CUPRINSUL 1907—1957 Pagina 5 DEMOSTENE BOTEZ: 1907 ......- ■ • • • ? TUDOR VIANU : 1907 în literatură şi artă..... . . • • ^ Cu maestrul ISER despre 1907 ............. 23 VLA1CU BIRNA: Triptic oltenesc............27 N1COLAE l1u: Geneza unui roman clasic despre 190/....... G. CALINESCU: Laude; Cîntecul întîrziat; Călimara; Consult toti filozofii; Contradicţii; Exegi monumentum.......... PERPESS1C1US : G. Baronzi şi poezia politică 37 42 51 M1HAI BENIUC: Piedestal; Prin bezna.......... 52 MARIA BANUŞ: Gorgona ; Frumoasă eşti...; Pegasul....... ^ r>AN DFSL1U- Colt newyorkez ; Dincolo de fereastră • • ■ RADU BOUREANU: Peisaj lapon ; Iederă de aur ! (din ciclul „Fata cu parul de^ ^ GELLu'nAUM: Studii pentru un poem la ţărmul mării, completat cu paranteze ^ lirice ...... AUREL M1HALE : Nopţi înfrigurate (povestirea unul sergent)..... -*- 79 VICTOR TULBURE ; Omar cătră ulcior ; Hanu-Ancuţei .....' gQ AURORA CORNU : Pontus Euxinus ; Să nu ucizi ......■ g3 C. N1S1PEANU : Pastel ............... GRAHAM GREENE : Americanul liniştit (fragmente de român).....84 (In romlneşte de Radu Lupan) POEŢII LUMII ev- \ • I38 HORAŢIU : Ode (în romlneşte de Eugen i>tanescu) . ■ ■ ■ ■ ■ ■ CHARLES BAUDELAIRE : Răsvrătitul; Parfum exotic (in rommeste de Al. Piu-lippide) ; Amurgul dimineţii (în romîneşle de Lazar Ihescu) . . . • SCRIITORI ŞI CURENTE Pagina I. NEGOIŢESCU : Reflecţii stilistice asupra prozei lui Pavel Dan.....143 CRONICA LITERARA HORIA BRATU: „Cronică de familie" (I)..........151 CRONICA CINEMATOGRAFICĂ D. I. SUCHIANU: „Moara cu noroc".......... . 165 DISCUŢII Ov. S. CROHMALNICEANU : Spiritul revoluţionar al realismului socialist . . 16» TEORIE ŞI CRITICĂ N. TERTUL1AN: Critica stilistică şi antinomiile ei (II).......180 LUCIAN RAICU: Delimitări ............ .191 ROMUL MUNTEANU : Un roman despre viaţa şi moartea unor „Oameni fără glorie" ...................199. H. JACQUIER : Villon în traducerea lui Dan Botta........204 B. ELVIN : Posteritatea lui Anatole France ..........209 CARTEA STRĂINA AL. PHILIPPIDE : O antologie a poeziei germane de astăzi ...... 218 PUNCTE DE REPER H. BADIU : Domnul Barbu Zevedei şi paradoxele democraţiei..... 221 RECENZII IOAN POP : Ieronim Şerbu : „Izgonirea din rai" .... .... 225 ION HOREA: Teodor Balş : „1907"............ 226 PERICLE MARTINESCU : Elena Vianu : „Racine" ........ 223 L. RAICU : Nicolae Ţie : „A doua moarte a lui Anton Vrabie"...... 230' DOMNICA FILIMON : Radu Tudoran : „Ultima poveste"...... 231 R. IACOB : R. I. Payro „Diavolul în Belgia".......... 232 REMUS LUCA: Dimităr Dimov : „Tutunul" ......... 233 REVISTA REVISTELOR Din Ţară „Tribuna" nr. 1—2/957; „Utunk" nr. 1—4/957 .......... 237 De peste hotare Tudor Arghezi în „Sinn und Form" ; „Arts" — dec. 1956; „Mainstream" . . 240 * MISCELLANEA: Biografia restituta; Retrospective; Polemică şi demnitate; Premiile literare în Franţa ; Un grăbit: Despre conjuncturalismul endemic 249 ERRATA LA Nr. 2 .Dintr-o eroare de paginaţie, s-a schimbat ordinea ciclului ,,Ciutele" din „Dialectica Poeziei" de Marcel Breslaşu. Ordinea reală este următoarea : „Tot despre imagini", ..Paranteză';, „Reversibilitate . Poezia „Apartenenţă" aparţine altui ciclu al aceleaşi lucrări. Facem cuvenita rectificare. 1907-1957 DEM OST EN E BOTEZ 1907 Pe-im ciot de scaun cu trei picioruşă, Ce ţine ziua loc de pirostrii, Stă mut ţăranul răzimal de uşă, Privind în gol cu ochii tui pustii. E noapte ? E tîrziu ? El n-are ceas, E timpul pentru el într-o-ntinsoare, Şi-i lung ca drumul fără de popas Cu soarele şi vîntul în spinare. Ca dracu scurmă vîntul brusc în vatră, Prin horn şi speria şerpuindu-şi coada, In faţa omului stînd ca de piatră Cu pletele pe umeri ca zăpada! Tot s-a sfîrşit în pod şi pe cuptor, Şi el vîndu't pe nu ştiu cîte veri, Stă viaţa înainte ca un nor, N-au rost nici muncă oarbă, nici poveri. E totul, orice-ai face, în zadar, O ştie el de şapte zeci de ani. Nu are rost să mai înceapă iar, Prin mirişti, arături şi bolovani. Ti stau şi noapte şi pămînt în spate, Şi scâunetu-i trece prin ciolane. Şi-n alte zeci şi zeci de mii de sate Gîndesc ca dînsul şapte milioane. îşi joacă foamea puii de năluci Pe cîmpul larg pe care l-au călcat, Picioarele lui negre ca de tuci încolo şi încoace la arat. demostene botez Ti sîngerează tălpile crăpate Prin rugii lungi şi încîlciţi de mure Cu jugul nevăzut şi greu în spate, Pe Ungă boii cu grumaze sure. îşi joacă foamea stafii prin cenuşă Şi mîinile ca nişte râdăcine Stau gemene ca prinse-ntr-o cătuşă Şi cu veninul îngroşat în vine. „Şi doar am semănat şi-am strîns mereu Dar de puţine ori au mers la gură; Am făurit ca nici un dumnezeu, Pini şi averi, dar cine mi le fură ?" E-acum secătuit şi fără vlagă; O scorbură de salcie bătrînâ. Tăcerea nopţii pentru el se roagă Cu el prietenă, ca de lărînă. îşi joacă foamea flacăra prin stuhul Acoperişului învolburat de fum, Şi parcă s-a aprins întreg văzduhul Şi fug prin aer funigei de scrum. Şi-aleargă el cu păru-n vînt, vîlvoi, Răzbunător şi aprig ca un smeu, Cu tălpile desprinse din noroi Şi cu puteri cumplite ca de zeu. Afară s-a iscat cumplit furtună Şi foamea-şi joacă furcile pe cer Din ceruri cade un pătrar de lună: Un iatagan înfierbînlat de fier. Se nalţă pînă-n stele vîlvătaie Şi minlea-i arde, — aprinsă nu ştiu cum, Ca un vîrtej incandescent de paie, Ce-ar alerga nestăvilit pe drum. Furtuna trage cu-amîndouă mîni De funii în clopotniţa pustie Şi sună clopotele din bâtrîni Şi cin'le sună, nimenea nu ştie. Ţăranu-a smuls din streaşină de şură De parc-ar rrerge la cosii, o coasă, Şi pentru puţintică udăturâ Porneşte cu furtuna iui de-acasă. Şi foamea iar a început să-şi joace Fantomele ei alergînd prin noapte Sub flăcările care suie din conace. Era-n o mie nouă sute şapte! TUDOR VIANU 1907 ÎN LITERATURĂ SI ARTĂ*) Evenimentele din primăvara anului 1907 au avut un puternic răsunet în literatura momentului. Acest răsunet s-a amplificat în toată epoca următoare şi .ai produs, în intervalul de timp dintre cele două războaie şi în anii regimului popular, vaste sinteze epice şi lirice. Trebuie să spunem, spre cinstea scniritorimei romîneşti, că n-a fost mînuitor al condeiului contemporan cu răscoala ţăranilor şi cu sălbatica represiune oare i-a urmat care să nu fi vibrat în unison cu ridicarea muncitorilor pămiîntului împotriva exploatatorilor şi schingiuitorilor lor. Au lipsit din acest concert de glasuri îndurerate sau rniînioase acei scriitori care, aparţinând vechilor partide sau fiind ei înşişi mari proprietari de pămînt, nu s-au asociat reacţiunei generale a conştiinţei intelectuale .a ţării. Numărul acestora a fost mic. Toţi scriitorii independenţi, toţi acei oare n-aveau de apărat înguste interese de clasă, au fost alături de ţărănimea răsculată pentru a-şi cere dreptul la viaţă, dar care a primit în schimb riposta (autorităţii de stat, dată cu sălbatica violenţă a unui război purtat într-un teritoriu străin. Primul răsunet literar al evenimentelor din 1907 a avut un caracter eruptiv, a găsit, pentru a se exprima, forma scurtă a poeziei lirice, a articolului de ziar, a schiţei narative inspirate de experienţa directă a evenimentelor saiu de ştirile imediate cu privire la ele. Această primă etapă a literaturii produse de răscoalele anului 1907 se prelungeşte pînă către 1914. Anii neutralităţii şi ai războiului care i-au urmat au adus dispariţia temporară a tematicei răscoalelor dlin literatura vremii. Dar după 1920 şi odată cu eşecul reformei agrare, care nu îndepărtase de loc posibilitatea de a se reface a marii proprietăţi funciare, problema ţărănească se pune din nou şi amintirea relativ recentă a răscoalelor revine în conştiinţa cîtorva din cei mai însemnaţi scriitori ai timpului. De dalta aceasta, ei nu mai scriu sub influenţa emoţiei determinate de desfăşurarea sîngeroasă a întîmplărilor imediate, ci dintr-o perspectivă nn timp şi asupra totalităţii faptelor, care le îngădue să le înţeleagă mai adînc şi în întregimea înlănţuirii lor. Această atitudine se prelungeşte şi în epoca regimului popular, susţinută totuşi de un nou interes afectiv, explicabil în împrejurările revoluţionare ale momentului, şi de noi criterii de apreciere şi înţelegere a faptelor. Vom încerca să arătăm, în cele ce urmează, dezvoltarea literaturii inspirate de răscoalele ţărăneşti din 1907 în cele trei etape distinse mai sus şi în cadrul cărora fiecare scriitor a adus, odată cu propriile lui mijloace de expresie, concepţiile şi tendinţele lui personale. Materialul este foarte întins, mai ales dacă-1 sporim cu ceea ce i se asociază 'în chip firesc, cu operele artiştilor plastici, în oare putem distinge de asemenea reacţiunea imediată la evenimente sau răsfrângerea lor, după scurgerea anilor, în lucrări de compoziţie mai mari. Aceste opere plastice, desene, stampe, picturi şi sculpturi, sânt atît de înrudite, prin tematica şi sentimentul care le inspiră, cu operele scriiltorilor, par uneori comentarul lor vizual şi sînt, în tot cazul, complementul lor în conştiinţa intelectuală şi artistică a ţării, încît nu este *) Comemorarea ţinută la Sesiunea Academiei R.P.R. din 25—26 martie 1957. 8 TUDOR VIANU posibil a le despărţi de poeziile lirice, de pamfletele, de schiţele narative şl de romanele consacrate aceloraşi împrejurări. Din marea bogăţie a materialului, nu vom reţine însă decît esenţialul, pentru a încerca o primă aproximaţie a capitolului atiît de însemnat din istoria culturii noastre moderne : 1907 în literatură şi artă. îndată ce primele semne ale revoltei se anunţă, printre textele care încep să circule la ţară cu scopul de a ajuta ţărănimea săracă să dobândească o maii limpede conştiinţă a năzuinţii şi puterii ei, este şi poezia Iui G. Coşbuc, Moi vrem pămînt. Poezia fusese scrisă cu mulţi ani înainte şi fusese tipărită în revista „Vatra" clin 1894, desigur sub impresia uneia din numeroasele revolte ţărăneşti care, începind din 1888, erau semnalate în diferite puncte ale ţărili. Niciodată suferinţele ţărănimii nu găsiseră forme mai energice de expresie, încărcate cu un dinamism mai puternic, ca în poezia lui Coşbuc, unde revenirea refrenului, uneori uşor modificat, Noi vrem pămînt, dădea glas şi formula stăruitor, obsedant, obiectul năzuinţei fundamentale a ţărănimii exploatate. Ca în întregimea liricii sale, şi aici, Coşbuc nu vorbeşte în numele eului său poetic limitat ; el se rosteşte în. numele unei categorii obiective şi generale, încît în versurile, aduse în circulaţia satelor prin învăţători şi prin unii propagandişti, fiecare din cititorii ei regăsea propriile lui simţiri şi îndemnuri. Poezia „Noi vrem pămînt" a lui G. Coşbuc a avut un mare rol mobilizator în ajunul evenimentelor din 1907 şi în timpul lor şi a însemnat o primă etapă a acelui proces de punere a literaturii în serviciul societăţii, care va alcătui o trăsătură izbitoare a noii epoci literare. Poezia lui Coşbuc n-a rămas fără înrîurire şi asupra- altor scriitori, foarte deosebiţi, de altfel, ca formă şi valoare. In publicaţiile săteşti ale vremii se poate urmări o întreagă producţie lirică a revoltei ţărăneşti. Antologia documentelor literare 1907, publicată de Editura de Stat pentru literatură şi artă, reţine, de pildă, alături de versuri populare, creaţii anonime foarte semnificative, poezia Zi de socoteală a lui I. Rădulescu-Niger, autorul unor romane populare, mult citite pe vremuri, ca şi poezia în versuri populare Odată şi acum a lud I. C. Vissarion, un învăţător de prin părţile Argeşului, care în formele lui munteneşti de limbă, printre care se amestecă neologisme pătrunse de curînd în lumea satelor, dă expresie unora din motiveie frămîntării ţărănimii, condiţiile aşa ziselor învoeli agricole. Ambele poezii se încheie cu accente ameninţătoare, ca la Coşbuc. Aceste două din urmă poezii apăreau în „Apărătorul săteanului" şi în „Gazeta ţăranilor" din 1906, adică în acelaşi timp în oare, la Bucureşti, expoziţia jubiliară a celor patruzeci de ani de domnie ai regelui Carol I, înfăţişa ţării şi străinătăţii imaginea atît de înşelătoare a progreselor ţării. Venise, pentru a vizita expoziţia, numeroşi călători din ţară, din celelalte provincii locuite de romîni, din străinătate. Se puteau vedea toate produsele muncii naţionale, chiar a celei agricole, fără a se arăta însă de loc cine le face şi cui folosesc. Unii din vizitatorii expoziţiei erau duşi apoi către alte puncte ale ţării' şi, în aceste împrejurări, nu li se puteau ascunde realităţile hîde mai adinei, mizeria înspăimântătoare a ţărănimii, bolile care o decimau, sălbatica ei exploatare de către stăpânii pămîntului şi interpuşii lor. Un astfel de grup excursionist, venit din Ardeal, poiposeşte într-o zi la podul de la Cernavoda şi un grup de ţărani ieşiţi la arat se apropie să-şi vadă „fraţii", spre spaima acestora. înfăţişarea ţăranului romîn anula îintr'-o singură clipă frumoasa idilă a expoziţiei jubilare. Ascunderi ţăranii f exclamă N. Iorga într-un articol din octombrie 1906, apărut în Neamul ro-mînesc şi care face mare vîlvă. „Puneţi la temniţă pe ţărani din calea 1907 IN LITERATURA ŞI ARTA 9 .„fraţilor" noştri. Nu-i lăsaţi să umble slobozi pentru a strica prin nespusa lor nenorocire efectul cuvântărilor înfocate în care triumfă avîntul şampaniei plătite de stat, adică tot de dînşii, robii sălbăticiţi ai brazdei negre ! — Xngrijiiţi-vă, o voi, cuminţi oîrmuitori de ţară şi de drumuri frumoase, pe care să le sămănaţi cu femei de la tîrguri şi cu bugetivori din cîancelarii, îmbrăcaţi in haine de gală pentru a juca pe cît se poate mai strălucit rolul de ţărani romîni. Iar pe vita cîmpului. răspingeţi-o-n pumni, ascundeţi-o în vizuini, ca să nu strice bucuria risipei din anul jubilar. Tăiaţi mima pelagroasă care scrie pe păreţii auriţi ai şalelor de banchete un nou Mane, Tekel, Fares de ameninţare. Surghiuniţi nenorocirea, Sardanapalilor, aşter-neţi văpseală groasă pe obrajii pămîntii, Iezabelelor, iar voi, Potemkini meşteri, decoraţi natura săcătuîţă şi omul stors, pentru ca feeria să se desfăşoare după cuviinţă. •— Căci, altfel, uite, dă Dumnezeu că se bete-jeşte maşina zburătoare, că se opreşte închisoarea trenului care duce pe „fraţi" şi, la un astfel de popas neaşteptat, răsare, aa din fundul unui mormânt adânc şi negru, Avei sângerând, care-si cere dreptatea ân lumea lui Cain". Autorul acestei pagini cutremurătoare, tânărul ânvăţat N. Iorga, dobândise o mare influenţă asupra auditorilor săi la Facultatea de litere din Bucureşti, dar şi asupra întregului public intelectual prin cuvântul său, purtat în diferitele oraşe ale ţării, prin scrisul său care, după activitatea în redacţia revistei „Sămănătorul", îşi găsise acum un organ pTopriu, în „Neamul românesc". Prin articolele, prin notele sale din această din urmă foaie, N.' Iorga va urmării întreaga desfăşurare a evenimentelor răscoalei care va porni numai cîteva luni după închiderea expoziţiei jubilare, în februarie 1907, mai' întîi ân Moldova de nord, împotriva arendaşilor străini, apoi în tot restul ţării. Ecoul răscoalelor ţărăneşti în presa anului 1907 este foarte întins şi el ar merita o cercetare specială. Noi nu putem însă decît reţine ceea ce are o valoare literară prin căldura sentimentului' inspirator, prin energia expresiei. Cînd proprietarii şi arendaşii, refugiaţi de pe moşiile lor, se adună la Bucureşti, Iorga face apel la raţiunea acelora care reclamau represiuni nemiloase : „Fiţi drepţi !" Pricina nenorocirilor întâmplate nu trebue căutată în altă parte decât ,,în obişnuita exploatare fără de margini şi fără de milă, în necontenita jigniirje a muritorilor de foame". Zadarnic se încearcă descopenireai „instigatorilor", un cuvânt care se introduce şi se răspîndeşte acum, acei instigatori printre care este denunţat Iorga însuşi, cu jignirii personale care mergeau până la insultarea în stradă şi ameninţarea cu revolverul în domiciliul lui: violat, despre care ne vorbeşte articolul publicat în Neamul romînesc din 18 martie 1907. Şi cînd, la 5 mai, patru ţărani sînt împuşcaţi la Botoşani, Iorga scrie pagina cu mare răsunet. „Dumnezeu să-i ierte", o rugăciune pe care o face pentru muncitorii nenorociţi ai pământului, culcaţi de gloanţele represiunii, pentru fraţii lor, ostaşii ca-re-şi împovăraseră inima cu cel mai greu păcat, dar pe care o refuză „stricătorilor pământului", „risipitorilor gospodăriilor", „pângăritorilor femeilor", „politicienilor hâzii", „cârmuitorilor neghiobi sau vânduţi". In împrejurările răscoalelor de lia 1907 se afirmă talentul de mare pamfletar al lui N. Iorga, verbul lui arzător ca al vechilor profeţi, auzit mereu de-atunci în cursul unei vieţi pline de înălţări şi căderi, pînă la tragicul lui sfîrşit : una din cele mai patetice existenţe romîneşti. Alături de acţiunea publicistică a lui Iorga se afirmă aceea a unor oameni foarte deosebiţi de el, oa formaţie şi tendinţă. C. Miile, un moldovean venit din cercul socialist al „Contemporanului" ieşean, comentează cu forţă evenimentele în organul 10 TUDOR VIANU său, iîn „Adevărul", o foaie oare continua linia protestatară a întemeietorului ei. Alexandru Beldiiman. Pastele anului 1907, căzut în luma aprilie, îm-perechea egloga sărbătorii cu aspectele tenebroase ale distrugerilor săvârşite de ţăranii răsculaţi, de airmateje trimise împotriva acestora. Tabloul este zugrăvit în „Paşti triste", odată cu precizarea (înţelesului uimitor al evenimentelor. Apăruseră două ţări, două popoare în interiorul aceluiaşi teritoriu naţional. „Puşca şi tunul menite să meargă împotriva duşmanilor din afară, au stins mii de vieţi româneşti", scrie C. Miile. Represaliile dobândesc toate semnele acţiunii unei puteri colonialiste. ,,— Să-i ucidă ca pe câini, să-i înveţe minte, ticăloşii ! aud din toate părţile în jurul meu, notează Miile. Să-i bată şi să-i liniştească pentru douăzeci de ani, sânt de părere toţi, iar dacă vorbeşti cu oameni politici şi ei îţi fac teorii asupra represiunii şi nu au nici o vorbă- de compătimire pentru acest nenorocit popor, lăsat de noi toţi în întuneric, adus de către noi la deznădejde, apoi împuşcat şi maltratat mai rău decât s-ar petrece lucrurile ân centrul Africei !" Scriitorului i se aruncă ân faţa insulta : eşti nebun! şi asumîndu-şi-o, recunoscând nebunia lui de om despărţit de propria lui clasă socială, ântr-un articol de mare forţă, în care fiecare paragraf începe prin legătura anaforică sînt nebun, explică insultătorilor lui atît de cuminţi motivele demenţei lui, în imposibilitate de a se rîndui în tabăra ţării înarmate împotriva celeilalte ţări, tratată cu ma* multă asprime decât aceia aplicată prizonierilor de război. Tn focul aceloraşi evenimente, un răsunet puternic le răspunde în foaia socialistă Rominia muncitoare. Un publicist tînăr pe-atunoi dar pe care avem încă privilegiul de a-1 şti printre noi, ca pe unul dintre martorii cei mal preţioşi ai acelor zile, M. Gh. Bujor, se exprimă cu mare curai cetăţenesc recunoscând cauza răscoalelor ţărăneşti, nu în „nemulţumiri locale" sau în „imbolduri individuale", ci, după cum al făcea a înţelege elementele culturii sale socialiste, în orânduirea însăşi a ţării de-atunci. „Starea de decădere materială şi morală, scrie M. Gh. Bujor, este urmarea firească a vieţii noastre sociale in care o mină de mari boeri şi mari capitalişti deţin în mâinile lor „puterea" ţării, stăpânesc în adevăratul ânţeles a! cuvântului, taie şi spânzură. Lupta surdă dintre ţăranul muncitor şi sărăcit şi dintre boierul ce se îmbogăţeşte din exploatarea ţăranului, a trebuit să aducă şi aici, ca şi în oraşe, vântul nemilos al revoltei". Pentru întâia oară,, în presa timpului, cauza ţărănimii sărace este prezentată in legăturile ei cu aceia ia proletariatului urban. Şi când, după o lună, în aprilie, se înteţesc ştirile despre sălbăticia represiunilor la ţară, M. Gh. Bujor strigă guvernanţilor : Destui! — „In numele muncii desconsiderate, în numele demnităţii omeneşti, ân numele solidarităţii umane, în numele acelor milioane de oameni, suferinde şi batjocorite" şi întrevede momentul cînd ţăranii deveniţi „o forţă conştientă şi organizată, o forţă politică, vor căuta să-i tragă, la răspundere (pe guvernanţi) şi amarnică le va fi pedeapsa". Urmărirea ecourilor publicistice ale răscoalelor prezintă marele interes istoric de a ne înfăţişa, împreună cu multe împrejurări concrete ale desfăşurării lor, starea de spirit a intelectualilor din diferite tabere. Aceste ecouri publicistice, sporite prin studiile apărute curând după ele, ca Pentru ce s-au răsculat ţăranii de Radu Rosetti şi Neoiobâgia lui C. Dobrogeanu-Gherea, au fost singurele izvoare ale creatorilor epici de mai tîrziu. Intr-urr moment în care nu se publicase ancă nici o colecţie arhivistică, scriitori ca Liviu Rebreanu sau Cezar Petrescu n-au avut aproape nimic altceva la dispoziţie decît ce le puteau oferi, ziarele şi revistele timpului. Acestea dire urmă, revistele literare ale anului 1907, conţin însă un număr destul de însemnat de producţii lirice şi narative, pe care trebue să le parcurgem 1907 in LITERATURA ŞI ARTA 11 pentru a întregi tabloul primei reacţiuni literare faţă de tragicele eveni- mentd făcut tăcere. N. Ţimliraş dă scene de la începutul răscoalelor. împreună cu Viaţa literară şi artistică, organul socialist Romînia muncitoare se consacră aceleiaşi teme, publicând pînă în 1909 un bogat material de schiţe, cu caracter de'reportaje, de mărturii directe asupra grozăviilor represiunii. I. Neagu-Negulescu publică Cuvîntul din urmă al unui Stan care, după ce suferă schingiuiri, sfătuieşte pe consătenii lui să se adune laolaltă pentru stăpânirea, obştească a pământului1, ân unire cu muncitorii oraşelor. I. Neagu-Negulescu este un talent; vorbirea personajelor ân dia- 1907 in LITERATURA ŞI ARTA 15 logurile lui este firească, cu forme bine notate ale limbii vorbite ; compoziţia lui este strînsă şi imaginaţia lui, hrănită din experienţa nemijlocită a evenimentelor, îi pune la dispoziţie scene zguduitoare, da aceia din Inimă zdrobită, publicată împreună cu alte schiţe inspirate de răscoale în volumul O noapte grozavă, apărut la Cîmpina, într-o editură socialistă, abia în 1920. Inima zdrobită este a unui ţăran chirigiu care povesteşte scriitorului moarta femeilor An satul lui, făcute martorele neputincioase ale masacrării copiilor si rîvnite de zbirul militar, ucis apoi de una din aceste femei, frumoasa si viteaza Călina, fata lui. Poate însă că talentul cel mai puternic apărut 'în mişcarea literară a Romîniei muncitoare este I. C. Vissanon, pe care l-am întîlnit si mai sus, ca pe unul din primele glasuri premonitorii ale revoltei apropiate.'Învăţătorul Vissiarion care îşi începuse activitatea la Gazeta ţăranului a lui Al. Vălescu din Muşeteştii Argeşului atrăsese atenţia asupra sa si, cînd izbucnesc răscoalele, în mijlocul cărora se amesteca, este arestat dus în lanţuri si maltrat. Cunoştea deci bine situaţiile, pe care le povesteşte în fragmentele romanului Răsculaţii, apărut în Romana muncitoare din 1910, ca de pildă aceia a ţăranului îngropat de viu, un episod dm^Vlaşca. Amintirea răscoalelor îl urmăreşte stăruitor pe Vissarion şi, astfel, m 1915, el compune drama Lupii, adică toti prigonitorii satelor, moşierul şi administratorul lui, jandarmul, primarul, notarul şi cîrciumarul, înfăţişaţi în urzelile lor, pînă în clipai cînd răscoalele izbucnesc şi aduc masacrarea ţăranilor care liberaseră cu un moment mai înainte pe moşierul şiret. Tot dm cunoaşterea apropiată a faptelor, dacă nu din experienţa lor directă, se .inspira Spi-ridon Popescu, colaboratorul Vieţii romîneşti care, după ce în nuvela Moş Gheorghe la expoziţie, apărută în 1906, notase cu adevăr perplexitatea unui bătrîn ţăran moldovean în faţa civilizaţiei ridicată din munca Iun, dar nu pentru' el, narează în Rătăcirea din Stoborăni, în forma unui jurnal de amintiri din zilele clei la 10 la 19 martie 1907, începuturile răscoalei intr-uin ^at din Covurlui, năvala ţăranilor către hambarele boereşti şi pentru împărţirea pământurilor, represiunea care urmează cu schingiuiri la faţa locuim, apoi revenirea proprietarilor, sub protecţia baionetelor, grătaţijja-şi întoarcă în hambare bucatele, împreună cu acele, sărăcăcioase, găsite m patulele ţa-, răneşti Spiridon Popescu vede răscoalele ca pe o erupţie instinctiva, dar nu putem sti dacă regretă această împrejurare şi dacă recomanda o mişcare organizată, susţinută de o ideologie, cum făcea în aceiaşi epoca I Neagu-Negulescu pentru că autorul scrie cu impersonalitate naturalistica, fara participare sentimentală, prezintă „documente umane", dar o face cu precizie şi oferă un izvor marcat de autenticitate scriitorilor de mau tîrziu. ^ Printre tinerii publicişti aii Romîniei Muncitoare apare, mea din 19Ufc>, N D Cocea. După doi ani,'el îşi creiază în Facla propriul lui organ publicistic cu un rol atît de important în mişcările sociale ale vremii. Cocea este comentatorul perioadei următoare răscoalelor, în care menţine treaza conştiinţa revendicărilor ţărăneşti şi o afirmă cu mare consecvenţa şi cu un curaj cetăţenesc, care-i aduce urmărirea în justiţie şi detenţiunea in mm multe rinduri. Nu se poate cunoaşte dezvoltarea Vieţii politice an epoca de după răscoale, fără studierea atentă a Faclei şi, în primul rînd a contribujiei directorului ei N D. Cocea este un intelectual care dispune de o întinsa cultura, cu o oîîndire politică sistematică, alimentată din izvoarele^clasice ale socialismului, un scriitor incisiv, un stilist capabil să găsească ^u trăsătura care ucide. Prin N. D. Cocea pamfletul politic devine un gen iterar. Colaboratorii lui Cocea la Facla sînt numeroşi, deşi s-ar putea ca unele: din■ iscah turile care apar acolo să fie pseudonimele lui mea neadentificate. Printre aceşti colaboratori găsim numele lui Tudor Arghezr, un scriitor care se aso- 16 TUDOR VIANU ciază mişcării protestatare ia vremii, cu mijloacele unui mare artist. Este foarte interesantă comparaţia celor doi scriitori cu o înzestrare atît de remarcabilă. Amiîndoi sînt publicişti combativi, dar Cocea este mai intelectual, Arghezi mai vizionar. In proza luptătoare .a lui Cocea, susţinută de o mare putere a formulării lapidare, simţim o osatură de idei. Arghezi eliberează sentimentul său aprins într-o imagine a ochiului, într-o impresie unică, fulgurantă. In timp ce se desfăşura creaţia literară din jurul anului 1907, asistăm şi la operele prin care pictorii, desenatorii, graficienii anunţă răscoalele şi le comentează în timpul lor sau curînd după ce sînt înăbuşite. Producţia plastică din preajma anului 1907 se leagă cu întreaga tematică a picturii inspirate de viaţa ţărănească diin momentul în care idila rustică din pînzele mai vechii este înlocuită prin viziunea realistă a unui Grigorescu în „Bordeiele" sale, a unui Ion Andreeseu în „Casă de ciurari", mai tîrziu în compoziţiile monumentale ale lui Camil Ressu. Momentul coincide cu acela prin care Al. Vlahuţă dădea o nouă, orientare prozei narative. Şi după cum în literatură, în ajunul răscoalelor, se aud glasuri prevestitoare, un mare pictor al momentului, Ştefan Luchian, crează în 1905 compoziţia La împărţitul porumbului, un grup numeros de ţărani, copii, femei, bărbaţi cu chipurile încruntate, înaintînd ca o massă compactă care se pregăteşte pairoă şi de o altă faptă decît aceea de a primi mica parte cedată lor din rodul bogat al brazdelor muncite numai de ei. Astfel de grupuri se vor ivi aevea după doi ani şi vor fi descrise de toţi povestitorii întîmplărilor din 1907. Oînd răscoalele izbucnesc, Luchian devine interpretul lor în Durerea, imaginea unei mame care-şi plînge copilul muribund, o- pînză îndepărtată din expoziţia organizată la Ateneu în acelaşi an şi pierdută de-atunci. S-au păstrat însă acuarela pe pînză 1907 şi schiţa Sfîrşit 1907 sau sanghina 1907, cu scene ale reprimării văzute sintetic, dar cu mare dramatism în viziunea oamenilor hăituiţi pe cîmpia pustie, sub un cer iernatic. Tematica răscoalelor ocupă un loc întins în opera maestrului ieşean Octav Bănciilă, începînd cu înainte de 1907, o pînză reprezentînd un ţăran bătrîn, în zdrenţe, cu braţele desfăcute de trup şi palmele întoarse către privitor într-un gest dureros al abandonării. Pînza 1907, cu un răsculat alergînd înebunit pe cîmpul presărat cu morţi^şi răniţi, sub zarea înroşită de incendiul conacelor şi hambarelor boereşti, a fost mult reprodusă şi este bine cunoscută. De asemeni Recunoaşterea, unde grupurile femeilor care-şi recunosc bărbaţii ucişi sînt organizate în jurul personajului văzut din spate, cu ambele lui braţe ridicate în sus, într-un gest al invocării cerului sau al blestemului. Se adaogă Inmormînlarea victimelor în gropile săpate de soldaţi, Prevestirea răscoalelor, cu fata desfăşurînd steagul roşu, după ce a închis uşa cantonului şi Lecţia de istorie, unde învăţătoarea arată copiilor cartea deschisă la capitolul care nu trebuia uitat. Băn-cilă construeşte în mai toate aceste pînze compoziţii complexe, cu multe figuri, surprinse în situaţii patetice. Autorităţile se alarmează de forţa sugestivă emanată din aceste compoziţii, scoţîndu-le din expoziţii, în timp ce Ro-mînia muncitoare le reproduce, le comentează şi ridică protestul ei împotriva actului de samavolnicie. Autori de schiţe rapide, executate sub impresia imediată a evenimentelor sau curînd după ele şi publicate în presa democrată şi luptătoare a vremii sînt N. Vermont cu desenele sale din Viaţa socială, Fr. Şirato şi Arry Murnu, ilustratorii Furnicii, dar mai cu seamă Iosif Iser care, îndată ce apare Facla, găseşte o adevărată tribună a protestului său, în desene de o incisivitate, de o forţă drastică a caracterizării al căror paralelism tematic şi artistic cu pamfletele politice ale lui N. D. Cocea nu poate scăpa nimănui. Se poate spune că reacţia artiştilor plastici 1907 in literatura şi arta 17 faţă de evenimentele din 1907 este destul de generală şi că ea s-a manifestat prin cîteva din cele mai bune forţe artistice ale momentului. îmapoindu-ne ta literatură, trebuie să facem observaţia că întreaga producţie narativă din epoca dintre 1907 şi 1914 a înfăţişat împrejurările .anului răscoalelor, aşa cum s-au desfăşurat în mediul ţărănesc, deşi uneori din unghiul intelectualilor generoşi de la oraşe. Relaţiile dintre sate şi oraşe, cu marii lor proprietari! de pămînt, cu politicienii lor, au rămas nereprezentate în producţia perioadei imediat următoare răscoalelor. După 1920 a sosit vremea unei cuprinderi mai largi a, fenomenelor, în compuneri oare să ţină seama de întreaga complexitate a faptelor. Este meritul lui V. Demetrius de a fi dat, cel dinţii, o astfel de compunere în romanul Domnul deputat, apărut în 1921. Opera se dezvoltă pe două planuri, în lumea deputatului moşier Marin Voiculescu, un om cu un temperament animalic, şi în lumea ţăranilor, care dau foc bunurilor moşierului, dar cad apoi sub gloanţele represiunii conduse de el. Caracterele şi situaţiile rămîn însă oarecum schematice în compunerea lui V. Demetrius şi natura sentimentelor autorului faţă de categoriile care se înfruntă în povestirea sa nu rezultă numai din fapte, dar şi din intervenţia povestitorului. Cu obiectivitate epică superioară, cu puterea de a zugrăvi caractere mai; bogate, cu o cuprindere mult mai întinsă a diferitelor medii de la oraşe şi sate scrie Li-viu Rebreanu romanul Răscoala, apărut în 1933. Faptele sînt prezentate din unghiul tînărului literat ardelean Titu Herdelea, unul din personajele principale ale romanului anterior, Ion, care, strămutat în regat, este introdus îndată în diferite medii, în lumea moşierilor, a arendaşilor, a presei, a politicienilor, a satelor cu toate categoriile lui şi vede cum, sub ochii săi, se ţese revolta cu o mie de chipuri. Influenţat poate de tehnica mai nouă a cinematografului, scriitorul deplasează obiectivul său asupra unui mare număr de scene particulare, mai ales în partea romanului consacrată povestirii răscoalelor, şi din aceste scene, văzute totdeauna cu adevăr, se încheagă atmosfera generală a ţării, curentul care o zguduie şi izbucneşte într-o mare explozie. Scriitorul este un unanimist, pictează adică sufletul colectiv şi stările de mulţime, aşa încît, în multe părţi ale povestirii sale, nu indivizii, ci grupurile sociale sînt personajele lui. Este deci un autor care şi-a însuşit unele din conceptele sociologiei moderne, făcute rodnice de el pentru scopurile viziunii literare. Stăpîneşte apoi o înţelegere a cauzelor profunde ale răscoalelor, pe care le recunoaşte în relaţiile de producţie, dar şi în unele din curentele ideologice ale vremii. A avut cel clintii ideea să arate influenţa socialismului oraşelor în lumea satelor, în figura lui Petre Petre, fostul soldat, îmtîlnit mai întîi la Bucureşti, în atelierul unui cizmar socialist. Petre Petre va deveni, mai tîrziu, una din căpeteniile revoltei de la Amara. C. Dobrogeainu-Gherea arătase într-una din demonstraţiile celebre ale Neoiobăgiei sale, din 1911, răspunzînd preocupării oficiale de a descoperi instigatorii, că adevăratul instigator a fost statul însuşi care, neavîmd putinţa să împiedice răspîndirea ideologiilor înaintate, menţinea totuşi relaţiile feudale de producţie. Vorbind de tineretul sătesc, chemat sub drapel, unde descoperă o altă perspectivă asupra lumii, clar este restituit apoi condiţiei sale iobage, Dobrogeanu-Gherea scrisese cu ironie : ,,E clar ca lumina zilei că fostul sergent va deveni un revoltat, un revoltat sistematic, un conducător şi tălmăcitor al nemulţumirilor surde ale ţărănimii. Şi cu toate astea, cum s-au mirat guvernanţii — şi cu ce mirare sinceră ! — cînd la 1907 în capul revoltaţilor s-au găsit şefi de garnizoană şi, în special, foşti sergenţi din armată. Mare mirare!" Este, cred, interesant pentru istoria literară, stabilirea acestei filiaţii între vederea gîndito- 2 — V. Romînească nr. 3 18 TUDOR VIANU ru'lui şi viziunea poetului. Iar această viziune, şi în oazul portretului lui Petre Petre, şi: în alte cazuri, nu este niciodată simplistă. Scriitorul pătrunde adînc în jocul motivelor active în sufletul personajelor sale, coboară pînă la stările cele mai ceţoase ale conştiinţei lor şi arată aceeaşi cunoaştere a celor două lumi care se înfruntă într-un conflict hotărîtor. Scriitorul înţelege perfect drama satelor, dar chipul în care expiră povestirea sa prin întoarcerea la moşie a tînărului Iuga, atît de deosebit de aprigul său tată, cu hotărîrea de a-şi reconstrui proprietatea şi cu bunăvoinţa filantropică pentru iobagii lui, sugerează cititorului o cale a reformei şi nu a revoluţiei, a schimbărilor radicale pe care ţara trebuia să păşească după un singur deceniu din momentul în care romanul lui Rebreanu şi-a găsit atîţia cititori. Dacă Liviu Rebreanu este un reformist, Cezar Petrescu este un tradiţionalist în marea lui frescă epică 1907 (1938), care începe cu amăgirea expoziţiei jubiliare din 1906, continuă cu un episod din viaţa adolescenţilor, înfăţişează apoi erupţia satelor în contrast cu agitaţia politicianistă, atît de neînţelegătoare a Capitalei, evocă violenţele răscoalelor în diferite puncte ale ţării şi termină cu revenirea la proprietatea sa a bătrînului moşier Iordache Cumpătă, ale cărui bunuri fuseseră cruţate de răsculaţii, revoltaţi aşa dar numai împotriva boierilor răi, nu şi a celor îndurători şi înţelepţi... Perspectiva socială a romanului lui Cezar Petrescu este deci limitată. Dar cunoaşterea ţării vechi, a tuturor împrejurărilor ei, estefoarte întinsă şi puterea epică a povestirii, nu se desminte niciodată în romanul lui Cezar Petrescu, unul din cele mai importante ale literaturii lui 1907. Trebuie să revenim la. Ciulinik Bărăganului, din 1928, ai lui Panait Istrati, o carte scrisă mai întîi în limba franceză, adusă apoi în limba noastră, într-o versiune elaborată de autorul însuşi, pentru a afla naraţiunea stărilor pregătitoare ale răscoalei, apoi izbucnirea ei, o naraţiune întreprinsă din unghiul sărăcimii sărace, cu simpatii neîmpărţite pentru ea, dar nu declarate cu stîngăcie, ci făcute să rezulte din situaţii şi caractere, din acel lirism învăluit care alcătuieşte atmosfera atît de cuceritoare a creaţiei lui Panait Istrati. Este evident că întreaga creaţie literară anterioară a folosit scriitorilor care s-au oprit, în anii regimului popular, în faţa temei răscoalelor. Totuşi, noii scriitori manifestă o altă atitudine şi introduc puncte de vedere noi în aprecierea şi explicarea faptelor. Mai întîi, romancierii anului 11907, în noua perioadă, părăsesc poziţiile reformismului şi cu atît mai mult ale veleitarisrnului tradiţionalist. Ei nu mai pot lega nici o speranţă de fost clasă stăpînitoare, pe care o prezintă în decadenţa ei, ca. Zaharia Stancu în Desculţ şi V. Em. Galan în Zorii robilor, o decadenţă urmărită în procesul desfăşurării ei în mm multe generaţii, ca în Cronică de Familie (I. VI. Bijuterii de familie) a lui Petru Dumitriu sau în Ion Sîntu al lui Ion Marin Sadoveanu, o carte pe care n-o cunoaştem încă decît în fragmente, suficiente totuşi pentru a o putea pune în legătură cu romanul care i-a premers şi alcătueşte cu el o unitate, Sfîrşit de veac în Bucureşti. Faţă de instantaneele literare contemporane răscoalelor şi chiar faţă de compunerile mult mai întinse din perioada de după 1920, noille romane au tendinţa să prezinte evenimentele anului 1907 ca pe o etapă din dezvoltarea modernă a ţării noastre şi, atunci cînd încep povestirea lor cu stări mai •vechi, ele arată acea cuprindere mai' largă şi mai adîncă a realităţilor sociale, pe care n-o putea aduce cu sine decît trecerea timpului şi progresele reflecţiei. Răscoala ţăranilor romîni din 1907 n-a fost, de altfel, decît un moment al frământărilor sociale din întregul răsărit al Europei, unde 1907 IN LITERATURA ŞI ARTA 19 orânduirile semi'-feudale în relaţiile dintre proprietarii pământului şi iobagii lor s-au menţinut multă vreme. încă din 1911, C. Dobrogeanu-Gherea <■& atras atenţia asupra analogiei dintre răscoalele ţăranilor romîni şi ale celor ruşi, izbucnite cu o periodicitate asemănătoare cu aceea a crizelor economice în ţările industriale. Gherea avea dreptate să respingă explicaţia oficială ,a răscoalelor ca efectul unei simple propagande ideologice. Această explicaţie acoperea ciauza reală a răscoalelor şi întreţinea iluzia comodă şi profitabilă că nu modificarea profundă, structurală, a raporturilor dintre proprietari şi ţăranii săraci poate îndepărta pe viitor răscoalele, ci simpla arestare a instigatorilor. Se poate spune totuşi că Ghereta a subestimat valoarea exemplului revoluţiei ruse, care, prin mişcările ţărăneşti, începuse încă din 1904 şi nu putea fi cu totul lipsită de răsunet într-o ţară atît de apropiată de sediul ei. Valoarea şi efectul alianţelor ideologice, în mişcările revoluţionare, ne sînt astăzi mai bine cunoscute şi, astfel, romancierii ultimei perioade, mai ales V. Em. Galan, Petru Dumitriu şi Ion Marin Sado-veanu dau un loc mai mult sau mai puţin întins acţiunii „potemkiniştilor", marinarii revoltaţi de pe vasul „Potemkin", debarcaţi pe teritoriul nostru şi amestecaţi cu masele muncitoare. In 1907 exista apoi, în ţara noastră, o mişcare socialistă organizată care lupta împotriva tuturor formelor exploatării şi avea înscrisă, în programul ei, problema ţărănească. Am văzut, în cursul acestei expuneri, rolul presei, al publiciştilor, al scriitorilor şi artiştilor legaţi de mişcarea muncitorească, în desfăşurarea răscoalelor. Documentele publicate de curînd au împrospătat apoi amintirea contribuţiei muncitorimii în acele evenimente, care, de altfel, nu era necunoscută contemporanilor, după cum o dovedeşte urmărirea presei timpului, răsfrîntă şi într-urna din scrisorile lui Caragiale. Toată această componentă a răscoalelor lipseşte însă cu totul din naraţiunile anterioare, dar ocupă un loc destul de întins în noile romane, ba chiar deţine o situaţie centrală în Zorii robilor ai lui V. Em. Galan, unde întreaga naraţiune se încheagă în jurul episodului atît de semnificativ al acţiunii ceferiştilor de la Paşcani. Cunoaşterea adâncă a stărilor, înţelegerea lor în legături întinse de timp şi spaţiu, în complexitatea lor mai bogată sînt trăsături comune ale noilor romane ale răscoalelor, cadrul general care cuprinde o diversitate de temperamente, de viziuni, de mijloace. Zabaria Stancu narează din propriul lui trecut, cu apropiere memorialistică faţă de faptele narate şi deci cu o tensiune afectivă eliberată în viziunea unor mici scene, însumate răbdător. Fiecare episod aduce contribuţia lui infinitesimală la întregirea totalităţii monumentale, o particularitate care revine şi în frazarea scriitorului, cu.adaosurile, cu retuşările ei succesive, cu refrenele care dau adeseori debitului său caracterul unei poeme în proză. Perspectiva asupra întâmplărilor povestite nu se produce din mijlocul lor, la Galan, la Petru Dumitriu, la Ion Marin Sadoveanu ,ci de deasupra, din punctul de observaţie al epicului obiectiv. Din această împrejurare rezultă uşurinţa acestor scriitori de a schimba mediul observaţiilor lor şi de a compune prin alternarea momentelor aparţinînd diferitelor fire ale naraţiunii. Totuşi, Galan pare a cunoaşte mai bine mediul rural şi oamenii simpli', în timp ce Petru Dumitriu şi Ion Marin Sadoveanu arată o deosebită cunoaştere a mediilor urbane şi a psihologiilor complicate, uneori tenebroase. Ambii scriitori evocă cu mijloace de artişti plastici, înmulţind portretele, peisajele, scenele de interior şi de moravuri. Este interesant de observat la Petru Dumitriu arta clar-obscurului, prin care nu odată evocările sale dobândesc un caracter fantastic. Tuturor acestora li s-a adăogat, în Tudor Arghezi, nu numai un martor al evenimentelor, cum după o jumătate de secol se mai găsesc câţiva, dar 2* 20 TUDOR VIANU şi unul oare a participat la ele, ca publicist luptător. Tudor Arghezi nu-şi organizase niciodată poeziile sale în cicluri, aşa cum a făcut-o în urmă prin opere ca 1907 şi Ciritare omului. Este în aceste, cicluri de poeme o trecere către o artă de compoziţie^,cu infiltraţii epice, foarte remarcabilă în opera lui Arghezi. Poetul scrie din rîndurile ţărănimii răsculate, întrebuinţînd. formele la noi şi la noi in casă, punînd să vorbească pe unul din personajele răscoalei sau compunînd în versuri populare, ca şi cum ar înregistra cîntecul apărut atunci. Alteori schimbă procedeul şi reproduce rapoartele şi telegramele prefecţilor şi ale miniştrilor sau înjghebează scene, dialoguri şi portrete, văzute însă din acelaşi unghiu. Deşi firul narativ nu este accentuat de poet, se poate urmări totuşi, în ciclul 1907, o succesiune care reproduce pe a faptelor, de la izbucnirea răscoalelor, pînă la represiune, la procesele în faţa juraţilor, pînă la liniştea sinistră lăsată peste ţară, odată cu ultimul bubuit de tun. Sariimd din unghiul ţărănimii, nu cu simpatii pentru ea, ci propriu zis din sufletul ei, în limba ei cu multe forme şi elemente regionale de vocabular, Arghezi dezvoltă poziţia aceasta într-o artă, a cărei forţă provine din felul drastic al formulărilor, din alăturarea neaşteptată a cuvintelor, sporită prin dislocarea orală a unităţilor sintactice, din dramatismul situaţiilor, văzute pe alocuri cu umooism crud. Este sigur că ciclul 1907 dezvoltă linii de direcţie şi mijloace prezente în opera anterioară a poetului, dar pe care acesta le duce acum pînă la una din tensiunile lor cele mai mari şi pînă la forma lor cea. mai combativă. Artele plastice au însoţit tot timpul creaţiile literare consacrate răscoalelor. Romanul lui L. Rebreanu inspiră pe pictorul Nicolae Mantu, un artist din vechea generaţie, cu puternice orientări sociale, oare desenează schiţa în cărbune Răscoala şi pictează pînza Din ordin, o scenă de execuţie a ţăranilor. B. Schweitzer-Cumipăna, care în cursul lungii sale cariere s-a oprit cu predilecţie asupra tematicei rurale, a pictat de curînd o scenă a răscoalelor, cu reliefări portretistice a ţăranilor grupaţi în masă. Petre Marin Constantin pictează un moment din întîlnirea răsculaţilor cu armata în pînza Nu trageţi, Gh.Savu evocă Iobagii şi Aurel Jiquide compune un întreg ciclu de desene sub titlul 1907. Oprindu-se mai multă vreme asupra temei răscoalelor, Corneliu Baba pictează mai multe capete de ţărani şi o foarte remarcată compoziţie, Odihnă la ctmp, cu o femeie stăpînită de o adîncă şi concentrată durere, care veghează somnul bărbatului ei istovit şl a pruncului lor nevinovat. Artistul a conceput aceste lucrări ca pe nişte studii pentru 1907, a dat adică fragmentele unei lucrări mai întinse, în curs de formaţie. Grupuri sculpturale au prezentat, în ultimele expoziţii, Lelia Zuaf, Covalski şi Naum Rîmniceanu. Tema răscoalelor continuă deci a preocupa pe artiştii plastici care, ca şi colegii lor scriitori, adîncesc necontenit semnificaţia şi menţin amintirea uneia din cele mai, profunde zguduiri ale istoriei noastre contemporane. CU MAESTRUL ISER DESPRE 1907 Despre 1907, .maestrul Iser şi-a spus părerea chiar atunci, în plină viitoare a evenimentelor. E de ajuns să urmărim bogata suită ia desenelor sale politice 'din acea vreme, răspândite ani de zile prin „Adevărul", „Belgia Orientului" sau „Facla", pentru a avea dintr-o dată în faţă imaginea imensului, rău social care explică izbucnirea răscoalelor ţărăneşti îşi a dus la drama zguduitoarea înnăbuşirii lor în sânge. Cu un ochi pătrunzător,jartistul autentic a (selectat din vasta panoramă a faptelor cotidiene, care l-au inspirat, gesturi şi atitudini esenţiale, descifrând sub vălul aparenţelor de progres şi democratism, meschine intrigi politicianiste, fanfaronadă şi venalitate, abuzuri de tot felul, dictate de interesele egoiste ale claselor străine şi indiferente faţă de obida unui întreg popor. Linia netă, fără retuşuri a desenelor lui Iser, punând ân evidenţă contururi energic fixate, exprimă fermitatea poziţiei critice pe care se situa artistul, animat de o evidentă simpatie pentru mulţimea celor oropsiţi. Cunoscînd toate acestea nu ni s-a părut fără interes să cerem maestrului Iser să ne vorbească despre împrejurările acelei epoci căreia i-a fost nu numai martor dar şi judecător, făcând din procesul ei prima sa mare temă artistică. Fireşte, solicitând o asemenea convorbire ştiam că ea va redeştepta nesfârşite amintiri personale, că va fi igreu artistului să se depărteze prea mult de evocarea propriilor peregrinări şi (relaţii, ceea ce tocmai doream şi am şi căutat să obţinem de la prima întrebare. — Amploarea care se dă astăzi aniversării răscoalelor ţărăneşti şi pregătirile în vederea acestui eveniment, află, desigur în dumneavoastră un ecou deosebit. Vreţi să ne reia'aţi. cîteva din momentele pe care le-aţi (trăit în frământarea acelui an ? — Eram la „Adevărul" unde lucram din toamna lui '.1905, In urma recomandării călduroase a pictorului Ştefan Popescu. La început foarte timid, atît 'de timid încît primul desen l-am schiţat cu mina tremurîndă, m-am adaptat âurînd regimului gazetei şi deşi nu eram mulţumit întotdeauna de realizarea desenelor mele, mă preocupa în \primul rînd sensul lor. Acordam o atenţie specială conţinutului pe care doream să-t exprim cu ascuţime. în '1907 nu mai eram deci un novice, deşi mai tînăr decît — cînd se deschide ? . Ei nu-şi uită niciodată numele, culoarea ochilor, linia obrazului... Şi, lăsînd de asemenea mării melodia legănătoare şi tristeţea clasicizantă, reţin doar consecinţele lirice ale acestor paranteze). Costineşti, vara 1956. AUREL MI HALE NOPŢI ÎNFRIGURATE * — Povestirea unui sergent —■ Frontul din Moldova se întindea pe coastele dealurilor domoale şi lungi, pustiite de război şi pîrlite de arşiţă. In stînga poziţiilor noastre, săpăturile se pierdeau departe, către Heleştieni şi lunca Şiretului, iar în dreapta, linia lor urca spre Tîrgul Frumos, urmînd apoi calea ferată şi drumul către Podul Iloaiei şi Iaşi. Pămîntul era răscolit de obuze, tăiat în fel şi chip de tranşee, împestriţat de galbenul gropilor adinei, din care uneori scînteia în soare, fugar, oţelul baionetelor. Valea dintre noi şi trupele sovietice statornicite pe coastele dealurilor din faţă rămăsese în „ţara nimănui", ca un tărîm al morţii, pustiu şi blestemat., sinistru. Era, însă,, bine păzită ; nici pasărea nu se mai încumeta să treacă pe deasupra, către păduri şi munţi. Vara era uscată, fierbinte, secetoasă. Văzduhul se aprindea de cum răsărea soarele şi numai cînd cădea înserarea, îl înfiora o undă de răcoare.. Grînele care se mai putuseră ridica spre poalele dealurilor se îngălbeniseră sub ochii noştri, ruginiseră şi căzuseră la pămînt, scuturîndu-se. Pe locurile .mai joase, înspre luncă, încolţiseră a doua oară, înverzind lanurile odată cu volbura şi pălămida ce le năpădiseră. Porumbul rămăsese pipernicit, cu ştiuleţii subţiri şi mici, lipsiţi de boabe, cu frunzele scorojite, arse şi răsucite ca hîrtia. Simţeam ţărîna sub picioare ca pe nişte alice împrăştiate şi adeseori se iscau vînturi uscate care ridicau o pulbere lutoasă, alb-gălbuie, şi o purtau de pe un deal pe altul, învăluind fronturile. Urgia războiului şi pustiirea secetei, acesta era blestemul sub care căzuse partea aceea de ţară în august 1944. — E anul pierzaniei ! ne înfricoşa Ciocea, unul de la noi din grupă... Ne-a pedepsit dumnezeu ! Cînd se pornea furtuna asta zăludă, umplind zările de pulbere, secă-tuind pămîntul şi mai adînc de apă şi pîrjolind lanurile, el se ghemuia pe fundul gropii şi începea să se închine şi să murmure rugăciuni. Tot aşa făcea şi cînd se dezlănţuiau tunurile şi „catiuşele" ruşilor, împresurîn-du-ne, bătînd poziţiile din stînga şi dreapta noastră. Atunci citea şi dintr-o cărţulie vineţie, soioasă, pe care o primise în dar de la unul dintre popii ce veneau tot mai des în primele linii, cu cîte-o cruce mare de argint într-o-tnînă şi cu toiagul în cealaltă, iar cu gîndurile la averile rămase în Moldova de nord şi Basarabia. * Din ciclul „Povestiri din război" 62 AUREL MIHALE — Ciocea, roagă-te şi pentru noi ! îi strigam în derîdere. El se supăra, se încrunta, şi ne cerceta pe rînd, cu privirile întunecate şi ochii micşoraţi. Pornea apoi iarăşi să se închine în neştire, pînă cînd uita de noi şi sfîrşea bombardamentul sau furtuna. Atunci mu-1 mai putea clinti nimeni din nemişcarea în care cădea. Ochi-i spălăciţi, aproape albi, rotunzi, i se luminau treptat, învioraţi de această trăire lăuntrică, necunoscută nouă. — Ciocea, pentru ce te rogi tu cel mai mult şi mai mult ? l-am întrebat eu într-una din zilele din urmă. — Ştii tu ! a şoptit el. Apoi s-a uitat temător în jur, de parcă rostise cine ştie ce cuvinte. Din ziua aceea, Ciocea n-a mai avut decît o singură misiune : să ne aducă apă, muniţie şi mîncare. Către prînz, adunam bidoanele celor şase oameni din grupă — că doar atiţia mai rămăseserăm — le înşiruiam pe o centură şi i le puneam în braţe. El le arunca pe umăr şi dispărea pe şanţ, către porumbul din spatele nostru. In valea de dincolo de coasta dealului pe care se întindea frontul nostru, într-un tufăriş de răchită, se găsea o fîntînă cu cumpănă. Acolo se buluceau trimişii tuturor unităţilor romîneşti şi nemţeşti de pe cîţivia kilometri, să ia apă. Ci teoria tă nici nu te puteai apropia de fîntînă fără scandal şi îmbrînceală. De aceea îl trimiteam pe Ciocea înainte de prînz, cînd înghesuiala era mai mică şi apa mai limpede. De cîteva zile, însă, ne aducea mai mult noroi decît apă. Secătuiseră şi izvoarele fîntînii de atîta secetă şi de cît fuseseră supte fără întrerupere, ziua şi noaptea, de sute de mii de oameni. Uneori, rămîneam fără apă, că Ciocea era prea molatic şi i-o luau alţii înainte- Mă gîndeam să-1 schimb, să trimit pe altul în locul lui. Eram, însă, prea puţini, şi nu mă puteam lipsi de nici unul dintre ceilalţi ; fiecare avea misiunea lui şi-un loc bine chibzuit în dispozitivul grupei. Cît despre Ciocea, mai bine era să nu fie de faţă dacă se pornea bătălia, că iar începea cu rugăciunile şi închinăciunea, de ne clătina şi fărîma de hotărîre ce mai aveam şi nimeream cu toţii la curtea marţială. Dealtfel, era linişte adîncă pe front. De şapte-opt zile stăteam lungiţi într-un lan de porumb, cu mitraliera ascunsă la capătul unei vilceluţe care se pierdea în vale, către ruşi. Frontul batalionului nostru se întindea în stingă, tăind ca un arc coasta dealului. In dreapta, pe alt deal, erau înghesuite trupe nemţeşti de infanterie şi tancuri. Noi păzeam vîlceluţa, să nu se furişeze ruşii pe ea, între noi şi nemţi, şi să pătrundă în spatele frontului. Ziua nu ne puteam mişca. Stăteam tolăniţi în gropile săpate printre muşuroaie, îndurînd foamea şi setea, fierţi în zăpuşeala porumbului. Seara ieşeam din gropi şi, după ce ne dezmorţeam oasele, -hîrjonindu-ne, ne adunam in jurul marmitei cu mîncare. Cînd aveam ce, mînaam pe îndelete, cîte un ceas întreg, pentru că abia seara următoare mai trecea artelnicul pe la noi. După cină, Nana Gheorghe şi Jerca Constantin rămîneau la mitralieră, iar noi ne afundam în lan, să coacem porumb. Acolo, Ciocea scobise în malul unei gropi o adîncitură boltită ca un cuptor, în care făceam focul fără să fim văzuţi de ruşi. Pînă ce el cutreiera lanul de porumb şi-şi umplea sacul de merinde cu nişte ştiuleţi piperniciţi, cu boabele mici şi rare, zbircite, noi încingeam cuptorul cu pereţii de pămînt ars, înfundîndu-1 cu cîţiva snopi de coceni, tăiaţi cu baionetele. Curăţăm apoi vatra de cenuşă şi jar şi aruncam înăuntru ştiuleţii de porumb. Unul de-ai lui Pînzaru, dintr-un sat cu mine — dar dintr-un conţi gent mai vechi, îi tot întorcea nopţi înfrigurate 63 c-o vergea de armă, pînă se rumeneau. Care cum era gata îl arunca pe malul gropii, în mijlocul nostru. Noi apucam ştiuleţii înfierbîntaţi, suflam spuzia de pe ei şi înfulecam lacomi, rozîndu-i în capcana dinţilor. Pînzaru alegea cîţiva şi-i punea deoparte, într-o cască, pentru cei de ta mitralieră. După ce'ne umflam burţile cu porumb copt, beam toată apa pe care o rriiaft aveiaml în bidoane şi-1 trimiteam pe Ciocea să le umpTe, iar, de la fîntînă dintre răcniţi- Pînzaru lua casca cu ştiuleţii calzi încă şi pleca să-i ducă celor de la mitralieră. Eu rămîneam în porumb cu Călin Alexandru, unul mic şi negricios, de prin părţile Bărăganului, tăcut şi ruşinos ca o fată. Ăsta, Călin, era cel mai tinăr din grupa noastră ; aici, pe frontul din Moldova primise botezul focului. II îngrozise cruzimea războiului şi-1 mistuia un dor nemărturisit, proaspăt încă. II ţineam mai mult pe lîngă mine, ferit, cînd se putea. în porumb, ne intindeam cu faţa în sus, cu ochii la stele şi auzul aţintit la liniştea nopţii. Intre noi şi ruşi stăpînea întunericul şi tăcerea întinderilor neumblate dintre fronturi. Răbufneau cîteodată mitralierele şi. tunurile nemţilor, detunînd singuratice, fără răspuns ; se vedea că pe nemţi îi cuprindea urîtul şi că trăgeau în vînt, să prindă curaj. Aşteptam pînă se linişteau şi ei. Curînd se stingea şi foşnetul de aramă al porumbului. Liniştea nopţii se reîntregea. Atunci, mă tîram pînă lîngă Călin Alexandru, care avea un viers nemaipomenit. — Mă Sandule, mă rugam de el... ia mai zi, mă, ceva ! Şi Sandu nu se lăsa prea mult rugat ; îşi vîra palmele sub ceafă şi începea. De dor şi jale cînta, duios şi cutremurător de te podideau lacrimile. Auzeam mai întîi un murmur înăbuşit, mai uşor ca însăşi răsuflarea pămîntului şi totuşi amestecat ou ea, desprins parcă din liniştea aceea mocnită a nopţii de război. Cîntecul se înfiripa pe nesimţite, creştea, atît cît nu putea răzbate dincolo de cîţiva paşi, şi tremura apoi, îndurerai: şi trist. Era ca un geamăt luminos al unui suflet sfîşiat de durere şi chinuit de dor. N-am avut niciodată tăria să-1 iscodesc mai adîne ; cîntecul lui era destul de grăitor : Dorul meu e numai dor Nu-l mai spune tuturor foaie verde... Ne adunam iarăşi, cu toţii, în porumb- Cîntecul lui Călin Alexandru ne aduna. Ciocea se întorcea cu bidoanele pline de apă şi se aşeza, rezemat într-un cot de muşuroaiele de pămînt. Odată cu Pînzaru venea şi caporalul Nana, care-1 lăsa pe Jerca singur la mitraliera din capătul vîlce-luţei. Se întindeau şi ei aproape de noi, tot cu faţa în sus, privind aceleaşi îndepărtate stele. Ne cuprindeau pe toţi gîndurile ; ne saturaserăm de război. Dorul de acasă, de ai noştri, îşi înfigea necruţător ghiana în inima noastră. — Pastele mă-si de război ! scrîşnea Nana, cînd cîntecul se stingea... Cînd o să se termine, mă ? Tăceam, cuprinşi de gîndurile care ne răscoleau şi mai avan. Taina nopţilor pe care le petreceam în lanul acela de porumb se împlinea iar, şi mai adîncă. Numai întunericul scînteia arar în partea nemţilor, străbătut de trasoare şi fulgerat de rachete. In acele clipe, doar scînteierile acestea zburătoare ne mai aminteau că sîntem pe front. în partea noastră, de zile şi săptămîni întregi domnea o linişte de mormînt, căreia îi simţeam înfri- 64 AUREL MIHALE guraţi nesiguranţa şi-i bănuiam cît de cît sfîrşitul. In mersul războiului", atunci, în august 1944, mocnea ceva neliniştitor, plutea parcă o ameninţare, pe care poate numai liniştea aceasta ne îndreptăţea să o aşteptăm ca pe o izbăvire. Uitam repede de vraja cîntecului şi încă vreme îndelungată căutam răspuns întrebării pe oare Nana o striga în fiecare seară : — Ce ne-a trebuit nouă război, mă ? !... Şi se înfuria dintr-o dată, căci era iute di'n fire ca o flacără şi necruţător ca biciul. In liniştea din porumb îi auzeam parcă şi scîrţîitul nestă-pînit al dinţilor- Se ridica într-un genunchi şi iarăşi ne întreba, privindu-ne pe rînd, — de parcă noi eram vinovaţii •—, pentru ce ne mai batem. Dar nu-i răspundea nimeni ; fiecare din noi se temea de răspuns. întrebarea săpa însă hrube tot mai adînci în inima noastră ; pentru că, dacă la începutul războiului nici nu ne puteam gîndi la aşa ceva, acum ne feream numai de cine nu trebuia să ne audă. De aceea, îl trăgeam pe Nana de mînecă şi ieşeam din porumb. — Nana, tu vezi ce şi cum vorbeşti ! îl mustram, cînd ajungeam la marginea lanului. Aici, el se înmuia dintr-o dată şi cădea într-o stare nervoasă de neputinţă. Şoptea tulburat, rugîndu-se deznădăjduit, îneeîndu-se ca de plîns : -— Sitarule, nu mai pot !... Nu mai pot, mă ! Şi îşi apuca tîmplele între palme, strîngîndu-le puternic, temîndu-se parcă să nu-i crape capul, şi ofta adînc, prelung, răscolitor... * * Intr-una din aceste nopţi, cînd Nana striga mai turbat ca niciodată,, l-am apucat de mină şi l-am împins afară din lan, la lărgime. Mă gîn-deam că-1 sufoca poate şi zăpuşeala porumbului şi liniştea aceea mocnită,, neobişnuită pe alte fronturi. Am apucat-o pe şanţul care cobora spre vîl-celuţă, către mitraliera de la postul de pîndă.' Acolo l-am găsit pe Jerca Constantin, lungit în spatele mitralierei. — II vezi ? mi-a şoptit Nana, înfuriat încă... El crede că-si face datoria şi-ar trage şi cu ochii închişi ! Cum ne-a simţliit, Jerca a apucat pistolul şi s-a (întors spre noi, scru-tînd întunericul. Eu am tuşit cu înţeles, linistindu-1, si ne-am furişat din şanţ în groapă, lîngă el. — Ce e, Jerca ? l-am întrebat. Ce se mai aude ? — Nu e bine, don' sergent ! a răspuns Jerca speriat... Au început Fronturile să se mişte... Ia, ia ascultaţi ! Am încremenit toţi trei, cu palmele la urechi şi coatele sprijinite de marginea gropii. Dintru început, liniştea nopţii părea de nepătruns. As-cultînd însă mai atent şi mai îndelung, am desluşit un murmur neîntrerupt care se ridica de jos, din vale, ca o şoaptă a pămîntului. O mişcare îndepărtată, abia simţită, se stingea neauzită în această linişte de mormînt-Nu era altceva decît un ropot de sute şi mii de picioare şi de roţi, de tunuri şi motoare, răsunător şi totuşi înăbuşit de scoarţa pămîntului. In noaptea aceea, de cum căzuse totul din nou în stăpînirea întunericului, frontul sovietic căpătase o viaţă ascunsă, care îţi strecura în suflet nelinişte şi teamă-Mi s-a părut atunci că aud aevea pîrîitul înfundat al gheţurilor' pe care apele umflate le sapă pe dedesubt, vestind apropierea primăverii. Am tresărit şi m-am întors spre încărcător, şoptind : — Jerca, du-te de te mai odihneşte şi tu..- rămînem noi aicea ! NOPŢI ÎNFRIGURATE 65 Am aşteptat pînă ce umbra tui a dispărut în întunericul şanţului. Apoi l-am apucat pe Nana de braţ şi tăcuţi, am ascultat iarăşi mişcarea aceea a pămîntului dinspre ruşi. — Ei, ce zici ? l-am iscodit pe Nana, după un timp. Nana a mai tăcut o vreme, ingîndurat, fără cuvînt. — Aha ! a mormăit mai apoi, clătinînd capul cu înţeles... Ceva trebuie să se întîmple !... Nu se poate, pregătesc ei ceva ! Am rămas mai departe singuri, sprijiniţi de marginea gropii, ascul-tînd încă hăuirea aceea a pămîntului, neîntreruptă, de nepătruns. Parcă se clătina uşor, pe nesimţite, dealul din faţa noastră ; parcă murmura, îndepărtat şi stins, văzduhul. Şi fotul părea ca o nălucire a auzului, ca un ecou al însăşi mişcării neogoite a firii, pentru că în întunericul care ascundea frontul-ruşilor nu întrezăreai nici o mişcare, nu scînteia nici o luminiţă. O noapte adîncă stăpînea împrejurimile ; nici măcar vîntul nu adia. Doar stelele de pe cer licăreau, într-acolo ca şi deasupra noastră, tremurat, nestingherite. — Sitarule ! a tresărit Nana într-un timp, cu privirile aţintite încă spre poziţiile ruşilor... Iţi mai aminteşti ? a şoptit tainic-.. Aşa a început şi la Cotul Donului ! O înfiorare rece, ca de moarte, mi-a răvăşit simţirea. Noaptea din faţa noastră mi-a apărut ca un gol adînc, întunecat, ca un pustiu de beznă care de astă dată s-a aprins aevea, mistuit de flăcări scinteietoare-, întretăiat de fulgere. Tot aevea, am simţit şi zguduirea năpraznică a pămîntului, ca „de cutremur înfricoşător, şi prinseră a-mi vîjîi urechile de vuiet şi explozii... Am pipăit înfrigurat marginea gropii, ca să mă încredinţez cu adevărat că totul nu a fost decît o nălucire de o clipă a minţii mele... într-adevăr, aşa începuse şi la Cotul Donului ! Numai că hăuirea aceea a pămîntului venea de departe şi se apropia odată cu cercul de foc şi fier care se strîngea în jurul nostru. Acum, insă, toată mişcarea aceea a frontului sovietic, era aproape, chiar în faţa noastră, numai la un pas de noi, şi cuprinsese parcă pămîntul întreg. Şi mai ales vălul tăcerii aceleia mocnite, adinei şi neliniştitoare, forfoteala aceea ascunsă m-a înfricoşat. Mi-am dat seama, cutremurîndu-mă, că de data asta nu va mai fi nici măcar ca la Cotul Donului... „Va fi sfîrşitul, îmi spuneam... Zvîrcolirea cea mai de pe urmă !". -— Sitarule, a revenit Nana, ginditor, scrutînd nemişcat noaptea dinspre ruşi... tu ce zici mă, este adevăraLcă bolşevicii nu ţin seama de viaţa prizonierilor? Crezi că le taie nasul, urechile, că-i ard de vii? L-am privit pe sub sprîncene, tăcut, bănuitor, clipe în şir. „Unde vrea să ajungă ?" mă întrebam. „Ce, vrea să ştie cu adevărat ce gîndesc ? Păi, lui pot să-i spun !" Văzind că tac, Nana s-a răsucit spre mine şi a rămas aşa, nemişcat, speriat de tîlcul întrebării lui. Prin întuneric, ochii îi scăpărau de parcă erau de jar. — Nu cred ! i-am răspuns într-un tîrziu. — Nici eu nu cred ! a repetat el, scuturîndu-şi capul. Au scornit ofiţerii asta, ca să ne sperie ! Şi iar am tăcut o vreme, amîndoi, ascultînd înfioraţi freamătul acela ca de pădure răscolită uşor de vînt. Acum riu ni s-a mai părut atît de tainic şi de tulburător. Părea numai ceva nepămîntesc, dar era tot atît de firesc ca însăşi răsuflarea pămîntului şi a văzduhului. Nu ştiu de ce, dar atunci aşa mi s-a părut că trebuie să răsune, mersul timpului. In liniştea acelor clipe, am simţit aevea cum timpul venea spre noi, grăbind trecerea nopţii, apropiind zorile, şi m-am cutremurat. 5 — V. Romînească nr. 3 66 AUREL MIHALE — Nana, am murmurat eu, mai mult spre a mă încredinţa că nu trăiesc în afară de cursul vieţii... trage o rafală ! Nana s-a lungit în spatele mitralierei, care sta de zile şi nopţi întregi cu banda pusă, şi-a înfipt coatele în pămînt şi a apucat mînerele. A apăsat încet pe buton şi o rafală de cinei-şaSe gloanţe a răpăit scurt pe deasupra văii. O clipă mi s-a părut că toată mişcarea aceea a pămîntului s-a întrerupt. A fost o părere numai ; a trebuit să se întregească iarăşi liniştea nopţii, pentru ca freamătul frontului sovietic să se audă şi mai desluşit. — Nici nu le pasă ! a mormăit Nana, temător... Să le cînt cel puţin sîrba popilor ! Şi a apucat din nou mînerele mitralierei. Cîteva clipe a rămas gîn-ditor, căutînd parcă în minte firul melodiei. Nana ajunsese cel mai iscusit trăgător de mitralieră din tot regimentul. După cum înlănţuia pocnetele de cîte unul sau mai multe focuri ale mitralierei, reuşea să redea cit de cît tactul unei melodii... A apăsat pe buton şi 'mitraliera a început să clempăne grăbit, întrerupt şi scurt, cînd dulce, cînd furtunos. Noaptea a răsunat pe neaşteptate, hăuind îndelung. Trasoarele zburau pe deasupra văii-, închipuind o punte de lumină între cele două fronturi. Dar nici de data asta nu ne-au răspuns mitralierele din partea ruşilor. Acolo totul a rămas învăluit în aceeaşi linişte tainică şi adîneă... Au pornit, însă, să răpăie turbate mitralierele nemţilor din. dreapta noastră. Intr-o singură clipită, sute şi mii de arme şi mitraliere au dezlănţuit un foc ucigător dar orb, aţîţînd şi tunurile din urmă, dinspre Strunga, să bată clocotitor şi dur. — Ha ! a izbucnit Nana, satisfăcut... S-a zis cu nemţii ! a zîmbit apoi, răutăcios... Le e frică ! » Mitralierele sovietice n-au răspuns nici urgiei de foc şi fier a nemţilor ; nici măcar cu un singur foc de armă. Dacă nu am fi desluşit din nou freamătul acela stins şi neliniştitor al mişcărilor de dincolo de poziţiile ruşilor, puteam crede că ei nici nu mai sînt pe front. Nana a rămas la mitralieră să asculte mai departe apropierea lor ascunsă, iar eu m-am întors în porumb. Eram cuprins de un sentiment ciudat, încercat de teamă şi neputinţă, dar tot mai mult iîşi făcea loc în inima mea o umbră de nădejde. Atunci am înţeles pentru prima dată, cu adevărat, că tăcerea ruşilor însemna putere şi siguranţă, o tărie de neînfrînt. Şi asta mă înfricoşa şi mă bucura, deopotrivă... * * Ajuns în porumb, m-am întins aproape de grupul celorlalţi şi am rămas cu faţa în sus ceasuri întregi, fără .să adorm. Fel şi fel de gînduri mă încercau. „Nana are dreptate, îmi spuneam. Pentru ce ne-a trebuit nouă război ?... De ce nu ne batem noi cu nemţii care ne-au cotropit şi ne-au vîndut o parte din ţară la Viena ?.-. Sau cu boierii ?... De ce nu-i luăm noi pe, boieri de piept, să dăm de pămînt cu ei ?" Şi-aşa, m-au obosit şi gînidurile... Cînd să adorm, chipuri înceţoşate mi s-au învălmăşit în minte ca într-un vis. L-am văzut într-aevea pe tata, bătrîn şi cocîrjat, cu obrajii supţi, uscaţi, cu pieptul scofilcit, alergînd trudit în urma plugului... tîrîn-du-se pe mirişte cu secera în mină... Mama mi-a apărut ca o umbră încremenită în poartă. Ştiam că chiar din ziua plecării noastre sta cu privirile aţintite în pustiul uliţii... I se. stinseseră ochii de plîns şi aşteptare... Ea încă nu ştia, că frate-meu Marin — care căzuse în încercuirea de la Cotul Donului, ■— nu se va mai întoarce niciodată..- NOPŢI ÎNFRIGURATE 67 Acolo, la Cotul Donului, gustasem din fierea cea mai amară ia prăbuşirii, a dezastrului, a nebuniei spre ciare ne împinsese foamea, gerul şi moartea. Şaptesprezece zile am fugit, ziua şi noaptea, pe drumuri îngheţate, flămînzi şi cu bocancii sparţi, cu sania sau călări, pe jos sau cu maşinile nemţilor! Am ajuns în ţară ca nişte strigoi ; umbre ale celor rămaşi ia Cotul Donului, numai carne şi oase, în piept numai c-o fărîmă de viaţă şi. cu ochii aprinşi de recea şticîire a morţii. Ne întorseserăm parcă de pe celălalt tărîm... Şi totuşi am scăpat! Da, am scăpat din grozăvie, din iadul care fusese la Cotul bonului ! Şi Nana a scăpat! Şi încă cîţiva din tot regimentul !... De data asta însă! eram încredinţat că nu mai scăpăm, că nu mai putem scăpa. Atunci am fugit peste două mii de kilometri şi poate că încă mai puteam fugi, dacă ţara era mai departe. Dar acuma, unde era săi maji fugim? Nane, vorbeam în gînd cu caporalul, n-am vrut să te înfricoşez şi mai mult dar, acesta este adevărul. Şi-aşa mi-a apărut din nou vedenia mamei... Chipul ei mi se destrăma'în minte ca un fum... umbra-i cernită ieşea pe poartă uşor, mai mult alunecînd, purtată ca de un vînt... S-o fi prăpădit şi mama ! m-a fulgerat un gînd... Ba nu! Uite, a apucat drumul cimitirului c-un buchet de busuioc uscat şi luminările într-o mînă... Nu, încă nu am murit, mamăj am dat să strig. Nu, nu voi mai aştepta să mor !... Şi am dat să fug după ea, dar nu ştiu cine mă ţinea de mînă, de nu mă puteam mişca... — Sitarule.-. Ionică... mă, Ionică ! m-am trezit zgîlţîit de cineva. Am deschis ochii, aveam fruntea năpădită de sudoare rece ; alături, sta al fui Pînzaru, ridicat într-un cot, aplecat asupră-mi. Ieşise dintre ceilalţi, care dormeau iepureşte printre muşuroaiele de porumb, şi se tîrîse pînă lîngă mine. Cînd am dat să-i vorbesc, mi-a astupat gura cu palma şi mi-a făcut semn în partea de unde se auzeau răsuflaturile liniştite ale celorlalţi. Prin întuneric i-am întrezărit sprîncenele încruntate, ochii întunecaţi, faţa pămîntie. S-a aplecat asupra mea şi a rămas aşa cîteva clipe, ascultînd liniştea porumbului şi a fronturilor. — Ionică, mi-a şoptit el, tainic, aproape de ureche.. Ce să le spun acasă, la ai tăi ? ! Pînă să mă dezmeticesc de-a binelea, a mai trecut un timp. Apoi i-am luat în derîdere, mormăind : — Aha, uitasem c-a venit de la Antonescu un ordin special pentru tine! El m-a fulgerat cu privirile, supărat, şi-a rămas îmbufnat, neaştep- tindu-se poate la gluma mea. In liniştea porumbului, i-am simţit răsuflarea grăbită şi tremurul nestăpînit al mîinii care-mi strîngea braţul. Un pocnet de armă a răsunat pe-aproape, stingher, înspre nemţi. Pînzaru a tresărit, smulgîndu-se gîndurilor, şi-a şuierat printre dinţi, cu hotărîre : — Ionică, eu fug !... Chiar în noaptea asta fug ! Şi repede, s-a şi ridicat într-un genunchi să plece. M-am repezit şi l-am apucat de piept. L-am trîntit în ţărînă cu faţa în sus- Am dat să-1 cuprind în braţe şi să-i înfrîng, astfel, zvîrcolirea, dar el s-a ferit şi-am ajuns eu dedesubt. După o luptă surdă, înăbuşită de liniştea porumbului, am ajuns iar deasupra, pe pieptul lui, cu ochii numai la 6 palmă de ochii lui. — Ce, eşti nebun ? am scrîşnit, înfricoşat de ceea ce vroia să facă. — Fug ! a gemut el... m-am săturat ! , Am căutat să-1 sperii, amintindu-i de soarta unuia din batalionul trei, care numai cu două zile în urmă, fusese,prins şi trimis în.faţa plutonului de execuţie. 5* 68 AUREL MIHALE » — Ala a fost prost! m-a încredinţat Pînzaru. Cînd mi-a venit bine, l-am apucat în braţe, gîndindu-mă să-1 ţin aşa pină va obosi. Dar nu s-a liniştit pînă ce nu l-am dus la postul de pîndă, să asculte şi el mişcarea aceea tainică şi tulburătoare a frontului sovietic. Acum, cînd liniştea nopţii devenise şi mai adîncă, freamătul acela părea ca al unor valuri nesfîrşite, a căror învolburare creştea, prevestind furtuna. — Nu mai e mult ! l-am încredinţat eu, în şoaptă. In acelaş timp însă, în minte îi dădeam dreptate. „Da, asta este singura scăpare, îmi spuneam... să fugim ! Altfel ne prinde atacul sovietic şi pierim. Murim degeaba... pentru ce?!... pentru cine?!... Şi dacă fugim, unde o să fugim ? Atunci am fugit şaptesprezece zile şi şaptesprezece nopţi şi iată că uraganul acela de foc şi fier tot ne-a ajuns. Acum nu mai avem de fugit decît o singură noapte şi dăm de Dunăre... Şi pe urmă ? Pe urmă ce se va întîmpla ? !"... Ne-am întors în porumb tocmai către ziuă. Eu am adormit repede, obosit de frămîntarea asta a gîndurilor, tulburătoare, ascunsă. Nu ştiu cît am dormit ; după o vreme am sărit în picioare, trezit de bîzîitul unui avion. Era în zori. Vineţiul cerului păstra încă, spre orizonturi, urme destrămate de întuneric. Din vale, se ridica o boare răcoroasă, înviorătoare, care trecea uşor pe deasupra porumbului. Fronturile dormitau într-o pustietate care stăpînea deopotrivă şi poziţiile noastre şi pe cele ale ruşilor. Cînd cerul s-a mai luminat, a apărut în înalt silueta micuţă, argintie, a unui avion- Pasărea de fier s-a rotit un timp pe deasupra liniilor nemţeşti din dreapta noastră. Apoi a dispărut în spatele frontului, către Strunga. A revenit însă repede, strălucind pe deasupra frontului romînesc, unde-a bîzîit iarăşi o vreme, nestingherit. L-am cunoscut după zgomot că era sovietic. „E de recunoaştere !" mi-am zis. Şi iarăşi rni-am amintit de mişcarea de peste noapte a frontului sovietic. Bănuielile noastre căpătau temeiuri care ne îngrijorau ; dar cuprindeau şi licărul acelei speranţe, căreia îi aşteptam împlinirea cu înfrigurare ereseîndă. Peste zi, frontul sovietic a rămas mai departe în mişcare şi taină. Totul dispăruse în pămînt şi tufărişuri. Dincolo de firul văii, pe cealaltă coastă, se întrezăreau numai cîteva şanţuri cotite, părăsite parcă. Pe unul dintre ele, către prînz, a coborît o singură dată un agent de legătură, urmărit îndeaproape de focul nemţilor. Altceva, nimic ; împrejurimile, închise de crestele dealurilor, dormitau toropite de căldură. Soarele a strălucit fără întrerupere, arzător, pînă în amurg. Apusul a înecat în sînge şi flăcări uriaşe de lumină purpurie zarea dinspre munţi. Şi chiar în acele clipe, cînd flăcările lui nu se stinseseră încă, deasupra poziţiilor noastre, a apărut iarăşi un avion sovietic, legănîndu-se, plecîndu-şi aripile pentru salut. A făcut mai întîi un ocol larg, plutind liniştit, ca o pasăre cutezătoare, şi apoi a coborît vijelios către pămînt. A trecut în linie dreaptă pe deasupra frontului, şuierînd. In urma lui a rămas un stol nesfîrşit, lung, de hîrtiuţe albe, cît palma de micuţe. Parcă erau nişte porumbei care tăiau în joacă unda aerului. Noi am rămas cu ochii la hîrtiuţe şi am aşteptat multă vreme, pînă Ce lina lor alunecare le-a apropiat de pămînt. Au căzut cîteva şi-n lanul acela de porumb. Al lui Pînzaru a apucat cel dinţii o asemenea hîntie şi ne-am îngrămădit cu toţii pe el. După ce-a întors-o şi pe-o parte şi pe alta, am rămas nedumeriţi. Hîrtiuţia nu mai arăta ca manifestele cu care fuseserăm obişnuiţi să te primim din partea ruşilor. In ea nu se mai pe menea nici despre nemţi, nici despre Antonescu, nici despre nedreptatea din ţară şi nici despre război. Nici nu mai erau scrise sus, apăsat, cu litere NOPŢI ÎNFRIGURATE 69 mari şi groase, cuvintele: Citeşte-1 şi dă-l din mînă în mină ! Foaia aceea de hîrtie albă arăta altfel. La mijloc erau scrise cu litere de-o şchioapă, cîteva cuvinte, în romîneşte : Permis de liberă trecere. Sub ele, o explicaţie scurtă, scrisă cu litere mici, înghesuite: Cu acest permis, puteţi trece fără teamă linia frontului sovietic. El vă asigură viaţa şi libertatea... atîta tot'! Atunci m-am încredinţat cu adevărat că eram în ajunul unei mari bătălii. Un val de căldură mi-a înfiorat obrajii ; apoi, am simţit, rece, sudoarea de pe şira spinării. Presimţeam că ceva îngrozitor şi totuşi aşteptat, inevitabil, trebuia să se întîmple... într-o singură clipă am împînzit cu toţii porumbul, căutînd alte asemenea hîrtii. — Cine ştie, don' sergent, mormăia Ciocea... poate o să avem trebuinţă ! Dar tocmai el n-a avut parte de-o asemenea hîrtie ; că numai ce-o zărise albind în întunericeala din porumb şi Nana s-a şi repezit, înaintea iui, şi i-a luat-o. Tîrziu de tot, am mai găsit cîte una şi eu şi Călin Alexandru. Jerca Constantin, care nu se dezlipise de lingă mitralieră, rîdea de noi ; el n-avea nevoie de-o asemenea hîrtie, în care nu credea- Cu Ciocea, însă, am avut de furcă ; toată seara a mormăit, cînd supărat, cînd milogin-du-se, pînă ce Călin Alexandru s-a îndurat şi i-a rupt jumătate din hîrtia lui. Ne-am adunat iarăşi, ca de obicei, la capătul porumbului. Ne-am întins printre muşuroaie cu faţa în sus, la stele. Hîrtiile pe care le ascunse-seră'm cu grijă în buzunarele de la piept, şi care foşneau înăbuşit ori de cîte ori le pipăiam cu mîna, ne treziseră acum şi alte gînduri... Din cînd în cînd, cîte unul dintre noi se ridica şi ieşea la marginea lanului de porumb-Răniînea acolo clipe în şir, nemişcat, privind către frontul sovietic. Cerceta îngîndurat întunericul din partea aceea, cuprins deopotrivă de hotărîre şi îndoială, de teamă şi nădejde... Dar toate aceste gînduri ne-au fost repede întrerupte de urgia bombardamentului dezlănţuit de nemţi. Sute şi mii de tunuri băteau cu furie, turbate, poziţiile ruşilor, luminate de flăcări şi explozii. Acesta era răspunsul comandamentului german la acţiunea de împrăştiere a manifestelor sovietice pe frontul romînesc. Insă, hîrtiuţele acelea mici şi albe ne zgudui-seră mai mult decît o sută de asemenea bombardamente. In inimile noastre se pornise o prăbuşire de care ne înfricoşam, dar pe care o doream, nepricepînd prea multe lucruri. * * * După cină, am strîns bidoanele ca în fiecare seară, le-am înşirat pe-o centură şi l-am trimis pe Ciocea s-aducă apă. Eu, Nana, al lui Pînzaru şi Călin Alexandru am rămas lungiţi în porumb ; Jerca pîndea vîlceluţa năpădită de tufăriş, ascuns în spatele mitralierei. Pe noi ne-au cuprins iarăşi gîndurile. într-un timp, am auzit un foşnet înăbuşit de hîrtie şi am întrezărit prin întuneric cum Nana netezea afişul pe piept- Apoi 1-a privit în linişte, cercetător, de parcă se temea că nu era acela pe care-1 găsise în porumb. L-a împăturit cu grijă şi 1-a vîrît în sîn. N-a mai fost apoi nici o mişcare. In porumb, s-a statornicit iarăşi tăcerea nopţilor de pe front, adîneă şi încordată, tainică, mistuitoare. De la o vreme, liniştea aceasta mă îngrozea. Ştiam că la adăpostul ei se petrecea ceva care scapă înţelegerii noastre. Şi poate de aceea, simţeam aevea cum puterea ei se întindea 70 AUREL MIHALE treptat, treptat şi în văzduh. Aşteptam ca, din clipă în clipă, să aud pînă şi foşnetul îndepărtat şi stins al stelelor. ■Se vede că nici Călin Alexandru n-a mai putut indura această apăsare, e-a început să cînte. Viersul său tremurat, umbrit de duioşie, şoptit aproape, a venit ca o alinare a inimilor răvăşite de atîtea gîndu'ri. Dorul de casă mi-a înmuiat simţirea şi iarăşi m-a purtat ca un vis către ai mei. Atunci, am ajuns să desluşesc pînă şi răsuflarea caldă a pămîntului, amestecată cu răsuflările celorlalţi... La sfîrşit, Nana a oftat adine, întrerupînd tăcerea pe care cîntecul lui Călin o întregise. — Pastele mă-si, de război ! a scrîşnit el, ca de obicei. In clipa aceea, s-a întors şi Ciocea. S-a oprit din fugă în faţa noastră, speriat, arătîndu-ne mîinile goale, izbucnind : — Nu m-au lăsat nemţii, don' sergent ! M-am ridicat într-un genunchi, nedumerit. — Cum, mă ? ! l-am luat la rost-.. Unde-s bidoanele ? — Unde-s !... Mi le-au luat ! a strigat el... Acum nu se mai apropie nici pasărea de fîntînă. Au pus sentinele... Pe-ai lor îi aşază în rînd, cîte doi, şi le dă apă cu cana... — Ptiu ! a izbucnit Nana, înciudat... mămăligă !... cîrpă ce eşti ! Ciocea s-a întors spre noi, îmbufnat. — Don' sergent, să nu se mai lege de mine... — Ce face, mă ? 