIU HOLCA VERONICA HOLCA, soţia lui Vicenţiu MIROEA HOLCA, fiul lui Vicenţiu dintr-o primă căsătorie ALEXANDRU MANTU FLOR1CA MANTU (născută Ursu) soţia lui Alexandru DIANA MANTU, sora lui Alexandru ION MUNTEANU FELICIA MUNTEANU, fiica lui Ion VLAD CHIRIŢA Cameriste, secretare ACTUL I In casa familiei Vicenţiu Holca, funcţionar superior într-un minister. Interior modest, apartament de bloc, Bucureşti, 1949. Oameni care n-au răgaz sa-şi „aranjeze" locuinţa. E un salon-bibliotecă, destul de spaţios, care serveşte si ca dormitor pentru Mircea Holca, absolvent al politehnicii. Măsuţă cu fotolii, într-un colţ, divanul, şi alături, masa-lplanşetă p studentului. In stingă, două uşi: sufrageria şi dormitorul soţilor Holca. In dreapta, uşa care dă în vestibul. In fund, două ferestre — una deschisă — prin care se vede un peisaj citadin de primăvară : sîntem în aprilie la etajul al treilea. La ridicarea cortinei, scena este goală. Prin prima uşă din stingă, intră în scenă Diana Mantu, urmată de Mircea Holca. DIANA : (20 de ani. îmbrăcată cam băieţeşte, dar cu şic. Nefardată, părul liber. Frumoasă. Păşeşte pină în mijlocul scenei, apoi, ştiindu-se privită, se apropie de planşetă) : Ei, e gata ? MIRCEA (23 de ani. Cu părul cam mare, .fără să aibă chică. Modest îmbrăcat. N-are cravată. Entuziast): Aproape. Mai. ani foarte puţin. DIANA (Bucuroasă) : Da ? (Se uită la desenul de pe planşetă) Asta ce-i ? (Visătoare) Are ceva de catedrală. MIRCEA : E o hală. DIANA : Aşa, boltită ? MIRCEA : Din cauza, gazelor. Le trebuie spaţiu, să se înalţe... DIANA (Fals lirică) .... spre cerul blind şi-a toate primitor ? 8 AL. I. ŞTEFANESCU MIRCEA : Spre tubul colector. DIANA (II necăjeşte): Eşti un antipoet înnăscut I MIRCEA (Protestează) : Eu ? DIANA : Da, tu ! (Potopindu-l) Eşti un antipod, un antitanc si-un antibiotic. MIRCEA : Eu... DIANA (Nu-l lasă): Parc-ai fiFlorica. (Confidenţială) Stii ce mi-a făcut ? M-a rugat, pentru prima oară în viată, să-i citesc din versurile mele. MIRCEA : Asta-i frumos din partea ei. Sm^AA Frumos- frumos. dar ştia de cel puţin doi ani că scriu. MIRCEA : Nu trebuie să te mire. Aud că munceşte extraordinar de mult ■ Veronica n spune „uzina cu trei schimburi". DIANA : Tocmai. Să nu devină „uzina automată". MIRCEA : Eşti răutăcioasă. Si ce ti-a spus ? DIANA (Surprinsă): Cine? A, da. (Imită, vioaie) Am scris si eu mnid-,,m™ °"ilm- Tot d-a^ea, ştii... (Distrugătoare) personale/ MIRCbA : Atît ? DIANA : Atît. Nu ţi se pare enorm ? Auzi : personale! (Alt ion) Bine Fio-i-am spus, de-acum înainte să ştii c-amj să scriu numai în colectiv. ■ MIRCEA (Rtde) : Şi ea ? DIANA (Imită) : îmi pare rău, Diana. Am vrut să-ti dau un ajutor dar dac-o iei aşa... MIRCEA (Cugetînd): Are şi ea ceva dreptate. Prea o iei de sus. Cîteodată poate mai calci şi tu pe-alături. DIANA : Pe-alături ? MIRCEA (Oarecum neliniştit): Da. Adică... Vreau să spun că.. Ştii în niAi!?*621? trebuie să Vlbl~eze toate coardele, să fie un... un suflu puternic... DIANA : Un suflu puternic ? (Concluzivă) Da. Sigur că trebuie. (Tace si se uita foarte atent la planşetă. Mircea o priveşte încurcat. Mică pauză Apoi, brusc) Hala-i mult prea boltită MIRCEA (Nepregătit) : Hala ? DIANA : Da, hala. E mult prea boltită. Trebuie să mergi pe o linie mai severă. Stil roman, de pildă. MIRCEA (Zîmbeşte superior): Asta-i o copilărie. (Se lansează) Dimensiunile şi forma sînt strict determinate de cantitatea si specificul gazelor, care... DIANA : Aiurea ! MIRCEA (Dezorientat) : Nu te-nteleg. Gazele... SIi4^A('4Cc/a?y'?^:\EuoCred că gazele n"au nici o importantă. MIRCEA (Scandalizat): Cum poti să spui că gazele > DIANA/// întrerupe) : Ei da, gazele ! N-au nici o importantă. (Cu ton superior) Trebuie o linie mai clasică. Roman, ăsta-i stilul ' n}?5^AJ-Ind^1atl: Ce"are romanul cu colectorul? Asta-i o aberaţie... DIANA (Jignita): Te rog, Mircea. (Vicleană) Am vrut să-ti dau un" ajutor, dar dac-o iei aşa... ' MIRCEA (Rîde dumerit) : Răzbunătoareo ! (Redevine serios) Si totuşi. Una-i poezia şi-alta tehnica. Una cere studii de specialitate,' iar cea- r^Aialta;;-,ceaIalta'„mă ro&' e 0 valenfă a spiritului uman, în genere. DIANA (Uşor persiflantă) : Vorba aia : cine n-a făcut poezii la vremea lui... CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 9 .MIRCEA : De ! Cam aşa e. De fapt, fiecare a fost odată-n viaţă poet. DIANA (Acelaşi joc): De fapt, fiecare ţînc s-a jucat odată-n'ţarină şi-a fost (inginer. MIRCEA (Suride): Nu neg. DIANA (7/ priveşte o clipă, apoi recită, mărşăluind în tact, prin încăpere : Peste stînci, Peste zări, Sînt chemări! MIRCEA (0 urmăreşte amuzat cu privirea) : Nu-i frumos să exploatezi un păcat de tinereţe. Cind am scris asta eram în anul întîi. DIANA : Ce-are-aface... (Recită) La valeur n'attend pas le nombre des annees. Ştia el ceva, bătrînul Corneille. MIRCEA (Atins) : Mă rog. Aşa-mi trebuie dacă te-am lăsat să-mi scotoceşti prin caiete. (Se îndreaptă spre fereastră) DIAN (TI priveşte o clipă cu regret, apoi iar agresivă) : Acu, după ce ţi-a trecut, sper, superbia tehnică, poţi să-mi spui ce film; nefericit ai ales, pentru această biată după-amiază de duminică ? MIRCEA (Timorat): Crucişătorul Potiomkin. DIANA (Se apropie): Norocul tău că nu eşti înl toate ca-n poezie... MIRCEA (Se-ntoarce brusc spre ea): Iartă-mă. (Ii ia mina): Diana, tu ştii că eu... (Se întrerupe brusc şi cu necaz, S-a deschis o uşă. Intră Radu Ionescu. E un bătrîn greoi: 65 de ani. Păr alb şi pleoape grele, îmbrăcat corect. Ghiceşte ce se-ntîmplă şi se-ntoarce-n uşă, reţinînd astfel timp de o clipă pe cei care-l urmează) RADU :Bogdaproste pentru masă. (Se aude o voce bătrînească de femeie, din sufragerie : „Să trăieşti, domnu'Radu. Să ne trăieşti"'.' Intretimp, cei doi tineri s-au depărtat unul de altul şi privesc amîndoi pe fereastră, cu spatele la scenă) DIANA : Ce frumos se vede de la voi, Mircea. O adevărată panoramă. MIRCEA : Micul Paris ! DIANA (7/ priveşte pe furiş, bănuitoare) : Nici un Paris. Uite jos, in fund, mitropolia. MIRCEA (Poetic) : Deasupră-i sfântul duh, în chip de porumjbel. (In ur/na lui Radu Ionescu, intră Vicenţiu Holca, 46 de ani, bărbat înalt, masiv, frumos, cu un foarte uşor început de îngrăşare. Tntîi Radu, apoi Vicenţiu, care aruncă o privire cercetătoare spre cei doi tineri, se aşează în fotolii) DIANA "(In continuare, lui Miroea, şi mai bănuitoare): Iar acolo (arată cu mina), un mic lac albastru, glaciar MIRCEA : Exact: lacul Bilea şi alături, cabana. DIANA (Sarcastică) : Ba parcă-i o cămilă, Polonius ! (Mircea rîde, ea-l ameninţă) 'Să ştii că nu mai merg la Potiomkin ! RADU (Din fotoliu, peste umăr) : Potiomkin ? Merită să-1 vedeţi. (Cei doi tineri se-ntorc cu faţa spre scenă şi ascultă cu deferentă). DIANA (Vine spre centrul scenei. Copilăroasă): Dacă zici dumneata, atunci mă duc. (Către Mircea, care s-a apropiat) : Dar numai pentru nenea Radu, înţelegi? (Vicenţiu priveşte iar atent la cei doi 'tineri). .MIRCEA (Bucuros şi grăbit): Atunci: echiparea. (O trage pe Diana în dreapta spre vestibul. Din fstinga intră Veronica Holca, femeie de 33 10 AL. I. ŞTEFANESCU de ani, frumoasă, serioasă. In părul scurt se ghicesc parcă unele fire albe. E-mbrăcată modest, dar cu gust: fustă neagră, bluză albă, fină.) VERONICA : Unde vă duceţi, copii ? MIRCEA (Din vestibul) : La cinema, Veronica. EUFROSINA HOLCA (A intrat în urma Veronicăi. 70 de ani, femeie simplă, casnică. Figură oarecare) : Mirciulică, ia-ţi maică un pardesiu mai gros, că-i răcoare afară. (Apar cei doi din vestibul, cu cite un trend uşor, cu capetele descoperite. Tsi iau la revedere) : EUFROSINA : De ce nu iei ceva în cap, Mirciulică ? Să nu răceşti. MIRCEA : Nu se face, mamaie. (Arată spre Diana) Fata fără şi eu cu ? VERONICA : Mircea. Vino-ncoa puţin. (Ii rabate gulerul trendului) E mai elegant să stea normal. MIRCEA : Mulţumesc, Veronica. DIANA (Din uşa vestibulului, nerăbdătoare) : Peste stînci, Peste zări, Sînt chemări! MIRCEA : Diana ! VERONICA (Zîmbind, către Diana) : Ce-i asta ? DIANA : Un suflu puternic, care-1 aitrage pe Mircea ! (Iese, iar Mircea o urmează ca tras cu aţa. Sînt priviţi părinteşte, deşi cu oarecare nedumerire de ioti ceilalţi) EUFROSINA : Şi tot în'capul gol a plecat! RADU (Cu umor): Degeaba, coană Eufrosino. Ăstora doi nu li-e frig.. (Mică pauză) A căzut cam de vreme Pastile, anul ăsta. VERONICA (Către Radu): Dacă mă crezi şi uitasem că azi e Paşti. VICENŢIU (Care pină acum a tăcut, fumînd preocupat şi făcîndu-şi siesta). Cu viaţa asta a noastră, azi e luni şi mîine-i sîmbătă. Ca mîine sînt cinci ani de la eliberare şi ritmul nici gînd să slăbească. EUFROSINA (Se bagă-n vorbă, timidă): Chiar aşa, zău. Uită omul şi de- sărbători. VICENŢIU (Rece): Nu d-asta-i vorba, mamă. (Eufrosina pleacă fruntea. Vicenţiu explicativ şi tolerant către Radu) Are o singură idee care o stăpîneste : să facă ouă roşii. RADU (Amuzat) : Da ? VICENŢIU : Asta ne lipseşte acumi: ouăle roşii ! RADU (Neglijent) : Ce importanţă are? (Către Veronica) Ţi-aduci aminte-de noaptea învierii din'34 ? Cînd a dat siguranţa peste noi, cu ouăle roşii pe masă ? (Veronica încuviinţează din cap, cu melancolie. Radw către Eufrosina) Avea şi răposata, dumnezeu s-o ierte, o idee în legătură cu ouăle roşii. Nu admitea în ruptul capului să le vopsească-altfel decît cu băcan. Zicea că vopseaua chimică o bagă-n păcat. EUFROSINA (Vizibil interesată şi competentă): Păi aşa şi este, domnu'" Radu. Băcanul... VICENŢIU (O întrerupe cu blîndeţe): Ţi-am spus să nu mai zici „domnu" Radu". Dumnealui este un tovarăş vechi de tot, de zeci de ani în mişcare... (Montîndu-se întrucîtva) Şi dumneata-i tot dai cu „domnu".... (Eufrosina pleacă ochii din nou) CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 11 VERONICA (Cu reproş potolit): Vicenţiu... (Iese) RADU (Rar, ca s-o dreagă): Lasă, coană Eufrosino. Nu te necăji. (Cu umor) înainte, cînd îmi ziceau toţi „domn", n-aveam după ce bea apă, şi-acuma, cînd am ajuns şi eu domn, fiecare mă ia cu „tovarăşe". EUFROSINA (Nu sezisează) : Vezi, Vichente mamă?... VICENŢIU (Zîmbind condescendent, către Radu): Văd, cum să nu văd. (Intră Veronica, urmată de-o fatâ-n casă cu cafele. După Eufrosina, îl serveşte pe Radu. Se opreşte la jumătate, cu ceaşca-n aer) VERONICA : Nici nu te-am întrebat dacă. ai voie, nene Radule ! RADU : N-am, fată, n-am. (Ii apucă braţul şi-l trage spre el) Parcă toată viaţa mea, am făcut numai ce" era voie ? (Toţi beau. Radu continuă s-o „reabilitezi' pe Eufrosina) : Ei, ia zi, îuseşi la-nviere, coană Eufro-sino ? EUFROSINA (Priveşte întîi spre Vicenţiu, apoi către Radu) : PM, să nu mă duc ? C-avea o vorbă răposatul... (Arată la Vicenţiu) Tată-său, dumnezeu să-1 ierte : omu-i om pînă-i neom... RADU : Faci cum iţi place, coană Eufrosino : cu băcan, sau fără băcan l EUFROSINA (încurajată şi confidenţial) : Crezi că nu mi-am roşit cîteva, pentru sufletul meu ? VICENŢIU (Face haz de necaz) : ^Poftim. (Spiritual) Poate-ai dat şi-un acatist pentru mîntuirea sufletelor comuniştilor din familie ? EUFROSINA : Am dat maică, am dat. Se putea să nu dau ? VICENŢIU (După ce Eufrosina a terminat de băut): Nu te duci să te odihneşti, mamiă ? Ai uitat ce-a spus doctorul ? EUFROSINA (Se ridică cu greutate, dar ascultătoare) : La revedere, tovarăşe Radu. (Radu se ridică galant şi se înclină. Vicenţiu se vede nevoit să-l imite. Eufrosina îi sărută pe frunte pe Vicenţiu şi pe Veronica, apoi iese) VICENŢIU (Se aşează la loc, după Radu): Biata mama. A rămas cu ideile ei şi nu pot să i le scot din cap. RADU : Pe bătrîni, dacă nu-i ai-, să-i cumperi. (Cu umor) Să nu crezi că trag spuza pe turta mea. (Vicenţiu schiţează un gest de protest) VERONICA : Da, Vicenţiu. Ce n-aş da eu acu s-o mai am pe mama. Şi să nu crezi că era comunistă. Cîte-am tras cu ea, numai eu ştiu. RADU : Las-o-n pace. A fost o femeie şi jumătate... VERONICA : Cînd m-a simţit prima dată că am legătură cu partidul mi-a tras o bătaie, de-am zăcut trei zile. (Radu surîde) VICENŢIU : Cum aşa ? Nu ştiam. VERONICA (Continuă să povestească. O imită pe mama sa): A murit tat-tu, a murit frate-tu, acu te-a apucat şi pe tine nebunia ? îmi zicea, şi dă-i şi dă-i. Avea dreptate în felul ei. (Scurtă pauză) Cît despre tata, abia de-1 mai ţin minte. Aveam doar şase ani, cînd l-au făcut „fugit de sub escortă". La început n-am înţeles nimic. îmi închipuiam „escorta", aşa ca un fel de remorcă de tramvai, un vagon tras de cai. de sub care era foarte bine să fugi. Şi mă-ntrebam : De ce nu se-n-toarce tata, din moment ce-a scăpat de sub escortă ? (Pauză) RADU (Melancolic): Bietul Anghel. Eh... să fi ajuns şi el zilele astea... (Pauză. Tăcere grea. Deodată zîmbitor, Veronicăi) Dar eu? Euce-ţs 12 AL. I. ŞTEFANESCU sînt ? Nu eşti tu fata mea ? (Ii desmiardă mina. Glumeţ, către Vicenţiu)^ Cum se poartă fata, Vicenţiu ? VICENŢIU (Nu se aşteaptă) : Foarte bine, tovarăşe Radu, foarte bine. (Spiritual) \: E foc principială. Arde. Numa-n casă-i cam moale. RADU : Serios ? VICENŢIU (Sigur de- sine): Mama-i o mistică, Mircea un sentimental, şi ea le dă apă la moară. VERONICA (Se opune calmă): Bătrîna-i o femeie cu prejudecăţi, dar de treabă. Iar Mircea, e pur şi simplu amorezat. ÎRADU : De Diana, nu ? (Veronica aprobă din cap du un aer complice) VICENŢIU : Ai observat şi dumneata ? RADU: Nu era prea greu. Cred chiar că am întrerupt o declaraţie cînd am intrat aici, şi-mi pare rău. VERONICA : Aşa-i că ţi-a părut rău ? La fel mi se-ntîmplă şi mie, şi Vicenţiu nu mă-înţelege. Uneori mi-e o teamă grozavă să nu-i stingheresc. Ştii, la tineri de vîrsta lor, dragostea se-nfiripă mult mai greu decît la oamenii maturi. VICENŢIU : Cam1, paradoxal, ce spui. VERONICA : O fi paradoxal, dar eu aşa cred. (Pauză sdurtă. Apoi reia meditlnd) întotdeauna am simţit nevoia de a proteja pe-aceia dintre noi care intră în raza iubirii. VICENŢIU : Fluturii de noapte în jurul lămpii ! VERONICA : De ce această imagine negativă ? Eu aş vedea altfel. (Evocatoare) Un crîng umbros... Zboară mii de gîze... Sînt doar nişte puncte negre... Dar cînd traversează snopul de raze, se aprind deodată, devin nestemate... (Fără adresă, precisă) Dar de unde ne-o fi venind dorinţa de a-i proteja? RADU (O priveşte atent): Din solidaritate, cînd iubim şi noi... Din generozitate* cînd sîntem singuri şi nefericiţi. VICENŢIU : Oricum) ar fi, am impresia că nu trebuie să devenim nişte peţitori generali. (Către Veronica) Şi pe urmă ţi-am spus: nu-i momentul pentru Mircea. RADU : Nu-i momentul să facă declaraţii ? VICENŢIU (Atent): Nu. Cred că nu-i cazul să se căsătorească atît de repede. Mircea nu şi-a terminat studiile. Ea-i studentă, scrie poezii... Trebuie să-şi facă şi ei o situaţie mai întîi, şi pe urmă... A^ERONICA : Ce situaţie ? Dacă se iubesc n-au nevoie de nici o „situaţie". VICENŢIU (Bate-n retragere) : M-ai înţeles greşit. Nu-i vorba de avere ci de maturitate, de o concepţie clară despre viaţă. RADU : E vorba... dacă se iubesc cu-adevărat sau dacă-i doar o joacă ! VERONICA : Cine-ar putea şti ? RADU : Mantu ce zice? Ar fi de acord ? VERONICA : Alexandru ? (Cam pe gînduri) Mda. Cred că da. De ce nu ? (Deodată) N-am discutat aşa ceva cu el. Ştii, ne vedem cam rar. Din an în paşte... Sîntem. toţi pină peste oap in muncă şi fiecare-n alt sector... N-ai. văzut şi azi ? Cu chiu cu vai am prins şi noi o zi liberă comună. Cînd colo, în ultima clipă, Florica telefonează că nu mai pot să vină. IR ADU : Qe i-a reţinut ? CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 13 VICENŢIU : N-a putut să-mi spună prin telefon. O fi vreo sarcină urgentă, cine ştie.... VERONICA : Chiar. Ia să-i mai sun odată. (Se uită după telefon) VICENŢIU (Vrea să se ridice): Telefonul e-n dormitor. VERONICA : Nu te deranja. Mă duc acolo. (Iese prin uşa a doua din stingă ) VICENŢIU (După ce t-a măsurat din ochi pe Radu, care priveşte-n altă parte) : Ce-am auzit, tovarăşe Radu ? RADU CCam ursuz): Ce-ai auzit ? VICENŢIU: Că pleci din ministerul nostru. (Pentru că Radu nu răspunde) Şi... unde treci acum ? RADU : încă nu stiu. VICENTTU : Păcat. RADU : De ce ? VICENŢIU : Citi mai sînt ca dumneata in minister ! RADU (Rece): Nimeni nu-i indispensabil. VERONICA (Intră cu aparatul de telefon în mină. In timp 'ce-l pune la priza \dinisalon, vorbeşte): Nu-nţeleg nimic. Ami telefonat la Alexandru. Mi-a răspuns cineva străin că nu sînt acasă. Şi pe urmă, 3 închis RADU : Imî pare rău. Mi-ar fi făcut mare plăcere să-1 văd si pe Mantu. VICENŢIU : Ei, o să vină ei. VERONICA : Dar cînd ? La sase am şedinţă. RADU: Ce şedinţă? VICENŢIU : Parcă mai are cineva zi de odihnă ! Sînt zile care au cite 72 de ore, tovarăşe Radu. (Rîde) RADU : Ştiu, ştiu... VERONICA : Şi culmea ester că nici nu-ţi vine să te plîngi. Trăim într-un fel de beţie a muncii. Oamenii se vaită din cînd în cînd, dar în aceste vaiete se simte o satisfacţie secretă. De fapt, fără ritmul acesta trepidant, viaţa ar fi... goală. RADU (O priveşte atent) : Chiar goală ? VERONICA (Stingherită): Vorba vine. (Tristă) Imbătrînim totuşi! RADU : Mdai. (Trist foarte) Bătrînetea e o pacoste. VERONICA: Iartă-mă. VICENŢIU (Ca să schimbe vorba): Vezi c-am avut dreptate, Veronica ? VERONICA (Distrată): Ce dreptate? Tu mereu ai dreptate! VICENŢIU : Cu tovarăşul Radu... (Veronica-şi plimbă privirea de la Vicenţiu la Radu) RADU (Care a sezisat) : Da. Am cerut ieşirea din minister. VERONICA : Si ? Ti-au aprobat ? RADU: Da. VERONICA (Cu reproş drăgăstos): Cum, nene Radule ? Vrei chiar să ieşi la pensie ? RADU (Cu viclenie blajină): Unde-ai văzut tu comunist Ta! pensie ? VERONICA : Ah, aşa ! (Rîde) VICENŢIU (Curios) : Vasăzică tot treci în altă muncă ? RADU (Puţin agasat): Sînt la dispoziţia partidului. VERONICA : Mi-am închipuit eu. Aşa te-am pomenit din totdeauna : mai fără stare ca oricare dintre noi, deşi aiveai un car de ani în spate. 14 AL. I. ŞTEPANESCU RADU : Ei! Chiar aşa, ca pe timpuri... nu prea mai merge. (Oftează) S-au şi schimbat multe de-atunci. Ilegalitatea rămîne in urmă, ca un vis... Am trecut şi de prima etapă... Acuma sîntem pînă-n gît în revoluţia noastră socialistă. Peste capetele noastre bate alt vînt, vîntul construcţiei... Planificăm, organizăm, producem, industrializăm... Ne trebuie constructori, mulţi constructori. (Alt tort)... Cîteodată îmi vine să mă-ntreb : la ce dracu mai eşti tu bun acuma „bătrîn petrolist de profesie revoluţionar" ? VICENŢIU : Ei asta-i ! Cum aşa ? RADU : Iac-aşa. Veronica ştie: mie-mi place munca vie, munca în mijlocul oamenilor. îmi place să ridic masele, să dau poliţia peste cap, să mă bat cu legionarii... Asta-mi place ! Asta-i viaţa mea. (S-a înflăcărat puţin. Veronica l-a urmărit cu ochii strălucitori. Vicenţiu e mai calm. Cu un fel de regret) Numai că azi... moşierii sînt lichidaţi, capitaliştii expropiaţi, maniştii la pămînt... (Concluziv) Lucrurile au devenit parcă prea liniştite, pentru un scandalagiu ca mine. VICENŢIU: Bine, dar... RADU (II întrerupe): Ştiu. N-am dreptate. Mi-am făcut eu singur morala necesară, n-avea grijă. (Cu umor) Dar poţi să te pui cu un maniac bă-trîrjj care te lucrează din umbră ? VERONICA (Surîde): Lasă, ;nene Radule, că m'-am lămurit cu aşa zisa dumitale bătrineţe. De fapt, după cîte-nţeleg, eşti în căutarea unui sector mai bătăios. (Viu) Spune sincer : l-ai găsit ? RADU (Zîmbeşte modest) : Păi, cred că pe lai ţară, p-aclolo-i acum păruiala mat mare. Acolo mă trage aţai. Trebuie să aruncăm pe arături ceva sămîntă selecţionată de revoluţie socialistă. VERONICA : N-o'să fie obositor ? ' RADU: Poate. (Trist) Dar dacă aş sta în casă, simt că-n cîteva luni aş putrezi pe picioare. VERONICA : N-ai. dreptul să vorbeşti aşa. VICENŢIU : Totuşi, ceea ce spui dumfneata, te rog să mă ierţi, nu-i prea just. Lupta de clasă se ascute din de în ce. E o lege! Planificarea; la fel : e o lege ! Şi pe urmă, nu putem împărţi revoluţia aşa, pe compartimente. Acu-i gata la oraş ! Trecem la ţară ! VERONICA (Nervoasă) : Ce-ar fi, Vicenţiu, dacă. nu i-ai mai dâ lecţii de marxism lui nenea Radu ? RADU : Lasă-1, Veronica. Are dreptul să-şi exprime ideile. De altfel, pe ici pe colo mai are şi dreptate. VICENŢIU (Modest): Mă rog. Eu n-am experienţa pe care o are tovarăşul Radu. N-am nici măcar experienţa ta... VERONICA (Cu oarecare remuşcare): Dar nu despre asta-i vorba, Vicenţiu. VICENŢIU (O întrerupe): Nu, nu. Aşa este. Am fost un orb pînă la patruzeci de ani. Un orb. Abia războiul, ororile lui, apoi partidul, mi-au deschis ochii. (Veronicăi) Te-am întîlnit pe tine şi-am înţeles că alt drum nu poate exista în viaţă. Am înţeles şi-am fost fericit. De aceea poate, mă pripesc uneori, vrînd să apăr această fericire. (Rămîne gîn-ditor. Pauză) RADU (II priveşte curios pe Vicenţiu): Ei, copii. (Cu umor) Prea mult CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 15 am vorbit. Mă duc. (Se ridică greoi. O sărută pe frunte pe Veronica. Strînge mina lui Vicenţiu) Iar tu. bătăiosule. să laşi copiii să se iubească, auzi ? VICENŢIU (Mai luminat la fată): Ii las, tovarăşe Radu. Ce, nu-i las? ('Aduce pardesiul din vestibul şi-l ajută pe Radu să-l îmbrace) Ii las... (Spiritual) Dar organizat, nu anarhic. RADU • Mulţumesc. (Iese urmat de cei doi. Scena rămîne o clipa goala. Se aud ultimele saluturi de plecare. Apoi dei doi se-ntorc. Veronica se se plimbă nehotărîtă prin cameră. Se duce la fereastră. Vicenţiu se îndreaptă spre fotoliu) VERONICA : Oare ce să-i fi împiedicat ? . VICENŢIU (Se ridică din fotoliu, unde abia se aşezase şi vine spre ea): Florica ? Cine ştie. Ţi-am spus : vreo sarcină urgentă. VERONICA : Crezi? VICENŢIU : Ce altceva ? Nu-ţi fă idei. VERONICA : Nu-mi fac. (Priveşte pe geam) Ce primăvara ! -Seamănă mai mult a toamnă : e rece şi umed. VICENŢIU : Ei, ce-ai cu primăvara ? Bine c-a venit. VERONICA : Mie, primăvara nu mi-a mers prea bine-n viaţă. VICENŢIU (Cu reproş) : Si noi! ne-am cunoscut tot într-o primăvara. VERONICA (Distrată) : Da, dar nu uita că era pe vremea bombardamentelor (Brusc) Azi sînt 15 ani de la prima mea cădere? (Visătoare) Eram împreună : nenea Radu,, Alexandru şi eu. Aveam optsprezece ani si dădeam clasa a şasea-n particular... VICENŢIU : Cine v-a dat ? VERONICA (Tresare) : Nu stiu. Nenea Radu m-a asigurat ca nu ne-a dat nimeni. Probabil că eu, sau Alexandru, am: fost filaţi şi n-am observat. VICENŢIU (Preocupat) : Da, se poate. Ce zici de bătrînul ? Nu mi se pare lucru curat cu eliberarea lui. VERONICA': De ce „eliberare" ? El singur a cerut! VICENŢIU : Chiar aşa să fie şi tot nu mi se pare prea olar. (1st continua firul)>De altfel, cu ideile lui, nu m-ar mira. VERONICA (II priveşte curioasă): Aşa-i el. întotdeauna are idei originale. VICENŢIU : Originale ? Cam învechite, poate ! VERONICA : Nici n-ar fi de mirare. Şi el e foarte vechi. VICENŢIU: In sfîrsit... Să sperăm că n-o să-l răstălmăcească nimeni. VERONICA (Contrariată) : Exagerezi. Trăim doar între oameni: de buna credinţă. (Vicenţiu face un gest de îndoială) Nu mă tem pentru el. E un om puternic. VICENŢIU : In cazuri d-astea nimeni nu-i prea puternic. VERONICA: El, da. (Se aude soneria) Vicenţiu, vezi tu cine-i. (Se trin- teşte glnditoare pe un fotoliu. Vicenţiu se duce în vestibul. După o clipă se aude vocea lui si-a unei femei) VICENŢIU (Din vestibul) : Singură ? VOCEA : Da. Cine mai e la voi ? VICENŢIU (Din vestibul) : Nimeni. Veronica şi cu mine. VOCEA (Cu calm afectat) : Foarte bine, foarte bine. VERONICA (A ascultat întîi cu atenţie, apoi se ridică de pe fotoliu şi se-n- dreaptă spre vestibul. Din mers) Florica, tu eşti ? (Nici un răspuns. Intră în scenă din dreapta, Florica Mantu. O femeie energică, 35 de 16 AL. I. ŞTEPANESCU ani, tunsă „ă la garconne"'. Se observă că nu dă atenţie îmbrăcăminţiL Are cîteva şuviţe cărunte, contrazise de o frumuseţe robustă. Veronica: se apropie şi-o îmbrăţişează de politeţă, dar Florica o strînge tare~ După ce se desface din îmbrăţişare) : Dar ce-i cu tine ? FLORICA (înăbuşit): Este. Daţi-mi un scaun. (Vicenţiu se execută. Florica se aşează. Se uită pe rînd la cei doi, apoi în jur) E cineva p-aici ? VERONICA: Nu-i nimeni. Dar de ce ? FLORICA (Hotărîndu-se cu privirea într-un punct imaginar, împietrită) Mantu a fost ridicat! VERONICA (Lovită) : Nu se poate ! VICENŢIU (Holbează ochii) : Cu... cum ? FLORICA (Sec): Azi, la douăsprezece. Cînd v-am telefonat, erau la noL Acum mi-am revenit. Primul meu drum a fost încoace. VERONICA (Stupefiată) : Nu se poate, Florica. Aiurezi. Nu se poate. VICENŢIU : Dar cum ? De ce ? Ce s-a-ntîmplat ? VERONICA (Pentru că Florica nu răspunde) : Dar e cu neputinţă. Alexandru ? Trebuie să fie o greşală. (încearcă să se autoconvingă; să-i convingă şi pe ceilalţi) O greşală, Florica. Sigur o greşală. VICENŢIU (Care-ncepe să-şi revină): V-au luat vreun interogatoriu? Despre ce-i vorba ? FLORICA: Nu-mi pune întrebări. Nu pot să-ţi răspund. VICENŢIU : Şi tu ? Tu eşti scoasă din cauză ? FLORICA (Mai rece) : După cum se vede. (Cu calm voit) : Diana unde-i ? VICENŢIU : La cinema, cu Mircea. FLORICA: Mai bine că nu-i aici. II diviniza. VICENŢIU: Da. E o mare lovitură pentru ea. (Se corectează) Pentru noi toti... Mantu! Cine-ar fi crezut? Ilegalist!... iFost in Spania!... Fost la Buchenwald !... (Ca lovit de o idee) In fond, poate tocmai asta... VERONICA : Cum, tocmai asta ? Nu-nţeleg. FLORICA (întunecată) : Ba eu înţeleg.' VERONICA (Nervoasă, lui Vicenţiu) : Ce-nţelegi ? Cum ? E suspect fiindcă a fost în Spania ? Fiindcă a fost în lagăr ? Dar are numărul pe braţ. (Ca pentru sine) Cincisprezecemii, treisute cincisprezece. (Tare) Asta nu-i destul ? (Mai tare, sacadat) Cinci-spre-zece mii trei sute cinci-spre-zece ! FLORICA (O priveşte cu oarecare neplăcere) : Nu ţipa. (Maşinal) Da, ăsta-i numărul. VERONICA (Se plimbă în neştire prin cameră) : Ce ? Ne pare rău c-s scăpat ? Sîntem nebuni ? VICENŢIU (Alarmat): Dar nu, Veronica. E-o prostie, ce-am spus. Curr îţi trece aşa ceva prin minte ? (se ţine după ea) Linişteşte-te. Totul s< va lămuri. Linişteşte-te. VERONICA (II dă la o parte cu oarecare bruscheţă şi se adreseazt Floricâi): Şi ce-«ai făcut, Florica. Ce-ai făcut p.înă acum ? FLORICA (Rezistentă): Ce să fac ? VEiRONICA (Nervoasă): Ce-ai făcut, ca să-l salvezi. FLORICA (Se-mpietreşte din nou): Să-l salvez! (Brusc) De cine să CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 17 salvez ? De puterea noastră populară ? De propriile lui greşeli ? Numai nevinovăţia îl poate salva. Au să cerceteze şi-au să-l judece. Dacă-i nevinovat, au să-i dea drumul. VERONICA (Uluită): Dacă-i nevinovat ? Cum ? Te-ndoieşti de cinstea lui ? De cinstea soţului tău ? FLORICA (Dură): Nu-imi permit nici măcar să ,'mă-ndoiesc. Nu-i căderea mea. Aici nu soţul a greşit, ci comunistul. VICENŢIU (Cu ezitare): In astfel de cazuri, Veronica, nu-i bine să te-ameisteci. VERONICA (Rătăcită): Nu-i bine? Pentru cine nu-i bine? El este în impas, el, Alexandru, nu noi. El trebuie ajutat, nu noi. FLORICA (întunecată): Mai sînt şi alţii în impas.. Cînd te căsătoreşti cu cineva, ai o răspundere. Şi Diana ? Te-ai; igîndit la Diana ? VERONICA (Tresare) : Diana ! Dar ce amestec are ea aici ? (Se plimbă iar prin cameră. Vorbeşte parcă singură) Diana! Auzi, Diana! FLORICA (Se ridică. Rece): Vă las. VERONICA (Se opreşte) : Dar unde pleci ? De ce pleci ? FLORICA (Demnă): Ştiu că sînt o pacoste pe capul vostru. VICENŢIU : Vai de mine. Cum poţi să spui aşa ceva ? (Schimbă tonul) Si... unde te dinei ? FLORICA (II priveşte fix): La Elena. VICENŢIU : Da, da, sigur. Ţi-e soră. O să te-ajute. FLORICA : Să-i spuneţi Dianei să vină şi ea tot acolo. VERONICA (Se îndreaptă spre Florica): Florica, tu nu vrei să faci nimic pentru Alexandru ? (Florica, în picioare, o priveşte împietrită. Veronica se-ntoarce spre Vicenţiu) Vicenţiu, tu n-ai vreo idee ? Să telefonăm undeva, la cineva ? (Vicenţiu face un gest de reţinere. Veronica urmează, crescendo) Să întrebăm, să mergem, ' să stăruim. (Tace deodată. Se uită fix la cei doi: Florica mută, Vicenţiu cam încurcat. Deodată, cu un calm nefiresc) Da, da. Voi vă-nohipuiţi că sînteti disciplinaţi, partinici. Nu vreţi să umblaţi cu intervenţii. (Strigă) Dar cine v-a spus că partidul a hotărît asta ? Cine v-a spus să partidul ştie măcar de asta? Cine v-a spus? (Cei doi rămîn în aceleaşi poziţii. Veronica-şi fringe mîinile) Dar e-ngrozitor ce faceţi, e-ngrozitor ! (Se sprijină de un perete şi-i priveşte cu repulsie) E o laşitate ! VICENŢIU (Se repede la ea): Dar te rog, Veronica, te rog". Linişteşte-te. (Către Florica, tot nemişcată) N-o lua-n seamă. FLORICA (Ultragiată): Nici n-o iau. VERONICA (Se smulge de lingă Vicenţiu şi se repede la telefon): Da, da. El. Numai el. N ulm ai el poate să facă ceva... Numai el o să vrea să facă ceva. FLORICA (Priveşte surprinsă spre telefon. Lui Vicenţiu): Despre cine vorbeşte? Să nu facă vreo prostie. VICENŢIU (Ca mişcat de un resort, aleargă la Veronica şi-i ia ktparatul din mină) Veronica. Ce faci ? Cui telefonezi ? Astea sînt lucruri care se discută la telefon ? FLORICA (La locul ei): Da, Veronica. Nu-i cazul. Potoleşte-te ! (Apăsat) In fond, e vorba de bărbatul meu. VICENŢIU (Rămâne un moment cu ochii ţintă la Florica. Veronica profită şi ia din nou aparatul): Draga mea, nu-i bine ce faci. 2 — V. Romîncascîi nr. 11 18 AL. I. ŞTEFANESCU VERONICA (Energică): Pentru cine nu-i bine? Pentru tine? Pentru ea? N-o fi. (Tare) Dar e bine pentru el. (Formează numărul. Florica face un pas spre ea) FLORICA : Cui vorbeşti ? VICENŢIU : Ai grijă ce spui. VERONICA (Nu-i bagă-n seamă): Alio. Nenea Radu? (Mişcare de relaxare la ceilalţi doi) Veronica... Poţi să -vii la noi ? O nenorocire... Mare. Da. Mulţuimesc. Te-aştept. (Pune receptorul pe furcă, istovită. Se duce la un fotoliu şi se trînteşte-n el, fără să mai dea atenţie celorlalţi doi, care s-au aşezat şi ei) VICENŢIU (Floricâi, mai mult în şoaptă): iNu-ţi dai deloc seama, ce să fie ? FLORICA (Tot în şoaptă): Nu mă-ntreba. Nu '.pot să-ti răspund. VICENŢIU (Insistă): Mie, poţi să-mi spui. E ceva cu... (Şopteşte Floricâi ceva, la ureche) Da ? FLORICA (Rece): Nu ştiu. (Tăioasă, deoarece Vicenţiu insistă prin mimică) N-am oe spune, înţelegi? (Vicenţiu se retrage oarecum jignit, în fotoliul său. Pauză generală. Fiecare priveşte în altă parte) VERONICA : Cît o fi ceasul, Vicenţiu ? VICENŢIU (Tsi consultă ceasul) : E şase. La cît ziceai că ai şedinţă ? VERONICA (Apatică): La şase.. VICENŢIU : Ar trebui să te-mbraci. VERONICA : Nu mă duc. VICENŢIU : Cum nu te duci ? VERONICA (încăpăţînată) ; Nu mă duc. VICENŢIU (Ceva mai tare) : Dar e o greşală. Se va interpreta neplăcut. VERONICA : Pot să spună orice. VICENŢIU (In pană de argumente): Nu-ţi mai diai seama de nimic. întreabă şi pe Florica şi-ai să vezi. (Face un semn Floricâi) FLORICA (Silită, vizibil alături de frăinîntarea ei interioară): E mai bine să mergi. Chiar dacă-ntîrzii. VERONICA (Slab): Bine. Să vină nenea Radu şi pe urmă. (Nouă tăcere. Vicenţiu şi Florica aprind ţigări, cu gesturi îngîndurate şi fumează cu sete. Fiecare tace, preocupat. Se-aude soneria. Veronica sare-n picioare şi se repede-n vestibul. Vicenţiu se ridică şi el. Florica aşteaptă cu buzele strînse. Se-aude în vestibul vocea Veronicăi, întretăiată) Alexandru ! L-au arestat pe Alexandru ! Auzi ! Pe Alexandru ! RADU (Intră greoi): Bună ziua, Florica. (Se aşează) Cum a fost? FLORICA (Stăpînită) : Alexandru a fost ridicat. Azi la douăsprezece. Mie mi-au dat drumul. Asta-i tot. RADU (O priveşte fix): Asta-i tot? FLORICA (Ţeapănă): Tot. VICENŢIU : Extraordinar. VERONICA: Nu se poate, nene Radule. Trebuie să fie o greşală. RADU (0 priveşte lung): O 'greşală? Posibil. Să încercăm să vedem dacă-i o greşală (Se uită prin cameră după telefon. II vede. Se ridică încet şi se-ndreaptă spre el) VERONICA (Cu o lumină de speranţă în ochi, privind victorioasă către ceilalţi doi): Numai el poate să-l scape. Am spus eu. RADU ( format întretimp un nu'măr): Alio! (Toţi au venit să asculte. Radu se uită într-o parte, stingherit. Ceilalţi se depărtează) CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 19 I :RADU: Aici e Radu Ionescu. Da. Mulţumesc. Mă interesez de un car VFRnNTPA Ai* °raŞ"' '5!,miC? Mă imir- M^tumelc. La^revedere VE«SX? Fl0nCăl): Vezi? VeZi Că - - *ie nScP Nu-i vir-MT^T^^^ ^ ^""^ ort numârj: Alio! VlCciNllU: Sa speram... ^ADr^^0IOneSCU- Da- La Predeal ? Mulţumesc. ^ VERONICA: Ei? wvi™u(St*FSl™ RadU- Se aUde Clar tictacul ca te obicei. 2?WJ3W narZ^isi:^:^ 52 mută) ROdU' taCUt' Umat de Vtenfiu. Florica li priveşte VlCRadu ? (Se~nvîlie?te-« i«rul lui Radu) : Ce veşti ne-aduci, tovarăşe :2* 20 AL. I. ŞTEFANESCU RADU (Din mers, privind la Florica pe sub sprincene) : Nu cine ştie ce. FLORICA (Dură. Cu ochii aiurea) : E grav ? RADU : Mu se poate şti cu precizie. FLORICA (Tot mai împietrită) : O să dureze... mult ? RADU: Poate. (S-a aşezat). FLORICA (Mai umană) :. Cît ? O zi ? O săptămînă ? RADU (Chibzuind) : Poate şi-o lună. VICENŢIU : O lună ? (Radu-l fulgeră cu privirea) Ei da. Nu-i multl Principalu-i să iasă bine. FLORICA (Reflectează. Apoi rosteşte rar, ca după o hotărîre grea, interioară) : Principalul, mai bine zis regretabilul, e că Mantu-i amestecat într-o afacere suspectă. L-am crezut un om curat. RADU : Nu poţi şti încă dacă-i amestecat într-o „afacere" sau în ce anume.. Am credinţa că Alexandru e un om cinstit. > VICENŢIU (Repede) : La fel crede şi Veronica. FLORICA CCu amărăciune şi violenţă) : O credinţă-i o credinţă, nu-î 0< siguranţă. Eu mi-am construit totdeauna viaţa numai pe lucruri sigure. Am oroare de nesiguranţă. Cazul lui nu mă priveşte numai pe mine personal. Priveşte partidul. Iar eu nu pot trăi în această situaţie faţade partidul meu. Nu o lună. Nici două zile nu pot. (Mai tare) Nu pot l: RADU (Trist şi rar) : Ce vrei să faci ? FLORICA (Fără milă de propria-i suferinţă) : Divorţez. (Stupoare la-Vicenţiu. Radu abia clipeşte. încurajată) Da, divorţez. Chiar mîine-intentez acţiunea. Nu pot s-aştept. Oricît ţin la el, oricît nu-mi vine să-l cred în stare de fapte josnice, între el şi partid nu pot sta in* cumpănă. (Exaltată) Nici o zi să nu se poată spune că am ezitat. Nicii o clipă. RADU (Grav şi rar) : Faci o mare prostie. FLORICA (Tăioasă) : Fac ceea ce trebuie. Nu pot trăi în casă cu un orr» pătat, poate cu un duşman. RADU (Energic) : Mantu nu e un duşman. FLORICA : Dacă are să fie' scos din cauză, dacă-i nevinovat, vom vorbi' atunci. Vom vedea dacă n-a fost vinovat faţă de mine, de soţia lui,, aseunzîndu-rni cine ştie ce... RADU : Ziceai că nu iei hotărîri decît pe lucruri sigure. De ce n-aştepţi să? ştii ceva sigur ? FLORICA : Nu. E mai crud, dar e mai cinstit aşa. Aşa sînt eu şi aşa trebuie să fie orice comunist. RADU (Aspru) : Să nu facem din noi înşine măsura tuturor. FLORICA (Violentă) : Sînt lucruri în care nu există două măsuri. (Explicativă iar, mai chinuită) înţelege-mă. Nu pot trăi în afara partidului. (Hotârîtă). Am să rup legătura cu el, mai înainte ca existenţa ei să' mă rupă pe mine de partid. RADU : Partidul nu face astfel de confuzii. Dealtfel tu eşti liberă. FLORICA (Izbucneşte) : Fizic! Dar în sufletul meu? Mai sînt eu liberă faţă de partid ? (Dură). Dacă eu aşi fi arestată şi Mantu ar divorţa,., nu i-aş face nici un reproş. Niciunul. L-aş fe-li-ci-ta ! RADU : Ceea ce faci este un act înfumurat şi brutal. Este... (Se aude uşar, de la intrare. Se-ntrerupe) CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 21 "VICENŢIU (Tulburat) : Cine-o fi ? RADU '(Obosit) : Or fi... bieţii copii. (Vicenţiu se îndreaptă spre vestibul. Intră Diana, urmată de Mircea. Sînt îmbujoraţi şi frumoşi). DIANA (Se duce întîi la Florica) : De ce n-aţi venit la prînz ? Ne-a părut aşa de rău. (Florica e rece, dar Diana e prea transportată ca sa observe. Lui Radu) Tot aici, nene Radule ? Ştii, a fost foarte emoţionant Potiomkin. E un film mare. Dar Alexandru unde e ? (îşi dă seama că toţii'tac) El n-a venit ? (Se uită-n jur. Deoarece nimeni nu raspunle, începe să se alarmeze) Unde-i Alexandru ? (Neliniştită) Ce s-a-ntîm- plat? . FLORICA (Văzînd că nimeni nu vorbeşte) : Fratele tău... are neplaceii. DIANA (Speriată): E bolnav? Ce-i ou el? Unde-i? (Florica tace. Diana se uită tot mai temătoare de la unul la altul) MIRCEA (Ingrijat şi el, către Vicenţiu) : Tată ! Ce este ? VICENŢIU (Tuşeşte, ca să-şi ascundă tulburarea) Are... neplăceri... mari. FLORICA (Hotârîtă, Dianei) : Fratele tău a fost arestat. DIANA (Lovită) : Ah ! MIRCEA (Lui Vicenţiu) : Cum ? De ce ? (Vicenţiu se eschivează) DIANA (îşi revine) : Nu se poate ! FLORICA (Amară) : Din nefericire... s-a putut. "DIANA (Agitată) : Dar ce-a făcut ? Ce putea să facă Alexandru ? (Rugătoare) Spune, Florica. FLORICA (Dură) : Nu ştiu. Dacă ştiam... (Face un gest) DIANA (Tot mai agitată. Priveşte pe rind la fiecare) : Dacă ştiai ce ? Ce sînt misterele astea ? Vă rog spuneţi-mi. De ce mă lăsaţi aşa ? 'RADU : Fii calrrfă, Diana. O arestare nu-nseamnă încă nimic. Lucrurile se vor lămuri curînd.Şi se vor sfîrşi cu bine. FLORICA (Exasperată, către Radu): Curînd ? O lună înseamnă curînd? Eu cred că Diana nu mai e un copil. Trebuie să i se spună adevărul. DIANA (inspăimîiîtată) : Ce adevăr? Ce-mi ascundeţi ? Pentru numele lui dumnezeu, vorbiţi ! fORICA (Dură): Adevărul este că lucrurile nu se vor lămuri atît de curînd. Ăsta-i adevărul. Iar eu... Eu, trebuie să-ţi spun... divorţez. (Mişcare la Diana. Continuă hotărită) Aşa-mi dictează conştiinţa. Casa mea îţi rămîne deschisă. Şi-acum (Se ridică) să mergem. (Se duce-n vestibul). •DIANA (Se retrage spre Radu, privind fix în urma Floricăi, fără ca aceasta s-o audă) : Divorţează... Nu ştie nimic, dar divorţează... (Florica se-ntoarce cu trendul ei pe umeri, cu al Dianei pe mină. Priveşte'' la Diana al cărei chip e împietrit). FLORICA: Hai, Diana. Să mergem. (Ti întinde pardesiul) Trebuie să te stăpîneşti. Să fii curajoasă. DIANA (Deodată mîndră şi dură) : Nu am curajul acestei laşităţi. FLORICA (Scapă trendul din mină. A pălit) : Astfel de gfnduri josnice nu pot trece de cît prin capul unora. (Către ceilalţi) Plec. (Iese ca o furtună, trîntind uşa de la intrare. Mircea se apropie de Diana. Vicenţiu, după ce a privit în urma Floricăi. ridică încet pardesiul Dianei şi-l pune pe spătarul unui scaun). 22 AL. I. ŞTEFANESCU *m™^:oZ^vX£^™ nepoată!cu Mircea lîngS-tace eu ochii-n lacrimi'Radu p7£st*f jT™™*' Mtf^ (Diana cenţiu) Sînt obosit. Mă duc si eu Siiii! i Sa ^ ndlce- 'Lui W-i7 mine raîine dimineaţă Spm Veronica' să dea pe la, VICENŢIU (Prevenitor); Da Am să f «nnn r , „ - RADU: Diana I " V- DIANA (Apatică) : Da ^eT^M^*^- ^: Haide,,, DIANA (Ca „oW stoj$ ' s? tu «lî'w Pe„f;°? f,»-™6™^ :■ Diana r o&m* S^^a^'^ŢAî™- (TlmngUe rătăcită pe dumneata. (IeJurmatsZk,d^7?u-?e lmSă':care trtcey Si S^^^r*' 51 F,onca! ce josnKK! n- MIRcS ViirimO: Pentru 3°i?of rS ™ <* ad"'a'a« ««ă. VICENŢIU (iV«w)'^ntruP3,™s'Lc,."Aera.mai ? o căsnicie. Tu nu-ti dai ' ta"a„sa renun'e ,a «1- Să rupi WCgnO-:Fn™.? A fos. eroică! P„ti „ iei „,dă de „ un ^ VERONrcA^^ '? 'î/^J Veronica! VICS\Ua5ffr:SV E D-'«' * b-e. (T^onz^ă) A,i ter- "-a Radu? Cc-a făcut? laVolu I fffit »P» aroape nimic. VF „ffi. *5i J" se ştie încă'ce e " ^""'^ Pe scurt' * * SE Anfa'Sio^ia0,"' i^' V »*« F1°™a aSa-VICENŢIU : Se desparte' ' ' C* rUS1M ' VERONICA (Uluită) : Ce ? '"'entează ,ctiune. S|:S!f---e-l^aata - - «a^ ^ENŢIU : dar „u-i nimic sigur. VERONICA (Pană B.ar , mJmmele cmMe): Trebuje acHonat ni_. CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 23 mic nu trebuie lăsat la voia întîmplării. E vorba de libertatea şi cinstea unui om. Şi ce om !... Mîine mă duc la nenea Radu, să vedem ce-i de făcut. VICENŢIU : Sigur, sigur. Faci cum crezi... VERONICA (Atentă) : Dar ce ? Tu nu crezi la fel ? Tu-1 crezi vinovat ? VICENŢIU : Nu, nu. Dacă tu şi Radu spuneţi aşa, aşa trebuie să fie, dar... VERONICA : Ce dar ? Ce dar ? VICENŢIU : Să nu ne pripim. VERONICA : Cu ce ne pripim ? t VICENŢIU (Tşi caută cuvintele) : Nu. Altceva vream să spun... Altceva. (Mai calm) : îmi dai voie să-ţi explic ? VERONICA (Uşor agitată) : Explică... VICENTÎJJ (Calm) : Uite ce-i, Veronica. Tu ai încredere în mine ? VERONICA : Ce vorbă-i asta ? Am, sigur că am. VICENŢIU : Ţii la mine ? VERONICA (Atentă) : Ce rost au aceste întrebări ? VICENŢIU: Au. Ţii la mine ? VERONICA : Ţiu, sigur că ţiu. VICENŢIU (Nobil) : Veronica, eu nu sînt prima ta dragoste. VERONICA : Prima... (Stingherită) Nici eu nu sînt prima ta dragoste. VICENŢIU: Sigur, sigur (Cugetă) Veronica, eu nu mi-am permis niciodată să te întreb despre... în sfîrşit... Să nu crezi că... VERONICA (Nerăbdătoare) : Ce vrei să-mi explici ? VICENŢIU (Se hotărăşte) : E vorba de Mantu. Intre voi... VERONICA (Se cabrează) : Intre noi n-a fost niciodată nimic, ştii prea bine. Nu ţi-am ascuns nimic. VICENŢIU (Afectuos) : Veronica! Să nu-ţi închipui, te rog, c-am pus vreo clipă la îndoială curăţia ta. Şi nici corectitudinea Îmi. Nu am absolut nimic de obiectat. Ba poate, uneori mi s-a părut că sînteţi prea reci unul faţă de celălalt. (Veronica tresare) Şi n-aş fi vrut ca eu să fiu cauza acestei răceli. VERONICA (Si-a reluat stăpînirea de sine) : fntre noi n-a fost aproape nimici în ilegalitate, Cu atît mai puţin după. Cît despre răceala noastră... (Şovăie) ...reciprocă, pentru care-ţi faci fără motiv scrupule, cred ca azi ţi-aî dat seama, că nu există. Ţin foarte mult la el. Este un comunist cinstit, bun şi curajos. Asta am s-o spun în faţa tuturor ! VICENŢIU : Ei, uite-aici am vrut s-ajung, la această nefericită întîmplare. Aş dori, Veronica, să te fac să înţelegi că oamenii rău intenţionaţi ar putea interpreta cu totul altfel atitudinea ta, pe care eu, soţul tău, te asigur, o găsesc justă, foarte justă, chiar obligatorie pentru un om ca tine... VERONICA (Caută să înţeleagă unde bate Vicenţiu) : Că adică eu... îl apăr pe Alexandru, nu din ?... VICENŢIU (Bucuros) : Ei, da. Vezi. Da, asta era. (Afectuos) Te rog să mă ierţi că am fost nevoit să-ţi atrag atenţia... Mi-a venit foarte greu. VERONICA (Fermă) : Te rog, Vicenţiu. Să nu mai discutăm aceste lucruri. Am înţeles. Ar fi o murdărie nemaipomenită şi-mi pare bine că-ţi dai seama de acest lucru. VICENŢIU (Cu ton scăzut): Eu... îmi dau seama, dar alţii ? Ştii, dacă Florica n-ar fi luat o cu totul altă atitudine... VERONICA : Florica ! Cum a putut ea să facă una ca asta ? Cum a putut ? 24 AL. I. ŞTEPÂNESCU {«1 Pentru partid călîndTe * = m'a ef ta^T^ *?'a"K'> viceWu'! &T, P0aa7?"e " *nevi" VERONirA P *i P ™ pot sâ stau ,n cumpănă Aea V1CSUse - ' "Mr R« „ cunosc. vfSTu ••' ănlfldeslui care ™ * vor îndoi. m^nLtZ^rZ CU Radî',E CU™' Are să-I tivitate : iu eu a""' C3re pot f< ^P^tati de lipsă de obiec- VERONICA : Tu > "' VICENŢIU: Dar Diana? Dragostea ei cu Mircea? Sîntem socotiţi ca si vSmA :MC,e !OVdtUră Penf" Diana. ^A^^s?^^ Tocmai deaceea trebuie sa fim asupra lor... 1 ebUle sa avem ^a de tinerii ăştia, să veghem SSA^ «-..bieţii copii. (Mişcare UXoSâ*Repede^tS Z ^ V3,dă mai P^n. vorbeşti xepeae) Pma trece aceasta umbră, de care vfr^NT^ : S°ar,n-° *™ 'desPărtim ! XLca:reN.e caută Wo\ <*tu°"U ^ sin*ari arme ^ rezervau. N-avem dreptul VerZ'ic^^ ^ trebuie Să fim foarte ^are nechibzuită T^S^»^^ ZS^Z ce să stricăm. VERolă f, g/dea^ ci* * - sPtlSPUne aM« tuturo'. ce crede. Vf« ? Şi « el ? tiu. IsprăveşteT •■ 4răveşte, Vicen- &E& ^ fe "* * - fimt gjg VICca«f«^^ îmi dau seama a it de pripit ! (Cugetă. CuremUSca1t?Nui Jurp!tudini P°'sibiie. Sînt varul. Trebuie să stii să-1 îl 3 t j™ f- df-ajuns să cunoşti ade-lartă-mă î minuicşli. le-am făcut să suferi. încă odată ■ CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 25 EUFROSINA (A intrat prin stingă) : Nu veniţi la cină ? VERONICA (Mai uşurată dar istovită) : Eu nu mănînc. (Iese prin a doua usă din stingă urmărită de privirile lui Vicenţiu). EUFROSINA : Ce-i cu ea, Vichente ? Ce s-a-ntîmplat ? VICENŢIU (îşi trece mina pe frunte, ca după un efort. Fără vreo consideraţie pentru mama sa) : Trimite-1 pe Mircea la mine. (Eufrosina iese supusă. In aşteptarea lui Mircea. Vicenţiu fumează, se uită la cărţi, bate darabana cu degetele pe planşetă. Intră Mircea) Ai venit ? la stai tu jos puţin. Aicea. Aşa. (Ii arată unde să stea). MIRCEA (Nedumerit. Se aşează) : Da, tată. VICENŢIU (Grav): Mircea, băiete, trebuie să-ţi spun unele lucruri... (Şovăie). MIRCEA (Trist) : Despre... ce-a fost astă seară ? VICENŢIU (Uşurat) : Da. Despre ce-a fost astă seară. (Pauză. Privindu-l cu 'severitate) : Mircea ! Tu eşti, ai să fii, membru de partid, comunist. (Mircea.'aprobă din cap. E grav şi el.) Un comunist este un om deosebit. Un om de fier. (Mircea aprobă iar din cap) Un om care ştie să se stăpînească. Un om care-şi înfrînează pornirile. (Pauză retorică) Mii-cea ! (Cu durere) Va trebui ca un timp să nu te mai vezi cu Diana. MIRCEA : Cu Diana ? Să nu mă mai văd ? VICENŢIU : Da. Spre binele ei şi-al tău.. MIRCEA : Dar o iubesc, tată. VICENŢIU : Ştiu. Tocmai de aceea fac apel la tine. La conştiinţa ta de viitor comunist. Trebuie s-o laşi... (Şovăie)... citva timp în pace. MIRCEA : S-o las în pace ? Dar şi ea... mă iubeşte. VICENŢIU : Trebuie s-o aperi. Trebuie s-o aperi pe ea, pe tine, pe Veronica. MIRCEA : Pe,.. Veronica ? VICENŢIU : Mircea. Nu pot să-ţi spun prea multe. Aici sînt secrete care nu-mi aparţin. Atît pot să-ţi spun: prezenţa ta lingă Diana, acum cînd fratele ei este arestat sub cine ştie ce învinuire. îi strică. îi strică ei, îţi strică ţie, strică Veronicăi, tuturor. MIRCEA (Se ridică) : Dar nu înţeleg... Nu înţeleg. VICENŢIU : Uneori trebuie să facem şi lucruri pe care nu le înţelegem. Eu şi Veronica nu-ţi vrem răul. Dimpotrivă. MIRCEA (Sie frămîntă) : Nu pot. Nu pot să n-o mai văd. VICENŢIU : Un timp. Foarte scurt. Ai auzit: o lună ! Poate mai puţin, poate mai mult. MIRCEA : Bine dar... VICENŢIU : Este singurul mod de a-i dovedi cu adevărat cit o iubeşti. Nu trebuie să fii neliniştit. Radu are grijă de ea. De ce crezi c-a luat-o la el ? Tocmai ca s-o apere, s-o împiedice de la acţiuni nechibzuite... MIRCEA (încăpăţînat) : Dar ce-ar putea să facă ea ? Dece este primejdios pentru ea ca noi să ne vedem ? (Raţionează) Ca să pot accepta aşa ceva, trebuie să fiu convins. Convinge-mă ! VICENŢIU : Diana e foarte tînără : un copil. Prin acţiunile pe care le-ar întreprinde pentru apărarea fratelui ei, poate mai mult să-i strice, înţelegi ? MIRCEA : Asta înţeleg. VICENŢIU : Atît timp cît Mantu e-nchis, ea trebuie să se poarte într-un anumit fel. N-are rost s-o pui în situaţia neplăcută să-ţi spună ea că 26 AL. I. ŞTEPANESCU nu poate să te mai vadă. înţelegi ? E foarte mîndră, ştii bine. Trebuie să fii foarte atent. Foarte delicat şi rezervat. MIRCEA : Rezervat! Dar ea trebuie să ştie e-o iubesc şi că ce s-a-ntîmplat cu fratele ei, nu schimbă absolut nimic din dragostea noastră. VICENŢIU : Are să ştie. Voi avea eu personal grijă s-o ştie. MIRCEA: Dar dac-o să creadă că... Nu. Nu pot primi. VICENŢIU : Trebuie să primeşti. Trebuie să aştepţi să se fa că tuminâ în cazul lui Mantu. Atîta-ţi cerem : aşteaptă. MIRCEA (Se aşează pe divan cu faţa-n palme) : S-aştept ! Ce situaţie F Ce situaţie! (Ridică privirea spre Vicenţiu) Nu pot, tată, nu pot. Im? ceri ceva care-i şi imposibil şi... nedrept. (Vicenţiu ar vrea să deschidă gura, dar intră iar Eufrosina). EUFROSINA : Dar haideţi, dragii mamei, la masă. MIRCEA (De pe divan) : Eu nu mănînc. EUFROSINA : Ei, ce-i cu tine, Mirciulică, se poate ? Ia hai la masă. VICENŢIU (0 împinge afară) : Lasă-1 în pace. (Ies amîndoi. Mircea continuă să stea pe divan cu capul în mîini. Scurtă pauză. Apoi se deschide uşa dormitorului. Apare Veronica, în vestmînt de noapte. II vede pe Mircea. S~a oprit o clipă, se aşează Ungă el şi-l mingile '•pe păr). MIRCEA (Fără să ridice fata) : Tu eşti, Veronica ? VERONICA : Da, Mircea. Eu. MIRCEA : Ştii ce mi-a spus tata ? VERONICA (Gîndindu-se aiurea) : Ştiu... MIRCEA : Curn e cu putinţă ? Cum e cu putinţă, Veronica ? VERONICA: Sărmanul meu băiat. (Continuă să-l mîngîie) MIRCEA: Veronica, tu înţelegi că eu nu pot trăi fără Diana ? VERONICA: înţeleg. MIRCEA : 'Atunci, ce să fac ? VERONICA (Apăsat) : Iubeşte-o. Iubeşte-o mereu. MIRCEA : Iţi mulţumesc. Veronica. Tu-mi dai o speranţă. (Privind în gol) Alexandru arestat. Florica-1 părăseşte. Diana-i nenorocită. (îşi ia din nou capul în palme) Totu-i atît de nedrept, atît de crud şi rău. VERONICA (Ca un ecou) : Da. Nedrept... şi crud... şi rău. — CORTINA — ACTUL II Sîntem în mai 1953. Un salon mare, In noua locuinţă a lui Vicenţiu Holca. Uşi In dreapta şi stingă, scară interioară arătoasă. Mobilă de bună calitate, deşi amestecată ca stit. Covoare, perdele, lămpi de interior, bibliotecă, tablouri, birou masiv. Interiorul, fără a fi luxos, este superior celui din primul act. La riăicafea cortinei, pe scenă se află Vicenţiu Holda, Ion Munteanu şijVlad Chiriţă. VICENŢIU (S-a mai îngrăşat şi e bine îmbrăcat. Vorbeşte cu multă gravitate şi siguranţă de atne): Politicul, tovarăşe Munteanu, primează asupra economicului, pe care-1 conduce şi care trebuie să i se supună. VLAD CHRIŢĂ (35 de ani. Subţire, înalt. Se lipseşte vkUuntar de personalitate^: Exact. Nu putem cădea în apolitism. în economism, orb*, ca să zic aşa. CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 27' ION MUNTEANU (50 de ani, s\cund, păr puţin şi cărunt, ochelari) : Să nu uităm că economicul poate să răstoarne politicul. (Pedant) Factorul prim sînt condiţiile economice. Cu alte cuvinte... (Priveşte peste ochelari la cei doi) ...degeaba construim un oraş minier într-o regiune unde nu există minereu. (Ironic) E patriotic să construieşti un oraş nou pentru mineri. Stă frumos ,1a gazetă, eşti felicitat, îndeplineşti planul... Dar dacă nu-i materia primă ? Oraşul moare aproape tot atît de repede pe cît s-a născut. CHIRIŢA : In primul rînd, dacă-mi permiteţi, nu sînteţi bine informat.. Minereu există. MUNTEANU : Există două milioane de tone. VICENŢIU (Ingîndurat) : Şi asta-i nimic? MUNTEANU : Asta este ceva. Dar un „ceva" care-nl cîţiva ani s-a terminat. Investiţiile apar cu totul disproporţionate faţă de producţia ce se anunţă. CHIRIŢA : Prospective nu s-au terminat. Mai e tot timpul să se descopere- noi zăcăminte. MUNTEANU : Mă rog, nu-i imposibil. VICENŢIU : Eu cred că simplul fapt că s-a ridicat acest mic oraş, este un succes. Ar fi desigur extrem de regretabil ca specialiştii să se fi: înşelat 1 CHIRIŢA (Servil) : Ah, specialiştii ăştia. Reacţionari, hoţi şi dobitoci pe-deasupra. MUNTEANU (Rece) : Specialiştii au arătat că există două milioane de tone şi că sînt şanse să se ajungă pînă la zece. Sînt şanse ! Trebuia,, în mod logic să se aştepte confirmarea acestor şanse. VICENŢIU (Se ridică şi se plimbă prin cameră) : In mod logic! (Doct) Politicul şi logicul nu se suprapun totdeauna. Iar modul logic este-depăşit de cel dialectic. Logic era să se aştepte. Dar nu era politic, însemna să băgăm beţe-n roate revoluţiei economice. Logic era să-aşteptăm, dar dialectic era să lucrăm. Prospecţiile aveau să se facă' din mers. Aşa prevedea planul. CHIRIŢA (Ii vine în ajutor): Planul de stat este o lege care trebuie respectată întocmai. Nu, tovarăşe Munteanu ? MUNTEANU (Corect) : Da, este. (Cugetînd) Apare totuşi destul de clar că n-ar fi trebuit începute construcţiile. Prospecţiile continuă în ritm-de melc şi toţi inginerii refuză să se amestece în această afacere. CHIRIŢA (Jignit): Afacere? Dumneavoastră numiţi asta o afacere? MUNTEANU (Se scuză) : In sfîrşit, vorba vine. VICENŢIU (Superior) : Tovarăşe Chiriţă. CHIRIŢA : V-ascult. VICENŢIU: Tovarăşul consilier... (Arată spre Munteanu) ...a avut totui' la îndemînă ? CHIRIŢĂ : Da, tovarăşe director general. Tovarăşul consilier... VICENŢIU (întrerupe) : In special în ce priveşte Săucanii, te rog să fii» atent... CHIRIŢA : S-a-nţeles, tovarăşe director general. VICENŢIU (Lui Munteanu) : Mai aveţi ceva cu tovarăşul Chiriţă ? MUNTEANU (Asistă puţin mirat) : Nu. nu... Sau, poate... va trebui să mai' merg odată pe teren... VICENŢIU (Lui Chiriţă) : Dai, te rog, dispoziţiile necesare... ■28 AL. I. ŞTEPANESCU CHIRIŢĂ : Da, tovarăşe director general. VICENŢIU (Subit politicos) : Acum, tovarăşe Chiriţă, nu te mai reţinem. Ştiu că eşti pînă peste cap cu treburile. Iţi mulţumesc că ai venit. (Chiriţă îşi ia servieta şi se ridică stă plece. Vicenţiu către Munteanu, cu alt ton) Aţi văzut ce repede am1 rezolvat acasă ? La direcţie e foarte greu de lucrat: sînt 14.000 de telefoane, şedinţe, audienţe.. Un infern. CHIRIŢĂ (Prinde momentul) : Vă salut, tovarăşe director general (Strînge mina lui Vicenţiu) Vă salut, tovarăşe consilier (Idem lui Munteanu. Iese oarecum deandaratelea). VICENŢIU (Lui Munteanu) : E-un om foarte bun, directorul secretariatului. Am propus să fie numit adjunctul meu. MUNTEANU : Are pregătire de specialitate ? VICENŢIU : Are mai mult: are dorinţa 'ele a servi şi o capacitate de muncă uluitoare. MUNTEANU: Mda. (Tace). VICENŢIU : Acu, tovarăşe Munteanu, că am rămas singuri, să discutăm şi'alte aspecte ale problemei Săucanilor : cele politice. (Munteanu îl priveşte cu interes) Este clar că Săucanii nu rentează încă şi, poate, va trece mult pînă să renteze. Acest lucru-i bine cunoscut, acolo unde trebuie. Atunci, cine ridică problema ? Ce urmăreşte ? MUNTEANU (Rezervat) : Nu prea înţeleg. "VICENŢIU (Hotărîndu-s>e să dea cărţile pe faţă) : Dumneata nu înţelegi ! Să-ţi spun eu atunci: asta este, după mine, o foarte abilă maşinaţie a duşmanului de clasă. (Mişcare la Munteanu) Da, da. Nu te mira. Duşmanul foloseşte astăzi, în 1953, mijloace noi, perfide. Să mă explic. Cînd' ami fost numit la conducere, tocmai asta era problema : cine tergiversează ! Şi i-am descoperit pe cei care tergiversau în mod criminal. Sînt, acum, acolo unde trebuiau să fie. Dintr-un sector codaş, am făcut în doi ani de zile unul, fără modestie, fruntaş. (Alt ton) Cei îndepărtaţi au lăsat însă codiţe. Codiţe care acţionează acum. altfel: preocuparea lor de căpetenie este compromiterea prin orice mijloace a cadrelor noastre celor mai bune. Asta urmăresc. Iar cel care a căzut în plasa lor, este Georgescu. EI a lansat totul. MUNTEANU (Rece) : Nu-1 cunosc personal pe acest Georgescu. Eu am primit sarcină de la Minister. Dacă-i vorba însă de Săucani, atunci de !, nu s-ar putea spune că situaţia concretă nu-1 avantajează. VICENŢIU (Persiflant) : II avantajează ? (Ameninţător) Cu toată, te rog să mă scuzi, cu toată „situaţia concretă", o să se dea peste cap, ai să vezi. MUNTEANU (Ofensat) : Nu înţeleg. VICENŢIU : Dragă tovarăşe Munteanu. Dumneata fă-ţi datoria. Personal. n-am nici o teamă. (Confidenţial) Sînt curat ca un cristal. MUNTEANU : Nimeni nu pune la-ndoială... "VICENŢIU : In ce mă priveşte poată să pună pînă poimarţi. (Iar confidenţial) Tovarăşe Munteanu, dumneata trebuie să fii atent, foarte atent. MUNTEANU (Grav) : Am analizat situaţia cu toată seriozitatea. De zece zile trebuie să predau raportul şi eu încă judec, cîntâresc, gîndesc... VICENŢIU : Şi trebuie să te gîndeşti foarte bine. Să nu te trezeşti că scoţi dumneata castanele din foc, pentru unii care vizează foarte departe. CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 29* MUNTEANU (Şocat) : Vă spun drept că nu sînt în problemă. Despre ce „castane" este vorba? VICENŢIU (II priveşte adine în ochi) : îmi dai voie să-ţi spun că te preţuiesc în mod deosebit ? Ştiu că dumneata eşti văr cu Florica Ursu, pentru care eu am o adevărată admiraţie. îmi face plăcere să constat, că vărul îi seamănă. MUNTEANU (Jenat) : Florica-i un om capabil, într-adevăr... VICENŢIU : E convingerea mea sinceră. (Insinuant) Dumneata, tovarăşe Munteanu, crezi că eu am aprobat ororectul cu Săucanii ? MUNTEANU (Alarmat): Dar cine? VICENŢIU : Legal, eu am aprobat. (Se apropie de Munteanu şi murmură) In realitate, este ideea „şefului". Asta'este (Munteanu ridică din sprîn-cene. Vicenţiu, satisfăcut de rezultat) A fost dispoziţia lui expresă. Am şi acte. Pot să-ţi arăt. (Cu răutate) Aşa că, vezi unde se bagă Georgescu. Nu mi-e de el. II priveşte. Cu dumneata însă e altceva. Stima, pe care ţi-o port m-a obligat să te pun în gardă. (Confidenţial) Dar... ţe rog ! Am comis o indiscreţie. MUNTEANU (Neplăcut impresionat) : Puteţi conta pe discreţia mea. Deşi nu văd întrucît ceea ce mi-aţi spus schimbă lucrurile. VICENŢIU (Superior): Economic, nu; sebimibă nimic. Politic, schimbă, foarte multe. MUNTEANU : Cesar putea să schimbe ? VICENŢIU (Subtil) : Ministerul nu poate tolera ca o nereuşită tehnică să fie utilizată ca armă politică. Adică : problema nu este atît a răspunderii cit a soluţiei. Stabilirea neapărată a unei răspunderi personale nu foloseşte decît duşmanului. „Comuniştii au greşit" seva ţipa. „Aruncă-, pe gîrlă banii smulşi dela gura poporului". Pe cînd indicarea unei soluţii practice rapide air fi cu totul altceva. MUNTEANU (Rezervat): Dacă nu se descoperă noi zăcăminte, nu există-nici o soluţie. VICENŢIU : Foarte just. Dacă se descoperă problema e rezolvată: nu mai există ! Dacă nu se descoperă, concluzia duimitale e totuşi, .scuză-mă., falsă, chiar nihilistă. Banii nu s-au băgat în buzunar. Nici pe fereastră nu s-au aruncat. Există construcţiile. într-o ţară oa ,a noastră, astfel de investiţii mu pot fi considerate de nimeni ca pierdute. Dimpotrivă.... (Se întrerupe. A intrat camerista) CAMERISTA : A venit tovarăşa Ursu. VICENŢIU: Pofteşte-o. (Camerista iese. Lui Munteanu): Ah, distrat mai sînt. Am uitat să-ţi spun că vine şi verişoana duimitale. (Mică pauză) MUNTEANU (Preocupat): Şi oe se .poate face cu aceste construcţii într-uu loc aproape pustiu ? VICENŢIU : întîi, că e un loc foarte pitoresc. Iar casele... Ce nu poţi face cu casele? (Se deschide uşa şi intră Florica. Mai congestionată şi mai dură decil în primul act. Are părul vopsit. E îmbrăcată într-un taior de primăvară clin stofă bună. Vicenţiu se ridică şi-i iese în întîmpi-nare. înainte de-a o saluta, lui Munteanu, subit inspirat) Oase de odihnă, de pildă ! MUNTEANU (Uluit) : Case de odihnă ? VICENŢIU : Bine-ai venit, Florica. so AL. I. ŞTEFANESCU FLOfi^- Brmî ^t2, V^enJiL1 (Vicentiu-i sărută mina. Către Man- scapă de ele ? Mi-.au mîncat viata, nu altceva x P ^^aVs^fP^^-'-171??8- iarSpUine' Ce"ar zioe ministerul vostru FLORICA : Cîte Irîud ? ^t1""* dlmaterică în ^ munt"or ? ™!s K^r trire ce se vrea amuzam ?i compuce): ViLhNlIU: La Saucani-Gorj ^dSmafei e ■ni.nf8 ^ ^ ^ ^ Pentru schimbarea ,nn^fiJl'r X n?Xole de aProbare superioară. t7t no i/i a V 3S 1 de a'P,rob'are se poate căpăta WFNT7U ^CfuTn T -atfm ŞVnoL N« craPă 'buza după asa ^ceva leaba? ' Wăse Munteanu ! Vezi «"im se poate face FLORICA: Despre ce-i vorba ? * ^ n^iNUA^e/c^ ;,DeSpre instaIat»'l« dela Săucani. ViSntiu^ ' ^ ^ Vicen^: Ast'a vrei să ne oferi. SrSinwV06 f n";? l-[ s'pun : Um toc foarte Pitoresc. atunci £? mSna); -ă -0t Vrd făfSCapi de efe' d,u'Pa cum ghicesc, atunci cel puţin ai grija sa ne coste foarte puţin VICENŢIU : Va fi foarte ieftin VWNTwYri?mitaV\^Mi Pielea ursului din pădure. VICbNŢIU (Lui Munteanu, serios) : Ba de loc. Iar cu ieftinătatea mă-n--sarcinez eu. (Lloncăi) jChilipir, Florica. Ai grijă doar dacă-ţi vine FI C^W^'T^t' S3> ^mdeŞ}[ :la noi Şi să dai un aviz favorabil .FLORICA . Bine. Am sa ma gmdesc. (Schimbînd tonul) Cred că totuşi nu m-aţi chemat la joi astă seară ca să înfiinţăm case de odihnă. Ce dracu! Nici dupa zece ani nu înţelegem că uneori acasă, e posibil AAiiMTDAMrT3^^V3;™13 chcn probleme de imuncă ? MUNTEANU (Ginditor) : Problemele de muncă au devenit nişte probleme aPrToaPe personale (Explicativ) Eu le visez si noaptea. ' ptTStVVa a fîa_1 Valabl1 la oamenii cu nivelul ridicat. E voie? S Seara Prefer Să a'm Un nive! Priofesional cît mai scăzut. MUlWFANTT%f'70r-i; nŞ' Vraa S"0 văd * P"asta ' VICENTm UZ°?V a6 mine mă scuza^- (Se ridlcă Plece) lîl Jlx ^lt0r)\K,nu' nu! Rămîi la "oi la cină (Intră Vero- ' T^SatmTcPl- d\C\rU gUSt Chipul *»r U e mai obosit ca altădată) Bine c-ai sosit, Veronica. Tovarăşul Munteanu aici de ™\£^t™£î DU Ştl'U Ce irebWl astă ^ră" ™S 'PeC'tinee VtFrONIcS K SUrpSTKK9 cunoaşteţi pe Felicia ? VLRONICA . M.-a prezentat-o Mircea. Au fost colegi la Moscova. CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 31 MUNTEANU : Da ? Mă bucur. -De altfel, acum îmi dau seama că mi-a vorbit de el. E inginer, nu ? FLORICA (Cu umor) : Da, Deci poţi să rămîi la cină, Ioane. MUNTEANU (Surîde): Ar trebui mai întîi s-o anunţ pe Felicia... VERONICA: Ne-ar face mare plăcere să poftească şi ©a 1 VICENŢIU: Ii telefonez eu lui Mircea să treacă s-o ia. MUNTEANU: Vă mulţumesc foarte mult. dar... FLORICA : Hai frate, nu mai face mofturi. MUNTEANU : Dar nu fac... VICENŢIU : Pofteşte la mine-n birou şi telefonezi de-acolo. (ŢI ta pe dupa umeri. Către cele două femei): L-iaim răpit şi aim să-1 tin acolo. Mai avem cîte ceva de discutat. Cînd vi se face dor de noi, chemaţi-ne. (Ies amîndoi) , FLORICA: Ce if aci. Veronica? (0 măsoară cu oarecare invidie) Eşti elegantă. VERONICA : Ţi se .pare. Chiar la asta nu >mi-e capul. FLORICA (Cu uşoară ironie): Chiar de loc ? VERONICA : N-a;m crezut niciodată că trebuie să umblăm în saci ca sa se vadă că sîntem comunişti'. FLORICA (Curios autocritică): Ba mie nu-mi-a lipsit mult. într-o vreme umblam ca un salahor. De-un timp mi-a recomandat Elena o croitoreasă care încearcă să mă spilcuiască. VERONICA (Sinceră): Si reuşeşte foarte bine. FLORICA: Eh. fleacuri. Spune-mi. tot la Uniune lucrezi ? VERONICA : Tot. împlinesc acum şapte ani. FLORICA: Curios. Eu n-am stat niciodată mai mult de un an jumătate, maximum doi, în acelaşi loc. ,. VERONICA : Ei, tu eşti un om de şoc. D-aia eşti trimisă mereu in alta parte şi în posturi de răspundere. FLORICA: Nu alerg după poaturi. Dacă trebuie, mă desleg de orice muncă, aricit de dragă mi-ar fi devenit. VERONICA (Cu ironie ascunsă): Da. Tu te detaşezi uşor. FLORICA (Rece): în tilmp ce alţii nu reuşesc niciodată să se detaşeze definitiv. VERONICA: Ce să fac? N-am să învăţ niciodată arta de a scoate un lucru drag din viaţa mea, eaşicum aş dezbrăca o haină. FLORICA (Aspră) : Cînd ai căzut în mocirlă, lepezi hainele şi iei altele curate. : VERONICA : E o ffilpzofie ? FLORICA (Sec): 0.datorie. (Tace. Priveşle-n fur) îmi place casa voastră. VERONICA : E ma're. Mult prea mare. Face parte din ideile lui Vicenţiu. FLORICA: Tu carec eşti o femeie de interior, mă mir că spui asta. VERONICA : Tocmai asta mă supără : mi-e exterioară. FLORICA (Subit melancolică) : Nu-i adevărat. E bine la voi. Sînteţi fericiţi în fond VERONICA : Ce cuvînt! FLORICA : Ce cuvînt ? VERONICA : Fericirea. Am avut 'bucurii mari în viaţă, dar fericire, asta n-aş îndrăzni să spun. 32 AL. I. ŞTEPANESCU Z;^:ultm° »«• ««. - *«««*. Se prelilld. ,„„ că şi ei... 1 5 C,M ca Osebirea este m favoarea fiu),,,, Cll tMte verSnicA 'IV?1' eş" *le fapl o FLO|!^ii«rsT't M;rSadat *** « <« «Pirrt cind . fost nevoie. VERONICA NI' uvii* ^cd. ma[bm'înU{UTea C'md dn€va te a'pâră t0Q™i <*e ceea oe-i FLORICA : Să r-avern i/u-?;., VERONICA (Oprhe^f-l^A^ cunoaştem atît de Perfect- nenam stric/ SSi^vi^f',f ^ "e bate ^ că vadă aşa ceva. Do^dă H 11 u lasă să 'se între" ^ f/lra«-;?. Brusc) S d'6 efceIente despre această familie. FLORICA (Surprinsă J înTrZrn r €,şt' prea fericita> dorica ! fericire este' alta si / Ta^l^ ? ^ate< ^"cepţia mea despre ' familii, i-adevărat. (BatZaS) P " ' ^T1 «trucltva lipsa unei creia un nou cămin n^dSindw 33 S1§'uranta că-mi voi VERONICA (Nu pares-oc^eaăi^ mine- , ta, a mea. Pe vremuri, lu£*?Jl^r Mi la ?iata noastră- a tăm la fericirea noastă person V^"U>rea 3Veam r^azul să existenţele noastre'se topeau V ' , nf3 " 10C, ° cauza "ria?ă în ca>'c caţia, familia, toate erau îrnnin* e"tu7rlasm- Dragostea, vo- FLORIGA : Aşa si Suia P undeva la ÎUnd- VE^?t:a^fS| ^SiSi ^ - ^Pu-- :suflefe.asca necesară. De-pomenită... Dar *#^eU> D^ff ° J***?6 ncmai" drepturile. Ne-am apucat, cel puS nn"Unt £ noi ? Ş1:a" cerul sa facam copii, să-ntemeiem amilii a fo"i ' ^ :casator™> FLO^TK/ffesf3 * ^ aVf;rrfa a Slfl^ -^atunci. de apartenenţa politică mai exis tf macar.b"nt- '"casnice, în afară să zic asa : de senSenT do 1 !f * ^^nenţe, ca ' s.nnment, de umoare, de temperament în sfî«4it o CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 33 serie... Trebuie să existe cel puţin cîteva dintre ele pentru a realiza o reuşită conjugală. FLORICA (Gînditoare): Cred că ai dreptate. De cîte ori nu cm-aim gîndit dacă mă potriveam cu Mantu. Uneori aveam îndoieli (Brusc) Bineînţeles înainte de... VERONICA: D-aia-i şi putut să-1 laşi atît de uşor. FLOR IC A (Dură): L-aş fi lăsat tot atît de uşor, indiferent dacă ne iubeam cu înflăcărare sau nu. Altceva a decis despărţirea noastră, ştii foarte bine. Şi, dupa cum s-a văzut, faptele «mi-au dat dreptate: a fost condamnat. VERONICA: Mie mi-a venit foarte greu să cred că-i vinovat... De fapt, nu sînt sigură nici acuma. FLORICA : Tu ai în el un fel de încredere mistică VERONICA (Rece) : De ce mistică? Fapte: şi-a riscat viata pentru cauza. L-am văzut prăbuşit iîngă mine, scăldat în sîixg^ .' ca să-I apere pe nenea Radu, pe atunci legătura noastră... în sfîrşit n-are rost să reluăm această discuţie nenorocită FLORICA : N-are. (Pauză) D-aia ziceam că eşti ingrată faţă de Vicenţiu. JNu-ţi dai seama ce bărbat ai. Si te mai ptîngi VERONICA (Evazivă): Nu m-am plîns. Am vorbit si eu asa.. Doar n-o sa-mi fac dm el chip cioplit. (Schimbă vorba)'Vrei să te aranjezi puţin ? Hai la imine sus. (Ti arată scara) FLORICA (Tndreptîndu-se într-acolo. Superioară): Lui Vicenţiu îi trebuie de ta.pt o soţie care sa facă faţă în societate, să-1 secondeze O femeie ^-ttt^tt^3',?" ° vlsătoai'e ?i o sentimentală ca tine r %^i/A,r(/r?nicâ): Tu ai corespunde, Florica Sn^ ( f trfpte-lără să se-ntoarcă) : Nu alerg după bărbaţii tovară- te asiSr °nCe CaZ' 1C6ntlU îmi Place' °ac-a" fi llber'' l-i ^ VETsSu (£%7jl0rm Pe trept6) ■ EU' dacă S"ar ma< Problema, ^^/v^^"" dm °ChH SPeCtat°ril0r- Se dGar VERONICA (Acelaşi joc): Uneori mai vorbeşti şi prostii. Prea multă minte strica... (A dispărut şi ea. Scena ramine un moment goală. Apoi . ini, a din stingă Eufrosina Holca, mult îmbătrînită, cu baston ur-p, ca"iensta- ca,e deretică după îndrumările ei) Tifa A^rbf^ "lwimf SungUrâ): A:?a' feti^ Scrumierele, (li ajutaşi ea) Ceşt.le. Ia sa deschidem şi o fereastră. (Fata deschide o fereastra şi iese) Ce fumăraie, doamne, ce fumăraie. Ca turcii fumează. Ca şerpi, Parcă răposatul ce cusur avea? Toată ziua pufăia : pui-pui, pui-puf (Ranune o clipă înduioşată. Fără vreo legătură) Astă seara iar smt musafiri. Ce viaţă. Nu mai e Imişte-n casa asta. Fiecare-si face de cap şi trage în altă parte, unul hăis şi altul cea... (Fetei, care a intrat dn nou) Dă puţin cu cîrpa. Aşa, aşa. Noroc cu dumneata, tovarăşa .enuţa, şi cu mine. Altfel s-ar duce toate de rîpă. Toate. (be deschide o uşă din dreapta şi intră Felicia Munteanu, urmată de Mircea Holca. Felicia se opreşte puţin în prag, intimidată de ceea ce se-ntimpla-n cameră) închide fereastra, tovarăşă Lenuţa, şi du-te. 3 — V. Romînească nr. 11 34 AL. I. ŞTEFANESCU (Priveşte curioasă la Felicia) Poftiţi, poftiţi, domnişoară. Mai dereticăm şi noi, nu vă jenaţi, poftiţi... MIRCEA (A pătruns în încăpere. Mai matur. Corect îmbrăcat. Părul mai aşezai): Aaaa ! Bunica face curăţenie, ca de obicei, deşi îi este strict interzis. (Eufrosina are aerul câ-i surprinsă asupra faptului. Mircea îi sărută nuna cu afecţiune apoi face prezentările) Felicia Munteanu, zisă Felix, medic de ochi. Bunica mea, Eufrosina Holca, singurul om ordonat din această familie de personalităţi neglijente. FELICIA (O femeie de 26 de ani, serioasă, fină. E mai mult delicată decît frumoasă. Are o privire blinda, mioapă. De fapt e energică şi vioaie. Îmbrăcată destul de elegant. Stânge mîna bătrînei) Sînt bucuroasă să vă cunosc. EUFROSINA: Mata eşti doctor? Aşa tînără şi doctor? M.IRCEA : Da, bunico. (Cu umor) E oftalmolog. (Eufrosina nu-nţelege, îl priveşte, dar tace. Către Felicia) Nu are o părere prea hună despre medici, te previn, dar nu spune. E şi grozav de diplomată. EUFROSINA (Şi-a recăpătat aplombul): Mirciulică. de ce nu oferi un scaun ? MIRCEA (Feliciei) : Eu sînt... (0 imită pe Eufrosina) ...Mirciulică... Iar tatei îi spune „Vichente mamă", ceea cei, îţi dai seama, provoacă enervarea eminentului director general. EUFROSINA (Cam supărată): Şi ce? (Feliciei, cerîndu-i ajutorul) Nu-i copilul meu ? (Cu curaj) Pe mine n-o să ţmă-nvăţaţi voi cum să trăiesc. Şi răposatul bunică-tu... MIRCEA (0 întrerupe, îmbrăţişînd-o): Hai, lasă-1 pe bunicul în pace. Spune-mi mai bine unde-i societatea ? EUFROSINA (Stă o clipă, pînă-nţelege): Bărbaţii acolo. (Arată uşa pe unde au ieşit Vicenţiu şi Munteanu) Femeile, sus. (Către Felicia) Mă iertaţi, eu mă duc să mă ocup de cină. (Iese prin stînga) MIRCEA : Şi acum, tovarăşe medic secundar, cum vreţi să începeţi vizita? Cu pavilionul bărbaţi sau cu pavilionul femei ? FELICIA (Arată spre Mircea): Prefer secţia infantilă. MIRCEA : A, bun. Doriţi să scot limba sau vreţi să-mi întorc pleoapele ? FELICIA : Doresc să stai jos şi să te uiţi în ochii mei.