CUPRINSUL Pag. *** Veşnica tinereţe a leninismului........... 5 ★ CICERONE THEODORESGU: Din „Copiii cartierului"...... . 11 VICTOR TULBURE : Versuri regăsite............14 ★ TITUS POPOVICI : Mitru (fragment de roman)..........16 ★ STEPAN SCIPACIOV : Ziua naşterii lui Lenin (în romlneşte de M. Djentemirov) 71 FLORIN MUGUR : Oamenilor sovietici............72 ★ CRISTIAN SIRBU: Priveam cetatea veche a Sucevei.......73 RUSALIN MUREŞANU : Stema..............74 ★ IERONIMŞERBU: Hoţul (nuvelă).............75 ★ AURORA CORNU : Amurg la tară ; Cei atinşi de aripa despărţirii , 102 CEZAR DRAGOI : Icoane bulgăreşti....., ,......104 DOINA SALAJAN : Doar primăvara.............107 ★ CAMIL PETRESCU |.....,...........108 ★ GEO BOGZA: Moţotoc şi atomul.....i ...... . 111 POEŢII LUMII SHAKESPEARE: Richard III (două fragmente — In echivalenţe romîneşti de Ion Barbu).................120 BERTHOLD BRECHT : Cîntecul unei mame germane; Legenda -despre soldatul mort (In romlneşte de Nina Cassian)..........124 ★ ***• Cuvîntul cititorilor ...............127 CRONICA LIMBII AL. GRAUR: Caracterul obiectiv al faptelor de limbă , .....131 Pag. CRONICA LITERARA HORIA BRATU: „Cronică de familie" (II).......... 137 MOMENTE CONTEMPORANE REMUS LUCA: Asociaţie de idei.............151 P. G. Un simt deosebit.............. 153 DISCUŢII H. BADÎU : Notă la o serie de articole despre realismul socialist .... 156 ★ Polemici principiale sau invective ? (art. din „Scinteia")....... 159 PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST DUMITRU MICU : Evoluţia poeziei lui Mihu Dragomir....... 162 TEORIE ŞI CRITICA Ov. S. CROHMĂLNICEANU: O depoziţie în apărarea „Derbedeilor" . . . 176 I. NEGOIŢESGU : Valori stilistice în nuvelele lui Agîrbiceanu..... 180 B. E. : Cărţi nescrise... dar aşteptate........... 199 EUGENIA TUDOR : însemnări despre... genul plicticos....... 203 MIRON DRAGU : Pasiuni şi eroi în opera lui Balzac........ 212 PUNCTE DE REPER H. O. B.: Discuţie despre arta abstractă în „Le Figaro Litteraire" .... 221 CĂRŢI NOI REMUS LUCA : Matei Gali: „Masacrul" ; Szabo Gyula : „Neamul Gondoşilor" , 225 ION HOREA: Victor Tulbure: „Versuri alese"......... 228 ROMUL MUNTEANU : Corneliu Leu : „Ochiu-Dracului"....... 229 ŞT. CAZ1MIR : Petre Solomon: „Drum spre oameni"........ 231 C. ARMAŞU : Dionrse Şincan : „Oameni şi stînei" ; Pop Simion : ..Lauda tinereţii" 233 SANDA RADIAN : Poeţi germani din R.P.R. ..."....... 234 REVISTA REVISTELOR — Din ţară — .Gazeta Literară" — martie, 1957; „Contemporanul", martie 1957; „Poezia din „laşul Literar" nr. 2/957; „Revista de folclor" Nr. 1—2/1957 .... 236 — De peste hotare — „Inostrannaia Literatura" Nr. 2/957 ; „La Litterature Sovietique" Nr. 2/957 ; La originile romanului psihologic; „Critique", februarie nr. 2/957 .... 241 MISCELLANEA Patent demodat; Elogii care se răzbună; Ipoteze... geografice; Ce se întîmplă cîteodată cu cărţile; Despre... două reproşuri şi-un regret; Monştrii sacri sau nostalgia marilor roluri ,............250 VE$NICA TINEREŢE A LENINISMULUI D e fiecare dată, sărbătorirea lui Lenin a determinat o adîncă analiză a realizărilor dobîndite, o apreciere lucidă a succeselor şi lipsurilor din toate domeniile vieţii noastre. Aniversarea a 87 de ani de la naşterea lui Vladimir llici prezintă in actualele condiţii istorice o importanţă particulară. Căci anul care a trecut a fost perioada unui puternic impuls dat dezvoltării gîndirii sociale (de către documentele Congresului al XX-lea al P.C.U.S. şi ale Congresului al II-lea al P.M.R., la noi), în spiritul leninismului. Şi tocmai de aceea anul care a trecut s-a caracterizat în acelaş timp prin cele mai furibunde atacuri contra principiilor fundamentale ale politicii partidelor clasei muncitoare, contra a ceea ce formează miezul viu al învăţăturii leniniste. N-au dispărut din amintirea noastră zilele de oscilări, de derută ideologică din tabăra intelectualităţii mic-burgheze din ţările capitaliste, clipele încordate şi triste din vremea rebeliunii contrarevoluţionare din Ungaria, etc. _ De-altminieri chiar Lenin arăta în articolul „Marxism şi revizionism" că certurile in jurul îndreptărilor teoretice aduse marxismului, divergenţele tactice cu revizioniştii în chestiunea unor probleme ale mişcării muncitoreşti vor trebui să se petreacă într-o măsură mult mai mare atunci cînd clasa muncitoare va accentua toate problemele controversate, va concentra toate divergenţele în puncte avînd însemnătate directă pentru determinarea atitudinii maselor. Şi este pentru noi un lucru nu de puţină mîndrie că aruncînd o privire asupra rezultatelor luptei ideologice din anul trecut, putem conchide că şi de dala aceasta, primind lovituri —• mergînd de la neînţelegeri sincere pînă la minciuni conştiente — leninismul, marxismul epocii contemporane a ieşit mai puternic, mai oţelit şi mai viabil. Dacă ar fi să formulăm ţinta tuturor atacurilor din perioada amintită, am putea-o face vorbind, în domeniul artei, despre chestiunea partinităţii creaţiei artistice, a situării ei deschise pe poziţia forţelor progresiste ale societăţii. Şi nu este de mirare — acest principiu formează conţinutul revoluţionar, specific al noii metode de creaţie a realismului socialist. Tocmai pentru că sub îndrumarea partidului de avangardă -artiştii din diferite ţâri şi-au însuşit o concepţie profundă despre lume, o ideologie clară, 6 VEŞNICA TINEREŢE A LENINISMULUI că au năzuit permanent şi cu abnegaţie de a ajuta poporul, ei au reuşit într-un timp relativ scurt să înscrie în aria artei contemporane realizări remarcabile, şi cu o notă unică în creaţia artistică a omenirii. Folosindu-se de unele condiţii, ca de pildă materialul oferit de lupta dusă pentru lichidarea urmărilor cultului personalităţii în viaţa socială şi literară, din nou a fost agitată cu violenţă de către cercurile retrograde teza libertăţii „absolute" a artistului. Se cunosc apostrofările deseori huliganice ale posiuritor de radio străine, la adresa, bunăoară, a unor literaţi romîni cu renume mondial (M. Sadoveanu, T. Arghezi, ş. a.) învinuindu-i de a-şi fi vîndut talentul comuniştilor, etc. Sloganul obişnuit şi trebuie recunoscut, simplist, al unor atari „gînditori" este următorul: în 'ţările socialiste nu există o libertate a creaţiei artistice, aceasta aflîndu-se sub influenţa şi controlul partidului. Teoreticienii de seamă ai marxismului, au ironizai însă nu odată prezentarea aceasta burgheză a libertăţii. Se cuvine a se arăta că liberîndu-l pe artist de robia înjositoare a legilor pieţii capitaliste, socialismul nu proclamă nicidecum libertatea „absolută" pentru simplul'motiv că aşa ceva nici nu există. Marxismul consideră că adevărata libertate o reprezintă conştiinţa necesităţii social-istorice. Libertatea autentică nu constă în presupusa „independenţă" faţă de legitatea naturală sau istorică ci apare atunci cînd omul cunoaşte şi stăpîneşte legile obiective ale naturii şi ale societăţii şi devine constructor al lumii noi. In „Organizaţia de partid şi literatura de partid" Lenin a documentat fără putinţă de tăgadă că a trăi în societate şi a fi liber de societate este un lucru imposibil, că în virtutea legilor obiective ale societăţii, în esenţă, în arta contemporană, libertatea artistului este de două feluri: libertatea de a se vinde burgheziei şi libertatea de a fi în slujba poporului. (De altminteri pentru a înţelege adevăratul conţinut al faimoasei „libertăţi absolute", amintiţi-vâ de cazul atîto'r scriitori autentici care au fost ori împuşcaţi (Federico Garcia Lorca), ori nevoiţi să se expa-trieze (Thomas Mann, Heinrich Mann, Lion Feuchtwanger) ori au fost nevoiţi să se ascundă (Pablo Neruda) sau au stat ani de zile în închisori (Nazim Hikmet). Pe bună dreptate în salutul adresat de către CC. al P.M.R. primului Congres al Scriitorilor din R.P.R., se spune : „Literatura noastră este cu adevărat liberă, deoarece toţi scriitorii talentaţi s-au situat liber, deschis, pe baza propriilor lor convingeri, de partea forţelor progresiste ale societăţii". Trebuie spus că şi în unele discuţii duse în ţările prietene şi la noi pe marginea modului dogmatic în care au fost concepute unele probleme fundamentale ale realismului socialist, s-au manifestat influenţe din partea concepţiei individualist-anarhice despre libertatea creaţiei. în Polonia spre exemplu, unii literaţi trăgînd superficiala concluzie — pentru a spune numai atît — că realismul socialist ar fi o născocire artificială, impusă la primul congres al scriitorilor sovietici, ajungeau la falsa idee că realismul socialist ar îngrădi libertatea de creaţie, ba chiar ar instaura chipurile o dictatură a anumitor teme şi ar interzice aproape cu desăvîrşire lirica intimă. Este evident că întîlnim aci o pildă de confuzie între faptul denaturării, vulgarizării unui principiu şi însăşi valabilitatea principiului. Căci n-a fost document al partidelor comuniste şi muncitoreşti în problema culturii care să nu prevină contra unor atari metode greşite de îndrumare. Tezele amintite au dus pe literaţii polonezi la afirmaţia că întreaga perioadă dintre 1930—1940 este o perioadă de stagnare în literatura sovietică. Nu ne oprim aici asupra faptului că realitatea dezminte astfel de VEŞNICA TINEREŢE A LENINISMULUI 7 aserţiuni („Pe Donul liniştit" a fost terminat în 1940, iar „Calvarul"1 în 1941, etc.) Amintim numai că şi ta noi în discutarea documentelor Congresului al XX-lea al P.C.U.S., s-a ventilat ideea că literatura noastră într-o anumită perioadă n-ar fi dat opere valoroase ba chiar ar fi constituit o perioadă de frînare a avîntului artistic, punîndu-se sub semnul întrebării însăşi valabilitatea drumului parcurs. (De asemenea nu zăbovim aici pentru a demonstra cît de uşor pot fi infirmate atari concepţii, atunci văzlnd lumina tiparului cărţi ca: „Mitrea Cocor" de M. Sado-veanu, „Desculţ" de Zaharia Stancu, „In satul lui Sahia" şi „Bălcescu" de Eugen Jebeleanu, „Lazăr de la Rusca" şi „Minerii din Maramureş" de Dan Deşliu, „Drum fără pulbere" de Petru Dumitriu, „Cetatea de foc" de Mihail Davidoglu, „Desfăşurarea" de M. Preda, etc. Atunci apăreau în presă poeziile lui M. Beniuc, Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, etc. etc. Fără îndoială, realizările actuale ale literaturii noastre care au primit recent înalta distincţie a Premiului de Stat constituie o continuare a acelor izbînzi literare şi decisive argumente contra acelor teorii nihiliste, dizolvante.) Nu se poate să nu se vadă însă că de fapt toate aceste „critici" privind o falsă periodizare a literaturii încercau să argumenteze ideea neamestecului partidului şi statului în problemele de literatură şi artă, făcîndu-se apologia evoluţiei spontane a creaţiei. Se înţelege însă că partidul muncitoresc şi statul socialist trebuie să se intereseze de dezvoltarea literaturii şi artei. Partidul răspunde faţă de popor nu numai pentru dezvoltarea economică şi politică a patriei ci şi pentru viaţa spirituală şi morală a. societăţii socialiste. Pentru binele poporului şi al literaturii el îndrumă arta pe ăalea adevărului şi întăreşte legătura ei cu masele de oameni,ai muncii. Astfel de concepţii care negau dreptul partidului de a îndruma literatura fie că nu-şi dădeau seama de uriaşa însemnătate educativă a artei fie că nu înţelegeau rolul partidului 'de avangardă. E grotesc că uneori această opacitate ideologică era sprijinită cu citate din V. I. Lenin. Este adevărat, Vladlmk Ilbci n-a impus niciodată propriile sale gusturi estetice şi nu a dat părerilor şale despre anumite fenomene ale artei caracterul unor adevăruri peremptorii. Lenin a fost împotriva spiritului birocratic de comandă, a administrării necompetente şi a tutelei meschine în domeniul creaţiei. Dar tot Lenin considera îndrumarea de către partid a literaturii şi artei ca obligatorie şi necesară, şi se ridica cu energie contra pretenţiilor oricăror grupări literare de a fi independente faţă de partidul şi stalul sovietic. Vom aminti că atunci cînd Protetcultul a încercai: să se opună partidului şi statului prelinzînd autonomie, în urma cărui fapt la conducerea sa au trecut machiştii şi decadenţii care propagau concepţiile burgheze în filo-sofie şi gusturi denaturate, absurde în artă, Lenin a ripostat cu vehemenţă. El a scris cu mina sa proiectul de rezoluţie pentru congresul prolelcultutui în care cerea ca toate organizaţiile proletcultului „să îndeplinească, sub conducerea generală a puterii sovietice (în special a comisariatului-poporului, pentru învăţămînt) şi a partidului comunist din Rusia sarcinile sale, ca o „parte a sarcinilor dictaturii proletariatului". De altfel, ce-ar însemna practic neamestecul partidului şi statului socialist în domeniul creaţiei dacă nu a se da curs liber manifestărilor făţişe ale ideologiei burgheze, apariţiei variatelor şi virulentelor forme ale artei antirealiste şi anti-populare ? Şi pentru că încă şi acum unii oameni de artă, chiar de b-ună credinţă, în special din străinătate, n-au obosii a striga despre libertatea absolută, încîntîndu-se cu 8 VEŞNICA TINEREŢE A LENINISMULUI muzicalitatea vorbelor, ne permitem a cita următoarele cuvinte clin „Ce-i de făcut ?" care dau un răspuns concludent: „Libertatea e un cuvînt măreţ, dar sub steagul libertăţii industrial au fost duse războaiele cele mai prădalnice, sub steagul libertăţii muncii au fost jefuiţi cei ce muncesc". ...„Şi dacă judecăm oamenii nu după uniforma strălucitoare pe care singuri şi-au pus-o, nu după titlul răsunător pe care ei înşişi şi l-au dat, ci după purtarea lor şi după ceea ce propovăduiesc în realitate, atunci e clar că „libertatea de critică" înseamnă libertatea de a preface social-democraţia într-un partid democratic de reforme, libertatea de a infiltra în socialism idei burgheze şi elemente burgheze". Oare literatura noastră n-a realizat opere care au primit cu dreptate preţuirea întregului popor tocmai pentru că sub îndrumarea partidului s-a salvat din capcana primejdioasă a misticismului şi a şovinismului, a formalismului şi naturalismului, ajungînd să înţeleagă just procesele vieţii şi ale luptei ideologice şi apropiindu-se de creaţia istorică a maselor muncitoare ? Dar chiar confuziile amintite care ar fi putut duce pe mulţi artişti de la noi pe drumul aventurii dureroase, au primit o explicaţie veridică datorită grijii şi vigilenţei ideologice a partidului de avant-gardă. In „Figaro Litieralre" a fost publicat un articol intitulat „Şi acum, ei vor să uite ?" (,,Et, maihtenant — vont-ils oublier ?") de Thierry Maulnier. Adresîndu-se intelectualităţii franceze — dintre care o parte chiar progresistă a fost prinsă în plasa minciunilor propagandei reacţionare în legătură cu rebeliunea din Ungaria, el li aduce reproşuri amare, imputîndu-i c-ar vrea să uite poziţia ei — renegatoare, n.n. — exprimată în acele zile. Nu este trădată aici teama justificată că mai de vreme sau mai tîrziu ori ce rătăcire ideologică, ori ce inegurare a conştiinţelor se risipeşte în faţfi luminii adevărului învăţăturii marxist-leniniste, propovăduită cu perseverenţă şi pasiune revoluţionară de către partidele muncitoreşti ? Oamenii noştri de literatură şi artă înţeleg din ce în ce m,ai bine aceste lucruri şi aderă Uper, deschis, cu inima şi cu mintea, la politica partidului, în care văd întruchiparea înţelepciunii, onoarei şi conştiinţei epocii. Literatura realismului socialist nu are şi nu poate avea alte interese în afară de cele dar nu voi să mtre cu mciun preţ. vazmd posomorala lui George, rînii şi-i spuse- MSnemiî?°lS' *T' tderect°r' da' de -""de- Am treburi, azT " trebă Arddeanu inf,mtarea C°misiei de îmP™P"etănre, nu-i aş, ? în- 7r n°Lf! Că Vi"' da,că mă chemat'- Azi am treburi... —■ Te-ai trezit, ori mai eşti beat ? — Mi-s treaz. — No, atunci haidem că avem de lucru — Ce, ma ? *) Fragment din romanul cu acelaş titlu. MITRU 17 — Ii vedea. Hai odată, mînce-te beteşugu ! Gligor îl privi cu ochi tulburi de somn : Mitru tropăia, îşi freca manile şi se vedea că-i vine să rîdă. — Mai ai piştolu cela ? ■— Mai, da' la ce-ţi trebueşte ? — Nu mă tot întreba, pune-te pe picioare, şi-om mere. Ii căruţa afară. Nu-1 mai aşteptă, ieşi în uliţă, se caţără într-un dud şi sub privirile holbate ale lui Gligor rupse cîteva crengi proaspăt înverzite, cu care împodobi hamurile şi capetele cailor. — Te cruceşti, mă Gligore ? Ha ? N-ai tu neşte haine mai bune ? ■— Am cele de duminecă, răspunse flăcăul buimăcit. Da de ce... — Dă-mi-le, să mă îmbrac cu ele... — Ţi-or fi mari, mă Mitrule. — Nu-i bai. Dă-le... Hainele într-adevăr îi erau foarte mari, mînecile cămăşii ajungeau pînă la genunchi, turul pantalonilor gata să se tîrască pe jos, aşia că trebui să şi-i (tragă pînă deasupra pieptului ; în cizme îşi băgă două perechi de obiele. Gligor tăcea, mereu nedumerit, dar nu îndrăznea să întrebe nimic : 1 se părea că Mitru se scrîntise. — Să iei şi săeurea, Gligore şi suie-te în căruţă. Cînd Gligor se aşeză, Mitru chiui din toate puterile şi, din picioare, mînă căruţa din răsputeri. Se însera, vacile se întorseseră de la cîmp, ici-colo se aprindeau lămpaşele. Mitru opri căruţa în faţa casei lui Sofron, primarul, sari jos, îi spuse lui Gligor să-1 aştepte că vine îndată şi intră. Ocolul era mare, pietruit, din bucătăria de vară se auzeau glasuri şi era lumină. Păşind apăsat Mitru intră şi se opri în prag. Sofron era la cină cu nevastă-sa şi o fată de vreo 15 ani, iar pe scaun lîngă perete stătea Cloambeş care, cînd îl văzu pe Mitru, albi şi se sculă în picioare. — Bună sara, spuse Mitru, răguşit. Poftă bună. — Vină şi mîncă cu noi, îl îmbie după obicei gazda, dînd să-i tragă un scaun. — Mulţam, mă tem că mi-a pica greu pita voastră ! Primarul, un om de vreo 60 de ani, cu o mustaţă mare, albă se sculă greoi, ţinîndu-şi burta cu palmele. — Da' ce pofteşti, mă rog ? — Am treabă cu dumneta, Sofroane... Am avut mai de mult da amu mi-am adus aminte... — Eşti băut ? se apropie Sofron, du-te şi te culcă. Pînă mîne-ti trece Vorbim atunci, la primărie... Mă afli acolo. — Ba, te-am aflat aici ! se răsti Mitru. Fă bine şi vină .pînă la primărie, acum, în data asta ! — Da dece ? — Ii vedea acolo. Şi ne mai puţind să se ţină, se strîmbă : — Domnia ta s-o gaţat. Nu ţi-i mai bate tu joc de nimeni. Vrem să te dăm jos ca pe pretorul din Chişineu, duşmanul poporului. — Da' cine, mă ? începu să se bîlbîie Sofron, care era de altfel foarte fricos. — Noi, mă, comuniştii, mă. Şi nu te pune contra, că te ţipăm şi din sat. Ascultă cu binele. 2 — V. Romînească nr. 4 18 TITUS POPOVICI Sofron se întoarse spre Cloambeş. Acesta îşi privea vîrful cizmelor, pe urmă murmură : — Du-te dragă. Sofronoaia nu pricepea nimic, stătea încremenită cu lingura mare în mîna. — Aşa-i ordinul, rîse Mitru batjocoritor. Aşa sună. — Se întoarse spre Cloambeş: — Iară cu tine mai vorbesc eu, pe altă cale. (Ii venea să strige, atît de tare-1 bucura spaima ce se citea pe obrazurile lor. Se gîndea : Uite că-i aşa, uite că-i aşa, s-o gătat cu ei). In sfîrşit Sofron se hotărî, îşi legă brîul tricolor cu degetele butucănoase şi tremurătoare şi porni ; din prag se întoarse spre muiere : — Pune zama ceea pe foc, pînă vin. Se caţără cu greu în căruţă şi după ce aceasta porni, încercă să intre în vorbă cu Mitru, dar el fluiera subţire şi părea că nu-1 aude. La primărie nu mai era nimeni în afară de Gociman, plutonierul, care locuia într-o cămăruţă acolo şi care, auzind zgomot, ieşi pe coridor în cămaşă şi izmene. Mitru făcu ochi mari : — Cum umbli aşa, în casia statului, mă ? Ia pune uniforma pe tine ,şi vină înlontru, că avem treabă. Gociman rămase cu gura căscată. — Să nu-ţi spun de două ori, că-ţi spun altfel ! spuse Mitru măsurat. — Domnule primar... — Nu mai îi Sofron primar. — Da' cine ?" — Eu ! — Da' cine v-o pus ? — Pairtidu Comunist, mu ştiu dacă ai auzit de el. Du-te, nu mai sta în c... gol 'înaintea mea, că inu-mi place. Gociman aflase şi el de întîmplările din ziua aceea ; se temea încă de mai înainte că o să vină vremuri grele, aşa că nu mai spuse nimic, intră caraghios de repede în cămăruţă şi începu să se îmbrace. Gligor stătea rezemat în pervazul uşii şi zîmbea larg, de la o ureche la alta : Va să zică asta era ! Era bine. — No, pofteşte după mine, zise Mitru şi luînd-o înainte intră în birou, aprinse lampasul, se uită la pereţi. — Nu ştiu Sofrone, n-ai auzit că avem un guvern nou ? Linde-i chipul lu domnu doctor Groza, că nu-1 văd ? Ori poate nu ţi-o plăcut cum arată la obraz ? Ţi-o plăcut mai tare de Antomescu, poate ? Sofron se buimăci de-abinelea ; încercă să zică ceva, dar se înnecă şi-1 lovi tuşea. — Nu-i bai, spuse Mitru mai binevoitor, lasă că-1 pun eu mîine. Adă cheile. Uşa se deschise binişor şi Gociman, cu carabina în spate, încătără-mat, luă poziţia de drepţi. — Ordonaţi, dom' primar. — Stai undeva în picioare, că-mi fac vreme şi pentru tine. — Am înţeles ! Mitru luă cheile din mîna întinsă a lui Sofron, le cîntări în palmă, ;gînditor. -— Sînt toate, spuse Sofron. MITRU 19 — Bine. No, poţi mere, că ţi s-o răci zama. Ia stai, să nu uit: eşti feldi bun cu Cloambeş, nu ? — Da de unde ! Vine pe la mine, nu-1 poci ţipa afară... — No ; atunci sară bună. — Şi înainte ca Soifron să fi ieşit se întoarse spre Gociman: — De cînd eşti în Lunca ? — De 15 ani, dom' primar. — Nu te-ai urît de luncani ? — Nu, da de unde... Mi-s dragi... — Ei s-or urît de tine. Nu le mai trebuieşti. Leafa pe luna asta, căpătatu-o-ai ? — Nu, să trăiţi... da, eu.... — Aşteaptă. Merse la casa de hani din colţ, încercă mai multe chei, pîmă o nimeri pe cea bună ; scoase un teanc de hîrtii: — Cît îţi umblă ? — Două mii opt sute... — Na. Şi ,acum ascultă aici : domnia voastră s-o gătat, pe vecii vecilor. Vine altă domnie, care nu vă sufere... V-aţi bătut joc de noi, ăia săraci, în fel şi chip. O fost destul. Ia-ţi boarfele şi ce-ai adunat din hoţii şi du-te. Gligore ! — Ce vrei, mă ? — Ia-i puşca. Suie-1 în cocie, du-1 pînă la capătul satului, acolo scoate plumbii, să ou te puste pe la spate, dă-i puşca şi spune-i încă odată că dacă-1 mai văd în ochi mi-oi aduce aminte de multe. Auzi Gligore ? Şi după aia, du-te la mine acasă şi spune-i muierii că eu mi-s la primărie, unde mi-s primar. Cu rnîini tremurătoare, Gociman întinse carabina. I se oărea că are un vis rău, şi nici Mitru parcă nu mai semăna a om. Pe urmă se gîndi că poate la marginea satului Gligor o să-1 împuşte şi faţa i se îmbroboni de sudoare. II apucară slăbiile. 2 Ardeleanu nu voise să rămînă peste noapte la Teodorescu ; mîncase foarte mult la cină, cu un fel de lăcomie preocupată, apoi spuse că se duce la vechea lui casă de lîngă moară, unde mai avea ceva lucruri şi cărţi. George îl însoţi pînă la poartă ; se aşezară pe pietrele mîncate de ploi ale podeţului şi aprinseră eîte o ţigară. Seara de primăvară a satului era ciudat de zgomotoasă, ca şi cum oamenii n-ar fi avut puterea să doarmă ; cîteva case mai încolo, de la circiumă, se auzeau chiuituri şi uşa se deschidea în fiecare clipă, azvîrlind pînă pe şosea o limbă portocalie de lumină. — De ce n-ai vrut să rămîi la noi ? întrebă George leneş, cu gîndul în altă parte. — E mai bine aşa, să fim împrăştiaţi, deocamdată. — Capete de pod ? — Cam aşa ceva... — Ardeleanu fuma zgomotos, cu plăcere, plescăind. — In afară de Cula şi de dumneavoastră, mai sînt comunişti ? — Nu. Dar acum, după anunţarea exproprierii vor vrea să se înscrie mulţi... — Ce-a fost cu Mitru Moţ ? Ce-a făcut azi, la Chişineu ? 20 TITUS POPOVICI George stătu pe gînduri dacă să-i spună sau nu ; îi părea rău că-1 lovise şi asta nu putea ascunde. — A furat... L-am găsit cu un maldăr de haine şi... i-am tras o palma... — De ce ? ■ ' — Pentru că va trebui să avem mîinile foarte curate... Ardeleanu rîse încet: — Lovind ? — Nu... De el era vorba... — E foarte sărac, nu ? — îngrozitor... (Se opri brusc, ruşinat. „îngrozitor" în raport cu ce? cu cîne?) N-are nici casă... Am să-mi cer iertare că l-am lovit... — Nil... Are să uite. „Oamenii nu uită nimic, gîndi George... în ultimă analiză nu uită nimic..." Ardeleanu se ridică, îi întinse mîna. — Vin mîine în zori... Batem toba, anunţăm reforma... Primarul ce fel de om e ? — Un ticălos. Chiabur... — O să-1 dăm afară... Trebuie în loc un om de prestigiu... — Găvrila Ursului, poate... — O să vrea ? — Nu ştiu. Nu cred, dar dacă o să ne înţeleagă va fi cu noi... —- Bine, noapte bună. îndată după ce se despărţiră, lui Ardeleanu îi păru rău că mi voise să rămînă peste noapte la director. Era tîrziu, baba Aurelia trebuie să se fi culcat şi el era foarte obosit, oboseala aceea ameţitoare, împrăştiată în tot trupul, care nu-1 mai părăsea de un an aproape, îi înmuia mişcările trupului greoi şi-l făcea să vorbească cu o voce neobişnuit de dulce, parcă tot timpul s-ar fi gîndit la altceva. Trecuse prin multe de azi toamnă de cînd plecase din sat : fusese cîteva zile prizonier la nemţi, băgat într-un tren de marfă, împreună cu o adunătură pestriţă de oameni, pe urmă garnitura fusese părăsită pe o linie moartă, cu vagoanele plumbuite ; nu ştia dacă sînt în eîmp sau în vreo gară şi aproape o zi întreagă toţi prizonierii urlară năuci, pe jumătate asfixiaţi şi morţi de foame, pe urmă o linişte de plumb coborî asupra trenului şi se auziră zgomotele cîmpiei, greerii, zumzetul fin al pămînturilor, cînteeul firelor de telegraf. A treia zi trecură tancurile sovietice, dar la început, din pricina vuietului asurzitor al şenilelor, nu se auziră zbieretele celor închişi în tren ; pe la prînz fură eliberaţi. Se aflau în cîmp, lîngă şosea şi se împrăştiară îndată, tîrîndu-se pe drumul orbitor deasupra căruia se scutura praful, în falduri. Ardeleanu umblă două zile pînă ajunse la Arad, nemîncat, atît de obosit încît aproape tot timpul avea vedenii. Oraşul nu fusese încă ocupat de ruşi, dar nemţii şi ungurii se retrăseseră în dezordine, lăsînd arme, muniţii, uniforme şi maşini pe toate drumurile. Patrulau grupe de muncitori înarmaţi, schimbînd focuri cu fasciştii răzleţi, care trăgeau asupra lor din podurile caselor sau din balcuane. Ardeleanu găsi sediul partidului în fosta clădire a lui Deutsche Buchhand-lung, dar erau numai cîţiva oameni, pe care nu-i cunoştea ; despre Mihuţ, omul lui de legătură, care-1 trimisese la Lunca atunci cînd era gata să fie descoperit şi arestat, i se spuse că era prin împrejurimile oraşului, cu o MITRU 21 grupă mare Be partizani şi pînă la întoarcerea lui nu i se putea încredinţa nici o muncă. Răspunsul acesta-1 scoase din fire, deşi îşi dădea seama că nu putea primi altul : erau zile foarte tulburi şi de bună seamă fasciştii îşi lăsaseră în urmă agenţi ca să se strecoare în partid. Munci vreo două zile prin case, tăind lemne, curăţind curţi pentru două farfurii de supă şi dormi în parc unde dimineaţa era foarte frig, pe urmă veniră sovieticii şi partizanii şl-l întîlni pe Mihuţ şi peiîncă doi tovarăşi cunoscuţi mai dinainte. După trei sau patru lumi în care activă în sectorul gării, lipi afişe noaptea, se bătu cu ţărăniştii, fu znopit de doi legionari de la ASTRA, vîndu ziare, încarcă vagoane pentru front, îl chemară la judeţeană unde dădu un fel de raport asupra activităţii sale la Lunca, vorbi mult despre starea de spirit a ţăranilor, dădu amănunte din care se vedea că cunoaşte foarte multă lume îh plasă ; i se spuse că pentru un timp se va întoarce să activeze acolo, să organizeze celule de partid în sate, dar că înainte va trebui să urmeze un fel de şcoală la Bucureşti. Primi. Călători opt zile, pe urmă începu să flă-mînzească, deoarece la Bucureşti era mizerie : şcoala se afla într-o fostă casă boierească la şosea, neînchipuit de friguroasă, cu odăi ca sălile de aşteptare, în care fuseseră îngrămădite.mese, scaune cu picioare aurite care se rupeau dacă te lăsai prea greu ; dormeau cîte douăzeci-treizeci într-o cameră fără foc, dar citeau toată ziua cu un fel de foame, înţelegînd jumătate sau un sfert din ce citeau, bâtînd la cap lectorii tot timpul. In fiecare săptămînă era cîte o manifestaţie care se termina cu încăierare ; la 24 februarie Ardeileanu fu în piaţa palatului, sub rafalele de mitralieră, la 6 martie de asemenea. Pe urmă cursurile se terminară şi se întoarse la Arad, peste cîteva zile era trimis încoace. întunericul acesta albastru era cunoscut şi liniştit, străbătut de vîntul dezmorţit, în răstimpuri rece, al primăverii. Ardeleanu stătea rezemat de un gard, şi privea cerul spuzit de stele mărunte, şoseaua alburie şi uşa luminată, mereu deschizîndu-se, a crîşmei : se gîndea la toate cîte trebuiesc începute mîine, dar ca la nişte lucruri destul de depărtate. Ii venea să zîmbească spunîndu-şi că luncanii îl vor primi ca şi cum nu s-au văzut decîf ieri ; de bună seamă că o să le pară bine că se va redeschide moara cea mică şi nu vor trebui să se ducă în alte sate la măcinat... Se dezlipi de gard şi porni încet către erîşmă : i se făcuse poftă de un pahar mare de ţuică, foarte rece şi de o foaie de varză murată ; de bună seamă că Laboş mai are butoaie întregi... Şi dintr-odată se miră singur cît era de bucuros că venise aici : ar fi vrut să intre în curţi, să strige oamenii pe nume şi să-i întrebe ce mai fac, să stea cu ei de vorbă despre moşia care peste cîteva zile va fi a lor, să-i vadă cum se schimbă, cum încep să gîndească altfel, fără să-şi dea seama. In erîşmă era atîta fum, încît de afară, din întuneric nu se vedea nimic înăuntru : cum intră începu să tuşească. Era plin, la toate mesele oamenii stăteau înghesuiţi unul în altul, cu coatele pe seîndurile groase, scrijelite şi ude. Din odaia cea mică, rezervată domnilor, se auzea stins, scîrţîitul unei viori, acoperit de strigăte răguşite. Laboş cel gras, pe jumătate adormit, cu ochii cîrpiţi se prăbuşea de la o masă la alta, umplea pahare, vărsînd mult pe jos, îşi înjura muşteriii, iar Lăboşoaia cocoţată pe un scaun înalt ca de strană, trecea totul în catastif cu semne cunoscute numai ei, deoarece nu ştia să scrie. Foarte mulţi ţărani aveau capetele înfăşurate în pansamente roşiatice, alţii mîinile legate de după gît. 22 TITUS POPOVICI orbi dta "'top?? Lib°„Sr " amU' di" CUOUn,Z- Am ami> <=* P^1 ?i — Da de aia bună nu mai aveţi ? De prună ? — Ba avem, dar nu-ţi dau. Nu dau la nime obraiilnr fl^T' m%? mugi un om slab- cu două pete ruginii pe umerii obrajilor (Ardeleanu îl recunoscu : era Picu ) Pe mine ? Fi ? r™,i f r Znll'^i SPUS *-* nU VTfi Pe acolo> că de buna ™mă'ne a teap ' toan^ ghinele, aţi zis ca va grăbiţi acasă ! Nu v-am spus bine ? P — Da ce-i ? se aplecă Ardeleanu spre Lăboşoaia , ta casca : y „o ~ NuU Ştii ? S"or bătut astăzi la tîrg, cu ungurii Aista — îmn..n« ea cu unghia ascuţită şi neagră spre Picu'-, capi dr'aeu ui i-oTttat Apoi o vini nu ştiu cine, cătanele ori cine, că nu stu şifi o spart bătafa uZtSU morH S?1^ ^ V*"* tP" * «* * i-o bătut Au.'" Tresăr^P?!^6 if f1?' ^ tejghea' Ardeleanu se întoarse spre oameni lresan. Pe un colţ de bancă, fracîndu-şi ochii roşii de fum stătea o St Ursului, pe care şi-1 amintea foarte bine. Se miră?că 1 ved?aici stimei de pSS'lor saen\nmnirăghitU-P^tUră de ^ ™ « nS^ e măca. fa,-f e °^se mtllnira ; îşi dadu seama că Găvrilă îl recunoscuse Har ^%Z^^'e: avea fata slabâ-aM *«S?^: făros.lesfal' PiCU'e' daCa 56 dâ PtaM ? sP"se ™ ^re„- oarece^ Cu noi t" nriS"" ' "ie™5" s,nt* mă... O trebuit să spună men^'s! a51<,enaS'ml--ŞiPUteam să-' Ei S0!' t* ^îw^aw £ s « wte nimica p™eXiin Sinţîdaf "i"K"i "u »nS„rsIras/uM buzele. 5 m"* ' se facuse P"rpunu şi-şi sîngerase iarăşi are ce^cărta'iaToi ^p.on' ^Vuf'T^ l""d">' ^ ™ ™ MITRU 23 Ori poate şi de la maiestatea sa vreţi să-1 luaţi ? De la unguri trebuieşte luat şi să se ducă acasă la ei ! — Moşia lui Papp o să se împartă luneanilor, spuse atunci foarte rar Ardeleanu. Ca traşi de o sfoară toţi se întoarseră spre el. El îi spuse Lăboşoaiei : — Mai dă-mi un pahar din otrava asta... .11 luă şi cu el în mînă veni să se aşeze la masă, unde cu greu i se făcu loc. — Papp nu-i om ? îl întrebă el pe Picu, care stătea mereu în picioare, nedumerit, luat prea pe neaşteptate. — Ba... — Nu trăieşte în ţara asta ? Ba trăieşte. Apoi, atunci legile îs şi pentru el. Şi legea îi ia pămîntul. Un cor de strigăte îi răspunse: Cînd ai venit, mă? Rămîi aici? Da moara ? Adică, aşa-i... Păi, musai, eă pe front, noi... Taci Picule... — Uite, zise Ardeleanu ştergîndu-şi fruntea, mîine are să bată toba şi mîine chiară alegem comisia de împroprietărire... Toţi care au drept, primesc... Mai limpede ca asta ou se poate... Ii bine de ştiut... Găvrila Ursului, se ridică încet, obosit, se înclină spre toată lumea şi fără să zică o vorbă porni spre uşe. Picu îl înhaţă de mînecă. — Mai stai. oleacă, fă bine, că pe mecanic îl abrictăluesc eu acuma ! Ardeleanu îl privi de jos, surîzînd. Descumpănit, Picu se uită la el, apoi la uşa pe care ieşise Găvrilă. — Atunci... mormăi, atunci... şi mie mi se cuvine, că şi eu am fost pe front şi mi-,am mîncat sănătatea... —Asta om vedea... Intîi trec văduvele şi cei tare săraci... Picu se foi puţin, nu mai zise nimic, ci ieşi repede trîntind uşa. Cineva rîse în urma lui, subţire, iar altul ridieîndu-se în picioare făcu semn cu mîna la tîmplă că Picu nu e în toate minţile. •— Şi cum îi cu pămîntul, dară ? se întinse peste masă Bituşea, cam beat, zîmbind cu gura pînă la urechi. Din odaia cealaltă se auzi o voce hodorogită : Cîte mîndre am avutu Tot alţii mi le-or... — Taci din gură ! strigă un flăcău cu capul bandajat şi aruncă în uşe cu un pahar gol. Se făcu linişte, apoi în prag apăru obrazul mic şi zbîrcit al notarului Meliuţâ. Părea furios, dar cînd îl văzu pe Ardeleanu se strîmbă vesel şi veni spre el cu mîna întinsă : ■— Ce mai faci, Ardelene ? — Bine, Meliuţă, răspunse acesta. O clipă domni tăcerea apoi un hohot de rîs umplu toată încăperea. — Şi acum, cu pămîntul lui Piapp stăm aşa... începu Ardeleanu. 3 Găvrila Ursului nu se îndepărtase prea mult : mergea încet, cu capul înfundat între umeri şi parcă vorbea singur, ceea ce-1 miră pe Picu ; nu-1 socotea în toate minţile pe aşa-zisul său frate, dar acuma avea nevoie de el, aşa că-şi spuse că trebuie să fie potolit şi răbdător la toate prostiile 24 TITUS POPOVICI celuilalt. II ajunse şi-i puse mîna pe umăr; Găvrila nu se întoarse, nu se opri, nu-1 privi ; întrebă doar încet: — Ce vrei ? — Să vorbim. Musai să vorbim, Găvrila. — Te aud. — Nu mă chemi la voi ? — Nu, spuse celălalt blînd. — De ce, mă ? — Spune ce ai de spus, urmă Găvrila tot aşa de încet, de dulce. Picu răsuflă zgomotos ; nu se simţea bine, parcă avea pe ochi o bură roşie. Nu zise nimic, ci merse clătinat lîngă Găvrila, pînă cînd -ajunseră pe podul de peste Răstoacă. Era un pic de lună, înecată în glod, şi aici putu vedea faţa ca de strigoi a lui Găvrila. II sili să se oprească, îl răzimă de balustrada de lemn putred şi se propti în faţa lui. — Găvrila, tu ai bani ? — Nu mai putu răbda şi începu să vorbească pătimaş, vîrîndu-se în el, scuipîndu-1 subţire : — Găvrila ! toţi zic că-s bolund, poate-oi fi... Nu-mi pasă ! Mă, da am cap, mă !... Dacă ţi l-aş putea da ţie pentru o zi, am fi oameni amîndoi, mă, feldi. Oameni... Şi apoi poate veni ce-a veni... Numa ăia, calicii se tem de ziua de mîne... Găvrila, cîţi bani ai ? — Am mulţi, spuse celălalt, dar în aşa fel că Picu nu-şi dădu seama dacă-şi bate joc sau nu. O luă de bună. — Şi eu am ceva, nu mulţi, poate-mi ajută Isus să mai găsesc. Acuma, ascultă-mă : hai să cumpărăm moşia lui Papp. Noi doi ! Se răscrăcără şi rămase cu mîinile în şolduri, mulţumit, arătîndu-şi dinţii rupţi. Găvrila încremeni, încercă să vorbească, se înecă, ceea ce-1 bucură nespus pe Picu ; începu să rîdă încet, binevoitor. In clipa asta îi era drag Găvrila, îl rupsese în două şi nu trebuia să-i lase timp să se gîn-dească. Se lipi de el, îi cuprinse umerii cu braţul : ■— Ascultă-mă, fă bine, te rog ca pe dumnezeu... Mă, ăştia iau moşia... O iau oricum, chiar dacă vine armata şi trage în ei. Oricum o iau. Legea-i cu ei, ăsta, derectorul, îi spion, are puteri destule... Lu Papp ce-i pasă de ea ? Nimic, niciodată n-o fost s-o vadă. — O fost amu-s einşpe ani... într-o vară... Picu dădu.din mînă, nervos. — Dă-1 în... gropi... Găvrila... fă bine, ascultă-mă... Merem la el şi-i spunem : comuniştii vreau să ia pămîntul... Vindeţi-ni-1 nouă, vă dăm bani buni, acuma... Ii dăm un sfert şi apoi dumnezeu să-1 bată... — nu te uita că sudui, mi-s învăţat — ..Pricepi ? Că el musai să facă actul cum că o luat toţi banii... I-om spune că, dacă se aşază vremurile dăm înapoi, tot cu atîta, poate cu o leacă mai mult, să avem şi noi folos... Găvrila, cîţi bani ai ? Găvrila Ursului nu mai zise nimic; se dezlipi de pod şi o luă încet spre casă, tîrîndu-şi picioarele. Picu îl înhaţă demînecă. Gîfîia de nelinişte. — Eşti cuminte, Todore, surise Găvrila. Nu eşti prost. Dar am să-ţi spun altăceva : pămîntul s-o dus... şi nu numai a lui Papp, da' şi a nost'. Tot s-o dus. Dacă.prinde în capul sărăcanilor că pot lua pămîntul baronului, nimeni nu le mai poate scoate de acolo că pot să-1 ia şi de la noi... Şi după aceea şi l-or lua de la unul la altul şi s-or omorî şi s-or duşmăni sute de ani... Nu pămîntul lu Papp îmi trebuieşte mie, ci rînduială... Rînduială, MITRU 25 frate, să n-aibă curajie s-o calce nici clinii... Şi cîinii să ştie că-i rînduială. Să le fie frică... Picu începu să tuşească ; pe neaşteptate, se încovoie cu mînile sub piept şi nu se potoli o vreme. Apoi îşi privi palma : — N-am scopit sînge... Mă tămăduesc... — Se dădu uif pas înapoi şi privi umbra lui Găvrila, de sus pînă jos. — Ascultă-mă : dacă tot se ia, nu-i mai bine să fie a nost' ? 500 de iugăre, mă... Pămînt... Tu -ai alte păreri, dracu ştie, treaba ta... Vrei să faci rînduială... (Şi se gîndi: Bine că eşti prost, şi faci pe deşteptul! Dă-mi banii şi vezi tu, Croampă!) Tu vrei să te asculte lumea... Dacă ai pămînt te ascultă, de frică, de nevoie, da te ascultă... Ii ai în mînă... Cu vorbele muma', niciodată. îmi dai banii ? Găvrila rămase nemişcat. Picu îi pîndea răsuflarea să înţeleagă dacă vrea sau nu, dacă şovăie, dacă... — Poate că ţi-i dau, spuse într-un tîrziu Găvrila... Da ar fi mai bine să rămînă aşa cum îi... Oamenii n-or fi nici, mai bogaţi nici mai săraci ca patru iugăre, dar li s-a deschide pofta... Bine Picule, bine. Şi acuma, hai la Cordis... — De ce, mă ? — Ii vedea... — Bine. Porniră alături. Picu căsca să-şi rupă fălcile, îi era somn, dar nu voia să-1 supere. Cînd ajunseră în faţa casei învăţătorului, unde ardea încă lumina şi de unde se auzeau glasuri răguşite de beţivi, Găvrila spuse privind în pămînt : — Mi-i inima neagră ca zmoala, Picule... Neagră de tot. In odaia mare fură primiţi cu strigăte de bucurie : în jurul unei mese plină cu farfurii, sticle, pahare năclăite, se găseau Cordis, palid şi asudat, Suslănescu care moţăia cu nasul pe tăblia mesei, părintele loja, înfierbîn-tat, în cămaşe, Culcuşea, ameţit, cu bărbia udă de vin roşu ; Valeria, nevasta lui Cordis, înaltă şi destul de frumoasă încă, se mişca încet pe la spatele lor, îi bătea pe umăr, îmbiindu-i: — Luaţi, mîncaţi, serviţi, beţi... Găvrila se aşeză, frînse o felie de pîine şi-i privi pe toţi, lung. Părintele loja se prefăcu că nu-1 vede, era doar şeful pocăiţilor şi se simţea obligat să-1 duşmănească, deşi în fundul sufletului îl respecta şi ar fi vrut să-1 convertească, dar nu ştia prea bine la ce credinţă. — Adă scîndura ! strigă Cordis, încurcat, adă, Valerie, să vadă şi ei cum ştim noi să... Sprintenă, Valeria puse în faţa ochilor lui Găvrila o scîndura destul de lungă, proaspăt jeluită, pe care era scris cu catran : AICI ŞADE UN TRĂDĂTOR. Toţi se însufleţiră, numai Suslănescu îşi clătină capul cu un surîs trist. — Ştii ce-i asta ? spuse Cordis. Nu ştii. Pe asta o batem încă în noaptea asta pe poarta veneticului, a Teodorescului... O batem aşa, ca să n-o poată scoate... Şi să mai ştii că am pus pe cîţiva să-i spargă ferestrele... Să afle cu cine are aface... — Bine, spuse Găvrila, dînd încet din cap. Cordis nu se aştepta la această încuviinţare aşa că rămase uluit un timp, apoi sări de pe scaun, umplu două pahare cu vin şi clătinîndu-se, 26 TITUS POPOVICI veni la Găvrila. îl îmbrăţişa pe amîndoi obrajii, lipicios şi-i întinse un pahar : — Musai, musai, bace Găvrila, să bei, musai... — Mulţămese, eu nu beau, spuse Găvrila. Cordis se încruntă: cu el te puteai certa dintr-un nimic, aşa că Găvrila cu un zîmbet trist, se apropie de el şi-1 sărută uşor. ■—■ Trebuie pedepsit Teodorescu •! spuse şi popa loja. — Avea o voce nazală, care-1 făoea să pară îngîmfat. — Am să vorbesc în biserică despre vînzător... A, nu ştii, Picule şi... dumneata, bace Găvrila... Mitru Moţului s-a dus la primărie, a furat cheile de la Sofron şi s-a pus singur primar... Trebuie dat în judecată. — Da, trebuie, murmură Găvrila... Trebuie băgat la puşcărie. Suslănescu îl privi atent: îi vedea prin ceaţă trăsăturile frumoase, ochii albaştri cenuşii, şi se simţi .atras de el. Toată ziua fusese fericit într-un mod ciudat, cu toată beţia simţea prietenia, respectul celorlalţi, vorbea puţin, în general obscur chiar pentru el însuşi, dar nu ceea ce spunea avea vreo însemnătate ci sunetul ciudat al cuvintelor ; în realitate vorbise de sute de ori aşa cu Vîslan, cu colegii de la liceu, dar niciodată n-avusese sentimentul acesta aprig, neliniştitor, că e înţeles în ceea ce are mai intim gîndirea lui. Şi tocmai de aceşti oameni, care acum 200 de ani ar fi trebuit să-1 poarte de subţiori cînd se dădea jos din caretă... Oamenii aceştia nu făceau acum politică ci politica, şi revoluţia se împlinea firesc, cu ierarhii. Le simţea din tonul preotului, care-i spunea „domnia voastră domnule profesor", „experienţa domniilor voastre" (cu un plural înduioşetor de stîngaci). îl primiseră dintr-odată, fără nici o suspiciune între ei, fără să-1 întrebe ce gîndea (cum încercase s-o facă Teodorescu) dintr-un instinct'firesc. Fusese suficientă ziua aceea încordată — cînd pentru prima oară în viaţă nu se temuse •— ca să-şi înţeleagă „menirea" (cuvîntul nu era bun, friza apostolatul şi nu era vorba de 'aşa ceva) ; el se putuse apropia de ei, abandonîndu-se, în timp ce cu toată lumea de pînă atunci trebuise să fie încordat, pînditor şi să piardă, evident, pentru că nu era destul de robust din nici un punct de vedere ca să poată fi perseverent. De aceea nici nu-1 interesa ce discutau ; intuia numai esenţa preocupărilor lor (vai, cit de modest şi de copilăros exprimate, direct, fără aprehensiunea ridicolului) şi ele erau ale lui, integral: necesitatea rezistenţei totale în faţa confuziei de valori pe care o aducea epoca şi victoria Rusiei Comuniste. îi venea să rîdă, amintindu-şi „teoriile" marxiste şi dorinţa fricoasă de-a se adapta, care-1 făcuse să fugă la ţară, unde găsise — într-o singură zi — ceva diametral opus, o vitalitate naţională, pură, Poporul, faţă de care era vinovat, el şi cei asemenea lui, prin tot ce făcuseră pînă acum şi prin tot ce nu făcuseră. Era bine între ei, bine în mirosul acesta de slănină, de ceapă, de vin acrişor şi tulbure, de ţigară proastă, de sudoare, de mucegai curat; îi auzea vorbind ca de departe şi nu-1 interesa ce spun, de aceea tresări cînd Cordis i se adresă : — O scrieţi dumneavoastră, dom' profesor ? — Ce ? surise el larg. — Scrisoarea. — Care ? — Către domnul Papp de Zerind... MITRU 27 — Scriu. Ce să scriu ? — Pai, ce vorbirăm aici. Că vor să-i ia moşiuţa... Dumnealui — şi arătă spre Picu — merge chiar azi noapte la domnul baron... Dacă ăştia izbutesc, ne ducem dracului în alegeri, nu pupăm nimic... — Dar nu pot, spuse mereu zîmbind Suslănescu, nu pot fără ochelari... •— Aha, îi drept... — Şi Cordis îi explică lui Găvrila : — I-.au spart comuniştii ochelarii domnului profesor. Las' că o fac eu. Valerie dă-mi te rog pencala... In timp ce Cordis .scria, popa loja vorbi despre grijile lui cu pămîntul, despre boala nevestei. Pe Suslănescu îl păli deodată neliniştea : trebuia să se ducă acasă, nu era cuviincios să se întoarcă la o asemenea oră, beat. N-avea nici un chef şi se temea de Teodorescu ; Cordis îi propusese să locuiască la el, dar asta era imposibil, cel puţin acum — ar fi fost o luare prea vădită de .atitudine şi voia să se mai gîndeaseă puţin ; beţia îi jucase destule feste, îl făcea de obicei îngăduitor, liric şi pe urmă nu ştia cum să iasă din încurcătură... — Ia ascultaţi, zise Cordis foarte mîndru, şi cu o voce complect schimbată, gîtuită de emoţie, citi : Excelenţia voastră, Noi intelectualii romini şi fruntaşii comunei Lunca vă aducem la cunoştinţă că agitatorii comunişti vor să vă reformeze moşia dumneavoastră, din hotarul comunei noastre. Dîndu-ne bine şi de îndată seama de pericolul acestei manevre suptversive care vrea să îndepărteze poporul momindu-l în rîndurile fenedelei (fără neam şi dumnezeu) vă trimitem îngrijoraţi acest mesagiu prin săteanul fruntaş Teodor Marchiş zis Picu, om de încredere, care vă va informa şi prin viul său grai. Trăiască domnia sa domnul Iuliu Maniu! — E bine, spuse Suslănescu, atent, foarte bine. Valeria îşi ştergea o lacrimă ; văzînd-o, Cordis se răsti : ,— Da ce credeai, că-s prost ? întrunirea se sparse tîrziu. Suslănescu plecă împreună cu Găvrila, urmînd ca mai tîrziu, Cordis cu cumnatul său să vie să prindă scîndura de poarta şcolii. '— Să vă ţin ? întrebă Găvrila, cînd ieşiră pe poartă. — Nu, vai de mine, mulţumesc, nu sînt beat. dar fără ochelari nu văd absolut nimic... — Nu vedem nimic, îi noapte, spuse Găvrila. Ii noapte foarte mare. Şi multă. — Aş vrea să vin pe la dumneata acasă, spuse Suslănescu într-un elan. Să stăm de vorbă. îmi pari un om deosebit. — Vi se pare. Poftiţi cînd vreţi... — Dumneata ce crezi ? o să izbutească să ia moşia ? întrebă Suslănescu, sigur că e un subiect din care va înţelege mentalitatea omului de lîngă el. — Poate că da, poate că nu. Tot una-i... — Cum tot una ? — se miră Suslănescu. Pentru el într-adevăr era tot una. — Tot una-i, domnule. Iaca, aţi ajuns. Noapte bună ! ,,Va trebui să plec, îşi spuse înfrigurat Suslănescu în timp ce dibuia sub preşul uşii, acolo unde ştia că se află cheia. E imposibil să stau în 28 TITUS POPOVICI casa unui om pe poarta căruia se va prinde o tablă infamantă şi eu să ştiu de asta... Nu se poate... Nu pot trăi în infamie... Nu vreau, acum, nu mai vreau..." Trecu pe vîrful picioarelor prin dormitor. Era un frig teribil. Toate geamurile erau sparte şi afară începuse să bată vîntul. Nu se vedea nimic. Se ciocni de scaun, de masă, se opri cu inima bătînd. Atunci se auzi vocea Emiliei, înecată de lacrimi : — V-am mai pus o plapomă şi o pătură, domnule profesor... Ne-au spart toate geamurile... ţăranii... în urma activităţii... soţului meu... — O, nu face nimic, doamnă — spuse Suslănescu cu vocea încleio-şată. Şi abia în clipa aceea se simţi beat, singur şi nefericit, ca pe vremuri. 4 Emilia dormi greu, cu treziri bruşte, nenumărate, ca şi cum cineva ar fi stropit-o cu apă ; în clipele acelea tulburi întinse mîna din obişnuinţă, spre patul celălalt, pe care-1 ştia gol ; dar George era acolo şi gemea în somn, uşor, plîngăreţ, ca un copil. Ea nu-şi mai aducea aminte de ziua îngrozitoare care trecuse, cînd în fiecare oră venea cîte o femeie care fusese la tîrg, să-i povestească din vîrful buzelor cum „dom' director" se dăduse cu ungurii, cum din pricina lui fuseseră bătuţi luncanii şi omorîţi doi feciori, deoarece-i dusese cu vorba tocmai cînd erau gata să-i spulbere pe satnouani ; uitase şi oboseala, şi faţa lui străină, împietrită, tăcerea şi tusa semnificativă a bătrînei. Ar fi vrut să-1 trezească, să se ghemuiască la pieptul lui, să doarmă mult. O oprea ceva, nu ştia ce, un sentiment nelămurit de teamă. Pe urmă-şi aducea aminte de zgomotul ascuţit al geamurilor care zburaseră în bucăţi pela 11 noaptea, de rîsul lui silit, neomenesc, şi adormea din nou scuturată de friguri, gîndindu-se că a doua zi trebuie să fie în clasă foarte devreme, apoi cu o linişte plăcută, tinerească, îşi spunea că mîine e duminică şi poate dormi cît vrea. (Batrîna o trezi însă foarte devreme şi-i spuse destul de răutăcioasă : — Da' la porci cine dă ? Da prînzul cine-1 face ? Că ne-o trebuit oaspete... O fost numai să avem în casă pe cineva care să vorbească domneşte... Şi sooală-te că o venit poştaşul. Ai carte de la Dănuţ... Se sculă, încă buimăcită, aruneînd o privire duşmănoasă spre George care dormea cu capul ascuns sub plapomă : răsufla icnit, ca şi cînd ar fi luptat cu tusa. — Poate că-i plin de oftică, spuse bătrîna. Poate că ne umple pe toţi... — Ţine-ţi gura mamă ! scrîşni Emilia. Cum poţi fi aşa de ticăloasă, doamne dumnezeule... — D-apoi eu mă mai gîndesc cînd şi cînd. Alţii, mai tineri n-au grija asta... Au altele... Hai că aşteaptă Vasalia Milionului... In bucătărie poştaşul, un ţăran vioi la mişcări, dar nu prea în toate minţile, decînd fusese îngropat cîteva ceasuri într-o tranşee la Dalnik, se repezi înaintea ei, fluturînd scrisoarea şi rîzînd silit. — lai, doamnă, curios mi-s ce scrie domnişoru... Nana Ană o zis că nu ştie unrîe-i palinca, altfel mi-ar fi dat... — Cum nu ştii, mamă ? Ii în bufet... toarnă-i un pahar. MITRU 29 — N-ajung pînă acolo, mîrii bătrîna. Or nu ştii că m-am micit? Cad pe ol altă, se întoarse ea smerită spre Vasalie „ „,. , . ... De la primele rînduri ale scrisorii, un val de singe navali m obrajii Emiliei Dan îi scria, destul de rece, că trecuse o săptămîna de cînd nu primise un ban, că unchiul Octavian era aproape toată vremea plecat şi cînd nu era el acasă, trebuia să mănînce la restaurant, că de doua zile mmcase numai pîine cu ulei de floarea-soarelui şi dacă le vine aşa de greu sa-1 lina la liceu el ar putea eventual să renunţe la studii. < Doamne, dumnezeule, puiul mamii !" se gindi, străbătută cade un fior de o ruşine intimă, ca şi cînd copilul ar fi ghicit motivul neglijenţei ei, încercările deznădăjduite şi nedemne de o femeie de 37 de am, cu băiat mare, de-asi regăsi tinereţea. . "— Dănut scrie că nu mai are bani, spuse fara voia ei. ^ — Pe semne n-ai vreme să-i trimiţi, Milie scumpa sunse_ cu răutate bătrîna. Mai am eu neşte bani, dacă ai trebuinţa... Tu auzi ce zice Vasalia? Că Mitru Moţului s-o dus .asară şi s-o pus^pnmar, singui... ţ>i auzi ce zic oamenii din sat ? Că, Todorăscu l-o aţîţat, sa-şi bata joc de sat Aşa se laudă Mitru... No, mărăre ţie doamne ca are satu piimai desculţ si'zdrenţăros si întălept... Mie-mi pare bine... Ş Emflia făcu ochi'mari spre Vasalie. (Ai, că mîndra eşu se gindi acesta tulburat. Prin capotul descheiat îi vedea gitul alb plin. Se înciuda . uite că a uitat de palinca aceea... de buna sama, domni, — ta-i loiga... si muică dimineaţa ouă şi...) — Ce spun ţăranii, Vasalie ? „ — Multe doamnă... Eu mi-s prost din război... Acuma, nu ca... Mie nu-mi pasă, dumnezeu să-i dea sănătate lu dom' derector, ca daca se da pămînt şi eu capăt, că-s învălit de război... da oamenii ştiţi, ştii dumneata, e umblă gurile, cum că n-ar fi trebuit să-i dea dom derector pe mina ungurilor legaţi... Unii zic chiar că vreu... să mă ierţi doamna, ca vreu sa-1 bata^ ţ. ?. ţ Inţelegi ? Idioţi j Si să îndrăznească, numai, că-i înfundăm în puşcărie 1 20 de ani am muncit aici le-am crescut mocoşii ! Asta-i răsplată? Barbatu-meii ştie ce face! ' îl Aşa zic şi eu, doamne ţine-1... N-aveţi cumva un cleşte, doamna ? _ Dc 'CC ^ — Că nu te mînia, da ştii, or pus pe poartă o tablă cu vorbe de ruşine urîte... Si-i bătută cu cuie de două părţi, că eu încercai s-o scot şi mi-am' rupt unghiile... Şi-i duminică şi vede toata lumea... Veni lîngă Emilia şi-i şopti la ureche : — CordPş s-o lăudat că el o pus-o... Cu Gavnla Ursului, pocăitul... Si doamnă, dumneata ştii : se dă pămînt ? Ori îs numai minciuni ? ' .Dar Emilia nu-1 ascultă. Se repezi în dormitor, zmulse plapomă de pe George şi începu să-1 scuture sălbatec, cu ură. El deschise ochii miraţi, cirpiţi^somm ^ Emilja dt putu de tare> {ără să_j peSe că din odaia cealaltă o aude Suslănescu. Pentru numele lui dumnezeu, ce vrei ? Sa nu mai putem ieşi din casă? Să trebuiască să ne mutăm de aici? _ In clipa următoare o podidi plînsul, dar nu din pricina încordării ci pentru că faţa lui era atît de îmbătrînită, ca şi cum peste noapte ceva s-ar îi surpat în el. Era faţa lui de totdeauna şi totuşi n-o recunoştea şi ca de 30 TITUS POPOVICI fiecare dată cînd îl privea îi era milă şi era furioasă pe el că s-a schimbat într-atîta, undeva, departe de ea, în împrejurări necunoscute. — Vino să vezi, sughiţă. Vino afară, ţi-au pus pe poartă o tablă, te fac de rîsul satului... — îşi şterse ochii cu mişcări apăsate, îşi scutură umerii : — Trebuie neapărat să-1 dai in judecată pe Cordis, ticălosul dracului! Atunci George începu să rîdă şi ochii ei se umplură de lacrimi ; cînd rîdea, îşi dezvelea dinţii albi puternici şi cam mari, strălucitori pe faţa întunecată bătută de vînt şi Emilia simţea că ori ce ar face, va fi totdeauna alături de el, va suferi pentru el, chiar dacă nu-i va da dreptate, chiar dacă el ar ucide. —■ Hai s-o scoatem de acolo, spuse George, mereu liniştit. Aşa-i lupta politică. — Şi de ce trebuie politică ? Dan ne scrie că nu mai are un leu... Spune, n-ar li mai bine să te repezi, să vezi ce face ?... — Nu pot acum, spuse el după o pauză, în timp ce se îmbrăca. Ea se uita pe geamul spart, afară (era o dimineaţă încă cenuşie, dar undeva soarele se zbătea şi mai tîrziu o să fie frumos) şi nu-i putu vedea expresia în clipa aceea : s-ar fii speriat de neliniştea şi deznădejdea cu care o privea, de expresia de rugăminte mută pe care nu i-o văzuse niciodată. Ieşiră amîndoi afară în stradă, unde Vasalie se trudea înjurînd să scoată scîndura prinsă de poartă cu cîteva zeci de cuie. Clopotul începuse să tragă de liturghie şi grupuri grupuri treceau prin "faţa şcolii, se uitau, citeau şi plecau şuşotind. Cîţiva nu-1 salutară pe George şi chiar aceia care-şi scoaseră pălăria o făceau sfios, uitîndu-se în jur, să nu vadă cineva. — Să aveţi grije, dom'derector, spuse Vasalie, că vreau să vă bată. El tresări, o singură clipă, apoi ochii îi străluciră mînios, şi încercă să surîdă. Emilia veni lîngă el, se lipi de umărul lui, pe nesimţite. In sfîrşit scîndura fu scoasă şi Vasalie le-o întinse surîzînd : — O puneţi pe foc. Tot îi de folos. — Vasalie, spuse George, să fii azi la primărie, că o să anunţi împărţirea moşiei... Să te duci pînă la Sofron să-i„spui să fie şi el... — Sofron nu mai îi primar, spuse Vasalie şi-i povesti pe Larg cum venise Mitru azi noapte, îl scosese din post şi-1 gonise pe Gociman din sat. Mai adăugă că oamenii, adică Găvrila Ursului, Cloambeş, Picu, Marcu Petrii Simii şi alţii îs foarte supăraţi şi cred că dom'derector e de vină. George rîse cu hohote, dar Emilia simţi că nu era vesel. Cînd îl pofti la dejun, el spuse că n-are vreme şi plecă grăbit spre biserică. Prostia lui Mitru îl scosese din fire: era singurul lucru după părerea lui, care nu trebuia făcut acum, după nenorocirea din tîrg... Mergea, grăbit, nu saluta, nu băga de seamă şuşotelile oamenilor în urma lui. In faţa bisericii era un grup de flăcăi, care nu-1 salutară şi cînd se îndepărtă puţin, auzi un strigăt ascuţit, rău : — Ciunguu ! Vîndutuu... Fu cît pe. ce să se oprească, să se întoarcă, dar se stăpîni. N-avea nici un rost. Avea totuşi senzaţia că greşise .undeva. Satul, deasupra căruia strălucea soarele cu dinţi, luminîndu-1 rece, i se păru străin şi ostil; îi era foame, se simţea neodihnit şi nu ştia ce vrea să facă. Se gîndise că va sta de vorbă cu Găvrila Ursului pe care-1 preţuia, îi va explica ce înseamnă MITRU 31 vremurile care vin, îl va ruga să fie primar, ea activitatea democratică în sat să înceapă oarecum sub pavăza acestui nume respectat de toţi, chiar de cei care nu-î iubeau, sau îl invidiau. Ştia că o să aibă de furcă cu Mitru, dar nu-şi închipuise că acesta i-o va lua înainte şi lucrul se întîmplase de două ori... şi mai erau în el, ca un spin, cuvintele lui Mitru de atunci cînd fuseseră la culesul porumbului : se silise să nu se gîndească niciodată la ele, dar nu era vorba atît de cuvinte ci de realitatea dură din dosul lor: el avea pămînt, Mitru era argatul lui. Pentru toţi oamenii acesta era adevărul. Sinceritatea lui n-avea ce căuta aici, poate nici nu era vorba de sinceritate, ci de de dumnezeu ştie ce deranjament al unei ordini, pe care interior, el o distrusese, dar pentru >alţii ea continua să existe, ca şi cum nimic nu se întîmplase. Era adevărul lor, adevărul altora... necruţător şi mincinos. Mergînd ca un automat îşi spuse că nu trebuie să se gîndească, nici acum, nici altădată la greutăţile şi piedicile ce se vor ridica în calea comunicărilor adevărului lui, care era — şi asta o ştia taşa cum ştia că trăieşte — adevărul unei întregi epoci care va veni. Nu trebuia să se întrebe nici dacă el era pregătit, sau demn ca să-1 comunice tuturor, celor pe care-i iubea sau nu. Avea un singur drum şi în afară de el, nimic nu mai era posibil. Dar undeva în .această împletitură, pe care din '43 nimic nu reuşise s-o spargă, nici mizeria, nici războiul şi prezenţa zilnică a morţii, era ceva care i se opunea, de care se temea : neputinţa de a-i face pe cei apropiaţi să-1 înţeleagă, pe Emilia în primul rînd. Intre ei totul se petrecuse, de la înapoierea lui, altfel decît dorise ; viaţa zilnică, nopţile, discuţiile, totul nu angaja decît o parte din el, aceea pe care se notarise s-o ucidă cu orice preţ. Ar fi vrut să-i poată spune tot, dar îl oprea un fel de pudoare şi în fond se temea de Emilia, mai ales acum, infirm. In clipa aceasta ar fi vrut să fie singur undeva în pădure, oriunde, dar nu singur în mijlocul satului, în drum spre casa lui Mitru, unde nu ştia ce vrea să facă, printre grupurile de ţărani care se duceau la biserică şi nu-1 salutau. Poarta casei lui Mitru era larg deschisă şi primul om pe care-1 văzu fu Ardeleanu. Gol pînă la brîu se spăla la jgheabul fîntînii, ţipînd singur ; cînd îl văzu începu să rîdă cu faţa udă şi strigă : — Hei, „domnule primar" ! ai oaspeţi ! — Vin îndată, se auzi din grajd vocea lui Mitru. Ardeleanu începu să se şteargă cu cămaşa, o îmbrăcă şi veni spre George, sprinten, cu mîna întinsă : — Ai .auzit şi dumneata de isprava „primarului" ? Eu am stat la erîşmă pînă tîrziu şi pe urmă am dormit aici, în grajd. Mitru apăru în prag şi cînd îl văzu pe George schimbă feţe-feţe. — Mă făcui primar, vai de capul meu, spuse vesel, dar se vedea că se preface. — Am stat de vorbă pînă tîrziu, spre dimineaţă, zise Ardeleanu, vorbind reoede, poate ca să nu-i dea timp lui George să spună ceva. Bine înţeles din punct de vedere politic a fost o prostie... — Mă pricep eu în politică ? făcu Mitru bosumflat. Nu mă pricep... Da dacă am văzut că acuma poţi arunca afară pe domni, ca pe pretor, ce-am zis ? 