1-a apucat Nana de piept, zgîlţîindu-1... Trebuia să vii cu gura mînjită de sînge... cu dinţii să fi rupt din ei. ! — Atunci du-te tu, mă deşteptule ! a strigat Ciocea. — Ce, a sărit Nana... crezi că nu mă duc ?... Şi-a pornit să-i înjure pe nemţi : Crucea imamii lor !... Ce, nici apă nu mai putem bea în ţara asta ? ! Şi-aşa 1-a cuprins deodată furia ; striga prin porumb ca un turbat, rotindu-se pe loc, zbuciumîndu-se, de parcă era închis într-o cuşcă. A apucat apoi un pistol-mitralieră, a aruncat sacul cu grenade pe umăr şi a luat-o la fugă prin porumb, îrtjurînd încă. Ciocea s-a repezit şi s-a agăţat de braţul meu : — Don' sergent, nu-1 lăsa că nu se mai întoarce ! Cine-1 mai putea, însă, ajunge sau îmblînzi pe Nana ? Am rămas cu toţii nemişcaţi, pînă ce foşnetul de aramă al frunzelor de porumb s-a stins. Liniştea nopţii s-a .reîntregit şi mai adîncă, întinzîndu-se iar şi peste lanul de porumb şi peste fronturi... Atunci am auzit din nou freamătul acela neîntrerupt si tainic al frontului'sovietic. N-a mai fost nevoie să coborîm pînă la mitraliera clin capătul vîlceluţei; ne-am oprit la marginea porumbului. Mişcarea care se auzea din cale, înăbuşită, putea fi auzită acum din orice parte a lanului. înfrigurarea pe care eu o încercam de cîteva nopţi, i-ia cuprins şi pe ceilalţi. Uruitul motoarelor, deşi stins, îndepărtat, părea nespus de aproape şi parcă-1 simţeai, deopotrivă, cum pluteşte în jur sau se ridică din pămînt. Acolo ne-a găsit Nana, cînd s-a întors, la marginea porumbului. Avea pistolul-mitralieră într-o mînă şi şapte-opt bidoane nemţeşti, îmbrăcate în coajă de lemn şi legate într-un ciorchine, în mîna cealaltă. Se vedea că urcase dealul spre noi, în fugă ; răsufla prelung, întretăiat, fierbinte. Era întunecat la chip, cu sprîncenele apropiate, cu ochii înneguraţi, grăbit, îngîndurat şi tăcut ca niciodată. Numai cînd i-a întins şi lui Ciocea un bidon, a mormăit ca un urs: — Ţie, ar trebui să nu-ţi dau... A ascultat apoi, împreună cu noi, freamătul frontului sovietic. Faţa nopţi ÎNFRIGURATE 71 parcă i s-a mai luminat, încercată ca de un vis. Curînd, însă, şi viaţa aceea de noapte a liniilor sovietice s-a stins ; treptat, pe nesimţite, asemenea unui val sau unei furtuni ce se îndepărta. Fronturile au rămas din nou în stăpînirea tăcerii şi întunericului... — E miezul nopţii, a şoptit al lui Pînzaru, cu ochii pe cer, tradmdu-şi îngrijorarea... poate că chiar în zori începe ! "Nu i-a răspuns nimeni. Peste cîteva clipe, noi ne-am întors în porumb, iar Nana a coborît spre vîlceluţă, să-1 schimbe ca de obicei pe Jerca. Aţipisem, cînd am auzit ca prin vis mitraliera lui Nana, cîntînd sîrba popilor.' Şi de data asta, nu i-.au răspuns decît tot mitralierele nemţilor, care băteau în gol, înnebunite. Am înţeles că nemţii erau peste măsură de înciudaţi pe liniştea frontului. 'Tăcerea asta adîneă şi îndelungată a ruşilor îi scosese din sărite ; nu mai puteau răbda. Risipeau sute şi mii de proiectile, numai ca să se tragă de jos, din» vale, sau de pe cealaltă coasta un foc de armă. Dar şi în noaptea asta, întunecimea care ascundea frontul sovietic n-a seînteiat nici măcar o singură dată... Am aţipit iar, în răbufnirea aceea nestăpînită de pe frontul nemţilor. Nu stiu cît am dormit, aşa iepureşte, tresărind în somn cînd zgomotul detunăturilor creştea... într-un rînd, am deschis ochii, trezit de f°Sni.rei' aspră, înăbuşită, 'a porumbului. Atunci am desluşit, înfricoşat, şi duduitul unor pasi, nişte pasi uşori, ca de oameni ce se furişau prin porumb. Şi foşnetul'frunzelor moarte si duduitul paşilor se apropiau. Şi-n aceeaşi clipă, mi s-a părut că lanul întreg foşneşte şi că sute şi mu de oameni urcau hoţeşte spre noi. „Gata, au început!" mi s-a năzărit, gîndmdu-ma la ruşi Am apucat pistolul-mitralieră de-alături şi am întins mîna de i-aim deşteptat si pe ceilalţi. Ne-am tîrît pe rînd, mai spre marginea porumbului, cu armele'în mîini, zăpăciţi încă de somn şi de frămîntarea gmdunlor in care adormisem... Ne-am dat însă repede seama că zgomotul venea dm spatele nostru si că, de fapt, nu erau decît cîţiva oameni. |I-am aşteptat cu degetul pe trăgaci pînă ce umbrele lor au apărut din întunericeala porumbului, l-am oprît la sapte-opt pasi. Erau numai doi : comandantul plutonului, un pm-tonier-adjutant Ure, student în civilie, şi agentul său. M-am ridicat şi am dat raportul cu mîna la casca de oţel, în şoaptă. Plutonierul m-a întrerupt morocănos, făcîndu-mi semn cu mîna, şi s-a aşezat între noi. Ne-a întrebat de una, de alta, de mişcarea de noapte a ruşilor despre care şi el ştia, şi-apoi ne-a cerut apă de 'băut. Al lui Pînzaru i-a întins unul din (bidoanele nemţeşti aduse de Nana. El a dat să bea, dar s-a oprit deodată şi a ridicat bidonul în lumina difuză a stelelor. L-a privit îndelung şi abia apoi i-a dus la gură. După ce a băut, a rămas cu el în mînă. — Da' de unde aveţi voi bidonul ăsta ? nle-a întrebat. I le-am arătat si pe celelalte, care erau la fel. — Caporalul Nana le-a adus, am răspuns eu, repede... nu ştiu de unde ! M-am încruntat apoi spre ceilalţi, pentru că mă temeam, să nu înceapă vreunul să-i povestească de întîmplarea lui Ciocea, să ne facă de ruşine. Plutonierul a băut iarăşi apă, a mai privit un timp bidonul şi apoi i l-a întins înapoi lui Pînzaru. A rămas tăcut, mutîndu-şi privirile pejînd la bidoanele care se odihneau pe şoldurile noastre. Mie mi-a dat de bănuit această tăcere a lui şi l-am privit prin întuneric, iscoditor, drept în faţă. Căutam să-i ghicesc gîndurile. — Va să zică, Nana v-a adus apă ?! a mormăit el, într-un fel în care se vedea că de fapt răspunsese gîndurilor ce-1 frămîntau în clipa aceea. 72 AUREL MIHALE — Nana, am murmurat eu fără curaj... N-am mai vorbit apoi, nici noi, nici el, despre asta. El ne-a întins paeheaii de ne-am ales cîte o ţigare şi ne-a -dat si foc, purtînd bricheta aprinsa de la unul la altul. A privit cu interes în ochii fiecăruia dintre noi impingmd lumina cît mai aproape de feţele noastre. Atunci am înţeles că venise pentru ceva anume, dar se temea încă să dezvăluie asta Si-a aprins şi el o ţigare şi pînă ce am terminat cu toţii de fumat, tot tăcut si gînditor a rămas. Cînd s-a ridicat să plece, m-a luat si pe mine pînă la'marginea porumbului. Acolo, 1-a trimis pe agent înainte, iar mie mi-a făcut Semn sa ma aşez. ,S-a aşezat şi el, alături, şi iar a scos pachetul si bricheta Am aprins «araşi cîte o ţigară. In timp ce fumam, a început să mă iscodească : de unde sînt, ce fac ai mei, cît pămînt avem, de cînd îndur frontul d-astea... Vorba lui parcă mi-a mai risipit bănuiala ; venise de curînd din ţara şi-aşa era pe front : trebuia să stii întotdeauna pe cine ai în dreapta m stingă de cine .să te fereşti, în cine .să te încrezi... Cînd a adus însă vorba iar de Nana, am tresărit, înfiorat ca de-o picătură de apă rece ce-mi aluneca pe şira spinării. — Nana nu v-a spus nimic ? m-a întrebat el, privindu-mă luna pe sub spnncene. " F — Nu, am mormăit eu. . .EiAa supt ţigara pentru ultima dată şi-a stins-o apoi, înfundînd-o în ţanna. A suflat fumul în pămînt, cîteva clipe în şir, lungindu-mi'asteptarea' — A tras m nemţi ! a şoptit el, rece, fără să mă slăbească din ochi le toţi care erau in clipa aceea la fîntînă i-a curăţat... Apoi a adăugat răspicat : Şapte a împuşcat ! Am tresărit răsucind dintr-o dată capul spre el, ca si cînd as fi ştiut ue asLa. Din telul cum spusese că „i-a curăţat" pe nemţi,'am înţeles că el nu-J condamna pe Nana. Şi nu m-am îndoit nici o clipită că totul era adevărat; pe Nana îl credeam în stare de orice; de împuşcarea nemţilor, in primul nnd. ' — El a fost, a urmat plutonierul, convins... pentru că nimeni altcineva nu s-a mai. putut apropia de fîntînă ! — Apoi, bine-a făcut! am scrîşnit eu, nemaiputîndu-mă stăpîni. Plutonierul a rămas nemişcat, cu privirile care-i fulgerau aţintite în ochii mei. Simţeam că pe el îl interesau mai mult decît orice gîndurile meie. Şi nu ştiu cum, dar am văzut că privirile lui au tresărit întunecate şi mi s-a parul că în liniştea aceea de morrnînt a fronturilor i-am auzit foşnetul gardurilor, în clipita aceea am înţeles, zguduit aproape că şi el .11 ura pe nemţi ! 1 ' 9 Mîin^imîSS f ™ ! a ^PUt e! cu ochii tmtă în ochii mei... M ine dimineaţa o sa vina un procuror militar la batalion să facă cer-cctsn... ' Am înţeles dintr-o dată tot; trebuia să ne gîndim cum să-1 scăpăm pe Nana. Un val de singe mi-a umplut inima si mi-a aprins obrajii L-am simţit pe plutonier mai aproape de noi, soldaţii, ca pe nici un alt om de pe lumea asta. îmi venea să strig de bucurie, să mă reped să-i îmbrăţişez picioarele şi să-i sărut cizmele pline de praf. în ochi am simţit aburul lacrimilor, viu, fierbinte, tulburător... Mi-am şters faţa, îndelung, cu mîneca vestonului. Cînd am ridicat privirile am întrezărit umbra plutonierului dispărînd în întuneric Am făcut instinctiv cîţiva paşi după el, stîrnind foşnetul frunzelor de porumb. El a întors capul, s-a oprit şi mi-a făcut semn să mă apropii : — Eu nu ştiu nimic ! m-a prevenit el cu degetul lipit de buze. Apoi NOPŢI ÎNFRIGURATE 73 a urmat în şoaptă, pentru sine mai mult: — De altfel, o să se surpe într-un fel toată şandramaua asta... Cît de curînd !... Am rămas în marginea porumbului, năuc, gîndindu-mă nu atît la nemţii ucişi, la Nana sau la soarta noastră, cît mai ales la cele din urmă cuvinte ale plutonierului. O bucurie fără, seamăn mă încerca... + * M-am întors în porumb cu gîndurile învălmăşite. învălmăşeala asta începuse însă să mi se destrame pe nesimţite ; se lumina. Şi tot mai clar îmi răsărea în minte chipul plutonierului. Mai auzisem eu o dată vorbin-du-se despre el, printre ostaşi, însă nu mi-am plecat urechea prea mult la lauda ce i-o aduceau, precum că ar ţine cu noi, nu cu ofiţerii. „Trebuie să îfIe ceva cu el, îmi spuneam. Degea-ba n-a venit el pe front, cu ideile astea !" Şi drept să spun, mă bucuram că era comandantul nostru, Pe ceilalţi i-am.găsit strînşi în cerc, tolăniţi pe muşuroaiele de pămînt. M-am aşezat tăcut între ei şi abia atunci mi-am dat seama că luasem ou mine pachetul plutonierului; l-am trecut din nou din .mînă în mînă, de-a aprins fiecare iarăşi cîte o ţigară. M-am liniştit fumînd, sugînd adînc ţigara, suflînd fumul îndelung, într-un firişor subţire, neîntrerupt. Cu asta mi s-au limpezit şi gîndurile. Unul singur mă mai tulbura, mă îngrijora, mă înfricoşa chiar... „Nana !... Ce facem cu Nana ?!" mă întrebam. Celorlalţi nu ie puteam spune încă nimic. Trebuia să mă îngrijesc singur de el... Tot gîndindu-mă astfel, mi-a apărut în minte o imagine cutremurătoare. L-am văzut pe Nana, aievea, în faţa plutonului de execuţie... desculţ, fără veston, cu cămaşa albă desclieiată la piept, cu părul vîlvoi şi ochii acoperiţi, legaţi strîns cu o fîşie de pînză albă... legate îi erau şi mîinile, la spate, cu o cureluşă... Cei care-1 purtau au vrut să-l facă să îngenunchieze, dar el s-a zmucit, şi-a tras mîinile şi şi-a dezlegat ochii... Şi a rămas aşa, cu fruntea ridicată şi pieptul scos, dîrz, în faţa plutonului de execuţie... Atunci am întrezărit în spatele plutonului, aievea, un zid de uniforme cenuşii, nemţeşti, sute şi mii de căşti pătrate, de oţel întunecat, de sub a căror vizieră sticleau răzbunătoare sute şi mii de priviri cîinoase... — Jerca ! am strigat, scuturat ca de un fior al morţii şi uitînd de liniştea ce trebuia păstrată... Du-te şi cheamă-1 pe Nana !... Rămîi în locul lui la mitralieră ! Jerca a coborît repede spre capătul vîlceluţei, înghiţit de întuneric. Eu am ieşit la marginea porumbului, să-1 aştept acolo pe Nana şi să-i spun totul doar între patru ochi... „Nu are decît o singură scăpare, mă gindeam, — să dispară !... Ori îl ascundem deocamdată în porumb, ori se furişează chiar în noaptea asta printre linii şi fuge în', pădurile dinspre munţi!"... Altă scăpare nu avea. îl ştiam însă şi încăpăţînat, ca nimeni altul, şi mă temeam că nu va primi în ruptul capului să facă aşa ceva. Mai curînd va rămîne să înfrunte pînă la capăt pe cioclii de la curtea marţială şi pe clinii de hitlerişti... Şi iar mi-a apărut, chinuitoare, îngrozitor de crudă, imaginea plutonului de execuţie... şi pe Nana înaintea lui, cu fruntea ridicată şi pieptul scos afară, cutezător... Din întunericul dinspre vîlceluţă s-a desprins în clipa aceea o umbră de om. A urcat coasta plecată şi s-a apropiat de lanul de porumb în fugă. Am ieşit din porumb şi i-am făcut semn cu mîna, şoptind : — Nana... Nana, vino încbace ! Dar nu era Nana, ci Jerca Constantin. Se întoarse speriat, privind în urmă de pare-ar fi fost urmărit de cineva. 74 AUREL MIHALE — Don' sergent, Nana a fugit ! a izbucnit el cînd s-a oprit lîngă mine. Răsufla grăbit, întretăiat şi stins, sugrumat aproape. Era îngrozit... — A fugit la ruşi ! a şoptit, înfricoşat. Vestea asta a căzut ca un trăznet. Şi eu, şi Jerca, am rămas la marginea porumbului, tăcuţi, parcă lipsiţi de gînduri. Priveam în neştire întunecimea plină de taină dinspre frontul sovietic ; acolo dispăruse Nana, fără de urmă. Mi-am dat repede seama că el alesese o altă cale, mai sigură, la care eu nu îndrăznisem, încă să mă gîndesc. L-am trimis pe Jerca s-aducă mitraliera la marginea porumbului, unde aveam dispozitivul de luptă. Tot acolo, în gropile din jurul mitralierei, am adus şi restul grupei. Am stat de veghe toată noaptea, pîndind întunericul, ascultînd liniştea fronturilor. Pentru ceilalţi, fuga lui Nana părea de neînţeles ; ei nu ştiau nimic despre curăţirea nemţilor de la fîntînă. Jerca, numai, mormăia din cînd în cînd, împotrivă-i. Din tăcerea celorlalţi am înţeles, însă, că în gîndul lor cel mai ascuns ei îl fericeau pe Nana. Ba, încă, într-o vreme, Ciocea ■—• care nu prea ţinea socoteală ce vorbeşte — a dat frîu liber gîndurilor: — Deştept, Nana ! a zis el, neascunzîndu-şi admiraţia. — Se zice că ăştia, — a prins curaj Călin Alexandru, — eare-au trecut de bună voie, nu păţesc nimic ! — Nici ăilalţi nu păţesc ! a sărit al lui Pînzaru... Aşa am auzit eu despre unul care s-a-ntors d-acolo! Jerca a început să rîdă, răutăcios. — Ţi-a spus ţie unul ! 1-a îngînat el pe Pînzaru... Parcă nu-i cunoaşte lumea pe bolşevici l... Te jupoaie de viu! Au tăcut o clipă toţi ceilalţi, înfricoşaţi parcă. — Bea, prostii! a îndrăznit Ciocea... vorbe de-ale ofiţerilor !... Ce, n-au şi ei un dumnezeu al lor?! Nu i-a răspuns nimeni; gîndurile noastre luptau din greu cu îndoiala asta. Tîrziu abia, Călin Alexandru a mormăit temător, ferindu-se parcă să tulbure liniştea aceea mocnită. — Şi ce-a spus ăla? 1-a întrebat el pe Pînzaru... cum a scăpat? A fugit? — Nu ! s-a împotrivit al lui Pînzaru... Cum să fugă ? Ei i-au dat drumul !... Să vezi, cum !... Şi în aceeaşi clipă Pînzaru a ieşit din groapă şi s-a tîrît pînă aproape de noi, lîngă mitralieră... Uite cum a fost! a urmat el. —• Ăla a căzut prizonier cu alţii într-un atac de-al nostru... O zi şi-o noapte au stat în spatele frontului, într-o gară... Cînd să-i îmbarce ca să-i pornească spre lagăre, ăsta, Biţă, c-aşa îl chema, a ieşit din rînd şi-a căzut la picioarele ofiţerului sovietic... A început să se vaite că are copii, cinci la număr, .şi toţi îs mărunţei... că dacă el moare o să -moară şi ei... că e sărac lipit pămîntului... Şi uite, aşa a înmuiat inima ofiţerului, care 1-a oprit deoparte şi nu 1-a mai trimis în lagăr... Peste cîteva seri, ofiţerul 1-a chemat la el... 1-a poftit frumos la masă, i-a dat votcă, pîine, şuncă şi ţigări... Inchipuiţi-vă, prizonier!... Apoi ofiţerul 1-a întrebat de una, de alta... despre gospodărie şi copii, despre pămînt... tot d-astea legate de viaţa lui!... Despre front, n-a spus nici măcar o singură vorbă !... Faci rău că vrei să te întorci! i-a spus ofiţerul într-ujn timp... Noi tot o să-i batem pe nemţi şi n-are nici un rost să mori degeaba... Vrei să mori pentru nemţi ?... — -Nu ! a mărturisit Biţă, că' acolo n-avea de cine să se mai teamă. Dac-aş putea, aş rupe cu dinţii din ei !... Vezi, pentru ce să pleci atunci ? 1-a întrebat iar ofiţerul. Ce, tot nu te-ai săturat de front ?.... i NOPŢI ÎNFRIGURATE 75 Biţă şi-a pus mîmile-n cap şi n-a mai zis nimic... — Aici, ai viaţa asigurată ! a urmat ofiţerul... Care viaţă ? a mormăit Biţă. Lasă că ştiu eu !... Ce ştii ? l-a întrebat ofiţerul cu blîndeţe. Biţă a tăcut; îi era frică să spuie că pe ceilalţi prizonieri i-a dus să-i omoare... Dar pînă la urmă n-a avut încotro şi a spus... Aha ! a făcut ofiţerul şi a irămas pe gînduri... Cît timp a mîncat Biţă, tot aşa în fugă şi cu frica în sîn, ofiţerul a fumat tăcut, ţigară după ţigară. Faţa i s-a întunecat puţin cîte puţin, pînă ce-a devenit ca pămîntul... S-a ridicat de la masă şi a ocolit-o, călcînd apăsat şi rar. Biţă a înlemnit pe scaun, cu ochii la ei şi (răsuflarea oprită... îi îngheţase inima în 'piept de frică... Ofiţerul însă şi-a lăsat o mînă pe umărul lui, prieteneşte, şi l-a întrebat: — Cunoşti pe cineva dintre prizonierii care-au plecat atunci?... — Cum să nu ?! a sărit Biţă ceva mai liniştit... Păi, toată compania noastră a fost prinsă ! — Aşa ? a făcut ofiţerul, mulţumit. Haraşo! Uaraşol... Apoi a deschis uşa şi a chemat un ostaş. — Tl iei pe tovarăşul Biţă, i-a ordonat... Auziţi? a'şoptit tainic al lui Pînzaru... pe tovarăşul Biţă !... şi vă duceţi la lagărul cutare... Staţi acolo două-trei zile şi vă întoarceţi... ne-ajungeţi din urmă !... Le-a dat apoi şi ordin de serviciu, le-a spus să se pregătească de drum şi-n zori să plece... Al lui Pînzaru şi-a întrerupt povestirea şi şi-a lipit deodată pieptul pe pămînt. Noi ne-am tras în gropi, scrutînd întunericul dinspre vale. Nu ştiu ce li s-o fi părut nemţilor, că nici măcar vîntul nu adia în noaptea aceea, c-au pornit pe neaşteptate un bombardament vijelios, zguduind din temelii pămîntul. Văzduhul vîjîia cumplit, .înfiorîndu-ne, întunericul -fulgera aprins de explozii, noaptea se cutremura. In cîteva minute numai, mii şi mii de proiectile s-au abătut ca un potop asupra ruşilor. Peste alte cîteva minute, tot bombardamentul acela ,a încetat deodată, ca prin minune. Nici măcar un ţiuit de glonţ n-am mai auzit. Tot aşa de repede s-a stins_ şi ecoul exploziilor. Liniştea şi întunecimea nopţii ne-au apărut apoi şi mai adinei... — încearcă tunurile ! a murmurat Jerca. Trage pe reper... — Ţţ! s-a împotrivit Călin Alexandru. Le e frică. încearcă frontul sovietic ! — Dă-i în mă-sa! s-a iburzulit Ciocea. Pînzarule, spune mai departe, mă ! Al lui Pînzaru s-a ridicat iar pe coate şi-a început: — Peste o săptămînă, Biţă s-a întors... era cu sentinela după el... S-a întîlnit iar cu ofiţerul acela... ■— Ei, cum e, tovarăşe Biţă ? l-a întrebat ofiţerul... Biţă n-a avut încotro şi-a recunoscut că toată povestea cu omo-rîrea prizonierilor era o minciună... doar dăduse în lagăr peste camarazii lui !... Ei, tovarăşe Biţă, l-a întrebat iar ofiţerul, acum 'mai vrei să pleci ?!... Biţă s-a ruşinat, dar n-a răspuns. Tîrziu de tot, a îngăimat fără putere: — Mi-e grijă de ai mei, dom'le ofiţer. Am o inlimă moale şi-o să-mi fie tare dor... — Va să zică tot vrei să pleci, a înţeles ofiţerul... Haraşo ! Şi a chemat iarăşi soldatul acela... La noapte, i-a ordonat, îl iei pe tovarăşul Biţă şi-1 treci frontul... îl duci pînă dincolo de liniile noastre şi-i dai drumul... — Ce vorbeşti ?! s-a minunat Ciocea, cu răsuflarea întreruptă. — Pînzarule, tu spui minciuni ! l-a ameninţat Jerca, îndoindu-se. — Să-mi sară ochii clacă vă mint! i-a încredinţat al lui Pînzaru, jn şoaptă... Aşa a fost! Ba, încă la plecare, ofiţerul i-a strîns mîna şi i-a spus : — Mergi sănătos, tovarăşe Biţă ! Poate o să ne întîlnim şi după război !... — Să vă audă dumnezeu ! a zis Biţă. Aş vrea să vă am oaspete la casa mea, dom'le ofiţer !... Şi a plecat... Chiar în noaptea aceea Biţă a apărut în faţa liniilor romîneşti cu mîinile ridicate... Cînd l-au văzut 76 AUREL MIHALE ai noştri, s-au crucit; parcă se întorsese de pe lumea cealaltă... Pe ofiţeri i-a minltit c-a fugit, din lagăr... Soldaţilor însă le-a spus adevărul... Peste cîteva nopţi, el a luat drumul pădurilor... iar soldaţii din plutonul la care fusese repartizat au trecut cu toţii la ruşi !... Şoapta lui Pînzaru s-a stins într-o linişte de mormînt. Noi am rămas fără de cuvînt, într-o încremenire lipsită parcă de viaţă. O adîncă răsturnare de gînduri ne încerca, cutremurîndu-ne pe ascuns. întunericul din partea ruşilor nu mi se mai părea acum atît de tainic. Fiecare dintre noi privea într-acolo, înfiorat de-o speranţă vagă, tulburătoare, îndoielnică încă... — Dracu' să-1 ia ! a mormăit Ciocea într-o vreme... că prost a fost de s-a întors ! Apoi n-a mai scos nimeni "nici un cuvînt. Spre ziuă, ne-am retras şi mai adînc în porumb. Ne temeam nu atît de privirile şi gloanţele ruşilor, cît de prăbuşirea care se pornise în sufletele noastre... Ziua care a urmat am petrecut-o în silă, ca nişte osîndiţi. Fuga lui Nana şi povestea spusă de Pînzaru aveau un anume înţeles, pe care dacă nu-1 cunoşteam îndeajuns, îl bănuiam totuşi, şi nu ne mai temeam de el. Ne apropiaserăm pe nesimţite de un nou adevăr despre soarta noastră şi a fronturilor. Şr numai pentru că lumina acestui adevăr ne apărea dintru început prea puternică, nu aveam destulă încredere în) el. Ceva neînţeles ne ţintuise în gropile din porumbul acela, cu mîna pe arme şi degetul pe trăgaci. Nu aveam încă tăria să ne ridicăm şi să fugim. Trebuia să ne mai împingă cineva doar cu un deget şi drept în braţele ruşilor cădeam. Dar degetul ăsta întîrzia să se arate şi noi trăiam încă, puternic, sub ameninţarea curţilor marţiale. Aşa mi-am amintit şi de procurorul militar care trebuia să vină să cerceteze cazul nemţilor împuşcaţi de Nana. Toată ziua am stat»cu urechile ciulite, s-a ud din spate foşnirea frunzelor de porumb. N-a venit, însă, nimeni. Spre seară, m-am -gîndit să mă reped pînă la plutonier, să-i spun de fuga lui Nana şi să-1 întreb ce era de făcut. N-am mai ajuns însă pînă la postul de comandă ; m-am oprit la primii ostaşi clin plutonul nostru, ascunşi în gropile de dincolo- de porumb. De la ei am aflat că plutonierul fusese chemat în zori de-un procuror militar şi nu s-a mai întors... Ştirea aceasta m-a tulburat şi mai mult decît fuga lui Nana sau povestea spusă de-al lui Pînzaru. Eram sigur că plutonierul a fost trimis în faţa plutonului de execuţie..: Atunci mi-am amintit de şoapta lui, spusă la marginea porumbului : „Trebuie să vă .gîndiţi !"... De fapt, înţelesul cel mai adînc al îndemnului lui era acesta : — „Nu mai puteţi aştepta ! Acţionaţi! Faceţi ceva! Treceţi la fapte!" M-am întors în porumb, fără să mai raportez cuiva despre fuga lui Nana. Nu mai era nevoie. In clipa aceea luasem o hotărîre care mă îngrozea ; noaptea, trebuia să trec frontul cu toată grupa mea ! N-am dezvăluit, însă, nimănui gîndul ăsta. Dimpotrivă ; am lăsat ca totul să se desfăşoare ca- şi în celelalte seri. Ciocea a copt din nou porumb, iar pe Călin Alexandru l-am trimis la companie după apă. De cînd cu scandalul cu nemţii de la fîntînă, ni se aducea apa în fiecare seară cu o saca, pînă în prima linie. Am aşteptat şi cina şi-am mîncat pe săturate, ciorovăindu-ne cu artelni'cul care se temea să nu-1 apuce ziua pe front. După toate astea, l-am pus pe * NOPŢI ÎNFRIGURATE 77 Călin Alexandru să ne cînte ceva de dor şi jale. Ne-am amintit iarăşi de ai noştri şi de viaţa noastră şi ne-am umplut din nou de scârba războiului ăstuia... M-am încredinţat atunci, încă o dată, că gîndul pe care-1 nutream în ascuns era cel mai drept... Către miezul nopţii, ne-am mutat ou mitraliera cu tot tocmai în capătul vîlceluţei, pe locul dintru început al postului de pîndă. — De-aici putem veghea mai bine ! am arătat eu, celorlalţi^ In sinea mea, :însă, îmi spuneam : „Trebuie să fim cît mai aproape de ei, cît mai aproape!" ,. . ' Spre uimirea noastră, noaptea a fost înfiorător de liniştită. N-am mai auzit nici mişcarea aceea a frontului sovietic, pe care de cîteva nopţi o ascultam ca pe o chemare. Peste dealuri şi văi, peste toate fronturile, în întunericul nopţii domnea tăcerea de la începutul lumii. Era atît de adîncă această tăcere, încît te aşteptai ca din clipă în clipă să auzi deodată răsuflarea acelor sute de mii de oameni ascunşi în pămînt, care stăteau faţă în faţă, pîndindu-se răzbunători. Dar nu era greu să desluşeşti încordarea care mocnea în văzduh şi în însăşi trecerea nesimţită a timpului. Poate numai pentru a nu tulbura această linişte n-a deschis gura nici unul dintre noi. Tîrziu, o pasăre de noapte a trecut pe deasupra văii, într-un fîlfîit uşor, sinistru... — Don' sergent, a şoptit Jerca... hai în. porumb... mi-e frică ! M-am tîrît pînă lîngă el şi i-am căutat prin întuneric mîna care tremura pe minerul mitralierei. — De ce ţi-e frică ? l-am întrebat. — Dracu' ştie de ce! a scrîşnit el, nervos... Niciodată însă nu mi-a fost atît de frică ! Am tăcut, mîngîindu-i mai departe mîna ca să-1 liniştesc. Auzindu-ne şoapta, s-au tîrît şi ceilalţi lîngă noi, aşa încît eram îngrămădiţi cu_ toţii în spatele mitralierei. îmi dădeam seama că şi ei căutau un sprijin în apropierea noastră. Am rămas astfel vreme de un ceas ; era de-acum spre ziuă. După atîtea nopţi de front, ştiam că ăsta e momentul cel mai potrivit pentru a trece dincolo. Ştiam de asemenea că o astfel de hotărîre trebuie îndeplinită în clipa în: care s-a luat... Am apucat braţul lui Jerca şi i l-am strîns cu putere... — Jerca, am şoptit eu, aşa ca să audă şi ceilalţi... noi ne-am hotărît să fugim la ruşi !... Jerca a tresărit, dar nu i-am dat timp să se mai gîn-dească : — Ce faci, l-am întrebat, mergi cu noi sau rămîi aicea ?! Jerca s-a întors spre ceilalţi şi i-a privit pe rînd, cercetător. Nu bănuia că nici ei nu avuseseră timp să se gîrtdească. Tăcerea 1-a pus la încecut în încurcătură. Cînd a văzut, însă, că Ciocea şi Pînzaru au şi apucat armele şi s-au ridicat într-un genunchi, gata să plece, a murmurat Iară putere : — Merg... Ne-am înşiruit pe firul vîlceluţei, furişîndu-ne prin tufăriş. Liniştea stăpînea mai departe, deopotrivă, fronturile. Acelaşi întuneric, adînc şi plin de primejdii, domnea şi înaintea şi în urma noastră. Peste cîteva clipe numai, trecuserăm în „ţara nimănui". In toată pustietatea aceea de lume, doar noi mai vieţuiam. Ne tîram hoţeşte, pe burtă, ştergînd iarba umezită de roua ce cădea. Cînd am ajuns pe firul văii, ne-am oprit; ne dureau şi coatele şi genunchii. întunericul începuse însă să albească; se anunţau zorile şi n-âveam timp de pierdut... Ara pornit-o pe cealaltă coastă, în urcuş, către poziţiile ruşilor Dan n-am făcut decît cîţiva paşi şi, deodată, văzduhul a 78 AUREL MIHALE răbufnit de tunete. Dealul lăsat în urmă, pe care era frontul nostru şi al nemţilor, fu cuprins în aceeaşi clipă de un uragan de foc şi fier. Ardea oămîntul de explozii ; noaptea, înflăcărată, se destrăma. Mii si mii de obuze, de branduri, de tunuri şi de „Catiuşe" fulgerau văzduhul de deasupra noastră. Au prins apoi să bată şi mitralierele, desfăşurînd o pînză' deasă de trasoare către poziţiile nemţilor. Am auzit duduit 'd,e motoare şi scrîşnet de şenile apropiindu-se, şi-am îngheţat. Ne-am lipit de pămînt, fără să mai răsuflăm şi fără de gînduri... în curând am auzit ca prin vis strigăte de „ura", prelungi, furtunoase, nesfîrşiîe... Au trecut însă, pe lîngă noi, şi primul, şi al doilea, si al treilea val de infanterie sovietică... Au trecut şi tancurile cu stea roş'ie pe turelă, în aceeaşi dezlănţuire oarbă, puternică, nimicitoare... Si-au apărut alte rînduri nesfîrşite, de luptători... Nimeni, însă n-a avut vreme de noi. Am rămas în urma lor la fel de îngroziţi, neînţelegînd încă ce se întîmpla Un ,o-ol fara de fund ne cuprindea treptat şi sufletele si simţirea. In uimirea "ce ne încerca s-amestecau, deopotrivă şi teama si speranţa... VICTOR TULBURE OMAR CĂ TRĂ ULCIOR Care olar de seminţie veche, Lut frămîntâ — clntînd — cu aspre mini, Să-ţi deie chip frumos, fără pereche, Ulcior născut din arsele ţarini. Chenarul tău e scris cu duh de floare, Cu zboruri fulgerate de lăstun. Eşti coapsa lunii cînd din mări răsare Ori fruntea amurgitului străbun ? Ce mlndră fată a iubiit olarul ? Ce vîlvătăi de dor l-au mistuit ? Că buza de te-atinge, simte farul Iubirii care mi te-a zămislit. 1945 Eu, cel ce trec prin viaţă —■ călătorul Şi-ţi sorb cu sete vinul pin' la fund In mină nu ştiu dacă string ulciorul Sau sinul toamnei, tinăr şi rotund. HA NU-A NC CI TEI Han vechi, ascuns în vreme, dăinuia Popas tîrziu cu umbrele-nserării... Avea hangiţa mini de catifea Şi ochi ferbinţi cum e amiaza verii. Veneau drumeţi cu care şi poveşti, In fiecare toamnă moldoveana, Cînd pldi băteau mărunte în fereşti Iar vinul roşu spumega în cană! ...Mi-aşi vrea, Ancuţă, cofăielul plin. Citindu-ţi ochii vremea mi-aşi tot pierde Şi stare-aşi fi, ca nimeni să mă-nchin, La faţa, ta ca la un. codru verde... — Vii prea tîrziu... Intoarce-te din drum! Dau zorile în jerăgai pe creste. Hangiţă destrămată-n zări de fum La noapte iar te caut In poveste. t AURORA CORNU PONTUS EUX1NUS l. Inima omului e o mare necunoscută încă, Un vînturat şi temut Pontus Euxinus, Ieri pluteam pe un Da obişnuit, cunoscut Azi ne răsare în faţă o stîncâ pe care scrie Nu. Trec zilele ca de obicei cu gesturi ştiute Şi deodată nu mai poţi zîmbi unui prieten TI descoperi deodată şi strigi: Nu. '. Iar un altul de-abia băgat în seamă Iţi devine mai scump decît fratele tău. Un val subteran face un salt, Şi iată-te pe alt ţărm. Peisajul s-a schimbat, dar asta nu te miră, Te îngrozeşti sau te întristezi uitîndu-te înapoi. Dar dacă ai picioare bune, începi să explorezi ţinutul cel )nou cu arborii săi, cu pietrele, cu şerpii şi păsările. Cine să înfrîngă valul necruţător ce ne-mpinge ? ■ . Cine să aibă un ochi aşa de pătrunzător Ca să vadă în valurile care se înghit între ele Pe acela tainic şi viclean Care se insinuează în coasta corăbiei Şi-o împinge aiurea. Cine să înregistreze toate algele şi scoicile călătoare 1 Care se lipesc pe pîntecul ei şi există cu ea Circulă cu ea, intervin şi-i modifică mersul ? O, vîntul şi valul de deasupra care ne captează atenţia nu sînt totul. Şi lemnul corăbiei şi încărcătura schimbătoare şi fiecare pasager cu mişcarea Iui la dreapta şi ta stînga Şi fiecare marinar cu puterea lui de azi sau de mâine Şi mai ales acel Ce care grupează cîteva elemente din cîteva sute, şi le imprimă un.sens nebănuit. Pentru că inima omului e o mare pe care se pluteşte Ca pe vremea romanilor blestemînd-o şi temînd-o fără instrumente de precizie, fără ultimele descoperiri tehnice. 3. Valul subteran, necruţător şi veşnic Duşmanul nemişcării şi al îndrăgostiţilor închid uneori ochii si văd lucruri dintr-o altă viaţă ■i PONTUS EUXINUS închid ochii şi văd noaptea, patul îndrăgostiţilor pe care natura nu i-a croit împreună. Văd ochii deschişi şi urechile încremenite care ascultă cu groază ■ ■ trosnetul rău prevestitor al corăbiei. Văd desnădejdea cu care\ se aruncă mul spre altul, şi se înlânţ Au găsit o certitudine? Au cucerit stabilitatea? O clipă a îndepărtat mişcarea ameninţătoare apoi adorm obosiţi şi cedează. Valul îi smulge pe nesimţite; In zori cînd se trezesc, sînt departe, patul frînt în două, fiecare pe scîndura lui, pe valul lui unul se mâi aruncă înspăimîntat îndărăt înfruntă curentul, dar celălalt, deja curajos, pluteşte înainte, spre alt ţărm. S-a sfîrşit. Marea a făcut un salt şi iată ţărmul cel nou. ■ 4. Valul necruţător şl veşnic. Mişcarea! De la începuturi, lumea % caută taina. Ideea aceasta ca un fir de nisip irită de veacuri pîntecul scoicii uriaşe care e lumea. Firul de nisip căruia Heraclit obscurul i-a pus cu milenii înainte primul strat de sidef spunînd: „împăcaţi-vă, nu vă scăldaţi de două ori în apa aceluiaşi fluviu, nici nu vă încălziţi în fiece zi cu acelaş soare. Tmpăcaţl-vă, totul se mişcă" Văd firul de nisip cum se rostogoleşte şi se îngroaşe în pîntecul lumii, cu încă un strat catifelat calmînd neliniştea, "dar care se întăreşte şi încă unul nou, prin univers, călătorie halucinantă. Ca o bilă enormă, rostogolindu-se mereu, Prin timp, prin spaţii, prin revoluţii, înglobînd idei şi metal, sînge şi bani şi prelucrînd toi ce ia ca o uzină ăudată, călătoare ; Un imens mărgăritar rotunjit în nelinişte; Iar cei care-l cunosc devin liberi. 5. Dar inima ? Dar îndrăgostiţii ? Stabilitatea! Nemişcarea! De cîte ori obosită n-am dorit-o. Dar trebuie să alegi: o mare moartă a sentimentelor • sau această mare necunoscută bine, Ponxus Euxinus tulburător şi temut ' în care legea mai presus de tine te sileşte să-ţi găseşti echilibrul • , V. Romînească nr. 3 82 AURORA CORNU cum şi-l găsesc marinarii. Să-fi concepi viaţa pe puntea bîntuită, să cucereşti stabilitatea în fie ce clipă s-o pierzi şi s-o cucereşti iarăşi. Să devii învingătorul ei în fie ce clipă; supus valului şi învingătorului lui. Şi sînt gata să blnecuvîntez această mişcare necruţătoare ' valul neînduplecat şi timpul, dacă pe ţărmurile unde voi poposi printre pomii mirifici cu pasări de aur sau printre stîncile aspre şi neprimitoare mă va întîmpina uneori, ■ zîmbetul îndrăgostit, silueta subţire şi dulce a iubitului meu. SĂ NU UCIZI Mă gîndesc la măcelari şi hingheri; La parlagiii din micile abatoare; In fiecare clipă securea cade pe un cap legat, care rumegă neştiutor sau se fereşte neliniştit, pe ochii aceia mari şi'umezi, pe care Grigorescu i-a făcut nemuritori. Fără ură sau patimă, fără gînduri, în fie ce clipă, ochi mari şi umezi, ochi ca ai soţiei lui Jupiter se-nchid înăuntru, într-o linişte care nu e măcar veşnică. Meserie simplă; ca un lampagiu care stinge felinarele, sau ca un comutator pe care-l întorci ca să faci întuneric. Meserie tristă, pe care o facem cu toţii... Măcelarul din mine şi-a făcut ucenicia în copilăria mea retezîndu-mi dorinţe, spontaneităţi, naivitatea care mă lăsa pradă colţilor lumii curiozitatea neprefăcută, liniştea şi siguranţa în mijlocul lumii şi nuanţele, nesfîrşitele nuanţe, care pîlpîiau în sufletul meu ca focurile pe comori. Porunca „să nu ucizi" e greu de păstrat. Fără ură şi fără patimă, dură şi indiferentă ca un măcelar, am ucis în sufletul meu licărirea ochilor umezi şi dulci, neştiutori şi blînzi, ochii aceia care erau apa sufletului meu, creanga verde şi crudă, vîrful cu floarea şi fructul timpuriu pe care lumea-l contemplă înduioşată. Vai, prieteni, feriţi-vă să ucideţi! Crengile rămîn cioturoase, Cu fructe sărace şi dure >t Vîntul şi soarele le găsesc agitîndu-se Caraghios şi dezarmant ca un pinguin Iar cînd vine bucuria, însăşi bucuria, Găseşte stîngăcie şi neîncredere Şi nu sînt destule frunze care palpitînd în aer S-o prindă toată şi s-o asimileze. C. NISIPEANU PASTEI Baba iarna-ntr-un landou A sosit cam pe la cină. Peste munţi şi pe depou Şi-a pus blana de hermină. Dedesubt, pămîntul cald, Trup plăpînd de fată brună, Şi-a deschis la piept un fald, Să-l bronzeze-un ciob de lună... Cerul e murdar, urît. Vîntu-şi face scări din ramuri Şisîl curăţă atît, Că te vezi pe cer ca-n geamuri! GRAHAM GREENE Considerat ca unul din vei mai de seamă scriitori britanici de azi, Graham Greene continuă în lucrările sale, într-un mod oarecum neobişnuit, tradiţionala preocupare a romanului englez pentru problemele etice. Folosind în acest scop datele convenţionale ale romanului de aventuri, el îl transformă într-o dezbatere dramatică a unor probleme morale esenţiale pentru viaţa şi destinul eroilor săi. Născut în anul 1905, Graham Greene a începui a publica pe la sfîrşitul celui de al treilea 'deceniu al veacului nostru. El a scris, de atunci, numeroase romane, „divertismente" (cum îşi numeşte singur romanele, pe care şi le consideră mai puţin importante), cărţi de călătorie, eseuri,'etc. Multe dintre ele se disting prinlr-o pronunţată 'tendinţă mistico-religîoasă, autorul lor văzînd în diversele şi complexele manifestări ale făpturii umane o „dovadă" a înăscutei înclinaţii a omului spre păcat şi spre căutarea absoluţiei divine. Totuşi autorul sugerează uneori, precum reiese din desfăşurarea acţiunii unor romane ca „Stînca din Brighton" (..Brighton Rock", 1938) sau „Miezul problemei" („The Heart of the Matter", 1948) — imagini întunecatei ale unei lumi bîntuite de rău şi de nelinişte — că religia nu poate aduce o rezolvare totală şl mulţumitoare problemelor ridicate de nemernicia oamenilor. Atitudinea cîteodată sarcastică faţă de ineficienta dogmelor religioase, ţine şi de o altă 'trăsătură a scrisului lui Graham 'Greene şi anume : ironia. Folosită ca un mijloc de revizuire a părerilor obişnuite despre viciu şi virtute, ironia lui Greene a împrumutat ceva din valenţele marelui înaintaş al romanului englez, Fielding, a cărui influentă deosebită asupră-i a şi mărturisit-o, de altfel. In romanul „Anglia m-a făcut" (England Made Me — 1935), ironia se vădeşte în chip ascuţit în crearea unor situaţii paradoxale. Dacă scriitorul vorbeşte în genere 'despre nemernicia fiinţei umane care face ca ori ce intenţie bună să se transforme în opusul ei, aici el arată că în cei mai decăzuţi oameni chiar, mai poate exista o licărire de omenie. Oamenii respectabili, marii financiari se dovedesc a fi nişte ticăloşi, iiar un om decăzut pus să-i păzească, se dovedeşte a avea un pic de omenie. Bine înţeles că, aşa cum se% tntlmplă în chip obişnuit la Greene chiar si GRAHAM GREENE 85 aceasta a fost în zadar, răul triumfînd pînă la urmă! încercările scriitorului de a pătrunde în adîncul sufletului omenesc, de a dezvălui cauzele mai profunde ale comportării umane nu-şi află însă încetare, lupta interioară pentru găsirea unei rezolvări satisfăcătoare a problemelor etice care se pun societăţii contemporane fiind încă în curs. Datorită acestui fapt critica engleză a putut observa ca o trăsătură caracteristică a lucrărilor lui Greene: „un deosebit simţ al vieţii". „El reuşeşte, scrie criticul englez Arnold Kettle, în crearea fără romantism, a unei atmosfere de corupţie şi decădere, cadrul colonial u oferă posibilităţi deosebite" (An Introduction to the English Novel, 1954). „Americanul liniştit" din care publicăm cîteva episoade, este cel mai recent roman al lui Graham Greene. Tradus în rusă, franceză, germană, cehă, poloneză etc., el a prilejuit numeroase discuţii, deoarece pentru prima dată în opera scriitorului se arată o cale care ar putea duce spre rezolvarea conflictului dintre, bine şi rău. împotriva a ceea ce predicau romanele sale de pînă acum, nu resemnarea în faţa răului, acceptarea voinţei divine, se consideră a fi căi potrivite pentru rezolvarea acestui confliat sau pentru favorizarea victoriei 'binelui, ci alegerea, participarea. In cursul acţiunii, un personaj prezentat ca un patriot vietnamez, spune : „Mai curînd sau mai tîrziu trebuie să te situezi de o parte, dacă vrei să răniii o fiinţă umană". Se înţelege,, întreaga desfăşurare a faptelor din „Americanul liniştit" nu proclamă aceasta în chipul cel măi categoric, rezervele scriitorului sînt încă numeroase, înţelegerea socială clară a evenimentelor lipseşte. Hotărîrea lui Fowler, ziaristul englez aparent cinic şi obosit de viaţă, de a ajuta la înlăturarea lui Pyle, americanul aparent cumsecade şi drept — în realitate iniţiatorul unor acţiuni agresive şi criminale îndreptate împotriva poporului vietnamez ■— nu este determinată de adeziunea sa la lupta dreaptă dusă împotriva colonialiştilor, ăar nu e mai puţin justificată moralmente. Fowler ajunge să fie pe drept dezgustat de crimele şi de aventurile militare puse la cale de „inocenţi" ca Pyle. Iar ironia lui Greene faţă de aşa zisele bune intenţii ale „Americanului liniştit", precum şi faţă de binefacerile de înfăţişare diferită ale civilizaţiei acestor „americani liniştiţi", exprimă cu artă dispreţul său pentru inumani tatea şi josnicia unui asemenea mod de a „ferici" pe semenii tăi. Tntr-o amplă discuţie purtată în paginile revistei sovietice „Innostra-naia Literatură1' cu privire la problemele acestui roman se observa că „deşi la scriitor continuă să nu existe perspective istorice precise... totuşi tematica etică din „Americanul liniştit" are în ori ce caz un caracter obiectiv nou pentru opera lui Greene: prin însăşi natura sa, omul nu poate să nu se amestece în lupta socială, să nu se simtă răspunzător pentru destinele milioanelor de oameni." Acest fapt a generat noi şi complexe trăsături în romanul scriitorului englez, ceea ce a prilejuit aprecierea de mai jos a criticului sovietic A. Eli-stratova cu privire la valoarea cărţii: „In această lucrare ce iese din comun prin forţa ei artistică şi psihologică, Greene reevaluează cu multă fineţe, noţiunile burgheze existente despre bine\ şi rău atît în politică, cît şi în viaţa de toate zilele". R.L. GRAHAM GREENE AMERICANUL LINIŞTIT) „Nu-mi piace a fi mişcat, voinţa mi-e stîrnită astfel, iar fapta E primejdioasă foarte; şi tremur cînd mă gîndesc că i-ar urma Vreun vicleşug al inimii, vreun procedeu nedrept ; Sîntem atît de înclinaţi spre aste lucruri, avînd păreri îngrozitoare despre datorie." A. H. CLOUGH „Aceasta-i epoca vestită a noilor invenţii Urzite întru pieirea trupului şi-a sufletului niîntuire Şi-n lume răspîndite cu prea cinstlt-i':-.. intenţii". BY RON PARTEA I-a CAPITOLUL I Era după cină şi-l aşteptam pe Pyle la mine acasă, în apartamentul pe care-I locuiam pe rue Catinat.Imi spusese : „Voi fi la tine cel tîrziu pe la zece , de aceea cînd auzi că bate miezul nootii, n-am mai putut sta locului şi am coborît neliniştit -în stradă. _ Pe palierul scării pălăvrăgeau cîteva bătrîne cu pantaloni negri. Era prin februarie. Ieşiseră pe-alfară pentru că, probabil, ou mai puteau sta în pat dm cauza căldurii. Conducătorul unui trishaw**, pedala alene îndrep-tmdu-se spre malul fluviului. Pe locul unde -fuseseră debarcate noile avioane americane se zăreau felinarele aprinse. Pe stradă, nici urmă de Pyle. Se putea, mă gînd-eacm, să fi fost reţinut pentru un motiv sau altul la Legaţia americana, dar mi-ar fi telefonat, cu siguranţă, în acest caz la * Fragmente din romanul cu acelaşi titlu. **) Trăsurică uşoară împinsă de o tricicletă. AMERICANUL LINIŞTIT 87 restaurant - era deosebit de grijuliu în.privinţa *^l^nt^tefra^ runte. Mă Morsei, vrînd să urc, cînd zării o fata care aştepta iijpragul nortii vecine. Nu-i vedeam fata, ci numai pantalonii de mata.se alba şi rochia lungă înflorată. Ştiam totuşi cine e. Mă aşteptase de-.atitea ori, la aceeaşi oră şi în acelaşi lioc să mă întorc acasă. A . , „ naaZr»a O chemai: „Pihuong" — nume care înseamnă m vietnameza pasarea phoenix, desi aizi nimic nu mai e fabulos, şi nimic nu mai renaşte pro" pria-i cenuşă. Mi-am dat seama, înainte de a-imi răspunde ca-1 aşteaptă pe Pyle. „Nu a venit". „Je sai's. Je t'ai vu seul â la temetre*) a a „Totuşi dacă vrei, poţi urca să-1 aştepţi sus. Va veni un curînd . „Pot aştepta şi aici". A / E mai bine să nu rămîi singură pe strada. Sa nu te innate poliţia . Mă urcai pe scări. Mă .gîndeam la' numeroasele glume batjocoritoare si neplăcute pe care le-aşi fi putut face, dar slabele ei cunoştinţe de franceză sau engleză nu i-ar fi îngăduit să înţeleagă aluziile mele ironice. ce e mai ciudat, nu simţeam nici cea mai mică dorinţă sa o jignesc şi nici să-mi bat joc de imiime însumi. Cînd am ajuns pe palier, femeile auimors capul după noi şi imediat după aceea am auzit glasurile lor uremd şi cobo-rînd, ca şi cum air fi cîntait în cor. „Ce spun ?" „Isi închipuie că n>am întors acasă". Florile galbene ale copăcelului pe care-1 adusesem cu cîteva sapta-mîni înainte, în cinstea Anului nou chinezesc, se scuturaseră aproape cu totul. Petalele căzuseră printre clapele maşinii de scris. Le scosei cu băgare de seamă de-acollo. „Tu es trouble**"), îmi spuse Phuong. „E un lucru neobişnuit la Pyle. E un om atît de punctual". Mi-am scos cravata, an-aim descălţat şi im-am lungit pe pat. Phuong a aprins «reşoul cu gaz şi a pus apa de ceai să fiarbă. Toate ar fi putut ti la fel cum erau acum' şase luni. „El spune că vei pleca în curînd". „S-ar putea". „Tine mult la tine". „Mulţumeşte-i din partea mea... pentru nimic". Am observat că se pieptăna altfel. Părul negru îi cădea drapt pe umeri. îmi amintii că Pyle spusese odată că are o pieptănătură foarte complicată. Ea o credea nimerită pentru o fiică de mandarin. închisei ochii şi era iar aici în tot ceea ce fusese şi mai înainte: şueratul aburilor, clinchetul ceştii, un anume ceas al nopţii şi făgăduiala odihnei. „Nu va întârzia prea mult", îmi spuse Phuong, cai şi cum eu aşi fi avut nevoie să tiu consolat de întîrzierea lui Pyle. Eram curios să ştiu ce vorbesc ei oare cînd sînt împreună. Pyle era un tip grav şi rmiă plictisise de moarte cu oraţiile lui despre Extremul Orient pe care-1 cunoştea abia de cîteva luni, în timp ce eu ÎT şti arm de Cîţiva ani. Un alt subiect de conversaţie pe care-1 prefera era Democraţia. Pyle vorbea solemn şi agasant despre tot ce făceau Statele Unite pentru lumea întreagă. Pe de altă parte Phuong era teribil de neştiutoare ; dacă ar fi venit vorba de Hitler, te-ar fi întrerupt ca să te întrebe cine e ăsta'. Explicaţia ar fi. fost şi mai dificilă, deoarece ea nu cunoscuse niciodată vreun neamţ *) Ştiu. Te-am văzut singur la fereastră. (în franceză In text). **) Eşti emoţionat (în franceză, în text). o» GRAHAM GREENE sau__vreun polonez şi avea cele mai vagi cunoştinţe posibile despre geografia Europei, deşi despre prinţesa Margaret, ştia desigur mult mai multe lucruri de cît minie. O auzealm cum pune tava pe mărgineai patului. ,,Ţe mai iubeşte, Phuong?" Cînd o anamită e culcată lîngă tine, e ca şi cum ţi s-ar fi aşezat pe pernă o pasăre care ciripeşte şi cîntă. Era o vreme cînd credeam că nici una dintre ele nu are un glas atît de melodios, ca iPhuong. Am întins mîna şi i-am atips braiţuil, oasele, lor sînt te fel de delicate ca şi ale păsărilor „Te mai iubeşte, Phuong?" Rîse şii o auzii cum aprinde un chibrit. „Dacă mă iubeşte ?." repetă ea Cine ştie, poate că nu prea înţelegea ce-i spuneam... „Să-ţi pregătesc o pipă ?", mă întrebă. Cînd am deschis din nou ochii, aprinsese lampai şi tava era pregătită. La lumina lămpii, pielea ei avea o culoare aurie, întunecată cum e chilim-barul. Cu fruntea încruntată din cauza concentrării, ea se apleca deasupra flăcării, încălzind micul bulgăre de opium înfipt în vîrful acului pe care-1 rotea mereu. „Tot mu fumează Pyle ?", o întrebai. „Nu." „Trebuie să-1 faci să fumeze, altfel n-o să se mai întoarcă". Se spunea printre ele că iubitul care fumează se întoarce întotdeauna chiar şi din Franţa. Potenţa sexuală a bărbaţilor scădea din cauza fumatului, ele preferau însă unui amant viril, un iubit credincios. Frămînta acum bulgăraşul de pastă fierbinte de marginea întoarsă a ceştii şi mirosul de opium îmi umplea nările. Nu există pe lume altă mireasmă care să-i semene. Ceasul deşteptător de lîngă pat arăta ora douăsprezece şi douăzeci încordarea mea scăzuse cu totul. Pyle se pierduse undeva, în depărtări. Cînd îmi întinse pipa, văzui pe faţa ei luminată de lampă, aceeaşi expresie de îngrijorată atenţie pe care ar fi avut-o faţă de un copil. îmi îndrăgisem pipa • cele vreo şaizeci de centimetri de bambus neted şi drept, cu capetele de fildeş. Undeva, mai jos, era ceaşca, asemeni unui potir răsturnat de rochiţa rîndumcii, cu marginea întoarsă lucind mat din pricina opiului. Cu o mişcare rapidă a mîinii, Phuong înfundă acul în gura îngustă a pipei, scutură bulgăraşul de opiu şi acoperi flăcăruia cu ceaşca. In mîna ei fină, pipa mă aştepta. Trăsei în piept şi bulgăraşul sfîrîi uşurel si plăcut la auz. Fumătorul priceput poate trage o pipă întreagă dintr-o singură inspiraţie, dar eu aspiram întotdeauna mai puţin profund şi de mai multe ori. Apoi mă lungeam pe spate, odihnindu-mi capul pe perna de piele în timp ce ea îmi pregătea o nouă pipă. „Acum ştiu. E limpede ca lumina zilei. Pyle ştie că fumez cîteva pipe înainte de a mă culca şi nu vrea să mă deranjeze. O să vină desigur mîine dimineaţă". Din nou acul se înfundă şi-a doua pipă era gata. Stăteam lungit si-mi spuneam : „La ce bun să te mai necăjeşti ? Chiar că nu ai de ce". Sorbii o înghiţitură de ceai şi o apucai de braţ. „Cînd rn-ai părăsit, Phuong, am fost fericit că mi-a rămas fumatul. E un local bun pe rue D'Ormay. Ce gălăgie facem noi europenii, aşa pentru o nimica toată. N-ar trebui să trăieşti cu un bărbat care nu fumează". „Dar o să mă ia în căsătorie", îmi spuse Phuong. „Curînd". „Fără îndoială, dar asta e altceva". „Să-ţi mai pregătesc o pipă?" „Da." AMERICANUL LINIŞTIT 89 Mă întrebam dacă va voi să doarmă cu mine în noaptea aceea, în caz că Pyle n-ar fi1 venit, dar ştiam că după ce aveam să fumez patru pipe n-o voi mai dori. Mi-ar fi plăcut, desigur, să-i simt lîngă mine coapsa — dormea întotdeauna pe spate — iar mîine dimineaţă aşi fi putut începe ziua cu o pipă în loc să fiu doar cu mine însumi. „Pyle n-o să mai vină. Rămîi cu mine, Phuong". îmi întinse pipa şi clătină din cap. După ce fumai însă, prezenţa sau absenţa ei nu mă mai" interesa. ..De ce nu a venit Pyle?", mă întrebă ea. „De unde să ştiu ?" „S-a dus să-1 vadă pe generalul The ?" „Habar n-am". „Mi-a spus că dacă nu va putea mînca cu tine, va veni aici". „Nu te necăji. O să vină. Mai fă-mi o pipă". Văzui chipul ei aplecat deasupra flăcării şi-mi veni în minte un vers dintr-un poem de Baudelaire : „Mon enfant, ma soeur..."*). Cum era mai departe ? „Aimer â loisir, Aimer et mourir „Au pays qui te ressemble". Afară, lîngă malul fluviului, dormeau vasele „dont l'humeur est vagabonde"**). Mă gîndeam că de-ai fi adulmecat-o, pielea ei ar fi avut o vagă mireasmă de opium, precum culoarea îi era asemănătoare cu aceea a flăcăruii de deasupra lămpii. Florile de pe rochie le văzusem undeva pe marginea canalelor din Nord ; era de pe aici ca şi ierburile, şi niciodată n-aşi fi vrut să mă întorc acasă. „Aş vrea să fiu Pyle", spusei cu voce tare, dar suferinţa mi-era acum mai puţină şi de îndurat — opiul îşi făcuse efectul. Cineva bătu în uşă. „Pyle", sări ea. „Nu-i el. Nu bate aşa". Cineva bătu din nou, nerăbdător. Ea se sculă repede şi atinse în treacăt pomul cu florile galbene care-şi împrăştiiară din nou petalele printre clapele maşinii de scris. Uşa se deschise. „Monsieur Fowler", vorbi cineva răspicat. „Eu sînt", răspunsei. Nu m-am sculat, era un poliţist — îi vedeam pantalonii kaki fără să trebui să-mi ridic capul. într-o franco-vietnameză aproape neinteligibilă îmi spuse că eram chemat — imediat — repede — la Surete***). „La cea franceză sau la cea vietnameză?" „Franceză". în graiul lui cuvîntul sunase cam aşa : „Frînceză". „Pentru ce ?" Nu ştia; avea ordin să mă ducă acolo. „Toi aussi" ****), spuse el adresîndu-se lui Phuong. „Spune vous cînd vorbeşti cu o doamnă, îl repezii. De unde ştiai că e aici?" Poliţistul repetă doar că acestea erau ordinele pe care le primise. „Voi veni mîine dimineaţă". *) Copila mea, sora mea (în franceză, în text).** A căror fire e hoinară (în franceză, in text). +** Siguranţă (în franceză, în text). **** Şf tu. (în fr anceză, în text). 90 GRAHAM GREENE „Sur le ehung" *), îmi spuse din nou. Pe faţa lui îngustă, cu trăsături nete, se vedea îneăpăţînarea. N-avea nici un rost să încep ia discuta, aşa că mă sculai, îmi pusei cravata şi mă încălţai. Aici poliţia avea ultimul cuvînt, ar fi putut să-mi retragă permisul de liberă trecere, ar fi putut să-mi interzică accesul la conferinţele de presă, ar fi putut chiar, dacă ar fi vrut, să-mi refuze viza de ieşire. „N-o să merg pe jos", îi spusei poliţistului. „O să-mi plătiţi cursa cu trishaw-ul". Trebuia să-ţi menţii demnitatea. Refuzai de aceea ţigara pe care mi-o oferi ofiţerul francez la Siguranţă. După ce fumasem trei pipe, mintea îmi era limpede şi ageră : puteam lua cu uşurinţă asemenea hotărîri fără să pierd din vedere problema principală : ce voiau de la mine II cunoşteam pe Vigot, pe ciare-1 întîlnisem adeseori, îh diferite împrejurări. II remarcasem pentru că părea, în mod cu totul ciudat, să-şi iubească nevasta, o falsă şi frivolă blondă care-1 ignora. Acum la ora două dimineaţa, pe o căldură insuportabilă, el şedea, în fumul de ţigară, obosit şi abătut, cu viziera verde deasupra ochilor şi răsfoia un volum de Pascal, de pe birou, ca să-i mai treacă timpul. Cînd refuzai să-i dau voie să o interogheze pe Phuong fără ca eu să fiu de faţă, renunţa imediat, scoţînd doar un oftat care spunea cît îi era de lehamite de Saigon, de căldură sau de întreaga condiţie umană. îmi spuse în engleză : „Regret că a fost necesar să vă chem". „Nu am fost chemat, mi s-a dat ordin să viu". „O, poliţiştii aceştia .indigeni... nu prea înţeleg nimic". Ochii i se opriseră pe o pagină din „Les Pensees"', ca şi cum ar fi fost încă .absorbit în acele amare reflecţiuni. „Voiam să vă pun unele întrebări... despre Pyle". „Intrebaţi-1 mai brîre pe el însuşi". Se întoarse spre Phuong şi o întrebă iute în franceză ; „Cît timp aţi trăit cu Monsieur Pyle?" „O lună, nu ştiu exact". „Cîţi bani v-a dat ?" „N-aveţi nici un drept să o întrebaţi", intervenii. „Ea nu se vinde". „Nu a trăit cu dumneavoastră mai înainte?", mă întrerupse el. „Timp de doi ani". „Sînt un corespondent de presă care ar trebui să scriu despre războiul dus de dumnevoiastră — cînd mă lăsaţi să o fac. Nu-mi cereţi să colaborez şi la fiţuicile dumneavoastră de scandal". „Ce ştiţi despre Pyle ? Vă rog să-mi răspundeţi la întrebări, d-le Fowler. N-aş vrea să vi le pun. Dar e vorba de ceva serios. Vă rog să rnă credeţi că e vorba de ceva foarte serios". „Nu sînt informator. Dumneavoastră ştiţi tot ce v-aş putea spune despre Pyle. Vîrsta : treizeci şi doi de ani, funcţionar la Misiunea de Ajutor Economic, de naţionalitate americană". „Se părea că sînteţi un prieten de-al lui", îmi spuse Vigot, privind spre Phuong. Un poliţist indigen intrase în cameră aducînd trei ceşti cu cafea neagră. „Sau preferaţi ceai ?", întrebă Vigot. ^„Sînt prietenul său. Şi de ce nu aş fi ? Nu o să plec odată şi-odată acasă ? Nu pot să o iau cu mine. Ea se va simţi foarte bine cu el. E un aranjament rezonabil. O să o ia şi în căsătorie, aşa spune. Să ştiţi că s-ar putea să o şi facă. In felul lui e un băiat bun. Serios. Nu ca toţi scandalagiii aceia de la Continental. Un american liniştit", îmî rezumai opiniile * Pronunţare defectuoasă a lui „sur le champ" — imediat (în franceză, în text). AMERICANUL LINIŞTIT 9t cu o conciziune precisă, ca şi cum aş fi spus : „o şopîrlă albastră", „un elefant alb". ■ Vigot aprobă : „Da". Părea să caute pe birou, cuvintele cu ajutorul cărora să se poată exprima tot atît de precis pe cît o făcusem. „Un foarte liniştit american". Stătea în camera aceea mică şi încălzită peste măsură âştep-tînd ca unul din noi să vorbească. Un ţintar bîzîia gata să se repeadă şi eu o pîndeam pe Phuong. Opiul îţi ascute mintea poate numai pentru că îţi linişteşte nervii şi-ţi potoleşte emoţiile. Nimic, nici măcar moartea, nu mai pare să aibe vreo importanţă. Mă gîndeam că Phuong nu şi-a dat seama de tonul cu care vorbise Vigot, uşor melancolic şi concluziv. Ştia deajuns de prost engleza. Stătea acolo pe scaunul tare de birou şi-1 aştepta liniştită încă pe Pyle. In clipa aceea renunţasem să-1 mai aştept şi vedeam pe faţa lui Vigot că a înţeles ce se petrecea cu fiecare din noi. „Cum l-ai cunoscut?", mă întrebă poliţistul. Ce rost avea să-i explic că de fapt Pyle mă cunoscuse. Era prin septembrie, acum un an. Traversa piaţa îndreptîndu-se spre barul de la Continental — un obraz atît de tînăr şi de puţin obosit şi ochii îndreptaţi spre noi ca o săgeată. Cu picioarele lui de om obişnuit cu mersul, cu părul tăiat scurt şi cu aerul lui naiv de student părea un om incapabil să facă cel mai mic rău. cuiva. Mesele de pe trotuar erau mai toate ocupate. „îmi permiteţi ?" mă întrebase el ou o politeţe gra'vă. „Mă numesc Pyle. Sînt nou pe-aici", şi ple-cîndu-se se aşeză într-tun scaun şi ceru o bere. Apoi privi repede undeva în lucirea orbitoare a amiezii. „A fost o grenadă ?", întrebase cu emoţie şi interes. . „Cred că, mai de grabă o explozie la eşapamentul unui automobil", spusei şi-mi păru rău că se arătase dezamăgit. Uiţi prea repede tinereţea omului ciu care vorbeşti : altădată mă interesau şi pe mine ceea ce, din lipsa unui alt termen mai potrivit, numim ştiri. Dar exploziile grenadelor nu mă mai impresionau deloc ; erau pomenite pe ultima pagină a ziarelor locale — atîtea la Saigon în noaptea trecută ; atîtea la Cholon — niciodată nu ajungeau ştirile-acestea în paginile presei din Europa. Pe stradă, treceau drăguţe, siluete fine, cîteva femei vietnameze cu pantaloni albi de mătase, cu tunicile lungi şi strimte de culoare trandafirie sau mov, despicate pe lături pînă la coapsă. Le urmăream din ochi cu nostalgia pe care ştiam că o voi simţi cînd voi fi părăsit pentru 'totdeauna aceste locuri. „Nu-i aşa că sînt drăguţe ?", îl întrebai pe Pyle, iar el le aruncă.într-o doairă o privire grăbită. „A, da, desigur", răspunse cu indiferenţă : era un tip serios. „Ministrul e foarte îngrijorat din pricina acestor grenade. Ar fi foarte neplăcut, spuse el, dacă s-ar întîmpla vreun aecident... unuia dintre noi, se înţelege". „Unuia din voi ? Mda, cred ar fi un lucru serios. Congresul ar fi neplăcut impresionat". De ce eşti în totdeauna ispitit să-ţi baţi joc de oamenii naivi ? Poate că nici nu trecuseră încă zece zile de cînd se plimba prin Boston cu braţele pline de cărţi, pe care le citea pentru a se documenta asupra Extremului Orient şi asupra problemelor din China. Nu auzise ce-i spuneam : se cufundase iar în meditaţii asupra problemelor Democraţiei şi ale responsabilităţilor Apusului : era ferm botărît — aveam să aflu aceasta foarte curînd — să facă bine, nu cuiva anume ci unei ţări întregi, Continentului, lumii. Ei bine, acum era în elementul lui —• putea să aibe grijă de soarta întregului univers. „E depus la morgă ?", îl întrebai pe Vigot. „De unde aţi ştiut că e mort ?". Era o întrebare prostească de poliţist. 92 GRAHAM GREENE nedemnă ide omul oare-1 citea pe Pascal, nedemnă de asemeni de omul care-şi iubea soţia într-un chip atît de ciudat. Niu poţi iubi dacă eşti lipsit de intuiţie. „Sînt nevinovat", spusei. Mă asiguram pe mine însumi că acesta e adevărul. Oare nu făcea întotdeauna Pyle numai ce-1 tăia capul ? Căutam să-mi dau seama dacă nu sînt mişcat cumva măcar de bănuiala poliţistului, dar nu simţeam nimic deosebit. Nimeni în afară de Pyle nu era responsabil de ceea ce se întîmplase. Opiul îmi limpezise îndoielile: morţi, oare nu ne este mai bine ? O priveam cu fereală pe Phuong. Pentru ea era mai greu. Trebuie să-1 fi iubit în felul ei: nu ţinuse la mine şi nu mă părăsise totuşi pentru Pyle ? Se ataşase de tinereţea, de speranţele şi de seriozitatea lui, iar acum toate acestea aveau să o dezamăgească mai mult decît bătrîneţea şi desnădejdea. Stătea şi ne privea pe amîndoi şi mă gîndeam că nu a înţeles poate ce se petrece. Ar fi fost bine dacă am fi putut pleca de acolo, înainte ca să priceapă despre ce e vorba. Eram gata să răspund la orice întrebare în aşa fel încît interogatoriul să se termine cît mai repede şi în acelaş timp să rămînă tot atît de neclar. Iar ei aveam să-i explic ce s-a întîmplat mai tîrziu, acasă, departe de ochiul bănuitor al poliţistului, de scaunele tari de birou, de globul alb în jurul căruia se roteau moliile. II întebai pe Vigot : „Ce ore te interesează ?". „De la şase la zece". „La ora şase am băut ceva la Continental. Chelnerii o să-şi amintească. La şase patnuzecişicinci m-am îndreptat spre chei şi am privit cum se descăircau avioanele americane. L-am văzut pe Wilkins de la Associated Press în poartă la Majestic. Am intrat apoi la cinematograful de alături, îşi vor aminti probabil •— au trebuit să-mi schimbe nişte bani. De acolo am luat trishaw-ul şi m-am dus la Vieux Moulin — am ajuns cred, pe la opt treizeci — şi am luat masa singur. Era şi Granger — îl puteţi întreba. Am plecat apoi acasă cu trishaw-ul cam pe la zece fără un sfert. Veţi găsi, desigur, omul care-1 conducea. II aşteptam pe Pyle să vină la or»zece, dar n-a mai venit". „De ce-1 aşteptaţi ?" „îmi telefonase. îmi spunea că vrea să mă vadă ca să discutăm ceva important." „Aveţi vreo idee cam despre ce era vorba ?" „Nu. Pentru Pyle orice era important". „Şi cu fata aceasta — ştiţi cumva unde era ?" „II aştepta în stradă.... la miezul nopţii. Era neliniştită. Nu ştie nimic Cum, nu vă daţi seama că-l aşteaptă încă ?" „Ba da". „Nu se poate să credeţi cu adevărat că l-am ucis din gelozie — iar ea pentru ce să o fi făcut ? —• urmau doar să se căsătorească". „Ştiu". „.Unde l-aţi găsit ?". „In apă, sub podul de la Dakow". Clădirea lui Vieux Moulin se afla chiar lîngă pod. Poliţia înarmată patrula pe acolo, iar restaurantul avea o grilă de fier menită să facă imposibilă aruncarea de grenade înăuntru. Trecerea podului nu era sigură în timpul nopţii, deoarece după căderea întunericului tot malul mai depărtat al rîului era sub controlul Vietminului. *) Cinasem la vreo cincizeci de yarzi de trupul lui. *) Autorul se referă, sub această denumire, la tot ce priveşte R. D. Vietnam, partizanii vietnamezi şi forţele populare armate vietnameze. (N.R.), AMERICANUL LINIŞTIT 93 „A făcut prost, spusei, că s-a amestecat..." „Ca să fiu sincer, răspunse Vigot, nu-mi pare deloc rău. A făcut mult rău". „Dumnezeu siă ne păzească întotdeauna de cel inocent şi de cel bun".. „De cel .bun ?" „Da, de cel bun. Căci era bun, în felul lui. Dumneavoastră sînteţi ro-mano-ea'tolic şi nuputeţi aprecia calea pe care a urmat-o. în orice caz însă era un yankeu afurisit". „Nu vă supăraţi, dar trebuie să-l identificaţi. îmi pare rău, dar aşa e obiceiul, un obicei nu prea agreabil". Nu voiam să-1 sîcîi, aşa că nu-l întrebai de ce nu aşteaptă pe cineva de la Legaţia Americană. Cunoşteam motivul. Metodele franţuzeşti sînt puţin cam învechite în raport cu procedeele noastre mai reci, mai impersonale : ei cred în conştiinţă, în simţămîntul culpabilităţii, criminalul trebuie să fie pus în faţa crimei .comise de oarece s-ar putea întîmpla să nu se poată stăpîni şi să se trădeze. Ii repetai încă odată că sînt nevinovat şi coborîî pe scara de piatră în subsol, de unde se auzea bîzîitul instalaţiei frigorifice. II scoaseră afară pe o tavă cu cuburi de ghiaţă şi-1 privii. Rănile erau îngheţate, nu sîngerau. Le spusei : „După cum vedeţi nu se redeschid în prezenţa mea". „Comment ?" *). „Oare nu acesta era unul din motivele confruntării ? O ordalie într-un fel sau altul ? L-aţi îngheţat însă prea tare! In Evul Mediu nu. aveau frigorifere". „II recunoaşteţi ?" „O, da! Nici de data asta nu era la locul lui: .ar fi trebuit să rămînă la eî acasă. II vedeam în diferite fotografii dintr-iun album de familie: călătorind vara pe pajiştile unei ferme, scăldîndu-se la Long Island, fotografiat cu colegii întir-un apartament de la al douăzeci şi treilea etaj. Aparţinea zgîrie-norilor şi lifturilor exprese, îngheţatei şi whiskyului sec, laptelui ia prînz şi sandwicihuirilor cu pui cumpărate la magazin. „N-a murit din pricina acestei răni", îmi spuse Vigot arătîndu-mi o tăietură la piept. „A fost înecat în nămol. Am găsit noroi în plămîni". „Lucraţi rapid". „N-ai încotro, cu clima asta..." împinseră tava înăuntru şi închiseră uşa. Cauciucul amortiza zgomotul uşii trîritite. „Nu ne puteţi ajuta deloc ?", mă întrebă Vigot. „Deloc". Mă întorsei cu Phuong acasă. Nu mai eram tot atît de preocupat să-mi păstrez demnitatea. Moartea alungă orice vanitate, chiar vanitatea încornoratului care nu trebuie să-şi arate durerea. Ba nu ştia încă ce se întimplase,. iar eu nu mă pricepeam, deloc cum să-i spun vestea, cu prevenire şi grijă. Eram corespondent de presă : pentru mine totul se exprima' în titluri : „Funcţionar american ucis la Saigon". Cînd lucrezi la ziar, nu înveţi cum să anunţi ştirile rele şi chiar acum trebuia să mă gândesc la - ziar şi să o întreb: „Nu te superi, aş vrea să mă opresc la poştă". Am lăsat-o să mă aştepte pe stradă, am trimis ziarului cablograma. şi m-am întors. Era doar *) Poftim? (în franceză, în text). 94 GRAHAM GREENE o simplă formalitate : ştiam prea bine că ziariştii francezi fuseseră informaţi, sau că în cazul în care Vigot se purtase cinstit, cenzorii aveau să reţină telegrama mea pînă ce francezii vor fi 'trimis pe ale lor. Ziarul meu avea să primească iştirea după Paris. Şi nu din pricină că asasinarea lui Pyle ar fi fost un lucru deosebit de important, N-avea nici un rost să telegrafiez o seamă de amănunte despre adevărata lui îndeletnicire sau că înainte de a fi murit se făcuse vinovat de provocarea a cel puţin altor cincizeci de morţi, deoarece aceasta ar fi dăunat relaţiilor anglo-aimericane, Ministrul ar fi fost furios. Avea pentru Pyle un mare respect. Pyle era posesorul unui foarte apreciat titlu universitar, ştiu şi eu ce fel de titlu, unul din acelea pe care americanii le au deob'icei : licenţiat în relaţii publice sau în arta teatrului, sau poate chiar în problemele Extremului Orient (citise o mulţime de cărţi despre asta). „Unde-i Pyle ?", mă întrebă Phuong. „Ce-au vrut ?" „Hai acasă", îi spusei. ,,0 să vină şi Pyle ?" „Va veni tot aşa cum va mai veni vreodată undeva". Bătrînele stăteau tot pe palier pălăvrăgind. Afară aerul era oarecum mai răcoros, Deschisei uşa. Puteam jura că, în absenţa mea, camera fusese percheziţionată : totul era mai la locul lui decît fusese vreodată. „Să-ţi pregătesc o pipă", mă întrebă Phuong. „Da". îmi scosei cravata şi mă deseăIţai. Interludiul se terminase, noaptea era aproape la fel cum fusese şi pînă atunci. Phuong se aplecă şi aprinse lampa. Mon enfant, ma soeur *) — cu pielea de culoarea ambrei. Sa douce îangue natale **). „Phuong", o chemai. Frămînta bulgăraşul de opiu pe marginea ceştii. „II est mort, Phuong"***). Ţinea acul în mînă şi se uita la mine ca un copil care încearcă să se concentreze, înoruntîndu-şi sprincenele. „Tu dis ?" „Pyle est mort. Assassine". ****). Puse acul jos şi, stînd pe călcîie, mă privi. Nici o scenă, nici o lacrimă, se gîndea doar — cum se gîndesc, îndelung şi însinguraţi, oamenii care trebuie să-şi schimbe întreg cursul vieţii. „E mai bine să rămîi aici peste noapte", îi spusei. Dădu din cap şi luînd iacul începu să încălzească din nou bulgăraşul de opium. In noaptea aceea mă trezii dintr-un somn scurt şi adînc, cum dormi ■deobioei cînd fumezi1 opium, un somn mu mai lung de zece minute dar cane-ţi pare tot atît de lung cît o noapte întreagă. Mina mea se odihnea, ca în oricare altă noapte, pe coapsa ei. Dormea şi abea o auzeam respirînd. Din nou, după atîtea luni, nu mai eram singur, şi totuşi mă întrebai deodată supărat, amintindu-mi de Vigot cu viziera lui peste ochi şi de poliţie şi de coridoarele tăcute de la legaţie pe unde nu mai trecea nimeni şi de pielea mătăsoasă şi netedă de suib mîna mea : sînt oare singurul om căruia îi pasă «cu adevărat de Pyle ? * Copila mea, sora mea (în franceză, în text). ** Dulcea ei limbă natală (în franceză, în text). *** A murit (în franceză în text). **** Ce spui ? Pyle a murit. Asasinat. (în franceză în text)) AMERICANUL LINIŞTIT 95 CAPITOLUL II 1 •Pînă în dimineaţa' în care Pyle nimerise în piaţa din faţa „Continen-îal"-ului, cunoscusem deajuns de mulţi americani, colegi ide-ai mei din presă, voinici, zgomotoşi, copilăroşi sau mai serioşi, făcînd glume răutăcioase pe seama francezilor, care duceau totuşi războiul. După ce se sifiirşea de-a binelea cine ştie ce încăierare şi morţii fuseseră ridicaţi de pe cîmpiil de luptă, corespondenţii erau chemaţi la Hanoi, la o distanţă de vreo patru ore de zbor. Aici, comandantul şef le ţinea o cuvîntare, şi după o noapte petrecută în cantonamentul rezervat presei unde se spunea că serveşte cel mai Ibun (barman din Indochina, zburau cu avionul deasupra ultimului cîmp de bătaie la o înălţime de 3000 de picioare (distanţa la care bate o mitralieră grea). După aceea erau depuşi din nou, sănătoşi şi gălăgioşi ca nişte şcolari după o excursie, la Hotelul Continental din Saigon. Pyle era un om liniştit, părea a fi modest şi uneori, fin acea primă zi, trebui să mă aplec peste masă ca să pot înţelege ce spune. Şi era foarte, foarte serios. De mai multe ori avui impresia că se crispează din pricina tărăboiului pe care-1 făceau corespondenţii americani sus pe terasă — pe terasa socotită a fi mai greu de ajuns cu grenadele de mînă. Dar nu vorbi de rău pe nimeni. „L-ai citit pe York Harding ?", mă întrebă el. ,,Nu. Nu cred. Ce-a scris ?" Se uită la o lăp'tărie de pe trotuarul din faţă şi spuse cu un aer visător : „Parc-ar fi un chioşc cu răcoritoare". Ce dor de casă dezvăluia atenţia diată acestui amănunt neobişnuit, observat într-un peisaj atît de puţin familiar ! Parcă eu nu mă oprisem, plimbîndu-mă pentru prima oară pe rue Catinat, în'tîi şi întîi la vitrina in care se aflau flacoanele cu parfum Guer-laîn şi nu mă consolasem gîndindu-mă că, mai la urma urmei, Europa nu era mai departe de treizeci de ore de zbor? Desprinzîndu-se fără entuziasm din contemplarea lăptăriei îmi spuse: „York a scris o carte întitulată „Progresul Chinei Roşii". O carte foarte profundă". j^N-am citi't-o. II cunoşti pe Harding?" Dădu din cap cu gravitate şi căzu într-o tăcere adîneă. După o clipă însă se grăbi să rectifice impresia pe care mi-ar fi putut-o face, spunîn-du-mi: „Nu-l cunosc prea bine. Cred că l-am văzut numai de vreo două ori". îmi plăcu asta — socotea că e o dovadă de lăudăroşenie afirmaţia că l-a cunoscut pe... cum l-o mai fi chemat şi pe ăla, pe York Harding. Mai tîrziu aveam să aflu că nutrea un imens respiect pentru acei pe care-i considera scriitori serioşi. Calificativul nu se aplica romancierilor, poeţilor siau dramaturgilor decît dacă scriau despre o temă pe care el o aprecia ca fiind contemporană şi chiar în acest caz era mai bine să citeşti problema respectivă de-a dreptul din York. „Ştii, dacă trăieşti multă vreme întir-un loc nu te mai interesează ce se scrie despre el". „Desigur, şi mie mi-a plăcut întotdeauna să aflu ce spune omul de la faţa locului", răspunse Pyle prudent. „■Şi după aceea să-1 verifici cu York ?" „Da". Simţise probabil ironia, deoarece adăugă cu obişnuita lui politeţe : „Aş considera-o drept un semn de mare bunăvoinţă dacă' aţi avea 96 GRAHAM GREENE vreme să mă lămuriţi asupra problemelor mai importante de pe aici. Ştiţi, York Harding a fost prin aceste locuri acum mai bine de doi ani". îmi plăcuse loialitatea lui faţă de Harding —■ cine-o mai fi fost şi ăsta. Nu semăna ide loc cu bîrfeata corespondenţilor de presă sau cu cinismul lor băieţesc. îi îndemnai : „Să mai bem o 'bere şi o să încerc să-ţi explic cam cum stau lucrurile". începui, în timp ce mă privea atent ca un elev silitor, să-i arăt care este situaţia în Nord, la Tonkin, umde francezii se cramponaseră în acele zile de delta Fluviului Roşu, pe teritoriul căreia se afla Hanoi şi singurul port din Nord, Haipbonig-ul. Aici erau cele mai întinse culturi de orez şi cînd recolta dăduse în pîrg, începu bătălia din fiecare an pentru a pune mîna pe ea. „Asta-i în Nord. Francezii ar putea rezista, dacă Vietminul nu va fi ajutat de chinezi. Războiul se poartă prin junglă, prin munţi şi prin cîmpii mlăştinoase cultivate cu orez în care te cufunzi la fiecare pas pînă la umeri, iar duşmanul dispare pur şi simplu, Îşi îngroapă armele şi se fimibnacă ţărăneşte... Nu poţi totuşi să zaci liniştit în umezeala din Hanoi. Acolo nu se bombardează. Dumnezeu ştie de ce. Ai putea spune că-i un război regulat". „Şi aici în Sud ?" „Francezii controlează drumurile principale pînă la ora şapte seara ; turnurile de pază după ora asta, şi oraşele, unele din ele. Asta nu înseamnă că eşti în siguranţă, altminteri nu şi-ar avea rostul grilele de fier de la i n t r ăr i 1 e rest a ur ante lor ". De cîte ori nu repetasem aceste lucruri. Ca o placă de patefon pusă pentru cei care sosiseră de puţină vreme : parlamentari veniţi In vizită, noul ministru englez... Cîteoda'tă mă trezeam în mijlocul nopţii şi spuneam: „Să luăm, de pildă, cazul Caodaiştilor". Sau al trupelor Hoa-Hao sau Bin Xuyen, armatele particulare care-şi vindeau serviciile fie pentru bani, fie pentru a se răzbuna. Străinii le considerau un subiect interesant, dar ce putea fi interesant în trădare şi neîncredere. „Şi desigur mai e şi generalul The. Era şeful statului major al Caodaiştilor, dar a plecat în munţi ca să lupte atît împotriva francezilor cît şi a comuniştilor..." „York, mă întrerupse Pyle, scria că Orientul are nevoie de o a treia forţă". Poate că aş fi trebuit să observ lucirea aceea de fanatism în ochii lui, să-mi dau seama cît îl atrage sunetul magic al cifrelor : coloana cincea, a treia forţă, ziua şaptea... Am fi fost cu toţii scutiţi de unele necazuri, chiar şi Pyle, dacă mi-aş fi dat seama atunci încotro se îndreaptă mintea lui tînără şi activă. Dar l-am părăsit, după ce-i dădusem cîteva informaţii sumare şi seci despre lumea în care sosise şi am plecat să-mi fac plimbarea mea zilnică pe rue Catinat. Avea să înveţe singur cum arată cu adevărat această lume care te urmărea cum te urmăresc miresmele : aurul cîmpiilor de orez într-un amurg cu luciri de soare tîrzii, trestiile subţiri ale pescarilor plutind asemeni ţînţarilor pe deasupra cîmpiilor; ceştile cu ceai ele pe taraba vreunui preot bătrîn, cu patul şi calendarele lui comerciale, cu găleţile şi ceştile sparte, cu văsăria adunată de o viaţă întreagă, spălată şi pusă la uscat în jurul scaunului sau pălăriile largi ale fetelor care repară şoseaua distrusă de explozia minelor; auriul şi verdele crud şi veşmintele-deschise din Sud, cafeniul întunecat, îmbrăcămintea neagră şi cercul ameninţător al munţilor şi uruitul avioanelor în Nord. Cînd venisem pentru prima oară aici socoteam cîte zile mai aveam de stat, ca un şcolar care aşteaptă vacanţa. Credeam că sînt legat de ceea ce mai rămăsese în amintirea mea din piaţa clin Bloomsbury şi din autobuzul 73 trecînd pe lîngă. AMERICANUL LINIŞTIT 97 portalul din Euston şi din primăvara în circiuma din Torrington Place. Acum în grădina din piaţă luminile erau stinse şi nici nu-mi păsa. Doream să mai vie o zi punctată de exploziile acestea ,care puteau fi ale eşapamentului unui automobil sau ale unei grenade, doream să văd mereu aceste fete în pantaloni de mătase care se mişcau cu graţie în amiaza umedă, o doream pe Phuong şi casa mea se mutase la opt mii de mile de Anglia. , , „ , Am cotit după reşedinţa Înaltului Comisar, unde stăteau de paza soldaţi din Legiunea străină cu chipiuri albe şi epoleţi purpurii, am trecut pe lingă Catedrală şi m-am întors pe partea unde se înalţă zidul mohorît al Siguranţei vietnameze care părea că miroase a urină şi nedreptate. Şi totuşi, chiar şi asta făcea parte din casa imea, ca şi coridoarele întunecoase de care te fereşti în copilărie. Numerele noi ale revistelor obscene „Tabu" sau Jllusion" se lăfăiau în standurile de lîngă chei, şi aşezaţi pe trotuar marinarii beau bere, oferind o ţintă uşoară bombelor făcute de indigeni. Mă gîndeam la Phuong care se tîrguia probabil la piaţă, pe strada a treia la stînga, înainte de a se ici'uce să-şi întîlnească prietenele la lăptărie (ştiam întotdeauna unde se află în acele zile) aşa că Pyle dispăru în chip firesc şi fără eforturi din gîndurile mele. Nici nu-i vorbii lui Phuong despre el cînd ne aşezarăm la masă în camera noastră de pe rue Catinat, şi ea purta cea mai frumoasă rochie de mătase înflorată, deoarece se împlineau atunci doi ani din ziua în care ne cunoscusem la Grand Monde din Cholon. * Niciunul din noi nu-i pomeni numele, cînd ne-am sculat a doua zi dimineaţa. 