VIATA ROMÎNEASCĂ REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DINR.P. R Apare sub conducerea unui comitet de redacţie OCTOMBRIE - 1957 - ANUL X CUPRINSUL Pag. SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE............ INTILNIREA CU REVOLUŢIA — Amintiri — MIHAI BENIUC : O păţanie de demult şi o nouă stea....... 17 NAGY ISTVAN : Mărturisiri.............. 20 MARCEL BRESLAŞU: Paraşutistul............ 25 FRANCISC MUNTEANU : Prima mea întîlniire cu 7 Noiembrie ..... 2* VIRGIL TEODORESCU: Fragment autobiografic........ 31 SILVIAN IOSIFESCU : Retrospectivă 1932............ 36 * MARIA BANUŞ : Credinţa.......... .... 41 DEMOSTENE BOTEZ : Vulcanul ' . . ........... 43 NINA CASSIAN: Durerea ; Biografia; Către urmaşi ; Către prieten; Către prima şi ultima iubită ; Pietrele verticale......... 45 ALFRED-MARGUL SPERBER : La „zori", pe latineşte cum le spui?... (în rom. de Lazăr Iliescu)................ 49 * EUGEN BARBU : Jurnal (fragmente)............ 51 POEŢII LUMII CINTA REVOLUŢIA DIN OCTOMBRIE VERA INBER : Lenin (în rom. de H. Grămescu)........ 67 LOUIS ARAGON : Magnitogorsk, 1932 ; Distihuri p*ntru o carmagnolă a ruşinii (în rom- de Tascu Gheorghiu)........ . 68 JEAN RICHARD BLOCH : Octombrie "41 (în rom. de I. C. Mătăsaru) . '. 71 REMATA VIGANO : Toate pieţele sint roşii ; Iartă-mă, Vladimir Ilici (în rom. de Constantin Ilie)............ li MANLIO DAZZI : Lumina Leningradului; Neva (în rom. de Constantin Ilie) 75 ARTUR MIEDZYRECKI : Călăreţii (în rom. de Ion Horea) ...... 76 OCTAVIAN PASCALUŢA: Moartea unui om (nuvelă)...... . 78 * AL. ANDRIŢOIU : Ploi; Limpezirea............121 DIMOS RENDIS : Fereastra care s-a deschis ; Peisaj rus; Recuiegere (în rom. de Mioara Cremene).............. 124 Pag. GEORGE DEMETRU PAN: Cuvinte lingă Sahara........12& VALERIU GORUNESCU : Octombrie peste holde........127 ION GHEORGHE : Despărţire : Duminici triste ; Dragoste......129 MAREA REVOLUŢIE ŞI CULTURA ANDREI BALEANU : Lenin şi construirea în adîncime a culturii socialiste . . 132 L. RAICU: Literatura şi etica Revoluţiei...........137 D. I. SUCFfIANU : Revoluţie în arta cinematografică........ 144 H. BLAZIAN: Grafica revoluţionară............151 PAVEL APOSTOL : Anti-dialectica ambiguităţii.........161 PUBLICISTICA HUBERT JUIN: Scrisoare din Paris............167 HORIA BRATU: Filozofia succesului...... .....174 CRONICA LITERARA RADU LUPAN : Tudor Arghezi: „Stihuri pestriţe"........ 177 CRONICA IDEILOR N. TERTULIAN: Antiheidegger............. 184 CĂRŢI NOI V. M. SPATARU: Leonid Leonov: „Lăcustele"......... 195 V. MOGLESCU: Leonid Leonov: „Caleaşca de aur"........ 196 MIHÂTL COSMA: S. Nikitin : „Versuri".......... 197 TEODOR VIRGOLICI : N. G. Cernîşevski : „Prologul"....... 199 E. TUDOR : F. Aderca: „Amiralul Oceanului" ......... 200 I. NEGOIŢESCU : Henriette Yvonne Stahl: „Voica"........ 203 REVISTA REVISTELOR — Din tară — „Teatrul" mr. 9/957. „Jasul literar" nr. 8/957........... 206 — De peste hotare — „Innostranaia Literatura" Nr. 6/957 ; ,,Esprit" sept. 1957 ; „La nouvelle nouvelle •revue franţaise" ; „Europe" Nr. 139—140 ......... 210- MISCELLANEA : Ultimul articol al lui Karl Liebknecht; Alte tălmăciri din Blok şi Maiakovski; Notă cu morală ; O ţigară pentru un cal; Cu sau fără poză?; Cu privire la geneza unpr parodii topîrceniene; Cotitură; . . . 218- SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE întreaga omenire progresistă sărbătoreşte a 40—a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Moment crucial în dezvoltarea umanităţii, Marea Revoluţie Socialistă a deschis cite o pagină nouă în toate sferele activităţii umane.' S-a împlinit geniala previziune a lui Marx : odată cu victoria proletariatului revoluţionar a început adevărata istorie a omenirii. Rezultatul principal, cucerirea cea mai de seamă a Revoluţiei a fost crearea primului stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor, îndreptat împotriva exploatatorilor, luptînd pentru complecta desfiinţare a exploatării omului de către om. Pentru prima dată în istorie, socialismul a încetat să fie doar un vis, şi a devenit realitate. Cei 40 de ani de luptă si construcţie socialistă de după 1917 au confirmat caracterul invincibil al ideilor socialismului ştiinţific, au scos la iveală pentru oricine are ochi să vadă superioritatea categorică a socialismului, ca sistem economic si social, asupra capitalismului. Uriaşele succese economice, politice, sociale si culturale ale Uniunii Sovietice constituie în acest sens dovada, cea dintîi s'i cea mai grăitoare. I s-a adăugat după cel de-al doilea război mondial experienţa socialistă a Republicii Populare Chineze şi a ţărilor de democraţie populară din Europa şi Asia. Lagărul mondial al socialismului — cea mai puternică realitate a zilelor noastre, se consolidează neîncetat. Practica socialismului devine an de an mai multilaterală şi mai fecundă. Se îmbogăţeşte — pe temeiul experienţei — şi marxisrn-leninismul. Realitatea socialistă' apare ca un puternic factor de stimulare a gîndirii umane creatoare în toate direcţiile. Marea Revoluţie din Octombrie a împrospătat şi a întinerit omenirea, creînd condiţiumle obiective pentru naşterea şi dezvoltarea unei etici noi, precum şi a unei noi estetici. în domeniul realităţii estetice opera cea mai de pret a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie este consolidarea acestei arte noi, care va intra în istorie sub numele de arta realismului socialist. _ In legătură cu aceasta n-avem dreptul să trecem peste faptul că a 40-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie are loc într-un moment în care, în diferite părţi ale globului, au loc atacuri, mai ascuţite, sau mai puţin ascuţite, mai locale sau puţin locale, împotriva realismului socialist. După Congresul al XX-lea al P.C.U.S. dar mai ales după putch-ul contrarevoluţionar din Ungaria, unii oameni de artă, critici si scriitori au dezlănţuit o adevărată campanie cu scopul compromiterii realismului socia- 6 SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE list şi chiar al „lichidării" lui. Privind retrospectiv această acţiune ideologică putem afirma cu deplină încredere că şi din ea realismul socialist a ieşit întărit. A ieşit întărit din mai multe motive ; în primul rînd pentru că înfruntarea opiniilor a dovedit şubrezenia poziţiilor inamice, în al doilea rînd pentru că realismul socialist însăşi, ca realitate estetică, a folosit prilejul discuţiei angajate pentru a se curaţi de erorile dogmatice care i-au alterat într-o anumită măsură substanţa în anii cultului personalităţii. Pentru literatura Republicii Populare Romîne, pentru scriitorii noştri discuţia în jurul realismului socialist are o mare însemnătate principială. La primul lor Congres (iunie 1956) scriitorii din R.P.R. au reafirmat ataşamentul lor faţă de principiul fundamental al realismului socialist. Această poziţie este pentru ei o consecinţă firească a ataşamentului faţă de cauza socialismului, faţă de Patria lor, faţă de lupta proletariatului revoluţionar din întreaga lume, faţă de idealurile Marii Revoluţii Socialiste din octombrie. Iată de ce data glorioasă a celei de a 40-a aniversări a acestei revoluţii apare ca un nou şi binevenit prilej de adîncire a problemelor esenţiale ale realismului socialist, care sînt de fapt problemele fundamentale ale orientării literaturii noastre actuale. Aceasta e prima şi, poate, cea mai importantă constatare : discuţiile în jurul realismului socialist au dovedit din nou că aici nu e vorba doar de un termen sau o formulă (cum o mai cired încă unii), nu e vorba nici de aprecierea comparativă a succeselor ajritistice obţinute în cutare sau cutare ţară, în cutare sau cutare perioadă, ci de orientarea literaturii ca atare, e vorba în fond de aceleaşi prob lom© de principiu, de atitudine, pe care Lenin le-a fundamentat încă în articolul său „Organizaţia de partid şi literatura de partid". Tot aşa cum astăzi, în domeniul politic, orice discuţie despre socialism este fără sens dacă face abstracţie de existenţa Uniunii Sovietice şi a întregului lagăr socialist, tot astfel în domeniul literar orice discuţie despre orientarea literaturii este fără sens dacă neglijează experienţa creatoare a scriitorilor care au apărut ca scriitori, au creat şi s-au maturizat în strinsă legătură cu lupta revoluţionară pentru socialism, în cadrul ei. De fapt realismul socialist este sinteza acestei experienţe. A nega realismul socialist, înseamnă deci a nega — într-un mod indirect evident — dar a nega însăşi experienţa socialismului. Ceea ce dealtfel multe luări de atitudini în acest sens au şi dovedit-o. Atacurile împotriva realismului socialist din partea unor publicişti şi scriitori legaţi nemijlocit de interesele imperialismului au degenerat destul de repede în ceea ce au fost de fapt de la început — în atacuri împotriva socialismului. Nu e de mirare că acestor domni nu le place realismul socialist, nu le place întrucît este o parte a realităţii socialiste, iar ei sînt duşmanii socialismului. Noi însă, apărăm realismul socialist, tindem să-1 dezvoltăm şi să-1 îmbogăţim tocmai pentru că vedem în această metodă expresia estetică a devotamentului nostru pentru cauza socialismului. Meritul principal în călăuzirea discuţiei despre realismul socialist spre obiective într-adevăr pozitive şi deschizătoare de perspective îl au scriitorii sovietici, îl are presa literară sovietică. In mai multe luări de atitudine, clare şi principiale, scriitorii şi criticii literari sovietici au reliefat o latură esenţială a desbaterii şi anume : că mulţi aşa zişi „adversari" ai realismului socialist, criticîndu-1, critică de fapt nu realismul socialist, ci o caricatură a realismului socialist, elaborată prin specularea unor concepţii simpliste şi vulgare ce-şi făcuseră loc realmente într-o parte a criticii şi ştiinţei literare SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE 7 sovietice în anii cultului personalităţii. Ori a judeca o realitate obiectivă nu după elementele ei esenţiale, definitorii, ci după denaturările care o alterează e o greşeală mai mult decît grosolană. Cu atît mai mult cu cît îndreptarea necesară s-a produs chiar înlăuntrul realităţii respective. încă la cel de al doilea congres al scriitorilor sovietici au fost supuse unor critici ascuţite încercările unora de a transforma realismul socialist dintr-o realitate vie în continuă îmbogăţire, într-un sistem de norme fixe. Mai tîrziu, în ajunul celui de-al XX-lea Congres al P.C.U.S., presa de partid a înlăturat, alte obstacole în calea studierii adîncite a fenomenului literar denun-ţînd caracterul dogtaatie, nemarxist al tezelor cu privire la tipic cuprinse în raportul lui Malenkov. In continuare, tot ştiinţa literară sovietică a arătat care au fost principalele greşeli de ordin dogmatic, subiectivist în perioada cultului personalităţii, eombătînd şi tendinţele de uniformizare a creaţiei şi încurajarea idilismului, şi lăcuirea realităţii, şi eliminarea administrativă ia unor scriitori de valoare din istoria literară', şi respingerea în bloc, neargumentată a tot ce vine din partea unor scriitori necomunişti în apus, etc. Din păcate unii „adversari" ai realismului socialist — şi nu numai în ţările capitaliste, dar şi în unele ţări ale lagărului socialist, — s-au prefăcut că nu observă toate aceste eforturi rodnice, şi au continuat să reproşeze realismului socialist acele denaturări pe care' el era tocmai pe cale să le înlăture. Greşeala principală a acelora dintre critici care nu erau de rea credinţă a constat în aceea că ei vedeau în realismul socialist nu o realitate obiectivă, nu o emanaţie istoriceşte determinată a luptei revoluţionare şi a sistemului socialist, ca o latură a acestei lupte, ci doar o „teorie", mai unult : un „sistem de directive", legat de cutare sau cutare linie, de cutare sau cutare conjuctură. Luînd atitudine împotriva unor astfel de aprecieri simpliste şi vulgarizatoare, ştiinţa literară sovietică a spulberat mitul originii „staliniste" a realismului socialist, arătînd prin fapte cum noua metodă s-a născut din însăşi experienţa creaţiei literare, prin efortul colectiv al scriitorilor. Presa sovietică de specialitate a spulberat de asemenea insinuarea diversionistă privind aşa zisa „degenerare" a literaturii sovietice după Congresul din 1934. Aici chiar faptele s-au întors împotriva defăimătorilor: în ultimii douăzeci de ani în literatura sovietică au apărut atitea opere de valoare recunoscute în lumea întreagă, încît a vorbi mai departe despre un pretins impas al creaţiei în U.R.S.S. e o curată prostie Au existat ce-i drept greşeli şi denaturări, s-au manifestat mai ales tendinţe profund nesănătoase de suprapreciere a unor opere slabe, dar nu asemenea fenomene caracterizează ultimele două decenii de creaţie literară în URSS ci opere ca „Donul liniştit" (vol. III şi IV) şi „O soartă de om" de M.'So-lohov, „Vasilii Tiorkin" de Tvardovski, ultimele volume din „Calvarul"'şi „Petru I" de A. Tolstoi, „Primele bucurii" si „O vară neobişnuită" de I<. Fedin „Iinăra gardă" de A. Fadeev. „Pădurea rusească" si '„Caleaşca de aur" de Leonov, „Căderea Berlinului" şi „Furtuna" de Ehrenburg, ,',Neîn-fnnţii" de B.-Gorbatov, „Tovarăşi de drum" şi „Krujiliha" de Vera Panova, „Departe de Moscova" de Ajaev, „Povestea unui om adevărat" de Polevoi, „Meridianul de la Pulkova" de Vera Inber, „Furtuna" de Vilis Latis, , Căutătorii" de Granin, „In Tranşeele Stalingradului" de Nekrasov, etc. Aşezînd la baza discuţiei cercetarea realităţii obiective în locul unor speculaţii „teoretice" mai mult sau mai puţin arbitrare, presa sovietică de specialitate a ajutat hotărîtor şi la adîncirea unor alte probleme, care au pentru noi o însemnătate principială. Ne referim pe de o parte la concluzia SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE potrivit căreia realismul socialist e o metodă de creaţie şi nu un simplu principiu sau o „concepţie" cum începuseră să susţină unii, iar pe de altă parte la respingerea încercării de a se susţine că epocii socialiste îi corespunde nu literatura realismului socialist, ci o „literatură socialistă" în general. „ însemnătatea principială a acestor lămuriri constă in aceea ca ele leagă cercetarea complexităţii problemelor contemporane ale creaţiei literare de apărarea unor principii fundamentale ale marxism-leninismului. Se ştie că pe planul discuţiilor artistice teza preferată a burgheziei în epoca noastră este pretinsa „independentă" a creaţiei. Clasă sub raportul istoric condam- _ nată, burghezia este vital' interesată în mistificarea adevărului, în ascunderea contradicţiilor ireductibile ale sistemului capitalist. Iată de ce ea sprijină orice tendinţă de îndepărtare a creaţiei de realitate, de problemele vitale ale poporului, de sarcinile istorice pentru care luptă şi pe care le rezolvă forţele înaintate ale societăţii. Dimpotrivă, proletariatul revoluţionar este vital' interesat în dezvăluirea adevărului asupra vieţii, este vital interesat să sprijine orice formă de activitate creatoare prin care omenirea îşi construieşte posibilităţile de a cunoaşte şi de a înţelege realitatea din punct de vedere economic, social, moral, estetic. Arta realismului socialist este una din aceste forme de manifestare creatoare, şi anume care ajută proletariatului revoluţionar şi întregii umanităţi să devină conştientă — pe plan estetic — de necesitatea răsturnării capitalismului şi de superioritatea sistemului socialist. Arta realismului socialist s-a născut şi s-a constituit in împlinirea acestei sarcini. S-a născut nu pe baza unei „hotărîri" sau a unei „directive" ci prin îmbinarea creaţiei cu experienţa practică a muncii revoluţionare, si nu s-a născut într-un singur loc, ci peste tot acolo unde lupta de clasă a muncitorimii a atins un grad mai înalt de dezvoltare. Iar dacă curentul cel nou s-a manifestat mai puternic în Rusia, la începutul veacului XX, aceasta se explică pe de o parte prin aceea că atunci se coceau tocmai în Rusia premizele unei uriaşe explozii revoluţionare, iar pe de altă parte prin crearea de condiţiuni favorabile constînd în susţinerea teoretică (activiiatea partidului de tip nou si ridicarea nivelului artistic datorită contribuţiei unui scriitor de talia lui Maxim Gorki). Dar de bună seamă noua mişcare nu se putea afirma în deplinătatea posibilităţilor sale creatoare decit in cadrul unui sistem socialist, ceea ce s-a şi întîmplat în Uniunea Sovietică unde cu sprijinul si sub îndrumarea Partidului, realismul socialist a învins în lupta crîncenă cu diverse manifestări ale ideologiei burgheze şi în întrecerea creatoare cu alte tendinţe mai vechi. Faptele acestea mai mult sau mai puţin cunoscute trebuiesc repetate totuşi, pentru că din ele (din fapte) rezultă că realismul socialist nu este doar împărtăşirea vaga a unei „concepţii" sau a unui „principiu" şi nici nu se reduce la proclamarea unei intenţii de sprijinire a socialismului, ci este o sinteză a practica luatei'pentru triumful socialismului cu mijloacele estetice. Realismul socialist este un rezultat al luptei revoluţionare dusă de proletariat pentru ' sfărîmarea capitalismului si construcţia socialismului, un rezultat al Mani Revoluţii Socialiste dm Octombrie ! Aceasta înţelegem noi atunci cînd susţinem că realismul socialist este o metodă de creaţie. Este o metoda de creaţie artistică pentru că presupune transfigurarea unei concepţii înaintate asupra lumii si a unei poziţii etice superioare (socialiste) într-o noua atitudine estetică, într-un sistem corespunzător de vederi estetice — într-un SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE 9 cuvînt în afirmarea unui ideal estetic. Realismul socialist afirmă idealul uman al socialismului ca idealul estetic al epocii socialiste. Unii se întreabă : dar de ce această sarcină estetică trebuie să fie împlinită numiadecît de o artă realistă ? Oare nu poate fi folosită în acest scop şi experienţa unor alte curente literare, nerealiste şi chiar antirealiste. E o problemă complexă. Elucidarea ei presupune cercetarea aprofundată a originii realismului, a raportului istoric dintre realism ca tendinţă în creaţie şi alte tendinţe, etc. O asemenea discuţie a şi început în U.R.S.S. dedicîndu-i-se o sesiune specială a Institutului de literatură mondială. „A. M. Gorki". în cadrul sesiunii au fost susţinute puncte de vedere deosebite ; unii au apărat ideia identificării realismului şi năzuinţa de a oglindi cît mai veridic viaţa în creaţie, ceea ce presupune în consecinţă interpretarea întregii dezvoltării artistice a umanităţii ca o luptă continuă între realism şi tendinţele antirealiste, alţii au combătut punctul de vedere de mai sus ca îngust şi simplist încercînd să definească realismul ca un fenomen istoriceşte determinat apărut în epoca Renaşterii, după unii, în veacul al XV-lea după alţii prin valorificarea experienţei artistice anterioare. Dar independent de diversitatea punctelor de vedere participanţii la discuţie au fost unanimi în a recunoaşte in realism treapta cea mai înaltă .a creaţiei artistice, adică acea treaptă prin care arta îşi poate împlini ce! mai bine misiunea — de a oglindi cît mai complect viaţa şi a aprecia cît mai adevărat din punct de vedere estetic fenomenele ei în raport cu sarcinile istorice ale umanităţii. Aci, după cum am mai arătat, epoca socialistă este în primul rînd epoca unor activităţi umane febrile şi neastîmpărate pentru descoperirea adevărului în toate domeniile. Lupta pentru adevăr şi lupta pentru socialism sînt sinonime. Iată un prim argument care arată de ce ;irta epoe-ii socialiste — prelucrînd şi valorificînd întreaga moştenire artistică a umanităţii, — nu poate fi decît o artă realistă. Un al doilea argument şi cel mai concludent, desigur, sînt faptele. în primii ani de după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, cu experienţa umană nemijlocită a celei mai mari zguduiri din istoria tuturor timpurilor, literatura realismului socialist a irupt in lume printr-o serie de opere remarcabile („întreprinderile Artamanov" şi „Viaţa lui Klim Samghin" de Gorki, poemele lui Ma-iakovski şi Essenin, romanele şi povestirile lui Alexei Tolstoi, Şolohov, Babei, Gladkov, Serafimovici, Veresaev, Fadeev, Furmanov, Oleşa,' N. Os-trovski, Seifulina, Neverev, Fedin, Leonov, versurile lui Valerii' Briusov, Bagriţchi, Bednîi, Lebedev-Kumaci, Isakovski, ş.a.). Toate lucrările acestea sînt realiste, toate mustesc de adevărul vieţii, îl captează, îl sguduie cîte-odată pe cititor prin tablouri crude, pline de tumult chiar, dar îl şi înalţă, îl ajută să vadă departe, şi să se umple de încredere în adevărul cauzei socialiste şi victoria ei inevitabilă. De bună seamă realismul literaturii sovietice nu e identic cu realismul secolului al XlX-lea şi nici cu realismul literaturii apusene din prima jumătate a secolului XX. E un realism de un gen deosebit, de aceea noi îl şi definim ca realism socialist. Dar e în primul rînd realism, pentru că patosul lui se confundă cu patosul afirmării adevărului socialist, pentru că presupune explorarea estetică cît mai adîncă şi cît mai complexă a adevărului vieţii, privită în perspectiva luptei pentru victoria socialismului. Discuţia despre realismul socialist a fost şi continuă să fie vastă şi multilaterală. în afara scriitorilor sovietici în desfăşurarea ei au adus contribuţii pozitive şi mulţi scriitori şi critici din ţările de democraţie populară 10 SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE şi nu numai din aceste ţări. Au avut toc şi momente dureroase ! De pildă, cîteva ieşiri lipsite de răspundere şi cu un conţinut defăimător ale unor scriitori polonezi, jugoslavi, sau chineji. In ansamblu însă discuţia constituie un fenomen pozitiv. Ea ne-a dezobişnuit definitiv să folosim în dezbaterile artistice tiparele seci, ne-a obligat să ne descotorosim de toate ideile şi formulele preconcepute şi să pornim în toate discuţiile noastre de la realitatea vie, obiectivă, a creaţiei artistice, considerînd-o în specificul ei şi în diversitatea ei aproape infinită. Ne-a învăţat totodată să fim vigilenţi şi să ştim să dăm riposta cuvenită unor păreri dăunătoare, diversioniste, duşmănoase chiar atunci cînd emiţătorii acestora încearcă să se deghizeze în prieteni ai cauzei socialismului. Intr-un cuvînt, discuţia ne-a învăţat să fim mai principiali. E un cîştig. Ne mai aşteaptă fără îndoială o muncă grea în viitor, dar primul pas a fost făcut. Aprecierea perspectivei astfel cîşti-gate, acum cu prilejul aniversării Revoluţiei Socialiste din Octombrie, e cu atît mai binevenită cu cît ne va ajuta să legăm strîns problemele concrete ale creaţiei literare de sarcinile istorice ale poporului nostru, care înaintează curajos, sub conducerea fermă a Partidului, pe drumul luminat de Marele Octombrie. Latura slabă a multor discuţii ce s-au purtat într-un trecut nu prea îndepărtat în presa noastră în jurul unor probleme ale realismului socialist, stă într-un caracter prea programatic. Se încerca elaborarea unor prescripţii a căror respectare ar fi asigurat în mod automat scriitorului succesul dorit. Falimentul unor astfel de tentative e astăzi evident. Nu e mai bine să scriem, să creăm ? Dar există şi altfel de discuţii, care nu urmăresc stabilirea unor prescripţii infailibile, ci doar lămurirea mai adîncă a unei experienţe în semnificaţiile ei multiple. O astfel de discuţie este întotdeauna folositoare. Cu cît înţelegi mai bine drumul parcurs cu atît îţi este mai clar ce ai de făcut. De la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie şi pînă astăzi literatura realismului socialist a acumulat o experienţă uriaşă. Nu putem formula o teorie definitivă, ci pentru a înţelege mai bine propriile noastre probleme şi frămîntări e bine să desprindem cîte ceva din această experienţă. E în primul rînd o experienţă revoluţionară, care fără să nege realizările trecutului a cerut totuşi scriitorilor o atitudine estetică nouă. Atitudinea aceasta noi o numim partinitate. Despre partinitate s-a vorbit şi se mai vorbeşte mult. Duşmanii socialismului fac tot posibilul pentru a o prezenta ca un fel de frînă a libertăţii creaţiei, ca un „sistem" de soluţii dinainte stabilite ce se impun dinafară scriitorului. Faptele desmint o atare interpretare. Faptele arată că partinitatea departe de a fi o cerinţă arbitrară făcută creatorului1, este dimpotrivă, o atitudine firească a acestuia atunci cînd el îşi însuşeşte idealul estetic al socialismului. De ce are spirit de Partid, de pildă, o operă ca „Donul liniştit" al lui Şolohov?1 Pentru că prin toate elementele sale estetice — de la construirea caracterelor şi pînă la cele mai fine amănunte ale peisajului — scoate la iveală superioritatea socialismului ca un mod nou de a privi viaţa. Prăbuşirea tragică a lui Grigore Melehov — se profilează de aceea în perspectiva pe care o deschide romanul — nu doar ca o „dramă" întîmplătoare, ci ca un adevărat destin, purtător al unei semnificaţii general umane neobişnuit de vaste. Tot astfel romanul lui Gorki — „Viaţa lui Klim Samghin"- — această uriaşă frescă a societăţii ruseşti pe un interval de 40 ani — e o operă prin, SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE 11 excelenţă pătrunsă de spirit de partid nu atît pentru că zugrăveşte — printre sutele de personaje — şi cîteva chipuri de bolşevici (Kutuzov în primul rînd), ci mai cu seamă pentru că, înarmat cu o viziune înaintată asupra vieţii, scriitorul realizează o explorare atît de adîncă a tuturor straturilor societăţii ruseşti, încît din chiar această explorare perspectiva creaţiei proletariatului se profilează ca o necesitate istorică. Partinitatea e ochianul care 'dă posibilitate scriitorului să vadă cît mai departe. După cum în timpul unei furtuni pe mare călătorul care stă pe punte, lîngă comandant, vede mai repede şi înţelege mai bine de cît tovarăşii săi de drum orice nou obstacol, orice întorsătură neprevăzută a călătoriei, tot astfel scriitorul ataşat partidului, acestui cîrmaciu încercat care conduce poporul prin valurile furtunilor revoluţionare, înţelege mai adînc şi vede mai departe în viaţă. Unii susţin că partinitatea l-ar împinge pe scriitor la idilism, că dorinţa de a reliefa superioritatea socialismului l-ar determina să neglijeze lipsurile şi laturile negative care subzistă în realitatea socialistă. Faptele desimt o asemenea părere. Faptele dovedesc că lucrările cele mai de seamă ale literaturii sovietice, în particular acelea în care trăieşte suflul viu al Marii Revoluţii din Octombrie, cu toată pasiunea lor partinică ardentă, conţin implicit condamnarea fără apel a tot ce mai e meschin, odios, antiuman pînă şi în sufletele unor combatanţi pentru revoluţie. Asemenea volume cu răsunet mondial ca „Infrîngerea" de Fadeev, „Virineea" de L. Sefulina sau „Ceapaev" de Furmanov vorbesc elocvent despre împletirea intimă a patosului afirmativ de idealuri noi cu elementele de critică socială necruţătoare în literatura realismului socialist. Pe de altă parte, pînă şi lucrările atît de „pur" satirice ca romanele „Douăsprezece scaune" şi „Viţelul de aur" ale lui Ilf şi Petrov transmit, pe altă cale evident •— dar transmit — încrederea fermă în superioritatea şi victoria socialismului. Dinamică prin chiar conţinutul ei revoluţionar literatura realist-socialistă, oglindind viaţa ca un tot, ca o complexitate de tendinţe contradictorii ce se ciocnesc fără încetare, nu poate să nu înfăţişeze realitatea ca o luptă pe viaţă şi pe moarte a noului cu vechiul, ca un proces în care progresul se realizează nu automat, de la sine, ci numai prin zdrobirea obstacolelor ce i se ridică în cale.. După cum au arătat-o şi o serie de intervenţii In discuţie ale unor scriitori şi critici din U.R.S.S. şi din alte ţări, dar mai ales expunerea tovarăşului N. S. Hrusciov „Pentru o strînsă legătură a literaturii şi artei cu viaţa poporului", păcatul negativismului nu constă atît în „exagerarea unor aspecte negative ale realităţii (un asemenea criteriu ar fi prea labil şi cu totul arbitrar dar şi pentru că imînia scriitorului partinic se va îndrepta întotdeauna şi în mod firesc nu împotriva unor lipsuri incidentale, uşor de îndreptat, ci împotriva unor manifestaţii negative reale, într-adevăr periculoase pentru a căror lichidare se cer eforturi serioase), ci în pierderea perspectivei, în zugrăvirea laturilor întunecoase „în sine", în ruperea lor din mişcarea generală a societăţii spre cîştigarea de noi poziţii în construirea socialismului, în cazul romanului lui Dudînţev „Nu doar cu pîinea..." — vicioasă s-a dovedit de pildă, a fi nu intenţia scriitorului, de a ţintui la stîlpul infamiei pe acei indivizi birocratizaţi pînă în măduva oaselor şi care înăbuşă cercetarea creatoare pentru a-şi promova interesele personale, ci reducerea perspectivei estetice numai la asemenea aspecte, precum şi tonalitatea generală de bucurie şi răfuială răutăcioasă pe care o transmite cartea, tonalitate care denotă cu evidenţă, capitularea ideologică a autorului în faţa acelor cercuri pentru care revelarea vreunui eşec al construcţiei socialiste nu poate să 12 SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE nu constituie decît un prilej de jubilare, întrucît ele nu numai că nu doresc "triumful socialismului ci dimpotrivă speră cu toată nădejdea sufletului lor meschin într-o prăbuşire a lui. Latura aceasta a discuţiei în jurul sarcinilor literaturii în epoca socialistă — pare a avea o importanţă deosebită, de ordin principial, în clipa de faţă pentru dezvoltarea creaţiei literare în R.P.R. Şi la noi în anii trecuţi avusese loc fenomene nesănătoase de promovare a unor lucrări slabe, idilice, sub pretextul „încurajării" tendinţelor realist-socialiste. De fapt literatura idilică, siropoasă nu numai că nu este realism-socialist, ci este ceva contrariu realismului socialist, ceva incompatibil cu spiritul scriitorului comunist, cu întreaga activitate a Partidului clasei muncitoare, care, credincios învăţăturilor leniniste, se bazează în politica sa nu pe cocoloşirea şi ..ascunderea lipsurilor şi greşelilor ci dimpotrivă pe scoaterea lor la iveală ,în vederea mobilizării partidului şi a poporului la lupta pentru stîrpirea ■din rădăcini a tuturor practicilor care contravin ideologiei şi moralei comuniste. Reacţiunea împotriva idilismului a fost deci sănătoasă şi salutară. Dar cum se întîmplă adesea în desfăşurarea dialectică a vieţii, o reacţiune sănătoasă a împins pe unii, şi iarăşi pe cei mai slab pregătiţi şi mai puţin -căliţi politiceşte, la alte devieri, cel puţin tot atît de incompatibile cu partinitatea comunistă. S-a născut tendinţa de a înfăţişa aspectele negative în sine. De obicei tovarăşii aflaţi pe o asemenea poziţie se apără susţinînd că ori ce denunţare a unor vicii e prin natura ei mobilizatoare întrucît cheamă la combaterea lor. /argumentul, implacabil în aparenţă e vicios în fond, întrucît sarcina noastră nu poate fi redusă la a mobiliza „în general" ci presupune mobilizare într-o anumită direcţie. Şi duşmanii noştri „mobilizează" într-un iei la acţiuni pentru „îndepărtarea" lipsurilor noastre, dar ar vrea ca „în-dreptîndu-ne" să ne nimicească, să distrugă tot ce am construit. E nevoie oare să repetăm că nu poţi să vindeci bolnavul omorîndu-1 ? Din punct de vedere partinic a mobiliza la îndreptarea unor lipsuri nu înseamnă a arăta doar că aceste lipsuri există, dar şi a indica un drum concret de acţiune, în spiritul politicei partidului. Unora le pare că a pune problema aşa înseamnă a pretinde iar „ajustarea" într-un fel a criticii. Nicidecum. Cu reţete nu poţi rezolva problemele creaţiei. Critica rămîne critică. Satira rămîne satiră. Dar ori ce satiră presupune o poziţie de pe care se face. Şi duşmanii ne „satirizau", — evident — nu pentru realizările noastre incontestabile, ci tocmai pentru ceea ce este mai prost în munca noastră. Iată de ce atunci cînd citeşti unele schiţe satirice unde sînt satirizaţi indivizi care repetă făţarnic lozincile partidului pentru a-şi aranja interesele, dar sînt satirizaţi în aşa fel încît ţi se pare la un moment dat că nu indivizii aceştia sînt de vină, ci lozincile noastre ca atare, atunci n-ai 'de ce să aplauzi. Satirizînd, noi apărăm concepţiile noastre, idealurile care ne sînt scumpe, viitorul nostru. Dacă nu o facem nu avem drept să ne considerăm scriitori revoluţionari. Pe de altă parte, tocmai în întîmpinarea celei de-a 40-a aniversări a .Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie ne simţim îndemînaţi să subliniem din nou sarcina oglindirii în literatură a realizărilor socialismului. Pe drept •cuvînt putem spune că pe măsură ce ne apropiem de data de 7 Noembrie, iar în presă apar fot mai numeroase informaţii privind succesele construcţiei şi culturii sovietice, simţim cum sufletul ni se umple de mîndrie. Şi, incontestabil, avem de se să fim mindri ! Facem parte din lagărul socialismului în fruntea căruia se află Uniunea Sovietică. Am parcurs şi noi, sub SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE 13 conducerea Partidului, un drum remarcabil de înfăptuiri. Am lichidat înapoierea ţării în atîtea sectoare. Am clădit o adevărată democraţie socialistă, democraţie pentru cei mulţi. înfăptuim cu succes o adîncă revoluţie culturală. Am ridicat demnitatea omului la o înălţime la care nu ajunsese încă niciodată în istoria poporului nostru. Sub steagul Marelui Octombrie vom realiza victoria definitivă a socialismului în Patria noastră. De ce această cotitură grandioasă nu şi-a găsit încă într-o măsură corespunzătoare oglindirea în literatură ? E adevărat, avem realizări de seamă, de care sîntem mîndri. Literatura noastră a parcurs, sub îndrumarea partidului, un drum însemnat. Continuînd tradiţiile literaturii progresiste din trecut, scriitorii vîrstnici şi tineri, uniţi în năzuinţa lor comună de a zugrăvi în imagini înălţătoare viaţa şi lupta poporului muncitor, idealurile sale de fericire şi pace, au îmbogăţit în anii regimului de democraţie populară patrimoniul nostru artistic cu opere de o mare valoare. Aproape că nu există scriitor de frunte, fie dintre cei care şi-au cîştigat merite de neşters în istoria literaturii noastre, fie dintre cei încă tineri la începutul activităţii, dar prezentînd cele mai frumoase făgăduieli, nu există scriitor adevărat care astăzi să nu stea in jurul pcî rtidului, în opera de făurire a unei noi literaturi. In aceşti ani poezia militantă a cunoscut o înflorire fără precedent. In proză şi cu deosebire în roman au apărut lucrări remarcabile prin vigoarea filonului epic şi a tipurilor realizate. Lupta partidului împotriva procedeelor administrative de îndrumare a creaţiei şi împotriva dogmelor a constituit un impuls rodnic pentru afirmarea individualităţii artistice a scriitorilor noştri, per-miţînd relevarea unor stiluri distincte, care asigură varietatea şi profunzimea creaţiei literare in ansamblul ei. Cu toate aceste succese ne putem însă declara complect mulţumiţi ? Nu poate fi trecut cu vederea faptul că transformările grandioase prin care a trecut poporul nostru nu şi-au găsit încă oglindirea deplină în literatură. Cauzele sînt multiple. Unele ar trebui să fie, însă, evidenţiate cu deosebire. Astfel, din păcate, nu atît în cercurile literare, cît mai ales în cele redacţionale, nu s-a creat încă o opinie publică solidară de intoleranţă faţă de manifestările idilismului. Din păcate, în diferite publicaţii, mai alas în cele cotidiane apar încă reportajii şi schiţe pline de cel mai anost idilism, supraîncărcate de clişee, platitudini, situaţii convenţionale, relatări banale despre tot felul de eforturi. Oare mai e nevoie să adăugăm că în aoest fel nu se poate reda nimic din eroismul real şi atît de profund uman al constructorilor socialismului ? Asemenea relatări nu numai că nu creează o opinie publică favorabilă reflectării în literatură a realizărilor socialismului,' ci dimpotrivă sînt în măsură să compromită pînă şi cele mai lăudabile intenţii. Pe de altă parte însă nu avem drept să nu luăm atitudine şi împotriva acelora care, invocînd insuccesele artistice amintite, se complac într-o situaţie de indiferenţă şi aşteaptă ca rezolvarea să vie de la sine, siusţinînd că pînă la urmă talentul nu va putea să nu rezolve şi această problemă. Un scriitor talentat este prin chiar forţa talentului său un seismograf al contemporaneităţii, — spun unii din aceşti tovarăşi. E aşa şi nu e aşa. De bună seamă, talentul crează scriitorului un avantaj enorm în străduinţa de a intui fenomenele esenţiale al vieţii. Dar •— după cum s-a repetat nu o singură dată — talentul nu e totul. Talentul lipsit de o busolă ideologică sigură nu e nici o forţă serioasă. Căci altfel cum am putea explica mulţimea de poezii evazioniste care apar în unele 14 SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE reviste literare — poezii scrise cu talent, dar lipsite cu totul de fiorul actualităţii ? Mai mult: ţi se întimplă să citeşti versuri care par a se referi la 'unele aspecte ale vieţii contemporane dar care citite sînt scrise astfel încît crează senzaţia că ar ii putut apare şi acum douăzeci sau treizeci de ani. De ce în multe din lucrările noastre lipseşte neastîmpărul revoluţionar, lipseşte ritmul, dinamica unei vieţi în necontenită primenire ? Literatura sovietică, prin tot ce are mai valoros şi mai durabil, ne apare azi ca un produs al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie tocmai pentru că a izvorît direct din încordarea luptelor de clasă. Ea s-a hrănit nemijlocit din bătăliile revoluţionare. Noi astăzi, în patria noastră, trăim de asemenea o revoluţie, înfăptuim o uriaşă prefacere revoluţionară a întregii vieţi a poporului. E adevărat, realitatea noastră revoluţionară n-a cunoscut, şi nu va cunoaşte poate, ascuţimea şi încordarea ce au caracterizat unele perioade din viaţa primului stat socialist din lume, dar cunoaşte in schimb alte încordări, şi alte experienţe care au incontestabil valoarea lor istorică. E suficient să amintim, de pildă, ide bătălia ideologică, de 'dificultăţile pe care le întîmpinăm în acţiunea de educare socialistă a tineretului. Ori este limpede că nu putem vorbi în mod serios de realism socialist şi partinitate comunistă, dacă literatura nu se ocupă de asemenea probleme ale activităţii revoluţionare. Cei mai de seamă scriitori sovietici au trecut printr-o şcoală aspră a vieţii. La noi nu se combat cu suficientă tărie tendinţele de profesionalizare prea timpurie a tineretului scriitoricesc, precum şi tendinţele de concentrare exagerată a forţelor literare în capitală şi de izolare (de ce să n-o spunem pe faţă ?) a unor scriitori de viaţa şi lupta poporului. Numai aşa se poate explica faptul că în literatura noastră nu au lăsat încă destule urme izbînzile istorice ale construcţiei socialiste. Oare acestea sînt mici ? Oare nu ţara noastră, ci o altă ţară, a lichidat într-un termen istoric atît de scurt, înapoierea sa economică ? Oare in altă parte şi nu la noi au fost construite în anii puterii populare atîtea noi fabrici şi uzine ? Oare undeva într-o altă parte a lumii clasa muncitoare a reuşit, sub conducerea partidului — să mărească in mai puţin de zece am, producţia industrială de peste 3,72 ori ? Oare greşit s-a comunicat în ziare că avem astăzi cîteva raioane complect colectivizate şi o regiune cooperati-vizată ? Oare analfabetismul nu a fost lichidat ? Cultura nu a pătruns pînă în cele mai îndepărtate colţuri ! ? In sfîrşit în altă ţară şi nu în Republica Populară Romînă, noua putere populară a reuşit să ridice într-un timp atîl de scurt atîtea cadre noi, destoinice de conducători ai treburilor publice şi ai economiei, ingineri, profesori, medici, activişti ? Evident, realitatea noastră nu conţine numai aceste realizări dar şi greutăţi, lipsuri, uneori chiar eforturi grele de a rezolva toate nevoile oamenilor muncii. Dar realitatea noastră conţine şi aceste realizări ! Dece» să nu le regăsim în literatura zilelor noastre ? Pentru oricine e limpede că a aşterne pe hîrtie asemenea apeluri e infinit mai uşor decît de a le răspunde concret prin creaţie. Nu încape îndoială însă că în frontul nostru literar se găsesc suficiente talente remarcabile în stare să facă faţă celor mai dificile sarcini. Discutînd temeinic problemele concrete ale creaţiei realist-socialiste nu putem decît să ajutăm la rezolvarea lor. In acest sens e indiscutabil că se află mereu pe primul plan şi problema mult discutată a eroului pozitiv de tip nou. Nu întîmplător cu prilejul atacurilor amintite împotriva realismului socialist, unii descoperitori de „adevăruri eterne" au ajuns să afirme că eroul pozitiv al epocii socialiste SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE 15 nici nu există, că a fost „născocit" de Gorki şi alţi „teoreticieni" ai realismului socialist, că omul e întotdeauna doar om şi că toate eforturile de a-i găsi un profil „deosebit" sînt fără obiect. Că nu e aşa o dovedesc din nou faptele. E suficient să-1 comparăm pe eroul pozitiv preferat al literaturii realist-critice sau al literaturii romantice din secolul al XIX-lea cu eroul literaturii sovietice, ca să ne dăm seama că nu teoriile, ci viaţa însăşi a adus pe primul plan al istoriei un tip „deosebit". Eroul literaturii realist-critice intra deobicei în conflict cu un mediu care tindea să-1 conrupă, el îşi apăra demnitatea şi frumuseţea omenească împotriva acestui mediu, şi tocmai de aceea atunci cînd nu cădea învins se definea ca o personalitate demnă de admiraţie numai în măsura în care se refuza activităţii obşteşti care îl solicita. Pentru a-şi apăra personalitatea omul se întorcea către el însuşi şi rezolva problemele epocii mai ales ca probleme ale propriei sale conştiinţe. Eroii pozitivi ai literaturii sovietice, dimpotrivă, se mişcă într-un mediu care nu numai că nu-i corupe ci dimpotrivă acţionează asupra lor ca o forţă purificatoare (de pildă în cazul lui Ceapaev din romanul lui Fur-manov), ei se dăruie în întregime activităţii obşteşti, revoluţionare, consi-derînd-o ca principala lor problemă de viaţă, se definesc ca personalităţi puternice şi de o structură nouă în această activitate, care îi obligă să-şi încordeze la maximum toate facultăţile lor specific umane. Deosebita forţă de atracţie a eroilor literaturii sovietice izvorăşte tocmai din această particularitate specifică a afirmării şi dezvelirii individualităţii lor. Ei sînt adevăraţi „artişti ai revoluţiei". Asemenea „artişti ai transformărilor revoluţionare" lucrează şi în ţara noastră. Dacă n-ar fi lucrat, nu s-ar fi înfăptuit toate realizările măreţe cu care ne mîndrim. Pentru a-i putea zugrăvi însă scriitorul trebuie să devie la rîndul său un „artist al vremurilor noi", trebuie să le simtă cu toată complexitatea sufletului său creator, să valorifice în acest scop talentul său, experienţa sa de creaţie, precum şi experienţa de creaţie a înaintaşilor. Ceea ■ce presupune însuşirea unei metode artistice adecvate. Scriitorul însă nu trăieşte doar într-un mediu social, ci şi într-un mediu cultural şi artistic. El este solicitat de cele mai felurite curente şi tendinţe artistice, de diferite şcoli şi experienţe de creaţie. Iată de ce problema atitudinii faţă de realitatea artistică, faţă de moştenirea culturală şi faţă de diverse tendinţe artistice contemporane este o problemă principală de cea mai mare importanţă, iar dezbaterea ei este necesară în cadrul efortului de orientare a literaturii pe drumul slujirii intereselor poporului şi ale socialismului. Realismul socialist ca metodă de creaţie presupune o mare diversitate de stiluri, curente. Ca o artă profund revoluţionară prin conţinutul ei, realismul socialist presupune o emulaţie creatoare cît mai largă şi cît mai activă în căutarea de noi forme şi modalităţi de expresie. Realismul socialist este incompatibil cu rutina, cu orice ce manifestare de conservatorism. Realismul socialist presupune deci o libertate de creaţie cu nimic îngrădită. Libertatea aceasta i-o asigură scriitorului însuşirea partinităţii comuniste. Concluzia aceasta, care se degajă din întreaga experienţă a literaturii generate de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie ne pare a fi cea mai de preţ în luimea actualelor sarcini ale literaturii ncastre. „Problema dacă omul de artă care slujeşte cu credinţă cauza poporului său este sau nu liber în creaţia lui, — spunea în Raportul amintit tovarăşul N. S. Hruş-■ciov — nu se poate pune în condiţiile societăţii socialiste, în care poporul este cu adevărat liber şi s-tăpîn pe soarta lui, creatorul unei vieţi noi. Pentru 16 SUB STEAGUL MARELUI OCTOMBRIE un asemenea dm de artă, problema tratării fenomenelor realităţii este dară el nu are nevoie să se adapteze, să se constrmga ; oglindirea veridică 'a vieţii de pe poziţiile partinităţii comuniste este pentru el o neoe-sUate sXtească, (el stă ferm pe aceste poziţii, le .afirmă şi le apară in Pr0PrCuSnMeaacestea ne îndeamnă să ne gîndim din nou şi din nou la marea răspundere a scriitorilor. Literatura sovietică se prezintă in faţa ponorului său - la a 40-a aniversare a Revoluţiei - cu o recolta bogata. Scriitorii sovietici au tot dreptul să spună cu mîndne că la edificiul măreţ, ue care .poporul 1-a construit în 40 de ani de construcţie socialista — multe cPărămiz?Tm pus şi noi. Din tot sufletul îi felicităm pe confraţi, noşn sovietici si le urăm să obţină în viitor succese noi şi mai mari. Ca miluanţ pentru cauza socialismului, pentru care Steagul lui Octombrie e un simbol veşnic viu al luptei, nu putem să nu ne exprimăm dorinţa ca asemenea „cărămizi literare" ale socialismului să devină cît mai numeroase şi la făurirea lor să contribuim in tot mai mare măsură şi noi, scriitorii dm R F.R Rîndurile de mai sus sînt un angajament. Fie ca ideile nemuritoare ale Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie să ajute la îndeplinirea lui cri mai grabnică. ÎNTÎLNJREA CU REVOLUŢIA - AMINTIRI - MI HAI BENIUC O PĂŢANIE DE DEMULT$1 O NOUĂ STEA Cînd s-a întîmplat revoluţia din Octombrie 1917, nu împlinisem încă 10 ani. Dar peste un an valurile ei au atins şi poalele Munţilor Apuseni, unde eu trăiam. Luase anume fiinţă Republica Roşie maghiara, cu Bela Kun în frunte, după ce imperiul \habsbargic se prăbuşise. Ştiam de-acuma ce înseamnă bolşevic, gardă roşie, revoluţie, atît cît poate pricepe un copil din toate acestea. Eu însumi mă socoteam „roşu" şi purtam cocarda roşie la o şapcă militară a unui unchi al meu. Unchiul meu nu voia să fie nici roşu, nici alb, ci îşi vedea de treburile sale ca plugar, si tare era supărat că eu mă socoteam „roşu şi-rm petre-^nV/zula'tn jurul trenului blindat ce staţiona la noi în sat Unchiul meu insă dorea în secret să vină odată romînii armata regala a lui Ferdinand, care se găsea nu mai departe decît vr-o 100 km. de satul nostru — Să vină romînii, că doară mai scăpăm de domni, zicea unchiul meu, care împărţea oamenii în romîni, oameni săraci adecă, şi domni, oameni bogaţi, oamenii grofului si tari, care în sat erau : primarul, notarul, jandarm» — toţi unguri. Uita însă că erau şi destui unguri saraa:. adecu nu uita, dar pe aceştia-i socotea oameni de treabă ca pe noi şi nu se întreba ce limbă vorbesc. -De fapt oarda roşie îi măturase pe domni, dar unchiul meu era convin^ că ei au să vină înapoi, dacă nu vin romînii. adecă oastea regata, despre care noi de fapt nu ştiam nimic. In sfîrsit, în primăvara anului 1919 au venit rominu. _ N-am să povestesc de luptele respective, nici de executarea iară tuci o raţiune a tuturor prizonierilor de război din garda roşie. Mi-a rămas însă pentru totdeauna încrustată în inima o intimplare din acele zile. , . , .. , Era a treia sau a patra zi după venirea armatei regale şi unchiul meu trebuia să ducă cu căruţa un plutonier major şi un sergent intr-un• sa vecin la vr-o 15 km. depărtare de satul nostru. M-a luat şi pe nune cu el. Era o zi de primăvară răcoroasă. Pomii parcă se temeau sa înflorească. i>e auzeau din cînd în cînd împuşcături pe drum. La un moment dai am trecut pe Ungă un loc de execuţie, unde 'un ofiţer judeca vr-o patru prizonieri, mi puşca mitralieră aştepta să intre în acţiune. ^ ' Unchiul meu s-a făcut la faţă canarul şi a întors capul, rara sa area, a dat bici cailor. Am auzit numai împuşcăturile. Lingă o ţîntina unde voiam 2 — V. Romînească Nr. 10 18 MIHAI BENIUC să oprim ca să adăpăm caii ne-am pomenit în faţa cîtorva cadavre de .soldaţi roşii. Unchiul meu iar a vrut să dea bici cailor şi să treacă mai departe, dar plutonierul l-a oprit. Apoi şi plutonierul şi sergentul au coborii din căruţă şi apropiindu-se de morţi au luat pietre de jos şi au început să izbească în ei înjurîndu-i cît puteau ei mai mit. Unchiul meu se uita departe şi aştepta să se întoarcă cei doi în căruţă. Eu stăteam lingă el şi tăceam. Nu îndrăzneam să-i spun nimic, dar tare i-aşi fi spus : Vezi ? Ăştia sînt I Ştiam însă că el mă iubea foarte mult şi n-aveam de ce să-l supăr. El însuşi după ce veniseră în sfîrşit romînii se ferea să aducă vorba despre cele întîmplate. Ştia că eu, care socotisem că roşii au să-i bată pe albi, nu mă simţeam prea bine că lucrurile eşiseră pe dos. Simţeam totuşi cum cel care se înşelase mai rău era unchiul meu. El altfel îşi închipuise lucrurile. Credea că-i vorba de nişte oameni ca el, buni, cu opinci, şi săraci. încă puţin şi în aceeaşi zi a venit dezamăgirea totală. Cum mergeam pe drum, deodată vedem din partea opusă venind în goană o căruţă cu un ofiţer, un căpitan sau aşa ceva. Unchiul meu care lusese soldat în armata austro-ungară şi anume într-o divizie de transporturi, ştia că se ţine la stingă şi o ia în :acea parte a 'drumului. Ofiţerul opreşte căruţa în care era, minată de un cunoscut al unchiului meu — un ţăran dintr-un sat vecin. Ofiţerul coboară din căruţă şi se apropie de noi. — Mama 'mă-ti de boanghin idiot! Tu nu ştii că se ţine la dreapta? Oe-aceea v-am eliberat dobitocilor, ca să ne încurcaţi circulaţia ? Unchiul meu încercă să lămurească pe ofiţer. Nimic. Primesc înjurături şi subofiţerii din căruţă, iar pe unchiul meu ofiţerul îl face să coboare : — Dă-te jos, boule! Zici c-ai fost soldat şi nici nu iei poziţia cînd vorbeşti cu un ofiţer ? Mama mă-ti de bolşevic! Unchiul meu coboară, ia cum ştia el „haptac" (smirno) şi -ofiţerul nici una nici alta, îi arde o pereche de palme, însoţindu-le cu încă cîteva înjurături. Apoi pleacă. Unchiul meu urcă umilit în căruţă şi plecăm şi noi mai departe. Nu ne uităm unul la altul. Ne este ruşine. Unchiului meu i se vedeau urmele pe obraji şi-i curgeau lacrimile. — Te doare ? l-am întrebat după un timp. — Nu, mi-i numai ruşine, — mi-a răspuns încet. Eram foarte trişti, amtndoi. Totuşi, în adîncul sufletului, îmi spuneam: „Am avut dreptate. Acum şi unchiul meu înţelege". Mai tîrziu am vorbit cu el despre aceasta şi-mi spunea: ,,Domnul tot domn e, fie ungur, romîn ori neamţ. Păcat că va bătut pe aceia, pe roşii! Totuşi, a mai apucat să vadă armata roşie, de data aceasta înfrăţită cu armata romînă şi doborînd pe fascişti în anul 1944. De atunci ®-au împlinit 13 ani, iar bătrînul meu unchi doarme de mult subt acest pămînt în jurul căruia se roteşte, în al 40-lea an al Marii Revoluţii din Octombrie, satelitul sovietic, — luceafăr făcut de rnîna acelor care au făcut şi revoluţia sau de 'urmaşii lor, semn al ştiinţei celei mai înalte, al dragostei de om, şi totodată primul cap de pod pentru cucerirea universului. Cu cîtă bucurie i-aş fi vorbit astăzi unchiului meu de această minune omenească! Dar el nu mai e. O PĂŢANIE DE DEMULT ŞI O NOUA STEA 19 înainte cunoscusem stelele roşii ale Kremlinului, cunoscusem stelele de aur ale eroilor sovietici în lupta pentru patrie şi omenire, în munca socialistă cunoscuse fiecare din ţara mea stelele de pe şăpcile şi coifurile soldaţilor sovietici, eliberatorii noştri. Acum am cunoscut prima stea lansată de om pe cer La ea mă gîndeam cînd am început să scriu aceste rînduri, iar dacă mi-a venit în minte o întîmplare tristă, este poate tocmai pentru distanta si contrastul care există între urmele palmelor de pe obrazul unchiului meu stele ale rusinei si ale umilinţei, şi între această stea ce ne străjuieşte din cer satelitul'nou al pămîntului, simbol al Revoluţiei din Octombrie. De această nouă stea, pe care o privesc cu stupoare duşmanii omenirii, dar cu admiraţie si dragoste omenirea, se leagă cele mai frumoase visuri ale noastre de 'pace şi de prietenie între popoare; de pine, de cîntece şi de flori pentru toţi oamenii muncii. I-- NAGY ISTVAN MĂRTURISIRI Chem în minte zilele copilăriei, adică exact viaţa mea de acum patruzeci şi trei de ani. Mă pregăteam tocmai să trec în clasa a cincea a şcolii primare, cînd am aflat pentru prima dată că există şi un „neam de .muscali" pe lumea asta, care, zice-se, ar fi duşmanul jurat al \poporului maghiar, înţelepţii noştri învăţători ne-au adus acest lucru la cunoştinţă' în vara anului 1914, atunci cînd, spre uluirea mea, l-au pus pe taică-meu să-şi dea jos hainele lui de zugrav, pline de var, şi i-au tras peste cap mundirul cenuşiu al regimentului 51 infanterie, agăţîndu-i o armă nou-nouţă de umăr şi mînîndu-l în Gatiţia, pe frontul rusesc, „ca să-i pedepsească pe muscalii ăia care calcă-n picioare libertatea". Totul s-a întîmplat atît de uluitor ' de repede, ca un traznet, încît tata, întristat, n-a mai avut vreme să ne lămurească că lucrurile stau exact dimpotrivă, deşi i-ar fi stat în puteri. Era un muncitor socialist militant, şi putea s-o ştie foarte -bine ; nu îpoporul rus, ci „tătucul lor", Majestatea sa ţarul, a trimis cazacii peste noi în 1848 şi aceasta tocmai în urma chemării acelui împărat Franz Iosif din Viena şi a fidelilor săi nobili de rang, după ordinele cărora se zice că ar fi trebuit taică-meu să-i pedepsească pe cei ce-au frînt steagurile luptei pentru libertate din 1848, adică poporul rus. Şi noi am crezut că, într-adevăr, aşa stau lucrurile. Din cauza libertăţii înfrînte, am început să mă supăr grozav pe ruşi, dar mai întîi de toate pentru că tata a trebuit să ne părăsească din cauza lor, şi pentru totdeauna, deoarece nftci nu se aşternuse bine prima zăpadă şi, săracul de el, se şi prăpădise. „L-au ucis ruşii" — ni s-a spus nouă. Cinci copii ne-am trezit fără tată, singurul cîştigător jde pline. A trebuii să plec de la şcoală, ca să intru muncitor la fabrica de chibrituri, iar mama la fabrica de piele. Ne-a cuprins un doliu apăsător şi o mizerie fără seamăn. Fabricile golite de bărbaţi, s-au umplut de văduve de război şi ele băieţi ca mine, de 10—15 ani. Ne speteam într-o muncă ce ne depăşea puterile şi ne ieşeau ochii din cap de foame! Dece şi pentru ce acest chin nemăsurat ce pusese stăpînire pe noi ? Din pricina ruşilor; ei •sînt duşmanii noştri pe vecii vecilor — au urlat aţîţătorii la război. Din cauza muncii de noapte, în două schimburi, de cîte şaisprezece ore în şir, mama s-a îmbolnăvit şi a ajuns în spitalul epidemic unde s-a zbătut cîteva luni de zile între viaţă şi moarte. Am rămas toţi cinci, fără mamă şi tată. Intr-o zi ploioasă de toamnă au venit nişte domni: „mama voastră a murit — ne-au spus ei— haideţi cu noi la orfelinat". Şi ne-au dus ca să ne bage-n gazdă MĂRTURISIRI 21 la Aiud, pe mine ca ucenic tîmplar, iar pe fraţii mei ca mici slugi iîn casă pe lingă „familiile de domni miloşi". -Ne-au împrăştiat astfel în toate părţile, ca pe nişte mici sclavi* Atunci am învăţat să înjur. Pentru cine şi pentru ce această soartă de cîine? „Hei, băiete, aşa-i războiul. L-au început ruşii, iar acum au yenii şi Valahii peste noi" — ne-au zis stăpinii care ne sculau în zorii zilei şi nu ne lăsau să încetăm roboteala pînă spre miezul nopţii. Pe mama însă n-a putut s-o curme moartea. Clătinîndu-se pe marginea gropii, s-a tras înapoi,,spre viaţă. Tnsănătoşindu-se, ne-a adunat de la Aiud şi ne-a cărat înapoi acasă, ca pisica puii rătăciţi. Ne-am întors din nou la fabrică; mama la tăbăcărie, iar eu la domnii Reiter, între chibrituri cu fosfor. Mama a început să muncească din nou pînă noaptea hr-ziu, ca să-i poată hrăni pe cei mai mici. Darln-a putut s-o facă prea multă vreme şi într-o după-amiază, de istovită ce era, a căzut peste maşină; voiturile i-au prins braţul drept şi i l-au smuls din cot. La tribunal, comisia a constatat că totul se întîmplase din vina ei şi, ■desigur, din cauza afurisiţilor de ruşi, că dacă ăia nu s-ar fi luat de unguri... Atunci am simţit cum mi se umple inima de ură şi tot atunci .am strigat pentru prima oară că nu există nici dumnezeu în > cer. Noi, copiii, a trebuit s-o ţinem pe mama, căci nu i s-a dat nici un fel de despăgubire de pe urma accidentului. Atît războiul, cit şi pe toţi cei despre !care s-a zis că l-au început, am început să-i urăsc din tot sufletul meu de copil_ de {muncitor de treisprezece ani care în cel de-al treilea an al răzpoiului mondial era nevoit să treacă drept un vechi muncitor. Tot în timpul acela au 'început să fie aduşi în fabrici şi prizonieri de război, printre care şi ruşi. La început i-am privit cu o groază de nedescris, gîndindu-mă care dintre ei l-o fi ucis oare pe taică-meu. Pentru ăştia a trebuit să părăsim şcoala eu şi fraţii mei, pentru ăştia i-a smuls maşina braţul mamei, pentru ăştia ne-au tîrît pe noi la orfelinat, pentru ăştia crăpăm noi muncind, pentru ăştia ne mă-nîncă păduchii şi zdrenţele, pentru ăştia nu ne putem noi încălzi casa niciodată? I Si prizonierii parc-ar fi ştiut ce acuzare groaznică scapără din ochii noştri' spre ei. In pauza de la pr'inz, cei mai bătrîni dintre iei scoteau ydţn buzunarul de la pieptul tunicii fotografii de familie şi, stînd pe 'vine în jurul focului pe care-l aprinsese pe cîmpul cu butuci, le făceau să icircule din mină în mină. Uneori, cîte-unul izbucnea în plîns. Atunci am văzut pentru prima oară în viata mea bărbaţi în toată firea, bărboşi, hohotind de plîns. Unul şi-a lipit strîns de frunte fotografia copiilor lui, lăsmd'să-i'^ice lacrimile în para focului. In fabrică s-a dus vestea că plîng prizonierii de război, că plîng ruşii cei bărboşi. Pe noi, copii-muncitori, imaginea aceasta ne-a mişcat adine. Ne-a mişcat si mai mult cînd unul dintre ei a început să etnie [din .muzicuţă... „Poate că nici n-au fost ăştia cei care l-au .ucis pe taică-meu" — m'-am gîndit eu apropiindu-mă de ei. In curîncl unul din prizonieri a\fugit, făcîndu-se nevăzut; după cîteva săptămîni a fost adus îndărăt, bătut măr, gata-gata să-şi dea duhul. Intr-una din seri, cînd acceleratul de ora .şase s-a [auzit oprindu-se, acest om s-a dus sub podul de cale ferată, a îngenunchiat şi s-a închinai, 22 NAGY ISTVAN iar cînd locomotiva a ajuns doar la cîţiva paşi de el şi-a culcat gîtul pe şina rece de fier. Trenul care a trecut în goană peste el, a decapitat dintrodată toate minciunile acelea multe cu care ne fuseseră otrăvite pînă atună sufletele noastre credule de copii. Prizonierul ce s-a sinucis, parc-ar fi {dat un semnat — stai! S-a răsptndit vestea că ruşii nu mai vor {să se .războiască şi că au întors armele împotriva propriilor lor ofiţeri, dîndu-l jos pe ţar. La Petrograd, a izbucnit revoluţia. Muncitorii i-au gonit pe domni. Vor pace cu toate popoarele lumii. Soldaţii de rînd şi muncitorii care se întorceau răsleţi de pe frontul din Galiţia au început să răspîndească vestea că muncitorii şi ţăranii ruşi n'-au vrut niciodată război. Reacţia provocată de această veste, mai ales în schilodită mea, familie, am descris-o douăzeci de ani mai tîrziu într-una din nuvelele mele intitulată „Cocoşelul cu ochii roşii". Dobîndirea acestei conştiinţe umane şi muncitoreşti, a început din 1917. De-atunci, în conştiinţa mea, lumea s-a despărţit în două. Eu m-am rupt odată cu jumătatea din care ajunseseră să facă parte muncitorii revoluţiei revoltaţi de minciunile regilor şi domnilor noştri. Cu mîndrie şi bucurie, mi-am adus aminte că şi tatăl meu fusese muncitor şi socialist. Am început să sper că poate a căzut şi el prizonier şi trăieşte undeva prin Rusia unde s-a înrolat în gărzile roşii muncitoreşti şi vine spre casă cu prizonierii de război, lovind şi tăind pe domnii şi regii mincinoşi ce-i întîlnesc în cale. Vin şi-i pedepsesc fără milă pe toţi cei care i-au minat de Ungă familiile lor şi care ău tras pe sfoară .copiii creduli, schilodiţi, împreună cu sărmana lor mamă, de munca istovitoare şi prea timpurie. Vin şi poate fac să izbucnească şi la noi văpaia revoluţiei muncitoreşti. Şi-au venit, din Italia, dar mai ales din Rusia Mare, au venit mulţi? au venit şi au rupt pe străzile Clujului gradele ofiţereşti, au răsturnat io Budapesta caleştile grofilor, iar la Viena tronul împăratului ce domnea în două părţi. Au venit şi au măturat mai întîi monarhia, apoi au înlăturat toată orînduirea burgheză. In Ungaria, cei dinţii după muncitorii ruşi, au proclamat dictatura proletariatului. Dar tatăl meu n-a venit; a apărut în schimb de pe undeva fratele lui mai mic, cu care servise în aceeaşi companie, fiind luaţi împreună la mobilizarea generală. \A venii şi le-a destăinuit vecinilor că tata nu fusese ucis de '.glonţul rusesc, ci de propriul său caporal. Tata n-a putut suporta marşurile lungi şi istovitoare, i s-au umflat picioarele varicoase, a rămas mereu în urmă; caporalul nu l-a crezut însă că întîrzie din pricina picioarelor, îl ştia socialist şi odată şi-a scos pistolul... Dacă, într-adevăr, aşa a fost sau nu, n-am putut afla niciodată, căci şi unchiul nostru o auzise tot de la alţii. Dar eu continuam să sper că poate tata n-a murit de glonţul caporalului şi poate că, grav rănit, l-au luat ruşii cu ei şi după ce s-a întremat, trăieşte avînd memoria pierdută pe undeva prin Uniunea [Sovietică. Odată si odată io să-şi revină însă şi o-să-şi aducă aminte de noi, iar cînd se va potoli furtuna revoluţionară se va reîntoarce acasă sau ne vom putea duce noi la el, dacă la noi şi la popoarele vecine care ne despart va ieşi victorioasă revoluţia proletară. Iată cum dorul fierbinte de taică-meu s-a împletit în mod strîns cu tot ceea ce a luat naştere cu patru decenii .în urmă în primul stat socialist din întreaga lume. întreaga dezvoltare a vieţii mele de mai iirziu a fost MĂRTURISIRI 23 influenţatâ astf\ arestat pen- 26 MARCEL BRESLAŞU tru aşa-zis adventism — vîrîndu-se în inima oamenilor, îmboldindu-i să-şi .spună, la rîndul lor păsul dîndu-se drept exemplu bun de urmat: Eu le-am spus totul! Fie ce o fi... Cel puţin aşa nu mă mai frâmînt... Un coridor lung şi strimt avînd de o parte şi de cealaltă [celule comune în care se îndesau pînă la douăzeci de oameni într-un spaţiu de trei pe trei — şi laicele două capete cite o celulă „individuală" targa cît însuşi coridorul şi nu cu mult mai adîncă. Printre barele de fier ale uşii se putea vedea de la un cap (a 'celălalt, ceea ce permitea santinelei să ţină sub ochi, din orice punct\ s-ar fi aflat, pe .aceşti oaspeţi deosebit de primejdioşi. Pricina pentru care fusesem adus acolo, mă îndreptăţea la ^ăcest tratament preferenţial: în calitate de suspect comunist, beneficiam de izolare 'şi de o supraveghere sporită. De-altminteri izolarea era pură amăgire ! Uşile celor două celule vecine, de pe laturile coridorului, îngăduiau .tot atit de bine conversaţiile ca şi cele care se găseau] faţă în faţă. De o parte erau (cei mai gălăgioşi din grămadă) doi străini, prinşi cu acte false. Un sîrb, cu paşaport grelcesc şi un grec,cu' paşaport sîrbesc. Ce or fi fost în realitate nu ştiu,, dar între ei — şi cu ceilalţi —vorbeau o foarte bună romînească. De cealaltă parte, făcînd unghi drepi^cu gratiile uşii mele, am găsit la venirea mea — şi i-am lăsat .tot acolo — nişte romi, un trib întreg cu bulibaşa în cap, plîngînd şi vâitîndu-se toată .vremea, de la patriarhul senil *pînâ ta i pentru ceilalţi deţinuţi.'prestigiul lui cunoscuse o eclipsă, după epoca de'aur — pentru el — a zilelor de bombardament de ta începutul lunii. Văzuse tot, fusese prezent, mulţămilă unei tainice ubichităţi, şi în Griviţii şi la Căţeiu, si în centru, la aceeaşi oră. De sub toate'aceste bombe scăpase, ca prin minune,. datorită (experienţei sale de vechi militar şi djutorului neprecupeţit al Sfintei Miercuri- Aproape o săptămînă încheiată nu-l mai văzusem, oprindu-se pe la mijlocul coridorului — punct optim pentru audiţia Ide către toţi a jurnalului vorbit — ţinîndu-se de cîte o bară de la celulele faţă-n faţă, ca o imensă gorilă căţărată pe .gratii — şi invectivîndu-rie, global şi nediferenţiat la persoana a doua singular: Mă, să ştii de la mine... Tu \ nu vezi, bă, că o să-ţi putrezească oasele în ocnă, dacă nu vorbeşti... Pe glasul lui morocănos şi trăgănat, parcă filtrat anevoie prin miistaţa stufoasă care îi acoperea gura, asta suna cam aşa : „oazele la ognă!" Printre recomandările de ordin civic — şi etic în general ■— strecura noutăţile, reale sau imaginare, aliment al conversaţiilor întregului „etaj". PARAŞUTISTUL 27 Comentariile amplificau crîmpehil de informaţie ; se > iscau controverse asu-pfa termenului exact pe care îl folosise... asupra aluziilor pe -care unele urechi mai fine le desluşiseră. Oancea era fără îndoială un ipochimen odios, dar pentru oamenii mărunţi şi necăjiţi de la al doilea subsol al siguranţei, lăcomia cu «dare devorau — aşi spune dumicau — vestite senzaţionale die majorului nu este lucru de mirare şi cu atît mai puţin rizibil. Arestul, tăcerea, închiderea pe deasupra a fiecăruia în sine, neliniştea, surescitarea, dilema continuă, lan-cinantă, între fireasca înclinare de a te destăinui şi paralizanta suspiciune generală, timpul încropit, — se cer urnite, vinturate, umplute. Mintea: are nevoie să ronţăie asemenea fleacuri, ca să nu macine, ca să nu se macine cu gîndurMe adevărate, ori ca să nu înţepenească în nepăsare.