32 TITUS POPOVICI ducem rnunciadeŞ1itorir^ S* VOrblm CU Găvrila Ursului> tern brmiDde.Pai ^ " t0t bogătanii îs la ^ sPLlse Mitru, acru, noi sîn- -Nu-i vorba de asta, spuse George, îmblînzit. E vorba de sat de duminică^ ^ ^ Glig0r 3 H*h™« ^ P-el B^ţet îmbrăcaţi tr-un fTl «Tulfdtartid1 ^ ^ Am organizat în- — Poftiţi... ~~ SHIiT^' SeAlrî,,,M Mit™. a«a dumnealui... rîda de £n,eT^Marl ? SE rSs,i Mit™' ASa. ^ren)e ? Să Gligorotiii'ri'păS e^boM """^ & P°mina 'Umii> ™bi «™ te vadă ta&'ectfcuTeVf "Opiate. Florită I !a vini afară să Din grajd nimic. - N-auzi ? - Mm ruşine, se auzi dinăuntru. Mi-s ca o - Vina afara să nu te scot eu de păr FIorit?puT«Sat^ ca să-şi siăpînească rîsul. cum s-o tragă si s-o întindă cas ^^""î Mltm dl° tîrg nu Ştia dipă în prag, apoi fugi îna'untru ? ^ PS 63 ; Stătu 0 sil^>ră ■mhu\rn°- la,mine' să-ti dau un costum, zîmbi George din cap:™ " ^ ^ se uită apoi la Ardelean^ care dădu - E bine aşa... „dom primar" foaia.Tă^iţftovSşe"11 ^ J'°C ' 56 Mu"e ^ Mitru, că întorc - NurmilebatU J6'" lî,ngă- 61 şM Strînse în b"te. nimeni... 1 ^ dg U"de 21 sco-° ? Eu niciodată nu-mi bat joc de ^ti^'^z z::rat Dati-mi haineie- * *~ MITRU 33 în mişcările lui şi ar fi vrut să ştie, de unde venea... Poate mai tîrziu, cînd se vor cunoaşte mai bine. Gligor şi Pavăl porniră spre biserică, iar George, Ardeleanu şi Mitru spre şcoală. Mitru păşea. îmbufnat şi George se întrebă curios ce se putuse petrece în noaptea asta între el şi mecanic. Era bine că Ardeleanu venise în sat : se ştia descurca mai bine în chestiile practice, care lui îi scăpau. Ideea asta cu mersul la biserică, era foarte bună şi nu i-ar fi trecut niciodată prin minte. Comuniştii trebuiau să-şi cîştige respectul satului treptat, pînă cînd vor deveni inima lui, şi asta fără să jignească pe nimeni. Acasă, Emilia nu spuse nimic cînd auzi că George vrea să-i dea un costum lui Mitru ; scoase din dulap o haină neagră cu dungi, foarte mîncată de molii, pantalonul, vesta şi le întinse pe pat, aruncînd o singură privire dispreţuitoare lui Mitru, care se uita la lucruri ruşinat. — Cred că-ţi vin bine, spuse George, avem cam aceeaşi înălţime... — Da de unde, murmură Mitru... Dumneavoastră aveţi multă învăţătură... Cuvintele acestea îi făcură pe toţi să rîdă cu hohote ; numai Suslănescu tăcea stînjenit şi nu îndrăznea să-şi bea cafeaua cu lapte (se prinsese pieliţă deasupra şi asta-i făcea o greaţă teribilă). Ii promisese lui Cordis că va merge la biserică să-1 audă cum cîntă ; era şi curios să vadă oamenii, să ştie ce înseamnă misticismul satului. Pe urmă îl aştepta un lucru greu, la care se gîndise toată noaptea tremurînd de frig : nu voia să mai stea la Teodorescu şi habar n-avea cum trebuie să anunţe asta fără s-o jignească pe doamna care fusese atît de amabilă cu el. II enerva şi faptul că dă atenţie unui lucru atît de mărunt; în realitate ei trebuie să fie bucuroşi că scapă de un intrus, nu voiseră să primească un ban pentru chirie şi hrană, va achita totul, bine, dar în ce fel ? Mitru se duse în fundul curţii să se îmbrace şi cînd apăru păşea cu atîta stîngăcie, parcă ar fi fost îmbrăcat în tinichea. — Barem de mi-aşi fi luat bocancii, spuse, privindu-şi picioarele goale. Cum mă duc pînă acasă, aşa ? •— Cum ai venit, spuse Ardeleanu. Din colţul ei, bătrîna asculta totul, fierbînd de ciudă. Iaca, pruncul n-are bani la şcoală şi Teodorescu îşi dă hainele. Ţistuia, se foia pe scăunel, tuşea, poate o va întreba cineva ce are şi atunci o să le arunce cîteva vorbe, de n-o s-o uite cît or trăi. Mitru plecă înainte, apoi Emilia cu Suslănescu. Acesta încercă să înceapă o conversaţie, dar era foarte intimidat, îi venea -s-o ia la fugă, să înjure de ciudă. ,,De m-aş vedea scăpat odată de ei, de ciudăţeniile lor... La Cordis totul e mai simplu, o să'mîncăm mai prost, dar o să fim piliţi tot timpul, aşa că n-o să-mi dau seama... Atîta ar trebui să mă îmbolnăvesc de stomac în văgăuna asta..." Emilia era foarte frumoasă în rochia albastră, cu guler şi mîneci albe. „E mai bine în orice fel, să plec... Atîta ar trebui să reeditez aici istoria cu Mimi Velceanu şi n-ar fi de mirare... Sînt rogojină, îi dezlegară mîinile şi un soldat îi aduse o strachină cu ciorbă şi pîine. îl privi un timp mîncînd, apoi ridică din umeri şi-1 întrebă ; CjŢ-i*. — Unde aţi vrut să mergeţi, proştilor ? — Acasă, răspunse George cu gura plină. Soldatul se strîmbă ca şi cum i-ar fi venit să rida, apoi fruntea i se acoperi de creţuri şi ochii avură o sclipire scurtă, duşmănoasă. Ieşi şi încuie uşa pe dinafară. Parcă n-ar fi aşteptat decît asta, George împinse strachina la o parte, se întinse pe rogojină şi adormi. In prima zi nimeni nu veni: să-i spună nimic, în afară de soldatul care-i aduse de mîncare. George voi să-1 întrebe ceva, dar soldatul se răsti la el şi-1 înjură. încercă zadarnic să doarmă, pe urmă începu să se plictisească şi să privească amănunţit pereţii proaspăt văruiţi. După cîteva ceasuri se plimba furios prin celulă, şi cu cît mergea mai repede, creştea în el un fel de spaimă furioasă. încerca să alcătuiască în minte un mic discurs, pentru ofiţerul sovietic care-1 va ancheta. „Domnule ofiţer, am jucat şi am pierdut, sînt gata să plătesc. Cît de mult, oricît, dar repede. N-am vrut nimic rău, am vrut să mă duc acasă, m-am săturat de război... Asta-i tot". Nu-şi putea însă închipui cam ce-i va răspunde interlocutorul său imaginar şi de aceea gîndea ide pe acum cu ostilitate : „In fond, dacă tu ai fi în situaţia mea, poate ai tremura de frică, te-ai umili. Ei bine, nu, asta n-ai s-o vezi de la mine... Şi tu, şi eu, sîntem prizonierii aceleiaşi absurdităţi, dar tu eşti mai tare. Asta e tot". Bineînţeles îşi dădea seama că toate acestea erau stupide şi fără rost şi că n-o să spună un cuvînt din toate acestea, pentru simplul motiv că erau stupide şi fără rost şi el însuşi nu credea nimic din tot ce gîndea ; dar trebuia să găsească un mijloc de-a se împotrivi fricii şi înduioşării de sine. „Am jucat, am pierdut"... prostie, deoarece nu jucase niciodată nimic, voise numai ordine şi raţiune, ca în matematică. Noaptea veni, fără să poată închide ochii, fără să poată judeca obiectiv situaţia în care se găsea. îşi dădu doar seama, cu umilinţă, că era de doi ani în Rusia, vorbise cu sute de ruşi, omorîse cîţiva, dar nu ştia nimic despre ei şi era inutil să ghicească acum ceva. S — V. Romînească nr. 4 66 TITUS POPOVICI Spre dimineaţă, pe coridor se auziră zgomote greoaie de paşi, apoi un strigăt spart, prelung: —■ Fraţilor ! Adio ! Mor pentru Romînia ! Bruftuluieli, o izbitură înfundată, o uşă care se închide şi se deschide şi — de afară — din nou vocea colonelului: 8 — Fraţilor ! Mă omoară ! Mă omoară ! George sări la uşă, o zgîlţîi, se repezi la fereastră, dar aceasta era foarte înaltă, aşa că nu putu să vadă nimic. Peste um timp se auziră două împuşcături repezi, departe. Colonelul fusese executat. Ştia că-1 aşteaptă aceeaşi soartă (în definitiv era la fel de vinovat) şi-şi spuse că singurul lucru oe-i mai rămînea de făcut, era să lupte împotriva fricii, singur. O simţea euprinzîndu-1 încet, sigur, tăindu-i respiraţia, aceelerîndu-i bătăile inimii. O, dacă ar fi fost mai mulţi iîn aceeaşi situaţie, să se cunoască, cel puţin în clipele astea, să se iubească sau să 'se urască, să vorbească fără încetare... Sau dacă i-ar fi împuşcat în stepă, cînd i-aii prins : era atît de sfîrşit, de gol atunci, încît ar fi privit cu un surîs obosit în ţeava armei îndreptată asupra lui. Nu voia să se gîndească la cei de acasă,^ dar îi era peste putinţă ; n-avea alte amintiri, nici altă viaţă, nici alte gînduri. Şi ce era mai groaznic, după cîtva timp, imaginîndu-şi-o pe Emilia, pe copil, începu să-i urască : pentru că neştiindu-i ultimele ceasuri, îşi vor închipui o moarte anonimă, care se uită. bacă ar fi putut arunca asupra altcuiva această frică, această deznădejde, s-o împartă măcar, ar fi fost mai uşor, sau cel puţin aşa credea. Pe la prînz, cînd soldatul tînăr îi aduse ciorbă, îi veni să se arunce asupra lui, să se termine odată mai .repede, dar se răzgîncli în ultima clipă şi-1 întrebă : — Pe mine cînd' mă împuşcă, te rog? — Nu ştiu, răspunse soldatul. — Astăzi ? insistă George, cu buzele crispate. — V-am spus că nu ştiu... Faptul că-i vorbise la plural îl emoţiona atît de tare că începură să-i tremure mîinile ; ar fi vrut să-i ceară ceva tutun, dar n-avu curajul, ca nu cumva refuzul să anuleze acel binefăcător „dumneavoastră". Spre seară, din nou se auziră pe coridor paşi ţintuiţi, paturi de armă se loveau de pereţi şi se auzi scîncetul sublocotenentului : — Nu... Niet ! tavarişi ! Niet... praşu... niet ! Niet! Pe urmă o zvîrcolitură, bufnetul unui trup, o înjurătură rusească, zgomotul mat al unui trup tîrît cu forţa. — Mori curajos, idiotule ! zbieră George. După ce uşa se închise (ar fi vrut să-şi1 poată închipui această uşă, coridorul, treptele, dar nu putea) rămase nemişcat, agăţat de gratiile geamului, cu răsuflarea oprită ; trecu însă foarte multă vreme pînă cînd, de departe, răbufni ecoul stins al împuşcăturii. Aproape uşurat, se culcă pe rogojină cu „faţa în jos." Cel puţin cu demnitate, cel puţin cu demnitate... îşi spunea şi repetă aceste cuvinte la nesfîrşit, pînă cînd ele îşi pierdură orice sens, erau doar cîteva sunete izbite unul de celălalt, dar nu-i spuneau nimic. Şi se întrebă mirat ce înseamnă „demnitate". Să nu plîngi, ,să nu urli în faţa gropii, în faţa armei îndrep- MITRU 67 iată asupra ta ? Să poţi, în clipa aceea, să înghiţi lacom cu privirea tot ce vezi cempămîntul, toate amintirile tale contopite într-o singura imagine? Dar'intru asta era nevoie numai de puţină stăpîmre de sine şi wi chiar KdSf, sublocotenentul a gemut, s-a zbătut dar în ehpa cţd a ajuns în fata gropii, cînd a auzit în spatele Im clănţănitul sec al închizătorului n-a 'crezut. In clipa aceea eşti tot atît de veşnic ca pammtul ca nomii Si atunci, demnitatea ?... E ca la--atac, cînd ştu doar ca şt pe tine ^Ţintesc din tranşee soldaţii duşmani spre care alergi, soldaţii duşman,, o?meni fraţii tăi necunoscuţi. . . „ , Doamne, ajută-mă să nu cred în clipa aceea şi md înainte, sa pot vorbi pe drum cu soldatul care mă va conduce, să-1 întreb ştiri de pe front, să 1 ac să sufere el... Ce măgărie... Sînt un inamic, unul din mulţii pe care el îi urăşte. O să tragă rec° bu-ată de hîrtie roşie, decolorată pe care scria Komandtr. Soldatul batum uşă apoi îl împinse uşor înăuntru. George se opri în prag, zăpăcit de căldura plăcută, mirosind a brad, dinăuntru. O încăpere mare, un dulap o masă încărcată de cărţi, o lampă cu sticla mare, un portret al lui Stalin, aprinzîndu-si pipa, deasupra fum de ţigară. La masă stătea un maior sovietic (George'îl zărise de cîteva ori, înainte de evadare) destul de batnn, cu părul V mustaţa cenuşii, ţepoase şi ochelari cu ramă de sîrma. — Dumneata vorbeşti destul de bine ruseşte, ori crezi ca ai1 nevoie de interpret ? îl întrebă cu o voce uluitor de plăcută, de bariton — Nu ' strigă aproape George, înţeleg perfect, vorbesc destul de bine. (Gîndul că între el şi omul acesta care decidea asupra vieţii lui ar putea interveni un „traducător", îl îngrozi). — Bine. Te rog să stai jos, aici, în faţa mea. Scoate-ţi mantaua. Cai_ E foarte cald, surîse George, dar îndată trăsăturile îi încremeniră : — Cum ordonaţi, spuse el„, Agăţă mantaua, îşi netezi tunica decolorată şi rupta şi se aşeza pe scaun în fata maiorului. — Sînt gata, spuse rece. Aştept ordinele dumneavoastră. Maiorul nu răspunse ; îşi proptise bărbia în pumn şi-1 privea atent, îndelung; apoi împinse lampa'în aşa fel încît lumina ei să cadă pe faţa lui .5* 68 TITUS POPOVICI George ; rămasă în penumbră, faţa lui era ciudat de expresivă, ca un tablou Mormăi, absent: — Daaa. Pe urmă se ridică şi atunci George văzu că are un picior de lemn — Dumneata fumezi ? şi-i împinse în faţă o pungă cu mahorcă şi bucăţi de ziar. Tn clipa aceea degetele îl trădară pe George ; începură să tremure, nestăpînit; tutunul se împrăştie pe jos ; la fel şi la a doua încercare. Avea o poftă nebună să fumeze, dar pînă la urmă trebui să renunţe şi puse punga pe masă, cu un gest obosit. — Dumneata ce eşti. în viaţa civilă ? — învăţător... — A, spuse maiorul, învăţător... De ce nu fumezi ? —- Nu pot să-mi fac ţigara. îmi tremură degetele, spuse George brutal. — Aha. Păcat... Ţi-e frică ? George ezită, pe urmă nu-i mai putu susţine privirea şi-şi plecă ochii. „Acum, ca să fiu demn, ce ar trebui să spun ?" se întrebă, detaşat. — Nu ştiu, zise. Nu ştiu dacă mi-e frică. Maiorul isprăvise de răsucit o ţigară, o aprinse la lampă şi i-o întinse. 1— De ce ai evadat ? întrebă oficial. De la primul fum, tare, tăios ca un cuţit, George ameţi. — Nu ştiu, răspunse moale. Şi cu un surîs ironic, trist: — Voiam să ajung acasă... M-am... nuam săturat de război. — Şi ceilalţi doi au spus tot aşa... spuse dispreţuitor maiorul. V-aţi saturat acuma, cînd l-aţi pierdut. Povesteste-mi cum s-au lîntîmplat lucrurile... încet, amănunţit, George îi spuse totul : cum a venit colonelul la el, noaptea, pe urmă drumul prin stepă, prinderea. După ce isprăvi, maiorul se lăsă pe spătarul scaunului : — Atîta tot ? se miră. Şi... ce-ai gîndit în timpul acesta, domnule... învăţător ? George ridică din umeri plictisit. („Şi ei au spus acelaşi lucru" .. Acest „şi"...) Tresari: maiorul se aplecase spre el şi rar, apăsînd pe fiecare cuvînt, îl antrebă : — Spune-mi te rog, după dumneata, cine sînt vinovaţi de acest război ? In clipa aceea George se hotărî să nu-şi mai calculeze răspunsurile. Demnitatea nu mai avea ce căuta aici, nu rima cu prudenţa şi pe urmă era indiferent „cum" mori. — Hitler, Mussolini, Churchill şi Stalin, spuse şcolăreşte. • Prevedea o izbucnire de furie a maiorului şi o aşteptă indiferent. Acesta însă rise încet. — De ce ? Cu o mişcare bruscă, George se ridică în picioare: — Vă interesează într-adevăr părerile mele ? Se aşeză din nou. Căuta cuvintele ruseşti, ar fi vrut să se exprime corect: ar fi fost stupid să moară dintr-o exprimare greşită.. ■ — Pentru că... toţi aceşti conducători... avlînd în mînă o putere imensă... n-au făcut nimic să împiedice măcelul. MITRU 69 — Judeci ciudat. Noi iam fost atacaţi. _ Da. Şi dumneavoastră aveţi dreptate. — Crezi asta ? Atunci de ce ai luptat ? întrebarea i se păru atît de curioasă, încît rămase cu gura căscată. — Poate nu m-ai înţeles... se interesă maiorul. — Ba da... dar... ce puteam să fac? Şi cu ce ar fi schimbat istoria... faptul că eu... — Mă întreb ce să cred despre dumneata... Nu ştii de ce te-ai bătut, nu ştii de ce ai evadat... Afirmi că şi cotropitorii şi cotropiţii sînt la fel ae vinovaţi de război... Judeci ciudat... Mă mir, învăţător... — N-are nici-o importanţă cum judec eu, spuse George, cnspîndu-se. — Acum nu are, recunoscu maiorul. Dar înainte ar fi putut să aibă. Se ridică şi începu să se plimbe cu mîinile la spate ; piciorul de le.nn bocănea surd în duşumea. — Din ce regiment, companie, pluton, ai făcut parte ? George le înşiră, apoi, fără să ceară voie, luă punga cu tutun şi-şi răsuci o ţigară nemăsurat de groasă. — Să te mai întreb ceva. Spune-mi: ce părere ai despre dumneata^? întrebarea îl lovi pe George ca o insultă. Roşi tot şi-1 privi c u duşmănie pe maior. — Sînt un om la fel cu dumneavoastră! spuse apăsat. — Nu, nu eşti, clătină din cap maiorul. Nu eşti. Eu ştiu de ce m-am bătut, eu ştiu de ce aşi fugi de o mie de ori dintr-un lagăr de-r li vostru. Dumneata habar n-ai şl din pricina asta eşti... eşti demn de dispreţ. - George sări în picioare, stinse ţigara şi luă poziţia de drepţi. — înainte de-a da ordin să fiu împuşcat, aveţi bunătatea şi! nu mă insultaţi. . Maiorul ocoli masa, veni lîngă el, foarte aproape, şi uitindu-i-se in ochi, întrebă : — Şi dacă ţi-aşi spune că nu vei fi împuşcat? George simţi că leşină ; odaia, faţa maiorului, începură să se întunece înainfea lui; se încleşta cu degetele de spătarul scaunului. Cu o voce spartă, nefirească, strigă: „ ,~ ,• — Nu aveţi dreptul să vă bateţi joc !... Nu aveţi dreptul sa ma lăsaţi să sper ! Mă auziţi ? — Ba da, spuse maiorul foarte încet. Eu am şi acest drept. Deocamdată am terminat... Voi cere desluşiri în legătură cu dumneata în lagărul M. unde e toată divizia din care ai făcut parte. Nazarov 1 strigă şi soldatul tînăr intră. Maiorul îi făcu semn să-1 ia pe George. Din uşă îl chema : — Domnule locotenent! Ştii de ce voia atît de mult să evadeze colonelul Dumitrescu ? — Şi adăugă apăsat: — El ştia de ce voia să evadeze. — Habar nu am... Maiorul se apropie iar de George şi din nou îl scrută. George n susţinu privirea. 70 TITUS POPOVIC1 — Să-ţi spun atunci : colonelul Dumitrescu a comandat un timp un lagăr de prizonieri sovietici, împuşca oamenii fără nici-o vină, îi;'chinuia... Sublocotenentul era ajutorul lui : lega prizonierii de motocicletă şi-i tîra pe şosea, pînă la moarte... Pe urmă au lichidat lagărul. Au vlîrît prizonierii într-o magazie, i-au nr'.traliat, i-au stropit cu benzină... am auzit că e un procedeu scump fasciştilor romîni... şi le-au dat foc. Tribunalul militar care i-a judecat aici, în aceste zile nu s-a gîndit să-i întrebe dacă ştia de ce luptă. Dar... probabil că răspunsul lor nu ne-ar fi interesat. stefan scipaciov ZIUA NAŞTERII IUI LENIN Pe dîmburi ruginii, ieşind din maluri, Puhoaiele porneau în revărsări. Şi-oraşul de pe Volga, sus, pe dealuri Părea plutind uşor în depărtări. Vedeai cum ghiaţa lunecă şi crapă, Cum merii înfloresc peste pămînt... Era-n văzduh putere şi avînt Şi orizontul se scălda în apă. O primăvară se-arăta semeaţă Şi parcă inundînd în jur cîmpia Se ridica să spargă-înireaga gheaţă Nu Volga legendară, ci Rusia! Păduri, păduri, şi sus o boltă clară, In depărtare — izbele de lut... Atunci de mult în zi de primăvară Atunci pe Volga Lenin s-a născut! In romîneşle de M. Djenlemirov it florin mugur OAMENILOR SOVIETICI La voi mă gîndesc şi văd fruntea boltită-a lui Lenin aşa cum în mausoleu am privit-o : vrăjit, ameţit Spuneam : „Nu visez : asta-i mîna mea dreaptă ' şi asta e mina mea stingă; le simt; nu visez Sînt eu şi sînt treaz şi în faţă-mi e fruntea lui Lenin" Pe Lemn — vă spun — l-am văzut. Iară cine nu crede, sa-ntrebe şi mîinile mele, şi ele-o să-i spună mai bine. La voi mă gîndesc şi văd fruntea lui albă si calmă vad frunlea-i boltită superb ca un arc de triumf ■ şi văd cum păşesc nesfîrşite coloane de gînduri ostaşi animaţi de înalta, severa mîndrie defJi-'P}n'la capăt cinstit şi lipsit de prihană, şi fara de milă în faţa necinstei şi-n faţa prihanei. La Lenin ades mă gîndesc, şi la zîmbetul vostru la zîmbetul vostru deschis, plin de soare, ca marea dar care păstrează ca marea în scoicile-i pururi sonore ceva din vuirea furtunilor negre prin care-a trecut • la voi mă gîndesc, uneori, cînd sînt trist si mi-e greu la imma voastră fierbinte şi bună ca pîinea rusească, la hainele sobre, de meşter, la mîinile paşnice la marea mîndrie-a Rusiei de astăzi la fruntea lui Lenin. 1457*1957 CRISTIAN SÎRBU PRIVEAM CETATEA VECHE A SUCEVEI Priveam cetatea veche a Sucevei, Înconjurat de sufletul Moldovei, Şi mă-ncerca un cuget de departe Să prind în tinereţea de-azi a slovei O clipă din trecutu-i fără moarte. Şi ca prin vis îmi apăru din zare Ştefan pe Voitiş, aprigă-arătare Cu arc, săgeţi, cu spadă şi cuirasă... Făcu-n galop o voltă furtunoasă. Şi ca redeşteptat din amintire Cată în jurul său cu adîncire : „Suceava... dealul... toate s-au schimbat... ' ■ Şi ochiu-mi spune c-a sporii norodul!" — Părea că se gîndeşte voevodul... Şi ca un fulger a descălecat. Cu mîini subţiri şi albe \cum e luna Luă pe urmă arcul şi cu gestul Proctitorului mînăstirii Putna Dădu săgeţii drumu-n sus să zboare... Vibra văzduhul de înfiorare Sub ramurile zărilor albastre... Măria Sa, pieri apoi, călare. — ■ Şi mi-a spus parcă-n zborul ei săgeata Să înălţăm cu rîvnă de termite Un monument al vremurilor noastre ; Spre gloria Moldovei lui iubite! rusaun mu re sa nu S TE MĂ Ea cruntă vînătoare de zimbri-n mare ?or Pornise Ştefan Vodă pe-un roib de foc călare Şi zimbri prin desişuri îşi fulgerau cărare Spre ascunzişuri rare ştiute numai lor. Şi cimbrilor in faţă umbroasele frunzare Li se-nchideau cu foşnet de vînt asurzitor Cu clZt Şttefai V°dâ 56 d^deau uşor Cu crangile plecate in jos a închinare... Şi n-apuca să fugă bourul incotrova 7r1^eJT!^Cr0nicarul din alte vremi cu slova -Cau dealul însuşi dealul i se urca-nainte Sp%o7ZZintni SC??' ghl°aga lui cu ţinte oprc ai cuminţi şi stema sa-l pună la Moldova ! ier0n1m şerbu HOŢUL*) dată pielea obrazului întinsă pe maxilare începi1 s^t^e^rînCTeri ţinînd u-cat brun, cu trăsături fine, cu ochi mau, şti aluc to. i _şi desnădajde. , , p ioru; ţ^mai el in casa «jc-o1* p > «Tfets» «suna de ceva, o trimit pe Lina la dumneav-oastra 1L na ce vă ocupaţi? Profesor ^Jone^B^ ^ ^iem oameni de cie? Cu noi o sa va împăcaţi, eu2\™Z*^\XVus ca Nicoreştii de la treabă. Noi nu sîntem ţifnoşi, nu ne ţinem ^^yV^ foă şi eu cineva la etaj, nişte foşti, care acum n-au după ce bea apa. Am iosi şi eu *) Din volumul de nuvele „Ceţurile nopţii". 76 IERONIM ŞERBU viata mea şi nu-mi dau ifose. Nici acum nu mă plîng, i&înt- la o cooperativă, şi să bat in lemn, merge! Dacă eşti deştept, te descurci!" Asaltat de indiscreţia, de vorbăria lui Oprişan, Stamate bolborosi ceva neînţeles, grăbindu-se să scape cît mai iute. Cînd Oprişan îl văzu ridicînd singur rafturile grele de maihon ale bibliotecii, îşi corectă prima impresie : — Slab, slab, dar eşti vînos ! — spuse cu admiraţie. Stamate se închise în sine şi nu-i răspunse. II apăsa un sentiment de singurătate, de înstrăinare pe care i-o accentua şi casa aceasta boierească, mare şi neospitalieră. Pe dinafară tencuiala era crăpată, vopseaua jupuită de pe giurgiuvele, iar de la balconul etajului spînzura o perdea ruginie de iederă, oare cădea deasupra uşii de la intrare masivă, de fier, veşnic încuiată. Curtea era neîngrijită, iarba şi bălăriile creşteau în voie, năpădind răsadurile de flori veştede. Pe Stamate îl năvăli o 'tristeţe la amintirea căsuţii albe cu geamlîc de sticlă colorată, cu ghivece de flori si livadă de cireşi. Nu mai era de mult ia lor. Taică-su o vînduse fiind încă in viaţă. Intr-o noapte, murise într-un acces de inimă, în cabinetul său medical. Nu le lăsase nici o avere, în afară de mobilier, cîteva cărţi de specialitate şi instrumentele profesiunii sale. Stamate cedase cabinetul noului medic şi cu o parte din bani achită nişte datorii, iar cealaltă o folosise pentru transportul şi instalarea în noua locuinţă de la Bucureşti unde fusese transferat provizoriu la un liceu, în aşteptarea numirii ca asistent la Facultatea de Istorie. Pesemne că se ivise o încurcătură deoarece numirea întîrzia. Stamate nu se neliniştea ; era sigur că numirea va veni curînd. Ultimele luni muncise pe brînci, slăbise, mai ales că aruncase şi prost. Ceea ce-i stîrnea îngrijorarea şi-1 întuneca era boala maică-si. Ea fusese întotdeauna bolnăvicioasă, diar moartea soţului, ruinarea gospodăriei, izolarea în care trăia acum, îi agrava boala ascunsă. De două săptămîni nu se mai ridicase din pat. La drept vorbind era un noroc că Lina o servea pe maică-sa, îi gătea cîte-o supă de legume, un compot, deretica la două-trei zile prin odăi. Femeia era şi ea de fel clin Cîmpulung-Muscel şi se legase de bătrîna. Stamate îi fixase, cu încuviinţarea lui Oprişan, o mică simbrie de cinci sute de lei pe lună ; mai mult nu avea de unde plăti. El mînca la o cantină, iar seara se mulţumea cu un ceai, cu o fărîmă de brînză sau un ou. Cel puţin nud mai împovărau, nu-1 mai măcinau servitutile mărunte la care-1 supuneau boala maniei sale. Isprăvise de corectat tezele şi tocmai se pregătea să plece în oraş, la o meaîfaţie. Din fundul culoarului, răzbea pînă aici o undă de muzică. Cu o mişcare reflexă, Stamate îşi îndreptă privirea spre odaia alăturată. Glas-vandul era dat de-oparte; dim unghiul în care se aflau masa sa de lucru şi divanul îngust anume aşezat astfel, ,putea să vegheze somnul maică-si, să audă cel mai mic foşnet şi să-i vină de îndată ..în ajutor. Căpătase o asemenea sensibilitate încît chiar cînd adormea, percepea foiala ei în aşternut, un scîncet sau un.suspin abia prelins de pe buze. 0 privi îndelung cum dormea liniştită, cu capul înălţat pe două perimi mari. Deasupra patului atîrna o icoană de argint a Maicii Domnului1, iar dedesubt ardea o candelă a cărei lumină era prea firavă ca să risipească umbrele aşternute în încăpere. Cîteva raze aurii îi încununau părul alb şi HOŢUL 77 dădeau o culoare de ceară străvezie feţii cu pomeţii ascuţiţi, gîtului lung, slab, cu vinele ieşite în afară. „Aproape nu mai e de recunoscut, biata de ea, — murmură Stamate eontemplînd-o. Şi în ciuda amărăciunii ce i se ridică in gîtlej, simţea o uşurare şi o secretă bucurie — nemărturisite nici lui însuşi — fa gîndul că pentru cîteva ceasuri va scăpa de aceste odăi înalte şi moihorîte, îmbîcsite de miros de iod şi de Valeriana, că va umbla pe străzi în capul gol, să-1 bată vîntul, să respire aerul rece şi să adulmece mirosurile tîrzii ale toamnei. Va vedea alţi oameni, va primii luminile oraşului, zîmbetul sau privirea fugară a vreunei femei necunoscute. Era prea izolat, prea vîrît în studii, obsedat, de boala marnei sale ; trebuia să evadeze, să iasă din propria sa piele. „Ceea ce-mi propun e cu neputinţă, e absurd, mai mult, e o naivitate", surise trist Stamate. începu să se îmbrace fără zgomot, călcînd în vîrful picioarelor. Stinse veieza şi cînd vru să iasă, auzi glasul mamei sale. — Ai plecat, Paul ? Paul se răsuci pe loc, cu o scurtă zvîcnire lăuntrică. —^ Da, mamă. Mă duc la meditaţie. — Te rog nu înitîrzia. Să nu mă laşi singură. ■— Nu, n-am să întîrzii. — Să nu uiţi medicamentele. Am nevoie de un calmant, mă mai alină noaptea. —■ Bine, n-am să uit, rosti cu o jumătate de glas. Nu avea nici un ban. Mai erau cîteva zile pînă la salariu şi oricit şi-1 drămuia; nu izbutea s-o scoată la capăt. Boala maică-si îi impunea sacrificii peste puterile lui. Stamate credea că bătrîna nu-şi dă seama cît d'e mult se zbătea, dar într-o zi o găsi in picioare, umblînd la şifonier. — Unde-ţi este costumul negru ? El ridică din umeri, spunînd nepăsător că-1 împrumutase unui coleg pentru o serată. Claudia Stamate clătină din cap, fixîndu-1 cu ochii ei umezi şi blajini : — L-ai vîndut, — îngînă, şi fără să se mai uite la fii-su, se 'tîrî spre pat, se culcă, rămînînd nemişcată, trează. — Mai bine-aş fi murit! — o auzi şoptind, după o vreme. Stamate se înfiora. — De ce vorbeşti aşa, mamă ? De ce mă necăjeşti. Vrei să mori pentru că am vîndut un păcătos de costum ? Am să-mi fac altul, principalul e să te însănătoşeşti dumneata. Ai mai avut crize de ficat. S-a ivit acum o complicaţie cu colicistita, de-aia merge mai greu. In cîteva zile ai să te simţi mai bine. De atunci, Stamate căuta să-i ascundă nevoile ; bătrîna însă era lucidă şi vedea cît e de strîmtora't. Dacă-i ceruse un calmant — de cîtva timp nu-i mai cerea nimic — însemna că nu se putea lipsi de el peste noapte. „De unde să iau bani ? — se întrebă Stamate, chinuit, făcîndu-şi fel de fel de planuri. Ce-ar fi să roage să i se dea un avans la meditaţie ? Nu, abia începuse lecţiile de cîteva zile şi ar face impresie rea. Dacă ar vorbi cu Oprişan? Era sigur că acesta nu l-ar refuza. Oprişan... Ah, numai ideea. asta era atft de umilitoare ! Mai de grabă va trece pe la prietenul său. Trifu ; seara era întotdeauna acasă. In curte, la poartă, Stamate se izbi piept în piept cu Cristina Nico- 78 IERONIM ŞERBU ■reseii; ea înălţă genele lungi, surprinsă, prinzînd o clipă privirea vie, întunecată a tînărului, şi trecu imai departe glacială, indiferentă. St am a te bîigui o scuză care nu fu auzită. Fata purta un demi larg, din păr de cămilă, cu gulerul ridicat, din care ieşea un cap tuns băieţeşte, cu un obraz foarte alb şi părul castaniu-roşcat. O mai văzuse de cîteva ori ■şi-i venea să rîdă de aerul ei mîndru, atît de nepotrivit cu înfăţişarea adolescentă, cu candoarea expresiei, cu gura cărnoasă şi fragedă. Ochii nu-i reţinuse ; nu ştia ce culoare aveau, dar erau clari,'"luminoşi. Era întîia oară cînd se întâlneau faţă în faţă. Nu schimbaseră piuă acum nici un cuvînt şi din atitudinea ei înţelese că nu-1 va lua niciodată în seamă. Odată o şi salutase, dar ea se prefăcuse că nu-1 observă. Jignit, orgolios, Stamate întorcea privirile ori1 de cite ori o- zărea. Aflase cî'te ceva despre ea de la Oprişan, dar trivialitatea acestuia îl îngheţase : „E o şboiarfă, nu-i de dumneata !" I se făcuse silă de Oprişan şi nu •mai adusese vorba despre fată. Vulgaritatea lui îmbăloşa totul. Pe drum, se pomeni că e preocupat : de unde venea oare Cristina ? Era destul de curios că se purta bine îmbrăcată, cu lucruri fine, iar taică-su, un bărbat vîrstnic, cu ţinuta dreaptă, corectă, ieşea în fiecare dimineaţă după cumpărături. „E foarte simplu, o fi avînd rezerve, — îşi spuse Stamate, şi deodată toată fiinţa lui fu stăpînită de ideea de a face rost de bani. Ea nu-1 părăsi ..nici la meditaţie, nici pe stradă, în timp ce mintea lui lucra cu febrilitate, născocea mijloacele cele mai imposibile, spera în realizarea unor întîmplări absurde şi neverosimile. Ii plăcea să se piardă în jocul imaginaţiei, să clădească ipotezele cele măi ameţitoare. După aceea, ravenindu-şi brusc .spuse : „Bine, bine, toate astea n-ar fi excluse într-o ordine miraculoasă a realităţii. Dar de unde iau acum banii pentru medicamente ?" Era o sumă -vindu-1, eroul atîtor viitoare legende şi monumentale monografii, în spatele căruia străluceau pînă în zare coifurile armatei cu care se ducea să-i bată pe perşi, vorbi în felul următor : — Diogene ! Eu sînt Alexandru! Ce pot face pentru tine? Iar Diogene : — Să te dai puţin mai la o parte din dreptul soarelui. Astfel a pus, încă din secolul al III-lea înaintea erei noastre, ilustrul ■filozof grec bazele acelei discipline care se ridică împotriva vorbăriei de prisos, disciplină al cărei adept convins e Moţotoc. Desigur, nimeni nu l-ar fi putut acuza pe Moţotoc de cosmopolitism pentru faptul că şi-a întemeiat morala pe convorbirea dintre un grec şi un macedonean, totuşi, spre marea lui cinste, încă de pe vremea cînd cosmopolitismul era în floare ca liliacul în luna Mai, el simţise nevoia să caute chiar în istoria poporului nostru temeiuri ale orientării sale. Cu toate că nu ne putem lăuda nici cu un Diogene, nici cu. un Alexandru, strădania lui Moţotoc a fost încununată de succes, putînd servi drept pildă creatorilor din toate domeniile. Odată ajuns în punctul acesta, mă văd obligat să povestesc pe scuit împrejurările în care l-am cunoscut pe Moţotoc. Profitând de precedentul creat, încep iarăşi într-un fel epic : Era cu cîţiva ani în urmă, pe malul Mării Negre... In fiecare dimineaţă, soseau pe plajă vreo zece Diane, dar în loc de arc aveau în mină o minge de piele de culoare cafenie. Era echipa de volei feminin a unui club sportiv dintr-un oraş ardelean. Splendide fete ! Astfel stînd lucrurile, se găsiră destui amatori care să intre în competiţie cu fetele, constituindu-se într-o echipă adversă, şi ore întregi plaja răsuna de bufniturile mingii, spre marea -mirare a delfinilor care mereu scoteau capul din valuri' să vadă ce se petrece. Se alesese şi un fel de căpitan al echipei masculine, care în viaţa civilă se pare că era tot responsabil, pe la vreun Aprozar, judecind după culoarea prăzulie a costumului de baie. Acesta, sub motivul că acei ce vor să joace cu fetele trebuie să aibă o origine cît mai sănătoasă şi o desăvîrşită moralitate, îşi luase obiceiul ca mai întîi să le stabilească în mod riguros identitatea. In acea dimineaţă, pe cînd fetele umflau mingea cu pompa de bicicletă, Moţotoc se apropie eu aerul clasic al omului care face zîmbre. MOŢOTOC ŞI ATOMUL 115 — Dumneata ? îl întrebă responsabilul. MoţotS schiţă un gest timid, spre fete şi spre minge. — De unde eşti ? — Sint de la ţară, răspunse Moţotoc Tatăl rhimitale a fost ţăran sărac f ' Faţllu Stoc se deschise într-un surîs larg, de miliardar ra.\a iui . g e a,n înainte de a se naşte ! c?i d&uci, aflu că esti din familie de nobili. — Nu sînt! protestă Moţotoc calm. — Nu esti? Dar blazonul? Blazonul? si basi. Copleşit de polifonie, Moţotoc recunoscu : — Mi-am făcut eu unul. — Cu deviză ? — Cu deviză, mărturisi Moţotoc §că. — Auziţi ? triumfă responsabilul. Nihil sune L,eo . nat de hohenzolerni şi vine dumnealui ! — Ce fel de deviză ? întreba careva. Moţotoc tăcu. — N-o fi „Nec pluribus impar / Moţotoc tăcu. — N-o fi „Aut Caesar, aut nitul f ^cîta echipa de volei se nimeriseră cîţiva specialişti în he- MjX\^ordia, Integritas, Industria;' ca a lui Rotschild ? — „Dieu et mon Droit" ca a imperialiştilor Aorozarul _ INIMI sine Deo! Nec plus ultra !..." nu se lasa mai prejos Aprozarul. Dar Moţotoc tăcea. _ u în faţa acestei încapăţînări, cineva şuiera : — N-o fi cumva „Garda şi Căpitanul / I Po^i rdtowdeţi, răspunse în sfîrşit Moţotoc. E l^e m cameră. Pornirăm grăbiţi şi bucuroşi, ca pro^roni la ^'™u 0 bu. Cînd Moţotoc deschise uşa zarn m P**^51*ra patu , cată de carton alb, pe care erau de senat i doi p lop i, şMntre ei, albastră, scrise următoarele cuvinte, m forma de dialog . — Gata? — Gata 1 — No hai ! 116 GEO BOGZA — In acea dimineaţă, începu Moţotoc cu glas domol, făcîndu-se a uita că în echipa de volei se aflau atîţi istorici eminenţi, Avram Iancu sosind în piaţa din Cîmpeni o găsi plină de oameni înarmaţi cu flinte şi topoare. Vuiau şi îremătau ca marea. Dar cînd se ridică pe tribuna ce fusese anume pregătită, se făcu o linişte adîncă, de parcă ar fi vrut să asculte şi munţii. Iar el, purtîmdu-şi privirile peste acea mulţime ce vroia să scape de robie, întrebă doar atît : — Gata ? — Gata ! răspunseră ei într-un glas. — No hai! mai zise Avram Iancu. Şi porniră. Oprindu-se o clipă, Moţotoc reluă : — După cum mă arată şi numele, eu sînt din partea aceea a ţării. Şi cum nu-mi place vorbăria de prisos, deşi am în sprijinul -convingerilor mele sentinţele unor iluştri înţelepţi ai antichităţii, mi-am luat drept deviză aceste cuvinte din istoria poporului nostru care dovedesc, după părerea mea, marile lui virtuţi. Aşa ne vorbi Moţotoc şi, lăsîndu-şi fruntea în jos, tăcu. * Şi astfel, datorită dezvoltării tot mai largi a sportului în ţara noastră ca şi atracţiei pe care o exercita asupra oamenilor muncii aflaţi la odihnă echipa feminină de volei, l-am putut -cunoaşte pe Moţotoc, în împrejurări care mi-au reamintit încă odată că istoria lumii ar fi fost alta dacă nasul Cleopatrei era cu doi milimetri mai la stînga, şi spun asta deoarece îi detest pe acei autori care avînd de dezvăluit o situaţie asemănătoare, în loc să se refere la acest caz ilustru al antichităţii, preferă să folosească frivolul : cherchez la femme! Aşadar, pentru că veni vorba de nasul Cleopatrei, sau de eternul feminin cum ar spune acei autori, la vreo lună după -ce-1 cunoscusem, îl î-n-tîlnii pe Moţotoc în tramvai, pradă unei puternice emoţii ca şi obişnuitei presiuni de două atmosfere pe centimetru pătrat, pe -care direcţia I.T.B.-uku o -menţine cu mari sacrificii în vagoanele sale. — Se poate... se poate uma ca asta ? abia putu articula el cînd mă zări. — Ce s-a întîmplat ? îl întrebai cu ochii. — Auzi ! Să zdrobim tinerele fete ! — Cum ? mă holbai eu. — Să zdrobim tinerele fete ! Scrie în jurnal ! — Care jurnal ? — II avea adineauri un cetăţean care s-a dat jos. Am tras cu coada ochiului peste umăr. Tăcui încurcat. Iar glasul lui Moţotoc, plin de nelinişte şi tristeţe : — sibilitate a realizării geniului, a cărui singură obligaţie este să creeze. Dar prin ce se deosebeşte atitudinea creatorului de artă faţă de cerinţele sociale, faţă de comanda socială pe care o puneau epocile trecute? Din păcate, lucrul acesta nu mai este în perspectiva sculptorului. Tocmai de aceea, este izbitor că discuţiile pe problemele realităţii lipsesc în tinereţea lui Pius Dabija, revenind însă mereu ca un leit motiv jocul relaţiilor personale, motivarea psihologică a raporturilor personale. Spre sfîrşitul „Cronicii de familie" naraţiunea obiectivă dispare şi apare tonul sec al recriminărilor memoriilor intime. Tocmai sentimentul de participare colectivă, pe care scriitorul o cerea ca o trăsătură inalienabilă a condiţiei umane, dispare cu totul în figura lui Pius Dabija şi în mod insidios se strecoară psihologia elitei. Dar totuşi problemele morale ale actualităţii, sondarea raporturilor dintre creator şi epocă şi rnodul în care se reflectă în artă nu pot să nu trezească un univers întreg de idei în conştiinţa creatorului. în sfîrşit, se impune o judecată de valoare globală asupra operei. In momentul de faţă, un critic care ar încerca să determine locul exact al „Cronicii de familie" în istoria literaturii romîneşti ar da dovadă de prezumţie. Lipseşte minimul de timp necesar, o elementară distanţă istorică. Un singur lucru este însă limpede : „Cronică de familie" este o operă care va rămîne. Ea cuprinde în sine toate valenţele, cel puţin potenţiale, care o pot scoate din anonimat, şi o fac una din operele semnificative ale literaturii noi, de după 23 August. Ceea ce iarăşi izbeşte privirea este inegalitatea operei, caracterul ei eteroclit.'în ciuda strînsei unităţi compoziţionale. Panta este descendentă. Intre David a şi tinereţea lui Pius Dabija este distanţa a unei epoci dar şi a unei discrepanţe în abordarea problemelor. Cele mai puternice nuvele ca idei nu sînt acelea în care dezbaterea intelectuală ia caracterul cel mai direct. Universul cărţii apare însă bine definit dintr-un bun început ca acela al oamenilor anormali, care au pierdut obişnuinţa reflexelor normale. Un Bonifaciu Cozianu, care la moartea fratelui său, nu scoate nici o lacrimă, nu este numai un individ descompus moraliceşte, un cinic. El este dezumanizat pînă într-atîta încît atinge patologicul. Din punct de vedere artistic, adesea patologia personajului acoperă apartenenţa sa de clasă. Marea literatură nu s-a creat cu oameni anormali. In volumul III, „Boieri vechi şi noi" iac o excepţiune de la regulă : oamenii, chiar boierii, îşi trăiesc viaţa lor obişnuită. Alexandra reprezintă în această privinţă condiţia tipică a omului care, adînc împlîntat în vechea ei mentalitate de clasă, nu-şi dă seama de ceea ce se petrece. Moartea ei are un caracter tipic. „Fuga" este o altă bijuterie a volumului III. Insă comparaţia dintre Dabija şi loanide lasă să se întrevadă un Ioanide-mult mai uman, (împotriva aparenţelor) adînc împlîntat în relaţiile sale de familie. Şi proiectele sale de creaţie apar mai vasse. Narînd epilogul unei clase, cartea deschide perspectiva către o nouă societate şi în care problematica filozofică şi morală nouă îşi va găsi desăvîrşirea. De pe acum se poate vorbi de un univers şi cartea poate 150 HORIA BRATU fi discutată la rece, fără genufluxiuni de rigoare, sau mici socoteli tactice. Victoria greu dobîndită este a autorului. Şi ca şi Balzac, privind la această epocă zbuciumată scriitorul poate afirma cu mîndrie: „Şi eu am pictat toate acestea". Iar un asemenea titlu nu este puţin. Dacă Balzac şi-a omorît eroii pentru a nu le supravieţui, aici însăşi moartea eroilor consemnează succesul creatorului. MOMENTE CONTEMPORANE REMUS LUCA ASOCIAŢIE DE IDEI Mi s-a întîmplat în vara anului 1945 să mă opresc o zi într-un sat din Dobrogea, aproape de Cernavodă. Era un sat destul de mare ce se întindea pînă în ţărmul Dunării. Priveliştea era frumoasă. O culme de deal încovoiată, o coastă de forma unui larg amfiteatru, coborînd lin, plină de petecele sure, galbene, ruginii ale ogoarelor, o luncă copleşită de verdeaţă şi depărtările gălbui, prăfuite. Unul dintre tovarăşii mei de drum — pictor — nu se mai sătura să admire această privelişte, să mi-o „explice" subliniind miraculoasele îmbinări de culoare, de linii, descoperind în formele ei eterne originea „calmului" caracteristic pentru sufletul oamenilor din această parte de ţară. Ca orice artist, prietenul meu se entuziasma închipuindu-şi că descoperă confirmarea unei teorii învăţate din cărţi în care fraze elegante, „inspirate" mistificau adevărul. După ce ne-am apropiat s-a răcorit şi prietenul meu, tn-am răcorit şi eu. Ne-a izbit pe amîndoi dureros în inima acelei privelişti de paradis, existenţa bordeielor. Erau enorm de multe în acel sat. Din circa două sute de case, o sută cincizeci erau bordeie. Ce erau aceste bordeie, ce reprezentau ele, ce viaţă închideau în întunericul lor... am aflat de la un învăţător, un om care la cincizeci de ani se socotea moşneag şi care poate nici nu-şi dădea seama cită deznădejde conţine viaţa din jurul său şi poate şi viaţa lui însuşi. Dură lecţie ne oferise realitatea şi mie şi prietenului meu, care uitaserăm — însufleţiţi de ideile noi care răscoleau societatea noastră în vremea aceea, că mai stăruie vestigiile unei lumi în care se putea concepe separaţia — antinomia deseori — dintre adevăr şi frumuseţe. Ţara cu priveliştile ei era frumoasă, entuziasmul nostru pentru această privelişte era frumos, dragostea noastră pentru oameni, idealurile noastre erau frumoase, realitatea acestor oameni însă era abjectă. învăţătorul ne-a povestit cum trăiesc oamenii acestor bordeie cu cîte o singură încăpere ; copii mulţi şi un singur pat, care era de fapt o laviţă mai largă, acoperită cu rogojini ; sub pat dormeau iarna purceii, cîinii, pisica, capra ; se mînca dintr-un singur blid ; în ceaunul sau oala în care se gătea ciorba, se fierbea mămăliga, se mai fierbeau şi rufele — nu erau multe şi încăpeau ; acoperiş de stuf, lipit cu lut ; un singur ochi de geam> pe care-1 puteai acoperi cu palmele alăturate ; ca să intri pe uşă, trebuia să te încovoi pînă aproape de pămînt; vara mai mergea, dormeau pe-afară, prin bătătură, dar iarna se îngrămădeau cu toţii în acest bordei care de departe aducea mai curînd cu o movilită de lut. învăţătorul ni le spunea cu un fel de nepăsare, care nu era decît 152 REMUS LUCA oboseala unei exasperări vechi, întinsă pînă ia paroxism. M-a uluit şi nu voiam să cred, ceea ce adăugase învăţătorul Ia sfîrşit, cu acelaşi glas oarecum nepăsător : — Ceea ce-i mai dureros, e nu atît traiul lor mizerabil cît împăcarea lor cu acest trai, lipsa oricărei tendinţe de mai bine ; ei nu concep ceva mai bun decît traiul lor. De fapt învăţătorul repeta — poate cu suferinţă — o teză absurdă, care însă fusese copios vînturată de toţi sociologii şi politicienii burghezi. Bietul om, învins de o viaţă nedreaptă, înclina să confunde cauza cu efectul. învăţătorul mai adăugase : — Pentru dumneavoastră e greu să înţelegeţi. Sînteţi ardeleni. Ţăranul ardelean e mai civilizat. De fapt interlocutorul nostru care nu umblase niciodată prin Ardeal, se înşela : între viaţa cu aspect de civilizaţie a ţăranului ardelean şi viaţa ţăranului din cîm-pia Dunării şi din Dobrogea nu există o deosebire esenţială. Doar atît că mizeria celui ardelean era ceva mai curăţică ; dar cine şi-a limitat cunoştinţele sale despre Ardeal la satele din jurul Aradului, a Sibiului, a Oraşului Stalin, şi a celor de pe cursul inferior al Mureşului n-a cunoscu! întreg Ardealul. în Munţii Apuseni, în Maramureş şi în Cîmpia Ardealului puteai pe atunci să întîlneşti destule astfel de bordeie. Deosebirile puteau fi de formă, sau numai privitoare la materialul de construcţie (în Ardeal este mai mult lemn); dar în ce priveşte viaţa şi nivelul „civilizaţiei" nu văd mare deosebire. A trebuit să-mi amintesc de această călătorie prin Dobrogea cu cîteva zile în urmă, în timpul vizitei la nişte prieteni, ţărani ardeleni, căsătoriţi de vre~o şapte-opt ani ; copilăriseră amîndoi în astfel de bordeie, într-un cătun îndepărtat, îngropat în inima munţilor Gurghiului. Acum sînt colectivişti, îi cunosc de o bună bucată de vreme şi am ajuns la acel grad de înţelegere reciprocă unde oamenii numără odată cu anii şi amintiri comune. Ne cunoaştem bine, cum s-ar zice şi nu ne ruşinăm să ne mărturisim chiar unele necazuri ; face parte din obligaţiile prieteniei să-ţi dezvălui necazurile tale, să le asculţi pe-ale celuilalt. Avea un necaz prietenul meu şi nu !-a tăcut, deşi soţia sa n-ar fi vrut să afiu că le-am ciocănit în uşă tocmai în toiul unei discuţii oarecum în contradictoriu (acele discuţii în care fiecare din soţi îşi apără cu înverşunare punctul său de vedere, în care argumentele sînt cam acestea: — Tu nu mă înţelegi, tu nu vrei să mă înţelegi ;sau : tu nu m-ai înţeles niciodată — iar contraargumentele cam acestea : ba tu nu mă înţelegi pe mine, sau ba tu nu vrei să mă înţelegi pe mine ş.a.ni.d.) Trebuie să adaug că la început m-am mirat că i-am găsit îmbufnaţi, ştiind despre ei că-n general trăiesc fericiţi împreună. Mi-am zis apoi că şi în căsniciile cele mai fericite e nevoie de astfel de neînţelegeri din cînd în cînd, tocmai pentru ca oamenii să nu uite că sînt fericiţi şi trăiesc bine împreună. Pînă la urmă am aflat şi motivul sfedei. De mai mulţi ani, prietenul meu era obsedat de două lucruri : bicicletă, aparat de radio. Soţia iui nu avea nimic împotrivă, mai ales că o obsedau şi pe ea unele lucruri : un dulap de bucătărie, un fier de călcat, o maşină de tocat carne şi o pereche de ciorapi de mătase. Dulapul de bucătărie cu vitrină şi cu trei sertare mici şi două mari, maşina de tocat carne cu un cuţit de schimb, şi cu o pîlnie pentru umplut cîrnaţii iar ciorapii de mătase să fie cel puţin la fel de frumoşi ca cei pe care-i purta în zile de sărbătoare soţia preşedintelui. Nici prietenul meu nu avea nimic împotrivă ; nu erau însă de acord în ce priveşte ordinea urgenţei. Femeia fiind mai practică vroia întîi obiectele necesare bucătăriei pe urmă bicicleta şi ciorapii de mătasă ori aparatul de radio şi ciorapii de mătasă, după cum vor avea bani. Bărbatul însă, mergînd după cumpărături la oraş a cumpărat fierul, maşina de carne, ciorapii de mătasă. bicicleta şi fiindcă nu-i ajungeau banii a luat un aparat de radio cu galena cu căşti — amînînd pentru mai tîrziu aparatul la baterie pe ASOCIAŢIE DE IDEI 153 care-1 visa şi uitînd că dulapul era primul în ordinea urgenţei ori calculînd că dacă cumpără dulap, rămîne fără bicicletă. De aici începuse cearta : tu te gîndeştj mereu numai la tine! Nu. Acei învăţător din Dobrogea şi toţi cîntăreţii „calmului" şi-ai „nepăsării", ai „fatalismului" ţăranului romîn, se înşelau profund încurcînd propriile lor iluzii cu adevărul. Ţăranul romîn nici atunci nu era împăcat cu stadiul de precivilizaţie al vieţii sale. De altfel, puţin numai dacă studiezi istoria, argumentele se îmbie singure pentru a demonstra nu „calmul" ci nemulţumirea şi revolta Iui neîncetată. Şi m-am mai gîndit că ne apropiem de vremea în care se produce sinteza dintre frumuseţe şi adevăr. UN SIMŢ DEOSEBIT ^Tragedia optimistă" s-a înscris ca o lucrare de bază în literatura realist-socia-listă. In afara valorii ei intrinsece, opera lui Vişnevski a servit ca argument în discuţiile estetice privitoare Ia valabilitatea speciei dramatice respective, în condiţiile sociale apărute după Revoluţia din Octombrie. tn jurul lucrării s-au purtat discuţii fructuoase, subliindu-se nu o dată izvorul optimismului acelor oameni care resping „învechita minciună despre frica de moarte" : credinţa că sacrificiul lor nu este zadarnic, perspectiva clară a zilei de mîine, întemeiată pe jertîa lor. Mi-aş permite să definesc mai succint trăsătura spirituală majoră a eroilor lui Vişnevski, de unde rezultă suflul optimist al tragediei, drept un al şaselea simţ: simţul istoriei, şi să încerc a căuta condiţiile apariţiei lui. Pentru că dacă sîntem încredinţaţi că „Tragedia optimistă" poate fi considerată modernă, fără bararea termenului cu ghilimetele insultei şi fără savantlîcuri îndoielnice, ci pur şi simplu o lucrare modernă, aceasta se datoreşte într-o măsură simţului istoriei cu care sînt înzestraţi ostaşii revoluţiei. îmi permit să afirm că în grade diferite, explicit sau implicit, rezultînd din ţesătura de idei a operei sau plutind ca un abur deasupra ei, literatura valoroasă a ultimilor 3—4 decenii dovedeşte existenţa acestui simţ deosebit al contemporanilor noştri. Am putea cita nenumărate opere ale literaturii sovietice, din occidentul Europei şi din continentul ame- rican pentru ilustrarea afirmaţiei ; ultimele creaţii remarcabile ale prozei romîneşii, fac însă inutile alte trimiteri. „Cronică de familie" şi „Moromeţii" sînt la antipozi în privinţa modalităţilor de a exprima acest simţ, pe care-1 dovedesc personajele celor două romane în chipul cel mai firesc cu putinţă. E suficient să ne amintim nuvela win bătălia pierdută". Fiecare dintre personaje se proiectează cu precizie geometrică în angrenajul istoriei; prietenii şi duşmanii socialismului cunosc cu exactitate locul necesar a fi ocupat în desfăşurarea evenimentelor, pentru îrînarea sau accelerarea lor. In „Moromeţii" mijloacele artistice diferite interzic dezbaterea directă a chestiunii. Cronicile Ia roman au subliniat însă că reacţiile complicate ale bătrînului Moromete, trădează existenţa unui asemenea sîmţ bine dezvoltat. Simţul istoriei nu este o pură ficţiune literară, înainte de a fi fost semnalat în paginile operelor literare el constituia o trăsătură pregnantă a contemporanilor noştri, născută din factori numeroşi şi diverşi. Cred că trebuie considerat ca unul din cele mai autentice mituri moderne, în sensul marxist al cuvîntului, folosirea lui în sfera literaturii dovedindu-i vitalitatea. Simţul istoriei provine, în primul rînd, din accelerarea tuturor proceselor vieţii sociale. N-avem decît să constatăm că perindarea orînduirilor sociale în istoria civilizaţiei se desfăşoară într-un ritm tot mai viu, cu cît ne apropiem de timpurile noas- 154 P. Q. tre. Sclavagismul s-a menţinut în Europa cîteva milenii, feudalismul douăsprezece secole, în vreme ce capitalismul după numai cinci secole de existenţă a primit lovituri hotărîtoare. Chiar şi într-o ţară înapoiată cum era Rusia, nu va fi probabil necesar nici un secol pentru dezvoltarea forţelor de producţie necesare comunismului. Acest ritm determină un mare număr de oameni să ia cunoştinţă, mai mult sau mai puţin raţional, uneori în decursul unei singure generaţii, de formele materiale, şi într-o măsură şi de cele spirituale, pe care le-a modelat istoria. Generaţia noastră a cunoscut nemijlocit tipul de relaţii feudale, capitaliste şi participă astăzi la transformări socialiste fundamentale. Oricît de prozaic ar suna aceşti termeni ei exprimă suma unor realităţi irefutabile, în cadrul cărora se desfăşoară existenţa marilor colectivităţi, influenţînd mai lent sau mai rapid, mai superficial sau mai profund, destinele individului. Sclavagismul a impus un mod de viaţă cîtorva sute de generaţii, feudalismul cîtor-va zeci. Era firesc ca în succesiunea generaţiilor elementul dominant să fie tradiţia şi mentalitatea indivizilor să fie şlefuită de elementele repetabile. Atunci fiecare schimbare se opera într-un ritm greu perceptibil, fie că era vorba de uneltele de producţie sau de moravurile familiare. Instrumentul de muncă suferă arareori transformări substanţiale ; generaţiile se apleacă asupra aceluiaşi plug rudimentar şi nu se ostenesc cu însuşirea unor noi deprinderi de muncă. Naşterea, căsătoria, moartea erau însoţite de un ritual imuabil. Obiectele de cult şi de gospodărie se transmiteau urmaşilor, păstrători de tradiţie, odată cu un cortegiu nesîîrşit de obiceiuri şi prejudecăţi. Atenţia individului putea fi solicitată de episoadele grave ale istoriei ; el nu era în stare însă să le ordoneze într-un sistem, cu un mecanism şi o evoluţie precisă. Responsabilitatea în faţa istoriei, corolarul simţului istoriei, trebuie să îi fost inexistentă dacă un monarh din preajma revoluţiei franceze putea să afirme, ca pe un principiu de stat, deviza : „După mine potopul !" Responsabilităţile se stabileau în raport cu zeităţile poli sau monoteiste, în raport cu stăpînii forţelor de producţie şi ai maşinii de stat, pe baza moravurilor timpului. Am văzut că astăzi diferitele ordini sociale pot fi cunoscute direct pe anumite meridiane chiar şi în decursul unei singure generaţii. Continuitatea generaţiilor nu marchează elementele stabile, ci deosebirile şi nu arareori discrepanţe grave. Totul contribuie Ia această răsturnare de situaţie. Ocupaţiile zilnice se schimbă radical, ilntr-o ţară ca a noastră imensa majoritate a populaţiei trece într-o singură generaţie, de la activitatea rudimentară a micului producător la marea producţie. Tradiţii multi-seculare se năruie vertiginos şi istoria încetează a mai fi o fantomă care dispare la cea mai uşoară atingere. Reîntoarcerea ţărilor Asiei în circuitul culturii universale atrage atenţia şi prin varietatea formelor structurale şi suprastructurale coexistente în timp şi spaţiu. Citind însemnările cu mare capacitate de sugestie ale acad. G. Călinescu referitoare la China contemporană, sau notele de călătorie ale unor literaţi mai puţin iluştri despre alte ţări asiatice, constatarea prinde carnea imaginelor concrete. La Delhi sau Bombay cupolele templelor antice şi săgeţile zgî-rie-norilor, animalele sfinte circulînd leneş şi automobilele ultra moderne spintecînd fulgerător străzile, meseriaşii confecţionînd pe Ioc produsul cerut în umbra marilor bănci monopoliste — totul determină treceri vertiginoase de la o epocă la alta, impunind individului în chip brutal judecăţi de ordin istoric. într-un fel se poate spune că aici o convorbire cu istoria, uneori prietenească, alteori dimpotrivă, după interlocutori şi împrejurări, se poate realiza în sensul cel mai exact al cuvîntului. Nu numai viaţa socială transmite individului febra devenirilor istoriei dar şi viaţa particulară. Familia devine sediul unor contraste puternice. Vetustatea obiceiurilor, gusturilor, hainelor, consemnate sub diferite forme nu mai smulg astăzi nici măcar zîmbete maliţioase ultimilor descendenţi UN SIMŢ DEOSEBIT 155 Bătrînul gîrbovit asupra cărţilor sfinte a dispărut complect; în urmă cu cîteva decenii el îşi întrerupea bolboroseala melodică pentru a intra pe poarta unei întreprinderi moderne unde confecţiona scrisori de expediţie, opt ore pe zi. Bătrînul nu ştia ce înseamnă istoria; fiul său îi stabilea, dintr-o singură ochire, locul, găsindu-şi unul potrivit pentru „vremea noastră". Se pot aduce în continuare argumente din cele mai diferite domenii pentru a ilustra modul în care istoria se insinuează copleşitor în viaţa contemporanilor, înce-pînd cu ustensilele moderne de bucătărie şi terminînd cu exploziile atomice. Ceea ce apare deosebit de clar este faptul că epoca noastră se dovedeşte mai antitetică decît ori care alta în toate planurile vieţii materiale şi spirituale. Şi poate trebuie adăugat că ea este dispusă, mai mult ca în orice altă perioadă să înlăture contradicţiile flagrante şi anacronismele greu de explicat. „ In aceste condiţii individul este obligat să se plaseze mai precis în ramele istoriei, să-şi determine acţiunile fundamentale în raport cu necesităţile istorice, să ceară con-simţămîntul ei pentru convingerile, atitudinile şi actele sale. Răspunsurile lui în diferite împrejurări se cer validate de necesităţile istoriei. Epoca modernă eliberează omul de unele subordonări nedemne şi socialismul, mai întîi, de apăsătoarea inegalitate economică. Epoca noastră respinge încercările anarho-individualiste mai vechi şi mai noi de a situa colectivităţile şi membrii acestora înafara oricăror con-strîngeri spirituale, socotindu-le aistorice şi de aceea dăunătoare civilizaţiei. Epoca modernă cere o răspundere nouă, de un tip cu totul diferit, răspunderea faţă de is- torie. Unii vor afirma că această nouă răspundere, această nouă subordonare, chiar dacă nu este înregistrată de vreun catehism religios sau laic, este mai apăsătoare decît imperativele trecutului. într-o asemenea afirmaţie se găseşte şi o doză de adevăr. Responsabilităţile sînt astăzi infinit mai tulburătoare prin valorile superioare conţinute şi îorul care Ie impune: istoria. Dar istoria înseamnă tocmai umanitatea şi cerinţele ei sînt, mereu mai mult, cerinţele noastre, cerinţele fiecărei celule a organismului social. în stare normală, individul nu resimte greutatea organismului său nici în părţile lui componente, nici ca întreg. înzestrarea oamenilor cu ceea ce am numit pînă acum simţul istoriei îi face să răspundă fără efort şi fără durere Ia necesităţile ei inexorabile. E ceea ce a demonstrat Vişnevski cu eroii tragediei sale. La mai bine de douăzeci de ani de la apariţia piesei amintite, citesc într-o cronică la poemul lui Aragon : „Romanul neterminat" : Dar dacă, Ia urmă, noaptea se destramă şi zorile lucesc Ce-nsemnătate au trecutele fapte, Sau cei pentru care luminile trăiesc. Ceea ce vrea să spună acelaşi lucru: „putem fi optimişti şi în marile tragedii contemporane, dacă ele se justifică în planul ascendent al istoriei". De altfel, cred că numai contemporanii înzestraţi cu simţul istoriei ştiu să stimeze măreţia unui destin tragic; ceilalţi sînt reduşi la genul melodramei. P. O. DISCUŢII H. BADIU NOTĂ LA O SERIE DE ARTICOLE DESPRE REALISMUL SOCIALIST Fără îndoială că ultimiie articole publicate de tov. George Mun-teanu în revista „Tribuna" (nr. 8—9) în legătură cu problemele realismului socialist, prezintă un anumit interes prin încercarea de a regrupa punctele de vedere fundamentale în legătură cu această problemă şi a combate argumentat ideile cu oare criticul nu este de acord. Se remarcă în deosebi străduinţa lui George Munteanu de a reda cu fidelitate diferitele poziţii care s-au conturat recent în presa noastră şi încercarea de a găsi în confuzia diverselor puncte de vedere cîteva linii directoare. Astfel, George Munteanu bazîndu-se în deosebi pe tezele expuse în cuvîntarea lui D. T. Şepilov la Congresul Artiştilor Plastici Sovietici, critică unele formulări apărute în presa noastră literară, înainte de acest congres, şi unde realismul socialist nu era considerat ca o metodă de creaţie, ci mai mult ca o „orientare", o „direcţie", o „concepţie", un „curent" sau un „principiu". Indiferent de aprecierea pe care am putea-o face asupra modului în oare George Munteanu dezvoltă argumentarea sa, este neîndoios că această atentă şi minuţioasă dezvăluire a diferitelor formulări aproximative, urmăreşte să risipească anumite echivocuri cari ar putea surveni prin înlocuirea noţiunii de metodă, cu unul din calificativele mai sus amintite. Mai ales că George Munteanu nu scapă din vedere niciuna din aceste formulări ci se opreşte îndelung asupra lor pentru a le diseca şi urmări în consecinţă. Nota noastră probabil s-ar fi oprit aici, dacă urmărind detailata cercetare critică a lui George Munteanu nu ne-ar fi izbit un amănunt într-adevăr curios : trecînd în revistă şi depistînd diferitele formulări mai mult sau mai puţin eronate în legătură cu caracterul realismului-soeialist, George Munteanu „expediază" printr-un singur rînd — şi acesta între paranteze — una din cele mai echivoce formulări, care — şi aceasta este şi mai curios'— aparţine de data aceasta însăşi !ui... George Munteanu; şi nu într-un articol scris cu 3 sau 5 ani în urmă, ci în mult discutaiu! studiu publicat în revista „Steaua" nr. 12 şi intitulat „Anul literar 1956". într-adevăr, în acest articol, George Munteanu afirmă că realismul socialist este „concepţie" (p. 57). Că, nu este vorba de o simplă greşeală de tipar, sau o simplă scăpare din condei jurnalistică, rezultă .din NOTA LA O SERIE DE ARTICOLE DESPRE REALISMUL SOCIALIST 157 faptul că această ideie eşte repetată de George Munteanu şi dezvoltată ca una din tezele fundamentale ale articolului său. într-adevăr, George Munteanu scria textual în „Steaua" : „A început să se întrevadă, anume, că realismul socialist e o concepţie cu totul generală privitoare la zugrăvirea artistică a realităţii, nu o culegere de norme, şi că în cadrul acestei concepţii pot coexista diferite orientări creatoare..." („Steaua" nr. 12 p. 50.) Vasăzică dintr-odată realismul-socialist devine „o concepţie cu totul generală", ba mai mult se vorbeşte de coexistenţa diferitelor „orientări". Lă-sînd laoparte ironiile ieftine care s-ar putea face în acest caz în legătură cu tradiţionalul pai şi modernele bîrne, trebuie totuşi să recunoaştem, că în comparaţie cu asemenea teză, formulările asupra căruia se înverşunează iov. George Munteanu sînt cu totul nevinovate. Adică ceea ce în una sau în alta din formulările incriminate în „Tribuna" poate rezulta numai ca implicaţie, în anticolul-bilanţ „Anul literar 1956" este exprimat în mod arhiexplicit şi arhiconfuz de însuşi George Munteanu. Ceea ce este mai grav, — şi aceasta tocmai la lumina detailatei argumentări pe care o dezvoltă George Munteanu în studiile din „Tribuna" ■— este faptul că o asemenea înţelegere a- realismului-socialist este atribuită în artfcoiîul din „Steaua" şi poetului A. E. Bakonsky. într-adevăr George Munteanu scrie textual în articolul din „Steaua" :" „...