'Phuong se trezise mai înainte şi pregătise ceaiul. Nu poţi fi gelos pe un om mort. Aşa că-mi păru deajuns de simplu în acea dimineaţă să ne reluăm viaţa de altădată. „Rămîi şi în noaptea asta ?" o întrebai la dejun pe Phuong, pe un ton cî't mai obişnuit cu putinţă. „Va trebui să-mi aduc lucrurile". „Poliţia va fi acolo-", îl spusei. „Ar fi mai bine să vin cu tine". Fu singura dată în aceea zi cînd veni vorba într-un fel de Pyle... CAPITOLUL III 1 Pyle o întîlnise pentru prima dată pe Phuong tot la Continental, la vreo două luni după ce sosise la Saigon. Bra spre seară, nu prea tîrziu. Soarele abia asfinţise şi o undă de răcoare stăruia în aer. Feştilele începeau a pîlpîi pe tarabele de pe străzile laterale. Zaruniile cădeau cu zgomot pe mesele la care francezii jucau Quatre-Vingt-et-un şi fete cu pantaloni albi de mătase coborau cu bicicletele pe rue Catinat. Phuong bea o oranjadă, iar eu îmi gustam berea. Deodată îl văzui pe Pyle îodreptîndu-se cam încurcat spre masa noastră. II prezentai. Se uită lung la Phuong, ca şi cum nu ar mai fi văzut pînă atunci vreo altă femeie apoi roşi. „Nu aţi dori cumva, dumneata şi doamna să veniţi la masa noastră ? Ataşatul nostru..." Era vorba de ataşatul economic. Ne zîmbea de pe terasa de deasupra, cu gura pînă la urechi, invitîindu-ne plin de amabilitate şi încredere în sine, ca omul care nu-şi pierde prietenii, fiindcă foloseşte antiodorantele cele mai potrivite. Auzisem de cîteva ori că i se spune Joe, dar nu izbutisem niciodată să aflu cum îl mai chiamă. 7 — V. Romînească nr. 3 98 GRAHAM GREENE Se agită dînd zgomotos la o parte scaunele, chemîndu-1 pe chelner deşi toată această activitate nu putea avea alt rezultat aici, la Continental, decît să ni se aducă bere, brandy cu sifon sau vermut. „Nu-mi închipuiam că eşti în oraş", îmi spuse. „Ii aşteptăm pe băieţi să se întoarcă de la Hanoi. Se pare că pe front au fost lupte, nu glumă. Nu te-ai dus cu el ?" „Nu mai vreau să zbor patru ore cu avionul pentru o conferinţă de presă". Mă privi cu un aer de dezaprobare.' „Băieţii ăştia sînt într-adevăr nişte ţipi tari. Cred c-ar putea cîştiga de două ori mai mult făcînd afaceri sau iucrînd la radio, şi asta fără nici un risc". „Da, dar ar trebui să şi aibe de lucru", observai eu. „Parc-ar fi nişte cai de luptă, aşa-i atrage războiul", continuă ataşatul cu glasul exultant, făcîndu-se că nu a auzit vorbele mele care, evident, nu-i erau pe plac. „Billl Granger de pildă... nici nu poate sta deoparte cînd aude de vreo încăierare". „Ai dreptate ! L-am şi văzut luînd parte aseară la una, în bar la Sporting." „Ştii bine că nu mă refeream la asta". Doi conducători de trishaw-uri coborau în goană pe rue Catinat pe-dalînd furios. într-un finish impresionant ei se opriră drept în faţă la Continental. In primul trishaw se afla Granger. In celălalt zăcea îngrămădit un ghemotoc cenuşiu şi lipsit de grai pe care Granger îl împingea pe trotuar : „Hai, hai odată, Mick, spunea el, „hai". Apoi începu să se târguiască cu conducătorul trishaw-uilui cît să-i plătească. „Na, îi iei sau nu ?", se înfurie deodată Granger şi aruncă în mijlocul străzii o sumă de cinci ori mai mare decît trebuia, ca omul să se aplece s-o adune. Ataşatul economic se grăbi să spună : „Băieţii ăştia merită şi ei puţină distracţie, nu ?" Granger se trînti pe un scaun. Deodată observă pe Phuong. „Ia te uită, bătrîne porc de cîine", se adresă el lui Joe. „De unde ai mai pus mîna pe bucăţica asta ? Nu ştiam că le vezi ! Mă iertaţi, mă duc să... Aveţi grijă de Mick". „Ce grosolănie cazonă..." Pyle mă privi, roşi din nou şi se scuză cu gravitate : „Dac-aş fi ştiut, nu v-aş fi invitat..." Grămada de haine cenuşii fu apucată deodată de un tremur şi capul îi căzu, frînt, pe masă. Se auzi un suspin adînc, un suspin şuerat a infinit plictis şi totul reintră în linişte. „îl cunoşti" îl întrebai pe Pyle. „Nu. N-o fi cumva ziarist?" „Am auzit că Bill îi spune Mick", interveni ataşatul economic. „Poate că-i noul corespondent al lui „United Press". „Nu-i el. II cunosc. Să nu fie cineva din personalul misiunii voastre economice". „N-aş crede, spuse ataşatul economic. Nu-mi amintesc să-1 mai fi văzut înainte". „Am putea să ne uităm prin actele omului", ne sugeră Pyle. „Pentru numele lui D-zeu să nu-1 trezim cumva. Doar mai avem un ora beat la masă. Şi oricum Granger trebuie să-1 cunoască" . AMERICANUL LINIŞTIT 99 Dar nu-1 cunoştea. Se aşeză la masă şi întrebă morocănos:, „Cine-i doamna ?" „D-ra Phuong e o prietenă a lui Fowler", îi răspunse pe un ton înţepat Pyle. „Am vrea să ştim cine-i..." „De unde a găsit-o ? în oraşul ăsta trebuie să îi foarte grijuliu", îl întrerupse Granger şi adăugă întunecat : „Slava domnului că mai există şi penicilina". „Bill, interveni ataşatul economic, am vrea să ştim cine-i Mick". „Ştiu şi eu..." „Dar tu ni l-ai adus." „Franţuzii ăştia nu rezistă la whisky. E făcut rău..." „E un francez ? Parcă-i spuneai Mick". „Trebuia să-i spun într-un fel". Granger se aplecă înspre Phuong şi-i spuse : „Ascultă, tu. Nu mai vrei o oranjadă ? Eşti ocupată în seara asta ?" I-am răspuns eu : ,,E ocupată în fiecare seară". Ataşatul economic se grăbi să intervină ;.„Ia spune Bill, care-i situaţia de pe front ?" „Mare victorie la nord-vest de Hanoi. Francezii au recucerit două sate de care n-au pomenit niciodată că sînt pierdute. Vietminul a suferit pierderi grele. Ei n-au avut încă vreme să-şi calculeze pierderile proprii, dar o să ni le anunţe într-o săptămînă, două..." Ataşatul reveni iar : „Circulă zvonul că trupele Vietminului au intrat în Phat Diem, au dat foc catedralei şi l-au izgonit pe episcop". „Despre asta nu ne-au spus nimic la Hanoi. Păi ce, asta-i victorie ?..." „Ştiţi că una din echipele noastre sanitare n-a reuşit să treacă dincolo de Nam Dinh" ? spuse Pyle. „Voi n-aţi ajuns însă chiar atît de departe, nu-i aşa Bill ?" întrebă ataşatul. „Drept cine mă luaţi ? Sînt doar un simplu corespondent de presă căruia i s-a dat un Ordre de Circulation *) în limitele unei anumite regiuni. Am. zburat cu avionul pînă la aeroportul din TIanoi. Aici ne-au pus la dispoziţie o maşină care ne-a dus la cantonamentul rezervat Presei. Ne-au aranjat o călătorie cu avionul deasupra celor două localităţi pe care le-au recucerit şi ne-au arătat tricolorul fîlfîind în aer. La înălţimea aia, putea fi orice steag. Apoi am participat la o conferinţă de presă, la care un colonel ne-a explicat ce-am văzut. După aia telegramele noastre s-au dus la cenzură. Şi apoi ne-am dus să bem. Cel mai bun barman din Indochina. Şi-apoi am luat avionul ca să ne întoarcem". Pyle privea încruntat în paharul cu bere din faţa lui. „De ce-ţi baţi joc de tine însuţi, Bill ?" îl întrebă ataşatul pe Granger. „Reportajul acela despre şoseaua cu nr. 66 — ce titlu avea ? „Calea iadului", merita să ia premiul Pullitzer. Ştii la ce mă refer... povestea aceea cu omul fără cap care a îngenunehiat în şanţ, şi cu celălalt pe care l-ai văzut mergînd ca în vis"... „Cum, şi chiar crezi că m-am apropiat de şoseaua aia afurisită? Stephen Crane**) a putut scrie despre război fără să fi luat parte la vreunul ? Eu de ce n-aş putea ? Mai la urma urmei nu-i vorba de altceva * Bilet de liberă trecere (în franceză, în text). ** Scriitor american (1871—1900), care a scris unul din cele mai realiste romane de război americane: „The Red Badge of Courage" (Insigna roşie a curajului). 7* 100 GRAHAM GREENE decît de-un blestemat de război colonial. Umple-mi paharul. Şi apoi să mergem să găsim o fată. Voi aveţi, vreau şi eu una". II întrebai pe Pyle : „Crezi că o fi ceva adevărat cu zvonul acela despre Phat Diem ?" „Nu ştiu. Are vreo importanţă ? Să mă duc să cercetez, dacă-i important". ,„Important pentru misiunea economică ?" „Ei, nu-i chiar aşa, e greu de făcut deosebiri foarte nete. Medicamentele nu-s şi ele un fel de armă ? Ce crezi, catolicii ar fi de ajuns de îndîrjiţi ca să se opună comuniştilor ?" „Catolicii negociază cu comuniştii. Episcopul îşi procură vitele şi lemnul de bambus pentru construcţii de la comunişti. N-aş putea spune, continuai cu ironie, că ar constitui chiar cea de-a treia forţă visată de York Harding". „Terminaţi odată", izbucni Granger. „N-o să ne pierdem toată noaptea aici. Eu mă duc la Casa cu cinci sute de Fete". „V-aş ruga, pe dumneata şi pe doamna Phuong, să luaţi masa cu mine..." ne ivită Pyle. „Puteţi mînca la Chalet", îl întrerupse Granger, „în timp ce eu mă voi distra alături, cu fetele. Hai, Joe. Orice s-ar spune, eşti cineva". Cred că atunci am simţit pentru prima oară, întrebîndu-mă cam cum vine asta să fii cineva, că ţin la Pyle. Cu o expresie de vizibilă dezaprobare pe faţă, îi întoarse spatele lui Granger şi învîrtind în mînă paharul cu bere, îi spuse lui Phuong : „îmi face impresia că sînteţi sătulă de toate prostiile astea... despre ţara dumneavoastră..." „Comment ?" *) .,Cum rămîne cu Mick ?" întrebă ataşatul. „Să-1 lăsăm aici", răspunse Granger. „Nu se poate. Nici nu ştim măcar cum îl cheamă". „Să-1 luăm cu noi şi să-1 lăsăm în grija fetelor". Ataşatul rise gros şi spuse : „Oamenii tineri ca voi pot face tot ce le trece prin minte. Eu însă, sînt prea bătrîn pentru asemenea isprăvi. O să-1 iau cu mine. Spuneai că-i francez ?" „Vorbea franţuzeşte". „•Dacă l-am duce pînă la maşina mea..." După ce plecă ataşatul, Pyle cu Granger se urcară într-un trishaw. Phuong şi cu mine îi urmam pe drumul care duce spre Cholon. Granger încercase să se urce în acelaşi trishaw cu Phuong, dar Pyle îl împiedicase. Mergeam de-a lungul şoselei mărginaşe care se îndreaptă spre cartierul chinezesc. O coloană de tancuri franţuzeşti cu tunurile în poziţie de tragere, cu ofiţeri tăcuţi şi nemişcaţi stînd în turelă ca nişte stane de piatră,, trecu pe lîngă noi. Deasupra, pe bolta întunecată şi catifelată luceau stelele. Iar se răsculaseră probabil, trupele vreunei secte. Binh Xuyen, poate, cei care controlau restaurantul Grand Monde şi tripourile din Cholon. Ne găseam într-o ţară de feudali răsculaţi. Cam cum era în Europa în evul mediu. Dar ce căutau americanii în toată afacerea asta ? Columb nu descoperise încă ţara lor pe atunci. Ii spusei lui Phuong: „îmi place băiatul ăsta, Pyle". „E un om liniştit, îmi răspunse şi adjectivul pe care-1 folosi pentru întîia oară Phuong mi se întipări în minte cum ţi se întipăresc în minte poreclele din vremea şcolii. Pînă la urmă aveam să-1 aud pe Vigot folosindu-1 * Poftim ? (în franceză, în text]. AMERICANUL LINIŞTIT 101 în seara aceea în care, cu viziera trasă peste ochi, îmi vorbise despre moartea luJnpyk: la chalet ne.am oprit şi j_am spus lui phuong : „Intră şi caută o masă. Eu o .să am grijă de Pyle". Aceasta a fost prima mea înclinaţie : să-1 apăr. Nu-mi trecea de loc prin minte gîndul că ar fi fost mai necesar sa mă apăr eu însumi. Inocenţa cheamă fără glas ajutorul altora deşi ar fi fost cu mult mai înţelept să ne ferim de ea : inocenţa e asemeni leprosului care şi-a pierdut clopotul şi rătăceşte prin lume fără să vestească apropierea primejdiei. CAPITOLUL IV 1 Văzută din clopotniţa catedralei bătălia semăna cu o ilustrată din războiul, cu Burii, desprinsă din paginile unui vechi număr dm Illustrated London News". Un avion paraşuta provizii unui post aflat undeva depaile între stîncUe de calcar ale ciudaţilor munţi, roşi de vremuri, de la fronted cu Anamul, munţi care seamănă cu nişte grămezi, de piatra ponce fiindcărevenea mereu în acelaşi loc era ca şi cum nu s-ar i mişcat de fel iar paraşuta se zărea mereu în acelaşi punct în. drumul ei spie pămînt Dinspre'eîmpie exploziile de artilerie împroşcau necontenit cerul si fumul lor părea a fi încremenit, iar în piaţă flăcările păleau in, lumina asfinţitului Siluetele minuscule ale paraşutiştilor se înşiruiau de-a lungul canaturilor, dar de aici îţi făceau, impresia că nici nu se clintesc măcar. Pînă si preotul care stătea într-un colţ al clopotniţei îşi citea imobil rugăciunile De la distanţă războiul era o treabă curara şi bine ordonata. Venisem din Nam Dinh, înainte de revărsatul zorilor, cu un vas de debarcare. Nu putusem ajunge pînă în port, deoarece trupele duşmane strîngeau oraşul într-un cerc cu raza de şase sute de yam. In™J incendiilor eram o ţintă uşor de atins, dar dintr-un motiv sau altul nu se rase asupra noastră. Nu se auzea alt zgomot decît acel al lemnului care ardea trosnind şi pîrîind. In liniştea care se lăsase puteam distinge tropăitul santinelei senegaleze de pe marginea fluviului care-şi schimba P0Z1^Cunoscusem bine Phat-Diem-ul în zilele dinaintea luptelor — o stradă lungă şi îngustă mărginită de dughene de lemn, avînd la fiecare suta de yarzi un canal, o biserică şi un pod. Noaptea, orăşelul era luminat pu luminări sau lămpi cu gaz (în Phat-Diem nu exista electricitate deat in cantonamentul ofiţerilor francezi). Pe urnea strada se imbu zea veşnic -ziua sau noaptea - o mulţime agitată şi zgomotoasa. In felul sau. ciudat medieval, trăind în umbra si sub protecţia prinţului episcop, Phat Diem-ul fusese cel mai viu oraş din întreaga ţara, iar acum, dupa ce acostasem si mă îndreptam spre locuinţele ofiţereşti, nu se părea a fi cel mai^ lipsit de viaţă Călcam printre grămezi de moloz şi de sticla sfarimata, in aer mirosea a vopsea şi a ipsos ars, strada cea lungă era pustie cit vedeai cu ochiul. îmi amintii de străzile Londrei în zori, după^ bombardamente — te aşteptai să întîlneşti placarde: „bombă neexplodată". ' Zidul dinspre stradă al cantonamentului ofiţeresc fusese distrus, casele de peste drum erau un morman de ruine. 102 GRAHAM GREENE Acum, duipă patru zile de luptă, inamicul fusese dat înapoi, cu ajutorul paraişiuitiştilor, la o distanţă de jumătate de milă de oraş. Francezii suferiseră o grea înfrângere : nu-i era permis nici unui ziarist să vină la faţa locului, nu se puteau trimite nici un fel de telegrame, ziarele trebuiau să anunţe numai victorii. Autorităţile m-ar fi oprit la Hanoi dacă ar fi cunoscut scopul călătoriei mele, dar cu cît te îndepărtai de «cartierul general, controlul devenea tot mai slab pînă oe, ajuns în apropierea duşmanului, erai primit ca un oaspete binevenit — ceea ce fusese o primejdie pentru statul major din Hanoi, o sîcîială pentru colonelul din Nam Dimh, însemna pentru locotenentul de pe front o 'glumă, o distracţie, un semn al interesului pe care i-1 purta lumea exterioară, aşa încît timp de cîteva ore se prezenta el însuşi într-o lumină mai interesantă şi - şi considera morţii şi răniţii ca pe nişte eroi. înaintea mea pe o distanţă de vreo trei sferturi de milă, nu se zăreau în afară de mine, decît două fiinţe vii — doi soldaţi cu căşti camuflate, cu carabinele sub braţ gata să tragă, îndepărtîndu-se încet, încet spre capătul străzii. Spuneam vii, pentru că în faţa unei uşi, cu capul în stradă, zăcea trupul unui om. Singurele zgomote care se auzeau erau bîzîitul muştelor foind în jurul cadavrului şi tropăitul bocancilor care se îndepărta tot mai mult. Trecui repede pe lîngă cadavru, privind în partea opusă. Cîteva minute mai tîrziu eram singur, cu umbra mea, şi nu se mai auzea alt zgomot decît acela pe care-1 făceam mergînd. Mă simţeam ca o ţintă într-un poligon de tragere. îmi trecu prin minte că dacă mi s-ar întîmpla ceva acum ar trece multe ore înainte de a fi găsit : îndeajuns de multă vreme ca să se adune muştele. După ce lăsai în urmă două eanaluri, o apucai pe un drum care ducea spre o biserică. Doisprezece oameni, în uniformă tărcată de paraşutişti, stăteau pe jos. Lîngă ei, doi ofiţeri se uitau pe o hartă. Mă apropiat, dar nimeni nu-mi dădu nici o atenţie. Unul dintre paraşutişti care purta antena unui postumobil de radio-recepţie spuse : „Putem merge". Ceilalţi se ridicară imediat. ■ - îl întrebai în franţuzeasca mea aproximativă dacă-mi îngăduie să-î însoţesc. Faţa mea .de european se dovedea a- fi pe front, în acest război, un paşaport prin ea însăşi ■— europenii nu puteau fi suspectaţi că sînt agenţi ai duşmanului. „Cine sînteţi dumneavoastră ?" mă întrebă locotenentul. „Scriu despre război". „American ?". „Nu, englez". „N-o să fie cine ştie ce ispravă, dar dacă doriţi să mergeţi ou noi..." Duse mîinile la cap ca să-şi scoată casca de oiţei. „Nu, nu, protestai, asta e pentru combatanţi". „Cum doriţi". Plecarăm, ocolind biserica, în şir, unul cîte unul. In frunte mergea locotenentul. Ne oprirăm o clipă pe marginea canalului pentru ca soldatul transmisionist să poată lua legătura cu patrulele de pe celălalt mal. Proiectilele mortierelor vîjîiau deasupra noastră şi explodau undeva departe. în-tîlnisem un grup de soldaţi în spatele bisericii şi acum eram vreo treizeci de oameni. Locotenentul îmi explică cu voce joasă, împungînd cu degetul harta : „Am fost informaţi că în satul acesta sînt trei sute. Se adună poate pentru la noapte. "p^Sg i„ tot Lest timp". SJWS&Î 'St °P«- -a, .ară ca dumneata să ,1» „Deobioei, cam aşa se face. Ouid s-a m trmţlat , Cred că în .noaptea aceea clnd am fost la Chalet şl an. dansai cu "A unei'Păi nici nu te-ai apropiat măcar mai mult de ea . Mă priii grozav de nedumerit. Dacă purtarea lui mi se pa, ea ciudata. « ^M^'S^W letele acelea... Erau ai,t de «. «Hmi^ Sa"' Pari a fi foarte convins că poţi interveni", îl întrerupsei cu glasul tăios. Pentru prima dată mă supărase a Fowler... nu-ţi cunosc numele de botez... "P*S^ Tom, nu-i aşa ? Intr-un fel lucrul acesta ne-a apropiat Vreau să spun... faptul că iubim aceeaşi femeie . Si ce-ai de gînd sa faci!' ^W^W^O să o cer în căsătorie, Tom". . tu « ■t &£S#1"K5 doi, Thomas. Aşa e cît se poate de a Frn Mr-adevăr drept? Pentru prima dată mă încerca fiorul pre- t&WMSttJI ,*ea ireal şi totuşi şi ^£-"2 importantă că ar fi fost un amant ca vai de capul lui, eu insa eiii. începu să se dezbrace. Ma ginaeam . şi ww. . aSta"' îmi pare rău Thomas. Ştii... eu mă numesc Alden, dacă vrei ;:Sm?n mai degrabă la Pyle. Mă gmdesc la dumneata ca la Pyle . 108 GRAHAM GREENE Se vîrî în sacul de dormit (şi întinse mîna spre luminare ca să o stingă. „Uh, oftă el uşurat, mă bucur că am terminat şi cu asta, Thomas. Mă simţeam îngrozitor de prost". Era foarte limpede'că acum nu se mai simţea prost defel. In lumina flăcărilor de afară se vedea linia netă a părului său scurt tuns soldăţeşte. „Noapte bună, Thomas. Somn uşor". Abia spusese aceste cuvinte, şi, ca într-o comedie proastă, mortierele începură să uruie, să şuiere şi să bubuie. „Doamne, exclamă Pyle, ne-or fi a'tacînd". „Nu, încearcă să-i împiedice să atace". „Atunci, mi se pare că n-o să mai dormim". „Nu, n-o să mai dormim". .Thomas, aş vrea să ştii ce cred despre felul în care te-ai purtat în toată istoria asta — ei bine, ai fost admirabil, admirabil, nu găsesc un alt cuvînt mai potrivit". „Mulţumesc". „Ai văzut mult mai multe locuri decît mine, Thomas. Boston e totuşi un oraş cam provincial... Chiar dacă nu esti un Lowell sau un Cabot As vrea şă-imi dai un sfat..." „In legătură cu ce ?" „Cu Phuong". „Dac-aş fi în locul tău, n-aş avea încredere în sfatul pe care ţi l-as da. Vreau să rămînă cu mine". „Nu, ştiu că eşti un om corect, absolut corect, si interesele ei ne stau amîndorura la inimă". Nu mai putui suporta comportarea asta de băieţandru, si-i spusei : „Puţin îmi pasă care-i sînt interesele. Dacă vrei, poţi avea .grijă tu de ele. Ceea ce vreau eu e trupul ei. Vreau să !mă culc cu ea. As prefera să o distrug şi să mă culc cu ea, decît... să am grijă ca să-i meargă bine". In întuneric, nu se auzi decît o exclamaţie înăbuşită : „Oh !" Continuai : „Dacă vrei să ie îngrijeşti numai de interesele ei, pentru numele lui D-zeu 'n-o mai bate la cap pe Phuong. Ca ori si care altă femeie are nevoie mai degrabă să fie bine...", bubuitul unui mortier feri urechea bostonuanului de neruşinatul cuviînt anglo-saxon. Dar 'Pyle nu putea fi dezarmat atît de repede. Hot arise că eu aveam sa ma port ca un om cumsecade şi a trebuit să mă port ca un om cumsecade. îmi .spuse : „Ştiu cît suferi, Thomas". „Dar nu sufăr". i ™ ~~ "L^a da' 's,uferi- ?tiu cît a? suîeri eu dacă ar 'trebu'i să mă despart de Phuong . „E fericită". „Nu poate fi... în situaţia în care ;se află acum". „Crezi chiar în toate prostiile pe care sora ei..." „O soră ştie mai bine uneori"... „Soră-sa a vrut să-ţi bage în cap toate astea, Pyle, deoarece s-a gîn-dit ca ai o situaţie mai bună. 'Şi a reuşit... „Dar n-am altceva decît salariul". „Da, dar ai un 'regim mai favorabil la schimbul devizelor". „Nu te amărî, Thomas. Se mai întiimplă si de-astea. Oricui as fi vrut sa i se întîmple aşa ceva, numai ţie nu. Trag mortierele noastre ? „Da, mortierele „noastre". Vorbeşti de parcă Phuong m-a şi părăsit" AMERICANUL LINIŞTIT 109 „Desigur, spuse el fără convingere, ar putea hotărî să ramură cu tine". „Şi atunci ce-ai face ?" „Aş cere să fiu 'transferat". „De ce nu pleci, Pyle, fără să 'mai încurci lumea ?" ,,N-ar fi drept faţă de ea, Thomas", îmi răspunse Pyle foarte serios. Nu mai văzusem niciodată Un alt om care să aibă motive atît de întemeiate pentru toate încurcăturile pe care le pricinuia. Adăugă : „Nu cred că o înţelegi prea bine pe Phuong". După cîteva luni, trezindu-mă în acea dimineaţă cu Phuong alături de mine, mă gîndeam: „Şi tu, tu ăi înţeles-o ? Ai fost în stare să prevezi această situaţie ? Phuong dormind fericită lingă mine şi tu mort ?" Timpul se răzbună în felul fui, dar răzbunarea e adeseori atît de amară. N-am face mai bine să nu încercăm să înţelegem, să acceptăm faptul că nici o fiinţă umană n-o înţelege pe cealaltă, că soţia nu-şi înţelege bărbatul, îndrăgostitul iubita, părintele copilul. Poate că de asta au născocit oamenii existenţa lui D-zeu... o fiinţă capabilă de înţelegere. Poate că dacă aş fi vrut să fiu înţeles sau să înţeleg aş fi trebuit să mă înşel pe mine însumi, să devin un drept credincios. Eu însă eram 'un simplu reporter : Dumnezeu există numai pentru redactorii care scriu fonduri. „Eşti sigur că e mare lucru de înţeles ?", îl întrebai pe Pyle. „Dar, pentru numele lui D-zeu, să, bem mai degrabă un whisky, e mult prea mult tărăboi ca să mai discutăm". „E puţin cam devreme", observă Pyle. „E teribil de 'tîrziu". Turnai whisky-ui în pahare. Pyle ridică paharul şi se uită prin limpezimea lichidului "la feştila luminării. Oridecîteori exploda vreo ghiulea îi tremura mîna şi totuşi făcuse călătoria aceea nebunească de la Nam Dinh pînă aici. „Ce ciudat, remarcă Pyle, că nici'unul din noi nu poartă ură celuilalt: „Noroc". Băurăm aşadar, fără să ne mai spunem nimic. CAPITOLUL V 1 Crezusem că voi lipsi din Saigon doar o săptămînă, dar nu reuşii să mă întorc de pe front decî't abia după trei săptămîni. întîi se dovedi a fi mult mai greu să ieşi din regiunea Phat-Diem, decît fusese să pătrunzi. Şoseaua dintre Nam Dinh şi Hanoi fusese tăiată şi nu se putea organiza o cursă specială cu avionul pentru un reporter care oricum nu avea ce să caute ocolo. După aceea, cînd am ajuns la Hanoi, corespondenţii ide presă, aduşi cu avionul ca să li se comunice cum stăteau lucrurile cu ultima victorie plecau, şi în avionul cu care se întorceau nu mai rămăsese nici un loc liber. Pyle plecase din Phat Diem în dimineaţa zilei în care venise; îşi îndeplinise misiunea — să-mi.vorbească despre Phuong... aşa că nimic nu-1 mai reţinea acolo. Cînd tirul mortierelor încetă, el adormi. Plecai la popotă să beau o ceaşcă de cafea şi să mănînc cîţiva biscuiţi. Cînd m-am întors nu l-am mai găsit. Am presupus că a ieşit să se plimbe — -după ce coborîse cu 'luntrea pe fluviu tocmai de la Nam Dinh, n-aveau cum să-1 mai înfricoşeze sniperii: nu era în stare să-şi închipuie că-1 ameninţă vreo suferinţă sau vreo primejdie, precum 'nu era în stare a-şi imagina suferinţa pe care o putea pricinui no GRAHAM GREENE altora.' Odată — dar asta cu cîteva luni mai tîrziu — mi-am pierdut răbdarea şi l-am călcat pe picior. îmi aduc aminte cum s-a dat la o parte, s-a uitat la pantoful murdar şi a spus : „Trebuie să mi-i lustruiesc înainte de a imă duce la Ministru". Ştiam că se străduia să se exprime într-un stil pe oare-1 învăţase din cărţile lui York Harding-. Era sincer în felul lui: o simplă coincidenţă făcuse ca toate sacrificiile să 'fie suportate de alţii pînă în acea noapte din urmă de sub podul de la Dakow. Abia cînd m-am întors la Saigon am aflat că Pyle, în timp ce eu îmi beam cafeaua, reuşise să convingă pe un tiînăr ofiţer' de marină să-1 ia pe un vas de debarcare care, după ce-şi făcuse 'Obişnuita patrulare, îl dusese pe ascuns la Nam Dinh. Norocul îl urmărea şi izbuti să se întoarcă la Hanoi cu echipa lui de combatere a trahomei, cu douăzeci şi patru de ore înainte ca şoseaua să fie oficial declarată ca fiind tăiată de către trupele duşmane. Cînd am ajuns la Hanoi, plecase deja spre sud, şi-mi lăsase un bilet la barman-ul de la cantonamentul presei. „Dragă Thomas, îmi scria Pyle, nici nu-ţi pot spune cît de grozav ai fost aznoapte. Pot să-ţi spun 'doar că eram cu sufletul la gură cînd am intrat în camera în care dormeai." (Dar unde fusese oare cînd ooborîse cu barca de-a lungul fluviului ?) „Nu sînt mulţi oameni care ar privi întreaga poveste cu atîta calm. Ai fost mare, şi nu mă mai simt, acuma că ţi-am vorbit, nici pe jumătate atît de meschin pe cît mă simţeam". (Numai el era acela care conta ? Eram supărat, dar îmi dădeam .seama totuşi că nu voise să spună chiar asta. întreaga întîmplare îi apărea într-o lumină mai fericită acum că nu mai era un om meschin... eu eram mai fericit, Phuong era mai fericită, întreaga lume era mai fericită, pînă şi ataşatul economic dim-» preună cu Ministrul. Primăvara pogorîse asupra Indochinei, acum că Pyle nu mai era un om meschin). Te-am aşteptat pe-aici timp de douăzeci şi patru de ore, dar dacă nu plec azi nu voi mai fi la Saigon decît peste o săptămînă şi adevărata mea treabă e acolo în Sud. Le-am spus băieţilor din echipele de combatere a trahomei să aibe grijă de tine — o să-ţi placă. Sînt băieţi buni şi fac o treabă grozavă. Nu te necăji de loc că mă întorc înaintea ta la Saigon. Iţi promit că nu voi vedea pe Phuong, pînă nu te întorci. N-aş vrea să crezi cumva mai tîrziu că într-un fel sau altul am fost necinstit. Cu multă simpatie, al tău, Alden". Din nou aceeaşi calmă presupunere că „mai tîrziu", eu aveaan să o pierd pe Phuong. Se poate baza oare încrederea pe cursul devizelor ? Se vorbea odată despre calităţile de aur. Trebuie să vorbim acum despre o dragoste anume a dolarului ? Dragostea dolarului presupune, probabil, măritişul, ziua copilului şi a mamei, chiar dacă mai tîrziu prevede Reno, Virgin Islands sau alte localităţi unde se duc americanii să divorţeze. Dragostea dolarului presupune bune intenţii, o conştiinţă limpede şi dracu să-i ia pe toţi ceilalţi. Dragostea mea nu avea însă nici o intenţie : ea cunoştea viitorul. Tot ce se poate încerca e să faci viitorul mai puţin greu de suportat, să-1 îmblînzeşti cînd a venit, şi la treaba asta te poate ajuta şi opiul. Nu prevăzusem însă niciodată că prima lovitură a viitorului de care trebuia s-o consolez pe Phuong avea să fie moartea lui Pyle. PARTEA 11-a CAPITOLUL I Pyle se invitase la mine să bem. Aşa îmi spusese, deşi ştiam foarte bine că nu obişnuieşte să bea,. După ce trecuseră cîteva săptămîni, întîlnirea aceea fantastică de la Phat Diem îmi părea aproape de necrezut iar ama- AMERICANUL LINIŞTIT 111 nuntele discuţiei deveniseră foarte vagi. Erau asemeni literelor şterse de pe mormintele romane, iar eu un arheolog care încearcă să le reconstituie cum poate, potrivif^pregătirii sale ştiinţifice. La un moment dat mă gîndi-sem chiar că şi-a bătut joc de mine, şi că discuţia fusese o ironică şi intenţionată înşelătorie menită să ascundă scopul pe care-lurmărea eu adevărat. Se şi spunea în Saigon că e în slujba acelor servicii denumite în chip prostesc secrete. Poate că umbla să furnizeze arme americane unei a Treia Forţe... Aveam în buzunar telegrama care mă aşteptase în Hanoi. N-avea nici un rost să i-o arăt lui Phuong, deoarece ne-ar fi otrăvit puţinele luni care ne mai rămăseseră pînă la plecare cu lacrimi şi certuri. Nici viza de ieşire nu aveam intenţia să o cer decît în ultimul moment, pentru că ar fi fost posibil să aibe vreo rudă la biroul de emigrări. ,,Ştii, Phuong, la ora şase vine Pyle la noi". „O să plec atunci la soră-mea". „Cred că ar vrea să te vadă". „Nu vrea să mă vadă, nici pe mine, şi nici pe altcineva din familia mea. Cît timp ai fost plecat n-a venit măcar odată s-o vadă pe sora mea, deşi ea l-a invitat. A fost foarte jignită". „N-are rost să pleci". „Dacă ar fi vrut să mă vadă ne-ar fi invitat la Majestic. Vrea să-ţi vorbească în particular... chestiuni de afaceri". „Dar cu ce se ocupă Pyle?" „Se spune că-i vin prin import o mulţime de lucruri". „Ce fel de lucruri ?" „Chimicale, medicamente..." „Astea-s pentru echipele din Nord de combatere a trahomei". „Se poate. Autorităţile vamale nu au voie să deschidă nimic. Colete diplomatice. Odată s-a comis însă o greşeală. Funcţionarul în cauză a fost ■concediat. Primul secretar a ameninţat cu sistarea tuturor importurilor". „Dar despre ce era vorba ?" „Materiale plastice". Mă întrebam nedumerit: „De ce-or fi avîncl nevoie de materiale plastice?" Cînd Phuong plecă, mă apucai să scriu acasă. Peste cîteva zile un coleg de la Renter pleca la Hong Kong şi putea să-mi expedieze scrisoarea de acolo. Ştiam că apelul meu va rămîne fără răspuns, dar cel puţin nu aveam să-mi reproşez după aceea că n-am încercat tot ce se putea. îi scriam directorului că momentul pentru schimbarea de corespondenţi nu era bine ales. Generalul de Lattre agoniza la Paris, Francezii erau pe punctul de a se retrage din Hoa Binh: nicicînd Nordul nu fusese ameninţat de o mai mare primejdie. Şi apoi nu eram potrivit pentru funcţia de şef al secţiei externe, eu eram reporter, un om fără opinii solide. Pe ultima pagină invocasem chiar motive de ordin personal, deşi era foarte puţin probabil să mai existe vreo urmă de simpatie omenească dincolo de becurile cu lumină de zi, vizierele verzi şi expresiile stereotipe: „în interesul ziarului", „situaţia cere ca..." Scriam : „Pentru motive de ordin personal aş fi foarte nefericit dacă ar trebui să părăsesc Vietnamul. Nu socotesc că aş putea lucra prea bine în Anglia, unde voi avea greutăţi nu numai financiare, ci şi familiare. Bacă mi-aş putea permite să o fac, aş demisiona mai curînd decît să mă întorc în Anglia. Menţionez acest lucru numai pentru a vă arăta cît de greu cîntăreşte motivul invocat. Nu cred că mă consideraţi a fi un prost co- 112 GRAHAM GREENE respondent şi aceasta este prima favoare pe care v-o cer". După aceea mi-am revăzut articolul despre bătălia de la Phat Diem, ca să-1 pot trimite pentru a îi expediat din Hong Kong. Francezii n-ar fi avut nimic serios de obiectat acum — asediul fusese ridicat: o înfrîngere care putea fi prezentată drept o victorie. Am luat apoi scrisoarea si am rupt ultima pagină N-avea nici un rost... „motivele personale" n-ar fi servit la alt ceva decît la ia furniza subiectul unor glume răutăcioase. Se st ie că fiecare corespondent de presă îşi,are „fata" lui. Directorul ar fi glumit cu redactorul şef de noapte, care s-ar fi întors — invidiindu-mă în gîndul lui — Ia căsuţa sa din Streatham şi s-ar fi; urcat în pat gîndindu-se tot la mine si ar fi adormit hnga credincioasa lui soţie cu care trăieşte de mulţi ani' încă de pe timpul cînd erau la Glasgow. Vedeam 'atît de 'bine casa aceea fără de noroc... tricicleta ^stricată din hali, pipa favorită pe care a spart-o cineva, in sufragerie o cămaşă de copil căreia îi lipseşte un nasture ce trebuie cusut. Motive personale" : cînd aveam să beau' la Clubul Presei nu voiam ca glumele lor să-mi amintească de Phuong. Se auzi o bătaie în uşă. Deschisei si clinele negru al lui Pyle intră în cameră înaintea stăpîntilui său. Pyle privi peste umărul meu si văzu că sînt singur. „Da, sînt singur. Phuong s-a dus la sora ei". Roşii. Purta o cămaşă hawaiană, e drept cu o croială şi de o culoare mai puţin excentrică. Eram uimit : fusese acuzat oare de activitate anti-americană ? „Sper că nu te-am deranjat..." „O, nu ! Bei ceva ?" „Mulţumesc. Bere ?" „Nu, îmi pare rău. N-avem frigider, trebuie să luăm ghiaţă. Nu vrei cumva un scotch ?" „Unul nuc, dacă nu te superi. Nu-mi prea priesc băuturile tari". ,,S©c ? „Cu mult sifon... dacă ai la îndemînă"... „Nu te-am mai văzut de la Phat Diem", observai. „Ai primit bileţelul meu, Thomas ?" Adresîndu-mi-se cu numele de botez voia parcă să-mi atragă atenţia că nu glumise şi că acum venise să o. ia pe Phuong. Isi aranjase se vedea şi frizura, şi probabil că bluza hawaiană trebuia să aibe rolul penajului de păun. „Da, l-am primit. Şi în consecinţă ar fi trebuit să te bat zdravăn" „Desigur că ai tot dreptul, Thomas. Dar am făcut boxul la colegiu... şi sînt cu mult mai tînăr ca tine". „Da, da, n-ar fi prea indicat să încerc", „Ştii, Thomas (şi sînt convins că si tu esti de aceeaşi părere) nu-mi place să discut despre Phuong cînd nu e de faţă. Credeam că va fi si ea acasă". _ „Bine, atunci despre ce să discutăm... despre materiale plastice Nu intenţionasem deloc sa-1 pun în încurcătură. Mă întrebă mirat: „Ştii despre asta ?" „Mi-a spus Phuong". „Cum putea... ?" „Poţi fi sigur că tot oraşul ştie. Şi apoi ce importanţă are ? Te ocupi de negoţul cu jucării ?" / „Nu am vrea ca ajutorul pe care-1 dăm să fie cunoscut cu de-amănun- AMERICANUL LINIŞTIT 113 tul. Ştii doar ce înseamnă Congresul... şi apoi mai vin şi diverşi senatori. Am avut o întreagă poveste cu echipele de combatere a trahomei din pricină că foloseau unele substanţe chimice în locul altora". „Bine, bine, diar tot nu înţeleg ce are de-aface asta cu materialele plastice ?" Clinele lui negru, şedea pe podea şi gîfîia nervos ; limba-i atîrna ca 0 clătită arsă. Pyle spuse într-o doară : „A, n-ai de unde să ştii, vrem să punem pe picioare unele din industriile de pe aici şi trebuie să ne ferim de francezi, care vor ca totul să fie cumpărat din Franţa". „Nu-i acuz. Războiul cere bani". „Iţi plac cîinii ?" „Nu". „Credeam că Englezilor le plac foarte mult cîinii". „Şi noi credem că Americanilor le plac dolarii, dar probabil că sînt şi excepţii". „Nu ştiu ce m-aş face fără Duke. Ştii, uneori mă simt îngrozitor de singur..." „In meseria ta ai totuşi mulţi asociaţi". „Pe primul meu cîine îl chema Prince. II numisem aşa după Prinţul cel Negru. Ştii, tipul care..." „A masacrat toate femeile şi toţi copiii din Limoges". „Nu-mi amintesc". „Despre poveşti din .astea nu se scrie în cărţile de istorie". Aveam să văd de multe ori expresia aceea de jenă şi dezamăgire ce 1 se întipărea pe faţă şi în privire, cînd realitatea nu se potrivea cu ideile romantice pe care şi le făurise. Sau cînd cineva pe care îl admira sau îl iubea se situa sub nivelul imposibil la oare şi-1 imaginase. îmi amintesc că odată l-am prins pe York Harding făcînd o greşeală grosolană. A trebuit să-1 consolez : „E omeneşte să greşeşti". Rîse nervos şi-mi spuse : „Cu riscul să mă crezi un dobitoc, dar mi-1 închipuiam infailibil". Adăugase: „Tatălui meu i-a plăcut grozav cînd s-au cunoscut, şi e foarte greu să-i placi tatălui meu". După ce gîfîise îndeajuns ca să-şi asigure într-un fel dreptul de a respira, dinele negru şi uriaş, cu numele de Duke, începu să adulmece prim cameră. „Vrei să-i spui să stea liniştit ?" îl întrebai pe Pyle. „Vai, iariă-mă. Duke, Duke. Stai locului, Duke". Duke stătu locului şi începu să se lingă zgomotos sub coadă. Umplui paharele şl în trecere avui grijă să-i întrerup toaleta lui Duke. Dar pauza dură foarte puţin, clinele începu să se scarpine. „Duke e teribil de inteligent", spuse Pyle. „Ce s-a întîmplat cu Prince ?" „Cînd am fost la ferma noastră din Connecticut a fost călcat de o maşină". „Ai fost tare necăjit ?" „Fără îndoială că am fost. însemna foarte mult pentru mine, dar trebuie să fi totuşi un om rezonabil. Nimic nu-1 mai putea face să se întoarcă". ; „Şi dacă o vei pierde pe Phuong vei fi rezonabil?" „Da, cred că da. Dar dumneata ?" „Mă îndoiesc. S-ar putea să mă apuce nebunia. Te-ai gîndit la asta, Pyle ?" „Aş vrea să-mi spui Alden, Thomas". 8 — V. Romînească nr. 3 114 GRAHAM GREENE „Nu pot. Numele de Pvle e... legat de unele lucruri. Te-ai gîndit la asta ?" „Fără îndoială că nu. Eşti cel mai grozav tip din eîţi am cunoscut. Cînd mă gîndesc cum te-ai purtat cînd am dat buzna în..." „Imî amintesc că înainte de a adormi m-am gîndit că ar fi bine să fim atacaţi şi să fii ucis. O moarte eroică. Pentru Democraţie". „Nu-ţi bate joc de mine, Thomas". Se mişcă stînjenît pe scaun. „Ştiu că mă crezi cam greu de cap, dar îmi dau seama cînd glumeşti". „Dar nu glumesc". „Sînt convins că de fapt nu-i vrei decît binele". Şi atunci auzii paşii lui Phuong. Sperasem împotriva oricărei speranţe că Pyle o să plece înainte ca ea să se întoarcă. Ii auzise şi' el paşii, şi-i recunoscuse. Spuse : „A venit", deşi nu observase cum merge decît într-o singură seară. Pînă şi cîinele se ridică şi se duse la uşa larg deschisă ca să fie mai răcoare, ca şi cum ar fi acceptat-o ca făcînd parte din familia lui Pyle. Eu eram un intrus. Phuong spuse: „Sora mea nu era acasă" şi-i aruncă iui Pyle o privire bănuitoare. Mă întrebam dacă spune adevărul sau dacă nu cumva soră-sa îi ordonase să se întoarcă de îndată. „Iţi aminteşti de dl. Pyle?", o întrebai. „Enchantee *). Era foarte politicoasă. „îmi pare foarte bine că vă revăd", spuse el îmroşindu-se. „ Comment ? **)" „Nu ştie engleza atît de bine", explicai eu. „Din nefericire franceza mea e îngrozitoare. Dar iau lecţii. Şi aş putea înţelege... dacă dra Phuong ar vorbi mai nar". „O să fiu eu interpret. Trebuie să te obişnuieşti cu accentul de pe aici, ca să te poţi înţelege. Şi acum, ce vrei să spui ? Şezi, Phuong. Dl. Pyle a venit anume să te vadă. Eşti sigur, îl întrebai pe Pyle, că nu doreşti să vă las singuri ?" „Doresc să auzi tot ce vreau să-i spun. Altminteri nu ar fi corect". „Bine, dă-i druimu". Şi atunci el începu să spună cu glas solemn, ca şi cum şi-ar fi învăţat rolul pe de rost, că are pentru Phu'ong o profundă afecţiune şi un mare respect. Şi-a dat seama de asta chiar din noaptea în care a dansat cu ea. Mi se părea într-un fel că asist la prezentarea unei „case mari", făcută unui grup de turişti de către majordom. Casa cea mare era inima lui, iar apartamentele particulare unde locuia familia ne erau arătate în treacăt şi foarte repede. Traduceam cu o grijă plină de meticulozitate... cuvintele sunau şi mai îngrozitoare aşa, iar Phuong şedea liniştită cu mîinile-n poală ca la vizionarea unui film. „A înţeles ce i-ai spus?", mă întrebă el. „In măsura în care pot eu garanta. N-ai vrea să .adaug cumva şt puţină pasiune, nu ?" „O nu, te rog să traduci numai. N-aş vrea să o tulbur peste măsură". „Aha, înţeleg". „Spune-i că vreau să o iau de nevastă". * Incîntată (în franceză, în text). ** Poftim (în franceză, în text). AMERICANUL LINIŞTIT 115 „I-am spus". „Ce-a zis ?" „M-a întrebat dacă eşti un om serios. I-am spus că aşa ţi-e felul". „E într-adevăr o situaţie deajuns de ciudată, observă Pyle. Eu, să te rog să traduci". „Aproape ciudată". „Şi totuşi mi se pare că aşa trebuie să fie. Mal la urma urmei eşti cel mai'bun prieten al meu". „E foarte drăguţ din partea ta că mi-o spui". „N-as apela într-un caz grav la nimeni, decît la tine". 'jşi faptul că te-ai îndrăgostit de femeia mea e tot un caz grav". ,"Desigur, Thomas. Aş fi dorit să fie oricine altcineva şi nu tu". „Bine. Ce să-i mai spun ? Că nu poţi trăi fără ea ?" „Nu, asta ar fi prea emoţionant. Şi de altfel nu e cu totul adevărat. Ar trebui'să plec, evident, dar se poate trece peste orice". „In timp ce te gîndeşti ce să-i mai spui, nu te superi dacă-i mai zic şi eu cîte-un cuvînt în ceea ce mă priveşte" ? „Nu, de ce să mă supăr, e foarte corect aşa, Thomas". jJAscultă-mă, Phuong, chiar vrei să mă părăseşti din cauza lui ? Se va căsători cu tine. Eu nu pot să fac lucrul ăsta. Ştii de ce". „Tu ai de gînd să pleci ?", mă întrebă ea şi mă. gîndii la scrisoarea directorului. Era în buzunarul meu. „Nu." „Niciodată ?" ■ „Se poate promite aşa ceva ? Nici el nu poate. Şi căsătoriile se desfac. De multe ori se desfac mai repede decît o legătură ca a noastră". „Nu vreau să pleci", spuse ea, dar vorbele ei nu erau prea încurajatoare, cuprindeau şi un „dar" subînţeles. Pyle intervenii: „Cred că ar trebui să dau cărţile pe faţă. Nu sînt bogat. Dar după moartea tatălui meu voi avea vreo cincizeci de mii de dolari. Sînt perfect sănătos... am un certificat eliberat abia acum două luni, şi-i pot spune din ce grup sanguin fac parte,". „Asta nu ştiu cum să traduc. La ce serveşte ?" „Păi, ca să ştim în chip sigur dacă putem avea sau nu copii". „Aşa se face dragostea la voi în America... veniturile şi grupul sanguin ?" „Nu ştiu, nu mi s-a mai întîmplat pînă acum. Acasă s-ar putea ca mama mea să mai vorbească cu maică-sa şi despre altele". „Despre grupurile sanguine" ? „Nu-ţi bate joc de mine, Thomas. Ştiu că mă port ca un om de modă veche. Eu nu mă prea descurc într-o asemenea situaţie" „Nici eu. Nu crezi c-am putea s-o scoatem la capăt jucînd-o în zaruri?" „Acuma, Thomas, vrei să te arăţi ca un tip dur. Dar o iubeşti în felul tău tot atît de mult ca şi mine". „Bine, Pyle, zi-i înainte". „Spune-i că nu mă aştept să mă iubească, aşa, dintr-odată. Asta va veni cu timpul, dar spune-i că-i ofer siguranţă şi respect. Asta nu sună prea atrăgător, dar poate că-s mai bune decît pasiunea". • „Pasiunea, replicai, o va putea obţine oricînd de la şoferul tău, cînd vei fi plecat la birou". . 8* 116 GRAHAM GREENE Pyle se înroşi. Ridicîndu-se stînjenit îmi spuse: „Asta-i o glumă murdară. Nu pot admite să o insulţi. N-ai nici un drept"... „Nu-i încă soţia ta". „Ce-i poţi oferi tu ?" mă întrebă el furios. „Cînd ai să, pleci în Anglia, ai să-i laşi vreo două sute de dolari sau, cine ştie, poate şi mobila ?" „Mobila nu-i a mea". „Nici ea. Phuong, vrei să te căsătoreşti cu mine ?" „Dar cu grupa de sînge cum rămîne?", îl întrebai. „Şi certificatul de sănătate ? O să ai nevoie de-al ei, nu-i aşa ? Poate că trebuie să-1 ai şi pe-al meu ? Şi horoscopul ei... nu, ăsta e un obicei indian". „Vrei să te căsătoreşti cu mine ?" „Spune-i asta în franţuzeşte. Să fiu al dracului dacă mai traduc un cuvînt pentru tine". M-am ridicat în picioare. Cîinele începu să mîrîie. Mă înfuriai: ,,*Spu-He-i blestematului tău de Duke să fie cuminte. E la mine acasă, nu la el". „Vrei să te căsătoreşti cu mine ?", repetă Pyle. Făcui un pas înspre Phuong şi cîinele mîrîi din nou. îi spusei lui Phuong: „Spune-i să plece şi să-şi ia şi cîinele cu el". „Vino cu mine, acuma", o chemă Pyle. „Avec moi"*). „No"**), spuse Phuong în engleză, „no". Şi deodată furia noastră, a amîndurora, pieri. Problema fusese atît de simplă încît putea fi rezolvată printr-uin cuvînt de numai două litere. Mă simţeam grozav de uşurat; Pyle rămăsese cu gura căscată şi cu o expresie de zăpăceală întipărită pe faţă. îmi spuse: „A zis nu". „Atîta engleză mai ştie şi ea". îmi venea să rîd. Cum ne prostisem amîndoi. „Şezi, Pyle, să mai bem un scotch". „Cred că trebuie să mă duc". „Unul pentru drum". „N-aş vrea să-ţi beau tot whisky-ul", murmură el. „Obţin cît vreau prin intermediul legaţiei". Mă îndreptai spre masă, şi cîinele îmi1 arătă colţii. Pyle se repezi furios la el: „Jos, Duke. Fii cuminte". îşi şterse sudoarea de pe frunte. „Regret foarte mult, Thomas dacă am spus ceva nelalocul lui. Nu ştiu ce mi-a venit". Luă paharul şi continuă, dus pe gînduri: „Cel mai bun cîştigă. Numai un lucru aş vrea să te rog. N-o părăsi, Thomas". „Desigur că n-o s-o părăsesc". Phuong mă întrebă: „Nu vrea să fumeze o pipă?" „Ai vrea să fumezi o pipă ?" „Nu, mulţumesc. Nu mă ating de opiu, şi regulamentul nostru e foarte sever în privinţa asta. Beau numai whiskv'-ul ăsta şi plec. îmi pare rău că Duke s-a purtat atît de urît. Deobicei e foarte liniştit". „Rămîi la masă". „Aş prefera, nu te supăra, să fiu singur". Zîmbi nesigur. „Cred că se poate spune că amîndoi ne-am purtat cam ciudat. îţi doresc, Thomas, să te poţi căsători cu ea". „Chiar îmi doreşti aşa ceva ?" „Da. De cînd am fost în locul aoela... ştii care, casa aceea de lîngă Chalet... mi-e atît de teamă de soarta ei..." *) Cu mine (în franceză, în text). **) Nu. i AMERICANUL LINIŞTIT 117 Bău repede whisky-ul, fără să se uite la Phuong, şi cînd spuse la revedere nu-i dădu mînia, ci se înclină uşor, puţin cam încurcat. Observai că privirile lui Phuong îl urmăresc pînă la uşă. Trecînd pe lîngă oglindă mă văzui, aşa cum arătam : nasturele de la betelia pantalonilor desfăcut, începeam să am burtă. Afară, Pyle îmi spuse : „îţi promit, Thomas, să nu o mai văd, dar n-aş vrea ca tot ce s-a întîmplat să ne îndepărteze pe unul de celălalt. Voi cere să fiu transferat, cînd îmi voi termina treburile". „Şi cînd se va întîmpla asta ?" „Peste vreo doi ani". M-am întors şi mă gîndeam. La ce bun enau toate acestea ? Puteam foarte bine să le spun amîndurora că voi pleca. Avea să-şi poarte inima sîngerîndă timp de cîteva săptămîni ca o decoraţie... Minciuna aceea avea să-i liniştească chiar şi orice remuşeare ,,Să-ţi pregătesc o pipă?", mă întrebă Phuong. * „Da, o clipă numai. Vreau să scriu o scrisoare". Era a doua scrisoare din acea zi, dar nu aveam să rup nici una din ele, deşi speram foarte puţin într-un răspuns. Scriam : „Dragă Helen, în aprilie mă întorc în Anglia ca să preiau postul de şef al secţiei externe a ziarului. îţi poţi închipui că nu sînt prea fericit. Anglia e scena eşecului meu. Dorisem să fim împreună cît mai multă vreme ca şi cum aş fi împărtăşit cu adevărat credinţa ta creştină. Nici pînă astăzi însă nu ştiu ce n-a mers (de încercat, ştiu că am încercat amîndoi dar probabil că temperamentul meu a fost de vină). Ştiu cît de crud şi de rău mă pot purta. Acum sînt ceva mai potolit — orientul m-a influenţat — nu netezind asperităţile, ci liniştindu-mă. Sau poate pentru că ara pur şi simplu cinci iani mai mult... în această perioadă a vieţii cînd cinci ani înseamnă mult din ce a mai rămas ! Ai fost foarte generoasă faţă de mine, şi nu mi-ai reproşat nimic de cînd ne-am despărţit. N-ai vrea să fii acum şi mai generoasă ? îmi amintesc că înainte de a ne căsători m-ai avertizat că nu vom putea divorţa niciodată. Am acceptat acest risc şi nu am de ce să mă plîng. Dar în acelaş timp vreau să-ţi cer ceva". Phuong, din pat, îmi strigă că totul e pregătit pentru fumat. „O clipă." „Aş putea înfăţişa lucrurile astfel, continuai a scrie încît totul să pară mai onorabil şi mai. demn pretinzînd că trebuie să procedez aşa de dragul altcuiva. Dar nu-i adevărat. E vorba numai şi numai de interesul meu. Iubesc pe cineva foarte mult, am trăit mai mult de doi ani împreună, mi-a fost foarte credincioasă, dar ştiu că nu reprezint totul pentru ea. Dacă o voi părăsi va fi puţin cam nefericită, dar nu se va întîmpla nici o tragedie. Se va căsători cu altcineva şi-şi va întemeia o familie. E o prostie din partea mea că-ţi spun toate acestea. Iţi dau singur un argument cu care să-mi poţi răspunde. Dar fiindcă am fost şi pînă acum foarte sincer, mă vei crede dacă-ţi voi spune că a o pierde ar însemna, pentru mine, începutul morţii. Nu-ţi cer să fii „rezonabilă" (dreptatea e în întregime de partea ta) sau să fii miloasă. Cred, că ceea ce îţi cer e să te porţi, aşa dintr-odată în chip iraţional, cum tu nu te porţi deobicei. Aş vrea să simţi odată (am ezitat ce cuvînt să folosesc şi pînă la urmă nu l-am ales pe cel potrivit) ce înseamnă afecţiune şi să acţionezi înainte de a avea vreme să mai gmdeşti. Ştiu că e mai uşor să faci asta la telefon, decît aşa, cînd între noi e o distanţă de peste opt mii de mile. Dacă mi-ai telegrafia doar atît: „Sînt de acord !" 118 GRAHAM GREENE Cînd am terminat m-am simţit cia şi cum aş fi fugit vreme îndelungată şi mi-aş fi încordat peste măsură muşchii. M-am întins pe pat în timp ce Phuong îmi pregătea pipa. Spusei: ,,E tînăr." „Cine ?" „Pyle." „Asta nu e chiar atît de important." „M-iaş căsători cu tine, Phuong, dacă aş putea." „Eu te cred, dar sora mea nu." „I-am scris soţiei mele cerîndu-i să divorţeze. N-am mai făcut niciodată lucrul ăsta. Mai e o şansă." „Mare ?" „Nu, neînsemnată." „Nu te necăji. Fumează." Am tras fumul în piept şi mi-ia pregătit a doua pipă. Am întrebat-o din nou : „Spune-mi drept, Phuong, chiar nu era acasă sora ta ?". „Ţi-am mai spus... nu era acasă." Era absurd să o silesc să aibe această pasiune pentru adevăr, o pasiune occidentală, ca şi patima alcoolului. Din cauza whisky-ului pe care-1 băusem cu Pyle, efectul opiului era micşorat. „Te-am minţit, Phuong", îi spusei. „Am fost chemat acasă." Lăsă pipa jos. „Dar n-a-i să te duci ?" „Dacă refuz, din ce vom trăi ?" „Aş putea veni cu tine. Aş vrea să văd Londra." „Ţi-ar fi foarte greu dacă n-am fi căsătoriţi." „Dar cine ştie, poate că soţia ta va accepta să divorţeze." „Poate că da." „Oricum, am să vin cu tine'"., Chiar aşa se şi gîndea, dar în timp ce ridica pipa ca să încălzească bulgăraşul de opium' zării în ochii ei cum se declanşează un lung şir de gînduri. Mă întrebă : „La Londra sînt zgîrie-nori ?" si o îndrăgii pentru nevinovăţia întrebării. Putea minţi din politeţe, de teamă, chiar din dorinţa de eîştig, dar nu era atît de vicleană încît să-şi ascundă minciuna. „Nu, îi răspunsei, ca să vezi zgîrie-nori'i trebuie să te duci în America." îmi aruncă o privire rapidă pe deasupra acului şi-şi dădu seama de greşeala pe care o făcuse. Şi apoi, în timp ce învîrtea bulgăraşul de opium deasupra flăcăruii, începu să vorbească fără şir ce rochii o să poarte la Londra, unde o să locuiască, cum o să fie cu metro-ul despre care citise într-un roman, sau cu autobuzele cu imperială, dacă o să zboare cu avionul sau o să călătorească cu vaporul... „Şi am să văd statuia Libertăţii..." „Nu, Phuong, şi asta e tot în America..." PARTEA IH-a CAPITOLUL I 2 Fusesem pedepsit. Pyle, cînd plecase de la mine mă condamnase parcă la cine ştie cîte săptămîni de nesiguranţă. De fiecare dată cînd mă întorceam acasă mă aşteptam ca dezastrul să se fi produs. Cîteodată nu c găseam pe Phuong, şi-mi era imposibil să mă apuc de ceva pînă nu se întorcea, fiindcă nu eram sigur dacă mai revine. O întrebam unde a fost (în-' AMERICANUL LINIŞTIT 119 cercînd să nu-mi trădez neliniştea) şi-mi răspundea: la piaţă, la cumpărături... ' îmi dădea şi dovezi (chiar faptul că era întotdeauna gata să-mi confirme ce spunea îmi părea în acea vreme nefiresc), alteori fusese La cinema şi-mi întindea biletul ca să mi-o dovedească, sau la soră-sa... acolo mi se părea mie că se întîlneşte cu Pyle. In zilele acelea mă culcam cu ea cu furie, caşicum aş fi urît-o, dar ceea-ce uram era viitorul. Singurătatea dormea cu mine în pat şi noaptea strîngaam în braţe singurătatea. Nu se schimbase deloc : gătea, îmi pregătea pipele, îşi dăruia cu gingăşie trupul ca să-mi facă plăcere, (de mult încetase însă să mai fie asta o plăcere) şi aşa cum în primele zile dorisem să fiu stăpîn pe gîndurile ei, acum voiam să ghicesc ce se petrece în mintea ei, dar gîndurile îi erau ascunse bine, şi nu aveam cum să le aflu taina. Nu voiam să o întreb nimic, pentru că nu doream s-o silesc să mintă (atîta vreme cît nu fusese rostită nici o minciună evidentă, puteam pretinde că între noi totul ena ca şi mai înainte), dar neliniştea mea vorbi deodată si o întrebă : „Cînd l-ai văzut ultima oară pe Pyle?" Ezită... sau se gîndea cu adevărat cînd a fost asta ? „Cînd a fost aici". începui — aproape fără să-mi dau seama — să vorbesc de rău tot ce era american. Discutam mereu despre sărăcia literaturii americane, despre scandalurile politice din America, despre cinismul copiilor americani. Parcă-mi era răpită de o naţiune şi nu de un om. Nimic din ce-ar fi făcut America nu era bine." Cum auzeam de Americani, cum mă dezlănţuiam şi începusem să-i plictisesc chiar şi pe prietenii mei francezi care erau oricum deajuns de dispuşi să-mi împărtăşească antipatiile. Parcă fusesem trădat, dar nu poţi fi trădat de un duşman... Mă întorceam acasă şi trecînd pe palier auzii bătrînele mele vecine cum sporovăiesc ca nişte vrăbii gureşe, dar n-am înţeles ce vorbeau, aşa cum nu înţelegeam nici graiul păsărilor. Phuong, nu era acasă... găsii un bilet prin care-mi spunea că e la soră-sa. Mă întinsei pe pat — oboseam încă foarte repede —• şi adormii. Cînd m-am trezit, cadranul luminos al ceasului meu arăta ora unu şi douăzeci şi cinci. întoarsei capul ştiind câ o s-o văd pe Phuong adormită alături de mine. Dar perna era neatinsă. Schimbase probabil în ziua aceea cearceaful, se mai simţea încă răcoarea rufei proaspăt spălate. Mă sculai şi trăsei saltarul scrinului în care-şi ţinea eşarfele... nu erau acolo. Mă dusei la raftul cu cărţi... Viaţa familiei regale cu ilustraţii nu mai era. îşi luase zestrea cu ea. în clipa în care eşti lovit, durerea este mai mică : ea începu abea cam pe la trei dimineaţa cînd încercai să-mi imaginez cum urma să se desfăşoare viaţa pe oare o mai aveam de trăit şi cînd îmi rememorai diverse scene ca să le pot uita. Amintirile fericite sînt cele mai rele. încercam să-mi amintesc de clipele nefericite. Aveam o oarecare practică. Mai trăisem şi altădată momente din acestea. Ştiam că voi putea face ceea ce era necesar de făcut dar eram cu atîţia ani mai bătrîn... simţeam că mai am prea puţină energie ca să maijgrefac ceva. 3 M-am dus la Legaţia Americană şi am întrebat de Pyle. Ca să intri trebuia să completezi un formular şi să-1 dai unui poliţist militar. îmi spuse; „N-aţi indicat scopul vizitei". 120 GRAHAM GREENE „O să ştie despre ce-i vorba." „Aţi aranjat atunci cu el ?" „Dacă vrei d-ta aşa, da, iam aranjat." „Controlul vi se pare probabil, stupid, dar trebuie să fim foarte atenţi. Vin uneori pe-aici tipi foarte ciudaţi." . „Am auzit." Poliţistul îşi mută guma de mestecat din gură de pe o parte pe alta şi intră în lift. Aşteptam. Habar n-aveam ee-o să-i spun lui Pyle. Era o scenă pe care nu mi-o închipuisem niciodată pînă atunci. Poliţistul se întoarse. Spuse printre dinţi: „Puteţi urca. Camera 12 A. Primul etaj." Cum am deschis uşa am văzut că Pyle nu era acolo. Joe şedea după biroul lui de ataşat economic. Cum s-o mai fi numit, nici atunci nu-mi amintii. De dupa o măsuţa pentru maşina de scris sora lui Phuong mă privea cu atenţie. Era desigur o lucire de triumf ceea ce mi se părea că desluşesc în ochii aceia cafenii şi răi. „Intră, Tom, intră", mă pofti Joe zgomotos. „Mă bucur că te văd Cum îţi mai merge cu piciorul ? Nu prea avem cinstea să te vedem mai des pe la noi. Ia-ţi un scaun. Spune-mi, ce părere ai despre felul în care se desfăşoară noua ofensivă. L-am văzut pe Granger aseară la Continental A plecat în Nord, din nou. E tare băiatul ăsta. Unde se întîmpla ceva, hop şi Granger. O ţigară ? Serveşte-te. O cunoşti pe dra Hei ? Nu pot ţine minte toate numele astea... Cam prea greu pentru un om bătrîn ca mine. Ii spun „Hei, tu", şi-i place aşa. Fără nici un fel de rigiditate colonialistă. Ce se mai vorbeşte prin oraş, Tom ? Voi trebuie să ştiţi totul. Mi-a părut rău cînd am auzit ce-ai păţit cu piciorul. Alden mi-a spus"... ' „Unde-i Pyle ?" „A, în dimineaţa asta Alden nu-i la birou. Cred că-i acasă. Are o mulţime de lucru acasă." „Las-că ştiu eu ce face acasă." „Băiatu ăsta e tare. Ce spuneai ?" „Că ştiu cel puţin unul din lucrurile pe care le face acasă." „Nu înţeleg ce vrei să spui Tom. Mă ştii doar, eu-s Joe cel greoi. Aşa am fost. Aşa am să rămîn." „Se culcă cu fata mea, cu sora dactilografei." „Nu înţeleg ce vrei să spui." „Intreab-o pe dactilografă. Ea a aranjat totul. Pyle mi-a luat fata." „Ascultă-mă, Fowler, credeam că ai venit aici cu o treabă anume. La noi nu se fac scene la birou, ştii asta." „Am venit să-1 văd pe Pyle, am impresia însă că se ascunde." „Fowler, cred că ar trebui să fii ultimul om care să spună aşa ceva. După ce-a făcut Alden pentru tine." *)• „Da, ştiu fără îndoială. Mi-a salvat viaţa, nu-i aşa ? Dar nu i-am cerut niciodată să o facă !" „Cu preţul unei mari primejdii pentru el însuşi. Băiatul ăsta' e foarte curajos." „Ce-mi pasă mie de curajul lui. Acuma e voft>a despre cu totul altceva." „Fowler, nu poţi face asemenea aluzii de faţă cu o doamnă." *) In cursul unei călătorii, Fowler şi Pyle au fost siliţi să rămînă peste noapte într-o regiune unde se dădeau lupte de guerilla. Rănit la picior, Fowler a fost salvat gratie lui Pyle. (n.r.) AMERICANUL LINIŞTIT 121 „Doamna şi cu mine ne cunoaştem foarte bine. De la mine n-a reuşit să ob{ină nimic, a obţinut în schimb de la Pyle tot ce-a vrut. Bine. Ştiu că rnă port urît şi am să continui să mă port urît. In situaţii de astea oamenii se poartă urît." „Avem foarte mult de lucru. Trebuie să fac un raport despre producţia de cauciuc"... „N-iavea grijă, plec imediat... Dar să-i spui lui Pyle, dacă telefonează, •că am fost pe-aici. Ar putea socoti că e politicos să-mi întoarcă vizita." Sorei lui Phuong îi spusei : „Sper să fi legalizat tîrgul în fata notarului public, a consulului american şi a Bisericii Ştiinţei Creştine". Am ieşit pe coridor. în fiaţa mea se vedea o uşă pe care scria „Bărbaţi"- Am intrat, am închis uşa şi cu capul rezemat de peretele rece am plîns. Pînă atunci nu mai plînsesem niciodată. Dar pînă şi toaletele lor erau prevăzute cu aer condiţionat, aşa că aerul uscat îmi uscă lacrimile aşa cum îţi usucă saliva în gură şi sămînta în trup. 4 Lăsai totul în seama secretarului meu, Dominguez. şi plecai în Nord. La Haiphong aveam cîţiva prieteni în escadrila de aviaţie, Gascogne şi puteam să-mi petrec vremea fie bînd în barul de pe aeroport, fie jucînd popice pe o alee prunduită. In chip oficial însemna că mă aflu chiar pe front: puteam rivaliza în cunaj cu Granger, dar pentru ziarul meu totul nu avea mai multă valoare decît excursia pe care o făcusem la Phat Diem. Cînd scrii însă despre război, respectul fată de tine însuti cere să-i împărtăşeşti măcar aşa, întîmplător, riscurile. Nu ena prea uşor, fie chiar pentru un răstimp mai limitat, deoarece din Hanoi se primise ordin să nu mi se dea voie să-i însoţesc pe aviatori decît în raidurile orizontale, raiduri tot atît de sigure în acest război ca şi călătoriile ou autobuzul, deoarece se zbura dincolo de plafonul de tragere al mitralierelor grele. Eram la adăpost de orice primejdie, în afară de cazul în care pilotul ar fi greşit sau am fi avut vreo pană la motor. Plecam la oră fixă şi ne întorceam la oră fixă : încărcătura de bombe zbura în diagonală spre pămînt, norii de fum se urcau în trombă la intersecţiile drumurilor sau pe unde era vreun pod, şi apoi ne întorceam la ora aperitivului şi jucam popice pe aleea prunduită. Intr-o dimineaţă pe cînd mă aflam la popota din oraş şi beam brandy cu sifon împreună cu un tînăr ofiţer care-şi mărturisise o dorinţă pasionată de a vedea Southend Pier, sosiră nişte ordine de plecare în misiune.' „Vrei să vii cu noi?". Am vrut. Chiar şi un raid orizontal însemna o posibilitate de a-ţi omorî vremea şi de a nu te mai gîndi. In drum spre aeroport, ofiţerul îmi spuse : „E vorba de un naid vertical..." „Credeam că e interzis să..." „Atîta vreme cît nu scrii nimic despre asta... O să vezi un colt de tară, de lîngă frontiera chineză, pe care nu l-ai mai văzut pînă acum. E aproape de Lai Chau." „Ştiam că pe-acolo e linişte şi că francezii sînt stăpîni pe situaţie." „Asta a fost. Au recucerit regiunea acum două zile. Paraşutiştii au plecat doar de cîteva ore. Trebuie să-i împiedicăm pe Vietnamezi să-şi ridice capul, pînă ai noştri o să recucerească postul. Asta înseamnă, picaj şi mitraliere. Nu avem decît două avioane pentru povestea asta... unu-i la treabă. Ai mai zburat în picaj pînă acuma ?" „Nu." 122 GRAHAM GREENE „Nu-i prea agreabil, dacă nu eşti obişnuit". Escadrila Gascogne avea cîteva bombardiere mici de tipul B.26-Francezii le numiseră „prostituatele", deoarece din cauza anvergurii reduse a aripilor nu aveau un mijloc vizibil de sprijin în aer... M-am ghemuit pe o şea de metal de mărimea aceleia de bicicletă, cu genunchii proptiţi în spatele pilotului. Am zburat deasupra Fluviului Roşu, urcînd încet, încet. La ora aceea Fluviul Roşu era cu adevărat roşu. Parcă ne întorsesem cu ani şi ani în urmă şi vedeam rîul cu ochii geografului care-1 numise aşa pentru prima oară, la acea oră cînd strălucirea purpurie a soarelui se reflecta în unde de la un mal la celălalt. Apoi ne-am îndreptat, zburînd la o-înălţime de 9000 de picioare, spre Fluviul Negru, cu adevărat negru şi acoperit de o umbră întunecată care-ţi falsifica unghiul de vedere. Uriaşa-panoramă plină de majestaite a defileului, stâncilor şi a junglei se rotea şi se ridica drept în faţa noastră. O întreagă escadrilă s-ar fi putut pierde în imensitatea acestor întinderi verzi şi cenuşii, fără să lase altă urmă decît aceea a cîtorva bănuţi de aur, risipiţi într-un cîmp înecat de grîne. Departe, înaintea noastră se zărea un avion, nu mai mare decît o muscă. Trecurăm peste rîu. Ne învîrtirăm de două ori deasupra turnului şi a satului înconjurat de zone largi de verdeaţă şi apoi ţîşnirăm în văzduh, sus, sus de tot. Pilotul — pe care-1 chema Trouin ■— se întoarse spre mine şi îmi făcu cu ochiul: pe volanul lui erau butoanele care controlau tirul mitralierii şi camera bombelor. Cînd ne îndreptarăm poziţia pentru a coborî în picaj, mi se făcu un gol în stomac, aşa cum ţi se întâmplă întotdeauna cînd încerci o nouă experienţă... primul dans, primul dineu, prima iubire. Avui timp să văd pe cadran, înainte de a coborî, indicaţia : 3.000 de metri. Nu mai vedeam nimic, nu eram altceva decît simţuri. Fui svîrlit în spatele pilotului, pe piept mi se părea că mă apasă o greutate enormă. Nu-mi dădui seama cînd fură lansate bombele; auzii după aceea mitraliera ţăcănind şi carlinga se umplu de miros de cordită. Ne ridicam şi greutatea care mă apăsa pe piept.pieri, în schimb stomacul îmi cădea parcă, învîrtimdu-se, în jos, atras spre pămîntul pe care-1 părăsisem. Timp de patruzeci de secunde nu mai existase nici Pyle şi nu mai existase nici singurătatea. Urcam descriind un arc imens şi prin ferestruica din dreapta zării norii de fum care se ridicau spre mine. înaintea celui de al doilea picaj îmi fu teamă — teamă că mă voi umili, că voi' vomita peste pilot, teamă că plămînii mei îmbătrîniţi nu vor mai rezista presiunii. După al zecelea picaj nu mai simţeam altceva decît că eram iritat... povestea durase prea mult, era vremea să ne întoarcem acasă. Şi iar ţăcăni mitraliera, şi iar ne înălţarăm şi fumul se ridică iar în văzduh. Satul era înconjurat de jur împrejur de munţi. De fiecare dată trebuia să luăm aeelaş drum, să revenim în acelaş loc pentru a pica. Nu exista nici o altă modalitate de atac. Şi pe cînd coboram în picaj pentru a paisprezecea oară, acum că mă eliberasem cu totul de teama de a mă umili, mă gîndeam : „N-ar avea decît să fixeze o mitralieră în poziţie şi să tragă..." Din nou ne ridicarăm în văzduh, în siguranţă, probabil că nu aveau nici măcar o puşcă. Cele patruzeci de minute de patrulare îmi păruseră fără de sfîrşit, dar mă eliberaseră de neplăcerea de a gîndi. Soarele asfinţea cînd ne-am întors, ora geografului trecuse : Fluviul Negru nu mai era negru, iar Fluviul Roşu era numai auriu. Am coborît din nou spre apă, depărtîndu-ne de copacii noduroşi şi rari pe alocuri, trecînd razant peste întinderi părăsite ale ogoarelor de orez şi năpustindu-ne spre un sampan care aluneca pe .apele galbene-aurii. Mitraliera păcăni o singură dată, sampanul se făcu ţăndări într-o ţîşnitură- AMERICANUL LINIŞTIT 123 de sântei. Nici n-am mai aşteptat să vedem victimele iuptînd ca să se salveze, am urcat şi ne-am îndreptat spre casă. M-am gîndit din nou, cum mă gindisem cînd am văzut copilul mort la Phat Diem: „Urăsc războiul". Fusese ceva atît de profund neplăcut în întîmplătoarea şi subita noastră alegere a unei prăzi — se întîmplase tocmai să trecem, fusese necesară doar o singură rafală, nimeni nu trăsese în noi, plecaserăm iar nesupănaţi, adăugind doar cota noastră numărului morţilor de pe această lume. îmi pusei casca, deoarece căpitanul Trouin voia să-mi vorbească. îmi spuse : „O să facem un mic ocol. Apusul soarelui e minunat în munţii ăştia cal-caroşi. Nu se poate să scapi aşa ceva", adăugă el cu amabilitate, ca o-gazdă care-şi arată domeniul şi frumuseţile lui, aşa că zburarăm pe o distanţă de o sută de mile de-a lungul asfinţitului de soare din Baie d-'Along.. Gînditor, marţianul cu cască se uita jos la poenile aurii pierdute printre vîrfurile şi arcurile de piatră poroasă, iar rana pricinuită de crimă încetă să mai sîngereze. CAPITOLUL II 2 Săptămînile treceau, eu însă nu-mi găsisem încă o altă locuinţă. Şf nu din pricină că nu aveam vreme să caut. Criza anuală a războiului trecuse iar, în Nord revenise vremea fierbinte : francezii fuseseră scoşi din Hoa-Binh, campania culesului de orez se terminase în Tonkin ca şi campania opiului în Laos. Dominguez putea să se ocupe şi singur de tot ce se-petrecea în Sud. In cele din urmă m-am dus într-o zi să văd un apartament situat într-o aşa zisă clădire modernă (în stilul Expoziţiei de la Paris din 1934),. aflată tocmai la celălalt capăt al străzii Catinat, dincolo de Hotel Continental. Era locuinţa din Saigon a unui plantator de cauciuc care se întorcea,-acasă. Voia să o vîndă cu mobilă, cu tot ce se afla în ea... Cînd am ieşit era aproape unsprezece şi jumătate. Coborîi pînă la Pavilion ca să beau un-pahar de bere la ghiaţă. Pavilion era un local frecventat de europence şi americance, şi eram sigur că acolo n-o- s-o întîlnesc pe Phuong. E adevărat, ştiam foarte precis unde poate fi la ora aceea... nu era fiinţa care să-şi' schimbe obiceiurile şi de aceea, venind de la plantator, traversasem pentnr a evita lăptăria în care la această oră ea îşi lua ciocolata cu malţ. Două* tinere americance şedeau la masa învecinată, curate şi elegante cu toată' arşiţa de afară, şi mîneau delicat, cu linguriţa, îngheţată. Pe umărul stîng al fiecăreia atîrna o poşetă de acelaş model cu o insignă de alamă repre-zentînd un vultur. Şi picioarele lor erau asemănătoare, lungi şi subţiri, ca şi nasurile de altfel, uşor cîrne. îşi mîneau îngheţata cu un aer concentrat, de parc-ar fi făcut o experienţă în laboratorul colegiului. Mă întrebam dacă' nu sînt cumva colege cu Pyle : erau drăguţe şi vroiam să le trimit şi pe-ele acasă. îşi terminară îngheţata şi una din eie se uită la ceas. „Ar trebui să plecăm, spuse, ca să fim mai la adăpost". Mă întrebam aşa într-o-doară, cam ce fel de întîlnire or fi avînd. „Warren spunea să nu întîrziem peste ora unsprezece şi douăzeci şi: cinci". „Oricum am întîrziat". „Aş fi curioasă să mai stau. Habar n-am ce-o să se întîmple, tu: nu ştii ?" „Prea precis, nu, dar Warren spunea că e mai bine să nu rămînem".. „Crezi că-i vorba de-o demonstraţie ?" 124 GRAHAM GREENE „Am văzut atîtea demonstraţii", spuse una cu un glas plictisit, ca un turist care s-ar fi săturat să tot viziteze mereu alte şi alte biserici. Se ridică şi puse pe masă banii pentru îngheţatele consumate. înainte de a pleca, privi de jur împrejur şi oglinzile îi reflectară profilul puţin pistruiat din toate unghiurile. Ramaserăm doar eu şi o franţuzoaică dolofană, cam trecută, care se farda în chip inutil, cu o deosebită grijă. Cele două fete .aproape că nici n-aveau de ce să se fardeze, să-şi dea cu ruj pe buze, să se pieptene. O clipă, privirea ei se opri asupra mea... nu semăna deloc cu privirea unei femei, ci mai degrabă cu aceea a unui bărbat, foarte precisă, avînd în vedere parcă o anumită desfăşurare a lucrurilor. Apoi se întoarse repede către prietena sa : „Să mergem !" Le priveam cum merg una lîngă cealaltă pe strada înecată în soare. Era imposibil să ţi le închipui prada unor pasiuni neîngăduite de legi: nu le puteai vedea svîrcolindu-se în aşternuturi mototolite sau acoperite de sudoarea împerechierii. îşi luau •oare deodorantele cu ele în pat ? O clipă mă surprinsei că le invidiez pentru lumea lor sterilizată, atît de deosebită de aceea în care trăiam... şi care dintr-odată, într-un chip inexplicabil, se fărîmă în ţăndări. Două dintre oglinzile de pe pereţi se repeziră spre mine, dar la mijlocul drumului căzură la pămînt. Franţuzoaica dolofană stătea în genunchi în mijlocul unei grămezi de mese şi scaune sf ărîmate; pudriera ei zăcea deschisă şi intactă pe genunchii mei, iar ceea ce era deajuns de ciudat, eu însumi eram exact în ..acelaş loc în care fusesem şi înainte, deşi masa mea se făcuse praf şi ajunsese în mormanul de fărîmături îngrămădit în jurul franţuzoaicei. Se auzea un fîşîit ciudat de parcă ar fi fost într-o grădină: ca susurul egal al unui izvor. Privind spre bar văzui rînduri, rînduri de sticle sparte,din care ■curgeau izvoraşe multicolore — porto-ul roşu, cointreau-ul portocaliu, •chartreusa verde, pastis-ul galben întunecat — de-a lungul pardoselii. Franţuzoaica se ridicase şi-şi căuta calmă pudriera. I-o dădui şi-mi mulţumi foarte politicos şezînd pe podea. îmi dădui seama că nu o auzisem ;prea bine. Explozia fusese atît de apropiată încît timpanele mele, din cauza presiunii nu-şi reveniseră la normal... Mă gîndeam aproape cu 'bucurie: „O altă glumă cu mase plastice! Ce are să spună domnul Heng*), ce-i voi scrie acum?" Cînd am ajuns .însă în Place Garnier îmi dădui seama după norii1 groşi de fum că nu fusese deloc o glumă. Fumul venea de la automobilele care ardeau în locul rezervat pentru parcare din faţa teatrului naţional. Pe toată suprafaţa pieţii se .zăreau risipite piese de motor, volane sau roţi, iar în partea dinspre grădinile ornamentale se zbătea un om căruia picioarele îi fuseseră zmulse de -explozie. Şi dintr-o dată îmi răsunară în urechi, înfundate pînă atunci, sirenele automobilelor poliţiei, clopotul ambulanţelor şi al maşinilor de stins incendiile. O clipă uitasem că Phuong trebuia să fi fost în lăptăria •de peste drum de piaţă. Fumul acoperea totul. Nu se putea vedea nimic prin el. Intrai în piaţă, şi fui oprit de un poliţist. Formaseră un cordon ca să împiedice mulţimea să se adune în jur şi deja brancardele începură să apară. Implorai pe poliţistul din faţa mea : „Lasă-mă să traversez. Un prieten..." „Stai locului", îmi spuse. „Fiecare din noi are prieteni pe-aici". Se dădu la o parte ca să-1 lase pe un preot să treacă. încercai să-1 urmez, dar poliţistul mă împinse înapoi. Spusei : „Fac parte din presă", *) Personaj prin care Fowler, datorită secretarului său, intrase în legătură cu par-ctizanii vietnamezi, duşmani ai regimului din Sud (n.r.). AMERICANUL LINIŞTIT 125- dar în zadar mă căutam prin buzunare .să-mi găsesc permisul: nu ena. Plecasem oare în ziua aceea fără să-1 iau ? II rugai: „Spune-mi măcar ce s-a întîmplat cu lăptăria de peste drum". Fumul se risipea şi încercai să văd ceva, dar mulţimea care se adunase mă împiedica să văd. îmi răspunse ceva, dar nu auzii. j,Ce-ai spus ?" Repetă : „Nu ştiu. Stai locului. Nu vezi că împiedici trecerea bran-cardelor ?" Pierdusem oare portofelul la Pavilion? Mă întorsei cu intenţia de a mă duce acolo, cînd îl văzui pe Pyle : ,,Thomas !", exclamă el. „Pyle, pentru numele lui D-zeu, unde ţi-i permisul de trecere de la Legaţie? Trebuie să traversăm, Phuong e la lăptărie". „Nu, nu-i acolo". „Ascultă-mă Pyle, e acolo. întotdeauna se duce acolo pe la unsprezece şi treizeci1. Trebuie s-o găsim". „Nu-i acolo, Thomas". „De unde ştii ? Unde ţi-i permisul ?" „Am avertirzat-o să nu se ducă". Mă întorsesem spre poliţist, cu gîndul să-1 dau deoparte şi să traversez piaţa în fugă : ar fi putut trage, dar ce importanţă avea... cînd deodată cuvintele „am avertizat-o" răsunară limpezi în mintea mea. II luai pe Pyle de braţ. „Ai avertizat-o ?", îl întrebai... „Adică ce înţelegi tu prin cuvintele astea „am avertizat-o ?" „I-am spus ca în 'dimineaţa asta să nu se ducă pe-acolo". Piesele izolate începeau să se unească în mintea mea. „Şi Warren, îl întrebai, cine-i Warren? Le-a avertizat şi el pe fetele acelea?" „Nu înţeleg". „Printre americani nu trebuiau să fie victime, nu-i aşa ?" Un automobil-ambulanţă se îndrepta dinspre rue Catinat spre piaţă, şi poliţistul care mă oprise se dădu deoparte ca să-i lase liberă trecerea. Poliţistul de lîngă el era prins într-o discuţie. II împinsei pe Pyle înaintea mea şi intrarăm în piaţă, fără să mai putem fi opriţi. Ne găsirăm îndată în mijlocul unei mulţimi care jelea. Poliţia putea opri pe alţii să intre în piaţă, dar fusese neputincioasă în faţa supravieţuitorilor şi a primilor veniţi. Doctorii erau prea ocupaţi ca să se mai uite şi la cei morţi, aşa că aceştia fuseseră lăsaţi în seama stăpmilor lor, deoarece poţi fi stăpînul unui' mort, tot aşa cum poţi fi' stăpînul unui scaun. O femeie şedea de-a dreptul pe pămînt, ţinînd în poale ce-i mai rămăsese din copilul ei, şi-1 acoperise cuviincios cu o- pălărie ţărănească de paie. Şedea liniştită şi tăcută şi într-adevăr ce mă izbi în piaţă cel mai mult fu tăcerea. Mă simţeam ca într-o biserică pe care o vizitasem în timpul messei ; singurele sunete care se auzeau veneau de la cei care oficiau serviciul divin. Ici şi colo, cîţiva europeni plîngeau şi se tînguiau şi apoi tăceau din nou, ca şi cum s-ar fi ruşinat de simplitatea, răbdarea şi cuminţenia orientului. Torsul fără picioare dinspre marginea grădinilor se mai zbătea încă asemeni unui pui căruia i-a fost tăiat capul. După bluza omului, se părea că e un conducător de trishaw. Pyle spuse : „E îngrozitor". Privi spre băltoaca în care intrase cu pantofii şi mă întrebă cu un glas alb : „Ce-i asta ?" „Sînge", i-am răspuns. „N-ai mai văzut niciodată aşa ceva ?" îmi spuse : „Trebuie să-mi lustruiesc pantofii înainte de a mă duce la Ministru". Cred că nici nu-şi dădea seama ce spune. Pentru prima dată 126 GRAHAM GREENE i se întîmplia şi lui să vadă ee-i aceea un război adevărat : ajunsese la Phat Diem, aşa, într-un fel de exaltare băieţească şi oricum în ochii lui soldaţii nu aveau nici cea mai mică importanţă. „Vezi ce poate iface Diolactonul, *) îi spusei, în alte mîini". II forţai, apăsîndu-1 cu mîna pe umăr, să privească de jur împrejur. „La ora asta piaţa era plină de femei şi copii... e ora cumpărăturilor. De ce aţi ales tocmai ora asta dintre toate orele ?" Vorbi cu glasul slab : „Pe aici trebuia să treacă parada". „Şi sperai1 să doborî cîţiva colonei. Parada fusese amînată încă de ieri, Pyle !" „Nu ştiam". „Nu ştiai". II împinsei într-o băltoacă de sînge, lăsată de o bran-cardă în urma ei. „Ar trebui să fii mai bine informat". „Am lipsit din oraş", îmi spuse şi se uită din nou la pantofi. „Ar fi fost bine să fi amînat totul". „Şi să se lipsească de această distracţie ? Crezi oare că generalul • The ar fi renunţat la această demonstraţie ? Păi asta-i mai bună decît orice paradă. Femei şi copii ucişi, asta înseamnă ştiri într-un război, nu soldaţii. Asta o să-1 facă să ajungă la cunoştinţa ziarelor din întreaga lume. L-ai făcut celebru pe generalul The, aşa cum se cuvenea, Pyle. Ai reuşit acuma s-o scoţi la capăt şi cu a Treia Forţă şi cu Democraţia Naţională. Du-te acasă şi povesteşte lui Phuong ce faptă eroică ai săvîrşit... nu mai trebuie să te necăjeşti de soarta cîtorva duzini dintre compatrioţii ei". ' Un preot mic şi gras trecu în fugă, purtînd ceva pe o tavă acoperită cu un şerveţel. Pyle tăcuse, iar eu nu aveam ce să-i mai spun şi-i spusesem într-adevăr deajuns de mult. Faţa îi era albă şi trasă şi părea că e gata să leşine. Mă gîndeam : „La ce bun, va rămîne întotdeauna un inocent, nu poţi să-ii cerţi pe inocenţi, ei sînt întotdeauna fără prihană. Tot ce se poate face e să-i controlezi sau să-i înlături. Inocenţa e la fel ca şi nebunia". Spuse: „The n-ar fi făcut asta. Sînt sigur că n-ar fi făcut-o. Cineva 1-a indus în eroare. Comuniştii..." Era cu neputinţă să ajungi la mintea lui, înzăuat cum era în bune intenţii şi ignoranţă. L-am lăsat să stea acolo, în piaţă, şi m-am îndreptat prin rue Catinat spre Catedrala aceea oribilă şi roză care stătea proţăpită in drum. Lumea începuse să se adune: îi consola probabil faptul că se puteau ruga morţilor pentru cei morţi. Spre deosebire de ei însă, eu aveam pentru ce mulţumi Domnului. Nu era oare Phuong în viaţă ? Nu fusese Phuong „avertizată ?" îmi aminteam însă mereu de ciotul acela fără picioare din piaţă, de copilul din poala ţărăncil. Ei nu fuseseră avertizaţi : ei nu erau deajuns de importanţi. Şi dacă parada ar fi avut loc, ei nu ar fi fost tot acolo, din curiozitate, să vadă soldaţii, să audă pe cei care aveau să vorbească, să arunce flori ? O bombă de două sute de livre' nu face deosebiri. Cît de mulţi colonei morţi pot justifica moartea unui copil sau a unui conducător de trishaw, cînd vrei să constitui un front democratic naţional ? Oprii un trishaw şi spusei conducătorului să mă ducă spre Quai Mytho. *) Diolactonul era masa plastică livrată de Pyle generalului The, ca acesta să organizeze diverse atentate împotriva regimului din Sud, în scopul de a prelua puterea, (n.r.) AMERICANUL LINIŞTIT 127 PARTEA IV-a CAPITOLUL II 1 în drum spre Quai Mytho, văzui cîteva automobile-ainbulanţe care treceau în viteză dinspre Cholon spre Place Garnier. Puteai să-ţi dai seama cît de departe ajunsese ştirea, după expresia oamenilor de pe stradă. La început cei care vedeau că vin din direcţia pieţii îmi aruncau priviri întrebătoare şi' curioase. Dar cînd intrai în Cholon, depăşisem ştirea, viaţa se desfăşura într-un ritm normal, agitat şi neîntrerupt: nimeni nu ştia încă nimic. Găsii depozitul d'-lui Ohou şi urcai în locuinţa sa. Nimic nu se schimbase de la ultima mea vizită. Pisica şi cîinele îşi schimbau locul tolănin-du-se cînd pe podea, cînd pe cutiile de carton, cînd pe cufăr, ca o pereche de nebuni pe tabla de şah, care nu se pot întîlni niciodată. Copilul se tîra ;pe jos, iar cei doi bătrîni jucau într-una mahjongg. Tinerii însă lipseau. Cum intrai pe uşă, una dintre femei începu să toarne ceai într-o ceaşcă. ;Bătrîna zăcea în pat şi-şi privea picioarele. „Dl. Heng ?" întrebai. Clătinat din cap în semn că nu doream să beau -ceai, nu eram deloc dispus că m-apuc a sorbi din acea băutură amară. „II fa ut absolument que je voie M. Heng*)". Mi se părea că-mi va fi imposibil să-i fac să înţeleagă urgenţa cererii mele, dar refuzul meu net de a bea -ceai pricinuise totuşi o oarecare nelinişte. Sau poate că, asemeni lui Pyle, , aveam pete de sînge pe pantofi. Oricum o fi fost, după o scurtă ezitare una ■ dintre femei mă conduse afară şi apoi jos pe scări, şi după aceea de-a lun- ■ gul a două străzi pline de lume, de zarvă şi de drapele de mătase şi mă lăsă singur în faţa a ceea ce s-ar fi numit în ţara lui Pyle: „o întreprindere de pompe funebre", plină de urne în care sînt păstrate osemintele chi- .nezilor morţi. „Cu dl. Heng", spusei unui bătrîn chinez care stătea în uşă. „Cu dl. "Heng". Nimerisem într-un Ioc foarte potrivit, pentru acea zi care începuse ■cu colecţia erotică a plantatorului şi continuase cu oamenii ucişi în piaţă. 