CUPRINSUL Pag CAMIL PETRESCU: Un'om între oameni (vol. III. fragmente) . . ■ ■ * Basmul «eni ("< romineşl, de Uair lluacu)....... * VLADIMIR COLIN : însemnări din Viena . -......• ^T^S^^hTnl ani; Moment la o mină nouă; Apusul . ! îoTJâ&E .E^-n; SrTLrziată; Cinema a fluierit un c!ntec ştren-FLORIgNrMUGUR;'Tramvaiele, noaptea.!.; Moment cehovian ; Da, cred... . . * SONIA LARIAN : Balerina (schi(ă) ........ POEŢII LUMI! i JRT TUCHOLSKY: Aţi cunoscut vreodată ?; Monolog cu coruri; Zarzavaturi ^M^^'^^^or trei drumuri'^ M«Ve- ronica Porutnbacu) ,....... CRONICA IDEILOR Acad MIHAI RALEA şi T. HERSENI : Curente ideologice în legătură cu răscoala din 1907 CRONICA LIMBII B. CAZACU ; Istoria limbii romîne literare şi problemele studierii ei ... ■ SCRIITORI ŞI CURENTE HORIA BR.-TU : Mihai Ralea şi explicarea omului......... PE TEME POLITICE L. SARAŢEANd : Oameni, întîmplări şi semnificaţii la sesiunea de la Colombo . TEORIE ŞI CRITICĂ -~ ÎeRON^SF^ • • >fi4 ....... • • • . ÎS CĂRŢI NOI L RAICU: Al. Andriţoiu : „Dragoste si ură" f*a«?mKWfe=a!^ :::::::: K K. lALUhS: Puşkin : „Micile tragedii" I9s> OCTAVIAN BARBOSA : G M Zamfirescu •' Teafn,"200 AL. MIRODAN: Radu CosaŞU un\?ţrnîntean« ! ; ; ; g» REVISTA REVISTELOR — Din ţară — „Flacăra" Nr. 9, 10/1957; „Teatru" Nr. S, 6/1957 .........205 — De peste hotare — MISCELLANEA CAMJL PETRESCU UN OM INTRE OAMENI*) LA BRAGADIRU Spre Bragadiru, unde erau acum cei de la Zăvoiu Dihorului, Vadu Rău şi celelalte sate din drumul de la Găeşti spre Bucureşti, Omer Paşa nu mai folosi aceeaşi tactică, dîndu-şi seama că încercarea cavaleriei de a lupta prin tarlalele de porumb e legată de mari primejdii... Se hotărî să se Iacă aici, cum s-ar zice o recunoaştere sondaj... ca să vadă în ce măsură această intrare în Bucureşti este şi ea împiedicată de gloatele adunate în calea sa... Deci, de îndată1 ce se văzu limpede că nu mai e nimic de tăcut pe dealul Filaretului, Kerim Paşa trecu în galop, împreună cu ofiţerii săi de stat major, de-a lungul Ciorogîrlei spre Bragadiru unde se găsea încă din ajun un regiment de cavalerie care alcătuia aripa sa stingă, menită să-1 acopere de vreo surprindere din partea asta. întrebă pe comandantul regimentului care e cel mai destoinic şef de escadron şi-î chemă la el... înconjurat de un grup întreg de ofiţeri, şeful de escadron primi instrucţiunile cuvenite. Trebuia să evite o încăierare cu armele de foc,, care ar fi tîrît oştirea turcească într-o acţiune net războinică, nedorită de guvernul imperial, dar în acelaşi timp trebuia să încerce să pătrundă de fapt, cu lovituri date cu latul săbiei, eventual făcînd un zid de lănci împinse înainte... Să răspundă, dar cu mare grijă, la vreo întîm-plătoare aţîţare... Se va trage numai în cei care vor ataca, chiar un singur ostaş turc... Pentru intimidarea gloatei se va trage şi aci un număr de şrapnele... la înălţimea potrivită ca să nu producă vreun masacru. Toma aşezase încă de cu seară pe, cei din Vadu Rău şi Zăvoiu Dihorului, ,care erau în frunte cu Ion, cu Drăgan, Peştefript, Stanciu, Petre Dobre şi Codan înaintea păduricii care erau călare în bună parte pe drumul Alexandriei, călare şi ei pe acelaşi drum la vreo opt sute de paşi în faţă, aviînd -aci pe stânga tarlale de porumb, diar pe dreapta o mirişte lată de vreo trei sute de paşi... Damian şi cu Simion veniseră şi «i în galop să le spuie despre cele întîmipîate în dealul Filaretului, cum a fost zăpăcită şi împrăştiată cavaleria turcă. Toma înţelese că turcii nu vor mai face din nou aceeaşi greşeală şi că dacă vor încerca iar, acum vor încerca pe loc deschis... de aceea el puse pe cei din Zăvoiu Dihorului şi Vadu Rău grâ-maldă pe miriştea de pe dreapta... Tocmise pe cei din Puţu-eu-Salcia şi Mărunţişu răsfiraţi prin porumb, iar în pădurice — de o parte şi de alta a *): Vezi „Viaţa Romînească" nr. 6/1957 (vol. III, în pregătire pentru tipar. Dăm •în continuare, fragmente din cartea a Il-a şi a IlI-a. n. x.), 6 CAMIL PETRESCU drumului, sfătuindu-i să taie copaci cu topoarele pe care te au şi să-i aşeze de-a latul drumului cu frunziş cu tot, pe cei dinspre Slobozia şi Bolintin. Escadronul turc făcu întîia încercare în galop cu lăncile în cumpănire, dar elanul cailor fu înfrînt de crăcile mari cu ramuri pe care oamenii lui Ion şi Drăgan le întindeau în faţa lor, scuturînd'u-le puternic şi călăreţii ocoliră în goană, în tor cîn du-se... Făcură numaidecât lîncă o Încercare, de astă dată la pas, om lîngă om, cu lăncile împinse mult în faţă. Oamenii puseră la faţă crăcile dar suliţele erau imai lungi şi ascuţite... Dădură deci înapoi, atît cît se putu, fiindcă învălmăşeala era mare... Drăgan însă mai hotărît, se dădu uşor la o parte, prinse o suliţă cu mîna şi o împinse în lături... apucînd apoi catul de dîrlogi şi trăgîndu-1 înapoi, striga cu glasul lui gros şi parcă spart : — Bă, faceţi ca mine, bă... puneţi mîna pe suliţe... Şi trăgea de zor înapoi calul turcului, răsucindu-1 în loc, încurcîndu-i şi pe ceilalţi călăreţi. Atunci, un ofiţer făcu o săritură cu calul şi apropiin-du-se de Drăgan, trase cu sabia în plin... Din cauza învălmăşelii, îl atinse mai mult cu vîrful, eare-i tăie o parte din ureche si pătrunse în braţul ridicat sttbt umăr, pînă la os... El simţi lovitura, dar nu-şi dete seama ce e anume, căci simţise numai izbitura puternică, nu şi tăietura... şi trăgea cu cealaltă mină, cu stînga, mereu de dîrlogii calului. Atunci se auzi glasul subţire ca un ţipăt al lui Ilie, nepotul lui Ristache, un flăcău de vreo 19 ani, cam spân şi costeliv: — Daţi fraţilor cu topoarele că l-au tăiat1 pe nea Drăgan... şi sco-ţînd toporul de subt smintean, începu să-1 învârtească pe deasupra capului. Se Încălziseră bine şi trei, patru soldaţi turci, încurcaţi în propriile lor suliţe, prea lungi pentru o asemenea învălmăşeală, fură loviţi şi trîn-tiţi de pe cai, plini de sînge. Comandantul escadronului fierbea de niînie şi, întors cu oamenii săi şi cu cei răniţi, la colonel, îi peru să facă o nouă încercare, după o idee a lui. De data asta, .turcii veniră tot la pas, tot în linie, dar trăgînd focuri de carabină în pămînt, la vreo zece paşi. în faţa gloatei. In noroiul drumului gloanţele făceau un „pleosc"... sec şi aruncau stropi, dar în ipămîntul afinat al miriştei, aruncau în sus bulgări şi pulbere neagră. Oamenii se îngrămădiseră toţi în jurul lui Drăgan, să vadă cum e un rănit... El spunea mereu că nu simte nici o durere, în timp ce-1 legau Stanciu şi Codan, cu fîşii din mînecile cămăşilor lor pe care şi te rupeau... — Om găsi noi altele, fraţilor, spunea Codan, dacă e aşa, pe viaţă şi pe moarte. Dar nu li se mai părea atît de grozav să fii lovit de sabie. Cînd văzură însă pe turci în a întind din nou, cu împuşcături în pămînt, se adunară din nou în faţă, dar numai pentru puţin timp îşi păstrară voia bună... Văzînd gloanţele muşcînd în rînd pămîntul, din ce în ce mai aproape, îşi pierdură capul şi atunci se auzi vocea lui Vasiile Peştefript strigînd cu deznădejde : „înapoi, Ştefane, că turcii .ne împuşcă..." şi după el începură să se audă tot mai multe glasuri speriate... „înapoi... înapoi..." Dar cum să dai înapoi cînd sînt o mie de oameni în spatele tău, care nu ştiu ce să facă ? începură să se audă ţipetele unor răniţi, căci gloanţele izbeau acum în picioare... Pe jos se zvîrcoleau vreo zece inşi. Turcii nu mai UN OM INTRE OAMENI 7 trăgeau, dar înaintau cu lăncile întinse. Atunci se ivi pe cimip Toma care venea în trap dinspre pădurice, strigînd puternic : — Daţi-vă la o parte şi lăsaţi-i să treacă... — Lăsaţi-i să treacă... lăsaţi-i să treacă... se auzi din toate părţile. Escadronul turc se mişca încet, aşa că avură timp să se dtea într-o parte... Vasile Peştefript îşi luă pe ;umeri feciorul care era rănit la piciorul, drept... Ion îl sprijinea pe Stanciu, care şchiopăta şi el cu piciorul însîn-gerat... Erau în totul vreo doisprezece răniţi, dar nici unul nu se văita de dureri, ba Ilie strigă copilăros către Toma, în tiimp ce er,a dus pe umăr de Codan, vesel ca şi cînd ar fi făcut cine ştie ce ispravă : — Sînt rănit, nea Toma, sînt rănit... Toma care fusese de două ori rănit în război, pierzmdu-şi mîna, şi ştia că durerile încep imai tîrziu, se mulţumi să strige, lăudîndu-1 : — Ilie, nu te credeam atît de... inimos. Cînd escadronul intră în pădure unde drumul ocolea, se găsi deodată în faţa unor copaci răsturnaţi de-a latul, peste care nu se putea trece cu caii în nici un fel... Vrură să se întoarcă, dar în spatele lor gloata se strîn-sese ia oarecare depărtare şi le tăia întoarcerea... Prin pădure nu aveau curaj să se avînte şi şeful de escadron îi opri în loc... Apoi, însoţit de gornist şi de un subofiţer, pesemne, veni spre oameni şi se îndreptară spre cel care părea să fie cei de care ascultau ceilalţi... şi care era Ion... Se apropie şi începu să strige pe turceşte... Ion ridică din umeri... Atunci 'şeful de escadron dădu o poruncă trompetului care sună şi oamenii se înfiorară... Apoi şeful strigă un ordin şi escadronul încarcă zgomotos carabinele. Oamenii se cam speriară şi atuncea Codan care era de cealaltă parte a drumului, îi strigă lui Ion : — Nea Ioane, ce facem ?... că ăştia iar încarcă puştile... Ne dăm-înapoi ? — Ce facem ? întrebă nedumerit Ion, trăgîndu-şi vreo cîteva clipe cu imîna stingă mustaţa căruntă... Apoi rămase nemişcat' şi-i spuse aşa, peste dru'm... Vrei să ştii ce facem, Codane ?... Uite ce facem... Şi, la doi paşi în.faţa celorlalţi, îi întoarse spatele ofiţerului turc, scuipînd într-o* parte. Şeful de escadron care tot timpul ţinuse revolverul întins, îl descarcă în Ion de la zece paşi, fără să-1 nimerească, dar în aceeaşi clipă aproape, Petre al lui Dobre, care era între întîii copaci, descarcă sîneaţa lui cu .cremene, care bubui ca un tun, şi ofiţerul căzu pe gîtul calului... Trompetul luă calul de dîrlogi şi îl îndreptă spre escadron, speriat că vor veni şi alte focuri... Ajuns lingă oamenii lui, care îl înconjurară, ofiţerul se ridică dar se văzu că e rănit în umăr... Cum' oamenii lui cereau să tragă, îi opri, dîndu-şi probabil seama că nici nu trebuie să provoace o luptă, nici că ar mai putea scăpa vreunul, de vreime ce nu se putea şti ce se ascunde în pădure, de unde venise focul de armă... Au stat aşa pînă pe la prînz... Văzînd că -escadronul nu se mai întoarce, văzlnd şi drumul închis înapoia lui şi 'bănuind că trebuie să se fi întîmpfat ceva, comandantul regimentului ceru lui Kerim Paşa un interpret şi veni el însuşi, însoţit de trei călăreţi, spre gloata care nu se mai clinti, căci se răspîndise veste că au prins tot escadronul şi oamenii se încălziseră iar. 8 CAMIL PETRESCU f^M^ cei mai de frunte romo^Pandurul care era în păduri, venin t Zfcalulu" TOm°"" nea Comandantul întrebă şi tălmaciul traduse " — Unde este escadronul ? închis în pădure, traduse acelaşi tălmaci răsnunsnl i„- rn Şi ce aveţi degînd să faceţi ? sună tatîebaŞ Totuşi Kerim Pasa socoti m siunef U\ lT^CU 0 lfa?ă ^ ™ăr... dovada că nici pe drS A?eSndrL n mdepl,?tă. f succes- Se făcuse şi raportă aeestVru m ZITmS^sT în °r3Ş' fără luptă la oer, se coacă ttS^g-IftS "iste locuri pînă. cu toate uscăturile Z , "f" ŞPnnseseră nişte focuri pînă ---ă dovlecii pe ca e înii dfn ^ « C0Se?1 ^ ele- Şi' aştePtînd să* scoată de prin trafcte SZ si ce Dâ sf,vfr" P" •Cţn5'. înc1Puseră să oraş, căruţele orzarilor din DeleNouaP™ T Vem",d dln Vale- dinsPre Tilordin Obor, mii de lipii calde înrT «• ni aduceau.dl" Partea negusto-roseau frumos vreo cîtevâ butoaif t L?"-6 pe+COaje cu făină> care mi-pentru toată lumea.. Căruţa clnrmt Ş1 (past.ra+mă' ~ ca să ajungă teleguţă de la barieră, erau pSna Ghenrth pat.ruTbuJ°aiVu *ufcă- Intr ° 'iar ,pe capră, lingă vizita pS Dnî,1? -? Şi4Toa,der Fîrşirotu în ^d,. socru-su. Fură toti foate dezamăfS S ,l,muHumit Şi-de taică's" ?j de filment turcesc prins ci a fost S ' n f SpUSe că nu e nic^ u" re- urmă i-au. dat drumul CîWSurM??J ™ e?Cadr°n' căruia pî'nă la seră că n-a fost glumă 'ch ar as r 1 n f 'T T PaisPreze<* răniţi, înţete-lacrimile cînd a vS'pe Vasile SSrfr h —• P?Pa Gheor§"he i-au dat cepuse să fie luat cu fierbinţeli As ill ™in^indu:?i Odorul, care în-Păru şi lui, prea mu t Altfel onim^- P norocirea de pe lac, i se şi înţeleseseră un hKru" £are din pricină că mare faimă, nu- sS tărăn 1 'J?uîr ' fnamte c,u turcii' se bucu™ de case poate lupta cu fu cii cTrăJbo n ' ^ Veacuri- »ume Toader Fîrşirotu stăriW S I se:P?at« fa« de către oameni ca ei. Podu Tîrgului din Afară ca să fi! I! Sa--Se ,duşi to^ *ntr-un han de pe Toma trimise pe Damiin acasă £ ™ g"Jltl d^ "egustorimea din Obor... sarionului, să vie să vadă si e?J P •do/toroaie. 'din mahalaua Vi- Tiţa, care'a venit cu o trîn bă de SL^" NU ^ Bucure*i' dar era văţase de la maică-sa că sTsDată S Ş1 CU Saculet ,d'e muŞeţel... In-peste ele si se leagă bine u £ de p nză" ^ ^ mUŞeteI' Se toarnă sPirt UN OM INTRE OAMENI 9 VINERI DIMINEAŢA Teticu aţipise şi el lingă peretele In ruină, cînd fu scuturat puternic -de Mustea, care-si încleştase mîna în braţul lui si acum privea năuc. — Vin... Teticu se trezi şi privi Buimac... In jurul lui toţi îngheţară. In zare, urcînd din vîlceluşe, apărură dintr-o dată pe drumul noroios, întîii călăreţi turci... Vestoanele lor albastre, carabinele de-a curmezişul pieptului, fesurile roşii... Erau ca un strigăt tare în verdele roşcat al lanurilor... Nu-i mai ■arăta nimeni căci erau mai aproape decît propria lor viaţă. Vorbeau de trei luni de ea şi erau mai puţin decît fumul, decît o nălucă... Acum nu spunea nimeni nimic. Nu se auzea nici răsuflarea oamenilor, iar turcii erau aci, în locul acesta... Erau Ţarigradul şi Bagdadul şi Babilonul care .ajungeau pînă la cîteva zvirlituri de băţ în faţa lor... Dincolo de ei era tot... ■şi fără îndoială şi moartea... Mergea înainte un călăreţ... la zece paşi' altul... la alţi zece paşi trei alături, la pas. Ca la cinci sute de paşi se opriră şi cei din urmă se alăturară celorlalţi. îşi j'ucau acum caii în loc, privind mulţimea. Peste vreun sfert de ceas, s-au întors şi au dispărut la îndoi-tura vîlcei. Hergă, trezit de nevastă-sa, rămase încremenit şi el într-o rînă. doar mîna căuta, cu un fel de spaimă cuţitul cel mare... Profesorul cel gros, dar încă tînăr, se întoarse spre elevii palizi şi le spuse cu un surîs greu : — Ei, au venit... Ăştia sînt... Cam asta fu tot ce vorbi în răstimpul care urtmă... Tăcerea o rupse Licsandra.: — Ţi-am adus fiertură, mă... Licsandru nu zise nimic, dar cînd văzu că e şi o găleată cu apă, se ridică de jos, şi aşa cum sta cu picioarele bălăbănite, o sorbi pe jumătate de parcă s-ar fi adăpat... îşi şterse mustaţa cu mîneea... — Ce-ai venit cu cazanul ăsta aci ? — Ti-am adus fiertură, mă... — Cum o să mănînc eu singur aci ? Nu te-ai gîndit la asta... Am şi eu oleacă de obraz... — Şi ce să fac cu ea atunci ? — Eu ştiu? întreabă şi tu cine vrea să mănînce. Mă, care ţi-e foame? Dar nu răspunse nimeni... Licsandra văzu însă cit de lung se uită elevii la căldarea cu ciorbă. — Ce te uiţi ca prostu-aşa, măi băiete ? Ia de aici... Scoase greu cu lingura, că era prea scurtă, o bucată de carne pe care v-o puse în mînă lui Vasileseu... Şi parcă ar fi dat ceva din fiinţa ei plină şi sănătoasă. Vasileseu sianţind-o femeie, se codea. Luă bucata din mîna ei. Fotiade începu să muşte din ea, trăgînd de zor... Chiose era cu gura plină de apă. Luară şi ceilalţi, împrumutînd puţină pline de la cei care mai păstraseră... Luară din mîna tinerei femei cei doi profesori şi cei doi lîrgoveţi, cărora li se scurgeau ochii după făptura ei. — Ei, acum du-te acasă... îl privi mirată. — Eu acasă ? Nu mă mişc de aici... Uite cîte muieri sînt... — Nu fii nebună, fă... cum o să-mi stai pe cap aci ?... 10 CAMIL PETRESCU — Iaca aşa... Nici moartă nu plec. Se dădu jos de pe masă ,şi o porni spre postul de la ruină, unde vrea sa vorbească cu Teticu... Ea, după el... în urma lui, lăsa urme cu picioarele goale în noroi. Călca sănătos şi sânii îi jucau subt cămaşa întinsă, ca nişte gutui... El mai întoarse odată capul, se gîndi „muiere nebună" si intiinse pasul... Toţi îi urmăreau cu privirea... Chiose se ţinea de ei cum putea, că avea pasul imai mic. Acolo unde erau vreo şaptezeei-optzeci de oameni, îl .găsi pe Mustea cu vreo cîţiva ţigani de-ai lui sfărîmînd cu baroasele, ruina... .Răspunse la întrebarea mirată a lui Hergă : — Facem amoniţie... şi rldea cu ochi albi. — Bine că ai venit, vericuie, îl întîmpină Teticu... E nevoie de tine... Ce facem ? Că ine trebuie multe... iNe trebuie si oameni... Sin tem prea puţini. Trebuie să mergi jos, în oraş... Văzură venind — tăia din stîniga, peste cîmip, ceata de patru inşi care plecaseră eu Dam ian azi noapte... Toate privirile, pînă în marginea cîmpiei, erau îndreptate spre cei ce veneau, căci veneau din zarea ^duşmana... Teticu se linişti... Nu vor ataca azi... Dacă au pus tabăra la Sin-teşţi, este că vor să intre cu socoteală... Timp de două ceasuri, dintr-un stejar stufos Damian şi Simion urmăriseră mişcarea de oameni,'tunuri si cai în tabăra ^turcească... Au pus nenumărate corturi. — Ce călăreţi erau ăia care s-au ivit pe drum acum un ceas "> I-ati văzut şi voi ? Simion făcu cu mîna un gest dispreţuitor. — Vin de-a dreptul de la Sinteşti... Cavaleria e în sat, iar pihota este in corturi de cîmp... Au o tabără mai mică mult dincolo de Jilava... ca la un regiment... Călăreţii s-au tras dincolo de postul ăsta... Teticu îi lămuri : — Sînt recunoaşteri .ale comandamentului... Pînă mîine e linişte... Jos în oraş, vericuie, şi adu-ne ce ne trebuie... Ia hrişcă aia să meargă'mai repede... Ia-i pe negustorii ăia cu tine... Cred că vor să meargă jos şi le e ruşine. Cere-le să facă rost de imăncare la oameni. — Hai, Damiane... hai Simioane... Lasă, Teticule, că acum sîntem trei... n-avea nici o grijă. Ţi-aducem o mie de tăbăci si măcelari, si Licsan-dru se întoarse ca să ia nevasta... Hai şi tu, nebuno!.. Dar n-o văeu... Licsandra luase un baros clin mlîna unui ţigan mai firav şi cin di izbea în zid, săreau cărămizile ca aşchiile... — Hai tu muiere, n-auzi ? Cu părere de rău a lăsat femeia barosul... ~„N;ar fi 'birie ca femeia dumitale să se ducă la cramă în vie si să gătească ae mincare pentru oameni ?... Măcar mămăligă şi de s-o găsi brînză. b — Cît se pricepe ea la gătit se pricep şi vierii... Uite că sînt destule muieri in cilmp. Hai tu, fă, odată... _ Cînd ajunseră la marginea care da în vale, după ce încărcaseră bnşca_ şi cu negustori, care stau în picioare, se auziră nişte chiote de se sguduia văzduhul... Toţi înţeleseră că vin dinspre răsărit satele. — Vine opinca... striga un tîrgoveţ... Acolo-i nădejdea. _ Profesorul cel gros, cu glas de tenor, începu să cînte „Desteaptă-te romme şi elevii se luară după el... Cîntau şi cei mai mulţi din mulţime... alţii ţineau un fel de ison. v UN OM INTRE OAMENI 11 Teticu încăleca pe murgul ţintat, cu şea de piele nouă şi galopă peste cimp, înaintea celor ce veneau... Apropiindu-se, le ifăcu semne grăbite, puternice, să stea. Panait era într-o căruţă... avea şi steag. Se opri... — Ţine oamenii pe loc, Panait, ţine oamenii pe loc. Apoi băgă două degete în gură şi şuieră puternic, un şuierat nemaiauzit pe aci... Oamenii se opriră. încet, încet se făcu linişte. Teticu reluă grăbit şi parcă speriat, mai ales cînd văzu cît de mare era gloata : — Oamenii să stea pe loc... Panait... Nu trebuie să se amestece cu ceilalţi... Că nu-i mai descurcăm. Voi aveţi de păzit druimul spre Olteniţa... Rămîneţi pe loc... E greu şi cu mîncarea... Aci imai aveţi porumb. Erau ca la şase mii de săteni, veseli că se .află împreună, sgomotoşi... — Nu te gîndi la ce imănîncă oamenii noştri. Au 'de-ale gurii în traistă, că aşa le-am spus... — Casele alea mari de-acolo ale cui sînt ? — Ale boierului ăsta de la Popeşti-Vasilaţi... — Oamenii să nu se ruşineze şi să ia and «boierul se ruşinează el şi nu-i pofteşte la masă. — N-avea nici o grijă, Teticule, nici o grije... Am auzit1 că s-au ivit turcii... — Pînă diseară nu va fi nimic. La noapte poate... * Cînd s-o ocolească pe Podul Calicilor spre hanul Golescu, văzură trăsurile oprite de o parte şi de alta şi lumea rînduindu-se de o parte şi de alta a uliţei. Se auzea puternic cîntecul „Deşteaptă-te romîne". Dar se cînta într-un mod deosebit : după fiecare vers, corul se oprea scurt şi începeau să bată scurt tobele mici, pe care le purtau într-un singur rînd, cîţiva tineri. In spate, alt rînd purta steaguri tricolore. Deşteaptă-te romîne, din 'somnul cel de moarte şi tobele rap-rap, rap-rap... rap-rap, rap-rap. în care te-adînciră barbarii de tirani Rap-rap, rap-rap... rap-rap, rap-rap. Acum ori niciodată, 'croeşie-li altă tsoarte... Rap-rap, rap-rap... rap-rap, rap-rap. La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani. Rap-rap, rap-rap... rap-rap, rap-rap. Lumea pe delături auzea ceva nou şi asculta înfiorată... Cîntau mai bine de o sută de elevi de la S'f. Sava şi încă vreo oîteva sute de inşi, care 12 CAMIL PETRESCU se luaseră după ei. Cei veniţi din deal recunoscură în frunte pe elevii plecaţi de dimineaţă cu profesorul. Se opriră... căci şi ei îi recunoscură pe cei doi negustori şi pe Hergă. Damian îi ceru unui vlăjgan care era şi mai desgheţat, să anunţe în gura mare, că oricine vrea să urce în deal... că sînt aşteptaţi bucuroşi... dar că au şi ei nevoie de steaguri şi de tobe şi să meargă să aducă tăbăcii, calfele de măcelari şi mărginaşii. Dar tinerii nu voiau să se despartă... acum... Voiau _să urce cu toţi în deal şi să-1 vadă pe Teticu... Discutară între ei şi se hotărî astfel... Vor merge toţi pînă în tabără... Apoi cei cu steagurile şi tobele... Şi vreo douăzeci care ştiau să cînte vor coborî să cutreere oraşul... Pînă atunci, negustorii cerură lui Hergă să meargă cu brişcă cu ei, ca să onînduiască de mîncare pentru oamenii de sus... Le dădură 'totuşi un steag mare şi o tobă. Se vor întîlni din nou la podul de piatră. Negustorii opriră o 'birje şi se urcară în ea că prea erau înghesuiţi... In brişcă cea mare mergeau acum Hergă, Licsandru. Damian şi dbi elevi, unul cu steagul, altul cu toba... Mergeau la pas... Băteau tobele apoi se striga : „Haideţi fraţilor, să apărăm Constituţia"... Prăvăliile erau închise şi lumea^dejpe stradă se lua după ei..; Negustorul cel care ştia să cînte începu să cînte „Deşteaptă-te romîne" dar era greu că nu ştia vorbele bine... Se îndreptară spre locul unde fuseseră morile Mitropoliei. * Au avut dreptate elevii să urce împreună, nedespărţiţi, pe cîmpia de deasupra dealului. Cîntecul, steagurile, răpăitul războinic al tobelor, zgudui miile de oameni de acolo... Strigau : „Vine tineretul"... cum strigaseră mai devreme înfioraţi: „Vine opinca"... Teticu îşi dădu cu gîndul că au venit acum încă vreo mie de oameni... si se bucură... — Trebuie să umplem .bine cîmpul şi toate drumurile, neică Filaret... Mustea rînji mulţumit... Nimeni nu-i zicea de obicei Filaret. LOCOTENENTA E ÎNGRIJORATA Şedinţa de azi a Consiliului gubernial va fi o şedinţă grea şi agitată... Acei dintre miniştrii care au venit mai devreme, în loc să discute în grupuri de cîte doi-trei... s-au prins într-o discuţie pătimaşe... Nimeni nu ştie ce este anume în Dealul Filaretului. Dar se'ştie că au rămas azi noapte acolo mii de^oameni înarmaţi... că au fost devastate unele conacuri prin vii... că au apărut acolo cîţiva inşi necunoscuţi, care fac din oameni ce vor ei... E un Teticu, un bătrîn diavol, o namilă Licsandru Hergă... pandurul acela ciung de o mină al lui Bălcescu. Cînd s-au adunat miniştrii şi musafirii obişnuiţi, iar între ei şi Bălcescu... în sala cu draperii roşii şi scaune cu spătare'înalte îsi făcură apariţia şi cei trei locotenenţi... ' Eliade întrebă cu autoritate acră : ... . "~ Ce 'spune şeful Poliţiei despre cele întîmplate azi-noapte şi azi-dimmeaţa în dealul Filaretului... pe drumul Giurgiului ? Isi dau «eaima ministrul Trebilor din Lăuntru şi şeful Poliţiei că asemenea fapte nesă- UN OM ÎNTRE OAMENI 13 buite pot duce la o ciocnire cu trupele turceşti şi deci la un conflict sângeros... Ceea ce ar fi nenorocirea patriei noastre. — Sînt de aceeaşi părere cu fratele Eliade, răspunse Ion Brătianu înţepat, apăsînd pe „fratele" ca să arate că nu admite să i se vorbească autoritar de la superior la subaltern... Urmăresc şi eu evenimentele cu îngrijorarea cu care le urmăreşte orice patriot... Dar nu se poate, pe de altă parte opri poporul să manifesteze pentru Constituţie ? — Manifestaţie, nu anarhie, replică dîrz Eliade. Bălcescu fu gata să spuie „Făţărnicie"... dar notarise de la început să asculte în linişte, căci fusese informat că va fi atacat şi se stăpîni. Brătianu privi cu ochii mari şi catifelaţi pe rînd pe cei din Consiliu şi reluă, cu vocea de tetfior, prea ridicată : — Am la mine proclamaţia pe care ani dat-o ca populaţia să manifesteze fără arme... V-o citesc. —• N-o mai citi, o cunoaştem. —■ Am discutat cu fratele Rosetti... Azi după amiază adunăm Gvardia Naţională şi avem în mînă posibilitatea .de a împiedica dezordinele şi eventualele devastări... căci se pare că într-adevăr e o mişcare a satelor spre Bucureşti. — Vreţi să trageţi în săteni... In cei care duc greul statului pe umeri, care sînt înşişi fiinţa ţării... întrebă mînios Bălcescu. Brătianu tăcu îndelung... Privirea îi era absentă şi nu răspunse numaidecât. Apoi reluă, acum cu vocea moale, cu un soi de regret: — Dacă împrejurările o cer, dacă interesele statului o impun... un adevărat om politic nu va şovăi să pună să se tragă chiar în ţărănime. . — Ce împrejurări ? Cum pot să fie interesele statului deosebite de ale ţărănimii ? întrebă indignat Bălcescu. Ion Brătianu continuă fără să răspundă : — Dar fireşte, poporul trebuie să vadă că facem totul pentru a salva Constituţia. Trebuie să trecem la fapte pozitive. Vă anunţ că am convins pe înalt prea Sfinţia Sa, ca (împreună cu o sută de preoţi cu cruci şi prapore în fruntea poporului, să meargă la Fuad şi să-i ceară respectarea Constituţiei pe care am proclamat-o. In clipa cînd pe cîmpia din Dealul Filaretului va apare cortegiul solemn al Bisericii, e de prevăzut că şi cei care aşteaptă acolo vor vedea care e calea cea bună şi se vor alătura... acestui cortegiu... Unul dintre miniştri, Niţescu, întrebă timid, tot pe Brătianu : — V-aţi interesat cine e acel „Teticu" sau nu ştiu cum îi spune şi care a devenit un fel de comandant de tabără... — Am auzit şi eu... Aim acolo cîţiva oameni care ne vor lămuri, răspunse şovăitor cel întrebat. — Am cerut lui Voinescu I, şeful de Stat Major, întregi Tell, să facă tot posibilul să afle cine este acest „Teticu". Deocamdată nu i se ştie nici măcar numele adevărat... Străbate călare cîmpul în sus şi în jos, dar nimeni nu ştie cine e. Brătianu spuse privind în fundul călimării : —- Poate că îl cunoaşte fratele Bălcescu. — Nu, nu-l cunosc... dar ard de nerăbdare isă-1 cunosc numaidecât, îl tăie cu privirea Bălcescu. — Cunoşti poate pe Toma... un fost pandur. 14 CAMIL PETRESCU de r1n7n ^F^f^i^' 7", ?'ăcaş Care ^tea'Ptă să -lupte ca să se -mintuie această tară.. °U 061 Ca'e 3U 3părat în decursul veacuri^r — Este omul dumitale ? a întrebat cu tîlc Eliade - ~. V11-6!16 "omul meu"- Nu am omenii mei acolo, dar bine înţeles ca aşi h fericit să fiu eu omul lor. 1 ^ . Poate mai bine de trei mii de oameni urmau acum grupul din frunte si toba eBu^Tian' H7g7 ?^ion' Licsand!-u- doi elevi cu steagul şi toba..._Dupa ei numaidecit, tabacii... unii cu puşti, alţii cu ce găsiseră Pe străzi^ nu se mai putea umbla şi trăsurile se opreau pe la răspîntii' Cerul se încruntase din nou dar nu ploua încă... Se răcorise de-a binelea' Prăvăliile erau mereu închise, cu obloanele trase si lacătele puse Lucrau numai, păzite de oameni din Gvardia Naţională, numai brutăriile Mulţi aşteptau sa treacă în fruntea mulţimii acel Teticu de care se vorbea atît Se opriseră in piaţa Ghica şi aşteptau să treacă podul de piatră Pe dreapta şe oprise un mare număr de trăsuri. într-o călească era un boier mai mult tunar dar îmbrăcat în antereu, giubea şi felie în cap. Avea pe faP7 un,a.rna-ut cuP»stoa!e la brîu şi el avea o mustaţă groasă, nu purta oarba. Alături de el era o femeie tînără, nu prea frumoasă. Era Nicolae Baleanu dm marea familie a Bălenilor. Era furios că e oprit din drum si minia tot timpul. De altfel vestea că Turcii sînt la Sintesti îi încuraja pe boierii reacţionari la toate arogantele. Intre timp Bolintineanu, pictorul Rosenthal şi mea vreo doi prieteni, veneau la cafeneaua turcească de pe mal. Rosenthal privea înmărmurit frumuseţea acelei ţărănci, după oît se părea, care mergea alături de steag, în picioarele goale . — Ia uitaţi-vă fraţilor... E o statue în mers... făcută de providenţa divina de-a gata... Uitaţi-vă ce umeri, ce braţe, ce şolduri... cum poartă de drept capul frumos... Ce sini care privesc în sus... Ah. ea trebuie să poarte steagul tricolor. Se repezi spre grup şi luă steagul din imîna elevului de la Sf Sava. — Prietene, daj ei să poarte steagul Romîniei libere... E soră cu milioanele de clăcaşi... „, „. „L.iosandfa se înroşi toată şi nici nu voia să audă... Ii era ruşine. Străbătea o tabăra întreagă punând la locul lor pe obraznici si acum murea de ruşine şi nu voia să poarte steagul. — Nu vreau... se uită lumea la mine... Licsandre. Rosenthal se înflăcărase de-a binelea _ — Pai tocmai de aceea să-1 poarte... Tine-1... O femeie frumoasă trebuie sa-1 poarte... Aşa 1-a purtat Ana Ipătescu la 19 iunie Licsandra auzise de Anaf Ipătescu de la tăbăcii ei — Să-1 poarte tot ea şi acum. ,T.E, boIna'va de diouă'iluni... E la Goleşti... Ia-1 dumneata' Vrmd nevrînd, Licsandra îl luă... în timpul acesta Băleanu mîrîia mereu • — Aşa, steaguri... O să vă dea Turcii steaguri. O să vă cadă nădragii pe vine fugind cînd o-ţi da cu ochii de ei. UN OM ÎNTRE OAMENI 15 Damian, cit era el de liniştit de obicei, acum începu să tremure de mînie... Ceilalţi se priveau unii pe, alţii. Singur Hergă, parcă nu auzea... se uita în altă parte. Băleanu încurajat, înjura mai departe. — Ţopîrlanii ăştia vor să lupte cu turcii. Şi aia cu steagul... Ehei... ce-au s-o mai întindă soldaţii turci... Un regiment o să treacă peste ea să se sature... Atunci Hergă se îndreptă încet spre caleaşca. Puse piciorul pe scara ei... In clipa asta arnăutul vru să scoată pistolul de la brîu, dar o lovitură în ceafă, pe care Hergă o dădu cu dreapta, îl rostogoli jos în uliţă... Băleanu înmărmuri... Vru să ridice mîna poate să dea, poate să se apere... Hergă îl prinse de subsioara, îl strînse de îi trozni umărul, şi-1 ridică pe sus din caleaşca... II aduse astfel, ridicat într-o mină, în timp ce acela se zbătea disperat, între cei din frunte. Aci îl aşeză jos, dar pînă să-şi găsească omul echilibrul, un picior în partea de jos a spatelui îl azvîrli între picioarele tabacilor... Aceştia şi-1 trecură din picior în picior, pînă ce îl umplură de sînge apoi îl aruncară pe marginea uliţei... Hergă se duse iar, îl luă, plin de sînge aşa cum era şi cu mijlocul frînt, şi-1 aşeză ca pe un sac din nou în caleaşca, lîngă femeia cea tinără, care privea înmărmurită şi albă ca varul. Ajunseră în deal către ceasurile unu... Soarele tot încerca să răzbată prin norii albicioşi, dar nu răm'înea decît tot ca o părere lucioasă... Cei ele sus, cînd auziră toba şi văzură marea mulţime care venea... începură să cînte ,,Deşteaptă-te romîne". Pe urmă se amestecară, se aleseră din nou, după euim se întîmpla să se recunoască... să se simtă din aceeaşi breaslă, din aceeaşi mahala... Cei veniţi din ajun, povesteau cum au petrecut noaptea... Carele cu de-ale «linearii veniră cam tîrziu, dar veniră bine încărcate. Mihaîcea, aşa se numea negustorul, făcuse lucrurile bine. Adunase de la negustorii din piaţă, după ce se întovărăşise cu alţi prieteni dte-ai lui, şi banii ce-i trebuiau pentru hrana oamenilor... Int'îi se tocmea ca şi cînd ar fi vrut să plătească... Apoi îl făceau de ruşine pe cel care ţinea mai mult la o mînă de marfă decît la obrazul lui de patriot. La marii negustori însă nu putu să răzbată... Ba nu erau acolo, ba sa mai aştepte... şi cîte altele. Adevărul este că marii negustori fiind proprietari şi de prăvălii şi depozite, şi de moşii, mu mai vroiau să audă de revoluţie, luaseră în braţe vorba lui Eliade : „Urăsc tirania, mi-e frică de anarhie..." Gîndul unei rezistenţe care ar fi 'dus la bombardarea oraşului şi la paguba lor, îi făcea să-şi piardă capul. Dar micii negustori, micii imeseriaşi, dădeau cu voie bună şi cu o glumă de buni patrioţi pe deasupra... Unii, după ce dădeau se urcau şi ei în căruţă... ca să vie în deal, să împiedice pe turci să intre în oraş... Cum să-i împiedice, nimeni dintre ei nu ştia prea bine, dar numărul negustorilor care se alăturau carelor, eu flăcăii din prăvălii şi calfele laolaltă, - era din ce în ce mai mare... Erau acum foarte mulţi dintre cei de la 11 iunie, de la 19 iunie, de la 30 iunie. 16 CAMIL PETRESCU MihaJtaea plăti cu bani buni cele vreo opt sute de rogojini pe care le găsi gata pe Podu Tîrgului din Afară şi la Obor. — Prind bine, neică, prind bine la noapte... Gînd urcară, ocolind însă pe Podu Beilîeului, pe unde drumul era mai uşor, în carul din frunte, plin cu saci de pune, stătea ţanţoş un pirlit de brutar, cu ţoalele albe de făină... Dăduse singur aproape cinci sute'de pîini şi între saci ascunsese cu grije şi puşca... Să n-o vadă oamenii lui Brătianu. Au îost straşnic primiţi... Oamenii nu mîiicau sus decît pe apucate şi ce găseau. Mihalcea apără cu străşnicie cîteva care pe care le trase în curtea cu ulucile acum stricate, ale circi urnii. De altfel, veniseră acolo şi nenumăraţi plăcintari, simigii cu covrigi, bragagii, olteni cu fructe, salep-gii şi brînzari cu putinele pe umeri, oameni nevoiaşi care auziseră că se poate cîştiga un ban, acolo sus, în deal, dacă ştii să-ţi păzeşti marfa... Şi pentru asta trebuie să-ţi iei tovarăşi... Teticu nu era în tabăra improvizată şi ordinea o păstra acum Hergă şi tăbăcii... Teticu era dus călare, cu cinci care după el şi douăzeci de inşi cu topoarele, să taie lemne dintr-o pădure apropiată. II lăsase acolo p*}■ cuvîntul lipseşte în manuscris. UN OM INTRE OAMENI 19 — Clini sînt destui, prietene, dar sînt javre grase, de casă mare... Ştiu mai mult să lingă mîinile străinilor decît să lupte... Teticu avu iar o privire uşor aburită de tristeţe... — Poporul e bun, fraţilor... dar nu ştie cît e de bun şi trebuie să-i deschidem noi ochii... Să-1 învăţăm să se cunoască... Bălcescu şi Bolliac se priviră cu tîlc. Ochii lor se întrebau mut, impresionaţi, cine să fie omul acesta... Deodată tînărul istoric tresări ca fulgerat de o amintire,.. Vocea asta, greu de înţeles din pricina dinţilor lipsă, îi păru dintrodată cunoscută. începu în amintirea lui o forfoteală de imagini. Ştia că-1 cunoaşte, dar n-ar fi putut spune de unde. Cînd văzu limpede pe chipul supt aceeaşi frămîntare, înţelese că şi acest ciudat „Teticu" e frămîntat de aceleaşi gînduri. — Rămîneţi aci şi la noapte ? întrebă, mai mult ca sâ-şi confirme bănuiala, Bolliac. „Teticu" îşi întoarse privirea grea spre el. — Cîţiva dintre noi vor rămîne aci pînă la sfîrşit... chiar dacă turcii or trece peste noi, dacă vor trece... în timpul acesta se văzu o mişcare pe şosea... Careta Mitropolitului întoarse, şi după ea celelalte căleşti. Bolliac îşi ciugulea barba hirsută, căruntă pe ici pe colo... — Ce să fie? Se întorc... — Se vede că a refuzat turcul să-i primească, fu de părere Bălcescu.... Mai mare ruşinea pentru obrazul Mitropolitului. Acum, tot alaiul făcu pe loc, cale întoarsă... De la _Moşoiu, care era şi el într-o caleaşca, aflară că Fuad s-a scuzat faţă de Neofit că nu-1 poate primi astăzi... Are de făcut o inspecţie la Giurgiu... Că-1 aşteaptă mîine... Bolliac rînji sarcastic : — Inspecţie la Giurgîu... Pentru asta ţii două ore In drum pe un prinţ al Bisericii... Moşoiu îşi continuă drumul, căci caleaşca lui n^avea unde să oprească. Bălcescu, după ce se dădu mai în spate ca să nu-1 mai salute pe Neofit, se apropie hotărît de Teticu, într-o clipă cînd acesta se trăsese mai de o parte... — Uite ce, eu cred că noi ne cunoaştem de undeva... De unde, n-aşi putea să-ţi spun... dar ştiu sigur că ne cunoaştem. Bălcescu îşi dădu seama că era să spună „simt că ne cunoaştem" şi pe urmă îndreptă cuvîntul. Teticu rămase mult pe gînduri, îşi încruntă fruntea. — Ne-am cunoscut demult... E greu să vă aduceţi aminte... — Dacă ai să mă ajuţi... am să-mi aduc desigur aminte, fiindcă ştiu că te cunosc... Dar e greu să ştiu de unde... Nu te pot lua de nicăieri. Celălalt aproape şopti: — De la Bălceşti... Bălcescu tresări, îi luă mîna, îl trase mai deoparte încă şi începu să-1 privească stăruitor şi nelămurit... Fu mai întîi o bănuială, dar era peste putinţă... Obrajii ăştia scofîlciţi, barba asta aspră şi căruntă... Gîndul creştea din adîncuri de îndoială ca un izvor din straturile pămîntului... — Tucoltoiu... Celălalt clătină din cap, cu un zîmbet luminos. —■ Da... Aşa dar tot ţi-ai adus aminte... 20 CAMIL PETRESCU Teticu^ de pe vremuri. decît cu o înduioşată moliciune a'brâţebr P & afişare zeci şfctctdeS M'siîXSe1 ^ Şi "at™ °" cap de moşneag. Ş Pr°ape Ca mcepu sa trei™, privind acest - Trebuie să-mi spui tot... Trebuie să stăm de vorbă mult * voiŢen^u îaluZe-aZstS " *™.str*... Să fiA astea vrea să ma^vuT peVcl^ atUnd- DaCă nu vă înc^ P»* -uit, aşi facă p7ost"iL.Ul dUmneavoastră este acolo, lîngă ăi mari... Nu-i lăsaţi să începu să plouă. Norii se destrămau şi se th-au peste pomi. ' VINERI SEARA LA MITROPOLIE ChiosePe k °P* S6ara Hergă Se SCulă din Paie ?i s"duind crîncen, strigă luî LicsanTra^ări^ cheia de la casa- o privi încurcat. P ' gata de pIecare' fara ^ dea cheia. Hergă — Şi tu ce ai sărit aşa ? ~ PaTcemb, CJ;?m fTit 3Şa 7Merg cu tine- ce vrei să fac. > -ie- *Xt*^ln7£S&** °ă-mi Ch6!a de la ^ticumtrebVnliL'-11 ^ de « s* ^ dau'"? — Dar unde pleci, omule...? era,!. CJ^a^^^^^V* 'n0ă,ZeSC'' Să-mi ' singur ? '' Ve"Cllle' Să meargâ nMi mu't' ™ tine... De ce să mergi Hai LteaN„dV„ai.."Ha?CMcsT™ a''d- Ş' eU' ° si ma *"orc numaîdecîl.... .ii J^^wîţsfts ■*» cleal.7 Tl' a5teaP«-mă Viu să te Iau ca sa mergem ,„apoi, !n. spre >'K f- *a'l" î se cam înmuiaseră... Dar curaj avea obrajii, iar picioarele să sJ^:sfsr^^trM «w* adică tînde ar«fost lungă, ca de şcoalăcu "erestrp l?'n " f '• aleS vreodată- Era o sală fel de podiumf mai ridicat f0 Scenă ^u^l^ ^ ^ W şi pe stînga erau cîteva hăn-i Z, tnbH"a vorbitorului... Pe dreapta b»£fl. erau aseLS'^ fat ^ p'ot^Ku!!'"' ™< A UN OM INTRE OAMENI 21 Era lume multă şi Hergă cu Chiose fură siliţi să rămînă în înghesuiala din uşe... Deşi ploua ferestrele erau deschise. Chiar din prag se auzea bine ce spunea vorbitorul... Cînd peste o jumătate de oră un detaşament din Gvardia Naţională dădu onorul... Hergă înţelese că au intrat pe o altă intrare se vede, Ion Brătianu şi Rosetti. In rîndurile din mijloc era un grup de ofiţeri, între care şi Papasso-glu, care se prăpădeau de rîs văzînd Gvardia Naţională dînd onorul... Erau zece oameni îmbrăcaţi cu ce se găsise pe acasă, care stau nealiniaţi ţinînd puştile ca pe nişte ciomege... Singurul lucru marţial în acest „onor" era vocea pătrunzătoare, metalică şi cu simţ al comandei a iubitului de toată lumea, actorul C. Aristia, comandant adjunct al Gvardiei din întreaga Capitală. Vorbea acum Ion Brătianu... Vocea lui, colorată, uşoară, ascuţită cînd vrea să apese ttlcul, plăcea foarte mult... Şi lui Hergă îi plăcea... Ii plăcea că deşi îi ardeau obrajii, mai înţelegea tot ce spunea vorbitorul şi se simţea şi în stare să-i răspundă... Dar tot amîna. Numai cînd Brătianu ajunsese mai spre miez, se stăpîni tot mai greu. „De aceea am îndemnat pe înalt prea Sfinţia Sa Mitropolitul să iasă cu preoţii săi în fruntea poporului... să ţie în mină Sfînta Cruce şi pra-pureîe bisericii şi să întâmpine pe Fuad... Aşa a făcut acum o mie cinci sute de iani Papa Leon al IV-lea... Pornise spre Roma sfînta, după ce pustiise şi pîrjolise întreaga Europă... teribilul Atilla, cu hunii săi. Trecuseră prin foc şi sabie şi pe unde trecuseră ei nu mai creştea nici iarba... Nu vorbeau nici o limbă şi nimeni nu se putea înţelege cu ei. Dar cînd papa, ieşindu-i înainte, i-a arătat Sfînta Cruce, Atilla ia înţeles şi a împietrit locului. Apoi, a făcut fără să spuie o vorbă... cale întoarsă şi astfel Roma a fost salvată de distrugere. Să meargă Mitropolitul cu crucea în frunte şi Fuad va pricepe, se va opri. Turcii nu vor intra în Bucureşti şi Constituţia va fi salvată..." Aci Hergă nu se mai putu stăpîni şi strigă : — Zi-i Chiose... Chiose umflă cimpoiul, care începu să dea nişte sunete uşoare, la fel cu vocea lui Brătianu... Toţi se uitară spre uşe, spre Chiose... Atunci cu obrajii aprinşi Hergă slrigă : — Vreau să spun o vorbă... Cum nimeni nu-1 lua în seamă şi oratorul vorbea mai departe, el se întoarse către Chiose: — Zi-i ceva... Vreau să spun şi eu o vorbă... începu să-şi facă loc strivind mulţimea în calea lui... De altfel toţi se dădeau la o parte fiindcă Hergă scosese cuţitul cel mare şi-1 ţinea cu mîna deasupra capului... Cînd ajunse la treptele tribunei picioarele i se cam înmuiară, dar nu de frică... Cînd trecu pe lîngă Rosetti, acesta îi spuse; — Eşti cam cherchelit, prietene... La care Hergă răspunse cuminte : — Nu sînt chirchilit... sînt numai făcut... Ajuns la tribună, puse cuţitul alături şi începu cu vocea lui de buhai: ..Ce vă încurcaţi boierilor cu preoţi, cruci şi evanghelii ; eu îi cunosc bine pe turci din mica mea copilărie... Ei nu se dau îndărăt decît cînd văd asta... şi ridică hotărît cuţitul, muiat în sînge... Sîntem destui bărbaţi 22 CAMIL PETRESCU în Bucureşti şi am fi fost şi mai mulţi, dacă n-aţi fi lăsat aci numai o mică parte din oştire, trimiţînd-o ,pe cealaltă peste Olt, fără să ne întrebaţi şi pe noi ; cu toate astea, vom lupta şi vom muri cu toţii, ca să treacă apoi vrăjmaşii noştri, cu armăsarii lor peste trupurile noastre..." Sala izbucni în aclamaţii însufleţite... Rosetti şi Brătianu se uitară unul la altul şi începură apoi să aplaude şi ei... Om din popor, iubind pe Bălcescu, Hergă nu putea să ştie că pe el îl criticase vorbind de oştirea trimisă peste Olt... Oamenii din popor, care se aflau în sală, nu puteau şti că Brătianu şi Rosetti vor altceva decît a spus, aşa de inimos, măcelarul cu cuţitul... II aplaudară să dărâme, cînd coborî şi se îndreptă spre uşe. Chiose, uimit de cele întîmplate, sufla disperat în cimpoi... A fost petrecut cu urale pînă la poarta Mitropoliei. S-a trezit cu adevărat numai cînd văzînd că Licsandra a adormit, n-a mai sculat-o din somn şi a urcat singur, prin ploaie, dealul Filaretului, cu Chiose, ud ciuciulete, după el... Tn oraş n-a fost linişte şi puţină lume a dormit în noaptea asta acasă. Vestea că turcii sînt în dealul Filaretului a speriat pe mulţi şi svonurile au început să înfrigureze populaţia Capitalei... Reacţionarii erau convinşi că înainte de miezul nopţii trupele turceşti vor pătrunde în oraş, tocmai fiindcă atunci cînd doarme lumea, ar fi mai uşor de ocupat un oraş... Diar erau şi dintre cei care fuseseră în sus de dealul Filaretului şi chiar dintre cei care petrecuseră pe Hergă cu urale, cu sunet de cimpoi pînă la poarta Mitropoliei, care se gîndeau că turcii nu trebuie lăsaţi să intre în Bucureşti... Cînd pe la ceasurile zece seara se răspîndi fulgerător svonul că armata lui Fuad a pătruns în oraş, cîteva sute de oameni alergară înarmaţi cu ce aveau la îndemînă, să apere Palatul Administrativ. Era copilăresc şi de prisos milităreşte, dar a doua zi, Locotenenta fu foarte înduioşată de acest fapt care oricum arăta temperatura clipei. VINERI NOAPTEA A fost o noapte grea... A plouat tot timpul... Cînd mai repede, cind mai molcom... Focurile se tot stingeau şi se aprindeau... Paiele de la şiră se fot împrospătau, dar toţi înţelegeau că e nevoie de oarecare măsură... Cei mai răzbiţi de frig, fură duşi subt un brad, la circiumă şi chiar înăuntru, după ce se spiarseră obloanele... Alţii, care ştiau seama locului, se duseseră să se adăpostească în crama şi magaziile din via baronului... Şi rogojinile erau bune... Dar mai bune ţinute deasupra capului, cum se putea... Lingă dărîmătură se făcu un soi de adăpost între pereţii năruiţi... Oricum, toată lumea fu bucuroasă cînd văzu că începe să se lumineze de ziuă... Mai ales că odată cu zorile se opri şi ploaia... Cînd se lumină bine de tot, priveliştea era parcă nemaivăzută... Pe toată întinderea cîmpiei, lumea se mişca, împărţită în grupuri, ca să se învioreze... Oamenii, care nici nu stinseră de cine au dormit sprijiniţi,, acum făceau glume să se învioreze,, ca să le vie inima la loc. Teticu şi cu ai lui hotărîiseră să dea cîte o ciană de vin fiert pe lingă ce-ar aduce carele*de jos, mai fie- UN OM INTRE OAMENI 23 căruia... Totuşi, nici gluma nu lipsea... Aşa, o ceată de tîrgoveţi anunţară că au prins un spion turc şi că vor să-1 spânzure... Lumea, neştiind că e o glurnă, se adunase şi întreba, mai mult speriată, despre ce e vorba... — Dacă eşti turc, ce-ai căutat aici între noi ? întrebă un oltean mustăcios pe un bragagiu înalt, cu faţa osoasă şi ciupită de vărsat — Aşa... aşa-.. întăreau mulţi. — Bre, nu fiţi nebuni bre... eu vinzător de braga bre, eu nu turc... eu... bulgar bre... — Atunci, de ce umbli cu fes, dacă nu eşti turc? — Aşa umblam noi, vînzătorii de braga bre... Lumea zice la noi da turcule o braga... Dar noi nu sîntem turci, noi bulgari sînterh... Dacă lumea vrea braga cu fes ce sîntem noi vinovaţi, bre... ? Omul avea dreptate... Lumea cumpăra plăcinte de la greci, zarzavat de la sîrbi, brînză -de la ungureni, rahat şi braga de la turci... Aşa ena învăţată... — E spion, — ce mai încolo... la spînzurătoare. Omul fu cuprins de disperare... — Eu creştin bre... uitaţi la mine, şi bragagiul îşi făcu la cruci de zor. — Dezbrăcaţi-1 să vedem dacă e turc... Atunci se auzi un glas clin mulţime : — Lăsaţi-mă la el bre... El nu estem turc... Eu estem turc... Eu estem turc cu Constituţia... bre... jur pe Alah... Atunci văzură că avea în cap un fel de turban... — Eu nu vrem să vie turcii lui Sultan bre... Acolo nu e libertate. Se auziră „Trăiască libertatea" şi turcul adevărat ca şi cel mincinos, bragagiul, fură ridicaţi pe sus ca să se mai înveselească oamenii... ★ Se potoliseră din nou toţi... Oamenii se lungiseră iar să doarmă... Pe drumul Beilîeului, care era oricum mai uşor, urcă luptînd cu noroiul căruţa plecată spre Vadu Rău... Lumea începu să strige : „A venit pandurul" ieşind prietenos înaintea căruţii... Nu erau numai panduri în căruţă, era şi o cunoştinţă, veche, iubită de popor, popa Ambrozie de la Episcopia Buzăului, renumitul „Popa Tun"... II salutară -cu strigăte însufleţite şi popa Ambrozie răspundea vesel, cu barba rară în vînt. Cînd Teticu află că peste şase mii de oameni de ţară aşteptau pe cîmpia Giuleştilor, clătină din cap, ca un om uşurat de o ameninţare... — Neică Tomia, ai făcut treabă bună. O să putem răsufla mai liniştiţi... Ai făcut bine că i-ai oprit acolo... Aci nu mai e loc pentru ei şi nici nu e nevoie... Trebuie să-i aduci pe Podu Calicilor în sus, ca să nu ne ia turcii cumva pe dreapta... Da' ştii ce... Să treci cu ei pe la prînz prin oraş. Am să-ţi dau cu dumneata nişte elevi, cu steaguri şi cu tobe, ca să cînte în fruntea lor cîntecul ăla nou, pe care-1 cîntă to'ată ziua... Aşa mai agăţi din oraş două trei mii de oameni... Hai du-te repede... tot cu căruţa, că acum ne-apucă prîzul... Ai ce le da de mîncare ?... — Au în traistă mămăligă rece şi ceapă pe două zile... Teticu rămase îndelung îngîndurat... pe urmă aruncă pe pămînt un pepene rămas crud pe cîmp, de-1 făcu zob. 24 CAMIL PETRESCU' — Şi trec, cu mămăligă şi cu ceapă în (traistă... să apere palatele celor care-i privesc de la fereastră... Neică Toma, nu-i bună orînduiala în ţara asta... Nu-i bună deloc... Hai, du-te şi vino să 'ştim şi noi ce-aţi făcut.,,.. Ia-ţi un cal să vii printre vii călare, că nu-i timp de pierdut... — Să ştii că o să iau şi pe Damian /şi pe Simion cu mine acolo... Că a venit şi frate-meu Ion, îl lăsai cu oamenii la Giuleşti. SIMBĂTĂ Către prînz, odată cu carele care aduceau mîncare din oraş, apăru şi stolul "de vînzători de tot soiul cu gustări şi băuturi... Elevii îi aşteptau pe unii jos în vale şi urcau cu ei dealul, aducîndu-i pînă sus, subt pază... — Nu e de vînzare, e pentru elevi... e pentru elevi... Toată lumea-i iubea şi era bucuroasă că le păstrează lor aceste mici bunătăţi... Printre plăcintării greci de meserie, printre covrigari, era şi o femeie bătrînă, suptă la faţă, parcă avea găuri în obraz, zbârcită şi încovoiată de mijloc... Avea o rochie cu încreţituri, o bluză albastră şi o broboadă neagră în cap... Cît se putuse pricepe eia, nevoiaşe, 'făcuse nişte brînzoaice. care prea grozave nu păreau... — Bune sînt brînzoaicele astea, maică ? întrebă dascălul ardelean, căutînd printre ele... Ea clătină din cap şi cu mîn'a la bărbie, lămuri, cuminte: — Bune miaică, daeă-ţi plac... Toţi cei de faţă zîmbiră. Dar în clipa aceea toată lumea de pe cîmp îngheţă. In zarea apropiată de toamnă noroasă se iviră, între verdele galben al lanurilor şi golul miriştei, pe drum, ieşind din vîlcea, o ceată de călăreţi turci, care veneau în trap mărunt. La dărîmătură sînt acum peste o mie de oameni, căci numărul lor de două zile tot sporise şi se întinseseră spre Giurgiu. în timp ce se apropiau călăreţii, Teticu. strigă !a cei din jurul lui : — In drum... tăiaţi drumul... Cei cu puşti staţi înapoi... Licsandru Hergă vîrî cuţitul în teaca lui de piele şi sări în mijlocul drumului... Mustea ascunse barosul sub zăbun... Olteanu cu cobiliţa şi coşurile la subsioara fu împins de ceilalţi în faţă... Acum se văd bine călăreţii turci, care vin în trap mărunt,, săltînd în şei. Să fie ca la cincizeci de inşi. în fruntea lor e un ofiţer tînăr, subţire, cu mustăţi scurte, cu ochi întunecaţi, pe un cal roib alezan. Se uită nervos, neliniştit spre mulţimea cu steagurile tricolore înălţate. Cînd a 'ajuns ca la o sută cincizeci de metri, dă o comandă scurtă şi călăreţii dau pinteni cailor, care după vreo cîţiva paşi pornesc în galop... Mulţi dintre cei din faţă în clipa asta au închis ochii şi au vrut săi dea înapoi, dar simţind că ăi mai mulţi rămîn, iau rămas şi ei locului, privind cu mirare pe Teticu, Hergă, Mustea, Codin, Popa Tun şi brutarul cel plin de făină, care luaseră steagurile tricolore aflate acolo, în mînă, şi aşteptau, neclintiţi, în drum. Cînd călăreţii fură la cîţiva paşi, ei au început să fîlfîie steagurile şi să strige : „înapoi, înapoi..." Caii, din plin galop s-au răsucit în loc, s-au ridicat iabraş în două picioare... Cei din urmă s-au lovit de cei din faţă poticnindu-se... Călăreţii s-au lovit în lănci... Ofiţerul înjura furios pe turceşte, prins între alţi călăreţi cu genunchii striviţi între şăi, săbii şi plasele rotunde cu paie... Un călăreţ, UN OM INTRE OAMENI 25 răsturnat, atîrna prins cu piciorul în scară... Fu ridicat în şea, însă alţi vreo doi căzură şi aceştia traşi jos pe nevăzute oarecum, de Teticu şi Hergă. Caii de năuciţi ce erau, călăreţii nu mai vedeau şi nu înţelegeau. Toată întâmplarea asta cu steagurile se plămădise în capul lui Teticu, şi ei toţi lîlfîiau mai mult ca nişte ciomege aceste steaguri. Atunci se iscă un vuiet de se cutremură văzduhul... Mii de pumni se ridicară ameninţători... Fîlfîiau în depărtare alte şi alte steaguri tricolore desfăşurate... Clipa hotărîtoare trecuse... Poporul înţelese că se poate rezista. Nimeni nu mai putea auzi, nici din faţă, ee_ bolboroseşte ofiţerul furios, care-şi înjura mereu unitatea. Atunci veniră din urmă alţi călăreţi porniţi şi ei în galop. Vrînd să ocolească pe cei învălmăşiţi în faţă, se poticniră şi ei de steagurile tricolore şi de mulţimea care urla mînioasă... Se învălmăşiră şi ei, nu putură să ajungă la nimic... Un ofiţer matur, cu o bărbuţă neagră şi cu zorzoane aurii peste vestonul albastru, strigă furios la ofiţerul dintîi, ameninţîndu-1... Dădu şi unele comenzi... Pînă la urmă se! putură deseura şi făcură cale întoarsă... Cam la vreo două sute de paşi, se aşezară din nou în ordine, dar porniră înapoi, spre tabăra lor. Oamenii din faţă mai răsuflară puţin. Un grădinar de pe Colentina, în picioarele goale, fusese călcat pe picioare de copite şi se frîngea de durere. L-au ridicat pe sus şi l-au trimis înapoi. Licsandra se suise sus pe dărîmături şi ţipa cît o lua gura... — A vrut să arunce cu cărămizi, nea Liscandre, dar n-am lăsat-o noi... Că a spus Teticu să nu aruncăm cu cărămizi pînă nu spune el. Ofiţerul matur cu bărbuţa neagră, sie întoarse cu vreo zece călăreţi dar veni singur în faţă şi întrebă pe turceşte dacă vorbeşte cineva limba otomanilor. Oamenii care or fi ştiut se codiră, căci nu se ştie ce poate ieşi din una ca asta. Te ia turcul cu el... Atunci, făcînd un semn, Teticu de lângă dărîmalură îl întrebă pe turceşte pe ofiţer ce vrea. Oamenii se întoarseră uimiţi, căci nu bănuiau că Teticu ştie şi turceşte. Ofiţerul turc călare, adresîndu-i-se peste capetele celor din faţă, îl întrebă „ce vrea lumea asta adunată de-a curmezişul drumului ?" Tălmaciul, rînjind se întoarse spre oameni şi le puse întrebarea, dar răspunsul fu un vuiet de strigăte... „Ce caută ei aici ? Sîntem acasă la noi... Vrem libertate... Nu sîntem robii turcilor.,." şi altele. Şi iar fîlîîiră steagurile. Ofiţerul turc înţelese că nu e nimic de făcut. Vru să dea cu o biciuşca in capul olteanului, care se apăra cu coşul lui gol, murdar de sîmburi şi boabe stîlcite de struguri... Călăreţii în vestoane albastre se întoarseră în trap mic şi dispărură în vîlceluşe. „S-au întors, au fugit...?" Oamenilor nu le venea să creadă... Apoi fu un strigăt imens de bucurie... întoarcerea din drum a primei unităţi turceşti stîrni un entuziasm de nedescris. „S-au întors... au fugit... au fugit cîţi au scăpat" se întregi svonul mai departe... Se înteţiră strigătele peste eîmp... Din nou bucureştenii care stătuseră la 19 iunie în faţa tunurilor şi a baionetelor lui Odobescu şi Solomon, înţeleseră cît de mare Ie e puterea. Se auzi sunînd bărbătesc, mînios „Deşteaptă-te rornîne". 