în cuvîntarea sa la Congres, A. E. Bakonsky a făcut o profesiune de credinţă modernistă în materie de artă poetică ; el a arătat, printre altele, că poeţii noştri trebuie să studieze şi să-şi însuşească cele mai moderne descoperiri în domeniul artei poetice, al expresiei, al metaforei şi în genere al limbajului poetic, indiferent de unde vin, deoarece acestea — spre deosebire de conţinutul de idei şi de sensul concret al reprezentărilor poetice — nu pot afecta concepţia noastră realist-sociatistă de zugrăvire a realităţii". (sublinierea noastră. H. B.) Lăsînd la o parte echivocul expresiei „indiferent de unde vin", este cazul să ne punem următoarea întrebare: dacă lucrurile stau aşa, atunci de ce în suita sa extinsă de articole din „Tribuna", tov. George Munteanu nu critică şi cuvîntarea ţinută la congresul scriitorilor de A. E. Baconsky ? Sau poate că-n articolul citat din „Steaua", tov. George Munteanu ■— denaturat el însuşi de atîţia preopinenţi (vezi articolul din „Tribuna" nr. 8) —, denaturează la rîndul său cuvîntarea de la Congres a tov. Baconsky... Nu vom faice din nou şicane tov. George Munteanu pe chestiunea conjucturalismului sau a lipsei de spirit autocritic. Ceea ce rămîrie într-adevăr însemnat în momentul de faţă este procesul de transformare care a avut loc în conştiinţa estetică a criticului de la Cluj cu privire la înţelegerea realismului socialist. Cu atît mai lăudabil, dacă această transformare se petrece fulgerător, de la o lună la alta, cu atît mai bine dacă pentru tov. George Munteanu realismul-socialist s-a transformat subit dintr-o concepţie într-o metodă. Fermitatea, consecvenţa şi seriozitatea analizei sale rănim în atarâ de orice îndoială. Ceea ce am vrea însă să reproşăm aici autorului este altceva : faptul că. o asemenea transformare nu este mai pregnant înfăţişată publicului. Căci numai un autor experimentat, la curent cu studiile şi schimbările la faţă ale tov. George Munteanu ar fi putut observa că în timp ce în articolul din „Steaua" nr. 12 se afirmă limpede şi exclusivist că „viitorul aparţine modernilor" şi că „lupta pentru realismul socialist trebuie identificată cu o luptă consecventă pentru modernitate în literatură", 158 H. BADIU demo-nstrîndu-se pe de altă parte, că diferiţi scriitori sînt prin definiţie şi temperament tradiţionalişti, în „Steaua" nr. 2, modernitatea nu mai este o modalitate exclusivă ci devine subit un „moment" „pe care îl putem în-tîlni şi la scriitorii tradiţionalişti", o „fază", o stare trecătoare; pentru ca-n suita de articole din ziarul „Tribuna", modernitatea să dispară cu totul, criticul renunţînd complet la ea : aici, departe de ia considera că „lupta pentru realismul socialist trebuie identificată cu o luptă consecventă pentru modernitate", criticul se -ridică pe drept cuvînt împotriva diverselor încercări de revizuire a- noţiunii de metodă, nedîndu-se în lături de la vânătoarea tuturor expresiilor -şi formulelor, descoperind abateri de la realismul socialist la ...Andrei Băleanu şi renunţînd total la discutarea problemei inovaţiei în literatură şi artă. Spre liniştirea lui George Munteanu, trebuie însă1 să declarăm că dacă realismul socialist respinge integral şi fără compromisuri „modernismul" literaturii decadente şi influenţele pe care le pot exercita diferite curente care se fac ecoul -acestui gen de modernism, el este în acelaşi tim-p pentru modernitatea autentică realistă a artei socialiste. Aşa cum arăta T. L. Motîliova în recenta discuţie despre realism de la Institutul de literatură universală A. M. Gorki, nu se pot şterge pur şi simplu -curentele moderniste din airta sec. XIX—XX, trecîndu-le la rubrica „Antirealism". „Principiile artistice care stau la baza naturalismului, impresionismului, expresionismului sînt profund false şi uşor de răsturnat teoretic; complexitatea prdblemei stă însă în faptul că fiecare din aceste curente îndepărtîndu-i pe artişti de realism, a lăsat totodată o u-rmă în istoria artei realiste a secolului nostru. Scriitorii progresişti utilizează frecvent -unele elemente- ale curentelor moderniste, t-rans-for-mîndu-le şi subordonîndu-le ooneep'ţiilor lor de creaţie", (citat după revista „Tribuna"1 nr. 9). Dacă este lăudabil faptul că tov. George Munteanu şi-a revizuit critic într-un atît de scurt timp poziţia sa estetică, panica sa care 1-a dus la abandonarea totală a problemelor caracterului inovator al realismului socialist, a însuşi termenului de modernitate nu este justificată. Nu acesta a fost dealtfel scopul criticii care i s-a făcut şi pe oare — aşa cum rezultă din articolul din „Tribuna" — tov. George Munteanu a înţeles-o mai adînc şi mai limpede, de cum lăsa să se întrevadă primele sale reacţii. Ar fi însă cu totul regretabil ca — drept urmare a unei asemenea critici, George Munteanu să se reîntoarcă la maniera articolelor sale din 1949—1950. POLEMICI PRINCIPIALE SAU INVECTIVE? *! In paginile publicaţiilor noastre au putut fi urmărite discuţii interesante, fertile, duse pe un ton tovărăşesc, în jurul problemelor creaţiei literare. Aşa a fost, de pildă, în liniile ei esenţiale, discuţia despre spiritul modern, oare a dat „Gazetei literare" prilejul să tragă concluzii utile. Luptai principială de opinii e o dispută de onoare, care face cinste combatanţilor ei. Ce poate fi mai demn şi mai onest decît să-ţi susţii cu pasiune punctul de vedere într-o dezbatere deschisă, urmărind prin forţa ideilor şi argumentelor să contribui la un real progres al cunoaşterii şi creaţiei ? In ultima vreme primim însă la redacţie sezisări atît din rîhdurile soriitorilor cît şi ale cititorilor cu .privire la faptul că în presa noastră literară se strecoară cu tot mai multă insistenţă şi unele polemici care nu au nilmic comun cu adevărata luptă de opinii. E vorba despre articolele şi notele „de scandal" sau „pistol", cum li se spunea pe vremuri1 în sălaşul lor natural, în presa burgheză. Articolele şi notele „de scandal" se disting printr-un mare vid în ce priveşte principilile, singurul lor scop vizibil fiind acela de a „lichida", de a „distruge", de a compromite un adversar literar, învi!muindu-l, pe baza cîtarva fraze trunchiate, falsificate, sau chiar fără nici o asemenea „dovadă", de furt literar, prostie, incompetenţă, etc. etc., ba chiar şi de... urîţenie fizică. Asemenea intervenţii nu pot crea decît o atmosferă de confuzie, iritare şi neîncredere între literaţi, ele subminează spiritul de partid şi colaborare tovărăşească. Gitilm astfel în „Steaua" diverse notiţe pretins subtile şi spirituale despre „criticul Y", „poetul X cel mare", „criticul X" şi aşa mai departe, notiţe în oare nu se militează pentru idei, nu se ridică probleme importante pentru dezvoltarea literaturii noastre, nu se face un schimb argumentat şi deschis de opinii, în vederea unui scop constructiv, ci se lansează diferite aluzii şi insinuări. Revista „Steaua" combate de altfel vehement metoda insinuărilor, dar din păcate numai atunci cînd este folosită de alţii la adresa „Stelei". O metodă la fel de nedemnă şi reprobabilă este aceea a denigrării unor scriitori. Rubrica de „Menţiuni şi opinii" din „Steaua" dă .impresia că *>)) Articol apărut în „Scînteia" nr. 3881/14 aprilie 1957. 160 POLEMICI PRINCIPIALE SAU INVECTIVE ? revista are o listă de „proscrişi", începînd cu poeţi consacraţi ca Eugen Jebeleanu, Mihu Dragornir, Dan Deşliu şi pînă la tineri poeţi ca Ion Brad sau Ştefan Iureş. Criticarea număr la număr a aceloraşi scriitori, înlocuirea oricărei analize serioase prin ironizarea în bloc a întregii lor activităţi, inclusiv a proiectelor de viitor, ironizare menită să ducă la intimidarea celor vizaţi, vădesc o poziţie preconcepută, exclusivistă. Partidul nostru reuneşte forţele scriitoriceşti în jurul ţelurilor comune ale socialismului. Existenţa unor grupări rivale şi exclusiviste, care nu se situează pe o platformă comună de discuţie, este expresia spiritului de grup contrar intereselor dezvoltării literaturii noastre realist-socialiste. Acele polemici care nu pornesc de la o platformă comună, crează un teren neprielnic creaţiei şi tot atît de nefavorabil unor dezbateri vii şi rodnice, ne>-tulburate de şicanări reciproce. în mad unilateral a fost alcătuită rubrica „Negru pe alb" a „Romî-niei libere" din 7 aprilie 1957, unde din patru note, trei1 sînt îndreptate împotriva revistei „Steaua", iar cea de-a patra conţine o< critică — de altfel nedreaptă — la adresa unuia din redactorii acestei reviste, poetul Aurel Rău. Un spectacol degradant oferă o seamă de note şi prin limbajul care le caracterizează. In „Tînărul scriitor" un D'Artagnan împunge cu spada pe un D. F. de la „Gazeta literară", învînuindu-1 că citeşte cronicile literare „probabil la cafenea". Ca răspuns la o notă ou caracter personal din „Viaţa Romînească" în „Gazeta literară" apare o notă cu caracter la fel de personal, uzînd de expresii ca : „Zoilă, păzeşte-te. Veninul invidiei... riscă să se reverse în sînge şi să te otrăvească ; ai „ficatul umflat", şi aşa mai departe. E de mirare cum nu se gîndesc autorii unor asemenea note în ce postură se pun faţă de publicul cititor, care iubeşte şi stimează literatura şi pe literaţi, dar nu critica de cafenea şi nici literatura de mahala. „Polemicile" duse la periferia vieţii literare nu urmăresc nici un ţel principial, ci doar răfuieli personale şi discreditări reciproce, se ocupă de lucruri eare-s cunoscute numai de un cerc extrem de restrîns de persoane şi care nu interesează şi nu pot interesa pe cititori. Cititorii, desigur, se plictisesc şi li se face lehamite să mai urmărească „discuţii" ca aceea semnată de R. Zamfir în „Gazeta literară" : „După Lucian Raicu rezultă că H. Zalis îi reproşează incapacitatea de a formula exact". Dar iată ce am aflat rejuind articolul lui H. Zalis : „In intervenţia sa, D. Carabăţ nu! recunoaşte ca existent, deci sezisabil fenomenul modern..." Atunci de unde tonul iritat al lui Lucian Raicu şi mai ales mobilul răstălmăcirii la care a recurs ?... Va avea infinit mai puţine şanse ca Boris Bu-zilă de a fi „noutate sclipitoare prim tot ce scriie". R. Zamfir se plînge că Lucian Ra|icu 1-a răstălmăcit pe H. Zalis care refejrindu-ise la D. Carabăţ... etc., etc. — şi toate acestea de ce? Ca să se stabilească faptul major că L. Raicu va străluci mai puţin decît Boris Buzilă ! In ansamblu, toate acestea, nu numai că nu aduc vreun serviciu creaţiei şi nu stimulează dezvoltarea literaturii, dar în fond cultivă neprincipialita-tea şi spiritul de grup, abat atenţia de la problemele cu adevărat serioase şi importante ale orientăr,ii:, ideologice şi măiestriei artistice. E cazul ca revistele noastre să ofere ospitalitate în paginile lor numai discuţiilor corecte, bazate pe argumente, polemicilor în care armele POLEMICI PRINCIPIALE SAU INVECTIVE ? 161 ascuţite dar elegante ale satirei şi ironiei literare să nu fie confundate cu insultele şi procesele de intenţie. Opinia publică este în drept să ceară redacţiilor revistelor literare, conducerii Uniunii Scriitorilor şi filialelor sale să se pună capăt acestui soi de „polemici", care reînvie practici proprii presei burgheze şi care nu pot avea nimic comun cu presa noastră menită să slujească ţelurile educării publicului şi răspîndirii culturii. * Reproducem din ziarul „Scînteia" nr. 3881 din 14 aprilie 1957 articolul redacţional: „Polemici principiale sau invective ?", care combate unele aspecte de denaturare a luptei de opinii în presa noastră literară şi de înlocuire a schimbului de idei constructiv, creator, avînd drept scop orientarea justă a creaţiei literare, prin dispute personale, apelind la aluzii şi insinuări jignitoare. Articolul din „Scînteia" vine să atragă atenţia asupra unor manifestări negative din viaţa literară, care duc la înveninarea atmosferei din lumea scriitorilor, la întreţinerea spiritului de grup, încurajînd răfuielile neprincipiale, sectarismul şi lipsa de răspundere. Este limpede că sarcinile importante care stau în faţa literaturii, încrederea cu care partidul şi poporul muncitor aşteaptă de la scriitori opere de mare valoare artistică inspirate din actualitate, pătrunse de patosul construirii socialismului, cer lichidarea fără întîrziere a unor asemenea manifestări. „Viaţa Romînească" socoteşte că a greşit lăsînd să găsească adăpost în paginile sate astfel de manifestări, îşi însuşeşte critica organului central al partidului şi îşi ia angajamentul faţă de cititori ca pe viitor să nu mai îngăduie repetarea acestor practici şi să promoveze lupta de opinii principială, în spirit tovărăşesc şi de ţinuta pe care o presupune înfruntarea îndrăzneaţă a ideilor si argumentelor. V. R. 11 — V, Romînească nr. 4 PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIS1 DUMITRU MICU EVOLUŢIA POEZIEI LUI MIHU DRAGOMIR In „Nota autorului" înserată la începutul volumului său de „Versuri alese", Mihu Dragomir adoptă fată de propria producţie o detaşare şi un spirit autocritic nu din cale afară de frecvente în rîndul literaţilor ,;...am simţit — zice poetul — că multe poezii reclamau transformări, uneori substanţiale, mergînd pînă la totala refacere" Mai departe, e desconspirată intenţia de a revizui în întregime „Războiul" şi mai ales „Tudor din Vladimiri"... Aşadar, Mihu Dragomir socoate compactul volum ce reuneşte selecţii considerate reprezentative din activitatea sa lirică numai ca un şantier, o culegere de ciorne. O atît de pronunţată autoexigenţă nu numai că permite, dar obligă critica să se exercite în toată plinătatea fără alte considerente decît cele dictate de realitatea operei. Nu-i vorbă, chiar de n-am fi avut încurajarea poetului, i-am fi scrutat stihurile cu obiectivitatea perfectă spre care ne îndreptăm în permanenţă sforţările, dar, oricum. în cazul unui autor mai susceptibil, mai puţin dispus să participe la judecarea rece a lucrului său, se impune o prudenţă, o supraveghere a expresiei şi o enunţare adesea ocolită, eufemistică, a unor adevăruri mai dure, de natură a stînjeni într-un fel desfăşurarea consecventă a cugetului, îngreunînd transmiterea sensurilor. Iar dacă Mihu Dragomir purcede din proprie iniţiativă în întîmpinarea criticii, gestul învederează, pe lîngă o conştiinţă profesională rar întîl-nită, certitudinea propriei perfectibilităţi. Prima constatare pe care o face lectorul volumului „Versuri alese" e perpetua strădanie a poetului de a se depăşi, căutarea stăruitoare a celor mai variate modalităţi lirice, de la poezia de evocare la aceea de concepţie şi de la notaţia artistică liberă la exprimarea în metru clasic a unor patetice convingeri civice. Mihu Dragomir e, astfel, un poet mereu nou şi chiar atunci cînd rîvna nu i-e încununată de realizări depline, experienţa sa rămîne interesantă, semnificativă, cu neputinţă de ignorat. Vechi expert în gimnastica rimelor, mai vechi decît ar indica-o vîrsta (l-am întîlnit de pildă, în „Jurnalul literar" al acad. prof. G. Călinescu, ce apărea în 1939), Mihu Dragomir nu-şi reconsideră producţiile din prima fază a carierei poetice, văzînd în ele. pe semne, simple exerciţii, şi în „Versuri alese" include doar piese datate după eliberare. Un prim stadiu, circumscris aproximativ între 1945—1947 cu prelungiri incidentale pînă prin 1950, adică pînă la apa-'riţia plachetei „Prima şarjă" inclusiv, se rânduieşte — cu vădite eforturi progresive de depăşire — sub constelaţia curentului predominant în poezia tinerilor din acei ani, un curent impetuos, tulbure, în care se învăl* măşesc elemente futuriste şi suprarealiste, nelipsind, pe alocuri, tendinţe spre o lirică nouă, reflex al epocii de prefaceri. Fără să EVOLUŢIA POEZIEI LUI MIHU DRAGOMIR 163 fi ajuns pînă la construcţii imagistice deconcertante prin năstruşnicie şi teribilism, la expresia nudă, la un patos grandilocvent, bombastic, asemeni unor poeţi de acum uitaţi precum Mihail Crama, Marcel Gafton, C. T. Lituon, etc., Mihu Dragomir cultiva în primii ani de după eliberare o poezie ce împrumuta tehnica reportajului de senza ţie: nervoasă, agitată, zbîrnîind din toata consoanele, patetică, fără evitarea striden ţelor. Versurile din această perioadă evoluează adesea poticnit de goană, izbind sensibilitatea ca nişte pleznete de bici, an-trenînd cititorul într-un vacarm de „camioane, căruţe, tractoare, urlete"..., „ciocane, pedepse, lanţuri scrişnind... Degete neiertătoare — lumina reflectoarelor, om, cauciuc, ars, inimi deraiate..." Dezrobirea patriei e zugrăvită prin aglomerări de fapte brute menite a sugera încrîncenarea luptei. Hoardele fasciste izgonite sînt posedate de panică, de „o spaimă leproasă", blinda= tele nemţeşti, „mohorîte, neascultătoare, obositejse-ngrămădesc, rămîn în şanţuri,/ ard ca un blestem al fierului chinuit ţin paleta incendiilor şi exploziilor". Scrisă în vers alb, liber, notînd senzaţii neorganizate, compunerea aceasta, intitulată „24 August", e un veritabil reportaj de front. O constantă a versului din această etapă a evoluţiei lui Mihu Dragomir e căutarea efectelor tari, tendinţa de impresionare acută a cititorului, de unde larga circulaţie a metaforelor, comparaţiilor, epitetelor făurite din material lexical propriu domeniului tehnic. Oraşul s-a retras în paturi . Pustiu. In pragul erei atomice moţăim în patru labe? Sau încercăm diezul de-argint viu să ne eliberăm dintre silabe ? („Tinereţe crîncenă") Aceste stihuri vor, pare-se, să denunţe conformismul filistin, dulcea putrezire în culcuşuri călduţe, moţăirea porcească „în pragul erei atomice", preconizînd zdruncinarea stărilor îndătinate, dinamizarea conştiinţelor, eliberarea de formule, minciuni convenţionale, „silabe". In cîteva rînduri, 11* poetul crede împreună cu futuriştii — fără a persevera în asemenea concepţie — că revoluţionarea poeziei ar consta în... poli-tehnizarea ei, în confundarea liricii cu un comunicat transmis prin aparatele morse. I.nălţînd un elogiu „scrisului cotidian", o poezie din „Prima şarjă" cată a transmite febra diurnă a muncii redacţionale, zorul ameţitor dintr-o tipografie, totul angrenat în viitoarea obişnuită a marilor aglomeraţii urbane. întreaga existenţă e imaginată sub înfăţişări mecanice, cuvintele fiind „lame albe" care „despică aerul", şerpuind „printre bidoane de tuş şi benzină", iar inimile fiind nişte „posturi de emisiune" ce „freamătă roţi". înşurubate în complexe de notaţii, asemenea elemente izbutesc imitarea vijelioasei activităţi de producere a scrisului cotidian : Cilindri de cerneală duduie, colile dansează sacadat, presele cu vrafuri de mucava înjură scrîşnesc uscat, revizia doua — sumarul — atenţie — cleştele operează delicat printre litere. Daţi drumul curentului! — straifuri şerpuiesc, ca sute de vipere. De ne-am lua după anumiţi critici care tind să reactualizeze scindarea poeţilor în modernişti şi tradiţionalişti pe temeiul — mai ales — al limbajului liric utilizat de unii sau alţii, ar fi să proclamăm supramo-derniste versurile citate ale lui Mihu Dragomir, întrucît vocabularul (mai mult sau mai puţin poetic) reflectă direct nivelul tehnicii contemporane, iar modernitatea im-plicînd, în concepţia acelor critici, o apreciere de valoare, ar rezulta că modernistul „Cîntec al scrisului cotidian" e o mare poezie. Aşa o fi ? Noi înşine am recunoscut capacitatea stihurilor de a propaga temperatura iureşului zilnic, deci de a „reda" o realitate. Dacă e aşa, de ce am ezita să clamăm însufleţirea stîrnită de o scriere atît de „realistă" şi modernă ? Ar fi să ne postăm pe poziţia ridiculă a tro-gloditismului estetic dacă am respinge poe- 164 DUMITRU MICU zia numai fiindcă ea cîntă maşina în loc să evoce farmecul nopţilor cu lună. Oare civilizaţia contemporană, vîrtejul existenţei în marile metropole ucide poezia ? Oare inter... machinas silent musae? Greu s-ar putea argumenta aşa ceva de vreme ce, în vuietul oraşelor, întocmai ca în dumbrăvile cu privighetori, pulsează inima omului, freamătă aspiraţii, sîngerează regrete. Ba creaţia unor Baudelaire, Verlaine, Rimbaud Walt Whitman, Maiakovski, Ady Endre, Aragon, Eluard, Macedonski, Bacovia — şi cîţi alţii ? — demonstrează că epoca modernă, complexă, zbuciumată, accelerează mişcările sufleteşti, complică psihologia, generînd prin urmare surse de lirism ce nu puteau fi întrezărite măcar în veacurile anterioare. E chiar naiv a pune problema dacă poezia vremii noastre trebuie să fie o poezie modernă sau una tradiţională. Poetul de azi, fiind o progenitură a secolului său va fi modern fie că o vrea sau nu, fie că va cînta lunca înverzită ori zvîcnirile ciocanului pneumatic, deoarece structura sa psihică este, în chip necesar, a unui ins specific timpului acestuia şi nu altuia. Oare Francis Jammes, poetul frumuseţilor cîmpeneşti, cîntăreţul mieilor, livezilor, poetul care se roagă „pour aller en paradis avec Ies ânes", nu este un poet modern ? Nu e modern Essenin, sau — în literatura noastră — B. Fundoianu ? Indiferent de tehnica operei sale, indiferent dacă va inventa formule poetice inedite sau va recurge la mijloace de expresie tradiţionale, clasice, cîntăreţul contemporan autentic va exprima într-un mod sau altul, (poate chiar cu iluzia de a-1 refuza) spiritul secolului. Un artist contemporan „neoclasic" nu e un clasic deoarece, cu uneltele maeştrilor săi trecuţi în Cîmpiile Elizee, el transmite un mesaj particular, stări de spirit caracteristice actualităţii care nu pot să nu dea nuanţe inedite formei de exprimare tradiţionale pe care o luminează specific din interior. Ion Pillat, tradiţionalist, nu e Alecsandri, nu numai datorită sporitei virtuozităţi tehnice şi diferenţelor de sensibilitate individuală, dar şi datorită deosebirii dintre chipul de a reacţiona în faţa universului a doi oameni produşi de climate social-spirituale diferite. Se înţelege de asemeni că modernitatea unui scriitor profesînd concepţii obscurantiste, retrograde, va fi diametral opusă modernităţii unuia situat de partea forţelor novatoare, chiar dacă între ei se pot stabili identităţi în ce priveşte obiectul inspiraţiei sau unele modalităţi expresive. Romantici sînt deopotrivă Byron şi, să zicem, Wordsworth, precum şi Henri de Regnier şi Ver-haeren sînt simbolişti, dar ce discrepanţă între concepţia, tendinţele lor ideologice! E de prisos, aşa dar, a ne proclama modernişti, luptînd cu morile de vînt ale tradiţionalismului, fiind perfect limpede că prin însăşi natura sa, un poet din secolul XX nu va mai putea cînta precum trubadurii şi că, după Arghezi, nu se mai poate -perpetua fără sensibile modificări tehnica încîntătoarelor idile coşbuciene şi nici seninătatea tonului hîtru, de o linia-ră exuberanţă, a „poetului ţărănimii". Că există versificatori, unii mai isteţi, alţii mai puţin, care nu sînt în stare decît să mai-imuţărească pe Goşbuc, Goga, I os if, e prea adevărat, după cum nu mai puţin adevărat este că se găsesc subpoeţi convinşi că vor intra în nemurire copiind slugarnic pe Mal-larme, dacă nu pe Andre Breton. Ei şi ? De cînd lumea au existat din aceştia, şi vor exista probabil cît lumea, cel puţin virtual ; cade-se oare a ne război cu ei ? Dacă găsim că fără combaterea impostorilor nu se poate crea literatură, s-o facem, dar să nu-i macerăm pe motivul că ar fi, pasămite, „tradiţionalişti", căci astfel aruncăm oprobiul asupra înseşi modelelor venerabile pe care numiţii ipochimeni le mimează, ci să-i stigmatizăm, pur şi simplu, ca falsificatori de monede. Revenind la ideea de la care pornisem, ar fi greşit să credem că însuşirea limbajului modern şi orientarea spre anumite sectoare neexploatate poetic ar fi suficient pentru realizarea creaţiei de valoare. Calitatea unei producţii e dictată întotdeauna de mesajul transmis şi poezie mare e aceea care, indiferent de factura ei (clasică, mo- EVOLUŢIA POEZIEI LUI MIHU DRAGOMIR 165 dernă) ridică spiritul la o înţelegere sporită a lumii, sondează ascunzişuri nebănuite ale fiinţei umane. Am fi tresărit de emoţie estetică la citirea „Cîntecului" discutat al lui Mihu Dragomir în cazul cînd, odată cu tensiunea muncii redacţionale şi tipografice, acesta ne-ar fi transmis o încordare, o vibraţie sufletească specifică. Fără aceasta, nu putem vorbi de o poezie veritabilă, umană, ci de o pseudopoezie a maşinii. Astfel fiind, ce rămîne din producţiile lui Mihu Dragomir din primii ani ai puterii populare ?Certă rămîne, în tot cazul, virtuozitatea poetului. Neîmplinindu-se în creaţii, versurile din această perioadă mărturisesc o indiscutabilă prezenţă artistică, constituind o interesantă promisiune. Poetul e vizibil dăruit în sensul îndemînării de a picta situaţii, de a sugera atmosfera, stările psihice colective. Poezia „Numele vieţii" schiţează cu putere comunicativă marşul silnic spre răsărit al turmelor de sclavi comandate de sM&oamenii — die L/ntermenschen ai noului Reich. Retragerea ruşinoasă, în debandadă, e descrisă nu mai puţin expresiv. întunecatul tablou e străluminat, în ultimele strofe ale poeziei, de ţîşnirea urii contra fascismului, a dorului de răzbunare : Dar am rămas, am. rămas şi acasă, in copilul negricios de doi ani, s-o ştiţi şi voi! El va afla c-am murit acuma, asasinat eroic în căzboi. El va afla şi numele vieţii plătit, cu sînge, în război. Veţi plăti, veţi plăti „cruciada", în stoluri, în leşuri, cu grămada, veţi plăti, veţi plăti pentru noi I Darurile picturale afirmate în compoziţiile din aceşti ani vor fi valorificate larg în volumul „Prima şarjă". Inălţînd cîntare muncii constructive, o poezie revelează minunea creaţiei prin plastica descriere a mîi-nilor milioanelor de fauri ai lumii. Trecînd peste unele imagini forţate, artificioase, precum „fiecare falangă-un cîmp de bătaie/, fiecare fibră un soldat", reţinem ca incontestabil poetică, adoraţia faţă de demiurgica activitate umană : Mîini ucise-n pietriş, în noroaie, sdrenţuite-n minereul aprins, mîini sfîrtecate-n războaie, f'uturaţi ca un steag neînvins. („Mîinile")i Găsim, în „Prima şarjă", remarcabile pasteluri zugrăvind fie aspecte ale prefacerii bătrînelor oraşe dunărene, fie înfăţişări noi ori prevestirea unor epocale înciri în piesajul Bărăganului. Dispare pitorescul macabru al aşezărilor ce îşi conservaseră prin veacuri, pînă în zilele noastre, chipul de anacronice raiale : Se prăvălesc ziduri cariate poetic, hurducăie roabele cu moloz lucrătorii adulmecă fiecare cotitură, cîntecele se revarsă ca dintr-un siloz. In priveliştea dezolantă, poetul descifrează destinul blestemat sub apăsarea căruia fusese pietrificată viaţa oraşului bă-trîn vreme de secole : In ce Pompei străvechi, sub lava rece. cristalizaţi am stat în ev rigid ? Mărgele moarte cronica îşi trece şi anii nici un crater nu deschid. Diluată în prea multe strofe ce nu intensifică gradat emoţia, poezia „Oraş bă-trîn" realizează pe alocuri reale accente lirice, ca această amară şi subtilă tristeţe în umbra zidurilor brăilene : Cetate cu salcîmi şi paludisme. de-un secol pitorescul pelagros te-a gîtuit estetic, ca-ntr-un cleşte, şi te-a-necat în praf, romanţios. Amărăciunea e prefăcută însă, în ţăndări, în final, de chiotul vieţii noi, în pragul erei socialiste : Deci depănaţi mosoarele de cablu! Echeru-aici! Oraşul face-un salt, In geografia zilelor de mîine înscriem rîvna noastră de înalt O altă compunere de inspiraţie urbană „Periferie", cu frumoase efecte de culoare, nu aduce nou faţă de „Oraş bătrîn" decît uşoare variaţii ale unui aceluiaşi peisaj, abundînd în schimb în fraze discursive. 166 DUMITRU MICU Admirabile tablouri, colorate sobru, de o ţinută gravă menită a reflecta gravitatea unui trecut mai neîndurat decît stihia deşertului, pictează Mihu Dragomir în poeziile dedicate Bărăganului. Mănoasa cîm-pie dunăreană pare încarnarea unei dureri necuprinse : Iernile cu bice de plumb te-au bătut, Bărăgan cu dropii însîngerate, ai stat vara şi toamna, cu tlmplele crăpate sub perdelele prafului'mut. Calitatea de seamă a poetului e aceea de a releva în peisaj destine omeneşti, cîmpia dropiilor luminînd simbolic, în cazul de faţă, devenirea existenţei umane. Dacă „sîngerosul '907" n-a izbutit să prefacă din temelii viaţa desfăşurată sub toridul cer al Bărăganului, timpul nostru efectuează răsturnări ce nu mai pot fi stăvilite de nici un fel de „stîlpi groşi de noapte". Vindecate rănile milenare, îmbelşugatul pămînt va deveni mama binecuvîntată a oamenilor : Acum te zgudui adine Simţi multimea-ndîrjită pentru noi legăna-vei spicul înalt, mamă însănătoşită ! („Bărăgan") Cu un penel sigur exersat la şcoala lui Alecsandri şi maturizat sub influenţa tehnicii lui Ion Pillat sînt zugrăvite în „Vînă-toare" copioasele bogăţii ale băltii : Sub plăcile de apă — bronz învechit de vreme — trec turme lungi de cegă şi herghelii de- avat, raci negri, printre pietre. întind subţiri antene şi-n fund privesc calcanii, ironic şi blazat. Pescuitul apare ca o îndeletnicire de mit, săvîrşită parcă pe un tărîm învecinat cu fantasme : In luntrile burtoase se prăvălesc vedenii, crapi albăstrui, nisetri, caraşii de sidef, avere musculoasă, pe care lipovenii o deapănă prin mînă, ca firul de gherghef. Dar nu! peisajul, clima, sînt ale ţării noastre, revelîndu-se ca atare, fără îndo- ială, oricărui romîn, chiar aceluia ce nu cunoaşte nemijlocit ţinutul dunărean : Şi luntrile bogate pornesc între pontoane. O Dunăre se zbate, vînjoasă, în văzduh grămezile de peşte tresaltă-ntre odgoane cu ochi sticloşi spre baltă de linişte şi stuh. Atenţi şi iuţi, pescarii, din plăşile greoaie-, pe treptele de bîrnă trec coşul încărcat. Şi lăzile cu-arome de solzi săraţi de ploaie, se-mprăştie în ţară cu proapătul vînat. Poate cea mai împlinită piesă din placheta „Prima şarjă" şi una din cele mai izbutite din întreaga carieră a poetului e „Balta". Clocită între şesuri de calcar şi zvonul Bărăganului, de humă, trăieşte balta somnu-i secular, plutind sălbăticia ca o spumă. Primitivitatea superbă de început de lume dobîndeştp în poezie realitatea fictivS a unei fiinţe fabuloase, tronind nevăzut peste întinderile pustii. Păduri de trestii, ascuţite-n vînt, se nasc şi mor, în soare şi viforniţi, ca taina apei s-o păstreze sfînt mătasa broaştei pune groase botniţi. Fără a fi numită, imaginea primitivităţii se întocmeşte crescînd din variatele elemente de sălbăticie, ca hăţişuri de ecuator, neumblate : Arar se rătăceşte glas de om. pescari bătrîni, cu lotca, după peşte, şi în hăţişul crud de stuh şi pomi, ca-n ecuator priveliştea dospeşte. păduri de sălcii, mocirle cu nuferi : Bătrîne sălcii, putred luminînd, pămînturi vii tocmesc, din crengi răzleţe şi nuferi calmi adună, din afund, mocirlele răsfrînte-n frumuseţe. Ne găsim pe un tărîm antedeluvian, împărăţie a vietăţilor acuatice : EVOLUŢIA POEZIEI LUI MIHU DRAGOMIR 167 Cine-s stăpîni aici ? Solemnii crapi sau şerpii călători după căldură? O vîslă neatentă dacă scapi, te-ai şi pierdut în prag de viitură. Tărîm în care evenimentele cotidiene sînt prefaceri de ordin geologic : Ca-n erele trecute, de demult, în fiecare zi se nasc ostroave în locul unde ieri era tumult, se-ntind acum nisipuri moi şi grave. Ca în compoziţiile precedente, intervine şi aici, după magnifica închegare a priveliştii anistorice, semilegendare, negarea primei imagini prin zugrăvirea sau numai anunţarea iminentelor înoiri determinate de socialismul victorios. In toiul asaltului unanim spre o eră a supunerii universului de către om, dăinuirea sălbaticei splendori geologice reprezintă un fenomen de neconceput; ursuzul, impenetrabilul, nebiruitul încă ţinut de baltă stă „ca un semn de întrebare-al hărţii". Timpul nu mai aşteaptă. Un popor ce şi-a luat soarta în propriile mîini îşi va face din cumplita pustietate un „ostatec". In vreme ce „se-afundă peştii, mâicomi, la iernat" şi „sticlesc, sub luna toamnei, reci privaturi", undeva, „creioanele se zbat/ să rînduiască forfota din valuri". Nu peste mult, balta va fi prinsă ...în acelaşi ritm în care toată ţara astăzi saltă. Pînă aici, poezia impresionează prin forţa imaginii vizuale, prin bogăţia de sensuri condensate în strofe grav dăltuite. Două strofe următoare se desprind din contextura impunătoare prin sobrietatea ei, evadînd în discursivităţi prozaice. Finalul concis ca o lozincă, laconic, ne înalţă, însă, iarăşi la starea de înfiorată reculegere: Noembrie. Ţipă-un pescăruş stingher şi şerpii dorm sub salcia cojită. Se pregăteşte balta iar de ger, noi pregătim unealta ascuţită. S-a discutat mult, anii trecuţi, cu privire la pastelurile lui Mihu Dragomir, im-putîndu-li-se o pretins insuficientă integrare în actualitate. Chiar semnatarul prezentelor consideraţii, salutînd în 1952, îndreptarea poetului, în noul său volum, „Stelele păcii", spre o tematică direct legată de problemele social-politice curente (avînd în această privinţă perfectă dreptate), socotea în mod greşit drept un succes depărtarea de priveliştile naturii, iar o poezie ca „Munţii Măcinului" era înfierată ca formalistă şi apolitică. O asemenea poziţie trebuie pusă pe seama atît a limitelor personale inerente cronicarului de atunci, cît şi a concepţiilor dogmatice instaurate, sub influenţa cultului personalităţii, în practica publicaţiilor. în realitate, „Munţii Măcinului", e una din bucăţile rezistente ale plachetei „Stelele păcii", fapt demonstrat chiar de cronica pomenită, în ciuda impresiei inverse a redacţiei ce o publica. Scriam atunci : „Personajul liric al acestei poezii caută la poalele munţilor Măcinului", pe cîmpul apei, loc de baie". Priveliştea munţilor albaştri îi recheamă în amintire anii copilăriei, cînd îşi sîngera picioarele „pe lespedea golaşă de granit" şi cînd la „o cină pe cărbuni", pescarul lipovean Nichita îi spunea poveşti cu haiduci. După o evocare a acelor vremi de exploatare poetul constată că sub regimul de democraţie populară „şi oamenii şi munţii s-au schimbat". Urmează o nouă evocare duioasă a copilăriei, îmbinată cu descrierea noului peisaj, care se încheie cu prevestirea zilei socialismului. Din asemenea constatări, de-ajuns de prozaice, simplificatoare, nu însă defavorabile obiectiv poeziei, se trage o concluzie năstruşnică : „E clar că o asemenea atitudine de dulci aduceri aminte şi de calmă reverie, nu este proprie omului înaintat al zilelor noastre, omului care luptă cu eroism pentru a cuceri, pas cu pas, măreaţa ,,zi a socialismului". Ca şi cum ar exista un canon, un regulament imuabil în care să se arate precis ce atitudini afective sînt sau nu „proprii omului", etc., etc. Ne place să credem că nimeni n-ar mai subscrie azi asemenea 168 DUMITRU MICU enormităţi. Oamenii reprezentativi ai zilelor noastre, departe de a fi nişte mutilaţi sufleteşte, opaci frumuseţilor de tot felul ale existenţei, devin — stimulaţi fiind în acest sens de dezvoltarea social-istorică — din ce în ce mai sensibili, mai receptivi la „tot ce face traiul mai frumos". S-a reproşat apoi — cu mai mult temei — prezenţa unor zorzoane stilistice fabricate, unor căutări calofile, de esenţă formalistă, în unele stihuri din „Prima şarjă" Există cu adevărat preţiozităţi presărate în cuprinsul plachetei, reproduse parţial şi în „Versuri alese" : „ploaia fecundă a luptei", „posturile de emisiune ale inimilor", „bulevarde pavate cu depărtare", „eră de sudalmă", etc. A acuza însă cele cîteva metafore nefericite ca şi cum ele ar constitui balastul cel mai reprobabil al liricii lui Mihu Dragomir (cum s-a procedat odinioară) e vădit neserios. Mult mai real şi persistent se dovedeşte pericolul navigării în efluvii verbale, poezia fiind adulterată de entuziasme inconsistente : Ni-s inimile ca un parc deschis cînd stelele îşi pîlpîie răcoarea Tovarăşă de luptă şi de vis, ce proaspătă în noi e toată zarea ! Actualizarea cu ori ce preţ, sforţarea de a infiltra înţelesuri politice adaptate unui moment politic precis oricărei stări psihice, duce la aliaje bizare, ca în „Se aureşte toamna în arţari", în care se încearcă realizarea unei note lirice unitare din două reacţii interioare greu de exprimat simultan : discreţia virginală a dragostei şi explozia de mînie împotriva uneltirilor de carnagii mondiale. Iată efectul : Şi, de vor îndrăzni, în foc şi scrum să nimicim pe veci nelegiuiţii! Şi peste ani, ca-n clipa de acum, plimbîndu-se prin parc, îndrăgostiţii, privind cum stânge vechi aurării arţarul nostru-n fiecare foaie — de noi fără să ştie-or aminti. Şi-n drumul lor nu vor mai fi războaie. In „Stelele păcii", retorismul aruncă peste limitele liricei un număr apreciabil de compuneri, situaţie care a dictat autorului omiterea multor titluri din cuprinsul culegerii de „Versuri alese". A fost retipărită totuşi „Mama", o piesă superficială, discursivă, iar în alte poezii se pot găsi strofe de umplutură. Bunăoară în „Sfinxul". Această poezie face parte însă, împreună cu „Munţii Măcinului", „Fostul mijlocaş", „Mitraliera", din producţiile merituoase. Sfinxul devine încorporarea simbolică a suferinţei îngrămădite veac de veac în ţările africane înrobite de colonialişti — „chipul miilor de sclavi". în nemişcarea sa mută, sfinxul este icoana eternităţii. De mii de ani, pe labele-i de stîncă priveşte, mut, spre cîmpul gros de rod. Simune trec, cu răsuflare-adîncă dar aspra nemişcare nu i-o rod. Icoană a eternităţii ce nu simbolizează însă nicidecum perpetuarea sclaviei, impli-cînd dimpotrivă doborîrea vremelnicilor împilatori în eternul neant: Dar vai de ziua cînd, schimbîndu-şi chipul, din domn se va trezi, necruţător şi va-ngropa stăpînii, ca nisipul cu laba-i grea trecînd necruţător. Sfîrşită aici, poezia poartă apendicele unei strofe parazitare : Vai vouă, lorzi, căci ziua e aproape şi sfincşii se ridică, zeci de mii Imperiul vostru dănţuie pe ape vai vouă, căci în ţăndări va sări! In sfera de preocupări a volumelor precedente, a celei din „Stelele păcii" cu deosebire, se încadrează şi producţiile din „Pe struna fulgerelor" (1955), ca şi acele ulterioare apariţiei acestui volum şi grupate în culegerea de „Versuri alese" sub titlul de „Versuri noi". Una din plăsmuirile izbutite, „Magdei Isanas", cîntă frumuseţea sufletească a omului înaintat, menit să subjuge vremelnicia, năzuind prin toate actele sale EVOLUŢIA POEZIEI LUI MIHU DRAGOMIR 169 spre sublim. Regretata poetă e văzută într-un chip asemănător aceluia sub care în partea a doua din „Faust", Goethe îl figurează sub numele de Euphorion — pe Byron, visătorul prăbuşit din zborul spre idealul suprem al umanităţii, lăsînd moştenire dorul de tot ce e minunat. Magdei Isanos. poetul îi spune că „tot ce-i mai bun din tot ce-ai dat, e-n noi". Poeta stinsă în iloarea vîrstei a aspirat la idealul libertăţii depline, realizabilă în comunism, a cîntat viaţa, iar astăzi, ea urcă „în zbor, cu noi alături, vie. mai departe". Ca întotdeauna, Mihu Dragomir reuşeşte şi în acest stadiu al evoluţiei sale, să fie mai autentic atunci cînd îşi exercită virtuţile picturale şi- priveliştea cetei de ţigani nomazi rînduieşte „Poetul ţigan" printre scrierile incontestabil împlinite ale poetului. E o melancolie şi o duioşie copleşitoare în strofele evocînd soarta zbuciumatei populaţii în cursul trecutelor veacuri de prigoană : Hei, unde e ţambalul, să-ncapă-n el durerea atltor drumuri? Unde-i? Şi cum poţi să-l asculţi ? Goniţi, bătuţi — în cîntec ne-am răsturnat durerea scrîsnind ne-am dus destinul de voievozi ^ desculţi. Eterni vagabonzi, ţiganii au adunat în secularele lor rătăciri o experienţă neegalată, comoară inestimabilă : Venim pe căi de veacuri, din vîrste-ndepăr- tate, cu mii de cărţi nescrise şi scîrţîit de car purtăm cu noi, ascunse, comori necercetate... Cîntaţi, ţigănci frumoase, c-ajungem la hotar. In pofida aversiunii arătate civilizaţiei, perseverării înverşunate în obscurantism, ţiganii poartă în ei un foc sacru mai vechi decît istoria şi conştiinţa resurselor de umanitate zăvorite în străfundurile fiinţei lor nu va întîrzia să-i ridice la treapta demnităţii ce li se cuvine : „Venim din străvechime, din corturile rupte, din cîntec şi descîntec, din grelele peceţi, Si-acum, intraţi deodată în toiul grelei lupte, noi batem cu barosul la poarta noii vieţi. „Balada Savului", concepută în stilul popular, apare — fie că autorul a urmărit sau nu aceasta — ca un fel de replică la renumita „Baladă a Crivăţului". Imaginînd gerul sub chipul unui magnific moşneag cu barba de ţurţuri spînzuraţi pînă la brîu şi dominînd cu sceptru-i de gheaţă lîngă „fîntina cerului" de la marginea lumii, poetul popular povesteşte despre o expediţie a semeţului „Malcoş paşa cel bătrîn şi la minte cam nebun" împotriva redutabilului suveran al stihiei. In gîndirea superstiţioasă a bardului de odinioară gerul reprezenta o putere dumnezeiască în faţa căreia oştirea pa-şei dispare ca un norod de muşte, toamna. Descriind „Viscoloaia-nebunită", Mihu Dragomir alcătuieşte un spectaculos film al descleştării elementelor asemănătoare urgiei din „Balada Crivăţului". Poetul nostru opune însă — măcar virtual, dacă nu ca o realitate artistică — forţei primare puterea voinţei omeneşti, povestind cum mecanicul Savu, împreună cu cîţiva ortaci, 'răzbeşte cu locomotiva sa prin viscol, ducînd la destinaţie un tren de persoane, în ciuda formidabilului atac al vijeliei. Păcat că portretul moral al eroului nu e realizat la înălţimea descrierilor naturii, Savu fiind prezentat în dimensiuni obişnuite, nehiperbolizat cum ar fi pretins cadrul în care acţionează, iar lupta lui cu stihia reducîndu-se la o seamă de gesturi, operaţii tehnice, a căror consemnare distonează cu vuietul turbat al crivăţului, dînd un aspect caricatural lucrului omenesc raportat la proporţiile cosmice ale dezlănţuirii elementelor : Şi Savu ce mai făcea? zăpada-n găleţi lua şi-n cazan mi ţi-o turna ca să-nmulţească apa... 170 DUMITRU MICU Figura comună a mecanicului e în discrepanţă cu romanticul tablou al viforului, ce apare ca o viziune infernală. Nu găsim nimerită omisiunea din volumul de „Versuri alese" a unor compoziţii de virtuozitate, ca „Lupeni", în care ţărîna ce a sorbit sîngele eroilor „clasei în atac" este evocată cu putere emotivă ; „In inimă", ce recheamă amintirea celui mai de nepreţuit prieten, amintirea primului comunist întîlnit, insul în al cărui suflet dragostea de om dobîndeşte potenţări maxime, ori ca „Tractoristul", pastel ce compune un tablou plin de prospeţime a nopţii de primăvară pe ogorul răscolit : Glia „se stânge" zgribulită ca un animal, deoarece vînturile sînt tăioase precum o custură „uscate şi reci"; „pasărea beznei", „pltnge", nemărginind cu ţipătul ei apăsătoarea pustietate neagră ; boabele — germenii vieţii — „se mişcă" sub ţărînă, reyoluţionînd întunecoasele substanţe, „pregătind spice şi teci" — în vreme ce omul, factor transformator prin definiţie, reprezentînd existenţa înălţată la conştiinţa de sine — veghează, simbol al dominaţiei universului orb de către forţa trează a spiritului. Lăsînd în neguri peisajul astfel conturat, poezia proiectează lumini discrete în conştiinţa tractoristului, unde desluşim în reflexul lunii plutitoare pe corabia norilor silueta unei „tete cu păr arămiu" şi — mai puternic decît orice — aprigul presimţămînt al apropiatei iviri a primăverii, implicînd înălţătoare semnificaţii. Renunţînd la asemenea piese, Mihu Dragomir reproduce în schimb altele, vizibil inferioare. „In bătaia Crivăţului", „Sărutarea" „Bucureşti" sînt ticluirile unui meşteşugar cu daltă uşoară, ştiind să-şi supună materia tenace, dar expresivitatea lor e limitată, semnificaţia minoră. Oricît l-ar entuziasma pe Savin Bratu („Gazeta literară", 30 iunie 1955) „Sărutarea", care ar semnifica zice-se, sfidarea stihiilor de către om (e vorba de o pereche ce-şi vede, în pofida viscolului, de îndeletnicirea-i erotică), poezia e facilă şi goală de sens general, căci un sărut nu e o vitejie atît de grozavă încît să poată simboliza emanciparea fiinţei umane de sub tirania condiţiilor stînjeni-toare. Dacă ar fi să judecăm astfel, am putea susţine că săvîrşeşte un act de mare bravură perechea din „Germinai" de Zola, care îngropată în labirintul unei mine surpate, se drăgosteşte chiar cînd îşi dă seama că se află la un pas de moarte De asemeni „In bătaia Crivăţului" care surprinde avîntul unei cete de colectivişti porniţi să împiedice spulberarea în vijelie a zăpezii ce apără de ger semănăturile, se menţine la consemnarea (cu fineţe, incontestabil) a unui fapt întîmplat. Materialul acestei poezii oferea (spre deosebire de „Sărutarea", în care însuşi punctul de pornire e şubred) posibilitatea înălţării la o înaltă generalizare: poetul s-a oprit însă la perspectiva recoltei viitoare, care nu dobîndeşte dimensiuni simbolice. „Parcul", „Ai rămas" şi încă vreo două poezii au doar valoarea unei intime confesiuni erotice fără o rezonanţă în conştiinţa cititorului : „Tu nu ştii c-ai rămas în faţa mea/, întreagă, vie şi nepieritoare/ Şi te sărut în fiece lalea/, şi te aştept cu fiece ninsoare". „Ochii", „Bucureşti", „Un loc liber în coloană", „Patria" (cu excepţia ultimei strofe, mai dense) sînt compuneri corecte, conştiincioase, versificări de idei generale fără împrospătarea acestora printr-o inedită trăire individuală. Incendiul pasiunii nu străbate cugetarea abstractă spre a o sensibiliza, încît stihurile se perindă reci, în ciuda eforturilor de încălzire prin elanuri verbale. Efuziunea lirică, strigătul direct al entuziasmului, discursivitatea poetică la înaltă temperatură realizată magistral de Mihai Beniuc în atîtea poezii îl prind mai puţin pe Mihu Dragomir, care în „Bucureşti" şi în alte cîteva bucăţi adoptă tonalitatea „toboşarului timpurilor noi", împrumutînd chiar expresii ale acestuia („Tu carne, eşti din carnea noastră ruptă"), reuşind însă a produce doar impresia unei însufleţiri contrafăcute : Oraşul meu. nici spinii cei mai repezi ce i-au trimis părinţii-n viitor, nu te-au văzut ce mîndru-ai să te lepezi De răni sub braţul nostru-noitor („Bucureşti") EVOLUŢIA POEZIEI LUI MIHU DRAGOMIR 171 sau — cu ecouri şi mai evidente din Be-niuc : Si oricit latră-a duşmanilor droaie noi creştem într-o zi cît într-un an. Cînd ninge-mi pun căciula mea de oaie si n-am habar de gerul cît de-avan („Cînd ninge") Uneori, autorul „Stelelor păcii", se complace în enumerarea repetată a înfăptuirilor regimului democrat-popular, în imprecaţii puţin diferite de la o poezie la alta, împotriva duşmanilor poporului nostru, cău-tînd a suplini prin sonorităţi exterioare absenţa unei incandescenţe lăuntrice a ideii. Cîteodată, tendinţa de a condensa în versuri o cît mai mare bogăţie de sensuri îl împinge pe poet spre soluţii facile, de natură a vaporiza prin diluare însuşi elementul iniţial preţios. In „Oda tinereţii", spre exemplu, am găsit grăuntele preţios al ideii concentrat în cîteva stihuri împrăştiate de-a lungul multor pagini. Scheletul poeziei s-ar alcătui astfel : ..comunism înseamnă tinereţe", noi, comunişti fiind, ,,n-avem voie să îmbătrînim"; deci. vom lupta împotriva bătrîneţii împovărătoare, deoarece: ,.Tot ce ne-opreşte-n toc din munca noastră/ ni-i duşman, fie cît un bob de mei!" E vorba de o meditaţie, aşadar, de o poezie de concepţie operînd cu generalităţi. Aceasta nu înseamnă de loc poezie goală de sentiment, fiind cu desăvîrşire posibil a îmbrăţişa abstracţiunea cu aceeaşi patimă cu care nă-zuim spre frumuseţile palpabile ale lumii. Wait Whitman numea democraţia ,,ma fem-me". In ale sale „Versuri", Camil Petrescu e fascinat de ideie ca de o amantă : Iar eu... eu am văzut idei.. Ar fi o nerozie să contestăm valabilitatea liricii de probleme, ea constituind o realitate în universul artelor. De ce lamentaţia fetei lui Coşbuc ce fredonează „cîntecu! fusului" ne-ar emoţiona, iar înfiorarea savantului, a înţeleptului care „caută în lume şi în vreme adevăr" ne-ar lăsa indiferenţi ? Căutările înfrigurate, dramele cunoaşterii, uluirea în faţa miracolelor desferecate oferă se-nţelege, surse lirice inepuizabile. Şi de e să vorbim exact, orice poezie viabilă e, în ultimă analiză, filosofie sensibilizată. Dacă erupţia emotivă, „sinceră", ar fi toată poezia, răgetele cerbilor, toamna, ar trebui — zice Lucian Blaga, într-un aforism — să intre în cele mai selecte antologii. Sentimentul durabil, manifestare a universal umanului, nu poate subsista fără osatura unei concepţii generale, iar romanţele lui Eminescu, incorporate operei întregi a poetului, apar ca poezii filosofice. Convingerea noastră intimă este că linca de cunoaştere implică o concentrare mai pronunţată decît ori ce alte specii ale poeziei, această artă prin excelenţă a concentrării. Dacă e să tălmăcim adevăruri supreme, emoţii intelectuale, nu e oare clar că vom merge de-a dreptul la esenţă, sacrificed detaliile ce nu sînt, în cazul dat, indispensabile? Sîntem şocaţi, prin urmare, constatînd în „Oda tinereţii" o diluare extremă, o invazie de retorism şi anecdotică, pnsositoare. Ni se va imputa, poate că formulăm cerinţe abstracte, premeditate, pre-tinzînd ca poezia numită să se conformeze modelului socotit ideal al poeziei de concepţie. O asemenea observaţie ar putea fi întemeiată în cazul că, indiferent de specia în care o situăm, „Oda" lui Mihu Dragomir n-ar consta dintr-o fabulaţie deajuns de puţin captivantă împletită cu rostiri de lozinci transmisibile în cea mai curată proză şi înşiruiri de date cunoscute oricui! Se povesteşte cum Bătrîneţea, o băbătie parşivă, se înfiinţează în mai multe rînduri, voind să-şi facă amant dintr-un om ce are încă de săvîrşit ceva mai productiv decît să se preocupe de domolirea junghiurilor: — Hi-hi... rînjea baborniţa-n strănut, cumătrul timp nu ştie de-ndurare ! In catastiful meu te-am şi trecut, hai, nu te răsfăţa ca fata mare..." Iată-ne, deci în plină anecdotică amuzantă, cu hîrjoneli şi dialoguri domestice. Ce poate fi mai hibrid, decît altoirea pe acest 172 DUMITRU MICU fond oarecum hazliu a unor înflăcărări patriotice precum : Noi, oamenii cu palme de plugar, zidarii ne-ntrecutelor oraşe, noii copilaşii spice adunînd, ostaşi ce minuiesc automatul... Nu e oare întrucîtva comic a vorbi în fata unei „baborniţe-n strănut" astfel : ...noi toţi, dezmiriştind peste nevoi, ne dăltuim un vis cu mii de feţe : s-aducem comunismu-aici la noi! Şi comunism — înseamnă tinereţe I Oricum ar fi însă, merită o menţiune categoric pozitivă efortul poetului de a îmbogăţi nu numai creaţia sa, ci lirica romînă actuală în genere, în cadrul căreia poezia de idei nu e deocamdată prea strălucit reprezentată. Căci „Oda tinereţii" nu e o producţie izolată, ci indică o preocupare stăruitoare în direcţia liricii de cunoaştere. De o ţinută mult mai gravă, cealaltă „Odă" — a „fulgerelor" — realizează, în unele pasaje, un lirism filosofic de netăgăduit, plăsmuind viziuni cosmice cutezătoare, înaripate, versurile slăvesc măreţia omului ce şi-a supus pînă şi fulgerele cu care în alte vremi înfricoşetorul rege al Olimpu-lui domina cerul şi pămîntul. Dînd parcă glas prometeului descătuşat, poetul sfidează tirania naturii strigînd : Ce-s fulgerele tale ? Biată joacă! le-am adunat în pumn, de mult, ca pe nuiele, si dacă le mai plimbi pe sus, rebele, nu-i nimănuia teamă. Au să treacă! Ce luminezi cu-un fulger ? O clipită Dar eu, priveşte, mîna de-o întind şi strig puterii mele : ..lumină să se facă!" coloane grele de lumini se-aprind... ■ Şi în „Oda fulgerelor" se revarsă însă locul comun, reflecţia impersonală, şi aici sînt confundate planurile, imaginile de o grandoare cosmică învălmăşindu-se printre consemnări limitate în spaţiu şi timp, detalii prisositoare ce umbresc ideia esenţială. Proectate pe fundalul imaginii centrale de proporţii cereşti, declaraţii ca acestea (cu totul potrivite în alt context) : Eu vreau s-arunc din lume mizeriile zdren- ţei pămîntu-l vreau un leagăn imens pentru copii, iar pentru taţi şi mame un corn al abundenţei... corup starea de elevaţie încercată la lectura unor fragmente ale Odei. Cu toate izbînzile parţiale obţinute în direcţia lirismului de idei, Mihu Dragomir pare indicat a se realiza definitiv în poezia de evocare. Nu încape îndoială că va cîştiga noi frumuseţi în urma revizuirii anunţate de autor, dar chiar în versiunea actuală, „Războiul" e a scriere marcantă, amintind prin factură nu însă prin materialul concret, deplin original — versurile de război din „Ciclul morţii" al lui Camil Petrescu. Războiul nu e un poem epic, adică o naraţiune în versuri, cu un subiect închegat în jurul unui conflict; e o însumare de „peisaje", asemănîndu-se din acest punct de vedere exclusiv — cu „1907" de Tudor Arghezi. Intîia parte compune, prin succedarea unor crîmpeie de viaţă cotidiană, atmosfera Brăilei în anii premergători ultimului război, cu uliţele, pieţele, salcîmii străjuind marginile de drum, şcoala în care copii, unii orfani sau cu taţi schilodiţi în războiul cel mare dintîi, citesc „o-i, oi", cu siluete diverse, printre care ale unor copii, precum Gheorghiţă, ce „nu mîncase încă decît mălaij şi-şi făcea viori, cît palma, de păpuşoi,j scornind pe ele, în. fiecare seară, cîntece noi". Mişcătoarele icoane ale unei copilării învăluite în poezia inocenţei respiră, odată cu farmecul duios al amintirii unei vîrste imaculate, o îndîrjire crescîndă. deşi subtil comunicată, împotriva stărilor monstruoase revelate succesiv scrutătorilor ochi infantili. Pe măsura desfăşurării, poemul învederează iminenţa unor evenimente funeste, pe care le presimt în chip tulburător, dar ale căror proporţii nu le bănuie micii şcolari ce defilează cîntînd : „Vom fi cu toţii eroi..." Elev de liceu, naratorul persistă în EVOLUŢIA POEZIEI LUI MIHU DRAGOMIR 173 aceeaşi suavă inconştienţă, alimentîndu-şi spiritul eu învăţătura „înţelepţilor din veac", citiţi pe stradă, în lumina felinarelor ignorînd însă sensul fenomenelor din jur' cum ar îi „strînsa-mpletitură" între un decan al bursei" şi război, deşi se diferenţiază net, de la început, de anumiţi colegi parfumaţi" ce ,,-nvîrteau subt banca pokerasul", îşi „zornăiau sutarii argintaţi şi vorbeau de „dame bine", escapade, Izimbind spre noi, cei de prin mahala . Cu trecerea vremii, o ură crescînda împotriva războiului, prezentat în şcoala oficială ca .motorul omenirii", inunda sufletele însetate de cunoaştere şi aversiunea împotriva instituţiei abătute de la rostul ei de a dărui lumină tineretului studios se exprimă în notaţii sarcastice: Ştiam războaiele lui Xerxe şi campaniile punice, pe de rost, dar la noi, în Moldova, nu prea ştiam tot ce-a fost. Unul, curios, a întrebat: — „Dar ruşii în Moldova n-au luptat? O dată cu ambianţa şcolară, poemul surprinde aspecte ale vieţii tîrgului în genere, aspecte acuzînd instaurarea deplina a barbariei în „oraşul cu salcîmi", Un episod zugrăveşte arderea pe rug a cărţilor progresiste de către brutele legionare. Tabloul e de o impunătoare plasticitate, desenînd, cu o siguranţă şi supleţe a liniilor ireproşabile, realităţi fizice şi sufleteşti în mişcare Contrastul între direcţia normala a dezvoltării vieţii, între aspiraţiile umane fireşti şi aberantele făptuiri ale bandelor fasciste e reliefat cu pregnanţă : ...un cor de ţipete-a ajuns la noi, crescînd ca o ameninţare. Noi am fugit spre poartă. Parcul mare de flăcări lungi era iluminat. Ochilor nepervertiţi, infernala sarabandă li se relevă ca o apariţie din veacuri de groază : ...