'Cineva dintr-o cameră dinlăuntru strigă ceva şi chinezul se dădu laoparte ca să mă lase să intru. însuşi dl. Heng mă întîmpină cu cordialitate şi mă conduse într-o cameră plină de scaune de lemn negru sculptat pe care le găseşti în orice anticameră chinezească, nefolosite şi cu totul neprimitoare. Bănuii că de ;data aceasta, fuseseră totuşi folosite, deoarece pe masă se aflau cinci •eeşcuţe de ceai, şi două dintre ele erau încă pline. „V-am întrerupt dintr-o convorbire", mă scuzai. „O chestiune de afaceri", spune dl. Heng evaziv, „fără importanţă". ..„Sînt întotdeauna încîntat să vă văd, d-le Fowler". „Vin din Place Garnier"... „Bănuiam că asta trebuie să fie". „Aţi auzit..." „Mi s-a telefonat. S-a considerat că e mai bine să plec pentru cîttfa limp de la dl. Chou. Poliţia va fi foarte activă astăzi". „Dar nu sînteţi amestecat cu nimica". „Treaba poliţiei e să găsească un vinovat". „Tot Pyle a fost". *) Trebuie neapărat să-1 văd pe dl. Heng (în franceză, în text). 128 graham greene „Ştiu." „A fost ceva îngrozitor". „Generalul The e un caracter puţin stăpînit". „Şi masele plastice nu sînt deloc potrivite pentru băiatul acela dm Boston. Cine-i şeful lui Pyle, d-le Heng ?" „Am impresia că dl. Pyle este chiar propriul lui stăpîn". „Din ce organizaţie face parte ? O.S,S. ? *) „Iniţialele astea sau altele, n-are prea mare importanţă". „Ce se poate face, Heng ? Trebuie să fie oprit". „Puteţi scrie eare-i adevărul. Sau cumva nu puteţi ?" „Generalul The nu e un personaj interesant pentru ziarul meu. Pe eî îi interesează poporul vostru, Heng". „D-le^Fowler, vreţi cu adevărat ca dl. Pyle să fie oprit ?" „Dacă l-ai fi văzut, Heng. Stătea acolo şi spunea că totul e o greşeală regretabilă, că trebuia să aibe loc o paradă. Spunea că trebuie să-şi cureţe pantofii înainte de a se duce la Ministru". „Aţi1 putea, fără îndoială să povestiţi poliţiei ceea ce ştiţi". „Nici pe ei nu-i interesează The. Şi crezi că o să îndrăznească să se atingă de un american ? Se bucură de privilegiile diplomatice. E diplomat al universităţii din Harvard. Ministrul ţine la Pyle. Heng, era o femeie acolo al cărei copil... îl acoperise cu pălăria ei de paie. Asta nu poate să-mii iasă din minte. Şi în Phat Diem era un alt copil". „Fiţi calm, d-le Fowler, încercaţi să fitil calm." „Cine ştie ce o să mai facă încă, Heng, cine ştie ce o să mai facă ?■ Cine ştie cîte bombe şi cîţi copii morţi mai pot fi de pe urma unei cutii cu Diolacton ?" „Sînteţi hotărît să ne ajutaţi, d-le Fowler ?" „El greşeşte şi oamenii trebuie să moară din cauza asta. Aş.fi vrut ca oamenii voştri să-1 fi prins pe fluviu, cînd plecase de la -Nam Dinh Alta ar fi fost soarta multor vieţi omeneşti"., „Sînt de acord cu dvs., d-le Fowler. Trebuia să fie împiedicat. Aş vrea să vă fao o sugestie". Cineva tuşi delicat în camera cealaltă apoi scuipă zgomotos. Heng îmi spuse: „Ce„-.ar fi dacă l-aţii Invita la masă astă seară la Vieux Moulin. Intre opt treizeci şi nouă treizeci ?" „Şi la ce-ar... folosi asta ?" „Am putea vorbi cu el, pe drum".. „Şi... dacă e ocupat ?" „Poate că ar fi mai bine să-1 invitaţi la dvs... la şase treizeci. Atunci va fi liber şi va venii cu siguranţă. Dacă poate lua masa cu dvs., veniţi cu. o carte în mînă la fereastră, ca şi cum aţi dori să vedeţi mai bine". „De ce la Vieux Moulin ?" „E aproape de podul dela Dakow... cred că pe-acolo vom găsi un loc unde să putem vorbi în linişte". „Ce vreţi să faceţi ?" „D-le Fowler, nici nu doriţi de fapt să ştiţi asta. Vă promit însă că vom acţiona cît mai prevenitor cu putinţă". Prietenii nevăzuţi ai lui Henig se mişcau dincolo de perete asemeni unor şoareci. „Veţi face asta pentru noi, d-le Fowler ?" „Nu ştiu", îi spusei, „nu ştiu". *) Iniţialele unuia dintre serviciile de spionaj americane. (Office of Strategic Services). AMERICANUL LINIŞTIT 129 „Mai devreme sau mai tîrziu", spuse Heng şi-mi amintii de căpitanul Trouin vorbind în turnătoria de opiu. „trebuie să iei o poziţie. Dacă vrei să rămîi om". 2 l-am lăsat un bilet ilui Pyle la Legaţie, chemîndu-1 la mime şi apoi m-am dus la Continental să beau ceva. Totul fusese curăţat, pompierii spălaseră piaţa cu furtunul. Nu ştiam atunci cît de importante aveau sa devină timpul si locul în care mă. aflam. La un moment dat m-am gîndit chiar să rămîn la Continental toata noaptea şi să nu mă mai duc la întîlnire. După aceea m-am gîndit că voi reuşi, înspăimîntîndu-1, şi spunîndu-i ce primejdie îl aşteaptă — Cm măsura în care era vorba de vreo primejdie — să-1 determin pe Pyle să nu mai întreprindă nimic. Şi aşa mi-am terminat berea şi m-am dus acasă, iar cînd am ajuns acasă am început să nădăjduiesc că Pyle nu va yeni. Ara încercat să citesc, dar nu aveam în rafturi nimic care să-mi ţină atenţia încordată. As fi fumat, dar nu era nimeni ca să-mi pregătească pipa. Fara să vreau am'început să trag cu urechea dacă nu se aud cumva paşi. Tn cele din urmă îi auzii. Cineva bătu în uşă. Deschisei, era însă Dominguez. îl întrebai: „Ce doreşti, Dominguez?" Mă privi cu un aer de surprindere pe faţă : „Ce doresc?" Se uita Ia ceas. „La vremea asta vin deobicei la dta. Sînt ceva ştiri de trimis ?" "iartă-mă... uitasem. N-am nimic de transmis". ,,Dar o urmare la explozia bombei din piaţă ? N-ar trebui făcut ceva ?" . . „Te rog, Dominguez, aranjează d-ta ceva. Nu ştiu oe se petrece cu mine..'.' poate 'că fiind la faţa locului am fost oarecum şocat. Nu pot să mă gîndesc la lucrul ăsta în termenii cu care aş scrie o ştire'\ Strivu un ţintar care-mi bîzîia în urechi şi observai că Dominguez a tresărit instinc-iiv'eînd a auzit pleznitura. „Nu te necăji, Dominguez , nu l-am nimerit". Zîmbi jalnic. N-avea cu ce să-şi justifice sila asta de a lua viaţa oricărei fiinţe, cît de măruntă să fi fost ea, deşi era doar creştin... unul dintre aceia' care 'învăţaseră de la Nero cum să transforme trupurile omeneşti în torţe. „Pot să vă ajut cu ceva ?", mă întrebă Dominguez. Bl nu bea, nu mînca',' nu omora... îl invidiam pentru blîndeţea lui spirituală. ,',Nu, Dominguez. Aş vrea să rămîn singur în seara asta". Privii pe fereastră,'cum se îndepărta, traversînd rue Catinat. Un conducător de trishaw se oprise pe trotuarul din faţa casei mele, tocmai lîngă fereastră ; Dominguez vru să plece cu el, dar omul clătină din cap: mi_ mergea. Poate că aştepta un client care coborîse la vreo prăvălie, deobicei conducătorii de trishaw-uri nu stăteau pe acolo. Cînd mă uitai la ceas observai cu surprindere că nu aşteptam de mai mult de zece minute şi Pyle bătu la uşă, fără să-i fi auzit măcar paşii. „Intră". Dar ca deobicei, primul fu cîinele lui cel negru. ",fA-am bucurat că nu imi-ai lăsat biletul acela, Thomas. Azi dimineaţă'credeam că eşti peste măsură de furios pe mine". „Poate că şi eram. Nu aveam în faţa ochilor o privelişte prea agreabilă". A „ „Ştii atît de multe acuma, încît n-ar fi rău să-ţi mai spun mea ceva. Azi dimineaţă l-am văzut pe generalul The". „L-ai văzut ? E în Saigon ? O fi venit să-şi dea seama ce isprava a făcut cu bomba". 9 — V. Romînească nr. 3 130 GRAHAM GREENE „îţi spun asta în chip confidential. L-am muştruluit rău". Vorbea de parcă ar fi fost căpitanul unei echipe sportive şcolare care 1-a surprins pe unul dintre băeţi că nu-şi face antrenamentul. Cu toate astea l-am întrebat cu o oarecare speranţă : „L-ai dat cumva dracului ?" „I-am spus că în cazul în care va mai face vreo demonstraţie fără a fi controlat, n-o să mai avem nimic comun". „Dar cum, n-ai rupt-o cu ei, Pyle ?" Am dat nerăbdător deoparte clinele oare mă adulmeca pe la glezne. „Nu pot. (Jos, Duke). Mai la urma urmii e singura speranţă pe care o avem. Dacă ar prelua puterea cu ajutorul nostru, am putea să ne bazăm pe el..." ,,Gît de mulţi oameni trebuie să moară pînă o să-ti dai seama..." Dar acesta era un argument lipsit de orice şansă. „Să-mi dau seama de ce, Thomas ?" „Că nu există gratitudine în materie de politică". „Cel puţin n-o să ne urască cum îi urăsc pe Francezi". „Eşti sigur ? Uneori nutrim fată de duşmanii noştri un fel de dragoste, iar alteori ne urîm prietenii". „Vorbeşti ca un european, Thomas. Oamenii ăştia nu-s deloc corn-' plicati". „Asta-i tot ce-ai învăţat în cîteva luni-? Acuma ai să spui că sînt ca nişte copii". „Păi... într-un fel..." „Găseşte-mi, te rog, un copil fără complicaţii, Pyle. Gînd sîntem tineri sîntem o junglă de complicaţii. Devenim mai simpli pe măsură ce îmbătrînim". 'Dar la ce bun să-i mai fi vorbit ? Atît în argumentele mele cît şi în ale lui stăruia irealitatea. Devenisem un gazetar de articole de fond, înainte de a fi fost efectiv aşa ceva. M-am ridicat şi m-am dus la raftul cu cărţi. „Ce cauţi, Thomas ?" „O pagină dintr-o carte pe care-mi place s-o citesc. Nu iei masa cu mine, Pyle ?" „Aş vrea, Thomas. Sînt atît de bucuros că nu mai eşti furios pe mine. Ştiu că nu eşti de acord cu ce fac, dar putem avea păreri diferite şi să rămînem prieteni, nu-i aşa r1" „Nu ştiu. Nu cred". „Mai la urma urmii, Phuong a fost ceva mai important decît asta." „Crezi asta cu adevărat, Pyle ?" „Păi cum, nu e ea cel mai important lucru ? Pentru mine. Şi pentru tine, Thomas". „Pentru mine nu mai e". „Ştiu că ai avut azi un şoc teribil. Dar ai să vezi Thomas, că într-o săptămînă ai să uiţi totul. Vom avea grijă de rude". „Vom ?'" „Da. Am telegraf ia t la Washington. Vom căpăta autorizaţia de a folosi unele din fondurile noastre". L-am întrerupt. „Atunci ne vedem la Vieux-Moulin ? Intre nouă şi nouă treizeci ?" „Unde vrei, Thomas". M-am îndreptat spre fereastră. Soarele co-iborîse dincolo de acoperişuri. Conducătorul de trishaw mai aştepta încă să i se plătească. II privii, şi el îşi ridică fata spre mine. „Aştepţi pe cineva, Thomas ?" AMERICANUL LINIŞTIT 131 „Nu. Căutam numai o bucată". Pentru a-mi ascunde intenţiile, citii ţinînd cartea în lumina care se stingea :' „Alerg cu maşina pe străzi şi de nimic nu-mi pasă. Oamenii privesc uimiţi şi întreabă cine sînt de acasă ; Şi vreo tîrfă de-oi călca, mai ştii, Oricît de grav ar fi, am de unde plăti. Ce plăcut e să ai bani, hei ho ! Ce plăcut e să ai bani". „Ce poem ciudat !", spuse Pyle cu o nuanţă de dezaprobare în glas. „Autorul e un poet din veacul al nouăsprezecelea. N-au fost prea mulţi ca el". Privii din nou pe stradă. Conducătorul trishaw-ului plecase. „Ce s-a întîmplat ? Nu mai ai nimic de băut ?", mă întrebă Pyle. „Nu, dar ană gîndeam că nu..." „Probabil că am început să mă schimb" spuse Pyle. „Sub influenţa ta. Cred, Thomas, că mă influenţezi în bine". Adusei sticla şi paharele — uitai întîi unul — şi după aceea trebui să mă întorc să iau apă. Tot ce făceam în seara aceea mergea greu. îmi spunea : „Ştii, familia mea e o familie grozavă', dar poate că sînt puţin cam severi. Trăim într-una din acele case vechi de pe Chestnut Street, cum urci dealul, pe partea dreaptă. Maică-mea e colecţionară de obiecte de sticlărie, iar tata — cînd nu studiază eroziunea falezelor — se ocupă cu cercetarea tuturor manuscriselor lui Darwin şi a copiilor lor care-i stau la îndemînă. După cum vezi amîndoi trăiesc în trecut. Poate că din cauza asta York a avut asupră-mi o atît de mare influenţă. Mi s-a părut că-mi deschide calea către viaţa modernă, de azi. Tatăl meu e un izolaţionist". „Cred că tatăl tău mi-ar plăcea", îi spusei. „Şi eu sînt izolaţionist". Pe cît de tăcut era Pyle deobicei, în seara aceea însă avea o poftă de vorbă grozavă. Nu auzeam tot ce-mi spune, pentru că gînduriife mi-erau în altă parte. încercam să mă conving că dl. Heng avea la dispoziţie şi alte mijloace decît acela rudimentar şi evident. Dar într-un război ca acesta nu aveai timpul să şovăi : te foloseşti de armele care-ţi stau la îndemînă : Francezii de bomba cu napalm, dl. Heng de pistol sau cuţit. Mi-am spus, dar prea tîrziu, că nu eram făcut să fiu judecător. II voi lăsa să vorbească şi după aceea îl voi avertiza. Putea să-şi petreacă noaptea la mine. N-o să îndrăznească ei să vină şi-aci. Cred că vorbea despre bătrîna lui doică : „A însemnat pentru mine mai mult chiar decît mama mea şi ce plăcinte grozave făcea !", cînd l-am întrerupt. „Din noaptea aceea... porţi la tine revolverul ?" „Nu. Avem ordin de la Legaţie să..." „Dar tu ai o misiune specială". „Nu mi-ar fi de nici un folos... dacă ar vrea să mă cureţe, ar putea oridînd. Noaptea nu văd deloc. La colegiu mă porecliseră Liliacul... fiindcă văd în întuneric tot atît de bine ca şi un liliac. Odată cînd ne hărţuiam în jurul..." Iar o pornise razna. M-am întors la fereastră. Lîngă trotuarul din faţă aştepta un conducător de trishaw, cred însă că era altul. Poate că îşi aştepta cu adevărat clientul. Mă gîndii că Pyle ar fi fost în cea mai deplină siguranţă la Legaţie. Planurile trebuie să fi fost făcute deja, de cînd dădusem semnalul cuvenit, pentru seară dar pentru ceva mai tîrziu, şi în ele trebuie să fi fost ceva care avea legătură şi cu podul de la Dakow. Nu puteam înţelege de ce şi cum anume : fără îndoială că Pyle nu era atît de nebun încît să treacă peste poddupă apusul 9* 132 GRAHAM GREENE soarelui şi apoi de partea noastră podul era întotdeauna păzit de poliţişti' înarmaţi. „Văd că numai eui vorbesc", spuse Pyle. „Nu ştiu cum se face dar în seara asta..." „Vorbeşte, te rog. Sînt cam taciturn şi atîta tot. Poate că ar fi mai bîne să renunţăm la masa aia". „Nu, te rog nu. M-am simţit departe de tine de cînd... ştii..." „De cînd mi-ai salvat viaţa", spusei şi nu putui să-mi ascund durerea acestei răni pe care singur mi-o pricinuisem. „Nu voiam să spun asta. Cu toate astea, doamne, cum am vorbit noi în noaptea aceea ? Caşicum avea să fie ultima noastră noapte. Atunci am aflat o mulţime de lucruri despre tine, Thomas. Nu sînt deloc de acord cu poziţia ta, poate pentru tine ea e justă, de a nu te amesteca. Oricum ţi-ai păstrat-o, şi chiar după ce ţi-ai frînt piciorul ai rămas tot neutru". „Vine întotdeauna însă şi un moment cînd te schimbi. Intr-o clipă de emoţie..." „Tu nu ai trecut încă prin asta. Şi mă îndoiesc că vei trece vreodată. Nici eu nu mă voi schimba niciodată... numai moartea m-ar putea schimba", adăugă al zîmbind. „Nici măcar dimineaţa de azi ? Nici asta nu poate schimba opiniile unui om?" „Aşa se întîmplă în război. Era păcat, dar nu poţi lovi întotdeauna în ţinta fixată. Oricum au murit pentru o cauză dreaptă". „Ai fi spus la fel, dacă ar fi căzut şi bătrîna ta doică, aceea care-ţi făcea nişte plăcinte grozave ?" Nici nu-mi luă în considerare acest argument ieftin. „într-un fel se poate spune că au murit pentru Democraţie", spuse el. „Nu ştiu cum s-ar putea traduce asta în vietnameză". Mă simţii dintr-odată foarte obosit. Voiam să plece cît mai repede şi să moară. Abea atunci aş fi putut să-mi reiau viaţa de la început... de acolo de unde rămăsese înainte ca el să fi venit aici. „Nu prea mă iei în serios, Thomas, aşa mi se pare", îmi reproşa el cu veselia aceea băieţească pe care părea să o fi păstrat pentru această noapte dintre toate nopţile. „Ştii ce... Phuong e la cinema... ce-ar fi să ne petrecem toată seara împreună ? Acum n-am nimic de făcut !" Parcă-1 învăţa cineva cum să-şi aleagă cuvintele în aşa fel încît să nu-mi lase nici o scuză posibilă. Continuă : „De ce să nu mergem la Chalet ? N-am mai fost acolo din noaptea aceea. Mtracarea e tot atît de bună ca si la Vieux Moulin şi mai e şi muzică". „N-aş vrea să-mi mai amintesc de noaptea aceea". „Iartă-mă, Thomas. Mă port cîteodată ca un dobitoc. Ce spui de o masă chinezească în Cholon ?" „Ca să fie bună, trebuie s-o comanzi dinainte. Ţi-e teamă de Vieux Moulin, Pyle ? E bine împrejmuit cu sîrmă ghimpată şi poliţia patrulează întotdeauna pe pod. Şi doar nu eşti nebun să treci' peste podul de la Dakow ?" „Nu de asta. Mă gîndeam cît de plăcut ar fi fost să petrecem acolo toată seara". Se mişcă şi-şi răsturnă paharul care sejăcu fărîme pe podea. „Noroc", spuse el mecanic. „Iartă-mă, Thomas". începui să adun cioburile şi să le pun într-o scrumieră. „Ce zici, Thomas ?" Cioburile îmi aminteau de sticlele care se spărseseră în barul de lai Pavilion. AMERICANUL LINIŞTIT 133 „Arn .avertizat-o pe Phuong că o să ies probabil cu tine". Cît de râu fusese ales cuvîntu! „avertizat". Ridicai ultimul ciob de pe jos. ,;Am (! întîlnire cu cineva la Majestic, îi spusei, şi n-o să te pot vedea înainte de nouă". „Bine, atunci o să trebuiască să mă întorc la birou. Numai că mi-e teamă să nu fiu reţinut de cine ştie ce". Nu era nici un pericol în a-i mai acorda această singură şansă. „Nu te necăji dacă trebuie să întîrzii", îi spusei. „Dacă eşti reţinut, cau-tă-rnă mai tîrziu acasă. Mă voi întoarce la ora zece acasă şi dacă n-o să poţi veni la masă, am să te aştept". „O să te înştiinţez..." „Nu te amărî. Vino sau la Vieux Moulin... sau aici". Lăsai în mîi-nile cuiva în oare nu credeam dreptul de a hotărî: dacă voia putea interveni, o telegramă găsită pe birou, un mesaj din partea Ministrului. Altfel nu exista, dacă nu avea măcar puterea de a schimba viitorul. „Acuma pleacă., Pyle. Trebuie să fac o mulţime de lucruri". Mă simţii cuprins de o ciudată sfîrşeală, cînd îl auzii că se îndepărtează, urmat de tîrşăitul labelor cîinelui său. înainte ca filmul să se termine, am luat un trishaw şi rn-arn dus la Vieux Moulin. Restaurantul era înconjurat cu sîrmă ghimpată ca să fie la adăpost de exploziile grenadelor şi doi poliţişti patrulau la marginea podului. Patronii! care se îngrăşase singur de la mîncarea gătită ca în Bourgogne, îmi făcu loc să trec. în aerul greu şi fierbinte al serii mirosea a clapon şi a unt topit. ..Cinaţi împreună cu dl. Granjair ?" *) „Nu." ,,0 masă pentru o singură persoană ?" Abea atunci mă gîndii pentru prima oară la viitor şi la întrebările cărora va trebui, poate, să ie răspund. „Pentru o persoană", îi răspunsei patronului, şi-mi păru că aş fi spus cu glas tare că Pyle a murit. în sala mare, grupul lui Granger ocupa o masă mia re în. fund. Patronul îmi făcu loc la o masă mai aproape de sîrma ghimpată. La ferestre nu erau geamuri de teama cioburilor de sticlă. Cunoşteam pe unii dintre oamenii cu care chefui a Granger şi-i salutai înainte de a mă aşeza. Granger întoarse capul. Nu-1 mai văzusem de vreo cîteva luni... decît odată, din noaptea în care Pyle se îndrăgostise. Cine ştie ce remarcă jignitoare pe care o făcusem pătrunsese prin ceaţa lui alcoolică, fiindcă şedea cu o faţă posomorită în capul mesei, în timp ce d-na Des prez, soţia unui ofiţer însărcinat cu.relaţiile publice, şi căpitanul Dup arc, de la serviciul relaţiilor cu presa, îmi răspunseră dînd din cap. Mai erau la masă un bărbat masiv, hotelier, mi se pare, în Pnom Penh, o franţuzoaică tînără pe care n-o mai văzusem pînă atunci, şi alte două sau trei figuri pe care le întîlneam numai prin baruri. Păreau a fi un grup deiajuns de liniştit. Comandai un pastis, deoarece voiam să-i dau timp lui Pyle să vină., planurile pot da greş şi atîta vreme cît nu începusem să mănînc, 'aveam impresia că mai pot spera. Şi apoi mă întrebai ce sper. Ca omul din O.S.S., sau cum s-o mai fi chemat banda din clare făcea parte, să aibe noroc? Ca bombele cu materiale plastice şi generalul The să-şi continue nesupăraţi acţiunile? Sau speram cumva, singur între atîţia oameni, că se va product *) Pronunţare franţuzească a numelui Granger. 134 GRAHAM GREENE un fel de .miracol : o metodă de a discuta inventată de dl. Heng şi care să nu fie pur şi simplu moartea ? ...Am aşteptat cu pastis-ul meu încă vreo douăzeci de minute. Apoi am comandat masa. Curînd avea să fie nouă şi jumătate : acum nu mai putea veni. împotriva voinţei mele ciuleam urechea să laud ceva : ce ? un geamăt ? o împuşcătură ? vreo mişcare a poliţiei pe-afară ? In orice caz nu aveam să aud probabil nimic, deoarece oamenii de lia masa lui Granger se încălziseră. Hotelierul care avea o voce plăcută, deşi neoultivată, începu să cînte şi cînd dopul unei noi sticle de şampanie sări în aer, ceilalţi îi urmară exemplul. Granger însă nu eînta. Şedea şi mă privea cu ochi răi Mă întrebam dacă n-o să ne luăm cumva la bătaie : nu prea eram un adversar potrivit pentru el. Cîntau o romanţă sentimentală şi mă gîndii, în faţă cu claponul duc Charles pe care-1 comandasem fără să am nici cea mai mică poftă de a mînea, pentru prima dată de cînd ştiam că nu păţise ni mic, la Phuong îmi amintii de ce spunea Pyle, atunci pe şosea, aşteptîmd să fim atacaţi : „E^tot atît de proaspătă ca şi o floare", şi eu îi răspunsesem dezinvolt : „Sărmana floare". Nu va mai vedea niciodată Noua Anglie si nu va mai cunoaşte secretele din Canasta. Poate că nu avea să ştie niciodată ce-î aceea siguranţa : ce drept aveam să o consider mai puţin importantă decît cadavrele din piaţă ? Suferinţa nu creşte prin multiplicare : o singură făptură poate trece prin chinurile întregii suferinţi umane. Judecasem ca un ziarist, ţinînd seama numai de cantitate şi-mi 'trădasem, propriile mele principii: devenisem tot atît de engage*) ca'şi Pyle, şi mă gînd earn că de-aeum înainte luarea oricărei hotărîri nu va mai fi un lucru atît de simplu ca pînă acum. Mă uitlai la ceas, era aproape zece fără un sfert. Poate că, pînă la urmă, fusese reţinut şi poate că „cineva" în care el credea acţionase în favoarea lui şi acum şedea în birou, la Legaţie, agitîndu-se să descifreze o telegramă. Curînd avea să tropăie pe scările care duceau la mine în rue Catinat. „Dacă va fi aşa, îi voi spune totul." Granger se ridică deodată de la masă şi se îndreptă spre mine. Un scaun îi stătea în drum, se împiedică de el şi se apucă de rnargimea mesei. „Fowler, hai cu mine afară". Lăisai banii pe masă şi-1 urmai. Nu eram dispus să mă bat, dar în clipa aceea n-aş fi spus nimic chiar dacă m-ar fi znopit în bătaie. Sînt atît de puţine căi prin care să ne putem linişti sentimentul de vinovăţie ! Se rezemă de parapetul podului. Poliţiştii îl priveau din depărtare, îmi spuse : „Aş vrea să-ţi vorbesc, Fowler". II urmam la o distanţă la care mă putea lovi şi aşteptam. Nu se clintea. Stătea ca o statuie înfăţişînd tot ce uram în America — tot atît de prost croit ca şi Statuia Libertăţii şi tot atît de lipsit de sens. îmi spuse: „Crezi că m-am făcut. Greşeşti". „Ce s-a întîmplat, Granger ?" „Trebuie să-ţi vorbesc, Fowler, nu vreau să mai stau astă seară cu Franţuzii ăia. Nu te simpatizez, dar oricum vorbeşti engleza. Un fel de engleză". Se rezemă de parapet, îndesat şi diform,' părînd în obscuritate asemeni unui continent neexplorat. „Ce vrei ? . „Nu-mi plac englezii", spuse Granger. „Nu stiu de ce ţine Pyle la tine. Poate pentru că-i clin Boston. Eu însă sînt din Pittsburgh şi sînt mîndru de asta". *) Angajat (în franceză. în text). AMERICANUL LINIŞTIT 135 „De ce n-ai fi ?" „Asta eşti tu". încerca, fără să reuşească, să-şi bată joc de accentul meu. ,','Toţi vorbiţi .atît de moale. Şi sînteţi atît de afurisit de încrezuţi. Credeţi că ştiţi totul". „Noapte bună, Granger. Mă duc, am o întâlnire". „Nu pleca, Fowler. N-ai deloc inimă ? Nu pot să stau de vorbă cu Franţuzii ăia". „Esti beat". „Am băut două pahare de şampanie, asta-i tot. în locul meu te-ai fi îmbătat şi tu. Trebuie să plec în Nord". „Si ce, e rău ?" „Â, nu ţi-am spus încă ? Mă gîindeam că toată lumea trebuie sa ştie. Am primit azi dimineaţă o telegramă de la soţia mea." „Da, si?" „Băiatul mi s-a îmbolnăvit de paralizie infantilă. E într-o stare grava, „îmi pare rău." „N-ai de ce. Nu-i fiul tău." ■ „Nu poti pleca acasă cu avionul?" „Nu. Vor să le-soriu nu ştiu ce poveste afurisită despre o operaţie de curăţire de lîngă Hanoi şi Connolly e bolnav. (Connolly era secretarul lui). „îmi pare rău, Granger. Aş vrea să te pot ajuta cu ceva". „Astă seară e ziua lui de naştere. După ora noastră, la opt şi jumătate."lată de ce am făcut un chef cu şampanie. Trebuie să spun asta cuiva, Fowler, si nu puteam să le-o spun Franţuzilor ăia". „Azi se pot face însă multe lucruri pentru vindecarea paraliziei infantile". . „Nu m-aş supăra dacă ar rămîne infirm, Fowler. Nu, numai sa trăiască. Eu n-as putea face nimic dacă aş fi infirm. El.însă e un copil inteligent. Ştii ce făceam cînd blestematul ăla cînta ? Mă rugam. Mă gîn-deam'că dacă D-zeu vrea să ia viaţa cuiva, să o ia pe a mea". „Crezi, aşadar, în D-zeu ?" . „As vrea să cred", spuse Granger. îşi trecu mîna peste frunte ca şi cum l-ar' fi durut capul, în realitate însă voia să nu se vadă că-şi şterge lacrimile. „In locul tău m-aş îmbăta". „Nu, trebuie să fiu treaz. N-aş vrea după aceea să mă gîndesc ca m-am'îmbătat ca un porc în noaptea'în care mi-a murit băiatul. Soţia mea nu se poate îmbăta, aşa că..." „Nu poţi scrie la ziar ?" „ Connolly nu-i chiar bolnav. S-a dus după o damă la Singapore. Trebuie să scriu şi pentru el. Ar fi concediat dacă s-ar şti". Se mişca greoi. „Iartă-mă dacă te-am reţinut, Fowler. Trebuia să vorbesc cu cineva. Şi acum să mă întorc, că se încep toasturile. Ciudat e că ai fost tocmai tu, oare mă urăşti". „Trimit eu articolul în locul tău. Aş putea pretinde că sînt Connolly . „N-o să-i poţi imita accentul". „Nu-mi displaci deloc, Granger. Ce orb am putut fi pînă acum..." „Eh, tu şi cu mine, eram ca pisica şi cîinele. Iţi mulţumesc în orice caz pentru simpatia pe care mi-o arăţi". Mă deosebeaim chiar atît de mult de Pyle ? Trebuia şi eu să mă bag în toate încurcăturile asteia înainte de a şti ce înseamnă durerea ? Granger intrase în restaurant. Se auzeau glasurile celor care-1 salutau zgomotos. 136 GRAHAM GREENE Găsii un trishaw şi fui transportat acasă. Nu era nimeni la mine. Şezui aşteptai până la miezul nopţii. Goborîi apoi în stradă fără să mai am vr nădejde să vină cineva şi o găsii pe Phuong. CAPITOLUL III „A fost di. Vigot ? Voia să te vadă", îmi spuse Phuong. „Da. A plecat înainte cu un sfert de oeas. Era bun filmul Defa s? apucase să pregătească tava şi acum aprindea lampa. „Era foarte trist, dlar avea culori foarte frumoase. Ce-a vrut dl Vigot ?" „Voia să-mi pună cîteva întrebări." „Despre ce ?" „Diverse. Nu cred că o să mă mai. plictisească de-acum înainte". „Cel mai mult îmi plac filmele cu sfîrşit fericit", îmi spuse Phuong „Vrei sa fumezi ?" „Da." Mă lungii pe pat şi Phuong începu să mînuiască acul. Spunea •. ,,I-au tăiat capul fetei". „Ce lucru ciudat." „Acţiunea se petrecea în timpul Revoluţiei franceze". „A ! Un film istoric. Acum înţeleg". „Cu toate astea era foarte trist." „Nurnă interesează soarta oamenilor în istorie". ^ „Şi iubitul ei... s-a întors în mansarda lui... şi era nefericit şi a scris un cîntec... ştii, era poet, şi foarte curînd toţi oamenii care-d tăiaseră capul fetei cîntau acest cîntec. Era. Marsilieza". „Istoria nu pare să fi fost prea mult respectată". „Stătea acolo, la marginea mulţimii în timp ce toţi cîntau si avea un aer foarte amant şi cînd zîmbea ştiai că era si mai amant si că se gîndea Ja ea. Am plîns o mulţime, şi sora miea a plîns". „Şi sora ta ? Nu-mi vine să cred". „E joarte emotivă. Era şi bărbatul acela îngrozitor, Granger. Era beat şi rîdea într-una. Dar spectacolul nu era prea vesel, ci mai degrabă trist." „Nu pot să-i fac nici un reproş. Avea ce să sărbătorească. Fiul lui e în afară de orice pericol. Am. auzit eri ştirea la Continental. Şi mie îmi plac sfîrşiturile fericite". După ce fumai două pipe, mă întinsei pe pat cu capul pe perna de piele şi cu mîna în poala lui Phuong. „Eşti fericită. ?" „Desigur", îmi spuse ea neglijent. Nu meritasem un -altfel de răspuns. „E la fel, minţii eu, ca acum un an." „Da." „Nu ţi-ai mai cumpărat o eşarfă, de multă vreme. Nu te duci mîine să faci cumpărături ?" „Dar e sărbătoare." „A da, uitasem." „N-ai deschis telegrama care a venit să vezi despre ce e vorba ?", mii spuse Phuong. uNu, de asta am uitat. Astă seară nu vreau să mă gîndesc la lucru. Si oricum e prea tîrziu ca să mai fac ceva. Mai povesteşte-mi cum era ''Imul". AMERICANUL LINIŞTIT 137 „Aşa, iubitul ei încercă să o scoată din închisoare. Ea vru să evadeze, travestită în haine băieţeşti şi îşi puse pe cap o şapcă aşa cum purtau temnicerii, dar cînd să iasă pe poartă, părul îi căzu de sub şapcă şi toţi începură să strige : „Une aristocrate, une aristocrate". Asta era o gre-şală. Trebuiau să o lase să scape. Şi atunci ar fi avut amîndoi mulţi bani de pe urma eînteoului acela şi-ar fi plecat în străinătate, în America... sau în Anglia", adăugă ea gîndindu-se ce iscusită fusese. „Să citesc mai degrabă telegrama. Să nădăjduim, cu ajutorul Domnului, că nu via trebui să plec mîine în Nord. Aş vrea să rămîn cu tine, acasă". Luă telegrama dintre borcanele de cremă şi mi-o dădu. O deschisei si citii : „M-am mai gîndit în legătură ou scrisoarea ta stop acţionez în chip nerezonabil aşa cum ai sperat stop am spus avocatului să intenteze acţiune de divorţ din cauză de părăsire de domiciliu stop Dumnezeu să te binecu-vînteze cu dragoste Helen". „Trebuie să pleci ?" „Nu, nu trebuie să plec. Să-ţi citesc şi ţie telegrama. Iată sfîrşitul fericit pe care-1 aşteptai". Sări jos din pat. „Dar e minunat. Trebuie să mă duc să-i spun sorii mele. O să fie foarte fericită. Am să-i spun : Şti cu cine ai de-a face ? Cu noua doamnă Fowler". în faţa mea, pe raftul eu cărţi stătea „Rolul Apusului", de parc-ar fi fost portretul unui tînăr c*u părul tuns băieţeşte şi cu un cîine negru la picioare. Nu mai putea face acum nimic rău. O întrebai pe Phuong: „îţi lipseşte mult ?" „Cine ?" ' „Pyle". Ciudat, chiar şi acum, chiar faţă de ea, îmi era imposibil să-i spun pe numele cel mic. „Pot să plec ? Te rog... Sora mea va fi latît de emoţionată..." „I-ai spus odată numele în somn". „Nu-mi amintesc niciodată ce visez". „Erau atît de multe lucrurile pe care le puteaţi vedea împreună. Era tînăr". „Nici tu nu eşti bătrîn." „Zgîrie-norii... Empire State Building"... Spuse cu o ezitare : „Vreau să văd Cheddar Gorge". „Nu-i totuşi ca Grand Canyon". O trăsei jos în pat. „îmi pare rău, Phuong". „Pentru ce să-ţi pară rău ? Telegrama asta e ceva minunat. Sora mea..." „Da, du-te şi spune-i sorii tale ce s-a întîmplat. Dar mai întîi, să-rută-mă". Buzele ei febrile îmi atinseră uşor obrazul... Plecase. Mă gîndeam la ziua în care Pyle şedea lîngă mine la Continental, privind la chioşcul de răcoritoare de peste drum. Totul se îndreptase în viaţa mea de cînd murise, dar cît de mult aş fi dorit să fie cineva căruia sâ-i pot spune cît de rău îmi părea. In romîneşte de Radu Lupan • r POEŢII LUMII HO BATIU ODE 1. (LIX) / / vezi, alb e Soracte muntele gros, de zăpadă; osteniţi codrii abia îşi poartă povara şi sub a gerului spadă înţepenit-au marile ape. Craiu al ospăţului fă frigul să piară darnic răstoarnă butuci peste foc nu fii avar cînd destupi ulceaua sabină de ceară şi-mi torni, de patru ani vechia, vin în pahar Lasă zeilor tot ce rămîne. S-a potolit doar războiul de vînturi pe marea furioasă ; nemişcaţi stau acum chiparoşii şi ulmii pădurii bălrîne. Să nu pul Iscoadă zilei de mîine. Trăieşte-n putere ceasul ce soarta ţi-l dă, şi nu-ngâdui să aştepte; băiete dulceaţa iubirii şi dansul cît timp tristeţea părului alb departe-i de tine ' . Acum e în toiu1 raita prin Cîmpul lui Marte, pe sub copaci; la ceasu-ntîlnirii înţeleasă înainte pe seară vor fi îngînate şoaptele mol. Acuma e clipa cînd rîs de argint dă de gol fetişcana ascunsă în colţuri umbroase cînd braţu-i părăseşte brăţară sau smuls e inelul din degetul ce se lasă înfrînt. ODE 139 2. (I.XXIX) Iccius, comorile de basme ale Arabiei toate astăzi rîvneşti; grozave armate începi să porneşti împotriva împăraţilor Sabei niciodată învinşi şi lanţuri de fier văd că teşi. Mezilor groaznici. Slujnică oare între atîtea fecioare barbare cu flăcăii ucişi cine-ţi va fi? Cu păr parfumat ce copil răpit din palate, lingă tine o să-ţi toarne vin din chiat, săgeţi chinezeşti învăţat să arunce departe cu arcul strămoşilor săi. Astăzi cine să spună că repezi pîraie nu pot să urce spre munţii colţoşi şi Tibrul să curgă înapoi cînd vrei, pentru armuri spaniole, să schimbi un traiu filozofic şi cărţile stoice pe care cu bani le-adunai din toate ungherele lumii. Mai mult, făgăduiseşi, că poţi să ne dai. 4. (II,X) De vrei să trăieşti cumsecade, Licinius, să nu te repezi, mereu harnic, spre larg şi drept temător de furtuni, prea mult să nu cauţi ţărmul făţarnic. De aur e drumul de mijloc, alege; ferit ai să fii de cocioaba murdară dar şi, cumpătat, de palatul ce pizmă culege. Mai des vijelia înconvoaie pinul fălos, grea e căderea de sus a cetăţii, mai lesne lovit e de trăznet piscul muntos. Să speri cînd bine nu-ţi merge, să te temi . de schimbare-n noroace, cu inima să-nfrunţi, la toate întărită. Jupiter e cel ce aduce lama pocită şi-o alungă tot el. Nu-i spus dacâ-i vitreg prezentul, să fie ziua de mîine la fel; 140 HORAŢIU Nu totdeauna trage cu arcul şl din lăută se-ntîmplă să trezească A polo muza tăcută. Arată-te-n clipele grele îndrăzneţ şi puternic; înţelept va fi însă să siringi din pînzele pline de-un vînt prea prielnic. 5. (III,XIII) F întina a Bandusiei, ca sticla mai clară vin licoros şi flori ţi se cade; de un ied cu fruntea umflată de coarne născînde, curînd. va fi să ai parte, Zadarnică speranţă de iubire şi harţă viitoare. Din trunchiu uşuratic, vlăstar, eu singe va face apa-ţi de gheaţă să aibă culori de jăratec. De vremea ucigaşă a arşiţii verii ce-ii pasă ? Cirezi hoinărind, şi vite de plug ostenite la tine găsesc o dulce răcoare. De seamă, între fîntînile lumii, vei fi; nu degeaba vorbesc de gorunul crescut pe stîncile goale din care apele tale guralive ţîşnesc. 7 (III, XXX) Am întocmit o clădire decît bronzul mai tare mai sus ca ruina piramidei regale pe care s-o surpe în stare nu-i lacoma ploaie nu-i vîntul bicisnic nici anii cu şir fără număr, nici vremea fugară. întreg n-am să mor, o parte mare din mine de îngerul morţii va scăpa neştiută şi ziua de rnîine cu laude tînăr mereu mă va naşte cît timp pe Capitol un pontif va urca însoţit de fecioara tăcută. Se va spune că acolo unde bate, şuerînd, Aufidul, unde în ape sărac, peste neamuri rurale fu Daunus monarh, m-am născut şi din tină înălţat sus de tot aşezat-am versul eolic în cadenţa latină. Hai, Melpomene fii mîndră pe drept de faptele mele şi-mi pune cu voie pe frunte cunună din lauri de Delfi. Iu romîucşle cle^Eugon Slancsuu CHARLES BAUDELAIRE RĂSVRĂTITUl Cin înger ca un vultur coboară drept din cer, Înşfacă strîns pe omul necredincios de chică Şi-i spune zgîlţilndu-l: „De-acum vel şti de frică, Şi, pentru că sînt bunul tău înger, vreau şi cer: Să îndrăgeşti statornic şi-n veci ascultător Săracii şi schilozii, nerozii şi viclenii, Şi lui Isus în cale, cu-a tale milostenii, Să-i poţi aşterne astfel un triumfal covor. Aşa-i iubirea ! Deie-ţi dar inima răgazul Să-ţi reaprinzi la slava lui Dumnezeu extazul: Plăcere-adev arată ce poate mult dura!" Şi îngerul mustrîndu-l, din dragoste fireşte ! Pe-afurisil cu pumnii lui grei îl chinuieşte. Dar veşnic osînditul răspunde că nu vrea. PARFUM EXOTIC In calde seri de toamnă, cînd sorb cu adîncire Mireasma care molcom din sinul tău adie, Un vechi tărîm al vrajei în mintea mea învie Orbit de-o monotonă, fierbinte strălucire : Un ostrov leneş unde mărinimoasa Fire Dă arbori stranii, poame cu care te îmbie. Bărbaţi cu trup subţire şi sprintenă tărie. Femei cu-o fără seamăn de sinceră privire. Mireasma ta mă duce-n meleaguri minunate Şi văd un port cu multe corăbii adunate Ce-s încă ostenite de valuri şi lumină. în vreme ce parfumul ce-l dau tamarinarii Domol îmi umflă nara şi-n sufletu-mi se-mbină Cu cîntecul pe care-l îngînă marinarii. In romlneşte de Al. Philippide CHARLES BAUDELAIRE AMURGUL DIMINEŢII De prin cazărmi, se-aude a goarnei deşteptare. Iar vîntul dimineţii dă buzna-n felinare. E ceasul cînd, în ghiara visărilor, nebuni, Se răsucesc în paturi adolescenţii bruni; Cînd, ca un ochiu de sînge, clipind în dimineaţă. Lumina tâmpii pare o pată de roşeaţă ; Cînd cugetul, cu trupul posac, plin de venin. Se-ncaeră, ca lampa cu zorite ce vin. Trec spiriduşii nopţii prin aer şi-l descîntă, Ca un obraz în lacrimi pe care-o boare-l zvîntă. Poetul lasă scrisul; de dragoste, acum, Femeea e sătulă; din hornuri iese fum. Femeile de stradă, în somn lipsit de vise. Au vinete pleoape şi buze-ntredeschise ; Iar cele nevoiaşe, tîrînd munciţii sîni, Aprind tăciunîi-n vatră suflîndu-şi peste mîni. E ceasul cînd lehuza, în frig şi sărăcie Durerea-şi simte-n pîntec, mal aprigă, mai vie. Asemeni unui geamăt, în sînge înnecat. Se-aud cîntînd prin ceaţă, cocoşii, depărtat; Un ocean de neguri e-nti'ns pe'edificii; Cei care stau să moară, prin funduri de ospicii, îşi dau în chin şi spasme obştescul horcăit; Destrăbălatul vine acasă obosit. Zori zgribulite-n rochii roz-verzi trec peste Sena Deasupra undei netezi lin răsfirîndu-şi trena Şi harnic, dîrz. bătrînul Paris, trezit,' îşi ia Uneltele pe umăr şi-ncepe munca sa. In romîneşte de Lazăr Iliescu SCRIITORI $1 CURENTE I. NEGOIŢESCU REFLECŢII STILISTICE ASUPRA PROZEI LUI PAVEL DAN Contribuţia ardelenilor la proza noastră epică e nu numai masivă dar şi continuă, încît evoluţia ei are semnificaţiile unui adevărat proces istoric, ale cărui linii de forţă străbat întregul şi îi dau unitate. Iar stilul prozatorilor ardeleni este purtătorul unui bogat material de observaţie a vieţii, valorile lui aşteptînd să fie aşezate într-o mai dreaptă lumină. Poate tocmai adevărul şi intensitatea vieţii ce se comunică prin scrisul povestitorilor din Ardeal, într-o vreme cînd proza romînească nu s-a definitivat încă, ci luptă cu limite istorice fireşti, ale puterii de expresie a limbii şi cu ispitele marilor viziuni epice, determină caracterul greoi al stilului, care uneori e inegal pînă la monstruozitate, pătruns de acea inerţie specifică urnirii începutului. In „Mara" lui Slavici, care rămîne încă unicul nostru roman de dragoste valabil în toate dimensiunile lui, erosul apare ca o fatalitate primară, urmărit de autor de Ia cele mai fine simptome pînă la irumperea sa totală — într-o construcţie epică durabilă. Utilizînd mijloace de expresie simple, denudate, aservite în mod deplin naraţiunii, Slavici izbuteşte să transmită prin proza sa un mesaj liric ce vine dintr-o zonă profundă. Din inerţiile prozei, care nu rămîn totuşi străine de poezia vieţii, se degajă lirismul existenţei umane însăşi. Intr-un mic tablou autumnal din „Mara", stimmungul adîncuri-lor umbros lirice străbate pînă la tărîmul clarităţii, explicitului : „Dimineaţa a căzut bruma groasă, după răsărirea soarelui s-a lăsat negura, iar înspre amiazăzi. soarele a risipit ceaţa şi cerul s-a înseninat. Era una din zilele de toamnă, în care mereu îi vine omului să pllngă. Prin văzduhul curat şi proaspăt fluturau, căzînd alene spre pămînt, lungi fire de păienjeniş, iar de pe duzi se scuturau din cînd în cînd frunzele brumate". Propoziţia subliniată de noi conţine, ca o esenţă limpede, simţămîntul tainic din care Slavici a creat frumoasa scenă nocturnă din vie, în romanul său, ori în nuvela „Pădureanca", scena plimbării cailor prin curte (rivalitatea erotică dintre Iorgovan, stăpî-nul, şi Şofron sluga) sau în fine cea a secerişului, în care dialogul dintre Iorgovan şi Simion are o măreaţă simplitate. La o analiză formală mai adîneă, n-ar fi lipsită de importanţă observaţia că stilul lui Slavici seamănă cu exprimarea unui om gîtuit de emoţia pe care limba nu o poate cuprinde Fără îndoială, descrierea peisajului din „Moara cu noroc" rămîne extrem de săracă artistic — şi totuşi perspectiva epică ce se deschide e impunătoare : „Cît ţin luncile, ele sînt pline de turme .de porci, iară unde sînt multe turme, trebuie să fie şi mulţi păstori. Dar şi porcarii sînt oameni, ba între mulţi, sînt oameni de tot felul, şi de rînd, şi de mîna a .doua, ba chiar şi oameni de frunte. O turmă nu poate să fie prea mare, şi aşa, unde sînt mii şi mii de porci, trebuie să fie sute de turme şi fiecare turmă are cîte un păstor şi fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieţi, boitarii, adeseori şi mai mulţi dacă turma e mare. E dar pe lunci un întreg neam ,de porcari, oameni 144 I. NEGOIŢESCU care s-au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai căror părinţi, buni şi străbuni tot păstori au fost, oameni care au obiceiurile lor şi limba lor păstorească, pe care numai ei o înţeleg". Stilul greoi, împiedecat în repetiţii, în aglomerările cantitative izbitoare pentru imaginaţia omului simplu, creşte parcă din pîcla acelei misterioase, obscure limbi pastorale, primitivă şi arhaică, stă-pînită încă de duhul pămîntului din care s-a desprins omul dintîi Şi mai greoi scrie uneori Agîrbiceanu, a cărui proză cunoaşte totuşi nu rare momente de virtuozitate stilistică. Dar nu atîi jocul surprinzător între expresia urîtă şi cea splendid revelatoare este caracteristic lui Agîrbiceanu, cît diversitatea de forme, pe o gamă ce urcă de la miticul popular la realismul cel mai evoluat. Cenuşiu şi monocord, stilul lui Liviu Rebreanu păstrează inerţiile Iui Slavici, fără a cădea însă niciodată în inexpresivitatea lui Agîrbiceanu (probantă e alăturarea pe care o face Tudor Vianu între anumite pasagii din „Arhanghelii" şi analizele autorului .„Pădurii spînzuraţilor"), dar şi fără a atinge poezia acestuia, ori bogăţia formelor lui stilistice. Rebreanu e la egală distanţă atît de lirismul fundamental care se comunică prin naraţiunile lui Slavici, cît şi de prospeţimea mitică, diversitatea şi fineţea viziunii din povestirile lui Agîrbiceanu ; el e rece şi modern (modernitate tributară în bună parte naturalismului)iar stilul său dacă nu are frumuseţe, are în schimb eficienţă, slujind o mai evoluată, mai exactă putere de observaţie. Lipsite de fantezie sînt imaginile în această zugrăvire de anotimp din „Ion" : „Vremea se dezmorţea. Iarna, istovită ca o babă răutăcioasă se zgîrcea mereu, simţind apropierea primăverii din ce în ce mai dezmierdătoare. Haina de zăpadă se zdrenţuia dezvelind trupul negru al cîm-purilor" — însă ele se pierd în curgerea cenuşie a naraţiunii, nu-i contrazic obiectivitatea, aşa cum, săracă e comparaţia pe care scriitorul o încearcă spre a exprima sentimentul înstăpînirii lui Ion în pămînturi-, „Acuma, stăpîn al tuturor pămînturilor. rîv-nea să le vadă şi să le mîngîie ca pe nişte ibovnice credincioase". Chiar atunci cînd într-o imagine : gloanţele ce pocneau în răstimpuri rare ca nişte ţipete ascuţite, cu- tremurînd durerile înălţate şi amorţite în văzduhul posomorit" (,,Iţic Ştrul dezertor"), după comparaţia de loc relevantă urmează o figurare mai nuanţată, în abstract, efectul nu este deosebit. Cine poate totuşi să nu ia în considerare că acest stil poartă .substanţa vieţii autentice şi reale a literaturii lui Liviu Rebreanu ? Că acest stil este eficient, contribuind la soliditatea arhitecturală a întregului epic ? Opera restrînsă dar preţioasă a lui Pavel Dan urmează direct tradiţia epicei ardelene, în primul rînd prin realismul viguros al celor trei sau patru nuvele închinate lumii satului romînesc de dincolo de munţi, nuvele care asigură autorului lor un loc propriu în istoria literaturii noastre. Dacă însă puterea de obiectivare şi bogăţia de viaţă a realismului său îl leagă de înaintaşii lui transilvani, perspectiva din care Pavel Dan îmbrăţişează realitatea de el zugrăvită — se schimbă. Ca şi Slavici, Agîrbiceanu şi Rebreanu, autorul lui „Urcan Bătrînul" manifestă un interes nemijlocit faţă ,de fenomenele vieţii în totalitatea ei, faţă de omul ca realitate biologică, psihologică, morală şi socială ; pentru a se arăta interesat, în sfîrşit, de realitatea ca epifenomen. în cultură. Iată de ce, conştiinţa lui artistică, dublată de experienţa etnografului şi folcloristului, trece dincolo de moravurile şi aspectele naturale ale mediului rural, pentru a semnifica omul de Ia ţară în tradiţiile, obiceiurile, riturile şi credinţele, în tainicele lui aspira-ţiuni ancestrale. Am spus a semnifica omul, căci în literatura lui Pavel Dan tradiţiile, obiceiurile, credinţele nu sînt prezentate independent şi exterior, ca un material .documentar, ori ca fundal pitoresc şi decorativ, ca un mijloc de a da culoare locală, ci ca o nouă posibilitate de a cunoaşte omul în intimitatea Iui obscură, enigmatică, iezer vată. Sondajul spiritual unic, pe care scriitorul îl operează cu ajutorul materialului tradiţiei şi eresurilor, îşi vădeşte sensul din faptul că Pavel Dan surprinde în mod predilect omul riturilor şi credinţelor arhaice, cu prilejul momentului esenţial al naşterii („Copil schimbat") sau cu ocazia supremă a morţii („Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul", „Priveghiul", „Sborul de la cuib") ; interesul său nu se îndreaptă însă spre reacţia omului în faţa propriei sale morţi. REFLECŢII STILISTICE 145 ca act strict subiectiv, ci faţă de fenomenul morţii în general, ca manifestare secundă, obiectivă, în ritul înmormîntării. Dar scriitor realist, în a cărui viziune realitatea se dublează cu un nou strat de semnificaţii, Pavel Dan recurge, în proza sa, pe de o parte la mijloacele stilistice, proprii realismului, iar pe de alta la mijloace care i se par mai adecvate acestor semnificaţii şi care derivă din cultul pentru formă al vremii. Relevînd importanţa fantasticului popular în scrierile celui căruia i-a fost în-tîiul cercetător de seamă, criticul Ion Chi-•nezu a intuit de fapt întîlnirea, pe plan stilistic, dintre realism şi fervoare formală la Pavel Dan, căci a legat întrebuinţarea acestui element folcloric de numele poetului Adrian Maniu. Stilul lui Pavel Dan poate oferi exemplul celui mai autentic realism : „Era după cărat, tîrziu, de cules nu se apucase încă nimeni, dar porumbul cu frunzele verzi era aproape copt. Toamna, cu ploile nesfîrşite, cu noroi şi neguri, nu venise încă. într-amiezile erau tot ca în dricul verii, numai serile şi nopţile luminate de lună, ca ziua, erau lungi şi răcoroase" („Urcan Bătrînul"). Tot ca în această statică descriere a anotimpului, căreia doar perfectul compus, intervenind de două ori (nu se apucase; nu venise încă) şi participiul trecut (luminate) în monotonia imperfectului repetat simetric (era-era; erau-erau), îi dau profunzime şi stimmung, —• static-realist e şi tabloul ţăranilor veniţi la înmormîntare şi care, în aşteptarea ceremoniei şi a împărţitului colacilor, s-au aşezat la umbră, în ogradă : „Unii —■ şi aceştia erau cei mulţi — se tolăniseră pe spate la umbra salcîmilor înalţi de după casă. Nepăsîndu-Ie de mirosul de mort ce ieşea din casă prin ferestruia deschisă în dreptul lor, cu pălăriile de paie, vechi, înegrite de vreme, puse pe ochi, dormeau fără griji. Stînd întinşi, cu mîinile aruncate alături, izmenele li se sufulcaseră, şi între ele şi obiala murdară de opincă se vedeau bucăţi de picioare păroase, murdare. Cîteva muşte mari, sbîrnîitoare, treceau dc la unul la altul, pişcîndu-i de mîini, de ori unde rămînea un petec de trup descoperit. Prin somn se clătina un umăr, se zgîrcea un gît, un picior" (,,Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul"). în primul citat, pigmentul 10 — V. Romînească nr. 3 realist e dat de observaţia cu privire la cules şi la porumb, pe cînd în al doilea întreaga notaţie a amănuntelor (mirosul de mort, izmenele, obielele, urîţenia picioarelor păroase şi murdare, reacţiile în somn ale oamenilor pişcaţi de muşte) serveşte conturării exacte a realităţii. Cînd în acest stil intervine imaginea, elementele ei sînt, în mod firesc, rurale, potrivit cu mediul naraţiunii : „Soarele parcă se aşezase la poveşti cu muierile şi nu mai da Dumnezeu să se rupă din loc, să-şi vadă de treburile lui..." („Urcan Bătrînul"). Remarcabila lui putere de plaslicizare îl ajută de altfel pe Pavel Dan să creeze, cu puţine mijloace figurative, o bogată atmosferă : „In încăpere lampa era trasă ; o lumină somnoroasă, spălăcită, ţîriia, ca o negură tomnatică, peste lucrurile adormite" („Urcan Bătrînul") ; aceeaşi atmosferă intimă, în misteriosul clar-obscur, dar cu alte nuanţe: „Afară noaptea se îngroşase. Din bucătăria de vară curgea în bătătură o apăraie de lumină sîn-gerie" („Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul") ; sau : „Focul ardea încet, mocnit. în odaie era întuneric. Cîte o limbă de flacără albă tresărea pîlpîind, lingea cu raza-i palidă obrazul zbîrcit al bătrînei, apoi se strîn-gea, înnecînd totul'în umbră" (id.) Lucrat cu grijă, acordînd o atenţie deosebită sugestiei imagistice, acest stil „frumos" poate duce totuşi uneori la o opacizare a viziunii epice. Desigur, realismul lui Pavel Dan nu e nici o clipă atins, în substanţa sa, de vădita preocupare stilistică a povestitorului; comparînd însă scena mesei familiare din „Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul" („Scrieri alese", p. 67-69), cu cea izbitor identică din „Moromeţii" lui Marin Preda (p. 22-32), concluziile sînt hotărît în favoarea ultimului dintre aceşti autori. Pe cînd Pavel Dan descifrează doar stilul de viaţă al Urcăneştilor, relevat de momentul mesei, Marin Preda merge mai adînc, ochiul său dur dezvăluind straturi primare ale sufletului uman, acea ostilitate psihologică între Moromeţi, ce are rădăcini profunde în fiinţa umană. Printre componentele stilului lui Paveî Dan, înrîuririle predecesorilor aceleiaşi regiuni geografice şi spirituale se desprind cu uşurinţă. Slavici e prezent cu tonul său-oral, cu înţelepciunea lui sfătos populară,. 146 I. NEGOIŢESCU în aprecierea vieţii din unghiul de vedere al economicului, concretizată în dicton (la Pavel Dan : „fiecare atît cîntăreşte cîtă avere are") : „Cît au stat în sat, abia puteau ţine două vaci rele şi astea cu mare trudă ; bucatele le erau numai pleavă şi golgotine; nu odată au fost siliţi să cumpere, primăvara, ca să aibă ce semăna. Şi uite, acum jireziie de grîu li-s mari cît dealurile şi şase .boi ca şase flori scot carul din ograda lor. Odată cu numărul boilor din poiată, şi turma din ocol, le crescuse şi vaza în sat, '■unde nu se mai ia nimeni după faima neamului ci fiecare atîta cîntăreşte cîtă avere are" („Urcan bătrînul") Imaginea îşi poate, restrînge aria ,de semnificaţie, mulţumindu-se a fi doar eficientă, doar aplicată, ca la Rebreanu : „In nopţile lungi de iarnă, cînd ţăranii, în odaia caldă .şi prietenoasă, torc şi spun poveşti, bătrînul ■o să stea aici, singur, acoperit în bunda groasă a pămîntului..." („Sborul de la •cuib"). Tot ca la Rebreanu, dar cu o uşoară afectare : „Iarba grasă, tomnatecă, e arsă ■de duhul rece al brumei ; cărările sînt pline .de frunze galbene. Printre salcîmii despuiaţi se vede pînă departe ca printre oasele pămîntii ale unui schelet" (id.) Covîrşitoare se dovedeşte însă înrîurirea stilistică a lui Agîrbiceanu, deoarece nuvelistica acestuia îi oferea tînărului căutător de forme mai pure, exemple numeroase de fineţe şi plasticitate expresivă, de poezie a viziunii epice (deşi la spontaneitatea vizionară a maestrului său, Pavel Dan, nu va ajunge niciodată), pe scara de la mitic la fantastic, ce n-au urcat-o nici Slavici, nici Rebreanu. Iată. în „Urcan Bătrînul". dialogul mitic, precum în „Comoara" lui Agîrbiceanu : „Văzîndu-1 pe Vaier gata de drum. cu bifa ghintuită cu ţinte galbene în mînă, •cu straiţa cu coadă de vulpe în spinare, nu •se putu răbda şi înălţîndu-se într-un cot, întrebă : — Măi Vaier, dragul mamii, unde te ■duci tu ? Vaier nu se uită la mamă-sa ; îi răspunse -smucit : — Mă duc să aduc apă de unde se bat munţii în capete..." Asemenea celui de a descris cu nespusă duioşie „adurmirea" lui moş Ioniţă, Pavel Dan consemnează moartea mitic — popu- lar : „In ziua a patra, pe la hodina amiezii. Urcan a început să arate cu mîna poarta raiului" („Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul"). Elementarismul imaginilor lui Agîrbiceanu se regăseşte din abundenţă şi pînă la identificare, în această proză studiată, pîndită la tot pasul de preţiozitate şi salvată doar de vigoarea realismului ei fundamental : „Omul plescăi din gură, ca atunci cînd loveşti apa cu paima" („Urcan Bătrînul") ; „Aruncă pe gît trei pahare, unul după altul, cum ai arunca apă într-o prăpastie adîneă" (id.) ; „Pe tatăl, astmatic şi cu picioarele umflate cît cofele îl rupse mai întîi moartea de la mal ; apoi îi căzură în apa tulbure a vieţii de dincolo mama şi o soră mai mică" („Inmormîntarea lui Urcan bătrînul") ; „Apa adîneă şi agitată se uita la oamenii de afară cu ochi duşmănoşi de hoaţă bătrînă" („Priveghiul"). In ultimul exemplu e sensibilă, faţă de Agîrbiceanu, aceeaşi uşoară afectare, pe care am observat-o şi în cazul comparaţiei cu Rebreanu, afectare ce se poate remarca şi în alte două imagini, fără ca totuşi pregnanta lor să scadă : „Inlăuntru totul era somnoros, adormit. Se părea că oamenii dorm de multă vreme, că lucrurile din casă au rămas treze în urma lor, au vorbit si s-au ciorovăit ca babele, apoi le-a cuprins piroteala, au aţipit" („Urcan bătrînul") -şi : „Zîmbetul îi cuprinse toată faţa ; în tăcerea desăvîrşită din odaie, el aducea cu ochiul soarelui învăluit de o perdea uşoară de nor, uitîndu-se peste un cîmp pustiu de ghiaţă" („Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul"). Elocvent fiind în sfîrşit procedeul, comun ambilor scriitori, de a porni de la realul pur spre a deschide perspectiva fantasticului, ca şi cum accentuarea realităţii, tocmai în acest moment şi prelungirea ei în zona crepusculară, ar da concreteţă, priză raţională, lumii fantasmelor, pe care ar converti-o la realul îmbogăţit astfel cu o nouă şi stranie dimensiune, ce nu-i ştirbeşte cu nimic esenţa. La unii autori romantici, ca E. T. A. Hoffmann, fantasticul absoarbe realul şi îl transfigurează, elementele realiste ale operei lor avîn.d doar o funcţie formală. La autorii realişti, în schimb, fantasticul sau dă un fel de aură realului, spre a-i lumina contururile (Agîrbiceanu) sau sparge aceste contururi spre a desprinde REFLECŢII STILISTICE 147 sensurile pierdute ale realu!ui( Pavel Dan, în „Copil schimbat"). Tinzînd să răspundă propriilor sale căutări şi întrebări, Pavel Dan, porneşte însă de la aura fantasticului învăluind realul, caracteristică pentru Agîr- 1 biceanu : „La noi, în satele de munte, casele nu-s vîrîte una într-alta ca oile netunse vara, pe căldură, aşa cum văd că-s pe la dumneavoastră. Se vede că oamenii sînt ca albinele, unora le place traiul laolaltă, în stup, altele trăiesc răzleţe şi îşi caută sălaş în trestiile din streaşină caselor. Pînă la casa vecinului este o cale de cîteva svîr-lite. Noi sîntem învăţaţi cu umbletul noaptea, cu foşnetul pădurii, cu lupul şi cu roua. Nu ne e frică. Dar atunci, ce să zic. Vorbele muierii ? Altceva ? Abia mă îndepărtai puţin de casă, şi îmi venea să mă uit înapoi. Ştiam că asta nu-i bine, noaptea mai cu seamă, şi nu m-am uitat. Mă apăsa ceva pe suflet ; parcă îmi şoptea cineva la ureche: uită-te înapoi, înto-arce-te acasă, începui să mă uit cu teamă împrejur, la desişul negru al pădurii. Din pămîntul plin cu apă se ridica o negură deasă care în bătaia lunii se făcea albă, lăptoasă". („Copil schimbat"). Spre deosebire totuşi de Agîrbiceanu, Pavel Dan, merge uneori mai departe, lăsînd fantasticul să se reverse pe întreaga arie epică. Şi astfel în realismul de bază al scriitorului pătrund noi elemente stilistice. Dar, cu toate că nuvela „Copil schimbat" e un exemplu de trecere în fantasticul pur, noua viziune nu trebuia totuşi considerată ca romantică. Analiza amănunţită a diverselor infiltraţii provenite din cultul pentru formă, în proza lui Pavel Dan, va arăta cum fantasticul e şi el aici doar un aspect al fervorii formale. In estetism, stilul ajunge la valori autonome, care se rup de armonia întregului artistic, de-sintegrîndu-1 chiar, cîteodată (ca de pildă în „Craii de curtea veche" ai lui Matei Caragiale), iar hipertrofierea estetică poate lua diferite înfăţişări, de la simpla literaturizare pînă la grotesc. Există, la Pavel Dan. o grijă pentru stil care face parte din evoluţia firească a realismului transilvan, ce avea să depăşească într-o zi limbajul inexpresiv, inerţiile, pentru a atinge treptele virtuozităţii formale. Dar există în acelaş timp şi afectare, căutare preţioasă, aşa cum există manifestări ale estetismului, care deşi lesne identificabile, ca moment desintegra-tor în armonia complexului artistic, deschid totuşi calea spre realizări stilice vrednice de admiraţie, vădind frămîntările de ordin superior ale lui Pavel Dan, înalta lui conştiinţă creatoare. Să nu se uite că tînărul scriitor era abia la începutul unei cariere literare ale cărei îăgăduinţi se citesc chiar în aceste frămîntări, în această admirabilă luptă cu frumosul. Iată de ce. cultul pentru formă al lui Pavel Dan, trebuie socotit ca ferment al viitoarei opere, tragic frînte. Procedeul transpunerii brusce în trecut, prin răsturnarea imaginii şi dizolvarea contururilor vremii, e tipic literaturizant : „In-tr-o noapte... şi bătrîna Urcăneasa cea de şaptezeci şi unu de ani dispare, în locul ei se iveşte o nevastă rumenă, cu basma roşie şi sînul bogat de nu-1 cuprindea cămaşa.. " („Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul"). Mai puţin comun este apoi dialogul gîndurilor : ,,— Mă dor picioarele. — Aşa e cînd eşti bătrînă, îi răspunde alt gînd. Cioturile picioarelor de la genunchi în jos păreau două beţe ascuţite, care îi intrau în carne, chi-nuind-o amarnic... ■— Mă dor picioarele. — Nu e nimic. Drumul omului ipe pămînt e plin de chin şi de amar. Ne naştem şi murim în durere. Cît trăim ne bat durerile cum ne bat vînturile şi ploile. Suferim cînd ne striveşte carul, suferim junghiul, boalele şi bătăile" (id,) Aşa cum literaturizant e acest bocet idilic, cu expozitivă îneîntare în faţa priveliştilor vieţii de la ţară : „îmbrobodite înainte, aplecate asupra sicriului, cu stînga proptindu-şi bărbia şi cu dreapta lipită de piept, cîntau moşia mare a Urcăneş-tilor, cîntau plugurile care ieşeau primăvara în brazdă, dimineaţa cînd cîntă ciocîrlia ; cîntau viaţa creştinească, tihna din mijlocul cîmpului însorit în cîinoşia morţii" (id.) Tonul devenind aproape dulceag, asemenea excesiv literaturizantului G. AL Zamfirescu. Literaturizarea apare şi în imagini : „Porumbul sta drept, cu frunzele ude, pleoştite, ca nişte moşnegi cerşetori, care aşteaptă pomană" („Urcan Bătrînul") sau, mai artificios ■: „Noaptea se scurgea anevoie. Părea că e o turmă mare de oi, grămădite la umbră pe luna lui Cuptor şi femeia nu le poate urni din loc" (id.). Interesant este 10*- 148 I. NEGOIŢESCU cum în imagini, care au Ia bază viziona-rismul asemănător celui al lui Agîrbiceanu, intervine o întorsătură estetizantă. Vorbind despre „fusul care sărise din ciur şi se rostogolea pe pămînt ca o găină cu gîtul tăiat" (id.), autorul face o comparaţie care se naşte din viziunea vitalităţii ce încalcă domeniul morţii, al materiei neînsufleţite, dar asociaţia e vizibil căutată, nu-ţi dă impresia unei evidenţe pe care o descoperi cu ajutorul artistului; şi totuşi, imaginea e fericită. Riscul se arată însă mare, dovadă această literaturizare în elementar, de un gust îndoielnic : „glasurile piţigăiate, rupte, bătrîneşti, se întîlneau la cotiturile cîntecului cum se întîlnesc pîraiele pustiitoare de pe dealurile Cîmpiei în şi-voiul adînc, clocotitor al Mureşului" („Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul"). A literaturiza înseamnă a înlocui sugerarea vieţii prin literatură — ceea ce constituie activitate artistică creatoare — cu sugerarea literaturii prin literatură, fie uti-■lizînd clişeul literar, adică procedee care prin uzură şi-au pierdut capacitatea de a sugera viaţa şi astfel reproduc mecanic efectul altă dată viu ; fie alcătuind imaginea sau tonul expresiv în mod manierat, adică lăsînd neta impresie de literatură şi nu de viaţă ; fie privind viaţa nu cu ochiul creator care înregistrează semnificaţiile ei artistice proprii, în locul şi timpul unic, ci prin prizma literaturii în general, de dragul literaturii, prelungind astfel momentul literar, infiltrîndu-1 în viaţă. Spre deosebire de literaturizare, care se poate înfăţişa ca treaptă a estetismului (acesta pare a fi cazul la Pavel Dan), cultul pentru formă e o atitudine mai adîneă, în creaţia artistică, deoarece presupune nu numai — în perspectiva viziunii exclusiv estetice, — căutarea formei frumoase, dar duce şi la descoperirea de valori noi. Valorile poetice ale prozei, pentru care a luptat Flaubert, sînt în definitiv una din marile cuceriri ale acestei atitudini exclusiviste. Primejdia sa constă în rolul desintegrator pe care valorile estetice (în mod obişnuit integratoare) îl pot juca atunci cînd autonomia lor devine tiranică. Scrise „prea frumos", un roman sau un discurs îşi pierd substanţa lor proprie, complexul lor de valori se disolvă. La autorul „Priveghiului", estetismul e depăşit de puterea creatoare, proza cîşti-gînd o nouă strălucire artistică., fără cai ■substratul ei, să sufere. Intîlnirea dintre realism şi cultul pentru formă fiind aici doar semnul fericit al unei evoluţii artistice de ansamblu. Dacă în proza dominată de 'fervori formale imaginile se detaşează prin frumuseţea lor deosebită, care te reţine pentru/ a te depărta de sensul firesc al operei, căcf finalitatea lor e altundeva decît în orizontul epic (niciodată aşa ceva nu este cu putinţă în stilul oricît de poetic al lui Agîrbiceanu), cu atît mai mult se detaşează ele din realismul puternic, specific rural, a! lui Pavel Dan : „Cînd soarele atingînd pămîntul se topea ca un disc de ceară, pe o placă înroşită — din discul pe jumătate topit curgea materia gălbuie băltuindu-se pe jos — se ivi din deal carul Urcăneştilor" („înmormînatrea lui Urcam bătrînul").. Poezia acestei imagini vine nu din stim-mungul peisajului, din ecoul liric al naturii, ei — întocmai ca în lirismul modern, al epocii care a transformat sensibilitatea estetică în funcţie autonomă — din picturalul ei material, din frapanta pastei care figurează tabloul (jocul culorilor şi fluiditatea lor) ; deci un lirism secund, născut din ecourile altor arte. Aceeaşi materializare a luminii — semnificînd o tragică, misterioasă, nenumită crimă : „De sus ploua înlăuntru o lumină moartă, roşie, ca sîn-gele amestecat cu apă" („Copil schimbat"). Naraţiunea curge realist şi deodată, imaginea ne mută într-un alt cîmp vizual, cu totul străin de lumea şi de momentul dat, menită fiind să ne mute de fapt în altă regiune de sensuri estetice : „Din spre sat, pe fundul apei de întunerec venea un car încărcat; se auzeau scîrţîituri, îndemnuri la vite. Apoi, carul apucă la loc oblu. vitele se uşurară şi omul începu să cînte şt el. Sub bolta cerului, cîntecul lui părea rostogolirea unui ban de argint pe fundul unei căldări de aramă" („Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul"). In tabloul realist a! vieţii de la ţară, traectoria în spaţiu a sunetului, organizarea sonoră a zgomotelor spre treptele muzicei, vizibila construcţie imagistică , denotă obsesia formei : „Mugetul prelung al vacii trecu pe lîngă eî REFLECŢII STILISTICE 149 •zburînd peste sat, se înfipse în dealul ţin-iirimului. Strigăte, guiţături, scîrţîit de care şi tot prisosul vieţii satului se ridica în văzduh, contopindu-se într-un ciudat cîntec de seară" („Priveghiul"). Căci „ciudatul cîntec" se •mişcă în acelaş spaţiu ca şi cel care figurează misterul morţii: ,,La întrebarea asta cîntecul nu mai ştia răspunde. Se învîrtea necontenit pe deasupra, apropiindu-se şi depărtîndu-se, dar nu găsea pămîntul pe care să se lase, cum nu găseşte pasărea ce sboară rătăcită, deasupra apelor pustii." („Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul"). Gestul, atitudinea, iau uneori, într-o com-iparaţie enormă, 'forma fascinant — extatică : „Cum stătea pe ruda carului, ghemuit, cu capul în palme, părea o slugă pocăită, îngenunchiată la picioarele unei strigoaice înfuriate" (id.) ; a reîntoarcerii în ordinea elementului: „Sprijinindu-şi soţia, Si-mion pare că atîrnă de ea ca o pară sbîr-cită de o creangă fulgerată" (ib.) Mai neaşteptată se arată însă autenticizarea unei viziuni prin introducerea cuvîntului local, a ardelenismului, în'mod evident tributară cultului .pentru formă „Deasupra casei noastre o stea aprinsă se durigă pe holla cerului lăsînd în urmă-i o dîră de ioc" („Copil schimbat"). Fiindcă grija, preocuparea atentă, preţiozitatea chiar, cu care Pavel Dan întrebuinţează lexicul provincial : hoplintoc, potracăr, ceglău, nojiţe, eiuprag, golgotine, jirezi, polojenii, poro-•diţă, fleură, ori expresii ca „să tot fi fost găinuşa la prînzul cel bun" — sînt de atribuit fervorii sale formale. Exemplară, în ce priveşte amestecul stilistic de realism şi cult pentru formă la Pavel Dan, cu infiltraţii literaturizante şi fantastice, este scena de la începutul capitalului II din „Urcan Bătrînul". Primul tablou înfăţişează cerul sumbru al nopţii, simboli-, zînd ura şi cearta iscată între tatăl şi fiul ce îşi dispută averea bătrînului Urcan: „Găinuşa asfinţise ori se scufundase în marea tălăzuită a cerului. Printre crestele întunecate ale valurilor de nori care se ciocneau sfîrtecîndu-se în fîşii gigantice, se zăreau sfărîmături din vasul naufragiat al găinuşei: ici-colo cîte o stea aruncată de pe o culme de val pe alta". Imaginea sfă-rîmăturiîor din „vasul naufragiat al găi- nuşei" e tot atît de departe de elementa-rismul unui Agîrbiceanu, ca şi această mitic — stilizată imagine a toamnei : „Deşteptată fără de veste, toamna cu iarbă vedere în părul cărunt bătrînă, şchioapă, cu un ochi de tînăr şi altul de bătrîn, udă ca scoasă din fundul apelor, se ivi într-un lan de porumb tînguind ascuţit, plîngă-tor. Auzindu-i glasul, cîinii Urcăneştilor îşi vîrîră cozile între picioare şi se retraseră la adăpost între fînuri". Cu ultima frază, reintrăm în realismul pur, care continuă cu descrierea lui Simion dormind la masă, cu capul rezemat în mîini, şi notarea dialogului mental al Ludovichii. Un alt tablou apoi, mai departe, conţine o imagine din ordinea firească şi alta aproape expresionistă : „Veşca de tinichea (a lămpii — n.n.) aplecată într-o parte ca o pălărie de beţiv pusă pe un ochi, despărţea încăperea în două. Partea de sus şi fruntea casei rămî-neau în umbră, astfel încît odaia părea tăiată de o sabie cumplită. Tăietura se făcuse prin capul Iui Simion, căruia o jumătate de frunte îi rămînea în umbră". Pentru ca în sfîrşit fantasticul să apară şi el, ca element decorativ-simbolic : „Pe peretele din 'faţă Arhanghelul Mihai sta de strajă răzimat în sabie. Cercul de raze din jurul capului era stins, pătat de muşte, sabia ruginită şi de pe faţa lui se vedea că n-a fost schimbat de multă vreme, e obosit, de. abia se mai ţine pe picioare. Intr-un colţ mai întunecos, diavolul, lu-îndu-şi coada la subsuoară, cobora din cadrul vechiu al unei icoane. Păşise cu un picior afară din ramă şi se oprise trăgînd cu ochiul la Arhanghelul adormit şi fă-cînd semn cu mîna cetei care îl urma să nu facă zgomot, tiptil se furişă afară din icoană... — Unde-i tîlharul, să-1 omor, strigă Simion, fără să-şi ridice capul de pe masă. Ludovica se trezi, speriată : — Măi, omule, nu mai răcni. Se face ziuă şi trec oamenii spre Luduş, la tîrg". După imaginea realistă a figurii Arhanghelului (chipul „pătat de muşte"), fantastica desprindere a diavolului din cadru şi la urmă realismul brutal, violent, al trezirii iui Simion. Ca o componentă a cultului pentru formă, fantasticul lifi Pavel Dan se împleteşte cu 150 I. NEGOIŢESCU folclorul : „Unde vezi că trage calul să se rupă, ciuleşte urechile şi sforăie, nu te opri să te uiţi înapoi. Chiar de ai auzi gemete şi miorlăituri ca de pisică, nu te opri, fă-ti cruce şi treci" („Copil schimbat") sau : „Ştii, că dacă întîlneşti un om noaptea în pădure şi îi arăţi o lumânare în faţa oglinzii, vine după tine" (id.) sau : „L-aş ţine în Ioc pînă ar veni lumina zorilor să-i topească oasele şi aş chema cocoşii negri din nouă sate să-i bea ochii" (id.) ; cu grotescul expresionist : „Deodată luna o zbughi de după munte, şi. o văd sărind de pe stîncă pe stîncă, luînd-o la goană printre brazi" (id.) sau : „Peste munţii brumaţi de lună era o tăcere tare ca piatra, o tăcere pustie, care îţi intra pînă în măduva oaselor. Ceea ce mă înspăimânta mai mult erau umbrele ciudate ale brazilor, răstignite pe pămînt. Erau ca nişte ghiare cumplite, întinse spre mine, gata să mă prindă", (id.) Fantasticul născut de spaimă, de aici, păstrîndu-se la aceeaşi distanţă de romantism, ca şi psihologia liminară a bikhnerianului Woyzeck. Niciodată în literatura noastră, grotescul expresionist n-a realizat o imagine mai zguduitoare ca în tabolul înmormîntării: lui Urcan Bătrînul, în care Ludovica ascultă predica popii, bîn-tuită de halucinaţia scîrbei şi a urii : „...Sub haina bisericească de brocart, atîrnă reve-randa neagră, apoi o bandă de pantalon vărgat şi dedesubt în ghetele ascuţite, din piele moale ca pînza, piciorul popii se mişcă în ritmul vorbirii : Ludovica vede cum strigă, cum întinde mîinile să împrăştie vorbele cît mai departe... Pe nesimţite trupul îşi pierde formele omeneşti, se lăţeşte, acum e aproape pătrat. Deasupra-i rînjeşte capul colţuros — ai zice, un imens bostan aşezat pe un trup apocaliptic; ce aduce vag a corp omenesc — gura cu buzele sîngerii, tăioase se lărgeşte pînă la urechi : o tăietură cumplită de o mînă stîn-gace... încet, trupul se subţiază, lungin-du-se. se înalţă deasupra oamenilor, a casei chiar, braţele se bălăbănesc în aer ca două. reptile gigantice ; în păru-i negru, sburlit se văd pitit două corniţe mici, închircite... „— dialogul fantasmagoric ce urmează de-săvîrşlnd această pagină unică a prozei ro- mâneşti, în care, prin apa tare a stilului, substratul moral se străvede puternic. De altfel, tonul caustic, viziunea satirică, îl caracterizează pe Pavel Dan. Spiritul său lucid —amar se manifestă, fot sub aspect formal, ca ironie. In „Inmormîntarea lui Urcan Bătrînul", transpunerea în cursive a anumitor cuvinte, adică accentuarea lor fin ironică, dezvăluie crud înţelesul adevărat, semnificaţia morală a faptelor şi atitudinilor eroilor. Despre dinele furat se spune că „Simjion îl aflase în Turda" • despre femeile care bocesc mortul : „podi-dindu-Ie plînsul îşi cîntau în versuri dragostea pentru răposatul Urcan" ; despre Ludovica apoi, că „vrea să rămînă lîngă socrul ei drag" ; despre preotul cu vederi moderne, că îngăduia „să i se sărute mîna, fireşte împotrivindu-se". Minciuna lui Simion, ritualul gol de trăire al bocitoarelor, făţărnicia Ludovicăi, lipsa de autenticitate a modernismului popii, iată ce demască această subliniere ironică. Renunţînd totuşi la acest procedeu formal — de semnificaţie estetistă —, prin care încearcă să descifreze formalitatea umană însăşi, scriitorul dă un trup adevărat ironiei sale, în personajul Şuta din „Priveghiul".. In figura teatrală, histrionică (deci tot cu tendinţe spre formă) a lui Şuta, ironia lui Pavel Dan se străduieşte de fapt să depăşească estetismul, îndreptîndu-se spre miticul popular, ridicat la noi potente. Varietatea mijloacelor expresive, care se întîlnesc în prea puţin întinsa lui operă, arată adîncimea şi importanţa experienţei stilistice a Iui Pavel Dan. Iar rodnica împletire dintre realism şi fervoare formală, în proza viguroasă şi cu atîta grijă artistică lucrată, din „Urcan Bătrînul", din „Pri- . veghiul", din „Copil schimbat", e un semn că opera pe care autorul lor avea să o creeze la maturitate, ar fi fost de o excepţională valoare pentru literatura noastră. Ce cale urma să aleagă un scriitor atît de dăruit, e greu de spus avînd în vedere mult prea curînd întrerupta lui carieră. Probabil însă că substanţa lui incontestabilă s-ar fi transfigurat spre a atinge treptele marei poezii, pe care scrisul romînesc e vrednic să le cucerească. HOB IA BR ATU CRONICA LITERARA CRONICĂ DE FAMILIE" „Cronică de familie" este una din operele literare care demonstrează precaritatea obişnuitelor clasificări cu care operează critica atunci cînd determină o anumită specificitate a modalităţii epice. Căci ce este „Cronică de familie" ? Operă de „reconstituire" a unei epoci sau de „problematică" ? „Roman balzacian" sau „modern" ? „Creaţie" sau „analiză" ? Oricît de ispititoare, asemenea clasificări devin insuficiente atunci cînd avem de-a face cu lucrări de mari dimensiuni, în care diversitatea aspectelor pretinde o varietate de mijloace şi o problematică care să secată în relief sensul fundamental, ideologic, al materialului (tocmai de aceea clasificările sînt neputincioase în faţa „Comediei umane" sau „Familiei Thibault", în faţa epopeii tolstoiene sau trilogiei lui Fedin). Prin proporţii (şi prin intenţii), „Cronică de familie" capătă o coloratură balzaciană ; prin problematică este însă tipic modernă ; tehnica construcţiei este aidoma nuvelei clasice realiste, aşa cum o înţelegea Maupassant; ideea „Cronicii" însă vine de la Shakespeare (Hamlet : „The abstract and brief chronicle of our time" — Cronica concisă şi tipică, — generalizată — a epocii noastre) ; şi de la Stendhal („Chroniques italiennes" — O dramă sîngeroasă care se consumă întreagă în cadrul unei nuvele) ; spiritul este al ro-manului-ciclu sau fluviu din secolul XX care redescoperind paradoxal în Zola drama mitică antică, urmăreşte destinul implacabil al unei familii ; fraza este alertă, transparentă, aidoma marei tradiţii realiste, însă nu lipsită de strălucirea şj uneori de îmbeişugarea paletei lui Matei Caragiale ; (şi de aceea cu atît mai izbitoare unele