(Se apropie cle el) MIRCEA (Se aşează şi-o priveşte fix): Ce citeşti în ei ? FELICIA : Citesc o presbitie precoce şi că eşti un om rău. MIRCEA : Oh ! FELICIA : Un .am rău. MIRCEA : Eleva lui Filatov e sentimentală ? FELICIA : In Uniune erai mai entuziast şi... mai verde, ca să zic aşa. Aici te-ai uscat. MIRCEA: Solul natal nu-nii prieşte, probabil. (S-a-ntunecat. Se ridică. Schimbă vorba) Nu ştiam că eşti rudă cu Florica. FELICIA (Convenţional): Da. De departe. N-o cunosc prea bine. MIRCEA: E o aşa zisă femeie „de fier". FELICIA : în schimb, mama ta e fermecătoare. MIRCEA : Mama mea vitregă ! FELICIA : E chiar atît de vitregă ? MIRCEA: Nu. E admirabilă. într-un timp eram a|morezat de ea nu altceva. CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 35 FELICIA : Complexul lui OedLp ? MIRCEA : Depăşit. (Tace) FELICIA (Schimbă tonul): Nu 'te vezi nicăieri. In ce gorgan te-ai îngropat ? Ori vrei s-ajungi academician la treizeci de ani ! MIRCEA (Posac): Ştiinţa este acum singura mea pasiune. Mă-n tele g foarte bine cu profesorul. FELICIA : Regretabil. E un mizantrop. MIRCEA : Cîteodată, dragostea de oameni te-nvaţă să stai departe de ei. FELICIA : Paradoxe? MIRCEA : Concluzii personale. FELICIA : Splendide concluzii pentru un comunist, MIRCEA : Paradoxul veritabil e dialectică. FELICIA (Ironică): Mă tulburi ! MIRCEA: Oh, iar? FELICIA : Vezi că eşti un om rău ? MIRCEA (Sincer): Nu sînt: Tu eşti... (Pe parcurs şi-a schimbat însă intenţia): ...a treia femeie-n lume pentru mine. FELICIA : Premiul trei nu m-a ispitit niciodată. MIRCEA (Galant): Atunci află că dac-aş fi obligat să mă-nsor rnîine, ai fi prima la picioarele căreia aş depune trufia burlacului. FELICIA : Am s-o rog pe frumoasa ta imamă vitregă să-ţi dea ordin să te-n sori. MIRCEA : Greşit. Nu s-amestecă. FELICIA : Atunci pe protectoarea lui Mirciulică. MIRCEA : Bunica ? (Rîde) Ea nu ştie să dea ordine. E terorizata numărul unu a casei. D-asta o şi iubesc atît de mult. FELICIA : Ea e... a doua femeie ? MIRCEA: (Evaziv): Ea nu-i femeie. E sfînta Duminică din poveste. FELICIA (Se apropie de el. Deodată serioasă): Ce-ai tu, Mircea? Ce nu merge ? MIRCEA (Se opreşte o clipă, atent şi serios. 0 priveşte. Apoi, răzgîndin-du-se, se aşeză din nou ca pentru consultaţie): Mi-a intrat ccva-n ochi, tovarăşe vraci. (Se frecă ta ochi) FELICIA : Ţi-ar'trebui un transplant. MIRCEA : Dar nu pe cornee. Mai în fundul ochilor. Pe retină. Sau mai ■bine, direct pe conştiinţă. FELICIA : I-aşa grav ? MIRCEA : Da. E plină de pete. FELICIA : Dac-ai avea curaj, am putea încerca. MIRCEA : Nu te pot încărca cu o astfel de responsabilitate. FELICIA (Se apropie de el şi-t mingile): Eu ştiu că tu eşti cinstit, Mircea ! MIRCEA (Ii sărută mina): Felix. „Felix qui potuît rerum oognoscere causais" (Traduce) Fericit acela care-a putut pătrunde esenţa lucrurilor. FELICIA : Mulţumesc pentru traducere. MIRCEA (Protestează printr-un gest. Face cîţiva paşi. Se-ntoarce spre Felicia, care-a rămas oarecum cu mîna-n aer): limprumută-mi şi mie ceva din siguranţa diagnosticului tău. FELICIA (Puţin dezamăgită): Siguranţa mea vine din faptul că lucrez cu oameni şi pe oameni. Ii cunosc şi nu mi-e frică de ei. Tu lucrezi prea mult în laborator. Cu substanţe chimice. Iar de oameni te temi. 3* 36 AL. I. ŞTEFANESCU MIRCEA : Exagerezi. Nu mi-e frică de ei. Am doar un fel de... recul, dacă mi se permite. Ştii, substanţele chimice au un mare atu : sini pure. FELICIA : In laborator. In natură, se găsesc rar de tot în stare puiră. MIRCEA : Ca şi oamenii. FELICIA : Exact. Dar aşa cum extragi în laborator elementul pur dintr-un minereu natural, de ce nu cauţi să identifici puritatea în oamenii aşa cum sînt, sau cum ţi se prezintă ei ? Ajută şi tu acest proces de decantare care se ipetrece-n jurul nostru. (Mircea o priveşte curios. Felicia cugetă cu glas tare) Da. Asta face comunismul în lume : măreşte contingentul oamenilor în stare pură. Ridică nivelul etic al omenirii. MIRCEA (Uşor ironic şi iritat): Poţi să-mi numeşti cîteva fiinţe de acest fel deosebit şi care să ne fie cunoştinţe comune ? FELICIA: Nu-i o chestie de mume. E o creştere de masă, o infuzie în toată societatea. Osmoză lentă şi sigură. MIRCEA : Te ascunzi îndărătul abstracţiilor : infuzie, osmoză.... FELICIA : Nu m-ascund de ioc. Poftim, îţi dau un exemplu concret. Cel mai vizibil ; revoluţionarul ilegalist. E o poziţie etică supremă : renunţarea la comodităţile şi bucuriile obişnuite ale vieţii, renunţarea la viaţa însăşi pentru o idee. Lupta pentru o idee. Nu o simplă idee. Un ideal etic. Şi nu un ideal particular — oricît ar fi el de înalt — ci un ideal social, general uman, dezbrăcat în aparenţă de orice atracţii personale, generos prin excelenţă: revoluţia. Iată : oameni în stare pură. MIRCEA (A privit-o cu oarecare încîntare şi pare-se cu invidie. Reflectează apoi): Uneori am impresia că starea de ilegalitate a fost un fel de paradis comunist. Erau „oameni în stane pură". Stăteau pe poziţii etice supreme. Acum însă ? Lucrurile s-au schimbat, pare-se. Sînt mai prozaice. Comuniştii au coborît din raiul ilegalităţii pe pămîntul acesta, îngrozitor de rotund şi administrativ. FELICIA : S-ar părea că e într-adevăr o trecere de la poezie la proză. Dar imarii prozatori sînt implicit poeţi. Proza mare nu pierde nici unul din atributele esenţiale ale poeziei. MIRCEA : Bine, bine. Sigur că da. Totuşi, gîndeşte-te, ce dramatic : eşti în închisoare... FELICIA (11 întrerupe) : N-au fost toţi la-nchisoare. MIRCEA : Te rog să nu mă şicanezi. Vasăzică... eşti în închisoare, în raiul etic, pentru un ideal din care tu, în fond, te-ai împărtăşit, înălţîndu-te pînă la el. Iată însă că ceilalţi oameni aşa zişi impuri — impuri în mod fatal — te scot de-acolo şi te obligă să te-amesteci printre ei, ca să-i conduci acolo unde tu ai ajuns înaintea lor. Prin urmare trebuie să cobori, de la o anumită înălţime şi s-o porneşti iar prin glod. FELICIA : Asta se întîmplă tocmai pentru că comuniştii nu sînt nişte mistici, chiar dacă tu vrei să-i cobori neapărat din rai. Ilegalitatea —■ nu ! greşesc! — viaţa în închisoare... MIRCEA : Prin extensiune, ilegalitatea este de fapt tot o închisoare, ceva mai largă... FELICIA: Da, dar există şi epoci de legalitate si luptători legali. MIRCEA : Există. FELICIA : ...deci, viaţa-n închisoare are ceva din exerciţiul solitar al pustnicului. Marea deosebire este că în timp ce toate religiile din CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 37 lume plasează idealul în altă lume, accesibilă doar prin actul morţii, comuniştii-1 plasează aici, pe pămînt, iar ucenicii lor vor să-1 vadă cu proprii lor ochi nedeprinşi. Cer şi impun să fie conduşi acolo. Şi nu vor să fie conduşi prin radar, ci de mînă. MIRCEA : Deci, tensiunea revoluţionară scade şi devine corectă. E tot nobilă, desigur, dar ceva mai administrativă. (Triumfător) Ai venif la idee a mea ! FELICIA : S-ar putea să scadă la unii, nu zic ba... Printre aceşti ilegalişti au fost desigur şi fiinţe la care tensiunea revoluţionară "foarte înaltă făcuse să amuţească, anulase aproape, alte tare congenitale de caracter. Nu toţi care au izbutit să ajungă la starea de puritate ilegalistă au fost şi personalităţi armonioase. Oamenii, cînd nu-i consideri dintr-un laborator' rece şi egalizator, sînt toţi complecşi. E posibil deci ca la unii dintre ei, contactul de neînlăturat ou impuritatea să reînvie patimi vechi, mumificate. Astfel de oameni decad în perioada de guvernăimînt. Devin cum zici tu : administrativi. (Vie) Dar, la cei mai mulţi acest lucru mu se întîmplă. Dimpotrivă, cîmpul mult mai larg de acţiune, contactul neîntrerupt şi direct cu pămîntul, îi potenţează. Faptul cel mai de seamă, fenomenul strălucitor, este tocmai acela că aceşti „oameni puri" intraţi sau reintraţi în contact continuu şi direct ou masele largi, dezvoltă în aceste masse curenţi etici asemănători. E, ca să zio aşa, o reacţie în lanţ, declanşată ide primul atom liber, „omul în stare pură", revoluţionarul. MIRCEA (Tmblînzit şi cu regret): Am cunoscut şi eu astfel de atoimi marcaţi cu sigiliul roşu al Revoluţiei. (Oftează). Totuşi, ceea ce văd eu acum în jurul meu în casa asta şi mai ales în mine însumi nu mă satisface în întregime. Nu-mi dă stări etice înalte de pildă, nici chiar calitatea mea actuală de candidat de partid ! FELICIA (Surprinsă şi îndurerată): Tu spui asta ? MIRCEA: Eu spun. Şi lasă-mă s-o spun. De ce-mi interzici să lfi.u sincer? FELICIA (Energică): Dar ai tot dreptul şi toată libertatea1 să fii sincer. (Dojenitoare) Dacă există vreo constringe.ne la tine să ştii că-i de esenţă interioară. MIRCEA : Poate. Nu toţi oamenii ajung la acelaşi ideal etic şi chiar social, pe aceleaşi căi. Comunismul, Felix, e ca un munte. Un munte etic: vîrîul Omul. Nu toţi reuşesc să ajungă pe creastă. FELICIA (7/ priveşte adînc): Sună frumos ce spui, deşi, nu prea înţeleg ce legătură ai tu cu aceşti turişti pierduţi în drum: spre Omul. MIRCEA (Trist): Nu-i locul, sau poate nu mă simt în stare, să-ţi spun tocmai ţie totul, dar ascultă-mă. In inima, cam. pozitivistă, a acestui inginer care stă în faţa ta, îmbobocea, acum cîţiva ani, o floare foarte frumoasă. Au venit unii, bine intenţionaţi poate, dar duri şi de neclintit, care m-au determiinat s-o rup. Să netezesc locul pentru desăvîrşirea mea etică. Eu am rupt-o, sau am lăsaf-o să se usuce şi acum vin alţi oameni, cu siguranţă bine intenţionaţi şi de data aceasta, care o caută şi n-o găsesc şi se supără pe mine. In schimb eu n-am obţinut desăvîrşirea."Ba parcă dimpotrivă. FELICIA (Tristă şi ea): Din tot acest obscur simbolism, reţin un lucru: să nu mă supăr. Bine, Mircea. (7/ mîngîie) Nu mă supăr. (Se-nloarce cu spatele la el şi se apropie de fereastră. Tncă mai înainte cu citeva 38 AL. I. ŞTEFANESCU replici, a început să se întunece afară. In cameră se face tot mai in-IZZ'Sce" COt0ri Pe SCai'â VemmCa * fâ« MIRS?v ('?e]aPr°Pie„d? ea- Se Profilează amîndoi pe lumina ferestrei): FFT in ^f-™" te-am chinilit- Dar ^ eu mă chinuiesc. J bucnrn %hf.M r'6" °are pentru medic anuntă însănătoşirea. M-ar Ducura sa iie şi la tine asa. FEUCIA- PpnfnbSedat d%gI?dul Că ţl;am °Ierit ° draS°ste căruntă. MTRPFA ' t i™™ 3 ^st mare- (Pauză) Şi-^3 3 rămas. sS^//) nfai •' EU ?tiU "I1 bine Ce P°^ fi tu pentrL1 mne- (Cu teamă MTorr 'a 3/ dac? am sa obosesc Pledîndu-mi cauza ? no, Hn, A6P f Să m\Cerţi- <^ P°uză- Cu elan b^c) Felix, F?nrî?«ri,» I'6™?6 bmSC- demreCe 86 aud Pa?il Veronicăi si ai undeffr'JP Mi?b0aransclara împreună. Veronica aprinde luminile pe riţocuT^T Şl 86 depădează Unul de alM ?l rem" sPre FLORICA (A coborît prima): Aţi sosit? Bună seara, Mircea. (Ii strings nuna barbateşte) Bună seara, Felicia ^ VERONICA (Şi-a schimbat rochia. Se-ndreaptă spre Felicia) : Mă bucur foarte mult_c-ai venit. (Se privesc reciproc, Felicia cu uri interes spe- Fi oS  a'1 °fatJf\ N"ai să ^hice^ bătriniul nenea Radu. ' VFpSfTTrfj; Radu.Ionescu? Mai lucrează pe undeva? VhROlMlCA : Neobosit ca totdeauna FL°viChP :wi î*ă mir+Că m!3i fa«>;aţă. E bătrîn, bolnav şi cam de modă mtd^Î A? Zllele "oastre-t nevoie de altfel de oameni. MIRCEA (Nu se poate abţine) : Oameni de fier, aşa ca dumneata, ca tata (Priveşte semnificativ la Felicia) FLORICA (Nu se tulbură): Lasă, tinere, nu mai face personalităţi Eu sînt un activist de rînd şi nimic mai mult. VERONICA : Nu-mi place expresia asta : activist „de rînd". Sună cam mr^a vă 3i COrect mi se pare: »simPlu"- -Simplu activist". FLORICA : De nnd nu-nseamnă de proastă calitate, ci „în rînd", încolonat m oastea partidului. Asta-i înţelesul FEL CIA: Mie nu-mi place nici 'simplu: oamenii simpli din lumea întreaga. (Către Mircea) Oamenly nu sînt simpli. Sînt foarte complecşi Toţi sînt complecşi. 1 FLORICA: Şi vrei să ne adrqsăm maselor aşa: Oameni complecşi d MIRCEA (Grav) : Sub orice cuvînt palpită o idee, Veronica. (Intră Munteanu şi Vicenţiu) VICENŢIU (Bine dispus): Bun venit tinerei generaţii. \( Feliciei) îmi pare foarte bine ca te cunosc şi eu. Mata ai studiat medicina, mi s-a spus. CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 39 MUNTEANU : E oftalmolog. Eleva lui Filatov. (Stringe mina lui Mircea) Si mata? Inginer, nu? VICENŢIU : E specialist în prospecţii. (Munteanu-l priveşte atent) MUNTEANU (După ce s-a depărtat cu Vicenţiu) : Ai specialistul m casa si nu-1 trimiţi la Săucani ? . . VICENŢIU (Ca 's-audă doar Munteanu) : E foarte ocupat aici cu munca ştiinţifică. Si pe urmă, nu vreau să se vorbească : 1-a trimis pe fiul sau ! MUNTEANU (Priveşte pe sub sprîncene) : Mda, desigur. MIRCEA (Vine din 'fundul scenei unde a discutat retras cu Felicia, b cam agitat) : Veronica... Auzi, Veronica, ce spune Felicia : Diana dramaturg ! Peste cîteva zile are loc premiera. (Toţi se întorc spre el, afara de Munteanu. Felicia-l urmează surprinsă) VERONICA (Emoţionată): Diana? Extraordinar. îmi pare toarte bine pentru ea. VICENŢIU : Care Diana ? Mantu ? FLORICA : Da. Fosta mea cumnată. Hm. Ca să vezi de unde sare iepurele. Parcă văd c-o să ne rupem palmele aplaudind. VERONICA : Era foarte talentată. FLORICA : Da, mi-aduc aminte. Mîzgălea ea cîte ceva. N-aş ti crezut-o capabilă. Ce zici Vicenţiu? VICENŢIU (Gînditor): Cine-o fi împins-o aşa la suprafaţa? (Latre Veronica) Nu m-ar mira să fie chiar Radu Ionescu. Poate d-aia şi vine. să ne invite la premieră. VERONICA (Rece) Se poate. Eu am să merg. A ■ i- VICENTIU : Dacă ne invită Radu trebuie să mergem cu toţii, lara-ndoiaia. Fata n-are nici o vină că frate-său a făcut ce-a făcut. (Grav) Ei îşi ispăşeşte păcatele, iar ea... are drumul deschis! Cu toate ca... (Pliveşte ta Florica) ...e greu de uitat ce-a fost. FLORICA (Priveşte ta Veronica) : M-am detaşat de mult de toate aceste lucruri. . , „, „ (Se-ntrerupe. S-a deschis uşa şi a intrat Radu Ionescu. L mai batrin ca-n primul act. Poartă baston) VERONICA (Aleargă spre el) : Nene Radule ! RADU (Către toţi): Bună seara. (Veronicăi, s-audă numai ea) Nu mi-ai spus că ai musafiri. VERONICA (Caldă): Am omis, Din cauza emoţiei. N-are nimic. RADU (Tot lingă uşă şi tot în şoaptă) Ba are. (Tare) Tovarăşi ! Sînt fericit că pot să anunţ o veste care-i va bucura pe toţi cei de faţă. O sa ziceţi că sînt teatral, dar... (Trage uşa din spatele său) ...iată dovada Acesta este comunistul Alexandru Mantu, complet reabilitat, actual vicepreşedinte al Comisiei Miniere.f/rt timp ce vorbeşte, se dă puţin la o parte. Pătrunde Mantu şi după el, Diana. Stupoare generală. Exclamaţii) . . ,. , MANTU (43 de ani, înalt, uscăţiv, ridat, tîmple argintii, privire limpede Calm): Bine v-am găsit... (Veronica se apropie prima de el, mută. II priveşte bine în ochi, apoi îl îmbrăţişează. Mantu o reţine, poate o clipă mai 'mult decît s-ar fi cuvenit) Veronica ! FLORICA (La intrarea lui Mantu a devenit ţeapănă. O uşoara crispare în momentul îmbrăţişării Mantu-V eronica. Apoi iui Munteanu, care foarte interesat de cele ce se petrec, n-aude) E chiar el, Mantu. MUNTEANU : Poftim ? 40 A Ţ r AL. I. ŞTEPANESCU ^^f^TEANU^n^i ' Nemaipomenit. Acesta a tll'ZS Znf^roTa " TT& *° Vi™»u. şare si se repede snre Mnn, I vfromca se des ace din tmbrdti VICENŢIU (APLa^^\ZZ^U'' " ^ ? Munie™ Montaşi după o şovăVă de 0 c^ SMn8e mîn« ^ varăşe Mantu, tovarăş* Mantii ^mţtşeaza cam cu forţa): To-Fii bine venit. De-atitea oT^muSu Jtra0rd!na? m'ai ^ut. cu. drag. (Mişcare ta Veronica Ir ^ dumneata, te-am pomenit s-aducă şampanie. M^rS^nTr??'^Veronica ^ Dflnf«cum se cuvine drul pe Se ff ^ Trebuie să sârbă- VE« a^i^fi.^ ~* - -......» Diana ! Ce frumoasă te-af făcut % i 7 °U °CJUl prea strălucitori) : cit din toată inima pentru S V SCI"toare- Acum am aflat. Te feli-DIANA (Maturizată. ElTgan7ă Tam re^k'\t' (Pri0e*te la Manh' MANTU (O arată pe Diana Verona V /Mu>mesc> Veronica. Nu-i aşa că merit XiSS\^e Şl ^ f SCape de dentin): VERONICA : O da, da IeIlcltat a doua oara ? ' J n°P'opiat de Radu): Ce „ âfe Z?»Lfr P"'- dT-nă- De ^'"tă. S-a v™ffnC^U" 0r^a» "«"'rea? M ? S:TiVkCXS'NUŞt,Un™K- WW fffi^nfi* <^ D. P-rttd sau de sta. , M^M^^e™ ,e-am găf, FlorKa. DIANA ffârâ să-ntindă mina Floricăi ) n pa^te,D^na) cap. Mantu a ajuns lap^reZa^Ltw,^- (Fl°riCa dă muiă spre grupul Radu-VicJntiu^ 7 **** şi se-ntoarce Duma întinzi nd mina lui Mircla\^ w î > /X a°esta din urmă' MIRCEA (Se-nclină adine) . m^l^h%^tPr^ de Oh, iertaţi-mă. Nu vă cIS n?' <° Pnve& tung. Tşi revine) Duma) prilej sa te feHcisi°i t Fe cn tT' .}" capul scării, în costum de noapte). ' vfrP3uhrTl^Cfp^1 Scârit) ; Ce s-a-ntîmplat? Ce strigi asa ? VICENŢ U (Deslanţuit şi apoplectic) : Poftim ! Poftim ! Vino jos, să vezi rezultatele educaţiei tale. (In timp ce coboară, Veronica se uită la Mircea w™Zrw^MClUită"te Ia eL Uită"te- (Veronica coboară mai repede). VERONICA (Către Vicenţiu) ; Ce este ? Ce te-a apucat ? (Arată spre Mir-cea) Vad ca-i foarte liniştit. VICENŢIU : Liniştit ? E nebun, asta e. Nebun de legat. (Veronica priveşte întrebătoare la Mircea). v}r™™{D?JV dln UmerL Apoi> sec> ; Cabotinisme. VICENŢIU (Deslanţuit în continuare): II auzi? II auzi? Fiul meu! Stii ce face? (Tragic) Dă cu piciorul partidului. (Veronica tresare 11 ia de braţ pe Vicenţiu, care se lasă duă ca un copil. Continuă fără sir) Da. Vrea sa se sinucidă. Asta vrea. Se duce la moarte sigură şi vrea sa ne tragă pe toţi în groapă după el ! VERONICA (Către Eufrosina, care-a rămas cu mina la gură prostită) ■ aaic1, mrf7- ^a_i c™fa se "niŞtească. (Lui Vicenţiu, cu energie) Ajunge. Du-te dincolo. (TI împinge spre uşă. Vicenţiu si Eufrosina mtd^avfr°™a se-ntoarce spre Mircea şi se apropie de el). viSSuA C"ca{m for!at> : In s«rşit. Bine că l-ai scos de-aici. YES2£lCh (fnsta) •' Nu vorbi aşa. E tatăl tău. MIRCEA_ (Agresiv) : Şi soţul tău. VERONICA (Sfidătoare) : Şi soţul meu MIRCEA (Mai blind) : Veronica VERONICA (Severă) : Ce-a fost între voi > w45£E,A (Ev°ziv) •' Mîine P'lec la Săucani. VERONICA (Tresare) : La Săucani ? Tu ? MI£CEA (Iar aSresiv) : Ai şi tu ceva contra ? VERONICA: Nu. Dacă trebuie du-te MIRCEA : Trebuie. VERONICA : D-asta v-aţi certat ? MIRCEA : Şi d-asta. VERONICA (Neliniştită): S-a-ntîmplat ceva acolo ? veSSu^ ADa//e p-are că s"a Iucrat cu Picioarele. VERONICA (Gravă): Cine spune asta? MIRCEA : Comisia Minieră.. VERONICA (Tresare) Comisia? (Mai stăpuută) Mă mir. Vicenţiu a lu- ,«m?r destul de bine- (Tace- Scurtă pauză). MIRCEA (face doi paşi, apoi se-ntoarce. Brusc) : Veronica ! Tu. l-ai iubit pe Alexandru ? VERONICA (Lovită): Ce-ntrebare-i asta' vrR£EA : Vasăzică> l-ai iubit. (Cugetă) Si tata ? i^vrSlCi\fMtndră)J Nu am nimiC să"mi" reproşez faţă de tatăl tău. ^lîn^uA0^ ?Ceptlc) •' Nimic- Numai că nu-1 iubeşti vti^uiNiLA: Asta ne priveşte numai pe noi. MIRCEA (Izbucneşte) : Cînd trăieşti în minciună, asta nu te priveşte numai pe tine. Priveşte şi pe alţii. VERONICA (Demnă) : N-am trăit niciodată în minciună. Vicenţiu a ştiut tot ce trebuia să ştie. MIRCEA (Cu disperare rece) : Cine hotărăşte ce şi cît trebuie să ştim ? CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 47 Cine distribuie adevărul ? (Exasperai) Cine îndrăzneşte ? (Trist) Aşa m-ati despărţit de Diana. _ . VERONICA (Tresare. Cu căldură) : O mai iubeşti ? _ . MIRCEA (Stingherit) : Nu. Nu ştiu. Probabil că nu. (Cu amărăciune) Datorită vouă mi-am omorît dragostea... VERONICA (Tr/stâ) : N-am fost niciodată pentru despărţirea voastră. MIRCEA rW-o aude) : ...si tot datorită vouă mi-am pătat conştiinţa. _ VERONICA (Aspră) : N-arunca vina pe alţii. O iubire mare ar ti ştiut sa MIRCEA : ^or ă^zL^Micativ) Tu dece n-ai ştiut să treci peste orice piedici ? VERONICA (Surprinsă) : Eu ? . MIRCEA : Dacă n-ai ştiut tu, care-ai fost profesoara mea de comunism, ce te miră că n-am reuşit eu, ucenicul? . VERONICA (Isi revine. Tristă) : Şi profesorii greşesc. (Mai ferma) Cit despre ucenic, se zice că-i dator să-şi depăşească maestrul. MIRCEA • Afară de cazul cînd începe să se-ndoiasca de el. VERONICA '(îndurerată) : Te-ndoieşti de mine, Mircea ? MIRCEA: Iartă-mă. De cîtva timp toate se clatina-n jurul meu. ( MIRCEA (Cu remuscare): Veronica ! Eu sa te judec pe tine f... VERONICA (11 întrerupe) : Taci acum. (Vorbeşte meat, monoton, dar se se simte că nu poate fi oprită. Mircea ascultă, tot mai interesat L-am iubit pe Alexandru. L-am iubit de mult, acum douăzeci de ani. Eiam utecistă si dădeam liceul în particular. El mă ajuta. Era profesor de filozofie 'tînăr abia ieşise din facultate. Se-nţelege ca nu i-am spus nidodată nimic. Mi-era ruşine. Ne vedeam destul de rar, foarte grăbi i, si-nvăţam trigonometria. II necăjeam c-o uitase şi de fiecare data învăţa special pentru mine. Apoi, în noaptea-nvierii la nenea Radu acasă am căzut. Nenea Radu a scăpat, pentru ca Alexandru i-a acoperit retragerea. El însă a fost rănit. Ne-au arestat. Am stat închişi Fiecare-n altă parte. Ne-au judecat şi ne-au condamnat. Eu am icş prima. Cînd a ieşit şi el şi ne-am văzut, o singura data, el pleca in Spania Nu veneam la el decît cu o biată dragoste. Am tăcut. A plecat. După un timp s-a zvonit c-a murit. Am fost la un pas de ^ucidere A trecut vremea. Am aflat că n-a murit, că e-n Franţa. A venit războiul M 1-a prins acolo. N-am mai ştiut nimic. Au trecut ani Dm nou mi s-a spus c-a murit. în lagăr, la Buchenwald. Mi s-a dat şi ^niarul pe care-1 avea. 15.315. Oh! aceste cifre... Dece mai trăiam? (Iau*a scurtă) Atunci l-am cunoscut pe tatăl tău. Un simpatizant Ara lucrat împreună. Stii cînd veneam pe la voi. (Mircea da din cap) Dupa eliberare, ne-am căsătorit. Cînd s-a-ntors Alexandru, m 45, toamna, eram măritată de patru luni. El s-a căsătorit apoi cu Florica. N-am mai vorbit niciodată despre sentimentele noastre. Citeodata doar, ne evocam amintirile comune. Ne-am văzut, ceva mai des, atunci in 49 Cînd' .a fost arestat, am fost convinsă că-i nevinovat. M-am soatut. Am fost unde vrei şi unde nu vrei. Apoi a fefet condamna . A ost ca o prăbuşire M-am simţit vinovată faţă de partid, faţă de Vicenţnu. M-am închis'în munca mea. N-am reuşit însă niciodată sa-1 îsgonesc cu AQ ° AL. I. ŞTEFANESCU RSSa. * 5,iU' P°A m- » «• «""va. No n,!-. spu,0 lnsă VERONICA • Acum " W Şi-acum oe-ai sa faci ? VERomcA^^ ■' DS-E greu- MIRCEA Mi? SpUfnea VlCenţiu de tine ^ Partid p Da retraS CandidatUra de Partid" V*™**-* «* mtrS^m pe"tru ce"ai făcut asta ? VEROm^/r^T13 Socotesc/estul de curat. VLKU1N1CA (Nu-si revine) ■ A*ta > Asta-i... ' J- Asta- nu se P°ate. Nu se poate, Mircea fac. Noapte bun^V^ totdeauna. Ştiu eu ci mişcată, uitîndu-se în urma lui Vn n rf ^ YeronJCa râmîne ns~ eufKin?/^ -««5 /eap^ ofa/A Veronka ((Tr IT ^ u?ă- dresează cuiva de-afară) • E numai untru) (DOr 8 data brusc la 0 ^ de Vicenţuc, care nâvătesteZ- vSrA (??re VeWniCa) Unde"] M--a ? VERONICA (Face-un gest) ■ La el pSu bumnezaeu%tte ff^cuf ° " E^osina) Ce-aţi discutat ? ' Ş ' CUka °data- mamă ! (E^osina dispare) VERONICA (Apatică) : Ce ştii ™cm-pu^ fuzL, demisionează - Ce şi-o VERONICA eu gărgăun^ lin^p. ^ C1M ™» -S «™ vrea ? VIC^W-'-^VdJ^1 ga,rgăuni- Este foa^ nefericit. "-a cu Diana. Fericirea nu-n-VERONICA • Mai «înf n« , l Ş 3 , e : Partld"L munca... bine dr niM blne să hPsească dragostea. Asta nu-i VICENŢIU (O priveşte lung) : Vorba-i fp^m j tns,- V?cr?NTm : r'U teIefonezi la ora asta ? velinii iu: Ce-are ora asta să nu se telefoneze? (Face numărul) Alini Tovarăşul Radu Ionescu? Aici Vicenţiu V,7w; ,h1, i "r ° Radu. Ni s-a întîmplat o mai-^Scne.^gf Da? MuIţumesc- Mulţumesc *-"acfK VERONICA : E o cruzime să deranjezi un om bătrîn Ia ora asta. CINSTEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE 49 VICENŢIU (Neglijent) : Bătrînii n-au somn. N-o vezi pe mama ? Si pe urmă, a venit şi el dela teatru ca şi noi şi stă aici vizavi. (Nervos) Cînd e soarta fiului meu în joc, nu mai pot să fac politeţuri. VERONICA : Cum crezi. (Urcă pe scară. De sus) Cînd vine nenea Radu. să mă chemi. VICENŢIU (Preocupat) : Bine, bine. (Rămas singur se-nvîrteşte fără rost \prin odaie. Apoi deschide uşa pe unde intră mereu Eufrosina. Din uşă) Mamă ! (Intră Eufrosina) Du-te la Mircea şi spune-i să nu se culce. Avem o vizită importantă. Eu am să mănînc 'totuşi ceva. (Iese, Eufrosina stinge luminile, lăsînd doar o lampă foarte mică. Iese şi ea pe uşa pe care a ieşit Mircea. Scena rămîne cîteva clipe goală. Se aude tic-tacul pendulei sugerînd trecerea timpului pînă la sosirea lui Radu. După un timp, tîrîie o sonerie îndepărtată. In încăpere pătrdnde), Vicenţiu, agitat. Aprinde lumina. De sus se aude uşa dela camera Vero-nicăi. Apoi apare şi ea. Vicenţiu a ieşit repede pe o uşă din dreapta ca să-l primească pe Radu, în timp ce Veronica coboară'. Şi-a schimbat vestmîntul) RADU (Intră foarte greoi, urmat de Vicenţiu) : Ce s-a-ntîmplat ? (Veronica se repede la el şi-l îmbrăţişează) VERONICA : Iartă-ne că te-am scos din casă la miezul nopţii. VICENŢIU : S-a-ntîmplat că Mircea a înebunit şi şi-a retras candidatura de partid. RADU (Se lăsă pe un fotoliu. Calm) : Asta-i tot ? VICENŢIU (Nervos): Nu-i destul? RADU : Ba da. E foarte grav. (Se uită cercetător la cei doi. Lui Vicenţiu) Altceva nu s-a mai întîmplat ? VERONICA (Privind şi ea pe rînd la cei doi) : Nu, nu. Nimic. RADU (Veronicăi, fixînd-o) : Bine. (Cu umor) Trimiteţi pacientul, şi voi plecaţi. (Cest de protest din partea lui Vicenţiu. Veronica-l trage de braţ. Ies amîndoi. Radu, singur, îşi aprinde tactiâos o ţigară) Nu prea ai voie să fumezi, meştere ! (Se uită-n sus, după fumul de ţigară. Intră Mircea. E cam înţepat. Dar se repede deodată spre fotoliu, deoarece Radu, văzîndu-l, a făcut un gest, ca şi cum ar fi vrut să se ridice) MIRCEA : Stai, nene Radule, te rog .(Brusc) Te-au adus să mă judeci ? RADU : Si ce ? Ti-e frică ? MIRCEA' (Sfidător) : Nu. RADU : Să nu-ţi fie. Hai, stai colea... (I-arată un scaun în apropiere) ...şi dă-i drumul! MIRCEA : Mulţumesc. Nu stau. (încurcat) Să dau drumul la ce ? RADU : La tot. Tot ce crezi că am dreptul să ştiu. MIRCEA : Crezi că n-am dreptate ? RADU : Cam greu să ai. (Cu umor) Dar de, nimic nu-i imposibil... în perioada de trecere. MIRCEA : Te rog să nu rîzi de mine. RADU (Grav) : Nu rîd. Orice ora cinstit are dreptul să ne judece. MIRCEA (Mai vioi) : Nu-i aşa ? RADU : Asa e. Mi se pare că i-ai judecat pe părinţii tăi. Erau cam şifonaţi. MIRCEA :' S-au plîns de mine ? RADU : Nu. (Sever) Dar pe tine te-ai judecat ? MIRCEA : In primul Tînd pe mine. 4 — V. Romînească nr. 11 50 AL. I. ŞTEFANESCU RADU : Asta-i bine ! MIRCEA : Voi îi scurt. RADU : Asta-i un început tipic pentru vorbăreţi. MIRCEA (Intimidat) : Aşa, e greu să... RADU : Ai dreptate. (îşi încrucişează braţele pe piept. It imită pe Mircea) v?- Voi fi mut. ^MIRCEA (Surîs slab) : Cînd a intrat Vero dar nuA nici dezastruos, h undeva pe la mijloc. Un timp, nici eu n-am crezut c-am să pot rezista dar n z'cnm Si 53 ™ ~ ^ CUVÎntul ~ Ş1 nu să mă resem-" nez cum notezi tu, cu răutate, în mai multe locuri Ca sa pricepi însă, trebuie să-ţi povestesc totul de la început. ,n fn,\Uo"mi P a? Sa"mi 3dUC 3minte> dar de draSul Prieteniei noastre, am mult ' Care"mi Va 3JUta P°'ate Si mie însumi să mă clarific mai o-o«i.Miă deSpjr^em de V!°rica în împrejurări penibile. Nu fusese o drăciile UKf'nllT HCUrîn ° 1fbunieV 0 finisem cu ocazia unei anchete la sfatul popular din O., unde era funcţionară. La început nici n-am prea bagat-o in seama. Am remarcat doar frumuseţea si distincţia atitudinilor ei in contrast cu oamenii cam bolovănoşi din jurul ei;' blondă palida subţire, cu mişcări graţioase, îmbrăcată cu bun-gust poate chiar prea^elegant, pentru mediul în care trăia. La prînz, toate lumea a plecat acasă ; eu am rămas, să mănînc acolo, ceea ce îmi adusesem de-acasă A rămas şi ea |_ şi-a scos dintr-o sacoşă de nylon un pacheţel învelit'în hirtie,_şi retragmdu-se într-un colţ, a început să mănînce ; se întorsese puţin intr-o parte, ca ferindu-se de privirile mele. — D-ta nu mănînci acasă ? am întrebat-o. — Acasă ? Ce casă am eu aici ? Sînt singură. —■ N-ai gazdă ? — Am dar... în privinţa mîncării nu ne-am putut înţelege — Aşa! ? i v b . Pe urmă, după un timp în care nu mai ştiu ce am gîndit, am între- 031-0 ! T . ~ Ş'1 în general, cum o d'uci ? (Era întrebarea mea de predilecţie Irm plăcea sa cred că oamenii doar atît aşteaptă, şi-şi astern îndată sufletul acolo m faţa mea. De fapt, niciodată, la această întrebare nu se răspunde sincer pentru că sună înspăimîntător de conventional)'. Ea însă a început îndată sa mi se pungă : era nefericită acolo, singură izolată noroaiele o mspaimmtau, frigul, ploaia o terorizau, lipsea cel mai elementar confort, spălatul era un chin, oamenii erau aspri, reci; oh la oraş e altfel e lumina, e curăţenie, oamenii-s prietenoşi... O ascultam amuzat Din O SCRISOARE 73 zece fete care lucrează la tară, cinci cu siguranţă îţi vor depăna aceeaşi poveste, în aproape aceleaşi fraze. Ea însă vorbea fără obişnuita disperare, prost jucată, fără declaraţii funeste — care de-obicei sună ridicol —, aproape cu nepăsare. Şi nici nu m-a rugat cu lacrimi în ochi s-o ajut. M-a privit doar cu tristeţe : — Vă invidiez. Dumneavoastră trăiţi la oraş. Am asigurat-o că umblu prin noroaie şi prin frig mai des şi mai mult decît îşi închipuie şi că nu mă simt deloc nenorocit. ■— Da, dar seara vă întoarceţi la oraş. — Nu întotdeauna. —■ Dar tot vă întoarceţi. Şi faceţi baie. Şi dormiţi într-un pat curat. Oh, dac-aţi şti !... îmi amintesc bine că aceste din urmă cuvinte şi exclamaţia ei de la sfîrşit m-au impresionat. Plecînd de-acolo, mă gîndeam că poate ar merita s-o ajut. A trecut apoi o vreme fără să-mi aduc aminte de ea. Am întîlnit-o însă într-o duminică după amiază, plimbîndu-se singură prin centrul oraşului. Am tresărit recunoscînd-o. Nu ştiu cînd, nu ştiu cum, se petrecuse o schimbare în mine, care mă obliga acum să văd mai ales că Viorica e foarte frumoasă, neaşteptat de frumoasă ; pînă atunci, frumuseţea femeilor, dacă o constatam, nu avea pentru mine nici o importanţă, ci doar atît că era. Acum însă, privind-o şi văzînd cît e de frumoasă, mă străbătea un fior aproape dureros, şi deşi nu-1 mai simţisem pînă atunci, nu mă putea înşela ; mi-am adus aminte cu strîngere de inimă de împrejurările în care am întîlnit-o şi m-am simţit — brusc — vinovat că am uitat-o aşa de curînd şi că n-am încercat s-o scot din mediul care nu-i pria. I-am ieşit în întîmpinare, salutînd-o. Mi-a surîs tristă şi m-a întrebat ce mai fac. Pe urmă mi-a spus — fără s-o întreb — că a venit în T. pentru unele mici cumpărături, şi-acum în aşteptarea orei de plecare a trenului, a pornit să rătăcească pe străzi, că i-i urît, că-i singură, n-are prieteni şi-i nefericită. O ascultam, fără să-mi dau seama că repetă ceea ce-mi mai spusese odată. Avea o voce moale, ce curgea egală, rar împiedicată de cîte un oftat. Omul mi se părea resemnat şi tare obosit. Mi s-a făcut milă de ea. Suferisem şi eu de singurătate şi eram dispus s-o cred ; nu mai eram în stare să întrezăresc minciuna ei atît de feminină. Nici pînă azi nu-mi dau seama cum a reuşit să descopere ea întîi, în firea mea, acea coardă duioasă de care eu însumi nu ştiusem. Poate mai încercase şi cu alţi bărbaţi, poate nimerise dintr-odată, cu acea intuiţie a slăbiciunilor bărbăteşti pe care unele femei o au foarte dezvoltată. Am condus-o la gară ; în aşteptarea trenului, am continuat să povestim ; şi mi s-a părut dintr-odată că am descoperit un suflet frumos ; şi' nu mi se părea imposibil ca şi ea să nu mă iubească. Am căutat cîteva zile, cu îndărătnicie, şi am descoperit pe schema d'e salarii un post liber ; apoi, minţind că-i un element capabil, a fost destul de simplu să-1 conving pe Matei să lase la o parte anumite formalităţi necesare şi s-Oi numească l-am dus eu însumi numirea. S-a arătat fericită, mi-a mulţumit cu glas înecat, dar s-a ferit de intimităţi. Cînd i-am spus că mi-i dragă şi am încercat s-o sărut, s-a ferit, dojenindu-mă : — Tovarăşe Pavel! Nu se poate ! 74 REMUS LUCA Dar după ce s-a mutat ,1a T. mi-,a cedat curînd'. Şi chiar de la început, m-a zăpăcit. Trupul ei alb, delicat ca o floare, ardea în convulsii, parcă bolnav de plăcere ; părea că sensul ei în viaţă este să se mistuie, mistuin-du-rnă. Chiar cînd rămîneam singur şi mă gândeam la ea — şi nu puteam să nu mă gîndesc — s-aşeza o negură pe mintea mea; n-o mai vedeam decît pe ea cutremurîndu-se în spasme, şi o auzeam aevea gemînd ca în delir, vorbe neruşinate, care îmi biciuiau simţurile. Nu se poate descrie ce-am trăit atunci ; fapt e că n-am mai putut să mă stăpînesc. Mă idioţi-sem dintr-o dată. Nimic din ce-mi cerea ea, nu mi se părea imposibil sau absurd. Că-mi neglijam lucrul, că lipseam zile întregi de la birou, minţind că sînt pe teren, că nu mai controlam rapoartele primite prin telefon şi le transmiteam mai departe drept bune, că-mi cheltuiam chenzina ca să-i cumpăr un cadou, că fugeam de la şedinţe, hai să zicem că i se poate întîmpla oricui cînd îl apucă furia amoroasă ; dar eu nici măcar nu mă simţeam vinovat ; şi nici ruşine nu-mi era, mi se părea că aşa trebuie să fie, că altfel nici nu poate fi. De multe ori mi se părea că abia de cînd o cunoscusem pe Viorica am început să trăiesc cu adevărat, că pînă atunci am fost un mare naiv ; că nici pe oameni nu i-am cunoscut cum sînt ei în realitate ; consideram adevăr tot ce-mi spunea ea despre ceilalţi ; în două sau trei săptămîni aflase cine cu cine-i încurcat, ce defecte trupeşti are soţia preşedintelui, cîte amante are doctorul M., şeful secţiei sanitare, cît cheltuieşte cu croitoreasa soţia secretarului de la sfat, că B. de la cadre e un zgîrcit care-şi flămânzeşte copiii ; nimic nu mă deranja, fiindcă nu mai aveam puterea s-o judec. Mi-a cerut bani, şi nu m-am scandalizat; m-am împrumutat în dreapta şi în stînga. Mai am şi azi unele datorii din vremea aceea. Cred că numai norocul m-a ferit să fac vre-o prostie fatală. Cine ştie dacă m-aş fi trezit vre-odată dacă nu m-ar fi părăsit. Dar oricum încerc să-mi explic lucrurile, n-ajung să pricep cum s-au putut întîmpla. In fond, cine-i Viorica ? o femeie oarecare, poate mai frumoasă şi mai aptă pentru amor decît altele, dar şi cu destule păcate ; n-o condamn că nu m-a iubit. Nimeni nu-i obligat să iubească pe cineva anume. N-o mai condamn nici pentru că m-a minţit, dîndu-mi speranţe şi fiind gata la un moment dat să se mărite cu mine. Alte a mie şi una de femei n-ar fi procedat altfel. Dar nu pot să-i trec cu vederea că mi s-a dat, în vreme ce-1 iubea pe celălalt. Aceasta mi-i greu s-o uit. Mi-i mie ruşine mai mult decît ar fi trebuit să-i fie ei. Aflu într-o bună zi, că s-a măritat. Cu trei zile înainte, dormise la mine şi făcuserăm planuri, de care se arătase entuziasmată. Cînd ştia că peste trei zile se va mărita cu Emil ! Cum se poate una ca asta ? m-am întrebat. In astfel de isprăvi ale femeilor însă, zadarnic vei căuta cu logica. Au urmat zile triste pentru mîndria mea. La început, revoltat, aş fi vrut s-o caut, să mă răzbun. Cum ? Nu ştiu. Nici atunci nu ştiam ce-aş fi putut face, întîlnind-o în drumul meu. Pe urmă am simţit umilinţă. Aş fi vrut numai s-o văd, s-o zăresc de departe, cum trece, mlădiindu-se. Pe urmă, înţelegând c-am pierdut-o, m-am resemnat. Şi dintr-o dată, m-a pleznit un soi de somn al inteligenţei. Trăiam, prin inerţie. Chiar munca mea, pentru care eram şi azi sînt iarăşi mîndru, mi-o duceam ca un automat, fără să mai particip la ea. Cheltuisem tot fondul O SCRISOARE 75 meu sentimental, mizînd pe Viorica, pierdusem totul. Devenisem gol. Spre îngrijorarea tovarăşilor mei, începusem să şi beau, aşa, cu un Iei de uitare de sine. Dacă venea careva din prieteni la circiumă şi mă ruga să plec acasă, mă sculam şi plecam, şi nu din principialitate, ci numai pentru că nu mai aveam nici picătură de voinţă vie în căpăţîna mea. Toate acestea nu s-au petrecut de-odată. Au durat poate o lună, poate două. Şi într-o seară, la un bal, am întîlnit-o pe Maria. A, o cunoşteam de multă vreme. Era dactilografă la comitetul de partid raional din R. unde eu mergeam adesea, ca instructor regional. Remarcasem adesea, zîmbetul cu care mă întîmpima. Era poate bucurie. Putea fi şi o părere. N-o mai văzusem de vre-un an, şi chiar dacă aş fi întîlnit-o n-o puteam vedea ca femeie, fiindcă atunci n-aveam vedere decît pentru una singură. în seara aceea însă: a trebuit s-o văd, fiindcă mi-a rîs. Şi mi-a rîs frumos. „Aşa nu ştiu să rîdă decît femeile îndrăgostite !" —■ mi-am spus şi m-am speriat puţin, căci pentru un bărbat, nu există primejdie mai mare, atunci cînd se află în starea în care mă aflam eu. Teama mea, după cum ştii, n-a fost chiar fără motiv. Şi mai era şi blondă, ca Viorica, şi înăltuţă ca Viorica, şi se înmîăd'ia cu eleganţă în mers, ca Viorica. Nu era atît de bine îmbrăcată ca Viorica, dar stamba nu-i stătea rău, şi nici chiar cerceii aceia de fetiţă (aur şi două floricele albastre de porţelan). Mai avea şi codiţe —1 Viorica şi le tăiase după ce s-a măritat. Maria mi-a rîs şi mi-a spus : — Nu dansaţi, tovarăşe Pavel ? Mai întîi a fost un reflex de apărare : ■—■ Nu prea ştiu dansa. — Nu se poate ! mi-a răspuns ea, continuînd să rîdă. Se vedea de la distanţă că-i stingherită, că mu poate rezista tentaţiei, că nici nu vrea să-i reziste. Mă gîndeam că poate tot aşa observaseră ceilalţi şi la mine simptomele amorului. Totuşi femeile, chiar cînd se pierd cu totul, sînt mai îndemtnatece. Maria a întins braţele şi s-a lăsat cuprinsă cu multă graţie şi a făcut ea primul pas de tango. Crede-mă, constatarea că această femeie frumoasă ar putea să mă iubească, nu m-a măgulit de loc. Nu mai doream de loc să mă iubească vre-o femeie. Dar întîmplarea nu-mi displăcea şi mă uitam la frumuseţea Măriei, ca la cinematograf, la eroina filmului; era o femeie frumoasă, care dansa frumos şi mai ales rîdea frumos. Dealtfel, tu ştii, femeile ştiu să transforme rîsul într-o otravă dulce ; ajungi să nu raai poţi trăi fără rîsul unei anumite femei, cum nu poţi trăi fără o anumită băutură ori fără o anumită ţigară. Pe urmă, am ieşit din sala de dans, afară pe malul Mureşului, şi ne-am plimbat o vreme. Ea îmi ţinea cu gingăşie mîna, cu mîinile ei amîn-două, şi nu mai rîdea, ci zîmbea doar. O vedeam în lumina de lună cum uneori închide ochii şi vine aşa, orbeşte, zece, douăzeci de paşi. Şi mă gîndeam : „ar merita să fie fericită". Poate că era chiar. Ne-am aşezat, după ce ne depărtasem mult de sat, sub nişte tufe, unde lumina lunii nu mai pătrundea. Mi-am aşternut haina pe iarbă ; ea s-a aşezat acolo, adunîndu-şi fusta în jurul genunchilor şi m-a chemat lîngă ea. Şi pe neaşteptate m-a sărutat şi imediat, apăsîndu-şi pieptul cu mîna, mi-a şoptit: 76 REMUS LUCA — Să nu te superi. Nu mă supărasem, dar mă simţeam stingherit ; nu mă mai sărutase . niciodată astfel vre-o femeie şi nu ştiam cum să mă port. In mintea mea se închega ideia că femeia aceasta caută cu orice preţ o aventură şi fie că era sigură de discreţia unui om a cărui slujbă îi impune o anumită rigoare în conduită, fie că urmărea chiar unele avantaje pe care prin situaţia mea i le puteam asigura, m-a ales pe mine. N-atn răspuns nimic, iar ea a continuat : — O să-ţi închipui cine ştie ce despre mine, dar... Ideia mea prindea consistenţă ; d'eobicei acest protest semnifică tocmai contrariul. — Dar, ce ? — am întrebat. — O, despre asta nu se poate vorbi aşa... oricum... — Dar cum ? — Nu ştiu... încă nu ştiu... Şi m-a privit cu îndrăzneală, clar îi tremurau genele. Şi i-au dat lacrimile. M-am gîndit : „Dacă se preface, bravo talent". Mi-a spus, după ce se liniştise, că-i e foarte cald şi şi-a descheiat bluza, fără să-i fie ruşine că-i pot vedea sînii. Eu m-am aplecat şi i-am sărutat, fiindcă erau frumoşi. Ea a tresărit şi a încercat să-mi îndepărteze capul. Dar în mine se deşteptase demonul cărnii. Mă gîndeam că o femeie care provoacă astfel, nu este la început. Din păcate. Maria era la început. Cred că a suferit, deşi n-a plîns cum se întîmpla deobicei, dar revenind în lumina balului, am văzut-o foarte palidă şi mişcîndu-se anevoie, fără obişnuita ei graţie. Tot ea însă m-a chemat s-o conduc acasă şi m-a rugat să rămîn cu ea. — Acum nu mai poţi pleca ■— mi-a spus. Iar dimineaţa, la despărţire : — Să nu te superi. Pe urmă de cîte ori veneam la R. şi veneam des, dormeam la ea. Mi-i greu să-ţi descriu starea mea sufletească clin această perioadă ; n-aş putea spune că prin Maria mă vindecam de Viorica. (N-am uitat-o cu totul pe Viorica nici pînă azi). Dar o anumită alinare simţeam. Femeile ştiu cum să ni se facă necesare. Maria ştia şi ea, fără să fi învăţat de undeva. Izbutea să fie sincer preocupată de tot ceea ce mă preocupa. Poeţii iubiţi de mine, au devenit şi ai ei, cărţile mele preferate le cunoştea ca şi mine, mergea cu mine în excursii, cărînd raniţa grea în spate zeci de kilometri, mă ajuta chiar şi în munca mea de instructor (datorită ei am aflat neregulile de Ia cooperativa din B.). Căuta insistent şi reuşea să facă din legătura noastră ceva mai mult decît o obişnuită aventură amoroasă ; s-o apropie de ceea ee se chema prietenie. îmi era şi ciudă că Viorica nici nu încercase aşa ceva, iar Maria izbutea cu multă convingere. Tovarăşii mei, care vedeau numai că mă îndrept, că sînt din nou un pasionat al terenului, că umblu mult prin sate, că rapoartele mele sosesc la timp şi sînt — cum zic ei — „concrete şi conţin propuneri juste", se bucurau şi cunoscînd legătura mea cu Maria, mă încurajau şi nu se sfiau să mă îndemne la căsătorie. „Omul e om, numai după ce s-a căsătorit — spunea Marian. Maria-i fată bună şi vă potriviţi". Dar eu nu mă gîndeam să mă însor cu ea. începusem chiar să mă gîndesc la despărţire. Şi căutam un mod cît mai onest cu putinţă (ce ab- O SCRISOARE 77 surditate !) — pentru ca ea să sufere cît mai puţin. Femeile au dreptate cînd îi acuză pe bărbaţi de egoism. Fusesem atît de generos cu Viorica (dăruisem totul), şi numai pentru că o iubeam eu, pentru că ea însăşi ca femeie — îmi dau seama azi, şi-mi pare rău — nu preţuieşte mai mult ca alte femei, şi în orice caz preţuieşte mai puţin decît Maria. Dar fiindcă pe Maria n-o iubesc, sînt dispus să primesc de Sa ea totul, fără să dau în schimb nimic, (ci doar iluzia că-i fericită). Şi într-o zi, Maria mi-a spus că-i însărcinată. Pe urmă, văzîndu-mă că tac îngheţat, a continuat ţinîndu-şi cu greu plînsul : — Ţi-am spus numai ca să ştii. Ştiu că ai ţinut mult la Viorica. Poate mai ţii la ea. Poate încă n-am ajuns să mă iubeşti puţin. N-am să te încurc. Dar vreau să am copilul. Continuam să tac. — Poate, pe tine n-am să te mai am de-acum. Vreau să am măcar copilul de la tine. Iar eu tăceam, observînd cu răceală, cum se luptă să-şi ţină plînsul. Din mîndrie, nu voia să mă înduioşeze prin plîns. Şi asta de unde-o fi învăţat-o ? De unde o fi ştiind că astfel îmi impunea, iar plîngînd m-ar fi înduioşat doar ? Incercînd să zîmbească, dar mai de grabă schimonosindu-se, adăugă : — Poate ai să vii din cînd în cînd să-l vezi... Şi n-a mai putut să-şi ţie plînsul. S-a rezemat de mine, icnind des, muşcîndu-şi mîinile. Am mîngîiat-o pe păr. — De ce vorbeşti aşa? Mă crezi chiar atît de josnic? — Nu, nu. Nu. De fapt, dacă ar fi fost să-mi urmez primul impuls, eram şi eu un om josnic ca mulţi alţii. Dar în mine s-a întîmplat în acele cîteva minute, un proces curios. Greşesc cei care susţin că etica noastră nu presupune con-strîngere, ci se bazează pe acceptarea voluntară a normelor noastre morale ; atîta doar că această constrîngere nu vine din afară. Iată ce mi s-a întîmplat mie în acel scurt răstimp ; ea nu-mi cere s-o iau, mi-am zis, ci doar să fiu de acord să nască copilul, deci nici o obligaţie din partea mea, deci totul e clar în cea mai clară dintre situaţii, deci de mîine sînt liber ca păsările cerului. Da, mi-am spus apoi, dar ce vor crede despre mine tovarăşii mei, aceia care m-au cules de pe drumuri şi m-au trimis la şcoală, m-au primit în partid, mi-au dat în grijă soarta cîtorva mii de oameni, m-au ajutat să intru în universitate ? Diploma de inginer, pe care mîine poimîine o s-o am în buzunar e documentul dragostei lor pentru mine şi nu doar al inteligenţei mele. (Tu poate n-ai avut ocazia să cunoşti nemijlocit acest aspect al solidarităţii dintre noi, muncitorii. Nu numai că se bucură că învăţ, mă controlează, sînt cîţiva care de fiecare dată cînd trec prin Bucureşti, îmi aduc cărţi, sau cursuri, sau trec pur şi simplu pe la secretariat pentru informaţii. Dac-aş avea părinţi sau fraţi, cred că ei nu s-ar interesa aşa de mult de soarta mea). Ce vor spune ei ? Vor spune că i-am înşelat. Ei sînt oameni simpli, cum am fost şi eu şi au răspunsuri simple la toate problemele. Dar această jenă de tovarăşii mei, încă nu era totul. Neplăceri materiale n-aş fi avut din partea tovarăşilor mei, n-ar fi fost uşor totuşi căci nu mi-ar mai fi arătat aceeaşi încredere. Mai era încă .o întrebare : ce voi crede eu despre mine, 78 REMUS LUCA peel însuşi Mr o num ipostază ° anUm tă părere> se închip"* să-şi corespundă. Aceasta St canSo* Kspect>M în m°d firesc caută tale 'de a fi un ins superior Aceasta S ^ T ir{,,^!i ~ a voinţei zdreanţă morală, chiar dacă strnlfSi lacf °.calci m Picioare, devii o minister. Acesta-, cr e^J 2' ' U?ei fabrid ori a unui Fireşte, nu noi l-am descoperit dar noi ^ ^Vâni jn mo"la noastră. Şi dacă vei analiza pe orie a e dintre no ^ dm el'-un Principiu! această cenzură interioară omilui ,s ' ^ntie' Vei observa că de el însuşi pentru sine, ^^t^^t^ Ş1 ^ ™™ rînd i-am spus'Marief:1 ^ ^ aid' Realraente de rair* temut, ~ O să ne căsătorim şi totul va fi bine -^nt?mVi?B*- ^ depărt3t Un Pas> Privindu-mă mirată: în go]7- Fireşte. Vorbeam liniştit, dar sentimentul meu era că mă arunc - Atunci... atunci. c^T^j^^Z^^ dar lacrimile continuau să-i o femeie ar merita să % hmilf , • Ş' P6ntm 3Ceastă privire< că-şi dădea seama 11 el Mi-a spus * ^ C°nvJns că n'° klbesc- Cred - Nu vreau să-ţi închipui... că eu... as vrea să te oblip- - Nu-mi închipui aşa ceva. Eu singur mă ohlio §'" Iar mai tîrziu, Jiniştindu-se, continuă ŞT' li^frlcăgm mîZ"' Şî acum;ntelegbine situaţia ta. - Tie greuT S mS mi"' " ™ : Că tu nu mă iubeşti." întîmplat.1 Si-agcum n , pot 7înfZ ^VY^ V?U 6U să fle a*a- A?a s-a tant. W nu pSte" i'maf m^ mI* e ^te impor- înţelegeam foarte bine Tntr-un fol mi; fi -generos cu ea (redeveneam iarâsi "„ MrbS ">-™ *>v«iit bun cu ea. Acum eram sisur că n-am .f.rn^ r' ^am men,ta să fii ea. Din partea el nici n-as i, avui" Sar Ti ,1 vii grea. ^'T de conştiinţa nu-i o vorbii goală ' Ca PovestM «la cu veni. c„e1ammSS:Tu-p^efS Sl^TX •"«««* ~ - ortet'attlf^?, -L'' 'T ^ ^ ei decît să ţi le arate. Poate că dacă ^ fi ^ l1 su£*reaza sentimentele acesta aş fi omul cel mai feric"de 2 nam n P," ? M" P? ea' la- ceasul » m sentimentele noastre existat ^fu^tî o^ O SCRISOARE 79 gură dată definitiv — cum zici tu —, adică strîngînd într-un singur sentiment toate sentimentele, gîndurile, dorinţele, ce îţi sînt în general destinate femeilor, şi asta se întîmplă numai într-o singură clipă, care bate nu după voinţa ta şi trece, lăsîndu-şi urma arsă în tine, dar nu se mai întoarce ; pe urmă poţi întîlni femei care îţi plac într-un fel sau într-altul, dar nici una cu totul şi pentru tine în întregime. Au urmat zile oarecum .liniştite. In sufletul meu însă începea un proces dureros. Cîtă vreme treceam doar cînd şi cînd pe la Maria, nu simţeam lipsa mea de dragoste, ca o vină ; acum însă locuiam împreună, în T. — iar cînd mă întorceam acasă, mă întorceam la ea. Făceam eforturi ca să mă port ca un soţ bun. Ii aduceam, din drumurile mele daruri, îi cumpăram flori, colectam şi eu rufărie şi diferite dichisuri pentru copilul care venea. Ii împărtăşeam necazurile mele, şi succesele. Un timp — pînă cînd aceasta era ceva nou, o schimbare în obiceiuri — a mers neted totul. Pe urmă însă lucrurile au luat o întorsătură urîtă. Am început să cred despre mine că sînt mai rău decît sînt în realitate. Şi uneori eram dispus să cred că din pricina ei sînt rău şi nesincer şi o mint sistematic. Nu-i spuneam că o iubesc, dar actele mele puteau să-i sugereze tocmai acest lucru. O cunoşteam însă insuficient pe Maria. Ea mă cunoştea mult mai bine. Mă cunoştea fiindcă mă iubea. Ghicise totul şi izbutea să-mi ascundă că ghicise. Cînd rămînea singură acasă, poate plîngea privindu-se în oglindă şi între-bîndu-se : „de ce nu mă iubeşte ? Sînt frumoasă. Ii fac un copil". Cînd eram eu acasă, rîdea mult, mă ţinea de vorbă — şi să ştii că nu-i fată proastă şi-i oricînd în stare să ducă o discuţie, chiar despre lucruri mai puţin obişnuite — se ferea să-mi pomenească de indispoziţiile dese (prin care trece orice femeie însărcinată în primele luni), cumpăra bilete la teatru, la concerte, venea cu mine la pescuit, deşi începuse să se mişte greoi. Şi situaţia devenea din ce în ce mai grea pentru amîndoî: eu nu puteam s-o bruschez, ea iarăşi nu putea să forţeze o clarificare. Şi continuam să ne minţim reciproc. Iar situaţia mea era chiar mai uşoară căci nu-mi dădeam seama că ea ştie. O femeie poate să treacă cu vederea multe ; beţia, bătaia, chiar şi mici infidelităţi; cel mai greu însă va trece cu vederea o astfel de minciună în relaţiile tale cu ea. Pe urmă au apărut celelalte neajunsuri ale sarcinii. Diformaţia aceea, pe care nici n-o observi la femeia pe care o iubeşti, pete galbene pe faţă, cearcăne pe sub ochi, somn dificil, şi toate cîte se întîmplă deobicei. A fost o perioadă scurtă, cînd m-am simţit dezgustat de ea şi a trebuit să fac eforturi mari ca să-mi ascund dezgustul. Din fericire, mi-a trecut repede şi ea nici n-a putut să-şi deie seama de lucrul acesta (n-ar mai fi putut îndura şi ar îi putut face ceva nechibzuit) şi s-a trezit în mine înduioşarea pentru copil. E ceva misterios în legătura asta care se produce între fiinţa ta, atît de materială şi fiinţa aceea din care încă nu cunoşti nimic. In conştiinţa ta răsare o nouă răspundere, nu ştii cum, nu ştii de unde. Copiii te înduioşează oricînd, dar acesta, al tău, pe care încă nu l-ai văzut, te înduioşează altfel. E momentul cînd de fapt devii, bărbat, cînd spargi sfera propriei tale individualităţi ca să mai pătrundă acolo o prezenţă străină (care e străină doar pentru că e alta, în fond însă ţi se identifică) şi să devină ea esenţială; aşa cum femeile rămîn însărcinate şi pe urmă hrănesc din sîngele lor un corp străin, sufletul tău începe a hrăni ceva ce nu eşti tu ; în fond e semnul unei mari bogăţii, această capacitate de a trăi în conştiinţa ta pe viitorii 80 REMUS LUCA tăi copii; e mai mult decît legătura de sînge, care oricum există. Dar ca şr la femei, al căror organism, primeşte greu, împotrivindu-se, această prezenţă străină, şi mintea bărbatului o primeşte greu ; şi mai cu seamă, in cazul meu, cînd copilul venea de la femeie care in sufletul meu mai continua să fie străină. Mi se părea că acel copil, cu dreptul său de necontestat, de-a deveni sfăpînul conştiinţei mele, îmi siluieşte sufletul ; copilul încă nu se născuse, dar mă tiraniza, tocmai pentru că simţeam născîndu-se un sentiment pe care nu eu l-am semănat, ci a pătruns singur, fără să mă întrebe, în grădina mea. Şi-aşa, pînă să-mi dau seama că acest sentiment nou (pentru mine nou, in conştiinţa mea nou) a devenit fapt, m-am trezit că sînt înduioşat de Maria ; aceasta însă s-a întîmplat — ca să zic aşa •— cu concursul raţiunii. ("E posibil şi aşa ceva, adică să gîndeşti şi pe urmă să-ţi impui un sentiment). Maria se'urîţise mult, pîntecele ei se ţuguiase, se îngroşase din mijloc, îi crescuseră sinii uluitor lăţindu-se, iar obrajii parcă i-ar fi îmbă-trînit. Făcea şi acum eforturi să fie veselă, să rîdă, dar ochii ei o trădeau. Şi curios lucru, această uriţire nu mă mai deranja. Şi nu era milă, ceea ce simţeam) pentru ea, ci multă înţelegere şi duioşie. Izbutisem să realizez, in sîîrşit, în conştiinţa mea, recunoaşterea faptului că eu sînt primul de vină pentru starea ei. De-aici — cred — a început împăcarea mea cu mine însumi. Şi într-o noapte, mă aflam undeva într-un sat. Dormeam pe masă la Sfatul popular. A venit să mă cheme la telefon, paznicul. Mă căuta Marian. M-a anunţat înfrigurat că Maria-i internată la maternitate şi să mă pregătesc, că vine o maşină după mine. întors acasă, i-am aflat acolo pe Marian şi pe soţia lui, îngrijoraţi de parc-ar fi fost sora lor la mjaternitate, chi-nuindu-se să nască. Pînă să mă spăl şi să mă schimb, a sunat telefonul. Din cabina portarului, de la maternitate, telefona Vasile. — Ai un fecior. Maria şi copilul sînt bine. Totul a decurs normal. Aşteaptă-mă, viu să te beau. Marian şi nevastă-sa m-au îmbrăţişat, m-au pupat, au început să ţopăie prin odaie ;a sosit îndată şi Vasile şi am destupat o sticlă de vin, am fost felicitat; ne-am ameţit uşor şi nu ne-am mai culcat, stînd de vorbă pînă la ziuă. Iii zori, am alergat la piaţă, am cumpărat un buchet mare de trandafiri şi i l-am trimis Măriei prin portar, alăturînd un bileţel pe care scrisesem : „Iţi mulţumesc !" Mi-a trimis şi ea un bileţel pe care scria : — „Copilul e foarte frumos. Să te duci să-i anunţi. Să-i pui numele Pavel, dacă vrei tu. Mi-i dor de tine". Şi înşira apoi cîteva lucruri de care avea nevoie. Am cutreerat prăvăliile să cumpăr tot ce-mi ceruse şi ce mai credeam eu că are nevoie — i le-am trimis prin portar, pe urmă m-am dus să cumpăr cărucior şi pătuc şi salteluţă şi aşternut şi nu-mi mai amintesc ce şi cîte. intrasem într-o fază pe care nu mi-o înţelegeam şi nici nu căutam să mi-o înţeleg, fiindcă-mi făcea bine. Mă gîndeam că de-acum şi eu şi Maria vom fi tot timpul preocupaţi de copil şi n-o să mai avem timp să ne gîndim la noi şi că astfel lucrurile se vor aranja de la sine. Şi eram chiar mulţumit de mine. Lucrurile înlsă niciodată nu se aranjează de la sine. Aşteptam cu nerăbdare să treacă cele cîteva zile, s-o aduc pe Maria şi pe copil acasă. Mă stăpînea neastîmpărul-, nu-mi găseam locul, nu mai puteam lucra, nu mai reuşeam să citesc. N-aş putea preciza nici azi dacă O SCRISOARE 81 starea aceasta de surescitare se datora emoţiei sau nesiguranţei : nu ştiam ce o să se întîinple după ce se vor întoarce ei acasă ; doream cu ardoare ca lucrurile să se desfăşoare firesc, aşa ca în celelalte familii, fără zdruncin, si mai ales să nu iac nimic ce mi-aş putea reproşa. I-am adus acasă cam peste o săptămînă. Maria mai era palidă, dar se făcuse iarăşi frumoasă ; m-a sărutat cam sfîrşită, încă n-avea putere să mă strîngă în'braţe ; şi m-a privit iarăşi cu acea privire de nedescris, care de multe ori mă stingherea (se poate întîmpla ades să simţi chiar ruşine, că nu iubeşti şi tu femeia care te iubeşte astfel). Şi,mai era ceva in privirea ei, ceva ce nu mai observasem ; poate mândria pentru copil pe care mi I-a arătat, spunîndu-mi : — Nu-i aşa că-i foarte drăguţ ? Am aprobat, dînd din cap, dar îţi mărturisesc că în momentul acela copilul nu mi s-a părut de fel frumos, şi cred că nici. nu era. Ba eram chiar contrariat de lipsa de consonanţă a amestecului ciudat de senzaţii ce-l simţeam atunci, cu ceea ce mă,aşteptasem să simt. — Iţi seamănă ! — a adăugat ea. Pe urmă toată lumea spunea că-mi seamănă, dar eu nu vedeam nici o asemănare. Dar aprobam, şi nu ştiu de ce mă simţeam stînjenit. — Sărută-1 ! — mi-a spus. L-am sărutat. Curios, atingerea pielii lui netede, fine, mi-a plăcut. — Vezi cum se uită la tine ? Te cunoaşte ! Nu ştiu dacă băiatul se uita tocmai la mine. Remarcam însă alintul din! glasul Măriei, căci vorbind în numele copilului, se alinta pe sine şi mă alinta. Era ceva nou. Cred să nici ea nu-şi dădea seama. Pînă atunci nu se alintase aşa cum fac în intimitate aproape toate femeile tinere. Poate, gin-dindu-se că eu n-o iubesc (n-aş putea jura că a crezut vreodată cu adevărat că n-o iubesc, mai degrabă se gîndea, cred, că n-o iubesc chiar aşa de mult cum o iubisem pe Viorica, şi o femeie care iubeşte, e adesea dispusă să accepte şi aceasta). Acum! însă era la.mijloc copilul. El avea dreptul să fie alintat. Şi alături de ei se putea alinta şi ea. Trebuie admirată stăruinţa femeilor, care rar dezarmează şi care ştiu cum să se folosească de orice, pentru ca să-şi cîştige dragostea. Au urmat săptămîni, luni potolite. Venise toamna. Aveam foarte mult de lucru cu campania lucrărilor agricole. In vremea aceea au fost descoperite şi fraudele preşedintelui gospodăriei colective din N. — despre care ţi-am scris încă atunci. Mai erau şi construcţiile. Nu-mi mai rămînea timp pentru mine. Iar acasă, centrul lumii era copilul. Nu numai pentru Maria. Pentru mine chiar. Mai întîi, cînd mă întorceam acasă, Maria îmi povestea amănunţit tot „ce a făcut el". De dimineaţă, a fost rău şi n-a mîneat cum trebuie. „E mofturos ca tată-său". Pe urmă a dormit şi-a tot vorbit cu cineva în somn. „Cînd e supărat, se ceartă şi în somn, ca tată-său." Pe urmă a fost la plimbare în parc şi copiii ceilalţi i-au făcut o primire triumfală şi toate femeile de-acolo au căzut de acord că-i cel mai reuşit copil din cartier. „Va avea succes la femei ca tatăl-său". Pe urmă iarăşi a mîneat, iarăşi a dormit, iarăşi s-a trezit flămând, şi-a tot urlat o jumătate de ceas, pretinzând mâncare. ,,E energic ca tatăl-său". Acestea toate se cam repetau zilnic, dar nu mă plictiseau. Dimpotrivă. Descopeream bucurii necunoscute în toate aceste amănunte, le povesteam şi eu zilnic tovarăşilor mei la slujbă, anunţîndu-i cite grame a mai cîştigat. 6 — V. Romînească nr. 11. 82 REMUS LUCA Şi curiozitatea, mea pentru copil creştea zi de zi. Observam cum pe nesimţite chipul lui pnnde contur, incit mi-1 puteam imagina cînd mă aflam departe de casă ; i-aş fi putut recunoaşte şi glasul, dintr-o întreagă hărmălaie de copii. Aceasta totuşi nu era încă legătura sufletească atît de trainică ce leagă părintele de copilul său ; dar era prefigurarea acestei legături. Cred că, în acel moment, dacă aş fi fost silit să mă despart zece ani de copil, dragostea mea pentru el s-ar fi dezvoltat în a cel aş chip. E un lucru atît de firesc, încît mă simt jenat explicîndu-ţi-1. Cred că lucrurile nici nu s-ar mai fi încurcat, dacă nu reapărea Viorica. După ce se măritase, ea plecase la Cluj cu Emil. Reapăruse în, oraş. Divorţase. Era iarăşi singură. Frumoasă. Veselă. Şi iar rîdea la mine. O vedeam aproape zilnic, cum trece pe stradă, elegantă, mlădiindu-şi mersul, trăgînd după sine privirile bărbaţilor. M-am ferit mult, ocolind-o, odată însă tot m-a găsit singur şi m-a oprit. — Ce mai faci. Pavele ? — Bine. Mulţumesc de întrebare. — Te-ai însurat ? — Da. " — Şi cum merge ? — Bine. — O iubeşti ? — Natural. — Mai mult decît m-ai iubit pe mine ? M-am tulburat şi m-am bîlbîit. Ea a rîs şi mi-a şoptit: — Nu vrei să treci pe la mine ? Era evident o batjocură, şi am simţit-o, dar nu-mi venisem în fire şi n-am răspuns. — Haide ! Vino ! Te aştept diseară. — Diseară sînt ocupat. — Atunci mîine — Nici mîine. începusem să mă regăsesc. Simţeam furie împotriva ei şi amărăciune pentru slăbiciunea mea. — Nici poimîine ? întrebă ea, continuînd jocul, fără să-şi dea seama că mi-am revenit. ■— Nici poimîine, nici răspoimîine. Niciodată. — Aşa ? Să nu-ţi pară rău. — Sper că n-o să-mi pară rău. A plecat supărată şi un timjp nu mi-a mai răspuns la salut. Iar eu începusem să fiu obsedat de ea, sufeream de amintirea îmbrăţişărilor noastre, de acele neînchipuite ceasuri de voluptate şi uitare a tot. Eram convins că n-am să mă mai întorc niciodată acolo ; chiar dacă o mai iubeam, vraja ei nu mai avea putere asupra voinţei mele. La o femeie care îţi dăruieşte fericire, te întorci poate şi după zece ani, la una care te-a înşelat şi ţi-a dăruit numai plăcere, dacă eşti om, nu te mai întorci niciodată. Şi nu era doar atît, supărarea mea că am fost înşelat de această femeie. Şi asta era foarte niiult. Numai atît de-ar fi fost la mijloc şi tot nu puteam crede că am să mă întorc la ea. A'lai era la mijloc copilul. După primele săptămîni în care numai conştiinţa mea îmi impunea că trebuie să-1 iubesc, cînd de fapt relaţiile cu el fusese doar de curiozitate, de cercetare, a urmat ceea ce O SCRISOARE 83 e cit se poate de firesc : evidenţa prezenţei copilului io Viaţa mea. Copilul este. M-a luat în stăpînire. Cunoşteam în sfîrşit bucuria clară că trăiesc pentru el. E un boţ de carne, fără trăsături distincte, care orăcăie toată ziua, umblînd cu gura după sânul mamei, dar e sufletul meu întreg în el. Această legătură nici nu poate îi analizată numai cu mijloacele obişnuite ale raţiunii. Crescusem fără să cunosc tată şi mlamă şi fraţi. Ştiam că există oameni cu familie şi totdeauna am jinduit după acel ce'misterios care îi leagă pe copii de părinţii lor. Raporturile între copii şi între îngrijitorii lor în orfelinat, pe vremea mea erau trist de inumane; ura era mai frecventă decît dragostea ; acolo n-am cunoscut gingăşia şi nici mîngîierea. Nici nu-mi place să-mi amintesc, Pînă aşteptasem copilul mă temeam că n-am, să ştiu să mă port cu el. Descopeream însă, uimit şi bucuros, că ştiu ; mă învăţa dealtfel chiar el. Mă jucam cu el, cîntîndu-i, vorbindu-i ca unui om mare ; mă asculta foarte atent, apoi întindea mîna: să-mi constate nasul, gura, ochii ; mă zgîrîia, mă ciupea, ţipînd de plăcere. Şi a sosit apoi momentul cînd a început să mă recunoască şi să se bucure la! vederea mea, să mă prefere pe mine întinzîndu-mi braţele, cînd îl solicitau alte1 persoane, străine. Din clipa asta, mi-am dat seama că nu mjai exist decît prin el. Iar dacă amintirea Vioricăi mă tulbura1, mă şi temeam de ea. Mă temeam, pentru că amintirea ei ameninţa această prezenţă a copilului în. mine. Şi cum nu eram nebun, îmi dădeam seama că pierzînd copilul, pier-zînd adică dragostea mea pentru el, puteam să pierd însuşi sensul vieţii mele. Şi s-a întîmplat iarăşi ceva foarte firesc : am devenit — cum spuneau tovarăşii mei" — „nebun după copil". Pe-atunci s-a întîmplat să se îmbolnăvească ; trei zile n-am dormit, veghindu-1 şi exasperîndu-1 pe doctor cu telefoanele, iar de la slujbă alergam acasă şi de zece ori într-o înainte de amiază. Şi triumful meu-, cînd copilul s-a făcut bine. O schimbare s-a întîmplat în vremea aceasta şi cu Maria. Cîteva luni s-a mulţumit să fie doar mamă, şi nu s-a apropiat da mine ca soţie. Nu se poate să nu fi fost şi ea preocupată de soarta viitoare a căsniciei noastre ; rămînea adesea pe gînduri, cu copilul în braţe, privind în gol, şi-atunci peste chipul ei se aşternea o uşoară ceaţă de tristeţe, ca o oboseală. Alteori mă ruga să-i mai povestesc despre treburile mele — sînt sigur că ghicea din graba cu care o informam despre toate, cu lux de amănunte, că îmi dă ea însăşi ocazii să ocolesc orice prilej de intimitate mai accentuată.JVăzin-du-mă însă atît de legat de copil, de bună seamă, considera că nu mă mai poate pierde. Această situaţie avea un efect curios asupra mea. De fapt o doream şi ca femeie; îmi devenise necesară şi în acest chip (Mai curios : chiar în acest moment, cînd totul mi-i mai clar, şi aş vrea să-ţi înşir unele amănunte mai uşor de transcris, din viaţa noastră intimă, nu pot. Tu îmi eşti cel mai bun prieten, şi tot nu-ţi pot spune cum e Maria atunci. Şi nu ştiu bine de ce. Poate pentru că în întreaga ei purtare faţă de mine e multă decenţă ; Maria nu zburdă prin dragoste; mai curînd se furişează, ferindu-se de zgomot, aşa cum pătrund credincioşii în biserică ; ea respectă dragostea. Şi acest fel de a fi al ei, chiar şi în alte raporturi ale noastre, nu numai decît de dragoste trupească, convin foarte mult felului meu de a fi). îmi lipsea deci ca femeie ; dar mă sfiam s-o cer. Se sfia şi ea. 6* 84 REMUS LUCA Şi-apoi, pe neaşteptate, s-a întâmplat că am plecat o săptărnînă întreagă cu Viorica la N. unde locuia o mătuşă a ei. M-a chemat, şi simplu, m-am dus fără să mă mai gîndesc mult. A fost o situaţie umilitoare.' Am fost prezentat ca logodnic. In fiecare dimineaţă veneam, la R., să-mi fac munca mea obişnuită, ocupîndu-mă de oameni şi de necazurile lor, legînd şi dezlegînd, iar seara mă duceam la N., unde mă aştepta, nesăţioasă, Viorica. N-a fost nici un fel de fericire., Viorica nu mă mai uluia cu feminitatea ei explozivă. Acum, ini se făcea ruşine, văzînd-o goală, zvîrcolindu-se şi gemînd vorbe neruşinate. Iar simţurile mele parcă se răzvrăteau. O primeam cu silnicie. Eram in situaţia gurmandului obligat să îngurgiteze o mîncare de care s-a scirbit cîndva, nici el nu ştie cînd. Cînd se liniştea, avea obiceiul să se lipească moale de mine, întrebîndu-mă : mă iubeşti aşa ? Mai de mult acest gest şi această întrebare erau pentru mine o bucurie mai mare decît a spasmului chiar ; de astă dată insă mă simţeam lovit; nu-i mai puteam răspunde că o iubesc aşa. Nu-i mai puteam suferi nici obişnuitele constatări de dimineaţă : nu-i aşa că a fost mai reuşit ca ieri ? Şi izbuteam să uit repede totul^ O vorbă & ei, uni ■surîs, un gest, nimic nu-mi mai aduc aminte, ci numai sentimentul de nemulţumire şi de umilinţă. (înainte, fiecare îmbrăţişare constituia un eveniment, deplin, în el însuşi, cu istoria lui proprie, care rămînea cu precizie scris în amintire.) Şi chinuitoarea nevoie, care stăruia în toată fiinţa mea, de a ţine în braţe pe băiatul meu. A trebuit să fug ca să mă întorc acasă, şi iarăşi fără să mă gîndesc mult. Niciodată n-am să-ţi pot explica anume cum s-a putut întîmpla. Acasă, cîteva zile a fost greu. Maria aflase totul. Viorica avusese grijă de asta. Aflaseră şi tovarăşii mei. Cred că tot prin intrigile Vioricăi. Nici Maria, nici ei însă nu mi-au spus nici un cuvînt în legătură cu asta. Dacă n-ar fi fost privirile ei şi ale lor şi din cînd în cînd o posomoreală aparent fără motiv, pe chipurile lor, cînd vorbeau cu mine, ai îi putut crede că nu s-a întîmplat absolut nimic. Maria nici n-a plîns; cel puţin eu n-am observat urme de plîns pe faţa ei. M-a primit firesc bueurîndu-se că am adus jucării copilului. Dar nu m-a sărutat. Mi-a întors numai obrazul copilului să-1 sărut. Şi astfel Maria a câştigat chiar mai mult decît dacă m-aş ii îndrăgostit brusc de ea ; m-a întâmpinat tocmai cum nu m-aş fi aşteptat niciodată. Parcă ar îi vrut să-mi demonstreze anume că n-o cunosc încă. A, dacă ar fi plîns, dacă mi-ar fi cerut socoteală, dacă m-ar îi ocărit, ar fi fost uşor ; ne-am îi certat, apoi ne-am îi împăcat. Dar această mărinimie a ai era mult mai greu de îndurat. Şi ar fi putut să se destrame totul, pentru că nu pot suferi multă vreme să mă simt umilit. Aş fi plecat, dacă n-am îi avut copilul. Dar nu mai puteam să plec, pentru că nu mai puteam trăi fără el. Nu-ţi_ poţi închipui cit de fără jenă ţi se vîră în suflet un copil. Pur şi simplu, te obliga să-1 iubeşti. El nu cunoaşte forme, nu recunoaşte convenţiile, el te vrea şi te are. Aici n-ai ce să explici, aici n-ai de ales. O SCRISOARE 85 c «rtind lucrurile voiam o clarificare între mine şi Maria. DarSrat ^vone această clarificare. Nu pentru ea. Pentru con-Aveam ne «P** ™™* % stm dacă mă mai iubeşte. Voiam insa sa ştie ştiinţa mea. Nu doream sa Viorica, intre nune ,S aeraşi viaţă, şi asta nu şe poate iara s.nceritate. Am încercat de mai multe ori: — Maria, îi spuneam eu. Aş vrea să vorbim. _ Lasă, Pavele. E mai bine dacă nu vorbim despre asta. Eu nu sînt supărată pe tine. Ai să-ţi dai seama tu singur. Asa îmi răspundea. . , . A'urmat, ceea ce tu numeşti resemnare şi ceea ce de fapt este împăcarea mea cu mine însumi. Asta se poate explica şi ţie trebuie sa ţi-o explic, rlesi mă costă destul. , < Ti-ai dat tu însuti ..seama, că pot să fac abstracţie de sentimentele mele,dnd trebuie să judec caracterul unui om. Simpatia faţă de^> nu mă opreşte să-i observ cusururile, iar antipatia sa-i observ caii aţile. Des pre Viorica nu mi-am închipuit niciodată că ar fi un înger; ştiam, chiar şi în vremea cînd eram cu totul stăpînit de ea, că-i răutăcioasa, ca nu se iubeşte decît pe sine, că nu-i capabilă de generozitate, ca-i o femeie comuna ; asta nu m-a oprit s-o iubesc. . . Acum însă, fără voia mea, a trebuit s-o compar cu Mana. Nici Mana nu-i o femeie deosebită, dar e capabilă de devotament. Are in ea porniri bune. Şi mai ales e cinstită. Şi totuşi n-am ajuns s-o iubesc aşa cum am iubit-o la un moment dat pe Viorica. Atunci ? De ce mai stai cu ea, mă întrebi. Ai devenit un fante, care se lasă iubit. Minţi în fiecare zi un om. Un astfel de om ! Nu-i chiar asa. Poate uri fel de dragoste s-a statornicit intre mine şi Maria Poate că'si sentimentul acesta — căruia nimeni nu î-a dat nume - pe care tu însuti ti-1 construieşti cu migală, gîndind, raţiomnd, sa fie tot dragoste. E obligatoriu să iubeşti întîi şi abia pe urma sa cunoşti un om ? Oare invers nu se poate ? De iubit încă n-o iubesc pe Mana, dar pe măsură ce o cunosc mai bine, îmi dau seama că cel mai cuminte lucru ar îi s-o iubesc. Că dragostea-i — spui tu — o revărsare a eului tău, o topire, o pierdere a personalităţii tale în personalitatea, femeii iubite — şi aceasta nu sufere tutela raţiunii. Aşa cum am crezut şi eu. Mai cred şi acum că dragostea-i un act de supremă generozitate, dar nu mai cred că n-ar putea suferi tutela raţiunii. Ci dimpotrivă ! Chiar are nevoie de această tutelă. Doar eul meu îiu-i o amibă, fără contur definit, care se varsă într-o altă amibâ. Personalitatea mea are un contur cît se poate de precis, şi se pare că tocmai raţiunea îi fixează limitele. Că n-am să fiu niciodată fericit, spui. tu. Veşnic am să fiu înjumătăţit, niciodată întreg. Dar, ce-i fericirea ? Exaltarea eului tău ? acel somn 86 REMUS LUCA al constanţei care urmează totdeauna acestei exaltări ? Nu cred Nu mai cred ca o stare sufletească nefirească să fie fericire. E mai curînd o boa ă «Pi m 31 rePiatf' ^ Spt" Că astfeI caut doar ° justificare a s?tua ţ.ei mele de nemvidiiat. Faptul însă că o găsesc, poate însemna că este si ceva adevărat în toate acestea. Ş Te îmbrăţişează, al tău Pavel. P. S Nu sînt fericit. Dar nu simit nevoia fericirii. Nu mai am dorinţe pe care sa nu le văd realizabile. Oare aceasta ce să însemneze ? ' FLORENŢA ALBU comunism Pînă acolo, în pisc, vom urca pîlcuri-pîlcuri: întîi o sută, apoi o mie, apoi milioane, încă purtăm lanţurile robiei agăţate de noi, înfipte în noi — Urcăm, urcăm... Ne poticnim şi ni-e greu. Cînd privim spre-nâlţimi ochii-obosiţi de întunericul de jos, dar de prea multă lumină. Fiecare vamă a culmilor ne mai smulge un lanţ; La fiecare vamă-a văzduhului mai rămîne cîte unul din noi — (Clţi vor obosi, cîţi se vor opri înainte de-a vedea răsăritul pe culmi ?) Urcăm, urcăm şi ni-e greu. Aerul culmilor e tare ; Cînd vindecă-doare — Umerii se-ndreaptă fruntea se-nalţă lanţuri se frîng, rămîn înapoi — Pe culmea cea mai de sus, ultimul lanţ, tîrît pe stei, siîrni-va scîntei : cu ele aprinde-vom noaptea adîncă din văi şi din hăul, din afund. Sus, omul se va plămădi din soare şi stîncă, după chipul şi asemănarea lui FLORENŢA ALBU cea adevărată. Şi-n ziua aceea va începe numărătoarea anilor de la o altă facere-a omului Superbi, pe cel mai înalt pisc, oamenii vor răsări din noapte tîmplă Ungă tîmplă cu soarele. NOPŢILE ~Nopţile-şi flutură coama întunecată deasupra dealurilor şi-s de-o covîrşitoare tristeţe. Pe-aici pămîntul e sărac, galben şi nisipos iar porumbul, abia de-ţi ajunge pînă la brîu. Numai pădurile, pădurile, parcă au