CUPRINSUL
SCRIITORI ŞI CETĂŢENI
SCRIITORII   SI ALEGERILE.......... 5
MIHAIL SADOVEANU : Mergînd spre Hîrlău ; Forţele poporului au biruit; Pentru înfrăţire şi pace ; Scriitor, om şi cetăţean....... 6
TUDOR ARGHEZI : Testament; împlinire; Baroane ; De ziua liberării . . 8 G. CALINESCU : Hieratismul d-lui Maniu; 1 Mai 1946; Caracter şi prudenţă;
Omul nou............... 11
GEO BOGZA : Meditaţii asupra unui stilou ; Către minerii noului ev 14
MIHAI RALEA : In ora sincerităţii totale......... 16
MIHAI BENIUC : Aicea printre ardeleni; Tatuaj ; Datoria scriitorilor; Noi vom
face faţă............... 17
ISTVAN NAGY: Partidul 1-a condus; Ce, cit şi cum?...... 19
DEMOSTENE BOTEZ: In mină; Inimii mele........ 22
KOVACS GYORGY : Slujind ideile partidului........ 24
ANTON BREITENHOFER : Unitatea poporului nostru...... 24
AL ANDRIŢOIU : Cîntec de alegere; Pisc ; Renunţare la cer     .     .     .     . 26
PETRE SOLOMON: Verbul „a alege"......... 29
SDTO ANDRAS : Rătăcirile lui Salamon (în romîneşte de Dudu Olariu))     .     . 30
G. BACOVIA: Doină............. 79
DEMOSTENE BOTEZ : Cartea anotimpurilor (fragment)...... 80
MIRON RADU PARASCHIVESCU : Salvatorul (schiţă)...... 87
*
NICOLAE LABIŞ : Poate-am visat; Epitaf; Sînt douăzeci de ani şi încă unul; 98
EUGEN BARBU: Aia mică (fragment))......... 100
+
NICOLAE TAUTU: început de an; Semn........ 119
DAN FAUR: Portretul; Nu-s obosit de lupte!....... 121
CRISTIAN SIRBU: Instantaneu........... 122
DIMITRIE STELARU : Războiul ; Femeia şi războiul...... 123
ION BRAD : Bunicul; Nebunie sfîntă a iubirii; Cucuvaile..... 124
20 DE AN! DE LA MOARTEA LUI ANTON HOLBAN
*** 20 de ani de la moartea lui Anton Holban 126-
ANTON HOLBAN : Jocurile Daniei (fragment de roman))     ...... 127
OCTAV SULUŢIU : Anton Holban 133
■*■
AUREL RAU : Strălucirea sudului; In peştera Postumia ; Gavrilo Prinkip ; Podul
turcesc din Mostar ; Chiparoşi în amiază ; Farurile; Cetatea Raguza     . 140
A. S. PUŞKIN :  Mirele ; Voevodul (în romîneşte de Cicerone Theodorescu)      . 145-
DISCUŢII
GEORGETA HORODINCA : „Familia Calaff" şi cronicarul ei..... 151
ION FRUNZETTI: Juan Ramon Jimenez......... 162
JUAN RAMON JIMENEZ : Versuri.......... 163.
SCRIITORI ŞI CURENTE
SILVIAN IOSIFESCU : Hortensia Papadat-Bengescu....... 165-
CRONICA ŞTIINŢIFICA
Conf. univ. N. BOTNARIUC : Problema speciei şi discuţia în jurul ei 188-
CINEMA
EMIL SUTER : însemnări despre stilul cinematografic...... 197
TEORIE ŞI CRITICA
AL. SANDULESCU: Preludiu la o monografie „Mihail Sadoveanu"   .     .     . 205-
VERA CALIN : Noutăţi despre clasici (G. Călinescu : Studii si conferinţe)      . 209
DUMITRU MICU : începuturile prozei lui Eusebiu Camilar..... 215-
AL. PHILIPPIDE : Heine şi poezia polemică........ 219
AL. SIMION : Un reprezentant talentat al noii generaţii de scriitori sovietici     . 223
RECENZII
R. L. : Despre volumul lui Cristian, Sîrbu......... 228
OCTAVIAN BARBU : Mihnea Gheorghiu : Balade   .      .      .     .     .      .     . 230
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ : Mihail Sorbul şi condiţiile tragediei comice     .     .     . 231
P. GRANEA : Leonid Leonov : „Pădurea rusă"........ 235-
PERICLE MARTINESCU : Un precursor al marilor realişti..... 239
REVISTA REVISTELOR : Discuţie estetică în paginile revistei „Sonntag" ; Poezia
din „Steaua" nr. 11; Igaz Szo/1956......... 242
MISCELLANEA : „Clasicii noştri" ; Pe marginea unor însemnări   din carnetul cu
notiţe ; Expoziţia „Wbitman" ; Rudele răposatului....... 249
SCRIITORI ŞI CETĂŢENI
SCRIITORII $1 ALEGERILE
Alături de maeştrii ai şarjelor rapide, de harnicii truditori ai ogoarelor, împreună cu alţi intelectuali devotaţi cauzei socialismului, pe listele de candidaţi în alegerile pentru Marea Adunare Naţională au fost înscrise numele unora dintre cei mai demni reprezentanţi ai cuvîntului artistic. In mitinguri ale oamenilor muncii, convocate pentru desemnarea candidaţilor, numele scriitorilor propuşi s-au rostit cu respect şi cu entuziasm. Nu s-au ţinut adunări solemne şi nu s-au declamat discursuri savante. Dar cuvintele simple, spuse în multe cazuri de cititori care numai în condiţiile revoluţiei culturale de astăzi au ajuns să cunoască bucuria cărţii, au exprimat prin ele înşile preţuirea literaturii actuale închinată grandiosului proces de ridicare a oamenilor pe o cît mai înaltă treaptă de conştiinţă şi de viaţă.
Pentru neobosita sa activitate literară de- alungul a peste cincizeci de ani, călăuzită mereu de o neţărmurită dragoste a poporului şi a patriei noastre, a fost desemnată candidatura lui Mihail Sadoveanu, creatorul iscusit a zeci şi zeci de volume de la „Povestirile" anului 1904 pînă la „Nicoarâ Potcoavă" din aceşti ani, sau recenta „Lisavetă" din care s-au publicat cî-teva fragmente.
A fost propus Tudor Arghezi, poetul care a avut totdeauna o atitudine potrivnică faţă de ceea ce înjoseşte fiinţa umană, şi care astăzi îşi încununează opera sa remarcabilă cu creaţii ca „1907" şi „Cînlare omului" scrise din perspectiva marilor înolri sociale ale epocii acesteia.