Şi-n Evul mediu, deodată, am intrat. In jurul focului urlînd, cîntînd, în bluzele lor verzi abia-ncăpînd se vînzolea o ceată de spătoşi... ...Ce triburi se-ntorceau de ta vînat? Şi rugu-n care piaţă-a inchiziţiei ardea ? Pe ce Giordano Bruno-l aştepta?... A doua parte a poemului pictează scene, peisaje din însăşi vîlvătaia războiului. Parcurgînd cînturile acestei părţi, n-am trăit cutremurări de apocalips, pa-rîndu-ni-se, dimpotrivă, mai puţin impresionante decît scenele antebelice. O seamă de notaţii sugerează totuşi atmosfera de teroare, scîrba nemărginita a unor oameni minaţi în cireada să potopească meleagurile paşnice ale ţarii in care semeni de ai lor, stăpîni ai propriului destin, dădeau înfăţişare aevea visului sublim al tuturor muncitorilor, tuturor obijduiţilor de pe întinsul pămîntu-lui. Coborîrea în cazemate provoacă soldaţilor senzaţia îngropării de vii: — „Pe anticrişti, ai noştri acuma-i atacară '. Să fim în cazemate!" Tăcuţi, toţi am intrat. Ne-a-nchis cu cheia uşa un ofiţer, pe- afară. Era război. Mormîntul ne-mbrăţişa blindat. Vălmăşagul frontului, goana prin stepă, încleştările luptei comparabile unui dans halucinant peste care îşi fîlfîie aripa neagră îngerul morţii, apar în stihuri de adîncă vibraţie. In general însă, poetul se menţine la fixarea unor instantanee cu valoare de sine stătătoare transferabile în alta compunere -diferită tematic. Jocurile de cărţi, orgiile ofiţerilor, anumite replici cu tîlc ale ţăranilor soldaţi, răspîndirea de manifeste — „porumbei albi" — în rîndul armatei, chiar căderea unor camarazi sub glonţ - nu se încheagă într-o viziune de ansamblu covîrşitoare, de o macabra grandoare. Probabil că în sensul acesta îşi propune autorul să reconstruiască poe- mu!- ,. ,„ j- Din celălalt poem, „Tudor din Vladi- miri", am reţinut episodul „O judecata", 174 DUMITRU MICU expresivă pictură a moravurilor aristocraţiei de odinioară, înfierînd samavolnicia legilor în vigoare pe vremea lui Tudor, legi dictate de bunul plac al cutărui boier divanit. O scenă înfăţişează raportul primit de dumnealui arhon Răileanu de rla administratorul său. — „Ieri, mărite, n-au ieşit cinci clăcaşi in deal la vie". — „Să muncească împătrit!..." — „Ne-a murit un rob." — „Ce spui ? N-a avut destule rude ? Să muncească-n locul lui I" Notarea anumitor gesturi definitorii, scurtele comentarii emise de poet în treacăt mustesc o ironie arzătoare. După raportul ascultat şi dispoziţiile date, A-nceput arhon s-asude de atîta osteneală cîtă-şi dă cu judecata. Un cocon buhăit de somn, prinde o roabă întîlnită într-un ungher „şi-o ciupeşte drept de ţiţe"; la ţipătul ei, cască leneş beizadeaua, nici n-o-njură — doar e slugă! — ci-i dă-n cap cu narghileaua. Oaspeţii valitului boier sînt posedaţi, după o lună petrecută numai într-o „tucsăneală", de „plixis" : Iar sitari umpluţi cu vrăbii ? Iar halvale ft dulceţi ? Depăşind ironia, poetul adoptă un sarcasm corosiv, cînd acuză barbaria arătată de boierii din protipendadă faţă de clăcaş Dar ce răcnet, pasămite, creşte-n curte ? — „Asta ce-i ?" — „Să trăiţi! Nimic, mărite Pun un rob în fum de-ardei". De o pregnanţă specială, scena judecării lui Tudor Vladimirescu ni-1 înfăţişează pe boier Răileanu tolănit pe un vraf de perne, trăgînd din narghilea, în mijlocul unor duduci ce privesc la osîn-dit ca la o ciudăţenie, aşteptînd, „de plăcere leşinatejc-o să vadă cum îl bate". Scena e dominată însă de profilul Vladimirescului care, ridicîndu-se de pe buşteanul pe care a fost prăvălit spre a cunoaşte dreptatea domnească, rosteşte cu calm, „încet şi şuierat" : Unde staţi voi, judecind, şi cocoanele-n panglici, vin oltenii mei, curînd, să se lege la opinci!" Celelalte episoade ne-au captivat interesul într-o măsură mai redusă, deşi conţin numeroase detalii fixate cu un penel expert, cum ar fi, bunăoară, silueta unui „oltean bătrin cu o cruce pe sin" întipărită „de-un fier înroşit şi-n carne-adîncit" ca semn că purtătorul ei fusese rob la vreo mînăstire, ori silueta semeţului viteaz Iancu Jianu. Nu credem că Mihu Dragomir a procedat în cel mai nimerit mod scriind majoritatea cînturilor în vers şi cu întorsături stilistice aidoma celor din baladele populare. Lectorul rămîne cu o impresie de artificialitate par-curgînd versuri precum următoarele : Sub bolta codreană, colea-ntr-o poiană, luna-a-răsărit, stele-au licurit, de s-a luminat codru-ntunecat ? Luna nu mi-a răsărit, stelele n-au licurit, ci-i un focuşor de-al haiducilor... Naivitatea aceasta, micile stîngăcii de exprimare, răsfăţarea cuvintelor, cuceresc în folklor întrucît ele ne creează iluzia transportării în climatul unor epoci mai mult sau mai puţin depărtate, cu o pulsa- EVOLUŢIA POEZIEI LUI MIHU DRAGOMIR 175 ţie specifică, diferită de aceea a timpurilor actuale. Citind „Corbea" sau „Mihu copilul" sîntem răpiţi pentru moment din actualitate, sau, mai precis, veacurile apuse învie în noi cu poezia lor ireversibilă. Cînd însă un poet cult din secolul al douăzecilea mimează candoarea poetului anonim de acum cîteva veacuri e foarte posibil să obţină efecte de parodie involuntară. Marx atinge această chestiune în „Introducere la critica economiei politice", scriind : „Un bărbat nu poate redeveni copil fără a deveni copilăros. Dar nu-1 bucură oare naivitatea copilului şi oare nu trebuie el însuşi să năzuiască să reproducă, pe o treaptă mai înaltă, adevărata sa esenţă ? Nu renaşte oare în natura copilului în fiecare epocă propriul ei caracter în toată naturaleţea sa ? De ce copilăria socială a omenirii, pe treapta pe care şi-a atins dezvoltarea cea mai frumoasă, nu şi-ar exercita, ca o etapă care nu se va mai întoarce niciodată, farmecul ei veşnic ?..." (K- Marx-F. Engels: Despre artă şi literatură, Ed. pentru literatură politică, 1953, p. 28—29)'. Folklorul constituie, desigur pentru o seamă de creatori de primă mărime rezervorul principal al temelor şi elementelor artistice. Nici un creator desăvîrşit nu se limitează însă la preluarea motivului popular sau la pastişarea lui, procedînd, din contră, la retopirea producţiilor orale, adaptînd în chip rafinat elementele fol-klorice necesităţilor de exprimare a unei sensibilităţi mai complexe. Un basm, „Capra cu trei iezi", să zicem, devine, sub condeiul lui Creangă, altceva decît ar apărea în culegerea unui folklorist, chiar dacă fabulaţia ar fi identică. „Ce te legeni plopule", cîntecul de la care a pornit Eminescu spre a compune „Ce te legeni, codrule", diferă evident de plăsmuirea eminesciană atît în privinţa concep- ţiei cît şi a structurii imaginilor. In doinele argheziene din „1907" nu recunoaştem oare numaidecît tensiunea emoţională şi meşteşugul savant al poetului cult ? Ce devine folklorul în paginile lui Sadoveanu ? Iată : Cînd dă codru-n primăvară, leliţă Varvară, Pe sub cetini mă tot duc, După cîntecul de cuc, Să mă fac haiduc. Autentic populare prin simţire, în aceste versuri ritmul e mlădiat în chip neîn-tîlnit, rimele se orînduiesc imprevizibil, concurînd la împlinirea unei melodicităţi inedite. Nu e de conceput, prin urmare, o poezie cultă disolvabilă în folklor, deşi lirica majoră tălmăceşte, obişnuit, pasiuni, înălţări ale spiritului identice, în esenţa lor, cu aspiraţiile ce freamătă în poezia populară. Poetul cult îşi lasă inevitabil întipărirea personalităţii singulare în orice operă pe care o produce. întinsa activitate poetică a lui Mihu Dragomir certifică prezenţa unei personalităţi incontestabile, deajuns de fermă spre a înscrie un nume în registrul liricii romîne contemporane. Intre poeţii afirmaţi deplin în anii puterii populare, autorul „Războiului" e unul din cei mai preocupaţi de permanenta înoire a creaţiei prin amplificarea registrului tematic, primenirea expresiei, unul din cei mai neîmblînziţi duşmani ai anchilozării, pietrificării într-o singură formulă. Autoexigenţă demonstrată de Mihu Dragomir în alcătuirea volumului constituie o garanţie a dezvoltării sale progresive în direcţia lirismului viabil prin eliminarea b'a-lastului discursiv, a unor înclinări spre cîntecul firav, gol de substanţă, închircit, şi în genere a tuturor piedicilor ce stîn-jenesc zborul temerar. TEORIE $1 CRITICĂ OV. S. CROHMĂLNICEANU O DEPOZIŢIE ÎN APĂRAREA „DERBEDEILOR' „Derbedeul"' e un personaj cu profil social destul de vag. Din tagrpa pungaşilor nu face parte, deşi îi frecventează. Delicvent, încă n-a devenit, cu toate că poarta puşcăriei îl atrage ca un magnet. Păstrează însă, cel puţin atîta timp cît rămîne un simplu „derbedeu", o anumită moralitate. Preţuieşte „şmecheria", dar se fereşte de crimă, care îi inspiră repulsie sau frică. „Derbedeul" vrea mai degrabă să profite de lacunele legilor, decît să treacă propriu-zis peste ele. El e prin definiţie tînăr. Dacă are ştofă adevărată de pungaş, aceasta urmează abia să se vadă în viitor. Personajul nu intră însă nici în categoria oamenilor de treabă. Nu şi-a găsit încă nici un rost în viaţă, umblă fără că-pătîi, stă pe capul rudelor, ca Răduş, eroul povestirii „Derbedeii" de Nicuţă Tănase. Poate că pînă la urmă se va apuca de lucru şi se va dovedi un om înzestrat. Dar aceasta urmează iarăşi abia să se vadă. Există, în general, două atitudini ale oamenilor cumsecade faţă de „derbedei". Şi fiindcă tînărul nostru prozator le-a schiţat destul de bine în istorisirea sa, am să mă refer chiar la ele. E întîl atitudinea maistrului furnalist Marin Toacă. Acesta pleacă de la ideea că răutatea lumii i-a făcut pe Răduş, Co-stică Bucătaru, Vegetarianul, Ioniţă Bozo-lan sau Ploeşteanul puşlamale. Că pentru a fi reeducaţi, „derbedeilor" trebuie să li se arate o fărîmă de încredere. De aceea le deschide casa, vorbeşte cu ei omeneşte, se interesează de preocupările lor, trezin-du-le un simţ atrofiat al demnităţii, aţî-ţîndu-le cu şiretenie mîndria şi îndrep-tîndu-le acţiunile către un ţel constructiv. Aşa gîndeşte şi Pătrău de la Comitetul de Partid, şi Vasile Alecu, muncitor conştient, prieten cu cumnatul lui Răduş. Mai există însă şi o altă atitudine, a Stancăi de pildă. Cînd Răduş intră în curtea ei ca să ia o găleată cu apă, cumătră îl în-tîmpină cu o ploaie de înjurături : „Ce cauţi mă, aici" — îl întreabă întîi, scurt, ca apoi să se dezlănţuie : „— Aţi reparat voi vreodată pompa, mă derbedeilor ? O sutădouăzeci de lei i-am dat alaltăieri lui Petrică să mi-o repare. Să pleci numaide-cît cu găleata de-'aici, golanu' dracului. Ştiţi numai să stricaţi... Nu mai pompa, mă, n-auzi ? Tu n-auzi, mă derbedeule să nu mai pompezi ?" Ba, ca să dea vorbelor ei un sens şi mai precis, pune mîna pe o prăjină de rufe, ridicînd-o ameninţător deasupra capului. Avem aici de-a face cu punctv' de vedere al omului aşezat, care se simte direct ameninţat în mica lui tihnă personală de existenţa „derbedeului". Ce te poţi aştepta de la o puşlama ? Să rîvnească la bunul tău, să-ţi intre în curte sau în casă, să-ţi ia ceva ; cine ştie ? De aceea, în prezenţa derbedeului, omul aşezat şi cumsecade are cîteva reflexe tipice: închide poarta, porunceşte fetei sau nevestei să intre în casă, îşi pipăie buzunarul de O DEPOZIŢIE IN APĂRAREA „DERBEDEILOR" 177 !a piept, undejine portofelul, şi se uită în jur să se asigure dacă se află pe aproape vre-un reprezentant al forţei publice. Derbedeul trezeşte în el sfîntul simţ al proprietăţii, cu tot complexul lui moral. Ca de exemplu la alt personaj din cartea lui Ni-cuţă Tănase, „Ghiftarul" Mihai Rot, din Vadu Dobrei, flăcău cu ceva pămînt în satul lui şi lucrător „flotant" la furnal. Cum vine vorba de „răgăţenii" ăia netunşi, el îşi trage mai aproape straiţ.a de slană şi dă alarma : „Ăştia numai de furat îs buni ! Doamne, că hoţi îs !" „Derbedeii" trebuie să-şi croiască aşadar un drum în viaţă între aceste două atitudini. E, s-ar părea, oarecum şi soarta eroilor lui Nicuţă Tănase. Unii i-au primit cu simpatie : au văzut în istoria lor un fond omenesc autentic, le-au deschis cu încredere casa, ca de pildă Savin Bra-tu în „Gazeta Literară" Nr. 14/1957. Alţii i-au întîmpinat cu prăjina, asmuţind cîinii pe ei: No. săriţi, că Doamne hoţi-s! (vezi cronica lui Dumitru Isac din „Tribuna" Nr. 8). Şi nu glumesc. Ceea ce caracterizează „analiza" din revista clujeană e tocmai un fel de spirit puritan, pe care însăşi prezenţa fizică a derbedeilor, a apucăturilor şi limbajului lor îl crispează şi în consecinţă nu ştie ce să facă pentru a se degaja cît mai repede din astfel de contacte impure. Dumitru Isac făgăduieşte să arate pe lîngă realizările, greşelile cărţii lui Nicuţă Tănase şi subliniază greşelile, deoarece declară deschis de la început, că se găseşte înaintea unei cărţi „pasibile nu numai de lipsuri artistice, dar, cum se va vedea, şi de. erori în concepţie". îmi îngădui în treacăt să observ reflectarea opticii semnalate chiar în stilul cronicarului, dispus, înainte de a arăta ceva, să-j trateze pe „derbedei" ca delicvenţi (cartea e „pasibilă" de lipsuri, bine că nu şi de o pedeapsă, autorul a făcut „greşeli" ş.a.m.d.) Dar poate că în fond omul are dreptate. Cine ştie ce greşeală de concepţie o fi săvîrşit Nicuţă Tănase. Să vedem ce i se reproşează. 12 — V. Romînească nr. 4 Dacă am fost în stare să mă descurc în formulările criticului dornic să răspundă, aşa cum mărturiseşte, „obligaţiilor contrastante" pe care i le impune opera, „singurele în măsură să-i redea cu aproximaţia cuvenită echivalentul real", m; se pare că păcatul cel mai mare al autorului „Derbedeilor" ar fi acesta: el a neglijat evoluţia „moral-psihologică" a personajelor, s-a lăsat furat de „elementul exterior, de efectul aventurii, de spectaculozitatea! gestului neraportat cu chibzuială ultimă la semnificaţia lui interioară". Ba mai mult: „Problematica principală a .povestirii" nu şi-a aflat „o rezolvare satisfăcătoare". „Procesul transformării derbedeilor în muncitori conştienţi şi eroici în uzina din Hunedoara, e plin de lacune, lipsit parţial de motivaţiile necesare şi de o vigoare a curentului psihologic în fră-mîntare, creştere şi desăvîrşire". N-am înţeles bine ce e cu „vigoarea" acestui „curent psihologic în îrămîntare, creştere şi desăvîrşire", dar, din ce spune mai încolo cronicarul, ar reeşi că Nicuţă Tănase a greşit insistând asupra cabanei şmecherilor, făcîndu-şi din ea „ipost de observaţie şi perspectivă de construcţie" şi neintrînd „mai adînc" în uzină, „fiindcă ea, uzina, viaţa nouă de muncă creatoare, care pulsa şi creştea tumultuos acolo, ea era adevăratul factor care îi schimba pe derbedei, transformîndu-i în oameni adevăraţi. Ori, acest proces, marele proces al „romanului" e slab dezbătut. Autorul se încurcă în tot felul de episoade din viaţa „şmecherilor" şi scapă esenţialul: „forţa educativă a muncii creatoare socialiste". De obicei oamenii aşezaţi îi iau repede pe derbedei, imputîndu-le prin anticipaţie toate delictele de care ar fi capabili, în mod virtual. Obiecţiile cronicarului „Tribunei" citate mai înainte sînt în materie literară de aceeaşi natură. El îi atribuie autorului intenţii pe care nu le-.a avut şi-1 judecă apoi fără milă, în cel mai pur spirit dogmatic. De pildă, îi reproşează, că „n-a intrat mai adînc în uzină", ca să dea „motivaţiile" necesare transformării derbedeilor în „oameni ade- 178 OV. S. CROHMALNICEANU viraţi". Dar în cartea lui Nicuţă Tănase tiu se arată cum şmecherii devin oameni adevăraţi, ci doar cum începe acest proces. Nimic nu ne asigură, la încheierea cărţii, că Răduş, Vegetarianul sau Ciurel s-au lepădat de toate apucăturile lor urîte, că au devenit nişte muncitori conştienţi, nişte „oameni adevăraţi", cum presupune tovarăşul Dumitru Isac. Băieţii au început să se dea pe brazdă, le place munca, Răduş s-a îndrăgostit de fata lui Moş Toacă, a început să dispreţuiască „şmecheria" şi să stimeze cinstea. A făcut şi un act de eroism, dintr-o pornire juvenilă, din dorinţa de a-şi arăta curajul, poate şi din alte motive... In orice caz, nici el, nici ceilalţi locatari ai „cabanei şmecherilor" nu ajung la sfîrşitul povestirii desăvîrşiţi, cum dă să se înţeleagă cronicarul. Evoluţia lor morală nu s-a încheiat de loc ci abia acum „derbedeii" vor intra în uzină (deocamdată n-au ajuns să facă decît o muncă necalificată pe şantier) în familii, în lumea socialistă. Numai o minte obişnuită cu formule stereotipe, după care personajele unui roman realist-socialist trebuie neapărat, o dată cu ultimul capitol, să ajungă oameni perfecţi, poate socoti procesul transformării „derbedeilor" terminat în cartea lui Nicuţă Tănase şi scoate de aci obiecţii categorice, de genul: „nu s-a arătat esenţialul", autorul a scăpat „factorul hotărîtor", „s-a lăsat furat de elementul exterior", n-a „studiat", n-a „urmărit", „n-a dres" ş.a.m.d. Pentru felul cum ar fi scris cronicarul „Tribunei" „Derbedeii", pentru felul cum ar fi adus el eroii la nivelul cetăţenesc suprem în ultimele pagini, ar fi fost poate nevoie de prezentarea vieţii tumultuoase din uzină, din familiile oţelarilor hunedoreni, din satele învecinate, din Capitală, din colonii sau din cine mai ştie unde. Pentru ce şi-a propus să facă autorul, cartea lui Nicuţă Tănase înfăţişează cu autenticitate angrenarea derbedeilor într-un sistem de viaţă nouă, prezentînd realist factorii so-cial-morali, care determină acest proces. (Sila şi frica de crimă, încrederea întâlnită printre oamenii muncii, ambiţia tine- rească, descoperirea pentru întîia oară a simţului demnităţii umane, dragostea.) I -se poate reproşa lui Nicuţă Tănase, poate, că a înfăţişat o evoluţie prea liniară, că a subestimat forţele capabile, chiar la Hunedoara, să-i tragă îndărăt pe eroi, că a dat, în sfîrşit, o importanţă relativ redusă elementului material, (salariu, nivel de traiu) dar de aici pînă la a-1 acuza de schematism şi superficialitate e o distanţă serioasă. Cînd cineva e însă pus să-i trateze pe derbedei în stilul Stancăi sau al lui Mihai Rot nu se încurcă în argumente. Astfel tovarăşul Dumitru Isac găseşte gesturile eroilor lui Nicuţă Tănase rezumate la „spectaculozitatea" lor, lipsite de semnificaţii ultime interioare. După cîte înţeleg el îl învinuieşte pe autor că n-a făcut, ca să folosesc termenul lui Ibrăileanu, destulă „analiză". Dar pentru aceasta, după teoria omului aşezat care are „în principiu" dreptate, orice ar spune împotriva „derbedeilor" nu dă un singur exemplu. Se găsesc desigur în cartea lui Nicuţă Tănase şi situaţii nesatisfăcător luminate sub raportul determinărilor interioare (una e în trecerea subită a lui Neagu Mircea de la o duşmănie cruntă la o simpatie teribilă ipentru Răduş, alta, în comportarea Sandei faţă de erou). Dar Nicuţă Tănase a scris o carte într-un anumit stil. Istorisirea lui împrumută în tehnica naraţiei ceva din formula de viaţă a derbedeilor, din alura ei cam descusută şi plină de reversuri cînd vesele cînd triste. Intîmplările sînt astfel amintite în viteză, cu un soi de duioşie mascată prin humor şi sensibilă chiar în titlurile capitolelor. „S-a mutat pe Giuleşti un popă" ; „Marin Răduş vrea să-1 taie pe Titi Fiţaru" ; „Derbedeilor le cîntă muzica", ,,Ai fost un derbedeu bun ploieştene, pricepi ?". Acesta e stilul cărţii. Unora poate să le placă, altora nu. Dar e evident că el se bazează pe creaţie şi nu pe analiză.*) *) Ceea ce nu exclude bineînţeles fineţea observaţiei psihologice, de care autorul dă dovadă (v. de ex. scena cînd moldoveanul sare din tren, scena cînd Răduş o „vrăjeşte" pe Victorina, cînd se ia la bătaie cu Ilie Chelie, etc. O DEPOZIŢIE IN APĂRAREA „DERBEDEILOR" 179 A-i cere autorului să disece într-un asemenea gen de naraţiune sufletul eroilor echivalează cu a-i pretinde de pildă, să alerge fără să mişte picioarele. Nu mai hicape nici o îndoială. Cartea lui N. Tănase are într-adevăr o greşeală gravă de concepţie. Ea a fost scrisă aşa cum a conceput-o autorul ei şi nu cronicarul Tribunei. Dar tratamentul literar al „derbedeilor" capătă o asemănare uluitoare cu cel pe care li-î aplică în carte cetăţenii îngrijoraţi de soarta straiţei lor cu slană, acolo unde tovarăşul Dumitru Isac trece la ultimele sale obiecţii, cele de ordin pedagogic. Recunoscîndu-i autorului dreptul de a utiliza (regionalismele şi lexicul de jargon „pentru a introduce pe cititor în specificul psihologic moral şi social al oamenilor, pentru a-i da impresia de autenticitate", criticul constată o depăşire a măsurii pe linia crudităţilor verbale. Nicuţă Tănase — zice el — „ţine să facă o anumită publicitate înclinaţiilor şi reflexiilor erotice ale eroilor săi, sugerîn-■du-le tinerilor şi uneori poate necopţilor săi cititori". Iar apoi după cîteva exemple, indignîndu-se : „Nicuţă Tănase a uitat se vede pentru moment cui şi de ce scrie*). Se adresează tineretului ? Ce vrea să-i spună, ce vrea să-i arate şi să-1 înveţe ?..." „In partea finală a lucrării, acolo unde derbedeii lui învaţă calea cuviinţei şi ajung la fapte de eroism, da, se poate vorbi de o învăţătură, pe care o oferă şi care-şi poate avea rezultatul ei bun. Dar ce oferă cartea în partea întîia ? La ce foloseşte etalarea cu amănunte şi admiraţie a iscusinţei eroilor săi îh furturi, bătăi, necuviinţe, înclinaţii imorale, etc" ? Cu alte cuvinte, autori, certaţi năravu-Tile rele, dar fără să le arătaţi; biciuiţi *) Cronicarul său, însă sigur, cum se scrie. Pentru că se poate scrie cuiva numai o scrisoare. O carte se scrie pentru ■cineva. tot ce e degradant în om, dar să nu vă prindem că vorbiţi de apucături urîte ; zu-grăviţi-ne cum se transformă derbedeii în oameni de treabă, dar feriţi-vă să-i prezentaţi cum erau la început, fiindcă aceasta înseamnă „etalare" „cu amănunte şi admiraţie" a lucrurilor celor mai rele. Cine spune că povestirea lui Nicuţă Tănase stîrneşte dimpotrivă o ideie înaltă despre dragoste ? Că aceasta are un rol principal în evoluţia morală a lui Răduş ? Că îndrăgostit pentru întîia oară cu adevărat, „derbedeul" e cuprins de o timiditate paralizantă, că nu ştie cum să se poarte mai frumos cu fiinţa care-i e dragă, că în prezenţa ei grosolăniile amicilor săi la adresa fetelor îi ard. Cine susţine că degeaba-şi face probleme tovarăşul Dumitru Isac şi că înclinaţiile erotice ale tineretului se vor trezi la vrema lor cu şi fără concursul cărţii Iui Nicuţă Tănase ? Acestea toate sînt baliverne. Sfinte părinte Grama, dumneata singur ştiai cum trebuie judecate stricăciunile literare ! Ce să mai adaog despre supărarea cronicarului pe „lexicul de maidan, presărat cu puşcărisme şi cu expresii ordinare ?" în-tîi că — vorba tovarăşului Isac — „vocabula trivială" e reprobabilă într-un text literar numai atunci cînd nu e salvată de valoarea estetică a imaginii din care face corp. Aretin e un autor licenţios. Rabelais, nu. „Puşcărisme" şi expresii ordinare", „lexic de ocnă" chiar, tovarăşul Dumitru Isac va găsi, dacă va căuta la Aristofan, şi la Villon, la Barbusse şi la Brecht într-o cantitate inepuizabilă. Apoi, autorul nostru, săracul, nu se înscrie nici măcar printr-o deosebită cruditate verbală într-un asemenea şir ilustru. Cine cercetează fără obsesii puritane „Derbedeii" va constata că întîlneşte destul de puţine „vocabule triviale" şi că autorul n-a abuzat folosind jargonul şmecherilor pentru a da culoare locală cîtorva dialoguri. Atunci de ce atîta violenţă critică ? 12 *• 1. NEGOIŢESCU VALORI STILISTICE IN NUVELELE LUI AGÎRBICEANU*) Dacă locul „Arhanghelilor" în evoluţia romanului romînesc a fost fixat de critica dintre cele două războaie (E. Lovinescu în „Istoria literaturii romîne contemporane", Perpessicius în ale sale „Menţiuni critice"), importanţa operei lui Agîrbiceanu n-a fost însă nici pe departe recunoscută ; această operă nu s-a bucurat de o analiză critică menită să-i precizeze dimensiunile lăuntrice şi semnificaţiile. Intr-o oarecare măsură, vina este chiar a scriitorului, care a scris nu numai foarte mult dar şi extrem de inegal, ceea ce a făcut ca o bună parte din lucrările lui să rămînă necitite, ori ca asupra creaţiei sale literare să planeze prejudecata generală a impurităţii stilistice — venită din imperfecţiunile de limbă ca şi din aplicaţiile pedagogice ale scrisului său. Atît de mult s-a răspîndit această prejudecată a scrisului urît al lui Agîrbiceanu, încît în „Arta prozatorilor ro-rnîni", Tudor Vianu nu-i acordă un capitol special, mulţumindu-se să amintească de „Arhanghelii" în spaţiul rezervat lui Liviu Rebreanu; şi atît de necitită s-a dovedit a fi opera scriitorului ardelean, încît în „Istoria literaturii romîne" G. Călinescu — de altfel primul critic care dă romanului „Mara" al lui Slavici marea importanţă cuvenită — ignoră cu desăvîrşire * Fragmente din studiul cu acelaş titlu care va apare la E.S.P.L.A. existenţa „Arhanghelilor", iar din nuvelistica lui Agîrbiceanu atinge doar părţi din cele mai neinteresante, mai nesemnificative. Aşa dar, sub impresia „ardelenismelor"' şi a „neglijenţelor formale", a tonului de predică şi a rezolvărilor epice neîndemîna-tec tendenţioase, stilul propriu al operei lui Agîrbiceanu a rămas în afara orizontului critic. Universul epic, trăsăturile- artistice-specifice şi valorile proprii care le determină, aspectele esenţiale ale unei opere in fond bogate în realizări depline, iată ce a scăpat pînă acum criticii noastre literare.. Ori, cine parcurge cu răbdare multele pagini, dintre care nenumărate sînt în adevăr rău scrise şi anoste, are la sfîrşit bucuria de a descoperi un adevărat continent spiritual, în care mijloacele de expresie ale lui Agîrbiceanu se ridică la o potentă rară şi în care viziunea epică — cristalizată în atîtea schiţe şi povestiri, ce constituie o operă desăvîrşită — denotă pe marele artist.. Mai fin decît Slavici, maj poet decît Rebreanu, infinit mai inventiv decît ei, cu o prodigioasă fantezie epică, Agîrbiceanu ne-a dat o întinsă galerie de portrete rurale, care prin varietatea şi prin interesul ei uman nu are egal în literatura noastră decît galeria urbană a Hortensiei Papadat-Bengescu. Iar dacă aceşti doi autori, a căror apropiere sub ori ce formă poate să pară paradoxală — de§i înclinaţia către boală, către morbid. VALORI STILISTICE IN NUVELELE LUI AGIRBICEANU 181 le este totuşi comună - se deosebesc at.t prin lumile diferite pe care ochiul lor epic le surprinde, cît şi prin mijloacele de expresie, căci pentru a pătrunde în sufletul urban Hortensia Papadat-Bengescu recurge: la bisturiul cerebralităţii, - lipsa de analiza psihologică, elementaritatea, naivitatea expresivă a stilului lui Agîrbiceanu duc a efecte uimitoare, atunci cînd se aplica sufletului ţărănesc, el însuşi elementar şi naiv. Există la Agîrbiceanu un realism frust şi sintetic, care dă viziunilor sale epice o densitate pe care nu o au decît ideile poetice, şi care este de fapt propriu naraţiuni, populare Aproape de duhul basmului popular, de spontaneitatea vizionară a sufletului arhaic al poporului, literatura lui Agîrbiceanu transpune în limbajul realist cult, această putere plăzmuitoare originara înc.t, portretele sale rurale au în acelaş timp o semnificaţie literară realistă - cu toate implicatele naturaliste ale epocii - şi prospeţime mitică. In schiţa „La o nuntă" avem o astfel de viziune epică, ce luînd formele literaturii realist-naturaliste (instinctul care încalcă legile sociale, tradiţiile şi moravurile) ascunde un sîmbure mitic. Indragoş-tindu-se în timpul petrecerii nupţiale de ceteraşul care cîntă la nunta ei, mireasa fuge în aceeaşi noapte, cu cel care a vra-iit-o Aceasta e povestea, comună. Dar viziunea epică, proprie lui Agîrbiceanu, saltă în alt orizont, şi, într-o scenă de concentrată poezie, ne înfăţişează pe mireasa care cuprinsă de extazul muzicii se ridica dintre nuntaşi şi, ca halucinată, se îndreaptă spre ceteraş, pentru ca în văzul tuturor să-şi ia cununa de flori de pe cap şi s-o pună pe capul lui. După ce află numele ceteraşului, mireasa e cuprinsă de o „nelinişte mare" şi nu mai are astîmpăr. Ceea ce urmează este de o simplitate, o candoare extraordinara : „Se ridică de pe scaun şi se apropie de străin. - Măi bădiţă Nicodim, din ce sat eşti tu ? Tînărul îşi ridică ochii de pe ceteră şi privi la Linuţa, ca la o minune. El se pă- rea că pîn-acum nici n-a văzut-o. - Din satul cu florile, fetică. — Ba nu glumi, ci spune-mi tu de unde eşti? Flăcăul nu-i mai zise nimic. îşi pleca capul pe vioară şi începu să cînte un an-tec nou, plin de înfiorări tainice. Linuţa porni la locul ei, cu inima stnnsa, gata să-i dea lacrimile". Apoi cîntecele pe care le avea mai dragi ceteraşul „începură să tremure sa adie, să plîngă prin casă şi în sunetul Unuia". Iar scena cea mare, a încoronam muzicantului, care are ceva dintr-un ritual străvechi, e prinsă la fel de sumar, de dens • „Şi iată numai că Linuţa se ridica iar, merge la străin, îşi ia cununa de flori de pe cap si o pune pe capul lui Nicodim apoi sade lîngă el si începe să-l desmierde. . Lui Nicodim îi amuţi vioara, i se înmuiara mîinile, si privea undeva, departe departe". Alternanţa între prezent, perfectai simplu şi imperfect fiind menită pe de o parte să scoată în prim plan actul quas1; ritual al încoronării, să ne deplaseze apo. în timpul de fundal, al naraţiunii, imperfectul final „şi privea undeva, departe, departe" dînd stimmung nostalgic intregei scene stimmung întărit prin repetarea lui departe". Chiar în miezul scenei, acel „începe să-1 desmierde" fiind de o inocenţa vizionară ce trebuie subliniată, ca tipic mijloc de expresie al naivităţii popular-epice, la Agîrbiceanu. Şi iarăşi, reacţia nuntaşilor: ^ - Bravo, strigă nuntaşii, asta-i buna glumă, asta-i adevărată păcăleală". Cu excepţională economie epica e descrisă însfîrşit fuga celor doi îndrăgostiţi, după ce muzicantul a avut grijă sa ostenească pe nuntaşi în frămîntul unui joc îndrăcit: „Şi pînă să răsufle, pînă sa închine, pînă să se aşeze fiecare la locul luh iată numai că intră un mort în casa, yi mortul acela era bărbatul Linuţii. Abia putea îngîna : „- Au pierit în noapte". Intre nuntaşi s-a făcut de-odată mare în'vălmăşală. Mulţi năvăliră, îmbulzindu-se^ pe use, să vadă unde-s, să-i aducă, sa mai rîdă si de gluma asta. Dar ginerele şi tatăl fetei'se urcară pe cai şi porniră in pu- 182 I. NEGOIŢESCU terea nopţii. Mihail Codrea ştia, ginerele simţea că nu-i o glumă fuga aceasta. Fetele priveau mirate, femeile tinere se coteau rîzînd, iar bărbaţii începură >să bea şi să spună istorii de pe la nunţi. Le veni In grabă pofta de joc, dar nu mal era ceteră. Un bătrîn lua fluierul, şi jocul se urmă pînă dimineaţa". Scena pare lucrată cu acea minuţie şi exactitate ce caracterizează pictura de gen flamandă ; căci în densitatea cîtorva scurte fraze, se cuprinde toată psihologia ţărănească, e sugerată reacţia sufletească în tatăl care „ştie", în ginerele care ,simţea", în fetele „mirate", în femeile tinere care se „cotesc rîzînd", în bărbaţii care spun „istorii de pe la nunţi", totul sfîrşindu-se în veselia, în aparenţa de „glumă" care ascunde perspectiva erosului tragic, dureros. Finalul bucăţii are şi el o întreagă filosof ie morală şi socială, prin veridicul său exemplar, în infinitudinea amară a existenţei, pe care epica realismului a descoperit-o : „Iar ginerele rămas fără nevastă, nu s-a mal însurat. In sat, ajunse om de frunte, ajunse primar, dar tot întunecat şi împungacl a rămas în toată viaţa lui". Plasticitatea epitetului „împungajîi" im-punîndu-se de la sine. Străbătut de acest viguros suflu elementar, tonul epic al lui Agîrbiceanu se identifică adesea cu tonul naraţiunii-popu-lare, desigur cu o fină conştiinţă a arhaităţii, dar fără virtuozitatea gnomică a lui Creangă, tocmai din cauza finalităţii strict epice. Purtat de vizionarismul său epic, Agîrbiceanu e în fond mai aproape de duhul popular decît Creangă — acest spirit livresc şi rafinat, acest umanist rural — maj aproape de mit, mai originar, cu toate că a învăţat să scrie Ia înalta şcoală literară a realismului şi naturalismului. Chiar atunci cînd recurge la expresia gnomică de tip crengist: „Dreptatea totdeauna a fost cam oarbă pe pămînt, dar pe vremile acelea era oarbă din naştere" („Omul cel mai tare"), stilul lui Agîrbiceanu rămîne pur narativ, integrînd aserţiunea morală în tonul povestirii, care nu se întrerupe, ci îşi continuă curgerea de apă netulbu- rată. Creangă e un înţelept rural, plin de spirit, în timp ce Agîrbiceanu este povestitorul prin excelenţă, care supune toate facultăţile sale de percepţie vizionarismu-lui epic. Viziunea sa epică este proaspătă,, originară, creatoare. El nu „culege" material folcloric (de care de altfel, cum vom vedea, se dovedeşte foarte interesat), spre a-1 transpune într-o nouă sinteză artistică, ci plăzmuieşte chipuri şi întîmplărr care înfăţişează viaţa de la ţară şi care sînt povestite ca din gura ţăranului, basmul. Pilduitor este modul cum începe nuvela „Comoara" : „Era odată la noi în sat unul de-i zicea lonu Bodti şi-şi avea cuibul pe Negrileasa, cît ţinea vara. De cînd era cît genun-chile, l-a luat Bodea, tatăl său, să-i ajute la păscutul boilor. Cu traista de lină vărgată cu roşu, cu bîta de corn lucie, mă-ciucată, lonu Bodii răsărea cînd ici, cînd colo, de după vreun fag şi întorcea un bou răzleţit. Şi cînd boul privea boldiş la pitic, bîta se invîrtea şi suna sec între coarnele largi, boltite. C-odată se pomeneau altfel de bol pe aici. Acum ce-s? Ia, nişte sfideze. Dar pe vremuri erau boi cît urşii, erau juncani nepuşi în jug pînă treceau de patru ani". Aliniatul din urmă reduce la dimensiunea realismului urîeşenia mitică populară, titanismul vîrstei primordiale, şi totuşi proecţiunea în trecut aruncă marile sale umbre. Trecerea spre tonul oral : „Acum ce-s ? Ia, nişte sfîrleze" contribuind şi ea la atmosfera de literatură populară. Iar fonul versetelor biblice, realizat prin frecvenţa conjucţiei „şi" la începutul frazelor,, se potriveşte de asemenea cu oralitatea naraţiunii populare : „Şi în sat feciorii ascultau cu gura căscată, iar fetele tot prindeau cîte-un cîntec şl se mirau de unde ştie atitea, toate nouă, boarul acela de pe Negrileasa. Şi muierea, din gînduri de acestea începe cînd începe ceva. Şi era în sat o fată de-i zicea Marina. Dar în satele vecine-îi ziceau Marina lui Cojoc, după tatăl său, om de frunte in sat. Şi fata asta a învăţat vreo patru cîntece nouă de la lonu VALORI STILISTICE IN NUVELELE LUI AGÎRBICEANU 183 Bodii. Şi-i Poceau cintecele. ^tr-odumi nică ce.i trăzneşte prin cap? Hai „a Zerge ea în iacul slugii cu sare la boi Ţelegrileasa. Tatăl său nu s-a codit. De Z sase codească? Şi fata a pornit sprintenă ca o căprioară. Si era în ziua aceea de duminica^ multa lumină în ae, Şi frunzişul pădurii lucea închis, în verde întunecat. Dm and n cînd fluiera vreo mierlă, umfhndu-Şi guşa, alea toaca rar, răsunător, vreo gheonoa^ Şi pe deasupra, prin boltitura de frunze lîzîiau roiuri nevăzute de gmganu Miezul fragmentului stă în propoziţia „Si e.a n ziua aceea de duminică multa lumina n aer", ceea ce, spărgîr.d - ca imagine _ monotonia, curgerea egală a perioadelor deschide cerul unui eveniment excepţional ce va să vină şi care este dragostea a două fiinţe care se pregătesc sa-şi m-tîmpine destinul. „ Tot în .Comoara", imperfectul suna ci-teodată ca în balada populară : Jar urniră pădurii se răcorea, ockii i se umezeau si inima îi bătea tot mai tare", sau, introdus de perfectul simplu, care pnn contaminare - sună şi el ca imperfect: „Marina se îngălbeni, Marina se sfirşea. Marina nu mai zicea o vorbă legănata mai complex, în poezia însăşi a viziunii ce are cadenţa lină a balade,: end il ajungea dorul de cîntece i'"™as°-Jua n&frămuţa din sin, si-o lipea de obraji începea să etnie. Şi cum cîntase cob o a tot mai jos, în vale, pînă supt un stejar bătrîn. Aici nu mai anta, ci aştepta nu"* St Marina venea lunecînd, ca adusă de un val de apă, venea pe poteci ascunse si se aşeza lîngă voinic". ' De altfel atmosfera de baladă populara nu e legată numai de această întrebuinţare a imperfectului, ci ţine de însăşi ar-Sarea îăuntrică a viziunii, precum >n următorul fragment din „Dan Jitarul . Cînd se ridicau nori grei de dupa 'dealuri şi pluteau aşa ca de plumb inva-duh, cînd se întuneca, sara tirzm, de nu ■oedeai la trei paşi, Dan îşi desprindea calul din opritul taurilor, se înţepenea pe spinarea lui şi-i fluiera odată plecindu-se pe gitut calului, ca în şoapta la ureche Murgul ciulea urechile, sforăia scurt pe nările de foc şl se făcea nevăzut in intu-Zicul greu de pe cîmp. Pe copitele nu făceau nici un zgomot şi luu, tea stăpînea deplină pe tnttnden Bala descul fiind şi mai pregnant, end se trece la prezentul indicativului: Dan se miră că nu află nici o vita pe cîmp. Aleargă pe Calea afundă, se repede ' sPre Măguri, dă în Valea rea, nimic t Zmic. Dan se mînie, îşi ^gefugar^ . pinteni şi se apropie de valurile Mu,au iui Ajunge în drept cu casa podarului răcnete să vie cu luntrea Dar nu se aude nimic, numai murmurul înăduşit al apelor ce curgeau mulcomite pe sub gheaţa Dan îsi scoate biciul şi-şi învăluie fugarul cu el 'Acesta, nebătut încă pînă acum, sare ca trăznit in două picioare, sforăie nebun si porneşte furtună pe gheaţă, sa treacă Murăsul la crîşma din Deleni. Pe la mijloc însă, gheaţa e subţire, pi-rîie, creapă în petece mari, apa ţişneşte şi murgul, cu stăpinul lipit de spinare, piere în adînc". De remarcat că, pentru a realiza aceasta atmosferă de basm şi baladă populara, Agîrbiceanu se foloseşte aproape totdeauna numai de mijloace stilistice propriu-zise bazîndu-se pe profunda sa mtuiţ.e a limbii poporului, în timp ce viziunea sa e mitică prin prospeţime, prin naivitate, prin originaritate, şi nu are nevoie sa se adreseze mitologiei populare ori fantasticul literar Simţul arhaităţii funcţionează ia scriitorul Agîrbiceanu atît de spontan, încît în povestirile sale dialogul urmează linia firească a realului şi notarea avara, esenţială, cuprinde deopotrivă tonul basmului popular şi vorbirea însaş, a po- P°'-U1B«nă ziua, măi voinice, lonaş. Iacă am adus nişte sare, unde s-o pun ? lonu Bodii se întoarse, luă sarea şi o aruncă în colibă: _ Iată, aici o pun, zise el. Apoi începu Să-şi cerceteze măciuca. Părea că acum o are mai întîi în mînă. 184 I. NEGOIŢESCU Fata stătea locului şl din tăcerea flăcăului prinse curaj. — Măi, bădiţă Ionaş, zise ea, eu nram venit aici numai pentru sare. Eu vreau să ştiu ceva" („Comoara"). In aceeaşi contopire a mitului şi realului, humorul stilului oral circumscrie această viziune a morţii, care are toată frăgezimea, toată spontaneitatea folclorului şi a marei poezii. „ —Pare că de-acumu-i anul ai mai pierdut un dinte, moşule ? — Pierdut, da. Şi era la noi in sat, de unde-s eu, un popă, şi acela avea dinţii înşiraţi ca mărgelele, şi îi punea în gură, că era ştirb. Da cînd bea lapte, nu-i punea, numai cînd mînca pine şi carne, l-am zis eu să-mi deie mie dinţii ceia, da' el nu, că nu-i mal place la preuteasă de el, dacă îşi dă dinţii. Da' mi-a zis că-mi dă el nişte dinţi de cal, să-mi pun. Eu am rîs, şi-am zis: Ba la dracu părinte; eu lucru spurcat nu pun în gura mea. — Te-ajuţi se vede şl fără dinţi, că nu eşti slab. — Am fost şl slab. Azi iarnă venise moartea să mă ducă. Uitasem fereastra deschisă, şi amărita de moarte se şi strecurase în casă. S-o vezi, nepoate, că-i mică, numai cît un pui de găină la trup, şi are nişte picioruţe şi mini ca nişte gă-teje subţiri. Ea, cînd vine la om, vine cu păhărelul de rachiu dulce în mină şi zice: Să-ţi dea dumnezeu noroc, — şi închină cu paharul. Dacă îţi uiţi de tine şi iei paharul, s-a isprăvit: — ai căzut in stăpînirea ei. Da' eu nu l-am luat. Sta, încîrligată de spate, înaintea mea şi vrea să mă ducă. Da' eu i-am zis: Stăi puţin să deschid uşa, că, vezi d-ta, fereastra-l mică şi eu nu încap pe fereastră. Stă ea, şi deschid eu uşa. Dar, cînd a trecut de pe prag, treptele erau rele; amanta de moarte s-a împiedicat, şi a căzut. Pe semne îşi frînsese picioruşele uscate, că tot gemînd s-a dus". („Gheorghiuţ'7 Primitivismele exprimării, mai cu seamă formele repetate dau autenticitate acestei vorbiri naive şi fermecătoare: acel „da" din „pierdut, da" ; „Şi era la noi în sat", „şi acela avea", „da'cînd", „da'el", ,,da'-mi-a zis", „da'eu nu", „să-mi deie", „îşi dă",' „că-mi dă", „am zis", „mi-a zis", „şi-am zis", „şi zice", „sta încîrligată",' „stăi puţin", „stă ea"... Trebuie să se sublinieze că la Agîrbiceanu, ori cît de puternice şi de originare ar fi elementele mitice, ele nu păgubesc niciodată realismul fundamental al stilului şi concepţiei sale literare. In literatura sa, jocul are loc întotdeauna între mitic şi real, nu între mitic şi realist. Căci Agîrbiceanu este de două ori realist : odată prin structură, ca şi Creangă, ceea ce îl apropie de realismul structural al ţăranului romîn şi al basmelor sale, şi apoi prin şcoală literară. Iată de ce, întocmai ca în basmul popular, mit.cul se uneşte aici strîns cu realismul, în^r-un aliaj ce s-ar putea numi realism-mitic — şi exemplele date mai sus sînt în acest sens revelatoare, punînd în evidenţă realismul de şcoală al lui Agîrbiceanu, puterea sa de observaţie reflexivă a vieţii. Mai există, în proza lui Agîrbiceanu, diverse elemente folclorice, care ţin de lumea credinţelor, eresurilor, superstiţiilor şi care — primite de scriitor cu rezerva pururi manifestă a insului nu numai cultivat dar şi cu fantezia imună la ispitele crepusculare —. fie că sînt implicate în stilul său realist-mitic, fie că sînt considerate din unghiul unui interes exclusiv literar, epic, mărturisit cîteodată ca o curiozitate antropologică. Intîlnim astfel, numărul magic (3,7), care nu joacă decît rol aluziv-poetic, în discursivitatea realistă a stilului şi viziunii epice. Dascălul Vintilă are trei capre şi descrierea lor e menită să creeze un stimmung misterios- poetic (dascălul e un povestitor cu gura vrăjită, pe care l-au îndrăgit copiii şi care la rîndul lui se arată a fi un om sănătos, cu simţul realităţii neştirbit : „Deodată vine baba sprintenă ca o fată mare şi trînteşte uşa de gîndeai că vin tătarii. — Dascăle, am văzut pe dracul / zice ea. — Bine că l-ai văzut, zic eu şi cetesc mai departe. Dar pot să scap de ea? Nu şi nu, că ea l-a văzut"): „Curtea e mică — un cuib — să încapă trei capre, una bălană, cu barba mîndră, VALORI STILISTICE IM NUVELELE LUI AGÎRBICEANU 185 albă, a doua cu ţintă neagră în frunte, cu petece de pănură ■cernită pe trup. Asta-i „tărcata dracului". A treia are blană ruginie. Se pare că-i tot plouă, aşa-i de bolnavă privirea" („Dascălul Vintilă"). Numărul şapte, care aici significă ciclul răului şi a cărui putere nefastă e înfrîntă de depăşirea lui (în speţă, naşterea celui de al optulea copil) : „...lelea Ana ieşia să plîngă în curte pînă cînd bărbatul cu cei şapte copii mincau la masă. A ieşit afară tot singură, pînă ce copilul cel din urmă, al optulea, n-a trecut de un an şi jumătate..." ...„Şi cînd o sfădea, copiii cei şapte mai mari nu ziceau nimic. Nici lacrimi nu le da cînd mamă-sa ieşea plîngînd afară. Ci mîn-cau mai departe dacă erau la mîncare, ori îşi vedeau de trebi, dacă erau cuprinşi cu ceva. Dar copilul cel mic, al optulea, un fecio-raş, n-avea ochi decît să privească la mamă-sa"'. („Copilul")'. Magicul mai e chemat apoi, la Agîrbiceanu, să exprime misterul iubirii. Ca şi în lirica lui Eminescu ori în poezia populară, magia este metafora generală a dragostei. In locul psihologiei iubirii, avem sau fiziologia, sau magia ei (reacţia fiziologică văzută ca o consecinţă a acţiunii magice)\ îndrăgostiţii sînt atinşi ca de o vrajă rea, supuşi unui magnetism înfricoşător : „Ce avea cu el? Nimic, dar căldurile o luară de la piept şi i se ridicară în cap. I se părea că se topeşte încet, încet, ca o luminiţă". („Costea pădurarul"). Sau : „Merserăm mult aşa şi eu simţeam cum îmi piere sîngele din faţă, cum păleam pe fiecare clipă. Şi cînd am trecut pe lîngă ea, fata a privit în pămînt, şi era albă ca ceara" (,,Frăsinica")\ In faţa frumuseţii feminine, îndrăgostitul simte o cutremurare sacră : ,'Era aşa de frumoasă Frăsinica, aşa de gingaşă, aşa de sfîntă, încît toată fiinţa mi-a încremenit şi m-a cuprins frică mare, ca la vederea unei frumuseţi neînchipuite a firii. Nici o simţire nu mi-a mai svîcnit pîn-a fost în apropierea mea, şi sărutul ei îmi păru rece ca gheaţa". („Frăsinica"). Metafora iubirii fiind deplină în acel ,,şi m-a cuprins frică mare". întocmai ca în „Povestea teiului", şi „Făt-Frumos din tei", amorul e notat în reacţia sa organică, ce se împleteşte cu foşnirea, cu fiorul naturii: „Fata înclină din cap şi ochii i se topiră parcă în privirile jucăuşe ale boarului. Porniră amîndoi. Frunzele uscate foşneau încet de pasul mărunt al copilei, sunau uscat de pasul îndesat al feciorului. Coborau repede şi tăceau. Şi tăcea şi pădurea, numai vreo boare venea ostenită să se culce, şoptind în bol-titura de frunze". Foşnetul nuanţat al frunzelor alcătuind o fină observaţie epică. Elemente ale unei fabuloase puteri curative, semnele magice împrumută alteori figura poeziei, precum într-un psalm : „Şi întîia oară mi s-a arătat Maica Domnului în vis, în vesmînt albastru ca floarea de neghină, şi mi-a făcut semn din cap şi mi-a trecut scîrba întîia. A doua oară mi s-a arătat un înger în haine albe şi mi-a făcut semn cu mîna, şi ca luată cu mîna, am scăpat de scîrba a doua. Şi a treia oară mi s-a arătat un porumbel verzui şi-a bătut din aripioare la căpătîiul patului meu şi m-am uşurat atunci de-o mare greutate" („O scrisoare la vlădica"). Avînd în acest „psajm" naivitatea picturală a lui Giotto, imaginile devin sălbatic groteşti, asemenea celor din tablourile lui Flyeronimus Bosch ori Griinewald, atunci cînd redau chipul diavolului : „77 vede pe masă, îl vede sub pat, îl zăreşte pe vatra focului, cum îşi întinde limba lungă roşie, să soarbă pară. îl vede pe drum cînd In formă de cine, cînd ca o miţă mare, sură. I se arată în vis ca un sfredel, ca un ţap, ca un cocoş negru. Şi, ucigă-t tămîia, nu-i dă pace nici în sfinta biserică, şi-acolo îl zăreşte Sănduţa, ca un bivol greu, negru" („Sănduţa")\ Dacă literatura lui Agîrbiceanu nu trece aproape niciodată în fantastic, decît cu intenţii de artificiu literar, sub forma umorului înţelept ori pentru a îngroşa metafo-ric-alegoric o trăsătură a portretului moral (ambele aceste forme sînt sintetizate în finalul povestirii „Adurmirea lui moş Ia- 186 I. NEGOIŢESCU niţă") — imaginile sale ţin totuşi de fantastic, atunci cînd plasticitatea viziunii epice o cere. „Sănduţa" e o schiţă realistă ; nu mai puţin realistă e bucata „Baba Ilina se găteşte de drum" (frumoasă exprimare, metaforică, a aceleiaşi idei, ca şi în titlul nuvelei lui Anton Holban „Bunica se pregăteşte să moară"), unde imaginile fantastice colorează deopotrivă stilul : Baba Ilina, cea cu suflet neîmpăcat, care de douăzeci de ani petrece în văduvie şi care se spovedeşte cu sîrg, plăteşte sărindare pentru vii şi morţi, aduce liturghii de prescuri la biserică, plăteşte la toate praznicele mari cî-te-o pomenire pentru odihna răposatului, întinde mese cu pomană pentru săraci : „în vis i se arăta răposatul, totdeauna trist, cu ochii pe jumătate închişi, auzea glasuri ciudate, ca şi cînd s-ar fi desprins din fîşîitul paserilor de noapte, vedea o flacără în părete, o flacără la miază noapte..." îngrozită de predicile popii despre muncile iadului, ea se crede o mare păcătoasă : „Păcatele mele-s cît năsip în mare şi cită ţrunză-n codru, şi cîte stele pe cer" — deşi păcatele babei Ilina nu sînt de fapt decît o vorbă rea despre o vecină, mînia pe o găină pestriţă ori pe un motan... Aceste notări, bogate în farmec stilistic şi pline de savoare epică, nu se deosebesc în fond, ca document uman, de însemnările laconice şi crude ale doctorului Ulieru : „Dă-mi să mă tîrîi ca şarpele de şapte ori pe zi, dă-mi să mă culc pe faţa casei fără aşternut, nici acoperitoare, dă-mi să mînc o ferdele de pămînt, pînă la anul, dă-mi două, dă-mi trei!" — exclamă rugător aceeaşi babă Ilina, cerînd preotului un canon grav, care s-o spele de păcate înaintea morţii — în schiţa „Canon prea mic" (variantă a bucăţii „Baba Ilina se găteşte de drum", din „Luncuşoara în Paresemi"). Insă ochiul epic al scriitorului, darul său imagistic, virtuţile stilistice ale artei sale, ridică la o mare potentă estetică un material atît de semnificativ din punct de vedere uman şi social. Iar dacă însemnările doctorului Ulieru s-au impus, au zguduit prin însăşi economia lor verbală, imaginile şi relatările lui Agîrbiceanu impresionează prin aceeaşi economie a mijloacelor expresive — dar de astă dată, economie condiţionată artistic. Nebunia colectivă (o stare magică pare să învăluie întreg satul, luat în stăpînire de necuratul) şi-a găsit de altminteri în Agîrbiceanu un observator la fel de pregnant ; înregistrarea sa e de o rigoare, şi o plasticitate expresivă neştirbită : „privirile lor erau tot mal tulburi, feţele lor tot mai pămîntii; ori ce rugăciune le citea preotul, nu se linişteau, unele veneau în fiecare zi tot mai abătute. Erau babe care se jurau, scuipîndu-şi în sîn, că au văzut pe ghiavo-lul în formă de motan cum se urcă în patul lor, ori cum umblă pe părete ca o uriaşă gînganie, erau care vedeau roate mari de foc pe cer, erau care simţeau cum le roade tnlăuntru" („Spaima"). Şi bărbaţii încep să cadă în mreaja satanică : „Oamenii umblau tăcuţi, îşi vedeau în silă de lucru; în birt, cînd era voia mai bună, tresăreau deodată..." Această magie seacă, acest spleen demonic, între viaţă şi moarte : „— Părinte, mama ar vrea să-şi facă maslu cu şapte popi. Zice că nu poate nici să moară, nici să trăiască" („Spaima"), aminteşte de marasmul psihic al lumii lui Faulkner. Fie că se arată stăpîn pe izvoarele mitului ori se topeşte în curgerea lină a baladei populare, fie că încearcă să răsfrîngă zona de umbră, dureroasă şi amarnică, a existenţei umane, stilul lui Agîrbiceanu rămîne mereu egal cu sine, în sensul componentei sale realiste, covîrşitoare. El e elementar-plastic, de o conciziune deâdrepful avară, justificată perpetuu de rigoarea epică a viziunilor, şi străluminat cîteodată de nebănuite efecte poetice. Căci acest povestitor care a fost întotdeauna învinuit că scrie urît, atinge uneori, în expresiile sale, în cuprinderea lor imagistică, zonele celei mai pure poezii. Iată, în plasticizarea Iui Agîrbiceanu o noapte grea de neguri: „Căzuse noaptea de vreme, că dase nişte neguri de părea c-ai presărat cenuşe prin aer" („Dascălul Vintilă"). Răcoarea primăverii : „...era o răcoare de primăvară, de gîndeai că e răsufletul unor fiori reci, nevăzute, ce umplu văzduhul" VALORI STILISTICE IN NUVELELE LUI AGÎRBICEANU 187 („Un doctor"). Nu numai imaginea, dar şi cadenţa perioadelor, muzica somptuoasă a prozei, ca la Matei Caragiale: „Era primăvară, băteau viaturi călduţe, apa Mureşului venea mare, vuind, şi glasuri adinei şi aspre o străbăteau parcă! Şi Angheluş ajunse la ţărmul negru al apelor în puterea nopţii, după o pescuire bogată". („Angheluş"). Muzica prozei se naşte fie din succesiunea viziunilor plastice, succesiune care îşi are cadenţa sa proprie, prozaică : „Apoi în fundul văii acesteia, /sub mari arcuri boltite de stejari înalţi, /acolo la veşnică umbră, /în afunzime, /e palatul". („Căprarul") — imaginile toate purtînd la perspectiva zonei adînci de umbră, unde se ascunde „palatul" ; fie dintr-o succesiune pe linia viziunii pur epice, ca în acest final de nuvelă : „Şi nu. peste multă vreme, maistorul se dărîmă ca şi ciupercile din vasul oleandrului: se dădu beţiei şi putrezi în grabă" („Florile lui Gheorghiţă Bogdanei"). După propoziţia umflată în mod baroc de comparaţia „ca şi ciupercile din vasul oleandrului", cele două scurte propoziţiuni finale cad într-o succesiune care subliniază ideea piericiunii grabnice. Imaginea e cînd delicată, fină, intimistă (aerul stătut din camera muribundului) : „Preotul începu molitva, în aerul din casă, unde o floare albă cu petalele subţiri, ar păli într-o clipă" („Mortul"') ; oînd măreaţă, cosmică (omul îndrăgostit) : „lonu Bodii zîmbi, şi zîmbetul îi stătu aşa de bine, cum îi stă bine soarelui pe cer, cînd iese de subt norul negru". („Comoara"). Elementară, ea e uneori dură, tragică : „Iar sătenii vorbeau, îşi spuneau păţanii, rîdeau, pe cînd orfanii şi văduva înconjurau mortul şi, doborîţi de durere, stau ca nişte corbi in jurul leşului la care au ajuns prea tîrziu, şi pe care nu mai este un strop de carne" („Ceasul rău") ; alteori ia o formă blîndă, de dulce integrare cosmică, în moarte : „Cînd vin rîndunelele se duc bătrînii. Şi-n Luncuşoara, şi-ntr-alte sate, cei mai mulţi bătrîni primăvara pleacă cu plutele pe ceea lume" ; „Vavilon a plecat cu plutele după alţi bătrîni din Luncuşoara" („Lun- cuşoara în Paresemi") ; „Nu i-au mai ajutat însă nici molitvele popii, şi primăvara, cînd se topeau zăpezile, porni şi Niculiţă cu plutele pe ceialaltă lume" („Bologoaie") ; „Pe altul îl apucă un junghlu, o durere de cap, şi într-o săptămînă se duce cu plutele" („Fişpanul") ; în afară de variantele „plecării cu plutele", metafora benignă a morţii revenind mereu : „— Vai, săracul moş Ioniţă se gată de ducă!" („Adurmirea lui moş Ioniţă") ; ori cu o fineţe parcă şi mai mare : „îşi aduce aminte de vremurile de demult, de oamenii care s-au strecurat din lume" („Ghiuţu"). De origine folclorică, aceste imagini răsfrîng o întreagă psihologie populară, «acea latură de sublimă discreţie a sufletului ţăranului romîn, semnificată de „Mioriţa". Revelantă pentru duioşia umană a poporului, care este o duioşie tipică şi pentru stilul lui Agîrbiceanu, se dovedeşte apoi întrebuinţarea diminutivului în imagine: „o casă veche, de bîrne, aplecată spre miază zi, c-un uriaş acoperiş de pae, cu două ferestruţe somnoroase". („Baba Ilina se gată de drum") ; sau pentru a sublinia cu milă contrastul: „Averuţele lor se împuţinau mereu, iar sarsailă singur avea o avere baronească" („Vedenia"). Agîrbiceanu plasticizează prin elemente din ordinea naturii sau a mediului rural imediat, adică din realitatea vie, nemijlocită. Astfel, un gest uman capătă o semnificaţie imensă : „Atunci Şloim se ridică, sculat parcă de-un vînt aspru, ce i-ar fi umflat haina lungă" („Vedenia") ; ori se pierde în curgerea nesemnificativă a realului : „Şi cînd a trecut pragul în curte era o singură mare de apă, părăul morii se revărsase, şi trecea împrăştiat, vuind, alun-gîndu-şi apele murdare. Nica simţi iarăşi ameţeala, căzu peste prag şi apa o luă ca pe un braţ de fin". („Nica"). Despre o femeie : „Cînd tuna, se-negrea ca tundra" („Copilul Chivei") ; bunica : „se încurcă la tot pasul, ca iţele celea încîlcite, iar tălpile late, îmbrăcate în piele uscată, de broască, îşi pun pecetea pe năsipul curţii" („Bunica"); bărbatul brutal: „De 188 I. NEGOIŢESCU bătut n-a bătut-o niciodată. Atît numai că se mai uita cîteodată la ea cruciş, ca un bivol, cînd vede roşaţă mare înaintea sa" („Gruia") ; spaima : „Simţeam cum mă tulbur, cum fiori de frică încep să-mi fugă prin trup, ca nişte seminţe de mac înşirate pe-o aţă" („Oaspele de sară") ; tuşea : „O întunecime ca o umbră de durere veche îi îmbrăcă obrajii slăbiţi şl începu să tuşească adine, închis, ca şi cînd ai da c-un sul într-o gaură afundă în pămînt" („Vîrvoara"). Intre pregnanţa fizic-imagistică şi ecourile morale ale imaginii, elementaritatea cunoaşte două moduri diferite, dar ţine de o unică putere vizionară. Luncuşoara nu e numai un loc cu „aer curat şi apă bună, vestită în şapte sate", ci şi un fel de paradis al bătrîneţii: „Aţi văzut de bună seamă primăvara, soarele, cum se iveşte cînd ici, cînd colo, cîte-o gînganie mică, roşie, cu puncte negre, care se mişcă de gîndeşti că stă pe loc şi căreia-i zicem „boul domnului" ori „vaca domnului". In chipul acestor gînganii încete se ivesc pe la portiţe, pe lăviţi, şi bătrînii din Luncuşoara, îndată ce încep să se încălzească razele soarelui" („Luncuşoara în Paresemi"). Toată această artă stilistică serveşte vi-zionarismul strict epic al scriitorului. De aici concentrarea imaginilor, substanţialitatea lor, economia limbii, rigoarea formelor şi esenţialitatea verbală. Stilul lui Agîrbiceanu e intuitiv epic, el răsfrînge numai ceea ce cuprinde ochiul epic al scriitorului. E un stil care niciodată nu se literaturizează, ci rămîne în albia sa riguros artistică. De aceea, observaţia epică e atît de exactă : „Copilul creştea şl se întărea. Dar trecuse de trei ani şi nu zicea nici „mamă". Cît s-a trudit ea să-l facă să-şi deschidă gura, să zică o vorbă. Dar Matei nu învăţa nimic. Cînd îi sta mamă-sa în faţă, urmărea cu ochii foarte vioi cum îi mişcă buzele, cum face cu mîinile. Dar atîta tot. Apoi îşi pleca capul şi-şi vedea de lucrul său: tot umbla c-o varga să bată miţa." („Copilul Chivei"). In imaginea de la sfîrşit „tot umbla c-o varga să bată mîţa", în simplitatea şi fi- neţea observaţiei, se evidenţiază virtuozitatea realistă a povestitorului. * * Datorită fineţii şi generozităţii de observaţie a povestitorului ardelean, lumea de la ţară se dovedeşte a fi de o varietate nebănuită. Capodoperele acestui scriitor sînt portretele sale de ţărani. La Agîrbiceanu, -arta povestirii este de cele mai multe ori şi în cele mai fericite momente creatoare, o artă a portretului literar. t Mai întîi, măiestria portretistică se manifestă prin aceeaşi facultate vizionară, care se resfrînge în deosebita putere de a.sugera, a stilului. Iată femeia guralivă : „Femela era o şopîrlă de bătrînică, uscată şi măruntă, şi rea de gură, de să te învenineze nu alta. Cîtu-i draga de lume, torăia în curte, torăla la o vecină. Ba me-llţa ei bătea de multe ori pe uliţi depărtate, prin capul satului" („Ursitul") — şopîrla şi meliţa fiind imaginile ce împrumută mobilitate acestei figuri, pe o arie ce se dezvoltă gradat: casa, curtea, vecina, satul. Arta sugerării atingînd un înalt grad de rafinament, cînd portretul se realizează într-un gest minim, o simplă interjecţie repetată, în cadrul unei naturi magnific evocate : „Cînd se apropia toamna cu pîclele de neguri, cu nori grei de plumb, cu vînturile tari şi reci, care păreau ţesute din vaiete şi durere, cu ploile dese şi subţiri, subţiri, atunci ieşea părintele Viron în pridvor şi-şi aţintea ochii neclintiţi în plumburiul cerului. Şi după ce sta mult aşa, clătina, din cap şi făcea „Hm!". Se trăgea încet, încet la portiţă, ochii neclintiţi urmăreau valurile de apă tulbure ce alergau pe vale cu cîn-tece frînte, pline de durere, făcea iar, — după ce-a stat mult, privindu-le: „Hm, hm!" şi iar mergea în casă" („Moş Viron"). Atît de bogată e sinteza stilului plastic-intuitiv al lui Agîrbiceanu, încît portretul VALORI STILISTICE IN NUVELELE LUI AGÎRBICEANU 189 fizic şi moral ia naştere dintr-un singur condei ; Vuţa: „...buzele i se despăturau din zmerenia bătrîneţelor" (,,Cula Mere-uţ"). Portretul moral cunoaşte aceeaşi plasticitate, aici, ca de obicei în portretele fizice : „Mergind pe drum bate la cruci, ca şi cînd ar merge tot depănînd tort pe un rischitor, şi tot la. zece paşi se opreşte să zică un Tatăl, nostru şi tot la douăzeci o Născătoare" („Sănduţa"). Portretul pur fizic : „...lui Ghiuţu i se roşiau ochii sub sprîncenele negre, stufoase; parcă-i umblau deodată pe sub pielea neagră a obrazului vietăţi multe, aşa i se mişca toată faţa, iar pumnii noduroşi i se strîngeau gata să izbească" („Ghiuţu"), In general însă, fizicul şi moralul sînt unite, într-o figurare totdeauna expresivă. Un sfînt bizantin şi un visător romantic: „Expresia adîncă a feţei, privirea ochilor închisă, ca dusă pe gînduri, arătau că omul acesta a rătăcit mult prin lume, dus de un gînd ce nu i s-a împlinit niciodată. Şi era cu barbă în vălurele uşoare de argint, multe văiu-rele, că era lungă barba, şi cu faţa lungită parcă de suferinţă...",; „A trăit mult ca fecior de sat, îşi cînta doinele dureroase, bătea uliţele chiuind de dragul seninului şi al răcorii din văzduh; îşi arunca pălăria rotundă să se poleiască In.polei de lună, îi cîntau, fremătau adînc pădurile mari de brazi. Glasurile şoptite veneau ca din altarul întunecat al unei biserici depărtate, mari şi pline de umbră" („Marcu"). Tristeţea depărtării, ca o nostalgie misterioasă, apare şi într-un portret colectiv : „în lumina soarelui tînăr, oamenii aceştia înalţi, cu ochii întunecaţi, cu obrajii veştezi, erau trişti şi abătuţi şi păreau a se gîndi cu stăruinţă la ceva foarte depărtat" („Plutaşii"). Foarte variată, galeria de portrete rurale a lui Agîrbiceanu nu dovedeşte numai interesul obiectiv al scriitorului pentru om, ci este mărturia unui etos cuprinzător, în care duioşia faţă de candorile sufleteşti ale ţăranului, se întîlneşte cu înţelegerea delicată a elementarităţii acestui suflet arhaic, ori cu mila adîncă faţă de mizeria umană, faţă de omul supus sărăciei, boli- lor, patimei şi rătăcirilor spirituale, şi cu sentimentul tragicului uman. Ceea ce criticii au considerat ca o deficienţă majoră a scrierilor lui Agîrbiceanu, tonul de predică, intenţia moralizatoare, deficienţă reală desigur în numeroase din operele sale, ascunde însă şi sensul creaţiei lui majore. Căci literatura lui Agîrbiceanu, în ce are ea pozitiv şi viu, se fundamentează pe acest etos cuprinzător, în care sentimentul moral constituie o pîrghie artistică. în atîtea din portretele literare ale lui Agîrbiceanu perspectiva etică e pură, e integrată artistic, la modul în care o cunoaşte natura umană însăşi, în mizeria şi splendoarea ei, şi în măsura în care instinctul creator al artistului biruie şi arta lui redă viaţa — luminoasă şi tragică. Duioşia învăluie figurile bătrînelor, tuşa Oana şi bunica Iova, iar mila adîncă se revarsă peste chipul babei Măriuca din „Iarnă grea", al Fefelegii, al Chivei (din „Copilul"), al Vîrvoarei, al babei Mîia (din „Luminiţa"), aşa cum nu lipseşte duioşia şi mila nici din umorul mustrător cu care e zugrăvită „gura satului", tuşa Evuţa. Căci Agîrbiceanu e demiurgul generos, ce înţelege chiar bietul suflet al celor în luptă aprigă cu necuratul: baba Ilina, Sănduţa, Nica, Bologoaie. Duioşie este apoi în stimmungul evocator din care se desprinde figura pastorală a lui moş Tănase, căprarul (iată cadrul: „Pe revărsarea întinsă, bătută cu spini, a măgurii mari, furnică neastîmpărate caprele roşcate, albe, cu bărbile ascuţite, mîndre de podoaba coarnelor arcuite. Mai la vale, în preajma pădurii de stejar, de un lustru verde întunecat, metalic, sub lumina învingătoare a soarelui ce se tot ridică, — pasc împrăştiate vitele albe, ca de zăpadă, ademenind de la dreapta şi de la stînga cu limbile aspre firicelele de iarbă proaspătă"), care e de o bătrîneţe de basm : „Şi apoi vedeţi voi bine cît de bătrîn îs eu acum, şi atunci am fost şi mai bătrîn, că eu pe zi ce merge lot întineresc", şi care. adevărat părinte al poveştilor, ni se înfăţişează într-o idilică imagine grigorescia-nă : „La capătul pădurii, lîngă pîrîul adînc, I. NEGOIŢESCU ripos, sub umbra unui stejar boltit, stă cu pipa strînsă intre dinţi un om mărunţel, cu faţa acoperită de barba tunsă scurt, albă, plină de pîrîiaşe, — cu ochii mici, vicleni, ascunşi sub nişte sprîncene stufoase. In jurul lui o roată de băeţaşi şi băeţandri, cu obrajii plini, rumeni, cu ochii negri, umezi, stau în genunchi ori pe brînci, cei mai mulţi cu capetele goale". Ori alte figuri pastorale, ca Ionu Bodii, Dan Jitarul, ce împreună cu Costea pădurarul şi cu celălalt Costea, „omul cu viaţa scurtă", sînt voinicii cu firea tare. Apoi Melentea, cu umorul său tragic, ce dă sărăciei o dimensiune spirituală nebănuită, de domeniul fabulosului ; Hudri („Vecinul nostru Hudri"), snobul satului, sau acea extraordinară galerie de bolnavi cu trupul, cu mintea şi cu sufletul : Prăginel, Teleguţ, Fişpanul, părintele Vartolomei Bogdan, Gruia, Angheluş, Dinu Daina... Pentru a descrie starea de bătrîneţe ca o boală a spiritului, stilul lui Agîrbiceanu e de o nespusă candoare, plasticizarea fină şi tonul oral, cu accente de umor duios, unindu-se spre a desăvîrşi un portret realist plin de poezie : „Pentru dumneaei, nu mai are nici un preţ viaţa asta. De privea cu ochii ei mici, ca două capete gal-bine de viespe, în lume, vedea lumea spălăcită, cum ar fi o faţă de masă ce-a fost odată albastră, dar acum nu mai are nici o coloare. Se şi uita dumneaei încruntată la oameni, cu un despreţ rece, ce-l arăta cîte-odată şi prin ridicarea buzelor. Trecea, în casă, de pe vatră pe laviţă, apoi mergea iar la vatră, fără s-o întrebe cineva ce are. Nici că avea dumneaei ceva, numai i se ura, că n-avea ce să facă..." „Şi era. bătrîna, mînca-o-ar pămîntul s-o mănînce, de nu mai ştiai de multe ori ce să alegi din vorbele ei. Mai auzea şi greu pe lîngă alt necaz, şi avea doi obraji mîncaţi de strîmbuţe şi pîrîiaşele bătrîneţii, de să fi apucat pe drumurile acelea o furnică ar fi rătăcit ca într-un labirint. O bărbiţă ascuţită şi gura curat ca o pungă, ce-o desfaci cît ţin baterile". („Bunica Iova"). Tragica îmbătrînire din figura slabei de minte Nica e legată de o demoniacă izbucnire a elementului naturii : „Nica era la noi în sat o fată scurtă şi groasă, cu obrajii laţi, bătrîni, cu ochii albaştri, ca. o cicoare trasă de soare. Toată ziua da tîrcoale în jurul morii, — că părinţii ei au o morişcă c-o peatră, pe care o poartă o creangă de părău. Nica e vecinie plină de făină, prin părul ei parcă s-a ţesut păienjeniş îmburat de fină pulbere albă. Morişca ispravă mare nu făcea şi părinţii fetei o lăsau pe ea să moră-rească, iar ei îşi vedeau de alte trebi, Numai cînd veneau povoaie mari, de ropăia prin păduri ca o descărcare grabnică de grindină, vedea tatăl său de rîndul mă-cinişului. C-atunci se umfla pîrîul de munte, îşi încovoia trupul ce luneca repede, ca un uriaş şarpe sur, şi rotiţa morii se-nvîrtea nebuneşte. Nica atunci nu putea sta în moară. Faţa îi îmbătrînea şi mai tare, ochii spălăciţi i se tulburau puţin, îi venea s-ameţească şi intra în casă". Dovedit mai tîrziu a fi şi el un „posedat" (alcoolismul lui are ceva demoniac), Gruia e o brută : „Gruia, cînd voia, era omul lui Dumnezeu, şi iarăşi, cînd voia, era omul dracului, A holteit multă vreme şl trecuse de treizeci şi cinci de ani, cînd s-a însurat. Nici atunci chiar nu i-ar fi trăznit lui prin cap să facă treaba aceasta, dacă nu i-ar ţi tot tocat la ureche mamă-sa, Chlva, văduvă de douăzeci de ani. Fetele se fereau de el, se temeau, cînd îl vedeau mare, negru greu cît un bivol, ciolănos şi cu nişte ochi ce păreau că împung. II ocoleau întocmai cum ai ocoli o vită împungace.