strîns nu ştiu cite suflete-n ele ■ In păduri s-au strîns toate sufletele pămîntului; Seara foşnesc, se frămîntă şi-ncet, încet, noaptea începe să-şi fluture deasupra dealurilor coama întunecatei tristeţi. Atunci mi-e dor de nopţile tale, Cîmpie, mama mea bună; mi-e dor să-mi las capul greu în poala ta mirosind a cînepă şi-a ismă, şi mi-e dor să mă legeni şi mi-e dor să-mi picuri pe buze lapte de porumb şi mi-e dor de nopţile tale calde şi bune... Aici, pădurile poartă prea multe suflete-n ele, nu ştiu ce basme păgîne îşi spun toată noapte^ Vino să-mi păzeşti somnul, cîmpie, mamă bună. CRISTIAN SlRBU cu trenul Sărutam cu privirea nimbul unui nor diafan. Alergam cu acceleratul pe Bărăgan. Tn frunte, mecanicul ca un demiurg Al vitezei şi zărilor cu vedenii frumoase Călărea pe aprigul său murg. Trenul zvîrlea cîte-o gură de vint în fiecare gară, — Mirosea a treieriş, a praf Şi a mirezme de ţară. Roţile înnebunite cintau o simfonie, De sunete metalice, grea... Şi trenul mergea... şi mergea! Am salutat de la fereastră, Cu duioşie, Bălrîna gară a copilăriei mele —■ O bunică bolnavă de melancolie. Pe peroane, şefii de gări Ieşeau în întîmpinarea trenului ca-n întîmpinarea ţării parcă Norul diafan luase contur de ţarcă. Se însera. Şi-n zările cu vedenii frumoase înmugurea o stea far trenul mergea... Şi mergea! AUREL STORIN CERŞETORII DIN CRETA In lumea de umbre orizontale unduite aiurea, sub cimitirele timpului, zac laolaltă cerşetorii din Creta şi zeii Olimpului. Aici sînt doar umbrele celor ce-au fost. Secat de putere cu pleoapele veşnic închise, bătrinul Poseidon, de s-ar repeta Odiseia, n-ar mai putea să-l oprească din drum pe Ulysse. E întuneric şi nu se disting sandalele de aur, printre atîtea sandale. Singurele care se pot recunoaşte sînt umbrele cu picioarele goale... A coborît o umbră în cimitirul săracilor aduclnd veşti din insula albă, de sus. Cuvintele s-au aprins sub pămînt ca o constelaţie de-o clipă şi, tuTburînd liniştea neagră, au apus. Dar ce se întîmpla în clipa aceasta, deasupra'/ Ce forţă lăuntrică zguduie oare planeta ? Liniştiţi-vă, domnilor : S-au cutremurat cerşetorii din Creta. ION BRAD TARA iSătimită milenii, bătută de grindini şi foc, Stai pe scaun de piatră, descîntînd tăriile vaste. Credinţa ta mută azi munţii din loc Cu inima şi braţele noastre. Cuvîntul albastru şi-l duce Dunârea-n jos Să-l cînte marea altor ţărmuri şi spaţii, Inima ta de luceferi stă armonic colos In aceste lumeşti şi noi constelaţii. UNUI PRIETEN NELINIŞTIT — In era atomică — De sfinta veghe-a veacului Amară, Tot n-o să scapi Amicul meu, la ţară! Carul cu boi Iţi leagănă, de vrei, Mîhniri de toamnă arsă, Visări de funigei > Aleanuri vechi Ori franunţări subtile Din aurul Şi colbul altor zile. Dar gindul viu, Contemporan şi clar, Iţi sare Ca un ţap din car. Pune-l să stea de vorbă * Cu vacile — şi ele 92 ION BRAD Rumegă azi, cu finul Cenuşile din stele Cînd roua Umpezită-n Azur urile sparte Ascunde-n ea fluidul Din zîmbetul tău, moarte. Chiar firele de iarbă, La număr milioane, Au mirosit astralele cicloane Ivite doar din firul de praf. Şi el fărîme, Gata să sboare lumi şi să dărîme. Bătrinii nuci neliniştiţi Şi via Se ceartă-n crucea nopţii Cu stihia. Albinele strănută Şi fluturii sînt ţepeni. Se rugineşte-aroma Din struguri şi din pepeni Pune-l să stea, Stelarul tău gînd de vorbă şi Cu vulturi şi cocoare, Prigori şi ciocîrlii Cu inima din mine, ţărănească, S-asculte, în amurguri şi-n zori. Ce-o să-i vorbească... Nu! De adînca veghe A veacului, amară. Tot n-o să scapi. Amicul meu, la ţarăl S'â facem fulgerarea Neliniştei pumnale Svîrlite-n pieptul puhav Al marilor nebuni Ce vor să stingă visuri — Vii armonii astrale —■ Cu care gîndul tînăr cerci azi să ţi-l cununi! RUS ALIN MUREŞ ANU PLOAIA Un cerb uriaş aleargă pe cer Coarnele lui ramificate Spintecă pădurile de nouri ca plumbul. Picioarete-i subţiri ajung pin' l-a pâmînt Şi-l galopează-n ropot! Un cerb uriaş aleargă pe cer Coarnele lui luminoase se împlîntă-n pămînt Botul lui umed caută ierbile grase Şi ogoarele mult roditoare. Şi-n urmă vinâtorul cu săgeţi de aur Zimbeşte blind... Cerbul cu coarne de foc Cade pe cîmpuri, învins de zîmbetul lui... O, cît de frumos e cerbul acesta Care cade învins de un zîmbet! VI N T U L VIntui şi-a scos taurii săi la plimbare înfuriaţii tauri de tuci l Coarnele lor se împlîntă în zare Şi-n plopi şi în nuci în calea lor, colbul slab li s-aţine Răsărit de pe urme de roţi. Pe cînd norii ies cu găleţile pline Să-i adape pe toţi! 29.IX.1957. MIHAI CODREANU Ne-a părăsit Mihai Codreanu. Inima poetului şi-a încetat pulsaţiile atunci cînd, asupra sonetelor sale proaspăt reeditate, o nouă generaţie de cititori îşi apleacă privirile ; în paginile presei, ştirea în chenar negru urmează Ia puţine zile după recenziile care salutau apariţia ultimului volum. Orice cuvinte amintind perenitatea creatorului prin graţia operei sale se cuvine să amuţească: împrejurările îşi asumă ele înseşi această misiune revelatoare. După cum observă Al. O. Teodoreanu în postfaţa volumului apărut la E.S.P.L.A., sonetele lui M. Codreanu „măcar că n-au fost niciodată propriu-zis la modă, n-au încetat o clipă să fie actuale şi sînt mereu citite". Explicaţiei pe care postfaţatorul o extrage din Ibrăileanu (şi care subliniază calităţile de fineţe, distincţie şi discretă armonie a expresiei poetice)1, credem că i s-ar putea conjuga o altă serie de consideraţii, privind în primul rînd fondul de idei şi emoţii al sonetelor lui Mihai Codreanu. Spre a deştepta interesul unor cercuri variate de cititori, opera însăşi trebuie să fie variată. Şi într-adevăr este (în ciuda uniformităţii exterioare quasi-absolute]'. Lovinescu îşi mărturisise chiar deruta în faţa amintitei varietăţi, căreia nu izbutea să-i descifreze sensul unificator. Considerarea operei în întregimea structurii ei. aşa cum aceasta s-a împlinit şi definitivat în timp, pare a uşura desprinderea liniilor de ansamblu şi a celor colaterale. S-a vorbit adesea de parnasianismul lui Codreanu. Aceasta deoarece s-a acordat credit unor declaraţii ale poetului însuşi (al căror sens însă nu se epuiza aci)) şi s-au subscris automat sugestiile oferite de aparenţe formale (sonet Heredia parnasianism}. Că ne aflăm alături de adevăr, rezultă cu evidenţă mai întîi din faptul că Mihai Codreanu — în numeroase sonete care la un loc alcătuiesc o veritabilă „ars poetica" — a vorbit despre procesul de disimulare a suferinţei prin transpunere în artă şi prin supunere la rigorile formei: „Iar dac-am plîns şi eu ca fiecare/Pe lumea asta plină de suspine, / N-am vrut să gem în jalnice cuplete, / Ci vrut-am să rămîie după mine/O rece armonie de sonete". Dar această atitudine nu este parnasiană. Parnasianul împinge disimularea pînă la absenţa totală a propriei afectivităţi. Că a fost fericit sau nefericit, nu o vom şti niciodată. „Dusse-je m'engloutir pour l'eternite noire,/ Je ne te vendrai pas mon ivresse ou mon mal..." (Am subliniat MIHAI CODREANU 95 pe ou, care întruchipează deplina suspendare în nedefinit). Godreanu însă, alături de frecventele referiri la starea pe care vrea s-o ascundă, făcea altele tot atît de dese la dorinţa sa de a dobîndi — prin inhi- jjjţjg_răceala. Or, cine îşi poate propune răceala, dacă nu un sentimental ? Sonetis-tul nostru aparţine acestei familii. Structura sa intimă serveşte însă ca fundament unui edificiu complex de reacţii, constrîn-geri, disimulări şi reizbucniri. Codreanu are ceva din atitudinea parnasiană, dar acest ceva nu apare decît ca o vitregire a propriului romantism. Poetul reuneşte în creaţia sa etape diverse, ba chiar le străbate în sens contrar celui înregistrat de ansamblul istoriei literare. Ibrăileanu relevase în „Cîntecul deşertăciunii" — volum ce succeda „Statuilor" ■ — receptivitatea sporită faţă de sentimentele general-omeneşti ale poetului ajuns la „mezzo del cămin". Intr-un anumit mod, s-ar putea stabili o paralelă între Codreanu şi Topîrceanu. Am îndoi scriind într-o epocă refractară izbucnirilor sentimentale deschise, au pornit în căutarea paravanului protector. Topîrceanu 1-a aflat în- umor, în autoamendare ironică. Codreanu — parţial, în formă. (Tot Ibrăileanu a observat că sonetul, ca formă fixă, oferă deja un coeficient de impersonalitate). De atitudinea funciar-sentimentală a poetului nostru se ataşează variatele aspecte aîe scrisului său. Vom nota astfel — în primul rînd — poeziile care dezbat idei şi cultivă simboluri, poezii exprimînd în fond aceeaşi dorinţă a autorului de a transgresa imperiul afectelor. (Referin-du-se ia ele, criticul „Vieţii romîneşti" arătase că poetul „de obicei dă o imagine, adesea un simbol al unei stări de sentiment pe care se fereşte s-o declare a sa". s. n.). Vom pomeni romanţele, al căror timbru graţios infatuat aminteşte de Cin-cinat Pavelescu şi spune odată mai mult că Rostand n-ar fi putut nădăjdui tălmăcitor mai potrivit decît Mihai Codreanu. Nu vom uita nici sonetele distilînd un sen- timent de duioşie cuminte, aproape semă-nătoristă (vezi „în toamna tîrzie" unde impresia se accentuează prin fonetisme regionale : „Vrai tu să ne-ntîlnirn disară. spune..."). O atenţie specială vom socoti că merită acele poezii învederînd alte elemente preluate din arsenalul romantic : ironia, sarcasmul. Poetul nu e satisfăcut cultivînd numai gluma întemeiată pe jocuri de cuvinte („Poveste veche"),. îi place mai curînd să descopere contraste crude şi să Ie evidenţieze cu zîmbet malign. S-ar putea cita multe exemple: „Atotputernicul", „înde irae" (ambele exprimînd ireverenţa faţă de divinitatea tiranică şi nedreaptă), „Inmormîntare", „Trandafirii". Ne vom limita la terţinele din „Fantoma" : „Apare-atuncl în prag fantoma Morţii, / Cerîhd, sălbatică, tributul sorţii. / Trezit din somn, se zguduie Cezarul ;/ Deschide ochii mari; apoi, s-abate / Precum de trăsnet doborît, stejarul... / — Dar unde-ţi fuse garda, Ma-jestate ?" Mărturisim că, în ceea ce ne priveşte, ultimul sector de care ne-am ocupat este şi acela pe care-1 preţuim mai mult. Dar vom repeta cele spuse la începutul acestor rînduri. întemeiaţi acum pe înşiruirea fugară a multiplelor aspecte proprii poeziei lui Mihai Codreanu : diversitatea acestor înfăţişări îngăduie satisfacerea unor preferinţe ele înseşi diverse. Astfel ne explicăm interesul viu cu care opera a fost şi rămîne înconjurată, — cel mai grăitor semn că vie se va păstra şi amintirea poetului. Acela care de ani îndelungi nu mai cunoştea strălucirea soarelui adoarme străjuit de lumina creaţiei sale, aşa cum singur îşi arătase dorinţa. „Lumină n-a văzut de multă vreme. Dar de-ntunericul etern se teme Ca de-o viitoare ce l-ar înghiţi... Şi-atuncea ochii îndreptînd spre soare, Deşi nu-1 vede, parcă l-ar privi Acum şi-n veci prin bezna viitoare." Ştefan Cazimîr POEŢII LUMII ADY ENDUE TRĂSURA CONTESEI PANONNIA Panonnia, contesa, trece-n Trăsura-i, veselă, — furtună: E drumu 'ntins ; birjare, mină ! Silitări, vara, să asculte Mii strigăte din guri, sărmane. Acum, ei dîrdiie-n cotloane. Ruşinea, ura 'nflăcărează Panonniei obrajii 'n vară; Acum, e iarnă, iine-i gheară! Zdrenţoşii, haitele de oameni, Pitite-s, plînse, degerate: Cucoana să se plimbe poate. Birjare, mină, nu-s primejdii. Pînă la vara ce-o să vie Stă mută 'ntreaga sărăcie. Trăsura zboară cu contesa Şi 'nchisă, mîndră, străluceşte. Dar taci l i-auzi... ce vuiet 'creşte.., Se-adună-n zloată, ca şi vara, Poporul de milogi, truditul. Şi pilcului, nu-i vezi sfîrşitul. Nu-i iarnă, doamnă, doliu, piedici. Dar liber drumul nu-l mai ai. Trăsură a Panonniei, stai! BATRINA KUN 97 BATRINA KUN Pe lume zece prunci aduse, Ingindurată, dar vitează. Şi-acu într-un bordei de paie Băi rina Kun agonizează. Pe-o laviţă, bărbatul piere. Din piept; ca dintr-un şubred fluier. Se mai strecoară-un stins răsuflet. Afară, suflâ-al iernii şuier. Doi oameni prăpădiţi se uită Unul la altul, cu minie Şi-al morţii înger Un atinge Bordeiul cu-aripa-i pustie Aici rămas-au, trişti de-apururi, Copiii 'n vînt se-mprăştiară Prin lumea tristă, şi-uite, astfel Le-apune-a vieţii vlagă, amară. Bordei, opaiţ, muncă, pruncii. Ruşine, zdrenţe, lipsa pinii, Şi-apoi un ordin, cel mai mare : Fiţi buni, scuipaţv-vă plămînii. Bătrînul Kun trecutu-şi vede, La nunta-i gîndurile-i poartă Ar omorî. Feştila joacă. Şi soaţa-i rîde-n faţă, moartă. PĂCĂTUI MEU Eu doar am dat, am dat mereu. Dar pe acei care-au primit Dece-i înfuriu-atîta eu? Doar am. trăit, doar am cîntat. Mai mult, mai tare, mai, frumos. Şi c-am fost eu, e-un greu 'păcat ? Am dăunat, oare-am greşit Că decît alţii-am fost altfel? Nu am voit, n-am căutat. Vai, asla-i soarta pe pămtnt A îndrăzneţului spre nou ? De nu m-aş fi născut nicicînd. 7 — v. Romînească nr. 11 98 ADY ENDRE SINGUR CU MAREA Odaie de hotel, ţărm de mare, apus. No s-o mai văd niciodată, s-a dus, N-o s-o mai văd niciodată, s-a dus. Pe canapea, o floare... de la ea. îmbrăţişez sărmana canapea, îmbrăţişez sărmana canapea. Sărutător, parfumu-i suie-n casă, Jos urlă marea, marea-i bucuroasă, Jos urlă marea, marea-i bucuroasă. Un far sclipeşte, undeva, în zare, Iubito, vino, cîntă-ntreaga mare. Iubito, vino, cîntă-ntreaga mare. Sălbatic marea-mi cîntă la ureche Şi stau visînd pe canapeaua veche, Şi stau visînd pe canapeaua veche. Aici a stat, căzînd la pieptu-mi frîntâ, Jos cîntă marea şi trecutul cîntă, Jos cîntă marea şi trecutul cîntă. In romîneşte de Eugen Jebeleanu.; LA ANIVERSAREA LUI MINAI BE MUC AL PIRU COMENTARII LA POEZIA LUI MIHAI BENIUC Intre munţii Codrului şi munţii Metalici, Crişul alb taie o vale îngustă ce se lărgeşte din ce în ce spre cîmpia Tisei, îăsînd în urmă Ţara Zarandului şi crestele pleşuve ale Bihariei. Acolo, pe apa „limpede şi sonoră" a Desnei, în Şebişul străjuit de Bleşcuţa şi de culmile împădurite ale Dealului Mare, s-a născut în anul marilor răscoale ţărăneşti, 1907, poetul Mihai Beni'iic. Pînă în preajma întîiului război mondial, poezia ardeleană este strălucit reprezentată în epoca posteminesciană de Coşbuc. şi către sfîrşitul veacului de Şt. O. Iosif, iar apoi, în perioada 1900—1916 de versul patetic al lui Octavian Goga, înflă-cărînd masele asuprite social şi naţional. Alipirea Ardealului după război ila Romînia a stins revendicările de ordin naţional; dar cele de ordin social, părăsite de Octavian Goga, rămîneau. Trebuia să se ivească un alt poet care preluînd moştenirea literară antebelică, să devină interpretul aspiraţiilor poporului -apăsat de persistenţa regimului vechi feudal şi exploatarea nouă capitalistă. Acest poet cerut de loc şi timp, în ilinia tradiţiei ardelene, a fost Mihai Beniuc. Prima poezie a lui Mihai Beniuc apare în Bilete de papagal, revista lui Tudor Arghezi, în 1928, cînd poetul avea douăzeci şi unu de ani, primul volum de versuri Cîntece de pierzanie, abia zece -ani mai tîr-ziu, la Sighişoara. Semnalat de unii prieteni, acest volum, ca şi cel următor din 1940 (Cîntece noi), a trecut aproape neob- servat, în orice caz fără a atrage atenţia criticei din acea vreme. Ceea ce surprindea dintr-o dată la Mihai Beniuc era caracterul de manifest al versurilor sale, năzuinţa mărturisită fără înconjur de a se situa în fruntea tovarăşilor săi de generaţie printr-o artă de formulă energetică, viguroasă, lapidară (în înţelesul etimologic al acestui cuvînt, „de piatră"), produsă printr-o lovitură cu bardă în stîncă : Cînd voi izbi odată eu cu barda Această stîncă are să se crape Şi va ţîşni din ea şuvoi de ape ! Băieţi, aceasta este arta! Noul Moise se anunţa totodată, încă de la începui, Proineteu dornic a se repezi vuiltureşte în marele incendiu solar, acvilă de foc sau sfînt Ilie luîndu-se de piept cu dumnezeu şi trecînd peste „noroiul veacului" într-un zbor necurmat, „dincolo de viaţă şi de moarte" : Pe unde n-a fost pîn-acurn nimic O lume nouă Eu am să ridici Această desfăşurare d.e aripi in stil de rapsodie fugoasă, punctată de chiote (Di! caii mei! sau : Hi! caii mei!), este caracteristică poeţilor de stepă (unui Esenin)) sau de pustă. Ady Endre, de pildă, în Singe şi aur goneşte prin cîmpia Tisei, asemeni strămoşilor săi turanici „înaintea gîndului", simţind o chemare ancestrală spre alte zări : 7* 100 AL. PIRU Din şesul asiatic (Di, murgule, di) Porunca ne vine (Di, murgule, di). Şi Mihai Beniuc este stăpînit în eintecele lui de pierzanie de instinctul de nomadism, complicat cu o nelinişte modernă, rimbaldiană, de vagabondaj : La Şebiş ori în altă parte Mereu acelaşi dor de ducă Spre Nu-ştiu-unde mă usucă, Mă chinue mereu, mă arde. Noutatea mesajului liric al lui Mihai Beniuc în 1938 stătea însă în mesianism, care de la Octavian Goga nu mai răsunase cu atîta putere niciodată ca în manifestul adresat „Poeţilor tineri". Poetul răscolea cu o explozie de interogaţii contemporaneitatea pasivă : Poeţi, poeţi! Vă puneţi urechea pe inima ţării Şi-i ascultaţi bătăile neregulate. Spuneţi-mi ce e aceasta ? De ce-i bolnavă oare ţara noastră ? A putrezit stejarul romînesc ? II rod la rădăcină viermii tainic De-şi clatină coroana a cădere ?. De ce atitea crengi uscate-n vîrf, Atita vise Şi-atîtea frunze veştede ? Ce-nseamnă t'injirea aceasta ? Răspunsurile sînt cuprinse în parte chiar în întrebări, aşa că de la această apostrofă poetul trece la o spovedanie personală, jus-tifieîndu-şi revoltele şi modul de expresie. Suferinţele gloatei- cresc în, el ca fluxul mării, versurile le scrie cu ascuţişul coasei şi le trimite către cititor slobozite ca gloanţele din flinte pentru ca „să-i singere de durerea neamului Inima-mpietrită". Forma liberă a -acestor versuri dă la prima vedere impresia de improvizaţie pentru un afiş. Cînd citeşti mai atent, observi că un ritm interior le străbate ca un şuvoi subteran. E o erupţie lirică viforoasă, un discurs impetuos care nu putea fi scandat altfel Alarma se menţine pînă la sfir-şit şi exhortaţii'le sînt strigate cu aceeaşi vehemenţa : Nu-i timp acum de cintece duioase^ De lună şi dragoste. Ca murmurul izvoarelor Şi şopotul frunzei, S-aud mai tare gemetele surde Din pieptul mulţimilor. Descintece şi blesteme ne trebuie! Ca vracii să virim în viată Febra mişcării. Să plesnească odată gogoaşa prezentului,. Ca să vedem ieşind din ea . Fluturele vieţii noi. Din zările de sînge şi de scrum. Ca o minune nouă să răsară. Călare ne Destin, Omul! Nu numai unele imagini, ca de pildă? aceea a fluturelui ieşind direct din gogoaşă, sînt maiakovskiene, dar poezia în» genere are ceva din tonul ameninţător, în*-drăzneţ, al poetului sovietic. Este interesant, iarăşi, că vorbind de marii săi înaintaşi şi în special de Bmi-nescu. Mihai Beniuc nu devine ca Vlahuţă'. în „Unde ne sînt visătorii" un detractor,., ci înţelege să ducă înainte moştenirea glorioasă a marelui cîntăreţ, pe care o omagiază : Pe Eminescu noi poeţii tineri Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge, Dar poate noi avem destinul falnic De a suna din trîmbitele Morţii Sfîrşitul Veacului Şi de-a vesti mulţimilor Jlămînde O viaţă nouă! Că prin această „viaţă nouă" trebuie să se înţeleagă era comunistă, ne-o dovedesc alte versuri, ca cele din poezia autobiografică „După un an", unde :1a seceriş vara, scîrbit de dragoste, poetul „injecta" revolte ţăranilor, el însuşi ccmtemplînd florile de culoarea sîngelui, crescute prin lanuri : Simbolic macii roşii erau pe lanuri steaguri. Tn poezia erotică. Mihai Beniuc suferă, la început înrîurirea lui Eminescu şi Ar-ghezi. De pildă cînd poetul arată iubitei*, ce ar fi însemnat pentru posteritate dragostea ei, pe care el ar fi cîntat-o : COMENTARII LA POEZIA LUI MIHAI BENIUC 101 O, de-am fi stat alături doar o oră, Ai fi rămas în auriul vis Ca o eternă, roză auroră -De ne-nţeles. de nedescris. 'recunoaştem mumaidecM accentele eminesciene, precum atunci cînd mărturiseşte năzuinţa de a-şi închide iubirea într-o carte cu gestul meşterului Manole Apoi ţi-am spus, îmi pare, că vreau să scriu o carte Altar de suferinţă şi viselor sicriu. Un om va sta de veghe zidit în ea de viu, Stins măsurînd viaţa şi nesupus la moarte. recunoaştem stilul arghezian. Totuşi, abstracţie făcînd de unele intimităţi prozaice şi de unele crudităţi satirice, Mihai Beniuc izbuteşte să se ridice Jneorî, adoptînd ca şi Eminescu tonul melancolic al romanţei populare, la o muzică proprie, exprimînd jalea de a .nu fi fost înţeles, tristeţea de a fi rămas nelumit, fără cămin şi fără urmaşi, acel inefabil „nenoroc" al Luceafărului: Te măriţi şi ştiu, vei naşte prunci Vei avea cămin şi alte cele Dar aşa frumoasă ca atunci ■Cînd erai stăpîna vieţii mele Nu vei fi tu niciodată^ N iciodată. Tn „Ultima scrisoare" în special, cu toată înrîurirea eminesciană vizibilă, sînt rînduri ce amintesc prin patetism sonetul lui Arvers. de altfel ca şi „Pe lingă plopii fără soţ" : De-ar fi mocirta-n jurul tău cît hăul. Tu vei rămîne nufărul de nea Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul. Ce-l ţine candid amintirea mea. Vei fi acolo veşnic ne-ntinată. Te voi iubi mereu fără cuvînt. Şi lumea n-o să ştie niciodată De ce nu pot mai mult femei să tint. Ca toţi ardelenii, ca Iosif şi ca Goga, Mihai Beniuc cîntă de asemeni oboseala de oraş, întoarcerea în satul natal, oţiui virgilian „sub tegmine fagi" : Departe de stridenţa sirenelor şi lătratul motoarelor Aici cu voi alături copaci bătrîni şi fiare pădureţe Vreau să-mi prindă rădăcină visurile De viaţă fără moarte, de tinereţe fără bătrîneţe. Moartea este motivul fundamental în Cîntece noi. Apare acum sentimentul des-rădăcinării, nostalgia peisajului bucolic al copilăriei : Nainte de-a muri mai vreau să văd Cum înfloresc la Şebiş cireşii primăvara. Mi-i dor de gardurile vechi Cu pruni aplecaţi către uliţă Şi-aş vrea să mingii capul viţeilor Cu botul umed şi miros de lapte. Aş sta visător pe malurile Desnel. Privind vremelnicia undelor, în care soarele-şi topeşte aurul... regretul după tinereţea pierdută printre străini : De-acuma, însă tinereţea-i dusă Cenuşa rece nu mai dă schintei Un vînt cu frunze roşii şi cu tusă A scuturat pădurea din temei. Apusul ca un vultur plin de sînge Se zbate pe cîmpia înserată, Aleargă vtntul buimăcit şi plînge — N-oi merge eu acasă niciodată. Cutare versuri con semn în d amintiri din anii de studiu (Helgoland, 1933) evocă peisajul marin folosind procedee prozodice remarcabile: La orizont un vas ce fumegă. Ne facem mîna streaşină, iar tu Mă-ntrebi de-mi bate inima mai tare Cînd se arată cîte-un vas în zare. ■- Nu. Şi marea spumegă, spumegă. Alături de aceste poezii, găsim în Cîntece noi altele, prevestind în chip enigmatic (din pricina cenzurii), răsăritul, adică zorii comunismului, întrevăzut ca un fantastic bujor sau ca un soare tînăr născut din mişcarea munţilor : 102 AL. PIRU Prieteni! facem chef cum n-a fost altul. Din inimă vă torn ca din ulcior. Cu hore noi vom desfunda înaltul Tăriilor aprins ca un bu;or. Voi să vegheaţi. O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaşte. Bătrînele păduri vor chiui: Un tînăr soare munţii grei vor naşte Poetul e acum un uriaş oare tîrăşte în urma sa trecutul spre viitorul greu de mister al îndepărtatului „roşu ţel", prooroc apocaliptic al războiului dezlănţuit de „cel care defăima Orînduirea vieţii dreaptă". Imaginile prefigurînd marele măcel sînt de o neobişnuită vigoare plastică, terifiante : Vor stoarce sînge negru dinţii Din mincinos vopsite poame, Cooiii-şl vor tnlnca părinţii Şi-o să le fie şi mai foame. Din flori vor scoate capul şerpii. Tăciune se va face griul. Un cîmp de ace preşul ierbii. Către izvor s-o scurge rtul. Le-or creşte colţi de fier la vite Ca tot ce-i viu, murind, să pască, Si toate visele ivite Vor fi doar pentru moarte mască. Volumul de Poezii apărut în 1934, cuprinde lirica rezistenţei naţionale împotriva fascismului, desfăşurată în simboluri ascunse, pentru a putea trece la cenzură. Astfel „Domnul" care pîndeşte recolta bogată în poezia „Secere" este Germania, iar „momîia" cu capul în cîrpe şi labe de beţe, conducătorul de atunci al Romîniei, „Meliţa" din poezia cu acelaşi nume este războiul aducător de moarte. Cele mai multe metafore sînt simboluri ale revoluţiei proletare apropiate. Pe pămîntul ţării sfîşiate a apărut un crin de culoarea sîn-gelui. Poetul jeleşte o „garoafă roşie" lăsată la Cluj şi aşteaptă răsărirea „lotuşilor" sau înflorirea „macilor". într-o poezie de Ady End re păunul urcat pe casă apare ca simbol al eliberării : 5-a suit păunul vîlvă pe cetate Şi-a sărit zăvorul temniţei, fîrtate! Imaginea se află şi în folclorul romînesc t Pe deasupra ăstui sat Joacă un păun rotat. Beniuc combină elementele în poezia-„Destin" : Dar în zori cînd va cînia cocoşul Şl vor curge noi lumini, pe frunţi, Stihul meu va fi păunul roşu Beat de slavă dănţuind pe munţi. Roşul mai este şi culoarea pasiunii. Pe o epavă scoasă din adîncuri, anemonele' de mare întind braţe plăpînde, ca şi cum-ar voi să împlinească îmbrăţişările amanţilor din luntrea naufragiată („Pe o scîn-dură cu -actinii") : Iar candizii polipi, în spaţiu Simbolizînd mişcări ciudate, Vor cere pururi cu nesaţiu îmbrăţişările nedate. Beniuc este mereu un mare poet erotic mai a-les cînd cîntă iubirea trecută şi este -regretabil că în selecţiunile (făcute de el însuşi în opera sa poeziile de dragoste sînt în mare parte înlăturate. Sînt unele stanţe pe tema horaţiană a lui nil admirări care ar trebui să figureze în orice antologie,, precum cele despre amorurile defuncte, pa-rafrazînd blazarea sentimentală a lui Ar-ghezi, de nu cumva respiră în aceste cadenţe şi ceva din Baudelaire sau Esenin : încerce alţii vinul din cupa cu iluzii A crezului în steaua scutită de apus — Tu, inima mea tristă, convinge-te şi nu zi Că locul sfintei noastre pasiuni e-n ceruri sus. Sub frunze descompuse în somnul greu şi umed Rod viermii trupuri albe. Iubitele femei Din membre putrezite să le-nţeleg mă-ncumet. Pier stelele in beznă, o mînă de schintei. Adevărul e că, în plin război, poetul ntr ţinea să fie întîi de toate un poet erotic, COMENTARII LA POEZIA LUI MIHAI BENIUC 103 el, în sîngale căruia plîngea istoria contemporană şi el care cutremurat de ororile războiului, se întorsese cu spatele către apus. Im alt volum -dim 1943, Oraşul pierdut, refugiat din Transilvania, Beniuc se întreabă dacă mai are voie să cînte („E slobod să mai cînt?") luîndu-şi singur libertatea, cu toate riscurile ei: Striviţi-mă cu roata-n Bălgărad, Fluierul lancului mi-l puneţi în gură, Prin ţărmul vostru-nţelenit de ură Tot am să-mi tai cu cîntecele vad! O parte din volumul Un om aşteaptă răsăritul din 1946 conţine poezii tot din vremea războiului, din ultima lui fază, cînd zorii roşii se întrezăreau. Pe atunci Moţii „mîncătoiri de bureţi" şi „porumbele" îşi dădeau cuţitul la tocilă, gîndind la cizma care-i rodea. Boierilor, nemeşilor, poetul le punea în vedere ziua scadenţei : Aţi priceput: Cu mii de cai putere Se crapă zorii unei alte erei La această epocă, urmărit de siguranţă, Mihai Beniuc îşi prefăcuse lira, cum zice, în „joardă" şi stătea ca un „copac în vijelie", înfruntînd primejdia. In Ardealul ocupat îl mustrau fantomele trecutului şi-1 vedem rătăcind prin păduri ca o umbră urmărită de alte umbre : Gemînd mă proptesc de primul copac: Sînt zale! Alerg prin pădure buimac Şi-i miros de sînge pe vale. Vai mie! căci este moarte, blestem! Eu însumi printre umbre o umbră, Pe cine să chem ? Gelu de-o mie de ani prin codru tot umblă l Gelu aci, în altă parte Horia, sînt simboluri ale „durerii romîneşti" şi ale dorinţei de răzbunare împotriva asupritorilor, niciodată stinsă în sufletul mulţimilor. Poetul are o dată viziunea fantastică a unui stol de vulturi coborîţi din cer pentru a ciopîrţi cu pliscurile pe ucigaşii de altădată ai lui Nicola Ursu din Albac : S-adună toţi vulturii stol. Sub cer se rotesc rotocol Şi cad viforos peste lume, Pe Horea să-l răzbune, Pe Horea să-l răzbune. După 23 August 1944, Beniuc vedea idealul său împlinindu-se, poezia revendicativă, revoluţionară, devenind istorică. Un poet comunist ca Mihai Beniuc, ce se mîndrea după 1944-a fi fost „toboşarul timpurilor noi", nu putea să părăsească literatura, cum făcuse Goga, în 1918, căci aceasta e în definiţia leninistă o parte Integrantă din revoluţia proletariatului şi e datoare să participe la construirea noii societăţi. Schimbarea ce trebuia să intervină era doar de perspectivă, poetul fiind nevoit a trece de la cîntecul de pierzanie, la. poezia bucuriei vieţii libere. Evident, acest lucru nu se întîrnplă pe nesimţite şi poetul exprimă cu sinceritate momentul de ezitare : Ei! lira mea, straşnică liră, Putea-vei tu oare. Cu urlet cumplit de sirene. Să cînţi cum se iviră. Greoaie, măreţe, alene. Zorile roşii? Timp de aproape doi ani (1947—1948J Mihai Beniuc, care în 1945 obţinuse o recunoaştere de merit oficială (premiul Academiei), nu a scris aproape nimic, abia in 1949 publicînd un volum de Poezii alese, cu cîteva Versuri noi, compuse cele mai multe în 1946. Celor care voiau să-i demonstreze că talentul său ar fi mai mult de natură idilică şi elegiacă, în continuarea lui Coşbuc şi I-osif, poetul le replica scuturîndu-se cu oroare de semănătorism r 104 AL. PIRU Idilic şi elegiac Nu pot fi eu, zadarnic. Sînt fiul unui neam sărac Ce s-a luptat amarnic Pentru pine Dar şi celor care-î căutau izvoarele în Goga, recunoscîndu-i un adaos original, modernist, le răspundea ironic: Ah, poezia timpurilor noi Cu vechituri la fite-ce etaj! Unde-i tristeţea carului cu boi S-o punem şi pe dinsa la garaj. In contact cu poezia sovietică a Iul Ma-iakovski, Isakovski şi Tvardovski, Mihai Beniuc adresa contemporanilor săi această apostrofă : Hei! fabricanţilor de fum Şi negustori de apă chioară! Nu credeţi c-o fi vremea de acum Să sune cintec nou în ţară ? Cea mai izbutită compunere din această epocă este poemul Chivără roşie, capodoperă de prelucrare a unui motiv folcloric, simbolizînd lupta iobagilor ardeleni împotriva „nemeşugului". Chivără Roşie este un fel de haiduc fantomatic care arată calea de urmat lui Horea, apărîndu-i pe cărare, la întoarcerea de la împăratul. Horea scoală pe Cloşca şi pe Crişan, moţii ucid la Cărpiniş protopopul, omoară domnii la Crişcior, şi. dau foc bisericii la Trăţ-cău, apoi un popă vinde pe Horia, care e prins şi zdrobit cu roata la Bălgrad. Cînd preoteasa vînzătoruliii rupe pîinea la masă, din aceasta ţîşneşte sînge, în vreme ce din zare s-arată anunţînd judeţul cal drept al poporului, Chivără roşie. Mihai Beniuc este întîiul poet care după 23 August 1944 a recurs la poezia populară, demanstrînd încă o dată virtuţile acesteia, cînd este luată ca punct de plecare în poezia cultă, de poeţi de talent (căci sînt şi poeţi caire avînd în vedere poezia populară n-au reuşit, imitînd-o, decît s-o parodieze). De fapt poezia lui Mihai Beniuc are un stil propriu, un limbaj original şi o tehnică personală, sensibil deosebite de acelea ale versului popular, nu mai puţin autentice. Poemul se rostogoleşte aprig ca un irîu de munte, luînd la vale pietrişul, clocotind şi şuierînd: Umbla fără hodină Prin zăpadă, prin ploaie, prin tină. Prin munţii sîlhui. In casa orişicui, Văzut — nevăzut. A dăslat şi temut,, Ieşit parcă din focul de pe vatră, Născut parcă în crestele de piatră, Roşeaţă, zare mare. Cînd soarele răsare, Chivără Roşie. Ultimul vers, venit după o scurtă pauză, izbeşte urechea ca o chiuilură ; nu-i singurul efect auditiv. Cuvintele ţărăneşti, întorsătura ardelenească a vorbei, blestemul, egalează truculenţa lui Eminescu şi Arghezi. Poetul e un excelent mînuitor al imprecaţiei în metru popular : Dormi tu grof, dormi tu grofiţă, Dormi tu blestemată spiţă, Dormi tu viţă de stăpîni, De stăpîni inimi de cîni, Mînca-v-ar ştreangul şi plumbul, Creşte-v-ar pe gropi porumbul, Jeli-v-ar corbul şi cioara Pomenească-vă ocara! Căci pe Criş de cînd vi-s voi Paşte jalea prin zăvoi Şi amarul sus pe coastă Paşte din nădejdea noastră, Roade-v-ar carnea omida. Usca-v-ar pieptul obida. Face-v-aţi vraf de gunoi, Să-mplîntăm furcile-n voi! Foarte plastic şi arghezian (în sensu! de însuşire organică a procedeelor autorului Florilor de mucigai) este visul împăratului care are vedenia lui Chivără Roşie : Se făcea că dintre pur puri s-a ales Un om cu fes, Ori poate că era cu comanac, Ba nu, era căiţa unui drac Pe capul unui slujitor împărătesc... Nici asta nu, COMENTARII LA POEZIA LUI MIHAI BENIUC 105 •Căci dintr-o dată îi păru Că sub căciula blestemată cresc .Popoare ce se scoală, se răscoală Şi cer o nouă şi mai bună rînduială Şi vor să-l dumirească din topor, din coasă Ce rînduială trebuie aleasă. Şi cînd se pregătea să strige, Simţi deodată, în gîtlej, cîrlige. .Şi împăratul s-a trezit ■Plin de sudoare şi înnebunit, •41 In Steaguri (1951) tematica e prea jurnalistic ocazională şi pe bună dreptate din acest volum poetul n-a lăsat în antologie ■ de cît patru poezii, mai toate referitoare la el însuşi. Una, de două strofe, este o profesiune de credinţă, o autadefiniţie a ariei sale lirice : N-am putut să cint în cîntec .Nici porc negru, nici şerpoaică, Nici popă cu brîu pe pîntec, ■Nici ţaţă de boieroaică. .Dragă mi-i, însă, pădurea Cînd întinereşte-n mai Şi din cînd în cînd securea. 'Cînd izbeşte-n putregai. Alta, mai lungă, e un fel de curriculum •vitae şi iarăşi o autodefiniţie : Venisem flăcău de pe Crişuri Cu sufletu-n trei învelişuri: De jale, de dor, de răscoale pusei pe lăutăjLăuta era învăscutăfCu muguri ţi cum o loviijSe-ncinse de flori purpurii t" Lăsată în penumbră de aceste vaste des-ilănţuiri de forţe, e altă funcţie de seamă a poeziei. Viaţa se compune din explozii şi din schimbări şi prezenţe impalpabile. Adierea există ca şi vîrtejul. Menirea poeziei este s-o surprindă în manifestările ei cele mai imperceptibile. Locul pe care poetul îl tacordă acestei meniri a poeziei e arătat de faptul că ei îi sînt consacrate versurile intitulate chiar „Artă poetică" („Mărul de lîngă drum"). In ele, succesiunea de metafore caută să dea expresie imperceptibilului, să urmărească cele mai fugare şi mai gingaşe pîlpîiri ale vieţii. Versul e dorit cît firul de iarbă sub adierea vîntului, cît puful de pe obrajii adolescentului, cît stropul de rouă, cît licărul de soare pe un steag. Din nou conştiinţa rostului poeziei e inseparabilă de practica ei. Latura aceasta a artei poetice e reflexul unei sensibilităţi )la formele de viaţă fugare şi mărunte. Poezia intitulată semnificativ „Bucuria de a trăi" găseşte astfel de corespondenţe cîn-tului — „boare ce adie grîul" — şi dorului — „gîză ce o ţin în palmă". Energetismul şi spontaneitatea care Izbesc la Beniuc şi în poezie — şi în poezia despre poezie ^- nu pot fi separate de ansamblul personalităţii şi gîndirii lui artistice. Arta lui poetică nu se reduce doar !a elogiul unui instrument, fie el cît de vast în registru. în stare şi de semitonuri şi de pianissimo. Energetismul, spontaneitatea sînt specifice, dar nu neutre. Ele se subordonează celuilalt aspect esenţial al personalităţii lui artistice. Drumul de la poetul „răzvrătirii", de la ţăranul „colţos" cum i s-a spus — la poetul revoluţionar, poate fi urmărit şi în gîndurite versificate asupra artei. Ideea de poet-exponent popular apare de la început în versurile prin care trec umbrele lui Horia şi ale altor conducători de răscoale. „Sînt feciorul unui neam sărac". „Aicea printre ardeleni mă simt acasă/In fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al Iul Iancu"... Din acest punct de vedere, cu toate deosebirile de structură, se remarcă apropierea de poezia lui Coşbuc. Desigur că influenţele cele mai rodnice, ce se regăsesc şi stilistic, sînt cele ale lui Goga, Ady, Esenin. Energetismul lui Coşbuc e diferit calitativ. Mai puţin exploziv, el se desfăşoară continuu în elogiul acţiunii voluntare — pe planul etic şi pe cel al luptei. Peisajul însuşi e văzut ca o ciocnire-de forţe opuse, şi lumina zilei e o biruinţă a soarelui. Dar cu toate deosebirile de concepţii şi stil, în multe idei asupra menirii şi răspunderii poetului, sau asupra forţei pe care o dobîndeşte arta să înfrunte neantul, se .remarcă în versurile lui Beniuc legătura cu „Poetul" sau cu „Vara". Exponent popular, poetul nu-şi concepe decît un singur rost pentru cîntec şî refuză să-l închine domnilor „cei plini de osînză ca somnii". „Dragă mi-i însă pă-dureaJCÎnd întinereşte-n Mai/şi din cină" în cînd securea/Cînd izbeşte-n putregai..." Poezia publicată în „Steaguri" din 1951 rezumă o întreagă atitudine anterioară. Alături de refuzul îndulcirilor, mîndria de a-fi în primele rînduri, imaginea poetului prevestitor, reluată şi ea adesea e exprimată vehement în „Toboşarul timpurilor noi". Hiperbolizat îndrăzneţ, glasul poetului capătă şi o amploare neobişnuită — răsună „cît şapte coruri", Ideea de poet solidarizat cu poporul şi exponent al lui o implică pe cea de răspundere. Şi aici se deapănă un fir care-şi are începuturile în prima etapă a poeziei noastre moderne, încă de la Alexandrescu. Vla-huţă, a tratat-o cam didactic, dînd sfaturi celor care au primit „solia sfîntă" de preoţi ai euvîntului. Coşbuc a cerut în cîteva splendide versuri din „Poetul" fulgerele mîniei populare împotriva celui care a trădat. Beniuc exprimă ideea în două imagini succesive şi deosebite. Intr-una-, poetul care a lăsat să scape duşmanul e ţintuit „pe cel mai înalt dintre Carpaţi" îmbrăcat în giulgiu de flăcări ca un luci-feric geniu al răului. Cel necredincios e dat pradă uitării absolute. „Cenuşa să mi-o împrăştie vîntul/S-o ducă nor întunecos..." 110 SILVIAN IOSIFESCU Arta — arta angajată şi nu jocul steril — devine la Beniuc şi o pîrghie puternică împotriva neantului. Ideea morţii a revenit o vreme stăruitor în poezia lui. Ar fi cu totul eronat ca simpla prezenţă a problem mei să i se impute poetului. La un anumit grad de profunzime, o operă lirică nu poate ignora una din marile teme ale condiţiei umane. Doar poezia redusă la registrul limitat al trompetei rezolvă rapid neantul aşa cum rezolvă totul. Prezenţa problemei e în sine neutră. Poate deveni cortegiu de anxii, obsesie a descompunerii, prezentă în diferitele curente necrofile. sau atitudinea opusă, care nu e optimism de paradă, ci o depăşire a gîndului la neant prin depăşirea izolării şi a individualismului. Cu un final a cărui expresie coboară, „Bucuria de a trăi" e — în acest sens — una dintre poeziile cele mai importante ale lui Beniuc. Din nou apropierea de Coşbuc se impune. In „Vara" lui Coşbuc acceptarea senină, voioasă chiar a nefiinţei creşte din contactul cu peisajul sorbit cu sete. Belşugul de lumină, vitalitatea tinerilor care cîntă în lan, plenitudinea vie,ţii aflată pretutindeni îi dă poetului sentimentul permanenţei generaţiilor. De aici acceptarea propriei morţi, negată de viaţa care nu piere. („Natură, in mormîntul meu/E totul cald că e lumină"). La Beniuc acceptarea nefiinţei se naşte în primul rînd ■din conştiinţa înfăptuirii. Qîndul sfîrşitului e expus cu un calm solemn. „Ştiu că veacul nu mi-i fără capăt/Că-ntr-o zi ca orice astru scapăt/Şi ca orice frunză cad din pom/Şi că plec de-aici ca orice om". „Insă faptul c-am trăit, c-am fost/Nimenea nu poate să mi-l ieiejMoartea-n mine s-a izbit de-un rost/Noaptea am rănit-o c-a scînteie". Ca şi la Coşbuc moartea se topeşte în viaţa celor mulţi. „Nu e mult. dar am venit din mulţi/Cu fiori de viaţă milenară" ... Astfel, pentru poetul revoluţionar, pentru poetul energiei şi luptei, concepţia despre artă în cele mai adînci implicaţii, rămîne stenică. RECITIND PE CLASICI PAUL CORNEA PASTELURILE sau DESPRE POEZIA NATURII SI NATURA POEZIEI LA V. ALECSÂNDRI N iciodată n-au avut parte clasicii de o posteritate atît de înţelegătoare şi de respectuoasă ca aceea a zilelor no'astre. Moştenirea lor e studiată cu grijă şi dată la iveală în ediţii din ce în ce mai bune. Răspîndirea operei în zeci de mii de exemplare face cu putinţă ceea ce pe vremuri era rar şi constituia doar apanajul unor cazuri privilegiate : fructificarea mesajului lor în conştiinţa poporului. Se întîmpla însă că, asemenea cuvintelor care au o frecvenţă variabilă, unele fiind foarte des întrebuinţate în vreme ce altele se acoperă de praf şi intervin numai sporadic în conversaţie, clasicii, deşi dispun de posibilităţi egale de a fi cunoscuţi, beneficiază de un interes diferit din partea lectorilor : unii sînt citiţi, alţii stau în vitrină. Mi se pare că Alecsandri aparţine acestei de-a doua categorii. Ireverenţa şi răceala faţă de opera celui ce fusese numit, poate cu oarecare ironie, bardul de la Mirceşti, datează de mult. Excesul de favoare de care scriitorul s-a bucurat într-o anumită perioadă a vieţii lui a fost compensat, printr-un soi de pendulare a sensibilităţii publice, de o atmosferă de suspiciune şi denigrare în ultimii săi ani şi mai ales după moarte. Există o carte interesantă a unui foarte harnic şi meticulos istoric literar : Bogdan Duică, intitulată : ,,Vasile Alecsandri — Admiratori şi detractori" (Bucureşti, 1922), care înfăţişează cu lux de amănunte, pe lîngă omagiile adresate poetului şi numeroasele şi de multe ori nedreptele critici care l-au copleşit cam dintr-al 7-lea deceniu al veacului trecut. Ceea ce este mai semnificativ şi, dacă vreţi, mai dureros, e că printre aceşti adversari mărturisiţi ai lui Alecsandri se numără aproape tot ce a fost talent autentic în generaţia tînără ce i-a urmat imediat lui Eminescu. De-atunci încoace, lucrurile nu s-au schimbat sensibil. Părerea celor mai mulţi studenţi cu care am avut ocazia să stau de vorbă în timpul din urmă se rezumă în următoarele cuvinte crude, rostite cîndva de Topîrceanu: „Nu, orice s-ar spune, Alecsandri nu mai poate satisface exigenţele cititorului modern... Nu, adevărata noastră poezie artistică începe de la Eminescu. Şi pe cînd Eminescu cîştigă tot mai mulţi cititori, întinerind mereu, Alecsandri a îmbătrînit, s-a învechit, a ieşit din preferinţele generaţiilor mai nouă. Astăzi nu ştiu dacă se găsesc cinci oameni care să-l citească pentru propria lor plăcere estetică, nu din curiozitate"...1) Cu deosebire poezia bardului de la Mirceşti, adică titlul său de glorie de altădată, a continuat să fie dis- ') „însemnări literare" 1919. 112 PAUL CORNEA preţuită şi alungată din procesul de nutriţie intelectuală a cititorilor ; excepţie făceau unele bucăţi de circulaţie şcolară, servind manifestărilor festive sau justificării locului care în suita cronologică a dezvoltării literaturii trebuia totuşi acordat lui Alecsandri. Intr-un ceas prielnic de odihnă am reluat de curînd Pastelurile. Iniţial, sentimentul a fost de stînjenire : era ca şi cum aş fi văzut o femeie gătită în rochia bunicii. Cele peste opt decenii de poezie care s-au adăugat publicării primelor bucăţi ale ciclului în „Convorbiri literare" ne-au familiarizat cu o expresie mai reliefată, cu asocieri mai îndrăzneţe, cu o mai mare elasticitate a rimei şi cuvîntului. Pe de altă parte întinderea versului pe 15 şi 16 silabe, cu ţăcăneala de metronom a căderii accentelor, izbeşte urechea ca o melodie desueiă de flaşnetă, care uneori te poate înduioşa, niciodată extazia. Pe cît de actual şi de aproape sufletului nostru ne este Eminescu, pe-atît de străin şi închis în mica sa orbită, mulţumită de sine„ accesibilă plăcerilor mediocre şi pasiunilor domesticite, pare la prima privire Alecsandri. La prima privire... fiindcă mai tîrziu, după ce biruim plictiseala celor dinţii contacte şi ne epurăm de apetiturile noastre de citadini nervoşi, la fel cum, începînd escaladarea unui munte e obligatoriu să ne degajăm de năravurile sedentare obişnuindu-ne cu tăcerea uluitoare a crestelor şi calmul pajiştilor verzi, după această treptată şi necesară primenirea perspectivei interioare, vom, descoperi cu încîntare în universul liric al poetului vibraţii care răsună adînc într-o zonă tainică a sufletului nostru. Mă refer pentru moment la Pasteluri, în legătură cu care aş voi să sistematizez cîteva opinii de lectură, fără intenţii exhaustive şi fără a năzui la acel înconjur al sensurilor operei pe care unii au început de la o vreme să-l boteze cu un termen simandicos : periplu. Mă voi ocupa întîi — şi nu cer scuză pentru asta — de circumstanţele în care s-au născut Pastelurile. Cea mai mare şi mai caracteristică parte a Pastelurilor a fost realizată de Alecsandri, d'upi cum rezultă din scrisorile sale către Iacob Ne-gruzzi, în răstimpul dinire 1867—1869. Scriitorul depăşise 45 ani, se afla sub raportul vîrstei dimolo de zenit şi sub raportul dezvoltării creatoare la o răspîntie. O epocă a vieţii sale se terminase o dată cu abandonarea oricărei veleităţi politic.- şi instalarea definitivă la Mirceşti. Tinereţea tumultuoasa cu încîntătoarele-i seducţii dar şi cu entuziasmele risipite generos pentru înfăptuirea unirii, reformelor democratice, propăşirii culturale, se sfîrşise. Intrigile şi scălîmbăielile politicianilor, lipsa de principii şi macaronada dezbaterilor parlamentare, trufia nătîngă a parveniţilor, împăunarea liberalilor cu meritul reformelor săvîrşite în ultimul sfert de veac,, abuzurile sfîrşitului de domnie al lui Cuza şi condiţiile ruşinoase ale îndepărtării sale de la tron — toate acestea îl desg'ustaseră profund pe scriitor de viaţa publică. încă în 1863, el se destăinuia unui prieten, cu o dezolare ce nu are nimic din uşurătatea seniorului juisor : „Pe. deoparte înverşunarea partidelor politice, pe de altă parte, nepăsarea celar ce se află la putere, a produs o stare de lucruri foarte tristă de privit... astfel de tristă, că dacă n-aş fi început publicarea poeziilor mele, m-aş duce peste nouă mări şi nouă ţări. Dumnezeu să ne lumineze, căci sîntem căzuţi într-un mare întuneric" l) Faţă de monarhia prusacă, Alecsandri observă o atitudine de espectativă. Cînd în 1868 i se oferă să candideze pentru un loc de') Scrisoare din 14 martie 1863 către A. Hurmuzaki în „Convorbiri literare",. 1906, p. 591. PASTELURILE 113 deputat, refuză „a merge în Capitala palavrelor, Camera palavragiilor netrebnici" ]) Pentru el, ca şi pentru alţi colegi de generaţie, cum sînt Kogăl-niceanu sau Negri, izgonirea lui Cuza echivala cu proscrierea clin viaţa politică, fiindcă, indiferent de sentimentele ce le avuseseră pînă la urmă faţă de domnitor, ei erau prieteni intimi ai acestuia şi aparţineau deopotrivă unui timp de încredere naivă şi patriotism curat; or, împrejurările se schimbaseră, paşoptismul generos fusese înnecat în apa de ghiaţă a calculelor egoiste, veniseră alţi oameni în fruntea bucatelor, cu fraza demagogică în colţul buzelor şi lipsa de scrupul în drumul spre putere si căpătuială ; faţă de această nouă figuraţie în scena politică, Alecsandri se demodase, devenise inutil şi chiar dăunător. Spre sfîrşitul lui 1866, ca unui care nu era prin nimic legat şi n-avea nimic de aşteptat de la noul principe, Alecsandri întreprinde o lungă călătorie. Trece prin Cernăuţi, unde e sărbătorit cu multă însufleţire, încît, notează el, „se vede că-s mare poet, judecind după complimentele ce am iprimit",'2) ; apoi, prin Lemberg şi Viena, se îndreaptă spre Paris, unde avea loc Expoziţia universală ; în mai, „din cauza ploilor, a scumpetei şi a marelui număr de străini", se desparte de „nămolul ostenitor al Parisului şi de atmosîera-i puturoasă" şi coboară pe ţărmul Med iter anei, la Nisa, unde e fericit de a găsi „soarele cel mai aurit, cerul cel mai albastru, marea cea mai frumoasă şi flori pretutindeni"3) ; de-aici se retrage o lună de zile în Pirinei. Revenit în ţară, după un scurt popas bucureştean, Alecsandri se stabileşte în dulcea sihăstrie a Mirceştilor. Tihna conacului care aduce mai degrabă cu o casă ţărănească, din cerdacul căreia privirea îmbrăţişează şesul larg al Şiretului, lunca şi dincolo de ea se opreşte în marginea zării pe ridicaturile domoale ale dealurilor Scheei şi Miclăuşanilor, reculegerea calmă şi meditativă a acestui cuib încîntător, trebuie să-i fi sugerat noi planuri creatoare. De altfel, apariţia „Convorbirilor literare" în toamna lui 1867 şi insistentele stăruinţe ale lui Iacob Negruzzi contribuiseră la înfrîngerea binecunoscutei lui indolenţe şi-1 stimulaseră să reia condeiul în mînă. El îşi promite concursul „Convorbirilor" întrucît consideră foaia junimiştilor drept „sora Romîniei literare" şi observă cu satisfacţie că ea ţinteşte a dezvolta gustul frumosului şi a distrage spiritele din rătăcirea politicei4). Anul 1868, pe care-1 petrece ca „pustnic"5) la Mirceşti, marchează un început de cotitură în activitatea lui literară ; se vede că Alexandri, a cărui notorietate fusese recunoscută oficial la 1866 o dată cu numirea în Societatea Academică Romînă, simte nevoia să-şi înnoiască mijloacele şi să-şi propună ţeluri mai ambiţioase ; el nu mai conserva nici o iluzie cu privire la îndreptarea lucrurilor in sferele guvernante, de aceea îşi tăiase toate legăturile cu lumea politică retrăgîndu-se într-o sihăstrie de gentilom campagnard ; după o călătorie ce-i limpezise sufletul şi-i potolise pentru o vreme veşnica sa nostalgie de pasăre migratoare, se simţea îmboldit să sporească prin dovezi de devoţiune şi asiduitate autoritatea îndeletnicirii literare practicate de el pînă acum aproape exclusiv în mod diletantic. Constatăm în adevăr că în dramaturgie ia sfîrşit epoca de mici compuneri >) Idem p. 953. 2) V. Alecsandri — Scrisori (ed. Chendi-Caracalechi) Buc. 1904, p. 259. 3) Id. p. 260—261. 4) V. Alecsandri — scrisori, idem pag. 28. 5) Id. p. 31. 8 — v. Romînească nr. 11 114 PAUL CORNEA nepretenţioase „în potrivirea cu puterile actorilor şi cu neîndemînareaî limbii"1), iar sforţările scriitorului sînt de a realiza marea dramă de moravuri în „Boieri şi ciocoi" ; în proză, autorul incidental al unor spumoase povestiri şi proaspătul memorialist al „misiilor" diplomatice încredinţate de Cuza, încearcă să realizeze un roman, de formulă auto-biografică, .Dridri"; în poezie, inline, scuturîndu-se de lamentaţia lirică a versurilor de dragoste şi de inspiraţiile ocazionale, uneori izbutite ca nişte giuvaeruri dar cel mai adesea uşurele şi artificiale, concepe ciclul Pastelurilor. Iată dar cum s-au născut Pastelurile : într-un moment de schimbare, cînd senzaţiile nu mai sînt gustate în ardoarea lor frustă ci se cern prin sita; spiritului, cînd pasiunile îşi domolesc pornirea impulsivă sub zăbala inimii îmbătrînite, cînd o epocă din viaţa scriitorului se încheiase şi în singurătatea unui peisaj admirabil el se pregătea să înceapă una nouă. Pastelurile reprezintă ancorarea de existenţă ă unui suflet viguros şi fraged pe care societatea 1-a desgustat şi care în solitudinea naturii îşi reface echilibrul şi-i regăseşte pe oameni. In acelaşi timp ele reprezintă dovada ce şi-o oferă sie-şi poetul a excelenţei mijloacelor de care dispune, cel mai de seamă triumf înscris într-un palmares deja bogat. Dar Pastelurile mai ilustrează ceva : ele constituie o treaptă în seria istorică a liricii romîneşti. Căci pentru prima dată de la Văcăreşti şi Conachi, poezia noastră care a bîjbîit între preromantismul epigonic şi romantica patriotardă, cu mai rare popasuri în zona cîntecului de lume orăşenesc şi a versului gnomic, atinge într-un ciclu lucrat cu meşteşug şi o egală ardoare, unde emoţia pieselor separate se amplifică prin înscenarea întregului, rotunjimea şi proporţionalitatea clasicităţii. Poezie a naturii se mai făcuse la noi chiar în acel înţeles despre care ne informa recent un doct cercetător precizînd că „accentul într-o astfel de poezie nu cade asupra extragerii metodice a noţiunilor de copac, stîncă, lună, izvor, etc. nici asupra definirii lor, nici măcar asupra descrierii lor complete, ca fenomene naturale" a). Iancu Văcărescu în „Primăvara amorului", Eliade în „Sburătorul", Cîrlova, Boliac, Alexandrescu, Bolintineanu, ca să nu cităm decît aştrii de prima mărime, abordaseră incidental natura şi fireşte fără intenţia, pe care nu ştiu s-o fi avut vreunul din liricii universului, de a extrage şi încă „metodic" noţiuni sau a formula definiţii riguroase. încercările predecesorilor diferă însă radical de opera lui Alecsandri ; nu mă gândesc la o deosebire de măiestrie şi nici la o deosebire de amplitudine lirică ; sînt şi acestea importante, dar eu am în vedere aici, în primul rînd, chipul de reacţie în faţa spectacolului lumii, concepţia filozofică, acel ,.Weltanschauung" al scriitorului care sălăşluieşte în sub-structura Pastelurilor şi le orientează cîntul. Pînă la Alecsandri poeţii au anexat natura. Tristeţea lui Momuleanu faţă de ireversibila curgere a timpului şi neîmplinirea vocaţiei sale îşi asocia peisajul tomnatic al arborilor golaşi şi vînturilor funebre.3) Dorinţa lui Cîrlova de a-şi găsi un suflet consonant, cu ajutorul căruia să-şi biruie mîhnirea, se acorda cu înserarea ce cobora misterios şi perspectiva naturii văzute de pe o înălţime, de unde solitudinea, estomparea lentă a zgomotelor şi culorilor, hărăzeau inimii rănite a poetului consolarea visurilor ') Scrisoare către A. Hurmuzaki din martie 1865 (Mn. 3349)\ 2) Ovidiu Papadima — „Cîteva observaţii asupra genurilor literare" în Limbă şi Literatură, 1957, III, p. 224. 3) Poezia „Toamna" în B.R. Momuleanu — Poezii, Buc. 1837. PASTELURILE 115 .-melancolice şi a meditaţiei tandre. Sufletul lui Alexandrescu se complace într-un cadru nocturn şi selenar. Notele descriptive îi servesc să atmosfe-rizeze o reflexie asupra trecutului vitejesc al poporului şi a dificultăţilor 'lui prezente ca în „Răsăritul lunii la Tismana", ori o izbucnire melancolică precum în „Adio la Tîrgovişte" şi „Meditaţie". La Bolintineanu natura e adiacentă şi prolixă ca şi eroii săi. Calmă şi grandioasă în „Cea din urmă .noapte a lui Mihai Viteazul", mîngîietoare şi serafică în momentul despărţirii lui Andrei de iubită, bucolică în „Romîncele din Cavala", voluptuoasă, ^colorată şi exotică în „Florile Bosforului", sinistră şi terifiantă în „Mihnea şi baba", eiai are de obicei misiunea de a pregăti desfăşurarea unei acţiuni sau a întregi rezonanţa unei stări sufleteşti prin mecanica simplistă a •consonanţei (poezie lunară — inimă melancolică), sau a contrastului (apele liniştite ale Bosforului —■ ororile din seraiuri). Boliac, cu patetica lui compasiune pentru desmoşteniţii vieţii, îşi plasează victimele într-o natură aspră şi brutală ca în „Lila" or „Carnavalul", sau voind să evoce sălbăticia şi sublimitatea sihăstriei ermitului, zugrăveşte, ceea ce s-a văzut .rar în lirica noastră, munţii cu furtuni năpraznice şi culmi înzăpezite. La mai toţi înaintaşii lui Alecsandri, natura nu e o preocupare pentru sine, cum ea a fost, să zicem, pentru un Wordsworth sau pentru un Beethoven cînd a compus Pastorala. Natura intervine în rolul de cutie de reso-nanţă, amplificînd' sau diminuînd un sentiment, ca un fel de reverberaţie umană ce-şi întipăreşte lungimea de undă în masa receptivă a universului. Vreau să .spun că natura nu este subiectul poeziei ci metafora ei, adică un termen de relaţionare, că în centrul proiectului liric nu stă realitatea exterioară a lumii ci gîndul, emoţia sau fapta omenească. Natura rezultă în asemenea cazuri dintr-o dilatare a personalităţii care-şi regăseşte exultările sau lamentaţiile în peisaj tocmai fiindcă şi-a construit acest peisaj cu premeditare sau, într-o formulare mai puţin extremă, natura, la primii noştri poeţi, este o dependenţă umană în sensul că se constituie în raport cu un suflet care o preţuieşte sau o repudiază, după înclinaţiile lui capricioase. Perspectiva demersului creator la Alecsandri e cu totul alta. Dacă scriitorii ce i-au premers au anexat natura poetului, Alecsandri îl anexează pe poet naturii, — desigur vorbind cu oarecare exagerare spre a mă face înţeles. Ceea ce izbeşte în Pasteluri cu o mare vehemenţă este sentimentul că natura preexistă omului şi-1 integrează pe aceasta ritmurilor ei vitale, că înfăţişările şi dimensiunile ei sînt neatîrnate de conştiinţa privitorului. Universul e o organizare uriaşă şi ireproşabilă de fenomene şi procese care decurg conform unor legi invariabile. Omul îşi are locul său, undeva, pe o treaptă a firii şi tocmai fiindcă rolul său e redus1 la acela de component al marelui mecanism cosmic, prezenţa sa e modestă şi netulburătoare. Pare că sentimentele lui sînt guvernate de anotimpuri, intemperii şi peisaje şi nu invers, cum simţim la alţi scriitori, unde eul liric hipertrofiat îşi trîm-biţează melodiile în tot universul, dăruind acestuia chipul turmentat, tandru sau apatic al autorului. Dacă realismul constă în captarea ca într-un focar de lentilă a impresiilor produse de lucruri şi în reflectarea lor, se înţelege printr-o reelaborare artistică, dar săvîrşită cu o cît mai mare obiectivitate, într-o structură cît mai esenţial apropiată de existenţă, cît? mai conformă, cît mai general acceptabilă, atunci Alecsandri e un realist şi încă un realist de un prototip remarcabil prin puritate. ?S* 116 PAUL CORNEA Dar deosebirea lui Alecsandri de înainte-mergătorii săi nu se reduce la antinomia subiectivitate-obiectivitate. Pastelurile închid o filozofie senină şi optimistă, cu totul specifică bardului de la Mirceşti, care a fost încă de mult observată, fără a i se fi lămurit deplin implicaţiile. Iată, de pildă, „Serile la Mirceşti". în vreme ce viscolul zgîlţîie ferestrele şi focul arde în cămin cu pîlpîiri misterioase, închipuirea poetului sboară pe apele line şi radioase ale amintirii. Nicio suferinţă nu-i îndurerează sufletul, nicio umbră nu-i traversează ochii, căci pînă şi tristeţile se spulberă de soliditatea şi beatitudinea alcătuirii sale lăuntrice ; chiar timpul în care a avut de pătimit e decretat „mult ferice". Iată mai departe poezia „Sfîrşit de toamnă". Aici natura ne e prezentată într-unui din cele mai dezolante momente, cînd ea se goleşte de podoabele verii şi ascultînd de nu ştiu ce retractilitate universală se zgribuleşte parcă, anemiindu-şi elanul vital ; peisajul e fără îndoială sumbru, dar în suma notelor lui nu evocă doar" tristeţea anotimpului, ci şi acele adevărate rituri ale naturii precum exodul păsărilor spre ţări calde, vestejirea luncii; cotropirea cerului de nori plumburii sau strîngerea oamenilor şi animalelor pe lîngă foc, asemenea strămoşilor lor dindărăt cu sute de mii de ani, — rituri care vorbesc de regularitatea eternă a ciclurilor firii, de un univers care nu se răsvrăteşte ci-şi acceptă destinul. Cea de-a treia bucată a seriei, cunoscuta „Iarna", înfiripă întîi tabloul copleşitor al ninsorii care se înveseleşte apoi prin apariţia unui soare irizat şi sborul voios al săniei sunînd din clopoţei. Chiar şi în" „Gerul", străşnicia frigului e atenuată prin notaţii cu caracter decorativ? şi o vădită predilecţie spre aspectele delectabile : „Gerul vine de la munte, ta fereastră se opreşte Şi privind la focul vesel care-n sobe străluceşte, El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat" sau „Gerul face cu-o suflare pod de ghială între maluri. Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri," tar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri". Mă opresc cu exemplele fiindcă ele sugerează, toate, aceleaşi lucruri : euforie vitală şi acceptare a rînduielilor firii, sau, cu alte cuvinte, armonie şi optimism cosmic. Universul Pastelurilor e rotund şi rezonabil. Toate-elementele se înlănţuie în zimbet şi cordială îmbrăţişare. Tristeţea amară e abolită, căci ea purcede dintr-un minus de împlinire a destinului implicat în lucruri ; or, natura lui Alecsandri cuprinde numai vocaţii realizate. Anotimpurile vin şi pleacă : toamna rugineşte lunca, aduce nori suri şi vînturi fioroase ; iarna acoperă cu troiene cîmpurile, scoate lupii la pradă în nopţile de viforniţă ; primăvara se anunţă prin întoarcerea cocorilor şi rîndunelelor, îmboboceşte mugurii copacilor, încălzeşte sufletele amorţite, chiamă plugarii la muncă ; vara, înfine, rodeşte holdele cu ploile ei fertile şi soarele cald, îmbelşughează osteneala secerătorilor şi înveseleşte florile şi păsăretul luncii cu concertul privighetorii. Zilele se scurg calme : înserarea urmează dimineţii, tihna somnului şi orăcăitul broaştelor succed muncii harnice şi agitaţiei diurne a vietăţilor. Forţele naturii, vîntul, ploaia, se integrează marelui mecanism al lumii, condus de legi inexorabile, îşi PASTELURILE 117 îepetă lucrarea, la ceasurile sorocite, cu rezultate care nu pot fi niciodată catastrofale fiindcă structura universului e armonică şi inalterabilă. Plantele si animalele îşi desfăşură existenţa în ţesătura de interferenţe binefăcătoare ce alcătuiesc firea, culegîndu-şi din pulsaţia regulată a vieţii care gîlgiie în ele, strălucirea şi plenitudinea. Oamenii înşişi participă la jubi-laţia universală ; ei sînt zugrăviţi, în mod precumpănitor, în două ipostaze, simple şi eterne : în sbenguirile dragostei şi în încordarea activităţii productive ; ei reprezintă mai puţin ţărănimea unei societăţi determinate şi ■mai mult tipul unei umanităţi atemporale, aparţinînd nemijlocit naturu şi integrîndu-se ei, fără intermediul divinităţii. Căci dacă religiile au pretins, totdeauna că lumea e opera unui Dumnezeu atoputernic care trebuie__in-vocat pentru a hărăzi oamenilor pîine şi a-i feri de calamitatea stihiilor deslănţuite, la Alecsandri Dumnezeu e însuşi natura iar omul, confundat cu ea, primeşte fără să reclame şi-şi dăruie sudoarea fără să se plîngă. Mi s-a 'spus că regretatul profesor Dr. Danielopol caracteriza durerea ■drept o exagerare a simţului cenestezic. Desigur că Pastelurile sînt rodul unei excelente cenestezii, dar ele sînt mai ales expresia unei anume filozofii de clasă. încrederea în natură, supoziţia legitimităţii şi raţionalităţii •rînduielilor firii, ideia armoniei universale, hedonismul, juisarea, omul .abstract, aluziile deiste — ce sînt toate acestea dacă nu trăsături ale iluminismului, ale acelei ideologii care a exprimat în sec. XVIII tendinţele ^burgheziei 'în ascensiune si s-a prelungit în Orientul Europei pîna spre mijlocul sec. XIX ? Evident, orientarea iluministă la Alecsandri are o serie întreagă de particularităţi izvorîte din condiţiile sodial-istorice ale ţării noastre şi din acel lung ' lanţ de inele intermediare ce se situează între «datele cadrului economic şi datele temperamentale — toate cu caracter activ — şi posibilitatea de a influenţa materia sufletească din care se zămisleşte opera. Nu ignorez atîtea şi .atîtea pricini de animozitate între bardul de la Mirceşti si Voltairienii sau enciclopediştii sec. XVIII ; prin iluminism !la Alecsandri denumesc numai caracterul dominant al ideologiei sale, ori, dacă preferaţi vertebratia secretă a gîndirii lui. Şi mi se pare foarte semnificativ că spre sfîrşitul celui de al 8-lea deceniu, cînd capitalismul se dezvolta accelerat, ac'umulînd mizeria la sate şi în mahalaua oraşelor, dar îmbuibînd o categorie burgheză lacomă şi fără scrupul, cînd moşierimea, tn plină descompunere, se împărţea într-o pătură ce se alipea burgheziei triumfătoare si alta care sucomba fără glorie, — fostul paşoptist, provenit din aristocraţia mijlocie, ostracizat din conducerea treburilor publice dar menţinut la suprafaţa lumii bune graţie îndeletnicirilor sale literare, milita sub 'steagul umanismului şi naturismului iluminist. Arta lui, după tot felul de cochetări romantice, îmbrăca acum forme clasicizante, izolîndu-1 pe scriitor de cei mai mulţi dintre confraţii lui, vîrstnici sau tineri, care practicau romantismul într-un spirit de descurajare şi decepţiomsm ce exprima prăbuşirea iluziilor în ordinea capitalistă. Seniorul del a Mirceşti :se vede că le conserva încă. Tocmai fiindcă în concepţia Pastelurilor există un puternic filon iluminist, nu e de mirare că Alecsandri, în zugrăvirea naturii, se află sub altă zodie decît Cîrlova, Alexandrescu şi Bolintineanu, dar îşi găseşte puncte de contact cu Eliade şi în mare măsură cu Iancu Văcărescu. Recitiţi „Primăvara amorului" şi veţi fi surprinşi de înrudirea de suflet. Şi aici, ca şi 118 PAUL CORNEA Ja Alecsandri, natura e plină de exuberanţă, e armonioasă şi echilibrată.., lipsită de mistere şi perfect raţională ; înfăţişarea veselă a lucrurilor exprimă sentimentul obscur dar invincibil al plenitudinii vitale ; totul e zîm-bet şi strălucire fiindcă primeşte ce i se cuvine şi dă ceea ce e necesar. Se ştie că în sec. XVIII s-a repovestit apologul, ce-şi are rădăcini în antichitatea greacă, al învăţatului care-şi sfătuia discipolii ca în nopţile senine să-şi ciulească urechile pentru a auzi nemaipomenita melodie rezultată clin învârtirea stelelor pe bolta cerească. în ipoteza lirică a lui Iancu Văcărescu şi Alecsandri, pămîntul e un asfel de astru, care, în ciuda atîtor şi atîtor motive de amărăciune şi vaier, prin puterea triumfală a vieţii şi desăvîrşita îmbinare a mecanismelor componente, degajă o muzică neasemuită ce umple spaţiile de cîntec. Dar în afară de teoria armoniei, atît de scumpă veacului XVIII, pe Alecsandri, îl mai apropie de Iancu Văcărescu (şi cu aceasta continuăm a inventaria universul Pastelurilor) celebraţia iubirii. Bătrânul Văcăresc,, odraslă a unui neam- libovnic, crescut în atmosfera senzuală a budoarului fanariot şi mai deprins probabil să nu trişeze în scris, e mai îndrăzneţ decît Alecsandri, mai senzual şi, pe deasupra dotat cu o vădită predilecţie spre speculaţia filozofică. Fundamentul „Primăverii amorului" este că universul îşi menţine coeziunea lui şi-şi reglează interdependenţa tuturor părţilor sale graţie lui Amor, principiul unificator al lucrurilor : „Prin armonie nespusă De acord unsunător Firea e-n mişcare pusă ; Orice ion răsun'amor." In devoţiunea lui faţă de acest „monarc silnic", pe care-I slăvesc şi zeii, Iancu Văcărescu merge pînă la o extremitate, orice s-ar zice, cam excesivă : „Ce-ai mai scump, mai sfînt, mai mare, Legăminte omeneşti: Cînd, păreri, încredinţare, Toate să mi le jertfeşte". La Alecsandri, iubirea nu e locul geometric al poeziei, nu e o încar-naţie mitologică, atotputernicia ei nu e postulată, jugul ei nu pretinde ca un Moloh gigantic sacrificiul persoanei; şi totuşi iubirea, prezentă in diferite înfăţişări, vehiculează Pastelurile de la un capăt la altul ; e aspectul mereu relevat al armoniei universale, analogia constantă ce vine sub condeiul scriitorului, metafora ce întrerupe fluxul uneori rigid ai imaginilor, Iată-1 de exemplu, pe poet, descifrînd în cosmos însoţiri pasionale ale elementelor prin metamorfoza unirii bărbatului cu femeia : „Balta-n aburi se ascunde sub un văl misterios, Asteptînd voiosul soare ca pe-un mire luminos" (Balta) ,,Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează însoţirea naturii cu blîndul soare" (Vină torul) PASTELURILE 119 „Şt cerul şl pămîntul preschimbă sărutări, Prin raze aurite şi vesele cîntări" (Oaspeţii primăverii) „El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori" (Gerul) Primăvara, ea şi la Văcărescu, „Este timpul re-nvierii, este timpul re-nnoirii Ş-al sperării zlmbitoare, ş-al plăcerii, ş-al iubirii Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai, Tot şopteşte de iubire în frumoasa lună Mai" (Lunca din Mirceşti) De Florii are loc hîrjoana cu felele în ritmul săltăreţ de badinerie: „Eu ii-oi da de orice floare Mii de sărutări şi mii Hai! Floriile-s cu soare Şi soarele cu Florii". (Floriile) De Paşti, în satul vesel, scrînciobu! poartă „perechi îmbrăţişate cu dulce înfocare" (Pastele), la seceriş, flăcăii şi fetele schimbă sărutări (Secerişul), iar în toiul iernii, cînd e „ger cu stele", apropierea iubitei în sania neîncăpătoare umple sufletul de o căldură tandră (Sania). Noaptea, reflectînd la gura sobei, poetul are vedenia llenii Cosînzenii, care-i aminteşte „de-o minune ce-am iubit" (La gura sobei). La fel, în pastelul programatic „Serile la Mirceşti", la im moment dat nălucirile minţii se evaporă „Şi mii de suvenire mă-nconjură-nir-o clipă, în faţa unui tainic şi drăgălaş portret". Umbra erotică amestecată în respiraţia calmă a Pastelurilor c foarte caracteristică Iui Alecsandri şi nu numai în sensul cantitativ, al predominanţei ei — trăsătură prin care poetul luncii Şiretului îşi dă mîna, peste decenii, cu nu totdeauna inspiratul cîntăreţ al plaiurilor subcarpatice din jurul Tirgoviştei ; această stăruitoare prezenţă a iubirii, ca principiu activ al lumii, e semnificativă, mai ales prin modalitatea tonusului ei, prin calitatea afectivă. Lăsîndu-1 deoparte pe Iancu Văcărescu şi avansînd în intimitatea sensibilităţii lui Alecsandri se impune constatarea că iubirea în Pasteluri n-are nimic din vibraţia patetică a operelor romantice, că nefiind funestă ea nu e nici amară, nici exaltată ; că, mai degrabă, apare ca o imanenţă a naturii, scriitorul avînd aerul că n-o apreciază ci că o constată, că o descoperă la temelia existenţei şi o descrie cu aceeaşi simplitate ou care ar zugrăvi o piatră, un copac sau un nor; iubirea aceasta e una din formele pe care le îmbracă dinamismul irezistibil al vieţii, o manifestare 120 PAUL CORNEA compatibilă cu ordinea universală bazată pe echilibru şi armonie; ea este, cu alte cuvinte, 'moderată, adică lipsită de furia instinctului şi nesubţiată prin raţionalizare, nici prudă, nici lascivă. Am ajuns aici la un punct important. Pastelurile sînt o ilustraţie a doctrinei moderaţiei şi poate că de-aci în primul rînd derivă impresia de clasicitate ce o degajă cititorului. Se ştie în adevăr că nimic nu contribuie mai mult la croirea unui stil clasic decît simţul măsurii, al proporţionării înţelepte dintre explorarea omului lăuntric şi aceea a realităţii exterioare. Or, la Alecsandri, totul e moderaţie. Moderaţie în sentimente : el nu cîntă marile pasiuni, poezia lui e plină de chietudine, are seninătatea sufletului care se apleacă asupra trecutului cu înduioşare dar fără regret, visează meleaguri însorite cu o nostalgie lipsită de lacrămi, exultă fără exces de zel. Moderaţie în efuziunea lirică : Alecsandri foloseşte acea formă de dezintegrare a atmosferei, de contemplaţie a obiectelor, care se numeşte humor ; cînd acumularea de imagini ce înfiripă un tablou de natură ajunge la o anumită solemnitate de ton, la un anumit prag de hieratism, intervine o notă de ironie blajină sau de auto-ironie, semnul priveghiului conştiinţei care rupe vraja, şi recheamă din ideal la realitatea măruntă şi terestră ; de pildă : după majestuoasa zugrăvire a nopţii ce învăluie firea în giulgiul ei de taină, urinează, cu efect de duş, versurile : „Şi-nfr-o baltă inii de broaşte în lung hor orăcăesc Holbind ochii cu ţintire la luceafărul ceresc." După evocarea neliniştii păsăretului bălţii la apariţia vînătorului în luntrea plină de arme, ni se arată că „Iar pe mal în liniştire un bîtlan, păşind încet. Zice : „Nu-i pieirea lumii... vînătorul e poet". După tabloul feeric al cînfecului privighetorii în lunca amuţită de extaz, ni se aminteşte că : „Macul singur, roş la fală, doarme dus pe ceea lume!" cu ridicolul unui burghez obtuz, surprins că sforăie la un concert simfonic, etc. în fine, găsim la Alecsandri un peisaj care se inspiră din aceeaşi tendinţă de a echilibra culorile şi de a evita extremele. lată o întrebare edificatoare asupra resurselor scriitorului : ce peisaj are în vedere autorul Pastelurilor ? L vorba de un colţ de natură decupat din infinita varietate a posibilităţilor sale, pe care mă îndoiesc că-1 poate simţi cineva care işi trage rădăcinile din alt sol decît acela bătătorit de paşii poetului şi udat de lacrimile lui. Ţara versurilor lui Alecsandri nu e un liman al viselor, ,,das Land wo die Zitronen bltihn", nici măcar regiunea cu înserări tainice şi fioruri nocturne pe care au evocat-o un Cîrlova, un Alexandrescu sau un Bolintineanu. De Boliac, cu viscolele năpraznice şi stîncile sterpe, înălţate de-asupra norilor, unde doar sihastrul îşi găseşte sălaş, nici nu poate fi vorba. Alecsandri e străin de tot ce e excesiv, după cum departe de tot ce e indefinit şi tulbure ; în Pasteluri, arta lui e un atentat la viziunea romantică asupra naturii. PASTELURILE 121 Peisaiul Pastelurilor e - dacă vreţi - una din cele două chintesenţe caracterizai plmintului rominesc. Căci e.permis să rje ^a^nanj ca străvechile îndeletniciri ale locuitorilor acestui colţ de lun\e- Pf^1^ f/ ..agricultura, au croit două din imaginile cele mai reprezeiMiw^ ţan muntele cu tăpşane înverzite şi vai suriza oare - ^ udată de rîun, cu ogor fertil şi aşezări statornice Alees^'^\\^_ la iveală Mioriţa, a optat în Pasteluri pentru civilizaţia sedentara a agri ^"'^Pastelurile descriu o zonă cuprinsă între deal şi cîmpie, protejată de ariditatea caniculelor şi de furia vuiturilor printr-o perdea de pădure ; clima nu are dulceaţa molesitoare a Sudului dar nici violenta aspra a regiuniloi boreale e variată si atîtătoare, îndeamnă la treabă dar nu opreşte de la poezie; anotimpurile sînt clar demarcate, hotarele lor nu se estompează dilatîndu-se unele în contul altora, ci, aşa cum se întîmpla la juma alea emisferei, se distribuie in perioade aproape egale ; m ^ st a ţara totul e limpede si neted conturat, nu există alte umbre decît cele ale nopţii şi alte ■ceţuri decît ale amintirii; plantele şi animalele care o.populează nu înspăimântă nici prin dimensiune, nici prin rapacitate sînt multicolore. şi gingaşe, au gratie'si o tandră cordialitate ; solul nu rodeşte cu exuberanţa folosală a pămînturilor tropicale, dar nu are ™i Şteilitatea euite din Nord, el necesită osteneală dar o răsplăteşte îmbelşugat, aerul 1 fraged, cerul e transparent, viaţa fierbe cu putere la sup rafaţa stmm anima lucrurilor, fără strălucire orbitoare dar şi îara încetinirea ritmului în hibernaţii monotone. Peisajul lui Alecsandri>e lipsit de sublimitate, n-are nimic copleşitor Muntele si marea, adică cele două ipostaze prin ejare setexpnma grandiosul cosmic, absentează. E o regiune dintre extreme unde, exageraţnle se temperează. -Si dacă adesea ceea, ce se găseşte la mijloc e tranzitoriu şi-şi cla-toreste existenta indulgentei celor două capete opuse oare n-au înghiţit distanta intermediară, în cazul de faţă putem bănui oă natura armonioasa si dulce descrisă de poet/e celula germinativă, că din ea s-au desfăcut arter-nativele toride si glaciare care împărătesc aiurea şi sînt ca o excrescenţa unilaterală a excelentei peisajului din Pasteluri. „J'aime la force— spunea Stendhal — mais la force que j'aime, une fourmi, l'abeille ori montrent autant qu'un elephant". E ceea ce încearcă să sugereze poetul chiar daca eforturile lui nu-si ating totdeauna ţinta. Dar oamenii din Pasteluri? E netăgăduit că aici Alecsandri a făcut dovada unei miopii inadmisibile. Fireşte, nu orice poezie, considerata izolat, trebuie să conţină un protest, social, dar veselia şi jubilaţia ţărănimii din Pasteluri sînt totuşi atît de contrastante cu împlinirea corvezilor şi birurilor prin biciul vătafului si paza dorobanţului, diferenţa dintre idila Ko-• dicăi si exasperarea satelor din care a izbucnit valul sîngeraaiselor răscoale e atît'de catastrofală încît ne reţinem cu greu jena şi senzaţia de artificialitate Pentru scriitorul boier nu există nici mizerie, nici claca ; ţăranii sînt voioşi si fericiţi, ca la operetă. Pe drept exclama odată maestru Sadoveanu :' „Alecsandri scria Rodica şi alte perle idilice, auzea concertul în lunca de la Mirceşti şi satul în care-şi petrecea orele senine era — şi .este încă şi azi — unul dintre cele mai triste şi necăjite 'sate ale ţarii. ) 11 M. Sadoveanu, „Foi de toamnă" 1916, p. 189. 