CUPRINSUL Pag. L'3 August 1957 .... ...... ..... 5 * DEMOSTENE BOTEZ : Istorie universală........... 7 CRISTIAN SIRBU: 1944 ............... 9 ION POTOPIN : Remember ; Setea pădurilor..........10 ION GHEORGHE : Balada griului ■ Reculegere ; întoarcerea poamelor ... 12 MIHAIL COSMA: Ofrandă................ 15 * AUREL MIHALE : Casa de piatră.............16 * VICTOR EFTIMIU : Treceam prin iad...; Figurantul necunoscut; Francois Villon ne recita balade; Cuptor ....... ..... 39 VERONICA PORUMBACU : Ah, stelele... ; Ce-mi rămîne... ; Oraţia de nuntă a muntelui ; Ploaie de vară..............4^ * FRANCISC MUNTEANU : Născut în Europa (fragmente de roman) .... 44 * PETRE STOICA : Sufletul omului ; Noul oraş..........99 FLORENŢA ALBU : Bărăganului ; Noapte ; Sărbătoare.......100 * MIHAI NOVICOV : Fratele Vertuta (amintiri din ilegalitate) ..... 102 POEŢII LUMII FPIEDRICH SCHILLER: Dor (in romîneşte de AL Philippide) - ■ 134 FEDERICO GARCIA LORCA : Plînsul ; E drept (in romineşte de I. Frunzeth) . 135 * F. BRUNEA-FOX: Cronică bucureşteană...........136 CRONICA IDEILOR HENRI WALD: Legile istoriei filozofiei...........144 DAN BADARAU : P. Apostol : Probleme de logică dialectică în filozofia lui G. W. F. Hegel................148 TEORIE ŞI CRITICĂ RADU COSAŞU : Regenerarea reportajului...........151 AL. PIRU : Recitind pe Sadoveanu........... ibi PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST EUGENIA TUDOR : însemnări despre proza lui V. Em. Galan.....168 CARTEA STRĂINĂ Ij^l 175 AL. PHILIPPIDE : O carte despre arta traducem......... DISCUŢII 179 NAGY ISTVAN : Despre ce am dori mai mult să citim....... PUNCTE DE REPER PETRU MANOLIU: D. Ernest Van Den Haag şi „cultura populară americană" 186 HORIA BRATU : „Lightly got-Iightly gone" - Amurgul unui mit literar . CRONICA LIMBII ■ . , 196 AL. GRAUR: Limbă şi societate............ CRONICA PLASTICA PETRU COMARNESCU : Cincizeci de ani de la moartea pictorului N. Grigorescu 201 CRONICA CINEMATOGRAFICA . 210 D. I. SUCHIANU : Gopo............. CĂRŢI NOI 217 AL PIRU : Victor Eftimiu : „Pe urmele zimbrului"........219. FLORIN MUGUR : Violeta Zamfirescu : „Iarba dragostei......22Q V MOGLESCU : Francisc Munteanu : „Hotel tristeţe.......221 R' IACOB : Illyes Gyula : „Poporul pustelor" _ ..........223 TEODOR VIRGOLICI: Romulus Cioflec : „Boierul ........224 EMIL MANDRIC: N. Niculescu-Buzau : „Suveniruri teatrale . . . . . . REMUS LUCA: John Morisson: „Profetul din Pandaloop..... 22g CRIŞAN TOESCU: A. E. Baconsky : „Colocviu critic....... • REVISTA REVISTELOR — Din tară — Proza din „Gazeta Literară" Nr. 24-29; însemnări pe marginea criticii din ^ „Scrisul bănăţean" .......... — De peste hotare — „Sinn und Form" (Alfred Margu, Sperber) : The, S.i:urday Re^ (Radu Lupan) ; „Molodaia Gvardia" (V. Nic.) , „bpectaror ik. l~) , >. 231 litteraires" (S. Herişan).............. 23 AUGUST 1957 Cei treisprezece ani parcurşi de la 23 August 1944 ne oferă o perspectivă suficientă pentru aprecierea primelor rezultate ale revoluţiei noastre culturale, care nu s'int nici mărunte, nici puţine. Nu facem o figură de stil, dacă spunem că pînă mai eri am strălucit doar printfi-d sublimă absenţă în faţa opiniei mondiale şi nu pentru că nu existau valori care să ne reprezinte, dar un întreg complex de circumstanţe 'politice-economice-sociale, creat de oligarhia conducătoare, impuneau îndeletnicirilor intelectuale un silnic anonimat; despre noi nu ştiam decît noi înşine ; să mai amintim semnificativa anecdotă a cariilor poştale venite din America sau Anglia cu adresa BUKAREST—BULGARIE ?' Secole de-a rîndul, cercurile diriguitoare ale ţării noastre, la început boierimea, mai pe urmă şi burghezia, şi-au impus politica lor antinaţională, care în domeniul culturii şi al artei era dominată de cel mai deşănţat cosmopolitism, de cel mai prostesc dispreţ pentru tot ce era romînesc; iluzia lor că stăpînesc un popor care dacă are o conştiinţă, apoi aceasta-i amorfă, neconturată, necristalizată, mai puţin decît primitivă, era susţinută chiar şi de unii ideologi ai burghezo-moşierimii; moda cerea să cauţi în Eminescu pe imitatorul lui Lenau, în filozofia romînească urmele lui Schopenhauer sau Bergson, să concesionezi restaurarea mînăstirilor Unui arhitect străin, să cumperi sicrie zburătoare de la italieni şi să-ţi calci cămăşile la Paris. Aurel Vlaieu a trebuit sâ-şi construiască avionul din ofranda c'itorva prieteni, Enescu a trebuit să fie recunoscut întîi de occident; Valery era mai popular pe malurile Dîmboviţei decît în ori care altă parte a lumii, în vreme ce Arghezi era suduit la toate răspîntiile. A existat într-adevăr vremea aceasta de ostracizare a creatorilor de valori naţionale ivalabile şi nu trebuie să uităm că lupta intelectualului romîn împotriva cosmopolitismului şi pentru promovarea valorilor naţionale începe încă înainte de Grigore Alexandreseu, că fiecare personalitate a trecutului nostru, savanţi caBabeş ori ca Pîrvan, inventatori ca Vlaieu, scriitori ca Alecsandri, Eminescu, C ragiale şi alţii au fost nu numai creatori de cultură romînească, ci şi militanţi pentru afirmarea caracterului naţional al culturii noastre. Dar despre condiţiile în care au creat făuritorii culturii noastre e de-ajuns să ne amintim strigătul îndurerat al regretatului Gamil Pelrescu „de ce ţările mici nu pot avea scriitori mari în condiţiile capitalismului ?" demascînd mizeria materială în care erau siliţi să trăiască intelectualii romîni In orînduirea capitalistă. In treisprezece ani, lumea întreagă, cu voie -sau fără voie, a trebuit să se convingă că existăm, că valorile culturii noastre nu sînt mai prejos de cele ale altor 'culturi, unele cu vechi tradiţii. In cîţiva ani Caragiale a fost jucat de la Moscova la Buenos Aires, ansamblurile noastre de dansuri trec din triumf în triumf, tinerii noştri cîntăreţi cîştigă concursuri internaţionale, literatura noastră nouă străbate continentele, teatrul Naţional din 6 23 AUGUST 1957 Bucureşti este recunoscut ca una din cele mai bune trupe de teatru din lume Sîntetn cunoscuţi — şi nu ca o ţară exotică de unde se extrage petrol, „minări de micul nostru. Paris" — ci ca o naţiune care îşi desvăluie cultura sa specifică, destinul său propriu de sine hotărît. Prin lupta partidului, prin politica sa, politica adevăratelor noastre interese naţionale, poporul romîn a dobîndit conştiinţa de sine şi după cum în domeniul economiei şi al politicii interne şi internaţionale, linia partidului s-a dovedit cea mai justă şi cea mai conformă intereselor poporului şi idealului său social, tot aşa linia partidului în domeniul culturii s-a dovedit cea mai fructuoasă pentru dezvoltarea culturii noastre noi. Ar fi simplist să explicăm toate succesele acestea şi în general înflorirea fără precedent a culturii în ţara noastră, doar prin condiţiile de viaţă şi de muncă ce au fost create intelectualităţii după 23 August 1944 care, bine înţeles, au o importanţă covîrşitoare. Important, şi chiar foarte important este şi faptul că intelectualul a coborît din turnul de fildeş, munca intelectuală a devenit o întreprindere de interes social; medicul, inginerul, scriitorul, actorul, sînt totodată si activişti ai vieţii publice ; numeroşi intelectuali — personalităţi de mare suprafaţă în domeniile lor de activitate — au fost aleşi deputaţi; şi aceasta nu putea să n-aibă consecinţe deosebit de favorabile pentru 'cultură. Dar aceasta încă nu e totul. Nu trebuie să uităm că plastica şi literatura noastră, jocul actorilor noştri la Paris şi la Veneţia, interpretarea cîntăreţilor şi a dirijorilor noştri, au cucerit prin puternicul lor caracter realist. Linia realistă în artă şi în literatura noastră are tradiţii vechi şi puternice ; toate creaţiile valabile ale culturii noastre de la începuturi şi pînă azi, sînt realiste, şi tocmai de aceea autentice, adevărate, caracteristice. Tndrumînd arta şi literatura pe linia dezvoltării puternicei tradiţii realiste moştenită de la înaintaşi, partidul a dovedit din nou justeţea politicii sale. îndrumarea atentă, înţeleaptă a partidului a ferit arta şi literatura noastră de rătăciri sterile, le-a pus în contact nemijlocit cu viaţa poporului — unicul izvor valabil, real al artei adevărate — a educat pe creatori în spiritul ■patriotismului şi al internaţionalismului proletar, al umanismului socialist. „O deosebită atenţie trebuie dată educaţiei patriotice a oamenilor muncii. Prin opere literare şi artistice, prin presă, radio, conferinţe trebuie cultivată dragostea de patrie, tradiţiile progresiste, amintirea luptelor eroice ale poporului pentru independenţă naţională şi libertate, a participării Romîniei la războiul antifascist, a luptei revoluţionare a clasei muncitoare şi a partidului, mindria pentru marile realizări obţinute de popor sub conducerea partidului, întărind hotărîrea o-amenilor muncii de a înfrunta ori ce greutăţi cînd o cer interesele patriei şi ale socialismului", — spune Rezoluţia Plenarei CC. al P.M.R. din 28 iunie—3 iulie 1957, reafirmînd şi întărind aceste principii ale politicii partidului în domeniul culturii. Acesta este tîlcul succeselor noastre dincolo de hotare, oare nu sînt pur şi simplu afirmarea maturităţii culturale, ci şi victorii ale tendinţei realiste, ale ideologiei socialiste care din ce în 'ce mai des, şi în tot mai multe domenii cîstigâ în duelurile sale cu ideologia burgheză. V. R. DEMOSTENE BOTEZ ISTORIE UNIVERSALA A m citit istoria lumii, dela începuturi, Cea cu şutiţi, şi cu săbii şi cu, scuturi. Am citit istoria urilor universale, In care omul trebuia să umble-n zale. Am aicea şirul cela nesfîrşit de împăraţi. Suflă-n file viaţa lor ca nişte zvonuri: Toţi au ucis, mişel, părinţi sau fraţi, Ca să se urce, grandioşi, pe tronuri. Ca umbrele ,e nori care plutesc pe lacuri, Le rătăcesc fantome prin pagini şi prin veacuri. Am citit istoria asasinatelor în purpură Şi-a plăgilor ce pe dedesupt supura. Am citit istoria scrisă fălos cu singe. Atît de cel învins, cît şi de cel ce-nvinge. Istoria 'atîtor uitate cimitire, Cu oseminte-mprăştiate în neştire. Nu e palat istoric cu stemi imperiale, In care n-a stat unul ascuns între perdele, In care nu sînt pete de sînge pe podele, Şi noaptea nu trec umbre prin cam'erele goale. Da, am citit acekzstă prea ruşinoasă carte, O enciclopedie de-ambiţiuni deşarte. In gloriola fiecărui personaj istoric Am simţit şi umbra craniului lui Yorick. Cunosc şi geografia victoriilor celebre, Pe hartă însemnate cu tibii şi vertebre. In locurile-acelea a fost un abator, In oare pentru aur şi glorii, un nebun Trecu prin foc şi săbii de-avalma un popor, Sau l-a jertfit, mai falnic, pe un afet de tun. Dela Homer încoace e-o lungă Iliadă, In marmoră săpată de-un ascuţiş de spadă, Şi-apoi, transpusă-n cîntec, inscripţii şi în tomuri, Cu figurini de ctitori pe un vitrai de domuri. Cald oploşiţi pe Ungă bucătării de curte. Scribi ai acelor vremuri, de dragul unei turte, 8 DEMOSTENE BOTEZ Au adulat cruzimea, la regi contemporani, Prin artă să străbată prin miile de ani. Vili cronicari ai vremii, din marea lor recoltă, N-a însemnat niciunul o filă de revoltă. Alăturea de Cezar, la lojă, în arenă, Ei au brodat cu lauri însîngerata trenă, Şi n-au murit pe ruguri, sau liberi, ca colonii, Ci au pierit pe scară, alături cu bufonii. Istoria-omenirii nu este cum s-a scris, Cu ditirambi pe moaşte de negru paraclis. Istoria-omenirii e cronica cea mută, De nimeni încă scrisă, de nimeni începută, A suferinţei grele şi-a jertfei fără nume, A gloatei anonime ce a căzut în lume. Mulţimile acelea de cronicari uitate, Care-au visat şi-atuncea mai multă libertate. Istoria aceasta nescrisă, printre Unii, Cu tot ce cuceriră romanii şi elinii, Cu crîncene războaie, creştine şi păgîne, E-n fond caietul zilnic al luptei pentru pîne. Oricare-a fost motivul, eroii ei şi scena, Chiar şi atunci cînd lupta s-a dat pentru Elena, Şi-o simt trăind în marea mişcare de acum, In care merge-n rînduri şi pe acelaş drum. Pe unde altă dată plebeii sîngerară, Spre zorii libertăţii, mulţimea proletară. CRISTIAN SÎRBU 1944 îmi amintesc de ziua-aceea mare. Zbura un vultur roşu rupt din soare Printre copaci. Periferia încă Mai picotea în liniştea adîncă. Pe sub salcîmi, cu inima mirată Treceam pe Ttng-o şcoală bombardată, Pe lingă nişte zdrenţuroase case Şi îmi păru că-s dare bucuroase. ■— S-a clătinat încîrligata cruce ? — Le întrebai. Şi-un om într-o răscruce Prea plin de dimineţile din 'sine îşi flutură batista înspre mine Ca de pe un peron febril al vremii De-atunci, ce îşi schimba simbolul stemii, De unde-un tren, prin zone largi de moarte, Mai trebuia să meargă mai departe... Iar vulturul de foc desprins din soare Crescuse mult cît ziua-aceea mare Cu care-apoi ne pardosirăm vatra. Şi am pornit cu armele spre Tatra. ION POTOPIN REMEMBER A celor spice arse şi astăzi le aud Prin holda părăsită, cenuşa-n vînt cum sună — Era, atunci, pe culme un răsărit de lună Ca şi o schijă-nfiptă în trupul verii crud! Şi răsăreau coloane cu pas metalic, dur Corola dimineţii s-o spargă-n baionete — Era tăiat văzduhul cu-n paloş de rachete Si sîngele-i albastru curgea peste păduri. întrezărit o clipa, un strop de rouă, viu Pe-un fir de iarbă verde ce nu arsese încă Făcu să-şi piardă noaptea tristeţea ei adîncă In care stam cu toţii închişi ca-ntr-un sicriu. Din cei care trecurăm, strivindu-l, mulţi, acum Privesc din holda coaptă ce se alintă-n soare — Ei au căzut în luptă să fie sărbătoare. Această zi născută din omenescul scrum. SETEA PĂDURILOR I ădurea ce culege azi'din soare un cer-senin pe-a frunzelor tipsie sălta de-atunci statornice ulcioare să siringă doar un strop de apă vie. Cădeau pe culmi atîtea negre şaluri şi-n cer trosneau albastre oseminte şi-ngenuncheau pădurile pe dealuri în piept eu schija soarelui fierbinte. SETEA PĂDURILOR Mari crengi îşi căutau zadarnic trunchiul în-zbor fâcînd să tremure văzduhul iar anotimpul îi punea genunchiul pădurii-n piept, să-şi dea-ntr-o clipă duhul. Căşti verzi ardeau şi-un fum Peceţi de tocuri netezimea-i strică. Piciorul gol se lasă-n el cu frică: Te frige pînă tn adincul splinii. Un fluture scrobit, care s-adapă Cum s-ar scălda într-un pahar de apă Dar de polenu-i gingaş nu se-ndură. Jertfindu-şi sfiiciunea de vestală, O roză istovită de căldură S-a desbrăcat, petală cu petală... 6 august 1954 VERONICA PORUMB ACU AH, STELELE... Toate lasă umbră în lume: o frunză, iubitul, un flutur, un nume, toate gustă lumina pămîntului, pînă şi urmele vîntului. Numai stelele, stelele, n-au caldarîm, nu lasă umbră pe nici un tărîm. Ah, stelele, stelele!... CE-MI R AMINE... Sînt o harfă. Prin corzile-ntinse şi zefirul stîrneşte un cînt, şi tăcerea pădurilor ninse, şi zăpada purtată de vînt. Dar în cîntul ce vine şi pleacă e în pulbere, inima mea... Ce-i rămîne că nu e săracă ? Doar atîla : Să poată cînta! ORAŢIA DE NUNTA A MUNTELUI „Am desbumbat de stele fata noapte" M. Beniuc. „IMlreasa mea neagră, coboară, cu trupul tău zvelt de vioară, alunecă lin, fată noapte, încinsă cu brîul de lapte, şi-ţi lasă în braţele mele ORAŢIA DE NUNTA A MUNTELUI 43 de piatră, sinii fierbinţi sub Ua cu fluturi de stele — te-aruncă în braţele mele, cu floarea lunii-ntre dinţi. Nu-ţi cer jurămînt de credinţă sub cerul de-a pururi velinţă. Nu-ţi cer nici un an, nici o viaţă: atît: pînă disdimineaţă..." PLOAIE DE VARA Pe sentimente, ca pe frunze, ades un strat de colb se aşterne, şi^plîng şi-mi pare de neînţeles că nu sînt iubiri eterne... Dar seva suie în trunchi şi coboară, tăcut, în ascuns. Să-nvie culorile, o singură:ploaie de vară uneori e de-ajuns. FRANCfSC MUNTEANU NĂSCUT ÎN EUROPA*) CAPITOLUL I Toma stătea de trei zile într-un vagon de marfă cu nevasta, şi cu fiul său. Stătea aşezat pe un geamantan de nuiele cu bărbia lăsată în palmă. De multe ori treceau ore în şir, fără să scoată un cuvînt. Din cînd în cînd numai, arunca cîte o privire spre nevastă-sa, o femeie firavă, cu ochi verzi, care-şi privea copilul învelit într-un veston militar, cenuşiu. Copilul, înţărcat cu cîteva zile în urmă, sleit 'de foame, dormea mai tot tilmipul. Era atît de palid încît buzele lui mici, roşii, păreau date cu ruj. In prima zi, Toma s-a agitat încă, era revoltat, pe urmă s-a liniştit. S-a împăcat cu sine. Nu mai tresărea decît la huruitul asurzitor al avioanelor care treceau deasupra vagonului sau la exploziile înfundate ale bombelor. Luptele de stradă din jurul gării-triaj se terminaseră de mult : unii spuneau că ruşii au ajuns pînă la malul Dunării, alţii că ar fi trecut şi în Buda. Vagonul în care s-a cuibărit Toma era tras ipe o linie moartă. Ga prin miracol a rămas întreg, nestrivit. Locuinţă tot nu avea, aşa că îi era tot una unde locuia; şi, pe deasupra, stînd în vagon avea şi şansa să părăsească oraşul. Toma se întorsese cu vreo patru săptămîni în urmă dintr-un lagăr din apropierea Vienei şi era slab ca un ţîr. Nici măcar nevastă-sa nu l-a recunoscut când a apărut în uşa adăpostului ; l-a privit, mirată, ca pe un străin, apoi a continuat să-şi legene copilul. Numai cînd şi-a auzit nuimeie, Diana, atunci a tresărit. A început să plîngă. In drum spre casă, Tolma şi-a închipuit în mii de feluri revederea : că, în faţa uşii apartamentului îşi va aduna toate forţele, va suna, aşa cum obişnuia totdeauna, de două ori, şi va crăpa uşa, îi va striga numele, apoi se vor îmbrăţişa lung, la fel cum s-au îmbrăţişat şi la despărţirie. Era convins că senzaţiile lui de atunci vor reveni şi se vor continua ca şi cum n-ar fi fost întrerupte niciodată. Alte ori se vedea întors, stînd în faţa unei case bombardate, lîneeraînd să plaseze undeva în gol, o cameră de etaj, camera lor. Această liimagine l-a frăimîntat mult, atît de mult încît o credea adevărată : tîrîmdu-işi piciorul pe cîmlpiile ninse, ochii i se abureau şi-i izvîcneau tîjmplele de parcă ar ifi avut îngropat sub ţeastă un ceas mare, * Fragmente din romanul în lucru. NĂSCUT IN EUROPA 45 deşteptător. Atunci şi-a dat seaima pentru prima oară că vorbeşte de unul singur : „Uitaţi-vă, acolo, acolo unde trece pasărea aceea a fost o cameră. Camera mea... Şi acum nu mai e acolo... Nu e nici camera... nici masa rotundă, zgîriată... nici dulapul cu trei uşi... nici covoarele... nimic... Odată cu ele a dispărut şi Diana şi ceva care îmi aparţinea şi mai mult, o parte din mine : fiul meu. Cu ce drept împart avioanele moartea ?... Şi de ce au căzut bombele tocim ai aici, şi nu puţin imai la stingă sau mai la dreapta ?" Cînd s-a întors, casa într-adevăr nu mai era : vecini; i-au spus c§ Diana e jos în pivniţă, în adăpost. •— De ce plîngi, Diana ? Ar trebui să te bucuri... Taci, nu mai plînge. Nu vezi, se uită oamenii la noi !... Taci, dacă-ţi spun !... I s-a părut caraghios s-o îmbrăţişeze. O miîngîie numai pe umăr şi se aşeză lîngă ea. Cînd şi-a rezemat spatele de zid a simţit aproape material cum îl părăsesc puterile. S-a simţit îngrozitor de uşor. Din cauza ameţelii avu şi impresia că pluteşte : oamenii, lucrurile din adăpost şi-au pierdut contururile, erau undeva foarte departe, la capătul celălalt al străzii sau poate şi mai departe. Toima ar fi vrut ca această plutire să nu se s'fîrşească niciodată. Diana îl scutură de umăr : — Toma, adu apă. De unde, de ce să aduc apă ? Cui să aduc ? De ce e nevoie de apă ? întrebările i se învălmăşiră în cap, se destrămară, ca o tresărire bruscă, în vis, oind calei dincolo de ultima treaptă. — Toma, adu apă. Toma se ridică în picioare : adăpostul, oamenii şi în special Diana i s-a părut urîtă şi rea. De ce m-am întors? în lagăr de la 10 seara pînă dimineaţa la 5 putea să doarmă, nu-i punea nimeni întrebări, nu-i cerea nimeni să aducă apă. Acum Toma nu-şi mai aducea aminte cine i-a spus că toate vagoanele de pe liniile moarte vor fi duse în Romînia. De fapt asta nici nu mai avea importanţă. Atunci însă, cînd a auzit ştirea, şi-a adunat boarfele, le-a înghesuit în două geamantane de nuiele şi s-a mutat în primul vagon întreg. Dorea foarte imuît să părăsească Budapesta : luptele de stradă i s-au părut mai groaznice decît zilele din lagăr. După părerea lui chiar şi pe front era mai bine: acolo cel puţin cunoşteai direcţia de unde trage duşmanul, puteai să te fereşti. într-un oraş asediat însă, unde pentru fiecare trotuar, casă sau etaj se încaieră oameni înarmaţi pînă în dinţi, nu ştii cum să te aperi, unde să te ascunzi: gloanţele străbat spaţiile aiurea, şrapnelele muşcă din ziduri, granatele explodează la fiecare pas. Şi, ce e şi mai îngrozitor, peste tot te înconjură morţii. Toma se temea de morţi : mai toţi erau dezbrăcaţi încă înainte de a se răci : refugiaţii şi locuitorii oraşului asediat aveau haine puţine, subţiri. Şi, altă soluţie de procurat haine nu era. Numai soldaţii împuşcaţi peste noapte nu puteau fi dezbrăcaţi: erau înţepeniţi, de multe ori în poziţii caraghioase, aşa cum îi găsise moartea. într-o dilmineaţă, cînd Toma se dusa după apă, rămase în faţa adăpostului: un ostaş tînăr, un SS-ist blond, «ta îngenunchiat de parcă ar fi vrut să ia startul într-o cursă atletică. Toma l-a bătut pe umăr şi neamţul s-a rostogolit pînă la rigola trotuarului. Era mort: avea ochii deschişi şi părea că e admeii în admirarea unor fire de telegraf, rupte. Numai barba lui nu ţinea cont de încetarea bătăilor inimii : continua să crească, decolorată, ţepoasă. 46 FRANCI SC MUNTEANU De trei zile de oînd şi-a instalat Toma familia în vagon nici un semn nu i-a dat să înţeleagă că vor pleca în curînd ; pe tot păienjenişul liniilor nu se vedea nici o locomotivă. Poate de aceea stătea încruntat, tresărind numai cînd uşile vagonului se dădeau înlături şi în deschizătura lor apăreau ţevile negre ale automatelor. Tresărea, dar nu se speria de ele : ostaşii sovietici urcau în vagon, îl măsurau din priviri, apoi plecau. Poate se mirau şi ei de această familie ciudată. Odată, un ucrainean înalt l-a privit îndelung : probabil, Toma i s-a părut neverosimil de slab; i-a întins o bucată de pîine uscată şi şi-a făcut semnul crucii. De obicei sovieticii nu întrebau nimic. Veneau şi plecau. Alteori însă în uşa vagonului apăreau civili. Aceştia erau în căutare de alimente. Mai toţi erau îmbrăcaţi ciudat, încotoşmăniţi în şaluri, în pături. Unii nu căutau numai alimente ci şi mijloace de locomoţie. Aceştia puneau fel de fel de întrebări : — Unde pleacă vagonul acesta ? Toma le răspundea fără să-şi ridice privirile: — Nu .ştiu. — Atunci de ce te-ai urcat ? — Pentru că vreau să plec... — Unde ? — Ori unde. Cei care nu-1 credeau pe cuvînt îi răspundeau în acelaş ton. — Va să zică, ori unde... Păi tocmai acolo vreau să plec şi eu. Se instalau şi ei în vagon şi aşteptau răbdători, cuminţi' cîteva ore, apoi, plictisiţi şi nemulţumiţi de tăcerea lui Toma, plecau. Alţii mai agresivi îi cereau socoteală pentru timpul pierdut1, ca şi cum Toma ar fi fost vinovat că nu cunoştea perfect mersul trenurilor. Neavînd ce face plecau şi ei. Pe urmă totul începea de la început : veneau alţii, stăteau ciîtva timp şi plecau înjurînd. Numai Toma şi familia lui stăteau neclintiţi în vagon âşteptînd să se întîmple ceva. Cel mai neimpresionat de tot ce se petrecea în jur era copilul : dacă nu dormea îşi privea mîinile şi nîdea. Lui Toma îi era milă de el. Diana vorbea foarte rar : stătea nemişcată, privea undeva în podea, poate crăpăturile scîndurilor, şi, foarte rar, ofta. Toma îi privea umerii firavi, părul ueipieiptănat şi o cusătură desfăcută la gulerul paltonului. Ii era ciudă că nu ştia le ce se gîndea. ,A întrebat-o de cîteva ori : — La ce te gîndeşti, Diana ? — La noi. Mă gîndesc că poate n-ar trebui să te urmez... — iDe ce ? — Am impresia că-ţi sînt povară. Şi acum de cînd sîntem trei, nu e numai o impresie. — Vrei să ne certăm ? — Nu. Dar tu m-ai întrebat şi eu sînt sinceră. Nu crezi că totuşi ar fi mai bine să cobor ?... — Nu. — Poate că ai dreptate. — Da. Bărbatul totdeauna are dreptate. In cea de a patra zi, în zori, se auziră zgomote neobişnuite : şuierat de locomotive şi comenzi scurte, ruseşti. Pe urmă nu trecură decît cîteva minute şi vagonul se puse în mişcare. Atît de mult a aşteptat NĂSCUT IN EUROPA 47 Toma această clipă, încît, împ.linindu-se, şi-a pierdut întreaga ei măreţie. Vagonul se legăna încet, ritmic; osiile neunse plîngeau metalic, şi, fără nici un rost, Toma îşi aduse aminte de o poezie învăţată la şcoală : „Iar noi pe lingă mama stînd, De mult uitarăm jocul". Nu găsi nici o legătură între aceste versuri şi plînsetul metalic al osiilor, apoi se miră că-şi pune asemenea întrebări. De fiecare dată cînd se oprea trenul, sau încetinea numai, se urcau în vagon fel de fel de oameni : dezertori îmbrăcaţi pe jumătate civil, pe jumătate ostăşeşte ; evrei în uniforme vărgate, eliberaţi din diferite lagăre, negustori ocazionali care se duceau în provincie să-şi schimbe hainele pentru alimente. In apropierea unui canton se urcă în vagon o femeie în vîrstă care, în loc de palton, se învelise cu o plapumă galbenă. La mijloc, era încinsă cu o centură militară nemţească, de pe catarama căreia cineva, rosese cu o sculă ascuţită inscripţia „Gott mit uns". Bătrîna se instala în mijlocul vagonului, intră în vorbă cu toţi; era bine informată de mersul evenimentelor de pe front, de situaţia alimentară în nord şi în sud, de cazurile de ciumă şi tifos apărute în regiune. Avea gură spartă : înjura mai rău ca un birjar, în patru limbi, şi era nemulţumită de viteza trenului, de frig şi de lipsa de tutun. După un timp scoase de sub plapumă o cască militară, dintr-un buzunar ştiut numai de ea, o sticlă cu apă şi sare. Apoi, spre uimirea tuturor strînse aşchiile şi bucăţile de lemn din vagon şi făcu foc. Cu o bucată de sîrmă scoasă tot de undeva de sub plapumă agăţă casc'a de tavan, chiar deasupra flăcărilor. — Face supă, constată admirativ cineva. Bătrîna clătină din cap : — Supă de chimion. Păcat că n-am usturoi. îi răspunse un muncitor de la căile ferate, un om cu coşuri pe faţă şi cu pupilele umflate, roşii. — Da' făină pentru răntaş ai ? — Am. — Da' untură ? — Am. — Atunci fă-ţi supa şi taci. Cei din vagon începură să rîdă. Femeia îi înjură pe toţi şi nu se linişti decît atunci cînd muncitorul o apucă de plapumă şi o ameninţă că o aruncă din vagon dacă mai scoate o vorbă. După o linişte de cîteva minute se trezi fiul lui Toma şi începu să plîngă. Concertul dură o jumătate de oră. Diana se temu că Toma o să se enerveze, dar acesta, cu o satisfacţie răutăcioasă, se distra pe socoteala celorlalţi. Un dezertor, care pînă atunci se arătase foarte calm, din cauza nervilor îşi muşca unghile şi se congestiona la faţă. De cîteva ori vru să se ridice, să spună ceva, dar figura gravă a lui Toma îl ţintui pe loc. Se resemna şi se macină în interior. între timp se fierse şi supa bătrînei. Ea, fără prea multe ceremonii începu să soarbă din zeamă. Ceilalţi, care pînă atunci o priviseră numai 48 PRANCISC MUNTEANU curioşi, începură s-o invidieze. Bătrîna nu se sinchisi de nimeni. Supa ce nu o putuse consuma, i-o întinse nevestii lui Toma. — Na, bea şi dumneata. Diana privi întîi spre Toma, ca şi cum ar fi vrut să-i ceară şi lui aprobarea, apoi luă casca cu supă din mîna bătrînei. De undeva apăru şi o lingură. Zeama îi plăcu şi copilului. — Tu nu vrei să mănînci, Toma ? — Nu. — Ţi-ar face bine. Eşti foarte slab. ■— Am spus că nu-mi trebuie. Diana nu mai insistă. Numai după ce dădu casca înapoi se întoarse din nou spre Toma : — Vezi, dacă n-aş fi fost eu, ai fi putut să mănînci tu. Degeaba te uiţi la mine : ştiu că-ţi sînt povară. Toma era cit' pe-aci să spună că da. Ca să nu vadă ceilalţi neînţelegerea dintre ei, se uită în altă parte şi începu o discuţie cu un individ cu mîna bandajată : — Rănit? — Aş, răspunse plictisit individul. Ce-s tîmpit ?! Să mă duc pe front să mă omoare ? Mi-am tăiat degetele cu securea. Am fost reformat. — După cîte ştiu, automutilarea se pedepseşte foarte aspru. — Dacă se află. Ce-s tîmpit ?... Mi-am făcut o injecţie de novocaină, să nu am dureri şi mi-am ciopîrţit degetele. La comisie am spus că am găsit un stilou şi a explodat. Se însera, peste cîmpiile pline cu tancuri arse, cu tranşee inundate şi peste rănile deschise, rotunde ale pămîntului, coborau norii. — Hai să ne culcăm, spuse cineva şi închise uşa vagonului. Diana se trase mai aproape de Toma : — Am mîncat prea multă supă. Am lapte. Toma nu-i răspunse. Diana continuă : — Mă dor sînii. Toma se întoarse spre ea şi ridică neputincios din umeri. Ea nu văzu nimic din gestul acesta : în vagon era întuneric beznă. Mai tîrziu, Toma vru să-i spună că „n-ar fi trebuit să înţercăm copilul", dar îşi dădu seama că această constatare nu ar fi ajutat-o cu nimic. Ea nu i s-a mai plîns de dureri, decît noaptea cînd ceilalţi adormiseră. Toma o mîngîie pe păr şi nu-i spuse nici un cuvînt. Ea a plîns încet cu sughiţuri. Avea sînii umflaţi, gata-gata să plesnească. Dimineaţa, Toma o sfătui să lase copilul să sugă. — Am încercat. Nu vrea. Toma se uită cu ură spre copil. Acesta clipea nepăsător arătîndu-şi gingiile unde, abia vizibil, îi apăruse un dinte foarte, foarte alb. Mai tîrziu Diana nu mai putu suporta durerile. începu să plîngă şi-şi blestema zilele. Ca geamătele ei să nu deranjeze pe ceilalţi călători, Toma îi propuse să-şi muşte degetele. Acest procedeu îl învăţase de la Larsen pe bordul Norrkopingului. •— Peştele de peşte piere. O durere anihilează pe alta. Dacă-ţi muşti degetul ai o durere pe care ţi-o faci singur. Şi durerile proprii, sînt totdeauna mai uşor de suportat decît durerile pe care ţi le fac alţii. NĂSCUT IN EUROPA 49 Pe urma, ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama că era vorba desprenevastă-sa, se gindi cum s-o ajute. Cel mai simplu ar fi fost dacă ar ii putut sa-! suga sînii. Şi dacă ar fi fost numai ei în vagon ar fi trecut la lapte. Aşa însa, cu martori, nu-i venea la îndemînă. începea să-i pară rau ca i-a lăsat pe ceilalţi să urce în vagon. Ar fi trebuit să călătorească cu uşile închise. _ Spre prînz trenul se opri în faţa unei gări bombardate. Toma îl ruga pe individul cu coşurile pe faţă să aibe grije de copil si făcu semn nevestii-si sa coboare. Spre nemulţumirea lui, nici în clădirea bombardată a gam nu puteau fi singuri. O mulţime de oameni, încărcaţi cu boccele circulau printre ruine Unii dintre ei aveau arme şi purtau banderolă alba la braţcu inscripţii latine şi cirilice. Toma le descifra : garda civilă înseamnă ca pe aici viaţa începe să se normalizeze. Nu stia numele gării" unde se afla, şi deşi era curios să-1 afle, ca să se poată orienta cît drum au parcurs, nu se interesă la nimeni. N-ar fi vrut ca pentru o singură întrebare, eventual sa fie nevoit să răspundă la zece. Mai ales la unele ca cine e, de unde vine, unde se duce, n-ar fi vrut si nici n-a'r îi putut sa răspundă. ' ' Toma şi Diana cutreerară dărîmăturile în.căutarea unui loc ferit si in cele din urma găsiră două ziduri destul de înalte în spatele cărora puteau sase ascundă. După părerea lui Toma cele două ziduri cu urme de instalaţii de telegraf erau foştii pereţi ai biroului de mişcare. Bomba care a distrus încăperea a dărîmat tavanul şi peretele principal Numai unde schijele n-au muşcat din pereţi se mai vedeau urme de tencuială In unghiul zidurilor rămase în picioare, o altă bombă a burghiat podeaua, lasmdgolul întunecat al pivniţei să-şi caşte gura spre cer Diana, ameţita de durere, se rezemă de zidul ciuruit. De sus, o cărămidă rSfTVr Zld 56 Prabu^+la Picioarele lor, răscolind praful de moloz Prea mult timp nu aveau .trenul putea să pornească în fiecare clipă. Toma se apropie de nevasta-sa şi-i descheie bluza : pielea ei albă, catifelata, era atît de întinsa încît părea străvezie. Toma se aplecă asupra J njlor Mireasma pielii îl tulbură : au fost atît de puţin timp împreună şi in ultima vreme de loc, încît Toma avea senzaţia că are în braţe o femeie străina, necunoscută. ' ' ochii sise reSmălelid"' ^ ^ W timp' U?Urată' închise soălda^mh-SSnmS f™ntfa ^ tVesM i Pe peretele din fat*. Pînă ^unci scăldat inti-o lumina părelnica, apărură umbre ciudate care se -onturin Qin ce in ce mai precis. Privi încordat peretele. Da, deslus cîteva capete şi ţeava une, puşti. Nu mai era nici o îndoială: în timp'ce era aplecat asupra Dianei, fuseseră înconjuraţi de oameni. Le auzi pâsii si vocile se FPSho!