26 CAMIL PETRESCU ORA 2 Peste vreo două ceasuri, comandantul coloanei: ide avangardă Kecim Paşa, un omuleţ cu toate oasele feţii ieşite, subt mustaţa neagră şi lungă, veni din urmă călare ca să afle ce s-a intîmpliat, cine a închis drumul de s-a oprit marşul... Cînd află, se încruntă... trînti cu pumnul lui uscat în coama calului, se întoarse şi dădu poruncă celor întorşi să-şi ireia înaintarea... Apoi desfăşură întreg regimentul de cavalerie pe care-1 avea pe cîmpie, peste lanuri şi mirişti... trimiţînd escadroane în dreapta şi stingă, pentru ca să înconjoare pe cei de pe şosea. Dar nici această încercare a lui Kenim Pâşia nu fu mai norocoasă. Escadroanele din dreapta care se lărgiseră spre Popeşti-Vasilaţi, dăduseră în porumb, dincolo de mînăstirea Văcăreşti, peste mii şi mii de ţărani, care fîlfîiau ţoale puse pe ciomege... ba şi steaguri... chiuind sălbatic, urlînd să sperie chiar caii învăţaţi cu bombele... Ofiţerul care comanda înţelese că e pierdut în lanul acesta de porumb, dacă lasă în spatele lui cete de ţărani. Nu lipseau nici femeile, care strigau ca din gură de şarpe, nici copiii neastâmpăraţi. Peste o jumătate de oră escadroanele se întoarseră fără să ajungă la nimic. Kerim Paşa se hotărî să aştepte şi să ceară ordine noi de la Omer Paşa... care veni abia peste un ceas, în trăsură... Era un bărbat încă tînăr, înalt, legat, cu capul mare şi nas puternic, dar cu barba scurtă. Era fost sergent bosniac, turcit de vreo douăzeci de ani, care cînd purta bărbuţă după chipul sultanului, oînd şi-o rădea.... înfuriat de cele întîmplate, dete ordin ca să se tragă salve de tun în plin... Porunci să se aşeze o baterie în poziţie de tragere... cu sgomot mult... între timp sosi trăsura cu şase cai albi a Iui Fuad Paşa... Cînd auzi de măsurile luate de Omer Paşa, comisarul Sultanului nici nu vru să audă... I-a spus răspicat, în nemţeşte : „Nu trebuie să fie o ciocnire violentă cu populaţia, fiindcă Poarta dăduse asigurări Europei întregi că întreaga populaţie e credincioasă Sultanului şi că de-abia aşteaptă venirea oştilor turceşti ca s-o elibereze de cetele de derbedei care au pus cu silnicie stăpînire pe ţară... Das ist undenklich..." Fuad Paşa era un bărbat ca de cincizeci de ani, extrem de elegant în uniforma lui albastră, cu insigne de aur şi decoraţii... Vorbea graseincl puţin, deoarece studiase la Paris, unde şi publicase un volum de poezii în franţuzeşte. Avea gestul molatec, fruntea înaltă, ochii melancolici... II bătu uşor cu mina prinsă în mănuşa albă, pe umăr pe Omer Paşa, ca să-1 liniştească. — Lasă ;azi... Mîine tragi cîteva salve în aer... şi ordonă o şarje de cavalerie cu latul săbiei şi se vor împrăştia ca iepurii. O să trimiţi .fireşte, pe cineva să ie spuie că nu mai e glumă şi că săbiile taie... Dar bucureşteriii nici nu se gîndeau să se împrăştie. Svonul că de dimineaţă cavaleria turcă a fost pusă pe fugă, lăsînd in urma ei morţi şi răniţi, îndîrji şi mai mult mulţimea. Numaidecît se duse vestea în tot oraşul că turcii au încercat să treacă, şarjînd în galop şi că au fost respinşi... A fost o adevărată bătăile, cu răniţi şi căzuţi. * • Cînd miile de săteni din susul ţării, adunaţi Ia Giuleşti în frunte cu oei patru din Vadu Rău, trecuseră înainte de asfinţitul soarelui pe Podu UN OM INTRE OAMENI 27 Mogoşoaiei, ei fură salutaţi eu însufleţire chiar de negustorimea de pe pod, care privea din faţa prăvăliilor mereu închise şi care, văzîndu-i pe cei din dealul Văcăreştilor cuminţi, sa liniştiră... Alături de Toma,frate-său Ion, cam scurt, îndesat, cu faţa ciupită de vărsat şi nasul puternic osos, era acum cel mai dîrz... — Frate, s-a mişcat soarta opincii, acum nu ne mai putem opri... Şi din clipa raeeea, Ion Firu a fost neobosit... Ştia să vorbească oamenilor parcă mai bine decît Toma... Bucureştenii, obicinuiţi miai mult cu portul dinspre şes, cînd văzură mulţimea cea mare cu atîta albitură pe ea şi cu pălării, crezu că au venit oltenii. Pe Podu Calicilor în sus, femei sărmane şi mici negustori le ieşiră înainte cu de-ale mîneării şi ulcele cu apă, pe care le dau, mergînd alături de oamenii tăcuţi şi hotărîţi... După ce urcară dealul, şi trecură de viile Fălcoenilor în jos, începură să se vadă lanuri de porumb. Cei patru se sfătuiră şi hotărîră să meargă mai departe, pînă la o pădurice care se zărea pe stînga drumului... Spre deapta, eria o biserică mare, făcută pe o moşie boierească... Găsiră şi aci, după pădurice, un han, cu porţile închise, părăsit de frica turcilor. Pandurul sfătui oamenii să se tragă în stînga şi în dreapta drumului noroios. Celor mai mulţi le plăcu pădurea, deşi era umedă... — Avem lemne de foc, fu de părere şi Damian, care ştia ce bune sînt focurile noaptea pentru oameni. — Dar ne trebuie şi paie Damiene, ne trebuie şi paie, Simioane, ia pe cineva cu tine şi cercetaţi prin împrejurimi să vedeţi ce se poate găsi... Simion nu aşteptă să fie poftit de două ori... începu să strige pe nume flăcăii cu care vrea să meargă... De laltfel, îi cam plăcea să cerceteze, că era curios din fire. — Damiene, lia un cal din ăştia, pune o ţoală pe el şi aleargă cle-1 vesteşte pe Teticu unde sîntem. Spune-i să vie pînă aci... să vorbim. Apoi Toma, care nu dormise toată noaptea, se lungi pe prispa hanului, <>ă aţipească... — Hai şi fu, Ioane, închide ochii o ţîră... că la noapte cată să fim treji... că nu se ştie ce se întîmplă... — Dormi tu, pandurule... Eu am cam aţipit azi noapte. Stau aci de veghe... — Omule, atunci ia vreo douăzeci de oameni şi du-te pe drum în jos, unde e stejiarul ăla, dracă n-o fi cumva vreun frasin. Suie pe cineva în copac să vadă mai departe... Să nu ne trezim nas în nas cu turcul pe nevăzute... Dar nu apucase Toma să aţipească de-a binelea, mici Damian să se depărteze cine ştie cît, că se auzi larmă pe drumul cel mare. Oamenii 'aduceau cu ei un prins, care era un văr de-al Grădiştenilor... Cîţiva inşi ţineau caii de căpăstru, alţi'i erau pe scara ca Ieştii... — Vii de la turci, ha ! — De la turci, nu fiţi proşti... Vin de la turci... Aduc o scrisoare de piace de la Fuad... Boierul acesta grăsun, cu nările tari nu minţea... Aducea într-adevăr o scrisoare de la Fuad către Mitropolit. Vrusese să vie pe lîngă grădina Bellului, dar aflase că nu putuse trece nici cavaleria turcească şi ocolise spre stînga. Cum arlă despre ce e vorba Toma spuse cu dispreţ: 28 CAMIL PETRESCU — Daţi-i drumul... E mai bine să spuie turcilor că nu se poate intra nici pe aci... Ii făcu un semn moale cu mîna... Să te întorci tot pe aci boierule cu răspunsul... că toate barierele sînt înţesate cu lume... şi în altă parte nu găseşti muşterii cumsecade cum sîntem noi. Boierul dădu cu acreală bună-ziua şi caleaşca se depărta spre oraş... Puţin mai departe dispăru, căci drumul cotea printre vii. — Uite, părinte, îi arătă diaconul Elefterie, călugărului cu plete ca mătasea porumbului şi cu potcap mic şi ţinînd în m|înă o carte, dumnealui este Teticu... ăla care vine călare... — A, ăla e... să-1 ţie Dumnezeu, fiule, că e omul poporului. Cel care vorbea aşa, era căpitanul Papassoglu care se deghizase în călugăr, pentru ca să execute ordinul colonelului Voinescu I... E un om care ştie să povestească orice, cu mult duh, militar şi nu prea, imită orice soi de vorbire, cu orice accent şi din pricina asta era foarte căutat la petreceri... II imită pe Odobescu, ori pe Tell, de făceau şi ei haz de el... Acum îl dusese straşnic pe 'popa. Ambrozie, ca şi pe diaconul prieten care îl însoţea pe acesta... Arătase că este de la un metoc (al Mitropoliei, de pe lîngă Tîrgo-vişte, că vrea să vadă şi el cum luptă poporul pentru Constituţie... Că la ei la mînăstire toată lumea nu vorbeşte decît despre ,,Popa Tun". — Să ierte, Sfinţia Ta, gura păcătoasă... dar pe acolo, pe la noi, cinstiţii călugări şi fraţi, toţi iaşa vorbesc... Cînd Hergă află că oamenii de la Vadu Rău, cum Ie spunea el ia toţi cei cinci şase mii de oameni, sînt dincolo de vii, pe drumul Ruşilor-de-Vede, fu gata să meargă să vadă cum s-au aşezat... — Omule, îi spuse lui Damian, ia calul şi du-te la grajdurile din vie şi ia două şei, nu mai umbla aşa călare pe deşelate... Ia una şi pentru neică Toma, că va trebui să fie în zece locuri odată... Damian încalecă şi coti pe drumul dintre vii... Teticu se sfătui cu cei de faţă... — Uite ce e, vericuie, cum îi spunea el lui Licsandru... Dumneata trebuie să îngrijeşti cu de-ale gurii şi pe cei de pe drumul Ruşilor-de-Vede... Aşi vrea să mai aduci şi alte care... Să rămînă la noapte aici, că e nevoie de ele... Ai să vezi de ce... Aşa că e bine să pleci numaidecît jos... Dumneata, neică Filaret, cu părintele Ambrozie, fiţi cu luare-aminte... Eu nu cred că mai vin turcii în după amiaza asta, dar vorba aia : Nu se ştie... Cei de faţă îi spuseră să plece liniştit... şi cum sosi Damian, porniră amîndoi călare pe un drum spre Giurgiu, pînă la capătul viei, apoi o cotiră pe lîngă lanul de porumb, la dreapta. Toată noaptea Bălcescu se frămîntă să afle, să-şi închipuie ce s-a întîmpîat cu Tucoltoiu, ce devenise atîta vreme, ce arăta aşa cum arăta... Era răscolit în toată fiinţa lui de amintirile arzătoare ale copilăriei... Da, erau imulţi ani de cînd se văzuseră ultima dată... dar oricum era de nere- UN OM INTRE OAMENI 29 cunoscut... îşi spunea : oîte se vor îi întîmiplat cu el de arată la chip la treizeci şi patru de ani ca un moşneag, fără dinţi în gură... La trup, e drept, era mereu de oţel, dar capul, capul acela rotund de pisică neagră, sprîn-cenat şi cu ochii mari, nu mai era acelaşi... Şi pe urmă îl ameţea !firul acesta care lega istoria... în mod atît de neprevăzut... Se gîndi la acela Mihai Viteazu, a cărui viaţă o purta în minte... şi în pagini, scrise după jocul întîmplării, al timpului potrivit de lucru, al răgazului pe care i-1 da zbuciumul politic, dar şi după legile puterii creatoare din om... Azi, de pildă, tot ce vede şi ştie despre Tucoltoiu, germinează în el gînduri despre eroul pe care şi 1-a propus să-1 înfăţişeze romînilor. ,Se aşează la masa cea lungă de scris şi scrie pe ifoi libere, frînturi care adunîndu-se cu timpul, formează treptat ciorna cărţii... Are zeci de caiete de însemnări şi teancuri de foi puse în scoarţe verzi... Scrie pe o pagină : „Neamul romînesc a rodit şi va mai rodi oameni..." Tiţa a venit să-i aducă a doua masă din zi, ouă şi un pahar cu lapte, cu puţin cozonac, pe o tavă... Simţi nevoia să-i vorbească... Tiţa nu este altcineva deoît el însuşi. Sînt într-adevăr aşa cum spune acel neamţ, un suflet în două trupuri... Niciodată o taină încredinţată de el Ţiţei', n-a fost auzită de urechi străine... întâmplarea e prea minunată. — Tiţa, îl mai ţii tu minte pe Tucoltoiu ? Sora surîde nedumerită : — Ăla cu care ai fost tu în munte la Negoiu ? Şi acum se vorbeşte la Bălceşti despre el şi despre fuga voastră de trei zile... Eram prea mică,, dar tot îl ţiu minte... Era un băiat negricios... — Tiţa ascultă, el e Teticu... Tucoltoiu este cel care însufleţeşte miile de oameni din dealul Filaretului. Teticu, acela de care se tem Locotenenţii. —■ Nu, nu se poate, face Tiţa uluită... Culm a ajuns aci ? Cum e cu putinţă... Aşi vrea să-1 văd şi eu. —• Mi-a făgăduit că vine la noi... Dar nu mai am răbdare... Eu mă duc azi, poate să-1 văd din nou... Sper să scot două, trei vorbe de la el... Mîine... Dar aci Bălcescu, care se plimba întărîtat prin odaie, se întrerupse,, căci văzu cu surprindere că la poartă s-a oprit o caleaşca. Cu uimire văzu că se coboară din ea Ştefan Golescu, nespus de agitat... I-a ieşit înainte ca să-i deschidă mai repede, Bălcescu însuşi... — Frate, vino cu mine... S-a convocat un consiliu urgent. Mitropolitul a primit o scrisoare de la Fuad, pe care acesta a transmis-o numai decîti Locotenentei... Aceasta a convocat de urgenţă consiliul... Frate Băl-cescule, vino numaidecît... Nu trebuie să-i laşi să facă prostii. — Mărturisesc, prietene, că sînt cam desgustat de consiliile astea şi de Locotenentă. Totdeauna vorbesc acolo de unul singur... neînţeles şi neascultat de nimeni. — Azi e altceva... Trebuie să vii neapărat... Altfel vor ajunge la pragul cel mai de jos al baseţii... Trebuie să răspundem cu demnitate... Şi pe urmă continuă cu o voce mai scăzută, ca o confidenţă... Nicolache mi-a spus să te rog din partea lui să vii neapărat... E o zi, grea pentru toată lumeăT.. Voineseu II crede şi el că e nevoie de dumneata. Bălcescu îl rugă să aştepte o clipă... îşi luă madferlanul şi-i spuse Ţiţei, ca s-o liniştească, în două cuvinte despre ce e vorba... 30 CAMIL PETRESCU CONSILIUL — VINERI *™f^*t\X?^^\^ dţ ^Sată- Er- ocupate nu cu fo^t!s,sde tr^™^ "a canapele din colturi înalt ^Smţi S^SLlV; ri'diCă-TŞi 3nUntă <* di* Partea sori, cărora el le va dl citire ' Pnmit următoarele două scri- Şi luă de pe masă, din faţa lui, o foaie pe care o citi, emoţionat: Dreptate, Frăţie Onorabilei Locotenente Domneşti saru'StelpTm^rZ^a o fa* ^ ^ Efendi' Locotenente g S° a 0 lace cun^cută în copie onorabilei rîndu-mă cu răspuns ' " ^ Co~"/ înalte Porţi, ono- Bucureşti, Neofit, Mitr. Ungro-Vlachiei. dentă^S/îufS.ad.!31122 Şi ^ ^ 36 3stePta cu ^dare *vi--—Vă voi citi acum scrisoarea primită dp Pr<=.fl Sfinţia q„ a i c j Pasa, transmisă nouă în copie. O dau în tradudar vinul inu merjge la inimă pe stomac ul gol. Nu toţi elevii erau însă aci, la circiumă. Vreo cîţiva. dintre ei simţeau o deosebită atracţie pentru bărbaţii de la dărîmătură, căci se vorbeau acolo lucruri pe care nu le ştiau... Acum cînd văzură că nu plouă şi lîngă zidul năruit se făcuse o vatră de jăratec pe care Mustea, povestind mereu, o tot acoperea cu cenuşe, trăgînd afară din cartofi, vreo cinci elevi, cu profesorul cel gros şi popa Tun veniseră să asculte ce se spunea pe aci, de oamenii care ştiau tot ce se întâmplă în oraş şi pe cîmp... Profesorului cel gros îi plăcea în 'deosebi cimpoiul lui Chiose; dar acesta era obosit de tot şi moţăia tot timpul. în schimb Mustea avea într-adevăr chef de vorbă şi povestea de mai bine de două ceasuri, întâmplări de la ocnă, unde tăiase sare un an şi mai bine şi cunoscuse vreo .cîţiva haiduci care zăceau acolo cu butuci la picioare. Elevii ascultau cu sufletul la gură... Cînd veni vorba de ceata vestitului Tunsu, povestirea se fărîmă în întrebări şi chiar tăgăduiri, fiindcă mulţi dintre cei de faţă îl apucaseră pe Tunsu şi isprăvile sale, ba popa Tun îl cunoscuse încă de cînd acest Tunsu era paraclisier la 'biserica Sf. Gheorghe, ba fusese chiar făcut logofăt... Mustea plimbă un cartof care arde din palmă în palmă şi suflă în el, apoi reia : UN OM INTRE OAMENI 35 — Apoi cum vă spuneam, Tunsu ăsta era un bărbat tare cumsecade... După oe lua 'tot ce găsea asupra boierului ori asupra negustorului, că de săraci nu se atingea, Doamne fereşte, apoi dacă acest boier ori negustor se pingea carevaş că nu are bani de cheltuială să ajungă pînă acasă şi că e drumul lung, îi lăsa un cal la căruţă ori la brişcă, ba încă îi dădea şi bani să cumpere de-ale gurii pe dirum... Odată s-a dus la un conac... Vreo cîţiva din ceată rămăseseră aifară şi păzeau... Iar Tunsu şi cu Grozea intraseră pe din dos... — Da ce, conacul ăsta n-avea fiare la uşe şi la ferestre, ce fel de conac era ăsta ? întrebă Licsandru, care la început, după ce mînease singur o o03 de cartofi copţi, pica de somn, dar acum era atît de prins că îi pierise somnul şi asculta cu mîinile subt ceafă, lungit subt un car tras alături, în care dbtfmea deasupra în paie, Licsandra obosită de dărîmatul zidurilor. Mustea ridică întărîtat glasul ca să se facă auzit bine : — Păi nu-ţi spusei, bre omule, că Grozea avea iarba fiarelor... ? Cînd ai iarba fiarelor, dacă atingi fierul, el se înmoaie de-1 rupi între degete. — Numai Grozea avea iarba fiarelor, nu şi Tunsu ? întrebă un elev, care era numai ochi şi urechi. — Da, numai Grozea... O avea băgată subt unghie şi lăsase unghia să crească... cînd avea nevoie îşi tăia unghia cu cuţitul, iar dacă era închis îşi rodea vîrful unghiei. —• Şi de unde ştii dumneata că Grozea avea iarba fiarelor subt unghie... întrebă, întărîtat de 'data asta, Teticu. îşi aşternuse paiele subt un car, diar acum şedea rezemat de roată şi asculta... urmărind povestea destul de nemulţumit... — Păi nu-ţi spusei, omule, fir'ar al dracului de poveste, că era la noi la ocnă Udineă, masalagiu', care fusese pus lla pedeapsa cea mare ? Zăcea în groapa de sare legat cu lanţuri de un ţăruş şi-i dădeau de mîn-care cu o tinichea legată de sfoară. Mai tîrziu Tau scos şi-1 ţineau la un loc cu noi toţi. El ne-a spus toate, cîte vă spun eu acum. — Şi 1-a cunoscut el pe Grozea ? întrebă iar întărîtat Teticu. — Păi dacă-ţi spun că au haiducii împreună... ? lămuri din nou Mustea... Şi cum vă spuneam, au intrat, Tunsu şi Grozea ăsta pe uşa din dos într-un conac... Atunci ăl mai (micuţ dintre elevi întrebă, plin de curiozitate: — Da' cum a atinşi Grozea cu unghia drugii de If ier care erau pe dinăuntru ? — A... nu era greu... au avut cu ei un burghiu, cu care au dat găuri în uşe, pe care le-au legat cu vîrful şişului... Pînă a ajuns Grozea, cu degetele lui la drugul de ifier... Aşa, oameni buni, cum vă spuneam... Intră ei pe uşa din dos a conacului... şi cînd ajung la iatac... deh, la odaia boierului, ce să vezi, el nu era acolo, era plecat la Ploeşti... iar nevasta lui se închisese într-o odaie care nu avea altă uşă, şi ţipa împreună cu două fete şi un băiat mic pe care-1 avea... Vezi, copiii se speriaseră rău, iar cînd Tunsu a început să împingă cu umărul în uşe, copiii şi muierea înnebuniţi de spaimă, ţipau şi mai tare... Atunci Tunsu a zis : — Să iasă boierul de acolo că nu mai spargem uşa. — Nu e băribatu-meu aci, a răspuns cucoana. — Deschideţi să vedem, a spus Tunsu, că nu vă facem nimic vouă. a spus Tunsu... N-a vrut ea d'intîi, dar pe urmă iar ţipau copiii aşa că au 3* CAMIL PETRESCU Tunsu va veni, ca de Obicei, cu tovarăşul lui Grozea, într-o căruţă covil-tirată şi are la ham doi cai, din care unul este totdeauna bălan. — Vezi, se spune adevărat, întrerupse dascălul, că nu e bine să mergi într-o trăsură cu un cal bălan şi altul de altă culoare... Dar toţi ascultau atît de intens, încît întreruperea îi supără.., — Lasă să spuie mai departe, stărui Hergă... Ia zi-i, părinte... (Papassoglu reluă povestea : — ...I-a spus acest Radu că şi el se duce totdeauna pe un cal bălan, asta era înţelegerea cînd lucrurile mergeau cum trebuie, ca să-1 întîmpinepe dealul Cotrocenilqr. Apoi trec toţi podul Dîmboviţei pe la Grozăveşti, intră în Bucureşti şi lasă căruţaşul şi căruţa în dreptul grădinii lui Scufa, la o altă gazdă a lor. Atunci s-a ihotărît ca oamenii Agiei, împreună cu o roată din oştirea noastră şi cazaci să se ascundă subt pod, dar să nu dea năvală sau să atace căruţa, pînă cei nu va trece el călare în fugă, pe pod. ...Iată cum s-a întîmplat. Pe cînd căpitan Radu pornea spre drumul Ciorogîrlei, ca sa iasă înaintea lui Tunsu, soseşte dinspre Piteşti o droşcă cu şase cai de poştie, în care era un colonel rus, Govorov, ginerele lui Băle a nu, avînd doi servitori ai lui pe capră... Trăsura dă să treacă podul dela Groză\reşti, atunci deodată încep a se trage focuri de- subt pod şi eăzăeimea călăreaţă ocolind la moment trăsura pe pod şi oprind-o, găseşte în ea pe colonel :zbie-rînd şi înjurând, iar pe unul din servitorii lui împuşcat. Căpitanul de cazaci a raportat strategia 'pusă la cale pentru prinderea lui Tunsu şi a condus pe colonel pînă la grădina lui Pricopie, unde sînt casele mari care există şi astăzi, în Capu Podului de Pămînt... Acolo se aflau cei mai mulţi boieri, generali, aghiotanţi şi doctori, aşteptînd prinderea lui Tunsu. Dîn-şii au rămas extaziaţi la această tristă întâmplare... In momentul împuşcăturilor, Tunsu a oprit căruţa şi zise lui Radu : — Ce sînt, finule, pocnetele astea de puşcă, aici, aproape în mahala ? Eu nu viu, finule. astă seară şi mă întorc îndărăt... Lăsăm lăsata secului pentru duminica viitoare, cînd lăsăm sec de carne. Căpitan Radu i-a răspuns : — Aceste împuşcături sînt ale mahalagiilor din Cărămidari, care se află cu familiile lor la masă Şi lasă sec die brînză. Dar dacă vrei tu, rămîne pe duminică, că vin şi atunci înaintea ta. .Să-ţi mai spui ceva pentru fericirea noastră, pe tine te caută toţi gpre dealul ăl mare, pe la hrălmile viilor, spre Filaret şi poţi să n-ai habar, în orice pădure vei merge spre Vlaşcla ori spre Argeş... Şi-a luat noapte bună, iar Tunsu s-a întors spre Vlaşca... Căpitan Radu a venit la grădina lui Pricopie, aflînd cele ce s-au întîmplat cu colonelul Sovorov şi spune că duminica viitoare Tunsu va fi sigur prins. ...Sosind acea duminică, s-a băgat subt podul de la Grozăveşti o companie întreagă din oştirea noastră subt căpitanul Boboc (aci Papassoglu uită că pe vremea aceea Boboc nu era căpitan) dîndu-i-se instrucţiile cuvenite. împreună cu compania era şi potera din judeţul Ilfov cu polcovnicul ei, pitaru' Mihalacihe Cincu. Tunsu soseşte la pod seara, pe întuneric, tot în căruţă cu Udineă, masala-giu', unul dintre tîlharii cei mai răi. Căpitan Radu, care era înainte, călare pe calul bălan, repezi calul în fugă pe pod şi trecu... Atunci ieşiră înaintea căruţei la capul podului treizeci de soldaţi şi încep să tragă focuri-Tunsu şi tovarăşii săi se sperie, un cal de la căruţă e împuşcat, cîteşi trei bandiţii se aruncă in Dîmboviţa... Soldaţii trag în apă asupra lor... Pe Grozea şi pe Udineă îi omoară. UN OM ÎNTRE OAMENI 39 Aci Mustea nu se mai putu stăpîni : — Păi nu \i-am spus, părinte, că pe Udincă masalgiu', l-am văzut la ocnă, unde am fost cu el... Numai pe Grozea 1-a omorîfc, Udincă a scăpat rănit... — O fi, da' eu ştiu că i-au împuşcat pe aniîndoi în apă... — Da' de unde ştiţi dumneavoastră chiar cum a fost... întrebă de data asta întărîtat de tot Teticu... Aţi lost dumneavoastră acolo... ? — Da' parcă dumneata ai fost ? răspunse întărîtat Papassoglu. Se făcu o tăcere apăsătoare... Teticu întoarse capul cu ochii întunecaţi într-altă parte... Pe urmă popa cel cu barbă de ţap povesti mai departe, căci ascultătorii care uitaseră şi de cartofi şi de tot, dădeau semne de nerăbdare. — Nici n-ar fi iputut să scape... căci deşi era întuneric, şi ăi de pe pod şi ăi de sub pod au tras în apă sute de iplumbi... Şi au pornit apoi de-a lungul .apei în 'jos. Dar Mustea tot nu se putea stăpîni şi iar se amestecă în povestire : — Să vă spui eu, că ştiu de la Udincă... Mi-a spus el mie cum1 a scăpat... Cînd au sărit în apă, erau toţi trei răniţi... Im apă Grozea 1-a tras de mînă şi 1-a culcat în apă, apoi culcat şi el 1-a tras prin apă în sus, nu în jos, unde trăgeau ăia focurile. Tunsu a sărit ceva mai încolo şi Grozea nu 1-a putut ajuta... Ei au mers pe subt apă... în sus pînă la pădurice, în timp ce toţi căutau în jos. —. Asta s-ar putea să fie aşa, spuse împăciuitor Papassoglu... Nu ştiu. Se zice că Grozea ăla era mai bătrîn ca ei şi avea cap... — Aşi, de unde, îl întrerupse iar Mustea... Grozea ăla abia împlinise douăzeci de ani, în vara aceea... Era în ceata lui Tunsu de la şaptesprezece ani. Tot Udincă mi-a spus-o. Teticu întoarse din nou capul cu oarecare nelinişte... — Naiba să-1 ia, tînăr sau bătrîn, eu nu de Grozea vreaju să vă povestesc, ci de Tunsu... Era rănit în burtă şi face cum poate şi se tîrăşte pînă la malul opus al Dîmboviţei şi cade în răchita rîului, avînd pistoalele la brîu. Polcovnicul de poteră, pitarul Cincu, trece călare podul cu cătanele lui şi aude gemete pe malul Dîmboviţei... Strigă într-acolo : — mă Ioniţă, tu eşti ? că eu sînt polcovnicul Mihalache Gincu... Stai pe loc Ioniţă, că eu te scap. Atunci păcătosul de Tunsu răspunse: — Eu sînt, cucoane Mihalache, scapă-mă că n-am omorît pe nimenea ; maţele mî-s pe jumătate ieşite... Apropie-te de mine, deşi am pistoalele la brîu... Vreau să ţi le dau numai dumitale. Apropiindu-se Mihalache i-a luat pistoalele, iar cătanele îuîndu-1 pe braţe l-au trecut podul. In timpul acesta soseşte, la capătul podului, aga Filipescu într-o trăsură cu doctorul Marsili, într-altă trăsură doi aghiotanţi ai generalului Kiseleff, anume iprinţul Galiţiev şi prinţul Urusov şi o altă trăsură cu un ofiţer şi un doctor rus. Aceştia fuseseră mai demult trimişi la grădina lui Pricopie, unde erau cei mai mulţi boieri şi generali adunaţi. Ofiţerul se dădu jos din droşcă, şi-1 urcară în ea pe Tunsu, alături de doctor. Un sergent romîn a sărit pe capră şi l-au dus aşa, pe Tunsu, la garda cea mare rusească ce era peste drum de hanul lui Filaret, unde se face acum teatru. L-au aşezat pe pat într-o odaie deosebită, au aprins zece luminări şi doctorul a ieşit şi a chemat chirurgi ruşi. Boierii care stau în odaia ofiţerului de caraulă, chemară şi dînşii pe doctorul Gru-nau şi Arsaohi, cerîndu-le cu stăruinţă viaţa lui Tunsu, fiindcă aşa porun- 40 CAMIL PETRESCU cise .se vede din nou Kiseleff. Chemară apoi şi pe episcopul Argeşului, pe Ilarion, ca să-1 spovedească pe Tunsu şi să afle cîte ceva de la el. Chirurgii se căzniră două ceasuri ca să-i scoată glonţul şi nu izbutiră. II chinuiră grozav cusîndu-i burta şi astupîndu-i rana, căci avea două, una primită în faţă, pe pod, şi alta primită în spate, în Dîmboviţa. .Sosind Ilarion episcopul, 1-a recunoscut îndată. •— Bine, mă Ioniţă, i-a spus acesta, tu te-ai purtat bine ca paraclisier şi acum aveam de- giînd să rog pe Mitropolit să te facă diacon şi să-ţi dea înapoi (haina preoţească. ,Ei, .dar ce să-i faci, se vede că asta ţi-a fost soarta... Spune-mi, imă, mai ai tu tovarăşi în negustoria asta ? Ce bani şi ce scule ai ? Generalul Kiseleff a dat poruncă să ţi se păstreze viaţa cu orice preţ, iar de te vei face bine, îţi va lăsa desigur acele bogăţii, fiindcă te-ai purtat bine cînd l-ai lăsat în viaţă şi i-ai scris. Tunsu a răspuns : — N-am nimic prea sfinte, că cea mai mare parte din banii ce luam de la bogătaşi îi împărţeam la săraci, de-şi măritau fetele, de-şi cumpărau boi, vaci ; iar sculele ce le-am: avut le-am dat şi eu unde am putut. Ilarion a adăugat atunci : — Dumnezeu să te binecuvânteze, iată eu trimit pe popa să te grijească. Fără să ştie popa al nostru, comandantul de piaţă rusesc, polcovnicul Iacobson, trimisese de chemase un popă rusesc, ca să-1 spovedească şi să-1 grijească şi asta din ordinul bunului preşedinte al divanurilor Valabiei şi Moidaviei, generalul conte Pavel Demetrievici Kiseleff, căci i se şi raportase că Tunsu este împuşcat. Generalii şi toţi boierii au aners la ovaht de l-au văzut, iar felcerii .au stat lingă el, pînă aproape de ziuă, neclintiţi, schimibînd'u-i legăturile la rană. Spre ziuă, nenorocitul de Tunsu îşi dete sufletul. A doua zi, aga Filipescu a chemat pe căpitanul Radu, care-şi avea casa pe Podu Târgului din Afară, de i-au dat pe naşul său, iar acesta, punîndu-1 într-o căruţă de herească 1-a dus de 1-a îngropat afară din Bucureşti, aproape de eîmpia Măreuţii, pe malul şanţului drumului, înfigîndu-i pe mormînt o scîndură văruită, pe care era scris numele lui Tunsu. Oamenii se închinară şi şoptiră închinîndu-se: „Dumnezeu să-1 ierte" iar olteanul spuse cucernic : „A fost dintr-ai noştri..." Licsandru se ridică în capul oaselor şi se închină şi el : — Cui a făcut rău acest Tunsu ? El a îndreptat puţin răul din ţara asta. De ce l-au împuşcat atunci ? De ce au tras ? De ce n-au ascultat ordinul generalului ? Am să vă spun, însă şi eu cîteva cuvinte... Pe Grozea_ l-am cunoscut şi eu, din nume, dar l-am cunoscut bine... După cum vedeţi, n-a murit atunci odată cu Tunsu. S-a tras spre partea de jos a Vlăsiei, spre Vlaşca, împreună cu toată ceata lui Tunsu... Ştiu că devenise el căpitan. Dar asta a fost mai tîrziu, căci la început a zăcut cîtva timp după rana care-i găurise pulpa... şi s-a vindecat greu, căci s-a tîrî't cu ea prin noroi. Atunci îl chema el pe taică-meu în pădure, unde îşi aveau ei ascunzişul, şi-1 îndemnau să intre şi el în ceată... Că taică-meu era tare voinic... dar de dragul mamei, n-.a primit... Şi Grozea era în dragoste cu o fată din satul nostru, că aşa 1-a cunoscut pe taică-meu. Pe fata asta am cunoscut-o şi eu, că era numai cu vreo cîţiva ani mai mare deoît mine şi îmi era şi vară... da' pe el nu, că nu venea ziua în sat şi mai des se ducea ea după el... A izbit în cîteva locuri dincoace de Dunăre şi pe urmă a început să treacă Dunărea... A bai-ducit vreo doi ani pînă departe, eu nu ştiu... poate spre Adrii, nu ştiu cum îi zice, că acum avea şi bulgari în ceata lui... Era groaza ălor bogaţi... dar oamenii sărmani îl iubeau, că era şi el bun cu ei, ca şi Tunsu... Tot haidU- UN OM INTRE OAMENI 41 cind peste Dunăre, a început să prindă felul de luptă al turcilor şi ajunsese de băga spaima pînă şi în paşi... Odată l-au prins şi a scăpat dintr-o pivniţă cu lacăte de fier, deşi era în lanţuri, şi-1 ţineau să vie paşa să-1 vadă... — Nu v-ara spus eu că avea iarba fiarelor... arătă cu convingere Mustea... — E cu putinţă... Tata zicea că acest Grozea are ceva ca un fel de gruni cu miros, cu care dacă afuma pe cineva, lîl făcea să adoarmă. Destul că a scăpat... Papassoglu îţi aţintise ochii asupra lui TetiCu... II văzuse că deşi ţinea privirea într-altă parte, asculta cu încordare ceea ce povestea Licsandru... — Odată, pe cînd el era departe spre Tîrnovo, cu ceata lui, a năvălit 0 ceată de turci de la Giurgiu în sat, au jefuit, au omorît şi-au adunat fetele pe care le-au dus cu ei... Au luat-o şi pe Lisaveta, aşa se numea verişoara aceea a mea. De atunci, de cînd s-a întors acasă şi a văzut că i-au luat turcii fata cu ei, Grozea n-a mai fost om... A plecat după ei la Giurgiu, a aflat din ce fel de armată făceau parte jefuitorii, unde au fost mutaţi... ce au făcut cu prada... I s-a spus că Lisaveta a fost dusă la Ţarigrad şi s-a dus şi el acolo... Nu ştiu ce o fi făcut acolo, dar ştiu că n-a găsit-o, s-a aflat asta printr-un alt văr al nostru, oare se ducea uneori pe la el, în locurile unde aveau înţelegere... Aşa am aflat că a fost iar prins şi că un pase, care nu ştia cine e. dar îl văzuse îndemînatec la toate, îl luase ca rob... II ţinea, altfel, bine, dar mereu îi era teamă să nu fugă şi de aceea îi făcuse un semn cu un fier roşu pe umăr, cu slova lui, a paşei ăstuia... A fugit şi de-acolo şi de atunci 1 s-a pierdut urma... Turcii au mai venit la noi în sat după pradă peste vreo cinci ani, cînd au adunat toate fetele din sat şi au jefuit casele... Dar noi, de la camp, am' prins de veste şi i-am gonit şi am ucis cîţiva dintre ei... Dar ei l-au ucis pe tata... Cei de faţă ar fi vrut să ştie mai mult... dar era târziu... Teticu ţinea ochii închişi, dar Papassoglu simţi că nu doarme, ci stă aşa, ca să se poată gîndi în voie... Au venit caraulele... Şi cele dinspre Jilava, şi cele dinspre Bragadiru şi Popeşti-Leordeni... Era linişte... Cum s-au domolit focurile, au început să se vadă departe cele ale posturilor turceşti. Norii se îngrămădeau lin, unii peste alţii, spre înaltul cerului, unde pîlpîiau cîteva stele albicioase... Multe focuri erau stinse, altele domolite... începuse să adie o suflare rece şi oamenii îşi strînseră zăbunele pe umeri... Din plictiseală sau de frică, împotriva celor prescrise... sentinele turceşti trăgeau din cînd în cînd focuri. Mustea mai puse cîteva crăci verzi, care ardeau cu fum, pe foc. Cei dinspre partea unde se tîra fumul îşi schimbară locurile... Popa Tun şi profesorul hotărîră că e timpul să meargă să doarmă. Chemară pe elevi, care ar tot fi stat să asculte... Deteră noapte-bună şi porniră spre circiumă, printre casele care erau aşezate în neorânduială pe drumul noroios... Boi dejugaţi, rumegau pe paie... Papassoglu plecă odată cu cei de la circiumă, dar ajuns acolo, se făcu că mai îintîrzie puţin şi apoi o luă spre oraş, printre vetrele de jăratic în. jurul cărora donmeau oamenii. STMBĂTA Odată ce se ivi lumina dimineţii, se schimbă iar vremea. începu să plouă mărunt, totuşi oamenii aprinseră din" nou focurile. Cerul nu era întunecat ci dimpotrivă părea că se luminează, dar se lumina a ploaie. 42 CAMIL PETRESCU Cînd sosi Hergă, cu carele încărcate cu pîine şi putini cu brînză, oamenii alergară bucuroşi înaintea lui, pentru că dacă eşti sătul, o diuci mai bine la frig. Norii alibjeioşi spînzurau uneori ca palele de ceaţă peste turlele bisericii Văcăreştilor, peste conacul din vii cu foişorul lui. Se auzi un „Deşteaptă-te romîne", o voce caldă de tenor... Profesorul cel gros îşi sculia elevii, care nu se îndurau să facă ochi. Teticu se sculase încă de dimineaţă şi fusese călare spre Popeşti-Con-duraţi, unde stătu de vorbă cu Panait şi alţi săteni, fruntaşi în zilele acestea. Aveau şi ei care şi se hotărîră pe loc ca boii să fie dejugaţi şi carele puse în mijlocul drumului... Peste o jumătate de oră, murgul fu văzut trecînd în trap iute spre dărîmături şi apoi dispăru pe după via cea mare, spre Biragadiru. Aci Teticu ai găsi pe cei patru dela Vadu Rău, aşezaţi temeinic de-a latul drumului căre venea din Bucureşti... Toma —• pe prispa unei căsuţe cu ai lui — era mulţumit de d'îrzenia lui frate-său Ion, care acum devenise neobosit... Ii plăcuse şi cum desluşea oamenii ce au de făcut. .-— Măi, frate-mio, mă, ascultaţi-mă ce vă spun... Dacă turcu nu intră în Bucureşti, atunci Constituţia asta, strîmbă, plăpîndă cum e... om mai putea-O1 îndrepta, poate mă, nu zic că negreşit... dar dacă intră Turcii mă, atunci s-a isprăvit... rămînem robi cum am fost... Teticu se sfătui cu Toma şi găsiră de cuviinţă că dacă turcii încearcă să treacă prin porumb, ar fi bine să găsească acolo ascunşi, oameni care să-î zăpăcească. Se hotărî să se taie lemne din pădure ca să se puie subt zăbune şi subt tot felul de zdrenţe. Se poate lovi cu ele la nevoie. Pe cînd venea (........) *) înspre Filaret întovărăşit de Damian, călare şi el, printre vii şi lanul de porumb, Teticu văzu la dărîmături în faţa mulţimii un grup de călăreţi... turci. Se grăbi să ajungă acolo... sări de pe cal şi fu în cîteva clipe lîngă cei din faţă... Era un ofiţer turc tînăr, cam scurt pe cal, dar osos şi cu ochii albi... Cel ce vorbea era un subofiţer care ştia foarte bine romîneşte... De trei ori adusese la cunoştinţă porunca lui Omer Paşa ca toată lumea să se împrăştie, dar lumea rămîrîea mută, nu zicea nici da nici nu. Acum ofiţerul făcu semn gornistului, care dă un semnal de ascultare... Apoi subofiţerul vorbi din nou : — Excelenţa sa Omer Paşa, vesteşte pe toată lumea că dacă pînă într-un ceas, lumea nu se împrăştie, oastea turcă va da un atac necruţător, însoţit de bombardament teribil de şrapnele. Atunci Teticu urcat pe peretele cel mai puţin dărîmat, spuse turceşte, cu o voce destul de greu de auzit de altfel, din pricină că îi lipseau dinţii, că oamenii nu prea ştiu ce sînt aceleia şrapnele şi că Excelenţa sa ar face mai bine să-şi vadă de treabă acasă şi să lase lumea în pace... Ofiţerul turc fu curios să ştie ce a spus omul cu faţa îmbătrînită şi puse pe tălmaci să-i traducă... Cînd află îi spuse tălmaciului să spună în romîneşte ceva despre şriapnele. — Dacă nu ştiţi ce sînt şrapnelele, aflaţi că sînt nişte bombe noi, născocite de un englez, care poartă numele acesta... Nişte bombe teribile, speciale pentru tras în mulţime... — Să-i fie de bine englezului, să-i fie de bine şi turcului că sînt buni tovarăşi şi-şi fac cinste unul altuia... Foarte bine... Ce-or fi şrapnelele *) Cuvîntul lipseşte din manuscris. UN OM INTRE OAMENI 43 astea om vedeia... reluă cu un soiu de dispreţ Teticu, fără să poată bănui că pînă la prînz, el nu va mai fi în viaţă. * Un lucru înţelese însă limpede, acest om obicinuit să-şi pună viaţa în joc necontenit... Că acum va fi greu. Ii ceru lui Hergă să meargă numai-decît întovărăşit de douăzeci, treizeci de tabaci, dintre cei fără puşti, dar cu topoare spre Panait şi cei de la Popeşti-Conduraţi, şi împreună să aşeze cete de oameni prin porumb... Oamenii să nu fie niciodată singuri, unul sau doi, cîte doi şi mai mulţi într-un singur loc. Ii mai. spuse să se suie în pom şi să vadă cum se desfăşoară turcii, să trimită pe toţi cei. care au puşti, la dărîmătură... Acelaşi lucru i-1 spuse şi lui Damian, care porni în galop spre drumul Bragadirului. Ploaia stătuse de vreo jumătate de ceas şi pentru întîia dată, printre norii, acum ridicaţi şi rupţi în bucăţi pufoase, care se opriseră ori mergeau atît de lin că nu se băga de seamă, apăru soarele, pe un petec albastru, crescut dintre norii ialbicioşi. Pe driuriul Giurgiului, Teticu pofti lumea să vie în faţă... In care se urcară elevii şi profesorii, o ceată mare, cia la o. mie de oameni, cu care erau în frunte calfele de măcelari, trecu spre lanurile de porumb de după vie... Apoi ceilalţi fură rugaţi să se dea grămadă spre miriştea din stînga, pînă spre lanurile dinspre Văcăreşti. Tocmai acum soseau alte oare cu hrană din vale, aduse de Godin şi Licsandra, dar nimeni nu se mai gîndeta la mîncare. Lumea era mai curînd tăcută, decît sgomotoasă... în liniştea şi în căutătura puţin încruntată a celor mai mulţi, se putea citi o hotărîre ca de piatră... Aproape toţi cei mai cunoscuţi poporului dintre cei care de trei nopţi şi patru zile străjuiau intrarea în capitală, erau în faţă... Popa Tun nu spunea o vorbă, dar cerceta cu privirea, cîntărindu-1 pe fiecare parcă... îşi trecea degetele prin barba roşdată şi scurtă, cu capul înclinat pe umărul stîng. Deodată, se iscă o tălăzuire t?"? lnCălecă' să mai sten Ion Firu şi feciorii lor î a? eau 10 tmîi?" U+n în »H Tom. - La Cotroceni fraţilor ne-ai,Pn?rn^ rme,Stngînd cît U t^ea gura ^ Fu un strigăt de min e'si fniTiePl n lmC1-1- La Coceni... g ordonată peste vîi, peste livezi' pe ,b tS*? '"d P,'"ă ° deplasare dez-pnn prundişul întins al DmVlwf dealuri, spre Podu Calicilor de acolr ajungă în fugă la Cotrocem cu Ş11VOaiel& * de apă încercînd ° ă f^^&^^T^ f St1,l%M /f af ?1 Ca!f6le ie e se ridica într-un cer ceţos dar um , t!, nlalele de porLlmb- Soa-dele cimpunlor era parte new , nîr£ 1' i ? alblc!°asă, era vie... Ver-Porumb, fără să se rna! un?n' urna" lo ? d'ca°n^ Ştrăl?ăteai1 Ian™ de dintr-un ulm înalt Damian si Ilemn vJ2 i ■ 11131 Vln ŞI ceilalţi. Acum SnedHeapta-,LăSară de- -"mst^n vîl ea să ^ ^ ^ tnine, dar cînd auziră zornăitul aL i ,+ ' tleaca o parte din pedes ca nişte besaietici : , Hue f Act1 îft?,0?1 ale ^nuri or, săriră Snd gîndu-i jos, smulgîndu-le bfceîe s s^w Săriră la cei de pe ca trâ ununle... N-ar f, crezu „S că Tor i^'î Pfef? umerii ^ răstoarne" ui santos să ndice roata^tun cu o^t'tor1!/11 ^ CU ^ căzută, de vale într-o vî ce Se umde ^tT",1"1?1"36 c« Piciorul o carabină atelajeie tunurilor, ca să snorP.J- - - dllIlan Ş1 Jon Firu întorcea, «e năpusti asupra' turc lor P ^" !"Va ™8eala... Un val nou d Tabaci scurte ale tunarilor, smulgînd tiXleV*M?î\ ^ dUpă Carab'»ele put, tunam surprinşi însnWîn+V Pistoalele celor căzuţi I n în-o fn*ţi de ofiţerr Căci SiT\cum^% P°rumb- dar Atcireefă oale, cu săbii. Simţind î; să cî pede tn? H m ^ulă' CU Cabine s'pî! «ne in pas alergător, Toma UcSttZiXn !}f * Stare de alarmâ Cmd Kerini Paşa, comandantul d vU 53 fuga Pnn Porumb, sesera lovite, auzi de acest atac cup ms h!" °f ,-ale cărei unităţi fu-nSP ? gal°P înap0!- Smuîse «n mc de ia „n l! fu^e nemaipomenită sieste faţa pe comandantul divizionului (nt Ş' 'f"Cepu sâA ivească uncţmne fiindcă li se furaseră îSyL^t 1 fuSeseră scoase ^ vreo douăzeci rănit,. I se pări, 0 „SI? ' doisPrezece oameni ucişi si une. companii de infantei să ale fe tl^V fUrie- Dădu apoi ordin buia sa înconjoare pe ce, ce atacau.8 1 § de atac- Altă companie tre- UN OM ÎNTRE OAMENI 51 Toma şi ai lui văzură că e primejdios să lie înconjuraţi... Văzu că jnai aveau pînă în lanul de porumb de dinapoi vreo sută de paşi... Dincolo <]e lan începeau viile şi nu mai aveau mai departe nici o grije... Oamenii aveau acum mai toţi carabine şi chiar puşti... Trăgeau, cu socoteală, dar trăgeau, ca să nu-şi ia cumva vînt turcii spre ei... Se hotărî ca Licsandru Hergă, Simion şi Damian să rămîie pe loc, cu armele din nou încărcate... Ceilalţi o luară înapoi, peste maidanul miriştei. Acolo, alţii începură să ira°'ă şi cei trei fură strigaţi pe nume să vie degrabă... căci turcii trăgeau dirTporumb în plin. N-au putut să mai treacă toţi trei... Damian fu rănit la cap- Simţise în frunte un pietroi, dar putu să alerge, şi nu-şi dădu seama că-i curge sînge pe faţă. Sări în fugă cei cîţiva paşi pe care-i mai avea de făcut. Aci, în lanul de porumb şi mai ales în viile care se vedeau la doi paşi, primejdia nu mai era atît de mare. Tabacii coborau acum, fugind, rîpa de lut printre vii şi în vale se opriră la adăpost, să răsufle. îşi admirau unii la alţii prada făcută. Simion avea două carabine încrucişate peste umeri şi două pistoale. Avea şi un ies pe cap... ^ — Ce faci, măi băiete, cu drăciile astea ?... Mai dă-le şi lă alţii... îi spuse un om mai matur, care muşca dintr-un ciorchine de strugure, ca .să-şi potolească arsura buzelor. Dar flăcăul era indignat: — Nu mi le-am cîştigat singur ?... Păi ştiţi voi cît costă o carabină din asta ? M-am făcut om... Dar i se explică, şi pe drept cuvînt, că nu luptase singur şi că unii sînt fără arme... Venea, rănit la cap, tăiat în obraz, Damian, susţinut de prisos de subţioară de Ion Firu...- Simion împărţi armele la ai iui şi cu asta împacă toată lumea... îşi tot examina carabina ca un specialist ce ■era. Damian fu legat pe loc cu o cămaşe, nu prea curată, ruptă fîşii. LUNI 13 SEPTEMBRIE Duminică la prînz, ocuparea satului şi a mînăstirii Cotroceni de către trupele turceşti era dusă pînă la capăt... Dar Omer Paşa era furios... Acest stupid diplomat care era Fuad Paşa crezuse că face mare ispravă, ocupînd un sat la marginea Bucureştilor... Cu asta oraşul nu era cucerit. Tot atît de fără sens i se păruse cererea lui Fuad ca să puie în baterie pe aşa zisul deal al Cotrocenilor, cît mai multe piese de artilerie... Ar îi vrut să vadă pe deal acolo, îndreptate asupra oraşului o sută de tunuri... Se certau în faţa cortului cel mare a lui Fuad, la o masă, pe care Omer Paşa întinsese o hartă. — Dumneata nu ştii ce ştiu eu, spuse Fuad. Am porunci hotărîte... Trebuie să facem toate încercările. Ai pus tunurile pe deal ? — în toate viile pe care le vedeţi, sînt tunuri de ale noastre. Effendi, ţineţi socoteală că acesta nu este drept vorbind un deal... Este malul drept al Dîmboviţei care după cum vedeţi e înalt şi rîpos şi care o ţine aşa în tot lungul ei... Dar malul drept al văii Dîmboviţei nu e şi malul rîului, malul albiei lui, căci lunca e în cele mai multe locuri foarte largă... Aşa că... tunurile noastre... — îmi trebuie aceste tunuri fiindcă am chemat pentru mîine aci pe Mitropolit, pe toţi boierii şi pe notabilităţile oraşului... Am un plan al meu... 4* 52 CAMIL PETRESCU Oamenii aceştia trebuie să vadă mîine aceste tunuri care la un semn, dacă ei se încăpătinează, vor distruge Bucureştii... Omer Paşa, renegatul, care-şi lăsase şi el o bărbuţă_galbenă, tunsă ca să semene cu a sultanului Abdul Medjid Khan, numai ca a lui era bălană, avu o strîmbătură care ascundea un rînjet de dispreţ. Se stăpîni dar spuse pe nemţeşte, ştiind că Fuad, care era un turc de şcoală nouă, care cunoştea mai multe limbi europene, va fi mai puţin supărat dacă ironia lui nu va fi înţeleasă decît de ei doi. — Excelenţă, cred că bucureştenii mai curînd vor rîde decît se vor speria... Ei ştiu prea bine că tunurile pe care le-am pus pe aşa zisul deal nu vor putea atinge Bucureştii, căci de aci pînă în inima oraşului sînt cel puţin cinci mii de paşi, iar tunurile noastre bat la două mii şi cinci sute de paşi... . i — Dar uite, această, mahala... a Isvorului... e la un pas de noi şi e o mahala importantă a oraşului... — Nu o pot aprinde tunurile. Ne desparte de ea o îndoitură a malului... De altfel cred că e mai bine, Effendi, dacă înainte de a mai da alte dispoziţii aţi merge împreună cu mine deasupra, la baterii... — Foarte bine, să ne aducă numaidecît caii... Cortul lui Fuad, ca şi ale întregii armate era subt deal, în luncă, în aşa zisul cîmp al Cotrocenilor, pînă aproape de satul Sf. Elefterie. Sus, de pe malul înalt al văii, Fuad trebui să recunoască şi el că nu se vedea mare lucru din Bucureşti... Omer şi Lenş, care îi întovărăşea ca bun cunoscător al locurilor, îi arătară că oraşul nu se vede din pricina unui dîmb măreai malului, un pinten pe care acest mal îl trimitea tăind lunca pînă în malul albiei rîului. Pe acest dîmb, pe care localnicii îl numesc Dealul Spirii, se găseşte cazarma infanteriei şi Arsenalul oraşului. Deasemeni vreo trei biserici şi multe cîrciumi pe drumul care urcă printre viile cu care e acoperit. Mahalaua Izvorului este ghemuită în stînga între un ocol al malului drept şi albia Dîmboviţei... Peste apă e, în luncă, o mahala mai interesantă Sf. Constantin şi după ea, pe malul celălalt al văii, ceva mai ridicat, mahalaua Popa Tatu... — Dacă le nimicim, Effendi, mare lucru n-am făcut... - Fuad era destul de fin ca să înţeleagă unde vrea să ajungă acest paşă încăpăţînat, şi puţin plictisit îl întrebă ciupindu-şi barba tunsă scurt tot ca a lui Omer, dar neagră — aproape şuerat : — Atunci ce ar trebui să facem după părerea dumit'ale ? — Să punem mîna chiar astă seară, pe acest dîmb mare care domină tot oraşul... Să ocupăm Dealul Spirii.., Şi atunci nu va mai fi cu putinţă nici o rezistenţă... — Dacă va fi nevoie pentru asta să lupţi ? — Trebuie ocupat oricare ar fi împotrivirea, cît mai curînd... De altfel zadarnic încercăm să ocolim adevărul... Lupte au fost şi am avut pierderi supărătoare, care au îndîrjit şi încurajat populaţia... Atras de un butuc de viţă, greu de ciorchini negri Fuad ciuguli cîteva boabe, aplecîndu-se mult din şea spre vîrful aracului. Apoi cu întîrziere, ca şi cînd ar lua greu hotărîrea, spuse parcă într-o doară : — Ocupă atunci Dealul Spirii. în aceeaşi noapte de duminică spre luni Omer Paşa trimise un regiment de infanterie, care ocupă drumul de pe cuhnea dîmbului mărginit UN OM INTRE OAMENI 53 <" «rar, ESOPICA DIN CICLUL COLIND IN C Fugărind vreo stea (unde o să stea 9 ) ioţi ne ticluim Şi ne poleim clte-un vicleim. Cu-o singură voce lumea cîntâ: ' O ce veste minunată veste minunată... »dnpă luni de zile Şi de nopţi febrile a sfîrşit zugravul gravul Şi suavul chip al Preacuratei Şi Nevinovatei Şi Nevinovatei „şi-acum, sus răsare ca o taină mare deasupra amvonului în umbra bisericii..." MINUNI" (un 1RCUIT ÎNCHIS... Ea aflarea zvonului . norodul şi clericii dau goana şi-adoră icoana de-o oră Şi-i cer şi-o imploră sa le-adeverească virtutea cerească ochii să-şi pogoare blinda lor dogoare la dinşii să cate ' că au din păcate răni nevindecate Şi-atîtea păcate Şi doar ea le poate lecui pe toate lecui pe toate... ■* Murdar de văpsele colo după schele printre ei — şi e[ e , Fresca nu-i uscată. Dar Meşterul cată cu ochi nesătui la Maica iscată de tnîinite lui... DIN „DIALECTICA POEZIEI" 75 şi cu cît se uită iot mai tare uită că el zugrăvise aievele vise cu mîinile lui — biete mîini nătînge de pămînt şi sînge de pămînt şi sînge. ...Căzut la picioare Prea Sfintei Fecioare aşteaptă — s-ar spune — şi el o minune întîia minune a mii/iilor ei de clei şi ulei, de clei şi ulei... BALADA BALAMUCULUI C^dfnTorh?eiChS' ?,n inS' S'a Cam sc*ntit Ldna mir-o buna zi aflase Ca Adolf Hitler Fuhrerul iubit Ca un neghiob se curăţ ase. —' *Pargmd de ciudă geamurile-n dom, L-au dus la balamuc pe bietul om. A stat ureo unsprezece ani asa ţţerfut in glorioasa amintire • uar, de curînd, cînd nu se aştepta Sărmanul îşi veni din nou înffe ^cercetară felcerii şi-au scos ' La Waldemar e iarăşi-sănătos. După formalităţi ce s-au făcut Auhotărît ca Waldemar sTpL • o imit de tot ce-n ,uru-i se petrece He. unsprezece ani la balamuc " Multe schimbări pe lume mai aduc! Dar Waldemar află curînd, mirat Fă h Penint d ° Clipă de dulc™ţă -Ca daca Fuhrerul s-a curăţat In schimb e Adenauer azi \n viaţa p-apoi americanii. - Ce noroc <-a Hitler oameni a lăsat în loc! De bucurii fu Waldemar cuprins Aţlind că Wehrmachtul de-altădată Oştirea cea de bronz, de neînvins ' Va fi curînd din nou înfiinţată, Avind■ ţn noul „Mare Stat Maior" Nazişti, cu nume vechi, răsunător ' BALADA BALAMUCULUI Dar cum? Alarmă, ţipăt, zgomot, ce-i? Ce-s arestările acestea-n masă? Patrule, zbiri urîţi cu pumnii grei, Şi confiscări şi razii-n orice casă? Iar timpuri vechi, să nu poţi să te mişti? Ba nu! Vînează doar pe comunişti! Fu prea mult pentru biată mintea lui Din balamuc abia acum ieşită: Şi, luind-o iarăşi razna şi hai hui, Se pomeni din nou cu ea ţicnită. Striga „Heil Hitler" şi „Siegheil" pe drum, „Fiihrerul nostru s-a întors de-acum!" Fugea pe străzi, ţipînd cu lung ecou, Vestind pe trecători cu bucurie Că Flitler, înviat, s-a-ntors din nou Cu liota-i întreagă, să se ştie ! Şi, cum zvîrlea cu pietre-n geamuri, iar L-au dus la balamuc pe Waldemar. La urma urmei, ce vreţi de la el? I s-a făcut o nedreptate mare. El nu-i nebun, ci vede fel de fel De lucruri ce nu vede fiecare. Căci, ce se-ntîmplă azi, e primul pas Spre-al vremilor de groază trist popas! Azi prind pe comunişti, dar mîini, mai ştii? Evrei şi cărţi vor arde iar pe ruguri; Cuptoare-apoi şi gaze vor veni, Şi crunt război cu-amare beteşuguri. — Cei ce fascism şi moarte-n lume-aduc Şi haos crunt — cu ei la balamuc! RADIO „EUROPA LIBERA" Ei plîng „Democraţia" din trecut... De-atît a zbieret, parcă-i doare burta; Mai mult îi doare însă ce-au pierdut: (Uzine şi moşii 'aveau cu hurta.) Fi roade „Libertatea"; li-i necaz Că nicăieri nu poate să-nfiorească; Dar „Libertatea" ce-o doresc ei azi E ca poporul iar să-l jecmănească „Ungaria ?" Sar ca împunşi de slrechi! Sărmana ţară, cine-o izbăveşte ? Algeria, Cipru şi Egipt, ţări vechi, Privirea lor, pe hărţi, nu le-ntîlneşte. 78 ALFRED MARGUL SPERBER N-au împlinit vai, planu-n R.D.G. Fiindcă-s comunişti, de bună seamă! Acum am înţeles, la Bonn, de ce Pe vechii generali din groapă-i cheamă! Degeaba nopţi şi zile-ţi pierzi, zelos, Vrînd să ne prelucrezi cum se cuvine ; Nu ne înşeli cu glasul tău mieros; Am învăţat să te cunoaştem bine! O, Wallstreet, e-n zadar! Nu te-osteni! Ştim rînjetu-ţi şi gheara-ţi de hienă; Ştim cît de meşter eşti în coţcării; Nu ne-amăgeşti cu g'lasu-ţi de sirenă! L-am auzit destul, cînd ne furau Baronii tăi, petrolul, altădată; Iar noi jucam aşa cum ne cîntau. Cîntarea ta azi nu ne mai îmbată f Tu vrei să liberezi? Pe cine vrei? Să-ţi dăm şi noi un sfat, dacă-ţi mai pasă; Pe negrii tăi să-i liberezi, pe cei Ce-s arşi pe rug, de Mob, la tine-acasăt Pe culii care-n lume-n lung şi-n lat. Azi sînt roboţii trusturilor tale. Popoarele ce le-ai încovoiat In lanţul lăcomiei tale goale. Pe morţii Hiroşimei, cei sfîrşiţi Sub bombe cu napalm în grea durere; Pe cei de zburătorii-ţi dăruiţi Mărinimos, cu ciumă şi holere. De tine lumea-ntîi s-o liberezi, Să ne putem din ghearele-li desface Şi, răsuflînd uşor, fără obezi, De-apururi lumea să trăiască-n pace! BASMUL VERII Un băiat sta vara-n fin culcat Şi privea cum norul luminat Se topea-n azur, ca un încînt — Fete nu-s aşa frumoase pe pămînt! Dar, cînd pala-n zări s-a risipit PLînse-n el tot timpul netrăit; Şi-ntinzîndu-şi dornic mîna-n sus, Vru să prindă-n ea lumina ce s-a dus. în romîneşte de I.azăr Uiescu VLADIMIR COLIN ÎNSEMNĂRI DIN VIENA In cîteva minute vom ajunge, aşadar, la Viena. în minte mi se-nvăl-măşesc Maria Thereza şi Frantz losef, Hans Moser şi ducele de Reichstadi, Mozart şi Ştefan Zweig. Ritmul monoton al roţilor scandează parcă : Prater, Grinzing, Schonbrunn... Prater, Grinzing, Schonbrumu. Retina mai păstrează imagini din peisajul văzut prin fereastra trenului: o ţară frumoasă, curată, de parcă pămîntul i-ar fi fost greblat cu băgare de seamă. După Graz ne-au întîmpinat munţii acoperiţi de zăpadă — Semmering', paradisul schiorilor, cu nenumăratele lui hoteluri pentru sportivi. Ce se aude ? Ies pe culoar şi aflu la capătul vagonului doi munteni, cu bocanci uriaşi. Se ţin pe după umeri şi, cu ochii la culmile ninse, cîntă. încerc să desluşesc cuvintele. Zadarnic ! Prind o vorbă ici, o vorbă colo, dar nu înţeleg mare lucru. In loc de a rostesc o, pronunţă w ca englezii, scurtează cuvintele şi mă îngrijorez la gîndul că germana mea nu-mi va fi de prea mare ajutor... Reintru în compartiment. Cînd şi cînd apare pe cîte o culme un castel medieval, cu ziduri de cetate. Ce baroni, ce grafi vor fi trăit acolo, cocoţaţi deasupra prăpăstiilor ? Abia apucăm să zărim castelul şi sîntem departe şi nu vom afla niciodată dramele pe care le-a ascuns, patimile pe care le-a hrănit... Privirea mi se opreşte pe bagajele aşezate în plasă şi părăsesc deodată lumea castelanilor, pentru meschine preocupări de călător. Cum ne vom descurca ? In Jugoslavia am avut noroc. Ni se spusese din Bucureşti că putem dormi liniştiţi pînă la Lubliana, şi, cînd colo, la şase dimineaţa sîntem treziţi de conductor. — Coborîţi la prima staţie şi aşteptaţi trenul pentru Viena ! Degeaba parlamentăm. Am fost greşit informaţi şi, dacă nu vrem să ajungem cine ştie unde, trebuie să coborîm în cîteva minute. Ne îmbrăcăm ca vai de lume şi ameţiţi de somn ne împleticim, cărîndu-ne bagajele pe peron. Cînd, minune, nişte cetăţeni aflaţi în gară se reped, pun mîna şi ne trezim instalaţi comod în restaurantul gării, cu bagajele lîngă noi. Cine a fost? Cine ne-a ajutat? Ne întoarcem, căutăm, vrem să mulţumim şi n-avem cui. Iviţi ca la, un semn, cînd aveam nevoie de ajutor, cetăţenii au intrat acum în pămint. Comentăm impresionaţi întîmplarea şi- ne notăm numele gării: Zidane Most. O gară micuţă, într-un defileu muntos, care ne aminteşte de peisajul Sijnaiei. 