122 PAUL CORNEA Două circumstanţe se pot invoca nu in intenţia de a-1 scuza pe poet ci in aceea de a-i limpezi gîndul şi a-i preciza mai exact eroarea. întîi, vreau, să spun că in „Plugurile", „Semănătorii" ori „Pastele" există elemente realiste desprinse din fondul sufletesc adevărat al poporuluii romîn ; cine ar putea contesta că omul din popor, chiar în vremile de urgie, şi-a pierdut dragostea de viaţă, plăcerea horei şi a glumei năzdrăvane? Tocmai sănătatea lui morală, fermitatea plămadei lui sufleteşti, l-au ferit să cadă în disperare şi i-au accentuat dorinţa de a se elibera şia-şi făuri o soartă mai bună ; încît mi se pare că greşală de căpetenie a lui Alecsandri constă;, mai mult in ceea ce scriitorul omite să ne spună decît în deficienţele materialului de viaţă prezentat. Intr-al doilea rînd, observ că în atitudinea de „gravitate epică" ') a semănătorilor precum şi în următoarele versuri din. „Plugurile" : „Sfintă muncă de la ţară, izvor sacru'de rodire Tu legi omul cu pămîntul în o dulce înfrăţire l" se poate descifra ceva mai mult decît o poezie a rusticităţii, de tip horaţian ; aici munca agricolă nu e preţuită pur şi simplu fiindcă purifică,(de miasmele citadine, fiindcă se desfăşoară în simplitate, sub cer albastru şi aer proaspăt ; înţelesul e.mai înalt, depăşeşte planul concretului imediat; plugarul devine simbolul umanităţii .active care e confruntată cu natura şi o domesticeşte prin muncă, înfrîngindu-i cerbicia şi fertilizînd-o, căci ea îi e prietenă şi definitiv consubstanţială ; de aceea, dacă Alecsandri este dincoace, de aşteptările noastre prin lipsa de fidelitate în reproducerea realităţii, el este şi dincolo de aceste aşteptări prin sensul simbolic, posibil (nu zic subiectiv !), al versurilor sale. In orice caz e vrednic să nu neglijăm că scriitorul nu a dovedit totdeauna ignoranţă şi nepăsare la imaginea maselor' obidite ; dimpotrivă, în mill te rînduri, el a deplîns inechitatea condiţiei sociale a ţărănimii ; lăsînd deoparte asemenea documente ca prefaţa la Operele lui C. Ncgruzzi, ciclul Ostaşii noştri, poezia Plugul blestemat, voi cita o propoziţie concludentă dintr-o scrisoare mai puţin cunoscută, adresată lui Maiorescu-, la 1875 : „Mortalitatea prin urmare progresa cu mizeria, încît satul Mirceşti, care înainte era unul din cele mai îmbelşugate din judeţul Roman, se prefăcea zilnic într-o aglomerare de bordeie ticăloase şi de infirmi năruiţi, otrăviţi prin influenţa corosivă a vitriolului".2') Se vede că seniorul de la Mirceşti — în unele momente — era capabil să arunce o privire lucidă asupra lumii din jur, deslegîndu-se de prejudecăţile sale de clasă şi iepădînd optimismul de circumstanţă al omului trăit în bună stare.. Cum se explică atunci atitudinea din Pasteluri, unde realităţi crude; sînt ocolite şi indiferent de năzuinţa subiectivă a poetului care alerga după simboluri sau voia să nu-şi tulbure juisarea, semnificaţia obiectivă de ofen-sare a adevărului vieţii e incontestabilă ? înţelegerea lui Alecsandri presupune dificultăţi pentru cine priveşte-dogmatic şi are nevoie de-răspunsuri radicale. Tn spiritul finei şi extrem de profundei, analize leniniste a contradicţiilor din opera lui Tolstoi e cir putinţă să se deosebească în personalitatea scriitorului două laturi care; se îmbină. Goethe ofta, probabil cu oarecare ipocrizie : „Zwei Seelee ') Expresia aparţine lui H. Sanielevici („Noi studii critice" 1929, pag-. 155). 2) Scrisori, id. p. 7. PASTELURILE 123- wohnen ach !, in meiner Brust". Alecsandri nu s-a plîns niciodată de controversa lui lăuntrică, el fiind încă .mai mulţumit de sine decît aulicul consilier de la Weimar, desi ar fi avut motive temeinice s-o facă. Pentru ca în Alecsandri sînt de fapt doi inşi cu acelaşi nume : unul e seniorul infatuat şi boem proprietarul de moşie din protipendada occidentalizată a Moldovei, care trăieşte cîteva luni pe an. în străinătate, se flatează cu invitaţiile Carmen-Sylvei la Peles si admiraţia respectuoasă ce 1-0 poarta Junimea, in cap cu notorietatea critică a regimului, Titu Maiorescu ; celălalt e tinarul entuziast, cu inimă generoasă şi rivnă patriotică, dornic să contribuie la înaintarea neamului său, care caută calea spre popor adunând doinele şi cîntecele bătrâneşti, ia parte la mişcarea de la 1848, semnează alături de Alecu Russo „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei", unde se reclamă nici mai mult, nici mai puţin decît împroprietărirea ţăranilor fără răscumpărare (ceea ce nici Bălcescu, spirit vizionar dublat însă de un mare realism, n-a îndrăznit să pretindă la 1848 !) Cel dinţii Alecsandri e un domnişor puţin boemi, puţin sceptic, puţin filfizon, care versifică pe albumele frumoaselor timpului,'nu se osteneşte să-şi aleagă o profesie fiindcă subsidiile părinteşti şi veniturile moşiei se însărcinează să-i asigure necesarul, care nu-si simte 'vocaţia severă şi puritană a unui Bălcescu pentru a se' retine în'numele idealului de la voluptăţile vieţii. Celălalt Alecsandri conservă pîna-n adinei bătrâneţe o capacitate de dezinteresare şi o vibraţie-caldă la toate năoastele ce cad asupra ţării. Amândoi, deşi_ adversari, nu se-duşmănesc ; cînd unul, cînd altul, apare la suprafaţă chemat de valurile istoriei, de o încordare a luptei deplasă, de un moment de paroxism naţional sau de orimprejurare mai intimă legată de avataruri ale vieţii personale. Alteori scriitorul oferă spectacolul celor două tendinţe care se opun şr convieţuiesc in acelaşi timp. Recitiţi „Iorgu de la Sadagura", „Iaşii în carnaval", „Chiritele" şi veţi vedea cum ezită condeiul poetului între sentimentele ce-1 contrarîau : 'biciuirea tombaterelor ruginite dar şi ridicolul bonjuriştilor deslipiti de năravurile pământului, condarnlnarea progresului caricatural şi demagogic dar şi zâmbetul indulgent faţă de purtătorii lui, introducerea politicii în literatura dramatică, dar şi ocolirea ei în folosul divertismentelor comice cu funcţia doar de a amuza. Citiţi în partea II din „Dridri"' istorisirea mucalită a păţaniei lui Vali (transparent pseudonim al autorului) care e stăpânit de înflăcărarea revoluţionară dar şi de imensa candoarea fiului de boier, rupt de suferinţele şi nevoile celor mulţi, pentru care ţăranii sînt — vorba lui Russo — ,',o studie pitorească" ; svîrlindu-se .în lupta pentru libertate ca într-o idilă romantică, bietul Vali are, într-o noapte, pe moşia Cantacuzinilor, revelaţia imensei distanţe de separă clasa privilegiată de popor. Amintiţi-vă că în 1877, după victoriile cucerite pe câmpiile Bulgariei cu ajutorul armatelor ruse, cînd oficialitatea prăznuia in petreceri şi libaţii câştigarea independenţei, adioă lărgirea .sferei afacerilor şi perspectiva unei nestingherite propăşiri a comerţului ţării, Alecsandri — care fireşte era nelipsitul benchetuirilor — găseşte in el resursele de sensibilitate şi îndrăzneală ca să cutremure conştiinţele cu versurile din „Ostaşii noştri", care evocă eroismul clar şi indigenţă, sfâşietoarea mizerie a vitezei oştiri de ţărani, sărbătorită în defilări şi în acelaşi timp abandonată suferinţelor ei de ingratitudinea claselor stăpinitoare. Amintiţi-vă de asemenea că la 1888, an de răzvrătiri în lumea satelor, într-un moment în care-relaţiile lui Alecsandri cu palatul erau mai strânse decît oricînd, bătrînulî "124 PAUL CORNEA poet închide totuşi in „Plugul blestemat" un avertisment sinistru al dramei ce de-abia îşi profila umbra de sînge la orizont. Pastelurile sînt scrise după o lungă călătorie in străinătate, in condiţiile rupturii cu colcăiala de intrigi a vieţii politice şi cu mondenitatea rsclivisită a Capitalei, la vîrsta cînd alunecarea soarelui spre asfinţit începe să-l detaşeze pe om de ceea ce e; ocazional şi să-l apropie de înţelesurile ;perrnanente ale scurtei lui treceri prin pulberea lumii. Pastelurile sînt rodul unui moment de destindere im care scriitorul nu e solicitat de chemări: patetice din exterior şi, izolat în oaza lui de odihnă, sedasă desmierdat de armoniile firii; ele conţin alături de imaginea unui univers scăldat în lumină pe aceea a unei umanităţi voioase fiindcă e rezultatul idealizării unui moment de sărbătoare şi a ipostazierii muncii ca simbol al legăturii active ■ cu natura. Cei doi Alecsandri îşi amestecă mesajul, dar în asemenea chip indistinct şi unitar, încît regretul de a-1 simţi pe artistul înmănuşat şi idilic -e alternat cu bucuria de a avea totuşi un tablou de ansamblu de o senină plenitudine, de o surîzătoare, cumpătată şi tandră gingăşie. Experienţa arată că poezia izbutită e produsul unei conjuncţii fericite între resursele cele mai specifice ale unei personalităţi şi un anume •.mod de dicţiune. îndoiala chinuitoare a scriitorului cu privire la reuşita ■operei lui vine din sentimentul puternic, deşi nu totdeauna limpede cristalizat, ca n-a găsit formula potrivită să exprime tot ce i se sbate în suflet. iBietuî Grigore Alexandrescu se.văicărea : „Poet cum pot a mă crede, cînd a lirei Dumnezeu încă nu vrea să-mi arate care este felul meu ?" Dumnezeul lirei, divinitate foarte parcimonioasă, fiindcă-şi coboară anevoie harul pe capul cîteunui aspirant la gloria muzelor, a fost darnic cu Alecsandri, în Pasteluri. „Felul său", pe care-1 nimerise în Doine, dar îl căutase cu rezultate variabile în Lăcrămioare şi Mărgăritarele, e realizat •deplin în acest ciclu, mai puţin ultimele poezii, viciate de retorică (Bărăganul), de convenţionalism (Portretele galante dedicate unor doamne din lumea înaltă), ori pur şi simplu de facilitate (Pe coastele Calabriei) '). Aplicîndu-se asupra dulcelui peisaj moldovenesc, firea scriitorului : radioasă, rezonabilă, lipsită de exaltări, ispitită de aspectele delectabile ale •existenţei, stăpînită de o sentimentalitate delicată — şi mijloacele sale poetice : simplitatea expresiei, transparenţa şi ordonanţa discursului, claritatea desenului, stringenţa melodică-— s-au unit într-o împreunare fericită. Mai mult. Aş spune că adesea secretul poeziei de valoare nu trebuie căutat numai în însumarea calităţilor poetului, ci şi în felul cum el ştie să-şi facă uitate cusururile. Pastelurile sînt din acest punct de vedere edificatoare : binecunoscuta sărăcie a epitetului la Alecsandri, lipsa-de invenţiune, imaginaţia subţiratecă, metafora anodină, fără acele fulguraţii care descifrează tainicele corespondenţe ale universului — toate aceste dezavantaje şi scăderi ale scriitorului nu numai că nu stînjenesc în contextul general al poeziilor, dar capătă, printr-un soi de învestitură miraculoasă, aproape ran- ') Cele două pasteluri chineze, poate sugerate de Theophile Gautier, cum credea Ch. Drouhet (Vz. „V. Alecsandri şi scriitorii francezi", Buc. 1924, p. 45), prin culoarea lor exotică şi data elaborării (în orice caz posterioară lui 1870), ies din cadrul cercetării fnezente. PASTELURILE 125- gul unor însuşiri, devin părţi componente, justificate şi necesare, ale ViZiTa lise^ ® denunţă atît de repede si de- ft'iS^pUn limbajului comun. Doar comparaţia soarelui cu iTsulle^neree e nealmente«iestivă, deşi întinderea pe doua vemu, dă un aer patriarhal. Dezamăgitoare recolta ! Şi totuşi, leci^ Pjc « ■ deprind din lfmpedea succesiune a sonurilor şi imaginilor, sentimentul pi Scai unui tablou de iarnă, desenat cu arta esenbalizarn, cu ştnnţ. ^nVtd— poeznlellsale de natură Pasteluri indicind în îlPi im colorist ci prin excelentă un desenator. Lipsa de i ehei a epi tetuuisamnua metaforei exprimă tocmai această inaptitudine pentru o Ste'co». în schimba surprinde codrul £™?<*n^£ redă cu o trăsătură fermă şi seziseaza cu acuitate mişcările, in vei suine Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţara , şi reacţiuni : Boii rag, caii rînchează, cîinii latră la un loc ^ Omul trist cade pe gînduri şi se-apropie de joc . (Sîîrşit de toamna) El vine, se înalţă, in cercuri line zboară,^ Şi, rapide ca ghidul, la cuibu-i se coboară ; Iar copilaşii veseli, cu pieptul dezgolit, Aleargă, sar în cale-i şi-i zic : Bine-ai sosit! (Oaspeţii primăverii) E umbra unor nouri, albii, uşori, mărunţi, Ce lunecă sub soare, clădind un lanţ de munţi . (Tunetul) etc. etc. 126 PAUL CORNEA Imaginea lui Alecsandri are, dacă mi se îngăduie expresia, un caracter de orizontalitate ; ea nu se aprofundează în acele ecouri repetate ce se aud din ce In ce mai tulbure şi-şi prelungesc vibraţia dincolo de pragul -conştiinţei ; izvorul liricii poetului e percepţia căreia i se adaugă rareori materiale străine. Tn faţa naturii, scriitorul deschide ochii, ciuleşte urechile, -se aşează involuntar la pîndă. Fiecare pastel se bazează pe un material concret de observaţie. Ni se înfăţişează existentul în timpul cînd a fost întipărit pe retina poetului şi înregistrat în membrana sa auditivă ca şi cum elaboraţia poetică ar fi concomitentă cu percepţia. Timpul Pastelurilor este invariabil prezentul, timpul concomitentei şi al eternităţii, căci în infinitatea vremii nu mai există trecut şi viitor. Intenţia ascunsă e de a ni se insufla sentimentul comuniunii cu procesele vieţii, al simultaneităţi cu momentele şi ipostazele firii. Metoda descriptivă, directă şi obiectivă, din Pasteluri, e forma elementară şi cea uzitată a evocării lumii fenomenale, aceea de care s-au servit de obicei clasicii care nu urmăreau să prelungească sensurile textului intr-o nebuloasă de sugestiii indefinite, ci voiau pur şi simplu să transmită idei, sentimente, şi pasiuni în conturul lor neted şi viguros. Cît de frapantă e deosebirea dintre acest procedeu şi acela utilizat de romantici, reiese din compararea scriitorului nostru cu unul din antipozii săi literari, îl numesc pe Colerdige, liric subtil, de o extremă fineţe, care lucrează totdeauna cu aluzii, neprezentînd direct obiectul considerat şi vorbeşte cu -reticenţe pentru a produce impresia misterului. Colerdige credea că aspectele descoperite de poet în natură derivă din propriul său suflet, deoarece „noi nu primim decît ceea ce dăm, iar natura trăieşte din însăşi viaţa noastră". De aceea, chiar atunci cînd totul pare să anunţe o descriere pe baza metodelor obişnuite — observă unul din bunii cunoscători ai romantismului ■englez1) — amintirea .percepţiei nemijlocite e aproape absentă din opera poetului englez. De pildă, în „Privighetoarea", voind să ne înfăţişeze o noapte senină, în loc de a zugrăvi ceea ce vede, Colerdige se extinde dimpotrivă într-o descripţie a ceea ce nu e vizibil şi e presupus numai, printr-o asociaţie de contrast : „Nici un nor, nici o rămăşiţă a zilei întunecate nu -murdăreşte apusul, nici o nuanţă obscură şi fremătătoare, etc." Desigur, Alecsandri nu rămîne la stadiul percepţiei, însă el nu aparţine nici acelor poeţi care-şi tălmăcesc vibraţia în faţa naturii cu ajutorul unei cărţi, nici acelora care transfigurează peisajul printr-un lanţ de asociaţii încît, ca în miuzică, obiectele nu mai sînt prezentate prin corporalitatea lor, cî prin sentimentele ce le inspiră sufletului ; la Alecsandri principalul rămîne impresia degajată de lucruri pe care scriitorul o completează cu închipuiri sugerate de folclor şi de nostalgia pribegiei pe meleagurile .meridionale. In adevăr reminiscenţele livreşti sînt rare; abia dacă undeva (Lunca din Mirceşti) se aminteşte de grădinile Armidei. Apropierea unor procese sau fenomene din natură de alte procese sau fenomene cu care aparent n-au puncte de contact, graţie acelui mecanism de echivalenţe specific poeziei, bazat pe pătrunderea intuitivă a corespondenţelor tainice dintre lucruri, e iarăşi puţin frecventă la autorul Pastelurilor. S-ar putea cita „Miezul iernii", unde cîmpia acoperită de omăt şi bolta ce se arcuieşte deasupra e asemănată cu un templu gigantic sau relaţia stabilită între des-golirea copacilor, toamna, şi iluziile ce abandonează treptat sufletul. In ge- ') Leon Lemonnier : Les poetes romantiques anglais, Paris, 1943, p. 68. PASTELURILE 127 tneral, afară de puţinătatea lor, aceste analogii au o temelie uşor inteligibilă, iar inelele intermediare între obiectele puse în legătură sînt apropiate şi nu necesită nici un efort al fanteziei. Frecvente la Alecsandri sînt, cum am spus, adaosurile la materialul furnizat de simţuri, procurate fie din folclor, fie din atracţia exercitată asupra poetului de'cerul Sudului. Poezia „Serile la Mirceşti", cu evocarea Veneţiei „regină ce-n mare se oglindă", a corăbiei sburînd pe ape, a cocorilor -străbătînd spaţiul, conţine un fel de declaraţie programatică, ilustrînd unul •din cazurile semnalate : „O ! farmec, dulce farmec al vieţii călătoare, Profundă nostalgie ae lin, albastru cer! Dor gingaş de lumină, amor de-dulce soare, Voi mă răpiţi cînd vine în ţară asprul ger." ;La fel „Cocoarele", cu enumeraţia ţinuturilor misterioase : „India Brahmană", Lacul Ciad, Nilul, Ceylonul, '„Asia cu-a sale nuri, Caşemirul cu-a sa vale". In schimb, „La gura sobei", aduce o reverie în faţa focului, populată de eroi din basme, ilustrînd cel de-al doilea caz amintit: Jală-o pasăre niăiastră, prinsă-n luptă c-un balaur, tată cerbi cu stele-n frunte, care trec pe punţi de aur; lată cei ce fug ca gîndul; iată zmei înaripaţi Care-ascund în mari pătaturi mîndre fete de-mpăraţi." Structura imaginei la Alecsandri se îmbină cu mijloacele compoziţionale si se potenţează prin eufonia limbajului. Arhitectural, e greu de conceput o mai simplă ordonanţare a unei poezii : primele versuri, printr-o £uşă rapidă, caracterizează, ca într-o sinteză lapidară, esenţa peisajului: „In păduri troznesc stejarii! E un ger amar, cumplit." (Miezul iernii) „Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură" (Dimineaţa) Urmează cîteva aspecte care întregesc un tablou, cu o vădită preocupare de simetrie, căci poetul nu întîrzie cu ochii pe un obiect ci-şi deplasează unghiul privirii în toate punctele spaţiului. Astfel, în „Dimineaţa", după formula introductivă, ni se înfăţişează apariţia «oarelui, cîmjpul cu florile scăldate de rouă, muncitorii pregătindu-şi uneltele, păsărelele ciripind, caii si turmele sbenguindu-se în soare. In „Plugurile" procedeul nu mai e al instantaneului ci al succesiunii, dar în aceeaşi etalare nnduita, impresie după impresie, fără a stărui cu insistenţă pe un moment anume. Tabloul naturii se alcătuieşte prin asamblarea părţilor; tehnica e a acumulării, prin suprapunere de detalii. Ia sîîrşit, pastelul aduce de multe ori o notă personală, adesea o „pointă" cu sens umoristic în intenţia de a destinde încordarea atmosferei. Compoziţional, prin sobrietatea liniilor şi echilibrul interior al dispunerii planurilor, poezia se încadrează acelui .univers zîmbitor şi limpede pe care-1 evoca scriitorul. 128 PAUL CORNEA Cît priveşte acordul dintre imagine şi sunet, exemplele mi se par mai grăitoare decît orice comentar. Versul : „Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe" prin locul dominant aî consonantei s îmi dă senzaţia fizică a mişcării clopoţeilor atîrnaţi de gîtul armăsarilor, care, produc un sunet într-un registru închis, surd, cu totul diferit de : „In văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi" unde sunetul se subţiază, devine muzical, cristalin. S-a arătat de cineva încă de mult1) că în „Iarna" contrastul pe care-1 evocă strofa III între alba imensitate a cîmpiei' şi satele risipite se manifestă prin frecvenţa vocalei; a şi a altor vocale sonore in primele două versuri : „Tot e alb, pe cîmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare, Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare." în vreme ce acumularea lui u în ultimele două versuri întăreşte o notă sumbră, melancolică : „Şi pe-ntincterea pustie fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clâbucii albi de fum." Dar nu asemenea reuşite sporadice marchează izbînda poetului. Important e că în general lectura versurilor, chiar în gînd, obligă la recitare, dovadă că muzica îşi impune legea. Şi mai important e că melodia poeziei se adaptează concepţiei care stă la baza Pastelurilor. Versul de 14 şi 16 silabe cu desfăşurarea lui generoasă, fraza întinsă pe toată partitura strofei, cu distribuirea egală a accentelor şi uniformitatea cadenţei, sonoritatea aceasta rotundă şi transparentă a poeziei, pare a fi unica expresie posibilă a universului liric al scriitorului. Şi ori de cite ori ne întîmpină la un poet (de formaţie progresistă sau cel puţin pătruns de sevă populară) senzaţia unităţii dintre gîndirea lui şi expresia ei materială putem fi siguri de virtutea poeziei, chiar dacă totalitatea concepţiei filozofice nu acoperă dezideratele noastre şi chiar dacă — precum se şi întîmfplă cu Alecsandri — exigenţa autorului nu e totdeauna la înălţime. Şi acum un cuvînt de încheiere. Am, vorbit despre Alecsandri nu ca să-l laud şi nu ca să-l incriminez. Domneşte acum practica greşită a transformării studiilor dedicate clasicilor (aşa numitele reconsiderări) în apologii ; nu de mult asemenea studii erau pline de procese de intenţie. Nu cred că e nevoie să acuz, după cum mi se pare absurd să disculp. Sarcina istoriei literare e să explice şi în acest scop să nu se rezume nici numai la cercetarea genezei-operei şi analiza structurii ei ideologice, clar nici numai la desbaterea canoanelor estetice de care aceasta aparţine şi enumerarea mijloacelor stilistice: de dorit este ca ambele aspecte să se îmbine într-o unitate lipsită de artificiu. Am căutat aşa dar să-l explic pe Alecisandri. Dar va întreba cineva : care e concluzia, cum îl apreciezi pe poet, consiliezi lectura lui sau ba, îl aşezi în ierarhia liricii, noastre deasupra sau dedesubtul lui cutare ? Iată ') D. Cainacostea — „La poesie d'Alecsandri" — Langue et litterature, Bulletin de la section litteraire. Ac. Roum. Buc. 1941. Interpretarea dată de autor observaţiilor' sale e însă greşită şi abuzivă. PASTELURILE 129 o problemă spinoasă, clar cum ţin să nu ocolesc nicio dificultate, voi încerca să-i răspund : Consider că Alecsandri e un poet remarcabil, deşi cuprinde multe părţi învechite, de un gust dulceag ; că in Pasteluri subzistă pe undeva şi seniorid uşuratic, uitîndu-se la ţărani din goana diligentei şi de care mi-e cam silă, dar se exprimă mai des sufletul luminos şi tandru al omului din popor, legat de natură prin mii de fire trainice pe care-1 iubesc ; că, în fine, viziunea mea despre literatură nu seamănă cu o scară în care unii ocupă o treaptă mai de sus şi alţii una mai de jos, ci seamănă cu o grădină in care cresc tot felul ele flori, cu cele mai diferite înfăţişări şi par-fumuri ; nu pot spune totdeauna care-i mai frumoasă, căci calităţile nu se conciliază şi dezavantajele lor se situează în planuri opuse ; cit priveşte dacă recomand lectura lui Alecsandri (se înţelege ca o lectură vie şi apropiată a omului contemporan şi nu ca o formalitate îndeplinită o dată in viaţă, în vîrsta şcolară) răspunsul e neîndoielnic pozitiv, dar cu un adaos : depinde şi de d-ta, stimate cititor, dacă eşti în dispoziţii mohorîte sau su-rîzătoare, dacă îndeletnicirea cititului e la d-ta „iscusita zăbavă" de care vorbea cronicarul sau evadarea pe care ţi-o acorzi în grabă şi pe furiş în tramvaiul ce întîrzie în drumul spre casă, dacă... dacă... In ce mă priveşte îţi mărturisesc, fără înconjur, că am citit Patstelurile într-un ceas de vacanţă, pe-un tărîm inundat de soara şi m-am delectat sub clara lor lumină şi calma voluptate a integrării în ireproşabila natură pe care o zugrăvesc. După ce farmecul s-a risipit şi am văzut cum din norii indolenţi şi vîntu-rile rnîngîietoare s-a stîrnit o vijelie, cum din albastrul cerului s-a năpustit un uliu care a furat o găină, am închis volumul şi am simţit nevoia să mă caţăr pe munţii sălbatici zdrelindu-mi genunchii, să mă vîr sub un duş cu apă de ghiaţă, să ascult muzic'ă de Sostacovici şi să-l citesc de Maiakovski. 9 — v. Romînească nr. 11 cronica literară GEORGETA HORODINCĂ NINA CASSIAN : „VÎRSTELE ANULUI 1 eraele Ninei Cassian din recentul ei volum, „Vîrstele anului", nu sînt noi, fără să fie vechi : ca ori ce poet liric (care prin aceasta şi este liric) ea cîntă sentimentele omeneşti. Uneori le şi numeşte în titlu! poeziilor: „Patima", „Bucurie", „Dorul". Există însă şi sentimente pe care poeţii nu \e cîntă ci le detestă. La Nina Cassian, care ţine — în volumul de faţă, cel puţin — la postura ei lirică, asemenea simţăminte crescute pe o realitate socială infectată sînt extrase în „stare pură" (dacă şi putreziciunea poate avea „puritatea" ei), şi devin, eu clasicele majuscule „Umilinţa", „Impostura", „Ipocrizia" — obiectul amar dispreţuit de poetă. Cu această precizare la care ne îndeamnă ■de altfel poeta însăşi, prin unele titluri generice, n-am ajuns, cum era şi firesc prea departe de stabilirea unei tautologii. Adevărata discuţie asupra poeziei Ninei Cassian nu începe decît de aici înainte, cu profunzimea ei deosebită şi cu nuanţele noi realizate pe obişnuita claviatură a poeţilor lirici. Şi recentul volum al poetei îmbogăţeşte simţitor registrul poeziei lirice actuale. Ceea ce impresionează iniţial în volumul Ninei Cassian este distilarea, prefirarea extrem de nuanţată a sentimentelor care se desfăşoară nu pe fondul unui optimism facil, sau sub auspiciile unei morale abstracte şi rigide. Fondul omenesc înaintat al poetei reiese nu din mistificarea slăbiciunilor, a durerilor, a melancoliilor sau din ignorarea lor ci din curajul cu care poeta gustă deopotrivă din cupele amare ca şi din cele dulci. Se ştie în general că eroii, oamenii cu un curaj deosebit, nu sînt oameni care nu cunosc frica ci numai oameni care ştiu să şi-o învingă, să-şi stă-pînească un instinct prin puterea raţiunii. Oamenii cu o morală înaintată, cu o concepţie profund optimistă nu sînt acei care ignorează contradicţiile reale ale spiritului omenesc, zbuciumul şi tristeţele lui ci acei care iubesc şi înţeleg cu adevărat viaţa şi natura omenească în toate laturile lor, în exultanta şi în supliciul lor, acei care nu se sperie şi nu demobilizează în faţa unui apus de soare sau în faţa unei iubiri moarte. Reprobăm lirismul plîngăreţ al poeţilor minori, fiindcă aceştia se tem să sufere cu adevărat, se tem să traverseze depresiunile vieţii şi rămîn paralizaţi de frică, asemenea unor copii într-o încăpere întunecoasă, incapabili să meargă înainte dar şi să se întoarcă. Există însă un curaj al lacrimilor — curajul oamenilor cu adevărat puternici şi optimişti, care nu se tem să sufere. ■Sub acest raport, poezia Ninei Cassian ■este o poezie bogată, plină de realitatea eomplexă a simţirii omeneşti, de la bucuria aprigă la imperceptibila vibraţie a melancoliei, o poezie în care sînt antrenate NINA CASSIAN: „VIRSTELE ANULUI" 131 de un nemărginit dor de viaţă trăiri multe -.şi felurite. Poeta însăşi mărturiseşte deschis această foame de viaţă, această dorinţă acută de a trăi cît mai mult, mai intens, mai profund, de a simţi viaţa în tot farmecul ei dulce-amar : „Lacomă sînt. Mă ceartă asceţii ■.că parcurg pe nerăsuflate dabla de materii a vieţii .şi că rîvnesc şi mi-e poftă de toate. Mă ceartă că beau şi mănînc ibucurii, deznădejdi, laolaltă ■£u smîntina din urciorul adine şi cu mămăliga cea caldă. („Rezolv uneori ecuaţii") Departe de a fi simple afirmaţii, aceste versuri revelă foarte clar temperamentul ■poetic ardent al Ninei Cassian, nesaţiul ei 'de a trăi cît mai mult din ceea ce se poate trăi într-o singură viaţă. Desigur există şi un nivel scoborît al vieţii, simţă--minte care devoră în ascuns mirajul existenţei : minciuna, ipocrizia „floarea carnivoră", umilinţa, etc. Aviditatea vitală a -poetei nu cuprinde şi asemenea straturi ■inferioare. Aceste sentimente care pervertesc natura omului, o diminuează, o mistifică, sînt aşezate alături de plugul de lemn, de coroana regală rămasă „fără cap", de gîrbaciu! care zace în cui ,,ca -o mănuşă goală", în „Muzeul de antichităţi". In ardoarea ei existenţială (nu existenţialistă !) Nina Cassian nu este o romantică. Fluidul liric este dens, mobil, îneîn-tător, poeta se avîntă în dragoste, se supune patimei, se uită pe sine într-o dăruire -generoasă, dar o luciditate de analist pluteşte peste toată poezia ei. Raţiunea ei ■este trează atît cît să se mire cei oare cred -că poetul liric nu trebuie să gîndească sau cei care socot că oamenii care gîndesc nu pot avea o viaţă afectivă intensă. La prozatori, diferenţa de temperament artistic dintre sentimentalitatea de tip romantic, (Sadoveanu}. şi analiza lucidă (Camil Petrescu) este mai sensibilă, mai explicită decît în poezie, unde transfiguraţia artistică a realităţii este mai avansată, unde fluidul liric se revarsă peste contururi. (Deosebirea nu se face între scriitori care gîndesc şi scriitori care nu gîndesc, ci tntre două modalităţi artistice, între două tipuri de creatori.). Şi totuşi .a existat un Proust al poeziei cu mult înaintea căutării timpului pierdut, Villon, un mare poet liric, care se analiza cu răceală : En l'an de mon trentiesme âge. Que toutes mes hontes j'eus beues, Ne du tout fol, ne du tout sage, Non obstent maintes peines eues... * Rien ne m'est seur que le chose incertaine Obscur, fors ce qui est tout evident; Doubte ne fais, fors en chose certaine... Nina Cassian este dintre acei poeţi la care elanul liric se petrece evident, pe fondul unui soi de permanent arriere-pensee, care nu are de ce să-l stingherească pentru că nu e nici o contradicţie între transportul poetic şi înţelegerea lui exprimată clar. Poeta se bucură de iubire tocmai fiindcă ştie că e trecătoare, de viaţă tocmai pentru că e urmată de moarte ; ea cîntă unda verde a mării, se îmbată de frumuseţea ei dar adaugă : Atîta doar că ştiu prea bine cînd sună slava ei în larg Că zilele îmi sînt puţine Şi că un val pe care-l sparg E mult mai veşnic decît mine. („Poetul şi marea") In „Veni şi vîrsta", Nina Cassian explică destul de limpede starea de spirit pe care o încearcă în faţa problemelor existenţei, în faţa non-existenţei, dîndu-ne un lirism al raţiunii — înţelegerea avînd şi ea — de ce nu ? — poezia ei care poate fi exprimată : «9* 132 GEORGETA HORODINCA Mă tulbur. Nu mă vreau suprins de moarte Nu vreau vicleana umbră să mă lege In cercul ei ne-nduplecat şi rece. Ci vreau, plăplnda-mi inimă să poarte Severul scut al celui ce-nţetege. Chiar dispunerea ciclului de bază din volum pe anotimpuri (de unde şi titlul : „Vîrstele anului") ni se pare ca avînd o explicaţie mai profundă decît la prima vedere. Ea exprimă viziunea dialectică, lucidă a poetei asupra vieţii, asupra existenţei noastre care cunoaşte şi ea o înmugurire, o maturitate, un declin. Anotimpurile în poezia Ninei Cassian sînt mai mult o stare de spirit (fără reeditarea obişnuitei relaţii romantice), în succesiunea lor se reflectă o lege a firii, o mişcare dialectică pe care o cunoaşte şi evoluţia sentimentelor omeneşti. Acestea au şi ele o primăvară şi o toamnă, o vestejire şi o înnoire. (La Nina Cassian anul începe vara, şi se termină cu... „Dezgheţ", cu un început.) Senzaţia anotimpului dogoritor, „pîrjolul de prînz" din miezul verii, îşi găsesc un corespondent în arşiţa patimei : Am visat azi noapte sărutări, Cîmpuri de garoafe zdrenţuite. Soarele cu zveltele-l' cuţite înjunghiase cele patru zări Sînge picura pe sărutări. Aerul, ca-n preajma unui rug, Răspîndea fluida lui rugină; Gura de săruturi mi-era plină, Aş fi vrut dar nu puteam să fug — Pîlpîia tot -timpul ca un rug. Toamna înseamnă vestejirea ; iminenţa ei atinge dureros şi o latură a existenţei umane. Nimeni, nu se poate împotrivi ofilirilor, care nu ating numai florile : Toamnă, de ce te apropii ? Nu te-am chemat, nu te-am vrut. („Legendă") Cucernice privelişti se-aştern pînă departe,. Se pregătesc de somnuri coline, văi şi vii,. Iar frunzele pădurii, docile, intră-n moarte — Şi nu mă pot împotrivi... („Post festum") După sărbătoarea verii urmează melancolia calmă care prevesteşte desnodămîn-tul. Fiorul presimţirii impune poetei un' glas scăzut : „Linişte j Vine Septembrie"...-Din patima arzătoare a rămas „mimica iubirii ştiută pe de rost". Iarna e anotimpul neclintirii („Doarme scînteia-n amnar. Stă neclintit. 1 anuar) Iarna vieţii noastre este anotimpul dra-gostelor moarte, anotimpul cînd cei ce s-au iubit se odihnesc de trecuta lor' patimă : „Ca două cristale uriaşe, severe şi reci". Ninsoarea se aşterne inevitabil peste frumuseţile naturii. Ninsoarea acoperă şi oamenii : ,,N-avem leac pentru tine, ninsoare..." Primăvara, anotimpul dezgheţului şi-al înnoirilor se reflectă în reîmprospătarea resurselor omeneşti. Poeta însăşi resimte' această reînviere : Iar dacă mai am de dat, înseamnă că nu am secat ii că, mereu si mereu. nevăzute se string culcuşuri de apă undeva, în adine, care-şi aşteaptă izvoarele..." („Fertilitate") ■Desigur ar fi arbitrar să restrîngem conţinutul ciclului „Anotimpuri" numai la această corespondenţă care reflectă acţiunea unei legi, a evoluţiei, pe două planuri. Vara, la Nina Cassian înseamnă şi acalmia impresionantă a mării, şi contrastul dintre rumoarea ariei de treier şi cea a apelor, şi mîinile pline de ulei ale mecanicului care „drege unealta ţăranului", mîinile lui „ciudate stele de mare" ; sfîrşitul verii înseamnă şi sfîrşitul vacanţei („Final"). Toamna înseamnă şi belşug, iarna înseamnă şi „zăpada ultimei candori" peste care îndrăgostiţii îşi apasă nepăsători „tăi- NINA CASSIAN: „VIRSTELE ANULUI 133 •pile ursuze". Stabilirea unui paralelism perfect ar fi nu numai mecanică ci şi puerilă. Rotirea anotimpurilor nu este decît o imagine simbolică, indicînd în mare miş- •carea existenţei umane. De aceea : Atîta ştiu : că aş ţi mers .cu tine, viaţa mea întreagă, şi frunzele fără de vlagă ..mi-ar fi părut atît de verzi! („Drum în toamnă") Nina Cassian este o iscusită poelă a dragostei. Ea însăşi îşi dă seama că tema „aceasta o urmăreşte mereu, metamorfozată, în cele mai diverse împrejurări : Am văzut mări din care soarele răsare .şi mări în care soarele apunea .şi pretutindeni m-a-ntimpinat corabia ta, dragoste! •Şi ca o cunoscătoare care i-a încercat mereu puterea, care-i cunoaşte farmecele şi poverile, care-i ştie rostul şi semnificaţia se indignează împotriva celor care se tem «de un sentiment atît de omenesc şi de revelator : i Ar trebui nimicită în veci laşitatea! Fuga de sfînta dogoare a vieţii, o, laşitatea ! .Să intre în pieptul fugarului săgeţi otrăvite, cu dragoste. .:sâ-l umple de sîngele dragostei, să-l facă să moară de dragoste! Atentă observatoare a psihicului omenesc, Nina Cassian distinge aproape în fiecare poezie de dragoste culoarea specifică pe care o ia de fiecare dată acest sentiment. S-ar părea că fiecare dragoste nu este altceva decît repetarea acelei vechi poveşti care rămîne pururi nouă. Nu e adevărat. Iubirile ca şi oamenii, sentimentele ca şi eroii unei cărţi, au sau trebuie ;să aibă individualitatea lor. Există iubiri ■neîmpărtăşite dar care aşteaptă să se des-lănţuie ca o primăvară : Dacă m-ai cheriîa, ar zvîcni , o mie de păsări în colivii; o mie de uşi s-ar da-n lături şi s-ar umple văzduhul de păsări şi — .ca legătura de chei a pămîntului — ar zăngăni apele sub mîinile vîntului şi s-ar vesti dezgheţul, pretutindeni! Există iubiri neîmpărtăşite care s-au răs-frînt într-un regret ascuţit : O, ţi-aş fi dat, ţi-aş fi dat apa si luna şi iarba, — tot ce sub zodia oarbă, nu mi-ai cerut niciodată! iubiri neîmpărtăşite care au ars lăsînd un gust de cenuşe: Te-am aşteptat pînă-n zori noaptea toată. Vinul lincezi în urcior, fu pîinea pe masă, uscată. Şi cînd a fost zi — într-adevăr — şi-aşa avea să rămînă — mi-am scos cu o mină bătrînă floarea din păr. Există iubiri laşe, care au murit strivite pe buzele îndrăgostiţilor, iubiri care s-au speriat de suferinţă şi-au domesticit-o fă-cînd-o „cîine de curte", iubiri fără vlagă „fluture mort în crisalidă". Există iubiri aprige, pătimaşe, iubiri quand-meme; iubiri timide (,,—Piînge o fată pe umărul meu I — Eu sînt, iubitule, eu..."), iubiri triste car,e nu pot înflori: ...Şi, vezi, n-a fost măcar un început. Iubirea n-am ştiut s-o întărit şi mi-ai rămas la fel, necunoscut, străin de mine şi de-acel sărut pe loc îngust, în crîng posomorit. Există „momente", „posturi" ale iubirii. Şi mai ales iubirile au şi ele o viaţă a lor, cunosc o evoluţie, au o dimineaţă, o amiază, un .amurg. Apogeul iubirii („Sărută-mă, iubitule, întinge buzele tale într-ale 134 GEORGETA HORODINCA mele...") e urmat de un scurt echilibru, cînd despărţirea e încă dureroasă pentru îndrăgostiţii care nu mai sînt fericiţi împreună : Stăm la poartă ca la (ară, perechile... Nimeni nu mă strigă din casă. Pot rămîne oricît sau pot fugi cu tine... Dar stăm neclintiţi... Nu mă chemi, nu mă-alungi... După ceasul marilor şi generoaselor împărtăşiri, urmează ceasurile triste înecate în tăcere, ceasurile iubirii agonice: Trebuie să te privesc pe tine şi să tac... E consemnul. Din viorile mele blajine să nu sune nici lemnul Şi apoi iubirile mor. Colocviile sentimentale devin... postume, ca în Verlaine. Se risipeşte vraja, dispare emoţia ; foştii îndrăgostiţi nu mai şoptesc ci vorbesc normal şi se miră de vocea lor prea plină, de pasul lor prea sigur : Ne-nregistrează toamna printre acei. iubiţi Care vorbesc prea tare sub teii sărăciţi Şl nu se ţin de mină şi .calcă sigur foarte Pe frunzele lovite de soare şi de moarte. „Priviţi-i, spune toamna. Nu se iubesc deloc. Mi-e milă de aceste perechi fără noroc". Şi-n timp ce, cruzi şi teferi, zîmbim sub luna nouă Sărutul se sleieşte pe buzele-amîndouă. Şi sentimentul vag, adolescentin, al iubirii fără obiect este realizat în nuanţele lui abia perpectibile („Aşteptări") ; şi sentimentul revelator al primei iubiri, al primului sărut „mai solemn decît marea", care colorează subit „de sîngele dragostei marea şi zarea", care dezleagă cifrul „ursuz" al tinerei fete, făcînd să palpite* „pămîntul opac" al ermeticei ei statui nă se descoperă în „Adolescenţă". Nina Cassian este o analistă aplicată a:-dragostei pe care o cîntă în elanurile ei cele mai avîntate şi o acceptă fără sentimentalism lacrimogen, cu tristeţile şi cie sfîrşitul ei. In locul unui sentiment fadî şi lin pe care-1 proslăvesc unii poeţi începători (în dragoste ca şi în poezie), adepţi ai simţirilor ideale, ea aduce iubirea adevărată a omului robust dar sensibil, mîndru fără rigiditate şi fără false' pudori. * Este foarte greu dacă nu chiar imposibil de refăcut în termeni analitici profilul unui. poet deoarece orice delimitare riscă să-l restrîngă şi orice înrudire să-l menţină în vag şi imprecizie. Ce deosebire este de pildă între lirismul lui Mihai Beniuc şi cel al Ninei Cassian ? Stabilirea acestei diferenţe specifice ar fi utilă nti numai pentru cei doi poeţi, luaţi în parte, ci pentru poezia noastră actuală în general, deoarece ei reprezintă două tipuri, două modalităţi lirice bine precizate, care se dezvoltă pe aceeaşi bază ideologică şi pe aceeaşi realitate umană şi socială : psihologia omului nou, cu o concepţie de' viaţă marxistă şi cu o morală înaintată. Mihai Beniuc este un permanent luptător. El dă cu barda, blestemă duşmanii,, rîde de neputinţa lor, se îngrijeşte de colectivizare, îndeamnă mereu la activitate. Nina Cassian este mai atentă la sentimentele dîserete ale omului nou, la iubirea, lai clipele lui de destindere, la farmecul ascuns al vieţii lui. Aceasta înseamnă că Nina Cassian nu este o luptătoare ? Dar chiar considerînd problema sub raport strict tematic supoziţia e falsă. In acest volum; este inclus de pildă şi poemul amplu „Cancerul lumii", (asupra căruia nu insistăm deoarece el a fost pe larg analizat), o foarte subtilă satiră la adresa politicii' militariste. „Cred" şi „Delimitări", cele două poezii care-1 străjuiesc, una deschi- NINA CASSIAN: „VÎRSTELE ANULUI" 135 zîrrd alta încheind volumul, ca şi multe altele încă infirmă deasemeni această ipoteză : Cred In pieirea inevitabilă a capitalismului cum cred în primăvară, în fructe şi-n păsări, pentru că dezastrul lui e renaşterea noastră, a celor mîndri şi liberi, şi niciodată dezastru n-a fost prezis mai temeinic decît acesta, şi niciodată lumea n-a fost mai dornică de renaştere ca acum. („Cred")) înseamnă oare atunci numai că Mihai Beniuc nu cunoaşte dragostea, nu cîntă simţămintele care au o realitate mai fină, mai subtilă? Nici nu este nevoie să mai arătăm nejustificarea acestei întrebări. Totuşi care este deosebirea, pentru că o deosebire este ? E numai o deosebire de tonalitate ? Poate. Mihai Beniuc e mai mult vulcanic, Nina Cassian mai mult ardentă. Mihai Beniuc în special, în poeziile sale, îndreptate împotriva duşmanilor dinăuntru sau din 'afara ţării, e mînios, ameninţător, blestemă şi se indignează. Nina Cassian e o natură care-şi rezolvă simţămintele mai calm, deşi cu ardoare. Cu duşmanii e ironică, batjocoritoare, are aerul că acceptă ■raţionamentele militariştilor şi se amuză descoperind cercul vicios în care se în-vîrtesc ; logica lor contorsionată e în cele din urmă desvăluită clar dar parcă involuntar de poetă : O bază militară este un lucru foarte bun. Baza militară e un fel de bază pe care se bazează concepţiile noastre despre lume. („Cancerul lumii") In orice caz —- lăsînd problema pe seama unor spirite mai pătrunzătoare — am vrea să subliniem că Nina Cassian nu este mai puţin o poetă a luptei pentru so- cialism, pentru pace, pentru idealurile pure şi înălţătoare ale omenirii. De obicei ea îşi apropriază ţelurile, ideile, idealurile mari ale omenirii, cu un aer logic, calculai, fej resc şi plin de poezie : Cred în sfîrşitul stridentei si-al neruşinării cum cred în armonie, în cinste şi-n muncă, pentru că filozofii, zidarii, savanţii, poeţii, pentru că visurile, luptele şi cifrele, lotul şi toate anunţă sfîrşitul ruşinii, logic şi matematic, în semnale luminoase pe cadranele inimilor noastre ! preferind în aceiaşi timp să folosească armele ei specifice în lupta comună pentru un viitor socialist. De aceea domeniul ei favorit rămîne omul nou trăind în condiţii normale, nu încălzit de febra eroismului sau supus împrejurărilor excepţionale, omul în viaţa lui de toate zilele, omul aşa cum trăieşte, gîndeşte şi se simte, la el acasă. Cu toate că se desfăşoară eminamente într-un cadru de natură, poezia Ninei Cassian nu creează impresia că sîntem urs popor de păstori sau de plugari — cura se întîmplă cu versurile unor tineri poeţi care copiază, ceea ce se poate copia, adică unele elemente formale ale poeziei lui Mihai Beniuc. Poezia naturii este convertită, la Nina Cassian, într-o poezie a obiectelor prelucrate. Sensibilitatea ei este sensibilitatea omului civilizat care iubeşte şi percepe natura prin intermediul confortului tehnic şi al rafinamentului livresc. Ea nu are prejudecata lucrurilor care sînt „poetice" şi a lucrurilor care nu sînt „poetice", categorie în care, deobicei, intră produsele industriei, ale tehnicii : ...Dealtfel minte poetul care afirmă că numai insulele de corali sînt frumoase, pădurile, apele, stelele. Frumoasă e şi o firmă de neon albastru, pe firmamentul serii, frumoase sînt, şl bretelele, 136 GEORGETA HORODINCA frumos e şi un automobil ultim-tip ; ba uneori un ceas Universal-Geneve e mai frumos ca o clepsidră cu nisip O, da, frumoasă-i tehnica / Nina Cassian urmăreşte ea însăşi să degaje poezia aceasta nouă a bretelelor, a stiloului, a microscopului, poezia civilizaţiei, pe care o socoteşte mai apropiată omului, mai pup ostentativă decît tradiţionala, romantica poezie a naturii cu arbori răscoliţi de vînt, cu ţipete stranii de păsări necunoscute. In faţa unui asemenea tablou de natură poeta se simte puţin stingherită ca de fastul unui decor în care trebuie să joace. Natura în forma ei consacrată de tradiţie poetică i se pare o „înscenare", chiar cînd o descoperă în realitate : Ne podidise vîntul: curgea din zare-n zare Şi-şi năpustea puhoiul sălbatec spre zenit. Copacii plini de spaimă păreau că cer iertare. Eram atît de firavi în parcul răzvrătit Incît simţeam nevoia să devenim romantici Să facem faţă-acestei măreţe înscenări Poeta duce, credem, o secretă polemică cu „poezia", adică cu ceea ce se înţelege în mod obişnuit, profan prin acest termen, aşa după cum există scriitori care nu vor să facă... „literatură", stil „frumos", etc. Formulele luate din ştiinţa marxist-leni-nistă, preciziunea lor ştiinţifică ca şi logica matematică a argumentaţiei nu [ se par de asemeni incompatibile cu poezia. In „Cred" sînt aşezate pe aceeaşi treaptă poetică primăvara şi pieirea inevitabilă a capitalismului : Cred in pieirea inevitabilă a capitalismului Cum cred în primăvară, în fructe şi-n păsări... Metaforele, comparaţiile poetei indică mai toate aceeaşi viziune de convertire a naturii în obişnuitul univers casnic şi tehnic modern. Ţara e „o ceaşcă plină cu ză- padă" ; marea e uneori verde „ca lavanda", alteori poeta contemplă „mierea ei verde şi clară"; ceţurile, fiicele toamnei joacă în zare „veşted sunînd din brăţări". In momentul de faţă cînd unii poeţi se întrec să afecteze un ruralism cît mai pronunţat, aşa după cum alţii îşi speculează excesiv accentul moldovenesc sau .ardelenesc pentru a-şi dovedi originea sănătoasă, Nina Cassian nu se ruşinează să fie o citadină („Stăm la poartă ca la ţară, perechile...") şi să folosească procedee ale poeziei populare, ca dativul etic, fără să le pastişeze, într-o viziune cu totul proprie şi modernă : De şapte zile la rînd, marea îmi. stă fără vînt. Iată, din zorii plăpînzi, pîn'la pîrjolul de prînz, mierea ei verde şi clară nici un cuţit nu mi-o ară. O calitate deosebită asupra căreia ar trebui insistat într-un cadru .special, este desigur humorul Ninei Cassian. Concesiv în „Dialog" cînd poeta se adresează blînd frunzelor „nătînge" ale toamnei care sîn-gerează rănite parcă de un cuţit ; casant în „Unor critici" care o ceartă fără motiv („Unul surd îmi zice" : J Fă versul să strige!"); liric în „Un punct de vedere neştiinţific" (poeta preferă să rămînă cu cotorul veşted al magnoliei în pahar, decît să-i preseze —• cum face botanistul — gingaşele foi în „reci infolii"). Recentul volum al Ninei Cassian reprezintă o certă şi bogată contribuţie poetică pentru literatura noastră actuală. Cu „Vîr-stele anului" poezia noastră îşi apropriază nu numai noi subtilităţi în analiza sentimentelor omeneşti, ci şi o clară nuanţă polemică de discreditare a lirismului spectaculos. Nina Cassian este o poetă inteligentă. Cu toate că afirmaţia ar putea să pară pleonastică, ea nu este decît profund adevărată. (Celor dispuşi să-i conteste justifi- NINA CASSIAN: „VIRSTELE ANULUI" 137 carea, nu putem decît să le amintim „naivitatea" — termenul este eufemistic — proverbială a lui Bernardin de Saint-Pier-re.)1 Versurile ei reflectă o stare de circumspecţie, un control — uneori exercitat prin «humor — al inteligenţei asupra „ţinutei" poetice care trebuie să fie demnă, să suporte bucuriile şi durerile fără să sucombe spectaculos, o rezervă a omului cu raţiunea vie care ştie să-şi tempereze izbucnirile fără să diminueze intensitatea simţirii. Ea are discreţia şi pudoarea oamenilor rafinaţi de cultură, de activitate intelectuală, cu oroarea melodramaticului şi a poeziei „poetice" care încîntă pe semidocţi, cu oroarea gesticulaţiei abundente care simulează prezenţa simţirilor intense. Poezia ei este o poezie de temperatură înaltă, dar se petrece la .nivelul vieţii obişnuite şi a oamenilor care nici nu sînt excepţionali, nici nu sînt supuşi unor împrejurări excepţionale, ca să încerce tragedii extraordinare sau sentimente care nu sînt în uzul de toate zilele. Această poezie caută nu atît locul comun cît familiarul, socotit apoetic, ingenuitatea obiectelor care n-au fost „cîntate", care nu au vechime poetică şi drepturi tra- diţionale la atenţia trubadurilor. Nina Cassian descoperă amuzată, cu o candoare de fetiţă inteligentă care a pătruns involuntar taine simple şi tocmai de aceea bine pecetluite, că lucrurile banale au şi ele un cîntec al lor, un farmec ignorat şi intim ca farmecul vechii haine de casă (regretată sublim de Diderot.). „Măciuliile de arpagic" atrag poezia Ninei Cassian din grădina de flori în cea de zarzavat; limbajul ei poetic este adeseori explicativ şi natural, ca în vorbirea curentă : „E paznic de noapte I la gospodăria colectivă din sat I aşa că ziua-i acasă, la zarzavat". Incomparabil este aerul ei de comică vinovăţie : ce să fac, dacă eu descopăr poezia aici lîngă noi, „în seceta noastră", „în săracul nostru veşmsnt"? Unii aşteaptă ca poezia şi dragostea să coboare din decorurile mirifice ale lunii, cu „gheizere albastre" şi munţi magnifici, plini de omăt, pînă la nemicnicia. nevolnicilor pămînteni : ,,Rugămu-ne ţie, izvor răcoros I picură pînă la noi cei de jos..." Ea socoate însă că dragostea şi poezia sînt «aici, lîngă noi, „întristate de moarte" cînd poeţii „nu le cunosc şi le caută atît de departe". teorie $1 critică N. TERTULIAN ESTETICA MARXISTA SI PROBLEMA „AUTONOMIEI ESTETICULUI'1 II. JUDECATĂ DE EXISTENŢĂ — JUDECATĂ DE VALOARE Intuifia oricît de fină şi exactă a naturii operei unui scriitor, comprehensiunea oricît de adîncă şi .nuanţată a genezei ei istorice, fixarea oricît de riguroasă a motivelor ei fundamentale, explicitarea naturii ei psihologice, a mesajului ei etic, a semnificaţiei ei social-istorice — toate acestea sînt şi rămîn iremediabil distincte de sentimentul valorii ei estetice, de judecata noastră de valoare, de impresia „delicată şi promptă" care se suprapune autonomă şi spontană peste „cunoaşterea istorică", „psihologică" sau „filozofică" a operei : acesta este leit-motivul care străbate cu ■diferite variaţiuni primul volum al „Introducerii la o Estetică a Literaturii" de Gaetan Picon. O stranie şi subtilă opoziţie circulă perpetuu în paginile acestei cărţi : caracterizarea analitică, pozitivă a particularităţilor şi însuşirilor obiective ale operei literare aparţine în concepţia lui Gaetan Picon unei zone inferioare, impenetrabil izolată de zona superioară a judecăţii de valoare, studiul operei ca realitate istorică este departe de a fi echivalent cu comprehensiunea ei estetică, cunoaşterea obiectivă a naturii operei pare să nu afecteze în mod decisiv sentimentul nostru de valoare. Actul de cunoaştere şi actul de evaluare sînt radical deosebite în viziunea eseistului francez („Devant notre interrogation, l'oeuvre est toujours une valeur, et jamais une chose". „In faţa conştiinţei noastre interogative, opera este'* totdeauna o valoare, niciodată (doar) un-lucru"). Gaetan Picon cultivă cu fervoare" o presupusă sciziune între critica de „analiză" sau de „explicitare" a naturii operei; de artă şi „critica de judecată" pornită" din „interogaţia estetică" : departe de a; coincide, ele apar ca două realităţi suprapuse, eterogene — şi criticii „istorice" sau „psihologice" a celui care ar analiza de pildă problema agoniei lente şi ratării* aspiraţiilor unui tînăr burghez în condiţiile existenţei - burgheze mediocre şi convenţionale din romanul „L'Education sentimentale" al lui Flaubert. Gaetan Picon îi opune cu un gest ferm acea critică specific „estetică" care ar formula înainte de-loate o „judecată de valoare" asupra romanului, ar exprima nu o judecată de; constatare ci o impresie de valoare, considered de pildă romanul ca „un gigan-tesc balon, făcut din bucăţi de -mătase" solid cusute şi umflate cu răbdare, dar care refuză în mod absolut să părăsească" pâmîntul" (observaţia lui Henry James). Dualismul acesta e afirmat atît de radical? şi răspicat, complexul de superioritate aB criticului „strict estetic" atît de net, încît Picon nu ezită să considere întreaga critică istorică, psihologică sau filozofică'; ca fiind produsul deviat al unui act critic eşuat în substanţa lui, ca un stigmat aB inferiorităţii şi un produs al neputinţii de ESTETICA MARXISTA ŞI PROBLEMA „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 139" a profesa autentica judecată estetică, „judecata de valoare" : „Apariţia unei critici istorice, psihologice, filozofice nu este decît consecinţa neputinţei de care se află lovită orice critică de valoare" („critique de jugement"). Gaetan Picon exploatează cu perseverenţă iluzia extrem de răspîndită că în faţa operei literare peste judecăţile de strictă observanţă asupra naturii operei, peste „comentariul psihologic" de strictă obiectivitate, peste judecăţile de constatare istorice, peste toate acele judecăţi definitorii produse de o riguroasă „supunere la obiect", se suprapune totuşi ca o realitate exterioară, impalpabilă, autonomă — „judecata estetică", „judecata de valoare", care după definiţia elocventă a lui Picon este o „judecată de cultură, nu de natură". Poate fi considerată oare viabilă această surprinzătoare şi paradoxală opoziţie între studiul „pozitiv" al operei de artă şi sentimentul valorii ei. această disociaţie netă a judecăţii de valoare de „judecata de fapt", uimitoarea teză dualistă a lui Picon care ajunge să opună sentimentul nostru „neliniştit şi tulbure" ca reacţie autentică în faţa operei de artă analizei ei obiec-live, istorice şi filozofice. întru cît „în faţa operei, atitudinea adevărată nu este ,ca. formulînd judecata faptelor, să analizăm obiectul acestei judecăţi ca pe un lucru, ci să scoatem în lumină relaţia noastră cu opera, tulbure şi neliniştită, fiindcă este vie..." ? Ne aflăm aici incontestabil în faţa uneia dintre antinomiile caracteristice formulate de estetica burgheză contemporană. Gaetan Picon crează o tensiune paradoxală în lumina căreia caracterizarea naturii unei opere de artă este departe de a însemna automat şi caracterizarea valorii ei, iar cea mai riguroasă analiză istorică a particularităţilor şi semnificaţiilor obiective pe care le poartă o operă literară, nu ar infera cu nimic şi nu ar garanta cu nimic sentimentul nostru de valoare asupra acelei opere. („Le sentiment de la grandeur d'une oeuvre n'est jamais celui de sa realite historique : tou-jours celui de son rapport â une cons- cience vivante. L'oeuvre n'est pas dans l'histoire: elle est dans la lecture que nous en faisons. Certes, Corneille est dans Corneille, Balzac dans Balzac. Mais leur grandeur n'est pas dans le fait de leur importance historique. Elle est dans l'ac-clamation qui monte aux premieres representations du „Cid"... elle est dans la lecture du jeune Peguy" : aforisme facile, dar semnificative !), Poate fi considerată oare viabilă teza implicată în consideraţiile lui Gaetan-Picon după care analiza istorică, psihologică sau filozofică a operei de artă este şi rămîne iremediabil exterioară judecăţii decisive de valoare asupra acelei opers („...fiecare îşi imaginează spontan că critica ved,p în literatură un domeniu al valorilor. Cîtuşi de puţin un obiect de cunoaştere istorică sau de comentariu filozofic, ci un obiect de judecată"), teză a cărei rădăcină secretă o formează concepţia lui Picon după care „domeniul valorilor" aparţine unei alte sfere decît „domeniul1 cunoaşterii", judecata de valoare fiind categoric distinctă de „judecăţile de consta tare", „judecăţile de fapt", de realitate şi de existenţă ? Ne aflăm aci în faţa unei forme caracteristice, sui generis a teoriei'' „autonomiei esteticului" — reductibilă însă în ultimă analiză la vechea opoziţie a „conştiinţei estetice" generatoare de judecăţi de valoare, privind cu superioritate şi condescendenţă austera şi scrupuloasa, cercetare „scientistă" şi „pozitivistă", stigmatizată ca vinovată de o pretinsă insensibilitate estetică şi opacitate în discernă-mîntul valorilor. Ideea aceasta a unei judecăţi de valoare-suprapuse cunoaşterii obiective a naturii operei ni se pare cu totul inacceptabilă... teza lui Gaetan Picon că „valorile nu au o realitate decît pe un plan care este altul i decît cel al cunoaşterii", un simplu joc iluzionist ! Picon citează de pildă cu aprobare ideea lui Alain după care cei ce au--judecat cu severitate „Le Lys dans la vallee" al lui Balzac (Saint-Beuve, Faguet. etc.) într-adevăr nu au „văzut" opera, nu1 au avut intuiţia exactă a naturii ei : dar" 140 N. TERTULIAN pentru Picon chiar intuiţia fidelă a naturii operei, a „frumuseţilor" romanului balzacian („la flouve odorante, le retour de Felix, et ce parfum des vendanges qui par-vient â travers Ies m'urs jusqu'â M-me de Mortsauf...") — este departe de a coincide automat şi eu intuiţia valorii lui, întru cît afirmă Picon „eu pot vedea frumuseţile ■desemnate, şi Ie pot chiar descoperi fără aiutor — pentru ca în cele din urmă să le refuz. Şi, pentru a relua exemplul romanului „Le Lys dans la vallee" despre cel care vede ca patos tocmai ceea ce eu văd ca lirism, ca fiind convenţie ceea ce .eu văd ca spontaneitate, ca fiind clişeu ceea ce eu consider ca farmec, ca arheologie ceea ce mie îmi-apare ca savoare, trebuie să se saună nu că nu vede ca ■mine, ci că nu judecă ca mine, ceea ce, si unul şi celălalt, vedem (s.n.)". Gaetan Picon încearcă să creeze iluzia că peste o materie literară obiectivă şi ..neutră", peste o intuiţie vizionară obiectivă şi neutră, se suprapun — ca nişte „halo-uri" subiective produse de refracţii deosebite — judecăţi de valoare divergente. Dacă pentru Picon a afirma convenţionalismul sau dimpotrivă, spontaneitatea paginilor lui Balzac din „Le Lys ■dans la vallee", patosul lor sau dimpotrivă lirismul lor clin de savoare. înseamnă a vorbi nu în numele vreunei observaţii şi cunoaşteri obiective Caceasta fiind iremediabil ..neutră"), ci în numele unei experienţe estetice subiective produse de o ■meditaţie îndelungată asupra artei, pentru noi este limpede că „judecata de valoare" viabilă asupra paginilor lui Balzac, afirmarea convenţionalismului sau dimpotrivă a spontaneităţii lor, departe de a fi un ...act transcendent cunoaşterii şi sensibilităţii" (G. Picon), departe de a fi produsul unei deliberaţii subiective şi al unei „perspective" subiective, nu poate reprezenta tn «■sentă decît tocmai un act de cunoaştere iObiectivă şi de intuiţie comprehensivă a •naturii paginilor lui Balzac. La o analiză riguroasă, apare ca lipsit .de sens, ca o simplă iluzie a considera că judecata estetică-ca judecată de valoare — afirmarea caracterului convenţional sau spontan, a banalităţii şi clişeului comun sau a farmecului şi savoarei unor pagini de proză — ar fi produsul nu al unor judecăţi de constatare şi de existenţă, de analiză şi de explicitare obiectivă, ci produsul strict, sui generis, autonom, al unei „priviri exigente a conştiinţei evaluatoare" („le regard exigeant d'une conscience evaluatrice"), pretins distinctă şi independentă de actele noastre de cunoaştere obiectivă. Pe acest hiatus şi pe această fisură între „(udecata de valoare" şi „judecata de faot" se sprijină însă teza lui Picon după care „valorile nu au (o) realitate decît pe un plan care este altul decît cel al cunoaşterii", teza sa că „vocea" care emite judecăţile de valoare „nu este cea a cunoaşterii concrete, nici cea a sensibilităţii psihologice (a inimii), şi cu atît mai puţin cea a unei conştiinţe gînditoare (conscience raisonnante), care ar confrunta opera cu nişte principii a priori. Această voce, lentă în a se pronunţa, dar suverană, este aceea a unui Eu transcendent cunoaşterii şi sensibilităţii, transcendent raţiunii, transcendent mie însumi : un Eu care nu face decît una cu o experienţă meditată asupra artei (s.n.)