- SrCUra,Ul~ Să se;ntoarcă: oare ce or fi crezînd oamenii?! razboL ,Mu ti iŞi varsă singele, mor prin tranşee şi aici, în acest colt de gara, un bărbat suge sînii unei femei !... O să înţeleagă ei dacă o să le explice? Dar poate că nici nu vor să înţeleagă... Şi apoi, în aceste vremuri tulburi, oamenii întîi trag şi numai după aceea pun întrebări Asta e legea luptelor de stradă ! Din sumedenia de îndoieli şi întrebări nerostite una singura 1 se preciza concret; şi anume că, mort, n-o să le poată da explicaţii niciodată. Se întoarse brusc: omul cu arma întinsă spre el avea ochii cenuşii. In spatele lui, zeci de oameni înarmaţi cu pietre Nu mai e 4 — V. Romînească nr. 8 50 FRANCISC MUNTEANU nici o scăpare. Ba, da. Gaura din podea. O fi adîncă ?... Acum fiecare clipă pierdută îl poate costa viaţa. Se aruncă în gol. In aceeaşi clipă se auzi o împuşcătură, apoi încă una... Saltul i se păru o veşnicie, pe urmă se sîîrşi brusc. Şi, înainte încă de a-şi fi restabilit echilibrul, instinctiv se aruncă într-o parte. La timp. O rafală muşcă turbat din pardoseala de cărămizi a pivniţei. înnebunit de spaimă se tîrăşte prin întuneric. Se loveşte de o ladă, se zgîrîie pe faţă, pe mină, dar se tîrăşte, Călcîiul stîng îl doare îngrozitor. Exact acolo unde-i intrase pe vremuri un cui ruginit. Şi atunci a avut dureri cumplite. Cînd a scos cuiul, un prieten i-a învelit călcîiul cu o hartă, ruptă dintr-un atlas geografic. Pe urmă mulţi ani la rînd, ori de cîte ori vedea o hartă îşi aducea aminte de căloîi. Tîrîndu-se simţi dureri şi în gleznă. In spatele lui auzi un zgomot înfundat. A mai sărit cineva în pivniţă. Cu gîndul la urmăritori, Toma uită de călcîi. Se strecura printre lăzi şi scaune rupte ca un şobolan. Se obişnuise cu întunericul : putu să distingă lucrurile, contururile urmăritorilor. Nu ştia ce să facă. Un lucru însă îi era clar. Dacă rămîne în pivniţă va fi împuşcat. Lîngă o fereastră sfîrtecată de un obuz, descoperi patru soldaţi morţi. Unguri. Unul dintre ei, cu burta umflată şi cu mîinile mîn-cate de şobolani, avea pe faţă o cască de fier ca şi cum s- — La ce te gîndeşti, Toma ? Fata cu ochi mici şi rotunzi îl privea şiret. — La nimic. Spune, tu n-ai vrea să ai o iubită ? Toma nu-i răspunse. — Dacă m-ai vrea tu de iubită... ' — Pe tine ? se sili Toma să rîdă. Eşti mică ! Ce s"ă tac cu tine ?... Au intrat în grajd. Paznicul dormea. El îşi făcuse banchetul. Era beat mort. S-au tăvălit în fîn. O iapă a început să necheze dar ei nu s-au lăsat stânjeniţi. Fata îşi trase rochia pînă la gît apoi luă mîna lui Toma şi o frecă de trupul ei cald. —■ Acuma, strînge-mă puţin. Aşa... Nu aşa de tare că mă doare... Tu eşti prost, Toma. Toma voia tocmai să-şi scoată pantalonii, cînd s-au întors circarii şi i-au strigat. Au apărut amândoi plini cu fire de fîn în păr şi pe haine. Mama Matildei îl luă pe Toana de urechi, îi trase două palme, apoi îl duse în cabina ei şi în timp ce se dezbrăca, îi făcu morală : •— Dacă te mai prind odată cu Matilda, spun directorului să te dea afară. In noaptea aceea Toma n-a reuşit să adoarmă. Hotărî să părăsească circul. Totuşi nu plecă imediat. Mai avea o socoteală cu circarii. Prilejul s-a ivit pe neaşteptate într-un tren de marfă, în drum spre Braşov. Doamna Hudson stătea culcată pe o pătură : făcea baie de soare. Mister Hudson era cu două vagoane mai înainte : îşi dresa dinii. Toma sări de pe acoperişul unui vagon pe altul, pînă ajunse acolo unde dormea doamna Hudson. Se duse lîngă ea, se aşeză pe pătură şi-i privi trupul gol, înroşit de soare. — Ce-i cu tine, Toma ? De ce nu eşti la cai ? — M-am plictisit de cai, doamnă. Vreau să plec. ■— Şi de ce-mi spui mie ? — Pentru că vă iubesc, doamnă. Lăsaţi-mă să vă sărut. — Hai, pleacă de aici, că te trag de urechi... îl înghionti şi-şi acoperi trupul cu pătura. Hai, n-auzi ! Pleacă !... — Lăsaţi-mă să vă sărut, doamnă. Doamna Hudson îi întinse faţa. Toma o sărută în apropierea urechii apoi fără un cuvînt se ridică, aşteptă o cotitură ca să încetinească trenul şi se aruncă în gol. Cînd se ridică avea genunchii striviţi. Dar Toma nu NĂSCUT IN EUROPA 55 simţea durere. Privea ultimele vagoane cu inscripţia „Star" şi-şi simţea inima mare, cît toate câmpurile. Sus, cerul avea culoarea ochilor doamnei Hudson. Şi loma nu ştia dacă cerul sau ochii doamnei sînt mai îndepărtaţi. S-a înapoiat la Orşova şi s-a angajat ca ajutor de pictor pe lînga un iconist care luase în antrepriză pictarea mînăstirii Maicii Domnului, ridicată de Pamîil Şeicaru pe muntele Alion. iconistul i-a descoperit talentul si 1-a lăsat să lucreze singur. Toma a pictat portretul directorului liceului şi al unei prostituate din oraş, deasupra altarului, în tabloul Constantin şi Elena....... ., , . La un an după terminarea pictării mmastini, a izbucnit un scandal monstru : notabilităţile din oraş au cerut refacerea tabloului Constantin şi Elena dar iconarul nici n-a vrut să audă despre aşa ceva. Iar Toma era încă minor, nu putea fi dat în judecată. Doi ani a lucrat alături de '«>nar. Deşi era plătit prost, după cîte făcea, oîştiga totuşi destul de mult. Odată, trimise părinţilor zece mii de lei fără să treacă pe mandat numele expeditorului. Ii pă'rea însă rău că nu putea fi de faţă cînd îşi încasează părinţii banii. , . .... ., Lucra într-o capelă din Herculane la portretul arhanghelului Minai 1 cînd îl cuprinse dorul de ducă. Ii spuse iconarului. Acesta se^speriej oferi mărirea salariului dar Toma nu mai era bun de lucru. Paraşi înca in ziua aceea capela şi se întoarse acasă la Oradea. Bătrânul Voican ii primi rece. — Am auzit că te-ai făcut vagabond. — -Da. tată. — Toţi fraţii tăi sînt la meserie, numai tu nu faci nimic. Ce vrei să ajungi ? — Nu ştiu, tată. — Dacă nu lucrezi şi nu câştigi, n-ai ce căuta la noi. — Nici nu vreau să stau, tată. Am vrut s'a vă văd numai. Gînd îl conduse maică-sa la gară, îi spuse : — Iţi mulţumesc, Toma, pentru bani. Ştiu că au fost de la tine. Iţi mulţumesc mult. Mai scrie-mi din cînd în cînd. — Aim să-ţi scriu, mamă. S-a întors la Orşova dar nu l-a mai căutat pe iconar. S-a angajat pe un vas comercial de pe Dunăre şi pentru furt a fost debarcat la Brăila. Oraşul acesta cu iz oriental i-a plăcut : a spălat vase într-un birt economic, a şlefuit oase de vită pentru zaruri şi s-a obişnuit cu băutura. Nu mai ameţea după trei sferturi de izmă şi ştia să dea şi să primească pumni. Un coleg de cameră, un grec mărunt şi negricios, cu dinţii galbeni de nicotină, l-a învăţat să măsluiască cărţile de joc. Astfel că se aşeza la masa de joc cu inima împăcată : scotea ca nimeni asul la braziliană, la pot mare n-a.vea niciodată mai puţin de ful, iar la macao, numai de la şapte în sus. în ziua cînd şi-a serbat cea de a 18-a aniversare, s-a îndrăgostit de o casieriţă de la o frizerie din centru : ca s-o vadă, se rădea zilnic şi de două ori pe săptămînă îşi tundea părul, pînă cînd într-o zi a rămas chel, tuns cu maşina zero. Casieriţa era amanta unui timonier de pe o remorcă de 2000 de tone, care se numea Nicola. Era puternic ca un urs şi zîmbea totdeauna: dar nu ştiai dacă e trist sau e vesel. După primul pahar de vin îi curgeau balele, dar avea bani de nici el nu mai ştia cîţi avea. Ii ţinea în 56 FRANCISC MUNTEANU toate buzunarele, mototoliţi ca nişte hîrtii fără valoare. Casieriţa îi stătea pe genunchi, îi săruta fruntea asudată şi-i golea buzunarele. Toma îi spuse -grecului că s-a îndrăgostit de casieriţă. Grecul îl prinse de reverul hainei : — Ai înnebunit ? Te omoară Nicola ! Şi Toma ştia că Nicola putea face, asta. Se avea bine cu politia cu vama, cu căpitănia portului. Era un fel de mic dumnezeu al Brăilei. ' ' — Mie totuşi îmi place casieriţa. Nici Toma nu mai era un băiat slab. Anul petrecut la circ, lucrul în aer liber pe schelele mănăstirilor, l-au întărit. Era lat în spate, înalt, şi avea ^ mâini puţin mai lungi decât s-ar fi cuvenit. Faţa lunguiaţă, senină, cu trăsături de copil şi totuşi expresivă, cu maxilare puternice şi cu fruntea dreaptă parcă trasă cu liniarul, îi dădea o înfăţişare de om nordic fără vârstă. — Dacă nu te răzgândeşti, mută-te de aici ! — Mă mut. Chiar astă-noapte am să mă mut. Am să mă mut la casieriţă. — Ai vorbit cu ea ? îl întrebă îngrijorat grecul. — încă nu. Mă duc chiar acum. In primul rînd am să vorbesc cu Nicola. La „Arca lui Noe" era clientela obişnuită. Cîţiva marinari, curve si cerşetori. Nicola stătea la o masă lipită de perete. Ii plăcea să se ştie ferit măcar dintr-o direcţie. Era însă prea beat ca Toma să se poată lămuri cu el. De aceea nu vorbi decît cu casieriţa. — Ştii, doamnă, că sînt mai bine de patru săptămâni de cînd îmi placi ?!... — Taci! sîsîi ea. — Nu tac. Sînt patru săptăimîni. Du-te şi-1 culcă pe Nicola. Vreau să stăm de vorbă. Femeia încremeni. Niciodată nu s-ar fi gîndît că cineva o să îndrăznească să se apropie de ea când stătea alături de Nicola. Nicola îşi auzi numele şi ridică capul; răsturnă un pahar de vin, apoi adormi iar. — Te aştept peste două ore pe chei. Numai cînd ieşi din birt se întrebă de ce a făcut toate astea. Casieriţa nu era frumoasă .de loc : avea gură mare, dinţii rari, cu strungărete, si o mulţime de pistrui la rădăcina nasului. Acolo, la frizerie, îmbrăcată'în alb. părea cu totul altfel : în penumbră nu i se vedeau nici pistruii si nici strun-găreţele. Casieriţa nu întârzie niciun minut. — Am venit. Ce vrei de la mine ? — Acum nici eu nu imai ştiu, mărturisi Toma. Poate as fi vrut să mă bată Nicola, sau dracu ştie ce. Până seara cînd te-aim văzut în birt credeam că am neapărată nevoie de tine. Cred că m-am înşelat. Sau poate am vrut numai să fac pe grozavul. Se miră că nu îi era ruşine să mărturisească toate astea. Nu se simţea nici măcar înjosit. — Iartă-mă că te-am chemat aici. Tăcu multă vreme. Casieriţa îl privi mirată apoi îl prinse de braţ. — Şi eu te cunosc. Eşti pictorul. Ştiam că vii pentru mine la „Briciul de argint". De aia nu m-am uitat niciodată la tine. NĂSCUT IN EUROPA 57 In timp ce vorbea se lipi de el. Toma o prinse de umeri, o privi în fată, apoi o întrebă : — De ce ai venit ?... Te duci întotdeauna cînd te cheamă un bărbat ? — Eşti porc, dar tu, pictorule, îmi placi. Toma o împinse de lîngă el. — Du-te acasă ! Şi tu eşti curvă ca toate femeile. Pleacă ! A doua zi, Toma auzi de la cineva că Nicola umblă să-1 omoare. Cică i-ar fi furat amanta, a vrut să se culce cu ea, dar ea, cinstită, i-a scăpat ca prin minune. Toma îşi plăti chiria, plăti unui cîrrnaci doi poli, pentru o găzduire de cîteva ore, şi coborî pînă la Galaţi. A ajuns pe la ora prîn-zului. La un restaurant, un afiş îl îndemna să se angajeze pe vase de cursă lungă. Prezentarea la Căpitănia Portului. Secundul vasului Norr-koping, un suedez uscăţiv, l-a măsurat din priviri, l-a întrebat dacă a mai lucrat pe tanc, dacă ştie nemţeşte, apoi, mulţumit de răspuns, a făcut semn funcţionarului roimiîn. Acesta a eliberat un act, secundul a semnat altul şi l-a rugat pe Thomas (aşa îi rostea numele) să-1 aştepte în faţa Căpităniei. După o oră Toma urca pe puntea Norrkopingului : vasul era vechi şi transporta motorină pentru o societate scandinavă, cu un nume greu de pronunţat, plin de consoane. în prima noapte a început să arunce zarurile' în cabina comună şi a primit două palme de la un boţman cu faţa roşcată : — Dacă te mai prind cu romînisme te arunc în apă. Toma şi-a şters faţa de sînge şi nu i-a răspuns. A băgat zarurile în buzunar şi ie-a scuturat. Oasele sunau sec, ameninţător. Dimineaţa s-a trezit cu falca umflată şi deşi căpitanul i-a spus să rămînă în cabină şi-a continuat lucrul. Din ziua aceea nu s-a mai plîns nimeni de el. La Constanţa" au încărcat două vagoane de lăzi umplute cu fierărie, cu destinaţia Alexandria, marfă rămasă de la un alt vas suedez. Marinarii erau bucuroşi pentru schimbarea rutei. De altfel, mai tîrziu Toma constată că marinarii erau bucuroşi pentru ori şi ce: şi cînd se schimba ruta, şi cînd nu se schimba. Erau bucuroşi dacă era senin sau dacă erau valuri. Pentru ei şi valurile şi cerul senin aveau farmecul lor. Gînd vasul părăsi rada portului, lui Toma i se păru ciudat că se afla în larg, pe un vas suedez. N-a visat şi n-a dorit niciodată acest lucru. E drept, distanţele, ţărmurile necunoscute au exercitat totdeauna o vrajă asupra lui, dar nu o vrajă pe care să n-o fi biruit. Prima cunoştinţă cu lumea a fost cînd un prieten i-a legat o rană cu o pagină dintr-un atlas. Cînd şi-a scos legătura, foaia tipărită era pătată cu sînge, dar nu într-atîta să nu recunoască harta Spaniei. Şi acum îşi mai aducea aminte de numele oraşelor rămase nepătate : Alicante, Valencia, Grenada, Cordoba, Sevilla, Malaga. Oraşe cu nume sonore, în care trăiau oameni la fel ca şi el, şi pe care nu-i va cunoaşte niciodată. Poate dacă i-ar fi cunoscut ar fi fost cu mulţi.prieten, le-ar fi ştiut bucuriile, necazurile. A pîîns mult cînd şi-a dat seama că din Spania, cu toţi oamenii care trăiesc acolo, lui nu-i va rămîne niciodată mai mult decît o pagină pătată cu sînge. în timpul liber se aşeza pe un tambur, deolbicei la prora, şi privea largul. îi plăcea nesfîrşitul, monotonia rece a apei. Descoperise culori pe care nu numai că nu le văzuse dar nici nu le bănuise măcar. Coama valurilor mari, verzi-cenuşii, luminate de spuma albă a crestelor, cînd aluneca 58 FRANCISC MUNTEANU în jos lăsa să se oglindească în ea şi ceva din azurul cerului. Era un amestec imprecis de culori şi totuşi nu disonant. Culoare rece. Dar ce mă mai interesează culorile ?... Sipre seară rămaseră în urmă şi ultimii însoţitori ai vasului : pescăruşii. Toma stătea tot pe primul tambur de la prora şi privea obosit apa verzuie care se pierdea undeva la orizont. Primul om cu care s-a împrietenit a fost Larsen, un marinar fîn vîrstă cu două neveste : una în Suedia la Bornholm, şi cealaltă, o mulatră cu trei copii, pe coasta mării Javei, la Madura. Larsen era un om trist, îi plăcea să coase şi spunea poveşti auzite în copilărie. In special îi plăcea să povestească despre un peşte ciudat, cu aripi străvezii, care aducea gerul şi căruia trebuia să-i arunci trei felii de pîine, să-1 saturi, să deschidă drumul curenţilor calzi. Peştele se numea Trenkuo şi era bun cu cei care nu minţeau niciodată. Larsen credea mai mult în Trenkuo decît în dumnezeu. Purta banii într-o pungă din piele de focă legată :de gît. Şnurul, un maţ răsucit, îi tăbăcise într-atît gîtul, încît, dacă îl atingeai uşor, nici nu simţea. Larsen spunea că Toma semăna cu fiul său care s-a făcut pescar şi care-i întreţinea de fapt familia. Cînd erau liberi, Toma îl distra cu jonglerii şi cu scamatorii învăţate la circ. Larsen rîdea şl -1 lăuda comandanţilor. Nimeni nu se mai plîngea de el. într-o zi pînă şi boţmanul l-a bătut pe umăr şi i-a zîmbit. La intrarea în Bosfor, ruinele cetăţilor de pe coastele celor două continente, Europa şi Asia, l-au impresionat profund. Avea impresia că navighează prin istorie. Larsen îi explica ceva despre Anatoli Hisar şi despre Rumeli Hisar dar pe Toma îl obseda mult mai mult priveliştea în sine. Vegetaţia de pe coaste era mai întunecată, de un verde crud, aproape negricios, cu luciri sinelii, decît frunzişul cunoscut de el pînă acum. „Cît, de sărac şi avar am fost cu nuanţarea culorilor. Parcă mi-ar fi fost frică să le amestec". Dacă s-ar fi găsit în clipa aceea în faţa tablourilor făcute de el le-ar fi şters cu o singură trăsătură de bidinea, in faţa zecilor de nuanţe de verde necunoscute pînă atunci avea senzaţia unui ţăran care vede pentru prima oară o locomotivă. —• Uite, vezi, îi explică Larsen. în faţa palatului acela, Dofma-Bacce, sau cum dracu se numeşte, sînt clădirile fostelor hareme ale lui Abdul Hamid. Dar Toma n-avea urechi pentru sultani şi pentru cadânele lor. Ar fi vrut să aibe în faţa lui o pînză, culori şi multă, foarte multă linişte. — Lasă-mă, Larsen. •— Nu te simţi bine ? — Nu, minţi Toma. — Da, da, tangajul, mormăi Larsen. Am uitat că eşti novice. Norrkopingul străbătu canalul Doro bîntuit de un vînt rece. Tangajul se înteţi dar Toma nu părăsi balustrada vasului decît cînd trebui să se prezinte în schimb. începu să-i pară bine că s-a angajat marinar. Prima escală de o zi au făcut-o la iSakros, în Kreta. Toma era de serviciu, n-a avut voie să părăsească vasul. Tot timpul stînd de gardă, privea orăşelul căţărat pe o coastă stîncoasă, lipsită de vegetaţie. Neavînd ce face, pentru prima oară se gîndi la ai săi. Ei nici nu ştiau cit de departe era. II vedea pe taică-su, aşa cum îl văzuse în sute de seri, frămîntînd lutul cu picioarele ; deobicei, cînd frămînta lutul era beat. Cînta Bandera Rosa NĂSCUT IN EUROPA 59 şi cînd îşi înfigea piciorul în lut, lutul îleşcăia. Dacă era bine dispus îl trezea pe Beniamin şi-i explica •: •—■ In primul rînid, trebuie să-ţi pregăteşti lutul... Cu asta a început şi dumnezeu. El însă a despărţit pămîntul de apă. A greşit... De aceea au ieşit oamenii răi, şchiopi, surzi, şi orbi. Pămîntul fără apă nu e nimic... E moartea... Şi omul cînd moare pierde apa şi se transformă în lut, în praf. Trebuie să amesteci bine apa cu lutul. înseamnă să-i dai viaţă. Nu mai rămîne decît să modelezi lumea ta proprie... Beniamin, obosit, moţăia. Voican îl trăgea de urechi şi-1 certa : — Nu ţi-e ruşine, eu -te învăţ şi tu dormi ! Ascultă ! Dacă vrei să faci oameni cu nasul mare, adaugi puţin lut. Dar asta e cel mai uşor de făcut. Trebuiesc creaţi oameni cu suflet, oameni cu creier, care să vadă, să gin dea sc ă, să vorbească. Să vorbească cu ochii, cu buzele. Un sculptor bun îşi poate auzi statuile vorbind. Cred că Michel Angelo de aceea a fost toată viaţa atît de singuratic pentru că a preferat tovărăşia, prietenia şi dragostea marmurei. Tu, Beniamin, tu trebuie să faci oameni... eu sînt un biet nebun... un beţiv... nui asculta ce-ţi spun... Du-te şi te culcă. Fă oameni, oameni, auzi Beniamin ?!... In serile cînd bătrînul ţinea predici, cu toţii tremurau în casă. Discursurile1 de obicei se transformau în plîns. într-un plîns amarnic, copilăresc. Pe urmă bătrînul îşi ştergea lacrimile, se ruşina şi începea să rîdă. Nimeni nu ştia să rîdă atît de trist ca el. Casele din Sakros erau mici şi albe : toate erau la fel, plasate în mijlocul unor grădini mici, pătrate. Unde sînt case la fel, sînt şi oameni la fel. Ar fi îngrozitor să trăieşti o viaţă întreagă în Sakros, înconjurat de oameni care îţi seamănă şi la faţă şi la gînd. E ca şi cum ai fi multiplicat în sute de exemplare. Din cauza stîncilor, gardurile de piatră, joase, păreau nişte şerpi care se încolăceau în jurul pietrelor cenuşii, rotunjite de ploaie şi vînt ca nişte cranii arse la soare. De-a lungul cheiului, odată cu seara au coborît şi oamenii : hainele lor sărăcăcioase, colorate ţipător, păreau în amurg o mare de flori, liniştită, supusă. Un pescar cu voce metalică eînta un cîntec trist despre (atîta a înţeles din text) „sutha vişinea", buzele vişinii ale unei iubite nestatornice. Refrenul se repeta des (poate că pescarul nu ştia restul cuvintelor) şi era bine aşa. Cîntecul avea ceva liniştitor, ca valurile unei ape dulci. Apa clipocea sub tăişul vîslelor. 'Noaptea tîrziu, Toma i-a auzit pe tovarăşii săi întorcîndu-se acasă : oamenii erau veseli şi beţi. Larsen s-a rugat cu voce tare, a pomenit numele peştelui cu aripi transparente, pe urmă a borît în cabină. Nu i-a cerut nimeni socoteală : nici măcar boţmanul care băuse cu măsură. CAPITOLUL II 1. Se înnoptase de-a binelea cînd trenul opri în apropierea unei gări. Toma, cu glezna umflată, coborî de pe tamponul unde reuşise să se caţăre în ultima clipă şi o strigă pe nevastă-sa : 60 FRANCISC MUNTEANU — Diana !... Diana !... iNu-i răspunse nimeni. Cerul înstelat prevestea ger. Toma şchiopăta pînă la vagonul unde erau instalaţi ai lui şi dădu uşa la o parte. — Diana ! Diana ! O găsi pe Diana adormită lîngă coşul de nuiele. Cînd o trezi ea începu să plîngă. Toma o mîngîie pe păr: — Taci, proasto, trezeşti copilul. — Cum de eşti aici ?... Eu credeam că... —i Taci acum. ^ Ea vru să-1 îmbrăţişeze, el se feri şi Diana nu reuşi să-i cuprindă decît braţele. Le sărută pe amîndouă. Toma se simţi stingherit. Nu-i spuse nimic despre piciorul umflat, nici de frigul care îl pătrunsese acolo pe tampon. Se ghemui într-un colţ şi încercă să doarmă dar somnul îl ocoli. Ar fi vrut ca trenul să pornească, să audă ţăcănitul roţilor, să nu fie nevoit să se gîndeaseă : ţăcănitul roţilor avea ceva din ritmul unui cîntec de leagăn arab pe care i-1 cîntase adeseori şi Aize la El Sahnar, în pivniţa aceea murdară plină cu şobolani. Trenul nu porni decît spre dimineaţă. Toma se trezi legănat de vagon. Se descălţă şi-şi privi piciorul. Se învineţise. Cea mai mică mişcare îi provoca dureri. Avea şi gîtlejul uscat, îi era foame, dar cel mai mult ar fi dorit să beie ceva tare, un gît de zileneă bulgărească sau spirt mentolat, amestecat cu piper. Fiul său era treaz şi el: se juca cu o bucată de cîrpă şi cu cîteva cartuşe goale de automat. Spre prînz trenul se opri din nou în faţa unei clădiri mici, pe care Toma descoperi o inscripţie romînească : Canton Nr. 8. — Am ajuns în ţară, îi spuse Dianei. împachetează ! Vedem unde sîntem şi coborîm. De vagon se apropiară cîţiva ceferişti. Vorbeau zgomotos. Aveau şi un însoţitor, un grănicer înalt cu banderolă roşie la braţ, cu iniţialele căilor ferate. — Şi aici sînt, spuse ceferistul cu voce tare după ce deschise larg uşa vagonului. Apoi se adresă celor din vagon : Coborîţi ! Coborîră cu toţii. Rămăseseră şapte : Toma cu ai lui si patru indivizi : primul, un roşcovan cu un rucksak kaki, încărcat cu becuri ungureşti. Venise în Romînia să schimbe becurile pentru făina. Al doilea, un şvab dezertor din armata germană, venise să-şi caute familia risipită undeva la picioarele Făgăraşului. Al treilea era un evreu îngrozitor de slab, fugit dintr-un lagăr unguresc. Mîncase pe drum o bucată d'e pîine şi acum vomita sînge tot timpul. Al patrulea n-a vrut Să răspundă la nici o întrebare a grănicerului. Cerea să fie dus în faţa comandantului pichetului. în timpul percheziţiei au scos de pe el vreo opt cămăşi cu monograme diferite. Cînd grănicerul l-a luat de scurt, individul a 'declarat că e voiajor. N-avea mici un act asupra lui. Spunea că-şi pierduse actele, că venea în ţară să şi le refacă. Cînd sosi comandantul pichetului, un locotenent somnoros şi saşiu, au trebuit să dea şi declaraţii scrise. Formalităţile durară pînă aproape de ora prînzului. N-au fost reţinuţi decît individul cu cele opt cămăşi şi şvabul care mărturisise că e dezertor. Numai după ce părăsise pichetul află Toma că erau la Arad. La Arad nu fusese niciodată pînă atunci. Dacă-şi imagina însă harta ţării, NĂSCUT IN EUROPA 61 putea plasa oraşul cu oarecare exactitate pe Mureş între Timişoara şi Oradea. Pentru mantaua militară în care fusese învelit fiul său, un ţăran îi duse cu căruţa pînă în centrul oraşului şi-i lăsă în faţa bisericii evanghelice. Spre mirarea lui, Toma nu descoperi nicăieri urmele războiului. Oraşul era zgomotos, aglomerat, cu vitrinele încărcate cu mărfuri : peste tot brutăriile îşi afişau marfa, plini albe, rumene, pe mesele de lemn aşezate în faţa prăvăliilor. Toma n-avea nici un ban românesc. Ii părea rău : ar fi vrut să fie bun, să-i ofere Dianei, dacă nu altceva, măcar o felie de pîine albă. Se uită în jur şi descoperi o lăptărie. —• Hai, Diana. Luă amîndouă geamantanele şi porni spre lăptărie. Se aşeză la o masă şi comandă un kilogram de lapte cald. — Bea, Diana. Dă-i si copilului. — Şi tu ? — După ce fac rost de bani. Diana vru să-1 întrebe „şi ce o să fie dacă n-o să faci rost de bani", dar renunţă. Ştia că lui Toma nu-i plăcea clacă cineva nu avea încredere în el. Pe urmă, mirosul dulceag al laptelui, al plinii, îi gîdilară nările. Nici nu observă cînd părăsise Toma localul. Toma plecă în recunoaştere. Pentru a cît a oară se afla într-un oraş nou ? Parcă ar fi fost un făcut : toată viaţa fusese vagabond, cotindînd oraşe şi ţări fără să fi avut vreodată timp să-şi lase undeva rădăcini. Elevi gălăgioşi în uniformă goneau printre trecători. Toma abia se putu feri de ei. Mergea încet, pe lîngă zid, trăgîndu-şi piciorul bolnav. Se pomeni căscînd gura în faţa vitrinelor şi se dojeni : n-am nici un ban, nu ştiu unde am să mă culc şi-mi pierd timpul degeaba. In primul rînd trebuie să fac rost de bani. Fără bani nu putea să mănînce şi nu putea să găsească o locuinţă. Şi la noapte voia să doarmă în pat, într-un pat alb, cu perină, cu plapumă. Ce visuri mari, îşi spuse cu amărăciune. O clipă îi trecu prin minte să fure, dar se temea că, lipsa de antrenament, de îndemînare, îl vor trăda şi acum nu voia să fie arestat. Dacă ar fi fost singur ar fi fost cu totul altceva. In închisoare, pe lîngă pumni, omul primeşte şi de mîneare şi, dacă e într-un oraş civilizat, şi un pat cu aşternut. Acolo e cel mai nimerit loc de odihnă şi de refacere. In plus, colegii îi servesc şi informaţiile necesare. -Numai închisorile arabilor sînt proaste din acest punct de vedere : acolo nu te poţi odihni nici din cauza şobolanilor şi nici din cauza căldurii care te înnăbuşe. La Guanar, în mahalaua Alexandriei, a cunoscut Toma pentru prima oară închisorile egiptene. Pe atunci nu ştia că celulele lor nu aveau ferestre. L-a strigat pe gardian : — Hei, d rom ader încălţat. Cum se deschide geamul aici ? Paznicul nu-1 înţelese : îl privi plictisit, cu indiferenţă. — N-auzi, vită cu barbă ! Ţie-ţi vorbesc, n-auzi ! Hotelul vostru pute mai rău decît un closet public din Brăila. Cum se deschide geamul ? Paznicul a dat din mîini, a lehamite, şi l-a lăsat îq paza lui Alah. Toma a aprins un chibrit şi a aflat, spre marea lui surprindere, că apartamentul lui nu avea fereastră. In schimb avea şobolani. Dacă stătea ne- 62 FRANCI SC MUNTE ANU mişcat, şobolanii i se căţăraţi pe pantaloni. Nu se putea feri de ei decît cîn-tînd sau tropăind. Se opri mirat cînd descoperi că din zece în zece metri erau agăţate pancarte mari, din pînză roşie, cu îndemnuri : „Totul pentru front, totul pentru patrie". Uite, oamenii se îndeamnă la război în loc să-şi facă cămăşi sau izmene. Nişte muncitori, înarmaţi cu lopeţi şi tîrnăcoape defilau ziua în amiaza mare. Cîntau de răsunau toate ferestrele : „Porniţi înainte, tovarăşi.. " La un colţ, vreo şase vînzători de ziare, îmbrăcaţi elegant, îl îndemnau să cumpere „Scînteia". Tomajrefuză şi nu pricepu de ce să uită oamenii atît de urît după el. înseamnă că şi asta e o meserie bună. Din două în două case, invalizi, fără mîini sau picioare, strigau din toate puterile: — Camell, Cfiesterfield, Pall Mail. — Camell, Chesterfield, Pall Mall. Dacă ar fi avut bani ar fi luat un pachet de Chesterfield, cu aromă de smochine. Tot Chesterfield a fumat şi pe Norrkoping. Opri un trecător. — Aş vrea să vînd nişte lucruri, domnule. Nu ştiţi, e vreun bazar sau o piaţă de vechituri prin apropiere ? — Este. Te duci drept, uite pe aici, îi arătă trecătorul o stradă lăturalnică. Toma îi mulţumi pentru informaţie şi porni într-acolo. Ajunse tocmai la spartul tîrgului. Oamenii îşi strîngeau lucrurile de pe jos, încărcîndu-le în nişte cărucioare mici, asemănătoare, numerotate. înseamnă că sînt negustori de meserie. De aceştia avea nevoie acum. îşi scoase pardesiul şi-1 oferi unei femei voluminoase. — Cît ceri pe ruptura asta ? Toma nu cunoştea nici valoarea banului, nici preţul pardesielor. Acum îi părea rău că nu s-a uitat la preţul hainelor din vitrine. — Cît dai ? — Cinci sute de lei. — Cinci sute de lei ? se miră prefăcut Toma. Numai atît ?... Porni spre cel de al doilea negustor. Acesta era grăbit, nu-i oferi decît în treacăt vreo trei sute de lei. Mai încercă la alţi doi negustori, dar nici aceştia nu-i oferiră mai mult. Nemulţumit, Toma se întoarse la-femeia care îi oferise cinci sute de lei. — Poftim, ia pardesiul. Femeia luă pardesiul, îl răsuci, se uită la ruptură şi strîmbă din nas. — Prea e rupt, domnule. — Păi aţi văzut ruptura şi prima oară cînd mi-aţi oferit 500 de lei. ■— Da, dar nu ştiam că materialul e din celofibră. Nu-1 cumpăr. In cele din urmă, după vreo zece minute de tocmeală, îi întinse lui Toma 400 de lei. — Dar pentru haina asta, cît dai ? îşi arătă Toma vestonul. — Cum, vrei să rămîi în cămaşă ? — Nu te priveşte pe dumneata cum rămîn eu. Mai arn eu vestoane. Spune : cît dai ? — Vestonul era de calitate bună. îl cîştigase la cărţi, în lagăr. — Cît dai ? — Şase sute de lei. NĂSCUT IN EUROPA 63 Vîndu şi vestonul cu 650. Rămase într-un pulovăr albastru cu gît rusesc. Zgribulit dar vesel se întoarse la lăptărie. Diana era bine dispusă. Lăptă-reasa o ajutase să spele copilul şi să-1 pună în curat. Aflase totul despre ei. Cînd îl văzu pe Toma îşi lovi palmele a mirare: — O, doamne, toţi trei sinteţi nişte copii. Toma lăsă ceva bani Dianei şi porni să caute o locuinţă. In stradă se uită cercetător în jur şi descoperi un măturător de stradă aşezat pe bordura trotuarului. Se aşeză lîngă el. — Spune, frate, nu ştii vreo locuinţă de închiriat ? Pînă află Toma că măturătorul de stradă nu ştia nici o locuinţă de închiriat, acesta îi puse o sumedenie de întrebări de parcă ar fi vrut înadins să stea de vorbă cu cineva să mai treacă timpul. — Nu ştiu, frate. E greu cu locuinţele pe aici. Oameni mulţi, case puţine... Toma îl lăsă în plata domnului şi porni spre periferia oraşului. Pe drum îi venea să urle de durere din cauza piciorului dar n-avea ce face. Hotărî ca în caz de eşec, să se întoarcă la gară şi să .se instaleze în sala de aşteptare. Intră într-un birt şi ceru o ţuică tare. — Dacă vă place tare, de ce nu beţi palincă, 50 de grade. Toma bău două păhăruţe de palincă, se scutură şi-şi reveni din amorţeală. Palinca îi puse sîngele în circulaţie: faţa îi ardea şi pentru prima oară după cinci zile îi pică bine ţigara. Un căruţaş se aşeză la masa lui şi-i ceru foc. Toma îl întrebă dacă nu ştie vreo locuinţă. — Dar pînă acum unde ai locuit ? — In vagoane. Azi m-am întors din Ungaria. — Ei, cum e acolo ?... E adevărat că e foamete ? Am şi eu un frate la Gyula. Şi căruţaşul se arăta dornic de discuţii. Toma pierdu o jumătate de oră cu el dar nu fără rost. Acesta îi scrise pe o bucată de hîrtie adresa unei bătrîne care obişnuia să-şi închirieze bucătăria. — Ştii, nu prea are bani, i-a murit soţul şi cred că dacă i-ai plăti mai gras, te-ar lăsa să dormi cîteva zile acolo. Pe urmă, vezi dumneata. Du-te numai şi spune că te-a trimis Rujan. Mă ştie ea. Nu o dată i-am trimis eu clienţi. Toma îi mulţumi şi porni în căutarea străzii Hotarului. O găsi cu greu. Strada era nouă, aproape la marginea oraşului, în Perneava. Bătu la adresa indicată şi-i deschise o bătrîna cu faţa brăzdată, îmbrăcată în negru. — Patruzeci de lei pe zi, îi spuse Iui Toma în loc de salut. 40 de lei şi îmi plăteşti înainte. Toma îi dădu 40 de lei şi-i spuse că se duce să-şi aducă familia. — Cum familia ? întrebă mirată, bătrîna. Nu eşti singur ? — Nu, doamnă. Am nevastă. — Lasă că ştiu eu ce îeî de nevastă. La mine nu e bordel. Na-ţi banii. — Doamnă, se rugă Toma de ea. E nevasta mea. Am şi un copil. — Cum, ai şi copii ? Hai, ia-ţi banii. Eu nu primesc în casa mea decît oameni cinstiţi. Ii închise poarta în nas. Toma o strigă din nou. 64 PRANCISC MUNTEANU — Plătesc şi pentru ei. Măcar noaptea asta, lăsati-ină, că n-am unde să dorm. Pe urmă, mîine. am să-mi caut eu casă. Bătrîna nici nu voia să audă. Toma se rugă de ea, se umili si în cele dm urmă o convinse. Ii plăti 80 de lei înainte. Pe urmă căută o bir ie si-si aduse familia. ' ' Bucătăria mică, mobilată sărăcăcios si luminată de o lampă de petrol numărul 5, era mucegăită, umedă. Dar chiar şi aşa, Toma era mulţumit. Bătrîna îi arătă o canapea cu arcurile ieşite, învelită cu o pătură militară, şi se retrase în camera ei, încuind uşa. De după usă le atrase -atenţia să stea liniştiţi, să nu facă zgomot că nu poate să adoarmă. Toma se aşeză pe o laviţă şi-şi scoase pantofii. Piciorul stîna era învineţit pînă la glezne. & — Ar trebui să ne spălăm, spuse Diana. Pentru lemne de foc bătrîna le mai ceru douăzeci de lei. Toma îi achită şi aceasta sumă şi-i trecu prin gînd că n-ar fi rău dacă ar sugruma-o Pe urma se întrebă dacă ar li în stare, şi-şi răspunse că da. Diana spălă copilul, apoi se dezbrăcă şi se spălă si ea. Toma, pironit pe un scaun, o privea obosit. Era mai bine de cinci luni de cînd o văzuse pentru ultima oara dezbrăcată. A fost în lagăr, pe urmă cînd s-au întîlnit din nou au stat tot timpul în adăpost, împreună cu alti zeci de oameni Astfel incit n-a putut nici măcar să-i vorbească să nu fie auzit de ceilalţi. — De ce te uiţi aşa la mine ? îl întrebă Diana si-si acoperi sînii' — N-am voie să mă uit ? — Ba da. Dar... Din camera alăturată, se auzi vocea bătrînei : — V-am spus să nu faceţi gălăgie. Tăcură(amîndoi, deşi Toma ar fi vrut să o întrebe ce a vrut să spună CU 3c6i ,,clcir . , ^Copilul nu voia să doarmă. Era sătul şi pus în curat! Arăta spre lampa, vorbea de unul singur, rîdea bine dispus. Temîndu-se că bătrîna va obiecta şi la acest zgomot, Diana începu să-1 legene. Copilul, însă, în loc să se liniştească începu să plîngă. Bătrîna apăru într-o cămaşă de noapte şi-i privi sever : — Mai bine nu vă lăsam aici. îmi stricaţi somnul. Nu-i răspunseră nimic. Toma strînse din fălci şi se strădui să rămînă locului. Baba, ca si cum ar fi înţeles ceva din tăcerea ameninţătoare, se cruce'6 Un PaS' 1 ° VaZU Pe °iana dezbracată Pînă ]a Piele- îşi făcu — Dumitale nu ţi-e ruşine să umbli despuiată ? Doamne, doamne... Ce-ţi-e şi cu tineretul de azi!?... Se întoarse în camera ei şi închise tisa cu cheia. ..lotuşi, trebuie s-o sugrum", îşi spuse Toma pentru a doua oară în seara aceea. „Ar trebui s-o sugrum şi să mă culc în patul ei." Ca să nu se mai gindeasca la ea, îi porunci Dianei să se culce pe canapea : — Tu dormi acolo cu băiatul. — Şi tu ? — N-ai' tu grije de mine. Se ridică şi scoase două pături dintr-un geamantan. _ Noaptea, Diana se culcă lîngă el, îi mîngîie umărul dar n-avu curajul să-1 trezească, NĂSCUT IN EUROPA 65 — Alexandria, strigă Larsen. Toma alergă pe puntea de comandă dar nu văzu decît contururile inr-Acîsta3 îi zîmbi : VaSC anCOTate Pmi întrebător sPre ^cmS. — Loc rezervat pentru carantină. — Asta înseamnă că vom sta aici patru sau cinci zile -Noi nu. Numai vasele care au atins ţărmul Anatoliei.' Se spune că ar ii lost o molima pe acolo. 1 111 '-a .o,-; o?U-+dt SG aProPiau de ţărm cu atît se înmulţeau vasele. Toma desco-penş cîteva nave de război englezeşti şi mai departe, spre ceîdeall ZP'ti Da,S'Uf 1 ge-rmane- ?U bi"ocluP^ ^si numele *,Bfe- mark şi Danzig . Atunci văzu pentru prima oară drapelul gennan cm svastica. Vasele de război nu-1 impresionară prea mult § In schimb ii plăcu zarva dm port, semnalizările şalupei politiei si i remorcii de pilotaj, un vaporaş vechi, cenuşiu, la fel cu ale pilot lor din sagape ridicarea avansului ,, a biteMui de permisie Man&îuTil ta— Thomas, dumneata nu vrei să cobori ? — Ba da, domnule. — Atunci iscăleşte aici. — E mult 24 de lire ? — Depinde. sticlă 7eIoUniîc°?e?ti toWeaUna întrebăriIe' Larse"' Spune-mi cît costă o — Cu cinci stele, o liră. — Atunci e mult. Era liber pînă a doua zi seara «^fcs a1» mu» m± La — Am înţeles. — Cunoşti oraşul ? — Nu, domnule botman. ^■t.W^ Mira s tears st . sa le dea tuturor a, alune, se iseâ o bătaie cumplită. Un ologlncepu 5 — V. Rcmînească nr. S 66 PRANCISC MUNTEANU învîrtească cîrja şi doborî vreo patru orbi care nu reuşiră să se ferească. Pînă şi Toma se alese cu1 un pumn după ceafă şi în clipa aceea hotărî să nu mai dea cerşetorilor nici o centimă. Pînă ajunse în centrul oraşului mai cheltui cîteva lire pe fleacuri: cumpără două rame de corn, ornamentate cu incrustaturi arăbeşti, un sfinx de porţelan pe care ulterior descoperi inscripţia : Made în Germany ; capul lui Ramses al Il-lea din ipsos şi o scrumieră argintată plină cu gravuri. Pe la ora zece, după ce vizită şi bazarul, rămăsese cu 12 lire. Era însă încărcat cu un coş de papură plin cu daruri pentru cei de acasă. Grecului îi cumpărase un evantai cu mîner de fildeş (negustorul îi spusese că a fost al Cleopatrei dar cînd văzu că Toma cercetează marfa, mărturisi că nu era decît o copie fidelă după original), o lampă de noptieră cu bec de baterie, închipuind un bungalow din trestie, şi un portmoneu din piele de aligator. Părinţilor le luase o pereche de ochelari de soare incasabili din plexiglas, batiste cu heroglife, un presspapier în formă de piramidă, din bronz, cu o inscripţie franţuzească: „Souvenir d'Alexandrie" şi o ceaşcă de porţelan •cu farfurie pentru cafea turcească. Coşul era greu, Toma se opintea şi se oprea la fiecare colţ să se odihnească. Odată îi trecu prin gînd să se repeadă pînă în port să lase cumpărăturile pe vapor dar se răsgîndi repede : nu voia să piardă două ore pe drum. îşi purta povara şi se blestema c-a fost tîmpit ca un ţăran şi a tîr-guit fără să se gîndească. Din tot ce văzuse pînă atunci îi plăcuse cel mai mult cartierul arab : străzile înguste, fără trotuare, casele mici, uneori oblice cu balconaşe colorate ţipător, ieşite pînă în mijlocul străzii, aveau ceva feeric. Fără să fi văzut aceste străzi arăbeşti niciodată n-ar fi avut curajul să îmbine atît de multe culori într-un singur loc. Ca să poată înainta trebuia să-şi facă loc cu coatele. Din cauza coşului însă se mişca greu şi pierdea minute'întregi, mai ales cînd, în mijlocul mulţimii apărea şi un cărucior iras de un asin care ocupa trei sferturi din stradă. Atunci şi negustorii îşi adunau tarabele, se lipeau de zid şi înjurau de mama focului. Dacă n-ar fi avut coşul la el Toma s-ar fi distrat copios. Aşa însă, înjura şi el la fel ca şi negustorii. într-un fel de piaţetă octogonală, cu caldarîmul văruit, Toma intră într-un birt. Se aşeză la o masă rotundă şi ceru o sticlă de coniac. în timp ce aştepta să fie servit cercetă localul. în afară de el mai erau alţi patru clienţi: un om înalt, cu burnus vărgat în faţa căruia ori de cîte ori treceau, chelnerii sau patronul se aplecau pînă la pămînt; doi cerşetori zdrenţuroşi cu feţele roşii şi pline de bube şi un alb, un marinar beat, culcat pe o masă. Patronul, cu faţa măslinie şi imobilă de parcă ar fi fost modelată din ceară, zîmbea tot timpul şiret. Cînd i se părea că nu-1 observă nimeni aşeza pe anasa marinarului cîte o sticlă goală apoi îl scutura să-1 trezească. Marinarul îşi ridica faţa, mătura cu braţul sticla de pe masă, să aibe mai mult spaţiu, şi adormea din nou. în mijlocul localului, exact sub ventilatorul de bambus din tavan, era întins un covor colorat, zdrenţuit, fără franjuri. Era ud. Probabil ca să ţină răcoare, se gîndî Toma. După ce bău primul pahar de coniac, patronul se apropie de el şi-1 întrebă ceva pe englezeşte. Toma ridică din umeri. Patronul clătină din cap, bătu de două ori din palme şi de după un paravan de stambă colorată-apăru o fată înaltă, înfăşurată în văluri. Toma o privi atent şi fata i se NĂSCUT IN EUROPA 67 păru somnoroasă. Mai bău un pahar de coniac. Băutura îl încălzi şi mai mult. îşi şterse fruntea de mîneca cămăşii apoi scoase batistele cu hieroglife din coş şi-şi şterse şi ceafa. Fata înfăşurată în văluri se îndrepta spre covor cu paşi mici, nesiguri, pe urmă începu să cînte încet, monoton, o melodie tristă, prelungind la infinit vocalele. în ritmul melodiei îşi legăna şoldurile, genunchii şi umerii. Mîinile ei lungi şi moi ca nişte frînghii se înşurubau în aer apoi se strîngeau în jurul gîtului. Pentru o clipă cîntecul se sîîrşea şi în scurta pauză ea încremenea, rămînea suspendată între cele două acorduri. Pe urmă, languros, se înălţa în vîrful picioarelor. Melodia reîncepea monotonă şi4ristă; mîinile se deslipeau şi ele de la gît, alunecau în jos de-a lungul trupului ca nişte şerpi sătui, leneşi. Abia tîrziu îşi dădu Toma seama că fata dansa numai pentru el. Se simţi! prost şi făcu semn patronului să oprească programul. Patronul îl înţelese greşit. Bătu din palme şi fata îşi aruncă pe rînd vălurile : în cele din urmă rămase numai în nişte şalvari trandafirii. Cerşetorii începură să rîdă şi făcură semn fetei să se apropie de masa lor. Toma nu-şi găsea locul : mai bău la repezeală un pahar de coniac şi în loc să se înveselească se întrista. Ar fi vrut să se ducă la cei doi cerşetori să le cîrpească cîte o palmă sau să-i ordone patronului să-i scoată afară. Dar de ce ? La naiba cu firea mea asta stupidă ! De ce aş avea eu mai mult drept să admir sînii acestei curve decît cei doi cerşetori ? Probabil ei plătesc la fel cum plătesc şi eu. Pe urmă îşi dădu seama că nu rîsetele lor l-au întristat ci faptul că iarăşi i se împlinise o dorinţă. Acolo, la Sakros, cînd n-a avut voie să părăsească vasul i-a invidiat pe tovarăşii săi care au colindat circiumele greceşti din port. Ar ii vrut să fie cu ei, să vadă oameni, femei, să audă muzică. Poate de aceea a aşteptat atît de mult să ajungă la Alexandria. Crezuse că, vizi-tind birturile din port se va distra şi se va simţi bine. Oare asta,să fie tot ? La fel ca atunci în copilărie cînd, la crăciun, dorise un miel de ciocolată. A plîns, s-a zbătut să-1 obţină şi cînd, în sfîrşit maică-sa s-a dus în oraş să i-1 cumpere, s-a întrebat dacă într-adevăr ţinea atît de mult să-1 aibe. Cînd obţinuse ciocolata, pe ascuns, să nu-1 vadă bătrînii, i-o dădu. lui Benjamin. Pe urmă, la fel s-a întîmplat şi cu primulceas. Luni de zile a făcut economii, a mîncat mai puţin şi cînd a cumpărat ceasul, nu s-a mai bucurat de el. L-a dăruit iconarului. Dansatoarea văzindu-l înegurat,' crezuse că nu e mulţumit dei program ; se apropie de masa lui şi încercă să-i fie pe plac : îşi legăna trupul, se oferea şi-şi arăta sînii cu sfîrcurile vopsite în roşu. Lui Toma i se făcu milă de ea. Scoase o liră din buzunar şi o aruncă pe covor. Ea îşi puse mîinile pe genunchi, se aplecă în semn de mulţumire apoi, ca şi cum ar fi executat o figură de dans, culese moneta de pe covor şi se îndreptă spre culcuşul ei din spatele paravanului de stambă. în local era ! îngrozitor de cald; ventilatorul din tavan învolbura şi mai mult aerul, fierbinte, înăbuşitor. Ceru un pahar cu apă rece şi în loc să-1 bea şi-1 turnă pe cap. Apa i se scurse sub cămaşă şi-1 învioră puţin. Va să zică asta e Alexandria. Sau poate oraşul e altul şi numai viaţa de marinar e aşa ? Dar dacă ăsta e singurul) lucru ce se poate face în porturile astea, putea la fel de bine să rămînă şi la Brăila : şi acolo avea toate şansele să se îmbete ca un porc sau să vadă dansînd femei goale. Poate chiar cu bani mai puţini. Hotărî să se ducă pe vas, să se culce. în stradă îi păru însă rău că plecase. în fond ar fi putut rămîne toată noaptea, poate dansa- 5* 68 FRANCISC MUNTEANU toarea era şi femeie de consumaţie şi n-ar fi trebuit să umble cu coşul prin bordeluri. La primul colţ se opri sub un felinar. îşi rezemă coşul şi-şi şterse-faţa în poala cămăşii. Fără să vrea îşi aduse aminte de dansatoare. Gîndul că s-ar putea să se culce cu cei doi cerşetori buboşi îl făcu să se înfioare. Şi; asta numai din cauza mea ? Că ea n-are cum să se împotrivească. Patronul o sileşte şi ea are nevoie de bani. Ridică din umeri. Şi dacă n-aş fi trecut pe acolo nu tot asta ar fi fost soarta ei ? Şi pînă azi la fel, şi de mîine încolo iarăşi. Totuşi faptul că nu găsea nicio soluţie cum s-o ajute, îl indigna. La: dracu! am coborît să petrec, şi eu îmi fac probleme. Se aplecă să ridice coşul. Coşul era greu şi Toma îl asemănă cu un jug. Ce ar fi să-1 las aici ? De teamă să nu se răzgîndească rezemă coşul de un zid, apoi, brusc, îl lovi: cu piciorul. Capul de ipsos al lui Ramses al II-lea se rostogoli pînă în mijlocul drumului. Toma începu să rîdă. Ce probleme mi-am făcut pentru uncos încărcat cu nimicuri. Se simţi liber ; îşi vîrî mîinile în buzunar şi începu să fluiere. 