-. Vorbele lui Oancea sînt un nomensland, un teren pe care-l poţi investiga, scormoni fără primejdie... Şi comentariile, cari se ridică asemenea unui val sonor pe măsură ce se îndepărtează întt-\un sens sau altul santinela ? Ev[ i\acă, ele acoperă şi zbaterea din sufletul fiecăruia — }şi mai asurzesc urletele şi gemetele celor „anchetaţi", la. primul Subsol, în spatele bucătăriei. Gemete şi urlete ne împresoară, amestecate cu abttrii galeşei fierturi ce ni se va servit 'Ha prînz... ...Azi, după acalmia care a urmat slăbirii bombardamentelor, Oancea trăieşte un moment deosebit de important. A coborît şi d urcat 'înapoi de cîteva ori, şi-d făcut' de lucru stîrnind curiozitatea, nutrind-o cu gesturi cari exprimau uimirea, ca pentru sine însuşi, fă,ră să rostească un cuvînt. într-un sfîrşit, către ora mesei, s-a proţăpit iar [în [coridor, [astUpîndu-l cu silueta lui masivă şi a spus, fără nici un preambul: Să vezi^ mă, ce fl-u mai scornit ruşii. O să te'uiţi şi tu (adică noi, cei vreo sută de oameni) şi o să-ţi faci cruce. Paraşutistul prins lingă Buhuşi, spionul. îl aduc acum dei la forme... facialele -însufleţite durau de o jumătate de oră. Şi eu încercam să-l imaginez pe acest prim om sovietic întîlnit în viaţă... O veche deformaţie profesională de a gîndi în hiperbole şi înclinarea mea firească spre antropomorfizarea simţămintelor, mă făceau să rechem în amintire pe luptătorii uriaşi ai epopeii, vlăjganii blonzi, tipurile atletice descinse de pe înaltele socluri, întruchipările în marmură şi în bronz ale oştirii legendare... „II" văzusem, de atîtea ori, în primele filme, în Franţa anilor de studenţie, mai tîrziu în puţinele filme sovietice ]cari au rulat \pe ecranele bucureştene. II ştiam dip, cărţile cetite, din poemele şi portretele cari îi veşniceau înfăţişarea pe măsura marelui mesaj pe care „îl" purta. Poate peniţa că mi-l închipuisem aşa, pentru că ochii mei <îi şi proiectaseră ipotetica apariţie în chenarele uşii dinspre •scară, am rămas atît de descumpănit la intrarea faimoasei capturi a jandarmilor de la Buhuşi... Era o fetişcană, o'.copilită aproape, firavă cu toată pufoaica umflată de pe dînsa. Pantalonul, strîns la glezne şi bocancii mari din picioare, ber&tul sub care era adunat părul şi din care nu răzbea, nici o şuviţă, nu izbuteau să-i dea nici măcar aerul unui băieţaş, dar mite al unui 'ostaş în toată firea. Fusese adusă pe jos. din post în post, de acolo din Moldova. Nici extenuarea, fizică după săptămînii de eforturi, de privaţiuni, de terorizare morală şi de probabile brutalităţi, nici legitima crispare a feţii în momentul cînd păşea înif-o nouă temniţă — a citea ? — de cînd fusese arestată, nu-i alteraseră trăsăturile de adolescentă, căutătura francă, fără înfruntare dar şi 28 MARCEL BRESLAŞU fără stinghereală, gura strînsă lntr-o strîmbătură oare păreia să \reprime mai curînd un zîmbet decîl nevoia de a plînge. Eu am fost trecut împreună cu sîrbut şi cu grecul fără acte — desigur, în mod relativ nu mal eram atît de fioros — şi mica rusoaică în locul meu, ifc individuală... S-a culcat, fără să scoată încălţămintea grea din picioare, şi a adormit imediat. Cînd s-a trezit, după cîteva ore, a găsit pe paiele patului două daruri: o biblie ferfeniţită — antidotul administraţiei pentru educaţia primită la bolşevici — şi o rochie de stambă înflorată, decoltată şi peticită pe-alocuri, aleasă ca fiind cea mai de doa'rrine-uj'ută dintre boarfele răvăşite de vecinele noastre, întunecate la faţă dar cu sufletul luminos (al oamenilor simpli. Omul sovietic a răsfoii cartea cea groasă, a strecurat şi un\ochi ştrengăresc la ultima pagină să vadă cum se termină. Apoi a pus rochiţa, fără să o îmbrace, deasupra pufoaicei, ţinîndu-i bretelele cu degetele strînse mănunchi, pe umeri — şi ne-a spus 'un singur cuvînt: kezbet ! Nu era în intonaţia acestei vorbe nici: resemnare fatalistă, nici blazare bâtrînîcioasâ, ci un soi de gravitate ingenuă, care trăda şi înţelegerea, pînă în sir afundări a situaţiei (ştia, aşa cum ştiam şi noi, că va fi poate împuşcată) şi împăcarea de sine, a'celui care şi-a îndeplinit datoria, şi acceptarea, preţului cumplit pe care avea să-t> plătească pentru crezul şi credincioşia \ei. A două 2i de dimineaţă nu mai era acolo, i Ouncela, oare de obicei ştia totul, nu ne-a putut spune încotro a fost îndreptată- Tania'— sau Nadia '— sau Olga — ar fi avut astăzi treizeci de ani. FRANC/SC MUNTEANU PRIMA MEA INTILNIRE CU 7 NOIEMBRIE Eără îndoială, 7 Noiembrie, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a intrat sau va intra in conştiinţa fiecărui om. E o dată atît de importantă că nu poţi să nu ţii seamă de ea : indiferent dacă locuieşti la Moscova sau New-York, la Lima sau în oricare sătuleţ din Vietnam. Pentru mulţi, 7 No-embfie, revoluţia, a existat înainte de a fi fost iar pentru alţii există în prezent. Şi nu mă îndoiesc că odată va intra în conştiinţa întregii omeniri ca o piatră de hotar foarte importantă în istoria societăţii. In anul 1944, după mulţi ani de vagabondaj, efam la Budapesta şi aşteptam :sâ-mi nască nevasta. Trebuie să mărturisesc de la început că, deşi revoluţia se înfăptuise de 27 ani, eu nu ştiam prea multe lucruri despre acest eveniment şi despre urmările lui. Doar atît cît scriau ziarele pe vremea aceea şi ziarele scp.au foarte puţin., In afară de asta eu nici nu prea citeam ziarele, decît între chioşc şi casă, dacă mă trimitea tata să i le cumpăr. Dar şi atunci te răsfoiam mai mult pentru senzaţionalul lor decît pentru conţinut. Astfel, pe atunci, pentru mine, războiul civil din Spania nu era o urmare a revoluţiei din octombrie ci un „oarecare" război civil. îmi amintesc de exemplu, că, pe cînd eram elev în primele clase primare am fost mult mai mişcat de luptele de la Adua din Abisinia decît de căderea Madridului, care mi s-a părut că ţinuse prea mult. Aici:, trebuie să notez că încerc o penibilă senzaţie cînd aud de la prieteni din generaţia'mea că ei (lai vîrsta de 10—12 ani) în perioada războiului civil din Spania „şi-aul dai seama de importanţa politică şi au apreciat just desfăşurarea evenimentelor". Dar să las comentariile. Cum spuneam, eram la Budapesta şi aşteptam să-mi nască nevasta. Aveam douăzeci de ani, colindasem o bună parte din Europa, cunoscusem şi foamea şi mizeria si încercam să mă obişnuiesc \cu ghidul că o să am un copil. Bombardamentele zilnice din oraşul asediat mă lăsau indiferent cînd mă gîndeam că în curînd o să fiu tată, Poate că în condiţii normale, lucrul acesta ar fi avut o importanţă mult mai mică : aşa însă, în oraşul în care mureau zilnic sute şi sute de oameni naşterea unui omuleţ nou era ciudată şi neverosimilă. Nevasta mea fusese internată într-un spital amenajat la două etaje su\b pămînt şi eu aşteptam tot timpul, chiar şi pe vremea alarmelor aeriene, în fala unei uşi de oţel însemnată cu o cruce roşie. In cele din urmă, după o zi şi jumătate de aşteptare am fost anunţat că am un copil. Am vrut să-l văd dar nu mi s-a dat voie să intru în spital. Nu mai ştiu dacă de bucurie 30 FRANCISC MUNTEANU că eram tată, sau de tristeţe că n-aveam voie să-mi văd ţiul, m-am îmbătat. Ca un porc. Stăteam singur într-o bucătărie bombardată, beam palincă de 40 de grade şi cîntam. Cîntam tare de răsunau toate împrejurimile. Pe la miezul nopţii mi s-a alăturat şi un vatman de la Societatea de Tramvaie, de curînd întors de la serviciu. Am băut şi am cîntat în doi. Vatmanul n-a mai avut timp să se îmbete: o patrulă militară rătăcită înfîniplător pe strada noastră ne-a arestat. Am fost înghiontiţi pînă la prima circumscripţie de poliţie şi închişi într-un beci. Interogatoriul meu s-a desfăşurat cam în felul următor: — Din ce celulă faci parte ? Am crezut că efa vorba de locul meu de muncă : _ Din celula D.D.S.G. (D.D.S.'G. era societatea de navigaţie unde lucram). — Deci mărturiseşti că ai organizat serbarea revoluţiei din octombrie. — N-am organizat nimic. Vatmanul a venit înttmplător. ■Nu mai trebuie să spun că în timpul discuţiilor am fost pălmuit. După ce am iscălit un proces verbal am fost trimis înapoi în beci. Acolo m-a lămurit vatmanul ce însemna 7 Noiembrie. Imediat am cerut să fiu audiat din nou. După două zile de cercetări s-a lămurit că îmi serbam naşterea urmaşului meu. Am fost pus în libertate pentru şase We apoi arestat din nou ca cetăţean romin. Pe fiul meu nu l-am văzut decît după ce m-am întors din lagărul de la Wiener-Neustadt. De atunci au trecut 13 ani. Cu fiecare an 7 Noiembrie a devenit pentru mine o sărbătoare mai mare. Acum desigur n-aş mai putea să spdn 'că serbez numai ziua de naştere a fiului meu. Ce a însemnat 7 Noiembrie pentru mine ca scriitor ? Voi; răspunde foarte pe scurt: am scris 7 cărţi. Subiectul lor, tematica lor, sînt într-un fel datorite Revoluţiei din Octombrie. VIRGIL TEODORESCU FRAGMENT AUTOBIOGRAFIC Ca să ajung în fluviul comunist Nu mi-a sunat din fluier un meşter flautist, Vrăjit n-am fost de gnomi, de albe iele, Nu mi-am citit cărările în stele. M-a asurzit cu vuiet de cascadă Şi m-a trezit mizeria nomadă. Potopul ei sărat de stropi mărunţi. Şi n-am umblat pe-aeriene punţi, Scăpărătoare-n soare aa topazul, Ci mi-am purtat de bună voie pasul Pe undeva, la margine de lume, Uitînd de multe-ori că am un nume... Pe vremea cînd a douăzeci şi una Din primăveri se desfăcea încet Păstrîndu-şi singuratecul secret Şi peste mare răsărise tuna, Umblam pe ţărm cu roşul meu buchet, Câzînd adesea, poate, în genunchi, Dar sub mantaua plină de păduchi Duceam ca un balsam, ca Un blestem Acest poem : VIITOARELE MELE AVENTURI In fiecare zi ca nişte ouă galbene se coc in văi, la soare, viitoarele mele aventuri, cînd n-am să mai fiu atras, pe străzi, în primul rînd de soldaţii ciuperci mucegăite, în al doilea rînd de caii şchiopi, şi mult mai tîrziu de o doamnă îngrijită ca un pahar. Caii şchiopi sînt nişte copii scîrboase ale iepelor albe de la trăsura colonelului, şi soldaţii complect mucegăiţi sînt nişte reproduceri, şi mai scîrboase încă, VIRGIL TEODORESCU ale colonelului superb care îşi face, in trăsura cu iepe albe, obişnuita inspecţie , compusă din următoarele: coborirea din trăsură întîi a piciorului drept, pe urmă a celuilalt picior, lina şi foarte frumoasa lunecare a umerilor, sprijiniţi fiecare pe c'tte un picior, urmată de o caldă privire a ochilor renumiţi^ şi o mişcare a manii cunoscută de soldaţi pînă la unul, o mişcare pe care şi eu o cunoşteam mai bine decît fruntea iubitei,, pentru că aproape toţi coloneii au o mişcare particulară plătită cu o mie de lei pe zi. Dar cînd soldaţii ciuperci mucegăite vor dispare în depărtatul trecut călărind pe iepele de epopee ale trăsurii, aventurile mele vor face ocolul marilor oraşe ca nişte nave uriaşe şi calme : aventura ţărilor fără graniţe, aventura plus valorii purtată în raniţe, aventura bătrînelor netede ca nişte sufragete sau a cuvintelor cu riduri de băi rine, aventura aceasta : dacă dărîmăm băncile din burghezie ce mai rămîne ? peripeţia generală 'a clasei măcinată de ură şi-oboseală ? constrînsă 'de-nfricoşetoare legi să îşi ucidă cei mai falnici regi. Zănatec, dus pe gînduri, purtam această torţă Aprinsă de-a durerii şi-a anarhiei forţă Şi ca-n arenă aţîţat un taur Anihilam priveliştea de aur Şi-mi ascuţeam auzul crispat, strîngînd din pleoape, Ca sgomotul cascadei să nu-mi scape. Dar nu zăream că peste dureri, peste dezastru, Pluteşte, sus, şi-n fundul pămtntului un astru, Revolta colectivă eu nu ştiam ce-nseamnă Condusă de înţelepciunea calmă, Ci răscolit de 'ură şi sudalmă Din primăvara-aceea pînă-n toamnă Eu te-am văzut, sublimă figură legendară, Ca o statuie numai, privită clin afară, Mi se părea că arma se-ntoarce, după luptă Pe o circonferinţă ne-ntreruplă In mina ce-i dăduse imbold şi-o aruncase, Se-ntoarce cu fărîme de sînge şi de oase, — ■Şi-am scris ca un balsam, ca un blestem-, Acest poem: FRAGMENT AUTOBIOGRAFIC 33 ARUNCĂTORUL DE BUMERANG Acest oraş se sfîrşeşte cu marea. Pe stînca cea mai înaltă a ţărmului stă Aruncătorul de bumerang, si aşteaptă noaptea cînd loviturile lui vor surprinde mai bine oraşul. Acest om seamănă cu o pasăre şi arma lui somnoroasă, arma lui ca o brăţară veche îşi recapătă sclipirea violentă ca a părului unei lupoaice, odată cu întunericul. Aproape de miezul nopţii cînd rechina cea mai bătrină încetează orice activitate, Aruncătorul de bumerang îşi încordează pulpele teribile şi dintr-o dată arma lui trece prin ceaţa marină cu un zgomot uşor de fanfară muribundă. Ei aşteaptă cu braţul întins — şi după un timp ea se întoarce din tenebroasa călătorie cu fire de sînge, sălbatecă şi proaspătă. Aruncătorul de bumerang îşi încordează pulpele teribile pentru o nouă lovitură mai violentă, poate pentru ultima lovitură înainte de apariţia aurorei. Dar n-am rămas un sculptor al blocului de noapte, ci-am fost ghiocu-n care pîraele de şoapte îşi regăsesc ecoul din cascade, Şi-am înţeles că-n şirul,de insule Ciclade Sînt oameni ce m-aşteaptă, că dincolo de spaţii Acelaş bici loveşte : departe, în plantaţii, Şi pe spinarea celui care vînează foci, Am auzit acest murmur de voci Şi-am înţeles atunci că nu mă-nşel Descoperind teribilul Babei Şi-n el stindardul foamei, intransigenţa urii, împărăţia crimei şi-a torturii, Domeniul trist al legilor funeste. Stăpîn pe mare, M-a luat navigatorul pe nava-i plutitoare Şi-ncredinţîndu-mi primul pachet cu manifeste Mi-a arătat atunci Ţinutul lui de falii sălbatece şi-adînci, Mi-a arătat, nu bete corăbii de piraţi, Mormintele poeţilor damnaţi Şi nu balauri devoraţi de purici, în timp ce dorm sau bat din cozi, spasmodici, Nu larma din pahar şi. nu nimicul, Ci casele unde ardea tizicul, 3 — V. Romînească Nr. 10 VIRGIL TEODORESCU Nu focul spadei în lumina moartă, Ci lovitura care-n veci nu iartă. Mi-a arătat cum creşte-n anotimp Răscoala şi continentalu-i nimb Svîrlind spre cer şi spre pămînt văpăi, Şi osuarele din văi, Ca nişte socluri aştepţind statuia. Veneam dintr-un ţinut al nimănuia. Veneam cu mina goală. M-a înarmat cu-a disciplinei şcoală Şi pipăind cuvintele-n gîndire, Am împletit, poate din slabe fire, Dar care prevesteau un nou sistem, Acest poem : DIN GCIANO SE POATE SCOATE AUR Din guano se poate scoate aur. Dar numai să ştii pe cine s-alegi să-i găseşti omul, magicianul cu mîneci sumese, magicianul insulei de guano. El stă la răscrucile drumurilor, şi-l recunoşti după ochii aproape orbi de amoniacul arzător, căruia totuşi "ti închin un imn, al marilor terenuri de guano Doar braţele i-au mai rămas în bună stare. Şi braţele vrăjite le scoate la mezat, iar ochii lui te cheamă de departe, te cheamă din orbitele lor sparte cu furie, cu ură şi poate cu speranţă. Se mai citeşte-n ei c-a fost iubitul tragic al insulei de guano, că scăpăratul ei i-a luat vederea, sclipirea ei făcută din cel mai straniu aur. Nimic nu-mi este astăzi strein din ce-i uman. S'tnt un sărut în ochii tăcutului ocean, Si s'tnt făcut din lutul muiat în cataclisme Purtat de-alungul stepei, de Ceapaev, pe cisme. Sînt omul care iese din lucarnă Odată cu atacul Palatului de iarnă. Ştiu foarte bine astăzi ce-nseamnă un linşaj Maşinile oprite şi gărzile din hale, Ştiu seara legănată de-al apelor tangaj Cînd cobora Libuşa, în transă, cu a-l său paj, Zărind oraşul neclădit, în vale. Da, ştiu, ştiu foarte bine totemul încrustat FRAGMENT AUTOBIOGRAFIC în scoarţă, in memorie şi-n piele, Ştiu foarte bine astăzi ce-nseamnă un căscat Cînd sboară, peste cîmp, un dans de iele, Ştiu ce înseamnă-n piatra clădirilor un gol în care intră o floare şi-un nume omenesc, Stiu că-i firesc Să mă torture lampa aprinsă la subsol Firesc e pe-nserate, cînd o pornesc pe stradă, Să-mi facă toţi castanii o mică acoladă Firesc e să mă creadă arbitrul pasiunii Toti tinerii atraşi de fluxul lunii Firesc e să-mi hrănesc cu flăcări 'calul Si să mă poarle-n circă austrul şi mistralul, Căci eu cunosc minunea ascunsă în cărbune Tentaculara globului minune, Amurgul care face o tumbă pretutindeni Cînd soarele, grăbit, îl strînge-n pinteni, Ştiu că îmi sînt aproape mereu şi de-opotrivă însingurarea dulce şi forţa colectivă. Şi e firesc să-mi placă şi ploaia de stindarde Şi steaua selenară ce-n fundul nopţii arde, Intransigenţa urii, prudenţa liberată Din crusta ei de calcar şi agată. Triunghiul de cocoa re tăind în două cerul, Şi cifrele ce tălmăcesc misterul Rachetei care trece vertiginos prin haos. Ştiu că mişcarea intră şi-n repaos, Că bezna, răsucită ca un cuţit, de timp Nu poate să mai taie din roşul anotimp, Ştiu că lumina nu mai poate scade Ci veşnic îşi sporeşte perfectele arcade. SIL VIAN rOSIFES CU RETROSPECTIVĂ 1932 îşi poate imagina studentul sau elevul de astăzi că acum douăzeci-treizeci de ani ţara şi literatura revoluţiei erau tabu ? Probabil că pentru adolescentul obişnuit cu standurile de cărţi de la colţul străzii, asemenea adevăruri aproape că n-au reprezentare concretă; le acceptă, aşa cum acceptă undele hertziene sau electronul. Adolescentul din 1931—32 se lovea, ca in hărţile vechi, de mari spaţii albe. Răzvrătit, sau numai neîncrezător, alungea să nu mai înregistreze măcar informaţia oficială, şubrezită prin enormităţi monotone, pe care i-o oferea cartea, ziarul, aparatul de radio. In fiecare zi putea citi într-un colţ al gazetei cîte o informaţie din Riga sau Varşovia — erau cîteva agenţii de presă specializate şi le recunoştea uşar —■ âuprinzînd cîte o catastrofă din Rusia Bolşevică — numele de Uniunea Sovietică era folosit rar. Trecea pe Ungă ele şi încerca, o'prospecţiune geologică [pentru a afla, ceva mai mult despre ţara şi literatura cunoscute numai prin licăriri fugitive. In şcoală, literatura sovietică era necunoscută. După 'cîteva fraze îngrozite sau insinuante, manualele de istorie se opreau în pragul revoluţiei. Şi acesta era tonul care domnea pe catedră. Directorul liceului din Bucureşti unde am învăţat —• şcoală veche şi cu tradiţie — era un latinist excelent. Un dascăl în stare să comunice transparenţele adinei ale lui Iio-raţiu chiar băieţandrilor dispuşi să vadă în poezia latină doar arcane sintactice şt material de juxtă. Dar comunismul era pentru el termen de oprobiu şi făcea ciudate superlative, vorbea despre „extrem de bolşevici". La, alt profesor, aluziile la revoluţia rusă aparţineau în întregime grotescului. Era în felul lui o figură reprezentativă, constituind^ cel mai elocvent -exemplu de discrepanţă între poziţie socială <şi valoare. Stîip liberal, senator, preşedinte a ne numerate comitete, uluia printr-o stupiditate stufoasă perfectă. Anecdotele, istorioarele pe care le presăra în timpul orelor intraseră în folclorul şcolii. Senatorul profesor trăise în timpul revoluţiei la Odesa şi scrisese impresii care se citeau cu delicii în clasă. Explica prin exemple ce înseamnă comunismul. „Fiecare primeşte cîte două bucăţele de zahăr. Dacă vrei una sau trei, nu se poate". E \singura relatare din izvor direct pe care am avut-o pe atunci despre revoluţie. ' RETROSPECTIVA 1932 37 ■ Fireşte că nu la asemenea figuri se reduc amintirile din şcoală. Am avut profesori — şi mulţi — care ar fi cinstit orice catedră universitară. Şi sentimentul datoriei contractate e accentuat de regretul că vlrsta ţepoasă m-a împiedecat alunei să-i preţuiesc âum se âuvine. Regăsesc totuşi impresia de orizont lărgit brusc pe care ne-o dădeau lecţiile de istorie ale lui Constantin Velcescu, ori felul în care Nicolae Pandelea — traducătorul lui Carlyle_ transforma o oră de geografie într-un prelungit exerciţiu intelectual, agrementat de informaţii din toate domeniile. Mi-a fost profesor Constantin Damianovici — şl cred că n-am mai avut în liceu un asemenea profesor de literatură. Era slab, bolnăvicios — a murit tînăr. Cînd începea să vorbească, cei ciţiva metri care despărţeau catedra de bănci dispăreau. Avea o uimitoare capacitate de a retrăi vibrînd ideile şi operele. In expunerea lui, textele cele mai aride ale literaturii vechi îşi descopereau farmecul. Au trecut prin şcoala unde am învăţat figuri notorii ale literaturii. Nu l-am avut ca' profesor pe Perpessicius, despre care îi auzeam pe colegii 'din alte clase vorbind cu entuziasm. Dar îmi amintesc de simplitatea cu care Pompiliu Constantinescu conversa cu ţînci de zece, unsprezece ani. Iar Cicerone Theodorescu — să mă ierte că implicit îi desvălui Cu indiscreţie vlrsta — pe atunci proaspăt licenţiat, emitea nervos, sarcastic, aprecieri moderne, trata fără reverenţă glorii consacrate... S'tnt tentai să lungesc lista. Dar nu vreau să transform un exemplu în pagini de memorii care n-am vanitatea că ar interesa. Fapt este, totuşi, că literatura revoluţionară rămînea terra kicognita. Puţine aluzii se făceau care să nu fie viciate de prejudecăţi. Cînd un profesa'- a descoperit pe banca unui coleg un volum din Gherea, i-a ţinut timp de un sfert de oră un fel de exorcizare pedagogică. Era pe vremea cînd trei elevi descoperiţi că sînt abonaţi la o bibliotecă muncitorească, fuseseră eliminaţi din şcoală. „Aventurile Mesalinei" puteau costa doar o admonestare. Apropierea de literatura revoluţionară se plătea mai greu. A fost o excepţie preţioasă cînd — în pauza unei ore de greacă — profesorul Iorgu Stoia'n ne-a sfătuit să citim romanul lui Ognev — „Kostia Ria'otev", una dintre puţinele cărţi sovietic^ traduse în romîneşte. ' Afară din şcoală — greutatea de a te informa nu era mai mică. Conferinţe, procese literare se ţineau multe. Puteai să-l asaulţi destul de des pe Nichifor Crainic, citind pe nas elogii ale statului teocratic. Trecind prin faţa Fundaţiei, ţi se putea întîmpla să fii tras înăuntru penţfu ca în faţa a cincispreceze auditori Ion Sîn Giorgiu să-şi dezvolte a patra variantă a unei conferinţe despre Goethe, presărată cu aluzii acre la opacitatea publicului absenţi Profesorul de italiană — un italian mărunţel trimis pentru propagandă de guvernul fascist — te chema la Academia Comercială să-i asculţi conferinţa despre „Atmosfera Romei". La uşă, un grup de haidamaci cu priviri crunte completau ceva mai puţin liric atmosfera. Grupul „Crite-rion" îşi ţinea dezbaterile esoterice în 'care se făcea auzit din ce în ce mai tare glasul trăiriştilor. Mai puţin rafinate, procese literare discutau cu poante picante dacă „Amantul lady-ei Chatterleij" este sau nu o carte imorală şi făceau săli pline. Dar nu despre piedici şi greutăţi vreau să vorbesc. Literatura revoluţionară trăia, adulmecată de siguranţă — care cerceta bănuitor orice co- 38 SILVIAN IOSIFESCU pertă roşie şi orice titlu suspect. Se povestea pe atunci că la o percheziţie, un agent zelos confiscase un dicţionar Larousse pentru culoarea copertei şi pentru că vorbea de ruşi. Dar nu totdeauna ignoranţa poliţiei constituia o pavăză. Semnalizări despre literatura sovietică puteai afla prin revistele mai larg democratice. In 1934 in „Rominia literară" a lui Rebreanu, un articol despre congresul scriitorilor sovietici păstra tonul de curiozitate cu care se vorbeşte despre o lume străină. Dar alte articole se refereau mai direct la literatură. Cîte un intelectual descoperea literatura sovietică şi păstrîndu-se adesea pe un plan strict estetic îşi spunea admiraţia. O recenzie a lui D. I. Suchianu dintr-un număr al „Vieţii Romîneşti" din 1931 sau 1932 alcătuită din superlative motivate inteligent m-a făcut să caut cîţiva ani „Pe Donul liniştit" din care primul volum apăruse în franceză. Comentatorii deveneau uneori traducători. Erau traduceri făcute din franceză sau germană, dar au însemnat mult. Astfel, cele douăsprezece nuvele sovietice traduse de Camil Ballazar. Şi e probabil că omit multe nume. Dar nu fac un articol cu ambiţii docte ci o evocare supusă la capriciul amintirii. Astfel circula prin şcoli primul votam din Kostea Riabţev. Apăruse Gladkov cu Cimentul şi mai apoi cu Pămînt nou, Hoţul lui Leonov. ■Mai mult decît în librărie asemenea cărţi le puteai găsi la tarabele anticarilor. Ochiurile plasei deveneau din ce în ce mai strînse şi după 1934—1935 a fost foarte greu să apară legal cărţi cît de cît apropiate de mişcarea revoluţionară. îmi amintesc de surpriza cu cam au fost întîmpi-nate „U,R.S.S. azi" a lui Sahia sau „Fecior de slugă" a lui Cocea. Ne miram că putuseră trece. Dar la anticari ■—■ şi în special la taraba modestă a anticarului ambulant — puteai face descoperiri preţioase din 'literatura ultimilor cincisprezece ani, din perioada de val care a urmat primului război. De al broşuri politice, de la „Sttngismul, boala copilăriei comunismului" a lui Lenin editată dealtfel trunchiat şi tendenţios de reformişti, pînă la reviste şi romane. Erau, puse adeseori la vedere, căci printre vînzătorii de cărţi pe stradă se aflau ilegalişti. In felul acesta l-am cunoscut pe actualul redactor-şef al unei publicaţii. Ieşise de aurind din închisoare. Cînd am vrut să cumpăr o broşură de Engels, mi-a cerut un preţ atît de disproporţionat coborit, încît era evident că face nu comerţ, ci muncă politică. Cei pe care şcoala ti învăţase să 'se desâurce într-o limbă străină, aveau la îndemînă în librărie literatura progresistă universală. Poate pentru că numărul celor care aveau acces la cartea franceză şi germană era restrîns, treceau mai m'ulte cărţi. Dealtfel, dacă cenzorii erau atenţi la orice volum care cuprindea „comunism" în titlu, competenţa lor literară nu mergea atît de departe încît să-l identifice pe Ehrenburg ori pe Tokunaga. Au pătruns astfel cărţi de ideologie care purtau titluri cuminţi ca „Manual de economie politică" şi mai ales beletristică, tipăriturile lui Malik Verlag sau cele foarte numeroase editate de Partidul Comunist Francez („Bureau d' editions", „Editions sociales Internationales".) Astfel l-am putut cunoaşte prima oară pe Ehrenburg cu „Europa societate anonimă", pe leonov, sau minunatul document şi poem al lui John Reed — „Zece zile care au zguduit lumea" — astăzi însfîrşit redescoperit. In felul acesta se puteau găsi un număr destul de mare de cărţi străine. Cînd, prin 1933, un grup de liceeni utecişti au hotărît, cam în felul în care Davîdov colectiviza găinile, să-şi colectivizeze biblioteca de cărţi marxiste, RETROSPECTIVA 1932 39 au adunat vreo cîteva sute de volume — dealtfel repede risipite prin împrumuturi şi redate menirii lor naturale de a circula. Dar nu hazardul prezida la întîlnirea unui adolescent de acum douăzeci şi cinci de ani cu cartea revoluţionară. Tntîlnea cărări croite cu perseverentă, în ciuda unei terori înăsprite cu fiecare nouă lege represivă. Partidul' activa de peste zece'1 ani în ilegalitate. „Partidul e ca Un oraş care trăieşte sub apă" — explica un activist unui neofit. „Are instituţiile lui, presa lui, comunicaţiile lui". Se ducea pe toate căile o foarte intensă acţiune de difuzare a'căriii,revoluţionare. în ilegalitate nu'se puteau tipări, fireşte, volume de literatură. Se scoteau cu mare greutate broşuri politice sau ideologice, adăpostite adesea sub o copertă neutră şi cu ultima filă lăsată mai totdeauna albă pentfu ca, împăturită, să nu trădeze conţinutul. Dar îndărătul multor traduceri, chiar îndărătul unor edituri înjghebate efemer, se afla iniţiativa organizată. Cred că astfel a apărut „12 scaune" a lui Uf şi Petrov, bine tradusă de Emilian Bîcov ; poate că şi „Destinul omului", „Condîtion humaine" a lui Malraux, pe atunci mare scriitor revoluţionar, în ciuda concepţiei aventuriste. Dar acţiunea vastă era cea de informare şi popularizare. Se foloseau toate căile, tn primul rînd, presa. Pomeneau de cartea progresistă ziarele şi revistele larg sau chiar vag democratice la care lucrau militanţi revoluţionari ori simpatizanţi, dîndu-le culoare mai precisă. O făcea Sahia la „Dimineaţa", Miron Paraschivescu, Gheorghe Dinu şi alţii la „Cuvîniul liber" __ 'alţii, sau de multe ori aceiaşi la „Reporter", „Azi", la „Adevărul literar". In 'şcolile unde existau organizaţii de utecişti, formulele cuminţi de „Revistă a tineretului şcolar" se schimbau de nerecunoscut. In „Preocupări literare ştiinţifice şi filozofice", „revistă a elevilor de curs superior" din 1934, puteai citi o recenzie a lui J. Bujes despre „Pâmînt nou" de Gladkov. O făceau mai ales revistele scoase de partid, de obicei ca organe ale organizaţiilor legale, lăsate să trăiască puţină vreme, suspendate după cîteva numere, difuzate cu greutate de cele mai multe ori de voluntari şi smulse de la chioşcuri. „Frontul" şi „Critica", „Orizont" şi „Studentul romîn" revistele lui Scarlat Calimachi, cu titlul schimbat după fiecare suspendare.. Şi, în special cele consacrate anume literaturii, al căror ecou a fost mai vast — „Bluze albastre" „Era nouă", „Cadran". Tn „Bluze albastre" am citit prima oară un poem de Maiakovski, din care nu ounoaşteam decît cîteva versuri răscolitoare, însemnate de cineva pe un exemplar din Lenin găsit la anticar. Poemul era „150.000.000". La „Era nouă" dăduse Bogza versuri sarcastice despre „Palatul prefecturii". Versurile n-au apărut, le-a oprit cenzura. Ce s-o fi întîmplat cu ele ? Presa era un mijloc foarte important, dar era doar unul dintre mijloace. Se vorbea despre literatura progresistă, se recitau poeme revoluţionare la şezătorîle ţinute prin case de simpatizanţi. îndărătul unui cerceaf, pentru a crea atmosferă, Emilian Bîcov îşi recita cavernos „Minerii". Se vorbea la festivaluri şi conferinţe publice. Nu conferenţia pe atunci numai Nichifor Crainic. N. D. Cocea folosea orice prilej pentru a pomeni de literatura şi construcţia sovietică. E drept că nu i se punea la dispoziţie Ateneul. Conferinţele şi festivalurile se ţineau în săli mici, de cartier, totdeauna neincăpătoare. îmi amintesc de un festival la care s-a făcut muzică, s-a recitat din Arghezi, iar Cocea a vorbit despre Anatoie France. Nu mai ştiu 40 SILVIAN IOSIFESCU prin ce asociaţie, poate pornind de la adeziunea lui France la comunism, şi-a încheiat cuvintarea cu un elogiu la diapazon înalt, adus Uniunii Sovietice, în vreme ce sala ropotea de aplauze, iar diverşi auditori veniţi în exerciţiul funcţiunii fotografiau du ochii publicul. Alt festival a avut o încheiere mai complicată. Matei Socor dirijase un cor vorbit, iar Ion Sahighian recitase. La ieşire, publicul a trebuit să treacă prin două rînduri de agenţi şi cîţiva comisari, care din cînd în cînd, înhăţau cite o figură cunoscută sau socotită suspectă. Corul a fost îmbarcat în camion cu dirijor cu tot., N-a fost pînă la, urmă' inculpare — festivalul fusese ţinut leu autorizaţie — dar actori şi public au rămas o noapte închişi. O astfel de popularizare a contribuit în mare măsură la interesul pentru arta sovietică, dezvoltat progresiv în straturi cît mai adinei. In perioada cînd filme sovietice se reprezentau numai răzleţ, prin cîte un rar concurs de împrejurări, deci înainte de 1935—36 la un cinematograf de cartier a rulat „Expresul albastru", replică la „Şanghai express" — faimos şi tipic film de denigrare a revoluţiei chineze. Afluenţa la „Lucifer", cinematograf din pragul mahalalei Raionului, a fost de neînchipuit. Filmul a fost oprit după vreo două zile, dar între timp adunase cel mai 'divers public. Intelectuali veniţi din curiozitate — unii dintre ei aflau pentru prima oară şi de cinematograf şi de cartier — şi mulţi alţi spectatori obişnuiţi ai „Clopotului" şi al „Frontului", pentru care cuvîntul sovietic avea altă rezonanţă. Fireşte că tot ce s-a putut face au fost crăpături într-un zid. Cîtă vreme a lipsit editarea sistematică, marile valori ale literaturii sovietice —• Maiakovski şi Şolohov, Blok, Essenin, Leonov, Fedin — au fost cunoscuţi fragmentari, — cîte o carte, cîte o pagină, chiar cîteva versuri. Pentru mine ca şi pentru cei mai mulţi, descoperirea efectivă, sistematică a literaturii sovietice a avut loc după eliberare. MARIA BANUŞ CREDINŢA E lung în urmă drumul şi intru-n înserare. Se stinge amănuntul, contururile-s clare. E timpul cînd, plămadă de duh şi de ţarină, Aleg scînteia-n spulber de-un foc ce-o să rămînă. E timpul cînd îmi judec destinul şi speranţa Şi las necruţătoare să glâsuie balanţa. — Ai cunoscut, deci lupta. Dar care ? Cea sub flamuri, Cînd sîngele zvîcneşte sub revărsate ramuri ? Te-a potopit beţia talazului ce creşte ? Sau ai iubit statornic la cumpeni, omeneşte? Un idol ţi-a fost crezul, fărîmicios prin vreme ? Te-ai dus, lăsînd iubirea bolnavă să te cheme ? Cînd i-ai şoptit: „Curato, tu, trandafir şi laur..." ? Cînd i-ai şopti ? Cînd fruntea-i era scăldată-n aur ? Sau cînd desfigurată, zăcea, cu trupul rană ? .Ai stat cu ea în ceasul de scîrbâ şi prihană ? Ai oblojit cu mină atentă, răbdătoare ? Nu te-a gonit puroiul, nici zdrenţele murdare ? I-ai spus atunci: „Curato, tu, trandafir şi laur. Ai fost şi iarăşi fi-vei scăldată-n nimb de aur" ? E lung în urmă drumul şi intru-n înserare Se stinge amănuntul, contururile-s clare. E timpul cînd, plămadă de duh şi de ţarină, Aleg scînteia-n spulber de-un foc ce-o să rămînă. MARIA BANUŞ Şi, lepădînd în urmă sclipirile fugare, Pun inima-mi şi-a voastră, pe asprele cîritate. Nu chem răscoala-n pur pur, nici ura -mplătosată, Să-mi dee mărturie, acum, la judecată. Te chem, statornicie, în sure, lungi vestminte. Sfioas'ă-ţi stau cu viaţa-mi, întreagă, dinainte. DEMOSTENE BOTEZ VULCANUL S-au strîns prin milenii, s-au strîns A suferinţelor mari zăcăminte, Cele-ndurate fără de plîns, Toate în oameni, ca în morminte. Toate intrară adînc în pămînt, Supte ca apa ploii de vară; Fără nădejdi ş.i fără cuvînt, Mută comoară; Aspră sudoare de robi şi iobagi, — Rouă pe floarea trupului frînt, Sevă de brazi şi de fagi, Toate intrate-n pămînt. Sînge, vin roşu de viaţă, Sînge vărsat din belşug La metereze de fortăreaţă, Sau în războaie sau pe un rug; Fluvii albastre ca pe-un atlaz, Roşie mare fără hotar, Cînd i s-a rupt omenescul zăgaz ? Şipoi ascuns de pojar, Suc de blestem şi descînt, Tot a intrat în pămînt. Pumnii-ncleştaţi ca bulgări de pietre Rupte odată din stîncă, Zgură din spulberi din vetre, — Toate în hruba adîncă Unde-î tăcere fără cuvînt, Ura ca trăznetu-n nori-, Toate au fiert vii în pămînt Ca focul în sori. Toate-adunate prin vremi, an cu an, In clocot fierbinte, Toate au fiert ca într-un vulcan, Toate în oameni, ca în morminte. 44 DEMOSTENE BOTEZ Astfel prin veacuri s-au strîns A suferinţelor mari zăcăminte, Cele-ndurate fără de plîns, Toate în oameni, ca în morminte, Toate-n pămîntul fără de soare, Fără un cînt prin copaci... , Urlau doar noaptea, a răzbunare Gropile celor săraci. Pe faţa pămîntului mut Vii primăveri au trecut De sute şi sute de ori ' Cu muguri, cu flori, Şi iar au venit... Pentru cine ? Că-n marea mulţime, ca-n mine, Zăceau suferinţi şi dureri Ce n-au primăveri. Şi minele\-n sute de ani Fierbeau în adîncuri vulcani, O lavă fierbinte Şi-n om, şi-u morminte. Pămîntul, el însuşi părea Prea mic, să le-ncapă, Şi parcă-n adîncuri vorbea Durerea-ntr-o groapă. Acel ce urechea şi-a pus Pe târnă sărasculte mai bine, Simţea cum clocotul vine Şi urcă în sus. Şi scoarţa pămîntului, tare, Pe-o zi de Octombrie, de-odată, Crăpă ca-n explozii de soaile O cosmică, roşă granată. Şi valuri mocnite de ură Din bezna adîncă-au irupt Scoţînd dedesupt Deavalma cu lavă şi zgură Un nou cernoziom Bogat şi fertil, Şi proaspătă viaţă de-april Şi dragoste nouă de om. N/NA CASS/AN DUREREA*) O, cum mai ţipau, O, cum mai boceau păsările-n noapte ' o, cum hohoteau! Trează stăm în noapte, cu ochii deschişi, şţ-n întreg oraşul, pe acoperiş, păsările mării clămpăneau din ciocuri. Ce rîs, ce desmâţ! Recile batjocuri mă căutau pe mine prin singurătăţi. O, cum hohoteau, stranii citadine, păsările-n noapte. Asta e durerea, îmi spuneam, veghind. Aşa-i cînd te doare. Ce asurzitoare aripi de argint, glasuri, ciocuri, ghiare, lungi cuţite-n noapte, pliscuri lingă geam... ...şi erai departe, si nu ne iubeam. BIOGRAFIA*) ...Rîdea şi-mi povestea ceva cumplit. ,,...M-au prins... am evadat... m-au prins... m-au torturat. vreo şaptezeci de zile (mă mir că n-am murit)..." *) Din ciclul „Dragostea". **) Din ciclul „Scrisori de condamnaţi" (din rezistenţa antifascistă bulgară). 46 NINA CASSIAN Rîdea şi povestea. Rîdea ciudat. Tn două farfurii, căpşuni cu zahăr. Stăteam de vorbă şi mîncam căpşuni. ...Copilul s-a născut la şapte luni... ...Bărbatul meu era în lagăr... ...M-au condamnat la moarte... a fost o amnistie... ...m-am reîntors în muncă... m-au prins..." Nu mă uitam la dînsa. Dinadins. Căpşuni înzăpezite ardeau în farfurie. „...Bărbatul meu?... Nu... nu l-am mai văzut... '...sînt tocmai treisprezece ani de\-atunci... ...mort în spital... ..După eliberare... iar... diferite munci..." Rîdea cu dinţii albi şi mari iar ochii ei păreau imenşi sub ochelari; sub dioptrii fantastic se măreau şi erau verzi, şi nu rîdeau. CĂTRE URMAŞI (După scrisoarea lui Anton Popov, ziarist)) A h, va fi o astfel de lumină, imensă lumină va fi, cînd nu voi mai fi. Da, lumea mea va străluci-ntr-o zi ca o garoafă de aur! Şi totul se va schimba din temelii! Pîinea, soarele, munca, sărutul, toate purtau uniforme ursuze... Mă orbeşte lumina, depe-acum mă orbeşte, si sînt plin de lumină şi cu numele tatălui şi-al poporului meu mor pe buze! CĂ ERE PRIETEN (După scrisoarea Crîstanei laneva, moartă în Germania); Vechea Tancă nu mai sînt, răsfăţată alte daţi. Nu mai pol să mă răsfăţ pe acest străin pământ. Nu-mi trimite haine. Pîine. Pline vreau şi doctorii. Toate sînt precum le ştii. Astăzi seamănă cu mîine. Nu mi-e gura încleştată CĂTRE PRIETEN 47 de amarul gust al fricii. ...Nazuri, îmbufnări, capricii... VndeA Tanca de-altâdată? Conştiinţa, nu uita s-o 'păstrezi ca pe-o comoară. E atît de necesară în această vreme grea. Mai trăiesc o săptămînă? Se prea poate... Ce ciudat! N-am să ştiu cum sînt bătrînă... N-am sâ-mbătrînesc vreodat'. Ce ciudat, ce ciudat... CA TRE PRIMA $1 Cil TIM A IUBITA (După scrisoarea lui Petr Kiriatov)) Pe mine nu au dreptul să mâ-omoare. N-am încă vîrsta. Sînt minor. Şi, totuşi, o vor face, mi se pare, şl am să mor. 'iubito, am să mor. Ce spune fruntea ta ? Şi ochit tai / A fost odată-o seară bună, cu mult frunziş şi cu puţină luna... Dar vezi, pe lume sînt călăi, iar 'eu îi înspăimînt. Se tem de mine-aht că-au trebuit să calce-o lege doar ca să-mi poată pune un ştreang de git. Sînt mîndru pentru asta. înţelege. Iubito, înţelege. In lumea pentru care am murit, fii fericită, dragostea-mi dintîi. Rămîi în crînguri verzi, rămîi. Păstrează-mi amintirea bine. Deşi puternic, înarmat, viclean, cumplit, — 'duşmanul s-a temut de mine. PIETRELE VERTICALE*) A vea-i dreptate, Nazim. Pietrele astea bătrîne, dramatice, parcă-n amurg le-auzim povestind sfîşierea mării sarmalice. Nu sînt ruini de glorii, învestite cu pecetea vreunei legende sau arte. *l Din ciclul „Dramuri" NINA CASSIAN Nu le-a lucrat nici măcar un popor de termite. Ce magică naştere! Ce stranie moarte! Lipsite de gest, o durefe stăruitoare înfloreşte din ele ca un muşchi nevăzut. Şi stau în picioare, de veacuri şi ere stau în picioare, şi le-auzim povestind, şi poate şi ele ne-aud. ALFRED-MARGUL SPERBER „ZORI", PE LATINEŞTE CUM LB SPUI?... „într-una din poeziile sale alema-nice, Hebel spune aproximativ următoarele : „trebuie să fie şi pentru noi vreun viitor mai bun; altfel, zorile n-ar fi atît de frumoase !" Schopenhauer In seara-aceea, multă vreme-am stat Vorbind de toate-n lume; trei soldaţi Pe care laolaltă i-a legat Războiul; ne-mpăcam ca nişte fraţi. Fusese asta-n Răsărit, demult, Lingă un fluviu-n cel dinţii război; Trecuse iureşul ce-atîfi a smult, Şi, gloanţe, rar mai nimereau tn noi. Doi eram vîrstnici; viitorul ni-l înfăţişam de visuri sărăcit; Al treilea însă, mai era copil, Un licean, din şcoală-abia ieşit. Ştia latină, astronomie, şi Tînjea să ne arate drumul drept; Noi însă nu-ncetam a-l cicăli Cînd ne-nvăţa cit este de deştept. La masă sta visînd; parcă vedea Cai verzi alunecînd peste pereţi; Iar noi îl urmăream cum se pierdea, Şi ne spuneam că ,,are-n cap sticleţi." In seara-aceea nu-şi găsea nici loc; Căta, la răsărit, ceva pe cer: „Vedeţi voi steaua roşie de foc ? Cum n-am văzut-o încă ? E-un mister!' V. Romînească Nr. 1(1 LA „ZORI", PE LATINEŞTE CUM LE SPUI?.. „O stea ? — Şi roşie încă ? N-o vedem! De ce mărime-o ţi ? Ştii şi-asta, ai ? Te pomeneşti că-i cea din Betleem, Iar noi sînteni pesemne cei trei crai!" „Sînteţi nişte măgari de pus la ham! A'-aveţi ruşine cîtuşi de puţin!" Noi însă nu-l slăbeam şi-l necăjeam: „La stea, cum i se zice-n grăi latin ?"... „Nu-i greu ! Ii zice stella !"... „Aşa dar Drăguţei îi zici Stella de-obicei!... El se roşea: „Măgarul tot măgar!" Dar noi îl cicăleam mai cu temei. O, cîte seri n-am petrecut astfel, •Cu glume şi cu şoalde tot mereu... Intr-un tîrziu, ne prididea la fel, Bun, somnul celor drepţi adine şi greu. Cînd zorile ne scuturau din vis Cu ţipete şi-alarmă uneori, Ades, privind spre ceruri, el ne-a zis : „Vedeţi ai libertăţii roşii zori ?" „Zori roşii, da! Frumoase ca nicicînd! Dar libertatea unde-i oare ? Nu-i)" Şi iar rîdeau de dînsul, întrebînd: „La zori, pe latineşte cum le spui ?" „Aurora! Zori de purpur cu văpăi!" „Aurora-i zice fetii ?... N-am ştiut!" Şi iar rîdeam, nebănuind că-ntîi O lume nouă-atuncea s-a născut. Lumina-n ziua aceea s-a aprins, Ţîşnind din bezne şi-nfruntări de oşti; El, visătorul, raza ei i-a prins Cînd, orbi. noi mai rîdeam ca nişte proşti In romîneşte de Lazăr Iliescu EUGEN BARBU JURNAL*) 1945 -''ii': v\] Ni se comunică faptul că demisia mea din Ş.O.J. a fost aprobată şi că de la 1 septembrie sînt liber. Adaug imediat gradului meu o bandă roşie, subţire care voieşte să spuie majurilor că de-acum 'înainte sînt doar un plot'onier cu termen redus. Fata cu codiţe a împlinit 17 ani. Ne plimbăm la eleşteele din apropiere, pe lună, şi-mi spune o vorbă care mi-a plăcut: „Viaţa e frumoasă. Dacă nu'e, mi-o voi face eu frumoasă pe-a mea". O, acest optimism care pare sfînt în gura unei copile. Ultime seri la Piatra. Plimbări repetate cu fata cu codiţe. Şi luna asta de care nu mai scapi, care a început să mă enerveze la urma urmii. Copila 'blondă îmi cere ca toate aceste plimbări şi intimităţi „să-mi rămîie sfinte". Surîd puţin şi jur solemn, apoi o sărut pe obraz şi parcă sînt purificat. Asta nu mă împiedică să dorm în noaptea care urmează cu una din fetele care locuiesc jos, să mă spele de atîta sfinţenie. Unde este adevărul? In această vulgaritate cinstită, neprefăcută sau în puritatea aceea care va fi curînd .coruptă ? îmi duc geamantanul rupt pe umeri la gară. E ultima dată cînd parcurg acest drum plin de praif şi mi se pare că în odaia aceea albă pe care-am lăsat-o încuiată, plină de trandafiri, m-am părăsit puţin pe mine. Sînt mai obosit şi mai ibătrîn... Cîmpul vînăt, luminat de lună, cîinii care latră, fata cu codiţe care m-a condus puţin, ruigîndu-mă să n-o caut la Bucureşti, apoi gara plină de fum. Aş vrea să fiu vesel, dar nici vinul acrişor pe care-1 beau la restaurant nu mă încălzeşte. *)) Redacţia „Vieţii Romîneşti" mi-a cerut să arăt în cîteva file, întîlnirea mea >cu Marea Revoluţie din Octombrie. M-am gîndit că un fragment din Jurnalul meu ar fi într-un fel, concludent pentru cititorii care ar dori să cunoască procesul de apropiere al unui scriitor de Revoluţie. Desigur că autorul acestui Jurnal nu ar mai scrie astăzi rîndurile pe care îe-aşter-nea pe hîrtie acum 12 ani. Dar a modifica un Jurnal intim înseamnă nu numai a răpi din autenticitatea lui, dar totodată a comite un act de nesinceritate faţă de tine şi faţă de ceilalţi. Iată de ce am preferat să public paginile Jurnalului fără să modific =nimic. Rămîne ca cititorii să confrunte punctul de vedere al acestor pagini cu cel la care am ajuns şi pe care-l exprimă atît lucrările pe care ile-am scris cit şi cele pe care năzuiesc să le scriu. 4* 52 EUGEN BARBU Ultime formalităţi la Legiune. Maiorul îmi face puţină mizerie, apoi mă priveşte înduioşat. La plecare, e aproape patern. Nu mi-am luat nici măcar livretul militar. Aş mai fi întîrziat. Trec pe la Mihail şi-mi iau rămas bun. Caracalul aşteaptă toamna. Pe garduri păleşte iedera. Văd casa în care locuisem, geamul acela prin care soarele trecea'dimineaţa, deşteptîn-du-mă. îmi aduc aminte de lunga procesiune a decapitaţilor. Bătrîna aceea care priveşte mereu afară, e tot la geam, nemişcată. Cadrilaterul este pustiu. Cetăţenii oraşului ies să se plimbe, abia pe la şapte seara. Mai cumpăr o revistă şi mă sui într-o trăsură hodorogită care mă duce pînă la gară. Galopul calului slăbănog pare un marş de adio. Nu ştiu de ce aş plînge... La Bucureşti. Predau hainele militare. Am o bucurie abia ascunsă. Camarazii mei stau tot în careu, in faţa .diviziunilor. Şcoala s-a reînfiinţat, îi văd pe toţi în vechile salopete, executînd ca marionetele ordinele locotenenţilor. Ce satisfacţie! .Intre ei R. care s-a răzgindit. Nu va mai scrie niciodată dacă a rămas aici. Vechile mele haine civile sunt urîte şi scurte, dar îmi plac. îmi dau o libertate pe care o uitasem. Cînd ajung din nou acasă, mă aşez la biroul cel vechi, deschid caietele şi nu fac nimic. Privesc numai gutuile galbene din curte şi sînt liniştit, liniştit... Goethe spunea despre Bach că are o muzică pietrificată, ceea ce într-adevăr îţi inspiră acest arhitect al sunetelor 'cînd îl asculţi. Ziarele fac lungi presupuneri despre soarta lui Hitler. Intre ruinele Reichstagului nu s-a găsit nici o urmă a trupului său. Unii bănuiesc că a fugit, alţii că şi-a dinamitat propriul adăpost din care a condus lupta pînă la ultima cărămidă a Berlinului. T. mi se pare cîteodată ca „un pom roditor care nu dă decît flori", cum spunea Balzac. Din „Jurnalul" lui Mihail Sebastian publicat în „Lumea" : „Miercuri 17 Decembrie 1941 „Treceţi la catolicism ! Treceţi cît mai repede la catolicism ! Papa vă apără. El singur vă mai poate scăpa ! ,,De cîteva zile aud mereu aceiaşi parolă. Azi dimineaţă C, astă seară A. şi Al. m-au întrebat cu mare seriozitate ce mai aştept. „Nu-mi trebue argumente ca să le răspund şi nici nu caut. Chiar dacă lucrul nu ar fi aşa de grotesc, chiar dacă n-ar fi aşa de stupid şi zadarnic, încă nu mi-ar trebui argumente. „Undeva intr-o insulă cu soare şi umbră, în plină pace, in plină securitate, in plină fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent dacă sînt sau nu evreu. „Dar aici, acum, nu pot fi altceva şi cred că nici nu vreau." Documentul aminteşte de aceiaşi problemă de conştiinţă pe care o avusese şi Bergson cărei se convinsese că dacă ar fi să aleagă între religii JURNAL 53 i-ar place cel mai mult catolicismul şi care, văzind persecuţiile la care erau supuşi' evreii, a rămas la vechea lui religie, din solidaritate. Un ziarist îi reproşează (inutil, acum) lui Mircea Eliade, şeful generaţiei sale de „trăirişti", că după ce a recomandat altora să trăiască „peri-colosamente", s-a aranjat comod în Portugalia, unde-1 savura pe Camoens, în timp ce alţii mureau în Rusia. Poate am citit undeva asta, dar vreau să fac din viaţa mea o capodoperă. Reiau vechile exerciţii sportive. Parcă sînt înviat din morţi. Seara trec pe la Inspectoratul de Jandarmi, ca un asasin pe la locul crimei. Văd ferestrele luminate şi umbrele foştilor mei camarazi. Nişte bani, picaţi pe neaşteptate îmi dau posibilitatea să-mi comand primul meu costum de haine. (Pînă azi m-am îmbrăcat cu haine „de gata" pentru că erau mai ieftine). D. mi se pare un om care nu şi-a meritat niciodată bucuriile. M joacă rolul de ingenuă si ştiu că vrea să mă mintă. îmi place, totuşi, pentru că are o înfăţişare pură. E greu, chiar prefăcîndu-te ,să roşeşti în felul în care roşeşte ea. Mă cert cu mama. Ne separăm. Nu vrea să înţeleagă cit spirit de independenţă am. După trei zile îmi aşează crizanteme albe pe masă. încet, încet, toată această înclinare spre vis a adolescenţei se pierde şi sînt trist. Simt tot mai mult nevoia să scriu despre ceea ce e urît şi murdar în viaţă, ca o pedeapsă pentru tot ce a fost murdar şi urît în viaţa mea. Mi se pare că cei care au suferit au o datorie de onoare să nu lase lumea să uite că nu totul e frumos şi curat şi bun şi înălţător. Această disperare, acele ceasuri triste, toată durerea strînsă ani de-a rîndul, comprimată, tre-bue restituită celor care n-au cunoscut-o, să înţeleagă, să redevină oameni... Cînd începi să nu te mai bucuri nici de lumina soarelui, de fibrele fragile ale florilor,, de fiorul muzicii, înseamnă că ai pierdut totul şi că ai dreptul împotriva oricăror considerente, să dobîndeşti totul. începe un proces care va dura mult, tragic, înspăimântător, plin de renunţări şi de măreţie, totuşi, scufundarea in propria-mi fiinţă. Să-ţi dai seama că n-ai să mai ai. niciodată prieteni, că nu te vei iubi decît pe tine şi că la capătul acestui drum nu este nici o fericire omenească, e teribil pentru virsta aceasta ! (Exagerare melodramatică pe care o transcriu numai pentru a-mi fixa geografia spirituală de atunci. N. A.) Asistăm la o adevărată năvală a provincialilor spre Bucureşti. Consecinţele economice sînt serioase. Asta o resimţim mai ales în ceea ce priveşte aprovizionarea. 54 EUGEN BARBU Mereu obsesia şcolii de care am scăpat. Ce fac camarazii mei la ora asta ? Cine e planton schimbul. 11 ? Aud încă ţiuitul subţire al morii comerciale şi mai văd încă praful de făină plutind ca o ceaţă deasupra curţii, încă mă visez acolo, încă ştiu peretele de lemn al carcerii pe care umblau gîndaci roşii şi aud strigătele comandanţilor. Ce convalescenţă grea... Stupide aceste cărţi scrise frumos care nu vor să spună nimic altceva decît că autorul lor are stil. 'Cei mai mulţi francezi uită să spună ceva, spu-nînd frumos... îmi urăsc personagiile, eroii (nu pe toţi) cu o ură aproape fizică. Asta se vede din abundenţa caricaturei cînd prezint personagiile care mă des-gustă. E aproape o prejudecată, şi-mi dau seama că asta e un lucru dăunător. Dar nici starea de obiectivitate perfectă a scriitorului faţă de lumea pe care o interpretează, nu-mi convine. La urma urmei, vreau să spun ceva, vreau să-mi arăt ura şi dragostea, compătimirea. Cine nu-mi dă voie să fac din aceste fantoşe, ceea ce vreau, ca însuşi Dumnezeu ? Am citit cîteva cărţi despre India şi în toate am găsit descrisă mizeria în care sînt lăsaţi locuitorii acestei ţări de către englezi. încurajarea războaielor religioase dintre hinduşi şi musulmani, bolile care macină acest popor de o cultură veche, totul, mi-i face odioşi pe fiii Albionului. Ca avertisment : în toate acele pagini se aminteşte comunismul care poate incendia odată sufletele torturate de o mistică pe care nimeni n-o pricepe. Ghandi mi se pare că face mult rău naţiunii sale. „Nonrezistenţa" e ceva cu totul prea naiv. A crede că realizarea spirituală a unui popor va aduce după ea libertatea e o gogomănie. Poate şi soarele e de vină puţin... Ziarele anunţă că tablourile furate de Goering de la Louvre au fost readuse la Paris. ,Şi cînd te gîndeşti că Marele Stat Major german recomanda soldaţilor care stăpîneau Oraşul-lumină să cedeze locul femeilor în metrou... -ar De unde vine această lipsă de scrupule a statelor civilizate care şi-au permis anii aceştia să facă „războaie totale", să fure teritorii care nu le aparţineau, în numele unor principii bizare, care au trimes aviaţia lor să extermine populaţia civilă a inamicului ? In numele cărui lucru s-a permis exterminarea a milioane de oameni cu mijloace „ştiinţifice", chipurile ? Ce-a făcut biserica în anii aceştia ? Unde sînt martirii şi sfinţii fiecărei naţiuni ? De ce n-a coborit Siîntul Papă din Vatican să oprească tancurile ? Războiul acesta ar trebui în mod inevitabil să discrediteze ori ce fel de biserică şi religie. , •mi Procese în Franţa. Mareşalul Petain şi Laval. Condamnaţi amîndoi la moarte. Bătrînul a fost iertat şi i s-a comutat pedeapsa în detenţiune pe viaţă. Laval a cerut să fie lăsat să moară cu o cravată tricoloră. Cabotinul... •m Se semnalează în Indonezia o mişcare de eliberare naţională. Garnizoanele franceze de margine dau lupte cu o armată populară. JURNAL 55 Un citat al lui Gide în „Regula artei" : „Dacă grăuntele de grîu care a căzut pe pămînt, nu moare, rămine singur ; dar dacă moare, aduce multă roadă." (loan, 12. 24) Se vorbeşte tot mai des despre bomba atomică. Experienţele de la Bikini precum şi anunţarea descoperirii unor raze cosmice, sînt primele focuri din războiul nervilor început între Apus şi Răsărit. Marele nostru scriitor X. este ca mămăliga românească : satură repede dar nu ţine de foame. Cînd Gide crede că ipocrizia este o condiţie a artei, gîndeşte despre o artă falsă. îmi place mai mult adevărul, chiar spus cu grosolănie. O frază memorabilă în Manifestul Comunist: „Căsătoria burgheză este comunitatea femeilor măritate" Dau examen la Facultatea de Litere şi Filozofie. Subiectul tezei de admitere: „Solidaritatea şi limita datoriei faţă de natură şi de oameni." T. dă şi el examen. Stă lînigă mine şi după o oră de gîndire, umple vreo zece pagini din care nu lipsesc versurile. In vreo trei ore, acopăr 40 de pagini cu imprecaţii la adresa celor care conduc destinele statelor de atîţiai ani fără înţelepciune. Teza e evident comunistă. T. mă introduce în grupul literar „Bucureşti". Duminica dimineaţa au loc în redacţia ziarului „Fapta" reuniuni literare, patronate de Mircea Damian, care a pus coloanele ziarului său la dispoziţia tuturor tinerilor care vor să scrie. Au loc discuţii neinteresante şi cînd cineva pomeneşte de organizarea unei „Rezistenţe" literare, după pilda celei franceze, înciepe să nu-mi mai placă. Ultimele rămăşiţe legionare s-au strecurat aici şi pun paie peste un foc care nu prea arde. Cînd mai văd printre poeţi şi cîţiva militari, dau să plec. Curiozitatea mă reţine. După terminarea reuniunii, se merge la o ţuică unde aflu că grupul are 116 poeţi şi scriitori. Nu e nimic serios... Manet despre secretul artei: „Foarte simplu: dacă merge, merge, nu merge, trebue luat totul de la început. Restul sînt vorbe goale." Un jurnal de actualităţi prezintă imagini din lagărele japoneze de prizonieri. Cadavre vii care abia pot vorbi, locuinţe care amintesc de cocinile porcilor, totul te face să te gîndeşti la ce ajungea omenirea dacă Japonia şi Germania ar fi ajuns stăpînii lumii. ir De multe ori mă visez ca un revoluţionar incoruptibil care va arde şi distruge tot ce e putred în jurul său. E in mine un ora de acţiune pe care numai literatura 1-a născut şi-1 va ucide. Există o ipocrizie a moravurilor care se numeşte uneori politeţe şi care-ţi dă dreptul să deteşti amabil pe toţi cei care te înconjoară. Mi-ar place să pot spune tuturor imbecililor ceea ce cred despre ei fără riscul de a trece prost crescut. 56 EUGEN BARBU „Dumnezeule, ştim ce sîntem, dar nu ştim ce putem deveni !" (Ofelia) * Nu ştiu o mulţime de lucruri, n-am citit o serie întreagă de cărţi, n-am văzut nici o ţară streină şi1 nu ştiu dacă voi avea timp să aflu tot ceea ce ar trebui să ştiu, dacă voi parcurge toate, cărţile care mă interesează şi dacă am să colind acele colţuri de lume la care sufletul meu visează, dar prin aceasta nu mă simt mai sărac. Ştiu mai mult decît ştiu o mulţime de oameni care au citit toate cărţile, care ştiu totul şi. au văzut totul. Sînt în infern şi asta ajunge uneori. Cîteodată, se pare că pronosticul lui Mirabeau despre Robespierre : „O să ajungă departe, pentru că crede în tot ce spune", mi se poate aplica foarte bine şi mie. Sîntem în 1946. De zece ani nu există zi să nu citim în ziare un comunicat militar. In Europa, războiul a luat sfîrşit. De cîteva luni însă alte focuri au fost aprinse departe de noi, în Asia. In China, războiul dintre trupele lui Cian-Kai-Sek şi comunişti a luat amploare. Roşii stă-pînesc un teritoriu însemnat şi reprezintă cea mai însemnată forţă a ţării. Regimul vechi e corupt şi zilnic se produc dezertări. Armate întregi trec de partea comuniştilor cu generali cu tot. Regimul feudal pe care guvernul actual al Chinei voieşte să-1 menţină încă, e anacronic. Un suflu nou străbate lumea. In Indonezia, Indochina şi Palestina, au început lupte de eliberare. Marea întrecere între capitalism şi comunism a început încă de anul trecut. In Grecia, războiul civil a luat forme îngrijorătoare. Comunismul învinge acolo unde corpul social este bolnav de sărăcie. Cine crede că-1 va strivi cu tunurile se înşală. * Revelionul cu T. la o petrecere studenţească care a avut loc în fostul palat al Regfaei de la Şosea. Am plecat pe la 3, plictisit. E sfîşietor şi stupid felul de a se distra al oamenilor moderni. Puţin vin care te face volubil şi pe urmă orice îndrăzneală devine firească. Tîrziu, simt gustul amar al timpului pierdut. Toate aceste lumini îşi pierd strălucirea... T. se pălmuise cu o studentă cu care a dansat şi pe care se pare că a insultat-o cu felul lui agresiv de a fi. * Primesc o telegramă de felicitare de la M. care e tot în provincie. * Puţină risipă. Am bani şi-mi place să-i arunc pe nimicuri. -Ca şi cînd aş fi deschis nişte supape ce trebuiau deschise de mult. * Cu T. prin diferite cercuri literare. Multă ostentaţie şi preţiozitate. Toată lumea ştie totul. Am detestat totdeauna tipii orali. Cînd este vorba să spun un adevăr, mai bine-1 scriu. Sînt poeţi care visează să emigreze, ţara asta li se pare prea strimtă pentru elanurile lor, săracii ! Frecventarea acestor cercuri mă descurajează. N-am publicat încă nici un rînd deşi eram hotărît să fac mult zgomot. O rezervă pe care nu mi-o înţeleg, mă opreşte. N-am încredere în nimeni. Toţi mi se par ieftini şi neserioşi. E curios cum pot să-mi înfrînez această poftă de publicitate a tinereţii... JURNAL 57 Duminică, în redacţia ziarului „Fapta". Aceiaşi tineri patronaţi de figura insipidă a lui V. P., o tinichea de ziarist care este „ţuţărul" iui Mircea Damian. Se citesc poezii cu alge, sargase, insula Focului, ceruri vinete, etc. adică cu tot ce este loc comun în aspiraţiile acestei generaţii care se visează pe alte meridiane. Am impresia că toţi cei de aici n-au ieşit din lecturile romanului poliţist. Exotismul fals pe care-1 promovează întreaga noastră poezie de după război, mă nemulţumeşte pentru că se simte „tiparul", „bolul" artistic înghiţit înainte de a fi digerat. Stomacul literaturii noastre se va constipa de această abundenţă de exotism. , . . Intre şacalii lirici, o pantera cu picioare lungi şi versuri proaste pe care „piratul" cu cap de mort, directorul ziarului care veghează mut dintr-un "folotiu, o adulmecă şi o vrea. Domnişoara C. bravează criticile violente ale unui fel de ţăran care agită braţele cu frenezie şi invocă privirea pierdută a altui vătaf redacţional care are cuvînt greu şi interese. Totul se termină cu o invitaţie din partea unui reprezentant al Partidului Naţional Ţărănesc, ca tot grupul să treacă în redacţia ziarului „Dreptatea". Se refuză discret şi poetesele sînt luate la bere de poeţii mai pricopsiţi. Convorbirile aprinse continuă pe scări şi în subsolul berăriei Qam-brinus. T. e prins de o femeiuşcă sclipitoare, cu figură slavă care emite aforisme precum o găină care ouă. Halba şi spiritul ! Mi se pare ieftină. Prietenul meu devine subit galant şi ea îmi face cu ochiul. La a cincia halbă, poeţii şi-au pierdut harul. Plec repede. Nu-i de mine. -* „Jurnalul intim se scrie totdeauna pentru public, orice s-ar zice, fiind că altfel autorul l-ar arde. El e un gen cu anumite convenţii precise ca şi romanul, nuvela, teatrul." (G. Călinescu). ■TT A murit criticul E. Lovinescu. Toată presa sau aproape toată elogiază spiritul... occidental al dispărutului. A apărut şi o societate a... prietenilor lui E. Lovinescu. Apare o revistă revolver care în patru numere senzaţionale, voieşte să clărîme temelia teatrului romînesc. Sînt atacaţi mai mulţi actori ai Teatrului Naţional şi un regizor. Nu ştiu cît va ţine acest zel, dar bănuiesc că sub atacul acesta furibund, e o mare cerere de bani şi un şantaj prelungit. (Am avut dreptate, după încă vreo cîteva numere, revista „s-a îmblînzit". Era cazul clasic al incoruptibililor din presa burgheză ro-mînească). Cercul literar „Fapta" a devenit persoană juridică. în comitetul de conducere şi I. Dacă e şi el nu mai mă duc. Miroase a arivism de la o poştă. Citesc înfrigurat o istorie a Revoluţiei franceze. Unde mai găseşti asemenea exemplare splendide ca Robespierre care a făcut dintr-o armată de zdrenţăroşi o armată invincibilă, numai cu geniul său. Atîta cruzime şi inflexibilitate te îngrozesc dar te şi învaţă că o revoluţie nu se face cu 58 EUGEN BARBU sentimente. Reţin acest principiu al lui Saint-Just: „Acei care fac revoluţii în lume, acei care vor să facă binele, nu trebuie să doarmă decît în mormînt." Numai Beethoven şi Sibelius m-au făcut să simt cît te poate durea muzica uneori, fiziceşte. * M. pleacă din nou. Totdeauna m-au dezamăgit aşa zisele cărţi mari ale omenirii. Poate lumea se înşeală şi aceste aureole nu sînt decît rezultatul unei sugestii colective răspîndite în lume de nişte funcţionari ai scrisului. * Din cînd în cînd trec pe la Facultatea de Drept al cărei student mai sînt încă. Intru la cîte un curs şi plec desgustat. Nişte asistenţi importanţi ţin lungi prelegeri seci care uluiesc pe domnişoarele neprevenite şi pe studenţii din provincie. Două ore se repetă lucruri inutile, la sfirşit se obişnuieşte a se aplauda şi cei mai mulţi foucureşteni, în loc să asculte, se plimbă pe coridoarele elegante ale Facultăţii admirînd femeile care stau pe nişte bănci joase, cu hîrtii în mînă, discutînd. Se pare că aici s-a adunat toată scursura Universităţilor şi a bulevardelor. Intenţionez în mod serios să abandonez aceste „studii" care nu-mi spun nimic. Să devină „universitari" aceşti tineri care circulă pe coridoare şi aceste femei care vor pătrunde mai uşor în viaţă datorită farmecelor lor sporite şi de o brumă de cultură căci numai astfel nu se poate numi. * Comunismul meu de pînă acum era un comunism romantic. Credeam că el înseamnă numai internaţionalism şi pacifism. Uitasem lupta de clasă pe care cărţile pe care le citesc azi mi-o amintesc. * E îngrozitor ceea ce scrie amiralul Byrd, povestindu-şi cele 6 luni pe care le-a petrecut în punctul cel mai de Sud al globului, pe o temperatură de —84 grade. Se vede bine că exploratorul nu e un scriitor şi tocmai de aceea reflecţiile sale sînt mai impresionante. Cugetînd naiv, el poate învăţa o mulţime de lucruri pe cei care teoretizează aventura. Amar, simplu, acest om mare mi se pare învins de fapt de propria-i experienţă. Un festival de poezie e un lucru rar. La „Teatrul Nostru" a avut loc o asemenea încercare. Lume puţină. Spre sfîrşit, dacă rămîn şase inşi în sală. Poeţii, în haine negre, citesc la nesfîrşit aceleaşi lucruri despre păduri, continente şi arhipelaguri, lucru care plictiseşte şi pe necunoscători. * Mai interesante sînt cursurile de la Litere ale criticului G. Căli-nescu. Sala mică, e supraaglomerată. Jumătate, studenţi care ascultă stupefiaţi prelegerile sale despre „universul poeziei", nişte largi consideraţii, uluitor de interesante, neînţelegînd de ce trebuie să se discute despre „sexul îngerilor" sau despre „apropierea climei de cultură". Ceilalţi, profesori şi intelectuali stînd în primele bănci, avizi să-1 asculte pe profesor. In 55 de minute, criticul epuizează probleme de sinteză a culturii JURNAL 59 şi bietele fete mioape care au nimerit din întîmplare în această aulă, pleacă acasă nedumerite, cu caietele goale. Cum poţi să iei „notiţe" după asemenea lecţii ? ★ Soţia lui I., actriţa R. îmi cere concursul pentru ca să creem o echipă de teatru formată din amatori la Facultatea de Litere. încercăm şi am sentimentul zădărniciei. Nişte fetişcane inculte care se visează la Teatrul de revistă, nişte lungani invidioşi şi un tip de ziarist intrigant, G. Renunţ repede, deşi mi-ar fi plăcut. Viaţa politică e foarte agitată. Pînă şi în tramvaie au loc discuţii foarte aprinse mai ales pe chestiunea Regelui pe care partidele istorice l-au făcut un fel de port-drapel. Comuniştii sînt foarte activi şi agitaţia asta surprinde pentru că nu sîntem obişnuiţi cu astfel de manifestări. Pînă acum, politica o făceau nişte domni obezi prin cafenele. Antoine de Saint Exupery spune despre curaj : „Am înţeles ceea ce m-a uimit totdeauna, de ce Platon (sau Aristotel) plasează curajul pe ultima treaptă a virtuţiilor. Curajul nu e făcut din virtuţi prea frumoase ; puţină furie, puţină vanitate, multă încăpăţînare şi o plăcere sportivă, vulgară. Niciodată nu voi admira un om care nu e decît curajos." Punct de vedere de om bătrîn, comod. E adevărat că în curaj e multă inconştienţă, dar are în el ceva sublim. Fără el nu există progres. Fac o concesie mamei. Mergem împreună la nişte vechi cunoscuţi şi luăm masa cu nişte orbi. Rafila, femeia care are în locul ochilor două pieliţe albe, îngrozitoare, cîntă „Cruce albă de mesteacăn", Mama plînge şi abia mă stăpînesc să nu fac la fel. ★ A început aşa numitul „război rece". Schimburi violente între Apus şi Răsărit. In Franţa, de Gaulle a căzut. Poporul francez nu poate suporta generali la conducere. In schimb, urmează o serie de guverne care se schimbă săptămînal. *■ Churchill a ţinut la Fulton, în America, un discurs în care denunţă Sovietele ca „agresor" (Vezi războaiele de eliberare naţională din Asia) Presa comunistă răspunde viguros. încep să circule svonuri insistente despre un război ruso-american, iminent după unii. Cu T. şi cu Y., fată pistruiată, roşie, foarte inteligentă. Amicul meu o iubeşte, evident, dar e atît de neîngrijit, atît de obositor în expansiuni false ! Plimbări lungi. Sînt tăcut. In cele din urmă, explicaţie violentă cu Y. care-mi reproşează îngîmfare : „Ce, tu crezi că te iubesc ?" Primesc o scrisoare ironică, spirituală. Ii răspund la fel şi cu asta ostilităţile încetează. Continuăm să ne privim mai departe cu indiferenţă. ★ Martie. Sîmbătă. Intr-o staţie de tramvai recunosc o prietenă. O însoţesc pe străzile fncă umede de după o ploaie scurtă de primăvară. Puţin alcool şi apoi trist plec spre casă. Fata m-a sărutat în fugă şi-a plecat. Nu ştiu de ce nu mai mă bucur atît de dragoste. S-a făcut seară. 