." Care este natura acestui „Eu transcendent cunoaşterii şi sensibilităţii, transcendent raţiunii, transcendent mie însumi", care coincide cu „o experienţă meditată asupra artei", care este natura acelei ..conscience evaluatrice" de care vorbeşte Gaetan Picon ? Pentru a demonstra autonomia „judecăţii de valoare" faţă de „judecata de cunoaştere", eseistul francez citează exemplul operelor admirate şi iubite altădată pe care azi le privim cu indiferenţă şi îngăduinţă : „cunoaşterea" — lasă a se înţelege Picon —- a rămas identică, comprehensiunea obiectivă poate rămîne intactă, sistemul d,e referinţe însă al acelei ..conscience evaluatrice" a evoluat, s-a modificat, relaţia noastră cu opera a devenit alta, judecata estetică s-a schimbat : „văd încă ceea ce am iubit odinioară în Salammbd sau în poemele narative din La Legende des Stecles, în nimfele bru- ESTETICA MARXISTA ŞI PROBLEMA „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 141 •moaşe ale lui Walts sau în capetele de mort de Bocklin : nu mai pot însă decît să surîd, pentru că am citit Les Demons şi ies Fleurs du Mal, pentru că am văzut nimfele lui Cezanne şi fizionomiile pe caire Breughel sau Grimewald le atribuie morţii. Asupra acestui scriitor pe care nu-! preţuiesc deloc, scrierea pe care o cite^ îmbogăţeşte cunoaşterea mea şi poate chiar să transforme viziunea mea, fără ca prin aceasta să cucerească şi fervoarea mea : comentariul lui Maurras asupra lui Mistral mă edifică fără a mă convinge. Eu voi spune atunci că înţeleg însemnătatea operei, că văd pentru ce suscită atît admiraţie dar că mie „nu îmi spune nimic". Există opere pe care noi le vedem cum le văd admiratorii lor fără însă a le admira..." (p. 68). O undă puternică de relativism străbate aşa dar concepţia estetică a lui Gaetan Picon : ne aflăm în buna tradiţie impresionistă şi relativistă a criticii franceze de tipul Jules Lemaître; conştiinţa estetică — conscience evaluatrice — a Iui Gaetan Picon apare fundată nu pe un concept riguros al artei, pe o concepţie definită a ceea ce este „poesia", „non-poesia" şi „anti-poesia" — pentru a vorbi, metaforic, în termeni crocieni — ci pe o ,,ex perienţă" în perpetuă modelare, pe un sentiment temporal şi provizoriu, pe un sistem de referinţe aflat în evoluţie Şi schimbare, întru cît orice experienţă lite rară nouă poate modifica „perspectiva" estetică, judecata de valoare (lectura lut Baudelaire, aprecierea poemelor narative ale lui Hugo, Cezanne, aprecierea nimfelor lui Watts, etc). Relativism, „perspec-tlvism", mobilitate perpetuă în scara de valori — acesta pare a fi orizontul gîndirii estetice a lui Picon : impresia acută de diletantism filozofic şi de „essaysme" pe care o lasă această concepţie se explică prin faptul că distincţia între ceea ce este artă si ceea ce nu este artă. între valorile estetice şi non-valorile estetice se întemeiază la Picon nu pe un concept elaborat al artei, nu pe o „filozofie a artei" care situează cu precizie specificul artei între celelalt? forme ale spiritului şi care permite distin- guo-u\ între ceea ce este artă autentică şi ceea ce este pseudo-valoare, ci pe un joc „perspectivist" de lumini şi umbre al unei conştiinţe estetice subiective, mobile, fluctuante, ale cărei criterii estetice sînt puse în funcţie de experienţa estetică subiectivă şi nu de un concept obiectiv asupra naturii artei. Tendinţa lui Gaetan Picon este de a creia iluzia că judecata de valoare asupra unei opere se poate-schimba şi poate evolua fără ca judecăţile' obiective asupra naturii acelei opere, asupra structurii ei istorice şi psihologice să îi suferit vreo schimbare sau alterare. ,.Nu se constată frumuseţea sau mediocritatea unui poem ca prezenţa sau absenta unui obiect. Conştiinţa estetică nu con stată prezenţa sau absenţa vreunui lucru, ci reacţionează diferit în faţa unor opere care sînt totdeauna nişte prezenţe". Eroarea lui Gaetan Picon este de a rămîne' prizonierul constatării variaţiei subiective a judecăţilor de valoare, de a rămîne pri zonierul experienţei imediate, empirice, contingente a faptului elementar că lectura unor noi opere modifică perspectiva* estetică, poate schimba şi anihila judecăţi de valoare anterioare: dar a rămîne la poziţia empirică a criticului literar profesionist, la simpla constatare că „opera* apare transformată cu fiecare nouă privire", întru cit „am citit între timp alte cărţi, perspectiva mea s-a schimbat, cîmpul metf vizual s-a lărgit", dizolvînd problema judecăţii de valoare în noţiuni ca : „interogaţie", „reacţie neliniştită şi tulbure", „încercare" (epreuve), etc. înseamnă a aluneca într-un subiectivism şi într-un empirism superficial (estetica e definită la Picon la un moment dat ca „legalitatea imprecisă (s.n.) dar imperioasă, care se degajă din ansamblul operelor reuşite", cuvîntul subliniat relevînd izbitor incertitudinile la care se condamnă „eseismul'" criticului francez). Pentru esteticianul serios, cu o conştiinţă filozofică riguroasă, apare însă evident că modificarea judecăţii de valoare departe de a fi un joc strict subiectiv al reacţiilor noastre, nu poate avea loc fără ca însăşi viziunea obiectivă asupra operei să nu sufere o modificare ; 142 N. TERTULIAN .judecata de valoare s-a schimbat tocmai fiindcă a constatat prezenta sau absenţa unei însuşiri, fiindcă a descoperit un •simptom de edulcorare, de stilizare schematică sau de descripţie abuziv arheologică („Salammbo") pe care nu o ,,cunoscuse" anterior; esteticianul serios implică în fiecare judecată de valoare asupra unei poezii, un concept ferm asupra a ceea cp •este ,,poezia" iar schimbarea judecăţii de valoare departe de a fi o simplă reacţie subiectivă, o simplă modificare de „perspectivă" nu poate să nu implice o modificare mai adîncă — în însuşi conceptul despre „poezie". Să aruncăm însă o privire mai intimă asupra laboratorului gîndirii lui Gaetan Picon ; ce semnificaţie poate avea propoziţia eseistului francez : „Există opere pe .care noi le vedem cum le văd admiratorii lor fără (însă) a le admira", conjugată cu .afirmaţia imediat anterioară ,,Eu voi spune... că înţeleg însemnătatea operei, că văd pentru ce suscită atîta admiraţie, dar •că mie „nu îmi spune nimic" (s.n.) — formulări pe care Picon tinde să sprijine teza sa a autonomiei „judecăţii de valoare" faţă de judecata de cunoaştere şi existenţă, teza sa a unei pretinse antinomii între judecăţile de analiză şi constatare, de •descriere „pozitivă" a operei de artă şi ..judecata estetică" care ar fi produsul unei „perspective" subiective, inevitabil relative şi condiţionate ? Nu ne propunem ■cîtuşi de puţin să tăgăduim relativitatea posibilă a judecăţilor de valoare asupra unei opere literare, dorim să cercetăm doar mecanismul interior al acestei variaţii şi relativităţi ; să ne întrebăm aşa dar ce conţinut are propoziţia lui Picon : „Există opere pe care noi le vedem cum le văd şi admiratorii lor, fără însă a le admira", dincolo de concluzia imediată şi superficială că judecata estetică este o impresie strict personală, iremediabil subiectivă ? Dacă propoziţia de mai sus are vreun sens, înseamnă că atît personajul (fictiv) A cît şi personajul (fictiv) B au aceeaşi viziune obiectivă asupra operei, dar că judecata de valoare a primului di- feră de a celui de al doilea, înseamnă — precizînd lucrurile prin exemple (fictive de sigur). — că atît unul cît şi celălalt constată caracterul de frescă istorică, de proză oratorică, de efuziune sentimentală «au de „filozofie" simbolizată în imagini al operei pe care o au în faţă, (toate acestea, sînt judecăţi obiective, de analiză a naturii operei) dar în timp ce unul restituie opera ca o valoare (estetică), celuilalt „nu îi spune nimic" (în această lumină ar putea fi eventual înţeleasă şi propoziţia : „il faut dire non point qu'il ne voit pas comme moi mais qu'il ne juge pas comme moi, ce que, l'un et l'autre nous voydns"). Nu este însă greu de înţeles că a reduce această divergenţă a judecăţilor de valoare la o simplă divergenţă a unor „reacţii neliniştite şi tulburi", la o simplă opoziţie de „impresii" sau la constatarea exactă, dar pur empirică, a unor diferenţe în „experienţa estetică" — înseamnă o pseudo-soluţie, un „eseism" lipsit de valoare teoretică. Adevărul este că cel care în faţa unei opere cu caracter de strictă frescă istorică sau de ..filozofie" simbolizată în imagini, are sentimentul „valorii" estetice, considerînd-o ca o ..creaţie literară" viabilă şi autentică — este victima confuziei sau inexperien-ţei estetice, conceptul său despre „artă" dovedindu-se nediferenţiat, incapabil de a face distincţia între arta autentică şi alte forme de creaţie spirituală, inferioare artei, în timp ce acela care asupra aceleiaşi opere dă o judecată estetică negativă, înseamnă că nu a găsit în acea operă însuşirile pa care le consideră inerente artei, înseamnă că conceptul său despre artă este suficient de riguros pentru a distinge arta de simpla transcriere istorică descriptivă sau de simpla incorporare în imagini a unor concepte şi noţiuni. De aci se desprind două concluzii : orice judecată estetică de valoare nu poate să nu implice un concept elaborat sau latent asupra artei, care îi îngăduie să distingă valorile artistice reale de celelalte producţii spirituale, inclusiv de operele „eşuate", iar în al doilea rînd — decurgînd de aci — ju- ESTETICA MARXISTA ŞI PROBLEMA „AUTONOMIEI ESTETICULUI" 143 Secată de existentă, de caracterizare a naturii operei analizate (definirea ei de pildă .ca proză oratorică sau ca frescă descriptivă, ca efuziune sentimentală, ca „filozofie" transcrisă în imagini sau ca o create obiectivă realistă) este prin ed «însăşi şi o judecată estetică de valoare, iîntru cît definind natura operei ca fiind -.o simplă proză oratorică sau o simplă ■frescă descriptivă — sau dimpotrivă ca o «creaţie obiectivă fundamental realistă de-iineşte simultan şi existenţa sau non-exis-:tenţa ei ca operă de ,artă autentică. Judecata de existenţă, de caracterizare, de analiză obiectivă a operei ne oferă aşa dar în mod spontan şi răspunsul la întrebarea ■dacă ne -aflăm sau nu în faţa unei opere de artă. Caracterul factice şi inconsistent al opoziţiei între judecata de caracterizare a na-rturii operei şi judecata de valoare la Gaetan Picon poate fi ilustrat prin încă un ■ exemplu elocvent: eseistul francez — consecvent empirismului şi diletantismului său 'filozofic — crează o stranie şi paradoxală ■-opoziţie între ceea ce numeşte „filozofia .artei" pe de-o parte şi „estetică" pe de .altă parte, obiectul primei fiind în concepţia lui Picon „definiţia generală a artei", al celei de-a doua „determinarea valorilor". Gaetan Picon construieşte o pretinsă „tensiune" între „filozofia artei" şi „estetică", în viziunea sa domeniul valorilor estetice ;autentioe supunîndu-se distinct şi eterogen peste domeniul operelor de artă în general: judecata de valoare apare în acest sens definitiv distinctă de conceptul general asupra artei, „estetica" un domeniu autonom faţă de filozofia artei. întru cît în concepţia sui generis a lui Picon „există o problemă a artei ca realitate de ansamblu şi o problemă a artei ca reuşită a anumitor opere : o problemă a existenţei artei şi o problemă a „valorii" (un probleme de Vetre d'art et un probleme de la valeur"). Gaetan Picon reproşează tuturor sistemelor de estetică ale trecutului a fi .confundat acestei două domenii distincte, a fi substituit „interogaţiei estetice" autentice ..au'est-ce que la valeur ?" întrebarea ge- nerică „Qu'est-ce que l'art" : „există o „estetică" a lui Kant, Hegel, Schelling, Schopenhauer — a lui Marx, Taine, a Ein-fiihlungului — a lui Nietzsche, Croce, Bergson... dar nu este cîtuşi de puţin vorba în aceste sisteme de problema care ni s-ar părea natural să fie tratată". Paradoxul ni se pare într-adevăr enorm : pentru orice conştiinţă filozofică apare limpede că posesiunea unui concept riguros elaborat asupra artei oferă tocmai criteriul decisiv în a distinge valorile estetice autentice, de alte forme eterogene ale producţiei spirituale, apare limpede că o „definiţie" generală a artei care ar îngloba în sfera ei operele rele ca şi cele bune este o contra-dictio in adjecto. Esteticianul care ar accepta teza lui Picon după care definiţia sa generală asupra artei este o simplă speculaţie asupra naturii generice a artei, aplicabilă după formula lui Picon — „aux meilleurs comme aux pires", care ar accepta ideea surprinzătoare că Tăspunzînd la întrebarea „Ce este arta ?" nu a răspuns simultan şi la. întrebarea : „Ce este valoarea (artistică) ?", care ar accepta ideea că în judecăţile sale de valoare concrete utilizează criterii distincte de „filozofia sa generală a artei" — s-ar ruina pe sine însuşi. Eroarea lui Picon apare evidentă şi din exemplele pe care le citează. „Croce... —- scrie Picon în sprijinul tezei sale asupra unui pretins hiatus între filozofia generală a artei şi judecata de valoare individuală — afirmă că „arta este întotdeauna lirism... epopeea şi drama sentimentului, expresia alogică, intuitivă a sensibilităţii: definiţie generală a artei, insă nu determinare a valorilor (s.n.)" — comentează critic şi dezaprobator Picon. Dar pentru oricine este evident că în definiţia generală pe care o dă artei, Croce include spontan, automat şi criteriile de distincţie între „poesia" şi „non-poesia" sau „antipoesia" ; între valorile pe care le consideră autentic artistice şi cele extra- 144 N. TERTULIAN artistice : definiţia generică asupra naturii artei ca „intuiţie lirică" este pentru esteticianul italian şi criteriul esenţial în judecata de valoare concretă — iar Croce nu va ezita, consecvent punctului său de vedere asupra naturii „poesiei", să considere pînă şi opera unui Manzoni sau Schiller ca fiind în afara artei autentice, întru crt îi apar contaminate de tendinţe reflexive Şi etice, străine aşa dar de pura „in- tuiţie lirică". „Definiţia generală a artei" generează spontan „determinarea valorilor" — aceasta este concluzia care se impune, iar teza lui Gaeton Picon după care „nu pe planul filozofiei artei va fi întîlnită estetica: nici pe cel al esteticei nu va fi intîlnită filozofia artei", întru cît „filo zofia artei rătăceşte estetica şi estetica rătăceşte filozofia artei", ne apare ca un non-sens, ca o eroare absolută. B. ELVIN PLEDOARIE PENTRU PERSONA) Romanul a fost şi a rămas o temă ispititoare pentru critici fiindcă a vorbi despre viitorul lui înseamnă o încercare de a forţa necunoscutul, iar a vorbi despre prezentul lui înseamnă a stabili o intimitate cu cea mai mare familie de inteligenţe şi de inimi de care se poate bucura un creator de cărţi. Despre destinul romanului s-au făcut adesea pronosticuri contradictorii şi nicăieri nu s-au înregistrat poate gafe mai grave şi greşeli mai prăpăstioase ca în acest domeniu. Observaţii inteligente ne-au încîntat o vreme pentru a se dovedi mai tîrziu înşelătoare, previziuni subtile ne-au cucerit o clipă pentru a se arăta apoi lipsite de clarvedere. De cîte ori în ultimele decenii nu s-a descoperit o nouă direcţie în roman ? De cîte ori nu s-a stabilit o nouă etapă în evoluţia lui ? Viitorul nu a ratificat presupunerile subliniind la timpul potrivit că ele sînt aventuroase, mereu incerte şi mai totdeauna ameninţate cu o „desminţire categorică" cum se spune în presă. Dar a confirmat tot odată că sursa frecventă a erorilor este a socoti romanul modern total opus celui vechi. O vastă şi ponderatoare experienţă arată că oricît de seducătoare ar fi demarcaţiile categorice ele sînt primejdioase. Ar trebui ca toţi cei ce scriu despre romanul modern să înceapă printr-un pelerinaj pios la opera lui Balzac şi chiar Cervantes pentru a constata astfel că ceea ce respectă, admiră şi iubesc în noul roman poate fi adesea regăsit şi în cel vechi. De-alungul anilor a devenit de asemeni un obicei venerabil să se vestească din din cînd în cînd sfîrşitul iminent al romanului. Cine nu-şi aminteşte panegiricile emoţionante, pline de generozitate şi indulgenţă, rostite în memoria romanului ? Şi cine citind pe Gorki, Th. Mann, Şolo-hov, Hemingway, Roger Martin du Gard, Leonov sau Faulkner nu s-a gîndit că se încearcă îngroparea unei fiinţe vii, în plină vigoare ? Romanul se arată a fi una din acele creaţii pe care nu le aruncă în uitare nici măcar secolele. Eil priveşte cu un ochi calm cum se ridică cel puţin odată la un deceniu un val de profeţii sumbre. Ştie prea bine că valul nu-1 va tîrî la fund. E o navă solidă, construită pe aceleaşi principii ca şi arca lui Noe ; poartă cu sine o lume. Ampla dezbatere ce are loc la noi şi în alte ţări în legătură cu soarta sa nu este decît redeschiderea unui vechi front de-alungul căruia liniştea n-a fost nici-adtă deplin restabilită. „Romanul şi-a însuşit o nouă vitalitate" — „Romanul e definitiv pierdut", sînt cele două propoziţii categorice care se înfruntă astăzi peste umărul mereu tinăr al acestui gen literar. Cînd se scoate în evidenţă forţa vie a romanului se are în 10 — V. Romînească nr. 11 146 B. ELViN vedere vastul material epic pe care-1 furnizează analiza celor mai largi şi mai noi medii sociale. Cînd se vorbeşte despre declinul romanului i se contestă posibilitatea de a mai oglindi formele contemporane de viaţă şi se caută resorturile „crizei" în conflictele intime, în dificultăţile de ordin tehnic. Un examen scrupulos *) dovedeşte îndată că gravele antinomii lăuntrice care subminează viaţa romanului izvorăsc de fapt clin negarea lumii exterioare, din refuzul de a lua în seamă realităţile fundamentale ale epocii şi oamenilor ei. Aşa dar cu voie sau fără voie discuţia despre roman pune din plin problema eroului, a personagiului. Este un adevăr crucial la care se reduc în ultimă esenţă toate discuţiile. înainte de a se vorbi despre timp în roman, despre construcţie în roman, trebuie să se vorbească despre obiectul romanului şi anume despre personaj. Ca gen creator de tipologii umane, romanul rezistă numai prin anexarea de noi personage, adică prin descoperirea de noi feţe, de noi expresii ale omului ivite de-a lungul anilor. Fără contactul per-mament cu realitatea el nu poate să-şi exercite funcţia organică şi e silit să abdice de la ţelurile pe care şi le-a propus. Numai romancierul antirealist nutreşte gîndul absurd de a da fiinţă unei lumi opusă celei reale, licenţiind universul, suspended fabulaţia, abolind evenimentele şi personagiile. Romancierul realist nu e stă-pînit de ambiţia vană de a creia lumea „din pustiu şi din întuneric" ca dum- *) In adevăr, cînd se părăsesc afirmaţiile generale şi abstracte („Că romanul tradiţional şi-a trăit traiul, că nici o altă formă nu s-a impus pentru a-1 înlocui e clar" — Bernard Diot, ,,Temps Moder-nes", Iunie 1957) şi nu se mai recurge la cele tehnice („Trebuie să mărturisim că în Europa romanul este sortit morţii prin prolixitatea sa, R. M. Albares, „Table Ron de", septembrie, 1957) se observă că viciul constă în negarea lumii exterioare („Lumea exterioară este negată ca natură, omul ca esenţă şi relaţiile [dintre om şi natură] se înfundă într-o prăpastie" (,,Critique", august-septembrie, 1957). nezeu în cea dintîi zi a genezei, ci din ziua a şaptea, în care dumnezeu s-a odihnit, depunînd secretele acestei lumi în oameni. Descoperindu-le, romancierul realist se ridică însă la condiţia demiurgului. Nu spunea Albert Thibaudet că Balzac este dumnezeu-tatăl ? Pentru a plăsmui, romancierul nu născoceşte ci descoperă. El descoperă eroi care există sau care ar putea să existe. In acest fel a înţeles Stendhal să concureze starea civilă. Eroii lui există undeva într-un tablou Mende-leiev, ei îşi aşteaptă cuminţi descoperitorul, acela care să le indice numărul şi greutatea atomică, elemente aparte ce constituie actele lor de stare civilă, singurele ce îi învestesc cu drept de circulaţie în lumea romanului. Purtat de mînă de aceşti eroi, romancierul încearcă să răspundă la problemele societăţii. Cu alte cuvinte, la început a fost eroul şi pe urmă romanul, eroul care duce cu sine o serie de probleme, intră în anume raporturi, etc. Căci istoria unui singur om faţă în faţă cu cosmosul nu poate fi un roman. Ea poate da naştere unui jurnal aşa cum s-a întîmplat cu Amiel. Ca să devină roman, ca în „Crimă şi pedeapsă", trebuie să prindă dimensiuni sociale. Rascolinkoff cunoaşte pe Sonia, ucide, suferă faţă de ceilalţi oameni, etc. La Franţois Mauriac nu e înfruntarea unui om cu divinitatea, ci cu biserica, cu moralitatea religioasă, etc. Deci centrul romanului rămîne eroul. Iar ambiţia de a recreia artistic lumea şi de a o domina nu prin personaje şi o viziune selectivă, ci printr-o sinteză de forme artistice de la poem şi pînă la reportaj — ce caracterizează romanul „Ulysse" al lui James Joyce, rămîne mărturia unui excepţional talent înfrînt în experienţa pe care a încercat-o. Acum e limpede că romanul eliberat de personaje constituie o imposibilitate, iar încercarea de a reînnoi genul prin suprimarea lor este sortită eşecului. „Gelozia" romanul lui Robbe Grillet şi „Tropism" de Nathalie Sarraut apărute recent în Franţa o confirmă cu prisosinţă. In aceste cărţi, toate personagiile seamănă cu PLEDOARIE PENTRU PERSONAJ 147 autorul, iar el e greu de definit. Locul principal îl deţin sbiectele şi lucrurile sau reacţiile primare a căror descriere ocupă pagini întregi. Expresia originală şi verosimilă pe care o dă universului un romancier îşi pierde ori ce sens în aceste lucrări. Este adevărat că romanul a cîştigat prin prezentarea mai multor planuri sincrone, prin contrapunctarea lor, dar înnoirea lui profundă nu vine din descoperirea unor procedee artistice inedite. Modificările de tehnică provoacă stupoare, admiraţie, discuţii, dar nu inovează substanţial. Lumea lui Balzac. Dickens. Tolstoi nu mai e a noastră, iar noi continuăm să ne exprimăm în roman cu mijloace care nu se deosebesc structural de ale lor. Şi totuşi romanele lor sînt citite mai mult ca oricînd. De ce ? Fiindcă, în cele din urmă, substanţa o asigură eroii, problemele, viziunea noilor romane. De altfel dacă romanul ar fi rămas la personajele şi la problemele lui Balzac şi Dickens, el ar fi fost astăzi un gen tot atît de desuet ca şi epopeia. Căci despre oameni şi fapte, se poate relata o vreme cu ingeniozitate, cu talent, cu fineţe de spirit, dar vine o zi cînd e nevoie de noi cunoştinţe despre oameni, de un vînt proaspăt care să alunge ceea ce între timp a devenit în mod inerent formulă, schemă şi procedeu artistic. Intre personaje cunoscute cititorul se înnăbuşă curînd. Cînd deschide un roman el aspiră la acea fărîmă de necunoscut care i s-a părut că poate fi surprinsă şi de el în realitate. Nimic nu regenerează mai iute romanul ca o schimbare de personaje, însoţită bine înţeles de o schimbare de viziune. Cu alte cuvinte, numai atunci cînd reflectă zone de viaţă puţin cercetate, dar şi cînd o face totodată din perspectiva cea mai acută, romanul dobîndeşte acea vibraţie, acea curgere firească şi acea vigoare care-1 poartă dincolo de rezistenţe şi de opacităţi spre inima cititorului. II Cine caută să definească trăsăturile nou lui roman trebuie să pornească deci de la tipurile umane şi viziunea inedită, care s-au impus în acest gen literar luînd locul celor perimate. Schimbarea de optică este de netăgăduit, ca şi apariţia unor noi tipuri. Marxismul reprezintă o realitate palpabilă şi scriitorii realişti, fie că o mărturisesc, fie că nu, îi sînt în cele din urmă tributari, căci problema revoluţiei şi schimbării vechilor forme de viaţă o pun cu toţii, într-un fel sau altul. Trăim în epoca ideologiilor. înainte de Balzac romanul era centrat mai ales pe problemele iubirii. Balzac a înţeles foarte bine că o frămîntare profundă uneşte contempora-neitaea : banul. în zilele noastre e clar că ideologia a devenit piatra unghiulară a societăţii. In numele ei oamenii trăiesc şi mor, îşi justifică existenţa, condamnă, judecă, construiesc şi imaginează viitorul. Evenimentele silesc oamenii să opteze pentru o ideologie sau alta şi să se predea puterii principiilor. Analiza trebuie să de buteze prin cercetarea cîtorva din articulaţiile sufletului modern şi a împrejurărilor care le-au determinat. Există în adevăr un şir de semne specifice momentului contemporan şi a căror legătură strînsă, complicată şi necesară e evidentă. Să remarcăm din capul locului că în felurite prilejuri nenumăraţi oameni au stat atît de aproape de moarte încît acest fapt ile-a dat o nouă adîncime a conştiinţei de sine. Iar ceea ce evenimentele nu au putut asocia preocupărilor lor imediate şi stringente, a fost înlăturat. Este o observaţie comună aceia că în romanul modern eroii nu se mai interesează de apariţia omului în lume, de scopurile ultime ale universului. Oamenii se ocupă cu probleme mai urgente care angajează în mod direct răspunderea sau chiar viaţa lor. In romanele lui Turgheniev ei îşi petrec nopţile ca să discute despre dumnezeu ; în romanele lui Şolohov ei discută despre revoluţie, despre capitalism, despre colectivizare. Problemele compor- 10* 148 B. ELVIN tării şi atitudinii au luat locul întii •), căci cine ar putea uita presiunea pe care o exercită istoria ? Acea istorie pe care ne-am închipuit-o totdeauna ca o mişcare vastă şi abstractă de oameni şi de forţe şi care este acum un capitol din viaţa noastră şi anume cel care se îmbogăţeşte necontenit. Forţele sociale, raporturile dintre oameni au intrat într-un vîrtej ameţitor. Alexei Tolstoi a surprins acest fenomen şi i-a dat viaţă artistică în „Calvarul". Nu mai e o desfăşurare înceată, o lentă alunecare a zilelor, ci una furtunoasă care stăpîneşte conştiinţa eroilor pînă la ultima fldîncime. Pentru Daşa, Katia, Teleghin. Roşcin, e clar că o putere comună caută să le conducă viaţa fără şovăire şi fără cruţare şi că dacă i se var opune vor fi zdrobiţi. Ei trebuie să se ridice deasupra evenimentelor imediate, să înţeleagă sensul revoluţiei şi să se alăture forţelor ei. Şi în adevăr un sentiment de plenitudine îi cuprinde, alungind suferinţa şi groaza, în ceasul grav cînd iau această decizie. Extinderea extraordinară a celor ce participă la evenimentele istorice a atras la rîndul ei modificarea perspectivei asupra lumii. Aşa cum era firesc pentru anii de demult, cunoaşterea legilor a devenit firesc cunoaşterea istoriei. Cine nu se interesează de mecanismul ei acum cînd clasa socială se află la acea răscruce, cînd se produc într-o clipă schimbările care s-au pregătit decenii sau secole, cînd o secundă reuneşte emoţiile risipite în zeci de ani, cînd se distribuie biruinţa şi înfrînge-rea, onorurile şi ruşinea ? în acest context de fapte, evenimentele care nu sînt hotă-rîtoare trec fatal pe planul al doilea. De aceea să evoce prin notaţii infinitezimale, ') Această observaţie nu trebuie luată bine înţeles în forma ei extremă. Raporturile dintre om şi cosmos, vechile întrebări, noile răspunsuri, au continuat să preocupe multe minţi. Romanul, obligat să analizeze pe cel ce cucereşte spaţiul interplanetar, se face şi ecoul acestei preocupări. Dar el ia în primul rînd act de excepţionala frămîntare socială a epocii. romancierul nu are nici răgazul, nici tentaţia. E ispitit mai curînd să ia în piept situaţiile acute, momentele de încrînce-nare, ciocnirile brutale şi făţişe2). In „Cronică de familie" de pildă asistăm la conspiraţii tenebroase ca aceea pusă la cale de Davida, la crime ca aceea a EI-virei Vorvoreanu, la comploturi ca acela pus la cale de Ghigi Duca, la patimi nimicitoare ca aceea a lui Eraclie Antoniu pentru Monica Mareş sau a lui Dim. Co-zianu pentru Fifi Oprescu, la întocmirea şi risipirea unor averi colosale, la mari farse judiciare, la războaie. In romanele „Bietul Ioanid" şi „Scrinul negru" sîntem martori la ascensiunea mişcării de dreapta, la lupta între poliţie şi legionari, la asasinate politice, la acţiunile serviciului secret, la război, la ruina unor categorii sociale, la ridicarea altora. Ţesătura evenimentelor este atît de complicată încît foarte adesea nu cunoaştem faţa adevărată a oamenilor care au participat la ele. Losnevoi, eroul lui Bubenov din „Mesteacănul alb" pare un erou capabil de oale mai frumoase fapte dar realitatea scoate la iveală un suflet ticăloşit şi pe care laşitatea 1-a măcinat cu totul. Fowler, ziaristul englez .din cartea lui Graham Green „Americanul liniştit", pare un individ cinic, lipsit de ori ce scrupule, blazat şi chemat să-şi sfîrşească zilele în cel mai negru scepticism. Şi totuşi, el face o faptă eroică sprijinind înlăturarea lui Pyle, americanul aparent blînd şi cinstit, în realitate un primejdios agent secret care asasinează fără remuşcare. Faptul că ne-am putut înşela o vreme atît de grav, faptul că obiectiv Pyle şi Fowler au putut trece drept contrariul a ceea ce sînt, reprezintă 2) Există însă. destule momente în romanul modern în care scriitorul e silit să abandoneze această manieră. Ori de cîte ori eroul se întîlneşte cu moartea, autorul face apel la observaţia infinitezimală, dar fulgurantă. PLEDOARIE PENTRU PERSONAJ 149 o sursă de tragism, care nu i-a scăpat scriitorului englez *). Dacă e greu uneori să ne descurcăm prin ţesătura complicată a evenimentelor este si fiindcă au existat şi există instituţii de stat create anume în acest scop. Persistenţa cu care (propaganda fascistă sau burgheză caută să ascundă anumite adevăruri este iprea bine cunoscută şi se bizuie pe axioma că un regim politic bazat pe inegalităţi flagrante nu poate funcţiona perfect decît în tăcere. Hitleriştilor de pildă mu iii se părea grav că torturează şi ucid, ci că lucrul se ştie, dar cum tăcerea e greu ide suportat şi conform unui străvechi dicton constituie o mărturisire, au suprapus realităţii o plasă -de minciuni. Fantoma unei tragedii necunoscute altor epoci trece deci prin acest secol, cînd oamenii au trebuit, în anii dominaţiei naziste, să răzbată la sensul adevărat a/l faptelor primtr-o re.ţea de minciuni. Şi cînd cuvintele libertate şi justiţie au fost folosite împotriva libertăţii şi justiţiei. In-tr-unul din -romanele (lui Hans Falada „Fiecare moare singur" asistăm la llupta tragică a unui om cu minciuna nazistă şi care deşi ştie că-1 aşteaptă execuţia -nu se poate împiedica să mu strige adevărul. El simte ourn pe faţa sa s-a aşternut umbra cuvintelor -mincinoase, cum îi asfixiază expresia reală şi îi absoarbe de viu sufletul. Eroul resimte dureros nevoia de a putea vorbi sincer şi deschis, de a împărtăşi celorlalţi igîmdurile sale. De altfel nevoia de a se simţi solidar cu cei care ca şi el suferă, participă la un simţămînt mai complex. Punţile de unire aruncate între oameni de mijloacele moderne, adînickea vieţii interioare, conştiinţa că umanitatea trebuie să fie solidară au făcut să se nască im sentiment profund şi extrem de emoţionant, acela de fraternitate. (Ideologia socialismului poate fi tălmăcită în sensul cel ') Desigur că distincţia între real şi aparenţă legată de misterul personalităţii umane, a intrat de mult în atenţia scriitorilor, întreaga operă a lui Pirandelo nu porneşte oare de la această enigmă ? Da, dar acum s-a îmbogăţit cu profunde implicaţii sociale. mai larg cu dorinţa de a transforma suferinţa în bucurie, cu năzuinţa ca din această bucurie să se împărtăşească cît mai mulţi.) Din spasmul conştiinţelor umilii te s-a .născut aşa dar acest simţămînt care se întemeiază pe convingerea că umanitatea se reclamă din acelaşi trecut de suferinţe şi năzuieşte spre acelaşi ţel. A suportat servituti şi catastrofe, şi ciume, şi războaie, dar e de neclintit în hotărîrea ■de a simţi căldura apropierii umane. Poate că această hotărîre o exprimă acel film italian în care tunurile trag cu flori şi mitralierele răspund cu rafale de cîntece. Sigur, o exprimă povestirea „'Bătrânul şi ■Marea" de Ernest Hemingway. Cine poate uita gingăşia cu care băiatul caută să lecuiască durerea bătrînului pescar ? Ge răbdare, ce ştiinţă desfăşoară băiatul pentru a-şi atinge ţelul. La 'rind.ul său foătrînul, ou cîtă duioşie se apropie de băiat, de mare, de păsări, de peşti2). Cu cît ne gîndim mai mult la acest isimţămînt înţelegem că al este răspunsul pe care '1-a dat epoca noastră suspiciunii reciproce, neîncrederii, ifiricii, ostilităţii favorizate şi întreţinute de regimurile fasciste, îm care ori ce virtute este primejdioasă, iar generozitatea în primul rînd 3). Cu cît ne gândim mai mult la acest simţămîint, cu atît sîntem mai convinşi că ■el s-a născut din suferinţă şi din iubire. Războiul, fascismul, au făcut viaţa omului crudă şi greu de trăit; iubirea neîmpărtăşită de asemeni, iar amîndouă au făcut sentimentul de fraternitate să fie sacru. Evident, nimeni mu crede că numai acestea sînt dimensiunile sufletului contemporan. Este apoi un exerciţiu uşor şi la în-demîna oricui să regăsească prezenţa unora 2) Romanul modern, din care a lipsit o vreme complet cadrul fizic, reia contactul cu universul prin mijlocirea ştiinţei. Stăpîn pe spaţiile cosmice, omul reintră în mediul bibliei împăcat cu natura. Este un fapt care nu trebuie omis. 3) Spunea foarte bine romancierul german Bertholt Brecht referindu-se Ia nazism : „Ge epocă este aceea în care a vorbi copacilor e o crimă? Pentru că ■aceasta implică tăcere asupra atîtor fără-de-legi". 150 B. ELVIN din aceste dimensiuni şi în alte tipuri. Un istoric avertizat ne-ar demonstra cu strălucire că ceea ce ne închipuim că ,nu s-a mai petrecut niciodată, are în trecut precedente ilustre. Adevărul este că sînt rare şi puţine acele lucruri care se desfăşoară untîia oară pe acest păimînt. Există un fond de umanitate care se schimbă greu şi prea puţin. E o lumină şi o umbră pe care nu o suprimă nici un veac şi care merge mereu împreună cu fiinţa noastră. Sînt bucurii şi suferinţe pe care ori ce om care gîmdeşte le încearcă şi de care e orgolios. Dacă e adevărat că sînt trăsături de caracter care n-au lîmbătrînit în zece secole măcar cu o zi, nu-i mai puţin adevărat că sînt facultăţi pe care o epocă le dezvoltă mai mult ca cealaltă. Nu e vorba aici de iun: anume gust artistic, care ar favoriza apariţia unor noi tipuri. Se ştie că nimic nu îmbătrîneşte mai curînd în artă, decît moda. Aici e vorba de transformări sociale care au atras după sine apariţia umor noi tipuri. înseamnă oare aceasta că vechile tipuri au încetat să imai existe ? A pierit Harpagon şi Gobseek ? Nu cumva s-a complicat psihologia zgîrei-tului ? Avariţia e o maladie d.eiermdmata de teama zilei ide mîine, de insecuritate, şi ea nu putea pieri într-o epocă de frăimintări şi de război. Dar Harpagon şi Gobseek au fost aruncaţi pe planul al doilea. A dispărut tipul lin.telectualului inadaptabil la viaţa ■socială ? „Străinul" lui Albert Camus, cel care întoarce spatele unei lumi a dispărut fără urmă ? Nu. Filippe Quaries, eroul llui Huxley care caută să se apere de viaţă zăvarînidu-ise în lumea interioară, opiunînd în faţa vieţii arta, stîngaci în raporturile sociale, continuă să existe în societatea capitalistă ! Ladima, eroul lui Camil Pe-trescu, acest personaj care refuză să se adapteze unei societăţi, n-a pierit cu totul. Dar Simone de Beauvoir nu mai scrie azi despre intelectualii inadaptabili, ci despre aceia care caută cu disperare adevărul, îşi corup sufletul, comit laşităţi dureroase în războiul ideilor şi nu pot să opteze pentru o ideologie. („Les Mandarins"). Iar G. Călinescu analizează transformările adînci care au loc în conştiinţa unui inte- lectual ce ia parte Ia construcţia socialismului. („Scrinul negru"). Au apărut noi tipuri şi moi drame. Nu-i adevărat că Julien Sorel întruchipează tipul arivistului din totdeauna. Eroul lui Stendhal, tînărul preceptor care aspiră să devină preot şi care bătînd la uşa d-lui Renal e decis să-şi facă un loc în lumea aceasta, reprezintă acea pasiune aprigă a tineretului de la începutul secolului al XlX-lea, cînd destinul lui Napoleon în-fierbînta minţile, iar iacobinismul dăduse frîu celor mai neaşteptate năzuinţi. Julien Sorel exprimă miturile sociale ale acestei epoci. Cînd Feodor Gladkov face portretul unui arivist al zilelor noastre în cu noscuta sa, nuvelă „Caracatiţa", el descrie falsa devoţiune a eroului pentru ideile revoluţionare, aparenţa lui modestie, simplitatea şi cinstea. Nu numai virtuţile pe care le simulează arivistul lui Gladkov sînt altele dar şi mecanismul său psihologic funcţionează în alt chip. Nimic mai funest de aceea decît a relua vechile personaje şi drame în noile condiţii istorice, operînd o transmutaţie mecanică. Această eroare care se săvîrşeşte sau din ignoranţă sau din comoditate sau dintr-o secretă speranţă în eficacitatea artistică a umor practici verificate, are totdeauna urmări dezastruoase. A plasa într-un cadru istoric revoluţionar vechii eroi şi vechile conflicte constituie mijlocul cel mai sigur pentru a ruina un ramam. Şi nu vom critica niciodată destul pe aceia ce oglindind în cărţile lor evenimente ale unei epoci care infirmă psihologia eroilor lor şi mişcări spirituale ale urnei vremi care neagă felul de a gîndi al eroilor lor, concură la o prezentare inexpresivă şi derutantă a anilor noştri. In mijlocul veşnicilor schimbări eroul e singura mărturie dramatică în care se întipăreşte sufletul unei lumi. El e cea mai patetică amintire a dragostei şi urii şi eroismului şi spaimelor umanităţii. Iată de ce cînd un scriitor împrumută într-o operă structura psihologică a personajelor el comite un delict care se răzbună aspru. Căci ce interes pot să prezinte cărţile care pornesc de la ceea ce au PLEDOARIE PENTRU PERSONAJ 151 mai intim alte cărţi, de la personaje care sînt umbra reanimată a altor personaje ? In adevăr, există un lucru mai rău decît personajul nerealizat. Este personajul pastişat. Unii scriitori dornici să cuprindă cît mai mult din epocă compun „grandioase" freşti în care izbeşte mai ales varietatea evenimentelor descrise cu „culoare locală". Aceste volume sînt neviabile fiindcă nu caută să cerceteze ceea ce e cu adevărat nou şi anume personajul. III. Vechilor tipuri şi drame, epoca noastră le-a .substituit tipuri şi drame inedite, legate de adevărul fundamental că ca este epoca ideologiilor în luptă. Tipul combatantului comunist a cucerit nu numai atenţia .scriitorilor realist-socia-■lişti. (Andre Malraux, J. P. Sartre, etc. s-au ocupat în de-aproape de figura lui.) Pe acest tip de personalitate umană îl defineşte ardoarea cu care s-a dăruit unei idei hrănită din revolta faţă de formele de viaţă burgheze ca şi din convingerea că o lume mai bună va apare cu necesitate luînd locul capitalismului. Aşa dar un om care spune un. nu categoric condiţiei sale, în numele unei speranţe pe care nimeni şi nimic n-o descurajează. Adevăr, raţiune, justiţie, sînt încarnate în această nouă societate care va veni. Credinţa în noua societate nu-i un argument electoral ci o realitate profundă care face corp comun cu viaţa lui, Iar simţămintele sale de revoltă nu sînt generate de instincte oarbe ci exaltate de meditaţie. Şi e gata oricînd să se sacrifice pentru a da viaţă imaginii pe care şi-a făcut-o despre viitor. întrucît nu concepe ziua de mîine la fel cu cea de azi şi are de ales între sclavie şi libertate el îmbrăţişează total şi absolut revoluţia pentru care e gata să jertfească totul. Pentru ca viaţa celorlalţi să fie respectată el şi-o dăruie pe a sa. Aspiraţia de a schimba lumea, de a construi o alta mai bună, îl determină să fie intransigent cu sine pentru a atinge în serviciul nobilei cauze, perfecţiunea. Aşa dar un om care se vrea dumnezeu. Unde este mai prezent acest dumnezeu, acolo se găseşte şi umbra lui, omul. Iar acest dialog profund dramatic se întemeiază pe convingerea că nu există o natură umană dată odată pentru totdeauna. Face parte de aceea dintr-o specie de oameni greu de zdrobit. El pleacă la luptă cu visul unei noi imortali-tăţi, pe pămînt şi nu în cer, în conştiinţa oamenilor şi nu în cîmpiile elizee. Chiar dacă moartea combatantului e în-tîmplătoare, o salvează o viaţă eroică (vezi „Ceapaev" de Furmanov). Şi apoi durerea unei morţi întîmplătoare după atîtea fapte eroice, este atenuată de faptul că activitatea sa revoluţionară va fi continuată. Şi acesta-i lucrul de căpetenie. Asupra vieţii el are opinii certe : progresul istorie, viitorul ştiinţei, măreţia tehnicii Combatantul e un om perfect inteligibil şi care înlătură ori ce enigmă din viaţă, un om deplin sănătos sau care rezistă prin flacăra voinţei oricărei maladii, dominînd-o calm, cugetat — (vezi „Fericirea" de Pavlenko). Impulsiunea e reprobată, dar întrucît traduce un sigur instinct de clasă e, o vreme, tolerată. El e orientat cu toate puterile sufleteşti spre llumea exterioară, lumea fiind văzută ca un cîmp de desfăşurare a energiilor, ca un şantier în care problema destinului individual n-are nici un sens odată ce-i ruptă de caa a colectivităţii, din care face parte. Eroul lui Ibsen era convins că singurătatea face puterea. Militantul caută să se identifice cu masa. Combatantul se defineşte printr-o sensibilitate acută mai rareori, firească de obicei, dominată de logică totdeauna. Moralitatea sa e de regulă Impecabilă, întemeiată pe o conştiinţă înaltă, dar şi pe simţul onoarei. Onoarea nu e o virtute în sine, ci privilegiul de a te bucura de încrederea şi stima partidului. Politiceşte, militantul e prudent, calculat, lucrînd după o savantă strategie, îndată după revoluţie se arată a fi un cap administrativ şi un organizator excepţional (vezi „Bărăgan" de V. Em. Galan). Tipul omului care nu crede în nimic, care socoteşte că a nu avea opinii sincere 152 B. ELVIN e un izvor de bunăstare, convins că viaţa e mai uşor de trăit în mici compromisuri decît în trădări infamante, în paşnice retractări, decît în renegări violente, este de asemenea un tip al contemporaneităţii. In conştiinţa sa el a suprimat orice credinţe nu fiindcă presupune că toate sînt dezamăgitoare, false şi vrăjmaşe adevărului, ci fiindcă îi sînt la fel de indiferente. E un mijloc de seducere la îndemîna cinicului să se afirme astăzi partizanul absolut al unei ideolgii şi mîine al alteia. Procedînd astfel el îşi acordă convingerile cu faptele, căci nu are o filozofie ci atîtea cîte sînt necesare. Frauda şi impostura devin mijloace de trai, graniţa dintre o ideologie şi alta fiind pentru el linie nevăzută, fără borne şi fără vameşi şi care poate fi oricînd trecută. Evident, acest personaj nu e inedit în literatură. Dar el a fost repus în circulaţie într-o formă nouă în epoca noastră. Alt tip uman, specific vremii pe care o trăim şi pe care lupta între ideologii adverse 1-a chemat în arenă şi i-a cerul nu numai votul dar şi adeziunea, nu numai adeziunea dar şi participarea activă la luptele politice, este omul simplu, omul oarecare. Acel tip uman puternic prin forţa colectivă şi anonimă din care purcede, căruia socialismul i-a revelat că are dreptul la muncă, la libertate, la fericire pe acest pămînt, îna.rmîndu-1 astfel, cu un ideal irezistibil. Cineva l-ar putea socoti inert şi credul, dar e un judecător profund şi clar-văzător. E adevărat că aparenţele sînt împotriva sa. Dar tăcerea nu-i tot una cu indiferenţa, cu insensibilitatea. Sub o mască placidă, se ascunde un centru de insurecţie morală. Nu e o încetineală de simţire, ci o manieră modestă, cumpănită, de a trăi. In adevăr, este de pildă Moromete o fire insensibilă ? Oare nu sezisează ceea ce se întîmpla cu el. cu ceilalţi ? Privirea inteligentă a lui Moromete scrutează şi înţelege, iar ceea ce pare încetineală de simţire sau greutate în judecată este, tragedia complicată şi fină a unui om care nu-şi poate îngădui descoperirea gînduri-lor. dezvăluirea însuşirilor. Ar părea că acest tip e în contrast cu istoria patetică a epocii. Dar cine se îndoieşte că sub această lipsă de expresie este o viaţă care se ascunde, un secret care se fereşte de priviri ? Cine nu ştie că regimurile fasciste l-au obligat să critice în secret fără să reacţioneze, iar conflictul între propriile sale convingeri ş,i propriile sale acţiuni să fie foarte dureros ? Adevărul este însă că în conştiinţa lui evenimentele suferă o anume depreciere. Toate lucrurile se văd şi se înţeleg pe altă scară de valori. Fiindcă el controlează avîntu-rile, suspectează valorile încă neconstituite, luîndu-şi ca .măsură de securitate scepticismul. El are percepţia exactă a realităţii, şi cum nu-i lipsit de inteligenţă şi de fantezie, e un critic permanent şi mai ales neprevăzut. Romanul italian (Alberto Moravia, Vasco Pratolini) ca şi neo-realismul cinematografiei italiene ne-a dat o bună imagine a sa. Se va spune, şi pe drept, că niciodată romanul nu a neglijat să vorbească despre omul simplu. Aşa de pildă. Duiliu Zamfirescu se înduioşează de înalta ţinută sufletească a oamenilor de rînd, fiindcă găseşte în lumea lor simplitate. Dar omul comun e privit cu totul altfel in romanul modern, în care a devenit eroul central, obiectul preocupărilor tuturor per sonagiilor „Flăcăi, popor, soldaţi", figuraţia de altădată a .romanului a pierit. I-a luat locul Grigore Melehov, Axinia. ■Nici tipul intelectualului nu este un tip inedit în romanul modern. Cine nu-şi aminteşte de Hans Castrop din: „Muntele fermecat", care are de ales între Setembrini şi Leo Naphata, adică între raţiune, pro gres, sănătate şi între stranii şi neliniştitoare întrebări ? Dar tipul neliniştitului nu mai are astăzi de optat între asemenea poziţii. Odată cu Hans el a coborît în vălmăşagul vieţii şi trebuie să aleagă între cei doi inamici. In adevăr, nu mai e vorba de o opţiune teoretică ci de o atitudine eficace. Ca şi Jacques, eroul lui Roger Martin du Gard, el trebuie să facă faţă unei PLEDOARIE PENTRU PERSONAJ 153 dramatice dezbateri cu sine. Un vînt de spaimă şi de dezorientare bântuie prin sufletul acestor intelectuali neliniştiţi şi ie dă cal puţin o unitate de accent în lipsa unei unităţi de gândire. Sfîşiat de erori, de întrebări, de iluzii, intelectualul oglindeşte un moment spiritual dramatic pe care-1 trăieşte pînă la sînge. In conştiinţa sa sînt permanent două lumi care se înfruntă, iar hotarul dintre ele. o linie de rezistenţă imposibil de apărat... (Suslănescu, eroul lui Titus Popovici din „Străinul" exprimă caricatural un asemenea tip). Pentru el gîndirea este în sensul cel mai direct, o formă a existenţei, trăită cu febrilitate şi patimă Cine-i urmăreşte mişcarea gândurilor, observă cum tendinţele ideologice ale tipului nostru cîştigă teren, observă că ele nu apar succesiv, ci simultan, şi că lupta continuă a motivelor în sufletul eroului, face greu de definit poziţia sa. In adevăr, contrazicerile interioare sînt atît de mari încît cînd un critic caută să-l caracterizeze e deconcertat de imprecizia acestui tip atît de viu. Veşnic dizident, avînd aversiunile mai nete decît adeziunile, tot ceea ce sDune sau gîndeşte se sprijină pe nuanţă, dacă nu pe paradox. E un om singur, dar care doreşte să simtă alături de el oamenii. Orgoliul, îndoiala îl împiedică să se dăruie, dar aspiră să devină apostolul unei noi credinţe. îşi cunoaşte foarte bine păcatele şi lucid se pîndeşte aspru, dar se ridică greu deasupra lor fiindcă uneori le îndrăgeşte. Volodia, eroul lui Ilya Ehrenburg din „Şi-a fost ziua doua", e un asemenea om teribil de singur de pe urma gîndurilo>r căruia nu rămîne decît o cenuşă fină Un alt tip care apare cu frecvenţă în romanul modern este tipul conformistului fanatic (mai bine zis o specie de fanatic-asasin), expresia sclerozată a unei ideologii. (Heinrich Mann a desemnat strălucitul său portret în „Supusul"). înainte, cînd în cărţile marchizului de Sade apărea cîte-un personaj care tortura meticulos şi savant, lumea surîdea excitată ca de o demenţă' absurdă. Astăzi însă, imaginea reaminteşte fulgerător de funcţionarul nazist dintr-un lagăr de concentrare care înde- plinea această muncă, ca şi cum ar fi condus cea mai firească dintre munci. Este vorba de caractere bestiale pentru care torturarea semenilor reprezintă o vocaţie ? Nu. Este vorba despre naturi umane educate să comită crime nu din pasiune ci din logică, nu într-un moment de demenţă, ci din raţiune ideologică. Şi este în adevăr stranie şi halucinantă convingerea neclintită şi sumbră cu care-şi îndeplinesc profesiunea de asasini. Acest tip este fiul legitim al fanatismului religios, rodul unei educaţii orientată spre suprimarea personalităţii şi întemeiată pe întreţinerea instinctului de frică faţă de toţi, faţă de toate. De altfel, niciodată excesul de obedienţă nu va acoperi teama. Senzaţia de opresiune şi constrângere devine obişnuinţă, supunerea faţă de cel mai puternic, voluptate Nu există dorinţi personale, ci numai voinţa intolerantă şi asupritoare a celui mai puternic. Acesta fiind visul monstruos pe care-1 va desmierda în tăcere. Tratat în chip feroce, se va purta la rîn-dul său feroce îndată ce va putea. Cum tn fiinţa sa au fost ucise toate bucuriile, îşi va face o bucurie din joaca ucigaşă cu alte fiinţe. Condiţia naturală a acestui tip este supunerea oarbă, nejudecată, totală. Lumea se reduce pentru el la cîteva raporturi simple, schematice, cu o cauză unică : voinţa superiorului. Aici începe şi aici se sfîrşeşte universul. Fără un comandant care să-şi impună voinţa, el e un om neputincios şi dezarmat. II pîndeşte disoluţia, moartea. Poate trăi fără familie, dar în nici un caz fără şef. A primi ordine este în viaţa sa o rezistenţă, simţ critic sînt în ooncepţi sa de a trăi. A confrunta două opinii, a cugeta, a trage concluziile meditaţiei, acest tip de personalitate umană nu o face. fiindcă s-ar putea ca aceste concluzii să contrazică ordinele superiorului îndoială, rezistenţă, simţ critic sînt în concepţia sa erezii cumplite, pe care doar rugul le poată absolvi. Ordinul şefului e incompatibil cu eroarea. O tresă în plus asigură infailibilitatea. Există un singur inamic care ar putea zdruncina echilibrul dobîndit prin supunere: gîndirea rebelă. Personajul nu 154 PLEDOARIE PENTRU PERSONAJ va ezita să o suprime dînd în acest sens dovadă de iniţiativă personală. In „L'enfance d'un chef", J. P. Sartre desemnează chipul unui astfel de personaj, un student care se înscrie într-o mişcare fascistă şi coboară treptele degradării umane pentru a atinge perfecţiunea cerută de organizaţia în care s-a înregimentat. IV E nevoie să mai spunem că aceste tipuri rămînînd cele mai acute, nu epuizează desigur noile figuri umane ale epocii ? Şi mai e necesar să reamintim că în roman a pătruns numai o parte din substanţa acestor tipuri ? Nu este însă, poate, de prisos, să arătăm că abea apărute aceste personaje, o primejdie îe ameninţă : să fie aruncate în umbră iar reala lor personalitate să fie confiscată de o schemă care fiind bine înţeles, mai simplă şi mai clară să circule prin lume cu buletinul lor de identitate. Cînd se discută această problemă ni se propun de obicei cîteva motive: insuficienta cunoaştere a noilor tipuri, complexitatea lor, etc. Dar se omit cauzele de altă natură. Şi anume că unii romancieri sînt mai preocupaţi să ilustreze o temă cu viaţa acestor eroi, decît să le explice destinul. Lupta, suferinţa, moartea lor devin fundalul povestirii, materialul epic. Ei desfăşoară un subiect, conform unei teme, de care sînt mai interesaţi decît de eroi. Personajele dispar încorporate în ideea pe care au fost chemate s-o reprezinte. Ele sînt în roman numai pentru a întrupa un rol. Nu se iubesc cu adevărat şi nu se urăsc cu adevărat. Ştiu foarte bine că sărutările sînt false, că gloanţele sînt oarbe şi că după spectacol se vor reîntîlni indi- ferenţi în cabină pentru a se demachia. In acest fel de romane nu există dramatism. Eroii nu sînt legaţi unu! de celălalt prin simţăminte, ci sînt parteneri şi aşteaptă să-şi rostească replica : E un consens anonim, totul e acceptat şi cunoscut din capul locului, viaţa, moartea, succesul, au fost de mult distribuite şi personajele obosite şi nepăsătoare se zoresc să ajungă la termenul ultim al destinului lor pentru a demonstra ceea ce era de demonstrat. Nici o clipă nu s-au ciocnit poziţii iremediabile şi dacă s-au combătut unii pe ceilalţi era fiindcă aşa cerea jocul. In romanele izbutite obiectivul central e personajul. Cu el se începe şi cu el se sfîrşeşte totul. Oamenii îşi numesc singuri idealul de-a lungul acţiunii, iar lupta devine o situaţie obiectivă, o situaţie implacabilă. Poziţia eroilor, schimbările din conştiinţa lor nu trebuiesc mereu justificate şi astfel scapă unui sistem mecanic de cauze. Fiorul tragic e real. Există constant posibilitatea înfrîngerii individuale, chiar dacă ţelul general va fi atins. Sîntem interesaţi nu numai de soarta luptei dar şi a indivizilor angajaţi în ea. Victoria, înfrîngerea, suferinţa, bucuria nu mai sînt generale. Ele capătă un înţeles şi o fizionomie aparte. Este suferinţa sau bucuria cuiva, a unei persoane definite, căreia i se poate întîmpla totul, al cărei destin ne e cunoscut lui ca şi nouă şi se desfăşoară ca şi viaţa la prezentul indicativ. Ne recunoaştem îndată în aceşti eroi cu existenţa zbuciumată şi neprevăzută ; evenimentele vieţii lor sînt ale vieţii noastre Le-am trăit ori abia schiţate, ori neîmplinite, ori pasionat. Romanul vieţii lor este al vieţii noastre. HORI A BR Ar LV PORNIND DE LA CRITICI..*) A pariţia mai multor volume de critică literară în ultimul timp constituie un excelent punct de plecare pentru o discutare mai amplă a problemelor literaturii şi criticii noastre literare. Calea de dezvoltare a criticii noastre, calea unei lupte grele şi complicate a fost presărată de tot felul de boli de creştere, care au fost în acelaşi timp tot atitea experienţe. Critica noastră literară a navigat printre tot felul de isme (formalism, estetism, proletcultism, dogmatism, liberalism, sociologism), s-a delimitat de curentele străine şi duşmănoase, învăţînd pe propria piele regulile navigaţiei şi atimgînd în cele din urmă acel conţinut de idei şi acea motivare teoretică care ne îngăduie astăzi să afirmăm că ea a căpătat o anume maturitate ideologică şi capacitate de a efectua acele discriminări estetice, de a căror valabilitate depinde succesul, prestigiul activităţii sale. în acest sens, cele cîteva volume care au apărut sînt piese esenţiale pentru o demonstraţie de forţă şi nu de neputinţă. Oricare ar fi nemulţumirile noastre faţă de critică (şi ele nu sînt mici) este clar că ele nu pot fi de ordinul celor care animau recent pe semnatarul unei note din „Tribuna" ') şi care descoperea semnele unei „crize în critica literară contemporană, şi o vizibilă inferioritate în raport cu generaţia anilor 1920—1940". Lăsînd la o parte faptul că mai toate numele de pe lista generaţiei mai vechi de critici pe care *.) Ion Oarcăşu. o producea semnatarul amintitei note se manifestă astăzi activ în publicistica noastră literară (G. Călinescu, Tudor Vianu — de ale căror volume recente criticul „Tribunei" printr-o ciudată amnezie, a uitat cu desăvîrşire — apoi Şerban Cioculescu), este evident că o simplă privire în librăriile şi în publicaţiile noastre ne demonstrează că „neo-crizismul" nu poate prinde acum teren, după cam a ieşit neobservată din uz şi celebra formulă de semn contrar care se bucurase nu de mult de mare vogă : „rămînerea în urmă a criticii literare". Bineînţeles că cele afirmate se referă la o situaţie de ansamblu; cum se reflectă ea în activitatea unuia sau altuia din criticii literari, este tocmai obiectul comentariilor de mai jos. „DRUMURI LITERARE" ŞI UN MIC MANUAL DE TEHNICA A „SCĂLDĂRII" Volumele lui Silvian Iosifescu vor forma — cu unele rezerve pe care le vom formula mai tîrziu — întotdeauna o ilustrare programatică a sarcinilor şi modalităţilor criticii literare. Cu o activitate perseverentă şi judicios dozată între preocupări de teorie şi de critică propriu-zisă, între critica teatrală şi cea pur literară, între problemele moştenirii clasice şi aceea dintre cele două războaie, între cronica literară şi studiul de sinteză, între literatura străină şi cea romînească, între genurile majore (proză, teatru, poezie) şi cele minore, Silvian 156 HORIA BRATU losifescu pare multora criticul „dascăl", reprezentantul prin excelenţă a,l criticii universitare, al criticii de catedră, modelul ideal pentru corectarea tinerilor noştri critici inegali în activitate, cu preocupări unilaterale şi preferinţe excentrice. „Lecţie" de modestie şi de onestitate, de obiectivitate şi pondere, de principialitate, (în sensul stabilităţii punctului de vedere) şi de scrupulozitate în analiză, însfîrşit supunerea la „obiect" toate acestea nu sînt simple complimente cînd se referă la scrisul lui Silvian losifescu, ci ne amintesc odată mai mult că critica literară nu este numai un act de discer-nămînt estetic ci şi 0 atitudine etică. Acest lucru se cuvine apăsat cu atît mai puternic, cu cît în virtutea unei anumite practici condamnabile, în critica criticii se acordă asemenea calificative din oficiu în raport cu funcţia şi influenţa criticului recenzat. Există în critica noastră literară un fami.liarism pedant care în discutarea operelor colegilor de breaslă şi nu numai a lor a introdus formula flatantă a discutării „personalităţii", „modalităţi", „fizonomiei" pigmentată cu mici aparteuri şi aluzii înţelese de un cerc restrîns de iniţiaţi. într-un asemenea context, criticul apologet apare „sentimental" şi „pasionat", cel care nu se bate pentru sau contra unei cărţi disputate este uns „filozof", teribilismul găunos devine „tinereţe" iar preten-ţiozitatea pseudoerudită „sinteză exhaustivă". Primul loc îl ocupă faconda stilistică.. Citiţi articolele recente despre volumele de critică literară şi veţi vedea că nu se analizează nici un articol, nici o problemă. In schimb se fac „portrete" (la propriu ca şi la figurat). Aplombul agresiv întruchipează şi impune iar recenzenţii ră-mîn profund impresionaţi cînd dau de citate în trei limbi, sau subsoluri de trei sferturi de coloană. Desvăluirea acestor fenomene .profund dăunătoare dezvoltării criticii noastre trebuie mereu făcută, cu atît mai mult, cu cît ele ameninţă să se întindă şi în discuţia operelor literare. N-am fi insistat atît asupra acestui fenomen, dacă n-ar fi vorba de un fenomen mai larg, de ia o vreme foarte răspîndit în critica literară. Există într-adevăr o adevărată întrecere pentru a descoperi cele mai subtile formule, s-ar putea face un adevărat manual al desăvîrşitei ingeniozităţi de care dau rlovadă ide la un timp o serie de critici pentru a nu-şi creia relaţii proaste în rîn-durile scriitorilor, dramaturgilor sau colegilor de breaslă, şi pentru a nu rămîne în abstract, ne vom referi numai cu titlul de exemplificare la activitatea unui critic interesant şi plin de elan, care s-a afirmat — şi nu de azi sau de ieri —- prin unele cronici substanţiale, sugestive: Radu Popescu. Modalităţile criticii literare, dreptul criticului de a fi liric sau dimpotrivă epic, de a face portretul moral al scriitorului sau dimpotrivă de a se referi exclusiv la tipologia operei, de a cita în sprijinul tezei sale cît mai multe versuri sau de a povesti subiectul, de a face consideraţii extraliterare asupra temei sau dimpotrivă de a se treieri exclusiv asupra realizării artistice, etc. etc. au devenit adevărate platforme ipentnu exerciţii de virtuozitate prin care se eludează problema atît de spinoasă a unei opinii răspicat exprimată... Scriind despre „Judecata focului" piesa lui Al. Adamescu, recent prezentată, cronicarul „Romîniei libere" deobicei liric, iubitor de poezie, citind versuri cu nemiluita în cronicile sale, devine dintr-o dată sgîrcit în citate însă savant, istoriograf, sociolog, pedagog, îndrăgostit de „procesul economic" pentru a demonstra că viziunea teoretică a autorului este justă. „Trebuie să recunoaştem că imaginea unei regiuni ardelene şi a frămîntărilor oamenilor ce o locuiesc pe la 1235 — cu mult înainte deci de faimoasele descălecări a viitoarelor principate dunărene — nu era decît foarte haotic prezentă în mintea noastră, a celor ce nu sîntem specialişti in istoria Evului Mediu". Aceasta, desigur, înainte de reprezentarea piesei. Autorul expune apoi pe larg, cum se spune în limbaj juridic, „fără nici un fel de omisiuni esenţiale", „subiectul piesei", „întinderea conflictului", „desfăşurarea acţiunii". Criticul se extaziază de termenii PORNIND DE LA CRITICI. 157 „practici şi concreţi" în care este pus procesul de despuiere a ţărănimii, oferind ca singurul argument aceste cinci versuri : Deci socotesc, comite, că nu e lucru mare A ajuta contesa să-şi facă aşezare. La început, va pune pictorul la hotar. Pe locul vreunui schismic sau nesupus maghiar. Apoi, încet, cu-ncetul, hotărnicim moşia... Aşadar „avem de-a face cu o dramă limpede", cu o viziune istorică „plină de discernămînt". Fiecare ideie banală este considerată drept „fericită". De pildă : „îmbinarea în persoana episcopului Benedict a forţei nobiliare şi a politicii clericale catolice", ca şi cum ideia că biserica catolică a fost cel mai mare proprietar feudal ar constitui cine ştie ce „trouvaille", nu ar deriva din ordinea elementară a problematicii. Criticul afirmă în continuare, că Adamescu are „în mod vizibil şi în; mod transmisibil emoţia istoriei, capacitatea de a o simţi ca pe o prezenţă contemporană", („această mare fantasmă (!) şi categorie morală (?) care este trecutul" !) ; ceea ce ar constitui o adevărată judecată de valoare dacă criticul, după ce se mai întinde pe o coloană în consideraţii istorice, nu ar ajunge la concluzia că mult trîmbiţata emoţie „nu izbuteşte să devină poetică ; ...Nu încape îndoială că elanul viziunii sale e zăgăzuit de stingăcia poetului... Sentimentul rămîne îngropat şi inutil".-. (negru pe alb!) Această obiecţie fundamentală este tratată pe un sfert de coloană după ce pe patru coloane s-a discutat tema extrinsecă, pentru ca apoi criticul să poată conchide nevinovat: „piesa cu atîtea calităţi interesante a lui Al. Adamescu"...'1) Se pune întrebarea ; care sînt acelea ? ') Afirmaţii ca : „lunga listă de calităţi", „atîtea calităţi interesante", apare de mai multe ori de-a lungul articolelor şi desigur nu din întîmplare. E un artificiu de pledant la o cauză pe jumătate pierdută. Intr-o altă cronică se declară dimpotrivă că istorioara este zadarnică şi neinteresantă (Romînia liberă, 9 octombrie, cronică la „Secretul doctorului Bergman" de F. Vinea) ; în schimb de data aceasta, ,,o emoţie incontestabilă se degajă din ţesătura ei" (col 4, negru pe alb). Deci, după formula aceasta, piesele se împart în două : unele cu istorioară interesantă şi emoţie deficientă, altele cu istorioară deficientă şi emoţie autentică. In sfîrşit există piese care nu posedă nici istorioare, şi nici emoţii. Au în schimb... istoric şi bune intenţii (era să zic : relaţii). (Vezi cronica la „Casa liniştită", unde acelaşi critic umple spaţiile cu consideraţii autobiografice, trecînd în sfîrşit la.... jocul actorilor. într-altă cronică, unde e vorba de poezie lirică şi în consecinţă nu au ce căuta consideraţiile de istorie sau expunerea subiectului, deşi e vorba de un volum bun, criticul prudent refuză „să intre în detalii", desigur, din lipsă de spaţiu : „De-aceea găsesc că-i foarte posibil să nu-i fac procesul foarte posibil al detaliului". (Cronică la volumul lui A. E. Baconsky). într-o altă cronică criticul se întinde pe larg asupra biografiei autorului, expunerea propriuzisă a operei fiind exilată pe plan secundar. în cronicile dramatice, analiza se concentrează asupra interpretării actorilor care deobicei, după o formulă consacrată, au menirea să umple lacunele textului, fie atenuînd retorismul personajului, fie, dimpotrivă, dramatizînd un text şters. Ar fi desigur o eroare să trecem cu vederea unele cronici bune, valoroase ale lui Radu Popescu; criticul a fost — mi se pare — singurul care a avut îndrăzneala să afirme dintr-un bun început că „Reţeta fericirii" este o piesă bună iar „Hanul de la răscruce" — o piesă slabă. Cu atît mai îngrijorătoare devin simptomele, cînd epidemia contaminează un critic talentat. Desigur nu pledăm pentru o critică tranşată, pentru procedeul „alb-negru". Insă este semnificativ că de pe urma unei asemenea tehnici a „scăldării", suferă adesea şi cărţile care ar merita o analiză 158 HORIA BRATU serioasă. Calitatea cea mai însemnată a unui volum discutabil, însă cu anumite merite... „Omul de la catarg" de Al. I. Ştefănescu este socotită într-o cronică din „Tribuna" includerea pentru prima dată a documentului în literatură, (acesta în 1957!). Cititorul la curent cu formulele de politeţă din critică ar putea socoti o asemenea observaţie drept o injurie după cum, dimpotrivă, cititorul neexperimentat ar putea crede că volumul lui Al. I. Ştefănescu este deschizător de drumuri (bahnbre-chend). Există deci cîteva orientări în critica literară şi desigur, fenomenului de mai sus i se pot opune fenomene care desvăluie progresul în conştiinţa teoretică (şi etică) şi cu sentimentul de răspundere faţă de creaţia literară, chiar dacă uneori bunele intenţii nu sînt acoperite în întregime de realizare. Există critici prin care desbaterea criticii literare scapă din chingile micilor socoteli tactice şi a au-toexhibiţionismului. Silvian losifescu este unul din aceştia. Spunînd aceasta nu facem nici o judecată de valoare şi nu stabilim ierarhii, ci semnalăm o tendinţă, pe care. cu toate insuficinţele ei. o considerăm salutară. MODALITATEA SPECIFICA: MONO- ' GRAFIA ANALITICA. DOUA ŞCOLI, DOUA METODE DE STUDIU MONOGRAFIC. Metoda favorită a lui Silvian: losifescu este de a avansa cercetarea literară „pas cu pas", de a face istorie literară obiectivă, pe bază de document şi argument, de a formula concluzii precise precedate de o clasică demonstraţie. Aceasta dă studiului garanţia seriozităţii şi obiectivitătii. Modelul acestui procedeu este studiul despre Hortensia Papadat-Bengescu. Studiul nu este o „simplă evoluţie", după cum nu se mărgineşte numai la „tipologie sistematică". De asemeni nu există „ideia centrală" care să fie formulată iniţial şi spre care să conveargă concluziile. Silvian losifescu, care în primul său volum, („Oameni şi cărţi" 1947) practică exclusiv studiul sintetic — studiul care grupează ana- liza unui scriitor în jurul unei idei centrale — respinge .astăzi totalmente această modalitate. In „Oameni şi cărţi", Aldous Huxley era privit prin prisma poncifului inteligenţei, „Bouvard şi Pecuchet" prin prisma anticonformismului lui Flaubert, Bernard Shaw prin formula paradoxului ; fiecare articol se articula în jurul unei categorii. Incepînd cu studiile despre Grigore Alexandrescu şi Al. Vlahuţă (1949), criticul merge spre monografia analitică, fie că este vorba de o simplă cronică („Moro-meţii"), de un studiu de generalizare („Romanul istoric") sau de reconsiderarea unui autor. Criticul refuză să forţeze materialul, împingîndu-1 în cadrele înguste ale demonstraţiei unei anumite teze originale şi preferă metoda clasică, de a lua în considerare aspectele operei, unul după altul; în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu, se începe cu biografia, relaţiile cu „Sbură-torul", debutul, atitudinea „Vieţii romî-neşti" ; apoi se analizează evoluţia spre obiectivare, tematica snobismului, patolo-gismul eroilor, limitele scriitoarei: fizio-logism, paseism. Prin aceasta, se trece la analiza caracterelor (care se dezvăluie treptat) cu diferenţierea; apoi problemele de compoziţie şi procedeele : îmbinarea observaţiei şi analizei ; inovaţiile stilistice şi corolarul lor — greşelile de limbă : iată cel mai didactic, ce! mai tradiţional plan cu putinţă, din care criticul losifescu scoate cel mai „obiectiv" studiu cu putinţă. Fiecare problemă este văzută categorial. De exemplu : snobismul — concept social şi istorico-literar specific burgheziei parvenite şi aristocraţiei. Sau biologismul, explicarea patologiei eroilor ca : a), realitate obiectivă — socialmente tipică reprezentativă pentru clasă ; b) socialmente specifică — lumea eroilor caracteristici ai lui H.P.B., c) biologismul concepţiei despre lume a autoarei (fiziologism), d) tradus pe planul artei (naturalism). Fiecare problemă — o mică analiză categorială. Studiul în întregime — o monografie analitică. Evoluînd de la eseul sintetic categorial de tip Thihaudet (Oameni şi cărţi)\ Silvian losifescu a evoluat spre monografia analitică, reprezentată între cele două PORNIND DE LA CRITICI.. 159 războaie mondiale de Pompiliu Constanti-nescu (anterior monografiei „Tudor Ar-ghczi") şi Şerban Cioculescu. Ca şi aceş.-tia. Iosifescu are cultul minuţiei, analizează limba, sezisează expresiile, face biografie critică, amplifică articolul pentru a nu lăsa la o parte nici o problemă. In scopul de a face mai pregnant specificul metodei să comparăm studiul lui Iosifescu cu studiul pe acelaş subiect al Elenei Piru (Revista de Istorie literară)'. Studiul Elenei Piru este construit pe modelul şcolii (dacă mă pot exprima astfel)) profesorului G. Călinescu : O scurtă biografie. O categorie centrală : femeie, feminitate, feminism, pusă în relief nu prin sinteză (convergenţa către un punct fix)\ nu prin demonstraţia analitică (grupare, clasificări) ci prin descriere : romanele sînt descrise, chiar povestite amănunţit unui după altul, cu observaţii intercalate, subli-niindu-se mereu problema femeii din punct de vedere social, psihologic, caracterologic Femeia este privită ca un prototip colorat social, diferenţiindu-se în funcţie de condiţii locale, însă uşor reductibilă la un Idealtypus. Este o ipoteză de lucru rodnică, care determină observaţii ascuţite în domeniul psihologiei eroinelor — observaţii care scapă lui Silvian Iosifescu. Devenind 0 monografie a psihologiei de sex, studiul ■capătă un caracter de sine stătător avînd şi un interes extraliterar. Studiul Elenei Piru spre deosebire de al lui S. Iosifescu —, poate fi cu uşurinţă citit şi fără lectura prealabilă a operei. Urmărind dezvoltarea temei fundamentale, Elena Piru povesteşte roman după roman, aşa cum procedează toţi discipolii acestei metode : aşa cum piesă după piesă — povesteşte .Dora Lit-man în articolul despre Mihail Sebastian ; la fel cum povesteşte (cu mici variaţii)) Al. Piru — acesta, cu aplicare spre minuţia stilistică (vezi Studiul despre P. 1 strati, despre Creangă), T. Vîrgolici, M. Bucur, etc., dezvoltînd fiecare — cu mai multă sau mai puţină erudiţie, cu mai multă sau mai puţină strălucire, după coeficientul personal, — teme de inspiraţie călinesciană. Modelul genului se găseşte mai puţin în „Istoria literaturii romîne de la origini şi pînă în prezent" unde studiul monografic reprezintă o sinteză de determinări multilaterale, cît în volumul din monografia Eminescu intitulat „Descrierea operei" sau în recentele „Studii şi conferinţe" (vezi şi conferinţele Dos-toievschi. Goldoni. Ovidiu). Studiul lui Iosifescu este mai greoi, se citeşte pe etape însă este complect. într-un anume sens fundamental. Biografia este mai comprehensivă, mai aprofundată (nu se urmăreşte numai efectele pitoreşti) ; conexiunea social-istorică şi cea literară este mai semnificativă, căci este înţeleasă cauzal. Scriitoarea este încadrată (cu o anume timiditate, e drept) în curent, apare ca exponentă a unei anume tendinţe; criticul cercetează obiectiv prin ce anume proza autoarei se alătură şi prin ce se diferenţiază de cercul Sburătorului. rolul lui Eugen Lovinescu. problemele de compoziţie şi stil sînt studiate amănunţit, fizionomia estetică a scriitoarei determinată. Se pot astfel compara avantajele şi dezavantajele a două metode de studiu monografic (de dimensiuni reduse) : în ciuda aparenţelor, studiul Elenei Piru apare mai didactic, cu intenţie didactic, uşor memo-rizabil, lesnicios la lectură. Sugestivă, povestirea subiectului — nu oricum — ci în maniera prof. G. Călinescu este prin definiţie clară şi expresivă, însă ir.com-plectă şi adesea — prin modul în care sînt expuse amănuntele — cu un vizibil iz tezist (cu toate că tocmai prin expunerea „nudă" a subiectului se încearcă să se sublinieze nota de obiectivitate). Fiindcă evită subordonarea faţă de o singură ideie, imaginea operei apare în studiul lui Silvian Iosifescu mai puţin „schematică", şi, din bucăţi elaborate cu trudă se reconstituie totuşi un capitol din ceea ce se poate pe drept cu-vînt numi istorie obiectivă. Ideia care să lumineze întregul este însă mai puţin pregnantă, mai bine zis — nu este „izbitoare". In formula Piru, determinarea social-istorică este mai schematică, uneori ai impresia că biologia se leagă direct de suprastructură, imaginea e sugestivă, metaforică (femeia în faţa oglinzii) ; în formula Iosifescu, legăturile sînt mai corn- 160 HORIA BRATU plexe, imaginea e stufoasă. Lipseşte imaginea revelatoare. FORMULA „TIMBRULUI UNIC" ŞI DEFINIREA PERSONALITĂŢII ARTISTICE Dar o formulă, o ideie-cheie, oricît de plastică, nu poate acoperi întreaga întindere a operii unui scriitor. Silită să îmbrăţişeze totul, ea prezintă limitate garanţii de obiectivitate. Semnificativă este în acest gen cronica lui Silvian Iosifescu la poemul „Ţie îţi vorbesc Americă" de Maria Banuş. In ansamblul ei, cronica reprezintă un model de polemică indirectă cu cronicile anterioare care s-au scris despre volum, în speţă de Dumitru Micu şi Ovid S. Crohmălniceanu. Ne găsim în iarna anului 1955, în plină vogă a căutării „timbrului particular", a „fizionomiei individuale" a diferiţilor scriitori. Pe această cale, într-un studiu al său, Dumitru Micu a adus o primă şi remarcabilă ilustrare a ceea ce ar putea însemna determinarea elementelor ce încheagă universul unui poet, într-o analiză a poeziei Măriei Banuş : criticul descoperă feminitatea, senzualismul şi vitalismul primar din „Ţara fetelor", tremu-rul sensibilităţii unui suflet crispat de mînie în „Cîntec sub tancuri", feminitatea ridicată la o mare forţă de apărare a vieţii şi chemare a instinctului matern în „Vînt de Martie", năzuinţa către un ideal sublim al păcii universale („Ţie-ţi vorbesc Americă"). Construcţia lui Dumitru Micu, cu-prinzînd nu puţine observaţii juste reprezenta o reaoţiune rodnică împotriva sociologismului vulgar şi a fost salutată ca atare de critica literară. Savin Bratu îi închină un articol entuziast. Ovid Crohmălniceanu vede cu mulţumire în studiul lui Micu prima aplicare a cunoscutei teze despre originalitatea artistică, care a avut un anumit rol în orientarea criticii către o dezbatere mai concretă şi mai nuanţată a fenomenului literar. Conform acestei teze, scriitorul posedă un anumit fond subiectiv specific, o conformaţie spirituală dată. El devine original prin aceea că în conformitate cu acest fond subiectiv, luminează mai viu anumite laturi ale fenomenului real, este interesat de anumite aspecte, şi selectează anumite însuşiri ale fenomenului de viaţă. Lăsînd Ia o parte fundamentarea teoretică discutabilă, ideea lui Ibrăileanu, reactualizată de Crohmălniceanu a intrat rapid în conştiinţa criticii literare sub forma „trăsăturii definitorii". Criticii au început să caute formula „revelatorie" a scriitorului, definiţia lui. In forma sa vulgarizată, această operaţiune de delimitare a dus şi la unele dispute scolastice, la speculaţii facile, cî-teodată chiar la un veritabil cult al personalităţi artistice; căutarea febrilă a trăsăturii fundamentale, a dus la un anumit schematism, la încercarea de a cantona opera artistică în cadrul unei singure formule atotcuprinzătoare. Poezia lui Mihai Beniuc a devenit astfel exclusiv poezia „ţăranului colţos ardelean" ; uitîndu-se că de fapt Beniuc este un poet cult, fertilizînd într-o viziune proprie diferite influenţe, receptiv la diverse fenomene de cultură contemporană, unii critici au început să subestimeze ideea anumitor influenţe (Ese-nin, poezia maghiară cultă, etc... vezi articolul lui Savin Bratu, despre poezia lui Mihai Beniuc, „Cronici literare" pag. 64—65, 66,67). Chiar dihotomiile stabilite de Dumitru Micu nu au fost străine de asemenea dispute ; în goana după formule sugestive sau spre antiteze cu efect, Dumitru Micu scrie : „Vocea Iui Jebeleanu e în primul rînd bărbătească, puternică, tunătoare, a Măriei Banuş este mlădioasă, catifelată". „Versul lui Eugen Jebeleanu, dens, concentrat, seamănă cu un arc încordat ; al Măriei Banuş, ar putea fi asemănat cu un acordeon în perpetuă fră-mîntare. Versul Măriei Banuş — completează imaginea D. Micu — fără să aibă forţa unor valuri ce mişcă roţi ale hidrocentralelor gigantice, curge pur, ca izvoarele". In jurul unor asemenea formule, este uşor să se încingă dispute. Pentru unii critici, Nina Cassian era capabilă exclusiv de „poezie raţionalistă" ; pentru alţii, devenea o „poetă senzuală prin excelenţă". PORNIND DE LA CRITICI.. 