80 VLADIMIR COLIN — E bună cafeaua ? ne întreba conductorii] peste cîteva minute — Foarte bună, mulţumim. Peste zece minute deschide din nou uşa compartimentului — Daca vreţi, pot să vă' mai trimet o cafea... — I\iu, mulţumim. Abia am băut. Peste alte zece minute : ţină. Linişte. Doar eu nu sînt liniştit... Peronul sfîrşeşte în dreptul unei scări rulante, care ne coboară lăsîn-du-ne pe un al doilea peron. Din nou marmjoră, sticlă, lumină fluorescentă vitrine, din nou scări rulante şi iată-ne pe al treiilea peron. Cîtiva paşi încă' şi ne aflăm în stradă. Dar bagajele ? Bagajele aşteaptă cuminţi, în căruciorul lor. Uf! .Dăm şoferului! adresa hotelului şi taxiul începe să alunece pe străzile Vienei (făcînd nenumărate ocoluri, dupa cum ne-am dat mai tîrziu seama şi taixînd de trei ori mai mult decît ar fi fost necesar). Peste puţin ne aflăm în camera de hotel Obişnuit cu tradiţionalele imagini ale „Vienei de altă dată", plină de farmecul specific al celebrei gemutiichkeit vieneze, am fost destul de surprins luînd contact cu o Vienă în curs de americanizare. Oraşul a suferit mult de pe urma războiului, dar rănile i-au fost în cea mai mare parte vindecate. Ici-eolo garduri de scînduri acoperite de afişe multicolore procla-mînd calitatea cafelei, Meiul, a ciorapilor Palmers sau a untului (Butter bleibt Butter!) ascund terenurile pline de gropi şi moloz pe care se înălţau cîndva clădiri împodobite de statui. — Cam cînd socotiţi că vor dispărea gardurile astea ? îl întreb pe prietenul care ne pilotează. — De dispărut, au să dispară mai devreme sau mai tîrziu, dar să nu crezi că pe locul lor se vor ridica din nou locuinţe 1 : pare că aţi găsit bună cafeaua... i la Viena i însemnări din viena 81 — Atunci ? — Se pare că avem totuşi mai multă nevoie de pieţe, decît de locuinţe, spune prietenul meu. Da, da, pieţe pe care să poată fi parcate automobile... într-adevăr, garajurile au devenit neîncăpătoare şi maşinile rămîn peste noapte în stradă, acoperite frumos cu o husă. In curînd însă nu vor rnai avea loc nici pe stradă. Circulaţia a ajuns un chin şi posesorul unei maşini: e nevoit ades să rătăcească încolo şi încoace pe străzi pînă să găsească un loc liber, unde să poată opri. De-a lungul trotuarelor maşinile stau lanţ. Acum trebuie să li se dea spaţiu, fie şi în dauna cetăţenilor. Nu-i singurul caz în care ucenicul vrăjitor al timpurilor moderne a dezlănţuit în lumea capitalistă o forţă care ar fi trebuit să-1 slujească, dar pe care n-o mai poate controla şi care se ridică împotrivă-i. Trecem iarăşi pe lîngă un gard acoperit cu afişe. — Iată singura clădire ruinată care va rămîne aşa, spune prietenul meu. Aici a fost Gestapo-ul. Vienezii au de gînd să-i conserve ruinele, ca o sinistră amintire a anilor crucii încîrligate. — Oare toţi gîndesc aşa? întreb, arătînd spre afişele unui chioşc de ziare. Organul foştilor militari „Der Soldat" publică fotografii ale generalilor lui Hitler, cu biografiile şi statele de serviciu ale respectivilor, cu amintiri despre „vremurile bune" ale trupelor S.S. „Die Krone" organul lui Otto de Habsburg publică interviul aspirantului la tronul mionarhiei bicefale în care acesta apreciază că evenimentele din Ungaria dovedesc necesitatea rechemării lui la Budapesta. Prietenul meu întoarce capul... Dărîmăturile pier treptat, au şi pierit în cea mai mare parte, dar casele care se ridică — de obicei birouri ale marilor societăţi de voiaj — nu mai au nici o legătură cu arhitectura barocă a Vienei. Marile societăţi anonime, birourile de voiaj, reprezentanţele firmelor de automobile construiesc blocuri moderne, drepte şi disgraţioase. Unele sînt deosebit de luxoase. De la temelie şi pînă la acoperiş, — numai marmoră şi sticlă. Din cînd în cînd faţada e spălată de pompieri care-şi instalează scara şi stropesc cu tulumbele marmora desăvîrşit polisată. Şi totuşi... Mă gîndesc că şi Leningradul a fost reconstruit, dar grija arhitecţilor s-a îndreptat în primul rînd spre reconstituirea clădirilor distruse de război, pentru a păstra farmecul şi stilul oraşului. Blocurile moderne ale Vienei distonează şi urîţesc unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Europei. Produsul hibrid al amestecului de tradiţie vieneză şi modernism american e cel mai dureros (şi constituie totodată un simbol al Vienei de azi) în clădirea operei. Faimoasa operă din Viena a fost clădită între 1861 şi 1869. Nu pot înţelege pentru ce, odată edificiul sfîrşit, vienezii s-au pornit pe tot soiul de ironii (căci opera e impresionantă, monumentală şi graţioasă totodată) dar ceea ce ştiu e că bietul arhitect, neputînd îndura cancanurile şi glumele „lumii bune" a timjpului, a sfîrşit prin a se sinucide. Anii au trecut şi, odată cu ei, i s-a făcut dreptate, căoi opera, a devenit una dintre mîndriile vienezilor. Apoi, în zilele celui de al doilea război, clădirea a fost parţial distrusă de bombe incendiare. Am văzut opera din Viena reconstruită. Pe din afară arată întocmai cum a vrsat-o arhitectul nedreptăţit, dar înăuntru... Părţile nedistruse de bombe au rămas neschimbate, cu farmecul lor desuet, cu parchetele vechi Şi toate podoabele epocii. Tot ce s-a reclădit e însă de marmoră şi pereţii 6 - V. Romînească Nr. 7 82 VLADIMIR COLIN au fost împodobiţi cu intarsii cubiste în diferite culori. Ca-ntr-un film american de_prost gust treci dintr-un foyer de epocă într-unui modern şi trecerea asta simbolizează însăşi Viena din anii jumătăţii secolului al XX-Iea, Viena „expresso"-urilor cu aparate americane care oferă pentru un şilling un disc cu muzică de jazz, a filmelor cu gangsteri, a comicsurilor, a modului de viaţă american, care se potriveşte cu Viena ca nuca-n perete. îmi făgăduiesc să nu mă las înşelat de poleiala aceasta de dată recentă şi să fac o scurtă călătorie în viaţa oraşului1, începînd cu vremurile îndepărtate de acum 1857 de ani, cînd legionarii romani şi-au stabilit castrul Vindobona, în marele amfiteatru al bazinului viienez. — Se păstrează pe undeva ruine romane ? — Bine înţeles, spune prietenul meu şi mă duce pe Augustinerstrasse, Herrengasse şi Sehottengasse, străzi care există din vremea romanilor. Aici nu se mail păstrează nimic, fireşte, din veacurile acelea îndepărtate, dar gîndul că legiunile Romei treceau pe acest drum spre poarta Vindobonei nu mă lasă indiferent. Ne îndreptăm acum spre una dintre principalele pieţe din Evul Mediu, Hoher Markt. Pe faţada cu numărul doi de pe Rothgasse, o placă aminteşte că pe aci se intra în castrul roman, iar în piaţă o intrare modestă (de felul celor ducînd la locurile de utilitate publică legate tot de numele unui împărat roman, Vespasian) ne va pune faţă în faţă cu ruinele romane. O, decepţie a omului care vine dintr-o ţară unde ruinele antichităţii te întîmpină la tot pasul! „Ruinele romane" din Viena se reduc la cîteva fragmente de zid, descoperite cu prilejul unor lucrări de canalizare. In jurul fragmentelor conservate in-situ s-a construit o încăpere subterană, care apără preţioasele pietre şi nu poţi să nu fi mişcat de grija cu care au fost înconjurate, şi-ţi înfrînezi o uşoară tendinţă spre maliţiozitate. Cîte monumente n-au fost distruse la noi, din nepăsare, numai la Mangalia! Mă gîndesc ce ar fi putut face o bună administraţie în trecut, pentru protecţia mormîntului de pe malul ghiolului, de pildă, şi nu-mi mai vine să z-îinbesc... Părăsim ruinele romane, nu fără a afla că Marc-Aureliu a trăit multă vreme la Vindobona, unde şii-a scris reflexiunile filozofice, şi facem un salt de peste 1.000 de ani în vreme. Din cetatea Wenia, ridicată peste Vindobona în timpurile migraţiilor popoarelor, trecem în Viena. Sîntem în prima jumătate a secolului al XII-lea, în faţa Domului Sfîntului Ştefan. Din vechea catedrală în stil roman, distrusă de un incendiu, pare-se, n-au mai rămas decît marele portal şi turnurile octogonale ale Paginilor, din colţuri, înglobate în catedrala gotică, zidită în secolele XIV şi XV şi rămasă neisprăvită din 1578. Privesc cu smerenie de: fel religioasă, căci mă smeresc în faţa zborului minţii omeneşti, a artei meşterilor din veacuri apuse. înnegrite de vreme, pietrele catedralei cîntă grav şi solemn, îngăduin-du-şi o melodie maii sprinţară doar în dantelăria de piatră a turnurilor Vestigiu al unor timpuri de mult trecute, catedrala priveşte sumbru spre forfota superficială a celei mai elegante străzi comerciale a Vienei, Kart-nersirasse şi am impresia că un splendid monstru antediluvian marchează cenlrul oraşului. însemnări din viena 83 înăuntru, imens şi întunecat, domul ne primeşte cu o răceală de criptă funerară. Un amvon de piatră spre care suie o scară în spirală ne atrage atenţia- Pe balustrada scării se tîrîie desnădăjduit, se îmbulzesc încercînd să urce tot soiul de jigănii, broaşte, şoareci, şopîrle, şerpi, sculptaţi în piatră. Nu înţeleg bine ce a vrut să spună Anton Pilgram, care a conceput 'in 1511 amvonul, dar opera miimilior lui mă atrage cu mult mai mult decît altarele somptuoase, decît mormîntul prinţului Eugen de Savoya şi cel al împăratului Frederic III. E ceva fascinant în efortul de a sui al animalelor disgraţioase şi disgraţiate, pe care le simţi febril, în panică. Reprezintă duhuri rele ? Sînt un simbol pesimist al mersului omenirii ? Sub amvon stă bustul lui Pilgram şi îmi vine să-I întreb ce a voit să spună. Senzaţia de milă şi repulsie pricinuită de balustrada sculptată de el m-a urmărit încă multă vremie, pe cînd străbăteam mai apoi uliţele înguste şi cotite ale Vieneî medievale. Se însera şi casele căpătau contururi vagi. Cînd şi cînd deschideam cîte o poartă grea, de' lemn şi trecînd pe sub bolta de piatră a intrării descopeream o curte interioară. Scări de lemn duceau spre etajele adunate parcă la întîmplare, ca într-un joc de copii. Un cat se lăţea ailci, în chip de balcon, deasupra lui o marchiză cu geamlîc, dincolo o loggia, iar sus se aglomerau turnuri şi turnuleţe. Nu m-aş fi mirat dacă o scară de frînghie ar fi căzut de la una dintre ferestre şi aş fi privit ca ceva cît se.poate de firesc ivirea unui Romeo... Dar atmosfera aceasta romantică nu întîrzie să se risipească. Sub ogivele lor afumate şi între pereţii groşi cît zidul unei cetăţi, cele mai multe beciuri ale vechilor clădiri nu mai găzduiesc astăzi decît vinarii. Iată ulilţa îngustă a Grecilor. La intrarea uliţei, pe zidul unei case, se mai păstrează placa de piatră pe care scrie : „Atenţiune ! Căruţaşii nu pot circula decît ţinînd calul de căpăstru şi precedaţi de cineva care să-i vestească prin strigăte". Citesc vechiul „aviz" şi-mi amintesc de avizurile pe care le-am întîlnit din loc în loc în Viena de azi : „Atenţiune ! Drumul acesta nu va fi curăţat în caz de zăpadă sau polei. Cei! ce merg pe aci o fac pe propria lor răspundere." Un asemenea aviz aşezat pe uliţe lăturalnice presupune, bănuiesc, că pietonii cărora H se va întîmpia un accident pe celelalte străzi vor fi despăgubiţi de către municipalitate, care îşi iia răspunderea pentru curăţirea căilor de acces. * Şi iată şi alt laconic aviz, pe oare l-am întîlnit uneori între două beţe care împiedicau trecerea pe o porţiune de trotuar : „Atenţiune! Avalanşă de acoperiş!" Inălţîndu-mi privirea descopeream pe streaşină casei un boţ de gheaţă sau de zăpadă, pe care pompierii veneau curînd (cu întregul lor echipament) să-1 înlăture. Din avizul de pe uliţa Grecilor ca şi din avizele moderne se desprinde aceiaşi grijă pentru securitatea cetăţeanului. Iată şi vechea clădire a universităţii, inaugurată în 1365. Privesc cu respect pereţii albi şi mă pregătesc să vizitez unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cultură ale Europei!. Ce poate fi astăzi aici? Un muzeu, de bunăseamă. Nu ştiu dacă trebulie să văd într-aista un simlbol, dar fapt e că vechea clădire a universităţii adăposteşte acum un birou de poliţie, un coafor şi, dacă nu mă înşel, o casă de mode. Altă coincidenţă ? Pe locul unde se ridica în 1156 reşedinţa ducilor de Bafoeniberg, în faţa căreia aveau loc concursurile menestrelilor, se înalţă astăzi... o bancă. 6* _iillk 84 VLADIMIR COLIN Nit sînt în stare să urmăresc pas cu pas . dezvoltarea oraşului, care creşte între zidurile lui ide apărare, pe rînd; dărîmaie. Tot ce a fost în afara zidurilor a fost distrus în vremea luptelor cu turcii. Pe ruinele acelea pentru a îndemna locuitorii să ridice noi- construcţii şi pentru a le arăta că nu mai au a se teme de turci, faimosul Eugeniu de Savoya îşi înălţă celebrul Belvedere. Leopold I ridică palatul Schonbrunn pe locul unui pavilion de vînătoare distrus în anii luptelor cu turcii, iar Maria Thereza va transforma castelul în stil baroc. Descrierea acestor castele, a complexului Hofburg, şi a multor altora, depăşeşte cadrele grăbitelor însemnări de faţă. Nu pot aminti nici de casele muzeu ale lui Haydn, Mozart, Beethoven sau Schubert, nici de comorile de artă ale „Albertimei" sau ale vestitului „Kunst-hitorisches Museum", în care am zăbovit cu pietate în faţa colecţiilor antice, a celor patrusprezece Brueghel, a celor treizeci Velasquez şi a nenumăratelor altor opere intrate în patrimoniul artistic al civilizaţiei noastre. Aş vrea să mai amintesc doar de frumuseţea vechilor clădiri ale Vienei. Nimic mărunt, nesemnificativ, meschin. Poate că sculpturile care le împodobesc ni se par astăzi întrucîtva reci, academice, dar cită forţă, cită frumuseţe calmă se degajă din ele! Iată cariatidele uriaşe, solemne şi pline de măreţie, lată-1 de mai multe ori pe Atlas încovoiat sub greutatea balcoanelor, iată atîtea şi atîtea trupuri de bărbaţi şi de femei în atitudini care le pun în valoare frumuseţea. Iată frontoanele triunghiulare clin care ţîş-nesc eroi şi eroine modelaţi după canonul anticei Helade, iată mulţimea îîntînilor împodobite cu dragoste şi artă, printre care cea din faţa parlamentului, deasupra căreia tronează o uriaşă Pallas Athena cu coiful şi pavăza de aur. Pretutindeni, doar materiale nobile, — piatră, marmoră şi bronz, neuitatul bronz al monumentelor vieneze. Datorită aliajului în care intră într-o proporţie mare arama, ca şi umidităţii specifice a atmosferei (sîntem lîngă Dunărea Albastră) bronzurile capătă în cîţiva ani o patină uluitoare, neverosimilă, de o îneîntătoare poezie. Ceea ce dă statuilor de bronz din Viena o nebănuită frumuseţe e faptul că această patină de un splendid verde veronez nu e întinsă în egală măsură pe toată suprafaţa bronzului. Ca şi cum un pictor de proporţii gigantice ar fi zvîrlit cu pensula tuşe de vopsea verde, statuile au toate doar unele porţiuni patinate. Ai zice că vezi un desen cu umbre şi lumini, în care umbrele reprezintă bronzul întunecat de vreme, iar luminile — reflexele verzi ale patinei. Amintirea Domului Sf. Ştefan şi a bronzurilor statuilor mă urmăreşte încă acum, cînd revăd aceste rînduri şi! nu cred că voi putea uita vreodată poezia atît de diferită ce se degajă din catedrala medievală şi din statuile Vienei. O călătorie în trecutul care te întîmpină aci pretutindeni nu are rost decît dacă te ajută să înţelegi viaţa şi oamenii care forfotesc astăzi pe străzile fostei cetăţi a valsului. Tradiţionala „inimă de aur" bate încă fără îndoială în piepturile multora, dar viaţa modernă cu asprele legi ale lumii capitaliste pune pe primul plan lupta pentru existenţă şi alcătuieşte o pojghiţă de egoism în jurul inimii de aur. Cutreerînd străzile centrale ale oraşului întîlneşti în primul rînd, fireşte, categoria socială a burgheziei. Ea posedă splendidele magazine cu mărfuri de toate soiurile, magazine ce răsar ca ciupercile şi te fac să crezi ÎNSEMNĂRI DIN VIENA 85 ja prima vedere că Viena e locuită doar de patroni care-şi vînd unii altora diverse produse ; ea posedă luxoasele limuzine americane de ultimul tip; 0 ea umple restaurantele de lux şi barurile ; ea întreţine armata de cîini de rasă, monstruos de graşi, de cuminţi, pe care îi plimbă cu botniţă cît e ziua de mare (multe prăvălii au la intrare nişte cîrlige anume pentru legarea clinilor, în vreme ce stăpîna îşi face cumpărăturile; dragostea pentru cîini e atît de puternică încît nici un vienez, altminteri obsedat de curăţenie şi higiena, nu protestează cînd dogi, buldogi, ogari1, lupi, sau alte specii uriaşe de cîini îşi fac apariţia în restaurante, odată cu stăpînii lor). Am văzut de multe ori cerşetori pe Kărtnerstrasse — de obicei! bărbaţi şi femei în vîrstă, sau infirmi — dar n-am văzut o singură dată ca cineva să le azvîrle o monedă. f Ceea ce caracterizează această burghezie şi-şi pune amprenta asupră-i, s dîndu-i un caracter specific, e amestecul de nostalgie habsburgică şi de ! americanism. Nostalgia habsburgică e vizibilă în toate revistele, care 1 publică număr de număr amintiri şi fotografii ale membrilor fostei familii '. imperiale. Filmele austriece evocă în majoritate epoca habsburgică, iar î ultimul mare succes, „Sissi, die junge Kaiiserin" povesteşte in două serii ' viaţa Elisabetei, soţia lui Franz Iosef. Acest cult habsburgic pe oare burI ghezia austriacă îl profesează e lesne de înţeles, căci avantajele avute pe J vremea Austro-Ungariei!, cînd Viena înghiţea produsul muncii atîtor na-j ţi uni, sînt încă vii în amintirea generaţiilor născute sub imperiu şi care ! visează vremurile bune de altădată. Ce-i mai grav e că, proîitînd de nevoia de evadere din monotonia prezentului, pe care omul simplu o resimte, acest I cult habsburgic întreţinut cu îndemînare, începe să mloiliipseaseă păturile mijlocii şi chiar cele de jos. Ar fi cît se poate de salutar să se retipărească \ în Austria „Aventurile soldatului Schweik", de pildă... Organul Partidului i Comunist „Osterreichische Volkstimme" se întreba recent, pe bună drep-' tate: „Dacă totul a fost atît de frumos în vechea monarhie austro-ungară, | cum se face că a izbucnit revoluţia ?" Dar oamenii uită, oamenii simt nevoia să evadeze din cenuşiul cotidian, sînt înconjuraţii de tot ceea -ce im-i periul a lăsat fastuos în arhitectura oraşului —■ şi cei interesaţi profită... , Tot ce vine de peste ocean e ţinut la mare preţ şi voi reveni asupra efectelor adoptării „modului de viaţă american", atunci cînd voi vorbi despre traiul zilnic, despre viaţa culturală şi despre problema tineretului. • Clasa muncitoare austriacă are o veche şi frumoasă tradiţie de luptă. \ Unul dintre tovarăşii de care m-am legat cel mai mult în scurta mea vizită > la Viena începuse tocmai să publice în ziarul Partidului Comunist docu-*; mente şi amintiri diin anii începutului de organizare a muncitorimii aus-! triece şi îmi vorbea cu emoţie despre convingerea, despre căldura şi des! pre viaţa clocotitoare închisă în documentele îngălbenite rămase de pe urma celor ce se ridicaseră atunci pentru drepturi, pentru libertate şi pîine. ' Am cunoscut luptători neînfricaţi, pe care opt sau doisprezece ani de ; detenţiune în lagărele nimicitoare ale lui Hitler nu putuseră să-i frîngă. Unul dintre ei a izbutit de curînd să-şi adune însemnările scrise pe foiţe i de ţigară în diversele lagăre prin care trecuse, însemnări ce fuseseră as-i, cunse sil salvate de mai mulţi tovarăşi, împrăştiaţi astăzi pe tot întinsul ' Europei. :, — Citeste-nii ceva din aceste însemnări, I-am rugat. ? ' Era un muncitor autodidact. Mă aşteptam să ascult scurte notaţii des- 86 VLADIMIR COLIN pre infernul vieţii din lagăr, cînd deschizînd caietul la întîmplare, tovarăşul mi-a citit cîteva rîndurii despre artă, despre înţelegerea artei. — Atît am scris în ziua aceea, mi-a spus. Vienezii sînt în genere primitori, veseli, temperîndu-şi elanurile printr-o ironie amabilă. Chipurile oamenilor .simpli sînt simpatice, expresive. Poate părea o remarcă puţin forţată, dar adevărul e că pe feţele respectabililor membri ai burgheziei nu se poate citi decît automulţumirea celor ce se îmbracă bine şi mănîncă bine, în vreme ce feţele oamenilor din aşanumitele pături de jos vădesc mult mai multă spiritualitate, sînt mai umane. Productivitatea muncii din fabricile austriace nu poate fi explicată doar prin calitatea maşinilor şi prin calificarea superioară a mîiniii de lucru. Ea e obţinută cu preţul unui ritm de muncă sălbatec, caracteristic exploatării capitaliste. Muncitorimea austriacă, însă, deşi în parte însemnată de unele trăsături mie-burgheze, rod al tradiţiilor social-democrate, ştie să lupte pentru drepturile ei. Legislaţia muncitorească, avansată în unele privinţe, e rezultatul luptei organizate şi al unei revoluţii pe care burghezia a putut s-o înăbuşe, dar care i-a smuls o seamă de avantaje. înainte de sosirea noastră avusese loc o mare grevă a muncitorilor din transporturile municipale, încheiată prim victoria greviştilor, iar în timpul prezenţei noastre la Viena era în curs greva personalului din industria farmaceutică. Oamenii simpli mi-au vorbit cu oroare despre Hitler, despre cele două războaie mondiale. — Noi ştim, pe noi nu ne mai, prind a treia oară ! era parcă leitmo-tivul ce revenea în discuţie. _ In Austria, ca şi în Germania, o generaţie de bărbaţi lipseşte, generaţia tocată de naziştii pe cîmpurile de luptă. .Neînchipuit de des vezi pe stradă oameni fără o mînă sau fără un picior şi prezenţa lor e un reproş şi un avertisment. Şi totuşi, dacă în Viena nazismul nu prea ridică fruntea, mi s-a spus că în provincie lucrurile nu mai stau la fel. Austria este astăzi o ţară neutră şi militarii oricărei! armate din lume trebuie să-şi împacheteze uniforma şi să circule în haine civile odată ce i-au trecut frontiera. Dar elementele fasciste pot activa chiar fără uniformă şi evenimentele din Ungaria au dovedit existenţa unor puternice organizaţii fasciste pe teritoriul neutrei Austrii. Aflînd că venim din Republica Populară Romînă unii se fereau să ne mai adreseze cuvîntui, pentru a nu avea cumva vreodată neplăceri datorită faptului că vorbiseră cu nişte oameni atît de primejdioşi. Alţii, dimpotrivă, ne copleşeau cu întrebările, dornici să afle ceva despre noile rîn-duieli din ţara noastră. Cînd am văzut că realmente există oameni simpli care ştiu despre R.P.R. că e „o ţară cu lupi", „o ţară~ unde-i Tito", sau alte asemenea năzdrăvenii, am înţeles cu adevărat ce înseamnă „cortina de fier" şi cine a avut interesul s-o lase. In asemenea împrejurări îmi revenea mereu în minte harta Europei pe care am văzut-o în vitrina unui birou de voiaj. Cetăţeni austrieci veniseră în ţara noastră prin mijlocirea oficiilor de turism, vizitaseră toate ţările de democraţie populară, ca şi Uniunea Sovietică, totuşi harta aceea arăta astfel : de la Viena pînă la Lisabona, o reţea de linii roşii, reprezentînd itinerarii turistice între diversele capitale ale statelor ; de la Viena spre dreapta, o imensă pată albă, pe care nici măcar capitalele nu mai erau însemnate. In dorinţa celor de la însemnări din viena 87 biroul de voiaj, Viena era o „ultima Tule", capătul pămîntului, dincolo de care nu se mai afla nimic. * Intr-o ţară în care învăţămîntul primar datează din vremea Măriei Thereza şi în care există o serioasă industrie grea şi uşoară, într-un oraş ca Viena care a fost capitala unui imperiu, standardul de trai e, desigur, destul de ridicat. La tot pasul te întîmpină mărturia concretă a multor secole de civilizaţie, de la case şi monumente, de la gustul evoluat, curăţenia generală, care poartă un cachet specific sau politeţea intrată în obicei, pînă la lucruri mărunte, ca, de pildă, pungile de nylon care încep să înlocuiască ambalajele de hîrtie. Pe diversele trepte ale scării sociale oamenii îşi îndeplinesc munca bine şi conştiincios. Dacă fac ceva, îşi dau silinţa ca ei în primul rînd să fie mulţumiţi, iar obiectele necesare traiului sînt practice, frumoase si solide totodată. îmi amintesc că am întîrziat într-un rînd pînă după miezul nopţii în cafeneaua din recent creatul „Pasaj al Operei", una dintre cele mai moderne realizări urbanistice ale Vienei, concepută în stilul gării noi. Pentru a descongestiona circulaţia, pietonii nu trebuie să mai traverseze Ringul la întretăierea cu Kărtnerstrasse, ci coboară pe scări rulante în acest pasaj circular mărginit de magazine de lux, în centrul căruia se află o cafenea rotundă, cu pereţi de sticlă. Podeaua pasajului e de marmoră şi la ora douăsprezece noaptea cîteva fete îi făceau toaleta zilnică (mai bine zis, nocturnă). Eram obosit şi aş ii vrut să mă duc la hotel, dar am zăbovit admirînd conştiinciozitatea cu care — nesupraveghiate de nimeni — fetele săpuneau, clăteau şi ştergeau marmora, pe care în primele ore ale dimineţii pietonii aveau s-o mînjească din nou. Exemplul e desigur mărunt, dar hărnicia şi conştiinciozitatea înăscută, rod al unei tradiţii meşteşugăreşti cu izvoare în Evul Mediu, pot fi descoperite pretutindeni şi impresionează, la fel ca şi talentul gospodăresc şi organizatoric. în vitrine mărfurile rivalizează în ceea ce priveşte aspectul şi calitatea (e drept că nu-s la îndemîna oricui) iar în viaţa de zi cu zi au intrat şi continuă să intre tot soiul de aparate care uşurează traiul şi care ar trebui să lase oamenilor un răgaz mai mare pentru bucuriile vieţii. Din păcate lucrurile nu se petrec aşa. După modelul american, a devenit uzuală cumpărarea în rate. Se poate cumpăra în rate orişice, începînd de la ceasuri şi haine, pînă la maşini americane de ultimul tip. Ceea ce ar părea la prima impresie că uşurează viaţa, constituie de fapt un soi de sclavaj modern. Tentaţia e mare. Aparatul acesta de tăiat legume, de stors, de mestecat, etc., costă 1000 de şilingi şi un slujbaş modest nu l-ar putea cumpăra niciodată. Dar negustorul i-1 oferă pentru zece rate lunare de cîte o sută şilingi şi omul cumpără aparatul, făcîndu-şi socoteala că o sută şilingi pe lună reprezintă un sacrificiu pe care îl poate face. Numai că vitrinele îl ispitesc cu tot felul de mărfuri. încă un produs, pe care îl va achita în şase rate, în douăsprezece rate... Fiecare dintre obiectele pe care le cumpără astfel, neputînd rezista solicitărilor, reprezintă aparent un spor de confort, dar rezultatul e că aproape întreg salariul se duce în contul ratelor şi omul trăieşte mai inconîortabil, rnai hărţuit decît înainte, privîndu-se de toate pentru a achita ratele. Unele se siîrşesc şi încep altele. Pretenţiile sînt tot mai mari şi omul ajunge sclavul obiectelor 88 VLADIMIR COLIN care ar trebui să-i uşureze şi să-i înfrumuseţeze viaţa. E preocupat numai de rate, munceşte pentru rate, e într-o veşnică goană după bani, o goană care îi lasă mai puţin răgaz decît înainte, răpindu-i liniştea şi securitatea morală,. înşelîndu-1 cu un confort tehnic, îndărătul căruia nu rămîne decît un mare vid sufletesc. Tehnicismul acesta ucide orice gînd mai înalt, orice aspiraţie. Am cunoscut muncitori care îşi cumpăraseră în rate un Fiat, de pildă. Cu două săptămîni înainte de încasarea salariului mergeau însă pe jos, nemaiavînd bani pentru benzină. Şi nu numai pentru benzină... O familie muncitorească trăieşte greu, dacă numai capul familiei cîştigă. Ritmul de muncă în fabrici este cumplit. Şi totuşi, pentru a face faţă costului vieţii care se scumpeşte vertiginos, muncitorii prestează ore suplimentare şi se întorc acasă literalmente storşi de vlagă. Dacă posedă uneori o maşină, driicît de paradoxal ar părea, asemenea muncitori duc o viaţă mai grea, mai lipsită de bucurii decît o duc muncitorii dintr-o ţară cu un standard tehnic mai scăzut, dar cărora le rămîne mai mult timp pentru satisfacţii artistice şi intelectuale. — Propaganda de orice natură e înclinată uneori să exagereze şi să simplifice lucrurile, îmi spunea un tovarăş. Lucrurile sînt cu mult mai complicate. Muncitorii noştri nu umblă în zdrenţe şi nu mor de foame, dar nu-şi pot permite întotdeauna „luxul" de a avea copii. Şi asta-i mai grav... în clipa de faţă populaţia Austriei e datoare o sumă astronomică, în contul ratelor şi această datorie e repartizată asupra tuturor claselor sociale. Austria trăieşte acum o conjunctură economică favorabilă. Dar lumea capitalistă cunoaşte flagelul crizelor ciclice. O schimbare de conjunctură va atrage neachitarea ratelor şi un faliment de proporţii încă necunoscute, la care minţile lucide din Austria se gîndesc de pe acum cu groază. * Modul de viaţă american, în care banul devine singurul centru de interes, duce la o gravă sărăcire a preocupărilor culturale. Viena, oraşul culturii în prima jumătate a secolului al XIX-lea, lîncezeşte astăzi. Păstrînd încă ceva din vechea-i tradiţie, Viena mai acordă sprijin şi interes muzicii, dar celelalte domenii ale artei nu sînt nici pe departe promovate aşa cum ar părea firesc. La Viena nu apare nici o revistă literară. Editurile duc o viaţă grea, publică relativ puţin, pentru că lumea nu prea citeşte şi pentru că au de înfruntat dumpingul cărţii germane tipărită în R.F.G. şi R.D.G. Cartea tipărită la Viena e mai scumpă decît cea publicată la Berlin, iar vitrinele librăriilor gem de cărţi editate în condiţii excepţionale. Librarii îşi opresc 40%i din preţul de vînzare şi refuză pur şi simplu să primească noile volume (evident, în primul rînd pe cele progresiste) pentru că nu mai au unde le pune. Se cumpără foarte puţin, atît din lipsă de interes pentru "carte, cît şi pentru că volumele sînt foarte scumpe. Nu există, fireşte, o lege a drepturilor de autor, şi scriitorul e lăsat la discreţia editorului, care-1 plăteşte nu în funcţie de valoarea manuscrisului, ci după renumele de care se bucură. Tirajele sînt mici iar drepturile de autor se achită integral doar la epuizarea ediţiei, prevedere care îngăduie editorului incorect tot felul de abuzuri, căci scriitorul nu poate controla toate librăriile şi toate depozi- ÎNSEMNĂRI DIN VIENA 89 tele din ţară pentru a se încredinţa că ediţia s-a epuizat. Mulţi scriitori austrieci sînt nevoiţi să-şi publice lucrările la Berlin. Am întîlnit scriitori de talent, care în ciuda acestor condiţii vitrege, crează, care găsesc în ei resurse de optimism, care-şi iubesc poporul, se mîndresc cu tradiţiile lor literare şi care într-un alt regim social s-ar putea dezvolta nestingheriţi, aducîndu-şi contribuţia la cultura mondială. Artiştii cei mai buni părăsesc Austria, nerezistînd ispitei dolarilor şi negăsind probabil în ţara lor înţelegerea pe care şi-ar dori-o. Aşa se îace că am putut vedea la operă, alături de admirabilul spectacol „Ioana pe rug" (text de Claudel şi muzică de Honegger), baletul „Don Juan" de Gluck, realizat la un nivel mult mai scăzut decît mi-aş ii putut închipui. Austriecii spun că vedetele sînt artişti de a doua mină, promovaţi vedete prin plecarea celor ce aveau drept la acest nume. Aşa se face că un teatru vestit fusese nevoit să-şi închidă porţile, cu puţin înaintea sosirii noastre. Aşa se face că oamenii de artă, în genere, duc o existenţă grea. Am cunoscut pictori şi graficieni de talent care locuiau şi lucrau în plină iarnă în ateliere neîncălzite, care nu sperau să obţină e lucrare decît în ocazii cu totul deosebite şi trăiau din munci avînd doar vagi legături cu arta lor. Libertatea artiştilor din lumea capitalistă este în primul rînd aceea de a trăi cu greu de pe o zi pe alta. Lipsa de interes pentru artă e flagrantă. De citit se citesc reviste ilustrate, compuse după reţeta 90% fotografii şi 10% text. Ştiam despre existenţa comicsurilor, de pericolul pe care îl reprezintă, văzusem exemplare de asemenea maculatură, dar numai acum am putut simţi presiunea fantastică pe care o exercită asupra cititorului neavizat, care pur şi simplu nu le poate scăpa. Omul simplu e înecat în marea comicsurilor ce se revarsă din fiece chioşc de ziare. Cum timpul îi e strict limitat, el nu cere lecturii decît să-1 facă să uite, să evadeze pentru zece minute din lumea prezentului, fără a depune în acest scop nici un efort. Poze, desene, fotografii... Text cît mai puţin. Chiar glumele sînt în majoritate de tipul celor „fără cuvinte". Iar ca tendinţă generală, antisovietism, exaltare habsburgică şi americană. Singura artă populară e cinematograful, pe ecranele căruia* domină filmele americane, (Far-West, gangsteri, „senzaţii tari", crime şi erotism). Se formează astfel un nou soi de analfabetism, straniul analfabetism al civilizaţiei. Am întrebat un librar care sînt cărţile cele mai cerute. în afară de studenţi, de unii intelectuali şi artişti care cumpără volumaşele apărute în colecţii ieftine, dar foarte îngrijite, se vînd în mod ciudat numai cărţile cele mai scumpe. — De ce ? — Pentru că omul cu bani cumpără o carte pe an şi atunci vrea un obiect frumos. N-o ia ca s-o citească. O pune în raft, pentru admiraţia musafirilor. Dacă aceasta e situaţia în lumea celor maturi, problemele sînt cu mult mai grele încă în lumea copiilor şi a tineretului. Am vorbit cu părinţi ai căror copii învaţă în primele clase elementare. Mai toţi mi-au spus că învăţătoarele sînt silite să ducă în clase o luptă în regulă pentru a-i convinge pe copii că trebuie să înveţe să citească. Copiii refuză pur şi simplu 90 VLADIMIR COLIN să înveţe carte, pentru că primesc totul pe cale vizuală, comod şi fără pic de eiort intelectual. Comicsurile, filmele şi, recent, televiziunea, îi dispensează practic de lectură. Ce-i drept, există cluburi ale cărţii, care se străduie să lupte împotriva flagelului comicsurilor şî care au recurs la soluţia de a oferi o carte bună pentru două comicsuri vechi, în nădejdea că vor scoate astfel maculatura din „bibliotecile" copiilor. Efortul e meritoriu, fără îndoială, dar cu totul lipsit de eficacitate. Zilnic apar noi şi noi comicsuri, înlocuindu-le pe cele vechi, iar educatorilor bine intenţionaţi nu le mai rămîne decît să-şi pună nădejdea în dumnezeu, căci împotriva editorilor care otrăvesc generaţii de copii şi tineri nu se poate lua nici o măsură. Aşa, sub influenţa modului de viaţă american, exprimat prin goana după banii necesari acoperirii ratelor pentru motocicletă (în etapă superioară, automobil) prin comicsuri, filme cu supraoameni şi rock and roii creşte un tineret pe care l-am întîlnit pe străzi, în cafenele, în cinematografe. Ceea ce pasionează in momentul de faţă tineretul austriac — şi în genere tineretul occidental — e cultul lui James Dean. James Dean a fost un actor de la Hollywood care a jucat în cîteva filme de mare succes, l-am văzut fotografia — un tînăr blond şi, ierte-mi-se sacrilegiul, destul de oarecare — dar nu l-am văzut jucînd şi poate că a fost într-adevăr un actor de talent. James Dean a murit într-un accident de automobil, şi consternarea admiratorilor săi a fost atît de cumplită încît n-au vrut să se împace cu gîndul că idolul murise. James Dean a murit, deci, şi totuşi n-a murit. El transmite mesaje de dincolo de mormînt, dă reţete pentru fericire, face pronosticuri politice, împacă soţii certaţi, etc. Publicaţiile sînt pline de „adevăratele" biografii ale lui James Dean, de mesajele şi fotografiile lui, ca1 şi de mărturiile celor care au avut fericirea să-1 cunoască. James Dean-iştii se numără cu miile şi nu rareori am văzut în cîte un expresso un tînăr dezabuzat, sorbindu-şi cu un aer de supremă blazare... paharul cu lapte. Căci James Dean a fost antialcoolic şi a lansat moda laptelui, modă sănătoasă şi pentru care nu se pot găsi decît cuvinte de laudă. Cine ştie, poate datorită lui nu mi s-a întîmplat şă văd tineri beţi în tot timpul petrecut la Viena... Dar tinerii aceştia nu citesc aproape nimic şi au o cultură în exclusivitate sportivă, cinematografică şi „dansantă". Nu au alt ideal decît automobilul. Mentalitatea curentă e formulată perfect în distihul reclamă pe care l-am citit în vitrina unui magazin de automobile : Kleider machen nicht mehr Leute : Wichtig ist das Auto heute! ; ' Tot ce a creat omenirea de milenii, tot ce a adăpostit în biblioteci şi muzee îi lasă indiferenţi, pentru bunul motiv că nu cunosc nimic din toate acestea. Generalizările păcătuiesc întotdeauna şi nu vreau să afirm că nu există excepţii. Dar tot atît de adevărat, din păcate, e că tabloul sumbru evocat mai sus nu caracterizează numai tineretul burghez ci, vai ! — şi o bună parte a tineretului muncitoresc. Austriecii au şi găsit o denumire pentru aceşti tineri „moderni". Ii numesc „halb-starker" (tari pe jumătate) căci, daca luaţi individual sînt mai mult sau mai puţin rezonabili, devin pur şi simplu periculoşi în grup. Fenomenul nu e identificabil doar în Austria, mai degrabă e mai puţin identificabil în Austria decît în restul ţărilor occidentale. „Vandalii rock'n roll"-ului din Franţa, „sălbaticii cu motocicletă" din America, „Teddy- însemnări din viena 91 boys" londonieni (şi arn putea lua pe rînd capitalele lumii capitaliste) sînt cu'toţii fraţii „halbstarkerilor", produsul unei serii de cauze adinei. Corolarul firesc al dezvoltării unui asemenea tineret, delicventa juvenilă, a luat asemenea proporţii în lumea capitalistă încît revista „Orizonturi", a deschis o anchetă intitulată interogativ : „Copilărie inadaptată ?" Prima explicaţie pe care te simţi îndemnat s-o dai fenomenului — şi - care în multe cazuri corespunde realităţii — e aceea că acest tineret e produsul mizeriei, sau în cel mai bun caz al nesiguranţei zilei de mîine, în condiţiile speciale postbelice. „Observaţii precise au îngăduit să se descopere focare de delicventă juvenilă bine delimitate geografic şi ele coincid cu zonele în care se găsesc magherniţe şi hoteluri mobilate, în care bîntuie alcoolismul", spune Teddy Chemla în ancheta citată. Dar iată ce se petrece în capitala unei ţări cunoscută pentru înaltul ei nivel de trai — Suedia. Citez din ziarul burghez francez „Le Monde". „In seara zilei de 31 decembrie (1956) cinci mii de tineri au năvălit în Kungsga-tan — artera principală din Stockholm — şi timp de trei ore au „stăpînit strada", molestînd trecătorii, răsturnînd maşinile, spărgînd vitrinele şi încereînd în cele din urmă să ridice baricade cu gardurile şi parapetele smulse din piaţa cea mai apropiată. Alte grupuri de tineri vandali răsturnau vechile pietre de mormînt ce înconjură biserica vecină şi zvîrleau de pe podul ce trece peste Kungsgatan saci de hîrtie plini cu benzină aprinsă. Toate forţele de poliţie disponibile fură aduse în grabă la faţa locului. Dar numărul lor derizoriu — abia vreo sută de oameni — le îngreuna sarcina. Abia după mai multe şarje cu sabia scoasă şi după lupte corp la corp de zece contra unu poliţiştii fură în stare să rămînă stăpîni pe teren. Mai mulţi dintre ei, pe jumătate linşaţi, trebuiră să lie transportaţi la spital. Vreo patruzeci de manifestanţi au fost arestaţi. Vîrsta lor mergea de la cincisprezece la nouăsprezece anî... Faptul în sine nu-i nou. In fiece sîmbătă seara aceleaşi ciocniri se produc în centrul Stockholmului şi în principalele oraşe de provincie... Aceste mişcări nu sînt nici concertate, nici premeditate ; manifestaţia n-are loc nici „pentru" ceva, nici „împotriva" cuiva... Chipurile acestor adolescenţi sînt închise şi rele. Ei nu se distrează. Explodează deodată într-o nebunie de distrugere mută. Ceea ce e poate cel mai impresionant în mulţimea lor e tăcerea." Să notăm că aceşti tineri „îmbrăcaţi ca şi colegii lor americani în scurte de piele pe care se detaşează capete de mort şi inscripţii cahalistice" cîştigă salarii pe care părinţii lor nici n-ar fi cutezat să le viseze. In Franţa, ne informează tot Teddy Chemla, „în fiece an mii de tineri bacalaureaţi, în exaltarea „monomului" săvîrşesc acte care frizează delicventa, cum ar fi acela de a confisca — era să spun a fura — tăbliţele indicatoare ale autobuzelor, ba chiar — s-a văzut şi asta — de a răsturna automobile particulare. O dezlănţuire colectivă împinge pe cei mai exaltaţi să afirme prin gesturi nesăbuite atotputernicia „monomului" stăpîn al străzii". Prezentarea filmului american „Rock, Rock, Rock" în care se lansa ultima expresie a isteriei dansante, faimosul Rock'n roll, ia dus în America şi Anglia la dezlănţuiri inexplicabile, de pe urma cărora s-au încins bătăi în sălile de cinematograf şi s-a distrus mobilierul. La Viena filmul n-a avut asemenea efecte, dar scaunele erau .zgîlţîite în sală, căci tinerii halb-starkeri de arribe sexe dădeau din mîimi şi din picioare pe scaunele lor, „dansînd" de bine de rău, asemenea celor de pe ecran. 92 VLADIMIR COLIN Exemplele pot fi înmulţite. Ceea ce e esenţial e că nu doar condiţia materială explică fenomenul, nici numai comicsurile, filmele americane, etc., nici numai urmările războiului şi psihoza apocaliptică creată de veşnica ameninţare cu bomba atomică, deşi toate acestea joacă un rol important. Ceea ce mi se pare însă esenţial e lipsa de ideal a acestui tineret, nesatisfăcut de condiţiile lumii capitaliste în oare trăieşte. Disponibilitatea pentru vandalisme comise în bandă e rezultatul golului sufletesc pe care tehnica — supremul idol al modului de viaţă american — nu reuşeşte să-1 umple, e dovada rătăcirii morale a acestui tineret şi o formă inconştientă de protest. Tendinţa de căutare a unor idealuri pe care lumea capitalistă nu li le mai poate da este vizibilă şi în rîndurile tineretului intelectual din Austria, dar mai ales, a aceluia din restul lumii occidentale. Din felurite motive (origine socială, educaţie reacţionară, propagandă anticomunistă) aceşti tineri nu se pot orienta către socialism şi nu pot afla aci izvorul curat după care însetează. Calea cea mai comodă, în sensul de cea care li se oferă cel mai lesne, este evazionismul. Vitrinele librăriilor vieneze gem de cărţi, după cum am amintit, dar printre acestea am căutat zadarnic literatură sovietică sau din ţările de democraţie populară. Ceea ce umple vitrinele este o amplă şi, de altfel, ades interesantă literatură evazionistă. Cărţi despre Haway şi Mesopotamia, despre Egiptul faraonic, despre jungla africană şi despre explorări la poli, despre fauna Oceanului Pacific, despre tot ce vreţi, dar numai despre viaţa reală a lumii capitaliste, nu. E o tendinţă conştientă, singurul răspuns pe care burghezia îl poate da celor nesatisfăcuţi de civilizaţia ei, pentru ca nu cumva aceştia să descopere adevăratul răspuns, iar urmările acestei tendinţe n-au întîrziat să se vădească. Am cunoscut tineri pentru care colonelul Lawrence, autorul „Celor şapte stîlpi ai înţelepciunii", a devenit un mit, un idol, exponentul aramei intelectualului modern. Refugiul în orient ajunge iar la moda, căci tehnicismul înţeles în felul american distruge aspiraţiile, idealurile, poezia vieţii. „Fuir, lâ-bas, fuir..." Să ne mai mire faptul că, odată consumată experienţa exotică, acest tineret va fi şi mai dezamăgit, şi mai dezaxat, o pradă şi mai sigură pentru tot felul de neohitlerisme şi neofascisme, în curs de organizare ? * I-am văzut la Viena pe cei cărora presa burgheză le decerna într-o unanim de suspectă exaltare titlul de „eroi ai revoluţiei ungare". Revista americană „Life" a publicat un supliment îndhinat evenimentelor din Ungaria, în care nu s-a sfiit să publice deasupra unor comentarii pozitive fotografiile cutremurătoare ale dezlănţuirilor de sadism de la Budapesta: oameni linşaţi, ucişi sub cizmele „revoluţionarilor" cu muci la nas, oameni spînzuraţi de picioare, copii mitraliaţi în paturile creşelor, ba ohiar filmul unor execuţii: 1) un grup de oameni în faţa călăilor; 2) călăii trag şi victimele, lovite, se pleacă ; 3) cadavrele. Presa austriacă a luat şi ea parte la campanie publicînd fotografii „senzaţionale" şi ştiri care se profilau mai întîi pe cerul Vienei, sub forma telegramelor luminoase. E greu de imaginat cite mijloace au fost puse în mişcare şi ce efect poate obţine un „bourrage de crane" în slujba căruia se află presa, radioul, cinematograful şi uriaşa forţă a bisericii catolice. însemnări din viena 93 ,Nu e deci de fel surprinzător că primitorii şi amabilii cetăţeni ai Vienei, înebuniţi de propaganda anticomunistă, i-au întâmpinat pe transfugii unguri cu simpatia cuvenită unor „victime scăpate din infern". Bietele victime au fost cazate în hoteluri şi doar după ce n-au mai fost locuri disponibile au început ia fi adunate în lagăre speciale. Circulau pe străzi cu un soi de genţi albastre făcute din material plastic pe care erau imprimate cu litere mari diverse inscripţii americane şi purtau pe piept cocarde cu tricolorul maghiar. Erau domni şi doamne din burghezie, erau intelectuali blazaţi, cu un rictus dezgustat în colţul gurii, erau mutrele patibulare 'ale delicvenţilor eliberaţi din închisori, erau tineri cu clhipuri mohorîte şi păr rebel, care-mi aminteau de legionarii de la rebeliune şi mai erau bătrîne, copii şi oameni simpli, molipsiţi de phisoza celor care avuseseră pricini reale pentru a fugi şi care rătăceau acum pe străzile necunoscute, dezrădăcinaţi şi buimăciţi. Fireşte, s-au găsit îndată „grupuri de iniţiativă" care au format societăţi pentru ajutorarea „refugiaţilor" şi care s-au însărcinat să administreze dolarii pe care anumite cercuri americane nu-i precupeţesc atunci cînd e vorba de anticomunism. După spusele vienezilor, ajutorarea „refugiaţilor" a devenit o afacere bănoasă, dar poporul austriac a fost cel care a trebuit să suporte pînă la urmă o bună parte a sumelor necesare întreţinerii lor. Protestele n-au întîrziat şi vicepreşedintele Statelor Unite, domnul Nixon a fost nevoit să se deplaseze la Viena pentru a potoli spiritele... La început, însă, cu optica falsificată de propagandă, vienezul vedea în ceafa groasă a eutărui burtă-verde maghiar, în aerul de cocotă al fetei de familie „bună" ca şi în legănarea ironică a delicventului de drept comun, ceva aventuros, ba chiar eroic. Poveştile acestor „eroi" contribuiau de bunăseamă şi ele la aureola de martiraj cu care îi împodobea ospitalitatea vieneză, căci fiecare se întrecea în calomnierea patriei părăsite. Şi deodată începu să planeze în atmosferă ceva apăsător. Elegantele magazine de pe Kărtnerstrasse erau sparte noapte de noapte şi poliţia fu nevoită să aresteze bande întregi de „eroi" revoluţionari prinşi asupra faptului. A fost un duş rece pe care vienezii l-au primit cu stupefacţie. Cum ? „Apărătorii glorioşi ai lumii libere" nu erau decît borfaşi de rînd ? Cocardele tricolore dispărură de pe piepturile martirilor, care înţeleseră că nu mai era rentabil să fie identificaţi cu prea mare uşurinţă drept eroi maghiari. O seamă de muncitori unguri calificaţi fură plasaţi în diverse fabrici, conform specialităţii lor. Acolo lucrară o zi, două, după oare începură să vocifereze : — Ce-i ritmul ăsta neomenos de muncă ? Se vede că sînteţi o ţară capitalistă şi că trăiţi din sudoarea şi sîngele oamenilor muncii ! — Dar ce, la voi era mai bine ? încerca să-i înfunde cîte un şef. —-> Bineînţeles ! Muncitorul nu era stors da vlagă ca aici... — Atunci de ce aţi fugit ? — Dracu ştie de ce ! Ni s-a spus că la voi e raiul pe pămînt... Directorii şi patronii respectivi se grăbiră să scape de aceşti ciudaţi agitatori neaşteptaţi, dar uimirea pe care o stirniseră n-a fost inutilă, căci muncitorii austrieci, înşelaţi în bună parte şi ei de propagandă, începură să reflecteze ceea ce nu conveni de fel burgheziei austriece. Arri vorbit cu o doctoriţă, oare nu era de fel comunistă, al cărei soţ murise în războiul lud Hitler. Avea un laborator de analize medicale şi i se 94 VLADIMIR COLIN repartiza un medic ungur. Gum se cereau analize pentru o serie întreagă de fugari dornici să plece în diverse puncte ale globului, doctorul făcea 300 injecţii sau luări de sînge pe izi, plătite cu cîte doi şilingi. Ciştiga astfel zilnic suma fantastică de 600 şilingi. Dar după două zile spuse că nu-i obişnuit să muncească atît pentru un salariu aşa de mic şi că la Budapesta trăia cu mult mai bine. îmi amintesc de stupoarea doctoriţei din Viena, care îmi spunea uluită : — Nu mai înţeleg nimic. De ce avea nevoie să fugă ? Avea un apartament bun, cum eu nu am, o muncă interesantă, un salariu mare... şi nu se simţea liber ! Ce fel de libertate crede el că am eu ? Şi ce înţelege el prin libertate ? Mulţi erau oamenii luaţi de valul plecărilor. Dar în afara acestora veniseră la Viena şi cei cu mîinile mînjite de sînge şi care trîndaveau toată ziua în lagăre. Un şofer vienez care le transporta în lagăre hrana, mi-a povestit: •— Personalul care îi deserveşte e puţin numeros. Cînd vine, de pildă,. transportul cu pîine, îi rugăm să ajute la descărcare. E plinea noastră, austriacă, pe care ne-o luăm de la gură ca să-i hrănim, nu? Şi ştiţi ce fac? îşi încrucişează braţele şi spun : „Noi să cărăm plinea ?... Serviţi-ne ! V-am apărat doar de comunişti!" Aroganţa dispreţuitoare a „martirilor" manifestată în fel şi chip, in lagăr şi pe străzi, a desăvîrşit schimbarea radicală a sentimentelor cu care fuseseră primiţi. Cea mai bună contrapropagandă pentru minciunile anticomuniste cu care presa hrănise Austria a fost însăşi prezenţa pe străzile Vienei a celor ridicaţi în slavă, după cum nu mai puţin elocventă, a fost descoperirea de către muncitorii unguri a ceea ce reprezintă în realitate „raiul capitalist", lăudat de reacţiune. Curînd s-a aflat că cei trimişi prin ţările Occidentului sînt întrebuinţaţi la muncile cele mai (grele şi au sosit veşti despre evadări din lagăre şi despre felul cum poliţia îi urmărea pe evadaţi. în masa celor induşi în eroare a început să-şi facă drum gîndul întoarcerii în patrie şi mulţi unguri s-au şi întors, într-adevăr. Situaţia cea mai tragică e a celor transportaţi în America, unde se vor trezi curînd' din ameţeală fără a avea posibilitatea d-e a se mai întoarce, pentru că nu vor avea măcar banii trebuincioşi pentru drum. Cît despre criminalii autori ai atrocităţilor, aceştia nu se mai pot întoarce. Unii vor fi nevoiţi să accepte orice fel de muncă, alţii vor ajunge spărgători, unii vor fi recrutaţi de legiunea străină, alţii de oficiile de spionaj şi diversiune. Sinistra lor epopee sfîrşeşte tot atît de puţin glorios cum a început. Din pricina iernii n-am putut cunoaşte unele dintre atracţiile celebre ale Vienei. Zadarnic îmi curtaseră roţile trenului : Prater, Grinzing, Schonbrunn... Praterul era închis. Am văzut uriaşa roată care înalţă în văzduh cărucioare de dimensiunile unui tramvai, dar mi-am închipuit doar cum arată Viena văzută de sus, căci roata era nemişcată. Tot acest paradis al copiilor cu căluşei, teatru de păpuşi, barăci pentru tir, peştera groazelor, pitici şi nenumărate minuni, era pustiu,. Totul era închis şi fără forfota şi strigătele copiilor, paradisul lor era trist. ÎNSEMNĂRI DIN VIENA 95 Tot din pricina vremii n-am mai ajuns la Grinzing, dar e sigur că n.aş fi văzut multe lucruri chiar dacă tăceam, cunoştinţă cu Viena într-un a,notimp mai blind. Nu-i cu putinţă să cunoşti un oraş — şi mai ales oamenii lui —■ într-o perioadă atît de scurtă, aşa că-mi cer iertare faţă de prietenii mei din Viena dacă aceste grăbite însemnări îi vor nemulţumi uneori. In ciuda timpului, însă, nu voi uita frumuseţea şi comorile de artă ale oraşului lor; nu voi uita optimismul plin de încredere şi politeţea nesilită a poporului Vienei ; nu voi uita suficienţa burgheziei şi nici ravagiile pe! care le face maimuţăreala modului de Viaţă american. Nu ştiu cum arată acest mod de viaţă la el acasă, în America, dar l-am văzut in curs de adoptare într-o ţară de veche civilizaţie europeană şi nădăjduiesc din toată inima că oamenii întregi şi cu vederi limpezi care alcătuiesc cea mai sănătoasă parte a poporului austriac vor izbuti să zăgăzuiască răul. Tehnica este o binefacere atunci cînd e pusă să slujească omului, atunci cînd e un mijloc care-i îngăduie să-şi dezvolte valenţele spirituale. Dar tehnica devenită scop, tehnica alungind din cîmpul vizual tot ce nu e ea, schematizează, sărăceşte şi pînă la urmă despoaie în întregime omul de tot ce are mai înalt, de tot ce se înţelege prin cuvîntul umanism. Un asemenea fel de a considera tehnica, idolatrizînd-a constituie cea mai cumplită primejdie pentru civilizaţia milenară a omenirii creînd un tip de om incapabil s-o înţeleagă şi de aceea în stare s-o distrugă. Noi, cei din ţările ce construiesc socialismul, nu am beneficiat întotdeauna de răgazul acordat ţărilor din Occident şi n-am moştenit gradul de civilizaţie pe care ele l-au primit de la cei ce ne-au spoliat ades pentru a-şi face viaţa mai frumoasă. Noi săvîrşim uneori greşeli, — şi poate nu doar uneori. Dar drumul nostru este drumul descătuşării a tot ce are omul mai de preţ, noi punem, în centrul atenţiei noastre cultura, filosof ia, arta, noi respectăm şi iubim patrimoniul vast pe care omul a început a-1 făuri în peşterile de la Altamira, noi îl continuăm şi-1 dezvoltăm. „Omul, ce mîndru sună acest euivînt !" spunea Gorki — şi noi luptăm pentru ca numele de om să sune tot mai mîndru. Tehnica ne ajută doar să ajungem aci. Despre toate acestea vorbeam în compartimentul trenului ce ne ducea spre patrie. O călătorie în lumea capitalului îţi descoperă multe lucruri demne de luat în seamă, dar te leagă şi mai strîns de lumea într-adevăr liberă, de lumea noastră. AURORA CORNU NOPŢI CIUDA TB Lui N. Labiş Sînt uneori, la ţară, nopţi ciudate Cu luna clară şi rotundă ■ m care se-aude un susur în noapte oau un singăt pe care tăcerea-l inundă. Gleznele-alunecă-n iarbă atunci, cu reţineri J~':in dure ?l reci diamante de ploaie ' Mumie se sprijină de trunchiul prunilor tineri Şi sub povară, trunchiul subţire' se-ndoJe Umbra nucului e neagră ca un acoperiş yi aerul sub el e dens, iodat si se bea ' Luna-i incrustează un palid pieptar sub frunziş Ca o cicatrice bizară, sub care inima-i grea Nopţi cu un susur stingher, înecat Sau un strigăt. — Şi-apoi iarăşi tăcere — (Jart? morţii; cei tineri prin ierburi răzbat? Morţii lui Rilke dezlegaţi din mistere ? E populaţiei tăcînd sub pătura mută ? Vreun tinăr locuitor, neîmpăcat în odihnă Birnlo7nnlClmb plTmăi: Vre° f^uială pierdută vin voia zeiţei cu pleoapele grele de tină? Dorinţele morţilor tineri, urcă prin plante — Cutezători sau îndrăgostiţi, cu moartea-mpotrivă — Dorinţele lor, te-aud în susur vibrante ' ' Cu iluzia lucidă pe care poeţii-o cultivă. ...Şi aud cîntul pe care zeiţa cu mîini pămîntii L-a cetluit pe gura unui poet, pe vecii. RUSALIN MURESANU LA 20 DE AM De mii de ani cărbunii se chinuie-n afund De mii de ani spre soare ei îşi aşteaptă vadul Masivi ca însăşi munţii sub care se ascund Şi dornici de lumină, şi-ntunecaţi ca iadul. Spre-a dezrobi cărbunii şi spre a-i face,torţă (cărbuni bâtrîni ca vremea, închişi în bolovani,) Un om peste pichamăr vibrînd de-atîta forţă Cu dragoste-şi apleacă cei douăzeci de ani. MOMENT IA O MINA NOUA Codri sus pe munte cocoţaţi N-au putut să bănuie vreodată Că strămoşii lor carbonizaţi Dorm sub ei din vreme-ndepărtată — Numai cînd o seamă de fîrtaţi Au scurmat în munte cu putere Codri tresăriră-nfioraţi Şi-şi plecară frunţile-n tăcere. APUSUL A pusul urcă sîngerînd în zare Şi tiveşte norii cu purpură fină Semn că soarele a plecat la culcare Ca un ghem de lumină... Sîngerează joasă şi rubinie Zarea peste liniştea moale a humii Fie ca numai aceasta să fie Unica sîngerare a lumii! — V. Romînească Nr. 7 CONSTANTIN ILIE ÎN RAZA LUNII 1. O FLOARE hiha Seamun, freamăt lung de crengi ce suie Ma cheama-ncet, ar vrea ceva să-mi spuie La Ungă tufa ce-o umbresc alunii A izbucnit o ţloare-n raza lunii. Ea a cătat sfioasă şi cu frică Jur-împrejur, ca o 'actriţă mică Ce s-a trezit, danslnd pe scena goală Sub o lumină-albă. de beteală... 2. COCORI IN RAZA LUNII Cum se zbăteau aripile tăcute, Ca nişte crengi infrigurate-n lună. Şi se-auzea zvîcnind spre norii lucii Un chiot lung de pasăre nebună. Păreau un şir de lotci subţiri si lungi Cu prova naltă scînteind de stele — Ce se pierdeau in zările tlrzii, Vislind pe apa visurilor mele... 3. ULTIMA PRIVIRE DE PE SCHELE (Coşurile Hunedoarei) Eu nu ştiu cine le-a crescut spre stele — Coloşi de cărămidă şi de fum — Ce oameni de legendă, de pe schele Făcură văii cel din urmă drum. Dar noaptea cînd la fum de coşuri, luna îşi încălzeşte îngheţata-i lume,' Eu parcă simt cum mă privesc, întruna. Dedalii-aceia neştiuţi pe nume. ION GHEORGHE FUGA A l fugit de la tractoare, dar le simţi Şi-ntre vechii prieteni tot străin. Vezi tu cerul plin de stele — roti cu zimţi Cum îşi tulbură spre tine marele-i senin ? Vezi pămîntul dedesupt cum se scufundă Şi cum florile îţi fug din cale ? Uite-n zări cum pleacă, undă după undă Apa-albastră-a visurilor tale. Noi, cei care am lăsat un vechi făgaş, De ne-ntoarcem, nu ne mai încape! Ochii astfel au priviri de laş Ne scăldăm în alte ape. Trebuie, de-aceea, cea din urmă clipă Tot aici pe locul nou să ne găsească. Trebuie lovită inima ce ţipă După părăsita vatră bătrînească. Tot aşa şi-n mine se suceşte ruptă Părăsita cale-a vieţii vechi. Dar rămîn să-ascult această luptă Pîn-o fi să-mi curgă sînge pe urechi. Trebuie cu cit mă jeluiesc mai des, Pe acela care-a fost în mine să-l omor. Nu-i de-ajuns curajul c-am putut să ies Din făgaşu-n care mi-ar fi fost uşor. Căile de-a gata ne mîngîie bune Drumul vechi, ştiu bine, câ-i mult rivnit. Dar ne trebuie tăria de-a rămîne In făgaşul către care am venit. ION GHEORGHE BUCURIA ÎNTIRZIATA Tractorislu-a pirns că-i lăudat. Deci îmi seatnănâ-ntru totul mie Fiindcă lacrimile-asemenea mi-au dat Pentru-o-ntîrziată bucurie. El voia să spună cîte a-ndurat Să-nţăşoare haturile pe colţoase roţi Şi-a tăcut privind in iarbă scuturat De-o amară milă pentru el şi pentru toţi. Să călcăm, prieteni, pe durerea noastră Că n-am fost îmbrăţişaţi de la-nceput. Şi tăcerea s-o păstrăm 'curată şi albastră Pentru cei ce-n rînduri nu ne-a'u mai crezut. Cine vrea să iasă dintre vechi răzoare Este singur şi-ntristat la început. Fie-ne deci inima precum ne-a fost de mare Pentru cei ce altă dată nu ne-au priceput. Şi^acest flăcău fusese luat în rîs Că voise altfel ţarna s-o răstoarne. Răbdător însă-a tăcut şi-a dus Spini în suflet şi batjocură în carne. Mîinile-l dureau, picioarele şi gura De acele zîmbete nătînge. L-a lovit ca şi pe mine ura Inroşindu-i dinţii albi de sînge. Azi acest flăcău a plîns că-i lăudat. Deci îmi seamână-ntru iotul mie Fiindcâ-aceleaşi lacrimi faţa mi-au udat Intr-o-ntîrziată bucurie. Să călcăm, prieteni, pe durerea noastră, Că n-am fost îmbrăţişaţi de la-nceput. Şi tăcerea s-o păstrăm curată şi albastră Pentru cei ce-n rînduri nu ne-a'u mai crezut. CINEVA A FLUIERAT UN CÎNTEC ŞTRENGĂREŞTE Am avut tristeţea caldă să aud Peste-o veselie zgomotoasă, grav război Care lasă sufletul de sînge ud Şi un om cu totul altu-n noi... CINEVA A FLUIERAT UN CINTEC ŞTRENGĂREŞTE Cineva a fluierat un cîntec, ştrengăreşte, Dar uriaşa bucurie-i sîngera pe chip Şi eu singur auzeam cum îi scrîşneşte Grea tristeţea-ntre măsele — boabe de nisip. Cine se minţea astfel să i se pară Că senina bucurie nu l-a părăsit ? Ce flăcău ca mine într-o seară Mîngîind pe bot tractorul obosit Răsucea pe buze cîntece de lume Vesele şi ca ţigarea domolind ? l-am pierdut azi numele-ntre-alîtea nume Auzite cînd mergeam cîmpia s-o colind. Cineva-ntr-o simplă adunare Ii lovise sufletul care greşise. El zîmbind cu-o dureroasă nepăsare Cu pleoapele-a batjocură deschise A ieşit să fluiere pe-afară Mîngîind pe bot tractorul obosit, Celora ce l-au mustrat, să li se pară Că senina bucurie nu l-a părăsit. Fluiera să nu se-audă un măcel Dintre vina făptuită şi mîndria lui Dar o veselie cum ţipa în el Nu i-aş mai dori-o vieţii nimănui. Am avut dar, bucuria tristă să aud Peste fluieratu-acela vesel, un război Ce ne lasă sufletul în sînge ud Şi un om cu totul altu-n-noi. FLORIN MUGUR TRAMVAIELE, NOAPTEA... T J ramvatele somnoroase alunecă orele prnZ^fZ la d6al m Zg°m0i c°b°«*. prm 0i asul albastru şi plin de stele ca o noapte de vară Câmtoni au ochu buni, ca ai copiilor seara, Călătorii 7"iTmVV'iVind pe feriră, cuminte. Mumie lo, calme şi grele, de muncitor ' cu o ascunsă solemnitate n0llTrtă 7" Călît0r îără bllet P"n cetate : poezia — străvechi călător « poarte pr/r, ora?u/ cu fata pură ina,as°sM> muzica lor, plină de emoţie şi de căldură. MOMENT CEHOVIAN Tacîmurile proaste, o farfurie, sare Aşteaptă masa pusă, de mult, cu nepăsare Şi prm ferestre tulburi, oraşul negru bietul pZT£ sarea udă' ?daia iMmbă>micâ priveşte pe covorul verzui căzu şervetul şt nimeni nu-l ridică. ."'wmi Aşteaptă masa veche, cu umerii-nlemniţi. MOMENT CEHOV1AN Femeia nu va mai veni, e sigur. Şi omul mic, cu pantaloni boţiţi, în faţa mesei stă, sfîrşit şi singur. Pereţii au tapele urîte şi murdare. Şi scîrţîie fereastra deschisă spre balcon. Şi sute de ferestre, monoton, cu disperare scîrţîie, cu disperare. DA, CRED... Da, cred în oraşul meu tînăr şi-n zgomotul străzii, şi-n tremurul genelor tale —• şi-al umbrelor zilei ce-apune. Şi cred în emoţia mîinilor noastre timide; şi-n zîmbetul nostru şi-n tainica-i înţelepciune. O, somnul de aur al verii e-un cîntec de aur! Şi sînt fericii că pricepem, umbriţi de tăcerea tîrzie, că lot vremea noastră e cea mai frumoasă din toate, pămîntu-i fierbinte şi brun, ascunzînd poezie. Cîndva ne-om uimi ce umană e lumea pe care-am gîndit-o, pe care-am creat-o apoi, sub volutele albelor stele, cu frunţile albe, plecîndu-se noaptea, trudite, ca ramurile liliacului, albe şi grele. 