neglijenţe stilistice) ; critica moşierimii vădeşte etica severă şi nemiloasă a dramelor lui Gorki, fără a lipsi însă nuanţa ironică a contrapunerii în spiritul lui Filimon a boierilor „vechi" şi „noi" ; împărţirea în 24 de episoade, sugerează epopeic „Odi-sea", iar „timpul" joacă un rol predominant, ca în opera lui Proust; iată cîteva din etichetele dintre care unele s-au pus, iar altele le vom pune noi înşine asupra „Cronicii de familie", toate fără îndoială, cu o anumită justificare, constituind pretextul binevenit a numeroase cronici mai puţin artistice însă... literare. Adevărul este că avem în faţa noastră opera unui scriitor cu o serioasă cultură estetică — în tradiţia lui Eminescu, Caragiale, Călinescu, Camil Petrescu —, dublat de un ascuţit cunoscător al celor mai variate mijloace şi modalităţi ale artei epice. Trecut prin marea literatură universală, Petru Dumitriu „a luat bunul său pretutindeni uâde l-a găsit", topind însă totul într-o materie unitară. In general, în critica noastră literară un asemenea elogiu ar fi rău primit ; ideea pluralităţii în materie de „precursori", de „tradiţii", de „personalităţi" — sub semnul cărora s-a dezvoltat un creator, este stigmatizată ca „eclectism", ca o sugestie insidioasă că scriitorul respectiv este lipsit de originalitate. Determinarea specificităţii se face după formula, „sau... sau". Opera lite- 152 HORIA BRATU Tară trebuie să fie neapărat ori whitma-nian-nerudiană, ori în tradiţia Alecsandri, Pillat, Voiculescu ; ari eminesciană ori ma-îakovskiană ; ori argheziană ori barbizantă. Tocmai de aceea merită salutată iniţiativa criticii noastre care, la douăzeci de ani de la apariţia „Enigmei Otiliei", a descoperit în fine că romanul lui G. Călinescu nu este nici balzacian, nici modern, ci un roman balzacian trecut prin sensibilitatea unui modern, că trăsătura sa predominantă nu este nici clasicizantă şi nici barocă, ci un realism viguros în care o „multilaterală" conştiinţă estetică a înţeles că nu se poate dispensa nici de clasicism, nici de romantism, nici de baroc. „Cronică de familie" este şi ea o demonstraţie vie a sterilităţii dilemei „tradiţiona-lism"-„modernism", „realism clasic"-„rea-lism modern" atunci cînd nu este pusă pe terenul ferm al conţinutului de idei şi al verificărilor incontestabile ale experienţei istoriei literare din ultima jumătate de veac. Căci opera lui Petru Dumitriu, tratînd despre descompunerea unei clase, care a părăsit scena istoriei, punînd în scenă evenimente „asupra cărora s-a tras cortina istoriei", este mai contemporană decît multe opere demonstrativ „moderne". Se cunoaşte formula cu care unul din filozofii contemporani a ironizat „capitalismul popular american" : o societate în care egalitatea e atît de desăvîrşită, încît unii oameni au ajuns mai egali decît alţii. Para-frazînd această formulă, o putem aplica atît acelora care se vor cu tot dinadinsul moderni, (mai moderni decît marii creatori ai secolului XX), cit şi acelora , care neagă cu indignare orice „legături" cu arta modernă (năzuind să fie mai clasici decît toţi clasicii)\ Modernitatea unei opere literare nu este un act de voinţă, după cum nu reprezintă o judecată de valoare; ea reprezintă pur şi simplu consemnarea unui fapt, anume că opera respectivă exprimă spiritul secolului al XX-lea, şi anume al uneia dintre cele două culturi, a căror înfruntare este trăsătura cea mai caracteristică a artei contemporane. De fapt aici intervine distincţia fundamentală. O operă valabilă este în mod necesar modernă (nu neapărat stilistic) şi a spune că nu-i modernă înseamnă de fapt a-i reproşa anacro- nismul, însăşi eludarea contemporaneităţii devine o trăsătură caracteristică a modernităţii în cazul literaturii decadente. Iraţio-nalistul sau poetul obscur exprimă într-un sens tot atît de limpede şi răspicat o atitudine faţă de realitate ca şi apologetul făţiş al modului de viaţă american. Modernitatea nu reprezintă o categorie estetică unică şi nici o noţiune exclusivă în raport cu' realismul socialist şi cu atît mai puţin, o metodă de creaţie. Tocmai de aceea, călăuziţi de teoria leninistă a celor două culturi, de însăşi experienţa istorică a literaturii contemporane care demonstrează chiar în sînul literaturii „moderne" existenţa a două tendinţe fundamentale, pe noi ne interesează nu orice literatură modernă ci aceea care în diferite forme. — poate inegale în valoare şi orientare dar semnificative pentru amploarea şi varietatea aspectelor — exprimă această dislocare, în spiritul şi în particularităţile artistice contemporane progresiste. Ne interesează deci acea literatură cu adevărat revoluţionară, aflată direct sub influenţa Marelui Octombrie, literatura afirmării în spirit socialist a noului, a forţelor populare, a realităţilor şi perspectivelor socialiste ; acea literatură străbătută de patosul negării realităţii capitaliste contemporane, — chiar dacă uneori nu a ajuns încă la înţelegerea cauzală a „mecanismului răului, la demascarea lui conştientă ; precum şi acea literatură care s-a desfăcut şi s-a delimitat treptat de şuvoiul diferitelor curente „moderniste" sau de diferite şcoli literare cu caracter programatic şi iz diversionist. Mai ales că vorbim de orientarea modernă în literatura noastră actuală, ceea ce ne interesează în primul rînd este realismul socialist, antinomic (excluzîndu-se reciproc) cu modernismul decadent, şi, de asemenea, fiind diferit de realismul critic sau de alte curente literare contemporane. încadrată astfel, ideea unei literaturi moderne nu este acea „cheie universală" şi soluţie generală a tuturor problemelor literaturii noastre, aşa cum au lăsat unii să se înţeleagă, după cum nu înseamnă nici acea tentativă camuflată de a duce literatura noastră la „remorca literaturii occidentale", cum se temeau alţii. Pentru ca dezbaterea în jurul spiritului modern să nu se transforme în- „CRONICA DE FAMILIE 153 tr-o simplă lipire de etichete, e nevoie deopotrivă de fermitate ideologică, de spirit de discernămînt şi de analiza pe viu a operelor literare. Este tocmai ceea ce încercăm să facem în articolul de faţă. „Cronică de familie" este deci o operă ale cărei preocupări vădesc un interes deosebit pentru problemele grave ale contemporaneităţii. Propriu zis tematica a mai fost atinsă în literatura romînă. (Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu şi mai ales Hortensia Papadat Bengescu). Insă originalitatea autorului „Cronicii de familie" se vădeşte mai ales în ideile pe care le vehiculează, în larga problematică al cărei interes depăşeşte de multe ori simpla „reconstituire" a descompunerii unei clase sau ambiţia de a reedita — ce-i drept — pe o secţiune îngustă — performanţa „Comediei umane". Ideile sale nu sînt poate originale din punct de vedere filozofic (aceasta nu poate fi nicidecum un reproş la adresa autorului, aşa cum s-a întîmplat pe nedrept în critica noastră), dar exprimate şi îngemănate într-un context specific, devin remarcabile puncte de plecare ale unei problematici artistice, devin motorul principal care mişcă înainte „Cronică de familie". Aşazisa „obiectivitate" balzaciană este aparentă (după cum şi în Euridice, maniera neoclasică, mitologia, ascundea un conflict şi o frămîntare, extrem de patetică : — dureroasa metamorfoză a lui Sebastian Romînu — adusă la punctul culminant, la liniştea marilor deznădejdi şi hotărîri disperate.) Eroii lui Petru Du-mitriu nu sînt decît personificări de probleme, de multe ori în cea mai bună tradiţie realistă ; în bună măsură „Cronica" nu este decît o polemică violentă şi continuă pe citeva teme fundamentale ; polemică artistică, în măsura în care foloseşte ca mijloc tipologia unei clase întregi ; polemică care irupe pînă în cele din urmă în mod făţiş (-„Tinereţea lui Pius Dabija"). Insă spre deosebire de alţi scriitori „moderni", unde dezbaterea de idei imprimă operelor o manieră intelectualistă şi direct polemică, transformînd eroii în fantoşe, Petru Dumi-triu, cu un instinct sigur de creator, a înţeles că obiectivitatea literaturii epice este prima şi principala condiţie pentru a scăpa de efemer dezbaterea de idei, şi a încercat să garanteze obiectivitatea dezbaterii prin obiectivitatea manierii epice, imprimînd întregii dezbateri caracterul unei fresce de epocă, de reconstituire aparent detaşată a unor vremuri apuse. A evitat stilul direct, făţiş, aşa-zisa „erlebte Rede" caracteristică unei mari părţi a prozei moderne1). Dînd întregii „Cronici de familii" alura ..Comediei umane". Petru Dumitriu nu s-a depărtat însă de la o convingere fundamentală, în legătură cu permanenta înfruntare din viaţa socială ; exprimată într-o manieră etic-simbolică chiar în „Cronică de familie", această convingere se reduce la ideea că atît infernul cît şi paradisul nu reprezintă altceva decît o ipostaziere a luptei dintre bine şi rău pe pămînt; îngerii şi demonii nu sînt altceva decît purtători de cuvînt ai diferitelor tendinţe şi pasiuni omeneşti. Este tocmai ceea ce demonstra Sebastian Romînu prietenului său, în Eu ridice, cînd filozofa pe tema ,,1'enfer c'est l'autre". în „Cronică de familie" Petru Dumitriu ne descrie mai ales Infernul (şi uneori purgatoriul), dispunîndu-1 chiar în cercuri concentrice, într-o ierarhie pe care paralelismul personajelor trebuie s-o scoată şi mai mult în evidenţă. Fiecare personaj ilustrează o idee. fiecare galerie de eroi ilustrează diferitele aspecte ale uneia şi aceleiaşi probleme; iar întreaga „Cronică de familie" trebuie să demonstreze un adevăr fundamental. Universul eroilor lui Petru Dumitriu este un univers ierarhic ; personajele sînt dispuse geometric iar comunicaţiile, revenirile şi deznodămintele reprezintă ritmul construcţiei, legăturile, liniile de forţă ale unei solide arhitecturi ţi-nînd strîns legate elemente disparate care converg către cîteva idei generale care au fertilizat întotdeauna adevărata artă. Imaginaţia epică a lui Petru Dumitriu este ar hitecturală, în acelaşi timp combinatorie şi originală în producerea diferitelor idei şi forme artistice care oricînd pot fi urmărite îndărăt înspre protctipii lor, însă cre-înd pe baza acestor idei şi forme, un mic univers, universul „Cronicii de familie". ■'•) Hemmingway, Leonov, etc. 154 HORIA BRATU LUPTA PENTRU PUTERE — PIVOT FUNDAMENTAL AL UNUI UNIVERS IERARHIC Există în „Cronică de familie" două documente fundamentale care aruncă o lumină semnificativă asupra psihologiei eroilor operii lui Petru Dumitriu şi fixează ideea în jurul căreia se învîrte întreaga „Cronică de familie". Primul este scrisoarea lui Bonifaciu Cozeanu către Lăscăruş Lascari, scrisă de pe frontul din Bulgaria în plină campanie a anului de graţie 1877. După o violentă bătălie în care fiul lui Alexandru Cozianu era cît pe aci să-şi piardă capul, tînărul locotenent îşi cristalizează o surprinzătoare filozofie a istoriei, care sună ca o replică semnificativă la faimoasele cugetări ale lui Bolconschi pe malul Berezinei : „Iubite nene Lascăre — scrie Bonifaciu Cozianu — am avut în sfirşit ocaziunea fericită de a-mi tăia reciproc beregata cu nişte turci; ...puţin lipsea şi îmi aeriseau creierii. Dar după aceste mart lapte de arm.e, am înţeles că aici e pierdere de vreme pentru mine. Sînt două soiuri de oameni: cei -care le poruncesc altora să-şi taie gîtul între ei, şi cei care primesc şl execută porunca. Doresc să trec din această a doua tagmă în cealaltă şl să mă fac din nicovală ciocan, şl din cal, călăreţ." Un al doilea document de importanţă capitală, pentru înţelegerea eroilor „Cronicii de familie" se găseşte în mult discutata nuvelă „Acvarium" : conversaţia dintre Serbau Romano şi Fănică Niculescu. In noaptea uciderii ministrului Vardală, filozoful .abisal Fănică Niculescu îi dezvăluie lui Şerban Romano pe care încearcă să-1 convertească la ideile sale, ultimul din cele trei adevăruri fundamentale, rodul căutărilor sale de o viaţă întreagă şi a cercetărilor sale exhaustive în istoria filozofiei. Oamenii — declară în esenţă Fănică Niculescu — se împart în două categorii : Cei care cred în diferite iluzii, în variate ,,ida-latrlbus", cinste, onoare, democraţie etc. Pe plan filozofic asemenea iluzii se interna îază pe credinţa în existenţa unui adevăr obiectiv şi a unei orînduiri raţionale, armonice a lumii. Oamenii care cred în aceste iluzii, sînt oamenii „slabi", cei care au nevoie pentru a trăi de sprijin din afară, de mituri şi de alte produse ale neputinţei morale. A doua categorie, e alcătuită de toţi acei, care au curajul să rupă cu iluziile, să recunoască cu îndrăzneală că nu există adevăr şi că singura satisfacţie adevărata, reala satisfacţie pentru care merită să trăieşti — este de a stăpîni pe ceilalţi, de a fi pe deasupra lor. Din păcate Şerban Romano, dedat „plăcerilor tinereţii" .nu se dovedeşte pînă la sfîrşit din rasa acestor oameni tari şi nu posedă virtuţile necesare pentru a merge pe drumul „stă-pînilor". întreaga „Cronică de familie" devine astfel o ciocnire pe diverse planuri între aceste două puncte de vedere şi aceste două criterii morale : o morală a stăpînilor, a oamenilor tari, a celor care cred în cultul forţei, un Herrenmoral şi o morală a sclavilor, a turmei, a sentimentalităţii, un Herden-moral. „Cronică de familie" devine astfel o amplă monografie — poate cea mai am-.plă care s-a scris pînă astăzi, a luptei pentru putere în societatea burgheză modernă romînească, luptă analizată sub toate aspectele : politică, socială, economică, familială, sexuală, etc. Satisfacţia de a domina, de a ..strivi", de a te juca cu soarta celorlalţi, de a-i impune o ierarhie şi a o face respectată, este mobilul principal al eroilor fundamentali ai „Cronicii de familie", imperativul lor categoric. De la diferitele aspecte ale carierismului şi pînă la ideea unei autorealizări care depăşeşte egoismul imediat şi urmăreşte creaţia de valori permanente, năzuinţa pentru putere defineşte întreaga tipologie a romanelor şi tocmai în raport cu acest mobil central se clasifică eroii, se clarifică reprezentările pe care şi le fac în legătură cu viaţa şi cu lumea înconjurătoare, tocmai în raport cu acest pivot se ierarhizează universul. înainte de a trece mai departe, va fi cazul ca în cadrul de ansamblu al trilogiei să subliniem specificitatea deosebită a eroilor în primele două vo'lume, în momentul apoteozii puterii. In „Comedia umană", univers în permanentă mişcare, Nucingen, Rubempre, Grandet, Claes, Vautrin sînt încărcaţi, după expresia lui Baudelaire. ..de la volonte jusqu'ă ta gueule". Esther. Goriot. Vautrin, Rubempre sînt împinşi de dorinţi obscure, par ecoul unei lumi sub- „CRONICA DE FAMILIE 155 terane, sînt umflaţi de vicii, de dorinţi, venite de departe care-i muşcă şi ai căror sclavi sînt. Dacă Goriot ar uita o clipă de fiicele sale, dacă Claes ar ceda stăruinţelor alor săi, dacă Vautrin s-ar odihni, ei n-ar mai fi Goriot. Vautrin. Tocmai prin aceasta Balzac creează viaţa, unind libertatea de comportare cu o necesitate de oţel, necesitatea devenită oameni vii. Insă Balzac nu crează — ca în literatura modernă — eroi mişcaţi de un destin ci îl incarnează în viaţa fiecăruia şi fiecare este posedat de iluzia că face ceea ce vrea ; obligaţi să cheltuiască cantităţi enorme de energie, au iluzia că trăiesc frenetic, că trăiesc pentru putere. Din acest ipunct de vedere, eroii lui Balzac sînt nişte monştri, manifestînd prin gigantism cîteva din valenţele fundamentale ale naturii umane. E drept, păstrînd proporţiile, ceva din această sete frenetică de a voi, de a putea, de a poseda o găsim şi la Cozieni, la Elvira, sau la Lascăr Lascari. Insă în primele două volume din „Cronică de familie", niciunul din eroii ei mai însemnaţi nu devine ceea ce se numeşte propriu-zis un erou balzacian. Nici Elvira Vorvoreanu, nici Ghighi Duca nu au propriu-zis pasiuni frenetice, ci pasiuni mecanizate, capricii. Bancherii lui Petru Dumitriu sînt de o prudenţă şi de un calcul tipic modern, nu au nicidecum avariţia lui Nucingen. Prototipul lor este bancherul Gherson, un Nucingen devitalizat, fără pasiuni lumeşti, care lucrează direct numai cu pachetele de cecuri, lipsit de orice bucurie — chiar de plăcerea •de a zornăi arginţi, o umbră în fine, veştedă şi roasă de boli necunoscute, o prezenţă neglijabilă, dispărînd din „Cronică" neobservat. Ar fi de inimaginat în mediul Cozienilor şi Lascarilor apariţia unui martir al paternităţii, jertfa totală din dragoste, detracarea din pricina unei idei fixe, colecţionarul maniac pînă la idioţie şi în fine pasiunea pentru bani, avariţia. Este foarte adevărat că banul joacă un rol însemnat în „Cronică de familie", dar el constituie un mijloc şi nu un scop. Formele plebee, „vulgare" burgheze ale clasicei „Course â l'ar-gent" balzaciene lipsesc în primele două volume şi o dată cu aceasta acea excepţională colcăială de viaţă, acel dinamism şi in-tercomunicaţie universală pe care o are ro- manul balzacian. Imbrăţişînd o întreagă societate de -la lurhpenproletariat pînă la aristocraţie, baza „Comediei umane" o constituie lumea imensă de mici negustori, de liber profesionişti, de intermediari, artizani, boemi, care în angrenajul imensului mecanism social, intră în contact cu vîrfurile şi cu lumea interlopă, efectuează imensul transfer de bunuri şi de putere din mîinile aristocraţiei de sînge, în cele ale aristocraţiei financiare. în „Cronică de familie" (vorbim mereu de primele două volume), dinamica socială se efectuează într-un cerc restrîns — cercul în ■care se învîrtesc protagoniştii şi eroii clanului — iar, cu excepţia ultimului volum, burghezia apare în calitate de figurantă. Ea este .prezentă numai în punctul de intersecţie dintre high-life-ul bucureştean şi marea finanţa. De aceea reticenţa, uscăciunea, ceremonialul rece şi obsechios, di-simulaţia mai mult sau mai puţin desăvîr-şită, înlocuieşte expansivitatea şi jovialitatea expresivă a eroilor balzacieni. Pentru lumea „Cronicii de familie" printr-o lungă tradiţie, gesturile spontane, reflexiile imediate s-au transformat în gesturi mecanice, în maniere rigide ; lumea „Cronicii de familie" este înţepenită, închistată în tradiţii, în orgoliul de castă, cultivă dispreţul suveran faţă de roturieri, poate într-o măsură mai mare chiar decît ar fi fost de aşteptat la aristocraţia romînă. Zvîrcolirii disperate ale unui Rastignac, eforturilor supraomeneşti ale unui Vautrin, păşind cu oscilaţii ameninţătoare pe firul îngust care des-.parte prăpastia de culmea puterii,. îi iau aici ilocul certitudinea absolută a unui refugiu confortabil în caz de eşec, mecanismul sec şi automat al complexului de relaţii care se pun în mişcare atunci cînd „băiatul" intră în lume. Perspective deschise pe cale ereditară, fără eforturi, educaţie, cultură şi experienţă concentrată în preceptele clarvăzătoare ale familiei, o situaţie socială inalienabilă atunci cînd nu sînt călcate aceste principii (cum face Cozianu în tinereţe sau căpitanul Dumitru) toate acestea dau eroilor lui Petru Dumitriu o alură caracteristică. în „Cronică de familie", demonstraţiile de energie, salturile mortale, se execută avîndu-se dedesubt o bine întinsă plasă de susţinere. Dar chiar 156 HORIA BRATU pe latura formală, unde asemănările cu „Comedia umană" par la prima vedere izbitoare şi făţiş profesate avem mai degrabă de-a face cu identităţi formale. Continuitatea armonioasă, legătura şi succesiunea strînsă fac din diversele nuvele mai de grabă capitole dintr-un roman-fluviu decît „scene" ale unei „Comedii umane". „Cronică de familie" este mai degrabă un roman continuu decît diverse fragmente de sine stătătoare dispuse în cicluri vaste, unităţi dintr-un lanţ închis şi nu o vastă frescă. Dacă eroii săi nu se desfăşoară pe vaste panorame sociale, dacă nu sînt urmăriţi în toate împrejurările, într-un cuvînt dacă nu au marea respiraţie a eroilor balzacieni, nu găsim nici acea gesticulaţie memorabilă, acel demers inefabil care transformă dintr-un compars al „Comediei umane" (ilustrul Gaudissart) un personaj de neuitat iar dintr-un Stanică Raţiu — cea mai puternică realizare a romanului „Enigma Otiliei". A refuza însă calificativul de balzacieni unor eroi care aparţin unui alt univers, unui univers de sine stătător, înseamnă a introduce — prin negaţie — specificitatea creaţiei lui Petru Dumitriu, condiţia caracteristică a eroilor săi, originalitatea creaţiei. înseamnă a rupe cu etichetele, cu formulele flatante care induc în eroare. într-adevăr ceea ce face ca orice personaj din „Cronică de familie" să fie recunoscut dintr-o sută este alura lor tipic modernă, silueta de „gangster intelectuali-zat" suplinindu-şi energia prin lovituri de măciucă, adepţi ai filozofiei „clenciului" care lovesc sub centură şi se scapă de adversar în doi timpi şi trei mişcări, păstrînd alura ,.gentlemanlike". In ultimă instanţă, Goriot este un maniac, un anormal, Balthazar Claes a căzut în stare de prostraţie, are reflexele şi ticurile unui „nebun liniştit". Rubempre descoperă cu groază la Vautrin alienaţia mintală. Eroii lui Petru Dumitriu sînt de asemenea descreieraţi însă cu premeditare şi intenţie polemică .patologizaţi. Un Bonifaciu Co-zianu care primeşte cu seninătate vestea morţii fratelui său şi-i contemplă fără cel mai mic tremur cadavrul, nu mai interesează psihologia normală. Este un caz clinic. Ghighi Duca e „mai bătrîn decît noi toţi" după spusa lui Pifi Oprescu, adică este un er'otoman sadic, capabil să îndeplinească, detaşat, în linişte, cel mai sălbatic ritual, în stare să înspăimînte şi o prostituată cu experienţă. Este şi el, evident, un caz clinic. Şerban Romano — un homo-, sexual. Lăscăruş Lascari ca şi Dim Cozianu îşi urmăresc scopurile lor, cu o fixitate de demenţi. Cînd Davida îi evocă îngrozită perspectiva morţii, Lăscăruş are o replică memorabilă de pensionar de ospiciu : „Ba eu am să rîd, imon cher, chiar şi pe patul morţii, căci te-am posedat, a fost după voia mea !" Lumea Lascarilor este dominată de obsesia erotică, care ia forme maladive. Prototipul ei este Dodel Dodescu, un degenerat din spiţa banilor craioveni, care umblă în călduri să „posede", sau Carol II, un adevărat mascul libidinos. Eroii lui Petru Dumitriu se înrudesc astfel, într-un sens, cu eroii unei întregi literaturi care studiază formele extreme patologice moderne ale unei anumite condiţii de existenţă în zodia capitalismului; gestul lui Bonifaciu Cozianu la catafalcul fratelui său seamănă cu al lui Sebastien Merceau, eroul din „Străinul" lui Camus, care îşi aprinde ţigara maşinal pe mormîntul mamei sale, chiar în ziua înmormîntării ei, şi este incapabil să înţeleagă de ce nu ar avea dreptul să ucidă o fiinţă umană, atunci cînd este iritat de căldura soarelui ; Dim Cozianu revelează o asemănare frapantă cu Lucien de la Haye, din „Tinereţea unui viitor şef" de*Jean Paul Sartre, unde un tînăr băiat de bani gata, dintr-o aleasă familie franceză, se simte obligat să-şi lovească cu barbarie colegii evrei, pentru „a simţi că are putere", „că există". Avînd deci ca punct de plecare o idee balzaciană, pasiunea care devorează o existenţă pînă la manie, — cultul puterii la eroii lui Petru Dumitriu ia forme demente, iraţionaliste, caracteristic epocii contemporane ; pare că un vînt de nebunie planează asupra întregii „Cronici de familie", îm-pingînd eroii ei la gesturi demente, însă perfect explicabile, prin împrejurările fantastice care marchează destinul modern al moşierimii în descompunere. Nu mai vorbim de „nebunii din vocaţie", ca mademoiselle Marchand, care serveşte soţului ei „des petits plats â l'arsenic", de Eustaţiu „CRONICA DE FAMILIE" 157 Cozianu cu mania horoseoapelor, de Da-vida. cu obsesiile'ei byroniene, de Eleonora „Bijuteriilor" şi de o serie întreagă de com-parşi care, mutatis mutandis, reeditează la iperiîeria marii boierimi, destinul eroilor lui Brătescu-Voineşti, la care inadaptabilitatea ia forme obsesive iar complexul de inferioritate dă naştere la adevărate refulări. „Sînt cetăţeană britanică" („I am a british subiect") strigă miss Richman. în stare de ebrietate şi pe cale să moară de foame. „N-am nevoie de ajutor de la nimeni. Thank you!" Aceasta nu este mîndrie. ci euforie de lunatecă măcinată de mizerie. Un Fănică Niculescu are replici de acest gen care vădesc puternice simptome paranoice, de altfel foarte caracteristice pentru categoria pe care o reprezintă (ideologii nazismului). întreaga sa comportare, parcă o fişă medicală, ilustrează o tendinţă excesivă de agresiune şi reacţii obsesive, prin care devine frate bun cu Tudorel Ioanide din romanul lui G. Călinescu. Scriitorul dă de altfel numeroase referinţe privind viaţa t particulară a filozofului abisal, legate de amintirea unor sentimente de frustrare continuă, de reprimare brutală a unui mecanism psihologic primar. Chiar amănuntele fizice, trebuie să demonstreze aceasta. Ochii de fakir cu culori deosebite, o ţinută mefistofelică contrastînd cu imaginea patriarhală a locuinţei etc. In gura unui astfel de ..demon" mistificator, filozofia autoritară, delirantă, mitul unei societăţi eroice, misiunea predestinată a unei rase de stăpîni, etc. apar ca perfect integrate pe terenul unei personalităţi maladive, care-şi „sublimează" sentimentul de nesiguranţă într-o pasiune destructivă, într-o atitudine de continuă revoltă faţă de un mediu ostil. Eroii lui Petru Dumitriu sînt mizantropi în stare paroxistică, îndeplinind însă cu stricteţe ceremonialul social, sublimîndu-şi impulsurile în dorinţa maladivă de putere, de a iposeda. , Acelaşi sentiment de nesiguranţă combinat însă cu un sentiment dominant ire-presibil de slăbiciune îl regăsim la Davida. la femei dezaxate în genul lui Riri Duca sau Monica Mareş. Chiar şi Elvira, marea tacticiană, lucidă şi stăpînă pe sine, mi-mînd mereu pasiuni şi emoţii pe care nu le are, este permanent cuprinsă de o nebunie rece, care îi dictează acţiunile, îi determină de fapt relaţiile cu cei din jur. Personajele „Cronicii de familie" sînt cazuri clinice, eventualii pensionari ai unor aşezăminte psihiatrice (în genul „Casei Snagov" din piesele lui Camil Petrescu). Chiar oamenii de lume, posedaţi de o morbidă dorinţă de a fi în relaţii cu alţii (Titel Negruzi, etc.), dezvăluie un tip de personalitate incapabilă de a fi într-un adevărat dialog. Totul este o aparenţă, conţine sensuri ascunse, dezvăluie un ritual maniacal şi prestabilit. Acest aspect al .-.Cronicii de familie" pornit pe o idee balzaciană dezvoltată însă în sens modern relevă o trăsătură veche a personalităţii lui Petru Dumitriu ; înţelegerea oarecum mecanicistă a negativităţii etice, ca o deformare patologică a personalităţii umane (vezi cazul Pricop şi Preţiosu din „Pasărea furtunii") : setea de „sănătate" inclusă în idealul său etic-estetic, repulsia faţă de murdăria fizică şi morală, perseverenţa aproape schematică cu care descalifică o anumită specie „gelatinoasă"- de eroi, (în genul lui Lăscăi-iuş Lascari), la care întreaga bogăţie nu este în stare să-1 absolve de o anumită murdărie congenitală, exprimată prin detalii semnificative : mătreăţa de pe reverul hainei, o mînă permanent asudată, (strîngeri de mînă cleioase), incapacitatea de a purta „elegant" un costum veşnic mototolit, oricît de des schimbat. Găzînd în zodia murdăriei, Eraclie Antoniu dezvăluie aceleaşi caracteristici. Eleonora Vorvoreanu îşi rade jegul de pe gîtul (slab şi vînăt ca de găină pleşuvă) cu o „ghiară" cu dinţii ■de oţel. Este un procedeu tipic, „de descalificare", extrem de uzitat în literatura modernă. Nu este vorba desigur de o identitate de concepţii, de imitarea unui anumit „model" sau de îndemnul de a-1 imita. Asemănarea constă în anumite particularităţi al universului stilistic, într-o anume înclinaţie către anumite aspecte concrete imediate ale , in-fraumanităţii, într-o anume tendinţă de a investiga formele hipertrofiate patologice ale egoismului, de a sonda dragostea „fenomenologic", pe treptele de jos ale dorinţei senzuale, ale urii şi neputinţei. Dar aici intervine o deosebire esenţială. în timp ce 158 HORIA BRATU scriitorul occidental modern (să zicem existenţialist) se plasează în interiorul universului eroilor săi, face cauză comună cu scara lor de valori, îi justifică chiar atunci cînd nu se complace în excentricităţile lor psihopatologice, Petru Dumitriu priveşte acest univers cu un ochi clinic, vede în el destinul istoric al unei clase condamnate, inconştientă de faptul că trăieşte doar un( răgaz, nu mai mare decît cel care precede executarea sentinţei. Detaliile prin care scriitorul romîn urmăreşte „descalificarea" eroilor „Cronicii de familie", sînt în acest sens caracteristice şi repertoriului unei anumite literaturi moderne. Ele urmăresc descrierea minuţioasă şi ostentativă a re-versurilor de decor, fărîmarea măcar şi a aparentei grandori. în raport cu opera lui Balzac o asemenea deosebire nu trebuie înţeleasă însă în sens exclusivist. Am arătat că în „Cronică de familie" banul nu constituie un scop în sine ci un mijloc pentru a-şi alimenta puterea. Punînd mîna pe moştenire, formîndu-şi un capital, înfiinţînd bănci, sporindu-şi averea din naştere, lumea aceasta ambiţionează să ocupe un loc mai înalt decît cel pe care îl conferă ierarhia socială. Exclusivismul acestei lumi nu exclude ascensiunea. Specificul universului lui Petru Dumitriu este tocmai faptul că eroii aparţinînd boierimii, îmbrăţişează o arie destul de întinsă. Unii din membrii acestor familii aparţin celei mai înalte protipendada (Ghiculeştii), alţii însă ţin de mica boierime provincială (Dabija). Lumea aceasta, se situează deci pe o treaptă intermediară, sau mai bine zis formează o treaptă de legătură între marea boierime care obţine puterea pe cale ereditară ca un drept ce i se cuvine şi.mica boierime provincială, care prin interesele şi mentalitatea ei. este din atîtea puncte de vedere, apropiată burgheziei. Lumea Cozienilor şi Lascarilor nu este astfel un univers stătut, •o ierarhie care prin rigiditate a ajuns să se cristalizeze în aşa fel încît nici o modificare nu mai este posibilă. Esenţial este faptul că nu sînt saturaţi de putere, ci urmăresc să-şi" valorifice însuşirile într-o bătălie al cărei rezultat poate fi îndoielnic. Aflîndu-se deci destul „de sus" pentru a nu fi exclus de la putere şi destul „de jos" pentru ca ascensiunea pe culme să nu reprezinte o simplă formalitate, familia Cozienilor şi Lascarilor reprezintă materia ideală pentru un scriitor care năzuieşte să zugrăvească simultan descompunerea unei clase dar şi ascensiunea individualităţilor, degringolada, falimentul istoric dar şi întrecerea, competiţia cu rezultatul incert, lipsa de vlagă şi de energie dar şi demonstra-" ţiile de forţă. Capacitatea artistică a contrastului se poate valorifica înlăuntrul aceluiaşi cerc unde, pornind de la poziţii şi prilejuri egale, unii se dezvăluie condotieri, iar alţii epigoni ai dandismului. Există astfel un nucleu fundamental de eroi. care imprimă dinamism întregii lumi, îi dictează legile şi punctele de atracţie. Aceştia sînt principalii protagonişti ai luptei pentru putere, Bonifaciu şi Dimitrie Cozianu, Lăscăruş şi Serban Lascari, Vogoride şi Elena Vorvoreanu. condotieri într-o lume lipsită de vlagă şi de energie, dinamici într-o lume paralizată de ceremonial şi de prejudecăţi, activi într-o lume de apatici şi tocmai de aceea roşi de ambiţie, devoraţi de dorinţa de a fi mai presus de acei pe cari îi dispreţuiesc şi pe cari vor să-i su-puie, profund convinşi de drepturile excepţionale pe care i le conferă însuşirile; îndrăgostiţi de viaţa pe care vor s-o stoarcă de tot ceea ce le poate da, sceptici şi increduli în faţa oricărei complicaţii metafizice, cinici şi primejdioşi, violenţi şi aroganţi, disimulaţi şi impulsivi cu un profund dispreţ faţă ide natura umană ne care o cultivă sau o flatează după caz, pentru a-i specula slăbiciunile sau a-i cîştiga aderenţi — aceştia sînt principalii protagonişti ai luptei pentru putere, care sugerează poate mai mult decît trăiesc efectiv, inspiră oroare şi dezgust, perpetuează o primejdie care depăşeşte uneori propria condiţie de clasă şi 'devine una din rămăşiţele caracteristice ale .lumii vechi, poate cea mai primejdioasă şi mai persistentă dintre ele : mentalitatea pragmatică, carierismul lipsit de scrupule, existenţa lipsită de omenie, violenţa şi duritatea egoismului primar mascat în formele subtile ale civilizaţiei moderne. Chiar psihologia omului tare, magistral prinsă în diferitele ei aspecte, sublimează amploarea primejdiei : a nu trăda nimic din .CRONICA DE FAMILIE 159 adevăratele sentimente, mimetismul excepţional ; frica exagerată de ridicol, care aduce ranchiuni întreţinute latent timp de o viaţă întreagă. (Acesta este punctul slab al •omului tare). Cercul se închide ,,a la Vico" în mod iremediabil şi bătrîneţea vine ca un vid, pe care plăcerile puterii nu o mai pot umple sau nu mai sînt la îndemînă (Bonifaciu, Eustaţiu, Elvira, etc.). In cele trei volume din „Cronică de familie", Petru Dumitriu construeşte un univers al groazei, un infern aproape desăvîrşit cu un mecanism aproape perfect, în care sînt excluse aproape cu desăvîrşire sub aparenţa cea mai protocolară cu putinţă, tot ceea ce intră în repertoriul valorilor umane şi ale civilizaţiei : modestie, sensibilitate, dragoste, umanitate, fraternitate, gîndire, etc. Punînd în centrul operei sale lupta pentru putere, fascinaţia şi atracţia pe care o constituie cultul forţei în veleităţile şi activitatea unei clase exploatatoare, realizînd cîteva voinţe dure, nemiloase, care concentrează în jurul lor evoluţia acestei clase, autorul „Cronicii de familie" a oferit odată cu un nepreţuit document de epocă, imaginea concretă a filozofiei inegalităţii, de la formele cele mai subtile pînă la cele mai grosolane. In „Cronică de familie" cei cari urmăresc puterea luînd însă mijlocul — banii — drept scop, sînt eroii discreditaţi ab initio, ei sînt eroii minori în genul regelui Carol, un rege burghez, un intrus, respingător, •prin avariţia sa, prin scopurile sale pur economice. El are un gust vulgar pentru putere. Gustul subtil ca şi cel vulgar se moştenesc, se transmit prin ereditate. Dim. Cozianu reface pînă la un punct biografia lui Bonifaciu Cozianu ; Carol al II-lea pe a lui Carol I, Elvira pe a Sofiei von Bod-raan, Şerban Lascari pe a lui Lascăr şi Cezar pe a lui Şerban, generalul Turtureanu pe a lui Cilibia, într-un imens carusel care se deplasează însă o dată cu întreaga societate. Puterea este un centru în jurul căruia în diferite cercuri concentrice evoluează diferitele personaje ale „Cronicii de familie". Intr-o formă acută, aceeaşi dorinţă pentru putere se vădeşte şi la Fănică Niculescu. El este însă şi un teoretician al puterii, expunînd mai clar şi într-un mod ci- nic mobilul acţiunii eroilor cronicii. Pentru el puterea este o plăcere vitală, cinestezică, exprimînd chintesenţa satisfacţiei puterii. Puterea oferă o gamă întreagă de satisfacţii de la cele mai subtile la cele mai rare. Dim. Cozianu înfloreşte dintr-o dată dacă acaparează un capital, Elvira străluceşte, Lascăr Lascari devine sigur de sine, stăpîn şi parcă mai bărbat. Un farsor al luptei pentru putere este Matei Duca, care vrea să devină monarh, trecînd la inamic, înşelînd pe toţi prin pse-udoamplombul şi prin pseudocompetenţa sa. Cu toate deosebirile caracterologice se poate vorbi de o etică şi un destin comun al eroilor clin cercul de bază al „Cronicii de familie". Soarta omenirii în general, condiţia omului pe pămînt, fizică şi spirituală, sensul uman şi istoric al evenimentelor trăite, cu implicaţiile lor, sînt preocupări inexistente în lumea Cozieniilor şi Lascari-lor. Ei trec prin răscoalele ţărăneşti, prin cele două războaie mondiale, prin propria lor prăbuşire de clasă cu o lipsă totală a sentimentului de participare Ia o existenţă colectivă în afară de cea de clasă, cu acel deplin indiferentism care — aşa cum arată atît de bine Petru Dumitriu — au făcut posibile masacrele săvîrşite în ultima jumătate de secol. Pe de altă parte regăsim întregul registru clasic al eroului machiavelic. Cozie-,nii şi Lascarii se comportă exact ca şi cum şi-ar fi făcut din „Prinţul" cartea de căpă-tîi. Intr-un anume sens, cîteva din cele mai remarcabile nuvele ale „Cronicii de familie" reprezintă o ilustrare a cîte unui capitol al celebrului manual al lui Machiavelli. Ucigîndu-1 pe Mihail Ipsilanti, Bonifaciu Cozianu procedează exact ca prinţul machiavellian care trebuie „să evite dispreţul" şi „să-şi păstreze reputaţia" : „E mai bine să ucizi un nevinovat, — se scrie în „Prinţul" — cliiar dacă este laş, fricos şi incapabil de a fi un adversar serios, dar care poate fi pretextul unei luări în rîs generale, decît să manifeşti generozitate şi spirit de dreptate, decît să recunoşti că ai de a face cu un nevinovat care este în fond jertfa unui concurs nenorocit de împrejurări". Eroul lui Petru Dumitriu este perfect 160 HORIA BRATU convins că ,.e mai bine să fii temut decît iubit" şi că cruzimea este mai eficace decît clemenţa. Dim. Cozianu este în anumite privinţe un clasic „secretar" al Prinţului. El sintetizează în sine cele trei soiuri de inteligenţă pe care le cer împrejurările. Multe lucruri le înţelegea prin el însuşi, altele prin intermediul unui interlocutor. Dim. Cozianu avea geniul de „a se informa", de a reconstitui din cîteva cuvinte ale interlocutorului situaţia exactă, întocmai ca eroul machiavellic el foloseşte şansa şi armele altuia pentru a pune mîna pe pradă. In al treilea rînd, existau lucruri pe care nu le înţelegea nici el însuşi şi nici prin intermediul altuia. Tocmai un asemenea soi de neînţelegere 1-a făcut să rateze dragostea Izabelei Roşcanu, pasiunea vieţii sale şi în acelaşi timp să părăsească terenul învins. în sfîrşit întreaga „Cronică de familie" ilustrează capitolul asupra acelora „care prin crimă au ajuns sus". Ea dezvoltă de fapt cîteva pagini de cronică consemnată din destinul aristocraţiei romîneşti. Predilecţia pasiunii politice îl duce pe autor spre un alt plan de desfăşurare, spre acele comploturi sîngeroase care nu duc ,1a nimic, executate de oameni obscuri rămî-nînd pînă ila urmă necunoscute în istorie. In „Davida" găsim un astfel de tip de complot romantic, al epocii paşoptiste, cu eroi tuberculoşi, cu carbonari sectari şi tenebroşi, cu idealişti înfocaţi şi lipsiţi de mijloace. In „Marşul nopţial" perspectiva se schimbă : în planurile care se pun Ia cale în locuinţa Augustei accentul este modern, contemporan, participă aventurieri plictisiţi de război, amatori de senzaţii taxi, filozofi care şi-au pierdut încrederea în filozofie şi care nu mai văd în epoca contemporană altă cale de a parveni la reputaţie .decît politica şi activitatea conspirativă care ar trebui în mod violent să-i scoată din obscuritate. Oamenii cinstiţi, acei pe care într-adevăr războiul s-a întipărit cu o pecete neştearsă, sau revoluţionarii de profesie sînt în minoritate. Dînd operei sale un dublu caracter, fă-cînd în acelaşi timp un roman al extincţiei dar şi al activităţii, roman aT energiei clar şi al descompunerii, „Cronică de familie" şi-a cîştigat un loc deosebit în configuraţia literaturii care tratează diferitele aspecte ale vieţii moşierimii. Dacă, în opera Hortensiei Papadat Bengescu sau a lui Matei. Caragiale tabloul converge spre zugrăvirea degenerării şi detractării spirituale, la Duiîiu Zamfireseu panta descendentă a moşierimii relevantă în antiteza Dinu Murgu-leţ-Tănase Scatiu, îşi găseşte un complement în activitatea „pozitivă" a Comăneşti-lor. In spiritul adevărului istoric, P. Dumitriu nu ne prezintă nici o forţă socială „sfîr-şită" înainte de a coborî de pe scena istoriei (ca la Matei Caragiale) şi nici o clasă care mai posedă încă „rezerve interne" de energie (Comăneştenii lui Duiliu Zamfireseu). Moşierii din „Cronică de familie" nu se sting de la şine după cum nu modifică cursul istoriei ci acţionează şi operează în limitele epocii dovedind.uneori energie deosebită, în marginile unei descompunerii lente, istorice a unei clase. Nu numai „Cronica unei familii" ci cronică a unei epoci, prin materialul ei faptic, prin zugrăvirea destinului generaţiilor succesive de Coziens şi Lascari, trilogia devine o oglindă a societăţii romîneşti sub cei trei monarhi, o imagine de ansamblu, a ceea ce se numea odinioară „Romînia modernă". FILOZOFIA ZĂDĂRNICIEI : DE LA ADOLESCENŢA LA DEZNODAMÎNT Fără îndoială că Petru Dumitriu are poate într-un grad mai înalt decît mulţi alţi scriitori ai noştri, sentimentul viu al gestului istoric, pasiunea comploturilor tenebroase, imaginaţia vie a.omului modern care reînvie, pe baza unor simple indicii şi a unor simple fragmente -de cronică, drame sîngeroase ascunse sub colbul istoriei. întreaga „Cronică de familie" este de la un capăt la celălalt o nesfîrşită desfăşurare de momente culminante, de pasiuni care se aprind, se dezvoltă brusc şi se sting apoi cu încetul, nelăsînd în urma lor nimic altceva decît un gust amar de cenuşă. Principiul pe care se bazează este acela al „Cronicilor italiene" ale lui Stendhal, cu acea aparentă şi exagerată atenţie acordată detaliilor, cu redarea rece, „impersonală" a unor drame înfiorătoare, însă sub care pulsează o filozofie amară, o tendinţă foarte precisă, un gust foarte sigur. Petru Dumi- „CRONICA DE FAMILIE .161 triu a preluat şi acea manieră stendhaliană de a termina brusc nuvela, redînd în cîteva rînduri, în final, destinul ulterior al eroilor, rezumînd în cîteva rînduri o existenţă din care perioada arătată constituie doar un mic fragment. Tot de la Stendhal, scriitorul moşteneşte acea „trăsătură" finală, care trage printr-o simplă frază cortina peste destinul unui individ. Filozofia subjacentă este aceea că odată consumată drama, individul nu mai interesează. Cîtă dramă, atît a existenţă. Restul este inerţie morală, o tîrîre înainte în virtutea obişnuinţei, un epilog care se prelungeşte în mod stupid ani de zile. Eroii lui Petru Dumitriu sînt eroii unei singure drame. Cititorul capătă impresia sigură că o dată cu ultima pagină a nuvelei, destinul eroului s-a consumat. Restul nu mai interesează : „vorbe, vorbe, vorbe" ! La Stendhal, unde pasiunea care consuma destinul eroului era de cele mai multe ori o „dragoste furioasă", sfîrşitul indica un destin sfărîmat, asupra căruia pluteşte în continuare un regret, un ceva inefabil, imposibil de exprimat în ulterioare cuvinte, şi asupra căruia este mai bine să tragem cortina tăcerii. Din acelaşi punct de vedere, „Cronică de familie" prezintă de data aceasta unele asemănări structurale şi cu „comedia umană" a lui Balzac. Nu e vorba desigur de asemănările formale asupra cărora se insistă atîta : ambiţia de a face din operă un „document al epocii", trecerea eroilor dintr-un volum în altul, succesiunea relaţiilor, accentul pus *pe aspectul genealogic, etc. Asemănarea dintre „Cronică de familie" şi „Comedia umană" — în măsura în care se poate vorbi de o asemănare — constă în demonstraţia stringentă a bătăliei dintre întreprinderea omenească şi acţiunea corp-sivă a timpului, sentimentul final al eşecului iremediabil al oricărei acţiuni umane pe care o întrerupe brusc moartea. Dincolo de aspectul stimulant (fundamental pentru înţelegerea operei) pe care îl dezvăluie marea demonstraţie de energie desfăşurată de eroii „Comediei umane", lectura operelor lui Balzac se termină în cele din urmă cu o întrebare paralizantă : la ce bun ? Elvira moare în mizerie, roasă de cancer, cu una din marile averi ale ţării —- U — Viaţa Romînească nr. 3 bijuteriile Cozienilor — îngropate la picioarele patului. întreaga spiţă a Lascarilor dispare fără urmă ; unii ucişi într-un şanţ de lîngă frontieră, Lena Lascari dispărută — cine ştie ? — într-un bordel de peste ocean, Şerbănică stingîndu-se încet în mansarda din Culmea Veche. Ceva din această fatalitate, din necesitatea inexorabilă a falimentului oricărei încercări care, urmăreşte să depăşească linia inexorabilă a destinului individual sau al tendinţelor inevitabile ale istoriei a pătruns şi în „Cronică de familie". Şi aici timpul îşi exercită acţiunea sa corosivă, poate mai puternic decît asupra vieţii şi siluetelor rătăcitoare şi uneori dereglate ale „Comediei umane". Viaţa lui Bonifaciu Cozianu se termină astfel după ce acesta urcă pe toate treptele puterii cu sunetul surd al uşii de' fier a cavoului care se închide peste sicriul marelui om de stat: „Apoi toată lumea se duse acasă". Insă cel mai puternic, acest sentiment al eşecului final, al zădărniciei se descoperă la femeile „Cronicii de familie". Galeria de femei din „Cronică de familie" joacă un rol însemnat în definirea obiectivelor şi a satisfacţiilor concrete ale luptei pentru putere. Alături de o viaţă rafinată, de un interior bogat, femeia reprezintă unul din semnele puterii, o dovadă a succesului în viaţă. Lascăr Lascari care obţine mîna Davidei printr-un adevărat şantaj, la capătul unei curse senzaţionale, exprimă într-un mod lapidar psihologia tipică a eroilor din primul cerc concentric. — In urma unei scene violente în care Davida încearcă să-i demonstreze cît de efemere sînt aspiraţiile sale şi cît de sterile şi lipsite de sens în faţa deznodămîntului final, Lăscăruş, respins de către soţia sa, spiritualiceşte însă victorios asupra ei prin legăturile de oţel cu care a marcat-a, strigă triumfător: „Ba eu am să rîd, cucoană, căci te-am posedat". Femeia participă la lupta pentru putere, folosind mijloace specifice: de aici felini-tatea bestială a eroinelor „Cronicii de familie", arta desăvîrşită de a se juca cu destinele oamenilor, de a-i distruge. In opera lui Petru Dumitriu, femeiaeste incapabilă de a iubi, fiind de timpuriu cuprinsă de anxietatea îmbătrînirii şi pustţirii fizice. 162 HORIA BRATU Rivala ei cea mai înverşunată rămîne timpul. Sofia Cozianu. este cuprinsă de o adevărată frenezie a nimicirii şi, în pragul morţii este cuprinsă de o ură pătimaşă faţă de cei cari îi vor supravieţui. Imaginea anticipată a dispariţiei ei îi produce un adevărat coşmar pe care încearcă să-1 risipească prin lichidarea totală a moştenirii, cu care speră să rămînă de-a pururi în amintirea urmaşilor (,,Mă vor iubi nepoţii !...") Trăind cu anticipaţie momentul în care nepoţii vor afla cu groază că nu mai au nimic de moştenit, ea găseşte noi surse, noi izvoare de putere pentru a-şi desăvîrşi proiectele şi imaginea anticipată a lăcomiei nesatisfăcute, a urii turbate şi neputincioase cu care va trăi în amintirea progeniturii, o ţin în viaţă pînă îşi desăvîrşeşte proiectele. („Să mă ţie minte şi să mă binecuvîn-teze".) Moştenind încăpăţînarea Elenei, Elvira Vorvoreanu este urmărită de aceeaşi imagine a eroziunii firii ei, măcinată de perspectiva de a rămîne o fiinţă obscură, de o importanţă minoră „aici în ţărişoara asta... în care, dacă trăieşti sau nici măcar n-ai existat vreodată tot una e".....cu dinţii încleştaţi, se uita la oamenii ăştia de pe calea Victoriei, satisfăcuţi, bine îmbrăcaţi, plini de mîncare şi de băutură, ieşiţi de la teatru... şi care toţi o ignorau,trăiau mai departe pe lîngă îmbătrînirea, prăbuşirea, moartea ei". Energia sălbatică pe care. o desfăşoară în bătălia pentru cucerirea regelui este întru totul virilă, asemănătoare planului de bătălie al unui comandant de oşti, sau a unui tip de calibrul lui Bonifaciu Cozianu. Eşecul ei final, se datoreşte unui accident, unui accident stupid în ordinea imediată, însă semnificativ în modul în care subliniază ideea de bază a „Cronicii de familie". Ca toţi eroii, principali ai „Cronicii de familie", Elvira Vorvoreanu pornise la realizarea planului ei, de pe o poziţie inferioară, de pe o platformă inferioară obiectivului propus. Ea îşi pregăteşte în mod savant ascensiunea, îşi programează etapele în mod minuţios, nu ignorează absolut nici un factor, care i-ar putea, întîm-plător, bara drumul spre patul regal. Este marea ocazie, aşteptată de o viaţă întreagă, din momentul în care Elena Vorvoreanu pregătea „călătoria de plăcere" a Sofiei Co- zianu. Pentru acest moment desfăşuraseră toate forţele şi acum trebuia să se vădească întreaga capacitate de combinare, de viclenie. Cu hotărîrea de fier, cu energia şi cu lipsa de scrupule care concentrează în sine toate calităţile şi defectele Vorvorenilor, Elvira nu cruţă nici unul din mijloace, trece prin patul diferiţilor amanţi, îşi creează diverse legături, desfăşoară o activitate care îi cere o stăpînire de sine şi un calcul de Napoleon. Insă ea procedează prea exact, prea savant şi prea minuţios, aşa încît, coarda ajunsă la maximul de încordare se rupe şi Carol montat după toate regulile pentru scena finală, nu mai poate rezista, maşinăria se desface brusc. Un incident stupid, o cantitate neglijabilă distruge un plan laborios de o viaţă întreagă al Sofiei Cozianu. Cită energie uzată, cîte crime făptuite, cîte speranţe hrănite pentru a ajunge la acest eşec ! Şi niciodată viaţa nu părea mai plină de posibilităţi decît tocmai în această clipă. Este reflecţia Alecsandrei pe drumul care o duce spre moarte, este chiar gîndul lui Bonifaciu, odată ajuns la culmea puterii şi care se vede învins — în unica pasiune care-i mai însufleţeşte existenţa, învins de un locotenent oarecare, şi de o actriţă pe care nu poate să-i zdrobească cu toată averea sa. Este filozofia tuturor învinşilor „Cronicii de familie" : bijuteriile Elvirei îngropate nu se ştie unde, averea Lascărilor intrată în buzunarul lui Bobel Stoica, briliantele Hurmuzachilor pierdute de Alecsandra într-un moment de distracţie, banii lui Gogu Apostolescu roşi de şoareci. Este concluzia pe care Elena Vorvoreanu o repetă cu amărăciune totală, cu acea lipsă de satisfacţie şi de speranţă pe care numai apropierea morţii o poate da, cuvintele care caracterizează, de fapt, eşecul iremediabil, final al eroilor „Cronicii de familie". Femeia care făptuise omoruri, care se prostituase, o viaţă întreagă, şi izbutise să pună în sfîrşit mîna pe cele mai strălucitoare bijuterii din ţară, trebuie să recunoască în cele din urmă : „De geaba âm făcut tot ce am făcut, rahat, rahat, rahat". La ce servesc puterea, cunoaşterea, infinitul dragostei, cînd moartea pîndeşte şi rezolvă toate socotelile 1 Ideea de la care se porneşte este iarăşi balzaciană, dezvoltată însă în spirit modern. Personajele lui Balzac nu au iu- „CRONICA DE FAMILIE 163 bit, nu au cunoscut, nu au posedat atîtea decît pentru a se găsi ca nişte copii în faţa .morţii avînd de învăţat totul de la ea. Viaţa lor chiar dacă se desfăşoară pînă la punctul culminant, nu este pînă la urmă decît un cerc vicios, parcursă de o maşină care trebuie să înapoieze pînă la sfîrşir întreaga energie care i s-a dat. Nici un rezervor unde această faimoasă energie se poate înmagazina, nici un angrenaj multiplicator. Omul trece întreg şi ireversibil în acţiunile sale, aşa cum Balzac însuşi a trecut în „Comedia umană". Ideea balzaciană apare astfel din nou interpretată în spirit modern. Vautrin n-a fost nicicînd un strateg atît de strălucit, un tactician atît de abil •ca în afacerea Esther Gobseck întreaga Comedie umană converge către acest moment în care Vautrin, trecînd peste cadavre, peste sentimente, se pregăteşte să ia puterea prin Rubempre. Insă el nu s-a gîn-dit eă Esther s-ar putea omorî. Dorinţa sa frenetică de a-1 căsători pe Lucian şi de a-1 domina prin intermediul lui 1-a făcut să neglijeze imponderabilele, atunci cînd un moment de distracţie, de scădere a tensiunii l-ar fi slujit şi l-ar fi făcut să triumfe. Balzac el însuşi, pe patul său de moarte, continua să eşafodeze romane, în timp ce în camera de alături ex-contesa Hanska îl înşela cu un gigolo, Jean Gi-goux. In Comedia umană, eroul „trece" atît de complet în acţiunile sale. identificarea este atît de perfectă. încît într-o bună zi, maşina lipsită de alimente, se de-trachează. După eşecul cu Popescu, Bonifaciu Cozianu devine o cîrpă, după atentatul contra lui Vogoride, Davida devine o umbră, după ce şi-a jucat chinta regală Elvira nu mai contează. Reţeta este balzaciană, lipseşte însă grandoarea, drama este tipic modernă': absurdă în sine, semnificativă însă istoriceşte. Pe aceeaşi linie a zugrăvirii zădărniciei umane, există în „Cronică de familie" cîţiva eroi care cad — în cea mai perfectă tradiţie balzaciană — victimă propriilor lor pasiuni, maniei obsesive care le devorează instinctul de conservare. Aşa este Eustaţiu Cozianu, maniac al astrologiei, ros de ambiţia de a pune mîna pe pămînturile obştei din Dobrunu şi adînc convins că poziţia astrelor îl favorizează şi-i justifică această ambiţie. Eustaţiu Cozianu este însă ucis cu pietre de ţărani, tocmai cînd după un război de o viaţă întreagă, obţine pînă la sfîrşit cîştig de cauză şi merge să-şi ia în stăpînire definitivă pămînturile. El moare exact în ziua în care după calculele astro-logice, poziţia astrelor era cea mai favorabilă pentru a lua în stăpînire pămînturile. Enormitatea tragi-comică, stupiditatea gigantică a acestor coincidenţe încheie într-adevăr un destin balzacian, pe linia de mai mică amploare desigur, însă oarecum pe linia unui Balthazar Claes sau a lui Gon-zalv Ionescu. In acest fel Petru Dumitriu a scos de pe fruntea eroilor „Cronicii de familie" aureola tragicului. Deznodămîntul stupid, micul incident care sfarămă ca pe nimic un plan măreţ, un destin elaborat cu străşnicie — aceasta este una din ideile fundamentale ale „Cronicii de familie", aceasta este legătura care leagă în definitiv diversele aspecte ale cărţii. Intre moartea lui Bonifaciu Cozianu, a lui Eustaţiu, a Elvirei şi a Las-carilor pluteşte acelaşi nimb al zădărniciei, filozofia lui Hamlet la groapa lui Yorrick. Răsună astfel într-o tonalitate schimbată pe o nouă perspectivă istorică, cîteva din motivele fundamentale din „Euridice". („Sînt totdeauna singur"). Scriitorul de astăzi priveşte însă filozofia zădărniciei cu înţelegerea raţionalistului : zădărnicia nu este absurdă. De aci, umorul latent istoric, pentru a relua expresia lui Spranger, cu care „cronicarul" narează marea tragedie a existenţei. Filozofia „zădărniciei" eroilor „Cronicii de familie" este patosul unei clase „angajate" pe drumul pierzaniei, comprimată din ce în ce mai mult de o implacabilă legitate împotriva căreia istoriceşte, nu se poate împotrivi. Nu avem aici desigur de aface cu „mizerabilismul" unei „literaturi a disperării", de reducerea obstinată a lucrurilor la cel mai scăzut numitor. Petru Dumitriu nu se delectează în „I'ab-solue pourriture de toute destinee humaine", ci vede o anume condiţie dezumanizată determinată istoriceşte. Insă fiind vorba tocmai de prăbuşirea unei clase, nu apare tocmai clar cine anume dă replica istorică la această condiţie a eroilor „Cronicii de familie". Dacă există în anumite pagini o replică a „cazurilor", o replică a „individului 1* 164 HORÎA BRATU izolat — în „Datoria" şi „Salata" — aşa cum vom arăta în partea a doua a articolului — tocmai acei care fac posibilă această replică, care o provoacă şi o determină nu apar decît uneori foarte pal în „Acvarium". * * * Din cercul acţiunii, din clanul celor care luptă pentru putere, intrăm în acvariu, în cercul stagnării. Aici dăm de adevărata pînză de fond a „Cronicii de familie", de acele personaje tipice care . reprezintă media statistică, de acei eroi de a doua mînă,. însă profund de veridici şi care semnifică prin diverse laturi, descompunerea unet clase. Autorul este interesat de fapt în urmărirea modului în care lupta pentru putere se repercutează în cercuri concentrice asupra întregului univers al „Cronicii de familie". Cum se face aici „alegerea apelor", cum răsună motivele fundamentale ale „Cronicii de familie" o vom arăta. în numărul viitor. CRONICA CINEMATOGRAFICĂ D. I. SUCHIANU „MOARA CU NOROC" .„Valoarea cinematografică a acestui film" — zice un cronicar despre „Moara cxi noroc" — „trebuie măsurată începînd de la scenariu. Alexandru Struţeanu şi Titus Popoviei au realizat fiecare, unul independent de celălalt, cîte o versiune pentru ecran a nuvelei lui Ion Slavici — amîn-•două izbutite deşi în feluri diferite". Dar să revenim la sensul mai banal al •cuvintelor. Succesul mare în materie de •scenariu cred că aparţine mai ales lui Iliu. Am mai spus şi altădată. Un scenariu este „regisoral" sau nu este de. loc. El trebuie să fie nu o poveste ci o descriere, cît mai talentat literară,, a fiecărui milimetru de mişcare cuprins în cele circa 100 de planuri. In „Moara cu noroc" această viziune ■esenţială a avut-o probabil Iliu, regisor de talent şi intelectual subţire. El a avut şi florocul de a avea ca executant pe Ovidiu ■Gologan, un excelent şef-operator. In „Moara cu Noroc" alegerea colţurilor expresive, a unghiurilor juste, este remarcabilă, Un singur cusur — care este poate şi al peliculei : prea au toate fotografiile ■culoare de noapte. Cronicarul deja citat îl felicita pe Gologan pentru jocurile de alb şi negru. Dacă prin aceasta înţelegem efecte de umbre chinezeşti, putem subscrie la felicitări. Dar cuvintele „alb şi negru" •sînt fără obiect. Efectele sînt negru pe negru, cel mult „ton-pe-ton". Şi în tot cazul, umbrele chinezeşti tocmai pentru că-s un efect tare trebuie să rămînă rar. De altfel acest cusur al sterilizării tăriei prin repetarea nesfîrşită se găseşte întrucît- va şi în decupaj. Filmul nu e o succesiune de circa 100 de planuri, ci o succesuine de circa 100 de culmi. Aproape fiecare cţipă e un Glimax, o întîmplare decisivă, un viraj epocal pentru biografia eroilor. Adică decupajul permite ca fiecare plan să fie jucat mereu aşa. Imediat după aceasta, vine alt viraj care cîrmeşte în cu totul altă parte, însă tot paroxistic şi decisiv. Totuşi, după cum am imai spus, scenariul, decupajul, montajul în acest film marchează un net progres faţă de multe alte filme anterioare. Iar dacă actorii ar fi renunţat la acea atitudine „culminantă" de care vorbeam, filmul ar fi avut o vrajă mare, foarte rară pe ecranele noastre. Vraja, vai, ise rupe la fiecare 30 de secunde. Şi aceasta numai din pricina felului de a vorbi al actorilor. N-am zis „jocul" actorilor, care-s toţi foarte talentaţi. Iliu a obţinut *de la ei ceva important: să nu-şi mai agite trunchiul şi membrele ca un piton în transă, cum făceau pînă acum artiştii noştri de film. Mişcările lor sînt sobre. Sobre chiar cînd eroul este obligat să se mişte foarte acrobatic. De pildă în scena cînd eroina dansează un joc îndrăcit, aşa cum cere coregrafia noastră naţională. Nicăieri ca atunci mimica Ioanei Bulcă în rolul Anei nu este mai fină. E vorba de a trece de vre-o trei patru ori de la ciudă la plăcere, ciuda de a fi cedat şi primit să joace, şi plăcerea dansului, plăcere cres-cîndă care o fură treptat, dar probabil că o şi mînie, căci din nou trece la indiferenţă voită, pentru ca din nou să o recuprindă 166 D. I. SUCHIANU pofta, poftă la care se adaogă şi emoţia că bărbatul acela începuse să-i placă, bărbatul care era duşmanul lor şi care pe dînsa chiar o jignise. O cută vine din cînd în cînd să umbrească obrazul Anei, dar numai o clipă, căci beţia dansului şi ispita simţurilor se redeşteaptă amîndouă iară. Dar toate aceste frămîntări ea le estompează dinadins, căci lumea nu trebuie să ştie ce se petrece întrînsa. Iliu a obţinut de la Ioana Bulcă toate aceste subtile lucruri. N-a putut obţine însă aceeaşi ascultare şi cu privire la grai. De îndată ce vreunul din personaje deschide gura, vraja se rupe. S-a dus „Moara cu Noroc". Ne trezim în plin Macbeth la Tîrgu-Frumos. Stafiile Conservatorului de Declamaţie, umbrele trecute, ale Teatrului Naţional transformă în rege Lear tot ce ele ating. Cele mai anodine lucruri sînt proferate cu limbă de moarte. Ne bucurasem, la un moment dat, că într-o scenă unde Ana ţine cozile de bici pe care Lică Sămădău i le împleteşte, cei doi actori parcă ar începe să vorbească aproape omeneşte. O secretă şi subtilă atracţie sexuală îi face să vorbească aşa, mai în şoaptă, mai ca dumneata şi ca mine. — O să iasă un bici frumos... — Păi cum să nu iasă frumos, cînd îl ţine în mînă o nevastă .aşa frumoasă..." Şi mîinile lui împletesc biciul, şi gata să se împletească cu ale ei... Cînd, patatras ! D-l Barton, ca să spună acest lucru atît de simplu : „Codiriştea o fac singur", arborează un cap de medalie şi zice, sfîşietor, desnă-dăjduit: „Codiriştea... Pauză. Profil. Scrutare a orizontului. Şi toată tristeţea cuvintelor apasă pe dramaticele cuvinte : „...o fac singur !..." Apoi suspin final care face racordul cu situaţia culminantă următoare. I-a fost greu lui Iliu să lupte cu fantoma lui Nottara şi Mărculescu. Pe vremuri, pe cînd Iancovescu era un adolescent promiţător, şi-a permis — cu acea îndrăsneală care n-avea să-'l mai părăsească niciodată — şi-a permis să-i spună marelui, divinului Nottara care, în nu mai ştiu ce fîntînă blan-duzie se deda la triluri mai hamletiene ca niciodată : — „Maestre, de ce vorbiţi d-voastră aşa > Aşa de... însfîrşit, aşa cum vorbiţi... D-voastră n-aţi fost atent cînd vorbesc oamenii ?... Ei vorbesc parcă..." — Tinere, îi răspunse magnilfic şi debo-nar maestrul. Tu nu poţi încă şti cum vorbeau zeii..." Multora din generaţia noastră ni s-a părut că Manolescu ar vorbi parcă mai natural ca alţii. Era avantajat de două infirmităţi naturale (graseiatul şi o oarecare poticnire guturală), care îl obligau să fie natural (pentru a mai compensa anomalia fiziologică). Şi efectul era extrem de plăcut. Totuşi, să nu se creadă că Manolescu; nu era şi el pătruns de falsa doctrină a Conservatorului de Declamaţie. Odată, în-! clasă, unul din elevi, influenţat de stilul actorilor de cinematograf, şi-a lucrat lecţia pe linia dezinvolturii, şi a sobrietăţii.. Maestrul i-a corectat fiecare silabă, şecspi-rizînd-o precum se cuvine! Elevul a încercat să-şi apere punctul de vedere ; a vorbit de naturaleţe... La care profesorul a spus= această vorbă care trebuie reţinută : — Desigur, naturaleţea este prima calitate cerută la actor. Dar să nu confundaţi naturaleţea din viaţa de toate zilele cu naturaleţea de teatru. Aceasta e cu totul altceva. E posibil totuşi ca pînă la urmă lucrurile să fie spuse într-adevăr cum trebuie. E mai greu să obţii aceasta de la actori deja celebri. Dar nici atunci nu este imposibil. Avem un exemplu tipic în Colea Ră-utu. Este singurul care în vorbirea lui seamănă a om. Cînd deschide gura, facem ca o baie de adevăr, care ne spală de păcatele-unei schilodiri incalificabile ale vorbirii romîneşti. Deosebirea dintre Răutu şi toţi ceilalţi este elocvent arătată într-o mică-scăpare din partea cronicarului de care vorbeam la început. Ferm hotărît să-i apere-pe toţi, îi înşiră laudativ unul după altul, iar cînd ajunge Ia Răutu, zice : „şi mai ales-extrem de interesantul actor de film Colea Răutu (căprarul Pintea)". Aşa dar niciunul din ceilalţi nu este actor de cinema. Acuzare gravă, care trebuie să dea cfe gîndit Direcţiei noastre cinematografice. Trebuie luptat împotriva trufiei seculare a acestui iritabile genus. Ţin minte cum pe vremuri, am fost rugat să vizionez cîteva scene mai „MOARA CU NOROC" 167 rP„site din «Imul „Se aprind făcliile Te m spus atunci în glumă aşa : „Singurul tasaT jucat cu naturaleţe, singurul perso-P , interpretat cu autenticitate este un ceas ^ ]cu clmic fals în felul de a se exprima ; acestui cuc. Şi poate că curente mai umane am putea gas, ş. la o baba careta i-aţi aruncat, ca un os, un rol secundar Probabil, că baba joacă ceva ma toe dm pricină că e obosită tare şi nu-i ma a de de ifose, umflat în pene şi lat în scări Pe cînd actorii mai tineri au Nestemată de energie care îi împinge în tot momentul la „creaţii" de gemu. Dar acum să vorbim serios, căci serioasa foar ne este si problema. Actorii nostr, din pricina orgoliului cu care se încuie in t adiţ stearpă a conservatorului, nu numai că uită a vorbi dar riscă să uite chiar T Tnţeege ce spun. Iată un caz extrem de tipic La un moment dat, unul dm ui-terpreţii din „Moara cu Noroc" spune: Ce-i în mînă nu-i minciuna I I Această frază aşa de lesne de înţeles pe cafe toată lumea o spune la fel. nu rmmj fiindcă e scurtă, deci n-ai cum s-o strict dar şi pentru că fiind de secole prefăcuta ,n verb" are o circulaţie mult mal intensa J! dinamism ortoepic mult mai stereo-ţipat. Ştiţi cum intonează artistul nostru această străveche sentinţă ? Zice : Ce-i în mînă nu-i minciună" : Un enorm accent cade pe cuvîntul nunei* mai ales pe silabele ciuna msoţ te bine înţeles de o intonaţ.e plina de sfato şenie, tîlc şi fatalitate. Ei bine nimeni, niciodată, de la colonizarea Daciei pînă în zilele noastre, n-a zis aşa In romîneşte accentul se pune pe nu-i". Dar fireşte, dacă ne-am apuca sa vorbim ca toată lumea, de ce mai sintem actori ? • ' m romîneşte, şi de altfel, în toate limbile din lume, accentuarea cuvintelor in fraza poate schimba complect înţelesul. Este cla-• sică antinomia dintre : „II a un certain talent" şi: 11 a un talent certam'. Dar chiar dacă lăsăm topica intacta, ga sim exemple ca : Este mai frumoasă ca tine care m-seamnă exact contrariul lui „este m« frumoasă ca tine; primul e un reproş, celalalt un compliment superlativ. Primul lucru pe care trebuie să-1 ştie,un actor este să dea cuvintelor ş. frazelor sen sul lor adevărat. Iliu este dintre regizorii noştri care ar putea contribui la deparazitarea ginta acreşti în cinematograf de microbul conservatorului. Actorul romin sa \™ seama de spectatorul căruia, de pilda, nu ap acut jocul uimitor al Simons S.g-n ret sub motiv că „Şedea bleaga ca o momîie". Aceste vorbe, pe care le-am au " vea, sînt triste, dar trecătoare. Totdeauna bunul gust a învins pe cel prost. .Moara cu Noroc» a mai fost acuzata de stngăcii în psihologia personajelor Atît tfrciumarul Chită cît şi nevasta-sa Ana ar fi personaje confuze. Nu ştn bine ce vor subt ce rubrică să-i aşezi. Ana urăşteo.are pe bărbată-său? Sau îi e ciuda ? Saune frică de el? Dar pe cellalt? De ce s-acul cat cu el? De ce-i cere s-o ia cu dinsul ? Toate aceste incertitudini dovedesc nu impe ecţie, ci dimpotrivă iscusinţă ps.hc* Ti partea regizorului (căc. ac, r -Sul şi nu scenaristul pur literar a imer-v n ) Ambele personaje de care vorbeam In personaje complexe, complica c, dea cu reacţii fluctuante. Cupiditatea ambiţia, Unitatea, ispita sexuală, ciuda, t£. av* riţia, frica de gura lumii, apoi disperarea ' are te scapă de asemenea fnd ap elanul în ignominie, tot aşa precum ş, remus ca ea toate acestea sălăşluiesc laolaltă. ,n sui cîrciumarului; şi tot ele toate se găsesc coexisted şi-n sufletul Ane,, insa cu totul altfel grupate, cu totul alt el alternate. Nu e confuzie, este psihologie adevărată Oamenii nu-s. ca personajele ui Racine' .destheoremesqui marchent (formula 71 lui Taine). Am spus o data crt de complecşi sînt ţăranii descris, de: Sado-veanu. Ţăranul e foarte comp .cat. Ma ales cel ardelean, care a avut frecventa > culturale variate şi de nivel inegal (austriac!, unguri, etc.) precum Şi .probleme politice, religioase, şcolare ş. în general culturale mai numeroase. Personajele din nuvela lui Slavici sînt oameni cu psihologie tenebroasă, cînd impulsivi şi cînd şovăitori. 168 D. I. SUCHIANU cînd foarte demni, cînd prăbuşindu-se în turpitudine. Aceste frămîntări sînt intensificate din pricina locului primejdios în care au trăit, primejdios şi mai ales încurcat, căci tot timpul trebuia să te fereşti, să te socoteşti, să-ţi faci planuri, să te aştepţi la vre-o surpriză. Plus că ei tot timpul îşi zic că în curînd o să plece de acolo şi o să înceapă cu totul altă viaţă. Iar peste toate astea, apăsarea crimelor unora împiedica virtuţile altora, dînd întregii poveşti ceva toarte asemănător cu romanele poliţiste cu gangsteri, unde de asemenea avem „stat în stat"' şi nelegiuiţi care fac legea locului. Fiind o poveste palpitantă ca un film de gangsteri, se puteau scoate din nuvela lui Slavici efecte cinematografice foarte emoţionante. Şi s-au scos. Iată de ce filmul a plăcut şi meritul lui Iliu a fost mare. Dacă el ar fi obţinut şi ide la actori să vorbească natural, am fi avut un film ce cu drept cuvînt s-ar fi putut numf o sărbătoare pentru cinematografia romînească. Lucrul era posibil. In „Afacerea Protar" aproape toţi actorii vorbesc cu naturaleţă. Ar fi existat un mijloc garantat de a-i obliga pe actori să vorbească omeneşte. Trebuiau puşi toţi să arboreze un accent ţărănesc ardelean. Aceasta nu numai că ar fi introdus o plăcută variaţie, dar ar fi produs ceva asemănător cu cazul Manolescu. Am spus toate acestea pentru că totuşi' — cum de altfel am spus-o încă de la început — acest film este bine jucat. Rolurile sînt grele şi actorii, dacă dăm la o parte cusurul vorbirii de care ei nu-s responsabili, sînt toţi perfecţi. Mimica lui Co-drescu, a lui Barton, Ronea, Ioana Bulcă, Marieta Rareş, toate mişcările lor, toate variaţiile fizionomice, sînt desăvîrşite. Barton are o personalitate fizică de mare vedetă cinematografică. Am puricat bine fiecare mişcare, a fiecăruia din interpreţi. Nu se găseşte nici o notă falşă. (Cu excepţia fru-. moaşei doamne din caleaşca). Această perfecţie merge pînă la ultimul figurant. Nu numai în rolurile mai mari (Atanasiu-Atlas, Dabija, Ghiţulescu), dar şi în cele de cvazi-figuranţi (vizitiul, lăutarii, aprodul, soldaţii din patrulă), la fiecare prim-plan avem în faţa noastră un obraz expresiv ca de mare, vechi, consumat actor. Tot ansamblul este impecabil. Pentru toate aceste motive am semnalat cu atîta insistenţă blestemata racilă ancestrală a declamaţiei teatralistice care acum riscă a contamina şi filmul, ba chiar a nenoroci generaţiile tinere de actor; şi regizori cinematografici. S-a făcut acum recent un film romînesc „Ora H", care este din multe puncte de vedere admirabil. Dar el ne umple de groază mai întîi pentru că toţi actorii lui sînt foarte tineri şi totuşi îi vedem oficiind după ritualul vetust al declamaţiei teatralistice străbune. Ceva mai miilt : în acest film joacă vre-o 12 copii. Joacă uimitor. Dar regisorul i-a obligat să vorbească ca Sarah Bernhardt. Toţi. Este dezolant. Mai ales pentru viitor. De aceea trebuie să facem apel la toţi oamenii noştri de teatru ca în film să se ferească de o anumită tradiţie. Nu-i oare păcat ca un film ca „Moara cu Noroc", aît de bine compus, atît de bine jucat, atît de bine înzestrat cu exact capetele portretistice potrivite rolului —, să dea, în momentul cînd, la o reprezentaţie, aparatul sonor a avut o pană, să dea, în acel moment, sentimentul perfecţiunii ? Devenit cinema mut, spectatorul a putut verifica experimental ce bine jucau toţi actorii !! DISCUŢII Ov. S. CROHM ĂLNICEANU ■ SPIRITUL REVOLUŢIONAR AL REALISMULUI SOCIALIST Nu vreau, în cele cie urmează, decît să-mi exprim o părere.— fireşte personală — într-o discuţie ou implicaţii prea ample şi prea grave ca să i se pară cuiva că o poate lichida prin două-trei articole de gazetă. Fac însă această precizare de la început, din motive foarte serioase. Lupta de opinii a generat la noi foarte multe lucruri bune, dar şi destule calamităţi. De pildă, speţa carnasierelor ideologice, care nu participă la discuţie, dar vî-nează de pe margini inerentele greşeli, hrănindu-se ca hienele cu cadavre de idei. Ca urmare, orice lucru trebuie spus cu infinite precauţii, întors, înainte de a fi rostit, pe faţă şi pe dos, oîntărit de o mie de ori, ca nu cumva să poată fi interpretat cine ştie cum. Aceasta îi dă celui dornic într-adevăr să-şi exprime părerea un sentiment penibil, pe care nu mă pot reţine să nu-1 mărturisesc. Şi acum să trec la chestiune: e vorba de .lupta împotriva dogmatismului şi de realismul socialist. Circulă astăzi, în legătură cu problemele acestea -tot felul de idei, formulate mai deschis sau mai puţin deschis, cu o armătură teoretică mai solidă sau mai puţin solidă. Pînă aici nu-i nimic îngrijorător, dimpotrivă. îngrijorarea începe însă, cînd problemele amintite încep să fie abordate sistematic, într-un spirit nihilist. Unii vor să desfiinţeze dogmatismul, aruncînd în aer orice principiu acceptat pînă mai' ieri. Cuprinşi de o sfîntă frenezie distructivă, se arată gata să nege tot, şi în literatură de exemplu, încep prin a contesta însăşi ideea realismului socialist. Acesta lil se pare o curată aberaţie estetică, iar producţiile create în numele lui, simple rezultate ale unor constrîngeri administrative, impuse de cultul personalităţii. De fapt, asemenea opinii, orieît de bine intenţionate ar vroi1 să pară, nu mai diferă cu nimic de cele pe care lumea burgheză le afişează de ani de zile în raport cu cultura socialistă. Maurras proorocea în „Viitorul inteligenţei" că democraţia şi socialismul îl vor aduce pe intelectual în robia cea mai cumplită, „visătorul şi speculativul nu se vor menţine decît cu preţul demnităţii şi bunei lor stări; slujbele, succesul sau gldria vor recompensa supleţea histrionului; mai mult decît altă dată, într-o măsură necunoscută vîrstei de fier, sărăcia, singurătatea vor răsplăti mîndria eroului şi a sfîntuiui. Ce soartă ! Să posteşti, cu braţele încrucişate deasupra banchetului, sau, pentru a roade casele, să te tăvăleşti împreună ou cîinii!" (Ch. Maurras: „L'avenir de rintelligence"). De peste o jumătate de secol lumea burgheză nu emite în legătură ou tot ce produce socialismul pe plan cultural decît variante ale acestei 170 OV. S. CROHMALNICEANU păreri. Cărţile publicate în Uniunea Sovietică, în ţările de democraţie populară sau oriunde, sub semnul comunismului, n-ar fi literatură ci propagandă pură, cu scopuri strict politice şi fără nici o legătură ou arta. Aşi vrea să fiu bine înţeles. Nu mă ridic împotriva unor critici ori-cît de aspre ale efectelor lamentabile, pe care concepţiile dogmatice şi practicile administrative le-au avut asupra producţiei literare realist-sooia-liste în ultimii ani. Nu neg justeţea unor observaţii, nu refuz să văd că într-adevăr o serie de definiţii cu mare circulaţie rezistă greu unui examen serios. (Toată noutatea estetică a realismului socialist s-ar reduce-la faptul că el „înfăţişează viaţa în dezvoltarea ei revoluţionară", că arată' „perspectiva către care merg lucrurile" sau că „zugrăveşte eroi pozitivi").. Nu mă gîndesc să apăr o serie de îngustimi date în spiritul dogmatismului drept norme estetice, obligatorii. Nu cred în delimitări estetice,, capabile să deosebească în mod categoric şi absolut literatura realist-so-cialistă de orice formulă artistică din trecut sau astăzi. Nu sînt partizanul', unei izolări culturale prosteşti. Refuz totuşi să mă împac cu ideea că aceste1 lucruri caracterizează realismul socialist. Mistificarea începe de acolo de. unde efectele dogmatismului în cîmpul literaturii sînt identificate cu arta realis't-socialistă. Aceasta n-ar fi reprezentată de Gorki, Maiakovski, Tiho-nov, Şolohov, Babei, Fedin, Ehrenburg sau Leonov, ci de producţia în serie,, a nu ştiu cărui autor nefericit de romane şablonarde. Vreau să las la o parte orice polemică. Nu urmăresc să pun în discuţie onestitatea unor argumente, chiar cînd ele ignoră anumite aspecte ca să releve doar altele. Să admitem că observaţiile acestea critice la adresa realismului socialist sînt făcute de nişte oameni pe care nu-i preocupă altceva decît destinul artei. La ce se reduc, atunci, în ultimă instanţă ? La atît: că realismul socialist n-a adus nimic nou din punct de vedere estetic, deoarece lucrurile-apărute sub eticheta lui ori n-au nici o valoare, ori, atunci cînd o au, nu fac decît să continuie anumite modalităţi artistice, anterioare. Cu alte cuvinte, ce e bun, de pildă, în literatura realist-socialistă aparţine unor curente literare cunoscute mai de mult, şi ce rămîne nu face doi bani. Gorki n-a-r fi decît unul din ultimii realişti critici, Şolohov, la fel„ Maiakovski un futurist convertit la comunism," Neruda un suprarealist cuminţit, Brecht un expresionist întîrziat, iar despre rest, ce să mai vorbim... Oricît ar părea de paradoxal, dar asemenea puncte de vedere „antidogmaticei" sînt emise în spiritul cel mai dogmatic cu putinţă. Nu se discută la obiect, pe un material literar concret, ci pe abstracţii. Cineva res- . pinge însăşi titulatura metodei, desooperindu-i contradicţii interioare (Cum' realism-socialist, — se întreabă Halldor Laxness —, atunci înseamnă că e presupus şi un realism „nesocialist", un realism „capitalist" sau „imperialist"). Altcineva o apără făcînd tot felul de speculaţii pe seama ei (realismul socialist nu-i decît vechiul realism întărit de filozofia marxistă) ; vine un al treilea şi propune ca noţiunea de metodă să fie înlocuită cu cea de curent. Şi eşafodează diferite teorii iar în abstract, ca şi c'um ar avea de a face cu un termen complet arbitrar, nelegat de nici o realitate concretă istorico-literară. Lucrurile ar trebui însă întoarse pe dos. Nu să pornim de la definiţii, de la formule, de la „trăsături", ci de la fenomenul literar viu, pe care să-1 interpretăm în lumina concepţiilor noastre estetice. SPIRITUL REVOLUŢIONAR AL REALISMULUI SOCIALIST 171 Nu există mişcare literară, căreia să nu i se poată contesta orice originalitate, dacă i se discută numai programele, manifestele, justificările estetice şi nu realizările practice. 