161 Baranga — protagonistul prin excelenţă al comediei satirice, M. Davidoglu — dramaturgul cu respiraţie epică. Pericolul unor asemenea etichete este însă vizibil. In primul rînd, facilitatea. Un poet, un scriitor, nu este un cristal depus odată pentru totdeauna ; personalitatea sa poetică evoluează, şi o orientare trecătoare poate fi luată drept premiză pentru o întreagă construcţie speculativă : „Eugen Jebeleanu — scrie D. Micu — se îndreaptă cu predilecţie spre ceea ce e grandios, impozant, spre acele aspecte ale vieţii care înalţă spiritul sau îl cufundă, acest poet reabilitează festivul". Din 1955 încoace însă Eugen Jebeleanu a cultivat numai genul liric intim („Aur şi argint", etc.). Ergo-tmd pe larg asupra problemei necesităţii şi libertăţii în „Pasărea furtunii", un alt critic definea specificul operei lui Petru Dumitriu drept romanul de idei : problematica etică. Insă „Cronică de familie" în ansamblul ei reprezintă o. operă în care accentul cade cu putere pe „subiectul tare", pe, abundenţa peripeţiilor. Mai ales cînd inducţia se face tematic e mai mult decît probabil ca un nou volum să des-mintă brutal previziunile criticului. In cronica sa la „Ţie-ţi vorbesc Americă !" Silvian losifescu îşi propune să respingă această teorie a „timbrului unic" uiilizînd metoda sa caracteristică a legăturilor multiple şi a cercetărilor treptate, în .adîncime, prin sondarea sistematică a „aspectelor" problemei. Pe această linie, el subliniază faptul : „Chiar făcută cu artă critică, căutarea timbrului anumit, a trăsăturii unice are puţini sorţi de reuşită. Nu credem să existe trăsături care să fie apanajul exclusiv al unui anumit artist. Păs-trînid analogia chiar şi în acustică, timbrul se arată a fi produsul armonicelor". In literatură, ceea ce denumim timbru — sunetul particular, pătrunzător, din opera lui Beniuc, a Măriei Banuş, sau a lui Jebeleanu e produsul unei împletiri de factori numeroşi şi diverşi. A doua primejdie pe care o prezintă formula „timbrului unic" este înlocuirea diferenţei specifice prin genul proxim. A spune că poezia lui Eugen Jebeleanu este bărbătească, iar a Măriei Banuş feminină, (cum face criticul Dumitru Micu) nu înseamnă a dezvălui nici un fel de originalitate, ci a face psihologie de sex. Chiar dacă criticul ar fi inversat raporturile şi ar fi demonstrat că poezia lui Eugen Jebeleanu e feminină, şi cea a Măriei Banuş viguros bărbătească, încă n-ar fi spus nimic. Recent, tovarăşul Vitner a pus „punct" la discuţia în jurul poeziei Ninei Cassian demonstrînd că nu există poezie realistă fără o anume luciditate şi care în acelaş timp să nu posede şi un specific concret senzorial. Asemenea căutări în direcţia „originalităţii" pot avea rezultate foarte limitate oferind astfel un punct de plecare pentru a indica cel mult accentul pe una din cele două ipoteze fundamentale, posibilităţile corelative care sînt proprii oricărui fenomen artistic, latura preponderentă în dualitatea specifică a artei, liric-epic, plastic-dramatic, dinamic-static, calm-viforos, raţional-sensual, ana-liză-creaţie, etc. însuşi conceptul dihotomic trebuie supus apoi analizei. Po-sedînd darul investigaţiei la amănunt, autorul „Drumurilor literare" a sezisat cu uşurinţă şi acest punct. „Luate separate, fiecare dintre aceste aspecte şi relaţii sezi-sate mai profund din realitate, fiecare dintre mijloacele artistice se pot regăsi la diferiţi alţi scriitori. Ansamblul rămîne unic, după cum nu există două feţe omeneşti identice, deşi asemănări parţiale se pot descoperi cu minimum de atenţie". Din această cauză — arată criticul — şi constatarea „feminităţii" ca o trăsătură dominantă pentru poezia Măriei Banuş, e justă doar ca un „punct de plecare". Generalizată, o asemenea calificare, „înseamnă întoarcerea la vechile sensuri ale noţiunii de literatură feminină, la preponderenţa instinctului în dauna reflexiei şi a unei concepţii despre lume". Din păcate însă, deşi remarcabilă ca prezentare teoretică, analiza pe care o face poeziei Măriei Banuş în cronica sa, nu cîştigă considerabil de pe urma acestei preciziuni teoretice. Şi comentariul său este mai slab decît al lui Dumitru Micu sau al lui Ov. S. Crohmălniceanu. în genere, critica 11 — v. Romînească nr. 11 162 HORIA BRATU poeziei este latura cea mai slabă a activităţii lui Silvian Iosifescu şi este uşor de înţeles de ce : analiza poeziei se pretează cel mai puţin metodei sale predilecte şi spiritului investigaţiilor sale. Pe drept cu-vînt, ulterior, Ovid Crohmălniceanu po-ilemizînd indirect cu Silvian Iosifescu răspunde că : ,,0 sumă de trăsături, oricît de exacte şi de numeroase, nu fac un caracter prin simpla lor alăturare. Formulat sau ■nu, un principiu unificator trebuie să le contopească într-o combinaţie, aş spune chimică. Criticul, dacă va face doar lista trăsăturilor particulare ale unui poet fără să sugereze în vreun fel fuziunea lor specifică, va ajunge cel mult la o fişă psiho-tenică, şi nu la profilul unei individualităţi". Aici ar trebui observat că fiecare din ■trăsăturile constitutive care intră într-un ansamblu specific, este la rîndul ei colorată de celelalte trăsături. „Sancho e laş dar plin de bun simţ". — scrie Ovid. S. Crohmălniceanu. E adevărat, dar laşitatea lui. tocmai fiindcă intră în fuziune cu bunul simt, este o altă laşitate decît aceea a eroului „Mantalei" lui Gogol. Tocmai fiindcă laşitatea sa este specifică Sancho e capabil şi de gesturi altruiste, etc. A spune în continuare că laşitatea e trăsătura fundamentală a lui Sancho, înseamnă a induce în eroare. Criticul trebuie să fie în stare să distingă, ce anume feminitate străbate poeziei Măriei Banuş, cunoscînd că ea este diferită chiar în conceputul ei original, de cea a Hortensiei Papadat-Bengescu, a Anei de Noailles sau a Ger-trudei Stein. In al treilea rînd, comparaţiile ca şi ana-logiiie trebuie să fie de acelaşi ordin. Comparaţia nu relevă elocvent specificitatea creatorului, dacă se afirmă că universul primului poet A. este liric iar al unui al doilea naturist, al celui de-al treilea specific feminin. Aceste note pot fi caracteristice însă nu alcătuiesc o diferenţă specifică. Este interesant însă faptul că această discuţie confirmă remarca asupra tendin- ţei către monografia analitică în scrisul lui Silvian Iosifescu, aplicarea spre disper-siunea minuţioasă, spre studiul detaliului, criticul nerenunţînd însă la generalizare, la reconstituirea întregului, ca o operaţiune însă a posteriori, executată trudnic. Tocmai de aici. înclinarea lui Silvian Iosifescu nu spre cronica literară, modalitate prin excelenţă analitică, şi numai analitică ci către articolul de „generalizare" alcătuit din analiza sistematică, monografică a diferitelor aspecte ale problemei. Acest gen de articole ocupă cea mai mare parte din cercetările originale din prezentul volum al lui Silvian Iosifescu. Am denumi modalitatea sa predilectă monografie analitică din care ca ilustrare ne vom opri la „Drumuri şi fundături în istoria literară" şi „Romantismul contemporan". ROMANTISM, REALISM ŞI PSEUDOCLASICISM. ESTE POSIBIL UN STIL MODERN ROMANTIC SAU UN NEOCLASICISM? Cine ar încerca să găsească în .acest studiu idei care să revoluţioneze problematica realismului socialist sau a moştenirii literare v.a suferi o mare deziluzie. Insă pentru cunoaşterea stadiului actual ai operei de revalorificare, în toată amănunţimea lui, pentru «o comparaţie multilaterală şi inteligentă a romanului secolului XIX-lea, şi a romantismului contemporan, aceste două articole sînt termenii de diferenţă excelenţi. Şi aici ca întotdeauna, criticul apare acelaş adversar al unilateralităţii, al ideii „izbitoare" enunţate peremptoriu şi sentenţios. Ce nu se poate prelua din romantism ?—se întreabă Silvian Iosifescu. Desigur excesele, istoriceşte explicabile, prin lupta împotriva clasicismului ; antiteza exagerată ; „Situaţiile antitetice ori contrastul intre faţă şi caracter, au fost folosite de romantici pentru a da impresia contradicţiilor şi dinamismului vieţii. Azi, însă, ele par a simplifica aceste contradicţii. Acelaş lucru pentru o anumită. PORNIND DE LA CRITICI.., 163 retorică a romantismului, născută tot ca o reacţiune împotriva clasicismului". Anatema merge deci împotriva exagerării culorii locale, patriarhismului idilic şi me-lodramatismului artificial. Operînd o remarcabilă compulsare a diferitelor idei şi probleme pe care le pune valorificarea moştenirii literare. Silvian iosifescu oferă în studiul publicat în „Lupta de clasă" o excelentă imagine a realizărilor şi deficienţelor stadiului actual al istoriei noastre literare. Aplicarea tezei principale : analiza scriitorilor în contextul curentelor îi oferă prilejul unei rapide treceri în revistă a tuturor problemelor spinoase ale reconsiderării istoriei literare dintre cele două războaie mondiale cu observaţii de detalii pătrunse de simţ istoric şi de obiectivitate în aprecierea operei colegilor de breaslă. O asemenea reflectare adecvată a momentului literar este posibilă în primul rînd datorită ridicatei conştiinţe teoretice pe care o vădeşte Silvian Iosifescu în tot ceea ce scrie. Autorul ..Drumurilor literare" este unul din puţinii noştri critici la care nu apare ruptura între estetică şi critică. între teorie şi practică. Cine urmăreşte critica noastră literară nu poate remarca cu uşurinţă lipsa de interes, chiar dispreţul, uneori mascat alteori direct, pe care majoritatea criticilor activi o arată faţă de teorie şi faţă de estetică. Sînt critici care-şi deschid regulat articolele lor cu o profesie de credinţă anti-teoretică, îăcînd din aceasta o „captaţie benevolen-tiae" cititorului: „Nu voi face aici o expunere teoretică a problemei", sau : „mă voi feri să discut din punct de vedere teoretic problemele liricii", sau „în paginile care urmează mi-am pus drept scop evitarea speculaţiei", sau „sub acest titlu (e vorba de pasiunea noului) nu se urmăreşte scrierea unui articol teoretic", iată cîteva din formulele extrase la întîmplare din recentele volume de studii de critică literară. Criticii care le folosesc au aerul să spună că problemele teoretice le sînt atît de familiare, încît discutarea lor nu mai prezintă nici un interes. Alteori, profesia de credinţă anti-teoretică, se Întemeiază pe premiza implicită că teoria a fost compromisă din pricina dogmatismului. Alteori, însă, criticul vrea să creeze impresia că respinge teoria fiindcă, ca adevărat om de acţiune este în primul rînd interesat de analiza fenomenului, de latura „practică" a muncii literare. Şi măcar dacă în locul „teoriei" am avea de-a face cu o abundenţă de analize concrete ! Dimpotrivă. Consideraţiile teoretice sînt sacrificate în .favoarea celor mai personale genuri ca : reflexii despre lirică, dialoguri cu adversari imaginari, monologuri, scrisori deschise, jurnaluri, etc. în sfîrşit o întreagă varietate de forme în care se debitează tot „teorii" însă, ve-zi bine, de data aceasta sînt reflecţii, monologuri, care constituie cea mai proastă formă de teorie posibilă : raţionamentul ad-hoc. Asemenea teorii personale, se bat adesea cap în cap chiar în cadrul operei aceluiaşi critic. însă ceea ce estetica poate să ofere cri ticului literar nu este numai obiectul unei discuţii academice, deşi şi aceasta este necesară —. ci o cercetare purtată în termeni tehnici în legătură cu ceea ce criticul trebuie şi poate să facă. Este singura modalitate pentru a instaura în cele din urmă în critica noastră literară, discutarea operei de artă în raport cu criterii obiective de discernămînt. Nerăbdători cu dificultăţile analizei tehnice, criticii tind să dispreţuiască problemele care li se par mai puţin relevante sau susceptibile a fi aplicate la munca lor imediată şi cad adeseori în braţele unui pragmatism camuflat prin care nu numai că se evită dar adeseori se ignoră problemele fundamentale pe care le pune aprecierea operii de artă, şi se mişcă într-o confuzie crasă a problemelor de bază. Prejudecăţile antiteoretice cu care cochetează unii critici literari nu ascund adesea altceva decît faptul că protagoniştii respectivi nu au o idee clară a fundamentelor teoretice ale disciplinei în care lucrează. De aceea este salutar curajul cu care Silvian Iosifescu înfruntă o asemenea prejudecată, pornind în articolele sale de la clarificarea unor categorii generale. 11* 164 HORIA BRATU „tehnică şi tehnicism în teatru, reprezentare şi transfigurare în romanul istoric, modern şi anacronic". In acelaşi timp aceste articole oferă prilejul unei dezbateri creatoare In continuare, a problemelor pe care le abordează. In concepţia lui Silvian losifescu, romantismul contemporan este legat în genere, de problema perspectivei. Tocmai de aceea el ia ca bază de plecare distincţia lui Pi-sarev dintre cele -două direcţii ale visului, cea care anticipează realitatea şi cea care este în afara realităţii. Romantismul contemporan are o sferă mai largă decît vechiul romantism, fiindcă într-un fel sau altul-mai, toţi eroii pozitivi au anumite laturi romantice. Aceasta însă nu conferă operei respective automat un caracter romantic. „Existenţa cîtorva antiteze ori a vreunei hiperbole, un ton mai patetic nu înseamnă un temei suficient să se vorbească de stilul romantic al vreunui scriitor, dacă asemenea note rămîn accidentale, dacă n-au greutate specifică mai mare. Rămîne ca experienţa literaturii noi să desprindă mai clar notele de stil romantic alături de celelalte stiluri care se concurează în cadrul realismului socialist". Ideia însă a posibilităţii dezvoltării unui stil romantic în literatura actuală trebuie eliminată cu de-săvîrşire. Psihologiceşte vorbind, romantismul este o atitudine fundamentală a omului care construieşte o lume mai bună însă el nu poate fi legat numai de problema viitorului, a perspectivei ci reprezintă o trăsătură inalienabilă a spiritului revoluţionar, ca o claritate fundamentală unificatoare în structura psihică, de ordinul purităţii etice, revelabilă ca o coordonată sufletească. Romantismul reprezintă astfel astăzi o auto-depăşire în prezent, o conştiinţă exaltată dar în acelaşi timp şi explicită a datoriei împlinite, sentimentul discret însă permanent indiscutabil al deciziei definitive. Romantismul implică punctul de vedere critic, necruţător, privirea lucidă în acelaş timp a posibilităţilor şi limitelor inevitabile. Tocmai această luciditate deplină, această „conştientă" împiedică transformarea spiritului critic în spirit negativist, în destructivism şi pesimism. Revoluţionarul nu-şi face iluzii deşarte, însă rămîne ferm şi hotărît în încrederea sa. Acestea sînt trăsături definitorii -ale însuşi spiritului revoluţionar, ale comportării active faţă de fenomene concrete existente şi nu e vorba numai de o simplă structură, de o perspectivă teoretică sau plastică a viitorului. Esteticeşte asemenea trăsături se valorifică perfect în cadrul realismului. Toate vechile definiţii ale atitudinii romantice rămîn simpliste în raport cu asemenea categorii, etc. şi dacă romanticul „pur" din secolul al 19-lea ar fi transferat cu mentalitatea sa în epoca noastră ar rămîne un idilist opac, incorigibil sau un sfîşiat de contradicţii perpetue. In acest sens romantismul contemporan devine echivalent cu spiritul revoluţionar. Romanticul contemporan se loveşte de fenomene care pretind o putere de înţelegere şi o fermitate în acţiune care depăşesc posibilităţile „pur romantice" : în această ipoteză se mai poate vorbi oare de eroi „romantici" fără a goli complect acest termen de conţinutul său istoric? Ne îndoim. In înţeles restrîns, romantismul rămîne în vigoare ca o psihologie de vîrstă, ca o stare de spirit anterioară „experienţelor" cruciale, ca c» etapă de ontogenie psihică, a procesului formativ. Romantismul a fost şi rămîne ţinuta tinereţii, cu lipsa ei de tactică şi totala dăruire de sine caracteristică vîrsiei. cu exagerările şi dilatarea problemelor pe care le pun primele experienţe. Romantismul apare astfel ca cea mai frumoasă „şcoală de creştere" : un tînăr care nu este romantic este inestetic, tot aşa cum un bă-trîn romantic ne apare grotesc. Noi privim cu jind şi emoţie la tinereţe, fiindcă reprezintă o epocă revolută din existenţa noastră. Este exact şi motivul pentru care preţuim literatura romantică a secolului trecut. Ca stil, romantismul apare de asemenea depăşit, lăsat în urmă de progresul literaturii. Ceea ce rămîne posibil astăzi unui roman poetic ca romanele lui Yuri Ia-mivskj sau ale lui Fedin, „Oraşe şi ani", este nu un stil romantic, ci un stil liric, „Fraţii", Giraudoux sau Jean Cassou, „Les inconnus dans la cave", Jean Cocleau, etc. Am citit acum cîţiva ani un articol PORNIND DE LA CRITICI. 165 (de Al. Oprea) în care se găseau trei stiluri în literatura noastră ; clasic, realist şi romantic „Desculţ" intrînd în această ultimă categorie. Confuzia este evidentă. Romanul lui Zaharia Stancu, romanul unui vizionar, unui poet, nu are nici una din caracteristicile stilului romantic, dacă nu vrem să golim această categorie de orice conţinut. Dimpotrivă, stilul şi factura romanului sînt brutale, violent realiste, în spiritul prozei moderne directe. Cauza ? Ne-o arată însuşi tovarăşul Iosifescu într-un' alt articol din volumul său intitulat ...Modern şi anacronic". „Evitarea sistematică a tuturor mijloacelor care fac expresia mai suplă, cramponarea de specii şi de procedee rigide sînt manifestări supărător de anacronice." Nu putem decît să fim de acord cu vigoarea atacului pe care Silvian Iosifescu îl desfăşoară împotriva tendinţelor neo-clasicizante, atît de străine nu numai spiritului modern, dar însuşi spiritului revoluţionar, al realismului socialist. Filistinismul clasicizant, rigiditatea acade-mizanîă stilizată, convenţionalismul neinspirat, caiofil, încearcă să se prezinte drept realism şi însăilarea monotonă — e drept, transparentă, curgătoare, cu sforţări de limbă „frumoasă", cu „probleme specific umane" — a invadat cu deosebire teatrul. Cu „Judecata focului" de Al. Adamescu, în genul istoric, cu „Secretul doctorului Bergmann" în genul cazurilor de conştiinţă, ca „Casa liniştită" în drama familială şi cu „Hanul de la răsctuce" în drama de idei, stagiunea noastră actuală pare să fi intrat definitiv sub zodia unui clasicism conformist presărat ici colo cu mici condimente romantice. Critica teatrală asigură în continuare puerilitatea unui asemenea stil care nu poate fi denumit nici realist, nici clasic, nici romantic, ci tocmai aşa cum îl defineşte Silvian Iosifescu, anacronic. O asemenea literatură fals clasicizantă rămîne la stratul superficial al'explorării sufletului omenesc, face abstracţie de experienţele dramatice trăite de omul simplu contemporan, impinge problematica către un vegetarianism fără colţi, implică o „seninătate",. un „olimpianism" o auto-suficienţă străină umanismului revoluţionar. Cei care teoretizează „clasicismul" astăzi uită că sub această etichetă se ascunde de fapt o condiţie umană istoriceşte determinată, a unei epoci strălucite în dezvoltarea culturii, însă astăzi depăşite. In plin proces, în plină desfăşurare, realitatea noastră este inabordabilă deopotrivă din punctul de vedere al unei concepţii înguste, mic burgheze, din punctul de vedere al compasiunii mic-burgheze faţă de slăbiciunile şi „contradicţiile" omeneşti cît şi din punctul de vedere al „olimpianis-■ mului" eroului ideal, al umanităţii canonice. Studiul despre modern şi anacronic rămîne totuşi unilateral în măsura în care problematica spiritului modern este văzută numai sub aspectul stilului. Care este fundamentarea social-istorică a tuturor acelor caracteristici ale stilului contemporan pe care pe drept cuvînt le scoate în evidenţă Silvian Iosifescu ? In primul rînd trebuie spus că caracterizările menţionate se aplică numai la o parte a prozei moderne şi anume la literatura de problematică socială. Ori, alura tipică a stilului modern realist are o anume întemeiere ideologică, o anume cauzalitate istorică, pe care Silvian Iosifescu nu o scoate în evidenţă. Preocuparea de a-şi angaja opera trebuia să ducă pe scriitorul modern la folosirea unui scris neutru şi aparent inocent, aparent impasibil care să lase să se vadă la fund intenţiile şi jocul autorului fără a-1 mai împiedica prin compromisuri accesorii. Autorul antirealist umblă după manieră şi stil, încearcă să scrie „bine". Realistul contemporan nu pasti-sează decît indispensabila calitate a debitului, a presiunii, a tempoului, a autenticului. El suprimă „principiul efectului" şi deschide larg porţile în literatură irupţiei formelor vorbite, în simplitatea întreagă a stării naturale. Aici trebuie adăugat in acelaş timp că tot analiza ideologico-so-cială ne explică impasul stilistic la care au ajuns unii scriitori care cultivă non-sti-lul, stilul proces-verbal. E vorba de existenţialiştii sau de protagoniştii metodelor 166 HORIA BRATU Quenau care vor să elibereze opera literară de „literatură". Aici apare de fapt contradicţia dintre conţinutul şi forma acestei literaturi: căutarea unui limbaj universal în afara unei universalităţi concrete, încercarea de democratizare absolută a stilului în afara democratizării reale a conţinutului, în numele unui pseudo umanism mistic sau nominal. Stilul modern, alert, supleţea şi transparenţa, rămîn astfel apanajul literaturii realiste, a literaturii prin excelenţă umaniste. El apare astfel ca un stil polemic, ca un gen de „oratio directa" a literaturii interesată să comunice şi nu să epateze. Anacronismul în materie de stil şi individualismul sînt puternic legate între ele. Tocmai de aceea realismul nu poate fi redus la o chestiune de formă, la metodă sau mijloace literare considerate în afara concepţiei despre lume, în afara misiunii artistice. Dacă am considera realismul numai un „stil", transparenţa şi accesibilitatea numai ca apanaje ale realismului, am trebui să considerăm nouăzeci la sută din romanele care apar în occident drept literatură realistă. De la Herve Bazin şi pînă la Andre Maurois, de la literatura „etnografică" americană şi pînă la biografiile romanţate, întreaga literatură comercială urmăreşte transparenţa stilistică şi concizia. Felul în care Silvian losifescu îşi orientează interesul în problemele literaturii contemporane universale apare limpede în articolul său despre George Bernard Shaw, George Bernard Shaw este un subiect ideal pentru un critic în genul lui Silvian losifescu. Problema comicului se pretează perfect pentru tratarea estetică a subiectului iar vastitatea operei constituie un teren ideal pentru cercetătorul îndrăgostit de analize minuţioase. Tocmai de aceea, studiul lui Silvian losifescu, oferă cea mai amplă şi mai judicioasă interpretare a operei lui George Bernard Shaw apărută în romîneşte, depăşind cu mult şi ca spirit cît şi ca tratare — monografia lui Alice Voinescu, care se menţine în general pe problemele mai vechi ale interpretării lui Shaw. Criticul dezvoltă dealtfel tezele unui studiu mai vechi publicat în „Oameni şi cărţi". Insă pentru a depăşi caracterul local, însemnătatea unei simple prefeţe, studiul lui Silvian losifescu -rămîne încă insuficient axat — în ceea ce priveşte informaţia, — pe marele probleme care preocupă exegeza contemporană a operei lui Shaw. Nu se analizează astfel piesele din ultima perioadă a, vieţii, sau cele care în ultimii 20 de ani, au alimentat şi lărgit considerabil celebritatea autorului lui „Androcies şi Leul" — „Clinele cerului" (The Hound of Heaven) şi „Apariţia lui Blanco Posnet'' („The Shewing-Up of Blanco-Posnet"). Tocmai în jurul acestor piese considerate ca un testament artistic al marelui dramaturg englez, interpreţii contemporani ai operei lui Shaw (Norman Nicholson, David Garnett. T. S. Eliott) au încercat să acrediteze ideia că esenţa operei lui Shaw este dezbaterea problemei transcendenţei, conversiunea finală a necredinciosului, care îşi dă seama că singura şi adevărata salvare este credinţa originală,, puritană, auto depăşirea omului prin martiriu. După Norman Nicholson, Shaw reabilitează în ultima instanţă pe toţi eroii, săi, aşa zişi negativi, atacă religia şi clericalismul însă de pe poziţia alternativei quietiste, a revelaţiei divinităţii în forul interior; Joana D'Arc, Lavinia, pastorul Anderson şi Dick Dudgeon (din „Discipolul Diavolului") Blancor Posnet, Barbara Underschaft au în momentul decisiv revelaţia propriei lor condiţii, a necesităţii inexorabile de a salva pe alţii cu preţul propriei lor vieţi. Shaw ar lupta împotriva convenţionalismului şi religiei exterioare în numele adevărului interior. Am amintit de această interpretare tocmai fiindcă ea constituie moneda curenta cu care se discută şi se apreciază opera, lui Shaw în ţara sa de baştină. Publicarea corespondenţei dramaturgului cu Stariţa Mînăstirii din Lincoln, a fragmentelor din jurnalul călătoriei sale în Palestina, au fost regizate cu mare tapaj de istoriografia oficială britanică, pentru a servi scopurilor propagandei protestante. Tocmai spulberarea unei asemenea teze ar fi con- PORNIND DE LA CRITICI. 167 ferit adîncime demonstraţiei lui Silvian Iosifescu pe tema „Shaw — iconoclast", şi ar fi sugerat complexitatea operei sba-wiene. Chiar dacă tema revelaţiei interioare apare de mai multe ori în opera lui Shaw, e vorba de revelaţia sentimentului datoriei sociale şi nu a uneia pur „spirituale". Personajele sale sînt minate de un sentiment cu atît mai profund cu cît nu au nimic din individualismul vitalist, nici din umilinţa creştină. In „Andro-cles şi Leul", martiriul Laviniei nu este decît o apărare împotriva tiraniei romane (punct de vedere pe care Shaw îl subliniază în epilogul său) ; Ioana D'Arc îşi propune misiunea de a scoate pe englezi din Franţa şi de a reda francezilor conştiinţa unităţii naţionale. Acţiunile ei şi apărarea sa în proces merge pe linia colorării activităţii sale cu prestigiul unei misiuni divine. Dacă ar fi făcut altfel, n-ar fi fost urmată de nici o jumătate de duzină de soldaţi. Desigur că aceasta nu înseamnă că ea ar fi folosit revelaţia divină drept simplu pretext, că ea nu ar fi crezut în caracterul divin al misiunii sale. Insă obiectivul ei conştient urmărit a fost pur social şi politic. Cînd salvezi vieţile semenilor tăi, aşa cum fac Dudgeon, Posnet, fără -îndoială că acţionezi în numele solidarităţii umane. Ceea ce atrage pe Barbara Undershaft în „Armata salvării" este în Drimul rînd misiunea ei caritabilă. Comportările care nu se proiectează într-un fel sau altul pe un fond social, care nu influenţează raporturile între oameni, nu au un prea mare interes pentru George Bernard Shaw. * Preluindu-se vechile delimitări enunţate acum 30—40 de ani de Albert Thibaudet, Silvian Iosifescu a fost încadrat în rîn-dul criticilor universitari. împărţirea aceasta moştenită după fizionomia criticii franceze de la mijlocul secolului trecut, este în circumstanţele actuale de la noi, cu totul lipsită de sens. Este G. Călinescu reprezentantul criticii universitare sau al criticii jurnaliste ? Ne amintim că „Istoria" literaturii îl trece în cadrul criticii universitare pe G. Bogdan- Duică. De altfel, la universitate nu se face critică, ci istorie literară. Nisard, Brune-tiere, Lanson, sînt reprezentanţii unei asemenea istorii literare universitare. Cu atît mai puţin, un asemenea calificativ ne apare puţin nimerit pentru a defini personalitatea unor critici care sînt în primul rînd publicişti, publicişti pe frontul literaturii. Ceea ce se poate spune despre genul de critică promovat de Silvian Iosifescu}-este că reprezintă un tip de critică lite.j rară cu o accentuată perspectivă isto-j rico-literară. Avantajele unei asemenea1 perspective sînt indubitabile. Deschizînd seria studiilor scrise pe marginea „Moro-meţilor", Silvian Iosifescu plasează din primul moment — prin cronica sa — discuţia la un nivel înalt, punînd în lumină principalele teme ale criticii „Morome-ţilor". Astfel criticul a fost primul care privind romanul într-o perspectivă istn-rico-literară a sesizat caracterul lui de reacţie antisemănătoristă, de repFcă la formula romanului rural liric siropos, care a inundat literatura noastră la începutul secolului acesta. Silvian Iosifescu a pus în circulaţie formula devenită faimoasă a „disimulării" ca o trăsătură specifică eroilor romanului lui Marin Preda, care apoi a fost atît del amplu desbătută (în special de S. Damian). Recent, criticul Paul Georgescu sublinia faptul că disimularea lui Ilie Moromete nu reprezenta o trăsătură specifică lui Marin Preda. „Eroarea este evidentă scrie Paul Georgescu — pentru cine cunoaşte opera lui Mihail Sadoveanu, a lui Creangă sau a lui Anton Pann. Disimularea are un caracter istoric şi s-a manifestat la ţărănimea apăsată de boieri, ca un mod ocolit de a-şi manifesta sentimentale şi gîndurile, ea a determinat la aceştia vorba rară şi măsurată, fapta chibzuită". „Ţărăniile" lui Moş Ion Roată (G. Călinescu), falsa umilinţă şi falsa neştiinţă a lui Nastratin, le întilnim des la eroii ţărani ai lui Sadoveanu. (eroi ca la reeditarea „Baltagului" de Mihail Sadoveanu. Romînia liberă, nr. 4045). Lucrul acesta este adevărat, — mai mult încă — Iosifescu semnalează faptul că : „Neîncrederea, prudenţa bănuitoare a ţăranului 168 HORIA BRATU în raporturile lui cu orăşenii, reţinerea verbală, răspunsurile îndelung cîntă rite, echivoce au fost de mult introduse în literatură. Aşa sînt ţăranii normanzi din nuvelele lui Maupassant şi mai departe încă, aşa sînt ţăranii din comedia franceză ori italiană a secolelor XVII şi XVIII." Insă aceasta nu infirmă originalitatea pe care o ia procesul disimulării la Marin Preda. Aşa cum remarca Silvian losifescu : „Ceea ce-i aparţine lui Marin Preda este că pătrunzind mai adine, nerămînînd doar la pitorescul unui tip văzut dinafară, el caută în viaţa de fiecare zi a eroilor săi felul diferit în care aceştia îşi calculează vorbele şi tonul. Nu mai e vorba de o trăsătură redusă la laconism şi la răspunsuri in doi peri. Nu mai e vorba atei de un ţăran în genere. La Tudor Bălosu care-şl sporeşte stăruitor pogoanele, la micul proprietar Moromete ori la Tugurlan reacţia lentă şi neîncrezătoare capătă nuanţele legate de poziţia socială a fiecăruia, de situaţiile deosebite la care au a răspunde. La Moromete disimularea devine un sistem complex de a ocoli feluritele primejdii ale existenţei de mic proprietar. De aceea, Moromete are adesea două limbaje paralele". E vorba deci de un sistem complex de reacţii defensive, însă — adăugăm noi — fără pierderea inocenţei originale şi fără reducerea la o şiretenie rudimentară. Trăsăturile pe care le indică — ca orice trăsături — nu sînt inedite în „sine" şi fiecare în parte au mai putut fi întîlnite în literatură — aşa cum just remarcă Paul Geor-gescu. Insă „morometismul" ca mod de viaţă, disimularea ca apărare şi în acelaşi timp ca distracţie inocentă, ca reflex al vitalităţii, a bucuriei de a trăi şi în acelaşi timp ca instrument de populare a solitudinii, ca mijloc de-aşi depăşi umilitatea, reprezintă o formulă inedită în literatură, ecloziunea unei viziuni originale asupra ţăranului romîn. Tipul „juisorului" în mediul ţărănesc, cu o motivaţie psihologică specific modernă, colorată pe un fond tragic determinat socialmente — iată elementul distinctiv care deosebeşte romanul lui Marin Preda atît de literatura lui Dosto-ievski cît şi de literatura rurală anterioară cu care prin genul proxim are incontestabile asemănări. Dacă Silvian losifescu s-ar fi ocupat mai intens de analiza operelor literare, de cronica -literară, el ar fi putut juca în critica literară actuală un rol asemănător cu cel jucat de Pompiliu Constantinescu între cele două războaie mondiale. Din păcate însă, criticul nu se pronunţă în legătură cu majoritatea operelor care au apărut la noi. Ca aproape toţi criticii clin generaţia sa, losifescu preferă să-şi spună cuvîntul după ce focul discuţiei s-a stins şi pasiunile s-au liniştit, evitînd cu străşnicie . polemica. Lucrul acesta nu poate decît să dăuneze des-voltării criticului şi literaturii în genere. Faţă de numărul relativ mic de cărţi care apar, nu este de conceput ca un critic de amploarea şi prestanţa lui Silvian losifescu să nu analizeze opere de -însemnătate în literatura noastră ca, de pildă, „Cronica de familie" (acelaş lucru se poate spune despre Ov. S. Crohmălniceanu sau despre Paul Georgescu). Criticul literar nu este nici oracol şi nici instituţie de proorociri, iar judecăţile sale de valoare nu au caracterul unui pro-nunciamento. Indiferent de statele sale de serviciu, criticul rămîne un propagandist ,al literaturii, implicat puternic în viaţa literară a epocii sale. Oricît de mare s-.ar arăta susceptibilitatea scriitorului, oricît de amare sînt experienţele dialogului cu colegii de confrerie, oricît de puternică ar fi presiunea diferitelor interese divergente, oricît de mare ar fi riscul raportării la lucruri efemere, criticul este dator să se angajeze cît mai adînc în controversa literară. cărţi noi ELENA FAR AGO : „POEZII"*) Debutînd în 1902, sub pseudonimul Faima, in paginile ziarului ,,Romînia muncitoare", cu poezii de factură socială, Elena Farago s-a afirmat apoi că o poetă fecundă şi înzestrată. Primul el volum de ,,versu'ri", apărut în 1906, la Budapesta, în editura revistei „Luceafărul", căruia N. lorga i-a făcut o elogioasă primire în „Sămănătorul" a deschis şirul a peste zece volume, clteva din. acestea fiind închinate micilor cititori. Ediţia apărută acum sub supravegherea lui Liviu Călin, el însuşi poet, cuprinde ■cele mai reprezentative poezii ale Elenei Farago din volumele „Versuri" (1906), „Şoapte din umbră" (1908), „Din taina vechilor răspîntii" (1915), „Nu mi-am plecat genunchii" (1926) şi „Din traista lui Moş Crăciun" (1947). In plusr reproduce, pentru îniîia oară, unele poezii rămase în periodice, cum sînt cele publicate în „Rominia muncitoare", „Cuget clar" şi „Revista Fundaţiilor" interesante pentru definirea evoluţiei, glndirii şi at tei Elenei Farago. In întîiele ei poezii, scrise sub influenţa mişcării socialiste de la începutul acestui veac şi publicate în „Rominia muncitoare", Elena. Farago îşi mărturisea îndurerarea în faţa suferinţelor umane. In „Reflecţii", îndemna : Te du în lumea celor ce nici nu ştiu ce-i visul, Coboară^te în fabrici, colindă prin spitale Si vei pricepe-atuncea ce-i culmea, ce-i abisul. Intrlnd în atmosfera sămănătoristă, prin alăturarea la revistele „Sămănătorul", „Luceafărul" şi „Ramuri", poeta nu se lasă însă viciată de concepţiile înapoiate ale curentului, ci îşi însuşeşte acele idei sănătoase promovate de Coşbuc şi Vlahuţă şi susţinute de scriitori ca M. Sadoveanu, Şt. O. losif, P. Cerna şi alţii, îndreptate spre luminarea şi ridicarea maselor ţărăneşti. Departe de idilismul Măriei Cunţan, Elena Farago zugrăvea tragismul vieţii robilor pămîntului, le evoca figura istovită de trudă şi suferinţă, ca în poezia „Munca". Cunoscînd soarta amară a ţărănimii, poeta a înţeles sensurile adevărate ale răscoalei din 1907, mărturisindu-şi adeziunea ei sinceră la acţiunile răsculaţilor, în poeziile „Doina", „Patru cruci", „Secetă", „Toamna asta", „Florile dalbe", din ciclul „Martie—Decembrie 1907". Climatul poeziei simboliste a atras-o pe Elena Farago. Poeta nu dispunea însă de suficiente resurse de exprimare abstractă, nu se putea acomoda universului imagistic alcătuit din formule criptice, din asociaţii cerebrale şi metajore cu sens bănuit. De aceea, versurile scrise în mod deliberat în manieră simbolistă, ca cele din poeziile „Durerii", „Un apostol nebun cîntă" sau „La poarta grădinii cu gardul de zid", au mai puţină capacitate emoţională şi intensitate lirică. Elena Farago este o adevărată şi originală poetă atunci cînd se exprimă cu simplitate şi limpiditate clasică, in versuri *) E.S.P.L.A., 1957. 170 CĂRŢI NOI fluide, armonioase, and îşi dezvăluie sentimentele şi gîndurile aşa cum îi înfloresc în suflet. în imagini izvorîte spontan, necontorsionate de preţiozităţi stilistice şt echivocuri. Poeziile cele mai valoroase ale Elenei Farago sînt cele care, cu ingenuitate, cu discreţie şi fineţe, în versuri melodice, de largă vibraţie lirică, aduc laudă iubirii curate, cîntă sentimentul matern, setea de viaţă, pitorescul naturii. Poeziile erotice ale Elenei Farago sînt suave, închid în ele nobila simţire şi aspiraţie către iubirea pură, sînt confesiuni spuse parcă în şoaptă, cu glasul copleşit de emoţia unei vii arderi lăuntrice, — ilustrativă în acest sens fiind poezia „Iubeşte-mi mîinile""... Iubeşte-mi mîinile Şi ochii Şi iartă-ile dac-au fost clipe In care n-au ştiut să-ţi spună. In care n-au putut să-ţi dea Atît cît ar fi vrut, Atîta — cît poate doru-ţi le cerea In dragostea. In îndoiala, In desnădejdea unei clipe... Sentimentul matern este exprimat cu graţie, în versuri de reală intensitate emoţională, mărturisind sensibilitate şi o nobilă puritate izvorită din toate fibrele sufletului. Poezia „Dacă-mi aplec smerit genunchii", din ciclul „Din preajma leagănului"\ este unul din cele mai turburătoare cîntece de leagăn, în care cîntecul mamei devine fierbinte şi adînc umană rugă: Dacă-mi aplec smerit genunchii Şi mîinile mi le-mpreun, Nu mă gîndesc să fie, Doamne. Nici cel mai drept, nici cel mai bun. Poeziile Elenei Farago cuceresc printr-un cald sentiment de umanitate, prin trăirea autentică a stărilor afective, prin melodice lor lăuntrică temperată. Teodor Vîrgolici EUSEBIU CAMILAR: „CARTEA PORECLELOR" ') Dacă s-a crezut pînă acum că subiectele filologice sau lingvistice nu pot interesa în nici un chip beletristica şi nu au nici o şansă de succes dacă ar reuşi să se strecoare în ctinput preocupărilor artistului, volumul lui Eusebiu Camilar „Cartea poreclelor" dovedeşte tocmai contrariul. Fenomene curioase de limbă, ciudate în comportare, cu biografii pitoreşti şi istorisiri anecdotice îşi păstrează interpretarea ştiinţifică a cercetărilor de specialitate, fără a se neglija întrucîtva „cadrul" literar al prezentării. Se fac două lucruri concomitent, dealtfel destul de disparate la prima vedere : lingvistică şi literaturăi ştiinţă şi artă, îmbinate însă cu „arta" meşteşugarului de slove care ştie să strunească sunetele, să le combine şi să le asculte în vrajă melodiile. Ai, ca cititor, satisfacţia emoţiei estetice dar şi pe aceea a curiozită- ţii intelectuale împlinite. Volumul are înfăţişarea frunzărindu-l, a unei culegeri de schiţe şi într-adevăr Camilar preface fiecare „caz" de limbă într-o pagină literară bună, „poreclele" fiind nişte veritabile schiţe cu pretexte de limbă, în ultima instanţă. Umanitatea de la care porneşte sînt cuvintele aride, vorbele de „duh", cele înţelepte spuse ca o luare aminte pentru omul „prost" şi ca mulţumire pentru înţelept, făcîndu-le pe departe comentarii savante, ori pregătindu-le să apară în vesminte scumpe de mătăsuri şi broderii poetice. Fiecare „poreclă" are o istorie proprie, viaţa ei cu peripeţii comice ori dramatice, cu existenţa liniştită ori ameninţată cu dispariţia dintr-un moment în altul, venind pe lume în chinurile facerii ale mai multor generaţii de oameni ort într-un mod cu totul ridicol şi neaşteptat. *) E.S.P.L.A., 1957. CĂRŢI NOI Nu numai cărţile — ca să nu spunem oamenii — dar şi cuvintele îşi au soarta lor. Unele mor în fragedă pruncie fiind concepute în afara naturii fiinţei lor, altele sînt îndrăgite deodată de toată lumea sau privesc mîndre din cercul restrîns în care sînt ţinute cu grijă, unele — schimbate dintr-un mediu în altul — se ofilesc şi produc degeneraţi, altele dispar urmlnd legea firii, dar sînt destule şi cu sorţii fericirii permanente care-şi măsoară vîrsta cu cea a societăţii umane. Tot ce face Camilar în ..Cartea poreclelor", deşi par mărunţişuri, sînt lucruri dificile de realizat bine, pentru că sînt mărunte şi trebuie lucrate cu lupa de fineţe implicînd experienţă şi cultură folclorică sub raport lexical, informaţie, date şi gust. Este dealtfel şi domeniul spre care merge din plin talentul scriitorului. Cuvintul devine un „joc" al creatorului, la care conlucrează fantezia, arta de a nara şi pasiunea de a face cunoscute sub orice forme aspecte din lumea cealaltă a Moldovei. Cuvintul, „poreclă" retrezeşle amintiri cu caracter biografic sau din umanitatea rurală dinspre dealurile şi văile muntoase ale Moldovei. Printr-o ,,porectă" Camilai intră in Istorie. în tradiţii şl în primul rina in suflet. Florea viteazul e un flăcău ajuns haiduc de pe utma unei dragoste cu o fata de om bogat, Şorop scufundătorul e un liercule al satelor devenit legendar prin puterea trupului şi prin bunătatea inimii pe acelaşi""măsură. Popa Duc cade într-o dragoste pătimaşă pentru o crîşmăriţă, face o crimă şi sfîrşeşte tragic. De fiecare cu-vînt se leagă o frîntură de suflet, o Imagine a vieţii, - o pagină de istorie neconsemnată de documente dar păstrată cu sfinţenie de tradiţie. „Ţara lui Papuc" care vrea să însemne ţara fărdelegilor săvîrşite pe vremea fanariotului Mavrogheni în, slujba căruia era acest Papuc, e un crîm-pel de cronică transcris într-o limbă de savoarea paginilor din Sadoveanu. „Logofătul Dreptate" e o evocare dintre acelea care trebuie pomenite între paginile antologice ale scriitorului. Cîmpul uscat, văzduhul înfierbîntat, arşiţa care a transformat totul în scrum şi în colb sînt surprinse de penelul unul maestru al culorii. Grupurile de ţărani cu chipurile înegrlte de griji şi cu pîntecele supte de foame, care merg cu coasele spre locuri bincuvîntate, tîrîn-du-şl picioarele prin ţarina drumeagurilor e un tablou sugestiv care ilustrează sensibilitatea artistică şi puterea de a plasticiza a scriitorului. imaginea urmelor paşilor care îngrozesc pe ţărani făcîndu-i să se gîndească la mulţimea care s-a scurs înaintea lor in căutarea unei bucăţi negre de piine, e un leitmotiv înfiorător, cu efecte emoţionale vizuale puternice. Un popor rătăceşte în turme sub vitregia naturii şi a stăpînllor ca să cerşească un pumn de mălai! Scriitorul este şi el un liitru al satului, umblat mai mult prin streini şi cu ştiinţă de carte. In sufletul lui s-au strîns toate în-tîmplărlle alor săi, încît poate ajunge pînă la o mie si una de poveşti. „Cartea poreclelor" este ca procedeu un fel de Hanul Ancuţei unde s-ar povesti cum se scotea păcura odinioară şi cum s-a inventat luminatul cu oglinzi al adîncurilor puţurilor', minune de necrezut pentru cinstita adunare („Nopţi amare") ; înşelarea bietei femei care a crezut că perimetru petrolifer înseamnă pensia de pe urma soţului mort în război şi a iscălit hîrtia prin care se cerea să fie de acord %:u exproprierea pă-mîntului unde avea casa, umblînd pe urmă deznădăjduită în căutarea domnului Vacuum-Oil, cel de care l-au vorbit domnii clnd i-au dat banii („Domnul Vacuum-Oil) ; sau istoria fetei celei frumoase care i-a cerut streinului ce o peţea să-i dea. voie să coasă flori. Piesele din „Cartea poreclelor" sînt ca motivele dintr-o scoarţă, de culori diferite, combinate cu pricepere, producînd emoţie tocmai prin arta repetiţiei şi a modului cum n'uanţează fragmentele. Cîteodată „porecla" este neglijată, înce-pînd să pătrundă în povestiri, legende ori întîmplărl .neobişnuite aparţinînd unei lumi de demult, devenite folclor. Ele fixează acele momente de deliberare poetică ale omului simplu, cînd s-a născut doina şi 172 CĂRŢI NOI DUMITRU CORBEA: „AŞA AM ÎNVĂŢAT CARTE"*) ...S-a cam scurs de-atunci un pătrar de veac. Tn salonul literar al lui E. Lovinescu — agitaţie (ca de obicei). Un pluton de poeţi îşi disputau gloriile şi o mulţime de prozatori năsăleaui cu tone de manuscrise: se aprindeau, sub tavanul burghez, flăcări şi fiecare se dorea (bovarism dîmboviţean) altcineva — ori ce, numai ce era nu. O ■legiune de dramaturgi, de eseişti şi. de filosofi de variate şcoli şi curente se alătura „vizionarilor" şi alcătuiau în cîrdăşie un cor straniu de care te puteai amuza dacă nu te stingherea. Se vorbea tare. — se desfiinţau nume notorii cu o repeziciune de prestidigitator. Fioroşi şi definitivi, cena-cliştii dărîmau statuile sub privirea mult comprehensivă şi uşor sceptică a amfitrionului. Printre aceşti temperamentali — cineva se deosebea. Era un tînăr, în aparenţă sfios, cu o dulce-cîntat-v orb ă moldovenească. L-am desprins din rîndurile iconoclaştilor. Era Dumitru Corbea. El participa într-un fel cu totul personal la dezlănţuirea fugo-şilor hotărîţi să distrugă moaştele mişcătoare de pe vremuri ale Academiei — în ■care nu s-a îngăduit intrarea lui Eminescu. sau a lui Creangă, a lui Caragiale sau a lui Coşbuc, a lui Macedonski sau a lui Hogaş — îmbuibaţii prestigioaselor reviste şi ale cafenelii unde se confirmau sau infirmau valorile. Literatura lui n-avea nimic din înfăţişarea pămîntească a stihuitorului şi a povestitorului. Acest ţăran cuminte, găzduind pe buza palidă zîmbetut omului încercat de asprimea experienţelor de viaţă, într-o societate absurdă, mîncată de cancerul contradicţiilor de tot felul, ştia să-şi strige versul şi să-şi desfăşoare povestea. Nici o sincronizare între făptura umană a vînăto-rului de metafore şi rodul strădaniilor sale creatoare. Mai tîrziu, după ce s-au aşternut peste masca lui anii — ani grei — am întilnit un Dumitru Corbea care îşi con- firma în toate felurile literatura. Astăzi el işi însemnează cu pietre albe trecerea prin latifundiile poeziei şi aduce propria sa culoare în fiecare chiot pe care îl scoate. E un condei care se aplică în variate genuri şi în toate cu ceea ce e umanism, patos. Cînd urcă pe culme şi se bucură de victoria dreptei orînduiri sau cînd reînvie aproape legendara figură a lui Barbu Lăutaru, cînd povesteşte despre oameni şi întîmplări sau cînd îşi mărturiseşte neliniştile şi proiectele — în toate împrejurările — Dumitru Corbea pune patos. Prin urmare, şi în această culegere de amintiri şi de portrete pe care o intitulează autobiografic : „Aşa am învăţat carte". Ce interesează îndeosebi în noua sa lucrare? înfăţişarea copilului precoce, trăindu-şi viaţa în condiţiile vechei rînduieli, cînd foamea şi boala şi ignoranţa bîntuiau satele noastre ? înfăţişarea bătrînului (tata-bătrîn) sau a lui moş Vasile (golan, bătrîn şi beţiv) sau a lui Toader 7 Ambianţa vechei armate cînd bătaia, mita, abuzul şi teroarea erau, cum s-ar zice, în ordinea „firească" a lucrurilor ? Fireşte, cînd asistăm, graţie autorului, la suferinţele îndurate de micuţii satelor, hămesiţi şl desculţi, trimişi în pofida voinţei părinţilor, copleşiţi de necazuri, la un simulacru de şcoală, — cînd luăm cunoş-tiinţă de apariţia „profesorilor" de talia unui Turcu, a unui Vaslliu sau a unui Feticu — ilare şi detestabile figuri ale dăscălimei de altădată, — cînd privim, defilînd pe dinaintea ochilor noştri uluiţi, ceata litariţelor, a Leoniinelor, a Liţelor, participăm la reînvierea unei epoci, dispărută pentru de-a pururea. Şi, desigur, ne interesează fabulaţia, plină de documente omeneşti. Dar ceea ce se cuvine să reţinem e capacitatea autorului de a zugrăvi, cu mijloace simple, caracterul unor indivizi posibili. *) E.S.P.L.A., 1957. CĂRŢI NOI 173 numai în vechea societate. Ni se va putea obiecta: şi azi mai sînt poate profesori superficiali, indiferenţi, ignoranţi. Or fi! Dar profesorii Iul Corbea nu constituie nişte excepţii: ei au fost văzuţi de autor în acel colţ de ţară unde şi-a trăit anii copilăriei; au fost văzuţi, însă, şi mai pe întreg cuprinsul ţării vechi. Iar un tip ca Achille Oprea, avocat şi-apoi colonel, care îşi brutalizează subalternii în chip fioros nu mai e posibil as-tăzi. Precum nu mai sînt posibile nici scene de felul celela petrecute în oştire cînd îl schin-giuieşte pe loader. Precum a dispărut sublocotenentul-periufă (Titus) care îndură toate umilinţele din partea colonelului Achille Oprea în speranţa avansării. Corbea ştie să portretizeze, fără a între- buinţa o culoare neutră. El nu face parte din categoria prozatorilor obiectivi. El ia parte la acţiune şi are un penel personal De care îl mlnuieşte cu pricepere. Deputatul Pironescu (l-am cunoscut şi noi multiplicat în variate exemplare) e un personaj al trecutului, intrat definitiv în groapa cu orori a unor vremuri moarte. Ca atîţia alţii din carte. Personajllle captivează atenţia lectorului, nu numai prin ceea ce s-ar numi originalitatea lor sau prin modul în care sînt zugrăvite — ci şi prin poziţia autorului care povesteşte — dar ia şi atitudine. E cartea unui poet realizat în epică — dar şi a unui luptător. I. Peltz DAN HĂULICĂ si I. D. BĂLAN: „CULEGERE DE TEXTE LITERARE"*) Printre manualele şcolare apărute anul acesta, în chip deosebit ne-a atras atenţia Culegerea de texte literare, vol. 1, pentru clasa X-a, semnat de Dan Hăulică şi 1. D. Bălan. Asumîndu-şi o sarcină grea, şi cu atît mai grea, dacă ne gîndim că o bună parte dintre scriitorii de după 1900 nu erau încă studiaţi de pe poziţii marxiste (Angliei, Goga, Minulescu), autorii au reuşit să întocmească o antologie literară, care merită neîndoios toată încrederea profesorilor şi elevilor. Cele două mari capitole: Reviste şi Autori demonstrează nu numai competenţă — şi spirit critic, — uneori absente în unele cărţi de şcoală vechi — dar şi înţelegerea exactă a menirii pe care trebuie s-o aibă manualul în procesul de învăţămînt. Primul capitol care ni se pare de altfel şi cel mai interesant sub raportul realizării critice, conţine prezentări ale principalelor periodice literare de la începutul sec. XX. „Sămănătorul" şl „Luceafărul", „Evenimentul literar" şi „Viaţa romînească", „Literatorul" şi „Viaţa nouă", „Viitorul social" şi „Facla", devin cunoscute cititorului prin intermediul unor comentarii judicioase, în care stricteţea informaţiei is-torico-literare (anii şi locul apariţiei, colaboratorii, etc.) se îmbină cu interpretarea ponderată obiectivă şi principială. Astfel „Sămănătorul" e urmărit în diversele lui etape, de la patriotismul sincer al întemeietorilor (Vlahuţă şl Coşbuc) la naţionalismul Iul N. lorga şl la şovinismul agresiv ai lui Aurel C. Popovici. Viziunii estetice confuze şi greşite a „Vieţii romîneşti" şi a „Sămănătorului" i se găsesc explicaţii, pe bună dreptate, în ideologia burgheză sau liberal-burgheză de care erau animaţi conducătorii celor două reviste. Spirite atente, autorii nu confundă însă naţionalismul şl idilismul sămănătorist cu tendinţele progresiste ale „Vieţii romîneşti" mai ales din prima serie, cînd publicaţia ieşeană se o] la aproape de poziţiile populare. In continuare se demonstrează că existenţa unei ideologii eronate n-a împiedicat pe cei mai buni scriitori să se dezică de la în- *) „Ed. Didactică", 1957. 174 CĂRŢI NOI gustele deziderate politice ale doctrinari. iZ 'o SQ CrSeZe °pere valor°ase, realiste, (M. Sadoveanu, Şt. O. Ioslţ, D. Anghel, O. Goga, G. Topirceanu. Brătescu-Voi-neştl, Gala Galactlon. etc). împotriva concepţiilor diversioniste susţinute de Stere şt Jorga, se va ridica „Viaţa nouă" a lui Ovid Densuseanu. care constituie una dintre primele reacţii estetizante. Caracterizîndu-i orientarea, autorii nu cad în maniera sociologlstă, 'care ar fi eliminat în chip categoric o asemenea problemă din sfera analizei. Dimpotrivă, ei se apleacă atenţi asupra colecţiei subliniind meritele de istoric literar şi cultural ale profesorului Ovid Densusianu adevărată somitate a lingvisticii 'romî-neşti, prin acea monumentală „Histoire de la langue roumaine". Remarcabil de asemenea este amplul, comentariu con-sacrai „Literatorului". în care întîlnim consideraţii asupra genezei simbolismului ca şi asupra sensului profund social si uman a poeziei lui Maiakovslzt. Desi trebuie să ţinem seama în permanenta de cercul de cititori căruia se adresează antologia, totuşi resimţim o lipsă in prezentarea „reacţiunii estetizante" de la începutul sec. XX. Ni se pare inexplicabil de ce autorii nu pomenesc ' nimic despre bătrîna „Convorbiri literare" care in ciuda epocii de declin, continua totuşi ideologia junimistă. In acelaşi timp re simţim omisiunea „Convorbirilor critice" revistă condusă de Mihail Dragomirescu una dintre baricadele estetismului dinaintea primului război mondial. Dacă ar îi fost măcar semnalate şi aceste periodice — am fi avut o imagine întregită a frontului estetizant, căruia autorii nu-i opun ca atitudine ideologică marxistă decît „Viitorul social". Menţionarea „Vieţii sociale" a lui N. D. Cocea ca si o scurtă rememorare a „Contemporanului ar fi fost binevenite, cu atît mai mult, cu cît în antologie sînt incluşi o serie de scriitori care au colaborat în tinereţe la vechea ■tribună muncitorească. Alături de prezentarea revistelor, grupate după afinităţi şi orientări estetice, parcam tot ca o contribuţie pozitivă a lut Bălan şi Haulică alegerea textelor ilustrative, reprezentînd concepţiile teoretice şt critice. In felul acesta caracterizări esint şi mai aproape de obiect, ete puţind fi confruntate direct şl imediat cu opiniile lut Vlahuţă şi Iorga, ale lui Stere şi Ibrăileanu, ale lui Macedonski sau Ovid Densusianu. Spiritul matur şi chibzuit al autorilor se dovedeşte şi aici prin selectarea unor fragmente integral semnificare pentru ideile estetice progresiste la greşite la alţii. AsuPra celui de-al doilea mare capitol mai T"' C°nsidera^ noastre vor fi ma rstnnse, ele privind nu attt lista autonlor, cit prezentările şi alegerea tex. zintfinT' ^ ° ant0l°Zie re^- euisau 7 maSU/'ă COmePtla * gustul entulT C60\Care m alCâtuit-°- Co^'- ral s'e :T:ltate C,Pare în m°* natu-'ol, şt efortul trebuie depus în direcţia unei cunoaşteri profunde n , ' SPni.„!„; t , . lJrUlUnae « scopului si TedeTaC6St P"nCt de vedete, Haulica şt Bălan au fost într-un le avantajaţi, deoarece aveai o dliZ Zipc7t'rutativă'acercui^^ - ti o ate aCestea' ei n-au fost scutiţi t un anume arbitrar, aşa cum poTnu «nemnici noi acum cînd ne pre'gătim să lot mulam unele obiecţii. Ceea ce ni se pare clar este că autorii t'ebutau sa aleagă textele „clasice". In acelaşi timp ei aveau obligaţia să ofere pe tun pTţă-0 imagine completă« tot lor, chiar prin intermediul... fragmente-lot. Nu putem spune că Bălan si Haulică au procedat altfel. Textele propuse de "Hire dinşti demonstrează, în genere, 0 largă ^elegere a scopului educativ al mangalului, m sensul unei educaţii estetice superioare. In unele cazuri, există totuşi lacune, provenind nu atît dintr-o alegere nepotrivită a textului, cît dintr-o prea mare economie, care, în ultimă instanţă, sărăceşte activitatea scriitorilor. Să zicem că în ce priveşte pe Josif, Goga, Topirceanu, la care aş mai fi adă- CĂRŢI NOI 175 agat cel puţin cîte o poezie („Cronicarii" ia losij, „Lae Chioru" ta Goga şi „Viaţa la ţară" la Topîrceanu) — obiecţia ar fi nefundată, Intrucît cei trei poeţi sînt destul de bine reprezentaţi şi aşa. Nu acelaşi lucru ni se poate răspunde la capitolul Brătescu-Volneşti, unde regretăm lipsa uneia dintre cele două bucăţi memorabile, „Pulul" şi „Privighetoarea", la capitolul 1. A. Bassarabescu, unde ar fi trebuit incluse „Pe drezină" sau „Leandrii" şi la Agîrbiceanu — unde am fi dorit un .fragment cît de scurt din „Arhanghelii". Şi mai nesatisfăcător ni se pare capitolul consacrat lui Gala Galactlon, care nu numai că e prea redus în raport cu valoarea scriitorului, dar e văduvit de piesele într-adevăr antologice: „Moara lui Călifar", „La vulturi". „De la noi la Cladova", „Gloria Constantini"', dintre 'Care se puteau reţine măcar una sau două. Cu aceste obiecţii, ajungem la notele bio-blliografice. Ca să spunem drept, nu prea .■am înţeles dece au fost prezentaţi numai scriitorii care în manualul propriu zis ■erau „studiaţi monografic". Atita timp cît manualul nu există (nu ştim să fi apărut pînă la ora cînd aşternem aceste rîndurî) şi mai cu seamă, atîta timp cît el e semnat de alţi autori, considerăm că Dan -Haulică şi 1. D. Bălan aveau datoria să epuizeze întreaga listă a notelor bio-biblio-grafice. Aceasta cu atît mai mult, cu cit in ceea ce au făcut ei se manifestă o contribuţie in chip marcat personală. Acurateţea ştiinţifică a Informaţiei ne întîmpină şi aici, în afara unor regretabile erori privitoare la anul naşterii Iul Topîrceanu (1890 în loc de 1886) şi anul morţii lui Brătescu-Voineşti (1945 în loc de 1946). Interesante prin sobrietatea şl fineţea observaţiilor, prin Informaţia la zi şi prin ponderea critică, sînt notele bio-bibllo-graţice despre Al. Davilla, Macedonskl, Angliei şl Ştefan Petică. O nouă ediţie a manualului ar trebui să ridice la nivelul acestora şi alte note ca, bunăoară cele despre Bassarabescu şl Galactlon, nemulţumitor de sumare. încheind însemnările pe marginea „Culegerii de texte pentru clasa X-a," nu putem decît să aducem încă o dată un cuvînt de laudă celor doi autori, Dan Haulică şi I. D- Bălan, care, în ciuda' greutăţilor ce le-au avut de întîmpinat în interpretarea unui imens material, au izbutit să ofere cititorului studios o sinteză pe cît de plăcută, pe atît de utilă. Florilegiu literar si cercetare ştiinţifică, împăcînd exigenţele didactice cu cele istorlco-lite-rare, „Culegerea de texte pentru clasa X-a" rămîne o reală contribuţie la consolidarea adevăratei culturi umaniste a tinerei generaţii. Al. Săndulescu IOAN AL. BRĂTESCU-VOINEŞTI: „PROZA" *) Brătescu-Volneşti a aparţinut unei generaţii cu o evoluţie curioasă în literatura romînească. Structural, el face parte din generaţia post-eminesciană, epigonică. fals îndurerată, de la 1900. care s-a convertit mai apoi la semănătorism. Bră-iescu-Voineşti, despărţit de Junimea, n-a urinat însă drumul generaţiei, avînd- cîteva principii de viaţă, sănătoase, care l-au salvat. El a fost un poet eminescian slab (se ştie, doar, că a debutat ca poet la „Convorbiri literare"), dar ca prozator şi-a aflat adevărata vocaţie abordînd teme inspirate de-o realitate apropiată lui. După despărţirea de convorbirişti, Brătescu-Volneşti trece prlntr-o perioadă de decepţie, sfîrşită optimist, pentru că G. Ibrăileanu, iniţiatorul noii „Dacii literare" *) E.S.P.L.A., 1957. 176 CĂRŢI NOI („Viaţa romînească) l-a silit (cuvintul e potrivii) să scrie. Dar scrisul său n-a înaintat, cantitativ vorbind, prea mult. In preajma primului război el se încheie cu admirabilele epistole — eseuri antimillta-riste. Generaţia de la 1900 sţirşea acum. Scriitorul a supravieţuit mult timp după aceea şi chiar dacă a mai scris, cariera sa literară se încheie practic odată cu anii războiului. Se sţirşea, de fapt, acum, un veac c-o mentalitate anumită. Din generaţia îndurerată de la 1900, singur Mihail Sadoveanu, graţie talentului său, a trecut acel prag al viziunilor, care-a fost întîiul război, ilustrînd şi desăvîrşind scrisul romînesc multe decenii. Brătescu-Voineşti n-a apucat să treacă acel prag, şi, cu toate că a scos încă numeroase volume, creaţia Iul memorabilă încetează atunci. Se poate lesne înţelege că o operă ce a fost scrisă cu două decenii în urmă, nu mai atîrnă, ideologiceşte, de rătăcirile repurtate ulterior. De aceea pare curioasă şt zadarnică silinţa tov. Mihai Gafiţa, prefaţatorul volumului de proză al Iul Brătescu-Voineşti, de a căuta rătăcirile bătrî-neţii în acte literare încheiate cu mai bine de 30 de ani în urmă. D-sa spune : Brătescu-Voineşti se îndreaptă cel mal adesea nu către antagonismele de clasă, ci către conflictele date de ciocnirile între oameni de mare ţinută morală, şi cel morali, răi, abjecţi. Abaterea atenţiei de la determinarea de clasă a multora din conflicte, ni se pare a fi unul din factorii esenţiali care explică şi dezorientarea autorului din ultimii ani ai vieţii, şl mal ales naţionalismul. Pierzînd un element de bază care putea să explice provenienţa conflictelor, scriitorul, în căutarea unui răspuns, a fost gata să accepte drept explicaţii diversiunea..." După părerea mea, tov. Mihai Gafiţa, punînd faptele lntr-o astfel de cauzalitate, săvîrşeşte o dublă eroare: una de ordin strict literar (personajele operei lui Brătescu-Voineşti n-au o determinare de clasă ? E greu de presupus ! Putem spune chiar că sînt integraţi mentalităţii de clasă înt%'-îin~ procent maxim, unilaterall- zîndu-le caracterul si reducîndu-le posibilitatea de a pătrunde din creaţie în viaţă, ca tipuri individuale, de sine stătătoare. Personajele sînt exclusiv oameni de clasă şi scriitorul nu abate niciodată atenţia de la provenienţa tor, ci o evocă des pentru a explica anumite reacţii ale psihologiei determinate), şi apoi una de psihologie (convingerile omului nu sînt predestinate şi o înlănţuire de cauzalităţi, orlcît de lungă şi admirabilă ar fi, nu poate explica fapta omului de 60 de ani printr-o Idee pe care, se presupune, c-ar fi avut-o la 30 de ani). D-sa are dreptate cînd spune că auto-abaterea atenţiei de la conflictele sociale poate sta ca temelie pentru numeroase-erori ale spiritului. Şi are dreptate şi cină spune că sensul luptei de clasă în creaţia lui Brătescu-Voineşti este de esenţă saint-simonistă (lupta dintre avuţi şi neavuţi., buni şi răi), dar nu are deloc dreptate, cred eu, cind încheie silogismul continuităţii ideilor naţionalist-iasiste ale scriitorului, alegîndu-şi premize care, pe lîngă că: sînt discutabile ca valabilitate, n-au nici o condiţionare. Putem explica atitudinea politică din ultimul timp a lui Liviu Rebreanu căa-tîndu-i cine ştie ce idee din creaţia anterioară, evocată de noi şi anume depistată pentru a ne întregi dialectica ? Şi facem acest lucru chiar acolo unde nu se potriveşte deloc acest raţionament ? Lucrurile mi se par explicabile mult mai simplu şi fără efortul disecţiei într-o creaţie pură. Apa începe să se turbure cînd este turburată. Dacă 'de la Izvor ea curge limpede, sclipind cristalină la soare, şi numai spre vărsare devine impură (şi aici hidrologul poate si trebuie să determine cauzele perturbaţiei), de ce să stabilim o determinare între cele două ipostaze contrare ? Căderea scriitorului s-a produs tirziu, după întîiul război mondial, fiind stimulată de conservatorismul acestei perioade pe care, fatal, îl acceptă şl-l susţine în locul democratismului. Pe lîngă acesta, naţionalismul excesiv, cu corolarul: antisemitismul — erau forme CĂRŢI NOI 177 ideologice ale cercurilor dominante din epoca respectivă şi Brătescu-Volneşti, ca şi alţi scriitori romîni. n-a avut tăria să li se opună. Aşa se face că într-o vreme cînd operele scriitorilor romîni erau sacrificate, cel puţin simbolic, în acele criminale autoda-fe-uri, autorul „Pulului" a susţinut ideologia antiumană a rasismului. Cărţile sale : „Cer mano fobie", Huliganism"... consemnează rătăcirile unui om care, în pragul apusului, s-a abătut de la linia umanistă iniţială a creaţiei sale. De altfel, privit în general, cuvintul introductiv al criticului Mihai Gafiţa mărturiseşte efortul de a se apropia cu căldură de creaţia lui Brătescu-Volneşti. Cititorul care, neapărat, va poposi înainte sau după Lectură printre succintele, dar blnedozatele note explicative, va avea beneficiul de a împrumuta, dacă cumva nu şl-a format, o viziune verosimilă asupra unei creaţii de seamă a literaturii noastre. Se cuvine însă să mai amintim cîteva, hai să le zicem, inadvertenţe interpretative ale studiului introductiv. D-sa spune că mai presus de sensul critic, opera lui Brătescu-Voineşti are un sens moral dominant, raportat la condiţia universală a omului şi mai puţin la planul social, legat de o epocă şl de-o societate. Cu alte cuvinte, criticul ne spune că dramele din creaţia lui Brătescu-Voineşti, cu vădit sens moral, sînt universal umane, aspa-tiale şi atemporale. La o asemenea observaţie nu poţi răspunde decît admiţînd şi negînd în acelaş timp. Dacă avem In vedere „Pulul", „Privighetoarea" şi alte vreo cîteva schiţe, nu prea multe, observaţia rămîne valabilă. Celelalte, majoritatea, se referă însă la o epocă bine definită din evoluţia societăţii romineţt;, urmărind, timp de aproape 50 de ani schimbările petrecute. Este epoca „căderii neamurilor şi ridicării noroadelor", cînd vechile aşezăminte, patriarhale, trebuiau, fie să se convertească, fie să piară. Dispariţia vechilor aşezări a fost dureroasă, aducînd după sine drame umane pe care scriitorul, cu duioşie, le consemnează. întreagă creaţia lui Brătescu-Voineşti este axată pe această prăbuşire a lumii vechi, care în convingerea autorului, aduce goluri de valori. Noua societate nu le poate umple pentru că e rea. Şi în. această suspendare sufletele caste suferă. Sensul moral al artei sale se converteşte în cel critic. Osmoza este profundă şi caracteristică. Aşa încît dramele general umane evocate de creaţia lui Brătescu-Voineşti sînt particular definite, spaţial şi temporal, * * * Culegerea din proza lui Brătescu-Voineşti cuprinde nuvelete şi schiţele din volumele „In lumea dreptăţii" şi „întuneric şi lumină" (alcătuitorul antologiei, neţi-nînd seama de semnificaţia unei opere raportate la compunerea ei, a inversat (după care raţiune?) publicarea volumelor, deşi primul, în ordinea antologiei a apărut cu şase ani după ultimul). Lipsesc cîteva bucăţi remarcabile din opera prozatorului, dar mai ales una: schiţa „Automobilul judeţului" dintr-o scrisoare către D. Pătrăşcanu, publicată în voi. „Firimituri" (1929). Momentul e unic, Brătescu-Voineşti critică aici boierul adaptat. Poate singura dată cînd abordează genul satiric. Şi reuşeşte. Eugen Simion OCT AVI AN PĂSCĂLUŢĂ : „PĂUNUL DE AUR" ') influenţele sadoveniene pare-se au cu- de scriitori. După ce am avut prilejul să prins într-o măsură destul de însem- le constatăm în parte la Radu Theodora nată o anumită parte a tinerei generaţii cu al său „Brazdă şi Paloş" lată-ie din. *) E.S.P.L.A., 1957. 