< El, iarăşi, era scump la vorbă. Şi avea un grai gros, afund, de părea că şi lui i-e silă. De jucat, cu fete, n-a jucat în viaţa lui. De aceea şi-a luat o văduvă, adică mă-sa i-a ales-o. El a dat numai din cap cătră femeie, înainte de cununie şi a zis numai două cuvinte, privind-o boldiş : — Vrai tu? — Vrau, răspunse femeia Vuţa şi cu aceasta s-a isprăvit". După împletirea trăsăturilor morale şi fizice, în imagini a căror plasticitate e at>t de duiră, elementaritatea caracterului VALORI STILISTICE ÎN NUVELELE LUI AGÎRBICEANU 191 moral se impune din scurtul dialog final, de o puternică rezonanţă epică. In portretul lui Angheluş se întîlnesc trăsături din figura lui sir Aubrey de Vere al lui Matei Caragiale şi Lică Trubadurul al Hortensiei Papadat Bengescu : „In ţigănimea afumată, plină de larmă, de la marginea satului, Angheluş e împărat. Cînd trece el prin bordeiele pitite în pămînt, cu cîte-un singur ochi de fereastră murdar şi speriat, ţiganii i se feresc din drum, ţiganele tinere îl săgetează din ochii de păcură aprinşi, harancele cele bătrîne clatină din cap cu admiraţie, iar dancii înhoalbă ochii mari, răminînd cu gurile căscate. Şi Angheluş trece mîndru printre toţi, cu trupul drept, ca un militar, cu pălăria moale, fină, pe cap, cu strae de catifea verzie, cu ghete elastice, scumpe. Pe gi-letca Iul face semicerc un pui de şarpe de aur, iar pe degete scintee inelele grele, împodobite cu pietre scumpe". „...Şi cînd pe urmă, după multe întrebări, după cercetări îndelungate, se da de urma tîlharului, eşea la iveală că într-o prăvălie s-a strecurat un domn cu un pardesiu sur, într-alta unul cu o barbă neagră, într-a treia unul cu o ceteră subsuoară. Şi toţi aceştia erau unul: blestematul de Angheluş". Prăginel e nu numai bolnav trupeşte, dar în acelaşi timp e un inocent şi are viziuni. Infirmitatea fizică : „Prăginel era de treizeci de ani, dar nu i-ai fi dat nici cincisprezece. Avea faţă de copil, fără barbă. Numai pe frunte avea cîteva creţe de bătrîneţe, pe frunte, în fund ochilor mici şi în colţul gurii ce-i sta strîmbă, ca şi cînd ar fi căpătat acolo un pumn zdravăn. El umbla pe uliţele satului, tîrîndu-şi piciorul drept, se sprijinea într-o bîtă şi de cîte ori păşea, da să cadă pe spate. Vezi, că oasele lui se muiară, părea că are zgirciuri în loc de oase. Şi înainta tare cu greu pe drum şi traista lui •de cerşitor se umplea în silă". Omul-vierme (aşa cum am găsit altă «dată omul-gînganie) : „Se întîmpla să scape bîta din mină, şi-atunci se îndoia şi cădea unde-l apuca. Dar el se zvîrcolea ca viermele pînă ce reuşea să se ridice. Atunci îşi făcea o cruce largă neregulată si pleca mai departe". Infirmitatea lui nu e numai fizică : „Am fost copil cu vitele pe munte. Şi păzeam vitele bine şi nu eram bolnav. Da' vezi că peste mine a dat vîntul turbat. Este prin aer un vînt, de spun că-i vînt turbat. Şi a dat de două ori peste mine. Odată m-a prins mîncînd, a doua oară stînd în casă". Viziunile lui Prăginel: „— Vezi că eu acuma nu mai înjur. Cînd umblam cu vitele, cită frunză pe lemne atîţia spurcaţi îmi ieşeau din gură. Da' după ce m-am betegit, am adormit într-o noapte ca un mort şi cînd dormeam, mai tare mi s-a arătat în vis o porumbiţă albă. Porumbiţa sta pe un stejar şi tot făcea „guri.-guri-guri". Mă uitam la ea şl mă minunam. Deodată văd că vine o femeie albă. ca zăpada, şi-mi zice: „Măi Prăginel, place-ţi porumbiţa ? — Place, zic eu. Place tare. — Şi mi-a zis : vreai tu să fii ca porumbiţa ? — Cum să fiu eu ca porumbiţa ? — Aşa curat, ca porumbiţa. Şi-atunci mi s-a părut că-mi cade de pe trup piciorul cel uscat şi mîna cea seacă, şi m-am simţit uşor, ca şi cînd aş fi. fost din. negură. Şi-am zis : — Vreau! — Dacă vreai, de aci încolo să nu sudai mai mult. Şi-a fugit porumbiţa şi maica, domnului. De-atunci nu mai înjur şi necuratul nu mai are putere asupra mea." Poezia amară a sărăciei, cucerire a realismului, e specifică lui Agîrbiceanu. în „Iarnă grea", în „Fefeleaga", ea dă o tonalitate duios sumbră povestirii. Sumbră este natura pe al cărei fundal se proec-tează, în „Iarnă grea", portretul babei Măriuca : „Vara fusese secetă mare, cu călduri dogoritoare, cu vînturi uscate.. 192 I. NEGOIŢESCU Iarna se pusese înainte de postul crăciunului cu patru săptămîni. Oamenii aşteptară o zi, aşteptară două, să se ducă zăpada. Dar cînd au văzut că se tot îngroaşă în loc să se subtle, îşi puseră vi-tuţele în grajduri, aduseră oile de pe cîmp acasă. Îşi priveau tăcuţi clăiţele de fîn, dădeau tîrcoale în jurul lor şi oftau din greu." Diminutivele „vituţe", „clăiţe", scot şi mai bine în relief micimea, supunerea primitivă a omului sărman, asuprit, situaţia precară a microcosmosului său domestic, faţă de puterea marei naturi. In elernentaritatea lor amarnică, ţăranii par striviţi de natura în care stau încleştaţi cu arhaică resemnare : „Se sfîrşia luna lui faur şi oamenii slăbiseră de durere de inimă. Nu mai aveau ochi buni să-şi privească vituţele. Părul 11 se rărise la boi şi la vaci, pielea se întinsese pe oase şi ciolanele şi coastele împungeau prin piele. Caii umblau îndoindu-se pe uliţi, pocnin-du-şi oasele, tăbărau la gunoiul îngheţat şi alegeau, cu buzele îmbătrînite, cotoarele de fîn. Şi cînd era să se deschidă gură de primăvară, începu să fulguiască din nou şi un fior de moarte trecu prin sufletele sătenilor. Diminutivul „vituţe" sporeşte, de astă dată, nota de umanitate, căci indică apropierea plină de grijă dintre om şi animal, comunitatea naturală, domestică. întinderea spectrului foamei şi al morţii este zugrăvită cu acelaşi creion apăsat şi sec, ce prinde nota elementară : „Oile trăiră aproape numai cu frunză uscată. Lîna şi-o purtau ele, dar umblau ameţite pe drum, ca bele. Şi într-o dimineaţă, pieri mai în-tîi calul unui romîn. Şi se adunară oamenii, ca şi cînd ar fi murit un om, să-l vadă. II priveau, tăcînd, mergeau ei şi veneau alţii"... „Un viţel, un bou, o vacă se duceau în fiecare zi. Şi pe la marginea satului, deasupra prin păduri începură să croncăne corbii, rotindu-se în văzduh; stoluri de ciori, cîrîind sălbatic, începură să se învăluie peste sat..." ; „Şi cînd veneai în sat din Dealul Crucii, satul părea pustiu. Cu şurile, cu grajdurile, cu casele descoperite — unde fusese acoperiş de paie — stătea acolo ca o arătare de spaimă. Din cînd în cînd vreun bou îşi arăta scheletul mare prin vreo" curte, ori vreun cal trecea cu ochii bolnavi, trişti, rupt de foame, mestecînd vreun pai. Vitele începură apoi să piară cu nemiluita şi oamenilor le venea nebunia". De pe acest fond începe să se desprindă apoi, în limba de totdeauna a poveştilor, figura babei Măriuca : „Era în sat o bătrî-nică, una de-i zicea Măriuca, şi bătrînica asta avea şi ea o văcuţă şi un viţel sugaci"... Fefeleaga, în schimb, apare dintr-o dată, chiar la începutul povestirii. Notaţia sumară şi strînsă, lipsită de imagini, avînd acea plasticizare întîlnită şi în alte portrete, învie la mod clasic figura femeii : „Dis-de-dimineaţă o vezi pe drum, tirîn-du-şi calul de căpăstru. Femela e înaltă, uscată, cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vînturi. Păşeşte larg, tro-potindu-şi cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gîtul întins, scobălţînd din picioarele ciotânoase". Această prezentare condensează toată existenţa Fefelegii : „Dis-de-dimineaţă", deoarece ea porneşte la lucru din zori, viaţa ei fiind muncă neîntreruptă şi grea; „o vezi pe drum", căci lucrul ei înseamnă pribegie ; „tîrîndu-şi calul de căpăstru" sugerează dintr-o dată destinul comun cu al animalului care o urmează greoi, aşa cum e şi mersul ei penibil, ostenitor, „tropo-tindu-şi cizmele tari". „Femeia e înaltă, uscată", ceea ce semnalează caracterul ei aspru, dîrz, discreţia mare a sentimentelor ; „cu obrajii stricaţi de vărsat, arşi de soare şi de vînturi", asociindu-se în această caracterizare fizică, în alterarea figurii, destinul întunecat, lipsit de bucurii şi de frumuseţe, al bietei Fefelege, cum şi osteneala ei nesfîrşită pe drumurile aprinse de soare ori măturate de vînt. „Păşeşte larg", căci mersul ei e hotărît şi dur, ca şi cizma din care tropoteşte şi care e „plină de umflături uscate", din cauza vechimii, a uzării. „Calul o urmează cu gîtul întins" — această linie zveltă, vie, indică blînda supunere a animalului, în contrast VALORI STILISTICE ÎN NUVELELE LUI AGÎRBICEANU cu lipsa de gratie, cu asperitatea formelor uscate şi decrepite din înfăţişarea femeii, pentru ca „scobălţînd din picioarele ciolă-noase" să întregească imaginea, de un tragic donchihotism, a perechii. Cei doi s-au însoţit în greul vieţii, în lupta aprigă pentru trai: ,,— Mă Bator, mă! Numai încet, că nu dau tătarii! Iar Bator se zdrobeşte rău de povîrniş, pare că să-i sară de ta loc toate ciolanele, aşa împung de tare prin piele. Iar corfele dăsăgite din spinare bleoncăne în toate părţile, dînd să se desprindă de pe şeaua mică de lemn. Picioarele dinainte ale lui Bator se razimă tare In pămînt şi pleoapele se lasă de multe ori pe cele două răni alburii, ca şi cînd ar vrea să învie luminile stinse de mult". E dezolant, e amar, fără nici o lumină în zare — şi cînd se aude din nou îndemnul femeii: „Ho, măi Bator, ho măi sărace, stai să mai odihnim, că doar nu dau tătarii", repetarea expresiei, variată aici doar de acel „măi sărace", care întăreşte impresia mizeriei, cu ironia sa gravă, dureroasă, — automatismul ei arată lipsa de fantezie, penuria imaginativă a femeii, mărind parcă noaptea în care soarta pare că o îneacă. Ea stă în sărăcia de acum, departe de spaima ancestrală, păstrată în acel „că doar nu dau tătarii", şi totuşi roabă unei silnicii la fel de grele. Insă în trupul vlăguit al Fefelegii se ascunde totuşi un izvor de lumină, chiar dacă lumină amară. E întîi o gîndire, ale cărei forme brute nu exclud tîlcuirea mai adîncă, strivită de obstinaţia cu care femeia urcă po-vîrnişul vieţii : „Cît aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gîndit niciodată să socotească, dar, de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în gîndul ei: „Din cită piatră o purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca ăsta". Ii plăteau de-o povară zece cruceri. Şi cînd era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloţi. Şi-şi zicea în gînd: — Tot , putem trăi". Simţirea pare seacă, întocmai ca piatra din care formele aspre ale Fefelegei şi ciolanele lui Bator parcă ar fi tăiate, 13 — v- RomîneascS nr. 4 193 dar gîndul roade ca un burghiu, aşa, fără folos, numai ca să facă loc izvorului de lumină din adînc. Căci ea se ştie roaba fără nădejde a acestei trude amarnice: „îndată ce s-a înhămat la munca din care vedea că toată viaţa n-are să mai scape"... în mintea ei înăsprită, în roca dură a fiinţei ei, eroziunea înceată a gîndului : „Ghii, măi Bator, ghii măi sărace", — şi-şi vedea de drum, gindindu-se la ceva. Nu ştia ce-i, dar simţea că-i amar şi nu ştia de ce-i mai vine în minte : că, adică de ce mai trăieşte omul în lumea asta (stilul indirect liber cîştigă şi el, prin acel „că adică", o asperitate materială, de cio-căniri de pietre). N-a răspuns niciodată la întrebare, decît ridicînd din umeri şi deci, îi era ciudă că din cînd în cînd îi venea iar gîndul acela. Cîteodată, dimineaţa, cînd puneu coşercile pe cal, i se părea că şi Bator s-ar gîndi la lucrul ăsta şi că dacă n-ar fi orb, ar privi-o întrebător". Grozav o loveşte soarta şi cu spor neîntrerupt de moarte. îşi pierde mai întîi bărbatul şi apoi, pe rînd, mîncaţi şi ei de oftică, toţi cei cinci copii, care se poticnesc la anul al cincisprezecelea : „Ca şi cînd acolo, la anul acela al cincisprezecelea ar fi fost un prag înalt — înalt, de care se împiedică copiii Fefelegii, cad şi-şi rup grumajii" (tot în stilul indirect liber, care dealtfel atinge în „Fefelegea" o mare virtuozitate expresivă, femeia îşi imaginează, în asperitatea pietrei care o înconjoară, acel prag înalt al morţii, ca un perete stîncos şi neîndurător)1. Şi ea suferă cu discreţie, cu muţenie de piatră : „De spus nu spunea nimănui de-o doare ori ba" ; cu un fel de stoicism teribil în ele-mentaritatea lui : „Dar pînă era mortul în casă, dînsa ieşea, de multe ori şi se apropia de cal: — Ce mai faci mă Batore, sărace ? Şi calul ciolănos da din capul mare cît o solniţă, părind a zice : — De, ce să-î faci, aşa e lumea! Şl drept avea calul! Aşa. e lumea. Fefeleaga a simţit bine că-i aşa, de cîte ori îi murea vreun copil şi-şi vedea casa din ce în ce mai goală." Are o demnitate a ei, cu care răspunde celor ce o înşeală la so- 194 I. NEGOIŢESCU coteală, abuzînd de idiotizarea la care îşi închipuie că o supune mizeria : „De uitat nu uita dinsa, dar dacă vedea că omu-i lacom pe creiţăraşii ei, nu zicea nimic, nu-i mai cerea, ci numai un zimbet de batjocură se aşeza parcă pe-ntreaga ei faţă. Şi era ceva de tot curios zîmbetul pe obrajii aceştia pămîntii, mîncaţi de vărsat, ca două lespejoare de piatră sură, pe care au picat mulţi picuri grei de ploaie, gău-rindu-le". Portretul moral se adînceşte considerabil prin zugrăvirea „zîmbetului de batjocură", iar portretul fizic se plasticizează prin imaginea care recurge la elementul mediului peisagistic, piatra, imagine cu atît mai sugestivă cu cît sitlul e despuiat, sec, de o simplitate aridă. Dealtfel, Fefeleaga îşi dă seama de superioritatea ei morală faţă de cei avuţi : „...îi dispreţuia şi, şti-o amarul ei de ce, se simţea mai mult decît ei" (intervenţia directă a autorului, acel „şti-o amarul ei de ce", expresia fiind luată chiar din gura Fefelegei, aşează figura femeii în perspectiva milei zguduitoare). Ea are o „filozofie" pe care o opune bogătaşilor necinstiţi : „Ce-s eu ? Nimic. Da' pe mine nu mă blestemă, nimeni nu zice să mă bată Dumnezeu, pe cînd pe dumneata tot satul te blestemă. — acum să-i fi dat bogătaşul plata întreită, nu-i mai trebuia. Mergea acasă, mai punea o mînă de fîn sub botul calului şi-i zicea: — Da' tu ce mai spui, Batore sărace ? Şi calul, pipăind cu buzele mari, groase, finul, da din cap ca şi cum ar zice: Da, da! Aşa-s oamenii". Spre deosebire de satîtea din femeile zugrăvite de Agîrbiceanu, Fefeleaga nu crede în necuratul : „Fefeleaga nu credea în dracul şl puterile lui. Femeile îşi făceau cruce de necredinţa el, dar Fefeleaga rămînea rece: — Nu, soro, nu-i drac. Drac e omul cel rău şi nedrept. Asta-i dracul." O notaţie fină şi adîncă, de o cutremurătoare simplitate : „Fefeleaga nu ştia cum trece vremea. Timpul la ea avea o singură măsură : de la moartea unul copil pînă altul îşi închidea ochii. Numărînd aşa, ajunse cu un singur copil, o fată, şi socotea trei ani de la cea din urmă moarte ce-a fost în casa ei". Iată şi imaginea care oglindeşte trecerea vremii, imagine lucrată de fapt cu aceeaşi metodică simp'litate, bogată însă în vibraţii lăuntrice, corzile bine întinse ale emoţiei scoţînd un sunet prelung, dureros : „1 mbătrîniseră şi muierea, şi calul. Muierea era căruntă pe jumătate, avea părul ca lina oilor seine. Pe obrajii ei mîncaţi de vărsat se formaseră pîrîiaşe adinei, zbîrcindu-i faţa. Bărbia se ascuţise şi începea să se ridice spre gura căzută înăuntru. Calul era şi mai ciolănos. Cele două petice pămîntii de sub corfe se măriseră, părul de pe coaste, de pe spinare, se rărea mereu. Buza de jos îi atîrna, ca şi cînd ar fi trasă de o povară nevăzută la pămînt". Cu moartea ultimului copil, cînd totul se năruie definitiv în jurul ei, Fefeleaga trăieşte o adîncire în conştiinţă, asemănătoare celei a lui Ivan Ilici, eroul lui Tolstoi. Intîi e o acceptare mută a loviturii, o singurătate aspră, pe care prezenţa credinciosului tovarăş de muncă nu o poate goni : „Şi cînd i-a murit copila aceasta din urmă, Fefeleaga n-a spus o zi nimănui nimic. Cît ce-a închis ochii, a pus luminiţa în sfeşnic să ardă mai departe, a ieşit în curte, a dezlegat pe Bator de la pociumb, l-a lăsat acolo slobod. Nu i-a zis nimic, ci din întîmplare şi-a ridicat ochii spre capul bălanului. Pleoapele stăteau deschise, fără să clipească, deasupra golurilor ochilor. Nici cînd nu i se părură aceste două răni aşa de grozave, aşa de adînci, ca acum". Concentrarea stilistică, economia în descripţia momentelor, mişcarea obiectivului vizual pe o linie a purităţii şi simplităţii mişcărilor vieţii : „Cît ce-a închis ochii, a pus luminiţa în sfeşnic să ardă mai departe, a ieşit în curte, a dezlegat pe Bator de la pociumb, l-a tras întins de căpăstru, l-a dus în şopronul plin de fîn şi l-a lăsat acolo slobod" — sînt pe măsura neînchipuitei discreţii a durerii. încremenită de durere, ca o mater dolorosa de dincolo de puterea răbdării umane, ea nu plînge, simţind doar „nodul amar" al unui gînd care îi zguduie fiinţa : „Fefeleaga merse apoi în casă, se VALORI STILISTICE IN NUVELELE LUI AGÎRBICEANU puse pe-o laviţă de brad şl a stat ziua-n-tregă, aşa cum stă lemnul. N-a plîns, nu s-a bocit, nu şi-a sărutat copila, ci sta aşa, cu capul în palmele aspre, şi-i tot venea nodul acela amar, pînă-n gît, că adică, pentru ce mai este omul în lume. Acum nu ridica din umeri, dar nici nu-şi desluşea gîndurile într-un răspuns". Şi existenţa ei sărmană îi trece dinainte, întocmai ■ca a lui Ivan Ilici în clipele morţii, spre a descifra zădărnicia acestei vieţi de trudă şi de chin : „Ce vedea mai viu, era viaţa .ce a dus-o, de căpăstru, întîi cu un cal negru, apoi cu Bator. Vedea Dealul Băilor înalt, ţepiş, cu colţi de stîncă, ieşiţi ca nişte măsele de uriaşi, vedea poteca bătută şi pe potecă Fefeleaga cu Bator de .căpăstru. Număra aşa ca în vis de cîte ori a trecut dealul acela, socotea cam cîte poveri de piatră să fi adus în vreme de vreo patruzeci şi cinci de ani. Apoi trecea cu gîndul la duminicile de peste an, în cîte a fost şi în cîte n-a fost la biserică. Şi cînd n-a fost, de la care om cîţi bani .a luat ? Cu care s-a sfădit pentru plată ? Apoi vedea iar pe Bator cum păşeşte, poc-nindu-şi oasele în urma ei, cum sună vreo potcoavă ce dă să cadă. II vede cum se zmînceşte pe picioarele dinainte, pe Dealul Băilor la vale. îl vede şi aude acolo departe pe Fefeleaga cum îl îmbuna: „Stai, mă, Batore, sărace. Stal să mai hodinim, că doar nu dau tătarii." Apoi, încet, încet, cu mare greutate, socoteşte numărul ■ anilor, dintre morţii săi, de la bărbat pînă la fetiţa aceasta din urmă. Lung şir de ■ani. Şi ce de drumuri bătute, maica mea .doamne, că dacă le-ai pune în şir drept, ai fi ajuns la marginea lumii!" Prin această proză simplă şi tragică, transpare puternic etosul scriitorului. Esen-ţialitatea notaţiei face ca emoţia care se degajă, acea duioşie întunecată a realismului lui Agîrbiceanu, să stea în cumpănă cu sentimentul de dureroasă resemnare, pe care îl trăieşte, înainte de moarte, ciobanul din „Mioriţa". Spre deosebire de baba Măriuca din „Iarnă grea", a cărei figură se desprinsese de pe fondul unei naturi cosmic-ad- 13* 195 verse, dar fireşti, figura babei Mîia, din „Luminiţa", se dezvoltă dintr-un cadru quasi-mitk; quasi-apocaliptic : „Primăvara se începuse cu secetă mare. Se roşiseră livezile ca arse de brumă, iar dealurile erau pămînt gol. Vitele zbierau pe cîmp ziua, răcneau prin curţi noaptea, iar oamenii îşi plecaseră capul adînc în piept" (gestul e hieratic)'... „de la Rusalii cerul se căptuşi deodată cu nori grei, plini de întuneric şi de vijelie. Şi pădurile de brad începură să vuiască adînc, ca o cădere puternică de ape mari. Şi-un fulger se aprinse în înălţime, din Pleşea pînă-n Măgura, zvîcni în toată lungimea lui, şi întunericul începu să se coboare şi mai tare". Peste baba Mîia s-a aşternut vălul uitării, încît figura ei vie se desprinde parcă din eternitate: „Vreodată cine ştie cum va fi fost, dar acum baba Mîia zăcea de mult pe pat, şi nu mai vorbea nimeni de dînsa, ca şi cînd n-ar mai fi pe lume". Obiectivul se apropie şi realismul e acum pur: „Cînd îi întindea mălaiul, Mîia de trei ori pe zi clătina din cap că nu-i trebuie, şi numai a patra oară îmbuca ceva. Şi ochii ei, înconjuraţi de pieliţă sbîrcită, vineţie, priveau nemişcaţi, dulcegi, plini parcă de-o apă alburie. Zicea de multe ori: „Doamne, tu fată, că rău înghit". Şi după ce fata nu-i zicea nimic, după un răstimp întindea din gîtul plin de vine şi de oase, şi mai zicea o vorbă: — oare nu s-a înnorat afară ? Şi cîteodată fata trebuia să iasă să privească cerul". — dar tonul are o patină biblică. Amestec de stil realist şi mitic-biblic : „Cînd începură să se descarce trăsnetele unul după altul, ca dărîmături de stînci prăpăstioase, baba Mîia îşi zise: închide, tu fală, uşa. Are să vremuiască. Şi-a închis fata uşa, şi s-au culcat amîn-două în lumina fulgerelor. Dar ploaia vreo patru zile n-a mai contenit. Cîteodată scăpau de după dealuri vînturi mari, ce duceau spre Pleşea grămezi mari de nori, ca nişte turme de dihănii şi de uriaşi, negri, vineţi, mînioşi, încleştaţi unii într-alţii. Cîte o ruptură de 196 I. NEGOIŢESCU cer rămîneă albastru înalt, dar îndată alergau alţi nori să o astupe. Şi vîntul se oprea apoi, şi ploaia începea să cadă acum, măruntă, deasă". Obiectivul se apropie iar, şi plasticiza-rea amestecă şi ea realismul cu miticul : „...şi Miia luă ulcica, şi desllpindu-şi buzele, sorbi odată, de două ori, de trei ori. Şi băutura albă părea că trece — în drumul său în jos — peste podeţe, părea că se adună în gropi şi se varsă apoi mai departe, — aşa ghiolcănea. Şl Mîia deodată se simţi mai bine". Obiectivul se apropie de tot, prinde pe retina lui gîndurile Mîiei, printre care se prelinge conştiinţa neantului : „Şi de multe ori gîndul ei colinda departe, cu zeci de ani în urmă. îşi amintea de tot ce a văzut, de tot ce a păţit în viaţă. Dar iată, acelea, ca şi cînd n-ar fi fost. Ca norii cari trec pe cer tărîndu-şi umbra pe pă-mînt şi se duc să nu se mai întoarcă. Şi iată c-a rămas numai cu fata! Dar şi fata, ca şi cînd n-ar ţi". Tonul devine tot'mai fin şi ajunge franciscan : „Şi în necurmatele zile de boală, părăsită, baba Mîia. privea cu dragoste la luminiţa de ceară. Iată că luminiţa aceasta e singurul sprijin care n-o părăseşte niciodată. Ea o păzeşte acum şi va ajuta-o în ceasul din urmă. Şi bătrîna suspina de multe ori.: „Sfîntă lumină, sfîntă ceară, sfinte albine!" Dacă stilul portretului cunoaşte, la Agîrbiceanu, aceste forme realist mitice ori realist-biblice, în zugrăvirea celei mai proeminente dintre luptătoarele cu necuratul, Bologoaie, realismul e integru, în ciuda tangentei neîntrerupte cu fantasticul. Deoarece femeia „tot macină din gură", ea se face cunoscută mai întîi prin limba-i de Cassandră rurală : „Să nu pui, nepoate, să nu pui vinars în gura ta, mai bine să iei catran, că fi-'ertatul Niculiţa maicii tot cetea într-o carte că vinarsu-i zeamă drăcească, bun să strice legea creştinească. Şi unde-şi pune dracul ghiara îşi ia Dumnezeu mîna, că două săbii nu pot sta într-o teacă. Ci tu să te alipeşti mai vîrtos de Biserică şi de Maica Preacurată. C-atunci fuge mamonuV alungat de fumul de tămîie şi se-ascun-de-n pietri şi cînepă, izgonit de puterea-Precestei. Şi stă acolo pînă cînd aude pe crîşmar, cum ciocăneşte şi desfundă un butoi cu şpir. Atunci se svîrcoleşte o dată de-şi moaie toate oasele, da tot nu poate-ieşi, pînă ce nu ţincăne păhărelele cu rachiu pe mesele din crîşmă. El atunci începe să joace la cîntecul acela, şi atîta-joacă pînă îşi iese din piele, şi vine numai cu duhul, de nu-l văd oamenii şi se-bagă în butoi. Acum oamenii care ţin la Biserică îl simţesc că-i aproape, că le vine aşa; o durere de cap de nu mai pot sta, că-şi iau pălăriile şi merg cinstiţi la casa lor Cei cu sufletul păgîn nu-l miroase, ci mai' vîrtos simt o arsură în piept şi tot dau s-o-răcorească, golind păhărelele. Atunci Aghiuţă îşi împarte duhul în mii de fărîme,. se aşează frumos în păhărele să-l înghită, bieţii creştini. Şi după ce l-au înghiţit pe-necuratul, cu încetul le leagă Ucigă-l-toaca limbile şi le iese în ochi, holbîndu-se-ca un mort. Atunci să-ţi faci cruce şi să fugi dintre oamenii aceştia, că-şi pierd' minţile. Ducă-se-pe-pustii ii face să creaza: că-s în rai de-acuma". Şi dacă arta portretului la Agîrbiceanu-ia forme atît de variate, potrivite cu variaţia tehnicei naraţiunii, tendinţa către o formă proprie, de tip clasic, nu lipseşte-nici ea, deşi cadrul naraţiunii persistă, moralistul din Agîrbiceanu fiind implicit povestitorului. O astfel de formă, care se aplică unui model exemplar, unei figurî< desindividualizate, stihiale, este cea parabolică. „Dinu Daina" e o parabolă a urii. Iată mai întîi portretul fizic, în individualizare realistă : „Dinu Daina era mijlociu de statură, trunchios, cioplit în patru, cvu obrajii laţi, arămii, c-o mustaţă aspră neagră, îmborzoiată la capete, ca şi coada veveriţei. Ochii tui n-aveau o culoare anume:-cînd suri, cînd verzi, dar mai mult întunecaţi. Nu sămăna cu mamă-sa. Amîndol părinţii se ciudeau de unde a putut să răsară astfel de chip în casa lor. Se ciudiră de mult, căci acum ei vor fi- VALORI STILISTICE IN NUVELELE LUI AGÎRBICEANU 197 numai cenuşă şi cîteva ciolane". Portret precedat de fapt de situarea în parabolă : „între cei patru fraţi, Dinu Daina părea ■un străin. Nici după chip, nici după fire, .nu le sămăna. Cei patru erau înalţi, albi ■la ţaţă, cu mustaţa bălăioară, cu ochii albaştri. Toţi sămănau cu tatăl lor". îndată însă începe parabola şi figura lui Dinu Daina se schematizează : „...cei patru mai mari îi ziseră lui Dinu : — Să ne împăcăm, frate, şi să ne vedem fiecare de ale noastre. — Sîntem împăcaţi, zîmbi Dinu. Dar la ■el zîmbetul era mai mult rînjel. — Ba nu sîntem. Moşia părintească am împărţit-o în cinci. Aşa e bine, e după ■ dreptate. Dar tu mai ai şi casa, curtea şi ..grădina pe deasupra. — Şi ce mai vreţi ? întrebă Dinu cu privirile întunecate. — Vrem în bani, partea noastră de casă, curte şi grădină. Aşa cere şi dreptatea şi buna înţelegere frăţească. — Nu vă dau nimic. Pîrîfi-mă, răspunse ■dîrz cel mai mic. — Noi n-am vrea să umblăm cu judecăţi, începu cel mai mare. Judecăţile înghit mulţi bani. Ci eu aş zice să mergem la popa; o să ne spună el cum e cu dreptate. — Eu n-am nimic cu popa, atît că o să mă îngroape odată. Eu nu dau decît prin judecată. — Să ne duşmănim, fiind fraţi ? — Să ne duşmănim! răspunse cu mînie Dinu Daina..." Treptele reacţiunilor lui Dinu: „zîmbi -Dinu. Dar la el zîmbetul era mai mult rînjet" ; „întrebă Dinu cu privirile întunecate" ; „răspunse dîrz cel mal mic" ; „Să ne duşmănim! răspunse cu mînie Dinu" nu constituie o individualizare, ci doar o plasticizare a schemei. Şi parabola continuă, la modul dialogal: „— De azi încolo nu-mi mai sînteţi fraţi. — Dacă vrei tu, n-o să-ţi mai fim. — De-aici încolo, să vă păziţi de mine. — Ne-om păzi, dacă ne spui." "Şi Dinu, care are „privirile turburi, împun- gace", „sufletul aspru şi întunecat", îşi urmăreşte, cu duşmănia lui, fraţii. în scurtă vreme, devenit păzitor de cîmp, pădurar, strajă de noapte, tot satul ajunge să tremure de el. Iată-1 pădurar: „Văzutw-l-au tre-cînd spre Pădurea-Frumoasă la miază-zi cu puşca-n spate, şi trei-patru se repeziră în Păltiniş la mlază-noapte; dar cînd să coboare cu sarcina-n spate: Dinu înaintea lor. Văzutu-l-au trecînd spre Frasinul la răsărit, şi ei alergară în Aluniş spre apus..." Răutatea lui Dinu se revarsă şi asupra copiilor : „Prin păduri cresc mulţi cireşi sălbatici. Vara, pe lîngă sturzii negri, mai culegeau din boabele mărunte şt băieţaşii care păşteau vitele pe marginea pădurii. Azi trăiesc în sat, patru oameni şchiopi, care spun că din răul Dinului, pe cînd erau copii, săriră din cireş". Mînia lui e stihială : Mînia c ;-i fierbea mereu în suflet părea că nu-l lasă să îmbătrînea-scă. Părea că s-a uscat aşa cu brazdele lui pe faţă, cu privirea aspră, neîndurată". Duşmănia împotriva fraţilor continuă în duşmănia împotriva propriilor lui copii: „Copiii crescuseră străini de tatăl lor, nici nu-i spuneau „tată", ci numai „dumneata" cînd era de faţă, iar cînd lipsea — „dumnealui". Unii se căsătoriră. Şi care cum se muta cu nevasta în vreo casă, era privit de Dinu ca un duşman, ca şi fraţii lui". In meseria lui, „dreptatea" pe care o slujeşte ia forma rigorii crude, manifestare a aceleaşi uri: „Dinu cînd văzu că nu mai dă de nici un hoţ, ne mai avînd asupra cui să-şi descarce veşnica lui mînie, se mulţumi de slujbă şi rămase acasă. La o săptămînă însă se bolnăvi de moarte". Iar în boala lui: „Să-l vezi, păgînul! să-l vezi duşmanul oamenilor! Că blastămă cerul şl pămîntul! îl doare tot trupul şi se izbeşte cu pumnii să nu-l mai doară. Se uită prin casă şi blastămă durerea". Preotului venit să-l asiste în clipa morţii îi spune că „Dumnezeu e un mare răzbunător al tuturor nedreptăţilor" — accentul căzînd de bună seamă pe „răzbunător" (ca în „dublul" divin al lui Marcion). Imaginea din urmă sub care ni se înfăţişează acest om, întrupare a răului absolut, fiind : 198 I. NEGOIŢESCU „mortul ce sta in sicriu cu faţa aspră, încruntată, privind pe sub o pleoapă cu albul turbure..." In „Vecinul nostru Hudri", portretul ia forma cu desăvîrşire clasică a „caracterului" moralist, aşa cum l-au practicat Te-ofrast şi La Bruyere, doar că imixtiunile naraţiunii persistă. Hudri e un „snob" rural, şi zugrăvirea lui se face pe zilele săptămînii, care la el sînt stereotipe („schema", ca şi la parabolă). întîi descripţia generală, cu nota de pedanterie a snobului: „Vecinul nostru Hudri e un om mic de statură, îndesat ca un pociump, îmbrăcat totdeauna în straie curate. Cămaşa lui se împătură în creţe regulate, nici nu-i lungă pîn-la genunchi, nici prea scurtă să s-ascundă sub şerpar, ci-i numai bine potrivită pentru un om trufaş. Ai crede că femeia lui are fier de călcat, cum au doamnele, de i-o poate potrivi aşa de bine. Dar numai ea ştie, săraca, de cîte ori dă cu maiul, de cîte ori drege încreţiturile acelea blestemate, numai ca să fie bine, numai ca să n-aibă ceartă cu Hudri. Căci el pînă ce nu caută în hîr'bul de oglindă, dar mai ales pînă ce nu se pipăie bine, nu pleacă din casă". început, după canonul „caracterului", la timpul prezent, stilul devine neglijent, prin alternările cu imperfectul : „In toată dumineca dup-amiază trebuia să meargă la popa să cetească gazetele. îşi scotea o pă-reche de ochelari, şi-i tot tocmea o bună bucată de vreme, apoi ochii lui se încruntau, în fruntea îngustă de două degete se ridica, în mijloc deasupra nasului, o îndoituri groasă, şi el cetea în sine, tuşind şi făcînd din cînd în cînd „hm" ; „Lunea de dimineaţă mergea la diacul bisericii..." ; „Marţea şi miercurea Hudri porneşte cu juraţii şi cu perceptorul prin sat. Ia şi el subsuoară un protocol, se face că ceteşte din el la fiecare poartă, înseamnă ceva într-o cărticică şi dă sfaturi juraţilor"... „Hudri umblă în aceste două zile, fără să mănînce decît seara. Mal bea cîte-un pă- hărel de spirt, cînd trec pe la vreo crîşmă, şi-i îmbie pe toţi crîşmarul, cu cîte-un păhărel. Atunci se simte Hudri aşa de bine — văzîndu-se socotit ca şl oamenii cu slujbă domnească — încît nu se mai gîn-deşte la mîncare toată ziua. Umblă aşa, lihod de foame, şl caută să afle toate certele şi pîrele ce sunt între săteni, culege ştiri în zilele acestea de marţea şi miercurea, ca să poată avea de lucru joia. Căci joia se judecă pîrele la primăria comunală. Şi în ziua aceasta, în fiecare săptămînă, Hudri e de faţă acolo, cu toate, ştirile ce şi le-a cîştigat pentru fiecare caz. Stă deoparte, încordat, şi de cîte ori îi' trebuie primarului ceva dovadă, Hudri e gata cu ea. Aici aduce servicii mari, şi primarul, din cînd în cînd, îl îmbie cu cîte-o ţigară, iar oamenii îl blastămă în gîndul lor, şi se miră de unde ştie toate"; „Vinerea e ziua Iul Hudri. Atunci e în slujbă. S-au înţeles de la comună — sînt vreo trei ani — să-l încredinţeze pe el cu amarul de dare ce trebuiau să plătească vreo trei case ţigăneşti, care aveau şi ceva avere şi nici nu se mai ţineau. în gîndul lor, de neamul Iul Faraon" ; „Sîm-bătă Hudri merge totdeauna ta oraş. E tîrg de săptămînă şi el niciodată nu poate lipsi, deşi. nu tîrguieşte nimica. Da-i place să se poarte gătit printre oameni, să-i dee străinii bineţe, crezîndu-l vreun 'diac de la-biserică. Ii place lui să-şi poarte nasul, sus, printre mulţimea aceea de oameni. Un străin, care l-ar cunoaşte mai aşa în fugă, ar crede că-i un smintit în toată forma. Dar nu-i. Toate patimile omeneşti le are: clevetitor, mînios, plzmătăreţ, cu nasu-n vînt şi mai presus de toate leneş." Bogată şi plină de nuanţe, arta portretului la Agîrbiceanu se desăvîrşeşte stilistic prin chiar numele personajelor: Bo-logoaie, Fefeleaga, Vîrvoara, baba ivlîia,. Dan Jitarul, lonu Bodii, Culiţa, Gruia, Angheluş, Melentea, Ghiuţu, Teleguţ, Prăginel, Hudri. Sugestia lor muzicală face parte din tehnica plasticizării, pe aceeaşi linie de elementaritate a viziunii epice... CÂRTI NESCRISE... DAR AŞTEPTATE Sînt cititori care se opresc cîteodată în mijlocul unei lecturi şi se gîndesc la destinul eroilor a căror viaţă o urmăresc de-a-lungul cărţii. Chiar atunci cînd ştiu ^ ca personajul este o ficţiune nu se pot împiedeca să mediteze la soarta lui şi sa-1 însoţească în peregrinări cu sentimentele lor de dragoste, de compasiune sau de dispreţ. După ce au închis scoarţele tomului reflectează la viitoarele şi posibilele aventuri ale eroilor. Ceea ce e scris în volum nu le ajunge, doresc să ştie şi ceea ce nu e scris şi poate nu se va scrie niciodată. Sînt firi arzătoare şi deloc mediocre, colaboratori anonimi care întreţin zelul artiştilor zorindu-i să scrie un ceas mai devreme operele aşteptate. Nu sînt înzestraţi cu facultăţi excepţionale, nici cu aceea misterioasă a devinaţiei, dar ghicesc cele mai adesea ori viitorul personajelor. Cunosc asemenea distinse spirite pentru care faptul lecturii se petrece în doi timpi: 1) citesc volumele şi culeg „în mod ştiinţific date" 2) dau problemei noua soluţie. Uneori seara stau aplecaţi asupra unor astfel de opere care încă nu s-au scris. Cu surprindere, cu emoţie, parcurg filele lor. Bucuria pe care o încearcă seamănă cu a bibliofililor ce descifrează vechi manuscrise, cu literele mîncate de timp şi acoperite de uitare, cu a bibliofililor care cu aplicaţie dar şi cu fantezie, cu silinţă dar şi cu inteligenţă exhumează fapte şi gîn- duri ale trecutului. Dar voluptatea lor este mai mare fiindcă participă la descoperirea unor slove care nici măcar n-au fost aşternute pe hîrtie. O lume care nu s-a deschis încă este bănuită, presimţită, înţeleasa. Priviţi faţa acestor cititori. îi veţi vedea uneori îngrijoraţi : să ştiţi că o nenorocire pîndeste pe erou. I s-a întins o capcana. Va şti s-o evite? Alteori sînt surîzatori : nu-i tulburaţi. Se pregăteşte ceva bun eroului, o veste dulce şi îndelung aşteptată e pe cale să-i sosească. Dacă veţi desluşi pe faţa lor o lacrimă nu-i întrebaţi nimic. Plîng viaţa unei fiinţe apropiate la căpătîiul căreia au veghiat statornic. Si odată mai mult aceşti cititori seamănă cu scriitorii, cu Balzac de pilda, care a lăcrimat şi el la moartea batrinu-lui Qoriot. Edgar Allan Poe arată undeva ca lucrurile preţioase trebuiesc tăinuite nu în locuri secrete ci în văzul tuturora. în văzul tuturora se află şi vieţile personajelor literare şi nu trebuie să ne mire dacă există cititori care ştiu iubiri care nu s-au născut, drame care nu s-au declanşat, morţi care nu s-au săvîrşit. Nu e nimic miraculos în aceasta. Din două una: ori aceste lucruri sînt neadevărate şi atunci nu trebuie să le luăm în seamă, ori sînt tot atît de adevărate pe cît cele scrise în carte şi atunci trebuie să credem în ele. Dacă nu am 200 B. E. apucat să le citim e fiindcă în mod obligator cărţile sînt incomplete. Cîteodată obiceiul de a colabora cu autorul se transformă însă în viciu. Jules Renard povesteşte în „Lanterna oarbă" despre un astfel de cititor care luînd în mînă o carte cu acel fior unic pe care-1 transmit opurile, vibrînd de emoţiile presimţite şi aşteptate, dă chiar de la primele pagini semne de iritare. Pe măsură ce citeşte el se arată tot mai nemulţumit. Atmosfera o găseşte nerealizată, eroii neconturaţi, scenele mari ratate. In concluzie închide volumul care i-a adus numai nemulţumire şi substituindu-se autorului neîndemînatic scrie restul cărţii. Dar asta e cu totul altceva. Se ştie de asemeni că dramaturgul francez Victorien Sardou avea obiceiul să asiste la primele două acte şi reîntors acasă să-l scrie pe cel de al treilea. Vină greu de iertat mai ales dacă ne gîndim că scriitorul trăia de pe urma acestui viciu. Alţii (vezi Qiraudoux, O'Neill) reiau în-tîmplări şi eroi celebri cum ar fi Antigona sau Electra, nemulţumiţi cu rezolvarea pe care le-a dat-o un Sofocle sau un Eshil. Din categoria lor face parte şi Victor Ef-timiu care recent ne-a repovestit viaţa lui Faust. S-o mărturisim : citind cărţi cu paginile încă albe şi cugetînd la ele, aceşti lectori fac în orice caz o treabă mai temeinică decît criticii care demontează o capodoperă luînd piesă cu piesă la analiză, dar arătîn-du-se cu totul neştiutori cînd e vorba s-o refacă. Contemplatori activi, ei sînt într-o strînsă comuniune cu viitoarele capodopere al căror contur, în reveriile lor, îl prefigurează cu claritate. Ei leagănă copilăria unor străluciţi eroi, născuţi în penumbrele închipuirii. Şi — de ce să n-o spunem — uneori stimulează creaţia grăbind apariţia cărţilor. Dar cîte mari calităţi nu au aceşti cititori ! Să remarcăm de pildă promptitudinea cu care scriu cu imaginaţia viitoarele lucrări. Ei nu aşteaptă ani de zile pentru a compune volumul'1 II al diferitelor opere, ca diferiţi scriitori de profesie. Aşa cum citesc într-o răsuflare, redactează dintr-o răsuflare. Şi să nu uităm greutăţile de care se lovesc atunci cînd redactează de pildă volumul II al operei citite : limba în care scriu nu este a lor, tiparele în care se desfăşoară existenţa eroilor, le sînt dinainte date. ca să nu mai vorbim că trebuie să respecte particularităţile temperamentale ale scriitorului respectiv. Dar faptul că fiecare cititor propune altă versiune a viitoarei cărţi nu-i o dovadă de exigenţă ? însuşire atît de însemnată şi pe care au avut-o numai marii scriitori! In ceasul morţii Eminescu era neliniştit, Samson Bodnărescu deplin satisfăcut. Se cunoaşte faptul că la origină literatura este o operă colectivă. Multe minţi şi nenumărate talente au lucrat la naşterea operelor, înainte ca Ulisse — pentru a da un exemplu celebru — să rătăcească pe mări bîntuite de furtună, să fie prizonier în peştera Ciclopilor sau ademenit de vrăjitoarea Circe, înainte ca vicleanul erou al Odis-seiei să se fi temut de sirenele cele ademenitoare, la toate acestea au gîndit nenumăraţi oameni ai epocii. De vreme ce altă dată operele se năşteau dintr-un vis colectiv, de ce nu s-ar naşte şi astăzi. Odată ce minunea a fost cu putinţă, ea se va repeta cu siguranţă. Criticii sînt cititori asidui ai cărţilor nescrise. In primele lucrări ale unui autor ei prevăd viitoarele opere. Cînd în 1845 Nekrasov i-a înmînat lui Bielinski manuscrisul prietenului său Dostoievski intitulat : „Oameni sărmani", criticul a citit între rândurile acestei lucrări de tinereţe şi „Fraţii Karamazov" şi „Idiotul" şi „Crimă şi pedeapsă". Captivat de atîtea capodopere cîte se presimţeau, Bielinski a aşteptat cu nerăbdare să-l cunoască pe Dostoievski şi să-i spună : „Vei deveni un scriitor ilustru". Să recunoaştem că ţi se poate tăia răsuflarea în vecinătatea apropiată a atîtor capodopere. Iată dar ce putere extraordinară au unele cărţi : într-una singură se află nenumărate altele. CÂRTI NESCRISE... Cititorii de cărţi nescrise deschid adeseori tomurile şi visează la cele care vor veni. l-am surprins pe unii din aceştia imaginîndu-şi paginile următoare ale unor opere în mai multe volume cum ar fi „Desculţ" de Zaharia Stancu. Pagini pe care cu toţii aşteptăm să le citim, mai nerăbdători şi mai întreprizi decît noi, ei le şi citeau. Urmăreau frazele sacadate, abrupte, străbătute de un fior secret care-şi treceau unele celorlalte emoţia, sporind-o şi amplificînd-o mereu. Parcurgeau monologul dramatic rostit de erou pe un ton aspru, dur şi care se închega din propoziţii scurte ca o avalanşă din bulgări de zăpadă. Monologul, însoţit de o gesticulaţie redusă, vădea încordare nervoasă, tensiune, forţă de a stăpîni cititorul. Impetuozitatea aceasta, energia aceasta filele o transmiteau de îndată. Setea de viaţă, vitalitatea eroului, care arată o admirabilă vigoare în bucurie şi în suferinţă era strigată pînă şi în şoapte. Capitole ample centrate pe un fapt brutal, aprig sau alteori vorbind despre nostalgii fără nume şi aspiraţii tainice descriau, mai departe, soarta lui Darie. Amintirile se înlănţuiau zugrăvind vremuri cumplite, fulgerele brăzdau cerul cărţii, lumina era sinistră ca într-un crepuscul; cîteodată însă la o geană a zării culorile deveneau dulci, suave şi pe apele lor line sufletul răzvrătit al eroului cunoştea o clipă de linişte şi de nădejde. Iată-1 pe Darie plecat din sat într-o luntre, iată-1 trecînd prin lumea devastată de război, chinuită de dureri adînci, turburată de aşteptări nemărturisite. Cu pupilele arse de grozăviile pe care le vede, măcinat de foame, această prea credincioasă tovarăşă a sa, eroul îşi urmează destinul pe care i 1-a hărăzit scriitorul. Comentarii ample reiau şi dezvoltă sub toate feţele acelaşi fapt atroce sau pur, sau comentarii pline de ironie amară, adesea rînduri de poem, însoţesc eroul pe drumul său. „Florile pămîntului" (episod din vol. II din „Desculţ")) întreţine nădejdea că vom citi în curînd romanul aşteptat. Şi — poate nu va trece mult şi vom citi . DAR AŞTEPTATE 201 şi alte lucrări: de pildă volumul II din „Sfîrşit de veac în Bucureşti". Proza ornamentală şi ritmică a lui Ion Marin Sa-doveanu cu detailatele şi migăloasele ei incursiuni în sufletul personajelor va putea fi urmărită — cine ştie ? — într-o zi apropiată. Cititorii de cărţi nescrise se întreabă uneori pe marginea unor lucrări memorabile scrise cu ani în urmă cum ar fi „Calea Văcăreşti" sau „Foc în hanul cu tei" de I. Peltz: Ce s-a întîmplat cu lumea cărţilor acestea ? Ce au devenit de exemplu negustorii de mărunţişuri, voiajorii comerciali, croitoresele, poeţii rataţi care trec prin tomurile lui Peltz, clamîndu-şi mizeria morală şi materială ? Ce au devenit ceainăriile, casele mucede, hotelurile sordide în care personajele sale îşi dezmierdau fiecare altă iluzie ? El vrea să revadă pe oamenii aceştia care şi-au petrecut zilele vînzînd haine vechi, servind în cafenele, istovindu-se la maşinile de cusut. Ar vrea să ştie ce vis nou s-a născut în sufletele lor Lăutarul care suferea pe vioara lui, poetul ratat care aspira la dragostea unei fete bogate, unchiul care nădăjduia să-şi deschidă o şcoală de dans şi să facă avere, ce aşteaptă astăzi din partea vieţii ? Cititorii de cărţi nescrise recitesc „Calea Văcăreşti", urmăresc destinul eroilor. O femeie bolnavă se istoveşte în muncă în timp ce nesimţitor bărbatul cheltuieşte banii prin localuri de noapte; un reprezentant comercial părăsit de soţia sa, caută să-şi prelungească viaţa minată de o maladie congenitală ; un preşedinte de societate filantropică, ridicol şi tiranic profanează totul cu aurul său; o precupeaţă avară şi meschină chinuie pe cei din jurul ei. Toată această lume şi toate aceste'fapte se urmează unele celorlalte, în timp ce tonul unui personaj, gestul altuia, tăcerea celui de al treilea, reamintesc nu drame izolate ci o tragedie colectivă. în ce fel s-au transformat personajele cărora Peltz le-a dat viaţă, personaje cărora o întocmire socială nedreaptă le-a zădărnicit iubirea, speranţele şi libertatea, personajele cărora tristeţea şi mediocritatea le-au fost umbre 202 B. E. fidele ? Iată întrebări al căror răspuns cititorii de cărţi nescrise îndrăznesc să şi-1 dea, în aşteptarea celor pe care le va da, poate, autorul. Din amintirea lectorilor n-a pierit nici una din bunele pagini ale cărţilor despre trecut, scrise cu ani în urmă sau mai recent. Dar oricît de interesante ar fi ele, există altele cu mult mai apropiate de inima cititorului, cele care vorbesc despre actualitate, despre ceea ce se întîmpla sub ochii lor. Aceste pagini sînt aşteptate. Scriitorii care au arătat că ştiu să privească viaţa dintr-un unghi revelator, care au arătat că ştiu să descopere şi să înfăţişeze probleme acute sînt chemaţi de cititorii de cărţi încă nescrise, să-şi depună depoziţia. Poate că unele din aceste lucrări nescrise dar aşteptate nu vor apărea de îndată. Dar într-o zi — care nu poate să întîrzie — le vom citi. E sigur. Nici o incertitudine nu poate să umbrească speranţa, nici o îndoială nu poate să micşoreze încrederea. Cititorii care visează la destinele eroilor din cărţile iubite îşi vor sărbători atunci modesta lor contribuţie, de totdeauna, la naşterea operelor. Drept răsplată ei cer un singur lucru : cărţile să fie pe măsura speranţelor lor. Să se ştie că nu-i puţin. B. E... EUGENIA TUDOR' ÎNSEMNĂRI DESPRE.... GENUL PLICTICOS Motto: „Am citit cartea cea plicticoasă, am adormit cu ea în mînă, în somn am visat că citesc mai departe, de plictiseală m-am trezit şi asta de trei ori". H. HEINE Istoria literaturii nu-l consemnează nicăieri, nu s-au scris poate studii speciale, închinate lui; cu toate acestea, din însemnările polemice sau din mărturiile oamenilor de cultură ne putem da seama că genul plicticos a existat şi a vieţuit, paralel cu literatura adevărată, din cele mai vechi timpuri. In vremea noastră genul plicticos a cunoscut perioade înfloritoare urmate de altele de decădere. A fost luat în discuţie uneori sub denumirea de „schematism" sau „cenuşiu" şi combătut cu asprime. Şi totuşi, deşi o wreme dispare şi nu se mai arată, cu perseverenţa diabolică ce-1 caracterizează, el revine la suprafaţă şi din nou inundă piaţa literară cu noi producţii masive (ne referim la numărul de pagini) şi noi generaţii de cititori cad secerate de moţăiala, de plictis... Lucrurile nu ar părea prea complicate dacă aceste cărţi pe care, fără să greşim, le încadrăm în genul plicticos, n-ar aduce adesea în discuţie o problematică majoră, de o importanţă deosebită. Romanul „Fata plutaşului" de Ştefan Andrei îşi propune să dea viaţă unei teme pe cît de actuale pe atît de interesante: viaţa tineretului pe un mare şantier de construe-ţie. In „Pe marginea Dunării" Şerban Ne-delcu a urmărit să înfăţişeze exploatarea nemiloasă la care erau supuşi locuitorii' satelor noastre în vremea dictaturii fascis-to-antonesciene, precum şi aspecte din lupta ilegală, plină de riscuri şi sacrificii a comuniştilor la ţară. Nici problematica abordată de romanul1 lui M. Maian „Oameni în alb" nu e mai. puţin importantă şi actuală. Autorul a intenţionat să zugrăvească activitatea plină, de neprevăzut şi uneori destul de anevoioasă a tinerei generaţii de intelectuali în> cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, în regiuni unde domneşte încă o atmosferă pîcloasă, unde noul răzbate şi se impune cu greu. Deşi nu vizează direct actualitatea, tot atît de interesantă ni se pare tema romanului „Alei, codrule fîrtate" de Dumitru-Almaş. Autorul a intenţionat să reînvie timpurile legendare ale haiduciei, alegîn--du-şi ca erou principal pe căpetenia de haiduci Bujor. Cine va contesta importanţa deosebită, sau caracterul actual al acestor teme, care' interesează pe cititorul nostru ? Bineînţeles, nimeni! Şi autorii merită să fie felicitaţi pentru îndrăzneala de a le fi atacat. Dar de la tematică şi pînă la literatură este-un drum destul de lung şi plin de obstacole, pe care scriitorul trebuie să-l străbată. ' n Al • .204 EUGENIA TUDOR In cazurile citate mai sus ni se pare că autorii au rămas la începutul drumului. Intr-un moment cînd literatura noastră nouă a cunoscut succese importante ca „Desfăşurarea" sau „Ferestre întunecate" ■de Marin Preda, ca „Pasărea furtunii" de Petru Dumitriu, „Bărăgan" de Vi. Em. Ga-lan, etcf în domeniul literaturii inspirate din actualitate, ori neuitatele evocări din trecutul poporului nostru ale maestrului Mihail Sadoveanu, a rămîne la începutul drumului nu mai este deloc un fapt care merită laude, ci dimpotrivă. însuşirea esenţială — plictiseala — nu ■decurge neapărat din întinderea pe sute de pagini a cărţilor pe care le vom discuta. Plicticos poate să fie şi un volumaş de o sută sau de cincisprezece pagini, cînd nu ■comunică idei şi sentimente autentice, cînd nu emoţionează şi nu convinge. D.ar cu atît mai condamnabilă apare o carte plicticoasă •cu cît autorul ei a umplut sute de pagini fără să emoţioneze pe nimeni. întinsă pe un spaţiu foarte mare, o lucrare cu conflicte fabricate şi eroi-îantome, pare şi mai "plicticoasă decît dacă ar fi fost scurtă. Nu vom pleda totuşi aici pentru concizie (deşi poate n-ar strica, în această eră a romanelor fluviu, în şase pînă la douăsprezece părţi şi a trilogiilor cu prolog şi epilog). D.ar nu putem să nu ne gîndim cu regret, idupă ce am parcurs aceste patru romane (destul de masive)} că trei sau două pagini din Gehov — comunică, sugerează, ■cu fineţea-i caracteristică, adevăruri ale căror comentarii s-ar putea înşira pe sute de pagini. Aşa dar, o precizare : cărţile plicticoase nu-s neapărat plicticoase pentru că sînt lungi. Izvorul plictiselii trebuie căutat altundeva. * Cu zeci de ani în urmă poposea prin iarmaroace cîte-un păpuşar, care împreună cu ■cele două sau trei păpuşi ale sale alcătuia întreaga trupă. El era şi directorul şi mî-nuitorul, şi glasul păpuşilor sale. Dacă avea ■ghinionul să fie răguşit ori să nu-şi poată anodula cum trebuie glasul de bas, atunci spectatorii constatau surprinşi că din trupul pirpiriu şi mărunţel al tradiţionalului Va-silache izbucnea o voce tunătoare, că arţăgoasa şi bătăuşa Marioara vorbea tot aşa de gros ca şi popa Mardare din sat, şi că plînsul copilului venit să-i despartă din în. căierare semăna cu răgetele unui taur înjunghiat... Bineînţeles că în asemenea condiţii spectacolul era ratat: dacă nu-şi cereau banii înapoi, oamenii nu-l cruţau pe rău inspiratul păpuşar de vorbe usturătoare pentru păcăleala pe care le-o trăsese, deşi intenţiile sale erau dintre cele mai bune... Intorcîndu-ne la cărţile plicticoase, credem că neajunsul lor esenţial din punctul de vedere al literaturii (sau poate calitatea dominantă din punctul de vedere al genului pe care l-au numit plicticos) constă în faptul că începînd de la conflict, personaje, situaţii şi pînă la amănuntele carac-terizatoare avem sentimentul penibil că ghicim, în fiecare vorbă şi mişcare a personajului, în fiecare întorsătură de situaţie, ca şi spectatorii din iarmaroc, glasul şi mîna autorilor lor. Să precizăm : nu e vorba de recunoaşterea stilului propriu sau de descoperirea modalităţii de creaţie specifice scriitorului (creatorii cărţilor plicticoase nu-şi dezvăluie niciodată personalitatea !); ci de faptul că autorii se substituiesc în chip nepermis personajelor, vorbesc în locul lor, cu toate că se