'Ce ar rămîne din romantism dacă un spirit critic necruţător s-ar înverşuna să supună analizei tezele teoretice ale şcolii aşa cum sînt expuse, să zicem, în scrierile lui Schlegel, în notiţele lui Novalis sau în prefaţa la Cromwell, a lui Victor Hugo. Ce ar fi arta poetică a lui Boileau, fără acoperirea „Caracterelor" lui La Bruyere, a tragediilor lui Racine, a fabulelor lui La Fontaine sau a comediilor lui Moliere ? Cine îndrăzneşte să apere estetic simbolismul numai cu autodefiniţiile lui ? Şi încă ceva : nici o mişcare artistică nu poate fi judecată integral, decît realizînd reprezentarea ei de fenomen istoric viu. Izolînd, rupînd lucrurile din legăturile lor fireşti, privindu-le numai sub un anume unghi, nu-i greu să demonstrezi nici că negrul e alb. I se aplică astăzi realismului socialist aceeaşi metodă de critică neonestă, cu care în numele dogmatismului, din păcate, şi mulţi dintre noi au ajuns să conteste evidenţele.. A existat o „metodă" de negare în bloc a literaturii occidentale contemporane, pe criteriul foarte simplu: cum cultura burgheză se descompune-de vreo cincizeci de ani, rezultă că nimic bun nu mai se poate scrie în lumeai capitalistă decît de către comunişti. In ultima vreme unii şi-au descoperit, „curajul" de a batjocori ideea de modernitate în artă. Ei o identifică imediat cu modernismul, fulgerînd şi tunînd apoi împotriva acestuia, după un procedeu foarte comod. II rezumă la produsele sale extremiste, plastică abstractă, muzică de claxoane, poezie fabricată prin scoaterea la întîmplare-a cuvintelor din pălărie, ş.a.m.d. Dacă-i întrebi ce cred despre versurile iui Poc, Rimbaud, Apollinaire,. Eluard sau Neruda, despre romanele lui Faulkner sau Kafka, despre compoziţiile lui Alban Berg, Şostakovici, Prokofiev sau Bela Bartok, despre pinzele lui Picasso, Matisse sau Ribera, atunci îţi răspund că aceştia nu intră în discuţie, pentru că sînt mari talente, care, vai, dacă ar fi înţeles pe-ce drumuri rătăcite au apucat, mai mult ca sigur că s-air fi desmeticit imediat şi ar fi dat, acolo, nişte lucrări serioase, sănătoase, poate chiar la înălţimea operei criticilor lor de azi. Sistemul e infailibil. Numai că poate fi extins la orice formulă artistică. Ce sursă imensă de humor ar fi de pildă clasicismul rezumat la Leolerc,. Coras, Pradon, sau Boursault, rivalii tui Racine, autori de care nu-şi mai aminteşte nimeni sau la Ducis, Lejouve, Laya şi alţi urmaşi ai lui Voltaire,, fabricanţi de infiorătoare tragedii istorice în cel mai riguros stil clasicist. Realismul socialist e contestat de adversarii săi cam în acelaş spirit;. dar cîtă valabilitate avea „critica" prin care dogmaticii noştri reuşeau să reducă — de pildă — proza americană actuală la romanele poliţiste ale lui Myke Spillane, sau poezia modernă la lettrism, tot atîta valabilitate au „criticile" care contestă azi realismul socialist, reducîndu-1 la rebuturile lui literare. Apoi, nioi a-i ataşa pe marii scriitori, graţie complexităţii lor tuturor şcolilor, nu e nou. Shakespeare e un produs al renaşterii engleze şi a fost dat mereu ca model de autor clasic. L-au revendicat însă împotriva lui Racine romanticii, ca astăzi să vie unii şi să susţină că e un scriitor tipic baroc. O minte clasicistă care lucrează cu convingerea că nimic nu e nou sub soare va descoperi în Lautreamont un Bossuet delirant; pe cînd un suprarealist va jura că Sade nu era decît un Maldoror încă neevoluat. 172 OV. S. CROHMALNICEANW Dadaiştii aveau chiar un manifest care suna cam aşa : „'Dada existe depuis toujours, la Saiinte Vierge îut deja dadaiste!"*) E uşor de spus, Maiacovski n-a făcut altceva decît să continuele temele revoluţiei poezia sa futuristă, Barbusse e un urmaş al naturalismului, pripăşit printre comunişti, Breclht şi-a împăcat credinţele politice cu arta sa expresionistă, introducind în teatru spiritul plebeu, Gorki e ultimul reprezentant al realismului critic 'rusesc, ce rost are să ne pierdem timpul ■ou teoriile lui ? Asemenea afirmaţii se pot face ou oarecare şanse, chiar de a fi luate drept adevăruri, atîta vreme cît se referă la autorii amintiţi mai sus, sau alţii ca ei, consideraţi (fiecare în mod izolat. Cum îi priveşte cineva în bloc, cum îi situează într-o familie, încercarea de a nega că reprezintă împreună ceva nou, deosebit în mişcarea literară mondială, e de-a dreptul rizibilă. Lată pentru ce cred că argumentul cel mai convingător în apărarea realismului socialist rămîne argumentul istorico-literar. De peste cincizeci de anii lupta clasei muncitoare pentru răsturnarea ardimei burgheze a făcut să se nască în lumea întreagă o literatură revoluţionară. Să plecăm atunci de la realitatea ei concretă si nu de la cîteva definiţii aproximative. De-altfel nici un om serios.n-a susţinut că în 1932 s-a inventat o metodă artistică nouă şi a fost pusă în practică de la acea. dată, printr-o rezoluţie oficială. Ca model al realismului socialist a fost dată mereu „Mama" lui Gorki, apărută încă înainte de Revoluţia. La fel, -opera lui Maiakovski, de fapt încheiată în 1932. Lucrări considerate clasice ale realismului socialist: „Cimentul" lui Gladkov, „Caapaev" de Furmanov, „Pe Donul liniştit" de Şolohov şi „Calvarul" lui A. Tolstoi (primele volume). „Imfrîngerea" de Fadeev, „Torentul de fier" al lui Se-rafimovici, „Şi a fost ziua a doua" de Ehrenburg, „Liubov Iarovaia" de Treniov, „Bursucii" de Leonov au apărut în 1923—1928. Se discută deci,, de la început, despre un fenomen literar pe care diferite formule teoretice încearcă să-1 cuprindă cu mai mult sau mai puţin succes. Dogmatismul a limitat serios capacitatea aceasta, raferindu-se exclusiv la literatura sovietică. Ivită din mijlocul primei realităţi socialiste, fără îndoială că ea oferă experienţa cea mai interesantă si cea mai. bogată. Literatură revoluţionară e întîi şi întii literatura sovietică, literatura oamenilor care au făcut revoluţia, care au apărat-o în războiul'civil, oare au clădit în cîteva cincinale un, edificiu uriaş al socialismului şi aiu stăvilit cu pieptul lor valul barbariei' fasciste. Opere ca „Mama" lui Gorki, ca „In gura mare" a lui Maiakovski, „Cei: 12" de Blok, „Aşa s-a călit oţelul" de Ostrovski, „Gavaleria roşie" de Isaac Baibel, „Soţi" al lui Leonov, „Pe Donul liniştit" de Şolohov, „Poemul pedagogic" al lui Makarenko, „Pe nerăsuflatelea" de Ehreoburg, „O vara ^neobişnuită" de Fedin, „Tragedia optimistă" de Visevolod Vişnevskr rşi atîtea altele care n-au mai încăput în această enumerare sumară, sînt •mesaje incendiare ale revoluţiei proletare şi ele ard de multă vreme pe întinsul globului întreg. Dar literatura revoluţionară, aprinsă de flacăra din Octombrie, nu se rezumă, numai la literatura sovietică, oricît de mare ar fi însemnătatea acesteia. Teatrul, lirica şi proza germană, de pildă, ■cunosc imediat după primul 'război mondial o mişcare artistică în jurul revistei „die Linkskurve", organul asociaţiei scriitorilor revoluţionari, ou un caracter net antiburghez şi ou ţeluri dictate nemijlocit de lupta proletariatului. Mar mult, un întreg climat literar, oare a stat sub semnul radica- *) Dadaismul există de totdeauna, pînă şi Sfînta Fecioară era dadaistă. SPIRITUL REVOLUŢIONAR AL REALISMULUI SOCIALIST 173; lisraului critic al clasei muncitoare şi a trăit din nădejdile ei în revoluţie, a făcut să se nască poemele lui Johannes Becher, Max Barthel („Arbeiter-seele" — „Suflet de muncitor" — şi „Das Herz in erhobener Faust" — „Inima în .pumnul ridicat"'), piesele lui Berthold Brecht („Trommeln in der Nacht" — „Tobe tîn noapte" ; „Dreiigroschenoper" — „Opera de trei parale") sau Toller („Die Wandlung" •— „Prefacerea" ; „Masse Mensch" — „Omul din masă"), versurile satirice ale lui Kurt Tuoholski şi Kăstner sau cele «umbre, rebele, ale lui Klabund şi Miihsam, romanele lui Leonard Frank îşi proza acidă a lui Karl Sternheim. Dar nu există şi o literatură revoluţionară franceză a grupului de la „Clarte" şi de la ,.Commune" ? N-a dat ea o carte despre care a vorbit toată lumea: „Prăpădul" lui Barlbusse? N-a impus o figură de talia lui' Romain Rolland ? După pirinrul război, o bună bucată de vreme proza şi poezia noului continent au fost dominate, îndeaproape, de literatura care agita ideile revoluţiei sociale. „New Masses" a fost publicaţia principală a anilor 30 în America. John Dos Passos, pe atunci un autor „interzis", cu „Manhattan; Transfer" şi ciclul „S.U.A." (a „42-a Paralelă", 1919 şi „Avere Mare") a; impus o formulă cu totul nouă romanului modern. Dacă stăm să ne gîn-dim bine, mulţi dintre autorii cei- mai discutaţi: ai veacului nostru îşi dato-resc reputaţia literară epocii în care cărţile scrise de ei purtau insignele-revoluţiei proletare. Tot ce a publicat Andre Malraux după ce a părăsit mişcarea muncitorească, n-a sporit renumele lui de romancier. Dimpotrivă,, dacă astăzi e încă socotit unul din marii prozatori: ai secolului al XX-lea, aceasta se datoreşte faptului că a scris cîndva „La condition humaine"' („Condiţia umană"). La fel, Silone a rămas autorul „Fontamarei", aşa cum John Dos Passos al lui „Manhattan Transfer" şi al „Celei de a 42-a Paralele", iar compatriotul nostru, Panait Istrati, al „Ciulinilor Bărăganului". Chiar lui Hemmingway, cartea care i-a asigurat o faimă mondială a fost „Cui îi bate ceasul", mărturia experienţei omeneşti pe care a trăit-o ca luptător în brigăzile internaţionale din Spania. Ori de cîte ori momentele majore ale secolului nostru au angajat într-o luptă hotărîtoare, cum era şi firesc, în primul rînd masele muncitoare, literatura revoluţionară a cunoscut o înviorare neobişnuită, afirmînd mereu forţe noi pe plan mondial. Anii Revoluţiei şi ai războiului civil i-aui făcut cunoscut lumii pe Maiakovski!, pe Essenin, pe Vsevolod Ivanov, pe Leonov, pe Fedin şi pe Babei,, pe Barbusse, pe B dreptăţi. Soa solari care ucideau mase de oameni nevinovaţi si scriau poezii cu ingensF.ra-buşesc şi odată cu ei începe şi dezastrul unei lumi bazate pe asuprire şi minciuna U Ră urnarea raportului de forţe social nu este însă produsul unui episod de scurta duraă Ea este rezultatul unui proces mai îndelungat cu largi rezonanţe în v.aţa spirituală a oamenilor cinstiţi, tîrîţi pe cimpu de luptă împotriva voinţei lor şi puş,^a lupte şi să moară pentru o cauza ce nu le ^slbrele.şanţuri ale Opului de lupta argumentele narcotice cu care «tapimto atftau mintea oamenilor simpli şi cmst.ţ încep să se destrame şi germene le unor „"aspiraţii se conturează alături de mormintele „eroilor fără glorie". în aceste condiţii, literatura care exalta instinctele josnice, eroismul găunos de paradă, îşi Pierde din ce în ce mai mult creditul O nouă viziune a războiului apare in creaţia noastră literară care ^tinua tradiţiile realiste ale literaturii de război dm ţară şi de peste hotare. Este demn de reţinut faptul că numeroşi scriitor, care mîa-tişeazăîn operele lor ororile celui de a doilea război mondial nu sînt nevo.ţ, sa se documenteze asupra lor pe calea «rcet.ru arhivelor, memoriilor unor combatanţi, do cumentelor statului major, cărţilor de stra- 16 Ei 'cunosc cîmpul de luptă prin proprie experienţă, multora sîngerîndu-le ş. trupul şiPsTfletul în viitoarea războiului în care îşi fac o amară ucenicie literara. 200 ROMUL MUNTEANU In faza în care în creaţia noastră literară se căuta un nou făgaş, Eusebiu Ca-milar scrie „Negura", roman care închide în paginile sale o vibrantă profesiune de credinţă de factură umanistă. Momente din război înfăţişează şi maestrul M. Sadoveanu în „Mitrea Cocor", iar în unele opere de dată recentă ca „Cronica de familie" de Petru Dumitriu, „Scrinul negru" de Q. Călinescu descifrăm cîteva instantanee de pe front de o remarcabilă valoare artistică. Alături * de lirică, romanul romînesc despre cel de al doilea război mondial începe să se bucure de o atenţie din ce în ce mai sporită, acum după trecerea unui timp îndelungat de la terminarea lui. Dată fiind însă tradiţia îndelungată şi bogată a romanului de război, socotim că o operă nouă, scrisă pe această temă, nu poate fi apreciată la justa sa valoare dacă nu ţinem seama de rezultatele generale obţinute în acest sector al creaţiei literare. In literatura noastră, ororile primului război mondial apar în operele unor scriitori de seamă ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, H. Papadat-Ben-gescu, Zaharia Stancu, alături de care mai putem aminti pe I. Minulescu, F. Aderca, I. Mis-sir şi alţii. Condamnarea războiului nedrept, cotropitor, distrugător de vieţi şi aspiraţii luminoase, are o largă răspîndire în literatura europeană realistă. De la „Debâcle" de E. Zola, „Război şi pace" de L. Tolstoi, „Focul" de H. Barbusse pînă la „Nimic nou pe frontul de vest" de Maria Remarque „Nopţi fără lună" de J. Steinbeck în literatura europeană se înregistrează nume.-roase documente de acuzare împotriva ororilor războiului. Peste contribuţia realiştilor critici se sedimentează aportul scriitorilor sovietici care disting cu toată claritatea eroismul înflăcărat al ostaşilor care-şi apără patria, civilizaţia şi cultura pentru care au trudit din răsputeri, de spiritul aventurier al cotropitorilor şi asasinilor de rînd. Romanele de război ale lui I. Ehrenburg, Bubenov, Si-monov, Fadeev, Beck, nuvelele lui Gros-man, ca să nu dăm decît cîteva nume, se înscriu printre marile succese ale literaturii universale. „Oameni fără glorie", primul volum din trilogia „Eroica" de Laurenţiu Fulga, apare în peisajul nostru literar într-un moment în care romanul de război are o îndelungată tradiţie şi a înregistrat numeroase succese. Cu toate acestea, trebuie să spunem de la început că recentul roman al lui Laurenţiu Fulga nu este strivit nici de tradiţia genului, nici de succesele obţinute. El are individualitatea lui bine distinctă care trebuie pusă în mod imperios în lumină. Aşa cum se înfăţişează în primul volum, romanul „Eroica" nu se caracterizează printr-o mare densitate de fapte. Ceea ce impresionează, credem, pe cititor de la început, este atmosfera de înaltă tensiune a romanului, trăirea intensă a unor drame interioare şi capacitatea scriitorului de a surprinde psihologia mulţimii. Faptul că în primul volum al romanului „Eroica" nu există o masivă aglomerare de fapte şi că scriitorul îşi îndrumează atenţia în mod predilect spre analiza stărilor de conştiinţă, este explicabil. In universul de viaţă al celor optzeci de mii de oameni încercuiţi la Cotul Donului nu se produc multe întâmplări, dar puţinele evenimente pe care aceştia le trăiesc sînt decisive în viaţa lor, de aceea produc întotdeauna adînci răscoliri sufleteşti. Prin urmare nu cronica luptelor crîncene cu adversarul îl preocupă pe Laurenţiu Fulga, ci radiografia sufletului omenesc supraexcitat, care trăieşte viaţa la o înaltă temperatură morală, convulsiunile interioare atingînd adeseori limitele demenţei. Armata celor opt zeci de mii de oameni încercuiţi Iasă impresia unei larve uriaşe şi monstruoase care trăieşte o lungă agonie. Panica provocată de încercuire, sentimentul neputinţei ieşirii din acest cleşte ameninţător, teama obsedantă de moarte, frigul înspăimîntător al stepei înzăpezite, foamea chinuitoare, dorul răscolitor de ţară, toate acestea crează mii de drame cotidiene care prin repetarea lor stereotipă tocesc sensibilitatea oamenilor încît par fapte obişnuite. Imaginea acestui zbucium colectiv este creionată cu iscusinţă de Laurenţiu Fulga prin lungi pasaje descriptive, uneori încărcate cu accente retorice. Nota dominantă a tabloului în care este înfăţişată vermuiala UN ROMAN DESPRE VIAŢA ŞI MOARTEA UNOR „OAMENI FARA GLORIE" 201 fără sens a mulţimii, e indicată de la început ide scriitor. „Panica stăpînea peste tot! Oamenii se mişcau intre limitele cercului ca vietăţile de pe jundul unei mocirle, fără nici un fel de sens şi fără altă raţiune decît aceea de a-şi prelungi cu ori ce preţ viaţa — chiar dacă pentru asta ar fi nevoie să calce în picioare orice omenie, să se lepede fără remuşcare şi de lege şi de dumnezeu". În aceste condiţii, nu glontele rătăcit al adversarului este duşmanul principal al soldatului şi ofiţerului care trăieşte o lungă tragedie, ci foamea istovitoare care descărnează trupul şi amorţeşte spiritul, foamea care aţîţă instinctele elementare şi împotriva căreia nu se mai poate lupta pe nici o cale. Pentru a pune în lumină catastrofa pe care o provoacă foamea în mulţimea soldaţilor răniţi şi rebegiţi, Laurenţiu Fulga trece de la notarea reacţiei fiziologice a fiinţei umane, la aglomerarea de detalii care pun în lumină conştiinţa omului ce se apropie „de tărîmul nebuniei" atît de des pomenit şi constatat de eroii romanului. „Oamenii sufereau de foame în tăcere, precizează scriitorul, ascultîndu-şi cu groază doar ghlorăitul maţelor şi simţind cum se topesc pe îndelete, ca nişte luminări. Fuseseră răscolite toate bordeele, adăposturile, ruinele caselor de mult devastate: Fuseseră scotocite raniţele tuturor morţilor şl chiar muribunzilor li se jefuiseră sacii de merinde — fără să se mai cutremure conştiinţa cumva, dar şi fără a se descoperi măcar un codru de pîine. Cei mai slabi de înger şi în ochii cărora licărea nebunia, n-au şovăit prea mult să perpelească la foc bocancii prădaţi de la morţi, propriile lor curele sau vopseaua de pe tancurile distruse..." Viziunea panoramică a cercului de fier de la Cotul Donului, desenată pe pînze. de mari proporţii în care natura este văzută în dimensiuni cosmice, colosale, este încărcată astfel de o atmosferă terifiantă, provocată de spaima „morţii albe". Tensiunea înaltă a primului capitol al romanului, pe care îl constituie descrierea stării psihice a oamenilor înainte de capitulare, nu este întreţinută de Laurenţiu Fulga numai prin stilul său patetic (uneori obositor prin tonul elevat şi uniform cu care sînt notate reacţiile mărunte şi emoţiile puternice) sau numai prin descrierea plină de nerv dramatic. De la viziunea globală a peisajului şi a mulţimii, scriitorul trece la schiţarea dramelor individuale care dau intensitate tablourilor sumbre de viaţă. Moartea stupidă a soldatului, provocată de un glonte rătăcit, rătăcirea prin tranşee a omului „cu privirea pierdută", şi cu „surîsul firav" care rostea ca într-un somn hipnotic fraze biblice, viziunea halucinantă a ostaşului înspăimîntat care trage ca un dement cu puşca în nişte arbuşti, ascultarea în străfundul sufletului a nechezatului calului rămas în ţară, toate aceste momente măresc febra interioară a mulţimii agitate ce aşteaptă o dezlegare aproape miraculoasă care s-o scoată din impas. Al doilea moment decisiv din viaţa celor opt zeci de mii de oameni încercuiţi la Don, îl constituie vestea capitulării care produce reacţii multiple în rîndul oamenilor, accentuînd din nou diferenţele sociale, mentalităţile diferite ale ostaşilor şi ofiţerilor, interesele lor contradictorii. Apele sufleteşti ale oamenilor unificate parcă de aceeaşi suferinţă care-i omologhează la un moment dat, din nou se învălmăşesc, contradicţiile sociale sezisate cu fineţe de Laurenţiu Fulga, ies mai puternic la suprafaţă. Din mulţimea încrîncenată în suferinţă, prezentată de scriitor, global, la modul descriptiv, încep să se desprindă siluetele individuale ale oamenilor. Pe buzele unora ca Ciribici, T. Mazilu, locotenentul Con-drea se schiţează zîmbetul provocat de în-frîngerea care poate aduce o altă rîndu-ială în lume, în sufletul altora ca P. Iatagan este răscolită mînia cruntă împotriva ofiţerilor care i-au terorizat pe front şi i-au chinuit pe moşiile lor, pe alţii ca colonelul Giurgea, maiorul Hariton, slt. Androne, plut. Balmez îi cutremură teama de necunoscut, spaima de moarte, de judecata celor pe care i-au maltratat, le-au distrus ţara şi avutul cu sălbătăcie. Odată destrămată omogenitatea formală, impusă de disciplina susţinută cu pistolul, fiecare face ce crede de cuviinţă. Unii despuiază morţii „din ţara nimănui" de haine şi mîncare, sugrumînd adeseori pe muribunzi, alţii în- 202 ROMUL MUNTEANU cearcă să treacă prin încercuire spre armatele romîneşti, în timp ce o parte din ofiţerii şi oamenii aserviţi lor pregătesc eşuarea actului de semnare a capitulării. Forţa destrăfnată a maselor de soldaţi se unifică însă în momentul în care îşi văd din nou viaţa pusă în pericol de o mînă de aventurieri. Imaginea grupului social este surprinsă de data aceasta de scriitor prin forţa sa monolitică, izvorîtă din dorinţa de realizare a unei ţinte unice. La întrebarea generalului Condeescu, referitoare la semnarea actului de capitulare în cazul cînd el ar muri, unul dintre soldaţi răspunde foarte prompt în numele tuturor : „— L-am semna singuri... răspunse fără să şovăie. Sîntem mulţi şi-or face toate iscăliturile noastre la un loc cit Iscălitura unui general." „Chipurile oamenilor, notează scriitorul, atent la ori ce reacţie, erau aspre, încruntate, cioplite parcă în piatră. Dar arderea prin care trecuseră nu se stinsese încă". Temperatura înaltă a vieţii este întreţinută şi în acest capitol al romanului prin diferite elemente. Sinuciderea căpitanului Melchior, încercarea maiorului Hariton de evadare din încercuire, lupta inegală dintre comunistul Mazilu şi trădătorul Dobre Zabalon, solilocviile lui Corbu care amintesc avatarurile lui sufleteşti pînă în clipa în care este găsit leşinat în zăpadă, toate aceste fapte sînt un izvor de senzaţii tari pe care Laurenţiu Fulga le întreţine uneori cu eforturi prea vizibile. Exodul prizonierilor spre lagăre, lupta lor cu zăpezile uriaşe şi vînturile neiertătoare din stepă, scormonirile în conştiinţă provocate de diverse temeri, constituie episodul final al romanului în care apele sufleteşti ale oamenilor încep să se desluşească, siluetele lor conturîndu-se cu mai multă claritate. Pentru arta de analist al sufletului omenesc, de psiholog al grupului social în ansamblu, este demn de reţinut episodul depunerii armelor, cînd replicile dure ale personajelor transmit revolta acumulată în anii îndelungaţi de suferinţă : „— Precista cui mi te-a pus prima oară în mînă! — Blestemat să fie cine te-o mai strînge vreodată în braţe! — Indrăgosti-s-ar cu tine moartea şi pă- mîntul ! ■— Mînca-te-ar focul Ghenii şi nu ţi-ar lua nim.eni înainte — Du-te, clăbucii mă-tii, şi să nu mai aud de tine în vecii vecilor". O anumită experienţă a omului de teatru în gradarea replicilor este vizibilă. Procesul de înnoire spirituală a unor prizonieri despre care se credea că nu vor mai deveni niciodată oameni, de degradarea totală a altora pînă la limitele maxime ale dezumanizării, este foarte lent şi firesc. Episodul final al primului volum, cînd se semnează apelul către armata romînă, marchează aşadar un început al limpezirii. Dar semnarea apelului nu este un criteriu definitiv al ierarhiei morale a oamenilor. Pe cînd unii semnează din convingere, alţii fac acest lucru de teamă sau din oportunism. Pe scara degradării umane, colonelul Giurgea care se sinucide, dar nu-şi calcă opiniile absurde, se găseşte mai sus decît cinicul şi frumosul sublocotenent Androne sau paranoicul maior Hariton. Satisfacţia unei prime şi modeste biruinţe a omului asupra semenului său cu suflet de fiară este astfel abia schiţată prin cîteva aspecte din viaţă. Episodul în care o femeie bă-trînă şi aspră găzduieşte pe prizonierii oropsiţi deşi fiul ei fusese ucis pe front, moartea căpitanului Volkov în timp ce conducea convoiul camioanelor cu prizonieri răniţi atacat de nemţi, toate acestea scot în evidenţă o înţelegere superioară a umanismului, mult mai larg conceput de cum îl visase doctorul Ancuţa, toate acestea pun în lumină un prim contact cu realităţile sovietice care aduc în sufletele oamenilor o fărîmă de lumină şi speranţă. Drumul spre lagăr sugerează astfel începutul cicatrizării unor răni care vor mai sîngera multă vreme. Peste primul volum din „Eroica" plutesc astfel undele sumbre ale poemului funebru din simfonia a 11I-a de Beethoven. Scherzo-ul este abia perceptibil în fiorul şi vibraţia lui cuceritoare; el va face, probabil, obiectul volumelor viitoare. Asupra cărţii sugestive intitulată : „Oameni fără glorie" nu se pot emite încă judecăţi definitive. Romanul „Eroica" va UN ROMAN DESPRE VIAŢA ŞI MOARTEA UNOR „OAMENI FARA GLORIE" 203 putea fi apreciat cu toată claritatea abia în momentul publicării lui integrale. Faptul acesta este de altfel explicabil. Unele carenţe ale primului volum ar putea fi înlăturate în celelalte, aşa cum unele procedee literare interesante, dar care prevestesc discret clişeul literar, ar putea duce la un manierism supărător. Lectura romanului pune în mod incontestabil în lumină arta scriitorului de-a crea o atmosferă adecvată momentului descris, iscusinţa sa de-a analiza stările interioare, îndeobşte morbide, măiestria cu care sur- , prinde reacţiile elementare ale grupului uman în ansamblu. Procedeele prin care scriitorul zugrăveşte masa de oameni sau indivizii izolaţi sînt multiple. Monologu-rile interioare, replicile directe, scrisorile, memoriile, stările de vis şi euforie lirică, delirul bolnavilor, etc., constituie doar o parte din modalităţile folosite în chip ingenios de scriitor. Parcurgerea voluminosului roman „Oameni fără glorie" lasă totuşi impresia că scriitorul este adeseori tentat să facă apel la unele artificii literare necesare, pe de o parte, unei continue încordări a cititorului, pe de altă parte, menţinerii permanente a temperaturii înalte la care trăiesc viaţa eroii romanului. Se descifrează în „Oameni fără glorie" o frapantă preferinţă a scriitorului pentru scenele de cruzime şi vigoare, pentru aglomerarea masivă de în-tîmplări tragice, de stări morbide şi impulsuri bestiale. Toate acestea au scopul de-a sugera dezumanizarea omului provocată de ororile războiului, dar concentrarea lor exagerată în anumite episoade ale romanului lasă impresia căutării forţate a efectelor tari. Este de asemenea semnificativ faptul că atunci cînd Laurenţiu Fulga nu mai are elemente suficiente de menţinere a tensiu- . nii înalte a conflictului, nu ezită să facă apel la lungi şi supărătoare tirade lirice cu frapante cadenţe retorice ce ţin uneori şi locul sondajului psihologic direct. Expresii ca : nălucitorul tărlm al magiei, panoramă besmetică de bilei, singurătate de tăcere şi gheaţă, urcuşul de jale şi patimi, egoism totuşi frumos şi emoţionant, prin beznele iadului şi pe sub furcile umilirii, nu trădează numai amprenta lirică firească a stilului lui Laurenţiu Fulga ci şi o anumită alunecare spre manierism. Artificiile literare semnalate nu anulează însă impresia de autenticitate a faptelor relatate, mesajul luminos al cărţii care vorbeşte cu atîta. asprime despre războiul distrugător de vieţi şi nimicitor de suflete. Lectura romanului „Oameni fără glorie" nu lasă totuşi în sufletul cititorului un gust coclit de cenuşă. Spre deosebire de Remarque care face să plutească peste romanul său „Nimic nou pe frontul de vest" un sentiment sumbru de neputinţă în faţa maşinii de război şi a grozăviilor sale, Laurenţiu Fulga, după ce-şi plimbă eroii prin beznele iadului, schiţează şi calea spre izbăvire, spre o altă viaţă. De aceea peste ultimele episoade ale romanului plutesc acorduri majore, primul volum din „Eroica" închizînd în paginile sale nu numai o impresionantă dramă a trecutului, ci şi un avertisment dat generaţiilor viitoare, care vor trebui să ştie de cine să-şi apere demnitatea, tezaurul culturii şi civilizaţiei făurite cu atîta osîrdie. H. J ACQ Ul Eft VILLON IN TRADUCEREA LUI DAN BOTTA Cu un fior de plăcere admirabilă pui o mînă aproape sfioasă pe cartea aceasta fermecătoare, „Balade şi alte poeme" de Francois Villon prezentate de Tudor Arghezi şi traduse de Dan Botta : conţinutul — îmbinare fericită a două filoane poetice, de aur roşu, de aur galben, al autorului şi al traducătorului — răspunde aşteptării trezite de o prezentare de mare gust. Nu-i nevoie să fii „cleric" mare ca să prezici că cele 18.000 de volume ale tirajului nu vor zăbovi prea mult prin librării. Pe coperta mobilă a cărţii, foarte atrăgătoare te întîmpină titlul redus de Balade, care nu redă exact conţinutul, căci e vorba în realitate de o traducere aproape integrală a poeziilor lui Villon. Se poate ca editorul să se fi gîndit că atenţia publicului va fi reţinută mai uşor astfel, căci sensul curent al termenului astăzi nu este cel medieval, de poem liric sau satiric de structură metrică şi de dimensiuni sever definite ci cel romantic, de poem narativ cu aspecte lirice ori dramatice, aşa cum îl cultivă poezia engleză şi germană şi aşa cum îl cunoaşte tradiţia populară din ţară şi cum ni se înfăţişează din cînd în cînd de poeţii amatori de „baladesc". Cine este însă familiarizat cîtuşi de puţin cu literatura veche franceză sau provensală nu poate face confuzia. Afară de puţine rondeluri sau alte poezii scurte, toată opera lui Villon este scrisă fie în forma fixă a baladei, fie în strofe de cîte opt versuri octosilabice, avînd rimele aşezate exact ca în balada propriu zisă. Această structură strofică a fost totdeauna respectată de traducători şi prezenta traducere urmează aceeaşi cale. Fiindcă veni vorba de titlu, se poate observa că s-a păstrat denumirea tradiţională a celor două poeme principale, anume „Diata cea mică" sau „Micul Testament", şi „Diata cea mare" sau „Marele Testament" ; este evident că Villon nu şi-ar fi putut numi cel dintîi poem „mic testament" decît dacă ar fi ştiut dinainte că va scrie mai tîrziu un alt testament mai lung. De fapt, titlul autentic este „Les Lais", scris uneori greşit după ortografia actuală „Legs", adică „Legatele cele cu diată" ; iar pentru poemul cel mare, titlul original era numai : „Le Testament". Aceste amănunte nu au prea ma>re însemnătate şi este preferabil, poate, ca traducătorul să fi urmat tradiţia franceză aşa cum a făcut-o. Deosebire mai însemnată între cele două poeme, precum se va constata la citire, este că cel dintîi are numai 40 strofe, pe cînd al doilea are 172, printre care Villon a înserat o cantitate de balade şi alte poezii ; dar o diferenţă şi mai mare priveşte conţinutul: pe cînd poemul cel scurt continuă moda literară de pe timpul acela a „testamentelor" umoristice şi satirice fără să inoveze, poemul cel mare transformă genul, sparge cadrul lui strîmt şi introduce elemente puternice de lirism, confidenţe personale, reflexii filozofice, face numeroase digresiuni şi precizează satira socială, mai ales împotriva oamenilor de biserică şi a oamenilor de lege. Această transformare a unui gen literar efectuată din interior este un feno- H. JACQUIER 205 men cunoscut în istoria literelor, fiind de obicei opera unui mare scriitor : ce a făcut Francois Villon din „testamentul" precum şi din balada tradiţională se aseamănă cu transformarea fabulei de către La Fontaine, a farsei italieneşti de către Moliere sau a satirei de către Eminescu, în Scrisorile sale, mai ales într-a treia. Din prima pagină a cărţii sîntem informaţi despre ediţiile pe care s-a rezemat traducătorul în munca lui; se pare că nu s-a lucrat totdeauna cu textele cele mai sigure, deşi urmările pentru traducere sînt abia vizibile. Grund este, pe cît ştiu, editor comercial, specializat în publicaţiile de artă ; dar care este editorul ştiinţific al textului acela „cel mai recent" căruia i-a asigurat difuzarea ? Una din ediţiile folosite este ediţia lui Paul Lacroix, care se iscălea mai obişnuit ,,le bibliophile Jacob" ; îmi pare rău, dar era, cred, ultima ediţie de folosit: Lacroix l-a plagiat pe Pronpault, ponegrindu-1 totodată ; un judecător competent, Thuasne, îl consideră pe Lacroix ca un erudit mediocru, dar negustor isteţ. Tocmai ediţia lui Thuasne trebuia folosită (1923), monument incomparabil ridicat gloriei lui Villon : un volum de text critic şi două volume de comentarii şi glosar. Se citează ediţia lui Lougnon : este excelentă, cu condiţia ca să fie consultată în versiunea ei revizuită de Foulet (1914). Studiul lui Gaston Paris, consultat şi el, poate-fi şi astăzi folositor pentru unele vederi originale, nu toate acceptabile însă ; partea documentară, este fireşte, perimată. Prezentarea lui Francois Villon, hoţ, spărgător, asasin şi mare poet, o face acela care singur trebuia s-o facă, maestrul Tudor Arghezi, în puţine pagini dar care respiră o simpatie, o înţelegere profundă pentru omul strivit de destinul său şi care se răscumpără în ochii posterităţii prin cîteva strigăte de zguduitoare omenie. Citatul din istoria literaturii a lui Lanson, care încheie prezentarea, e străbătut de o căldură pe care o cred sinceră ; rămîn nedumerit însă de dărnicia elogiului adresat profesorului şi mai ales „marelui receptacol de poezie" care ar îi fost Lanson ; nu pot uita într-adevăr pagina odioasă şi ruşinoasă — o pagină din 1200 ! — pe care a consacrat-o lui Baudelaire, şi cred că mulţi fran- cezi din generaţia mea n-o uită nici ei; fără îndoială că maestrul Tudor Arghezi a avut la îndernînă o ediţie mai recentă. Cum subiectul celor două poeme principale este legat de nenumărate amănunte din viaţa personală a poetului şi din viaţa societăţii în care a trăit, editorul traducerii s-a îngrijit de alcătuirea unui indice de nume proprii ca şi de un glosar asupra căruia vom reveni. Principalele aluzii şi obscurităţi din text sînt astfel lămurite pentru cititor. Cred însă că o cît de sumară introducere ar fi trebuit să amintească caracterele generale şi liniile mari istorice ale timpului cînd a trăit Villon, epocă de tranziţie în care materialismul istoric aduce o lumină preţioasă; unele precizări despre momentul literar, cînd poetul îşi scrie opera, în special despre cele două curente spirituale care străbat întreaga poezie franceză din evul mediu, curentul de origine feudală şi de inspiraţie mistică şi cavalerească, curentul de origine burgheză, din ce în ce mai puternic, de realism şi de satiră : cele două tendinţe animă opera lui Villon, cea de a doua fiind predominantă şi constituind unul din aspectele moderne care-1 apropie de noi. In sfîrşit, şi viaţa lui ar fi trebuit să fie schiţată în momentele ei principale şi mai bine cunoscute căci nu toate amănuntele au fost încă precizate, mai ales din ultimii ani ai poetului ; ar fi trebuit să se arate originile ţărăneşti şi provinciale ale acestui „copil al poporului parizian", înce-pînd cu numele său, Francois, zis de Mont-corbier, zis des Loges, zis Villon (după numele unui preot parizian care a fost cel mai bun protector al său), zis şi altfel probabil, în special în societatea acelor băieţi răi, goliarzi şi ,,coquillards", cu care îşi dădea loviturile. S-ar îi putut înmănunchia trăsăturile mai izbitoare ale acestui suflet complex, plin de contradicţii ca şi timpul său şi pradă a unei dualităţi patetice (,,eu rid în lacrimi", je ris en pleurs, cum scria el). în sfîrşit s-ar fi urmărit destinul operei în secolele următoare, „fortuna" ei cum se spune astăzi, de la Marot şi Rabelais pînă la Boileau, şi de atunci pînă în timpul nostru ; s-ar fi arătat în special cum romanticii n-au înţeles această operă, nici măcar Alfred de Musset care avea atîtea afinităţi sufleteşti cu bietul nostru „şcolar" : 206 VILLON IN TRADUCEREA LUI DAN BOTTA paradoxul este că cel ce i-a făcut dreptate, pe atunci, este un critic „clasic", Desire Nisard ; cititorul ar fi aflat cura adevărata şi definitiva înviere a omului şi a operei după 1850 se datorează curentului realist: era singur în stare să preţuiască şi să priceapă realismul ■ intreprid al poetului, trăsătură care îmbinată cu neliniştea lui tragică explică şi succesul său în epoca noastră şi face clin el un fel de contemporan al nostru. Este probabil că cititorul, deschizînd cartea, va căuta mai întîi pasajele vestite în care poetul îşi plînge tinereţea sau zugrăveşte puternic egalitatea tuturor condiţiilor sociale înaintea morţii : poate că nici o epocă n-a fost obsedată de ideea morţii ca secolul al XV-lea, şi tema dansului macabru este tratată de Villon în „Testamentul cel mare" cu o mînă de mare meşter şi cu spaimă neprefăcută. Se va căuta mai ales balada „doamnelor de altă dată" şi epitaful cel mare al poetului, mai cunoscut sub numele de baladă „a spînzuraţilor" : putem fi siguri că cititorul nu va avea nici o decepţie. Dacă va -începe cu începutul, va fi cuprins chiar din prima strofă de o satisfacţie şi de o admiraţie însoţită cu o adevărată mirare faţă de uşurinţa cu care par a fi fost învinse uriaşele greutăţi ale traducerii : în afară de însuşiri mai intime, cea dintîi calitate a textului romînesc şi care se afirmă la lectura primelor versuri este într-adevăr o naturaleţă curgătoare desăvîrşit'ă, pe care cititorul contemporan nu o găseşte în aceeaşi măsură chiar în textul original. Cum am spus-o, structura metrului şi a strofei este scrupulos respectată ; dar şi exactitatea cît mai riguroasă a sensului, de multe ori chiar şi ordinea cuvintelor, sînt prezentate de către traducător, aşa încît s-a ajuns la rezultatul excepţional : o traducere aproape literală, aproape integral fidelă, şi care păstrează totuşi valorile stilizate şi poetice ale originalului Confruntarea celor două texte sporeşte mirarea la fiecare pas : Leat: patru sute clncizeci-şase... L'an quatre cens cinquante six.. ■ parcă într-adevăr ar fi vorba peste tot de astfel de echivalenţă matematică. Ne gîndim, fără voie, faţă de această reuşită continuă de la primul vers pînă la cel din urmă. la un fel de conjuraţie a unor puteri protectoare supranaturale, sau la o magie secretă cunoscută de poetul traducător singur. Adevărul este că singură o muncă îndelungată şi eroică, călăuzită de un sentiment poetic, de un gust infailibil, poate explica acest „noroc" care nici u clipă nu se dezminte : pentru fiecare ..octavă", pentru fiecare strofă este aproape sigur că traducătorul a trebuit să încerce neobosit toate combinaţiile posibile de cuvinte, de înţelesuri, de nuanţe, pînă ce a dat de forma definitivă. Cît de interesantă, cît de instructivă pentru învăţăceii transla-, tori grăbiţi din zilele noastre ar fi pilda ciornelor traducătorului-poet 1 Una din resursele de căpetenie ale acestuia trebuie să fi fost unealta pe care şi-a făurit-o el sin gur — şi anume pentru această muncă specială de traducere a lui Villon : limba textului romînesc. E o limbă arhaizantă, mai arhaică în ori ce caz decît limba folosită de alţi traducători ca Zoe Verbiceanu sau R. Vulpescu, dar fără exces, cu cumpătare Nu trebuie să ne înşele prezenţa, la sfîrşitul cărţii a unui Glosar explicînd unele cuvinte romîneşti: nu toate sînt arhaisme propriu zise; unele sînt fie regionale, fie rar întrebuinţate în limba de azi, dar sînt cunoscute şi îşi mai duc o viaţă micşorată, ca alba (fr. aube), „zori de zi", chlnp, dop, culă, făureasă, ic, jalobă, lăut, lai, jugar şi multe altele. Uneori ai impresia că termenul e primit în glosar mai ales pentru a da prilej la unele lămuriri privitoare la textul francez, cum e cazul pentru jalobă, pentru şerb.ş.a. O bună parte din cuvinte nu sînt arhaisme în sensul că ar fi cu totul absolute şi necunoscute, ci, cum se spune cîteodată sînt „istorisme", adică termeni legaţi de o anumită epocă istorică, de o anumită structură socială dispărută ; pentru istorici şi romancieri astfel de cuvinte sînt vii, cum sînt armăşet, caimacan, comis, clucer, logofăt, etc. Multe din ele provin din tradiţia slavo-bizantină ; şi tot slavo-bizantine sînt formele date numelor proprii din antichitate, nume de locuri sau de oameni, ca Chlpru, Crit (Creta), Carhidon (Cartagina), Anival (Hanibal), Iulie, Chesar, Veglietie şi multe altele. In sfîrşit, se întîmpla ca urs H. JACQUIER 207 cuvînt să fie înregistrat în glosar pentru un sens special al lui, ca bu-clucaş, caraghios, cocon, etc. Toate aceste elemente, lexicale şi semantice, au menirea să sugereze cititorului limba lui Viilon, înfăţişîndu-i-se limba romîna aşa cum s-a vorbit probabil în aceeaşi epocă. Alţi traducători, ca Zoe Verbiceanu şi Romulus Vulpescu, s-au mulţumit să folosească o limbă neaoşă, înlăturînd neologismele ca nepotrivite cu atmosfera poeziilor lui Villon ; limba lui Dan Botta, este şi neaoşă şi arhaizantă. Cred însă că la acest traducător intenţia arheologică, ca sa zic aşa, de restituire aproximativă, pnn echivalente romîneşti, a atmosferei istorice trece oarecum pe planul al doilea; caci culoarea slavo-bizantină a limbii, cu toata unitatea fundamentală de civilizaţie a tuturor părţilor din Europa, este prea accentuată pentru ca cititorul să poată efectua uşor transpunerea pe timpul Ioanei d Arc, .ai lui Ludovic al XI-lea. În afară de aceasta, turcismele sau turco-arabismele folosite ne duc spre o epocă mai recentă, cum este .cazul pentru cava], caimacan, gerid, divan sau Caraghios-Basa şi altele ; cred de alt fel că, din motive poetice traducătorul ar fi trebuit să îndepărteze această categorie de'cuvinte aşa cum a îndepărtat „fanano-tismeîe" (în afară de „istorismele" menţionate). Intenţia dominantă, în folosirea sistematică a unor cuvinte arhaice sau mai puţin curente, mi se pare a fi de natură artistică sau poetică : se sacrifică într-o oarecare măsură claritatea intelectuală a traducerii si se sporeşte, în parte prin acest sacrificiu, valoarea poetică. Cred ca dm clipa cînd ne hotărîm pentru o traducere in versuri a unui text poetic străin, preocupările de claritate sau de exactitate exegetica trebuie, fără să dispară, în ori ce caz sa cedeze primul loc necesităţii de a prezerva calitatea poetică, dar o calitate poetica care să nu fie cea comună poeziilor din timpul nostru, scrise în limba noastră : caracterul străin" al textului trebuie să iie transpus în „straniu", şi pentru aceasta nu există alt mijloc decît arhaizarea, desigur practicată cu măsură, cu tact, cu gust, şi ferind textul de orice opacitate. Ştiu că teza noastră este discutabilă cînd e vorba de tra- ducerea unui text străin contemporan: in tr-adevăr se poate obiecta că impresia produsă de traducere trebuie să fie aceeaşi ca impresia cititorilor străini care citesc în limba maternă, adică impresia care nu este nici străină, nici stranie. Cînd e vorba însă de un text poetic străin, şi vechi (textul lui Villon - are aproape 500 de ani), cred că arhaismele sînt indispensabile: cititorul francez din zilele noastre le simte puternic, şi are nevoie şi el de un glosar, chia. mai bogat decît glosarul traducerii romîneşti ; cred că ar fi întrucîtva ireal, în orice caz prea „arheologic", în fond chiar himeric să încercăm să reproducem asupra contemporanilor noştri impresia pe care trebuia s-o fi resimţit contemporanii şi compatrioţii lui Francois Villon. Discuţia se poate întinde, dar rămîne un punct incontestabil, anume că un clar-obscur temperat obţinut cu ajutorul unor arhaisme bine alese este mai prielnic climatului poetic A simţit aceasta şi R. Vulpescu, deşi d-sa arhaizează, cel puţin în traducerile pe care le cunoaştem din reviste, mai moderat decît Dan Botta ; traducerile d-sale sînt de altfel excelente. Traducerea baladelor de către Zoe Verbiceanu ar fi şi ea foarte bună dacă n-ar ceda prea des ispitei de a aduce ceva personal în plus, peste textul original, mai ales cînd vrea să ocolească o dificultate Pentru ca cititorul să-şi poată face o idee mai justă despre meritele respective ale celor trei traducători, dăm mai jos textul primei strofe a „Baladei Spînzuraţilor" Traducere Z. Verbiceanu : Voi, fraţi, ce soarbeţi a vieţii lumină. Aveţi de noi sărmanii-ndurare, Căci dacă plîngeţi soartă-ne haină Din cer primi-veţi milă mai mare. Priviţi... cum stăm .pe stilpi fiecare Şi carnea, ce-atit am tot îmbuibat O scurmă vier mele-adine încuibat Şi clonţul prădalnic de vultur vînjos Nu rîdeţi de noi — cădeţi in păcat — Rugaţi pe Domnul să fie milos! Traducere R. Vulpescu („Steaua", febr. 1956) Fraţi, oameni, după noi trăi-veţi încă,^ Nu staţi potrivnici şi-mpieirite inemi, 208 VILLON IN TRADUCEREA LUI DAN BOTTA Ci fiţi miloşi de jalea-ne adîneă Şi Domnul n-o uita, din voi, pe nimeni. Vedeţi în furci, cinci, şase, cum ne ţinem, Iar trupul cel hrănit nemăsurat De mult e putregai şi măcinat, Ni-s pulberi osemintele, şi zgure, Chiar dacă ispăşirăm în păcat, Rugaţi pre Milostivul să se-ndure. Traducere Dan Botta : Fraţi muritori, ce după noi viaţi, Cu inima de piatră nu ne fiţi Căci dacă de noi bieţii, vă-nduraţi, De Domnu-n mila lui veţi fi primiţi. Ne şi vedeţi, cinci-şase, aci suiţi, Iar trupul cel ţinut în lăcomie, A fost mîncat fâşie cu făşie, Moi oasele — cenuşă şi noroi Dar să nu rîdă nimeni de urgie, Ci vă rugaţi la Domnul pentru noi! Lăsăm cititorului grija şi plăcerea de a compara cele trei versiuni romîneşti; mai pu(in apropiată de textul original, deşi corectă şi ea, este versiunea Zoe Verbiceanu. Cartea frumoasă despre care am vorbit este ilustrată cu discreţie prin reproduceri de gravuri în lemn din timpul lui Villon. Prezentarea grafică este impecabilă, cu marginile cele late care lasă să circule aerul, adică duhul poeziei: meritul este aî tov. Radu Vero. Corpul şi sufletul cărţii, totul se prezintă nu numai ca o reuşită excepţională, ci ca un adevărat eveniment pentru arta tiparului romînesc şi pentru literele romîneşti. Nu este excesiv să spunem că este o dată pentru cultura ţării. B. ELVIN POSTERITATEA LUI ANATOLE FRANCE*5 „Cît priveşte posteritatea, ea va arăta de ce este in stare ; va iubi ceea ce va dori. Dacă lucrezi pentru ea, esti totdeauna înşelat. Din tot ce u trimitem, retine puţin şi adeseori preferă operele ocazionale celora care i-au fost anume sortite. (Anatole France: „Viaţa Literară"). Este încă răspîndită ideea că puterea de seducţie a operei iui Anatole France s-a stins de mult, odată cu primul război mondial, atunci cînd cărţile sale au avut de înfruntat întrebările omenirii însînge-rate, a omenirii care nu se mai putea regăsi în scepticismul afectuos profesat aproape o viaţă întreagă de scriitor. Lumea îşi mai închipuie că opera lui Anatole France arată ca ruinele unui imperiu altădată strălucitor şi pe care istoria l-a aruncat în umbră. Sînt ruine glorioase, dar nimic altceva decît ruine — aşa se socoteşte de obicei. Cîte.cineva scrie cu dispreţ despre fraza şlefuită dar lipsită de spontaneitate a lui Anatole France. In intervalul dintre cele două războaie se găsesc chiar minţi naive care vorbesc cu siguranţă de sine despre declinul operei lui Anatole France prezicîndu-i un viitor obscur şi mizerabil. Cine se apropie astăzi de această operă rămîne însă surprins şi tulburat de acuta ei actualitate. Inima aceea mare fiindcă era omenească şi care bătea sub halatul de casă al scriitorului nu a încetat să bată. * Fragment din studiul în pregătire la „Editura Tineretului". J4 — V. Romînească nr. 3 E adevărat că totul s-a schimbat în jurul cărţilor lui Anatole France. In timp ce ele au rămas să trăiască solilocvii în tăcerea bibliotecilor, pe chipul umanităţii s-au adîncit vechi riduri, în sufletul es s-au aprins alte credinţe, în conştiinţa er au fulgerat noi adevăruri. Dar bătrînu! scriitor care învăţase pe părinţii şi pe bunicii noştri să zîmbească într-un fel mai um-an ori de cîte ori trebuiau să izbucnească în hohote de rîs sau de plîns, a rămas tînăr. Poate fiindcă a uitat între filele cărţilor sale ceva din generozitatea înţeleaptă a marilor spirite. Dintre paginile prăfuite, eroi căzuţi în uitare ne strigă, buze fierbinţi ne cheamă. Ascultîndu-le glasul sîntem convinşi că ascultăm glasul unor contemporani. Jerome Coignard, Ber-geret, urcaţi pe înaltul turn al gîndirii ş» vorbind de acolo despre bucuriile vieţii şE despre crima de a nu te bucura de ele., împotrivindu-se forţei oarbe şi sîngeroase a prejudecăţii de ori ce fel, lăudînd visul şi gîndirea umană ca două căi de acces spre viitor par mai mult ca ori care alţiiy oamenii maturi ai secolului nostru. Aşa dar această bijuterie fină, strălucitoare şi delicată care este opera lui Anatole France 210 B. ELVIN nu şi-a stins focurile. Sub şlefuiala migăloasă, lentă şi neiertătoare a timpului s-au aprins alte lumini în unghiuri, pe care am fi fost ispitiţi să le socotim moarte. Adevărata operă de artă nu este aceea care s-a dovedit capabilă să transporte în fiecare din frazele ei ideile şi sentimentele omenirii care a fost, precum şi a celei care va urma ? Adevărata operă de artă nu pune bariere imaginaţiei noastre şi oricît am străbate-o e cu neputinţă să dăm de hotarele ei pierdute în acea depărtare albastră unde pămînt şi cer par că se contopesc! Mereu descoperim pe întinderea ei alte locuri necunoscute. Niciodată nu ştim totul despre un mare scriitor, iar Anatole France nu va consimţi ( nicicînd să ne spună ultimul său secret, j Mereu alte şi alte generaţii se vor strădui j să-1 afle iar truda lor nu va rămîne zadarnică, fiindcă vor descoperi fiecare o enigmă şi această enigmă deslegată vor fi ei înşişi. Faţă în faţă cu opera lui Anatole France, oglindindu-se în apele ei pure, viaţa noastră nu îmbracă gesturi solemne aşa cum se întîmpla cînd citim pe tragedienii elini şi nici nu alunecă încet spre groapa unde un om cu un craniu în mînă cugetă asupra lumii, aşa cum se petrec lucrurile cînd citim pe Shakespeare. Asemenea înălţimi şi asemenea abisuri nu atingem alături de scriitorul nostru. Ni se dezvăluie însă neîntrecutele virtuţi ale raţiunii prin care putem pricepe în ce constă tăria şi slăbiciunea umană, ni se arată de ce trebuie să le iubim' şi de ce este rău să fim despărţiţi de ele. Faţă în faţă cu opera lui înţelegem mai bine farmecul omului, al cărţii şi al vieţii, datoria de a lupta pentru apărarea fiinţei lor. Au trecut aproape opt zeci de ani de cînd autoritatea lui Anatole France s-a impus şi în veac a început să-şi facă drum puţin din sufletul său. De la primele sale romane Anatole France a cunoscut admiratori fervenţi şi inamici neîndurători. A fost la fel de indulgent cu unii ca şi cu ceilalţi iertîndu-i din capul locului pentru toate erorile în care ar fi putut cădea judecata lor exclusivă. Primii au aplaudat şi mai puternic seninătatea acestui spirit, secunzii au găsit un nou motiv de iritare în supe- rioritatea şi orgoliul manifestat de scriitor şi pe care le socoteau deopotrivă de neîntemeiate. La început cei care preţuiau scrisul lui Anatole France, abea puteau umple o sală de conferinţe, pe urmă numărul lor a crescut, opera sa sfîrşind prin a deveni grădina în care s-au recules multe minţi luminate ale epocii. În lumea intelectualilor devotaţi ideilor umanismului, opera lui Anatole France a 'fost primită ca un triumf al inteligenţei subtile şi generoase. Avea să treacă încă mult timp pînă cînd numele său să atingă celebritatea, dar aceşti intelectuali au recunoscut cu mîndrie în scriitor, valorile perpetuate ale umanismului francez. Personalitatea sa îi cucerise şi îi supusese. In opera lui ei regăseau un contemplativ care din solitudinea sa propovăduia îndoiala ca o metodă fecundă de a afla adevărul şi vorbele scriitorului trezeau o profundă impresie. Ii vrăjea cu deosebire tonul optimist şi calm cu care Anatole France punea sub semnul întrebării adevărurile curente, mobilitatea spiritului acesta larg deschis spre vremurile viitoare, care folosea cu o desăvîrşită supleţe idei despre viaţă ca un prilej de augustă şi senzuală desfătare dar şi ca o chemare ta caritate şi la înţelegere faţă de suferinţa umană. Fermeca vasta cultură a scriitorului familiarizat cu operele laice sau religioase, antice sau contemporane. De altminteri încă de pe atunci France le apărea împresurat de lungi şi grele rafturi de cărţi, tot aşa după cum în închipuirea oamenilor fiecare genera! este legat de o sabie şi fiecare geograf de globul pămîntesc. încînta privirea lucidă a aceluia care văzuse limpede în ce constă oboseala şi păcatul secolului său, tinere- t ţea şi nădejdea lui. Şi chiar dacă aceşti cetitori nu l-au însoţit în toate din convingerile sale nu l-au preţuit pentru aceasta mai puţin. Cercurile democratice l-au citit pe Anatole France cu o pasiune îndreptăţită de altminteri de evoluţia scriitorului spre ideile socialismului. Cînd în 1897 marea burghezie aliată cu clerul şi cu conducerea armatei descoperea un complot pe care ei înşişi îl uneltiseră şi o trădare pe care ei înşişi o puseseră la cale făcînd vinovat POSTERITATEA LUI ANATOLE FRANCE 211 un om a cărui culpă era aceea de a fi evreu, pe căpitanul Dreyfus, Anatole France ce arătase pînă atunci zel pios faţă de cărţi şi ironii îngăduitoare faţă de viaţă, îşi aruncă halatul de casă şi iese în stradă. Aici, în mijlocul maselor neliniştite, agitate şi dornice de lumină, scriitorul află cîteva adevăruri simple şi cari aveau să-1 conducă prin strînsa lor logică spre partidul comunist. Ca şi Emile Zola, Anatole France resimte nevoia de a se angaja în lupta pentru apărarea adevărului. Scriitorul arată cu acest prilej o gîndire netă şi decisă, o ironie dură, ce relevă o vocaţie de combatant, de nimeni bănuită pînă atunci. Cele patru volume („Ulmul din parc", 1897, „Manechinul de pai" 1897, „Inelul de Ametist", 1898, „Domnul Bergeret la Paris", 1901) dezvăluie la rîndul lor un Anatole France cu privirea îndreptată spre „Istoria Contemporană" şi care a renunţat la fraza uşor melancolică, uşor duioasă, în favoarea frazei aspre şi sarcastice. Cine citeşte „Istoria Contemporană" nu mai poate privi niciodată cu respect sau toleranţă viaţa claselor conducătoare din Franţa acelor ani. Legat de mase tot mai largi de cititori prin dispreţul comun pentru existenţa coruptă şi veroasă a acestor clase, Anatole France îşi lărgeşte tot mai mult popularitatea. Zadarnic caută să i-o submineze înalta burghezie. Privirea prietenoasă şi surîsul ipocrit cu care aceasta îi primise pînă atunci opera, se schimbă brusc. Mirată, uluită, revoltată de transformarea care se săvîrşise în paşnicul şi obositul gînditor de odinioară, îl copleşeşte sub oprobiul ei. In ce chip autorul cărţilor despre farmecul inimitabil al visului a devenit un luptător ? Cum s-a putut naşte din acest filozof care ne iniţiase în deliciile epicureismului un militant ? Aceste întrebări revin cu durere în mai toate studiile pe care reprezentanţii înaltei burghezii i le consacră. Revoluţia ivită în convingerile scriitorului li se pare în ori ce caz neloială. Cîtă vreme Anatole France era un umanist diletant, cuvintele sale colorate de o vagă tandreţe, niciodată aprinse de pasiune, propovăduind pe un ton lejer nobile însuşiri, nu erau primejdioase. Acum însă cînd cărţile sale cu- nosc o faimă universală, iar glasul său e ascultat cu credinţă de mulţimi de oameni, chemarea pe care o adresează ma selor de a se împotrivi „triumviratului preotului, soldatului şi financiarului" sună ca o declaraţie de război. Diferiţi critici încep să observe că scenele de libertinaj sînt numeroase în „Istoria contemporană" şi că lor li se datorează succesul cărţii. Din ziua în oare autorul lui Jerome Coignard se angajează în lupta pentru apărarea căpitanului Dreyfus, biserica îl socoteşte pe Anatole France, etern pierdut pentru împărăţia cerurilor. Autoritatea ecleziastică ar fi fost poate dispusă să-i acorde totuşi graţia, ţinînd seama de numele scriitorului, dacă acesta nu şi-ar fi înălţat din nou şi violent glasul împotri-vă-i, în lucrarea „Biserica şi Republica" (1904), iar mai tîrziu într-un mod atît de strălucit în „Revolta îngerilor" (1913)\ Să-şi îmbrace convingerile în sutană nu i-ar fi cerut desigur iezuiţii, satisfăcuţi şi cu mai puţin din partea acestui spirit prin definiţie laic, şi care oficiase atîţia ani de zile prin templele păgînei Elade. Aceştia ar fi iertat pînă şi cugetările scandaloase ale abatelui Jerome Coignard, desprinse dintr-o liturghie a spiritului libertin, care aşa cum îşi amintesc cititorii, supunea toate lucrurile examenului critic, cu excepţia religiei catolice, pentru ca astfel să fie neclintit în convingeri. Nu puteau uita însă că lovise nu într-un preot sau altul, fie el chiar episcop, ci în însăşi temeliile credinţei şi într-un mod nelegiuit de convingător. Şi apoi „Revolta îngerilor", învă-ţînd pe oameni să nu adore şi să nu slujească divinităţi, îndemnîndu-i să-şi schimbe veneraţia în dispreţ pentru aceia care-i cresc în întuneric şi misticism, însemna un atac primejdios nu numai la adresa religiei dar şi a statului drept credincios ce se apăra de mînia oprimaţilor punîndu-le în cale sfînta scriptură. Biserica îşi pregătea fără îndoială în taină, o răzbunare cruntă şi perfidă menită să fie în acelaş timp o consolare. Ea îşi făgăduia în secret o oră gravă şi îndoliată în care un preot cu figura liniştită avea să primească odată cu sufletul lui Anatole France împărtăşania muribundului. 14* 212 B. ELVIN Ţinea minte felul cum încheiase lupta cu Voltaire. Dar ora aceea nu a sunat niciodată. Aceasta a fost contemporaneitatea lui Anatole France, contemporaneitate agitată de subtilul său spirit şi care fie că 1-a admirat fie că 1-a contestat, nu a trecut fără să-1 ia în seamă. S-a raliat la convingerile scriitorului, sau li s-a opus, dar s-a văzut nevoită întotdeauna să se definească în raport cu ele. Şi astfel a fost silită să-i admită personalitatea chiar atunci cînd i-a negat pe alocuri talentul sau justeţea idealurilor. Contemporaneitatea lui Anatole France s-a lăsat purtată de meditaţiile scriitorului din îmbrăţişarea cărora chiar inamicii lui au trebuit să mărturisească greutatea cu care s-au rupt. Timpul, acela ce-şi ia sarcina să restabilească proporţiile şi semnificaţiile reale ale oamenilor vestiţi, s-a interpus între cei de azi şi Anatole France. S-a arătat înţelegător faţă de mesagiile scriitorului şi s-a mulţumit să corecteze încrederea neacoperită a admiratorilor şi dubiul categoric al celor ce l-au detractat. De acolo, departe unde se .află, Anatole France continuă să trimeată în lume sclipirile spiritului său, pe care istoria ne-a instruit să le înţelegem într-un nou fel, mai potrivit şi mai adînc. Din ziua în care Anatole France şi-a scris opera s-au petrecut atî-tea în lume, inteligenţa umană a zmuls universului atîtea mistere, inima noastră s-a modificat atît de mult, încît o confruntare cu lucrările vestitului scriitor poate să fie cum nu se poate mai rodnică. Să vedem ce flacără scapără din opera aceasta durată în piatra nobilă a artei, cînd o atinge oţelul veacului nostru. Dar mai întîi să vedem ce fel de ani sînt aceia care ne despart de opera lui Anatole France. Sînt ani în care de la viaţa „liniştită şi veselă" dinainte de 1914 se trece la noroiul tranşeelor primului război mondial. Ani în care muncitorii, mujicii şi matrozii de pe pămînturile Rusiei înfăptuiesc Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, dobo-rînd un imperiu şi legile lui sîngeroase. Ceea ce a părut drept înainte de revoluţie a devenit .acum nedrept. Ceea ce păruse demn înainte de 7 Noembrie, s-a arătat cît fusese de josnic. Dacă înainte erai stimat pentru că aveai moşii acum eşti hulit. Dacă înainte te mîndreai că ai un conte în familie, acum slăveşti pe bunicul care fusese iobag. Dacă înainte munca istovitoare te ruşina, acum îţi arăţi cu satisfacţie palnţele bătătorite. Dacă înainte arborai decoraţiile ţarului, acum le arunci în fîntînă. Dacă înainte te mîndreai cu bunăvoinţa stăpînului, acum te lauzi cu ura lui. Dacă înainte surghiunul siberian însemna proscrierea pentru tot restul vieţii, acum e cinstea cea mai mare. Lumea arată soarelui o altă faţă. Trezite dintr-un somn greu masele gustă dulceaţa gloriei de a fi om ; acest sentiment nou este atît de îmbătător încît chiar dacă este legat de moarte îl cheamă totuşi. Sînt ani cînd statul nou înfiinţat construieşte o formidabilă industrie şi devine o mare putere a lumiii, cînd nobile conştiinţe din toate continentele duc o luptă crîncenă, eroică, pentru ideile socialismului, convinse că se acordă cu dreptatea şi libertatea şi găsind în ele sursa unei mari încrederi în viitor şi a unei aprige hotărîri, cînd sacrificii deopotrivă de înălţătoare şi de tragice se fac pe altarul splendidelor idei, închinîn-du-li-se total, de la minte pînă la suflet. Cu acest preţ greu se ţine trează mişcarea de dreptate socială care cucereşte tot mai multe inimi. Sînt ani în care o bună parte din Europa cunoaşte îndeaproape fascismul, cînd omenirea află stupefiată şi îngrozită că dreptul ei la viaţă poate fi în strictă legătură cu demenţa lui Hitler ce a decretat superioritatea rasei germanice asupra tuturor celorlalte pe criteriul că inteligenţa ei este mai dezvoltată cu 20 mm, sînt anii în care iau fiinţă lagăre de exterminare prin care după oribile chinuri sînt îndreptate spre moarte milioane de fiinţe nevinovate. Umanitatea care ştiuse din totdeauna că moartea a fost hidoasă şi crudă nu îşi închipuise niciodată că ea putea îmbrăca formele fascismului. Sînt ani în care speakerul Orson Wells, imi-tînd vocea preşedintelui Roosevelt transmite ştirea despre invazia marţienilor pro-vocînd în America o extraordinară panică ; Goering semnează un decret cu, privire la interzicerea de a vîna în păduri în sezonul de dragoste a păsărilor; ruleta de POSTERITATEA LUI ANATOLE FRANCE 213 Ia Monte Carlo cunoaşte numărul cel mai mare de sinucigaşi din istoria ei; Imredy, premierul Ungariei, promotorul unei politici violent antisemite, găsindu-şi un evreu printre strămoşi se sinucide; ziarele guvernamentale din Romînia reproduc cre-do-ul fostului şi viitorului prim ministru Alexandru Vaida Voevod: „.numai boii sînt consecvenţi" ; Hitler vizitează Florenţa şi simte că are, aşa cum declară în ziarul Popolo d'Italia, un suflet de artist. Vine apoi cel de al doilea război mondial cu milioanele lui de morţi şi de infirmi. In aceste cifre nu intră bineînţeles numărul conştiinţelor pe care războiul le-a pustiit. Sînt ani în care lagărele de concentrare întemeiate de hitlerişti sînt desfiinţate, iar prin porţile lor cei cîţiva supravieţuitori se tîrîie inerţi şi fără vlagă. Va mai trece vreme pînă cînd vor învăţa din nou să trăiască. Deprinşi de călăii lor să se su-puie, se apropie de eliberatori cu capul plecat. Sînt ani în care primele raze ale energiei atomice strălucesc prin ploaia de cenuşă radioactivă căzută asupra Hiroşi-mei, iar printre lacrimile de durere se zăreşte surîsul fericit al omenirii stăpînă pe formidabila forţă. Aşa începe epoca ai cărei protagonişti sîntem şi despre care ştim totul... După cum nu-i greu de văzut, urmaşii lui Anatole France îşi petrec o bună parte din existenţa lor sub ameninţarea războiului şi a fascismului, ariergărzile societăţii capitaliste. Insecuritatea, teama, suspiciunea îi vizitează adesea. Prinşi în cercul de foc al războiului abia sfîrşit şi al aceluia abia început, trebuie să reziste, să spere şi să lupte. Nu odată li se oferă de către fascism să treacă din rîndul victimelor în cel al călăilor. Nu odată li se făgăduieşte de către fascism o viaţă mai bună şi preţul ei este crima şi laşitatea. Au de ales între a fi adversarii sau partizanii asasinilor. Unii caută să traverseze epoca ascunzîndu-şi faţa sub o mască. (Numai în Evul-Mediu mai existau atîţia oameni mascaţi). Refuză să-şi arate identitatea dar sînt siliţi să opteze. Epoca nu poate fi decît aspră cu cei nehotărîţi. Ea nu acceptă decît partizani sau adversari ai asasinilor. Şi în tot acest timp ideea so- cialismului cîştigă de partea ei tot mai multe milioane de oameni. Lumina ei atrage şi convinge. După cum nu-i greu de văzut între noi şi opera lui Anatole France se află revoluţii, războaie şi formidabile descoperiri ştiinţifice. Ce lucru mişcător să vezi cum cîteva sute de pagini au rezistat cu atîta vigoare şi nu s-au lăsat tîrîte în hecatombele veacului! Cînd aceste, pagini sînt descoperite astăzi de către un fost prizonier în lagărele de concentrare naziste,-el le priveşte probabil ca pe nişte flori stranii, hrănite de pămînturile unei alte lumi, decît aceea pe care a cunoscut-o. Oamenii care-şi petrec viaţa într-o bibliotecă şi-şi consacră energiile descifrării şi scoaterii la lumină a unor tipărituri uitate, firi calme şi voluptoase pentru care un tablou frumos e o desfătare unică, constituie desigur o imagine ce împrospătează inima şi întăreşte mintea. Citind poveşti despre asemenea oameni1 ei au impresia că participă la o aventură extraterestră. Ce basm frumos reprezintă aceste cărţi unde oamenii se arată fermecaţi şj cu totul îmblînziţi de sunete, de culori şi de versuri. Ce imagine reconfortantă aceea a unei existenţe în care umilinţa şi supunerea nu mai sînt condiţii necesare pentru a te menţine în viaţă. Ca orice miracol, aceste pagini ce li se par desprinse dintr-un vis frumos, pălesc şi pier iute sub amintirea acelor fapte care nu se uită : „Cînd vom ajunge la graniţa Reichului vă scoatem cătuşele. In Germania nu mai e nevoie de lanţuri. De acolo oameni ca voi nu se mai întorc"... „La prînz Kapo-ul i-a spus : Trebuie să te arunci înainte de ora 6 de pe stînci. Dacă nu, vei fi bătut de moarte. A şovăit aproape trei ore pe buza gropii adînci de 80 de metri. Apoi s-a aruncat"... Splendide cărţile acestea ale lui Anatole France, unde se vede cum o întreagă ţară se ridică în apărarea unui om nedreptăţit, căpitanul Dreyfus! In opera lui Anatole France se mai află pagini asupra cărora cititorii sînt îndemnaţi să se oprească şi să stăruie. Sînt acelea unde scriitorul meditează la prăpastia în care poate cădea fiinţa umană atunci cînd este înălţată la rangul de a avea drepturi nelimitate asupra semenilor, la datoria de a creşte ome- 214 B. ELVIN nirea în respectul sfînt faţă de persoana ei. Ori de cîte ori în opera lui Anatole France găsesc exprimată această ideie, ei se înclină în f.aţa scriitorului şi gîndesc: cît de scump plătim redescoperirea marilor adevăruri. Nu e nevoie să fi trecut prin lagărele de concentrare, e suficient să Ti trecut prin tranşeele războiului pentru ca să te apropii de cărţile lui Anatole France într-un chip mai grav decît au făcut-o contemporanii scriitorului. Ceea ce le-a părut acestora forţa neîntrecută a artistului şi anume graţia irezistibilă, ironia elegantă a unor personajii colbuite în praful anticăriilor dar dornice de viaţă şi capabile de gesturi frumoase, nu mai impresionează astăzi atît de puternic. In schimb reţine atenţia îndîrjirea cu care Anatole France a vorbit despre relele războiului, profunzimea cu care a dezvăluit interesele care îl prezidează de obicei, durerea cu care a observat că obiceiul de a da ordine şi de a te supune lor în mod orbeşte, contribuie la imbecilizarea generală şi face să dispară nevoia de a fi convins de un lucru pentru a-1 îndeplini. Şi se subscrie la părerea lui Anatole France că războiul este leagănul sălbatec şi sîngeros al unor virhiţi cu oare se mîndreau mai ales cei mai îndepărtaţi strămoşi ai noştri. Citind aceste pagini din opera scriitorului şi amintindu-şi de bombardamente năpraz-nice, de atacuri, de misiuni de sacrificii, de răniţi uitaţi pe cîmpurile de luptă, cei ce au trecut prin tranşee se pleacă adînc în faţa scriitorului, care observa încă acum jumătate de secol cît de puţin valorează în vreme de război o viaţă de om. Cititori fideli i-au rămas cei care ar fi putut să-i fie contemporani. Convingerea lor intimă este că au izbutit să supravieţuiască anilor şi pentru că au împrumutat filozofia autorului lui Sylvestre Bonnard. Aceşti bătrîni care au asistat la metamorfoza atîtor oameni şi atîtor idei şi-au însuşit de la autorul lor preferat un fel de seninătate optimistă cu privire la evoluţia lumii ce — socotesc ei — le-a fost de mare sprijin. Poate că nu se înşeală. Poate că vieţile lor, zguduite de cutremure sociale şi de războaie mărginindu-se la un capăt cu primele mari locomotive, iar la celălalt cu primele mari -avioane supersonice, ar fi fost de mult stinse dacă n-ar fi învăţat de la Anatole France să-şi cumpănească îndelung hotărîrile şi să le împlinească în linişte şi tăcere. Rar scriitor care să prezinte atîta interes pentru bătrîni ca Anatole France. Trebuie să fie o explicaţie în acest fapt. Oare nu aceea că scriitorul a adunat între scoarţele cărţilor sale o fărîmă din înţelepciunea la care se ajunge la sfîrşitul existenţei ? Acum cînd mai au puţin pînă să se în-tîlnească cu scriitorul lor iubit, ei gustă cu un deliciu unic ideea cere se degajă din toată opera lui Anatole France şi anume că cea mai bună întrebuinţare pe care poţi s-o dai vieţii este s-o trăieşti. Jerome Coignard cu nasul veşnic roş, ţi-nînd în mînă un pocal de vin şi dezmier-dînd pielea albă şi fină a Caterinei, este pentru memoria lor o amintire duioasă şi aproape sacră. Printre cetitorii de azi, Anatole France, are mulţi cărturari. Ei au încheiat un pact cu acest scriitor care-i ştie atît de bine. L-au cunoscut pe scriitor chiar în sălaşul lui, în bibliotecă, fericiţi ca şi el să-şi obosească ochii pe rîndurile volumelor vechi şi din cînd în cînd să rămînă pironiţi în golul visurilor. Anatole France i-a împresurat cu vraja sutelor de cărţi topite în opera sa şi i-a cîştigat şlefuind cu riguroasa sa raţiune cîteva frumoase visuri pline de semnificaţie. în opera lui Anatole France ei găsesc astăzi ca şi ieri această voluptate. Pe foarte mulţi intelectuali anii fascismului i-au silit să mediteze la una ciin ideile scumpe lui Anatole France, şi pe lîngă care trecuseră adesea fără s-o ia în seamă. Au avut însă tristul privilegiu să se convingă personal despre faptul că inteligenţa — ofensînd pe aceia ce n-o pol atinge — ispiteşte totdeauna prostia s-o suprime. In celulele închisorilor naziste, un ceas înainte de execuţie ei şi-au amintit desigur că Anatole France îi avertiza de primejdia pe care o reprezintă gîndirea pentru stupiditatea feroce şi-i chemase să lupte împotriva celor ce răspîndeau întunericul. Şi totodată ei au reflectat cu durere că în opera acestui scriitor care şi-a POSTERITATEA LUI ANATOLE FRANCE 215 avut ceasurile lui de eroare, sînt şi pagini în care se slăveşte egoismul individualist. Cărturarul găseşte în aceste zile în Anatole France un scriitor care la altarul celor mai vechi culturi a slăvit-o pe cea mai nouă, a socialismului, ţinînd cu demnitate piept secolului său şi arătînd că ea se trage în linie dreaptă din gîndirea de multe mii de ani a lumii. Acelor minţi înguste care vedeau în socialism apusul unei zile, scriitorul le-a explicat cu un uşor zîmbet că este vorba de răsăritul alteia, confirmînd odată mai mult că are solide cunoştinţe despre legile universului. Explozia luminoasă a marilor idei provoacă şi ruine. Acest adevăr pe care scriitorul 1-a subliniat adesea nu trece neobservat cărturarilor datori să îngroape azi gînduri ce au devenit prejudecăţi vetuste dar în care au crezut o viaţă întreagă. Anatole France îi îndeamnă să le uite şi să nu întoarcă privirea îndărăt spre ele. Mai mult chiar îi invită să surîdă de aceste prejudecăţi şi de altele noi căci istoria are neajunsul de a le naşte perpetuu iar oamenii, mereu mai decişi, calitatea de a le înlătura. In nici un caz nu le-ar permite să se apropie de contemporaneitate cu păreri preconcepute lăsîndu-se conduşi de ele fiindcă nu este înjosire mai mare pentru inteligenţa umană decît să capituleze în faţa lor şi să le accepte dominaţia: robie fără de speranţă şi în care zi de zi mintea omenească se macină. Lui Anatole France i s-a părut întotdeauna ridicol cortegiul funebru al unei superstiţii, şi a fost fără de clemenţă cu aceia pe care i-a prins lăcrămînd în urma sicriului. Să nu aşteptăm ca această epocă să treacă pentru a-i înţelege grandoarea, să combatem dogmele care s-au hrănit laolaltă cu adevărurile din entuziasmul nostru. Şi să ţinem minte că veacul nostru a născut minunate gînduri despre cele viitoare, iar pe cîteva din aceste gînduri le-a şi împlinit. Anatole France cere cărturarilor, dacă prin opera lor nu pot să lase o urmă adîncă în veac, cel puţin sâ arate că veacul a lăsat o pecete' profundă în cărţile pe care le-au scris. Cei care reprezintă cel mai bine veacul nostru, comuniştii, se opresc adesea în dreptul uneia din ideile lui Anatole France: întreaga plăsmuire e un lucru de foc, iar viaţa sub cele mai frumoase înfăţişări ale ei se nutreşte din flăcări. Ei îi citesc cărţile reţinînd mai ales acele pagini în care Anatole France face procesul societăţii capitaliste, acuzînd ceea ce e ridicol şi odios în augustele ei instituţii, cu o ironie care pentru întîia oară în opera scriitorului încetează să mai fie caritabilă. Apreciază maturitatea politică a judecăţii sale şi precizia ei : Anatole France cunoaşte foarte bine maşinăria orînduirii sociale burgheze. Faptul că acest scriitor care a fost mulţi ani de zile un sceptic a devenit apoi un militant, faptul că acest intelectual de o întinsă şi superioară cultură, bucurîndu-se de preţuirea unanimă a intrat în rîndurile partidului comunist, constituie expresia unui fenomen istoric şi un exemplu ilustru care trebuie să stea mereu înaintea Intelectualilor. Desigur opera scriitorului nu poate fi îmbrăţişată în totalitatea ei fiindcă ea cuprinde numeroase pagini secate de vlaga unor convingeri înaintate. Sînt acelea în care artistul cochetează cu teoriile despre relativitatea faptelor umane, despre toleranţa faţă de duşmani, şi în care se face apologia individualismului. Subtilul scriitor ştie însă să atragă privirea şi asupra unor gînduri de care ne putem apropia cu toată încrederea. în „Revolta îngerilor", Anatole France ne arată că pentru a fi realmente liberi nu e suficient să doborîm stăpînii cruzi, rapaci, inumani, ci trebuie să smulgem şi din noi ignoranţa, frica, supunerea pe care aceştia le-au cultivat. Mulţi din cei de azi au copilărit şi au crescut într-o atmosferă de stupiditate şi teroare ce şi-a lăsat amprenta ; le revine obligaţia de onoare să şteargă infamanta urmă. Acest adevăr adînc ei îl înţeleg la lumina marxismului care subliniază că este proprie conştiinţei rămînerea în urmă faţă de dezvoltarea societăţii. Deprinderi vechi, tradiţii perimate, moravuri prăfuite, continuă să vieţuiască chiar atunci cînd ele, vai! ar fi trebuit să piară de mult. Stigmatul lor se poate vedea adeseori cu ochiul liber. Decizia cu care Anatole France condamnă fanatismul, adorarea nechibzuită a unor personalităţi, lipsa de control şi măsură în iubire, merită stimată. Nu fără durere se 216 B. ELVIN citesc astăzi observaţiile lui Anatole France cu privire la împrejurarea că sîn-tem împinşi să împietrim oamenii cu admiraţia noastră necugetată, să-i prefacem în statui şi să ne închinăm lor ca unor idoli. Cea mai înaltă credinţă n-are nevoie de bigotism, fiindcă evlavia pe care ne-o inspiră este cum nu se poate mai puternică. Cea mai înaltă credinţă n-are nevoie de zei, care să înceapă prin a impune prosternarea, să continuie prin a întreţine frica si să sfîrşească prin a devora victime. Aceste idei, scumpe lui Anatole France, comuniştii le privesc din unghiul de vedere al marxism-leninismului, care arată cît e de dăunător cultul personalităţii. Şi astfel folosesc cărţile scriitorului pentru a se lăsa pătrunşi de adevărurile ideologiei marxist-leniniste. Iată deci cîţi oameni ai epocii noastre, găsesc în Anatole France un scriitor actual. Aceasta ne aminteşte o întîmplare despre care se spune că s-ar fi petrecut în vremea renaşterii. Un cetăţean al Romei socotindu-se nedreptăţit cere să fie primit de un personaj de seamă. Acesta însă ca să-1 descurajeze îi trimite înainte un paj ce-1 întreabă în greacă motivul audienţei solicitate. Cetăţeanul îi răspunde şi el în greacă şi atît de bine încît îl convinge de dreptatea sa. E schimbat pajul cu altul care-i vorbeşte în arabă. Cetăţeanul îi dă replica în aceeaşi limbă, dove-dindu-i injustiţia făptuită cu el. Nobilul îi pune apoi în cale un paj care ştie spaniola. Cetăţeanul reuşeşte să convingă şi în acest grai. Vin şi pleacă pe rînd paji ce vorbesc franceza şi engleza. In cele din urmă omul de vază trebuie să-1 primească pe cetăţean şi să-i facă dreptate. „Se vede că adevărul e tenace, spune el mai mult pentru sine, chiar atunci cînd nu e rostit în italiană". Să-i facem şi noi dreptate lui Anatole France primindu-1 în epoca noastră. Anatole France merită această reparaţie chiar dacă personalitatea sa e departe de a avea forţa celei a unui cuceritor de lumi. Fiul modestului librar de pe cheiurile Senei nu a vestit oamenilor noi drumuri într-un moment în care cele vechi erau închise. Pînă şi greşelile lui sînt mai mici decît cele ale unui cuceritor de lumi. Anatole France nu s-a înşelat atît de grosolan în ce priveşte întinderea pămîntului şi nici nu a luat ca un vestit conquistador — focile drept sirene. învăţatul scriitor n-a avut niciodată destulă ignoranţă, pentru a face asemenea erori capitale cu privire la lumea aceasta şi nici suficientă virtute pentru ,a lua nişte foci drept sirene. Autorul romanului „Thais" rămîne un scriitor care a explorat cu răbdare şi stăruinţă în universul cărţilor unei lumi uitate. In universul cărţilor Anatole France a făcut cîteva descoperiri însemnate încor-porînd în opera sa gîndurile preţioase, notaţiile utile la care ajunseseră după ani de muncă a gîndirii înţelepţi şi erudiţi de care rare ori ne amintim. Fantezia sa compară, combină şi compune texte din toate timpurile şi din toate ţările care prin înţelesul lor pot sluji omenirii moderne. Experienţa înaintaşilor noştri este exhumată şi adusă la lumină. Se ştie de pildă că „Thais" este inspirat din istoria sfîntului Pafnutie, din studiul filozofilor greci, a pustnicilor orientali şi a preoţilor egipteni. In lucrarea sa „Baltazar" regina Balkis înfăţişează sub cîteva aspecte pe Cleopatra. Fapte mici şi mari înmormîn-tate sub veacuri de uitare sînt descoperite de scriitor care lărgeşte astfel hotarele lumii în care trăieşte, aducînd în faţa ochilor ei bogăţii risipite sau pierdute. Anatole France justifică primirea în secolul nostru chiar dacă nu a imprimat un alt sens istoriei lumii. Prietenul anticarilor maniaci n-a scris la 25 de ani excepţionale tratate de balistică, n-a străbătut lumea în fruntea unor armate purtate din triumf în triumf, nu a imobilizat inamicii printr-o tactică sigură şi neaşteptată, caracterizată prin îndrăzneală şi genialitate. De aici nu trebuie să tragem concluzia că lui Anatole France nu i-ar fi plăcut să dea o nouă înfăţişare istoriei. A şi făcut-o în cărţile sale unde adesea (vezi „Opiniile lui Jerome Coignard", „Revolta îngerilor" şi mai ales „Insula pinguinilor"): a rescris după o viziune proprie evenimentele din istorie, luîndu-şi îngăduinţa de a destrăma false aureole şi de a risipi vechi mituri. Anatole France aparţine epocii noastre, chiar dacă n-a adus serviciile excepţionale POSTERITATEA LUI ANATOLE FRANCE 217 ale unui mare om de ştiinţă, descoperitorul cine ştie cărui remediu suveran. A fost poate ca şi acesta devotat studiilor dar visa cam des în orele de lucru la graţioase şi irezistibile salamandre. Faptul că a descoperit răul pe care-1 cauzează absenţa spiritului critic este însă suficient pentru a-1 impune. In opera sa scriitorul revine mereu asupra binefacerilor pe care le aduce spiritul critic, acest adversar atent şi dîrz al naivităţii şi erorilor noastre. Dacă dealungul secolelor faţa lumii s-a schimbat, spune frecvent Anatole France, e fiindcă spiritul critic s-a răs-pînddt în oameni. Nu sîntem niciodată mai aproape de fapte decît dacă am încheiat o alianţă cu spiritul critic care are facultatea de a ne înălţa deasupra greşelilor şi neajunsurilor vieţii noastre prin înţelegerea lor. Acest frate bun al desă-vîrşirii este un instrument de dreptate socială. Cine i-a cunoscut bucuriile superioare nu le va schimba niciodată pentru satisfacţii deşarte născute din credinţa că în jurul nostru toate sînt perfecte şi nu suferă schimbare. Făptuim un sacrilegiu ori de cîte ori sîntem ispitiţi să-1 suprimăm. socotindu-1 pustiitor şi funest. Asemenea fapte sînt începutul unei turbu- rătoare drame fiindcă ne prefac din oameni sănătoşi în infirmi care nu suportă să fie contrazişi. Din păcate umanitatea păstrează amintirea tuturor durerilor pe care le-a suferit de pe urma absenţei spiritului critic, dar e gata să uite că are mereu nevoie de el. In scriitorul nostru, spiritul critic găseşte un apărător aprig şi un credincios fidel. Inconstant şi contradictoriu a fost adeseori Anatole France, dar niciodată n-a renunţat la spiritul critic. Rodul acestei atitudini în viaţă este mîndra şi superioara sa inteligenţă. Dacă prin absurd, opera lui Anatole France s-ar pierde, am reuşi poate să reconstituim cîteva din ideile ei, stîrnind pulberea de pe volumele lui Montaigne, Rabelais sau Voltaire. Ne este teamă însă că ceva ar pieri pentru totdeauna. în adevăr ce inteligenţă ar putea să ne mai legene cu atîta graţie ironică între iluzii şi deziluzii, să mărturisească o asemenea duioasă compasiune pentru durerea umană, să ceară în numele nostru cu atîta tristeţe, dar şi cu atîta speranţă un alt destin ? Fără opera lui Anatole France am fi mai singuri în această lume şi am avea sentimentul că am pierdut o tresă, degradaţi pentru totdeauna. CARTEA STRĂINĂ AL. PHI LI PP IDE O ANTOLOGIE A POEZIEI GERMANE DE ASTĂZI Editorul spune în prefaţă : ,,în această culegere s-a acordat preferinţă acelei poezii tinere care se ocupă cu existenţa umană în vremea noastră." Aşa dar, cum singur editorul mărturiseşte puţin mai departe, un criteriu de alegere foarte larg şi foarte general odată ce cu greu se poate închipui o poezie omenească în care să nu fie vorba de om. Editorul mai spune : ,,Ori ce îngrădire mi s-a părut nefolositoare, chiar imposibilă ; aici au fost alese şi adunate la un loc poezii din amîndouă părţile Germaniei. Aceste poezii au fost scrise de poeţi tineri foarte deosebiţi în ce priveşte domeniile de viaţă şi felul de-a privi viaţa". Iar mai departe editorul îşi precizează şi mai mult atitudinea punîndu-şi această întrebare : „Există o poezie germană de est şi o poezie germană de vest ?" Şi tot el răspunde : „Da şi nu. Poezii bune şi poezii rele se scriu şi de-oparte şi de cealaltă a Elbei. Totuşi sînt deosebiri. Ele îşi au rădăcina în dezvoltarea socială a celor două state germane. La o bună parte din poeţii Germaniei de vest se poate vedea o accentuare exagerată a experienţelor formale — deci primejdia artisticăriei formale e iminentă. Pe de altă parte însă, la mulţi poeţi din Germania de est se poate observa o accentuare exagerată a problemelor de conţinut; şi atunci putinţa formală şchiopătează". După cum se vede, nu se poate un punct de vedere mai larg. Acest punct de vedere dovedeşte o tendinţă către unificarea spirituală a Germaniei, tendinţă susţinută şi cultivată de ti- nerii poeţi din întreaga Germanie şi la realizarea căreia editarea unei antologii cum este cea de faţă contribuie în chip rodnic. Datorită acestui fel de-a concepe o antologie, în culegerea de faţă se observă o mare varietate atît în ce priveşte fondul sufletesc cît şi în ce priveşte stilul. Se poate totuşi desluşi (dar asta desigur nu din intenţia editorului de-a grupa într-un anumit fel bucăţile alese) se poate desluşi o nelinişte şi o căutare care vibrează în cele mai. multe din poeziile antologiei. Lucrul, de altfel, se explică. Poeţii înfăţişaţi în această culegere sînt tineri ; mulţi dintre ei sub treizeci de ani; şi o poezie scrisă de tineri, este firesc să fie străbătută de fiorul neliniştii şi al căutării. Căutarea aici, se exercită, mai mult în domeniu! cunoaşterii. Mulţi dintre poeţii antologiei scriu o poezie de cunoaştere, de pătrundere artistică a oului, o poezie de analiză, deci, dar fără abstractizare şi mai ales fără uscăciunea poeziei de idei de care lirica germană a fost întotdeauna ameninţată şi de care nici cei mai mari poeţi germani n-au putut scăpa cu totul. Citind o antologie de tineri te gîndeşti, aproape fără să vrei, la influenţă şi modele. In culegerea de faţă, nimic sau mai nimic nu aduce aminte de cei doi mari poeţi de la începutul secolului, Rainer Maria Rilke şi Stefan George. S-ar putea desluşi, mai de grabă, unele ecouri, dar foarte înăbuşite, din lirica expresionistă, mai precis din Georg Heym şi din Georg Trakl. Dar este, probabil, vorba mai mult de o ase- O ANTOLOGIE A POEZIEI GERMANE DE ASTĂZI 219 mănare de motive decît de una de ton, de accent. In orice caz, poezia din această antologie, sau mai exact o parte însemnată a acestei poezii, e mai aproape ca ton şi expresie (dacă e vorba să găsim apropieri)) de Heym şi de Trakl decît de Rilke şi de George. Dar, cum am spus, apropierea nu este deloc foarte strînsă. Cred că de vreo influenţă mai adîneă nu poate fi vorba. Iată de exemplu Goossstadt de Wolfgang Bor-chert: Die Gottin Grossstadt hat uns ausgespuckt in dieses wiiste Meer von Stein. Wir haben ihren Atem eingeschluckt, dann liess sie uns allein... Die Mutter Grossstadt ist uns mild und gross — Und wenn wir leer und miide sind, nimmt sie uns in den grauen Schoss — Und ewig orgelt iiber uns der Wind ! (Zeul Oraş ne-a scuipat în această pustie mare de piatră. I-am sorbit adînc suflarea, pe urmă ne-a lăsat singuri... Părintele Oraş e bun cu noi şi mărinimos — şi cînd sîntem istoviţi şi osteniţi, ne ia în braţele lui cenuşii — Şi veşnic vîntul chită din orgă pe deasupra noastră !)i E greu să nu-ţi aminteşti, citind această poezie, de poemul lui Georgg Heym. Der Gott de Stadt (Zeul oraşului). Auf einem Hăuserblocke sitzt er breit. Die.Winde lagern schawarz um seine Stirn Er schaut voll Wut, wo fern in Einsamkeit Die letzten Hăuser in das Land verirrn. Er streckt ins Dunkel seine Fleischerfaust Er schiittelt sie. Ein Meer von Feuer jagt Durch eine Strasse. Und der Glutqualm braust Und frisst sie auf, bis spat der Morgen tagt (Pe un bloc şade lăbărţat şi vînturile ne-gre-i stau pe frunte. Se uită mînios departe, acolo unde, singuratece, cele din urmă case se pierd în cîmp... Intinde-n întuneric pumnul lui de măcelar. îl scutură. O mare de foc se împrăştie pe-o stradă. Şi văpaia vuind o mistuie pînă tîrziu cînd se zăreşte de ziuă). Atitudinea celor doi poeţi este însă deosebită. Finalul de orgă al poeziei lui Bar-chert contrastează violent cu scrîşnetul şi cu îndîrjirea desnădeăjduită a versului lui Heym. Tema oraşului- mare se întîlneşte şi în alte poezii ale antologiei, aşa de exemplu în Grossstadtliebe 55 (Dragoste de oraş mare 1955) de Rolf Seeliger, pe un ton sprinţar şi melancolic, care aduce aminte de Erich Kăstner : Und du wartest auf cler Strasse. Regenpfiitzen spiegeln stumm. Eine Uhr im Milchglaskăfig Schiebt das Schicksal rundherum... Und du lăchelst, denn ich komme. Manche lăcheln die uns sehn. Von den Dăchern stiirzen rote Lichtreklamen. „Woll'n wir gehn ?". Blechgeschwellte Limousinen Kreuzen sich im Neonlicht Und du fliisterst. Ich begreife. Nur die Worte hor ich nicht Eine Trambahn kreischt auf Schienen. Um die Hăuser schleicht der Wind. Deine regenfeuchten Mienen Fragen — ob wer gliicklich sind ? (Aştepţi pe stradă. Băltoace de ploaie fac multe oglinzi. Un ceasornic în colivia de sticlă opacă împinge soarta de jur împrejur. Zîmbeşti cînd vin. Mulţi care ne văd zîmbesc. De pe-acoperişuri se revarsă roşii reclame luminoase. „Mergem ?"