60 EUGEN BARBU Merg pe jos şi trec prin faţa unei frizerii care are geamurile aburite. Piriiri'i ferestrele opace, vad umbrele calfelor şi deodată îmi amintesc că am mai văzut de multe ori acest geam luminat astfel, cu aceleaşi umbre. E sîmbătă seara. In mahalaua în care stau de 20 de ani, bărbaţii se duc să-şi scurteze părul sau să-şi radă bărbile aspre. Poate şi din pricina băuturii fierbinţi care-mi alerga sub tîmple, poate din cauza acelui geam pe care l-am recunoscut, se naşte ideia unei nuvele: „Sîmbătă seara", ini care să povestesc întîmplările pe care le ştiu, cu ceferişti săraci şi veseli, care după ce ies de la frizer, se duc la circiumă, cu femei care-şi spală la ora aceasta1 copiii în albii şi îşi ung părul cu gaz ca să fie curate cînd se întorc bărbaţii duhnind a rachiu. Mă duc întins acasă şi scriu înfrigurat vreo 20 de pagini într-un stil nou, pe care nu-I exersasem niciodată. Lumea lîngă care trăisem ani de zile şi pe care nici nu-mi trecuse prin cap s-o descriu, izbucneşte pe neaşteptate în paginile astea fierbinţi. Ce-ar fi să scriu despre Groapa mea în care am visat, despre hoţii aceia fioroşi cu care am împărţit uneori felia de cantalup sub malurile fabricei de textile din Cuţarida ? M. la mine. Stăm culcaţi, ascultînd radio-ul. Firesc, îi mîngîi umerii goi. Nu mai simt nimic şi mi-ar fi trebuit măcar teama aceea de altă dată care mă fericea. îmi spune un lucru care mă cutremură. Ştii ce înseamnă să fii femeie, să ai 20 de ani şi să porţi acelaşi palton de 8 ani ? O privesc şi-mi dau seama că e la fel de nefericită ca şi mine. Dar nu vreau să-mi fie milă de ea. Eu vreau s-o mai iubesc. „De profundis" e cartea unui om obosit care nu mai poate să-şi înţeleagă suferinţa din pricina urii. Consideraţiile lui Wilde sînt pe alocuri de o banalitate care te înfioară, mai ales dacă-ţi aminteşti de faptul că a fost un om de soirii L. care plecase din şcoala de ofiţeri ca să se facă actor, nu reuşeşte la examenul de admitere ca figurant la Teatrul Naţional. Lucrurile sînt mai aproape. La serbarea promoţiei mele. Sînt invitat la şcoală ca să văd bucuria celor care mai au 101 zile pînă la promovare. Aceiaşi sală luminată de becuri puternice, cu oglinzi, în care cu trei ani în urmă asistasem la un bal. Sînt mai bătrîn şi privesc la vechii mei camarazi. Drumurile noastre s-au despărţit. R. vine lîngă mine şi V. şi ceilalţi. Nu pot să le spun nimic. Se joacă o eternă ' revistă în care este permis ca superiorii să fie satirizaţi şi veselia celor din jurul meu mi se pare facilă. în această lumină, în acest zgomot, am întîlnit-o pe A., o fată mică şi fragilă, care-mi place imediat. Are o faţă mongolică, însufleţită de doi ochi ciudaţi, vii care mă neliniştesc. îşi scutură din cînd în cînd lungul păr aspru şi mă priveşte cu o curiozitate intensă. O mai văzusem de cîteva ori cînd mă întîlnisem cu fratele ei, dar o ignorasem şi, mai tîrziu, în seara aceasta, ea mi-a spus că i-a plăcut că n-am băgat-o în seamă. Mă auzise vorbind cu însufleţire despre „Timotei", prima mea piesă de teatru. Avusese bunul simţ să treacă neobservată şi acum îmi făcea false imputări că n-am re-cunoscut-o. Ştiam de la V. că urmează în mod secret (tatăl ei se opunea) JURNAL 61 un curs de coregrafie. Paralel, face Dreptul şi ne amuzăm s-o facem pe juriştii. Tot acest zgomot şi oamenii din jur, îmi devin streini. Bem din acelaşi pahar şi fumăm şi'seara asta care m-ar fi indispus altfel, devine frumoasă. Ieşim în holul de piatră şi ne aşezăm pe covorul roşu de la intrare care acoperă scările, spre uluirea unor ofiţeri superiori care coboară pe lîngă noi, privindu-ne ou îngăduinţă. A. se loveşte de o treaptă şi exclamă spontan: Acum cuvintele or să iasă turtite ! Rîde cu ochii aceia trişti care au un foc care mocneşte in ei, un toc negru, nedesluşit. Lucrurile sînt mai aproape. Intrăm cu un grup la plecarea de la bal într-o circiumă şi bem rom. Sînt de o veselie bizară pe care ceilalţi n-o mai suspectează din pricina alcoolului. Cînd ieşim, e dimineaţă. Pe Şoseaua Ştefan cel Mare, trece prin faţa noastră un jandarm care duce de la'spate un dezertor cu mîinile legate la'spate. Memento !. Deodată sînt trist, sfîşiat şi îndrăgostit. Pe drum stabilim să scriem amîndoi cîte un lucru absurd. L. care doarme la mine mă priveşte la patru dimineaţa cum scriu înfrigurat la masă. * Trebuia să plec cu T. pe Valea Jiului într-o excursie studenţească. Am renunţat şi cred că cel mai vinovat de tot ce se întîmplă e năstruşnicul ăsta de om prost din mine care a redevenit sentimental după atîţia ani. * O caut pe A. de cîteva zile. Trec pe lîngă casa în care locuieşte şi, la un moment dat, am impresia că o zăresc într-un balcon. Inima îmi bate mai tare şi parcă mi-e ruşine de această slăbiciune uitată. Ar fi trebuit să-i telefonez, dar nu ştiu de ce am oroare de instrumentul de ebonită. * In cele din urmă îndrăznesc. Ii recunosc rîsul acela care mă îngrozeşte puţin. Spun o mulţime de prostii. Şi rîde, o, cum mai rîde... * Foaia de temperatură scade. Un telefon, o întîlnire la care A. nu vine şi o mare nedumerire. Ce-i cu mine ? * Alt telefon şi iar cascada aceea de rîs care mă nelinişteşte. * Iancovescu, în Henric al IV-lea. Publicul începe să plece după actul I. Totuşi ce piesă şi ce actor ! Pirandello, e un farseur genial cîteodată. * Mama a murit în dimineaţa aceasta. O săptămînă crezusem că este vorba numai de o răceală uşoară. In prima zi de Paşti am chemat un doctor care m-a sfătuit s-o duc repede la spital. Caut o maşină şi mă opresc la acelaşi spital unde murise tata. Sora de serviciu o ţine în camera de gardă. Un consult grăbit. Nu mai e nimic de făcut. Cîteva ore dramatice. La şase seara, moare. Pe străzi, copiii fură liliac. Aprilie. Şi un aer veneric, tulburător. Mă întorc la spital. Caut camera unde sînt depuşi morţii. Deasupra huruie nişte ţevi de calorifer. Un afiş : „Păstraţi liniştea !" Mă gîndesc la A. Plec. Casa mare, pustie, mă înfricoşează. De-acum voi fi cu desăvîr-şire singur. Ascult zgomotele vîntului. Nu mi-a picat măcar o lacrimă. în 62 EUGEN BARBU familia noastră, dragostea a fost un lux. De ce tocmai acum îmi amintesc vorbele fetei cu părul negru: „Poate vreodată am să am.nevoie de tine..." Compătimirea vecinelor mă scoate din sărite. Bunica mea e la fel de rece. Se comportă ca la o ceremonie la care nu trebue să greşeşti nici un gest. Vorbeşte tare şi e de o luciditate care ar trebui invidiată. Vine L. pe la mine şi devin îndrăzneţ. Mă respinge cu bun simţ, amintindu-mi doliul, îmi vine să rîd. înmormântarea este o ceremonie înfiorătoare. Preotul se tîrguieşte cu mine în altar pentru banii care i se cuvin pentru slujbă, femeile bîrfesc în spatele meu şi le aud bine. „Sărută-i mîna!", strigă, aproape, una. Aş plezni-o cu palma. Privesc chipul galben al mamei. I-am cumpărat multe flori pentru că i-au plăcut şi trupul nici nu i se mai vede între buchetele care vor să ascundă cu frumuseţea lor, putrefacţia. Vreau să ies mai repede afară, la soare. Mă înăbuş şi aş plînge de mila tuturor oamenilor, dar nu vreau să dau satisfacţie acestor muieri care abia aşteaptă să mă vadă lăcră-mînd. In jur, cîteva prietene de ale mele, toate în doliu. în formula condo-leanţelor, strecoară fiecare şi cîte o aluzie la căsătorie. Nu lipseşte M., mai retrasă, mai cu bun simţ, dar care între două saluturi îmi aminteşte de „viitor". L. se tînguieşte, de asemenea, ca şi F. care nu spune nimic, dar a cărei rochie de doliu, ostentativă, m-a scos din sărite. Acasă T. şi M. cu sora ei. Amicul meu bea ce „se găseşte", devine vesel şi începe să spună anecdote şi eu sînt trist şi singur şi nimeni nu înţelege asta. Cînd pleacă toţi, aprind toate becurile din casă. Vreau lumină multă şi dacă aş putea, aş vrea să spăl toţi pereţii cu apă şi cu săpun. Am împărţit atîtea bacşişuri, am aruncat bani cerşetorilor, groparilor şi dascălilor încît monedele care-mi sună în buzunar, mă sîcîie. Pe masă stau buchete mari de liliac mov care miros atît de mult încît nu pot să dorm. Deschid ferestrele. Ce voi face ? Privesc lucrurile din jur, pereţii cu tapet decolorat şi-mi spun că odăile astea o aşteaptă pe A. Lenea mea trebuie salvată şi nu ştiu cum voi face asta. * A. îmi dăruise un colan de sidef. Era o împletitură ciudată de inele subţiri colorate viu, amestecate uluitor, care-mi plăcuse foarte mult. Port mereu în mână acest lanţ cald cu care mă joc distrat. El îmi aminteşte de fata sălbatică cu păr negru, electric. O caut şi cînd o găsesc, facem o plimbare scurtă. Ii mărturisesc emoţionat că îmi place, dar îmi răspunde indiferent. Plec amărît. Cu T. pe stradă. O văd de departe pe M. cu un tînăr care o ţine de umeri. îl rog să trecem pe celălalt trotuar. Nu vreau să impietez aceste intimităţi. -r Simt în jurul meu colţii oamenilor. Sînt vînat şi asta mă face prudent. Ce le-am făcut ? Plimbare cu A. spre marginile oraşului. La ceea ce îi spun eu, îmi răspunde net că există încă cineva „care are nevoie de ea". îmi cere trei săp-tămîni de gîndire, cînd o cer de soţie. Intrăm într-o cîrciumă cu pămînt pe jos şi cu ţigani care cîntă de inimă albastră. Bem ţuică şi încet, încet, dispar rezervele. Plecăm. Ne oprim pe malul lacului Herăstrău şi, cînd o chem JURNAL 63 spre mine, vine firesc şi mă sărută. E sălbatică şi o clipă sînt înfiorat de brutalitatea cu care îmi muşcă gura. Rămîne să ne revedem abia peste trei săptămîni. Telefonul mă scoate din sărite. Faptul că nu-1 văd pe interlocutor, mă face nervos şi-mi răpeşte ideile. La capătul celălalt, e un tată intransigent şi eu caut o fiică încîntătoare. El mă descoase supărător de mult pentru un om civilizat şi asta îmi taie orice poftă de a o mai chema. "Ti Plimbări din cînd în cînd cu M. Mă gîndesc la A. şi mă grăbesc să mă despart de ea. Nina Leeds a lui O'Neill (Straniul Interludiu) epuizează problema femeii. Cazul ei este atît de complex şi de dramatic, încît toată antipatia pe care o aveam pentru autorul american a dispărut după lectura acestor 9 acte, uneori cam „literare", dar nu mai puţin interesante. Sînt curios cum au primit anumiţi critici acest personaj „imoral", după o concepţie comună, pentru că Nina Leeds are nici mai mult, nici mai puţin decît 3 sau 4 amanţi pe care îi fericeşte pe rînd. Cazul ei este un caz curent în lumea modernă şi rezolvarea dramatică a autorului american este destul de curajoasă. S, o maghiară la care mă diuce L. Casa e plină de bărbaţi. într-e altele, tînăra îmi spune că vrea să facă film. După cîteva ceasuri declamă cu L. şi dovedeşte destulă sensibilitate. Se priveşte mereu în oglindă şi tinerii dimprejur n-o slăbesc deloc. Ce caut eu aici ? Aş vrea să plec. Ea mă interpelează cu siguranţa fetei de 18 ani care are prea mult succes. îmi place această obrăznicie care-i stă bine : Sînt frumoasă ? mă întreabă. Tac şi pare intrigată. Ceilalţi au început să plece, îmi spune să mai rămîn. Am reuşit s-o fac curioasă. L. dă semne de enervare. Rămînem numai noi trei. Afară ziua de primăvară se sfîrşeşte pe zidurile albe care se văd prin ferestrele în faţa cărora stăm. Nu ştiu de ce, repet anumite ingratitudini ale lui T... Vreau s-o uluiesc pe fata' asta care are atîţia prieteni. Devin brutal, aprins. Ea mă priveşte uluit. N-a auzit încă despre lumea teribilă pe care eu i-o evoc puţin mai înflorat. E obişnuită cu case mari, cu ceaiuri la care se bea şampanie, după cum spune. Toată furia mea creşte. Ne retragem într-o cameră minusculă cu pian şi multe tablouri. Vorbesc numai eu. A uitat ţigara aprinsă în scrumieră. Cînd termin îi spune lui L : „Să-l mai aduci !" Plec repede, fără ceremonii. Am minţit puţin şi asta mi-a făcut multă bucurie. O veche invidie de om sărac se ivise, şi asta îmi împrumutase fervoarea care mă îmbătase. Un jurnal la cinematograf care înfăţişează spectatorilor serbările de la Vatican. Un Papă inutil, purtat pe o litieră strălucitoare, mulţime, aclamaţii, multă grandoare şi explicaţia care mă face furios a speakerului: „Prinţii bisericii... etc..." Coroanele de aur, costumele fastuoase, pline de cruci de diamante îmi amintesc de sărăcia Nazarineanului şi totul mi se pare o infamie. Această mascaradă mă face să cred că ideia desfiinţării radicale a clasei preoţeşti! nu este numai un gînd de tinereţe. E mult prea multă neruşinare în această opulenţă, în acest carnaval catolic care voieşte 64 EUGEN BARBU să convingă şi nu reuşeşte decît să desguste. îmi place orga catolică, dar aceşti cardinali cu mitre argintate şi vestminte pline de perle, mă fac să urlu ! O întîlnesc. întîmplător pe A. la Universitate. E o dimineaţă fierbinte de mai. 'Mergem pe străzi, la întîmplare, stingheriţi amîndoi. Nu i-am mai telefonat demult din pricina glasului de la celălalt capăt al firului care o păzeşte şi mă indispune. O privesc şi simt că spaima scurtă a unor zile de mai demult, a trecut. N-o s-o mai caut. Poate va veni singură. Ce sărac sînt, şi ce trist... Drum la Vaslui. Oraş mic, mizer care deprimă. întoarcere rapidă. Aici la Bucureşti pînă şi sărăcia are lustru. Nu-mi plac reputaţiile, mă obligă. -** Cred că pentru progresul ţărănimii noastre, socializarea pămîntului e o măsură binevenită. Am. văzut cu ochii mei unde "duce regimul parcelării prin moşteniri. S-a ajuns în unele locuri la forme care fac agricultura un fel de sport nerodnic. Dacă adăugăm şi pasiunile care se deslănţuie în lumea rurală din pricina acestui blestemat de pămînt, tabloul mizeriei ţărăneşti este complet. Desvăţîndu-i de pofta de acaparare, înăscută, care cu trecerea timpului devine tiranică, comunismul va face din ţăranii noştri oameni mai luminaţi, rezultatele muncii în comun vor duce la mai multă prosperitate. ★ Papini („Un om sfîrşit") mi se pare o gorilă pe linia Nietzsche, fals, fără pudoare, de o mîndrie şi de un dispreţ pentru om care îngrozeşte. Confesiunea lui abilă, exagerată, stilizată, e la urma urmei o mare neruşinare. Aceste invective, aceste tifle de mascalţon, dramatice în cele din urmă, pentru că sînt ale unui om care gîndeşte, mi se par totuşi nedemne de o inteligenţă. Asemenea cărţi pregătesc criminali. Omul trebue iubit, omul trebue ridicat, a-1 lăsa în condiţia lui precară, mizeră şi mizerabilă, hulit şi părăsit, e o trădare. A dispreţui, cel mai lesne lucru de pe lume. Scrisă la 1912, cartea „Un om sfîrşit" a pregătit o generaţie de urangutani intelectuali care au ars cărţi în pieţele publice şi au alungat oamenii din casele lor. Urăsc tot ce înjoseşte omul. Mi se pare că acel „vivere perico-losamente" al lui Mussolini este un principiu nietzschean, filtrat de Papini. O lume de brute puternice, splendide în sănătatea lor, ar fi mai săracă spiritualiceşte decît această lume schiloadă, creştină, plină de milă. Dumnezeu să ferească lumea de oamenii singuri ! * La Bucureşti se joacă la două teatre „Dama cu camelii". Matchul artistic aduce spectatorii în ambele săli. Merg şi eu din nevoia de a vedea teatru. E ceva înfiorător de plat şi mă mir că Mizilul, celebrul oraş al lui Caragiale, nu e gelos pe Capitala ţării. Prime antrenamente cu derbedeii mei. Le place disciplina şi mai ales să strigi la ei. Se supun tuturor rigorilor. JURNAL 65 Nu-mi place ordinea deşi sînt ordonat. Categoriile mă indispun. * V. pictorul ide la Ş.O.J. îmi spune că a intrat în conflict cu familia lui pentru că se simte foarte atras de mişcarea comunistă. Ne amintim de lungile noastre discuţii din duminicile de consemn. * .Un punct de vedere inedit despre Revoluţia franceză : ea a fost numai o întîmplare, opera gratuită a cîtorva derbedei geniali ; Bastilia, un fel de pension unde se petrecea cu femei şi se mînca prăjituri. Autorul acestor aberaţii: un boiernaş care făcea literatură din spleen, altfel om subţire. * N-o mai caut nici pe A. Farmecul e risipit. Un accident stupid pune capăt vieţii lui Mihail Sebastian, cel mai interesant autor dramatic romîn de la Caragiale. Lectura „Problemelor leninismului" de Stalin, îmi provoacă o ,,confesiune politică". Ar fi de amintit lungi consideraţii despre originea mea socială, dar pudoarea mă împiedică să le transcriu. Apoi concluzii rous-seau-iste despre „pămîntul care ajunge tuturor oamenilor". Mă preocupă găsirea unei soluţii care să poată feri mulţimile de aventura în care le aruncă numai ciţiva. Şi întrebarea : pentru cine optez, pentru formula liberalismului occidental sau pentru dictatura proletariatului ? Lumea burtă-verzilor m-a dezgustat totdeauna şi nu pot să cred că libertatea cîtorva e un preţ prea mare pentru distrugerea capitalismului în care există, paralel, miliardari şi muritori de foame. Prin revoluţie, prin orice mijloc, acest chip de viaţă, adînc nedrept, trebuie distrus. * Duminică la „Sburătorul", cu T. E sărbătorită doamna Hortensia- Pa-padat Bengescu pentru Premiul Naţional primit. Lume multă, elegantă. Recunosc o serie de scriitori foarte cunoscuţi. Mă retrag într-un colţ lîngă grupul poeţilor modernişti, strunit pe şoptite de C. T. Plec uşor decepţionat. Nu-mi plac frazele. * A treia vizită la S. Am impresia că vrea să se joace puţin cu mine. Nu fac nimic care să mă compromită. * Nu sînt singurul care crede că unii europeni s-au comportat în numele „misjunei lor civilizatoare" ca nişte excroci de rind. Primitivii au primit sifilis, alcool şi tutun în schimbul diamantelor. Manualele de istorie au acoperit aceste crime cu un giulgiu de cuvinte frumoase. Scenă de cinematograf cu S. După ce-mi spune că duminică pleacă la budapesta pentru ca să filmeze se aşează pe fotoliul pe care stau si-mi joacă o scenă de dragoste. Sînt neîncrezător. Se depărtează si spune :'Sînt o actriţa buna ? Da, recunosc şi simt o vagă părere de rău. Mă întreabă deodată : Dacă nu mă iubeşti, de ce vii>' la mine ? Surîd. Fug de cărţi şi ea ma odihneşte puţin. E jignită şi fumează, trecîndu-mi ţigara cu cochetărie. Vii şi inline — Nu. îmi aduc aminte de cuvintele unei femei : „In viaţă 5 — V. Romînească Nr. 10 66 EUGEN BARBU e ca la bal. E mai bine să pleci cînd încă nu începi să regreţi. Cînd e foarte frumos". Nu vreau s-o mai văd multă vreme. O vorbă genială a lui Confucius pe care îmi place s-o spun prietenelor mele şi care-mi creează ascendente prin prestigiul filosofului: ,,0 femeie obişnuită are minte cît un cocoş ; o femeie care nu e ca celelalte are minte cît doi cocoşi..." Aş vrea să fac ceva pentru oameni! A patrusprezecea promoţie a Şcolii de ofiţeri de jandarmi a terminat studiile. întîlnesc un fost camarad şi acesta mă priveşte cam de sus cu gradele lui strălucitoare de pe umăr. Surîd. încep să văd revoluţia în jurul meu. Primele legi ale regimului comunist. Şi „domnii" care credeau că vor mai putea trăi din rente... * îmi întîlnesc cîţiva colegi de iliceu. Unul face contrabandă cu ţigări. E foarte gras, are motocicletă şi a şi căpătat o „filosofie" de om care-şi poate permite să risipească sume imense zilnic. B. „vine de la un bridge". E foarte melancolic. ,,Asta-i viaţă ?" îmi vorbeşte despre amantele sale în treacăt, interesîndu-se „cu ce mă distrez". Ii răspund că nu prea mă distrez şi el mă priveşte tot de sus. Totdeauna şi-a rîs de preocupările mele literare. Cînd mergeam la el acasă să împrumut cătiţi din hihlioteca lui taică-său, îmi spunea cu o silă neascunsă : „Cultura e o prejudecată. Noi trebue să învăţăm să facem bani." * Mă indignează spiVitul ieftin care pluteşte în cea mai mare parte a literaturii noastre. Cam multe Olguţe, caişi şi amante, importate direct din romanele franţuzeşti. Cei mai mulţi dintre scriitorii noştri nu au văzut în jurul lor decît cucoane care suferă de spleen, tratîndu-şi plictiseala cu aventuri sexuale. Nu-mi plac nici cei care simţind că tabloul societăţii noastre nu este complet, strecoară marfă de contrabandă în literatură. * M. îndrăgostită sau, ştiu eu, poate numai în faza în care începe să se reobişnuiască cu mine. Şi inima mea care nu mai tresare, stinsă, neagră... * Citesc la „Sburătorul", „Aia mică" din „Groapa". După atîtea nuvele „psihologice", iată ceva care îi nedumereşte pe venerabilii din fotolii. POEŢII LUMII C/NTĂ REVOLUŢIA DIN OCTOMBRIE VERA INBER LEMN Nu stau cununi de flori în juru-i, rînduri, Nici steaguri nu mai flutură sub cer. Acoperit cu platoşe de scînduri E astăzi monumentul lui stingher. Ce sumbru ar putea să ni se pară! Dar şi prin lemnul care-l ocroteşte — De parcă lemnu-i transparent — afară, Noi îl vedem, măreţ, cum ne zîmbeşte. Şi-atît de viu e gestul mîinii lui, Şi-atît de calm e Lenin, uriaşul, Că parcă-ai vrea înfiorat să-i spui: „Sîntem aici! Iţi apărăm oraşul!" Sub foc rusesc şi ploi de plumb topit, Va ţi gonit duşmanul, şi bătut. Am apărat oraşul tău iubit, Ne-am ridicat în faţă-i ca un scut. Se-apropie acel moment solemn, Mult aşteptata clipă sţîntă, cînd Tn locu-acestor platoşe de lemn Iar flutura-vor steagurile-n vînt. Şi iar urale dragi te vor vesti, De parcă te-ai întoarce de departe. Şi iar, tovarăş' Lenin, vei vorbi De pe crucişetorul fără moarte. Şi va veni în piaţă fiecare Să-ii vadă gestul — şi s-audă clar: „Slavă celor din Leningrad — cei care Şi-au apărat oraşul legendar!" Leningrad-ianuarie 1943 In romînaşte ide H. Gxămescu LOUIS ARAGON MAGNITOGORSK, 1932 Căluţul nu mai înţelege nimic. Ce-nseamnă aceste chesoane ? Aceşti arbori de fier, aceste care, aceste cîntece care ies dintr-un fel de flori suspendate. Şi la nimic nu mai foloseşte s-alergi în trap. Cuvintele de metal ■., zboară de-alungul 'drumului în vîntul neastîmpârat al stîlpilor de telegraf. Căluţul nu mai înţelege nimic. Căluţul nu mai înţelege nimic. Peisajul e un gigant înlănţuit cu piroane de uzine. Peisajul şi-a prins colinele într-o splasă de baracamenle, Peisajul şi-a pus coliere de fumi Peisajul are schele mai multe decît o zi de vară muşte. Peisajul e în genunchi în socialism. Şi electricitatea îşi întinde degetele fine din cer pînă în pulbere. Căluţul nu mai înţelege nimic. Nimeni nu doarme-n casele acestea omeneşti. Se şuieră pretutindeni ca după un cîine, Şi\ leoparzi de foc se desprind la trecerea vagonetetor, de-a lungul combinatului de sub produse chimice, Tunetul minereului căzînd în concasoare, Tunetul hohotului de tis al furnalelor, Tunetul de aplauze al apelor barajului la numărul unui clown necunoscut care scuipă fier. Căluţul nu mai înţelege nimic. Se văd batiste roşii care poartă cuvinte albe întinse de-acurmezişul cerului, al drumurilor, sau înnodate la maşini, sau asemeni unor biftecuri tn botul clădirilor. Sînt conferinţe de higiena pînă-n fundul nopţii cărbunelui E ideologic la învălmăşeală, la deschiderea munţilor. MAGNITOGORSK, 1932 Căluţul nu mai înţelege nimic. Mari oameni ciudaţi circulă printre umerii pămîntului şi sub mîinile lor aspre pocneşte familiar şoldul viitorului, Mari oameni ciudaţi care citesc pe faţadele edificiilor publice, cifrele misterioase ale fontei şi coksului produse în fiecare zi, mari oameni ciudaţi pentru care cerul şi muntele se string într-un acordeon la venirea serii. Ah, dragostea mea, ah dragostea mea, să mergem la circul . unde umblă pe fringhie un italian care a fugit de la Mussolini în pîntecele unui vapor roşu, a cărui plecare Vezuviul a salutat-o îndelung- Şi pe urmă vom urca iar spre oraşul socialist, căruia îi lipsesc încă balcoanele, ca să ascultăm ce au de spus cu privire la poezie membrii brigăzii Maxim Gorki. Cînd le gîndeşii că blooming-ul n-are încă poetul său! Căluţul nu mai înţelege nimic. Intr-un centru al oraşului, o mulţime imensă se agită, Femeile de pe-aici au ochii atît de negri că ai putea să te îneci în ei. Magherniţele au aerul unor femei mult iubite, Un fotograf roz e singurul care are lacrimi în glas. Aproape de cortul consultaţiilor veterinare, Ciorchine de pantofi atîrnă de grinzi mai de necrezut în ochii başkirilor decît automobilele său pentru tine decît Anti-Duhring-ul în coşuleţul anticarului. Căluţul nu mai înţelege nimic. De fapt, ce spunea la începutul acestui poem vocea aeriană care saltă pe măsură ce te depărtezi de pe un pavilion pe altul şi care reia imnul fără de care lipseşte desigur ceva acestui peisaj panoramic ? Şi cuvintele se înşirau, se împlineau în fresca imensă în care, într-un colţ Detaliu un mamut fierar priveşte înduioşat un mic Lenin de ghips. Căluţul nu mai înţelege nimic. Tu nu înţelegi nimic din toate acestea, căluţule. Nu urăşti tu oare cîteodată Biciul şi gustul ce-l dă el finului tău ? Nu ai văzut tu, oare, prin sate oameni înfometaţi lîngă fecioare de aur ? Căluţule, nu te grăbi, ascultă Căluţule, cuvintele radiofonice care sînt cheia acestui rebus al Uralului, ascultă Căluţule, ascultă bine LOUIS ARAGON Tehnica în perioada reconstrucţiei hotărăşte totul Căluţule, căluţule, înţelege-mă bine. DISTIHURI PENTRU O CÂRMA GNOIĂ A RUŞINII E -un haz, cred, fără de model La Sigmaringen tn castel. Tot ce-i v'tndut, mişel, spion, — Sub policandrul din salon. i Pâtain seara joacă biliard Cu trădătorul din Stuttgart. Nu strică, — zice de Brinon, — Un nas frumos la vechi blazon! „L'Etat c'est moi", am bună mină, Daţi-mi mantia de hermină! Iubite domn Hârold Paquis, Vorbiţi-ne despre maquis ! Doriot face pe patriotul, Lingă Iuda Iscariotul. Laval are priviri plouate, Că-i în disponibilitate. Darnan se plinge lui Luchaire, — — Mutările averi ti cer ! Josâ Laval un gînd avea: Să-l cucerească pe Deat. Şi-un cîntec începu Corinne, Cu dulce, mişcător suspin : Ah, ga ira, ga ira, ga ira, Pâtain, Laval, în ştreang vor sta ! Ah, ga ira, ga ira, ga ira Petain, Laval, i-om spînzura ! In .ramineşte de Taşcu Gheorghiu JEAN-RICHARD BLOCH OCTOMBRIE '41 lată-vă reveniţi, octombrii vechi de sînge şi de groază. Iată-te revenit octombrie din nouăsprezece, Octombrii cu nervi întinşi şi dinţi încleştaţi, Octombrii ai voinţelor tari precum oţelul. lată-vă reveniţi, octombrii săpaţi in al istoriei granit Cu vîrful de pumnal. Octombrii în care-i vorba nu numai de-a nu mai ţi, Ci de-a nu ţi fost vreodată. Octombrie patruzeci şi unu, octombrie-al nopţilor albe pe fundul oraşelor negre. Octombrie-n care totul reîncepe de parcă n-ar fi fost. in care toate izbînzile noastre sînt zvîrlite jos. Eu te salut cu-arrtara mea jnlndrie. Octombrie-n care două decenii de strădanii pline. Refac ele-mpreună puterea, tinereţea, Octombrie patruzeci şi unu Tu care vei veni-ntr-o zi să te alături celor dinaintea ta Ca acel octombrie care-a lovit în inimă, Dar în inima celui mai tare ca lovitura, Acel octombrie care a străpuns inima duşmanului, Acel octombrie care, pe piaţa Roşie, a Moscovei N-a lăsat pe Hitler să primească defilarea S.S.-uluî său.,. Octombrie patruzeci şi unu. Vei fi citat cîndva atături-de-alţi octombrii. Cei mai frumoşi şi cei mai glorioşi. Dar cel al strănepoţilor noştri va fi hotărît'orut. Nu avem încă de la tine, octombrie patruzeci şi una. Decît cenuşă, >şi durere, şi sînge de 'eroi, Nopţile noastre albe pe fundul oraşelor negre. JEAN RICHARD BLOCH «Şi totuşi în fundul inimilor noastre Dîrze şi sîngerînde, Nădejdea Din aceste inimi se nutreşte Octombrie patruzeci şi unu, Duşmanul lui Stalin ;' Markov si Tula Duşmanul este la Paris şi la Mojaisc, ' Duşmanul şi-a pus piciorul pe cele două patrii ale mele. Dar cred în voi, popoare sovietice si franceze Ca-n însăşi mărturia curată, Din fundul îndoielilor şi deznădejdilor, Tn voi îmi pun încrederea întreagă. Şi te salut, octombrie patruzeci si unu, Cel mai groaznic dintre cei groaznici, Care va rămîne în istoria patriei ameninţate Şi a patriei salvate. Kazan 1941 In romîneşie de I. C- Mătăsaru PENATA VIGANO TOA TE PIEŢELE SÎNT ROŞU! Nu există mimai Piaţa Roşie din Moscova toate pieţele s'tnt roşii, acolo unde muri un tovarăş sau un partizan unde pietrele băură sîngele, unde se tîr'tră în soare muştele pe feţele întoarse în sus. Nu numai în Piaţa Roşie din Moscova înaintea patului tui Lenin, se-nşiră rîndurile drepte ale mulţimii, asemeni apei care trece în fiecare zi pe sub podurile Moscovei; în atîtea alte pieţe din lume merg tn rînd morţii care căzură pe asfatul indiferent, merg în rînd vii care aşteaptă un anotimp nou. Creşte tunetul unui pas care vine de-at'tt de departe, greu, apăsat, neînduplecat, pasul acelora care toată viaţa nu avură nimic, al acelora care au sosit în Piaţa Roşie din Moscova, al acelora care vor sosi peste puţină vreme în toate pieţele lumii!... IARTĂ*MÂ, VLADIMIR ILICIl Ia, iă-mă, Vladimir Ilici, vin să te găsesc în casa ta, viu şi iu eşti mort, aici. ...Se intră cu paşi de pîslă în această linişte goală, RENATA VIGANO veche de douăzeci şi cinci de ani. După ce ai plecat fără întoarcere şi casa a murit. Nu sînt lucruri de viu acestea ale tale, care se văd dincolo de cadrul uşii ; micul tău pat cu perna adîncită de o bucată de carne muritoare, doctoria din ultima seară, ultima carte răsfoită, fereastra deschisă şi pustie de unde priveai în lungul bulevardului Gorki. Vin să te găsesc în casa ta mort, în Piaţa Roşie din Moscova. Nu mor mint, ci cameră: şi tu eşti aici, în micul pat, respirînd în aerul uşor ca un om viu care doarme. îmi vine să spun încet: „Vladimir Ilici, iartă-mă, Vladimir Ilici..." pare că tu trebuie să zbaţi genele, şi să-ţi ridici în uimirea de a te vedea trezindu-le faţa mică şi fruntea enormă. Dar nu se tulbură odihna unui viu în trupul unui mort. Iartă-mă, Vladimir Ilici; n-are importanţă că vin să te caut în casele tale de ieri şi de azi, la Gorki şi în Piaţa Roşie din Moscova. E de-ajuns să ne privim în ochi cînd sîntem între tovarăşi, e de-afuns să-i privim în ochi cînd sîntem între duşmani. In toată lumea e de-ajuns să privim o flamură roşie, să fim gata să murim. Şi tu eşti, aici, totdeauna, viul... ■In romîneşte de Constanlin LUMINA LENINGRADULUI Inaltă-i de-acum ora şi pe străzile lungi stăruie încă amurgul. Perfecte se ivesc palatele în marile lor rochii galbene ca nişte soţii abia sculate şi un pic triste de somn. Din înălţimi luminarea nopţii moare peste asfalturile îngheţate. lese miliţianul şi urcă să-şi ia locul în piaţa pustie. Ziua s-a născut dintr-odată din cerul neştiut şi adînc. Eu văd in vocea ta surîzătoare aurora nopţilor albe, cînd mulţimile merg în întîmpinarea soarelui. NEVA Neva e largă cum e canalul din faţa casei mele. Ca şi el cînd bate vîntul dinspre mare îşi încreţeşte undele. Dar ce tumult cînd lespezile de gheaţă ca pe nişte cirezi în drum ea le conduce spre mare!... Pare că se depărtează de ţară arbori, ţărmuri, insule, case, pentru o fericire a ei, mai mare în ordinea lucrurilor lumii. Rupe-ţi cimentul care te face muzeu, Crucişătorule-„Aurora", şi pluteşte în voie ! Ridică o ţară de salve, de şuiere, de strigăte de „ura" ! Puternic e numele tău peste lume!... In româneşte de Constantin Ilie ARTVR MIEDZYRECKI CĂLĂREŢII Se întîlnesc prin ceaţa dimineţii Pe drumul lung de ţară, călăreţii. Apar peste abisuri mute Din răsărit şi vin să se salute, — Din Moscova, sînt urmăriţi de ţari, Din Caucazul-piatră, cascade şi gheţari, De la mormintele mazuriene, Din nopţi de ger şi nopţi de sînziene, In prietenia lor comună Mîinile lor se-ntind şi se-mpreună, Caii enormi sub ceaţă şi sub soare îşi culcă umbrele tremurătoare, Şi-n drumul lung răsar de sub copite Sctnteile unor văpăi cumplite. Cînd peste coama calului, buiacă, Ţîşnită muchea săbiei din teacă Va străluci fulgerătoare Cu prevestirea lumii viitoare, Cîntarea revărsată în cascade Şi sîngele stropit pe baricade De decembrişti îşi vor aduce-aminte Şi de-ntîlnirea lor de mai-nainle. Iar păsările nopţii cu aripile-nlinse Cînd vor cădea pe focurile stinse, Ţipînd printre armii şi bivuacuri Ca nişte duhuri rele căzute peste lacuri, Periferii uitate, cu case reci şi scunde In care răzvrătirea prin timpuri se ascunde Vor fi iluminate de torţe noi şi clare Cu flăcări mult asemeni luminilor stelare. Se-nnourase veacul, şi furtuna Prin stepele Rusiei vestea din timp Comuna. Supus batjocoririi şi legilor de sus Dintr-un judeţ în altul Rîleev e tot dus CĂLĂREŢII Şi gîtul lui de nobil încearcă să reziste tn ştreangul bunătăţii şi graţiei ţariste. Nu i-a lipsit curatul şi nu i-a fost o clipă înţelepciunea stinsă şi gîndul prea în pripă, Şi' ca un bun prieten îl va simţi aproape Pe drumul lui, Dzerjinski, prin taiga, peste ape... Răsar scîntei din pagini de ziare, Şi pumnul revoluţiei răsare Să înconvoaie veacul îmbătrînit în fală, Ca fierul înroşit, pe nicovală. In noaptea de Noiembrie se-aprind pe ceruri stele. Popoarele Rusiei se oglindesc în ele Şi raza lor începe să lurnine Departe, pe pămîntul Poloniei vecine. Deasupra Nevei, luna plutitoare Iluminînd păminturi şi popoare, Soldaţilor cu stele rubinii Ce răsăreau din noaptea războaielor pustii, Le-a desluşit în raza jucăuşă Tranşeele fasciste cu umbre de cenuşă — Şt cînd aducătoare de timpuri noi şi bune Nemaivăzute tancuri veneau spre soare-apune, Pe vechiul drum de ţară, călăreţii Se întîlniră iarăşi sub raza dimineţii Şi luminaţi de-aceeaşi prietenie rară Ca Vistula şi Volga de-aceeaşi lună clară Mîinile lor din nou se-mpreunară. Io Tomnieşte de Ion Horea OCT A VIAN PASCALUŢA MOARTEA UNUI OM Deasupra pămîntului vîntul purta smintit fulgi de zăpadă şi stropi de ploaie şi orbea ; dar vîntul contenea în răstimpuri şi zăpada amestecată cu ploaia cădea încet şi cîmpia se vedea pînă departe cu mici pete de zăpadă albe, şi doar acele mici pete albe aminteau că mai sînt locuri fără glod. Pentru că sub picioare simţeai numai pămMul ud, moale şi rece, mai rece decît dacă ar fi fost îngheţat. Sub stratul .gros de nori lumina era egală, puţină, deşi' abia trecuse de amiază, şi împrăştiată încît nimic din ceea ce era pe cîmpie nu lăsa umbră. Era peste putinţă să observi vreo umbră sau fireasca lor înşiruire şi suprapunere, căutată de ochiul obişnuit să surprindă ce desparte sau leagă un lucru de altul. Acum toate erau legate, topite şi amestecate în perdeaua de ninsoare şi ploaie. Omului care mergea singur pe cîmpie 1 se părea că se află pe fundul unei imense ape. Se opri şi îşi spuse: „Nu, aşa nu se poate... aşa nu se poate. Apa şi ninsoarea au luat locul aerului. Vîntul nu mai este vînt, e numai ploaie şi zăpadă". Apoi omul merse mai departe uimit de ceea ce era în jurul său. El căuta în zadar să desluşească o potecă, se oprea privind cîteodată înapoi şi îşi muşca buzele. Cînd intră în cimitir, Petru văzu casa. Era aşezată pe buza rîpei nu departe de gardul jos care împrejmuia cimitirul. Petru se poticni de o lespede pe jumătate îngropată în pămîntul ud şi căzu. Nu se ridică dinlr-o dată ci rămase întins în glodul rece, cu bărbia şi palmele cufundate într-o băltoacă. Rămase aşa pentru că undeva în spatele său auzi! bocetul unei femei. Femeia se oprise un. timp să-şi tragă răsuflarea, căci atunci cînd plînsetul cîntat reîncepu, fu o ţîşnitură stridentă care acoperi vuietul vîntu-lui. Petru tresări. întoarse capul şi zări femeia. Ea stătea pe vine în faţa micii movilite lunguieţe a unui mormînt acoperit de zăpadă ; crucea din capul movilitei era în bătaia vîntului şi fulgii moi, grei şi uzi se lipiseră de ea făcînd-o albă. Capul femeii învelit într-un tulpan negru, brobonit de ploaie şi ninsoare, se lăsa în jos, apoi se ridica în ritmul bocetului. Apoi vîntul repezi un văl de fulgi şi ploaie şi femeia încetă să bocească. Din locul unde căzuse în glod, Petru mai privi într-acolo cîtva timp, apoi porni înspre casa care nu era departe. Ii era foarte frig ; mantaua era udă şi n-o lepădase de două zile, de cînd plecase din Iaşi. „Aşa nu se poate, am să mă îmbolnăvesc şi am să MOARTEA UNUI OM 79 mă curăţ.... Aşa nu se poate. De fapt toate acestea pot fi făcute altfel. Dar acum sînt prea obosit ca să mă întorc cu gîndul înapoi". Uşa era închisă si el se miră pentru că niciodată nu-şi închipuise că uşa acestei case ar putea fi închisă şi bătrînul să nu fie acolo. Iscodi cu privirea împrejur, fără nici o nădejde de a zări pe cineva, în afară de femeia gîrbovită care bocea în mijlocul cimitirului. Apoi împinse cu palma ferestruica de lîngă uşă şi sprijinindu-se pe coate se vîrî cu jumătatea trupului Înăuntru ; îşi dădu drumul şi alunecă pe duşumeaua uscată. II izbi un miros puternic de vatră stinsă, de funingine şi cenuşă udă ; era atît de puţină lumină incît la început nu desluşi nimic. Abia mai tîrziu, cînd apa din haijnele lui se scurse pe duşumea şi i se făcu iarăşi frig, el se ridică în genunchi şi se apropie de plită. „Totul e să pot aprinde focul", se gîndi el, şi de teamă că nu va reuşi să-1 aprindă, nici nu încercă ; strînse cu degetele marginea neagră a plitei şi îşi lăsă fruntea pe fierul rece. înainte de a cădea în nesimţire ultimul iui gînd fu : „Nu-mi pasă ce se va întîmpla acum... Vreau însă sa trăiesc şi s-o văd pe ea..." Cam la un ceas după aceasta, în somn, el începu să strige: „Of, Burt, tu nu mă înţelegi... Nu este ceea ce crezi tu. Ioane, tu nu mă înţelegi! Eui n-am ştiut riimic despre T. N-am aflat decît în ultima clipă cînd nu mai puteam face nimic. Dar T. o să scape... Crede-mă, Burt". Tremura în somnul lui greu şi chinuit şi-şi ducea mîna la gît şi la frunte. Cînd se trezi, pentru cîteva clipe, îl văzu pe bătrîn deasupra lui, nemişcat, privindu-1 netulburat, fără să scoată o vorbă._ Faţa bătrînului era acoperită de o barbă murdară şi zbîrciturile din jurul ochilor erau negre. Bătrînul mirosea a fum stătut. în vatră ardea focul şi în odăiţă se făcuse cald. Într-Lm tîrziu, bătrînul îi spuse : — Ai venit degeaba. Maria nu-i aici. Atunci omul care ajunsese cu atîta greutate la casa de la marginea cimitirului, avu o tresărire scurtă şi se prăbuşi iarăşi în somnul lui chinuit. Bătrînul îl dezbrăcă şi-1 înveli cu cojocul său. Către miezul nopţii stătu ploaia şi ninsoarea, vîntul împrăştie norii şi umezeala rece. Pe cerul foarte înalt se vedeau stelele sfîrşitului lui octombrie. Nu mai ploua şi nu mai sufla vîntul şi din pămînt se ridica un abur rece cu miros de frunze putrede., Bătrînul ieşi afară şi se uită împrejur. El ştia foarte bine că nicăieri, în oricare parte ar privi, nu va zări o lumină, şi totuşi se uită împrejur atît cît îi îngăduia întunericul albăstrui; apoi tuşi şi scuipă, şi păşind încet merse spre fundul ogrăzii. Rămase acolo cîteva ctipe şi porni îinapoi spre caisă ; nu se mai uita împrejur peste cîmpila neagră, ci la ferestruica luminată din faţa lui. Dincolo de geamul murdar se profila silueta omului care venise la el. Bătrînul se opri la cîţiva paşi de ferestruică şi văzu cum cel dinăuntru, aşezat pe marginea laiţ'ei, coase căptuşeala tunicei. Mai zăbovi cîteva clipe afară, apoi intră. Petru era iarăşi culcat, cu tunica întinsă pe piept. Bătrînul adusese un braţ de vreascuri din care începu să aleagă şi să vîre în plită. Zise răguşit: — Zilele îs tot mai scurte şi nopţile tot mai lungi. Petru răspunse cu ochii pe jumătate închişi : — Da, aşa e. — înainte de Crăciun, e o noapte care-i cea mai lungă... 80 OCTAVIAN PASCALUŢA Bătrînul se opri şi îl privi pe Petru. Ii spuse, cu aceeaşi voce răguşită, liniştită şi nepăsătoare cu care-i vorbise despre zilele scurte si nopţile lungi : * ' — Acuma că te-ai trezit şi te simţi bine, pleacă de-aici. Cînd umplu vatra cu vreascuri, mai zise : — Te -am lăsat să te odihneşti.. Maria n-a fost pe-aici şi nici n-o aştept să vină. Pleacă pînă e noapte, să ai timp să ajungi pe întuneric... Tu trebuie să umbli pe întuneric... Petru îl întrerupse : — Mă alungi ? — Pleacă, repetă bătrînul, de data aceasta fără să se uite la el. — Aici pot să te caute. Petru se dădu jos de pe laiţa înaltă, îşi luă mantaua agăţată deasupra plitei şi începu să se îmbrace. Bocancii puşi în faţa .focului tiu se uscaseră şi ieşea din ei abur cu miros de dubală. Cînd fu gata şi se îndreptă spre uşă, bătrînul îl întrebă în şoaptă : — Peste Prut ? — Nu-i treaba ta, îi răspunse Petru şi ieşi. Cînd rămase singur, bătrînul se încruntă' şi începu să cînte foarte încet un psalm. Deşi era noapte, cîtnpia se vedea mai bine decît în ajun cînd era lumină, dar ploua şi ningea. O dungă neagră alcătuia undeva, departe hotarul cîmpiei şi Petru se îndreptă într-acolo. „Ziua, se gîndi Petru, dunaa aceasta n-ar fi fost neagră şi ar fi fost mult mai îndepărtată. Cînd e lumină, lumea pare mai mare. E mai plăcut să mergi ziua pe lumină". Ieşi din cimitir şi se apropie de poteca ce ducea spre Prut, apoi se opri. Lumina rece şi vînătă a lunei se resfrîngea pe chipul lui si îl făcea livid. Era înalt şi slab, dar destul de lat în umeri, cu gîtul lung si mărul lui Adam mare şi ieşit puternic în afară. Faţa mai cu seamă, îi era atît de suptă, încît părea ieşit dintr-o boală lungă şi grea. In clipa 'cînd se oprise sub lumina vînătă a lunei, braţele i se lăsară neputincioase. „Nu ştiu ce fac... Nimeni n-ar fi plecat aşa cum am plecat eu. M-am fîs'tîcit în faţa acestui bătrîn nepăsător... în faţa acestui nebun !" Se întoarse, făcu cîţiva paşi înspre locul de unde plecase, dar se opri iarăşi. Un nor, singurul nor de pe cer, acoperi luna şi omul se află într-un întuneric deplin. „Dacă rn-aş întoarce acum l-aş găsi cîntînd psalmi. Nici nu m-ar lăsa să intru în casa lui. El nu vrea s-o mai văd pe Maria. Şi totuşi el trebuie să ştie unde e ea... dar nu mi-ar spune-o pentru nimic în lume, chiar dacă aş cînta tcată noaptea psalmi împreună cu el. El nu se teme de nimeni". Foarte aproape de locul unde se oprise se auzi un foc de armă. Petru aşteptă un timp să mai audă ceva, o voce de om, dar nu auzi nimic. încercă să se liniştească, să nu se mai gîndească la bătrîn; voia să fie atenţia ceea ce se petrecea în clipa aceea, să uite ceea ce's-a întîmplat cu un ceas înainte Ş'-' care era chinuitor şi nesuferit. Se gîndi : „Dacă ar fii fost într-adevăr ceva, nu s-ar fi oprit la un singur foc de armă ! Un soldat dintr-o patrulă romî-nească a tras din greşeală. Asta e tot". Petru porni drept spre Prut. In spatele lui, după vreun sfert de ceas cineva mai trase un foc de armă, dar în acel timp Petru găsise luntrea ascunsă în buruienile de pe mal, o împinse în apa neagră şi sări în ea. MOARTEA UNUI OM 81 Pe cîmpia de la marginea apei, sub lumina nestatornică a lunii, nimerind tot timpul în băltoacele ploii din ajun şi înjurînd, umblaseră în noaptea aceea două patrule romîneşti. Una din aceste patrule condusă de sublocotenentul Locusteanu şi însoţită de un agent al serviciului de siguranţă de ne lîngă armata a 9-a rusă, căuta urmele dezertorului Petru Iarca. Cealaltă patrulă, alcătuită din soldaţi la fel de plictisiţi de serviciul lor şi care cîrteau în ascuns împotriva plutonierului care i-a scos afară în noaptea udă si rece, avea misiunea să cerceteze malul Prutului pe o întindere de cîţiva kilometri, acolo unde se ştia că rîul este trecut de fugari. Cele două patrule se întîlni'ră aproape de zori la casa unde poposise dezertorul Petru Iarca.. Bătrînul fu găsit tot în faţa plitei, cîntînd cu o voce foarte răguşită psalmi si scormonind tăciunii pe jumătate stinşi. Soldaţii aţîţară focul, se aşezară să se încălzească şi în timp ce sublocotenentul Locusteanu, cu agentul şi plutonierul s-au retras în odăiţa din fund, îl întrebară pe bătrîn dacă are femeie şi copii. Acesta nu răspunse, iar după o bucată de timp se uită pe rînd la fiecare dintre soldaţi şi le porunci să tacă şi să nu înjure. Dimineaţa ieşi soarele şi vîntul începu să zvînte cîmpia. Sublocotenentul Locusteanu porni spre Prut, urinat numai de agent şi doi soldaţi-Fără să caute multă vreme găsi urma neîndoielnică lăsată de luntre în malul gloduros şi întipăritura adîncă a bocancilor lui Petru Iarca. Sublocotenentul aprinse o ţigară şi zîmbi înciudat privind locul acela. Fumul tutunului pe care vîntul îl arunca spre feţele celor doi soldaţi îi făcu să se strîmbe şi să înghită în sec ; ei nu mîncaseră şi nu fumaseră de douăzeci şi patru de ore. Locusteanu porni înapoi spre casa bătrînului ; cînd dădea peste o băltoacă încerca să sară peste ea ; ceilalţi trei înconjurau ochiurile de apă şi rămîneau tot timpul în urmă. Agentul alergă şi-1 ajunse. Gîfîia. — Ce facem ? Locusteanu nu-i răspunse. — De fapt toată bătaia asta de cap nu-şi mai are rostul acum... — Ce înseamnă acest acum ? Enervat, agentul îşi muşcă buzele, ocoli privirea sublocotenentului care începu să se uite stăruitor la el şi zise : — Mă gîndeam că nu vom mai pune mîna pe omul acesta... Nu ne rămîne decît să arătăm că am fost înştiinţaţi prea tîrziu de fuga lui. De altfel, individul nu mi se pare prea important ca să umblăm atîta după el... Dacă ar fi fugit T., atunci poate... Locusteanu încetini mersul şi-i întinse agentului o ţigară. Acesta se liniştise, şi continuă nestingherit, cu chef de vorbă : — Poate că ar fi trebuit să urmăm o altă cale. Dar ştiţi cît de pripite au fost ordinele pe care le-am primit. Apoi... — Ce vrei să spui ? îl întrerupse sublocotenentul. Agentul zîmbi, şovăi o clipă : — Nimic... Ştiţi, cînd după evadarea lui îl căutam la Iaşi am dat, Ia gazda unde trăgea, peste o femeie. Pare să fie iubita lui. Am vrut s-o arestez însă atunci mi-a scăpat printre degete. E foarte frumoasă şi tînără... Am notat undeva cum o cheamă... — Cînd vom ajunge la comandament îmi vei da toate informaţiile,. Pe omul acesta vreau totuşi să-1 prind. — A, da, desigur, făcu agentul neconvins. 6 — V. Romînească Nr. 10 82 OCTAVIAN PASCALUŢA Apoi, pentru că i se păru că Locusteanu nu doreşte să continue discuţia, el tăcu. Mergeau amîndoi printre mormintele ude ale cimitirului, năpădite de buruieni, cu cei doi soldaţi în urma lor care se mişcau greu, ilămînzi şi nedormiţi. Lîngă un mormînt vechi, săpat aproape în întregime de ploi, Locusteanu se opri şi îndreptă crucea lăsată într-o parte. Agentul îl privi nepăsător. — Diseară sper să fiu la Iaşi.. N-am făcut o baie ca lumea de două săptămînf, zise Locusteanu. Apoi îşi aduse aminte, revenind asupra unui gînd care începu să stăruie în el, şi adăugă : — Să nu uiţi să-mi spui unde poate fi găsită femeia aceea. Ajunseră la casa bătrînului pe care-1 găsiră în prag privind cerul cu ochi obosiţi, care se părea că nu vedeau nimic. Cîmpia era inundată de soarele ivit printre norii grei care îl împresurau din toate părţile. Putînd fi privită în întregime, pînă la marginile ei, cîmpia arăta mai pustie decît în ajun. O aşezare omenească ce se vedea undeva departe, părea părăsită. Oamenii din cele două patrule porniră împreună spre satul unde se afla regimentul. Pe drum, soldaţii se gîndeau la ceasul cînd vor căpăta de mîncare. Toată povestea aceasta cu vînătoarea după un dezertor despre care nu ştiau aproape nimic, li se părea drăcească, născocită de o minte vicleană a cărei îndeletnicire e să găsească întotdeauna ceva care să facă nesuferită viaţa soldatului. O singură dată în timp ce mergeau spre sat, sublocotenentul Locusteanu întoarse capul să-i privească pe soldaţi. El văzu chipurile lor atît de asemănătoare, încît se gîndi că este cu neputinţă să le deosebeşti şi că mai degrabă recunoşti caii unui regiment. Ii privi pe -soldaţi şi zîmbi din nou, dar altfel decît în faţa urmelor lăsate pe mal de dezertor. In clipa aceia îi trecu prin minte: „De fapt, cel mai bun lucru e să nu te gîndeşti la ei. Niciodată să nu te gîndeşti la ei, chiar şi atunci cînd îi ai în faţă şi trebuie să le vorbeşti. N-are nici un rost să caut să descifrez ceva în privirile soldaţilor". Sublocotenentul era un tînăr mic de statură, cu capul neobişnuit de mare, pe care îl ţinea drept ca să pară mai înalt, cu ochii de asemenea mari, spălăciţi, sub sprîncene stufoase şi negre. Era poreclit, pentru făptura caraghioasă „mormolocul". Avea o mică mustaţă deasă şi neagră, ţepoasă la mijloc ; pe buze şi în priviri un fel de zîmbet nepăsător, despre care nu puteai să ştii dacă ascundea o statornică încredere în sine sau altceva. Cei care îl priveau sau vorbeau cu el puteau trece peste acest zîmbet, puteau să nu-1 bage în seamă şi totuşi pînă la urmă, zîmbetul indiferent al tînărului mic de stat, cu gesturi dezinvolte, nepotrivite trupului, îţi rămînea supărător în amintire. Se părea că Locusteanu simţea acest lucru. Simţea că alţii îl privesc într-un anumit fel. Asta era de ajuns pentru el. In ultima vreme însă încrederea în sine, sau mai curînd în destinul său, lăsase locul unei nemulţumiri statornice, foarte stăruitoare şi pe care el nu avusese răgazul s-o cerceteze şi s-o cîntărească. De fapt nici nu avea de gînd s-o cerceteze. Nemulţumirea pornise de la ceva supărător, prostesc, de la întîrzierea înaintării la gradul de locotenent. Atunci cînd înaintarea în grad ar fi trebuit să aibă loc, în luna mai, la Bacău, Petru Iarca scăpase de plutonul de execuţie. Tntr-un acces de zel şi îndîrjire Locusteanu decla- MOARTEA UNUI OM 83 rase în faţa colonelului că nu va primi tresa pînă cînd nu va prinde pe dezertorul scăpat de execuţie. Trecuse o jumătate de an pînă Petru Iarca să fie prins din nou, la Iaşi, în acelaşi timp cu alţii, şi închis ; n-a stat în închisoare decît cîteva zile şi a evadat, tocmai cînd siguranţa începuse să se intereseze mai îndeaproape de el. Lui Locusteanu i se părea acum prostească şi adolescentină ieşirea de atunci în faţa colonelului. Omul acela, muncitorul ceferist de la Paşcani, care răspîndea manifeste în rîn-durile soldaţilor şi ţinea cuvîntări pentru încetarea războiului, şi care nu putea fi prins nicăieri îl enervase grozav, apoi ajunsese să-1 obsedeze. Cînd în sfîrşit agentul de siguranţă îi dăduse de urmă şi-1 anunţase pe Locusteanu, omul le scăpă iarăşi în ziua şi în noaptea aceea cu ninsoare şi ploaie. Locusteanu se gîndea că, de fapt, Petru Iarca scăpase la Bacău, nu din pricina comandantului plutonului care nu cercetase groapa după execuţie. Comandantul fusese el, Locusteanu ; oricui i s-ar fi putut întîmpla aşa ceva. Cele declarate colonelului şi refuzarea tresei de locotenent erau stupide. Acum cînd totul părea să fie pierdut, Locusteanu era plictisit; nu înjură în gînd pentru că niciodată nu înjura. El uită pînă şi de femeia lui Petru Iarca, de care îi vorbise agentul de siguranţă. Se gîndea la tatăl lui vitreg care, de bună seamă, va rîde încăodată de întreaga poveste şi Va trimite o singură vorbă colonelului pentru ca fiul său să fie făcut locotenent. Toate acestea urmau să se întîmple la Iaşi, chiar în seara aceea poate, sau a doua zi care era o duminică. In seara aceea însă, sublocotenentul Locusteanu, ajuns la Iaşi, după ce făcu baie acasă la părinţi, ieşi în oraş să vadă filmul „Circul morţii" ; pe urmă se plimbă pe străzile pline de lume, cu toată vremea friguroasă. Această plimbare făcu ca lucrurile să nu se întîmple chiar aşa cum le gîn-dise Locusteanu. La capătul străzii pe care se plimba Locusteanu, într-un loc unde trecătorii erau" mai rari, agentul stătea rezemat de gard şi privea în jos. Un buldog castaniu cu părul scurt şi cu botul negru şi umed era lîngă picioarele lui şi clipea leneş. Agentul trăgea din cînd în cînd de cureaua de care era legat dinele ; părea nehotărît ca cineva care vrea să plece dintr-un'loc, dar ceva îl reţine. Locusteanu văzu mai întîi buldogul castaniu şi vînjos, cu botul ciudat, apoi pe agentul rezemat de gard. Acesta tresări, încercă să zîmbească şi spuse: — Bună seara. Am ieşit puţin... El credea că Locusteanu nu se va opri să-i vorbească, că va trece mai departe sau se va întoarce în loc, continuînd plimbarea pe aceeaşi porţiune a străzii. Agentul aştepta cel mult o înclinare a capului şi un zîmbet al sublocotenentului. Dar Locusteanu se opri şi-şi aprinse o ţigară. Se uita la cîine. — E al tău ? Apoi fără să aştepte răspunsul, înciudat că împotriva obiceiului îi spusese agentului de siguranţă tu, adăugă: — A propos, va trebui să raportez luni despre dezertorul nostru. Dumneata ce părere ai ? II dăm dispărut definitiv ? Agentul se uită în ceafa cîinelui şi răspunse fără să ridice ochii. — Acum un sfert de ceas am văzut-o pe femeia lui. E la aceeaşi gazdă. 6+ 84 OCTAVIAN PASCALUŢA — Aşa-a ? făcu Locusteanu ; trase adînc din ţigară şi se pregăti să asculte. Agentul nu se grăbea să continue ; începu să tragă din nou de curea şi să-i şoptească ceva buldogului. — Peste un ceas am s-o văd iarăşi pe femeia aceea. La ea acasă şi singură. — Ei? ! Locusteanu era iritat. De data aceasta agentul ridică privirea şi se uită drept la el. In ochi avea o sclipire şireată şi) rea, dar o şiretenie vinovată, amestecată cu îndoială şi neîncredere în sine; el ar fi vrut să aibă încredere în sine, în gîndul care-i trecuse prin minte, şi faptul că n-o avea îl otrăvea şi îl înrăia. îndoiala, teama că va da greş trebuia ascunsă printr-un zîmbet nepăsător, şi el încercă s-o facă spunînd şi căutînd în acelaşi timp să ghicească ce va gîndi celălalt. — Ce-ar fi s-o speriem o leacă... Sînt sigur că ea trebuie să ştie ceva. Poate nu e prea tîrziu. El trebuie să se întoarcă aici... în timp ce vorbise nu-1 lăsase pe Locusteanu din ochi, străduindu-se să citească pe faţa lui aprinsă. Aşteptă o clipă să-şi dea seama dacă ceea ce a citit era adevărat. „Mormoloc caraghios şi neputincios... Se înroşeşte şi îi lucesc ochii îndată ce aude de o femeie frumoasă". Apoi urmă : — A nu ! Nu-i facem nimic, o lăsăm în pace. Numai aşa... cine ştie ? Ce spuneţi, mergerrî împreună ? Din nou aceeaşi sclipire şireată, mai tăioasă acum. Locusteanu îşi aruncă ţigara şi încreţi pleoapele. Noaptea aceea voise s-o petreacă la club alături de tatăl său vitreg, care aflînd, şi nu putea să nu afle, despre expediţia din ajun, ar fi zîmbit îngăduitor. — în fond... hai să mergem. îşi ţuguie buzele şi porni alături de agent şi de clinele acestuia. Agentul vorbea acum mult, povestea întîmplări pe care Locusteanu le cunoştea de la alţii ; din cînd în cînd se uita cu coada ochiului la cîine şi trăgea de curea, deşi nu era nevoie pentru că buldogul mergea liniştit, cu paşi măsuraţi, privind nepăsător înainte. Unii trecători întorceau capul după sublocotenentul tînăr, se uitau la mantaua lui din stofă scumpă şi la bărbatul uscăţiv care-1 însoţea şi vorbea într-una arătînd ceva cu mîna. Locusteanu era plictisit şi se simţea ne la locul său; abia acum îşi dădu seama că a fost văzut, de oameni care-1 cunoşteau, în tovărăşia acestui mărunt agent, cu înfăţişare slugarnică. Cînd trecură prin faţa restaurantului ,,Esmeralda" Locusteanu încetini mersul şi era cît pe-aci să se răzgîn-dească şi să-1 lase pe agent sub un pretext oarecare şi să intre în local. Dar celălalt parcă simţi aceasta pentru că încetă să mai povestească, lăsă tăcut privirea în jos şi Locusteanu îl urmă mai departe. Cînd ajunseră, agentul, fără să se uite, băgă mîna printr-o deschizătură a portiţei şi o deschise. Intrară în curte unde lîngă căsuţa din stradă mai era una în fund, la fel de mică, cu o singură fereastră slab luminată. Agentul îşi întinse iarăşi buzele în acelaşi zîmbet puţin vinovat.. — Aici e. Am să trec eu înainte dacă permiteţi... — Da, da, răspunse Locusteanu. Se oprise între cele două case şi îşi aprinse o ţigară. Era un întuneric deplin, ca şi la începutul nopţii trecute pe cîmpia de la marginea Prutului cînd îl căutau pe Petru Iarca. Bătea acelaşi vînt MOARTEA UNUI OM 85 rece şi umed de sîîrşit de octombrie şi cerul era la fel de închis, de un albastru aproape negru, doar într-un singur loc era o pată cenuşie şi lăptoasă în dreptul lunii. Dacă vîntul ar începe să sufle mai tare ar risipi norii si ar descoperi luna ; atunci lumina ei slabă s-ar întinde pe nesimţite asupra pămîntului şi ochiurile de apă ar începe să lucească ici şi colo ca nişte oglinzi negre. Locusteanu îşi aminti de noaptea trecută, dar de data aceasta nu mai simţi ciudă ci altceva care nu era limpede nici pentru el, un iei de neastîmpăr legat de ceea ce îl aştepta şi care îl făcea să fie grăbit şi să uite gîndurile vechi. El nu mai aşteptă ca agentul să-i facă semn să intre în căsuţa din fund ; călcînd încet oa să nu se poticnească, trecu pragul: Buldogul rămase afară legat de gard, nepăsător şi somnoros. Cam după un ceas vîntul dinspre miazănoapte se înteţi şi împinse norii dezgolind luna. Lumina vînătă şi rece inundă curtea şi livada ce se întindea dincolo de gard, cu pomi desfrunziţi şi negri cu crengile subţiri unse parcă cu smoală lucioasă. Vuietul vîntului se auzea tot mai desluşit; buldogul ciuli urechile, întoarse greoi capul, adulmecînd şi clipind din ochi şi privi luna rotundă ce se vedea printre crengile umede. Undeva, aproape, scîrţîi lung roata unei ifîntîni şi dinele îşi descoperi colţii. El rămase multă vreme afară, în noaptea friguroasă şi ar fi vrut să se întindă, dar pămîntul de sub el era ud. Foarte răbdător însă, nu se smuci şi nu se mişcă din loc; de plictiseală căscă de cîteva ori. Cei doi ieşiră din căsuţa din fundul curţii către miezul nopţii, călcînd cu băgare de seamă pentru că afară se făcuse iarăşi întuneric, mai puţin des însă căci norii se subţiaseră. Locusteanu era agitat şi îşi ascundea cu greu tulburarea; zîmbetul lui nepăsător pierise. In curte el schimbă cîteva vorbe cu cel care îl însoţea, apoi voi să mai aprindă o ţigară, dar se răzgîndi şi o aruncă neîncepută. lin spatele lui agentul dezlega cureaua buldogului uitîndu-se cu coada ochiului la căsuţa din fund ; pe faţa lui palidă şi bolnăvicioasă, cu cearcăne negre în jurul ochilor nu se putea citi nimic ; el ştia că nimeni nu se mai uită la el. — Noapte bună, spuse grăbit Locusteanu şi lăsîndu-1 pe agent în ogradă ieşi în ulicioara întunecată. II. In timpul acela, adică la sfîrşitul lui octombrie a anului o mie nouă sute şaptesprezece, războiul, cu ceea ce aducea el, pătrunsese peste tot, şi se părea, că nu este loc pe faţa pămîntului unde să nu fie cunoscut, atît de bine cunoscut încît se vorbea despre el ca despre o parte de neîmlăturat acum d'i'n viaţa oamenlilor. Părea multor oameni ceva care nu mai poate fi oprit oricîte străduinţe s-ar depune pentru asta, ceva care îşi are viaţa sa aparte şi nu ţine seama de nimic. Sau se părea că sînt două vieţi, cea obişnuită de toate zilele a oamenilor, şi cea a războiului, cu unele întîmplări neprevăzute şi nemaiauzite, dar totuşi uniformă şi ea, şi aceste două vieţi se contopesc tot mai mult, hotarul care le desparte (în conştiinţa oamenilor) se şterge tot mai mult. Zilele aduceau dteodată prea multe lucruri noi aşa încît numai cele neobişnuite erau reţinute, iar restul, noianul de fapte mai puţin izbitoare, care însă în alte împrejurări ar fi fost neobişnuite pentru oricine, erau acum aproape nebăgate în seamă. Astfel, fără ca cjneva s-o înţeleagă, se născuse în toţi o sete nebunească de fapte noi şi mai neobişnuite, care să răstoirne totul, care să ajungă la ultima treaptă a 86 OCTAVIAN PASCALUŢA închipuirii omeneşti, după care nu mai este cu putinţă nimic, sau este cu putinţă orice, un cataclism ucigător ce va aduce cu sine alături de moarte şi o viaţă nouă. In ochii oamenilor, ai celor mai ales care trăiau în apropierea locurilor unde se dădeau neîntreruptele bătălii, se putea citi o nepăsare ciudată, iar uneori un neastîmpăr îndrăzneţ care îi făcea gata de orice. Prăbuşirile nu mai speriau, pentru că erau prea numeroase, asemănătoare între ele şi deci părînd tot mai mult fireşti. Prea puţini oameni, şi aceştia neluaţi în seamă de ceilalţi, se gîndeau că adevărata primejdie este obişnuinţa faţă de toate cîte erau în jur şi se întîmplau în fiecare zi, cu o îndărătnicie uimitoare, de parcă ar fi fost puse la cale de cineva care urmărea un singur scop, şi-1 urmărea cu o voinţă şi puteri neomeneşti. In vara acelui an, cînd dezastrul de pe frontul romînesc era evident, Petru larca îl întîlnise (cu cîteva zile înainte de a îi arestat) pe Burt şi îi spusese: — Omul se obişnuieşte cu orice. Cînd sînt obosit mi se pare că e mai bine aşa, că asta este singura ieşire... De aceea alung oboseala, mi-e frică de ea. Burt tăcea, aşa cum nu făcea deobi'cei, şi atuncli Petru se gîndea la altceva, i se părea că celălalt aşteaptă să audă de la el tocmai acest lucru şi nu altul. — Nimeni încă nu şi-a ieşit din minţi cu toate că ar fi avut pînă acum nenumărate prilejuri... Oamenii sînt în stare de orice... să îndure oricît de mult şi apoi să uite". Sau să nu se gîndească la suferinţa lor şi a altora, ci la altceva, la o schimbare. Orice revoluţie are nevoie de o nemăsurată cantitate de suferinţă şi de această credinţă în altceva... Cei care fac cu adevărat revoluţia trăiesc între una şi alta... — Intre una şi alta ? întrebă Burt. Petru surise liniştit şi înţelegător, stăruind în gîndul său. — Se pare că e nevoie de această instabilitate. Oprirea fără întoarcere la una din ele face cu neputinţă schimbarea... Iar oamenii trăiesc aşteptînd să se schimbe ceva... totul este să-şi dea seama de asta... — Poate e aşa, spuse Burt îngîndurat. Mi se pare însă că n-ai spus totul. — Da. Cîteodată cred că oamenii trăiesc pur şi simplu. Ceea ce facem noi este o experienţă cumplită şi unică... Viaţa e prea scurtă şi de aceia totul în ea ni se pare unic... Iritat, Burt îl opri : — Nici nu e nevoie să ieşi din viaţa ta... s-o priveşti prea mult din afară... Atunci nu mai ştii ce să faci... sau nu mai faci nimic. Alţii, care vor urma, se vor gîndi la viaţa noastră... B'urt nu-şi termină vorba. Petru îl privea mut, cu buzele strînse, nepăsător parcă. După cîteva zile a fost prins şi trimis la Bacău ca să fie împuşcat. Burt îl revăzu peste cîteva luni la Iaşi. Erau amîndoi obosiţi, cum nu fuseseră vara; dacă ar fi putut să stea mai mult timp împreună Burt ar fi urmat poate gîndul întrerupt la ultima întîlnire ; ei se văzură însă la un canton de cale ferată şi după o jumătate de ceas se despărţiră ; erau vînaţi amîndoi. Burt pleca la Chilia-Veche, iar de-acolo la Odessa unde se pregătea formarea unui batalion revoluţionar romînesc. îi făgăduise s-o ia pe Maria la Chişinău, dacă ea nu va reuşi să treacă singură. Petru MOARTEA UNUI OM 87 trebuia să facă rost de lista pe care o avea siguranţa cu numele celor urmăriţi. Se despărţiseră în furnicarul Moldovei în care se afla peste un milion de ostaşi ruşi la fel de frămîntaţi ca pământenii. Pe malul celălalt al Prutului era acelaşi întuneric, acelaşi pămînt ud si rece. Lui Petru îi trecu prin minte : „De fapt e o prostie să mă gîndesc acum la toate acestea. E firesc ca aici să fie la fel ca dincolo. Burt, se pare că are dreptate... Eu nu mai ştiu poate ce fac. Altfel de ce am trecut aici ? De ce vin fără T. ?" Ştia că n-o făcuse de teama să nu fie iarăşi prins, dar i se păru o dezvinovăţire măruntă, de prisos, goală. La Maria nu se gîndea încă. îşi spunea : ,,La Ungheni şi la Chişinău îi voi întîlni pe cei despre care ştiu că trebuie să fie acolo şi poate şi Burt este printre ei. Eu ştiu că ei trebuie să fie acolo, aşa că nu-i caut la întîmplare. Am acum nevoie de ei". Dar asta nu-1 liniştea ; treptat însă, altceva, sfîşietoarea oboseală a trupului"'făcu ca orice gînd să se topească. Cînd intră, în zorii zilei, în tîrguşorul Unghenilor şi trase la hanul din dosul ceainăriei, adormi îndată pa patul de scînduri. Se trezi cînd soarele asfinţise pe cerul fără nori şi în cameră se făcuse frig. Coborî şi bău cîteva ceşti de ceai. Se simţea mai bine. Aproape nici urmă din oboseala care-i ucisese trupul noaptea. In tîrg nu găsi pe nimeni, nici pe Burt, nici pe ceilalţi. Gazda unde-i căutase nu ştia nimic. Zise: „Bine" şi plecă. „De ce am venit aici ? De ce n-am rămas lîngă T. ?" Apoi începu să se gîndească iarăşi la Maria. La ultima lor întîlnire care avusese loc la Iaşi cu o săptămână în urmă, ei ieşiseră să se plimbe în oraş seara, după ce se lăsase întunericul. Valul de trecători de pe strada Lăpuşneanu îi împinsese fără voia lor spre un cafeu unde cînta o orchestră. Petru făcu un gest cu mîna — fie ce-o fi! — şi ei intrară şi luară loc la masă. Erau foarte aproape de lăutarii care-î asurzeau, apoi apăru o cîntăreaţă ţigancă şi cîntecul ei nestăpînit începu să-1 îmbete pe Petru. Se uita,la Maria care stătea în faţa lui cu privirea lăsată în jos. O întrebă dacă se simte bine şi ea lăsă capul pe spate şi răspunse că da. Ii văzu gîtul lung, cu pielea subţire, părînd străvezie în lumina lămpilor ; avea ochii cenuşii, apropiaţi, sub sprîncene scurte, iar acum cînd stătea cu capul răsturnat el îi privea genele lungi şi mătăsoase. Maria îşi legăna încet capul, părea fericită. In spatele lor ţiganca începuse un alt cîntec şi Maria întinse mîna şi strînse în palma ei moale şi caldă degetele lui; închisese ochii, buzele ei nu se arcuiră într-un zîmbet ci se întredes-chiseră puţin, ca în somn, într-o împăcare deplină şi de mult aşteptată, pe care o voia cit mai lungă. Doar undeva în cuta pleoapelor care se strîngeau treptat se întrevedea tristeţea şi teama. In răstimp de o clipă Petru văzu acea umbră de tristeţe de pe pleoapele ei şi închise ochii ca să nu mai vadă. „Chiar dacă e aşa, chiar dacă nu se poate fără această tristeţe şi teamă, chiar dacă ele vor pîndi totdeauna, fericirea de acum, din clipa asta, este o 'minune, se gîndlî Petru. Cînd isînt departe de ea sau dimpotrivă foarte aproape de această fericire, dar nu mi-e dat s-o simt, nici nu pot bănui că ea poate fi şi atunci totul este în zadar. Ar trebui să ştiu totdeauna că ea poate fi şi de aceea s-o aştept şi s-o fac să se ivească. De fapt este atît de uşor ca ea să se ivească, dar aproape totdeauna uit de ea şi gîndul mi-e la altceva care niciodată nu poate avea atîta preţ ca fericirea. Ea se descoperă pe neaşteptate şi poate tocmai pentru asta o privesc uimit, şi mai tîrziu nu-mi vine să cred că a fost". Cîntecele ţigăncii păreau că nu se mai 88 OCTAVIAN PASCĂLUŢA sfîrşesc. El se uita la femeia din faţa lui, deşi o vedea şi atunci cînd închidea ochii, moleşită şi fericită, şi era tot mai convins că pentru nimic in lume nu trebuie să uite că în viaţă pot fi astfel de clipe, că şi în viaţa lui pot fi. Gîndul (acesta îl făcu aproape să se înspăimîmte ; de ce n-a bănuit aproape niciodată că se va simţi aşa cum se simţea acum, de ce n-a căutat şi altădată să ajungă aici... I se părea că uitase, sau n-a ştiut cît de atotcuprinzătoare poate fi această fericire. I se părea că şi de acum încolo, în viitor, va uita sau nu va şti (deşi n-o voia) cum să ajungă la ea. In noaptea cînd se despărţise de Maria simţea că fusese totuşi ceva înşelător în tot ceea ce se petrecuse, că fusese întîmplător, atunci cînd n-ar h trebuit să fie aşa. In drum spre han îşi reamintea de toate. In răstimp de un an se plimbase o singură dată cu Maria, şi fusese fericit. Surîdea. „Este totuşi ceva ciudat aici, se gîndi el. Nu ştiu dacă Burt m-ar înţelege. A doua zi după noaptea aceea mi se pare că mi-a fost chiar ruşine... Totuşi pentru aşa ceva trebuie să trăiesc şi eu şi trebuie să trăiască orice om." în tot restul zilei nu făcu nimic, rămase lungit pe patul de scînduri şi se odihni aşa cum nu se mai odihnise de mult, dar cum de mult voia s-o (facă, să doarmă oricît, să stea culcat, nestingherit de nimeni! şi apoi să viseze treaz. II prinse seara în hanul mai plin ca în ajun, cu circiuma înţesată de lume- „Nu, desigur că nu sînt ca iBuirt, se gîndea şi fără să vrea zîm'bea. El n-ar fi pierdut o zi întreagă aşa cum am făcut-o eu, atunci cind poate în ziua asta s-ar fi putut face multe. Da, nu sînt ca Burt. Dar el nu mi-a spus niciodată sau poate n-o ştie. Nu se poate însă ca el să creadă că sîntem cu toţii la fel. Nu, nu se poate... nici n-ar fi bine. De fapt el ar trebui să ştie că eu mă gîndesc tot timpul la Maria şi la ceea ce este legat de ea". Coborî scările şi privi sala plină a cîrciumii. Un nor albăstrui de fum plutea deasupra capetelor; oamenii beau şi vorbeau tare. Petru se strecură de-a lungul peretelui şi ieşi afară. Peste puţin tirnp, după ce fumă liniştit o ţigară în aerul rece al serii, se pregăti să intre înapoi în circiumă, dar se opri locului. Un soldat trecuse atunci pe poarta largă a hanului şi începu ■să răcnească şi să oînte ; cînd ajunse în dreptul lui Petru se clătină şi era cît pe-aci să cadă. Petru îi desluşi cu greu chipul în întuneric şi văzu că soldatul avea pleoapele umflate şi roşii şi nu se bărbierise de foarte multă vreme. II sprijini să nu cadă şi omul îi zimbi recunoscător. — Nu-i nimic, îi spuse Petru (in ruseşte). Nu-i nimic, se întimplă Soldatul voi să-i răspundă, cu acelaşi zimbet binevoitor, dar se poticni, limba i se împleticea. — Nu-i nimic, repetă Petru. Din ce armată eşti ? — A patra. O spusese cu un fel de mîndrie, şi chiar îndreptîndu-şi ■spatele şi privindu-1 drept în faţă pe cel care-1 sprijinise să nu cadă. Voi să .mai spună ceva, dar iarăşi se poticni. Se încruntă şi intră în circiumă. Petru se răzgîndi. Ocoli clădirea hanului şi la intrarea din dos chemă pe-o fată din bucătărie să iasă afară. O convinse să-i vîndă nişte pline pe care o plăti cu ruble. Apoi ieşi în uliţă şi se îndreptă spre gară. Intîlnirea cu soldatul beat din curtea hanului îl făcu să se grăbească ; nici el nu ştia de ce. îşi dădea doar seama că trebuie să iacă ceva şi dacă a ajuns cu bine aici nu-i rămîne altceva decît să înceapă totul de la capăt, să meargă cu încăpăţînare mai departe. Fusese o clipă cînd crezuse că 'Ita™ .«.ii......',.,!,■ ««lip MOARTEA UNUI OM 89 încăpăţînarea aceasta este prostească şi el are dreptul de-acum încolo la o odihnă lungă. îşi zise in gînd : „O, Burt, nu te teme, n-am să fug, n-am să vă las, poate pentru că nu se mai poate". Soldatul din curtea hanului îi aminti de Burt. La ultima lor întîlnire, Burt îi vorbise iarăşi despre armata a iV-a rusă pe care ei nu trebuie s-o piardă din vedere şi pe care trebuie să se bizuie. Burt îl sfătuise atunci, înainte de a pleca în Basarabia, să caute să intre în legătură cu ostaşii revoluţionari din această armată ; îi spusese şi alte lucruri, dar acum Petru nu mai putea să-şi aducă aminte ce anume îi mai spusese. II înciuda, apoi îl înfurie neputinţa de a-şi aduce aminte de cîteva lucruri simple şi gîndul că în curînd poate îl va întîlni pe Burt la Chişinău nu-1 liniştea. La gara Unghenilor, în aşteptarea trenului, începu să mănînce din pîine.a cumpărată la circiumă. Trenul pleca abia în zori şi el nu voia să se mai reîntoarcă la han. Se aşeză lîngă doi soldaţi care dormeau pe jos, se rezemă de sacul unuia dintre ei, şi desfăcu ziarul în care era învelită pîinea. 