3. In drum spre port se ciocni de o femeie îmbrăcată în negru din creştet pînă în tălpi. îşi ceru scuze, femeia chicoti scurt şi se furişă sub o poartă. Toma nu-i dădu nici o atenţie!. Pe urmă se întrebă de ce ? In fond de ce n-am rămas acolo în birt ? M-am purtat ca un pustiu, îşi spuse cu supărare şi-şi ascultă curios ecoul paşilor pe caldarîm. In spatele unei tarabe auzi o înjurătură romînească. Se uită într-acolo : doi indivizi se certau. Unul vorbea greceşte iar celălalt, nemulţumit de ceva, îi pomenea părinţii pe ro-mîneşte. Cînd ajunse în port hotărî ca înainte de culcare să se ducă la un bordel. Tot era liber pînă a doua zi seara, aşa că îi rămînea destul timp casă se odihnească în linişte. In faţa unei case luminate cu o mulţime de becuri colorate, înşirate pe-o sîrmă, văzu o mulţime de bărbaţi. îşi făcu loc şi intră în curte. După primii paşi se lămuri Că nu se afla în loc bun. In fundul curţii, pe o estradă de scînduri pavoazată tot cu becuri colorate stăteau doi indivizi cîntînd din fluier o melodie monotonă, enervantă. In jurul muzicanţilor, căscînd gura se-înşirau o mulţime de copii: ronţăiau trestii de zahăr. Cînd îl zăriră, copiii începură să ţipe şi să alerge spre el. Toma făcu stînga împrejur şi porni spre ieşire. In poartă, însă, oamenii pe care îi văzuse adunaţi îi tăiară calea. Se retrase şi se rezemă cu spatele de zid şi aşteptă să vadă ce vor ceilalţi. Nu aveau gînduri războinice. Făcură un semicerc în jurul lui şi cel mai bătrîn dintre ei, un moşneag cu pîntecul gol, revărsat, se apropie de el şi se aplecă pînă la pămînt. In timpul acestei ceremonii îşi atinse cu vîrîul degetelor buzele şi pieptul. Toma se aplecă şi el, atent, ca să poată contraataca la primul gest suspect. Se temu în zadar. Bătrînul se mai aplecă odată în faţa lui, îi atinse braţul cu degetele şi începu să vorbească repede-de parcă s-ar fi temut că necunoscutul n-o să aibe răbdare să-1 asculte pînă la sfîrşit. Toma îşi) desfăcu palmele vrînd să-i dea de înţeles că nu pricepe-nimic din vorbăria lui. Bătrînul se întoarse spre ceilalţi, începu o discuţie-aprinsă. Vorbeau cti toţii deodată, apoi se lămuriră şi lui Toma i se păru că îl delegară pe bătrîn ca să ducă mai departe tratativele. Deşi îşi simţea bătăile inimii in gîtlej nu se temea. Avea cam aceeaşi senzaţie pe care o- NĂSCUT IN EUROPA 69 .avusese'şi atunci cînd se aşezase pentru prima oară în circa dansatorului de sîrmă şi străbătuse cupola circului. De sus, arena părea foarte mică. Tobele băteau un tuş puternic şi el nu se mai uita decît la sîrma de sub picioarele acrobatului. Acum privea la fel, drept în ochii bătrânului. Acesta îi făcu semn să-1 urmeze. Toma nu se împotrivi : îl urmă într-o încăpere mică, întunecată, pe urmă într-o altă încăpere şi mai joasă, luminată de un opaiţ de seu. De aici se auzeau glasuri de femei. Se uită repede în jur şi descoperi o uşă mascată cu un covor uzat. „Se pare că totuşi am greşit. Sînt într-un bordel". Nu cunoştea obiceiurile de aici. îşi vîrî mîinile în buzunar şi-i zîmbi bătrînuluî. Acesta făcu iar temenele, îşi mîngîie bărbiţa creaţă, murdară. Toma trase la o parte covorul de la uşă. Odaia învecinată era luminată puternic. Pe jos, peste tot, aşezate turceşte, stăteau femei cu feţele dezvelite. Cînd l-au zărit, au sărit în picioare şi şi-au acoperit feţele. Toma intră în odaie. Femeile se lipiră de zid, cuviincioase, cu capetele aplecate. Prima de lîngă uşă era grasă şi nu i se vedeau de sub rochie decît picioarele roşii, scărpinate pînă la sînge. Toma se uită îh jur şi atunci descoperi singura mobilă din încăpere. Un pat scund, fără picioare, acoperit cu un văl negru. „Dracu ştie, astea cred că am să fac dragoste în public." Deodată i se păru ciudată liniştea. Făcu un pas îndărăt şi atunci bătrînul se duse la pat şi trase vălul. De sub văl apăru, capul unui arab, îngrozitor de slab şi pămîntiu. „Te pomeneşti că e mort". In clipa aceea îşi dădu seama •ce miros îngrozitor era în odaie. „Am nimerit la un priveghiu." Ii veni să rîdă. Se stăpîni totuşi şi ca să-şi păstreze seriozitatea se uită spre mort. Probabil că n-a murit de mult: abia acum îl părăsesc păduchii. Rămase încă cîteva minute nemişcat, apoi scoase din buzunar o liră şi o aruncă pe pat. Femeile începură să vorbească, îngrozitor de repede, pe urmă începură să vorbească şi bărbaţii. Bătrînul începu să facă iar temenele. Toma se întoarse şi porni spre curte. In aerul liber, umed şi cald, răsuflă adînc. Copiii care se îngrămădiseră iarăşi în jurul celor doi muzicanţi năvăliră spre el. Toma îi dădu la o parte şi ieşi în stradă. Cînd ajunse la capătul străzii se uită îndărăt. Bărbaţii erau iarăşi in faţa casei aşa cum îi văzuse de prima oară. Porni fără ţintă în oraş. I se păru că se mai răcorise puţin, deşi transpira şi acum ca un boxer în a 12-a repriză. In centrul oraşului, în cartierul comercial, dacă n-ar fi văzut oameni îmbrăcaţi în burnusuri n-ar fi spus că se afla în Africa. Bulevardele largi, curate, asemănătoare cu cele din centrul Bucureştiului, dădeau cartierului un aspect de oraş occidental. Vru să intre într-un local de lux, dar, citind preţurile tipărite pe nişte cartonaşe şi aşezate vizibil în vitrine, se răzgîndi. Şi apoi nici nu era îmbrăcat pentru ■asemenea localuri. Se întoarse în cartierul arab şi căută birtul unde băuse coniac. II găsi cu greu : toate birturile semănau între ele. In cele din urmă, după ce intră în vreo zece, îl recunoscu pe patronul care îl servise. Se aşeză la .o masă din apropierea covorului şi-şi comandă de mâncare. Patronul îl servi îndată : îi aduse pastrama prăjită, muguri de bambus în ulei şi o sticlă de coniac. Pe urmă, după ce se convinse că clientul era mulţumit, bătu de două ori din palme. De după perdeaua de stambă apăru din nou fata care dansase şi după masă. Era înfăşurată în aceleaşi văluri ca şi prima dată. Toma se prefăcu că nu se uită la ea. Privi în jur. De astă dată localul era aglomerat. Peste tot, fa mese, stăteau muncitori din port, âiamali cu cămăşile scoase din pantaloni, dervişi murdari purtînd pe umeri 70 FRANCISC MUNTEANU numai oîte un ştergar ud şi îngrămădiţi mulţi în jurul meselor mici, cerşetori şi felahi. Nici unul din local nu se uită spre dansatoare. Numai unul singur, un om mărunt, cu faţa acoperită de o barbă cenuşie, cu ochi mici şi negri ca nişte gîndaci de casă, care stătea în apropierea lui Toma. Acesta o privi lacom în timp ce-şi sugea degetele ,unse cu seu. Cînd fata de pe covor îşi scoase vălurile, vecinul lui Toma aruncă un os drept la picioarele ei. Fata tresări şi 'bărbosul începu să chicotească. Avea o voce subţire, aproape feminină, şi cînd rîdeau i se vedeau dinţii lungi şi cafenii'. Nu se sezisă nimeni. „La Brăila, se gîndi Toma, J-aş lua de guler şi l-aş arunca afară din local." Bărbosul mai aruncă un os pe covor. Toma abia se putu stăpîni să nu-1 apuce de barbă şi să-1 silească să culeagă oasele cu dinţii. Se uită la fată. Ea, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, continua să danseze, cu mişcări leneşe, provocatoare. Pielea ei arămie, unsă cu ulei, strălucea în bătaia luminii. In gaura buricului avea fixată o mărgea de sticlă roşie. Abia acum observă Toma că şalvarii Tetei erau transparenţi : i se vedeau contururile picioarelor lungi, parcă crescute de-a dreptul din şolduri. „La naiba ! Cum de mi-a scăpat acest amănunt după masă ?" După terminarea' programului nu-i aruncară bănuţi pe covor decît vreo doi inşi, nişte negustori care păreau mulţumiţi că's-a terminat spectacolul, ca să poată discuta în linişte. Toma scoase o liră din buzunar şi o aruncă pe covor. Moneta căzu pe pămîntul bătătorit şi sună argintiu. Toţi cei din local ridicară capetele. Toma roşi ca şi cum ar fi fost surprins asupra unei fapte nepermise şi-şi ascunse faţa în farfurie. Fata culese banul de pe jos, se aplecă in faţa lui şi vru să plece cînd bărbosul întinse mîna după ea şi o prinse de mijloc. Ea se feri dar nu reuşi să scape din strînsoare. Bărbosul îşi şterse faţa unsuroasă în şalvarii ei. Toma se ridică, întinse mina spre bărbos, îl apucă de burnusul cînepiu şi-1 trase spre el. Acesta privi mirat în jur şi vru să strige tocmai în clipa cînd Toma îl plesni cu dosul palmei. Cîţiva hamali începură să rîdă. Toma, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, se aşeză la masă şi începu să mănînce-cu un calm prefăcut. Era încordat ca un arc. Cu coada ochiului privi spre bărbos: acesta se uită în jur, căutînd parcă după ajutor apoi scoase urr chiot ascuţit şi sări spre Toma. Toma se aştepta la atacul bărbosului. Era pregătit. Se feri. Cuţitul cu tăiş scurt şi rotunjit ca o seceră se înfipse în tăblia mesei. In clipa următoare bărbosul se trezi în mijlocul localului pe-covor. îşi ţinea bărbia cu amîndouă mîinile. Sîngele i se prelingea pe barbă şi picura încet pe covor. Toma, liniştit, cu fălcile strînse, se aşeză la masă şi-şi turnă un pahar de coniac. Patronul temîndu-se că scandalul o să se-extindă, bătu repede din palme şi dansatoarea reapăru. Ferindu-sede arabul de pe covor începu să danseze şi să cînte din toate puterile. Toma, ca să-şi" justifice şi lui şi celorlalţi că nu se teme, că nici nu-i trece prin gînd să părăsească localul, mai comandă o sticlă de coniac. Cind fata execută o mişcare graţioasă începu să aplaude. Ea îl privi mirată. Avea ochi mari şi foarte depărtaţi unul de celălalt. Cozile ei lungi, negre, atîrnau pînă dincolo de brîu. Toma, simţindu-se privit, nu ştia ce să facă cu mîinile. Le vîrî în buzunar şi dădu de bani. Mai scoase o liră şi o aruncă pe covor. Fata îi mulţumi din nou. Bărbosul se tîrî pînă la masa lui, se aşeză şi privi ţintă spre Toma. Toma, sa-1 umilească, îi aruncă cuţitul la picioare. Arabul, speriat, îşi trase picioarele sub el. Pe urmă, cînd îşi dădu seama că Toma îi dăduse cuţitul înapoi privi nedumerit în jur : se simţea ruşinat. Ceru să i> se facă plata. Plecă fără cuţit. NĂSCUT IN EUROPA 71 „Desigur ma aşteaptă la un colţ de stradă" — se gîndi Toma şi; ca să nu se maî gîndească la el, bău incă un pahar de coniac. Era ameţit. După o jumătate de oră, cînd tot birtul începu să se învârtească cu el, cumpără încă o sticlă de comac, pentru Larsen, şi porni spre ieşire. în stradă se uită in jur, dar nu văzu nici un trecător. Se duse pînă în mijlocul drumului şi porni spre port. Tocmai crezu că arabul l-a uitat cînd de după colţ apăru o umbră. Toma strînse cu putere gâtul sticlei. „Numai să nu îie mulţi, să mă ciopîrţească." îi era ciudă că se imbătase şi nu se mai temea cu adevărat, îşi încetini pasul. Cînd ajunse la colţ, umbra îi ieşi înainte. Toma era tocmai gata s-o lovească în cap cînd o recunoscu pe dansatoarea din local. „Te pomeneşti că au trimis-o să-mi aţie calea." O prinse de mină şi o strînse din toate puterile. Ea gemu şi-şi îndoi genunchii. Cînd Toma slăbi strîn-soarea ea se înclină şi rosti abia perceptibil: — Halas. Toma cunoştea cuvîntul. însemna „mulţumesc" pe arabă. Aşa i-au mulţumit toţi negustorii de la care cumpărase amintirile lăsate în coş. înainte să se poată feri fata îi sărută mîna. Toma o prinse de umăr şi-i căută privirile. Ea se uita în pămînt. — Sailor ? — Da, făcu Toma. Sînt marinar. Fără să-şi dea seama porni alături de fată pe o stradă lăturalnică. Un timp nu-şi vorbiră. Ea nu mai avea ce-i spune iar Toma era ameţit de coniac. După'un sfert de oră de mers au ajuns la marginea Nilului. Un pod de piatră luminat de o mulţime de felinare se oglindea în apa murdară, miloasă. — Beautiful, spuse fata şi arătă spre apă. „Da, asta după cîte ştiu înseamnă frumos, pe englezeşte." — Da, da, beautifull, îi răspunse. Foarte beautifull. îi păru bine că li ieşise fata înainte. Se simţea singur. Şi chiar dacă s-ar fi întors pe vas s-ar fi simţit singur. Alături de Larsen care nu făcea altceva decît să se roage lui Trenkno, Toma s-a simţit totdeauna singur. Iar ceilalţi marinari nu se prea ocupau de el. Era convins că tatăl său ar îi fost extrem de bucuros In locul lui pe vas. El totdeauna dorea singurătatea şi vorbea despre acest lucru ca despre dumnezeu. Spunea adeseori : — Oamenii de aceea nu sînt fericiţi, pentru că nu pot să fie singuri'. Oamenii mari totdeauna au căutat singurătatea. Din păcate nimeni n-a găsit-o pînă acum. Poate, într-un fel, numai muzicantul acela german care compunea surd fiind, s-a apropiat de singurătatea supremă. Ceilalţi însă„ şi-au creat o singurătate artificială, falsă. Fata îi arătă o barcă luminată : — Beautiful. Fata plecă capul în pămînt. Stînd aşa, învăluită în vălurile ei negre, părea o statuie. Toma arătă spre el şi-şi rosti numele, apoi arătă spre ea. Ea nu-1 pricepu. Toma îşi mai repetă odată numele şi o privi întrebător. — I, întrebă fata veselă că înţelesese despre ce era vorba. Răspunse tot englezeşte : My name is Aize. Lui Toma acest nume ciudat îi sugeră un peşte. Se aşezară pe malul abrupt. Un timp statură nemişcaţi, apoi Toma încercă să-i explice că a doua zi va trebui să plece. La întrebarea ei „unde", n-a ştiut să-i răspundă. Nici el nu cunoştea traseul Norrkopingului. 72 FRANCISC MUNTEANU Dinspre apă adia un vînt răcoros. Toma se întinse pe iarbă. Un timp privi faţa fetei, stelele, apoi adormi. Se trezi dimineaţa tîrziu, cu vălul fetei pe faţă. „M-a acoperit să nu mă înţepe ţînţarii". Vru să-i mulţumească dar e& nu-1 pricepu. Zîmbi numai. La lumina zilei părea şi mai frumoasă. — Eşti fată bună, Aize, îi spuse şi o mîngîie pe faţă. Fata nu-şi pricepu decît numele şi zim-bi iar. Toma se ridică şi o ajută să se ridice şi ea. Porniră spre oraş. Pe drum se desmetici de-a binelea. îşi aduse aminte de cele întîmplate şi se întrebă de ce l-o fi aşteptat Aize. Nu se îndură să-i ceară lămuriri, temîndu-se că va trebui să piardă cine ştie cît timp ca să se poată dumiri. O privi cu coada ochiului. Şi ea părea îagîndurată. In sinea lui, Toma era convins că fata l-a aşteptat pentru că I-a dat cele trei lire. „O fi crezut că o să mai scoată ceva hani de la mine. în fond, noaptea cît am dormit ar fi putut să mă buzunărească." Instinctiv duse mîna la buzunar şi se ruşina : banii erau acolo. „Atunci de ce m-a aşteptat ? O fi vrut să^-mi mulţumească că l-am gonit pe bărbosul acela. Desigur că da, altminteri de ce mi-ar fi sărutat mîna." Intrară într-o stradă îngustă numai de doi metri, plină cu copii goi şi cu cerşetori. Fata o luă înainte să-i deschidă drum. In faţa unei case dărăpănate, cu tencuiala căzută, Aize se opri şi începu să explice ceva. Toma era atît de preocupat privind-o încît nu pricepu nimic, deşi fata din cînd în cînd rostea şi cîte un cuvînt englezesc. Cînd vorbea, i se vedeau dinţii, orbitor de albi prin contrast cu pielea ei. arămie. Faţa ei, perfect ovală, cu trăsături de copil, îi trăda vîrsta : nu avea mai mult de saisprezece-saptesprezece ani. — Yes ? — Da, îi răspunse Toma. Era bine dispus. Stătea la umbră şi fata i se păru extrem de frumoasă. Printr-un gang îngust şi întortochiat intrară într-o curte cu pămînt galben, bătătorit. Peste tot în jur, lîngă ziduri, erau aruncate fel de fel de cratiţe smălţuite, vechi şi găurite, şobolani morţi, gunoaie şi rămăşiţele uzate ale unui cărucior cu roţi tăiate din scîndură, ca un fund de butoi. In faţa unei odăi mascate cu o perdea din bucăţi de trestie înşirate pe rafie, Aize se opri şi-1 privi întrebător pe Toma. El clătină din cap şi intră înăuntru. La început nu distinse nimic : era întuneric, perdeaua de trestie era deasă şi nici curtea îngustă, acoperită aproape în întregime cu balconaşe, nu permitea pătrunderea luminii. Pe urmă se obişnui totuşi. Descoperi pe un pat de bambus o femeie în vîrstă, care cînd îi văzu intrînd îşi adună picioarele sub ea. Aize îi spuse ceva. Ea se ridică, se aplecă în faţa lui Toma şi ieşi. Aize trase la o parte perdeaua de trestie şi goni muştele. în acest timp Toma se uită prin încăpere: în afară de pat mai era o poliţă, zidită în perete şi acoperită cu celofan, două scăunele mici cu trei picioare, vopsite într-un verde ţipător, o ladă, întinsă pe jos o rogojină de papură. Peste tot, din pereţi, răsăreau cuie. Cu toată ventilaţia pe care o făcea Aize cu un capăt de covor negru, în odaie era îngrozitor de cald. Toma avea cămaşa udă şi transpira ca un cal de curse. Fără să fie poftit se aşeză pe rogojină şi privi silueta înaltă ia fetei. Fiecare gest al ei era graţios de parcă ar fi executat un dans, •nu o treabă atît de banală şi vulgară ca gonirea muştelor. Cînd termină, luă un ol de pămînt şi ieşi în curte după apă. Se întoarse repede, scoase dintre păturile patului un ştergar şi-1 muie în apă. Toma privea buimăcit: nu înţelegea nimic. Pe urmă Aize îi ajută să-şi scoată cămaşa şi-i puse ştergarul pe umeri. Răceala pînzei îl învioră puţin. îşi şterse şi faţa şi scoase din NĂSCUT IN EUROPA 73 buzunar sticla de coniac, cumpărată pentru Larsen. O întinse lui Aize. Ea refuză şi Toma nu insistă. Trase cîteva înghiţituri şi aşteptă- să vadă ce urmează. Spre surprinderea lui, Aize se aşeză în faţa lui şi-1 privi lung, stăruitor. O fi vreo prostituată şi crede că nu ştiu să mă port. Vru să întindă mîna s-o cuprindă dar gestul îi aminti de bărbos. In fond care e diferenţa între mine şi el ? Ruşinat, lăsă să-i cadă mîna pe rogojină. începu să iranspire din nou. Aize observă suferinţa lui, luă un cartonaş alb şi-i făcu vînt. Toma avea senzaţia că stă cu faţa spre un cazan,cu aburi fierbinţi şi se sufocă. Aize îi schimbă ştergarul de pe umeri, apoi puse un scăunel în faţa lui şi de pe o poliţă scoase o oală de lut, plină de mîncare cu un miros acrişor. Toma strîmbă din nas. Din senin ea începu să rîdă : îşi lăsă capul pe spate. Cozile lungi, negre, îi afirmară pînă jos, pe rogojină. Zîmbi şi el dar cu totul pentru altceva. Era în primul an de liceu, la Orşova, la bunica sa. Bătrîna era o femeie uscăţivă cu albeaţă la ochiul sting şi foarte zgfrcită. Nu-i dădea niciodată nieiun leu, nici măciar pentru autobuz, deşi de la casa ei pînă la şcoală erau mai bine de patru kilometri. Odată, într-o zi friguroasă de februarie, Toma i-a cerut un leu. Bătrîna, bineînţeles, nu i-a dat. Stătea în faţa oglinzii şi-şi pieptăna părul lung, alb, ciare-i atîrna pînă dincolo de şolduri. Ideea s-a născut în clipa aceea dar realizarea ei nu s-a putut face decît după vreo două săptămîni. Bătrîna, cu părul despletit, dormea pe o canapea. Toma s-a apropiat de ea şi, pe nesimţite, i-a tăiat părul. Nu i-a mai rămas în cap decît un moţ ciuntit. Un peruchier din oraş i-a dat 16 lei pentru pradă şi, pînă la dezgheţ, Toma s-a plimbat cu autobuzul la şcoală. Bătrîna, un an întreg n-ia ieşit din casă. Stătea pe un fotoliu din apropierea oglinzii şi pîndea cum îi creşte părul. O prinse pe Aize de mînă. Ea tăcu şi-şi lungi gîtul spre Toma. Avea un gît subţire şi neverosimil de lung. Statură un timp aşa, tăcuţi, pe urmă Toma îi căută privirile. Ii era ciudă că nu putea să-i vorbească : ar fi vrut să-i spună că e frumoasă şi s-o întrebe de ce şi-a ales- tocmai meseria de cîntăreaţă de birt. Cînd îşi întîlniră privirile nu se mai gîndea la nimic. Fata avea ochi atît de negri că nu-i putu descoperi irisul. Ea arătă spre oala de mîncare. Toma refuză, apoi îi întinse o liră şi încercă să-i explice să se ducă să cumpere ceva de mîncare. Cînd în sfîrşit Aize îl înţelese, se arătă nespus de bucuroasă. îşi acoperi faţa cu un văl şi plecă. Toma îşi schimbă încă odată ştergarul apoi se culcă pe spate. Tavanul alb, pătat de muşte, părea negativul unui cer înstelat. Se uită la ceas : era abia ora nouă. Peste zece ore am să fiu pe vas, voi asculta comenzile boţmanului, o să-1 aud pe Larsen rugîndu-se şi am să privesc apa. Cine ştie dacă am să mă mai întorc vreodată la Alexandria ? Şi chiar dacă am să mă întorc oare voi mai găsi casa asta cu tavanul pătat de muşte, voi nimeri la birtul cu covorul rupt, s-o văd pe Aize?... Mîine, desigur, nici nu se va mai gîndi la mine. O să aibe un alt client, poate unul nu atît de sentimental, unul ca bărbosul de ieri care o s-o doboare imediat pe rogojina asta. Oare cîţi bărbaţi au fost înaintea mea în casa asta ? Vru să plece dar îi era lene să se scoale. Rămase nemişcat multă vreme. Ii plăcea să stea aşa. Şi pe schelele mînăstirilor, în timpul mesei, se culca pe spate şi privea tavianul, jocul ciudat al luminii în mărgelele de cristal ale candelabrelor. Cînd înaintase cu lucrul şi sfinţii începuseră să trăiască pe fondul de cer' al frescelor, Toma îi privea lung, cu ochii întredeschişi şi, uneori, descoperea pe feţele îor cîte un petec care i se părea viu. Odată pictase un arhanghel cu o sabie 74 FRANCISC MUNTEANU de foc în mînă şi faţa acestuia de la nas în sus trăia : avea ochi vii, inteligenţi, cu o urmă de tristeţe în ei, şi ori din ce direcţie te uitai la el aveai impresia că te urmăreşte cu privirile. In ziua aceea ia fost emoţionat. A. încercat să repicteze şi partea de jos a feţei, dar nu i-a reuşit nici cum. De ciudă a dat cu grund tot tabloul. Iconarul, tocmai atunci venise în control. Urla de furie : el nu voia sfinţi vii ci numai mulţi, cît mai mulţi. Sfinţii se plăteau cu bucata. Pe urmă a mai fost mulţumit de un portret. De Iuda din „Cina cea de taină". II făcuse pe iconar cu gura deschisă, aşa cura era deobicei cînd era furios şi nu mai puteia să strige din cauza nervilor. Âize aduse doi peşti afumaţi şi o pîine rotundă, nedospită. In timp ce mînca, fata îl privea în tăcere. După masă, Toma bău şi restul coniacului. Voia să se îmbete, să nu se gîndească la nimic, să poată pleca fără să-i pară rău. O întrebă : — Spune, Aize, de ce faci tu toate astea ? Pentru cele trei lire ? Ea nu pricepu nimic din cele spuse de el. Zîmbi numai şi se tîrî pînă aproape de el. Toma o privi atent. Ea se apropie şi mai mult. Mirosea a ulei de migdal. Toma îi trase cu degetul o linie pe gît şi-şi arătă buricul degetului plin de ulei. — De ce ? Aize îi pipăi degetul, descoperi uleiul şi începu să rîdă. Apoi spuse ceva şi văzînd că Toma n-o pricepe, spuse pe englezeşte: — Beautiful. — Nu beautiful, încercă s-o lămurească Toma. Miroase urît. Sfrîmbă; din .nas. Arătă spre oala cu apă şi o îndemnă să se spele. Aize ridică din umeri şi-şi scoase vălurile. Rămase numai în şalvarii străvezii. Totul i: se părea firesc, ca şi cum n-ar fi stat goală în faţa unui bărbat străin. Toma încercă să pară şi el indiferent. Se culcă din nou şi privi spre tavan. Auzi clipocitul apei, apoi foşnetul unui ştergar. Culcat cum era, se scotoci în buzunar după o ţigară. Era pe jumătate adormit. Coniacul îşi făcuse efectul. Cînd se ridică puţin să-şi aprindă ţigara o văzu pe Aize ungîndu-se din nou cu ulei proaspăt. Mirosul amărui lai migdalului învălui încăperea., Toma vru s-o certe, pe urmă se răzgîndi. De ce ? Dacă îi place ei ? In fond de ce să nu se dea cu ulei ? Ea îngenunohie în faţa lui, îşi arătă pieptuf uns şi-1 întrebă : — Beautiful ? — Nu, făcu supărat Toma apoi o trase lîngă el. Fata nu se împotrivi., îşi lăsă capul pe pieptul lui şi se ghemui ca o pisică.. Toma întinse mîna după cămaşă, s-o şteargă de ulei, dar neajungînd^ renunţă. Rămase cu braţul întins, răstignit pe podea. Numai cu mult mai tîrziu a înţeles de ce se ung arabii cu ulei. Din cauza soarelui. Feţele oamenilor neunşi se usucă şi îmbătrînesc repede. Cînd se trezi avea capul greu, ameţit de mirosul puternic al uleiului. In prima clipă nu-şi dădu seama unde se află : se uită în jur, nu distingea decît policioara din perete şi ladia acoperită cu un covor. Pe urmă, cînd o văzu pe Aize aşezată turceşte la colţul rogojinei, îşi aminti totul. Se uită repede la ceas. Mai avea trei ore pînă la plecarea vaporului. Mîncă restul de pîine rămasă de la prînz şi o rugă pe Aize să mai aducă o sticlă de-coniac. Pînă se întoarse ea, Toma se spălă şi-şi îmbrăcă cămaşa. Pe urmă vru să iasă puţin în curte la aer dar afară era şi mai cald. Bău din coniac şi-i NĂSCUT IN EUROPA 75 oferi şi ei. Pe urmă se uită din nou La ceas şi rămase încremenit: era tot ora trei ca şi mai înainte. A uitat să întoarcă ceasul. In prima clipă nu ştiu ce să facă. Apoi, dintr-odată, încăperea i se păru insuportabilă. Şi Aize zîmbea. Zîmbetul îl înfurie. Fără să se poată stăpîni, o- lovi peste faţă. Ea îl privi mirată, apoi speriată se retrase spre un colţ şi-şi lipi spatele de perete. Toma vru să se justifice faţă de ea şi-i arătă ceasul apoi încercă să facă ca vaporul. Ea se uita cînd la el, cînd la ceas. Toma renunţă s-o lămurească. Dădu din mîini: — Proasto !... Ieşi în curte. Din cauza balcoanelor nu putu stabili poziţia soarelui. Ieşi în stradă. I se păru că străzile de aceea sînt atît de înguste ca el să nu poată vedea cerul. începu să alerge. Răsturnă taraba unui negustor de dulciuri dar nu se opri să-i ajute să-şi strîngă marfa. Ocoli după primul colţ. In urma lui auzi strigăte. Na, numai asta îmi lipseşte, să mai pierd vremea cu discuţii ! La celălalt colţ, ocoli din nou. Strada în care se afla acum_era mai Largă, negustorii stăteau în spatele unor tejghele făcute din lăzi de portocale. Alergă din toate puterile. La capătul străzii ocoli spre dreapta într-o stradă lăturalnică plină cu oameni şi cărucioare dar la capătul căreia i se părea că se deschide un drum mai larg, un fel de bulevard care ducea spre centrul oraşului. De acolo se va putea orienta. La capătul străzii era o piaţetă cu o arteziană plină cu oameni. Abia îşi putu face loc cu coiatele. Ocoli şi se pomeni iarăşi în faţa negustorului cu dulciuri. Acesta îl recunoscu şi începu să strige. Toma se întoarse. Acum îi părea rău că n-a luat-o şi pe Aize cu el. Ea, desigur, i-ar fi putut arăta drumul spre port. Din cauza negustorului cu taraba răsturnată de întors nu putea fî vorba. I se păru că au trecut ore întregi de cînd plecase de lia Aize şi era tot în cartierul arab, cu străzile toate la fel, înguste şi aglomerate. Uneori avea senzaţia că se reîntoarce mereu în acelaşi loc, că fuge pe un traseu închis. Hotărî să nu mai fugă decît în linie dreaptă, chiar dacă va ieşi la capătul celălalt al oraşului. Un sergent de stradă, cu uniformă albă şi desculţ, cînd îl văzu începu să fluiere. Oamenii întorceau capul în urma lui. Din cauza căldurii era leoarcă de apă. In cele din urmă ajunse într-o stradă largă, plină cu maşini. Făcu semn unui taxi şi se aruncă în maşină. Şoferul, un mulatru spătos, îl privi întrebător. Trecură cîteva minute pînă află că mulatrul înţelege greceşte. — In port, dar repede. — Bani ai ? Toma vru să-1 înjure dar se reţinu. Ii arătă banii. Şoferul zîmbi satisfăcut si porni motorul. In apropierea cheiului, Toma coborî din maşină şi porni spre debarcader. Ceasul electric din faţa clădirii vămii arăta 7 şi un sfert. I se muiară picioarele. Se aşeză pe o piatră şi privi tîmpit ceasul. Era transpirat şî gîfîia ca un bolnav de plămîni. Dar dacă vasul n-a plecat ? Se ridică repede şi porni la locul fixat pentru barcă. Debarcaderul era gol. Se aşeză pe ponton cu picioarele în apă. Apa rece îl învioră puţin. Nici nu s-ar fi sculat de acolo dacă o sentinelă arabă nu i-ar fi cerut actele. Se legitimă şi-1 întrebă dacă n-a văzut pe marinarii de pe Norrkoping. — Ba da, îl lămuri într-o grecească stricată sentinela. Au fost aici şî au căutat un om. Poate chiar pe dumneata... — Da, scuipă Toma scîrbit şi-şi vîrî din nou picioarele în apă. 76 FRANCISC MUNTEANU Sentinela îl sili să părăsească debarcaderul. Torna porni spre căpitănia portului. Un ofiţer egiptean, tînăr, cu părul negru, lins, şi cu o mustăcioară subţire ca o sfoară, zîmbind tot timpul, politicos, îi spuse că nu poate să-1 atjute cu nimic. Să încerce la; agenţia scandinavă, poate ei, dacă are vechime, îl trimit după vas. Cuprins de un calm ciudat. Toma îi mulţumi, apoi îşi vîrî mîinile în buzunare şi porni spre oraş. CAPITOLUL III ■ I! Dimineaţa, de vreme, bătrîna ieşi din odaie, trase perdelele de la fereastră şi începu să trebăluiască zgomotos ca să-şi trezească chiriaşii. Copilul se trezise de mult: se jucacu ciucurii unui covor care era prins de peretele de lîngă canapea. Bătrîna îi dădu peste mînă şi copilul începu să plîngă. Toma se trezi. Buimăcit de somn. sări de sub pătură şi se propti în faţa bătrînei : — Ascultă, babă, ţi-am plătit pentru o zi întreagă şi dacă nu mă laşi să dorm, am să te string de gît. Bătrîna se sperie, lăsă să-i scape o cratiţă din mînă şi începu să bocească. Se trezi şi Diana. II trase pe Toma de picior ca să se astîmpere. — Las-o. Ce-ai cu ea? Dacă nu ne-ar fi primit în casă, unde am fi dormit ?... — Aşa-i, prinse glas bătrîna. Am fost bună cu voi şi asta vă e răsplata. Toma, numai în izmene, neputincios, se aşeză pe canapea şi-şi lăsă capul în palme. II durea şi piciorul. Bătrîna văzînd că dă îndărăt, prinse curaj. Vorbi o jumătate de oră de recunoştinţă, pînă ce Toma o privi ameninţător. Ea tăcu repede şi se întoarse în camera ei. De după uşa încuiată începu să blesteme. Toma se îmbrăcă, îi lăsă nevesti-si bani pentru pîine şi lapte, apoi porni în oraş. Era hotărît ca pînă seara să facă rost de o locuinţă. Cu serviciul mai putea aştepta. Trebuia să se obişnuiască întîi cu viaţa de aici, cu preţurile, să nu se angajaze prosteşte pentru o leafă mică şi lia o muncă grea. încă nu ştia ce o să facă. Poate şi pentru că deocamdată îi era tot una. Era mulţumit că reuşise să părăsească Budapesta şi că îşi adusese familia aici, în siguranţă. Acolo era prea aproape de front şi se mai auzeau zvonuri cum că, Romei, ar fi preluat comanda trupelor germane destinate reocupării capitalei Ungariei, că luptele şi în special războiul nu se sfîrşeşte încă, că nu se va sfîrşi nici după ce ruşii se vor întîlni cu trupele americane. Dimpotrivă, că abia atunci se va porni adevăratul măcel. Toma însă era atît de sătul de discursuri şi de război, de bombe şi de trupuri ciopîrţite încît ■ocolea ori ce discuţie despre război, despre politică. Ar fi vrut să-şi recapete acea siguranţă de sine pe care o pierduse pe şlep, la marele bombardament de la Bratislava. Atunci şi-a dat seama pentru prima oară de neputinţa lui. Stătea în cabina timonului cînd auzi urlînd sirenele. Motorul german, al societăţii Bayeriser Loyd, Insburk, le-a aruncat şlepsalul în apă şi i-a lăsat în mijlocul Dunării. Aveau 80 de vagoane de proiectile în şlep, au trebuit să ancoreze. Cea mai mică lovire de ţărm i-ar fi putut arunca In aer. Pe apa lucioasă, luminată de lună, şlepul părea o pată neagră tocmai NĂSCUT IN EUROPA 7Z bună de ţintă. Bombardamentul a durat 40 de minute. Au sărit în aer rafinăriile înşirate pe cheiul vechi şi, uleiul aprins, ca un fluviu de flăcări, s-a scurs în Dunăre. Dunărea ardea în toată lăţimea ei. De undeva, valurile roşii aduceau rămăşiţele unui vas de lemn, coteţe pline cu pui, un scaun şi arbori smulşi din rădăcină. Bordajul vasului începu să se încălzească. Nu mai puteau părăsi şlepul. Toma a alergat la pompă şi cîrmaciul cu furtunul în mînă stropea prora, unde, uleiul aprins se lipise de vas. Sus huruiau Mustangurile, coborau în picaj şi învolburau şi mai mult flăcările din jur. în noaptea aceea îşi pierduse Toma siguranţa, dar cîştigase ceva mult mai valoros: o linişte nefirească, un calm ciudat, exagerat de matur.. Privind firmele din oraş constată că erau făcute de mîntuială. Era mulţumit: la nevoie îşi va putea asigura existenţa şi ca pictor de firme. Un afiş îl înştiinţa că la cinematograful Siavoy, cu începere de la ora 10, rulează marele film american Gunga Din. Toma nu-şi putu stăpîni ispita. Căută cinematograful şi-şi scoase bilet. Nu fusese la cinema de aproape un an. Îmbrăcămintea indienilor, asemănătoare cu cea a arabilor d'&n Egipt îl făcu să-şi aducă aminte de Alexandria. Dar nu-şi putu continua şirul amintirilor : acţiunea filmului, drama gornistului băştinaş, goana după aur a celor trei ofiţeri englezi, l-au captivat. Părăsi siala cu dureri de cap. In stradă se uită lung la fotografiile afişate, îşi reaminti cîte o scenă apoi dădu cu ochii de o reclamă desenată. Era oribilă. Pictorul care făcuse afişul nu cunoştea nici cele mai elementare noţiuni de anatomie. Făcuse nişte capete imense pe trunchiuri schilodite şi desenase nişte litere lipsite de gust. Se întoarse în foaierul cinematografului şi-1 căută pe patron. Acesta nu părea cu mult rnai în vîrstă decît Toma. Costumul elegant, părul puţin încărunţit, erau însă ale unui om în vîrstă, bine conservat. — Ce doreşti dumneata ? — Eu, domnule, începu Toma, sînt pictor decorator. Mă ocup cu desenarea afişelor de cinema. Am văzut reclamele dumneavoastră. Sînt foarte urîte. — Şi poţi face ca ăia de la Bucureşti ? —■ Da, domnule. — Uite, acum nu prea am timp. Vino dumneata după masă, va fi şi asociatul meu aici, şi vom putea discuta. E bine ? — Da, domnule. Pînă după masa colindă oraşul după locuinţă dar nu găsi nici o cameră de închiriat. Oraşul era supra aglomerat. De cînd frontul se mutase în vestul ţării se stabiliseră în oraş două, regimente şi tot aici luaseră fiinţă comisiile de repatriere şi o sumedenie de organizaţii noi. Partidul Comunist din Romînia, cel social-democrat, Tineretul Progresist, Apărarea Patriotică, ARLUS şi altele de care Toma pînă atunci nici nu auzise. Ii părea rău că s-a certat cu baba. Poate dacă s-ar fi înţeles cu ea ar fi putut-o lămuri să-i mai lase o noapte în bucătărie. In fond ar fi fost bine pentru amîndoi. Ei ar fi avut unde să stea şi ea ar fi cîştigat un ban. Pomi spre casă. In bucătărie o găsi pe Diana la masă. Stătea lingă bătrînă şi-i povestea ceva. Află mai tîrziu că cele două femei s-au împăcat. Bătrîna s-a emoţionat de călătoria lor şi s-a mai îndulcit puţin. Cu banii lăsaţi de Toma au făcut cumpărături la piaţă şi au pregătit un prînz în toată regula. Ea se învoi să-i mai lase o noapte cu condiţia să i se plătească înainte. După felul cum vorbea a dat să se înţeleagă că nu s-ar stipăra chiar dacă 78 FRANCISC MUNTEANU ar rămîne mai mult timp. Toma ui plăti înainte pentru încă o zi şi se duse la cinematograful Savoy. Patronul era ocupat cu ruperea biletelor la intrare, aşa că Toma aşteptă răbdător în foaier şi cercetă afişele litografiate ale programului următor. Urma „Poarta albă". Pe doi dintre actorii principali, Toma îi recunoscu : Olivia de Haviland şi Charles Boyer. După ce începu spectacolul, patronul îl duse într-o încăpere mare de la etaj, plină cu cartoane şi şipci, rezervată anume pentru reclame. Pe nişte mese lungi de placaj erau întinse cartoane de diferite mărimi. — Am vorbit cu asociatul meu şi a spus să faci un afiş de probă. Poftim, aici ai de toate. Vopselele sînt acolo. — Arătă spre un colt plin cu borcane de tempera. — Şi pensulele sînt acolo. Ii dădu şi cîteva afişe tipărite ale filmului Poarta Albă şi două fotografii în prim plan ale actorilor principali. Rămas singur, Toma se apucă de lucru. Voia să-1 dea gata pe patron. Confecţiona o pancartă mare doi pe trei, şi începu să deseneze. La început era emoţionat, conducea creionul nesigur, pe urmă, mirosul vopselelor, pensulele îi deveniră familiare. In mai puţin de două ore termină afişul. Era la fel ca şi cel tipărit, stilizat numai. Portretul actorului era transparent ca şi cum ar fi fost plămădit din fum şi plutea (în faţa fundalului, un castel mai mult bănuit, ondulant ca un steag. Celălalt portret, al femeii, îl făcuse în semi-umbră, cu albastru şi verde. Cînd se întoarse patronul să vadă cum lucrează pictorul, îl găsi pe Toma fumtnd. — Nu te apuci de lucru ? — E gata. Ii arătă pancarta. Patronul rămase înmărmurit. II chemă şi pe asociatul său apoi se întoarse spre Toma, îi întinse mîna şi se prezentă. — Kugler. Bob Kugler... Pe urmă îl întrebară cine e, de unde e. Toma se lăudă, spunîndu-le că a lucrat la o casă de reclame din Viena, că a fost litograf, că s-a întors numai de cîteva zile în ţară. După o scurtă consfătuire cei doi asociaţi ho-tărîră să-1 angajeze. •— Intîi te duci pe Kogălniceanu şi te înscrii în sindicat. Pe urmă. mîine te prezinţi la lucru. Mai bucuros ca nicicînd, Toma porni în căutarea străzii Kogălniceanu. Din cauza unei demonstraţii trebui să ocolească tot centrul oraşului, întrebă pe cineva de ce demonstrează oamenii. ■— Cum, dumneata nu citeşti ziarele ? A căzut Budapesta. Toma ridică din umeri : „înseamnă că nici acolo nu mai mor oameni". Vru să înainteze spre primărie dar se ciocni de un cordon de poliţişti. — Nu se poate, tovarăşe. E miting. — Şi atunci cum o să ajung în strada Kogălniceanu? — Ocoleşti, tovarăşe... Ocoleşti... Ajunse în strada Kogălniceanu. Căută adresa indicată şi urcă la etajul doi, la sediul sindicatului salariaţilor particulari. Nu găsi decît un singur funcţionar. Se prezentă : — Toma Voican. Am venit să mă înscriu în sindical. Sînt angajat la Savoy. Funcţionarul din spatele biroului îl măsură lung. — Stai jos, tovarăşe. NĂSCUT IN EUROPA 79 In cameră era cald. Funcţionarul avea miînecile cămăşii suflecate _şi Toma îi descoperi pe braţul stîng un număr mic, tatuat. A fost în lagăr. 