106 SONIA LARIAN resimtă o mare uşurare, se simţea, fizic, parcă mai liber, mai puţin încordat. In acelaş timp, deşi avusese întotdeauna faţă de Larissa rezervele sale, deşi, în unele zile, această fată îi era de-a binelea antipatică, — poate tocmai prin modul ei de a fi simpatică tuturor, — simţea acum la adresa ei o oarecare duioşie. Le purta parcă, ei şi soră-sii, recunoştinţă, şi convorbirile lor telefonice îi creau un climat plăcut, amabil, paşnic, îi sugerau o atmosferă de destindere. De cîteva ori, chiar, cînd sunase Didi şi se nimerise el la telefon, schimbase cu ea, înainte de a o da pe Larissa, cîteva vorbe fără prea mult înţeles, plăcute şi uşoare ca un abur. Didi avea o voce strînsă, drăgălaşă, îţi şoptea parcă în ureche. Din tot ceea ce îi povestise Larissa, ea se fixase în imaginaţia lui ca o balerină cu picioare frumoase şi, oride-cîteori vorbea cu ea la telefon, îi plăcea să şi-o închipuie, la capătul celălalt al firului, şezînd picior peste picior, într-o rochie albă, spumoasă. Dar, cu toate că purtarea fiului său îl îmblînzise, bătrînul Alntipa continua să fie trist şi abătut. într-o seară, întorcîndu-se mai devreme acasă, Antipa îl găsi pe tatăl său afară, în faţa casei, înconjurat de o droaie de copii. Era foarte agitat şi nota ceva, repede, pe o foaie ele hîrtie. Un băieţaş gras, cu mîinile în buzunare, îi dicta : „iPetrescu Sorin, clasa a VH-a, şcoala numărul 23". în aceeaşi clipă, Antipa observă că cele două geamuri ale locuinţei lor erau sparte. Şi avu deodată sentimentul precis că aceste geamuri sparte sînt legate într-un fel de tristeţea şi nervozitatea din ultima vreme a tatălui său. — Ce s-a întîmplat ? întrebă, aproape furios. Tatăl său părea că nu are timp de el, dar o fetiţă îi răspunse vesel: — Au venit nişte băieţi tocmai de pe Lînăriei şi v-au spart geamurile. Au dat cu un bolovan şi cu o cărămidă mare. Intrară în casă şi tată-său se aşeză pe un scaun, istovit. — Cine a spart geamurile? întrebă Antipa. — Cred că unu Gurlui, un băiat de Ia mine din echipă. Am doi băieţi obraznici : Buda Ion şi Gurlui Ion. Miercuri i-am criticat în şedinţă. Am spus c-au venit luni beţi şi au dormit în spălătorul de la lăcătuşerie, că sparg lacătele la vestiare şi strică hainele altora. — Asta-i tot? se miră Antipa. — Aia e, spuse bătrînul, că nu e vorba numai de ei. Cu ei mă descurc eu. De alţii e vorba aici. E o femeie la noi, responsabila clubului, care se bagă peste tot. Vrea să arate că face şi ea ceva pe lumea asta. în '49 a lucrat undeva, sus. Pe urmă, la verificări, au scos-o. înainte, la 17 ari», fusese logodită cu un tînăr frumos, care avea fabrică de pantofi. Cînd a văzut că se întorc lucrurile, l-a lăsat imediat şi s-a măritat cu un profesor universitar bătrîn. In '48 a apărut un articol în Scînteia în care scria că profesorul e idealist. S-a clus imediat acasă, şi-a făcut bagajele şi în aceiaşi zi l-a lăsat. Mi-a mai spus un activist care lucra cu ea împreună, în '49, cînd era ea tare, că dacă cineva din secţia ei era dat în altă muncă, mai jos, sau exclus din partid, îl chema imediat la ea şi-i cerea să predea în aceeaşi zi cartela de masă. — Şi tu ce ai cu femeia asta ? întrebă Antipa. — A început să se amestece în treburile mele, spuse bătrînul. Ştiam eu că dacă se bagă femeia asta, nu e bine. Umblă cu vorbe pe la director şi mereu propune cîte ceva, ca să se afle în treabă. Acum îl ajută pe unu Ve-1 BALERINA 107 lieu, să treacă el şef de echipă în locul meu. Cînd i-am criticat în şedinţă pe Buda şi pe Gurlui, a sărit imediat : că am o atitudine nejustă faţă de tineri, ca birfesc tineretul nostru, că tineretul e nădejdea noastră de mîine — Şi ce vrea ? — Vrea să ies eu prost, ca să mă schimbe şi să-1 pună în locul meu pe Velicu. Nu ştiu ce are cu el, se vede că îsi caută prieteni care s-o susţină Cu băieţii la fel: n linguşeşte, ca să se pună bine cu ei. După şedinţă,' tot 'şuşotea ceva, ba cu Velicu, ba cu Gurlui. Simţeam că e vorba despre'mine Nu ştiu ce-a vorbit cu Gurlui. Seara, ăla a venit la mine şi mi-a spus • „lasă că ne-ntîlnim noi pe bulevard". Bătrînul era aproape sigur că Gurlui pusese pe cineva să spargă neamul şi în aceeaşi seară scrise o reclamaţie către miliţie : b „Supsemnatul Antipa Tudor, vă aduc la Cunoştinţă că în Seara zilei de douăzeşi unul mai casa mea a fost atacată de un Grup de copii care miau spart 2 (doua) geamuri lovind cu o cărămidă si o piatră (Bolovan)". Peste cîteva zile veni o scrisoare de la miliţie în care se spunea că vinovaţii au fost găsiţi şi că se vor lua măsurile în drept. Bătrînul nu se înveseli însa. Intr-o seară, cînd Antipa veni acasă, el îi spuse că totul s-a întîmplat precum prevăzuse : femeia aceea 1-a lucrat peste tot, încît în cele din urma l-au scos şi l-au pus şef, în locul lui, pe Velicu. In şedinţă, res ponsabila clubului spusese că în echipă domneşte o atmosferă nesănătoasă că şeful, nefiind iubit, nu izbuteşte să ţină echipa în mînă si că se ţine în schimb de mahalagisme, făcînd reclamaţii prin care compromite întreorin-derea. Antipa simţea că toate acestea îl scot din sărite. Era sigur că dacă ar fi venit la raion o scrisoare în care să se vorbească despre un asemenea caz, sau dacă ar fi auzit de oriunde, despre aşa ceva, s-ar fi dus imediat la faţa locului să facă ordine. Resemnarea bătrînului îl enerva şi ea. Se simţea umilit de faptul că el, ca activist, nu poate să-i dovedească tatălui său 'că un asemenea caz se poate rezolva şi încă foarte simplu, că în fiecare zi organele de partid rezolvă zeci de cazuri de acestea. Odată, aruneîndu-i o privire tatălui său, i se păru că îl găseşte schimbat, îmbătrînit. Ii venea să strige : cum se poate ca pentru asemenea fleacuri să îmbătrînească un om ? Dacă un om îţi trage o palmă pe stradă, ai dreptul să-1 dai în judecată Ce pedeapsa ar menta atunci femeia aceea pentru ridurile de pe obrazul tatălui său ? O palmă, nu lasă doar nici o urmă. u Intr-o dimineaţă, pe cînd Antipa se pregătea să plece de acasă, cineva suna la uşa. Erau doi necunoscuţi : un băiat ca de vreo şaptesprezece ani, cu un moţ semeţ în frunte, mîndru şi bosumflat, si un băieţaş mic si slab. cu o mutră nenorocită, gata-gata să plîngă. — Pe cine căutaţi ? întrebă Antipa. — Vrem să vorbim ceva cu dumneavoastră, spuse misterios tînărul cu moţul. Dm felul în care spusese aceste cuvinte reieşea totodată că stie cu cine anume sta de vorbă şi că are de discutat ceva care prezintă importanţa pentru amîndouă părţile. Urmă o pauză oarecum lungă, după care tînărul, conştient de efectul irazei sale, spuse deodată, arţăgos şi tulburat: — Ăsta e băiatu' care va spart geamu'... Şi arătă spre băieţaşul slab de lîngă el. Antipa îi privi uluit. Cel mic, mai ales, părea un băiat cuminte, extern de cumsecade. Nu putu decît să întrebe : 108 SONIA LARIAN — Asta ? !... Apoi adăugă, cu neîncredere : — Dar de unde ştii dumneata ? — E fratele meu, — spuse repede cel mare. — Dar dumneata cine eşti? întrebă Antipa. Tînărul păru că are acum de răspuns la cea mai grea întrebare. Spuse -mîndru, strigînd aproape, de parcă ar fi recitat o poezie la o serbare şcolară— Eu sînt Gurlui. Cred că ştiţi... Cetăţeanul care i-a spus tatălui dumneavoastră lasă că ne întîlnim noi pe bulevard. Urmă o nouă pauză. — Eu l-am pus să spargă geamul, spuse apoi tînărul. Stiti că am fost şi la director. I-am spus să ni-1 pună iar şef pe nea Tudor.' că e mai bun decît Velicu. Tăcu din nou ,apoi spuse cu un fel de disperare : — Acum că am păţit-o cu frate-meu, mi-a mai venit si mie mintea la cap. — Ce-ai păţit cu el ? întrebă Antipa. Tînărul părea cu adevărat tulburat: — De cînd cu povestea asta, îmi vine să-mi iau lumea în cap Mama mea plmge toată ziua, zice că dacă îl ia la o şcoală de reeducare ? Ştiţi că mama mea e oarbă, a căzut într-o putină cu var... Frate-meu ăsta mic'merge la şcoală după amiază, dimineaţa stă cu ea, îi mai face un ceai... Din felul în care spusese aceste cuvinte, „ştiţi că mama mea e oarbă", Antipa înţelese cît de cumplit apasă ele asupra vieţii acestui tînăr, încît abia' de îşi putea închipui că există oameni care să nu fi aflat de această mare nenorocire a familiei lor, care să nu ştie că mama lor e oarbă. La urmă Antipa îl întrebă pe tînăr de ce l-a trimis pe băiat să spargă geamuL Acesta n spuse că s-a luat după vorbe, că el făcuse cerere de intrare m uteme, şi că în Miercurea aia, după şedinţă, responsabila clubului 11 spusese că de-aia îl critică nea Tudor, ca să nu-1 mai primească în uteme. Cînd a auzit aşa, i-a spus : lasă că ne vedem noi pe bulevard şi l-a trimis pe fratele cel mic să-i spargă geamul. Acum, îi pare rău de toate astea. . Tn:cH 0 vreme de atunci Antipa băgă de seamă că îl pune mereu pe batrm sa-i mai spună ceva despre responsabila clubului. Imaginea acestei femei îl mtriga. Intr-o zi, tatăl său îi spuse; — Ştii că m-a întrebat odată dacă n-am un fiu activist.. I-am spus ea nu. —< De ce ? întrebă curios Antipa. — Aşa, de-al dracului, spuse tatăl său. Apoi adăugă : — Zicea că are o soră activistă, lucrează la voi. — Cum o cheamă ? întrebă repede Antipa. — Pe soră ? Nu ştiu. Ei îi zice Niculescu. Niculescu Elvira parcă... nu, Didina ! 1 Aşa află Antipa că ea era Didi, fetiţa în rochiţă roşie de catifea, cu pantofi de lac, căreia bunica nu i-a turnat în ochi zeamă de portocale 'Nu ştia ce să-1 uimească mai mult : faptul că Didi cea cu voce drăgăiaşă, balerina în rochie albă a cărei prezenţă îl odihnea, era una şi aceeaşi cu femeia intrigantă care-1 părăsise pe profesorul universitar şi ceruse înapoi BALERINA 109 cartelele de masă iar acum îl făcea să sufere pe tatăl său ? Sau, tocmai dimpotrivă, faptul că femeia grosolană era una şi aceeaşi cu sora Larissei, Didi, de la care el se străduise să înveţe fineţea... Şi se gîndi : cu cît sînt mai frumoşi, mai delicaţi, oamenii aceştia duri, care vorbesc urît unii cu ceilalţi şi care vin să spună : eu sînt cetăţeanul care i-a spus tatălui dumneavoastră, lasă că ne întîlnim noi pe bulevard. Larissa îi deveni şi ea, din acea zi, din ce în ce mai antipatică. Odată, trebuia să aibă loc o şedinţă în care se ştia că Antipa şi un instructor, Rusănescu, aveau să fie criticaţi. Cu vreo cinci minute înainte de începerea şedinţei, Antipa îl chemă din întîmplare pe Rusănescu, să bea un sirop la colţ. Larissa veni numaidecît să le atragă atenţia în mod prietenesc: — Nu cred că ar fi nimerit ca tocmai astăzi şi tocmai voi doi să întîr-ziaţi la şedinţă. Antipa ar fi avut chef să-i tragă o palmă. Celălalt, Rusănescu, o liniştise bătînd-o pe umăr : — Lasă fetiţo, nu mai fii aşa speriată. Dacă întreabă cineva de noi spune că ne-am dus pînă la colţ să bem un sirop, fiindcă nu ne putem face autocritica cu lim'bile uscate. Didi dădea şi acum telefoane Larissei şi, ca şi pînă atunci, cîte cineva din cei de faţă îi transmitea, graţios, salutări. Intr-o zi, Larissa aduse chiar nişte caramele, şi,dîndu-i una lui Antipa, spuse : — Le-a făcut soră-mea, acasă. Să vezi ce bune sînt. Antipa îngălbeni şi puse repede carameaua în buzunar. Simţea că dacă nu aruncă imediat carameaua pe igeam, dacă o mai ţine o clipă în buzunar, varsă. Seara, Larissa vorbi cu Didi la telefon şi-i făcu semne lui Antipa, întrebîndu-1 din ochi dacă nu vrea să-i spună ceva lui Didi. Se gîndea probabil că ar fi fost nimerit ca Antipa să mulţumească ^pentru caramele, să spună că au fost foarte bune şi că i-au plăcut foarte mult. Antipa simţi atunci deodată că fierbe, şi începu să strige: — Spune-i să nu mai facă în viaţa ei altceva decît caramele! Să se scoale la 6 dimineaţa şi pînă la 12 noaptea să tot fabrice caramele. Ar fi vrut să adauge : să umple lumea de caramele şi pe urmă să moară. Larissa îi aruncă o privire stranie şi nu-i mai vorbi niciodată, din ziua aceea. POEŢII LUMII KURT TUCHOLSKY AŢI CUNOSCUT VREODATĂ...? lui Ernst Toller*) A ţi cunoscut vreodată, o, domnule director de închisori, o noapte de veghe la-nchisoare ? Şi v-a cîrpit vreodată un straşnic domn inspector ca să vă fugă-ntreg pămîntul sub picioare? Aţi stat vreodată-n faţa vreunui procuror, intimidat de strînsul lui interogator ? Cît timp în slujba-naltă-aţi stat, aşa ceva nu vi s-a întîmplat. Interogat vreodată opt ore-n şir aţi fost, fără-a pricepe-o boabă din tot ce se petrece ? Aţi mai văzut secunde cum, noaptea, fără rost, aleargă pe-un perete dintr-o celulă rece ? Sus, printre gratii trece lumina de cenuşă; jos tremură-o fiinţă privind mereu spre uşă... In slujba-naltă-n care-aţi stat aşa ceva nu vi s-a-ntîmplat. In^ comuniştii tineri voi daţi cu ură iama, zvîrtiţi pentru înaltă trădare-n închisori '; evacuată-i sala cînd urlă-n bocet mama, spionii vin la bară şi sînt primiţi cu flori; vre-un ucigaş din Fema calcă-arare, privind cu-un ochi voalat ce parcă doarme ; sînt nimicite vieţi de oameni care mai scapă cîte-o vorbă despre arme... Jur-împrejur o lume în chinuri aruncată: acestea voi le-aţi cunoscut vreodată? *)) poet revoluţionar german care a zăcut mulţi ani în închisoare. MONOLOG CU CORURI MONOLOG CCI CORURI Mă oboseşte lumea, mă simt întors pe dos. Pe oameni nu-i mai sufăr! Sînt pentru mine-un chin. Numai ce văd că vine spre mţne vre-un străin, Şi fug! Căci fiecare-i brutal şi zgomotos.. Mă oboseşte lumea, mă simt întors pe dos. (Corul şomerilor) : Cît e de interesant ce spuneţi, domnule Tiger ! Mă las purtat de vraja eternei frumuseţi: Singurătatea ! Paşii îmi rătăcesc prin parc... Nu vreau fiinţa, astăzi, de griji să mi-o încarc. Sclipeşte frunza-n roua acestei dimineţi... Mă las purtat de vraja eternei frumuseţi... (Corul mamelor proletare) : Nu ştiu ce ar putea să ne meargă mai mult la inimă decît ceea ce spuneţi, domnule Tiger! Scriu poezii suave, cu versul Un şi blînd, trag firul fin din suflet încet, să nu îl stric... Cu cît simţ psihologic în patru îl despic şi cum desprind nuanţe din cel din urmă gînd... (Corul tuberculoşilor) : Nici nu ştiţi ce bine ne face să auzim aceasta, domnule Tiger ! Scriu poezii suave, cu versul lin şi blînd. (Toate corurile împreună) Dar noi pentru nuanţe nu ne aflăm răgaz. Noi ne petrecem noaptea-n conductele de gaz, prin mucede cotloane. Dar punem noi zăgaz răbdării, aşteptării din veac şi pînă azi ? Din sărăcia noastră ai parc, singurătate, şi liniştea, şi versul, huzururile toate. Noi, cei lipsiţi de lucru, noi, mame ofilite, flămînzii, ofticoşii cu piepturi ciuruite. - vrem să ieşim din cloaca unde vă place vouă, vrem să intrăm cu toţii în casa noastră nouă. Cîntăm şi noi un cîntec. Nu e subtil. Şi-i vechi. Dar noi chiar cu de-a sila vi-l vom bâga-n urechi şi-l vom cînta cu toţii-ndîrjiţi, în gura mare: „Hai, la lupta cea mare...!" 112 KURT TUCHOLSKY ZARZA VA TURI G tnditor, privesc grădina : ce frumoasă-i ea în zori! Zarzavaturi cu duzina, multe, colorate flori... Morcovi, pătrunjel, tomate, o ghirlandă de făsui... Jelina e dintre toate mîndră precum alta nu-i. Cresc sub brazda caldă, brună — să le văd abia cutez — micile ridichi de lună, roşii-n coajă, albe-n miez Gînditor, privesc grădina zarzavatului german; văd spanacuri cu duzina în gunoi republican. Granguri, ochelari, jobene, parlament, mai ştiu eu ce... Dar aici ? — Se umflâ-n pene bravul nostru P.S.D., Herman Muller *) împreună cu ciracii-n dulce crez : precum mici ridichi de lună, roşii-n coajă, albi în miez. In romîneşte de I. Cassian-Mătăsaru (din volumul „Mit 5PS"), Berlin 1928 *) Lider social-democrat german de dreapta înaintea primului război mondial, tost prin ministru la începutul ceiui de al doilea Reich. VOROSMARTY MIHÂL V ■osinariy Mihăly (1800—1855), unul din cei mai mari poeţi maghiari pe j care Petoffi ii considera drept dascălul său, are în vasta lui operă poezii lirice, poeme epice şi nenumărate drame in versuri. Dintre acestea din urmă a rămas, ca o piesă intrată in repertoriul clasic permanent al teatrelor, feeria „Crait-Cion-gor şi Zîna-Tunde". Motivul inspiraţiei îl formează basmul popular al mulării frumoasei Elena, prelucrat în secolul al XV-lea de Gyergyai Albert sub titlul „Argirus Historiaja" şi la începutul sec. XIX de Ion Barac („Istorie despre Ar-ghir cel frumos şi despre Elena cea frumoasă".) Crai-Ciongor, dornic să-şi găsească fericirea in braţele Zînei Tiinde, pribegeşte cale lungă şi are de înfruntat intrigi, viclenii, şi. vrăjitorii, pentru a-şi afla pînă la urmă împăcarea, nu într-o miraculoasă ţară a linelor, ci pe pămînt, în dragoste. De-a lungul pribegiei, la răscrucea a trei drumuri, drumeţul nostru intîl-neşte pe Neguţător, pe Căpetenia oştilor şi pe Savant. Nici unul nu. ştie unde e \ ţara linelor, saw fiecare îi. descrie în culori sclipitoare iluzia fericirii, pe care \ ţi-o dă fie, goana, după avere, fie setea de putere, fie aviditatea ştiinţei, care na \\ ajunge la cunoaşterea întregului. Nu în zadar îi vedem la sfîrşitut piesei. în- | frinţi: neguţătorul, devenit cerşetor, căpetenia învinsă, cu un picior în groapă f şi savantul, fără să fi ajuns la adevăr. In aceste personagii, ca şi în destinul lor. Vorosmarty exprimă părerile epocii lui, dar şi condamnarea lor. In prima ' parte, comentatorul e Crai-Ciongor, în a doua, slujitorul său, Balga (Prostănacul) înţelept şi. realist ca Sancho Pansa. Dăm mai jos fragmentele întîlnhii eroului cu cei trei „puternici" ai. " lumii. *) IA RĂSCRUCEA CELOR TREI DRUMURI CRAI-CIONGOR: lată-acesta este drumul întreit al rătăcirii. Raza ce dă strălucire " vieţii, — cum spusese lima — **) voi afla-o chiar aci. • Drumul bun e cel de mijloc, insă toate par la ţel. Care duce către ţel? Se-ntilnesc aici trei drumuri ^ într-un singur punct de reazim *) Din volumul „Opere alese" de Vorosmarty Mihâly, ce se va tipări: la. E'.S.P.L.ii in traducerea Veronicăi Porumbacu. **) lima, slujnica şi confidenta Zînei, soţia lui Balga. 8 — V. Romînească Nr. 7 114 VOROSMARTY MIHALY NEGUŢĂTORUL CRAI-CIONGOR : NEGUŢĂTORUL: CRAI-CIONGOR: NEGUŢĂTORUL: şi-s atîtea mări şi ţări între capetele lori Poate că e nesţîrşit drumul ce s-a rătăcit într-un hău nemărginit; viaţa mea pe drum se pierde cum ai trage-un semn pe ghiaţă. Da, răscrucea-mi stă în faţă ca un cerc vrăjit. Să-ncerc cum ar fi să intr-un cerc. Dor, speranţă mă îndeamnă. (calcă pe răscruce) Ah, ce vedere! Lumea-i ca un roi. Şi-un fir de praf trăieşte şi se mişcă. Dar ce drumeţi se-arată ? Cine sînt ? (intră din stînga) : Am cele două Indii drept vecine şi toate ţărmurile Noii Lumi mă ştiu şi ştiu corăbiile mele. Doar înc-odată pe atît să am. şi ţin averea lumii-n buzunare Atîta farmec îmi deschide totul. Din noapte zi fac, şi din zi fac noapte, doar să plătesc! Şi pînă şi iubirea în lanţul meu de aur, mă primeşte pe tainica ei poartă, ca stăpîn.' Izvor de bucurii, lumini, plăcere : chem la palat prietenii pe care şi mintea mea şi inima mi-i cere! O clipă! Ce vrei? Bani? De vrei, asudai Nu-i dau decît acelui ce trudeşte Ba fii pe pace. Alta-ţi cer. Pe mări trimiţi corăbii multe. Tu ştii unde răsare şi apune soarele: zi: unde este ţara zînelor? A, eşti bolnav? Fereşte, să nu pieri de foame-n ţara zînelor. Eu port vrăjita lume-aici, în buzunar. Aici o poţi vedea. Fii, dar, scafandru. (face cîţiva paşi) LA RĂSCRUCEA CELOR TREI DRUMURI 115 CRAI-CIONGOR. CĂPETENIA: CRAl-CIONGOR: CĂPETENIA: CRAI-CIONGOR: CĂPETENIA: CRAI-CIONGOR: CĂPETENIA S-a săturat de ce mărâncă, bietul, şi flămînzeşte-acuma după stele. Ce lacom e! Dar steaua e departe şi sus — şi oare e argint curat ? (strigă, bătîndu-şi buzunarele) Aici e lumea zînelor, aici/ Tu, mină rece-a banilor, iubirea şi numele-i mai mult sînt ca averea. Mai bine-n flăcări inima să-mi ardă, decît în ger pustiu să mi se piardă! (iese) (intră) Tu zeu ori dumnezeu, oricum te cheamă, tu, cel ce-ai sfîşiat această lume! Cum n-ai, făcut pămîntul mic, mai mare. să nu mai trebui' să m-ascund de soare, eu, domnul ăstui dîmb cît o făr'tmâ? (către ostile sale) Spre răsărit porniţi! Voi, spre apus I Puterea mea purtaţi-o-n vîrf de săbii, ca, pînă ce apune soarele acolo, — să răsară iar aici, în slujba mea; şi-ntinsa mea moşie să nu cunoască noaptea, cît trăiesc. Stai! Fir de praf, te voi strivi sub talpă. Nu-i praf acela ce e om ca tine, sau şi mai bine: om şi praf ca tine. Nu-mi pierde vremea. De eşti praf, ce vrei? Un lucru doar. Stăpîn pînă departe pe un pămînt ce nu cunoaşte noapte, te rog să-mi spui pe unde se găseşte lăcaşul fericirii, Ţara Zînei? Deci mintea i-a zburat, — o păsărică. Pustiu e cuibul, naiul viaturilor. Lăcaşul fericirii? Ţara Zînei? Dac-aş zbura cum zboară gîndul însuşi sau raza care zburdă fără tihnă din stea în stea pe cer, şi-n cale totul 8* 116 VOROSMARTY MIHALY mi s-ar supune, — du-te, ţiul meu, lăcaşul Zînei e unde sînt eu. Fii unul din vitejii mei! Nu vrei? Atuncea du-te. Dacă-l vei afla. voi da poruncă să mi-l cucerească şi oamenii să cadă robi. (aparte) Păcat! Din viaţa lui nimic nu se alege! Şi ce frumos ar şti să piară-n lupte! (iese) CRAI-CIONGOR: Cellalt — dispreţ; acesta — şi-ngîmfaret Un rob al robilor! Putere,-averi nu-mi vin într-ajutor. Iată ştiinţa cu ochi pierduţi în depărtări. In faţă-i deschisă-i lumea toată, ca o carte. Şi fără carte,-a-toate-ştiutor, citeşte ce e-ntr-însa, curgător, sau nu ce e în carte, ci în gîndu-i. El poate ştie ţara fericirii, şi poate sfatu-i fericit mă face. SAVANTUL: (vine din dreapta gînditor) : Putere-i dumnezeu, aşa se cade. Putere, Minte. Mai curînd Putere. Şi Mintea-i Forţă, pentru că domneşte. Dar ce e? Spune-mi, fire, dacă ştii. Ce a creat ■— pricep, dar creatorul ? „Putere", „Dumnezeu", care-i mai tare ? Cuvinte, nume, voi ne omorîţi! Am despărţit pe rînd de mii de ori, natura-n elementele-i virgine, cu creieri istoviţi de-nchipuiri, dar n-am ajuns să am nici dumnezeu. Nu ştiu ce e, nici cui să-i spun astfel. Deci am trudit atîtea nopţi şi zile, ca să pot spune doar: nu ştiu nimici —. Dar n-aş da neştiinţa mea, pe-o-ntreagă oştire ce se. crede ştiutoare, CRAI-CIONGOR; Ca-nţelepciune, este minunată. Alege partea mai uşoară... „Nu ştiu" e tot ce ştie, şi atîta lucru nu cere multă spargere de cap, şi-n schimb îţi ocoleşte orice piedici. Biet om, tu- jertfă-a dragostei de sine! SAVANTUL Şi sufletul ? E ceea ce gindeşte şi vrea, doreşte şi-şi închipuieşte, se bucură şi-apoi se întristează; LA RĂSCRUCEA CELOR TREI DRUMURI 117 CRAI-CIONGOR. SAVANTUL CRAI-CIONGOR: SAVANTUL e creatorul lumilor în mine, ca după-o vreme să le nimicească. Da. Ceea ce mă face om, eu spun că-i suflet, dar ce-i sufletul, nu ştiu. Da, eu sînt eu, dar ce înseamnă asta? De ce nu are mintea mîini s-apuce, de ce nu poate sufletul fi prins? Ce om cumplit! Şi dumnezeu, şi suflet, le scutură ca praful prins pe drum. Frumoasa lume-o schimbă-n noapte tristă, să nu-i mai vadă spulberul în got. Nu el o să-mi arate ţara Zînei. Mai dormi, iubire, zorii nu-ţi vin încă. Ceea ce-i azi, va fi şi dincolo. Aş crede, însă visu-mi a zburat. Dar iată, mă aşteaptă-n cale-un tînăr. un om, la fel cu fiul mamei mele. Să-nveţe vrea? Cu drag! Ce bucurie îţi dă acel ce vrea să te asculte! (lui Crai-Ciongor) Ce vrei să afli, tinere? Au cîte lunii mici se-nvîrt în jurul soarelui Cîte comete şi cîţi sateliţi ce izbutise omul să cunoască de cînd e pe pămînt şi ştie carte. — pe toate ţi le pot înnumăra. Ce fel de spiţe-au neamurile Iurnit, de la gîndac la om, pînă la monştri pe cate marea-i creşte, spre uimire. Ce-i vijelia, fulgerul şi ploaia, ce-s corpurile brute ale firii, şi cum devin în manile umane unelte ale vieţii şi-ale morţii. Ştiu totul, totul ştiu — şi încă una — Puţin te-ntreb, dar pentru mine-î totul: vezi, sufletul meu tînăr duce dorul lăcaşului de zîne. — întrebai pe cel bogat, pe cel puternic, ttnde-i — dar nu mi-au spus. O, spune-mi tu, deschide comorile ştiinţei înainte-mi! O, lume-a barzilor! Frumoasă lume, păcat că eşti doar vis pentru copii! Trezeşte-te, sau dacă-ţi pare visul mai bun, te-ntoarce iar la ce-ai visat, căci, vezi, realitatea e speranţă dezamăgită. 118 VOROSMARTY MIHALY CRAI-CIONGOR. Nu mă nimici. Mă ţine doru-n viaţă. Fără el mai goală-i viaţa ca un dîmb pustiu pe care-alungă vuitul, doar, scaetii. SAVANTUL: CRAI-CIONGOR: Si-aşa e: dar acolo-i mare-adîncă. Ţi s-a urlt cu soarele? Te-neacă, dar dacă vrei să-ti placă viata'-ntr-una te mişcă şi trăieşte, nu visa! (iese) Şi doar pentru atît trăieşte omul? O, piept fără hotar, pustiu si sumbru cumplită-ţi poate fi singurătatea. Drumeţii, dară, nu-mi arată drumul. Îşi face unul idol din avere, iar celălalt ar sparge lumea-n ţăndări, doar ca să fie domn asupra ei. ' Şi-acesta e cel mai cumplit din toţi ca moartea umblă pe picioare vii şi pieptul său e un mor mint pustia Iubire,-aprinde-mi stele-n drumul meu iu călăuza mea spre tara Zînei. II CRAI-CIONGOR. Ce-i gloata ce se-apropie în zdrenţe precum o oaste-nfrîută si pribeagă'?' Fug de tristeţe, de tristeţe dau? Dar chinul se alină, dînd de altul ■ i-aştept aici; nici ei nu-s fericiţi. NEGUŢĂTORUL: (d,n dreapta; intră sprijinind se in cîrje Picior slăbit şi istovit, m-ajută ■ lemn. prost, tu cîrjă, du-mă mai departe • credinţa tncă-tni porţi; tu nu ai junghiuri ' nu amorţeşti de-i drumul bun ori rău ' tu n-alegi drumul, mergi după nevoie iar la sfirşitul drumului, drumeţii te mai şi pun pe foc, şi înc-odată le dai căldură-n iama bătrînetii, and ei privesc la viaţa lor pestriţă ca la veşmînlul ce le-a fost decor şi-acum pecetea strîmbă-a sărăciei arată urma vechii străluciri. Unde sînteţi, comori de altădată? Pomul speranţei mele a-nflorit, dar vuitul i-a smuls florile de aur. Ce-a dat pămîntut, marea a băut. LA RĂSCRUCEA CELOR TRE! DRUMURI 119 şi darul apei l-a răpit pămîntul, si voia sorţii ce m-a ridicat, acum calcă pe dreapta mea spinare. Iar oamenii cari mă ştiau bogat, mă ocolesc şi nu mă recunosc _ şi greu sînt pedepsit, ca tot la ei să vin să cer un ajutor. Dar cine dă celui istovit un colţ în casă. flămîndului. o biată-mbucătură, i şi celui mort de sete, băutură, şi celui hărţuit, ascunzătoare, deşi era stăpîn peste palate? Pe cel ce da ospeţe, cine-l cheamă s-apuce osul ce-a scăpat sub masă ? Pe cel ce-avea doar haină de mătasă cine-l îmbracă azi, cînd este gol. să-l apere de soare, vint şi ploaie: şi cine-l apără de jignitoare priviri ce-l ocolesc, abia zărindu-l. si care dor mai mult ca vîntul, ploaia? fu, istovit şi slab picior, m-ajută. m-ajută, cîrjă, ca să merg-nainte. gospodărindu-mi viaţa trecătoare, zălog din care creşte buruiană, cît n-a venit izbăvitoare, moartea, (iese) balga: (ce-şi ridicase pînă acum numai capul, se scoală şi se aşează) Nici Balga n-ar schimba cu omul ăsta. Nenorocitul, cît s-a jeluit! O răsuflare-i setea, alta-i foamea. si zdrenţele îi fîlfîie ca moara 'de vînt: de ce n-ar fi o moară-aeve ? Dar fiul cărei ţări se-arată iarăşi. cu ochii-aprinşi, năpraznici, de cometă? De-ar fi cum nu-i, ar trage un picior pămîntului acestuia. Ssst! Balga. o gură mai deşteaptă se deschide. căpetenia : (intră în scenă) : Cum, soare, nu te stingi, cînd sînt învins? Pămînte, nu te prăbuşi sub piciorul ce ţi-a lăsat însîngerate urme pe trup? Atîta drum, cînd încăpem şi eu şi faima pe-un pămînt de-un cot? De ce nu se prefac prea mîndrii munţi într-un mormînt. nu mare, doar atît cît să-mi întind picioarele într-însul? Aş vrea să fiu eu însumi cum am fost. VOROSMARTY MIHALY domn pe pămînt şi ţărnă sub pămînt ~ ca oamenii, din ţărnă plămădiţi călrrlt deasuPrfini' sâ nu poată spune : călcam aia pe ţărna unui rege l (îşi scoate coiful) Jos de pe cap, decor fără folos, sântei înşelătoare, vane glorii naletttrZ.leapU fhiptnU meu domnesc ii aveţi pute,e; eu am fost puterea... Ş-atelier fu pieptu-mi pentru toate. in sine, de la sine, fără tihnă. el faurit-a fapte mari de faimă. ™tra de pisc, tronam în măreţie cumplit de singur, fără inimi rude. gomele din nopţi fără de somn şi gînduri negre, fulgere-n furtuni. >i reci lumine, tabără mi-au fost 5 aLîiCi0ale,' n°d Se tindeau şi-apoi se ofileau; doar domn eram; domnia mu părea că-mi umple aolul Insuigur gind era - eu l-am gihdit o singura voinţă - eu am vrut-o f aL Ji% Cap- la alM ea Pătrunse. aoln Tţl $ mUnU 86 Păşeau, acolo se-nalţau clădiri măreţe — minunile deşertului, cu turnuri care intrau cu vîrful între nori L.n singur semn - şi pustia 0 ţară. Şt de voiam, o alta se năştea. mi-ar da-napoi puterea veche? Copu au fost noroadele, iar zeii pXSdorUn^am C?SCUt treptat' păpuşilor, am aşezat mărirea şi neamuri îndrăzneţe au ieşit din grajdul mare al dobitociei Le-am ocrotit şi le-am crescut puterea şi lumea a crescut în naţiuni Z~i'\C7 ml S'°U suit: tmnchi wicis a"\fost, şi crengile m-au tras în jos. Iuţeam să fac orice, şi iot făcui. Ln lucru doar mi-a depăşit puterea-sa fac ce e pe placul tuturor, — şi nefiind în stare, am căzut. Cu tainică mînie, funerară, ca un paing ţesu trădarea firul încrederii, ce alb părea ca neaua dar intre mîini sălbatice s-a rupt • şi l-a-nnodat înşelător, drăceste, LA RĂSCRUCEA CELOR TREI DRUMURI 121 cu negrul fir al relei bănuieli, şi linguşirea in veşmînt brodat, cu faţă de prieten a venit, dar sufletul,-năuntrul lui clocea mînie ucigaşă, răzbunare. Au vrut o jertfă; eu am fost aceea. Ce o să fie ? unde ne mutăm ? Mă cute şi mă străfulgera azi cerul, pămlntul nu mă vrea; blestemele mi-alungă somnul şi chiar visul meu nu-mi dă răgaz să dorm; e locul mic. Ce mină să-mi arate groapa mea ? Cînd voi aşterne-n ţărnă capul greu, înaltu-mi suflet, uriaş, de flăcări, care lovea în boltă, unde are să-şi afle cimitirul demn de el ? Răscoală-te, ocean; cazi, munte; glob, să luneci de sub talpa-mi ostenită; voi, stelelor, asupra mea cădeţi, şi prăbuşirea voastră fie semnul: un suflet de cezar coboară-n groapă, (iese) BALGA : De-a fost un rege, mînios mai fu! Valeu, ce lucruri groaznice grăieşte! Ar fi de plins. Şi doar mă mir ca omul ce-a căpătat săpun în loc de caş. (Savantul intră adîncit în gînduri) Ce văd din nou? Ce falnică viaţă! Hei, încotro te legeni, fir de pai? Tu, şipcă îndoită, încotro ? întrece lot! E vai şi-amar de el. Din cozi de mături clac-am fi făcuţi, ne-ar fi chiar el monarh... Ce palid e f Dar, ia, începe... Ce cenţi, greiere? SAVANTUL: A nu şti să trăieşti, a fi nemuritor, vechi întrebări şi vechi dureri de cap. De nu ştii să trăieşti, povară-i viaţa. Pe cel nemuritor îl doare moartea. Şi ce-i mai greu? aceasta-i întrebarea. De nu ştii să trăieşti, — nu ştii să mori, eşti mai orfan ca toţi orfanii lumii. Flăcăul cel sărac, lipit de glie, pe care îl împiedică şi-o creangă; cel laş la suflet, înşelat de draga-i; nebunul, pe spinarea căruia norocul călăreşte; meritul ce zace-n părăsire şi aşteaptă 122 VOROSMARTY MlHALY răsplata sa, doar dincolo de moarte; amicul nopţii, orbul, plictisitul; şi ţiul jefuit al zarurilor, un sac de bani, ce nici măcar nu vede că altul cu soţia-i se mîndreşte şi pe moşie, altul i-e stăpîn ;' acel ce suferă de inimă. sărmană pradă a iubirii lui; paiaţele nădejdilor deşarte, de-ar şti să moară toţi, ce repede li s-ar sfiişi durerea celor care nu ştiu trăi! Dar şi nemuritorul, de nu ar fi să moară prea curînd, uşoară treabă ar avea pe lume! Dar şi aşa, nici viu, nici mort, pribeag între fiinţă e, şi nefiinţă, dulău gonit de chiar ciobanul său. Şi pentru ce nu ştie să trăiască? Ori pentru ce este nemuritor? Cum nu poate trăi, cel ce-ar dori? Şi care nu, de ce-i nemuritor? De ce e şters din viată si clin moarte cuvîntul poate? Poate, adică: poate trăi cum poate şi muri. Eu nu am vrut să fiu, şi totuşi sînt! Nu voi dori să mor, şi voi muri! Şi-atunci, văzîndu-mi eu nimicnicia, poate dorind să mor, nu voi putea' Acest apururi NU mă chinuieşte. (îşi loveşte fruntea) Cine eşti tu, ce-n mine te frămînti? Eşti raţiune? Nu eşti? Să te văd. (Priveşte fix în palmă, parcă ar vedea ceva, luîndu-sf zborul) Din crisalidă a ieşit un flutur? (înaintează, ca înebunit) Stai, nu te duce încă, plec si eu! — /V« s-a oprit. Mă lasă şi dispare. — I: întuneric, noapte; să visăm, (iese) CRAI-CIONGOR: Ce n-am văzut, ce chipuri de drumeţi! S-au reîntors, deci, cunoscuţii vechi. Nu ca lăstunii primăverii, ci LA RĂSCRUCEA CELOR TREI DRUMURI 123 ca paseri gălăgioase, în furtuni, ca să-mi mărească chinul meu, cu-al lor. Bogatu-i călărit de nenoroc — (el pe noroc cînd va a călărit), şi cel ce-a vrut o lume la picioare, azi se retrage chinuit — să moară... Şi înţeleptul cartea şi-a închis; părea ajuns la marginea ştiinţei, şi-acuma dincolo de ea, se zbate în marea îndoielii, ca o barcă cîrmită de Prostie, nu de Minte; şi neprivind la stele, fără ţel, rămîne între valuri care-l vor acoperi — şl monştrilor surîde. Departe vreau să fiu de lumea falsă. CRONICA IDEII OR '^^J^IHAJ_JIALEA si T. HERSENI CURENTE IDEOLOGICE ÎN LEGĂTURĂ CU RĂSCOALA DIN 1907 Răscoala din 1907 este rezultatul unui ■profund dezechilibru secular al unor flagrante contradicţii în sectorul economiei rurale, al unor nedreptăţi şi exploatări de veacuri care, la începutul secolului nostru ajunseseră la paroxism. Această situaţie în structura socială a Romîniei de at anei a avut. cum e firesc, o serie de ecouri în gindirea contemporanilor. Clasa exploatatoare, cointeresată în acest proces, si-a formulat pledoarii, explicaţii tendenţioase falsificări ale poziţiilor reale, scuze sau' mărturisiri ipocrite, adesea rechizitorii violente şi ameninţătoare, fundate pe puterea de stat pe care o deţineau. în acelaşi timp, •clasele exploatate au izbucnit în diatribe violente, în expresii de zguduitoare indignare, în denunţarea fără rezervă a vinilor 'a complicităţilor sau a tolerantei celor care profitau din umbră de această stare Unii dintre intelectuali, din înţelegere mărginită, din prudentă laşitate, din frică de necunoscut, au căutat să preconizeze soluţii împăciuitoriste, sau remedii de compromis. Nu ne vom ocupa aici de ţinuta si atitudinea publiciştilor sau ziariştilor care au arborat doar o atitudine afectivă, mărgi-nindu-se la articole incisive ori brutaîe, ironice ori lirice, fără a încerca să prezinte problema ţărănească într-o haină logică de argumentare cu pretenţii de cercetare ştiinţifică. Nu de astfel de lucrări ne vom ocupa în cele ce urmează, c.i de lucrări mai migăloase, de sincera ori ipocrita ţinută de soluţionare teoretică a mani zguduiri. Studiile, extrem de nu meroase atunci, reprezentau rezonanţa parţială a unor stări de fapt din care fiecare interesat îşi aiegea ceea ce îi convenea Să plecăm deci de la cîteva cifre si as pecte verificate din realitatea socială obiec twa care inspirau diferitele ideologii, fată cîteva date istorice asupra stării de fapt a proprietăţii şi muncii rurale lc sfiitul secolului trecut şl la începutul celui" de a! XX-lea veac. Venitul impozabil la hectar pentru proprietatea ţărănească cultivată cu porumb din ţara întreagă este evaluat mai urcat decît pentru proprietatea mare cu 101%. (C D. Creangă, Proprietatea rurală în Romînia 1907, pag. XXI-XXII). Ca întindere, proprietatea pînă la 10 hectare reprezintă 40,29%, pe cînd proprietăţile mai mari de 100 ha. reprezintă 48,69% din întinderea cuitivabiiă a ţării. Primele aparţin la cîteva milioane de oameni, celelalte la cîteva mii. „Dacă se adaugă la întinderea cultivabilă şi pădurile, raportul între proprietatea mare şi proprietatea ţărănească se modifică într-un mod cu totul simţitor. Proprietatea ţărănească nu mai reprezintă 45,28% fa|a de pToprieia. tea mare, ci numai 37,30%, iar proprieta- curente ideologice IN legătura cu răscoala din 1907 125< tea mare, la rîndu-i, nu mai reprezintă S4 72% fată de proprietatea ţărănească, ci 6270% din întinderea cultivabilă şi forestieră a ţării (pag. XLVIII). Trebuie să se adauge şi numărul ţăranilor trecuţi de 21 ani, care n-au pămînt, evaluai de Creangă la 250.000^300.000. In cadrul ţărănimii, 291.771 ţărani, capi de familie sau 3168% din totalul ţăranilor care au o proprietate mai mică de 2 ha. adică o treime din ţărani posedă o întindere de pămînt care în împrejurările actuate nu e suficientă a procura unei familii ţărăneşti strictul necesar în nutrimentul uscat : pîine şi mămăligă, fără a mai vorbi de carne, legume, îmbrăcăminte, impozite şi alte tre-buinţi"- (ibid. pag. LI). Aşa se explică dependenta absolută a ţăranilor faţă de proprietari şi arendaşi. Ţăranii trebuie să-şi amaneteze braţele în timpul iernii pentru anotimpurile de lucru viitoare, spre a putea acoperi lipsa de hrană, — ei sînt nevoiţi să se supună condiţiilor, oricare ar fi ele, pentru a putea lua pămînt în arendă, a-şi completa nutriţia şi a-şi satisface şi alte trebuinţi neapărate" (ibid. pag. LIV). Proprietatea mare de peste 100 ha, repre-zentînd 56,43% din întinderea cultivabilă şi forestieră, aparţine la un număr mai mic de 5000 mari proprietari. Diferenţa dintre preţurile obişnuite din timpul sezonului de lucru şi între preţurile mai mici ce se prevăd în contractele făcute înainte de campania agricolă, care diferenţă reprezintă în 19'% din cazuri peste 50%, nu este prin nimic justificată, ea fiind rezultatul speculaţiei nevoilor ţăranilor din timpul iernii. „In raporturile de muncă dintre proprietari, arendaşi şi ţărani, a domnit în mare parte arbitrar şi nedreptate" (Creangă : învoielile agricole... pe anul 1906, p. 106). Aceasta fiind situaţia reală, care au fost atitudinile ideologice luate în raport cu ea ? In perioada istorică aflată sub semnul lui 1907 (aproximativ 1895—1915), expresie, a antagonismului şi luptelor de clasă dintre burghezo-moşierime pe de o parte, ţărănime şi muncitorime pe de altă parte, se desprind (cu sau fără legătură cu partidele politice existente) patru curente ideologice principale, corespunzător celor patru categorii sociale în luptă : 1. Moşierimea : boierii, ciocoii, cu clienţii lor. 2. Burghezia (industrială, comercială, financiară, precum şi aşa zisa clasă mijlocie, apoi capitaliştii agrari, „burghezia rurală", de la fermieri şi arendaşi pînă la chiaburi). 3. Ţărănimea (mijlocie, săracă). 4. Muncitorimea (proletariatul industrial': etc). Aceste patru curente, corespunzător celor patru poziţii fundamentale de clasă, s-au^ cristalizat în numeroase opere, destu! de nuanţate, (nu numai după diferenţierile sociale şi fracţiunile politice, dar şi după' cultura, temperamentul, originalitatea intelectualilor puşi în slujba lor), dar care pot fi foarte uşor reduse „tipologic", .la cîteva teze fundamentale caracteristice fiecărui curent în parte. I. CURENTUL MOŞIERESC Scopul principal: justificarea şi deci menţinerea marii proprietăţi- Negarea sau, animarea „chestiei agrare". Justificarea istorică. Un exemplu : opera istorică a lui Gheorghe Panu. Acesta, după o activitate „radicală" de stînga, trecuse în rîndurile partidului conservator şi apoi liberal. El combate tezele istorice, fundamentale, ale istoricului Radu Rosetti care susţinuse, cum vom vedea mai departe, că latifundiile boiereşti se formaseră în sec XVII şi XVIII, prin rupturi şi exproprieri; forţate ale răzeşilor. Teza principală ; ţăranii nu au un drept istoric asupra pămîn-tului pe care îl lucrează. „Aruncînd o privire asupra celor cinci-veacuri, un fapt le dominează. De la cele-întîi găsim pe ţărani aşezaţi pe moşii boiereşti, mînăstireşti şi domneşti. In cele din; urmă, acelaşi lucru- Foarte puţini din ei: devin proprietari. Din contră, mulţi dintre-răzeşi şi moşneni îşi pierd proprietăţile"" 126 MIHAI RALEA ŞI T. HERSENI (Cercetări asupra stării ţăranilor, 1910). ,,In veacul al XV-lea ţăranii dăduse dijmă şi făcuse clacă, în veacul al XIX-lea îi găsim tot făcînd clacă, şi dînd dijmă". „Fost-au vreodată ţăranii proprietari ? Proprietari pe moşiile lor ? Istoriceşte nu se poate dovedi", (p- 631). ,,Fost-au ţăranii liberi cu totul ? In vreo epocă din cursul acestor cinci veacuri ? Răspund : nu. Libertatea lor a fost totdeauna limitată şi condiţionată", (p. 627). Problema e reluată şi dezbătută cu mai multă pasiune în lucrarea de natură polemică a lui Gh. Panu : „O încercare de mistificare istorică sau cartea d-lui R. Rosetti : „Pămîntul, sătenii şi stăpînii" (Bucureşti. 1910, 234 p.), în care susţine: existenţa străveche a marii proprietăţi, dependenţa străveche a ţăranilor, care erau supuşi, proprietarilor, făcîndu-le clacă şi dîndu-le dijmă, fiind în marea lor majoritate clăcaşi sau iobagi şi că Moldova n-a putut face excepţie, de la regula europeană a vremii (veacurile VII—XIV). Justificarea politico-socială. Unul din colaboratorii lui Petre Carp, el însuşi un şef reacţionar politic al vremii, N. Filipescu, a ţinut un discurs parlamentar în 1907, apărut în broşură sub titlul „Chestiunea ţărănească" (p. 45). Tezele politicii agrare de stînga preconizau exproprierea marii proprietăţi- Teoreticienii moşierimii deplasează problema, încercînd să arate că nu repartiţia e de vină, ci producţia. „Voi combate... proiectul Casei rurale. Dacă el va tinde la suprimarea marii proprietăţi, îl voi combate şi pentru' jacest motiv, inspirat întru aceasta de interesul ţării de a păstra marea proprietate", (p 4). „Noi, conservatorii, voim intervenţiunea cea mai activă a Statului în materie de producţiune... In materie de reparaţiune, voim ca muncitorului... să-i dăm ajutor ca să introducem cît mai multă dreptate în raporturile dintre cei doi factori ai pro-ducţiunii, dar numai pînă acolo pînă unde nu se atrofiază energiile individuale..." ,,Dv. (liberalii) aveţi altă concepţiune. In materie de producţiune, nu interveniţi, nu faceţi nimic. In materie de repartiţiune, vă dedaţi la o operaţiune de o extremă simplicitate, care constă să iei de la unul să dai la altul, fie că merită, fie că nu merită..." (p. 12). „Să dăm muncitorului o educaţie profesională mai luminată, căci de productivitatea muncii atîrnă salariul" (p. 29). „Avem nenumărate ocaziuni de muncă bine răsplătită, de care ţăranul nu se foloseşte, pentru că nu simte destule nevoi", (p. 29). (Teza boierească despre lenea, nepriceperea, simplitatea şi primitivismul ţăranului, singur vinovat de starea lui înapoiată). N. Filipescu continuă : „Deocamdată proprietatea mare, pînă va veni rîndul proprietăţii mici, trebuie izbită de front. Ea trebuie minată în toate felurile, contest:ndu.-i legitimitatea în trecut şi necesitatea în prezent... De aceea ne-a fost dat să citim teoriile istorice cele mai uimitoare asupra legitimităţii proprietăţii şi organul oficios al partidului liberal unde fostul şef al socialiştilor romîni (Nădejde), revendica pentru domnia sa o parte din teoriile d-lui Radu Rosetti... Toate aceste teorii sînt erezii istorice. Noi am avut proprietate alodială în toată puterea cuvintu-lui" (p. 38). „Cînd vorbiţi, d-lor, de reac-ţiune oricine pricepe că vreţi să înspăimîn-taţi lumea cu primejdii himerice. Singura reacţiune care poate ameninţa societăţile moderne, e socialismul", (p. 41). Justificarea economică. O poziţie mai complexă şi mult mai camuflată, în apărarea marii proprietăţi, are Const. A. Ga-roflid în „Problema agrară şi dezlegarea ei", apărută în anul 1908 şi reimprimată la Iaşi în 1917 (p. 114). Cităm din ediţia ultimă : „Problema agrară este desigur complexă şi pricinile ei sînt multiple. Insă nici extrema repartiţie a proprietăţii între cele două mari clase, ţărani şi mari proprietari... nici neechitabila repartiţie a folosinţei, urcarea învoielii... nu sînt factori principali care au determinat criza agrară, căci ceea ce stă deasupra tuturor cauzelor şi le domină pe toate, este reaua organizare economică care face ca munca agricolă să Iu- CURENTE IDEOLOGICE IN LEGĂTURA CU RĂSCOALA DIN 1907 127 creze în pagubă şi care opreşte prin tehnica înapoiată orice putinţă de a opri producţia- Această rea organizare economică, care pune piedică la schimbarea tehnicei şi la sporirea producţiei, apăsînd în mod defavorabil asupra salariilor, se datoreşte numai rele întocmiri a micii proprietăţi, aci ,'tă marea explicaţie a problemei social-agrare". (p. 3). „Cu îirea lui contemplativă de păstor, cu nepriceperea lui în formele economiei moderne, ţăranul e un instrument pasiv"... „Toată chestia socială stă aici : o stare din ce în ce mai bună a clasei muncitoare... Soluţia nu poate fi decît sporirea producţiei ca urmare a schimbării agricole.- Pe .drumul bătut" al împroprietăririi sau al servitutilor de cultură, nu vom găsi nici o îndreptare, mai rău chiar, încetul cu încetul mica proprietate va absorbi, pe cale legală sau revoluţionară, întreaga mare proprietate, iar chestiunea agrară va rămîne în picioare, căci problema producţiei nu s-a dezlegat" (p. 15). In general Garoflid susţine necesitatea marei culturi intensive, pentru a asigura o producţie agricolă superioară. Poziţia doctrinei conservatoare ne apare astfel ca o poziţie fermă faţă de principiul „proprietăţii ca funcţie socială". Dreptul de proprietate este inalienabil. O reformă de tranziţie, constînd din exproprierea latifundiilor şi împroprietărirea ţăranilor e respinsă categoric, în mod violent. Ea e considerată ca introducerea unui ferment ■social subversiv, menit să răstoarne ordinea socială, organizată sub formă de privilegii ale moşierimii. Se caută, ca şi în soluţia liberal-burgheză, o diversiune prin deplasarea problemei ţărăneşti pe linia spo-Tirii producţiei, a comercializării agriculturii etc. Proprietatea apare ca cheagul întregii organizări sociale care, odată dizolvat, nu poate duce decît la anarhie şi diso-luţie. Evoluţia ulterioară a dovedit că exproprierea şi împărţirea proprietăţii mari la ţărani, a fost o reformă intermediară, o fază de tranziţie absolut necesară. Aşa a procedat în 1917 peste un răstimp oarecare, Marea Revoluţie din 1917, reforma agrară chineză şi la noi reforma agrară din 1945. Intre faza feudală a marilor latifundii şi colectivizarea agrară, a trebuit să se treacă prin această fază de tranziţie. II. CURENTUL BURGHEZO-LIBERAL Scopul principal : scoaterea ţărănimii de sub exploatarea directă (personală) de tip feudal, de către moşierime, pentru exploatarea indirectă, de tip capitalist, din partea burgheziei. Rezolvarea parţială a „chestiei agrare", asigurarea voturilor ţărăneşti. Formula liberală prin excelenţă : expropriere-împroprietărire în anumite limite (fără desfiinţarea marii proprietăţi de tip capitalist) • Dintre teoreticieni : Spiru Haret şi numeroşi economişti tineri ai vremii : Frunzescu, E. Constant, C. Georgescu, Victor I. Slă-vescu etc. Spiru C. Haret, reputat drept un element progresist, a publicat în 1905 o broşură : „Chestia ţărănească", reimprimată în 1907 (p. 80), din care cităm : „Ţăranii cer mereu pămînt. Ei socotesc că dacă li se va da pămînt cît mai mult, toate relele se vor lecui. Aceasta nu este adevărat sau e adevărat numai în parte..." (P- 7). „Cu pămîntul fertil ce are, Romînia ar putea hrăni cu înlesnire o populaţie de 3 ori mai mare... Deocamdată să căutăm să facem ca cel puţin populaţia ce avem să trăiască bine şi mulţumită". Nu repartiţia, ci introducerea capitalului (credite, export), ameliorarea culturii pot da maximum de profit. Emil A. Frunzescu, în „L'Etat et Ies pay-sans en Roumanie" preconizează soluţia liberalo-burgheză de tip capitalist. între clasa marilor proprietari şi „clasa ţărănească" trebuie să intervină clasele de mijloc, adică burghezia, care nefiind direct interesată, poate arbitra şi rezolva conflictul. Numai clasele de mijloc pot restabili pacea socială. Atitudinea liberalo-burgheză în ce priveşte problema agrară pleacă, la fel cu a moşierimii conservatoare, de la principiul inalienabilităţii principiale a proprietăţii 128 MIHAI RALEA ŞI T. HERSENI pe calea exproprierii. S-a preconizat doar o slabă încercare de împroprietărire a ţăranilor prin „Casa rurală" care cumpăra scump moşiile boierilor ruinaţi şi le vindea încă şi mai scump unor grupe de ţărani. Această instituţie s-a transformat în.curînd într-o „afacere" care avea drept scop scăparea de la ruină a unor proprietari îndatoraţi. Cîmpul ei de acţiune, în afară de aceasta, a fost extrem de restrîns. A operat doar protecţia partizanilor liberali, a unor chiaburi din lumea satelor. In general, atitudinea ideologică a capitalismului liberal a fost lichidarea raporturilor agrare de exploatare a ţăranilor de către marii proprietari, prin comercializarea financiară, prin introducerea exploatării băncilor în locul exploatării marilor proprietari. III. CURENTUL ŢĂRĂNESC — POPORANIST Scopul principal : eliberarea politică şi economică a ţărănimii, cu veleităţi de independenţă nu numai faţă de moşierime, ci şi faţă de burghezie, pînă la veleităţi de „clasă conducătoare" (poporanismul). Rezolvarea integrală a „chestiei agrare" Pe temeiuri istorice: Radu Rosetti. Pe temeiuri sociale : C. Stere. Fundarea istorică se sprijină pe tezele lui Radu Rosetti, în „Pă-mîntul, sătenii şi stăpînii în Moldova". După răscoală, Radu Rosetti a publicat cartea „Pentru ce s-au răsculat ţăranii" (Bucureşti, 1907, 656, p.), din care cităm: „Satul alcătuia o judeţie, ocîrmuită de o căpetenie, purtînd numele obştesc de judeţ,' iar judeţii se deosebeau în cneji, juzi şi vatmani", (p. 2). „Sătenii erau oameni absolut liberi" (p. 2). „Raportul dintre pămînt, sătean şi stăpîn era cel firesc, sătenii, obştea neamului, care munceau pămîntul cu mîinile lor, se foloseau de aproape întreaga întindere şi întreaga roadă a hotarului aşezării- Clasa ocîrmuitoare se folosea numai de o neînsemnată parte din prisosul de pămînt rămas după îndestularea trebuinţelor obştei. de a 10-a parte din roadă pămîntului, de cele trei zile de slujbă, de venitul morii şi de cel al crişmei" (p. t). Este vederat că în asemenea împrejurări nu putea să aibă fiinţă antagonismul între sătean şi ju. deţ: „interesul unuia era şi interesul celuilalt" (p. 4);. „Documentele veacului al XV—XVlI-lea ne dovedesc că întemeierea domniilor nu aduse nici o ştirbire vechiului obicei al neamului" (p. 5). Au urmat abuzurile boierilor, prin care ţărănimea a decăzut treptat. Pricinile de duşmănie între sătean şi stăpîn sînt: I. în, cercarea de robie, 2. sporirea slujbei, 3, răpirea dreptului de folosinţă asupra hotarului aşezării, 4. răpirea ocinilor răzăşeşti, 5. arbitrarul stăpînului. „Legea rurală de la 1866 n-a fost decît o consfinţire a ştirbirilor de la 1805 şi h831; ea a desăvîrşit opera începută de acele ştirbiri pentru a împiedica alcătuirea unei clase ţărăneşti sănătoase şi puternică" (414). „Ţărănimea e necontenit provocată de peste 40 de ani". „Faţă cu stoarcerea şi cu exploatarea a cărei jertfă este ţăranul, această ură nu poate fi privită decît firească şi ne putem mira numai de un lucru : că izbucnirea ei nu a avut loc mai devreme şi nu a fost mai violentă", (p. 582). „Asupra cui cade răspunderea răscoalelor ?" „Răscoalele de asprimăvară sînt roadă firească a păcatelor săvîrşite împotriva obştei acestui popor în curs de veacuri de către vechea clasă stăpînitoare şi în cursul celor de pe urmă 50 de ani, de către noua clasă stăpînitoare, a nemulţumirii şi a urii stîrnite în obştie, de aceste păcate", (p. 623). ..Ce înseamnă răscoalele din primăvara anului 1907 ? Răscoalele din primăvara anului înseamnă că ţărănimea nu voieşte să mai radbe soarta ce i-a fost croită de egoismul conştient şi inconştient şi de nepriceperea clasei stăpînitoare" (p. 624). ..Răscoalele de astă primăvară alcătuiesc întîiul semn că obştea s-a deşteptat, că este hotărîtă să nu mai rabde soarta de care a avut parte pînă astăzi, că are conştiinţă de puterea ei", (p. 625—626}. CURENTE IDEOLOGICE IN LEGĂTURA CU RĂSCOALA DIN 1907 129 Inaînte de răscoală, în 1906, a apărut j,rosura „Tocmelile agricole" de Vasile M. Kogălniceanu, unul clin apărătorii ţărăni-juji din acea vreme, în care denunţă primejdiile acestei instituţii juridico-sociale. tn tocmelile agricole dintre marele proprietar, arendaş şi ţărani se află izvorul principal al conflictului agrar, izvorul sărăciei şi mizeriei ţărăneşti, instituţie care transformă pe ţărani în sclavi, în simple instrumente, în obiecte. Vasile Kogălniceanu Se întreabă oit mai poate dura această stare intolerabilă. Din pricina acestei broşuri, V Kogălniceanu a fost arestat ca instigator, după răscoală, şi deţinut timp de 4 luni. Concepţia poporanistă a fost direct influenţată de narodnicii ruşi. La începutul activităţii lor, în perioada în care partidul social-democrat rus nu se formase încă, o bună parte dintre cei refugiaţi în Romînia, D-rul Russell, Zubcu Codreanu. Dobro-geanu-Gherea şi-au început activitatea lor sociaki sub semnul narodnicismului. Mai tirziu, adîncind concepţia marxistă unii dintre ei — ca C. Dobrogeanu Gherea — devin adepţii integrali ai social-democraţiei. Acela care, utilizînd totuşi metoda marxistă, pe care o credea valabilă numai pentru ţările industriale ale Occidentului Europei rămîne tot timpul pe poziţia poporanistă, e Const.' Stere. Adaptînd ideile narodnicismului rus la realitatea romînească, el formulează în opera sa „Social-democratism sau poporanism" (V. R. 1907) ideea că ţările agrare pot realiza progresul social prin dezvoltarea clasei ţărăneşti pe care o crede hegemonă în astfel de state. Populaţia Romîniei este ţărănească. „Fără proletariat industrial nu există, nu poate exista un partid social-democrat" (V- R. vol. VI. 1907, p. 171). „In ţările, agricole, clasele muncitoare sînt reprezentate în majoritate prin ţărănime — acesta e singurul element social pe care se poate răzima un partid politic... ce urmăreşte cucerirea puterii politice sau, cel puţin, o înrîurire pozitivă asupra mersului afacerilor publice, în scop de a apăra interesele maselor populare. In asemenea condiţiuni, ţărănimea nu nu- mai nu poate juca rol pasiv, ca în ţările industrializate, dar ea, tendinţele sociale ale ei, trebuie fatal să coloreze acţiunea oricărui partid democratic ; şi chestiunea agrară nu numai nu poate să fie subordonată oricărei alte probleme, dar această chestiune este singiira problemă proprie ce se impune, în aceste împrejurări, pentru a fi rezolvită de către societate, — şi rezolvită conform cu tendinţele sociale ale ţărănimii, conform cu interesele ei, şi în sensul revoluţiunii proprii a producţiunii agricole", (p. 323). „In ce constă socialismul ? 11 putem defini, in ultimă analiză, ca o mişcare spre o organizaţie socială superioară, în care putem desluşi trei elemente distincte : Dispariţia luptei de clasă prin desfiinţarea claselor sociale. înlăturarea separaţiunii mijloacelor de producţiune de muncitor. Organizarea producţiunii pe baza principiului de asociaţiune". (p. 338). „Intr-o societate ţărănească ca atare, nu poale fi luptă de clasă, întrucît elementele producţiunii nefiind diferenţiate, nu sînt nici clase"... „De asemenea, a doua condiţiune, înlăturarea separaţiunii dintre muncitor şi mijloacele de producţie e realizată în orice gospodărie ţărănească. ..Rămîne ai treilea element... organizarea producţiunii pe baza principiilor de asociaţiune... dar mişcarea operativă... are de efect... tocmai îndrumarea spre această organizare a producţiunii pe baza principiilor de asociaţiune. în care nu este exploatarea omului de către om", (p. 339). „Dar dacă Romînia va pierde caracterul de tară agricolă şi ţărănească prin dezvoltarea fatală a industriei mari ?" Stere crede că „evoluţia socială nu poate fi identică pentru toate ţările, şi pentru toate popoarele". (V. R. vol. VII. 1907, p. 5) Gradul de dezvoltare economică a Romîniei nu numai că nu face „inevitabilă", dar nu face nici cel puţin „cu putinţă" industrializarea. Industriile mari cer debuşeuri. piaţă internă şi mai ales piaţă externă. „Pieţe străine nu se pot deschide însă pentru industria unei ţări decît pe două căi : 9 — V. Romînească Nr. 7 130 MIHAI RALEA ŞI T. HERSENI 1. prin forţă... 2. prin superioritate economică..." După Stere, amîndouă căile acestea sînt închise pentru Romînia şi deci, în faza actuală de dezvoltare, în raport cu dezvoltarea capitalismului apusean, industrializarea ei este imposibilă. ..Romînia nu poate urma dezvoltarea industrială a Europei apusene", (p. 36.}, ..Dacă industria mare... nu se poate dezvolta fără piaţă externă, asta înseamnă că însuşi faptul că există state industriale, presupune necesar, ca o condiţie indispensabilă, şi existenta statelor neindustriale, în care se exportează produsul industriei. Cu alte cuvinte, marea industrie ea însăşi, formează o piedică pentru dezvoltarea industrială a ţărilor înapoiate." (p. 30) „O ţărănime liberă şi stăpînă pe pămîn-tul ei; dezvoltarea meseriilor şi a industriilor mici, cu ajutorul unei intense mişcări cooperative la sate şi în oraşe, monopolizarea de către Stat în principiu, a industriei mari, (afară de cazuri excepţionale, unde ea s-ar putea dezvolta de la sine, fără prejudicii pentru viaţa economică), aceasta este formula progresului nostru economic şi social, ce ne-o impun condiţiunile înseşi ale vieţii noastre naţionale". (V. R. vol. IX, 1908, p. 68) Stere formulează, pe baza acestor consideraţii, necesitatea desăvîrşirii realităţii existente, care poate duce la o „democraţie rurală". „In ce constă, dar, în rezumat, concepţia poporanistă î" „Cuvîntui „popor" are trei înţelesuri. 