străduiesc să aducă în discuţie totdeauna (şi cînd trebuie şi cînd nu trebuie) probleme principiale ; reacţiilor fireşti, normale ale personajelor, le sînt substituite reacţii aşa zis juste, dar care nu reuşesc să dea impresia de veridic. Ca urmare firească a acestei atitudini apare lipsa desăvîrşită a unor caractere adevărate, puternice ; personaje, în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu există. In cărţile plicticoase, nu întîlnim decît nume de personaje — unele simple, altele mai ciudate, căutate, ca să facă probabil mai multă impresie, (de exemplu Mîş, Cîrciu, Chican)) alături de care. se adaugă cîteva trăsături fizice destul de vagi, ocupaţia personajului respectiv şi, în fine, nişte date biografice, înşirate rece, corect, ca pe o fişă de evidenţă. ÎNSEMNĂRI DESPRE... GENUL PLICTICOS 205- Numele acestea nu desemnează cum ar fi normal caractere, ci doar principii abstracte, pe care personajele respective sînt destinate să le reprezinte. Cînd spun, de pildă, „moş Goriot" mă gîndesc în primul rînd nu la fabricantul de paste făinoase, sau la ideea... nerecunoş-tinţei, ci la sufletul de o bunătate nemărginită a eroului, la puterea de sacrificiu a unui tată, care nu precupeţeşte nimic din dragoste pentru fetele sale. In cazul cărţilor plicticoase lucrurile se schimbă. Aci numele evocă cel mult profesia sau categoria (pozitivă ori negativă) din care face parte personajul respectiv. De pildă, Stanca, este eroina principală a romanului lui Ştefan Andrei, o ţărancă devenită brigadieră şi apoi minerită pe un şantier ; ceea ce se mai poate spune despre ea este faptul că (cel puţin în intenţia autorului)1, trebuie să fie o eroină pozitivă şi „dîrză". Drăgan, un alt nume din aceeaşi carte desemnează pe un alt brigadier de pe şantier, care este tot erou pozitiv. Manea, — e magazioner şi duşman de clasă... Din cartea lui Mihail Maian, „Oameni în alb", aflăm că Victor Mareş e medic, că e tînăr şi că este erou pozitiv ; că Ifrim, (un alt nume) e muncitor la fabrica de conserve din oraş, şi e erou pozitiv de asemeni ; lorgu, e un alt medic, tot erou pozitiv ; Ion Grigorescu e tot medic, dar de data asta erou negativ — şi tot element negativ, şi medic este Stamate... In romanul lui Şerban Nedelcu, Lisaveta este o femeie de la ţară, asuprită şi deci element pozitiv ; Ion Damian, ţăran întors de pe front (e vorba de cel de al doilea război mondial), element pozitiv, etc. etc. Bujor, este căpetenia haiducilor, erou pozitiv şi... cam atît. Lista s-ar mai putea continua la fel de fadă însă calităţile personajelor, însuşirile lor sufleteşti, nu se pot spune fiindcă, deşi autorii le-au lipit cîte o însuşire-două — asemenea unor etichete — ele nu se pot reţine decît în cazul cînd sînt învăţate pe dinafară ! Autorul unei cărţi plate, cenuşii, ţine cu orice preţ, mai înainte de toate, să -de- monstreze valabilitatea unei idei ; dar uită un lucru esenţial: să insufle viaţă personajelor, să urmărească cum se nasc şi evoluează ideile în mintea lor. Oprindu-ne la cartea „Fata plutaşului" de Ştefan Andrei, observăm că aici, autorul vrea să reliefeze, printre altele, ideea că şantierele naţionale au schimbat viaţa satelor noastre, chiar tinerii săteni participînd cu entuziasm la munca pe asemenea şantiere. Acesta este deci principiul abstract de la care se porneşte. Ca să-1 ilustreze... autorul a socotit de cuviinţă să creeze uiv personaj. Şi personajului- acestuia i-a dat numele Stanca Timofte. I-a confecţionat şi o brumă de biografie: Stanca este fata celui mai bun plutaş din sat, e frumoasă, are un iubit, pe tînărul Andrcme, pe deasupra mai e şi utemistă. Cum trece practic autorul la exemplificarea, la concretizarea principiului ? Nu aşa cum ar fi normal, prin zugrăvirea procesului interior care are--loc în sufletul eroinei sale, nu prin dezvăluirea lumii sale interioare, ci situîndu-se pe poziţia după care eroul pozitiv al epocii-noastre este, trebuie să fie un om infailibil, un „ce" dat o dată pentru totdeauna, ale-cărui fapte nu trebuiesc cercetate, justificate (atunci cînd se încearcă o explicaţie, nu se porneşte de la mişcarea sufletească-a omului, ci de la motive exterioare, de ordin sociologist). Şi chiar dacă, să zicem, se arată undeva că eroul pozitiv a comis o prostie, neavînd' de loc convingerea că greşeşte, e suficient ca o altă persoană să-i atragă atenţia, pentru ca eroul, iluminat dintr-o dată sase convingă pe deplin că ceea ce făptuise mai înainte era de fapt... o greşeală. Astfel, după ce participă cu entuziasm la o acţiune organizată de utemiştii din sat, crezînd că face un lucru bun, (e vorba de aducerea cu forţa, în faţa sfatului popular a cailor, pe care cei mai mulţi sătent — (sub influenţa chiaburilor)' — îi trimiseseră în pădure, ca să nu se prezinte cu ei la muncă voluntară), Stanca este „mustrată" împreună cu ceilalţi membrii at biroului U.T.M. de către secretarul organizaţiei de partid, Avram. Dar iată reproducerea exactă a mustrării: — „Adică aşa •206 EUGENIA TUDOR aţi crezut voi? Că dacă n-au vrut să iasă zece oameni la lucru să ne ajute, n-o să mai putem construi hidrocentrala? Atita neîncredere aveţi voi în puterea noastră? -Spune tovarăşă Stanca! Fără ei nu pu-Jem ?" In faţa unor asemenea întrebări eroina nu poate avea altă atitudine, decît să „tacă Încruntată şi abătută". — „Ar trebui să judecaţi cu mai multă luare aminte înainte de a tace un lucru, continuă secretarul. Uneori crezînd că fa-.ceţi bine, puteţi face rău". Auzind asemenea vorbe pline de duh (sic!) la care trebuie să adăugăm modulaţia specială, am putea spune inedită a vocii aceluia care le rosteşte : „vorbea cu .asprime măsurată (? !) şi-n glasul său .gros, cuvintele aveau un tremur cald, duios", eroina şovăie, şi bineînţeles, cum era -de aşteptat, cîteva rînduri mai la vale se ■căieşte: „Stanca îşi dădu seama că greşise! Ii părea rău că n-avea puterea acelor vrăjitoare din basmele copilăriei să întoarcă lucrurile. Avea convingerea că acum ar şti ce să facă" (?!). N-ar mai şovăi, .ar spune tovarăşilor ei, cu toată siguranţa : — Daţi-i dracului! Vom porni cu zece căruţe mai puţin, dar vom face şi mai multă rtreabă, decît cu ei!" Curat vrăjitorie, ca-n basme! Dar pentru că avem în faţă un roman care se pretinde realist, sîntem în drept să ne întrebăm : de unde vine convingerea, atît de puternică şi de subită a eroinei, că ceea ce ■considerase cu cîteva clipe mai înainte un fapt demn de laudă era, în fond, o gre-şală? O scoate autorul din mînecă, ca un... vrăjitor. Vorbele banale ale secretarului nu -puteau avea o asemenea influenţă hotărî-toare şi fulgerătoare! Sau dacă au avut-o, •după cum ni se spune aici, atunci nu avem de-aface cu un personaj autentic, cu un caracter în adevăratul înţeles al cuvîntului, ci rti o schemă abstractă pe care autorul a umplut-o cu tot felul de comportări „juste". Dar influenţa lui Avram merge şi mai ■departe în concepţia autorului. La fel de rapid şi fără dificultăţi, din cîteva vorbe, •al o convinge pe Stanca şi de alte lucruri printre care şi de necesitatea de a merge să lucreze pe şantier. Iar eroina se convinge aşa de tare, încît „toată noaptea" se gîndeşte să meargă pe şantier şi „se hotărăşte" a doua zi dimineaţă (Ce rapide sînt acţiunile acestor eroi !) să vorbească cu tatăl ei în această privinţă. Dar iată motivele plecării fetei, aşa cum ni le prezintă însuşi autorul: „Veştile aduse de tinerii, care fuseseră pe şantiere cu căruţele, despre baraj, despre tunel, despre stîncile aruncate în aer cu dinamită, despre apa Repedei care va fi împărţită în două — cum împărţită ? se întreba ea — îi aţîţau curiozitatea, o ispiteau (?!), nu-i mai dădeau pace. Voia totodată să-i dovedească lui badea Avram, pe care-1 supărase, că ştie să-şi ţină vorba şi că-i o fată în care utemeul poate avea încredere l" Deci, în ultimă instanţă motivele care o determină pe Stanca la o asemenea hotărîre sînt de ordin exterior: aceasta dovedeşte că autorul s-a situat pe o poziţie simplistă, facilă. El nu pătrunde esenţa umană, nu încearcă sondaje serioase în viaţa sufletească a eroilor săi ci confecţionează conflicte interioare arbitrare, determinate de raporturi la fel de arbitrare, chiar dacă se încearcă astfel demonstrarea unor principii valabile. Aşadar, pornind de la aceste premize so-ciologiste, vulgarizatoare, şi conflictul care urmează — între Stanca, dornică să plece pe şantier, şi tatăl ei, care se opune plecării — şi dîrzenia Stancăi, şi încăpăţîna-rea ei apar false ! • Cam tot în acelaşi fel, se convinge Li-saveta, eroina romanului „Pe marginea Dunării" că trebuie să-i ajute pe prizonierii sovietici, care muncesc pe moşia boierului Dumbrăveanu. împrejurările sînt asemănătoare, iar cel care oficiază acţiunea miraculoasă a convingerii imediate, este bineînţeles tot un activist, pe nume Sandu Matei. De data asta secretarul vorbeşte „molcom" : Deşi la început femeia protestează nedumerită : „Ce pot eu să dau, păcatele mele ?... Se gîndea, dar nu putea pricepe : de ce venise Matei tocmai la ea, o femeie necăjită 1 De ce nu se ducea la ţă- ÎNSEMNĂRI DESPRE... GENUL PLICTICOS 207 rănii mai înstăriţi ?", e suficient ca secretarul să facă apel la altruismul femeii, ară-tîndu-i că „numai ajutîndu-ne unii pe alţii putem căpăta mîngîierea", pentru ca să aflăm că „vorbele lui Sandu o făcură să tresară". De acum putem îi siguri că Lisa-veta o să se convingă ! Şi într-adevăr autorul se grăbeşte să ne confirme presimţirea, punînd-o pe Lisaveta, să spună : ,,Să-ţi dau şi eu ceva. Să fie pentru sufletul lui Gheorghe". Aşadar, eroii pozitivi ai cărţilor cenuşii se transformă peste noapte sau într-o clipită, fără să-şi facă prea mari probleme de conştiinţă. Ei ajung să înţeleagă, ca prin minune, cu o rapiditate uimitoare ceea ce cu o clipă mai înainte nu le fusese ■clar ! Dacă ar fi să credem în valabilitatea unor asemenea eroi, Nilovna lui Gorki ar trebui să ne apară cu totul demodată ! Procesul de transformare a „Mamei" este încet pentru că convingerile ei se creează treptat, şi se bazează nu atît pe vorbe cît mai ales pe comportarea celor din jur. Abia după ce înţelege ea singură cît de frumoasă este cauza pentru care luptă Pavel, după ce îşi dă seama că revoluţionarii veniţi în casa ei sînt oameni cu totul deosebiţi, pentru că o respectă şi o tratează ca pe un om, bătrîna mamă se convinge •că drumul ei este alături de fiul ei, alături de revoluţie. De la femeia resemnată şi sfioasă, îndurînd cu răbdare batjocura tărbatului beţiv, pînă la curajoasa şi îndurerata mamă a luptătorilor pentru revoluţie, care îşi riscă viaţa împărţind pretutindeni cuvîntul eliberator, Nilovna a avut de parcurs etapele anevoioase ale înţelegerii depline. Numai înfăţişînd procesul psihologic complicat şi adînc din sufletul Nilov-nei, (şi nu servindu-i o porţie de lămurire); «Gorki a ajuns să creeze o figură vie, convingătoare, un model de luptătoare revoluţionară. Datorită concepţiei sociologiste de la care pornesc, autorii cărţilor plicticoase atribuie în mod arbitrar eroilor reacţii şi gînduri nefireşti, în scopul de a dovedi calităţile lor de oameni înaintaţi. Găsim în aceste ■cărţi, dar mai ales în „Fata plutaşului", pagini întregi unde se încearcă descrierea lumii lăuntrice a personajului, care în intenţia autorului trebuia să ţină sau chiar să apară drept analiză psihologică. Numai că aceste, adesea foarte ample descrieri ale gînclurilor sau sentimentelor eroilor, păcătuiesc prin faptul că nu se încadrează în mod organic unei fizionomii unitare, nu reuşesc să contureze o atare fizionomie. De exemplu, în timpul unei şedinţe de U.T.M. în care tinerii săteni iau hotărîrea să răspundă apelului muncitorilor de la hidrocentrala din apropiere şi să participe a doua zi cu căruţele la muncă voluntară, eroina pozitivă, Stanca Timofte, este pusă nici mai mult nici mai puţin decît... să viseze. Poate la... cineva ? Nu 1 In asemenea momente, o eroină pozitivă nu poate, nu are voie să se gîndească la altceva decît la... un şir de căruţe. Ne-o spune însuşi autorul : „Vedea ca-n vis cele o sută de căruţe înşirate la trap, (ce vis zgomotos!) pe şoseaua şerpuită în lumina zilei însorite, gonind spre Gura Zăgazului şi de acolo încă cincisprezece kilometri pînă la şantier". Iată la ce pot să viseze fetele, la ce trebuie să viseze ele cînd sînt eroine „pozitive !" Nu cunoaştem o replică mai dezarmantă dată... vîrstei romantice! De fapt pretinsul vis al Stancăi, impus eroinei, trădează nerăbdarea, înverşunarea autorului de a o înfăţişa cu orice preţ ca pe un personaj pozitiv. Dar nici „visul", nici strădania autorului nu reuşesc să sugereze fizionomia unui caracter autentic. Pe această linie a mers tot timpul autorul romanului „Fata plutaşului" şi rezultatele scontate sînt de aceeaşi calitate îndoielnică. Să vedem un alt exemplu : în timp ce leagă buşteni, Drăgan, noul iubit de pe şantier, al Stancăi, aduce vorba, printre altele şi de marele nostru poet Eminescu. Stanca Timofte, ca eroină „pozitivă" ce se află, nu găseşte altceva de făcut decît... să recite în gînd „Somnoroase păsărele"... „Stanca se ridică pe vîrful picioarelor (de ce nu pe călcîie?) şi-şi zîmbi sieşi: (aha, ca să ajungă pînă la „sine" chiar şi eroina trebuie să se ridice pe vîrfuri !); „Face pe grozavul! Parcă eu nu ştiu de Eminescu ? Şi începu să recite în gînd : 208 EUGENIA TUDOR Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună Se ascund în r amur ele Noapte bună! Era singura poezie pe care o cunoştea din Eminescu, învăţată în clasele primare". Ar fi greu să ghicim care a fost intenţia autorului introducînd acest episod, cu totul nelalocul lui. Poate a vrut să demonstreze că pe şantiere tinerii brigadieri nu muncesc numai, dar se îngrijesc şi de ridicarea nivelului lor cultural ? Principiul poate să fie just, dar din păcate numai principiile nu ajung pentru a scrie literatură. Tot atît de puţin justificate psihologiceşte, apar personajele din romanul lui Mihail Maian. De pildă, Iorgu, cel mai bătrîn medic din orăşelul unde poposeşte proaspătul doctor Victor Mareş, (eroul pozitiv central al romanului) are de la început o atitudine binevoitoare şi o încredere aproape oarbă faţă de acesta din urmă deşi ar avea motive să se îndoiască de el. Doctorul Iorgu nu-l cunoaşte pe Mareş, pentru că n-a schimbat cu el nici o vorbă. Ba chiar ar fi îndreptăţit să se supere, cînd află că Mareş, care nu i-a făcut nici o vizită de curtoazie, a participat la o sindrofie la Stamate acasă, un alt doctor cotat de toată lumea drept escroc. Şi cu toate astea, doctorul Iorgu o contrazice hotărît, de la început, pe sora Efimiţa (de la dispensarul unde lucrează Mareş,) cînd aceasta vine să-i comunice că Mareş îi trimite lui Stamate clienţi. „— A luat ieri masa la Stamate! —• Vuieşte tot tîrgul! — Fii pe pace, zîmbi ironic doctorul Iorgu. Tîrgul nostru nu vuieşte prea greu..." (?) De ce o fi zîmbit ironic doctorul Iorgu ? Fiindcă probabil autorul i-a garantat, dinainte de a-i face apariţia în carte, că Victor Mareş nu este cu nimic vinovat. Ulterior, după ce Mareş asistă la o operaţie greşită, pe care o efectuează doctorul şef Grigorescu din îndemnul lui Stamate, şi bolnava însărcinată pierde copilul, (în timp ce Mareş era de gardă) Grigorescu şi Sta- mate îl fac răspunzător pe acesta din urmă,. Vestea despre nepriceperea tînărului medic se răspîndeşte în tîrg, şi o află şi doctorul Iorgu. Dar nici de data asta el nu e înclinat să creadă în vinovăţia lui Mareş, deşi nu ştie cum s-au petrecut lucrurile şi mărturiseşte faţă de Ifrim, secretarul organizaţiei de partid din fabrică, şi de nevasta acestuia : „Nici nu-l cunosc bine. N-a fost niciodată la mine". Chiar după ce Mareş fuge din oraş, dînd astfel impresia că e vinovat, doctorul Iorgu e neclintit în părerea sa, iar Ifrim însuşi caută să-i găsească circumstanţe atenuante într-o discuţie cu preşedintele sfatului popular : — „Poate că a fost nevoit să plece la Bucureşti. Poate că cineva din familie e bolnav şi a primit a telegramă..." (Deşi dacă ar fi primit scrisoare trebuia să ştie tot tîrgul !). Atît doctorul Iorgu eît şi Ifrim, nu apar de loc ca nişte personaje autentice, care luptă pentru descoperirea adevărului aşa cum a intenţionat autorul (ei presimt, ştiu dinainte, sînt siguri de partea cui e adevărul 1) ci doar ca scheme şterse în spatele cărora îl descoperim pe autor, care emit opiniile şi vorbele autorului. La fel de incredibilă şi neclară este figura doctorului Grigorescu. Grăbit să demonstreze principiul că tinerii intelectuali în-tîmpină multe greutăţi din partea unor cadre învechite şi înrăite, autorul îi creează pe Stamate şi pe Grigorescu, care vor trebui să se ciocnească cu Mareş, eroul pozitiv. Dar dacă în zugrăvirea lui Stamate autorul reuşeşte să insufle oarecare viaţă personajului, în plăsmuirea lui Grigorescu bunele sale intenţii rămîn fără rezultate practice. Ajunşi aici trebuie să luăm în discuţie însuşi conflictul cărţii care se bazează pe un fapt neverosimil. Şi dacă personajele nu au o viaţă lăuntrică, proprie, care să le îngăduie să acţioneze pe cont propriu, fără „îndemnuri" din afară, tot astfel, şi conflictele cărţilor plicticoase sînt exterioare, formale. Autorii nu au în vedere logica internă a faptelor, nu încearcă să ÎNSEMNĂRI DESPRE... GENUL PLICTICOS 209 redea aspectul complex al vieţii, confecţionează şi în cazul conflictului scheme simpliste. Un asemenea conflict exterior întîlnim şi în romanul „Oameni în alb". Faptul decisiv care declanşează conflictul este o operaţie greşită pe care o face Grigorescu, din îndemnul lui Stamate, în prezenţa lui Mareş. Să ne oprim puţin asupra doctorului Grigorescu, personaj creat în mod special pentru a servi conflictului cărţii. Mai întîi aflăm că doctorul Grigorescu este stimat de toată lumea (chiar şi de clarvăzătorul şi vigilentul Iorgu), şi considerat drept „un chirurg priceput" sau cu altă expresie a autorului „un clinician priceput" care în tinereţe, „fusese minat de ambiţia de a străluci în profesie", deci un om pasionat de meseria sa, darnic să realizeze lucruri mari, îndrăzneţe. Din cauza unei ■asemenea îndrăzneli, încercînd să aplice unui bolnav un tratament nou, doctorul Grigorescu a fost mutat disciplinar în orăşelul acesta unde... —> lucru ciudat —, nimeni nu cunoaşte antecedentele (deşi tîrgul ştie tot despre fiecare din locuitorii săi!) Doctorul Grigorescu se bucură de multă stimă şi încredere (deşi este prieten cu Stamate, la care se duc pacienţii ţărani pentru că are aparat de raze. (? !) O dată creată această impresie autorul vine şi completează biografia personajului cu alte date care se exclud. Aşa de pildă, acest om „priceput" şi „ambiţios" avea, cum era şi normal, o părere dintre cele mai proaste despre un medic nepriceput ca Stamate : „nu-l putea suferi ca om şi-1 dispreţuia profund ca medic, din cauza profundei sale ignorante şi a tupeului său şarlatanesc". (Am citat întocmai spusele autorului!) Şi totuşi acest medic „priceput" primeşte să facă operaţie unei cliente trimise de Stamate (pe care-1 dispreţuia !) fără să facă un consult în prealabil! Abia în timpul operaţiei, Grigorescu descoperă consternat că femeia, care-i fusese recomandată de Stamate ca fiind bolnavă de apendicită, nu avea nevoie de operaţie 1 Dar ceea ce ni se pare şi mai lipsit de logică este faptul că „priceputul" chirurg, medicul îndrăgostit de meseria sa, care a 14 — V. Romtnească nr. 4 primit să opereze, fără să verifice o pacientă recomandată de ignorantul şi dispreţuitul Stamate, nu se afla la primul caz de acest fel! Ne spune însuşi autorul, cu dezinvoltura care-I caracterizează, că Grigorescu „adesea era pus în situaţia de 3 opera bolnavi greşit diagnosticaţi (? !) care de fapt nu aveau nevoie de operaţie". Oricine poate să-şi pună întrebarea legitima de ce omul acesta „priceput" primea să facă operaţii pe care i le recomanda nepriceputul Stamate? Autorul care e şi un spirit perspicace a ticluit un răspuns şi Ia această întrebare: pentru că Grigorescu avea şi pasiunea... banilor ! Pentru operaţiile pe care le făcea din îndemnul lui Stamate primea jumătate din onorar 1 Nu ştim cum se-mpacă, cum se pot împăca însuşirea de chirurg „priceput" cu atitudinea de-a dreptul criminală a doctorului Grigorescu, care primea să facă operaţii cînd nu trebuia numai pentru că avea nevoie de bani! Sau pasiunea pentru bani era predominantă, cotropitoare şi atunci ar fi trebuit să găsim în paginile cărţii un nou Gran-det, sau pasiunea pentru medicină ar fi trebuit să învingă şi să-l oprească pe Grigorescu de a comite gafe de soiul aceleia relatate în carte cu lux de amănunte şi în jurul căreia se brodează conflictul dintre cele două tabere de medici. Realitatea este că Grigorescu, aşa cum îl descrie M. Maian, nu are nici una din aceste „pasiuni" şi nu are mai ales nici un fel de individualitate. Vrînd să creeze probabil un tip odios, mefistofelic, autorul a reuşit să schiţeze doar o jalnică apariţie, un hibrid cu pretenţia de complexitate, care pune sub semnul întrebării însuşi conflictul cărţii. Aprecierea pe care o dădea Ibrăileanu despre modul în care-şi creia personajele Sandu Aldea s-ar putea aplica perfect şi în cazul doctorului Grigorescu din cartea lui M. Maian : „Dar autorul nu are spiritul sintetic, atitudinile şi faptele personajelor sale nu se topesc la un loc, în concepţia sa, pentns a ne da tipuri: ele stau alăturea separate, parcă în diferite compartimente ale 210 EUGENIA TUDOR creerului său şi le zugrăveşte una după alta, iar ele, cum am văzut, adesea se contrazic". *)) * Din cele discutate pînă aci n-ar trebui să şe tragă concluzia că numai cărţile inspirate din actualitatea imediată sînt atinse de morbul plictiselii. Aria genului plicticos este mult mai cuprinzătoare. Că este aşa o dovedesc şi cărţile plicticoase inspirate din trecutul . poporului nostru. Romanul „Alei codrule, fîrtate" de Dumitru Almaş, apărut nu de mult în Editura Tineretului, vine să întărească cele afirmate mai sus. Deşi în cazul literaturii de inspiraţie istorică problema are laturi mai complexe, avîndu-se în vedere caracterul specific al literaturii de acest gen, în articolul de faţă nu-l vom discuta decît din unghiul de vedere al genului plicticos. Scriitorul Dumitru Almaş, de altfel apreciat evocator al unor figuri de seamă din istoria poporului nostru (vezi lucrările despre Miron Costin şi Spătarul Milescu)) şi-a propus în ultima sa lucrare să dea viaţă unor aspecte din lupta pentru dreptate a haiducilor conduşi de legendarul Bujor, din Moldova de la începutul secolului trecut. Deşi autorul (posedînd o vastă documentare)) a încercat să reînvie atmosfera specifică a timpului prin folosirea unui impresionant număr de versuri populare (sau de inspiraţie populară) şi prin foarte încărcatul aparat de date şi cifre revelatorii pentru sistemul economic al epocii respective, el nu a reuşit să insufle viaţă figurilor de boieri, haiduci, sau ţărani exploataţi, astfel că bogatele date şi informaţii îngrămădite în cartea, intitulată „roman" rămîn adesea în stare brută, grupate pe specialităţi ca în,fişele unui sîr-guincios cercetător. Şi în cazul de faţă, autorul nu a reuşit să creeze individualităţi umane, avînd comportări particulare, specifice, ci s-a menţinut în limitele unei evo- *)) G. Ibrăileanu, Scriitori şi curente, Ed. V.R, 1930 cări foarte estompate, urmărind doar demonstrarea, în general, a unor principii juste. Boierii sînt puşi să discute despre averi, robi, despre birurile pe care le au de încasat şi să facă bilanţuri; haiducii fac false şi retorice rechizitorii boierilor cărora le aţin calea, cu o luciditate şi o fermitate care nu mai aparţin unor luptători neorganizaţi cum sînt haiducii. Astfel un boier de la începutul secolului al nouăsprezecelea, îmbrăcat cu işlic şi călătorind, singur într-un chervan, se gîndeşte, preţ de trei pagini şi jumătate, care-i sînt veniturile şi averile — mijloc foarte nimerit pentru autor de a ne informa asupra situaţiei, economice din vremea respectivă. Boierul, vorbeşte cu sine însuşi despre origina sa boierească („străbunicul meu a fost doar rudă cu Duca vodă. Eu ginere de Mavrocordat"...)) face comparaţii, exprimate în cifre exacte, în legătură cu creşterea birului către turci (Dacă la 1794 bairam peşcheşul s-a plătit 60000 lei, acum — ce să facem noi, nevrednicii ? — l-am sporit la 120000")! îşi face autobiografia cu o exactitate, şi o obiectivitate vrednice de invidiat: „Am fost vistier, sînt velagă, adică zap-ciu al tirgului Iaşi (mai era nevoie să-şi explice sie însuşi ce înseamnă velagă ?)) cu cuţitul într-o mînă şi pîinea în cealaltă, cercetez şi judec pricinile ce se-ntîmplă între tîrgoveţi. Şi havalele curg : de la căpitanul de Darabani 2000, de la polcovnic 1000, de la başceauş 600, de la vătaful de harabagii 9000, de la casapii din oraş 2500... Am pus şi tahmizul, adică rîşnitul cafelei lei 1200 (iar explicaţii, bine înţeles de care nu avea nevoe boerul pentru sine însuşi ci pe care le oferă autorul cititorilor din 1957, numai că le oferă neîndemînatec \} lată şi părerea, ciudat de înaintată şi foarte autocritică, pe care o are un boier de la începutul secolului al nouăsprezecelea despre poziţia sa de clasă : „Unde se iveşte chipul meu, prostimea dă cu fruntea în pulbere, mai ceva ca la ivirea unui domn, pentru că... (urmează explicaţia foarte lucidă!)' are căpitanul Chi-riţă un gîrbaci cu şapte varvarichiuri"... ÎNSEMNĂRI DESPRE... GENUL PLICTICOS 21 Scena care reprezintă judecarea boierului de către haiduci e de-a-dreptul plicticoasă, monotonă, iar reproşurile pe care le fac haiducii din 1807 boierului Iordache Balş, sînt tot atîtea „principii" insuficient deghizate în haina străvezie a limbajului lor arhaic : — „Vă veseliţi în cîntări desfrînate, cînd noi plîngem şi amar suspinăm. — Şi mai ziceţi că alcătuim acelaşi neam!... — Cît o să vă mai purtăm în spate, şi cu sudoarea, cu sîngele nostru o să va mai hrănim? , — Să ştiţi: răbdarea noastră mai mul' nu poate ! — De-acu vă tăiem capetele ! — întocmai! etc, etc, etc..." Haiducii sînt, în intenţia autorului, apariţii atît de simpatice, încît fură inimile tuturor (nu numai inimile femeilor dar chiar şi pe ale celor prădaţi). Astfel însuşi Stareţul Zaharia de la mînăstirea Bistriţa, un călugăr beţiv şi muieratic, surprins de haiducii lui Bujor într-o seară cînd tocmai se pregătea să petreacă împreuna cu o roabă, rămîne nici mai mult nici mai puţin, decît... înduioşat de prezenţa mosa-firilor nepoftiţi şi aşa de pătruns de cauza haiducilor încît, (deşi aceştia i-au răpit roaba şi l-au ameninţat cu pistoalele); n binecuvîntează la plecare iar autorul ne înştiinţează că „Nu-i mai era ciuda pe Bujor. I se părea chiar că pleacă, ducînd o frîntură din inima lui..." Exemplele s-ar putea înmulţi. Ne oprim însă, aici, socotind că cele amintite sînt suficiente pentru a dovedi că autorul nu a reuşit să imprime suflu artistic cantităţii apreciabile de material documentar desfăşurat pe nu mai puţin de 630 de pagini. Intr-o operă literară, într-un romac mai ales. cititorul trebuie să aibă senzaţia scurgerii vieţii, trebuie să fie stăpînit de sentimentul veridicului. Acest sentiment, nu poate rezulta de cît din comportarea firească şi urmărirea atentă a psihicului eroilor, din desfăşurarea şi împletirea logică a faptelor. Valabilitatea principiilor susţinute într-o lucrare literară nu poate ţine locul personajelor şi conflictelor autentice, iar incapacitatea de a se detaşa de abstracţiuni şi scheme, de a privi viaţa în dezvoltare, de a pătrunde gîndurile şi sentimentele eroilor, se dovedeşte a fi principala cauză care împinge pe unii autori către confecţionarea de cărţi plictisitoare. Amestecîndu-se în acţiune, explicînd, „poe-tizîndu-şi" personajele, (cînd sînt pozitive]) ori arătîndu-le cu degetul, denunţîndu-le (cînd sînt negative/, în ciuda zelului şi a intenţiilor care-i animă, aceşti autori ajung să-l plictisească şi să-l sîcîie pe cititor, întocmai ca şi atunci cînd, dorind să vadă un film bun, are nenorocul să stea în faţa unuia dintre acei comentatori nepoftiţi, care-1 înştiinţează dinainte despre ce o să se întîmple, cine, ce are să spună, cine o să moară, cine o să învingă, etc. Ori, în% saşi problematica abordată în cărţile discutate reclamă din partea autorilor o exigenţă maximă faţă de ei însuşi. Scriitorii sînt datori să se ridice .la înălţimea acestei tematici importante pentru literatura noastră. Pe drept cuvînt, parafrazînd spusele lui Engels despre drama lui Las-salle, cititorul cărţilor plictisitoare ar putea să se adreseze astfel autorilor respectivi : „Am faţă de opera dumitale pretenţii foarte mari, adică cele mai mari, atît în ceea ce priveşte latura estetică cît şi cea istorică". 14* Ml RON DRAGU PASIUNI ŞI EROI IN OPERA LUI BALZAC ^Jstoria inimii omeneşti dezvăluită pas cu pas...", — astfel îşi concepea Balzac monumentala sa operă. Mărturisirea încredinţată contesei Hanska („Streinei") în scrisoarea din 26 octombrie 1834, a reprezentat un deziderat esenţial care a stat la temelia uriaşului edificiu al „Comediei umane". De peste o sută de ani de cînd au fost scrise aceste cuvinte, exegeza balzaciană a cercetat îndeosebi în acest sens, opera scriitorului. In vastitatea şi profunzimea ei, „Comedia umană" dezvăluie la "fiecare nouă lectură sensuri şi frumuseţi neobservate încă, în urmărirea acestor celebre „biografii contemporane" ale secolului XIX, pe care le-a realizat Honore de Balzac. Recitirea romanelor şi nuvelelor cuprinse în primele două volume de Opere, unele apărute pentru prima oară în romîneşte, relevă aspecte noi şi deschide perspective mai largi înţelegerii personalităţii unice a creatorului „Comediei umane". Cele două volume cuprind romanele de început scrise între anii 1830 şi 1834 şi mai ales opere care fac pare din două mari capitole ale „Comediei umane" : Scene din viaţa particulară („Qobsek", „Casa „La Motanul cu mingea", „Colonelul Chabert") precum şi Scene din viaţa de provincie („Eugenie Grandet"). Vitalitatea constituţiei eroilor lui Balzac, înzestraţi cu marile puteri ale pasiunii, spit ritului şi ale voinţei, mărturisind o tinerească exuberanţă au recunoscut-o contem- poranii săi în însăşi înfăţişarea scriitorului. Verva scînteietoare care încîntase pe The-ophile Gauthier sau pe Georges Sand, în discuţii prelungite ore întregi — izvora din vivacitatea şi expansivitatea caracteristică lui Balzac. Incepînd cu proiectele literare din perioada cînd scria „Şuanii", primul roman apărut sub semnătura lui în 1829, şi pînă în momentul cînd are geniala revelaţie a sistemului întregii sale opere — „Comedia umană" — Balzac ne apare veşnic preocupat, urmărit pînă la obsesie de conflictele şi oamenii timpului său despre care scria sau intenţiona să scrie. Caetul voluminos intitulat „Gindurl, subiecte, fragmente"' înmănunchiază doar o parte dintre schiţele fugare în care alături de fapte vii ale vieţii, erau notate crîmpeie de imagini, puncte de plecare ale operei care urma să fie abia elaborată ; pretutindeni, mereu cele două planuri, — al realului şi al ficţiunii — coexistau, se confundau şi s-ar putea spune că se îmbogăţeau reciproc. Zi şi noapte, acest uriaş laborator de creaţie se afla într-o perpetuă efervescenţă. O lume întreagă de bărbaţi şi de femei, de pasiuni şi de elanuri îi fecunda imaginaţia, domi-nîndu-1, făcîndu-1 să trăiască adevărul figurilor şi tumultul operei sale. Pînă în ultimele clipe ale vieţii, pe patul de moarte, pe buzele scriitorului revenea numele unui personaj vestit al „Comediei umane" — doctorul Horace Bianchon: „...Bianchon, chemafi-l pe Bianchon... el singur mă va mai putea salva!".) PASIUNI ŞI EROI IN OPERA LUI BALZAC 213 Unitatea pe care a dat-o operei, siguranţa şi precizia graţie căreia a coordonat şi sistematizat mulţimea imensă de eroi, în „scenele" „Comediei umane" (Din viaţa pariziană, de provincie, particulară, militară, politică etc.) constituie tot o mărturie a forţei care-1 susţinea pe scriitor în reflectarea realităţii. Prefaţa la ediţia „Comediei Umane" din 1842 amintea teoria unităţii universului demonstrată de Geof-froy Saint-Hilaire, subliniind o ideie formulată anterior de el însuşi, după care „geniul nu e complet decît atunci cînd adaugă la facultatea de a creia, puterea de a-şi coordona creaţia". Vigoarea scriitorului este sensibilă şi în uriaşa sa capacitate de cunoaştere, de cuprindere vastă a societăţii, a aspectelor ei multilaterale. „Pretutindeni se tăcea simţită acea balzaciană încredere în sine ca-re-l îndemna să se amestece în toate, să abordeze toate subiectele"... (Remy de Gourmont). Din mărturiile sale, ca şi din documentele biografilor săi, se vădeşte strădania statornică de a observa şi înţelege, „cu imensa lăcomie a talentului şi a firii", a scriitorului care se mîndrea cu titlul de „doctor în ştiinţe sociale" şi care, oriunde s-ar fi aflat, asculta, veghea, simţea cu o aviditate veşnic nesăturată. El trăia deopotrivă în vălmăşagul luptelor de stradă din jurul anului 1830, ca şi în interioarele cu mobile rare, după gustul delicat din vremea lui Ludovic al XVI-lea. Viziunea artistică a scriitorului determină o uriaşă capacitate de absorbţie. Ex-pansivitatea şi vioiciunea gîndirii ca şi a tuturor manifestărilor sale este sensibilă nu numai în acea efervescenţă a stilului său de care s-a pomenit adesea. Ea este evidentă şi în preferinţele scriitorului pentru zugrăvirea unei anumite tonalităţi a caracterelor umane. Ochiul său a fost impresionat şi atras în primul rînd de fiinţele avînd o structură aparte, posedind mari resurse de energie, de perseverenţă şi de tărie, în stare în sfîrşit, de eforturi su-pra-omeneşti. Procesul ridicării burgheziei, al marşului spre îmbogăţire al unei întregi generaţii de aventurieri şi speculanţi, de apostoli ai crimei şi ai desfrîului sau de filosofi ai cinismului — ca o particularitate obiectivă a epocii — era un proces al luptei pe viaţă şi pe moarte, în care hotărîtoare şi biruitoare, puteau fi numai acţiunile celor puternici. Dramatismul acut al acestui moment istoric a fost mai profund şi deci mai adevărat surprins în paginile „Comediei umane", pe măsura urmăririi lui în caracterele acelor oameni în care se manifesta cu toată intensitatea. Prin prisma simpatiilor sale, a înclinaţiilor spre naturile puternice, inflexibile, sau oscilînd între sentimente şi pasiuni extreme, Honore de Balzac a putut realiza o genială descriere a celor mai reprezentativi oameni din societatea sa. El a surprins cel mai bine aspectele particulare ale fizionomiei şi atmosferei sufleteşti în care setea de îmbogăţire devine supremul scop, diformînd şi schimonosind chipul omului. * Epicureismului, sensualităţii, dorinţei de a trăi cu toate fibrele satisfacţile vieţii, li se opun în operă, ca şi în viaţă, tendinţa spre ascetism şi dăruire exclusivă studiului şi creaţiei neîntrerupte. Legile miraculoase ale voinţei din romanul ,,Louis Lambert" sau tratatul ştiinţific avînd aceeaşi temă la care lucrează, claustrîndu-se într-o mansardă sărăcăcioasă, un erou ca Raphael de Valentin din romanul „Pielea de Sagri", l-au pasionat de fapt pe Balzac încă din tinereţe. Lucrarea sa „Teoria voinţei", compusă pe băncile Colegiului Oratorienilor din Vendâme, a marcat de fapt începutul unor preocupări'de acest sens adînc înrădăcinate în conştiinţa scriitorului. Balzac avea un adevărat cult pentru voinţa umană, pe care o concepea ca fiind ...„un fluid care poate să schimbe totul după plac, chiar cele mai fixe legi ale naturii"... Dar ambele tendinţe contradictorii au coexistat biruindu-se reciproc, căutînd să se stăpînească, să domine întreaga fire a artistului de-a lungul întregii sale creaţii, aducînd mărturia înclinaţiei spre o nezăgăzuită dezlănţuire a forţelor, pe care a 214 MIRON DRAGU probat-o cu prisosinţă nu numai fecunditatea, imaginaţia sa fabuloasă, ci, mai ales, însăşi opera — caracterele eroilor — intensitatea pasiunilor care-i însufleţesc. Fiecare dintre ei, în chipul lor specific, Raphael de Valentin, Rastignac, Goriot sau Balthazar Claes, verişoara Bette sau Eugenie Grandet, Gobseck sau Vautrin, Tail-lefer, Nucingen sau du Tillet, contesa de Beauseant sau de Restaud, — au intrat în scena uriaşă a „Comediei umane" purtînd în structura lor sufletească ceva din energia, încordarea şi firea veşnic cercetătoare a creatorului lor. „Persoana artistului — spunea Sainte-Beuve despre Balzac — întreaga lui structură, se angajează şi se afirmă pînă în operele lui; nu le scrie numai cu gîndirea pură, ci cu sîngele şi cu carnea lui". Ori care ar fi variaţiile temperamentale ale eroului balzacian, o caracteristică fundamentală pe care epoca a imprimat-o adînc firii lui, este dorinţa de a fi puternic, de a răzbi cu orice preţ. „Non cecidit animus !" — (sufletul nu se lasă înfrînt) — exclamaţia care îi aparţine lui Raphael sună ca un leit-motiv al destinului celor mai mulţi dintre eroii „Comediei umane" Atmosfera de junglă captalistă pe care ei o respiră la tot pasul i-a făcut să fie neînduplecaţi în iureşul bătăliei pentru existenţă : rece, lipsită de elementară omenie, ca şi de inutile complicaţii sentimentale pentru ei. Numai reflexul sîngeriu al bărbii roşcate arborate de Taillefer mai aminteşte vag, doar celor iniţiaţi, în orgia unei nopţi cum este aceea din „Pielea de Sagri" de crimele care stau la temelia unei averi fa-bul oase. Bancherul nu e atotputernic prin virtuţile sale, ci prin fondurile care i se fructifică progresiv şi sigur în tezaurul Băncii Franţei. Calea pentru a-1 jefui o arată Vautrin lui Rastignac în „Moş Goriot" ; asasinarea unui moştenitor, căsătoria cu Victorine Taillefer — iată drumul sigur spre putere: Jacques Collin — supranumit „Trompe-la-Mort", ocnaşul „veritabil Lucifer în redingotă" ştie cum trebuie intrat în societate, („Ca o ghiulea de tun" !) — deviza lui aparţine tuturor ambi- ţioşilor : „Totul sau nimic!". Din toată înfăţişarea lui exterioară, din vocabularul său precis şi tăios, ca şi din atitudinea sa brutală uneori, se degajă o mîndrie uşor ironică, superioară, o siguranţă de sine pe care nu caută să şi-o ascundă. Să fii cinic, să fii brutal, să-i striveşti pe alţii în funcţie de propriile tale interese, iată credinţa unor asemenea oameni! Unii dintre eroii lui Balzac încearcă într-adevăr supreme satisfacţii în clipele cînd au conştiinţa deplină că stăpînesc o mare putere. Alţii trăiesc în plin senzaţia puterii cu mai puţină luciditate, dar o simt mai mult intuitiv, instinctual, ca Grandet din Saumur. Vautrin încearcă o puternică satisfacţie demonstrîndu-i lui Rastignac, cu perspicacitatea şi verva sa caracteristică, teoretic şi practic, cum se poate parveni în viaţă. In austeritatea rece a camerei sale, Gob-seck, sigur pe sine, nemişcat şi triumfător în jilţul său vechi, cu invariabilele lui sclipiri metalice din priviri pare să retrăiască aceeaşi senzaţie de stăpîn, de dominator nemărginit al vieţii, pînă în adîncurile ei. In liniştea şi echilibrul sufletesc al lui Gobseck, atunci cînd proclamă, cu tonul cel mai firesc din lume — „aurul e întruchiparea tuturor forţelor omului!" — Balzac a fixat de fapt unul din momentele de cristalizare ale personalităţii burgheze. Asemenea judecăţi reprezintă nemijlocit generalizări ale unei proprii experienţe de viaţă. Pentru Gobseck, oamenii aduşi la disperare, veniţi să-i solicite mila, reprezintă nişte simpli actori care, cel mult, după cum spune el, „reuşesc să mă mişte prin puterea vorbelor lor. Aceşti actori neîntrecuţi jucau numai pentru mine, fără să mă poată amăgi"... Intensitatea la care trăieşte el pasiunea acumulării se bazează pe o realitate obiectivă a epocii, pe consecinţele sociale ale acumulării capitalului care-1 fac capabil, după propria mărturie, „să citească in inimi", să transforme camera lui rece şi goală într-un sanctuar măreţ unde „amantul cel mal înflăcărat, care aiurea se înfurie pentru un singur cuvînt şi scoate PASIUNI ŞI EROI IN OPERA LUI BALZAC 215 imediat sabia, se roagă cu mîinile împreunate..." unde, subliniază Gobseck, toată lumea se roagă, chiar „negustorul cel mai fudul, femeia cea mai mîndră de frumuseţea ei, militarul, se roagă şi plînge de ciudă sau de durere". Pe chipul cămătarului, de obicei de o imobilitate stranie, pe care lampa fume-gîndă şi verde aruncă reflexe palide, se zugrăveşte arareori o uşoară undă de însufleţire, mai curînd poate „un abur de veselie" care mai aminteşte natura umană a „omului bancnotă". Infailibilitatea acţiunilor sale îl măreşte în ochii săi, îi redă o bucurie intensă atunci cînd, modest, aproape sărăcăcios îmbrăcat, păşeşte murdar de noroi în somptuosul apartament al contesei de Restaud, pentru a-şi încasa poliţa. „Îmi place să umplu cu noroi covoarele oamenilor bogaţi, nu din meschinărie, ci pentru a-i face să simtă gheara Nevoii" I — spune el. Se simte invulnerabil, ca un trimis al destinului, ca posesor al unei puteri tiranice, căreia îi este îngăduit orice, ori cînd şi ori unde, — dar în acelaşi timp gustă din plin şi satisfacţia de a putea prevedea, plecînd~de acasă, pînă şi gradaţia zvîrcolirilor victimei sale. Ii place să expună pe larg această tactică, să o pigmenteze cu observaţii ironice sau cu diferite notaţii psihologice, filozofice, asupra naturii umane. „Mă va primi cu un zîmbet tandru, îmi va vorbi pe tonul drăgălaş, rezervat de obicei beneficiarului poliţei, mă va copleşi cu vorbe mîngîietoare, mă va ruga poate, iar eu..." .Dar uneori victima se zbate zgomotos, ameninţă, urlă în „ghearele Nevoii", ar vrea să-l distrugă pe cămătar. ...„Escroc bătrîn !" — îi strigă contele Maxime de Trail-les. Ori ce s-ar întîmpla însă, pentru că se ştie puternic, Gobseck rămîne calm, repli-cînd imperturbabil şi rece scuzelor bîlbîite ale tînărului ...„Ştiu, voiaţi doar să nu plătiţi poliţele...". Şi ceea ce urmează, ca de obicei, este aceeaşi tăcere grea, ca într-o bucătărie, după ce se taie o raţă..." Pentru ca însăşi acalmia deplină, care se instaurează greoaie, să poarte ceva din puterea surdă, posacă dar triumfătoare a lui Gobseck. Nu numai marile caractere amplu analizate în paginile operei lui Balzac, posedă o asemenea însuşire : personaje secundare, cum sînt, de pildă, domnişoara Michonneau din „Moş Goriot" sau Claparon din „Cesar Birotteau", pînă chiar şi portăreasa doamnei de Marneffe din „Verişoara Bette", — fiecare în felul său — cu răutatea şi cruzimea unei domnişoare bătrîne ; cu grosolănia şi obrăznicia pe care o împrumută puterea banului, sau cu bucuria trivială a femeii de mahala ajungînd să deţină secretele unor oameni din înalta societate — îşi exercită, cu o vădită plăcere, puterea vremelnic dobîndită. Cel puţin, pentru domnişoara Michonneau predarea lui Vautrin, poliţiei, pare să însemne una dintre cele mai frumoase pagini din viaţă ; un moment în care, în sîîrşit, oamenii i-au aflat puterea, au cunoscut-o şi într-altfel decît ca o umilă ŞÎ nefericită fată bătrîna ; un moment care-i răzbună poate, jignirile suferite dealungul existenţei. In genere, autorul „Comediei Umane" excelează în prezentarea amplă a societăţii în întindere şi în adîncime, în limite extinse care fac posibile descrierea atitudinii, a mişcărilor, evoluţia şi dezvoltarea deplină a caracterelor. Acestea apar întotdeauna mişcîndu-se în perimetrul unei largi arii sociale. Resursele de energie, mobilurile interioare puternice care-i însufleţesc pe eroii lui Balzac, necesită un cadru larg al acţiunii în măsură a deschide cîmp nemărginit încercărilor la care sînt supuşi, ciocnirilor pe care le au de înfruntat, desfăşurărilor uriaşe de energii. In limitele acestui cadru extins al acţiunii, romanele lui Balzac includ decorurile de interior ca şi faţadele caselor, obiecte din imediata apropiere a personajelor, sfera relaţiilor de familie, comerciale tinzînd neîncetat spre o cuprindere vastă a unei multitudini de în-tîmplări, a căror consecinţă să aibă ea rezultat o necesitate adîncă, de neînlăturat. Prezentarea tuturor acestor elemente însoţite de obicei de un bogat istoric, împru- 216 MIRON DRAGU rnutînd termenii arheologiei, ai arhitecturii, artelor şi ştiinţelor, este înzestrată cu o semnificaţie infinit superioară obişnuitei ,.culori locale", „amănuntului semnificativ" sau simplei descrieri a unor obiecte sau locuri. Acesta este doar un aspect al sensului activ pe care-1 poate căpăta mediul în romanele sale. Iată numai două interioare alăturate în aceeaşi nuvelă : ele aparţin unor adversari; datornicei frivole, pătimaşe şi cămătarului inflexibil, dur, teribil în hotărîrea sa de a nu-şi îngădui nici cea mai mică slăbiciune omenească („Gobseck")1. Amestecul de răvăşeală şi lux orbitor, de înfrigurare şi agitaţie, de moliciune şi feminitate intensă care domneşte în buduarul contesei de Restaud, unde amănunte numeroase ale tabloului excelează în a transmite cît mai concentrată atmosfera lascivă, aţîţătoare, a întregii camere — sugerează forţa unei pasiuni devorante, ...„goana deznădăjduită după plăceri trecătoare". Curăţenia ca şi aparenţa umilă a mobilierului din casa cămătarului, „.„începînd cu stofa verde de pe birou şi terminînd cu învelltoarea patului", unde de ani de zile fiecare obiect îşi păstrase locul, desăvîrşesc aspectul general de o austeritate rece, apăsătoare, a întregului interior limitat la strictul necesar, cu avari-ţia fanatică a omului la care, pînă şi luminile ochilor, reflexele fizionomiei, rîsul sau vorba au ceva metalic, şi sînt de obicei, pe cît posibil, economisite. Alăturarea este evidentă, efectul contrastant marchează cu mai multă plasticitate iminenţa tragică a deznodămîntului; cele două patimi pregătesc prin intensitatea la care se desfăşoară o şi mai violentă, o catastrofală ciocnire între cele două personaje. Celălalt aspect al descripţiei exterioare, ţine la Balzac de intervenţia directă şi activă în viaţa personajului a elementelor mediului înconjurător. începînd prezentarea cadrului unde moş Goriot urma să-şi petreacă ultimii ani din viaţă, autorul subliniază că „...o dramă ca asta nu poate fi îndeajuns înţeleasă, dacă nu prezentăm dinainte atmosfera, culorile întunecate şi conţinutul ei grav". într-adevăr, mizeria, tristeţea şi descurajarea pe care o respiră atît de dens amănuntele exterioare ale pensiunii Vauquer, joacă un rol important în fundamentarea pasiunii paterne a lui moş Goriot. Rezistenţa lui blajină ascun-zînd o împietrire dureroasă la asprimea cu care-1 înconjoară acele elemente brutale, meschine ale existenţei sale cotidiene (însoţite de cruzimea, cinismul şi trivialitatea blazaţilor pensionari ai doamnei Vauquer) capătă astfel o deosebită semnificaţie. Tăria sentimentului care se păstrează neclintită la Goriot şi după ce omul a fost sărăcit de fiicele lui, pune în lumină firea lui stăpînită de un singur ţel: asigurarea fericirii copilelor. Jalnicul sfîrşit al tatălui care s-a sacrificat pentru ele, se pregăteşte în mediul sumbru al pensiunii Vauquer. Casa bătrînului Grandet din Saumur — în romanul „Eugenie Grandet", — este ştearsă şi rece, cu o faţadă veşnic încremenită şi încărcată de stucaturi şi figuri roase, înegrite de vreme. întreaga casă adăposteşte parcă o viaţă închisă ; locatarii ei sînt închişi, zăvoriţi pe vecie între zidurile propriilor uneltiri. Treptat, tot acest cadru „descris", va acţiona în fapt, reliefînd mai puternic semnificaţia dramei Eugeniei, devenită în cele din urmă ea însăşi, prizoniera tuturor obiceiurilor avarului mort, păstrînd aceiaşi nemişcare a poziţiei mobilelor, reeditînd acelaşi program metodic al maniilor defunctului tată, moştenind rînd pe rînd gama întreagă a tertipurilor comerciale folosită de Grandet, de la ascultarea rece ne trădînd vreo atenţie, şi pînă la diplomaţia interminabilelor tărăgănări în locul refuzului net. Sfîrşitul tragic al primei şi unicei ei dragoste, este pecetluit astfel pentru veşnicie de sfera relaţiilor sociale, chiar şi de procesul prosper al dezvoltării averii sale. Atmosfera dominantă — indicînd parcă neînduplecat, din vălmăşagul de fapte şi întîmplări, mai mult sau mai puţin accidentale, o necesitate adîncă — domneşte parcă mai acută în nuvela „Casa „La Motanul cu mingea". Educaţia săracă, trivială, orizontul mărginit, compunînd o viaţă spin- PASIUNI ŞI EROI IN OPERA LUI BALZAC 217 tuală redusă la dimensiunile tejghelei, odioasă prin banalitatea ei, a mutilat formaţia unei făpturi încîntătoare, pline de gingăşie şi delicateţă, cum este domnişoara Augustine Guillaume. In casa ei părintească, în care „ori ce visare poetică însemna un contrast cu fiinţele şi lucrurile de acolo, şi unde nimeni nu-şi putea îngădui nici un gest, nici o privire care să nu fie observate şi pînd'de pas cu pas", totul se desfăşoară conform unui tabiet cotidian înrădăcinat de mult în acţiunile fiecăruia. Fiecare zi începea cu repetarea aproape mecanică a aceloraşi mişcări, cu schimbarea unor priviri şi observaţii în legătură cu starea vremii şi evoluţia ei probabilă la deschiderea magazinului, în fiecare dimineaţă. De la acele inventare care se repetau ciclic, „echinocţial", cu fatalitatea succesiunii fenomenelor naturii şi pînă la reluarea anostă a aceloraşi cuvinte în zilele de prînzuri sau seri festive, după ce argintăria a fost împachetată meticulos („Fetelor, n-am făcut nimic astăzi!..") —-totul lasă impresia rutinei. Tabietul acesta profesional şi familial, ca şi conştiinţa deplină a domnului Guillaume în prosperitatea întreprinderii sale cu rădăcini adînc înfipte în pămînt, alimentează voluptatea senzaţiei de stăpîn cu care eroul contemplă în fiecare zi, strada Saint-Denis. Pictura motanului care. se joacă cu mingea, scorojită şi deformată de ploi, rezistă în ciuda anilor neschimbată, sugerînd forţa, persistenţa tradiţiei. In această casă-prăvălie. unde perspicacitatea se judecă după ghicirea cu mult timp înainte a falimentului unui comerciant oarecare, însuşi tabloul de familie de o rară sensibilitate pe care un artist ca Sommervieux îl pictează Augus-tinei, este primit şi apreciat ca un prilej destul de nimerit pentru a extinde „în sfîr-şit!" reclama firmei ,,La Motanul cu mingea". Prezentarea faptelor recompune astfel minuţios, cu ajutorul mobilelor, exteriorul caselor şi al obiceiurilor devenite adevărate fenomene de automatism, atmosfera copleşitoare în toată puterea ei de acţiune a acestei vieţi de o tragică frămîntare „deşi în fond, cit se poate de statică, un fel de existenţă mecanică şi instinctivă, aidoma celeia a castorilor". Cadrul acesta extins joacă un rol însemnat în formarea sentimentelor puternice care-i însufleţesc de obicei pe eroii romanelor lui Balzac. Epoca faimoşilor Gaudissarţi, a specialiştilor în speculaţii îndrăzneţe de bursă, este o epocă a situaţiilor, extreme în care nu există decît învinşi sau învingători, victime sau asasini, „casieri sau delapidatori" — cum se spune în „Melmoth împăcat". Forţa pasiunii este cu atît mai impresionantă, cu cîţ descrierea ei depăşeşte cadrul obişnuit al prezentării unui sentiment etern uman care atinge paroxismul, ea pare să-şi tragă seva din alcătuirile sociale, să reproducă ceva din caracterul implacabil al tendinţelor vremii. Personajul balzacian este puternic şi neînduplecat prin pasiunile şi obsesiile sale pentru că el este „legat de marile interese ale vieţii" după expresia autorului „Comediei umane". Impresia implacabilului este datorată în primul rînd elementelor mediului social care par să apese asupra personajului, solicitîn-du-i la maximum toate facultăţile, toate posibilităţile de a acţiona în împrejurări specifice epocii. Manifestările acestuia nu sînt nici mistice, nici patologice, (deşi uneori, ele ating aceste limite, în „Seraphita" de pildă), ci înainte de toate, consecinţa situaţiilor extreme, a împrejurărilor care alătură frecvent contraste violente ale vieţii. Astfel, tabloul parvenirii rapide a unui gazetar care şi-a vîndut conştiinţa se alătură mizeriei la care este supus un talent ca D'Arthez umilit şi inevitabil strivit de societate („Iluzii pierdute"). Claparon şi Nucingen, du Tillet şi notarul Roguin folosesc tactica şi acţiunile obişnuite ale bursei pentru a-1 excroca pe naivul şi cinstitul parfumier — Cesar Birotteau. Rastignac, autorul infailibil al celor mai tari lovituri din lumea elitei pariziene, devine în chip firesc mentorul lui Raphael î.mpărtăşindu-i esenţa experienţei sale. Cu tupeul aventurierului care n-a dat niciodată greş, sînt recomandate în romanul „Pielea de Sagri", pe tonul cel mai 218 MIRON DRAGU cinic, crima, destrăbălarea, jaful... Alte căi nu există, pentru a răzbate în societatea vremii! < In paginile romanelor lui Balzac sămînţa unor asemenea sfaturi germinează în primul rînd în structura acelor naturi umane capabile să trăiască cu o sensibilitate mai ascuţită furtunile societăţii. Amploarea uriaşului rechizitoriu făcut racilelor orînduirii burgheze este hotărîtă de amploarea vitalităţii eroilor, de amploarea dramelor prin care trec ei şi prin care se realizează deplină, viziunea artistică a scriitorului. Genialitatea lui Balzac se vădeşte astfel, după cum s-a mai arătat, într-o asemenea alegere şi desfăşurare a caracterelor, încît trăsăturile lor particulare slujesc în chip de-săvîrşit evidenţierea categorică a ceea ce e hotărîtor pentru un anumit fenomen social. Nestatornicia şi oscilaţia între puritate şi pofta de plăceri, acomodarea la murdăria epocii, corupţia intelectualului, dependenţa lui de sacul cu bani sînt şi mai izbitoare prin intensitatea manifestării lor la individualităţi puternice, de o mare sensibilitate. Urmărind evoluţia unei asemenea structuri sufleteşti, în mediul social prezentat în toată violenţa conflictelor sale cititorul are certitudinea presiunii vieţii însăşi care acţionează peremptoriu asupra personajului. Realitatea, cu strălucirea orbitoare a imenselor policandre de cristal în care se răsfrînge policrom mirajul unui imperiu al fastului şi desfătării, cu foşnetul mătăsu-rilor, cu frumuseţea şi graţia delicată a femeilor, — pătrunde deodată brutal în . viaţa lui Raphael — cel care plecînd de la aceste baluri, păşeşte tîrziu, seară cu seară, pragul umil al mansardei sale întunecate şi tăcute. Este o alternare chinuitoare, insuportabilă pentru firea tînărului înzestrat cu o sensibilitate ascuţită, cu o imaginaţie îndrăzneaţă, năzuind spre virtute şi nobleţe sufletească, spre gloria pe care i-o va aduce o viaţă de creaţie modestă şi laborioasă, închinată cunoaşterii omului, dar biciuit de ambiţii nemărginite. Prin perioada „scutecelor mînjite de virtute" — cum numeşte Vautrin, condescendent şi cu un aer de matură înţelepciune, frămîntările, crizele pe care le străbate Rastignac în alegerea drumului spre putere, — trece şi Raphael, la început, bazînd totul pe muncă Ca şi la Julien Sorel din romanul lui Stendhal sau la Marsay şi Blondet din „Comedia Umană" sau mai ales la Rastignac, dorinţa de a gusta demnitatea pe care o dă munca onestă se dizolvă treptat şi la Raphael într-o zbatere deznădăjduită, pe viaţă şi pe moarte, pentru putere. Există o logică interioară a acestei societăţi, mai presus de puterile unui Raphael sau chiar ale unui Rastignac ; ea se oglindeşte în supremaţia pe care şi-a cîştigat-o banul asupra destinului lor. împrejurarea este în măsură totuşi, răscolindu-i, să facă evidentă forţa fiecăruia dintre ei. Pentru a trăi, Raphael se împrumută, îşi închiriază talentul şi puterea de muncă unui maniac care-i plăteşte derizoriu redactarea unor tratate stupide de istorie ; pentru a-şi plăti mănuşile şi trăsura, el cheltuieşte pîinea pentru o lună de zile ; pentru a căpăta bani mai departe, se împrumută ; sub tirania poliţelor neachitate, înţelege zguduit că „a datora înseamnă, aşa dar, a nu-ţi mai aparţine..." însăşi viaţa, în manifestările ei extreme, pare că influenţează eroul, că-i impune ritmul ei trepidant, incompatibil cu o evoluţie lentă a sentimentelor, hărţuindu-1 fără încetare zi şi noapte. Mirajul casei de joc (în care „sunetul aurului exercita o orbitoare putere de fascinaţie asupra simţurilor în-tărîtate de lăcomie") dar mai ales, ridicolul de care se acoperă artistul cu pretenţia de a trăi prin roadele muncii şi prin puterea talentului sau cruzimea cu care-şi bate joc contesa Fedora de puritatea sentimentală — toate acestea îl prind într-o horă halucinantă, fără putinţă de scăpare pe Raphael de Valentin, îl împing spre hotarîri disperate. Intensitatea la care se consumă pasiunea eroului apare sensibilă ca un reflex permanent al oscilaţiilor sufleteşti prin care trece, de la deznădejdea resimţită în pragul sinuciderii, la setea extraordinară de viaţă din clipa posesiunii miraculoasei piei PASIUNI ŞI EROI ÎN OPERA LUI BALZAC 219 de Sagri. Realizarea acestui efect în prezentarea vieţii lăuntrice a lui Raphael se întemeiază pe un anumit raport dintre determinarea caracterologică a eroului şi aglomerarea violentă a unor momente de viaţă, implicînd consecinţe grave, hotărî-toare. Sîntem convinşi de posibilităţile setei nestăvilite de plăcere a lui Raphael, numai cunoscînd în prealabil rafinamentul său în perceperea senzaţiilor exterioare, amploarea pe care o capătă în conştiinţa lui efectele de lumină şi de culoare ale tablourilor antice în magazinul de antichităţi „cu obiecte regeşti, de desfriu, înţelepciune şi nebunie..." Aflat în drum spre moarte, Raphael, predispus contemplării atente în stare să-i stimuleze jocul nervos de o uimitoare vioiciune al imaginaţiei, priveşte fascinat în juru-i convins că are înaintea lui „osemintele a douăzeci de lumi deodată". In liniştea desăvîrşită a nopţii, — în timp ce se uită împrejur — i se pare că aude „ţipete sfî-şiate", că figurile îl privesc din ramele tablourilor cu fixitate obsedantă, că iau proporţii nemai pomenite, monstruoase, fiind „supuse la mii de accidente luminoase" în care o mulţime de reflectări, încrucişîn-du-se în vălmăşagul nuanţelor multicolore, trezeau gînduri şi spaime, proectau în ciocnirea dintre umbră şi lumini, apariţii stranii. Ecoul trezit de fiecare obiect, aproape, îşi are originea în trecutul istoriei, în dramele ei zguduitoare. Realizată astfel la proporţii uriaşe, prin intermediul folosirii elementului fantastic, imaginea forţei distrugătoare a pasiunii ,îşi găseşte în eroul principal al romanului „Pielea de Sagri", măsura naturală şi amploarea firească personajelor balzaciene. Ideea talismanului a cărui eficacitate e condiţionată de scurtarea vieţii personale, este semnificativă pentru dublul caracter specific pasiunii lui Raphael. Tînărul, atras de mirajul puterii, este supus de fapt propriei lăcomii care-1 împinge spre moarte. „Pielea de Sagri", trebuia să formuleze secolul nostru, egoismul nostru" — spunea Balzac într-una din prefeţele „Comediei umane". Aceeaşi semnificaţie profundă a romanului o subliniase în repetate rînduri şi Goethe în scrisorile sale către Riemmer, din 1831, ca indicînd „unul din viciile fundamentale şi fără leac ale naţiunii..." Momentele afirmării desăvârşitei stăpîniri a eroului de către propria sa patimă, compun în paginile romanelor lui Honore de Balzac cadrul unei atmosfere tragice în care se simte densă, inevitabilitatea catastrofei. Imaginea fantastică a talismanului care pe măsură ce-i acordă o putere nelimitată lui Raphael, îi răpeşte în acelaş timp lacomă din puţinele zile care i-au mai rămas de trăit — este de fapt reprezentativă pentru întreaga operă a scriitorului. Prin forţa dezlănţuirii ei, pasiunea eroilor balzacieni are un dublu aspect. Atingînd paroxismul pasional, ei nu trec numai ca o ghiulea prin societate, strivind şi distru-gînd totul înainte ci şi explodează, se autodistrug ; ferocitatea egoistă a eroilor capătă deodată puterea miraculoasă de a se întoarce împotriva propriei lor existenţe. Ravagiile cumplite pe care le lasă în urma lui Gobseck, „ghilotina financiară" — nu se exercită numai asupra victimelor sale. Foamea de aur ajunge să-l sărăcească sufleteşte din ce în ce mai mult; trăsăturile umane încep să-i dispară; el se privează treptat de ori ce plăcere, pentru ca în preajma sfîrşitului să-i apară chiar lui însuşi, chinuitor de vie, răceala sufletului său. Ca şi la bătrînul dogar din Saumur, Grandet, patima aurului se transformă într-o urmărire tiranică a unui unic scop, în virtutea căruia sînt neutralizate ori ce sentimente familiale. Nici unul dintre eroii „Comediei umane" care au desfăşurat o uriaşă energie pentru smulgerea propriei fericiri, nu reuşesc să se şi bucure de cele obţinute! Senzaţia propriei distrugeri domină întreaga fiinţă a eroilor în apropierea dezno-dămîntului acţiunii. Ei înşişi, posesorii unor resurse de energie imense, ating în romanele „Comediei umane" un moment în care nu-şi mai pot stăpîni patima, cînd se lasă tîrîţi ca şi baronul Hulot, sau Anastasie de Restaud, de o forţă infinit superioară, a cărei dezlănţuire îi împinge implacabil spre un sfîrşit tragic, de neînlăturat. 