0 lampă că nu trebuie să se dezvinovăţească. Cînd se văzuseră ultima dată după descoperirea manifestelor, Petru îl rugase s-o scoată pe Maria din Iaşi şi s-o aducă aici. Burt ştia de ce n-o făcuse. „Fata e descurcăreaţă, nu se va lăsa prinsă, va scăpa singură", se gîndise atunci. Dar asta nu putea să i-o destăinuie lui Petru. In spatele hi, Vanda murmură : — Sărmanul, cit e de slab. Ce git subţire are... Apoi după o clipă de tăcere: — Ştii, l-am întrebat dacă a adus hîrtia aceea. A spus că nu. Burt se încruntă. —• Lucrurile acestea nu se spun. 92 OCTAVIAN PASCALUŢA Vanda lăsă capul în jos şi după o bucată de timp întrebă • - T E îllsurat ? Tu nu mi-ai povestit decît foarte puţin despre el Numai mtimplarea aceea groaznică. Pe Burt îl mistuia un gînd, al lui, aparte, şi el începu să-1 spună cu voce tare, mai mult pentru sine. — Noi nu avem timp. Noi niciodată n-am avut timp pentru asta Poate de aceea mă gîndesc prea tîrziu la anumite lucruri... —- Nu te înţeleg, spuse în şoaptă Vanda. Stătea la picioarele lui Petru şi ţinea lampa într-o mină. Să nu-1 trezim... loan Burt parcă n-o auzi. — Şi totuşi mă gîndesc, nu pot să nu mă gîndesc. Si el se gîndeste şi_ noi toţi, unii mai mult alţii mai puţin. Şi cînd ne gîndim ne dăm seama că ne-a scăpat ceva şi ne pare rău... Se întoarse spre ea şi-i zise brusc : A ^ ~ Ş^ti «ţi ani am ? Am trecut de patruzeci. N-am reuşit să mă în^or pma acum. Şi am petrecut foarte puţine zile cu o femeie. El'e altfel. El nu e ca noi ceilalţi, fl cunosc bine. Acum zece ani cînd a fost arestat pentru intna oară zicea că nu-i mai pasă de nimic si nimefni nu-1 va împiedica să-si trăiască viaţa... Nici noi. Mă înţelegi ? Nici noi, alături de care voia să facă foarte multe lucruri. Zicea că e destul pentru el, că a pătimit îndeajuns pentru alţii, că nu vrea să-şi mai strice viaţa. Noi am crezut atunci că aşa e. ca l-am pierdut pe Petru... Era înrăit şi nu voia să audă de nimic. Avea o fata pe-atunci, ,1a Paşcani, care nu l-a mai aşteptat cînd a fost închis Blestema şi nimeni nu putea să-1 potolească. Dar s-a întimplat dimpotrivă. Dupa ce 1 s-a dat drumul a lucrat cel mai bine dintre toţi. Mi se pare că el e singurul care a găsit timp pentru toate... Chiar si acum, după ce i s-a mtimplat la Bacău. Poate de aceea el scapă totdeauna din orice chiar si de moarte. El are nevoie de timp pentru toate. Petru se trezise. Vanda îl privea uimită, 'ochii ei mari si albaştri se umeziseră, clipea ca să-şi ascundă lacrimile. — Ioane ! rosti răguşit Petru. Burt zîmbi. — Eu sînt. Cum te simţi ? Ai dormit o zi întreagă. Petru se uită la Vanda şi n-o recunoştea. Faţa femeii părea galbenă in lumina lămpii. — Este gazda noastră, spuse Burt. — Vanda. Ea tea primit dimineaţa. N-o mai recunoşti ? Apoi către Vanda : — Lasă-ne singuri. III Emil Locusteanu ajunse acasă către dimineaţă, după ce ieşise din casa Măriei şi umblase multă vreme pe străzi deşi era frig si umed.'Oraşul, noaptea, nu era pustiu ; alături de patrule militare se întî'lneau numeroşi trecători. De cind Muntenia fusese ocupată, oraşul isi schimbase înfăţişarea ; lumea trăia înghesuită şi, ziua, forfota de pe străzi era neobişnuită. Restaurantele şi cafeurile se închideau foarte tîrziu şi erau pline totdeauna, la orice oră. Cîteodată, mai ales în ultimele lumi, pe străzile principale treceau manifestaţii, iar pe eîmpul aşezat între parcul de aviaţie şi triajul cel nou aveau loc mitinguri. Se mai întîmpla ceea ce lumea iui cunoştea MOARTEA UNUI OM 93 încă: se împărţeau manifeste. O mulţime de lucruri schimbaseră înfăţişarea oraşului, dar lumea se obişnuia cu ele. Unii se obişnuiseră într-atîta încît credeau că tot ,ce se intîmplă este firesc. Lui Locusteanu nu i se păru ciudat că la capătul unei nopţi de toamnă rece, cu un ceas înaintea zorilor, întîl-neşte pe străzi aitîţia oameni. Nu-şi dădea seama de ce întîrziase atît ca să se întoarcă la el acasă. Trecînd pe lîngă un cafeu trase de clanţa uşii crezînd că i se va deschide. ţ La fel, cu cîteva ceasuri în urmă, 'totul se petrecuse fără să-şi dea seama. Femeia la care îl adusese- agentul de Siguranţă şedea pe pat şi îi privea calmă pe amîndoi. Avea faţa smeadă 'şi ochii cenuşii, foarte trişti; braţele şi picioarele îi erau slabe, poate prea slabe, şi în prima clipă lui Locusteanu i se păru că este bolnavă. Ea răspundea liniştită privind drept în faţă pe cel care o întreba, 'şi vocea ei se ridica de undeva din adîncul pieptului. Această voce înăbuşită şi joasă, Locusteanu n-o putea uita. „Drace! Femeia asta stă ascunsă în magherniţa ei şi n-o vede nimeni, se gîndea el. Cu frumuseţea ei, ar putea să aibă tot ce doreşte acum şi aici, la Iaşi. Drace! Dacă aş avea eu femeia asta! Babacul ar înnebuni de ciudă. Numai s-o vadă". Se simţea mîndru, mulţumit de sine, şi aproape fericit că îi fusese dat s-o descopere el şi nu altcineva, într-o odăiţă de imiahala, o femeie de ,a cărei frumuseţe neobişnuită nu se îndoia. El căuta să uite tot ce era legat de ea, ca în aceeaşi clipă, dimpotrivă, să-şi amintească tot ce era legat de ea, pentru că i se părea că astfel o va putea avea mai uşor. La început, adică atunci cînd era în odaia ei, o admirase fără un gînd ascuns, fără să-i treacă prin minte ceea ce îl obseda acum, fără să dorească cu atîta' insistenţă ca femeia să fie a lui. Totul se născu pe neaşteptate atunci cînd (Maria ieşise pentru cîteva clipe din odaie) agentul de siguranţă spusese, mai mult pentru sine, „frumoasă muiere!" Locusteanu tresă-nise şi se speriase : se gîndea că omul acela care era lîngă el şi pe care îl dispreţuia, măruntul copoi de siguranţă, ar1 putea să dorească şi el această femeie. Totul i se păru dintr-odată foarte greu, ceva în care n-are rost să se bage, şi poate tocmai de aceea începu să-1 atragă tot mai puternic, obsedant. Cînd Maria se întoarse în odaie şi trecu lîngă el (era mai înaltă), Locusteanu uitase de agent şi se gîndea la un singur lucru : ce trebuia să facă de-acum încolo. Pe stradă (a zîmbit de cîteva ori în timp ce se plimba) el îşi închipuia ziua în care va ieşi împreună cu ea şi va fi văzut de toată lumea. Voia să-1 vadă cît mai multă lume şi pentru aceasta era destul să se ducă la club sau la restaurantul „Esmeralda". Altceva mu voia. Se gîndea cum va trebui s-o îmbrace pe Maria. „Azi e luni, început de săptămînă", se gîndi Locusteanu şi se opri îngîndurat în faţa casei părinteşti. începuse să se facă lumină puţină şi se porni un vînt rece si tăios. în biroul lui Conu Mihalachi era lumină ; prin uşa de sticlă ce despărţea sala rotundă, din mijlocul casei, de birou şi bibliotecă se vedeau, pentru că aici nul pătrunseseră încă razele slabe ale dimineţii, două sfeşnice cu luminării aprinse. Feciorul care îi deschisese ilui Emil Locusteanu nu ştia dacă stăpînul casei doarme sau nu, poate a uitat să stingă luminările ; nu îndrăznise să intre înăuntru. Emil crăpă încet uşa înaltă, vopsită alb, cu geamuri de cristal şi o perdea încreţită ; un miros puternic de fum de trabuc şi cafea îl izbi. Un bărbat în vîrstă, dar voinic, bine făcut, cu barba 94 OCTAVIAN PASCALUŢA neagră, şedea la biroul lung de stejar şi scria ; o măsuţă joasă, turcească "era trasă lingă birou şi pe ea era o spirtieră şi un ibric. — Te deranjez ? întrebă Emil. Ridicînd doar pentru o clipă privirea, apoi lăsînd-o în jos şi continu-înd să scrie, bătrînul răspunse: — Peste cîteva clipe nu mă mai vei deranja. Dar poţi să aştepţi şi aici... De altfel vreau să-ţi vorbesc. Trecuse o jumătate de ceas şi tatăl vitreg mai scria ; prin fereastra largă şi înaltă pătrundea, tot mai multă lumină şi luminările ardeau degeaba. Emil se ridică şi le stinse încet, una cîte una, suflînd de-aproape. — Tată, mi-e somn... Poate altă dată. Eu am intrat doar să văd ce faci..N-ai dormit toată noaptea ? — Nici tu n-ai dormit, zîmbi bărbatul şi se uită la Emil căutînd să ghicească ceva, dar era prea obosit şi renunţă. După clipa de încordare cînd voise să descopere el singur, fără să întrebe, ce i se întîmplase fiului, urmase o nepăsare deplină şi Conu Mihalachi aproape că uitase ce anume voise să spună. încreţi buzele nemulţumit şi întrebă: — Ce zi e astăzi ? — Luni. — Black monday... Se zice că nu e bine să porneşti undeva într-o luni sau să te apuci de ceva. Deşi se pare că toatei încep în ziua asta. — Pleci undeva, tată ? — A... nu. Am zis aşa... Acum îşi aduse aminte ce voise să spună şi continuă : — Uite ce... în ultima vreme n-am mai auzit de tine. Ce dumnezeu faci tu acum? L-am întrebat deunăzi pe colonel şi el n-a ştiut să-mi spună nimica... — Nimic deosebit... De fapt voiam să te întreb... Bătrînul îl întrerupse: — Vezi, aş vrea ca o bucată de timp să stai mai aproape de mine... Să nu mai umbli cu copoii aceia... lasă-i să se descurce singuri. Am să vorbesc cu colonelul. Pentru că, vezi, mă aştept la anumite lucruri, schimbări, în line e o chestiune mai complicată şi n-are rost să intrăm în amănunte. Situaţia noastră, vreau să zic a ţării şi a armatei este dezastruoasă, şi trebuie să găsim o ieşire... Şi asta cît mai urgent... Din vară o tot ducem aşa, asistăm pasiv, prosteşte la toată destrăbălarea care a început aici... Emil îl ascultă tăcut, dar Conu Mihalachi bănui că- fiul se gîndeşte la altceva şi asta îl enervă şi-1 făcu să ridice vocea : — De altfel tu ştii bine toate acestea... Dar nu ştii că aşa nu mai merge... Degeaba se încăpăţînează regina... Cu acest milion de soldaţi ruşi în ţară n-o scoatem la capăt... Apoi se linişti, coborî vocea, îl privi atent pe Emil şi-i spuse : —• Ştii ce făceam acum ? Am. răspuns la scrisoarea pe care mi-a trimis-o Marghiloman din Bucureşti. Şi i-am răspuns aşa cum se aştepta să-i răspund. Acum înţelegi ? De aceea ţi-am spus că de acum încolo să cauţi să te afli mai aproape de mine. Se pot petrece schimbări... şi, în fine... eşti destul de mare să pricepi... Iar acum lasă-mă, mai am de lucru... Cînd Emil ajunse la uşă, bătrînul îşi aduse aminte şi zise: •— Ascultă, de ce nu te-au făcut locotenent ? De oe ? Tot chestia aceea veche cu condamnatul ? Lasă, mă, prostiile... asta se făcea acum un secol, MOARTEA UNUI OM 95 nu mai e la modă. Auzi ? ! Am să-i vorbesc colonelului şi despre asta. Acum pleacă. Dar^Emil rămase în prag. —■ Tată, vreau să-ţi- cer să-mi dai nişte bani. i — Cit ? — Vreo patru mii — Două. — Mulţumesc. Rămas singur, Conu Mihalachi zîmbi, un zîmbet amar, nemulţumit. In ultima vreme n-avusese timp să se ocupe îndeaproape de Emil şi tot ce făcuse în legătură cu el, fu să intervină în primăvară să fie luat de pe front şi ataşat la unul din serviciile statului major din Iaşi. După aceea nu se mai gîndi să facă ceva pentru el, pentru că i se părea că toată luimea ştie că el este fiul, chiar dacă nu adevărat, al lui Mihalachi Locusteanu, şi asta era de ajuns ca la Iaşi, cel puţin, să-i meargă bine. Cînd Emil însă a început să-i vîneze împreună cu agenţii de la siguranţă pe politici, ceva a început să-1 supere. „E stupid, se gîndi el, trebuie să se termine o dată. Trebuie şi asta, dar s-o facă alţii... Cit e de neruşinat el, dar poartă numele meu... Trebuie să i se găsească ceva mai onorabil". Se gîndi şi la altceva, dar era un gînd tăinuit şi căuta totdeauna să-1 alunge şi niciodată nu-1 mărturisise altci/iva. Gîndul îi venise şi acum cînd petrecuse cu privirea pe tînărul care ieşise pe uşă. Simţea că nu va putea niciodată să-1 iubească cu adevărat, că totdeauna îl va nemulţumi tot ce făcea parte di)n înfăţişarea şi firea lui şi că nicodată nu va putea uita că nu avea un copil al lui. Omuleţul pipernicit, lovit de o groaznică lipsă a bărbăţiei, cu capul mare şi braţele lungi, cu buze subţiri şi palide care aproape totdeauna schiţau un zîmbet încrezut şi prostesc, avea mişcări moi şi încete, dar cîteodată parcă se strica ceva în mecanismul mişcărilor şi Emil avea gesturi repezite, caraghioase. „Cui naiba i-o fi semănînd ?" Mama lui Emil era o femeie frumoasă, pentru asta o şi luase. Iar Emil... „Eh! Ce să-i faci, se întîmplă". Se gîndea acum pentru ce i-o fi cerut Emil banii. „Iarăşi pentru dame, neputincios nenorocit, de bună seamă pentru asta. Iarăşi o fi voind să cucerească pe cea mai frumoasă... Dame îi trebuie ! Ptiu !" In camera sa, unde feciorul dereticase şi Tăcuse focul în sobă în timp ce el vorbea cu tatăl său vitreg, Emil petrecu o bună parte din zi. Răsfoise cîteva ziare străine. Aşa cum se înţeleseră noaptea, agentul de siguranţă veni la amiază. El fusese între timp lai Marele Cartier General şi anunţase că peste patru zile va fi efectuată o nouă razie, cu cîteva patrule, pe malul Prutului, în dreptul Unghenilor; raportul urma să-1 întocmească Emil Locusteanu. Nu terminase micul dejun şi-1 rugă pe agent să-1 aştepte. Pe o măsuţă trasă lîngă fotoliu era ciocolată fierbinte, eornuri proaspete, unt. Emil mînca fără să se grăbească, mestecînd încet şi privind în gol. Agentul îndrăzni : — Aşa dar veţi trece mai întîi la domnul maior ? Ar fi bine să ştie despre Iarca... Să fie incunoştiinţat chiar azi. —• Da, de sigur. Voi trece, spuse Locusteanu. — Şi încă ceva... Mă scuzaţi că v-o spun acum, domnule Emil, dar tocmai azi dimineaţă a trecut pe la mine omul care-mi poate da camera. 96 OCTAVIAN PASCALUŢA Vreau neapărat să mă mut... Dacă aţi putea să mă ajutaţi cu nişte bani... O mie de lei, să zicem. — Bine, bine, ai să-i capeţi chiar acum. Fericit, agentul căută să-i spună ceva plăcut tinărului. Zise încet: — Femeia este supravegheată tot timpul. Să n-aveţi nici o grijă. Locusteanu se încruntă, dar numai pentru o clipă, faţa lui avea ceva dintr-o mască nereuşită, caraghioasă, atunci cînd sprîncenele stufoase se strînseră deasupra nasului. El se ridică şi întinse agentului cîteva din bancnotele primite cu cîteva ceasuri înainte. înţelegerea dintre ei se făcuse dintr-o dată, în noaptea aceea, şi Emil Locusteanu nu se gîndise mult. De fapt nu se gîndea nici acum dacă făcuse bine. I se părea doar că descoperirea pe care o făcuse, femeia aceea frumoasă, răscumpăra totul, în primul rînd tovărăşia neplăcută pentru el, cu agentul. Acesta trebuia s-o aresteze pe Maria, iar el Emil să-i ajute să fugă şi s-o aducă la el. Totulj urma să se petreacă în timpul raziei pe care o vor face peste cîteva zile pe malul Prutului. Femeia îi va însoţi escortată, în vederea unor cercetări la faţa locului, acolo unde izbutise să fugă Petru Iarca. Peste cîteva zile, noaptea, pe cîmpia pustie, el îi va oferi acelei femei libertatea şi o va adăposti la el. Nu se gîndea decît la asta. — Cînd o arestezi ? îl întrebă pe agent. — Cred că mîine... Ştiţi, ea trebuie totuşi să cunoască ceva despre Iarca... Sînt sigur, si cred că îl aşteaptă... Poate punem mîna şi pe el... — Unde ? — Aici. — Aşa-a ? ! făcu Locusteanu. Apoi, după cîteva clipe: — Dă-1 naibii. Se duse în faţa oglinzii şi începu să se pieptene : pe capul lui mare, de o formă ciudată, părul se aşeza greu, stătea zburlit ca o perie. El îşi încreţi pleoapele; voi să vadă cum arată în vestonul nou pe care şi-1 pusese. Apoi se apucă de raport. In drum spre Marele cartier general, Locusteanu se duse mai întîi la comenduire, rămase puţin timp acolo, apoi trecu pe cealaltă parte a străzii la vitrinele Magazinului Central. Se uită la cîteva manechine cu rochii şi se gîndi care s-ar potrivi mai bine Măriei. Rochia în care O' văzuse aseară era ruptă şi veche şi poate nu avea alta. Zăbovi un timp în faţa vitrinei, căci magazinul era închis, apoi porni mai departe. îşi aminti că mai avea multe de făcut un ziua aceea, în primul rînd să pregătească odaia în care o va adăposti pe Maria. Alesese o casă veche de pe Păcurari, care era întotdeauna închiriată, dar acum două odăi stăteau libere. Casa era în grija mamei (făcea parte din zestrea ei) şi el trebuia să vorbească cu ea pentru cele două camere neooupate. Era îngrijorat că începea să uite cum arată Maria. Fu primit îndată de şeful lui direct, un maior mic şi gras cu faţa congestionată. Maiorul îl întrebă de sănătatea lui Conu Mihalachi şi apoi spuse grav, uitîndu-se drept la Emil ca să-i dea de înţeles că el ştie anumite lucruri. — Trebuie să fie foarte ocupat acum părintele matale... Ce să-i faci, treburi multe, răspundere mare... Ţara nu poate fi lăsată în voia soartei... Citi raportul întocmit de Locusteanu şi se încruntă. MOARTEA UNUI OM 97 — Domnule, chestiunea este privită aşa cum trebuie şi momentan,, măsura este potrivită, şi totuşi trebuie de-acum încolo să procedăm altfel. Dispoziţii în privinţa aceasta'vor fi date cit de curînd... Poate chiar zilele acestea, mîine sau poimîine. Maiorul îşi ţuguie buzele şi nu se putea şti dacă e supărat sau mulţumit. De cîte ori avea de-a face'cu el, Locusteanu căuta să-şi dea seama ce se petrece în mintea maiorului, dar i se părea greu şi lipsit de importanţă si el renunţa ; se părea că omul acela nu spune niciodată totul, că mai rămîne un'rest nedescoperit, dar că el are grijă ca existenţa acestui rest să fie bănuită : „Vezi bine, că nu ţi-am spus totul, că mai e ceva ce nu pot să-ţi spun", /Pe Locusteanu îl enerva asta. De fapt maiorul sp,uri:eia aproape în orice împrejurare totul, uneori chiar peste ceea ce putea şti, născocind. Cînd i-a spus lui Emil Locusteanu că anumite dispoziţii cu privire la măsurile împotriva agitatorilor politici vor fi date în zilele următoare, el născocise. Pînă în clipa aceea nu se gindise deloc la asta ; cînd îl văzu*pe Locusteanu în faţa sa, fără să-şi dea seama, o spuse. Pe urmă îi trecu prin minte că poate n-a făcut bine şi era nemulţumit. Cuvintele pe fcare le spusese ar fi putut ajunge în altă parte şi nu ştie cum ar fi fost primite. Conu Mihalachi îl va considera limbut. îl mai supără faptul că toate acestea se întîmplau din pricina omuleţului care stătea lîngă el uitîndu-se undeva în gol, sub picioare, cu o privire ştearsă. Locusteanu începu să zîmbească : — A venit în sfîrşit vremea... Am înţeles ce-aţi vrut să spuneţi, domnule maior. Asta o aşteaptă multă lume... Maiorul se mai linişti. „Nu este chiar atît de tîmpit mormolocul".. Locusteanu continuă : — Părerea mea este însă că toate se vor termina şi de la sine. Am citit azi dimineaţă cîteva ziare, ce-i drept nu prea proaspete, din occident, pe care le-a adus domnul V... Toate ştirile arată că în Rusia elementele extremiste, bolseviciste, pierd terenul şi vor îi anihilate-în scurtă vreme... însăşi populaţia este împotriva lor. Programul bolşeviciştilor, de care ne temem atîta, n-are nici un viitor... — O, bineînţeles... făcu maiorul. Locusteanu îl întrerupse. îşi aminti de cuvintele lui Conu Mihalachi" si le repetă : — Dar asta nu trebuie să ne împiedice să punem cît mai curînd capăt molimei din ţară... Revoluţionarii aceştia au început să-şi piardă capul şi acţionează disperat pînă îşi vpr fringe gîtul. E timpul să-i ajutăm să şi-t frîngă mai curînd... Vorbise ca un om care cunoştea multe şi în adîncime, şi vrea sa le lămurească altcuiva care nu le ştie atît de bine ca el. Maiorul se înfurie de-a binelea ; se stăpîni greu. în ultimele zile se vorbea tot mai insistent la Iaşi despre anumite acţiuni importante pe care începuse să le întreprindă Conu Mihalachi, în legătură cu tratativele cu nemţii. Maiorul simţea că aici se ascunde ceva serios, în care oamenii ca el nu sînt iniţiaţi niciodată, şi era ros de un simţămînt penibil de neputinţă. Era furios că „mormo-iocul" îi vorbise astfel. Ştia că trebuie să răspundă neapărat ceva şi nu găsea cuvintele. Netulburat, sublocotenentul continua : 7 — V. Romînească Nr. 10 .98 OCTAVIAN PASCALUŢA — într-o lună cel mult, se va lichida cu ultimele resturi. De altfel ei au început să fugă, simt, pe semne, că li se îneacă corabia... încheie nepăsător : — Iar T. stă bine închis. — Dumneata, domnule sublocotenent, eşti tînăr, îndrăzni în sfîrşit maiorul. în 1907 n-ai avut separe nici paisprezece ani, iar eu am avut mai mult şi am văzut. Şi atunci mi s-a părut că am terminat cu ei... Aşa se credea atunci. Emil tăcea. — In orice caz, (maiorul se ridică de pe scaun arătînd că vrea să încheie discuţia), chiar dacă dumneata vezi lucrurile oarecum altfel, ai grijă ca totul să meargă cum trebuie (maiorul puse degetul pe foaia cu raportul lui Locusteanu)... nu ca atunci... cu acela de la Paşcani... t Locusteanu se înroşi şi ochii lui avură o sclipire rea. — Dacă e adevărat, — urmă maiorul — că aţi dat de urma acelui grup, vă urez succes. Maiorul îşi dădu seama că cel căruia ii vorbeşte se stăpîneşte cu greu, lovit unde era mai sensibil, şi asta îl bucura. Locusteanu, care se ridicase şi el, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre uşă. — Stai, mai voiam să-ţi spun ceva. Aşadar, situaţia de-acum ne cere să procedăm altfel ca în trecut. N-are rost sa ne mai pierdem vremea cu oamenii aceştia ! Ai înţeles ? Locusteanu răspunse plictisit, cu jumătate de voce : — Am înţeles, domnule maior. — Oamenii aceştia sînt de fapt morţi, cu gîtul frînt, după cum ai spus şi dumneata. Ai înţeles ? încă o dată iţi urez succes. „Mormolocul, obraznicul !" se gîndi maiorul, după ce Locusteanu ieşise. „Vrea să facă neapărat carieră, şi pentru asta e bună şi slujba de copoi. Mai bine aşa decît pe front. Drace !" Era supărat din pricina celor întîmplate cu cîteva clipe înainte, şi pentru că în ultima vreme toate i-au mers prost. Colonelul era nemulţumit şi i-a amintit în ajun că nimic din cele promise n-au fost îndeplinite ; nimeni însă nu ştia mai bine decît el cît de greu era să zădărnicească activitatea subversivă care se întinsese pretutindeni. Ceea ce la început păruse destul de uşor devenea tot mai anevoios ; el singur cunoştea amănunţit situaţia, se zbătea să facă ceea ce era în puterile lui, şi drept răsplată observaţiile şi nemulţumirea şefilor. Toţi aveau părerile lor, dar numai el răminea să ducă treaba la capăt. Acum, pînă şi sublocotenentul acela nesuferit arătase că are şi el părerile lui. Maiorul înjură lung. Apoi deveni trist, cuprins de o resemnare amară, veche. In faţa lui, pe birou, erau cîteva dosare cu rapoarte şi procese verbale. îl cuprinse o neputinţă şi o silă nesfîrşită. „Pentru ce fac toate acestea ? se gîndi el. Pentru cine ? Eu nu voi ajunge niciodată acolo unde se află ei, cei sus puşi; ei n-o să mă lase, eu sînt bun numai pentru asta şi voi rămîne totdeauna aici". Pe urmă, în timp ce semna nişte hîrtii uită şi de asta ; rămăsese în el doar o ură nelămurită şi el continuă să lucreze cu înverşunare, obişnuita lui înverşunare, Ce părea că nu se topeşte niciodată, deşi el ştia că n-are nici un rost. După convorbirea cu maiorul, Locusteanu s-a dus să ia masa în oraş. "Ca de obicei a mîncat fără să se grăbească şi a citit cîteva ziare. Apoi s-a uitat la ceas şi s-a gîndit că la ora aceea marele Magazin Central trebuia MOARTEA UNUI OM 99 să fie deschis. Porni acolo şi cercetă raionul de rochii de gata şi de pantofi şi căută să-şi aducă aminte cît de înaltă şi cît de subţire este femeia la care se gîndea. Pentru că nu voia să plece fără să ia ceva, cumpără o pereche de ciorapi bărbăteşti. Apoi se duse (de data asta grăbit), să pregătească odaia pentru Măria. IV. In prima seară la Chişinău, Petru rămăsese pînă noaptea tîrziu cu Burt în odaia Vandei. Ea a adus din oraş bere şi Petru bău pe nerăsuflate cîteva pahare. Se uita. obosit la Burt şi la început vorbea.numai cînd era întrebat, şi atunci parcă în silă. Burt era mai voinic, cu faţa mare, dar cu ochii mult prea mici, de un albastru limpede, care aveau ceva şiret şi totodată blind. Lumina slabă şi galbenă a lămpii de gaz nu-i schimbase înfăţişarea ; Petru, cu1 faţa sa suptă părea neobişnuit de palid, cenuşiu, numai ochii îi luceau. — Mă, nu cumva eşti bolnav ? îl întrebă Burt. Petru îi răspunse nervos : — Nici o grijă. Nu mă ia dracul. Burt nu se dezvinovăţise. Ii spuse că n-a adus-o pe Maria pentru că a crezut că se va descurca singură, şi că-i pare rău acum că n-a făcut-o. Petru stătea cu'tcat, îşi lingea buzele uscate ; nu-1 mai întrebă nimic. Şi totuşi Burt, într-un fel, încercă să se dezvinovăţească : — Mă grăbeam atît de mult să ajung la Chilia... Trebuie să mă înţelegi. Ştii cît de important este să fiu acolo. — Ascultă, Burt, cîţi ani ai tu ? De mult voiam să te întreb. Burt nu se miră. — Patruzeci şi doi. — Eşti zdravăn se pare, ai să trăieşti mult. Oameni ca tine trăiesc mult. Spune-mi, ţie nu-ţi pare niciodată rău ? — Ce ? De ce să-mi pară rău ? — Că trec toate, trece viaţa şi noi n-apucăm s-o trăim. Nu se mai uita acum la Burt şi continuă mai mult pentru sine: —■ Ştii, să nu ajungem odată să ne pară rău, atunci ne vom scîrbi pentru totdeauna... — Ai mai vorbit aşa. Burt era uşor iritat. , Petru răspunsei îndată; puţin răstit la început, dar apoi liniştit şi resemnat. — Da, iam vorbit. Dar de data aceasta cred că e„. fără întoarcere. (Trase adînc aerul în piept şi se schimonosi, pe semne îl durea ceva în piept). Uite ce este, Ioane, eu nu-s supărat că nu te-ai ţinut de făgăduială. Mă gîndesc că şi fără asta ţi-aş fi spus ce aveam de spus. E mai bine să terminăm... adică tu, voi, să terminaţi cu mine... Vă las. E prea destul pentru mine. Petru închise ochii. — Nu e adevărat, zise Burt, încet, răspicat. — Ce nu este adevărat ? — Totul. Eşti furios că n-am adus-o pe Maria. Nu poţi să mi-o ierţi. Restul nu e adevărat. Tu nu poţi să faci ce-ai spus. . Se opri îngîndurat şi faţa lui arăta că vrea să mai spună ceva, dar aşteaptă mai întii să-i răspundă celălalt. Petru nu-i răspunse şi Burt îi zise scurt, fără să-1 privească, aproape nepăsător : 7 - 100 OCTAVIAN PASCALUŢA — Mîine trebuie să te întorci în tară. Mîine. Aşa a hotărît Comitetul acum cîteva ore. T. trebuie să ajungă la Chilia. Petru se strîmbă dureros : — Ascultă, Ioane, lasă-mă în pace. Se ridică şi scoase din dosul icoanei hîrtia. O puse în palmele mari ale lui Burt şi se culcă iarăşi. Burt nu se uită la hîrtie. — Uite-o. Şi cu asta să terminăm. Burt parcă nu-1 auzise. — Vei pleca cu un soldat rus, delegat al armatei a patra. Sprijin vei căpăta acolo, dacă va fi' nevoie. Trebuie cu orice preţ să-1 scoatem din închisoare pe T., dacă mai trăieşte. T. trebuie să ajungă la Chilia Burt încercă să zîmbească, dar ieşi ceva nedesluşit, trist. — îmi dau seama de ce comitetul te-a ales pe tine. Tu ai reuşit totdeauna... De fapt mă gîndeam să plec eu. Acum voi rămîne la Chilia veche, e multă treabă acolo- Ştii, se pare, că lucrurile vor merge bine... o parte-din vase au şi trecut de partea noastră... Ceea ce se va întîmpla la Chilia va hotărî multe. — Nu mă interesează, tăie Petru. Iarăşi Burt parcă nu-1 auzi. — Mai tîrziu poate vei veni şi tu la noi. Stii, cred că ceea ce se întîmpla acolo este hotărîtor. Petru îşi -descheie cămaşa, îi era cald. — Pentru tine totdeauna orice a fost hotărîtor. Apoi venea altceva... Fiecare zi putea să hotărască soarta revoluţiei... Burt îl ascultă atent, aşteptînd să mai' audă ceva, dar Petru tăcuse.. — Da. Aşa cred că este. — Treaba ta. — Noi încă nu ne dăm seama. AAă înţelegi ? Nici un răspuns din partea lui Petru. — Noi nu ne dăm încă seama că ceea ce urmărim este poate foarte departe... Gînd ne gîmdim la asta nu mai ştim ce să facem, de unde să începem... Dar totdeauna este ceva de făcut... Poate asta si este revoluţia. Oamenii se răzvrătesc pentru ceva foarte simplu şi apropiat de ei... Da, trebuie să crezi ca orice ai face are ceva mai mare însemnătate... Acum este Chilia şi eliberarea lui T. Pentru mine este destul. — Termină, Ioane. Nu mă interesează. -După o clipă de tăcere, Burt ridică vocea : — Ascultă Petru, lasă prostiile, eu te cunosc, eu nu pot să te cred... acum nu-i timp pentru asta. Maria... Petru se întoarse brusc spre el : — Las-o în pace pe Maria. — Ce-i cu tine ? — Ascultă, Burt, ai sictir I Burt îl privi uimit, dar faţa lui arăta aceeaşi blîndete da la început. — Aşa-a, Petru ? — întocmai, aşa cum ai auzit. Se cunoşteau de mult, de mai bine de zece ani, cînd Petru venise la Paşcani, mutat disciplinar de la depoul din Iaşi. Burt l-a luat ca ajutorul său ; tînărul era arţăgos şi la început nu plăcea nimănui. In iarna lui 1907' MOARTEA UNUI OM 101 n-a venit la lucru cîteva zi|!e ; mai tîrziu s-a aliat că le-a petrecut într-un sat nu departe de Paşcani, cu nevasta şefului depoului; acesta n-a bănuit niciodată nimic ştiindu-şi nevasta la părinţi. Cînd Burt 1-a mustrat, Petru, fără să se gîndească mult, 1-a înjurat. Altfel îşi vedea de treabă. Apoi în martie, in timpul răscoalei, au fost arestaţi amîndoi ca membri ai. partidului social-democrat şi pentru că făcuseră propagandă printre ţărani. In primăvara acelui an tatăl lui Petru Iarca a fost împuşcat lîngă Botoşani, la Ştefăneşti ; fusese dascăl de biserică şi se alăturase răzvrătiţilor. Burt a stat în închisoare mai mult decît Petru ; cînd peste doi ani s-au văzut, el şi-a dat seama că este legat de omul acela mai mult decît îşi închipuia. „Dacă ar fi să aleg între toţi, pe el l-aş aţlege ca cel mai aproape de mine, se gîndea Burt. Poate nu fac bine, deşi sînt sigur că în privinţa asta nu poţi greşi". Gîteodată Petru îl dezamăgea pe Burt, îl scotea din sărite cu încăpăţînarea lui, apoi, aproape de fiecare dată, se întîmpla ceva care îi uimea pe cei care îl cunoşteau. Petru parcă se juca cu toţi, în primul rînd cu Burt ; făcea ceva care era mult mai mult decît ceea ce aşteptau •ceilalţi de la el. Burt i-a mulţumit odată pentru că dusese la capăt un lucru foarte greu, pe care nimeni nu îndrăznise să i-1 ceară, şi asta, se pare, 1-a înfuriat pe Petru. Aşa a început să-1 cunoască mai bine. „Fără Petru mi-ar fi greu" era convingerea care se statornicise în Burt. „Dar asta se pare că îl supără, şi e mai bine să nu i-o spun niciodată". Burt se aştepta aproape totdeauna ca prietenul să facă ceva neprevăzut; dar acest ceva nu putea îi rău, ci dimpotrivă avea să-i mire pe cei care nu-1 cunoşteau deajuns. Numai că Burt nu ştia cîteodată unde se află acel hotar al neprevăzutului, unde pot începe şi unde pot sfîrşi faptele neaşteptate aa ceva adevărat si că nu avem dreptul să nesocotim..." Se opri la capătul ulicioarei, acolo unde trecea o stradă lungă si largă ce pornea de la gară şi se întindea pînă in inima oraşului. Erau aprinse cîteva felinare, şi se vedeau trecătorii, mai numeroşi decît în serile obişnuite, o coloană de militari în mantale lungi şi zgomotul bocancilor pe caldarîm! Lingă el, aproape de tot, trecură în goana cailor nişte cazaci ; caii si oamenii erau cenuşii şi păreau uzi. Petru se uită la cer şi văzu cîteva stele printre nori ; nu ploua. Cineva, nu prea departe de locul unde se afla, începu să strige ceva, apoi, alţii îl suiră pe un stîlp şi el vorbea răguşit şi în jurul lui se adunau oameni. Petru nu desluşea ce spune vorbitorul. El îşi aminti de clipa cînd o văzuse pe Vanda, în sala unde avusese loc adunarea, cum ea îl privea pe el, străină de tot ce,se întîmplă în jurul ei. îl cuprinse o mînie oarbă, nu putea să-şi dea seama din ce se uscase, dar o simţea cum creşte în el. „Eu puteam să nu ascult ce se vorbea acolo, însă ea, ea trebuia să asculte... ea nu avea dreptul să nu asculte", îi trecu prin minte. Undeva aproape o locomotivă şuieră lung. „Burt are dreptate. Viaţa, orice în viaţă, chiar şi ceea ce am căutat noi totdeauna, poate începe acum, în cliîpa asta... Nu trebuie decît să alegi... eşti liber să alegi ce vrei. Ceea ce faci acum, în clipa asta, hotărăşte totul...' Viaţa este o "libertate uriaşă şi ameninţătoare... prea multă libertate pentru un om." Grupul din jurul vorbitorului urcat pe stîlp se mărea. Ceata de cazaci călări fu înghiţită de întuneric. „Trăiască revoluţia muncitorilor, soldaţilor şi ţăranilor ! Trăiască revoluţia socialistă !" strigă răguşit omul pe care cădea'lumina uşoară MOARTEA UNUI OM 113 a felinarului. In urma lui, indată, şuieră iarăşi locomotiva. Petru tresări, îi era frig. Cineva trecu pe lîngă el şi-1 atinse cu cotul ; el stătea nemişcat. Avea ochii deschişi, dar vedea în faţa lui un nesfîrşit cîmp negru, cu pămîntul ca smoala, si de-acolo de la hotarul lui, unde era singur, deşi nu se simţea singur, n-ar fi vrut să se mişte. întinderea aceasta pe care o avea înaintea ochilor, îl avea numai pe el ; oricît ar îi mers n-ar fi ajuns la capătul ei ; ea putea să înghită orice. După cîtva timp se întoarse şi porni spre căsuţa Vandei. Mergea toarte încet si călca cu băgare de seamă ca să ocolească bîltoacele. — Vreau să te rog ceva, îi spuse Vandei. Plec la Iaşi. Daca burt nu mai e aici, spune cuiva la comitet... Am să fac ce mi-a spus Burt. El voi s-o ia de mină, dar ea, speriată, se dădu înapoi. — Acum dă-mi adresa aceea. — Nu şopti ea. Apoi, tot mai tare : Nu, nu, nu. Tu n-ai sa te mai întorci dacă pleci acum. Te vor ucide. Nu ! Destul ! Nu se poate. Ai şi tu dreptul la viaţă... El îi spuse la fel de liniştit: ! — Eu plec. Vanda încercă să rîdă, nu reuşi, se înroşi: \ — Aceea... ce-i acolo... ce te aşteaptă... e viaţă? ■ — Da. — Ha-ha-ha, izbucni. Era un rîs chinuit, isteric. Nu se mai trase înapoi din fata lui cînd el întinse iarăşi mîna, dar între ei erau cîţiva paşi. Ea rostea cuvintele înăbuşite, cu o altă voce : — Voi nu sînteţi oameni... Nu ştiţi să trăiţi... Aşa nu se poate... Aşa uitaţi ce este viaţa şi atunci nu mai cunoaşteţi nimic... nimic... Şi vreţi să prefaceţi totul... tu nu pleci pentru ea, pentru Maria... Eu ştiu. E altceva... Voi nu sînteţi oameni... Nici tu... — Ceva tu n-ai să înţelegi niciodată. Sîntem altfel. Cînd am încercat să mă opresc... n-am mai fost eu. Mi-am dat seama că altfel nu poate îi... că trebuie să fie cineva aşa ca noi. S-a întîmplat să fiu şi eu aşa... Nu poate să-mi pară rău sau nu. Aşa e. — Petru ! — Poate mi-e şi frică. Mi-e frică de pustiul pe care l-am simţit m mine, astăzi. Mi se pare că n-am să mai pot alege niciodată în viaţă. Vanda spuse răspicat: — Tu crezi că eu... — Cu tine e altceva. E de prisos să te judec. Tu te poţi opri, sau poţi să dai înapoi, şi rămîi om, trăieşti. Eu nu pot. Adevărul tău e altfel, nu-i pentru mine... — Te înşeli, te înşeli. Eşti orb ! ^ El surise trist. — Astăzi se înşeală foarte multă lume... şi totuşi revoluţia o fac oamenii... un mănunchi, apoi mai mulţi... Mulţi dintre ei fără să-şi dea seama... dar cu toţii, oameni cu faptele lor... Şi eu cred că pentru ea e nevoie mai întîi de noi... Aşa cum sîntem... Vanda îl întrerupse, nu mai era în stare să asculte : — Şi dacă... dacă n-ai să te mai întorci?... — Eu nu ţi-am spus că am să rămîn ca să mă întrebi astfel. , , • V. Romîneasca Nr. 10 114 OCTAV1AN PASCALUŢA tar* i iPnVIrea Spre e1' nu intelegea înca ce s-a întîmplat; buzele ii oc rnioCdU mu te — Ne-am înţeles ? adăugă el. Voi să iasă, dar se opri şi după o clipă de şovăială spuse • — îmi pare rau de ceea ce s-a întîmplat între noi... îmi pare rău pentru tine... pentru amîndoi... v — Petru ! miscnriănf i^^t^u ţ ™l}UTjk CU căr^ neputincioasă de a face o Zsun)S U r U'ribra de teamă şi îngrijorare pe care cu cîteva ceasuri in urma e o citise tăinuita in privirea ei, crescuse acum îngrozitor u^S!t!PS: ^ C0Pl6?eŞte t0tUl> 3 îiintei aflată si"g^ă Mr-un VI. învăi,,^°+P/e? T se, J"rncheiase ; 0 cea^ă neagră- aPoi trePtat cenuşie mai învaima totul ; trenul fusese o navă murdară şi agitată (şi somnul era chinuit in ea) care plutise m întuneric. înainte de zori, (pentru că apucase un XT aV -* mSfC se înfeP'ta ,sPre ■Romînia), Petru era iarăşi la Ungheni. Avea înaintea lui un sfert de ceas să aleagă : putea merge mai'departe cu trenul acela pînă la Iaşi sau Botoşani ; omul căruia trebuia să-i înlesnească fuga din închisoare era la Iaşi. „Burt zice că mă pricep la Zi*"?' ^ gîndi Petru. Am să ajung acolo unde trebuie. Poate mai bine pe jos . Şi el cobori la Ungheni. Pe peronul îngust, ud, luminat slab, de o lampa cu petrol, aştepta să vadă trenul pornit. Era un tren obişnuit din acelea ce treceau în fiecare zi pe linia aceea, cu vagoane în cafe călăto-îeaudeobicei soldaţi veniţi din permisie sau care îşi căutau unitatea ■ oameni mohoriţi de cele mai multe ori flămînzi, gata de ceartă. Asemenea trenuri se împotmoleau cîteodată o zi întreagă în vreo staţie; soldaţii coborau şi căutau mîncare, băutură şi tutun. In noaptea aceea însă, trenul de la Chişinău nu se oprise decît o singură dată şi pentru foarte scurt ump ; cîţiva soldaţi care coborîseră pentru apă rămăseseră în staţie şuieratul locomotivei acoperi strigătele lor deznădăjduite. Petru îi văzu fugind după n tunul vagon, dînd din mîini, pînă ieşiră din raza de lumină a gării şi-i înghiţi întunericul. Aproape nimeni nu dormise noaptea ■ se vorbea despre căderea guvernului provizoriu şi despre soviete ; oamenii se certau -un soldat mic şi slab, aproape de Ungheni, începu să cînte si ceilalţi tăcură. „De ce oare mi se pare trenul acesta neobişnuit, se gîndi Petru 'Este ca toate celelalte... La fel i-am auzit pe soldaţi 'vorbind si alte dăti ' Cîteodată vrem sa nu vedem ce se întîmplă în jurul nostru... oricît de însemnate ar h intimplanle. Ajungem să nu mai ştim ce este însemnat si ce nu este Dar pina la urma ne supunem celor ce se întîmplă în jurul nostru si sînt MOARTEA UNUI OM 115 mai puternice decît noi. Aceşti ostaşi vorbesc despre cele întîmplate, şi de-acum,încolo vor căuta să fie în miezul lor... Aşa sîntem cu toţii..." Trecuse un sîert de ceas şi trenul trebuia să pornească. Petru se urcă. „Nimic din ceea ce se întîmplă acum nu se mai poate opri... Chiar dacă trenul acesta ar pieri fără urmă, ar veni un altul cu aceeaşi oameni care cîntă, se ceartă, vorbesc despre ce se întîmplă şi pînă la urmă fac ca să se întîmple ceva." Ajunse în Iaşi la amiază. Baraca era dincolo de liniile triajului ; dreaptă şi lungă, împrejmuită de un gard de sîrmă, ea părea un vagon uriaş, cenuşiu, umflat de ploaie. Petru se lăsă jos şi trecu sub gard. înăuntrul barăcii nu era nimenii ; oamenii stăteau la masă într-un hambar aflat în altă parte a porţiunii împrejmuite. Plecase la masă şi plantonul. Petru era liniştit, ceia ce făcea părea că este foarte simplu şi uşor, lipsit de orice primejdie şi de aceia nu şovăia şi nu aştepta nimic, pentru că nu avea de ce. Mişcările erau fireşti (chiar atunci cînd trecuse sub gard) ca şi cum se pregătea pentru o pîndă de vînătoare. Dacă între timp s-ar fi ivit ceva care l-ar fi împiedicat să facă ce voia, el probabil s-ar îi încruntat înciudat, şi atît. Apoi, ar fi încercat din nou." în cîteva minute pot face totul, să mă îmbrac şi să iau arma, se gîndi el. Nici nu am mai mult de cîteva minute... Să nu întîrzie numai tovarăşul acela mic". Dar alungă gîndul. Avu puterea să-1 alunge. „Acum totul trebuie să meargă de la sine... Totul trebuie să se întîmple într-un singur fel". Cînd ieşi din locul împrejmuit un omuleţ îl aştepta dincolo de linii. Petru era acum cu o manta nouă pe el, luată de la corpul de gardă, şi cu o armă lungă, cu baionetă ; centura prea largă, atîrna trasă de cartuşierele grele. Omuleţul îl întrebă : — Aşadar mergi singur ? Mandatul de aducere e gata, pot să ţi-1 dau. Te-ai gîndit bine ? Petru voia să termine mai repede : — Dă-mi mandatul. Şi răsuceşte-mi iute o ţigară. Vreau să fumez. Nu trase decît citeva fumuri. — Rămîi cu bine. Omuleţul îl privi cum o luase grăbit spre oraş. Pe faţa lui era o nesfîrşită încordare şi tristeţe. El se străduia să înţeleagă ceva, dar simţea că pentru asta îi trebuie timp, că în clipa aceia nu poate decit să urmărească cu privirea pe bărbatul înalt şi slab, care cu cîteva clipe înainte îi vorbise şi îi ceruse o ţigară, şi care acum se îndepărtase aproape de tot şi abia se vedea. Nu se mai putu stăpîni, începu să tremure nervos. Peste un ceas trebuia să-i întîlnească pe amîndoi, pe T. şi pe Petru şi să-i ascundă. Tremurul nervos nu înceta, i se făcu greaţă. El se îndreptă spre gara de pasageri şi bău la cişmea mult, pînă i se făcu frig. N-avea ceas şi i se părea că timpul se scurge nemaipomenit de încet. Tot ce se întîmplă acum, ceia ce s-a şi întîmplat poate, Petru ii spusese în cîteva cuvinte, cu un ceas in urmă. El căută să-şi amintească acele cîteva cuvinte, pentru că atunci ascultase năucit, aproape fără să creadă, şi nici acum nu putea să creadă. „Ceea ce este greu şi hotărîtor se întîmplă neobişnuit de simplu. Sau nu se întîmplă deloc". Petru părea doar obosit, vorbea încet, şi se uita la cel care era în faţa lui fără să-1 vadă. 8' 116 OCTAVIAN PASCALUŢA In limp ce trecea prin curtea închisorii militare, însoţit de caporalul de schimb, Petru se uită înapoi spre căsuţa corpului de gardă- Din coş ieşea fum, se întindea, apăsat de ceaţă, peste acoperiş. „Parcă e ciupercă această căsuţă" se gîndi el. — Aveţi lemne de foc ? întrebă. Caporalul nu-i răspunse. Pe coridorul care ducea spre biroul comandantului paşii răsunară zgomotos, cu un ecou scurt şi puternic. Petru se uită la uşa vopsită alb, din capătul coridorului, pe care scria „cancelaria". „Alt birou nu cred că este, se gîndi el. Aici trebuie să fie". Intrară împreună şi Petru îşi încreţi pleoapele după întunericul din coridor ; în biroul comandantului era multă lumină, o fereastră înaltă ocupa aproape jumătate din peretele din fund. Pe comandant, aşezat cu spatele la fereastră, îl desluşi cu greu în prima clipă. Era un căpitan chel, proaspăt ras, fără mustaţă. Părea bine dispus şi-1 întrerupse pe caporal cînd acesta raportă despre soldatul trimis de serviciul de siguranţă de pe lîngă corpul III de armată. — Bine, bine... Aruncă o privire, asupra lui Petru. — Dă-mi mandatul. Petru îl scoase din manşeta mînecii şi i-1 întinse. Mandatul acesta îl ticluise cu un ceas înainte omuleţul ; un telefon pentru verificarea lui prăbuşea totul, însemna sfîrşitul. Petru era în faţa ferestrei, în plină lumină de care se simţea invadat, învăluit, înconjurat din toate părţile, puţind fi privit şi cercetat de oricine şi neputînd decît cu greu să vadă faţa celui dinaintea lui. Dar lumina! aceasta nu-1 stingherea, i se părea prietenoasă şi moale, şi atît de puternică încît reuşea să topească orice, să şteargă contururile, să fie ea totul. „Hîrtia nu cuprinde decît cîteva rînduri, se gîndi el. Probabil că o va citi repede". Dar simţea că ar putea să aştepte acum oricît, la fel de liniştit, în această lumină care îl învăluia. Caporalul de lîngă el era' răguşit, hîrîia, şi astja era singurul lucru care îl supăra. — Da, da, făcu ofiţerul şi bătu cu degetele în masă. Va să zică au treabă cu domnul T. Da, da... Palma lui acoperi hîrtia ; el n-o acoperise încet, ci brusc, ca o bătaie. Petru se uită la caporal, fără să vrea, parcă neavînd ce face; acesta avea o faţă care nu spunea nimic, un fel de încordare ,goală, de prisos ; se uita în spre comandant, aşteptînd ceva cu acea concentrare inutilă. Petru întoarse capul în clipa cînd căpitanul ridica palma şi citi mandatul din nou. „In clipa asta el poate să telefoneze, se gîndi el. Mai tîrzni nu va mai telefona". Lumina era la fel de puternică şi Petru nu încetase s-o simtă şi s-o guste : — Da, da, făcu din nou comandantul. Apoi, cu o voce ascuţită : Caporal, vei preda pe deţinutul T. Caporalul ascultă înţepenit comanda, cu aceeaşi expresie de încordare care căpătase acum ceva dintr-o neajutorare cu neputinţă de învins şi salută. Ieşiră amîndoi. Cînd i se păru că trecuse o jumătate de ceas şi Petru trebuia să fi ieşit de la închisoare împreună cu T, omuleţul pomi spre oraş, la locul de înfîlnire. MOARTEA UNUI OM 117 Timpul nu mai curgea pentru el atît de încet ca la început. „Poate e mai mult de un ceas de cînd a plecat" se gîndi el. Tremurul încetase, se simţea mai bine. îşi aprinse în siîrşit o ţigară. La cîţiva paşi îl văzu pe T. Era toarte palid, o faţă trasă de nesomn şi boală ; avea buzele uscate şi tuşea. Cînd omuleţul se apropie de el, T. zîmbi blind cu privirea. In jurul lor nu era nimeni. Pe malul drept al Prutului, la marginea toloacei cu micul cimitir, grupul condus de Emil Locusteanu ajunse noaptea. Au tras la căsuţa bă-trinului. înăuntru, in odaia scundă, sublocotenentul, Maria, agentul şi buldogul ; soldaţii rămăseseră în şură. Bătrînul a clipit neînţelegător şi a spus că n-o cunoaşte pe Maria atunci cînd au adus-o în lata lui ; l-au legat şi l-au aruncat în beci; apoi, în zori, agentul a coborît şi a început să-1 bată ; buldogul era la uşă şi mirîia nemulţumit. In timpul acela, cînd din beci răzbeau gemetele înăbuşite ale bătrînului, Locusteanu i-a spus Măriei că poate să fugă. îşi scosese chipiul şi se aşezase lîngă Maria pe patul jos al bătrînului ; astfel ea nu părea mai înaltă decît el. Ea îl asculta; puţin mirată, cu mîinile în poale, privindu-1 în faţă, mută şi imobilă ; o bertă cenuşie îi acoperea capul şi umerii ; ochii negri şi trişti nu clipeau. Locusteanu vorbea însufleţit şi convins. — Te duc cu automobilul pînă la Iaşi... Acolo te ascund un timp... am eu unde. Apoi zîmbi şi minţi : — Agentul n-o să ştie nimic, o să rămînă aici. Maria tăcea. — Pregăteşte-te. Ieşim împreună... cît mai sînt în beci... Voi spune că ai fugit peste Prut... El aştepta încordat; pe urmă, nervos, începu să tremure, îşi aprinse cu greu o ţigară. Se ridică de pe pat şi rămase în mijlocul odăii ; privirea îi era nestatornică, nu era în stare să se uite mult timp la femeia din faţa lui. îi era cald aproape de vatra fierbinte şi îşi desfăcu mantaua ; părul i se lipise de frunte şi capul lui neobişnuit de mare părea scos din apă. începu să vorbească repede, stîlcind şi înghiţind cuvintele, ca şi cum s-ar fi temut că nu va avea timp să termine ce avea de spus, sau nu va îi ascultat. — E o prostie, totul nu e decît o prostie... Se va sfîrşi ca un vis urit... îţi primejduieşti viaţa degeaba, absolut degeaba... N-are nici un rost să te legi de unul din ei... Continuă mai liniştit: — Aici în Romînia nu se va întîmplă niciodată ceea ce se întîmplă dincolo în Rusia... S-au luat măsuri... eu ştiu... şi se va pune capăt oricăror încercări de răzvrătire... Eu ştiu... Buzele femeii se mişcară pentru o clipă, tremurară ; Locusteanu se opri, aşteptînd, dar ea nu scoase nici un cuvînt. Atunci el fu gata să se apropie de ea, s-o zgîlţîie, s-o facă să vorbească ; o clipă stătu locului ne-hotărît; prin tăcerea ei lungă, neclintită (aşa fusese de cînd plecaseră din Iaşi), aşa cum îl privea cu un dispreţ liniştit şi trist, femeia îl întărită, îl făcea să-şi piardă cumpătul, şi el simţea tot mai mult că nu este în stare să schimbe ceva. I se păru că în tot ce pregătise, ceva a fost gîndit greşit 118 OCTAVIAN PASCALUŢA şi ii fu ciudă pe el Însuşi că nu prevăzuse şi se încrezuse prosteşte în ceea ce vedea acum aproape prăbuşit. Simţea nevoia să înfrunte ceva, nici el nu ştia ce, şi nu avea înaintea lui decît muţenia ei. iŞi această înfruntare, pe care începea s-o dorească trebuia să aibă loc acum, în clipa aceea, căci mai tîrziu totul ar fi fost zadarnic. întoarcerea la Iaşi altfel de cum şi-o închipuise, şi tot ce pregătise acolo, avea să pară ceva caraghios, care_se va afla şi el va fi luat in rîs ; gîndul la o astfel de întoarcere îl înnebunea. Ar fi putut să se răzbune acum pe loc, uitînd totul, întîmplarea ce devenea penibilă ; pentru asta trebuia să renunţe la ea, şi în clipa'aceea i se păru că poate să renunţe ; trebuia îndrăzneală, şi el credea că o are. Dar fu o îndrăzneală măruntă, gata să dea înapoi, să se prefacă în altceva, mi ceva jalnic, o laşitate respingătoare ce aşteaptă un cîştig viclean, o aşteptare neliniştită şi timorată. Sublocotenentul spuse încet, aşa cum ar fi împărtăşit o taină, şi se strădui s-o spună trist, resemnat, ridicîndu-se deasupra cuvintelor, dar ţi-nînd totuşi la greutatea lor, ca şi cum în parte i-ar fi aparţinut. îşi lăsase bărbia în pieptul lui mic şi îngust, şi se părea că, prea greu şi mare, capul s-a aplecat de la sine. — Nici unul dintre ei nu va scăpa... Vor fi prinşi şi ucişi toţi... E 6 chestiune de salubritate socială. Aici la noi, ceea ce încearcă ei este în zadar... Niciodată, nimic nu se va întîmplă... înţelegi ? Maria tăcea. — Pe tine te aşteaptă viaţa... Orice femeie frumoasă are dreptul la o viaţă frumoasă. Eu înţeleg asta, o ! dacă ai şti cît de bine înţeleg... Eu sînt om. îţi vreau numai binele. Este ruşinos, este absurd că te-ai încurcat cu una din lepădăturile astea... Ea se ridică şi înainte de a se apropia de Locusteanu îl privi cîteva clipe. Faţa ei smeadă, cu pielea străvezie părea la fel de tristă şi; liniştită ca la început ; nici nu se putea citi mînie pe ea ; berta îi alunecase pe umeri şi ea îşi lăsă capul pe spate ; sub fruntea palidă ardeau numai ochii. Era la mai puţîn de un pas de Locusteanu, mai înaltă decît el ; în clipa în care el ridică privirea, ea îl scuipă în faţă. Agentul se întorsese din beci ; era asudat şi nervos. Buldogul stătea în spatele lui, cu colţii dezgoliţi, lingîndu-şi plictisit botul negru. — E un diavol bătrîn... Unii oameni se smintesc la bătrîneţe... parcă-i de lemn. Mi-a spus cineva că insectele n-au nervi şi poţi să le tai în bucăţele şi nu simt nimica... Se uită la sublocotenent şi-1 văzu palid, cu privirea fixă, genunchii îi tremurau şi parcă nu auzea nimic din ce era în jurul lui. Femeia era întoarsă cu faţa la vatră. Agentul tuşi stingherit, aşteptă o clipă, apoi continuă : — A spus că nu ştie nimic. M-a rugat să nu-1 înjur... Sînt sigur că adăposteşte politici... E o canalie bătrînă... Dar din aceştia este foarte greu să scoţi ceva... Pînă la urmă însă o să aflăm. El ţine totdeauna pregătită o barcă... Locul de aici e foarte potrivit, aproape de vad... Se auzi mfrîitul cîinelui, apoi o bătaie în uşă. Unul din soldaţii care stăteau în şură îşi băgă capul înăuntru. — DomTocoteuent... Un om se îndreaptă încoace. MOARTEA UNUI OM 119 Bra dimineaţă, aşa cel puţin i se părea lui1 Petru. Pe drum de la Iaşi mîncase cîteva bucăţi de zahăr luate de la femeia la care stătea Maria. Ii era sete, un gust dulceag în gură. Voise să bea dintr-o fîntînă cu apă sălcie, dar se răzgîndise. Picioarele îi erau ude şi îngheţate. „Ar fi trebuit să aştept pînă se face seară, se gîndi el, era poate mai bine. Dar Maria poate să plece... Mă aşteaptă poate... Acum mă voi odihni la bătrîn. Trebuie să mă odihnesc". Ceva dureros se strînsese în el ; părea să fie o amintire şi era totuşi altceva, ceva la care nu se gîndise niciodată atît! de intens, şi care nu ţinea de trecut, ci numai de clipa de faţă. Totul se aduna într-un singur punct, lăsînd în urmă loc gol, şi amintirile, adevăratele amintiri, se1 topeau. Trecutul, nici un singur crîmpei din el, nu mai exista. Poate am s-o întîlnesc aici. De ce n-am găsit-o la Iaşi ? De ce femeia aceia nu mi-a spus nimic despre ea" îi stăruia în minte. „Ah, dacă bătrînul o adăposteşte am să-i fac tot ce doreşte, am să cînt psalmi împreună cu el." Se opri şi închise ochii ; dacă l-ar fi strigat cineva din urmă n-ar fi întors capul. Se sili să se gîndească la altceva, la ce va mai face în ziua aceia, dar treceau clipele şi mintea lui era neputincioasă să limpezească ceva. „Am făcut totul... Am făcut tot ce-am putut... Burt va fi mulţumit. I-am spus lui T. despre răscoala de pe Dumăre şi despre ce s-a întîmplat în Rusia. Acum e bine". Gîndul se întoarse apoi iarăşi de unde pornise, la acel punct dureros care aduna totul. „Vreau s-o văd pe Maria... Să uit tot ce s-a întîmplat. Vreau s-o văd pe ea". Petru deschise ochii şi se îndreptă spre casa bătrînului. Mergea repede, cu paşi lungi, de om înalt şi slab. Soarele ieşise între timp şi deoarece el mergea spre miazăzi razele îl loveau drept în faţă. Pămîntul pe care călca era ud după o ploaie de cîteva zile şi se ridica din el un abur uşor şi străveziu ; pe-alocuri mai erau smocuri de iarbă de un verde proaspăt şi lucios ; cerul numai înspre miazănoapte mai era acoperit de nori. „Poate e altcineva acolo", îi fulgeră lui Petru prin minte. Căsuţa bătrînului, pe buza rîpei, se vedea acum în întregime, cu acoperiş cenuşiu de draniţă şi pereţii daţi cu var în care se pusese multă sineală aşa că păreau albaştri. Niciodată nu văzuse atît de limpede căsuţa aceea ; in aerul curat, spălat de ploaie, părea desenată pe ceva transparent, cu culori vii ; căsuţa semăna cu toate casele de la ţară, de la cîmpie, cu cele din satul lui, şi numai pe lîngă ea, în ogradă, lipseau oamenii şi dobitoacele. Din coş se ridica încet, luată apoi de vîntul slab, o,şuviţă subţire de fum. Petru răsuflă adînc şi se opri o clipă înainte de a intra în ogradă. Atunci din casă ieşi Locusteanu, drept spre el. Era fără manta, cu capul descoperit. O mînă îi atîrna în jos, adusă puţin în spate, stringînd pistolul. Mai era palid, cu buzele fără sînge, şi clipea des ; i se întinsese parcă gitul şi capul părea şi mai mare. Locusteanu se opri în mijlocul curţii pustii. — Te aşteptam, domnule Iarca. Ne reîntoarcem totdeauna. Te aştept de azi noapte. Pofteşte. Petru îşi muşcă buzele, stătu o clipă pe gînduri, apoi înainta. Era liniştit. Locusteanu ezită, se dădu un pas înapoi. — Eu nu mă aşteptam să te întîlnesc, domnule sublocotenent. îmi pare rău. N-am timp -acuma. Mai făcu un pas ; erau faţă în faţă, foarte aproape. — Eşti temerar, domnule Iarca. 120 OCTAVIAN PASCALUŢA Petru zîmbi. „încă cîteva clipe trebuie să-1 ţin de vorbă", se gîndi el „Altceva nu-mi rămîne de făcut." —- Ultima oară ne-am întîlnit tot pe un cîmp şi tot singuri... Dar atunci nu era soare, nu era aşa de frumos... Păcat că sub soarele acesta te întîlnese pe dumneata... Dar vezi, în viaţă nu se întîmplă altfel... In clipa aceea se aplecă fulgerător şi prinse stingă lui Locusteanu, începu s-o strîngă cu putere deasupra încheieturii pînă cînd acesta lăsă pistolul să cadă pe pămînt. Locusteanu nici nu gemu; era alb ca varul şi părea ţeapăn. Pistolul căzuse într-o mică băltoacă şi fu acoperit de apă. Cineva strigă şi uşa casei se deschise brusc ; ieşi buldogul, dar nu se năpusti asupra lui Petrru, ci merse greoi, fără să se grăbească şi fără să midie, pînă ajunse la .cei doi ; abia atunci sări şi-1 apucă pe Petru de cot. înainte de a simţi durerea, Petru se gîndi „Nu'ştiu de ce aceşti cîini apucă totdeauna de cot... ca să ajungă mai uşor la gît". Apoi fu tras la pămînt şi alunecă. Buldogul părea mulţumit, nu-şi descleşta colţii, stătea nemişcat pe trupul prăbuşit. „Se pare că nu mai e nimic de făcut", se gîndi Petru. Locusteanu strigă răguşit spre uşa deschisă : — Să nu iasă nimeni afară. Ţineţi-o; pe femeia aceia ! Se aplecă şi ridică pistolul. Petru nu mai simţea nimic ; nu încercă să-şi scoată braţul din colţii buldogului care îl apăsa cu greutatea lui. Lumina puternică a' soarelui îngăduia să vezi totul în jur, casa şi cîmpia întinsă. Dar deasupra lui era o bucată mare de cer senin şi el stătea lungit cu faţa în sus şi nu vedea decit cerul. Din casă se auzi un plînset de femeie. Locusteanu trase ; se auzi un zgomot sec şi el trase a doua oară. Tremura şi fruntea îi era brobonită de sudoare.' Glontele atinse fruntea lui Petru. Buldogul îşi descleşta colţii şi se uită mulţumit la cel care stătea în picioare deasupra trupului neînsufleţit. Maria se smulse din casă. Lăsată în genunchi lîngă Petru, îl privea tăcută ; nu mai plîngea. Apoi cu palma ei moale ii închise ochii care priveau spre cer. AL ANDRITOIU PLOI Visam ca-n orientu-ndepărtat în insule bogate-n crizanteme o toamnă să trăiesc măcar, plimbat de ale visurilor dulci trireme încet pe Oceanul Pacific — şi-n limpezile ploi torenţiale spre boltă fruntea albă să-mi ridic să mi-o sărute boabele ovale, rotunzii stropi. Şi-aşa, cu părul ud, cu-obraji jilavi, cu iîmpla-nrourată plutind la ţarinii Asiei să-aud cum mă salută păsărimea toată. Să fiu ca un copac sfinţit de ploi, ca un tufar cu frunze botezate, să mă usuc la soare-ncins apoi lungit peste nisipuri fulgerate. Dar nu se poate. Inspăimîntăior vin ploile din zările lascive în Orientul depărtat. Şi dor şi rod în carne, radioactive. Cresc flori de cancer negre unde-au pus pecetea lor în aer molipsită, de ele omul tremură ascuns fugind de ploaie ca de dinamită. Frumoase ploi cu farmecul ucis voi molimă — să nu-mi ieşiţi în cale sub duşul vostru nici măcar in vis nu mă mai plimb sub zări orientale. Să nu v-apropiaţi de-avutul meu, de griul meu, de leneşa-mi secară, — de cerul toamnei mele trist şi greu de veselul meu cer de primăvară! AL. ANDRIŢOIU Frumoase ploi contaminate, scris e-n legea lumii să nu se întîmple ca-al vostru ropot tragic si proscris sa um trezească spaime lungi în tîm tu lupt ca peste ţară, peste noi ' să cadă limpezi şi fecunde-ntr-una numai aceste legănate ploi sub care mişcă, fericită, huma LIMPEZIREA (alegorie) Mări triste, leneşe, simţeam în mine zăcea în mine lacul asfa/tit cu apele bolnave si saline jumate mort, jumate adormit. De-au dat cu piatră-n el, plutea pierdută chiar piatra peste sărurile mele • părea uşoară piatra ca o plută ' căci apele erau cu mult mai grele. Dormea de smoală ostenitul val ne-mprefmuit de ierburi mici de floare — Numai o salcie ttnjea pe mal şi-aceia plîngătoare. Dar într-o zi-n străfundul mării moarte al lacului salin şi asfaltit vibrară cald ca doinele pe coarde izvoare noi. Şi lacu-a tresărit. In pînze clare se stratificară tn mine ape luminoase, pure, căzu pe prund a sărilor povară şt valul sprinten clipoci uşure. Căzu şi luna-n unde, răsfăţată şi stele-n suprafeţe străluciră, ' şi-o muzică se auzi, curată ca pe-o de preţ eoliană liră. De-au dat cu piatră, piatra jucăuşă rostogolită se ducea la fund, şi peştii vineţii ca o brîndusă se căutau, cu gingăşii, pe prund. Şi cei care priveau uimiţi in apă credeau că nu văd apă ci lumini LIMPEZIREA sau diamante, fără să priceapă minunea de sub sălcii şi arini. Acesta sint. Trăit-am limpezirea Ci totuşi nevoind să uit să plîng, păstrează-asfatt şi săruri amintirea pe undeva-n adine. DIMOS REA DIS FEREASTRA CARE S*A DESCHIS. Tăcut, Golful Finic şi-nclină c„ ,„ , , , , albastrul grumaz Săruta palatul cel nou 1/ , Pe pantofii de-atlas. Vast, rtsul lui Petru răsună-n t • ■ .. , , boltite-ncăperi i rimişu (sosiţi din ţări mari t „~ , cu oculte puteri) înalţă paharul, pe rînd, c. , după rang, etichete, Şt-s ţepeni, ca puşi în ţăruşi r. „ , sau vîriţi în corsete. Dar Petru, ti bate sfătos şi glumeţ, peste umăr. Palatul e gata n„ , feresirele-s toate la număr. Păcat ca sînt prinse tn scîriduri... n . n , . , aici ceva şchioapătâ, Deci Petru izbeşte cu pumnul in şipcă , . „ şi capătă Lumina-n palat. Hohoteşte, clipeşte din pleoapă, Şi rtde şi Finicul golf t „ in mustaţa-i de apă ...„înspre Europa 1 (seniori tălmăciţi dumneavoastră ) In clipa aceasta deschid, larg de tot, c. , o fereastră..." Şi nu au ştiut că fereastra . „ , . "tn am' ce-or să vină Avea sa trimeată chiar ea Europei lumină! PEISAJ RUS 125 PEISAJ RUS 'Mestecenii cresc argintii, în crtnguri subţiri şi bălane. Penelul pictează aci dungi lungi fc> fc> străvezii filigrame Prin fum tremurîudu-şi mirajul, nălucile-ncearcă să suie, dar rîul cu apă verzuie, e-o fundă, ce leagă întreg peisajul. RECULEGERE Tăceţi Să privim mormintele, florile, Şi fiece nume să-l desluşim gravi! Azi cerul şi-a înmuiat culorile pentru penelul atitor zugravi... Vaniuşa... Volodea... Tamara Tăceţi să aprindem ţigara să lăsăm numai vîntul s-alinte cu pas şi cu glas de părinte mormîntul atîtor morminte. Să lăsăm numai vîntul să-şi spună cuvîntul s-aducă din lume solie fierbinte. Nadejda... Nikiia... Serghei Tăceţi Lăsaţi florilor poveştile ei Ea vă va spune de ţar, despre cnut şi despre culaci Tăceţi... Nume cresc în copaci In fiece trunchi au crescut, s-au săpat cu lacrima ochilor s-au adăpat au sorbit dintr-un roşu ocean Tăceţi... Nikiia... Andrhpşa... Ivan. In romîneşte de Mioara Cremene GEORGE DEMETRU pan CUVINTE UNGĂ SAHARA ALGER A colo nisipul e jar — spinii sini spade ; Mediterana le chită, le înalţă arcade. Acolo sufletele s'tnt stronţiu, inimile sini Jurăminte; şi eu ca talazuri/e vreau să le c'tnt... Tn Casbah, pe treptele roase de paşii Eroilor, poartă grija mitralierelor laşii. Departe-ntre dune Începe să tune; Vulcanul nu-i stins. Erupe catran. Va fi oare arsă o neagră Jeanne d'Arc în O ran ? Cîntaţi cu mine ; imnul să irumpă; e ora Pe Rillimangiaro să urce aurora... AŞA Văd înaintea mea (şi-n somn) un pămînt cu dune de brumată lumină — palmieri bălrîni le alină dogorite; eu le-nţeleg tristeţea doar după vini Au fost şi sînt pămînt uri vii ucise cînd le-au prins în căpestre de furtună •— le-auzi cum din bijuterii de lanţuri sună, pustiite ca bogate corăbii, prin piraterii. Pornirăm într-acolo văzul nostru clar — să pornească şi porumbelul; un nou Roland, cu pădurea din Birnam, ca un ecou ar bort nd poezia păcii, alb nenufar... VALERIC! GORUNESCU OCTOMBRIE PESTE HOLDE Va, ■a ştie un cîntec despre Octombrie Cînd păţeşte uşor frunza salcîmitor rari Şi se apleacă holdele chemînd secerătorii. Un cîntec despre Octombrie se împlineşte in vii, se presimte in graba cu care găsesc lanul combinele. Nu ştii bine ce arde, ce încinge satele — dogoarea maternă a şesurilor însetate, dragostea pentru fiecare spic a ţăranilor, sau mîndria, o mîndrie răspicată ca Dunărea, a acestor oameni legănaţi de Octombrie ? Octombrie cu rubaşca roşie şi braţele pline de snopi a călcat în picioare catastiful conacelor prinzînd să joace în colb, voiniceşte. Octombrie venea de departe, dintr-o ţară a zorilor tineri ; cojanii mustăcioşi i-au tăiat mămăliga cu aţă curată şi i-au dat lingură nouă de lemn, pentru ciorbă. Avea Octombrie iezere limpezi în ochi, însă fulgere în vorba ce spăla ca ploile bulboace înviorînd cicorile prizărite în inimi şi trăgînd de păr toate nădejdile, ta lumină. Vara ştie un cîntec despre Octombrie, un cîntec vast şi auriu, ca tarlalele, un cîntec ce umple buncărele cu pline nouă, ce gîdilă cu. hedere fluierele zvelte ale spicelor numărînd pînă la ultimul bob zestrea ţării. Unii ţărani, mai tari de ureche, ies numai noaptea în crîng, cînd e lună : chită şi acolo toate privighetorile despre Octombrie, luna e ca o bonetă de matroz căzută de pe Aurora şi plopii par santinele în faţa Palatului de Iarnă. Ţăranii ştiu ceva vag despre toate acestea — aud însă glasul dulce, de luntraş, al lui Octombrie, îi văd pletele bălaie căzute în lacuri. Chiotul lui trezitor cheamă cu gîrlele. VALERIU GORUNESCU Intră tn inimi un surîs, ca o bucurie de nuntă şi paşii te mină singuri spre colectivă : —- Preşedinte, uite, am încropit azi noapte cu nevasta cererea asta ! Vara ştie un cîntec despre Octombrie, plin de pleavă, cu boabe de aur; un cîntec ce aleargă-n vîrtejuri albastre, înrudit cu cerul şi cu ogoarele neistovite — cîntec de sate multe, de zboruri multe, de combine şi silozuri, de batoze ce şi-au pierdut somnul. S-a suit Octombrie pe şirele înalte şi ne face semn cu mîna lui tare. Stă tînărul Octombrie cu pieptul în soare, cu şuviţele-n vînt, neînfrînt. Şi priveşte de acolo întregul pămînt. ion gheorghe DESPĂRŢIRE M-as bucura pe-ascuns uăzîndu-te Că plingi Dar nu pot fi măcar în glumă ticălos. De-aceea rogu-te să mă alungi Ca eu să plec şoptind cu ochii-n jos : Destul că toţi ai mei şi-au alungai Iubirile, pentru pămînt, în lume — Să fiu eu singurul ce s-a legat De toate dragostele fără nume. Să fiu şi eu luat acum cu pietre, Să zbor ca pasărea din ram în ram După statornicia unei vetre Pe care niciodată poate n-o s-o am... Rămînă-mi doar măreaţa mîngîiere Că înc-o floare a iubirii s-a albit Că chipul meu care cu timpul piere Va sta pe înc-o piatră roşie scobit. Plămînă-mi dară înc-o fericire De-a fi putui să mai iubesc o fată Pin-am plutit ca firul de subţire Purtat sub cer în boarea ei ciudată Mă rog numai ca şi de-aici-nainte Să ard cu-aceleaşi albe vîlvătăi Şi-acelaş har să-mi pice pe cuvinte Cum mi-a picat cînd am vorbit de paşii tăi. DUMINICI TRISTE Cine mi-a ursit duminicile triste, Sufletu-mi să prindâ-n lacrimi de blesteme Zbaterea năpraznicei batiste A iubirilor pierdute prea devreme ? 