12 — V. Romînească nr. 11 178 CĂRŢI NOI nou prezente în romanul istoric „Păunul de aur" al altui scriitor tînăr, Octavian Păscăluţă. Demn de remarcat este faptul că fără a imita, cum uneori se întîmplă la cei tineri, factura şi tonalitatea lui Mihai Sadoveanu, -atît Radu Theodora cît şi Octavian Păscăluţă au preluat de la maestrul lor însuşirea poate cea mai de preţ fructificînd-o în sensul propriei lor personalităţi creatoare. Este vorba de un anume curs epic specific al povestirii în care vieţile personajelor participante la acţiune sînt realizate prin mişcările lor exterioare, prin faptele lor — de la cele mărunte la cele de mai mare însemnătate. Sub acest raport, ei se găsesc pe linia tradiţională, clasică a romanului. La Octavian Păscăluţă se adaugă o influenţă in plus, aceea a romanului rusesc, însă filtrată tot prin optica sadoveniană. Se ştie doar cîtă în-rîurire a exercitat asupra lui Sadoveanu, „Taras Bulba" de Gogol şi povestirile de vînătoare ale Iul Turgheniev. La Păscăluţă se resimte destul de puternic, mai accentuată chiar decît la maestrul său viziunea naturistă ca s-o numim aşa, asupra epocii descrise şi care apare mai ales în sus-citata scriere a lui Gogol. Eroii săi, răzăşi moldoveni de prin părţile Orheiului, "tn luptă pentru drepturile lor, prezintă unele asemănări cu eroii lui Gogol. Mişcările lor sînt explozive, vitale, dragostea de o accentuată pasionalitate carnală însă nu lipsită de rezonanţe sufleteşti, care se manifestă abrupt, nativ, în alternanţă cu momente de ură şi cruzime. Simţul libertăţii se dezvăluie prin excese, iar nelegiuirile comise, de cele mai multe ori avînd drept teniei intenţii justiţiare, sînt urmate mai întotdeauna de mustrări de conştiinţă. Se înţelege că o asemenea viziune asupra epocii, chiar dacă acordă tablourilor descrise de autor, farmec şi pitoresc — ceea ce de altfel constituie un incontestabil merit artistic — este în acelaşi timp şi o slăbiciune. Căci nimeni nu va putea nega faptul că în definirea temperamentului, autorul ar fi trebuit sa se orienteze spre surprinderea unor trăsături specifice locului şi timpului acţiunii eroilor săi Această slăbiciune însă este numai parţială, căci se referă doar la o parte a eroilor puşi în mişcare. Probabil că a existat din partea autorului o intenţie de a sublinia anumite similitudini de reacţii temperamentale între eroii săi şi cei ai lui Gogol pentru a marca şi mai precis două destine istorice apropiate. In imaginea domnitorului Constantin Cantemir, autorul izbuteşte să concentreze specificul spiritului moldovenesc, o anumită tendinţă spre reverie, pasiune pentru preocupările cărturăreşti unite cu un soi de biîndeţe caracteristică. Viaţa sufletească a domnitorului are o desfăşurare egală cu ea. însăşi, un calm interior ce tinde să ascundă uneori mari frămlntări interioare. Chiar cursul epic al romanului reeditează într-un fel tonalitatea acestui personaj. De aceea lectura pare puţin obositoare cu toate că plasticitatea descrierii izbuteşte să fure atenţia cititorului. Fără îndoială autorul, deşi la începutul carierei sale scriitoriceşti, dovedeşte însuşiri ce lasă să se întrevadă o ascensiune treptată pe drumul făuririi propriei sale personalităţi creatoare. . Este însă esenţială pentru Octav Păscăluţă eliberarea de modelele de la care în chip firesc porneşte ori ce debutant. V. Mo'glescu MIHAIL CRUCEANV: „POEZII ALESE" *) Poezia lui Mihail Cruceanu s-a Ivit sub zodia a două figuri reprezentative din literatura noastră: Alexandru Macedonskt şi Ovid Densusianu, şi va purta cînd am- prenta uşor de recunoscut a unuia, cînd ecouri prelungite din opera celuilalt. In anii debutului, poetul s-a bucurat de norocul de a-l fi avut drept mentori pe aceşti *) E.S.P.L.A., 1957 CARŢ1 NOI 179 înflăcăraţi căutători de orizonturi noi. în acelaş timp, personalitatea lor covîrşitoare era pentru tinăr o neşansă, căci greu şi-ar fi putut contura un nume la umbra lor, Atît şcoala Literatorului, cît şi cercul din jurul Vieţii noi, nu au condus poezia pe calea înnoirii cu exclusiva putere de convingere a pontificilor. Lîngă ei a lăsării o seamă de tinere talente, care în adoraţie faţă de maeştri, şi-au dat întreaga lor contribuţie, entuziastă, pentru aceleaşi Idealuri. Discipolii profesorului Densuşianu n-au fost mai puţini la număr decît ephebii lui Macedonski. Cruceanu, după ce l-a. frec. vental pe acesta, s-a alăturat cu egală ardoare primului, iar poezia sat de început prinde sevă în climatul amîndurora. Toţi tinerii de la cenaclul din strada Dorobanţi vădesc certe înrudiri temperamentale. Ei dau versului un acelaş colorit (cînd prea roz. cînd mohorît din cede afară) şi îl cizelează in gustul maestrului, care va lăsa în flecare din ei cîte o particularitate a expresiei, cîte-o imagine avîntată. dar mai cu seamă acel aer de frondă, menit a ocoli drumul anchilozat în formule stereotipe. Bună parte din lexicul, expresiile, sau Imaginile din opera lui Ştefan Petică, Ion Minulescu. Al. T. Stamut tiad. Eugenia Ştefănescu-Est şi D. Kama-bait, o găsim şi la Cruceanu : ..candelabre", „temple", „parcuri devastate", „fecioare pale", -„roze", „zări de fum", „idile defuncte", ,/egrete Urzii" etc. Atît Stamatiad, cît şi Minulescu sau Cruceanu se îngemănează, apoi, în aceeaşi familie, prin comuna lor afecţiune de caldă prietenie, aproape un cult, pentru memoria Iul Petică şi Cezar Săvescu, cărora le închină, fiecare, cite un poem. Aici trebuie situată poezia Iul Cruceanu. în acest — am zice — colectiv din preajma Iul Macedonski şi Densuşianu. Primul volum Spre cetatea zorilor apare, dt bună seamă, sub sigiliul liricei mace-donsklene. dar şi cu reminiscenţe aşa. da învederate din chiar amicii mai apropiaţi ai poetului. ,,0 fecioară-n zorii zilei la fereastră mi-a bătut./Mi-a bătut cu amintirea celor de pe urmă ore", unde repetiţia seamănă izbitor cu. ..Mi-a bătut aseară toamna-n geamJMi-a bătut cu degete de ploaie". Iar poezia Cînta o femeie din volumul Fericirea celorlalţi, prin cadenţă, refren şi ton, e — aproape — o variantă a cunoscutei romanţe Cînta un matelot la proră. Ceea ce ne îndreaptă spre concluzia că tînărul Cruceanu jinduia, pe ascuns, la gloria confratelui său Ion Minulescu, premiantul întîi din şcoala lui Macedonski- Cruceanu a fost în anii aceia un mare entuziast şi un înflăcărat rîvnitor la celebritate. A urmat chemării de înnoire lansată de Vieaţa nouă, fiind printre cei mai ardenţi propagatori ai simbolismului, în care acţiune, pe Ungă partea de contribuţie a criticei, înşişi poeţii fui avut un însemnat rol de teoretizatoril I. Minulescu deschidea paginile Revistei 'Celorlalţi (în. cliise definitiv la numai trei numere după apariţie), cu acest incendiar îndemn: „Aprindeţi torţele să luminăm prezentul literar!". Pe cînd N. Davidescu, socotea, cu emfază şi cu destulă doză de narcisism că pînă la simbolism nici nu a existat literatură romînă. Acestei orientări venea săi se ataşeze şi Cruceanu, intreprinzînd o anchetă în jurul poeziei noi („Rampa", 1912). După cum însă Macedonski a lăsat să-i picure din nectar în corola poeziei lui Cru-ceanui tot aşa s-a scuturat în ea cîte ceva din polenul noului mentor. Toamna pe stradă, din volumul Lauda Vieţii, în privinţa procedeului (rotirea în jurul cifrei trei, redarea stărilor afective prin sollioc-viu, finalul apăsător), descinde, s-ar putea zice, direct din frumoasa bucată a Iul Densuşianu : La răspîntia neagră. Unde este Cruceanu singur, sau dacă nu chiar singur, unde excelează ? îl găsim, mai întîi, în ciclul Poemele oglinzilor, un cu adevărat personal şi interesant exerciţiu poetic, exempliflcînd prin el însuşi simbolismul. Poetul vede nu obiectul, ci imagina lui în oglindă. Luciul apelor din oglinzi trezeşte în noi sentimente de veselie sau de tristeţe, după cum ele sînt aşezate într-un salon de bal. sau lîngă un catafalc, în fragmentul din Poemele oglinzilor dedicat memoriei lui Petică şi Cezar Să- 12* 180 CĂRŢI NOI vescu, se reflectă aprinsa luptă pentru cucerirea noilor acorduri. Să „ocolim" oglinzile vechi, deoarece .In apa ştearsă, enigmatică, ciudată, S-a-nfipt un ochi ce ne priveşte, dar nu vede, Un ochi ce-ascultă, dar n-aude, nici nu crede. Un ochi tăcut ce nu clipeşte niciodată ! Să le-ocolim : durerea lor oricît de mută, Oricît de mare poate fi. e-o ironie, Să le-ocolim : tortura lor e-o nebunie. Să le-ocolim, tăcerea lor e o insultă. Ciclul vitrinelor din Altare nouă, sporeşte accentuat nota personală a poetului, flecare dintre vitrine fiind o altă şi altă lume. Sufletul copilului e surprins în deplina candoare a lui, în Vitrina păpuşilor, unde e greu să distingi cînd e vorba de fiinţa vie, cînd numai de prototip. Iar în culegerea Fericirea celorlalţi, tot acel parcurs al Străzilor, e străbătut, de autor, cu respiraţia unui mare îndrăgostit de oameni. Sînt paşii mulţimii, căruia poetul i-a dat tributul atîtor ani de luptă. Toamnele Iul Cruceanu (se găsesc aproape în fiecare din culegerile de versuri), nu sînt iremediabil deprimante, ci simţi cum vibrează în ele perpetuarea vieţii: Din mortul plîns răsare-o floare. Şi floarea iarăşi e grădină. In mine nasc biruitoare Atîtea gînduri de lumină". — Cînd toamna rochia-şi dezbracă — (Fericirea celorlalţi). Simplitatea din Bătrînul sol (Altare nouă), contrastînd prin aceasta cu restul poeziilor, e de-o frumuseţe îndeobşte cunoscută, şl i se cuvine pe bună dreptate locul din antologie (Vezi Ion Pillat şi Per-nessicius. Antologia poeţilor de azi) : Dacă ai p!utit; S-arăţi corabia în care Ai străbătut întinsa mare. De ani albit. De vii călare. Arată-mi calul plin de foc, Ce te-a purtat, din loc în loc. Fără-ncetare. De vii pe jos. Să-mi dai toiagul Cu care tînărul frumos Porni, şi-ajunse azi „moşneagul". Dar el tăcu, Şi mîna galbenă-mi întinse ; Tăcerea sufletu-mi cuprinse ; Şi el tăcu... Ultimul volum Lauda vieţii, îl socotim cel mai puţin realizat. Sînt aici versuri prea sărace în imagini, cu un conţinut rarefiat, abundînd în ele nota de prozaism îngrijorător. Cîntecele din vie, amintind Calendarul viei de I. Pillat, nu salvează nici ele cartea de la toate aceste păcate. Cu dese popasuri, cu tot atîtea reveniri la uneltele dragi, opera poetică a lui Mihail Cruceanu oferă încă destule clipe de plăcută lectură. Petre Pascu DIMITRIE STELARI) : „ŞARPELE MARAO" şi „VRĂJITOARELE"*) Fără a ne fi prilejuit încîntarea deplină pe care ne-am crezut îndreptăţiţi s-o aşteptăm, feeriile Şarpele Marao şi Vrăjitoarele, sînt totuşi departe de a ne-o ţi refuzat în întregime. Dar... Revenirea acestui dar în discuţie, trădează întotdeauna o adeziune mărturisită cu glasul numai pe jumătate. Ca în cazul de faţă. Domeniu al fantasticului pur şi al mira- culosului, feeria solicită şi permite imaginaţiei desfăşurări neţărmurite. Hotarele realităţii înconjurătoare sînt depăşite în favoarea fabulosului nemărginit. Logica realului este aci ineficientă Iar imixtiunile ei necontrolate pot apărea de-a dreptul „absurde". Există însă o logică a miraculosului, care acţionează aci şi care nu îngăduie, în mod gratuit, nici o derogare *) E.S.P.L.A.. 1957. CĂRŢI NOI 18 1 de la prescripţiile ei, incomparabil mai greu de satisfăcut decît cele ale logicei obişnuite. Feeria nu acceptă realul decît în măsura în care acesta participă la miraculos. Ceea ce nu însemnează că elementele realităţii sînt excluse. Dimpotrivă, prezenţa lor este necesară, dar condiţionată de transfigurarea lor mitologică. Tocmai aci ni se pare că rezidă punctul de minoră rezistenţă al feeriilor de care^ ne ocupăm: Sînt prea reale. — în loc să convertească elementele realităţii, asimi-lîndu-le fantasticului, Dimitrie Stelaru a urmat, cu precădere mai ales în Şarpele Marao un drum invers. Tendinţa didactic-^ moralizatoare de care a fost în permanenţă animat, transpare prea mult şi determină o structură prea elementară celor două feerii. Poetului parcă i-ar fi fost teamă de un sbor neînfrînat al fanteziei. Marao „un castelan" (exploatator), iubeşte pe Mene, o ţesătoare săracă din atelierele sale — care, însă, îi refuză toate avansurile obraznice, pentru că îşi dăruise inima lui Leandru (întruchiparea vitejiei şi demnităţii populare) şi pentru că stăpînul său îi este din cale afară odios. Pentru a-i cîştiga dragostea, Marao cere ajutorul unei vestite vrăjitoare. După ce transformat în vînt, el a eşuat în tentativele sale erotice, Marao recurge la o stratagemă ciudată. Anume, cere vrăjitoarei să-l prefacă într-un şarpe fioros pentru a o înspăimînta pe Mene şi a-i influenţa astfel-An mod obligatoriu afecţiunea prin mijloace terifiante: Vorba e că mi-a fost dat să te iubesc, Să trec prin viaţa ta, să-mi împletesc In părul tău de aur solzii lucitori, -Şi de nu vrei de gît cu mine ai să mori. Din fericire, planurile sale sînt dejucate de Leandru care ucide între timp vrăjitoarea. Ne mai avînd cine să deslege vraja, Marao rămîne în „postură" de şarpe care i se potriveşte mai bine. De o structură ceva mai complicată, cea de a doua feerie, Vrăjitoarele, este Şi din punct de vedere artistic mai realizată. Inspirată din folclorul romînesc, mai apropiat comprehensiunii poetului şi cititorului, lectura ei este mai plăcută. De astă dată fantezia poetului pare mai puţin înfrînată. Aşa cum în Şarpele Marao, întregul ţinut era terorizat de Marao, în Vrăjitoarele oamenii gem sub dominaţia Babei Cîrja şi a fiicei ei Mîndra, frumoasă „...la fel ca şi ea/ Rece ca ghiaţa, uscată şi rea". Sgripţoroaica, a cărei putere stătea ascunsă într-o cîrje cu care pe oricine atingea pe loc îl împietrea, cuprinsă de gelozie că: ...Mîndra, odorul ei, N-are atîţi peţitori voinicei, cum are Firicel, fata pădurarului, o împietreşte pe aceasta. Dar Voinicel,1 învestit cu puteri supranaturale de steiaua pe care cerbul din pădure i-o dăruise, o Infringe pe Baba Cîrja deslegînd de vrajă pe Firicel şi Mioara, iubita Păstorului, care erau împietrite. întregul tărîm eliberat, participă în încheiere la nunta lui Firicel şi a lui Voinicel. Celelalte personaje, Nodul pămîntului, bătrîna, bătrinul, păstorul, pădurarul, paznicul şi peripeţiile prin care trec dau feeriei un pitoresc şi o savoare specifică folclorului romînesc. Reprezentarea ei scenică ar repurta, credem, mult succes. Octavian Barbosa POMPILIU CONSTANTINESCU : „SCRIERI ALESE"*) Intre cele două războaie, poezia romînă a impus■ dinţi-odată patru sau cinci mari poeţi, pe lîngă o seamă de alte talente remarcabile; în aceeaşi perioadă proza epică a trecut şi ea printr-o eflorescentă deosebită, mai cu seamă în ce pri- *) E.S.P.L.A., 1957 182 CARŢi NOI veste perspectivele largi deschise romanului. Nu mai puţin notabilă este insă. în timpul marcat In ambele sale direcţii de cele două conflagraţii mondiale, prosperitatea criticei. In adevăr, au existat în acea perioadă o seamă de critici care au avut o contribuţie însemnată la formarea prozei noastre teoretice în cadrul mentalităţii moderne, fiecare din ei vădind un real talent de scriitor, de subtil mînuitot al cuvîntului romlnesc. ceea ce asigură operei lor o carieră durabilă şi autonomă. Acest fapt se verifică pe deplin la lectura atît de atrăgătoare a „Scrierilor alese" 'ale Iul Pompiliu Constantinescu. Desigur, orice „alegere" din opera unui scriitor consacrat suferă de constrîngerile spiritului selecţluniii care imprimă figurii scriitorului respectiv dacă nu de-a dreptul deformări, cel puţin un joc limitat de umbre şi lumini, cu deosebire atunci cînd e vorba de figura unui critic extrem, de receptiv, cu ochiul atent la toate zările fenomenului literar contemporan. Culegerea de faţă prezintă însă destule garanţii de autentificare a profilului interior al criticului Pompiliu Constantinescu. deoarece ea cuprinde confruntări cu unele din cele mal valoroase opere ale literaturii noastre moderne şi în acelaş timp reflexiuni asupra autorilor clasici. E destul să amintim că analizele din acest volum se referă la „Cuvinte potrivite" şi „Poarta neagră" ale lui Arghezi, la „Concert din muzică de Bach" .al Hortensiei Papadat Bengescu, „Călugări şi ispite" şi „Alegere de stareţă" ale Iul Damlan Stănoiu. „Danton" al lui Camil Petrescu, „Zodia Cancerului" a lui Mihail Sadoveanu, „Craii de curtea veche" ai lui Matei Caragiale, „Enigma Otiliei" a lui G. Călinescu, apoi importante lucrări ale lui Ionel Teodoreanu, Gh. Brăescu, G. Ibrăileanu, Jean Bart. I. Peltz, Perpessicius, Anton Holban, Ioa-chlm Botez, George Mihail. Zamfirescu, Geo Bogza, note de lectură asupra aproape în-tregel producţii a tui Cezar Petrescu şi studii despre Creangă, despre Caragiale şi despre Hogaş. In miezul volumului se află eseul închinat „Umanismului erudit şi estetic"\ din care se poate cu uşurinţă desprinde etosul lui Pompiliu Constantinescu. In fine observaţii criticul distinge aici umanismul estetic al cronicarilor moldoveni (formaţi la şcoala canoanelor retorice) şi lipsiţi în fond de o concepţie etică, în sens '.umanistic, asupra omului şi vieţii; spiritul universal ancorat în timpul său, al lui Dimi-trie Cantemir, deficient însă în ce priveşte simţul estetic şi gustul clasicismului: şcoala ardeleană, a lui Micu, Şincai, Maior, ta care ideea purităţii noastre etnice şi lingvistice, absolutismul romanităţii, are ceva din absolutismul ideilor teologice, dar duce în practică nu numai la erori ci şi la admirabile impulsii creatoare, incit erudiţii ardeleni sînt consideraţi a fi scos dintr-o pasiune aberantă „o disciplină spirituală esenţială oricărei culturi naţionale", punîn-du-ne la îndemînă mijloacele de a ne adăpa la umanism şi la valorile lui artistice; estetismul academic, născut din sensualita-tea inteligenţei, a lui Tltu Maiorescu, şi apoi „sufletul frumos" al autorului' lut „Pseudokineghetikos". la care erudiţia s-a împletit cu gustul spre a crea despre artă o viziune în care perfecţiunea formală şi echilibrul interior se contopesc, astfel că Odobescu se apropie de Antichitate ca de . un peisaj uman şi estetic : seria continuîn-du-se cu valorile sufleteşti eminesciene, cu estetismul umanist al lui Duillu Zamfirescu din „Corespondenţă", cu alexandrinismul platonizant din întîia fază a lui Lovinescu Si modernismul de puternice infiltrate cla-sicist-mitologizante al lui. Perpessicius. Cînd lui Odobescu însă, criticul îi reproşează lipsa unei viziuni frenetice care să se toarne în tiparele clasicismului, o lumină se împrăştie peste întreaga, suită, pe urmele căreia Pompiliu Constantinescu pe de o parte caută „sufletul frumos", iar pe de alta tinde să-l depăşească. Dar care este în fond umanismul lui Pompiliu Constantinescu şi care sînt reflectările acestui umanism în opiniile şi valorificările sale literare ? înainte de toate, ca şi ceilalţi confraţi ai epocii lui, pe care CĂRŢI NOI 183 i-am amintit la începutul însemnării noastre, criticul readus azi în discuţie nu pierde nici o ocazie de a-şi afirma puternica sa poziţie estetică. Pentru el, valorile artei constituie terenul solid de pe care îşi îngăduie planările în lumea abstracţiunii. Bine înţeles insă, atmosfera care scaldă terenul activităţii sale e impregnată de valorile vieţii şi de valorile sociale. El însuşi stăpînit de o conştiinţă morală răsfrântă de-a lungul unei cariere ce nu cunoaşte umbra pornirilor personale sau a concesiunilor nedemne. Pompiliu Constan-tinescu se arată mereu sensibil la tot ceea ce in lume asigură nu numai triumful frumosului, dar şi al binelui şi al adevărului, lată de ce, critica sa aruncă lumină în adîncul operelor analizate, pentru a pune în evidenţă structuri emotive. Iosif e văzut astfel prin umanitatea sa, prin intensitatea potolită a sentimentelor; Arghezi prin amărăciunea robustă, atitudinea sentimentală dîrză. umilirea şi altitudinea, răzvrătirea muiată în durere. In „Danton" al lui Camil Petrescu. îl interesează verosimilita, tea umană a eroului istoric, iar la Anton Holbau preţuieşte sinceritatea care se confundă cu luciditatea. Romanele criticilor, „Bizu" al lui Lovinescu şi „Adela" lui Ibrăileanu au pentru el valoare ca vii documente psihologice, în sens autobiografic. In „Calea Văcăreşti" a lui Peltz remarcă vitalismul ctar-obscur care Urăşte tipurile şi destinele umane; în „Logodnicul" Hortensiei Papadat Bengescu intuiţia biologică a personajelor. Pe marginea versurilor lui Perpessicius, numeşte preţuitor nu numai simplitatea şi autenticitatea, dar şi impulsia ocazională, farmecul discret strecurat în egalitatea de disciplină formală, ironia sentimentală în filtrul mito-loglsmulul graţios. Pentru că arta trăieşte din „mirajul reconstituirii integrale", iar cea modernă din „autenticitatea experienţei morale aduse de război", Pompiliu Constantinescu respinge formula hibridă a încrucişării dintre istorie şi ficţiune din romanul-cronică ^întunecare" al lui Cezar Petrescu, căruia îi reproşează realismul mărunt, anecdotic. amănuntul umil şi cunoscut, caracterul sociologic, lipsa de suflu epopeic. Denunţînd, tot la Cezar Petrescu, procedeul melodramatic al coincidenţelor fatale, iar la Ionel Teodoreanu monotonia care provine dm aglomerarea scenelor analoage şi tehnica de juxtapunere de schiţe a romanului „La Medeleni" tehnică ce nu poate ascunde golul psihologic de dedesubt, criticul laudă în schimb, la Anton Holban, adecvarea mijloacelor expresive, luciditatea şi nuanţa, cizelarea şi abstracţia, condensarea, prin arta sintetică a portretului, a schemelor simbolice, iar la Hortensia Papadat Bengescu, în „Concert din muzică de Bqch\ arhitectura compoziţiei, jocul simetriilor în distribuirea psihică a personajelor, obiectivitatea, adîncimea şi pregnanţa de con-ture. Critic sobru şi sever, Pompiliu Constantinescu militează pentru o artă de substanţă şi de rigori înalte. Realismul trebuie să oglindească preocupările constau-ţelor agitate ale vremii, fără a confunda totuşi autenticul cu artisticul: nuvela fantastică pretinde o construcţie cvasi-male-matică; imaginea să fie o suprapunere directă a noţiunii exprimate şi nu o definiţie alambicată. Conform propriilor sale principii, scrisul lui Pompiliu Constantinescu e limpede şl măsurat, dar nu rece : cunoaşte chiar extazierea şi metafora: în „Elogiul poeziei sadoveniene" tonul critic se liricizează, ca în începuturile impresioniste ale lui Lovinescu. asa cum se contaminează de artificiile prozei lui Arghezi, ale lui Matei Caragiale ori Hogaş, clnd se referă la aceştia. Nici o clipă însă Ideea nu e trădată, seismograful inteligenţei rămînînd la fel de sensibil. Nu rare sînt apoi in acest scris ecourile moralismului. Ocupindii-se de romanul „La Medeleni", criticul face tipologia copilăriei, adolescenţei şi maturităţii; tot tipologic, distinge între comicul de inteligenţă al lui Caragiale şi cel de sentiment al lui G. Brăescu; Ia Caragiale, analizează critic-moralist categoriile socialului şi psihologicului; încearcă chiar un „portret" al miticismului şi analizează 184 CĂRŢI NOI ..balcanismul» ca atitudine in faţa vieţii; feminităţii si pentru a diferenţia in cele din urmă, intre masculin. ' salonul literar, care fiinţează pe principiul cenaclul literar, patronat I. Negoiţescu IOANA MUNTEANU: „ÎNTOARCEREA' Un ton rece domină nuvela Ioanei Munteanu „întoarcerea". Supus criticii stilistice, aş pătrunde rapid in universul lucrării pornind de la nefireasca prezenţă a unei singure metafore — „şase lalele roşii — străvezii, graţioase şi singuratice, ca nişte fete îndrăgostite" — pe parcursul a 1^2 de pagini, o singură metaforă în scrisul unei tinere! E surprinzător nu numai pentru Ioana Munteanu, ale cărei lucrări şi mai de început sufereau iritant de imagism ; dar e surprinzător în general pentru o tînără scriitoare azi, la noi. Fiindcă printre tinerele noastre literate e a epidemie de „sensiblerie", pornită desigur din rîndurile poetelor, aflate în proporţie covîrşitoare. „Topiri in soare" şi în amor. rlvniri la viaţă, la pajişti, 'la bucuria eternă, cultivarea purităţii impecabile, vir-, ginitatea morală unită cu o mare naivitate în fiecare cantonare In contemporaneitate — cam acestea-s simţirile şi orizontul tine. relor literate, lirice prin excelenţă. Iar dragostea în toată această poezie e un fel de „vino... ia-mă" spus înfiorat şi şoptit. Lipsa de lirism, de „poezie", de 'sentimentalism e izbitoare în nuvela aceasta, iar neaderarea autoarei la o mare comoditate literară e un semn de bun augur pentru ceea ce va foxe în viitor. Desigur, proza bună obligă o coborîre la tern, la comun, ta diurn; dar nu genul o desparte pe Ioana Munteanu de atmosfera Instaurată de tinerele poete, ci concepţia. Dac-ar scrie poezie, am impresia că ar urma-o pe Nina Cassian; singura pe care ar urma-o. Tonul acesta uscat este, în cazul nostru, consecinţa unei atitudini severe, dure. Formarea unul punct de vedere, a unei atitudini e problema-cheie pentru tînărul seri itor. azi. la noi, şi ar merita urmărit — în proză, ca şi in poezie — cite dificultăţi sînt de străbătut pentru ca de la o concepţie generală, politică să treci, într-un act care nu are etape marcate distinct, la o atitudine personală, la expresia ta. cum s-ar spune pe scurt. Ioana Munteanu a ajuns aci. a depăşit punctele de vedere generale şi a început să se ocupe de procese umane foarte delicate. într-o viziune aparte, conturată de la această primă nuvelă. Oamenii ei nu-s eroi de concepţie, de idei, purtători, cum ne place atît de des să proclamăm, ai unor „mesaje înalte" — dar aceasta nu Impietează, cum s-ar fi dedus altădată, asupra interesului „întoarcerii" şi asupra detectării viziunii autoarei. Căci in Lumea comună, fie ea a unor vînzătoare de magazin^ sau a unei responsabile de magazin, a unui subinginer oarecare, între oameni absorbiţi de existenţa imediată, mai puţin dispuşi la teorie şi teoretizări, la schimb de idei şi sentimente „majore", nu-i mai puţină umanitate — idei, probleme sufleteşti, dramatism sentimental — decît în existenţele angajate pentru acţiuni capitale; e o axiomă revalorificată de neorealism şi e evident că Ioana Munteanu, spre diferenţă de alţi tineri creatori, se lasă influenţată de acest curent binefăcător în arta timpului nostru. Nedepăşind universul comun, cu reuniuni tovărăşeşti, transfere, spaţiu ' locativ -oamenii „întoarcerii" au în faţă chestiunea realizării tor umane, a fericirii lor, dacă nu-i un cuvînt prea mare în această atmosferă. Aparenţele ne duc la o nuvelă de tip feminin : pendularea Drinei între Alexandru şi Pavel — unul. bărbatul cald. modest, bun, celălalt, un om energic, voluntar, egoist, gata să înăbuşe personalitatea femeii pe *) E.S.P.L.A, 1957 CĂRŢI NOI 185 care o iubeşte. Aparentele ca şl tendinţa spre simplificare, ca şi capacitatea de a ■vulgariza lucrurile delicate conţinută în orice rezumat — ne pot duce şi la Ideea că .Jntoai cerea" e o nuvelă şi de soluţie feministă: vezi întoarcerea Drinei la Alexandru, respingerea lui Pavel, afirmarea personalităţii Drinei, mai presus ca -orice. Sînt şi cîteva locuri comune, la care nu trebuie să rămînem : Drina, femeia simplă căsătorită cu un om superior în cu-noşiiinţe, dar anchilozat în problemele relaţiilor conjugale, interzicîndu-i ..munci inferioare" sau naşterea unui copil, care i-ar tulbura existenţa. Chestiunea se schimbă imediat ce peste jocul obişnuit al subiectului^ pun severitatea tratării eroilor. Severitatea constă, in primul rînd. în cerinţa drastică a demnităţii. Cerinţa e uscată, fără farmec, dură, dar supremă: fericirea e condiţionată de ea. Demnitatea •e dominanta ternului Alexandru şi aceasta îi dă interes în ochii mei şi ai Drinei. Înţelegerea demnităţii e procesul în care •evoluează Drina. de la Alexandru la Pavel şi înapoi; momentul definitoriu ar fi cele cîteva ore pe care ea le va petrece în casa fostului ei soţ. După nenumăratele retrospec-:{ii favorizate de aceste cîteva ore care -susţin nuvela — în buna tradiţie a literaturii psihologice —, Drina nu mai poate fi a Iul Pavel şi nu va ceda sărutărilor lui. dorinţei lui. Demnitatea e pusă astfel în ■climatul cel mai „tare" : dorinţa. împotrivirea e urmărită nu pe plan erotic — ci în •repercusiunile asupra demnităţii. Liberin-du-se din braţele lui. Drina plînge pentru clipa, singura clipă, cea precedentă, cînd Pavel ar fi putut crede, sărutînd-o, că ea tremură din pricina îmbrăţişării tui, care o făcuse „atîta vreme să plîngă şi să. tremure". Chiar prezenţa ei în casa lui, după divorţ, fusese justificată din acelaş punct de vedere, al demnităţii, cu. o intuiţie sigură ■asupra felului cum severitatea sentimentului se apără deseori nu „la rece", ci prin pledoarii interioare foarte „calde" : „înţelegi, Pavele — îi spuse în gînd, nu puteam, să nu mă întorc. (Din prima clipă am vrut să vin). Nu mă întorceam la tine. tu nu mă iubeai, era ca şi cînd ar fi rămas aici doar fotografia ta şi la ea m-aş fi întors, s-o mai văd odată! Spuneţi-mi, poate fi socotit o crimă faptul că priveşti o fotografie şi că asta te face să suferi ? îşi întreba ea judecătorii." Drina are conştiinţa că e judecată, de aci o anume tentaţie pentru autoare de a o anăra, ca şi un unghi favorabil pentru a dezvălui amorul propriu şi luciditatea unei femei. Dealtfel, in viziunea Ioanei Munteanu, luciditatea, echilibrul vieţii sentimentale sînt consecinţe ale demnităţii cîştigate. Drina va reveni la Alexandru, după plecarea febrilă cu Pavel, calmă, fără complicaţii. „Cred că te iubesc" şl-l va săruta. Faţă-n faţă cu Pavel va reconstitui foarte raţional pe Alexandru : „Cum ar putea uita surîsul acela care de trei ani de zile se aprindea pentru ea şi răbdător o veghea, încălzindu-i sufletul?..." Relaţiile dintre Pavel şi Cristina, o apariţie remarcabil reuşită, se soluţionează la fel de sever, de demn şi lucid. Cristina se mută foarte energic la Pavel, imediat după despărţirea lui de Drina. Femeia nu-i meschină, nu-i interesată, vrea un cămin, fără să se roage. Pavel nu o va iubi. Ii va spune: „Cristino, oare într-adevăr n-ai băgat încă de seamă că nu mă iubeşti ?". Cristina îi va spune liniştit: „Ai dreptate. Pavele. Nu merge. Mîine am să plec". Feminitatea e însă Incontestabilă. In primul rînd, sensibilitatea la ireparabil; în al doilea rînd, lipsa de obiectivitate în tratarea lui. Alexandru şl Pavel, mal ales Pavel. Bărbaţii sînt evident marcaţi de „tendinţă". Pavel e simplificat, periclitat nu odată de clişeul atît de drag literaturii feminine, al „bărbatului egoist". în scena finală, scrisă impropriu pe un ton fals, renunţindu-se la sobrietate şi concizie, Pavel va fi descris în liniile cele mai groase cu putinţă. Auzind că Drina s-a căsătorit cu Alexandru şi că au şi un copil „ceva detună în capul lui Pavel şi un timp nu mai văzu nimic", fălcile-ncleştate, gru-mazul-ţeapăn, mînie, urlet, faţa şi gîtul stacojii, buza de sus strîmbă, mîna tremură... Eun exces de reacţii fizice, în plus şi ex- 186 CĂRŢI NOI trem de banale, care alterează finalul unei nuvele în care s-a cheltuit nu puţină fineţe în prezentarea psihologiilor. Alexandru e preferat în baza acelei logici, „en-vogue" a ..bărbatului devotat" căruia, dată fiind căldura sufletească, i se acceptă orice, inclusiv lipsa de personalitate. In sfîrşit e în nuvelă acea grijă pentru diurn, pentru-exactitatea mărunţişurilor vieţii pe care femeile le fixează dintotdeauna mai atent,, şl cu atît mai mult cînd se creiază sub' semnul acestui neorealism Ispititor. Radu Cosaşu NEKRASOV: „OPERE ALESE", vot. II*) La doi ani după apariţia primului, ce-t de-al doilea volum din ..Opere alese" de Nekrasov, vine să 'împlinească o legitimă dorinţă şi implicită cerere a publicului cetitor,' ce pierduse aproape speranţa. E drept că doi ani de la un volum ta altul e puţin cam mult. dar dacă această întîrziere se datorează traducătorilor (Mlron Radu Paraschivescu şl Sanda Arbore), iertată le fie din toată Inima pentru frumuseţea lucrului Izbîndit. Nenumărate sînt paginile în care versul curge atît de liniştit şi rima dă un ecou atît de firesc imaginii, încît pentru neavizat ar fi cu neputinţă să bănuiască o tălmăcire din altă limbă. Se spune că întotdeauna, oricît ar fi de izbutită, traducerea operei unul mare scriitor, pierde faţă de original. Ce vibraţie trebaie să aibă satira lui. Nekrasov. ce sonoritate versul său eroic şi ce lumină aurie de amurg duioşia ce-i străbate poezia, dacă în traducerea romînească versurile arată ca acelea din această poezie de două catrene: „Te-năbuşi cînd n-ai libertate, I Doar noapte e, fără sfîrşit. / Furtună, porni-vei tu, poate ?/Paharul cu ochi s-a-mplinit 1 / Dă iureş pe marea în spume, / Prin şesuri, păduri, şuierînd, / Paharul durerii din lume / Revarsă-1 întreg, pînă-n fund !... Din cea mai fragedă copilărie. Nekrasov este impresionat de viaţa, neomenească a iobagilor şi de răutatea şl cruzimea protipendadei reacţionare şi ignorante, al cărei prim reprezentant îl cunoaşte în tatăl său. Dimpotrivă, mama, femeie cultivată şi sensibilă, îl educă în spiritul dragostei de cultură, al ataşamentului faţă de popor.. Copilăria poetului a fost martoră eroicelor revolte din 1825, dar mai ales cumplitelor represalii ale guvernului ţarist. In versuri de mare forţă, el va. slăvi mai tîrziu idealurile pentru care au luptai decembriştii. Dar dacă există o temă în tratarea căreia poetul să fi repurtat succese cu adevărat uimitoare, aceea este tema eroismului femeilor ruse. Este în poemele închinate femeilor ruse, un tăinuit omagiu adus mamei sale care a avut de îndurat nenumărate brutalităţi din partea unui. bărbat crud şi ignorant. In copilărie. Nekrasov îşi aminteşte că şi-a văzut de multe ori mama, legată zile întregi de un copac din faţa casei^ pentru vina de a-l ţi lăsat să se joace cu fii de iobagi, ori pentru că lua apărarea vreunul ţăran de pe moşie. Nekrasov îi închină mamei sale versuri pline de emoţie: „Plină era de-amar şi întristare / Pe cît de veseli şi zglobii săreau, / Jucîndu-se în preajmă-i trei lăstare;/Pe gînduri sta şi buzele:i şopteau :/,,La ce v-aţi mai născut, nefericiţi?/Pe drumul greu îndată veţi porni / Şi soarta voastră n-o s-o ocoliţi!"/Tu jocul lor cu jalea-ţi, nu-!1 umbri / Şi nici nu-i plînge mucenîcă-mumă / Ci din copilărie, tu le spune :/ Sînt timpuri, veacuri uneori se-adună / Cînd nu-i nimic mai de rîvnit pe lume,/Mai splendid — ca a spinilor cunună...". In „Femeile ruse" Nekrasov zugrăveşte tipuri de femei, de două ori eroine: odată *) „Cartea Rusă", 1957. CĂRŢI NOI 187 pe altarul adevăiului şi al dreptăţii, şi a doua oară pe acela al devotamentului pînă la jertfă faţă de omul Iubit. Cum ar spune poetul Cicerone Theodorescu: ,,La iubit ibovnică / La război polcovnică / Şi da greu du-hovnică". Cneaghina Volkonskaia îşi urmează la ocnă bărbatul, erou decembrist, şi învingînd pe toţi cei care vor s-o împiedice să-şi ducă la împlinire hotărîrea, le spune: „Ce-mi spuneţi e făr' de temei / Dar orişice veţi face/O lacrimă din ochii mei / Nici cînd nu îmi veţi stoarce. / Dispreţul faţă de tirani / Şi crezul în dreptate/Ne-or sprijini în anii grei/Şi vom învinge toate". Acest imn înălţat femeii, mamă şi soţie, întrece prin simplitate şi profunzime toate pălăvrăgelile feminlştilor din acea vreme. Nekrasov vede în orice fiinţă capabilă de idealuri şi simţăminte nobile un reprezentant al poporului rus. Al minunatului popor rus pe care-l iubeşte cu Iubirea pătimaşă pe care i-a sădit-o în suflet mama sa: dragoste faţă de popor, respect faţă de munca Iul şl ură faţă de asupritorii Iul: „Deprinderea asta a nobilei munci/Nu-i rău ca noi toţi s-o-nsu-şim.../Poporului truda slăvi-vom atunci/ Şi-om şti pe mujic să-l cinstim." Dac-am vrea să căutăm un echivalent autohton pentru Nekrasov, ne-ar veni foarte greu să-l găsim. Un Alecsandri, teluric şi incisiv, care să-l fi avut pe Eminescu înainte. „Dar cum nu eşti de moarte scutit / Iarna-i bine, de ea să fii luat: / Pentru soaţa ce mult te-a iubit, /Te păstrezi astfel proaspăt, curat, / Pînă-şi dă cel din urmă sărut ;/Şi amicii uşor vor putea/Ca în clipa de ultim salut, / Mai aproape de tine să stea/Cînd te-or duce pe umerii lor./Şi prohodul mai clar e apoi./Şi răsună pe ger mai sonor ; / Cimitirul, în loc de noroi, / E în albul zăpezii-nvelit. / Totu-n preajmă e falnic, sever, / Nu-n băltoacă-i sicriul zvîr-lit, / Viermii-n el n-ajung iute; pe ger,/Şi defunctul, ţinuta lui brează / îndelung şi. intactă-o păstrează. / Iar cînd neconsolata soţie / încă viu te îngroapă, zorită,/De un chin eşti scăpat pe vecie : / Fapta morţii, de ger e-mplinită, / Deci, bogatule, mori pe ger mare ! / Moare toamna doar cine-i lipsit, / Că şi groapa cea de-nmormîntare ■{ Cînd e ger, se plăteşte-ndoit." Lucian Baltucb VALENTIN HEINRICH : „BATE VÎNTUL DIN TÎLMACW" Iosif Bem, eroul de la Ostrolenka, generalul armatelor lui Kossuth, e una dintre cete mai romantice figuri ale revoluţiei din 1848. Polonez de origine, fost ofiţer al armatei austro-ungare, a luptat pentru libertatea patriei sale. După înfrîngerea revoluţiei in Polonia a trecut în Ardeal, unde luînd comanda trupelor revoluţionare, a încercat să le ducă la victorie. Adevărat erou popular, Bem e o personalitate care poate ispiti imaginaţia unui romancier. Valentin Heinrich a studiat amănunţit datele istorice ale revoluţiei din Ardeal şl în special pe cele legate de Bem. E vizibilă conştiinciozitatea cu care scriitorul a cercetat cronicele, documentele, ziarele şi corespondenţa timpului. In cuprinsul volumului sînt reproduse proclamaţii, înştiinţări publice, fragmente din unele articole de ziare. Din nefericire, toată această acumulare de documente nu a reuşit nici să redea clocotltoarea atmosferă a timpului, nici să. însufleţească figura eroului. Un ordin de urmărire, dat de guvernul imperial — tipărit abil în primele rînduri ale volumului — îl înfăţişează pe Bem. De aici află cititorul că era „înalt, uscăţiv,"-cu „nasul turtit, gura largă, buze cărnoase, arăpeşti". Peste cîteva pagini, doctorul Schullerl, personaj progresist cu suflet avîntat — după cum explică alte personaje sau însăşi autorul — şi care posedă un fişier personal asupra figurilor contemporane mai interesante, expune biografia şi trăsăturile sufleteşti ale generalului Bem» CĂRŢI NOI 188 Totodată doctorul Schulleri trece tn revistă situaţia politică — îndeletnicire pe care o va mai avea adesea în cursul romanului. Bem rămîne însă un conglomerat de date şl păreri entuziaste pe care nu le justifică insă în ochii cititorului decît prin lungi paragrafe verbale. Probabil părerea scriitorului e că viaţa personală a unui astfel de om este perfect contopită cu cea publică. E foarte posibil. Dar şi în acest caz cititorii pot pretinde să zărească reacţiile personale, gîndurile care îl însufleţesc pe Bem în faţa unor evenimente atît de importante ca incursiunea în Moldova sau bătălia de ta Sighişoara. Bem e mult mai vizibil în ordinul de zi reprodus în pagina 187 a volumului decît în discuţiile stîngace, rigide pe care le imaginează scriitorul. Aceeaşi soartă o au şi nenumăratele figuri istorice pomenite în volum. Petoffi care a fost aghiotantul lui Bem şi a căzut în lupta de la Sighişoara, are „o privire pe care n-ai s-o uiţi cite zile vei avea"... Istoric e adevărat. Dar in paginile cărţii, scurta apariţie a poetului e ştearsă. De remarcat că : „Honnes se strădui să-l zărească pe Petoffi, dar în zadar, căci în înghesuială nu putea să recunoască nici o faţă". De altfel în acelaşi mod, apar pe rînd personaje, cărora în lipsa Jţor sa" de faţă cu ei, li se face o succintă biografie de 6—7 rînduri de către comparşi sau de către autor. Omul emite apoi „că el a fost totdeauna pentru libertate". Deobicei dovada practică nu o prea face. Valentin Heinrich îngrămădeşte în acest mod nenumărate figuri printre care o mulţime, cunoscute din istorie. Oamenii se izbesc apoi între ei şi se învălmăşesc în mintea cititorului care cu greu îi mai deosebeşte. învălmăşeala umbreşte din păcate şi Sibiul a cărui atmosferă din veacul trecut scriitorul a descris-o pitoresc. Sibienii care cutreeră paginile cărţii sînt îndemînatec descrişi. Mariechen, figura femenină a perechii de îndrăgostiţi din carte e o fetişcană zglobie cu vizibile calităţi de gospodină care îi dau autenticitate iar tatăl său, tîmplarul Martin Schalker e un veridic reprezentant al burgheziei negustoreşti> hapsînă şi fricoasă. Valentin Heinrich ar trebui să insiste pe viitor în direcţia adîncirii oamenilor şi faptelor de care se ocupă. Probabil scrisul său ar cîştiga mult printr-o selectare severă a materialului documentar de care se foloseşte. Altfel există pericolul concurenţei cărţilor de istorie. Şi, să nu uităm că acestea beneficiază de stilul lor simplu, clar şi precis. Numele traducătorului a fost omis de pe coperta interioară. Nu ştim dacă intenţionat, sau nu. Oricum, traducătorul şi-a dat toată osteneala să îngreuneze lectura prin-tr-un abuz de neaoşisme, regionalisme, diminutive, cuvinte ieşite din uz, etc. H. G. WELLS: „OMUL INVIZIBIL11 Piatra fermecată a unui inel răsucit în spre palmă, o glugă vrăjită trasă pînă spre umeri, te pot face nevăzut... Baghete magice şi. descîntece evaporau eroul în faţa pericolului sau îl lăsau să privească — într-un mod cu totul indiscret — ceea ce nu era destinat tocmai ochilor lui. Nu odată visul acesta milenar s-a Ivit în literatură sub condeie de valoarea lui Hebbel sau Chamisso. Locul poveştilor cu spirite şi zîne, unde poposeau odinioară fantezia şi visurile, a fast luat astăzi de istorisirile fantastico-ştiinţifice. E firesc. înaintaşii puteau doar să viseze. In epoca electricităţii am cutezat să sperăm, şi acum, la început de eră atomică, speranţele noastre par să se închege să prindă fiinţă- Literatura fantasiico-ştiinţifică, al cărei părinte e atît de popularul Jules Verne, numără între clasicii ei pe nu mai puţin celebrul H. G. Wells. Multe dintre fanteziile lui H. G- Wells se petrec în contemporaneitate — fapt care creşte interesul CĂRŢI NOI 189 cititorului îngreunînd in acelaş timp sarcina celui care le scrie — se petrec în Anglia contemporană. Aşa că, Wells filozoful şi sociologul îşi poate exercita critica violentă fără multe parabole. Deobicei un Individ sau o specie de indivizi (care pot fi mar-ţlenl) depăşind nivelul momentan al ştiinţei, irup în mijlocul societăţii. De aici conflictul. „Omul Invizibil", apărut de curînd în Editura Tineretului, nu e numai unul dintre cele mal reprezentative romane ale scriitorului englez cl şl una dintre cele mal valoroase cărţi ale genului care numără tot mai numeroşi adepţi. (Karel Capec, Al. Tolstoi etc). H. G. Wells reia mitul străvechi al omului care nu poate fi văzut, transplantîndu-l în puritana Anglie. Griffin, un fizician sărac de mare talent, descoperă misterul, care a obsedat de-a-lungul veacurilor oamenii. Reuşeşte să-şi piardă contururile vizibile cu preţul unei munci şi-al unor chinuri supraomeneşti, şi cu ajutorul unor excrocherii care din nefericire se termină tragic, devine nevăzut. Rătăcirile lui de-a-lungul unei Anglii populate cu cetăţeni cumsecade şi obtuji, rătăcirile lui în căutarea hranei şi adăpostului, în căutarea unor haine care să-i acopere goliciunea, care deşi invizibilă nu ţine de cald în toiul iernii, sînt zguduitoare. Bănuiesc, că tînărul sau mai maturul cititor nu odată va fi tentat să întoarcă mai repede paginile pentru a afla o clipă mai devreme sfîrşltul lui Griffin, lată-l: „Şi acolo, pe un pat murdar dintr-o odaie ponosită şi prost luminată — înconjurat de o droaie de creaturi ignorante, înnebunite de curiozitate — stîlcit, cu trupul numai răni, trădat de semenii lui şi de nimeni plîns, acest Griffin, primul om care a devenit invizibil, Griffin cel mai talentat fizician din cîţi au trăit vreodată, şi-a încheiat într-o cumplită prăbuşire, ciudata şi extraordinara lui carieră-" Cartea lui H. G. Wells nu e numai un excelent roman de acţiune, care ţine încordată atenţia cititorului cl şi un viguros protest social întreţesut cu un humor amar de cea mal bună calitate. Griffin ajunge să săvîrşească o crimă. A incendiat şi a furat. Profesorul său, „excroc ştiinţific, hoţ de idei" îl spionează într-una pe el, tînăr asistent sărac şl genial. „Nu există în lumea întreagă nici o fiinţă omenească în care să fi putut avea încredere. Dacă aş fi destăinuit cuiva secretul meu. ar fi însemnat să mă trădez singur, şi să devin un specimen de panoramă, o curiozitate de bîlci..." Să ne gîndim o clipă ce profit l-ar fl asigurat o societate pe acţiuni destinată să exploateze invenţia-- Egoismul lui Griffin e monstruos, groaznica lui demenţă periculoasă. E adevărat! Pus însă faţă în faţă cu urmăritorii lui e sigur că nu de partea lor se află dreptatea : „Şi cu toate astea fusesem la un moment dat aproape gata să-l opresc pe primul trecător şi să mă las în voia îndurării lui. Ştiam însă prea bine, ce spaimă, ce reacţie de cruzime şi de brutalitate ar fi stîrnit încercarea mea de capitulare" Pentru Griffin, lipsit de scrupule, pradă unor oribile accese de furie, Wells găseşte accente de milă şi simpatie. Dar nu are deloc asemenea accente pentru cel pe care Griffin îi primejduieşte în drumul lui- Şi e firesc- Binecrescutul, calmul, practicul doctor Kemp e un sperjur şi un laş. Notabilii din Bramblehurst nişte fricoşi palavragii, nişte semidocţi filistini demni de pana lui Bernard Shaw-La începuturile odiseii lui deznădăjduite. Griffin. întîlneşte o procesiune a armatei salvării. îmbrăcaţi în bluze roşii, cu stindardele în vînt, manifestanţii se scurg în şiruri compacte în sunetele tobei, Intonînd un imn al cărui refren e „cînd îţi vom vedea faţa". Griffin gol şt înfrigurat caută cu disperare un refugiu pentru sărmanele lui picioare degerate ameninţate să fie strivite : „Bum, bum, bum ! Cînd — bum, bum, — Iţi vom vedea — bum, bum — faţa ? Bum, bum." Fantezie poetică şi protest social înflăcărat, romanul Iul Wells îndeamnă la vis. 190 CĂRŢI NOI Traducerea vioaie, bogată e semnată de A. Ralian şi C. Camil. Oare coperta era neapărat necesar să amintească colecţia celor 15 lei, ne mai vor- ION DONGOROZI: „A Cea mai mare parte a nuvelelor şi schiţelor Iul Ion Dongorozi fixează un document trist al unei vremi trecute. In două feluri trist. Sînt mulţi oameni răi, pizmaşi, clevetitori, intriganţi, venali, (mal ales venali), etc. Ei fac din lumea asta o junglă şl fac din viaţă o continuă goană după bani (o notă aproape obsedantă a volumului de faţă). Banul cîştigat oricum, cu orice ce preţ, (de cele mai multe ori cu preţul onoa-rei) devine pentru cele mai înalte din personajele cărţii, unicul ţel în viaţă. Oamenii buni sînt puţini, se pierd printre cei răi, sînt îngenunchiaţi, parcă ar fi anume creaţi să sufere din partea celor răi. Pe aceste două coordonate se dezvoltă aproape întreaga carte. Concluzia pe care scriitorul ne-o oferă nu-i de loc optimistă. Cred însă că-i parţială. Oamenii săi aparţin straturilor de mijloc ale societăţii: slujbaşi, profesori, medici, ingineri, avocaţi. Mai rar cîte un moşier (dar şi acesta parvenit). Autorul îi vede mai cu seamă în postura lor de mărunţi politicieni, mărunţi coţcari, mici vî-nători de mici ciolane. La proporţia aceasta şi patimile devin meschine şi conflictele se mărunţesc şi oamenii apar ca nişte mici insecte parazitare. E, într-un fel, o diminuare a răului social pricinuit de acest soi de oameni. Oricum însă ne vine greu să considerăm definitorie chiar şi pentru epoca respectivă (perioada dintre cele două războaie) această categorie. Aceşti potlogari mărunţi de provincie, n-au fost niciodată decît o spumă murdară a valurilor timpului. Şi nici n-am nota acest lucru, dacă bind de hîrtie şi tipar al căror scop suprem nu e să distrugă ochii cititorului ? Raluca Iacob DERAIAT UN EXPRES" scriitorul ar fl avut în vedere doar această faună abjectă, dar el a încercat să vadă şi să ne prezinte şi pe ceilalţi, pe cei buni; de fapt, ni-i prezintă doar pe cei slabi, pe cei învinşi. Intre aceste două categorii, parcă n-ar fi nimic. Reiese de aici o îngustare, o reducţie arbitrară a aspectelor realităţii. E, cred, lacuna mai supărătoare a cărţii. Totuşi, satira există —- în prezentarea năravurilor într-un fel caracteristic epocii, şi fără să fie incisivă pînă la desfiinţare, este eficientă ; determină în cititor o anumită atitudine de dispreţ, scîrbă uneori, mai adesea silă. Maniera Iul Ion Dongorozi, este expozitivă; relatări foarte sumare, mult dialog, (uneori cam cenuşiu, cam anost, neinteresant), portrete cam convenţionale, şi o oarecare facilitate în construirea situaţiilor şi a rezolvărilor acestora. Aceasta ţine arta sa cam la suprafaţa lucrurilor; în aceste nuvele — le-am putea spune — de situaţie, studiul de caracter e aproape inexistent. Cînd Ion Dongorozi părăseşte viziunea satirică, devine melodramatic (fără rezonanţă). Cunoaştem situaţii înduioşătoare, oameni striviţi de tăvălugul social (sau pur şi simplu de fatalitate), dar şi aceştia sînt expediaţi, fără încercarea de a adinei, de a ■ explora în zonele mai profunde ale sufletului omenesc. Acest soi de nuvele (Rivale, Omul care roşeşte, împăcare), prin caracterul lor accentuat melodramatic devin aproape neinteresante- Ion Pavel D. ALMAŞ : „FĂCLIA S-A APRINS"*) Autorul virtual al unul studiu consacrat evoluţiei romanului nostru social ar putea fi tentat să stăruie asupra unui aspect pe care l-aş considera fundamental în ansamblul cercetării sale. Este vorba de raportul, dintre ficţiune şi realitate, de suprapunerea *) E.S.P.L.A., 1957, CĂRŢI NOI 19i ■comparativă a datelor istorice care au stat Ia originea inspiraţiei, cu ecoul lor estetic, unic şi individual, aşa cum a fost el surprins în paginile operei literare. Viziunea ■epică tindea de pildă în cazul unui roman .cum este „Fata plutaşului" către o aglomerare rece a faptelor realităţii în genul unui inventar întocmit cu o conştiinciozitate obositoare. Interpretarea personală, în jgenere procesul delicat şi complex al trans* figurării artistice, se reduce astfel la o desfăşurare a acţiunii care, dacă respectă .riguros sensul general al dezvoltării fenomenului nu realizează în schimb expresia Iui individuală, specifică imaginii epice. Şi fireşte că aşa cum unul dintre elemente nu se poate substitui celuilalt, tot astfel exactitatea înregistrării unor fapte memorabile nu poate compensa monotonia expresiei artistice. Este intrucîtva senzaţia pe care o încearcă cititorul unui roman recent apărut, .„Făclia s-a aprins", de Dumitru Atmaş. Povestea făcliei care se aprinde, este de fapt istoria înfiinţării unei şcoli, undeva într-un cătun pierdut în imensitatea cîmpiei. Ideea autorului ni se pare interesantă şi nelipsită de poezie. Tema oferea cu generozitate ample posibilităţi de a compune un tablou dinamic al realităţii. împrejurarea aleasă era menită să evidenţieze forţe înaintate ale mediului rural; figuri de învăţători comunişti, de ţărani muncitori care luptă pentru dreptate socială, pentru înfăptuirea revoluţiei culturale. Romancierul a imaginat personajele care să reprezinte aceste elemente : pe de o parte, eroi înaintaţi, precum învăţătorii Dragoş Acatrinei, şi Margareta Florea, logodnica lui, comunişti ca Tiron sau Damaschin; de pe altă parte, exponenţi ai claselor exploatatoare, cum sînt Mi-lică Andronescu, chiaburul Chiţcop şi alţii. Polarizarea netă a combatanţilor .s-ar desăvirşi — în intenţia autorului — prin conflictul dintre reprezentanţii celor două tabere şl în special în disputa ivită pe tema construcţiei noii şcoli. Momentele ■numeroase ale ciocnirilor cu duşmanul, în-frîngerile acestuia după grele lovituri, urmau să fie hotărîtoare pentru a caracte- riza tensiunea luptei, tenacitatea şi eroismul comuniştilor care apar mereu în prlm-planul acţiunii. Premizele de bun augur ale intrigii nu s-au bucurat însă de o firească desfăşurare în sistemul de imagini epice al romanului. Intre respectarea sensului obiectiv al faptelor şi transfigurarea artistică a acestora, autorul nu a adus o contribuţie substanţială. El pare să fi preferat în caracterizarea personajelor sale formula unei ilustrări de un realism simplist al stărilor sufleteşti. Realizarea multora dintre personajele romanului suferă din pricina unei ostentaţii a exteriorizărilor care forţează limitele firescului şi crează impresia unei acumulări de argumente poetizante şi încearcă să construiască schema unei idei abstracte sau a unei probleme etice, acolo unde cititorul aşteaptă să găsească de fapt un om viu. Astfel, Dragoş Acatrinei ilustrează chipul învăţătorului devotat cu abnegaţie cauzei obşteşti, care în orice clipă gîndeşte transportat la ţelurile majore ale vieţii sale. Şl autorul încearcă, prin cîteva notaţii epuizarea întregii lui fizionomii morale. Entuziasmul nativ, sentimentul răspunderii politice, dîrzenia şi combativitatea sînt exprimate astfel: „Un stol de rîndunele săgetară cuprinsul, ţipînd zglobiu şi voioase. Tînărul zîmbi; chipul i se lumină atît de tare că părea frumos şi bun. Dar zărind iar şcoala şi copacul uscat din ograda ei, zîmbetul i se stinse pe buzele-i accentuat arcuite şi smucit la vale, parc-ar fi vrut să scape de o primejdie..." Simbolistica este facilă, iar asociaţiile — stridente — în intenţia autorului de a exprima voalat sentimentele tînărului. Alteori, cînd certitudinile iau locul deprimărilor fugare, metaforele invocate în aceeaşi manieră, încearcă să aplice o similară pojghiţă de poezie pentru ilustrarea trăsăturii înaintate a eroului, (optimism, robusteţe morală). „Un vînt uşor spulberă unda de miasme vechi, clocite, şi aduse miros proaspăt, zămislit în florile primăverii. Gîndul lui Dragoş se răsuci iar, însufle-ţindu-.se. Hotărî în sinea lui : cînd s-or rumeni cireşile, cărămida să fie gata". 192 CĂRŢI NOI Atunci cînd simbolurile naturii lipsesc, portretizarea personajelor vizează o judicioasă echilibrare între fermitate şi şovăială, astfel încît aparenţele evoluţiei acestora să fie, pe cît posibil, veridice, eroul nostru, avînd omeneşti ezitări. De fapt, momentele cruciale ale acţiunii în care este plasat eroul accentuează cînd consecvenţa sa politică, liniară, ănd complicarea artificială a frămîntărilor lui. Sublima postură principială în care este pus Dragoş, în şedinţa unde imploră extaziat cele mai aspre critici, alternează cu ieşiri anarhice (sare la bătaie) sau cu descumpăniri şi stări disperate, la gîndul că logodnica îl bănuieşte de infidelitate. Rezultatul final este că toate aceste oscilaţii extreme, uneori contradictorii alteori potrivite^ concordă în a permanentiza aspectul amorf, imprecis, al portretului. Metoda caracterizării personajelor prin potriviri arbitrare, ca şi tendinţa prezentării acestora în alb-negru se dovedesc deopotrivă rudimentare. Intervenţia unor atari procedee tehnice între realitate şi viziunea artistică a scriitorului, nu a putut fi vreodată eficientă. In acest roman elementele înaintate sau cele retrograde rostesc predici cu un aer care poate fi alternativ serafic, marţial sau melodramatic. Astfel, din grupul eroilor pozitivi, Damaschln ilustrează figura activistului repezit dar bine intenţionat şi pînă la urmă clarvăzător, (el ştie să indice de la început încă duşmanul) — iar Tiron, secretarul de partid, vorbeşte rar, cumpănit şi grav, iar din cînd în cînd, pentru a putea contempla latura umană a caracterului său. autorul ni-l înfăţişează emoţionat (la evenimentul naşterii sau mai tirziu, mîngiin- du-şi copilul). Din tabăra adversarilor^ Milică Andronescu reeditează formula schematică a exploatatorului cinic, destrăbălat şi criminal care apare meteoric la ceasuri tainice ale nopţii, înmînînd un revolver sau-aţîţînd spiritele. Anton Hîrlea, directorul-şcolii joacă rolul intelectualului descompus care arivist şi perfid, fiind, desfăşoară tirade ameţitoare pentru a-şi demonstra bunele intenţii. Aparent totul pare să fie corect. Autorul a respectat întocmai raportul de forţe din realitate şi a căutat permanent să determine greutatea specifică a fiecărei forţe sociale aflată în conflict. Se pare însă că între structura generală a fenomenului social şl reflectarea artistică prin prisma imaginaţiei, a sensibilităţii şi a artei prozatorului, au existat prea puţine puncte de contact. Idei preţioase ale romanului, cum ar fi evidenţierea sentimentelor patriotice,, a devotamentului învăţătorilor comunişti, pătrunşi de răspunderea ce le revine în. lupta pentru culturalizarea poporului, sînt'. estompate progresiv de avalanşa materialului epic nesemnificativ. Cititorul poate* prevedea de la primele pagini soarta personajelor, ale căror intrări şi ieşiri din. scenă împrumută ceva din inerţia plictisită a acelor actori rutinaţi care, după ce au jucat acelaş rol o viaţă întreagă, au: tot dreptul să fie obosiţi. într-adevăr, aparent, oamenii se ceartă, se înfruntă, angajează conflicte foarte des, schimbă cuvinte grele, care ar trebui să aibă consecinţe decisive asupra soartei lor şi de fapt, după impresia sinceră a cititorului,, nu se întîmpla nimic din toate acestea. Miron Dragii BRANISLAV NUŞICI: „OPERE ALESE" Impresia pe care ţi-o face o operă satirică este mai greu de tradus în expresie critic-literară decît atunci cînd este vorba de alt gen beletristic; totdeauna ţi se creiază un complex de Inferioritate din contrastul între stilul aşezat şl cu pretenţii ştiinţifice al recenzentului (fireşte nu generalizăm) şi cel sântele tor şl plin de vervă al humorist ului. Aşa se întîmpla deseori cu hazul stîrnlt de o replică sau un joc de cuvinte ale lui Caragiale şi Topîrceanu, Twain şi Crîlov. Scriitorul Jugoslav Bra- CĂRŢI NOI 193 nislav Nuşici. face parte din această categorie de autori satirici care, printre multe feste literare, joacă una şl criticei. Tălmăcirea operei lui Nuşici, la noi, este menită succesului pentru că are numeroase afinităţi cu publicul cititor rom'tn care cunoaşte, gustă şi admiră creaţiile lui I. L. Caraglcde. Trăind ca şi marele nostru clasic în perioada de la sfîrşitul secolului XfX-lea şi începutul secolului al alXX-lea (1864—1928), orientîndu-se către o realitate asemănătoare, Nuşici se ocupă de o problematică familiară nouă. Ca şi la Caragiale, locul cel mai important în tematica operei lui Nuşici îl are satirizarea moravurilor politice. In piesele sale „Deputatul poporului", „D-na Ministru" şi „Doctor în filozofie" este atins ca şi în „O scrisoare pierdută" punctul nevralgic al alegerilor într-un regim corupt şi se dezvăluie în diverse situaţii parvenitismul politic şi cultural. Arta dramatică a lui Nuşici se vădeşte in special în ţeserea acţiunii, în neprevăzutul desfăşurării intrigei. Şi proza scriitorului are un caracter viu, plin de mişcare cu toate că nu are o structură compoziţională atît de legată de creaţia teatrală ca schiţele lui Caragiale. Nuşici excelează în special în comentariul ironic, reuşind prin exagerarea conştientă a interpretării faptelor să scoată In evidenţă comicul tipurilor şi realităţilor zugrăvite. Remarcabilă pentru humorul ei suculent este în acest sens suita de povestiri „Autobiografie". Un scriitor american contemporan, Stephens Leacock, a scris cindva un op foarte bun de proză satirică, în care exista fragmentul „Mic manual de cultură" ; în acest fragment el totaliza suma de cunoştllnţe care rămîn proaspete în memoria cetăţeanului obişnuit la cîţiva. ani de la absolvirea colegiului. Schiţa era subîmpărţită în compartimente: Rămăşiţe de fizică, de botanică, de istorie, etc. La „Rămăşiţe de istorie", de pildă, se sintetiza, astfel gradul de cunoştinţe: „Frederic cel mare, Carol cel mare, John cel mare, Jim cel mare —- au trăit cîndva ca. regi, pugilişti, cîntăreţi de jazz dar este imposibil pentru un om ocupat să-i mai deosebească"... Realizată cam în acelaş mod este partea din „Autobiografie" — „Anii de şcoală". Nuşici cataloghează această etapă a vieţii sale tot pe materiile studiate în şcoală (limba sîrbă, matematica, geografia, etc.) ; autorul construieşte chipuri, caracteristice de profesori maniaci sau grosolani, de elevi leneşi, combătînd anumite obiceiuri şi năravuri, metode şi abuzuri. In „Limbile moarte" el ridiculizează pedanteria unor dascăli, care nu mai pot vorbi sîrbeşte decît utilizind un jargon in care ori ce cuvînt este încadrai şi sprijinit pe o zicală latinească: „— Bagă de seamă ce faci, fiindcă quidlibet fortunae suae1). Trebuie să te opinteşti, să înveţi, să munceşti căci nou vo'let in buccas tuas a-ssa columbae2). Şi apoi trebuie să vorbeşti cu judecată, nu numai, aşa, quidquid in buccam8), fiindcă să ştii şi să ţii minte că toate acestea au să-ţi trebuiască în viaţă. Non scholae, sed vitae, discimus" !4) Recurgînd la procedmil său favorit, Nuşici exagerează chinurile la care sînt supuşi elevii, comparinctu-te cu torturile inchizitoriale. Deseori, pentru a ocoli dificultăţile analizării unei opere satirice, critica burgheză se-ndrepta către soluţia simplă de a decreta indeferenti sinul scriitorului satiric faţă de societate. Aşa a fost considerat Caragiale, omiţîndu-se faptul că nuvelistica, drama „Năpasta", studiul „1907 din primăvară pînă în toamnă" dovedeau nu numai o luare de poziţie prin biciuirea unor realităţi ci şi prin tratarea, pe un alt ton, într-o altă manieră a întîmplărilor din mediile sociale pe care scriitorul nu le dispreţuia. Şi la Nuşici este vizibil acest lucru în povestirile din ciclul „Anul 1905". In cîteva emoţionante momente. Nuşici surprinde mizeria şi absurdul, războiului în care oamenilor li se răpeşte brusc şi pe nedrept o existenţă care merită o curgere firească, calmă. Scrise cu o sobrietate im') Fiecare cu norocul lui. 2) N-o să-ţi zboare în gură porumbeii fripţi. 3) Ori ce-ţi vine în gură. 4) Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viajă. 13 — V. Romînească nr. 11 194 CĂRŢI NOI presionantă, din aceste schiţe, răzbate profunda umanitate a scriitorului. Jnir-una din lucrările sale Nuşlci îşi exprima convin-ger ea : „Voi apuca şi generalii mai molii Ş' generaţii mai isteţe. Oamenii vor muri dar eu voi trăi mereu; voi trăi, îi voi aduna in jurul meu şi le voi povesti basme vechi, din timpurile noastre de azi, iar ei se vor minuna, vor rămîne uimiţi şi nu le va veni să creadă. - Le voi povesti cum în vremea noastră răspîndirea minciunii se pedepsea cu închisoarea pînă la o lună, iar expunerea adevărului într-o poezie nevinovată, cu doi ani; le voi povesti că la noi au existat scriitori care mureau de foame şi hoţi cărora li se dădeau onoruri oficiale." Creator fecund, Nuşici a realizat nenumărate documente şi mărturii cu privire la societatea epocii sale, mărturii care, stră-bătînd timpul, rămîn moştenire posterităţii. S. Radian BOI LEAU : „ARTA POETICA"*) Trecuseră aproape patruzeci de ani de cînd, de sub teascurile celebrei tipografii din Leyda, porniseră largile unde ale unei filozofii ce avea să anuleze inerţia tradiţională statornicită în cele mai multe domenii ale gîndir/i umane. Acum, în 1674, spiritul „Discursului metodei" pătrundea şi în estetică, prin pana lui Boileau. Proclamînd primordialitatea raţiunii, „Arta poetică" îşi mărturisea încă din primele versuri idealul cartezian: „Iubiţi deci raţiunea şi pentru-a voastră ilire / din ea luaţi şi frumosul şi-a artei strălucire". Raţiunea, unică sursă a emoţiei artistice ar părea, la prima vedere, un principiu restrictiv cu consecinţe grave. Soluţia unică, ralionalistă, a esteticii lui Boileau („un singur drum urmează cinstita judecată") identică aceleia a lui La Bruyere (XI, 156) sau Pascal (Pensees, art. VII) ar putea înşela asupra criteriilor de apreciere a operei de artă. Dar esteticianul secolului al XVII-lea nu preconizează de fel eliminarea sentimentului din procesul de creaţie. Dimpotrivă: nimeni nu poate scrie versuri cu adevărat bune, „al muzei suflu tainic din cer cînd n-a simţit, / iar steaua din născare poet nu 1-a menit, / în strimta lui gîndire rămîne pururi sclav". Raţiunea, în concepţia sa, raminet ca la Descartes, facultatea esenţială a omului, dar nu şi unica sa însuşire. Poezia şi raţiunea sînt două noţiuni perfect compatibile: cea dinţii )) E.S.P.L.A., 1957 „sub jugul raţiunii se pleacă mlădioasă,/ şi-n loc să-i strice, — o face bogată şi frumoasă". Ca şi la Descartes, obiectul raţiunii rămîne căutarea adevărului; deci, pentru estetică, al cărei obiect e frumosul, acesta apare identic cu adevărul. Adică natura, în întreaga ei complexitate. Raţiune-adevăr-natură: aceasta e trinitatea unică şi nedespărţită a lui Boileau: „unicul nostru studiu natura deci să fie". Conformitatea dintre obiectul-model şi obiectut-imi-taţie produce emoţia artistică. Datorită acestui criteriu profund realist, un model urît se transformă, prin apartenenţa la realitate, în emoţie artistică. ,,Pe lume nu-i nici şarpe, nici monstru odios, / ce, imitat de artă, să nu pară frumos". Dar în această imitaţie exclusivă germina sămînţa unei concepţii care avea să constituie, începînd chiar din veacul Iul Boileau, obiectul atacurilor celor mai înverşunaţi partizani ai înnoirilor literare. Realitatea, obiect al imitaţiei, e şi unică şi eternă. Singurii care au înţeles acest principiu au fost anticii. „Prin imitaţia celor vechi, îi scria Boileau lui Perrault, au dobîndit succesul cei mai de seamă poeţi ai noştri". Sau, şi mai limpede, în ce-a de-a şaptea reflecţie asupra lui Longin, „numai aprobarea posterităţii poate stabili adevăratul merit al unei lucrări". După părerea poetului, admiraţia neştirbită cu care e privită cultura antică de către oamenii moderni, dovedeşte că „bunul simţ" CARŢ1 NOI 105 (le sens commun) şl raţiunea rămin aceleaşi în decursul generaţiilor. Această concepţie anti-istorică l-a dus pe Boileau la concluzia că ori ce încercare de modificare a normelor artistice ale antichităţii e sortită eşecului. De aici dispreţul neîndreptăţit ta adresa literaturii Evului Mediu, atacul violent împotriva Pleiadei. De aici cultul său pentru măreţia faptelor, pentru limbajul ales. „Feriţi-vă-n ce scrieţi de frazele vulgare !" Ridicind aceste ziduri de neclintit, Boileau îşi îngusta în mod evident perspectiva. Lucrul se vădeşte mai cu seamă în cîntul II, unde, cu minuţie, stabileşte „reguli" pentru ori ce specie literară. Poetul pare că pierde cu totul din vedere existenţa genului (liricul), în atenţia dogmatică cu care dictează fiecărei specii raţiunea sa de a fi. Separaţia totală a genurilor, regula celor trei unităţi dramatice dusă pînă la exagerare (nesocotind opera anterioară a lui Shakespeare care nu ţinuse seama de asemenea criterii prohibitive) demonstrează aderenţa nu atît la estetica veche, aristotelică, ci mai cu seamă la interpretarea ei, datorită Iul tuliu-Cezar Scaliger. La Versailles, în Sala Războiului, se află un basorelief al lui Coysevox, reprezentând „Triumful lui Ludovic al XIV-lea". îmbrăcat într-un veşmînt de împărat roman, ale cărui detalii sînt redate cu o mare conştiinciozitate, regele poartă, însă, caracteristica perucă lungă, buclată, a veacului al XVII-lea. Cam aceasta e şi impresia produsă de lectura „Artei poetice" a lui Boileau. Acelaşi amestec, al cărui efect e însă de o măreţie de netăgăduit, între concepţiile secolului său (citeşte cartezianism) şi cele umaniste, ale antichităţii filtrate prin concepţiile veacului anterior. O operă de mare valoare în istoria esteticii raţionaliste, strlnsă însă în chingile dogmatismului. Pentru adîncirea acestei modeste schiţe de analiză, trimitem la studiul introductiv al lui Savin Bratu, care deschide recentul volum de la E.S.P.L.A. Vrednică de toată lauda e şi tălmăcirea lui Ionel Marinescu a cărui strădanie de a găsi echivalenţele dificile a dus la rezultate fericite. Dan Grigorescu ALCIDE CERVI: „CEI ŞAPTE FII AI MEI"*) Tatăl celor şapte fraţi Cervi, eroi ai Rezistentei italiene, împuşcaţi de fascişti, povesteşte viaţa familiei sale. Nu e o istorie romantică, cu scene tari şi comentarii poetice. Fără retorism, cu simplitate, se arată "împrejurările în care au ajuns partizani cei şapte fraţi Cervi, cum s-au comportat în luptă, cum au murit. Autorul e un bătrîn ţăran, simpatizant comunist din Emilia- (regiune din Italia cu o puternică tradiţie de luptă anti-fasclstă, unde — cum se remarcă undeva — „se dau atîtea nume sovietice la copii"). Al-cide Cervi are, în zilele cînd povesteşte (redactarea cărţii aparţine Iul Renato Ni-colal), peste 80 de ani. E un om reţinut, cumpănit, se fereşte de lirism. Nu se străduieşte prea mult să justifice în amănunt *) E.S.P.L.A., 1957. mişcările eroilor: ştie că n-are de ce să nu fie crezut şi nu se teme că o întîmplare sau alta — adevărată — ar putea părea neverosimilă. Gelindo, unul dintre fii, e reclamat de o femeie că't-a înjurat pe Mussolini. In închisoare lasă să-i crească barba şi la proces ,,cînd tribunalul le-a întrebat (pe reclamantă şi pe o martoră a acuzării — n.n.), el s-a întors de-odată la ele cu barba lui ca de funingine..." Femeile se sperie şi retractează totul. Nu e uşor de crezut că s-a putut petrece aşa ceva — şl tocmai de aceea întîmplarea, ca şi multe altele asemănătoare, dă o senzaţie de autentic, de neinventat. Multe cărţi — prin definiţie şi absolut literare — par uneori false, construite, tocmai pentru că întîm-plările sînt prea verosimile: in viaţă se întîmpla mult mai multe lucruri de necre- 13* 196 CĂRŢI NOI zut decît în cărţile mediocre. Farmecul deosebit al povestirii lui Cervi vine din lipsa de patetism cu care redă nu numai întîmplărl cotidiene, dar şi actele de eroism ale fiilor săi, istorisite de multe ori cu un umor aşezat, gospodăresc. „Băieţii" taie un stilp de înaltă tensiune. Le rămîn urmele paşilor în zăpadă. Fasciştii „se apucă să măsoare tălpile tuturor ţăranilor din zonă, se duc pe la cooperative, prin lăptarii, prin case, şi măsoară încălţămintea, ca în povestea cu Cenuşăreasa. Mai tirziu, ţăranii din Sant' Ilario mi-au povestit că făcea toate paralele să-i vezi pe fascişti plecaţi la picioarele lor şi mulţi ţineau picioarele nespălate anume ca să de grăiască mai înţepător fasciştilor cînd îşi vor apropia nasul de ele." Despre fascişti, bătrînul vorbeşte cu un sentiment de superioritate morală. Nici măcar nu-i consideră bestii, neoameni : el a asistat la răspîndirea fascismului în rîndul ţăranilor şi-l cunoaşte în mic, în proporţiile tui reale, înainte de orice ca o aberaţie, o stupiditate. Şi de stupiditatea fascismului, Cervi rîde cu o linişte sigură, superioară. Nici luptînd împotriva lor nu îl flatează, acordîndu-i prea multă atenţie. Dealtfel, familia Cervi nu consideră lupta de partizani, altfel decît o muncă istovitoare — în condiţii deosebite — dar totuşi numai o muncă grea, care trebuie înfăptuită serios, cu conştiinciozitate. Intr-un discurs rostit de Pietro Cala-mandrei, la Roma, cu prilejul comemorării fraţilor Cervi, se spunea: „Intîmplarea fraţilor Cervi nu e poezie : este istorie, istoria noastră". Cartea lui Cervi reuşeşte fără evorturi vizibile să dea tocmai această impresie : a timpului care se scurge liniştit^ fără cataclisme vizibile, pentru a deveni — în viaţa oamenilor şi a societăţii — istorie. Florin Mugur revista revistelor — Din ţară — „TINĂRUL SCRIITOR" nr. 9 ..NOTE DESPRE MOMENTUL LITERAR ACTUAL" DE GH. ACHITE! Dacă ne-ar întreba cineva în ce anume e superior acest articol altora mal vechi ale Iul Gh. Achlţel, am răspunde, de îndată: în gravitate. Căci realmente acest articol te intimidează prin solemnitatea Ş> modul plin de sine, înţepat în care sînt exprimate ideile criticului. Mai întîi titlul: „Note despre momentul literar actual", evocă în mintea noastră celebrele studii ale lui Belinski „Privire asupra anului 1847" etc. Introducerea articolului este pur şi simplu o eglogă. Gh. Achi-^ tei priveşte lucrurile în lumina curgerii nesfirsite a istoriei şl-l apucă un sentiment de nimicnicie în faţa exerciţiilor critice efemere. „Veşnic rămîn laturi, aspecte ale existenţei despre care încă nu ştim sau ştim puţin (observaţi vibraţiile de predică ? n.n.) Rămîn forţele cărora ne supunem fără să aflăm de ce". Sau cu conştiinţa valorii a ceea ce afirmă : „Nu cunosc (adică eu, Gh. Achlţei, n.n.) în istoria esteticii nici un critic (subl. n.) care să nu se ii înşelat, fie în privinţa unor idei, (fie în privinţa unor opere". Nu de puţine ori cuvintele se rostogolesc grav de la înălţimea catedrei. Un sfat : ..Trebuie avute în evidenţă anumite criterii ştiinţifice, anumite cerinţe nu numai de ordin practic, la care o carte trebuie să corespundă". O dojana: „Din toate acestea se desprind unele concluzii valabile şi pentru momentul literar actual. Păcatul cri- ticii e că se complace ades (subl. n.) în discuţii scolastice ori lăturalnice pierzînd din vedere ansamblul". Bazat pe principU estetice nezdruncinabile, Gh. Achiţei nu-şi pierde siguranţa în faţa nici unei probleme şi-şi păstrează cu consecvenţă stilul aser-toric şi axiomatic. Bunăoară aici „Un Tzara, un Voronca, un Fundoianu, un Eugene lo-nesco au ajuns repede scriitori francezi tocmai fiindcă prin formaţia lor intelectuală erau mai legaţi de spiritul literaturii franceze decît de ţara natală". Probabil cînd vorbeşte despre ruptura cu solul natal a Iul Fundoianu se referă la cunoscutele „Privelişti", încîntătoare prin spiritul lor autohton. Sentimentul de admiraţie pentru siguranţa şi liniştea cu care'a fost făcută afirmaţia este însă prin aceasta sporit. Dar tonul peremptorie, atot-^ ştiutor, fără drept de apel, îl vom întilni 'şi în discutarea chestiunilor