11 întrebă : — Dumneata eşti comunist ? — Da. „ — Atunci de ce nu eşti la manifestaţie? Pusese întrebarea cu răutate, ca să-1 pună în încurcătură. — Nu pot, îi răspunse funcţionarul zîmbind. Luă un baston rezemat de spătarul unui scaun şi-şi lovi cu putere picioarele. Picioarele sunau sec, a lemn. — Scuzaţi-mă, îşi lăsă Toma capul în pămînt. — Nu face nimic. Sînt din lemn, dar sînt bune. Azi însă am umblat prea mult. De aia am rămas aici. Ai mai fost sindicalist ? — Nu. Şi nici nu-mi prea plac chestiile astea politice. Mă înscriu ca altfel nu mă pot angaja. — Nu-i adevărat. — Deci pot să nu mă înscriu ? — Sigur că da. Sindicatul nu e o asociaţie de breaslă. — Atunci mulţumesc pentru informaţii. Bună ziua. — La revedere, tovarăşe Toma Voican. La revedere... 2 ...După şase luni Toma începuse să înţeleagă araba. Nu bine, dar îndeajuns, ca să se poată descurca. In cea de a şasea lună nu se mai temea Să străbată noaptea cartierul arab : învăţase cum să se ferească de hoţi, cum să respingă armata de cerşetori şi cum să-şi facă loc pe străzile arhi-aglo-merate. Cînd se reîntoarse din port se dusese de-a dreptul în birtul unde o văzuse pentru prima oară pe Aize. Ea era acolo. Toma nu-i mai aruncă nici un bănuţ pe covor. Aşteptă liniştit să termine programul, apoi îi făcu semn că o aşteaptă afară. Aize nu întîrzie mult. Veni şi plecară împreună acasă la ea. Femeia în vîrstă pe care o văzuse şi în prima zi era tot acolo. Şi de data asta plecă fără un cuvînt. La început Toma vru să se intereseze de identitatea ei, dar din cauza complicaţiilor pe care i le rezerva o discuţie, renunţă. Mai tîrziu n-o făcu din lene, din indiferenţă. In prima noapte petrecută în casa Aizei se îmbăta ca un porc. Aize îl privise tot timpul cu ochi speriaţi, dar Toma nu se mai arătase agresiv. Dimpotrivă. Ii mîngîie ■mîinile şi faţa. Pe urmă, temîndu-se să nu fie înţeles greşit, o împinse de lîngă el şi o privi numai. Ii părea rău că nu-i putea vorbi. Poate, dacă ar fi putut să-i explice unele lucruri şi anume că nu are unde dormi, i-ar fi fost mult mai uşor. Aşa însă, dacă s-ar fi apropiat de ea, Aize ar fi putut crede că a venit numai pentru o noapte sau două. In cele din urmă îi explică prin semne : — Vreau să rămîn aici. Aize se arătă bucuroasă. Toma prinse curaj şi vru să pară un adevărat domn. — Tu, Aize, nu te mai desbrăca în faţa mea. Ea nu-1 înţelese. Toma începu să-i arate vălurile şi lăcu cîteva mişcări largi cu mîinile. Ea zîmbi şi se desbrăca. Toma îi puse vălurile înapoi pe umeri. 80 FTUNCISC MUNTEANU — Aşa, beautiful. Cu văluri. înţelegi ?... Luni de zile mai tîrziu îi păru rău de această discuţie. Aize nu se mai dezbrăca niciodată în faţa lui decît cînd se spăla. Şi, datorită relaţiilor care s-au statornicit aşa, Toma nu mai avu niciodată curajul să se apropie de ea, altfel. Odată numai, după ce se întorsese de la închisoare, o întrebase de ce poartă mărgeaua aceea roşie în gaura buricului. Aize îi explică candid : — Pentru că la femei toate cavităţile sînt unîte. Cred că de aceea poartă femeile cercei, să înfrumuseţeze urechile. In nas, de asemenea. Dar de ce te uiţi aşa la mine, Tommy ? — Pentru că sînt un tîmpit ! — De ce te înjoseşti, Tommy ? — De aia ! Acoperă-ţi burta ! —■ Tu te temi de mine, Tommy ? Poate crezi că sînt bolnavă ?... — Nu cred nimic ! Lasă-mă în pace ! N-auzi ? — Iartă-mă, Tommy. A doua zi după întoarcerea lui în casa lui Aize, Toma îşi cheltui ultimii bani şi se ospăta ca un prinţ. Nu se gîndi nici ce o să mănînce şi nici de unde o să-şi facă din nou rost de bani. Pe urmă, cînd nu mai avu ce să mănînce, gustă şi din oala Aizei, cu miros acrişor. Era acolo un fel de carne dospită în oţet şi iaurt, cu un gust de usturoi putred. Pe urmă, într-o noapte, cînd nu mai mîncase de două zile, Aize îi aduse în casă un marinar beat. La început Toma nu-şi dădu seama despre ce anume era vorba. Numai cînd marinarul îl pofti afară şi începu să se dezbrace, se înfurie. Luă un scăunel şi-4 lovi în cap. Marinarul începu să urle şi în faţa uşii se adună întreaga curte. Toma îl aruncă pe marinar drept în mijlocul mulţimii apoi îi dădu Aizei două palme. Ea se aşeză lîngă perete cu faţa ia pămînt. Furios, Toma se plimbă toată noaptea prin odaie. Cel mai mult ar fi vrut să plece pentru totdeauna dar numai cînd îşi aducea aminte de străzile calde ca nişte cuptoare, gonea gîndul acesta. Totuşi, hotărî ca a doua zi să se ducă să-şi caute de lucru şi să facă rost de bani. Primul serviciu şi î-a găsit în port, dar n-a lucrat decît o jumătate de zi. Samarul îi însîngerase spatele şi pentru descărcarea unui vagon de pirită nu primise decît o jumătate de liră. Aize îi îngrijise trei zile rănile. II unsese cu ulei de migdal şi-1 ferise de muşte. Cînd nu mai putură să rabde de foame, Toma o trimise pe Aize să facă rost de bani. Patronul nu-i mai dădea voie să danseze. Angajase o altă fată, mult mai tînără, aproape copilă, cu picioarele subţiri şi osoase. Aize se întoarse acasă cu un bărbat şchiop. Toma nu-i mai spuse nimic. Plecă din odaie şi ca să nu audă horcăitul şchiopului, ieşi în stradă. Aici îi veni ideea să fure. Bucuros de această descoperire, hotărî să plece şi să nu se mai întoarcă niciodată la Aize. Co-lindînd însă străzile nu găsi pe nimeni pe care ar fi putut să-1 fure. Şi chiar să-i dea cuiva în cap, nu era încă hotărît. Dimineaţa, obosit şi ruşinat, se întoarse acasă. Din banii primiţi, Aize îi cumpărase peşte şi o jumătate de sticlă de coniac. Toma îi sărută mîinile apoi, emoţionat de acest gest, îşi lăsă capul în poala ei şi plînse ca un copil. Aize nu pricepea cu ce greşise. Zîmbetul îi îngheţase pe faţă şi tremura ca varga. Ii era teamă. A doua zi vîndură şi ceasul lui Toma şi mîncară încă două zile. Pe urmă, neavînd încotro, Toma îşi luă inima în dinţi şi buzunări un vînzător NĂSCUT ÎN EUROPA 81 de răcoritoare. Succesul îl îmbată. îi spuse Aizei că dacă o mai prinde odată cu un bărbat, o strînge de gît. Cu bani în buzunar se simţea mult mai în siguranţă. Poate de aceea vru să braveze şi vîrî mîna şi în buzunarul unui ofiţer englez. Englezul îl simţi, strigă după ajutor. Totul se petrecuse în autobuz şi Toma n-avu cum să scape. A fost predat unui sergent arab şi dus într-o închisoare comună. Aici nu căldura înăbuşitoare îl supăra, ci mirosul acrişor de puroi al bolnavilor. Se retrase în cel mai îndepărtat colţ al celulei şi aşteptă acolo două zile, pînă cînd fu dus la tribunal şi judecat. Primi şase luni de închisoare corecţională. în prima noapte de temniţă l-au muşcat şobolanii şi se umplu de păduchi. Nu se gîndea decît la evadare. Reuşi să fugă după şapte zile. în timp ce-1 transportau spre o tabără de muncă din sud. A sărit din camion în plină viteză şi şi-a zdrobit faţa de caldarîm. Cu ochii înecaţi în sînge, şi-a înfăşurat cămaşa pe mîinile încătuşate şi s-a alăturat unui grup "de cerşetori care se duceau spre Alexandria. Reuşi să intre în oraş. Era atît de obosit că abia s-a putut tîrî pînă la locuinţa Aizei. Ea nu ştia nimic despre el. Cînd l-a văzut, i-a zîmbit ca şi cum nu s-ar fi despărţit de el decît de cîteva ore. A adus o daltă şi un ciocan şi i-a scos cătuşele. — Ai fost arestat, Tommy ? — Da. Tu desigur ai crezut că am plecat ? — Eu n-am crezut nimic, Tommy. Te-am aşteptat. — Şi dacă aş pleca pentru totdeauna şi atunci m-ai aştepta ? — Da, Tommy. ' ; — De ce ? — Nu ştiu de ce, Tommy. — Nu mai îmi spune Tommy. — Bine, Tommy. — Spune, de ce m-ai aştepta ?!... Trebuie să fie un de ce ! — Nu totdeauna. — Ce vrei să spui cu asta ? — Ascultă. Mie îmi place să privesc Nilul dar cunosc pe cineva căruia nu-i place să privească Nilul. De ce ? Poţi să-mi răspunzi ? Eu cred că de aceea nu sînt oamenii fericiţi pentru că mereu îsi pun această întrebare. De ce vor să afle oamenii totul, cînd ştiu că totul nu se poate afla niciodată. Totul e numai Alah. Şi pe el nu-1 poţi afla decît dacă nu te gîndeşti. Dar dacă nu te gîndeşti, nu te gîndeşti nici la el şi iarăşi nu-1 poţi afla. — Vorbeşti prostii, Aize. — Eu totdeauna vorbesc prostii. 3. Toma era fără acte : paşaportul şi adeverinţele primite de pe Norrko fping ii rămăseseră toate la tribunal. La început s-a temut să circule prin oraş fără acte, pe urmă s-a obişnuit. S-a angajat la o societate britanică de construcţii de şosele cu o liră pe zi. învăţase să pietruiască, apoi să toarne plăci de beton pentru pistele aeroporturilor militare. Numai în jurul Alexandriei se construiau patru. Muncitorii de acolo vorbeau tot mai mult de războiul care se apropia ; pomeneau numele lui Hitler şi al unui politician englez care umbla tot 6 — V. Romînească nr. 8 82 PRANCISC MUNTEANU timpul cu o umbrelă. Pe Toma nu-1 interesa politica. Era mulţumit de lira pe care o cîştiga pe zi şi-şi căuta relaţii ca să-şi refacă actele. Voia să părăsească Egiptul. Un muncitor grec, cu care se împrietenise pe şantier, îl duse într-o zi la un cunoscut de al lui, un bancher ambulant care schimba şi cumpăra valută de la marinari. Acesta îi spuse că pentru 50 de lire îi poate procura acte egiptene şi pentru alte 100 poate chiar să-i facă rost de un paşaport Nanzen. Pentru început, Toma s-ar fi mulţumit şi cu acte egiptene : oamenii găsiţi fără acte în timpul raziilor erau obligaţi să se înroleze pe termen de cinci ani în armata colonială. Cinci ani de militărie undeva în Malaia sau în Africa de Sud erau egal; cu moartea, mai ales pentru un european obişnuit cu clima temperată. Toma ştia că muncind pe şantier n-o să fie în stare să adune 50 de lire nici într-un an. De aceea renunţă la lucru şi hotărî să facă rost de bani pe altă cale. Se împrieteni cu fratele lui Aize, cu Gemşid. Acesta fusese muncitor la o fabrică de textile, pe urmă îl concediaseră pentru nesupunere. La ce n-a vrut să se supună, Toma n-a aflat niciodată. Gemşid îl iubea : era mulţumit că Toma o bătea foarte rar pe Aize şi chiar dacă era beat n-o dădea afară din casă. Gemşid 1-a sfătuit să dea o lovitură mai mare. Toma n-avea altă ieşire. Drumul spre ţară trecea pe undeva printr-o casă de fier sau prin locuinţa unui bogătaş. îşi pierdu o săptămină de zile pînă ochi o casă în cartierul diplomatic. Află că secretarul legaţiei daneze pleacă în fiecare seară la un club şi lipseşte de acasă patru sau cinci ore. In vilă, în afară de poliţistul arab din faţa porţii, mai rămînea un singur servitor de culoare. După planul stabilit, de poliţist trebuja să se ocupe Gemşid'. Toma sări gardul vilei într-o sîmbătă după masă pe la ora şapte. Se furişă printre arbuştii din grădină, se caţără pe terasa de la intrarea din dos şi deschise uşa salonului cu un şperaclu confecţionat dinainte. Nu era la primul furt ; totuşi intra pentru prima oară într-o casă străină, cu premeditare. Nu luase cu el nici o armă deşi Gemşid stăruise asupra acestui amănunt. Toma prefera să fie prins decît să facă vreo prostie. In salon nu găsi nimic valoros. Deschise o uşă tapisată şi intră într-o altă încăpere. Răscoli meticulos toate sertarele dulapurilor, ale birourilor, dar nici aici nu găsi nimic care ar fi meritat să fie luat. Colindă toată vila, nervos, fără să-i mai pese că ar putea fi auzit. In dormitor, ca peste tot, găsi toate sertarele dulapurilor deschise. Numai sertarul interior al unei noptiere nu cedă. Toma îl forţă şi găsi în el o cheie. Da, acum ştia că a dat peste ceea ce căuta. Nu-i mai rămînea decît să găsească sertarul la care să se potrivească cheia. Luă la rînd din nou toate birourile şi în cele din urmă descoperi un sertar mascat la o masă de lucru din cabinet. Găsi un portmoneu plin cu coroane daneze şi cîteva sute de lire. Vîrî portmoneul în buzunar şi porni spre ieşire. Parcurse acelaşi drum pe care venise şi, după ce controla strada, sări gardul. Acasă, cînd Aize îl văzu cu portmoneul plin de bani, se depărta de el. Se aşeză într-un colţ şi nu scoase nici un cuvînt. Nu vorbi nici atunci cînd sosi Gemşid şi îm-părţiră prada. Stătea tot în acelaşi colţ, nemişcată, tristă. Toma vru s-o îmbuneze. Ii dădu bani şi-i spuse că începînd din ziua aceea, n-o să mai fie decît bine. — Ai înţeles, Aize ? Ea îl înţelese. Zîmbea. De altfel ea zîmbea totdeauna. Şi cînd era NĂSCUT IN EUROPA 83 veselă şi cînd era tristă. Toma nu reuşise niciodată să ghicească la ce se gîndeşte. Odată o întrebase : — La ce te gîndeşti, Aize ? — La nimic, Tommy. — La nimic nu te poţi gîndi. — Ba d'a... Stau aşa, mă uit la tine, mă uit la perete, şi dacă îmi vine un gînd, îl alung. Nu e bine să te gîndeşti. Cînd te gîndeşti la ceva totdeauna faci un rău. Ori ţie, ori altcuiva. — Numai morţii nu gîndesc. — E adevărat. Dar morţii nu fac niciodată rău. Undeva în Coran, se spune că femeile atunci păcătuiesc cel mai mult cînd gîndesc. Eu nu păcătuiesc niciodată. — Eşti proastă. Ar trebui să-ţi foloseşti creierul. — Cînd eram mică l-am folosit. O dată. Nu ştiu cine mi-a povestit ceva despre nişte oameni frumoşi şi foarte buni. Cînd m-am culcat seara m-am gîndit la oamenii aceia buni şi frumoşi. Atît de mult m-am gîndit la ei că mi s-a părut că-i cunosc, că sînt ca ei. Eram şi eu mare şi frumoasă. Am trăit deodată în doi oameni. In mine, fata mică, şi într-o altă fată, mare şi frumoasă, care eram tot eu. Vezi, Tommy, de aceea vreau să nu gîndesc ca să pot rămîne eu însămi, aşa cum sînt. Pe tine, Tommy, nu te cunosc. Tu te gîndeşti prea mult, eşti mereu altul. Mă tem de tine. — Atunci de ce stai cu mine ? — Iarăşi întrebi de ce? Nu ştiu... în schimb, acum ştiu de ce mi-e aşa de teamă să gîndesc. Mă tem că într-o zi m-aş gîndi la întrebarea asta. — Eşti proastă, Aize. — Tu ai dreptate, Tommy. Bărbatul totdeauna are dreptate. Bancherul ambulant le schimbă coroanele daneze şi Toma îşi procură pentru 150 de lire un paşaport Nanzen. In ziua cînd primi paşaportul, se îmbată şi-1 răsfoi de sute de ori. Ii plăcea felul în care erau formulate rubricile : Vîrsta : 18 ani. Naţionalitatea : Romînă. Cetăţenia : Fără. Născut: (La rubrica aceasta, funcţionarul care complectase paşaportul făcuse o greşeală şi scrisese) Europa. 4 Livia, mama lui Toma, era cu zece ani mai tînără decît soţul ei. Pînă în ziua cînd s-a prezentat ca model în atelierul lui Voican, a dus o viaţă simplă, banală. Tatăl ei, un dentist beţiv, s-a sinucis din dragoste într-o noapte de înviere, iar maică-sa a murit după doi ani de la această întîm-plare. Cele două orfane, Olga şi Livia, au fost crescute de o mătuşă severă şi castă. După ora şase nu aveau voie să iasă pe stradă şi trebuiau să se roage înainte de fiecare masă. După terminarea claselor primare au fost înscrise la Notre Dame unde nu puteau fi vizitate decît odată pe săptămînă, duminică, între orele două şi patru. Singurii bărbaţi pe care i-au văzut în acest timp au fost preoţii şi odată pe an, nişte revizori şcolari, bătrîni şi cheli, îmbrăcaţi în redingote uzate cu mînecile soioase. Acum, amintindu-şi de ei, Livia era convinsă că 6* 84 FRANC1SC MUNTEANU dacă ar fi tras cu degetul peste chelia lor lucioasă ar fi dat de praf. După bacalaureat, toată clasa, nouă fete, toate orfane, au fost fotografiate. Pozele lor din faţă şi din profil au fost expuse in catalogul unei agenţii matrimoniale, o instituţie anexă a pensionului. Olga s-a măritat cu un comerciant gras din Italia, iar Livia a fost cedată în schimbul sumei de 25 de mii de lei, unui baron degenerat din Bistriţa. Livia a plecat spre Bistriţa însoţită de o maică cucernică, cu faţa uscată şi galbenă. Pe drum, în timp ce maica se ruga, Livia îşi adună toate amintirile : erau puţine. Pe cele de demult, de acasă, le putea număra pe degetele de la o singură mînă. Erau patru. Taică-su avea mîini păroase, în dormitor candelabrul de bronz semăna cu o ancoră, o servitoare cu nas lung şi ascuţit ca un creion îi mîncase odată frişca de pe cafeaua cu lapte. Pe cea de a patra şi-o aducea aminte vag : o mătuşă sau în orice caz o rudă a tras-o de păr pentru că n-a vrut să-i sărute mîna. Nu mai era sigură dacă a fost trasă de păr sau a primit o palmă, dar ştia că în după masa aceea a plîns foarte, foarte mult. Amintirile de la pension erau multe şi mărunte. Numai două i-au rămas vii ca şi cum s-ar fi petrecut eri : prima, cînd colega ei de bancă a primit o scrisoare cu o fotografie de la fratele ei. După fotografie, Livia şi-1 închipuia înalt şi foarte puternic. In puţin timp, fotografia deveni cel mai valoros obiect din internat. Colega Liviei o comercializa. O închiria pe cîte o noapte, pentru un prînz, pentru o cină. Doi ani la rînd Livia n-a mîncat prăjituri. Pe urmă, nu s-a mai putut despărţi de fotografie. A plătit-o cu o biblie sfinţită, primită ca premiu la sfîrşitul unui an şcolar. A doua amintire n-o împărţise cu nimeni, era numai a ei : odată, într-o sîmbătă după masă, după baie, a deschis ferestrele camerii de baie. Era o zi de vară, caldă, înăbuşitoare. De undeva dintr-un bloc apropiat, cineva îi proîectă cu o oglindă de buzunar o pată de soare pe pîntec. Livia tresări şi închise repede fereastra. Două zile a fost tulburată, s-a rugat, s-a dus la spovedanie. Totuşi, în adîncul ei, era mîndră că a fost văzută de un bărbat. Baronul din Bistriţa era bătrîn şi maniac, căzuse în catolicism şi avea dinţi mici şi ascuţiţi ca de şoarece. Cînd rîdea, deasupra dinţilor i se vedeau gingiile roze. Amîna căsătoria din pricina unor acte pe care trebuia să le procure din Ungaria. In intimitate îşi tăia părul din nas şi povestea despre aventurile lui vînătoreşti din Africa. îşi dovedea spusele cu fotografii, cu trofeie şi cu nişte cărţi poştale colorate pe care le trimisese părinţilor. Din cauza unei boli nervoase avea o eczemă pe piciorul stîng. Se scărpina tot timpul şi-şi cerea scuze. Cînd îşi dezbrăca halatul de casă, gros, croit larg din urson maron, părea un alt om : slab şi încovoiat, cu umerii numai de cinci degete. In puţinele clipe cînd maica îi lăsa singuri, baronul îşi aşeza palmele osoase pe mîinile Liviei şi îi făcea declaraţii de dragoste. Uneori, fără nici o introducere, imediat după ce uşa se închidea în urma maicii : — Te iubesc, Livia. Te iubesc cum iubeşte ciocîrlia înaltul cerului, cum iubeşte pădurea frumosul anotimp primăvara, cum nu poate iubi decît un singur om. Baronul Foldessy. Baronul Foldessy era el. Livia fugi de la castel după patru zile. Se urcă fără bilet într-un tren şi controlorul, un om mustăcios şi înţelegător, o duse pe gratis pînă la Baia NĂSCUT IN EUROPA 85 Mare. In tot timpul drumului o povăţui să nu se mai urce în trenuri fără bilet, altminteri poate să fie predată organelor de poliţie. Speriată de aceste sfaturi, la Baia Mare, Livia ocoli clădirea gării şi colindă oraşul. O ploaie de primăvară o udă la piele. Plouată şi nenorocită se reîntoarse totuşi la gară şi se rugă de un frînar, s-o lase să se urce întreţin vagon de marfă'. Frînarul, puţin cherchelit, cu o barbă de două zile, ţepoasă şi sură, o măsura din priviri, apoi îi făcu un semn să se urce. — Hai repede, că pornim. Vagonul din faţa Liviei era plumbuit. De teamă să nu scape trenul se urcă alături de frînar. Cabina era mică, abia încăpură amîndoi. Livia se aşeză pe podea şi începu să dîrdîie. — Ti-e frig, fată ? — Da. — Păi, nici nu mă mir. Eşti udă leoarcă. Ar trebui să-ţi storci rochia, îa şuba asta. Ii aruncă pe spate o şubă mare de piele. Şuba era caldă şi mirosea a oaie. — Nu aşa, fată, o scutură frînarul de umeri. Stoarce-ţi rochia, că răceşti. Frînarul avea voce autoritară şi Livia se supuse. Cînd îşi scoase rochia, trase cu coada ochiului spre frînar. Acesta era ocupat cu geamantanul lui de merinde. Scoase de acolo o bucată de slănină fiartă şi o felie de pîine mare, alba. Livia îşi stoarse rochia. Furoul mic din olandină, făcut !a orele de lucru manual, i se lipise de piele. — Stoarce-ţi şi cămaşa, fată, câ\şi aia e udă. Livia se ghemui sub şubă şi-şi scoase furoul. Era şi el ud. II stoarse. — Acum învăluie-te în şubă. Ii luă rochia şi furoul şi le agăţă de un şurub. — în vînt o să usuce repede. Ai mîncat ? — Nu. Frînarul îi întinse geamantanul cu merinde. „M-a minţit, maica Cristina, gîndi Livia. In fond oamenii sînt buni. Şi controlorul mustăcios, şi frînarul acesta". — De unde vii, fată ? — De la pensiune. Frînarul începu să rîdă. — Vasă zică aşa i se spune acum... Vreau să te întreb ceva, fată. Uite. eu am patru copii şi muiere, înţelegi ? Spune, eşti bolnavă ? — Nu sînt bolnavă. — E bine, atunci, şi o ciupi de gît. Pe urmă vîrî mîna sub şubă. şi Livia începu să plîngă. — Taci dracului. Te iau cu mine, îţi dau de mîn-care şi mai faci pe nebuna ? •— O ciupi de burtă. Cînd Livia cobori la Oradea era plînsă şi nu mai era fată. Avea în mînă un pol, primii bani cîştigaţi, şi un sfat: să citească pe ultima pagină a ziarelor mica publicitate, rubrica oferte de serviciu şi să se angajeze. La prima adresă unde se căuta o educatoare de limbă franceză ati întrebat-o dacă are actele în regulă. La cea de a doua adresă, Dr. Botiş, strada Nicolae Jiga 37, i-au cerut şi referinţe. Pînă la prînz a colindat vreo zece case dar peste tot i se puneau condiţiuni pe care nu le putea îndeplini. Atunci a hotărît să se ducă la adresa sculptorului Voican. Dar n-a 86 FRANCISC MUNTEANU avut răbdare să aştepte ora fixată. S-a prezentat cu cîteva ore mai înainte. Era hotărîtă să facă orice. Numai cînd ajunse în spatele paravanului şi începu să se dezbrace, se gîndi o clipă să fugă. Pe urmă, resemnată, fără să fi roşit măcar, apăru goală în faţa sculptorului. Văzînd încurcătura acestuia se intimida şi-i veni să plîngă. Ca să nu-i scape vreo lacrimă, închise ochii. îi apăru în faţă chipul frînarului cu barbă ţepoasă şi mîini mari, butucănoase, şi se cutremură. Ce murdar e totul. înseamnă că maica Cristina a avut totuşi dreptate. Cabina frînarului era făcută din scînduri murdare, uleioase, era plină cu cuie şi cu inscripţii porcoase. Şuba mirosea a oaie, gura frînarului a alcool şi nicotină. Parcă totuşi era mai frumos la pension. Pereţii erau albi, covoarele moi şi statuile sfinţilor de pe coridoarele instituţiei, aurite, liniştitoare. Amintindu-şi de pension avu impresia că simte mirosul vag de tămîie din capelă. O desmetici vocea lui Voican : — întoarce-te, domnişoară. Livia se miră că nu moare de ruşine. Se întoarse încet. După ce Voican îi dădu avansul, se gîndi să nu se mai întoarcă niciodată la el. Pe urmă, ruşinată de acest gînd, se duse la biserică şi se rugă Fecioarei Maria s-o ierte pentru ispita în care căzuse la prima încercare. Prima noapte o petrecu în sălile de aşteptare ale gării, apoi a doua zi îi mărturisi lui Voican că nu are locuinţă. Acesta îi oferi atelierul. Cu cît treceau zilele, cu atît îi venea mai greu să se dezbrace în faţa lui, deşi îl vedea lucrînd, modelînd lutul. Poate pentru că începea să-1 cunoască, să-i afle gîndurile. In curînd, nu se mai uita la el ca la un om străin, ca la un sculptor, ci vedea în el omul, bărbatul, cu mîini, cu picioare, cu gînduri. Mai tîrziu, faptul că Voican n-o privea niciodată cu alţi ochi decît cu acei ai meseriaşului, o puse pe gînduri. Se simţea jignită. Deveni provocatoare, e drept numai în gesturi discrete, în priviri. L-a întrebat într-o zi : — Dumneata, domnule Voican, te uiţi la mine de parcă aş fi din piatră. Toţi sculptorii sînt la fel ? — Da, îi răspunse Voican. începu să se bîlbîie şi renunţă să mai modeleze. In ziua aceea n-a putut mînca. Livia ştia că din cauza ei şi era bucuroasă. Seara au ieşit împreună în oraş şi au cinat într-o grădină de vară. în chioşc cînta o orchestră zgomotoasă, o melodie anunţată cu multă emfază : Charleston. Voican nu dansa din cauza piciorului înţepenit, el iubea mult mai mult valsurile lui Strauss, poate şi pentru că aceste melodii îi aduceau aminte de Kaiserstat, de Prater, de Mariahillfe-strasse. în seara aceea i-a povestit Livia viaţa ei. A doua zi cînd s-a dezbrăcat în spatele paravanului s-a simţit umilită. Voican, ca niciodată pînă atunci, s-a aşezat în faţa ei, a privit-o îndelung dar n-a scos nici un cuvînt. — Mi-e ruşine, mărturisi Livia. — Imbracă-te atunci. Livia se îmbrăcă şi se aşeză lîngă el. îl întrebă : — V-aţi supărat pe mine ? Voican nu-i răspunse. — Dacă v-aţi supărat pot să mă dezbrac din nou... — Nu, nu te dezbrăca, Livia. Vreau să te întreb ceva. — Poftim, domnule Voican. El tăcu multă vreme. în atelier era linişte. Afară ploua, nu se auzeau decît stropii de apă care loveau în acoperiş. în cele din urmă Voican începu să vorbească cu voce străină, groasă : NĂSCUT IN EUROPA 87 ' — Tu ştii că eu sînt şchiop ? — Stiu^ domnule Voican. — Sînt şchiop. Am piciorul înţepenit. Uite asta, dreptul, Nu-1 pot mişca îl trag puţin. Spune, Livia, vrei să fii nevasta mea? ' Nunta au îăcut-o în doi, în atelier. Voican s-a îmbătat, şi-a povestit copilăria, pe urmă a început să plîngă. Livia nu ştia cum trebuie sa se poarte o fată în noaptea nunţii : plînse şi ea. CAPITOLUL IV 1. După cîteva zile de lucru, Toma se obişnuise cu noul său serviciu de la cinematograf. Cînd isprăvea munca în atelier, cobora în foaier să ajute plasatoarelor. Rupea biletele la intrare, căra scaune de rezervă pentru spectatorii cu bilete nenumerotate, iar în timpul pauzelor se urca pe acoperişul clădirii să deschidă ferestrele de aerisire. Dacă lipsea ajutorul de operator de la cabina de proiecţie, ajuta mecanicului să ruleze filmele, să le lipească sau să le împacheteze pentru expediţie. Kugler 1-a îndrăgit repede. — Dumneata, Toma, munceşti mult şi vorbeşti foarte puţin. — Nu-mi place să vorbesc, domnule Kugler. — Poate eşti ainărît pentru ceva ? — Sînt, domnule Kugler. N-am locuinţă. —■ Asta e rău. în ziua aceea, spre seară, le veni vestea că cinematograful Scala dm Gai a fost devastat. S-au furat toate perdelele de pluş, toate becurile. Kugler îl chemă pe Toma în biroul lui : — Mi-ai spus că n-ai locuinţă. — Da, domnule Kugler. — As putea să te ajut. Ai fost vreodată în spatele ecranului ? — Nu— Du-te acolo. Există o cabină. Dacă ţi-ar ajunge ai putea sa te muţi acolo. Fără chirie şi totuşi nu pe gratis. Ai fi un fel de paznic. — Da, domnule Kugler. încă în timpul spectacolului Toma se duse în spatele ecranului, pe scenă încăperea imensă, luminată numai de filmul care rula, părea un hambar misterios. De sus din tavan atîrnau încă sufitele neîntrebuinţate ale unei foste companii teatrale care dăduse faliment, frînghii şi o instalaţie de sînnărie pentru manevrarea cortinei. Ca să se poată orienta mai bine aprinse un chibrit. Din sală se auziră fluierături. Toma stinse chibritul. Pe întuneric, lovindu-se de scaune date la reformă, de nişte resturi de decoruri, găsi scăriţa de metal în formă de spirală care ducea spre cabina pe care o căuta. încăperea era mică : doi metri pe doi, iencuită dar nedată cu var. Era luminată de o singură fereastră care dădea pe un acoperiş. După spectacol Toma cercetă din nou scena, cabina, apoi se duse la Kugler. — Primesc, domnule Kugler. — Foarte bine. De mîine te muţi. Ai mobile ? — N-am. — Adună ce găseşti pe aici, poţi scoate din magazie şi cele doua aripi FRANCISC MUNTEANU neata0ceTaCran' ^ f°l0SeŞti M pat" Deocamdată- P^ urmă, vezi dumiri noaptea aceea Toma nu se duse acasă. Făcu o curăţenie generală Sfn^f; ua P°Hdea"a Cabinei' insta,ă ce,e două cortlne> adusei masă din ate ierul lui şi doua scaune tapisate din sala de spectacol. Pe urmă aS peri toţi pereţii cu afişe de cinema. Spre dimineaţă, cînd is^v™ S nu mai părea atît de neprimitoare. îşi aduse fami la. Cînd Diana aauzit unde vrea s-o mute, a plîns, dar fără rezultat mai buntf* am găSlt' Diana' SaU Vrei Să fur Ca să fac rost de 0 Iocuintă eustufel "sPlinlTf 6i Pe ,rniă'.duPă Ce 56 instaIă ?! ara"Ja cabl"a d«Pă gustul ei, se linişti. In timpul unei pauze Toma se duse s-o vadă. Dinna stătea in spatele ecranului şi privea filmul. Dm cauza varului nu se puteau cuflTaParte.fetele- l0CUl ^ 1Um,ni'Ş1 Umbre »«Mtoarenav?a îame- — De ce nu vii să vezi spectacolul din sală ? Diana ridica din umeri. Toma o cuprinse si ea se lipi de el — Asta e prima noastră locuinţă, Toma — Thîm. — Şi e numai a noastră. Mă simt bine aici — vrei să-mi faci plăcere ?... — De ce esti urîcios ?.. romanţo'asă. ^ mUZiCaL U"Ul dintre aCl°ni de pe ecran cînta 0 serenadă — Tu nu nii-ai cîntat niciodată. — Ştii bine că n-am voce. -^Mfe&tt&f *pu,,ne ,um,ri **» «•* v »<"■ De sus din cabină se auzi glasul copilului — Du-te, Diana. S-a trezit şeful. — Mă duc. Spune... ori lasă... — Ce ai vrut să întrebi ? — Nimic. — Vrei să te rog ? , L — Aş vrea uneori. aude PTnăB!nesa?ădată " ^ * ^ ^ acum" N"auzi cum P1^ ! Se Diana se deslipi de el şi urcă scările spre cabină. în clipa aceea în sala de spectacol se aprinseră luminile si se auzi vocea groasă a lui Se — Germania a capitulat necondiţionat. E pace ^ ' strnd^O T dm Sală răstumară saunele, năvăliră în foaier si de acolo în st» add O femeie începu sa plîngă dar nimeni nu-i dădea nicio atenţie Megafoanele de pe stîlpii de telegraf, puse la maximum, urlau. CranS' emoţiona şi e, rmnca jumătate din cuvinte. Din ordinul de capitula .al mareşalului Domtz nu se putură înţelege decît cîteva cuvinte. PeP urmă începură sa urle toate sirenele fabricilor. In faţa cinematografului doi ceferişti beţi începură să danseze. în cîteva clipe hora se întregi cu trecători copii bărbaţi, feme,. Toma, zăpăcit, alergă în spatele ecranului. Diana stătea coco ata pe un scaun, să poată privi peste acoperiş, pe stradă Auzise zgomotul dar nu ştia ce se întîrnplase. Era palidă ca varul NĂSCUT IN EUROPA 89 — S-a terminat războiul ! , . Ea nu ;?tlu ceA?ă îacă : să rida sau să plîngă. Toma o îmbrăţişa, o săruta pe git şi simţi aceiaşi mireasmă pe care o simţise si acolo, în gara bombardata. ' ' s îi cuprinse faţa şi o privi în ochi : — Diana, ce ai vrut să mă întrebi înainte ? — Cînd ? — Acolo jos in spatele ecranului. Te rog, spune-mi ? — Am vrut să te întreb dacă o să lucrezi si azi toată noaptea —- Asta e tot ? r — E foarte mult, Toma. De afară se auzeau sunetele unei fanfare. Toma închise fereastra apoi o sih pe Diana sa se culce pe cortină. — Toma ! — Taci, Diana. — închide cel puţin uşa. r,h\Jnma- trî"ti "?a c" .Piciorul şi avu impresia că de pe un afiş Clark Gabie il priveşte dispreţuitor. Rupse afişul. — Diana... Neavind nici o dovadă că a fost marinar, Toma nu se putu anga ia pe nici un vas. Se rugă la toate agenţiile, vorbi cu marinarii de pe vasul ro-minesc Transilvania, dar nici aceştia nu-1 putură ajuta. Disperat, iscăli un contract pe termen de un an cu societatea germană de construcţii de drumuri, Stei n und Asfalt A.Q., care căuta muncitori pentru Libia. Gemşid abia il putu convinge să nu se prezinte în ziua plecării. Ti vorbi ore întregi, despre deşertul libian, de căldura insuportabilă, de lipsa de apă, de malarie loma nu se lasă convins decît cînd văzu că toti ceilalţi muncitori angajaţi erau oameni de culoare. Trist, se Inapoie acasă. Pe drum îsi cumpără un trusou cu vopsele. Era ferm hotărît să se apuce de lucru. Nu se atinse insa de vopsele decît după vreo două săptămîni cînd descoperi la Aize un rid ciudat in colţul buzelor. Ridul acesta mic, în formă de semicerc dădea zimbe uhu ei un aer trist şi foarte bătrinesc. O puse să stea nemişcată si nuzgali ore întregi un cartonaş alb prins de perete cu pioneze. Nu termină portretul: nu reuşea să îmbine zîmbetul cu tristeţea. Si fără acest zîmbet Aize era o fata ca ori care alta. _ _ Supărat, Toma azvîrli vopselele în curte. A doua zi găsi toti pereţii mizgaliţi. ' 1 t La sîîr?itul lui august, un funcţionar de la căpitănia portului căruia loma 11 dăduse zece lire, veni şi-1, anunţă că un vas grecesc caută marinari Mai ceru zece lire pentru informaţie. Toma se îmbarcă pe Laskaros Aize voise sa-1 însoţească în port. Se aşezase pe o rogojină si zîmbea. — Acum te văd pentru ultima oară, Aize. — Eu am să te văd totdeauna. — Odată mi-ai spus că tu nu te gîndeşti niciodată. Atunci cum ai să ma vezi totdeauna ? — Cu tine m-am obişnuit prea mult. Te întorci ? — Cred că nu, Aize. 90 PRANCISO MUNTEANU — Eu totuşi am să te aştept. Spune, la plecare n-ai vrea să vorbeşti puţin de tine? ■— Ce să-ti spun, Aize ? — Totul. ' — Odată mi-ai spus că totul nu există. — Ai dreptate, Tommy. Şi aş fi cerut şi prea mult. De unde esti ? Din ce ţară ? — Din Romînia, Aize. — Romînia, Romînia. N-am auzit de ea. Pe unde vine, Tommy ? — In Europa, Aize. — Franţa este în Europa. Franţa şi Anglia. — Şi Romînia, Aize. — Sînt acolo măslini ? — Nu sînt. — Păcat. Măslinii ţi-ar aminti de mine. Ce pomi aveţi acolo ? — Brazi. — Sînt frumoşi brazii ? — Ca şi măslinii, Aize. — Atunci trebuie să fie frumoşi. Tu nu m-ai iubit niciodată, Tommy, aşă-i ? In fiecare noapte am aşteptat să vii. Erai lîngă mine şi erai foarte departe. Tu nujn-ai dorit niciodată. — Nu-i adevărat, Aize. Te-am dorit foarte mult. — înseamnă că te voi putea aştepta fără să fiu tristă. Acum du-te, Tommy. Acum du-te. Despărţirile lungi sînt foarte urîte. Oamenii spun o mulţime de lucruri pe care în alte ocazii nu le-ar spune. Du-te. Toma îi atinse, braţul, o privi în ochi şi se văzu în ei, mic şi umilit. — Bine, Aize. Drumul de la Alexandria pînă la Constanţa, prin Cipru, cu o escală de o noapte la Famagusta apoi un ocol şi o staţionare de patruzeci şi opt de ore la Pireu, dură nouă zile. Lui Toma i se părură nouă săptămâni. Pe vas nici nu ascunse că vrea să debarce la Constanţa. Lucră însă conştiincios ca să nu aibă neplăceri. Imediat după îmbarcare descoperi în spălătorul comun un săpun învelit într-o bucată de ziar rominesc. Petecul de hîrtie tipărită nu era mai mare de o palmă şi din cauza apei şi a săpunului avea literele spălăcite dar Toma sacrifică o jumătate de oră ca să le descifreze: „Cehoslovacia un deficit de 325 milioane lei, Italia un deficit de 225 milioane 'iei iar Polonia, 'acuză o scădere de 2000 milioane lei faţă de veniturile normale. Toate aceste ţări fac prin reviste şi ziare de specialitate cele mai măgulitoare aprecieri asupra realizărilor CAPS. Creşterea progresivă a excedentului arată cu prisosinţă că ori care a fost conjunctura i pielii lemnului şi variaţiunile încasărilor — Administraţia XCAPS a avut grija permanentă de a mări suma ]ce 'trebuie vărsată la Tezaur. Identificîndu-se cu nevoile ţării..." Textul se sîîrşea aici şi Toma îl reciti de cîteva ori. Avea impresia că citeşte cea mai frumoasă poezie romînească. După nouă zile Toma tremura fără palton in portul Constanţa. Cu patru sute de lei în buzunar hoinări două zile prin oraş, fură un pardesiu de pe un cuier dintr-o cafenea, apoi plecă la Brăila. Pe grec îl găsi foarte bolnav. Un individ îl prinsese cu cărţile măsluite şi-i vîrîse un cuţit între coaste. Toma îi aduse un medic care constată o dublă pneumonie. După ce NĂSCUT IN EUROPA 91 îi cumpără grecului toate medicamentele necesare, rămase iarăşi fără bani. Pe stradă, în faţa primăriei, îl strigă casieriţa de la „Briciul de argint" : — Pictorule! Nu mă mai recunoşti ?... Toma o recunoscu după pistrui. — Ba da. Eşti la iei de urîtă ca pe vremuri. — Iar tu la Tel de bădăran. Unde ai fost pînă acum ? Nu te-am văzut de mult. — La pescuit. — Cîte luni ai primit ? — La pescuit am fost, nu la arest. Spune, fată urîtă, de unde aş putea face rost de bani ? —. De citi ? — Costul unui bilet pînă la Oradea. — Eşti foarte modest, pictorule. Dacă vii la mine îţi dau bani. Vii ?... :— Nicola e acasă ? — Nu. Şi el e la pescuit. Â primit patru ani. — Atunci nu vin. — Eşti prost, pictorule. — Ştiu. Hai, te conduc pînă acasă. Dar să ştii că nu-mi placi. — Nu face nimic. Spre mirarea lui Toma, acasă la ea casieriţa scoase dintr-un dulap de sub rufe o mie de lei şi i-o întinse. — Asta pentru că eşti sincer. Toma îi sărută mîinile. — De trei ani nu mi-a sărutat nimeni mîinile, pictorule. Tu eşti un adevărat domn ! Dacă mai ai nevoie de bani, vino la mine. In tren, în drum spre Oradea, Toma află că nemţii au atacat Polonia. Un vecin de compartiment începu să-i explice situaţia politică : — Să ştii, domnule, că va fi un război scurt. Fulger, aşa cum spune zugravul. E un simplu zugrav, Hitler ăsta, dar nu e prost. Nu înţeleg de ce nu i-au dat coridorul acela. Nu e păcat ca pentru un coridor să izbucnească un război ? Şi asta numai din cauza englezilor. Proşti politicieni, domnule !... Dumneata nu eşti de părerea mea ? — Ba da, îi răspunse Toma. Nu-i plăceau discuţiile în tren. — Aşa-i cum vă spun eu. La fel spune şi Pamfil Şeicaru. Şi el nu-i gazetar prost. Dumneata citeşti Curentul ? Toma nu-i mai răspunse : adormise. CAPITOLUL V. 1. In fiecare seară, după terminarea ultimului spectacol, Diana îi ajuta lui Toma să închidă uşile, să controleze geamurile şi să stingă luminile. Ultimul drum, din foaier prin sala de spectacol pînă pe scenă, trebuia parcurs pe întuneric. Cei cincizeci de metri, printre scaune, cu zgomotele puţin misterioase ale sălii, trosnetul parchetului, paşii iuţi, ca un răpăit de ploaie, ai şobolanilor, erau îngrozitor de lungi. 