Un prozator în plină vigoare şi un savant al criticii şi istoriei literare a fost înscris pe listele candidaţilor în persoana lui George Călinescu, autorul romanului „Enigma Otiliei" şi al celor mai competente studii despre Mihail Eminescu, în acelaş timp prezent cu o vervă excepţională în presa cotidiană, luînd atitudine faţă de evenimentele imediate.
Acestor scriitori-candidaţi li se adaugă: Geo Bogza, cu poezia gravă a reportajelor din „Ţara de piatră" sau „Cartea Oltului" şi pateticele pledoarii antifasciste din „Anii împotrivirii" — Mihai Ralea, partizan al unei culturi profund umaniste, filozof cu prestigiu internaţional, fin eseist („Interpretări", „Valori") şi autor al unor savuroase însemnări de călătorie („Memorial", „Nord-Sud"„ „In Extremul Occident") — Mihai Beniuc, poetul „durerii romîneşti" în trecut, astăzi rapsodul celor mai nobile sentimente proprii celor ce luptă pentru socialism, exprimate în „Mărul de lingă drum" sau „Trăinicie" ■— Demostene Botez, pe care prezentul l-a determi-
6
MIHAIL SADOVEANU
nat să se scuture de vechi tristeţi şi melancolii provinciale, inspirîndu-i cîn-tecul optimist din „Floarea soarelui".
Scriitorii naţionalităţilor conlocuitoare, care contribuie cu aceeaşi însufleţire ca şi scriitorii romîni la educarea omului nou în ţara noastră, sînt reprezentaţi în aceste alegeri prin Nagy Istvan, creatorul unuia dintre cele mai izbutite tipuri de eroi pozitivi în romanul „La cea mai înaltă tensiune", Kovacs Gydrgy, autor al romanului „Cu ghiarele şi cu dinţii", inspirat din lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii, şi Anton Breitenhofer, ale cărui pagini de proză vorbesc despre conştiinţa socialistă a populaţiei germane de la noi.
Cea mai grăitoare recomandare a acestor scriitori se află în ceea ce ei au scris. Alcătuind o mică antologie din operele lor, în limitele unui spaţiu care ne permite să selectăm foarte puţine pagini, am dat îniîietate acelor texte de unde se deduce mai cu seamă atitudinea ^cetăţenească, militantă a autorilor.
MIHAIL SADOVEANU
MERGÎND SPRE HÎRLĂU
— fragment —
Cîmpiile triste, în arşiţa zilei, iar se desfăşoară de o parte şi de alta a drumului. Intr-o văgăună, sub o răsfirare uşoară de fum, mormăia batoza, dar mişcarea oamenilor nu se zărea. Mergeam încet, trudiţi de cale zbuciumată, de soare, de singurătate. Şi moşneagul coborâse din carul lui, şi mergea încet .'pe drum, desculţ şi el, lîngă băiatul cu părul ca untdelemnul.
Mergeam şi noi pe jos;, ca să ne mai desmorţim.
Şi deodată, într-un pîlc de holdă întîrziată, zărirăm umbre de sece-rători. Se ridicau şi se plecau regulat. Iar la margine o momîie se tîra la fa^a pămîntului, ceva negru ce se mişca cu greutate.
— Ce să fie acolo ? întrebă doctorul.
Ne apropiam încet. Apoi ne abăturăm în loc. Trăsura, în drumeag se opri. Oamenii care ne întovărăşeau se apropiară şi ei. Acu vedeam : era o .femee, o bătrînă care se tîra pe pămînt.
— E o babă, zisei eu cătră doctor.
— Şi ce face acolo ?...
Atunci, întăia oară în ziua aceea, auzii lîngă mine glasul moşneagului cu sprîncenele şi cu barba stufoasă :
— Ce să facă ? Seceră... Avea un glas aspru, un fel de hîrîire dureroasă.
Doctorul se întoarse spre el:
— Ce vorbeşti, moşule ? Cum seceră ?... Bătrînul nu răspunse.
Lar bătrîna, carogită, răzimîndu-se în coate, se tîra ca o rîmă prin lanul fierbinte, prindea mănunchiuri şi le tăia cu secera sclipitoare. Cînd ne văzu, se opri şi, aşa cum era, în genunchi, aţinti asupra noastră doi ochi trişti şi tulburi pe uin obraz pămîntiu, zbîrcit, chinuit ca o mască.
— Ce faci acolo, mătuşă ?
MERGIND SPRE HIRLAU
7
Şi abia îi auzirăm răspunsul, gîfîit:
— Ia, ce să fac : Secer. Vai de capul meu. De dimineaţă, de cînd s-a zărit geană de ziuă, am venit. M-a adus Ghiţă...
— Care Ghiţă ?
— Aista, Ghiţă, vătavu' boierului...
— A cărui boier...
— Apoi nu ştiu cum îl chiamă...
— Şi cum aşa ? Văd că eşti bolnavă...
— Vai de păcatele mele... Iaca, aşa m-au adus. Era dator băietu'... Da' pe dînsu' l-au chemat la cazarmă... Şi m-au luat pe mine... A venit Ghiţă vătavu' şi m-a luat... Parcă cu ciocoiul te poţi pune ? El e omul ciocoiului...
Prin lan, cele cîteva umbre se îndreptaseră şi ascultau. Baba sta cu faţa-i dureroasă îndreptată spre noi. Apoi oftă greu şi se ghemui pe pă-mînt.
— Da' ce-ai, bătrîno ? întrebă doctorul. De ce seceri în genunchi ?... Bătrânul vorbi iar lîngă mine, cu hîrîitu-i aspru, neprietenesc :
— Vai de capul ei... O biată păcătoasă... Aşa-i ea, beteagă... Boală femeiască.. Ce să facă ? Parcă o iartă cineva ?...
Doctorul nu zise nimic. Tăceam şi eu. Ne urcăm aşa în trăsură. Bă~ trîna, în genunchi, răzimîndu-se în coate, începuse iar a secera în arşiţa zilei. O privea neclintit bătrînul. Alături de el, cu mîinile în lungul trupului, privea şi băiatul cel desculţ şi cu capul gol. Priveau şi soldaţii înşiraţi pe drumeag. Bătrîna secera. O auzeam gemînd din cînd în cînd.
FORŢELE POPORULUI AU BIRUIT
...S-a scufundat o lume. Se scufundă încă -sub ochii noştri. Proorocii de ieri ai nenorocirii au văzut în măcelul ultim sfîrşitul continentului nostru. Am trăit în adevăr o epocă înfricoşată. Dar forţele progresului au biruit, şi, după ce soarele păcii a lucit din nou inimilor noastre avem dreptul să nădăjduim într-o redresare.
Dar n-avem dreptul să ne mai întoarcem cătră trecut. Din acel trecut s-a deslănţuit labominaţia dezolării. S-a sămănat vînt şi s-a cules furtună ; s-a dospii ură, care a adus oamenilor ruină şi moarte. Şovinismul şi fascismul trebuie să rămîie fantome pe veci închise în trecut.