teoretice. Cităm: „Aşa se explică că (alura olimpiană, îţi dă desigur, libertatea să nu fii atent la cacofonii n.n.) stilul denumit „modern", mai liber în exprimare, negli-jind normele tradiţionale, are puţini iubitori în Rominia. Intre cele două războaie mondiale au existat zeci de încercări de a „primeni", în spiritul mişcărilor la modă în occident, exigenţele publice faţă de cuvintul scris. Nimeni n-a avut succes". Iar mai încolo „N-a fost apreciată decît o singură direcţie : realismul sub diferitele sale forme". Să fie oare realismul incompatibil cu un stil mai liber în exprimare, care se abate de la unele norme tra-^ diţionate ? Se pare că da, deoarece iată 198 REVISTA REVISTELOR ultima parte a aliniatului: „Dintre poeţii rupţi de tradiţia versului nostru clasic se mai vorbeşte astăzi doar despre Lucian Blaga. Şi dacă el va dăinui în literatura romînă, aceasta cu certitudine se va întîmplă nu pentru variallunile lui metafizice, lipsite de legături trainice cu pă-mîntul, ci pentru paginile inspirate din folclorul nostru, din tumultul vieţii cotidiene". Bine zis: în redarea tumultului vieţii cotidiene stă specificul lui Blaga. Cu alte cuvinte ruperea de tradiţia versului nostru clasic este aceiaş lucru cu variat iunile metafizice, lipsite de legături trainice cu pămtniul. Uneori însă Gh. Achiţei are şi clipe de ezitare, de tulburătoare ezitare. Citim înduioşaţi această mărtur isire : „Mai tîrziu o parte din observaţiile noastre s-ar putea să-şi piardă valabilitatea". Ne liniştim sufleteşte auzind că şi această parte din observaţiile lui Gh. Achiţei s-ar putea numai să-şi piardă valabilitatea şi asta desigur mai tîrziu, peste cine ştie cîli ani. Deci de la un critic care-şi măsoară opera cu eternitatea, care priveşte totul de la înălţimea secolelor, este o dovadă de negrăită generozitate, chiar şi numai faptul că vorbeşte atît, cît şi cum vorbeşte despre literaţii contemporani. Interesant e că definind de exemplu, atît de peremptoriu trăsăturile dominante ale creaţiei Veronicăi Porumbacu, Gh. Achiţei îşi strămută acolo propriile sale caracteristici : „tonul major, grav" — căci se cu- nosc, de oricine, notele gingaşe, feminine, din cele mai bune creaţii ale poetei. Achiţei dă şi acest citat — care, fără a putea fi înscris pe frontispiciul literelor româneşti, este destul de frumos: „Galbenă e toamna, floarea soarelui, ciuda, / Cbilim-barul, nisipul / aurul, / soarele greu. / Albă e sarea şi pinza, ochiul orbului, nalba, / vîrsta omului / pacea / şi nopţile la polul nord./Violet e ametistul şi, seara, / vitra-liul, topazul, tăcerea. / Cenuşie e vorba, asfaltul / leşia, ruinele, norii / burniţa toamnei/şi eu" (Paletă). Şi acum, concluzia: „Bine înţeles (subl. n.) că imediat răzbate contrafăcutul şi artificialul". Finalul nu este mai prejos decît introducerea. „Nu putem., (adică noi, G.A.) lăsa totul numai pe seama timpului. (Ce generozitate .n.n.) Sîntem datori să ne lămurim pe noi, (aurită fie-ţi vorba n.n.) să lămurim cititorii în legătură cu noile schimbări ce se ivesc în literatură, chiar dacă ziua de mîine se va simţi datoare-să ne corecteze în parte" (Evident tot nu-numai în parte.) Şi nu vă simţiţi tentaţi să sugeraţi criticului ca în legătură cu interesanta sa idee despre caracterul adolescentin al creaţiei tinerei generaţii să vorbească nu numai de o ipostază: maturi mimînd psihologia juvenilă, — ci şi juni -mimînd psihologia oamenilor cu barbă şi cultură enciclopedică ? A.B.C. „LUCEAFĂRUL DE ZIUĂ" nr. 2—1957 Nu vrem să începem schiţind o frază cîteva motive schiţate în aquaforte, Aurel laudativă, printre rînduri cu înţelesuri Călinescu sfîrşeşte prin nişte platitudini contrarii, deci nu vom spune că „Inscrip- de mai mare dragul. Acelaşi, în, „Mitologie" ţie" de Gherghinescu Vania, prin faptul că se menţine la ţinuta maje'stuoasă şi severă exprimă o idee justă este o' poezie valo- tn faţa omului nou, şi fără forme şi cu- roasă. Banalităţile şl locurile comune, în lori, din ecouri şi schiţe livreşti fixează faţa valorilor estetice nu au carte de vi- un moment liric într-o poetică' mai vata- zită. La fel în „Metereze sibiene", după bilă. Nu acelaşi lucru se poate spune des- REVISTA REVISTELOR 199 pre „Mutul", bucata de proză semnată de Dionisie Bir cea. minoră de la început pînă , la sfîrşit, — nici cunoaştere a oamenilor, nici înţelegere artistică a materialului uman, nici un simţ al cuvîntului, al frazei, nici un discernămînt intre esenţial şi neesenţial, nici o măsură în relatarea lunurilor, — o schiţă a unui începător, justificată doar pentru atît, nejustijicată însă in almanah. Surprinzătoare par versurile lui Ion Lupu, din „Dialectică" şi „Jumătatea vieţii", în care imaginile simţite şi in adevăr frumoase plutesc multicolor peste banalităţi, nu se încîlcesc. ca în „Furtuna" de Daniel Drăgan ori „Ochi pentru- lumină" de C. Olteana, poezii confecţionate într-o dispoziţie nefavorabilă surprizelor. Păcat de finalul din „Jumătatea vieţii", uimitor de prost şi nemotivat, ca o tinichea zornăitoare. Un ciclu semnat de Victor Calmuc susţine de fapt poezia numărului. (— sensibilitate şi distincţie, acorduri intime în versuri de dragoste şi pigmenţi actuali în imagini moldoveneşti,) Victor Calmuc trece de multe ori dincolo de expresia comupă, şi chiar atunci cînd rămîne în preajma ei nu-i stă râu. Petre Flomoceanul în „Cintece despre oameni şi uzine" este singurul poet inspirat din realităţi braşovene, şi versurile lui, între naivitate şi expresia matură, transmit o lumină a sufletului, mal departe, destul de intensă şi îmbucurătoare. Nu înţelegem de ce Lldla Magheru simte nevoia să ne convingă de fizionomia poetică a dragului domniei sale. re-luînd poezia din cele patru distihuri, cocoloşind-o şi întorcînd-o pe toate părţile, într-un sfîrşit inutil. înţelegem însă pe Cornel Stănescu. în intenţia de a ne da un portret moral cu implicaţii sociale, evident. în nuvela „Un costum de haine". O schiţă,de fapt, proza lui Cornel Stănescu nu-l lipsită de farmec, în simplitatea şi naivitatea ei. Autorul, în fragmentul de viaţă pe care-l cuprinde, are ceva din încăpăţînarea eroului Gavrilă Bozdog în dragostea lui pentru Savina: atît ştiu, atîta vă povestesc, şi aşa cum ştiu eu. Deocamdată, şl aşa, e bine. Reapare V. Copilu-Cheatră, mai vechi poet ardelean, deocamdată în poezii cu motive din trecut iot moţeşti, era de aşteptat, cu versul dur caracteristic, salvat însă din rigiditate cu prea abundente mijloace argheziene. Mariana Moşoiu, în „Cristofor Columb" distilează sensuri strict lirice şi etic-filo-sofice, desbărînd astfel sensurile socialului, ferindu-se parcă să vadă istoria şi momentul columbian în înfăţişarea mai dramatic-reală. Vagă şi inconsistentă, „Porturi de aur" se pierde în versuri plutitoare. „Brasoavele" lui Constantin Cuza, ieftine şi obositoare, redau atmosfera de burg hoffmanian al Braşovului de altădată într-un limbaj cronicăresc moldovean, („Zăcut-a în inima mea cititorule, etc."). truc nereuşit, expresie nepotrivită; în „Cămaşa de aur" totul e exprimat, schiţat ca într-un scenariu. Fabula lui I- Sassu-Duc-şoara „Copacul şl vîscul" se menţine onorabil în cadrul genului, cu un amestec de abstract („mînia" care urcă prin trunchiul copacului), si concret care tulbură formele realului, şi nu-i motivează suficient morala. - Traduceri reuşite din Ovidiu, Shakespeare, Goethe. Necrasov, precum şi din poeţii de limbă germană din RP.R. : Bos-sert Werner şi Adolf Meschendorfer completează materialul beletristic original, enumerat mal sus, şi cuprinsul almanahului continuă cu un studiu bogat în multe note la subsol, în citate, date. trimiteri, etc. despre „Cronica Iul Neculce", semnat de C. A. Stoide, Recenzii la cîteva cărţi şi două-trei note nesemnificative, nu sînt suficiente pentru capitolul criticei literare, şi pe lîngă lipsa de valoare a unor lucrări pomenite mai sus, lipsa de preocupări pentru viaţa culturală a regiunii, pentru teatre şi biblioteci, monumente şi muzee, personalităţi artistice şi creaţiile lor, (nota despre Mironescu este slabă şi insuficientă), pentru folclorul şi învăţămîntul regiunii, pentru pitorescul şi istoricul locurilor, pentru aspectele noi din viaţa oamenilor, este supărătoare. Să enumerăm aici 200 REVISTA REVISTELOR tot ce-ar oferi Sibiul şi Oraşul Stalin, cu valorile şi oamenii lor de cultură ? Apariţia în continuare a Luceaiărului de ziuă nu se justifică decît prin preocuparea „FLACĂRA"— — CRITICA LITERARA — O rubrică de critică sau măcar de cronică literară nu este obligatorie pentru ori ce revistă. Şi într-adevăr cînd deschizi „Flacăra" nu prea eşti dispus la cugetări foarte abstracte şl nici nu te aştepţi să găseşti într-însa meditaţii filozofice de foarte înalt nivel. Dacă totuşi, redacţia a socotit posibilă o rubrică de consemnare a apariţiilor literare, fie că o numim de critică sau într-altfel, apoi, în acest caz ea trebuie să fie efectiv ceea ce pretinde a fi. Cu alte cuvinte să constituie un mijloc eficace de orientare a cetitorului în mulţimea de titluri ce-i fură privirile în vitrinele librăriilor. Redacţia „Flacărei" va fi cred de acord cu noi că nu toate cărţile ce apar au o egală valoare estetică deşi toate îşi propun — dacă ţinem seama de bunele intenţii ale autorilor lor — să contribuie la ridicarea nivelului cultural-ideologic al cetitorilor lor. Aşa dar revista, cu tot caracterul ei specific, n-ar strica să spună fără echivoc cetitorilor care cărţi recent apărute sînt mai bune şi care — dacă există şi din acestea — mai puţin bune. Recenziile publicate în „Flacăra" par a urmări un fel de tipar unic. Ai impresia că sînt alcătuite din răspunsuri la un soi de chestionar tip. Se începe cu tema, apoi urmează expunerea amănunţită a subiectului, cîteva consideraţii cu privire la tipologia personajelor pentru ca la sfîrşit să se înşire cîteva obiecţii. Parcă ar fi referate prezentate unei edituri în vederea publicării sau nepublicării unor manuscrise. O poziţie precisă, o judecată de valoare, o problemă, sînt pentru recenzenţii „Flăcării" primejdii de moarte. Nu mal vorbesc despre colaboratorilor ei pentru valorificarea acestor bunuri şi afirmarea lor în mişcarea-literară şi culturală contemporană. Ion Horea - septembrie 1957 faptul că uneori notaţia criticului atrage datorită simplismului ei uimirea cetitorului. In recenzia la „Omul de pe Catarg" de Al. 1. Ştefănescu, autorul, Traian Sioica, reduce un întreg proces psihologic fundamental al unei nuvele, proces a cărui dezvoltare logică n-0 discută — la o formulare ciudată şi nu lipsită de un nedorit humor: „Iat-o pe muncitoarea textilistă Ana Petrescu — înfăşată în halatul ei cafeniu ca într-o uriaşă frunză de tutun -din schiţa „Oameni cu scaun la cap" — mocnind în sine — de trei ani — durerea pierderii soţului ei, împuşcat pentru — „încercare nereuşită de trecere Ia inamic" şi care numai în aerul tare (sic!) al unei manifestajii colective înţelege că trebuie să iasă din izolarea marii sale tristeţi". Din cele cîteva numere parcurse, singura recenzie în care se schiţează un început de problemă este aceea semnată de L. Volta şi purtînd titlul „Reabilitarea faptului divers". Dar nici aici autorul nu izbuteşte să se elibereze de un anume caracter expozitiv. Arătînd că cele cîteva scurte scrieri în proză reunite de Ion Pas sub titlul de „Trecut întunecat" au ca motiv de Inspiraţie faptul divers, nu se ridică totuşi pînă la o analiză ceva mai atentă a condiţiilor ce sînt necesare pentru ca faptul divers să devină obiect de artă literară şi astfel să se pună în evidenţă, Să se valorifice efortul artistic al autorului recenzat. In ce priveşte recenzia ta „întoarcerea" de Ioana Munteanu, recenzie aparţinînd lui V. Savin, simplismul analizei critice se manifestă într-o foarte curentă dispută a criticului, nu cu autorul şi cu mijloacele artistice ale acestuia, ci cu personajele cărţii. Nemulţumit de faptul că unul din REVISTA REVISTELOR 201 personaje manifestă inconsecvenţă ţaţă de sine însuşi, nu discută în ce măsură aceasta constituie o carenţă în spiritul de observaţie psihologică a autoarei, ci se mărgineşte să constate necorespondenţa între o trăsătură de caracter şi lipsa unei anumite reacţii pe care criticul o so-coate neapărat necesară eroinei în discuţie. Redacţia revistei „Flacăra" şl-ar face sie-şi şi deci şi cetitorilor un serviciu dacă şi-ar pune problema îmbunătăţirii conţinutului rubricii de recenzii, căutînd forme noi, interesante, adaptate specificului revistei, de prezentare a cărţilor. Bineînţeles, în aceasta ar intra drept componentă şi stăruinţa în vederea unui mai bogat şi mai nuanţat vocabular critic. V. M. S. — De peste hotare — JNOSTRANNAIA LITERATURA' nr 9—1957 Acest număr al revistei „Inostrannaia literatura" e dedicat in întregime literaturii şi artei chineze, cu prilejul celei de a opta aniversări a Republicii. Revista are caracterul solemn cerut de importanţa momentului, dincolo de care se vede însă dragostea şi seriozitatea cu care s-a mim, cit pentru a se da cititorului o imagine reprezentativă a culturii chineze de astăzi complectată cu opere inedite din clasici şi reproduceri din pictura contemporană. Articolul „Prietenia noastră" de A. Sur-kov rememorează datele esenţiale ale relaţiilor dintre popoarele Uniunii Sovietice şi ale Chinei, începînd cu primii călători ruşi şi continuîndu-se mai ales în perioada luptelor revoluţionare pentru socialism. Cunoscutul scriitor Mao-Dun semnează un articol de sinteză asupra multimilenarei literaturi chineze, considerînd-o prin prisma dezvoltării victorioase a realismului, contra diverselor şcoli şl stiluri formaliste, apărute în epoci de decădere. (Literatura chineză — trecutul, prezentul şi viitorul ei"). Autorul consideră că începuturile literaturii chineze în vestita carte a cîntecelor „Sit-zin" (sec. V în.e.n.) cît şi în cartea de versuri. „Cînţi" a marelui Ciu-Yuan se caracterizează printr-o viguroasă afirmare a realismului. In secolele următoare, scriitori de importanţă mondială, ca prozatorul Sima. Jian, sau ca poeţii Li Bo, Du Fu, Bo Ţziui-i, clin perioada Tau, şi alţii au continuat şi au îmbogăţit tradiţiile iniţiale, începînd din sec. IV al erei noastre, însă, scriitorii veniţi din rîndurile clasei feudale, au fost adversari ai. realismului, cultivînd stilul formal „pianven", de aranjare a cuvintelor în şiruri sonore similare, dispreţulnd proza ca o manieră vulgară de expresie. In lupta contra acestora se afirmă poetul şl gînditorul Han-Iui (786-824), care repune în drepturi limba realistă a vechii literaturi, fiind supranumit pentru aceasta, „cel care a ridicat praful a. opt generaţii". Din păcate Han-Iui n-a avut continuatori de nădejde şl o acţiune similară de regenerare a vechilor tradiţii, întreprinsă între sec. XV— XVIII de un grup de scriitori denumit „familia primilor", n-a dat rezultate, fiindcă, deşi militau pentru stilul realist tradiţional, ei desconsiderau limba vorbită de contemporani şi ca atare reforma lor era ruptă de viaţă. De fapt tradiţia realistă a monumentelor literare vechi a fost continuată în popor. O dovedeşte cu prisosinţă culegerea de poezii populare „luefu", din epoca Han, care reflectă în mod realist viaţa Chinei de atunci. Teatrul cult apărut în sec. XIII, tot din tradiţia populară se inspiră. Apoi tradiţia realistă se dezvoltă în genul epic, din istorioarele narate de povestitori populari — denumiţi „şoşu". In perioada dinastiei Ţin romanul realist face încă un pas înainte prin Ţin-Ţzî cu „Istoria neoficială a confucionişti- 14 — V. Romînească nr. 11 202 REVISTA REVISTELOR lor" şi Ţao Sine-ţin cu „Hunloumin". Literatura chineză cunoaşte o nouă etapă de dezvoltare începînd cu memorabila ..mişcare din 4 mai" — 1919, cînd masele însufleţite de revoluţia din octombrie demonstrează la Pekin contra imperialiştilor. Noua mişcare, condusă de comunişti, avînd în fruntea ei pe marele literat Lu-Sîn îşi propune continuarea tradiţiilor realiste ale ■literaturii chineze. înfiinţarea „ligii scriitorilor de stingă", întîlnirea din 1942 la lenan dintre scriitori şi preşedintele Mao Ţze-dun, recenta acţiune denumită ,,Să înflorească o sută de flori", constituie verigi esenţiale în formarea şi reeducarea literaţilor chinezi. în încheiere autorul vorbeşte de relaţiile culturale dintre China şi alte popoare, ară-tînd că literatura patriei sale n-a refuzat influenţe binefăcătoare din afară. Astfel în perioada Tan se cunoaşte influenţa scrierilor sfinte budiste asupra genului nctra-\ tiv, din sec. XIX se accentuiază comunicarea cu operele de artă şi literatură europene, în special din Rusia, iar din sec. ■ XX, cu literatura nouă sovietică. „în domeniul literaturii şi artei noi tindem să învăţăm din tot ceea ce este mai bun în creaţia fiecărui popor, dar astăzi avem drept sarcină importantă şi primordială să învăţăm de la marele nostru aliat — Uniunea Sovietică". Deosebit de interesante sînt articolele teoretice din diferite domenii ale artei şi literaturii (cinematografie, teatru, pictură), scrise de autori chinezi, în care se reflectă atmosfera creatoare din ultimii ani pentru introducerea în viaţă a lozincii „să înflorească o sută de flori". Sînt combătute atît denaturările dogmatice cît şi cele revizioniste. Dezvoltarea vechilor tradiţii naţionale, cu însuşirea celor mai înaintate metode ale artei europene, pare-se că e problema de căpetenie care frămîn-tă pe oamenii de artă şi literatură chinezi. Autorii acestor articole nu trec sub tăcere lipsurile, ci le analizează cu toată seriozitatea şi sinceritatea, fapt care constituie un bun prilej de a se trage concluzii pentru munca de creaţie a scriitorilor din alte ţări. Nu se poate să trecem peste bogatul material din revistă fără a pomeni de numeroasele cărţi despre China, scrise în toate limbile pămîntulul, recenzate la o rubrică . specială. Mărturiile oaspeţilor sînt impresionante şi ele însele ar merita o examinare mai detailată. Din lipsă de spaţiu amintim: „The great Road" (Mersul cel lung) operă postumă^ a publicistei americane Agnes Smedley, „Lettres de Chine" a profesorului belgian Rene Dek-kers, „Das Gastmahl im Datlelgarten" de scriitorul german Willi Bredel, romanul francezului Paul Tlllard — „Le monlreur de marionnettes" inspirat din realităţi chinezeşti, cartea de impresii a doctorului chilian Alfonso Gonzales Dagnino, cu muzicalul titlu „Aurora sobre el Yang-Tse", versurile despre China ale poetului bulgar Mladen Isaev, cartea savantului sanscritolog, indianul Chandra Jain, etc. Relevăm recenzia asupra cărţii „Am fost în China, nouă" de acad. G. 'Călinescu, lucrare de erudiţie, de fină eseistică şi de modernă intuiţie reportericească, bine cunoscută cititorilor de la noi. „Academicianul G. Călinescu — se spune în recenzie — este cunoscut în Romînia şi peste graniţele ei ca romancier şi teoretician ,al literaturii. Om de o mare şi multilaterală cultură, el a considerat călătoria lui în China ca o misiune cul-kirală de mare răspundere... ...Călinescu nu se mărgineşte să descrie acele fenomene diverse care formează imaginea nerepetabilă a civilizaţiei chineze. El tinde să pătrundă în esenţa acelor fenomene, să le explice". Aceiaş număr al revistei, conţine impresii ale unui alt compatriot de-al nostru, poetul Mihai Beniuc, publicate la rubrica: „Oamenii lumii despre China" sub titlul: „Lăstăriş nou pe rădăcini vechi", astfel încît cititorul romîn răsfoind revista, găseşte o atmosferă de intimitate, simţindu-se ca unul ce face parte din marea familie a popoarelor socialiste prietene. V. Nic. REVISTA REVISTELOR 203 „LE FIGARO LITTERAIRE" — 14 septembrie 1957 {Jriticul revistei ,,Le Figaro litteraire", Andre Rousseaux e consternat. O dezamăgire copleşitoare a înlocuit admiraţia pe .care o nutrea faţă de Franţolse Sagan. 1 se pare, că In recentul roman al scriitoarei — ,.Dans un mois, dans un an". Ed. Julliard Paris. 1957 — „un izvor a secat, un glas s-a stins"... Oare ? Despre tînăra scriitoare Franţolse Sagan, .presa occidentală a vorbit mult încă de la apariţia primului său volum, „Bonjout Tristesse". Comentînd romanul, o mare parte a criticii oficiale desluşea In paginile ■lui tineretul zilelor noastre... Era vorba in roman despre o adolescentă precoce în ale vieţii, crescută fără .griji, care reuşea să înlăture o metresă a ■tatălui său, femeie cu principii solide care •ameninţau dezordinea traiului celor doi. Se invîrtea în această carte o lume plictisită, rătăcind în căutarea aventurilor mediocre ce l-ar putea excita resorturile fals complicate. O anumită tristeţe lucidă plana peste .eroi înlovărăşindu-le scoborîrea. îşi aprobau luciditatea ca pe un. panaş ce scuză orice cădere. Şi conduita lor i se părea firească scriitoarei deşi, ce-i drept, o privea cu melancolie. Melancolia aceasta avea foarte puţine şanse să se transforme în dezgust faţă de dumea respectivă. Şi aceste şanse s-au pierdut. Ajutată de aplauzele şl reclama unei critici mioape, Franţolse Sagan a mers mai ■ departe pe „miloasele căi ale minciunii". Eroina celui de al doilea roman al scriitoarei. „Un certain sour ire" „nu mai credea in fericire, dar încă mai juca jocul dragostei fie doar numai ca puţină suferinţă să-i însufleţească viaţa". Această însufleţire o găsea în aventura cu plictisitul unchi al amantului său, unchi care cumula şi situaţia de soţ al celei mal bune prie^ iene... Melancolia scriitoarei se transformase logic în plictiseală. Rousseaux găseşte că această mediocră aventură, specifică oboselii celor neobosiţi, este Impregnată cu „stoică demnitate". Deşi cu greu, se pare că e totuşi posibil să confunzi prin anumiţi ochelari, lipsa de energie cu stoicismul şl demnitatea cu plictiseala. O istorie meschină, banală, Rousseaux o crede „fragilă". Franţolse Sagan a fost „eroina celor două romane ale sale in două etape ale. tinereţii ei destrămate". E drept. Franţolse Sagan aparţine lumii destrămate pe care a îmbrăţişat-o de bună voie, „cu luciditate". Dar cînd tam-tamurile criticei burgheze încearcă că o erijeze în reprezentantă a sentimentelor întregului tineret \rancez, lucrurile sînt cel puţin neadevărate. Ce au comun problemele grave ale acestui tineret cu agitaţia sterilă a celebrei scriitoare, care „după ce a făcut o demonstraţie de brasse-papillon în faţa fotografilor, a pozat pentru posteritate lîngă domnul Otto Preminger, şi-a anunţat logodna şt a alergat la căpătîiul domnului Michel Auclair, a găsit timp şi pentru...", după cum îşi informa cititorii o notiţă dintr-un număr precedent chiar „Figaro Litteraire" ? Tineretul, francez are mai puţ'n timp liber decît cei care „dacă-şi petrec vremea făcind dragoste, s-ar putea spune că fac dragoste ca să-şi omoare vremea." Plictiseala lucidă a scriitoarei care „nu lasă să trăiască iluzia fericirii mai mult ca pe cea a dragostei" e reprezentativă doar pentru tineretul celor două'sute de familii cărora le aparţine şi ea. Probabil la 16 ani, şi aceşti tineri au vagi elanuri, vagi melancolii care dintru început sterpe, se sting rapid. Criticii nu au de ce să fie nici „spe-, riaţi", nici „dezamăgiţi". în lumea celor pe care „plictiseala îi sterilizează perfect" suferinţa şi fericirea sînt de la început eliminate. E deci firesc ca întîmplările lor să fie „neinteresante" şi asta, nu fiindcă cum pare să creadă Rousseaux, Frangoise Sagan le.--ar fi distrus resorturile prin ..exces de luciditate" cl fiindcă resorturile însăşi sînt mediocre. Banalitatea în care 14* 204 REVISTA REVISTELOR se înfundă personajele Iul Franţolse Sagan e inerentă lumii în care vegetează. Nu acum, la acest al treilea roman şl-a pierdut scriitoarea „încrederea în sensul vieţii". N-a avut-o din primul volum şi nu s-a obosit să o caute. E drept, avea pe atunci un fel de prospeţime dar cît de lipsită de vitalitate, cît de şubredă... „Inutilitatea descurajatoare de azi" e consecinţa plictiselii din cel de al doilea volum. Plic- tiseala de atunci e urmarea tristeţii morbide din primul. Criticii francezi care au crezut în Franţolse Sagan să fie liniştiţi. N-a secat nici un izvor. Firicelul subţire nici nu izbucnise. Nu s-a stins nici un glas : murmurul Franţoise-ei Sagan n-a izbutit niciodată să fie cîntec. Raluca Iacob PROBLEME DE ESTETICA IN „THE JOURNAL OF PHILOSOPHY' O POZIŢIE RAŢIONALISTA In „The Journal of Philosophy", editat de Universitatea Columbia (nr. 18, august 29, 1957) a apărut un articol semnat de Sing-nan-Fen în care se apără poziţia raţionallstă în estetica valorii. Autorul'se ridică împotriva impresionismului şi subiectivismului în problema judecăţii de valoare, deşi nu oferă criterii obiective care ar putea sta la baza unei critici de artă ştiinţifică. „A aprecia opera de artă înseamnă — spune Sing-nan-Fen — a aprecia inteligenţa in artă". Arta nu este o categorie specială şi oriunde un obiect, un produs al muncii umane în loc să fie consumat în grabă este studiat cu grijă pentru funcţiile şi structura sa, apare o apreciere artistică. Calificarea de artă apare ca o dovadă a inteligenţei producătorului. A aprecia înseamnă a aprecia calitatea acestei inteligenţe. Oriunde o asemenea calitate apare în focarul atenţiei noastre, noi avem de a face cu experienţa estetică. Spre deosebire de estetica neopozitivistă Sing-nan-Fen face o distincţie între apreciere şi creaţie arătînd că aprecierea este „o clarificare a inteligenţei" şi nu o repetare a procesului de creaţie. După acest autor, studierea cauzelor proceselor de creaţie este o operaţiune care rămîne de. domeniul divinaţiei (presupoziţiilor, ghicirii) în tim.p ce problema valorii implică o treaptă progresivă de obiectivitate. In măsura în care răspunsul la întrebarea valorii, se apropie de un grad mal mare de obiectivitate. în aceeaşi măsură aprecierea noastră este adevărată. In măsura în care aprecierea noastră este adevărată, în această măsură noi trăim un proces estetic. Sing-nan-Fen leagă problema valorii de problema mesajului operei de artă, el însă nu consideră înţelegerea mesajului ca o apreciere a operei, totuşi înţelegerea mesajului contribuie la aprecierea exactă a operei. Aşa cum stabilirea genului operei nw epuizează problema valorii, nici ideea de-mesaj nu o epuizează. Sing-nan-Fen confundă însă problema mesajului cu no* ţiunea de temă : „A reduce semnificaţia: operei la o singură temă generală este un. semn sigur de diletantism — scrie el. Semnificaţia artei poate şi trebuie să fie-realizată în vitalitatea ei intrinsecă şi nu redusă la un precept abstract". După cum se vede Sing-nan-Fen confundă tema cu-semnificaţia. Aprecierea — ca operaţie intelectuală — apare astfel în concepţia autorului ca o încercare de a face inteligibile realizările-inteligenţei umane. Operele de artă apreciate obiectiv şt adevărat sînt singurele măsuri ale progresului uman. Perceperea valorii operei poate fi ratată sau ruinată: dacă aprecierea intelectuală lipseşte. Din cele de mai sus se vede că concepţia- lui Sing-nan-Fen în problema valorii are atît laturi pozitive însemnate, cît şi laturi negative. Pozitivă este conceperea valorii prin primatul conţinutului, sublinierea factorului raţional în opera de artă. tiu cercarea de obiectivare a judecăţii de-valoare, recunoaşterea existenţei unui obiech REVISTA REVISTELOR 205 estetic. Concepţia iui Sing-nan-Fen este unilaterală în primul rînd prin raţionalismul excesiv, subestimîndu-se cu totul factorul senzorial, sensibilitatea, rolul percepţiei concret-sensorlale; în al doilea rînd printr-o înţelegere raţionalistă a conţinutului de idei şi a semnificaţiei operei de artă, înţeles ca un conţinut logic de idei, ca a semnificaţie pur intelectuală. Ideea artistică este identificată cu ideea abstractă. No* ţiunea de experienţă pe care Sing-nan-Fen o preia totuşi de la neopozitivişti are astfel mult mai mult in comun cu analiza logică decît cu procesul de receptivitate artistică. Cu toate acestea, în ansamblul ei poziţia pe care o adoptă Sing-nan-Fen reprezintă o reacţie sănătoasă împotriva subiectivismului şi pozitivismului in estetică, curent dominant in estetica occidentală contemporană. H. B. „LES TEMPS MODERNES" — septembrie 1957 Continuînd publicarea, de documente cu sjrivire la situaţia din Algeria, revista ..Les Temps modernes" tipăreşte în numărul pe .septembrie un nou şi interesant material. „Am servit în Algeria ca ostaş vreme de un an, începînd din aprilie 1956 şi pînă în aprilie 1957. M-am reîntors în Franţa urmărit de ruşine şi disperare, căci m-am lovit de un zid de indiferenţă sau de ură. ori de cîte ori am încercat să protestez pe lîngă gradele superioare, sau să deştept conştiinţa camarazilor mei. !" Astfel îşi începe mărturisirea Jacques Pucheu. Autorul a făcut parte dintr-o unitate militară ca ■ori care alta. Nu era o companie specializată în torturarea algerienilor, în „pacificarea" lor. Spirit lucid, care îmbrăcat în •uniforma colonialiştilor nu a încetat să ■gîndească uman, Pucheu reconstituie din întîmplărl cotidiene faţa unei tragedii cu care unii dintre compatrioţii săi se obişnuiseră sau o trăiau cu voluptate. Impresionant în această mărturisire nu este atît • descrierea asasinatelor făptuite de cot» nialişti (există de mult un lung şir de ■••elatări emoţionante şi grave) cît descoperirea mecanismului prin care oamenii se degradează şi se complac în vecinătatea crimei şi înjosirilor morale. Pucheu dezvăluie cum abolirea oricărei legalităţi, acordarea de puteri depline soldaţilor din armata colonialistă, înlocuirea, hotărîrilor judecătoreşti cu aplicarea uneia şi aceleiaşi sentinţe ori care ar fi fost faptul — sentinţa capitală — au făcut ca moartea şi-suferinţa să pară derizorii, să se teşească sensibilităţile cele mal ascuţite şi să fie măcinată rezistenţa la fără-de-lege. Că armata în care se petrec asemenea atrocităţi e dominată de un spirit de panică, de o spaimă înfrigurată, de un suflu de teroare nu mai încape îndoială. In adevăr Pucheu confirmă prezenţa unei tensiuni nervoase, extrem de ascuţite. Dar el scoate ta iveală ceea ce e confuz, haotic şi contradictoriu în această stare sufletească, amestec de îndîrjire şi renunţare, de dezgust şi violenţă exasperată. In mintea celor mal mulţi dintre soldaţii care torturează lotul e vag, buimăcit, lipsit de sens. Prea putini dintre ei cred în Algeria franceză şi în dreptatea, cauzei lor. Repetă mecanic lozincile în care nu cred şi se supun puterii superiorului. In acest climat, în unii se redeşteaptă instinctele sîngeroase ale celor mai îndepărtaţi strămoşi („La început eram dornic să-i strangulez, mai tîrziu îi strangulam pentru a vedea cum se strîmbă"), în alţii se naşte o sălbatecă dorinţă de dominaţie şi sînt gata să tortureze pentru a dovedi virilitatea lor morală (mal ales că nu comportă nici un risc), în alţii are loc o mişcare de revoltă lăuntrică, repede temperată („Ai dreptate, este îngrozitor ; dar n-ai să poţi schimba nimic. Şi apoi sînt nişte sălbateci: nu suferă ca noi ceilalţi"), in fine, în alţii se petrece un proces straniu, căci ucid şi chinuiesc dintr-un fel de disperare, înţelegînd că sînt într-o situaţie absurdă şi fără de ieşire şi soco^ tind că nu există altă soluţie, decît s-o facă şi mai absurdă. 206 REVISTA REVISTELOR „Ai să te obişnuieşti şi tu" — spun toţi aceşti oameni a căror profesiune este moar. tea, care mănîncă alături de prizonierii lor şt uneori alături de cadavrele ce n-au apucat să fie încă îngropate. Ai să te obişnuieşti şi tu. Violenţa criminală îşi pierde adevăratul înţeles, oroarea şl tristeţea dispar. Lor te ia tocul cel mai adesea o monstruoasă indiferenţă. Şi e tragic că în situaţii care par oricui de-o arzătoare halucinaţie domneşte nepăsarea. Mărturisirea lui Pucheu e o pagină scrisă fără bruscheţe, fără nici un accent de declamaţie, cu toată simplitatea necesară. In ea se exprimă glasul unei conştiinţe cinstite, a cărei supremă onoare este de a fi umană. B. E. „LA TABLE RON DE" — septembrie 1957 Revista franceză „La Table Ronde" a consacrat numărul său din luna septembrie analizei vieţii politice, economice şi culturale a Italiei de astăzi. Rene-Maril Alberes se ocupă de romanul italian. Autorul socoate că trăsătura esenţială a romanului italian contemporan o constitue oglindirea acelor probleme care preocupă mediile cele mai largi. Ară-tînd eflorescenta şl diversitatea romanului italian, Rene-Maril Alberes afirmă că specific acestui roman este faptul că atît problemele sociale cît şi cele psihologice nu sînt tratate într-o manieră intelectuală: „85% din personajele romanului francez şi-au trecut bacalaureatul, 92% din personajele romanului italian nu au certificat de şcolaritate. In 85% din cazuri romancierul francez pune în scenă personaje cultivate şi subtile. Dacă e vorba de ţărani aceştia sînt văzuţi printr-un intelectual, care surîde şi se înduioşează. Intelectualul nu lipseşte nici din romanul despre muncitori. Dimpotrivă, romanul italian nu e niciodată axat pe un Intelectual. In romanul italian, personajele îşi trăiesc viaţa lor... In 9 din 10 cazuri este istoria unui muncitor agricol, a unui mic funcţionar. In Franţa aceeaşi aventură ar fi trăită printr-un licenţiat în filosofie. Nimenea nu ţine să se arate inteligent. Nici o privire complice, aruncată cititorului, peste capul personajului. Dar impresia estetică şi morală pe care o procură viaţa lor nu e cu nimic inferioară aceleia pe care o procură autobiografia unui conferenţiar universitar" — spune autorul. Aşa dar tăria romanului Italian ar proveni din înlăturarea unei perspective strimte şi dintr-un sondaj fertil în straturile largi ale societăţii. Romanul italian realist povesteşte despre ţărani săraci care muncesc aprig pe pămînturi sterpe, despre muncitori la calea ferată, oameni simpli ale căror aspiraţii şi nevoi sînt descrise cu veridicitate. Au fost abandonate drumurile bătute, temele perimate, dramele sentimentale, disperările cosmice. Lui îi sînt familiare bucuriile şi durerile celor simpli. Ciacomo Antonini ne dă cîteva informaţii preţioase cu privire la felul cum se desfăşoară viaţa literară în Italia. Dacă în Franţa există un focar spiritual: Parisul,, in Italia viaţa culturală se desfăşoară sub semnul descentralizării. Scriitorii trăiesc si creiază nu numai la Roma, dar şi la Florenţa, la Milano, la Neapole. Grăitor este faptul că revistele cele mal Interesante nu apar totdeauna la Roma. Spre pildă, una din cele mai bune publicaţii este editată la Lucugnano. Dacă primăvara au loc în principatele oraşe „zile ale cărţii." în care scriitorii se întîlnesc cu publicul, în lot restul anului, creatorii, trăiesc izolaţi unii de alţii. Cît priveşte înalta societate din Roma şi din Milano, ea se face a-i ignora fi-i tratează cu un dispreţ abea ascuns.. Giacomo Antonini emite apoi cîteva observaţii cu privire la mijloacele de trai ale scriitorilor. Propoziţia: „în Italia toată lumea scrie, nimenea nu citeşte", este într-un fel adevărată — notează el, ţinînd seama de numărul mare al scriitorilor, şi de numărul foarte redus al cititorilor, (lucru pe-care-1 certifică tirajele extrem de reduse ale cărţilor). In special poeţii întîmpină REVISTA REVISTELOR 207 dificultăţi serioase pentru a se face cunoscuţi. Despre teatrul italian, scrie Guido Rocca. El face in general o critică aspră a teatrului care refuză să se inspire din viaţa de fie ce zi şi care spre deosebire de romanul şi de cinematograful italian, ignoră temele cu adevărat fecunde. Ironia sa se. îndreaptă împotriva acelor dramaturgi care-şi spun catolici şi care trăiesc de pe urma religiei făcînd din propriile lor convingeri un paşaport menit să le deschidă porţile ministerelor şi teatrelor. Teatrul pe care-l scriu este banal, naiv şi plicticos. Bine înţeles publicul nu agrează aceste spectacole care poartă adesea binecuvînta-rea Vaticanului. De altminteri un spectacol recomandat de Papa înseamnă sigur o cădere. Dintre dramaturgii italieni care îşi merită faima autorul reţine în primul rînd pe Eduardo De Filippo cu umorul lui subtil. Trecînd la cercetarea stagiunii din anul acesta, are cuvinte bune pentru Frederico Zardi, a cărui comedie este o critică a me- diocrilor vanitoşi, a parveniţilor, a ariviştilor ce formează înalta societate italiană; pentru Eduarto Scarpetta a cărui comedie „Mizerie şi nobleţă" este o Imagine vie a mizeriei şi suferinţelor celor simplii. Imaginea Italiei de astăzi, aşa cum se desprinde din paginile revistei .Jable,, ronde" nu e totdeauna clară. Autorii ar tit, cotelor fac prea multe consideraţii generale şl prea puţine discriminări. (Romanul italian e considerat a fi în mod global realist) dar atunci cînd e vorba să arate forţa de radiere a marxismului ei evită totdeauna să spună lucrurilor pe adevăratul lor nume (în acest sens articolul despre filozofia italiană este cum nu se poate mai semnificativ căci omite pur şi simplu cel mai Important curent de gîndire contemporan). Dar informaţiile pe care le aduce acest număr sînt în marea lor majoritate interesante şi îngăduie o cunoaştere, chiar dacă parţială, a Italiei. B. E. MISCELLANEA CATALOGUL CORESPONDENTEI LUI VASILE ALECSANDRI' Editura Academiei R.P.R., a luat o mi, ţiativă bună instituind o nouă colecţie: corespondenţa scriitorilor. Prima din acea, stă lăudabilă promisiune a şi apărut odată cu masivul indice al corespondenţei lui Vas.ile Alecsandri, întocmit prin hărnicia şi iscusinţa cercetătoarei Marta Anineanu. După cîte ştim, este prima oară cînd apare o lucrare de acest gen în cultura romînească, şi buna îngrijire a acestui volum ne poate sta drept garanţie pentru viitoarele succese editoriale. Marta Anineanu a prezentat corespondenţa lui Alecsandri, întinsă pe o perioadă lungă (1830—60), disiribuind-o nu după criteriul cronologic, ci după numele interlocutorului. Teiinica folosită rămîne discutabilă, căci, se va întreba cineva, cum ne-am putea descurca în acest noian de informaţii dacă cumva am vrea să cercetăm o anumită perioadă din viaţa poetului ? Modalitatea de lucru a tovarăşei Marta Anineanu şi-ar da randamentul integral numai dacă corespondenţa ca atare ne-ar sta la dispoziţie. Şi-n ori ce caz, o corespondenţă antologată cronologic. Altfel lectorul va face o operaţie în plus, şi se ştie cît de pretenţios e lectorul în asemenea situaţii. Se impune, atunci, ca un corolar, publicarea corespondenţei lui V. Alecsandri, pentru care indicele apărut prezintă o călăuză pricepută. Volumul cuprinde 351 + 4 corpuri episto- lare, rezumate corect, inteligibil; autoarea lui străduindu-se să le eşaloneze într-o manieră ştiinţifică. Operaţia, din punct de vedere al executării, este imensă. Inchipulască-şi oricine cîte investigaţii au fost trebuitoare pentru a aduna din puzderia de foi obscure (şi cîte n-au apărut şi pierit în ultimul pătrar al secolului al XlX-lea ?) scrisorile publicate, depistarea altelor din colecţii par^ ticulare, muzee provinciale, apoi stabilirea datelor exacte, referinţelor... etc... şi atunci va putea aprecia cum se cuvine buna credinţă şi străduinţa cercetătoarei. într-un scurt cuvînt introductiv, autoarea atrage atenţia că bibliografia epistolelor alecsaru driene nu poate fi definitivă, intrucît, spune d-sa, lista poate fi prelungită cu alte şi alte noi ieşiri la lumină din cine ştie ce fol. Există aici, dacă presupun bine, o invitaţie nemărturisită trimisă tuturor cercetătorilor In vederea desăvîrşirii acestei bibliografii. De bună seamă că interesul pentru asemenea operă va împrăştia micul nostru egoism intelectual şi ne va hotărî să contribuim la o lucrare valoroasă. Ar fi începutul unei colaborări frumoase, aşa cum de fapt trebuie să se impule lntr-o societate serioasă, armonică, constructivă, ca cea socialistă. Mai trebuie semnalată o eroare conştientă a autoarei catalogului: d-sa n-a trecut printre scrisori cîteva dedicate lut MISCELLANEA 209 ton Ghica sau Al. Hurmuzaki, pe motiv că sînt scrisori literare, cunoscute. Ele sînt, realmente, întreţineri epistolare .chiar dacă au fost dedicate tiparului şi nu privesc fapte intime, ci probleme de cu!-Jură, aşa cum, bunăoară, e cazul scrisorii publicate mai tîrziu sub titlul • „Romînil şi poezia lor". Argumentul adus ar putea justifica lipsa acestor scrisori într-o viitoare antologie epistolară, dar în nici un caz nu poate anula consemnarea lor într-un catalog. Eugen Simion O POEZIE DESPRE OVIDIU Poezia scrisă de Cicerone Theodorescu — Insula lui Ovidiu — (Scînteia, 29 IX 1957) e axată pe o idee polemică. „Legenda mai păstrează şl astăzi în popor" aminteşte poetul, imaginea întristată a marelui Ovidiu, ros de dorul Romei. Cicerone Theodorescu îşi. propune să modifice această imagine ca fiind unilaterală. Ovidiu a găsit aici un climat uman care i-a permis să vorbească despre „căldura Iubirii" şi să-i numească pe geţi — „vecini". Poetul ostracizat care venea din mediile leneşe şt luxoase ale Romei ar fi fost impresionat de purtarea omenească a acestor geţi săraci: ,,Bărbatu-i duse aur din plase-ntr-un amurg; Bătrînul vraci, de friguri îl vindecă odată, Iar mîinile-olăriţei păreau că-ncete curg/ Ca nişte ape-n leagăn pe-ar. gila modelată". De remarcat ultimele două versuri, în care se fixează latura poetică a .tabloului domestic din viaţa geţilor care l-ar fi putut impresiona pe Ovidiu ca artist. Ideea de evocare, oarecum din punctul de vedere a celui descris, e inteligentă, cum cu inteligenţă artistică-i construită şt strofa : „Privindu-le nu chică :şi bărbi, ci munca, viaţa, / Uită de ce nu-s nobili — şi chiar latini de ce nu-s ! ; — adaugă frum.oasa Imagine smulsă parcă dintr-un univers clasic, omogenă lumii poetului. Cînd, sveltă, luîndu-şi baia de aburi, dimineaţa / In zorile cu ceaţă ieşea din mare Venus". Critica a amintit în repetate rînduri că poetul Cicerone Theodorescu se lasă uneori robit prea mult de pasiunea şlefuirii versului primejduind emoţia. E un păcat al unei conştiinţe artistice excesiv de severe care transformă o condiţie a muncii artistice aproape într-un scop al el ■— păcat, descris în formele lui şi măreţe şi tragice în. celebra Capo-d-operă necunoscută — da Balzac. Riscul cizelării care usucă e cu atît mai mare cu cît substanţa artistică din care se elaborează e mal abstractă. Prin contrast, poezia Insula lui Ovidiu confirmă acest adevăr, apropierea de concret a contribuit la îndepărtarea pericolului de abstractizare. Arta cu care poetul ştie să aleagă elementul exact, rnai greu de gustat atunci cînd se aplică unui conţinut vag, abstract, uscat, a devenit aici o mare calitate, a dat relief plastic tabloului. T. P PE MARGINEA SALONULUI DE ARTA FOTOGRAFICA Interesul suscitat în rindurile publicului de primul salon Internaţional de artă fotografică al R.P.R., cît şl participarea masivă a fotografilor artişti din ţară şi străinătate, îl situează în rîndul manifestărilor de mare succes ale acestui gen de artă. Lucrări venite de la depărtări de mit de kilometri înfăţişează aspecte din 40 de iări, iar panourile expoziţiei grupează aproape 500 de frînturi de peisaj sau viaţă cotidiană. Dacă mai adăugăm şi afluxul, ameţitor de vizitatori, putem spune că am epuizat elementele exterioare acestei arte., pentru a încerca să ne ocupăm de sensurile care se degajă din acest „succes de public"., Revenind la termenul de „artă" pe care l-am întrebuinţat mai sus, socotim inutil 210 MISCELLANEA să recapitulăm toate argumentele pro şi-contra servite, uneori -cu ton foarte ridicat, timp de mulţi ani, pînă cînd fotografia a putut fi socotită drept o artă. Un aceiaşi subiect poate fi exprimat cu ajutorul picturii, sculpturii, sau gravurii. Dar nu toate aceste subiecte pot fi specifice tuturor acestor genuri, ci numai unele. La fel şt cu fotografia. Ea poate fixa orice moment sau aspect din jurul nostru, dar aceasta nu are sens. De pildă, există peisaje care. zugrăvite de un pictor, fie el cît de bun, par nenaturale, neplăcute, chiar rebarbative şi deci nu-l pot impresiona pe privitor. Răsăritul lunii pline la malul mării apare în pictură drept un lucru grotesc, teatral. In fotografie însă, este un subiect foarte preţios, căci această ramură a artei se bucură de o unitate de timp specială: instantaneul. Această particularitate, cu posibilităţile măsurate, caracterizează însuşi unul din aspectele dominante ale fotografiei. Un al doilea aspect este cel al „compoziţiei" în care, cu ajutorul unor procedeie tehnice uneori savante, ca trucajele, suprapunerea imaginilor, a culorilor etc. se pot obţine efecte cu rezultate Impresionante. Personal, sînt mai puţin înclinat să mă las convins de graiul alambicat al unor fotografii care, cel mai adesea, lipsite de titlu, au aerul unor cardiograme sau proiectări tehnice. Mai există un alt domeniu al fotografiei, unde omul înarmat cu un aparat care-i este auxiliar, poate surprinde detalii care cu ochiul liber trec neobservate. înmugurirea unui ram. zborul unei gîngănit^ căderea unei picături de ploaie în care se. recompune la dimensiuni neînchipuit de mici o lume întreagă, constituie atîtea posibilităţi rezervate exclusiv fotografiei. De abia după fixarea acestor cîteva puncte de reper în ceea ce priveşte importanţa şi valoarea fotografiei, ne putem gîndi să desprindem rosturile care se degajă din expoziţie. Din primul moment se impune o întrebare: ce anume a determinat juriul să premieze unele sau altele din lucrări mai ales că vizitatorului îl apar mai concludente participările pe ţări decît pe artişti. In primul rînd-ţările din orient au o optică şi o preferinţă cu totul aparte' faţă de a europenilor sau a americanilor, de care se deosebesc fundamental. India,. Indonezia sau Iiong-Kong-ul prezintă ansambluri ilustrînd natura văzută sub aspectele el grandioase, dramatizată prin lumini contrastante, prin delimitări precise printre elemente, totul văzut însă neaşteptat de modern. De asemeni Vietnamul (în special cel de Sud) impune prin tematica sa vastă care speculează, fără exces, momentele cele mat specifice ale vieţii locuitorilor şt' geografiei ţării. Cu o viziune şi o înţelegere deosebită a faptului cotidian divers, Italia, consecventă principiilor neorealiste fixează, cu fantezie şi gust, aspecte neînsemnate care. luate împreună, constituie o frescă modernă. în care omul, bineînţeles, este elementul principal. Alături de Italia, cu preferinţe asemănătoare, se situează Por. tugalia. Pe aceeaşi linie, fără a reuşi însă să depăşească consemnarea prin instanţa--neu, — fapte diverse, amuzante, dar lipsite-de putere de generalizare — Cehoslovacia.. Alături de aceste ţări, altele prezintă imagini ce nu depăşesc de fel planşele ce ar putea ilustra un Baedeker sau un volum din Orbis Terr arum, deci a fotografiei, turistice. Ţara noastră, bogat reprezentată, ilustrează o varietate mare de preocupări, un gust ales, dar nu încă o unitate spirituală în ceea ce priveşte concepţia artiştilor fotografi. Pentru comparaţie tindem să aşezăm Olanda la antipodul celorlalte ţări prezente datorită lipsei de imaginaţie şi de idei a artiştilor, care s-au. limitat la ilustrarea unor aspecte tipic olandeze şi care nu depăşesc niciodată tematica monotonă a pictorilor epocii de decadenţă a artei olandeze : peisagişti academici, dar buni meşteşugari Pentru a reveni la hotărîrile juriului, ne întrebăm de ce s-au lăsat împinşi de tendinţa de a supraaprecia lucrări în care spiritul evident de „manifestare" domină în detrimentul realizării artistice. Ne referim la lucrările „Spre lumină" şi „Drumul spre progres", interesante, cu calităţi, demne de menţionat, dar atîta tot. De asemeni socotim suprapreţuite cele două nuduri şi MISCELLANEA 211 unul din portretele finlandeze, acel în care ne este înfăţişat capul de profil al unei femei împodobită cu un voal alb. Aceste din urmă lucrări sînt mai aproape de gustul magazinelor ilustrate decît de al unei expoziţii internaţionale. Bineînţeles că toate rezervele formulate rămîn pe plan minor, valoarea expoziţiei neputînd fi scăzută de preferinţele unora sau altora din privitori — fie ei învestiţi sau nu cu o pricepere specială sau un rol oficial —. Sensurile majore şl caracterele specifice ale orientării participanţilor fiind clare, ca şi deosebirile de la o ţară la alta,, rostul expoziţiei a fost atins. Radu Ionescu FALS CĂRTURĂRISM S criitorul cutare se abate de la „reguli" şi „calcă" „prea multe norme cu care păruse că s-a căzut de acord"; un critic insultă memoria unul autor „clasic", semnează „certificatul de deces" al unei drame socotite clasice; se observă şi tendinţe inovatoare, oarecum periculoase: „Schiţa, gen literar străvechi şi riguros, e încălcată şi silită să abdice de la unele pretenţii prea categorice în materie de compoziţie" intrucît un autor care nu ştie că „arta e lungă" şi-a numit scrierile ..audienţe". Nu, nu e bine, nu e bine de loc aşa, prea uităm repede indicaţiile lui Aristot şi Boileau care, e drept, „au fost desmlnţlţl în ce priveşte unele precepte prea rigide" „depăşirea limitelor artei spre alte domenii de activitate intelectuală, a provocat însă eşecuri". Cine nu suferă „eşecurile", cine, mai presus de orice, socoteşte arta sacră trebuie să dea dreptate Iul Boileau. El, unul, alături de (precum spune cu sfială) G. Călinescu (e citat cu promptitudine Contemporanul din 22 martie 1957) consideră că nu trebuie să ne revoltăm împotriva „genurilor", fiindcă nici „genurile" nu sînt de lepădat. De cîteva luni, acţiunea de apărare a integrităţii „normelor"f „limitelor", „genurilor" („călcate" de Indivizi iresponsabili) a căpătat în paginile revistei Tribuna caracterul unei adevărate campanii împotriva „stricătorilor" de literatură, campanie cu atît mai uzată în mecanismul şl mijloacele sale de luptă, cu cît se însoţeşte în chipul cel mai potrivit cu atitudinea de rezervă acră faţă de manifestările fenomenului contemporan. în arsenalul de cuvinte de cea mal mare utilitate se dovedeşte ver- bul „a călca", instrument solid al demnităţii profesionale şi al autorităţii critice nemiloase care şi-a luat în serios menirea de a cenzura tentativele rebele, „inovatoare". Luaţi prin surprindere, am putea să considerăm atitudinea aceasta efectul unui soi de cărturărism respectabil în ţelul său, chiar dacă, uneori, capabil de regretabile excese. în definitiv, cine n-ar fi dispus să ierte păcatele oarecum constitutive ale nobilei pasiuni culturale să ierte o . anume obtuzitate poate obligatorie la mandarinii marei tradiţii, fixaţi cu fanatism în lecturile lor, incapabili, prin aceasta, să recepteze vibranta mişcare a prezentului ? Cine ar ţi dispus, fără o strîngere de inimă, să cenzureze gustul sever şi, fireşte,' puţin rigid al amatorilor de lecturi subtile, înclinaţi să considere .cu suspiciune, manifestările debile ale contemporanilor ? Cine şi-ar îngădui să tulbure liniştea acestor cărturari adînciţi în lectura Iul Aristotel, cine-şl-ar îngădui să păşească altfel decît în-vîrful picioarelor în preajma acestor spirite cufundate în farmecul misterios al lecturilor dificile 7 Dacă unii din semnatarii obişnuiţi ai cronicei literare din Tribuna (N. Mărgea-nu, D. Isac, Al. Căprariu) ar dovedi că sînt asemenea spirite venerabile, fireşte că n-am avea nimic de zis, fireşte că nu i-am tulbura în acţiunea de apărare a „normelor", fireşte că am respecta savanta lor rezervă, rafinata lor acreală, fireşte că am păşi în vîrful degetelor ori decîteori ne-am afla în preajma lor. Fireşte că am găsi miopia lor explicabilă şi ne-am vedea de-drum. 212 MISCELLANEA Din păcate lucrurile stau altfel. Nu ne întlmpină un cărturărism puţin învechit, puţin miop, puţin limitat, ci o regretabilă sclifoseală: „...avangardismul (zice N. Mărgeanu) ■şi-a îngăduit nu o dată să dea cu tifla — e suficient să-l cităm, de ta noi, pe Urmuz". Locuţiunea : „nu o dată" e menită să ne atragă atenţia că semnatarul cronicii cunoaşte foarte multe manifestări ale ■avangardismului. Pentru moment consideră „suficient" să citeze pe Urmuz. Exemplul ar putea fi cules de aiurea, literaturile sînt bogate în exemple, chiar foarte bogate, deocamdată însă ajunge un exemplu „de la noi" — vrea să spună N. Mărgeanu. Desigur, cronicarul ar putea cu uşurinţă să se ocupe de curentele şl şcolile literare căzute în desuetudine, acest lucru îi stă oricînd la indemînă, deocamdată însă. preferă, să „nu se ocupe". Cităm ; ..Nu ne vom ocupa însă de curentele şi şcolile literare căzute în desuetudine, e de preferat să avem în vedere..." etc. Nu lipsesc asociaţiile solide şi totodată surprinzătoare. Acestea stau bine atitudinii cărturăreşti. Cu privire la romanul lui V. Birou Lume fără cer, N. Mărgeanu scrie : „Langoarea doamnei Bartos — o Emma Bovary, soţie de inginer, nu de medic..." Distincţia e într-adevăr subtilă. Această risipă de ingeniozitate, această vervă culturală şi asociativă slujesc de minune un înfiorat elogiu adus romanului „Lume fără cer" de Virgil Birou. S. M. „MO U LIN ROUGE" Comparînd monografiile închinate lui Henri de Toulouse-Lautrec Momfa cu filmul realizat de regizorul american John Houston, îniîlnim, aşa cum era şi de aşteptat, unele deosebiri. Ele constă mai mult în lăsarea de o parte a unor episoade revelatoare din viaţa artistului şi a unor personaje secundare, dar importante pentru ■conturarea biografiei spirituale a eroului principal. Dacă acestea ar fi fost integrate filmului, el ar fi cîştigat în bogăţie, profunzime şi adevăr istoric. Episoadele şi personajele inventate, adică pe care istoriografia de artă nu le consemnează, sînt puţine, si introducerea lor în film se poate tolera pentrucă se face în sensul liniilor .de forţă ale caracterului eroului, devenind, prin aceasta, plauzibile. Faţă de libertăţile pe care regizorii occidentali şi le luau, înainte, în filmele menite să reconstituie o personalitate a trecutului, realizări ca „Moulin-Rouge" sau, după cît se pare, ca „Vincent van Gogh", constituie un progres în respectarea adevărului istoric. .Prezintă însă, în asemenea producţii, deplasări de accent, mai uşoare sau mai .grave, principala rămînînd importanţa exagerată pe care realizatorul filmului o a-£ordă, în economia vieţii eroului, erotis- mului, chiar cînd acesta a ocupat, în respectiva biografie, un loc neînsemnat. Dar să vedem acele elemente din viaţa lui Henri de Toulouse-Lautrec pe care filmul le-a trecut cu vederea, ratînd tot atîtea posibilităţi de circumscriere şi mai precisă a adevărului istoric. Astfel tatăl eroului fusese un personaj mult mai original decît ne apare în film, unde este tratai cam în stilul aristocraţilor din literatura lui Alexandre-Dumas-Fiul. Jacques Lassalgne, unul dintre cei mai informaţi biografi ai pictorului, ne spune că era „pasionat de vînâtoarea cu şoimul, de arme exotice şi de atelaje". Cît despre fratele lui, unchiul pictorului, acesta era chiar un excentric căruia, Franz Toussaint, popularizatorul liricei orientale, i-a făcut portretul în savuroasa lui carie de amintiri, „Sentiments Distingues", în care mai apar Ambroise Vollard, Jean Gi-raudoux şi alţii. Ca şi în film, in realitatea obiectivă, copilăria lui Henri de Toulouse-Lautrec s-a desfăşurat firesc, lin, fără incidente. 0 vreme a studiat la Liceul Condorcet — pe atunci Liceul Fontanes — din Paris, avînd drept coleg pe Maurice Jot/ant, cu care va rămîne prieten pînă la moarte. MISCELLANEA 213 Accidentele care îi vor schimba cursul vieţii se situiază — primul, survenit la Albi, în 1878, al doilea, survenit la Barrages, în 1879 — pe la patrusprezece-cin-sprezece ani, adică aproape ca In film. Ca Şi autorul nuvelei care stă la baza filmului, scenaristul şi regizorul au pierdut prilejul de a exploata episodul convalescenţei adolescentului, atît de revelatoriu şi de elocvent pentru caracterul lui: stăpînire de sine, demnitate, groază de a fi compătimit şi, deaceea, autoironie. („Croşeta mea de încheiat ghetele", îşi botezase el bastonul cîrje). Biografii spun că. în lungile luni de imobilitate. Henri trimitea scrisori şi carnete de imaginare călătorii, toate amuzante prin text şi prin desenele care le însoţeau, pentru a-şi înveseli verişoarele. (Iată dece episodul cinematografic al cererii în căsătorie ni separe că face total abstracţie de adevăratul Lautrec.) Tot în această perioadă se plasează şi opţiunea lui lucidă, hotă-rîtă, fără apel, pentru artă, ca singura justificare a prezenţei sale în viaţă şi, in acelaş timp, ca unică modalitate de existenţă posibilă pentru sine însuşi. (Regizorul a schiţat acest lucru; a legat, insă, eronat, această ajungere la conştiinţă, de refuzul verişoarel.) Şl încă de pe acum se verifică robusteţea lui morală. Nenorocirea care i s-a întîmplat nu l-a schimbat într-un denigrator al vieţii. Dimpotrivă, el iubeşte şl elogiază viaţa. Şi. după Degas, e pictorul care, pentru epoca tul, a fost cel mal mare analist al mişcării, devenind, şi pe această linie, dascălul multor moderni, începînd cu Picasso Un alt amănunt biografic neexploatat este legal de anii de ucenicie: primul său profesor este un surdomut, pictorul animalier Rene Princeteau. In 1882, Henri primeşte, din partea fa--miliei, acel „nilul obstat" necesar pentru a se putea dedica picturii. Traversează atelierul academistulul Bonnat şl stăruie mai imult în cel al l'iti Cormon — tot „un pompier", dar mai liberat, mai „tolerant" faţă de moderni. Aici are loc întîl-nirea cu Van Gogh, întîlnire care se pare că l-a zguduit pe Lautrec şl care în film este înlocuită cu o simplă aluzie; se pierde astfel o nouă posibilitate de îmbogăţire a scenariului, de conturare a personajelor şi de lămurire a publicului asupra spiritului artei noi. Pe traectoria vieţii sale, Lautrec se încrucişează cu alte figuri din lumea artelor. (Nu este lipsit de interes faptul că unul dintre primele sale modele este Suzanne Valadon, viitoarea pictoriţă şi mama lui Maurice Utrillo) John Huston, făcînd o triere a personajelor secundare, a oprit pe „La Goulue" şi partenerul ei Valentin le Desosse, pe Chocolat. Jane Avril şi Yvette Guilbert, care are aici o apariţie atît de scurtă, încît aproape că trece neobservată. Pentru cei care cunosc biografia Iul Lautrec, devine supărătoare. totala absenţă din film a Iul Bruant, cîntăreţ faimos al epocii. Şi aceasta, nu atît pen-trucă printre primele localuri pe care Lautrec le frecventează în Montmartre este „Le Mirllton", unde cînta Bruant, cît mai cu seamă pentrucă repertoriul acestuia 'din urmă purta pecetea unei destul de vehemente critici sociale. Lautrec, prieten al lui Bruant, putea deveni astfel, în structurarea naraţiei filmlce, un prilej de se--zisare a ideilor pictorului despre aşezările sociale ale timpului său. Istoriografia de artă a păstrat numele mai tuturor modelelor lui Toulouse-Lautrec — cîntărefe de „cafe-concert", de „music-hair (May Belfort, May Mllton, Jane Granier, Mar celle Lender, Berthe Bady ş.a.) şl femei de moravuri uşoare ca Helene V., Augusta, Gabrlelle, „fiica sergentului de stradă", Berthe cea surdă, ..Cască de aur", o blondă căreia Jacques Becker i-a închinat un film de mare pitoresc, Honorlne P., „femeia cu mănuşi", etc, — dar nu menţionează, in viaţa lui Lautrec, — şi aceasta nu din puritanism — episoade amoroase ca cele din film. Cu toate acestea, cele două episoade - — şi mai ales primul — sînt plauzibile. Adăugarea lor nu introduce, în reconstituirea biografiei spirituale a Iul Lautrec, niciun coeficient de eroare. Ca orice mare desenator, care a observat atît de mult' viaţa încît poate crea din memorie, Lau- '214 MISCELLANEA trec „se vede". De aici o luciditate necontenită care îmbracă forme acide, aproape agresive faţă de sine însuşi, dar niciodată faţă de ceilalţi. Tn acela's timp U caracterizează simţul demnităţii, pe care ştie să o respecte ş[ în alţii, 'chiar dacă ei aparţin categoriei declasaţilor, şl ■repulsia faţă de compasiunea ipocrită. Or, ■în episoadele amintite, departe de a fi trădate, aceste trăsături ale portretului moral al eroului se impun cu putere. Pe de altă parte, ele sînt folosite c'a un ■mijloc inteligent şi fin de a ne face să pătrundem în lumea pe care o frecventa Lautrec şi în care aproape că se refugiase-Este de remarcat şi de lăudat faptul că regizorul a demonstrat o deosebită ţinută în reconstituirea acestei lumi. Nici propensiune spre licenţios, nici acea compătimire vicleană a declasaţilor, trataţi pentru pitorescul lor, şi pe care a cultivat-o literatura „mizer ablllstă". Valoarea scenelor în care apare Marie Charlet constă tocmai în faptul că ele au fost redate din însuşi punctul de vedere al lui Lautrec, care ştia să respecte nefericirea semenilor sai, tocmai pentrucă ii cunoştea cauzele. Continuînd cu urmărirea biografiei sale, trebuie să notăm alte îndepărtări ale na-raţiei ţilmice de la consemnările biografilor. Sentimentul de frustrare care, din momentul accidentelor pune .stăpînire pe ■psihicul artistului, va genera, mai tîrziu, etilismul lui, singurul său domeniu de evadare, de suspendare limitată a constiintil chinuitoare a diformităţii. Demnitatea 'şi eroismul lui. Lautrec trebuiesc recunoscute nu numai în renunţările care i-au compus ^ viaţa, ci şi în faptul, infinit mai deosebit, că el a refuzat să-şi transforme arta tntr-un mijloc de evadare. Dimpotrivă, grafica şi desenul Iui s-au întemeiat pe a referire permanentă la realitate, oricît de atroce ar fi fost aceasta. Tn 1898, etilismul aduce, în psihicul pictorului delirul, şl familia se vede obligată să-l interneze într-o casă de sănătate de la Neuillij. La sentimentul de frustrare se adaugă acum pierderea libertăţii Pentru a demonstra că poate fi liberat Lautrec, printr-un efort supraomenesc, reconstituie, din memorie, toate scenele care formează ciclul de lucrări închinate lanul circului. După ieşirea din sanatoriu, Lautrec revine asupra operei sale si se poate spune că, tn cei. cîţiva ani care îl despart de moartea survenită în 1901 el realizează o altă reînoire a tehnicii sale. Dm aceste amănunte se vede că, pentru perioada 1898-1901, scenariul cinemato-giafic nu a exploatat datele biografice, ba chiar s-a îndepărtat de adevăr. Dacă e adevărat că spectatorul pleacă, in pofida lacunelor şi a îndepărtărilor de adevăr semnalate, cu o imagine destul de apropiată de ceeace a fost Lautrec omul, este şl mai adevărat că filmul a reconstituit, atît cît se poate, în cadrele ingrate ale biografiei romanţate, caracteristicile esenţiale ale creaţiei artistice a „pictorului luminii reci". Mediile frecventate de către artist în timpul vieţuirii sale retrăiesc în film în culorile şi zgomotele timpului. Moulin Rouge este, înainte de toate un film de atmosferă, dar un film de atmosferă care nu sacrifică detaliului şi pitorescului. Asemănarea personajului principal si a celor secundare cu modelele lor este uimitoare pentru toţi cunoscătorii iconografiei lui Lautrec şi ai operelor sale. Efortul depus pe linia machiajului şi a trucajului este mai mult decît apreciabil. La reconstituirea fizionomiilor se adaugă strădania interpreţilor de a reproduce mimica pe care modelele o avuseseră în realitate Şi pe care Lautrec o consemnase în abre-viaţiile lui pline de nerv. Compoziţia lui Jose Ferrer atinge creaţia de mare clasă, iar interpretele feminine — mama, Marie. Miriam ~ reuşesc să-i corespundă, impunînd-se printr-o prezenţă care umple ecranul. Deosebit de realizată ni s-a părut alternarea scenelor de spectacol la. Moulin-Rouge cu reproducerile după desenele si litografiile cu aceiaş subiect. Construcţia contrapunctică a acestor secvenţe merită să fie studiată chiar şi de cineaştii care MISCELLANEA 215 se dedică filmului despre artă. tocmai -oentrucă ea le arată cum se poate anima "si dramatiza, pe baza unei analize amănunţite a compoziţiei şi a mişcării, o lucrare de grafică sau de pictură. Facem această recomandaţie mal cu seamă realizatorilor noştri de filme despre artă, care, cu rare excepţii, se mulţumesc cu o reproducere Integrală şi frontală ă operei respective, fără nici o preocupare de a surprinde intenţiile profunde cde autorului, închise, de către acesta. în schema compoziţională şi în dinamismul dramatic al personajelor. La fel de justă ni s-a părut si înţele-.gerea problemelor de culoare. Regizorul şi-a dat seama că pictura Iul Lautrec se întemeiază pe o Interpretare a realităţii. Lautrec nu este interesat de asigurarea unor echivalenţe cromatice ale realului. Culorile din natură el le transpune într-o .altă chele muzicală, conform necesităţilor concepţiei şi viziunii sale proprii. Aceasta înseamnă că el pleacă dela natură, dar o interpretează. In consecinţă şl ■regizorul trebuia să evite utilizarea unei singure palete atît pentru scenele de mişcare cît şi pentru reproducerile după operele Iul Lautrec. Respectarea adevărului îl impunea două palete care însă nu trebuiau să fie lipsite de apropieri între ele, în .fiecare trebuind să găsim ecouri din cealaltă, aşa cum se întîmpla în muzică a-iunci cînd schimbăm de chele. Opus concepţiei şi gramaticei plastice a impresionismului, Lautrec s-a străduit să fixeze ceeace este permanent într-o psihologie şi să reconstituie forma pulverizată de către tehnica impresionistă. De aici şi introducerea acelei ..lumini reci şi ideale" (Mac Orlan) menită să nu altereze viziunea, permanentul, sacrificlnd fugitivului, evanescentului. Or, regizorul a ştiut să soluţioneze toate aceste probleme care complicau atît de mult asigurarea unei unităţi cromatice a filmului. Pe de o parte a asigurat, în scenele reconstituite, culoarea dominantă care Identifică atmosfera epocii, pe de alta, a asigurat fidelitatea reproducerilor. Poate că tocmai această fidelitate a fost mal dificilă. In lupta dintre tonurile calde şl tonurile reci, luptă pe care se bazează şi care constituie, sub aspect tehnic, întreaga pictură, Lautrec a fost partizanul celor din urmă Cinematograful, prin lumina pe care o aduce, nu poate rezolva, fără dificultăţi, o asemenea problemă. In filmul Moulin-Rouge soluţiile găsite pot mulţumi şi pe cei exigenţi, tot aşa cum poate incinta ştiinţa cu care regizorul a trecut de la. o categorie de imagini la alta, prin montaje şi racorduri subtile, prin diminuări sau intensificări ale eclerajului, prin tratarea peliculei în laborator, în acest sens sistemul Kalmus (Telmlcolor) fiind cel mai. potrivit. Eugen Schileru MAI MULTA EXIGENTĂ ÎN ATRIBUIREA UNOR PREMII Festivalul Mondial al Tineretului din .vara aceasta, a fost prilejul unei adevărate întrecerii creatoare între tinerii compozitori, solişti şi poeţi pentru realizarea unor opere demne de această adevărată sărbătoare a tinereţii. Există astfel o serie de producţii muzicale care depăşesc caracterul pur festiv şi pot intra în repertoriul permanent. Clntecele Iul Ion Chlrescu, piesele pentru muzică de cameră ale lui Ştefan Mangoianu şi Laurenţiu Profeta, iată cîteva din realizările care pretind o exigenţă mal largă atunci cînd e vorba de aprecierea textelor care întovărăşesc melodiile. Exemple de colaborare fructuoasă între compozitori şi poeţi nu au lipsit. Atunci de ce se perpetuează în continuare existenţa unor textieri care n-au nimic comun cu literatura, de ce continuă asemenea hibridizări neviablle dintre un text rutinier şl o melodie, hibridizări care nu numai că sînt îngăduite, dar şi premiate ? MISCELLANEA 216 Tnir-un text premiat la concursul Iniţiat cu ocazia Festivalului (Versuri de Stela Fericeanu şi"Maria Brailov) ne întlmpină un asemenea refren care banalizează idei scumpe pentru întreaga omenire luptătoare: " ' ■"■ Frontul fn-|sţr.u 'e de oţel Lanţ, uriaş, front luptător neamuri multe şi un singur ţel între poli şi ecuator. , 1 ,' Ţelul nostru ie s-apărăm omenirea de atom Iar mamei (credinţă să-i dăm \ că pruncu creşte iom. Cer senin noi vrem să durăm ... liniştire pentru.- om în a vieţii (slujbă. _ ... noi dăm -gigantul blind atom » ■ "' ■ ' ••« • , J" <■■■ Tineret, sîntem toţi un gipd.:- . . i Dârz călcă-m toţi, într-un pas, Şi u-măr la umăr în rînd noi sîntem,. lumii glas. , • 'Lăsînd' la o parte „valoarea" poetică, .autoarele textului dau aici dovadă de confuzii elementare.- Autoarele - probabil voiau să spună: „Lanţ uriaş. de 'luptători" datr un front care este un lanţ uriaş ? De altfel remarcaţi stilul poetico-telegrafic: „Lanţ uriaş,, front luptător". Dîrz călcăm într-un pas... şi în marş construim viaţa... Autoarele au capacitatea deosebită de a expune idei scumpe) lozinci care au înflăcărat "inimile, a zeci de mii de tineri, într-un sistem morse, sub formă de clişee, -şabloane, fără a le asigura nici măcar le- • gătură gramaticală-: tinereţea, steag în. vînt;- în marş cu avînt. Insă realizarea, cea mai remarcabilă este construirea întregului cîntec: şapte strofe din treizeci şi trei de cuvinte: Iată-le. 1. Substantive: Front, lanţ, om, omenire, lumina, neamuri, tinereţe, tineret, gînd, marş, pas, atom, glas, ţel, ţintă,, cer, mînă, prunc, credinţă. 2. Adjective: gigant, uriaş, singur, multe, blind, luptători. 3. Conjuncţii, prepoziţii: în, de, şi, pentru. 4. Verbe: sîntem, construim, durăm, închinăm. Iată o realizare pe care le-ar invidia-o . toţi autorii de „şlagăre"'.' Şl aceasta se-întîmplă într-un moment' cînd există atîtea poezii revoluţionare care ar putea inspira pe cel mal exigent compbzitor. Parcurgîhd şi alte texte premiate (cu . semne realmente, considerabile) tipărite în revista ;jMuzica" nr. 7, este greu să găsim texte' care să depăşească cu mult acest vocabular sumar, "Excepţie fac versurile Elenei Dragoş, cu*1 un~ ecou vag isacovsktan, pe o. melodie ştearsă de V. Timiş. ' , ; ' In general concursul închinat celui de-al VI-lea festival al tinerelului, dovedeşte că problema textelor în muzică continuă şă fie arzătoare. Şi cînd te gînd'eşti că s-au scris zeci de articole pe această temă! Nici „necesităţile ritmului" tn muzică, nici avantagiile colaborării cu un textier domesticit nu justifică condamnabila nepăsare cu care majoritatea compozitorilor îşi subminează prin texte nenorocite atractivitatea 'propriilor lor creaţii. I'nchi-pulţi-vă cu ce plăcere va învăţa un cor de tineri un cîntec in. care cuvintele tineret sau om se repetă fiecarel'de cîte patrusprezece ori! H. Bratu