1. O grupare etnică, cu un tip cultural determinat şi o comună viaţă sufletească... 2. Toate acele elemente sociale pozitive care, într-un moment dat, au a îndeplini o anume menire istorică în dezvoltarea socială şi politică... 3. Totalitatea claselor muncitoare din sînul unei societăţi"... (p. 75—76). „Din punctul de vedere pe care l-am numit poporanism, această accepţiune (ultima)) a cuvîntului „popor" are mai ales însemnătate caracteristică", (p. 76)\ De fapt, poporanismul le cuprinde pe toate trei. „Aşadar, punct de sprijin .în toate con-strucţiunile noastre teoretice asupra progre- sului social, precum şi punct de plecare pen. tru orice program politic, ca şi pentru orice activitate publică, nu poate fi decît pop0ru| din care facem parte în toate cele trei. accepţiuni ale cuvîntului" (p. 78). „Toată concepţia poporanistă se rezumă în norma de conduită, ce ne impune datoria de a subordona orice acţiune de renovare şi chiar orice activitate, intereselor reale şi concrete ale poporului nostru în formaţiunea lui istorică, în împrejurările de fapt ale vieţii naţionale, sociale şi politice" (P- 78)). Şi termină cu lozinca : „Program pentru popor şi nu popor pentru program" (P- 78)). Evoluţia ulterioară a faptelor a infirmat total aceste consideraţii şi a demonstrat că, în condiţiile luptei de clasă de atunci, poporanismul a avut un caracter ideologico-politic diversionist, în .folosul claselor stăpînitoare. In special, după cel dintîi război mondial, o serie întreagă de state mici, adoptînd o politică economică autarhică, bazată pe protecţie vamală, a ridicat organizaţii industriale importante. F deajuns să cităm cazul Cehoslovaciei. Ţări agrare tipice, .lipsite de materii prime şi de vechi debuşeuri, au reuşit în ultimele decenii să dea noi ţări industriale : e cazul Danemarcei, al Norvegiei şi într-o măsură, al Olandei şi Italiei. De la instaurcrea politicii de construcţie a socialismului, ţările de democraţie populară cu caracter agrar dominant ca noi sau Bulgaria, au devenit repede ţări industrialo-agrare. Fabricăm în ţara noastră, pentru consumul intern şi pentru export, aproape trei sferturi din necesităţile noastre de utilaj industrial. Eroarea cea mai importantă, net diversionistă, a concepţiei poporaniste e mai ales aceea de a considera ţărănimea ca o clasă omogenă în care intră toate categoriile de săteni, dar se ştie că trebuie deosebite trei categorii de ţărani: săraci, mijlocaşi şi chiaburi, fiecare înglobînd alte interese şi deci alte obiective de luptă socială. Vechea concepţie care circula în cercurile de dreapta ale partidelor social-democrate la sfîrşi-tul secolului trecut (vezi lucrările de eco- CURENTE IDEOLOGICE IN LEGĂTURA CU RĂSCOALA DIN 1907 131 tiornie agrară ale lui Kautsky. Compere florei, Vanderwelde etc), şi prin care se confundă toată ţărănimea cu chiaburimea, ^pă care ţărănimea formează toată un bloc cu tendinţe individualiste şi reacţionarei a fost părăsită în urma profundelor analize leniniste, urmată de politica alianţei ţărăneşti-muncitoreşti şi de opera de colectivizare agricolă. Ţărănimea singură, fără alianţa muncitorimii, nu poate reprezenta pentru evoluţia socialistă, o clasă hegemonă. In istorie ea n-a realizat mişcări revoluţionare pentru reforma întregii societăţii, referin-du-se la revendicări, care privesc interesele specifice şi limitate ale clasei ţărăneşti. Ea n-a fost iniţiatoarea unor mari transformări sociale, ci numai în alianţă cu muncitorimea şi sub hegemonia acesteia, a izbutit să devie o forţă însemnată în evoluţie. Adevăratul progres economic nu poate fi realizat decît prin industrializare şi colectivizare. Aceasta e opera muncitorimii în alianţă cu ţărănimea muncitoare. Astfel," lungile analize ale studiilor lui C. Stere ne apar azi total greşite şi nu se pot prezenta decît sub forma unor documentări istorice depăşite de experienţa ulterioară şi de analiza marxist-leninistă a evoluţiei sociale. IV. IDEOLOGIA SOCIALISTA a vremii prezintă în germen o serie de premise unele juste, altele greşite, pentru soluţionarea problemei ţărăneşti. Scopul principal: accelerarea procesului istoric de dezvoltare a capitalismului, pentru a pregăti socialismul, adică rezolvarea integrală nu numai a „chestiei agrare", ci 5i a „chestiei sociale" în toată complexitatea ei. S-a vorbit şi de începuturile alianţei dintre muncitorime şi ţărănime. Se desprind mai multe tendinţe, din care una reformistă (Dobrogeanu-Gherea şi numeroşi social-democraţi), alta revoluţionară (elementele progresiste ale partidului social-democrat din acea vreme). Tendinţa reformistă. Partidul social-democrat stă în această perioadă sub influenţa reformiştilor austriaci (Kautski etc) iar din ţară sub influenţa lui Dobrogeanu- Gherea, fără îndoială cel mai mare teoreti-1 cian al său. înainte de 1900, preocupările social-democraţiei romîne cu privire la problemele agrare, par a fi destul de neînsemnate. Abia la congresul al V-lea al partidului social-democrat , din 1900, se pune problema dacă activitatea partidului trebuie să se extindă la ţară şi după dezbateri destul de contradictorii, se ia o hotărîre afirmativă în acest sens. In toată această perioadă, tendinţa reformistă este preponderentă. In cunoscuta sa lucrare, „Neoiobăgia" (1910), Dobrogeanu Gherea scrie: „Ce este neoiobăgia ?... E o întocmire economico şi politico-socială agrară, particulară ţării noastre şi care consistă din patru termeni: Raporturi de producţie în bună parte io-băgiste, feudale; o stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie şi minciună, lăsînd pe ţăran la discreţia stăpînului; o legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea pămînturilor ţărăneşti şi reglementează raporturile dintre stăpini şi muncitori, raporturi izvorîte din cei doi termeni de mai sus; în sfîrşit, insuficienţa pămîntului, aşa-zisului mic proprietar ţăran, pentru munca şi întreţinerea familiei sale, fapt care îl sileşte să devină vasal al marii proprietăţi" (p. 373—374); „Această întocmire am numit-o neoiobă-gie, deoarece conservă fondul esenţial al ve-chei iobagii, dar cu amestec necesar şi fatal de elemente capitaliste, produs al vieţii şi dezvoltării noastre semi-capitaliste şi sub formele înşelătoare liberalo-bur-gheze ; e deci o iobăgie nouă, o neoiobă-gie..." (p. 374). „Această întocmire hibridă şi absurdă, această neoiobăgie, constituie problema agrară specifică ţării noastre" (p. 374)'. „Soluţia... este : desfiinţarea totală, completă, neîntîrziată a acestui regim nefast, regimul iobag... înlocuirea lui prin raporturile de producţie ce există în Occidentul capitalist" (p. 375). „Din punct de vedere economic, soluţia aceasta însemnează prefacerea raporturilor 132 Ml HAI RALEA ŞI T. HERSENI de producţie agrară, în bună parte medievale, în raporturi de producţie burgheză"... (p. 376). „Desfiinţarea neoiobăgiei va lecui mizeriile regimului neoiobăgist, nu pe ale celui capitalist" (p. 377). ..Evoluţia societăţilor agrare înapoiate trebuie să treacă prin felul de producere şi raporturi de producere burgheze" (p. 416) „Ceea ce face pe un om socialist, e felul cum pricepe această evoluare. Atitudinea lui specială socialistă faţă de această realitate şi această evoluţie..." (p. 416—417); ..Pe cînd noi n-am ieşit din stadiul de dezvoltare medievală şi trebuie să intrăm... în plină epocă burghezo-capitalistă, pe cînd noi ne găsim înaintea unei revoluţii sociale capitaliste... Ţările capitaliste înaintate încep să iasă din stadiul de dezvoltare capitalist şi să se îndrepte... spre cel socialist ; ele stau înaintea unei revoluţii sociale socialiste", (p. 424—425). „Pe baze nouă de producţie, trebuie să mărim considerabil productul nostru national. Aceasta e problema problemelor tării noastre", (p. 481). In „Neoiobăgia", C. Dobrogeanu-Gherea răspunde criticilor aduse social-democraţiei de către Stere, din partea poporanismului, aduce elogii şi completări cărţii lui Rosetti „Pentru ce s-au răsculat ţăranii" şi se declară de acord tocmai cu C. Garoflid „In meritoasa d-sale lucrare clin urmă : „Problema agrară şi dezlegarea ei", dl. C. Garo-i'lid vede clar baza economică a problemei noastre agrare, ca şi soluţia ei" (p. 11). Despre răscoalele ţărăneşti, C. Dobrogeanu-Gherea scrie : „Pricina revoltelor este marea mizerie a ţăranului, nemiloasa lui exploatare", (p. 178)\ „De ce ţărănimea noastră se răscoală împotriva marii proprietăţi, iar cea occidentală nu ? Răspunsul... e clar ; pentru că ţăranii din Occident sînt mici proprietari de pămînt care trăiesc din pămîntul lor şi au foarte puţin de împărţit cu marea proprietate... Acei care vin în contact cu marea proprietate şi sînt exploataţi de ea... sînt lucrătorii agricoli, proletariatul agrar", (p. 182). „Cum se întîmplă că proletariatul a- grar din Occident nu face răscoale, pe cîn(j ţărănimea noastră, da ?... Odată cu priceperea problemei sociale, în societatea capitalistă, proletarul începe să priceapă si. soluţia ei : naţionalizarea sau socializarea"... (p. 184) La noi „antagonismul... e mult mai personal... direct între stăpîn şi slugă" (p 185—186) Prin „neoiobăgie" explică Gherea răscoala din 1907 şi ineficacitatea legiuirilor „cvasi-socialiste" care au urmat. Pe o poziţie asemănătoare se situează Paul Bujor în lucrarea „Reforma electorală şi agrară" (Iaşi, 1913, 52 p.) cu toate că el nu mai avea, încă înainte de 1907, nimic comun cu socialismul. Cităm : „Răscoalele clin 1907... au arătat lumii... 1. alcătuirea şubredă a vieţii noastre poli-tico-sociale ; şi 2. ca o consecinţă a acpstei alcătuiri, reaua administraţie şi reaua gospodărire". ..Nu instigaţiile, nici gustul de răscoale au împins pe ţărani la acele acte disperate, ci nevoile strigătoare :n care ei se zbat de secole — şi care sînt acele nevoi ? 1. Nevoia de lumină... 2. nevoia unei gospodării raţionale, care să-i valorifice munca, 3. nevoia unei bune administraţii, care să-i ridice sentimentul demnităţii de om şi, în fine, 4. nevoia de pămînt, de muncă, nevoia aceasta legendară, izvorîtă din locul şi felul lui de trai", (p. 9) „Nevoia acestor reforme se impune azi ia noi, în prima linie, din sentimentul de justiţie socială..." (p. 89) „Reforma agrară, sub orice formă s-ar lace ea, n-ar aduce nici un folos reai îmbunătăţirii economice a ţării noastre, dacă nu va fi precedată de reforma electorală sau, ce! puţin, dacă ambele reforme nu vor fi făcute în acelaşi timp". „O reformă agrară... va rămîne literă moartă, dacă aplicarea ei nu va fi supravegheată şi controlată de un parlament care să fie adevărata expresie a maselor mari populare direct interesate în aplicarea acestei reforme... Probă chiar legiuirile agrare făcute după răscoalele din 1907" (p. 30) CURENTE IDEOLOGICE IN LEGĂTURĂ CU RĂSCOALA DIN 1907 133 Tara noastră suferă încă de o boală cronică... numită aşa de bine (de Ghe-rea); neoiobăgia". „Cît timp va exista în ţara noastră, această întocmire economică Şi politico-socială agrară — neoiobăgia aceasta — orice reformă agrară serioasă va fi stînjenită în aplicarea ei". '(P. w Ideologia lui Dobrogeanu-Gherea în problema agrară suferă de o serie de greşeli! care l-au împiedicat dă clar în această materie. Mai întîi în ce priveşte stadiul istoric de dezvoltare a ţărănimii. El crede că raporturile între proprietar şi ţăran ca şi felul de producţie al sătenilor, au rămas încă în mare parte la momentul feudal. Totuşi, capitalismul se afirmase cu mai mult de jumătate de veac în principate şi în Romînia şi revoluţionase clasa ţărănească. Gradul de conştiinţă socială a ţăranilor nu era acela al unor servi, al unor neoiobagi, ca probă că ei au fost în stare să facă în 1907 o mare răscoală. Gherea nu îace nici o distincţie, ca şi vechii social-democraţi, între diferitele categorii de ţărani. In ce priveşte posibilitatea pentru ţărani de a rupe cu trecutul şi de a-şi înfăptui o viaţă nouă, ideile lui Gherea sînt şi mai greşite. Piecînd de la premisa oportunistă, menşevică după care ţările mici, înapoiate se găsesc în orbita de evoluţie a ţărilor mari, industriale din apus şi că deci nici o mişcare revoluţionară autonomă, în aceste ţări nu este posibilă, el renunţă la orice fel de cale revoluţionară, predicind rezolvarea chestiei ţărăneşti numai pe cale legală, adică aştep-tînd ca rnoşicrimea să facă un gest generos, renunţînd la privilegiile ei, ori aş-teptînd ca evoluţia paşnică pasivă, fatală a mersului către socialism să se efectueze printr-o evoluţie lentă. El pretinde chiar o dezvoltare, o întărire a statului burghez-democratic spre a grăbi o asemenea transformare. (Aceste idei au fost apoi mai tîrziu duse pînă la ultimele lor consecinţe... absurde, de către Şt. Zeletin, ajun-gind la o apologie a statului şi economiei liberale). Tn acest caz proletariatul ca şi ţărănimea n-ar fi decît nişte auxiliare ale burgheziei, lipsite de menire şi capacităţi revoluţionare. „Subapreciind dezvoltarea şi capacitatea de luptă a forţelor revoluţionare în ţările înapoiate, Gherea propovăduieşte o teorie putredă şi antiproletară, de esenţă menşevică... Străin de marxismul revoluţionar, Gherea... (ignora), imensele rezerve de energie revoluţionară ale ţărănimii apăsate de jugul moşieresc, ca şi ideea fundamentală a marxism-leninismului care spune că alianţa dintre proletariat şi ţărănime este o condiţie principală a victoriei revoluţiei proletare" — precizează tov. Gh. Gheorghiu Dej în „Articole şi cuvîntări", ed. IV. 1956, p. 363—364'). Tendinţa revoluţionară. Pe cînd o parte din conducătorii social-democraţiei romîne se menţineau pe o poziţie reformistă, oportunistă, kautskislă, menşevică, o parte se situa din ce în ce pe o poziţie consecvent revoluţionară, leninistă, bolşevică. într-o broşură intitulată : „Pentru votul universal, exproprierea totală, republica democratică" (1914), se expune, în legătură cu revizuirea Constituţiei proiectată de partidul liberal, programul partidului social-democrat, din care cităm : „Partidul social-democrat are aliaţi naturali. Ne vom duce printre ţărani şi, le vom spune : cauza voastră este strîns legată de aceea a proletariatului romîn. Pentru aceasta noi trebuie să completăm şi programul nostru agrar" (p. 5—6)'. „Acum, cînd partidul liberal însuşi, a pus în programul său exproprierea parţială, noi trebuie să mergem mai departe să prezentăm cereri mai revoluţionare, care să sape mai adînc prăpastia ce trebuie să existe între clasa ţărănească şi burghezia plutocratică... Acum nu mai poate fi vorba de altfel de expropiere decît de cea totală"... „Ba merg mai departe... Înţeleg... cum, cînd şi în sufletul ţărănimii a intrat germenul revoltei, a ',)) Vezi şi S. Timoff: Die Agrarfrage und die Bauernbewegung in Rumănien, Antineoiobăgia. Internazionales Agrarin-stitut, Moskau, 1928. 134 MIHAI RALEA ŞI T. HERSENI putut veni tov. dr. Arbore aci, să ne vorbească nu de exproprierea totală, ci de confiscarea totală" (p. 6). (Fără' despăgubiri). Asemenea idei apar şi în Romînia Muncitoare, organ central săptămîna! al sindicatelor şi organizaţiilor social-democrate. Articol nesemnat: „Samavolniciile şi jalea la sate" (nr. 50, 11-18 febaruarie 1907 p. 2—3). „La sate se petrec lucrurile cele mai înfiorătoare. Nu numai că ţăranii trăiesc în lipsa cea mai mare, nu numai că exploatarea proprietarilor nu are margini, nu numai că autorităţile se poartă cu ei ca misionarii cu sălbaticii din Asia şi Africa, dar aceşti ţărani duc o astfel d'e viaţă, apăsările sînt atît de crude, încît, fără îndoială, dacă lucrurile nu se vor îndrepta — şi nu credem — vom intra în curînd într-o nouă perioadă de agitaţie, de revoltă şi de vărsări de sînge. Vom semnala de data aceasta trei mari suferinţe ale ţărănimii : arbitrarul administrativ, cu ajutorul jandarmeriei rurale, birurile, sarcinile nemăsurate care o înăbuşe şi desperează, lipsa, necurmata lipsă de pămînt". Chiar în timpul răscoalelor. în ziarul ..Romînia Muncitoare", (an. III, martie 1907), într-un articol: Răscoalele ţărăneşti, M. Gh. Bujor scrie: ..Marele suferind care a fost învăţat să rabde şi să muncească în tăcere pentru belşugul altora, începe acum să se trezească din letargia sa... In toate judeţe tării ţărănimea e în fierbere". „Ele (răscoalele)... sînt încoronarea sistemului crud de exploatare de astăzi a ţărănimii, rodul neînlăturabil al domi-naţiunii destrăbălate şi jefuitoare a burgheziei şi boieri'mei romîneşti. „Dar în 11 martie 1907, Romînia Muncitoare lansează un apel intitulat „Romînia Muncitoare şi răscoalele ţărăneşti", adresat muncitorilor, ţăranilor şi studenţilor, net antirevoluţionar : „Cum se face că ţăranii, din toate mijloacele de luptă, aleg pe cel mai pericu- los pentru ei şi în acelaşi timp şi ce! mai neeficace: revoltele ? Pentru că ei nu au la îndemînă un altul. Toate mijloacele legale de luptă: în. truniri, presă, alegeri, nu există pentru ţărani..." „Ţărani! Nu prin răscoală vă veţi mîn, tui. Nu' prin ameninţări şi devastări veţi ajunge Ia un rezultat folositor şi trainic, ci căutînd a distruge puterea politică a' ciocoilor, a proprietarilor şi arendaşilor". In timp ce conducătorii oscilau, un grup de muncitori se adresează printr-un manifest către concentraţii rezervişti, ce-rîndu-le să nu tragă în ţărani, ba chiar să treacă în rîndurile lor. „împotriva opoziţiei oportuniste a conducătorilor socialişti, scrie tov. Gh. Gheorghiu-Dej, se ridică elemente revoluţionare din rîndurile muncitorimii... în frunte cu Ştefan Gheor-ghiu, care sprijină cauza dreaptă a ţărănimii, tipăresc şi răspîndesc manifeste, organizează demonstraţii de protest împotriva arestării şi masacrării ţăranilor". „In aceste împrejurări, proletariatul din Romînia, tînăr, cu o conştiinţă de clasă slab dezvoltată, lipsit de un partid politic revoluţionar cu o ideologie marxistă, nu putea uni lupta sa împotrixa exploatării capitaliste cu lupta ţărănimii". Singurii oameni care au văzut clar şi au dat ajutorul pe care, în împrejurările de atunci îl puteau da au fost muncitorii. Atitudinea lor frăţească, calda lor simpatie s-a manifestat ferm, cu toată puterea. Răscoala din 1907 a silit toate clasele sociale din Romînia să-şi precizeze poziţia ideologică, avînd ca rezultat adînci-rea procesului de separare a taberelor, ascuţirea luptei de clasă şi pe acest tă-rîm. Faţă de răscoala din 1907, fiecare din clasele sociale şi-au întocmit cîte o ideologie de circumstanţă : moşierimea conservatoare a susţinut regula feudală a caracterului sacru al proprietăţii, dar mai ales, invocînd date istorice falsificate, ro- CURENTE IDEOLOGICE IN LEGĂTURA CU RĂSCOALA DIN 1907 135 jul sacrosant, în ordinea conservatoare, a proprietarului. Liberalismul burghez a încercat sa ex-|jce altfel decît prin lupta de clasă ridicarea în masă a ţăranilor, punînd-o în seama imperfecţiei culturilor, pe care, chipurile, transformarea capitalistă, comer-'cialâ şi bancară putea s-o rezolve. Un curent narodnicist, intitulat „poporanism", fără a înţelege anasmblul evoluţiei sociale, caută să separe destinul ţărănimii înăuntrul societăţii, de posibilităţile de alianţă cu muncitorimea şi făureşte greşit o teorie a hegemoniei ţărăneşti, încercînd să arate imposibilitatea industrializării ţării şi deci a dezvoltării socialismului în ţara noastră. In rîndurile oficiale ale partidului social-democrat, Gherea se menţine pe o poziţie oportunistă, legalistă, legată de concepţia sa asupra dependenţei ţărilor înapoiate de mişcarea socialistă din Apus. Singurele voci care au răsunat atunci înţelegătoare pentru-procesul real a! răscoalelor ţărăneşti, cu accente frăţeşti de solidaritate, au fost acelea ieşite din rîndurile muncitorimii. Ele reprezintă azi singura cale ideologică prin care putem lămuri acele evenimente şi o tradiţie plină de imbold pentru concepţia revoluţionară a zilelor noastre. CRONICA LIMBII B. CAZ ACU ISTORIA LIMBII ROMÎNE LITERARE ŞI PROBLEMELE STUDIERII Eî i greş ele stud romanice ţinut în 1Q=Sfi u pii V ' l ? vlli-lea con-1/1966° ' aParUle revisla C"""™ *«*"™, an XVI tac illlllll pe de I munte l? \ S annm.te aspecte metrologice nu sînt In î preds^T^unfW î f*?""6 *Şl!int^e nu 6 P°sibilă fără 0 deIimitare precisa ,a noţiunilor ei fundamentale. Obiectul istoriei .limbii romîne lite- i raS''P nu6e nre r1 ft'- T ^ CÎt ™tiUnea de bază' acec43e limbă Pasil ' trPhiif. ?S ita- "€,'ne vrea să Sădească bine - sublinia O^r^^^nL^'-^^- COnttant Şi latent' alături de n°tiunea pc care o întrebuinţează şr definiţia ei . Pînă în ultimul timp, nu s-a încercat determinarea si definirea rkm-oa,sa a noţiunii de „limbă literară". Este semnificativ faptul S la X mul congres al romaniştilor, referatul de bază, întocmit de lingvistul ISTORIA LIMBII ROMINE LITERARE 137 jtafian B. Terracini, a urmărit să elucideze — pe baza cercetării modului de apariţie a limbii literare în Spania, Sardinia şi Italia — definiţia atît de controversată a conceptului de limbă literară. 1 (Deoarece totalitatea caracterelor care dau înţelesul noţiunii de „limbă literară" este concepută — implicit sau explicit — în mod deosebit de diverşi cercetători, se constată în lingvistica romînească mai multe păreri în legătură cu studiul istoriei limbii romîne literare. E drept că s-a înregistrat, în această privinţă, un prim consens. Faţă de (accepţiunea mai restrînsă pe care o avea noţiunea de „limbă literară" în trecut, în lingvistica noastră — „limba literară" fiind aproape identificată cu „limba operelor artistice" — constatăm că astăzi noţiunea de „limbă literară" este concepută mai lang. Limba literară nu poate fi identificată cu limba unui gen literar — cum procedează B. Terracini, op. cit., p. 25, care vede în aşa numita „lin-gua giuîlaresca" un tip de limbă literară sau, în general, cu limba beletristicii. Limba operelor din literatura artistică nu coincide cu „limba literară" ; aceasta rămîne baza oricărei creaţii literare, dar scriitorul are latitudinea de a depăşi limitele ei stricte şi de a face apel la diverse elemente din fondul arhaic ai limbii, din graiurile regionale, din jargoane etc. Elementele care nu au circulaţie în limba literară a epocii pot apărea, aşa dar, într-o creaţie artistică în funcţie de conţinutul operei respective si de motivarea estetică a utilizării lor. Această primă precizare, care stabileşte raporturile mutuale dintre noţiunile de „limbă literară" şi „limbă a literaturii artistice", deşi acceptată cu uşurinţă de către toţi specialiştii noştri, a lăsat încă porţile deschise diversităţii de opinii pentru rezolvarea altor aspecte ale problemei. * Părerile lingviştilor noştri sînt împărţite în ceea ce priveşte momentul de cînd se poate vorbi despre o limbă literară romînească. Cauzele acestei divergenţe trebuie căutate în modul în care diverşi cercetători circumscriu noţiunea de limbă literară. în linii mani, se pat distinge trei interpretări : a)unii socotesc că limba creaţiilor populare romîneşli e o limbă literară şi împing originile limbii literare înainte de secolele XV — XVI ; b) la extrema cealaltă se «găsesc cei care consideră că limba literară re.mînească s-a format în perioada constituirii naţiunii, deoi în secolul al XlX-lea (mai precis, în a doua jumătate a acestui secol) ; c) în sfîrşit, alţi cercetători opinează că originile limbii romîne literare datează din'perioada primelor texte romîneşti, legînd începuturile limbii literare în special de apariţia primelor texte tipărite (secolul al XVI-lea). a) O limbă literară presupune în mod obligatoriu existenţa scrisului ? La această întrebare, Ferdinand de Saussure (Cours de linguistique generate, ed. V, p. 268—269) răspunde că „poemele omerice par a proba ')'. B. Terracini, Analist del concetto di lingua letterarla, în „Cultura neolatina", an. XVI, fasc. I. 1956, p. 9—31 ; vezi prezentarea" amănunţită a acestui referat (cu exprimarea anumitor rezerve în ceea ce priveşte concepţiile lui B. Terracini), la Alex. Niculescu, Problemele limbii literare in discuţia congresului al VIII-lea de studii romanice, în „Studii şi cercetări lingvistice", VII, fasc. 3—4, 1956, p. 296—299. 138 b. cazacu contrariul; cu toate că ele au luat naştere într-o epocă în care nu se folo- , sea scrisul, limba lor e convenţională şi vădeşte toate caracterele unei Hmbî literare". Constatarea de mai sus e valabilă oare pentru toate limbile ? In ceea ce priveşte limba romînă, după unii cercetători, existenta unei variante literare n-ar fi condiţionată de apariţia primelor texte scrise. Părerea că limba creaţiilor orale populare e o lim'bă literară a fost afirmată mai întîi de Liviu Gnu : „Noţiunea de limbă literară nu trebuie legată în primul rînd de forma scrisă a literaturii" (Steaua, nr. 9/1955, . p. 105) ; „limba literaturii artistice populare..., în principiu, poate fi numită limbă literară" (ibidem). In acelaşi sens, se pronunţă şi I. Coteanu : „limba literară apare cu mult înaintea scrisului ca formă a culturii populare" ; „Data de la care putem vorbi de lirnlba literară romînă trebuie deci împinsă mult înapoi, spre vremea cînd apar primele manifestări ala culturii noastre populare în forma lor originală" (Gazeta literară, nr. 47/89, 1955). Părerilor de mai sus li se alătură şi acad. Al. Graur : „apariţia scrierii a consolidat limba literară şi a ajutat la dezvoltarea ei, dar n-a fost necesară pentru ca să apară limba literară" (Gazeta literară, nr. 22/116, 1956) ; „Limba în care erau compuse operele artistice orale (poezia populară şi chiar basmele) — subliniază Al. Graur — diferea de cea a conversaţiei, era mai îngrijită decît aceasta din urmă, folosea urnele cuvinte specifice, în sfîrşit era uşor să le deosebeşti una de alta. Deci era o limbă literară" (Gazeta literară, nr. 35/119, '1956, suibl. os.). Sînt de reţinut două dintre argumentele aduse în discuţie, de cercetătorii amintiţi, în favoarea tezelor de mai sus ; amîndouă argumentele pornesc însă de la modalitatea definirii conceptului de limbă literară. Al. Graur insistă asupra aspectului „mai îngrijit" al limbii creaţiilor populare; în acest caz, aşa cum a arătat J. Byck, se subliniază o trăsătură a limbii literare şi anume „aspectul îngrijit", dar se neglijează alta, fundamentală, „aspectul normal". (Gazeta literară, nr. 24/118. 1956). I. Coteanu face apel la un criteriu asemănător, în unele privinţe, cu cel menţionat de AL Graur: „primul lucru pe care trebuie să-1 facă cineva — susţine I. Coteanu — cînd vrea să caracterizeze o formă a limbii ca literară este să-şi lămurească un fapt simplu : există intenţia de a alege şi îmbina cuvintele încît comunicarea să se facă mai bine ca de obicei ?" (Gazeta literară, nr. 47/89, 1955). Rezultă deci că, pentru identificarea unui fapt de limbă literară, condiţia primordială este constatarea intenţiei unei exprimări mai bune, mai d'esăvîrşite. Acest criteriu este discutabil. In primul rînd constatarea intenţiei unei comunicări mai îngrijite nu poate fi identificată cu realizarea unei astfel de comunicări. Se confundă aici ideea de finalitate, cu rezultatul ei concret în actul eixprimării. In al doilea rînd, criteriul propus este unilateral : condiţia amintită poate fi considerată ca indispensabilă, dar — aşa cum observă de altfel însuşi I. Coteanu — nu e unica. A face apel la această modalitate pentru a delfini o formă a limbii ca literatură şi a încorpora, în consecinţă, limba folclorului în limba literară, însemnează a extinde din cale afară conţinutul noţiunii de limbă literară şi a recurge la o definiţie prea lângă, în care genul proxim nu e completat de suficiente diferenţe specifice. ISTORIA LIMBII ROMÎNE LITERARE 139 Limbile literare s-au constituit în împrejurări diferite. Dacă ne referim la limba romînă literară : limba folclorului romînesc — deşi prezintă o serie de trăsături care o deosebesc de limba conversaţiei curente — poate fi calificată drept „limbă literară" ? S-a remarcat că noţiunea de „limbă a 'folclorului" este foarte neomo-o-enă şi multilaterală (în sensul că ea include aspecte deosebite, eterogene) '; toate creaţiile folclorice au însă în comun faptul că „ele reprezintă Un aspect figurat artistic :al limbii întregului popor, în circulaţia ei orală" (TV I. Ossoveţki, Despre studiul limbii folclorului rus, în „Probleme de lingvistică", 3/1952, p. 115). Limba folclorului este, aşa dar, o varietate stilistică a limbii populare. In ce măsură sîntem îmsă îndreptăţiţi să-i atribuim calificativul de limbă literară" şi să căutăm originile limbii romîne literare în această variantă stilistică ia limbii populare ? Limba creaţiilor folclorice e legată de limba literară pentru că ambele au la bază limba comună a întregului popor şi exercită o puternică influenţă una asupra celeilalte, cu menţiunea că, în diferite epoci istorice, caracterul acestei influente n-a fost acelaşi (ci. A. I. Ossoveţki, op. cit.. p. 116). Există, de asemenea, procedee comune producţiilor artistice populare şi producţiilor artistice culte, deoarece în ambele genuri de creaţie se realizează nu numai funcţiunea comunicativă, dar şi cea emoţional-expresivă a limbii. Se constată însă şi o serie de deosebiri, pe care A. I. Ossoveţki le subliniază în studiul amintit: contribuţia creaţiei individuale în domeniul limbii este neînsemnată în folclor, datorită faptului că creaţia artistică în folclor este în primul rînd colectivă şi numai în al doilea rînd individuală (op. cit., p. 117). Rezultă deci că nu se poate vorbi, în legătură cu o producţie populară, de un stil individual pentru că în folclor diferenţele stilistice sînt dispuse pe alte planuri (în sensul că ele merg pe linia genului), ceea ce face să dispară cu totul diferenţierea după autor (op. cit., p. 136). Spre deosebire de creaţia artistică cultă, care se realizează pe baza „limbii literare", creaţia artistică populară se realizează în unul dintre dialectele limbii întregului popor ; ea prezintă deci, din acest punct de vedere, anumite particularităţi regionale (cf. P. G. Bogatîrev, Russkoe narodnoe poeticeskoe tvorcestvo. § Izucenie iazîka folklora, ed. II, Moscova, 1956, p. 8) S-ar putea obiecta însă, în această privinţă, că şi în limba creaţiilor culte (de pildă la I. L. Garagiale sau la M. Sadoveanu) apar particularităţi regionale ; dar în astfel de creaţii regionalismele sînt folosite de cele mai multe ori în mod intenţionat, în vederea obţinerii unui efect stilistic, ceea ce nu se poate afirma în cazul creaţiilor folclorice. Sînt şi considerente de altă natură de care se cuvine să ţinem seama în rezolvarea problemei în discuţie ; un postulat, în acest sens, e necesitatea de a ne raporta la realităţile concrete ale limbii producţiilor orale ale fiecărui popor în parte. ]) A. I. Ossoveţki observă şi el că „orice creaţie folclorică este executată în dialectul pe care îl vorbeşte cel care o execută" (op. cit. p. 127), subliniind însă, în acelaşi timp, că se poate constata o „ieşire" în afara limitelor dialectului, însă nu ,,în fonetică, care în fiecare variantă corespunde riguros normelor dialectului local, ci mai ales în lexic" (p. 126). 140 B. CAZACU Există deosebiri calitative, de pildă, între limbii creaţiilor folclorice romîneşti şi limba poemelor omerice. Antoîne Meillet a arătat că limba omerică nu corespunde niciunui idiom grecesc întrebuinţat într-a anumită regiune : „cea mai veche dintre limbile poetice ale 'Greciei, cea care a exercitat o acţiune asupra tuturor celorlalte, este un instrument întru totul literar ; ea nu are nicio puritate dialectală şi nici nu aparţine, la drept vorbind, vreunui dialect" (A. Meillet, Aper^u d'une histoire de la langue grecque, ed. 4, Paris, 1935, p. 178). Limba producţiilor folclorice romîneşti nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu limba producţiilor omerice. Ca limbă a „literaturii populare orale", limba .folclorului romînesc a exercitat desigur — şi continuă să exercite — o influenţă considerabilă asupra dezvoltării unui anumit stil al limbii literare —■ stilul literaturii beletristice (mai ales asupra limbii creaţiilor artistice în versuri şi, intr-o măsură mai mică, asupra limbii prozei artistice). Limba literară romînească s-a dezvoltat însă pe alte baze şi pre-ziată o serie de trăsături specifice care o delimitează net de limba creaţiilor folclorice. In aceste condiţii, a încorpora studiul limbii folclorului în istoria limbii romîne literare însemnează a extinde cercetarea dincolo de limitele propuse prin însuşi obiectul cercetării. Chiar dacă prin extinderea noţiunii de limbă literară, limba literaturii populare ar putea fi considerată, în principiu, limbă literară (vezi mai sus, p. 138, prezentarea lui L. Onu), totuşi modul de formare a limbii romîne literare, precum şi specificul limbii folclorului romînesc ne arată în mod clar că istoria limbii literare nu poate începe înainte de apariţia textelor scrise (cf. şi observaţiile lui R. I. Avanesov, Despre ăleva probleme ale Istoriei limbii, în volumul omagial Akademiku Viktor a Vladi-nurovicia Vinogradovu, K ego şestidesiatileiiiu, Moscova, 1956, p. 13: „prin istoria limbii literare se are în vedere, în esenţă, istoria limbii literare scrise"). (De aici nu trebuie, desigur, să se tragă concluzia că istoricul limbii romîne literare urmează să excludă categoric, din domeniul preocupărilor sale, studiul limbii creaţiilor folclorice. Cunoaşterea limbii şi stilului producţiilor folclorice este necesară istoricului limbii literare pentru înţelegerea adîncită şi cuprinzătoare a dezvoltării limbii literaturii artistice, aşa cum cunoaşterea datelor dialectologiei şi ale gramaticii istorice, precum şi ale istoriei literaturii — în strtnsă legătură cu istoria poporului — este necesară pentru a elucida alte aspecte ale dezvoltării limbii literare în general. b) Poziţia lingviştilor care consideră că limba romînă literară s-a constituit deabia în secolul al XIX-lea — ne referim, în primul rînd, la teza acad. Iorgu Iordan („varianta literară a unei limbi se iveşte odată cu naşterea naţiunii sau, mai precis, începuturile limbii literare sînt legate de începuturile transformării poporului în naţiune", Limba rorrnmă, an. LII, nr. 6/1954, p. 67), provine clintr-o concepţie care are la bază o restrîngere exagerată a conţinutului noţiunii de limbă literară. ISTORIA LIMBII ROMÎNE LITERARE 141 ■Nu trebuie să trecem cu vederea î ap tul că limba literară e o categorie istorică. Dialectica materialistă arată că noţiunile cu care operăm trebuie lie elastice, mobile. Dacă acceptăm ideea că noţiunile reprezintă copia fidelă a realităţii, că ele reflectă realitatea în schimbare şi în dezvoltare neîntreruptă, atunci trebuie să admitem că şi conţinutul noţiunii de limbă literară se schimbă de la o perioadă la alta. Conţinutul noţiunii de limbă literară nu e imuabil, ci se lărgeşte şi se îmbogăţeşte pe măsură ce urmărim diversele etape ale dezvoltării limbii literare, ca o consecinţă a faptului că limba literară dobîndeşte noi funcţiuni şi că se consacră; se consolidează prin scris. Secolul al XIX-lea — perioadă in care lorgu Iordan fixează începuturile limbii literare — reprezintă de fapt epoca în care se aecentuiază procesul de definitivare a normelor unice ale limbii literare, şi în care se pre-cizeaiză, în amănunt norma supradialeatală literară unică, rezultat al unei evoluţii anterioare, începute încă din secolul al XVI-lea. In această perioadă se îmbogăţesc şi se desvaltă diversele stiluri ale limbii literare (limba şi stilul ştiinţific, limba şi stilul publicistic, limba şi stilurile literaturii artistice) ; în acest secol se constituie, putem spune, limba romînă literară în forma pe care o cunoaştem astăzi. La capătul unei îndelungate evoluţii, limba romînă literară, reprezintă în cadrul limbii naţionale unice, o sintetizare a posibilităţilor de exprimare ale limbii întregii naţiuni, un mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizat printr-un aspect îngrijit şi prin existenţa unui sistem de norme, care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate ; în acelaşi timp, ea dezvoltă un sistem ramificat de stiluri corelative, care sînt, de fapt, tot atîtea varietăţi funcţionale ale ei. A situa începuturile limbii romîne literare în secolul al XIX-lea, înseamnă a ignora întregul ei proces complex de dezvoltare şi a considera că unitatea pe care şi-a dobîndit-o, pe calea unui proces lent, de-a lungul mai multor secole, a putut apărea dintr-odată : aceasta ar echivala, în fond, cu desfiinţarea unei întregi perioade din istoria ei. c) Examinarea critică a celor două teze de mai sus ne permite să rămînem la părerea-afirmată şi cu alt prilej (vezi Limba romînă, an. II, nr. 4/1953, p. 50) — că originile limbii romîne literare datează din secolul al XVI-lea şi că ele trebuie legate în special de activitatea de tipograf a lui Coresi. Este aşa numita teză a ,,şcolii de la Bucureşti", acceptată de majoritatea învăţaţilor noştri (vezi : Ov. Densusianu, Hisloire de la lan-gue roumaine, II, Paris, 1938, p. 7 : „mai ales cărţile lui Coresi au fost acelea care au avut cea mai mare influenţă şi care au contribuit într-o largă măsură la dezvoltarea ulterioară a romînei literare" ; N. Iorga, Istoria literaturii romîneşti, I, ed. a Il-a, Bucureşti, 1925, p. 192 : „Marele merit al acestor cărţi [ale lui Corese poate acesta că, trecînd hotarele, au adunat sufleteşte prin viaţa culturală pe toţi romînii laolaltă. Prin ele mai mult decît priri vechile manuscrise, care circulau greu şi se copiau puţin, nedesăvîrşit, s-a întemeiat o viaţă literară comună a tuturor romî-nilor. Prin ele, aceste cărţulii urîte, păstrate astăzi, în puţinele exemplare ferfeniţoase, prin găurile cărora se plimbă cariul, s-a întemeiat ceva nepre- 142 B. CAZACU tuit pentru orice popor, căci cuprinde în sine ceea ce va da formă gînduluj şi simţirii generaţiilor care vor urma : limba literară; Al. Rosetti, Istoria limbii romîne. Noţiuni generale, ed. a Il-a, Bucureşti [f. d.], p. 74: „Bucu-rîndu-se de o foarte mare răspînd'ire, cărţile lui Coresi, în loc să înlesnească propagarea doctrinei protestante, au izbutit să pună temelia limbii noastre literare"; J. Byek, Gazeta literară, nr. 19/113, 1956: „începuturile limbii literare se văd în tipăriturile coresiene din secolul al XVI-lea"; textele coresiene cuprind o limbă care, încetul cu încetul va deveni limba literară..., în tipăriturile lui Coresi aflăm doar o parte din elementele care, încetul cu încetul, se vor impune ca norme ale limbii literare. (Gazeta literară, 24/118, 1956). Textele coresiene întrunesc condiţiile necesare pentru a fi considerate drept primele manifestări, timide, ale limbii romîne literare. In limba tipăriturilor lui Coresi cercetătorul poate distinge atît începuturile unui principiu de structurare (condiţie fundamentală pentru formarea oricărei limbi şi mai ales a unei forme mai înalte de exprimare, cum e considerată limba literară), cît şi unele aspecte ale receptării, ale elaborării şi mai ales ale difuzării faptelor de limbă, fenomene semnificative pentru caracterizarea funcţiunii social-culturale a limbii literare. („Considerarea culturală a limbajului pune astfel în evidenţă dialectica receptării, a elaborării şi a difuzării care însufleţeşte orice punct lingvistic, oricît de mic ar fi el", B. Terracini, op. cit., p. 12). La baza limbii cărţilor lui Coresi se află, după cum se ştie, graiul din sud-estul Ardealului şi din Ţara Romînească ; în efectuarea traducerilor, Coresi porneşte însă de la manuscrisele rotacizante nord-ardelene, a căror limbă o supune unei serii de modificări, în sensul adaptării la limba vorbită în sudul Ardealului şi nordul Ţării Romîneşti. Iată de ce în limba lui Coresi întilnim, alături de particularităţi caracteristice graiului sud-ardelean şi celui muntean, „o serie de forme care sînt specifice dialectului rotacizant" şi care „se explică prin amestecul limbii proprii a tipografului... cu limba textului original" (Gh. Ivănescu, Problemele capitale ale vechii romîne literare, Iaşi, 1948, p. 94). Constatăm aşa dar, în legătură cu limba textelor lui Coresi, receptarea unor fenomene lingvistice din nordul Ardealului şi elaborarea, pe baza graiului din sud-estul Ardealului şi din Ţara Romînească, a unei forme de exprimare, care, graţie tiparului, se bucură de o largă răspîndire în toate ţinuturile romineşti. Astfel, de1 la apariţia tipăriturilor lui Coresi, începe acel proces îndelungat şi complex al constituirii normei supradialectale unice — proces care se vă accentua în epoca formării naţiunii şi a limbii naţionale şi care continuă să se desăvîrşească în zilele noastre. * în lumina constatărilor de mai sus, apar destul de limpede obiectivele principale care stau în faţa istoriei limbii romîne literare. Pornind de la o orientare teoretică bine precizată şi bazat pe o serioasă documentare, istoricul limbii romîne literare trebuie să urmărească, în strînsă legătură cu istoria societăţii, şil în special cu momentele mai importante ale dezvoltării culturale : ISTORIA LIMBII ROMINE LITERARE 143 -mn s-a constituit norma unică supradialecţală adică modul în care - fia*»*» tttW- «- - CUIH a\A "F"' — ^ f are"3^^^ trebuie să le urmeze cercetările în ^tâ%ieCanSesU& însă S serie de precizări de amănunt. v ac l SCRIITORI ŞI CURENTE HORI A BRA TU MIHAI RALEA ŞI EXPLICAREA OMULUI I. „CULTURA DE STINGĂ" Apariţia celor două volume dim „Scrieri din trecut" pune pe criticul care ' discută opera prin prisma genurilor într-o adevărată dilemă : Ce face Ralea ? Operă de sociologie ? de psihologie ? de critică literară ? de estetică ? încercarea de a găsi formule care să îmbrăţişeze global opera autorului „Ideii de revoluţie» se dovedeşte falimentară. Filozofia şi estetica, critica literară şi psihologia, sociologia şi teoria cunoaşterii se împletesc atît de strins * încît însăşi împărţirea în ..Scrieri din trecut" în „literatură" şi în „filozofie" ne apare ca strict convenţională. „Observaţiile asupra psihologiei simbolului" introduse în volumul cu coperţile albastre sau „consideraţiile" asupra seriosului şi comicului în cultură ţin tot atît de estetică pe cit de familiare sînt filozofiei şi psihologiei, studii ca „Descoperirea adolescenţei" sau „Condiţiile scrisului modern". Aceasta nu înseamnă că critica lui Ralea nu se subsumează unor concepte riguros ştiinţifice ; Ralea porneşte programatic de ■la profesarea unei filozofii a seriozităţii şi tot ceea ce scrie este „serios", relevă voinţa şi putinţa de înfăptuire. In acest sens, toate mijloacele pe care le foloseşte sînt substanţiale, aparţin direct materiei abordate şi scopului urmărit. Cine citeşte cu atenţie volumele Iui Ralea observă cu *} Nu numai în formă — aşa cum a arătat Radu Popescu — ci şi în obiect. uşurinţă că autorul „Explicării omului" cu se încurcă mai niciodată în detalii adiacente sau în aspecte puţin importante, nu întîrzie pe căi lăturalnice. A alege ceea ce e fundamental de ceea ce nu e. înseamnă a descoperi calitatea specifică; lucrurile identice nu se clasifică. Ierarhia oare consacră această calitate determină specificitatea şi valoarea fiecărui lucru. Seriozitatea implică o funcţie de diferenţiere; preocuparea de a face ..sistem" din ventilarea oricărei idei. de a construi o întreagă teorie pe o metaforă, sau pe o expresie („spaţiu mioritic", „trăirism", „anxietate", „energetism") este proprie' unei concepţii formaliste a culturii şi este diametral opusă autorului „Explicării omului". Căci Minai Ralea. marcat — cum spune el însuşi — „de pecetea unei epoci de tranziţie", este prin excelenţă reprezentantul eminent al „culturii de. stînga" dintre cele două războaie mondiale. Se poate defini cultura de stînga ca umanismul secolului al XX-lea, ca expresie spirituală a acelor forţe care au dus înainte civilizaţia chiar dacă nu exprimă întotdeauna in mod direct şi imediat ideologia proletariatului, implicînd însă prin orientare şi amploare ideea de progres, de credinţă în izbind a unei noi orânduiri sociale mai bune. O asemenea caracterizare pe care recent am găsit-o sub pana lui Paiimiro Togliatti defineşte şi terenul căutărilor lui Mihai Ralea în cadrul unei mişcări de idei şi a afirmării unor valori conternpo- MIHAI RALEA ŞI EXPLICAREA OMULUI 145' ane înaintate raprezentînd în acelaş timp continuităţile reale cu umanismul clasic, şi (■dementele noj s,peciîice care-1 îmbogăţesc ■ i dezvoltă mai departe. Fenomen istoric ţn esenţă intelectual, cultura noastră de stînga" dintre cele două războaie mondiale nu este exclusiv o mişcare de elită intelectuală şi nici nu poartă în întregime amprenta umanismului marxist, al umanismului acţiunii şi transformării sociale, înzestrat cu dimensiunea istorică a e»parientei mondiale a proletariatului, peşi acesta din urmă, îi serveşte însă întregii culturi de stînga ca fundal şi îi este şi expresie supremă. Umanismul de stînga, neoiluminist, filozofie mai mult decît ştiinţă economică, etic mai mult decît politic urmăreşte în primul rînd cunoaşterea, este după sugestia titlului unei cărţi mai vechi a lui Ralea o „explicare a omului", o „oraţie de hominis dignitate" după expresia lui Giovanni Pico dela Miirandola. Fără a fi de-a dreptul militant, acest umanism nu poate fi considerat în întregime contemplativ, el „reconstrueşte" inocent pe tradiţiile Revoluţiei franceze, lup-tînd cu confuziunea contemporană subiectivistă, avînd din ce în ce mai clară conştiinţa contradicţiilor fundamentale ale contemporaneităţii. Ca adevărat protagonist al culturii de stingă, Mihai Ralea a considerat de-a lungul întregii sale activităţi personalitatea umană ca un mijloc şi nu ca un scop, evi-tînd turnul de fildeş şi făcînd politică, proimovînd atitudinile care constituie crezul unui democrat : concepţia anti-rasistă, ! şi concepţia raţionalistă, tendenţionismul în artă şi lupta pentru drepturile femeii, caracterul specific naţional şi simpatia pentru muncitori şi ţărani. Evident au fost în activitatea sa şi „mici excursii şi aventuri intelectuale" cum le defineşte el însuşi. Nu ele dau însă tonul şi nu ele sînt .esenţiale într-o activitate care a adus o contribuţie generoasă la lupta pentru o cultură democratică. Intr-o epocă de exacerbare a individualităţii, de cult al distanţei, Mihai Ralea a intrat în mulţime, căutîndu-şi în această direcţie sensul aspiraţiilor sale. într-un studiu publicat în „Revista Ro-mînă" scoasă de Zaharia Stancu în 1941 şi reprodus în întâiul din volumele apărute acum : „Mentalitatea estetică şi timpul nostru", Mihai Ralea face procesul lumii moderne occidentale dintr-un punct de vedere opus lui Spengler şi descoperă un element fundamental care nu ar fi fost rău să nu fi fost pierdut din vedere în recenta discuţie despre spiritul modern: „Secolul trecut s-a sfîrşit în 1914, ceva mai tîrziu decît valoarea lui aritmetică, după cum secolul al XVIII-lea s-a isprăvit în 1789, adică ceva mai devreme. De la 1918 pînă azi, adică în două decenii, s-a efectuat o revoluţie morală de proporţii uriaşe. Revoluţia .franceză, adică liberalismul, a avut şi ea nevoie de un secol — tot secolul al XVIII-lea, nefiind decît o preparaţie a concepţiei individualiste şi liberale. Lumea de azi s-a născut rapid şi prematur în cîteva decenii. Asistăm la ceea ce biologii numesc o mutaţie. La un salt în vid de o îndrăzneală neobişnuită". Ralea rupe îndrăzneţ deopotrivă cu pedanteriile cronologice şi cu sn6bismul mofturos al spiritelor subtile care continuau să creadă că nici o mare revoluţie nu s-a mai produs în cultură de la Verlaine şi Mallarme : „Orice continuitate pare ruptă — scrie Ralea în 1941—cu toată îndărătnicia celor care voiesc ca schimbarea să se facă cît mai dulce, pentru că victimele să sufere mai puţin".*)1 Sensul acestei fraze scrisă în plină dictatură antonesciană apărea limpede cititorului lui Ralea, făcînd dealtfel inutil comentariul pe care autorul îl intercalează astăzi după paragraful de mai sus. Dealtfel, recent, într-o conferinţă ţinută la Academie. Ralea indica astfel cele trei surse fundamentale ale formaţiei sale intelectuale • •1) cultura universitară, formaţia raţionalistă a normalienului influenţat de doctri- *) „Revista Romînă", pag, 414, 415. -10 - V. Romînească Nr. 7 146 HORIA BRATU nele presocialiste, 2) Mişcarea „Vieţii romîneşti" cu largile ei aspiraţii — dar şi cu confuziile şi erorile ei, 3) Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Am îndrăzni să spunem că aceste trei aluviuni se depun consecutiv, marcînd un drum ascendent. Cine însă ar dori să le despartă printr-o demarcaţie stringentă, s-ar înşela amarnic. Un studiu ca cel despre Balzac fondat pe consideraţiile marxiste asupra capitalismului nu relevă numai influenţa esteticii sociologice de tip Guyau (aşa cum s-a spus recent) ci şi o solidă cultură marxistă, asimilată de timpuriu. în acelaşi timp, a crede că autorul „Valorilor" sau al „Introducerii în sociologie" a rămas la simpatiile primei tinereţi şi la umanităţile din timpul studiilor este o profundă eroare. Despre umanismul lui Ralea s-ar putea spune că este şi un umanism filologic în sens renascentist, aplicat asupra ştiinţelor sociale, dar şi asupra celor mai moderne şi diverse teorii în cele mai diverse domenii ale filozofiei psihologiei sociologice şi artei, înceroînd apropierile cele mai surprinzătoare, determinând analogii şi înrudiri neaşteptate, reuşind — ca un adevărat chimist — combinaţii fertile şi stimulatoare, -care dau o perspectivă şi 0 respiraţie neobişnuită publicisticei sale. carte 2. CRITICUL LITERAR. FILOZOFUL S-ar putea spune că lucrul acesta se vede cel mai bine în puţinele pagini de critică literară pe care le-a scris. Apropierile uneori discutabile, totdeauna interesante nu sînt simple exerciţii de amator, asemănări fortuite, diletantisme izvorîte din prea plinul erudiţiei. Consideraţiile pe care Ralea le-a făcut în jurul operelor discutate (Balzac, Hardy, Arghezi, Ibrăi-leanu, Ionel Teodoreanu) sînt fundamen-" tale şi depăşesc caracterul unor analogii experimentale. Ca model al „genului" Ralea (pe oare vom încerca să-i definim mai jos) este articolul despre Tess d'Uber-ville. Nu avem în faţă o „cronică", -fiindcă nu se vorbeşte propriu zis despre şi nici un „esseu" *) fiindcă au torul refuză să speculeze implicaţiile ide'" de bază, să le dezvolte sau să le amplify" într-un corp autonom. Personalitatea a.6 tistică a lui Thomas Hardy este fixată prin caracterizări fulgurante, de o comei ziune extremă, lapidar şi mnemotehnic" „păgînismul naturalist" al autorului en. glez este definit în cîteva pagini cu "" simpatie şi o acurateţa care dovedeşte fără îndoială afinităţi elective, şi mai mult încă — aşa cum vom arăta ulterior — 0 con-"' cepţie similară asupra realismului. „Un om bine dispus e un om care se uită pe sine", acesta e Thomas Hardy „Valoarea romanelor Iul Hardy e înainte de toate terapeutică. Igiena sufletească ni le recomandă ca pe un excelent tonic" formule excelente interferate de excelente maxime, ca,re depăşesc cu mult caracterul unor witz-uri : „Realismul presupune altruism". „Adevărul e că nu poţi fi perfect moral fără q. fi perfect fericit, vreau să zic sănătos". Cunoştinţele, şi o vervă filologică îi dă posibilitatea să întrebuinţeze limbajul tehnic al ştiinţelor pozitive, al arWor plastice ori al muzicii, îi permite asocieri de imagini neîncercate pînă la el : „Romanele lui Hardy sînt lunile fără grijă, de vacanţă plină de soare a literaturii". In acelaş timp totul este încadrat în ■largi categorii sociologice şi etnice: (Opera lui Hardy) „nu desminte atitudinea morala obişnuită a majorităţii scriitorilor englezi: realismul moral, adică subordonarea în natură, temperată de religiozitate şi închletudlne". „înfricoşarea morală", credinţa protestantă în predesti-' naţie compensează astfel păgînismul naturist şi ea nu anulează ci confirmă puternic impresia covîrşitoare de sănătate, de vitalitate proaspătă, în care nu lipseşte o anume doză de puritanism, de frică de . viaţă şi de fericire; „Frica de,viaţă, frica de fericire mai ales cînd e vorba de fiinţe -nevinovate, inocente în lupta cu un cerc social e normală. Ea se poate transforma *) Ralea este însă şi un remarcabil eseist, aşa cum vom arăta mai jos. MIHAI RALEA Şi EXPLICAREA OMULUI 147 chiar în ideea că nenorocirea ca şi îeTi-cirea fac parte din lumea aceasta". De aici nu mai e decît un pas pînă la definirea lapidară a „fenomenului" englez: In această viaţă proaspătă, candidă fără puerilitate, afectuoasă fără sentimentalism, intimă, fără familiaritate, n-are ce căuta i sterilitatea egotismului sau a raţionalismului latin, mai ales francez". De la particular, de la specificitate, gîndirea lui Mihai Ralea decolează lin spre general, spre fenomenul luat ca un tot, şi cititorul intuieşte într-un timp record panorama unei vaste opere, fără a avea sentimentul că priveşte de sus din avion, ci că se găseşte chiar în interiorul operei, mai mult încă într-un colocviu direct. S-a spus că «n activitatea sa de critică literară, Ralea priveşte opera dintr-un punct de vedere exterior operei, „aplioînd-o" şi încadrînd-o de fapt în oîte o teorie ştiinţifică, potrivind-o pe calapodul ei. Despre articolul de mai sus s-a spus că reprezintă o aplicare a teoriei tensiunii psihologice a lui Pierre Janet. Teribilă eroare 1 Căci cine nu vede că de fapt introducerea lui Pierre Janet 1 în articol nu este decît un simplu pretext, un simplu procedeu tehnic, de intrare în subiect, după cum şi referinţa la clasificarea tipologiei romanului după Thibaudet nu reprezintă decît o simplă uvertură pentru o scurtă descriere originală tipologică a eroilor lui Hardy. Aceasta nu înseamnă că Ralea nu foloseşte din plin puncte de vedere ştiinţifice adiacente obiectului estetic, fără a cădea însă în eclectism şi scientism. Intr-o epocă de conjuncturalism haotic filozofic şi estetic, importat din Occident, conjuncturalism care ne-a adus în cele din urmă pe un Petre P. Ionescu, pe un Bucur Ţincu, pe un Emil Cioran, eseişti de ocazie pe marginea ultimei mode de la Paris. Mihai Ralea vine cu esseis-• tica de ţinută riguroasă, de mare altitudine intelectuală relevînd un spirit modern, receptivitate faţă de inovaţiile în ştiinţă şi psihologie (el însuşi inovator în psihologia romînească) însă folosind cu prudenţă şi discernămînt noile teorii, ferti-lizîndu-le în peisajul intelectual autohton. Desigur că, mai ales în filozofie, Mihai Ralea nu a fost întotdeauna ferit de tentaţiile unui anumit eclectism, ale unei concepţii pluraliste în materie de cultură, de o anumită apologie pozitivistă a faptelor în unele lucrări mai vechi de sociologie. Insă spiritul Voltairian, formaţia solidă intelectuală a lui Ralea a „măcinat" numeroase teorii „epatante", la modă, valo-rificînd critic şi cu sagacitate, ceea ce era pozitiv, cu un adevărat curaj intelectual. Semnificative în acest sens sînt mai ales studiile publicate în volumul „Studii în trecut — în filozofie", în special cele dedicate problemei inconştientului, expresiei sociale a emoţiilor, „saturaţiei" fenomenelor sufleteşti, etc. Referinţele frecvente la Bergson şi uneori la Spengler, Freud, etc. nu trebuie să ne sperie. In primul rînd, fiindcă Ralea analizează de cele mai multe ori critic — în cel mai autentic sens al cuvîntului — teoriile abordate. La prima vedere s-ar părea că autorul împărtăşeşte într-o măsură considerabilă punctele de vedere discutate, însă aceasta este o impresie superficială. Există desigur o influenţă bergsoniană, freudiană, spen-gleriană în gîndirea din trecut a lui Ralea însă ea nu e profundă şi esenţială. Citarea frecventă (uneori aprobativă — în ceea ce priveşte probleme de detaliu) a anumitor autori nu trebuie să inducă în eroare, căci majoritatea studiilor de psihologie şi sociologie ale lui Ralea au o structură de curs universitar, o factură sistematică în care un loc destul de mare implică expunerea teoriilor discutate, fără ca această expunere să însemne o aprobare. Vom da mai jos două exemple fundamentale care să demonstreze pe deplin teza noastră. Ideea de timp, de durată, are la filozoful romîn un sens deosebit de cel bergsonian, deşi Bergson reprezintă o permanentă coordonată de referinţă. Ideea de timp înregistrează la Ralea o „variaţie semnificativă", care transpune termenii problemei de pe un teren relativist pe un plan în care se găsesc nu puţine elemente dialectice. Analiza logicei sentimentelor este făcută astfel stendhatian. deopotrivă 10* 148 HORIA BRATU de depărtată de schematismul lui Ribot ca şi fluxul nediferentiat bergsonian, studiul fenomenului „saturaţiei" are ca pivot fundamental teoria „stendhaliană" a „cristalizării" care este lărgită şi extinsă din cadrul erotic pe planul percepţiei artistice al relaţiilor personale etc. Ralea subliniază elementul dialectic în evoluţia sentimentelor : „funcţionarea îndelungată a unui fenomen sufletesc îl modifică structura. .Numai prin faptul ,că un fenomen sufletesc se repeiă, el îşi schimbă structura". In acelaş. timp, psihologul romîn subliniază cu toată fermitatea elementul stabil, caracterul ireversibil, fixarea relativă ; chiar dacă nu vom fi cu totul de acord în ceea ce priveşte însemnătatea acordată apriorismului kantian (considerăm că tocmai în această problemă a rolului formelor apriorice în determinarea faptelor de conştiinţă se manifestă latura slabă, idealistă, a teoriilor psihologice ale lui Ralea) ; chiar dacă concluzia autorului pare să tindă spre o conciliere a lui Kant şi Ber.gson, — dincolo de conceptul filozofic care fixează metafizic laturile contrarii ale fenomenului, există o certă indicaţie de interpretare dialectică a fenomenelor sufleteşti ca o unitate între continuitate şi discontinuitate. Ceea ce izbeşte în scrisul lui Ralea sînt elementele dialectice care răsar pe neaşteptate Ia tot pasul chiar în studiile fundamentate pe o concepţie generală idealistă. Astfel într-un studiu „Idee de timp în conştiinţa modernă" publicat în volumiul „Psihologie şi viaţă", fundamentat pe ideea că timpul este o experienţă psihică interioară, ideea iniţială bergsoniană, este imediat modificată în sens istoricist, social. Sentimentul timpului, spune Ralea, se formează în ritmul cenes-teziei însă acesta e determinat de interacţiunea cu mediul. Percepţia timpului devine astfel un corolar al diferenţierii cres-cînde a vieţii psihice, a complexităţii ei „provocată" — la rindut ei de „complexitatea vieţii moderne", de „organizaţia socială a timpurilor noastre". într-un anumit sens percepe feudalul timpul, —■ scrie textual Ralea — în alt sens percepe omul modern. Desbrăcată de elementele ei idealiste, această idee a servit recent academicianului Ralea să dezvolte o teorie interesantă, de orientare pavlovistă, în legătură cu însemnătatea determinantelor social-istorice pentru evoluţia şi rafinarea senzaţiilor de gust, de miros, auditive şi vizuale, pentru evoluţia şi transformarea sentimentului estetic, pentru demonstrarea caracterului istoric al frumosului şi al receptivităţii artistice. Pornind de la o asemenea înţelegere a „timpului", diferenţierea, delimitarea de conceptul bergsonian al duratei, chiar dacă nu este limpede, apare şi în scrierile literare de pildă, în articolul despre Proust, unde .