... Limuzine umflate trec încoace şi încolo în lumina de neon. Şi tu spui ceva în şoaptă. înţeleg ; numai cuvintele nu le aud. Un tramvai scîrţîie pe şine. Pe lîngă case se strecoară vîntul. Faţa ta umedă de ploaie întreabă — dacă sîntem fericiţi ?> Pe lîngă poezii ritmate şi rimate ca acelea citate mai sus, culegerea cuprinde şi multe poeme scrise în vers liber, fără vreun ritm cunoscut, formă care în literatura germană a fost întrebuinţată de multă vreme. Printre poeţii din antologia de faţă care se slujesc de versul liber sau de versul rit- 220 AL. PHILIPPIDE mat dar fără rimă, unul dintre cei mai personali este Paul Celan. Poezia lui Celan este lipsită de mijloace verbale răsunătoare. Expresia lui este densă, concisă, uşor sibilină dar viguroasă : Inselhin, neben den Toten, Dem Einbaum waldher vermâhlt, von Himmeln umgeiert die Arme, die Seelen saturnisch beringt: So rudern die Fremden und Freien. die Meister vom Eis und vom Stern : umlăutet von sinkenden Bojen. umbellt von der haibîauen See. Sie rudern, sie rudern, sie rudern — : Ihr Toten, ihr Schwimmer, voraus ! Umgittert auch dies von der Reuse l Und morgen verdampft unser Meer I (Spre insulă, lîngă cei morţi, păduratec însoţiţi cu copacul cel unic, cu braţele vul-tureşte-nvăluite de ceruri, cu sufletele ine-late saturnic : aşa vîslesc cei străini şi cei liberi, maeştrii gheţii şi ai pietrii: împrejurul lor giamanduri se scufundă şi gem şi marea albastră de rechini îi latră. Ei vîslesc, vîslesc, vîslesc ; voi, morţilor, lua-ţi-o înot înainte ! Şi toate acestea-s la fel zăbrelite-n năvoade! Iar mîini marea noastră se mistuie-n aburi !) Faţă de această poezie voit imprecisă şi alcătuită din sugerări, o poezie cum este cea intitulată ,,La morminte de mici burghezi" de Heinz Kahlau apare ca o limpede şi răspicată satiră socială, cu un uşor humor sinistru, viguroasă dar nu lipsită, de prozaism. Este chiar proză scrisă în rînduri inegale fără frumuseţi verbale, şi de aceea o şi citez numai în traducere : „Cînd erau copii se aveau numai pe ei şi altceva nimic. Pe urmă s-au vîndut ca să aibă ceva : hrană şi urmaşi, o viaţă plăcută şi o patrie. Şi-au cumpărat dreptul să-şi cheltuiască vlaga pentru o bucită de pîine, să-şi cheluiască simplitatea ca să aibă şi ei o părere, să-şi cheltuiască viaţa ca să fie bine văzuţi. Bucata de pîine nu le-a ajuns, părerea pe care o aveau a jignit pe urmaşi, bine văzuţi n-au ajuns să fie niciodată. Cînd au murit, au murit urît, cu stîngăcie, neînsemnaţi şi nemulţumiţi. Ca să plece veseli din lume n-aveau nimic. Tot ce avuseseră cînd veniseră pe lume risipiseră cu sforţările lor de-a avea ceva". Poeţii acestei antologii, deosebiţi între ei, au totuşi cîteva trăsături comune, mai cu seamă prin ceea ce toţi sau aproape toţi vor să evite. Toţi se feresc de prolixitate verbală, de patetism, de umflare retorică, de duioşie. Toţi tind spre concizia expresiei, spre densitate, nu spre lăbărţare, spre adîncire, nu spre expansiune verbală. Desigur că în mare măsură datorită şi alegerii făcute de editor, sunetul pe care îl dau multe poeme din cele tipărite aici este personal, adînc, plin. Sînt fără îndoială şi poeme în care nu se simte aşa de mult individualitatea poetului. Nu m-am oprit asupra lor fiindcă rostul acestor însemnări ă fost să scoată la iveală cîteva aspecte mai deosebite ale poeziei tinere germane aşa cum apare in antologia de faţă. PUNCTE DE REPER H. BADIU DOMNUL BARBU ZEVEDEI ŞI PARADOXELE DEMOCRA ŢIEI S-a vorbit în presa noastră adeseori despre „grecuşorii" (graeculi), ideologii obscuri emigraţi care, bancrufind fraudulos în ţara lor de baştină, au debarcat pe meleagurile occidentale, stîrnind entuziasmul „subtililor" cu teoriile cele mai năstruşnice. Desigur, Zevedei Barbu, actual, profesor la catedra de psihologie socială de la universitatea din Glasgow, s-ar simţi jignit de o astfel de calificare, mai ales acum cînd a apărut manualul său de bază asupra psihologiei sociale: ..Democracy and dictatorship" („Democraţie şi dictatură" — New-York, 1956). Adevărul este că opusculul d-lui Barbu nu corespunde nici măcar nivelului actual, standardului obişnuit al lucrărilor pe care le tipăresc astăzi universităţile din Apus. Fălindu-se cu faptul de a fi trăit „sub trei regimuri politice consecutive: — democraţie pînă la 1938: fascism, de la 1938—1944 şi comunism de la 1944 pînă la 1948" — Zevedei Barbu nu face în cartea sa nici măcar pseudo-ştiinţă, ci pur şi simplu dă glas urii şi resentimentelor sale „îndelung întreţinute", „complexului de frustare" (pentru a întrebuinţa expresiile sale favorite) pe care le are faţă de ţara sa de baştină şi de socialism. Lucrarea lui Zevedei Barbu este în acest sens un amestec eclectic de „psihologie socială", conţinînd toate truismele acestui curent sociologic anacronic astăzi şi în Apus, de portrete morale mai mult sau mai puţin originale şi de delaţiuni intime, copiate după documente de a doua mînă, sau provenind chiar din proprie experienţă personală. Mai ales acestea din urmă dau întregului manual un aer de fumisterie teatrală : „Păstrînd obiceiurile din ilegalitate, comitetele de partid din răsăritul Europei, se feresc şi astăzi de lumina zilei, fixîndu-şi de obicei şedinţele în timpul nopţii", lată un alt argument tot atît de ştiinţific: „In societatea comunistă, tonalitatea vorbirii este de obicei egală, fără căderi sau ridicări de voci, perfect monotonă ca şi cum o cenzură permanentă acţionează asupra vocei individului" (pag. 248). Temelia teoretică a lui Zevedei Barbu este cunoscuta carte a lui Alexis de Tociue-vllle: „Democraţie în America", care, la timpul său, se ridica chiar împotriva cuceririlor revoluţiei franceze. Zevedei Barbu este cu totul de acord cu opinia lui Toque-ville care pretinde că „în nici una din perioadele care au urmat revoluţiei din 1789. prosperitatea naţională a Franţei nu a sporit mai mult decît în cei douăzeci de ani care au precedat evenimentul". Nicicînd societatea modernă, inclusiv cea occidentală, nu a dat individului acel „puternic sentiment de securitate, individual şi colectiv", pe care l-a cunoscut societatea elină sau perioada imediat de după Renaştere. Idealul social al lui Zevedei Barbu este direct reacţionar. Acum patruzeci de ani, l-am fi numit poporanist: „O societate alcătuită din mici proprietari are în ea însăşi posibilităţile de protecţie împotriva a două tendinţe antidemocratice inerente structurii societăţii moderne comerciale şi 222 H. BADIU industriale : tendinţa către superorganizare şi, contrariul ei, către dezintegrare. Acest sistem (al micii producţii), refuză supra-raţionalizarea... adică tendinţa de a pune eficienţa economică şi socială mai presus de orice... (tendinţă care, după Zevedei Bărbii, este inerentă comunismului n.n.) Ţăranul ca proprietar de pămînt nu poate fi organizat în mod rigid în cadrul unui sistem de producţie". Aceasta este faimoasa flexibilitate la care tinde proaspătul nostru profesor scoţian. Pentru Zevedei Barbu, istoria este, ca şi pentru Toqueville, o „galerie de tablouri conţinînd foarte puţine originale şi un număr imens de copii". Singura originalitate incontestabilă o are, după Zevedei Barbu, evul mediu. El oferă cele mal multe garanţii de stabilitate şl de securitate socială Socialismul este considerat, pur şi simplu, „o economie de război" : „Faptele arată că aspectele socialiste şi colectiviste ale vieţii economice apar regulat atunci cînd o societate se găseşte în condiţii de încordare. Lucrul acesta este cel mai bine ilustrat de epocile de război. Cînd securitatea îi este ameninţată, colectivitatea se reîntoarce la un nivel mai scăzut şi mai puţin flexibil de integrare, care aminteşte în numeroase privinţe perioada pre-individua-listă a societăţii umane. Socialismul este una din expresiile moderne ale acestui proces de revenire în trecut". Teoria lui Zevedei Barbu nu este nici în această privinţă originală. Toqueville rămîne în continuare maestrul său preferat: „Entre une societe de fer et une de glace ou de porcelaine, II n'y a pas a choisir". După Zevedei Barbu, societatea comunistă păcătuieşte în special printr-un „exces de raţionalitate" (pag. 89). Ea nu ţine suficient seamă de forţele „inconştiente", de „dualismul veşnic", de „fragilul echilibru între conştient şi inconştient, între „Id" şi „Ego", între raţional şi iraţional. O asemenea „Massenpsychologie" descinde direct din teoria lui Gabriel Tarde, cunoscutul magistrat şi criminalist francez de la sfîrşitul secolului trecut, care socotea psihologia maselor ca o ramură a criminologiei. Adept al organicismului autorul „Democraţiei şi dictaturii" vede societatea în chip de individ, măcinată continuu de două tendinţe contrarii: irepresibilele efluvii ale subconştientului, care caracterizează mecanismul de reacţiuni specifice masei, şi tendinţa de raţionalizare a vieţii care este impusă de sus, de superficialitatea vieţii noastre sufleteşti. în acest sens, comunismul devine un dezechilibru cronic între „slavofilie şi occidentalism", principiul lui suprem fiind formula Marelui Inchizitor din „Fraţii Karamazov" : „Dobîndeşti securitatea scă-pînd de libertate, acceptînd în mod nediscriminat o autoritate din afară". Falimentul comunismului ar consta in încercarea de a fi raţionalizat această formulă în esenţă iraţională. Ghidat de asemenea criterii, domnul Zevedei Barbu mai săvîrşeşte pe drum o mică „excrocherie" : el identifică comunismul cu imaginea deformată despre lumea socialismului pe care o extrage din volumaşele diferiţilor experţi occidentali în „problemele răsăritene". Astfel, în cartea sa nu găseşti nici o teză a lui Marx şi Engels citată direct de la sursă, ci numai reproduse, după monografia lui Boris Nicolaevschi şi O. Maenchen-Helfen, întocmită după criterii tot atît de ştiinţifice ca acelea care prezidează la alcătuirea cărţii lui Zevedei; tezele Iul Lenin sînt citate după Troţki; ale lui Stalin, după Deutscher, şi după cărţile diverşilor renegaţi. Adeseori drept argument ştiinţific, descoperim fraze care încep cam în felul acesta : „După cum relatează De-dier... Togliatti ar fi susţinut părerea că..." Menţionăm că acest procedeu se foloseşte nu numai cînd e vorba de documente secrete, dar chiar în reproducerea unor ci' tale care se pot găsi şi în „Opere alese", Pînă şi scrisorile de tinereţe ale lui Marx, care se pot confrunta în culegerea „Marx şl Engels despre literatură", sînt citate in cartea lui Zevedei... după suplimentul literar al ziarului „Times". Nu există calomnie pe care autorul „Democraţie şi dictatură" să nu o ia in serios. In schimb, cînd e vorba de descrierea „democraţiei burgheze", Zevedei Barbu ocoleşte cu cea mai mare grife faptul sociologic real (monopoluri, cicluri de producţie, cauzele economice ale războaielor mondiale,) şl alcătuieşte un fel de tablou sui-generis pe baza unor lucrări care sugerează utopic imaginea unei DOMNUL BARBU ZEVEDEI Şl PARADOXELE DEMOCRAŢIEI 223 democraţii ideale. A vorbi de societatea capitalistă de la mijlocul sec. XX pe baza lucrărilor lui Toqueville, ale lui James Stuart Mill. Jules Simon. Jean-Baptiste Say, constituie o naivitate nemaiauzită. Încă Lenin în „Ce sînt prietenii poporului ?" demasca ridicolul şi reacţionarismul unui asemenea procedeu. Zevedei Barbu priveşte societatea burgheză de astăzi, mimînd o naivitate şi un iluminism feciorelnic care „stătea" bine în sec. XVII!-lea. Dar astăzi în 1957, Barbu Zevedei nu are nici scuza naivităţii, după cum nu poate să se prevaleze nici de iluziile pe care le nutreşte deobicei micul burghez despre marele burghez, şi care au fost atît de brutal sfărimate în decursul ultimei jumătăţi de secol. Cît de eficientă şi de nedogmatică este metoda „psihogenetică" a domnului Zevedei Barbu o dovedeşte şi leit-motivul fundamental at teoriei sale. într-adevăr, după ce, de-a lungul a 30 de pagini, încearcă să paradeze o anumită scrupulozitate ştiinţifică în expunerea originilor sociale ale m.arxismului (recunoscind de pildă că marxismul este o ideologie a proletariatului, că tezele sale — cum sînt teoria asupra producţiei, — au o valabilitate incontestabilă, etc), autorul este obligat pînă la sfirşit să reducă întreaga problemă a izvoarelor marxismului ta „com.plexele de inferioritate" ale tînărului Marx. într-adevăr, drept origină a apariţiei marxismului găsim această explicaţie cu totul excepţională : tînărul Marx căruia condiţiile nu l-ar fi permis „realizarea ca om politic" (din considerente etnice, etc) şi-ar fi „sublimat" ambiţiile întemeind o ideologie care preconizează nimicirea societăţii burgheze şi făcîndu-se purtătorul de cuvînt al proletariatului. Este de observat că autorul nu neagă existenţa claselor sau realitatea unei ideologii revoluţionare izvorind din nemulţumirile justificate ale unei mari părţi a societăţii. însă el socoate însăşi această nemulţumire ca generată de impulsuri psihopatologice, de condiţia instabilă a maselor din punct de vedere spiritual, pe scurt din cauza „psihologiei mulţimii", celebrul argument al lui Gabriel Tarde. Asupra gîndirii lui Zevedei Barbu psiho-geneza acţionează astfel cu inevitabilă şi constantă constrîngere dogmatică. Ori cît de vast ar fi terenul de speculaţii, chiar dacă se găsesc unele idei care ar putea da naştere la reflexe interesante, psihosociolo-gul nostru este obligat pînă la urmă să pună în mişcare automat jucăria „complexelor". Pînă la urmă, orice-ai face, ori ce ai zice, totul trebuie să se reducă ta un complex de inferioritate, fie că e vorba de a răsturna istoria, fie că avem de-a face cu istericalele unui maniac. Căci dacă nu ar fi aşa nu am avea nevoie de psihogene-zâ, şi nu ar mai exista nici „originalitatea" teoriei. Aşa se face că explicaţiile social-economice (în terminologia autorului „so-ciogeneza") există din abundenţă în cartea lui Zevedei Barbu, însă ele reprezintă numai verigi intermediare pentru a ajunge la teoria fundamentală, de natură psiho-analitică. Dacă ar evita un asemenea „eon" dogmatic, psihanalistul idealist ar demonstra automat inutilitatea, teoriei, şi în acelaşi timp a necesităţii unei interpretări deosebite de cea sociologică şi ştiinţifică. Cu drept cuvînt, vorbind de sociologia psihanalitică marxistul american Hary Wells susţine că dacă un psihanalist s-ar vrea consecvent pînă la sfirşit, eî are deobicei mai puţine lucruri comune cu ştiinţa decît cu vreunul din sexologii şarlatani, din cei 68 de mii care populează astăzi New-York-ul. Un asemenea gen de lucrări poate avea o oarecare valoare numai în măsura în care se abate de la... teoria psihanalitică. Chiar dacă Zevedei Barbu se dezice de teoria „clasică" a freudismului, pe care o consideră unilaterală, metoda sa analitică nu se deosebeşte în esenţă de punctul de vedere al elevilor mai mult sau mai puţin ortodocşi ai lui Freud: Adler, etc. Acest lucru este adevărat şi în ceea ce priveşte „Democraţie şi dictatură". Cartea lui Zevedei Barbu este plină de experienţele sale personale. încercate in perioada sa pre-occidentală. Tocmai de aceea „Weltanschauung-ul" fascismului este analizat cu mai multă seriozitate ştiinţifică, deşi şi aici lipseşte ori ce metodă specifică ştiinţei. Mistica morţii, şi mistica actului pur, este analizată pe anatomia Gărzii de Fier. Gîndirea mitică a ideologilor germani de după primul război mondial apare ca expresia paradoxului societăţii germane în care o puternică dezvoltare tehnică şi cui- 224 H. BADIU turală corespunde unei înapoieri spirituale excepţionale în veacul al XX-lea. Dar şi aici apare din nou demonul psihanalizei şi al explicaţiilor răsturnate. Este absolut clar că emoţiile şi pornirile conştiente sau subconştiente ale unor grupuri îşi au însemnătatea lor şl ele trebuie luate în consideraţie. Insă cel puţin tot atît de clar este că faptele şl realitatea concretă nu dispar numai prin aceea că noi le ignorăm sau le învăluim în ceaţa emoţiilor. Ele au însuşirea de a apărea în momentele cele mai neplăcute şi totodată în modul cel mal neaşteptat. Istoria dramatică a poporului german şi cu deosebire evenimentele anului 1933 au demonstrat cu brutalitate acest lucru. Nu „factorii patologici" sau „conştiinţa frustării" au creat climatul de Insecuritate materială şl spirituală care a dus la venirea hitlerismului, ci dimpotrivă tocmai criza specifică a făcut posibilă ascensiunea hitlerismului şi psihoza S.S.-iştilor. In rest, canea nu este altceva decît o culegere de maxime dezvoltate plicticos, atunci cînd autorul recurge la meditaţii personate şi expresive, atunci cînd dezvoltă motive, străine. Cartea Iul Zevedei Barbu vonţine în sine masa de idei care circulă astăzi în filozofia socială a şcolii freudie-ne. înlocuirea istoriei prin dezvoltarea psihicului, subordonarea sociologiei psihologiei, negarea oricărei legităţi a vieţii sociale, absolutizarea relativităţii specifice vieţii moderne — toate acestea fac din studiul „Democraţiei moderne" o culegere de paradoxuri; climatul cultural al vieţii moderne este astfel considerat un echilibru continuu instabil, o ciocnire de tendinţe patologice, viciul lumii noastre constînd mai ales în degradarea noţiunii de tradiţie, în menţinerea rămăşiţelor Iluminismului şi ale gîndirii revoluţiei franceze. Sociologii occidentali, speculează adesea lupta comuniştilor împotriva excrescenţelor parazitare ale dogmatismului şi conjunctu-rallsmului, prezentînd aceste denaturări întotdeauna combătute cu cea mai mare vigoare drept organice, elemente esenţiale ale concepţiei ştiinţifice despre societate. Cu aceeaşi dezinvoltură, Zevedei Barbu confundă principialitatea, cu dogmatismul, pentru ca peste cîteva pagini să identifice legătura cu practica, elasticitatea noţiunilor cu pragmatismul. Deci, ori pragmatic, ori dogmatic. Din această dilemă nu puteţi ieşi! Refractar materialismului, Zevedei Barbu susţine că nu societatea îşi crează cultura corespunzătoare, ci că indivizii care alcătuiesc organismul social sînt de fapt expresia unui tip de cultură predeterminat. Parafrazînd puţin această formulă, am spune că departe de a fi produsul societăţii pe care a părăsit-o şi pe care astăzi o împroaşcă cu noroiul calomniilor banale, Zevedei Barbu, ca individ şi ca fenomen social, este de fapt el însuşi expresia unei culturi caracteristice momentului de faţă: al acelei culturi în care „ambiţia este singurul sentiment universal care îngăduie individului să scape de izolarea sa şi care conferă acel grad înalt de flexibilitate mentală capabilă să se adapteze unor noui condiţii". Problema este : făcînd anatomia comunismului, a scăpat oare Zevedei Barbu de complexul său de inferioritate ? RECENZII IE RON IM SERBU: „IZGONIREA DIN RAI" Volumul de nuvele „Izgonirea din rai" confirmă însuşirile solide ale unui prozator care poate să înfrunte probele oricărui examen, dar nu canoanele literaturii schematice. Dacă „Izgonirea din rai" va fi cer* cetată fără prejudecăţi de cei care pînă astăzi l-au judecat aspru pe scriitor, işi vor schimba opiniile şi vor înconjura cu simpatie şi înţelegere creaţia sa. Tolstoi spune undeva că ne înţelegem vocaţia abia.în clipa in care vedem că ne-am înşelat. După o serie de nuvele şablonarde, Şerbii observă că nu este chemat să compună lucrări în care puterea sa de analiză se împiedică de limitele strimte ale clişeului. Este fără îndoială folosul cel mai mare pe care l-a tras de pe urma schematismului. Ambiţia scriitorului nostru e să scrie o literatură sobră şi rece, fără exclamaţii şi interjecţii, în care orice „lirism" să fie jugulai ; o proză poate severă şi intensă. Exactitatea şi proprietatea, iată însuşirile la care Ieronitn Şerbii ţine cel mai mult. Să surprindă fidel un simţămînt, să noteze precis sensul unei replici, să numească limpede caracterul unui erou, constituie pentru Ieronim Şerbu satisfacţiile cele mai mari pe care le poate oferi scrisul. Autorul cunoaşte valoarea observaţiei şi caută să facă lucrările sale trainice prin cumularea de observaţii despre om şi epocă. De-a lungul unor analize minuţioase scriitorul urmăreşte cu silinţă şi pricepere mişcarea sentimentelor şi a ideilor pînă la punctul de maximă încordare, ştiind să gradeze şi să ne solicite emoţia tot mai intens. „Izgonirea din rai" arată că încrederea pe care o are Ieronim Şerbu în capacitatea sa de observaţie este justificată. Se va reproşa scriitorului că pe cerul nuvelelor sale nu fulgeră nici 15 — V. Romînească nr. 3 ■ o notaţie excepţională, dar nu se va imputa falsitate sau inconsistenţă acestor notaţii. Iată, de pildă, remarcabila nuvelă „Nunta în stepă". Lucrarea zugrăveşte lumea unui lagăr de exterminare construit de hitle-rişti şi antonescieni în anii războiului anti-sovietic pe teritoriul dintre Nistru şi Bug. In paginile nuvelei autorul evocă atmosfera sumbră a acelor vremi, cînd pentru prima oară în istorie, viaţa omenească a fost desconsiderată într-o asemenea măsură, încît popoare întregi au fost urmărite cu glonţul, cu securea, cu spînzurătoarea, încercîndu-se nimicirea lor. Personajul central al lucrării este plutonierul Bozdoc, comandant real al lagărului, fire de arivist sălbatic condusă de porniri bestiale. Avid de avere şi rang, Bozdoc şi-a însuşit rapid mecanismul in-avuţirii într-o societate dirijată de fascism. El a înţeles că jaful, asuprirea, omorul pot deveni din ■ crime, virtuţi, dacă sînt practicate în numele nazismului. Bozdoc nutreşte două idealuri: tresa de sublocotenent şi inima Zoiţicăi Miu. Pentru a obţine realizarea lor, pentru a fi înaintat în grad şi a deţine banii cu care s-o cucerească pe Zoiţica, el devine instrumentul lucid al prădăciunilor şi asasinatelor executate în Transnistria. Şi astfel sute de oameni vor fi dependenţi de ţelurile mă* runtului plutonier, devenit în stepă un adevărat rege. Şerbu dezvăluie rînd pe rînd, cu răbdare şi inteligenţă caracterul lui Bozdoc, începînd cu brutalitatea întunecată, sînge-roasă, a acestuia, cu aspiraţiile care-l domină, şi sfîrşind cu însuşirile săle, fiindcă pentru a-şi aduna avuţii se cer calităţi de gospodar. Iar eroul este un asemenea gospodar sinistru. Ieronim Şerbu pătrunde re- 226 RECENZII sorturile care determină întreaga comportare a personajului din clipa în care se nasc în el visuri de mărire şi pînă cînd piere undeva în stepă. Bozdoc e un erou cu profilul distinct şi cert care poate să arunce oarecare lumină în înţelegerea acelora, care oameni fiind, cm comandat totuşi lagăre de exterminare. Nici una din situaţiile nuvelei nu se impune prin ineditul ei. Asistăm la împrejurări comune şi despre care am mai citit relatări. Nu este o simplă întîmplare. Celelalte nuvele verifică şi întăresc constatarea noastră. Adevărul este că leronim Şerbu nu caută să ne cîştige prin originalitatea intrigii. Convingerea sa infimă e că poate suplini, noutatea conflictului cu noutatea analizei. Aici se ascunde o primejdie ale cărui funduri întunecate, lucrările sale din ultimii ani le-au atins: aceia de a ne descuraja cu subiectul înainte de a ne captiva cu analiza. Examlnînd volumul „Izgonirea din rai" observăm tendinţa autorului de a urmări momentele cele mai mărunte ale existenţei şi de a scoate din însumarea lor semnificaţii generale. Metodă de analist sîr-guincios care înfruntă platitudinea pentru a triumfa asupra ei, prin observaţie. Şerbu se expune fără îndoială în acest fel unor mari riscuri, meu ales că el nu este un sarcastic sau un sentimental care să-şi facă simţită prezenţa la fiece frază. De aceea ori de cîte ori învinge, meritul său e însemnat. Nuvelele „Viţelul de aur", „Izgonirea din rai", consemnează o asemenea victorie. Cu aceste lucrări intrăm in apropierea lui Toliăneanu, om de afaceri care caută să-şi menţină puterea în ciuda, loviturilor primite: reforma monetară, naţionalizarea. Sîntem aşa dar în perioada. 1946—1948, epocă agitată, contradictorie, spectaculoasă. Scriitorul preferă să ne-o evoce, prin perspectiva vieţii de flecare zi a lu- Tohăneanu, a relaţiilor sale familiale, u conflictelor mărunte pe care le are cu portarul blocului, etc. Rare, puţine momente de ciocnire directă, un vădit refuz de a lua în seamă „senzaţionalul". Pentru leronim Şerbu „scene tari" sînt acelea în care se înfruntă două caractere. Această seriozitate pe care o arată prozatorul vine dintr-un scrupul artistic demn de stimă şi arată unghiul din care priveşte scriitorul realitatea. Neprevedere în cumularea notaţiilor şi lipsă de finalitate nu va observa nimeni în nuvelele Iul Şerbu. Fiecare detaliu este cerut şi justificat. Este însă cazul să ne întrebăm dacă această matematică savantă în notaţii nu dăunează cumva ? Uneori dăunează. Lucrările scrise în anii precedenţi sînt în acest sens pilduitoare. Domneşte în ele o prea rigidă distribuire de umbre şi lumini; e un calcul în care lipseşte necunoscutul şi fantezia. Am dori ca leronim Şerbu să cîştige în viitor bunăvoinţa unei mari puteri literare: surpriza. Literatura pe care o practică scriitorul presupune şl cere un acut simţ al nuanţelor, o mare fineţe în selectarea detaliilor, leronim Şerbu se străduieşte să facă în acest sens dovada însuşirilor sale. Nu reuşeşte totdeauna, dă greş. Uneori paginilor sale le lipseşte nu ştiu ce accent secret, nu ştiu ce imponderabil. Notaţia e precisă, dar nu suficient de profundă, exactă dar nu destul de pătrunzătoare. Rămîne ceva neexprimat şi de aici provine impresia de schematism de care s-a vorbit în legătură cu unele lucrări, ale lui Şerbu. „Izgonirea din rai" este opera unui scriitor deplin stăpîn pe talentul 'său şi care se impune prin temeinicia observaţiilor şi analizelor sale. De aceea asupra volumului vom mai reveni. loan Pop TEODOR-BALS: „1907" Eroul poemului lui Teodor Balş este .suită de tablouri exprimă suferinţa general! anonim. Ştefan Furtună, Pîrvu, Tudora, a ţărănimii exploatate pe moşiile boiereşti : Dragomir ori ceilalţi ţărani nu sînt decît după cum boierii (care şi cîţi ori fi), cu glasuri ale aceleiaşi răsvrătiri care într-o uneltele lor, Toacă primarul, Mustaţă piu- RECENZII 227 tonierul, vechili şi arendaşi, regele şi stă-pînilorii din senat nu sînt decît resorturile personificate ale uriaşelor reptile, coloanele de militari şi de trenuri ce vor duce moarte în zilele răscoalei pe toate drumurile ţării. Tot aşa şi timpului cuprins in poem, din toamnă pînă-n primăvară, i se suprapun alte dimensiuni istorice,' cu începuturi în îndepărtate secole de relaţii sociale nedrepte, şi cu perspective ale viitorului pe care le-a sfirşit şi le-a depăşit eliberarea ţării de sub monstruoasele coaliţii burghezo-moşiereşti. înseşi amănuntele biografice ale lui Ştefan Furtună precizează timpuri şi situaţii mai îndepărtate, perpetuate pînă în anul răscoalei, din care apare caricatural chipul regelui, marionetă şi regizor în acelaşi timp în culisele palatului şi în desfăşurarea dramatică a evenimentelor. Punctele culminante ale poemului, realizate şi memorabile, sînt tocmai acelea unde eroul anonim, fără biografie ori trăsături distincte, primeşte în mişcare dimensiuni de simbol. „Pîrvu Stan cu sapa-n spate şi cămaşa jumătate" trece alungul satului noaptea pe lună şi cîntă de durere şi mînie. Tot in-tr-un peisaj sublunar ţăranii stau de vorba „la moară la domn' primare" şi cu primele .veşti despre răscoalele din satele vecine „răsarăîirea-şi Ude drum" în inimile oamenilor : — „Vine vremea de cules Si-altă cale nu-i de-ales..." — „Dacă-ntîrzle, nu e bine S-o zorim un pic, vecine?" — „O zoresc boierii, lasă..." — „Ai baltag ? — „Un ciot de coasă Tot de la boieri rămasă..." Tudora lui Zăbun umblă pe uliţele satului înnebunită de durere cu copilul mort în braţe şi în toiul petrecerilor boiereşti intră în conac, apariţie stranie, neaşteptată : A căzut cu pruncul mort Peste masă, Ungă tort... In tăcerea de mormlnt Se-auzeau frînturi de citit Depărtate, ca din cer... In salon sufla cu ger. Noul arendaş s-a nimerit cu sania prin faţa primăriei, unde întreg cătunul sfătuia tocmai despre viitoarele rînduieli cu el. cu nou-venitul. Pentru primar şi plutonier adunătura nu-i a bună nici văzută de departe nici peste cîteva clipe cînd vor fi zdrobiţi şi aruncaţi peste arendaşul mort pe jumătate în sania boierească. Mişcarea de masă impresionează şi va domina pînă în final : Răsculaţii-n toiul nopţii, Umblă-n furci cu duhul morţii Prin cuibarul strîmbătăţii. Petrecerile la conac sînt aproximativ în stilul epocii, şi boierul Niculai (numele nu spune mare lucru) e un boier oarecare, după cum regele îşi joacă rolul firesc şi parlamentarii sînt abstracţiuni întruchipînd puterea de stat. La fel, vechilul şi cîrciu-marul, (tot un oarecare,) nu sînt atît individualităţi distincte în poem, cît simbolurile unor odioase categorii sociale. Cu mijloacele poemului epic, Teodor Balş realizează de fapt o suită de „peizaje" (ar îi fost mai potrivit acest subtitlu arghezian)) în care spiritul răscoalei uneşte trăsături şi amănunte semnificative realizîndu-se tabloul general al răzmeriţei. Teodor Balş iubeşte materialul de viaţă al poemului său; pentru el, Ştefan Furtună se ridică peste drama acestor pămînturi, statuar, ferm, integru, copleşitor şi spiritul răscoalei este suflarea însăşi a existenţei. Versul popular este folosit cu pricepere şi atunci cînd descrierile epice sînt însufleţite de momente lirice, sensibilitatea şi însuşirile lirice ale poetului sînt evidente. Spre exemplu un cîntec al ţăranilor duşi cu trenul către judecată : Mugurel spart in grădină, Mi-a venit la ceas de cină Un jandarm cu carabină; Şi-a venit şi-un ofiţer Să mă ducă la boier Din pămînturi să-i mai cer... De i-oi cere-o falce, două O să-mi dele casă nouă Cu fereştile de rouă! Coborîtă toată-n tină Ierbilor la rădăcină, Să nu bată-n ea lumină... 15* 228 RECENZII Construcţia poemului este bine gîndită şi realizată într-o gradare a capitolelor, o creştere a sentimentelor de revoltă pînă la ruperea zăgazurilor, judecata şi tragedia finală. Sînt regretabile însă lungimile şi ■uneori comentariul în lipsa faptelor necesare reprezentării plastice. Cu toate aceste deficienţe datorite lipsei de experienţă a poetului tînăr, poemul lui Teodor Balş poate fi socotit o frumoasă realizare poetică închinată răscoalelor ţărăneşti din 1907., Ion Horea ELENA VIANU: „RACINE ţn preajma împlinirii a trei sute de ani de la debutul său literar (1660), Racine este încă cel mal discutat dintre marii poeţi clasici — şi nu numai clasici i — ai Franţei, iar cu flecare problemă nouă adusă în dezbateri înregistrăm sufragii inedite ale modernilor faţă de acela care a ridicat meşteşugul versului la înălţimea marei arte şi a făcut din tragedie, cu toate legile ei tradiţionale, o operă vie brăzdată de incandescenţe spirituale şi de sondaje adinei în mecanismul pasiunilor mari... Glorios chiar din primele momente ale apariţiei sale, el n-a fost totuşi scutit de unele rezerve sau chiar adversităţi ale contemporanilor (a Iul Corneille. în special, .emulul său mal în vîrstă) şi nici de lipsa de stimă a unor urmaşi (romanticii, prin glasul lui Hugo, încercau să-l denigreze în faţa Poeziei), dar toate acestea apar foarte explicabile astăzi, privite prin prisma unei largi perspective istorice. Dincolo de manifestarea unor astfel de reacţii temperamentale şi incidentale, arta Iul Racine a continuat să-şi afirme fără încetare strălucirea sa ca formă şi să se supună prin conţinutul ei străbătut de un spirit ce a anticipat, în plin apogeu al clasicismului occidental, structura neliniştită şi tulburătoare a oamenilor moderni. De-a lungul secolelor. Racine a recoltat adeziuni dintre cele mai semnificative şi a stîrnit admiraţii ce nu vor putea fi niciodată trecute cu vederea. In secolul al XVIII-lea, Voltaire vedea în Racine un înaintaş în arta de a construi o tragedie, în sec. XIX Baudelaire învăţa de la el geometria versului, iar In prima jumătate a sec. XX exponenţii de frunte ai literaturii burgheze din Franţa descopereau la tragicul secolului al XVII-lea o sensibilitate, o problematică şi o viziune artis- tică surprinzător de apropiate de ale tor, Paul Valery avea un cult pentru puritatea de cristal a poeticii raciniene iar Gi-raudoux demonstra că autorul Fedrei a „atins altitudinea perfectă a. tragediei". Fireşte, toţi aceştia, nu vedeau în Racine decît pe marele poet, fără a. se opri (cu excepţia lui Giraudoux, poate) asupra conţinutului realist al operei marelui tragic. In ultimul timp însă, discuţiile par a se îndrepta mai ales către acest aspect, al operei raciniene. Astfel, din dezbaterea care a avut loc acum doi ani in paginile săptămînalului progresist Les Lettres francaises se desprindea concluzia că participanţii la discuţie (actori, regizori, scriitori, critici, etc) încercau să arate în ce măsură tragediile lui Racine corespund exigenţii profesioniştilor sau amatorilor de teatru de astăzi cînd viziunea regizorală, arta de interpretare şi. educaţia, publicului actual sînt deosebite şi pun probleme noi faţă de cele de acum trei sute de ani. De fapt, dezbaterea nu era decît reluarea unei preocupări ceva mai vechi a oamenilor de teatru, puşi în alternativa de a opta pentru conţinutul teatrului lui Racine, sau pentru magistrala artă de a versifica a poetului. Problema devine din ce în ce mai pasionantă, pe măsură ce tragediile lui Racine, clasice prin structură, se dovedesc a avea un pronunţat caracter modern prin conţinutul lor realist. Şl cînd spunem realism, înţelegem în primul rînd atitudinea pe care un scriitor o ia în mod deliberat faţă de epoca. sa. In această privinţă, spre deosebire de opera lui Corneille, de pildă, grefată pe elemente istorice fără contingenţe cu realităţile imediate ale epocii, opera Iul Racine izvorăşte din însăşi experienţa, de viaţă a poetului şi ea cuprinde aluzii directe la in- RECENZII 229 tî triplări şi personaje contemporane cu el, In ciuda figurilor istorice ce populează tragediile sale şi care sînt folosite numai ca pretext pentru a deghiza In costume şi denumiri din alte epoci oameni şi evenimente luate chiar de sub ochii săi. Foarte bun prieten cu Bolteau. Racine a avut in acesta un bun sfătuitor şi în ceea ce priveşte atitudinea sa realistă. „Jamals de la nature il ne faut s'ecarter", acest principiu liminar al Artei poetice a lui Bolteau a fost desigur o lege de la care Racine nu s-a abătut niciodată în cursul muncii sale de creaţie. Personalitatea şi geniul Iul Racine apar, aşa dar, cu atît mai interesante astăzi cu cît e scoasă tot mai mult în evidenţă substanţa realistă a operei Iul. Iată pentru ce un studiu de proporţii modeste, dar dens de probleme şl Idei, cum este acest „Ra-cine" al Elenei Vianu, publicat în colecţia „Oameni de seamă" a editurii Tineretului, îşi capătă o deplină actualitate şi constituie o contribuţie meritorie pentru cunoaşterea lui Raclne raportat la epoca şi societatea în mijlocul căreia a trăit. Intre viaţa şl opera lui Racine există o legătură atît de strînsă, încît prezentarea, uneia nu poate fi făcută fără analiza celeilalte şi tocmai în adoptarea acestei metode constă principalul merit al monografiei alcătuită de Elena Vianu. In general, colecţia „Oameni de seamă" pune accentul pe elementele biografice ale figurilor ilustre prezentate în cadrul ei. In cazul lui Racine însă, o simplă biografie, limitată la legile specifice ale genului, este greu de întocmit, deoarece multe din etapele principale ale existenţei lui au rămas obscure şi ele nu pot fi reconstituite decît printr-o biografie spirituală a poetului Biografia lui Racine e săracă în anecdotică, deşi e numai pasiune, e aproape fără istorie, deşi e continuă ardere. Totuşi, autoarea lucrării de faţă a izbutit să schiţeze în linii ferme portretul fizic şi moral al scriitorului, integrîndu-l în epocă şi rele-vind condiţiile Istorice specifice în care s-a desfăşurat existenţa sa. Cititorul capătă astfel o imagine plastică redată din trăsături esenţiale, a domniei lui Ludovic, al XlV-lea, cu toate abuzurile şi cangrenele morale şi sociale ce caracterizau a- ceastă epocă. Prima calitate a prezentei monografii este de a ne fi zugrăvit un Racine la fel de mare ca poet, pe cît de conştient eră ca om angrenat în mecanismul unei orînduiri ce nu mai putea să dureze mult. Bucurîndu-se de protecţia şi prietenia personală a Regelui-Soare, Racine a adoptat o atitudine critică faţă de aristocraţia franceză din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi chiar faţă de protectorul său: „el vede lumea din jurul lui, lumea curţii, cu un ochi nemilos, o vede şi o descrie fără şovăială, aşa cum este: laşă şi perfidă" (p. 71). Racine nu este şi nici nu poate fi un cintă-reţ — aşa cum se obişnuia — al strălucirii şi eroismului monarhic, ambele născute din suferinţele, prigoanele, deznădejdea şi sacrificiile poporului francez, ci devine un pictor necruţător al „lumii ce-i stă în faţă, cu dureroase contradicţii, cu patimile-i nimicitoare şi cu adînca ei nemulţumire lăuntrică" (p. 85). De aici s-au născut tragediile sale, pe care Racine le-a trăit el însuşi, în primul rînd, ca spectator dezgustat al epocii lui, şi care aveau să atingă expresia cea mai înaltă a repulsiei în „Fedra" (1677), „tragedia remuş carii". Mai bine de doisprezece ani după aceea, Racine n-a mai scris nimic, încer-cînd să se reculeagă înainte de a aborda tema celor două tragedii din urmă (Esther şi Athalie) cu o viziune deosebită de a celorlalte, totuşi nu străină de vechea dezaprobare a poetului, ba, dimpotrivă, accentuată chiar. In ciuda unei impresii de discontinuitate pe care ne-o lasă faptul că autoarea n-a izbutit să înfăţişeze cu egală forţă de sugestie anumite perioade din viaţa lui Racine — în special aceea a primei sale epoci de creaţie, la care se fac dese reveniri în comentarii nu îndeajuns de susţinute prin date concrete (este, de fapt, epoca cea mai bogată in frămîntări, dar cea mai săracă în mărturii documentare) monografia tovarăşei Elena Vianu se înregistrează ca o contribuţie preţioasă ta bibliografia raciniană, introducînd un punct de vedere nou, limpede şi just, in interpretarea vieţii şi operei marelui poet tragic al clasicismului francez. Pericle Martinescu 230 RECENZII A DOUA MOARTE A LUI ANTON VRABIE Nu vom găsi în nuvela Iul Nlcolae Ţie scene pitoreşti şi elemente decorative, lirism de suprafaţă, intenţii de humor, nici aspecte livreşti, nici efecte stilistice, nici ostentaţia originalităţii, atît de obişnuită si firească scriitorilor tineri şi totodată concludentă pentru stadiul încă primar al experienţa lor, tipică dovadă de nesiguranţă artistică, de neîncredere în dramatismul realităţii. Absenţa acestor indicii de tinereţe ar putea să pună pe gînduri un cititor superficial, învăţat să respecte sobrietatea mijloacelor numai dacă e vorba de autori cu reputaţie şi care nu pot fi suspectaţi de neîndemînare. Nu oricine îşi poate îngădui să scrie fără meşteşug evident, nu oricine îşi poate 'îngădui să se lipsească de un număr însemnat de pagini destinate reconfortară cititorului plictisit, producerii iluziei de „literatură". Faptul că Nlcolae Ţie îşi îngăduie să fie astfel, încă de la prima sa carte, faptul, mal cu seamă, că el îşi arogă acest drept — dar şi această limitare -— de a fi scurt, de a fi ta obiect, de a face biografia cîte unui personaj în cinci-şase rînduri fără să ne descrie o dimineaţă de vară, de iarnă sau toamnă, fără să ne informeze cum răsare soarele, cum pîlpîie stelele pe cer, cum e concertul păsărelelor, cum devine cazul cu privighetoarea, mierla şi cucul etc. etc. şl totuşi povestirea sa e şi literară şi palpitantă este un lucru puţin obişnuit, un semn că a trecut repede printre ispitele comune fiecărui scriitor respectabil. Numai fapte şi oameni. O relatare precisă, unind episoade din viaţa unui om la distanţă de decenii; şi numai episoade hotăritoare. „Decoraţia", schiţă care a provocat o ripostă deajuns de violentă, nu e, desigur, o bucată veselă şl cele relatate acolo n-au de ce să ne bucure: un om a fost jignit, demnitatea sa a fost călcată în picioare numai pentru motivul că nu e un birocrat oarecare. Dacă e adevărat că schiţa e străbătută de tristeţe (s-a Zis că n-are perspectivă), nu e decît tristeţea că e posibilă această nesocotire a demnităţii omului. Simplificînd lucrurile, se desprinde înţelesul că asemenea întîmplări sînt intolerabile în socialism. Numai un om căruia îi este indiferentă soarta socialismului .va trece nepăsător pe lîngă această tristă întîmplare. Că nu avem de-a face cu o ieftină înduioşare, ecou al unul umanitarism vag, ne-o dovedeşte convingător „A doua moarte a Iul Anton Vrabie". Desigur, scriitorul nu este un cinic, acest cinism ar fi nu numai imoral dar şi antiartistic. Omul, chiar dacă e vinovat, nu-i este indiferent şi scoaterea Iul din. societate nu-i provoacă un strigăt de triumf. Efectiv, avem de-a face cu o dramă : un om cade victimă atitudinii sate sociale, se face vinovat faţă de semenii săi pe care nu-i înţelege şi li se împotriveşte cu înverşunare, în ciuda faptului că e om în rînd cu ceilalţi, nu suferă să fie umilit. A doua moarte a Iul Anton Vrabie, pustiirea sufletească a eroului nuvelei reprezintă un proces firesc ale cărui linii psihologice şl sociale sînt urmărite cu o siguranţă şi un simţ al realismului care merită toată lauda. E un realism consecvent — fără a degenera în cinism şi nepăsare — peste care se face simţit un vînt de omenie. Numai cei slabi sînt cinici iar cruzimea este un corolar al neputinţei. Scriitorul ar fi dorit să se întîmple altfel, ar fi dorit poate ca omul să fie lăsat în pace, să nu cunoască înjosirea, Supărarea, moartea. Repet, niciodată acest flux de omenie nu degenerează în sentimentalism, în neînţelegerea necesităţii. Eroul nu e singurul: vinovat al destrămării, sate; e un om condamnat (pe drept în cea mai mare parte) dar nu e un om josnic. Destinul său e observat cu siguranţă, dar observaţia scriitorului nu e mai puţin sigură cînd se însoţeşte cu un accent de regret. Faptul e consumat, cu toate că ar fl fost mal plăcut să se întîmple altfel Slmlon. în care scriitorul a concentrat .cîteva însuşiri ale comunistului e şl personal interesat în nimicirea inamicului său (între ei este o femele, nevasta Iul Anton), dar nici el nu e departe de gîndul nostru. O situaţie atît de complicată, impregnată de spiritul contemporaneităţii, cere o intuiţie neşovăitoare a. adevărului. Aici e vorba de viaţa şi de moartea unui om. o nuanţă în plus sau în minus poate deveni fatală, o RECENZII 231 stingăcie de neiertat. Neadevărul ar tipa nit. (Afară poate de scena cu furtul de la strident în urechile cititorului. Dacă am în- cooperativă, scenă care nu se integrează In tîlnit în nuvela lui N. Ţie pagini pe care drama eroului; n-o credem). Ceea ce nu e le-am fi vrut scrise altfel, replici şi obser- puţin. vafii care să ţipe cu stridenţă, n-am întîi- L. Raicu RADU T UD OR AN: „ULTIMA POVESTE" Ultima poveste este de fapt povestea tristă a unor copii care în timpul ultimului război sînt siliţi de împrejurări să părăsească prea de timpuriu lumea copilăriei. . Intr-un sat de puţini cunoscut, s-ar părea că viaţa se scurge molcom, dar liniştea e doar aparentă. Zilnic sosesc la primărie plicuri galbene purtătoare de veşti cernite iar văduvele şi orfanii se înmulţesc. Lipsurile şi necazurile se abat asupra celor rămaşi acasă. Pentru cîţiva lei. copiii se istovesc în livezile de pruni ale lui moş Visarion, flămînzi şi sleiţi de puteri. Dar iată că undeva există un alt moşneag, înalt, cu părul lăţos de par că-i pus cu grebla, cu mustăţile aduse pe oală, cu pipa în colţul gurii. Ca vrăjitorul cel bun el veghează copilăria. Castelu-i fermecat e doar un canton iar vrăjitorul nu e altul decît cantonierul. Aci se string seara cei patru prieteni: Petruş, Culai, Trică şl mezinul Uţă să asculte ultimele isprăvi ale lui pan Miroslav, cotoiul năzdrăvan. Se pare că în faţa copiilor secolului XX cetatea basmelor se va nărui iar vrăjitorul va rămîne fără ucenici: Petruş, băiatul şefului de gară, îşi antrenează prietenii la construirea unui telegraf. Cazimir va ţine însă pas cu vremea şi locul poveştilor îl va lua un automobil rudimentar construit pe scheletul unor motociclete vechi, apoi o sa--nie cu elice. Dar. aşa cum spune Radu Tudoran, viaţa merge uneori domol, alteori în trap ori în galop, iar alteori totul se învolburează. viaţa pare că şi-a ieşit din matcă. In pragul cetăţii copilăriei apare urgia războiului. La canton cer adăpost doi polonezi fugiţi dintr-un lagăr. Cazimir şi prietenii săi le vor înlesni fuga spre munţi. Moş Visarion îl va denunţa şi cantonierul va fi ares-> tat; copiii îl vor salva. Tot ce a fost luminos pînă acum va păli sub loviturile jandarmilor. Petruş, băieţelul firav şi delicat de paisprezece ani are puţine şanse de a scăpa de Curtea Marţială. Dar ca şi ceilalţi prieteni ai săi priveşte cu dragoste şi recunoştinţă în urma „omului" de la care a auzit ultima poveste. Am zăbovit asupra subiectului tocmai pentru a putea surprinde sensul acestui interesant roman pentru copii care tratează cu originalitate şi fineţe dificila problemă a pragului dintre copilărie şi adolescenţă, o copilărie întreruptă brusc ce e drept şi o adolescenţă prea timpurie datorită unor vremi crîncene. In prima parte domină o atmosferă luminoasă, plină de umor, întreţinută de nişte copii ghiduşi care se simt atraşi de un moşneag hîtru. Partea a doua sugestiv intitulată „sfîrşitul copilăriei" este sumbră; din toate părţile năvălesc forţele răului: lăcomia de cîştig a lui moş Visarion, furia dezlănţuită a jandarmului, bombardamentul. Totul este trepidant, dramatic, de peste tot, Cazimir şi prietenii lui sînt pîndiţi de primejdii şi moarte, iar în aceste împrejurări eroii se transformă, se călesc. Scriitorul aduce într-o acţiune ce se desfăşoară în stricta realitate străveziile simboluri ale basmului căutînd să le transpună în viaţă, canalizînd lotul pe făgaşul literaturii de aventuri. Intîlnim în carte un unchiaş bun şi sfătos : Cazimir ; un hapsîn care chinuieşte copiii ca şi zmeul cel blestemat: Visarion; o mamă vitregă: cocoana şefului de gară care îl oropseşte pe orfanul Petruş, băiat silitor şi înţelept, rîzgîindu-şi în schimb odrasla, pe Valerică, un găligan leneş, hrăpăreţ şi mofturos. Aceste personaje, simboluri ale binelui şi ale răului, sînt încadrate în existenţa satului unde stăpî-nesc cei trei mari: şeful de post, şeful de gară, perceptorul, unde oamenii îşi duc cu greu traiul. Cazimir îl cucereşte pe cititor încă din primele pagini. E un om simplu, un pribeag polonez, statornicit la noi în urma primului război mondial. I-a fost greu să mai 232 RECENZII rămîie în ţara lui deoarece la întoarcerea de pe front în locul nevestei şi a copilaşilor găsise doar un adăpost năruit ca atîtea altele. Două pasiuni avea Cazlmir : copiii şi motanul. Ne este drag acest moş mucalit şi cam pierdevară dar om de o rară bunătate, cu spirit inventiv şi un caracter dîrz; îl simpatizăm în ciuda tuturor păcatelor lui. Dacă el dă uneori lama prin coteţele din vecini, doseşte o motocicletă sfărîmată sau îi învaţă pe copii să-l înşele pe moş Visarion la culesul prunelor, o face animat de cea mai nobilă intenţie: să „fure" unei vieţi grele un strop de fericire pentru cei care îi sînt dragi. Acest vagabond simpatic aduce în literatura noastră pentru copii — populată de atîţl eroi maturi perfecţi şi schematici ■— un aer de prospeţime de mult dorit. Un asemenea personaj ingenios construit, original, este menit desigur să-şi cîştige popularitate printre cei mici. Dar forţa educativă a acestui personaj pozitiv este întunecată de faptul că, uneori înclinaţia lui către înşelătorie apare ca un viciu. Mai mult chiar, Cazlmir, care la un moment dat se jură în faţa copiilor să nu mai fure (abia după aceea va fura furtunul şi benzina) îi împinge inconştient pe micii săi prieteni pe panta periculoasă a minciunii şi a furtului. Prietenii lui Cazlmir, băieţandri isteţi şi poznaşi, dornici de lucruri neobişnuite, deşi cam de aceeaşi vîrstă, .apar perfect individualizaţi. Petruş, liceanul cu oarecare pregătire de cărturar, încercînd fiorii primei iubiri; Trică, flăcăiandru colţos şl deştept, firavul, şi timidul Culai şi prîslea, Uţă, sînt admirabile portrete de copii. Nimic mai verosimil ca faptul că aceşti puşti au fost împinşi de împrejurări în tenebroasa aven- tură, de la canton, şi că în asemenea momente a ţîşnit entuziasmul şi dorinţa lor. de sacrificiu. Dacă acţiunea pentru salvarea evadaţilor este foarte posibilă datorită în primul rînd acestor caracteristici ale vîr-stei, romancierul lăsîndu-se furat de dorinţa de a crea o atmosferă cît mai misterioasă şi mai propice aventurii a păgubit — în unele scene — personajele sale copii, de spontaneitate şi naivitate, apanaje ale vîrstei lor. La un moment dat nişte copii de ţară, lipsiţi aproape de lumina învăţăturii se poartă ca nişte detectivi versaţi. Ciudat este că cel mai abil se dovedeşte Uţă, un băieţel de nouă ani, care abia cu cîteva zile în urmă credea în poveştile lui Cazlmir. Neverosimilă e şi scena fugii lui Cazi-mir. Băieţandril organizează o evadare în „stil mare" — demontează firele telegrafului lor, fac contactul cu firul care deserveşte gările din apropiere si în timp ce Trică este urcat pe stîlp, Petruş anunţă: „Liber fără oprire, locomotiva izolată 1003, interes militar." După. ce Cazlmir a plecat ei distrug instalaţiile avînd grijă să nu ră-mînă nici o urmă. Copiii mînuiesc aparatele de transmisie şi fac legătura cu cablul telegrafic ca nişte adevăraţi tehnicieni sau cel puţin ca nişte pionieri care fac parte dintr-un cerc de studii electro-mecanic! Ultima poveste constituie un eveniment pentru literatura noastră pentru copii, în care romanul este atît de rar abordat. Cazlmir şi prietenii săi vor rămîne în memoria şcolarilor aşa cum memoria generaţiei noastre păstrează pe unii dintre eroii romanelor mal vechi ale scriitorului. Domnica Filimon R. I. PAYRO: „DIAVOLUL ÎN BELGIA" E.S.P.L.A. aduce de peste un an în libră- rii — din păcate cu date de apariţie nesigure — scrieri ale unor autori originari din cele mai răzleţe puncte ale globului. Intitulată sugestiv „Meridiane", colecţia, care a căpătat în „ultimul timp şi o copertă la fel de sugestivă, dă posibilitatea unui itinerar literar divers şi actual. Recent, Meridianele au editat culegerea de poveşti şi legende flamande a scriitorului Roberto I. Payro „Diavolul în Belgia". Argentinian de origine, Payro s-a stabilit în 1907 în Belgia, cu al cărei spirit s-a contopit. Oamenii se mişcă, trebăluiesc şi rid prin istoriile diavolului în Belgia, ca într-un tablou de Breughel cel Bătrîn. Sînt mulţi şi vioi. De abea te-ai oprit lîngă unul şi RECENZII 233 fără să vrei, privirea fuge în spre altul încurcat în cine ştie ce altă păţanie. Colindînd regiunea flamandă Payro a strîns din gurile orăşenilor şi ţăranilor poveşti cu draci şi vrăjitoare „unele foarte înrudite cu corespondentele lor franceze şi germane". Fantezia flamandă mai puţin întunecoasă şi mai ales umorul flamand au îmblînzit însă aspectul contractului cu iadul. Tovărăşia cu diavolul rămîne hotărît periculoasă dar isteţimea ţăranului iese învingătoare. O mică greşeală de calcul a necuratului, o infimă clipă de neatenţie din partea lui şi agera rudă a lui Eulen-spiegel (şi oarecum rudă a lui Dănilă Prepeleac) se poate bucura de agoniseala care i-a întocmit-o dracul, din tot sufletul pe care şi l-a recîştigat. Din acel moment, ca un adevărat învins, diavolul devine obiect de batjocură. Priceperea unui Belem, păstor ursuz şi singuratec, să vindece vitele, belşugul unui morar ca cel din Stuivenberg stîrnesc imaginaţia şi gurile cumetrelor care ispitesc şi scormonesc pînă află că nu-l lucru curat cu ei. Şi mai ales cum să nu creadă că e dracul amestecat în prea turburătoarea frumuseţe oacheşă de Tanagra, a Vivianei care a sucit nu numai minţile bărbaţilor, ci şi socotelile lor de femei cu fete de măritat şi soţi... în cadrul savuroaselor poveşti transmise din generaţie în generaţie, Payro schiţează rapid portrete uimitoare prin graţie şi diversitate. Cavalerul Amiel, care învinge în dezbateri amoroase diavolul prefăcut pen- tru circumstanţă într-o fetişcană iubeaţă, isteaţa Anneke care forţează cu o clipă mai devreme dimineaţa, silind cocoşul să-şi slo-bozească cucurlgul, amîndoi par ieşiţi din pînzele lui Franz Hals. Slmona, vrăjitoarea, care în visul ginerelui tont se pregăteşte să plece la regescul sabat, pure întruchiparea lui Hiile Babe. Bătrîne mori de vînt, plite de bucătărie strălucitoare, orologii de Frisia „aproape toi atît de bătrîne ea timpul pe care-l măsoară" însufleţesc decorul în care se mişcă morari greoi şi femei prea sprintene. Atît timp cît oamenii îşi încheie între ei socotelile, „ca şi în tablourile demoniace ale-maeştrilor belgieni, diavolul este în general, o figură caricaturală provocînd mal mult rîsul sau surîsul decît spaima. N-o fi fost totdeauna astfel..." spune Payro. într-adevăr cînd reaua credinţă s-a însoţit cu isteria şi bigoteria, procese ca cel al „vrăjitoarelor din Mons", descoperit de Payro în vechile arhive, au alimentat inchiziţia. O femee e stearpă. O vorbă în doi peri, o întîmplare care coincide cu superstiţiile ei prosteşti, şi se şi spune că nenorocita e victima vrăjitorilor. Avalanşa se rostogoleşte. Nimeni nu mai încearcă s-o oprească şi dealtfel nimeni nu ar mai reuşi. Halucinaţiile iau locul bunului simţ, culorile sumbre acoperă nuanţele calde despre care Payro spune: „încercînd să le repet, aş dori cum o dorea Corot în faţa naturii să am suflet de copil." R. lacob DIMITĂR DIM( Romanul „Tutunul" al Iul Dlmov este un foman social; deşi personajele nu sînt prea multe, aria romanului este întinsă. Viaţa societăţii bulgăreşti în perioada anilor 1930—44, zguduită, cutremurată de adinei frămîntări sociale, caracterul aventuros (şi sub aspect moral) al burgheziei (care îşi începuse la o dată relativ recentă ascensiunea) — contradicţiile care măcinau interior clasa burgheză (în care domina figura parvenitului, a proaspătului îmbogăţit), loviturile repetate şi din ce în ce mai puternice pe care le primea burghezia V: „TUTUNUL" din partea muncitorimii din ce în ce mai organizate, deruta marii oligarhii financiare internaţionale, care-şi împingea valurile şi în spre această parte a lumii şi în fine al doilea război mondial, alcătuiesc canavaua pe care îşi ţese Dlmov acţiunea cărţii şale; Ţesătura Intrigii, în ciuda construcţiei aparent simple, aproape lineare, este de o mare complexitate. Sînt numai cîteva personaje, cîteva destine; conflictul dintre acestea însă, nu-i determinat numai de caracterele, respective (contradictorii) şi de 234 RECENZII relaţiile în care se întîlnesc — ci însuşi locul lor în conflict şi relaţiile dintre ele sînt determinate de alte conflicte şi de alte relaţii ce se desfăşoară în afara acţiunii romanului; mai precis, caracterele se găsesc în conflict şi în virtutea propriei lor structuri interioare, dar şi în virtutea unor relaţii sociale ale căror legi puternice au împins caracterele respective, de-o parte sau de alta a baricadei. Fiu al unui profesor de latină sărac, maniac, ramolit — Boris Morev, ajunge datorită calităţilor sale şi unui fericit concurs de împrejurări stăpîn absolut al tutunului bulgăresc, al. producătorilor acestui tutun, al celor ca.re-1 prelucrează — şi prin averea sa unul din cei mai influenţi oameni din grupul ce conducea viaţa economică şi politică a Bulgariei. Fraţii săi, Pavel şi Ştefan, de asemenea oameni inteligenţi, capabili, devin comunişti, luptători tocmai împotriva organizării sociale în al cărei vîrf se cocoţase fratele lor. Drumurile cu totul deosebite chiar în esenţa lor, chiar prin semnificaţia lor etică, pe care le parcurg aceste caractere nu se pot explica numai prin structura lor intimă deosebită (această structură doar nu este un dat, ci ea însăşi este un proces viu), nici numai prin întîmplarea care, ca un val de mare, a aruncat pe unul într-o direcţie, iar pe ceilalţi în altă direcţie. E drept, pe Boris Morev întîmplarea l-a ajutat să-l întîlnească pe papa Pierre, proprietarul Nikollanel, şi să intre in graţiile sale şi ale fetei lui, Maria. Dar această „întîmplare" el o pîndea de mult. Boris Morev este un mare ambiţios, şi, la început (poate că şi mai tîrziu) — un mare nemulţumit — dar şl Pavel Morev este un ambiţios în genul, său şi un nemulţumit în genul său. Totuşi fiecare din ei alege un drum deosebit pentru realizarea aspiraţiilor care ii animă. Boris Morev este un ambiţios, a cărui ambiţie porneşte dlntr-un egoism feroce —"împins pînă la absurd — care generează în el o sete fără margini pentru putere (o putere numai a sa şi numai, pentru sine). Pavel Morev este şi el un ambiţios, însă la el egoismul este înlocuit cu generozitate, cu dragoste pentru semenii săi; aceasta îl mînă să caute şi să găsească acea concepţie de viaţă care face din el un comunist; pe urmă, în mod firesc, însuşirile negative ale lui. Boris îşi găsesc mediul optim de dezvoltare în societatea în care se caţără; iar însuşirile morale luminoase ale lui Pavel înfloresc în condiţiile unei lupte grele, care constituie o verificare aspră a caracterului său. E curios totuşi cum un scriitor care cunoaşte atît de profund viaţa şi — în ce priveşte destinul diferitelor personaje — o redă în complexitatea ei, inconsecvent cu sine însuşi, rămîne strein de anumite sectoare ale vieţii eroilor săi. Investigaţia psihologică — de pildă — este destul de simplistă; cunoaştem viaţa interioară a personajelor lui Dimov numai în datele ei cele mai esenţiale; ca detalii de viaţă sufletească, la Boris Morev sînt analizate numai patima lui neînţrîntă pentru avere (şi mai ales puterea ce ţi-o dă această avere) şi patima lui pentru Irina, dragostea lui din tinereţe. Alte elemente ale vieţii sale sufleteşti sînt numai sumar indicate, şi deseori trebuiesc ghicite; de pildă, dragostea pentru părinţi, sau. prietenia pentru Kostov, „generozitatea" faţă de soacra sa, mama Măriei, sau viciul. băuturii care-l copleşeşte iremediabil, spre sfîrşitul vieţii, toate aceste detalii, care nu sînt puţin importante pentru portretul moral al personajului, Dimităr Dimov le punctează în treacăt. Nici cu viaţa sufletească a celorlalte personaje, fie pozitive, fie negative — Dimov n-a fost mai darnic. Pavel Morev este personificarea intransigenţei comuniste, Irina este femela robită de dragostea ei din tinereţe, Max Eschenazi intelectualul ajuns în mişcarea revoluţionară în urma unui chinuit proces de conştiinţă, omul la care şi entuziasmul şi eroismul şl prietenia sînt mai curînd de esenţă raţională, decît afectivă. Ceea ce e curios, este că în ciuda acestui, aparent schematism portretistic, veridicitatea, realitatea personajelor nu suferă; personajele sînt vii, trăiesc, au o existenţă şi o identitate distinctă, valabilă. La Dimov, caracterele nu sînt întruchiparea unei unice însuşiri morale, ei nu sînt numai buni sau numai răi, cu exclusivitate. In general personajele mai. importante se caracterizează printr-o mare RECENZII 235 pasiune care-i împinge înainte, dar viaţa lor sufletească depăşeşte la fiecare în parte conţinutul acestei pasiuni. Boris Mo-rev nu este numai un arivist înrăit, un otrăvit de mirajul banului şi al puterii, ci-i şi un ins statornic în dragoste. Pavel este un luptător pasionat, şi un îndrăgostit pasionat ; de-asemenea Ştefan, iubeşte lupta, dar la un moment dat, cînd trebuie să aleagă între o moarte demnă şi o viaţă fără demnitate, o alege pe a doua pentru că totuşi se iubeşte mai mult pe sine. Rostov, un suflet gol, care şi-a consacrat toată viaţa plăcerilor josnice, mai găseşte în inima lui resurse să facă un gest de bunătate faţă de un biet copil orfan. Fireşte, Dlmov are grijă să sublinieze caracterul relativ al unor anumite categorii etice în raport cu omul şi cu împrejurările. Dragostea pentru Irina, nu-l opreşte pe Boris Morev s-o cedeze altora, cînd interesul o cere, s-o prostitueze de fapt. Bunătatea lui Kostov, faţă de copilul orfan şi bolnav, izvorăşte de fapt din egoismul său, care se manifestă sub o formă filantropică în momentul cînd bătrîneţea apropiată îi agită pe sub ochi spectrul îngrozitoarei singurătăţi şi al bolii neiertătoare. Şi s-ar mai putea exemplifica. Aş mai aminti un amănunt caracteristic. E ştiut că de obicei fiecare scriitor, ca orice om, are simpatii şi antipatii şi cunoaşte şi indiferenţa — şi aceasta nu numai faţă de oamenii vil, ci chiar şi faţă de personajele sale. Un bun scriitor însă nu cedează sentimentelor sale faţă de personajele Iul, şi îi lasă să-şi trăiască soarta conform legilor inexorabile ale vieţii. E evidentă simpatia autorului pentru Irina, admiraţia lui pentru Lila, dispreţul său pentru Kostov, ura lui faţă de Boris şl von Geler etc. Irina, e o fată tînără, curată, cu idealuri înalte umanitare, dragostea, pasiunea ei pentru Boris Morev o va trage pînă la urmă totuşi în mocirlă. Şi Dimltăr Dimov, deşi o simpatizează la început, simte milă apoi pentru ea, n-o cruţă; lasă lucrurile să se desfăşoare „aşa cum se întîmpla în viaţă". Lila este un om admirabil, o pildă vie de conştiinţă, de voinţă, de abnegaţie, dar autorul care o admiră sincer, n-o scuteşte de o serie întreagă de prejudecăţi stîngiste, care la un moment dat provoacă nenorociri şl pentru mişcare şi pentru ea însăşi căci duc la o ruptură (trecătoare) între ea şi logodnicul ei, Pavel Morev. Dimităr Dimov desfăşoară cu obiectivitate acţiunea cărţii, destinul eroilor, intriga, s-ar putea spune că „lasă lucrurile să meargă de la sine", dar de fapt îşi manifestă mereu, şi direct, atitudinea sa, părerile sale despre ceea ce se întîmpla. Romancierul nu se „amestecă" în intrigă, în acţiune, în soarta personajelor, forţînd realitatea lor; dar pledează pentru sau contra, comentează, explică, îşi manifestă admiraţia, simpatiile sau dispreţul. Poate că unii vor obiecta împotriva acestei „combinaţii" de stil obiectiv şi „participare sentimentală" a autorului, mai ales că adesea, comentariile directe, explicaţiile prea stăruitoare asupra unor lucruri şi aşa limpezi, evidente, îngreunează contactul dintre cititor şi carte. Personal, consider că fără consideraţiile autorului, fără comentarii, fără „pasiunea" expres exprimată a autorului, cartea ar fi cîştigat în densitate, în greutate, chiar în ce priveşte forţa de convingere (în sensul că romanul şi aşa izbutit, ar fi devenit mult mai puternic, mai impresionant). In romanul tui Dimov, este analizat sub diverse aspecte procesul de descompunere al marii burghezii bulgare, sfîşierea şi măcinarea ei lăuntrică; cunoaştem nu numai haosul, deruta economică şi încercările disperate de a salva de la dezastru edificiul ei găunos, ci şi decăderea morală ce însoţeşte acest declin lipsit de ori ce urmă de demnitate. Dar bolile organismului burghez sînt numai jumătate, poate chiar mai puţin, din cauzele prăbuşirii sale; ceea ce avea să determine în ultimă analiză prăvălirea sa rapidă şi definitivă a fost însă lupta organizată a clasei muncitoare, condusă de comunişti. Intr-un roman despre această perioadă, scris de pe poziţiile realismului socialist, lupta clasei muncitoare şi rolul ei determinant în viaţa societăţii nu poate fi trecut cu vederea sau tratat „în treacăt" ; romanul lui Dimităr Dimov îndeplineşte această condiţie; rolul predominant, determinant în desfăşurarea evenimentelor cu caracter istoric, ce angrenează societa- 236 RECENZII tea în întregul ei, aparţine mişcării comuniste aflate în ilegalitate. Mişcarea comunistă dă lovituri repetate, hotărîtoare, burgheziei, statutul burghez şi pregăteşte poporul pentru preluarea puterii;• această încleştare din ce în ce mal încordată, văzută în întreaga ei amploare, dă cărţii un puternic dramatism, care nu scade pînă la sfirşit. Spre deosebire însă de mulţi alţii care scriu despre lupta ilegală a partidului, Dimov'nu se limitează numai şi numai la activitatea politică a eroilor săi comunişti şi nici nu tinde la crearea unor „eroi Ideali" — forţînd realitatea; comuniştii sînt înainte de toate conştiinţe neînduplecate, oameni de o mare superioritate etică; dar ei nu încetează să fie oameni ; simt ca oamenii, au îndoieli omeneşti, iubesc omeneşte, greşesc, suferă. Condiţiile luptei ilegale sînt foarte grele şi nu permit verificarea minuţioasă, a oamenilor. In raporturile dintre comunişti multe se rezolvă într-un fel sau într-altul, pe baza încrederii ori a neîncrederii — care niciodată însă nu sînt' şi nu pot fi suficient justificate; o bănuială e suficientă pentru ca Lukan să-l excludă pe Pavel Morev din partid, iar această excludere duce la ruptura dintre Lila şi Pavel. Tot pe baza unor bănuieli, Max Eschenazi este un timp scos din munca de partid; moartea lui eroică însă, demonstrează că, cu toate îndoielile lui, cu toate frămîntă-rile lui de esenţă mic-burgheză, cu toate crizele lui de pesimism, Max Eschenazi a fost un bun comunist, un om ireproşabil din punct de vedere etic şl un veritabil •luptător. Cu aceeaşi forţă sînt prezentaţi în cartea tul Dimov şi oamenii simpli, muncitorii şi ţăranii şi viaţa lor; Slşko, Spasuna, Leate, Micikln etc. E impresionant tabloul cartierului muncitoresc şi al vieţii grele a muncitorilor, admirabil descrisă munca lor, lupta lor. De neuitat, impresionante prin măreţia lor simplă sînt ultimele scene de luptă ale partizanilor în munţii Rodopl. Ceea ce cred că se poate obiecta, privind sub acest aspect romanul, este un anumit caracter abstract în discuţiile pe care le duc comuniştii între ei, asupra tacticii; aproape în tot ce se spune, e folosit acelaşi stil axiomatic, presupus „principial" ; şi astfel importante pasagil de dialog capătă un caracter uscat, sec, de parcă nu oamenii ar vorbi între ei ci principiile. Aceasta şochează cu atît mai mult cu cît cartea în general este scrisă cu un deosebit simţ al veridicităţii; acţiunile concrete ale comuniştilor, discuţiile dintre ei legate de alte probleme ale vieţii, relaţiile lor, sînt redate la un bun nivel de proză realistă. * Cu toate rezervele pe care le-am formulat — şi care pot fi discutabile sau justificate de neajunsuri reale ale cărţii — romanul mi-a prilejuit multe satisfacţii şi multe învăţăminte. „Tutunul" e una din acele cărţi pe care n-o uiţi uşor şi o reciteşti cu plăcere. Remus Luca. REVISTA REVISTELOR DIN ŢARĂ TRIBUNA" nr. 1, 2, 1957 ~ Innodlnd firul unei vechi tradiţii progresiste „Tribuna", proaspăta publicaţie clujeană, vine să umple un gol în cultura romînească — cum ni se spune şi în cuvîn-tul de început — prin contribuţia sa la dezvoltarea unei arte şi literaturi realist-socialiste, la promovarea unei ştiinţe puse în slujba adevărului şi a vieţii. Deşi legată puternic de specificul şi tradiţiile culturale ale Transilvaniei, prin materialele apărute pînă acum în paginile ei, revista nu se resimte supărător de spiritul îngust, provincial al revistelor cenuşărese şi nu suferă de complexele periferiei culturale. Totuşi, cunos-cînd posibilităţile scriitorilor strînşi în jurul „Tribunei" şi ale colaboratorilor ei, cititorul îi poate pretinde o contribuţie mai substanţială şi o îndrăzneală mai pronunţată. Numerele de pînă acum., privite de la nivelul cerinţelor amintite, mărturisesc intenţii frumoase a căror realizare rămîne insă pe seama numerelor viitoare. De altfel, aşa face orice om cuminte cînd porneşte la drum lung şi la o acţiune importantă. Strîngînd în jurul ei condeie cu experienţă: Ion Agîrbiceanu, Mihai Beniuc, Ion Breazu etc., „Tribuna" nu-şi îngustează cercul colaboratorilor pe criterii regionaliste — cum s-ar putea crede — ci-şi deschide paginile tuturor celor a care manifestă interes pentru cultura noastră nouă şi pentru marile probleme ce frămîntă mişcarea de idei contemporană. Conţinînd rubrici variate: „Cronica ideilor", „Cronica literară", „Revista, revistelor", „Probleme univer- sitare", „Cărţi noi", „Teatru", „Artă plastică", „Muzică", „Scrisori din Bucureşti", probleme de limbă şi de istorie, revista găseşte spaţiu suficient pentru publicarea unor lucrări de beletristică actuală şi studii privind istoria literaturii Transilvaniei. Fireşte, unele rubrici se manifestă încă fără o strălucire deosebită dar şi fără a fi cenuşii. In articolul ,,La apariţia Tribunii", academicianul Ion Agîrbiceanu stânge într-un. mănunchi şi comunică cititorilor preţioase amintiri literare, privind istoricul, colaboratorii revistei în diferite perioade, debutul său literar, ca poet în paginile ei, şi stabileşte cu o remarcabilă pasiune rolul vechiei „Tribune" în viaţa Ardealului. Academicianul Mihai Beniuc, în interesantul său articol „Tribună pentru ţară nouă", evocă şi el momente din istoricul presei progresiste din Transilvania, zugrăvind totodată scene impresionante din viaţa de ieri şi de azi a moţilor, şi în general din viaţa nouă a ţării, la a cărei permanentă înflorire „Tribuna" se cade să participe cu toate forţele. Din cele două numere atrage atenţia în mod deosebit — prin ineditul său şi printr-o minuţioasă informaţie — materialul de Istorie literară sau mai bine zis de istoria culturii transilvane; menţionăm articolele: „Cel dinţii medic romîn profesor universitar Ion Piuariu-Molnar" de Dr. Valeriu Bologa, „O veche şcoală romînească în Făgăraş" de lo-sif Pervain, „Amintirea doctorului Pavel Vasici" de Ion Breazu, „Ardelenii şi 1907" de Mircea Zaciu. Ambele numere acordă o> 238 REVISTA REVISTELOR deosebită atenţie tragicului 1907 din istoria ţărănimii muntene şi moldovene, zguduitoare tragedie la care ardelenii au participat cu tot sufletul lor, nu mai puţin obidit şi chinuit. Dumitru Mircea semnează articolul „Pe meleagurile răscoalei..." iar I. D. Muşat, cunoscut cititorilor prin volumele închinate răscoalei iobagilor sub conducerea lui Doja, în nuvela „Vestitorii-1907" cuprinde v,n moment din răscoalele ţărăneşti ■— fără a se deosebi însă prea mult de restul literaturii închinată sîngerosulul an. Menţinerea prea fidelă intre jaloanele cunoscute nu-i dă cititorului sentimentul ineditului ci-i lasă impresia, probabil înşelătoare, că reciteşte rezumate, pagini din „Răscoala" lui Liviu Rebreanu. Tot răscoalei din 1907 îi este închinată în numărul doi o pagină antologică cu extrase din Coşbuc, Panalt Istrati, Mihall Săulescu, N. D. Cocea şt Elena Farago. Păcat că lipsesc pagini cu o valoare mult mal antologică ca acelea pe care le-ar fi oferit, de pildă, Octavian Goga cu volumul „Ne cheamă pămîntul". Poezii interesante semnează Teodor Mureşanu „Scoica", Ion Horea, „Era o toamnă", Aurel Rău „După ninsoare", Radu Stanca „Vanitatea la Pontul Euxln", Petre Solomon „Dram spre conac" Victor Felea „Intre vinturi", Leonida Neam-ţu „Cuţitul", Aurel Gurghianu „Sonda", Ne-golţă Irimie „Funicular în Ţara Moţilor". Ştefan Bit an semnează traducerea poeziei „Iarnă" de Horvath Imre. Merită menţionată reîntîlnirea prozatorului Petru Vintilă cu străvechea sa muză prin poezia „Agrotehnica". Pentru semnificaţia evenimentului şi pentru prospeţimea poeziei şi voia bună ce o stîrneşte în sufletul cititorului printr-o armonioasă alăturare a figurilor mitologice cu cele mai recente noţiuni agrotehnice, cităm cîteva versuri: Cu ajutorul agrotehnicei şi-al superfosfa- ţilor Ceres, muma pămîntului, darnică a fost în bucate. Pan a păzit bine turmele de oi, Bachus s-a îngrijit de piatră vînătă şi de struguri Şi faunii au stat toată vara pe dealuri între pruni Sperăm că numerele viitoare vor contura mai exact profilul revistei, pe coordonatele majore ale culturii noastre actuale. I. B. P.S. Cînd notele noastre luaseră deja drumul tiparului ne-a parvenit Nr. 3 al revistei, ca o atestare convingătoare a faptului că fiecare număr marchează un progres, „Tribuna" cîştigînd astfel tot mai mult interesul cititorilor care, după toate aparenţele, la Bucureşti cel puţin, întrunesc un număr considerabil. Se simte o înviorare, o lărgire a sferei de preocupări şi mai ales o limpezire şl o adincime în dezbaterea problemelor ridicate. Partea beletristică vădeşte şi ea o anume împlinire, revista con-ţlnînd un frumos fragment din romanul „Frămîntări" de Ion Agîrbiceanu şi interesante poezii, dintre care menţionăm îndeosebi „Agreste" de Ion Horea, pentru fiorul de autentică artă ce ni-l insuflă versul său cu rezonanţă de psalmi şi dangăt de clopot, dominate armonios de o tonalitate modernă, din împletirea cărora se conturează frumuseţile agreste ale patriei, văzute în splendida desfăşurare a anotimpurilor. „UTUNK" nr. 1,2,3,4, Ianuarie Se remarcă în paginile săptăminalulul clujean „Utunk" o serioasă înviorare mai ales prin iniţierea unor dezbateri teoretice care, dacă vor fi continuate la nivelul şi ţinuta contribuţiilor lui Szabedi Laszlo („Despre Imaginea artistică" nr. 1, 2) şi a lui Borghida Istvan („Despre cîteva pro- bleme vechi şi noi ale artei noastre plastice" Nr. 2), nu vor avea decît rezultate dintre cele mai bune. Articolul lui Szabedi Laszlo este un răspuns polemic unor obiecţii aduse cărţii sale „Limbă şi literatură" — şi în mod special schiţei de studiu „Despre imaginea poe- REVISTA REVISTELOR 239 tică" (unul din capitolele acestei cărţi) — de către lanoşi Janoş în articolul „Despre unele probleme ale esteticii noastre" apărut în „Igaz Szo" (Nr. 10/956). Neavînd la îndemînă toate materialele, nu putem prezenta discuţia şi nici n-ar ţi nimerit, deoarece ea nu pare a se ţi \ncheiat prin ultimul articol al lui Szabedi Laszlo, totuşi, .abstracţie făcînd de caracterul său polemic ■— prin consideraţiile pe care autorul ie Jace asupra fenomenului artistic, a structurii imaginii artistice, a procesului de tipizare şi. a naturii imaginii poetice, — arti-.colul constituie o contribuţie serioasă, competentă la căutarea căilor spre rezolvarea unor dificile probleme de estetică; s-ar putea întîmpla ca unele opinii estetice ale lui Szabedi Laszlo, aşa cum sînt formulate să. fie discutabile sau chiar vulnerabile, totuşi meritele articolului în ansamblu nu pot fi contestate. Căutind să definească imaginea artistică .