9 — V. Romînească Nr. 10 ION GHEORGHE Las'că ştiu eu cine m-a ursit aşa ' Ştiu, iubirea mamei prea din timp culeasă Ca un măr ce-abia se înrosa A fost dusă-n hohote de plîns de-acasă Ştiu că-ntr-o duminică tirind de zestre Mama s-a suit ca zina-n sanie, Plînsă-amar de zurgălăii la căpestre In cădelniţare stranie. Flutura zăpada albele batiste Căii de la început pierdute, Şi ursind copiilor duminici triste Şi priviri ca zarea-n gheaţă mohorîte... Ştiu că tata, de bunica îndemnat, Şi de dorul de pămînt plecă de noapte Şi-a adus ca nici-un fiu de împărat Rodia iubirilor necoapte. Port acum blestemu-acetei despărţiri Prea din timp şi cu de-a sila făptuite Să-mi trăiesc iubirile din amintiri Ne avute şi în suflet chinuite I Tu, cu zîmbetul de ce mi-ai fluturat A^ sfială şi îmbrăţişări nehotărîte, Cînd veneau spre curcubeul fulgerat Al iubirii de la început pierdute ? DRAGOSTE Pentru ce-ţi ţrămînţi boneta-n mîini Şi priveşti spre apa morţilor ce sare Precum aburul abia răscoaptei plini Peste brazde, şi ciulinii sirînşi sub zare, Frate-al meu ce mii acele pluguri-şir Cum cocoarele prin norii de răzoare ? Ştiu ! la vîrsta noastră, nu mă mir Dragostele vin fulgerătoare. Inima cu botul umed şi plăpînd Sare-n piept să-l spargă, ne-ncăpînd în ea. şt se rasuceşte-n noi amar gemînd Către ceea ce oricum îi trebuia. E ursita noastră, poate prea nedreaptă Dacă inima se-neacă-aşa de singe Cînd aceea aşteptată nu ne-aşteaptă — Şi de care n-avem cui ne plînge. DRAGOSTE 131 Noi flăcău ce-am fugit de haturi Rar găsim şi fete ce-ar fugi cu noi. Sîntem prea copii şi sîntem şi prea maturi Să ne-ntoarcem înapoi. Trebuie de-aceea să tocim cărări Sîngerînd de multe ori spre-o fată S-o furăm din casa vechii depărtări, Nouă, noi să-i spunem că ne-a fost lăsată, Numai nouă că ne-au fost sortite Zîmbetele ei din calde m'mgîieri, C-avem sufletul asemeni ţarinei pornite Peste haturi, spre iubiri cum n-au fost ieri. MAREA REVOLUŢIE ŞI CULTURA andrei băle an u LENIN ŞI CONSTRUIREA ÎN ADÎNCIME A CULTURII SOCIALISTE Trăim în secolul vitezei. Avionul depăşeşte iuţeala sunetului. Telefonul şi telegraful ating iuţeala gîndului. Gîndul omenesc, el însuşi, aleargă parcă mai vertiginos. Azi pînă şi visătorii se grăbesc să-şi vadă visurile împlinite. Este inevitabilă o accelerare a proceselor sociale, ca urmare a ritmului mai impetuos de perfecţionare a tehnicii şi a mijloacelor mai rapide de comunicaţie, de informare, de transmitere a ideilor şi de acţiune Aceste împrejurări au facilitat şi ele, fireşte, realizarea în numai 40 de ani a celei mai uriaşe cotituri revoluţionare din istorie, consolidarea revoluţiei şi lărgirea ei pe suprafaţa globului, cu o repeziciune fără precedent. Ţinînd seama de această împrejurare adevăratul conducător de mase va proceda sprinten şi prompt, cu îndrăzneală şi hotărîre, asigurînidu-se totodată împotriva tendinţelor nocive pe care le poartă în sine ori ce avantaj — în cazul de faţă contra pripelii şi improvizaţiei. Va şti, cu alte cuvinte, să aplice o maximă înţeleaDtă, grăbindu-se încet. însuşirea mai sus arătată era proprie în cel mai înalt grad lui Lenin şi ea străbate multe din sfaturile şi principiile călăuzitoare pe care genialul marxist le-a lăsat partidului său. Este necesar să ne amintim de ele, să le subliniem şi să le analizăm conţinutul deoarece — printre alte motive — revoluţia socialistă se desfăşoară cu participarea unei însemnate categorii de intelectuali mic-burghezi şi în condiţiile unei puternice influenţe a educaţiei mic-burgheze asupra maselor muncitoare. Iar mica burghezie şi mentalitatea mic-bur-gheză generează pe de o parte nehotă-rîre, lîncezeală, teamă de a se angaja, pe de altă parte nerăbdarea de a ajunge la capătul drumului sărind etapele, zorul de a se apuca de prea multe odată, pretenţia de a fi scutit de greutăţile inerente, lipsa consecvenţei şi tenacităţii pe care le cere o transformare temeinică, descurajarea zgomotoasă atunci cînd rezultatele nu dau< satisfacţie imediată şi totală. Alunecarea de la o extremă la alta este inevitabilă. Cine păstrează o concepţie fantezistă şi naivă despre revoluţie, uitînd că ea a fost asemănată de clasicii marxismului cu o naştere îndelungată şi dureroasă, se poate pomeni curînd dezamăgit şi dezorientat. Asemenea fenomene se constată adeseori în perioada construcţiei şi înaintării cultural-economice a revoluţiei socialiste. Cucerirea puterii politice de către proletariat reprezintă (mai exact spus: a reprezentat în toate cazurile cunoscute pînă acum) un act energic şi spectaculos, săvîrşit sub incandescenţa momentului politic corespunzător. După aceasta însă, începe o perioadă mai puţin spectaculoasă dar nu mai puţin încordată, o perioadă în care dezvoltarea se face cu paşi mai puţin vizibili, o etapă cînd ies la iveală zecile de neajunsuri agasante, pe LENIN Şl CONSTRUIREA IN ADINCIME A CULTURII SOCIALISTE 133 care nimeni nu le ia în seamă în clipele de suprem avint şi patos al atacului. Acum se cere mai mult calm, mai multă stăruinţă şi mai multă pricepere. Fiind vorba de o operă profundă şi multilaterală, la baza ei trebuie să stea în mod obligatoriu cultura cea mai avansată. E tocmai bunul care se obţine cel mai greu şi care — accentua Lenin — nu poate fi înlocuit prin rîvnă, agerime, curaj sau prin ori ce altă însuşire omenească, oricît ar fi ea de lăudabilă. „Pe plan politic, poţi învinge, într-o perioadă de agravare a crizei, în cîteva săptămîni. în război poţi învinge în cîteva luni, dar pe plan cultural nu poţi învinge într-un asemenea termen; prin însăşi natura lucrurilor, aici este nevoie de un termen mai îndelungat şi trebuie sa ne adaptăm acestui termen mai îndelungat, organizînd în mod corespunzător munca noastră fiind cît mai dîrji, mai perseverenţi, şi mai metodici" (Lenin despre cultură şi artă, pag. 395—396). Pe tărimul culturii, după cum se ştie, cantitatea nu se transformă automat în calitate. In ultimul an al vieţii sale, ocupîndu-se de problemele fundamentale ale aprofundării construcţiei revoluţionare, Lenin a scris articolul al cărui titlu e singur elocvent: „Mai bine mai puţin, dar mai bine". Şi pentru că pripeala e un simptom al lipsei de -maturitate, pentru -ca ea se manifestă îndeosebi în societăţile -tinere, în mişcările tinere şi cadrele tinere 'avertismentul lui Lenin se adresează mai ales tineretului: „în problemele culturii pripeala şi excesul de zel strică mai -mult ca ori ce. Acest lucru ar trebui sa ţi-Lbage în cap mulţi dintre tinerii noştri publicişti şi comunişti" (Op. cit. pag. 435). Acest îndemn la chibzuială şi prudenţă — Lenin spune mai dur: „o doză considerabilă de neîncredere şi scepticism" faţă de frazele mari — este un exemplu de clarviziune în politica culturală, de profunzime a omului de înaltă cultură care era totodată şi conducător revoluţionar. Există momente în istorie cînd peroraţiile, gesturile stridente, actele ha- zardate, pot avea valoarea lor. Ele pot atrage atenţia societăţii asupra unui fenomen nou, pot rupe indiferenţa şi pasivitatea fie şi într-o formă efemeră, menită iniţial doar să scandalizeze. In alte situaţii însă, dorinţa de a şoca cu orice preţ vine atît de mult în contradicţie cu activitatea sistematică şi conştientă a forţelor înaintate, cu caracterul întregii dezvoltări, încît eşuează într-o stearpă frazeologie. Aşa se întîmplă pe vremea tui Lenin cu aceia care propovăduiau în mod demagogic o „cultură proletară" născută prin generaţie spontanee. O altă formă de demagogie este aceea a oamenilor extrem de „activi" care nu realizează nimic. In legătură cu poezia „Şedinţomanii" a lui Maiakovski, Lenin remarca o nervozitate bolnăvicioasă, o manie a planurilor şi a hotărîrilor, care în loc să dea impuls activităţii creatoare, se transforma de fapt într-o frînă, înrudin-du-se cu cel mai stupid oblomovism. In domeniul culturii, graba este paralizantă iar orbecăiala practicistă după măsuri imediat „palpabile" şi răsunătoare n-are nimic de-a face cu spiritul practic. Activitatea măruntă şi imperceptibilă de fiecare zi este aici hotărîtoare. Lenin concepea procesul de creştere culturală ca o acumulare treptată, lentă, neprecipitată, îndelung rumegată, de valori. El sublinia acest adevăr simplu şi banal, pe care prea adesea îl dăm uitării: Pentru a ajunge ta ceva mai mare, trebuie să începem cu ceva mai mic. Tot astfel pentru a ajunge la ceva perfect trebuie să începem cu ceva mai puţin perfect. Mersul înainte presupune căutarea, dibuirea, eroarea trecătoare, confruntarea mai multor păreri dintre care unele — dacă nu toate — se vor dovedi false. Fireşie, nu eroarea susţinută cu ostentaţie împotriva evidenţei, ci eroarea ca „ipoteză de lucru", ca treaptă necesară spre adevăr. Teama panicardă de a nu greşi este în materie de cultură o expresie a 134 ANDREI BALEANU aceluiaşi spirit îngust, a iluziei absurde că ar fi posibilă într-adevăr o înaintare fără greşeli. Mi se pare foarte semnificativă o relatare a lui Gorki despre impresiile lui Lenin la un spectacol de music-hall. Cu privire la „numerele excentrice" Lenin i-a spus: „— Este aici un fel de atitudine satirică sau sceptică faţă de ceea ce este îndeobşte admis, se vede tendinţa de a întoarce lucrurile pe dos, de a le deforma puţin, de a arăta absurditatea obişnuitului. Complicat, însă interesant I" Ceea ce nu este „îndeobşte admis", tocmai pentru că nu este îndeobşte admis, ne va apărea la început inadmisibil. Receptivitatea faţă de ceea ce este nou presupune lepădarea oricărei păreri preconcepute, convingerea mereu proaspătă că este, în principiu, posibil — ne referim la domeniul culturii — a „întoarce lucrurile pe dos" şi a demonstra „absurditatea obişnuitului". Aceasta nu înseamnă că orice întoarcere a lucrurilor pe dos este valabilă şi necesară. Dar dacă, dimpotrivă, orice întoarcere a lucrurilor pe dos ni se va părea din principiu inadmisibilă, vom rămîn e robii inerţiei. Lenin însuşi e unul dintre aceia care au zguduit „ceea ce era îndeobşte admis" şi a demonstrat „absurditatea obişnuitului" într-o anumită fază socială. Se insistă mult asupra faptului că Lenin era simplu, deci uman, dar uităm uneori că el era totodată un om neobişnuit, adică un om care privea lucrurile într-un fel nou, neintrat în uz, un revoluţionar — adică un neconformist, un anti-ruiinier. El a supus unei critici neiertătoare dogmele şi prejudecăţile culturii burgheze, se-parînd sever aparenţa de esenţă. Astfel, sub faţada culturii rafinate a liberalului conte Heiden, el dezvăluie cea mai crudă barbarie a exploatării omului de către om ; sub firma „superiorităţii" culturale a Europei — subjugarea popoarelor coloniale ; sub cuvintele bombastice despre cultura şi civilizaţia burgheză — „cele mai sălbatice, mai respingătoare, mai murdare şi mai josnice legi privitoare la inegalitatea femeii". Şi totuşi Lenin, criticul acerb al culturii burgheze, inovatorul social şi cultural prin excelenţă, a fost în acelaş timp cel mai mare duşman al negării valorilor trecutului, al răsturnărilor exclusiviste şi gălăgioase care — spunea el — ascund „o mare doză de ipocrizie şi, desigur, o admiraţie inconştientă faţă de moda dominantă — în domeniul artei — în apus" (Op. cit. pag. 616). E cunoscută lupta lui Lenin împotriva Proletcultului. Proletcultiştii voiau să creeze o „nouă cultură proletară", pe cînd Lenin afirma că „pentru început ne-ar ajunge şi-o ade-. vărată cultură burgheză". Proletcultiştii scuipau pe tot trecutul negru şi întunecat, Lenin vedea şi acolo lumini necesare revoluţiei. In aparenţă proletcultiştii puteau să pară inovatori — Lenin, conservator. Proletcultiştii erau însă inovatori de suprafaţă, în vreme ce Lenin era un inovator în substanţă. El era împotriva unei asemenea „răsturnări" care, rupînd formal cu vechea cultură a societăţii pe clase, ar fi lăsat neatins fondul acestui tip de cultură : păstrarea ei ca privilegiu al unei minorităţi de „aleşi", Lenin a avut curajul să proclame cea mai radicală revoluţie din istoria culturii : transformarea acesteia într-un bun al poporului întreg. Această revoluţie pretinde schimbarea structurală a tuturor concepţiilor, eliminarea fermă a tuturor prejudecăţilor, tăria de a pricepe şi a accepta „absurditatea obişnuitului", adică a ceea ce a fost obişnuit vreme de sute şi sute de ani. Din străvechi mijloace ale exploatării, cultura şi inteligenţa umană devin astfel instrumente de construire a socialismului. * Graba lacomă de a se înfrupta cît mai urgent din roadele revoluţiei, fără a ourta cîtuşi de puţin poverile ei — şi ciuda instinctivă apărută atunci cînd acest lucru se dovedeşte imposibil, este unul dintre izvoarele criticismului mic-burghez. Care este deosebirea între dezvăluirea curajoasă a lipsurilor şi negativism, între critica constructivă şi criticism ? Nu o anu- LENIN Şl CONSTRUIREA IN ADINCIME A CULTURII SOCIALISTE 135 mită „dozare" a laturilor negative şi. a celor pozitive, căci atunci de pildă o poezie ca „Şedinţomanii", pe care Lenin a apreciat-o atît de mult, ar putea fi socotită ...pur negativistă. Deosebirea nu constă nici în nemulţumirea faţă de existenţa lipsurilor. Gorki spunea că în perioada de construire a noii societăţi toată lumea e nemulţumită : burghezia pentru că piere vechea orînduire, proletariatul pentru că vechea orînduire piere prea încet. Deosebirea porneşte de la însuşi obiectul criticii. Obiectul criticii comuniste sînt piedicile care stau în calea construirii noii societăţi, defectele moştenite din trecut, a căror înlăturare cere un timp extrem de îndelungat. Condamnarea pînă la capăt a acestor piedici, oricît de aspră ar fi ea, nu poate fi „negativistă". Această critică este pătrunsă de spirit de partid, ea este aşa cum cerea Lenin, o parte a cauzei generale proletare. Obiectul criticii negativiste îl constituie, dimpotrivă, însăşi slăbiciunea inerentă a noii construcţii în faza ei iniţială, nedesăvârşirea, imperfecţiunea ei într-o anumită etapă a drumului spre ţel. Repetînd cuvintele lui Marx care spunea că în timpul revoluţiei nu se fac mai puţine prostii ci, dimpotrivă, uneori mai multe, Lenin arăta că trebuie să privim „în mod lucid şi fără teamă" aceste prostii. Micul burghez însă, micul .burghez „cu idei" care-şi imaginase revoluţia ca un fel de şosea asfaltată, se trezeşte luat prin surprindere şi intră în derută. Iar în loc să-şi reverse ironia amară asupra propriei sale mărginiri şi auto-amăgiri filistine, el şi-o exercită uneori la adresa revoluţiei care, pasă-mi-te, l-a „deziluzionat". Subliniind că lipsurile, greşelile şi erorile sînt inevitabile într-o operă atît de nouă, de grea şi de măreaţă, Lenin scria : „Numai oamenii care nu ştiu deloc să gîndească, ca să nu mai vorbim de apărătorii capitalismului, pot rîde de aceste lipsuri (sau să le trateze cu răutate)". Nu-i de-ajuns să te 'nemulţumească lipsurile — acesta e lucrul cel mai uşor. Trebuie să ştii să şi lupţi cu ele, asiduu, fără a dezarma nici o clipă. Lenin conta pe fermitatea şi perseverenţa prole- tariatului, pe hotărîrea şi capacitatea sa „de a încerca de o sută de ori, de a îndrepta de o sută de ori şi de a ajunge la ţel cu orice preţ". încă înainte de luarea puterii, imensele greutăţi ale perioadei de trecere au fost prevăzute de marxişti, care nu sînt oameni cu capul în nori. Oportuniştii propuneau proletariatului să amîne revoluţia pînă atunci cînd producţia capitalistă va fi atins pretutindeni un nivel atît de înalt, încît va fi de ajuns să preluăm tehnica din mîinile capitaliştilor. Ei propuneau de asemenea clasei muncitoare să aştepte pînă cînd îşi va putea pregăti toate cadrele ce-i vor fi necesare în momentul preluării conducerii de stat. Lenin a arătat că aceasta ar echivala cu amînarea socialismului la Sfîntul Aşteaptă. In condiţii prielnice — susţinea Lenin — proletariatul nu trebuie să pregete să ia puterea. El se va izbi desigur de mari greutăţi, dar va putea să le învingă bizuindu-se pe experienţa şi sprijinul activ al maselor poporului. Clarviziunea învăţăturii leniniste o verificăm şi noi în practica de fiecare zi a revoluţiei noastre culturale. * Lenin s-a ridicat contra prejudecăţii — pe care o numea „absurdă, barbară, mîrşa-vă şi ticăloasă" — după care numai clasele de sus ar fi capabile să conducă statul. Dar acest revoluţionar pătrunzător şi realist nu-şi făcea nici o clipă iluzia că în momentul preluării puterii, clasa muncitoare poate fi deja pregătită pentru conducere, perfect educată şi instruită. Această iluzie utopică el a numit-o „un joc de păpuşi, o distracţie de domnişoare de pension în ale socialismului, şi nu o politică serioasă". Conducătorul socialismului ştiinţific explica neîncetat şi neobosit clasei muncitoare că după preluarea puterii ea va trebui abia să depună o muncă îndîrjită pentru a-şi însuşi ştiinţa conducerii. „Analfabetismul — spunea Lenin, Clarei Zetkin — se împăca cu lupta pentru putere, cu necesitatea de a distruge vechiul aparat de stat. Dar distrugem noi oare numai pentru a distruge' Noi distrugem i i 136 ANDREI BALEANU pentru a construi în loc ceva mai bun. Analfabetismul se împacă anevoie, ,ba,'chiar nu se împacă de loc cu sarcina reconstrucţiei. Dar, după Marx, reconstrucţia trebuie să fie opera muncitorilor înşişi — şi, adaug, a ţăranilor — dacă într-adevăr vor să-şi dobîndească libertatea". (Op. cit. pag. 618). Omul analfabet stă în afara politicii, el este sclavul zvonurilor, bîrfe-lilor, basmelor, prejudecăţilor, e incapabil de a participa în mod raţional, conştient, la revoluţie; omul analfabet stă de asemenea în afara tehnicii moderne, el este incapabil să participe creator la sarcinile construcţiei economice — cum ar fi bunăoară, electrificarea ; în fine, omul analfabet nu este capabil să înţeleagă superioritatea noilor forme de organizare a muncii şi a vieţii, cum ar fi de pildă cooperativizarea agriculturii. Fireşte că Lenin nu avea în vedere numai simpla ştiinţă de carte. El prevedea necesitatea unei vaste revoluţii culturale la oraşe şi la sate, a unui salt uriaş de la ignoranţă la cultură. Acest salt poate şi trebuie să-1 realizeze clasa muncitoare, care e conştientă de această necesitate, e gata să facă şi face sacrificii pentru împlinirea ei. Concepţia leninistă asupra revoluţiei culturale, diametral opusă grabei, cîrpăcelii şi diletantismului, presupunea un lung şi treptat proces de creştere, de sedimentare, de asimilare temeinică a valorilor culturii. Dascălul proletariatului cere să ne pătrundem' de o „neîncredere salvatoare" faţă de mersul prea grăbit înainte, faţă de ori ce lăudăroşenie, să verificăm în ce măsură fiecare cucerire culturală pe care o proclamăm e trainică, intrată „cu adevărat în sînge", iar nu o frază la modă. în această perioadă îndelungată, trebuie să preluăm tot Ce are de preţ cultura capitalismului, să învăţăm de la duşmanii noştri ştiinţa pe care ei o posedă de mult, iar noi încă nu o avem. Ca şi Marx, Lenin era de acord să „ne răscumpărăm", să plătim pentru învăţătură, aeordînd avantaje specialiştilor burghezi. Nimic nu i se părea mai absurd decît pretenţia de a lua totul de la început, de a renunţa la tot ceea ce omenirea a acumulat timp de secole în domeniul ştiinţei, gîndirii, artei. Lenin a subliniat de zeci şi zeci de ori că nu e o ruşine a nu şti, căci în vechea societate proletariatul n-a avut posibilitatea să înveţe. Nimeni n-a biciuit însă mai aspru decît el mulţumirea de sine. în-gîmfarea semidoctă, superficialitatea. „Dacă ştiu că ştiu puţin, voi izbuti să cunosc mai mult; dar dacă cineva va spune că este comunist şi că nu are nevoie să cunoască ceva temeinic, apoi n-o să iasă din el nimic care să aducă a comunist" (Op. cit. pag 336). însăşi teoria comunismului, creată de Marx, a putut triumfa „din cauză că Marx se sprijinea pe fundamentul trainic al cunoştinţelor omeneşti cucerite în capitalism" (pag. 334). Bineînţeles, cunoştinţele nu trebuiesc însuşite într-un chip bu-cherese sub forma unor concluzii primite de-a-gata, ci să fie rodul unei munci personale intense, al prelucrării Jor conştiente, astfel încît să putem lua faţă de ele o atitudine critică. Acela care se grăbeşte să-şi spună comunist numai pe baza studierii lozincilor şi broşurilor comuniste, nu va fi în realitate decît un lăudăros, comunismul va rămîne pentru dînsul o „simplă firmă". Pentru a deveni comunişti — sfătuia Lenin tineretul — trebuie să vă îmbogăţiţi mintea cu întreg tezaurul cunoştinţelor adunate de omenire. Proporţiile revoluţiei culturale sînt cu atît mai vaste, cu cît ea nu se poate limita la o pătură restrînsă, înaintată, aşa cum s-au petrecut lucrurile în toate revoluţiile anterioare. Socialismul nu este posibil fără activitatea conştientă a maselor celor mai largi — iar activitatea conştientă se bazează pe cultură. Cîte eforturi uriaşe solicită această sarcină, cît sînt de lente progresele solide în acest domeniu, o ştim cu toţii din practica vieţii noastre. Cu siguranţa şi perspectiva pe care o dă cunoaşterea legilor istorice, Lenin privea viitorul calm, lucid, fără să se impacien-teez. Nu se grăbea. L. RAICU LITERATURA ŞI ETICA REVOLUŢIEI Pe cînd se afla în mijlocul unui cerc •de prieteni, într-o seară a anului 1911, anul morţii sale, Tolstoi primi din mîna servitorului său, o scrisoare ce-i fusese adresată de către un necunoscut. Scrisoarea care, precum se spune, a tulburat în chip neaşteptat figura marelui scriitor, avea următorul cuprins : „Nu, Lev Nicolaievici, nu pot îi de acord •cu credinţa Dvs., că relaţiile dintre oameni pot fi îmbunătăţite numai prin iubire. Numai cei bine crescuţi şi totdeauna sătui -sînt în stare să vorbească astfel. Ce veţi spune însă acelora care flămînzesc mereu, din copilăre, şi lîncezesc toată viaţa sub jugul tiranilor ? Ei vor lupta şi se vor strădui să se elibereze din sclavie. Şi v-o spun Lev Nikolaievici, acum în ajunul morţii voastre, că lumea va fi înăbuşită în valuri de sînge şi că stăpînii vor fi ucişi fără deosebire de sex, vor îi măcelăriţi nu numai odată, vor fi tăiaţi în bucăţi nu numai ei ci şi copiii lor, pentru ca nici aceştia să nu mai primejduiască pămîntul cu răul tor. Regret că nu veţi mai fi atunci în viaţă, ca să puteţi fi martor ■ocular al propriei voastre greşeli. Vă doresc o moarte liniştită". Ar putea fi cuvintele unui cinic, incapabil să cuprindă tragica frămîntare a unui apostolat născut dintr-o nemărginită iubire de oameni — şi totuşi nu sînt, şi totuşi amoralitatea acestor rînduri este numai superficială, lăsîndu-ne să bănuim, dincolo de aparenta lor nepăsare faţă de soarta umanităţii, •adînca expresie a unei necesităţi istorice neînţelese lui Tolstoi (aceluiaş Tolstoi care cu patruzeci de ani în urmă. în „Război şi Pace", negase rolul individului în istorie, rolul conştiinţei morale subiective instaurînd în locul .acestora dreptul necesităţii istorice, implacabile, împinse la rangul unei grandioase fatalităţi-); Cuvintele corespondentului necunoscut, care impresionase atît de mult pe To-lstoi, deter-minîndu-1 fie numai pentr.u o clipă să şovăie, în credinţa sa şi să-i descopere poate zădărnicia nobilului său apostolat, măsoară exact distanţa între conştiinţa morală a marilor scriitori ruşi, Dostoevski şi Tolstoi îndeosebi — care răscoliseră pînă în adîncuri colosale, problematica umană şi socială a lumii întregi, pregătind, fără voia lor, Revoluţia neînţeleasă de ei — şi conştiinţa etică a noilor scriitori ruşi, născuţi din frămîntarea revoluţiei înseşi. Dacă între toate ţările lumii, Rusia a fost chemată, datorită unor împrejurări determinate istoric, să treacă cea dinţii prin memorabila experienţă a revoluţiei şi să descopere cea dintîi, din punct de vedere practic, posibilitatea instaurării raporturilor socialiste dintre oameni, se poate spune că — în egală măsură — dintre toate literaturile lumii, literatura rusă a fost cu precădere indicată să devină expresia însăşi a acestei revoluţii. De la Gogol la Cehov şi Maxim Gorki literatura rusă poartă cu sine intuiţia revoluţiei. Nicăieri aspectul critic al unei literaturi nu e atît de consecvent şi vibrant, de necruţător, nicăieri ,nu s-a pus atîta. pasiune, atîta 138 I. RAICU gravitate, atîta sfîntă seriozitate în dezbaterea temelor sociale, în problematică', în tragica urmărire a soluţiilor. Nicăieri, în sfîrşit, nu a existat o atît de eroică încordare, o atît de nobilă şi dezinteresată stăruinţă pina şi în erori, în utopie, în puerilităţi. Tolstoi şi Dostoevski au exercitat asupra conştiinţelor o înrîurire practică ameţitoare, de necrezut in raport cu această, în genere, fragilă alcătuire care e literatura iar romanele lor (ce reprezintă in defintiv un „roman" ?) se impun cu evidenţă într-o istorie a revoluţiei, la capitolul cauze, în rînd cu factori determinanţi de primă mărime. Dacă în ce priveşte interesul problematic, pasiunea pentru adevăr, acuitatea şi eficienţa socială, există între scriitorii ruşi mai vechi şi literatura revoluţiei o perfectă continuitate, pe care nici un fel de teorii absolute, privitoare la absenţa ori prezenţa perspectivei, absenţa ori prezenţa eroului pozitiv nu izbutesc să o zdruncine (deşi teoriile acestea pornesc de la cîte un caz particular valabil)' se poate vorbi, cred, de un spaţiu ţesut din nenumărate contradicţii şi tocmai de aceea dificil de abordat, spaţiu din a cărui nuanţată frecventare se desprinde originalitatea noii literaturi revoluţionare- Acesta este spaţiul moral. Scrisoarea citată la început intuieşte perfect amploarea spaţiului moral descoperit de raportul dintre cele două literaturi. Aparent problema e de un strict interes ideologic, în realitate însă e fundamentală pentru un scriitor, în măsura în care este fundamentală literaturii aprecierea morală a individului, dezvăluită în complexul de simpatii şi antipatii, în tipologie, clasificaţie caracterologică, tonalitate şi în alte valori specifice operei literare. In limitele acestui spaţiu moral despărţitor, caracteristic pentru noutatea literaturii generate de revoluţie, linia de demarcaţie nu e prea dificil de trasat. Contradicţiile sînt de la început previzibile. Primejdia unei demarcaţii absolute ireductibile, cum vom vedea, nu întîrzie totuşi să se arate. Iată faptele a căror semnificaţie e clară : „învierea", după unii, opera fun- damentală a lui Lev Tolstoi, nu e, vorbind schematic, decît o dramă provocată de conştiinţa vinovăţiei. Pentru prinţul Ne-hliudov e o insuportabilă dramă morală, rezolvată în ispăşire. Nehliudov e vinovat de decăderea umană a Katiuşei Maslova. Sentimentul vinovăţiei, conştiinţa că semenul său, fratele său suferă este insuportabilă pentru Nehliudov. Aceeaşi vi goare morală în cărţile lui Dostoevski. „Crimă şi pedeapsă" este o lungă şi dramatică dezbatere în jurul legitimităţii unei crime. Existenţa bătrînei cămătărese era-împovărătoare, meschină şi inutilă. Dar, împins de nevoia de a-şi dovedi şie-şi propria putere, avea Rascolnicov dreptul moral să suprime această existenţă chiar meschină, chiar inutilă ? De altfel, argumentele, schematice prin natura lor, sînt* de prisos. In literatura rusă, simţul moral e atît de puternic, încît nu i se pot sustrage, de cele mai multe ori, nici personajele cele mai odioase. In mod obişnuit fiecare nelegiuire e baricadată de nenumărate explicaţii. Pînă şi nelegiuitul ştie să se analizeze din punct de vedere moral, din punctul de vedere al sentimentelor ce Ie nutreşte faţă de semenii săi. In ultimă-instanţă constatăm că eroul „se jusiîică" De altfel precum s-a şi observat, toată opera lui Dostoievski exprimă, în felurite variante, teribila spaimă în faţa amoralităţii. E dureros şi chinuitor resimţită teama de josnicie, e specifică neliniştea tipic dostoevskiană născută în zonele vidate de moralitate, groaza aproape isterică în faţa absenţei de criterii. Personajele dezgustătoare care produc repulsie sînt de regulă, la Dostoievski, cinicii, egoiştii prefăcuţi, indivizii amorali, cu aparenţă de oameni cumsecade (tipica, imagine a „păianjenului"). Valkovski mărturiseşte această odioasă amoralitate, această lipsă de respect pentru criterii, principii : ,;N-am avut niciodată mustrări de conştiinţă. Sînt de acord cu orice.." Şi' altădată : „Morala — ... a fost inventată-numai şi numai din consideraţiuni de comoditate". Ivan Karamazov nu se pleacă decît în faţa formulei : „Totul este îngăduit", cu siguranţă formula de viaţă cea- LITERATURA ŞI ETICA REVOLUŢIEI mai urîtă iui Dostoievski şi obiectul de infinit dezgust al oricărui dintre marii scriitori ruşi din veacul trecut. Această rigoare morală dă conţinutul de ardentă, umanitate a literaturii ruse şi e cel mai înalt titlu de glorie al ei. Dacă scriitorul îrancez e preocupat de regulă, de clasi-ficaţie caracterologică, şi foarte adesea e obiectiv pînă la impasibilitate şi priveşte cu cea mai mare atenţie declanşarea lantenţelor de energie, furtunoasa desfăşurare a pasiunii, ambiţiei individuale, setei de putere etc. scriitorul rus din veacul XIX e preocupat, nu atît de clasi-ficaţia morală, cît de problema răspunderii morale copleşitoare a individului faţă de semenii săi. Niciodată aici preocuparea morală nu îmbracă un aspect formal, neserios, superficial, ci e totdeauna profesată cu un coeficient maxim de gravitate, cu o specie de fervoare sacră. Criticul francez se arătase iritat de rigoarea morală a lui Flaubert, revendicînd în cazul Doamnei Bovary mai multă indulgenţă, mai multă înţelegere pentru femeile franceze din provincie. Criticul rus, cam în aceeaşi vreme, va reproşa lui Doestoievski că nu manifestă destulă severitate morală, că e prea indulgent cu unul din eroii săi, (Alioşa din „Umiliţi şi obidiţi") că subliniază neper-mis de mult aspectul simpatic şi cumsecade al unei „gî.ngănii dezgustătoare". O neabătută tărie morală, nobilă, frenetică se manifestă pînă şi în erori şi exagerări, dă acestora un nimb de severă puritate. Puerila condamnare a muzicii şi apoi a artei în genere de către Tolstoi, ca manifestări producătoare de confuzie în spaţiul moral, această condamnare nu e lipsită de o anume grandoare în fanatism. înainte de orice scriitorul rus va pune grija de umanitate, va pune căldură şi simpatie în cercetarea destinului uman şi va condamna în termeni severi cinica dezinteresare de soarta semenului, cruda nepăsare. La Tolstoi, la Cehov, la Dostoievski umanitatea în caracterele ei eterne, dragostea de semen în genere, principiile morale (chiar cînd se manifestă pe terenul moralei creştine) nu sînt niciodată nişte cuvinte goale, nu rămîn niciodată în 139 pragul obligaţiilor formale, ci reprezintă conţinutul structural şi intim al operelor lor. Judecate în tradiţia acestei particularităţi, ce exprimă, ce reprezintă, ce aspect nou aduc operele revoluţiei ? Aspectul nou nu trebuie urmărit în nuanţe, el se impune la o apropiere oricît de superficială. Altceva este esenţial aici: în ce măsură schimbarea izbitoare a aspectului (o vom exemplifica îndată) înseamnă şi o răsturnare de structură ? E vorba de o nouă etică în faţa vieţii, manifestă în opera scriitorilor revoluţionari ? Iar această morală e întru totul nouă, neagă în chip absolut umanitatea specifică şi criteriile morale existente în opera lui Tolstoi, Cehov, Dostoievski ? Iată numai cîteva fapte: în. timpul războiului împotriva intervenţioniştilor, un cavalerist roşu, Dolgucov, este rănit mortal, nu poate îi transportat dar nici nu vrea şi nu trebuie să cadă în miinile inamicului. Cere unui camarad să-i ia viaţa, acesta însă, stăpînit de milă, nu e capabil să-i satisfacă dorinţa şi se adresează celui mai bun prieten, care, fără multă vorbă scoate revolverul şi-i trage lui Dolgucov un glonte în gură. Acestuia „mila", sentimentul „moral" al prietenului său îi apar ca o dovadă de laşitate amorală : „Voi, ăştia cu ochelari, aveţi milă de fraţii voştri... ca pisica de şoarece" spune el cu dezgust. (I. Babei : „Cavaleria roşie"). E vorba de o altă morală, născută de revoluţie. Şeful de stat major ascultă cu aparentă atenţie cuvintele locuitorilor care se plîng că au fost nedreptăţiţi cu prilejul schimbului de cai. Dar solicitudinea sa e falsă şi atenţia numai aparentă ; lucra imens pentru revoluţie şi simţea nevoia unui moment de răgaz, prilejuit de convorbirea cu locuitorii veniţi cu jalba : „Ca ori ce lucrător experimentat, ştia, în momentele de vid ale existentei, să oprească cu totul mecanica gîn-dirii sale". După ce prindea sensul ultimei plîngeri, se retrăgea odihnit, cu celula nervoasă refăcută şi îşi relua lucrul în aşteptarea altor clipe de răgaz („Şeful remontei", I. Babei. „Cavaleria Roşie"). într-o scrisoare adresată mamei sale, un soldat 140 I. RAICU roşu, după ce o informează că e bine şi sănătos („ceea ce doresc să ,aflu şi din partea dumitale") întreabă în tihnă despre starea sănătăţii calului său Stiopa — dacă mai şchioapătă — dă indicaţii asupra modului în care acesta să fie spălat, unde se află săpunul, etc., după care (numai „în al doilea rînd", după expresia sa) dă de veste familiei că tatăl său, luptător în rîn-durile armatei lui Denichin, şi-a ucis fiul, ostaş al lui Budionîi ; — povesteşte apoi ce fel de oraş e Voronej, arată că e un oraş foarte mare („după cum se spune, mai mare chiar decît Krasnodar") ; se referă apoi la fratele său Simion Timofeici care a ajuns erou roşu, foarte respectat („dacă vreun vecin vă necăjeşte, Simion Timofeici poate foarte bine să-i închidă pliscul"). După atî-tea ocoluri anunţă că Simion Timofeici, 1-a căutat pe tatăl său travestit, cu barba vopsită, că 1-a găsit în cele din urmă şi că 1-a ucis pur şi simplu, răzbunîndu-şi astfel fratele, ostaş roşu. încheie apoi scrisoarea cu aceleaşi urări de bine. Altădată Babei transcrie o scrisoare trimisă redacţiei, de un cavalerist roşu, care denunţă pericolul contrarevoluţiei (episodul e .asemănător celui' relatat de Babei însuşi în cuvîntarea rostită de el la primul Congres al scriitorilor sovietici în 1934). Intr-o redactare cam încîlcită, de o stranie naivitate, cavaleristul povesteşte cum nimerind într-un spital, după ce fusese -rănit pe front, a avut prilejul să constate existenţa unui teribil complot ; peste tot „trădare" : medicii l-au „dezarmat", ca şi cum războiul s-ar fi încheiat, l-au silit apoi să stea întins în pat, inactiv deci din punctul de vedere al intereselor revoluţiei. In spital „sub pretext de activitate culturală" bărbaţii dau diferite reprezentaţii de teatru îmbrăcîndu-se în vestminte femeieşti, ceea ce, adaugă corespondentul „este indecent". însoţit de doi tovarăşi, cavaleristul evadează din spital şi se prezintă comitetului revoluţionar din oraş. Surprinde şi aici incontestabile semne de „trădare". Preşedintele Comrev-ului, tovarăşul Bojderman, refuză să redacteze o rezoluţie, dec!arîndu-Ie de-a dreptul : „tovarăşi combatanţi, dacă aveţi milă de puterea sovietelor, părăsiţi localul". Revoluţia dă aşa dar un nou înţeles noţiunilor morale, un înţeles aspru, pe măsura vremurilor, pe măsura sîngeroasei încleştări, prevăzute de corespondentul lui Tolstoi, cîţiva ani înainte de Octombrie 1917. („Regret că nu veţi mai fi atunci în viaţă ca să puteţi fi martor ocular al propriei voastre greşeli. Vă doresc o moarte liniştită", etc.). In numele moralei revoluţionare, Levinzon, eroul Infrîngerei lui Fadeev — al acelei morale pe care Tolstoi n-a înţeles-o şi a condamnat-o, deoarece contrazicea principiile umanitarismului său non-violent — are dreptul să-1 ucidă pe rănitul de moarte Frolov iar Kojuh („Torentul de fier" de Serafimovici) e gata să-şi biciuie ostaşii care călcaseră disciplina revoluţiei dedîndu-se la jafuri, ştiind totuşi prea bine că aceiaşi ostaşi sînt devotaţi pînă la unul puterii sovietice, neşovăitori în faţa morţii ; şi în numele aceleiaşi morale, soldaţii lui Kojuh, ascultă de ordinul comandantului lor şi aşteaptă cu ciudă şi resemnare, aspra sancţiune a revoluţiei. Cu fălcile încleştate, cu privirea împietrită poate trece nepăsător Kojuh, pe lîngă mamele care îşi abandonează copiii, ca să nu împiedece astfel retragerea obligatoriu rapidă a „torentului de fier" ; „Copiii erau scoşi clin căruţe... Iar dacă se întimpia să fie mai mulţi... dacă erau mai mulţi, atunc; mama lăsa unul sau doi din cei mai mici în căruţa nemişcată, şi pornea • înainte, cu ochii uscaţi, fără să se mai uite înapoi. Din urmă fără să bage seama la cele în-tîmplate, veneau tot atît de încet alţi oameni — şi căruţele în mers, ocoleau căruţa nemişcată, cei vii pe cel mort, copiii celorlalţi pe copiii rămaşi ai nimănui. Şi scîr-ţiitul necontenit al nenumăratelor roţi, de mii de ori repetat, înghite fără milă ce'e întîmplate". Judecate după criteriul unei morale supreme, în afara marelui patos al revoluţiei faptele luate în sine pot părea monstruoase. Ele se justifică numai pe fondul unei fundamentale purităţi. In lipsa acestui fond de puritate, generat de patosul revoluţiei, fapta eroului lui Babei care-şi împuşcă tovarăşul rănit, ori fapta lui Levinzon, ori fapta lui Kojuh nu se justifică în mai mare LITERATURA ŞI ETICA REVOLUŢIEI 141 măsură decît formula odioasă a lui Dostoievski : „Totul este îngăduit. Morala e un principiu de comoditate". Dincolo de puritatea senină în realitatea ei a revoluţiei, fervoarea corespondentului lui Babei care constată peste tot, „trădare", etc. este fără doar şi poate un semn de mărginire. Dar fapta aceasta se acoperă subit de nobleţea marilor devotamente, abia cînd scriitorul ne sugerează că revoluţia a pătruns într-atît în intimitatea eroului său încît reacţia acestei aderenţe, în efortul ei de înţelegere şi candidă devoţiune, se manifestă într-o nevinovată suspiciune (similară poate acelei suspiciuni nutrite de Tolstoi, dintr-o nestăvilită pasiune morală faţă de muzică...), Acum, totul devine de înţeles iar puerilitatea se însoţeşte cu o aureolă de tandreţe. Fără această puritate a convingerii, fără nobila şi dezinteresata încredere în revoluţie, totul s-ar prăbuşi în haosul ameţitor de amoralitate care umple de spaimă pe Tolstoi, pe Dostoievski. Dar între principiile etice ale vechilor scriitori ruşi şi cele ale literaturii revoluţionare nu trebuie căutată, cu toate deosebirile existente, o contradicţie ireductibilă. Principiile de umanitate, deşi condiţionate istoric, legate de o orînduire sau alta, se supun totuşi unor coordonate eterne, sentimentului de gravă înţelegere a omului, niciodată dispreţuit, niciodată considerat cu cinică ironie, niciodată pus între ghilimele de marii scriitori ai revoluţiei. O consecventă tradiţie uneşte totuşi cărţile lui So-lohov, Babei, Fedin, Fadeev, Serafimovici de marea operă a înaintaşilor. Umanitatea eroilor lui Tolstoi, dar aliată necesităţii istorice, cu acel plus generat de aderenţa la revoluţie, e o" realitate intimă, structurală eroilor lui Babei, Fadeev, Serafimovici. Obtuză este afirmaţia unui comentator al „infrîngerii" lui Fadeev, potrivit căruia Levinzon acţionează conform unui „plan chibzuit", străin aşa numitelor „contradicţii" incompatibile, după opinia comentatorului, cu ţinuta adevăratului combatant. Uciderea rănitului Frolov nu e conformă unui plan dinainte chibzuit, cum cu atîta nepăsare formulează comentatorul, fapta aceasta ascunde, (nu ne putem închipui altfel, nu trebuie să ne închipuim altfel) un proces interior, ale cărui detalii numai din prudenţă artistică, numai dintr-o pură, nobilă claustrare, au fost abia sugerate de către scriitor. Cu nici un preţ, nu ne imaginăm un Levinzon care acţionează după „un plan chibzuit" ! In cartea lui Babei nu e deloc dificil să descoperi fibra de umanitate, specifică în tradiţia literaturii ruse, chiar în împrejurările în care această umanitate e considerată un ideal utopic, cu neputinţă de atins, în împrejurările .aspre ale vieţii. Refuzul oricărei înfrumuseţări nu-1 împiedică pe scriitor să regrete prăbuşirea vechilor iluzii, inaderenţa lor la aspra realitate. Capitolul închinat bătrînului Ghedali este un tandru elogiu al utopiei. Schiţa aceasta este un repaos de meditaţie şi poezie, între luptele ce au if ost şi cele ce vor fi. Desigur acest Ghedali .este, cum spune Babei în încheierea capitolului „fondatorul unei Internaţionale imposibile", dar ironia luptătorului conştient şi lucid pentru idealurile revoluţiei socialiste, se însoţeşte de o anume nuanţă de tandreţe şi regret că lumea spre oare aspiră bătrînul Ghedali, este o lume a utopiei, covîrşită de desfăşurarea, condusă de legi implacabile, a vieţii. Că totuşi acest regret nu e copleşitor, o dovedeşte odată mai mult destinul lui Ilya, fiul rabinului, adoilescentul nesupus, ultimul vlăstai al unei vestite dinastii, care devine cu necesitate soldatul roşu Ilya Bratislavski mort eroic în lupta împotriva intervenţio-niştilor. Asupra fiului rabinului din Jitomir, mort pentru revoluţie, se găsesc file din Talmud, precum şi portretele lui Maimonide şi Lenin. Cu Maimonide şi Lenin, trupul său slăbănog şi firea sa nesupusă, neascultătoare, rebelă la învăţăturile tatălui său, rabinul, Motale din Jitomir, Ilya Bratislavski consacră prin sacrificiul său moralitatea revoluţiei, numai ca expresie a împletirii necesităţii istorice cu cele mai pure elanuri. Lipsit de puritatea acestor elanuri, Robespierre însuşi ar fi privit astăzi ca un aventurier crud şi fără scrupule. Că puritatea eticei revoluţionare n-are altă raţiune decît adevărul istoriei însăşi, 142 I. RAICU înţelegerea multilaterală, obiectivă a vieţii ne-o dovedeşte în chip definitiv, romanul lui Şolohov „Pe Donul liniştit", a cărui neturburată consecvenţă realistă nimeni n-ar izbuti să o conteste. In cazul eticei revoluţionare, adevărul n-are nimic de cedat „moralei", iar morala nu e nicidecum o piedică în calea adevărului. Oricare dintre principiile mora-ie ale vechiei lumi îşi trăgea substanţa dintr-o anume ciuntire a adevărului obiectiv, era rezultatul unei amăgiri premeditate, al unei minciuni convenţionale. Chiar principiile cele mai rezistente, de circulaţie eternă, reprezentau în cazul optim, mai mult o înnobilare a adevărului, decît adevărul însuşi. Acum pentru întîia oară s-ar putea spune, odată cu integrarea ideilor lui Marx şi Lenin în circuitul practic al vieţii, trebuie în chip necesar să dispară vechea opoziţie dintre morală şi adevăr. Chiar dacă păstrează, într-o situaţie sau alta, limitată istoric, anume aspecte contradictorii, pentru întîia oară, raportul acesta este, în genere, armonios şi exclude din structura sa orice necesitate de amăgire, de „înnobilare", orice minciună convenţională. Specific literaturii revoluţionare este că transformă această identitate cucerită întîia oară, dintre etic şi real, nu numai într-un ideal de creaţie, ci, s-ar putea spune, într-un adevărat principiu de creaţie. Pentru că izvoarele şi desfăşurarea imperturbabilă a romanului lui Şolohov se confundă cu izvoarele şi desfăşurarea implacabilă a vieţii, a istoriei însăşi, identitatea de care am vorbit mai sus, se descoperă în epopeia „Donului liniştit" cu maximă claritate. Aici, adevărul revoluţiei, morala revoluţiei nu sînt despărţite de viaţă prin contururi convenţionale, cum se întîmplă uneori în literatură. (Scena execuţiei detaşamentului roşu, condus de Podticoleov, care cere să fie spîn-zurat cei din urmă, după ce va fi privit cu tărie cum vor muri tovarăşii săi, e copleşitor proiectată, aşa cum de atîtea ori se întîmplă în Donul liniştit, pe marele fond impersonal al universului în freamăt etern pentru viaţă : „Iar în Mai, doi cocoşi de dropie se bătură între ei lîngă troiţă, făcură o mică arie în mijlocul pelinului albastru şi culcară la pămînt pletele verzi ale pirului, se luptară pentru femelă, pentru dreptul la viaţă, la dragoste, la înmulţire. Iar puţin mai pe urmă, dropia îşi puse nouă ouă albastre-fumurii cu petişoare, tot lîngă troiţă, sub un muşuroi de pămînt sub streaşină cenuşie a pelinului bătrîn..." Adevărul „literar" nu e despărţit prin nici un artificiu de adevărul tipurilor şi situaţiilor dezvoltate în parte. Şolohov, spre deosebire de alţi scriitori ai revoluţiei, nici nu se poate distinge cu o „morală" proprie, oricît de puţin şi de limitat subiectivă, într-atît e de intens şi de categoric al vieţii însăşi, a epocii revoluţionare, fondul etic al cărţii sale, într-atît de consecventă e armonia eticei sale cu adevărul suprem al vieţii; într-atît corespunde acest adevăr al vieţii cu adevărul revoluţiei. La Şolohov, nepotrivirea dintre adevărul şi morala individului şi adevărul şi morala vieţii, — care sînt ale revoluţiei însăşi —- reprezintă sursa celui mai cumplit dramatism. Rezumînd, aceasta e şi tragedia lui Grigori Melehov, omul a cărui etică individuală, de o tulburătoare puritate în felul ei, se desprinsese totuşi, în spasme, de adevărul infinit mai tulburător al revoluţiei ; omul care rămîne singur şi pustiit, mîngîiat cu ultimul şi unicul său vis împlinit, după o existenţă consumată („Stătea la poanta casei lui, ţinîn-du-şi fiul în braţe. Era tot ce-i mai rămînea în viaţă, tot ce-1 mai lega de pămînt şi de toată lumea uriaşă ce străluceşte sub soarele negru"). Melehov nu ştiuse să privească în faţă adevărul, nu avusese tăria să-1 înfrunte. Morala sa se întemeiase pe o tragică amăgire, ce nu l-ar fi putut conduce Ia. alt desnodămînit. In romanul lui Şolohov, cei care înving sînt cei care nu se lasă dominaţi decît de adevăr şi au totuşi tăria să-1 înfrunte într-o bătălie de atîtea ori dureroasă, înţelegerea adevărului salvează pe individ de neantul istoriei ; nu însemnează nicidecum că-i transmite o subită şi mecanică voioşie. Cînd Bunciuc e trimis să lucreze la tribunalul revoluţionar misiunea sa nu e aureolată cu satisfacţie. E avertizat : „Este o muncă murdară, dar şi în ea trebuie să-ţi păstrezi în întregime simţul de LITERATURA ŞI ETICA REVOLUŢIEI 143 răspundere faţă de partid — şi, înţelege-mă, trebuie să-ţi păstrezi simţul uman ! zise el punînd accent pe această frază. Necesitatea ne sileşte să-i distrugem fiziceşte pe contrarevoluţionari, dar nu se poate să facem din aceasta un circ". Nici eroul lui Şolohov, cum nici Levinzon din Infrînge-rea nu înfruntă fără încordare, adesea fără chinuitoare convulsii necruţătorul adevăr nici el nu acţionează, cum ar dori anumiţi comentatori .amorali „conform unui plan chibzuit" „Intr-o săptămînă faţa i se usca şi se înnegri, ca şi cum s-ar fi, acoperit de pămînt. Ochii erau adînciţi ca nişte gropi şi pleoapele, clipind nervos, nu le mai acopereau sclipirea Mămindă şi dureroasă..." „Ea (Ana) lua aminte cu groază că dîn-sui doarme cu ochii întredeschişi, holbaţi sub pleoapele roşii", dar morala sa e preferabilă moralei Iui Melehov, tocmai pentru că nu îngăduie nici o amăgire şi nici un neadevăr confortabil. Operele revoluţiei descoperă scriitorului de pretutindeni unghiul de vedere moral cel mai favorabil înţelegerii adevărului. D. I. SUCHIANU REVOLUŢIE IN ARTA CINEMATOGRAFICĂ I ntr-un studiu celebru asupra „Sociologiei simţurilor", filozoful german Georg Simmel spunea că în marile centre orăşeneşti oamenii se slujesc mai mult de simţul văzului decît de al auzului, pe cînd în centrele mai puţin aglomerate lumea obişnuieşte să ia cunoştinţă de ce o înconjoară mai mult cu urechea decît cu ochiul. In metropole avem mai des ocazia să vedem de-odată multe lucruri şi mulţi oameni, iar mijloacele de transport în comun ne obligă să contemplăm ceasuri întregi aceleaşi figuri. S-ar putea, din această teorie, trage o explicaţie a gustului şi talentului americanilor pentru arta vizuală a cinematografului. Dar teoria nu se împacă cu cazul ruşilor, care n-au trăit în centre foarte aglomerate, şi care totuşi ,au arătat de la început o aplecare naturală pentru exprimarea prin film. în fond, tocmai aceasta e adevărata explicaţie : atît ruşii cît şi americanii au o aplicare naturală pentru înţelegerea lucrurilor pe cale vizuală şi chiar în genere pentru metoda obiectivă a percepţiei exterioare. Observarea lucrurilor de din afară îi lămureşte mai bine decît o explicaţie prin silogisme şi raţionamente. Iată de ce, în timp ce pretutindeni, în toate ţările lumii, psihologii .au practicat cu tenacitate metoda introspecţiei şi a analizei „stărilor sufleteşti", în Rusia şi în Statele Unite psihologia a fost aproape de la început comportistă. Americanii au lansat în lume ,,behaviour"-ismul, iar ruşii au înoit psihologia cu psiho-reflexologia Iui Bechterev şi cu reflexologia mai adîncită a lui Pavlov. Or, psihologia obiectivă, comportistă, psihologia reacţiei, a conduitei observată din afară şi mai ales pe cale vizuală, — o asemenea psihologie este totodată, dacă-mi este permis a spune, o teorie a cunoaşterii cinematografică, o gnoseologie unde obiectul cunoaşterii este mişcarea. In 1924 apărea o vastă lucrare a unui talentat gazetar de origine bucovineană, trăit în Austria şi Germania şi actualmente devenit scriitor cu vază în Statele-Unite. Lucrarea se numea „Geist und Gesicht des Bolschevismus". Autorul, Fulop-Miller, petrecuse doi ani în Uniunea Sovietică în perioada cea mai eroică .a zămislirii nouei culturi. Autorul se ocupă de acest aspect cultural al tinerei societăţi şi dispune de un material documentar istoric şi iconografic remarcabil. Cartea este laudativă şi chiar entuziastă în faţa elanului de inovaţie dintr-o ţară care abea îşi pansase rănile căpătate în războiul civil. Nu ştiu cum am putut adormi vigilenţa cenzurii romî-neşti precum şi pe aceea a gravului mandarin care conducea încă şi mai grava pu blicaţie : „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reforma Socială". Fapt e că am reuşit a publica acolo o lungă analiză a lucrării lui Fiilop-Miller. Intre altele, citam un pasagiu unde autorul descria un aspect curios al temperamentului rus. Rusul, cînd povesteşte ceva, nu se mărgineşte să vorbească, ci înscenează pe loc o mică reprezentaţie; decorurile sînt mobilele odăii şi obiectele aflate REVOLUŢIE IN ARTA CINEMATOGRAFICA 145 la îndemînă ; actorii sînt ascultătorii, pe care povestitorul îi mobilizează şi dirijează ca un regizor. Iar povestirea inu'i decît simplul text al unei drame care se joacă. Poate că Fulop-Miller generalizează ; .poate că exagerează niţel pentru frumuseţea expunerii ; dar este sigur că în esenţă (fenomenul este real. Este cert că rusul (care ca să înţeleagă ceva trebuie mai ales să vodă) atunci cînd explică la rîndul său, cînd ivrea să facă pe altul să priceapă, simte nevoia să-1 facă nu numai să audă, dar şi să vadă. Temperamentul, ca să zic aşa, cinematografic, îi este congenital. Nu-i o achiziţie recentă, ci face parte din geniul acestui popor, din structura lui psihică. Sovieticii isînt indignaţi ori de cîte ori occidentalii, vorbind despre literatura rusă, o consideră ca un salt din neant, ca un miracol, ca o apariţie „ex nihilo", ca şi cînd cei cîţiva clasici pe care îi cunosc occidentalii n-ar fi fost precedaţi de o lungă cultură. Cam acelaş lucru se petrece şi cu istoria filmului rus. încă înainte de revoluţie, cinematograful rusesc a fost inovator şi creator. Intre 1914 şi 1918 toată literatura rusă este examinată în vederea ecranizării. O pleiadă de creatori cinematografici remarcabili răsare: Volkoff, Tur-janskî, Mosjukin, Protazonof, Starevici, Rimski, Gardin, Ciardinin, Bauer. Acesta din urmă, mai aies, Eugen Bauer, pare a fi fost, după părerea unanimă a celor care l-au cunoscut, un adevărat geniu al ecranului. Din nefericire, el a murit într-un accident stupid, în 1917, în Crimeea, în timpul turnării unui film. Această pleiadă introduce în cinematograf două inovaţii. Ei aplică ecranului toată învăţătura lui Stanislavsky Nemerovici, Dancenko, Bakst cu privire la decor, interpretare, ecleraj şi regie. Afară de ,asta ei au avut revelaţia importanţei enorme pe care o are montajul. Tn ordinea inovaţiilor tehnico-artistice, trebuie să semnalăm că în filmele sale din 1913—1914, în „Noapte de Crăciun", „Răzbunare", „Ruslan şi Ludmila" — regizorul Starevici e primul care foloseşte prirn-planul (care se va numi mai tîrziu close-up şi gros-plan). Tot la aceşti pionieri ai nouei arte mai găsim folosirea imaginii fotogra- fice negative, a accelerării, încetinirii, şi a imaginei „flou". In sfîrşit, ei sînt adînc preocupaţi de ideea „desteatralizării" actorului. Pudovkin povesteşte o întîmplare foarte amuzantă cu privire la jocul actoricesc aşa cum 1-a ameliorat echipa aceasta de pionieri. Pudovkin, împreună cu marele regizor Kuleşov, au aranjat următoarea mică experienţă. A luat un film vechi, din timpul războiuiui, în care juca. Mosjukin, şi a ales cîteva „gros-plans" în care acest actor desfăşura celebra lui „tăcere apăsată", de gîndire petrificată subt care clocotesc mii de tîlcuri. Aceste planuri cu figura actorului, ei le-au legat de trei alte imagini, formînd trei secvenţe deosebite : una, în care figura lui Mosjukin se află in faţa unei farfurii cu supă ; alta în care aceeaşi figură contemplă un sicriu cu o tînără moartă, în sfîrşit alta privind un copilaş care se joacă cu un ursuleţ de pluş. Spectatorii cărora li s-a proiectat aceste secvenţe „s-au extaziat asupra fineţii şi variaţiei bogate de joc a acestui talentat actor". Şi, într-adevăr, montajul fragmentelor de film făcea, realmente, ca Mosjukin să apară rînd pe rînd gînditor, tulburat şi încîntat, potrivit scenelor la care acel al său prim-plan fusese ataşat. Şi totuşi, în toate trei cazurile, era exact acelaş obraz, aceeaşi fotografie. Această întîmplare arată deopotrivă ce importanţă are montajul, ce limpede judecă cineaştii ruşi această importanţă, şi în sfîrşit ce fecund în efecte artistice este jocul sobru, concentrat, al actorului. Totuşi, adevărata mare artă cinematografică rusă abea acum începe. Ea este fiică bună a revoluţiei şi a războiului .civil-Aceste grozave întîmplări au fost totodată pinten şi frîn-ă. Au născut o categorie estetică nouă : lirica eroismului, iar pe de altă parte au fost piedică prin aceea că au oprit alunecarea pe panta de facilitate a vechilor poncifuri, a crimelor pasionale şi poveştilor cu bandiţi care intocsicaseră arta ecranului. E drept că tematica cea nouă, era şi impusă de evenimentele politice. Ea izvora spontan din natura lucrurilor. Problema îndrumării în artă e mai complexă decît se crede. Fără a spune ca 10 — V. Romînească Nr. 10 146 D. I. SUCHIANU Andre Gide care, dintr-o pură nevoie de paradox, scria : „arta se naşte din con-strîngare şi moarte de libertate", să reflectăm puţin la următoarea declaraţie a unui vechi scriitor şi critic cinematografic francez. Alexandre Arnoux •. „Personal, n-am nici o prevenţie împotriva spiritului de propagandă. Lui îi datorăm cele mai mari capodopere ale artei şi -literaturii. De ce propaganda n-ar fi fecundă şi în cinematograf ?" Aceste rînd uri au fost scrise cu ocazia unei anchete făcute în 1936, în revista „Monde", asupra „Operei şi teoriilor Iui ■Eisenstein". .Şi Arnoux continuă : „Singurul lucru cu adevărat sterilizant este estetismul, tehnica pentru tehnică. Marii ruşi: Eisenstein, Pudovkin, prin chiar concepţia pe care o au despre meşteşugul lor, scapă de aceste flageluri. In timp ce realizatorii europeni şi americani calcă pe o creastă între două prăpăstii : mercantilismul şi arta-pentru-artă, rivalii lor sovietici sînt în modul cel mai fericit fecundaţi de o îndrumare pe care ei o cer sau pe care evenimentele le-o sugerează. Un mare creator totdeauna serveşte pe cineva sau ceva". Un alt cunoscut cinegraf, autor al unei importante „Istorii a Artei Cinematografice" (1939) belgianul Carl Vincent scrie şi el că „se poate constata un fapt curios : îndrumarea politică, pînă prin 1935, mai nurlt a servit decît deservit cinematograful rus. Ea a făcut pe realizatori să caute alte subiecte decît conflictele sentimentale şi luptele de interese individuale. S-ar putea crede că spiritul de propagandă jugulează pe artistul creator. Trebuie totuşi să constatăm că o asemenea obligaţie îngreunează mai puţin decît anumite necesităţi comerciale precum şi unele convenţii morale care apasă asupra cineaştilor în ţările unde ei nu au de dat vre-o socoteală directă autorităţii publice... Nu numai în ţările unde arta e supusă unei cenzuri, regizorii lucrează pe teme de propagandă, ca de pildă tema expansiunii economice. Şi asta nu i-a împiedecat să dea opere remarcabile. O dovadă este filmul „Song of Ceylon" pe care englezul Basil Wright l-a realizat pentru o companie colonială şi care a fost premiat la Festivalul Internaţional de Ia Bruxelles. Iar întrucît priveşte începuturile cinematografului sovietic, demonstraţia este impresionantă". Foarte interesant în această privinţă este cazul lui Eisenstein. Un mare creator ca el, plin de idei originale, e natural să aibă conflicte de opinie cu colegii şi în genere cu cercurile cinematografice. El a avut asemenea neînţelegeri atît cu cei de la el, cît şi cu cei din Occident. Capodopera sa făcută în America : „Que viva Mexico" a fost atîta de masacrată de ,,producers"-ii filmului, încît pînă la urmă Eisenstein a renegat lucrarea şi a refuzat să o considere opera lui. Pleiada care într-adevăr a revoluţionat arta cuprinde pe Kuleşov, Dziga-Vertov, Eisenstein, Pudovkin şi alţii. Kuleşov a lucrat ca asistent al acelui Eugen Bauer, despre care am mai vorbit. De la el s-a inspirat cînd, în arta şa a aplicat cu precădere două principii : actorul să asculte perinde ac cadaver de regizor şi, a' doua regulă de artă, atenţia, cea mai mare să fie dată detaliilor, adică angrenării acestora, „montajului", a cărui regulă fundamentală este ca : „alăturînd două elemente de realitate, două fapte care primitiv n-au nici o legătură între ele, să se creeze, prin simpla lor juxtapunere în film, un al treilea fapt, o realitate nouă". Aş îndrăzni a spune că în acest precept se găseşte condensată toată estetica ecranului. Filmul devine artă numai în măsura în care se apropie de următoarea definiţie : filmul este o succesiune dialectică de planuri în triadă hegeliană, în care fiecare imagine trebuie să fie antiteza celei care i-a precedat şi antiteza celei care îi va urma. Dacă îmi este permis a folosi o comparaţie luată din fiziologie, spectatorul trebuie să încerce în tot cursul desfăşurării filmului acea voluptate sănătoasă şi acută a omului care după ce a stat culcat pe dreapta simte o imensă poftă de a se aşeza pe stînga, sau dacă a stat întins, simte o indicibilă plăcere de a se ghemui. Acest sentiment pe care l-am numit odinioară sentimentul „antî-crampei" se aplică nu nu- REVOLUŢIE IN ARTA CINEMATOGRAFICA 147 mai simplelor conduite motrice, dar şi atitudinilor spirituale mai subtile, ba chiar mai cu seamă acestora. Căci în stările sufleteşti complexe şi profunde posibilităţile de schimbări antitetice sînt mai bogate. Iată pentru ce nu este nici exagerare nici erezie în 'deea lui Dziga Vertov care cel dintîi a declarat că montajul nu-i numai o operaţie tehnică, ci însăşi baza estetică a cinematografiei. Dziga Vertov a dat filme asupra „revoluţiei pacifice", cum a fost acea admirabilă lucrare: „A şasea parte a globului" (1927) despre care un istoriograf burghez a spus că este „un poem de o excepţională virtuozitate şi de un ritm cu adevărat „muzical" al ţării şi vieţii sovietice". Dar Vertov a produs, cu aceeaşi măiestrie şi filme ca să zicem aşa „psihologice", în una din marile sale creaţii, în „Dura Lex" (1926), el realizează următorul paradox : cu o mare diversitate de amănunte, cu o mare variaţie de tablouri, descrie, pictează, evocă climatul monotoniei, atmosfera de aşteptare apăsătoare, exasperantă. E vorba de nişte căutători de aur Unul din ei, ca să prade pe alţi doi, îi ucide. Cei rămaşi în viaţă, un bărbat şi o femeie, îl ţin în şah. O iarnă întreagă, aceştia doi stau, cu puşca în mînă, păzin-du-1 pe asasin. Toată iarna. Iar cînd vine primăvara, îl judecă, îl condamnă şi-1 spîn-zură. Dar filmul nu se termină aşa. Cu un mare simţ al antitezei, Kuleşov nu se mulţumeşte cu contrastul dintre atmosfera grea a pîndei, închişi în cabană, în frig şi întuneric, şi pe de altă parte atmosfera de primăvară care izbucneşte afară cu toate sevele şi luminile ei; la acest prim contrast, el mai adaugă unul. In seara zilei cînd cei doi au spînzurat pe vinovat, uşa cabanei se întredeschide şi... spînzuratul apare : le urează noroc, şi se topeşte în întuneric. Este totodată straniu, înfricoşător, misterios, echivoc, şi de un humor macabru ; ceva neaşteptat care răstoarnă tot şi totuşi se potriveşte atît de bine cu tot paroxismul de pînă atunci. Am insistat asupra acestui film pentru că e o poveste fără revoluţie comunistă şi făcut de cel dintîi, de „capul de filă" al marei echipe de creatori ruşi. Aceasta dovedeşte că subiectele altele decît „construirea socialismului" erau cultivate cu tot atîta entuziasm. Dacă ele sînt numeric minoritare este pentrucă realitatea în acel moment era ea însăşi plină de mişcare revoluţionară şi de preocupări de clădire socială. Nu-i deci decît prea firesc ca, în aria epocei, aceste realităţi majoritare să se fi reflectat cu precădere. Mult înainte de acele vremuri, un gîndifor romîn, G. Ihrăileanu, repeta fără încetare că un artist nu poate zugrăvi bine — deci nu poate pur şi simplu zugrăvi — decît realitatea locului şi timpului lui. Numai un asemenea subiect e destinat reuşitei. Mulţi ani mai tîrziu, un mare regizor rus avea să spună exact acelaşi lucru : „Ca artist — scrie Eisen-ştein — cum aş putea oare exprima altceva, cum aş putea oare exprima mai liber ceva, decît viaţa la care iau parte împreună cu toţi camarazii, această viaţă precum şi emoţia pe care o încerc participînd la ea ? Nu sînt membru al partidului comunist. Dar înseamnă oare asta că aş putea refuza să orinduiese pe ecran tot ceea ce simt în putinţă, toate virtualităţile de acţiune şi de voinţă ce zac în masele care au făcut Revoluţia, care o mai fac încă ? Pot eu să nu exprim aceste sentimente, aceste idei în adîncurile căreia este atît de bogat cuprinsă viaţa Rusiei celei nouă ? Idei şi sentimente pe care le simt şi eu în mine, care mă prind din toate părţile, şi cărora nimeni astăzi : poeţi, muzicieni, artişti, nu li se pot sustrage. însuşirea proprie a artistului nu-i oare să exprime epoca aceste idei în adîncurile cărora este atît de bogat cuprinsă viaţa Rusiei celei nouă ? N-am a exprima, azi şi aici, altceva decît vremurile revoluţionare". Şi le-a exprimat într-un chip care a ui mit lumea. Cuirasatul Potemkin, opoi Octombrie (sau „Zece zile care au clătinat lumea"), apoi „Linia generală" (sau „Vechiul şi noul") au fost într-adevăr capodopere ale nouei arte. învăţămintele trase de la maeştrii săi, Kuleşov şi Dziga-Vertov îşi atingeau suprema perfecţiune In fond, inovatorul cel mai îndrăzneţ fusese acesta din urmă. El lansează trei mari 10* 148 D. I. SUCHIANU idei: aceea a documentarului liric, aceea a regizorului care trebuie să fie creatorul total al filmului, şi în sfîrşit ideea „cinematografului ne-jucat" ideea „cine-ochiului", a cinematografului fără actori. De altfel desteatralizarea actorului este o idee comună tuturor întemeietorilor ruşi. Dovjeko. talentatul regizor ukrainean, autorul filmului clasic : „Pămîntul", spune : „Nu trebuie să ne temem de oameni care nu-s actori de meserie. Trebuie să ne aducem aminte bine că orice om se poate juca în perfecţie pe el însuşi în film, măcar o dată". Şi aceste cuvinte pot fi completate cu acele ale lui Eisenstein, care spunea cu mult humor aşa : „Dacă un actor pentru a juca un rol de moşneag are nevoie să se pregătească ia asta, una sau două zile de repetiţii, un adevărat moşneag are deja şaizeci de ani avans în pregătirea şi lucrarea rolului". Un alt mare creator şi ■ inovator a fost Vsevolod Pudovkin, autorul „Mamei" (după Gorki), al „Vulpei argintii" (Tem-pete sur l'Asie, .Sturm iiber Asien), „Sffrşi-tul Sfîntului Petersburg", „Dezertorul" Pudovkin se deosebeşte de Eisenstein prin aceea că e mai puţin preocupat decît acesta de latura epică .şi este mai sensibil la drama individuală, lată cum a fost definită arta lui de către marele său coleg .Eisenstein : „Tn filmele sale, atenţia spectatorului nu ■e concentrată pe mersul Istoriei ci pe transformările psihice ale unui individ subt influenţa procesului social. Pudovkin pune în centrul operelor sale oameni vii, adevăraţi. Filmele lui acţionează direct prin puterea lor emoţională". Un specialist francez al cinematografului sovietic, Leon Moussinac, scria : „Un film Eisenstein seamănă cu un strigăt ; unul de Pudovkin seamănă cu un cînt". Iar istoriograful belgian de care am mai vorbit îl caracterizează pe Pudovkin astfel : „Efortul de compoziţie ial realistului Pudovkin poartă mai ales asupra ritmului fiecărei scene şi asupra ansamblului filmului, precum şi asupra interpretării. Caracterul pur plastic al cinematografului, căruia aproape toţi ceilalţi ruşi i-au acordat un mare interes, nu I-a preocupat aşa de mult. .Desigur, el dă o mare îngrijire eclerajelor, fotografiei, din care a ştiut scoate efecte curioase în tonuri dure sau învăluite. Dar nu le acordă, totuşi, decît un interes secundar Ceea ce îi fixează în deosebi atenţia este montajul, construcţia ritmică, jocul temelor, opoziţiile şi acordurile lor". Regăsim deci acel leit-motiv care revine în gura tuturor marilor creatori ruşi : importanţa montajului. Pudovkin a scris şi un tratat de cinematografie (editat şi la Berlin sub titlul „Filmregie und Filmma-nuskript"), unde ideea centrală e că toată valoarea unei opere cinematografice este fundată pe montaj. Dacă ar fi să strîngem într-o listă ideile aduse de ruşi în lume şi care azi au devenit reguli intangibile ale acestei a „şaptea artă", le-am înşirui astfel : 1. — Documentarul ritmat. 2. — epopeea lirică. 3. — desteatralizarea jocului. 4. — actorul anonim. 5. — dramatismul „geografiei faciale". 6. — importanţa covîrşitoare a montajului, conceput ca o înlănţuire dialectică de contrast. 7. — introducerea pe ecran a pat.ru personaje noi, anume : natura, apoi lucrurile, obiectele inanimate, mulţimile şi însfîrşit revoluţia sub toate aspectele ei. E drept că şi cinematograful suedez folosise cu artă natura şi făcuse din ea un adevărat personaj care „joacă" şi trăieşte în drama ce ni se povesteşte. Deosebirea însă e mare între cele două concepţii. La .suedezi natura participă la poveste în sensul că subjugă, copleşeşte, turteşte pe om. In filmele sovietice, potrivit unei filozofii de cucerire prometeică, natura este ea în-genunchiată de om, supusă şi domesticită La lista de mai sus trebuie să mai. adaug un ultim punct, şi nu de mediocră importanţă. E vorba de ideile ruse cu privire la problema raportului dintre sunet şi imagine. Ele sînt exprimate într-un document care nu prea este cunoscut. E vorba de un manifest redactat în 1928, cu ocazia apariţiei filmului sonor şi vorbitor. Se Intitulează : „Declaraţie asupra filmului vorbit" iscălită de trei fruntaşi : Eisenstein, Pu- REVOLUŢIE IN ARTA CINEMATOGRAFICA 149 dovkin, şi Alexandroff, şi are următorul conţinut : „Cinematograful vorbit a intrat în rîn-dul realităţilor. Americanii, punîndu-1 la punct tehniceşte, 1-a plasat în prima lui fază de existenţă. Germania lucrează intens în aceeaşi direcţie. Toată lumea vor-veşte acum despre acest film mut care a încetat de a mai fi. Izolaţi în U.R.S.S., ne dăm bine seama că mijloacele tehnice de care dispunem nu ne permit să urmăm imediat această cale. Totuşi socotim momentul potrivit pentru a publica o seamă de propuneri fundamentale teoretice a căror necesitate este cu atît mai urgentă cu cît, după tot ce am auzit, se pare că se încearcă a se falsifica semnificaţia şi folosirea acesfei perfecţionări. „O asemenea concepţie greşită a resurselor nouei descoperiri tehnice poate nu numai întîrzia dezvoltarea şi progresul cinematografului ca artă, dar ea ameninţă să-i distrugă toate cuceririle existente. „In momentul de faţă cinematograful, acţionînd prin impresii vizuale, are o mare rezonanţă în sufletul oamenilor şi ocupă cu bun temei unul din primele locuri în activitatea spirituală. Se ştie că montarea (adică „mise en scene" plus montajul. N.n.) e mjlocul ei primordial şi unic de acţiune. Pe aceasta se bazează influenţa intelectuală mondială a ecranului. Succesul internaţional ai filmului sovietic se datoreşte într-o mare măsură unei serii de procedee de regie şi montaj pe care ruşii le-au descoperit şi practicat cei dintîi. „Iată de ce factorii esenţiali ai dezvoltării ulterioare a cinematografului sînt aceia care sporesc şi lărgesc mijloacele de montare capabile să aibă efect asupra spectatorului. Dacă urmărim orice nouă invenţie din acest punct de vedere, este lesne de constatat ce slabă importanţă are pentru cinematograf introducerea culorii sau a reliefului (cinematograful stereoscopic), cînd o comparăm cu importanţa cinematografului vorbitor. Dar vorbitorul e o armă cu două tăişuri. Filmul astfel perfecţionat va urma linia minimei rezistenţe. în felu! acesta nu va satisface decît simpla curiozitate. „Să examinăm mai întîi exploatarea comercială a filmelor sonore, a acelora unde înregistrarea sunetului va copia natura, adică va coincide cu precizie mişcării de pe ecran, creînd o oarecare iluzie, impresia unor oameni în stare de rumoare, a unor obiecte care fac anumite zgomote, etc. „într-o primă perioadă — acesta nu va dăuna dezvoltării nouei arte. Dar urmează perioada a doua. Cînd puritatea primei impresii s-a mai stricat, această a doua perioadă poate fi îngrozitoare. Poate deveni o epocă de utilizare automată, maşinală a nouei invenţiuni pentru a fabrica drame „psihologice" şi alte specimene de teatru fotografiat. Sunetul astfel folosit va ucide arta montării. Orice introducere de vorbire într-o scenă filmată va umfla importanţa proprie a acelei scene în detrimentul ansamblului, al întregului care trebuie să provină din juxtapunere de scene distincte. „Singură folosirea sunetului în felul contrapunctului, sunetul contrapunctînd scena, imaginea, numai această metodă poate da posibilităţi noi unei perfecţionări şi dezvoltări a artei filmului. „Primele lucrări experimentale asupra sunetului trebuie dirijate în sensul ne-coin-cidenţel cu imaginile, a discordanţei nete între vorbire şi tablourile vizuale. „Această metodă de atac, de şoc, e singura capabilă să producă senzaţia căutată care va conduce cu timpul la creaţia unui nou contrapunct orchestral de imagini vizuale şi imagini sonore. „Noua descoperire tehnică nu este un fapt ce ţine de hazard, o simplă întîm-plare în istoria cinematografului. Ea este un mijloc de a ieşi în chip natural dintr-o mulţime de impasuri1 care păreau fără ieşire avangardei creatoarilor cinematografiei. Un prim impas este acel al sub-titlu-rilor. Toate soluţiile, ca de pildă încercarea de a introduce cuvintele scrise în chiar compoziţia filmului ca element al montajului ; sau încercarea de a împărţi titlul în fragmente; sau micşorarea .dimensiunilor literelor, — toate aceste soluţii au fost n.e-satisfăcătoare. Un aM impas este acela îl scenelor explicative intercalate şi oare îngreunează compoziţia şi încetinesc ritmul 150 D. I: SUCHIANU filmului. Temele filmelor se fac din ce în ce mai complicate, şi tot astfel problemele care se pun regiei şi montajului. Sforţările de a le rezolva numai prin mijloace vizuale conduc sau la situaţii insolubile sau la alcătuiri de secvenţe baroce vecine cu demenţa şi cu spiritul decadent. „Sunetul tratat ca un nou element al montării, ca un factor independent de imaginea vizuală, va introduce necesarmente procedee noi de o putere ne mai întîlnită, capabile de a rezolva problemele cele mai complicate. „Aceste probleme ne descurajează atîta vreme cît avem să le înfruntăm numai cu ajutorul imaginilor vizuale. „Metoda contrapunctului în filmul vorbit va face ca introducerea vorbirii să nu fie o cauză de slăbire a caracterului internaţional pe care îl avea cinematograful". Manifestul e scris în 1928. Au trecut treizeci de ani de atunci. De-a lungul globului filmul sonor şi vorbitor a făcut progrese, a comis greşeli, a găsit soluţii. Istoria acestor căutări, căderi şi găsiri pare — ca să folosim însăşi expresia propusă de autori — a fi urmat, fidelă ca un „contrapunct", sfaturile şi temerile cuprinse în manifestul celor itrei regizori ruşi. într-adevăr, a venit o primă perioadă, exact aşa cum o prevăzuse manifestul, în care publicul s-a încîntat eu noua invenţie. S-a bucurat de ea ca de o jucărie pentru copii mari. Pe urmă cineaştii s-au năpustit asupra dialogului ca să scape de imaginile de umplutură şi să scurteze filmul. Dar vai, filmul nu s-a scurtat, ci doar s-a golit de conţinut, iar pe de altă parte s-a umflat cu tot balastul unor conversaţii plicticoase care prefăceau filmul în teatru prost. Apoi a trecut şi asta, şi, foarte curînd, cîţiva ani după apariţia „vorbitorului", creatorii de filme au început, încet-încet, a găsi ce trebuia, a găsi singurul mod fecund de a folosi vorbirea în film. Au găsit acel contrapunct pe care cei trei ruşi îl oferiseră cinematografului sonor ca dar de ziua lui de naştere. Treptat-treptat, fără să colaboreze între ei, fără să se con-sfătuiască, ba chiar fără să-şi dea ei înşişi bine seama, creatorii din toate ţările lumii au găsit adevărata formă de plasare a cu-vîntului în film. Au găsit contrapunctul de care vorbise limpede manifestul: „discordanţa netă între vorbe şi tablourile vizuale" ; vorbele să spună una, şi imaginile plastice să arate alta. Cum s-a ajuns la asta, care au fost reuşitele şi eşecurile în această căutare, nu o voi spune aci. Este o prea lungă poveste. Este istoria însăşi a progreselor artei ecranului de la descoperirea filmului vorbit şi pînă astăzi. O istorie în care îi vedem pe creatorii cinemato grafiei din toată lumea trudind şi din cînd în cînd izbutind numai în măsura în care ei se apropiaseră de acea idee a „contrapunctului" formulată la 28 iulie 1928 în manifestul iscălit de cei trei mari regizori ruşi. h. bl azi an GRAFICA REVOLUŢIONARA r rămîntările economice, politice şi sociale ale epocii dintre cele două războaie mondiale şi mai cu seamă uriaşul clocot eliberator stîrnit de marea revoluţie socialistă din Octombrie, cu care se inaugurează o nouă eră în istoria umanităţii, au găsit puternic răsunet în operele literare şi filosofice. S-a creat o proaspătă şi viguroasă literatură socială şi s-au deschis porţi largi de înţelegere a noilor curente de idei, a noilor concepţii de viaţă şi în lumea intelectualilor. Artiştii plastici nu puteau să rămînă izolaţi în acest copleşitor concert universal. S-au asociat şi ei la acordurile pateticelor simfonii protestatare ale omenirii oprimate, dînd în operele lor locul ce se cuvenea problemelor capitale care agitau vremea. Oficialitatea, păturile suprapuse, exploatatorii trudei şi nevolniciei de pînă atunci a maselor, au făcut, pretutindeni unde-şi vedeau sdruncinate poziţiile, tot ce le-a stat în putinţă ca să înăbuşe, să sugrume, să extermine cu orice preţ germenii răs-vrătirii ce prinsese a se schiţa la început destul de timid în literatură şi în manifestările artei. Avînd darul de a înduri spontan şi direct pe spectator, artele plastice în general şi grafica — afişul, placatul, gravura — în special au fost cu drept cuvînt considerate printre mijloacele cele mai eficace pentru convingerea şi cîştigarea ideologică a maselor. Nu-i de mirare, aşa-dar, că aproape to|i mînuitorii graficei militante şi ai penelului revoltei au fost siliţi să emigreze sau determinaţi să-şi restrîngă, sub teroare, vehemenţa. Rămaşi pe pămîntul natal sau înstrăinaţi prin constrîngere, artiştii-cetăţeni au continuat să acţioneze cu destulă virulenţă, prin imagini vii şi cutezătoare, asupra conştiinţei mulţimilor. Desgustaţi de egoismul şi corupţia claselor conducătoare, ei au dat vibraţie plastică strigătului disperat al mizeriei şi suferinţei populare. Războiul împotriva tiitlerismului şi urmările lui imediate au accentuat încordarea. Nici acuma, mai ales acuma, nu se îngăduia mizeriei să devină element de agitaţie prin artă, să fie exprimată ou impetuozitate în linii, forme şi culori, — pen-trucă aşa-zisa libertate de -gin dire şi d» creaţie rămînea doar utopie atunci cînd -putea incomoda armonia şi huzurul aşezărilor tradiţionale. Exigenţele elementare ale vieţii, repercusiunile tragice ale crizei morale şi mate riale pe care a străbătut-o omenirea în urma celor două războaie, apăsările dm ce în ce mai sălbatece care s-au năpustit ca un blestem implacabil asupra claselor nevoiaşe, au izbucnit deodată, năvalnic. în artă; au început să prindă glas ameninţător în ficţiunile plastice, în oglindirile dure ale realităţilor tulburătoare. 