^miezul filozofiei bargsoniene" este direct caracterizat ca atitudine antiraţionalistă, „atitudine mistică", „care face din inconştient factorul primordial al cunoaşterii, duratei şi schimbării, esenţa unică a existenţii". Printre manifestările spirituale care reacţionau într-un fel sau altul contra determinismului, şi al cărui „teolog v infailibil" este Bergson, Ralea enumera simbolismul, tipul „imoralistului", opera Iui A. Gide, etc. Spre deosebire de filozofia „duratei", istorismul profund al lui Ralea este puternic colorat de formaţia sa de sociolog determinist, şi tocmai acesta este secretul care explică de ce Ralea a reuşit să încadreze în critica sa literară întotdeauna social şi istoric analiza operelor dezbătute, deşi pe plan filozofic el nu se găsea pe poziţii materialiste, ci pe o poziţie raţio~ nalist pozitivistă care vădea o certă tendinţă înspre materialism, deşi delimitarea nu apărea întotdeauna limpede. Aceasta explică de asemenea de ce în bogatele sale contribuţii în psihologie, Ralea vine cu o serie de contribuţii personale valabile, care traduse în limbaj materialist (oîteodată nu este măcar nevoie nici de asta) pot forma bazele unor cercetări ulterioare; aceasta explică de ce în sociologie el a putut veni printre primii cu un studiu fundamental despre „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste", ceea ce aruncă o lumină semnificativă nu numai asupra sociologului Ralea, ci şi asupra MIHAI RALEA ŞI EXPLICAREA OMULUI 149 sentimentului tînărului doctor în filozofie, venit să-şi dea doctoratul la Paris. Eliberarea de elementele idealiste ale concepţiei sale despre lume nu a reprezentat desigur o evoluţie liniară. O sinteza care să valorifice ceea ce este pozitiv şi sa critice ceea ce este negativ în peisajul complect al culturii contemporane, nu se poate realiza decît în cadrul marxismului. Tin-zînd spre luciditate şi raţionalism dar încă fără înţelegerea mecanismului Comdex al luptei dintre cele două cui un, termenul superior, categoria de sinteza De care o urmăreşte Ralea capătă uneori „ coloratură eclectică, prezintă uneori trăsăturile unei contradicţii in-adjecto. „Etica „ivită ca răsturnare a raportului de forte" conţine observaţii preţioase asupra problemei puterii şi a raportului dintre individ şi clasă, - relevînd necesitatea rezistenţei împotriva acaparării forţei publice de un individ sau de o clasă exploatatoare privind însă asemenea raporturi oarecum abstract în afara dialectici concrete a luptei de clasă. în psihologie, între behaviorism şi metoda introspecţiei, Ralea caută un drum de mijloc care^ sa evite atît materialismul vulgar cît şi idealismul subiectiv. Cînd o asemenea „îmbinare" este experimentată pe concret, cînd autorul operează distincţii şi analogi, pe viu în legătură cu un anumit fenomen sufletesc, procedînd monografic, atunci de fapt iese la iveală o analiză originala fructuoasă în care ipoteza freudiană sau de tipul Pierre Jannet nu constituie decît un timid punct de plecare. De pilda, Amlnarea - condiţie specifică a psihologiei umane" în care Ralea prezintă însemnătatea fenomenului de inhibiţie pentru condiţia fizio-psihologică a omului nou, - amînarea" cum o numeşte el — m-tr-o"lumină foarte apropiată de pavlovism. (Acelaşi lucru cu înţelegerea „limitelor în fenomenul saturaţiei sufleteşti}. Consideraţiile care întovărăşesc însă aceste reale descoperiri relevă uneori o teoretizare eclectică. Determinînd teoretic cu multa eficacitate diferitele curente şi poziţii în - sociologie, în psihologie, Ralea manifesta uneori o anumită toleranţă, o anume concepţie, „pluralistă" asupra culturii care însă dispare din ce în ce mai mult odată cu ascuţirea luptei social-politice, cu dezvoltarea fascismului în ţara noastră. Aşa cum a arătat pe drept cuvînt şi Pavel Apostol, necesitatea opţiunii politice, aduce rigoare şi în concepţiile filozofice şi sociologice, pînă ce autorul va ajunge la umanismul socialist. 3 GHEREA. IBRA1LEANU. RALEA: „VIAŢA ROMÎNEASCĂ" Toate acestea ne îngăduie să fixăm locul lui Ralea în filiera capilor de coloană ai culturii democratice în raport cu înaintaşa săi, Gherea şi Ibrăileainu. Ralea este fruntaşul unei echipe care pe teren cultural şi estetic preia - într-un anumit sens - cîrma de la Gherea şi Ibrăileainu. continuând mai departe opera acestora pe alte baze şi într-o alta epoca. Pe plan literar şi estetic, Gherea îşi desfăşoară activitatea sa de bază în ultimele decenii ale secolului trecut şi în prinm am ai acestui secol. Ibrăileanu îl continua pe Gherea în primii 25 de ani ai secolului XX Ralea continuă opera lui Ibrăileanu în perioada dintre cele două războaie mondiale. Opera culturală a lui Gherea era în linii mari definită în pragul secolului al XX-lea; al lui Ibrăileanu in preajma primului război mondial se părea că şi programul operei lui Ralea ar îi in linii mari elaborat în preajma celui de al doilea război mondial. Lui Ralea însa i-a fost dat (singurul clin cei trei !J sa trăiască momentul eliberării şi să-şi conţinute activitatea într-o etapă calitativ noua. insa organic legată de activitatea anterioara. In raport cu Gherea, activitatea lui Ibrăileanu este superioara din punctul de vedere al analizei literare, inferioară însa ca amploare şi egală ca influenţă directa şi nemijlocită asupra marilor scriitori a vremii sale. Pe de altă .parte, critica lui Gherea are un caracter militant, combativ pe care nu-1 vom mai regăsi între cele doua războaie decît la urmaşii direcţi ai „Contem- 150 HORIA BRATU poranirlui" în publicaţiile militante marxiste, în revistele socialiste de stînga din preajma priorului război, în revistele comuniste. Insă nici Qherea şi nici Ibrăi-leanu nu a avut solida formaţie ştiinţifică şi universitară pe oare Ralea a pus-o în slujba propăşirii culturii româneşti şi care i-a dat posibilitatea să-şi exercite magistratura cu o reală competenţă în cele mai variate domenii. Este cazul să atingem aici direct o problemă care deobicei este discret trecută cu vederea în articolele cu privire la foştii colaboratori ai „Vieţii Româneşti". Deşi nu demult s-a cerut — cu referinţă specială la vechea „Viaţa Romînească" — să se renunţe la practica „scriitori fără curente" şi „curente fără scriitori", se observă, totuşi că în critica noastră literară această invitaţie n-a găsit încă ecoul cuvenit.'Lucrul apare cu atît mai simptomatic cînd este vorba de Mihai Ralea. In această privinţă merită din nou menţionat Radu Popescu, care realizează şi de data aceasta un tur de forţă, acela de a vorbi de opera lui Ralea abia menţionînd „Viaţa Românească". Care este raportul între Ralea şi „Viaţa Romînească", ce anume reprezintă el în contextul acestei reviste ? Dintru bun început trebuie spus că Ralea nu se identifică cu poporanismul aşa cum total se identifică Stere şi parţial, Ibrăi-leanu. Nu este însă mai puţin adevărat că Ralea dezvoltă — pe un înalt plan teoretic — anumite puncte din doctrina literară a poporanismului. Ne referim la problema raportului dintre etnic şi estetic, dintre stilul „natural" şi stilul „individual" : „Stilul natural — spune Ralea — în ceea ce are în acelaş timp special (faţă de omenire) şi general omenesc (faţă de individ) găseşte exact acel loc geometric între tipic şi caracteristic care constituie arta mare". Formulă sibilinică şi puţin anistorică, însă excelentă pentru a defini ceea ce înţelegeau poporaniştii prin teoria specif icului naţional. Am văzut mai înainte că exact acest cadru delimitează şi modul în care Ralea localizează opera literară. Nu altceva va face în „Cele doua Franţe" —, de astă dată însă fenomenul francez nemaifiind analizat ca un tot unitar şi indivizibil ; lupta între cele două culturi delimitează două lumi în interiorul aceleaşi culturi naţionale. In genere se poate spune că interesul lui Mihai Ralea pentru specificul naţional nu este atît poporanist — în înţelesul antebelic al cuvîntului — cît etnografic şi sociologic pe linia cercetărilor mai noi de filozofie şi psihologie a culturii şi artei, ale unui Wolflin sau Muller-Freienfels. Tocmai de aceea Mihai Ratea apare în destul de slabă măsură legat de ideologia „Vieţii Romîneşti" de dinaintea primului război mondial şi ţine de acea perioadă din activitatea revistei în care nu se mai poate vorbi de.o ideologie unitară a colaboratorilor ei, şi în care, în paginile „Vieţii Romîneşti" se întâlnesc tendinţele cele mai contradictorii. In acest context, Ralea reprezintă la „Viaţa Romînească" tendinţa de stînga, linia antijunimistă, permanenţele celei de a „doua cultură." Aici Ralea apără un punct de vedere înaintat asupra rolului social al artei, asupra necesităţii militantismului artistic, asupra însemnătăţii determinante a expresiei sociale în artă. Aici apar unele studii asupra „artei ca mentalitate de clasă", izbitor de bine informate în ceea ce priveşte problematica marxistă-„Purismul" în artă este atacat cu o violenţă de militant, concepţia „artei-lux" — „artei -dezinteresare", este considerată o expresie a ideologiei nobiliare. Mentalitatea „estetică", concepţia artei pentru artă transportată în viaţă şi în conduita socială este privită ca o trăsătură tipică a secolului XX. Triumful miturilor, decăderea adevărului, slăbirea prestigiului culturii, creşterea enormă a subiectivităţii în domeniul epistemologic, dezvoltarea monstruoasă a ■misterisrnului, a „structurilor" şi „esenţelor" de caracter absolut, ruina individului în ordinea morală şi politică (în acest punct este clară o anumită influenţă a lui Ortega y Gasset), filozofiile disperării, „evanghelia snobă a anarhiei morale şi a clipei de faţă", (aluzie la Heidegger)) MIHAI RALEA ŞI EXPLICAREA OMULUI 151 confesiunile impudice" (Kirkegaard) — iată un întreg repertoriu de teme care pot servi ca prolegomene pentru o anatomie a culturii burgheze contemporane. Lucrurile cele mai „tari" care s-au rostit în literatura romînă dintre cele două războaie mondiale la adresa sterilităţii şi gratuităţii unui Valery şi Os-oar Wilde, diatribele cele mai argumentate şi mai mişcătoare la adresa „barbarilor" în literatură, a celor care proslăvesc din prea ■mare rafinament estetic întoarcerea la viaţa simplă, bucolică, la forme de viaţă sufletească depăşite, reacţiunea cea mai ■violentă împotriva temelor care puneau la ordinea zilei instinctul, intuiţia, inconştientul se da tor esc în publicistica ro-m-în-ească penei lui Mihai Ralea care, alături de Mi-■bail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor -A-rghezi — au ţinut în cultura romînească, frontul larg al culturii de stînga. Este însă Mihai Ralea un Benda ,ro-mîn, un raţionalist rigid, un fanatic al ideilor claire şi prea distincte care bat pasul pe loc cam din secolul XVII, un fanatic al entuziasmului la rece (clasicismul) un izolat într-o lume de cinici şi de neştiutori amorali şi imprudenţi, un „înmormîntat de viu" vestejind dincolo de ■mormint trădarea intelectualilor, un cartezian întîrziat într-o lume în -devenire, >în fine un neînţeles şi un neînţelegător ? Comparaţia între Benda şi Ralea ar părea ispititoare şi a inspirat uneori pe cei care căutau să -determine locul specific al ilui Ralea în cultura romînă. O serie de -asemănări exterioare, antipatia faţă de convertirea lui Ba-rres, repudierea estetismului valerizant, ataşamentul faţă de umanismul secolului XIX, faţă -de Anatole France, ar fi părut să justifice o asemenea apropiere. Există de asemenea uneori la Ralea o anumită manieră minuţioasă a moralistului, care disecă fără iluzii un fenomen social, există un anumit presentiment al cangrenei, -un anumit ton sec şi ironic al (recriminărilor rostite cu sentimentul predicii în pustiu, o anumită tentaţie oratorică către ■rechizitoriul inspirat, pe oare Benda 1-a moştenit -de ila Bossuet iar filozoful romi-n de la Miron Co-stin şi cronicari: „Ceea ce izbeşte pe un critic obiectiv în peisajul literaturii noastre estetice e în primul rînd puerilitatea. Cu foarte puţine excepţii, -mulţi din scriitorii noştri sînt în stare -de copilărie. S-a apropiat -altădată arta de joc şi -poate cu oarecare -dreptate. Dar jocul nu e apanajul exclusiv al copiilor. Se joacă şi oa-memii -mari. E o diferenţă între jocul de şah al adultului şi cutia cu cuburi de construcţie ca-re ne incinta la şapte ani. Să nu ni se obiecteze deci că orice artist e prin -definiţie copilăros, fiindcă arta se confundă cu jocul. Literatura noastră n--a ajuns încă p-î-nă la jocul -de şah ; s-a oprit la cutia cu cuburi. Ea mu învederează nimic din preocupările omului matur : idei, judecăţi, atitudini în faţa vieţii. ...Scriitorii noştri au trăit puţin, n-au experienţă sufletească adîncă, n-au acumulat într-inşii acel contact profund cu viaţa, care căleşte încet sufletul şi-i -dă comprehensiunea umanităţii, a vieţii -şi a morţii. Artiştii noştri n-a-u sentimentul profund al vieţii, nu ştiu ce înseamnă grozăvia ei mută, nu bănuiesc -maiestatea morţii, -mîn-dria umilinţei, gustul oţetit al orgoliului, n-au iubit, n-au -desperat şi n-au dispreţuit resemnat. Nici unul -din capitolele în adevăr teribile ale vieţii .nu le e familiar. Aşezaţi în margine -de drum, şi-au întins, -pe o zi de primăvară, -cînd zefirul suflă înviorător şi trist de langoare, arşicele şi se joacă cu inconştienţă şi candoare. Alături, oameni iubesc, luptă, mo-r, suferă, dar insensibilitatea lor e -definitivă. Amintesc de acei isterici cu anestezii cutanee, care-şi expun inutil în ospicii, în zilele senine, pielea nesimţitoare la razele soareiui." Mizantropismul este însă pu-r oratoric, iar imputările reprezintă de fapt un moment dint-r-o dialectică constructivă. Spre deosebire de Benda, Mihai Ralea cultivă stimulentul „a rebours" şi foloseşte dojana în transcripţie obiectivă, ca un mijloc de îndrumare şi nu de demascare. Ralea are o încredere salutară în forţele literaturii romîne şi -dealtfel a fost printre primii ca-re a atras atenţia asupra lui Arghezi, cel mal 152 HORIA BRATU mare poet romîn contemporan, desvăluind coordonate esenţiale : anarhism, monahism şi magie. Deosebirea esenţială însă între Ralea şi Ben da stă mai ales în dinamismul şi receptivitatea modernă a filozofului romîn. Deşi opoziţia sa împotriva decadentismului „bizantin" al culturii burgheze ocicidenlale'nu trebuie subapreciată (şi în acest sens ne pare justificată dragostea şi respectul de care se bucură amintirea sa în cercurile progresiste franceze), opera propriuzisă a lui Julien Benda reprezintă la urma urmei un moment conservator şi static, combătînd decadentismul din perspectiva veacului de aur. Oricâtă simpatie ne-ar inspira consecventa unei asemenea poziţii, ea apare puţin propice pentru o dezbatere a contemporaneităţii şi sterilă ân soluţii. O respingere de plano a oricărei .literaturi militante apare cel puţin anacronică şi anistorică. Gît de fertilă şi de bogată în sugestii ne apare dimpotrivă acţiunea lui Mihai Ralea, cu sentimentul său acut al contemporaneităţii, cu înţelegerea dară a noilor necesităţi şi cerinţe ale omului modern, cu sensibilitatea sa deosebită ipentru militantismul artistic, şi descoperirile adolescenţei! Lui Mihai Ralea îi .repugnă atitudinea olimpiană, el are în cel mai înalt grad „caritatea bunului gust" a cititorului într-adevăr mare şi generos prin cultură şi inteligenţă care nu se teme că un contact impur cu romanele de senzaţie i-ar corupe sentimentul estetic. Ralea a scris pagini elogioase despre Dumas-pere şi literatura de senzaţie, fără rictusul dezgustat şi blazat al banalului epicurian, amator numai de capodopere „impecabile" şi mărturisind deschis că Al. Dumas, acest „titan al fanteziei cumsecade, colector anonim al tuturor visurilor copilăriei noastre", il-â încîm-tat mai mult decât cutare clasic „plicticos". Cîţi critici tineri astăzi pe care snobismul mofturos al unui gust instabil fixat îi fac mofturoşi faţă de tot ceea ce nu este „operă mare" ar avea curajul unei asemenea declaraţii. Frecventarea permanentă a autorilor mari — .zice Ralea — e soră bună cu arivismul monden şi politic. Literatura de senzaţie reface pentru câteva .momente, virginitatea cea dinţii. Poate nimic nu ca racterizează mai bine pe omul Ralea decît asemenea pagini în care apare nevoia ,de inocenţă a omului matur, căutarea uneori discretă, alteori exasperată a încîntării înti neririlor subite, a cufundărilor nevinovate în epoci de fericire fictive, a recreaţiilor spiritului şi a uitărilor de sine. IdeaLm scriitorului român a .fost şi rămâne în covîr-şitoarea majoritate de a fi mereu lucid maliţios, critic, bătrîn. Scepticismul, suspi' ciunea au fost corolarul unei violente lupte dure pentru existenţă, care nu cunoaşte armistiţii şi vacanţă. Aici Ralea descoperă de fapt cu subtilitate una din lacunele literaturii noastre moderne, absenţa literaturii marei naivităţi „a poveştilor generoase, stupide şi fermecătoare", care în nici un caz nu pot fi considerate gratuite. Şi nu e lipsit de semnificaţie faptul că marii noştri scriitori simt această nevoie, că un Camil Petrescu <& scris în spre amurgul carierei sale o Papuciadă, că în plină strălucire ia soarelui său, Sadoveanu a scris „Nada florilor" şi „Aventură în lunca Dunării", .că Arghezi îşi încoronează cariera prin „Stihuri pestriţe". Marele scriitor occidental îşi încheie cariera printr-un Faust, scriitorul romîn tinde spre o „Alice în ţara minunilor". 4. MEMORIALISTUL Tot în această căutare a simplităţii şi naivităţii ţine .gustul lui .Ralea pentru călătorie. Mihai Ralea călător este în genere prezentat în critica din trecut ca şi cea actuală ca un savant, care, privind un monument sau un viaduct „.glosează", fixează „puncte de vedere", descifrează „înţelesuri", deschide „perspective" : „Aşa dar, Ralea — scrie Pompiliu Constantinescu '— va. călători ,nu dintr-un impuls poetic, ca să evoce peisaje şi să vibreze la frumuseţea lor naturală ; va călători ca să cunoască şi să surprindă noi aspecte de viaţă". Ralea călătoreşte însă în primul rînd, fiindcă în călătorie, preocupările cardinale dispar. Reapare în noi copilul setos de robinso- -nade". Acesta este scopul primar, aceasta este intenţia autorului. Am spune că refe- MIHAI RALEA ŞI EXPLICAREA OMULUI 153 ri-nţeie estetice, descoperirea de similitudini şi diferenţieri, pătrunderea specificităţii şi a psihologiei etnice intervin ulterior prin implicaţii, ca nişte automatisme, sau habitudini de nedespărţit. Comentariul Iui Ralea este spontan, este carol arul aventurii, nu scopul ei. Comentariul expliciteăză, nu modifică impresia primă, spontană, nu este anexat chiar dacă pare elaborat, uneori catedratic. Cel mai bine îi reuşeşte Iui Ralea imaginea sintetică, cu care, din-tr-odată ni se desvăluie panorama unui oraş. Toledo, Cairo, Alexandria, Hamburg, Amsterdam, Atena, Marsilia se deschid în faţa ochilor din perspectiva unui generic de cinematograf şi paginile respective ne rămîn în minte indestructibil ataşate de locurile respective. S-a vorbit de imagistica halucinantă care pigmentează .memorialul spaniol, de -atmosfera uşor „lotizantă" a însemnărilor -de -călătorie din Egipt, cred însă că acreditarea ideii caracterului livresc al însemnărilor de călătorie nu poate fi acceptată fără rezerve; în primul rînd fiindcă autorul polemizează constant direct şi indirect cu reprezentările -de bibliotecă, le respinge ,,ab initio". Orientul văzut de Ralea nu se mai găseşte în cărţi. Fela-hii, negri, goi, înfăşuraţi numai cu o cîrpă în jurul bazinului, mizeria neagră, seculară a bărăganului spaniol nu este extrasă din Loti. Este o irealitate care -apare fragmentar în memorie dar apare. Se ghiceşte printre rînduri repulsia faţă de literaturizare, faţă de ceea ce Georges Duhamel numea „memorii imaginare", faţă de naraţiunile compuse, faţă de ficţiune. Notaţia directă, imediată dispare -însă atunci cînd este vorba de muzee, locuri istorice, peisaje celebre : memorialul capătă caracterul unei -confruntări. Metoda folosită este în .fond aceea a Iui Taine -descoperind în conţinutul operei de artă climatul şi psihologia locală. Adop-tînd de -fapt determinismul lui Taine, Ralea nu re-pudiază — cel puţin ca instrument parţial de lucru — explicaţia climatică a artei şi inversul ei, explicaţia etnografică prin intermediul artei. Paginile tulburătoare închinate muzeului Prado, răsturnînd în formule scăpărătoare o serie întreagă de locuri comune. Rembrandt şi Frantz Hals sînt regăsiţi în matroanele dolofane cu frăgezime de copil de la ferestrele din Leyda, casele colorate şi adunarea pestriţă a bîlciului îi dezvăluie sensul mulţimilor caricaturale şi totuşi diferenţiate ale lui Breughel. Liniştea sufletească, bucuria de a trăi, voluptăţile modeste şi cotidiane au creat realismul flamand. Evitînd filonul pitoresc, exotic, Mihai Ralea cunoaşte geografia unei ţări pe dinăuntru prin cultura ei. în memorialul de călătorie convingerea intimă a lui Mihai .Ralea că specificul social geo-grafic şi istoric intră în substratul artei şi că aceasta din urmă reprezintă un -document pozitiv a aspiraţiilor -populare capătă o justificare strălucită. Memorialul nu reprezintă însă o -demonstraţie erudită, şi organul receptiv al călătorului trebuie mereu excitat. Sociologul şi filozoful simte nevoia să respire altceva ca -să-şi perfecţioneze sensibilitatea deschizând ferestre mereu spre ţinuturi noi. I-n-să ca om de cultură, Ralea este convins că cine vine brusc într-o ţară -de cultură veche fără pregătire prealabilă, învaţă puţine lucruri noi. Ce poate .vedea altceva decît îngrămădiri de tablouri scorojite şi straturi scrijelate, cine nu are idei de ceea ce înseamnă arta ? Un corp aparte în impresiile de călătorie ale lui Ralea îl constituie notele despre cultura spaniolă. Aici în -mod -deliberat notaţia capătă caracter -demonstrativ şi avem de -fapt de -a-face cu o -mică monografie asupra picturii şi arhitecturii spaniole. Metoda este mereu aceea a lui Taine. Fiecare pictor are o culoare -specifică, unică, de fapt o „faculte-maitresse". El Greco este „eroul modern" consacrat de sensibilitatea capricioasă şi -morbidă a lui Maurice Bar-res, Velasquez e martirul, titanul a cărui artă n-are o specialitate, Rembrandt e clar obscurul, Tizian sensualitatea, Delacroix imaginaţia, F-ra Angelico suavitatea, Goya e mai greu de definit, pe jumătate bizar, pe jumătate poseur. Cu memorialul spaniol, sînt incontestabil paginile literare -cele mai subtile şi totalmente originale scrise ale 154 HORIA BRATU lui Mihai Ralea. Formulări profunde scăpărătoare de inteligenţă abundă la tot pasul. Preferinţa fundamentală pe care o are faţă de realism se afirmă puternic. Iată un fragment edificator din portretul lui Goya : „Ceva din Edgar Poe şi din Dostoievski, fără poezia celui dintîi şi fără umanitatea celui din urină, se îmbină în făptura lui. Gust excesiv pentru pitoresc şi senzaţional, cruzime, perfidie, curiozitate pentru fantasmagoria medievală cu vrăjitoare, cu inchiziţie, cu tortură şi asasinat. Aspect senzaţional, picant, spirit curios, dar mic, de proporţii locale şi momentane. Artist de epocă, nu de eternitate. Influenţa spiritului său muşcător, fără de sentimentalitate şi extrem de caracteristic, a fost totuşi considerabilă asupra Iui Daumidr, Manet sau Rops. Desechilibrat în fantezia sa nemăsurată, desechilibrat în suflet cum sînt copiii mici cu gusturi criminale, care scot ochii la pui de găină sau taie coada căţeilor ca să se amuze, pictura sa e îmbinată de un sarcasm crud, de şiretenie bănuitoare şi perversă. Din acelaşi aluat, Poe sau Baudelaire s-au înălţat pînă la frenezia remuşcării ori pînă la mila creştină, Goya e pictorul Spaniei descompuse şi anarhice de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Ambianţa în care produce e aceea de Curte râncedă, viţioasă şi desorientată. Sufletul său, prelungire ide medievalism într-o epocă de reînoire şi entuziasm, nu cunoaşte decît blestemul şi ricanarea. Pitit după faldurile unei draperii, pîndeşte, cu gând de răzbunare înecată şi ascunsă, ridicolul, deşănţarea, grimasele unor figuri pocite de curtezani ori de prinţi degeneraţi, lacomi şi viţioşi. Revanşa unor umilinţe mereu primite şi niciodată plătite, se uşurează într-o caricatură meschină, în care subiectele şi autorul lor se ghicesc detestîndu-se cu maniere surâzătoare. Goya i-a pocit cu politeţă şi ipocrizie, dar mai ales cu prudenţă, înfricoşat să treacă de-a dreptul la satira francă. Lîncezeală şi plictiseală de lume bună în decadenţă". Ritualul sângeros al luptelor de tauri în care vede un rezidiţi de viaţă crudă, un blestem ancestral este respins fără rezerve. Spania-i apare prea originală, prea unilaterală, prea particulară şi-i aminteşte de Barres, un fel de „bete noire", a scrisului lui Ralea. Peisajul cervantesc, ţinuturile prăpăstioase amintitoare ale mizeriei şi grandomaniei don quichoteşti îi revelează esenţa aristocratică a epopeii cavalerului rătăcitor : „nobleţea are o teorie a cunoaşterii speciale făcută din Iluzionism şi credinţă oarbă". Adept al realismului (artistic, politic, moral) Ralea tratează cu sagacitate şi fineţe coşmarul, mizantropia hogarthiană şi goyescă, martiriul şi regimul torid, cruzimea şi „le crime considere comime un des beaux-arts", plăcerile sînge-roase, 'brutale sau rudimentare. Convins însă că nevoia de senzaţii tari e un semn de importanţă ori de primitivitate, preferinţele sale merg înspre plăcerile delicate, fine, eterice, către Watteau, Lulli, Musset, Anatole France. Barres, Cervantes, Greco, Goya, în parte Goethe, sînt puţin „prizaţi" fiindcă nu au „darul descoperirilor obiective". Autorul vestejeşte o formulă a lui Carp care parafrazând pe Rivarol spusese, cu un prilej oarecare aceste cuvinte : „Intre mine şi realitate eu am dreptate". In activitatea social-politică, Mihai Ralea nu utilizează alte concepte şi legătura între Don Quichotte şi Carp nu este fortuită Adversitatea faţă de Uniunea Sovietică este analizată ca o manifestare de don quicho-tistn în politică, fascismul este considerat ca paliativul neputinţei. TVecînd prin Italia în drum spre Spania, Ralea este neplăcut impresionat de grandomania administraţiei italiene : „mizeria şl grandomania este formula tuturor naţionalismelor meridionale". De aceea Mihai Ralea detestă „morbidezza" climatului meridional. Concepţia politică, socială, etnografică şi artistică a lui Ralea formează un ton unitar ; ele se. prelungesc una pe alta. Idealul lui Ralea este totuşi în parte, — în ciuda afirmaţiilor contrare — un ideal goethean, idealul omului integral, însă fără hipertrofia eului care reprezintă adesea complementul inevitabil al realizării propriei sale personalităţi. „Complectitudine", sănătate, obiectivitate, iată cele cîteva concepţii cu care cri- MIHAI RALEA ŞI EXPLICAREA OMULUI 155 ticuloperează în variaţii semnificative reu-» şind de cele mai multe ori să taie cu ta-jent firul de p'ăr în patru. 5. ESSEISTUL Intr-o mai veche cronică la „Divagaţii". q Călinescu l-a caracterizat pe Ralea ca un mare provincial iar opera sa ca o înaltă sindrofie intelectuală. Provincialul este principial, intelectual şi sociolog, şi împreună cu Ibrăileanu şi Ralea devine înainte de toate un moralist. Nu în înţelesul etic al cuvîntului, adică de protagonist al puritanismului ci în sensul de observator al moravurilor (imores). Tocmai de aceea specia principală .la care recurge autorul ..divagaţiilor" este eseul. Folosirea de către Mihai Ralea a eseului se deosebeşte fundamental de semnificaţia conferită acestei specii în publicistica idealistă contemporană. Im eseul idealist, obiectul princiipat al gîndirii devine chiar gânditorul care îşi crează în acest fel, o lume pe propria lui socoteală. Având în vedere tocmai o asemenea specie, Thibaudet spunea că eseul este o compunere în felul acelora care se dau ca teme, elevilor ; în jurul temei pe care şi-a propus-o, eseistul concentrează toate asociaţiile de idei pe care i le trezeşte tema, în aşa fel încît eseul seamănă cu o causerie scrisă, din care nu • trebuie să lipsească subtilităţile şi cuvintele de spirit. După primul război mondial, eseul a devenit modul general ide exprimare şi ceea ce este mai semnificativ, modul general de gândire. Caracteristic pentru eseul idealist este divagaţia, alunecarea spre aspecte secundare, spre conversaţia uşoară de salon ; nimic nu este prea banal, nimic Jiu este prea important pentru eseistul modern. El etalează în faţa noastră gusturile şi aspiraţiile sale, repulsia sa faţă de carnea de vacă proaspătă, admiraţia pentru pudingul de mere, etc. Cei mai pretenţioşi dintre eseiştii subiectivişti au transformat eseul în filozofie sau mai bine zis filozofia . în eseu. Rigurozitatea şi logica internă a s-Sistemelor de filozfie clasică a fost înlocuită cu strălucirea exterioară şi focurile de artificii ale eseului modern. în filozofia modernă (eseistică), principalul este stilul. Henri Bergson, Valery au fost maeştrii acestui gen. Eseu în filozofie, eseu în literatură, eseu chiar în ştiinţă. Ralea a fost străin de spiritul unui asemenea eseu, după cum străin a fost de toate modele timpului, deşi uneori le-a încercat puterea. In primul rînd fiindcă scrisul lui contravenea primei şi celei mai importante reguli ale eseistului burghez: eseistul care doreşte să fie popular în mediile snobe nu trebuie niciodată să afişeze opinii radicale. Amatorul burghez de eseuri este deobicei conservator în gusturile sale şi este adeseori de părere că vremurile bune au trecut de mult. In al (doilea rînd, fiindcă Ralea ca eseist este preocupat de afirmarea de valori. Eseistul subiectiv dizertează pe orice temă şi în legătură cu orice. Ralea ca eseist vorbeşte numai despre valori pe care vrea să le afirme, sau care sânt deja pe deplin constituite. Un portret, un marginaliu, o monografie psihologică, o digresiune în legătură cu 6 idee sociologică nu reprezintă un pretext, o canava ci un mod propriu de demonstraţie a valorii. Eseurile lui Ralea reprezintă tot atîtea judecăţi de valoare. Faptul că ele nu sînt formulate clasic în „cronici", „studii", „teoreme", a indus în eroare pe unii. Ralea este un „spirit ide sistemă" şi dealtfel — aşa cum am arătat — ideile directoare ale sistemului străbat literalmente întreaga sa operă. In al treilea rînd, Ralea se deosebeşte de estetica burgheză prin stil. Fraza sa alertă, vioaie, totuşi simplă şi clară a produs stupoare într-o publicistică dominată de calo-filie. Apropierea de Camil Petrescu şi de G. Călinescu se impune inevitabil, din nou. Pentru Ralea stilul este esenţialmente un instrument de luoru. Insă, spirit riguros ştiinţific, adept al ,.filozofiei seriozităţii", Mihai Ralea ţine în scrierile sale să stabilească şi să menţină pe toate căile starea de contact intim cu cititorul. Tocmai de aceea a recurs la această specie amicală şi interesantă care este eseul. In concluzie, o judecată globală de valoare se impune în legătură cu opera lui 156 HORIA BRATU Ralea. In primul rînd, ceea ce se impune de la prima vedere este evoluţia, destinul unei personalităţi, care pentru a ajunge la optimismul puternic al concepţiei comuniste asupra vieţii a trebuit să străbată într-o primă perioadă drumul oumplex al unui „intelectual de tip mic burghez". In-vingînd „lipsurile generaţiei", îndepărtînd influenţele şi îndoielile specifice, rezistînd gustului pentru strălucire şi succes, micilor excursii şi aventuri intelectuale, opera lui Ralea este asemănătoare zidarilor medievali care puneau cărămizile la temelia unei catedrale, ce avea numai peste mulţi ani să se ridice. Tocmai această contribuţie generoasă făcută într-o vreme în care fruntaşii' intelectualităţii înaintate au trebuit să lupte împrăştiaţi cu toată puterea devota- mentului lor pentru a pregăti condiţii! pentru o viaţă mai bună şi mai dreamt/ pentru a pregăti — ca şi Voltaire - tere' nul revoluţiei care se apropia, tocmai • asemenea contribuţie conferă acestei oper° încă neterminate un sens unitar, oferind marelui intelectual al poporului romîn pri lejul să guste din seninătatea şi calmul car» izvorăsc din sentimentul datorie; împlinite In împrejurări vitrege, Ralea a făcut adevărată operă de creaţie. Gînd atîţia gîndi. tori contemporani clădesc un întreg sistem o întreagă operă pe un sfert de nuanţă pe o variaţie abia perceptibilă, exemplul acestui lucrător prob şi conştiincios care a semănat cu modestie nenumărate idei care pot fecunda o întreagă cultura, merită să fie pus la îndemâna generaţiei tinere. PE TEME POLITICE L. SÂRĂŢEANCI OAMENI, ÎNTÎMPLĂRI SI SEMNIFICAŢII, LA SESIUNEA DE LA COLOMBO ' Porumbelul a venit la Colombo dinspre Apus, Nord, Răsărit şi Sud. 402 delegaţi din 74 de ţări. Adăugaţi la cei 402 ■— martie din post — vreo două duzini de gazetari. O lume multicoloră, poposită pe insula unde —■ spun exegeţii Bibliei — s-ar îi născut imaginea feerică a unui paradis cu copaci graţioşi şi şerpi ispititori la rele. Dreptatea exegeţilor o indică faptul că pe insula ospătată din belşug — poate chiar prea din belşug r- de lumina şi căldura soarelui, pe acest pămînt pe care cine ştie ce milenară prăbuşire îl va fi rupt din triunghiul indian, proiectindu-1 pe Ocean la cîteva zeci de kilometri mai la Sud, coabitează în statornică frăţie cocotieri înalţi, tăcuţi şi cu nucile rotunjite pe piept ca sinul pîr-guit de domnişoară, bananieri cu coroana ca un evantai sau, dacă vreţi, ca o coadă de păun, plăpînda dar misterioasa plantă a ceaiului, mustosul arbore al cauciucului, şi — printre ei sau încolăciţi pe braţele lor — o vastă serie de exemplare din specia reptilelor, de la micuţa şopîrlă verde, prietenă a omului pentru că e mare amatoare de ţînţari, pînă la primejdioasa cobră, a cărei prezenţă menită o plimbare în afara oraşelor, foarte puţin ispititoare. Să adaug la aceste detalii şi amănuntul că, în inima insulei, se înalţă pînă la aproape 2500 de metri vestitul „Vîrf al lui Adam" care poartă acest nume în amintirea străbunului legendar ce va fi păşit pentru prima dată pe acest pămînt, numărîndu-şi coastele şi constatînd, spre marea lui nenorocire ulterioară, că are una în minus. Este adevărat că urmele paşilor lui Adam nu se zăresc pe vîrful care-i poartă numele ; în schimb amprenta unui picior gigant se află încrustată pe acest vîrf şi localnicii, în majoritate budişti, au credinţa că este urma călcăturii lui „Lord Budha" (ceea ce tradus din engleză ar însemna „Dumnezeul Budha"), care în marea lui bunătate a pogorît şi pe aceste târî-muri pentru a le dărui cu „Dhama", blînda credinţă plină de umanitate alcătuită din cinci principii : să nu ucizi, să nu furi, să nu minţi, să nu practici poligamia, să nu bei alcool. In spiritul „Dhamei", porumbelul venit din patru vînturi a fost întîmpinat cu bunătate şi prietenie de către localnicii, micuţi de statură, tuciurii la faţă, plini de hărnicie, şi purtători ai unei străvechi tradiţii de ospitalitate. Dar pentru a ajunge aici ar fi poate cazul să arăt mai întîi —■ menţinîndu-mă cumva în spiritul textului biblic pe care-1 invocam cîteva rînduri mai sus — că 158 L. SARAŢEANU LA ÎNCEPUT A FOST... ELICEA N-aşi putea jura că sînt un pasionat al aviaţiei. Dimpotrivă. Apre. ciind, fireşte, marile cuceriri ale tehnicei în materie de îngurgitare super, sonică a distanţelor, continui să am cea mai bună părere despre linja ferată pe care — de cînd diligentele au dispărut din uz — o socotesc un mijloc de călătorie dintre cele mai agreabile. Este adevărat însă că drumul pînă în Extremul Orient nu putea fi parcurs cu celeritatea necesară ajungerii acolo cu o zi înainte de deschiderea sesiunii Consiliului Mondial al Păcii, decît doar avînd aripi şi zburînd mai repede ca vîntul. Este exact ceea ce am făcut. Pornit din Bucureşti cu avionul companiei cehoslovace, am sosit la Praga — după o scurtă escală pe aeroportul Budapestei. A doua zi de dimineaţă mă îmbarcam pe un quadri-motor al companiei elveţiene pentru a ateriza la Zurich. Aici schimb de avion. Un „Vis. count" al liniilor italiene îşi întindea graţios aripile argintii peste crenelurile ascuţite ale Alpilor, făcînd escală la Milano şi aterizînd, apoi, la Roma. Pentru elegantul „Viscount" cetatea eternă era cap de linie. Pentru mine însă, drumul abia începea. Un „Super-constellation" al companiei olandeze mă prelua la orele 10 noaptea pornind peste Mediterană, survo-luînd deşertul arabic, întinderile pakistaneze, coasta occidentală a Indiei şi aterizînd după două nopţi şi o zi, la Colombo. In acest răstimp, două escale : Beirut — capitala Libanului — şi Caraci — capitala Pakistanului. Şi tot în acest răstimp, peste valul de impresii şi noutăţi ivite din contactul miraculos cu tărîmurile necunoscutei Asii, un singur element constant : un uruit perfect monoton, obsedant — cîntecul monodie al elicelor, lipsit de fantezie muzicală ca vechile psalmodii bisericeşti şi pe care cine ştie ce Palestrina modern şi ultratehnic îl va revoluţiona poate într-o zi întroducînd polifonia şi contrapunctul pînă şi în ţăcănitul — atenuat de carlinga etanşată — al ţevilor de eşapament aviatic. Stam întins în fotoliul temerarului transoceanic aerian şi — somnolent şi exasperat — îmi reveneau frînturi dintr-o poezie de Păstorel : „Ceasornicul din cap, tîc-tac, Auzi cum bate liniştit ?" Aterizat la Colombo am nădăjduit că, însfîrşit, voi fi iertat de obsedantul cîntec. Dar cînd am intrat în oraş, elicea, elicea cu goana ei nebună şi cu uruitul ei monoton, se afla prezentă intonîndu-mi parcă, batjocoritor şi victorios, aceiaşi melodie binecunoscută. Fata-Morgana ? Nu! Realitate. In căldura tropicală a oraşului oamenii care-şi pot permite un cadru de viaţă mai confortabil, încearcă să afle un piculeţ de răcoare prin intermediul ventilatorului. Dar ce ventilator? Proptit în tavan,"cu pale mari cît ale unei elice de avion, dirij,at electric de la un adevărat tablou de comandă cu trei viteze, uriaşul îşi urma ziua şi noaptea hora de ritm nebun. Dacă izbutea să facă răcoare ? Aş spune că asta-i... altă căciulă, dacă nu m-aşi gîndi că, la Colombo, doar simpla imagine a căciulii te-ar fi făcut să leşini într-o clipă. E drept că bietul ventilator izbutea să creeze atîta curent, încît aprinderea unei ţigări devenea o problemă şi-ţi cerea virtuţi de strateg şi prestidigitator. Dar palele uriaşe izbeau un aer greu, umed şi fierbinte şi — punîndu-1 în mişcare — trimeteau în obraz, ca în sala plitelor de brutărie, un iz de cuptor încins. Urmărit de ventilatoare, încovoiat de căldură, am poposit la „Gi O Eich", repre-zentînd pronunţia englezească a iniţialelor lui ,,Grant Oriental Hotel'. î LA SESIUNEA DE LA COLOMBO 159 în hali agitaţia din ajunul deschiderii sesiunii, întîlniri cu partizani ai păcii din alte ţări, strîngeri călduroase de mînă (la propriu şi la figurat). In sala conferinţei, aspectul obişnuit pentru astfel de reuniuni. Cabinele de translatori sus (lucrările se traduceau simultan în rusă, engleză, franceză, spaniolă şi chineză), jos mesele distribuite longitudinal şi purtînd tăbliţe cu indicaţia ţărilor. Faţă de celelalte sesiuni, congrese sau reuniuni internaţionale la care am participat ca ziarist, am găsit aici o inovaţie tehnică : traducerea de la cabină nu se maî\transmitea prin fir. Un emiţător de unde scurte difuza cuvîntui translatorului. Participantul avea la îndemînă un minuscul aparat de recepţie la care se adaptează un stetoscop, ca cel al medicilor, cu cele două braţe de introdus în urechi. Aparatul este prevăzut cu o manetă micuţă pentru branşare la alegere pentru una din cele cinci limbi. O jucărie practică şi foarte confortabilă, apreciată mai ales de noi, ziariştii, care puteam circula nestingheriţi şi în încăperile anexe ca Biroul de presă sau serviciile tehnice, micul receptor atîrnat de gît ajutîndu-ne să cunoaştem în fiecare moment stadiul lucrărilor. In acea sală, de la ,,Grant Oriental Hotel" timp de 6 zile7cît au ţinut lucrările sesiunii, am avut prilejul să cunosc oameni dintre care, mulţi, extrem de interesanţi. Am purtat discuţii care ar trebui —■ multe din ele — să fie redate pentru varietatea de concepţii pe care le ilustrau. Un lucru însă trebuie spus de la bun început chiar cu riscul de a reveni asupra unui loc comun. Anume că peste varietatea de concepţii se profila distinct unitatea voinţei de pace. Ca şi la alte reuniuni de acelaşi gen la care s-a întîmplat să particip, am retrăit acest fapt elementar că aspiraţia de pace depăşeşte cu mult, prin amploare şi arie, orice altă realitate a globului. Ea este indisolubil legată de inima omului. Şi aceasta peste apartenenţe politice, crez religios şi orice fel de alte convingeri. Sesiunea de la Colombo s-a ţinut într-un moment deosebit de semnificativ, ilustrînd cu plinătate tocmai acest punct de vedere. Se ştie că începuturile mişcării partizanilor păcii au cunoscut, în avalanşa propagandistică a adversarilor, un argument care s-a repetat cu obstinată perseverenţă de-a-lungul anilor : „mişcarea pentru pace este o formă de propagandă comunistă". S-a întîmplat însă ca viaţa să desmintă sloganul, oferind interesantul fenomen al unor adeziuni la mişcarea pentru pace care nu pot fi în nici un caz socotite ca pornind din grupuri de oameni cu opinii de stînga. Şi — de cîteva luni — la vocile partizanilor păcii "s-au adăugat, şi se adaugă continuu, glasuri de mondial prestigiu. Experienţele cu arme nucleare au izbutit să trezească — prin pericolul evident pe care îl implică — conştiinţe care pînă foarte de curînd socoteau că datoria lor s-ar limita doar la luminarea cercetărilor de laborator. Cei 18 savanţi vest-germani au dezlănţuit atacul frontal. Precizările lor au fost de natură să sguduie pînă şi minţile cele mai „apolitice". Li s-a adăugat răsunătorul apel al celebrului Albert Schweitzer, a survenit apoi declaraţia celor 2000 de savanţi americani. Incepînd din acest moment propaganda împotriva păcii a trebuit să schimbe „tactica". Sînt cunoscute declaraţiile răsunătoare despre presupusa „bombă curată" care, se pretinde, nu ar mai provoca prin explozie nociva ploaie radioactivă. Se ştie de asemeni că savanţii cu conştiinţă curată au ripostat şi de data aceasta. In timpul desfăşurării lucrărilor sesiunii, polemica dintre doc- 160 L. SARAŢEANU torul Linus Pauling, savantul american laureat al Premiului Nobel, cu preşedintele Eisenhower, era în plină actualitate. Un delegat italian, re-prezentînd mişcarea catolică din ţara sa, mi-a arătat un număr din foarte puţin democratul ziar roman „II messaggero", subliniindu-mi cîteva pa- ■ sagii dintr-o corespondenţă provenită din New York. Era un amplu reportaj în care corespondentul ziarului italian scria sub titlul „Aspra replică adusă de Linus Pauling, laureat al Premiului Nobel, acuzaţiilor preşedintelui Eisenhower" : „Dr. Pauling a primit cu un surîs vestea despre măsura luată împotriva sa şi potrivit căreia va trebui să se prezinte în faţa Comitetului pentru cercetarea activităţii anti-americane. El a declarat că nu are cunoştinţă ca în grupul celor două mii de savanţi americani să existe „influenţă comunistă". In continuare, reporterul arăta că Pauling a respins afirmaţia potrivit căreia cei două mii de savanţi americani n-ar fi competenţi să examineze pericolul atomic. „Cea mai mare parte dintre semnatarii apelului celor 2000 — a spus Pauling — sînt biologi şi prin urmare cei mai în măsură să se refere la pericolele care decurg pentru umanitate de pe urma radiaţiilor nucleare." Mi s-a părut de asemeni interesant pasajul din reportaj care reproducea răspunsul lui Pauling la remarcile făcute în S.U.A. în legătură cu faptul că pericolele decurgînd din radioactivitate ar fi mai mici decît cele care decurg din circulaţia intensă de pe străzile americane. „Ar fi imoral — a spus savantul — să se îacă o paralelă între morţile cauzate de ploaia radioactivă şi cele provocate de accidentele de circulaţie. Cînd se arată că automobilele ,ucid anual 40.000 de persoane şi se foloseşte acest argument în apărarea experienţelor cu arma nucleară, se afirmă implicit că n-ar fi nici o pagubă dacă alţi 40.000 de oameni ar muri de pe urma experienţelor nucleare." Declaraţiile lui Pauling au stîrnit un mare ecou în sînul savanţilor prezenţi la Colombo în acel moment. In aceeaşi zi, cînd am cunoscut aceste declaraţii, la tribuna sesiunii se citise mesajul transmis Consiliului Mondial al Păcii de către celebrul doctor Albert Schweitzer. „Socotesc că cel mai urgent lucru pe care îl avem de făcut azi — spunea distinsul savant — este să determinăm interzicerea experienţelor cu bomba atomică". Exprimîndu-şi regretul că nu poate participa la sesiune, fiind reţinut de o serie de cercetări în Africa Ecuatorială franceză, Albert Schweitzer adăuga în mesajul său că bomba atomică constituie un mare pericol pentru umanitate chiar şi în timp de pace. Despre poziţia savanţilor în această problemă aşi dori să adaug ceva şi cu privire la O CONTRIBUŢIE SUD-AMERICANA IN COMBATEREA PERICOLULUI ATOMIC Dl. Profesor David Marenco mi-a atras atenţia asupra sa încă înainte de a avea cinstea să-i fiu prezentat. Un bărbat voinic, cu fruntea lată de gînditor, cu o ţinută întotdeauna plină de'solemnitate. Pe căldura înăbuşitoare care obliga pe toţi europenii să abordeze drept ţinută vestimentară doar bluza cea mai subţire, el apărea cu gulerul tare al cămăşii impecabil, cu cravata neagră asortată hainei nici măcar descheiată. Un LA SESIUNEA DE LA COLOMBO 161 amic ziarist care mi-a atras atenţia pentru prima dată asupra iui a spus zîmbind : îl vezi ? Pariez unu contra zece că e profesor universitar. Cînd l-am cunoscut supoziţia s-a dovedit întemeiată. — Sînt profesor de radio-chimie la universitatea din Buenos Aires. A acceptat cu cea mai mare bunăvoinţă întîlnirea pe care i-am propus-o pentru a sta de vorbă. înainte de a începe, mi-o oferit un maldăr de ziare : — Aruncă-ţi o privire peste ele. Vei avea, probabil, o parte de răspuns la întrebările pe care vrei' să mi le pui. Am notat pe carnet cîteva titluri : „Oamenii de ştiinţă fac grave precizări în legătură cu pericolul atomic" ; „Dramatica chemare a Argentinei la lupta împotriva pericolului atomic" ; ş.a.m.d. Intrînd direct în subiect, profesorul mi-a relatat în legătură cu aceste titluri ■ — A fost o coincidenţă extraordinară. Exact în ziua cînd cele două mii de savanţi nord-americani făceau să apară celebra lor chemare la interzicerea experienţelor atomice, noi, un grup de oameni de ştiinţă argentinieni, ţineam o conferinţă de presă la Buenos Aires făcînd declaraţii care, după cum poţi vedea şi dumneata, au stîrnit un formidabil ecou. Să-ţi explic pe îndelete despre ce era vorba. încă de multă vreme, în cercurile slujitorilor ştiinţei din ţara mea, era o vie emoţie datorită constatării — verificată de mai mulţi dintre noi — că în ultimii opt ani radioactivitatea din atmosfera oraşului Buenos Aires crescuse de cinci ori. In acelaşi timp, ceea ce fusese de natură să indispună pe toţi oamenii de ştiinţă argentinieni era faptul că guvernul ţării refuzase să aducă la cunoştinţa opiniei publice această îngrijorătoare creştere. La asta s-a adăugat ceva nu mai puţin îngrijorător. Am aflat în mod cert că guvernul britanic a aruncat o cantitate de 1500 de tone de reziduri radioactive în Oceanul Atlantic. Zona unde au fost aruncate aceste reziduri se află între Africa şi America de Sud. Rezidurile au fost „împachetate" în biocurî de ciment. După calculele noastre aceste blocuri vor rezista acţiunii corosive a apei circa 30 de ani. Ce se va întîmpla atunci cînd primejdiosul material atomic va rămîne în libertate în fundul Oceanului ? Am socotit, desigur, că este de datoria noastră, ca cetăţeni şi ca slujitori ai ştiinţei... să avertizăm opinia publică şi s-o chemăm la luptă împotriva pericolului atomic. Am alcătuit un apel semnat de matematicieni, fizicieni, chimişti, medici, biologi, geologi, şi meteorologi. Am decis, de asemeni, ca acest apel să fie citit în cadrul unei conferinţe de presă. A trebuit însă să constatăm, spre regretul nostru, că nu ni se îngăduie să facem acest lucru în nici unul din sediile universităţii din Buenos Aires. Ţin să-ţi precizez că, printre semnatarii apelului se află savanţi de renume mondial, laureaţi ai Premiului Nobel, membri ai Academiei din Argentina, decanul. Şcolii Politehnice, sau directori de institute superioare. E necesar de asemeni să adaug că, sub raportul opiniilor politice, grupul semnatarilor reprezintă întregul evantai de la dreapta pînă la stînga, de la socialişti pînă la catolici. întîmplător nici unul nu are vederi comuniste. O interesantă categorie de partizani ai păcii care a fost masiv reprezentată la Colombo, o alcătuieşte aceia a preoţilor budişti. Erau cîteva zeci, uşor de distins în uniforma lor internaţională alcătuită din îmbrăcămintea galben-portocalie care le acoperă trupul pînă jos ca o largă rochie-. 11 —V. Romînească Nr. 7 162 L. SARAŢEANU de casă, lăsînd braţul stîng să iasă afară o-0l de sub matron fn^-i In mîna dreaptă deobicei ţin un evanta?