220 MIRON DRAGU Şi aceasta este o privelişte de un dinamism unic, specifică poate numai operii balzaciene, în care precipitarea evenimentelor, aglomerarea trepidantă a faptelor vieţii, pregăteşte sensul catastrofic al conflictului. Latura devorantă a pasiunilor, devine astfel aspectul corolar al tensiunii la care ele se consumă. Tot aşa cum la o tînără fată ca Emilie de Fontaine dezvoltarea fără margini a ambiţiei dizolvă treptat armonia reacţiilor umane fireşti, la Gobseck, punctul culminant la care ajunge patima avariţiei este semnalat prin pierderea facultăţilor raţionale. In el se sting nu numai firavele pîlpîiri de omenie, veselia care mai dăinuie ca un abur ; satisfacţia puterii sau bucuria executării victimelor, este firesc urmată de distrugerea definitivă a echilibrului şi lucidităţii normale. („Astfel la Balzac care a studiat temeinic toate nuanţele avariţiei, bătrînul cămătar Gobseck a dat deja în mintea copiilor atunci cînd începe să-şi stângă o comoară din mărfuri acumulate". (A. Marx: „Capitalul" Vol. I). Grămezile uriaşe de mărfuri alterate descoperite după moartea cămătarului în podul casei, fără a fi servit nimănui, reprezintă o imagine semnificativă, generalizatoare, a caracterului mutilant, destructiv, pe care-1 capătă pasiunile omeneşti în societatea burgheză. * Asemenea unei gigantice piese de teatru a întregii omeniri pe scena căreia se înfruntă şi se ciocnesc mii de personaje mînate de pasiuni puternice, „Comedia umană" prezintă un act cu nenumărate tablouri în care ni se înfăţişează spectacolul zguduitor al marilor elanuri şi prăbuşiri în neistovita căutare a fericirii. Astfel de eroi s-au născut din însăşi forţa dominării şi a cuprinderii unor imense cunoştinţe asupra zbuciumului uman, din intensitatea arderii interioare, din excesi-vitatea fiecăreia dintre manifestările autorului „Comediei umane". Honore de Balzac şi-a descris contemporanii săi cel mai bine în momentele desfăşurării resurselor de energie, inteligenţă şi voinţă, în clipele în care forţa căreia ei i-au dat naştere, i-a întrecut şi i-a distrus. „Dacă Corneille a scris generoasa epopee a eroismului, Balzac a scris triumfătoarea epopee a pasiunii"... — spunea H. Taine. într-adevăr, această „istorie naturală a inimilor", pe care a visat-o şi a înfăptuit-o Honore de Balzac, va rămînea pururi nu numai ca o mărturie a unei mari epopei, ci şi ca un triumf al geniului uman, al inepuizabilelor sale resurse creatoare. PUNCTE DE REPER DISCUŢIE DESPRE ARTA ABSTRACTĂ ÎN „LE FIGARO LITTERAIRE" Reprezintă oare arta abstractă un pericol pentru pictură ? Pregăteşte poate o nouă artă decorativă ? Se pare că asemenea probleme au început să agite mult spiritele chiar în cercurile artistice pariziene, din moment ce săptămînalul „Le Figaro Litteraire" a socotit necesar să reproducă în întregime o dezbatere care a avut loc recent în saloanele redacţiei şi la care au participat opt reprezentanţi ai artelor plastice. Semnificativ este că, deşi într-o măsură mai mare sau mai mică toţi interlocutorii resping „arta figurativă", nici unul din ei nu are sub 36 de ani şi nici nu face parte din „avangarda" curentului modernist. Aşa cum rezultă din tabloul anexat de revistă, media vîrstei participanţilor la discuţie este de 45 de ani. Adică, cu alte cuvinte, în lumea artistică pariziană, abstracţionismul a încetat de mult de a mai fi un „copil teribil", el este discutat şi comentat de oameni care, probabil, în timpul celui de al doilea imperiu ar fi intrat în Academia Imperială de Arte Plastice. într-adevăr, aşa cum constată şi unul din participanţii la discuţii, Andre Dunoyer de Segonzac, pentru conservatorii de muzee, pe scară internaţională arta abstractă a devenit o nouă artă oficială. Dacă v-aţi plimba în lume — spune de Segoznac — de la Oslo la Sao Paolo, veţi găsi pretutindeni tablouri construite totdeauna după aceeaşi formulă. Artiştii „non figurativi" reprezintă aproape arta oficială, sînt premiaţi şi decoraţi de miniştri, în timp ce umilii „figurativi" (citeşte : realişti), sînt respinşi în regatul umbrelor. Leon Gischia, un pictor de 54 de ani, încearcă să găsească motivele fenomenului dezvăluit de de Segoznac, formulînd o explicaţie împărtăşită şi de alţi participanţi : directorii de muzeu care l-au ignorat pe Van Gogh şi pe Cezanne, nu vor să mai rămînă „în urma picturii". Nu vor să li se mai arunce epitetul dispreţuitor de „academicieni". De aceea ei au astăzi „reflexul invers". Ei „sar" asupra noului închipuindu-şi că pun astfel mîna pe arta viitorului. Ni se pare însă că explicaţia mai exactă o descoperă Raymond Nacenta, directorul galeriei Charpentier: „Ne găsim în prezenţa unei mode şi poate chiar a unei coaliţii de interese care face ca pictura non figurativă şi cea care se numeşte în mod curent abstractă să aibă o audienţă considerabilă în întreaga lume. (capitalistă n.n.) Desigur, aceasta se întîmpla şi din cauză că este un lucru nou, dar (mai ales, n.n.} ţi din cauză că în Statele Unite un anumit public (nu mai este nevoie să adăugăm care, n.n.) „a marşat", (am spune atît la propriu cît şi la figurat, căci dacă „marcher" vine de la „marche", nu trebuie uitat că se înrudeşte-- 222 H. O. B. şi cu „marche", care în franţuzeşte înseamnă „piaţă" n.n.j). ..Americanii — continuă Raymond Na-centa — au un serios complex de superioritate care se sprijină pe dolari. Ei au decretat: Abstracţiunea este arta modernă şi tot ceea ce nu este abstract este perimat". E o atitudine primitivă, copilărească — observă directorul galeriei Gharpantier. In Franţa avem pictori care se reclamă de la şcoala abstractă şi alţii care continuă să dezvolte arta figurativă. Tocmai acest lucru constituie complexitatea „Şcolii de la Paris". Nacenta, care pare să aibă poziţia cea mai avansată în această dezbatere spontană, face de asemeni şi o altă remarcă interesantă : anume că nu rare ori se în-tîmplă ca pictura nefigurativă să devină un simplu joc de culoare al unor opoziţii de nuanţe, o simplă alăturare a diferitelor „pete", „ceea ce ţine mai mult de arta decorativă decît de pictură". „In acest caz ar trebui să supraveghem mai aproape evoluţia esteticii noastre". Nu putem fi decît de acord cu această concluzie a criticului de artă francez. Insă nu toţi participanţii la discuţie din „Le Figaro Litteraire" aprobă un asemenea punct de vedere. Leon Gischia, Roger Priouret, Charles Lapicque se ridică împotriva „pretinsei facilităţi" a artei abstracte şi ne avertizează să nu o identificăm cu abstracţionismul oficial. Fiecare artă îşi are pompierismul şi academismul ei. Cu atît mai mult arta abstractă — susţin ei. Succesul atrage numeroşi impostori. Iar în definitiv, arta figurativă nu reprezintă şi ea primejdia facilităţii ? In această ordine de idei, Charles Lapicque descoperă „facilitatea fotografică" a artei figurative. Este locul să observăm că .toţi participanţii la discuţie, vorbind despre „arta realistă" e'xecută o uşoară mişcare de translaţie imperceptibilă la prima vedere : se identifică „realism" cu arta „figurativă". Mai departe: „arta figurativă" cu „arta de a imita realitatea". (Charles Lapicque). Mai departe: arta „de a imita realitatea" cu arta „fotografică"... După acest mic tur de forţă, oare poate stîrni mirare entuziasmul colectiv pe care toţi participanţii la discuţie îl au pentru arta abstractă ? Semnificativ este însă că întreaga dezbatere este dominată de un spectru : spectrul academismului şi al fumisteriei, al imposturii şi al diletantismului, care se pare că bîntuie acum mai mult decît ori-cînd în arta apuseană. Căci, aşa cum observă cu justeţe Edouard Goerg, există o anumită logică în dezvoltarea artei abstracte şi „efuzionismul" şi „projecţio-nismul" („mişcări" iniţiate se pare de Salvador Dali şi de partizanii lui care înlocuiesc pensula cu tuburi care proiectează materie colorantă pe pînză, strivind apoi culoarea pe o paletă): nu reprezintă mai puţin ultimele sale expresii. După cum observă pictorul citat mai sus, în aceste ultime „curente" artistice, orice regulă, orice metodă de creaţie este abandonată cu desăvîrşire. Intervine hazardul pur. Deoarece improvizînd pe pînză culori, te bazezi în mod evident pe „şansă". Aceasta, desigur nu mai este artă ci ceva asemănător ruletei, sau poate unui joc de copii. Acest aspect al problemei a stîrnit de fapt cele mai vii discuţii, în care s-au determinat oarecum două tabere: unii cu Edouard Georg şi Pierre Mazars (redactor al ziarului „Le Figaro Litteraire")1 şi Gaston Sebire, care s-au arătat sincer alarmaţi de ultimele elucubraţii ale abstracţionismului. Lui Mazars „taşismul" *) i se pare astfel deosebit de îngrijorător, de altfel noi nu putem decît să-1 aprobăm, în ceea ce-1 priveşte pe pictorul Gaston Sebire, acesta a văzut cîţiva băieţi care aruncă o călimară cu cerneală pe o pînză, pe care o curăţau apoi cu benzină găsind rezultate amuzante. S-ar putea spune — replică Edouard Goerg — că asemenea indivizi „au o mină îndemînatecă, însă n-au inimă, n-au ochi". Au ei măcar o mînă îndemînatecă ? „Şi cînd te gindeşti *)) de la francezul „tache" (pată)) DISCUŢIE DESPRE ARTA ABSTRACTA ÎN .,LE FIGARO LITTERAIRE" 223 că astăzi poţi face publicul să acccepte orice" — exclamă Edouard Goerg. Este îndoielnic — cred — că există un real interes al publicului pentru arta abstractă. De altfel şi alţi participanţi ai discuţiei recunosc că publicul „este încă rebel în forul său interior faţă de arta abstractă", însă „mulţi martori procedează ca şi conservatorii din muzeu" (adică mizează pe arta abstractă ca pe un cal favorit pariurilor la curse). Poate mai degrabă ca snobii, s-ar putea adăuga. Sau ca oamenii de afaceri, căci nu este un secret pentru nimeni că adesea (mai ales în America), unii încearcă să facă adevărate „investiţii" (evident, la preţuri relativ derizorii)! prin tablourile expoziţiilor de artă modernă şi au tot interesul să stîrnească cît mai mare tapaj în jurul abstracţionismului. In sfîrşit, alţii se interesează de arta abstractă pur şi simplu din curiozitate sau — pentru a utiliza terminologia discuţiei — dintr-un anumit complex de inferioritate. In faţa acestor semnale de alarmă, cîţiva pictori au încercat să facă o distincţie între „abstracţioniştii talentaţi" şi „impostori". Astfel, Leo Gischia observă că mîine, mulţi din t asişti „împinşi de exigenţele lor interioare" se vor ridica împotriva procedeelor deplorabile pe care le utilizează ei înşişi astăzi: „Mulţi din ta-şiştii de astăzi vor fi mîine inamicii artei abstracte". In încheere, am dori să atragem atenţia asupra a trei probleme care s-au ventilat în discuţie şi a căror formulare nu ar putea să nu stîrnească rezerve. Prima, anume că arta abstractă fiind o reacţiune firească împotriva artei figurative, se găseşte deabia la începutul ei, nu poate fi deci judecată după rezultate şi trebuie sprijinită ca o mlădiţă în creştere. Cei mai competenţi critici de artă occidentali, (printre care Adolfo Venturi, Raymond Mortimer etc.), consideră dimpotrivă că arta abstractă şi-a atins apogeul, a dat de acum tot oe a putut da şi că în orice caz se găseşte pe panta descendentă (dacă se poate vorbi de aşa ceva). In apă- rarea acestei îndoielnice „mlădiţe", care ar constitui-o abstracţionismul, Leon Gischia invocă cele şapte secole care s-au scurs de la dispariţia artei antice la apariţia capodoperelor artei medievale. „Cu pin-zele abstracte de astăzi, noi sîntem poate la începutul unei perioade asemănătoare, perioadă magnifică şi imperisabilă". Oricum, a aştepta şapte secole, e cam mult... A doua idee care s-a ventilat în discuţie ar fi că publicul este atras către arta abstractă de „universul de culoare", de „baia de lumină" pe care o .reprezintă şi pe care a trezit-o în conştiinţa cetăţeanului înseşi împrejurările vieţii moderne. Că în epoca contemporană cinematograful, tirajul mare al reproducerilor de operă de artă, ridicarea relativă a nivelului cultural al maselor au adus după sine o lărgire a gustului pentru pictură, acesta este un lucru incontestabil. Insă că tocmai arta abstractă ar reprezenta acel „univers colorat", „baia de lumină" spre care tînjeşte omul de pe stradă, lucrul acesta este absolut fals. Chiar participanţii la discuţie, oarecum contrazicîndu-se, trebuie să admită indirect acest fapt cînd invocă marele succes pe care-1 trezesc actualmente expoziţiile lui Van Gogh. Dar dacă Van Gogh poate fi considerat abstract, atunci abstract este şi Rembrandt. Lucrul acesta l-a susţinut de altfel Jean Cocteau într-o discuţie asemănătoare, purtată recent în „Les Lettres Francaises" cu Aragon... De altfel în discuţia din „Le F'igaro Litteraire" Dunoyer de Segonzac susţine textual: „Rembrandt, în anumite cazuri, este un abstract. Izvorul său de inspiraţie este natura. Bineînţeles că el nu a fost un fotograf cu toate că a fost figurativ". Da, cu acest „soi de abstracţionism" sîntem şi noi. de acord dar nu cu al lui Chadwick, Paul Klees, Salvador Dali şi alţii aejusdem fa-rinae. In concluzie, nu putem decît să ne îndoim de concluzia pe care o trage Leon Gischia că abstracţionismul reprezintă „stilul epocii contemporane". N-am dori să recurgem la analogii istorice, deşi ele ar fi foarte potrivite în cazul de faţă. 224 H. O. B. Poate fi însă stilul epocii o modă care se schimbă din deceniu în deceniu, care descoperă că maeştrii şcolii de ieri sînt astăzi impostori — vezi destinul lui Igna-zio Zuloaga, ridicat în slăvi în 1935 de critici americani, considerat azi un nume odios în dezbaterea din „Le Figaro Litte-raire" sau al lui Chirico; vezi destinul atî-tor „genii" ale artei abstracte, intraţi azi în desăvîrşită uitare şi care demonstrează că departe de a „elimina accesoriul" — cum pretinde Gaston Sebire — abstracţionismul îl ridică la rangul de mare idol. Şi în ceea ce priveşte moda de astăzi, este sigur că dolarul o poate serios influenţa, dar e tot atît de sigur că el nu reprezintă totuşi o judecată de valoare estetică. H.O.B CÂRTI NOI MATEI GALL: „MASACRUL" Intunplănle de mare tragism din viaja oamenilor, relatate de martori presionează poale chiar mai pi '"lc J cit însăşi literatura acelor intimpian. tind leTun film, o piesă de teatru sau un roman unde în desfăşurarea faptelo, tn uZe fantezia ordonatoare a creat,^ de literatură, în emoţia pe care o t, lntr-o formă care nu jigneşte de loc estetica poeziei moderne, onorabila cel puţin cît motivele asemănătoare argheziene. .,-.»-*•. Şi un alt aspect al aceleiaşi sensibilităţi. închide astăzi cartea; ne-om dărui na- turn Ne vom culca în ierburi, şi-acum întîia oara, Pe braţele de sevă şi muşchi ale pădurii Tu vei simţi în singe, gonind o căprioara. în această privinţă volumul „Lauda patriei" precizează mai convingător trasaturile moderne ale poeziei lui Victor Tulbure atitudini şi modalităţi de expresie mal'proprii experienţelor recente ale poeziei noastre, deşi, dacă ne e îngăduit un paradox, am putea spune că Victor Tulbure şi-a ridicat propria creaţie pe o treaptă superioară modernă m 1944 o, i următorii apropiaţi, după debutul din 195b cu anecdota „Moşul, iapa, o scrisoare Tiorkin, si-ncă o-ntîmplare." Dar aceste observaţii n-au alt rost decît sa salute apariţia versurilor alese şi să invite criticii 'la analiza creaţiei unuia dintre cei mai de seamă poeţi din generaţia milo- ae' Ion Horea CORNELIU LEU: „OCH1U* DRACULUI' E-istă o tradiţie a romanului de moravuri în literatura noastră, şi acest gen se bucură astăzi de o atenţie deosebi a In vartea scriitorilor. Este semniicativ faptul că un scriitor tînăr cum feCor-neliu Leu, de pildă, îşi face adevăratul debut în literatură cu un roman de moia-vuri din viata unui orăşel dobrogean. Ctitorul care parcurge paginile romanului Ochiu-dracului*) de Cornelia Leu rămîne cu impresia că se găseşte in faţa unei comedii satirice de moravuri turnate în forme specifice epicei. Faptul acesta este demn de reţinut pentru ca el nu rămîne fără consecinţe asupra reali- *) E.S.P.L.A. 1956 zării romanului lui Cornelia Leu, aht in ceea ce priveşte compoziţia sa genera* cît si procedeele mai amănunţite de individualizare a personajelor sau modul de desfăşurare a intrige! Din primele pagini ale cărţii descifram strădania scriitorului de a contura iniile caracteristice ale personajelor centrale din roman Prin faţa cititorilor se perinda astfel, siluete umane abia schiţate, potrivit unei maniere întîlnite adeseori în cinematografie, lack Pantelimon cel cu privirea tristă sl mustaţa cănită, Mihai Minai cel sceptic si răutăcios, Cuculiş cel curtenitor si mieros. Omer cel iute la mînie, gardianul tanios cu uniforma decolorată, preotul Zissu, înzestrat cu rare aptitudini pen- 230 GARŢI NOI tru afaceri, etc, etc, reprezintă doar o infimă parte a acestei, faune umane bogate, angajată într-o adevărată cursă a înavuţirii. Romîni şi evrei, greci şi turci, armeni şi nemţi, negustori şi avocaţi, medici şi ofiţeri, gazetari şi misiţi, toţi sînt ispitiţi in aceeaş măsură de mirajul aurului, toţi visează lovitura cea mare care să le aducă averi uriaşe sau situaţii privilegiate. Negustorul Iile Calcan, de pildă, doreşte să ajungă mare cerealist, părintele Zissu speră să construiască o fabrică de luminări, domnul Clocu visează să ajungă primar prim, gardianul Trică nădăjduieşte să fie avansat subcomisar, voiajorul Gri-gore să-şi cumpere o maşină, etc, etc. Unii pîndesc socotelile de viitor ale tovarăşilor de breaslă, alţii calculează momentul bancrutei concurenţilor, iar alţii aşteaptă mila sau bunăvoinţa celor mai puternici. Cronicar de moravuri şi mentalităţi, atent la vibraţiile interioare provocate de miraful îmbogăţirii, Cornelia Leu urmăreşte cu pricepere destinul individual al personajelor sau forfota grupului uman şi goana după afaceri tenebroase. De la negustorul Hie Calcan care ,,şi-a făcut întreaga avere vînind ban cu ban printr-o perseverenţă diabolică" pînă la. dubiosul voiajor Suditu care speră să se îmbogăţească printr-o lovitură „în stil di gran-da", reacţiile individuale sau colective ale galeriei de personaje în plin proces de dezumanizare, sînt notate de Corneliu Leu cu multă minuţiozitate. Viaţa trepidantă a afaceriştilor, pe de o parte, existenţa chinuită a lucrătorilor (mai schematic înfăţişaţi în roman), pe de altă parte, sînt sugerate de Corneliu Leu pe fundalul oraşului dobrogean, cu coloritul lui specific. „In ciuda aspectului de amorţire pe care-l avea din depărtare, oraşul dovedea o vioiciune rar întîl-nltă. De la cel dintîi ceas a! zorilor şi pînă multă vreme după asfinţit, larma, mişcarea, preocuparea, alergătura şi fră-mîntarea din el creau un adevărat haos". Peste negustorii venali, şi intelectualii lipsiţi de scrupule, peste trepăduşii odioşi şi muncitorii ucişi în cuptoarele vechi de la cărămidarii domnea însă ca un zeu atotputernic Sotir Kefala, „fostul hangiu, fostul morar, fostul, cerealist" care era „stăpînul absolut al oraşului". Puterea acestui odios şi temut bogătaş localnic, (a cărui ascensiune dubioasă romancierul o înfăţişează cu numeroase detalii) este atît de mare incit misiţii doresc să-l slujească chiar pentru sume mici, numai să se ştie că sînt în serviciile lui, gazetarii, îl slăvesc fără rezerve, iar negustorii caută să se asocieze cu el, ştiind că nu vor pierde niciodată în afaceri. Privit dintr-o altă perspectivă, marele industriaş pare tot atît de puternic şi faţă de muncitori: „Kefala, în oraşul ăsta, spune muncitorul comunist Pândele, îţi dă să mănînci sau nu-ţl dă să măninci, îţi dă să cîştigi sau nu-ţi dă să cîştigi, te lasă să trăieşti sau te omoară..." Dar stăpînul bătrîn şi atotputernic, duşmanul temut şi invidiat de trepăduşii din jur, este ameninţat de moartea neiertătoare pe cînd se pregătea să facă cea mai mare afacere a vieţii sale, să vîndă armatei ovăzul din toate depozitele din ţară la un preţ întreit, in ultima zi cînd această afacere se mai. putea tranşa. Vestea morţii apropiate a lui Sotir /Ce-fala produce un adevărat cataclism, nu pentru că oraşul pierde un cetăţean iubit, ci că fiecare Ins care aspira să realizeze o lovitură „di granda", începînd de la gardianul Trică şi sfirşind cu preotul, farmacistul sau directorul ziarului „Strălucitorul", dorea să mijlocească afacerea cu ovăzul, beneficiind de avantajele acestor cîştiguri colosale. Afacerea cu ovăzul tulbura astfel minţile tuturor celor dornici de parvenire, de-clanşînd cele mal josnice instincte şi acţiuni de culise. Negustorii se iau la bătaie între ei, aşa zişii intelectuali ai oraşului se înjură ca la uşa cortului; ajung să se urască de moarte, se dezlănţuie atacuri de presă, se fac plastografii, rude necunoscute atacă succesiunea bătrînului bogătaş, etc. Dar fericitul ales să rezolve afacerea cu ovăzul este Grigore, voiajorul care aspi- OA.RŢI NOI 231 rase toată viaţa să aibă o maşină. Totul eşuează însă lamentabil. Grigore e ucis înainte de a pleca la Bucureşti de Suditu, concurentul său, rudele înebunite scotocesc buzunarele cadavrului pentru a găsi procura distrusă şi ultimul tren care pleacă spre capitală, in ultima zi cînd se mai putea interveni in afacere, vesteşte eşecul acestei viermuieli umane. Romanul Ochiu-dracului nu închide astfel în paginile sale o simplă dramă sentimentală. Dramele individuale din Ochiu-dracului sînt grefate pe un complex social şi traiectoria vieţii unor eroi sugerează, in acelaşi timp, destinul unei lumi trufaşe şi. putrede care se macină încetul cu încetul. In felul acesta mesajul romanului scris de Cornel iu Leu capătă o profundă semnificaţie. Vădind un talent incontestabil, romanul Ochiu-dracului pune în acelaşi timp în lumină lipsa de experienţă a unui scriitor care nu ştie încă să construiască o operă de mari dimensiuni. Nesiguranţa manifestată de scriitor în ultimul capitol al romanului, referitor la rezolvarea destinului unor personaje, este evidentă. Ade- seori Cornelia Leu devine ecoul eroilor săi pe care îi trece în revistă fie in prăvălia lui Dumitru^ Celariu, fie în farmacia lui Niculescu-Muşeţel, prin comentarii directe şi . obositoare. Numeroase incursiuni biografice în viaţa personajelor, făcute în diferite etape de dezvoltare a acţiunii, diminuiazâ şi ele forţa epică â romanului prin digresiuni în care un spirit facil de şarjă ia proporţii exagerate. Pe de altă parte, dorinţa de a da o intensitate maximă confictului romanului, realizată prin elemente de comedie socială satirică, duce la rezultate exact contrarii, cum este, de pildă, cultivarea elementului spectaculos artificial în roman şi trenarea rezolvării confictului pentru a se putea aglomera cît mai multe detalii comico-salirice în finalul cărţii. Dar în pofida unor deficienţe localizate, în primul rînd în compoziţia cărţii şi în abordarea unor modalităţi literare improprii pentru o scriere în proză realizată după canoanele clasice. Ochiu-dracului este mărturia unui talent literar autentic în plin proces de maturizare, de căutare a unui făgaş propriu de creaţie. Romul Munteanu PETRE SOLOMON: „DRUM SPRE OAMENI" Au existat de-a lungul vremurilor şi mai există şi astăzi unii poeţi care opun cercetătorilor dornici, de a le profila universul filozofic multe şi variate obstacole. Adesea, concepţia lor despre lume şi artă se ascunde cu înverşunare în hăţişul imaginilor, simbolurilor etc, refuzîndu-se formulărilor explicite; se cunosc cazuri şi mai complicate, cînd unei poziţii afirmate deschis îi corespunde — lăuntric şi poate inconştient — alta total deosebită. Cei care deschid volumul „Drum spre oameni", pot răsufla uşuraţi de la primele pagini: Petre Solomon na îi va supune unor dificultăţi asemeni celor amintite mai sus. Convingerile sale sînt proclamate cu o limpezime fără cusur. Poetul e încredinţat „că altă cale nu e/ Nici pentru poezia vieţii,/ Decît aceea care, către oameni suie". El ştie că „Poeţilor de astăzi le e dat" / Să cînte Omui, Munca şi Iubirea". El nu uită o clipă că „cei mai mari poeţi întotdeauna / au fost legaţi de viaţa dimprejur", că „In faţa asupririi, niciodată / Poeţii n-au tăcut, ci au dat glas/Mîniei lor, cea neînduplecată", că — în concluzie — datoria sa este „Să cînte tot ce-i demn de-a fi cîntat — / Iubirea, lupta, munca, viaţa nouă — / Şi să-nfiereze tot ce-i de-nfierat". Absolut edificator, nu-i aşa? Şi unde mai pui că, omiţînd barele dintre versuri (pe care totuşi le-am. pus din scrupul filologic), forţa, expresivă a citatelor n-ar suferi cu nimic. Dar să lăsăm gluma la o parte. Prin extrasele de mai sus am încercat a exemplifica viciul fundamental al versurilor lui Petre Solomon: caracterul lor conceptual, absenţa fiorului emotiv. Petre Solomon prea adesea nu îşi supune ideile unei transfigurări poetice, nu caută a le. transmite dintr-un unghi inedit, nu le 232 GARŢI NOI subordonează unei viziuni originale, -ci le versifică pur şi simplu, agrementîn-du-le ici-colo cu tropi. „De ce-i atît de greu să pui pe versuri / Această lume-a omului modern ?" se întreabă undeva poetul. Reţinem expresia „a pune pe versuri", care pare sortită a defini cum nu se poate mai plastic acea practică simil-poe-tlcă, mai bine zis sub-poetlcă de care vorbeam mai sus. Lui Petre Solomn nu-i este străină nici cealaltă atitudine, aparent opusă: cînd nu întreprinde versificarea ideilor, el se îndeletniceşte cu versificarea faptelor. Plăteşte însă şi aici din păcate un greu tribut anecdotismului plat. Uneori, cuprins parcă de un soi de jenă, autorul recurge la precauţii inoperante. Versurile „Ucenicul şi poezia", în care sînt amintiţi în apărare Coşbuc. Eminescu şi Be-niuc, se încheie prin strofa de bravadă neputincioasă : „Un ucenic — dar ce ucenicie ! ,/ De multe alte-aminte îmi aduc, /Dar cel mai mult, de-acest mărunt/ Şi, poate, nepoetic amănunt..." Ce rămîne atunci valabil din volumul de care ne ocupăm ? După părerea noastră, merită a fi relevate acele pasaje răzleţe vădind elemente ale unei viziuni poetice proprii — încă necristalizate. Despre ce este vorba? Imaginile cele mai demne de atenţie izvorăsc dintr-o viziune picturală a lumii, percepută în linii şi culori — viziune care ar putea, dezvoltată cu grijă, să îngăduie crearea, unor poezii lirice descriptive de bună calitate. Peste o strofă ca aceasta, nu se poate trece cu Indiferentă: „Culorile din tuburi au ieşit / Şi-acum se ceartă parcă, în tăcere. / Ca într-un gingaş fagure de miere,/Priveliştea în ochi s-a limpezit". Ce imagine justă a. procesului subtil de decantare optică, suprapus aceluia- de primenire interioară, pe care îl declanşează culorile proaspete ale primăverii! într-o altă poezie, răsăritului de soare i se celebrează „Bogata revărsare de culori / Pe pînza unei bolţi cît infinitul". „Sărbătoare la Salina" — deşi slabă în ansamblu — debutează printr-un vers plin de sugestivi- tate : „Culorile s-au îmbulzit pe chei..." O mai deplină valorificare a acestei viziuni — prin fina ei acordare cu emoţia ce se cere exprimată — aflăm în poezia „Iarna". Socotim că Petre Solomon ar putea obţine în viitor rezultate mai fericite ca poet liric, dacă s-ar strădui să dezvolte în creaţia sa acest mod propriu de percepere şi oglindire a. realităţii. Vrednice de atenţie ni se par şi unele poezii atestînd talentul satiric — insuficient cultivat — al. autorului. întîlnim cîteva. tipuri bine creionate („Domnul cu căţel", „Un meloman") ; „Fişa pentru Esop", al cărei obiectiv satiric nu e totuşi destul de precis, se încheie deosebit de spiritual: „Mă simt dator, deci, fală de Esop / Să dau despre făptura-ţi socoteală./Atîta doar am vrut. In care scop,/ închei — cum eşti şi tu — fără morală". înainte de a termina, să ne referim şi la ciclul „Din lumea celor care nu cu-vîntă". Titlul împrumutat de la. Girleanu figurează în fruntea unei serii de mici poeme, în majoritatea lor ghicitori, asemeni celor populare (deşi nu ni se propune efortul descifrării — titlurile ară-tînd de la început despre ce este vorba): „Bolta în lung eu o tai./Limpede scriu, dar n-am grai. / Tunetul, hoţ, mă citeşte/ Şi-apoi, în văzduh, se făleşte." („Fulgerul"). Unele creaţii de acest gen devin simpatice prin turnura, lor glumeaţă : „Cu toate că pătrund prin orice zid,/ „Sînt preţuită abia cînd sînt pierdută" — („Cheia"), altele se dovedesc impregnate de un delicat lirism („Aceste lacrimi, cine le-o fi plins ? / Pămîntul ? Luna ? Fragedele fire/De iarbă, lîngă inimă le-au strîns, / Văzind în ele lacrimi de iubire". („Roua"). Efortul de descoperire şi cultivare a timbrului care îi. convine, unit cu o mai mare exigenţă în creaţie şi cu o severă selecţie a materialului îi vor îngădui pe viitor lui Petre Solomon să dea publicităţii volume în care poeziile valoroase să fie scutite de vecinătatea dezagreabilă a. scrierilor plate, prozaice sau lipsite de pecete CĂRŢI NOI 233 DIONISIE $INCAN: „OAMENI $1 STÎNCI" , . . v , ■ ... ...V/ i retro n 1ttl l.l 1. nod vest Un tlnăr prozator înzestrat ca calităţi promiţătoare, Dionisie Şincan ţi-a propus să reînvie Pe baza documentelor, a ştin-lor si informaţiilor din presa vremu, precum si din unele mărturii ale constructorilor munca eroică a brigăzilor de tineret ir, anii 1948-1949 pe şantierul national Bumbeşti-Livezeni. Autorul reconstitute retrospectiv faptele, urmărind in Unu mari transcrierea evocatoare. Şincan este în primul rînd povestitor si mai puţin reporter Faptele nu sînt istorisite cu febrilitatea martorului care consemnează^ pe nerăsuflate cele văzute. Paginile car u lui nu vor purta amprenta descriem faptului divers, cotidian, ci ^ încadrează într-o perspectivă mai larga, tinzind sp,e PVOCClt'6 ' Era 'în primăvara anului 1948. Primăvară sumbră, friguroasă, înveştmîntata m mantia ceţurilor care se tîrau deasupra munţilor ca nişte uriaşe corăbii cu p.nzele larg desfăcute. Şi vînturile lumu su Iau în pînzele acestea mînînd corăbiile, plim-oîndu-!e într-o goană smintită deasupra Paringului, îngrămădindu-le în defileul Jiului ca într-un port de linişte, de calm Brigăzile coborau dinspre L.vezem ş. urcau dinspre Bumbeşti. Miile de oameni călcau pentru prima oară pămîntul acesta sterP, arid. Tinerii priveau munţii, umerii lor duri, uriaşi, cu ochii uimiţi"... _ De«i în cartea lui Dionisie Şincan sini consemnate fapte în aparenţă puţin eroi- ce - ridicarea unui pod peste un rîu, prelungirea unei căi ferate cu încă cîteva sute de metri în inima munţilor, alfabetizarea unui grup de brigadieri, săparea a nu ştiu cîte tone de pămînt, reeducarea cîtorva tineri pînă mai deunăzi nişte pierde-vară, iar acum fruntaşi în producţie - totuşi, aici găsim pagini emoţionante închinate eroismului acelora care au luptat pentru construirea liniei ferate Bumbeşti-Livezeni. Emoţia autorului în faţa acţiunilor eroilor efuziunile sale discrete, dau paginilor cărţii, o tonalitate deosebită. Sînt in „Oameni şi stînci' pagini de autentica sensibilitate. Dionisie Şincan dovedeşte interesante aptitudini de portretist. Dacă lucrările sale de debut, inspirate din viaţa tătarilor dobrogeni, în cea mai mare parte dovediseră însuşiri de peisagist ale autorului, portretele brigadierilor din volumul „Oameni şi stînci" arată o nouă latura a talentului său. Dionisie Şincan în acest volum nu a reuşit întru totul să creeze o acţiune dinamică, unitară, care să ţină încordata atenţia cititorului. Sînt în „Oameni şi stînci" pagini greoaie, repetiţii obositoare de cuvinte, de imagini, mai ales în prima parte a cărţii. Socotim că în direcţia urmăririi unei acţiuni intense, autorul trebuie să-şi îndrepte atenţia. POP SIMION: „LAUDA TINEREŢII" In Lauda tinereţii", cronică de reporter, vom găsi din belşug fapte pasionante pe care tineretul patriei noastre le-a săvîrşit în anii 1948-1949 pe şantierul de la Salva-Vişeu. _ Desi. la Pop Simian (la Dionisie Şincan de asemeni) nu întllnim reportap.il de mare respiraţie, suflul larg învăluitor pe care ar fi trebuit să-l genereze măreţia faptelor descrise, găsim totuş un număr impresionant de aspecte ale eroismului acehi an, capabile să reconstituie mtr-o bună măsură cele întîmplale pe şantierul national Salva-Vişeu. Primul atribut al cărţii lui Pop Simian este încordarea şi tensiunea dramatică a relatării. Autorul Laudei tinereţii' ştie cînd trebuie sa lase faptele să vorbească şi cînd e momentul să introducă comentariul liric. Pop Simian - si pentru un reporter asta este o calitate esenţială - ştie cînd trebuie să se apropie sau să se depărteze de obiectiv. 234 CĂRŢI NOI Brigadierii lui Pop Simion sînt în general feciori de ţărani, conştienţi că au de îndeplinit o sarcină de onoare: construirea liniei ferate Salva-Vişeu. Cinstiţi, mîndri, ei au o judecată limpede, sufletul lor necunoscînd mari complicaţii. Chipuri ca Pavel Moţ, Vereş Ludovic, Vasa-lie Gheorghe Bouar, sau ca ale lipovenilor Achim Petukov şi Rîba lermolai, rămîn în mintea cititorului tocmai prin puritatea şl vigoarea trăsăturilor lor morale. Pentru flecare din ei reporterul întocmeşte o fişă biografică. Şantierele naţionale nu au numai un rol constructor ci şi unul politic de aceeaşi importanţă. Aici cresc cadre de tineri în spiritul moralei proletare, se clarifică muncitori, învaţă oamenii pen- tru prima oară buchiile, înţeleg ce înseamnă puterea clasei muncitoare. Tînă-rul prozator s-a priceput să surprindă în tot firescul lor aceste realităţi ale zilelor noastre. Deşi Pop Simion manifestă preferinţă pentru peisagistică, credem că în această direcţie reuşeşte cel. mal puţin. Descrierile sale sînt prea abstracte, elementul plastic fiind deajuns de sărac şi întrebuinţat fără valoare de sugestie. Nu putem încheia aceste rînduri fără a releva dragostea cu care se apropie scriitorul de versul popular, integrat pe alocuri cu discernă-mint în text. C. Armasu POEŢI GERMANI DIN R. P. R. Antologia poeţilor germani din R.P.R. reprezintă o unitate în diversitate, reunind stiluri şi temperamente deosebite, înflorind dintr-o experienţă asemănătoare şi o concepţie de viaţă comună. De la delicata Lotte Berg la sobrul Alfred Kittner şl talentatul mînuitor al epicului Franz Liebhardt, peisajul poeziei germane din R.P.R., chiar dacă nu-şi epuizează toate nuanţele colo-ristice capătă o cuprindere vastă şl un contur definit. Atacînd temele majore ale evului nostru : construcţia socialistă, pacea, dragostea de patrie şi lupta pentru libertate, unele poeme surprind semnificaţia profundă a elementelor vieţii cotidiene, a obiectelor mărunte. Surghiunitului din „Cîntec de mulţumire al Surghiunitului" de Alfred Kittner, acele lucruri mici, familiare, nebăgate în seamă — sticla, covorul, cheia — ii apar înconjurate de un nou farmec, legîndu-l, umile şl trainice, în timpul îndelungat al osîndei, de marea frumuseţe a vieţii: Vouă lucruri nebăgate în seamă Mulţumim ; cu voi nu mai mi-e teamă. Voi sînteţi, aşa e rostul firii, Dragi tovarăşi simpli ai omenirii. Pentru Lotte Berg patria este întruchipată de poteca cunoscută, de căsuţa din cartier, de mireasma cozonacilor, de fetiţa cu cîrllonţi blonzi devenită astăzi brigadieră. Dar acest ton de cele mal multe ori cald, intim, nu este însă cel general al poeziilor. Mai frecvente sînt solemnitatea, patetismul. Tot Lotte Berg în „Nopţi de august" reia tradiţionala figură a drumeţului, acel Wanderer care, în folklorul şl poezia clasică germană filozofează cu nostalgie asupra vieţii. Dar, scuturînd în noaptea înstelată a augustului contemporan tristeţile trecutului, vechiul nomad regăseşte siguranţa şi forţa în legătura temeinică cu realitatea, cu pămîntul iubit: Tu te-ai oprit din drum, Iar fruntea ta, cu brazdele adînci, încet ai rezemat-o de ţărînă Şi inima pămîntului bătea. Imbinînd vibranta emoţie cu simplitatea firească a relatării, A. M. Sperber în poezia : „Să poată-n tihnă ori ce om dormi", creiază o imagine impresionantă a ideii luptei pentru pace; poetul veghează somnul lin sau agitat al oamenilor, somnul care îi deosebeşte şi îi apropie atît de mult unul de celălalt, surprinzîndu-i în acea clipă de nemărginită destindere şi lipsă de apărare pe care trebuie s-o ocrotim, cu orice preţ : In tot ce spune şi în tot ce face Nu-i ori ce om la fel. Dar tot se string CĂRŢI NOI 235 Ca să respire liniştit, în pace, Să afle vraja somnului adînc. In pieptul meu o flacără se zbate Cînd gîndurile-n jurul lor le-adun Cum oare pot.de somn să aibă parte Cînd lumea e pîndită de furtuni? Dar nu. întotdeauna, de-a lungul culegerii, calea către avîntul sau gravitatea lirică conduce la asemenea realizări. Mai des ea se pierde în noianul generalităţilor, care sînt neîndoielnic mărturii ale unei simţiri sincere, dar insuficient de convingătoare sub raportul emoţiei artistice. Creaţiile mai originale ştiu să lege noua tematică de motivele vechi ale baladelor şi poeziilor populare. Interesant este ciclul lui Frantz Liebhardt intitulat „Au fost doi flăcăi şvabi". Odiseia celor doi flăcăi, care aruncaţi fără voie dintr-o tranşele în alta, se sting într-un tîrziu departe de ţară, reface prin tragicul lor destin personal soarta unei naţiuni angajate într-un joc crud de cîţiva profitori. Semnul runic cusut de mamele înspăimintate, în chip de talisman, pe cămăşile celor care plecau să moară, nu i-a putut salva; însă pe micul Hans, născut într-o nouă eră, era libertăţii cucerită prin lupta oamenilor, nu-l va mai putea atinge niciodată aripa mohorîtă a cataclismelor mondiale. Versurile cresc în ritmul vechiului cîntec german al marşurilor obositoare de campanie : Spre zările lumii, deschise, Doi şvabi, doi flăcăi, au plecat Şi-n oastea ei, moartea-i tocmise Pe-o noapte cu cer înstelat. Poetica misterioasă a castelului medieval lîngă care se înalţă proaspătă uzina, graţia dansului străbun înviat de gesturile vioaie ale tinerilor, dovedesc dezvoltarea noului pe solidul fundament al tradiţiilor progresiste şi păstrează o amprentă specifică a culorii locale. Ideia este subliniată în poezia „Concurs cultural" de Franz Johannes Bulhardt. In muncă şi în joc, ori şi cine, Strămoşii să-i vadă în voi. Cinstiţi-i precum se cuvine, Prin fapte măreţe şi noi. Cu toate acestea parcă se simte o oarecare timiditate la majoritatea poeţilor acestui volum în urmărirea imaginilor mai cutezătoare, a. simbolurilor, ceea ce răpeşte din posibilitatea ăe sugestie a poemelor şi le dă, cu toată noutatea şi complexitatea problematicii, o haină cîteodată banală. Păstrînd în majoritatea, cazurilor o atitudine serioasă, severă sau înflăcărată in faţa vieţii, rareori intervin în antologie satira sau pur şi simplu note de ironie şi umor. De aceea surprinzător de alertă şi demonstrativă este „Adresa falsă" de A. M. Sperber, în care, pe străvechea legendă fantastică a călătoriei în iad, se brodează o savuroasă anecdotă. Diavolul aflînd caznele îndurate de bietul negru din S.U.A. în existenţa sa cotidiană, îi spune profund scîrbit, trecîndu-i cu vederea păcatele : Pe gînduri cade dracul, sloboade-apoi cuvînt: — „Tu-n iad ai fost de mult, chiar pe pămînt. N-ai nici un rost pe-aicea să mai stai. Cărăbăneşte-te şi du-te-n rai ! Orientată în special spre problemele importante ale contemporaneităţii, opera poeţilor germani din R.P.R. suscită interesul cititorilor care caută şi descoperă în ea răspunsul plin de sensibilitate al artei la probleme comune tuturor cetăţenilor din ţara noastră. In privinţa traducerii considerăm cît se poate de util şl cu rezultat vădit în această carte ca un poet să fie tălmăcit de către un singur traducător, cel care este mai deprins cu stilul autorului respectiv. Atmin-teri, dificultatea de a urmări drumul creaţiei scriitorului ajunge de netrecut. Cu rare excepţii, ne aflăm aproape în situaţia de a nu şti sigur dacă făcînd o comparaţie între poemele Lottei Berg de pildă, observăm etapele creşterii ei artistice, sau deosebirea dintre talentul lui. Virgil Teodorescu şi cel al lui H. Grămescu. Sanda Radian REVISTA REVISTELOR Din Ţară „GAZETA LITERARĂ", martie 1957 — PE TEME DE ACTUALITATE — „Gazeta literară" acordă an spaţiu destul de întins unor articole care ţintesc să aducă în atenţia scriitorilor probleme de actualitate, sugestii privitoare la realismul socialist şi în genere la orientarea literaturii. Ca mai totdeauna, tinerii sînt îndemnaţi să scrie materiale de acest ţel, foarte necesare la noi, într-o vreme cînd nivelul dezbaterilor literare din presă e încă scăzut. Critici cu autoritate se menţin intr-o comodă rezervă, cu toiul păgubitoare pentru literatură. Cîteva sugestii aduse de tinerii critici sînt interesante, meritînd să fie obiectul unei discuţii mai ample decît ne-o îngăduie cadrul şi rostul rubricii noastre. Pentru A. Băleanu realismul socialist este o problemă de orientare generală a scriitorului şl nu o metodă de oglindire a vieţii, este ,,o Renaştere, un nou umanism care pătrunde în toţi porii culturii contemporane, revoluţionează arta în ansamblul ei". Accentul e pus pe caracterul de „proces", de „mişcare de idei" al noii perioade din istoria literaturii. O remarcă de bun simţ face A. Băleanu cînd spune că realismul socialist trebuie raportat la sensul general al dezvoltării unei literaturi, la tendinţa caracteristică în ansamblul operei unui scriitor şi nu trebuie transformat într-un criteriu de judecare şi analiză a fiecărei poezii ori schiţe luate în parte. Pledînd pentru o nouă li- teratură, ar fi într-adevăr cu totul deplasat să căutăm miezul realist-socialist al fiecărui pastel, al fiecărei poezii de dragoste. Distincţia propusă de A. Băleanu cu privire la caracterul de generalitate al realismului, socialist este reluată în fond şi în articolul, lui D. Solomon „Discuţii pentru un dicţionar curent" care conţine de asemeni cîteva sugestii apte să suscite întrebări, aşa dar sugestii interesante. Pentru autorul acestui articol, nu numai realismul socialist, dar realismul însuşi este definit ca o problemă de „atitudine în faţa vieţii". Se vorbeşte constant, ca de un lucru de la sine înţeles, de o ..atitudine realistă" a. scriitorului, fiind citată o frază dintr-un articol de Petru Dumitriu. căreia tînărul critic îi descoperă cea mai deplină justificare. Evident, termenul de ..atitudine realistă." este un termen ocazional, de folosit într-un articol, cu acelaş înţeles pe care îl are formularea: ..cutare este un realist" (adică ştie să se descurce în viaţă). Realismul în înţelesul său estetic este cu totul altceva. N-am găsit o îndreptăţire nici dispreţului manifestat de autor faţă de „cele mai moderne descoperiri în. domeniul „limbajului, poetic", cu menţiunea că acestea „aparţin unor limfatice şi efemere „isme" lipsite de ori ce autoritate artistică". Ţinînd seama de faptul că poezia este în ultimă instanţă o chestiune de „limbaj poetic", ar însemna să respingem lot ce a-produs mai însemnat REVISTA REVISTELOR poezia epocii moderne. Dacă luăm termenul de „limbaj poetic" în accepţiunea limitată a cuvîntului, dispreţul e cu atît mai puţin îndreptăţit. Chiar acei care s-au declarat împotriva „modernismului" refuzînd să creadă că sufletul omenesc s-a schimbat radical în numai două-trei decenii, nu s-au gindit niciodată să conteste valoarea noilor descoperiri în materie de „limbaj poetic". Este cazul poe'ului Al. Philippide a cărui profesie de credinţă antimodernistă se poate urmări într-un articol publicat acum vreo treizeci de ani în revista ..Viaţa Romînească" (Articolul era intitulat .Modernism" şi se poate ceti şi astăzi cu mare folos). Adevărată este observaţia că toate şcolile literare din trecut, chiar cînd erau produsul unei stări de spirit antidogmatice împotriva tuturor canoanelor şi îngrădirilor în creaţie, au formulat cu timpul reguli, sancţionînd pe acei care se îndepărtau de programul curentului respectiv. E citat G. Călinescu care în introducere la ..Impresii asupra literaturii spaniole" arată că pină şi romanticii au recurs la reguli. O particularitate a realismului socialist ar fi atunci să elibereze literatura de reguli şi dogme, de ori ce fel de îngrădiri, des-cătuşînd toate forţele creatoare. Realismul socialist — se spune mai departe, — se eliberează de dogmatism, prin eforturile tuturor scriitorilor şi oamenilor de artă care s-au angajat pe acest drum, sprijinind tendinţele avansate ale societăţii. Articolul „Realismul socialist şi unele întrebări ale vremii noastre" (A. Bă-leanu) şi „Discuţii pentru un dicţionar curent" (D. Solomon) merită, în ansamblu o apreciere favorabilă, spre deosebire de cele semnate de M. Dragu şi H. Zalis („Ritmul epocii şi originalitatea scriitorului". „Realismul-socialist şi individualitatea eroului pozitiv"). Cel dinţii e de ajuns de confuz (afirmă de exemplu că operelor literare de astăzi trebuie să le fie propriu un „tempo alert"). Iar cel de al doilea spune banalităţi cu un aer solemn. Asemenea articole sînt mult prea abstracte (nu în înţelesul bun) plutind în generalităţi şi speculaţii (cîteodată interesante) fără să 237 nimerească fondul esenţial şi concret al temei luate în dezbatere. A. Băleanu chiar declară în articolul de care a mai fost vorba că ori ce încercare de a defini „mai concret" realismul socialist duce inevitabil în prăpastia dogmatismului. Cînd spunem că articolele se menţin la nivelul abstracţiunilor n-avem — bine înţeles — în vedere lipsa „exemplelor". Formal, analizele copioase care însoţesc biata „teză" promovată pot da iluzia dezbaterii concrete, fără să rămînem mai puţin cu sentimentul că lipseşte o pătrundere substanţială a fenomenului studiat. Şi dimpotrivă, un articol care nu citează nume de scriitori, de eroi, scene, dialoguri, în care, aşa dar, nimic nu e concret din punctul de vedere formal, ne poate da senzaţia „Concretului" maxim. „Teza" pe care o susţine cu multă gravitate H. Zalis, este următoarea: „Se ştie că în viaţă nu toţi oamenii gîn-desc şi simt la fel..." Gîndindu-se că a fost prea abstract, H. Zalis vine în ajutorul cititorilor mal puţin învăţaţi cu subtilităţile, invocînd o serie de „exemple" (din literatură). Teza „complexităţii" sufletului omenesc, se cere imperios ilustrată, şi exemplificată în chipul cel mai fericit prin... Ni-coară Potcoavă. (Acesta „este în mod cert un conducător ferm de oşti, dar în sufletul său îşi face loc şi gingăşia iubirii... etc.") Teza dogmatică este dovedită pe viu prin citarea mult prea convingătoare a numelui lui... Kafka, precizîndu-se că această primejdioasă teză „se manifestă deghizat". Iată deci indicate originile ascunse ale dogmatismului. De altfel însăşi abordarea temelor de tratat dovedeşte cîteodată o anume artificialitate, într-adevăr, ce înţeles practic are o temă ca aceasta : „Realismul socialist şi individualitatea eroului ?" Se dovedeşte că eroul trebuie să fie complex, dar nici atît de complex încît să fie sancţionat pentru aderenţa sa la teza dogmatică a „complicării caracterologice"; să trăiască în mediul său de muncă, dar să dovedească şi anumite gingăşii în familie; să fie logic, dar să nu cadă în rigiditate, etc. în fond, ceea ce e adevărat în aceste locuri comune nu e într-o legătură esenţială cu problema 238 REVISTA REVISTELOR realismului socialist, cu specificitatea noii literaturi, cu spiritul contemporaneităţii, etc. Încît pomenirea realismului socialist în chiar titlul articolului e o simplă formalitate, o formulă de politeţe. P. S. N. Buicliu se declară nemulţumit de activitatea a doi critici muzicali: G. Bălan şi Mihai Rădulescu — care, se pare că exprimaseră anume rezerve faţă de lucrările acestui compozitor. E vorba aşa dar de oarecari nemulţumiri şl revendicări cu caracter strict personal. In raport cu această stare de lucruri, titlurile date de N. Buicliu articolelor publicate în ,,Gazeta literară" — „Pentru o justă critică muzicală" şl „Mai multă principialitate şi competenţă în critica muzicală" — capătă împotriva intenţiilor autorului o notă de humor. V. R. „CONTEMPORANUL", martie 1957 în continuu progres faţă de anii anteriori, „Contemporanul", se dovedeşte a fl un săptămînal de Interes foarte larg nu numai prin varietatea problemelor abordate, dar şi prin promptitudinea cu care revista reflectă fluxul mişcării cultural-artistice din ţară ca şi din străinătate. Meritul pentru seriozitatea şi substanţialitatea celor mai multe dintre articolele apărute în paginile revistei revine colaboratorilor, dar un. merit cel puţin egal are şi redacţia care a ştiut să atragă în jurul său şi să-şi asigure aportul unor condeie competente. De altminteri, este suficient să urmărim ultima pagină a „Contemporanului", rezervată străinătăţii, pentru a înţelege că un excelent spirit gazetăresc animă activitatea acestei redacţii. Numerele din martie ale „Contemporanului" au beneficiat de publicarea unor materiale de o deosebită importanţă ideologică, cum au fost textul integral al cu-vîntării lui D. T. Şepilov la Congresul unional al artiştilor plastici sovietici, şi de asemeni textul integral al articolului recent din Kommunist „Partidul şi problemele dezvoltării literaturii şi artei sovietice". Ambele, texte reprezintă un stimulent pentru dezbateri vii, creatoare, apte să asigure noi succese în lupta pentru lichidarea dogmatismului şi a tendinţelor revizioniste din teoria şi practica titerar-artîstică actuală. Prin cronica teatrală susţinută de acad. Tudor Vianu, cronica cinematografică tre- cută recent în sarcina unui vechi cunoscător al acestei arte, D. I. Suchianu, prin cronica plastică semnată de I. Frunzettl, ca şl prin cronica muzicală încă fără un titular permanent, revista se menţine în miezul vieţii artistice, apreciind fără întîr-ziere şi de la un nivel de exigenţă totdeauna justificată cele mal reprezentative fapte de artă. După o întrerupere de cîteva săp-tămîni, cronicarul literar Radu Popescu şi-a reluat activitatea dîndu-ne în trei foiletoane succesive o interpretare personală, aproape completă, a problemelor puse de romanul „Eroica" al lui Laurenţiu Fulga. După întinsa expunere tematlco-ideologică făcută în ,,Gazeta literară" de N. Moraru asupra aceleiaşi cărţi, se simţea nevoia unei aprecieri concludente "întreprinsă cu mijloacele specifice ale criticului literar şi această apreciere ne-a oferit-o Radu Popescu, deşi l-am putea imputa că a înfăţişat oarecum disparat analiza lipsurilor şi meritelor romanului, lipsindu-ne de o concluzie globală mai. limpede. Prezenţa în actualitate a revistei s-a făcut remarcată şi prin discuţiile adăpostite în paginile sale. Am putut urmări în acest cadru intervenţiile de un maxim interes ale maestrului Camil Petrescu, exemplu de vervă polemică ca şl de argumentare solidă, stringentă a propriului punct de vedere. In acelaşi interval, „Contemporanul" a marcat că revista n-a improvizat pe această temă, şi că a publicat intervenţii care REVISTA REVISTELOR 239 închinat numeroase Me aniversării răs-coaielor ţărăneşti din 1907. Este de re al adus fiecare contrai,: preţiosS « noaslerea evenimentului. Sena de aiticole Scriitorii şi 1907" datorite lui Ion Roman, 'întemeiate pe o informaţie otentaaucon Mituit un examen revelator - tai cotnu nÎăla: academicienilor Troian SăvuUscu si Mihai Ralea elucidează aspecte esenţiale 'pentru înţelegerea acelui moment istoi.c. Nu putem încheia această succintă prezentare fără a remarca frumoasa ţinută grafică sub care se înfăţişează „Contemporanul" Punerea în pagină a acestor numere s-a făcut fără reproş, contribuind mult la nota de atractivitate şi vioiciune prin care revista în ansamblul său invită la leuura. S. R. POEZIA DIN JASUL LITERAR* nr. 21957 Poezia din acest ^măr al revistei ie- sene este mai ales comemorativa. Ma,or Ztea materialului din acest număr st închinat aniversării a 50 de ani de la , aş Zalele ţărăneşti. Astfel N W^pf* că o suită de distihuri despre 1907. Poe la muteşte adesea, ca printr-o fonnul. lapidară şi aspră, încărcata de sensunase meni proverbelor, să sugereze atmosfea aplsăLreori panica stăpînilor înspaimin-Yati Cităm dintre cele mai reuşite disUhun . ' Jalba" („Cum vin şi-n pilcuri dese trec "pe ctmpia albă/ Par litere şi rînduri ce se astern pe-o jalbă..."). „Căciula (O ce n-ar da coconul ca sluga lui, credula,/ La ,;nd din pumni toporul, să-nvîrtă-n pumni căciula") apoi „Gîrbaciul", „Foc la curte , Judecata", „Ascunzişul", „Ziarele , „Represiunea". Mai puţin izbutite apar caracterizările bazate nu atît pe sugerare, cit pe invectivă. De pildă „Prefectul" e „satrap al ţărănimii si rudă cu mai mani , şi „cameleon" - ce-şi pune „sumanul şiijaru . Parlamentul e compus din „şacali car, urlă-n sală, punîndu-şi fiecare/ Cînd liberale ciocuri, cînd bărbi conservatoare ; vechilul e „jumătate vulpe iar lup - o jumătate" ; jandarmul „dulău" Iar voda „pâine" si „hienă", etc. Andi Andrieş e prezent în acest număr prin „Jalba către prefect" şi „Arde cona- CUlpe lîngă versuri frumoase care reuses* să dea impresia dezolantă a mizeriei ţărăneşti în preajma lui 1907: Primăvara bate-n usă... Jilavi mugurii tresar. Numai plugul ca în raclă rugineşte în hambar. t i„ î„ nihnp priveghind cea-Stau nevestele in cunne, b unul gol. ,..... ,* „ miPZ de noapte către-al Cîinli urla-n miez ae . lunii rotocol.-, poezia Jalba către prefect păc&tueşte prin -mnr; roniuze- „Pentru noi pămîntul exprimau conjuze. „ nnti-ne n-are nici o taină-n adăpost (?).....Daţi ne pămînt de lucru (?) ca să nu murim de foame" sau versuri plate de genul: FI ne dăruieşte plinea, şi-i cinstim că-i bun şi sfînt",... ori ■ Să-l păstrăm cum se cuvine, ca pe-o uriaşă glastră" (e vorba despre pamint). Să-l cinstim ca pe-un părinte tare dar-'ni, bun şi sfint.../ Domnule prefect de-aceea noi ţăranii vrem pămînt", etc ^ Arde conacul e un pastel nocturn străduit de umbra imensă a unui „om cu cuşma neagră si pumnul strîns pe furcă". Poemul lui Horia Zilieru Ţărani! şi partidul exceptînd partea întîia, care e clara şl sugestivă, suferă pe alocuri de incoherent ă si obscuritate : , . Şi-n valea ca o cîrjă de sihastrul Taină în pătrăţele (?) ceru-albastruj Citeau m 'zorii robilor un drum/ Ce-l pipăiau cudţ^ gete de fum) In doina sacră un alin/ Cum torni pe rană vin pelin/ Şi-n stelele cu veninosul foc/ Tropotul greu de soroc (?) . 240 REVISTA REVISTELOR sau : ,,Ecoul despică in suflet un vadj Cu raze şi-aromă de brad/ — Ioane, ia plin călimarul şi tocul,/ Prin slove să dai cu ghiocul; (?)