152 H. BLAZIAN Artiştii aceştia, care au înţeles să transpună în imagini sumbre, vreme de cîteva decenii, adevărul brutal al vieţii, feţele triste şi ruşinoase ale alcătuirii unei societăţi în descompunere, au sfredelit zidul ce se credea de granit al intoleranţei claselor conducătoare, justificînd astfel în ochii posterităţii marile prefaceri care au urmat. „Generaţiile patriarhale şi idilic sirn plute" — cum a. numit cîndva la noi profesorul Mihai ,D. Ralea generaţiile emoţionate duios de .Rodirile lui Grigorescu şl ale bardului de la Mirceştj, cărora nu li se întrevedeau accentele de mai profunda autenticitate din operele de temei — s-au simţit sgîlţîite aspru de freamătul realităţii. In toate ţările împilării, pamfletul grafic a început, din ce-în ce cu mai multă îndrăzneală, să valorifice, să legitimeze gestul revoltei. Nedreptatea, obscurantismul, intoleranţa, contradicţiile regimurilor de exploatare, condiţia umilitoare a proletariatului, au prins să se contureze în imagini vibrante, sugestive, adesea uluitoare. ^ Prin linia intensităţii lor expresive, lucrările acestea au revelat pentru întîia dată în toată tragica lor veridicitate sfî-şierile mute, josniciile cumplite şi limitele cele mai întunecate ale mizeriei umane. Unele exemplificări, luate oarecum la în-tîmplare din diferite ţări ale globului, vor fi deplin grăitoare. Pe linia trasată de Goya în „Capricii" (incisiva critică a moravurilor spaniole din preajma marii revoluţii franceze) şi în „Dezastrele războiului" (necruţător rechizitoriu plastic al crimelor şi abuzurilor armatelor de ocupaţie) ; pe drumul frămîn-tărilor mocnite în Franţa prerevoluţionară şi în cea postrevoluţionară; cînd pasiunile politice ating paroxismul şi libertăţile cetăţeneşti sînt brutal suprimate, cînd artişti de prestigiul lui Honore Da'u-mier, Gavarni, Gustave Dore, Forain, Stein- 1 ■len, Poulbot, renunţă la fantezia şi umorul de album şi devin gazetari ai desenului de masă, ai graficei revendicărilor sociale; în spiritul biciuirii fără înduioşare a slăbi- ciunilor, rapacităţii, ipocriziei, falsei morale, decăderii şi turpitudinilor societăţii burgheze, stigmatizată cu nestăpînită vehemenţă în operele unor Emile Zola, Victor Hugo, Lew Tolstoi, Henric Ibsen. F. Dostoevski, Charles Dickens sau Ger-hardt Hauptmann — graficienii vremurilor noi. concretizînd în lucrările lor expresia nestăvilită a spiritului cojectiv, s-au avîntat la rîndul lor în viitoarea prefacerilor, aducînd contribuţii sincere, efective şi fecunde la transformarea mentalităţii sociale, la mobilizarea conştiinţelor pentru ■condiţii mai bune de existenţă, pentru demnitatea umană, pentru un viitor fericit. Vehicul cu largă putere de circulaţie a noilor curante de idei, grafica îşi desfăşoară din ce în ce cu mai multă eficacitate virtuţile ei mobilizatoare, forţa de demascare, causticitatea satirică. * Afişul, plaeatul, tehnica de alb şi negru au fost şi sînt instrumente de agitaţie practicate cu deosebit succes de pictorii şi graficienii sovietici. Alături de Moor, Deni, Maiakovski, Po-nomarev, Ioganson, Laptev, Dubînski, D. A. Şmarinov şi G. S. Vereiski, remarcabili desenatori şi ilustratori, s-au afirmat cu excepţională impetuozitate Evgheni Adolfavici Kibrik şi grupul ingenios şi original cunoscut sub pseudonimul Ku-krînicsi (din care fac parte Mihail Va-silievici Kuprianov, Profirii Nikitici Krî-' Iov şi Nikolai Alexandrovici Sokolov]'. Sarcinile ridicate de construirea şi consolidarea noilor aşezări sociale, precum şi de războiul pentru apărarea patriei, determină un reviriment şi în arta sovietică, 1 Eposul marii revoluţii reînvie în nenumă- . rate imagini inspirate de momentele epocale ale istoriei. Trăsătura caracteristică a graficei noi sovietice.o constituie astfel întoarcerea pasionantă la tematica istorico-revoluţionară Printre contribuţiile cele mai importante, „Lenin în 1917", ciclul de gravuri al lui Kibrik, ilustrează principalele etape ale marelui Octombrie: „Sosirea lui Lenin la GRAFICA REVOLUŢIONARA 153 Petersburg", „Proclamarea tezelor din aprilie"' „Există un asemenea partid !", „Lenin în ilegalitate", „Lenin la Razliv". „Lenin la Smolnîi", „Proclamarea puterii sovietice". Una din cele mai elocvente scene din acest ciclu, dovada angajării ferme a lui Ki'brik pe drumul luminos al realismului socialist, este fără îndoială aceea în care subliniază însuşirile de tribun ale lui Lenin. Ne referim la momentul istoric cînd conducătorul proletariatului rus, demascînd politica vrăjmaşă intereselor poporului dusă de membrii guvernului provizoriu şi de reprezentanţii blocului menşevic, statorniceşte una din fazele culminante ale luptei revoluţionare. La cel dintîi congres al sovietelor de muncitori şi ţărani din Iunie 1917. conducătorul menşevicilor, de-elarînd că fără sprijinul şi colaborarea burgheziei revoluţia va pieri, sublinia cu ■stăruinţă că „în Rusia nu există nici un partid care să fie gata a lua singur întreaga răspundere a puterii". 'Răspunzînd acestei atît de categorice afirmaţiuni, V. I Lenin strigă din sală. cu toată forţa şi însufleţirea convingerii, celebrele cuvinte: „Există un asemenea partid!" Comentînd această strălucită evocare, criticul sovietic K. S. Volodin scrie: „In memoriile sale despre Lenin, Gorki spunea : Cuvîntul lui producea întotdeauna senzaţia fizică a adevărului irezistibil Aceste cuvinte ale lui Gorki şi-au găsit o vie confirmare în grafica lui Kibrik. Reac ţia la cuvintele lui Lenin este concentrată de către pictor în două grupuri. Figurile adversarilor, care s-au întors spre vorbitor, exprimă frica în faţa primejdiei, duşmănia făţişă trezită de cuvintele lui Lenin Dimpotrivă, grupul bolşevicilor din jurul lui Lenin se ridică asemenea unei forţe invincibile, gata să-1 urmeze. Cele două grupuri sînt înfăţişate de pictor ca două tendinţe de neîmpăcat ale istoriei : duşmanii revoluţiei, care încearcă fără succes să i se împotrivească şi partidul revoluţionar, avînd o ţintă precisă, strîns unit în jurul conducătorului său... Din ciclul „Lenin în 1917". compoziţia „Există un asemenea partid!" constitue unul din cele mai serioase şi mai însemnate succese ale pictorului..." , In adevăr, elanul sincer al vorbitorului, caracterele tipice, gruparea şi atitud'nea contrastantă a personajelor, admirabil rezolvate grafic, dinamismul accentuai al scenei, dau compoziţiei — care se prelungeşte şi dincolo de cadrul spaţial al imaginii — proporţiile unei opere de mare conţinut. Aderînd la actualitatea realităţilor lumii socialiste, grafica sovietică desvoltă idei, analizează situaţii, caractere şi aspecte legate de frămîntările, aspiraţiile şi izbîn-zile oamenilor muncii. Chiar atunci cînd jocul expresiv de linii şi umbre tălmăceşte viaţa, sibuciumul şi etica personajelor din cărţi, desenatorii încercaţi ai Ţării Socialismului — cum sînt Kukrînicsi, A. M. Gherasimov, Bubnov, Racev, O. A. Dmitriev, V. A. Favorski, -Nikolski şi alţii — se inspiră din operele realiste ale marilor clasici, din literatura populară sau din scrierile progresiste ale autorilor contemporani. Apocaliptica viziune a lui Albrecht Diirer diobîndeşte în grafica germană urmaşi de viguroasă factură în Dramele lui Max Klinger, inerustări realiste, profund acuzatoare, pe care le reia cu nestăpînită pasiune şi vehemenţă Kăthe Kollwitz în ,.Războiul ţăranilor", în „Revolta ţesătorilor". în tragicele evocări ale maternităţii îngenun-chiate. ale proletariatului şi ţărănimii oropsite. Ciclurile impresionante ale lui Theodor Th. Heine — „Prin cea mai întunecată Germanie" şi „Tablouri din viaţa de familie" — continuă curajos aceiaşi atitudine hotărîtă. Un exemplu edificator: A fost executată luptătoarea Greta Beier. In piaţa publică, mulţimea înghesuită la spectacol — femei, bărbaţi, copii, reprezentanţi ai burgheziei înstărite care-şi apără privilegiile — ovaţionează pe călăi. Unul dintre asistenţi, cu copilul aşezat pe umăr, strigă cît îl ţine gura : „Bravo 1 Bravissimo 1 154 H. BLAZIAN încă o dată. încă o dată !... -Mititelul ăsta n-a văzut nimic !..." Ororile războiului au prilejuit un mare număr de lucrări grafice, dintre care vrednice de amintit sînt acelea ale lui Oskar Graf şi mai cu seamă ciclul lui Otto Dix. desvăluind absurdităţile, cruzimile şi crîn-cenele urmări ale sistemului sălbatec de a se soluţiona divergentele dintre vremelnicii conducători ai popoarelor pe calea armelor Germania înfrîngerii primei încrîncenări mondiale a cunoscut urmările inerente jocului dramatic pe care l-a provocat cu trufie şi l-a pierdut ruşinos. Profitorii prăbuşirii militare, care se confundau de astă-dată cu profitorii dezastrului economic, au prins să deslănţuie inconştienta „cruciadă" care avea -să culmineze cu triumful sgo-motos al crucilor încîrligate. Dar pînă la instaurarea „fericirii" naziste, marele imperiu a trebuit să ia act de murmurul şi încercările de răsvrătire ale celor sortiţi să îndure sancţiunile cuvenite serneţiei teutone. In ceasul cînd căluşul îngheţat în gura protestatarilor ascundea urechilor poporului care se sbătea în lipsurile cele mai cumplite izbucnirile temerare ale adevăru ■ lui, ingeniozitatea graficienilor frămînta şi clama fără răgaz aspectele încordării şi durerilor sociale. Unul dintre militanţii cei mai înverşunaţi ai genului a fost fără îndoială Georg Grosz, silit — în urma persecuţiilor politice din Germania lui Hindenburg şi a lui Hitler — să caute refugiu în America Infruntînd şi biciuind cu tenacitate arbitrarul arhitecturii sociale, ciclurile lui litografice au stigmatizat moravurile, tarele şi prejudecăţile burgheziei germane. Simbolul atît de răspîndit al omului păcii, îmbrăcat în zale şi înarmat pînă-n dinţi, era pentru Georg Grosz băşica de săpun cu care se încerca, atunci ca totdeauna, acolo ca pretutindeni, amăgirea şi exploatarea naivităţii maselor, diversiunea şi îndepărtarea atenţiunii popoarelor de la adevăratele teluri ale conducătorilor. De la omul-vită care-şi trăgea singur căruţa cu marfă, pînă la personajele ghiftuite din vîrful piramidei sociale. — de la tragicul unei sărăcăcioase înmormîntări de clasa a treia pînă la sfidarea svîrlită de îmbogăţiţii ce se întorceau ameţiţi de la chef şi invitau la băutură pe sărmanul invalid orb care cerşea într-un colţ al străzii. — linia incisivă a lui Georg Grosz a disecat fără milă decrepitudinea claselor privilegiate, înfăţişînd în toată goliciunea şi tragismul ei mizeria umanităţii umilite. Cenzura moravurilor vremii sale, practicată cu vigoare şi curaj îrf atîtea desene şi gravuri rămase celebre, a făcut din meşteşugul înalt al acestui artist un instrument ide aducere la realitate, de trezire a conştiinţei civice: „Dreptatea este de partea celor puternici !" — proclamă cu pumnul ridicat muncitorul dîrz care-şi înalţă silueta monumentală printre mormintele jertfei proletare. Efectul răscolitor al gravurilor lui Georg Grosz s-a simţit curînd şi arta şi-a îndeplinit o dată mai mult funcţia sa socială. Printre figurile proeminente ale graficei germane preocupate de tumultul revendicărilor sociale trebue menţionat şi Hein-rich Zille. Opera lui litografică, străbătută de un viguros suflu de umanitate, nu are desigur impetuozitatea Kăthei Kollwitz. E mai concentrată, mai reţinută şi poate de-aceea mai aspră. ..Fiecare sdreanţă, fiecare gheată scîl-ciată. fiecare ungher păcătos de mansardă, ■fiecare colţ de uliţă, — spune Heinrich Zille, — le-am realizat observînd şi lu-crînd fără preget. Altfel nu se poate iz-bîndi... N-am vrut să lucrez pentru instituţii. Am vrut să lucrez pentru mine; ceva isvorît din mine însumi. — aşa cum văd eu lumea şi oamenii..." Desenele şi gravurile lui Heinrich Zille aduc în adevăr o viziune personală, în care satira şi umorul evită cruzimile expresiei, rămînînd doar pătrunzătoare strigăte ale durerii. Legendele pline de miez care le însoţesc complectează sensul imaginilor, fiind ele însele destul de muşcătoare. „In umbra acestei linişti aparente, — cum observa cu drept cuvînt Max Libermann, — simţi pulsul cald, agitat, al inimii sale. mila lui pentru cei săraci şi oropsiţi..." GRAFICA REVOLUŢIONARA 155 înţelegerea pentru învinşii vieţii o mărturiseşte artistul însuşi : „Cimpul pe care -.mi l-am ales nu-i tocmai vesel şi luminos : e cîmpul celor uitaţi, al oamenilor care nu se pot sustrage soartei lor, al năpăstuiţilor hărţuiţi de orînduirile sociale nedrepte d? ieri şi de azi..." Burghezimea nu putea privi cu ocm buni această brutală evocare a mizeriei fizice Şi morale. Artistul a continuat totuşi să-şi consacre inciziunile grafice mai ales copiilor străzii, de care invenţia sa satirică a fost aproape nedespărţită. Sînt loarte puţine desene şi gravuri rămase de la Heinrich Zille în care cooilu! să nu joace un rol esenţial, fie numai pentru a transpune tragicul situaţiilor în umorul naiv al unei exclamaţii, al unei întrebări, al unei replici tot atît de sgu-duitoare pe cît de inconştiente. Copiii lui Henirich Zille nu sînt artificiali, spilcuiţi şi pretenţioşi, ca odraslele răsfăţului aristocraţiei găunoase : sînt umbre palide ale existenţei mizere pe care o duc în mansarde insalubre, umede şi pline de gîngănii, în subsoluri întunecoase, pestilenţiale, în magazii dărăpănate unde roiesc şobolanii şi-i năpădesc paraziţii. Fiinţe plăpînde, cu trupul supt de lipsuri şi de boală, cu picioarele deformate de rahitism, cu privirea speriată, bătuţi de soartă şi de oameni, — copiii aceştia degeneraţi apar în zeci de mape, în sute de schiţe, cu aceiaşi ţinută tragică, cu acelaş gest al disperării stăpînite, redaţi de Heinrich Zille în lini' şi tuşe puternic rotunjite, expresive şi adînc observate, ca într-un vast şi tulburător act de acuzare. Trecute prin filtrul temperamental al artistului, ilustraţiile acestea sînt adevărate docu mente ale societăţii în lichidare, epilogul dramei la care atîţia dintre noi am asistat neputincioşi; compromisul încheiat de individ cu existenţa. Născut din popor, trăind în mijlocul poporului necăjit şi luptînd cu toată convingerea pentru îmbunătăţirea soartei celor mulţi, Heinrich Zille a răscolit cu desenul şi grafica lui cele mai profunde resorturi ale conştiinţei umane. Un singur exemplu : „ln's Wasser!" — din „Copiii străzii" : Intr-o seară mo'norîtă de toamnă, o fe-mee însărcinată, ţinînd în braţe o fetiţă speriată, se duce — cuprinsă de disperarea mizeriei — să se înece. O-ntreabă fetiţa : „N-o să ne fie frig, mamă ?" — „Fii liniştită !, — răspunde femeia, — şi peştii trăiesc tot acolo !..." Frans Massereel, pe linia aceloraşi artişti militanţi, ocupă un loc aparte în grafica contemporană. Linia lui dură, efectele puternice de negru compact, străbătute de incizia expresivă a punctaţiilor luminoase, valorificate ingenios chiar din albul hîr-tiei, uneori pe întinderi de roman fără . cuvinte, dau o notă de tragism imaginilor sale. Iată, de pildă, copilul pirpiriu lovit brutal cu pumnul în cap de poliţistul cu chip de fiară care 1-a surprins săvîrşind cine ştie ce infracţiune măruntă. Expresia de groază de pe chipul micii victime a legalităţii ultragiate e accentuată de uluirea mulţimii care asistă fără a putea interveni fa această odioasă metodă de restabilire a ordinei publice. In „Lupta de clasă", glasul hotărît al muncitorului conştient se face ascultat, cu toate riscurile, de tovarăşii din uzină. ..Munca" evocă efortul sălbatec al proletarilor pentru asigurarea huzurului exploatatorilor, care le păzesc parcă şi respiraţia. „La zid" — e răsplata ultimă a cutezanţei de a revendica dreptul la o viaţă omenească. Iar „Dansul macabru" al tancurilor (care pîrjolesc cîmpiile fertile şi seceră vieţi omeneşti) năpădeşte orizontul cu spectrul multiplicat al morţii, ţîşnit fioros de sub căştile tanchiştilor. Sînt momente răscolitoare, sînt erîm-peele sguduitorului film trăit aevea de generaţiile care şi-au scris cu abnegaţie şi sacrificii dramaticul lor destin. Grafica combativă se afirmă şi în ciclurile „Sub svastică" de Lea Grundig, „Fiare şi oameni" de Hans Grundig, „Să uităm? — Niciodatăl" de Karl Hubbuch şi „Patimile zilelor noastre" de Karl Rossing, care 156 H. BLAZIAN redau prin mijloace exepresive, pline de adevăr cu vehemenţă şi patos, teroarea şi cruzimile regimului fascist, ororile şi consecinţele funeste ale războiului In ciclul „Avere din lacrimi" Paul A Weber ne înfăţişează mulţimea şomerilor a căror d.rzenie nu se lasă intimidată de Pieliţa provocatoare a reprezentantului forţei publice. Cînd şomerii cer „Pline şi lucru" li se răspunde - ca în scena ilustrată de Kurt cailor" ~ CU tăîŞUl SăbiiI°r Şl CU CDpite,e Sevele" se ţin lanţ. Le evocă viguros Gerhard Kettner şi Hans Mau . farti^" stau pretutindeni gata să mie. vina - ca în .sugest}vele semnate de Ernst Oppler (în ciclul „Război *' arta ), Max Lingner şi Eugen Hoff n?â n n. „Lăsaţi-ne copiii să trăiască!" e st-igă tul popoarelor rostit în imaginile impresionante ale lui Bert Heller Nu .sînt uitaţi de graficieni nici cei trim's. _ sa muncească la zăpadă (G Luhng), nici jertfele urii rasiale: „CopUi paradisului amar", aşa cum apar în excelentele desene ale lui Hans Baltzer Zdrobirea militarismului prusac şi lichidarea Jntlerismului au făcut posibilă des-voltarea graficei noi germane, îndrumată spre realismul constructiv, reflectînd adeziunea tuturor forţelor conştiente la lupta tot mu hotărîtă a popoarelor pentru pace libertate şi dreptate socială O revelaţie a fost pentru mulţi dintre noi cunoaşterea artei mexicane. Militanţi înflăcăraţi ai cauzei poporului, pictorii mexicani au realizat o artă monumentală al «arei fruntaş necontestat este Diego Rivera, în frescuri'le uriaşe ale Palatului Naţional, istoria sbuciumată a neamului sau creşte impetuoasă sub penelul lui Rivera, restabilind .legăturile tradiţionale cu vechile curente de artă precolumbianâ şi cu sursele de inspiraţie ale producţiei populare. Adoptînd o poziţie de clasă însufleţită de spirit critic şi de combativitate, grafica mexicana, în fruntea căreia se aşează ace-laş D.ego Rivera, desvălue puternice tendinţe revoluţionare. Lupta împotriva ocupaţie, spaniole, a abuzurilor clerului şi feudahtaţn exploatatoare se reflectă în viziunea realistă, dinamică, plină de forţă convingere şi pasiune a unor artişti ca David Alfaro Siqueiros, Jose Orozco, Xavier Guerrero, Adolfo Mexiac, Gabriel Fernandez Ledesma, Leopoldo Mendez, Arturo Garcia .Bustos, Federico Silva, Antonio Trejo. Mariana Yampolsky cere într-o emoţionanta hnogravură „Dreptul la viată" al copiilor. Raul Anguiano litografiază mormanul de sicrie în care au fost asvîrlite „Victimele teroarei moşierilor", muncitorii asasinaţi raminind şi în cosciug cu mîinile legate „Revoluţionarii" lui j,ose posada> înar; maţ, doar cu înverşunarea lor protestatara se prăbuşesc, fără să dea înapoi, sub loviturile sălbatece ale represiunii. In vreme ce „Revoluţionarii" mai norocos, ai lui Luis Arenal poartă în cavalcada lor neînfricată armele, flamura şi torţele biruinţei populare. „Discriminarea", linogravura Elisabethei Catlett de Moro, exprimă nedumerirea disperata a oamenilor de culoare faţă de tratamentul inuman la care sînt supuşi. Artista nu participă numai cu compasiunea descriptivă la suferinţa personajului izolat arb.trar de restul lumii, ci denunţă cu vădita indignare .oprobiului public o josnică stare de fapt, în flagrantă contradicţie cu principiile fundamentale ale civilizaţiei. Grafica mexicană progresistă exprimă noile aspiraţii ale ţării : naţionalizarea petrolului, pămîntul aparţine celor care-1 muncesc, poporul semnează pentru pace, triumful democraţiei, - sînt teme care revin adesea în desenele şi gravurile artiştilor mexicani, sintetizînd dinamismul unei arte care se dovedeşte din ce în ce" mai puternic ancorată în contemporaneitate. Şi îndepărtata Chină a înregistrat în tehnica de alb şj negru o interesantă şi tertila mişcare de înoire. GRAFICA REVOLUŢIONARA 157 Scrierea chineză fiind ideograîică, figurativă, adică semnele respective redînd ■schematic obiectul corespunzător unei idei, artistul este preocupat de sensul şi viaţa fenomenelor din jur. Simplificarea acestor ideograme e condiţionată astfel de cuprinderea esenţialului. Clar, sintetic şi de-o exactitate ce nu poate da loc la îndoeli, desenul chinez atinge treptele cele mai rafinate ale exprimării gîndului, simţimintelor şi semnificaţiei lucrurilor. Nu este de mirare că în asemenea con-diţiuni, tehnica gravurii (în lemn simplu şi colorat) deţine în China locul unei arte de străveche tradiţie. Desvoltarea ei actuală n-a fost însă cu putinţă decît în anii din urmă ai puterii populare, cînd noua şcoală a lui Lu-Sin a dat xilogravurii un impuls viguros ca instrument de educare şi mobilizare a maselor. Sub îndrumarea graficei militante europene, gravura chineză, păstrmd tot ceea ce era valoros din moştenirea trecutului, se strădueşte şi ajunge cu succes să ilustreze noile conţinuturi de idei şi noile sensuri ale orînduirilor vremii noastre. Subliniind că tema principală a literaturii şi artei trebue să fie poporul, Mao Tze-dun, conducătorul Chinei populare, precizează în cuvinte lapidare funcţia artistului şi a scriitorului : ...,,să traducă într-o formă organizată şi sistematică experienţa zilnică, să scoată în evidenţă aspectele esenţiale, să creeze tipuri...'' Iar despre genul astăzi atît de răspîndit al gravurii, fîxîndu-i cu hotărîre rolul de „agent cultural de frunte", Mao Tze-dun afirmă că „este o oglindă a condiţiilor politice şi economice existente în societatea chineză..." Consecvenţi acestor directive, graficienii chinezi au fost prezenţi cu contribuţiile lor însufleţite de entuziasm şi patriotism la toate marile acţiuni de culturalizare a maselor, cărora veacuri întregi clasele exploatatoare nu le-au dat acces la viaţa spirituală. Tot atît de însemnată este participarea acestor artişti şi la uriaşa operă de reconstrucţie întreprinsă de regim în toate sectoarele vieţii economice. „Ne luăm la întrecere cu timpul" e titlul şi conţinutul elocvent al gravurii lui Ciao En-nen, ilustrînd munca de noapte a tineretului muncitor pe un mare şantier. Voie bună şi interes vădit pentru acţiunea de ridicare a nivelului cultural şi ideologic mărturisesc grupurile de „Muncitori mergînd la cursurile serale", în frumoasa xilogravură colorată a lui Gu Iuan. „Către noua Urlă colectivistă", gravura de mare adîneime expresivă a lui Liu Kuan, sugerează în hotărîrea şi disciplina convoiului, care se desfăşoară pe vastitatea simbolică a întinderilor, contribuţia neşovăielnică a ţărănimii chineze la consolidarea regimului socialist, la înfăptuirea lumii celei noi. Nenumărate asemenea imagini ale xilo-grafilor chinezi şi-au înscris mesajul lor în mişcarea de trezire a conştiinţelor, de îndrumare .sănătoasă a viitorului patriei. * O impresionantă concepţie realist-cri-tică întîlnim în manifestările graficei contemporane chiliene. Alăturîndu-se luptei împotriva ocupaţiei spaniole, împolriva abuzurilor feudalităţii, împotriva întunere-cului şi promiscuităţii în care au fost ţinute clasele nevoiaşe, graficienii chilieni desvălue disperarea supremă („Suferinţa aceasta înseamnă ură", „Lacrimile rămîn pe drum" de Jose Venturelli) ; reflectă aspectele cele mai ruşinoase ale vechilor rîn-duieli („Şomeri", „Mizerie", „Mortalitate infantilă", „Tuberculoză", „Neştiinţă", ..Prostituţie", „Alcoolism", demascări aspre săpate in piatră de Pedro Lobos) ; întreprind incursiuni tulburătoare în viaţa dură a pescarilor (Jorje Quevedo), a sărăcăcioaselor ateliere de croitorie (Bruna Solari), în existenţa plină de lipsuri, poveri şi tragice sfîrşituri a ţărănimii exploatate (Aquiles Castro). Ajunşi la paroxismul suferinţei, îngenunchiaţi încă, oamenii aceştia storşi de vlagă au totuşi tăria efortului suprem, prevestitor de fur- 158 H. BLAZIAN tună, să-şi înarmeze pumnul („Va veni vremea..." de Jose Venturelli), în nădejdea că vor mai ajunge izbăvirea („O zi nouă..." şi „Răscoala" de Pedro Lobos), în nădejdea că din văile întunericului se'va deschide prin iureş fără stavilă „Drumul eliberării" (Vincent Hloznic). Mişcător tablou al unor frămîntări care se desprind, nedeformate de retorism ieftin, din ritmurile înnegurate, pline de înţeles adînc şi de expresivitate dramatică ale gravorilor chilieni. Pentru o plastică militantă, împotriva confuziilor formaliste şi a artei indiferente luptă astăzi în Italia artişti ca Renato Guttuso, Brizzi, Mucchi, Zigaina ; în Franţa — Picasso, Fougeron, Leger, Singer, Mireille, Boris Taslitzki. Aceştia, ca mulţi alţii, preconizează afirmarea con-ţinuturilor sociale, popularizarea transformărilor revoluţionare din lume, asociind ţelurile artei actuale la lupta pentru adevăr şi dreptate socială, pentru o viaţă omenească mai bună, pentru pace, libertate şi progres. ■ Marea Britanie cunoaşte deasemeni o amplă mişcare de orientare a artei spre problemele sociale. Tendinţa spre realism sporeşte zi de zi şi lucrările cu tematică desprinsă din viaţă sînt din ce în ce mai frecvente. Asistăm, e drept, la o producţie artistică mai mult narativă, fără plenitudinea protestului făţiş, dar care implică totuşi multă îndrăzneală în creaţie. S-au remarcat în promovarea acestei noi orientări mai cu seamă graficienii Ern Brooks, Harry Baines, Francis şi Dorothy Carr, Sheila şi Tony Dorell, prin panourile executate pentru diverse congrese şi întruniri publice. Dar viziunea cea mai complexă şi mai grăitoare prin conţinutul ei politic şi emoţional ne-a adus-o graficianul englez Paul Hogarth. Atitudinea sa hotărîtă de ad- versar al colonialismului şi al exploatării se detaşează din toate mărturiile pe care le schiţează cu pasiune în peregrinările sale prin lume. Din mînele de aur ale Africei de Sud, de pe cîmpurile de tutun ale Rhodeziei, din China, din Italia sau Spania, din Grecia sau din Coreea, din portul înceţoşat al Londrei sau din minele dela Iohannesburg, scenele de muncă şi tipurile caracteristice locale sînt evocate în ambianţă lor particulară, în climatul specific al locului şi profesiunii respective. Excursia aceasta spirituală nu are numai un preţios aspect documentar. Ea îi uneşte, pe deasupra graniţelor şi depărtărilor,'pe muncitorii de pretutindeni într-o sugestivă şi originală frescă a solidarităţii proletare. Grafică protestatară au făcut şi la noi unii artişti de frunte ai generaţiilor dinainte de prima conflagaraţie mondială şi dintre cele două războaie. Nedreptăţile sociale şi moravurile vechilor aşezări au fost ridiculizate, satirizate, criticate după prea timidul Gheorghc Asachi şi ignoraţii Alexandru Livaditti, H. Trenk şi H. Dembiţki, de întrepidul Constantin Jiquidi, de vigurosul Iosif Iser, de cutezătorul Camil Ressu, de ascuţitul Ary Murnu, de ironicul Petrescu-Găină, de causticul Francisc Şirato, de inventivul Niculae Mantu, de tragicul Lazăr Sin, de subtilul N. N. Tonitza. Desenul satiric se transformă însă abia la Nicolae Cristea în strigăt al diseperării, în crispare care şfichiue, ustură şi doare adînc. Nicolae Cristea nu se mai mulţumeşte cu scrîşnetul pasiv al constatării. Linia lui capătă impuls lăuntric care cutremură şi răscoleşte. In accente grafice simple, fără stăruinţe descriptive de prisos, familia oropsită a muncitorului de altă dată e înfăţişată în toată tragica ei existenţă. Cu chipul supt de trudă şi amar, muncitorul trage din greu cotiga mizeră în urma căreia păşeşte fără vlagă femeia lui cu pruncul în braţe. In fund, în zare, se profilează uzina... Cîtă GRAFICA REVOLUŢIONARA 159 economie de mijloace şi cîtă tristeţă povesteşte această sumară schiţă. Acelaş simţimînt copleşitor se degajează şi din desenul întitulat sobru : „Frig". Tatăl, mama şi copilul, sgribuliţi, străbat albul impalpabil parcă al zăpezii. Linia coborîtoare a unei coline desparte la orizont cerul alb de albul caldarîmului. Impresia de dezolare totală e sugerată ca şi mai sus cu mijloace extrem de simple. La fel şi în „Hamalii", în redarea cărora povara propriu-zîsă nu mai intră în cadru, neprezentînd la urma-urmel nicio importanţă. Accentul e pus pe efortul suprem al celor trei portuari, gata parcă să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta sub încordarea supraomenească pe care o fac. Tot atît de mişcătoare este şi alunecarea — „Fără rost" — în golul vieţii a muncitoarei cu pruncul în braţe. Tot atît de cumplită e şi dogoarea de „Iad" a evocării cu acest titlu. Muncitorul e pentru Nicolae Cristea „Ultimul sfînt". II înfăţişează lîngă nicovala lui simplă, cu ciocanul în mînă, — umbra din spatele lui, de pe zid, aureo!în: du-1 simbolic, ca într-o imagine de reculegere a viziunilor hieratice. Drept încoronare a concepţiei şi năzuinţelor sale, Nicolae Cristea grupează profetic laolaltă pe muncitor, pe plugar, pe ţărancă şi pe ostaş în admirabila şi monumental de simpla compoziţie întitulată „Solidaritate". Desvăluirile şi sugestiile acestea cutezătoare au avut menirea să trezească şi Ja noi conştiinţele. S-au ivit luptători noi, au răsunat alte glasuri, s-au scris adevărurile tari, din ce în ce mai tare şi cu mai mult ecou. E meritul lui Nicolae Cristea de a fi dat semnalul. Grafica cu conţinut social se valorifică în acelaş spirit combativ, dar cu mijloace artistice superioare, în lucrările lui Jules Pftrahim, ale lui Artur Kolnic, Vasile Dobrian şi I. Anestin, ale Minei Byck-Weppsr, ale lui Aurel Jiquidi, Victor Ion Popa, Zamphiropol Dall, Vida Geza, Leon Alexe, Aurel Mărculescu, B'Arg şi Drăgu-ţescu. O valoroasă falangă de caricaturişti realizează teme care biciuesc cu vigilenţă şi talent acţiunile dăunătoare ale celor ce frînează mersul înainte a! societăţii actuale. Fără a intra în analiza acestei activităţi, care nu face obiectul articolului de faţă, menţionăm atitudinea critică constructivă şi verva satirică a lucrărilor executate ide Iosif Ross, Cik Damadian, Rik Auer-bach, Mihail Gion, Ion Doru, Nell Cobar, Val Munteanu, Adrian Lucaci, Eugen Taru, etc. *- O înrîurire puternică asupra spiritului mulţimilor a exercitat şi exercită şi astăzi afişul. Instrument activ de sezisare şi de captare a interesului public, afişul foloseşte imaginea sintetică, directă : cheamă, vesteşte, îmbărbătează, dă avînt şi legitimează marile acţiuni populare. Cu deplină îndreptăţire socotit cronicar al vieţii actuale, afişul politic este în acelaş timp unul din mijloacele cele mai dinamice şi mai vii pentru răspîndirea în mase a ţelurilor progresiste. Spre deosebire de afişul publicitar strident şi anost al meschinelor interese burgheze, afişul realist al ceasului de faţă pune măestria profesională în serviciul fondului de idei, realizînd astfel o armonie desăvîrşită între formă şi conţinut. Este incontestabil că exemplul graficii militante sovietice a slujit multora ca îndreptar. Prin bogatul său conţinut ideologic, prin inventivitatea, vigoarea combativă şi calitatea exprimării lapidare, afişul sovietic a constituit o nesecată sursă de învăţăminte preţioase. Obîrşia Iui trebue căutată în vremurile întunecate ale opresiunii ţariste şi în eroicele acţiuni de pregătire a marii revoluţii. Alăturî de manifestul difuzat în mare taină, s-a simţit nevoia unei forme noi, mai vii de agitaţie, cu efect nemijlocit asupra maselor. S-a făcut atunci apel la imaginea expresivă şi eficace a afişului. Din toate părţile placatul şi afişele politice îndemnau mulţimile la luptă împotriva exploatării capitaliste, satirizau fără cruţare abuzurile regimului. 160 H. BLAZIAN Afişul ţinea locul oratorului public şi era accesibil tuturora. Intr-o ţară în care marea majoritate a poporului era analfabetă, afişul şi placatul vorbeau pe înţelesul masei, împărtăşind în tiraje de milioane de exemplare cele dintîi noţiuni de educaţie civică, de conştiinţă politică, de critică socială, sădind în sufletele însetate de adevăr şi dreptate încrederea în marile resurse de energie şi de vitalitate ale poporului, în destinul luminos pe care numai el singur şi-1 putea făuri. A Apsit, V. Spaski, D. Moor, V. Deni, N. Kocerghin, M. Ceremaih, maeştrii ai aiişului politic, şi-au început activitatea în coloanele publicaţiilor satirice. Primele loc afişe şi-au menţinut acest caracter satiric, enunţînd şi popularizînd idei şi probleme care frămîntau masele. In timpul primului război mondial, afişele ridiculizau şi osîndeau moravurile slugilor ţariste — bancherii-paianjeni, lipitori şi opresori — pe care îi ameninţau cu „Judecata poporului". In vremea revoluţiei din Februarie, a intervenţiei străine şi a războiului civil, afişele sînt dominate de spiritul, autoritatea şi talentul grafic al marelui poet Vladimir Maiakovski (Okon\ satirul din Rosta). Războiul pentru apărarea patriei, anii reconstrucţiei şi consolidării marilor cuceriri socialiste stimulează o nouă înflorire a graficei, axată de rîndul acesta pe tematica actualităţii realiste. Strîns legat de interesele clasei muncitoare, de frămîntările şi năzuinţele ei, afişul sovietic contemporan oglindeşte transformările epocale . ale noilor idealuri de viaţă, stirnulînd pretutindeni realizări asemănătoare. Temele cu caracter politic şi economic sînt fireşte pe primul plan : unirea tuturora pentru un viitor mai bun, eforturile încununate de succes pentru colectivizare, pentru desvoltarea industriei, pentru reconstrucţie, pentru alfabetizarea adulţilor, pentru întărirea alianţei dintre clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare şi intelectualitatea progresistă, pentru realizarea şi depăşirea planului de Stat, pentru recolte bogate, pentru pace şi prietenie, pentru demascarea duşmanului dinăuntru şi din afară. Acestora li se adaugă afişele cu caracter satiric, care denunţă racilele încă nelichidate ale vechilor regimuri: rutina, birocraţia, venalitatea, fuga de răspundere, folosirea arbitrară a armei criticei şi autocriticei, etc. Urmînd în această direcţie exemplul afişului sovietic^ numeroşi artişti din ţările de democraţie populară au înţeles să-şi îndrumeze creaţia către sursa nesecată de inspiraţie a cauzei poporului muncitor. Alături de celelalte manifestări ale graficei militante, afişul contribue astfel in largă măsură să demaşte şi să acuze, să mobilezeze spiritele şi energiile pentru acţiunile constructive, să glorifice cuceririle vieţii celei noi. Interesul graficienilor de pretutindeni, interesul tuturor artiştilor-cetăţeni se concentrează astăzi mai presus de toate în jurul luptei active pentru pace. E semnificativ în această privinţă că orientarea graficienilor rom ini se situiază pe poziţiile cele mai clare. Cităm cîteva titluri elocvente: „Război? Vrea cineva război?" de Petre Grant, ,:Pacea va învinge!" de Iosif Molnar, „Nu vom uita!" şi „Dezarmarea, dorinţa popoarelor" de Iosif Kova, „Vom apăra pacea" de Constantin Niţulescu, „Interziceţi armele atomice ! Vrem pace!" de Lipa Alămaru, „This may be your son!" (Acesta ar putea să fie fiul tău!) de Radu Vero, „Gîndul e treaz, pumnul viteaz! Pacea va învinge sălbatece urgii!..." de Ilie Schon şi Gheorghe Costiurin, „Pace şi prietenie!" de C. Plăcintă, „Cinste celor ce luptă pentru depăşirea planului!" de colectivul Dralco (Ion Drugă, Lipa Alămaru şi Hie Costescu), „Ne vom face viaţa plină de belşug şi de lumină!" de Pavlin Nazarie, „Pentru fericirea copiilor din lumea întreagă" de Magda Ardeleana ,,Vrem omenie, dreptate, bună-stare ! Nu mai vrem război !" — e strigătul unanim care creşte uriaş, învăluind omenirea. Multiplicînd, amplificînd acest strigăt, grafica militantă îşi îndeplineşte cel mai înalt dintre ţelurile sale. pavel apostol ANTI-DIALECTIC A AMBIGUITĂŢII PARADOXUL FILOZOFIEI BURGHEZE In 1917, revoluţia socialistă a învins în Rusia. Cum a fost cu putinţă această revoluţie? De patruzeci de ani, cugetarea filozofică burgheză îşi istoveşte puterile să dea la această întrebare un răspuns care să nu-i impună părăsirea propriilor sale principii, deduse din presupunerea, dovedită ca falsă, că societatea capitalistă şi construcţiile teoretice ce reflectă poziţia burgheziei vor avea o existenţă şi o «valabilitate eternă. Faptul fundamental este că Revoluţia din Octombrie a fost prevăzută de Lenin pe temeiul aplicării principiilor materialismului .dialectic şi istoric la condiţiile din timpul primului război mondial. Mersul necesar şi inevitabil al societăţii capitaliste către revoluţia socialistă fusese prevăzută pe baza unei demonstraţii ştiinţifice riguroase încă de către Marx şi Engels. Ideologii burgheziei au respins această previziune ştiinţifică, decretînd-n utopie sau construcţie speculativă. Dezvoltarea istorică s-a desfăşurat, totuşi, potrivit acestei ^utopii" şi „construcţii speculative", demonstrînd în fapt — deci cu valoarea criteriului practic-experimental ■-. obiectivitatea ştiinţifică şi corespondenţa, adevărul, analizei mar-xist-leniniste. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie constituia criteriul practic al valabilităţii teoriei marxist-leniniste. Lucrurile s-au întîmplat în conformitate cu legile enunţate de ea. In schimb, previziunile, formulate de pe poziţiile teoriilor burgheze variate, despre imposibilitatea revoluţiei socialiste în genere şi despre caracterul neviabil aî celei ruse — au fost infirmate de istorie. 0> gîndire, modelată prin ştiinţele experimentale şi integrată în tradiţiile ei, nu poate să nu ţină seamă de acest dat' empiric^ fără a consemna semnificaţia lui perrtns teorie Pînă la sfîrşitul celui de al doilea război mondial, cugetarea burgheză" încerca ura răspuns la întrebarea de mai sus : revoluţia rusă constituie o monstruoasă excepţie ; produs al putrezirii societăţii ruse, ea ar întruchipa negativitatea, distrugerea, anarhia. La a zecea aniversare a Revoluţiei, academica „RevUe des Deux Mondes"' scria sub titlul „Le Jubile des So\'.iets"' (15 decembrie, 1927) : revoluţia a inaugurat pentru poporul rus perioada ,ruinei sale morale şi materiale" (pag. 883) şi; profetiza că „Rusia se va adînct şî ma» mult în prăpastia ruinei şi a mizeriei'* (pag. 904). Explicaţia a primit o îndoită dezminţire: Societatea socialistă, iscată din focul Revoluţiei din 1917 s-a dovedit în stare 11 — V. Romînească Nr. 10 162 PAVEL APOSTOL înalte U.R.S.S. la rangul de mare putere politică, economică, militară, iar socialismul în loc să rămînă în graniţele patriei celei dintîi revoluţii s-a extins într-un sistem de state, cuprinzî,nd mai .mult de a treime din populaţia globului. Faptul cel mai însemnat al epocii noastre : victoria Revoluţiei, trăinicia regimului, succesele construcţiei socialiste şi for--marea sistemului mondial aii statelor socialiste nu-şi găsesc explicaţia în cadrul 'ideologiei burgheze. Ea este pusă în faţa Unui paradox insolubil. Gîndirea teoretică burgheză se declară obiectivă şi ştiinţifică, dar refuză să se situeze pe poziţia înregistrării obiective a principalului eveniment istoric : progresul socialismului, s-aspingînd chiar cel mai elementar criteriu «de confirmare ştiinţifică : experienţa. Ea se proclamă obiectivă în sensul riguroasei atitudini empirice, dar elimină sau contestă valoarea doveditoare a empirici reprezentate prin cei patruzeci de ani scurşi de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Filosofia burgheză, fie admite datele realităţii şi legile confirmate de acestea, atunci trebuie să admită şi filosofia mar-xist-leninistă, ceea ce nu este cu putinţă dacă rămîne fidelă faţă de propriile ei presupoziţii, fie nu acceptă criteriile ştiinţifice ale adevăratului obiectiv şi atunci renunţă la coesenţă logică, raţiune şi ştiinţă, ceea ce îi anulează pretenţia de teorie explicativă. Aceasta constituie paradoxul filozofiei burgheze contemporane care lămureşte destinul ei din ultima jumătate de secol. FENOMENUL KOESTLER Paradoxul filozofiei burgheze reflectă contradicţia poziţiei burgheze faţă de tendinţa istorică a dezvoltării sociale — tendinţa obiectivă, necesară, inevitabilă a progresului spre comunism. Forţa acestei tendinţe istorice este atît de însemnată, încît, aşa cum o prevăzuseră Marx şi Engels, o parte a intelectualităţii burgheze se desprinde de clasa ei, se alătură luptei revoluţionare. Atracţia exercitată de mişcarea revoluţionară a clasei muncitoare se reflectă, pe plan teoretic, prin atracţia filozofiei marxist-leniniste. Aceasta din urmă este recunoscută de Arthur Koestler, în termeni demni de a fi reţinuţi — drept ,.fascinaţia intensă a metodei dialectice" i). Mărturia lui Koestler e preţioasă. Nu prin persoana iui ; profesionist al trădării, Koestler reprezintă un exemplar cinic, mediocru, dar autentic al intelectualului, pripăşit, în mod temporar, în mişcarea muncitorească, sub efectul unui flux revoluţionar şi al atracţiei ma.rxism-leninis-mului, însă rămas impermeabil pentru concepţia despre lume a partidului comunist, fiindcă a încercat realizarea paradoxului de a rămîne burghez şi a se declara comunist, în acelaş timp. tn rândurile de faţă, Koestler ne interesează ca fenomen intelectual şi ideologic, de aceea nu punem în discuţie faptul trădării sale, avîmd pricini de ordin cu totul lipsite de motivare că ar putea suporta lumina unui examen moral. Am răsfoit voluminoasa autobiografie — de fapt, istoria romanţată a renegării lui, —- intitulată ,,Scrisul invizibil", cău-tînd structurile logice, modul de gtadire ce^l caracterizează. Cititorul atent şi răbdător, îşi va vedea efortul încununat cu succes. Exemplul lui Koestler relevă un mecanism de gîndire, răspândit între intelectuali : încercarea de a gîndi marxism-leni-nismul în categoriile, tiparele şi şabloanele ideologiei burgheze. Sub aspect logic examinarea modului de gîndire a iui Koestler oferă, la nivelul destul de scăzut al intelectualului mediu produs de societatea burgheză, un eşantion reprezentativ pentru deformarea categoriilor materialismului dialectic şi istoric de către o minte ce nu se supune disciplinei ştiinţifice de auta-verificare prin raportare la fapte, ci construieşte, pe baza unor premize declarate în afara discuţiei, Aceste premize sânt multiple. Pe planul realităţii sociale: veşnicia orânduirii capitaliste, ca fiind corespunzătoare „naturii" ') A. Koestler, The Invisible Writing, The Beacon Press Boston 1956 pagina 26 ANTI-DIALECTICA AMBIGUITĂŢII 163 permanente a omului; perfecţiunea sistemului politic burghez ca domnie a libertăţii depline ; pe planul teoriei : supremaţia Şi .caracterul primordial al spiritului îată de materie, a conştiinţei faţă de existenţă • pe Planul metodologic: afirmarea unei alte metode de acţiune şi de gîndire decît cea dialectică marxist-leninistă ; numeroase cazuri: proclamarea unei alte dialectici decît cea marxistă. MITUL UNEI ,,ALTE" DIALECTICI întrevăzută de Hegel, dialectica a devenit ştiinţă efectivă, atunci cînd marxismul a definit-o ca dialectică a realului — a existenţei obiective, materiale şi spirituale. Dialectica .spiritului este reflectată : ea .reproduce dialectica .naturii şi a societăţii. Legile fundamentale ale dialecticii materialiste (unitatea şi lupta contrariilor, trecerea schimbărilor cantitative în schimbări calitative, negaţia negaţiei) şi legile •derivate ale dialecticii materialiste (de pildă, interdependenţa reciprocă dintre întreg şi parte, rolul determinant al totalităţii faţă de părţile sale, al conţinutului faţă de formă, etc.) se referă la structura lumii. întrucît reflectă legile realităţii anterioare (temporal, ontic şi logic), conştiinţei ele servesc ca principii metodologice în acţiunea individului conştient asupra lumii sale, precum şi în reproducerea lumii şi a acţiunii asupra ei (a practicii) tn cunoaştere şi gîndire. Oa atare, ele constituie şi o metodă (de acţiune, de cercetare, de cunoaştere, de gîndire), ce reprezintă axa unei vieţi spirituale superioare. De la apariţia marxism-leninismului. apoi de la Marea Revoluţie, gîndi rea filozofică burgheză se .străduieşte să reducă dialectica la o trăire spirituală, o disciplină a conştiinţei în efortul ei de a se cunoaşte sau de a se realiza în limitele subiectivităţii sale. Astfel, am cunoscut dialectica spiritului pur (Croce), a spiritului divin, absolut (Bosanquet, Bradley. Royce), a conştiinţei în sine (Hamelin)... Dialectica „eonflictuală" agonică a lui Liebert şi J. Colin, cea tragică a lui Glocfcner. J. Wahl, cea teologică protes- tantă a lui Barth ş.a.m.d.l). Esenţa comună a acestor ,,dialectici" este că ele restrîng valoarea teoretică şi metodologică a dialecticii la o simplă disciplină a sipirtului, negînd dialectica obiectivă a naturii sau societăţii. Care este sensul acestei interpretări a dialecticii ? Dacă din punct de vedere practic, valabilitatea comunismului a fast demonstrată prin Marea Revoluţie din Octombrie, din punct de vedere teoretic şi metodologic, revoluţia socialistă nu poate fi concepută, gîndită cu necesitatea logică, decît admi-ţînd dialectica intrinsecă realităţii atît obiective cît şi subiective. Negarea dialecticii în realitatea obiectivă înseamnă negarea necesităţii dezvoltării societăţii în direcţia socialismului. Transpunînd dialectica din domeniul necesităţii obiective (naturale, sociale) în domeniul probabilităţii şl posibilităţii subiective, filosofia burgheză răstălmăceşte dialectica în conformitate cu premisele ei, declarate sau numai presupuse. „Cealaltă" dialectică, dialectica subiectivă, detaşată şi independentă de cea obiectivă, avînd temeiul în sine, eşuează în rezolvarea paradoxului cugetării burgheze. Aceasta pentru simplul motiv că o dialectică alta decît cea obiectivă şi reflectarea ei în isubiect, nu există, fiind un simplu mit, scornit cu scopul de a postula o pseudo-soluţie în criza ideologică a culturii burgheze. ANTI tD i ALE CTIC A AMBIGUITĂŢII Les Aventures de la Dialectique de Maurice Merleau-Ponty 2) se înserează armonios în şirul tentativelor filosofiei burgheze de a emascula dialectica într-o descripţie a conştiinţei aplecată asupra ei însăşi, într-o sterilă contemplare narcis- O trecere în revistă sumară în lucrarea noastră : Probleme de logică dialectică în filosofia lui G. W. F. Hegel vol. I, Editura Academiei R.P-R-, Bucureşti 1957 pag. 87 şi urm. şi în eseul : Note pentru un bilanţ al neohegellanismului, în volumul Filosofia evadării. încercări critice asupra filosofiei burgheze contemporane, sub tipar la Editura ştiinţifică 8J Gallimard, Paris. 13 edition, 1955)) 11* 164 PAVEL APOSTOL tică. Urmaşul lui Henri Bergson la Sor-bona trece drept un specialist în problema comunistă. In 1947, el a dat publicităţii un volum intitulat : Humanisme et Ter-reur. Essai sur le probleme communiste, în care încercase să demonstreze că poţi fi a-comumist fără a deveni complicele anti-comunismului caracterizat ca ,,o politică de război" (Les Aventures de la Dialectique, pag. 309). Cei opt ani scurşi de la -apariţia lucrării Umanism şi Teroare pînă la Aventurile dialecticii • dovedesc că a-comunismul „de stînga" trece cu necesitate în anti-comunism, în apologie a imperialismului, chemkid oamenii ,,să-şi suporte libertatea lor" aşa cum o pot avea în societatea capitalistă (pag. 313)( deoarece ,,;ne putem Întreba dacă pentru moment (admiraţi acest obiectiv „pentru moment", parcă noi am căuta ceva numai „pentru viitor" !) este cu putinţă altă cultură decît cea burgheză" (pag. 60). Teza lui Merleau-Ponty se poate rezuma în puţine cuvinte. Revoluţia socialistă din 1917 marchează începutul declinului pentru comunism. Construcţia socialistă constituie, un eşec. Cauza acestui faliment se află în filosof ia marxist-leninistă (pag. 118. 124) : .devenind materială, dialectica trebuie să se facă greoaie" (pag. 47). „Gre-şala" lui Marx o constituie faptul că el a „pus dialectica în lucruri" (pag. 115)'. Fiind materialistă — spune Merleau-Ponty — „dialectica joacă exact rolul unei ideologii" (pag. 132) adică a autoiluzionării comunismului asupra .lui însuşi. Comunismul nu este ceea ce pretinde d. Merleau-Ponty că ar trebui să fie, iar dialectica nu este ceea ce marxiştii cred despre ea. După uzanţele practicate în lumea savanţilor „obiectivi", marxismul este cercetat pe baza citatelor împrumutate de la alţi autori'); sursele pentru caracteriza- ') In toată lucrarea nu există decît 5 referiri bibliografice la Marx dintre care 3 corespund cu citatele lui G- Lukacs (Ge-schichte und Klassenbewusstsein, Berlin 1923), iar alte 2 cuprind lozinci arhicunoscute din Manifestul Partidului Comunist. rea filozofiei marxiste sînt, în primul rîndt amintita lucrare a lui Lukacs2), apoi revizionistul Korsch, Troţki şi alţii. Procedeul seamănă cu cel practie'at în magie: se modelează din lut sau ceară o păpuşă care reprezintă adversarul, apoi se înţeapă cu. un ac în speranţa că prin acest gest simbolic acesta a şi fost omorît. D. Merleau-Ponty de la Sorbona procedează la fel. Din cîteva frînturi de idei împrumutate de la Lukacs, Kor.seh, Buharin, Troţki, Lefort, Sartre, etc. îşi face o păpuşă filozofică pe-care o botează marxism şi pe urmă o nimiceşte cu invincibila sabie a înţelepciunii sale, înălţînd un cîntec de victorie asemănător celui reprodus de E. Grosse în Les Debuts de l'Art (trad. frc. Paris 1902) dirr folklorul primitiv : Cangurul a fugit repede Dar eu am fugit şi mai repede. Cangurul a fost gras, Eu l-am niincat Cangurul, cangurul! Pentru dobîndirea acestei victorii, d. Merleau-Ponty mu se dă în lături de la cele mai evidente mistificări (voite sau nu, prea puţin interesează)■. Cîteva mostre. La pag. 96 citim că după marxişti ,,-nici o societate nu poate fi socotită mai productivă decît cea sovietică". Atunci cum rămîne cu declaraţiile conducătorilor sovietici că U.R.S.S. trebuie să depăşească în viitorul apropiat producţia pe cap de locuitor a Statelor Unite în toate domeniile ? La pag. 276 : proletariatul este dialectica. Absurditatea aceasta nici cînd n-a fost rostită de un marxist. La pag. 224 specialistul sorbonard în marxism defineşte ca progresist pe cel care „fără conştiinţă deplină acţionează in folosul revoluţiei proletare". Adică, presu- 2) Despre care autorul ei .scria în 1938 că este .....reacţionară din cauza idealismului ei, din cauza înţelegerii deficiente a teoriei reflectării, din cauza negării dialecticii în natură" (G. Lukacs Probleme des Realismus, Berlin 1955, p. 231) şi n-a permis niciodată retipărirea ei. ANTI-DIALECTICA AMBIGUITĂŢII 165 pune savantul nostru că numindu-1 pe Bălcesou sau pe Jean Mealier progresist, vreun marxist s-a gÎTidit vreodată să pună in legătură activitatea lor cu pregătirea revoluţiei proletare ? Sau aceste interpretări arbitrare şi în dezacord cu faptele trebuie să demonstreze teza autorului că totul e ambiguu: .Echivocul este în lucruri. Istoria este .echivocă" (p. 142). Lucrurile deloc nu sînt echivoce, istoria nici ea. Ele sînt determinate fără echivoc, fără ambiguitate: binele este întotdeauna bine pentru cineva In condiţii date, minciuna este totdeauna minciună.... D. Merleau-Ponty vrea să ne convingă despre ,,ambiguitatea dialecticii" (p. 94}. Pentru el dialectica nu este un ansamblu de legi obiective, ci „un mod de a gîndt paradoxal" (p. 85). Ea este un fel de ..Intuiţie neîntreruptă" (p. 45) în care „se relativizează conceptele de subiect şi de obiect", creînd o continuitate ce se structurează în totalitate; „trecerea subiectului în obiect şi a obiectului în subiect este motorul dialecticii" (p. 45). Că această „continuitate" dintre subiect şi obiect, această dizolvare a lor reciprocă nu este dialectică, ci principiul pragmatist al „continuităţii experienţei" sau cel machist al „principiului coordonării", nu-1 deranjează deloc pe neodialecticianul nostru. Nu ne vom opri asupra acestor observaţii. Vom cîntări în schimb, formularea •cu caracter de definiţie, pe care o întîl-nim la sfîrşitul lucrării (p. 273—274) : „Dialectica nu este nici ideea acţiunii reciproce, nici cea a solidarităţii contrariilor şi a depăşirii lor, nici ceea a unei dezvoltări care se aruncă asupra ei înseşi, nici transcrescenţa unei calităţi, care instalează într-o ordine nouă o schimbare pînă atunci cantitativă : acestea sînt consecinţe, sau aspecte ale dialecticii. Tnsă luate în ele însele sau ca proprietăţi ale existenţei, aceste raporturi sînt minuni, curiozităţi sau paradoxuri. Ele nu au valoare lămuritoare decît dacă sînt privite in experienţa noastră, la întîlnirea unui subiect, a existenţei şi a altor subiecte: Intre aceste contrare, în această acţiune reciprocă, în acest raport dintre interior şi exterior, dintre elementele acestei constelaţii, în această devenire, care nu devine nuniai, ci devine pentru sine, este loc pentru raporturi cu sens dublu, pentru răsturnări, pentru adevăruri contrare şi inseparabile, pentru depăşiri, pentru o geneză perpetuă, pentru o pluralitate de planuri şi de ordinef fără contradicţie şi fără magie. Nu există dialectică deoît în acest tip de existenţă în care se face întîlnirea subiectelor şi care nu este doar un spectacol pe care fiecare dintre ele şi-1 dă pe cont propriu, ci reşedinţa lor comună, locul schimbului dintre ele şi a inserţiunii lor reciproce. Dialectica nu-şi dă o finalitate, cum spune Sartre, adică nu afirma prezenţa totului în ceea ce, prin natura sa. există prin părţi separate, ci este coeziunea globală, primordială a unui cîmp de experienţă în care fiecare element se deschide spre celelalte. Ea se gîndeşte întotdeauna ca expresie sau adevăr al unei experienţe în care schimbul dintre subiecte între ele şi existenţă a fost instituit în prealabil. Aceasta este o gîndire care nu constituie totul, ci se situează în el. Ea are un trecut şi un viitor, care nu sînt simpla negaţie a ei, ea este neîncheiată atîta vreme cît nu trece în alte perspective şi în perspectiva altora". Ce „dialectică" ne oferă d. Merleau-Ponty, mai autentică, decît cea marxist-leninistă ? Care este înţelesul dialecticii „a-comuniste" şi „ambigue" ? Să încercăm o transcriere a ei în limba |ul accesibil minţilor „naive" pentru care ştiinţa şi realitatea îşi păstrează valabilitatea şi puterea doveditoare. Dialectica n-ar fi nici ştiinţa despre legile fundamentale ale existenţei (asta ar face-o ,,greoaie"), ci o „întîlnire" dintre subiectivităţi în cadrul experienţei (tot subiective). Ea este „gîndită" ca o ambiguitate alternativă de perspective cu totul subiective. O asemenea concepţie despre „dialectică" o transformă pe aceasta în simplu joc de echivocuri. Realitatea şi concretul, mai ales concretul pe care voia să-1 seziseze şi Hegel sînt izgonite, astfe^ din domeniul dialec- 166 PAVEL APOSTOL ticii, care se transformă într-o speculaţie abstractă. Golite de conţinut (singurul care poate da o determinare univocă) conceptele pot fi şi aşa şi aşa. In locul mişcării dialectice determinate, se instituie pseudo-dialectiea sofisticii pentru care orice perspectivă poate ti justificată logic, dacă se face abstracţie de conţinutul pe care-l reflectă. Conceptele sînt mînuite după arbitrarul perspectivei acceptate: construcţia socialistă înseamnă „decadenţă" faţă de' revoluţia socialistă (p. 55); pentru că d. Merdeau-Pomty socoteşte că revoluţia trebuie să fie ^regimul dezechilibrului creator" (p. 277). De ce ? Pentru că altfel n-ar avea justificare .adversitatea d-sale faţă de comunism. El introduce ambiguitatea, echivocul în interpretarea lucrurilor celor mai clare, univoc determinate. „Revoluţia este progres cînd se compară cu trecutul (acesta este faptul pe oare nici Merleau-Ponty nu-1 poate nega), dar ea este decepţie şi eşec cînd se compară cu viitorul pe care ea îl lasă să se întrevadă şi îl înăbuşă" (p. 281). Caracterul anti-dialectic, de simplu joc sofistic cu conceptele este deosebit de clar în pasajul citat. Pe de o parte se constată faptul: revoluţia socialistă este un progres faţă de trecut, apoi se admite că ea lasă să se întrevadă un viitor mai evoluat (adică a creat condiţiile obiective pentru un nou progres), apoi, brusc, printr-un salt în ambiguitate terminologică şi în arbitrarul alogic, cu ajutorul conjuncţiei ,,şi" se afirmă că ea ar ,'înăbuşi viitorul (pentru care, însă. tot ea pregătise condiţiile de realizare). Perspectiva ambiguităţii ce se instalează în cugetarea burgheză, sub forma procedeului logic descris mai sus, nu reflectă altceva decît paradoxul filozofiei burgheze contemporane. Refuzînd să-şi însuşească singurele concluzii teoretice ce se desprind din victoria revoluţiei şi succesele construcţiei socialiste, ea introduce în textura formelor sale logice incoerenţa — această orgie de ambiguitate. O EVIDENŢA Filozofii burghezi se înverşunează să proclame că dialectica marxistă este în declin. Secondat de Henri Lefevre, Lucien Goldmann scrie recent în Temps mo-dernes : „Gîndirea marxistă trece de vreo treizeci de ani printr-o criză excepţional de profundă" 1). Aventurile dialecticii reprezintă o ilustrare a acestei teme. O ilustrare însă ă rebours) pe dos. Ea demonstrează că respingînd singura dialectică în stare să garanteze stringenţa gîndirii şi eficacitatea practicii — dialectica realului, dialectica obiectivă, istorică, şi concretă — inevitabil gîndirea burgheză cade pradă contradicţiei logice. Gîndirea marxistă nu se află însă în nici o criză sau declin : mărturie stau acţiunile eficace realizate de către cei care gîndesc tn perspectiva dialecticii materialiste,, care sezisează şi-şi însuşesc dialectica realului, mărturie stă edificiul sistemului mondial al socialismului. Dar mărturie stă şi admirabila capaci-, tate de înnoire, în funcţie de elementele noi apărute în conţinutul vieţii sociale în etapa actuală, de care dă dovadă gîndirea revoluţionară marxist-leninistă, în timp ce filozofia burgheză, chiar în reprezentanţii-ei cei mai distinşi, rumegă cu răbdare scolastică, originalitate redusă doar 1» invenţii terminologice şi cu sclerozarea, funcţiunilor logice, aceleaşi dogme pe carele-a infirmat procesul irezistibil anunţai prin salvele „Aurorei". ') L. Goldmann, Propos dialectiques îff „Temps modernes" nr 137-138. iulie-au-gust 1957. p 235 PUBLICISTICĂ HUBERT JUIN SCRISOARE DIN PARIS Sîntem cu toţii la ţară. Parisul s-a golit şi s-a dăruit străinilor, turiştilor, provincialilor. Cei mai norocoşi au plecat în străinătate. Ceilalţi au rămas. îşi petrec timpul, ca şi mine, în vile foarte frumoase pe care nişte fiinţe darnice li le-au pus la dispoziţie. Astfel, eu îmi petrec vacanţa la Moulin d'Ande. Este o moară cu apă din veacul al XIII-lea, situată nu departe de Rouen şi nu departe de Andelys. La Rouen a fost arsă de vie Jeanne d'Arc, eroina uneia din cele mai patetice lupte naţionale ale noastre. La Andelys se află castelul Gaillard, despre care se spune că ar fi fost castelul unor eroi ai legendelor noastre populare, cei patru fraţi Aymond, cavaleri neînfricaţi, răzvrătiţi împotriva puterii absolute pe care o exercita Carolus Magnus. Se mai spune că în aceeaşi moară s-a odihnit Jeanne d'Arc, că a poposit acolo o noapte întreagă, escortată de gărzile engleze şi burgunde în drum spre Rouen, şi că ofiţerii se temeau, o dată cu lăsarea nopţii, de o ambuscadă a ţăranilor francezi capabili să le răpească preţioasa captivă. N-am putea afirma, cu certitudine, că toate acestea sînt adevărate, dar povestea e frumoasă şi plină de învăţăminte. Ea stă mărturie a rezistenţei populare. Moara din Ande încalecă un braţ al Senei. Foarte frumoasă, este alcătuită din trei corpuri de clădiri. Prima, moara propriu zisă, a fost admirabil restaurată. Ne petrecem serile ascul-tînd muzică din „toată lumea", într-o sală mare denumită „Sala pietrei de moară", pentru că mai conţine şi astăzi, în starea lor de dinainte, toate instalaţiile epocii. A doua clădire, unde locuiesc, este lungă, cu două etaje scunde : se află aici o sală mare de joc (ping-pong) şi două camere, iar la etaj odaia copiilor amabilei noastre gazde şi camera guvernantei. Săi nu credeţi cumva că de data asta ne-a pălit norocul. Tînărul intelectual francez este îndeobşte sărac (afară doar dacă nu dispune — ceea ce e posibil — de o avere moştenită). Drepturile de autor sînt neînsemnate. In Franţa se publică prea multe cărţi. Şi oricare ar fi valoarea lucrării tale şi laudele cu care este primită de critică, vei vinde puţin, pentru că eşti victima „puterii de cumpărare" a achizitorului. Cărţile (socotite obiecte de lux) sînt, în raport cu costul vieţii şi în deosebi cu salariile, foarte scumpe. Editorul consimte, bineînţeles, să-ţi dea un avans. Dar, mai mult ca sigur că nu vei încasa niciodată altceva decît acest avans... ...afară doar dacă romanul (mai trebuie să fi şi romancier pe deasupra) ţi-a fost onorat cu un premiu. Fără îndoială, un premiu Gon- 168 HUBERT JUIN court, sau Femina, sau Renaudot (cele trei mari premii anuale ale noastre) îţi poate aduce un cîşttg între 7 şi 15 milioane franci, pînă într-atîta publicul are încredere în aceste premii. De la sine înţeles că ele sînt, cu osebire, evenimente mondene. Se mai pot ivi însă şi alte fenomene. Cazul Francoisei Sagan este, între altele, foarte semnificativ. Romanele Francoisei Sagan nu numai că sînt lipsite de orice interes, dar mai şi dau, pe deasupra, o idee cît se poate de falsă asupra tineretului francez de azi. Totuşi, se vînd. Sînt pe placul publicului. De ce ? Iată un mister, a cărui cheie ne-o va da, poate, sociologia... Pe scurt, intelectualii francezi sînt, în genere săraci, dacă ţinem seama de faptul că nu au o avere personală (ceea ce e cazul cu aproape jumătate din ei), dacă ţinem seama de'faptul că nu au o a „doua meserie" bănoasă. Cei care n-o au nici pe prima, nici pe cealaltă, sînt, vă asigur, de compătimit. Sînt obligaţi să lupte pentru independenţa şi viaţa de toate zilele. Moulin d'Ande e unul din locurile privilegiate (există foarte puţine) unde intelectualii sînt primiţi şi găzduiţi numai din bunăvoinţa celor ce le posedă. Aici, doamna Suzanne Lipinska găzduieşte intelectuali, îi primeşte bine, pot spune chiar mai mult decît bine. Ea a amenajat un atelier unde tinerii pictori pot lucra. Locuiesc aici patru şi chiar cinci perechi. Am petrecut şi eu, în aceste locuri, o lună de zile împreună cu un iînăr poet haitian de mare valoare, Rene Dupestre. El a scris deja cîteva culegeri de versuri, care sînt importante, nu prin volumul lor, ci prin gîn-direa ce le animă şi prin stilul lor, un stil potrivit cu 'dimensiunile, cu însăşi respiraţia patriei sale, Haiti (după chipul aceluia pe care Jacques Roumain l-a folosit în admirabilul lui roman, „Les gouverneurs de la rosee"). Acest contact (cu prietenia lui Rene Depestre) mi-a fost cu atît mai util cu cît tocmai, termin un poem de lungi dimensiuni, La pierre aveugle care va apare la Editura du Seuil, în luna mai 1958, şi unde înfăţişez epopeea poporului negru, a sclaviei lui şi a acelei prime făgăduieli de eliberare care a fost Toussaint-Louverture. atît de bine denumit iacobinul negru... îmi cer iertare de a vă scrie o scrisoare atît de vizibil la „persoana întîia", avînd aerul de a gravita numai în jurul faptelor înseşi. Dar cred că e mai bine ca în aceste prime două scrisori să facem cunoştinţă. De asemeni cred că e mai bine ca, în zilele astea cînd nu se întîmplă mai nimic la Paris, să mă spovedesc puţin. Vă făgăduiesc ca mai tîrziu, să mă supun normelor obiectivitătii şi informaţiei cele mai stricte. Aici, la Moulin d'Ande, în afara celor două călătorii săptărnînale la Paris (care se află la o distanţă de 120 kilometri) lucrez şi citesc. In scrisoarea anterioară, vă făgăduisem să vă vorbesc despre cartea lui Andre Bonnard, profesorul elveţian laureat al premiului Păcii, un om de o cultură exemplară. Ceea ce şi fac. S-o spun de la început. Din toate cărţile pe care le-am citit în ultima vreme, cea mai importantă, mai necesară este, fără îndoială, aceea a lui Andre Bonnard : Civilizaţia Greacă (în două volume, apărute la Editura Cîairefontaine, Lauzanne). Cartea aceasta îmi luminează viaţa, mă face să iubesc un domeniu pe care-1 cunoşteam puţin, de care mă depărtaseră nişte profesori înapoiaţi. Apoi, cartea mă învaţă să înţeleg o sumă de lucruri, să raţionez, să nu pierd din vedere o anumită metodă de cunoaş- SCRISOARE DIN PARIS 169 tere care, da, devine cea mai importantă... Să fiu mai clar. Andre Bonnard a distrus într-un chip magistral mitul „miracolului grec". Nici nu există vreun miracol. O spune chiar el. Explicaţia era antiştiinţifică (ca atare nedemnă de om) şi, pe deasupra, absurdă. Există lumea, şi există omul. Iar între lume şi om — o încordare, o luptă, schiţări de armonii, veleităţi de disarmonii. Da ! „întreagă civilizaţia greacă — scrie Andre Bonnard — are ca punct de plecare şi ca obiect omul." Dacă profesorii mei ar fi rostit o frază asemănătoare, ar fi salvat în mine dragostea pentru Grecia. ■Cu asta însă n-am terminat. Andre Bonnard este marxist. Şi socot că cele două preţioase volume ale sale, pe care le-a publicat, dovedesc că marxismul nu poate fi oprit din drumul său, nu va fi oprit niciodată în efortul pe care-l face de a da o explicaţie a lumii. Cu condiţia ca şi alţii să procedeze întocmai cum procedează Andre Bonnard, adică să refuze cu înverşunare, cu dîrzenie, să transforme o metodă de cunoaştere într-o tiranie a gîndirii. Pe scurt, trebuie să împingem marxismul înainte. El îndeplineşte o misiune — astăzi îndeosebi — utilă conştiinţei umane în ansamblul ei. In ceea ce mă priveşte, sînt gata să afirm că cel de al doilea volum din „Civilizaţia Greacă" oferă cea mai mare bogăţie. Şi nu mă gîndesc numai la minunatele pagini consacrate lui Hipocrit, la rîndurile ce pot îi socotite printre cele mai frumoase pe care le-am citit vreodată şi care se •ocupă de comedia lui Aristofan, „Păsările". Nu ! Mă refer la ceea ce este .atît de vizibil uman, atît de generos