92 FRANCISC MUNTEANU — Fără tine, Toma, aş muri de frică. — Te-ai obişnui. — Niciodată. Toma ii cuprindea umărul, o strângea lingă el, încît abia mai puteau înainta. Pe scările înguste care duceau pe scenă trebuiau să meargă unul după altul. Atunci se ţineau de mină. Intr-o seară Toma o întrebă : — Şeful doarme ? — Da. — Atunci hai să mergem la plimbare. — Cu ce ? Cu rochia asta ?... ■— Eşti foarte bine aşa. Flai. Erau pentru prima oară împreună in oraş. Se ţineau de mină ca doi copii şi se opreau în faţa puţinelor vitrine luminate.' De undeva' de la 'un restaurant răzbătea muzică. ■— Hai, Diana. — Nu, nu pot intra iaşa. Nici nu sînt pieptănată ca lumea. — Nu face nimic. O tîrî după el. Căutară o masă. Nu găsiră loc decît la o masă mare unde stăteau cîţiva indivizi foarte elegant îmbrăcaţi. Toma era neras, cu părul mare, zburlit, crescut peste urechi. Părea un vagabond. Cei de la masă nu îndrăzniră să refuze. Ii întoarseră însă spatele. După un timp, văzînd că noii veniţi nu se arată agresivi, îşi reluară discuţiile. Toma nu prindea decît frînturi de frază : — Două mii... — Cred că e mult. Şi unde vrei să-i depozităm ? Orchestra atacă o melodie la modă. Un dizeur înalt, blond, cu urechi clăpăuge, începu să'cînte cu ochii închişi: Rumba negra... Rumba negra... — Ştii, Toma. că acum sîntem pentru prima oară împreună într-un restaurant ? — Ştiu. O privi insistent şi Diana lăsă ochii în jos. Toma ii privi miinile : erau roşii de spălat. înduioşat, se aplecă peste masă şi le sărută. Un individ de la masă începu să chicotească. — Dacă rîzi de mine, te bag în măta ! — Nu, nu rid de dumneata, bîlbîi individul speriat. — De aia nu rîzi, că te bag în măta ! Auzi... Te bag în măta... Se întărită singur. Diana îl trase înapoi pe scaun. —■ Lasă-i, Toma. Lasă-i... ■—■ Să nu rîdă de mine. — Taci, domnulle:,, că nu rîde de dumneata, intră în vorbă celălalt care socotise că e mult două mii. Te-am primit la masă, ce mai vrei ?... — Să nu rîdă de mine. Şi nici dumneata să nu te bagi. Că şi pe dumneata te bag în măta. — Hai, Toma, hai acasă. — Lasă-mă. — E un golan, dădu din mîini individul care chicotise mai înainte. Se părea că prinsese curaj. Dar nu sfîrşise bine fraza şi se pomeni cu NĂSCUT IN EUROPA 93 un pumn peste gură. Toma lovise din toate puterile. Individul se răsturnă de pe scaun şi trase după el şi un chelner încărcat cu o mulţime de farfurii. Rumba negra... Rumba negra... Ultimul acord rămase undeva suspendat in gol. O armată de chelneri se năpustiră asupra lui Toma şi-1 tîrîră afară din restaurant. Diana alergă după ei. De undeva apăru şi un poliţist care chemă o birjă. Toma îi dădu Dianei cheile de acasă. — Du-te, vin şi eu îndată. Cind apăru şi individul cu falca zdrobită, se urcară cu toţii în birjă. — La Siguranţă, ordonă poliţistul. Anchetarea lui Toma nu începu decît pe la ora două noaptea. Un comisar mărunt, cu ochii mici, cîrpiţi de somn, îl măsură din cap pînă în picioare. — Dumneata te-ai certat la „Cornul vînătorilor" ? ■— Da, domnule comisar. — Este o reclamaţie împotriva dumitale. Un oarecare Mauriciu Fried-mann spune că l-ai lovit fără nici un motiv. Cum te cheamă ? — Toma Voican. — Acte ai ? — Da. Ti întinse paşaportul. —- De unde ai dumneata paşaportul acesta ? — De la o agenţie de navigaţie din Alexandria. — Şi unde ai lucrat pînă acum ? — Pe Dunăre, ca marinar. — La cine ? — La D.D.S.G. — Şi ce-i şarada asta ? — O societafe de navigaţie germană. — Adăugă repede : — Comercială. — Ştim noi ce fel de comerţ făceau nemţii. De ce l-ai atacat pe domnul Mauriciu Friedmann ? — A rîs de mine. Comisarul începu să rîdă şi el. — Eşti focos. — Apoi se aplecă spre el : — Văd că eşti un romînas de al nostru. Trebuie să te anchetez, e o reclamaţie împotriva dumitale. De la un jidan... mama lor de jidani... Dă o declaraţie că n-ai fost la „Cornul vînătorilor". — Cum pot să spun că n-am fost ? —- Foarte simplu. Jidanul spune că ai fost şi dumneata spui că n-ai fost. O să vedem noi cine minte. Hai, dă declaraţia. Toma iscăli o declaraţie cum că în ziua de'6 iunie n-a fost la „Cornul vînătorilor" şi plecă acasă. In fond — medita pe drum — toată viaţa e un joc de barbut. Am avut un „şase, şase", şi dreptatea a fost de partea mea. Oare zarurile astea nevăzute nu se pot măslui să cadă totdeauna cum îti convine ? Pe Diana o găsi în foaier cu toate luminile aprinse. — De ce nu te-ai dus sus ? — Mi-e teamă. Am auzit zgomote în sală. Parcă ar fi cineva acolo. Toma aprinse lumina în sală. 94 FRANGISC MUNTEANU — Hei, e cineva aici ? Nu-i răspunse nimeni. Mai strigă odată. Pe urmă, neprimind nici un răspuns, colindă toate lojile şi rîndurile de bănci. ■— Hai, Diana, nu e nimeni aici. A doua zi tot cinematograful era în fierbere. Asociatul lui Kugler plecase la Bucureşti să plătească datoriile la o casă de împrumutat filme şi nu dăduse telefon după cum îi era obiceiul. — Să ştii că a fugit cu banii, striga disperat Kugler. Am ştiut... Am bănuit... — Se dusese acasă la locuinţa asociatului şi aflase că acesta îşi lichidase locuinţa încă cu cîteva zile în urmă. — De ce dracu nu m-am, dus cu el ?... Toma era cît pe-aci să răm'înă pe drumuri. Casa de filme din Bucureşti puse sechestru pe cinematograf. Kugler se zbătu cîteva zile ca să găsească un nou asociat cu bani. In' cele din urmă, salvatorul apăru în persoana unui fost vinzătof. de la o băcănie din oraş. Se numea' luliu Bhem şi era un om mic, pipernicit. Avea bani forte: şase saci cu piper. După ridicarea sechestrului, noul asociat se plimbă mîndru prin foaier şi ceru insistent să i se spună „domnul director". Era un om practic şi zgîrcit. Nu-i plăcea nimic din vechile reguli: renunţă la pictarea pancartelor (i se păreau prea scumpe) _şi se arătă nemulţumit că Toma îşi avea locuinţa chiar în incinta instituţiei. Ii spuse : — Ne mai avînd nevoie de pancarte, nu mai avem nevoie nici de dumneata. Cînd te muţi, domnule Voican ? — Nu mă mut, domnule director. — In douăzeci şi patru de ore să nu te mai prind aici. Am terminat. Dezorientat, Toma fugi la sindicat şi-1 căută pe funcţionarul cu picioarele de lemn, — Am o mare neplăcere, domnule... — Spune-mi tovarăşe Goldenberg. ■— Am o mare neplăcere, tovarăşe Goldenberg. Vor să mă dea afară de la cinematograf. — Vezi, acum aş putea să-ţi reproşez că nu te-ai înscris în sindicat. Dar n-am să fac asta. Şi cu slujba fii liniştit. N-o să te dea afară. Dar în orice caz, te sfătuiesc să te înscrii la noi. E mai bine aşa. Ai să vezi, n-o să te mai simţi atît de singur. — Deci pot să fiu liniştit ? — Dă, tovarăşe Voican. Bhem, speriat de delegatul sindicatului care îl căutase în legătură cu concedierea lui Voican, deveni politicos şi rău. — De la întîi, „tovarăşe" Voican, vei primi numai salariul de paznic. Ştii cît e salariul unui paznic ? — Stiu. Mai aveţi ceva de comunicat, domnule director ? — Nu. — Atunci, bună ziua. Paznicii lucrează numai noaptea. Colindă oraşul în căutarea unei slujbe de zi. Trecu pe la toţi pictorii de firme din oraş. Se angaja la unul căruia trebuia să-i facă capete de viţei pentru măcelării. Meşterul firmei „Fraţii Jollar" era un, om în vîrstă, cu o barbă albă de apostol. Judeca oamenii, viaţa, după firme : — Un bun meseriaş n-are voie să aibă firme urîte. E ca şi cum ai ambala portocale într-o ladă de gunoi. Dacă într-un oraş sînt firme multe NĂSCUT IN EUROPA 95 si frumoase, înseamnă că sînt mărfuri. înseamnă că negustorii sînt (siliţi să-şi atragă cumpărătorii. în oraşele unde sînt firme de sticlă, oamenii sînt paşnici. Aşa e la Geneva. De altfel, eu cred că firmele indică şi gradul de cultură al unei ţări... într-o zi bătrînul Kollar trimise urgent după Toma. Toma nu mai lucrase nimic de o săptămînă şi de aceea alergă într-un suflet la pictor. Pe strada principală văzu deîilînd un şir de căruţe de circari, însoţite de cîteva animale exotice ; o cămilă năpîrlită, cu mii de funduliţe colorate în coamă, o zebră bătrînă cu capul plecat în pămînt şi cîteva maimuţe cu şezuturile roşii. Stătu cu gura căscată mai bine de o jumătate de oră şi privi alaiul, înduioşat : îi aducea aminte de lunile petrecute în arenă. Kollar îl întrebă dacă se angajează să picteze nişte pancarte pentru circari. Toma surise. Dacă ar fi ştiut de ce 1-a chemat pictorul n-ar îi pierdut vremea pe stradă. — Sigur că da. ;— Numai că trebuie să lucrezi şi la noapte. Ei vor afişele gata pe mîine dimineaţă. Du-te în piaţa Avram Iancu şi caută-1 pe director. E unul. Demetriade. Un om gras cu ceafa de două palme. Toma fugi pînă în piaţa Avram Iancu şi-i fu ciudă că trebui să piardă zece minute pînă îl găsi pe Demetriade. — Am venit pentru pictarea pancartelor. — Tu, măi ? Nu eşti prea tînăr pentru pictură ? Am nevoie de şase pancarte. Mari, ş{ toate gata mîine. Trebuie) afişate. înţelegi ?... Hai cu mine. îl duse într-o cameră vagon. Toma urcă emoţionat scările. Nu, camerele vagon nu s-au schimbat cu nimic. Şi aceea a directorului de la circul STAR, unde lucrase el, era la fel amenajată. Biroul mobil în fund, pe pereţi afişe, şi fotografiile marilor numere din care multe nu fuseseră prezentate niciodată, cunune de lauri, panglici, medalii, diplome. — Am nevoie de şase pancarte. Prima, cu cel mai tare om din lume. Eu sînt acela. Uite, ai şi o fotografie. Toma privi fotografia tipărită cu rastel. Era probabil făcută în urmă cu douăzeci de ani pe vremea cînd directorul nu avea încă burtă şi nici guşă. — A doua, cu femeia tăiată în două. Toma scrise pe o bucată de hîrtie propunerile directorului şi se angaja ca pînă a doua zi să termine trei din pancarte. — Şi-mi daţi şi fotografiile celorlalte numere ca să le pot reproduce. Directorul îi dădu un program întreg şi un avans de trei mii de lei ca să poată cumpăra cartoane şi vopsele. Toma lucră toată noaptea. Portretul directorului îi reuşi de minune. Şi la asta ţinuse mult. N-ar fi vrut ca domnul Demetriade să fie nemulţumit. Dimineaţa, oînd oamenii de la circ veniră să ducă pancartele în oraş, îl găsiră pe Toma la lucru. Se minunară şi ei de afişe. Pînă la ora trei cînd sosi domnul Bihem, Toma termină şi celelalte trei pancarte. Era mulţumit de lucru. Porni spre oraş ca să-şi vadă pancartele afişate, apoi se îndreptă spre piaţa Avram Iancu, spre circ. In apropierea circului se simţea ca un copil : privi ore întregi agitaţia oamenilor care tocmai ridicau poneava cupialeS şi montau ibaliulstradele de la intrare. Directorul îi promisese că o să-i achite restul banilor pentru pancarte o 96 FRANCI SC MUNTEANU zi sau două mai tîrziu, după ce va avea încasări. In schimb îi dăduse un bilet permanent, valabil la toate spectacolele. — Şi la matinee e bun, pictorule. Că .zău, îl meriţi. Eşti pictor bun. Neavînd ce face, Toma ajută oamenilor la instalarea rechizitelor, resfiră rumeguş în arenă, apoi se ospăta în campania a doi grăjdari. începerea programului era anunţată pentru orele şapte dar Toma se instalase în stal cu o oră mai de vreme. .Nu voia să piardă nimic din program. Mirosul cunoscut şi specific al circului, miros de cai transpiraţi, de rumeguş şi de podea de lemn stropită cu apă, îl îmbată. închise ochii': oare ar mai avea curajul să stea în cîrca unui dansator pe sîrmă ? Se uită la cupola circului şi aprecie înălţimea : vreo douăzeci de metri. Un singur pas greşit, şi... Nu, acum nu s-ar mai lăsa purtat prin înălţimi. Atunci însă gînclea cu to.tul altfel. La încep uit voise să-şi dovedească lui însuşi că are curaj, mai pe urmă, cînd se temea de moarte, continua munca, pentru ca să nu se facă da rîs faţă de ceilalţi artişti. îşi aduse aminte că la o repetiţie i se făcuse rău şi de teamă închisese ochii. Dansatorul îl înjurase : — Deschide ochii, neghiobule, că o să cădem amîndoi ! Cu ochii închişi nu poţi să-ţi ţii echilibrul. N-auzi! Deschide ochii!... Toma a deschis ochii şi arena i s-a părut atît de departe încît a încremenit. Dansatorul l-a dăscălit din no.u : ■— iNu te încorda, tîmpitule ! Vrei să cădem ?!... Cînd au coborît pe podiumul de la capătul celălalt al sîrmei, dansatorul i-a cîrpit două palme : —■ Ştii că n-a lipsit mult să ne crească iarbă pe burtă ? Hai, mai încercăm o dată. Pe Toma îl năpădiseră sudorile reci, dar se purtase vitejeşte. Pe atunci avea paisprezece ani şi pentru opt lei şi patruzeci de bani îşi periclita viaţa de două ori pe zi. La circ, numai un singur lucru îl întrista : sfîrşi-tul programelor, clipa cînd pleca şi ultimul spectator. Atunci circul devenea pustiu, singurul reflector din cupolă lumina bolnăvicios şi umbrele prelungi şi imprecise ale stîlpilor se pierdeau frînte printre băncile de lemn. în asemenea momente Toma se simţea îngrozitor de străin. Privea aiurea în arenă şi asculta cum se înjurau acrobaţii între ei pentru cîte o greşală făcută în timpul programului. Pe urmă se întrebau ce o să mă-nînce, se spălau şi deveneau ca toţi oamenii : cu neveste, cu copii, cu griji. La începutul spectacolelor însă, toţi visau, nădăjduiau că vor avea o sală arhiplină, un mare succes. Acrobaţii care lucrau în comun se împăcau. Doar aveau nevoie unii da alţii. îşi zîmbeau.: în costumele lor colorate păreau frumoşi, puternici. Niciunul dintre spectatori nu ştia că Mister Hudson n-a mîncat nimic la prînz ca să cumpere zahăr clinilor, că nevastă-sa, în timp ce călăreşte ,,â la înaltă şcoală", trage cu ochiul spre omul de gumă care stă în spatele perdelelor aşteptînd ca muzica să-i dea intrarea. Lui Toma spectatorii de circ i se păreau o specie de oameni aparte, insensibilitatea lor îi uimea. Ronţăiau liniştiţi seminţe în timp ce fraţii King făceau la trapez salturi de patru metri în gol ; numai o frîntură de secundă de întîrziere ar fi fost dea joins ca să fie radiaţi pentru totdeauna de pe programul circului. într-un rînd, emul de gumă nu a putut intra în arenă din cauza unui pahar de vin băut în plus. Directorul l-a pălmuit şi omul de gumă NĂSCUT IN EUROPA 97 Simi, pe numele lui adevărat Simionescu Marcian, s-a dus în grajd şi a plîns ca un copil. Toma a vrut să-1 îmbărbăteze. La început Simi 1-a înjurat pe director, după aceea a început să vorbească despre circ. Din cauză că îi lipseau toţi dinţii (trebuise să şi-i extragă ca să aibă faţa mobilă) vorbea prost, peltic. — La circ nu este nimeni mulţumit, Toma. — Numai spectatorii. — Ei cel mai puţin, Toma. Spectatorii aşteaptă totdeauna altceva, Toma. Numai după ani, cînd' povestesc altora ce au văzut, apreciază, exa-gerînd, arta noastră. Da, Toma. Du-te şi vezi dacă mai e supărat directorul... Du-te, Toma. Hai, du-te că eşti băiat bun. «Nici nu ştiu de ce stai tu la circ... Fanfara începu să cînte un marş antre, scoţîndu-1 brusc pe Toma din amintirile lui. In partea a doua a programul ui, avu o surpriză plăcută.' Corn.per.ul anunţă pe Miss Hudson cu cei şapte câini dresaţi. Toma nu mai avu răbdare să urmărească numărul. îşi făcu loc printre spectatori, se duse pînă lingă balconul orchestrei şi se rugă de un servitor să-1 lase în spatele perdelelor unde stăteau acrobaţii. Ii arătă biletul semnat de Demetriade, îi spuse că se duce în interes de serviciu şi, în cele din urmă, servitorul îi dădu drumul. în spatele manejului totul era la fel ca la circul STAR. Poate numai proporţile erau altele. Doi jongleri îşi făceau ultimele repetiţii înainte de intrare : un halterofil, ajutorul „celui mai tare om din lume", ştergea greutăţile cu o cîrpă. Toma aştepta sfîrşitul numărului dresoarei. Primii apărură cîinii. Numai unul, un şpiţ cu blana năpîrlită, era din vechea generaţie ; ceilalţi erau animale noi. — .Sărut mina, doamna Polak, o salută Toma pe Miss Hudson. Ea îl privi un timp, apoi neştiind de unde să-1 ia, ii lăspunse foarte banal : — Bună seara. •— iNu mă mai cunoaşteţi, doamnă ? Ea îl privi din nou. — Nu. îmbătrînise. Sub fardul gros i se vedeau ridurile. Iar ochii deveniseră apoşi, obosiţi. — Sînt Tema. Am lucrat la STAR. Nu vă amintiţi ? O dată, în apropierea Braşovului, am sărit din tren. — Băiatul acela mic... Ai lucrat cu Lazaretti... pe sîrmă... da, da... îl luă de braţ şi-1 duse în cabina ei. Toma descoperi pe un perete portretul domnului Hudson in frac, cu o lavalieră pepit, şi mai în fund, o fotografie mare a Matildei. Miss Hudson îl întrebă : — O recunoşti ? E Matilda. Pe vremea cînd lucra la scara morţii. Era foarte frumoasă. în mai puţin de jumătate de oră, Toma află o serie de lucruri despre cei de la STAR. STAR dăduse faliment în 39. Arsese la Tîrgu-Jiu. Pompierii n-au mai putut salva nimic. Matilda a plecat cu Simi. —^ Poate îţi mai aminteşti de el. Mi-a făcut curte mie, apoi a plecat cu fiica mea. Fludson a murit acum un an. A avut aprindere de plămîni. —• Şi Matilda unde e ? — E aici, cu noi. S-a întors. E la casierie. Şi-a rupt amîndouă picioa- 7 — V. Romînească nr. S 98 FRANCISC MUNTEANU rele. A lucrat cu Grig la scara morţii. Acum se simte bine! Ne-am împăcat Vrei s-o vezi şi pe ea ?... i^pacai. Matilda îl recunoscu pe Toma imediat. Ii spuse „tovarăşe". Toma se simţea prost dm cauza infirmităţii ei dar ea mînuia bine dî'riele Era vesela şi vorbăreaţă. J e' Lrd Cinară toţi trei k un restaurant din centru. Toma le povesti o serie de nimicuri. Se simţea îngrozitor de trist. Ar fi vrut ca timpul să treacă ma. repede, sa se închidă localul, să poată rămîne singur. La despărtfre Matilda îl mîngne pe faţă şi-i spuse: p 1 ' Eşti băiat drăguţ, Toma. Şi e bine că nu lucrezi la circ Noapte Duna. PETRE STOICA SUFLETUL OMULUI Sufletul omului, cîntecul simplu nu e seva arborilor bine ascunsă nu ie firul de aur înţepenit în piatră nu e metaforă, treceri de pasăre Sufletul omului, cîntecul simplu e tot ce creşte: înalte clădiri, albe oraşe tot ce scurgerea vremii ne lasă demn să intre în marea istorie. NOUL ORAŞ Au fost arbori uscaţi, fără soare jucînd printre crengi şi amurgurile fluturau drapele zdrenţuite şi vîntul le împrăştia şi cîntecul venea trist cu întoarcerea bătrînului flaşnetar pe umeri cu papagalul şi huma anilor, neagră. Arborii au căzut, carnea lor puţină şi amară ,a putrezit, în cuiburile de nisip umed oamenii au aşezat pietre desprinse din simetria munţilor, creînd o altă simetrie, buruienile au ars şi fumul s-a împrăştiat ca o slavă ce moare. Iată, un nou oraş s-a născut. Peste bălţile pe care în nopţile primăverilor, luna plutea ca o sumbră lanternă s-au înălţat uzine solemne ca vechile catedrale gotice şi sunetele sirenelor sînt grave ca melodiile ieşite din tuburi de orgă. Imnuri şi peluze cu flori. Petunii şi sufletul meu şi ochii care văd totul! Prea blîndă şi odihnitoare seară de vară! Totul mă ameţeşte. Trec sub stele şi arbori proaspăt crescuţi şi melodiile se răstoarnă în inimă ca lumina peste lanuri. Au fost arbori mulţi, fără soare jucînd printre crengi şi amurgurile fluturau drapele zdrenţuite şi vîntul le împrăştia şi bătrînul flaşnetar a murit şi copiii lui ies seara-n grădini ptănuind simetria oraşului, născut pentru veacul luminilor. FLORENŢA ALBU BĂRĂGANULUI A m crescut laolaltă cu ierblle tale, toamnele mi-au numărat anii, cu bănuţii frunzelor tale, ţi-am măsurat cu tălpile goale ţepii miriştilor şi covorul praf os de iarbă pitică; Am crescut laolaltă cu pitulicele şi cu gîzele tale sub arşiţa'zărilor şi sub harapnicul viaturilor m-ai făcut mare şi nu eram decît o vietate neştiutoare şi mică In cartea deschisă a zării, m-ai învăţat să citesc semnele înseninării şi viforniţei. ...Creşteam laolaltă cu ierblle tale': soarele mă făcea fericită, ploaia mă-nduioşa, iar viforniţa-mi stîrnea telegarii visării în vine, deschizîndu-le pîrtie spre ani şi spre viaţă prin mine. Cîmpia mea secetoasă, răsturnată de palmele zării-, spre apele Dunării, spre apele de foc ale depărtării, tu m-ai învăţat primele buchi ale vieţii, cum îţi învăţat ciocîrUile să etnie minunile albe ale dimineţii. NOAPTE NOAPTE lS4ă reazim de umărul nopţii, mă îmbată mirosul cîmpului şl-al verii. Luna se pleacă de-asupră-mi, îmi prinde faţa-nvăpăiată, între palme subţiratece, albe mă-ameţeşte mai mult, încercînd să-ml alunge beţia. In juru-mi cîmpia, cîmpia.» Am uitat drumul spre casă, dar nu-ţi fie teamă : am să mă culc aici, în cîmp, la pragul tău. In zori, să vii să-mi culegi de pe gene vinul de miere al lunii şi roua cîntecului. SĂRBĂTOARE Vin ]din împărăţia soarelui,, port urma buzelor lui în părul fierbinte şi zîmbetul lui îl port în privire ; pe tălpi duc ţărînă de lumină, mirosul necuprinsului de zare — Am venit din împărăţia soarelui, pînă la tine, oraşule, La noi, în Bărăgan, prin oceanele de grîu, navighează transatlanticul combdinei, la noi e soare mult şi zare multă şi oameni mulţi, şi maci, şi cîntec mult. Ani, venit peste cîmpuri, ţi-aduc primul snop, ţie, oraşule. Prin mine îţi trimit întîiut snop, oamenii din împărăţia soarelui, a macilor şi-a cîniecelor. — MI HAI NOV I GOV FRATELE VERTUTA AMINTIRI DIN ILEGALITATE Intîmplarea pe care vreau s-o povestesc 'necesită unele lămuriri preliminare. în februarie 1938, deţinuţii politici de la Doftana au cucerit regim politic. De fapt, perspectiva izbinzii se ivise mai înainte, încă din toamna lui 1937. Aşa aprecia cel puţin conducerea în imaterialul prelucrat în toate secţiile cam pe la mijlocul lui octombrie. De bună seamă, tocmai datorită acestei aprecieri lunile ce au urmat ne-au părut atît de lungi. îngrozitor de lungi !... Apropiata schimbare a regimului era aşteptată — mai ales de către cei cu condamnări mai mari — ca o adevărată „eliberare"... Să scăpăm de celule, gratii şi vizite ! Cum va fi atunci? Cum ne vom petrece ziua?! Vom avea ateliere? Bibliotecă? Parcă nici nu ne venea să credem că e ou putinţă... Inchipuiască-şi cititorii nişte oameni, în majoritate tineri, dornici de viaţă, entuziaşti, obligaţi să rămînă zi şi noapte în acelaşi loc, să se învîr* tească pe o suprafaţă de 2x1,5 metri, fără a putea vizita măcar pe vecinul din dreapta sau din stînga. Asta însemna „regimul celular" de la Doftana, aplicat deţinuţilor politici timp de cinci ani : din mai 1933 pînă în februarie 1938. Dacă cineva vrea să „vadă" Doftana, ar trebui să-şi imagineze o încăpere spaţioasă, mai mult lungă decît lată, înăuntrul căreia sînt îngrămădite nişte cuşti. încăperea ca atare nu e lipsită de unele însuşiri: e înaltă, cu ferestre mari, arcuite, ferită de arşiţa verii sau de curente reci. Lumina era potolită, pentru că geamurile erau acoperite cu un strat gros de var, aerul nu intra pentru că ferestrele erau fixe, avînd fiecare în mijloc doar cîte trei ochiuri mici, ce se deschideau înlăuntru sau în afară. Ouştîle erau aşezate în figuri geometrice1 exacte ca lăzile în mijlocul unei prăvălii. Patru şiruri de cuşti, ca patru cutii de domino lipite. Fiecare şir avea cîte opt celule. In faţă opt, jos opt şi opt sus ; în spate tot aşa — opt jos, opt sus. Un bloc de treizeci şi două de cuşti forma o secţie. Numai secţia F avea două blocuri. Spaţiile lungi şi drepte dintre pereţii împrejmuitori şi marginile blocurilor formau coridoarele temniţei. In cuştile de sus, se ajungea pe nişte scări de lemn care urcau la balcoanele din lungul pereţilor. Aşa arătau la Doftana secţiile „întunecoase". Erau cinci în total, mai precis şase, căci secţia F era dublă. Dacă intrai în curte prin poarta cea mare, îţi apărea în faţă, lungă şi cenuşie, secţia F. In stînga şi în dreapta, ascunse privirii, porneau pieptiş de la colţurile lui F, secţiile E şi G. Mai FRATELE VERTUTA 103 departe, în unghi drept cu secţiile precedente erau la dreapta secţia D, iar la stînga faimosul haş (secţia H). Fiecare „cuşcă" avea deasupra uşii o fereastră mică zăbrelită. Era singura sursă de lumină, dar şi singura cafe de legătură a celui închis cu lumea din afară. Fereastra era în aşa fel aşezată încît cel dinăuntru să nu poată vedea prin ea decît fie o bucată din tavanul coridorului — dacă celula era în rîndul de sus, fie balconul de la etaj, dacă era „jos". Deţinuţii însă înşelau vigilenţa administraţiei şi vedeau mai mult. Iată cum : In fiecare celulă era un pat. Dacă te urcai cu picioarele în pat şi te ţineai cu mîinile de gratiile ferestrei, capul îţi ajungea chiar la nivelul barei de mijloc şi atunci, Hpindu-ţi obrajii de zăbrele, puteai vedea. Ce ? Depindea de poziţia celulei. Din unele nu vedeai decît zidul unei alte secţii, din altele cîte un geam al încăperii celei mari. In sfîrşit, dacă erai născut într-o zodie norocoasă, nimereai în cîte o celulă aşezată la încrucişare de coridoare şi atunci puteai vedea şi ferestrele altor celule, iar prin ele, lipite de gratii, feţele tovarăşilor. Erau puţine celule dintr-acestea... Cînd veneai pentru prima oară la Doftana, pînă să ajungi la „apartamentul" tău, treceai pe tîngă un şir lung de uşi. Ridicînd privirea în sus zăreai ferestrele, iar prin ele şi oamenii, pe viitorii tăi tovarăşi. Atunci căpătai senzaţia ciudată că treci pe lîngă nişte „cuşti". Prin gratiile ferestrelor nu distingeai decît mîini, nenumărate mîini încleştate de gratii — şi feţe, lipite de zăbrele, feţe deschise, prietenoase, care-ţi zîmbeau a îmbărbătare. Nu vedeai însă trupuri, ci doar feţe şi mîini, mîini prinse de gratii, parcă încordate într-o sforţare supremă de a le fringe... (Mai tîrziu mi-am dat seama că impresia era falsă ; de fapt pentru a se ţine la nivelul ferestrelor, dar mai ales pentru a putea privi în jos, oamenii trebuiau să facă sforţări, chiar sforţări serioase). După aceste explicaţii, poate a devenit clar şi cititorului pentru ce posibilitatea „cuceririi regimului politic" produsese în rîndurile celor închişi o mare agitaţie. In timpul plimbărilor, seara după stingere, ziua în pauzele dintre două „prelucrări", aproape numai despre asta se vorbea. Unii se încăpăţînau să rămînă sceptici, mai ales unii dintre veterani. — Lasă, lasă — auzeai pe cîte unul, — au mai fost zvonuri de-aces-tea, că pleacă Balaurul... şi tot n-a plecat. Nu degeaba e balaur, cum i se taie un cap, apare altul... — Dar acum e sigur... — Ce e sigur ? — N-a plecat (cutare sau cutare) la Văcăreşti ?,„.. — Ei şi ? Era vorba de doi sau trei deţinuţi de drept comun pe care noi, comuniştii, reuşisem să-i convingem să facă denunţuri compromiţătoare pentru director cu privire la folosirea frauduloasă a unor materiale. Faptul că direcţia închisorilor continua să-i reţină pe cei împricinaţi la Văcăreşti era interpretat ca un indiciu că vrea să-i ferească de răzbunarea „Balaurului". Argumentul nu părea tuturor suficient de convingător. — Ce, n-a mai furat Balaurul ? Sau poate direcţia închisorilor abia acu a descoperit că fură ? — Vezi, tocmai asta e... Pînă acum nu-i convenea, dar acum îi convine... 104 MIHAI NOW CO V * Totuşi, lucrurile nu erau chiar atît de complicate, dar aşa e omul, pre feră adesea să se convingă pe el însuşi că n-are de ce să se aştepte la bine... De ce să-şi facă iluzii ? Dacă totuşi binele va veni, bucuria va fi cu atît mai mare... Iar dacă... De ce să se expună în zadar la dezamăgiri — cu atît mai dureroase cu cît aşteptarea fusese mai lungă... Deşi combăteam pe cei ce făceau paradă de scepticism, fiecăruia dintre noi ne plăcea să ne îndoim. Trecu o lună... încă una... Balaurul nu pleca. Dacă totuşi ?... Pisica după cum se ştie, cade întotdeauna. în picioare1... De fapt însă aprecierile conducerii ne păreau întemeiate şi convingătoare. Tocmai pentru că „afară" se anunţa o nouă ofensivă împotriva resturilor de drepturi democratice, era posibil ca guvernul să facă o retragere tactică aici. Prea mult zgomot s-a făcut în jurul regimului de ta Doftana. Doar tendinţele de fascizare nu sînt un semn de tărie, ci mai de grabă un semn de slăbire a burgheziei... Trebuie să cedeze undeva... De ce atunci să nu cedeze aici, unde s-a izbit de o rezistenţă atît de dîrză ? De altfel şi situaţia din închisoare confirma asemenea presupuneri. De la un timp, Balaurul aproape că ne lăsase în pace. După provocarea din ziua de 7 noembrie, cînd cu sosirea tinerilor de la Safonta, nu se mai întîm-plase nici o bătaie. Parcă ar fi uitat Balaurul de noi. Doar odată a venit în secţii, să mai „stea de vorbă" cu deţinuţii. Era tot atît de rumen şi jovial. — Ce mai faci, puiule ? Ca de obicei, nimeni nu i-a răspuns. Atunci ne-a ţinut un discurs original : — Degeaba vă lăudaţi că sînteţi inteligenţi ! Dacă aţi fi inteligenţi, altfel v-aţi purta cu mine. Mie trebuie să-mi fiţi recunoscători. Cînd veţi veni la putere îmi veţi ridica un monument. Marelui sprijinitor al comunismului, Eugen Săvinescu ! N-am organizat eu cea mai bună şcoală de cadre ? Nu spuneţi chiar voi că Doftana e o universitate ? Eu am călit caractere aici! Dacă- n-aş fi eu, cum aţi putea şti voi ce înseamnă adevărata lupta comunistă ? Rîdea singur, gros : — Ho-ho-ho ! Noi nu 1-aim huiduit de data aceasta, l-am lăsat să vorbească. Aşa era linia. Să nu facem nici o gălăgie inutilă, să nu dăm oricum argumente acelora care pledau pentru menţinerea lui Săvinescu. De altfel fusese singura lui „ieşire" din „fortăreaţa cancelariei". încolo nu ne deranja. Se vedea că era prea ocupat cu propriile sale treburii. Pînă şi gardienii începuseră să vorbească de director cu oarecare dispreţ şi chiar cu ură. Iar printre deţinuţi se încetăţenise o vorbă, ca un fel de parolă : „Balaurul trage să moară". Agonia însă se cam prelungea. Asta enerva pe unii, mai ales pe cei cu nervii slabi, însă conducerea ne liniştea şi nu ne lăsa să ne oierdem firea : — Să avem răbdare. După cinci ani de luote atît de erele, ar fi păcat să stricăm totul printr-un act nechibzuit... II In acele luni m-am împrietenit ou un tovarăş, ceva mai în vîrstă decît mine, pe care o să-l numesc Chirii Cieban. Era un tînăr sărac, originar din vestitul Tatar Bunar, lucru de care era foarte' mîndru. FRATELE VERTUTA 105 Cînd ajunsese la închisoare era analfabet. La Suceava însă, unde stătuse pînă la judecarea recursului, a învăţat carte. Astfel i se deschisese gustul pentru învăţătură. Aici, la Doftana, era dornic să afle cît mai multe, mai ales din domeniul atît de nou pentru el al ştiinţelor. Din această dorinţă a purces şi prietenia noiastră. Ceban fusese mutat, prin noern.brie 1937, într-o celulă vecină cu a mea. îndată ce s-a instalat a şi început să mă bombardeze cu tot felul de întrebări : dacă se făceau revoluţii pe timpul sclavagismului sau în feudalism ? Care e ţara cea mai bogată în petrol şi cărbune ? Ce populaţie are' Uniunea Sovietică ? Cum s-a născut viaţa pe pămînt ? Clîte planete are sistemul solar ? Şi cîte altele. Eu explicam ce puteam şi cum puteam. Nu odată am rămas treji pînă seara tîrziu, încleştaţi amîndoî de gratiile ferestrelor. Uneori spuneam versuri. Apoi discuţia aluneca pe nesimţite spre alte subiecte' şi astfel am ajuns să ne povestim unul altuia multe lucruri despre noi înşine. Biografia lui Ceban era foarte simplă : era băiatul cel mai mare al unei văduve de război cu şapte copii şi fără un petec de pămînt. Ca: mulţi .alţi copii de ţărani săraci, Chirii a început să argăţească la zece ani. Despre şcoală nici vorbă nu putea fi. In 1924 avea şaisprezece ani. A cerut să i se dea şi lui o puşcă. Dar comandantul detaşamentului 1-a refuzat. Totuşi, a încălecat calul chiaburului la care slugărea şi s-a alăturat armatei roşii. A luat parte la glorioasa, retragere spre Vîlcov, însă în ultima zi comandantul î->a gonit: •— Fugi, — i-a spus, — noi ne prăpădim, o să ne prăpădim cu toţii, dar tu de ce să te prăpădeşti ? Fugi, eşti mic, n-o să tragă în tine... Aşa s-a şi întîmplat. Ceban era şi acuma mic 'de statură, atunci însă — după propria lui recunoaştere — „era pustiu de tot". S-a strecurat printre liniile duşmanilor şi dus a fost... Armată nu făcuse. însurat n-a fost. — Care fată era să mă ia, — spunea, —ce avere aveam ? Doar cămaşa de pe mine... Iarna rămmeam adesea şi fără opinci. Adică aveau" cei patru fraţi două perechi de opinci şi le încălţaţi cu rîndul. Chirii fiind cel mai mare, ar fi fost îndreptăţit să aibă privilegii, de fapt însă ceda adesea şi rîndul său în favoarea fratelui mai mic — Ştefan. Ştefan acesta ajunsese şi el la închisoare, împreună cu Chirii. Era tot atît de sărac ca şi fratele său mai mare, însă înalt şi frumos. Fetelor li se cam scurgeau ochii după „Steopca". Chiri! însă nici arătos, nici frumos nu era. Părea mai înalt decît era în realitate pentru că era slab şi uscat. Era atît de slab şi de îngust încît umbla mereu cu umerii încovoiaţi. Parcă se tot uita la vîrfurile picioarelor. Şi cum era mereu îngîrxlurat şi concentrat, puteai să crezi chiar că examinează foarte atent ceva interesant ce se petrece în vîrfurile bocancilor (în închisoare a căpătat bocanci din partea colectivului) . Chirii avea douăzeci şi unu de ani, cînd, într-o seară de vară — era într-o duminică, după horă — un prieten i-a spus, ca din întîmplare, că se svoneşte prin sat cum că vine iar un 1924... Omul îi mai şoptise „în mare taină" că există în Tatar-Bunar o organizaţie ce luptă pentru izgonirea asupritorilor şi dreptatea celor săraci. — Pentru soviete, îl lămuri în cele din urmă. Lui Chirii nu i-au mai trebuit a.lte explicaţii. Peste cîteva luni a devenit membru de partid. După cum mi-au povestit mai tîrziu alţi tovarăşi din 106 MIHAI NOVICOV Tatar-Bunar, întotdeauna îndeplinea eu sîrguinţă şi meticulozitate însărcinările ce î se încredinţau. Cînd a fost arestat de jandarmi, s-ia găsit asupra lui un pachet cu manifeste. întrebat de unde le are, Chirii a răspuns că nu stie despre ce-este vorba, fundca e analfabet. ' Jandarmii l-au bătut, dar n-au putut să scoată altceva — Sînt analfabet, nu ştiu nimic. După ce am ajuns să-1 cunosc mai bine, ori de cîte ori venea vorba de-aceste mtimplari mi se părea că el trebuia să fi repetat cu un fel de mînclrie cele -doua cuvinte : — Sînt analfabet. N-a vrut să declare nimic, n-a vrut să iscălească nimic. Nici degetul n-a vrut sa-I puna sub o declaraţie ticluită de jandarmi — Ştiu eu ce este scris acolo ? Sînt analfabet. A fost condamnat la cinci ani închisoare în 1935, sentinţa rămînhid definitiva prin respingerea recursului, în 1936. - 'Chirii îi plăcea mult să vorbească despre lupta şi dreptatea celor săraci. Cînd avea ocazia să-şi spună părerea în această problemă parcă s-ar fi ascultat pe sine msuşi. Mai ales nu putea să înţeleagă cum se face că unii ţărani săraci se ţin de-o parte, refuzînd să intre în mişcare — Eu îi înţeleg pe chiaburi, - spunea. - Ăştia de ce să intre? Că doar trăiesc bine... Eu asta ştiu - că trăiesc foarte bine Ei chiar se tem pentru averea, lor. Ce le pasă că-i o altă stăpînire ? Mai de grabă se tem' de bolşevici. Mai mult urăsc pe bolşevici) decît pe jandarmi. Spun asa de forma, ca smt şi ei pentru Rusia, dar de fapt n-au de ce să se plîngă trăiesc întocmai ca sub ţar. Ii mai înţeleg - adăuga - şi pe mijlocaşi. Un mijlocaş e ca o mămăliga. Cum e ceaunul aşa e şi mămăliga Din ei se fac mulţi oameni far a caracter... ' Nu mă lăsa să-1 întrerup. — .