/ Vremea, ca pe iapa ta- sură,/ Apuc-o de nară, de gură,/ S-o-nhami la suiş,/ Tirîş şi-n pieziş..." Greoaie, tocmai pentru că autorul face risipă de aur, argint, azur şi poleială (visul e înlănţuit în „cerc de aur", zăpada-i „ca un nou azur", primăverile „de-argint" „pulberea oceanului „sclipind a soare-apu-ne" (?!) omul are în păr „poleială de lu- mină" bolta-i „azurie", etc) rămîn versurile lui Florin Mihai Petrescu („Sculptorul", „Acestea-s ale mele"). Mai izbutită apare poezia „Iarnă" fiindcă ideea e mai puţin înnăbuşită de podoabele care-i plac atit poetului. Mai semnează versuri Nicotae Tău-tu, (Geneză, din ciclul „Itinerar liric: George Enes cu"). Remarcăm de asemeni „Spovedania unui derbedeu" de Serghei Esenin, într-o frumoasă traducere a poetului George Lesnea. A. G. „REVISTA DE EOLCLOR" nr. 1~2\1957 In viaţa culturală a unui popor cu o veche şi frumoasă tradiţie folcloristică, o revistă de specialitate caracterizată printr-o înaltă ţinută ştiinţifică era firesc să fie aşteptată cu nerăbdare. De aceea apariţia unei atari publicaţii satisfăcînd o dorinţă unanimă a iubitorilor de frumos, consfinţeşte totodată intensa activitate a specialiştilor noştri în domeniul artei populare. Ceea ce asigură în primul rînd valoarea acestei reviste este concepţia ştiinţifică ce stă la baza studiilor publicate, înţelegerea folclorului în specificitatea lui, atenţia acordată sincretismului creaţiei populare. Această concepţie dă de fapt şl profilul revistei. Dacă în trecut existau reviste de folclor, editate cu jertfele uimitoare a unor jeloşl folclorişti, ele erau închinate aproape în exclusivitate numai folclorului literar sau cu aceeaşi exclusivitate numai folclorului muzical, acordîndu-se destul de rare ori atenţie coregrafiei. Noua revistă de folclor ţinînd seama de sincretismul artei populare îşi deschide paginile unor studii serios documentate, menite să explice creaţia populară în toată complexitatea ei. Intîlnim ample şi bogate studii de orientare, cum este acela al cunoscutului cercetător Mihai Pop: „Problemele şi perspectivele folcloristicii noastre", în care pe baza unei analize minuţioase se desluşesc direcţiile, principale din ultimii cincizeci de ani şi se indică perspectivele de dezvoltare ale folclorului romînesc. Interes deosebit prezintă şi studiile: „Cîteva consideraţiuni asupra ritmului şi notaţiei melodiilor de joc romîneşti" de Pas cal Bentoiu, „Cercetarea prozei populare epice" de Ovidiu Bîrlea. „Despre factorii care înlesnesc evoluţia muzicii populare", de Gh. Ciobanu, „Despre notarea dansului popular romînesc" de Vera Proca. Revista publică de asemenea materiale privitoare la „Cîntece şi jocuri de nuntă din ţinutul pădurenilor" de Mariana Rodan. Kahane şi „Folclorul coregrafic din Si-biel" de Em. Balaci şi A. Bucşan. O serie de studii sînt consacrate istoriei folclorului şi a folcloristicii; menţionăm articolele: I. Muştea: „Samuil Micu-Clain şi folclorul" ; I. Byck : „Dr. M. Gaster-foiclorisi"; Tiberiu Alexandru: „Bela Bartok şi folclorul romînesc" ; Ilarion Cocişiu : „Un străin (anonim) despre muzica romîneaşcă de la începutul secolului al XX-lea" ; Adrian To-chi : „Istorie şi folclor". Revista oferă bogate informaţii privitoare la activitatea folcloriştilor din întreaga lume despre diversele conferinţe de folclor despre reviste şi publicaţii de specialitate din străinătate. Un material de o excep-. ţională utilitate conţine revista prin publicarea „Bibliografiei folclorului romînesc pe anii 1944—1950" de Ion Muşlea. Sperăm că vom întîlnl în numerele viitoare studii închinate valorii literare a fol< clorului precum şi studii de estetică, referitoare la arta noastră populară. Sînt pro- REVISTA REVISTELOR 241 Heme de importanţă generală la dezlega- dintre care nu pot lipsi Istoricii şl criticii rea cărora folcloriştii se cade să participe literari. alături de alţi iubitori de artă populară. L B. De peste hotare „Inostrannaia Literatura" Sub titlul „însemnări despre romanul contemporan cehoslovac", I. Bernstein publică un substanţial articol de analiză a operelor în proză apărute în republica vecină. Pentru cetitorul romîn, acest articol e de un actual interes, fiindcă în el se analizează fenomene similare ce se petrec şi în literatura noastră. De la început autorul se declară în dezacord cu acei literaţi care explică schematismul unor romane actuale, ca urmare a folosirii de procedee naturaliste, deoarece în Cehoslovacia de astăzi au fost lichidate vechile contradicţii dintre om şi mediu, specifice capitalismului, care de fapt generează naturalismul. Deci., autorul atribuie noţiunii de naturalism un strict conţinut istoric, iar slăbiciunile prozei cehoslovace le explică prin alte pricini. Dar aceste pricini nu rezidă nici. în faptul că , .munca în genere nu poate constitui o temă pentru literatura beletristică şi că tocmai aici se formează terenul favorabil pentru schematism", cum susţin alţii. Dimpotrivă „practica romanului cehoslovac a .arătat că destinul uzinei, şantierului, a gospodăriei colective la sate poate constitui resortul unei acţiuni epice" (De ex. „Fără şef" de Svatoptuk, .Cu pasul întins" de Otcenaşek etc.). Sînt insă romane, în care scriitorii, dorind să înfăţişeze rolul maselor populare, cu alte cuvinte să creeze „un erou colectiv", nu reuşesc decît să prezinte „o mulţime de personaje, ce apar pe neaşteptate ca din 16—V. Romînească nr. 4 , 1957, februarie, nr. 2 neant, înzestraţi cu cele mai sărace trăsături, deosebindu-se unul de . altul doar prin vîrsta şi uzina la care lucrează". Explicaţia stă în neputinţa autorilor acestor romane de a se ridica prin generalizare peste faptul brut, însă în aceasta, accentuiază autorul „nu există nimic comun cu simpla fotografiere a faptelor de către minusculii epigoni ai lui Zola din literaturile statelor capitaliste". O altă explicaţie stă şi în faptul că „sub influenţa criticii dogmatice mulţi scriitori şi-au propus o sarcină irealizabilă, să oglindească în fiecare operă toate laturile realităţii, pînă la detaliu". Explicaţia reală ar sta în nerespectarea specificului artei, şi ştergerea oricărei graniţe între roman şi reportaj, între roman şi articolul politic. Aici şi-a exercitat influenţa nefastă considerarea tipicului ca o categorie exlusiv politică şi are dreptate criticul slovac lan Rosner că „dintr-o exigenţă a artei realiste, îndreptată contra naturalismului, a rezultat o cerinţă îndreptată în esenţă contra realismului". Cît priveşte afirmaţia aceluiaş critic că „pricina sărăciei acţiunii în roman stă în identificarea dinamicii subiectului cu dinamica dezvoltării sociale" — aceasta este adevărată numai în parte. Cele mai bune opere epice ale scriitorilor cehoslovaci n-o confirmă. De pildă Puimanova sparge canoanele romanelor vechi de familie şi pune în centrul celei de a doua părţi a trilogiei sale, un eveniment istoric '— procesul de 242 REVISTA REVISTELOR la Leipzig. Aici, faptele mari ale istoriei folosesc pentru dezvăluirea caracterelor personajelor — iar trilogia Puinia-novei exprimă una din tendinţele cele mai de seamă ale romanului contemporan — năzuinţa către marea sinteză epică. „Altă treabă, cînd autori puţin talentaţi, sau puţin experimentaţi, de multe ori sub influenţa concepţiilor dogmatice despre realismul socialist, leagă în mod artificial acţiunea romanelor cu evenimentele sociale". Astfel în romanul ceh s-a încetăţenit şi un şablon: expoziţia coincide cu luna mai 1945, iar deznodămîntul cu februarie 1948. Articolul subliniază deasemeni că critica 'cehoslovacă se preocupă intens de conflictul romanului. Lipsurile care se vădesc în acest sector îşi au originea în idilism, într-o perspectivă prea optimistă. Aici autorul citează cuvinte extrem de semnificative dintr-un raport a lui Ian Drda, la cel de al doilea congres al scriitorilor: „Frica de a produce pagube partidului în construirea socialismului prin arătarea lipsurilor reale, ne-a adus la aceea că am ajuns să folosim mijloace cu totul false şi necomu-niste, situîndu-ne pe panta preasîăvirii". După ce analizează racilele provocate de idilism în cîteva opere, autorul trece la problema înfăţişării personajului în roman. Aici. critică împărţirea mecanică în personaje pozitive şi negative, Şi aduce în sprijinul afirmaţiilor sale, cuvintele lui V. Mi-naci, care de asemenea au fost rostite ta congres: „Sub presiunea adevărurilor generale despre lupta de clasă noi am înzestrat pe eroii noştri cu destine care nu ne emoţionau pe noi înşine, era vorba mai de grabă de rezolvarea unei ecuaţii politice mai mult sau mai puţin interesante, decît despre destinul individual al omului". Autorul face o analiză amănunţită a eroilor din romanul lui Otcenaşek „Cetăţeanul Brich", adevărate biruinţe literare sub raportul adîncimii psihologice, pentru ca, în continuare, să arate încă două direcţii in care s-a exercitat dogmatismul. Prezentarea conducătorului de partid ca „erou ideal" este rezultatul direct al cultului personalităţii. Pe de altă' parte „Literaţii afirmă că în romanul ceh şi slovac au fost lăsate pe planul secund astfel de metode de caracterizare ca monologul interior, redarea directă a gîndurilor eroului, analiza motivelor care-1 împing la acţiune". Toate aceste mijloace critica dogmatică le cataloga drept „psihologizare bolnăvicioasă". Literatura sovietică a exercitat şi exercită o influenţă mare şi binefăcătoare asupra romanului cehoslovac, însă autorul nu trece sub tăcere faptul că „asupra literaturii cehoslovace şi-a exercitat o influenţă păgubitoare atitudinea necritică faţă de operele slabe şi schematice ale literaturii sovietice". Concluziile acestui articol judicios şi plin de învăţăminte, nu numai pentru vecinii noştri cehoslovaci, sînt concepute într-un spirit care îndeamnă la activitate creatoare: „Sprijinindu-se pe bogata lor tradiţie naţională, pe cele mai bune cuceriri ale literaturii universale, folosind experienţa literaturii sovietice, scriitorii Cehoslovaciei caută căi noi de creare a unor opere cu adevărat artistice". V. N. „IA IITTERATCIRE SOVIETIOJJE" nr. 2)957 Străbat, din paginile Nr-ului 2 al revistei avîntul, preocuparea pentru nou care caracterizează cultura sovietică de azi. Fie că citim excelenta nuvelă a lui Vladimir Tendriakov, „Zdruncinături" sau relatarea'discuţiilor în jurul problemelor dra-hiat urgiei; cronicile axate în stricta ac- tualitate sau impresiile lui Johanson de la Biennala din Veneţia, ideea centrală care transpare din fiecare material publicat este că artistul — romancier, dramaturg, pictor, muzician — are dreptul, trebuie să încerce şi să experimenteze orice formă care duce — fireşte, pe drumul realismului so- REVISTA REVISTELOR 243 italist — la victoria deplină a artei în slujba omului şi a adevărului vieţii. Sinceritatea, dragostea pentru om, realismul lui Tendriakov sînt cunoscute unora din cititorii ţării noastre. Nuvela apărută in „Litterature Sovietique" porneşte de la următoarea idee: în societatea sovietică, — victorioasă pe atîtea planuri — mai există racile care frînează uneori drumul spre progres. A le tăgădui sau a le camufla sub o pulbere înşelătoare de aur, este mai dăunător decît a le scoate la iveală. Un accident nenorocit pe un drum anevoios de ţară, şi un om e grav rănit. Trebuie transportat de urgenţă la clinica cea mai apropiată. I se cere directorului unui S.M.T. un tractor, care ar uşura transportul rănitului, evitind hurducăturile din drum. Birocrat timorat, sclav al hîrţoagelor şi al regulamentelor rigide, acesta refuză să-l dea. Sfîrşitul e tragic. Omul moare. Cu asta se şi termină nuvela. Dacă ar fi fost tributarul unei literaturi fals romantice, Tendriakov ar fi putut-o încheia altfel: micul grup de salvatori ar fi doborît obstacolul şl rănitul ar fi fost salvat. Ceea ce urmăreşte însă autorul e altceva. Nuvela „Zdruncinături" trebuie să zguduie conştiinţele oamenilor cu vederi înguste, să trezească combativitatea celorlalţi Şi reuşeşte. Din această dramatică întimplare ne dăm seama că oamenii vor ieşi căliţi în faţa dificultăţilor vieţii şi ho-tărîţi să le zdrobească. Numai în felul acesta se vor dovedi utili societăţii. Tendriakov este unul din exponenţii cei mai interesanţi ai tinerei generaţii de scriitori sovietici, hotărîţi să curme cu idilismul care a fri-nat creaţia realist socialistă. Pentru fineţea descrierilor de natură şi pentru sensibilitatea poetică deosebită, să menţionăm, în partea beletristică a revistei, povestirea „Răzbunare" de Alexandr Peregudov şi poezia „Fetiţa urîtă" de Ni-colai Zaboloţki. * Valoroasă este şl contribuţia a doi colaboratori mai puţin cunoscuţi ca scriitori. Ii numim: medicul Lydia Bogdanovici şi pictorul Leonida Volynski, cunoscut în U.R.S.S. ca scriitor abia din anul 1950. In „Însemnările unui psihiatru", Lydia Bogdanovici împărtăşeşte cititorilor cîteva din experienţele sale de medic psihiatru. Sondind în sufletele bolnavilor cauzele ascunse, uneori neperceptibile ale nevrozelor, concluzia medicului este că reeducarea psihică se poate face numai prin trezirea conştiinţei utilităţii lor în societate şi implicit prin munca ce-i va reda aceleiaşi societăţi. Reportajul lut Leonida Volynski „Galeria din Drezda" ne arată cum au fost descoperite — putem spune chiar deshumate — în anul 1945, comorile de artă ascunse de hitlerişti înaintea dezastrului final. Reportajul, pe cît de pasionant la lectură, este pe atît de instructiv pentru o bună înţelegere a mesajului operei picturale. Volynski a ştiut să redea toată dragostea sa pentru tezaurul artistic, ale cărui frumuseţi ar fi rămas poate îngropate pentru totdeauna, dacă un grup de bravi ostaşi sovietici nu le-ar fi scos la lumina zilei. După cum se ştie, tablourile salvate au fost restituite, Republicii. Democrate Germane. Juri Alianski publică cîteva note interesante despre teatrul din Tava, situat într-o regiune muntoasă, la sud-est de Moscova, cale de cinci zile cu trenul. Pînă acum douăzeci de ani, lipsit de o literatură dramatică originală, teatrul din Tuva şi-a creat în zilele puterii populare nu numai un repertoriu propriu, dar a izbutit să şi reprezinte piese din repertoriul clasic universal. Ca o confirmare a universalităţii artei, vine ştirea că autorul clasic cu care actorii tu-vini s-au familiarizat cel mai uşor, este Moliere. Juri Alianski găseşte o explicaţie în faptul că marele autor a ştiut să redea în piesele sale francheţa populară care păstrează savoarea farsei. Dar, ca să aiungă aici, cîte dificultăţi! A fost nevoie, nu numai de cursuri de cultură teatrală pentru actori, dar şi de obligaţia pentru ei de a-şi însuşi şi de a înţelege o serie de noţiuni pe care nu le cunoscuseră pînă atunci: mulţi din ei aflau pentru prima oară despre existenţa notarilor, a complimentelor galante; despre gulerele scrobite după moda spaniolă şi despre farsa italiană; despre Aristot şi limba latină; şi cît e de 16- 244 REVISTA REVISTELOR greu de executat o reverenţă, cu care marele clasic însoţea mişcările de scenă ale subretelor sale! „Discuţii asupra teatrului" de criticul teatral Vladimir Sappak este o foarte interesantă şi obiectivă dare de seamă asupra problemelor care agită, deopotrivă, pe autorii dramatici, actorii, regisorii şi criticii sovietici. „Astăzi — spune Vădim Sappak — întreaga cultură sovietică se află în plin torent de fapte noi ; maeştrii artei, scutu-rînd povara greşelilor trecute, se îndreaptă spre noi realizări. Şi probleme pur teoretice, capătă de acum încolo o deosebită acuitate". Purtate în arena publică, au avut astfel loc dezbateri înfocate la redacţia revistei „Novîi Mir", în coloanele revistei ,,Teatr" şi ale revistei „Literaturnaia Gazeta". Vederile estetice ale participanţilor au fost din cele mai diferite: dramaturgul Alexei Arbuzov s-a împotrivit atotputerniciei re-gisorului sub motivul că acesta eclipsează ideile autorului.; acestuia i-a răspuns eminentul regisor Valentin Plutoşek, întru apărarea acelei creatoare diviziuni a muncii in reuşita unui spectacol — care este a autorului şi a directorului de scenă ce realizează spectacolul; autorul dramatic Ale-xandr Stein a spus că destinul teatrului se rezumă la repertoriu; criticul Alexandr Karganov a pledat pentru identitatea de vederi asupra vieţii şi artei, a actorilor şt autorilor dramatici. S-a discutat despre „Faţa teatrului" şi despre rolul actorilor, pe care celebrul Mlhail Romanov îl cheamă, în calitatea lor de „dominatori ai sufletelor", să dea o mai mare măsură a capacităţii lor de creaţie... Dezbaterile continuă, dar de pe acum se poate spune că teatrul sovietic este în plin proces de renaştere creatoare. „Pentru ce se spune că pictura este un limbaj universal ?" — se întreabă, în articolul său „Impresii de la Biennala din Veneţia", preşedintele Academiei de Arte Frumoase din U.R.S.S., Boris Johanson. Şi răspunde : „Pentru că ea se reazămă pe o reprezentare concretă, sensibilă, care se asociază imaginilor despre lume acumulate în mintea noastră". Menţionînd pesimismul, atitudinea • deopotrivă ironică şi cinică in faţa vieţii, demoralizarea, lipsa oricărui ideal şi a oricărei idei ca fiind caracteristice artei abstracte, el vorbeşte despre triumful artei credincioase adevărului, dragostei pentru om, marilor Idealuri ale omenirii şi îşi exprimă totodată convingerea că toate curentele moderniste sînt condamnate la dispariţie, de viaţa însăşi. L. D. LA ORIGINILE ROMANULUI PSIHOLOGIC") Dacă romanul curtean medieval oscilează între naraţiunea romanescă şi poemul erotic, nu e mai' puţin adevărat că el marchează — după o trecere de zece veacuri — o remarcabilă tendinţă de analiză psihologică, iniţiată întîi în Daphnis şi Chloe (unde interesul devenise interes uman, căci peripeţia era mai degrabă interioară) şi reluată, peste romanele pastorale ale Renaşterii, abia în Prinţesa de Cleves. — Dar nu în nordul Franţei, în centrul de înflorire al acestui gen, trebue căutate momentele de investigaţie psihologică a romancierilor curteni (Chretien de Tropes prea este preocupat *) Cahiers du Sud nr. 339/1957. doar de aventură, de fantastic şi de idealul curtean), — ci in Provenţa, unde viaţa mai paşnică, mai civilizată, mai liberă faţă de constrîngerile bisericii şi ale feudalităţii a creat în mediul seniorial acel stil de societate mondenă în care a apărut lirica trubadurilor — experienţă poetică progresistă de incalculabile consecinţe pentru evoluţia ulterioară a liricii europene. Genurile amplu desvoltate în nord sînt aici total sau aproape inexistente. Romanul curtean, de pildă, este reprezentat doar prin trei sau patru opere (deşi Provenţa cunoştea demult şi pe larg subiectele bretone), — dar printre acestea se numără Romanul lui Jauîre şi Flamenca, opere de o semnificaţie parti- REVISTA REVISTELOR 245 cutară pentru evoluţia romanului psihologic. Asupra acestora (şi pornind probabil dela considerente analoge celor de mal sus) se opresc medievista R. Nelli şi R. Lavaud, in ultimul număr din Cahiers du Sud (1951, nr. 339). Admiiînd data apariţiei (în jurul anului 1180) şi ipoteza unei influenţe reciproce între autorul anonim şt Chretien de Troyes şi după ce subliniază faptul că resortul propriu zis epic (devotamentul vasalului faţă de regina sa. onoarea cavalerească) şi resortul pasional sînt aci conjugate potrivit temei generale (pe care încă Montesquieu o semnalase ca temă ce con-stitue fondul tuturor romanelor de cavalerie: „galanteria fondată pe ideea iubirii, legată de ideea de forţă şi de protecţie"), autorii precizează că nu absolut „din iubire" să-vîrşeşte Jaufre vitejiile, ci din virtute : eroul are cultul valorilor morale în mai mare măsură decît eroii iui Chr. de Troyes, care numai incidental ajung apărători ai celor oprimaţi. Romancierul provensal manifestă o elevaţie morală superioară confratelui său nordic, deşi eroul său este mult mai puţin mistic decît cei din romanele Graalului; este mai ironic, uneori frizînd chiar erezia. Dar. pe lîngă acest sens, autorul anonim dă dovadă de „un rafinament în analiza sentimentelor, cum nu s-a manifestat încă într-un asemenea grad" (cum afirma şi eruditul medievist Brunei), — mai ales în analiza sentimentelor Brunissenei, iubita lui Jaufre, poate personajul feminin cel mai delicat nuanţat din întreaga literatură medievală. Brunissen, castelana, ţinînd la respectul strict al convenienţelor, mai degrabă l-ar lăsa să moară pe adoratul ei. cavaler decît să se trădeze în faţa vasalilor săi: naivă şi rafinată în acelaş timp, capabilă de viclenii dar incapabilă să-şi disimuleze faţă de el pasiunea, această personificare în acelaş timp a slăbiciunii şi a forţei este realizată surprinzător de subtil în toată complexitatea ei. Poezia personajului se acomodează perfect cu realismul psihologic cel mai exigent, — căci, în definitiv, este absolut verosimil ca un asemenea tip de înaltă doamnă să fi existat la această dată. — Profunda subtilitate în analiza sentimentului erotic este cu atît mai meritorie cu cit sîntem la o dată cînd încă pasiunea „se caută". Se ştie că trubadurii începutului de veac XII nu excelează prin originalitate şi sinceritatea efuziunii. Sensul, vocabulei provensale „amor" este încă haotic, confun-dîndu-se uneori cu instinctul posesiunii, alteori cu pura prietenie. Ori, autorul a reuşit să sugereze că iubirea lui Jaufre pentru Brunissen este iubire-pasiune, deci cu totul altceva decît „t'amour de tete" trubadures-că. Şi aceasta, la o dată cînd încă nu exista, nici în sudica limbă d'oc nici in nordica limbă d'oil, un cuvînt care să desemneze „pasiunea". — Consideraţiile critice ale celor doi medievişti sînt urmate de fragmente ilustrative, între care extrem dp Interesantul pasaj (v. 7488—7670), de surprinzătoare fineţe a notaţiei stărilor psihologice prin care trece Brunissen. Romanul Flamenca (mijlocul sec. XIII) are un profil diferit. Autorul (Bernar-det — ?) împrumută schema acţiunii dela un castia-gilos ( = pedepsirea gelosului),— Flamenca înşeiindu-şi soţul dintr-un sentiment de datorie al femeii „de neam înalt" care nu-şi poate considera decît ca un merit, ca un fel de virtute, faptul de a-şi acorda graţiile frumosului şi mai ales isteţului cavaler care a găsit cele mai ingenioase mijloace de a o sustrage de sub vigilenţa gelosului soţ. — Tema, de origine populară, este prezentată în lumina unei clare lipse de respect faţă de religie: încă un argument adiacent pentru combaterea^ tezei ce susţinea că „iubirea curteană" ar fi un concept constituit sub influenţa cultului Fecioarei Maria. Deobicei îndrăgostitul provensal, trubadurul în speţă, cere ajutorul lut Dumnezeu pentru îndeplinirea dorinţelor sale cele mai profane, mai vinovate : nicăiri însă nu întîlnim atîta ireverenţă faţă de Biserică, atîta ireligiozitate ca în Flamenca. Mai semnificativă însă (notă rarisimă, dacă nu unică, în romanul curtean) este insistenţa poetului de a zugrăvi eroul ca un om foarte cultivat. Toate personajele romanului par a aspira ta o formaţie (literară, religioasă, filosofică) mai liberă ca a teologilor şi mai largă ca a cavaleriei. Guil- 246 REVISTA REVISTELOR laume a studiat la Paris, a citit pe poeţii antici (mai ales pe Ovidiu), practică ştiinţele ermetice, ştie tot ce se poate şti, — şi_ cu această formaţie intelectuală se apropie de libertinajul ajuns la modă graţie autorului părţii a doua a Romanului Trandafirului, care l-a influenţat direct pe Bernardet. — Dar şi Flamenca este o fem,eie foarte instruită, iar pe oamenii instruiţi ii apreciază pînă şi servanta sa, Alis. — Transcriind aspiraţiile spiritelor luminate ale vremii spre o renaştere a literelor şi artelor, Flamenca aduce accente remarcabile de gîndire liberă şi o rară îndrăzneală de a aprofunda doctrina şi psihologia iubirii. ■ Căci trebue reţinut un fapt esenţial: evul mediu provensal a încercat să gîndească liber prin erotică. Dar aci Iubirea, personal convenţional şi ideal în toată poezia provensală, are un relief mult mai accentuat şi mai turburător : „ea are încă de pe acum acea realitate de semi-zeu pe care o va avea copilul Amor în sec. XVI cînd, graţie cultului naturii conjugat cu renaşterea mitologiei antice, va simboliza una din marile ' forţe reale ale naturii". — Toată atenţia poetului-romancier pare a ţi solicitată aci de domeniul tainic al iubirii, de zonele obscure ale sentimentului şi visului nocturn. Comuniunea spirituală desăvîrşită a celor doi îndrăgostiţi, stările de dedublare, tete-palia amoroasă şl atîtea alte fenomene psihice legate de mistica pasională, sînt descrise cu precizie şi originalitate. „Poetul vorbeşte despre ceea ce pentru alţii nu este decît convenţie, simbol, alegorie, ca despre o realitate, ca despre stări subiective dar reale... Şi această lume onirică, quasi-incon-ştientă, supra-reală (nu ireală) este ceea ce aduce aci densitatea sa singulară miturilor Iubirii şi le dă viaţă". Dar romancierul a lărgit şi într-o altă direcţie concepţia sa despre iubire. Pasiunea iubirii trece spontan în virtute, în umanitate. Iubirea îi face pe erou să simtă o milă, o simpatie pentru suferinţele altora. „Ceea ce poeţii precedenţi doar sugeraseră, exprimaseră scurt şi stîngaciu, romancierul nostru o spune expresiv, frumos, cu profunzime. El nu se mişcă în convenţiile erotico-pretioo.se ale vechilor trubaduri, ci în sănătosul optimism naturalist al Romanului Trandafirului şi, după cum se pare, de pe acum în acela pe care Renaşterea îl va face să înflorească peste două veacuri". — într-adevăr, sîntem într-o epocă în care poeţii încearcă să apere Amorul provensal contra detractorilor săi susţinînd că el este sursa tuturor virtuţilor, afirmaţie condamnată de Biserică, şi, de altfel, evident eretică. Condamnînd viaţa ascetică în profitul curteniei, afir-mî'nd explicit şi implicit tot timpul că iubirea este realitatea supremă, principiu şi scop al oricărei vieţi morale, autorul se manifestă ca un adversar al eticii religioase, iar romanul, ca un roman libertin. Notaţiile fine ce pun în lumină şi explică evoluţia caracterelor şi desfăşurarea pasiunilor sînt însoţite de o exigenţă, cu totul remarcabilă pentru acea dată, de a reda şi adevărul lumii exterioare. Prin aceste calităţi Flamenca inaugurează o tradiţie şi anticipează tendinţe esenţiale ale romanului de mai tîrziu, constituindu-se, după aprecierea autorilor, într-o „operă mare: cea mai bogată şi mai densă — dacă nu cea mai frumoasă — a evului mediu francez şi provensal". Ovidiu Drimba „CRITiaUE" februarie, nr. 211957 f^ste interesant de a găsi în articolul „Marile curente ale esteticii contemporane" semnat de Denis Huisman şi Andre Ver-gez confirmarea faptului că estetica occidentală se sbate în continuare în dileme devenite pentru ea tradiţionale: oscilaţia între subiectivismul şi impresionismul simplelor descrieri ale emoţiei sau extazului în faţa diferitelor opere de artă, pe de o parte, deplîngîndu-se însă aci lipsa unui fundament estetic obiectiv — şi analiza „scientistă" a cauzelor psihologice sau so- REVISTA REVISTELOR 247 ciologice ale operei în estetica de tip psihanalitic sau sociologic, pe de altă. parte, cu pericolul însă aci de a escamota tocmai specificul artei, de a compromite „autonomia esteticei" şi de o dizolva „o anume estetică contemporană in antropologie". — o asemenea oscilaţie nu ne este necunoscută, ci. chiar pe deplin familiară. Articolul celor doi publicişti francezi confirmă răs-pîndirea accentuată pe care o cunoaşte în Apus estetica psihanalitică, teoria după care în artă ar fi exprimate acele impulsuri contrariate sau refulate, care incapabile de a se traduce în acte, sînt „estetizate în imagini" : „este poate insignifiant, dar nu inexact de a semnala că pînzele lui Utrilto se acoperă cu faţade de cafenele tocmai într-o perioadă cînd împrejurările îl împiedică să bea..." Dar chiar autorii articolului citează critica instructivă formulată de Rene Huyghe (,,Dialogue avec le Visible") la adresa interpretării tabloului Sfînta-Ana din Luvru al lui Leonardo de către Freud : Freud tindea să descopere în faldurile rochiei Fecioarei imaginea unui... vultur obsesiv care ar fi fost desenat acolo involuntar, dar Huyghe remiarcînd „dificultatea pe care o încearcă cel care ar verifica pe imagine afirmaţiile marelui psiholog" subliniază că ar fi poate mai utilă o „psihanaliză a psihanalistului", sugerînd că obsesia i-ai aparţine cu mai multă probabilitate lui Freud decît lui Leonardo, de fapt Freud proectînd asupra tabloului ,„ceea ce aşteaptă, ceea ce aspiră să întîlnească" ! Poziţia marxistă în estetică, analizată doar prin prizma cărţii, lui Henric Lefeb-vre ..Contribution ă l'esthetique", este prezentată de articolul din „Critique" sub semnul problemei „elucidării condiţionării sociologice a artei" (ceea ce înseamnă desigur o resirîngere silită a problematicei esteticei marxiste) : relevînd teza caracterului suprastructural al artei, cei doi autori ai articolului subliniază că nu se poate tăgădui („trebuie să-i acordăm autorului" [LefebvreJ) faptul că operele lui Virgiliu sau cea mai mare parte a pieselor teatrului elisabetan au avut, împotriva aparenţelor, ,,un sens politic" sau faptul că dra- mele Iui Diderot şi comedia „larmoyante" a sec. XVI/I pot fi explicitate în mod fecund pe fondul cunoaşterii ascensiunii economice a burgheziei. „Paradoxului" ideii unei arte condiţionate social-istoric dar supravieţuind cu mult condiţiilor care i-au dat naştere, i-a răspuns însuşi Lefebvre, care a relevat „elementele de continuitate" în viaţa socială a popoarelor, apăsînd asupra valorilor de „conţinut" ale artei care-i asigură durabilitatea şi respingînd orice estetică pur „formată". Aceasta ar fi — în viziunea articolului din. „Critique", — estetica „sociologică", (so spunem însă că autorii ignorează cu totul lucrările lui Georg Lu-kăcs — a căror cunoaştere si expunere ar fi făcut desigur imposibilă identificarea astăzi evident simplistă a esteticii marxiste cu o simplă estetică „sociologică".) Urmărind expunerea articolului din „Critique" am putut regăsi „cadrilul" clasic ai mişcărilor de idei în estetica burgheză a ultimelor decenii: am regăsit într-adevăr tradiţionala reacţie împotriva insuficientelor psihologismului sau sociologismului în a defini valoarea specifică a operei de artă, reacţie efectuată sub semnul tradiţional al salvgardării „autonomiei esteticului" („Estetica" Iul Croce consemna încă din 1902 o asemenea reacţie). Această reacţie o reprezintă azi Andre Malraux, la care vom regăsi aceeaşi banală opoziţie între „materia primă" sociologică şi psihologica, a artei şi opera de artă văzută ca un act de „creaţie" şi nu de „reflectare", aceeaşi „nouă" idee că arta nu este un simplu reflex al unor conflicte psihologice sau influenţe sociale ci este o „transfigurare" a tuturor acestor date („arta este un anti-destin"), ideea că obiectul propriu al artei este stilul — prin „stil" afirmîndu-se libertatea artistului faţă de „materia primă" a conţinutului, etc. Autorii articolului din „Critique" văd în Malraux reacţia împotriva „reducţiei ruinătoare", psihologice sau sociologice, a „valorilor" în artă, reacţia împotriva esteticii deterministe (pentru Malraux dealtfel punctul de plecare în creaţia artistului nu l-ar forma realitatea, ci „formele" preexistente, transmise de înain- 248 REVISTA REVISTELOR taşi: ,,Rembrandt nu se îndreaptă către reprezentarea vieţii, ci mai întîi către a vorbi limbajul maestrului său Last-mann...") : „Estetica încetează de a ţi pur-deterministă pentru a deveni atentă la scopuri şi semnificaţii". De aci pînă la proclamarea — efectuată de Alain sau Vaiery — a „tehnicei" ca „obiect privilegiat" al analizei estetice nu mai este decît un pas şi — în această ordine de idei — se relevă lucrările unui Etienne Souriau care „repudiind categoric orice soi de psihologism" pare a formula azi în Franţa o estetică tehnocrată, studiind configuraţiile şi structurile tehnice ale operil („Artistul are mai puţin să spună ceva, decît să facă ceva", „Arta este "înainte de toate acţiune, acţiune instauratoa-re"). O asemenea estetică nu ni se pare a fi decît o varietate sui-generis a acelui formalism tehnic — de care ne-am ocupat recent în paginile „Vieţii romîneşti". Unul din curentele estetice cele mal energic afirmate c^lzi în Occident este cel al "* esteticei fenomenologice (articolul din „Cri-tlque" se ocupă de recenta „Phenomenolo-gie de t'experience esthetique" în două volume a lui Mikel Dufrenne) : ecoul real pe care-l are estetica fenomenologică se dato-reşte vig oarei cu care emite pretenţiile de o elimina definitiv din experienţa estetică subiectivismul şi impresionismul, provine din energia cu care propagă supunerea totală la „obiect", din dispreţul pe care-l afişează faţă de „simpla experienţă emotivă şi subiectivă a operei de artă", din polemica vehementă pe care o desfăşoară împotriva ..preferinţelor" şi „gusturilor" in judecata operelor artistice, preferinţe şi gusturi pe care le consideră potrivnice intuiţiei exacte, obiective a operei, limitînd anvergura receptivităţii reale j,,Avoir du gout, c'est n'a-voir pas de gouts" — scrie Dufrenne — „A avea gust, înseamnă a nu avea gusturi", principiul său cu aparenţă de obiectivitate atît de riguroasă fiind : „Nu opera ■este în noi, ci noi sîntem întrînsa"). Este însă curios să constatăm că atunci cînd ■analizează natura „sentimentului estetic", fenomenologia contemporană consideră determinarea „valorii estetice" a operei ca in- tuiţia unei „esenţe" care se actualizează prin intermediul sentimentului provocat in cutare loc, în cutare epocă, de cutare operă de artă, ca o revelaţie „esenţială" (desigur faimoasa „Wesenschau", „intuiţie esenţială" husserliană) — toate aceste „esenţe" autentice fiind însă considerate ca nişte categorii apriorice care se află prefigurate cu o existenţă virtuală în spiritul nostru (tragicul, sublimul, graţiosul, etc.), intuiţia lor fiind declanşată la contactul cu operele de artă individuală („Trebuie să-l întilnesc pe Mozart ca să aflu că sînt capabil de gingăşie..." scrie Dufrenne). Tntrucît cartea lui Dufrenne ca expresie semnificativă a curentului fenomenologic merită o analiză deosebită — analiză pe care o vom face într-un articol special, — ne mulţumim aci să arătăm că pretenţiile de obiectivitate ale curentului sînt iluzorii şi că Denis Huisman şi Andre Vergez voind să vadă în estetica fenomenologică o mintuire din subiectivism n-ar. fi trebuit să uite că teoria acestor „esenţe" cu o existenţă apriorică în conştiinţa noastră aparţine în fond celui mai pur idealism subiectiv, „esenţele" fiind sim-■ ple ipostaze — pretins obiective şi absolute — ale unor experienţe subiective şi inevitabil limitate. Aspiraţia tot mai accentuată a multor esteticieni occidentali de a elibera ştiinţa lor de stigmatul impresionismului, relativismului sau subiectivismului şl de a găsi un criteriu „obiectiv" al determinării „obiectului estetic" — a generat şi reînvierea aşa numitei „estetice experimentale" — căzută în definitivă desuetudine după Fechner. Sfera cercetărilor experimentale în estetică (Etienne Souriau a înfiinţat acum 15 ani un laborator de estetică la universitatea din Paris) se dovedeşte însă limitată: articolul din „Critique" citează ca „interesante" lucrări avînd ca temă preferinţele coloris-tice, percepţia formelor muzicale, etc., empirismul inevitabil al unor asemenea „cercetări experimentale" asigurîndu-ne de o răs-pîndire mult mai mare în S.U.A., unde Thomas Munro este liderul necontestat al curentului „esteticii obiective". Limita esenţială a unor asemenea studii pare a fi aceea REVISTA REVISTELOR 249 că ele furnizează informaţii doar asupra „percepţiei estetice" făcind insă abstracţie quasi-totală de opera însăşi şi de structura ei. încît autorii articolului din „Critique" pot conchide expozeul asupra acestui curent prin următoarea formulare paradoxală dar semnificativă: „O estetică experimentală nu ar putea fi, în orice caz nu ar putea fi în mod exclusiv, o „estetică experimentală". Printre „marile curente ale esteticii contemporane" nu ne va surprinde să găsim şi tradiţionalele atacuri ale partizanilor „autonomiei esteticului" împotriva a ceea ce ei numesc „estetica conţinutului", Iar Gaetan Picon pare să refacă azi în cartea sa „L'ecrivain et son ombre" polemlclle de la noi ale unul Zarlfopol împotriva „esteticii conţinutistice" : ironiile împotriva celor care preţuiesc pe Beethoven din „Oda bucuriei", pentru sentimentele generoase care „le umflă pieptul", Ironiile împotriva criticii de artă care vorbeşte despre „spiritualitatea lui Da Vinci" sau despre „revelaţiile cosmice" ale tui Breughel, puteau fi întîlnite In urmă cu decenii într-o anume critică estetizantă care-şl alegea bine înţeles, caricatural obiectul polemicei (Picon e categoric şi pe plan teoretic: „estetica conţinutului este estetica non-artlstului"). Este însă semnificativ impasul definitiv în care ajung pe această cale esteticienii occidentali contemporani: încercind a da totuşi „esteticului" un sens, a-i regăsi o „semnificaţie metafizică", fără a recădea însă în platonismul idealismului tradiţional, ei nu ajung adeseori decît la metafore — Souriau face apologia artei ca o activitate sul-generis, „skenopoetică" şi afirmă într-o formulare grandilocventă că artistul face o operă „iahve-ică" — sau la fraze sibilinice — acetaş Souriau consldesă că opera de artă ne ajută să presimţim absolutul, făcîndu-ne „a suferi şi a ne bucura în ace-laş timp în aşteptarea unei revelaţii misterioase, iminente şl niciodată explicitate". Această frază a lui Etienne Souriau — „turburătoare" dar în fond cu totul Inconsistentă — este citată ca încheiere de articolul din revista „Critique" : o încheiere dezamăgitoare — semnificativă însă pentru incertitudinile cronice în problemele capitale ale esteticei din estetica franceză oficială contemporană — a unui articol foarte instructiv ca tablou elocvent a liniilor care se încrucişează astăzi în gîndirea estetică din Occident. N. T. MISCELLANEA PATENT DEMODAT într-o notă publicată la rubrica „înseninări" a revistei clujene Tribuna, G. Lipoveană se arată a fi cu deosebire interesat de .... .consecinţele unui bobîrnac". După aprecierile sale nuvela „Cămaşa de mire" de Remus Luca ar avea drept temă „traiul in comun a două neamuri de sălbatici... ro-mtni şi unguri", subiectul ei putîndu-se rezuma în trei cuvinte: istoria unui bobîrnac. Bineînţeles, nu-i vorba de un bobîrnac oarecare, ci de unul care provoacă „numai pe parcursul a patru pagini" nenumărate „extirpări de măsele, incendii, distracţii cu furt şi cuţite, despicări de nasuri şi urechi, spintecări de jos în sus şi junghieri în inimă". Mai întîi dorim să înlăturăm nedumerirea ingenuă al lui G. Lipoveană asigurîn-du-l că dincolo de cele patru pagini ale nuvelei care numără circa 50, lipsesc total scenele în stare să-i frîngă sufletul său simţitor şi fără apărare, (probabil că datorită acestei slăbiciuni, omeneşti de altfel, Lipoveană n-a îndrăznit să treacă dincolo de pagina a patra). Se pare însă că teama paralizantă presupusă de noi n-a acţionat în toate compartimentele şi autorul notei s-a văzut constrîns, desigur fără voia lui, să se limiteze ta facultăţile sale imaginative. E drept că discret şi. concis nu ne oferă satisfacţia urmăririi scenelor pe care şi le-a imaginat, groaznicele halucinaţii care l-au urmărit cine ştie cită vreme; cu eleganţă proprie el ne conduce de-a dreptul spre concluzii: „Cămaşa de mire"- este istoria urii sălbatice dintre romîni şi maghiari. Noi, după cum aţi aflat mai sus, fiind plini de îndrăzneală şi cuttivînd voluptăţile macabrului, am trecut mai departe de cele patru pagini încriminate. Aici ne-au în-tîmpinat nenumărate surprize şi de aceea ne vedem siliţi să aducem unele neînsemnate, foarte neînsemnate, după cum se va vedea, modificări la concluziile amintite. Nuvela lui Remus Luca tinde să reflecte noile raporturi de convieţuire între poporul romîn şi minorităţile conlocuitoare. Ceea ce îl surprinde pe Ion Chirilă, eroul principal al nuvelei, întors în sat este tocmai caracterul Inedit al acestor raporturi. El făptuise un omor în vremurile trecute, un omor ale cărui cauze trebuiesc căutate şi în atmosfera şovină întreţinută de clasele exploatatoare romîne şi maghiare. De aceea este de-a dreptul, surprins de realităţile total diferite pe care le constată la. reîntoarcere în sat. Ion Chirilă nu este în-tîmpinat de ura consătenilor săi maghiari, ci de înţelegerea lor, majoritatea dintre ei dorind sincer să-l reintegreze în sinul colectivităţii, de care fusese rupt cu brutalitate. Aceasta este tendinţa principală a nuvelei, exprimată fără nici un echivoc. Justificarea noilor relaţii din viaţa satului este sprijinită pe comunitatea intereselor sociale şi economice ale ţăranilor romîni şi maghiari, uniţi în gospodăria colectivă. Remus Luca ne sugerează ideea că reînvie- MISCELLANEA 251 rea morală a personajului, dacă se va produce şi cînd se va produce, va fi rezultatul atmosferei de înţelegere între naţionalităţile satului şl forţelor de atracţie ale gospodăriei colective. Ce legătură se poate face între aceste idei fundamentale pentru care se militează în nuvelă şi concluziile lui G. Lipoveană ? Evident, de nici o natură l El a folosit un patent arhidemodat conform căruia. îţi poţi permite judecata unei lucrări literare după numai cîteva pagini citite. V. G. ELOGII CARE SE RĂZBUNĂ Dintr-o scurtă recenzie la volumul .fructe în mai" de Ştefan Iureş, apărută in ^Gazeta literară", aflăm că llnărul poet dovedeşte deficienţe nu dintre cele mai mărunte : „Sînt cuvinte rău alese sau întorsături negramaticale, sînt epitete sau comparaţii nepotrivite, sînt imagini prost construite, negîndite poetic, care viciază unele poezii — dau impresia de facilitate, de retorism". Trecem peste faptul că în legătură cu aceste deficienţe se vorbeşte despre „limba şi gramatica de toate zilele", ca şi peste formularea căutat-graţioasă relevînd „ritmul ideilor... colţuros hurducat, căzînd din stîncă în stîncă", pentru a ne opri la recomandarea din final — căci prin caracterul său concluziv, are darul, să exprime aprecierea de valoare generală — care recomandă poetului „o viziune mai largă asupra menirii sale poetice". Desigur, nici un cititor n-a avut de remarcat ceva deosebit în judecata recenzentului, cum n-am fi avut nici noi, dacă memoria noastră n-ar fi reţinut (ah, blestemata memorie!) că Iureş nu este la intîiul său volum de versuri şi că volumul său de debut, tipărit cu trei-patru ani în urmă, a fost prezentat pe atunci ca o „izbîndă a Doeziei tinere". Chiar astfel se intitula articolul unui critic serios, şi cine n-a avut curiozitatea să-l parcurgă la timpul potrivit sau a făcut-o superficial, are la înde-mînă şi acum revj,sta în care s-a publicat articolul, din păcate, în „Viaţa romînească" (nr. 1/1954). Lectura n-ar fi inutilă. Din şirul nesfîrşitelor consideraţii ale criticului se poate extrage, în esenţă, cam următoarea „opinie critică" : „Iureş, tînăr poet cetăţean" se distinge între alţii fiindcă „are o liră multicordă", manifestînd o curiozi- tate artistică „largă, stăruitoare, curajoasă", care curiozitate este interpretată ca „o premiză favorabilă atît pentru bogăţia conţinutului cît şi, aproape secvent, pentru vastitatea arenei poetice pe care evoluiază Pegasul poetului". Fiindcă analiza Implică amînarea unui verdict definitiv, criticul nu se încurcă să precizeze de la bun început: „Trebuie să spunem fără ocol, că Iureş a reuşit să înfăţişeze ta un ridicat nivel artistic, clocotul vieţii contemporane". Odată tonul zărit, nu-i rămîne criticului decît să remarce „demnitatea cu care e zugrăvit omul în creaţia poetică a lui Iureş", faptul că „poetul reuşeşte să ne comunice fiorul autenticităţii, să reflecte veridic măreaţa noastră realitate" sau că „poetul se avîn.tă spre marile teme, spre poemele mai largi şi respiraţia lui nu se dovedeşte scurtă, versurile sînt pline, emoţionante, de un dramatism zguduitor". In entuziasmul său criticul mai observă încă ,,multă profunzime", ,,cîntecul sincer, convingător", „viziunea poetică grandioasa", „măiastră sobrietate". Iar dacă valurile poeziei sînt cumva prea puţine, atunci iată că într-o poezie ca „Rolul" criticul distinge o aşa „bogăţie de nuanţe" care nu se întîlneşte decît într-o nuvelă sau un roman, poetul ştiind să „întrebuinţeze dialogul, replica, exclamaţia". Atîtea superlative încît nu mai ştim dacă păcatul pe care criticul îl atribuie poeziei lui Iureş, acea „goarnă dogită a exclamativului nesusţinut", aparţine doar tînăr ului debutant. In orice caz, simţim nevoia să ne întrebăm : ce s-a întîmplat ? Unde au dispărut atîtea calităţi ale tinărulut poet cîte nici nu mai ajungea să le numească entuziastul său critic ? Să fie Iureş într-un asemenea 252 MISCELLANEA regres? Noi credem mai curînd că a continuat să rămînă acelaş, fără a-şi pierde şi fără a-şi spori virtuţile. Iar dacă nu şl le-a sporit, cum deducem din recenzia „Gazetei literare", este fără îndoială şi o consecinţă a uşurinţei cu care i s-au consacrat, la pri- mul său volum, lauri ca cei de mai sus. Pentru poet este aici, poate, un motiv de tristeţe; pentru noi, ceştialalţi, un prilej de a gîndi la consecinţele elogiului de circumstanţă. A. P. IPOTEZE... GEOGRAFICE In numărul 1 (1957) din Steaua, Dumitru Drumaru publică un merituos studiu despre Poezia lui Octavian Goga. Vorbind însă despre creaţia dintre 1900—1902 a poetului, autorul emite, în legătură cu cîteva poezii ale acelei perioade, unele Ipoteze geografice foarte ciudate. Din elementele concrete (peisaj, Interioare, etc.), D. Drumaru vrea să conchidă că parte din acele poezii sînt scrise la Răşinari, deoarece „zona silvestră o intuim numaidecît" : „...există nuci care fac umbra răcoroasă şi plăcută la vreme de arşiţă; tei, paltini, brazi, canguri cu fagi pe care se înfăşoară iedera". Şi mai departe, alte „argumente" pentru demonstrarea „zonei silvestre" de creaţie: „în case ard opaiţe; găsim vetre"(!). Dacă în legătură cu aceasta s-ar mai putea discuta (numai în casele de munte or fi vetre ? numai acolo ard opaiţe ? numai acolo sînt nuci umbroşi ?), autorul devine mai categoric cînd localizează creaţia altor poezii, departe de Răşinari: „Nu e mai puţin adevărat că în cîteva poezii sînt pomenite luncile, răchitele clătinate de vînt, clopotele care sună plăcut peste întinderi. Există, în una, Iubirea mea, şi imaginea sălciilor aplecate peste apă ca nişte fecioare despletite: ,,La mal răchiţi sfioşi şi bolnavi îşi cîntă dragostea nă-tîngă/Iar sălciile bietele fecioare — nu preget dorul să şi-1 plîngă". In componenţa peisajului intră, e limpede, alte elemente. Sîntem în apropierea unei ape mari, desigur Mureşul, în valea căruia se află satul Crăciunel, unde poetul venea adesea să-şi petreacă verile. De ce o fi „limpede" că în versurile citate de critic ne aflăm „în apropierea unei ape mari", nu ştim. Ştim doar că sălciile cresc şi lîngă apele mici. Dar de cînd s-o fi deplasat Crăciunelul pe Mureş ? Consul-tînd Ghidul drumurilor din Romînia, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928, am „dedus", la rîndu-ne, că există trei sate cu acest nume în Transilvania : Crăciunelul de Jos, pe Târnava mare (între Blaj şi Mihalţ), Crăciunel pe Homorodul Mic (în fostul judeţ Odorhei) şi Crăciunelul de Jos, pe un pîrîu neînsemnat pe hartă (în fostul judeţ Hunedoara). In cazul lui Goga, e evident că e vorba despre Crăciunelul de Jos de pe Tîrnava Mare (aşa cum singur o spune poetul în Mărturisirile sale literare, sau în alte fragmente autobiografice, cum e scrisoarea către Bogdan-Duică (publicată în Tribuna / (1957), nr. 6, de cercetătorul Aug. Z, N. Pop). Cît despre sălcii şi răchiţi, consultînd Flora Romîniei... Dar nu, mai bine să-l invităm pe tov. Drumaru la Răşinari, să vadă răchiţi cîte pofteşte. V. Răşinaru CE SE ÎNTÎMPLA CÎTEODATĂ CU CĂRTLLE Tocmai mă pregăteam să plec în oraş, cînd auzii ciocănind în uşă. Mă dusei să deschid şi poştaşul îmi înmînă zîmbind un pachet, în care bănuiam că trebuie să fie o carte, sau o revistă. Expeditorul nu-şi dădea adresa, iar poştaşul nu mai era acolo ca să-l întreb de unde-mi vine pachetul.. Curios, desfăcui hîrtia albă, care părea că mai fusese întrebuinţată, şi ce să văd ? O carte pentru copii intitulată : „Prietenii din pădure" şi apărută în Editura Tineretului. Cîteva clipe n-am ştiut ce să cred... Aveam MISCELLANEA 253 impresia că cineva mi-a făcut o glumă, care, orice s-ar spune, n-avea haz... Coperta cărţii — frumos colorată şi repre-zentînd o orchestră formată din gize, melci, broaşte, etc. parcă nu-mi era necunoscută ! O mai văzusem undeva.... Desigur intr-o vitrină l Ce năzbitie o mai fi şi asta ? Mă obseda ideea că eram victima unei farse de prost gust... Începusem să mă enervez, cînd, deschlzînd cartea recunoscui pe prima pagină... propriul meu scris t „Metaniei, de la unchiul Mlhal"... Era cartea pe care i-o făcusem cadou nepoatei mele ca mărţişor ! Anul trecut îi dă-ruisem o balenă de, sidef, şi cum fata e cam grăsuţă şi foarte sensibilă, începuse să plîngă, crezînd că-i făcusem un asemenea dar, ca să-mi bat joc de ea... Anul ăsta, ca să scap cu ţaţa curată i-am cumpărat o carte. Şi am găsit cartea Hedi-ei Hauser, care mi s-a părut foarte potrivită pentru o fetiţă de zece ani, care mai iubeşte şi gi-zele. Tot privind cartea nu mă puteam dumiri cum ajunsese în mîinile poştaşului. Nu cumva nu-i plăcuse nici mărţişorul ăsta ? Nu era de mirare... De ta ea mă puteam aştepta la orice! Aşa o fetiţă mofturoasă n-am mai văzut 1 Aruncai furios, cartea pe masă, jurînd că n-o să mai fac niciodată cadouri de mărţişor, cînd, dintre paginile cărţii zbură o foaie de caiet liniată şi pătată de cerneală pe care se lăfăia scrisul lăbărţat al nepoatei mele. — Aha, domnişoara îmi trimisese şi cîteva rînduri de refuzi... Curios să văd ce-mi scrie începui să citesc următorul bilet, pe care conside- rîndu-l demn nu numai de atenţia mea, dar poate şi de a altora, îl transcriu în întregime : „Dragă unchiule. Nu te supăra că-ţi trimit mărţişorul înapoi, dar oricît mi-am bătut capul n-am reuşit să citesc cartea asta! N-aş putea spune că, pînă la pagina 15 nu mi-a plăcut, dar tocmai cînd trebuia să aflu cum a cîştigat melcul întrecerea cu cărăbuşul şi brotăcelul, în pagina următoare, nenumerotată (pentru că are pe ea o ilustraţie care reprezintă un broscoi cu pantaloni scurţi şi nişte Caii-popii t) am citit ceva care n-avea nici o legătură cu ce citisem mai înainte : aici era vorba despre nişte libelule aşa că n-am înţeles cum a rămas cu melcul! După douăsprezece pagini, (adică drept în mijlocul cărţii pe care mi-ai trimis-o !) am dat de ...„tabla de materii" .. Curioasă am întors pagina să văd ce mai poate urma (Ştiu că deobicei, după tabla de materii urmează... coperta.') In cartea pe care mi-ai trimis-o matale, după tabla de materii urmează o pagină albă, în josul căreia am citit numele redactorului de carte, al tehnoredactorului şi data cînd a apărut... Răbdătoare am mai întors o pagină si am dat de o pagină ca toate paginile, numerotată 33 — care începea aşa: „guşilor! Cine rîde la urmă, rîde mai cu poftă!" Mi-a venit şi mie să rid, dar m-am abţinut, fiindcă am vrut să rid... „la urmă", adică atunci cînd ai să încerci şi matale să citeşti cartea pe care mi-ai trimis-o si din care n-am înţeles nimic..." A. N. T. DESPRE... DOUA REPROŞURI $I*UN REGRET... Intr-o recenzie apărută în „laşul literar" nr. 2 ne-au izbit mai cu seamă două reproşuri şi un regret pe care le exprimă exponenţii culturii din vechea cetate de scaun al Moldovei, cu privire la revista „Viaţa rominească". Mai întîi se reproşează „Vieţii romî-neşti", într-o paranteză, că în paginile sale numele poetului Codreanu, apare ca Mi-hail şi nu Mihai, eroare foarte gravă pen- tru care ţinem să ne cerem cuvenitele scuze! In al doilea rînd, apreciaţii literaţi ieşeni ne informează asupra unui lucru pe care nu-l ştiam: anume că articolul lui Octav Şuluţiu despre Anton Hotban apărut în „Viaţa rominească" este o reproducere dintr-o gazetă veche. Deoarece pînă la ora cînd am citit recenzia din „laşul literar" noi eram siguri că articolul lui Oc- 254 MISCELLANEA iav Şulufiu este un material inedit, care nu a mai fost publicat nicăieri, am fi foarte recunoscători competentului recenzent al revistei ieşene, dacă ne-ar informa şi pe noi unde şi cînd a mai apărut articolul cu pricina. In ceea ce priveşte, în sfîrşit, regretul manifestat faţă de rubrica „Miscellanea" a revistei noastre. („Ce bună era rubrica aceasta pe vremea Iul Ibrăileanu") nu putem decît să răspundem tot printr-un regret (fără parantezei): Într-adevăr, ce spirituale, ce vioaie, erau „însemnările ieşene" pe vremea cînd colaborau acolo M. Sadoveanu, G. Topîrceanu, etc, etc... V. E. MONSTRU SACRI SAU NOSTALGIA MARILOR ROLURI în occident, în deosebi în Franţa, după părerea majorităţii criticilor, teatrul Unde din ce în ce mai mult să părăsească stadiul creator şi să intre într-un stadiu experimentat, de „alibiuri tehnice", printr-o reducere a intrigii la analiza psihologică, sau la explorarea zonelor subconştientului, a ..imperiului mut al obiectelor" în cazul teatrului de avangardă, care pune realitatea în paranteze, neinteresîndu-se decît doar de ceea ce apare dincolo de ele.. E ceea ce un romancier american numea cu o voluptate disperată — ameţit de ritmul trepidant al New-York-ului: „Marşul spre înăuntru." Situaţia dramaturgiei, dealtminteri, se aseamănă cu cea a romanului. Şi cauza impasului în care a ajuns, este .aceeaşi: lipsa de substanţă, de conflict, de acţiune,~pro-vocată de o cerebralizare extremă a realului. Intelectuallzarea dramei, începută cu piesele iul Glde, Glraudoux, Codeau, care făcînd o risipă genială de artificii, căutau în simbolurile antichităţii un reviriment — abstract însă- — continuată de teatrul burlesc, bulevardier, vo-devilesc sau psihologic burghez al lui Marcel Ayme, Marcel Achard, Labiche, Pagnol, Guitry, — despre care un critic dramatic spunea că „c'est le theatre des mains dans Ies poches" — de teatrul roz ori negru. în aceeaşi măsură devitalizat şi el, al lui Anouilh, (simptomatică pentru caracterul tot mal facil al pieselor lut Anouilh este discuţia purtată în jurul ultimei sale comedii „Ornifle ou le courant d'air" inspirată vizibil după Don Jiian-ul lui Moliire; piesa, scrisă într-un stil sclipitor, însă de o amoralitate revoltătoare, a fost întîmpinată cu răceală de pubtic), intelectualizarea dramei, deci> a dus printr-un proces lent de sterilizare, la suprarealismul pieselor lui Michel Siniger, Marcel Moussy, Louis Fala-vigna, Eugen lonesco, Adamov, lean Vau-thier — ultimii trei, şefii şcoalel de avangardă, autori ai unor piese interesante prin virtuozităţile, prin invenţiile lor surprinzătoare, dar condamnate să rămînă totuşi, ceea ce nu este în esenţa teatrului să fie. adică un teatru literar, înţeles numai de un cerc restrîns de amatori Există prin urmare în Occident o criză acută a teatrului de mase. Nevoia publicului de a vedea piese de acţiune, de o mare intensitate dramatică, se vădeşte în popularitatea crescîndă de care se bucură repertoriul clasic al Teatrului Naţional Popular condus de Jean Vitar. Piesele Iul Shakespeare, Corneille, Schiller jucate uneori in aer liber, în curtea palatului papilor de la Avignon, trezesc în mulţimea spectatorilor, dornici să vadă fapte zguduitoare, oameni bintuiţi de pasiuni, angajaţi cu toată fiinţa lor în acţiuni grandioase, dornici să se elibereze de nevrozele unei vieţi apăsătoare — ecourile patetice ale arenelor antice, în care actorii, într-un cadru frust, elementar, rosteau cu gesturi tragice jalea Hecubei, durerea Iul Oedip, blestemele demonice ale Medeei. Criza aceasta a teatrului modern, teatru de o agitaţie gratuită^ a înţeles-o cel mai mne — şiunu întîmplător — tocmai unul dintre cel mai intelectuallşti dramaturgi din apus, autorul Maşinei Infernale, Jean Cocleau. In prefaţa la Vulturul cu două capete, piesă complect deosebită de ce- MISCELLANEA 255 lelalte opere dramatice ale sale, inspirată dintr-un fapt istoric şi concepută după toate regulile melodramei, in sensul ei bun, cu roiuri „tari", cu ciocniri puternice, cu tirade fulminante, cu un ritm dinamic, vertiginos, cu o gestică istovitoare, care îi cer actorului adevărate tururi de forţă fizice şi sufleteşti, Jean Cocleau, cer-cetînd cauzele degenerescentei dramei, ate transfoimării teatrului de acţiune într-un „teatru de cuvinte", le reduce la trei factori: exagerarea regiei, decorului şi, implicit, diminuarea funcţiei actorului, dispariţia „marilor roluri", şi, în ultimă instanţă — observaţie în fond fustă — concurenţa cinematografului care „pe de a parte obligă publicul să vadă eroi interpretaţi de artişti tineri, pe de altă parte, îi obligă pe aceşti artişti tineri, să vorbească încet şi să se mişte cît mai puţin posibil." Incercind . să reaşeze actorul în altarul lui sacru de sacerdote al ficţiunii reprezentate, cu resursele, rezonanţele şi amplitudinile lui proprii, stăruind mai ales asupra rigorilor excesive ale regiei, scenografiei, şi tuturor celorlalte accesorii necesare pînă la un anumit punct, însă totuşi, în sine, extrinsece actului dramatic spontan, Cocleau trage următoarele concluzii în prefaţa amintită, care, la timpul ei, — imediat după cel de al doilea război mondial — a constituit un fel de manifest pentru un teatru nout „reteatralizat", complect sau total, după cum avea să spună mai tîrziu Jean-Louis Barrault, un teatru în care resursele fiinţei umane să ţie utilizate la maximum: ,,De aici a rezultat că au fost zdruncinate înseşi bazele convenţiilor teatrale, că au dispărut Monştrii sacri, care cu. ticurile, cu timbrurile şi măştile lor de fiare bătrîne, cu piepturile lor vînjoase, cu propria lor legendă, alcătuiau relieful indispensabil perspectivei podiumului şi luminilor rampei care înghite total. Or este, 11 ermiona, vechii eroi, se demodară, vai, şi, fără cariatide care să le mai sprijine, marile roluri pieriră odată cu ei. Locul lor, pe nesimţite, l-au luat cuvîntul cultivat de dragul cuvîntului şi mizanscena. Cuvintele şi mizanscena că-pătară treptat un rost de care actori ca Sarah Bernhardt, de Max, Rejane, Mounet-Sully şi Lucien Guitry nu avuseseră niciodată nici cea mai mică idee. Pe scenele pe care evoluau aceşti iluştri înaintaşi, regia se făcea singură, iar decorul nu glăsuia mai tare decît ei". Apoi în continuare, pre-conizînd o sinteză înnoitoare, încheie astfel : „A îmbina cele două forţe, piesa umană şi marele rol — nu-i oare acesta mijlocul de a salva teatrul şi de a-i reda eficacitatea? Planul este periculos. E drept că adevăratul public fuge de teatrul intelectuali-zat. Dar marea elită, dezobişnuită de a mai gusta acţiunea violentă, legănată de fraze, ar putea să ia în nume de rău această deşteptare cu surle şi trîmbiţe şi să o confunde cu melodrama. Dar nouă puţin ne pasă. Din moment ce lucrul este necesar". Reflecţiile acestea, foarte actuale ne amintesc în unele locuri de discuţiile asupra regiei care au avut loc recent în paginile „Contemporanului". Aşa cum remarca maestrul Finteşteanu în articolul său „Regizor şi actor", „în cursul dezbaterilor s-a făcut o greşeală de fond : excluderea actorului din problemă sau minimalizarea rolului său, cînd totuşi discuţia se împiedica de el". Greşeală de fond ! Constatarea cuprinde in ea o ironie abia reţinută. Intervenţia lui Radu Stanca, iarăşi, tînărut regizor de la Sibiu, care vorbea de înclinările unor regizori de a-şi justifica profesiunea „cu orice preţ" în dauna actorului, a textului, părea că atinsese punctul nevralgic al disputei, dar jovialele puneri la punct ale regizorilor rutinaţi au împins discuţia pe un făgaş mai lin. Şi noi avem o mare tradiţie teatrală! „Monştrii sacri" ai lui Codeau au vieţuit şi pe tărîmuriie acestea. Ne gîndim la Matei Millo, la Aristiţa Romanescu, ta Constantin Nottara. Poate că şi acum mai cresc în jurul nostru. Dar, alămurile gălăgioase ale regiei le acoperă uneori glasurile. Să tacă tromboanele, tubele! Piano, pianissimo... Cît despre autorii dramatici — ei au la dispoziţia lor tot materialul necesar din care să croiască roluri de pomină. Constantin Ţoiu