- singura aS^ înSdu mina unui preo budist. Erau veniţi nu numai din toate■ regiunTcevion,n lietarnŞ! îm 3lte 3n mai a,les din lndia> JaP°nia' Cambodgi ? nZ{? % altele. Dintre ei cel ma, mult m-a impresionat un venerabil în vffi riî 74 de am sosit din Japonia în fruntea unui grup de tineri confraţi înt slujirea lui Budha şi care-1 priveau ca pe un apo'stoi. Am avut prii stau ele vorba cu el în mai multe rînduri şi să-i admir no nlî mea de judecata a vîrstei dar şi tendinţa spre ironia fină, spre ^întu^ duh de cea mai buna ca itate. Ca majoritatea oamenilor nstruiti aiAsjpi adaugă a tezaurul multimilenarei culturi a continentului său şT so ' cunoştinţe de cultură europeană. Şi _ lucru rar la oamenii acest a cart alături de limba materna, vorbesc doar engleza - el stăpînea şi ffi franceza, pe care o pronunţa cu un accent plin de haz. Intr-o zi ' sa-mi demonstreze ca slujitorii religiei budhiste sînt de partea păcii S rinul preot rni-a spus : «„De altfel ca să-ţi sintetizez poziţia noSă în tr-un el foarte apropiat de stilul dvs de a gîndi, am să-ti spun, cu scuzei, cuvenite pentru accent: „la paix vaut bier"... une messe" » 6 La aceste categorii enumerate, aşi vrea să mai adaug pe numeroşii reprezentanţi ai sindicatelor muncitoreşti din Africa franceză de nord dm Europa, din Orientul Apropiat şi Mijlociu, pe blînzii reprezentanţi ai'nes cantor islandezi, pe trimişii nordului scandinav, pe reprezentanţii savan ţilor indieni sau chinezi, pe trimişii oamenilor sovietici. Mă gîndesc să adaug cîteva cuvinte de asemeni despre o categorie, în trecut rar întîlnită Daca pescarii islandezi sau minerii britanici îsi apăra liniştea căminelor e iiresc ca un baron belgian să-mi vorbească de interesul marilor oameni de afaceri de a ridica embargourile, de a asigura schimburile comerciale normale m lumea întreagă, de a asigura unica formă de competiţie lăudabila, competiţia paşnică. Mi-a vorbit pe larg de asemeni despre suferinţele ţarii lui sub ocupaţia nazistă. Probabil că de aceia, atunci cînd a aflat ca lordului Russel autorităţile britanice îi fac greutăţi din cauză că a scris cunoscuta carte „Flagelul zvasticei", baronul Antoine Allard a ordonat telegrafic avocatului său din Bruxelles să cumpere cîteva mii de exemplare şi să le expedieze la personalităţi politice, culturale sau obşteşti din diferite ţări cu cartea sa de vizită şi cu un textuleţ : „Baronul Antoine Allard vă roagă să citiţi această carte şi să reflectaţi". Pictor şi desenator amator, el editează regulat pliante, reviste şi publicaţii avînd pe copertă cîte un chip drăgălaş de copil — realizat în creion sau ulei — şi chemînd lumea la luptă pentru pace. — Am auzit că aţi vizitat Uniunea Sovietică şi China. Vreţi să-mi spuneţi ce impresii aţi cules acolo ? ' La întrebarea mea baronul s-a oprit o clipă : — Cum să vă explic ? Vedeţi, domnul meu, m-am dus acolo împins de o elementară curiozitate. Foarte mulţi din lumea mea mă acuză că aş fi comunist. Nici nu fac efortul de a răspunde. Acuzaţia e ridicolă. Dar nu pot considera mai puţin ridicolă poziţia aceloraşi oameni care condamnă ţări, popoare şi sisteme fără să facă măcar efortul de a le cunoaşte, fieşi superficial. Tocmai pentru că nu împărtăşesc acest punct de vedere am ţinut să vizitez şi Uniunea Sovietică şi China. Am descoperit acolo lucruri extrem de interesante. Un uriaş rezervor de viaţă, de energie, şi LA SESIUNEA DE LA COLOMBO 163 mai aîes, o perspectivă a viitoruiui care lipseşte în multe alte părţi. In sfîrsit mai presus de orice, o reală şi sinceră dorinţă de pace". Baronul vorbea cu gravitatea, cu solemnitatea care se pare ca nu-i nărăseste niciodată. Dar printre vorbe străbătea, ca şi în cuvintele unor oameni foarte depărtaţi de el ca idei politice sau ca apartenenţe socia.e, m punct de vedere devenit general pe toate meridianele : — De fapt, domnul meu, interzicerea armei atomice şi pacea în general reprezintă o oroblemă mult mai simplă decît pare. E, dacă vreţi, o stare de suflet sau o necesitate biologică. E ca foamea şi setea care trebuie satisfăcute caci numai asa omul poate subsista pericolelor pe care, printr-o ciudata contradicţie 'a lucrurilor, însăşi dorinţa lui de a cuceri noi cunoştinţe 1 le pune în faţă atunci cînd aceste noi cunoştinţe sînt folosite de inşi lipsiţi de scrupule şi amatori de aventuri." II* TEORIE $1 CRITICĂ MARCEL BREAZU IDEE ŞTIINŢIFICĂ ŞI IDEE ARTISTICĂ Detractorii marxismului pretind că ceea '"dispensabilă a ideilor, a relevării ade- ce caută estetica şi critica de artă marxist- "vărului, pe care o putem constata în orice leninistă într-o operă de artă este exclusiv °peră de artă autentică, conţinutul de idei şi că din această cauză, 1,11 acest articol, ne propunem încercarea ceea ce este specific artei se dizolvă în de \ Preciza distincţia între ideea artistică exigenţele generale ale ideologiei clasei ?' cea teoretico-ştiinţifică — tocmai pentru muncitoare, că suculenta operei de artă, a arata ca dacă facem evidentă această încărcată de valoare emotivă, se scurge şi deosebire subliniem că nu există operă de dispare în didacticismul sec al unor lu- ar'a> care sa nu Ile purtătoarea unor idei, crări, care nu urmăresc decît să-i dădă- ca numai solicitarea senzoriahtăţii sau ceaşcă pe oameni. E drept că o anumită zguduirea afectivităţii noastre nu este su-critică dogmatică, ce pretindea că este ultra- ficientă pentru a conferi unei lucrări va-marxistă, a dat într-o vreme, prin rigidi- !oare artistică, tatea ei uscată, apă la moara acestor de- * tractori. + Dar. nici indicaţiile limpezi ale clasicilor noştri, nici spiritul general al 'filozofiei mar- Este un bun cîştigat al esteticii marxist-xist-leniniste, care stă la baza esteticii leniniste că arta are strîns legată de func-noastre, nici analiza lucidă, disociativă şi ţiile sale estetice şi social-educative — şi integratoare totodată, a celor mai buni cri- o funcţie cognitivă. Ca formă a conştiinţei tici care stau ferm pe poziţiile marxist-le- sociale, arta oglindeşte existenţa socială, niniste — nu îndreptăţesc, în nici un fel, Specificul său, caracterul deosebitor de ce- asemenea calomnii. leialte forme ale conştiinţei sociale este de- Ca o reacţie împotriva uscăciunii dogma- terminat atît de domeniul special al exis- tice, în dorinţa vie de a pune în valoare tentei care este oglindit — realitatea specificul turburător al artei — s-a lunecat raportată la om — cît şi de forma caracte- însă uneori către negarea adevărului că ristică de reflectare — imaginea concret- arta vehiculează idei, că artistul este — cu senzorială. Trebuie să mai adăugăm că, aşa sau fără voia lui — purtătorul unui mesaj cum am încercat să arătăm într-o altă lu- ideologic. Subliniindu-se puternic caracte- crare, în cunoaşterea artistică, ca formă rul emoţional al cunoaşterii artistice şi fap- de însuşire practic-spirituală a realităţii, tul că artistul comunică odată cu ideile sale se înfăptuieşte unitatea între constatare şi şi puternica lui vibraţie afectivă — s-a apreciere, se realizează 'valorificarea este- ajuns să se conteste prezenţa indiscutabilă tică, în raport cu o scară de valori aparte: IDEE ŞTIINŢIFICA Şl IDEE ARTISTICA 165 valorile estetice. Asta nu înseamnă nici pe departe că, aşa cum au vrut să demonstreze şi în ţara noastră între cele două războaie mondiale diferiţi esteticieni, arta ar fi un domeniu autonom al conştiinţei sociale. Prin funcţia sa cognitivă arta 1 este în strînsă interdependenţă cu ştiinţa şi filozofia — iar prin funcţia sa social-educativă cu politica şi morala. Un adevăr asupra căruia s-a insistat mai puţin, este acela că funcţia cognitivă a artei se îndeplineşte prin intermediul funcţiei sale estetice1). Insuficienta limpezire a acestui adevăr face posibilă confuzia între cunoaşterea teoretico-ştiinţifică şi cea artistică pe de o parte — iar pe de altă parte dă posibilitate ,,autonomiştilor" să eludeze faptul că imaginile artistice aduc omenirii un spor substanţial de cunoaştere. Marx a arătat, în „Manuscrisele econo-mico-filozofice", că omul îşi dezvăluie sie însuşi esenţa sa specifică, afirmîndu-se în lumea obiectivă „nu numai prin gîndire, ci prin toate simţurile sale"2). Aici nu este însă vorba numai de simţurile biologice, de capacitatea pe care omul o are în comun cu animalele superioare de a oglindi în aparatele sale senzoriale, ale văzului sau auzului, o anumită formă de mişcare a materiei. Marx precizează că simţurile, „omului social", adică ale omului ca specie calitativ deosebită de celelalte, capătă o trăsătură .nouă : „...prin complexitatea obiectiv desfăşurată a esenţei umane se dezvoltă în parte şi în parte se produce, complexitatea simţurilor umane subiective, ca o ureche muzicală, un ochi care percepe 'frumuseţea formei, într-un cuvînt, simţurile capabile să perceapă plăceri omeneşti, adică simţuri care se confirmă ca forţe esenţiale umane" 3). Simţurile cu care este înzestrat omul ca fiinţă biologică suferă prin urmare o transformare calitativă, devin „simţuri umane subiective", odată cu traiul omului în so'.) Vezi în această privinţă articolul lui V. K. Skatercikov — „Obiectul, metoda şi sarcinile esteticii marxist-leniniste". Analele Romîno-Sovietice Nr. 3/1956. 2) Marx-Engels — Despre artă şi literatură, pag. 34. 3) ; Ibid., pag. 34—35. cietate. Prelucrînd obiectele naturale, în vederea satisfacerii necesităţilor practice, în procesul muncii, nu numai mîna omului capătă o îndemînare deosebită, cum a arătat Engels, ci şi simţurile sale care se obişnuiesc să distingă în lucruri, „măsura care le este inerentă", (Marx). Omul descoperă calităţi noi ale obiectelor, care nu sînt imediat utile nevoilor lui biologice. Preţuirea acestor calităţi nu are acelaşi grad de obligativitate pentru subiectul cunoscător, pe oare-1 au calităţile materiale oglindite în simţul biologic ca atare. Roşul sau verdele, sfericitatea sau forma prismatică a unui obiect, intensitatea sau înălţimea unui sunet — se impun tuturor oamenilor cu simţuri normale. Dar frumuseţea acestor trăsături sau urîţenia lor, caracterul lor agreabil sau desgustător — nu se reflectă pur şi simplu în simţuri, cum se reflectă mişcarea obiectivă a materiei. Muzicalitatea pentru ureche, frumuseţea formei pentru ochi, după cum arată Marx, se oglindesc în simţurile umane subiective. Dezvoltarea acestor simţuri este în cea mai mare măsură datorită dezvoltării artei, care crează „nu numai un obiect pentru subiect, ci şi un subiect pentru obiect". Iată prin urmare că arta prin funcţia sa estetică, dezvoltă de-a lungul istoriei umane, tocmai aceste „simţuri subiective", determinînd în felul acesta, din ce în ce o mai puternică umanizare a omului, rele-vînd omului, cu din ce în ce mai multă amploare, una din trăsăturile sale esenţial umane. Dar faptul acesta este posibil pentru că subiectivitatea simţurilor „umane" rezidă, după părerea noastră, nu numai în simpla funcţionare a aparatelor senzoriale. Plăcerea urechii muzicale şi a ochiului care percepe frumuseţea formei, depăşeşte sen-zorialitatea şi îşi aruncă ancora în ape mai adîncî ale conştiinţei omeneşti. Prin intermediul funcţiei estetice a artei se realizează un racord puternic între senzoriali-tate, afectivitate şi inteligenţă. Sensibilitatea artistică autentică şi profundă nu poate rămîne doar la nivelul de suprafaţă al vibraţiei senzoriale. Dar drumul spre sensibi-tatea artistică este barat, atîta vreme cît 166 MARCEL BREAZU această mare poartă a senzorialităţii ră-mîne ferecată. Trebue să precizăm însă, că dacă elementul concret-senzorial este un element indispensabil al operei de artă — el nu este elementul determinant. Nici o îmbinare de culori sau de forme, nici o succesiune de sunete — nu vorbeşte sensibilităţii artistice dacă nu este organizată, dacă o idee ordonatoare nu dă sens elementelor concrete care solicită organele de simţ. Dar simpla „explicare" a ideilor, pe cale raţională nu poate fi gustată, .artistic. Unei oarbe surdo-mute — ca celebra Olga Scoro-hodova — i se pot expune pe cale accesibilă conştiinţei sale, ideile unei picturi de gen sau ale unei lucrări muzicale programatice. Dar se poate ea oare delecta cu un tablou de Surikov sau cu un poem simfonic al lui Richard Strauss ? Dar nu numai atît. Ce plăcere artistică poate să procure o execuţie a lui „Till Eulenspiegel" de exemplu, transmisă printr-un aparat de radio rudimentar, prin intermediul căruia timbrele instrumentelor şi relieful orchestral sînt viciate, uniformizate, estompate ? Ideea expusă în „program" poate fi înţeleasă oricît de limpede — dar satisfacţia artistică se evaporă, tot aşa cum se evaporă şi satisfacţia artistică pe care o dă o poezie a lui Maiacovski recitată de un actor netalentat (deşi înţelesul raţional — discursiv — i se păstrează chiar în recitarea anostă) sau cum dispare în mare măsură delectarea pe care o poate da un tablou de Rembrandt, cu culorile alterate de o restaurare nepricepută, deşi înţelegem limpede ideea lui raţională. Iată de ce este un sacrilegiu faţă de marile capodopere ale omenirii, tipărirea acelor „comprimate" din marii dramaturgi, romancieri sau poeţi, realizate în colecţiile de tristă celebritate ale „Digesf'-urilor americane. Se impune însă o analiză mai adîncită a modalităţii prin care conţinutul ideologic al operei de artă este pregătit să pătrundă în conştiinţa celui ce o recepţionează, tocmai prin această poartă a senzorialităţii. Nu vom putea face această analiză — pen- tru a distinge ideea artistică de cea teore-tică-ştiinţifică — dacă nu vom cerceta mai întîi, cît de cît, ce este comun acestor idei Conspectînd lucrarea lui Hegel, „Ştiinţa logicii", Lenin ne-a dat în „Caiete filozofice", o analiză profundă a categoriei gnoseologice de „idee". El consideră ideea: „coincidenţă a conceptului cu obiectul" „ideea ca adevăr" i). In sensul ei cel mai general, Lenin sinonimizează ideea cu cunoaşterea : „Ideea (citeşte: cunoaşterea omenească) este coincidenţa (acordul) conceptului cu obiectivitatea („generalul"]. Aceasta în primul rînd. In al doilea rînd,' ideea este raportul dintre subiectivitatea existentă pentru ea (= pretins independentă) (= a omului) şi obiectivitatea DEOSEBITA (de această idee)" 2), Lenin subliniază în mai multe rînduri, pe marginea textului lui Hegel — însemnătatea luării în considerare a raportului nu numai între subiect şi obiect dar şi între diferitele laturi ale ideii, ale adevărului. „Existenţa individuală — (obiectul, fenomenul etc.) este numai o latură a 'ideii (a adevărului), spune el. Adevărul are nevoie şi de alte laturi ale realităţii, care şi ele par numai de sine stătătoare şi izolate (existente aparte pentru ele înseie). Numai în ansamblul lor (zusammen) şi în raportul lor (Beziehung) se realizează adevărul" 3). lată prin urmare că în idee se înfăptuieşte acordul între subiect şi obiect şi pentru ca acest acord să fie integrai este necesară luarea în considerare a multiplicităţii aspectelor realităţii, a raporturilor lor reciproce, a ansamblului acestor raporturi. Numai aşa poate fi cunoscut adevărul. Dar nu numai atît. Lenin insistă şi asupra faptului că „ideea este proces" 4), c| adevărul este în continuă desfăşurare procesuală, datorită luptei tendinţelor lăuntrice contradictorii. Aceste determinări ale ideii ca adevăr sînt ■ valabile şi pentru ideea teoretică şi pentru . cea artistică. Numai în măsura în care o >y V. I. Lenin, Caiete filozofice, E.S.P.L.P. 1956, pag. 158. 2) Ibid. pag. 161. 3) Ibid. pag. 162. *) Ibid. pag. 166. IDEE ŞTIINŢIFICA ŞI IDEE ARTISTICA 167 , rrire ştiinţifică sau o operă de arta in-Siesc aceste condiţii - ele vor ogl.ndi ti'dic realitatea. . V6n oglindirea artistică se realizează pnn totul0 alte mijloace decît cea ştiinţifica. Cai„că Bielinski, a arătat că în vreme ce „„! de ştiinţă argumentează pnn silo-Snie artistul convinge prin imagini şi ca Sndirea artistică a realităţii se infaptu-et graţie „gîndirii în imagini" Dar teza !Bielinski .are nevoie de amplificare. Sa îcercăm să vedem mai îndeaproape pnn "se deosebeşte gîndirea artistica de cea Şt,;f prtul rînd, pentru că ideea artistică 're ca rezultat al elaborării fanteziei Ltoare si nu al generalizării logice. In "a artistică - socotită ca adevăr, de un 1 deosebit, ca acord între imagine şi realitatea oglindită - artistul pune f.c-Unea pe care o crează. Reflectarea vedică a ştiinţei nu adaugă mmic realităţi , descoperă numai generalul şi necesarul care se manifestă prin mulţimea nesfnşia de fenomene singulare şi întîmplatoare. în reflectarea artistică, apare ca element nou invenţia creatorului operei de arta. Omul de ştiinţă are la îndemînă numai elementele'brute ale realului: în ele si pnn ele trebuie să ajungă la adevărul generalizator Artistul îşi făureşte singur e^mentce din -are reconstituie „ansamblul laturilor realităţii şi raporturile lor reciproce. Newton na trebuit să inventeze astrele penuu a descoperi legea gravităţii universale şi nici Marx pe întreprinzătorii capitalişti, pemru "descoperi existenţa plusvalorii. Beet oven a creat însă acordurile noi ale Simfonie pastorale pentru a oglindi starea de spirit ' a omului modern în faţa naturii şi Balzac a p,ls la contribuţie toate mijloacele fanteziei sale, pentru a imagina împrejurările tipice în care acţionează caracterele tipice din .Comedia umană". Fără îndoială că această invenţie a artistului pleacă de la elementele realităţii, dar el reconstituie această realitate într-un mod original. Chiar şi arta nefignrativă are la origine _ Cum a arătat încă Plehanov -■ un element real, fiinţă sau lucru care pnn stilizare a căpătat ulterior o înfăţişare de nerecunoscut. „Mama muzelor - spune Eshil în .Prometeu" - este memoria". Artistul adună din realitate elementele pe care ■fantezia sa le transfigurează ulterior. Dar el extrage din aceste elemente - uneori lucid alteori Iară să-şi dea seama - materialul ficţiunilor sale. „Găina n-o pui la {ript _ spune Gorki - cu pene cu tot, iar a te pleca în îaţa faptului concret înseamnă a confunda ceea ce este accidental şi nesemnificativ cu ceea ce este principal şi tipic Trebuie să învăţăm mai întu a jumuli faptul concret de penele nesemnificative, trebuie să ştim a extrage miezul dm acest fapt" l). Dar această operaţie de „extragere a miezului" duce în artă, la o a doua trăsătură, care deosebeşte ideea artistica de cea teoretico-ştiinţifică. . încă bătrînul Aristotel zicea : „...datoria poetului nu este să povestească lucruri in-tîmplate cu adevărat ci lucruri puţind să se întîmple în marginile verosimilului si ale necesarului. într-adevăr istoricul nu se deosebeşte de poet prin aceea ca unul se exprimă în proză şi altul în versuri... ci pentru că unul înfăţişează fapte aievea întîmplate, iar celălalt fapt ce s-ar putea întîmpla"2). iar Heine parafrazmdu-1 pe Stagyrit sublinia: „Schlegel numea pe istoric un profet care priveşte în trecut. Cu mai mult drept s-ar putea spune despre poet că este un istoric, ai cărui ochi privesc în viitor" 3). Ideea artistica, elaborată de fantezia creatoare, realizată pnn intermediul ficţiunii, are obligaţia sa se însereze vădit în textura complexă a realităţii Avînd mult mai multă exigenţă, cel ce' recepţionează această idee, consumatorul de artă, nu-i acordă credit decît daca-face să seziseze cît mai repede „ansamblul raporturilor" din realitate, condiţie pe care o pune Lenin oricărei idei. Dar dacă ideea ştiinţifică poate să se prevaleze, pentru 1J1 M. Gorki, Despre literatură, E.S.P.L.A. 1956, pag. 471. 3g 2) Aristotel, Poetica, IX, 1451,.a. d», 1451, b, 5 - Trad Pippidb 3) H. Heine, Proza, E.S.P.L.A. Ubto, pag. 646. 168 MARCEL BREAZU un moment, de necesitatea .de a se opri la analiza izolată a unui fragment de realitate — ideea artistică nu poate să o facă. Chimistul sau economistul au dreptul să solicite un răgaz pentru analiza unui fenomen din sfera lor de cercetare, pe care provizoriu să-1 detaşeze de rest, sub rezerva integrării uiterioare în coeziunea cu restul faptelor. Dar artistul nu-şi poate îngădui asta. Sigur că nu în fiecare operă de artă se oglindeşte întreaga realitate. Dar autenticul artist nu poate să nu releve în creaţia lui sensul general căruia i se integrează aspectul realităţii oglindite în imaginea făurită. Nu poţi ,,povesti" lucruri „în marginile verosimilului şi necesarului" — cum cere cu justeţă Aristotel — dacă nu sezisezi în primul rînd sensul în care se desfăşoară realitatea. Dar asta îl obligă pe artist să închidă în imaginea creată o mare bogăţie de aspecte. Capodoperele încîntă prin variaţia imensă a faţetelor lor multiple, prin polivalenţa imaginilor, care chiamă la viaţă în conştiinţa consumatorului de artă asociaţii numeroase. Prin intermediul solicitării senzoriale, se pun în mişcare sentimente, năzuinţe şi gînduri de mare complexitate. Toată această efervescenţă pe care o declanşează opera de artă nu poate fi socotită — cum pretind „autonomist»" — anestetică. Aplecarea consumatorului de artă asupra acestui tumult dezlănţuit de creaţia artistică, nu poate fi privită cu dispreţ, aşa cum face estetica fenomenologică a unui Morilz Gciger de exemplu, care vede aici, în această „con-centare internă", cum o numeşte el, o atitudine de ageamiu. Numai „concentrarea externă", adică exclusiva atenţie acordată trăsăturilor formale ale operii de arlă, este socotită de această estetică drept atitudinea adecvată a omului avizat, fn fapt, abaterea atenţiei de la acţiunea pe care o exercită arta asupra întregii complexităţi a conştiinţei umane — înseamnă pledoaria împotriva existenţei şi rostului funcţiei social-educative a artei, revenirea ocolită la compromisa teză diversionistă a „artei pentru artă", a cărei formulă a lansat-o, încă în 1818, Victor Cousin într-un curs ţinut la Sorbona. Atîta vreme cît bogăţia emoţiei declanşate de opera de artă se înfăptuieşte pe calea, specific estetică, a imaginilor concret-senzoriale, nu poate fi vorba de pa. razitisme anestetice ale acestei emoţii. A ne opri doar la foarte subţirica vibraţie a estetului „rafinat" (de cele mai mult ori — fie vorba între noi — snob) care nu jură decît pe elementele de tehnică artistică — înseamnă a ne înstrăina de amploarea şi adîncirnea imenselor bucurii pe care le aduce arta. Laturi anestetice ale asociaţiilor trezite de o operă de artă sînt cele care nu au o legătură directă, izvorîtă în mod obligatoriu pentru toţi consumatorii avizaţi ai acelei opere de artă, din însăşi elementele existente în respectiva operă. Dacă „Mama" lui Gorki îmi deşteaptă anumite amintiri personale care mă afectează, amintiri necunoscute şi incognoscibile milioanelor de cititori ai cărţii — propriile-mi stări de spirit au un caracter anestetic. Dar dacă sentimentele puternice pe care le trezeşte lectura sînt strîns legate de evenimentele înfăţişate de Gorki, dacă ele sînt sensibil asemănătoare la toţi cititorii cărţii, —-atunci au un evident caracter estetic, nu pot fi rupte de măiestria cu care scriitorul a zugrăvit chipurile romanului său, de limba lui melodioasă, de construcţia lut reuşită. Constatînd existenţa a două „serii de reprezentări" pe care Ie trezeşte opera de artă (una, care ţine de bagajul aperceptiv al consumatorului de artă şi cealaltă de calităţile intrinsece ale operei) esteticianul Konrad Lange nu greşeşte. Dar el se înşală cînd socoteşte că în receptarea operei de artă ne aflăm în prezenţa unei „pendulări" între cele două „serii". El nu înţelege — se pare — adevărul că plinătatea emoţiei estetice autentice stă tocmai în unitatea dintre aceste „serii", corespunzătoare unităţii dintre senzorial, afectiv şi intelectiv, în trăirea deplină a activităţii intense a tuturor acestor activităţi psihice, datorită operei de artă. IDEE ŞTIINŢIFICA ŞI IDEE ARTISTICA 169 Nici „înţelegerea" izolată a ideii teoretice vehiculate de opera de artă, nici tur-burarea sentimentală izolată care ne face să iubim sau să-i detestăm pe eroii unei cărţi, nici vibraţia senzorială luată aparte _ nici una dintre aceste componenţe, detaşată de celelalte, nu poate da, prin ea singură, intensitatea mare a emoţiei estetice autentice. De unde vine oare cunoscuta impresie că ori de cîte ori revenim asupra unei capodopere, descoperim în ea ceva nou ? Oare nu tocmai din prodigalitatea cu care artistul a închis în imagine — uneori fără să fie el însuşi conştient de asta — o profuziune de aspecte, care sclipesc ca faţetele unui briliant, ori de cîte ori îl întoarcem în bătaia altei raze de lumină ? De ce Shakespeare este inepuizabil ? De ce „Război şi pace" apare mereu nou la fiecare nouă lectură ? Şi de ce numeroasele lucrări de scandal ale artei decadente — se învechesc atît de repede ? Oare nu tocmai pentru că le lipseşte bogăţia de adevăruri a marii arte ? 1) Dar această bogăţie, această variaţie complexă, trebuie să se ordoneze în jurul unui sens. Prodigalitatea cere pentru a fi valoroasă, centrarea în jurul unui principiu ordonator. în varietate trebuie să fie prezentă unitatea. într-asta stă — credem — structura profund dialectică a oricărei reale opere de artă, consecinţa faptului că oglindeşte veridic realitatea, structurată de dialectica ei obiectivă. Fiecare ramură ştiinţifică — şi ştiinţa în ansamblul ei — pentru a fi autentică trebuie să fie dialectică. Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi cu cunoaşterea izolată, compartimentată, a realităţii. Rezultatele oricărei cercetări ştiinţifice au nevoie să fie coroborate cu rezultatele altor cercetări, pentru ca adevărul ştiinţific să oglindească adecvat structura obiectivă a realităţii, în toată complexitatea interdependenţelor şi a unităţii contrariilor în. ') Vezi în privinţa aceasta şi studiul lui M. Ralea, „Despre critica literară, în „Scrieri din trecut". E.S.P.L.A., 1957, pag. 125—130. opoziţie, din lumea materială. Dar fiecare lucrare ştiinţifică în parte se opreşte numai asupra unui aspect al realităţii şi cercetătorul se apleacă asupra depistării trăsăturilor acelui aspect. Cunoaşterea ştiinţifică a realităţii în ansamblul ei este apoi rezultatul îngemănării tuturor acestor date şi a generalizării obţinute pe baza lor. Artistul nu-şi poate îngădui să conteze pe ansamblul operelor de artă, pentru a face cunoscută structura dialectică a realităţii. Eî nu se poate aşeza la capătul tubului unui microscop, pentru a-şi izola în cîmpul microscopic limitat, acel unic aspect pe care-şi propune să-1 studieze omul de ştiinţă. El trebuie să privească — ca să spunem aşa — „cu ochiul liber", realitatea. Cîmpul lui vizual nu se poate limita la cercul îngust al cîmpului microscopic. In fiecare operă de artă autentică trebuie să se oglindească structura stufoasă a realităţii. Fiecare operă de artă trebuie să fie — aşa cum spune comparaţia devenită banală, dar nu mai puţin plină de adevăr — o picătură de rouă, în care să se reflecte universul. Ideea artistică are de aceea un caracter sintetic. Dacă am absolutiza această afirmaţie am cădea desigur în păcatul care duce la schematizare, am transforma un adevăr în dogmă. Fiecare operă de artă se opreşte mai cu seamă asupra unor anumite domenii ale realităţii şi oglindeşte îndeosebi anumite epoci. Cu cît specificul unor „caractere tipice în împrejurări tipice" este mai autentic zugrăvit, cu atît oglindirea artistică, veridică, a realităţii este mai izbutită. „Eneida" ne relevă o altă zonă a istoriei decît „Madame Bovary" şi Pavel Corcea-ghin oglinda unei aite structuri umane decît Don Quijotte, după cum o fugă de Buxtehude reflectă o altă stare de spirit decît „1812" a lui Ceaicovski şi „Dans ţărănesc" al lui Breughel-bătrînul, vorbeşte despre alţi oameni decît sînt „Muncitorul şi colhoznica" Verei Muhina. Dar fiecare operă de artă oEeră o viziune complexă asupra, realităţii oglindite — găsim în fiecare o indicaţie accentuată asupra sensului general de dezvoltare a vieţii 170 MARCEL BREAZU umane. Fragmentul prins de artist în viziunea lui este încărcat de înţelesuri Mesajul artistic" de care se vorbeşte â'tîta, rezidă tocmai în relevarea unor asemenea înţelesuri cu mijloacele proprii artei respective şi cu timbrul personal al originalităţii fiecăruia dintre creatori. Unitatea operei de artă constă tocmai în măestria cu care artistul izbuteşte să dezvăluie — prin intermediul unei varietăţi generoase de mijloace — acest sens, sensul obiectiv al necesităţii istorice, care-şi face drum prin nesfîrşita varietate a întîmplărilor. Sensul acesta care nu este prezent în fiecare lucrare ştiinţifică în parte — nu poate însă lipsi din nici o operă de artă. Dacă lucrarea artistică este plină de variaţie dar dacă unitatea nu ordonează această variaţie pentru a oglindi — în anumite aspecte — structura dialectică a realităţii, atunci opera de artă nu este realizată, risipa de mijloace se pierde în gol. Iată '— credem — încă un motiv pentru care atîtea lucrări formaliste, cărora nu li se poate reproşa lipsa de fantezie, de variaţie, rămîn totuşi seci, neartislice, nu reuşesc să pună în vibraţie sensibilitatea artistică profund umană. Asistăm — în această privinţă — în artă la desfăşurarea unui proces analog cu ceea ce se întîmplă în încercările de orientare neopozitivistă a ştiinţei, în ţările capitaliste. Tot aşa cum neopozitivismul — se străduieşte să nege posibilitatea şi interesul unor vaste elaborări teoretice, în-dernnînd doar la cercetarea „pozitivă" a detaliului concret — arta burgheză contemporană are tendinţa vizibilă spre îngustarea orizontului, înclinarea către cultivarea exclusivă a „concretului" formei plastice, a „construcţiei tehnice" muzicale şi fuge, pe cît poate, de conţinutul ideologic al operei de artă. Iată ce spune esteticianul american Th. Munro în această privinţă : „Se ştie că pictura maeştrilor Renaşterii făcea apel la interese diverse şi multiple, solicita interesul tot atît prin calităţile vizuale ca şi prin subiectele sale...... de atunci s-a dezvoltat tendinţa care sacrifică subiectul for- mei vizuale şi chiar se mărgineşte să nu exploateze decît o parte şi cîteodâtă numai unul dintre componenţii vizuali" 1) Dar limitarea Ia detaliul concret la e\ clusivul element formal, care nu exprimă un conţinut, un sens al ansamblului c<*ljn dirii artistice - a apărut în toată difTcul-tatea pe care o prezintă chiar si acelora care ar fi înclinaţi să pledeze pentru o artă în care detaliul formal să nu sufere nici o îngrădire din partea conţinutului, fată o mărturie a lui Andre Gide : „Trăiam în in. timitatea unui pictor care primise comanda să acopere (cu pictura sa) un spaţiu destul de mare. Decizia pe care a luat-o de a se lipsi de un subiect...... \.a dus acok) incit a grupat într-un parc un oarecare număr de figuri de femei, rătăcind fără un scop precis (desoeuvrees) ; refuzul de a motiva prezenţa lor, gesturile si atitudinile lor, fie chiar prin cel mai neînsemnat pretext, abandona libertăţii celei mai mari, întreaga compoziţie a tabloului. Arta moare' de. libertate Prea mare. Compoziţia tabloului, fără să mai aibă un centru fictiv, se risipeşte în mod necesar. Nimic nu măi motiva poziţia figurilor, gruparea lor Asia m-a făcut să reflecteze îndelung.," —■ încheie Andre Gide2). Şi într-adevăr avea la ce să reflecteze. O operă de artă nu se încheagă dacă nu are un sens. Elaborările fanteziei artistice se destramă în absenţa unei idei ordonatoare, care să oglindească sensul de dezvoltare a realităţii oglindite. Gide se referea, mai sus, la un sens restrîns, minor, Dar arta mare nu poate să nu oglindească sensul profund de dezvoltare a realităţii. In această relevare a senzului genera! de desvoltare a vieţii umane se manifestă oglindirea permanentului uman prin ceea ce este trecător şi caracteristic fiecărei epoci şi fiecărei clase sociale. Unitatea din, tre general şi particular care caracterizează imaginea artistică, se manifestă ţi .') Th. Munro — „L'esthetique comme science ; son developpement en Amerique"' — Revue d'Esthetique. Jan. — Martie 1955, Pag. 17. 2) „Verve", nr. 1 Dec. 1937. » t IDEE ŞTIINŢIFICA ŞI IDEE ARTISTICA 171 jn această includere a ceea ce este general uman în gesturile, atitudinile, comportarea particulară a reprezentanţilor tipici pentru fiecare clasă şi epocă istorică, aşa cum r ei în realizarea concretă) a fiecărei apa opere de artă, în parte. Fără îndoială că ideea artistică va fi cu atît mai bine conturată cu cît ea va fi izvorît dintr-o limpede concepţie despre lume a artistului. înţelegerea raţională a realităţii este o condiţie de prim ordin a reuşitelor sale, în ciuda faptului că au existat şi cazuri cînd artistul nu era un om preocupat de această înţelegere. Marii artişti au făcut nu odată mărturii asupra legăturii creaţiei lor, cu gîndirea lor logică, cu viziunea lor lucidă. „Se pictează cu creierul şi nu cu mîinile", spunea Michel Angelo. „îmi port multă vreme ideile înainte de a le scrie" — spune Beethoven., „deoarece îmi dau seama ce anume vreau, ideea pusă de mine la baza operei nu mă mai părăseşte, ea creşte şi se dezvoltă, apoi văd şi aud imaginea în toată desfăşurarea ei, apărînd ca turnată în faţa spiritului meu"1). Iar Caragiale declară: „Principiul fundamental al artei în general este intenţia de a transmite o concep-ţiune (sublinierea mea. M. B.) prin mijloace convenţionale de la om la om" 2). La artiştii contemporani, situaţi conştient pe poziţiile clasei muncitoare, legătura dintre concepţia lor despre lume şi ideile lor artistice — este nemijlocită. „Trebuie să privim orice faptă măruntă — spune Gorki — de la înălţimea măreţului ţel pe care istoria ni 1-a pus în faţă"3). Rodnicia metodei de creaţie a realismului socialist — ni se pare că rezidă în primul rînd în conştiinţa lucidă a artistului, în faptul că metoda se sprijină pe o concepţie ştiinţifică 1) Citat după V. Razumnîi, Problema tipicului in estetică. 2) I. L Caragiale, Despre literatură, E.S.P.L.A. 1956, pag. 80. 3) M. Gorki, Despre literatură, Ed. Cartea Rusă, 1956, pag. 471. despre lume, care luminează căutările artistului şi îl ajută să găsească mai uşor firul conducător, principiul ordonator, al operei sale. Acei care neagă sau se îndoiesc -că realismul socialist este o metodă de creaţie, ar trebuie să reflecteze la acest adevăr. înţelegerea raţionată, clară, a structurii dialectice şi a naturii materiale a realităţii, cunoaşterea legilor ei generale de dezvoltare, luciditatea în ceea ce priveşte necesitatea obiectivă a artei de a zugrăvi veridic,' concret-istoric realitatea în dezvoltarea ei revoluţionară şi viziunea neîndoielnică al rolului social al artei în făurirea conştiinţei socialiste — sînt elemente de metodă. Aceste jaloane de drum, nu numai că nu impietează asupra elaborării unor idei artistice, care să-şi păstreze specificul lor distinct de al ideilor ştiinţifice — dar ajută la limpezirea procesului de creaţie artistică, atunci cînd metoda este folosită de un artist talentat şi nu de un simplu meşteşugar, care se socoteşte în posesia unei reţete cu virtuţi de sine stătătoare. Sigur că, în absenţa talentului, orice „metodă" este lipsită de valoare. Dar talentul autentic îşi găseşte într-o concepţie clară despre lume şi metoda derivată din această concepţie — un instrument care potenţează virtuaîităţiie talentului. Un exemplu recent ne face să evidenţiem mai bine adevărul acesta. Un scriitor talentat cum este Eugen Barbu, înfăţişează, în romanul - său „Groapa", personaje şi întîmplări care au trăsături veridice. Lucrarea este, în mare măsură, o lucrare realistă. Nu putem fi de acord cu acei ce o consideră în întregime o lucrare neizbutită şi cu atît mai puţin primejdioasă. Dar nu-i putem ierta talentului autentic al scriitorului că a orbecăit în epoca înfăţişată, elaborînd — în absenţa unei concepţii ştiinţifice limpezi despre societate şi neglijînd indicaţiile unei metode care şi-a dovedit roadele — o idee artistică confuză. Care este sensul care centrează caracterele şi împrejurările ? Care sînt cauzele adînci care determină acţiunile eroilor şi în virtutea căror legi se stabilesc între ei anumite raporturi ? Către cine se în- 172 MARCEL BREAZU dreaptă simpatia sau dezaprobarea artistului ? Este greu de spus. Dacă l-am nedreptăţi pe romancier spunînd că este în întregime alături de banda de borfaşi şi criminali, nu-1 putem nici absolvi de'vina de a avea 'faţă de ei o atitudine ceţoasă. Dacă Eugen Barbu ar fi sondat în adîn-cime epoca, la lumina unei făclii ideologice puternice, dacă ar fi văzut şi ar fi făcut să apară şi pentru cititor, fundalul real pe care se proiectează gesturile personajelor, dacă ar fi avut perspectiva justă care să-1 facă să pună în evidenţă raporturile reale între oameni şi întîmplări — totul ar fi căpătat alt relief artistic. Viaţa chinuită a populaţiei umile din „Groapă", ca şi actele disperate ale bandiţilor, ar fi apărut la proporţiile adevărate, într-o epocă în care societatea romînească se dezvoltă şi capătă o altă faţă, nu pentru că Stere cîrciumarui făcuse avere, sau nu în primul rînd pentru asta. Dacă Barbu ar fi înţeles unde se aflau resorturile reale ale dezvoltării ţării în acea epocă — această dezvoltare ar fi apărut în lumina ei adevărată şi nu confuză, ca văzută printr-un geam aburit sau murdar. Să ne înţelegem bine. Nu ne plîngem că ideii artistice a romanului îi lipseşte explicaţia discursivă a dinamicii forţelor motrice din societate. Dacă Barbu ar fi făcut acest lucru, ar fi realizat o lucrare sociologică şi nu un roman. Dar dacă, în lumina unei concepţii juste, ar fi găsit o idee artistică care să oglindească epoca pregnant, pe planuri multiple, judicios raportate între ele — cîte scăderi artistice ale cărţii n-ar fi fost înlăturate! Nici idealizarea hoţilor, nici melancolia pentru prăvăliile simigiilor dispărute astăzi, nici întunericul dens în care se pierde viitorul personajelor — n-ar fi diminuat pitorescul suculent şi vioiciunea autentică cu care se mişcă aceasta în carte. Ar fi putut să se simtă atunci cel puţin începutul unui suflu revoluţionar, care să risipească negurile zilei de mîine ale oamenilor necăjiţi din „groapă". Romanul ar fi căpătat o altă tonalitate, valoarea lui artistică s-af fi ridicat, dacă metoda realismului socialist, just înţeleasă i-ar fi stat romancierului în. tr-ajutor. Marin Preda a ştiut să folosească, în „Moromeţii" metoda aceasta — şi j,jeea artistică a romanului care zugrăveşte earn aceeaşi epocă din istoria societăţii romi-neşti, capătă grandoare, este animată de suflu revoluţionar, zările viitorului se în-tredeschid. Poziţia romancierului talentat devine limpede, este o poziţie partinică neîndoielnică şi cititorul, mişcat artistic este mobilizat cu adevărat întru izbînda idealurilor care sînt şi ale artistului. Romanul lui Preda este un roman realist-socialist. Aprecierea realităţii cu mijloacele artei decurge aici din atitudinea scriitorului faţă de viaţă. Elementul afectiv care intră în sinteza complexă a emoţiei artistice alături de cel intelectual şi de cel senzorial este inclus în operă, devine imanent acesteia şi se impune apoi cu necesitate cititorului — tocmai din cauza prezenţei acestei atitudini limpezi, lipsite de echivoc, parte integrantă a ideii artistice. Indicaţiile metodei realist-socialiste nu îl absolvă pe artist de propria lui răspundere în creaţie, nu îi oferă „mura-n-gură", care să-1 scutească de propriul lui efort creator. Numai înţelegerea, vulgarizatoare şi birocratică a metodei, luată cu şablon de zugrav de firme, peste care nu e nevoe să se treacă decît cu vopseaua „faptelor" culese din viaţă — numai o asemenea înţelegere a putut să ducă atît la unele procedee de tutelă administrativă în domeniul îndrumării creaţiei, cît şi Ia făurirea unor lucrări meşteşugăreşti, după care rău-voitorii sau superficialii îşi închipuie că-şi pot permite să judece eficienţa rea-lisrnului-socialist. Dar înţelegerea raţională a realităţii, oglindirea ei în idei teoretice, nu se transformă în idee artistică, numai prin simpla întrebuinţare a materialului pe care-1 folosesc artiştii pentru a-şi crea imaginile. Punerea în versuri a unei idei ştiinţifice sau filozofice este tot atît de puţin artistică ca şi simpla cioplire în piatră a literelor care fac lizibilă acea idee. Ideea artistică, trebuie încă de la naşterea ei IDEE ŞTIINŢIFICA ŞI IDEE ARTISTICA 173 să-şi a^ trăsăturile sale specifice. Chiar ţn spusele, mai înainte citate, ale lui Beethoven, se vede că după o îndelungată fră-piîntare a gîndurilor sale, ideea artistică, muzicală, îi apărea „ca turnată" în con--tiinta lui- Mijlocul de expresie al acestei 'dei artistice este, de la început, trup şi suflet. întrepătruns cu ideea. Nu poate fi conceput un „conţinut" de idei care să fie ap0i vărsat, ca un lichid într-un recipient, într-o formă gata să-1 primească. Dacă artistul nu-şi vede, într-o organizare unitara, în materialul propriu artei sale, mesajul ideologic pe care simte că-1 are de transmis, el nu se află în plin proces creator al ideii artistice — ci cel mult într-un stadiu cu totul preliminar în care se poate transpune şi un om lipsit de talent. Există redactori de reviste şi edituri care sugerează „idei" artiştilor, avînd impresia că şi ei colaborează la procesul de creaţie, fără să seziseze că nu fac altceva decît să atragă atenţia scriitorului asupra importanţei unei teme, după care, ulterior abia, trebuie să urmeze procesul de elaborare a ideii artistice. Tot aşa se pot întîlni artişti, care au impresia că sînt frustaţi de „ideea" lor, atunci cînd un confrate, pe care-1 denunţă drept plagiator, tratează o temă ana-loagă, fără să seziseze că important în originalitatea artistică creatoare este modul de structurare artistică a temei. — ideea artistică. Tema individului înstrăinat de clasa sa, a omului care merge împotriva curentului dezvoltării obiective a istoriei nu este o „descoperire" a lui Şolohov. Dar originalitatea sa artistică, paternitatea ideii sale artistice, stă în structurarea imensei epopei „Pe Donul liniştit" ; în făurirea fundalului epocii şi echilibrarea cu eroii de prim plan ; în zugrăvirea vie a piesajului ucrainian şi îngemînarea lui cu pasiunile personajelor ; în întrepătrunderea permanenţei umane a sentimentelor cu timbrul specific pe care-1 capătă în epocă aceste sentimente; în mu-i zicalitatea limbii şi virtutea ei picturală adaptate evenimentelor zugrăvite, care capătă în felul acesta relief, culoare, viaţă ; în prezenţa atitudinii scriitorului faţă de realitatea oglindită. Ideea artistică a romanului lui Şolohov nu este prin urmare tot una cu ideea teoretică a temei, exprimabilă discursiv, ci creaţia fanteziei artistului, care a imaginat o ficţiune, structurînd în jurul unui sens numeroase elemente, înfăptuind o unitate dialectică a senzorialului, afectivului şi in-telectivului, care prespune şi vibraţia sen-zorialităţii şi clocotul afectivităţii şi luciditatea inteligenţei, sudate într-un act unitar al conştiinţei, de o complexitate imensă. In ideea artistică se exprimă specificul estetic al cunoaşterii artistice, prin intermediul căruia se înfăptuieşte şi funcţia cognitivă şi ,cea educativă a artei, datorită bogăţiei mari de aspecte, oglindite în această idee. Cunoaşterea artistică este de aceea mai plină, mai vie, mai colorată, mai plastică, decît cunoaşterea teoretico-ştiinţifică care realizează o gîndire mai uscată, mai schematică, mai sărăcită de viaţă. Asta nu înseamnă că putem să stabilim o ierarhie între cele două tipuri de cunoaştere. Ar însemna fie să ne reîntoarcem la Platon, care diminua valoarea cunoaşterii artistice, ca fiind o oglindire de al treilea grad a „ideii" — fie să adoptăm poziţia esteticienilor „intuiţionişti", pentru care această intuiţie artistică reprezintă adevărata cunoaştere nemijlocită, deci „neviciată" a realităţii. Problema aceasta a preocupat în cea mai înaltă măsură pe teoreticienii artei. Pentru Kant „Ideea estetică" este o reprezentare a imaginaţiei care dă ocazie de a gîndi mult fără nici un gînd determinat, adică fără ca nici un concept să-i poată fi adecvat..." ') Nu este deci de mirare că filozoful de la Konigsberg consideră că, spre deosebire de ştiinţă, arta are limite care nu pot fi depăşite şi că ea este deci inferioară ştiinţei. Ideea artistică ar fi numai o idee confuză. Hegel socotea de asemenea că „întruchiparea sensibilă" a Ideii în opera de artă constituie o insuficienţă, o indignitate a adevărului. Totuşi formele artei „conţin mai I. Kant. „Critica puterii de judecată" — Cartea II — paragraful XLIX. 174 MARCEL BREAZU multă realitate şi adevăr decît existenţele fenomenale ale lumii reale"'). Iată prin urmare că deşi este inferioară ştiinţei, în raporturile sale cu ideea absolută — arta este după Hegel totuşi superioară lumii materiale, are un grad mai mare de realitate. In ciuda unor analize profunde ale fenomenului artistic, care îşi păstrează şi astăzi valoarea, poziţia fundamentală a esteticii hegeliene rămîne falsă. Bergson pare uluit de forţa de convingere excepţională a ceea ce el numeşte „cunoaştere intuitivă", directă, nemijlocită, fără medierea schemelor logice care sărăcesc realitatea, golind-o de pitoresc. Această cunoaştere intuitivă nu este rezervată doar artistului de către Bergson, dar în orice caz, artistul numai pe această cale realizează după el „o viziune mai directă a realităţii"2). In felul acesta filozoful idealist francez conferă cunoaşterii artistice un caracter mistic, rupînd-o totalmente de cea teoretico-ştiinţifică. El nu vede că ceea ce dă ideii artistice forţa ei excepţională este realizarea sintezei între înţelegere, sentiment şi senzaţie. Participarea factorilor afectivi şi voliţionali (poate, pentru unele arte, şi punerea în mişcare a unor adînci mecanisme biologice legate de ritmicitate, mecanisme care mimează „in nuce", fără gesticulaţie fiziologică aparentă, ceea ce se întîmplă în tabloul oglindit de opera de artă) — această participare nu capătă valoare decît în lumina inteligenţii, decît atunci cînd sensul general al operii clarifică ceea ce există implicat în realizarea artistică. Ceea ce apare ca misterios şi radical străin de cunoaşterea raţională în „intuiţia" bergsoniană, nu este decît o insuficientă analiză a multiplicităţii de elemente componente ale ideii artistice. In ultimă instanţă poziţia estetică a Iui Bergson nu este alta decît cea a unui Plotin, pentru care arta este contemplarea divinităţii, sau a unui Schelling, pentru care arta vorbeşte limba misterelor divine. Pentru asemenea poziţie, ostilă iremediabil raţiunii — ideea ştiinţifică şi cea artistică sînt ireconciliabile. Croce nu neagă legătura dintre cunoaş. terea estetică şi cea conceptuală. Dar el face din cunoaşterea estetică un „prim grad" al cunoaşterii, al doilea fiind cel al cunoaşterii raţionale. „Primul grad—spune el — este expresia, al doilea conceptul-primul poate exista fără al doilea, al doilea nu poate exista fără primul".3) Ceea ce înseamnă după el că, întrucît numai conceptul are un conţinut de idei, expresia adică arta „nu numai că nu constă în conţinut dar chiar nu are conţinut" 4). Este în această afirmaţie încercarea de justificare teoretică a poziţiei „formaliste" în artă, a golirii operii de artă de orice mesaj ideologic. Iată de ce estetica lui Croce a fost îmbrăţişată de apărătorii cei mai aprigi ai unei arte rupte de rolul ei social, ai unei arte care să îndeplinească rolul diversionist de a îndepărta atît pe artist cît şi pe consumatorul de artă de la atenţia cuvenită problemelor sociale pe care ar putea să le dezbată — în modalitatea ei specifică — opera de artă. Am menţionat cîteva dintre principalele teze care au avut circulaţie în gîndirea estetică, pentru a arăta că raportul între ideea artistică şi ideea ştiinţifică a fost una dintre problemele centrale ale esteticii. Ni se pare însă că, în afara analizei a ceea ce este în esenţă fiecare dintre aceste idei, problema ierarhiei lor este o pseudo-problemă. Ideea artistică şi ideea teoretico-ştiinţifică sînt două modalităţi de oglindire a esenţei realităţii, fiecare cu avantajele şi desavantajele ei. Dacă ideea artistică e mai bogată, ideea ' ştiinţifică e mai riguroasă, merge mai direct către sesizarea esenţialului şi necesarului, nu prin înconjururile pitoreşti e drept, dar uneori înşelătoare, pe care le face ideea artistică. Să evităm deci asemenea discuţie oţioasă. Dar în analiza deosebirii între ideea artistică şi ideea ştiinţifică nu e suficient să Intro- '); G. W. F. Hegel, „Estetica" ducere, I. 2), H. Bergson, „Le rire" — Alean, Paris, pag. 161. 3) B. Croce, „Estetica ca ştiinţă a expresiei" —■ în trad, franceză a lui Bigot. Paris 1904, pag. 27. *), Ibid. IDEE ŞTIINŢIFICA ŞI IDEE ARTISTICA 175 ne mărginim numai la ideea artistică centrală, majoră, a unei opere de artă. Cînd spunem că o lucrare artistică este „bogată în idei", ne gîndim — dacă nu facem confuzii vulgarizatoare — la numeroasele idei artistice, subordonate ideii centrale şi răs-ipîndite în cuprinsul întregii lucrări. E bine să ne oprim şi la imagini mai res-trînse, de mai mică amploare, dar exemplificatoare, credem, pentru a arăta cum un adevăr se întrupează în ideea artistică. Iată de pildă o admirabilă idee artistică elaborată cu mijloacele cinematografului : în filmul lui Marc Donskoi, după „Mama" lui Gorki, adevărul că imparţialitatea justiţiei burgheze este o sfruntată ipocrizie, devine idee artistică în momentul cînd imaginea statuii Justiţiei legate la ochi, care figurează pe frontispiciul tribunalului ţarist — se transformă (prin mijloace de expresie pe care numai cinematograful le poate oferi) în obrazul judecătorului, pe ochii căruia ochelarii ce trebuie să distingă bine duşmanii clasei sale, înlocuiesc vălul, pretins opac, al Justiţiei simbolice. Iată în acelaşi sens o idee artistică din filmul lui Claude Autant Lara, „Roşu şi Negru" : imaginea duhovnicului doamnei de Renal, căruia în întregul episod ce i se consacră, nu i se arată faţa niciodată ; spectatorului i se sugerează în felul acesta de către artistul-cineast, trăsătura caracteristică a Bisericii (cu majusculă) care acţionează anonim, din umbră. Artistul nu exprimă acest lucru cu mijloace logice (ca într-o idee teoretică) ci structurează o idee artistică, care acţionează asupra sensibilităţii artistice, prin toate mijloacele concrete ale „materiei" pe care le oferă filmul: gest, cadru, prim-plan, mişcarea obiectivului în jurul personajului... Iată sugerată de Houdon, în marmoră, imaginea omului care acţionează în viaţă prin vioiciunea inteligenţei sale : bustul lui Cag-liostro, care este îmbrăcat într-o cămaşe, ale cărei revere horbotate se întîlnesc într-un unghi deschis în sus, către cap. Invers, un personaj care nu străluceşte prin facultăţi intelectuale: statuia unui funcţionar, burduhănos, îmbrăcat într-o robă întredeschisă ale cărei margini se îndepărtează în- tr-un unghi, deschis în jos, către pîntec... Iată o imagine de o deosebită forţă sugestivă — idee artistică extrem de grăitoare: Marinică, ţăranul „student" din „Bijuterii de familie" a lui Petru Dumitriu, istoriseşte sătenilor pe care vrea să-i cîştige pentru răscoală : „Care au vrut şi l-au cărat de l-au împărţit... Care nu, au dat foc... Tot au ars... Spunea cu linişte şi plăcere toate cuvintele care aveau legătură cu incendiul. Oamenii stăteau şi se uitau la el. Marinică fusese pînă acum o umbră pentru ei, umbre. Dar acum toţi îl vedeau limpede, ca şi cum ar fi fost înconjurat de o licărire nedesluşită a focurilor mari de care vorbea (sublinierea mea. M.B.). La început vorbise potolit ca de departe. Acum se ridicase din şale şi-i privea pe oameni în ochi" '). Omul care întruchipează pentru ţărani imaginea răscoalei se detaşează deîndată ce ei sezi-sează concret ideea pe care el o reprezintă, se luminează, capătă o existenţă nouă. Este adevărul, exprimat artistic. Ideea artistică este prezentă şi în acele arte unde s-ar părea că nu avem de-a face decît cu elemente formale. Cine ar putea nega.existenţa ideii artistice de elevaţie, de năzuinţe care se ridică spre înălţimi, idee evidentă în faţada vestică a catedralei din Koln, unde cu mijloace specifice arhitecturii, totul concură spre sugerarea acestui avînt? Cine poate nega ideea artistică a nobilei înfrăţiri între oameni, ideea de majestoasa amploare a bucuriei omenirii eliberate de patimi meschine, care se degajează prin mijloacele muzicii, din Simfonia a IX a lui Beethoven ? Ideea artistică este consubstanţială expresiei sale materiale, face trup cu ea, îi este imanentă. Ni se pare vorbărie goală fraza lui J. P. Sartre, care în „L'imaginaire", spune: „Pictorul nu realizează niciodată imaginea lui materială, el constitue numai un „analogon" material, aşa încît fiecare să poată sezisa această imagine dacă ia în considerare numai ,,analogon"-ul... astfel tabloul trebuie să fie conceput cu un lucru material vizitat din cînd în cînd (ori de >) Petru Dumitriu, Cronică de familie, E.S.P.L.A. 1956. pag. 413—414. ■i76 MARCEL BREAZU cîte ori spectatorul ia atitudinea omului ca-re-şi imaginează) de către un ireal care este tocmai obiectul pictat"1). Este o afirmaţie tipic idealistă, goală de în{eles, în care ideii artistice i se oferă un certificat de apartenenţă la o zonă ontică supranaturală, cam cum făcea şi la noi Lucian Blaga cînd pretindea că „arta e revelarea de mistere în material sensibil între liniile de forţă ale categoriilor stilistice abisale"2). Fără îndoială că ideea artistică nu se poate confunda cu materia în care este turnată opera de artă. Dar asta nu înseamnă că ea are o existenţă de sine stătătoare, undeva într-o zonă „ireală". Existenţa ideii artistice îi este conferită acesteia de ceea ce conştiinţa socială a început să valorifice în materia operelor de artă, odată cu apariţia „simţurilor umane subiective", cum arăta Marx. Sensul operei de artă, semnificaţia ei, este deci legată de o anumită existenţă socială, care o valorifică. Iată, după părerea noastră unul dintre cele mai puternice argumente pentru care cercetarea fenomenologică a operei de artă (ca şi critica stilistică „autonomă", în treacăt fie zis) nu poate reuşi să pătrundă în adîn-cimea înţelegerii ei, atunci cînd o pune „între paranteze", rupîndu-i tocmai legăturile, astupîndu-i tocmai canalele, pe care vine seva ce însufleţeşte materia, fecun-dînd-o cu ideea artistică. * * + în cunoaşterea artistică se realizează cum am mai arătat — o unitate de fiecare moment între constatare şi apreciere. Gno-seologia marxist-leninistă a dovedit că orice act de cunoaştere izvorăşte din practică şi că autenticitatea lui este verificată de eficienţa în practică a cunoştinţelor dobîndite. Fără legătură cu practica, fără consfinţirea necesităţii şi eficienţei practice, orice cunoaştere se ofileşte. Dar în activitatea de ') Citat după Michel Dufrenne, Pheno-menologie de {'experience esthetique, Paris 1953, pag. 262. 2) Lucian Blaga, Trilogia Valorilor, Bucureşti 1946, pag. 608. cunoaştere teoretică, în elaborarea ideilor ştiinţifice, există momente cînd cunoaşterea nu are a se interesa nemijlocit de aspectul legăturii cu practica vieţii umane, a consta-ţărilor sale. Intr-o anumită etapă a cercetărilor sale fizicianul se poate dezinteresa dacă mişcarea electronilor are mai mare importanţă pentru om decît existenţa fotonilor, biologul, dacă mitocondriile din protoplasma pot să aibă mai intense repercusiuni asupra sentimentelor umane decît modificările filamentelor nucleare. Chiar oamenii de ştiinţă, care cercetează teoretic domenii ale activităţii directe a omului, fiziologul sau economistul, pot, într-un anumit moment al cercetărilor lor, să neglijeze vremelnic consecinţele pe care le au constatările lor asupra ansamblului destinelor umane. (Trebuie să precizăm limpede, pentru a evita primejdioase confuzii obiectiviste, că adevăi arului om de ştiinţă, nu-i pot fi indiferente urmările pe care le au în ultimă analiză, descoperirile şi invenţiile, sale, întrucît şi el este un om care trăieşte în societate. Aici însă în această încercare de determinare a specificului ideii artistice faţă de ideea ştiinţifică, e necesar să disociem analitic componentele diferitelor laturi ale activităţii cognitive, pentru a le înţelege mai bine esenţa). Cunoaşterea artistică, elaborarea ideii artistice, presupune însă o prezenţă de fiecare clipă a aprecierii alături de constatare, o legătură permanent-nemijlocită între observare şi atitudine. Artistul nu se poate desinteresa nici o secundă de raportarea la destinul uman, a constatărilor sale. încărcătura emoţională a cunoaşterii artistice de aici derivă, în primul rînd. Iată ue ce ideea artistică nu poate fi „senină". Artistul nu poate fi niciodată „imparţial", aşa cum pretind esteţii supăraţi pe eventuala sa participare la tumultul vieţii sociale. Paul Zari-fopol dădea un certificat de bună comportare estetică lui Anatole France, pentru „imparţialitatea lui artistică"1), eludînd faptul că acesta a fost un participant activ la frămîntările epocii sale (vezi afacerea Dreyfus şi adeziunea la Partidul Comunist Fran- 3) Paul Zarifopol, Pentru arta literară, Bucureşti 1934, pag. 123. IDEE ŞTIINŢIFICA ŞI IDEE ARTISTICA 177 ^ Si că opera sa nu lasă nici o îndoiala ,nra direcţiilor în care se orientau sentinţele lui. Zarifopol pare să uite că una "1 dominarea ebuliţiei sentimentale a aridului pentru ca acesta să poată cizela cu iă expresia artistică adecvată - şi alta ti poziţia indiferentistă, plutirea „olim-niană" deasupra pasiunilor înflăcărate ale oamenilor, pasiuni de care capodoperele nu „ot fi niciodată străine. u Cu cît artistul devine mai conştient ca ideea artistică nu poate fi expurgată de afectivitate, sub pedeapsa de a-şi pierde caracterul său specific, pentru a se transforma eventual în idee ştiinţifică - cu atît creaţia lui devine mai viguroasă, sentimentul lui de libertate creatoare mai deplin. Iată de ce profunda idee leninistă a partinităţii artistului societăţii contemporane, care intră ca o trăsătură sine qua non în metoda de creaţie realist-socialistă, este menită să ridice arta epocii noastre pe culmile cele mal înalte. 