Ştiu, ştiu, am auzit şi eu aici la închisoare, cum stă chestia cu mijlocaşii, dar asta e teorie, eu vorbesc din practică. Nu vreau să contrazic dar viaţa e şi ea adevărată... Mijlocaşii ascultă şi de chiaburi, ar vrea poate sa devie şi ei chiaburi, numai cînd le ajunge cuţitul la os, se mai scutură ţipa... Dar nu siot oameni de nădeljde... cu ei poţi să te duci la treabă dar sa nu te bizui pe ei... Mijlocaşul, vezi, are el ceva de pierdut, nu ceea ce are ci ceea ce ar vrea să aibă... Dar săracul ? - se aprindea Chirii - săracul ce are de pierdut ? Foamea ? Asta e ! Tu, nici nu-ţi închipui Mihai cît de mult are de îndurat un om sărac... Pe această temă îi plăcea să peroreze mult. Odată a primit o carte poştala de acasă pe caremna citit-o : Era acolo o frază pe care n-am înţe-es-o d.ntr-odata : Tu sa ştii Chirii, că fratele loan n-a fost acasă, dar fratele Vertuta a ost'. De fratele loan auzisem - era al doilea după Chirii ou doi ani mai in virsta decît Ştefan. De Vertuta însă nu auzisem niciodată'' M-a mirat şi numele - Vertuta !>) O fi vreo poreclă? - îmi dădeam eu" cu presupusul. 111 Chirii rîdea pe-nfundate în celula lui. Asa obişnuia el să rîdă — aproape /ara zgomot, parcă sfiindu-se. Mai tîrziu, după cucerirea regimului cmd se ivi posibilitatea să-1 văd, nu numai să-1 aud, mi-am dat seama că ■) „Vertuta" în ruseşte înseamnă un fel de plăcin+ă sau ştrudel ce se face din foi subfiri de aluat cu brînză, carne tocată, nuci. FRATELE VERTUTA 107 rîde cu însufleţire, dar numai din ochi. Gura i se strimta doar într-un zîm-bet aproape silit, pe care se străduia să şi-1 potolească, ochii însă îi scăpărau fără încetare. Parcă se bucura de bucuria ce o face altora, iar el se retrăgea în scoica lui de modestie şi resemnare: — rîdeţi voi! — îmi pare bine, pentru mine însă nici rîsul nu mai are rost, n-am ce să mai aştept de la viaţă... Incăpăţînarea asta de a se considera un om „terminat", incapabil de a se afirma prin sine însuşi şi — în consecinţă — avînd menirea să-i ajute doar pe ceilalţi, a provocat multe supărări şi greutăţi la Doftana, şi lui şi acelora care trebuiau să lucreze cu dînsul. Chirii semăna cu o plantă peste care a căzut o piatră, îndată după ce răsărise din ţărînă. Piatra fusese înlăturată, însă firul de iarbă rămînea galben şi ofilit. Se mira de soarele ce-1 năpădeşte din toate părţile şi parcă nu-i venea să creadă că ar putea să devină iarăşi o plantă ca toate? plantele. Aşa se întîmplase şi cu Chirii. Atît de grele au fost mizeria şi exploatarea, atît de puternic îl strivise apăsarea ignoranţei, încît trezit la viaţă nu prea vroia să creadă că ar putea să facă şi el ceva. Adesea spunea : — Eu sînt cu tot sufletul alături de voi. Unde îmi spuneţi, mă duc. Vă dau orice ajutor, dar nu-mi cereţi să mă descurc singur, că nu pot... Asta precis o spun — nu pot... Chirii rise cît rîse, pe urmă începu să-mi explice : — Vertuta ăsta nu e frate doar cu mine şi cu Ştefan, dar şi cu Ion, şi cu Vasile, şi cu Petre şi cu Nichita şi cu... mi-a înşirat numele mai tuturor celorlalţi tovarăşi căzuţi şi judecaţi împreună cu dînsul... De fapt Vertuta umblă nu numai prin Tatar-Bunar ci şi prin Acmanghit şi prin Plătăreşti şi prin Volintiri... Chirii ar fi pomenit, poate, toate satele din jurai Tatar-Bunarului, dacă nu l-aş fi oprit. — E o parolă? un nume simbolic? o lozincă?... . De cîte ori spuneam ceva ce nu înţelegea întocmai, se închidea în sine. Nu se supăra, considera firesc să nu ştie, dar parcă se resemna ostentativ : nu-ţi spuneam oare că nu pot fi „ridicat" ca voi ? Mă lămuri aproape duşmănos : — Nu ştiu ce e pe la voi „nume simbolic", dar lozincă nu-i, sau poate o fi ea o lozincă dar de-a lor, a burjuilor... La noi „Vertuta" înseamnă foame, aşa ne-am înţeles încă din 1929, de cînd cu foamea cea .mare... Asta e, a venit iar foamea acasă. Altădată, îmi povesti cum se născuse convenţia verbală. — Cînd ţi-e foame, nu prea rămîi acasă... Dacă umbli prin sat, mai stai de vorbă cu unul, cu altul şi trece vremea... Noi flăcăii ne strîngeam mai ales la piaţă... Făcusem un fel de birjă2) acolo, dar de lucru ioc. Cine avea nevoie, de robotnîcî iîn iarna aceea ? Dar ne plăcea să stăm împreună şi să glumim, parcă ne înşelam foamea. Odată stînd eu aşa, văd că vine fratele Ion şi-mi zice: nu te duci acasă la masă ? Că a pregătit mama o ver-lu-u-tă-ă ! Eu, ce să cred, ştiam că nu prea e nimic de mîn-care la noi, dar de... tare mi-era foame, şi era plăcut să-ţi faci închipuiri... poate a împrumutat mama de undeva nişte făină de orz şi a făcut lipii, iar Vania, bată-] norocul să-1 bată, le-a poreclit vertuta. M-am dus acasă. Acolo îmi spune mama că a trimis vorbă unchiul de la Acmanghit să viu la el. (Aveam noi la Acmanghit un fel de unchi, un văr al tatei, un ţăran mai 2) în tîrgurile basarabene „birja" se numea tui loc în piaţa unde se stringeau cei fără de lucru, aşteptând să fie angajaţi pentru tot îelul de salahorii de ocazie. 108 MIHAI NOVICOV înstărit, dar zgîrcit foc.) Vestea m-a bucurat. Nu prea ne plătea, el, unchiul de la Acmanghit, că ne socotea rude, iar rudele îi era ruşine să le plătească... Ştiam însă că voi mînea cîteva zile, şi — cine ştie — poate mă voi alege şi cu cîţiva lei. Şi aşa, îmbucurat, parcă am şi uitat de mizeria din casă şi numai cuvintele lui Ion îmi sunau în urechi. Dar de mîncare ce-mi dai, mamă ? Mama tace. Ce să-mi dea, n-avea nimic... Nici n-apuc să-mi string lucrurile, uite-1 şi pe Ion că intră pe uşă. „Tu ce mi-ai spus să viu la imasă, 31 întreb, dacă nu-i nimic de mîncare ?" „Dar ce, voiai să-ţi spun la birjă că n-avem nimic ? Noi nu sîntem golani ! Mîncăm vertuta !" — şi aşa, repede a început să-şi frece burta. De-atunci, de cum s-a auzit prin sat de păcăleala ce mi-a tras-o Ion, a şi rămas obiceiul de a spune în loc de foame „vertuta". Cine nu mînea o zi, tare mîndru se plimba pe uliţă şi tot spunea : ce bună „vertuta" am avut azi la masă... Chirii îşi povestea necazurile din tinereţe cu o voce liniştită, calmă, aproape fără modulaţii. Simţeam undeva, dincolo de tonul monoton, un fel de ostentaţie reţinută : astea nu sînt lucruri „senzaţionale", ci cele mai obişnuite întîmplări, aşa e viaţa noastră, ia ţăranilor. Doar din cînd în cînd după o povestire ori alta, nu se putea reţine şi trăgea concluzia : — încă de-atunci, eu mi-am spus că asta nu-i drept... Şi la fraţii mei le spuneam : dacă s-o> ridica lumea din nou ca în 1924, primul im-oi duce... Cu burjuii n-am ce sta de vorbă, trebuie să le sucesc gîtul. Ultima frază o spunea tot atît de liniştit şi simplu, ca şi cum ar fi făcut parte din povestire. Pe mine mă intriga îndeosebi de ce a rămas neînsurat. Chirii îşi limita răspunsul la invariabilul : „Cine era să mă ia pe mine ?" Doar odată a mai adăogat cîteva explicaţii lămuritoare : „Cu ce era să hrănesc copiii, cine rămînea să o ajute pe mama, pe surori, să le facă zestre?" Pînă şi în familie, lui Chirii îi plăcea să se considere sacrificat pentru alţii. Ştefan şi Ion trebuiau să se însoare pentru că erau frumoşi, surorile trebuiau să se mărite pentru că erau fete, fratele cel mic trebuia să „ajungă" pentru că era cel.mai mic. Chirii îl dăduse la şcoală şi voia ca ei toţi, fraţii şi surorile, purând mînă de la mînă, să-1 dea la învăţătură mai departe. Numai lui — lui Chirii — nu-i trebuia nimic, el nu era nici frumos, nici fată, nici iute la minte ca Petica... — Bine, bine — nu-1 lăsam în pace — dar eşti totuşi bărbat... Şi iar auzii de alături rîsul lui înfundat, de parcă ar fi suflat încet în ceai sau în miîinile îngheţate. — De asta să n-ai grije, asta se găseşte la noi în sat dacă te obişnuieşti să ruu alegi... Ceea ce-mi povestea Chirii era şi trist şi greţos. Erau în sat femei mai in vîrstă, fie văduve, fie părăsite de bărbaţi, cam beţive. Chirii şi alţi flăcăi în aceeaşi situaţie cu el le pîndeau cînd se întorceau de la crîşmă şi... — Nu-ţi era scîrbă ? — kni era, dar ce să fac? N-ai spus şi tu... sînt bărbat... — Odată numai, îmi povesti el, avuşei şi eu parte de ceva mai bun. Era la noi în sat o vădană mai tînără. Avea o gospodărioară aşa şi aşa, mai măricică, moştenită de la bărbatul ei şi o fetiţă de 8—9 anişori. Nu putea dovedi singură în casă şi angaja din cînd în dînd lucrători cu ziua. Odată a venit la birjă şi cum m-a zărit, drept la mine a venit. Erau şi alţii mai spăitoşi şi mai vînjoşi, dar ea pe mine m-a ales. De bună seamă voia să-mi dea mai puţin, îmi spunei, dar pe loc am luat hotărîrea — să-mi dea [•RATELE VERTUTA 109 30 de lei, mai puţin nu iau. Am lucrat toată ziua, mi-a dat de lucru multişor, dar cu măsură. Am curăţat grajdul, am măturat curtea, am dres un car, i-am umplut butoiul cu apă şi nu mai ţin minte ce am mai făcut, dar toate le-am făcut aşa cum trebuie. Ea mi-a dat de mîncare bine, n-am ce zice, m-a mulţămit. Mi-a dat şi banii, 30 de lei, fără discuţie, dar apoi cînd să dau să plec, îmi spune : taşa şi aşa, pentru că ai lucrat bine şi sânt atît de mulţămitâ, poate am bea şi cîte un păhărel de vodcă ? Eu mă uit la ea şi nu pot să mă dumiresc, ce a apucat-o ? Dar şi ea se uită la mine şi parcă se roagă să n-o refuz. Mi-ia şi trecut prin minte : nu cumva... Nu se putea însă, că era şi fetiţa acolo... Insă vodca de ce s-o refuz... Bine, am spus, să bem cîte un păhărel. Atunci, scoate ea o sticluţă din dulap şi trimite fetiţa la crîşmă şi-i spune : nu te duci aici aproape, ci dincolo la Tovstîga, că are vodcă mai bună... Nu mail era chip de îndoială... De-atunci aproape în fiecare săptămînă veneam la ea şi cum terminam lucrul, trimitea fetiţa după ceva... — Dar cu ea de ce nu te-ai însurat ? — Cum era să mă ia pe mine... A luat un văduv, destul de bogat şi el. — Şi după aceea tot veneai la ea ? — Nu... Mă mai chema să-mi dea de lucru, dar nu voiam... Mă lăuda peste tot: aşa un flăcău de treabă, şi liniştit, şi harnic... — Nu te iubea... — Nu.:, mi-a spus-o odată... că i-ar plăcea mai mult de alţii, dar îi ştia cu limbă lungă, lăudăroşi, pe mine mă credea tăcut şi modest... Aşa fusese viaţa lui Chirii, plină de „linişte" şi de umilinţe... Aici la închisoare, însă, sufletul i se sbătea de neastîmpăr. Se aprindea mai las cînd i se părea că cineva predică o atitudine mai „înţelegătoare" faţă de chiaburi, pentru că sînt şi ei... „ţărani". — Nu sînt ţărani ! Nici oameni nu-s ! La noi la Tatar-Bunar, era un chiabur, avea 150 hectare, 8 cai, secerătoare, batoză... Şi-a construit o casă ca la oraş, a mobilai-o cu mobilă adusă din Izmail şi Acherman, dair să ajute vreo rudă săracă, niciodată... Avea un nepot, fiu de frate, orfan de amîndoî părinţii, il creşteau .nişte rude de-ale mamei... Nici nu voia să audă de el... Cînd venea cineva la el acasă, chiar de era poftit, îşi chema musafirii în sufragerie... Avea o sufragerie bogată, făcută din lemn de stejar, şi cu scaune de catifea roşie. Cum intrau oamenii le spunea : nu vă supăraţi, dar vă rog, staţi în picioare, că dacă vă aşezaţi, se strică scaunele şi-i păcat de ele... m-au costat at it ea parale... III. Intr-o zi Chirii m-a rugat să-1 lămuresc în legătură cu o întrebare ce nu-i dă pace. Ne-am înţeles să stăm de vorbă după stingere. Eu aveam ceva de lucru, dar mi-am făcut socoteala că voi putea transcrie cele zece foiţe rămase din ajun în orele dintre închidere şi stingere. Program cultural nu aveam, aşa că puteam să dispun în voie de timpul meu. Furat de lucrul meu nici n-am mai auzit toaca. Ori poate n-a sunat în seara aceea. Doar cînd coseam bucăţica de cîrpă în care învelisem materialul şi mă pregăteam să-1 vîr în rogojină, îmi atrase atenţia vocea lui Chirii care chema destul de tare pe cineva. — îndată, Chirile, sînt gata, — îi răspunsei. ■— Nu pe tine, — mă linişti el şi reluă : — Petre, n-auzi, Petre ! 110 MI HAI NOVICOV Petre era vecinul de jos al lui Chirii, care pesemne că adormise, sau era şi el ocupat. Totuşi răspunse din lundul celulei, fără să se scoale din pat: ■— Ce vrei ? — Vino la vizetă. — Nu pot, sînt răcit şi am luat o laspirină... Spune că aud şi-iaşa... — N-ai primit mămăliga de la bătrînul ? — Nu... Ţi-am spus. — Dar el mi-a comunicat că a trimis... — Nu ştiu... O fi mîncat-o plantonul, sau şobolanii. — Dar în toate serile venea... — Şi ce crezi poate, că am mîncat-o eu ? spuse supărat undeva în întuneric Petre. — Auzi ce vrea ! Mă tot bate la cap cu o bucată de mămăligă, mă şi chiamă să mă scol noaptea ! Dar ce, sînt paznicul mămăligii tale ! ? Vorbea tare, striga aproape. Dimprejur se şi porniseră reproşurile şi sîsîiturile. — Ce v-a apucat ? Vreţi să vină gardianul ? — Lasă Chirii, — intervenii şi eu — mîine ai o zi întreagă să te lămureşti ! Acum, noaptea nici n-ai de unde să scoţi mămăliga aceea... Chirii se supuse murmurînd : — Dar pe mine acum mă usucă foamea... Printre consătenii lui Chirii, condamnaţi împreună cu el, era şi unul Stoian, un om mai bătrîn, bolnav, căruia colectivul îi dădea zilnic un sfert de pîine ca să nu mănînce din mămăliga ce-i ataca sănătatea. Mămăliga rămasă, Stoian o împărţea printre tovarăşii mai tineri cărora nu le ajungea raţia cazonă. Aproape în fiecare seară trimitea cîte o bucată şi lui Chirii. Stoian stătea departe şi „jos". De aceea folosea diferite ocazii ca să ajungă mămăliga în timpul zilei* la Petre, de unde Chirii o trăgea seara la el in celulă cu ajutorul unui instrument numit în limbajul Doftanei „calul moale". Era un săculeţ legat de o sfoară lungă. Chirii arunca săculeţul peste bara balconului şi dînd drumul la sfoară, îl cobora pînă să ajungă în dreptul geamului lui Petre. Acesta avea un băţ prevăzut la un capăt cu un cîrlig, fabricat dintr-un bold sau dintr-o bucăţică de sîrmă. Cîrligul prindea sfoara şi astfel săculeţul gol ajungea la Petre, care punea înăuntru mămăliga sau ori ce avea de trimis. Apoi Chirii trăgea de celălalt capăt, ş.a.m.d. Erau nenumăraţi „caii moi" de acest gen la „întuneric" 3), cu care se făcea legătura între cei de sus şi cei de jos. Cei ce stăteau la acelaş etaj, comunicau cu ajutorul „calului tare", dar despre asta — altădată. — Bagă calul la grajd şi hai la geam, îl invitai pe Chirii. Nu-mi dădeam seama ce făcea. Se părea că nu se mişcă, pe semne că ascunsese sfoara mai înainte şi acum stătea la geam sau la vizetă şi „se liniştea". Poate fuma... Intr-un tîrziu răspunse : — Spune drept, nu te miră că mă zbat atît pentru o bucată de mămăligă ? N-apucai să răspund. La capătul din stînga al coridorului se auziră paşii gardianului. Aprinse undeva o lampă şi o atîrnă în colţ, între secţii, întunericul se risipi. Totul parcă se învălui într-o lumină galbenă, spălăcită, iar pe tavan apărură umbre lungi ce se mişcau fantastic. Gardianul 3) Secţiile întunecoase. FRATELE VERTUTA 111 păşea fără grabă în lungul celulelor ciocănind în fiecare uşă. Rînd pe rînd se auzeau răspunsurile înfundate : — Da... — Da... — Aici... „Apelul" dură cîteva minute, în care timp avui răgaz să mă gîndesc mai pe-ndelete la întrebarea lui Chirii şi să pregătesc un răspuns mai „frumos". — Toţi suferim de foame şi nu e păcat să ne-o astîmpărăm. Dar nu e de demnitatea noastră să ne enervăm pentru o bucată de mămăligă... Chirii parcă nici nu mă auzea, — Ascultă, tu înţelegi ce-i aia foame ? — Cum să nu ? Doar nu mănînc mai mult ca tine! Chiar mai puţin... — Nu, nu, tu nu ştii ce e foamea, ţi se pare doar că ştii, dar pentru tine e o jucărie, în copilărie te-ai hrănit bine. Ţi-e uşor să suporţi, ai de unde da... Dar eu care toată viaţa numai în foame am dus-o, cum să mai suport ? Tu ai trăit mai bine, corpul tău are sevă, poţi să rezişti, dar eu ?... Foamea a supt din mine douăzecişicinci de ani, cum suge cuşca 4) din bobul de grîu. Te uiţi de-afară, parcă bobul e frumos, întreg... cum l-ai apucat însă cu două degete se şi turteşte... E numai pleavă... Aşa-i şi cu mine... Degeaba te uiţi că sînt sănătos, că nu mă plîng de nimic, dinlăuntru foamea a stors totul. Eram descumpănit... Căutam cuvinte, argumente, dar nu găseam decît fraze banale, cunoscute... — Asta aşa e... Dar trebuie să răbdăm, pînă o să cucerim regimul, — Regimul ? După tonul cu care a repetat Chirii acest cuvînt, simţeam că „s-a răcorit" şi a rămas îngîndurat. — Regimul... dar parcă o să cucerim vreodată regimul ? — Ce? Chirii ori nu-şi dădea seama de surprinderea mea, ori voia să pară că nu-şi dă seama. Continuă pe acelaşi ton liniştit, uşor îngîndurat. — Adesea mă întreb : oare e posibil asta, să cucerim regim politic ? — Dar cum poţi să spui una ca asta ? Oare nu pentru regim luptăm ? — Ştiu, ştiu, aşa se spune, că doar nu poţi lupta fără o ţintă, dar la drept vorbind ce interes are burghezia să ne~dea regim? Ca să trăim mai bine ? Ei doar de asta me-au băgat aici, ca să ne distrugă nu pentru trai bun... Din nou mă străpunse o senzaţie ciudată de neputinţă. Eram convins de dreptatea celor afirmate de Chirii, dar nu găseam ce să-i răspund. Parcă mă ruşinam să repet argumente obişnuite, considerate tacit, de noi toţi, ca un fel de abecedar al luptei. Totuşi, ca să cîştig timp, îngîinai ceva : — De bună seamă, de voie nu vor da nimic1, dar de nevoie... — Nu prea cred eu în asta... Eram dezolat şi supărat pe mine însumi. încet, încet, mă înverşunam, încercînd în fel şi chip să-1 lămuresc pe vecinul meu, să-i arăt că în lupta revoluţionară se nasc adesea asemenea situaţii cînd duşmanul pentru a-şi menţine poziţiile principale cedează ici, colea. — Oare nu tot aşa se întîmplă şi afară ? — continuai mai cu însu- 4) Cuşca — o insectă vătămătoare ce se înmulţeşte mai ales în anii de secetă şi atacă griul cînd se coace. 112 MI HAI NOVI COV fleţire, bucuros că am găsit în sfîrşit un exemplu ce-mi părea convingător — cînd capitaliştii acceptă unele revendicări, măresc salariul sau 'reprimesc pe cei concediaţi, parcă au interes ? — Afară e altceva, — se încăpăţîna să nu înţeleagă Chirii, — iar aici... ei tot ne au în mînă... Noi, cît am strigat şi am bătut în uşi şi am protestat... Parcă a ieşit vreun rezultat ? Acum nu strigăm, cică-i o altă tactică, dar tot fără rezultat... — Dar de ce nu vrei să ai răbdare, Chirii, nu ţi s-a explicat ? E un moment de cumpănă acum, de fapt am şi cîştigat... Vecinul meu tăcu cîteva clipe apoi reluă şi mai liniştit, dar şi mai încăpăţînat : — Ştiu că nu prea sînt pregătit, şi nici prea conştient nu sînt, dar de înţeles am înţeles. Noi ne ţinem de luptă, că asta e mîndria noastră. Şi e drept. Nu se cade unor deţinuţi politici, unor comunişti să se poarte la închisoare ca nişte drept comuni... Ce o să creadă tovarăşii de afară despre noi ? Eu asta o înţeleg şi n-o să mă clintesc. Pe mine jos n-o să mă momească nimeni...5) Dar aşa mă gîndesc : de ce să ne înşelăm, să ne amăgim că luptăm pentru 'regim politic ? Să ni se spună verde că trebuie să ne sacrificăm pentru cauză şi ne sacrificăm. — Cine să spună ? — Conducerea... — Şi ce crezi tu că ne minte conducerea ?! — Nu spun asta, se supără Chirii, ridicînd vocea, — dacă tu-mi suceşti cuvintele nici nu mai vorbesc. — Nu sucesc nimic ! Dar nu reese aşa ? Chirii tăcea. Parcă trecuse o boare de răceală între noi şi-mi dădeam seama că în seara asta n-o s-o risipesc. Adoptai şi eu atunci un ton mai „oficial" şi-1 întrebai : — Spuneai că vrei să-mi ceri o lămurire... — Asta e... ce am vorbit. — Cum asta ? nu înţeleg ! — Despre foame vorbeam, nu-i asa ? — Da... — Ei, asta vroiam să întreb... — Ce? — Păi... — Chirii parcă se decise să vorbească după multe frămîn-tări şi îndoieli... Cuvintele veneau unele după altele mult mai repede ca de obicei, — păi... clacă trebuie să murim de foame pentru cauză — să murim, dar de ce să ne amăgim cu vorbe, cu regim şi de-al de astea, parcă e proastă burghezia să ne dea regim... Şi n-am putut să-1 scot din ideea asta atunci. Altădată a încercat'*să fundamenteze o teorie şi mai năstruşnică : —- Ascultă aici... De cîteva săptămîni liniştea e mai mare aici,- la Doftana... Unii spun că o să plece „Balaurul"... Cine ştie? — poate a 5) „A merge jos" în limbajul Doftanei însemna să renunţi la luptă şi să accepţi condiţiile administraţiei. Dacă cineva declara în scris că renunţă a se considera deţinut politic, acceptă să Iacă corvezi, să spună „să trăiţi" şi să stea cu şapca în mînă, era scos din celulă şi lăsat ziua „jos" în curte ; i se dădea posibilitatea să lucreze în atelier şi astfel să cîştige ceva, să cumpere alimente de la cantină^ să primească scrisori, etc. Deţinuţii politici considerau pe cei ce se duceau „jos" trădători şi-i boicotau. FRATELE VERTUTA 113 primit el un ordin să ne lase în pace... De ce să nu profităm noi de momentul ăsta ? — Păi nu profităm ? Nu facem mai multă muncă culturală ? Nu îm-părţim aproape pe faţă alimentele ? — n-am căpătat plimbarea de două ori pe zi ? — Ştiu, ştiu, dar altceva cred. — Ce? —- Să profităm aşa, cu totul. — Cum asta, cu totul ? După cum îi era obiceiul, Chirii tăcu o clipă, apoi se descărca dintr-o-dată repede, dar tot atît de liniştit, ca şi cum ar fi spus lucrurile cele mai obişnuite din lume. — De ce să nu mergem jos cu toţii ? — Ce-e-e ? Dar Chirii parcă nici nu observa cît de surprins şi de uluit eram. Continuă imperturbabil: —• Uite, Grişca Vanciuc s-a dus jos fără să dea ceva în scris... Ăştia care sînt acuma jos ar fi şi ei bucuroşi să trăiască altfel, să nu se umilească, să nu-i mănînce păduchii... Dar cum să facă dacă sînt puţini. Dacă ne-am duce cu toţii jos, s-ar putea schimba situaţia, dar aşa... — Ce aşa ? — Aşa ne prăpădim cu toţii, ne topeşte foamea... Era o linişte deosebită în seara aceea la Doftana, în secţiile întunecoase. Paşii santinelei nu se auzeau. De bună seamă că omul aţipise undeva într-un colţ. Numai de departe, de undeva din secţia D veneau sunetele legănate ale unui cîntec ardelenesc... — Iţi dai seama ce vorbeşti, Chirii ? După ce am luptat cinci ani ca să ne apărăm demnitatea, să cedăm acum cînd se apropie regimul ?... ■— De patru luni se tot apropie, iar noi ne prăpădim... Oare nu ăsta e scopul burgheziei — să ne prăpădim ? Ce folos e că ne apărăm demnitatea, dacă tot la „Trei Pruni" 6) o să ajungem pînă la urmă ?... Acum putem să ne îmbunătăţim situaţia fără capitulare. — Chirii, astea nu sînt vorbele tale... Ai vorbit cu cineva jos... poate cu Vitaş... S-a supărat de-abinelea. Mi-a repetat „din nou şi din nou" că deşi pe Vitaş îl stimează şi e sigur că i s-a făcut o nedreptate, atîta timp cît colectivul îl consideră trădător, el disciplina revoluţionară nu o va călca î îi pare rău că după ce am stat de atîtea ori de vorbă cu dînsul îl cred capabil de „asemenea acte" şi că o fi el „ţăran analfabet", dar păreri poate şi el să aibă, fără să î le „sufle" cineva... Mă gîndesc şi eu, cum ar fi mai bine, — a încheiat Chirii şi n-a mai vrut să continuie discuţia. Peste trei zile m-a chemat din nou la geam şi mi-a „comunicat" pe un ton aproape oficial „ca să se ştie" că deşi este de altă părere, el nu va ieşi din hotărîrile colectivului şi tovarăşii pot „fi siguri" că nu va părăsi lupta. Alte discuţii pe această temă n-am mai avut. Peste o săptămînă sosi noul director, iar deţinuţii politici au început să fie scoşi la muncă. La 6) ,Trei Pruni" — aşa se numea cimitirul de lîngă Doftana unde erau îngropaţi cej ce mureau în închisoare. 8 — V. Romînească nr. 8 114 MIHAI NOVJCOV intervenţia tovarăşilor din conducere cei mai slăbiţi dintre noi au fost mutaţi la „luminoase". Printre aceştia era şi Chirii. Astfel drumurile noastre după ce s-au încrucişat întîmplător pe coridorul unei secţii întunecoase se despărţeau iar. Nu ne-am văzut deloc timp de 5—6 săptămîni. Neavînd vreo meserie productivă, eu mai rămăsesem mult timp închis. Chirii însă din primele zile ale primenirii fusese scos şi trimis la fierărie unde ajuta pe un consătean al său, fierar de meserie, să fabrice tot felul de scule necesare atelierelor noastre,în curs de organizare. Abia prin aprilie, după ce şi eu fusesem repartizat să „lucrez" într-un atelier, ne-am ciocnit nas în nas într-o seară în coridorul de jos. Ochii lui Chirii străluceau de atîta bucurie, încît întrebarea pe care voiam să i-o pun, îmi îngheţase pe buze. Chirii, însă, singur şi-a adus aminte : — Ai avut dreptate, — mi-a spus, — rău m-a sfătuit atunci fratele Vertuta... Apoi întorcîndu-se spre curtea atelierelor şi întinzînd mîna, continuă de parcă ar fi spus un lucru comun, obişnuit: — Iată ce înseamnă forţa clasei muncitoare ! IV. In ultimele zile ale lui aprilie am aflat că de 1 Mai vom fi închişi toată ziua în celule. Unii tovarăşi se indignară peste măsură. Ici colea puteai auzi chiar păreri că ar trebui organizat un protest. Conducerea colectivului curmă asemenea agitaţii. Din grupă în grupă se transmise un comunicat în care se preciza că n-avem de ce să ne opunem, şi încă într-un mod violent unei măsuri de „precauţie", de bună seamă impusă administraţiei de către Siguranţă cu scopul de a ne provoca. Tocmai pentru „a nu ne lăsa provocaţi" în ziua de 1 Mai, la geamuri nu se vor ţine discursuri politice, ci se vor organiza doar programe artistice. Referatul festiv s-a predat pe grupe în ateliere în zilele de 28, 29 şi 30 aprilie. N-aş putea, şi cred că nici nu e cazul să-1 reproducem în întregime. Ţin minte doar atît: apreciind însemnătatea cuceririi regimului, conducerea punea în faţa noastră, a tuturora, o sarcină nouă : să consolidăm regimul, să întărim baza lui economică — atelierele. încă din ajunul lui 1 Mai m-am simţit într-un fel ca într-o zi de săr-toare. Intrînd în celulă găsii pe pat o seamă de bunătăţi : o bucată de slănină şi una de brînză, un sfert de pîine, o felie de cozonac, patru bucăţi de zahăr. M-am ospătat regeşte, dar am lăsat o parte şi pentru a doua zi. M-am culcat tîrziu şi am dormit în voie. Dacă adun şi impresiile altora, aprecierea dominantă ar fi asta : — Ne-am odihnit bine ! S-au făcut şi programe artistice, dar cu măsură, fără să obosească oamenii. Ţin minte că am recitat şi eu cîteva poezii printre care şi „Dreptatea" de'Şervari, care a avut un deosebit succes. Alţii au cîntat, s-au povestit cîteva nuvele ale scriitorilor sovietici, filme, etc. Spre seară, cu vreo jumătate de oră înainte de masă am fost lăsaţi să coborîm pentru un fel de „plimbare". Dar nu în „curtea atelierelor" şi nici fiecare în curtea secţiei respective, ci toţi într-o curte mică dintre secţiile A şi B. Pentru „siguranţă" erau postaţi în lungul coridorului vreo cinci-şase gardieni. FRATELE VERTUTA 115 !În cîteva minute curtea se umplu. Eram vreo trei sute atunci la Doftana. Intre zidurile înalte ale secţiilor păream o masă de oameni în zeghe. Dintr-odată izbucni o bucurie şi o voie-bună, cum rar mi s-a întîmplat să întîlnesc la închisoare. In mijlocul unui grup de tovarăşi, Butnaru comenta sgomotos evenimentul: — Dacă ar fi trebuit să cerem noi cum să terminăm ziua de 1 Mai, probabil n-am fi revendicat altceva... De peste tot n-auzii decît „la mulţi ani!", „trăiască 1 Mai", unii se salutau ridicînd dreapta, alţii îşi ştrîngeau călduros mîinile, alţii, care mai pe furiş, care mai deschis, înăţau pumnul strîns. In seara aceea s-au întîlnit prieteni ce nu se văzuseră de luni de zile, au avut prilejul să se cunoască tovarăşi care colaboraseră luni, poate ani de zile prin corespondenţă, fără să ştie unul cum arată celălalt. Eu stăteam în preajma lui Butnaru. Voiam să-1 felicit personal dar nu-mi venea să-1 întrerup. Era în vervă şi vorbea fără încetare, Mi se păru chiar că arată altfel, mai degajat, aş spune chiar mai... uşuratic. Cu toţii îl ştiam, pe Butnaru grav şi sentenţios. Sentenţios era şi acum, însă gravitatea parcă se risipise. La început o pusesem pe seama atmosferei generale, pe urmă însă mi-am dat seama că de vină era părul. Butnaru se tun-sese în ajun scurt de tot, cu maşina Nr. 1 şi acum, lipsit de coama lui de leu, roşie şi aspră, ce-i încadra de obicei faţa brăzdată de cîteva riduri adînci, parcă sculptate, căpătase ceva de flăcău. Fără să vreau, am zîmbit. Abia atunci mă observă. — Ce rîzi, Mihai ? E bine ? Ce zici ? — Foarte bine, nu puteam să nu confirm. Apoi grăbit, cam fîstîcin-du-mă, m-am repezit să înşir cuvinte de salut, pregătite din timp, dar cu totul încurcate din cauza emoţiei. Am îngînat ceva despre lupta clasei muncitoare şi despre împrejurarea „deosebită" de a sărbători primul 1 Mai după victoria de la Doftana. Pe cît se pare, această singură idee, mai clar exprimată, fu reţinută de prietenul meu cel vîrstnic. — Bine zici, Mihai, — mi-a răspuns şi mă privi ca de obicei cu un fel de blîndeţe veselă — eu din suflet îţi doresc să fii de faţă şi la primul întîi Mai ce-1 vom sărbători după victoria cea mare... Apoi, dezvoltîndu-şi parcă pe loc ideea se apucă să comenteze evenimentele internaţionale. Era un optimist incorigibil. Cehoslovacia nu e Austria... E o bucăţică mai dură, de care se vor sparge colţii lui Hitler. Afacerea Blomberg e un prim avertisment... Urmăream cu greu şirul argumentelor. Mi se părea chiar că e nepotrivit să vorbim într-o asemenea zi de evenimente atît de prozaice. Mă cuprinsese acea stare de spirit despre care unii prieteni spuneau că atunci cînd mă apucă „nu sînt bun de nimic". Dacă aş fi fost în celulă, m-aş fi repezit poate să scriu versuri, căci doream cel puţin o discuţie „adevărată", de la suflet la suflet. Dar cu Butnaru nu era nici o speranţă să poţi avea o asemenea^ discuţie. II căutai cu privirea pe Chirii. Stătea sprijinit de zid, pe terasă, în mijlocul unui grup de consăteni, chiar lîngă uşa ce dădea în coridor. Dar nici n-apucai să fac cîţiva paşi în spre el, cînd mă şi oprii în loc, uimit de ceea ce se petrecea. Unul cîte unul şi ceilalţi deţinuţi politici observaseră ceea ce mă mirase pe mine. Se opreau din discuţie şi îşi întorceau privirile spre terasă. In curte se lăsă o tăcere ciudată. Trei sute de perechi de ochi 8* 116 MI HAI NOVICOV urmăreau cu curiozitate, aproape cu consternare', cum treceau pe terasă, spre centrul curţii Vitaş cu cei vreo douăzeci de prieteni ai săi. încercau să salute, să întindă cîte o mînă în dreapta sau în stînga, unii chiar înălţau pumnii strînşi... Insă mîinile cădeau jos repede, ca lovite de privirile reci care-i împresurau. — Ne-au stricat bucuria pînă la urmă — strecură printre dinţi Butnaru. In jurul celor sosiţi se produse un gol. Cei ce se pomeneau întîmplă- tor în preajma lor, parcă înţeleşi, se retrăgeau imediat în spatele altora. Mişcarea spontană a oamenilor formă o cărare prin care Vitaş şi ceilalţi înaintau încet. Se opriră. Intorcîndu-se, Vitaş întrebă ceva pe unul din ceî ce se găseau în imediata lui apropiere. Acesta făcu o mişcare cu capul în direcţia colţului din capătul secţiei A, unde se afla Grigoriu. Fără a mai sta pe gînduri, Vitaş se îndreptă într-acolo. Era clar că voia să vorbească cu acela pe care-1 credea a fi şeful nostru. Curiozitatea ne împinse în spre colţul în care urma să se desfăşoare, după toate probabilităţile, convorbirea. In cîteva clipe se strînse acolo un cerc compact de trupuri omeneşti. — Bună ziua, spuse tare Vitaş, cînd se apropie la o distanţă de doi paşi de Grigoriu. Acesta nu răspunse. Deşi descumpănit, Vitaş continuă totuşi : — Am venit să vă spunem că după părerea noastră, ziua aceasta care este şi sărbătoarea muncitorilor de pretutindeni este şi cea mai potrivită pentru a pune capăt neînţelegerii care a dăinuit atît a şi care a adus atîtea prejudicii tuturor şi mişcării noastre, în aceste împrejurări cînd... Se încurcă. Se aştepta evident ca Grigoriu să-i răspundă ceva, dar Grigoriu tăcea mereu. Era încordat, ochii negri îi scăpărau mai puternic ca de obicei, părea concentrat, atent să nu scape nici o vorbă din ceea ce spunea celălalt, dar nu răspundea. Vitaş tăcea şi el. Asta dură un minut-două. Pe toţi ne-a copleşit încordarea, aşteptam cu nerăbdare ca Vitaş să înţeleagă că nu vrem să discutăm cu el, să se întoarcă, să se lase păgubaş, să se termine odată tăcerea aceasta penibilă. Dar Vitaş nu pleca. Tăcea, privea fix, neexpresiv în spre Grigoriu, şi nu pleca... Atunci cineva alături de el se încumetă să spargă tăcerea. Era Căză-noiu, mîna dreaptă a lui Vitaş. Sucindu-şi capul peste umărul prietenului mult mai înalt decît dînsul şi gesticulînd halandala porni să explice grăbit: -— Noi facem o> propunere oficială... să ne unim... E momentul... Desigur ne facem autocritica. Ne luăm angajamentul... Vitaş se întoarse spre oel care vorbea, aruncîndu-i o privire de dezaprobare. II opri cu un gest scurt şi reluă : —• Nu vrem să începem acum discuţia asupra cauzelor care au dus la neînţelegeri. Dar pentru că sînteţi mai mulţi şi pentru că aţi cîştigat regimul, am înţeles să facem primul pas. Desigur, iniţiativa noastră are implicit şi un sens autocritic, dar credem că nu e nici locul mici timpul să răscolim... ■— Adevărat, — îl întrerupse brusc Grigoriu. Răspundea pronunţînd clar, răspicat fiecare cuvînt, — nu e nici locul nici timpul să purtăm asemenea discuţii. Cu oricine vrea să intre în colectiv sîntem dispuşi să stăm de vorbă, dar nu acum. Iată, — a continuat el, adresîndu-se mai mult nouă, — au şi venit gardienii să ne cheme sus, hai tovarăşi, în deplină ordine, fiecare în celula sa, fără gălăgie. FRATELE VERTUTA 117 Ne-am risipit. întorcîndu-mi privirea pentru o clipă observai că grupul lui Vitaş a rămas strîns în colţul unde avusese loc convorbirea. Discutau cu aprindere. Căzănoiu explica ceva lui Vitaş, gestioulînd cu ambele mîini, însă acesta nu-1 asculta. Corpul lui înalt era absolut nemişcat, parcă turnat din bronz, si privirea pierdută undeva, dincolo de zid. N-am stat să-i privesc mai departe şi am luat-o la fugă înspre secţie, cînd cineva mă prinse de mînă... Era Chirii. ■— De ce ? De ce nu a acceptat propunerea ?... Şi-au făcut autocritica, nu e interesul nostru să fie unire? să lichidăm fracţiunile?... — Care fracţiuni, m-am enervat eu, ce, noi şi ei... — Nu, nu — s-a corectat repede Chirii, dar de ce să nu îndreptăm lucrurile ? De ce să nu le dăm şi lor posibilitate să lucreze cinstit ? Nu sînt şi ei comunişti ? Sînt meseriaşi buni, au scule multe... •— Lasă, Chirii, nu e timpul acum, şi apoi ce ai cu mine ? de ce nu te adresezi legăturii tale ? > Am folosit această stratagemă pentru a curma discuţia, nu numai pentru că nu aveam timp (gardianul ne tot zorea să intrăm înlăuntru) dar şi pentru că la drept vorbind, nici ,nu ştiam bine cum să-1 lămuresc pe Chirii. De aceea, a doua zi chiar cerui explicaţii lui Butnaru. Spre mirarea mea, acesta nu se simţi deloc încurcat de nedumerirea lui Chirii. — Evident — spuse el — vrem să strîngem în colectiv dacă nu pe toţi, cel puţin pe aproape toţi deţinuţii politici. Şi nu punem drept condiţie categorică comportarea din timpul teroarei. Sîntem gata să acceptăm în mijlocul nostru şi pe cei ce s-au dovedit a fi mai slabi, care au trădat în trecut, să le dăm posibilitatea să se reabiliteze. Nici nu cerem declaraţii autocritice. Am vrea, desigur, ca tovarăşii care au greşit să-şi dea seama de natura şi profunzimea greşelii, dar de ce numai decît s-o facă acum ? E şi greu, acum, poate nici nu înţeleg bine... Să vie între noi, să muncească cinstit împreună cu noi şi o să-i ajutăm să priceapă ce si cît a greşit fiecare... — Atunci ? — Da, dar Vitaş a vrut cu totul altceva... A vrut să fuzioneze cu noi. Auzi neobrăzare !... Ochii cenuşii ai lui Butnaru au început să sticlească, vocea i se îngroşă... — Auzi!,., ei — un grup de trădători, nişte laşi şi nemernici pînă la urmă, să fu-zi-o-ne-ze cu noi, un colectiv care a cîştigat o bătălie atît de grea !... Să vie să trateze cu noi de la egal la egal... Nu, asta niciodată !... Vitaş vrea ca astfel noi să recunoaştem că au şi ei o organizaţie revoluţionară, că au avut o platformă politică... Ori asta nu putem admite în nici un fel!... Dacă e o organizaţie grupul lor, apoi e o organizaţie diversionistă... — Dar se spune totuşi, intervenii eu, că atunci cînd s-a produs spargerea, au fost greşeli de ambele părţi, că erau provocatori şi într-un grup şi într-altul. — Eu n-am fost atunci aici, —• reluă potolindu-se Butnaru — se prea poate. E şi greu acum să începem să cercetăm cu de-amănuntul ce a fost atunci. Pentru mine e clar că a fost un ecou al luptelor fracţioiniste de afară. Foarte puţini dintre acei care au fost atunci în conducerea colectivului, mai sînt aici şi a-zi, şi chiar dacă sînt nu pot să le cer să se elibereze cu desă-vîrşire de pasiunile care puseseră atunci stăpînire pe toţi... De aceea a şi reuşit administraţia să smulgă atît de uşor regimul... Dar de atunci au trecut cinci ani.