< i „Caleidoscop", 1916
PENTRU ÎNFRĂŢIRE ŞI PACE
Poate a venit vremea să ia toţi cărturarii tuturor popoarelor pe siama lor lozinca din ultimele decenii de luptă a muncitorimii : „Cărturari din toate ţările, uniţi-vă !" Uniţi-vă împotriva rasismului, a prejudecăţilor sociale, a grandomaniei naţionalismelor, a celor ce propagă ura şi neîncrederea. Uniţi-vă pentru înfrăţire şi pace. Ca să aibă în sfîrşit răgaz neamurile să-şi aducă fiecare tributul de bine la progresul umanităţii.
„Evocări", 1955
SCRIITOR, OM SI CETĂŢEAN
Pe noi, cei care am trăit îndelungă vreme în aşezarea strîmbă a trecutului, ne interesează, fără îndoială, numai scriitorul de talent, care, în acelaşi .timp, e şi om în înţelesul bun al cuvîntului, acel scriitor de talent
8
TUDOR ARGHEZI
care s-a simţit în chip firesc legat de intelectualii progresişti ai secolelor trecute : în el e prezentă tragedia robilor acestui pămînt, pe care acum îi vede luminaţi de soarele izbăvirii.
Omul şi cetăţeanul din el e îndemnat de la sine să se amestece în dezvoltarea luptei pentru noua orînduire a lumii, pentru pace şi bună învoire între toate popoarele.
Arta lui rămîne aceeaşi, determinată de condiţiile speciale ale formării artistului, de specificul poporului său, de ceea ce e original în personalitatea sa.
Acest scriitor, om şi cetăţean, care primeşte în suflet răsfrîngerea întocmirilor nouă sociale, înţelege că, în vălmăşagul prefacerilor, se pot să-vîrşi devieri şi greşeli. Dar lumea revoluţiei socialiste are forţa de a se elibera de ele. în calea ei spre descătuşarea deplină se mai pot ivi crize. Insă omul nou liber va săvîrşi — sînt ferm încredinţat — ascensiunea lui deplină.
„Datoria scriitorului", articol apărut în „Pravda", 18 noiembrie 1956
TUDOR ARGHEZI
TESTAMENT
Nu -ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Dectt un nume adunat pe-o carte, în seara răzvrătită care vine De la străbunii mei pînă la tine.
Prin rtpi şi gropi adinei, Suite de bâtrînii mei pe brînci, Şi care, tînăr, să te urci le-aşteaptă Cartea mea-i, fiule,, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţă căpătîi. Ea e hrisovul vostru cel dinţii, Al robilor cu saricile pline De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întîia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrînii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vile
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor siăpîni.
Şi, frămîntate mii de săplîmîni,
Le-am prefăcut în visuri şi-n icoane.
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strîns l-am preschimbat în miere,
TESTAMENT
Lăsînd întreagă dulcea lui putere. Am luat ocara, şi tor cînd uşure Am pus-o cînd să-mbie cînd să-njure. Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale, Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultînd-o a jucat
Stăpînul, ca un ţap înjunghiat.
Din mucegaiuri, bube şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-nloarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dînd în vîrf, ca un chiorchin de negi,
Rodul durerii de vecii întregi.
întinsă leneşă pe canapea Domniţa suferă în cartea mea. Slova de foc şi slova făurită Imparecheate-n carte se mărită, Ca forul cald îmbrăţişat în cleşte. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, Făr' a cunoaşte că-n adîncul ei Zace mînia bunilor mei.
„Cuvinte potrivite ,
Împlinire
D ezvăluişi de-odată ce nu ştiai de jos Şi ai văzut pămîntul întins că e frumos, Din asfinţitul palid, boltit spre răsărit, Intîia oară cerul de-a lungul l-ai zărit. Lua fată adîncimea şi, nouă toată firea IU arăta de-asupra şi-n jur nemărginirea. Dar înălţat in slavă, subt cingâloarea frunţii Ţi se făcură netezi şi mici, pitiţi, şi munţii; Căci văzul are harul şi voia de la soare Ca tot ce înlîlneşte să scadă şi scoboare. Ridică-ţi numai 'ochii puţin, ca un lăstun, Că piscurile înseşi descresc şi se supun. Ai biruit ţărîna şi-ai rupt împletitura. ■ Nu-ţi mai cătai merindea tîrîş, pe brînci, cu gura, Ca viezurii şi şerpii, orbeşte şi flămînd, Cînd te-arâiai o clipă şi ie-ascundeai curînd.
10
TUDOR ARGHEZI
Fuseseşi blestemat
Să zaci în neputinţă, de-a pururea culcat. Dar chinuit de rîvna de-a fi, muncit de jind, Miracolul trezirii l-ai săvîrşit voind. Ţi-ai depărtat pămîntul de buze la picioare, Slujit de-aci nainte de mîinile uşoare.
„Cîntare omului", 1956
BAROANE
Ce semeţ erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic! ce mitocan ! ce bădăran ! Nu te mai recunosc. Parcă în hainete tale a intrat alt om şi parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin "ceruri ori în iad.
Botul nu-ţi mai e aşa de gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne ! să şi surîzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai apropiat de spinare. Nici părţile de dindărăt nu mai sînt atît de expresiv dominante, dedesubtul croielii scurte.
Cred că nu mai iei dimineaţa patru cafele cu lapte, o halcă de şuncă, şi opt prăjituri, cu care ţi-ai pus din nou în funcţiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseşi bine, pînă la rîgîială. Ţi-aduci aminte ce sfrijit erai pe cînd erai sărac şi cum ne pălmuia căutătura ta aţîţată după ce te-ai procopsit. îndopat cu bunurile mele, nu-ţi mai dam de nas şi ţi s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burţii, guşii, sacului şi dăsagilor tăi : ăsta era rostul meu, ia trebuit să-1 aflu de la tine, flămîndule, roşcovanule, boboşatule, umflatule.
Mi-ai împuţit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din> care ai băut şi cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt şi mirosea pînă la Calafat, nobilă spurcăciune !
I-auzi ! Vrea să-mi fie stăpîn şi să slugăreasc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rîndaş nici la boierul meu. Vrea trei părţi şi din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpînul pe care-1 vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug şi bici,, înşfăcat de ceafă, cine pofteşte.
Uită-te, mă, la mine, Baroane! Să ne desfacem hîrtiile .amîndoi, eu zapisul şi hrisoavele mele, scrise pe cojoc, şi tu zdrenţele tale. Scrie pe ale tale Radu ? Nu scrie !... Scrie Ştefan ? Nu scrie !... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu!... Păi ce scrie pe cîrpele tale? Degete şterse de sînge !
Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cît hulubul şi mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu el. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stînca izvoarelor mele, şi le-ai sorbit din adînc şi le-ai secat. Mocirlă şi bale rămîn după tine în munţi şi secetă galbenă pustie în şes — şi din toate păsările cu graiuri cîn-tătoare, îmi laşi cîrdurile de ciori.
începi să tremuri acum, căzătură. Aşa s-a întîmplat cu toţi cîţi au umblat să-mi fure binele ce mi 1-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subţiat şi învineţit. Obrazul ţi-a intrat în gură, gulerul ţi-a căzut pe gît ca un cerc de
BAROANE
11
putină uscată. Dacă te mai usuci niţel o să-ţi adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău ! ce mustaţă pleoştită ! Ce ochi fleşcăiţi ! Parca eşti un şoarice scos din apă fiartă, de coadă, Baroane...
„Bilete de papagal", 1943
DE ZIUA LIBERĂRII
Fără demagogie, trebuie descifrat exact ce a fost această liberare. Pentru Uniune, ea însemnează scăparea ţării noastre de fascismul hitlerist de care a scăpat şi teritoriul ei, năvălit şi pustiit de armatele străine pîna în Caucaz. ,„ „ , .
Pentru romîni, la liberarea ţării de o putere străină, care ne făgăduia o satrapie (citez : de o mie de ani), se adaugă începutul lichidării unei oligarhii, stabilită si ea pe veci, a unei protipendade de indiferenţă şi dezmăţ. O mie de familii cu slugile lor boierite îşi împărţiseră ţara în principate personale, guvernate cu jandarmeria. Vlaga poporului istovit pe ogoare şi năpăstuit în industrii parazitare — era suptă de două guri. In folosul cui? Al unei categorii de trmtori, de cinici, de samsari şi de prostituaţi. E aşa, ori nu e aşa ? Uite-te bine, cititorule, în amintirile dumitale, în conştiinţa si în răbdătoarea dumitale toleranţă.
O prefaţă la 23 August a fost, 37 de ani mai înainte, scrisă cu singele ţărănimii în răscoală. Au rămas numai morminte, mîhniri, lanţuri şi ocne. Dar sîngele e un lucru care nu moare, el umblă prin întuneric, răzbeşte prin pămînt, ţîşneşte din nou şi înviază. A cui e vina că a murit, şi a cui e vina că a înviat ?
Paralel cu mocnirea neadormită plugărească, trăia frămintarea socialistă. Ele s-au întîlnit si s-au ridicat solidare .Ce prost ar fi refuzat fructul coincidenţei dintre revoltă şi război ca să păstreze ţara în stare de perpetuă robie ? Trebuia respins prilejui pentru conservarea intactă a unui putregai care ameninţa să îngroape ţara de tot ? Pentru menţinerea în scaunele înalte a unui rînd de strigoi şi degeneraţi ? Ei au curajul să argumenteze, în îndepărtările în care si-au ascuns neruşinarea, că 23 August este rezultatul unei revoluţii de import. Argumentul este vechi şi perimat. El a fost repetat ori de cîte ori s-au rostit răspicat o atitudine şi un act de îndreptăţire. Individual, te plătea cineva, colectiv, ascultai de o instigaţie din afara. Asa a fost şi în 1907.
Nu, domnilor, revoluţia a fost endemică şi continua.
„Contemporanul", 22 august 1956
G. CĂLINF.SCU
HIERATISMUL D-Iui MANIU
Aşa face politică d. Maniu, fără responsabilităţi, cu mari satisfacţii literare şi cu agitarea spiritelor naive. întrebaţi-1 de pildă : unde este răspunsul problemelor noastre internaţionale ? La izvorul sau la gurile Istru-lui ? D. Maniu tace, pentru simplul motiv că n-are nici o părere ci numai voinţa de a rezista enigmatic oricărei păreri.
12
G. CALINESCU
Dar care e «politica sa în materie agrară ? Tăcere hieratică, însoţită de haotice interpretări ale Sibilelor sale.
Stăm rău economiceşte, n-avem produse, valoarea leului scade, ce-i de făcut ? Vrea d. Maniu să-şi ia răspunderea ? Tăcere divină. Are d-sa anume idei economice, un sfat de dat ? Zîmbet impenetrabil.
Dar pentru numele lui Dumnezeu, un om politic e un om şi trebuie să tresalte la tot ce reprezintă viaţa naţiei sale de sus pînă jos. Napoleon (imens exemplu) scria regulamentul Comediei Franceze pe o tobă, făcea •corespondenţă de dragoste, se căia de unele fapte, juca teatru în familie, se interesa de cultura sfeclei, de ultimile lucrări ale poeţilor. Sînt oameni politici moderni foarte puţin geniali care-şi permit a dovedi un suflet organic scriind cărţi despre politică, muzică, literatură. Arta nu este o abatere de la civic ci o posesie mai temeinică a lui.
Aş vrea să ştiu ce părere are d. Maniu despre civilizaţia Romîniei, dacă ştie că avem o artă şi o literatură, dacă îşi dă seama că Bucureştiul este un oraş mai mare decît Sibiul. Aş dori să-1 văd evocînd viitorul, vi--sînd pe ţăranul de mîine, consolîndu-se la imaginile monumentelor noastre viitoare. Aş mai dori să ştiu dacă crede că trebuie să ne înmulţim sau să stăm pe loc, să ne tragem la sate ori să ridicăm cetăţi uriaşe. întrebări .zadarnice. D. Maniu tace zîmbind ambiguu ca masca din Mycene. Toată lumea crede că d-sa are o părere, dar eu susţin că în fond d-sa nu are nici una, cum nu are Sfinxul care nici nu ştie măcar că există.
„Naţiunea", 8 aprilie 1946
1 MAI 1946
Azi este poate vremea ca intelectualii şi toţi acei profesionişti care muncesc şi ei într-un mod mai subtil, şi care arătau foarte adesea o duşmănie absurdă pentru mînuitorul ciocanului, să-şi dea în fine'seama că ziua de 1 Mai este şi a lor. Ce înrudire este între noi, din această clasă de mijloc care cu mîinile pline de cerneală ciocănim slova pe nicovala noastră care e masa, şi leneşul trăind din tăierea cu foarfecele a cupoanelor acţiunilor sale ?
Ziua de 1 Mai este festivă şi pentru noi, şi din şcoli, redacţii, biblioteci, laboratoare, ateliere individuale, magazine, trebuie să afirmăm cu toţii apartenenţa la marea armată a muncii. Numai munca cu toate formele ei de la secerarea griului şi pînă la recolta marilor idei, conferă drepturi omului.
. „Naţiunea", 2 mai 1946
CARACTER ŞI PRUDENŢĂ
Campania pe temeiul noţiunii de caracter are scopul de a strecura în opinia publică extraordinara idee că toate caracterele Romîniei s-au strîns în partidele denumite istorice ; în vreme ce în, tabăra cealaltă sînt numai trădători, oameni fără Dumnezeu, etc. etc. Opinia nu merită nici o discuţie.