şi să stabilească în ce constă esenţa ei, Szabedi Laszlo face o paralelă între imagine şi obiectul, fenomenul oglindit de imagine : „Cîinele de lemn este imagine a cîi-nelui din natură fiindcă se aseamănă cu el, dar nici cea mai perfectă asemănare nu face dintr-un obiect imagine a altui obiect, dacă iorma lui este propria lui formă dată de la natură... Cîinele de lemn este însă o bucată de lemn care ne apare nu în forma ■ei proprie dată de la natură, ci în forma cîinelui". Şi stabileşte apoi: „Ţine de esenţa Imaginei să fie aparenţă. Nu poate fi imagine ceea ce este într-adevăr ce este". în continuare, face o distincţie esenţială între imaginea reflectată ca urmare a unor legi ale naturii (de exemplu: ecoul, fata morgana, imaginea oglindită de suprafaţa liniştită a apei sau de oglindă) — şi imaginea creată de om, unde arată că spre .deosebire de imaginea apărută ca urmare a unor legi ale naturii, a cărei raţiune de a fi, a cărei sens nu este să reprezinte obiectul oglindit, imaginea creată de om este creată tocmai pentru ca să reprezinte .acel obiect şi conchide că esenţa imaginei artistice este reprezentarea. Szabedi Laszlo mai face o deosebire esenţială şi între felul de a fi al imaginei artistice şi între obiectul sau fenomenul reprezentat, precum şi imaginea reflectată ca urmare a unor legi ale naturii. „Aceste două din urmă — notează el — au existenţă obiectivă ; existenţa lor precede reflectarea lor în conştiinţa noastră. Dimpotrivă, existenţa imaginei creată de om este precedată de existenţa ei ideală, imaginea de acest fel este idee întruchipată în materie". Şi arată mai departe că prin urmare imaginea artistică poate fi înţeleasă numai ca operă (creaţie) a cuiva. Şi conchide : „Cîinele din realitate — există. Cîinele de lemn, cîinele imagine — reprezintă. încetînd să mai fie reprezentare, încetează să fie imagine". Interesantă este şi concepţia lui Szabedi Laszlo în ce priveşte conţinutul şi formele imaginei. (Szabedi Laszlo pentru formă foloseşte întotdeauna pluralul). ludecînd fenomenul artistic prin prisma creatorului, ei consideră conţinutul ideea sau ideile creatorului imaginii şi îl numeşte conţinut intenţional, (szăndekolt tartalom)—din prisma celui ce contemplă fenomenul artistic, îl receptează, conţinut este ideea sau ideile pe care elementele formale ale imaginii le determină în contemplator — şl îl numeşte conţinut real efectiv, (valosdgos tartalom). Şi mai departe notează: ,,In timp ce în procesul de creaţie a formelor reprezentării, crearea formelor a fost determinată de conştiinţă, în procesul de înţelegere al imaginii ca atare se întîmpla invers : formele determină alcătuirea conţinutului de idei". (Szabedi Laszlo scrie „tudat-tartalom" care tradus ad literam înseamnă conţinut conştient, conţinut finind de conştiinţă; noi l-am tradus prin conţinut de idei avînd în vedere mai ales definirea anterioară a ceea ce el numeşte conţinut). Poate că această distincţie privind conţinutul imaginii artistice să nu aibă importanţă şi să nu aducă foloasele pe care Szabedi Laszlo le scontează, în studiul structurii imaginii; această disociere din necesitate de analiză a imaginii ca atare de procesul care a dus la crearea ei, ar putea deschide o portiţă spre admiterea tezei că conţinutul intenţional — sau altfel spus în sensul pe care Szabedi Laszlo îl dă — ideia artistului nu este cu totul ci numai in parte accesibilă contemplatorului. Notăm aceasta, referindu-ne fireşte la imaginea artistică realistă şi mai cu seamă la operele artistice valabile, căci nu ne putem 240 REVISTA REVISTELOR glndl că Szabedi Laszlo a avut în vedere „opere" care din pricina nerealizării lor artistice nu-şi pot dezvălui conţinutul în întregime. Discutînd formele imaginii, Szabedi Laszlo deosebeşte forme interioare şi forme exterioare, definind formele interioare ca „reproducere a formelor fenomenului natural" (oglindit, n.n.). Szabedi Laszlo acordă o mare însemnătate acestor forme interioare considerîndu-le esenţiale, deoarece „conţinutul imaginii; adică acele idei a căror formă de transmitere este imaginea, (care deci se transmit prin imagine contemplatorului în procesul de înţelegere al imaginii), este cu totul dependent de aceste forme interioare deoarece „contemplatorul ajunge la semnificaţia imaginei numai prin mijlocirea formelor interioare". Este îndoielnică utilitatea şi a acestei distincţii între forme interioare şi forme exterioare (dacă nu cumva Szabedi Laszlo spunînd forme interioare se gîndeşte la substanţa imaginei) — şi mai ales sublinierea ideii că ele ar determina conţinutul de idei fie şi menţionînd tot timpul că este vorba de procesul de înţelegere, de receptare a imaginii. Totuşi, într-un anumit raport, conţinutul imaginii are caracter obiectiv, el există şl devine cunoscut prin mijlocirea formei (sau formelor), dar forma n-a putut lua naştere decît determinată de ideea artistului care a căutat formele corespunzătoare în formele fenomenelor realităţii. Ori. conţinutul real (după cum numeşte Szabedi Laszlo ideile pe care formele interioare ie determină in subiectul contemplator al imaginii) ar putea la un moment dat să se deosebească de conţinutul intenţional (adică ideea creatorului imaginii), şi să fie chiar altceva şi atunci ar fi foarte greu de susţinut că imaginea artistică este un instrument de cunoaştere. In partea a doua a articolului, Szabedi Laszlo răspunde lui Ianosi lanos, lămurind concepţia sa despre tipic,, explicînd deosebirile pe care el le face între imaginile artistice după măsura în care procesul de generalizare cuprins în ele este mai mult sau mai puţin larg, considerînd tipic numai acea reprezentare care reproduce (concret) calităţile şi caracteristicile unui mare număr dintr-o categorie de indivizi (sau fenomene individuale); consideră valabilă şi imaginea care reproduce un singur individ al categoriei dar o numeşte „pelda" (ceea ce ar însemna exemplar, reproducerea modelului) şi în continuare face o deosebire importantă între raportul dintre individual şi general îri viaţă şi. acelaş raport în imaginea artistică, arătînd că individul, din natură conţine în sine generalul, iar imaginea artistică exprimă, reprezintă generalul prin individual şi notează că artistul poate crea, selectînd formele procesului din: realitate, o imagine individuală care să reprezinte mai bogat, mai larg generalitatea fenomenului individual din realitate care i-a servit de model. In ultima parte a. articolului Szabedi Laszlo se ocupă de substanţa poeziei. R. L, DE PESTE HOTARE TUDOR ARGHEZI ÎN „SINN UND FORM (Jltimul număr pe 1956 al revistei ber-lineze „Sinn und Form" publică traduceri din Tudor Arghezi şi luan Ramon Jimenez. Faţă'cu nostalgia vagă, deşi pătrunzătoare, a versurilor Iul Jimenez care încearcă să descifreze sensul existenţei în limbaj aluziv, prin dizolvarea eu-ului în peisaj, în natura obiectivă (aşa cum, în poezia noastră, un Adrian Maniu, un Vinea, un Baco-via. un Blaga), poemele lui Arghezi aduc un lirism direct, brutal, care atacă temele mari ale vieţii şi morţii, ale poeziei ca act creator şi ale muncii binecuvîntate. ori teroarea fundamentală a sufletului prins în REVISTA REVISTELOR 241 tent acuta nefiinţei. Traducătorul — compatriotul nostru Alfred Margul-Sperber — a ales cinci dintre cele mai reprezentative poeme argheziene: ..Testament" (problema morală şi revoluţionar estetică a scrisului, a creaţiei literare), „Belşug" (munca integrată in marele ritm cosmic), „Har" (misterul luminos al vieţii revelat in tenebrele regnului Inferior, vegetal, cu întreg cortegiul de semnificaţii al concepţiunli la înalta treaptă umană), „Duhovnicească" (aripa neantului fîlfîlnd cu o putere ce zguduie temeliile spiritului în om) şi „De-a v-aţi ascuns" (moartea ca permanenţă casnică, melancolia exlincţiunii în cadrul duioşiilor vieţii familiare). In toate aceste tălmăciri, Alfred Margul-Sperber se dovedeşte un maestru al transpoziţiei lirice. In adevăr, nici un barbarism, nici o prozai-zare a textului original, în versurile germane de aici. Fiorul liric străbate prin fiecare poezie în parte şl trece de la un poem la altul, unlndu-le într-un tot emoţional ce redă conturul lirismului arghezian. Şi totuşi, e dat traducerilor să trădeze — spre gloria intangibilă a poeziei în sine; Alfred Margul-Sperber. trădează prin chiar calitatea sa : puterea de liricizare. Astfel, ritmul naiv. aproape prozaic uneori, din ..De-a v-aţi ascuns", care ţine de emoţio-nalitatea specifică a lirismului arghezian (şi ale cărui origini trebuie căutate în psalmii lui Dosoftei), capătă în transcrierea germană de acum o fluenţă... prea poetică. La Arghezi, ca şi la Dosoflel altădată, sau la un V. Volculescu, în timpurile noastre, versul romînesc se des-muzlcali-zează, aparenţele lui. de stîngăcie, de ne-indemînare. de silnicie chiar, denotînd o expresivitate lirică mai aproape de neliniştea, de contradicţiile sufletului modern. Şi poate ritmurile expresioniştilor germani ar fi fost mal adecva/e, a-l reda. Concreteţa lirică argheziană se pierde aşa dar în fluiditatea germană a Iul Sperber, şl o strofă de un lirism atît de primar, încît pare extras din nu ştiu ce etnografii cuprinse de flăcări, ca aceasta : E jocul sfintelor Scripturi. Aşa s-a jucat şi Domnul nostru Isus Hristos Si alţii, prinşi de friguri şi de călduri. Care din cîteva sfinte tremurătur! Au isprăvit jocul, frumos... devine • In der Bibel ist davon zu horen, Dass auch unser lieber Herr, der Christ, Mit den Heilingen und der Engelchoren Dieses schone Spiel nicht wollte storen Und selbst mit dabei gewesen ist. Dacă exemplului de mal sus i se pot adăuga şl altele, precum în „Testament", unde dulceaţa amară a imaginii; întinsă leneşă pe canapea Domniţa suferă în cartea mea... nu se regăseşte deloc tn : Der Dame, trag von weichem Pfiihl getragen, Schafft dieses Buch, mein Buch, nur Unbehagen... sensul liric însuşi deplaslndu-se, căci a suferi în carte nu e lot una cu a suferi din pricina cărţii; — ori în „Har", unde pentru : Ascultă, harul a trecut prin ei Virginal, candid şi holtei... Ihnen ward die Gnade, das Heil Unbefleckt, jungfrăulich, lauter zuteil! deci o formă degradată a acelui concret „a. trecut prin", căruia i se alătură îndrăzneţul „holtei" ; iar pentru forma bogat figurată, quasi-materială: într-o noapte Li s-au umplut straiele cu lapte... e explicitate mult mai puţin sugestivă, deoarece versul şi-a pierdut inocenţa: Uber Nacht 1st der Amrnentrieb der Kartoffeln erwacht... (sună ca ironia bonomă a Iul Morgenstern) — ori în fine, în „Duhovnicească", aluzia 16 — V. Romînească nr. 3 242 REVISTA REVISTELOR terifiantă, ce —■ datorită majusculelor — se profilează mitic : Ar putea să fie Cine-ştie Cine... şi, in tălmăcire, îşi anulează cu desăvîr-şire sensul poectlc: Vielleicht, dass irgendwer... — toate aceste exemple nu fac decît să atragă atenţia încă odată asupra ingratei ocupaţiuni a traducerii, supusă celor mai întristătoare riscuri. Le înfruntă acum un poet, care posedă lirismul său propriu, ca Alfred-Margul-Sperber, şi care se poate mîndri cu reuşite maxime. Darurile sale necontestate apar limpede mai cu seamă în tălmăcirea „Belşugului", unde verbul german păstrează aproape intacte ecourile de bronz ale originalului: Einsamer Pîlug : zum Himmelsrande weisen Die Furchen, deren Spur am Herd begann. Siehst du die Rinder angeschirrt aus Eisen, Sie scheinen steinern und aus Erz der Mann... şi unde grandoarea strofei finale, ţesută din firele primordialei linişti, sfiala în faţa măreţiei eterne a Firii, se comunică integral : Es ist Schweigen wie im Grund der Zeiten. Du wirf den Blick nicht riickwărts auf die Welt: Denn Gott wird bald durch diese Fluren schreiten Bis gross sein Schatten aul die Ochsen fălit. I. Negoiţescu „ARTSU — numerele 596, 597, 598 — decembrie 1956 Literatura Cum se conturează fizionomia unei bune părţi a literaturii burgheze din Franţa zilelor noastre ? La această întrebare publicaţia franceză ..Arts" ne oferă un răspuns demn de interes. La cunoaşterea panoramică a realităţilor, drept ghizi, ne slujesc un grup de critici, filozofi şi eseişti, invitaţi a fi oracolul „clarvăzător" al unui destin ce se anunţă sumbru. Criticul Robert Beauvais. bunăoară, ocu-pîndu-se de caracterul operelor literare apărute în idtimii 15 ani. îl compară unui ..show-buslness". El le identifică aşadar cu ultima expresie a exhibiţionismului de music-hall, destinat să aţîţe prin mijloace rafinat dozate sensibilitatea tocită a spectatorilor. Bineînţeles, aceste opere nu întîr-zie să promoveze libertinajul. Că reţeta pe care se întemeiază succesul facil al cabaretului a fost împrumutată cu brio de o categorie tinără de scriitori, nu e de mirare. Cultul vedetei, a devenit un scop, căruia i se sacrifică arta. Această frenezie a parvenirii cu orice preţ, face,să se amestece delirant, ca într-un uriaş malaxor, contoplndu-le, ideile, genurile. Robert Beau- vais numeşte acest fenomen „confuzio-nlsm". Acest fenomen, „foarte semnificativ astăzi, -face ca un clown să fie lăudat pentru poezia sa, iar un poet pentru clow-neriile sale, ca un cineasi să fie consacrat pentru filmele sale teziste, să se ceară unui scriitor stilul vorbit care pare viu, iar unui orator stilul scris care pare distins, în ziare care sînt concepute ca nişte săptă-mînale, pe cîlă vreme săptămînalele sînt redactate ca nişte reviste lunare, iar revistele lunare ca nişte tratate de filozofie" Nu e deci de mirare că în această goană după o glorie imediată, autorul vede un simptom îngrijorător. Examinînd. cauzele. Robert Beauvais găseşte răspunzători pentru această situaţie autorii generaţiei precedente (Gide, Montherlant, Celine etc.). El nu se sţieşte să-l facă responsabil şi pe Jean Paul Sartre, în jurul căruia — spune c/'iticul — tineretul suscită, sub stindardul existenţialismului de inspiraţie klrkegaat-dlană, o adevărată „fervoare nevrotică". Alte sînt explicaţiile pe care le găsim în răspunsul filozofului Vladimir Jankelevitch, El socoate că decadenţa culturii burgheze REVISTA REVISTELOR vine din lipsa de entuziasm si de pasiune a tineretului, ca şi din apatia intelectualilor, care nu iau în seamă misiunea lor. La rîndul său, Brice Parain, în căutarea unei explicaţii, nu şovăie să compare Franţa cu o bolnavă de ftizie, înspăimîntată de contactul cu realitatea. Etiemble, profesor de literatură la Sor-bona, descoperă cauza decadenţei literaturii şi artei franceze în două rele care o rod subteran : coca-cola (să înţelegem literatura şi moravurile literare de provenienţă americană) şi Franţoise Sagan (una din proaspetele scriitoare, căreia tam-tamul publicitar i-a făcut mult rău şi al cărei talent, incontestabil, nu poate ascunde totuşi deznădejdea de care este copleşit o parte a tineretului francez burghez, în goană după o soluţie a vieţii). Etiemble deplînge de asemenea dispreţul pentru limba literară, împestriţată în ultima vreme cu cuvinte din jargonul american. „Mă tem — spune el — şi de acest soiu de nihilism care a năpădit pe intelectuali. Fără siguranţa zilei de mîine, obsedaţi de frica unui război mondial, sînt indiferenţi faţă de judecata posterităţii. Iată de ce'nici nu mai năzuiesc să creeze o operă durabilă. La ce bun ? Pentru cine ? Ce soartă îi va fi rezervată? Această neîncredere şi această teamă de viitor mă neliniştesc din partea unei ţări care a fost, atita vreme, ţara nădejdii. Ele dau naştere unei laşităţi generale care explică . succesele romanelor Francoisei Sagan ; aceste romane cu gust american, ca şi ţigările Balto, plac pentru impasibilitatea lor, pentru mediocritatea eroinelor lor". In dispreţul pentru limba literară vede şi Marie-Madeleine Daste, om de ştiinţă, semnele decadenţii. Explicaţia acestui dispreţ ar fi, după d-sa, tendinţa „mercantilă" de a face literatura accesibilă tuturor. (Ca şl cum o literatură accesibilă şi inteligibilă maselor largi, implică „sine qua non" tăgada unei limbi armonioase şi măestrit şlefuite. Dar să trecem.) în lipsă de argumente plauzibile, profesorul de literatură greacă la Sorbona, Georges Bataille, găseşte cauzele decadenţei în moliciunea pe care tehnica şi maşi-nismul modern o insuflă maselor. Uneltele menite să înlesnească condiţiile de viaţă ale omului „anulează", potrivit cu strania 243 concepţie a acestui profesor „efortul de creaţie". Vrînd să găsească o explicaţie şi mai precisă, Bataille deplînge dispariţia singuraticilor („voilâ ce qui este grave i il n'y a plus de solitaires"), ceea ce imalică şi dispariţia adevăratelor creaţii. De la. singurătate la claustrare, de aci la „turnul de fildeş" şi mai departe la mizerie, sălaş al muzelor în concepţia burgheză, nu e decît un pas. Departe de lume, de colectivitate, de viaţă — aceasta ar fi soluţia preconizată de elenistul francez. Poate însă că profesorul de greacă nu trebuie contrazis şi în ceea ce susţine mai departe: ,.Dacă trăim în felul acesta. într-o ceaţă apăsătoare, plictisitoare, resemnată, este pentru că sîntem burghezi. Vom fi, pentru veacurile viitoare, reprezentanţii epocii celei mai burgheze pe care Franţa a cunoscut-o cîndva : o epocă de micime şi de calcule meschine, coruptă de influenţa politicii, îmbibată de prejudecăţi". Istoricul Robert Aron. mai puţin vehement, mai puţin descurajat, diagnostichează la căpătîiul literaturii actuale o simplă ane-miere. datorită sîngerării din cursul ultimelor două războaie. Are insă nădejdea că „tînăra generaţie va aduce sîngele proaspăt de care duce lipsă". lată ce spune însă în concluziile sale cel ce a condus ancheta, E vorba de criticul Rene Huegenin: „I se impută tineretului de azi lipsa de pasiune, de curaj. Cine ştie însă cîte decepţii şi cîte tainice nemulţumiri l-au dezarmat pentru totdeauna ? El este fiul înfrîngerii. încă de la naştere a învăţat să roşească de părinţii săi, a crescut cu fruntea plecată, umilită, sîîşiat în ceea ce este din totdeauna socotit un lucru sfînt: curajul, onoarea... Tineretul de azi, căruia îi place să-şi bată joc de totul, are ochii plini de lacrimi abia stă-pînite... Tînărul romancier, la vestea războiului rece sau a unei noutăţi atomice, resimte prea puternic nesiguranţa viitorului ca să-şi mai desăvîrşească primele încercări. Tineretul e prins între două focuri, între două spectre. îndată ce trecutul încetează să-1 mai urmărească, viitorul începe să-1 obsedeze". Deşi e clar că nu au fost numite toate cauzele, iar cînd au fost amintite n-au fost suficient de aprofundate, ancheta aceasta 16* 244 REVISTA REVISTELOR este cum nu se poate mal semnificativă pentru climatul cultural francez, Interesează nu numai influentele funeste venite din afară, de la Hollywood şi New York, sau ereditatea morbidă pe care o reprezintă opera lui Gide. Interesează nu numai carenţa limbii literare sau deruta unei pletore a tineretului care a moştenit blazarea si Indiferenţa înaintaşilor. Cauzele naufragiului trebuiesc căutate in stările politice si sociale ale Franţei de azi şi care, printr-o bizară miopie, scapă investigatorilor. „Eclipsă totală" ? „Decadentă cu adevărat romană" ? „Franţa pradă desfrîului" ? Să fie oare aşa cum spune Huegenin ? N-ar fi mai. simplu ca aceşti filozofi, eseişti, profesori, care caută, fără să descopere cauzele cele mal profunde ale crizei ca şi poarta salvării, să deschidă ochii şi să vadă cealaltă Franţă, cu imensele şi nesecatele ei resurse ? L. D. Teatru «Cinema Cu o durere mărturisită şi cu o îngrijorare pe care nu şi-o ascund, cronicarii de teatru şl cinema ai revistei reiau temerile exprimate şi în celelalte coloane ale publicaţiei. Influenţa culturii americane păgubitoare din atîtea puncte de vedere, deplorabilele ei ecouri, iată tema predilectă revistei ..Arts" din numerele pe decembrie. In acest sens merită menţionat articolul lui Daniel Bernet intitulat .Melodramă piperată, teatrul american derutează pe francezi". De ce, se "întreabă autorul articolului, piesele de teatru care s-au bucurat de succes pe Broadway şi care nu au fost contestate de publicul american sînt atît de prost primite la Paris ? De ce în flecare an aceste piese care păreau destinate unei glorioase cariere cunosc un eşec net pe scena teatrului parizian ? Adevăr dincoace de Atlantic, şi. minciună dincolo de Atlantic? Daniel Bernet ne furnizează un răspuns, şi limpede şi ferm : „O dată cu nylonul şi coca-cola — scrie el — Franţa eliberată descoperea, acum zece ani, aroma puternică a teatrului american, a unui teatru pînă atunci aproape necunoscut, exceptînd, bineînţeles pe Eugene O'Neill..." Adevărul este că teatrul american, care cultivă cu insistenţă nonsensul, absurdul şi humorul îngheţat a putut place o clipă unui public dornic să se familiarizeze cu literatura americană. Curînd însă aceste piese au început să obosească publicul şi au sfirşit prin a recolta Indiferenţa descurajată a spectatorilor (Excepţiile au fost rare. Nu- mai piesa „Vrăjitoarele din Salem" a reuşit să atragă şi să reţină din nou publicul francez, prilejuind un spectacol remarcabil). De altminteri, arată Daniel Bernet, nu e greu de văzut care sînt reţetele teatrului american. Teatrul american se bizuie pe cîteva şabloane, detestabile ca orice şabloane. El este de fapt o melodramă modernizată, cu eroi care sînt sau tineri nefericiţi sau mame îndurerate, sau seducători cinici, sau trădători cu chipul ameninţător. Pentru a drege sosul, se adaugă piper; se pune adică, după împrejurări, erotism, perversitate, sadism sau un drog. Studiul psihologic este înlocuit cu oarecare psihanaliză. Sare însă în ochi psihologia elementară şi primitivitatea imaginii artistice. După cum izbeşte de îndată frecvenţa personajelor copleşite de complexe tulburi. Aşa stînd lucrurile, se va observa lesne şl cît de mult seamănă unele piese cu celelalte şl se va înţelege de ce spectatorul nu mai, este surprins de similitudinea acţiunii şi a deznodămîntulul adesea silit şi mai totdeauna brutal. „Teatrul din Broadway este prefabricat, el trebuie să satisfacă conformisul spectatorului american care merge la teatru ştiind bine dinainte ceea ce va vedea, ce emoţii îl vor cuprinde, ce tulburare sen-suală va încerca, ce divertisment i se va prilejui precum şi în ce fel îi vor fi recompensate instinctele sale de moralist şi de justiţiar.". Daniel Bernet se arată de asemenea alarmat de faptul că nici teatrul european REVISTA REVISTELOR 245 (teatrul francez conformist) nu găseşte audienţă în rîndurile publicului american. Obişnuit cu piese melodramatice care reprezintă nu rareori triumful filistinismului, simpliste ca intrigă şi rudimentare ca analiză, spectatorul american consimte greu să se adapteze pieselor franceze care nu i se par superioare celor americane, iar uneori viciate de lipsuri încă mai profunde. Stilul teatrului francez îi apare spectatorului american afectat, temele intelectuallste, iar finalurite dubioase. Poate că publicul american nu se înşeală, aşa cum nu se înşeală nici cel francez, lată o eventualitate la care Daniel Bernet nu a reflectat. Ca un fel de exemplificare la articolul lui Bernet se înscrie cronica lui Pierre Marcabru despre piesa „Ceai şi simpatie" de Robert Anderson. Sentimentalismul şi dulcegăria acestei drame, ce înfăţişează dragostea unei femei mature pentru elevul soţului el, elev ce afişează o feminitate echivocă, se transformă în final într-o sca-brozitate neechivocă. Criticul spune că numai interpretarea magistrală a Ingridel Bergman a salvat piesa de la o dezastruoasă cădere. Din cronicele cinematografice ale hebdomadarului rezultă criza în care se zbate acea parte a cinematografului francez care nu consimte să dezbată problemele profunde şi reale ale timpului nostru. Inconsistenţa scenariilor este în acest sens o dovadă convingătoare. Tema lor favorită pare a fi fetiţa perversă, ale cărei simţuri brusc trezite cunosc o traiectorie vertiginoasă. Ca ilustraţie cităm, articolul lui Frangois Tr iff aut cu privire la filmul „Şi Dumnezeu a creat femeia" şi cel al lui Eric Rammer despre „Omul cu cheile de aur". „Şi Dumnezeu a creat femeia" este, după Franţois Triffaut un film „sincer, amoral, inteligent şl puritan". Această colecţie de epitete care rezumă şi definesc poziţia şubredă a criticului elogios, exprimă des- tul de sugestiv un conţinut suspect de vulgaritate şi exhibiţionism. Evident, ne spune în cele din urmă criticul, filmul nu este perfect. Scenariul ar fi putut fi m.ai bun, acţiunea nu are ritm, Iar actorii nu au fost totdeauna îndrumaţi cum se cuvine. „Dar esenţialul este că Brigitte Bardot arată magnific. Trebuie văzut cum îi tremură buzele după ce primeşte cele patru palme..." Aşa cum mal putem citi în „Arts", regisorul filmului, Roger Vădim, care este şi soţul Bri-gittei înţelege să-şi lanseze soţia (căreia îi plăteşte 30 de milioane franci pentru turnare), prezentîndu-ne-o, „ca pe un mic animal". în încheiere acelaş Triffaut mulţumeşte din inimă regisorului pentrucă prin filmul său „a arătat că Iubeşte nu numai sufletul soţiei sale, dar şi trupul el". Generozitatea Iul Vădim i se pare exemplară. Din cronica la filmul „Omul cu cheile de aur", aflăm că şi aci se reia figura fetiţei perverse, a cărei imagine urmăreşte atît de aproape pe unii creatori. „Omul cu cheile de aur" descrie drama unui profesor a cărui elevă, din perversitate, se pretinde victima sa, sedusă de „destrăbălat ul" dascăl. Pentru totdeauna bietul profesor este condamnai la oprobriul unanim şi mizerie. Hotărît lucru, e o adevărată epidemie. Fetiţă perversă în romanele Francoisei Sa-gan, fetiţă perversă în ultimul ..bestseller" datorat Pamelei Mo'ore în vîrstă de 18 ani, băiat pervers în „Ceai şi. simpatie", fetiţă perversă (la 12 ani) în romanul „Mărul roşu" de Francis Garnung, iată o adevărată legiune de tinere vestale corupte, care asediază literatura şi aria, nu fără a-i coborî nivelul şi a o degrada. Articolele de teatru şi cinema din săp-tămînalul „Arts" sînt grăitoare pentru problemele în faţa cărora se află teatrul şi-cinematograful francez străin de realităţile profunde ale epocii. B. E. 246 REVISTA REVISTELOR „ MAINSTREAM" Incepind din luna septembrie a anului trecut, revista progresistă americană „Ma-sses & Mainstream" şi-a schimbat titlul în „MainStream", pentru a fi prin simplitate, şi mai accesibilă maselor. Avatarurile acestei reviste, care are o bogată tradiţie de luptă pentru afirmarea culturii „celei de-a doua Americi", ilustrează marile dificultăţi întîlnlte de presa progresistă în Statele Unite. O mînă de oameni talentaţi şi inimoşi, printre care Milton Howard, Charles Humboldt, Herbert Apt-heker, John Howard Lawson şi Philip Bonosky, se străduiesc în condiţiile vi-trige cunoscute, să menţină în viaţă o publicaţie, a cărei apariţie, astăzi, în St. Unite, este un adevărat miracol: — şt politic şi financiar. In ultimele numere ce ne-au parvenit, revista publică, într-un spaţiu destul de restrîns (circa 60 de pagini) articole polemice, 'eseuri, cîte o povestire sau schiţă, versuri, recenzii, etc., — semnate de oameni cu diferite apartenenţe politice, dar legaţi de acelaşi ideal progresist. In numărul pe octombrie 1956, Charles Humboldt publică, sub titlul „Seara libertăţii", un articol interesant în legătură cu o discuţie iniţiată într-un număr anterior al revistei, pe tema : „Este oare libertatea intelectuală compatibilă cu participarea la lupta socială ?" Iniţiatorul discuţiei, ascuns în spatele numelui de „Timon" (personajul din piesa lui Shakespeare „Timon din Alena"), afirmă că libertatea individului trebuie să fie necondiţionată şi că lupta politică şi socială e contrarie acestei libertăţi, pe care-o primejduieşte. Humboldt demonstrează netemeinicia acestor teze şi scoate în relief fondul lor mic-burghez. „Oame-nii — spune el — sînt liberi în măsura în care pot beneficia de pe urma cunoaşterii legilor ce guvernează relaţiile economice, formele politice şi comportarea oamenilor. Răspîndirea acestei cunoaşteri a legilor a fost întîrziată, în mod evident, de intervenţia activă a acelora ale căror interese de clasă îi fac să se împotrivească răspîndirii culturii, pre- cum şi de împrejurarea că anumite legi ale dezvoltării sociale nu sînt constante. Realităţile economice şi sociale, şi implicit legile societăţii sclavagiste, se deosebesc de cele ale feudalismului ; legile societăţii capitaliste diferă de cele ale socialismului, după cum acestea din urmă nu seamănă cu cele ale societăţii comuniste. Numai în această din urmă fază vor fi capabili oamenii să-şi aplice în mod liber cunoştinţele. Descoperirea unor astfel de legi este fără îndoială o ştiinţă ; dar Timon pretinde că recunoaşterea de către marxişti a necesităţii nu şi-a dobîndit o asemenea calificare, întrucît în practica lor intervin deseori greşeli. Dar drumul oricărei ştiinţe este presărat cu încercări şi greşeli, cu negări şi negaţii ale negaţiei. Medicina este o ştiinţă chiar dacă mai toţi doctorii şi farmaciştii sînt departe de a fi nişte savanţi. De fapt, Timon protestează împotriva necesităţii însăşi. El nu vrea să aibe nimic de-a face cu acel căpcăun care poartă numele de realitate". Şi, în concluzie : „Adevărul este că oamenii n-au fost niciodată liberi, adică mai mult sau mai puţin stăpîni deplini pe drumul cunoaşterii naturii şi a lor înşişi. Abia sub comunism va începe istoria lor umană, nestînjenită de povara luptei zilnice şi de cea a luptei de clasă. Atunci, de ce năzuim oare spre un lucru pe care nici noi, nici generaţia noastră nu e probabil că-1 vor putea do-bîndi ? Pentru că viaţa ne place, şi pentru că grăuncioarele de libertate îi fac gustul şi mai plăcut". Tot în numărul pe octombrie revista reproduce textul unei broşuri satirice publicate acum cîteva luni în Oakland, California, sub ciudatul titlu: „Lifeitself-manship" (de la „lifeitself" — viaţă însăşi). Autoarea broşurii, Decca Tdeuhaft, ridiculizează un anumit „limbaj al stîngii", mai exact şabloanele şi formulele nefireşti, repetate uneori pînă la saturaţie. Autoarea dă într-o coloană exemple de vorbire „ne-muncitoreascâ" şi, alături, echi- REVISTA REVISTELOR 247 valentul „corect" la Laborator). ,,muncitoresc" (L. — de Iată cîteva mostre : Non — L Cu vremea vom vedea dacă planul ăla a fost în regulă (O. K.) O femeie muncitoare către soţul ei: Azi după amiză mă duc la un ceai cu Mrs. Sondgrass. Mai vin acolo şi mamele copiilor de la grădi-niţi ;vom vorbi despre cum am putea să mărim şcoala. echivalentul L Justeţea acestei politici va fi dovedită de viaţa însăşi. (Alternativă : în procesul luptei) Această după amiază o voi petrece desfăşurînd o muncă de masă. (Alternativă : mă duc la un miting al organizaţiei mele de masă). Vom discuta despre anumite obiecte lărgite în cadrul Problemei Femeilor. Ridicîndu-se împotriva automonitor m vorbire şi în scris, autoarea îşi încheie falsul tratat de „limbaj muncitoresc" cu un pomelnic de epitete ce i se pot atribui în loc de critică: liberalist putred, sectar de stînga, oportunist de dreapta, filistin, cinic mic-burghez, etc. In numărul pe noiembrie 1956, revista publică trei poezii ale lui Martin Carter, secretar al comitetului pentru apărarea Păcii din Guyana engleză şi membru al Partidului Progresist Popular din acea colonie. Arestat în. urmă cu cîţiva ani pentru activitatea sa progresistă, Martin Carter a devenit cunoscut întregii lumi prin versurile sale scrise în închisoare. Iată una din poezii intitulată „Scrisoare": După douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi în temniţă, Te trezeşti şi cauţi păsărelele şi lumina soarelui. Aştepţi să vină ploaia şi tunetul Şi te gîndeşti la căminul tău cu strîngere de inimă Iar rîsul tău e mai amar decît un blestem. Te gîndeşti la dimineţile înverzite Cînd copiii goi zburdă în ploaie Iar peştii înoată, limpezi, într-un bazin, Pe stradă femeile trec prin faţa unei dughene, Se duc la piaţă în fiecare dimineaţă. Un bătrîn orb îşi caută drumul cu un toiag Nu vede pe nimeni, nici o lumină, nici o floare de aur Ci rătăceşte prin noaptea ce-i învăluie faţa. O, draga mea I Iubita mea soţie, al cărei glas nu-1 pot auzi, Spune-mi, micuţul nostru e sănătos, A început să umble şi-i la fel de poznaş ca totdeauna ? Sau, cumva, norii apasă atît de mult pămîntul încît nu mai poate vedea bolta minunată ? Iţi trimit o sărutare pentru a-ţi spune tot, Tot ce simt în această zi, a douăzecea de cînd m-ati luat de lîngă tine. Iar tu, tovarăşe, ştii bine Că nu pot veni eu însumi în oraşul In care grădinile trebuie să fie verzi în lumină. A răsărit viţa aspră a sîrmei ghimpate Şi fie ce pas e un pas de cizmă soldăţească împingîndu-mă prin coridoarele tăcerii. O, tovarăşe, de-aş încerca să intru acum în viitoarea luptei; Poate că grădina lor de fier va înflori ! Floarea purpurie ce sîngeră pe aracii viţei Ar fi cadavrul meu, şi nu m-aţi mai vedea. Tovarăşe, steagul nostru roşu să fîlfîie în oraş Vîntul buiac să-1 fluture, să cînte ca un clopot, Să cînte un cîntec pentru mine, iar soarele însuşi să răspundă ca un ecou — Atunci, ori unde aş fi ,îl voi auzi... In acelaşi număr al revistei am citit un interesant eseu al publicistului Howard Selsam, intitulat : „Scopul scuză oare mij- 248 REVISTA REVISTELOR toacele ?". Selsam reia, pe alt plan, dezbaterea asupra libertăţii individului şi atacă o problemă importantă — aceea a violenţei In înfăptuirea revoluţiilor : „Căpeteniile imperialismului acuză Uniunea Sovietică de faptul că în relaţiile sale externe s-ar călăuzi după principiul că scopul scuză mijloacele. Acuză, de asemeni, pe Egipteni că au făcut acelaş lucru abro-gînd în mod unilateral convenţiunile asupra Canalului de Suez... Şi, dimpotrivă, ar vrea să ne facă să credem că cercurile guvernante din Statele-Unite, Anglia şi Franţa, bunăoară, nu numai că nu cred că scopul scuză mijloacele, dar ar jertfi ori ce de dragul principiilor morale, fireşte sprijinindu-le oricînd cu forţa, la nevoie". Arătînd că întrebarea „Scopul scuză oare mijloacele ?" trebuie complectată cu o întrebare asupra naturii scopului urmărit, Howard Selsam dă o serie întreagă de exemple din istoria Americii şi a altor ţări, pentru a demonstra că singurul mod just de a pune această problemă este cel marxist, materialist, dialectic. între scopuri şi mijloace, marxismul vede o strînsă interdependenţă. Problema nu se pune în mod abstract, odată pentru totdeauna; ea are un conţinut concret, istoriceşte determinant. „E uşor să spui că prin mijloace reale nu pot fi atinse scopuri bune, dar spunînd aceasta nu faci decît să baţi pasul pe loc. Trebuie în primul rînd să ne punem de acord asupra criteriilor binelui si răului, în legătură atît cu mijloacele cît şi cu scopurile... Teza potrivit căreia nimeni nu crede că scopul scuză mijloacele, este un instrument deosebit de puternic pentru menţinerea statu-quo-u/uj". Prin însuşi caracterul ei, această teză e folosită pentru a apăra orînduirea existentă, care are totdeauna monopolul asupra „mijloacelor" şi nu urmăreşte alt scop decît acela al menţinerii existenţei ei. „Acuzaţia că marxismul învaţă că „scopul scuză mijloacele" este expresia celei mai mari făţărnicii a presei şi a altor instrumente ale propagandei burgheze. E un paravan folosit de cei ce deţin puterea, pentru a ascunde sau a face să pară confuze ţelurile urmărite de forţele care le ameninţă exerciţiul puterii. Meavînd alt scop decît perpetuarea bogăţiei şi puterii lor, ei caută să abată atenţia de la ţelurile adversarilor lor, expri-mîndu-şi cu făţărnicie dezgustul faţă de mijloacele folosite, chipurile, de aceştia". In încheiere Selsam arată că, de fapt, imperialiştii recurg cu precădere la violenţă ca la un mijloc unic de soluţionare a problemelor lor, în timp ce „lumea progresistă poartă, şi trebuie să poarte, cale mai înalte idealuri morale ale omenirii". Prin astfel de articole, temeinic argumentate şi susţinute cu exemple din istoria contemporană, revista „Mainstream" contribuie la clarificarea opiniei publice americane, pentru orbirea căreia aparatul de propagandă burghez foloseşte şi asemenea false probleme, ca aceea a „scopurilor şi mijloacelor". Petre Solomon MISCELLANEA BIOGRAFIA RESTITUTA H xistâ o periodicitate a preferinţelor literare ? îndepărtări şi reveniri ale gustului public, reglate de nişte subtile şi încă nestudiate legi ale mecanicei istorice ? Aşa se pare, cel puţin dacă ne amintim că anume epoci au manifestat dintr-odată un ataşament surprinzător pentru genuri literare care înfloriseră în alte împrejurări şi căzuseră apoi în desuetudine. Oricum ar sta, însă, lucrurile, este un fapt cert că in clipa de faţă asistăm la o reînviorare a Interesului pentru biografia literară, un gen care a cunoscut o vogă excepţională Intre anii 1920—1935 şi s-a scufundat mai tîrziu în indiferenţa generală. La sesiunea din vara trecută a P.F.N. Clubului, ţinută la Londra, printre cele trei întrebări 'la care invitaţii au fost chemaţi să răspundă, a fost şi aceasta : „Ce aşteaptă publicul din partea istoricului; în ce măsură îşi poate permite el să interpreteze istoria; există o nouă tehnică a biografiei ?" în accepţia organizatorilor sesiunii, istoric a fost considerat, cred, literatul pasionat de teme istorice şi nu omul de ştiinţă chemat să explice fenomenele evoluţiei sociale. în orice caz, la discuţii şi-au spus cuvintul mai ales scriitori şi critici literari, iar cercul problemelor dezbătute s-a învîrtit în jurul reflectării istoriei de către literatură şi îndeosebi în jurul biografiei ca gen literar. Dintre reprezentanţii occidentului, cu-vîntările cete mai autorizate şi mai pline de miez au fost acelea ale scriitorului francez Andre Maurols şi ale esseistului englez E. AL For ster. în special Andre Maurois — autor al unor cunoscute biografii despre Shelley, Byron şi Disraeli şi al unui volum de esseuri despre diversele Aspecte ale biografiei — a avut o intervenţie substanţială în care s-a ocupat, deopotrivă, de însemnătatea şi primejdiile pe care le aduce cu sine acest gen literar. El a avut accente categorice de condamnare împotriva curentului pe care l-a reprezentat în biografia literară şcoala Iul Lytton Strachey. Se ştie că într-o vreme cînd în Anglia, în materie de biografie, piaţa literară era stăpînită tiranic de arhi-cunoscutele, aridele şi inevitabilele două volume de „Life and Letters", reci monumente închinate unor personaje ce trebuiau să treacă în istorie aureolate de un nimb de infailibilitate şi austeritate, Lytton Strachey a imprimat genului un suflu nou şi înviorător. Volumele sale: Eminent Victorian şi Queen Victoria au sfişiat draperiile grele şi pîsloase ale biografiilor oficiale, în care biografii victorieni se complăceau în apologia unor eroi pe care-i elogiau fără rezerve — au surprins, au uimit şi au în-cîntat. Spre deosebire de predecesorii săi, Lytton Strachey nu căuta să impună un bagaj de idei preconcepute, îşi urmărea personajele în toate împrejurările vieţii, chiar şi în cele mai puţin măgulitoare. Dar se mărginea numai să expună faptele, nu judeca, nu critica şi se lăsa de multe ori furat de latura anecdotică a lucrurilor. Atîta vreme cît această metodă a fost aplicată de Strachey, ea a putut totuşi să dea rezultate mai mult sau mal puţin interesante, întrucît el era un artist şi avea simţul măsurii. Cînd maniera a fost preluată, însă, de urmaşi mai puţin talentaţi, ea şi-a vădit îndată viciul: lipsiţi de profunda cunoaştere a faptelor şi. a oamenilor — care l-au caracterizat pe Strachey — epigonii săi şi-au ales drept eroi de biografii nişte personaje de a doua şi de a treia mînă la care puteau, să speculeze, pentru a obţine un succes ieftin, slăbiciunile şi laturile ridicole ale existenţei lor, transfor-mînd genul într-un fel de cronică scandaloasă ce permitea unor pigmei să „tragă de mustăţi nişte lei. morţi". ■ în aceste împrejurări, arta Iul Maurois a constituit, categoric, o treaptă net superioară. Avînd o conştiinciozitate de istoric, grefată pe o sensibilitate de artist, Maurois s-a străduit să îmbine în biografiile sale căutarea adevărului obiectiv cu grija pentru sublinierea complexităţii psihologice a personajelor. „O viaţă bine scrisă — a afirmat el o dată în maniera para- 250 MISCELLANEA doxală pe care o afecţionează — este mult mai rară decît una bine folosită". S-ar putea spune, poate, că şi el, printre alţii, a dovedit acest lucru. Nici biografiile lui (Shelley, Byron sau Disraeli) nu pot constitui ultimul cuvînt în definirea acestor personalităţi. Lipsa unei concepţii ştiinţifice asupra dinamicei sociale nu poate înlocui speculaţiile, oricît de ingenioase ar fi acestea. Nu este mai. puţin adevărat, însă, că Andre Maurois a demonstrat cu multă eleganţă că un portret poate ţi în acelaşi timp fidel şi o transpunere artistică a realităţii, că biografia ca gen literar poate satisface, deopotrivă, cerinţele ştiinţei şi nevoia de încîntare a artei, că ea poate întruni în acelaşi corp „adevărul sensibil al ficţiunii şi minciunile savante ale istoriei" — cum s-a exprimat tot dînsul. A fost deci un deschizător de drumuri fertile. Acest merit incontestabil al lui Maurois a fost relevat la ultima sesiune a P.F.N. Clubului de cunoscutul istoric şi critic literar din Republica Democrată Germană, prof. Hans Mayer. Revista „Aufbau" a publicat intervenţia acestuia la Sesiunea P.F.N. Clubului. Criticul german s-a oprit însă mai cu seamă asupra unui alt reprezentant al genului „biografiei romanţate", şi anume scriitorul austriac Stefan Zweig, a cărui operă — a spus el — lasă să se străvadă foarte clar limitele şi pericolele ce pîndesc acest gen. Zweig a fost, în special, psiholog şl s-a lăsat tentat de ispita de a despărţi viaţa sufletească a eroilor săi de ambianţa istorică în care ei au evoluat. Din biografiile lui romanţate despre Holderlin, Kleist şi Nietzsche — adunate sub titlul comun: „In luptă cu demonul", nu putem afla mare lucru nici despre poezia lui Holderlin, nici despre gîndirea lui Nietzsche sau despre arta lui Kleist. Iar din biografia Măriei Antoinette nu izbutim să cunoaştem, aşa cum chiar Zweig a mărturisit, decît istoria unui „caracter mediocru". Revoluţia franceză, de care destinul acestei regine a fost atît de strîns legat, a fost lăsată de Zweig pe un plan secundar. Pe drept cuvînt ne punem însă atunci întrebarea: ce interes mai poate prezenta povestea acestei femei mediocre, dacă soarta ei este despărţită în mod arbitrar de împrejurările istorice care i-au schimbat cursul ? Acest fel de a scrie „biografii romanţate", a conchis Hans Mayer, ridică obiec-ţiuni de principiu atît din partea istoricului cît şi a istoriografului literar. Care sînt însă drumurile pe care trebuie să meargă biografia? Care este situaţia ei în raport cu celelalte genuri literare ? La sesiunea de la Londra a P.F.N. Clubului, aceste probleme au fost mai degrabă atinse decît cercetate. Dimpotrivă, preciziuni foarte interesante aflăm într-unui din ultimele numere ale revistei sovietice „Octiabr". Intr-un articol intitulat „Despre genul biografic", I. Mann stabileşte un număr de principii pe care trebuie să le respecte o bună biografie. Citind, pentru exemplificare, cîteva lucrări, 1. Mann se pronunţă împotriva tendinţei manifestate de o seamă de autori care-şi înfăţişează eroii ca un fel de supra-oameni, fără pată şi prihană şi-şi transformă astfel cărţile în nişte alte „vieţi ale sfinţilor". O astfel de tendinţă duce inevitabil către o concepţie anti-istorică, care-l împiedică pe scriitor să-şi situeze eroul în împrejurările şi în limitele epocii respective, împinge către o modernizare nejustificată a modului de a gîndi al personajului principal, împiedică o motivare valabilă, psihologică şi artistică, a faptelor sale. Schema stingace pe care se întemeiază o astfel de atitudine are drept consecinţă fatală neglijarea cadrului biologic în care trăieşte eroul, puţinătatea personajelor secundare, de cele mai multe ori lipsa totală a maselor populare; eroul pare, parcă, izolat undeva într-un pustiu de gheaţă, în care se mişcă ca un pinguin singuratic, scornind aforisme şi dînd sentinţe. Fireşte, înlăturarea idealizării şi a atitudinilor preconcepute nu are nimic de-a face cu negarea rolului şi a. însemnătăţii marilor personalităţi istorice, în care caz însăşi biografia şi-ar pierde raţiunea de a fi. Pe bună dreptate, 1. Mann cere să se facă o delimitare precisă între biografia literară, schiţa critico-biografică şi simpla MISCELLANEA 251 schiţă biografică. Despre deosebirile dintre ele şi despre nevoia unei separaţii, lipsite de echivoc, între aceste forme diverse, cu cerinţe diferite, a scris, dealtfel, şi K. Fedin într-un articol publicat în „Li-teraturnaia Gazeta". Această delimitare şi caracterizare cit mai exactă a diverselor aspecte ale genului biografic este utilă atît scriitorilor cît şi criticilor, în ale căror aprecieri s-au strecurat adesea confuzii. Dacă schiţa critico-biografică sau schiţa biografică, pur şi simplu, sînt mai ales opere bazate pe informaţie, biografia literară este, deopotrivă, şi fruct al imaginaţiei ; ea ţine categoric de literatură, avînd multe contingenţe cu romanul istoric, în amîndouă cazurile materialul faptic suferă o prelucrare şi o interpretare în laboratorul de creaţie al scriitorului, în amîndouă cazurile imaginaţia işi are drepturile sale; atît biografia literară cît şi romanul istoric se blzule pe un număr de adevăruri istorice incontestabile. Există, desigur, şi deosebiri, aproape la fel de importante, dar este evident că este vorba numai de două laturi distincte ale literaturii cu teme luate din istorie. în sfirşit, mai trebuie remarcat un dis-tinguo interesant al criticului sovietic, între rolul imaginaţiei şi al ipotezei istorice în alcătuirea biografiei literare. Ipoteza, oricît de îndrăzneaţă ar fi — subliniază Mann — va tinde mereu spre lămurirea unor date ştiinţifice cunoscute, va rămîne întotdeauna legată de ele, va ţine seama şi de faptele cele mai mărunte. Căci dacă un fapt, fie el chiar de ordin secundar, vine în contrazicere cu ipoteza, aceasta trebuie schimbată. Ipoteza istorică îmbogăţeşte biografia literară, îi facilitează misiunea de a înfăţişa cît mai aproape de adevăr epoca, caracterul şl viaţa eroului. In felul acesta, ipoteza istorică este un auxiliar preţios al imaginaţiei. Dar valoarea ipotezei este cu atit mai mare cu cît este mai verosimilă; aceasta, este condiţia ei principală. Imaginaţia are, dimpotrivă, o sferă mult mai largă de manifestare. Ea nu trebue să respecte cu necesitate toate datele cunoscute, le poate chiar înlocui cu totul acolo unde acestea lipsesc, poate crea eroi şi situaţii care n-au existat aevea. Ceea ce se cere totuşi imaginaţiei este o logică interioară care să o facă să corespundă cu principalele tendinţe ale epocii descrise. După cum se vede, aşadar, articolul criticului sovietic este plin de idei şi de sugestii, ce ar putea constitui o nimerită bază şi pentru o discuţie în legătură cu situaţia genului biografic la noi. Alături de celelalte luări de poziţie, el atestă că după o perioadă de stagnare, biografia este din nou în atenţia cercurilor literare, atît în Occident cît şi în ţările socialiste. Dumitru Hîncu RETROSPECTIVE C^ne citeşte slova sobră sau ascultă verbul încărcat de gînduri adinei al profesorului Tudor Vianu, sau cine urmăreşte uimitoarea mobilitate a spiritului umanist, prezent în variate forme de activitate — de la substanţialele studii de stilistică şi istorie literară privind creaţia beletristică naţională şi universală, la recentele însemnări de călătorie în India sau la eseurile critice şi cronicile dramatice, întîlnite săptămînal în revistele de specialitate — are sentimentul permanentei tinereţi a maestrului. în acelaşi timp se face tot mai simţit faptul că judecăţile de valoare din scrisul academicianului Tudor Vianu sînt întregite de o evocare pioasă menită să sugereze atmosfera epocii, climatul spiritual în care s-a dezvoltat scriitorul însuşi sau o anume mişcare literară. „Am fost printre martorii ultimilor ani de viată ai lui Alexandru Mace-donski. Am asistat la sfîrşitul lui. Sint treizeci şi patru de ani de-atunci" — zice Tudor Vianu întrebuinţînd formula aceasta veche, avînd însă o excepţională forţă de a chema în memorie vremuri şi oameni de altădată, lată în cîteva rînduri imaginea vestitei case a lui Mace- 252 MISCELLANEA donski, care adăpostea un cenaclu renumit prin originalitatea lui, iată-l pe Ma-cedonski om şi poet, iată atmosfera literară a boemei bucureştene: „Maestrul făcea impresia unui om bătrîn, deşi nu împlinise decît şaizeci de ani, cînd am deschis şi eu uşa casei sale din calea Dorobanţi 23. Casa mai există încă, dar a pierdut balconul dinspre stradă, unde poetul putea fi văzut adesea, odihnindu-se în serile de vară şi ascultînd freamătul frumoşilor platani de sub ferestrele lui. Intrai prin stradela care-i poartă numele, prin uşa totdeauna deschisă, pe scara îngustă şi destui de şubredă. Nu te oprea niciun paznic. Nu te întreba nimeni pe cine cauţi. Băteai de-a dreptul la uşa marelui salon, unde Macedonski putea fi găsit, înconjurat de poeţi la orice oră a nopţii. Există o boemă bucureşteană cu multiple ramificaţii. Tinerii auzeau vorbindu-se de întrunirile ei la Fialkovski, dispărut atunci de curînd. Acum frecventau terasa Otetele-şanu, aşezată pe locul actualului Palat al Telefoanelor şi cafeneaua Imperial, peste temeliile căreia s-a întins aripa dreaptă a Palatului Republicii", („Amintirea lui Macedonski"). Iată debutul atît de tîrziu, la circa 40 de ani, al Hortensiei Papadat Bengescu în paginile Vieţii Romîneşti, 1916: „Am mai prins ecoul emoţiei produse in redacţia revistei clin Iaşi de apariţia noii scriitoare. Ibrăileanu, străbătînd manuscrisul destul de imperfect în elementele cerute de corectitudinea formelor şi grafiilor, a priceput îndată cu cine are de-aface. Topîrceanu era secretarul de redacţie şi acest harnic muncitor „pasionat de claritate", cum l-am auzit odată defi-nindu-se, a revăzut, vînind micile lor imperfecţiuni, toate manuscrisele care au alcătuit, în 1919, volumul „Ape adinei". Sau un alt moment semnificativ, poate hotărîtor în dezvoltarea talentului p: oza-toarei: cenaclul Sburălorul. „Tn anii Balaurului, sau poate chiar ceva mai înainte, am avut cinstea s-o cuhosc pe Hortensia Papadat-Bengescu. Camera de primire a lui E. Lovinescu, care începuse să scoată „Sburătorul", se deschidea tuturor scriitorilor vremii. într-o zi a apărut autoarea „Apelor adinei" şi am observat îndelung pe aceea care ascundea, sub rezerva distincţiei ei personale, semnele febrilităţii, vădite acum în debitul oarecum precipitat al vorbirii, dar cunoscute mai dinainte din atîtea pagini uimitoare. La „Sburătorul" i se cerea scriitoarei să depăşească literatura de confesiuni şi. să ajungă pe un teren de observaţie mai largă şi mai variată a vieţii, spre „realism", spre „obiectivitate", cum se spunea atunci". In acelaşi spirit, cu aceeaşi prezenţă puternică a evocării sînt construite şi însemnările despre bogata activitate a Iul Per-pessicius, despre opera dramatică a lui Mi-hail Sorbul sau premiera la teatrul Giu-leşti a piesei lui G. M. Zamfirescv, .Domnişoara Nastasia", care aduce în amintirea lui Tudor Vianu anul 1927, cînd piesa a văzut pentru prima dată lumina rampei. E o notă nu atît de nouă pe cît de pregnantă în scrisul din ultima vreme al acad. Tudor Vianu, o notă care îmbogăţeşte substanţial posibilităţile de cunoaştere a mişcării literare din Romînia ultimilor decenii — aruneînd puternice fascicole de lumină în colţuri de suflete dispărute şi-n unghere de case dărîmate, rămase aşa ca altădată doar în amintirea vie a contemporanilor. Ziceam că profesorul Vianu, dă dovada unei invidiabile tinereii. Şi tinereţea avind prea multe visuri, are prea puţine amintiri. Totuşi — fericită excepţie — profesorul Vianu pare din ce în ce mai mult asaltat de preţioase amintiri literare, care ar bucura nespus de mult pe cititori şi ar ajuta simţitor istoria literară, dacă intr-o bună zi ar fi întruchipate într-un volum de... Evocări literare. I. B. P. S. Nomine rnutatur — nndurile de mai sus se adresează şi altor personalităţi aflate la vîrsta strălucitei tinereţi a spiritului, care poartă în amintirea tul imagini luminoase din trecut. Cititorii „Vieţii Romîneşti" sînt dornici să cunoască asemenea amintiri şi revista bucuroasă să le publice. MISCELLANEA 253 POLEMICĂ SI DEMNITATE Sub nume de împrumut sau sub anonimatul adevăratului lor nume răsar de la o vreme în paginile revistelor şi ziarelor noastre o specie nouă de imbatabili polemişti care tind a-şi descoperi o profesie în atentatul la buna reputaţie a schimbului de idei. Opaci şi insensibili, se răzbună torturînd textele şi opiniile altora, tunînd şi fulgerind împotriva a tot ceea ce li se pare că uzurpă dreptul lor la ignoranţă. Toate procedeele mai vechi sau mai noi de răstălmăcire te sînt proprii şi nici o pasiune nobilă nu-i animă. Reacţiile lor sînt comandate de o unică obsesie : să nege, să respingă, să distrugă, nu importă ce. nu imporlă cum. „Trebuie atins" pare să strige fiecare cuvînt înveninat pe care îl încredinţează hîrtiei şi în spatele acestui deziderat primar îşi arogă dreptul de a. nu cunoaşte elementare reguli de bună cuviinţă, dacă nu faţă de om, cel puţin faţă de principii. Atacînd oameni, ei rănesc principii la, înălţimea cărora nu se ridică niciodată. Victimele lor sînt nu rareori tocmai modestia, onestitatea, discreţia, competenţa, pe care le vînează cu un soiu de repulsie organică, echivalentă în cele din urmă cu furia neputinciosului. In asemenea cazuri poantele sînt căutate cu o voluptate rea şi o vervă otrăvită intră în acţiune ca să discrediteze şi să jignească. Dacă un măscărici fără duh ia partea unui mîzgâlitor fără inspiraţie, prins în flagrant de originalitate, nu face decît să producă, în fine, prima lui glumă bună. Dar dacă acesta nu este un caz izolat, ci doar unul — şi nu cel mai înverşunat — dintre mulţii spadasini, poate mai dedaţi cu subtilităţile gîndirii, dar iot atît de puţin obişnuiţi să observe lucrurile în esenţa lor şi. să evite a se împiedica de neînsemnate mărunţişuri — care nu produc alt rău decît că le scot în ochi propriile lor dimensiuni —. gluma nu mai are nici un haz şl mărunta şicană devine infatuare grosolană. Astfel de polemică seamănă cu pînda după colţ care slujeşte la rezolvarea diferendelor mai puţin abstracte decît acelea presupuse de o controversă de idei. Agresivitatea aceasta are, de cele mai multe ori. ceva meschin în manifestările ei şi dacă încerci să înlături limbajul ,,tare" ai surpriza să constaţi că rămîne doar o gîlceavă de periferie. Prin faptul că în mai toate revistele noastre izbuteşte să se strecoare, este cazul nu numai să-i regretăm prezenţa, dar să ne şi opunem. Să respingem polemicile cu sensuri piezişe şi să aplaudăm demnitatea spiritelor care nutresc să-şi afirme vigoarea prin înfruntarea altor spirite fără a urmări descalificarea adversarului cu mijloace ascunse. Ţine de onoarea celui intrat în luptă să considere că nu se măsoară cu un adversar insignifiant pentru ca intervenţia lui. să se justifice. Altminteri toată energia desfăşurată eşuează într-o zarvă de mahala, cum se întîmpla focoşilor polemişti de care vorbeam mai sus, sfîrşind, împotriva voinţei lor. prin a deveni ridicoli. Este necesară si de dorit violenţa intelectuală în dispute cît mai numeroase pe acest plan. Violenţa intelectuală, adică susţinerea fermă a unor puncte de vedere proprii, argumente distribuite cu o mare inteligenţă, fantezie polemică nu lipsită de accente ironice, de sarcasm, dacă este nevoie. La ce bun însă violenţa vorbelor şi a insinuărilor strecurate cu perfidie, cu vulgară rea voinţă şi uneori cu o indiferenţă absolut detestabilă pentru ceea ce este sau nu este adevărat ? g. şrb.' PREMIILE LITERARE IN FRANŢA S ăptămînalul francez „Le Figaro Litte- raire" din 22 decembrie 1956 publică o discuţie, organizată de redacţia ziarului, asupra eficacităţii premiilor literare din Franţa. Participanţii la discuţie, membri ai Academiei Goncourt, romancieri, poeţi, librari şi editori, membri ai. juriilor de premiere, au căzut de acord asupra faptului că înmînarea celor mai importante premii anuale (Goncourt, Renaudot, Interallie şi 254 MISCELLANEA Femina) prezintă şi unele avantaje dar si dezavantaje atît materiale cît şi morale pentru majoritatea scriitorilor francezi. Dacă tirajul mediu pe care-l poate atinge un roman, laureat al premiului Goncourt, este de 150.000 exemplare, al premiului Femina de 100.000, Renaudot de 75.000 şi I titer allie de 30.000 de exemplare, ceea ce atrage după sine o sumă considerabilă, în schimb autorul unui volum de versuri nu se poate bucura de aceleaşi avantaje. In cazul volumelor de poezie, premiul nu poate avea nici o influenţă asupra tirajului, care atinge în mod obişnuit 500 de exemplare; premierea unui volum de poezie poate să însemne doar o încurajare (limitată la suma pe care o reprezintă premiul) pentru poetul nevoit adesea să-şi tipărească volumul pe propria sa cheltuială. Cifra de tiraj suplimentară pe care o poate atrage după sine Marele premiu pentru Roman al Academiei Franceze (care se acordă din cînd în cînd) este destul de mică: ea ajunge la 2.000 de exemplare. Dar, după cum mărturiseşte Armând Salacrou, membru al Academiei Goncourt, premierea unui roman se face după îndelungi ezitări pentru că ea înseamnă nedreptăţirea altor opt sau zece lucrări de o valoare egală, sau aproape egală (condamnate să ramină la un tiraj de 1.500—1.000 sau 500 de exemplare şi aproape necunoscute publicului) pentru că premiul nu se poate acorda decît unei singure opere. Intr-o iară capitalistă cum e Franţa, premierea unui roman nu se răs-frînge asupra întregii activităţi a autorului, în sensul că, dacă obţinerea unul premiu oferă scriitorului posibilitatea încasării unSi sume mari doar pentru o singură carte (aceea premiată), în schimb nu-i asigură atenţia şi interesul editorilor şi deci şi a publicului pentru viitoarele sale scrieri. Acest dezinteres faţă de scriitor, faţă de restul operii scriitorului, se face simţit şi în cazul scrierilor anterioare volumului premiat : dacă unui romancier i se premiază cel de al treilea roman al său, nu se vor găsi cinci sute de cititori, care văzînd titlurile precedentelor lucrări să le cumpere sau măcar să se intereseze despre ele. In Franţa, premiile literare anuale sînt mai puţin evenimente culturale şi mai mult evenimente comerciale în care şl editorii şi scriitorii sînt direct interesaţi. In acest sens se poate vorbi, după expresia romancierului Marcel Arland, de o adevărată „cursă a premiilor" reducîndu-se practic la publicarea numai a acelor cărţi, în speţă romane, care ar putea primi premiu. Ca o consecinţă a acestui fapt se observă neglijarea, desconsiderarea în masă a unor specii literare cum sînt poezia, eseul, nuvela, povestirea, care, neprezentînd interes pentru această „cursă", au din ce în ce mai puţini sorţi de a fi publicate fiindcă sînt foarte puţin rentabile. Astfel, editorii ar putea fi comparaţi cu jucătorii la loterie : ei tipăresc cît mai multe romane, de preferinţă ale tinerilor autori, (unele dintre ele de o calitate îndoielnică) sperînd ca în felul acesta să aibă cît mai multe şanse de cîştig. Se poate vorbi astfel de o adevărată inflaţie editorială, care se traduce prin invadarea pieţil literare cu romane proaste, ce rămîn nevîndute, fiindcă cititorul nu mai are încredere în gustul edi--torulul, ci doar în cărţile lansate prin premiere ; faptul acesta atrage după sine lipsa de exigenţă a scriitorului faţă de propria sa operă: în acest caz scriitorul va fi interesat doar să cîştige „cursa" premiilor şi să nu se dedice artei scrisului; se mai constată, o afluenţă considerabilă de romane pe piaţa literară într-un răstimp foarte scurt — şi anume în luna dinaintea decernării premiilor, cu alte cuvinte o proastă etalare a producţiei literare anuale, care se datoreşte aceleaşi „curse". Atît romancierul, cît şl editorul sînt interesaţi ca romanul să apară cu o lună înainte, de premiere, pentru ca juriul, care se ocupă numai de lucrări apărute la o anumită dată, să-1. aibă în vedere A ceasta goană haotică după premii, în care sînt antrenaţi atît editorul, scriitorul cît şi cititorul (scriitorul scrie pentru premiu, editorul editează doar ceea ce ar putea fi în atenţia premiului, cititorul citeşte doar ceea ce indică premiul) este de fapt o oglindire a mercantilismului care domneşte în lumea literară din ţările capitaliste, avînd adesea repercusiuni dureroase şi asupra creaţiei artistice. A.N.T. MISCELLANEA 255 UN GRĂBIT Dacă ar fi să ne luăm după „promptitudinea" cu care se străduie a răstălmăci — într-o notiţă publicată în nr. 2 (Februarie 1957) al „Scrisului Bănăţean" — unele afirmaţii ale subsemnatului făcute într-un articol apărut în nr. 10 (Octombrie, 1956) ai „Vieţii Romîneşti", nu am putea spune că Leonard Gavriliu e un grăbit. Am comite însă o gravă greşeală, dacă am rămîne la această primă impresie. Cuprinsul notiţei ne demonstrează pe deplin lipsa ei de adevăr. Incepînd cu titlul rubricii în care e înserată- notiţa („Instantanee", evident) şi continuînd cu observaţiile (era să spunem clişeele) făcute ă la minut, totul ne arată că nu trebuie să crezi niciodată în primele impresii. Nu avem intenţia aci să discutăm concluziile (trase de altminteri de citva vreme şi puţin mai altfel. în presa noastră) la discuţia (într-un fel încheiată şi ea) privitoare la „spiritul modern", concluzii afirmate atît de ritos la criticul instantaneu. Scopul nostru este mult mai modest, aşa cum l-am şi enunţat. Să arătăm că ne aflăm în prezenţa unui grăbit. De aceea nu putem să nu observăm că, pentru început, asistăm la o performanţă demnă de un adevărat alergător printre idei şi fapte, care-şi trece în revistă f.f. urgent cunoştinţele enciclopedice, ca să susţină o argumentare, ciudat, împleticită. In acest scop sînt citate, cu. o viteză şi într-o dezordine, ameţitoare amîndouă, nu mai puţin de douăzeci de.nume de autori şi opere din literatura, filozofia, etc. etc. universală şl ro-mînă. (Şi toate acestea doar în aproximativ două coloane de revistă de format redus). Dar grăbit cum e, criticul ă la minut uită să reproducă, aşa. cum se cere în orice polemică onestă, ideile articolului despre care vrea să vorbească. Pe unele le trece — fireşte — cu vederea, pe altele le ocoleşte la turnante şi ajuns la. capătul cursei de o sută metri onestitate — mai mult nu rezistă din cauza respiraţiei scurte — e descalificat. Dece ? Mai întîi pentrucâ, din pricina vitezei, îmi atribuie afirmaţii pe care nu le fac. Criticul rapid susţine astfel, că aş afirma : „spiritul modern se exprimă la el (Baconsky n.n.) în primul rînd în tendinţa de înnoire a tehnicii poetice", etc. etc. In articolul subsemnatului se spune însă categoric : „Pentru acei care profesează un anume fetişism al înoirilor formale, ţinem să subliniem factura deloc neobişnuită a versului, a rimei, etc". (E vorba bineînţeles de versurile din „Două poeme"). Ca un antrenat cursier însă Leonard Gavriliu sare peste obstacole, şi în acest scop citează în continuare, după metoda criticii instantanee, cît, cum şi ce socoteşte că îl slujeşte, fără a ţine seama de sensul şi înşiruirea argumentelor din textul pe care-1 „comentează". De aici şi totala ignorare că în acel articol se vorbeşte despre „tendinţa de absolutizare" a „Spiritului modern", că se stăruie asupra faptului că el ar trebui să conste de fapt în reprezentarea realistă a universului spiritual al contemporanilor noştri, cu mijloacele proprii epocii, etc. etc. Criticului rapid, poate acestea îi apar desuete şi „vetuste". Poate că nu i-ar strica o cursă chiar şi rapidă prin istoria literaturii, să afle cu acest prilej ce-i aceea realism şi. în ce măsură realismul — şi evident pe treapta sa istorică nouă realismul, socialist — este sau nu „vetust" în zilele noastre. Dar nu. intenţionăm să polemizăm cu cele afirmate de criticul ă la minut al revistei „Scrisul Bănăţean". Ar trebui să avem ce idei să contestăm sau să discutăm. Din cauza grabei însă ideile lui Leonard Gavriliu au fost uitate şi au rămas undeva în afara notiţei despre care vorbim. Că se află în sertarul mesei de lucru a viteazului (de la viteză) combatant pe tărîmul literaturii, că se află în coşul secretariatului de redacţie, nu ne îndoim că sînt în bună păstrare. N-ar strica să mai fie şi folosite din cînd în cînd. Ceea ce am vrut să relevăm şi să condamnăm însă aci este metoda practicată de criticul alergător: aceea a falsificării şl trunchierii citatelor, a ignorării sensului pe care-l are un text şl la demonstrarea căruia concură diversele argumente înşiruite într-o anumită înlănţuire. 256 MISCELLANEA Dar această metodă, ne e teamă, nă ţine.. de critică expresă sau instantanee de la „Scrisul Bănăţean", ci de altceva: de onestitate. ,h ■ i Şi price i se poate scuza criticului instantaneu, lipsa de consecvenţă, de idei, sau 'de logică, numai lipsa de onestitate nu. ■ Aceasta nu se poate uita in grabă, ca ideile, in saltar, sau ca pălăriuţa în cuier. Ea nu te părăseşte nici chiar în cursa cu ■obstacole. Dar respiraţia scurtă a lui Leonard Gavriliu nu-i ajunge probabil nici măcar pentru a rezista la o sută de metri. De aici şi descalificarea. > '\ \< i Radu Lupan DESPRE CONJUNCTURAUSMUL ENDEMIC Hotărît lucru, ^„Steaua" este in vizibil progres. Ne referim la evoluţia procedeelor de descalificare, folosite la rubrica „Menţiuni şi opinii". E vorba de rubrica, unde cum ne asigură cu modestie George Munteanu „se ironizează numai scrierile de la un anumit .nivel artistic în jos" şi „unde... se poate vedea... că, sînt atacate numai lucrările care vădesc .carenţe elementare" (negru pe alb în „Contemporanul" 9/957). Iată, de pildă, în campania împotriva poetului Jebeleanu, cum se menţine „pe rol" o polemică anonimă, o zarvă artificial creată, într-adevăr, dacă acum un an, pentru a ataca persoana poetului, revista recurgea la un sistem de referinţă, ce e drept cam larg şl destul de elastic, (coordonatele de pe care era atacată poezia lui Jebeleanu erau cam „exotice": filmul mexican,^ energia atomică, etc.), acum referinţele au devenit mai.,, directe şi mai sistematice.. Cu un curaj demn de toată admiraţia, diferiţi purtători de iniţiale, îndrăznesc acum să atingă chiar interviurile poetului, călătoriile lui în străinătate, etc A). Pe de "alta parte şi George Munteanu răspunzînd preopinenţilor săi, declară pe un ton nevinovat, în „Contemporanul" că epitetele de „tradiţio,-" nalist" nu conţin nimic injurios, că e vorba de o constatare ştiinţifică la care .nu poate să renunţe, că în definitiv poeţii respectivi n-au decît să se, resemneze, şi că nu le rămîne- altceva mai bun de făcut decît să se simtă cu musca pe căciulă. După cum se vede, fabrica de etichete nu duce lipsă de hîrtie, după cum nu se, poate spune că are timpi morţi sau mai ales că nu. lucrează după plan. Faptul că Eugen Jebeleanu era trecut încă acum două decenii la rubrica poeţilor partizani,, al unei tehnici „moderniste" (vezi de pildă „Istoria literaturii ro-mîne de la origine pînă în prezent"^ de G. Călinescu, pag. 818), nu deranjează deloc, pe. confraţii de la „Steaua" .Căci poetul romîn care nu este pe placul purtătorilor cu Iniţiale trebuie să fie ori „proletcultist" „ori „tradiţionalist" (în trecut- ar fi fost „formalist"). Din această dilemă nu poate Ieşi, dacă „Steaua" s-a supărat pe el. Propunem sacerdoţllor modernismului, uri pas înainte în „modernizarea" metodei lor: ce-ar fi să analizeze'mai pe larg poezia Iţii Eugen Jebeleanu şi să demonstreze cu tex-tul^în ţaţă, că „Bălcescu" sau „In satul lui Sahla" sînt tradiţionaliste, că universul lor de imagini ,este anacronic (în comparaţie de pildă cu „Flăcări .în noapte" şi „Frasinii de la răscruce" de A. E. Baconsky), că evo-ţia llterar-poetlcă a Iul Jebeleanu a rămas la faza,posteminesciană) etc. Bănuim însă că acest pas „Steaua" nu-l va face niciodată pentru un motiv foarte simplu : fiindcă e mai greu să analizezi decît să insinuezi. A invectiva iste mai simplu decît a demonstra. Plus cătai mai multe şanse de a atrage atenţia (chiar dacă această atenţie se numeşte tapaj). Dovadă că sîntem obligaţi să ne ocupăm, vrînd-nevrînd de asemenea ignominii! Un admirator ') „Diplomaţie literară", „Simţul monumental", Steaua 1/957.