- Im aceşti cinci ani grîul s-a ales de neghină. Cert este că grupul care s-a opus tendinţelor dictatoriale ale lui Vitaş, a dus tot greul luptei, 118 MIHAI NOVJCOV a ţinut cu dinţii poziţiile, n-a capitulat. Dar Vitaş ? Ce a făcut Vitaş în aceşti cinci ani, ca să vie acum şi să „parlamenteze" cu noi? S-a umilit în faţa duşmanului, a împroşcat cu noroi numele de comunist. Nu, asta trebuie s-o înţelegi, Mihai, şi e bine s-o explici şi lui CjhLril; cu grupul acesta al lui Vitaş ca grup (Butnaru sublime cuvîntul „grup") noi nu putem sta de vorbă... Cu fiecare în parte — e altceva... Chiar cu Vitaş... să vrea, să declare că se va supune pe viitor disciplinei noastre şi-1 primim fără să scormonim trecutul... Asta o să vie, mai tîrziu, de asta nu poate fugi. Acum însă, aici Chirii al tău are dreptate, acuma avem nevoie de unitate, dar nu de o unitate cu orice preţ, ci pe ba Seara i-am povestit totul lui. Butnaru. Acesta însă nu prea avea chef să filozofeze. — Dă-1 dracului, mai e şi nebun pe deasupra ! — Nebun ! — Da, bolnav de grandomanie... La drept vorbind explicaţia nu m-a satisfăcut, de aceea cînd a doua zi Chirii mi-a propus să ne plimbăm puţin împreună, ca să mai stăm de vorbă, acceptai cu plăcere. Speram că prietenul meu revenind asupra părerilor năstruşnice susţinute cu două zile în unmă, îmi va relata şi alte lucruri interesante. Dar spre mirarea mea, Chirii nu numai că nu renunţase la cele susţinute, ci se încăpăţînă chiar să le apere cu şi mai multă înverşunare. Descoperi argumente noi. -— De ce la Vitaş se mănîncă mai bine ? Sînt ei meseriaşi mai buni ? Nicidecum ! Mai toţi sînt ţărani, aici au învăţat meseria... De ce atunci au cîte o jumătate de pîine pe zi, şi slană zilnic şi ceai dulce ? De ce ? M-am supărat. Mă aşteptam la altceva, pe cînd argumentele pe care le susţinea Chirii erau răsuflate. — Parcă nu ştii şi tu că ei şi-au aranjat atelierul în timp ce noi eram la celule ? Fii sigur, pe timpul Balaurului nu aveau o jumătate de pîine pe zi ! Că trebuia Vitaş să ungă în dreapta şi în stînga, de-1 năpădeau toate năduşelile... Nu-i prea rămînea mare lucru. Acum nu plăteşte decît taxe legale, şi desigur că-i rămîne... O să avem şi noi, n-avea grijă, dar mai tîrziu, să consolidăm... Nu m-a lăsat să termin. Cuvîntul „consolidare" îl înfuria, cum îl înfurie pe un taur culoarea roşie. S-a oprit din mers şi m-a apucat de mînă. — Trebuia să cucerim, acum să consolidăm, dar cînd dracu o să trăim ? Ce, vreţi să murim ou toţii aici ? Se vede că are dreptate Vitaş. M-am înfuriat de-a binelea, l-am apucat de umăr : •— Gum ? Dar cum poţi tu să spui... Insă Chirii parcă nici nu observa indignarea mea. Ca un taur furios ce înaintează fără să se uite în lături, călcînd orbeşte peste obstacole şi dă-rîmîndu-le, porni să-şi desfăşoare argumentele : — Da, asta spun ! Nu e drept ce faceţi cu Vitaş ! Eu nu-1 cunosc deşi e din sat de la noi, eram mic cînd a fost arestat, dar ştiu ce spuneau oamenii. Il iubesc şi îl stimează. Vitaş e un revoluţionar cinstit, aşa spun, de-ali nostru, are sînge adevărat, ţărănesc, nu-1 cumpără nimeni pentru un blid de linte. Şi cel de m-a atras în partid tot de Vitaş mi-a vorbit atunci... Apoi am strîns bani pentru cei închişi... La noi e greu, oamenii nu prea au, şi sînt sgîrciţi, dar. cînd auzeau de Vitaş, tot dădeau oîte 10 lei, cîte 5 lei, puţin, dar dădea fiecare, pînă şi chiaburii dădeau... ■— Ascultă Chirii, dar de unde avea să ştie omul aifară ce face Vitaş la închisoare ?... — S-a zvonit şi la noi, dar nu credeam... — Dar acum, crezi ? — Ce să cred ? FRATELE VERTUTA 127 — N-ai văzut ? —- Ce să văd, că oamenii lui trăiesc mai bine ca ai noştri ? — Dar cu ce preţ Chirii, cu ce preţ!... Cînd noi eram în luptă, ei ce au făcut ? Ne-au trădat! ■— Eu, nu ştiu asta Mihai cînd şi cum şi pe cine a trădat! Atîta ştiu, că el a propus să ne unim şi noi n-am vrut... Am profitat de prilej să-i repet lui Chirii explicaţiile pe care mi le dăduse Butnaru după întîmplările de la 1 Mai, dar pe cît de clare mi se păruseră mie atunci, pe atît de neconvingătoare erau acum pentru Chirii. — Eu, spuse el, altfel ştiu... Vitaş n-a trădat, alţii erau provocatori, el contra lor s-de-.acum încolo. Acest proces a şi început, cu toate că aparenţele exterioare îl contrazic încă în multe privinţe. O -asemenea contradicţie e şi în felul în care cei rămaşi în urmă dintre oamenii educaţi în spiritul individualismului ţărănesc sau burghez, văd rolul poporului de stăpîn al ţării. Această concepţie se deformează în conştiinţa celor veniţi de la ţară, eî ajungînd 'să se comporte conform 182 NAQY principiului: pe ceea ce poţi pune mîna, ia-1 în stăpînire şi păstrează-1. Nu-mi pot imagina ceva mai captivant decît acest proces de transformare al unei asemenea conştiinţe şi ,al unui astfel de mod de a se comporta. Şi oare cum ăr putea fi acel proces care începe să contureze roadele afective şi morale ale noilor relaţii faţă de muncă ? Oamenii' noştri de la ţară, în majoritatea lor covîrşitoare, nu lucrează cu o totală dăruire de cît o treime din an ; celelalte două, le petrec fie trebăluind în jurul casei, fie rămînînd aproape cu totul inactivi (lunile de iarnă). Gospodăria lor individuală, bazată aproape întotdeauna pe agricultură extensivă, nu-i poate da de lucru tot anul. Mai ales atunci cînd familia e numeroasă. De aceea trimite surplusul de forţe de muncă spre oraş, în industrie şi comerţ. Ce urmări va avea schimbarea mediului asupra acestui om, căci pînă atunci şi-a petrecut viaţa doar într-un sat desfundat, pe cîmp, în pădure, în lumea plantelor şi a animalelor, cu nesfîrşite rătăciri pe la tîr-gurr. In desişul de piatră al marilor oraşe, între zidurile negre de funingine ale fabricilor sau în înghesuiala birourilor neîncăpătoare şi a băncilor de şcoală, în munca aceasta ce nu se întrerupe tot anul — fără îndoială că la început se simte ca un prizonier. Disciplina o poate considera ca o obligaţie, ordinea ca fiind penibilă. Ne putem mira, deci, dacă vrea să scape de toate acestea ori de cîte ori e cu putinţă ? In timpul orelor de lucru umblă de colo pînă colo, şi dacă e posibil, se face nevăzut Deoarece la el acasă, în sat, timpul nu are o valoare prea mare, îmtîrzie aici de la muncă. Dacă i se atrage atenţia, nu înţelege de ce se face atîta tărăboi. Nu odată am auzit despre un om că la o critică făcută „în public" a răspuns cu briceagul sau pur şi simplu s-a asociat cu alţii de felul lui şi seara, în colţul străzii întunecoase, şi-a altoit sdravăn maistrul. Altădată să nu mai îndrăznească să-1 vorbească „de rău", de faţă cu „atîţia" oameni. Dar nici mîna nu-i e făcută să umble cu maşinile. Coada sapei şi a coasei, precum şi coarnele plugului, l-au obişnuit cu munca ISTVAN lizică. Desigur însă că maşina sau instrumentele şi uneltele delicate sînt adeseori distruse de mîinile lui. Deşi învaţă repede teoria modului de funcţionare, contactul cu tehnica dezvoltată este îngreuiat de faptul că nu aire o experienţă dezvoltată şi este lipsit şi de înclinaţie. Nu are — după cum spun muncitorii specialişti mai vîrstnici — ceea ce mecanicul iscusit suge odată cu laptele de la mamă. Şî totuşi, un proces de mişcare neobservat, încet, ia fiinţă în organele de simţ ale omului obişnuit cu tehnica primitivă de la ţară. Rînd pe rînd începe să priceapă pînă şi cele mai sensibile tresăriri ale uneltelor, maşinilor şi aparatelor. Şi, treptat, începe să le stăpînească. Pe măsură ce se obişnuieşte şi-şi însuşeşte o tehnică avansată, se petrece şi o schimbare de altă natură. In timp ce mîna şi întreg sistemul nervos se adaptează noilor cerinţe tehnice — experienţa, educaţia politică şi influenţa generală a vieţii de oraş, determină o modificare şi în lumea de sentimente a acestui om. Bucuria sau furia încep să-i fie declanşate de cu totul alţi excitanţi decît înainte. Conţinutul bucuriilor şi necazurilor sale vechi începe să i se pară din ce în ce mai copilăros şi mai ridicol. Sfera lui de interese se lărgeşte, începe să judece oamenii după alte criterii, se apropie de ei cu mai mult tact. începe să sosească la serviciu mai punctual şi cu mai multă plăcere şi nu mai intenţionează să-şi atace maistrul cu briceagul, în loc de a-şi face autocritica. Şi nu recepţionează doar influenţa mediului, ci începe să acţioneze el însuşi asupra lui, asupra celor mai tineri şi mai turbulenţi decît el, asupra celor care înţeleg în mod anairhic libertatea socialistă. De-acum încolo disciplinează şi admonestează el însuşi, căci la acest om se poate găsi un început de experienţă acumulată şi gata de a fi transmisă. Toate acestea sînt probleme actuale — psihologice sau economice, tehnice sau politice, cum vrem să le luăm, pe care dacă critica nu le propune scriitorilor noştri, înseamnă că n-a făcut nimic în vede- DESPRE CE AM DORI MAI MULT SA CITIM 183 rea ridicării la un mai înalt nivel ideologic şi artistic a literaturii realist-socialiste cu adevărat moderne. Şi nici nu e prea mare pretenţia, dacă ne gîndim că cercetările lui Marx şi Engels, în privinţa rolului muncii şi al graiului vorbit în procesul de transformare a omului într-un adevărat om, nu constituie deloc o chestiune încheiată. Şi în deosebi nu într-o ţară socialistă unde n-a trecut multă vreme de cînd se ara încă cu plugul de lemn. Pe aceşti ţărani rămaşi în urmă şi care re« prezintă majoritatea covîrşitoare a ţării noastre — noi dorim să-i transformăm în oameni superiori. Şi vom reuşi. Schemia teoretică a acestui proces de transformare, o am gata creionată. Mă îngrijorează însă mult felul cum voi reuşi să-i ereiiez şi un cadru artistic. Deocamdată însă nu ştiu ce să mă fac cu o ,altă constatare aflată în directă legătură cu cele^ de ■pînă acum. Sînt foarte dese la noi căsătoriile contractate în pripă şi urinate de divorţ, în trecut era în acest roman, Romulus Cioflec a Intenţionat să zugrăvească realităţile de la începutul acestui veac. Intenţiile au fost numai parţial realizate. Romanului îi lipseşte un conflict puternic, o intrigă susţinută, încordată. Conflictul se bazează pe înfruntările dintre boierul Bălnică şi ţăranii din satul Corbeanca. Boierul, din oarecare pricini de hotar, îl împuşcă pe Florea Stan — feciorul acestuia, Vasile Stan, intentează proces boierului. Dar stăpînitorul de pămînturi este achitat, prin aranjamente politice de culise, întoreîndu-se la moşie sub paza unei escorte militare. Vasile Stan nu-şi înăbuşă ura şi dorul de răzbunare, iar cînd îi vine bine trage în el cu alice de lup. Boierul scapă însă şi Vasile ia calea pribegiei, dîndu-se drept dezertor din armata austro-ungară, revenind în Corbeanca abia după ce boierul moare, în urma rănilor primite. La întoarcere, se alătură ţăranilor ce încep să-şi manifeste deschis ura împotriva asupritorilor, prevestind ridicările răzbunătoare din 1907. Conflictul romanului se reduce la aceste cîteva elemente diluate peste măsură în cele şase sute de pagini ale romanului. Din tot 224 CĂRŢI NOI romanul se susţin numai cîteva fragmente, care evocă diferite aspecte ale realităţilor rurale de la începutul veacului. Romanul suferă de numeroase lungimi, abundă în divagaţii inutile, în amănunte nesemnificative care fac să treneze ac- ţiunea. Jumătate din cele şase sute de pagini ale romanului ar fi puiuţ astfel lipsi, în folosul concentrării acţiunii şi-al unei compoziţii mai unitare. Teodor Vîrgolici N. NICULESCU-BUZĂU: „SUVENIRURI TEATRALE"*) Volumele de aduceri aminte ale reputaţilor actori Lucia Sturdza Bulandra, V. Maximilian şi N. Niculescu-Buzău, au înregistrat un succes de librărie care era de prevăzut. Autorii celor trei volume fac un program din intenţia de a informa generaţiile tinere asupra mişcării teatrale de la noi, maturizată odată cu începutul secolului XX. Peisajul vieţii de teatru In care Niculescu-Buzău şi-a creat o reputaţie unanim recunoscută, se întinde de-a lungul mai multor decenii. O carieră dintre cele mai lungi, al cărei apogeu este greu de înregistrat dat fiind repertoriul foarte inegal şi trupele de improvizaţie in care a jost silit să-şi dezvolte talentul. Posibilităţile sale de comedian şi le-a conceput sub semnul puternicei personalităţi a lui Matei Millo, adică pe linia acelui „haz specific romînesc, plin de Jeşteptă-ciune, duioşie reţinută, cu vorbe puţine, dar rostite răspicat, fără ocoluri". Firesc, ca şi marele său predecesor, şi-a găsit elementul în vodevil şi operetă. Multe chipuri, cel mai adesea uitate (şi pe nedrept uitate), multe momente de importanţă crucială în teatrul romînesc şi multe anecdote reînvie în paginile cărţii lui Buzău. Predominant însă, minuţios şi colorat este refăcut pas cu pas tabloul unei cariere de teatru întemeiată pe turnee, imaginea unei vieţi de veritabili nomazi, lungile, agitatele şi epuizantele turnee. Nu greşesc dacă afirm că din paginile cărţii lui Buzău se poate învăţa şi geografie romînească. Mai mult chiar, se întîlnesc relatări şi notaţii de fin observator asupra modulul de viaţă şl psihologiei feluriţilor locuitori ai *) E.S.R.L.A., 1956. feluritelor tîrguri şi oraşe. E adevărat că de cele mal multe ori sînt subiective, după criteriul interesului manifestat faţă de spectacolele trupei în turneu, dar aceasta dă şi oarecare savoare povestirilor. Interesant cît de proaspete trăiesc vechile impresii, vechile dureri şi bucurii. Situaţiile tragi-comice, uneori de-a dreptul dezolante ale trupelor ae actori minate de ici-colo, slnt evocate nu cu detaşare ci cu trăire şi participare prezentă. Iată şi o primă explicare a nivelului nu de puţine ori scăzut al spectacolelor, ca şi al selectării pieselor, într-o izbucnire sinceră şi iritată: „Ce artă să faci, cînd crăpat de foame ?" Despre condiţiile unei asemenea activităţi de teatru povesteşte Buzău, începînd cu anii 1889, parcurgînd, „vremurile eroice" ale teatrului nostru. E adevărat, vremuri de glorie în care şi-au desfăşurat marea lor artă bătrînul Matei Millo, Arlstlzza Romanescu, Nottara, Leonard şi mulţi alţii, dar mai cu seamă „eroice" pentru elanul şi dăruirea care nu se stingeau, deşi „jucai cu frica în sîn, neştiind dacă vei avea un adăpost şi un blid de mîncare a doua zi". Fiind cartea de amintiri a unui actor de turnee (uneori peregrinări prin săli şi grădini bucureştene), numeroasele evocări, portrete şi observaţii sînt brodate anecdotic pe schema unui adevărat jurnal de bord. E cazul să menţionăm memoria prodigioasă, uimitoare, a băirînulul actor, de invidiat prin exactitudine şi minuţiozitate. Detaliile nu cunosc aproximaţie. Aflăm astfel cît a costat cuşma ce i-a cumpărat-o maică-sa la 7 ani, cu pâmătuful cărui actor obscur şi-a întins prima oară pudră pe obraz, ora la care a fost chemat de Burienescu pentru CĂRŢI NOI 225 a i se da îndeletnicirea de copist de roluri, cum îşi condimenta peştele — pentru o masă săracă — în primii ani de teatru-etc. etc. Fiind un povestitor de talent. Niculescu-Buzău strecoară detaliile nu pentru a epata prin sîrguinţa cuviincioasă a memoriei, ci pentru a da culoare în ambianta Istorioarelor care-i compun viaţa. Spuneam că Niculescu-Buzău şi-a fructificat talentul în sfera comediei, si anume în a comediei muzicale, vodevil şi operetă. Era epoca cînd Viena se legăna în ritmul valsului, în vreme ce la Paris teatrul bulevardier cunoştea o emulaţie cres-cîndă. Şi la noi pusese stăpînire moda vodevilurilor, operetei şi melodramei. Acumulasem deja o experienţă sănătoasă, specific naţională, prin „cîntecele comice" şi vodevilurile lui Alecsandri, Flechtenma-clier, Millo, prin operetele Iul Gh. Asachi, Costaclie Caragiale şi Caudella. Niculescu Buzău aşează la. loc de cinste această tradiţie, dînd totodată la iveală şl formaţiile teatral-muzicale care deţineau palmaresul reprezentaţiilor de acest fel. Evocarea operetei craiovene, unul din importantele nuclee ale operetei romîneşti, ca şi a altor formaţii particulare, de mai tîrziu, sînt pentru Buzău un prilej de a omagia cu veneraţie, cunoscute familii de actori, adevărate dinastii, care se dedicau generaţii după generaţii teatrului, sfidînd prejudecăţile şi vicisitudinile timpului, răspunzînd dispre- ţului oficial şi aşa zisei „bunecuviinţe" burghezo-provinciale iu sentimentul demnităţii lor de artişti. Aşa au fost Mihăilemi, Vlădiceştii şi Teodorinii, Bobeştii şi Ale-xandreştii, „pentru care teatrul însemna o mare pasiune, raţiunea de a ifăi". Nicăieri mai multă jenă şi durere, în paginile acestei cărţi, decît acolo unde bă-trînul actor conchide cu luciditate că concesiile făcute unul repertoriu de duzină dar la modă, au încorsetat marele său talent. Buzău creionează sigur, concis, sugestiv, după toate regulile racursiului, reuşind adevărate portrete literare ca în această lapidară evocare a Iul Leonard : „Ca oib, N. Leonard avea aceiaşi distincţie ca şi pe scenă. Era frumos, de o frumuseţe care frapa, ochi ademenitori, gură senzuală şî clasic desenată, un surîs cuceritor, un nas cu nările palpitînde, oval minunat, sprîncene arcuite fără greş. Oînd, trecea pe stradă, lumea, mai ales femeile, se întorceau după el. Şi ce mărinimos era. Ca omul adevărat, care cunoscuse mizeria şi suferinţa". Anecdotele şi păţaniile care fac şi mai agreabilă povestirea, sînt istorisite cu bonomie şi cu seriozitatea aparentă — abia ascunzînd surîsul, într-un limbaj necăutat, „de toate zilele", aş zice. Emil Mândrie JOHN MORISSON: „PROFETUL DIN PANDALOOP"*) In „cuvîntul înainte" scris de Frank Hardy pentru culegerea de nuvele a scriitorului australian John Morisson (E.S.P.L.A^ — colecţia Meridiane) — m-a izbit următoarea frază: „...Ş-atunci, l-am văzut pe cel mai mare nuvelist contemporan al Australiei cum aranja pe peluză maşina de tuns iarbă în grădina aceea sortită odraslelor micii burghezii. Cum stătea aşa aplecat, părea adîncit în gînduri şi oarecum, părăsit; un bărbat înalt, cu ochelari cu ramă groasă, cu pălărie veche şi ponosită în cap şi salopeta uzată"... *) E.S.P.L.A., 1957. Ca de-obicei, prefaţa am citit-o abia după ce citisem cartea şi aveam vii în minte toate frumuseţile ei, bogăţia ei de sentimente şi de gînduri, şi această frază mi-a sunat aproape ca o jignire personală. Pe urmă a trebuit să-mi dau seama că nici nu poate fi altfel; într-o societate capitalistă, scriitorul care vrea să fie independent de sacul cu bani, trebuie să aibe şi o altă meserie^ ca să nu piară de foame. Că John Morisson e un scriitor „independent de sacul cu bani", o demonstrează nu numai faptul că scrie mal ales despre 15 — V. Romînească nr. 8 "TV 226 CĂRŢI NOI muncitori, el însuşi fiind muncitor, ci mai ales concepţia care stă la baza scrisului său, unghiul său de vedere, de un profund şi cald umanism, superioritatea concepţiei lui etice, care este atît de autentic muncitorească, optimismul său robust, netrîm-biţat, dar prezent în ţesătura fiecărei nuvele ca un acompaniament în surdină. Eroii lui Morisson — grădinari, docheri, argaţi de la ferme, zilieri — sînt oameni obişnuiţi care trăiesc muncind din greu, în condiţiile vitregi ale capitalismului — obişnuită, simplă este şi intriga aproape a fiecăreia dintre cele şapte nuvele ale culegerii ; de altfel simplitatea, discreţia, calmul sînt notele caracteristice ale stilului său. Intîmplările pe care el ni le narează sînt şi ele obişnuite, de fiecare zi; am putea spune: scrie despre viaţa cotidiană a omului muncitor australian. Pasionant este de asemenea ceea ce s-ar putea numi sublextut fiecăreia dintre nuvele — care complectează în modul cel mai fericit calitatea lor artistică incontestabilă; căci Morisson nu face comentarii pe marginea textului său, nici nu formulează concluzii morale, nici nu filozofează; proza lui, avînd toate calităţile prozei moderne — precizie, minuţiozitate în analiză, economie maximă în ce priveşte mijloacele ~de expresie şl totuşi multă expresivitate, supleţe şi subtilitate sub aparenţa banalului, etc. — mai are în plus ideea superiorităţii ideologiei şi concepţiei morale a clasei muncitoare, pe care de altfel, el niciodată n-o comunică directs dar care este prezentă în faptele selectate, în dezvoltarea intrigii, în scurtele notaţii. Neliniştea domnului O-liphant, mare proprietar de crescătorii de oi, — provocată de plecarea angajaţilor săi, stîrniţi de un zilier care a trecut pe la ferma sa (Profetul din Pandaloop) nu-i doar neliniştea unui burtă verde oarecare tulburat din tihna sa, ci mult mai mult, e însăşi neliniştea lumii capitaliste, în faţa clasei muncitoare care a dobîndit conştiinţă de sine şi de bună seamă va dobîndi şi mai mult în viitor; absurditatea rivalităţii şi luptei dintre cele două gemene Haven (Bătălia Florilor) nu-l numai absurditatea relaţiilor dintre cele două surori, ci absurdul care domină o serie întreagă de raporturi şi de stări în lumea capitalistă şi care denotă precaritatea acestor stări şi raporturi; iar în „Barăcile Docurilor" nu avem doar o admirabilă descriere a muncii din porturi, ci şi un minunat poem despre demnitatea omenească; ca şi in „Schimbul de noapte" şi în ^Paltonul marinarului" unde dincolo de Intîmplările mai mult sau mai puţin obişnuite, ne impresionează şi ne rămîne în minte semnificaţia profundă a solidarităţii umane. Remus Luca A. E. BACON SKY: „COLOCVIU CRITIC" Alcătuit din piese de o valoare inegală, volumul exprimă totuşi, în ansamblu, personalitatea autorului, capacitatea sa reflexivă, sensibilitatea sa şi mai ales atitudinea intransigentă de respingere a compromisurilor Ideologice. Pe această linie, este concludent eseul din fruntea volumului „Lirismul şi contemporaneitatea", eseu a cărui orientare poate fi concretizată în afirmaţia: „Lirismul nu este un arbore cu rădăcini aeriene. El are nevoie de solul fertil al contemporaneităţii". Adîncind ideea, autorul crede că a găsit cauzele îngustării orizontului tematic al poeziei noastre în anii trecuţi, denunţînd falsa contradicţie între contemporaneitate şi sentimentele umane şi discriminarea arbitrară între sentimentele cetăţeneşti şi cele personale. Dacă argumentarea sa este întemeiată şi premizele de la care pleacă sînt judicios alese, nu-l mal puţin adevărat că încercarea sa nu epuizează tot miezul problemei, deşi afirmaţiile sale peremptorii par a căuta să ne convingă de contrariul. CĂRŢI NOI 227 Cînd însă scriitorul lasă deoparte tonul oarecum doci de tratare a unei chestiuni şi abordează calea apropierii nemijlocite de obiect, modalitate în care sensibilitatea sa de poet cu frumoase resurse îi conferă o incontestabilă superioritate, cititorul volumului găseşte o deplină satisfacţie. De situaţia aceasta privilegiată în volum se bucură mai ales paginile în care Baconsky vorbeşte despre opera lui G. Bacovia şi poezia lui Mihai Beniuc. Cuvîntul său se înaripează, observaţia devine pătrunzătoare şi definitorie, prin transparenţa ringurilor întrezăreşti starea aceea inefabilă ce prefigurează însăşi geneza poeziei. Acelaş elan proaspăt, aceeaşi fineţe disociativă regăsim în cele două eseuri despre Maiakovski, într-o largă caracterizare a vastei opere sadoveniene sub titlul Elogiul ■epopeii noastre naţionale şi în prezentarea a două cărţi reprezentative pentru literatura noastră nouă, „Florile pămîntulul" de Zaharia Stanca şi „Pasărea furtunii" de Petru Dumltrlu. Aceste ultime eseuri se impun prin concizia şi prospeţimea notaţiei. O cu totul altă eficacitate au însă însemnările grupate sub titlul Opinii, în care autorul are de multe ori aerul că luptă serios şl imperturbabil cu aspectele minore şi de mult depăşite ale vieţii noastre culturale. Ţntr-un articol, de pildă, atacă şi preface în fărîme o poezie publicată de Vasile Iosif în 1954, în altul se ocupă de trei poeţi anonimi aparţinînd decadentismului dintre cele două războaie. Observaţiile în genere sînt juste şi aci ca şi în celelalte articole din ciclul „Opinii", dar ne întrebăm care mai poate fi azi utilitatea reactualizării unor probleme al căror răsunet a fost demult înecat in desfăşurarea evenimentelor. Raţiunea înglobării în volum a articolelor pomenite ne apare de aceea discutabilă. Astfel alcătuit, volumul îşi pierde centrul său de greutate, tar omogenitatea sa este serios periclitată. Uneori, par cur gînd volumul, cititorul are ■ surpriza de a întîlni afirmaţii care îl descumpănesc sau cel puţin îl fac să bănuiască că ceea ce crezuse el bine stabilit înainte poate fi pus acum sub un serios semn de îndoială. Aşa de pildă în eseul „Critica — gen beletristic" se încearcă acreditarea ideii că pentru a-şi exercita onest şi cu autoritate meseria orice critic trebuie neapărat să se specializeze într-un anumit gen literar. Se cere astfel să avem critici ai poeziei, ai romanului, etc. ba chiar şi critici ai criticii. Mărturisim că nu am putut înţelege exact sensul unei fraze ca aceasta: ,,E curioasă candoarea cu care criticii izbutesc de cele mai multe ori să-şi ignoreze apartenenţa lor scriitoricească, tinzînd în critica criticii spre o evadare din cadrele beletristicii şi accentuînd astfel o mai veche discriminare deopotrivă de artificială şi arbitrară." (p. 17) Putem deduce oare de aici că poetul Baconsky e de părere că distincţia dintre creatorul operei de artă şi criticul el este pur formală şi „disocierea scriitorilor în critici şi beletrişti devine o tautologie" ? In acelaş eseu se afirmă: „In faţa operei literare, criticul trebuie să manifeste atitudinea pe care poetul o are în faţa realităţii". Este oare aşa ? Nu cumva se află aici mărturia unei tendinţe de simetrie simplificatoare ? Dacă afirmaţia de mai sus ar conţine un adevăr integral, ne-am găsi în prezenţa unor oglinzi paralele care reflectă la infinit un acelaş mic obiect: opera presupune o critică, — la rîndul ei critica o altă critică şi aşa la nesfîrşit, căci ne-am afla mereu în faţa cîte unei realităţi care se cere oglindită. Observaţiile de mai sus, nu au alt scop decît acela de a cerne balastul care îngreunează, din lipsa unui criteriu mai sever de triere, materialul de preţ pe care volumul îl conţine în rest. A. E. Baconsky, pe lîngă poetul pe care îl cunosc şi îl preţuiesc cititorii, s-a dovedit în numeroase rînduri a fi un spirit analitic cu subtile posibilităţi de discernere, un combativ mînuitor al condeiului de pe poziţiile realismului socialist. In aceste împrejurări, volumul publicat, cu rezervele făcute mai sus, rotunjeşte pentru noi imaginea unei personalităţi armonios echilibrată între diversele sale activităţi creatoare. Crişan Toescu 15* REVISTA REVISTELOR — Din ţară — PROZA DIN „GAZETA LITERARĂ" nr.24*29 Despre copii s-a scris mult şi se va scrie cît e lumea. Coşovei îşi încearcă arcuşul pe această temă reuşind cu bune rezultate sd prindă farmecul şl în deosebi misterul copilului care tulbură pe omul matur. Cum reuşeşte al să facă acest lucru ? Relativ simplu: eroul însemnărilor lui, întitulate „Aşa petrecem noi", Moreacul, nu este un copil excepţional, ci Copilul, Inocenţa; doar scriitorul îl priveşte ca pe o fiinţă apărută nu se ştie de unde printre noi pămîntenii, un mag de care sîntem iniţiaţi în semnificaţiile ascunse şl fermecătoare ale universului. „Povestite de el, — notează Coşovei — intîmplările din timpul zilei, mărunţişurile de ieri, de alaltăieri, pe care le-am şi uitat, le ascultăm ca pe nişte întîmplări ciudate, captivante şi tulburătoare, ale unor curioase evenimente foarte îndepărtate, pe care oamenii n-au avut norocul să le vadă". Exagerarea, să spunem de nuanţă bog-zlană, este în spiritul realităţii. Se speculează aici — în sensul bun al cuvîntulul, — asupra modulul specific de cunoaştere al copilului; zugrăvite de copil, întîmplările — pe care maturul le înregistrează pur şi simplu, — capătă contur de basm, de legendă. Cît de neobişnuit percep copiii lumea ? — se întreabă conştiinţa matură. Ce drum misterios parcurge natura de la această percepere oarecum magică la una realistă ? In faţa copilului, a poveştilor lui despre nimicurile care-l pasionează, ne aflăm în faţa propriei noastre experienţe, intuim una din laturile condiţiei noastre umane. De aici tulburarea. Gravitatea, sin- ceritatea, aderenţa totală la ceea ce povesteşte copilul, nu fac decît să accentueze distanţa între modul său şi modul nostru de a recepta lumea şi deci să intensifice efectul. De aceia, atunci cînd Coşovei ne spune că la întrebările celor din jur, care pentru delectare, desigur, vor explicaţii suplimentare, Moreacul „repeta binevoitor" ceea ce a mai spus, — acest „binevoitor" care întăreşte aura de mag iniţiator în mistere ţesută în jurul copilului, este introdus cu instinct artistic. Farmecul inocenţei e trăit de cititor ; cînd scriitorul ne spune: apăraţi copilul de halucinaţii atomici — ideea are putere artistică de convingere ! Exceptînd unele lungimi şi amănunte mal puţin expresive precum şi o anumită incongruenţă între viziunea modernă a scriitorului şi lexicul care trage uneori spre o duioşie provincială („guşuliţă", „burghi-şori"), însemnările lui Coşovei se citesc cu plăcere. Printre lucrările de mai mici dimensiuni se numără schiţa ,Cearta" de Al. Raicu — care abordînd o temă actuală, din păcate o tratează la un nivel destul de coborît şi cam simplist. Este cu atît mai regretabil acest fapt cu cît „Gazeta literară" publică foarte rar proză pe temele actualităţii, în ciuda sfaturilor pe care le dă, în acest sens, vrin articole de critică şi de fond. Reţinem schiţa „Cum le „face" Gogu" de I. Peltz scrisă cu o perfectă stăpînire a mijloacelor genului, „Moartea lui Marin Gabernea", povestirea unui debutant, se pare, Alexandru Georgescu, care iniţial se REVISTA REVISTELOR 229 îndreaptă spre o situaţie mai aparte, neobişnuită, in cele din urmă se apropie de şablon. Povestirea vădeşte posibilităţi Sub titlul „Un pictor ratat", Francisc Munteanu publică un fragment din romanul său „Născut în Europa", care reaminteşte şi calităţile remarcabile cu care este înzestrat prozatorul şi unele dintre înclinaţiile lui nefavorabile. Lăsînd la o parte preocuparea accentuată a lui Munteanu pentru problemele sexualităţii, există la el slăbiciunea de a se lăsa ademenit de marile probleme ale existenţei, care bineînţeles nu e reprobabilă în sine, dar pe el nu-l prinde, căci toate aceste mari probleme trecute printr-un anume filtru se preschimbă în altceva. Titlurile „Născut în Europa" ca şi „Hotel tristeţe" care probabil ar trebui să sugereze ceva grav şi răscolitor, nu sugerează chiar aşa ceva, sînt de un gust îndoielnic, şi asta pentru a ne opri numai la titluri. Şi de ce s-ar ambiţiona Munteanu, pe această linie cînd poţi fi mare scriitor şi fără aceste preocupări filozofice cînd ai talent, aşa cum îl are el, un talent real. scutit de tentaţia construcţiile^ livreşti care ameninţă pe unii dintre confraţii săi. Munteanu a adus şi aduce si cu acest fragment, în literatura noastră sectoare ale realităţii cu totul noi, şi nu. exagerez spunînd că prin această dezinvoltură cu care îşi plimbă personajele prin cele mai neaşteptate tocuri ca şi prin tro-tare, proza Iul a făcut să sîngereze schematismul, mai puternic decit multe şl multe articole de critică literară îndreptate împotriva schematismului. „Liniştea betonului" de Radu Cosaşu, este jurnalul de bord al unui intelectual în peregrinare pe spaţiile veşnic schimbătoare, năzuind spre sublim, ale şantierului de la Bicaz. Prin pulberea notaţiilor în general vii şi interesante ■— rol al observaţiei, imaginaţiei, asociaţiei, analizei — îşi fac loc momente remarcabile. Este un sentiment frumos fericirea pe care i-o dă reporterului spectacolul batardoului, al muncii concretizate, şi un omagiu nezgomotos adus celor care l-au construit. Călătoria pe fundul viitorului lac este discret străbătută de sentimentul contradicţiei dintre „inconştienţa" naturii, a „fîntînilor, balamalelor, caselor verzi" care întîmpină cu seninătate surîză-toare viitorul, de fapt desnodămînt de care nu ştim nimic, şi conştiinţa omenească în care e prezent viitorul. Imaginea este bog-ziană dar numai intrucît există o similitudine de structură artistică şi, în treacăt fie spus, ar fi interesant de urmărit manifestările acestei generaţii bogziene apărute în ultimii ani. Genul nefiind rigid, reporterul trece şi la reflexia critică, filosofică, estetică, vorbind printre altele despre dispariţia vechiului sistem de impresionabilitate a omului —-fenomen observat — despre tendinţa proprie epocii noastre de a înlătura exagerarea — observaţie justă dacă faci anumite precizări, altfel reporterul prin comparaţia lui Ivacionl cu tenorul Carusso s-ar contrazice singur, etc., etc.; deşi unele — puţine — dintre aceste notaţii sînt discutabile, ele nu sînt minore. T. P. ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA CRITICII DIN „SCRISUL BĂNĂŢEAN" C eea ce stîrneşte de multă vreme un 'interes mal pronunţat pentru revista bănăţeană este, fără îndoială, sectorul de critică, de numele căruia se asociază anumite merite şi se ataşează totodată diverse slăbiciuni care, într-un joc discret de umbre şi lumini, profilează în cîmpul mişcării noastre literare locul, aproximativ exact, al acestei zeloase publicaţii. Redactorii şi colaboratorii sectorului de critică par a fi îndeajuns de preocupaţi de îmbogăţirea şi înviorarea rubricilor, de orientarea ideolo- 230 REVISTA REVISTELOR gică a revistei, de prezentarea ei mai îngrijită şi mai artistică. Preocuparea e evidentă, realizarea, însă, tînjeşie nu odată în umbra intenţiilor, strivită sub povara unui didacticism academic care — de ce n-am spune-o franc — nu-i prinde sub nici un motiv pe colegii noştri de la „Scrisul bănăţean." Această morgă quasiacademică umbreşte cu atît mai mult profilul revistei, cu cît pînă şl nişte minuscule note, dealtfel unele interesante, sînt îmbrăcate în frac şi joben, guler tare şi lavalieră — pantaloni în dungi şl călţuni de lac — ajungînd, bine înţeles, ridicole. O altă caracteristică a sectorului de teorie şi critică (în care includem în primul rînd ■— de data aceasta notele) o dă spiritul arţăgos, erudiţia ostentativă (vezi mai ales unele articole ale lui Leonard Gavriliu), o anumită suficienţă care duce fatal la tocirea simţului autocritic, la obsesia persecuţiei, văzînd în orice critică răstălmăciri şi atacuri personale. De aci se degajă impresia — bine-ar fi să fie falsă — că uneori semnatarii materialelor sectorului de critică împart cu o regretabilă uşurinţă dreptatea în probleme de estetică şl de etică scriitoricească (ne gîndim, de pildă, la Intervenţia revistei în discuţia despre spiritul modern.) Ca cititor modest te încearcă uneori sentimentul penibil că în redacţia revistei se ştie totul, şi încă ceva pe deasupra, cum ar fi zis Ironic un înţelept de demult, că acolo luminează în loc de bec soarele deplinei lămuriri şi numai o anume modestie sau — in paranteze groase fie spus, ca să nu se audă — un anume egoism îi face pe locatari să nu deschidă ferestrele, ca să inunde lumină din lumina lor în toate colţurile ţării. Dar, în ciuda acestor pe cît de grave, pe atît de omeneşti, poate, slăbiciuni prezente şi la alte reviste şi redacţii, „Scrisul bănăţean" îşi face simţită contribuţia sa — mai mult sau mal puţin eficace — la dezbaterea teoretică şi analiza practică a fenomenului literar contemporan. Semnalăm în acest sens substanţialele contribuţii ale lui. G. T. Tohăneanu la stu- diul stilului Iul Mihail Sadoveanu, crochiul „Concepţie şl expresie" (nr. 5) semnat de harnicul critic Leonard Gavriliu, prin care se încearcă să se demonstreze că „elementele formale" ale unei opere de artă „îşi au originea într-o concepţie anumită, şi odată generate, ele nu mal pot fi desprinse total de conţinutul care le-a zămislit". Criticul exprimă părerea — poate discutabilă — că ..o analogie" a tehnicii artistice „cu tehnica industrială e contraindicată". Exemplele contemporane cu care autorul îşi. susţine părerea sînt bine alese ; păcat că academismul şi erudiţia ostentativă — de care vorbeam — pregătesc un baraj zgomotos şi îndelung de artilerie grea în urma căruia trece doar o modestă şi preţuită căruţă de campanie. Permanenta îmbogăţire a numărului colaboratorilor mai ales tineri, deşi menţionăm în mod deosebit şi prezenţa acad. Perpessicius cu un erudit studiu consacrat „Teatrului lui Iordache Golescu", e un lucru cu totul meritoriu. Deasemenea lăudabilă este preocuparea rubricii „Miniaturi critice" de a da o imagine cît mai completă a apariţiilor din librării, însoţite de aprecieri modeste dar în general potrivite. Sînt şi cazuri în care aprecierea critică este falsă, străină cu totul de specificitatea operei. Aşa de pildă Ilie Măduţă recenzînd ..Izgonirea din rai" de Ieronim Şerbu transcrie mecanic o frază intîlnită de multe ori, dar cu privire la scriitori cu o altă structură, cu alt temperament artistic. Iat-o: „Semnalăm ca o importantă calitate a scriitorului în legătură cu această carte, frumuseţea limbii". Bine! Dar să vedem, mai departe. „Ieronim Şerbu foloseşte un stil poetic sugestiv, bogat în imagini, deşi uneori încărcat fără să piardă din vedere adîncirea psihologică a personajelor şi nici dezvoltarea acţiunii". Urmează un exemplu de 3 rînduri care sînt departe de a ilustra presupusul stil poetic al lui Ieronim Şerbu. Acesta se caracterizează mai ales prin minuţiozitate analitică şi nu prin efuziuni lirice. I. B. REVISTA REVISTELOR — De peste hotare — „SINN UND FORM" nr. 1~3\1957 Revista literară „Sinn und Form" editată în RD.G. de către Academia Germană de Arte, condusă de cunoscutul poet Peter Huchel, consacră un număr triplu din caietele el ce apar de şase ori pe an, operei si personalităţii poetice a scriitorului german Bertolt Brecht decedat în luna august a anului trecut. Nu numai amploarea neobişnuită a acestui număr special (628 pg) ci şi importanta contribuţiilor şi a autorilor confirmă din nou adevărul adaglulul poetic german : ..Ce este un om. ce-a fost un om se dezvăluie atunci and moare". Personalităţi de vază germane si străine ca: (în ordinea din sumar) Lion Feuchtwanger, Ernst Fischer. Ernst Bor-nemann, Paolo Chiarini, Josef Jusowski, Herbert Ihering, Walter Benjamin, Arnold Zweig, Paul Dessan, Andrzej Wirth, John Willett. Hans Elsler, Johannes R. Becher. Ana Seghers. Hans Henny John, Gunther Weisenborn, Vladimir Pozner, depun mărturie că odată cu Bertolt Brecht a plecat dintre noi un poet şi un gînditor de nivel universal, unul din cei mai temerari inovatori si mai din temelie reformatori ai teatrului şl ai limbii poetice, angajat cu totul în slujba progresului revoluţionar După numărul special al revistei franceze Europe", apărut la începutul acesta, an şi dedicat lui Brecht, prezentul caiet dm Sinn und Form" ne aduce la cunoştinţa cu multă pregnanţă aceste adevăruri. Nici pe departe nu poate fi vorba de-a evuiza într-o recenzie de acest fel întreaga bogăţie de aspecte ale universului noetic brechtian. aşa cum ne este oferită de acest număr special. El cuprinde. înainte de toate, mult material inedit al scriitorului, printre care şl piesa: „Ascensiunea irezistibilă a Iul Ar-ţuro UI" scrisă in manieră Shakespeare-iană. în versuri iambice de cinci picioare alternînd cu proză, o grandioasă frescă de epocă, care, în forma unei piese de gangsteri din Chicago, descrie cariera lui Adolf Hitler pînă în anul \938. In epilog se găseşte anticipaţia profetică a sfîrşitu-lui lui inevitabil: Şi o astfel de creatură ar Ei putut odată să conducă lumea! Popoarele l-au dejucat, totuşi Nimeni să nu triumfe prea devreme — Pîntecul din care a ieşit e încă rodnic. In afară de aceasta mai găsim în acest caiet, din moştenirea poetului, poezii mai vechi: „Patru psalmi", poezii din ultima vreme, anecdote noi: „Povestirile domnului Keuner", un fragment mai lung din romanul: „Afacerile domnului luliu Cezar". ..Convorbiri între refugiaţi", criticile dramatice din Augsburg scrise la începutul carierii poetului şi studiul de critică teatrală: „Cîteva erori despre felul de-a juca al lui BerKner Ensemble". în articolul său intitulat „Simplul ce se face cu greu" Ernst Fischer aduce o contribuţie exhaustivă la problema liricei lui Brecht. Extraordinara originalitate, forţa poetică şi irezistibila eficienţă a liricei lui Brecht constau, după Fischer, în simplitatea complect lipsită de emfază şi patos a Umbel sale poetice care caută întotdeauna drumul direct între imagine şi expresie, idee şi cuvînt. Secretul efectului poetic la BreM este concentraţia sa epigramatlcă, care dă deseori într-o singură propoziţiune conţinutul unei întregi poezii. S-au citat deseori astfel de „propoziţii" de-ale lui Brecht, cele mai cunoscute „Drept mulţumire că le luminează soarele, obiectele aruncă umbră" sau „Hai să mergem la pescuit, spuse pescarul către vierme", sau strofa din „Filmul de 5 parale" : Căci unii sînt în întuneric Şi alţii sînt în lumină, 232 REVISTA REVISTELOR Şi-i vezi pe cei în lumină Pe cei în întuneric nu-i vezi. Ernst Fischer citează de asemeni pilde convingătoare ca de ex. acest emoţionant catren din perioada hitleristă: Pe zid stătea scris cu cretă Că vor război. Cel ce-a scris-o A şi căzut. Sau : Generale, omul este foarte util, El poate să zboare şi poate să omoare Dar are un defect : Poate să şi gândească. Şi, în şapte versuri, cea mai frumoasă şi cuprinzătoare poezie care s-a scris vreodată despre Lenin : Cînd a murit Lenin, Se povesteşte că un soldat din garda mortuară a spus Către un camarad : n-am vrut Să cred. Am mers înăuntru unde zăcea, şl I-am strigat în ureche: „Ilici. Vin exploatatorii!" El nu se mişcă. Acum ştiu că a murit-.. Dar acesta este numai un singur aspect al liricei sate, iar lirica este numai un singur aspect al multiplei sale personalităţi literare. In primul rînd se situiază importanţa sa esenţială ca dramaturg, teoretician al dramei, regizor si director de teatru. Cine n-a auzit încă pînă azi de „dramă epică", de „efectul de înstrăinare" (Verfreindigungseffekt) ? Numărul special din „Sinn und Form" aduce un număr însemnat de studii închinate acestei tematici. Eric Bentley, Paolo Chiarini („Lessing şi Brecht"), Josef Jusowski, Walter Benjamin, Herbert Ihring, Andrzey Wirth şi John Willett se pronunţă cu referire la aceste probleme cruciale ale creaţiei Iul Brecht. Iau cuvîntul cincisprezece reprezentanţi de seamă ai scenei germane, colaboratorii cei mai apropiaţi ai scriitorului din toate perioadele sale de creaţie, (Elisabeth Hauptmann. Manfred Weckwerth, Kathe Rullcke. Hans \oachlm Bunge, Rcth Berlau, Gunther Weisenborn, Bernhard Reich, Caspar Neher, Hanns Eisler, Erwin Lelser. Vladimir Pozner), iar treisprezece tehnicieni ai scenei povestesc despre experienţele lor practice şi umane cu maestrul decedat. Impresia generală pe care o fac toate aceste mărturii se concretizează în convingerea că nu este prea mult spus cînd îl socoteşti pe Brecht drept cea mai importantă şi puternică forţă motrice dramatică a zilelor noastre, drept învăţătorul şi îndrumătorul, novatorul şi renovatorul, poetul şi plăsmuitorul scenic al dramaturgiei epocii noastre. Aceasta însă nu este totul ci mai sînt încă multe alte lucruri. Ernst Borneman se ocupă de limba lui Brecht şi face următoarea constatare uimitoare ; „Brecht a fost primul scriitor al generaţiei sale care s-a eliberat din cătuşele limbei şi care şi-a creat propriul său mod de exprimare care se baza pe o juxtapunere de patru sfere total deosebite ca gen: I. Limba uzuală sud-germanică. 2. o poetică lipsită de metafore în culori, ţesuturi şi alte Imagini concrete. 3. Limba autorităţilor, 4. Anglicisme şi expresii exotice. ..Aceasta a fost fireşte o limbă extrem de artificială, nimeni n-a vorbit vreodată aşa ca vreunul din personajele teatrului lui Brecht, afară de însuşi Brecht. Şi tocmai aici se află cheia concludentă a geniului său". Se poate că avem deaface aici cu acetas fenomen ca în cazul limbei populare a lui Creangă: ea sună apropiat şi familiar oricui, dar nimeni, de fapt, nu poate să spună unde vorbeşte poporul astfel. Acesta este geniul creator de limbă al poetului, care preluînd din limba poporului, scrie în propria lui limliă. In discursul memorial publicat în acest număr, Johannes R. Becher, ministrul culturii din RD.G. pune în mod just următoarele întrebări: „Tn care german al timpului nostru se găseşte atîta bogăţie a ideilor îngemănate cu atîta simplitate comună cîntecelor populare? Cine a exprimat duritatea cu atîta REVISTA REVISTELOR 233 gingăşie? Cine a putut fi atît de aspru şi tot odată atît de delicat, cine a exprimat delicatul cu atîta asprime? Care cronicar al epocii noastre a văzut .atît de limpede ca dînsul acel „dacă" de aur al zilei de mîine în frumosul talaz al ■spicelor ce cresc, cine a înţeles maternitatea în întreaga ei căldură, în ameninţarea care plana asupra ei, in invlcibilita-tea ei?' Cine a fost pentru noi un tovarăş atît de bun, cine un prieten atît de scump al tinereţii ?" Iar Anna Seghers rezumă simplu: „El a fost intr-atîta „noi", cu totul şi •cu toiul ne-a aparţinut. A dereticat ruine din creere. A reconstruit..." Nici un cititor al acestor articole nu va putea fi refractar mărturisirii cu care se sfîrşeşte frumosul studiu al lui Lion Feuchtwanger : „Nerăbdătorul poet Brecht" a scris crimele poezii şi primele piese ale celui de al treilea mileniu.A avut cel puţin prilejul să vadă cum timpul încetul cu încetul îl urmează. Dar deşi cei de azi îi presimt importanţa, întreaga bogăţie a operei sale o vor recunoaşte de abea cei de mai tîrziu". O bibliografie cuprinzătoare a operelor şi publicaţiilor despre Brecht încheie acest număr special al revistei „Sinn und Form", care aparţine manifestărilor spirituale de seamă ale actualităţii. Alfred Margul Sperber THE SATURDAY REVIEW" ~ aprilie, mai, iunie ~ 1957 ţn chip obişnuit, „The Saturday Review" ■trece în revistă producţia curentă a editu-'rilor americane — bine înţeles cu precădere o anume producţie; face cronica, grăbită de cele mai multe ori, a spectacolelor teatrale, cinematografice şi de televiziune mai Importante şi are uneori rubrici mai largi şl mal Interesante de ştiinţă şi muzică. Vom regăsi în acest magazin cultural de fapt, şl nu revistă, ca în atîtea alte magazine care apar în S.U.A., reclamele multor cărţi de scandal. E drept neînsoţite de imaginea vreunei ispititoare pln-up girl, în schimb pline de inevitabilele epitete : „senzaţională", „măreaţă", „cea mai pasionantă", „fabuloasă", „nemuritoarea", •etc. etc. tipărite cu litere de o şchioapă. Şi poate că nu e cu totul nelnteresant să aflăm, care este de pildă, cea mai faimoasă şi mai epocală carte apărută în ultimul 'timp în Statele Unite. După reclama care i se face se pare că ar fi „Puterea de a iubi" (The Power to Love). Citatele, re-producînd opiniile diverselor autorităţi în materie, sînt grăitoare. „Acest volum — scrie revista „Modern Medicine" cu o sur- prinzătoare şi inutilă reticenţă — va deveni probabil clasic în domeniul său". Un alt citat e mal categoric : „Ne aflăm în prezenţa unui imens material Informativ privitor la cel mai important subiect din lume". Şl în sfîrşit, un doctor, pre numele său W. S. Pugh, pune. ca să spunem aşa, punctul pe i: „Capitolul despre „Arta tehnicii sexuale" e o capodoperă... Toţi oamenii, cu excepţia neputincioşilor fără de speranţe, vor învăţa ceva care să le fie de folos". Spaţiul nu ne îngăduie să cităm şi sumarul cărţii, care ar explica, fără îndoială, tonul categoric şt entuziast al doctorului W. S. Pugh. Dar ca un răspuns parcă la asemenea texte de reclamă sau la altele de un gen asemănător, găsim în coloanele Iul „Sa-turday Review" o amuzantă parodie a prezentărilor de acest fel, potrivită „pentru orice carte, de orice ^categorie, destinată să satisfacă orice gust". Şi deoarece e concludentă pentru nivelul cărţilor care se tipăresc cu precădere în Statele Unite, o reproducem aproaoe în întregime : 234 REVISTA REVISTELOR „(Aici se scrie oricare titlu) „(Aici se scrie numele oricărui autor) „Această carte e înţeleaptă, da, şi frumoasă, deasemenl. avind nuanţe urîte şi sinistre. E in acelaşi timp liniştitoare şi şocantă — o carte plină de o puternică virilitate, de compasiune şi milă. Simplitatea ei e egalată doar de mlşc&toarea ei complexitate care va lăsa pe cititor secat din punct de vedere emoţional în timp ce-i va satisface adîncile lui nevoi spirituale. „Dacă am spune că e o carte matură, am ignora naiva şi proaspăta atracţie pe care o exercită asupra copiilor. In paginile ei vom afla grăunţe ale duioşiei care ■accentuează în cele din urmă o atmosferă de groază luminoasă şl de bucurie depresivă. .Modul îndrăzneţ, înspăimîntător şi provocator în care sînt zugrăvite relaţiile dintre bărbat şi femeie e puţin cam temperat, dar nu prea mult..." Şi în sfîrşit... „Fulgerătoarele şi calmele analize interioare (ale autorului) ca şi integritatea lui clară se îmbină pentru a ne oferi un tablou mişcător, captivant, detaşat, comic şi tragic, zugrăvit cu o inegalabilă obiectivitate subiectivă". * * * Alături de o apreciere amuzat ironică, se găsesc .în cuprinsul revistei şi aluzii directe la situaţia deloc înfloritoare a literaturii contemporane americane, situaţie privită cu o îngrijorare legitimă. Astfel îw articolul „Scriitorii anului 1984" (The Writers of 1984), care reproduce o cuvîn-tare ţinută de John Mason Brown în luna mal 1957 la Adunarea Naţională a Asociaţiei Autorilor Americani, se spune printre altele: „Mi se întîmplă să citesc multe din cărţile care apar şi să văd multe piese. Ştiu că se continuă a se scrie multe lucrări bune şi unele excelente. E vorba de scrierile în care aflăm notaţii admirabile, subtilităţi şi abilităţi de stil; scrieri în care unele scene sînt viu descrise şi personajele studiate '•■ cu pricepere, scrieri adesea fermecător de originale în lucruri mărunte, dar adesea atît de lipsite de orice gîndire încît cu îngăduinţă ar putea ff considerate ca facile... „Sînt silii să constat pe baza dovezilot care-mi stau la îndemînă că ro'manul, in ciuda unor excepţii remarcabile, se află în anii săi proşti, ca şl teatrul de altfel... (Cărţile şl piesele) sînt opera unor pricepuţi tehnicieni care par a nu voi să gîn-dească..." Acestor constatări amare, li se adaugă şi observaţiile unor critici străini, reproduse ca un comentar la recenziile unor 'lucrări de critică literară. Astfel Raymond Giraud scrie : „Criticii străini au fost impresionaţi de importanţa violenţei, tragediei şi neputinţei care se întîlnesc în romanele americane, de necomunicativitaiea fundamentală şl de agonica solitudine atomică, a eroilor lor". * Solitudinea pare să fie în acelaşi timp şl ultima soluţie pe care au găsit-o gîndi-torii sociali şi filosofii americani pentru xalvarea autonomiei personalităţii umane,, „ameninţate" de progresele tehnicei şi ştiinţei. ..Saturday Review", evident, discută acest subiect în coloanele sale şl face recomandaţii ambigue şi nu prea. într-o scurtă prezentare unul din redactorii revistei. L. L. Day, după ce vorbeşte cfi profund dispreţ despre conceptul de ..togetherness" (spiritul de colectivitate), recomandă cartea unui ziarist american Negley Far son intitulată (se putea, altfel?) : „Oglinda lui Narcis", pentru că „promovează un util apartness" (spirit de solitudine). Prezentarea se încheie astfel r „Prima oară cînd veţi simţi că ..togetherness" vă împresoară, citiţi această sau altă carte, şi veţi încerca bucuriile Iul „apart-ness". Dar nu numai în scurta prezentare 'despre care am vorbit se pomeneşte de această problemă. într-o recenzie închinată cărţii Iul E. Kahler întitulată „Turnul si abisul" (The Tower and the Abyss) discuţia se reia încercîndu-se să se rezolve? REVISTA REVISTELOR 235 „problema dezintegrării (limbajul e curat atomic! n.n.) personalităţii umane sub influenţa forţelor interne şi externe". Autorul recenziei, profesorul H. A. Deane de la universitatea din Columbia, se. străduţe să demonstreze că, în zadar „Kahler încearcă să prezinte comunitatea organică drept un răspuns la fragmentarea şi compartimentarea vieţii contemporane". Nevoia de -solitudine, susţine prof. Deane, îl va împiedica pe om să se reîntoarcă la un stadiu depăşit. Pe de altă parte, E. Kahler recomandă ca oamenii să „consacre ceva din energia şi strădaniile lor Integrării si sintezei atît in domeniul cunoaşterii cît şi în viaţa socială". După cum se vede discuţia se poartă în jurul unor noţiuni deajuns de confuze, deşi problema care se dezbate e limpede. Statul burghez, cu organizarea sa din Statele Unite nu poate fi decît duşmanul omului, al personalităţii sale. strivlnd-o sau neţinind seama de ea. Atît Kahler cît şl Deane nu vorbesc însă decît de „grupuri intermediate", organizate în cadrul statului, falsificînd datele esenţiale ale problemei. * * * Nu ar fi drept să încheiem prezentarea acestui magazin fără a menţiona nenumăratele recenzii de cărţi, anodine sau neln-teresante cu excepţii foarte rare. dar precedate toaie de titluri răsunătoare ca : „Importanţa individului", ..Căutarea de sine", „Cea mai veche problemă socială". „Aspecte \ale. situaţiei umane", etc. etc Precum nu ar fi decît prea puţin edifica- toare, dacă nu am reproduce mai jos, fără nici un fel de comentariu, unele din multele anunţuri de acelaşi gen înserate la mica publicitate. Iată cîteva: ..Scriitor strălucit se plăteşte cu 3 dolari pe oră pentru lucru acasă timp de 10 ore săptămînal." „Creier plin de Idei se închiriază unei agenţii sau societăţi de publicitate. Scriitor scăpărător în idei. 29 ani, licenţiat, versat în secretele ştiinţifice ale behaviorismului." „Intelectualii trebuie să mănînce. învăţaţi prin corespondenţă stenografia simplificată, sistem Gregg." „Studentă în primii ani se angajează ca îngrijitoare la copii în timpul vacantei." „Studentă, caută slujbă, călătorind ca bonă sau damă de companie." „Experienţele dvs. ca oaspeţi la fermele de odihnă. Scriitor scrie o povestire care se desfăşoară în cadrul unei ferme care adăposteşte oaspeţi. Doreşte să-şi suplimenteze propria sa experienţă, foloslndu-se de experienţa altora. Plăteşte zece dolari pentru descrierea unor personaje pitoreşti, vizitatori sau localnici, sau pentru relatarea unei întîmplări, dramatice, misterioase, originale, amuzante, vesele sau plină de interes omenesc, în caz că o consideră potrivită pentru a fi Inclusă în povestire." Am menţionat de la început că orice comentar ar fi nepotrivit. închei de aceea aci prezentarea săptămînalului de cultură americană „The Saturday Review". Radu Lupan „MOLODAIA GVARDIA", nr. 3, mai ~ iunie 1957 I n Uniunea Sovietică, poate ca nici într-o altă ţară din lume, există o gamă foarte diversă de reviste pentru tineret, adaptate specificului fiecărei categorii de vîrstă. După ce tînărul sovietic, ca fraged copil a citii „Murzllka" şi „Pionier", apoi ca adolescent a frecventat revista „Iunosti", ajuns în ultimele clase ale şcolii medii şi în facultate devine lectorul revistei „Molodaia Gvardia". „Molodaia Gvardia", adică „Ti- ■236 REVISTA REVISTELOR năra Gardă" e a revistă groasă, formai carte, scrisă pentru tineri, despre tineri şi de către tineri. însăşi revista e foarte tînără, abea în al doilea an de apariţie. Deci se află încă In plin proces de căutare a drumului ei. „Molodaia Gvardia" se subintitulează : „revistă literar-artistică şl social-politică" fiind patronată de Comitetul Central al Comsomolului şl de Uniunea Scriitorilor din U.R.S.S. Prin urmare, putem considera că revista îşi propune ca scop, nu numai educarea cetăţenească ci şi cultivarea gustului său artistic, aşa cum „Tehnica molodioji" şi altele de acest gen, adaugă pe plan tehnic şi ştiinţific, noi coordonate pentru întregirea orizontului cultural a! generaţiei tinere. Din materialul înserat în acest număr. — versuri, schiţe, nuvele în continuare — se remarcă povestirea lui Leonid Lihodeev : „Istoria unei călătorii" scrisă dezinvolt, cu humor, nu fără oarecare bravadă şi teribilism ; dar încîntătoare prin modul pseudo-serios, de parodie, în care autorul îşi prezintă eroii şl faptele. Intenţia autorului rezultă cu evidenţă din subtitlul fals-prie-tenos, al lucrării: „în care se povesteşte despre o călătorie pe un vapor fluvial şi care conţine povestiri ate diverselor persoane despre amor liber, despre preşedintele colhozului, arta pură, sistemul nervos central şi despre alte lucruri importante, şi care conţine de asemenea reflecţiile autorului despre unii romantici, fiind însoţită de desenele autorului". Din rest se remarcă fragmentul din „Generaţia" de Petr Kurakin, în care e vorba, despre viaţa unui tînăr muncitor, laşa Ka-riakin, în timpul revoluţiei din Octombrie. Lupta cu sabotorii, prima dragoste, intrarea în partid, munca pentru sprijinirea frontului, formează suita de înMmplări prin care tînărul personaj se căleşte ca revoluţionar şi cetăţean sovietic. Tot la capitolul literar, sînt de remarcat două rubrici permanente: „primele poezii" Si „primele schiţe" în care îşi fac debutul scriitorii începători. Grija pentru viitorii literaţi pare un obiectiv statornic şi de seamă al revistei, deoarece acestei teme îi e dedicată, în întregime, şi rubrica de critică literară, întitulată „Cărţile tinerilor". Articolele denotă o exigenţă înaltă şl nu acordă rabat pentru tinereţea debutantului. Un slab volum de poezii e gratificat cu calificativul de „platitudini lirice", iar poetul nu e scutit de critici aspre pentru uscăciunea versurilor şi chiar de observaţii ironice. In întîmpinarea celei de a 40-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie, se publică pagini de evocare despre V. I. Lenin, scrise de V. Şulghin. Marele conducător al revoluţiei e surprins în nenumărate ipostaze, din care reţinem ca fiind deosebit de interesante unele păreri referitoare la literatură. Autorul relatează că Lenin ar fi susţinut cu prilejul discutării mijloacelor de propagare a planului „Goerlo" să se scrie un roman şi în faţa îndoielii exprimate de Lunacearski ar fi spus : „Şi de ce nu, şi de ce nu ? Bogdanov al dvs. a scris „Inginerul Menni", un roman prost, cu o fantezie neîntemeiată, ...Dar dacă cineva s-ar apropia în mod ştiinţific de problemă ? Acum e posibil: avem planul Goerlo, ştiinţific fundamentat. Ce trebuie însă ? Autorul să cunoască pe oameni cu adevărat. Să fie un scriitor de talent. De ce să nu fie necesar? E nevoie să căutăm astfel de scriitori..." In continuare revista se ocupă de spori, publlcînd memoriile unui jucător sovietic internaţional, extrem de instructive prin faptul că povestitorul se ocupă de aspectul moral al sportivului: disciplină, voinţă de luptă, pregătire tehnică, fără ca prin aceasta să alunece în didacticism. Istorisirea unor meciuri, jucate acum douăzeci de ani e de-a dreptul pasionantă. („Fotbal mare" de Andrei Starostin). La rubrica „Tribuna noastră" se discută două probleme: una de teatru, alta de balet. Criticul A. Turovskaia, trece în revistă trei piese care tratează despre divorţ şi care se joacă pe scenele din Uniunea Sovietică. (S. Mihalkov „Căminul pierdut" — Ş. Ale-sin „Una" — Pogodin „Sonetul lui Petrarca"). Autoarea face interesanta constatare că în trecut conflictele în c&sni- REVISTA REVISTELOR 237 cie izbucneau din iniţiativa femeii, silită să se mărite fără dragoste, iar în actualele piese sovietice predomină cazurile cînd conflictul e declanşat de soţ, care, ajuns la vîrsiă matură, constată că, absorbit de muncă, n-a cunoscut iubirea. In judecarea pieselor prevalează criteriul moral asupra celui estetic, autoarea războindu-se cu morala dogmatică, în floare încă în 1955, care condamna deobecei cazurile de îndrăgostire ale unui însurat. Acest punct de vedere e "infirmat în articol, fiind considerat burghez şi mărginii. Autoarea apără, în numele adevăratei morale comuniste, nu „libertatea simţurilor" — dar frumuseţea, poezia, umanitatea, bogăţia de a gîndi şi de sentimente a omului nou. Celălalt articol, intitulat „Arta tinereţii" se ocupă de activitatea tinerilor balerini, criiidndu-l pe cîte unii pentru şablonlsm şl pentru o Insuficientă însufleţire a tehnicii de execuţie. Deosebit de interesante se prezintă articolele cu caracter de teorie literară. Articolul lui Nicolai Aaseev „însemnări despre versul rus" are caracterul unei împărtăşiri de experienţă autorilor mai tineri de către un poet vechi. Că ritmul versului trebuie să se nască din muzicalitatea specifică a limbii, aşa cum au dovedit în poezia rusă Pus/lin si Maiakovski, cei doi mari refor- matori ai versului, este un adevăr valabil şi pentru autorii de stihuri din ţara noastră. Instructiv pentru cine vrea să scrie literatură este şi articolul Iul L. Mişkovskaia „Transformarea materialului", în care se foloseşte metoda iscusită de a se pune faţă în faţă textele din documentele istorice cu paginile prelucrate de Tolstot în „Război şi Pace", pe baza acestora. Schimbările şi adăugirile făcute de genialul romancier, mai ales din nevoia individualizării personajelor, a precizării reacţiilor psihologice, introduc pe cititor în fascinantul laborator al invenţiei literare. Prin diversitatea de preocupări şi de probleme care interesează tineretul, revista „Molodaia Gvardia", îşi justifică, fără îndoială, utilitatea. Analizîndu-se, circumspect, rezultatele pe care le-a obţinut această revistă pînă acum, e de văzui dacă în lumina acestor rezultate, „Tînărul scriitor", de la noi, pornită iniţial cu aceleaşi obiective, deviată apoi pe drumul său, n-ar trebui să se întoarcă din nou către problematica tineretului şi să capete astfel un profil al el, deosebit de celelalte reviste, iucru care în momentul de faţă îi lipseşte. V. Nic. „SPECTATOR" ~ mai, iunie, 1957 C omentînd cu sobrietate şi cu o oarecare detaşare evenimentele săptămînii, atît cele internaţionale cît şi cele interne, revista britanică „The Spectator" îşi continuă o venerabilă existenţă începută tocmai în anul 1828. Nu lipsite de luciditate în unele privinţe, articolele politice mărturisesc însă în genere o orientare puţin progresistă şi uneori de-a dreptul reacţionară. Se pot găsi însă cîteodată, ca într-unui din editoriale, aprecieri judicioase asupra unor aspecte ale politicii americane, cum ar fi de pildă, atitudinea acestora faţă de republica populară Chineză: „America, scrie revista, trebuie să-şi dea seama că China d-lui Dulles nu reprezintă nimic, nici măcar o preferinţă a d-lui Dulles. După Taipeh se poate scuza cu greu stă--rulnţa de a refuza să recunoşti adevărul". Cu toate acestea, într-un alt articol intitulat „Bertrand Russel", „Spectator", publică alegaţiile unui corespondent de-al său din New-York, îndreptate împotriva cunoscutului filosof englez care a enunţat recent cîteva adevăruri despre Statele-Untte. Astfel, în săptămînatul american „New^ Seader", Bertrand Russell afirmase că „numai într-o atmosferă de isterie... „Sobell (coacuzat în procesul soţilor Rosenberg, n. n.) a putut fi găsit vinovat". De ase- WW1 238 REVISTA REVISTELOR meni Bertrand Russell vorbise despre „mal-versatiile americane" practicate în special de F.B.I., care ,fi-a purtat in ultimii patruzeci de ani cu un dispreţ faţă de lege, adevăr şi de obişnuita umanitate care a determinat un uriaş protest public". Filozoful englez mal spunea că în Sud, în Statele-Unite, „orice încercare de a pleda pentru drepturile oamenilor de culoare este considerată ca o dovadă de comunism, şi ca oricine face aşa ceva e supus ameninţărilor si anchetelor F.B.I.-ului". Corespondentul revistei se străduieşte sa răstălmăcească spusele filosofului englez, şi în cele din urmă, lipsindu-i argumentele, se mulţumeşte să constate că „Tradiţia noastră (cea americană, n.n.) de libertate nu este poate atît de adînc înrădăcinata'... Drept care îl invită pe Russell, „să arate o oarecare apreciere şl înţelegere a acestui fapt şi... să înceteze de a mai vorbi pros- tUInsolenţa nu poate acoperi adevărul, totuşi e de mirare că revista publicînd asemenea ieşiri îşi părăseşte obişnuitul el ton rezervat. Că problema antiamericanismultu e totuşi o problemă în Anglia şi că ea nu se poate rezolva prin insolenţe o dovedeşte si faptul că într-unui din numerele sale. ^Spectator", îi închină o serie de articole. * Este de menţionat în această revistă ampla rubrică, de cele mai multe ori şi monotonă, de recenzare a unui număr impresionant de cărţi din producţia curentă a editurilor engleze. Din mărturisirile unuia dintre editori, cele mai multe titluri sînt retipăriri, care se dovedesc a fi In genere cărţile cele mal rentabile. „Condiţiile, scrie acest editor, în articolul „Ieşind la iveală" sînt temporar defavorabile scriitorului nou... Pentru moment el e fericit dacă lucrarea sa e apreciată cu seriozitate, deoarece piaţa sa\de desfacere e în declin". Autorul arti-, polului se referă In special la romancieri, .'WJfrlicînd scăderea cererii de cărţi noi si ^"preferinţa pentru retipăriri (care sînt mai eftine) „mai ales prin faptul că acum presiunea preţurilor în urcare împinge cu stă- ruinţă în sus preţurile de vînzare ale cărţii legate", (ceea ce înseamnă aici romanul, n.n.). Stăruind asupra greutăţilor de care se izbesc editurile, autorul îi sfătuieşte pe acei care ar voi să se dedice activităţii editoriale să „ţină seama cu toată seriozitatea de formidabilele dificultăţi", care-i aşteaptă. ' Cuvintele acestea vin din partea unui om care se ocupă cu negoţul de cărţi şi nu cu scrierea lor. Ele reflectă totuşi situaţia grea în care se află autorii de lucrări beletristice din Anglia, autori a căror „piaţă", cum se remarcă, se îngustează. ★ Printre cărţile recenzate mai pe larg ni s-a părut interesantă de semnalat culegerea de prelegeri ţinute la Howard Summer School de către Fr. O'Connor şl Intitulată „Oglinda de pe marginea drumului" (The Mirror in the Roadway). Subintitulîndu-se „un studiu despre romanul modern", culegerea cuprinde o seamă de eseuri despre Balzac, Flaubert, Henry James, James Joyce, Thomas Hardy, etc. In culegere, pe lîngă unele caracterizări şi aprecieri judicioase, se fac o seamă de afirmaţii menite să trezească nedumeriri, care se lămuresc pînă la urmă cînd ne dăm seama că metoda critică adoptată de autor e... „entuziasmul". Sînt afirmaţii care cu o oarecare relativizare pot fl înţelese, cum ar fl: „romanul secolului al nouăsprezecelea mi se pare a fi incomparabil cea mai măreaţă dintre formele artei moderne, mai mare chiar decît simfonia cu care are atît de multe trăsături în comun; şl mal mare poate decît orice altă formă literară populară de la teatrul grecesc încoace". Alteori însă aprecierea operei unor autori cum ar fi aceea privitoare la realismul lui Hardy e de-a dreptul nedreapta sau simplistă. „Cînd îl citeşti (pe Hardy, n n.) - scrie O'Connor - e ca si cum ai privi un desen de Courtney in care pop identifica pînă şi calitatea materialelor, a lemnului, a pietrei, a olanelor, după cum sînt desemnate". Din cauza lipsei unei concepţii critice ştiinţifice, studiile sînt aşa REVISTA REVISTELOR 239 cum arată şi autorul recenziei, Tom Hop-klnson, mai semnificative In ceeace priveşte preferinţele criticului, decît în relevarea unor valori literare sau estetice.. De ase-' meni în afară de unele observaţii cu caracter limitat referitoare la stilul sau opera unul scriitor sau altul, culegerea se dovedeşte a fl prea puţin un „studiu al romanului modern", si mai mult o reunire de impresii modeste asupra cîtorva romancieri din pragul epocii noastre. De altminteri în nici una din recenziile ■mai ample înserate în „Spectator" nu se fac decît consideraţii marginale. Discutarea unor probleme sau stabilirea unor trăsături mai generale pe care le-ar putea prilejui diversele aspecte ale lucrărilor cercetate este evitată cu grijă. Recenzenţii se mulţumesc să "înregistreze, să refere şi rareori să formuleze o judecată critică. Impresia subiectivă e treapta cea mai de sus la care ajunge critica din venerabila revistă britanică „the Spectator". R. L. „LES NOCIVELLES LITTER AIRES" nr. 1553, 6 iulie 1957 Cunoscutul săptămînal francez îl închină lui Baudelaire, la comemorarea a o sută de ani de la apariţia „Florilor răului", un număr special. Se întîlnesc în paginile acestui număr opinii şi consideraţii diverse. Multe sînt futile, lipsite de interes şi traduc dezorientarea criticii franceze la ■ora actuală sau dimpotrivă aderarea unora dintre slujitorii ei la o concepţie măsluită cu privire la poezia, la izvoarele şi obiectivele acesteia. Reprezentanţii diverselor grupări, bisericuţe, cenacluri cu firmă veselă ca de cabaret: 16, Turnul de foc, Izvorul, etc., îl revendică sau îl resping în numele unor idealuri de derviş sau de psihopat. Catolicii încearcă să vadă în poezia acestui slujitor declarat al lui Satan, care fusese condamnat în numele moralei religioase ofensate, un artificiu de calcul menit să ascundă şi să rezolve dragostea pentru spovedanie, catolicismul Iul Baudelaire. Bineînţeles că nici critica psihanalitică nu avea să lipsească de la discuţia în jurul acestui „poet blestemat" ; ea se află în primele rînduri. Ce material .gras îi furnizează dragostea echivocă a lui Baudelaire pentru mama lui! Ce de comentarii pe marginea acestui ,,complex •al lui Oedip", acestui sentiment de „frus-tare". Vreţi poate să aflaţi ce a însemnat pentru Baudelaire tatăl lui vitreg, generalul Auplck? După psihanalişti, acesta personifică nu numai un rival victorios în dragoste, dar şi noţiunea de familie, de societate, de stat, de disciplină, într-un cuvînt toate valorile „henorme" împotriva cărora Baudelaire a îndreptat berbecele Poeziei. Revoluţia din 1848 ar fi constat pentru el în a repeta participanţilor la mişcările din Februarie: „Generalul Au-pick trebuie ucis!" La fel după cum aceiaşi critici văd în ataşamentul Iul Baudelaire pentru literatura lui Poe, manifestarea unui sentiment de „transfer". Baudelaire se regăsea în Poe; aceleaşi avataruri, aceleaşi erori, aceleaşi excese! Exasperat de atîta zarzavat psihanalitic, Francisc Carco, poet de generaţie mai veche şi de bun simţ, exclamă nedumerit: „Oare toţi poeţii s-or explica prin mama lor ?" Desigur că nu se poate nega rolul nevrozei şi al boalei ce l-a ucis pînă la urmă pe Baudelaire, în geneza spleen-ului, plictisului şi anxietăţii care domină poezia lui. Dar iarăşi nu se poate uita că vocile adinei, dominante ale poeziei, resfrîng în general ecoul frămîntărilor dintr-o epocă. Aici stă şi secretul audienţei poeziei în mase. Poezia lui Baudelaire este operă nu numai de sensibilitate dar şi de inteligenţă. Cu Baudelaire ne depărtăm de facilitatea oratorică a romanticilor. In poezia lui Baudelaire totul e sobrietate şi imaginaţie me- 240 REVISTA REVISTELOR ditată. Iată ce scrie el într-un loc: „Poetul este înainte de toate inteligent, el este inteligenţă prin excelenţă; imaginea este cea mal ştiinţifică dintre facultăţi, cu ajutorul ei pătrundem analogia universală sau ceea ce o religie mistică denumeşte „corespondenţe". Faimosul sonet al „Corespondenţelor" care a constituit piesa de ^ază a poeticei simboliste, reprezintă o admirabilă introducere in dialectică. De asemeni, „Florile răului" constituie o operă structurată pe baza unei concepţii; ea nu este un simblu album de poezie, o sultă de poeme fugitive şi de tot felul. Are dreptate Albert Thibaudet, atunci cînd subliniază originalitatea Iul Baudelaire in faptul de a fi creat o poezie urbană care lovea în ideea de poezie acceptată vină atunci. S-a terminat cu poezia care evoca valorile calmului, ale echilibrului şi răgazului. De astă dată facem cunoştinţă cu o poezie a vieţii grăbite, înfrigurate, bolnave, a marilor capitale, care acumulează ta umbra zidurilor lor de piatră dramele unei societăţi corupte, ale unor amoruri corupte, ale unor sentimente diforme. Natura deslănţuită, oceanul şi chemarea depărtărilor nu mai constituie decît prilejuri pentru nostalgii. In aceste condiţii, scrie Francisc Carco (în articolul intitulat „Cel mal mare dintre poeţii blestemaţi") poezia devine „o înfruntare, un protest"... Aşa s-au petrecut lucrurile şl cu Baudelaire. Satanismul Iul a însemnat o poză „un Belzebut de pensiune" cum l-a calificat Brunetiere, des-frîul un gest de protest împotriva societăţii, dandy-smul lui o reacţiune faţă de boema timpului, care devenise ponciful bur- ghez al artei. Baudelaire avea să se înscrie in mod natural printre acei poeţi de care societatea — aşa cum scrie Carco — „se tem de cum îi zăreşte rotind în văzduh, îşi cheamă găinile şi oile în ţarcuri şi la un adică le trimite focuri de puşcă". Procesul intentat lui Baudelaire echivalează cu un asemenea foc de puşcă. El nu ţintea nici sadismul, nici satanismul, nici accente! blestemurilor lui Baudelaire, ci însăşi poezia lui. Iată ce scrie S. de Sacy, premiatul criti-. cilor literari din acest an, în articolul Intitulat : ..Pledoarie pentru Ministerul public" : „Eşuase afacerea Flaubert. Aşa că „Florile răului" veneau la momentul potrivit ; ele nu puteau fi nebăgate în seamă şi nici îndepărtate; era normal, inevitabil şi necesar ca regimul imperial să trateze această carte ca pe un corp străin". Iar mai departe, acelaşi critic remarcă cu pătrundere: „Societatea burgheză n-a manifestat intoleranţă faţă de romantism atîta vreme cît acesta s-a păstrat în limitele unei mascarade benigne. Poporului i se putea îngădui un divertisment care sa. nu atingă fondul lucrurilor şi care se termină printr-un „gentlemen's agreement'" încheiat cu saloanele şi Academia. Societatea se vede obligată dintr-odată, ca o-pisică, să-şi acopere murdăriile, adevărurile obscure şi îngrozitoare pe care un adevărat poet le scoate la lumină... O societate capabilă să provoace revolta, cuprinsă în „Flori", — răul Florilor — trebuia să secrete şi rechizitoriul procurorului Pinară cu toate urmările lui". S. Herişars