Gazetele de opoziţie mai acordă generos caracter intelectualilor, oamenilor de litere care au stat „rezervaţi", care nu s-au lăsat „ademeniţi" de alte partide decît cel liberal, naţional-ţărănesc şi fracţiunea Titel Petrescu.
OMUL NOU
13
Vasăzică de data aceasta, caracter este sinonim cu rezervă, cu absenţă de la răspunderea civică. Bine înţeles că şi interpretarea aceasta este fundamental falsă. Şi întîi de toate pentru nişte motive scoase din experienţă. Acei intelectuali care stau în rezervă fac asta nu fiindcă au caracter, ci tocmai fiindcă N'AU caracter. Ei, de altfel nici nu stau în rezervă ci numai la pîndă.
„Naţiunea", 24 mai 1946
OMUL NOU
V reau să înţeleg omul nou. Ştiam şi simţeam de mult că există, acum îl caut pe şantier şi el mi se dezvăluie. Dar ar fi o greş.eală să-ţi închipui că-1 văd pentru că am păşit pe uşile de fier ale "atelierelor. E adevărat că la fîntîna arteziană de scînteia fontei topite, sufletele oamenilor muncii se profilează mai bine. Cu toate astea, fonta curge tot atît de feeric şi în lumea 'd'e tip vechi, unde oamenii sînt altfel. Există o muscă la arat, să ne ferim a deveni o muscă pe maşini ,adică nişte intelectuali aiplaudind de departe truda oamenilor care construiesc o rînduire nouă, amuzîndu-ne ca de un spectacol inedit. Cine a stat prea mult lîngă sobă şi pe teren solid, caută adesea senzaţii tari, puţin viscol la munte, puţină furtună pe mare. Nu senzaţii trebuie să căutăm, ci o conlucrare de la postul hărăzit fiecăruia în vederea operei obşteşti. „Lipsite de viaţă sînt în unele opere literare figurile noii societăţi" a zis tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Cum îţi explici acest lucru ?
— Aştept să mi-1 lămureşti dumneata.
— A existat în veacurile trecute o modă a pastoralismului care bîn-tuia în societatea aristocrată. Oamenii de la curte se îmbrăcau cu veşminte de păstori, croite în stofă fină şi mătase, luau şi cîte o oaie pieptănată bine şi cu fundă şi se jucau de-a păstorii. Unii făceau şi pe pescarii. Dar cine citeşte literatura inspirată de această modă nu-şi face o idee de chipul cum trăiau adevăraţii păstori şi pescari ai vremii. Mai tîrziu, în jurul anului 1810, pe cînd trăia Dellile, înflorea un nou virgilianism. Rezemaţi pe marginea şemineului, in faţa doamnelor îmbrăcate în gustul antic, poeţii declamau despre încolţirea seminţelor, cultura legumelor. Dar cum trăiau adevăraţii ţărani, n-ai să ghiceşti din opera lor.
— Nu văd unde vrei să ajungi.
— Uzina, cîmpul, vaporul, laboratorul, pot să fie simple decoruri. Prin faptul de a le pune pe scenă, nu înseamnă că am intrat în „esenţa fenomenelor social-istorice descrise". Un om care îşi schimbă pe rînd costumul, gri. mîndu-se ca forjar, metalist, .mecanizator, colectivist, nu va izbuti să ne
facă să simţim prezenţa morală a mai multor oameni. Prin urmare, se cade să mergem, pretutindeni, pe toate locurile de muncă, în căutarea sufletului nou, sub feluritele veşminte de lucru. Nu poate să existe decît un singur om nou ; dacă frămîntă pîinea ori scutură eprubeta deasupra flăcării, asta, după opinia mea, este secundar.
— Adică, pe cîte înţeleg eu, dumneata vrei să spui că sînt unii care fiind atenţi numai asupra ineditului plastic, al mediului de unde-şi scot eroii, uită pe omul adevărat.
— Cam aşa ceva. De pildă, erau pictori care lucrau cu model în atelier. Modelul era ceea ce era, o femeie să zicem nu urîtă, dintr-un anume
14
G. CALINESCU
strat ial societăţii şi din anume mahala a oraşului. Pictorul scotea din dulap felurite costume şi o picta pe rînd ca turcoaică, spaniolă cu chitara, damă în albastru etc. Crezi că prin acest truc izbutea a pătrunde sufletul femeii orientale, al spaniolei din popor, al femeii din marea burghezie ? Nu, fireşte. Un mare creator poate la urma-urmei, mai ales în plastică, să descopere omul nou, în feluritele lui ipostaze, într-o sală de recepţie sau la reprezentaţia operei „Aida".
— „Tot ce are mai talentat literatura şi arta romînească participă astăzi la opera de dezvoltare a culturii", a mai zis tovarăşul Gheorghiu-Dej. Aşa este. Ştii de ce ? Pentru că această cultură e pusă în slujba poporului, şi a avea în vedere propăşirea necontenită a acestui popor este adevăratul patriotism..
„Contemporanul", 6 ianuarie 1056
GEO BOGZA
MEDITAŢII ASUPRA UNUI STILOU
♦ ..Pe masa la care a lucrat a rămas stiloul, deasupra unui teanc de hîrtii. Şi deodată privirile mele rămîn aţintite asupra acestui obiect, în timp ce treptat încep să-mi dau seama de neobişnuitul lui destin. E un stilou ieftin, de învăţător, şi pînă acum un an, stăpînul lui nu-1 folosise probabil, decît să semneze în state, că şi-a primit salariul, cele cîteva mii de lei pe lună. Va mai fi scris uneori o scrisoare, sau, dus la oraş, va fi trimis cuiva o carte poştală ilustrată. Acum, sub stiloul acesta subţire şi ieftin, se află un teanc de hîrtii : fiecare iscălitură e aşteptată cu nerăbdare, de zile sau de săptămîni, de -un om, de o familie sau de un sat întreg. Fiecare iscălitură înseamnă că se va schimba însfîrşit ceva în viaţa unui om, sau a unei întregi colectivităţi. Cu stiloul lui simplu de învăţător, prefectul va iscăli hîrtiile, iar înăuntrul şcolilor ploaia va înceta să mai curgă, iar vaca văduvei fără bani, va fi şi ea primită să pască pe islazul comunei.