oferit înţelegerii tuturor, vreau să spun la analiza pe care profesoaul Andre Bonnard (care n-a uitat niciodată, şi-1 felicit pentru asta, regiunea lui de baştină, Vaud, cantonul lui elveţian Vaud, această regiune atît de scumpă maestrului meu Ramuz) o face Antigonei lui iSofocle. Pînă azi (mă refer la a'cele scrieri, la acele discursuri pe care le-am cunoscut şi care nu-mi potoleau niciodată setea şi nu-mi apăreau niciodată la înălţimea celor tratate), s-au spus despre aceasta multe lucruri : Antigona era lăudată, Creon — condamnat. Dar cînd citeam Antigona (şi încă nu aveam la îndemînă admirabila traducere a lui Andre Bonnard, apărută de curînd o dată cu alte tragedii greceşti traduse de el la „Clubul Librarilor din Franţa"), nu puteam — zău aşa — nu-1 puteam condamna pe Creon. De ce ? După ce am citit al doilea volum din Civilizaţia Greacă de Andre Bonnard, am înţeles de odată totul. A fost deajuns ca omul acesta, profesor la o universitate pe care n-o cunosc, să citească pentru mine, ca să citească mai bine decît mine. Creon este Cetatea. Grecia nu este un miracol, dar cartea lui Bonnard este un ■miracol ăl inteligenţii şi al raţiunii... Scriind un comentariu asupra uneia din tragediile cele mai vechi ale omenirii, Andre Bonnard face un serviciu unui tînăr intelectual francez care se luptă cu grelele şi asprele probleme ale timpului său... Dar nu vreau să zăbovesc prea mult asupra acestora. Vreau să ajung cît mai repede la deosebita îmbogăţire spirituală pe care o procură opera lui Andre Bonnard. Am citit-o cu atenţie. Şi ani găsit în ea o modestie suverană care îţi merge drept la inimă ; autorul afirmă că nu face altceva decît o operă de vulgarizare. Dacă operele de vulgarizare pe care omenirea le-a uitat ar fi avut această forţă, această claritate, această bogăţie, omenirea ar fi alta ! Să ne înţelegem. Opera profesorului Bonnard poate şi trebuie să fie citită de toată lumea. Este departe de erudiţia şi de măştile 170 HUBERT JUIN ei. Această Grecie, prezentată aci în contradicţiile ei, în obscurităţile,, bogăţiile ei, ei bine, interesează pe toată lumea şi pe fiecare în parte. Cine poate crede că, citind această carte, gîndurile mele se îndreptau spre-Franţa, spre Franţa epocii noastre, cea care porneşte din anul 1945 şi pînă azi. Pînă într-atîta este adevărat că nimic din ceea ce este umarr n-a fost străin omului. Şi pe deasupra e necesar ca omul să apară aşa cum e în realitate, să nu se refugieze în erudiţie, să-şi regăsească valoarea de fiinţă vie, infinit de vie. Pentru acest lucru, prin acest lucru, profesorul Bonnard din Lauzanne este, înainte de toate poet, poetul de limbă" franceză Andre Bonnard. Dintre toate noţiunile evocate în această carte, una din cele mai valoroase mi se pare cea de „democraţie imperialistă". Aici găsim deopotrivă şi măreţia şi germenii decadenţei Greciei : acea măreţie artistică, (un bronz lucrat, o piatră tratată ca niciodată, pasiunea verbală care se ridică pînă la îndrăzneala lui Pindar) îşi datorează existenţa imperialismului acelei democraţii care a fost Atena celor cincizeci de ani ai „secolului de aur". Cincizeci de ani ! In schimb, cîte veacuri de sclavie ! Cîte veacuri de inferioritate a femeii — cu excepţia poetesei Sapho — ca pentru a sublinia şi mai pregnant realitatea spăimîntătoare a vieţii femeii, pretutindeni în afară de Lesbos. Veacurile de inferioritate condamnă această falsă democraţie. Totuşi, ea a fost prima. Şi în nici un caz nu-poate fi vorba despre un miracol. N-a fost decît o mişcare proprie omenirii în căutarea fericirii. Ah, rîsul luj Aristofan se întunecă atunci cînd autorul vorbeşte despre Republica Păsărilor. Dar năzuinţele lui, acele voci care sar în ajutorul năzuinţelor lui sînt de neimitat, nu din pricina comicului sau a ridicolului, ci din pricina melancoliei şi a credinţei sale nestrămutate. La toate astea mă gîndeam cu un an în urmă, în Grecia, unde mă aflam ca trimis al un ziar parizian pentru un reportaj. Mă aplecam asupra-dramei Greciei de azi, asupra luptelor de azi ale poporului grec, dar regăseam aceleaşi, neschimbate, malurile Delos-ului, străjuite de magnificile-sale marmuri, acele maluri unde mii şi mii de sclavi erau expuşi şi vîn-duţi la licitate : plagă purulentă care a pus capăt civilizaţiei greceşti. Da ! Andre Bonnard este un vulgarizator, aşa cum a fost şi Diderot,, pentru o cît mai înaltă conştiinţă în slujba unui cît mai mare număr de oameni. Opera lui instruieşte. Poartă în sine o lumină pe care nimeni n-ar putea-o stinge sau ameninţa. învăţămintele ei sînt nenumărate: în deosebi sînt actuale. Citind această carte exemplară, m-am gîndit la Franţa. Şi: cum s-o citeşti altfel ? Ea te face să te gîndeşti neîncetat la om... Franţa ! Acum s-ar cuveni să vă dau şi cîteva ştiri politice. Faptele,, le cunoaşteţi. Nu vă pot destăinui decît impresiile culese din lăuntrui. sufletului. Guvernul Bourges-Maunoury, ne-a vîrît într-o operaţiune îndoielnică : planul Gaillard. Acest ministru este răspunzător de o devalorizare-care, oricît ar părea de ocultă, este, totuşi — cînd stai să gîndeşti logic — o devalorizare. In faţa sindicatelor e strunită coarda patriotică. Se cer sacrificii. Se face apel la conştiinţă, se vorbeşte despre remuşcările viitoare ale celora care ar refuza să se supună unei politici -de austeritate. SCRISOARE DIN PARIS 171 ale cărei forme nu ei le-au ales. Pe scurt, numai muncitorii, o parte dezmoştenită a micii burghezii şi intelectualii sînt obligaţi să suporte cheltuielile unei1 operaţiuni în stil mare, de la care se aşteaptă o renaştere a industriei franceze. In acelaşi timp guvernul urmăreşte să eîştllge încrederea Americii şi a Germaniei, de la care sînt mereu solicitate împrumuturi. Toate acestea par simple ■— dar numai în aparenţă. Acţiunea legilor economice nu poate fi atît de uşor oprită, pe cît de lesne poate fi provocată. Domnul Gaillard a îmiplims economia ţării noastre pe o pantă despre care nu se prea ştie unde va duce... Atîta vreme cît 'cheltuielile unui război fratricid vor greva economia naţională, marele profitor al reformelor noastre financiare va fii domnul Cancelar Adenauer — şi nimeni altul. Spectacolele? Parisul e prea pustiu ca să vă pot vorbi despre spectacolele pe care le oferă Parisul. Există, bineînţeles, spectacolele eterne : malurile Senei, cursul ei domol, podurile, curtea LuvruluC şi atîtea altele (începînd cu Zidul Federaţilor) care fac din Paris unul din marii martori ai istoriei... Cît priveşte restul, daţi-mi voie să-mi consult tabletele : ei bine, nu găsesc nimic ! Afară de o placă editată de casa Columbia, pe care trebuie să vi-o semnalez. Este vorba de o înregistrare a pianistului Georges Solchany, grupînd într-un disc Mikrokosmos (extrase, suite, op 14) Dansurile populare romine şi Dansurile pentru copii. Acest pianist are talent. El îl interpretează pe Bartok fără afectare. Stilul lui e direct, simplu. Nu ştiu Inimic despre el. E de-ajuns că ne dă o bună interpretare a lui Bartok, într-o înregistrare fidelă. In această lună august, ştirile sînt scurte. Prietenii noştri au luat-o la sănătoasa. Iţi rămîne refugiul în lectură, prietenia cărţilor şi acele lungi, odihnitoare conversaţii neîntrerupte, care fac ca viaţa să-şi con-tinuie cursul, să fie suportată, să tăgăduiască zile mai bune... Prietenul meu Claude Roy este de aceeaşi părere : în cărţi întîlnim prieteni şi stăm? de vorbă cu ei. Nu sînt o materie inertă, ci o voce vie, şi depinde numai de noi ca să nu dispară. Am terminat tocmai de citit cîteva poeme ale marelui scriitor cuban Nicolas Guillen, laureat al Premiului Stalin pentru Pace. Volumul este intitulat Spania şi e tradus de Claude Couffon (Editura „Caracteres"). Iată cum se adresează poetul, Spaniei: „Eu, fiu al Americii; fiul tău şi al Africiii fiu; ieri, sclavul stăpînilor albi cu biciuşti sîngeroase, azi, sclav al yankeilor roşcovani, hulpavi prădători; eu, care mă scald în sîngele negru care stropeşte Antilele, asfixiat de acrul fum verde al cîmpurilor cu trestie de zahăr ; îngropat în noroiul închisorilor ; încercuit zi şi noapte de baionete nesăţioase, pierdut în pădurile urlătoare ale insulelor răstignite pe crucea Tropicului r. eu, fiu al Americii, alerg spre tine, mor pentru tine... Eu, care iubesc libertatea atîta de simplu, Cum iubeşte un copil soarele, copacul sădit în faţa casei, 172 HUBERT JUIN eu, a cărui voce este încoronată de asprele păduri milenare, eu, cu sufletul vibrînd de tobe... Această poezie densă şi bogată este scrisă de unul din acei poeţi născuţi în sînul minorităţilor şi conştient de toate manoperele opresiunii... Guillen este un bărbat de 55 de ani, pe care-l întîlnesc deseori la Paris. El a renovat poezia de limbă spaniolă, introducînd ritmuri tipic ,,negre". Este, cred, cel mai mare poet „negru" al clipei de faţă, alături de marele poet antilez Aime Cesaire, despre care am scris o lucrare apărută la Editura „Presences Africaines", cu o prefaţă de Claude Roy. Aime Cesaire a prezidat, cu marea lui autoritate, recentul Congres al Intelectualilor Negri care a avut loc la Paris, în una din sălile Sorbonei. Acest Congres a arătat în chip luminos că există o cultură „neagră". A fost mai mult decît o luare de cunoştinţă. A însemnat mai mult decît o luare de cunoştinţă. Dintr-un om despre care se vorbea, negrul a devenit un om care vorbeşte. Dintr-un obiect al unei literaturi exotice scrisă de albi, negrul dobîndea calitatea de intelectual : dobîndea forţa de a se exprima, expri-mînd deopotrivă gîndurile totalităţii negrilor. E un fapt nou, cu urmări incalculabile. Bineînţeles, li se recunoştea şi înainte vreme, unor anumiţi negri, posibilitatea de a fi intelectuali, cu condiţia însă de a fi, înainte de toate intelectuali, şi numai după aceasta negri. Am avut ocazia, în Congo Belgian, să verific acest lucru de necrezut : am văzut acolo tineri negri repetînd sub îndrumarea profesorului fraza consacrată : strămoşii noştri Gătii. La Leopoldville, am văzut aceiaşi tineri negri obligaţi să se arate .foarte mîndrii că în Războiul cu Galii, Iulius Cezar scrie: „Dintre toate popoarele Galiei, Belgienii sînt cei mai viteji". Acum, îmi pot da seama de drumul parcurs. Prietenii noştri negrii au mult de lucru. Sînt la răscruce de drumuri. Se avîntă, curajos, înainte. Ii admir şi socot că ar trebui să-i ajutăm cît mai mult. Iată o frază cam ambiguă şi care mă îndreaptă spre o altă carte .apărută de curînd: Portretul Colonizatului (precedată de Portretul Colonizatorului) de Albert Memmi, lucrare apărută la Editura Buchet-Chastel (Correa). S-a vorbit mult, aici, despre această carte care are meritele ei, şi slăbiciunile ei. Acest tînăr scriitor nord-african a abordat, într-un mod lucid, anumite probleme. Veţi vedea, dealtminteri, că voi reveni deseori, în cursul acestei corespondenţe pe care v-arn făgăduit s-o trimit regulat, asupra acestei lucrări ; ea înfăţişează un aspect ce ar trebui să ne intereseze cu precădere : acela privitor la poziţia omului de stînga trăind fie în colonii, fie în Metropolă. Ce are de făcut? Ei bine, la urma urmei, rolul lui e cît se poate de simplu : el trebuie să participe cu întreagă greutatea şi întreg creditul său moral, cu întreaga sa acţiune şi logică, pentru ca să se modifice nu tendinţele mai mult sau mai puţin mărturisite ale mişcărilor de eliberare naţională din colonii sau semi-colonii, ci instituţiile lor, care dau frîu liber jocului imperialismului. Cu alte cuvinte, care permit propriei sale patrii să posede o colonie sau o semi-colonie. Este singurul mijloc pe care-l are la îndemînă ca să ajute efectiv această jnişcare sau aceste mişcări de eliberare naţională. Apoi, va putea sta de vorbă, de la egal la egal, cu reprezentanţii mişcării de eliberare, cînd aceştia vor fi preluat puterea. Lucru pe care noi avem tendinţa să-1 uităm. SCRISOARE DIN PARIS 173: Dar, destul despre politică. Dealtfel văd că scrisoarea mea se lungeşte prea mult. Aşi mai fi vrut să vă călăuzesc în atelierul unuia din prietenii mei, pictorul Pierre Soulages. Cu această ocazie v-aşi fi vorbit despre pictorii noştri. O voi face, prieteni romîni, în scrisoarea viitoare. ; ■ i , ' H. J.. hori a bratu FILOZOFIA SUCCESULUI Luna sovietică se învîrte în jurul pămîntului! Russian moon circles round the earth! Le satellite russe tourne autour de la Terre ! Sovetsky iskustvei sputnic prodoljaetsa tvoi polet vokrug naşnîi planetî! Poeţii au scris şi mai scriu mii de versuri în jurul acestor propoziţiuni. Prozatorii vor fabula în jurul călătoriilor interplanetare. In paginile care urmează vom încerca să reliefăm una din implicaţiile mar profunde ale acestui eveniment. Nu e vorba de implicaţiile tehnice. Nici de noile perspective ale astronomiei. Nici' de cuceririle astrologiei. Este vorba de efectul de lungă durată pe care cele 86 kilograme de fier le au asupra a 143 de milioane de oameni 1 riente" Nm7c l L\ Qy ~ ?Stf mteriul Care veriflcă rezultatele expe-două forte Snint f "I"1 -deCÎt SUCCeSuL E1 6Ste litania celor sîntem într vpTK ^ cheza9ulesc credl"ta că mergem înainte st că ■f,rflfn w veritabil progres : eficacitatea şi ..consensus omnium" Nici un argument teoretic nu poate zdruncina realitatea solidă, mai solidă de' cit piatra, pe care o reprezintă succesul". Aşa dar, în ţara unde se vînd lunar 37.000.000 de , science-fiction" în sfteip narî U"i SCAllt0r din ClnC1 56 0CUPă de călătOT"l >nterplane are' n ct 1 orizont aIse«imeriC,,i Cei¥mi SG SCOală de di™neată crf perspectiva Aceasti duna cfif**»" SOa^le steaua fabricată la Moscova", Aceasta, dupa ce de la Theodore Roosevelt încoace, generaţii întregi au fost crescute in America în spiritul filozofiei succesului şi în credinţa Sstră^ ralVdel» " « P— ^P^zeci ş, S-a contestat adesea pragmatismului, dreptul de a se numi o filozofie. FILOZOFIA SUCCESULUI 175 Se argumenta astfel : o filozofie pune întrebări la care reuşeşte uneori să dea răspuns. Pragmatismul nu-şi pune probleme, în consecinţă nu «dă răspunsuri. Pragmatismul consacră răul, după cum sanctifică reuşita. El este alături de învingători, le teoretizează succesul şi îi asigură că vor ii întotdeauna învingători ; el „scuipă pe cei învinşi" şi le demonstrează că ■este în firea lucrurilor să fie învinşi. Pragmatismul a creat complexul de superioritate al americanilor, credinţa că istoria, civilizaţia, ştiinţa şi tehnica, selecţia naturală şi cea artificială, conflictele mondiale şi certurile interamericane, energia atomică şi energia americană, în sfîrşit, totul, tot ce există pe globul pămîntesc lucrează pentru ei. America are cea mai mare industrie, cei mai mari zgîrie-nori, cele mai multe maşini. Pragmatismul — nu desigur cel teoretic, dar cel infuzat zi de zi de ziare, de senatori, de televiziune, de jurnalele de actualitate, de filozofi, de miliardarii îmbătrîniţi porniţi pe memorii, de o istorie, de ce să n-o recunoaştem ?, norocoasă — pragmatismul 1-a transformat pe americanul mijlociu într-un dogmatic. Dogmatic cu privire la succesul propriu. Şi sceptic. Sceptic în ce priveşte insuccesul iremediabil al altora. Şi dincolo de fruntariile Statelor Unite există progres. Insă numai cu o treaptă mai jos de progresul american. De aceea americanii au privit transformările din secolul XX-lea, cel puţin pînă în 1920, cu seninătate, s-ar putea spune chiar cu o ironică generozitate. Au urmat surprize după surprize- Insă credinţa americanilor de rind că cea mai bună maşină se fabrică în America şi că cel mai mare portavion se lansează din şantierele americane, această credinţă nu a fost ştirbită. Tehnica — raţionau ei — este un business care se măsoară după criteriul rentabilităţii. Şi cine se pricepe mai mult în rentabilitate decît americanul ? Rezultatul ? Americanii au fost convinşi că energia atomică nu poate alimenta centralele atomice decît în 1959. Aşa prevedea programul american. In 1954, intra în funcţiune prima centrală atomică. Nu la Washington, nici în Te-nessee. Ci în apropiere de Moscova. Americanii au fost convinşi că avioanele cu reacţie nu pot intra în serviciul de pasageri decît în 1965. Aşa prevedea programul american. Cînd un avion englez de tipul „Cornet" s-a prăbuşit în valurile Mediteranei, americanii au jubilat: Aşa vă trebuie. Vai de cei învinşi ! Astăzi TU-104 circulă pe toate rutele de pe glob. Americanii au fost convinşi că rachetele balistice intercontinentale sînt ineficace. In locul rachetelor preferau nylonul. Rachetele balistice vor ti eficace în 1959. Aşa prevede programul american. In septembrie 1957, de pe o catapultă sovietică în regiunea polară a fost lansată prima rachetă intercontinentală. Nu în Alaska şi nici în Nevada. Americanii au fost convinşi că sateliţii, artificiali continuă să. fie subiecte bune doar pentru „science-fiction". Sateliţii artificiali vor îi interesanţi cînd vor putea îi vizionaţi la televiziunea din Wisconsin. Programul american. Şi iată că fiul lui John Smith învîrte butonul aparatului de radio în speranţa că va auzi familiarul blic-blic. •Cauza ? 176 HORIA BRATU Fi nrlfl" ",°Ş Cei T1 d0taţi' nu se aPucă de stud» teoretice de fizică Ei pIefera profesii mat lucrative. Chiar dacă se apucă de tehnicăTnu devin ingineri ci devin în cel mai bun caz ingineri si negusto^ Sînt mai interesaţi de cota de participate la acţiunile uzinei. Sînt preSupa "si de Pf0gr^ sd~i!n ?ăSUra/n CT m,ăreşte «*S3&ft£ aceasta a spus-o John Connant,. rectoru universităţii Colnmh'ia" Desigur cauza nu rezidă în tinerii care nu se duc la facultatea de £ A i STdeCsSS dtclmells1"?11 ^rf SPune<* Rock-antRolt-^rvino-lansarea doctrinei Eisenhower. Dar este şi în aceasta ceva adevărat rea rachete o de uli^H ™ lărgirea Credltelor Pentru cerceta- ea răcnetelor de ultraviteza. Am subestimat ani de-a rîndul această mr-owl ffiSa'AAm SOfCOtf0 "er!ntabllă 9i inaplicabilă imeXat n arma a omS tact,ca Am preferat s-o vedem în desenele lui Walt Disney, la Satoaflf-Desigur nu aceasta este cauza, dar şi în aceasta este ceva adevărat" nn + r j- T°ate aceste cauze mici sPun însă un lucru însemnat J/n» P AceTsSIf*-l' fă?tîntUl SlStem- * în SPlritul en răsăr,,ene- EMS,e"ta-s,ate E ceva putred în filozofia succesului! ! o CRONICA LITERARĂ Radu lupan TUDOR ARGHEZI: „STIHURI PESTRIŢE" Sînt ilustrate, cu deosebire, în „Stihuri pestriţe" diverse modalităţi a ceea ce critica numeşte filonul satiric al poeticei argheziene. Ale acelei vaste şi multiforme lumi în care pamfletele, „creioanele" sau tabletele în proză sînt şi ele, aşa cum observa acad. G. Călinescu „adevărate construcţii lirice", autorul lor fiind prin aceasta „un poet care coboară cu toate aripile liricii în cronică". Vom regăsi în acest volum, reluate, în exprimarea uneori totuşi mai concentrată a versului, imagini, teme sau intenţii în-tîlnite în incisivele proze apărute cu ani, mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi, în urmă. încercarea de a se stabili filiaţii s-a mai făcut şi în alte cronici, afirmîndu-se nu fără o anumită justeţe că o seamă dintre poemele din „Stihurile pestriţe" amintesc pagini ale „Manualului de morală practică", creionate cum spunea însuşi Tudor Arghezi în cursul anilor 1928 şi 1943. S-a mai vorbit de asemeni şi de o lărgire a viziunii poetului, dar nu s-a căutat a se defini elementele artistice specifice ale acestei viziuni. Fără îndoială că în opera marilor creatori, temele sînt ades reluate, dăruindu-li-se de fiecare dată dacă nu o viaţă nouă. măcar un veştmî.nt pe care nu l-au mai avut. Fără îndoială că lirica argheziană, cu toate imprecaţiile ei, sau mai ales din pricina lor, vorbeşte ades despre spiritul în permanenţă jignit al unui pur care se revoltă, despre moralistul — de genul celor francezi — pornit să resta bilească umanul în dimensiunile şi drepturile sale cele adevărate şi atît de frecvent nesocotite. Lumea care se dezvoltă în monstruos, fetidul sau abjectul fiind pîngăriri ale acestei naturi umane, stăruinţa asupra lor sau detailarea nu sînt satisfăcute, ci încrîncenate, asemenea unor exorcizări de o extremă violenţă. A constata aşa dar că „Stihuri pestriţe" continuă preocupările de moralist ale lui Arghezi, dînd noi înfăţişări unor teme de altădată, înseamnă a transforma semnificaţiile esenţiale ale acestei culegeri în cîteva aprecieri exterioare, prea puţin grăitoare pentru adevăratul caracter al volumului. Stabilind de aceea unele filiaţii vom încerca să evidenţiem şi sensul în care se face schimbarea, care nu e atît de ton cît de tonalitate poetică. „Fabula fabulelor" cu care se deschide culegerea de „Stihuri pestriţe" aminteşte poate de versurile unei „Fabule" mai de mult apărută în „Cuvinte potrivite". Aminteşte desigur şi de aprecierea pe care o făcea Tudor Arghezi, într-o tabletă scrisă în anul 1947, despre arta fabulistului: „Eşti un poet liric, iubitule, venerabile, un sentimental şi un mare gingaş" („Fabula"). Şi nu e străină nici de definiţia genului pe care poetul îl descria, mai recent în-tr-„Un prilej La Fontaine" a fi un „pamflet blajin şi satiră prin transparentă". Dar se deosebeşte de toate acestea printr-o subliniere mult mai accentuată a menirii ei : 12 — V. Romînească Nr. 10 178 RADU LUPAN Şi se cade şi blestemul, pentru cît mai mult folos A li spus şi scris frumos, (s.n.); Eficienţa educativă a fabulei, a artei dacă vrem să extindem sensul acestei sentinţe, călăuzeşte astfel pe poet care, dacă nu renunţă la blestem îi comunică totuşi un înţeles de „cît mai mult folos". Mijloacele de exprimare ale acestui înţeles pot fi, evident, multiple: Poate ţi cînd poezie, cînd surîs, cînd pişcătură După cum se-ntoarce acul şi izvoadele te fură Altădată-n căptuşeală, pe furiş, dar azi pe faţă. (De remarcat că nici unul nu este de categoria violenţei, durităţii, sau a invectivei)}1. Textura unui alt apolog „Comoara" se regăseşte aproape întreagă în tableta cu acelaşi titlu apărută în presă în anul 1946. Poezia nu este însă o transcriere în care concentrarea, printre altele, să aibe un rol hotărîtor. Fabula a căpătat nuanţe şi chiar un conţinut nou. Povaţa lăsată drept moştenire fiilor săi de către un croitor: să faci întotdeauna nod la aţă, e urmată în tabletă de circumstanţierea consecinţelor nerespectării ei. (Se înţelege că asemenea moştenire nu putea determina nici mulţumiri nici obedienţe !) „De necaz, fiul cel mare, rămas cu foarfecă şi degetarul n-a mai înnodat aţa cu care a cusut şi la o purtare de cîtva timp nădragii lucraţi de el au crăpat unde nu se cuvine, mînecile s-au desfăcut, nasturii au căzut şi prins din scurt el a fost nevoit să ia hainele din nou cu acul şi să cheltuiască alţi nasturi, altă aţă şi timp la care a pierdut". Cel de al doilea fiu s-a căsătorit cu o femeie care-l fericea în fiecare an cu cîte un plod. Nepricepîndu-se „să facă nod la aţă", el s-a trezit împovărat de o droaie de copii şi „viaţa i s-a scurs ca o aţă neoprită, însăilată în vînt"• Numai fiul cel mai mic a reuşit să priceapă tîlcul cuvintelor rostite pe pragul morţii de căre tatăl său. „Se potriveşte la toate celea ! zise cel de-al treilea moştenitor, care de-abia tîrziu a putut să-şi dea seama că taică-său i-a lăsat o mare comoară. ..Poveste de şcoală primară şi teză de doctorat" Ironia încheierii face ca accentul satiric al întregii istorisiri să se deplaseze asupra neînţelegerii sau ignorării adevărurilor simple, fundamentale. E luată în rîs lipsa de înţelepciune a omului în genere, care trece nu numai neştiutor pe lîngă acest* adevăruri simple, ci le şi dispreţuieşte chiar. Imaginea ţinteşte aci să comunice o idee generală cu privire la viaţă. In poemul „Comoara" însă, tema e alta- Acolo este condamnată de fapt pofta de înavuţire a fiilor, care ajung din această pricină să se bucure chiar de moartea tatălui lor : Dar trecînd în alte zodii, Le vorbea croitoru-n dodii Şi cuvîntul „despărţire" Ei l-au luat drept „împărţire" Şi-aşteptau să se-mpărţească Avuţia părintească. Poetul stăruie asupra efectelor pe care le are neaşteptata veste asupra fiilor. Tatăl e presupus a fi fost un hoţ care, făţarnic cinstit, se-mbogăţise înşelî.ndu-şi clienţii-Perspectiva înavuţirii, tulburătoare, bagă zîzanii între fraţi : Unul şi-altul, scunzi, înalţi, Rîvnind partea celorlalţi, Fiindcă banii adunaţi Bagă vrajbă printre fraţi. Şi vorba săracului: ,,Banu-i ochiul dracului"'. Pe averea adunată Erau gata să se bată. Visul îmbogăţirii îi face să se gîndească să nu mai lucreze, „Să trăiască din do- TUDOR ARGHEZI: „STIHURI PESTRIŢE" 179 MndăJŞi să cumpere şi vîndă", etc., etc. Toate aceste năluciri se spulberă însă, pentru că pe patul de moarte croitorul le spune: Moştenirea-i o povaţă: Nu uitaţi nicicind în viaţă Nodul să-l faceţi la aţă. Apologul se opreşte aici. Confruntat cu tot restul povestirii acest final face să reiasă şi mai puternic în evidenţă cît de neroade şi .nevrednice au fost poftele de îmbogăţire ale fiilor. O povaţă nd pînă la „logistica" contemporană -ca reprezentarea" sau „contemplarea" reahlaţu existente, (das Seiende) ar însemna şi contactul cu „Existenta" (das Sem)_ autentică şi originară, ignorînd adevărul" fundamental că „predicatele" realei existente nu sînt nici un moment si alnbutele Existenţei originare. „Das Be-denkhchste ,in unseren bedenklichen Zeit ist dass wir noch nicht denken". (, Ceia-ce-dă-cel-mai-mult-de-gîndit în epoca noastră gmditoare. este că ,noi nu gîndim încă"). Glasul^ acesta tinde să smulgă conştiinţa noastră somnolentă cufundată în „uitarea existenţei" („Seinsvergessenheit") din letargia gîndirii „metafizice", din starea de ..'decadenţă" în care a cufundat-o vinovata concepţie a gîndirii ca „ratio". să provoace **» ea o mutaţie şi o sguduire ontologică, sa-i elimine suficienţa comună şi să-i insufle adevărul adînc al faptului că trăieşte de veacuri în „Heimatlosigkeit" („absenţă de patrie ) ; să o readucă după acest interregn negativ a două milenii de gîndire inautentică „metafizică", la momentul originar, la acea stare de început (Anfănglich-keit) pe care au reprezentat-o pre-socra tici, la momentul „interogaţiei" asupra a ceea ce este „Existenţa". Atunci însă cînd Martin Heidegger va încerca să atenueze radicalismul concepţiei sale negative asupra întregii istorii a fi'lo-sofiei occidentale, vinovate de „uitarea Existenţei", arătînd că el nu tăgăduieşte totuşi vailoarea sistemelor de gîndire platonic, aristotelic sau hegelian, Georg Lukacs va putea .să formuleze întrebarea riguroasă, necruţătoare : ..Dar cînd metoda filosofica dominantă de la Platon şi Aristot «îndepărtează de Existenţa autentică and ea nu este decît expresia pe planul gindiru a „uitării Existenţei", cînd adevărata filosofie nu se poale înfăptui decît numai printr-o ruptură radicală cu toate aceste tradiţii false, orientate exclusiv asupra existentului (an dem SeiendenV cum pot Platon şi Aristot, Descartes şi Hegel, corupătorii filosofiei autentice, creatorii diferenţierii ei false, deformatorii gîndirii Existenţei prin instaurarea dominaţiei gindini existentului, să-şi păstreze locui lor privilegiat ?" într-adevăr pentru Heidegger momentul constituirii gîndirii ca „logică", momentul ANTI-HEIDEGGER 185 în care gîndirea se afirmă ca „reprezentare" a unui „obiect", ca o reflexiune pusă tn serviciul acţiunii şi al faptei, cînd capătă — după definiţia lui Heidegger — valoare de tehne — ea se anulează pe sine însăşi ca „gîndire", se exilează din sfera originară şi autentică a „Existenţei", abandonează cîmpul ei esenţial de realizare, se cufundă iîn „uitarea" Adevărului Existenţei originare, şi sub forma degradată de „logică" sau „metafizică" (pentru Heidegger acestea două sînt echivalente) domină istoria filozofiei occidentale din antichitate şi pînă azi. „Existenţa ca element al gîndirii este abandonată în interpretarea tehnică a gîndirii, iar „logica" este de la Sofişti şi de la Platon, prima consecinţă a acestei interpretări — scrie Heidegger în prima sa lucrare de mare ecou 'Dublicată după cel de al doilea război mondial — ..Brief fiber Humanismus" („Scrisoare asupra umanismului", adresată lui Jean Beaufret. 1947). Transformarea gîndirii într-un „instrument de dominaţie asupra realităţii existente", tentativa de a o utiliza ca un instrument de „obiectivitate", ca un mod de a facilita comunicarea totului către toţi, de a transforma limbajul într-o „funcţiune mediatoare" de natura „mijloacelor de schimb", graţie căreia .„obiectivarea, înţeleasă ca ceea ce face uniform accesibil totul către toţi, poate să se extindă fără nici o restricţie" — aşa dar constituirea gîndirii „logice", netede, uniforme, toate acestea reprezintă în concepţia lui Heidegger simptomele decisive ale abandonării funcţiei originare, autentice, a gîndirii, degradarea ei sub presiunea a ceea ce Heidegger numeşte „dictatura specifică a publicităţii" („Offentlichkeit")', „devastarea" şi degradarea definitivă a limbajului la o simplă funcţiune de comunicare şi schimb. Dacă vrem să recîştigăm posibilitatea de acces către „gîndirea" autentică, să experimentăm în puritatea ei această esenţă a gîndirii, „este necesar să ne eliberăm de interpretarea tehnică a gîndirii, interpretare a cărei origine urcă pînă la Platon şi Aristotel". „Logica înţelege gîndirea ca fiind actul de a repre- zenta existentul în existenţa sa, existenţă care este furnizată în generalitatea conceptului. Dar ce se întîmplă — se întreabă Heidegger — cu reflexiunea asupra Existenţei însăşi, adică cu gîndirea care gîn-deşte adevărul Existenţei ? Această gîndire este prima care atinge esenţa originară a Logos-u\ui — care încă la Platon şi Aristotel, — fondatorul „logicii", se află învăluită şi pierdută. A gîndi în opoziţie cu „logica" nu înseamnă a rupe o lance în favoarea ilogicului, ci numai : a reveni în reflexiunea ta la Logos şi la esenţa sa aşa cum apare în prima vîrstă a gîndirii..." (Heidegger : „Lettre sur L'Huimanisme". ..Cahiers du Sud" 320, pag. 75) : Nimic nu-i 'trezeşte o antipatie mai vie lui Heidegger decît transformarea gîndirii şi a „filosofiei" în obiect de exerciţiu şi studiu, de „activitate culturală" : „Nu sîn „Sein und Zeii" (1927) : „Cine (Das Wer) nu este nici acesta, nici acela, nici el însuşi' şi niciunul şi nici suma tuturor. „Cine" (Das Wer) est", neutrul, das Man,.. In utilizarea mijloacelor de circulaţie publice, în întrebuinţarea mijloacelor de informaţie (ziarul) fiecare este asemenea altuia. Această coexistenţă (Miteinandersein) dizolvă pe deplin existenţa proprie în modul de existentă al „celorlalţi", astfel încît ceilalţi dispar şi mai mult în expresivitatea şi individualitatea lor. In această indis-tincţie şi instabilitate îşi desfăşoară das Mau dictatura sa autentică. Ne bucurăm şi ne desfătăm, cum se bucură (lumea) , citim, contemplăm, judecăm literatura şi arta, cum se citeşte şi se judecă ; ...găsinv „revoltător", ceea ce se găseşte „revoltător"... Indistincţie, (mediocritate, nivelare, aceste moduri de existenţă ale lui das Man. formează ceea ce noi cunoaştem sub numele de „opinie publică". Ea diriieaz'i întreaga interpretare, a lumii şi existenţei şi are în toate dreptate", (pag. 127). Cînd Heidegger face în faţa studenţilor săi procesul gîndirii „uni-îormizate". nivelate („das eingleisige Denken") ; cînd el citează ca pe un simptom al extinderii acestui mod de gîndire curent fenomenul „prescurtării cuvintelor" sau al utilizării doar a „literelor de Ia începutul cuvintelor", cînd insinuant şi persuasiv se adresează studenţilor săi : „Probabil că nimeni dintre cei prezenţi nu s-a gîndit vreodată în mod .serios ce s-a întîmplat în clipa în care d-stră în loc de Universitate rostiţi1 ..Uni". ,,Uni" aceasta sună ca şi „K'mo" Desigur spectacolul de cinema rămîne ceva deosebit, de înalta .şcoală a ştiinţei. Totuşi denumirea „Uni" nu este nici accidentală, nici nevinovată (inofensivă, s. n.). Poate că este in ordine (s.n.), că d-tră veniţi şi plecaţi de la „Uni" şi împrumutaţi cărţi de la „UB" (probabil Universităt-Bibliothek, n. n.). întrebarea este numai — care ordine îşi vesteşte prezenţa prin extinderea acestui limbaj" — gînditoruî de la Freiburg ţinteşte foarte departe: sugestia ascunsă pe care încearcă să o creeze Heidegger este că instaurarea %* extinderea acestui limbaj rudimentar, con- ANTI-HEIDEGGER 187 venţional, tehnic şi curent, nu este decîi produsul revelator, cristalizarea revelatoare a unei întregi ordini „existenţiale", con secinţa frapantă (Heidegger exploatează aci cu rafinament efectul dezagreabil pe care acest limbaj îl are asupra intelectualului fin) a triumfului gîndirii concepută ca tehne, ca instrument în serviciul acţiunii şi al faptei, expresia extremă a dominaţiei gîndirii „logice" şi „ştiinţifice" (esenţa „tehnică" a acestui mod 'de gîndire, este unul din leit-motivele scrierilor „ultimului' Heidegger). Cu ajutorul unui asemenea exemplu sensibil Heidegger tinde să inculce şi să facă credibilă teza sa că în treaga noastră existenţă comună, diurnă „anonimă" cu formulele ei de limbai apia tizate şi neutre nu este decît expresia logică a unui imod existential inautentic. consecinţa firească ia triumfului gîndirii prin „reprezentări", prin „concepte", „categorii" şi „principii", consecinţa firească a triumfului concepţiei „umaniste" asupra omului ca animal rationale, consecinţa firească a triumfului valorilor considerate „pozitive", de ..somnolenţa obişnuită a opiniei curente", consecinţa amneziei îr> care trăieşte omul si conştiinţa sa filosofică de tip „metafizic" în raport cu dimensiunile originare ale „existenţei" sale. Ordinea existenţială care generează întreg acest limbaj de tipul : „Uni". ,.UB''. etc. conchide Heidegger în recenta .sa lucrare ..Was heisst Denken ?" — „este poate o ordine, în care noi sîntem lîrîţi şi în car$ sîntem părăsiţi de acela, care nl se sustrage. Aceasta numim noi ceea-ce-dă-ceU mai-mult-de-gîndit". (s.n.) Turul de forţă al lucrărilor ultimului Heidegger constă în tentativa sa de a stabili o legătură între indistincţia, „neutralitatea", nivelarea modului de existenţă al omului modern în viaţa cotidiană din cadrul civilizaţiei „democratice" — şi concepţia raţionalistă „logică", „umanistă" iîn sensul clasic, asupra omului : eliberarea de această existenţă „inautentică", .neutră şi indistincta descrisă în „Sein und Zeit" sub numele de „das Man", reîntoarcerea la dimensiunile originare, autentice, ale Existenţei implică inevitabil, — lasă să se înţeleagă Heidegger — abandonarea con cepţiei superficiale, „umaniste" asupra omului de genul celei care-1 consideră o-„fiinţă raţională", abandonarea superstiţiei cu privire la pretinsa superioritate a „modului logic" de gîndire, abandonarea „filosofiei" în înţelesul pe care l-a căpătat de la Platon la Hegel, abandonarea „moralei" şi a culturii curente şi realizarea unui „salt" (Sprung) ontologic, a unei mutaţii care să readucă omul în. „proximitatea" Existenţei autentice şi originare*). Aşa dar o adevărată nouă „Umwertung aller Werte" (răsturnare a tuturor valorilor) — de un radicalism care tinde să îndreptăţească evocarea formulei teribilului „imoralist" şi a demonicului „anti-christ", evocarea fantomei lui Fr. Nietzsche ! Dar nu este oare evident că ne înşelăm ? Nu este ■oare evident că în cazul lui Heidegger critica „umanismului", a „moralei", şi a „logicii", a „valorilor" consacrate de umanism ca „bunuri sacre ale umanităţii", a „raţiunii" (ratio) şi a „filosofiei", nu pare a se însoţi nici un moment de acel delir al „voinţei de putere", de cultul frenetic al „barbarilor", al „oamenilor tari", de cultul „instinctelor" prea îndelung comprimate în cătuşele abominabilei „imorale umane" de apologia „vieţii", ,}& violenţei", de „imoralismul" proclamat cu mîndră ostentaţie în scrierile aceluia care a fost numit pa bună dreptate ..întemeietorul iraţionalismului imperialist" ? Doar tuturor valorilor *.) In acest sens merită să cităm următoarele rînduri scrise încă în 1949 după apariţia „Scrisorii despre umanism" de către Georg Lukacs într-un articol intitulat ,,Heidegger redivivus" (irSinn und Form", Nov. Dec. 1949) — rînduri care se referă la concepţia lui Heidegger asupra istoriei gîndirii şi filosofiei: „Calea de salvare a filosofiei după Heidegger poate să constfi numai în abandonarea dezvoltării ei denaturate (Fehlentwicklung) de pînă acum, în regăsirea acelei atitudini faţă de Existenţă pe care noi am pierdut-o în decursul istoriei filosofiei propriu-zise, în decursul dezvoltării civilizaţiei noastre. Polemica din „Sein und Zeit" împotriva vieţii inautentice, improprii a prezentului, împotriva căderii omului sub dominaţia acelui „Se", das Man (a democraţiei!) — subliniază Lukăcs — capătă aci o proiecţie istorico-filosofică şi o adîncire filosofică". 188 N. TERTULIAN pe care le neagă sau le degradează Heidegger nu pare să [e opună nici o clipă un mit brutal şi făţiş de genui „voinţe, de putere" nietzscheene, ci revenirea omului din starea de „Heimatlosigkeit" (apatrida" - în înteles existential şi nu naţionalist «au antropologic) în care se «la cufundat, la dimensiunile originare a'le Existenţei", la „orizontul tuturor orizonturilor , la dimensiunea sa autentică. Evident o aură de indeterminare absolută de vag .general, de mister şi de „incognito" ZîT he-fîrşit înconjoară 'P^u î.losof.a he.deggeriană această dimensiune originara a existenţei care se confundă ou "isaşi esenţa omului" („Jede Lehre vom Sein ist in sick schon Lehre vom Wesen des Menschen" _ „Ori ce învăţătură despre Existenţa este în ea însăşi o învăţătura despre esenţa omului" - se află scris «i una dintre cele mai recente opere ale filosofului : „Was heisst Denken >") • dar aceasta nu-1 împiedică să o propage cu fervoare şi într-o tonalitate de înaltă ten-smne afectivă ca pe singura realitate ,a-devarată", autentică şi originară şi sa respingă ,n lumina acestei afirmaţii exaltate - tinzind către constituirea unei „onto-logi, fundamentale" - ori ce acuzaţie de nihilism sau iraţionalism. Iată într-o pa-:gma din „Scrisoare asupra umanismului" actul de apărare „abil" formulat de Hei-dogger la adresa acuzaţiilor aduse filoso '■ei sale: „Pentru că sîntem împotriva ...umanismului", există temerea ca noi să nu căutam a apăra inumanul şi a glorifica 'brutalitatea barbară. Căci ce este mai •Jog.c" decît de a obliga pe ori cine neagă •umanismul să afirme barbaria ? Pentru că sîntem împotriva „logicei" se crede că re-fuzmd rigoarea gîndirii, noi cerem ca în locul « să-şi instaureze dominaţia arbitrarul instinctelor şi al sentimentelor şi proclamăm ca. adevăr iraţionalismul. Căci « este mai „logic" decît a obliga pe ori C1"e fte ,oslil °rd-'"ei logice, să apere ceea «este alogic? Pentru că noi sîntem împotriva valorilor" se consideră cu spaimă o filosofie care îndrăzneşte formal să des *onS,dere bunurile supreme ale umani-*at». Caci ce este mai „logic" decît a în- " ° g'nd,re care neagă valorile că proclama totul ca fiind fără valoare > Ceea ce nu rămîne fixat în pozitivul curata * SMr:;aU ~ 6Ste aruncat în groapa gata pregătita a negaţiunii pure. aceea care neagă totul pentru a sfîrş, în ea si a desavirşi astfel nihilismul. Pe acest drum ogic totu este cufundat într-un nihilism care a fost constituit cu ajutorul logicii" Dar acum putem să ne punem întrebare, decisiva : ce semnificaţie poate avea pent™ conştiinţa filosofică contemporană aceas a tentativă sui-generis, de o „origi-nahtate şi de un radicalism incontestabile a .ultimului" Heidegger de a „depăşi" tradiţionalele antinomii raţionalism-iraţi'o-nalism, logic-aJogi.c, umanism-nihilism etc 'de a weia iluzia posibilităţii unei a reia cai capabile să salveze omul socR... taţn (burgheze) contemporane din starea sa „apatridă", de „alienare" şi „,derelic. f.une , ce fizionomie palpabilă, ce configuraţie etică şi existenţială ar urma să aba „omul' heideggerian, omul care ^ tîi /?' "Spmng" (salt) * ™-aţie ontologică către adevărata humani- tas a lui homo humanus? De unde am putea smulge o fîşie de lumină cu ajutor-l ' căreia sa străpungem „incogniio-ul" în care Heidegger înconjoară de-a lungul Seri son, despre umanism" misterul si in'deter-m.narea acelei „Existenţe" prin ' auto-dez-valuirea căreia s-ar înfăptui „redempţiunea" omului contemporan („dacă omul 'trebuie sa ajungă într-o zi în vecinătatea Existenţe., el trebuie mai întîi să înveţe a exista in ceea ce nu are nume") ? Ce torme poate lua astăzi starea de spirit pe care o crează o asemenea filosofie sibilină S. oracolară, clădită pe negaţia tuW valorilor umane curente, stare de spirit pe care in anii prefascismului 1929—1933 — un student al lui Heidegger o definea' în tr-o butadă de o nespusă elocvenţă -astfel : Ich bin entschlossen. ich weiss nur meht wozu" („Sînt hotărît, numai că nu ştiu pentru ce!")?-') Că H*idegg»r DoHtio^P Y\ LT-i,th: "La signification politique de la philosophie de l'existenoe chez^ Heidegger" („Temps modernes Nov ANTI-HEIDEGGER 189 are conştiinţa neiă a momentului de răscruce la care se află omenirea contemporană şi că îşi inserează filosofia în însuşi centrul acestui moment de răscruce, apare limpede din această interogaţie: „Gîndi-rea poate ea să continuie a se abţine de a gîndi Existenţa, cînd aceasta, după ce a rămas mult timp ascunsă în uitare, se anunţă în acest moment al istoriei lumii, prin zguduirea întregei realităţi existente ?", dar şi din conştiinţa inevitabilităţii unui „dialog... cu marxismul" : cînd Heidegger afirmă că „ceea ce Marx, ple-cînd de la Hegel, a recunoscut într-un sens esenţial şi de o mare importanţă, ca fiind alienarea omului, îşi afundă rădăcinile în absenţa de patrie (Heimatlosig-keit) a omului modern" că „Marx, făcînd experienţa alienării, atinge o dimensiune esenţială a istoriei", trebuie să vedem aci dincolo de aparenţele surprinzătoare ale unor „complimente" la adresa marxismului, tentativa filosofului german de a opune răspunsului marxist la situaţia „alienată" a omului modern în societatea capitalistă, răspunsul său „radical" şi „originar", de a substitui şi a opune analizei eoneret-is-torice a „alienării" din filosofia marxistă — noţiunea sa mitică şi transfigurată a „alienării", de a opune aşa dar marxismului filosofia heideggeriană- La întrebările decisive de mai sus analiza uneia dintre ultimele lucrări ale. lui Heidegger : ,,\Vas heisst Denken ?" (Mau Niemeyer-Verlag, Tiibingen, 1954) — lucrare despre care un comentator italian avizat a lui Heidegger, Paolo Chiodi scria recent în „Revista din filosofia" (ianuarie 1956) : „Această carte presupune în substanţă întreaga gîndire a ultimului Heidegger la clarificarea căreia furnizează a contribuţie esenţială" — poate aduce lumini hotărîtoare. Teza acestei opere o formează sentinţa : „Ceea ce dă cel mai mult de gîndit în epoca noastră gînditoare, este că noi nu gtndim încă". Recunoaşterea dezvoltării vertiginoase a ştiinţei nu anihL lează întru nimic această teză, întrucît în concepţia heideggeriană „ştiinţa nu gîn deşte şi nu poate tsă gîndească" : „Ştiinţa nu gîndeşte. Aceasta este o propoziţie scan- daloasă" — scrie cu voluptate Heidegger. caracterul „scandalos" al acestei teze nu-1 împiedică însă să proclame „prăpastia care există între gîndire şi ştiinţă, prăpastie de netrecut (uiniiberbruckbare). Nu există aci nici un fel de punţi, există numai saltul". „Vechiul" iraţionalism sublinia antagonismul între gîndirea ştiinţifică şi cea mitică, prăpastia între gîndirea raţională şi „intuiţie" : Heidegger afirmă astăzi mai rafinat existenţa unui abis între gîndire şi ştiinţă pur şi simplu. Argumentul în fa voarea acestei propoziţii „scandalizante" — formulat explicit în „Was heisst Denken" ? (pag. 57) dar mai ales în studiu! special „Wissenschaft und Besinnung". „Ştiinţă şi cunoştinţă" publicat în volumul „Vortrăge und Aufsătze" (Giinther Nesk-e Pfullingen, 1954, pag. 45 — 70) — ni s-a părut însă derizoriu de perimat, nu mai puţin uşor inteligibil dacă ne aducem aminte de cele spuse la începutul acestui articol în legătură cu stigmatul pus de Heidegger asupra „logicei" şi a gîndirii ca tehne în opoziţie cu gîndirea autentică, singura destinată — alături de poezie 1 — accesului către dimensiunile originare ale Existenţei. „Ştiinţa istorică explorează de pildă o epocă dată în toate direcţiile posibile şi nu cercetează totuşi niciodată, ce este istoria. Ea nu poate nici un moment să facă aceasta pe baze ştiinţifice. Pe drumurile istorice un om nu va afla niciodată ce este istoria : la fel de puţin un matematician va putea vreodată pe drumuri matematice, prin intermediu! ştiinţei sale, aşa dar în ultimă analiză prin intermediul formulelor matematice, să arate ce este Matematicul. Esenţa domeniilor lor : Istoria. Arta, Poezia, Limba. Na tura, Omul. Dumnezeu. — rămîne ştiinţelor inaccesibilă... Esenţa acestor domenii este obiectul gîndirii. Iar întrucît ştiinţele ca ştiinţe nu au nici Un acces la acest obiect, trebuie să se spună că ele nu gin dese". După ce a aruncat discreditul şi a pus stigmatul inferiorităţii asupra „ştiinţei" şi implicit asupra modului de existenţă al omului bazat pe interpretarea tehnică a gîndirii, pe „re-prezentarea" obiectiva. N. TERTULIAN Heidegger poate introduce viziunea sa -negativă, descalificantă asupra condiţiei omului în epoca noastră. „Ceea ce este cei mai demn de gîndire în evul nostru gînditor, •este că noi nu gîndim încă", sentinţă pe care o conjugă cu o formulă nietzscheana cuprinsă în „Also sprach Zarathustra", formulă pe care Heidegger o exaltă ca produsul unui act de gîndire autentic-i, de relevare exactă a condiţiei omului în epoca modernă: „Pustiul se lărgeşte; vai celui care ascunde pustiul". „Intr-o epocă (anii 1870—80, n.n.) iîm care opinia publică mondială mu ştia încă nimic despre războaiele mondiale, cînd credinţa -în „propre-s" devenise aproape religia statelor şi popoarelor civilizate — scrie cu admiraţie Heidegger Nietzsche a aruncat strigătul : „Pustiul se lărgeşte..." Şi Heidegger face afirmaţia revelatoare că o anume legătură •există între faimoasa lozincă spengleriană a „Declinului Occidentului" şi formula nietzscheana : „Gînd astăzi se rosteşte din nou cu -tot mai multă aprobare propoziţia lui Spengler despre Declinul Occidentului, aceasta se explică în afara unor motive exterioare prin faptul că propoziţia lui Spengler este continuarea numai negativă, dar justă — a cuvîntului lui Nietzsche : „Pustiul se lărgeşte". Am subliniat, acest cuvînt este un cuvînt gîn-dit. -Este un adevărat cuvînt". Formula nietzscheeană — lasă a se înţelege Heidegger — atinge o dimensiune esenţială, fundamentală, originară a destinului epocii noastre („descinde dintr-un alt orizont decît obişnuitele judecăţi asupra timpului nostru") şi în spiritul său brutal şi radical Heidegger nu va ezita să afirme că „pustiirea pămîntului poate la (Fel de bine să meargă împreună cu realizarea celui mai înalt standard de viaţă ca şi cu organizarea socială urmărind fericirea colectivă" întrucît — continuă profetic filosoful de la Freiburg „în ciuda acestei dobîndiri a fericirii oamenii vor fi goniţi curind într-un război" : dacă desfăişurarea acestui tablou sumbru, este utilizată de Heidegger ca o confirmare a tezei sale filosofice despre criza radicală a epocii moderne, criză adîncă şi fundamentală. sarcasmul filosofului se îndreaptă împotriva mijloacelor pe care le consideră exterioare şi iremediabil ineficiente în rezolvarea acestei crize, împotriva soluţiilor, „psihologiei", „sociologiei", sau „psihote-rapiei", împotriva soluţiilor care descind din modul de gîndire al „bunului simţ", împotriva „congreselor şi conferinţelor", a „comitetelor şi subcomitetelor", etc., — la adresa cărora Heidegger nu-işi cruţă veninul repulsiei şi antipatiei. Care este însă soluţia autentică, radicală şi originară pe care o propune Martin Heidegger omului contemporan pentru a ieşi din starea de „uitare a Existenţei" şi a-1 pregăti în vederea „viitoarelor decizii, despre al căror profil istoric nu putem şti încă nimic" (pag. 65), către ce fizionomie a omului alta decît cea de pînă acum, tinde această filosofie care s-a constituit ca o „ontologie fundamentală" supunînd unei „destrucţii fenomenologice" întreaga realitate a lumii contemporane şi s-a pretins mai radicală şi mai „originară" decît ori ce „umanism" comun şi curent, către ce tip uman tinde şi ce dimensiune etică şi antropologică a omului revendică această gîndire cultivată ou atîta fervoare de elita filosofică a Occidentului contemporan ? Să urmărim însuşi firul gîndirii lui Heidegger. Cel de al doilea război mondial şi ideologia care l-a inspirat îi apar astăzi filosofului nostru ca un eşec crunt, ca o experienţă absolut ratată în raport cu „marile decizii" destinate a hotărî soarta universală a omului. „Ce a hotărît propriu-zis cel de al doilea război mondial, lăsînd la o parte urmările îngrozitoare pe care le-a avut pentru patria noastră, în special scindarea produsă în mijlocul ei ? Acest război mondial nu a hotărît nimic, dacă considerăm hotărîrea în sensul ei cel mai înalt şi mai larg, — ca afectînd în mod unic destinul fundamental al omului pe acest pămînt". „Numai ceea ce a rămas ne-hotărît („das unentschieden Gebliebene") apare astăzi mai clar". Heidegger îşi exprimă însă teama asupra „pericolului" ca ,,ceea-ce-este-de-hotărît" să nu fie din nou supus ratării, prin convertirea deciziei fundamentale în „prea astmaticele categorii ANTI-HEIDEGGER 191 -politico-sociale şi morale" şi „îndepărtată prin aceasta de la (singura) cunoaştere posibilă şi suficientă". Creatorul „ontologiei fundamentale" îşi exprimă aşa dar şi aci dispreţul suveran pentru ori ce soluţie „politico-socială" sau „morală" a marei decizii cu privire la destinul esenţial al «mului! Iată însă că filosoful de la Freiburg pare să se apropie — pentru o clipă cel puţin — de planul „terestru" al realităţilor concrete istorico-sociale — şi într-o singură Julgerare revelează privirii noastre avide ceva din misterul „incognito-ului" heideg-gerian, dezvăluie subit una din aprehensiunile intime ale creatorului „ontologiei fundamentale", 'ocalizează ca printr-un act brusc de cataliză ceva din poziţia isa în marea dezbatere istorică a secolului nostru. Heidegger formulează constatarea — cu titlu de avertisment pentru conştiinţa contemporană — că nici „modul de gîndire european al intervalului cuprins între 1920—1930 nu s-a dovedit corespunzător (potrivit)! cu ceea ce s-a întîmplat între timp" (aluzie incontestabilă la adresa democraţiei burgheze europene, în primul rînd a Republicii de la Weimar, căreia — du.pă cum se vede — Heidegger tinde a-i tăgădui categoric ori ce capacitate istorică pozitivă în lumea contemporană.) „Ce trebuie să devină o Europă, care vrea să se clădească cu rechizitele acelui deceniu de după primul război-mondial ? O glumă pentru forţele şi pentru nemărginita putere .populară a Răsăritului", (s.n.) Şi pentru a elucida pe deplin, într-un mod palpabil, direcţia gîndirii sale, pentru a motiva repudierea categorică a spiritului epocii dintre 1920—1930 şi ineficienta lui absolută în faţa primejdiei „Răsăritului", Heidegger citează aceste rînduri din Friedrich Nietzsche, cu al căror mesagiu pare a se identifica pe deplin, sugerînd vizibil că în această „critică a modernităţii" formulată de Nietzsche se află şi cheia destinului epocii noastre : „Instituţiile noastre nu mai valorează nimic; asupra acestui lucru toată lumea este de acord. Totuşi greşeala nu le aparţine lor,'ci nouă. Toate instinctele din care au crescut instituţiile fiind pierdute, acestea la rîndul lor ne scapă pentru că noi nu ne mai adaptăm acestor instituţii. Democratismul a fost întotdeauna forma de descompunere a puterii organizatoare ; încă în „Menschliches, Allzumen-schliches" am caracterizat democraţia modernă şi paleativele ei, de genul „imperiului german", ca fiind forme de decadentă a statului. Pentru ca să existe instituţii este necesar să existe un mod de voinţă, de instinct, de imperativ, anti-libera! pînă la răutate; o voinţă de tradiţie, de autoritate, de responsabilitate stabilită pentru secole, de solidaritate, înlănţuită în trecut şi în viitor, in infinitum. Cînd există o asemenea voinţă se întemeiază ceva de genul imperium Romanum, sau ca Rusia, singura putere, care astăzi (1888, n.n.) este capabilă de durată, care poate să aştepte, care poate să promită ceva — Rusia, ideea contrară mizerabilei manii a micilor state europene şi nervozităţii europene, care odată cu întemeierea imperiului german, a intrat într-o stare critică... întreg occidentul nu mai are acele instincte din care se nasc instituţiile, din care se naşte viitorul : nimic nu se află poate într-o opo ziţie mai absolută cu „spiritul modern". Se trăieşte pentru ziua de azi, se trăieşte foarte repede, se trăieşte fără nici o responsabilitate: şi tocmai aceasta se numeşte „libertate". Tot ceea ce face ca instituţiile să fie instituţii este dispreţuit, urît, tăgăduit: apare teama pericolului unui nou sclavagism, din clipa în care se face auzit numai cuvîntul „autoritate". (Nietzsche „Kritik der Modernităt" în „Gotterdăm-merung", citat în „Was heisst iDenken ?", pag. 65-66). Iar Heidegger comentează : „Pentru a evita neînţelegeri cauzate de bunul-simţ, să ni se îngăduie a observa că ceea ce vizează aci Nietzsche prin „Rusia", nu se potriveşte (sich nicht deckt) cu .actualul sistem politico-economic al Republicilor Sovietice. încotro tinde Nietzsche — este depăşirea (politicii) statelor naţionale (Na-tionalstaaterei) recunoscută de el încă de atunci ca putredă, pentru a prepara spaţiul în vederea marilor decizii..." 192 N. TERTULIAN Urmărind textul lui Nietzsche citat de Heidegger nu putem să nu ne întrebăm : aceasta recomandă oare astăzi Europei Occidentale filosoful de la Freiburg în locul democraţiei burgheze de genul Republicii din Weimar în scopul de a o feri să devină — după propria sa expresie elocventă — „o glumă pentru forţele si imensa putere populară ă Răsăritului" ; cultul nietz-sehe-an al ,,autorităţii", dispreţul absolut pentru acea formă „decadentă" de organizare a statului care este democraţia, elogiul spiritului anti-liberal pînă la răutate, aversiunea împotriva „libertăţilor moderne" şi apologia „solidarităţii", a voinţei despotice şi autoritare, a formelor de organizare statală de genul imperiului Roman sau Rusiei Ţariste, abandonarea formelor naţionale ale statelor, şi „pregătirea spaţiului" în vederea „marilor decizii"... ? Un lucru este limpede pentru noi: nici o discuţie asupra „Proiblemei-Heidegger" (asupra „complexităţii" cazului-Heidegger" a se vedea nota lui Sartre cuprinsă în recentul său articol din „Temps moder.nes" : „Existenţialisme et marxisme") nu ni se mai pare în viitor posibilă făcîndu-se abstracţie de consideraţiile cu vizibile implicaţii fascizante formulate în această pagină a lucrării „Was heisst Denken ?" 1 Spiritul nietzschean al gîndirii „ultimului" Heidegger nu poate fi considerat ca o surpriză : tentativa lui Heidegger din lucrarea amintită ca şi din studiul special ,,Wer ist Nîetzscbes Zarathustra ?" (în voi. „Vortrăge und Aufsătze) de a „reabilita" şi a reactualiza conceptul nietzschean al „supraomului" se conjugă cu tendinţele cele mai intime ale gîndirii sale. In sarcasmul şi caricatura liric-grotescă pe care Zarathustra o desfăşoară de-a lungul celebrei opere a lui Nietzsche la adresa „omului" comun, în furia cu care Nietzsche biciuieşte „suficienţa" şi mediocritatea celor care năzuiesc cu ajutorul „virtuţii" şi al „raţiunii" la fericire, în aversiunea nietzscheana furibundă faţă de ideea „egalităţii oamenilor", în „credo-ul" aceluia pentru care „tirania" raţiunii, a moralei, a ideii de egalitate şi fericire universală sînt tot atîtea simptome decisive ale „decadenţei" umanităţii, Socrate fiind considerat „un- moment de perversitate profundă în istoria valorilor". în tentativa nietzscheana de a opune întregii umanităţi curente, „decadente" viziunea salvatoare a „supraomului" — Heidegger îşi descoperă afinităţi categorice cu modul sau de gîndire, cu antipatia sa faţă de om conceput ca „animal rationale", cu repudierea gîndirii de tip „aristotelic" şi „platonician", cu tendinţa sa fundamentală de a provoca o reformă şi o mutaţie în structura omului contemporan. Reactualizarea de către Fleidegger a doctrinei „supraomului", a teoriei lui Nietzsche despre „castele dominatoare" constituite în „Herren der Erde" (Stăpînii pămîntului), teorie născută în opoziţie -manifestă cu democraţia modernă, — poate fi considerată drept una din manifestările cele mai revelatoare pentru stadiul actual al evoluţiei conştiiti-ţiei -burgheziei contemporane. „Supraomul" în sensul lui Nietzsche — scrie Heidigger — nu este omul de pînă acum supra-di-mensionat. „Supraomul" nu depăşeşte pui şi simplu instinctele şi îndeletnicirile omului de pînă acum — în nemărginit şi incomensurabil. 'Supraomul se deosebeşte aşa dar nu cantitativ ci calitativ de omul de pînă acum... Supraomul este mai sărac, mai simplu, mai fraged şi mai dur, mai liniştit, mai capabil de sacrificiu şi mat lent în deciziile sale şi mai zgîrcit în vorbirea sa. Supraomul nu apare nici în masă, şi nici oricum, ci numai atunci cînd este realizată ierarhia (Rangordnung). Prin ierarchie în sensul esenţial. Neitzsclm înţelege faptul că oamenii nu sînt egali că nu fiecare poate deveni orice... Nietzsche scrie într-o notă la al său Zarathustra, pe care el însuşi nu a dat-o publicităţii, următoarele : „Ierarhia realizată într-un sistem al dominaţiei pămîntului : In ultimă analiză Stăpînii Pămîntului. o nouă castă dominantă. Din- ei ţîşnind..., zeu epicurean, Supraomul, luminătorul existenţei : Caesar cu sufletul lui Christ („Cae-sar mit der Seele Christi"). „Asupra acestui cuvînt — ne avertizează Heidegger — na ne este îngăduit să alunecăm prea grăbiţi". Imaginea unui ANTI-HEIDEGGER 193 „Caesar cu suflet de Christ", — întrevăzută de Holderlin sub forma unui Christ frate cu Herakle şi cu Dionysos — i se pare lui Heidegger a avea o semnificaţie capitală pentru întreg destinul occidentului, pentru deciziile sale viitoare — „pentru a transforma poate în cu totul alt mod lumea de mîine". Cu aceasta însă baza ideologică a unui nou fascism sau imperialism, mai subtil, este pusă : apariţia unui „Caesar cu suflet de Christ" —-această imagine nietzscheană este fluturată astăzi de către Heidegger ca avînd o semnificaţie providenţială pentru întreg destinul Occidentului*). *) Filosofia lui Heidegger continuă să fie sstăzi obiect de „cult" filosofic în întregul occident : Jean Wahl îi consacră exegeze ample şi cursuri speciale la Sorbona, Alphonse de Waehlens este unul dintre comentatorii ei cei mai autorizaţi la universitatea din Louvain, Paolo Chiodi i-a dedicat recent în Italia două studii monografice, la Zurich au apărut lucrări exhaustive dedicate problemei Hei-degger-Holderiin, revista „Giornale critico della filosofia italiana" a publicat în numărul din iulie 1957 traducerea unui poem filosofic al lui Heidegger însoţind-o de o notă exaltată, în Germania Federală autoritatea filosofului de la Freiburg se află din nou la Zenit, revistele americane îi consacră cea mai mare atenţie, etc. Aproape pretutindeni însă comentariile analitice prelungite dedicate acestei filosofii atît de dificile şi obscure — lasă de-o parte implicaţiile social istorice şi politice ale gîndirii heideggeriene, disociind voluntar „conceptele" subtile ale filosofiei lui Heidegger de realitatea brutală a faimoasei adeziuni a filosofului fa national-socialism şi la politica hitleristă. Analiza minuţioasă întreprinsă mai sus asupra unor pagini heideggexiene din „Was heiisst Denken" ?, arată însă că discursul pro-mazist rostit de Heidegger în 1933 ca rector al universităţii din Freiburg şi intitulat: „Auto-afir-marea „Universităţii germane", discursul de exaltare a memoriei lui Schlageter, tînăr german canonizat ca erou de către naţio-nal-socialism, pateticul său apel electoral adresat „bărbaţilor şi femeilor germane" de a vota pentru acţiunea lui Hitler de re- tragere a Germaniei din „Liga Naţiunilor", Heidegger lîwsuşi conducîndu-şi studenţii in corpora ia urna de vot — toate aceste „acte" prin care filosoful de la Freiburg „hat sich unsterblich blamiert" („s-a acoperit de blam pentru totdeauna", după expresia severă şi dreaptă a lui Lukacs), nu mai pot fi considerate astăzi, în perspectiva lucrărilor recente ale lui Heidegger, simple „accidente" episodice, exterioare substanţe filosofiei sale. ci trebuie privite ca descinzînd din anume tendinţe mai profunde ale însăşi gîndirii filosofice a lui Heidegger. Că Heidegger a reprezentat încă în trecut simbolul extremei reacţiuni chiar pentru conştiinţele filosofice burgheze ale Europei — extrasele din corespondenţa Croce-Vosslar (Carteggio Croce-Vossler. Bari. Laterza, 1951) transcrise mai jos, ne-o confirmă cu o claritate absolută. La 10 August 1933, după adeziunea lui Heidegger la regimul hitlerist, Croce îi scrie lui Vossler : „Ah, acel Heidegger ; l-am ghicit încă cu şase ani în urmă, prin intermediul a ceea ce m-au făcut să citesc elevii şi admiratorii săi italieni; şi am prevăzut că va sfîrşi aşa cum a sfîrşit (s.n.) Ar trebui să i se facă cunoscut precursorul pe care 1-a avut în Italia prin Gentile..." Vossler îi răspunde într-un consens deplin, cu accente semnificative pentru starea de spirit a unui intelectual german consternat de evoluţia ţării sale : ,,Heidegger, şr alături de el acel Karl Schmitt, autor al unor cărţi de drept public şi politic, discipol, pînă la un punct, al lui George Sorel, se revelează ca cele două dezastre 13 — V. Romînească Nr. 10 194 N. TERTULIAN | intelectuale ale noli Germanii" (SinJ La , «O August, Croce îi scrie lui Vossler că „Germania se cretinizează cu Heidegger (mcretmisce con Heidegger)" iar Vossler ■Ii răspunde: „Este straniu cît de puternica este în Spania modernă influenta lui Heidegger, chiar mai generală decît în Germania. Toţi vorbesc de ontologie care este o teologie ascunsă (teologia mâsche rata), neo-mistică, neo-scolastică" La o Sept. Croce - după lectura discursului lui "eidegger „Auto-afirmarea" Universităţi lor germane - îi scrie lui Vossler desgus-tat — intr-un text semnificativ pentru atitudinea umanismului liberal european faţă 4e tendinţele gîndirii lui Heidegger : „Am citit în întregime prelegerea lui Heidegger care este .un lucru stupid şi Cm acelaş timp servii Nu mă miră succesul pe care 1-, avut oîtva timp filosofia s-a; vidul şi genericul (il vuoto e il generice) au totdeauna succes. Dar nu produce nimic Cred şi eu că în politică nu poate să aibă nici " eficienţă: dar dezonorează filosofia şi aceasta e un rău şi pentru politică, cel 'puţin pentru cea viitoare" (pag. 340—41 342 344). Despre acelaş discurs, Croce va'scrie în anul următor în „La Critica", că în viziunea lui Heidegger istoria este concepută ca „asserzione di etnicismi e di razzismi". ca „celebrare a moravurilor lupilor şi vulpilor, leilor şi şacalilor", „unicul şi adevăratul actor (.al istoriei), umanitatea, fiind absent"1 CÂRTI NOI LEONID LEONOV: „LĂCUSTELE" In ciuda faptului că autorul a privit-o .drept o nuvelă, „Lăcustele" de Leonid Leonov aparţin unei specii literare ale cărei determinări pot fi cu greu precizate. Modul în care este condusă acţiunea, lipsa unui fir epic principal, legat organic de .evoluţia sufletească a eroilor, absenţa unui nod dramatic care să constitue miezul în-dregii povestiri, ne fac să credem că ceea ,ce în chip specific aparţine genului epic este de însemnătate secundară pentru economia generală a lucrării. Conflictul dintre Moronov şi Ida, cu imperceptibilele mean, dre sufleteşti ale celor două personage, cu .sondajele psihologice reciproce, cu întreg focul interior de o parte şi alta al unor elemente psihice în plină ciocnire nu ocupă decît un loc cu totul limitat în ansamblul scrierii. Accentul grav, dacă putem să ne .