12 - V. Romînească Nr. 7 JERONIM SERBU REFLECŢII ASUPRA Colaborînd la „Literatorul", numele lui I. Peltz se bucura de oarecare notorietate, •e drept că mai mult printre cercurile literare şi în cenaclul poetului Măcedonsky, cu care scriitorul are unele înrudiri psihologice, .nerelevate pînă acum, şi de la care suferise de altfel în prima fază a tinereţii sale, o certă influenţă artistică. E vorba de o anume înclinaţie pentru fraza strălucită, metaforică şi factice, cu poze de sublimitate puţin teatrale. Primele sale producţii literare au un caracter melancolic, sentimental şi inconsistent, în „Fiori" şi „Fantoşe vopsite", autorul adoptă genul hibrid al poemei în proză, adecvat de altfel lirismului său sentimental. Tonul e însă incisiv şi pamfletar. Sînt adunate aci schiţe şi nuvele fără un contur precis, ambele volume putînd fi considerate ca simple exerciţii de proză, dar ceeace-i într-adevăr relevant e că de pe acum se întrezăresc hotarele geografiei umane în care avea să se mişte scriitorul, nota lui fundamentală de tristeţe, plasticitatea tipologică, însuşiri cari în operele sale de maturitate au devenit mai consistente, realizate cu un relief mai viguros. Acest lucru arată că evoluţia pe care o reprezintă un scriitor în diferitele sale etape, e adesea un proces de adîncire a propriei sale substanţe, un progres al măiestriei ar- OPEREI LUI I. PELTZ tistice, un echilibru al tuturor mijloacelor de expresie, bineînţeles dacă nu e lipsit de simţul observaţiei şi al intuiţiei. De aceea, în lucrări nesemnificative sub raportul estetic, poţi descoperi uneori structura intimă a artistului, formată din unele particularităţi, din viziunea şi modul său interior de recepţionare a realităţii, identică în operele valabile esteticeşte. Aşa încît cele dintîi lucrări ale lui I. Peltz pot fi considerate numai în măsura în care ele denunţă şi anticipează configuraţia universului său moral şi uman. Şi acesta începe să ne intereseze în clipa în care posibilităţile sale artistice s-au dezvoltat, au devenit concrete şi talentul i s-a afirmat cel dintîi In „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan". Stilul romanului e sintetic, strident imagistic, expresie fidelă a integralismului poetic, cu asociaţiuni de idei sau imagini de o absurditate numai aparentă şi uneori reală, pentru a jigni şi speria gustul comun prin enormităţi, ca de exemplu : „avea o mustaţă dominantă ca Liga Naţiunilor", sau această dilataţie verbală pentru a exprima emoţia lui Stan în faţa superiorului său : „Gîrleju! în zbatere îşi descria tumultul în dosul gulerului de cauciuc, purtat pentru ochii şefului, din economie". Atitudinea aşa zis revoluţionară, pentru intimidarea burghezilor, e poză literară, caracteristică suprarealismului adversar al automatismelor vieţii şi clişeelor banale. Ea este şi cea a eroului lui Peltz, un gazetar decepţionat de iubita Iui, fată simplă de morar, de la care are nostalgia să primească REFLECŢII ASUPRA OPEREI LUI PELTZ 179 misive de manifest suprarealist, în felul acesta : — „Chiar acum mi-am smuls vechea inimă şi am spintecat-o. Am ucis, Haiduc în Fustă, viermele burghez din lăuntrul sufletului meu. Iată-mă ; am degetele pline de pingele spiritului burghez şi ochii tulburaţi de faptă. Sînt a ta". Şi pentru a mări groaza aceluiaş burghez, într-un alt capitol, ni se afirmă despre un personaj care simula un beteşug oribil că „obiceiul îl luase într-o primăvară unsă cu untură, in regiunea verde a ţinutului aulic". Absurditatea frazei derivă din transpunerea sensului unui atribut moral în planul fizicei. Termenul de „aulic" semnifică solemnul, care la rîndul lui implică răceala, de unde sugestia climatului. Modul acesta de a scrie, Peltz nu-1 va părăsi decît in faza sa realistă şi epică. Urmele manierismului stilistic se vor resimţi şi în romanele de largă respiraţie, în-trucît e greşită impresia că scrie simplu. Dimpotrivă, stilul e „făcut", literaturizat, ceeace dăunează observaţiei obiective. Numai că acest scris în „Calea Văcăreşti" şi „,Foc în Hanul cu Tei", e accidental, apoi materialul de viaţă covîrşeşte. Optica deformatoare prin care priveşte universul uman în „Viaţa cu haz şi fără a Glumitului Stan" e aceeaşi în romanele -ghetto-ului evreesc. Aceasta ne întăreşte convingerea că unele aspecte obsesive ale lumii din acest mediu ţin de însăşi particularitatea sa vizuală. Stan pare a fi prototipul banalităţii. Autorul şi-1 imaginează evadînd din condiţia ■sa anonimă şi realizîndu-se în nenumărate ipostaze, dar şi aci îl urmăreşte banalitatea, prin imposibilitatea singularizării. Cu alte •cuvinte, orice am face, indiferent dacă ■sîntem un Stan oarecare, un mare om politic, un artist, un aventurier, nu putem scăpa de exasperanta lege a repetiţiei, deci a banalităţii, a monotoniei. De fapt însă, banalitatea nu derivă din succesiunea evenimentelor naturale ale existenţei noastre, ci din netrăirea lor intensă, spontană, liberă, din transformarea lor într-o simplă mecanică goală şi cenuşie, tra- ducînd însăşi mecanica vidă a societăţii burgheze. Stan e un slujbaş umil, cu ticuri pe care le determină nu neînsemnata sa funcţie, ci constrîngerea exercitată de mediul ambiant, de o anume ierarhie socială, a cărei apăsare e insuportabilă. In fond, Stan ne trezeşte simpatia, căci aparenta sa banalitate este o consecinţă a condiţiilor exterioare. Peltz vede viaţa egală în desfăşurarea ei diurnă, cu obiceiurile, cu gesturile identice, cu reflexele tipice ale oamenilor, supuşi unei neschimbate fatalităţi biologice. Asupra acestei trăsături vom reveni, dar ceeace voiam să subliniem e că toate elementele viziunii romancierului se află întrunite în „Viaţa cu haz şi fără a numitului Stan", şi le vom regăsi intacte şi atunci cînd se va ocupa de ghetto-ul evreesc. In „Horoscop", mediul evreesc e mai distinct, deşi acţiunea se petrece îndeosebi în atmosfera nocturnă şi cosmopolită a barului de noapte. Subiectul e redus la destinul sumbru al lui Haim Vraciul, fiul unei artiste de varieteu, conceput într-o noapte de orgie, el însuşi sorocit să iubească femei pierdute şi să moară sinucigaş. Elegiac, cu simptome de abulie, ireal, el e prototipul tuturor rataţilor, al învinşilor care abundă în opera scriitorului, fie că se numesc Haim Vraciul, Ionică sau Mehală. In lumina difuză a localului, chipurile oamenilor apar ca nişte măşti halucinate, reflectate de oglinzi fumurii, străbătute totuşi de o undă de suferinţă autentică. Această suferinţă, boala, moartea, degradarea fizică şi morală, transfigurate de un flux liric, configurează fizionomia ghetto-ului, surprins în aceste multiple înfăţişări, pentru întîia oară, în literatura noastră, în „Calea Văcăreşti" şi „Foc în Hanul cu Tei". încercări similare — deşi mai limitate — au făcut şi Ion Călugăru, Ury Benador, Mihail Sebastian. Cel dintîi a evocat plastic şi pitoresc viaţa unui tîrguşor evreesc din Moldova în „Copilăria unui netrebnic". Autorul romanului „Qhetto veac XX" porneşte de la o mai adîncă cunoaştere a problematicii iudaice. Această operă conţine deocamdată jaloanele unei fresce interesante, din 12* 180 IERONIM ŞERBU nefericire materialul e încă nediferenţiat. Amănuntul documentar debordează observaţia strictă. Discursivitatea, retorismul sînt dificultăţi care rămîn să fie învinse. Mihail Sebastian în romanul „De două mii de ani" încearcă o definire a termenilor problemei iudaice, fără a-şi da seama că soluţia ei e posibilă doar într-o nouă orînduire socială. Unul din meritele lui I. Peltz este de a nu fi rătăcit în descifrarea unor sensuri metafizice sau mistice privind destinul colectivităţii evreeşti. Scriitorul s-a mărginit a-i înfăţişa existenţa obişnuită, diurnă, tinzînd să ne dea o imagine reală a ei. Cunoscător al vieţii evreeşti, cu predilecţie pentru zona de jos, consumată între cafenele sordide, cîrciumi şi case de voluptate, Peltz a reconstituit-o în aspectul colectiv, într-o frescă cenuşie şi sumbră. Această umanitate e compusă în genere din mici negustori, meseriaşi, actori, ambulanţi, vagabonzi, prostituate, a căror preocupare principală este asigurarea pîinii zilnice. In această luptă disperată, dramatică, ei îşi irosesc energiile, imaginaţia, tenacitatea, ca în cele din urmă să cedeze, în-frînţi. Asupra lor planează legi aspre, inexorabile, de care se lovesc ca de un zid -/ele nu ţin de vreo forţă transcendentă, ci exprimă duritatea alcătuirii societăţii burgheze, care i-a îngrădit, i-a izolat, silindu-i să respire într-un spaţiu închis. Oamenii din ghetto trăiesc sub semnul precarităţii materiale şi fizice. E condiţia existenţei lor. De aci vine o anume anxietate, o anume febrilitate, o anume tensiune, care toate laolaltă traduc în fond panica faţă de nesiguranţa zilei de mîine. Instabilitatea este şi izvorul unor deformări sufleteşti, al unei sensibilităţi excesive, care. în acelaşi timp trezeşte sursele cele mai vii ale omeniei. Scriitorul ţine să ne descopere tocmai această latură omenească adîncă, înapoia declasării acestei lumi umile, suferinde, înjosite. El o învăluie într-o simpatie evidentă, fără să-i altereze luciditatea de observator, chiar cînd tonul e adesea liric. Peltz nu se fereşte nici de amănuntul crud, brutal, cînd situaţia i-o impune. Romanul „Calea Văcăreşti" nu are propriu zis eroi, în sens epic, ca purtători a{ unui destin deosebit. Nu are nici măcar acţiune, lovituri scenice, surprize psihologice, adică elementele clasice într-o naraţiune epică. Aparenta neorganizare pe o linie de conflict, dă o impresie mai directă şi nemijlocită de viaţă. Dominantă este atmosfera sumbră a hanului mizer, întretăierea destinelor, în fond aceleaşi, ai locuitorilor lui, fie că e vorba de cusătoreasa Esther, de bătrîna Leia, de perierul Rubin, de ambulantul Paul, de Moritz, de Ficu, de soţii actori Rabinovici, şi întreaga foiala de declasaţi. Nici o figură nu este împinsă în primul plan, deşi cîteva rămîn memorabile, ca exponente ale dramei colective. In primul rînd este cusătoreasa Esther. Ea îşi jertfeşte tinereţea, sănătatea, aplecată zi şi noapte asupra maşinii de cusut pentru a-şi putea întreţine familia. Minată de cancer, pătrunsă de junghiuri, zgîlţîită de friguri, Esther este legată pînă la expiere de maşina de cusut. Unealta de lucru devine o unealtă de supliciu, nu poate fi despărţită de făptura Vie, se hrăneşte ca un monstru din vlaga, din sîngele ei. Imaginea e terifiantă. Nici un accent de revoltă, nici un protest nu se. ridică pe buzele palide ale bolnavei, împotriva soţului ursuz şi nepăsător, chelner la un bar de noapte, împotriva patronului din oraş, împotriva proprietarului nemilos, care o ameninţă cu evacuarea. Esther nu are nici o scăpare ; ea ştie că este con-damnafă să îndure martiriul pînă la capăt. Şi îl acceptă cu nobleţă, cu seninătate, re-vărsîndu-şi tandreţea asupra singurului ei copil, Ficu, de o sensibilitate exacerbată, martor al descompunerii lente a mamei sale. în Ficu se răsfrînge, ca într-o cutie de rezonanţă, drama familiei, moartea unora, destrămarea, ratarea celorlalţi. De o inteligenţă precoce, el înregistrează dureros tot ce se petrece în jurul său ; pe rînd dispar unchiul Paul, suferind de epilepsie, mama roasă de cancer, bunica răpusă de aceeaşi necruţătoare maladie. Ceilalţi membri ai familiei se risipesc. Rubin, perierul, după ce REFLECŢII ASUPRA OPEREI LUI PELTZ 181 eşuează ca profesor de dans, ajunge un soi de vagabond prin cafenelele cartierului. Moritz, fratele mai mare, îşi încearcă norocul în America. La capătul acestei goane neistovite după mirajul bunei-stări, mereu rîvnită, niciodată .atinsă, îi aşteaptă sfîrşitul inexorabil. Evaziunea, ratarea, boala şi moartea sînt tot atîtea feţe ale aceluiaşi destin tragic. Familia Estherei este doar o celulă a marii familii reprezentată de ghetto, a cărei existenţă se desfăşoară aidoma, cu excepţia lui Şulăm şi a nevricosului preşedinte de ■societăţi filantropice, Zwabl. Un asemenea material sentimental şi patetic în substanţa lui e pîndit în genere de melodramă ; echilibrul p. pe muchie de cuţit. Scriitorul a evitat primejdia, păstrînd în scenele cele mai zguduitoare un ton reţinut, sobru, chiar dacă uneori se simte o infuzie de lirism. Impresia de autentic, de veridic este atît de pregnantă, încît înlătură aproape ideea de ficţiune. Atmosfera cărţii este invadatoare, contaminantă ; dezagregarea lentă a Estherei, a bătrînei Leia, cu faţa împietrită, sălbăticită de suferinţe, e descrisă cu mare economie de mijloace, cu un relief precis, fără a se renunţa la sugestii, la ecouri secrete. Prozatorul nu se fereşte nici de detaliul intim şi crud, care nu e niciodată scabros, prin gratuitate. Vibraţia durerii omeneşti acoperă sunetul expresiei nude. Simţul realului îl împiedică pe scriitor să alunece în platitudinea naturalismului. Chiar în episoadele groteşti, comice, funambuleşti, observaţia realistă e precumpănitoare. Humorul nu poate fi disociat, e un element ce intră în compoziţia prozei sale. In genere este extras din caricarea lexicală a personajelor sau necunoaşterea exactă a termenilor, provenită din incultură relevată în situaţii echivoce. De pildă, cînd Rubin, perierul, devenit profesor de dans, tratează ■cu tipograful Kaufman tipărirea unui afiş, pentru a anunţa deschiderea sălii de dans, acesta din urmă, cu pretenţii de intelectualitate, îl întreabă : — „înainte de orice, să-mi spui dacă predai şi dansuri de caracter ? Perierul holbă ochii. Nici ignorant nu voia să pară. — „Hm, făcu el, compunîndu-şi o figură distrată. Cîteodată!" Cînd e vorba de oameni mărunţi, obidiţi, humorul lui Peltz e blajin şi îngăduitor, dar de îndată ce se exercită asupra unor indivizi din altă categorie socială, recurge la o linie acidă, cu intenţia exagerării defectelor morale. Ne gîndim la înmormîntarea lui Paul, la nunta lui Rubin sau la plecarea lui Moritz în America. E de făcut aci o remarcă care priveşte însăşi complexitatea noţiunii de realism, care încorporează o diversitate de moduri literare. Astfel, de pildă, înmormîntarea e un moment tragic, irnpunînd un ceremonial grav şi solemn. E deajuns însă a substitui atmosferei de reculegere, micile vanităţi ale unui orator funebru, care vrea să se evidenţieze cu acest prilej, izbucnirea zgomotoasă a mitocanului Zwabl, sau hohotele de plîns ale unei namile sprijinită cu coatele pe coşciugul pe care riscă să-J răstoarne, ca totul să capete o trăsătură grotescă. Ceea ce se schimbă e unghiul optic, perspectiva din care se priveşte realitatea. In clipa în care această perspectivă se ridică pînă la generalizare, la o viziune de ansamblu, putem vorbi de concepţia scriitorului. La Peltz, concepţia este implicită, poate fi dedusă din materialul de viaţă, din structura eroilor, din resemnarea lor fatalistă. în acest sens ilustrativ este Ficu, pe care scriitorul îl urmăreşte de la primele manifestări ale sensibilităţii sale acute, la neliniştea puberală şi pînă la vîrsta însurătoarei. Ficu va trece prin cercuri socialiste fără să sufere vreo modificare de conştiinţă ; autodidact, cu rudimente de cultură, va continua să fie un vag şi trist visător, privind cu amărăciune şi cu oarecare luciditate repetarea destinului său anonim : „în cartier sînt mii şi mii de tineri cari ca şi el au visat şi au suferit şi-apoi s-au însurat. I-a întîlnit, din cînd în cînd, în faţa cinematografului, ţinîndu-şi de mină copiii slabi şi înfricoşaţi, sau pe dinaintea policlinicilor... Cresc aşa, băieţii ăştia în- 182 IERONIM ŞERBU suraţi, pînă devin bărbaţi mustăcioşi şi amărifi... A cunoscut mii şi mii de oameni în cartier care şi-au sfîrşit destinul egal, atît de egal încît existenţa unora se oglindea identic în a altora şi nu le mai putea deosebi". Ficu are voluptatea de a se dizolva în această masă cenuşie, dezarmat, prematur obosit, incapabil de revoltă, deşi e conştient că în fond e o victimă a nedreptăţii sociale. El îşi face un fel de filozofie a resemnării, suprapunînd, confundînd fenomenul social cu cel biologic. Senilitatea, decrepitudinea sînt consecinţe ale epuizării vitale, care însă pentru Ficu constituie motiv de renunţare la orice protest, deoarece finalitatea e oricum inevitabilă. La aceasta se adaugă şi o melancolie extrasă din monotonia cotidianului, automatismele vieţii, gesturile stereotype, în care eroul nu vede o formă de re-ducţiune, de mutilare a personalităţii omeneşti, care nu poate fi eliberată decît prin spargerea tiparelor unei injuste alcătuiri sociale. Redusă la termenii cei mai simpli, problema stă aşadar în felul următor ; cum finalitatea e regresiunea fizică şi apoi dispariţia totală a insului, orice răzvrătire pentru a schimba ceva e în mod esenţial ineficientă. Dacă în „Calea Văcăreşti", această viziune nu e programatică, ea va fi formulată mult mai net în „Foc în Elanul cu Tei". Şi e semnificativ că va opera în .primul rînd asupra realizării artistice, asupra consecvenţei interioare a personajelor. Construcţia acestui roman se deosebeşte de „Calea Văcăreşti" prin aceea că se încearcă o organizare epică, fixarea acţiunii în jurul lui Micu Braun, deşi tot aspectui colectiv domină. Şi aci vom întîlni aceeaşi faună umană, vagabonzi, prostituate, actriţe, mici funcţionari, misiţi, mărunţi negustori, preşedinţi de societăţi filantropice, evocaţi cu o mare forţă de sugestie poetică, cu aceeaşi caldă şi învăluitoare simpatie pentru lumea celor umili. Nu vom stărui asupra tipurilor variate, pitoreşti, realizate cu plasticitate, asupra evidentelor calităţi ale acestui roman, de- oarece noi nu emitem o judecată de valoare, afirmată de timp, ci încercăm o interpretare a universului peltzian, indicarea liniilor directoare, sensurilor care se desprind din opera sa. O asemenea operaţie impune în mod necesar un examen critic, deoarece orice interpretare presupune un punct de vedere. în< lumina lui acceptăm sau respingem unele laturi ale acestei opere. O expunere sumară ne va arata despre ce-e vorba în „Foc în Hanul cu Tei". Micu Braun este un tip de exploatator rapace ai sărăcimii evreeşti. După o tinereţe aventuroasă în America, unde nu s-a dat în lături de la nici o fărădelege, fiind pe rînd spărgător, hoţ, întreţinut, se întoarce în ţară hotărît să strîngă avere. Este de Ia sine înţeles că un asemenea individ nu va avea niciun fel de scrupule şi că va folosi mijloacele cele mai oneroase, mai brutale pentru a-şi atinge scopul. Puterea lui se întinde tentaculară asupra ghetto-ului ; negustori în pragul falimentului, meseriaşi fără credite, săracii hanului, cad cu toţii în ghiarele ferocelui exploatator. Micu Braun nu-i conceput unilateral, redus la schemă, fiind capabil să guste şi satisfacţii de alt ordin. Ajuns bogat, i se oferă preşidenţia unei importante societăţi filantropice, demnitate pe care n-o refuză, tratînd însă cu cinism delegaţia venită la. el. E conştient că în lumea în care trăieşte, ierarhiile şi onorurile sînt în raport direct cu bunurile posedate. Acceptă deci ipocrizia, ca pe o regulă a jocului dar ştie exact cît preţuieşte această „onoare", de care de fapt îşi bate joc. O altă trăsătură demnă de relevat e prevenirea faţă de fiica sa Liza, îndrăgostită de vînzătorul loină. Şi o brută are uneori gingăşii faţă de propria-i progenitură. Omul acesta primar, masiv şi grosolan, cu un viguros instinct de vitalitate, este derutat, stîngaci, înaintea Lizei, pe care o simte de altă natură, deosebită de a sa, delicată, firavă şi melancolică. Nu îndrăzneşte să înfrunte o explicaţie deschisă cu ea, o menajează, trage cu urechea la uşă şi umblă în vîrful picioarelor să n-o deranjeze. Totuşi. J" „ REFLECŢII ASUPRA * nu renunţă la proiectele-i matrimoniale cu ' 3erl, băcan avut şi om serios, care intră în vederile sale practice. Pe de altă parte acaparează magazinul t de instrumente muzicale unde e angajat '■■ loină şi-1 azvîrle afară pe vînzător, care va * '. decădea din ce în ce mai jos, însoţindu-se cu'ambulanţii şi prostituatele. într-un acces de exasperare, loină dă foc Hanului cu Xei, unde Micu Braun îşi depozitase măr? îuriie neasigurate, în care învestise mai toată averea sa lichidă. La vestea catastrofei, Micu suferind de inimă, obez, consumat, sucombă. Spuneam mai sus că viziunea pulverizat toare a scriitorului afectează parţial ro-. * manul, lipsindu-1 de concluzii precise şi lim-¥ pezi. Elementele lui de bază sînt solide, ..'■\ închegîndu-se într-o construcţie epică ro-•'i tundă, echilibrată, dar suferind în realizarea J unităţii psihologice a unora dintre personaje. |! In primul rînd, loină, a cărui declasare *;' pare mai degrabă o consecinţă nu a zvîr-" ? Hrii sale pe drumuri, a sălbăticiei capita-i j liste, ci a morbului de dezagregare pe i care-1 poartă în sufletul său. Personajul e 'V deasemeni un dezarmat, un înfrînt, înainte ; de a fi luptat, un dezabuzat, emiţînd teo-X rii de un scepticism sumbru : ;/ „Toate astea Mehală, n-au nici un rost ! ir N-o să fie săraci, n-o să fie bogaţi ! Ei şi ? | Peste zece sau douăzeci de ani putrezim j în pămînt! Asta-i sigur, aşa-i ? Murim I vrînd-nevrînd, murim ! Şi n-am ştiut trăi, lume rea. nici noroi şi nici întuneric, nici sărăcie..." iar pentru Vulpaşin în începerea unei noi vieţi pusă pe temeiuri, morale sigure pe care dragostea i le sugera. Dar pentru amîndoi dragostea a devenit puntea de trecere în nefiinţă, a lor si a altora (Luca). După uciderea lui Luca pe care Vulpaştn îl considera „copacul de-a-curmezişul 'drumului său", copacul ce trebuia înlăturat. Nastasia regizează cu o luciditate demonică (ca o adevărată Ancă citadină)' răzbunarea el. Dacă Vulpaşin făptuleşte o crimă pentru a-şi salva dragostea, Nastasia, conştientă de puterea dragostei sale, face din aceasta un instrument de tortură înfiorător, în stare să împingă un om la nebunie. Pregâtindu-l pe Vulpaşin, cu un sadism aproape dement, pentru o mare împărtăşire erotică, dezlănţui.ndu-l spre o iubire „cum alta n-a mai fost pe lume", se sinucide şi se oferă astfel ca o ofrandă moartă. Planul Nastasiei n-a dat greş Vulpaşin îşi pierde mintea. Ne aflăm în faţa unor eroi a căror sbatere şl prăbuşire par de factură dostoievskiană, Sam, eroul piesei „poveste cu mine, cu tine, cu el", Intelectualul dezabuzat, este salvat de la moartea spre care l-au împins dezamăgirile cărţilor ce i-au „falsificat sentimentele", făcîndu-l să privească viaţa prin ochelarii diformaţi ai literaturii. Ascul-tînd chemarea femeii în roşu, Marusia. pentru care trăirea în primejdie este esenţialul, Sam se aruncă aprig în valurile vieţii, într-o activitate pe care o vrea eficientă, dar după mai multe tentative eşuate de realizare a binelui, se întoarce în acelaş loc, „epavă aruncată de furtună la mal", biată fărîmă „dintr-o corabie pornită în larg cu muzici şi steaguri fîlfîitoare în soare". Desnădăjduit se aruncă în valuri, poate în aceleaşi care în Prologul, situat ca ani în urmă l-au „spălat de zgură", dar de astădată, nu mai strigă nimeni pentru Sam ■ „Oho, cîrciumare! S-a aruncat un om în mare !" Abia în Idolul şi Ion Anapoda, comedia amară care încheie volumul de faţă, străbate, în final, o undă de lumină. In căutarea fericirii visate, Ion, omul socotlt anapoda din cauza excesivei sale bunătăţi, străină de meschinăria lumii în care se învîrte, cade înfrînt şi se acoperă de ridicol la toate încercările sale de a-şi cuceri un loc in societatea burgheză. D" aci i se trag o serie întreagă de amare nefericiri. Salvarea-i va veni, pe neaşteptate, tocmai cînd nenorocirea sa ia o formă paroxistică. Femeia iubită (Mioara, „nepoata frumoasă şi proastă") nu-l înţelege şi se căsătoreşte cu prietenul său (Valter „un băiat deştept") care-i speculase buna credinţă. Dar tocmai acum in ceasul marei descumpăniri sufleteşti, Ion îşi dă seama că idolul CĂRŢI NOI 203 £n vis se află alături de el. Frosa „fata necăjită, înrăită de viaţa pe care a dus-o o duce în casa maioresei", căreia el l-a descoperit tainele scrisului, numai ea li va înţelege. Cunoscîndu-se în adevărata lor lumină Ion şi Frosa au sentimentul unei revelaţii : fericirea pe care au căutat-o aiurea este alături de ei, in sufletele lor curate. Octavian Barbosa RADU COSAŞU: „OPINIILE UNUI PĂMINTEAN JJestul de cunoscut în rindurile tinerilor cititori, dar mai ales înţr-acelea ale tinerilor scriitori, gazetar cu vreo zece ani ie febrilă activitate la activ, autor original ie reportaje, de articole, de cursive, de nuvele şi de intervenţii la consfătuiri literare. Radu Cosaşii apare în librării, pentru tntîia oară, cu un volumaş surprinzător de bine tipărit — intitulat „Opiniile unui pă-mînten" şi cuprinzînd publicistică, fenomen iarăşi destul de original, întrucit deobicei se începe cu volume de literatură şi se termină (sau. în cel mai bun caz se continuă) prin culegeri de -articole, iar nu viceversa. Trebuie precizat totuşi că „Opiniile unui pămînteari" nu cuprinde publicistică la modul în care se realizează astăzi acest gen al scrisului şi intr-aceasta constă meritul autorului cît şi explicaţia esenţială ■a interesului suscitat de cărţulie: „Opiniile unui pămîntean" nu sînt nici articole, nici reportaje, nici note de drum propriu zise, ele sînt pur şi simplu opiniile unui pămîntean. Avem de-afa.ee, prin urmare, cu un gen deosebit ? Da. — şi deosebit şl rar astăzi şi — (deoarece Cosaşu încearcă reînvierea, în spiritul vremii noastre, a unei formule litemre cu mare circulaţie între cele două războaie,—) cu efect asupra tineretului îndeosebi. Este vorba de esseul despre viaţă. La mijloc de drum intre literatură şi jurnalistică, esseul oferea scriitorului posibilitatea, de a schiţa observaţii despre viaţa cotidiană, desvăluind ideile cuprinse în faptul brut. Descinzînd destul de violent din sensibilitatea specială a lui Mihail Sebastian, din luciditatea nervoasă a Iul Camil Petrescu şi din viziunea largă a lui Geo Bogza, Radu Cosaşu este un esseist al anilor noştri, în condiţiile în care prefacerile revoluţionare ale timpului oferă gîndirii un material şi mai dramatic şi mai pasionant ca orieînd. Cosaşu, mai întîl, este un scriitor care îşi pune probleme. El nu este un plastic, nu excelează in descripţia obiectivă, nu desenează (în aceste pagini) caractere, nu este un satiric şi nici măcar un liric. Autorul „Opiniilor" are opinii, fiind un reflexiv. Un articol închinat zilei de 1 Mai (subiect ingrat pentru orice gazetar, e greu să ţii original cînd s-a scris atît a despre 1 Mai...) se întitulează „La ce să ne gîndim". La ce se gîndeşte Cosaşu de 1 Mai ? La mina omului, la ochi, la creier, fără creier nu se poate. „De 1 Mai trebuie să ne gîndim la creierul omului, la ideile sale, dezvoltate odată cu vorbirea articulată, cu perfecţionarea activităţii mîinilor. Lîngă frumuseţea unei mîlni nu pot aşeza decît incandescenţa unei idei omeneşti. Va .yeni o vreme, cînd lîngă uneltele care simbolizează munca vom pune şi simbolul ideii — filamentul unui bec electric, să zicem; de 1 mai ar fi poate necesară o odă ideii..." Articolul nu poate fi povestit, el trebuie citit pentru a se observa, cum o aniversare se preschimbă intr-o ideie. Cosaşu — pe urmă — este un scriitor ai generaţiei tinere; afirmaţia nu constituie un pleonasm deoarece nu numai că este posibil să nu apar ţii propriei tale generaţii, dar, dimpotrivă, este foarte greu să îndeplineşti această calitate subînţeleasă. Oamenii asupra cărora se apleacă îndeosebi sînt muncitori (vezi ciclul „Plutaşul e departe şi aici" închinat Bicazului) şi intelectuali. Vîrsta: între 20—30 ani. Problematica: foarte socială. In nouă cazuri din zece, oameni semnificativi pentru timpul nostru 204 CĂRŢI NOI şi probleme, iarăşi, semnificative... Cosaşu ştie, în genere, să selecteze, el tinde spre esenţele epocii, evită chestiunile minore sau comode, se zbate să definească ceea ce -■ cu o expresie comună — se numeşte noul. Fugind — cu toi spiritul său critic foarte grav — de funcţionarii cu mînecuţe, de scaune şi de lifturi defecte, (se poate scrie o capodoperă despre Aprozar?) autorul cercetează oamenii şi situaţiile speciiice. Şi care anume personalitate este mai specifică timpului decît revoluţionarul ? Şi care anume problemă este mai specifică timpului decîi revoluţia în întreaga ei complexitate şi desfăşurare ? Definitoriu pentru scrisul tui Cosaşu este esseiil „Feţele noastre" scris în noembrie 1956, adică într-un moment de supremă încordare a gîndiril şl a puterilor noastre. E o mică istorie a generaţiei lui 23 august. „Feţele noastre-s martorele noastre. Zîm-bim, surîdem, ridem — şi nici nu ştim cum se modelează o nouă cută pe obraz; o lacrimă curge candid — sticlind în lumina rece a lunii — şi dimineaţa, urma ei încă o simţim. Se va păstra toată viaţa, probabil — nimic nu o va putea şterge ; mai mult ca sigur că timpul, radio-ul, teleimprima-iul, ziarele, pagina lor a patra o vor adinei, o vor ramifica. Din tot ce lasă timpul, războiul, lup!a, viaţa, asta supra complicată pe trupurile noastre, semnele de pe faţă ni. se par cele mai grave deşi nu-s cete mai dureroase... St. un bun cunoscut şi-a pierdut piciorul sting acum 11 ani în acelaş 8 noembrie, în aceeaşi luptă singe-roasă. In locul piciorului stîng are o atot-cunoscută proteză — unul din obiectele cele mal triste pe care a fost necesar să le \n. ventăm pe pămînt. L-am întîlnit pe f)U_ levardul Bălcescu, la începutul acestei toamne; am. făcut cîţiva paşi împreună şi oricit de stridentă era strada, inregistram fiecare scîrţîit al protezei sale. însoţiţi ae scîrţîiiul ei permanent mi-a povestit despre ultimul său examen la Moscova, la Institutul de Cinematografie. O clipă l-am privit : o faţă mare, rotundă, vibrînd de bucurie, sigură şi calmă, un zîmbet bun, lipsit de facilitate. Mi-a rămas de la el nu scîrţîiiul protezei, ci faţa bună". Comentator al realităţii, el tinde prin scrisul său să exercite asupra tineretului acea influentă pe care esseiştit inteligenţi din totdeauna — sau moraliştii, dacă termenul nu irită — au cîştigat-o, înrîurind societatea. Au fost esseişti care fertilizau, au fost alţii care pustiau spiritele. Cosaşu nu se trage din Eliade sau Cioran, ca să ne mărginim la bucureşteni. El vorbeşte cititorului despre „126 metri soare, Bistriţa", despre felul cum se aud versurile lui Schiller pe şantierul de la Bicaz, despre faptul că „in anul 2027, la 97 de ani, robust!, cu o r.lndrie nealterată de clătinările accentuate ale capului, vom avea atîtea de spus..." Scrierile lui Cosaşu nu reprezintă încă ceva cristalizai, gîndirea lui fiind în neîncetată evoluţie. De aceea volumul cuprinde şl im-preciziune şi artificiu şi ostentaţie şi spirit mult de frondă, adică tot ceea ce se cuvine să cuprindă o carte intitulată „Opiniile unui pămîntean" şi publicată la 26 ani sau chiar ceva mai tîrziu... Al. Mirodan REVISTA REVISTELOR — Din ţară — „FLACĂRA" nr. 9, 10/957 fn decursul celor cinci ani de apariţie povestirile, schiţele, reportajele, traducerile din literatura străină — mai puţin poeziile şi recenziile — publicate în paginile revistei ..Flacăra" vădesc efortul susţinut ai redacţiei pentru promovarea unor materiale de calitate, obicei pe care l-am dori continuat şi de acum înainte. în numerele 9 şi 10 ţV/957, poezia e reprezentată prin numai două poezii de D. Rendis şi Horvath Imre („O discuţie interesantă", „Oaia") şi o poezie de primăvară de Radu Tudor. In schimb reportajul e prezent pe cele mal multe pagini ale revistei, abordînd probleme dintre cete mai variate: despre munca scafandrilor („Scafandrii" deC.Chi-riţă), despre viaţa unui port („Galaţi, port dunărean" de Mihai Gavril), „Primăvara la Praga" de Demostene Botez, un reportaj de la O.N.U., „Echipa Lodge la lucru", de Dan Deşliu, etc. C. Ignătescu, autorul romanului istoric „Mitruţ al Joldii" semnează în acest număr o povestire închinată lui Ştefan cel Mare- In „Cumpăna Măriei-Sale" C. Ignătescu a creat imaginea unui Ştefan integru, al cărui neînfrînt spirit de dreptate nu-l împiedicînd să pedepsească aspru pe asupritorii poporului, chiar dacă aceştia îi sînt rude. ca boierul Isaia, bărbatul, surorii sale. Intr-unut din popasurile sale prin satele Moldovei, în faţa alaiului domnesc, aleargă un ocnaş şi se pllnge domnului de nedreptatea pe care i-a făcui-o boierul Isaia, aruncînd asupră-i vina de a fi ucis un om- Ştefan face dreptate arcaşului Cîrlă, ajuns tăietor de sare în ocna boierului Isaia, şi pedepseşte fără îndurare pe boier, în urma numeroaselor dovezi ale vinovăţiei acestuia. Nuvela lui Radu Boureanu: „Copilul în braţele Sfinxului" evocă un episod din tragicele evenimente pe care le-a trăit poporul egiptean, nu de mult. Autorul, care se dovedeşte un pasionat analist descrie cu lux de amănunte starea de adîncă. de halucinantă spaimă, pe care o strecoară războiul in sufletul unui copil egiptean. De la nevinovata curiozitate cu care priveşte navele de război, la instinctiva teamă faţă de păsările de aluminiu trecînd în zbor pe deasupra capului său, şi pînă la durerea sfîşietoare cînd nu-şi mal găseşte sora şi mama, sub ruinile cocioabei distruse de bombardament, sufletul copilului încearcă sentimente pe cît de neaşteptate pe atît de dureroase- Războiul îi pricinuieste multe răni, dar dintre toate, cea mai îngrozitoare, este o spaimă adîncă, insuportabilă. Rănit ta cap, în timp ce-şi căuta mama şi sora. printre dărîmături, dar negăsind decît păpuşa- cu rochiţă verde a surorii, copilul înţelege că a rămas singur. Zgomotul motorului avioanelor aducătoare de moarte îl face să fugă îngrozit pe un drum care i se pare fără capăt. Un şofer îl găseşte leşinat si-l duce cu maşina într-un oraş în apropiere de piramide. Rămas cîteva clipe singur, copilul. îşi reaminteşte întîmplările groaznice pe care le-a trăit. Durerea îi este însă alungată de spaima care pune din nou 206 REVISTA REVISTELOR stăptnire pe el Numai amintindu-şi zgomotul avioanelor începe din nou să alerge. Ca un mic animal rănit, înnebunit de groază, copilul fuge prin deşert, ocoleşte oamenii şi se opreşte istovit, odată cu 'căderea nopţii, la picioarele sfinxului, „Tatăl fricii" cum îl numesc egiptenii. Stors de vlagă din cauza oboselii şi a rănii, dar şi de teama şacalilor, după o noapte de agonie şi de spaimă, copilul moare între braţele sfinxului. Tonul grav, solemn, ritmul sacadat ai frazei, peisajul bizar, atmosfera sumbră care se degajă din întreaga nuvelă, reliefează puternic starea de spirit a copilului îngrozit de război. Remarcabil ni se pare colocviul dintre şacal şl sfinx, aşa cum se desfăşoară el în închipuirea copilului, cuprins de frigurile morţii. „Tatăl fricii" îl ocroteşte în braţele sale păzindu-l de colţii lacomi ai şacalului. Personajele sînt simbolice. Sfinxul reprezintă puterea veşnică a poporului: .,Cum poate putrezi chipul celui ce e trup din trupul muntelui Mocatam, din care s-a dăltuit şi făpturile de piatră în care sînt închise înfăţişările lui Amon-Ra, a lui lsis sau Sesostris? Nu ştii că ieri, un război mc. un francez mititel, a venit cu soldaţi si i-a pus să tragă cu nişte boabe de fjer în mine... Au tras pînă au obosit... — Ieri ? mîrîi slab şacalul. Ieri n-a f0=t nici un soldat aici, la Gizeb. — Acum cinci mii de ani. sau ieri e tot una pentru mine, Abu-El-Hol... Dar uite vin zorile, se întorc oamenii Mîsrei să-mi mîngîie obrazul..." Revista publică în numărul 10, schiţa „Erupţia vulcanică" de scriitorul italian Carlo Montella, şi tradusă de D. Mlado-veanu, — care zugrăveşte un aspect din viaţa ţăranilor italieni. Remarcăm de asemeni interesantul articol al poetului Eugen Jebeleanu despre poezia belgiană contemporană „Cîntăreţi ai păcii în Belgia" şi frumoasele desene ale Florlcăi Codrescu. E. A. „TEATRU" Aceste două numere reafirmă o manieră generală a revistei „Teatru" asupra căreia o anume tradiţie (deşi publicaţia este relativ tînără) — ca să nu spunem rutină — şi-a pus pecetea-i puternică. Rubricile perfect compartimentate sugerează laturile diverse ale însăşi artei căreia îi este dedicată. Se observă un oarecare spirit de detaliu, o anume aplecare către analiza minuţioasă, la obiect, ceea ce fără îndoială nu este rău. mai ales dacă ţinem seama că la noi în domeniul teatrului, erau cultivate, pînă nu de mult, din abundenţă, teoriile şi formulele generale, fiecare urmărind să transforme du fond en comb le această artă; în schimb caracterizările rolurilor unor mari actori se reduceau la : „X a fost bine", „Y a fost în rol" etc. Este însă, credem, necesar ca în analiza spectacolelor, cronicile să depăşească mijloacele strict literare de nr. 5, 6/1957 caracterizare, aşa încît să existe preocuparea elaborării unui limbaj particular criticii dramatice, care este, oricum, un limbaj de specialitate. Spiritul sintetic, formularea de generalizări şi-au găsit poate mai puţin loc în paginile revistei, deşi unele încercări lăudabile au existat în această direcţie. In special cele cîteva înfruntări, de opinii pe care redacţia le-a declanşat şl le-a întreţinut au avut darul de a aduce însemnate contribuţii la lămurirea unor probleme îndeajuns de spinoase, a fost la fel de merituoasă iniţiativa de a încuraja formarea de noi critici teatrali, creindu-se chiar în acest scop o rubrică specială: „Debuturi în critică". Numerele 5 şi 6 acordă o atenţie mai mare problemelor dramaturgiei şi repertoriului, mai ales dramaturgiei de actualitate. Articolul lu- REVISTA REVISTELOR 207 ciei Demetrius „Dramaturgia originală pe scenele noastre", din nr. 5, pledează în favoarea încurajării de către teatre a repertoriului original, subliniind în acelaşi timp, realele foloase pentru scriitorii noştri a muncii de îndrumare a literaturii. Din păcate însă, autoarea articolului omite din dezbatere ceea ce ni se pare mai preţios : caracterul şi modalităţile acestei îndrumări, criteriul realei valori artistice după care trebuie să se călăuzească. Căci, după cum prea bine se ştie, uneori, sub faldurile unei quasiindrumări se ascundeau tendinţe păgubitoare de încălcare a liberei fantezii a scriitorului, o invitaţie directă la şabloane şi reţete. Radu Cosaşu în articolul „Forţa polemică a tinerilor dramaturgi" subliniază, ca un fenomen aproape general al tinerilor dramaturgi, atitudinea lor de frondă împotriva unor formule şi concepţii dogmatice. Analiza pieselor cîtorva tineri dramaturgi, din punctul de vedere amintit este condusă cu spirit critic şi inteligenţă, deşi autorul se opreşte prea puţin asupra personalităţii artistice a celor discutaţi, cu alte cuvinte it preocupă in mai mică măsură ceea ce constituie originalitatea, fiecăruia, particularităţile artistice proprii sub care se prezintă forţa polemică ce o are în vedere. In acelaşi număr observaţii critice întemeiate ta „Reţeta fericirii" de Aurel Ba-ranga face Mihai Gafiţa. Spun „observaţii critice" deoarece ele privesc situaţii şi personaje izolate ale piesei. Din păcate criticul nu are cutajul să formuleze o judecată de valoare globală şi de aceia /"articolul este uneori echivoc şl chiar contradictoriu. Astfel, de pildă, într-un loc se susţine că arhitectonica piesei este izbutită, pentru ca ulterior analiza de detaliu să infirme această apreciere. Numărul 6 conţine mai puţine materiale privitoare la dramaturgia originală. Reţinem articolul „Cel mai dramatic erou" de Dumitru Micu, in care autorul arată Lipsa de suport dramauc a unora din eroii pozitivi aparţinînd pieselor noastre de actualitate. Se remarcă cu justeţe că non-dra-matismul unor asemenea eroi provine din absenţa unei probleme majore de viaţă care să le domine conştiinţa şi că în general ei sînt puşi mal mult în faţa unor dificultăţi tehnice de producţie. Lacuna articolului insă, consistă în fapi-ul că omite să semnaleze exemplul unor eroi pozitivi cu adevărat realizaţi artisticeşte din dramaturgia noastră de actualitate. V. M. S. — De peste hotare — „IUNOŞTI" nr. 5, mai 1957 Mai întîi o scurtă prezentare generală, „lunosti" (citeşte cu i moale in coadă — „îunost") însemnează tinereţe, ca şi cuvîntui „molodosti". Revista deci, cum nu e greu de ghicit, se adresează tinerilor. Mai precis : tinerilor de vîrsta comsomoliştilor, care au început să citească revista pentru copil „Pionier". O asemenea publicaţie nu există la noi în ţară. Şi e păcat. Revista e extrem de atractivă, cu multe ilustraţii în text, cu reproduceri în culori după picturi, cu rubrici de sport, de filatelie, de ştiinţă şi tehnică, afară de literatură beletristică, propriu zisă, în care predomină poezia şi povestirea scurtă. De fapt „lunosti" are în subtitlu „revistă literaro-artistică şi social-politică". Lucru interesant însă: editarea aparţine „Uniunii scriitorilor din U.R.S.S." şi organizaţiei de tineret. Poate că e mai bine. Materialele sînt atent lucrate, cu gust artistic, ferite de moralizări plate, în care o asemenea revistă ar fi tentată s-alunece. Redactorul şef, e un nume popular, bine cunoscut de noi: V. P. Kataev. Din colegiu mai cităm pe: S. 1. Marşak, G. A. Medlnski, N. N. Nosov, M. P. Prilejaeva, autori consacraţi în literatura pentru copii 208 REVISTA REVISTELOR şi tineret, autori de largă circulaţie in mijlocul publicului de cititori, In Uniune şi la noi. Proza e reprezentată prin povestiri care se adresează tinerelului, cu subiecte bogate în acţiune, în îniîmplări neprevăzute, aventuri şi fapt^extraordinare. In „Vara zburătorilor" de Nikolai Moskvin, se istoriseşte copilăria unul constructor celebru de avioane, pasionat „fabricant" de zmee, pe acea vreme. La un moment dat piciul, amator de aviaţie, ia parte, fără să vrea la o acţiune revoluţionară, fiindcă studenţii, care îl ajută la lansarea unui zmeu uriaş, au înscris pe el nişte versuri împotriva ţarismului, care pol ţi cetite bine de pe pămînt. Povestirea. „Primăvara cea mare" de A. Musatov, începută în acest număr, arată cum cîţiva foarte tineri comsomollşti, trec prin nemaipomenite peripeţii, urmărind nişte hoţi care au sustras saci de grîu din hambarul unul cetăţean sovietic. „Buchetul de flori roşii" de V. Ovalov, în ciuda titlului poetic, este o povestire de aventuri, în care. eroul trece prin numeroase îniîmplări neprevăzute şi senzaţionale, ca să demaşte pe spionul englez Edgewood. Versurile şi cîntecul se potrivesc bine tinereţii, deci ele abundă în revistă. La loc de cinste se publică în acest număr cîteva din poeziile lui Mao-Ţze-dun. Interesantă e scrisoarea preşedintelui adresată revistei chineze, care i-a editat poeziile. O reproducem fiindcă nu e cunoscută publicului nostru : ..Tovarăşului Ke-ţzia şi altor tovarăşi. Am primit scrisoarea Dvs. Regret că răspund tîrziu. îndeplinind dorinţa Dvs., eu am transcris acele versuri în stil clasic, pe care am putut să tni le amintesc şi acele opt poezii, pe care mi le-aţi trimis Dvs. — în total 18 poezii. Vă rog să le cercetaţi şi să procedaţi cum credeţi de cuviinţă. Eu niciodată nu m-am pregătit să public aceste lucruri în presă, întrucît ele se referă la stilul clasic. Mi-e teamă, greşelile pot intra în tradiţie, inducând în eroare tineretul; afară de aceasta sînt puţin poetice şi nu conţin nimic deosebit. Dar dacă Dvs. găsiţi că ele pot ifi publicate — în vederea (îndreptării greşelilor, strecurate în unele poezii, răspîndite pe calea schimbului de scrisori — procedaţi, după părerea Dvs. Apariţia revistei „Sicani" — e un lucru foarte bun. Ii doresc să crească şi să se dezvolte. Ca -bază trebuiesc luate, desigur, versurile noi. Se pot publica şi unele versuri -în formă clasică, dar ele nu trebuiesc popularizate în rindul tineretului fiindcă o atare formă încătuşează gindirea, şi pe lîngă aceasta nu e uşor să te obişnuieşti cu ea. Tot ce-am afirmat las la aprecierea Dvs. Ca salutări tovărăşeşti, Mao-Ţze-dun" Revista publică poeţi. tineri, care scriu avîntat, cu optimism. Textele sînt însoţite de portretele autorilor. Victor Vinogradov, scrie „Cîntecul solidarităţii", închinat apropiatului festival al. tineretului. Sînt versuri entuziaste, mobilizatoare, scrise într-o manieră, din păcate părăsită de poeţii noştri, care repudiază tacit ocazionalul. Tînăra poetă Liudmlla Scipahlna, studentă la institutul de literatură „Maxim Gorki", de curînd întoarsă dinfr-o călătorie în orient, publică versuri melodioase, grupate încr-un ciclu, despre India şi Birmania, înso'andu-le de reuşite fotografii. Foarte interesante materialele pe tema vieţii tineretului. Un reportaj „Vulturii" de 1. Golosovski, redă procesul unui trădător de patrie, Dmitri Ivanov, care în timpul războiului a făcut parte din poliţia nemţească, ducînd la pieire o organizaţie subversivă de comsomolişti. Trădătorul a reuşit să se-strecoare şi abia recent a fost descoperit şi deferit tribunalului popular care l-a condamnat la moarte. In continuare: evocări din trecutul de luptă al tinerilor eroi comsomolişti, reportaje din şcoli, din cluburi, etc. La rubrica „ştiinţă şi tehnică" se vorbeşte despre operaţiile de cord executate de un chirurg sovietic, la rubrica sportivă se pledează pentru promovarea sportivilor foarte tineri, de 18—20 de ani, fiindcă unii ca ei au obţinut multe rezultate frumoase la ultima olimpiadă, mal ales în domeniul REVISTA REVISTELOR 209 înotului. In fine, un colţ satiric, în care se ridiculizează apucături reprobabile din viaţa tinerilor — „leneşul elegant" care nu face nimic, protejat de un tată influent, sau fata cochetă ce vrea să se mările pentru a-şi face o situaţie. Junosti" e o revistă recentă. A intrat abea în al treilea an de apariţie. De pe acum însă are un larg public de cititori pe care l-a cîştigat printr-o problematică mul- tilaterală prezentată într-o formă extrem de atractivă. Dintre colaboratorii acestei reviste se recrutează viitorii autori de literatură pentru tineret. Toi aici apar mugurii viitoarelor romane şi povestiri adresate tinerilor, publicul cititor cel mai răsptndit într-o ţară, cel mai avid de literatură şi cel mai generos. V. N. „ZVEZDA" nr. 5, mai 1957 fu revistele sovietice, în ultima perioadă, se remarcă o susţinută activitate a criticilor literari pentru definirea, diferitelor etape ale realismului socialist, însoţită de o curajoasă critică a denaturărilor dogmatice. Pe această linie se situează şi articolul „Despre iubire şi despre făţărnicie", publicai de V. Pankeev în numărul din mai al revistei „Zvezda". Pankeev la în consideraţie modul în care e înfăţişată iubirea în literatură, apreciind-o ca pe una din temele majore şi cete mai importante. Cu vehemenţă el critică pe dogmaticii care au încercat „cu energie şi perseverenţă" să extirpeze iubirea din literatura sovietică, susţinind că e o temă perimată, epuizată şi că e timpul să fie promovate altele mai actuale. A face acest lucru însă e Imposibil „fiindcă nimeni n-a reuşit să scrie pînă astăzi un roman fără iubire" — constată autorul. Deobicei, dogmaticii au considerat că există o separaţie netă între iubire şi viaţa socială. Nu e adevărat. Oare problemele politice, ideologice, sociale nu pot fi dezvăluite pe calea înfăţişării iubirii ? Important e cum o faci. Autorul citează exemplul lui Schiller, care într-o dramă a iubirii, cum e „Intrigă şi iubire", a înfăţişat o întreagă societate. Această dramă a fost apreciată de Engels ca prima piesă ien-denţios-politică în Germania. Zilele noastre se caracterizează printr-o înflorire la maximum a personalităţii umane, căreia ii e străină tendinţa de a se coborî iubirea la rangul de „mecanism ajutător". Din păcate această tendinţă s-a manifestat între anii 1940—1950, cînd conflictele de iubire erau înfăţişate schematic, ca izvorînd din neînţelegerile în producţie. Aceste lucrări au părăsit drumul marilor opere sovietice, „Cimentul", „Calvarul". „Tinăra Gardă" în care iubirea era zugrăvită ca un sentiment înălţător. Operele schematice semănau dispreţ faţă de om c.onsiderîndu-l incapabil de pasiuni mari. Sentimentele erau drămuite farmaceutic: juste — cînd era iubit un om înaintat, fruntaş în producţie, înguste — cînd iubirea se referea la un om care nu şi-a îndeplinit planul. La întrebarea: cum trebuie să iubim ? se dădea următoarea reţetă: 1) dragostea se face fără relaţii trupeşti (care coboară pe erou). 2) dragostea în nici un caz nu trebuie să dăuneze muncii. Autorul consideră că aceste criterii erau de-a dreptul făfarnice şi nu aveau nici o legătură cu morala comunistă. Ca exemplu se citează „Povestirea com-somolistă" de Alexei Vernîi — în care eroul central, un secretar de comitet raional al comsomolului, e înfăţişat ca un ins uşuratec în relaţiile de dragoste. Intr-o zi e chemat la. secretarul raionului de partid, care-i face morală, şi-i spune „însoară-te". Faptul că tînărul nu iubeşte pe nimeni asta nu-t interesează. Aceasta e o atitudine primitivă, comentează criticul, denigratoare pentru erou, care se hotărăşte la căsătorie 14 — V. Romînească nr. 7 210 REVISTA REVISTELOR de dragul autorităţii superiorului şi a... hlgienei personale. Pankeev mai critică şi pe un alt scriitor, care-şi propune să demaşte cinismut boşilor americani, arătind că eroina din povestire decade atît de jos incit trebuie să pozeze goală, ca model în faţa unui pictor. Pe semne că acest autor nu prea vizitează muzeele, căci cdtfel ar trebui să considere multe pînze ale marilor clasici drept... insultă la adresa demnităţii femeii. Criticul citează o scrisoare a unui grup de tineri, care protestează împotriva sinuciderii Iul Romeo şi a Juliettel, conside-rînd că e un act nejustificat, făcut pentru o. bagatelă cum e dragostea. De o asemenea atitudine sînt vinovaţi şi scriitorii, ale căror cărţi au avut un rol nepotrivit in educaţia tinerel generaţii. Cum de altfel a afirmat şi poetul Dolmatovskl: „Am avut o sută de griji serioase/ Şi acum mai am una". Eroii cărţilor iubesc fără emoţie raţionînd plat. Iubirea e un lucru frumos, dar 'nu ire- <• buie să-i acordăm o atenţie deosebită. — Acesta e subtextul multor cărţi. Autorii divinizează iubirea... dar pînă în momentul în care se naşte un conflict. Mai există încă unele canoane pentru „reglementarea" dragostei. Nu poate să se îndrăgostească decît un om liber, fără familie. Personajul căsătorit care se îndrăgosteşte e condamnat a priori. Dar, Pankeev. este de părere că aprecierile trebuiesc, făcute pe realităţi concrete, pornindu-se de. la cazul fiecărei familii în parte... „apologeţii familiei şi moralei de fapt se fac apo- logeţi ai imoralităţii, fiindcă ei pledează pentru familie fără iubire, adică pentru convieţuirea amorală". Eroul literaturii noastre, un activ luptător pentru crearea vieţii noi, este din păcate pasiv in iubire. El nu se luptă pentru dragostea lui De ce să iscăm conflicte ? pen. tru o bagatelă ca rivalitatea in iubire ? Criticul citează drept realizări remarcabile povestirile : „S-a întîmplat la Pan-kov" de S. Antonov şi „Cei doi în pădure" de 1. Iurezanski — unde conflictele d» Iubire sînt puternic şi patetic înfăţişate în dispreţul schemelor obişnuite. Nici un fel de afirmaţii ca „relaţii prieteneşti", „interese comune" etc. etc. nu pot să definească iubirea, sentimentul care se naşte şi se dedică unui singur om. unui anumit om. Făţărnicia faţă de dragoste ia diferite aspecte, se acoperă cu fraze. Redactorii scot iubirea din cărţile pentru copii. Un profesor protestează contra folosirii prea dese a cuvîntului „sărutare" şi „căsătorie", ipocritul este totdeauna „înţelept" şl „ponderat". El condamnă pe Ana Karenina şl pe Julietta, fi'nd împotriva sentimentelor mari Literatura realist-socialistă care luptă pentru om şi pentru afirmarea personalităţii lui, trebuie „neîncetat să demaşte concepţiile burgheze despre familie şi dragoste, să şteargă fără cruţare cuvintele frumoase sub care acestea se ascund, să nimicească meschinăria şi făţărnicia ori-cînd şi oriunde". V. Nic. „LA NOUVELLE NOUVELLE REV UE FRANC A/SE nr. 5/J957 Printre intelectualii de solidă pregătire umanistică, nemulţumiţi de prezent, îngrijoraţi de proporţiile şi consecinţele crizei, Ernst Robert Curtius este o autoritate. Ultima sa lucrare „Literatura modernă şi evu! mediu latin" căreia reputatul savant i-a consacrat cincisprezece ani de muncă răb- dătoare şi. minuţioasă, este comentată de Dominique Fernandez într-un articol din „La nouvelle nouvelle revue franţaise" 5/1957. Prestigiul lui Curtius este explicabil dacă ne gîndim că studiile sale corespund necesităţii resimţite cu tot mai mare ascuţime de a instaura. în analiza feno- REVISTA REVISTELOR 211 fjieriuhU literar, o metodă de lucru capabilă să dea sentimentul certitudinii şi al securităţii în stare să răstoarne domnia arbi-trariului pur, a diletantismului şi a impresionismului lipsit de criterii, în domeniul criticii şi istoriei literare. într-un fel, prin stricteţe şi rigoare, metoda preconizată de Cunius pare să însemne pentru istoria literaturii, ceea ce a însemnat metoda stilistică a lui Spitzer pentru critica literară : aceiaşi orientare către valorile sigure ale ştiinţei, aceiaşi antipatie pentru diletanţi şi pentru orice manifestare de subiectivism arbitrar, în plus, aceiaşi preţuire — de astădată excesivă — acordată studiului formelor. Aşa se explică de altfel şi simpatia neacoperită care însufleţeşte articolul lui Dominique Fernandez „Literatura este o retorică ?" deşi, cum vom vedea, comentatorul francez nu se fereşte să aducă operei analizate reproşuri dintre cele mai grave. Noutatea lucrării lui Curtius stă mai ales în efortul de a pune bazele unei „ştiinţe a literaturii". călăuzindu-se după criterii stabilite cu rigoare, în stare să descopere existenţa unei „tradiţii europene" milenare. In slare. în deosebi, să justifice necesitatea apărării acestei tradiţii de primejdiile care o ameninţă. Curtius nu se teme de analiza amănunţită şi migăloasă a fenomenului literar, iar acelor care ar fl tentaţi să-l învinuiască de pedanterie, le răspunde cu răbdare că „Bunul dumnezeu este în detalii". Lucrarea lui Curtius — observă autorul articolului — are toate calităţile unei teze universitare („densitate, erudiţie răbdătoare şi meticuloasă, fecundă încetineală") şi nu are defectele corespunzătoare, fiind produsul unei „conştiinţe neliniştite de umanist", al unui spirit profund contemporan. Ţelul lucrării este acela de a demonstra continuitatea tradiţiei europene, periclitată astăzi şi de a descoperi oamenilor „o promisiune de supravieţuire, de eternitate. „Obiectul lucrării ? Să găsească. în trecutul literaturii europene, nişte constante sigure care să ipermită fixarea şi salvarea tradiţiei europene". Curtius este convins de. necesitatea unei asemenea întreprinderi, de eficacitatea acesteia în apărarea valo- rilor morale şi intelectuale ale Occidentului. Criteriul fundamental în descoperirea acestei tradiţii ar fi după Curtius urmărirea mişcării în timp a procedeelor retorice — transmise prin intermediul evului mediu, civilizaţiei moderne — şi în primul rînd a aşa numitelor topoi (cu înţelesul de clişee, locuri comune). După Curtius, aceste topoi sînt numitorul' comun al literaturii europene, provocînd prin circulaţia lor neîntreruptă de la o epocă la alta, de la un scriitor la altul, sentimentul continuităţii şi al tradiţiei unice. „Aproape totdeauna, dincolo de o ideie care părea să fie fructul unei reflecţii personale, dincolo de un sentiment care părea să fie o reacţie originală a scriitorului, descoperi un topos : iată unde vrea să ajungă Curtius". De la o epocă la alta vechile topos „capătă o semnificaţie nouă, şi chiar apar topos-uri noi". Un exemplu: „Tema Naturii şi invocaţia Naturii au > a dovedit că este un poet adevărat, .ea „Pentru-poet'este poate aici un motiv de mari 'posibilităţi, care aşteaptă să fiedez- tristeţe; pentru noi ceştialalţi, un. prilej voltăte, printr-o muncă mai stăruitoare, de a 'gîndi la consecinţele elogiului de cir- mai atentă ■ ca cea de pînă acum. Pentru cumstanţă"', încheie-- filozofic comentatorul că aici, în lipsa aparentă (vizibilă, n.n.) nostru. * • -r ' a unei munci îndelungate asupra versului Pînă. atei toate bune.1",,Entuziastul" cri- stă problema .principală a creaţiei sale In tip poartă pare-se o- răspundere şi n-ar momentul de faţă. într-adevăr, fără să tre- putea susţine că, în definitiv, ritţ el a cern peste slăbiciunile de concepţie... (ur* aruncat aceste fructe de mai (deci cam mează indicaţii concrete)... principala scă^ necoapte) pe piaţa noastră literară." dere a poeziei lui Iureş şi mai ales prin- Lucrurile încep să se schimbe însă, dacă ■-> Cipala scădere a măiestriei sale artistice cititorul de bună credinţă se duce la raf- este modul grăbit, neglijent, superficial în tul bibliotecii şi, după invitaţia însăşi (dar care rezolvă problema limbii. Marea .mă-imprudentă) ă autorului notei, citeşte pur foritate (sic.') a poemelor lui Ştefan lu-şi'simplu articolul,"' pentru Ca să verifice reş suferă- de pe'urma acestei consideraţii „laurii şi elogiul de circumstanţă" şi sa scăzute pe care autorul o acordă cuno'aş-, se convingă că singurul cusur pe care „cri. terii şi mînuirii limbii." Urmează două co-ticul serios" l-a găsit atunci poeziei lui Ioane de exemple care demonstrează' Iureş a fost „goarna dogită a exclamaţi- „siluiri grosolane ale limbii", „cuvinte vut-viilui nesusţinut". \ gare", „exprimări greoaie de diferite cate: Ce constată acest cititor, care nu vrea gorii", „alăturări cacofonice", „neglijenţe să-l creadă pe cuvînt pe A. P.? Intîi, că stilistice", „şabloane' stilistice", imagini ta-, într-adevăr criticat a fost entuziast, chiar xate drept „bijuterii false", în sfirşit „tot dacă în anumite limite sau referitor doar felul de"*-inadvertenţe, mărunte în parte, la anumite poeme. Dar ceea ce mai con- grave,..{sic) în ansamblu", stată cititorul serios şi ceea ce trece sub Cerem scuze "pentru lungimea citatului', 'cea mai reprobabilă' tăcere predecesorul recunoscînd în acelaşi timp că articolul său, este că deşi entuziast, criticul din din 1954 e departe de a nu suscita critici 1954 a fost îrt acelaşi timp foarte aspru îndreptăţite,- aşa cum reiese uneori chiar, cu scăderile pe care le găsea lui Iureş, pe din fragmentele reproduse mal sus. Dar că atunci un foarte tînăr poet. Ce spune cri- a fost constituit exclusiv din_„lâuri şi e'td-tlcul ? ;; ' gi'- de circumstanţă", e cel puţin neăde-lt. In poezia Rolul, criticul găseşte pe lîngă văr at. Ba chiar, cei mai mulţi dintre noi, calităţi, „strofe destul de. plate", „imagini t inclusiv'A. P., ar- fi,de-a dreptul ingro* sărace". In poezia Poetului, criticul între- f'ltl, dacă „un critic serios" ar revărsa vede „unele din primejdiile care pîndesc 'asupra lor astfel de elogii. . pe tînărul poet"-, şi semnalează „strofe Cum rămîne atunci cu lealitatea şi.ele- slabe", „exprimare prolixă şi vagă", ba ganţa în lupta de opinii? ■ • chiar că '„imaginea- finală e superficială".:, ' •„Criticul serios", în poezia Fata din turnul de foc, subli- ., , " %* pt. cf. 'Al. I. Ştefănescu