Lucrurile par simple acum, dar pentru ca destinul acestui stilou să se schimbe ,pentru ca el să nu fi semnat toată viaţa, doar de primirea unui salariu de învăţător, atîtea au trebuit să se schimbe în lume : A trebuit ca istoria omenirii să ajungă la o cotitură hotărîtoare, să oscileze o vreme, şi apoi să facă marele ei salt înainte. Pentru ca un învăţător să poată ajunge prefect, a trebuit ca mii şi mii şi miloane de oameni să moară pe cîmpiile întinse ale Rusiei. A trebuit să fie victoria de neuitat de la Stalingrad, şi toate celelalte care i-au urmat. Pentru ca acest stilou de sub privirile mele să-şi schimbe destinul, să plece de pe catedra şcolii din sat şi să se afle acum deasupra hîrtiilor care hotărăsc viaţa unui judeţ întreg, atît de multe lucruri au trebuit să se întîmiple ! Toate acestea au trebuit să se întîmple, şi încă odată : să moară 'milioane de oameni pe cîmpurile de luptă, să iasă femeile din Moscova să sape tranşee în jurul oraşului, să moară de foame şi de frig sute de mii de oameni în Leningradul asediat, «pentru ca lumea rezistând, să poată merge apoi mai departe;  şi astfel un învăţător să
MEDITAŢIE ASUPRA UNUI STILOU
15
ajungă prefect, iar stiloul lui simplu şi ieftin să se afle în seara aceasta deasupra unui teanc de hîrtii, în care e vorba de milioane, de şosele şi 'de spitale.
Şi mai mult ca oricînd, în faţa acestui stilou mi-am dat seama că totuşi s-a schimbat ceva în lume.
CĂTRE MINERII NOULUI EV
M ineri ai noului ev ! Să privim încă o datăpămîntul ţării noastre, pă-mîntul acesta pe care călcăm şi-1 auzim cum răsună de veacuri şi milenii, de suferinţe şi fapte memorabile. Să privim încă o dată pămîntul acesta drag, pe care foşnesc plopii şi cîntă ciocîrlia, şi să-i arătăm mai mult decît oricînd dragostea noastră. Prieten ne-a fost de la început, şi prieten ni s-a arătat mai ales în clipa de faţă. Să-i privim munţii şi pădurile în noua lumină ce s-a deschis asupra lui, şi să-1 învăluim într-o dragoste nouă, mai adîncă şi mai fierbinte.
Dintre toţi cei ce au trăit pe întinderea lui, noi, cei de azi trebuie să-1 iubim cel mai mult, fiindcă nouă ne-a dăruit cel mai mult.
Generos a fost de la început:
Şi azi se mai aud pe malurile Dunării, în unele seri, glasurile celor dintîi strămoşi desfătîndu-se cu carnea dulce a peştilor .
Şi azi mai dau rod, pe dealurile bătute de soare, butucii de vie ai căror struguri erau culeşi de mina mare şi grea a dacilor.
Şi azi mai răsună pe malul mării chiotele Grecilor veniţi cu corăbii după miere şi grîu.
Dar sarea ? Ca spre o enormă solniţă se întindea spre măruntaiele Carpaţilor mîna tuturor popoarelor din jur, să dea un gust mai bun fripturii de cerb sau de berbec.
Nimeni dintre cei ce au trăit sau numai au trecut pe acest pămînt, nu s-a putut plîmge că ar fi lipsit de bogăţii sau de frumuseţe. Sticleau în adîn-cimile lui cristalele atîtor minerale, de la aramă pînă la aur şi foşneau deasupra frunzele atîtor arbori, buni pentru fluiere şi catarge de corăbii şi pentru şindrilă şi viori. Muncindu-1 şi fecundîndu-1 tot mai mult, privindu-1 şi înţelegîndu-1 tot mai bine, din veac în veac iau început să-1 iubească, să-1 apere şi să-1 cînte, cei care au dormit cu capul pe el ca pe un sîn de mamă. Astfel s-a născut, din rînduri pietroase de oameni, poporul nepieritor.
Mineri ai noului ev ! Mulţi au iubit, mulţi au apărat, mulţi au cîntat acest pămînt, acest sîn bun şi cald de mamă. Dar noi, cel mai mult trebuie să-1 iubim, să-1 apărăm şi să-1 cîntăm. Niciodată n-a fost atît de tînăr, de puternic şi de frumos. Priviţi spre Miază-noapte, Carpaţii! Priviţi spre Miază-zi, cîmpiile ! Cerul se ridică mai sus, spre a- încăpea sub el noua ro-tunzime pe care o capătă în clipa aceasta sînul patriei. E acum clipa unei enorme şi suave maternităţi. Noi îl simţim, sub buricul degetelor, cum se umflă de seva unei noi vieţi. Noi auzim cum înlăuntrul lui se pregăteşte o hrană nouă, acel ne mai pomenit amestec de lapte şi miere, la care de mii de ani n-au încetat să viseze popoarele.
Mineri ai noului ev ! Vouă vă este dat ca în cea mai uimitoare poveste, să deschideţi poarta marelui tezaur al vieţii. Vouă vă este dat să vă apropiaţi cel mai mult de taina şi esenţa lumii. Aud foşnind sub degetele voastre atomii şi planetele, în acelaşi prelung sunet de harfă.
„Gazeta literară", 14 aprilie 1955
16
MIHAI RALEA
MIHAI RALEA
ÎN ORA SINCERITĂŢII TOTALE
...Ai treilea momeot care a .avut o însemnată influenţă asupra mea, a fost Marea Revoluţie Socialistă din 1917. La „Viaţa Romîmeaseă" cunoşteam anumite 'aspecte ale culturii ruse. In afară de articolele despre Turgheniev, Tolstoi, Gomceairov, Gorki, etc., cunoşteam ideile .revoluţiei ruse şi adeseori venea vorba despre Belinski, .Cernîşevski, iar Plehamov era una din figurile cele mai stimate de noi. Lenin ni se părea la toţi dîţi eram acolo, figura cea mai mare dim istoria omenirii.
Am condus „Viaţa Romînească" după Ibrăi-leanu. şi am putut sublinia adeziunea noastră la fenomenul revoluţiei ruseşti, comisaorîind în 1937 un mare volum omagial dedicat revoluţiei ruse şi marilor ei achiziţii spirituale şi politice.
Aceasta me-a dat posibilitatea să avem o- viziune a lumii care avea să vie. Voltaire, cu zace anii înainte de revoluţia burgheză din 1789, exact în 1779, a spus că fericiţi vor fii aceia care vor apuca marea cutremurare a poporului francez şi schimbarea raporturilor de clasă, care va urma. Dar Voltaire, oare a murit înaintea acestei revoluţii, in-a putut să aibă ocazia aceasta care ne este dată nouă, contemporanilor. Şi dacă n-ar fi decît măreţia grandioasă a- înfăptuirilor, prilejuil de a -fi prezenţi ca spectatori -şi1 colaboratori la înfiriparea celei mai frumoase şi mai' .glorioase -etape de qrea-ţiume -umană şi încă am fi compensaţi de ori ce fel de alte suferinţe sau inconveniente care au decurs- în timpul experienţei noastre.