-exprimăm astfel îl constituie lupta unui grup de oameni, reprezentînd partea cea mai înaintată a societăţii sovietice împo-. triva calamităţii lăcustelor ce se abate, nimicitoare asupra unei întregi republici din .Asia centrală. Structura povestirii are. caracterul unui fluviu care absoarbe ca pe nişte afluenţi energiile individuale ale oa. menilor participanţi la marea bătălie. Viaţa lor interioară, deşi în întregime definită în cursul desfăşurării acţiunii, nu se singularizează ci dimpotrivă se contopeşte cu elanul general. De aceea la Leonid Leonov avem de-a face cu un reportaj literar de o vibrantă intensitate poetică, lupta împo-: triva forţelor nemiloase căpătînd accente patetice, în care elementele epice ţinînd de dezvoltarea unor psihologii individuale, a unor destine individuale, au măi mult o funcţie exemplificatoare. Tonalitatea cunoaşte o extremă variaţie, de la stilul uscat şi rece al reproducerii gazetăreşti simple a faptelor pînă la entuziasmul liric sau subtilitatea desprinderii semnificaţiilor adinei a unui gest cotidian. Fluviul de care am vorbit are deci o matcă deosebit de sinuoasă; el întîlneşte stînci de care se izbeşte, parcă anume puse în cale pentru a da putinţă eroilor, în lupta cu dificultăţile să-şi desfăşoare toate dimensiunile. Insă nu toţi afluenţii fluviului de care am pomenit au o egală valoare. Pe primul plan apare o ciocnire sufletească oarecum sui-generis. Moronov vine să amintească Idei, fosta iubită a fratelui său, că din pricina faptului că l-a părăsit, acesta a plecat într-o expediţie polară unde a pierit de scorbut. Ca şi în „Caleaşca de aur" marea energie constructoare izvorăşte dintr-o dezamăgire în dragoste. Moronov însă îşi dă seama că a ajuns el însuşi s-o iubească pe Ida, numai din cele ce i-au fost destăinuite de fratele său. Acum încearcă şi el aceeaşi experienţă însă puţin modificată, energia lui vine dintr-o neîmplinire amoroasă pe care singur şi-o impune ca pe o disciplină. In lupta cu lăcustele, dorurile sale neatinse, şi a căror atingere aproape îl în-spăimîntă, se dizolvă, se risipesc. Senzualitatea Idei îi apare ca un fel de corp 196 CĂRŢI NOI străin cu efecte nocive. Asprimea cu care îl reprimă pe Pukesov, mereu în căutarea de aventuri erotice, este de fapt un mod exterior de a se reprima pe sine însuşi. Marele merit al nuvelei lui Leonov „Lăcustele" constă după cum vedem, tocmai în descrierea nuanţată, plină de dramatism. a procesului sufletesc de autocălire individuală, de autodisciplinare sufletească, proces complicat al luptei omului cu sine însuşi pentru atingerea unui nivel superior de conştiinţă morală şi civică. V. M. Spătarii LEONID LEONOV: „CALEAŞCA DE AUR" *) Cfn singur cuvînt este de ajuns pentru a caracteriza natura talentului scriitoricesc al lui Leonid Leonov : multilateralitatea. In opera sa sînt în chip admirabil împletite, formînd un tot armonic cele mai diverse şi nuanţate motive şi acorduri ale unei bogate orchestraţii sufleteşti. Riguroasa descriere epică cu stringenţa logică a desfăşurării caracterelor în timp şi spaţiu alternează cu momente poetice de rară sensibilitate şi ascuţime sufletească Iar adînca şi severa meditaţie filosofică are drept corolar jocul sprinţar al unei imagistici plină de neaşteptat; de asemenea poetica apariţie a umbrelor trecutului — desigur nu scutită de privirea critică necruţătoare a scriitorului — este întovărăşită de tabloul frămintat dar totuşi plin de o curată lumină al vieţii noi sovietice. Cred că nu există scriitor sovietic în care realităţile socialismului să apară atît de organic pe solul naţional, pe tradiţia şi specificul naţional rusesc ca în opera lui Leonid Leonov. După cum nu cred că tradiţia literaturii clasice ruseşti în ceea ce avea ea mai reprezentativ ca Tolstoi, Dostoievski, Cehov, să-şi fi găsit o mai deplină valorificare şi continuare, (cu excepţia poate a lui Şolohov) ca în opera. Iul Leonid Leonov. Autorul romanelor „Bursucii", „Soţii" şi „Pădurea rusească", a pieselor „Un om obişnuit" şi „Caleşca de aur" nu este un scriitor al marilor mişcări de mase, al tablourilor vaste. Preferinţele lui se îndreaptă către talnicile ascunzişuri sufleteşti ale oamenilor, acele colţuri ferite de privirile in- *) Cartea Rusă, 1957 discrete şi în care el descoperă inepuizabile resurse de delicateţe chiar la naturile cele mai simple în aparenţă. In acest sens pare un continuator al Iul Cehov care, după cum ştim îşi circumscrie domeniul sondajelor sale psihologice la lumea cotidianului scoţind la iveală prin mijlocirea acestuia cele mai subtile şi în 'acelaşi timp cele mal de neprevăzut reacţii ale naturii umane-Cehovianismul lui Leonov are însă un colorit cu totul nou, original. Conducîndu-se după metoda realismului-sociallst, el va descoperi în cotidianul sovietic acele imperceptibile transformări sufleteşti ale oamenilor caracteristice prefacerii revoluţionare întregii ţări, opunîndu-le în acelaş timp vechilor deprinderi pe care Cehov însuşi le trecuse prin ascuţişul inepuizabilei sale ironii. Dar şi in această satiră a cotidianului vechi, Leonid Leonov se deosebeşte de înaintaşul său. La Anton Pavlo-viei aceasta constituia o forţă oarecum vie, o realitate prezentă pe cînd la Leonid Leo. nov ele par doar cum am spus mal înainte, nişte umbre menite să turbure somnul celor vii, fără însă să le otrăvească existenţa, Cît priveşte dostoevskianismul lui Leonov, acesta constituie doar un mijloc subtil de satiră la adresa Rusiei tradiţionale, astăzi depăşită, şi al cărei prototip el o vede în Rusia autorului lui „Crimă şi pedeapsă" : aşa dar dostoievskianismul său nu este decît o parodie a lumii lui Dostoievski. Toate aceste trăsături ale artei marelui scriitor sovietic sînt cu prisosinţă ilustrate de piesa de teatru „Caleaşca de aur". Atît cadrul în care se mişcă personajele cît şi conturul acestora, sugerează la prima CĂRŢI NOI 197 vedere o atmosferă sumbră menită parcă să sublinieze cu tot dinadinsul o existenţă umană chinuită, sfîşiată de mari suferinţe. Ne aflăm îndată după războiul împotriva fasciştilor într-un orăşel devastat, pierdut în inima Rusiei. Iar acţiunea unei părţi din piesă se petrece într-o fostă mînăstire devenită hotel. Iată deci, încă de la început .cadrul sumbru al vechii Rusii, al Rusiei tradiţionale. Dar ce oameni populează acest cadru ? Maria Sergheevna, preşedinta sovietului orăşenesc este purtătoarea unei biografii ale cărei coordonate nu se prezintă în nici un caz sub forma unei existenţe fericite. Fiică 4e oameni bogaţi, iubise în tinereţe un învăţător foarte sărac, dar sub presiunea familiei fusese silită să-l respingă. I se spusese învăţătorului să se înapoieze cînd va fi bogat şi să vină s-o ia într-o caleaşca de aur. Acum este căsătorită cu un om afemeiat şi egoist care-i jigneşte puritatea. Fiica ei şi-a dăruit dragostea şi încrederea lui Timoşa, care pe front şi-a pierdut vederea şi odată cu aceasta încrederea de a o putea face fericită. Vechea dramă se repetă în zilele noastre "încheind parcă un ciclu- Fostul învăţător vine după douăzeci de ani cu fiul său la fosta lui iubită. într-adevăr într-o caleaşca de aur. Este academician şi jignirea ce-i fusese adusă pe vremuri a constituit ■principalul resort interior care l-a ajutat să-şi clădească actuala situaţie ştiinţifică. Dacă simpla lui prezenţă este un fel de satisfacţie tîrzie pentru jignirea suferită pe vremuri, nu este mai puţin adevărat că ea sugerează în acelaşi timp saltul pe care nişte oameni altădată apăsaţi l-au făcut odată cu istoria fiind scoşi la suprafaţa vieţii sociale. Caleaşca de aur la Leonid Leonov este un simbol; simbolul istoriei care vine să înlocuiască vechiul, anacronicul concept al destinului. Această caleaşca de aur a istoriei, aduce cu dînsa cum am spus vechea dramă ; Marika este pusă în situaţia de a-l respinge pe Timoşa. De ea s-a îndrăgostit Iuli, fiul lui Kareec, cu o situaţie şt materială şi socială incomparabil superioară tînărului acordeonist orb. Dar numai datele problemei sînt aceleaşi, nu şi soluţia ei- Ca om sovietic, Marika se şi află în caleaşca de aur; lumea de basm visată de mama ei constituie o prezenţă efectivă; ea nu trebuie să aştepte această caleaşca de aur. îşi va respecta cuvîntul şi dragostea ei va dobîndi o forţă sporită tocmai prin puterea sacrificiului ei. Trăind, pe măsură ce citeşti piesa, viaţa sbu-ciumată a. personagelor piesei lui Leonov. în cadrul întunecat amintind vechea literatură rusă, simţi cum obscuritatea aparentă treptat se risipeşte şi o lumină din ce în ce mai puternică inundă întreaga scenă. Este lumina pe care o degajă viaţa sufletească de o excepţională puritate a oamenilor noi, sovietici, descrişi de Leonov. In acest joc de întuneric şi lumină, în modul firesc imperceptibil, dar totuşi precis în care lumina ajunge să domine existenţa oamenilor constă marele secret al artei lui Leonid Leonov. V. Moglescu S. NI KIT IN: „VERSURI"*) Cin paralelism uimitor caracterizează destinele a doi poeţi însemnaţi, care au .contribuit mult la dezvoltarea poeziei ruse din secolul al XIX-lea. Este vorba de A-V. Kolţov, cel dintîi cîntăreţ al muncilor agricole din Rusia şi de I. S. Nikitin pe *) Ed. „Cartea Rusă", 1957 care Gorki l-a recunoscut ca pe „un expresiv şi însemnat poet social". Dar. în timp ce în creaţia primului, un rol decisiv l-a avut mai ales contactul său cu criticul Belinski, care i-a orientat' şi fertilizat inspiraţia, la cel de-al doilea, rolul de stea călăuzitoare i-a revenit lui Nekrasov, genialul bard al pătimirilor ţă- 198 CĂRŢI NOI rănimii ruse. Similitudinea in creaţie celor doi poeţi rămîne totuşi o problemă de nuanţă. Deşi pornind de la acelaşi izvor, deşi animaţi de aceleaşi convingeri, amîndoi au izbutit să-şi creeze un univers aparte, să uzeze de mijloace de expresie care îi diferenţiază. Acestea reies cu evidenţă confruntînd poeziile din volumul lui A. V. Kolţov, apărut mal de mult în traducere romînească, cu cele cuprinse în culegerea de versuri a lui Nikitin, pe care publicul nostru îl poate ceti abea acum. Asemănarea de destine despre care aminteam începe chiar cu biografia poeţilor. Ca şi Kolţov, căruia un timp i-a fost ucenic, Ivan Sawici Nikitin (1824—1861) a avut parte de un tată negustor, un om despotic, obtuz şi venal, care i-a hărăzii o copilărie umbrită de persecuţii, cum scrie chiar poetul: De timpuriu urgia am eunoscut-o-n viaţă. N-am împărţit cu .nimeni copi!ărescu-mi gînd, Nu ştiu ce-i bucuria şi jocul •— iar povaţă Şi vorbă înţeleaptă n-am auzit nicicind. Dacă însă, în întunecata împărăţie a mizeriei şi a ignoranţei în care a trăit, într-o etapă a ei, viaţa lui Kolţov a fost învăluită ca de un nimb, de prietenia cu marele Belinski, în schimb Nikitin a trăit multă vreme într-un mediu inrîurlt de Idei retrograde, întreţinute de cercul poetaştri-lor din Voronej — oraşul său natal — şi care au încercat să îl atragă spre o poezie a dezolării iremediabile, cu accente mistico-religioase. Totuşi, curînd sub influenţa ideilor estetice ale lui Puşkin, Lermontov, Kolţov şi mai ales a lui Nekrasov, poetul depăşeşte perioada iniţială profund esoterică şi imitativă, din care, de altfel, nu a rămas nimic valoros. lntr-o ambianţă, rodnica chiar înainte de a ajunge la maturizarea talentului, versurile lui Nikitin încep sa fiarbă de mînia, care prevestea adeziunea poetului la idealurile poeziei ruse democratice. Orientarea spre tematica socială, combativă, a lui Nikitin, devine pregnantă mai ales după apariţia poeziei „Răzbunarea"' (1853), o mică baladă plină de dramatism în care poetul prezintă actul vindicativ al unui ţăran umilit de boier. în această poezie care clocoteşte de ură împotriva asupritorilor, ca şi în altele de acelaş gen — ..Edecarul", „Nevasta surugiului", „Povestirea unei ţărănci", etc., — se reflectă tot mal vizibil indignarea amară a poetului împotriva silniciilor ţariste, dorul de libertate pe care îl cîntă în accente pătimaşe : în lătrat de tunet şi furtună, Pe-un potop cu spume şi cu fum Bine e, în troica ta nebună, Să goneşti, prin stepa fără drum i Vizitiu, trăpaşii ţi-i îmbie! Ce te-ncrunţi ? Priveşte-n faţă drept î Zi mai bine-un cînt de voinicie Ca să sară inima din piept, Si să sece lacrimile toate Ce m-au chinuit de-atîtea ori, Să putem zbura în libertate Sub un cer cu fulgere şi nori. Apariţia primei culegeri din versurile lui Nikitin (1856) a stîrnit curiozitatea lut Cernîşevski. Marele critic revoluţionar îi consacră un articol în care sînt relevate laturile pozitive, dar şi limitele autorului Critica lui Cernîşevski i-a fost salutară poetului. Dezbărat de artificialitate şi conformism, Nikitin se îndreaptă spre o poezie' majoră, atacînd frontal probleme ascuţite ale realităţilor săteşti, şi aşezîndu-se, din punct de vedere artistic sub steaua lui Nekrasov. Intensitatea inspiraţiei poetului îşi atinge piscurile mai ales către sfîrşitul vieţii, din păcate, încheiată prematur, numai la 37 de ani. Lira sa de „ostaş de rînd" — cum obişnuia să se autodefinească — cunoaşte ecouri grave ca. de orgă, prezentînd pe deoparte în tonuri sumbre viaţa poporului apăsat, iar pe de alta, asemenea lui Puşkin din „Oda libertăţii", clamînd profetic ziua eliberării maselor din „marea închisoare a lanţurilor şi a tristeţii" : CĂRŢI NOI 199 Pieri-va tirania cruntă. Cătuşele sub pumni, curînd. Tu nobilime prea plăpîndă, Te-i da cu munca vrînd-nevrînd. ... Mujicul, reazim pentru tine. La vremea lui măreţ, voinic Se va-nălţa peste ruine ! N-o să-1 mai cumperi cu nimic-Alt soare pentru el răsare!... Zorit să se răzbune, nu-i..-Dar el ascute la topoare De mult pentru stăpînii lui. Deşi „vioară secundă a lui Nekrasov" — cum l-au denumit unii istorici literari — Nikitin a lăsat o seamă de partituri poetice din care se desprind şi măestria, dar şi acurateţa de maestru al cuvîntului care îl disting în marele concert al poeziei ruse. O dovadă în acest sens sînt pastelurile sale de un desen foarte delicat: „Codrul". „Mesteacănul uscat", „Dimineaţa", etc., de asemeni cele două poeme mai extinse ■ ,;Chiaburul" şi „Taras". care constituie „cîntecele de lebădă" ale liricii lui. Sînt demne de relevat, ca o apreciere a operei lui I. S. Nikitin, rîndurile elogioase scrise despre poezia sa de criticul Dobroliubov, cum şi gestul lui Nekrasov care l-a invitat să lucreze în redacţia „Sovremenikului" din păcate în -ceasul din urmă. Aşa cum povesteşte A. I. Ulianova — între alte poezii — Lenin îndrăgise din copilărie şi „Cin-tecul pălmaşului" de Nikitin. Cu excepţia unor versuri cu prozodia cam învechită, a unor repetiţii şi mai ales a unor regionalisme care revin („muică" în loc de maică, interogativul „au" ?, etc) în general traducerea redă destul de fidel limpezimea şi plasticitatea stilului propriu lui Nikitin. Unele poezii constituie adevărate creaţii în variantă romînească şi au o valoare proprie (de ex. „Starostele", „Plugul", „Rusia", etc). Trebuie să regretăm însă, că în culegerea de faţă nu au fost incluse marele poem „Chiaburul", ca şi poezia îndrăgită de Lenin, creaţii semnificaUve ca documente titer ar-istorice şi totodată piese reprezenta' tive pentru opera lui Nikitin, Mihail Cosma N. G. CERJNI5EVSKI: „PROLOGUL" Marele democrat revoluţionar rus N. G. Cernîşevski a adăugat operei de teorie şi critică literară, deosebit de interesante lucrări beletristice. Printre acestea se numără în primul rînd romanele „Ce-i de făcut ?" şi „Prologul". Romanul „Ce-i de făcut ?" este cunoscut maselor de cititori din ţara noastră, avînd pînă acum două ediţii în limba romînă. Cel de al doilea roman a apărut recent în editura „Cartea Rusă", Romanul „Prologul", ne informează G. M. Fridlender, prefaţatorul şi îngrijitorul ediţiei ruse, a fost scris de N. G Cernîşevski între anii 1867—1870, în timpul detenţiunii sale în Siberia. Romanul face parte dintr-o trilogie, fiind al doilea din serie şi singurul care s-a păstrat, datorită revoluţionarului emigrat P. L. Lavrov. Acesta a tipărit prima parte a romanului în. 1877, la Londra. In întregime, cartea a fost tipărită întîia oară in 1906. de către fiul scriitorului, M. N. Cernîşevski. „Prologul", subintitulat „roman de la începutul anilor şaizeci", zugrăveşte societatea rusă din perioada premergătoare desfiinţării iobăgiei. N. G. Cernîşevski, fiind unul din principalii conducători ai miş carii de eliberare ţărănească, militînd de pe poziţii democrat-revoluţionare, a dai, în romanul său, o imagine profund veridică a societăţii ruse. Acţiunea romanului se petrece în anul 1857, evocînd în primul rînd starea de spirit a intelectualităţii şi a nobilimii din Pe-trograd. Apar în roman publicişti şi literaţi, studenţi, oameni de ştiinţă, profesori. 200 CĂRŢI NOI moşieri si nobili, Renerali şi demnitari fun^nari de Stat. etc. Personajele sZl ŢJ'a.Ue cu minuţiozitate, în trăsăturile lo esenţiale, reliefîndu-li-se întîi de toate atitudinea pe care o adoptă faţă de pro. Ierna majoră care frămînta epoca, desfiin-a ea iobagi. Sînt, pe de o parte, revo-luionaru care militează cu energie pentru desfiinţarea lobăgiei fără răscumpărare, şl, Pe de alta parte, reprezentanţii mosierimii licăt r Care SS °PUn cu lunare oricare, reforme, susţinînd autocraţia si do- '-^ţaristă. Tot în tabăra acestor din urma intra şi asa zişU t4emocratl„ emeaza în apărătorii poporului, dar care erau in fond slugile plecate ale potentaţilor, bwul principal al romanului, care slujeş- careClTrtă-telUrile '«"planare, şl 1 cae N. G. Cernîşevski s-a. auto portretizai ln zZatlaSUră' SSte VOl8erin- °m cult. în-zest, at cu perspicacitate şi inteligenţă scli- actu't:1: tnaT mm i zabUăti PUbllClSt CU ° ener^e inepui- cali ătu / ■ merm M de ™" «"te aii a He lui spmtuale ^ slu 7t P;°8resului * * binelui uman, în slujba luptei pentru dărîmarea iobagii si ndicarea poporului asuprit la o altăfviaţă Cunoscind profund realităţile sociale^ intuind ,ust cursul istoriei, Volgerin se dl dica luptei revoluţionare fără să se teamă pericole. Ei nu recurge ta specula 7Z 'etice, c, acţionează concret. Volgerin e,U msa conştient că adevărata eliberare aă nu poate reaUza prin reforme, ci numai rad al 71 T "rin gloate radicale. Sub directa sa îndrumare, studen- tul Levitki, tinărul ofiţer polonez Sokolov-ski şi Ntvelşin, devin luptători revoluţionari entuziaşti. Aceştia, împreună cu Vot-, genn şi soţia sa sînt personajele luminoase ale romanului care atrag simpatia şi admiraţia cititorului. taLn%P°\ia TS aCeSt°ra Se Qf!ă reP'-^n- prttoT P°Sedante' }lSUri *> pofiton Şl asupntori, înrăiţi in Ucheiism Şi samavolnicii. Pe aceştia, N. G Ce~ni a Z27 7 SPUne "Pr°S^f, prieten al poporului, dar în fond se închină în ţaţa politicii oiciale a. ţarismului ,/ - - „ tuusmuiui şi o apară. dZ7 St 7eaZă ?i Sl tn -Progresist- st ttZ at:fnnînd <* sprifină eliberară t* aninai iobage, dar rămîne acelaşi aoa- oic7 m°Şiermii nobU^ opunîndu-se 777 '77n de a ştirbl aM da Hor. Pentru a-şi satisface interesele sale meschine de parvenire socială si pontica a,unge chiar să_ş. silmscă s - » giad. O pgura respingătoare ca si Sa, velov este contele Ceaplin. Lipsit de cel Z, 7jl Cmism- Reazanţev, Save- iZăd CTPUn' ?i-m Pierd»t "Tic. uma de umanitate. Deosebirea categorică fundamentală, dintre reprezentanţii Lelor posedante şi dintre luptătorii revoluţionari este bine evidenţiata de către N. G. Cernîşevski^ In esenţă, romanul său este un elogiu adus celor ce sînt călăuziţi în viată de pnncipu morale înălţătoare, de idealul sfînt al luptei revoluţionare pentru eliberarea La-selor asuprite. Teodor Vîrgolici F ADERCA: .AMIRALUL OCEANULUI--) jurul lumii, Magellan" în 1937) - p Aderca ne-a dat de curînd un roman masiv. vata 77 PBSte 600 de despre viaţa primului amiral al oceanului In genere sînt cunoscute dificultăţile pe care le are de întîmpinat autorul unei asemenea lucrări literare. Romanul biografic cunoscut şi sub denumirea de biografie CĂRŢI NOI 201 .romanţată este un gen destul de dificil care necesită o muncă enormă şi oferă adesea satisfacţii minime. Ne referim la cercetarea minuţioasă şi atentă a materialului documentar, adesea contradictoriu şi, bineînţeles, la strădania romancierului de a-şi asimila perfect acest material, de a reuşi să-l transfigureze în aşa măsură încît să-i insufle viaţă pînă la gradul, cel mai apropiat de autenticitate. Romancierul care încearcă o asemenea întreprindere are, după cum se ştie, prea puţin posibilitatea de a se desfăşura, deoarece liniile subiectului sînt fixate dinainte, forţa sa inventivă, creatoare, îngrădită de urmărirea exactă şi cronologică a unor evenimente axate în jurul unui singur personaj. De aici pericolul monotoniei sau al ramanţării dulcege in relatarea unor fapte oarecum cunoscute. In cazul acesta forţele romancierului trebuiesc canalizate în direcţia unei selectări riguroase şi inteligente a faptelor şi amănuntelor, din noianul de informaţii asupra cărora s-a aplecat zile şi nopţi. Respectînd în linii mari datele cronologice şi linia de desfăşurare a existenţei personajului principal, F. Aderca a reuşit •să pună în lumină doar acele împrejurări din viaţa lui Columb, care ajută la caracterizarea acestuia. Acţiunea cărţii începe cu doi ani înainte ■ca navigatorul să propună regelui Portugaliei planul său îndrăzneţ de străbatere a oceanului; viaţa anterioară a. lui Columb o cunoaştem din comentariile destul de. succinte ale unui personaj iar ani întregi din viaţa eroului sînt rezumaţi în două fraze ori se trece pur şi simplu peste ei, deoarece nu prezintă interes pentru ideea ■urmărită în carte. Spiritul selectiv al romancierului a lucrat cu siguranţă şi precizie în direcţia unei caracterizări cît mai accentuate. Bineînţeles că într-un roman .biografic, caracterizarea va merge mai ales în sensul dilatării — nu pînă la absurd, pînă la caricaturizare, dar pînă la eroism — a ceea ce este caracteristic, dominant în personalitatea eroului ales. Cristofor Columb aşa cum apare zugrăvit de F. Aderca este în primul rînd omul obsedat de o idee, pentru îndeplinirea căreia va trăi şi va îndura multe încercări. Obsesia aceasta va fi semnul sub care se va desfăşura întreaga existenţă a eroului, va însemna „virtutea" sa, cum ar numi-o profesorul G. Câlinescu*). Romanul biografic urmăreşte in generat scopuri educative, de aceea şi alegerea unei existenţe deosebite, a unui om deosebit, de aceea şi urmărirea îndeaproape a isprăvilor de vitejie, eroism, curaj, bunătate, inventivitate ale eroului. Acesta fiind scopul, autorul îşi poate, permite să mărească, adesea, chiar să idealizeze sa decît ca scriitor" — mărturiseşte în altă parte Ilya Ehrenburg, cu modestia ucenicului. Ca. atitudine faţă de scris şi fată de viaţă, Stendhal se sltulază la antipodul lui Flaubert. Acesta din urmă, susţinea necesitatea izolării ca o condiţie a observaţiei obiective şi a creaţiei. Dimpotrivă Henri Beyle niciodată n-a privit viaţa de la distanţă, ci a luat parte activă, pasionată la evenimentele politice contemporane. Flaubert a lucrat asupra romanului ..Doamna Bovary" timp de şase ani a lost in stare să caute săptămîni titlul gazetei pe care o citea Homais, pe cînd Stendhal, aşe-zîndu-se la scris, nu „studia" nimic. Pe el îl interesa prea puţin recuzita, a mai mult arătarea caracterelor a pasiunilor, a destinelor. „Roşu si negru" a fost scris în mai puţin de sase luni Dar pina atunci Stendhal a trăit 46 de ani şi a introdus în roman toate observaţiile sentimentele, gîndurile sale, ..Dacă ar fi trăit astăzi, desigur, că multă vreme n-ar fi fost primit în Uniunea Scriitorilor, fiind diletant. El e călător cunoscător al muzicii şi picturii, istoric si'mai puţin decît toate, scriitor profesionist" -comentează cu fină ironie autorul studiului. Fund numai observator, scriitorul va putea descrie cu insistenţă exteriorul eroilor acţiunile lor, - dar pentru a pătrunde în lumea lor interioară e nevoie de experienţa sufletească proprie. Această cheie a sufletului omenesc o susţinea Stendhal si astfel se explică durabilitatea operei sale fiindcă „împrejurările, costumele, moravurile se învechesc mai repede decît pasiunile omeneşti". . lkJa Ehrenburg scoate în evidenţă marele interes pe care Henri Beyle îl avea pentru activitatea politică, „una dintre pasiunile omeneşti, mare, dar nu exclusivă". Tînârul Stendhal, dezamăgit în dragoste, mărturiseşte că „numai curiozitatea pentru eve- REVISTA REVISTELOR 211 nimeritele politice l-a împiedicat să se sinucidă". Stendhal a urît biserica, burghezia, despotismul, ipocrizia şi multe pagini din lucrările sale sînt dedicate activităţii politice. Cum se face însă că aceste episoade, pline de viaţă cotidiană, nu s-au învechit pînă astăzi ? „In oamenii pasionaţi de lupta politică, Stendhal arată trăsăturile omeneşti şi cu aceasta îi salva de moarte rapidă." De aici Ilya Ehrenburg deduce o concluzie extrem de importantă pentru literatura de astăzi. ,,Stendhal ne arată, că nici tendenţiozitatea, nici politica nu pot să degradeze un roman, clacă autorul ştie să simtă, să vadă şi să mediteze cu acea profunzime care este ■caracteristică artei". Stendhal nu excela prin fantezie. Intriga romanelor sale este preluată din surse identificabile. Scriitorul considera că principalul constă în veridicitatea caracterelor, veridicitate care depinde de multitudinea unor detalii sufleteşti precise. Ehrenburg analizează o serie de virtuţi ale lui Stendhal, arta de a crea personaje, ritmul povestirii şi al dialogului, absenţa descrierii exterioare a eroilor, capabilă să stimuleze imaginaţia cetitorului. Drept concluzie merită a fi citat în întregime paragraful în care Ilya Ehrenburg încadrează pe Stendhal în literatura modernă, caracterizînd prin aceasta şi pe scriitorul francez şi stilul prozei contemporane. „Cu mult înainte de progresele sociale ale veacului XX, de maşinizarea traiului, de epoca în care viaţa fiecăruia este strîns împletită cu viaţa altor sute, cu mult înainte de naşterea cinematografului şi a limbii telegrafice, Stendhal a pus bazele acelei forme de romian pe care o considerăm contemporană ; aceasta însumează schimbarea rapidă a locului acţiunii, succesiunea planurilor mari şi a scenelor de mase, schimbarea ritmului, brusca ridicare sau cobo-rîre a tonului !" V. N „ ESPRIT" ~ septembrie, 1957 Revista franceză publică un document extrem de interesant cu privire la situaţia reală a Spaniei de azi. Este raportul-tne-saj redactat de un grup de preoţi, catolici fervenţi, care-şi iau curajul să arate impasul în care se găseşte regimul lui Franco. Cu glas pios şi umil, mărturisind din capul locului că nu urmăresc să se revolte împotriva societăţii ci numai s-o înţeleagă, iar observaţiile lor critice nu le socotesc infailibile, ei desemnează un tablou sumbru. Nu e vorba numai de faptul că în mediile populare domneşte, din punct de vedere religios, apatia, iar botezul şi nunta sînt singurele momente în care există o legătură cu Domnul, dar şl aceea scurtă şi exterioară. Nici numai de faptul că burghezia nu sezisează această primejdie şi trăieşte "inconştientă şi frivolă; iar tineretului dezabuzat şl cinic e lipsit de ori ce entuziasm în dragoste — şi chiar în păcat. Ci de ceva mult mai grav : nimeni nu sezisează necesitatea ameliorării condiţiilor de viaţă ale poporului. Burghezia a devenit prea egoistă! „De acest lucru îşi dă seama oricine, chiar şi un ateu". Ea a alungat toate ciasele non-burgheze de la conducerea societăţii şi împiedică un număr mare de indivizi să se bucure de drepturile, despre care afirmă în mod ipocrit că sînt ale tuturora. Pe lista abuzurilor, erorilor şi crimelor făptuite de burghezia spaniolă egoismul se înscrie insă ca o culpă minoră. Căci burghezia spaniolă nu a făcut nici măcar ceea ce au făcut celelalte burghezii .occidentale, şi anume modernizarea societăţii. Dar şi această vină ar putea fi trecută cu vederea, îngrozitor este că „ea e lipsită de toate virtuţile şi în particular de prima dintre ele şi anume de inteligenţă". Acest lucru este cît se poate de limpede. Cînd în domeniul ideologiei există un adevăr elementar care arată Spania ruptă în două 14* 212 REVISTA REVISTELOR blocuri, burghezia şi poporul, cum nu înţelege această clasă că trebuie să recurgă la o mai mare fineţe de idei, dacă vrea să apere ceea ce este just in poziţia pe care a îmbrăţişat-o ? Ori ea recurge la intimidare şi teroare, la măsuri sîngeros represive. „Cum să exprimăm scandalul enorm, de necrezut, al unei societăţi care-şi spune catolică şi care califică tot ceea ce nu-i este favorabil de odioasă tentativă anti-spaniolă ; care suprimă în fiecare zi alte libertăţi; care crează şi dezvoltă un climat de suspiciune prin insulte şi acuzaţii furioase", exclamă raportul îngrozit poate de sabatul înfricoşător al Injustiţiilor dar sigur înspăimîntat de ineficacitatea mijloacelor folosite de regim. Pe autorii raportului îi interesează ca principiul proprietăţii, al culturii şi al religiei să nu fie compromis, fiindcă nu este specific burghez. Şi de ce să devină din pricina acestei clase un principiu vinovat şi hulit ? Preoţii spanioli o spun limpede. Membrii burgheziei au dreptul să apere principiul dar nu să apere burghezia care istoriceşte a devenit injustă. Iată de ce în această Spanie confuză ei văd necesitatea naşterii unei a treia forţe, singura capabilă să-şi asume răspunderea situaţiei. Această forţă este catolicismul nici clerical, nici anti-clerical, dar cu adevărat ecleziastic, un catolicism social, radical-social, preocupat de tot ceea ce ţine de destinul omului pe pămînt şi în cer. Cînd Papa a spus: „Trebuie să ridicăm n întreagă lume începînd cu temeliile ei" — aceasta înseamnă că trebuie să se re-tnceapă totul pe baze noi. într-adevăr, tinerii au înapoia lor o lume sfirşitâ şi înaintea tor perspective haotice. Pentru a le reda speranţa, trebuie să li se propună un ideal comunitar; numai o educaţie cu adevărat creştină poate însufleţi această generaţie. „Dacă eşuăm va fi revoluţia aceia care ie va dărui un ideal social". încheind, preoţii reafirmă hotărîrea lor de a rămîne credincioşi sfintei biserici a Domnului şi fiului său Isus care este catolic, apostolic şi roman. In acelaşi timp ei reafirmă hotărîrea de a trăi şi de a muri în afara catolicismului spaniol care e sortit pielrii. Bineînţeles preoţii „sînt gata la ori ce rectificare doctrinală pe care ierarhia ar putea să ne-o propună". Am redat cu cea mai mare sfinţenie, în litere şi în spiritul său, mesajul preoţilor spanioli înţelegînd că în calitatea lor do catolici au fost obligaţi să invoce pe -alocuri cauze supranaturale în explicarea dezastrului social („Poporul spaniol a sucombat tentaţiei care împinge ori ce om să acomodeze religia exigenţelor sale în loc să se transforme pentru a satisface cele ale religiei", etc.) dar le sîntem recunoscători pentru că au trecut destul de iute asupra lor. Urmaşii lui Ignaţiu de Loyola ştiu să se exprime limpede şl nu fac un secret că între ei şi religie există raporturi strict profesionale. Critica aspră pe care o aduc burgheziei spaniole merită tot atîta atenţie pe cît sinceritatea cu adevărat creştină cu care îşi dezvăluie intenţiile. Naivitatea atît de plăcută Domnului, se îmbină în acest raport cu abilitatea prinţilor bisericii. E un strigăt de alarmă mesajul preoţilor. Pentru Dumnezeu, Spania catolică se duce-la fund. Burghezia e compromisă. Salvaţi baremi principiul proprietăţii şl al religiei. E ultimul ceas. Altminteri tot edificiul social va cădea lovit de mîini nelegiuite. Furtunile vieţii i-au învăţat să se îngrijoreze mai puţin de mîntuirea sufletului decît de aceia mai urgentă, a Spaniei catolice şi franchiste. Siliţi să-şi cîştige plinea pe seama credulităţii unora, nenorocirile l-au făcut aşa dar mai înţelepţi. E o mică rebeliune raportul preoţilor catolici. O rebeliune timorată, umilă, dar nu mai puţin o rebeliune. Preamărind pe domnul şi închinîndu-se lui ei se ridică şi cer-deschis o manevră ideologică. Bine gindită şi eficientă. Fie ca mai marii bisericii catolice, apostolice şi romane să nu taxeze-de erezie bineintenlionatul mesaj al preoţilor spanioli şi care are atît de puţini' sorţi să se împlinească. B.E. REVISTA REVISTELOR 213 LA NO LIVE LIE NOCIVELLE RLVUE ERANG Al SE' nr 55 ~ iulie 1957 „La Nouvelle nouvelle revue Frangaise" publică în nr. 55 un articol care se intitulează „Efuzionistul". Autorul, pictorul Andre Masson t însumează o serie de reflexii ale sale cu privire la pictură. Deşi ■conţine şi contradicţii, solilocvul iul Masson reprezintă un document elocvent al dezorientării şl avatarurilor picturii moderne din occident. Din acest punct de vedere merită să zăbovim asupra lui. Pictorul A. Masson a prezidat la naşterea suprarealismului în pictură. El este ■unul. dintre primii pictori care au expus prin 1923 acele pînze pictate cu nisip şi fulgi. Era perioada de „Sturm und Drang" al acestui curent. A urmat pentru Masson ■o evocă de onirism pictural în care pînzele lui încercau să traducă o avalanşă de halucinaţii erotice. Nesatisfăcut, pictorul a intrat — după declaraţia lui — de cîţiva ■ani încoace într-un vîrtej de ,,lirism absolut". Fără să recurgă la forme deja folosite, bizuindu-se pe o mitologie personală, Masson se străduţe să reprezinte stări de suflet (obiective de altfel dintre cele mai ■respectabile, n.n.) sau să sugereze aspecte misterioase ale Universului: feminitate, .floare^ vulcan, hora constelaţiilor etc. El îşi intitulează însemnările „Efuzionistul" şi se declară ca atare, pentru că în loc să ■exprime în pictura lui forme Şi culori din lumea exterioară, se luptă să prindă „inse-■zlsabilul". Istoria picturii s-ar putea rezuma schematic la vre-o trei atitudini: una de figuraţie obiectivă care continuă natura, adu-cînd-o la dimensiunile pînzii. Este vorba ■desore o operaţie onestă dar Impersonală, care ţine mai puţin de artă şi mai mult de artizanat. Oricum ea nu merită imputarea de ^vanitate" cu care Pascal taxă. •acest sentiment care preferă merelor din pom, poza lor. .Culoarea acestui fel de pictură este superficială ; ea se păstrează la rolul decorativ, ornamental. Există cealaltă pictură, formă înalt calificată a procesului de muncă şi care depăşind natura o încarcă de semnificaţii umane ; mesajul ei a străbătut netulburat secolele. Aici culoarea are patos, viaţă elocventă. Obsedat de valorile culorii şi ale luminii, impresionismul a riscat ta un moment dat să rupă echilibrul intrinsec al tabloului şi să alunece pe panta formalismului. Salvarea i-a venit de la Cezanne care a redat obiectului prestigiul pierdut. După primul război mondial, idealismul, cu monstruoasele sale deformaţii formaliste, a irupt în toate domeniile artei burgheze. In pictură el a deschis poarta celor mai nesăbuite experienţe. Variantă modernă a idealismului estetic al lui Kant, filosofia şi fenomenologia burgheză de la începutul acestui secol a proclamat că arta creiază realitatea. Pictorii şi-au însuşit calitatea acordată de către Pivanez, de creatori ai Universului. După cel de al doilea război, au aflat de la Andre Mal-raux că „ei nu creiază ca să exprime ci exprimă ca să creieze". Am asistat astfel la apariţia unei picturi fără obiect şi fără istorie, desprinsă de real şi de toate celelalte activităţi umane, în sfîrşit pură. Pînă la urmă realizările ei s-au redus la un geometrism abstract, figurativ, o pură decoraţie sau mai tîrziu la o parodie a inocenţei. „Ceea ce unii comentatori consideră ca fiind expresia unei frămîntări ontologice în pictura timpului nostru, nu este cel mai adesea — notează Masson — decît o măsură de a tortura, o disecţie, o împere-chiere executată asupra formelor care aparţin istoriei artelor. Unde credeau aceştia că descoperă o mitologie a anxietăţii nu se află decît joc, curiozitate şi oglindă deformantă". într-adevăr, această pictură n-a urmărit să dea lumii sensibile altă înfăţişare cit mai ales să o desfigureze, să o deformeze. Autorul este de acord să recunoască că această pictură obsedată, ca şi Dl. Teste al lui Paul Valeru. de 214 REVISTA REVISTELOR spaima obiectului s-a ostenit de prisos, că şi-a trăit traiul. In tocul ei. Masson recomandă picturii „efuzionismul liric". El se consideră ,.efu-zionist" fiindcă „încearcă să depăşească materialitatea operei, să traducă ceea ce este ascuns, ignorat de muritorul comun, valori ascunse id in cauză că ori sînt prea aproape ca să se facă remarcate ori atît de departe că nu pot fi sezisate decît numai în gînd". EL acordă artelf cu alte cuvinte, o funcţie de cunoaştere pe bază de trepte. Care estetician fidel dialecticii nu şi-ar da acordul pentru această definiţie a „efuzionismului" pictural ? Numai că tot Masson, indiferent la preţul contradicţiilor, notează ceva mai jos că ,,Naş-terea artei nu alimentează dorinţa de a face ca realitatea să fie privită mai adînc", Şl pe urmă cum rămîne cu acea îmbrăţişare a realităţii... în gînd ? De aici porneşte lanţul dificultăţilor din care întreaga pictură formalistă a secolului nostru încearcă zadarnic să se desprindă. Masson proclamă ca primă lege a pictorului „efu-zionlst" : „Să nu te gîndeşti la nimic din lumea exterioară". In această vacuitate, în această extenuare el caută, ca cea mal mare parte din pictorii Occidentului, punctul de plecare pentru atingerea „insezi-sabilutui". Apelul obiectului îl trage însă înapoi. Demonul analogiei pe care această pictură încearcă inutil să-l distrugă, nu-l slăbeşte o clipă. Raportarea la obiect constituie condiţia existenţii materiale a picturii şi ca. atare nu poate fi lichidată. Nici aici nu prinde fuziunea dintre subiect şi obiect, cum nu a prins în nici un alt domeniu al artei. în pictură această fuziune a eşuat într-o abstractizare formală, într-un joc grafic, în căutări formale. Aceasta a fost aventura picturii abstracte în general, a suprarealismului, a lui A. Masson. Concluzia logică a unei asemenea picturi, abso- > „EUROPE" nr. 139 — /■ Iuta ei „puritate" ar fi trebuit să conducă la exaltarea unei picturi care nu serveşte ta nimic şi a cărei culme nu poate fi decît vidul, absenţa. Absenţa despre care un critic burghez, M. Blanchot, a spus că „ea singură rămîne eternă". Dar A. Masson, în încercarea lui de a se elibera de suport s-a lăsat totuşi prins de cîte un detaliu, de cîte o parcelă din lumea sensibilă, pe care în numele unei mitologii personale, a unui alfabet ezoteric, el o încarcă de semnificaţii particulare. Cînd n-a mai făcut aşa, Masson a realizat şi el ca atîţia alţii o pictură decorativă sau s-a lăsat antrenat în căutarea unor relaţii inedite între formă şi fond. Aşa, de pildă, deşi autorul recunoaşte că elanul colorat ascultă de legi interne şi că acesta singur îşi impune forma, că pata de culoare îşi defineşte singură conturul, el mai speră în cuceriri formale noi. In. acest scop respinge tehnicile tradiţionale şi recomandă altele, ...îndrăzneţe : culoarea să fie stropită cu gura sau cu suflătorul. Această tehnică este lăudată pentru unele virtuţi deosebite : „este abur modulat, pur, impregnat de căldura noastră". Căldura este într-adevăr lipsa esenţială a acestei arte formaliste. Dar nu este vorba de căldura pe care Masson o caută în „stropitul culorii cu gura" ; este vorba de acea căldură mai adîncăf izvorînd din frămîntările umanităţii contemporane. Pentru Masson, ca pentru estetica burgheză în general, aria reprezintă „Mărturia unei insatisfacţii cu privire la condiţia umană". Ea constituie un proces intentat vieţii in loc ca el să fie dresat împotriva societăţii. De aici decurg insuficienţele, avatarurile, falimentul acestei arte. Solitară, şi distantă, opusă lumii, ea se defineşte — aşa după cum o vrea Masson — „singurătate originală^ enigmă, refuz". ■fj.'! ■.■ S. Herişan. ■O, iulie-august 1957 Cum indică şi coperta realizată după un clişeu al nebuloasei lui Andromede, numărul revistei „Europe" din iulie — august 1957, e închinat literaturii fantastico-ştiinţifice. Un amplu sympozion, care se bucură de REVISTA REVISTELOR 215 participarea lui Pierre Abraham, Ch. Dobzynski, Gamarra, Marcenac şi Martinet Monod, a lui Vladimir Pozner şi a lui Soriano (înşiraţi în ordine alfabetică) deschide sumarul revistei încercînd să traseze jaloanele noului gen literar. Puţinii ce mai încercau sâ-i conteste dreptul la cetăţenie în republica Uterelor, vor trebui să cedeze în faţa creşterii progresive a numărului şi calităţii adepţilor săi. Discufia e deschisă de Pierre Abraham care afirmă că literatura în speţă, consideră timpul ,.o dimensiune palpabilă, o dimensiune care se poate străbate în adin-cime. înălţime şi lărgime- Timp considerat spaţiu." Avem de a face cu eroi ce vin din trecut în prezent, privindu-ne uimiţi. Rezultatul e anacronismul în literatură. Cei ce din prezent se îndreaptă spre trecut — înarmaţi cu ştiinţa contemporană — sînt un fel de colonialişti ai istoriei- Există călători din alte spaţii planetare ce sosesc pe pămînt cu arme necunoscute şi superioare, călători care aparţin unei literaturi în legătură cu propriile noastre complexe de inferioritate şi, în fine, cei porniţi din prezent în viitor formează literatura de anticipaţie. Martine Monod îi complectează spusele, arătînd că o tendinţă nouă animă pe călătorii. în timp: „Se întîmplă adesea ca ei să nu sosească cu un dispozitiv de atac ci cu unul de prietenie. E o întorsătură importantă în evoluţia fantastico-ştllnţificului. străinul cu care se poate coopera, cu care raporturile nu sînt automat ostile". Marcenac adaugă că romanul ştiinţific (născut aşa cum spune Soriano în secolul al XIX-lea, cînd ştiinţa era destul de avansată ca el să se poată ivi) corespunde necesităţii de transformare, de schimbare a civilizaţiei pe care o resimt oamenii nemulţumiţi de actualul ei stadiu-..Literatura fantastico-ştllnţifică e oglinda extrem de fidelă a psihologiei oamenilor de azi", întăreşte Dobzynski. Ea poate fi reflexul isteriei războinice a cercurilor conducătoare americane cînd descrie războaie duse pe scară galactică, sau. poate fi literatura speranţelor. Şi Mercenac aduce exemplul tui Jules Verne. In discuţii se ivesc problemele cheie ale oricărui ţel de literatură şi anume valabilitatea conflictului, a personajelor şi implicit a talentului scriitorilor. Intervenţiile Martinet Monod, care aduce exemplul lui Bradbury — şi cea a lui Abraham, care citează un pasaj excelent din Stefawul conchid că: nu poate fi vorba nici de conflict specific, nici de eroi de acest fel. Iată precizarea lui Mercenac . „Autorul de fantastico-ştiinţific nu poate ocoli exigenţele fundamentale, problemele filozofice ale timpului său; oricum, el va arăta preocupările epocii şi sentimentele cele mai diferite omeneşti; nu-i necesar ca scriitorul a cărui temă e fantasticul-ştiin-ţific să aibă formaţie ştiinţifică şi exclusivă. Cu atît mai bine dacă o are, dar e evident că important este talentul în sensul său cel mai profund, adică al puterii de analiză a faptelor omeneşti". „Ceea ce caracterizează literatura fantastico-ştiinţifică este conţinutul ei ideologic şi politic şl definiţia implicită de ştiinţă", adaugă Soriano- Literatura fantastico-ştiinţifică apărea — precizează Mercenac — ,.în momentul cînd omul sezisa că raţiunea e cel mat bun mijloc de progres al omenirii. In structura, mentală a omului de astăzi, tn coordonatele speranţei noastre dacă vrem, a intrat ştiinţa şi succesul actual al literaturii fantastico-ştiinţifică este una din cele mai limpezi dovezi... a încrederii pe care omul o are în ştiinţă". în spiritul symposionului. articolele Iul Pierre Brochon şi Pierre Paraf cercetează strămoşii literaturii fantastico-ştiinţifică. Brochon crede că. o veche poveste egipteană datată din timpul lui Plolomeu al ll-lea sau al VIII-lea poate fi considerată prima povestire de acest gen. Iar Paraf consideră că autorii utopiilor erau precursorii celor ce scriu azi literatură ştiinţifico-] aniastică- Jean Charles Pichon stabileşte orientări, înclinaţii şi temperamente deosebite între autorii acestui gen. Concluzia, e plină de amărăciune- ..Nu-i imposibil ca literatura fantastico-ştiinţifică să ţie azi unicul mijloc care ne face să reflectăm serios asupra problemelor pe care îngîmfarea profesorilor. reaua credinţă a 216 REVISTA REVISTELOR edililor şi nepăsarea scriitorilor „serioşi" le trec cu uşurinţă sub tăcere". Aceiaşi amărăciune străbate printre rîndurile articolului Gillettei Ziegler „Literatura ţantastico-ştiinţifică în colecţiile populare". Un anumit gen de literatură de acest fel american îmbibată de groază şi anxietate e pe cale să invadeze colecţiile populare franceze. De abea in ultimii ani aceste colecţii — specializate mai intii în traduceri — publică şi operele cîtorva autori francezi care au adoptat un ritm mai rapid, un stil mai personal, şi cari fără să "înceteze de a amesteca în ştiinţă, fantasticul şl frica. îi adaugă poezie şi umor. Totuşi, o anchetă dusă de G- Roger printre elevii aflaţi în preapna examenului de maturitate, lasă impresii optimiste în ceea ce priveşte mentalitatea tinerei generalii. Băieţii sînt atraşi, în general, de lucrările care pasionante fiind, explică progresele realizate în funcţionarea maşinilor şi mai ales caută „impresia unei fericiri apropiate, a unei măreţii umane datorită ştiinţei". Curioşi, neliniştiţi, vor să ştie din ce va fi făurită ziua de mîine. Şi anchetatorul conclude pe bună dreptate, că „atît timp cit adolescenţii, vor resimţi atracţia minunilor posibile", cît timp vor fi solicitaţi de un viitor pe măsura raţiunii, şi atît timp cît gustul pentru disciplinele umaniste va întîlni în ei interesul pentru tehnică" buletinul sănătăţii lor morale e perfect. Se pare că tinerii francezi vor ■ şti împreună cu tinărul Denis G., intervievat de Jean Baumier, să îndepărteze literatura nocivă, care încearcă să-i convingă să dispreţuiască aşa zisele „rase inferioare cum dispreţuiesc pe Marţienii prezentaţi în general ca degeneraţi". Publicul francez apreciază literatura valoroasă a unui. Karel Capec care face din fantastic instrument de cunoaştere, după cum arată Francois Karel în articolul său, ori 'a lui Ray Bradbury pe care Dobzynski îl numeşte „fabulist al timpului nostru." De altfel cîteva eşantioane din actuala literatură fantastico-ştiinfifică franceză pe care te aduce „Europe" sînt mai mult decît promiţătoare pentru ansamblul el. Pierre Gamarra, poetul care a scris „Tn astăseară se deschid trandafirii păcii", evocă cu tandreţe în nuvela „Pentru o garoafă de aur" vremurile cînd nici un copil nu va mai muri, cînd savanţii din toată lumea se vor stânge la. căpâtîiul unicului micuţ bolnav de pe pămînt şl îl vor salva. Comparativ cu paginile eterate scrise de Gamarra, ironia muşcătoare a lui Jean Paulhan pare şi mai acerbă: acţiunea nuvelei. „Adă-ţi măruntaiele" se petrece în anul 2086 (in ipoteza că americanismul sută la sută a ieşit atotbiruitor.) In consecinţă bieţii negri, ce vînd la negru măruntaiele albilor bolnavi, vor fi nimiciţi — nu cumva să se corcească nobilele măruntaie albe. Sam Dupont, eroul acestei nuvele, mulţumit de hotărîrea luată — „apasă pe butonul duşului psihic. Din spătarul fotoliului o voce fredonează în timp ce el închide ochii: — Eşti frumos, eşti nobil Sam, eşti cavalerul civilizaţiei noi. Femeile te iubesc, bărbaţii te preţuiesc, tu eşti... Peste ficţiunea radiofonică „New Chicago" scrisă de Jean Jacques Bernard pluteşte parfumul lui Giraudoux. J. J. Bernard îmbină tehnica radiofonică (scenariştii noştri radiofonici ar putea învăţa multe de la el) cu o poezie caldă, sentimentală în limitele celui mai discret bun gust, prin care se zăreşte un umor tandru ce aminteşte de Ondine sau Amphytron. Peste New Chicago, cetatea minunii in care totul era automatizat, în care circulaţia străzilor — încălzite iarna şi răcorite vara — era îndrumată de roboţi desăvîrşiţi. care ştiau deîndată dacă le vorbeşte un bărbat sau o femeie; în care actorii erau marionetele ce şi-apropiaseră şi glasul şi mersul fetei a cărei copie erau — marionete ce singure porneau din cutia lor spre scenă şi tot singure se înapoiau în ea cînd se termina spectacolul, peste New Chicago cetatea unde inginerii tocmai se străduiau să inventeze maşini, mai puţin perfecte — pentru ca vreun accident întîmplător să scoată oamenii din plictiseala ce-i ameninţa ; peste New Chicago, cetatea în care fetele frumoase aşteptau felicitări pentru jocul desăvîrşil al marionetei căreia i-au REVISTA REVISTELOR 217 servit de model ■ peste minunatul New Chicago, republica filipineză — în litigiu cu ea pentru jagellum — împrăştie gazul morţii. Zeci de ani, nimeni nu se va mai apropia de cetatea unde nimic n-a mai rămas viu, în jurul căreia se bănuie că planează aburii morţii. Doi îndrăgostiţi curajoşi vor ateriza în New Chicago. Minune! Cetatea e neatinsă. Măturătoarele automate au măturat morţii zi de zi şi nici un miros fetid nu pluteşte în aerul condiţionat al cetăţii, marionetele dau zilnic acelaşi spectacol în faţa fotoliilor goale; roboţii continuă să îndrepte circulaţia inexistentă iar ziarele s-'jnţinînd uliimile ştiri sînt vîrîte sub uşi şi apoi scoase — fără ca nimeni să le fi desfăcut, să le fi citit. Dar agălîndu-se neîndemlnatic de un mecanism, întîrziind nepriceput cu mîna pe un buton, cei doi ruinează cetatea — la a cărui întreţinere omul nu mai veghea de mult. Nimeni nu o va mai vedea. A fost miragiu, a fost realitate ? Şi cei doi se vor îndoi... „Pe scurt" — cum notează Hubert Suin — „există un compartiment romanesc în literatura contemporană închinat descrierii amănunţite a unui univers straniu, inexistent dar totuşi familiar şi ciudat de posibil". Eroului acestui compartiment romanesc, Don Quichotte ă l'assaut Des etoiles, moulins qu'il arrete au lasso...1) îi încheie Dobzynski rînduri viguroase şi proaspete în poemul „Patru paşi în utopie". Numărul compact şi bogat al revistei „Europe" lămureşte tendinţele, delimitează marginile acestui nou gen literar, ilustrativ pentru năzuinţele omului din secolul XX, care speră în vremuri mai frumoase. Lorsque seront brules derniers abattoirs Et qu'on dlstillera dans Ies laboratoires Le bleu du clei pour Ies cliniques oph- talmiques Quand on fera chanter Ies entiles chimiques Et que la chlorophylle en un creuset d'etain Pleurera nour verdir la rosee des matins 2) R. I. ') Don Quichotte la asaltul stelelor, mori pe care le opreşte cu lasoul 2) Cînd vor fi ultlmlle abatoare Şl-n laboratoare se vor distila Albastrul cerului pentru dinicile oftalmice Cînd vor fi făcute să cînte entităţile chimice Iar clorofila într-un creuzet de aluminiu Va plînge ca să înverzească roua dimineţilor. MISCELLANEA ULTIMUL ARTICOL AL LUI KARL LIEBKNECHT l) Asalt general asupra, lui Spartakus! ,Jos cu spartakiştii!" se urlă pe străzi. ,.Jnhătaii-i, biruiţi-i, străpungeţi-i, împuş-caţl-l, trageţi-i în ţepi, cătcaţi-i în picioare, rupeţi-i in bucăţi!" Se săvîrşesc grozăvii, care pun în umbră grozăviile trupelor germane în Belgia. „Spartakus doborît!" jubilau cei de la „Post" pînă la „Vorwărts". „Spartakus doborît /" Da ! Au fost bătuţi muncitorii revoluţionari ai Berlinului! Da ! Nimiciţi aproape o sută din cei mai buni ai lor. Da ! Aruncaţi în temniţe multe sute din cei mai devotaţi ai lor! Da! Au fost bătuţi! Pentru că au fost părăsiţi de marinari, de soldaţi, de trupele poliţieneşti, de Vol.kswrehr, pe sprijinul cărora se bizuiseră. Iar vigoarea lor a fost paralizată de şovăiala şl slăbiciunea conducerii lor. Şi uriaşul flux de noroi contrarevoluţionar din straturile rămase în urmă ale poporului şi din clasele posedante i-a înecat. Da, au fost bătuţi. Şi a fost o poruncă istorică, să fie bătuţi. Pentru că timpul încă nu venise. Şi totuşi — lupta a fost inevitabilă... *) Articolul ,,Cu toate acestea" a apărut în ziarul „Die Rote Fahne" la 15 ianuarie 1919, în dimineaţa zilei în care Karl Liebknecht şi 'Roza Luxemburg au fost asasinaţi. Am considerat nimerită reproducerea acestui articol de o arzătoare încredere în triumful cauzei revoluţionare, astăzi cînd celebrăm împlinirea a 40 de ani de Ia Marea Revoluţie din Octombrie. Da, muncitorii revoluţionari ai Berlinului au fost bătuţi. Dar există înfrîngeri, care sînt biruinţe, şi biruinţe, mai fatale ca înfrîngerile. Cei înfrînţi de astăzi, vor fi biruitorii de mîine. Pentru că înfrîngerea e învăţătura tor. Proletariatul german este doar lipsit încă de tradiţia revoluţionară şi de experienţă. Şi nu altfel decît prin încercări timide, greşeli tinereşti, lovituri dureroase şi insuccese el poate să dobîn-dească instruirea practică, care să garanteze succesul viitor. Pentru forţele vii ale revoluţiei sociale a căror apropiere inevitabilă este legea firească a dezvoltării societăţii, înfrîngerea înseamnă dezlănţuire. Iar prin înfrîngere şi înfrîngere duce drumul lor spre biruinţă. Dar învingătorii de astăzi ? Pentru o cauză infamă ei fac infamii.. Pentru puterile trecutului, pentru duşmanii de moarte ai proletariatului ei sînt învinşi de.pe acum. Pentru, că de pe acum ei sînt prizonierii acelora pe care, chipurile, îi foloseau ca uneltele lor şi ale căror unelte-el au fost din totdeauna... Burghezia franceză a fost nevoită să ia pe călăii Iul iunie 1848 şi pe călăii lui mai 1871 în rîndurile ei. Burghezia, germană nu trebuie să se ostenească ea însăşi. — ,,social-democra.ţ.ii" săvîrşesc opera murdară, demnă de dispreţ, sîngeroasă şi laşă. Cavaignac al lor se numeşte Noske, „muncitorul german". Iar Germania întreagă este tîrîtă prin ei în ruşine. Trădătorii propriilor fraţi, guvernează poporul MISCELLANEA 219 german, ucigaşii propriilor fraţi, „încoace cu tabla, trebuie să scriu..." O, triumful lor nu poate fi de lungă durată ; un termen de graţie, şi ei vor fi judecaţi. Văpăi de foc asvirlă tezele lor în milioane de inimi, văpăile de foc ale revoltei... Cei bătuţi astăzi, au desprins o învăţătură... Bizuindu-se numai pe ei înşişi ei îşi vor dobîndi prin lupte izbînzile viitoare. Şi lozinca după care eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie doar opera clasei muncitoare însăşi a căpătat pentru ei, datorită experienţei amare a acestei săptă-mîni, o însemnătate nouă şi profundă. Iar soldaţii induşi in eroare vor înţelege curînd ce joc se face cu ei, dacă vor simţi din nou deasupra lor biciul militarismului restabilit : se vor trezi şi ei din delirul care-i cuprinde astăzi. „Spartakus doborît!" O, mai domol! Noi n-am fugit, noi nu sîntem înfrînţi. Şi chiar cînd ne pun în lanţuri — noi sîntem aici şi rămînem aici! Jar izbînda va fi a noastră. Pentru că Spartakus înseamnă înflăcărare şi raţiune, înseamnă suflet şi inimă, înseamnă voinţă şi acţiunea revoluţiei proletariatului. Spartakus înseamnă toată nevoia şi setea de fericire, toată vigoarea de luptă a proletariatului conştient. Pentru că Spartakus înseamnă socialism şi revoluţie mondială. Drumul spre Golgotha al clasei muncitoare germane încă nu s-a sfîrşit — dar ziua mîntuirii se apropie. Pînă la cer se înalţă talazul, evenimentelor — noi sîntem obişnuiţi să fim asvîrliţi din vîrf pînă în adîncuri. Nava noastră însă străbate cursul ei drept, fermă şi plină de mîndrie pînă la ţintă. Şi dacă noi vom mai trăi atunci, cînd ţelul acesta va fi atins — va dăinui programul nostru; el va stăpîni lumea omenirii mîntuite. Cu toate acestea! Sub bubuitul declanşat de cataclismul economic, se vor ridica rîndurile încă amorţite ale proletarilor ca de trîmbiţele judecăţii celei din urmă, iar cadavrele luptătorilor măcelăriţi vor învia şi vor cere socoteală de la cei blestemaţi. Astăzi bubuitul vulcanului e încă subteran — mîine-el va izbucni şi va îngropa pe toţi cei blestemaţi sub cenuşa fierbinte şi sub şuvoaiele de lavă. ALTE TĂLMĂCIRI DIN BLOK ŞI MAIAKOVSKI I ncercam într-un articol mai vechi (,,Gorki. Maiakovski. Ehrenburg... şi primele lor mesaje la noi" — „Viaţa Romî-nească", 10/1956) să prezint, mai mult sub raport informativ, situaţia răspîndirii literaturii sovietice în ţara noastră în perioada dintre cele două războaie. Scopul acelui articol nu era să epuizeze întregul material ci doar să aducă o contribuţie la cercetarea problemei. In acest sens unele informaţii culese ulterior prin frecventarea periodicelor din trecut vin să completeze, concluziile acelui articol, demonstrînd odată mai mult interesul trezit de unele opere ale literaturii sovietice printre cititorii din Romînla. Este clar că acest interes se datora în primul rînd conţinutului revoluţionar, me- sajului uman necunoscut pînă atunci pe care asemenea opere îl comunicau. Printre primele creaţii străbătute de patosul Revoluţiei, care s-au tradus la noi, enumerăm în articolul, citat, poemele lui Blok „Sciţii" şi „Cei doisprezece" în versiunea romi-nească a lui Ion Buzdugan. Nu ştiam că această traducere a „Sciţilor" apăruse iniţial in „Flacăra" lui Ion Banu din 11 august 1922, fiind însoţită la rubrica notelor de copioase informaţii despre poetul rus şi opera sa, precum şi de un portret al acestuia- La numai cîteva zile, „Socialismul" se grăbeşte să reproducă poemul, ţi-nînd să demonstreze interesul mişcării muncitoreşti pentru creaţia literară a noului umanism. Din aceeaşi vară datează şi o traducere în proză a „Sciţilor". Aceasta a 220 MISCELLANEA apărut în „Contimporanul" lui Ion Vlnea din 22 iulie 1922. Cu toate dezavantajele transpunerii în proză, traducerea este în măsură să comunice acel fior de răzvrătire şl aspiraţie spre o altă lume, mai bună, mai dreaptă, care înaripa inspiraţia poetului cucerit de iureşul Revoluţiei.' Unele date noi am reţinut şi în ceea ce priveşte circulaţia poeziei lui Maiakovski. Foarte semnificativă este publicarea în revista „Romînia literară" (din 3 dec. 1939) de sub conducerea lui Cezar Pe-irescu, a unor fragmente din poemul „Războiul". Tălmăcirea aceasta apărea scurt timp după declanşarea agresiunii de către Germania nazistă şi venea să previe asupra ororilor războiului şi să trezească conştiinţele împotriva acestuia, printr-o imagine de cataclism cosmic : Secunda şi-a încetinit mersul, secunda s-a lenevit, la începutul jocurilor sîngeroase, totul s-a oprii. S-.a oprit şi clipa, chiar şi respiraţia, s-a oprit. Deodată : secunda a fost zdrobită. pe cer întuneric beznă, ■alte secunde au intrat în vîrte|, erupînd ca vulcanii Tn acelaşi timp, comentarii substanţiale despre creaţia maiakovskiană apar în „Ţară nouă" de la Cluj, revistă în care se publică şi traducerea amplului poem dramatic „Pugaciov" de Esenin. Sub titlul „Trei poeme" se tipăresc în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor ro-mîni" (nr. 1-3, 1940) alte versuri din Maiakovski. g. şrb NOTĂ CU MORALĂ „Profanezi ziare, reviste, cărţi originale sau traduceri din literatura universală. Vei deveni odios foarte curînd!" i-a proorocit înţelept eternul „amic" din eternele colocvii imaginare. Dar autorul, Al. Dimitriu-Păuşeşti, semnatarul cronicii limbii literare în „Contemporanul" şi-a privit desigur „amicul" cu un vag surîs ironic, apoi a transferat întreaga culpă a profanării asupra unui cronicar al „Vieţii Romîneşti" (anonim şi el, ca şi „amicul") căruia i se acordă un rol ■de poliţist sau aşa ceva, căci e denunţat că „percheziţionează scriitorii cu renume sau care promit". Deci cronicarul revistei „Contemporanul" nu profanează şi nefilnd un cronicar „cu renume", precum victirnile anonimului, ră-mine cel puţin unul „care promite"... să nu profaneze, adică să nu percheziţioneze. Promisiunile le face în cronica inaugurală („Contemporanul", nr. 37). Tot aici se aduc şi primele contribuţii. O tînără poetă foloseşte, într-o poezie, cuvînt ul „împroură". Dar nu demascarea respectivă constituie esenţa contribuţiei, ci cugetarea care urmează acesteia „Un poet mare n-are nevoie nici să inventeze cuvinte, nici să caute cuvinte rare". Tînăra poetă mai are totuşi o scăpare, deoarece cronicarul a spus clar: „n-are nevoie" şi nu „n-are voie". In versurile semnate de Vasile Nico-tescu: „Cei ce simţirăm nopţilor spinii, /ca iedera creştem pe trunchiul luminii", lui Al. D. P. nu-i place inversiunea. Aici de asemeni contribuţia cronicarului nu stă in criticarea lui V. Nicolescu, ci în faptul că se atrage indirect atenţia unui poet mare, cum e Arghezi, asupra unui păcat cam vechi al domniei-sale care-l însoţeşte şi azi: „inversiunea" ! In cronica următoare Al. D. P. se referă la „consecinţele mai mult negative MISCELLANEA 221 pe care discuţiile .asupra modernismului le-au putut avea asupra unora dintre poeţii noştri mai tineri". Nu comentez pe cei do] „asupra" din fraza citată, pentru că nu vreau să percheziţionez un critic şi un stilist. Dar mai ales fondul afirmaţiei este de o mare însemnătate. Discuţia despre „spiritul modern" în literatura noastră actuală, (care a avut, inevitabil, şi unele digresiuni referitoare la modernism) este descoperită ca o discuţie despre modernism, dezvăluindu-i-se influenţa negativă exercitată asupra tinerilor poeţi. Nouă ni se pare cam stranie afirmaţia că o discuţie, fie şi despre modernism, ar putea avea influenţe negative asupra creaţiei, dar nu vreau să profanez cu aseme-^ nea nedumeriri, renumele cronicarului. Mat ales că domnia-sa se oboseşte să dea şi exemple. Astfel, Petre Stoica este modernist deoarece „caută să ne uluiască, folo- sind imagini rare", ca de pildă: vîntul e un „flăcău viclean" (rarisimă!), curcubeul un „Făt-Frumos veşnic tînăr" (ultra modernistă!), vara „o copilă cu păr galben" (o astfel de imagine, chiar că nu s-a mai întîlnit!) storurile se trag peste geamuri ca nişte „imense pleoape" (ne-a înmărmu-^ rit!)' Contribuţia deosebită a cronicarului este de a ne fi demonstrat, indirect, că şi Coşbuc este modernist, ceea ce trebuie să recunoaştem, este într-adevăr ceva care ne uluieşte. Cît priveşte „uluitoarea" imagine: „Vultur de jăratic / soarele / încet se ridică pe colină", ne-a dat gata. Nici nu ne-am dat seama pînă la aceste exemple, cît de departe a ajuns modernismul cu raritatea imaginii. E de necrezut! Oare la ce se vor mai preta moderniştii post-stoicieni ? 'Morala: Din cînd în cînd mai ascultă si pe „amici". ' I. Al. O ŢIGARA PENTRU UN CAL Limbajul cărţilor poliţiste care apăreau in trecut a constituit ani de-a rîndul tezaurul inepuizabil al humoriştilor. Fraza ca „Detectivul O'Flanagan îşi plezni una peste frunte, pumnd în mişcare mecanismul său cerebral care funcţiona fără greş, dacă era bine stimulat" dovedea un setni-doctism deplorabil şi o depreciere a acestui gen nu lipsit de virtuţi. Cu totul altfel se prezintă stilul cărţii de aventuri „Se, ridică ceaţa", apărută de curînd în Editura Tineretului. Personajele ei discută la un înalt nivel cultural, dînd citate care atestă o memorie excelentă şi un gust rafinat. Elaborînd planul de urmărire al bandei de sabotori, Trasilă exclamă: „parodiind pe Eminescu: Un regat pentru o idee" Trebuie să menţionăm că referirea literară nu îşi prea are rostul. în „Cugetările sărmanului Dionis" Eminescu parafrazînd — şi nu parodiind pe Shakespeare oferea un obiect de valoare maximă pentru unul de o mică însemnătate, dar care în acea clipă ar fi fost cu adevărat oportun. „Un regat pentru un cal" dădea Richard al Ul-lea în disperarea pierderii bătăliei, „Un regat pentru o ţigară" poetul copleşit de mizerie- Faţă de aceste schimburi a pretinde o idee pentru un regat nu mi se pare un tîrg neechitabil (dat fiind marea valoare a unei idei bune) decît pentru cel care depreciază ideile. Acest lucru nu este însă recomandabil nici pentru Trasilă, ajutorul ofiţerului de securitate, şi nici pentru meseria de scriitor. Dacă însă pe viitor autorul romanului „Se ridică ceaţa" mai doreşte să facă apel la clasici îl rugăm să nu omită că din celebrele expresii de care s-a folosit au mai rămas liberi termenii „o ţigară" şi „un cal". Din ei poate ft alcătuită formularea „O ţigară pentru un cal" ceea ce din punct de vedere comercial ni se pare un schimb mult mai avantajos decît cel propus de Trasilă în volumul menţionat. S. R. 222 MISCELLANEA CU SAU FĂRĂ POZĂ ? Adeseori, după ce termini de citit o carie, regreţi că nu găseşti pe prima filă, după copertă, (prima [Hă nu poate fi decît după copertă, n.n.) ca-n atîtea alte volume, portretul autorului. Regreţi fiindcă ai dori foarte mult să continui a sta de vorbă cu scriitorul..." Aşa încep însemnările lui N. Bulgăre, apărute în ziarul „Munca" din 28 august a. c, inserate sub titlul „cronică literară" la volumele de nuvele şi reportaje „Un caracter slab" şi „Amprenta" de H. Rohan, In ceea ce ne priveşte, n-am resimţit prea puternic absenţa „pozei" lui N. Bulgăr la Interesanta sa cronică literară. Şi nu pentru că n-am fi dorit sâ mal stăm de vorbă cu autorul ei, ci pentru că observaţiile sale critice, formulate cu o expresivitate stilistică aparte, sînt prin ele în-sile edificatoare. Pentru a satisface şi curiozitatea lectorilor noştri, cităm la întîmplare un fragment ilustrativ: „...cititorul lăsîndu-se furat de pasionanta analiză psihologică, de rătă- cirile aparent dezordonate în lumea sufletească a eroilor, se trezeşte la sfîrşit mul! îmbogăţit, îşi simte mult ascuţite facultăţile de pătrundere (!) pînă la resorturile cele mai intime ale vieţii şi acţiunii oamenilor. Iată, de pildă, nuvela „Un caracter slab". (Pentru a-l parafraza pe N. Bulgăr, putem, de pildă zice: iată cum se scrie prăpăstios-) Să dăm în continuare cuvîntul recenzentului : „Un bisturiu fin pătrunde de la început în noianul de gîn-durl şi stări sufleteşti ale Ştefaniei şi ale. soţului ei Calin, desparte cu rafinament straturile suprapuse, scoate la iveală nervii motori ai diferitelor atitudini ale acestora în faţa problemelor vieţii, alege fibrele muscular sănătoase ale forţei morale de balastul grăsimii parazitare al unor idei străine, al unor şovăieli întîmplătoare, balast ce trebuie îndepărtat". După asemenea frază, ce altă „poză" ar mal fi necesară ? H. Z. CU PRIVIRE LA GENEZA UNOR PARODII TOPÎRCENIENE Zăbovind adesea asupra „Parodiilor originale", acest compartiment al creaţiei Iul Topîrceanu ni se fixase în conştiinţă cu structura pe care i-a modelat-o voinţa poetului — exprimată în formă definitivă cu prilejul tipăririi celei de a II I-a ediţii (1927), menţinută talequale în ediţia a IV-a (1932) şi respectată de reeditările postume. Punerea în paralelă a acestei structuri cu aceea a ediţiilor I şi II, ca şi sinteza observaţiilor efectuate prin cercetarea periodicelor, îngăduie o privire mai largă asupra diverselor etape ale procesului creator şi asupra straturilor distincte ce şi-au dat întîlnire în alcătuirea finală. O remarcă de ansamblu, destul de ciudată în felul ei: cele dinţii parodii topîr-cenlene nu sînt (sau — mai bine zis — n-au fost) parodii. Să ne explicăm. Dintre poeziile ce intră în componenţa volumului de „Parodii originale", cea al cărei pro-tolip se dovedeşte a avea vechimea maximă este „Apostrofe la lună" (autor: „Un începător de talent"). într-adevăr, încă în 1906f în „Revista nosatră" (anul II, nr. 3, 15.IV) apărea poezia „Luna", semnată de G. Topîrceanu şi dedicată „Domnişoarei Iuga". La publicarea volumului de parodii (ed. 1-1916), poezia va fi inclusă în rubrica „«Regina nopţii» în literatura noastră"\ atribuindu-i-se titlul şi „paternitatea" pe care le cunoaştem ; e ca şi cum Topîrceanu ar fi aruncat o ochiadă complice aceluia ce fusese el însuşi în urmă cu 10 ani: începător, dar de talent. Prin alăturarea celor două versiuni, vom observa în afara unor schimbări mărunte MISCELLANEA 223 — că poetul a abandonat două strofe şi a intercalat în schimb una nouă, de pură supralicitare („...Orotogiau fără acel Nastur de manta ! Chelie I/Felinar ! Conrupătoare de minore! Cantalup" — c.f. „Cioara"). Destinul poeziei devine edificator în privinţa lucidităţii cu care Topîrceanu îşi cenzura propria operă. Urmărind in continuare succesiunea versurilor tipărite în periodice, ne întîm-pină un alt caz interesant: poezia „Ţiganii", apărută in „Ramuri" (anul IV, nr. 17-18, 1-15,IX. 190.9). Cu modificări parţiale, ea va figura la rubrica „Şi cîteva acorduri personale" (vezi P.O. — ed. II pentru ca în ediţia III să o aflăm ca parodie la G. Coşbuc). Rezultă că poezia s-a ivit ca o compunere autonomă. Ulterior, Topîrceanu — depăşind faza căutărilor de sine şi a subordonării faţă de influenţe — a constatat timbrul coşbucian al acestor versuri şl le-a trecut în lotul parodiilor. Înţelegem astfel de ce „Ţiganii" nu posedă linia acuzată şi pregnanţa caracte-rizatoare a parodiilor cu intenţie expresă. O situaţie asemănătoare prezintă parodiile la A. Mirea. In maţoriiatea lor, acestea s-au tipărit iniţial în periodice ca poezii de sine stătătoare. Atribuirea sensului parodistic s-a produs mai tîrziu şi nu fără ezitări. — Am arătat cu alt prilej că filiaţia se justifică prin intuirea de către Topîrceanu a realei confluenţe stilistice dintre arta sa şi aceea a „Caleidoscopului" . Faptul se adaugă celor anterior pomenite, ca dovadă "suplimentară a extremei acuităţi critice cu care Topîrceanu îşi scruta creaţia, marcînd singur etapele depăşite sau depistînd cu precizie ori ce ecou din afară. Şt. Cazimir COTITURĂ „/*' iim" — revistă a Direcţiei Generale a Cinematografiei din Ministerul Jnvăţămîn-tului şi Culturii; 64 de pagini, 3 lei. Tiraj — 2000 de exemplare. Apare lunar (numărul pe mai în septembrie). Mai des zăcînd în rafturile librăriilor, foarte rar în mîna cititorilor. Ignorată de spectatorul asiduu al cinematografelor ca şl de pasionatul problemelor artei contemporane, privită cu condescendenţă de cineaşti. Situaţie paradoxală : cînd sute de mii de spectatori gustă quasi-exclusiv arta prin cinematograf, cînd slujitorii artelor clasice se apropie din ce în ce mai mult de film, singura publicaţie de teorie şi critică .cinematografică din ţara noastră trecea neobservată de masele largi. Şi deodată: numărul 6 se şl epuizează la nicio săptămîriă de la apariţie. Ce s-a întîmplat ? Nu există decît două posibilităţi : sau preocuparea intelectualilor pentru problemele de estetică si critică cinematografică a crescut peste noapte, sau revista a reuşit pentru prima oară să corespundă cerinţelor acestora. Materialul bogat apărut în numerele 5 şl 6, material ce vădeşte efortul conştient al redacţiei pentru precizarea profilului unei reviste de critică şt teorie puternic legată de actualitatea cinematografiei romîneşti ne îndreptăţeşte să sperăm că e vorba de a. doua ipoteză. Prin publicarea articolului „Conformismul şl teama de actualitate" autorul, S. Maco-vei, atacă modul conformist în care sînt abordate unele probleme mai complexe ale creaţiei cinematografice în filmul artistic de către unii dintre activiştii cinematografiei şi atitudinea pasivă faţă de realitate în documentar. Prin cronici şi discuţii, prin reportaje de pe platouri şi informaţii atractiv redactate, revista încearcă să completeze imaginea momentului cinematografic romînesc, dîndu-i locul preponderent în paginile ei. Cronica filmelor străine s-a îmbunătăţit, cronicarii oprindu-se la opere valoroase, aprofundînd analiza (Malvina Urseanu: „Lawrence Olivier-regizor"). In rîndul colaboratorilor revistei, au început să '224 MISCELLANEA apară, alături de cineaşti, şi numele unot. oameni de cultură ca Tudor Vianu, Ov. Crolimălnlceanu> Horia ' Lovinescu. Textele clasice '— Eisenstein „Montaj 1938" — părerile unor regizori ca Bardem. R. Clair, Daquin despre arta lor, publicate in aceste două numere reprezintă primul pas către îmbogăţirea sumarului cu cele mai noi opinii teoretice de peste hotare, un început de drum promiţător către revista de teorie atît de necesară cinematografiei noastre. Revista' „Film" a cîştlgat prin bogăţia materialului folosit, prin redactarea vioaie, a cîştigat datorită formulei grafice inspirate, vlgnetelor lui Mircea Anania, îngrijitei puneri în pagină, în general numerele 5, şi 6 se deosebesc > mult di cele anterioare ca prezentare grafică, ultimul (6) fiind chiar atrăgător. lată dar că faza .premizelor pentru constituirea unei reviste de critică şi teorie cinematografică de largă circulaţie începe să fie depăşită. ' " Ana Maria Naşti şi B. T. Ripeanux