Tm acest -moment -de bilanţ, în această oră a sincerităţii totale, e necesar să arătăm şi lipsurile generaţiei din -care fac parte. Cei de vlîrsta mea, -cu toată -bunăvoinţa, ou tot devotameimtuil -pe oa.re-1 poartă în. sufletele lor, sînt marcaţi- de pecetea unei epo-ci -de tranziţie.
A trebuit să lichidăm o formă de -civilizaţie, să îndepărtăm toate influenţele pe car-e cu 'toţii le-am -suportat, de care încetul eu încetul ne-am dezbărat, -ca să începem să -creăm o altă civilizaţie. Sînt-am în situaţi-a zidăriilor medievali, -care puneau o cărămidă la temelia -unei catedrale, ce numai peste mulţi ani avea să se ridice, iar ei nu puteau s-ot vadă în apogeul ei; noi sîntem -cei care pregătim terenul pentru cei care vor veni după noi. Ei- vor fi mai f-erie-iţi decît noi-, fiindcă vor avea o serie de condiţii de viaţă pregătite, iar -consolarea noastră este -că noi contribuim: cu toată puterea devotamentului şi sacrificiilor noastre pentru a le face viaţa lor mai bună şi mai dreaptă.
Al doilea mare inconvenient, a doua m-aire lipsă a generaţiei noastre, stă în faptul că am trebuit să fim împrăştiaţi. Puţini dintre noi au putut lupta pe liinia -oompetiinţei şi a specialităţii lor cele mai specifice. A trebuit să facem, — din lipsă de cadre, care este un fenomen- general al revoluţiei — o serie întreagă de treburi, de sarcini, dintre caire unele -se potriveau şi altele nu se potriveau oui specialitatea noastră ; era necesar pentru urgenţa -care se cerea ia un moment -dat şi pe -oare trebuia s-a acoperim, indiferent dacă sarcinile acestea erau potrivite ou vocaţia ori- specialitatea noastră s-au nu.
• j
1 ÎN ORA SINCERITĂŢII TOTALE       '" 17
' în ceea ce mă priveşte, cred că am avut două perioade de activitate
în viaţa mea. O primă perioadă a fost a omului intelectual de tip mie-bur-
i ghez, care era deseori supus unor îndoieli specifice, care n-avea optimismul
puternic al unei credinţe. Adeseori am cunoscut gustul 'pentru strălucire, pentru succes, am fost latras către falsa originalitate, ceea ce era o regulă generală, o influenţă morbidă dar reală a mediului burghez în -care trăiam.
După 1940, am cunoscut cu totul altă perioadă. Atunci s-au încheiat toate aceste evaziuni, toate aceste mici excursii, toate aceste aventuri intelectuale, s-a desăvîrşit unitatea într-o concepţie unitară, puternică : concepţia marxist-leininlstă. Această concepţie a dat vieţii mele şi vieţii altora din generaţia mea un sens unitar — şi acestei unităţi trebuie să-i închinăm viaţa noastră, acesteiuundtăţi, care, cum spune bătrînul Montaigne, este senină şi liniştită şi la o anumită vîrstă este asemănătoare unei dulci perne, pe oare ne odihnim, care ne dă împăcarea cu noi, oare întăreşte credinţa noastră, — acest calm care unifică toate rătăcirile şi toate erorile noastre.
Comunismul este, mai presus de toate, o concepţie de viaţă ; el da răspunsul la toate problemele de ordin politic, social şi estetic ; el poate oferi unui intelectual seninătatea necesară, pe care şi-o poate permite după o anumită muncă şi cu care el poate să-şi sfîrşească viaţa.
„Contemporanul", mai 1956
MIHAI BENIUC
AICEA PRINTRE ARDELENI...
A icea printre ardeleni mă simt acasă. In fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al luilancu. Ai! ce s-or mişca-ntr-o bună zi Munţii Apuseni, Ce s-or urni din loc, ca urieşii!
Mi-am ridicai privirile spre cer,
Dar nu-mi spune nimic mătreaţa lui de stele,
Nici luna lustruită ca tingirea.
îmi pun în schimb urechea pe inima ţării
Şi-aud bătăi neregulate prin gemete surde...
Freamătă pădurea romînească,
Ca-n preajma vijeliei!
Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu a'ţii
Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens. Şi-am vrut să dorm. Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă, Şuier de piatră pe tăiş de coasă...
„Cîntece de pierzanie", 1938
2 — V. Romînească Nr. 1
16
Ml
18 MIHAI BENIUC
TATUAJ
Mă tatuează timpul an de an Ca pe un războinic primitiv pe ţaţă; Văd tot mai clar pe cel ce mi-e duşman, Şi zilnic braţu-mi să lovească-nvaţă.
Dar pe sub masca palidă şi creată a Mă prinde cîteodată-un dor avan'
™ Ca să mă uit cu ochi duiosi la viată,
T Cu ochii de pe vremi, de băietan
Şi
totuşi simt că altfel nu e chip a CU timp îşi lasă urma în nisip
0 Uară care cere viaţă jună.
y ®Jt> ,voi tră'1 sub masca primitivă
t răcind din capete de feară stivă,
Pe care eu şi-ai mei au s-o răpună!
ui
„Trăinicie", 1955
DATORIA SCRIITORILOR
Cititorul este poporal şi pentru el scriam şi me-am angajat să scriem • este scriitor a tit cit a pătruns în conştiinţa oamenilor, a ponorului Acolo
nJ^^lS?*^ SâU * MŞtT Ca artis,t şi ™»J>™ său ptnt u Sitaf Sn^S Se ml0,n:l™Itiu,1 său «"ai trainic decît bronzul, în
muma popoiului, a omenim, unde nu-l poate dărîma nimic dacă e carne din carnea poporului, stage din sîngele lui.
SCriît?ii avem"datoria de a contribui la sporirea binelui şi de a ajuta la combaterea iraului, prin tinerea în faţa oamenilor a oglinzii fer-wfrJ", Cr .* ™* în imagine artistică. Aceasta îmbărbă-
maestr- n t, ^h' t ^ ^ ta <** răi" De v0'm face <* adevăraţi maeştri a, cuvtatu lui aceasta grea treabă, poporul ne va mulţumi Nu ne
trivnirf H.Z"1"3 P ™m ^ de lu,ptat ou «re;:la"> ™ ^cercări potrivnice, duşmănoase, cu raminierea în urmă a omului, cu firi slabe cu
T'partideJ' tJ S,e'0U,la!re' Vict0ria "°astră Va depiin'de de S^M Fiecare generaţie de scriitori are meritul ei în faţa istoriei şi recu-«Jtmţa posterităţii pentru binele, adevărul şi frumosul ce 1-a adus ta viaţa, (aeneratia lui Cervantes bunăoară, ou el în frunte a învăţat pe contemporani sa întoarcă faţa dinspre feudalism si cavalerism să evite de-a deveni cavaleri al tristei figuri ; generaţia lui Goethe, ou ei în frunte i-a
SnMhîfiî ?6 H°al™n,i Să ca'Ulte un nou ™'nism ; realiştii critici ruşi au contribuit la danmarea unei societăţi condamnate pieirii prin nedreptatea
DATORIA SCRIITORÎLOR
19
ei ; Eminescu şi Caragialc la noi au înfierat clasele duşmane poporului, smulgîudu-le obrăzairele mincinoase de pe feţele hîde şi au contribuit astfel la prăbuşirea unei luimi putrede.
Tovarăşi, hai să luptăm, ca generaţia noastră prin scrisul său, mer-gînd pe 'drumul realismului socialist, să dobîndească meritul de-a fi contribuit la naşterea unei lumii noii, lumea energiei atomice puse în slujba omului, lumea dreptăţii sociale, lumea păcii între popoare."
Din Raportul prezentat la Congresul Scriitorilor din R.P.R., iunie 1956
NOI VOM FACE FAŢĂ
Noi cunoaştem şi muncitorii şi ţărănimea şi dacă cineva îşi închipuie că foştii moşieri sau industriaşi, că politicienii vechilor partide, legionarii şi toţi paraziţii care au ros şi au supt această ţară mai sînt doriţi de către poporul nostru, se înşeală mai mult decît amarnic. Şi aşa cum gîndeşte poporul nostru, igînideşte majoritatea zdrobitoare a intelectualilor noştri, intelectualii fiind o parte integrantă a luptei poporului. Iar la noi, popor nu înseamnă trusturi sau coneernuri, ci înseamnă milioane de ţărani şi muncitori, romîni şi nerdrnlîlni, care construiesc socialismul mai avînd încă de doborît destule rămăşiţe capitaliste, şi pe teren şi în conştiinţa oamenilor. Tocmai la această operă uriaşă a poporului, intelectualitatea noastră ia parte. Şi ei fac faţă.
„Romînia Liberă", 14 noiembrie 1956
NAGY ISTVAN
PARTIDUL L-A CONDUS
— fragment —
• •.Secretarul abia poate să facă linişte. Stă dreptj ca la începutul cu-vîntării sale. Şi, în tăcerea care domneşte în sală, rezumă instrucţiunile Comitetului Central.
— Da, tovarăşi, în dimineaţa aceasta vom lua în stăpînire toate marile întreprinderi industriale, comerciale, de transport şi bancare. Noii directori ai acestor întreprinderi se află aici, în mijlocul nostru...
Fără voie, se întorc toţi să vadă dacă nu cumva, între timp, au sosit în sală noii directori.
— Nu-i căutaţi tovarăşi, se află printre voi, rîde secretarul şi îşi întregeşte cuvintele ou alte lămuriri. Organizaţia de partid a fiecărei întreprinderi sau instituţii s-a prezentat aici cu trei tovarăşi: unul dintre aceştia este directorul numit de guvern, iar ceilalţi doi sînt secretarul de partid şi preşedintele comitetului de întreprindere.
— Noi nu sîntem deciît doi, se ridică Bereczki de la uzina metalurgică a lui Koksi. Se deosebeşte de 'ceilalţi prin mustaţa sa şi firele de păr cărunt. Aproape niciumul dintre cei de faţă nu poartă mustaţă.
2*-
20
NAGY ISTVAN
Responsabilul organizatoric îl linişteşte :
— iDa' de unde numai doi, se ridică el de pe scaun şi-şi poartă privirea peste toată sala care vuieşte. Unde-i Karoly Bucşi ?
Karoli Bucşi se îmgheimuise în adîncitura ferestrei şi tocmai se glande a că el n-avea ce căuta aici, deoarece căile ferate sînt demult ale statului. Auzindu-şi numele, iese din adîncitura ferestrei.
— Prezent! spuse el, mirat.
— Vino .mad aproape, tovarăşe. Iar voi treceţi-1 la număr şi pe directorul vostru! rîde responsabilul organizatoric făcîndu-i semn lui Bereczki, care rămîne uluit.
— Eu? întreabă Bucşi, iîocă şi mai uluit decît Bereczki.
— Da, dumneata.
— Nu e vreo greşeală la mijloc ? întreabă Bucşi. Eu nu sînt metalurgist, sînt de la atelierele principale ale căilor ferate...
— Nu ne tace greutăţi — spune zîmibiind iresponsabilul organizatoric — de felul dumitale eşti metalurgist, doar acolo ţi-.ai făcut ucenicia...
— Da, acolo, îi răspunde Bucşi pălind.
— Ei, acum tot acolo vei conduce...
Bucşi are impresia că se-uvîrte lumea cu el. Nu pricepe, dar n-are prilejul să întrebe cum de-a căzut alegerea tocmai pe el ?... Şi nici n-ar avea cine să-i răspundă. Şedinţa se desfăşoară mal departe într-o atmosferă agitată. Responsabilul organizatoric citeşte lista nominală a celor care au fost numiţi directori. După fiecare nume, sala vueşte : izbucnesc aplauze, ovaţii. Secretarii de întreprinderii şi preşedinţii comitetelor de întreprindere se apleacă unii spre alţii. Se sfătuiesc între ei, îşi comunică observaţiile. Unele nume deslănţuie manifestări de simpatie de-a dreptul furtunoase. Apoi secretarul începe să dea instrucţiuni' practice, dar Bucşi abia mai ştie pe ce lume se află şi ce se petrece în jurul lui. Marea bucurie pe care i-a trezit-o naţionalizarea e întunecată de un sentiment de îngrijorare. O să facă oare faţă în fruntea unei uzine atît de mari?! In fruntea acele fabrici unde şi-a petrecut anii uceniciei, unde nu-1 ţineau bun de nimic, unde a fost de atîtea ori umilit şi pălmuit !
Beţia victoriei îi înifierbintă inima, dar marea răspundere care-1 aşteaptă îi trezeşte. Va trebui să răspundă în faţa partidului, .a guvernului, în faţa muncitorimii dim fabrică de felul cum va conduce uzina. Cînd încearcă numai să se gîndească din. cîte e alcătuită o uzină metalurgică, îl prinde ameţeala'. In mintea lui se îmbulzesc amintiri din trecut. Ii vin în gînd şi momentele care ar putea să îndreptăţească alegerea lui la conducerea uzinei metalurgice.
Fără a fi încrezut, ştie că la atelierele principale de la calea ferată toată lumea îl socoteşte un bun strungar în fier. S-a arătat destoinic şi ca organizator. Organizaţia lui de bază e cea. mai activă .din atelierele căilor ferate. In toamna lui 1944, în primele zile mal turburi ale eliberării, cînd liniile de oale ferată, tunelurile şi gările zăceau iîn ruine, el fusese printre cei dimlîi care izbutiseră să scoată din adăposturile de apărare antiaeriană şi din cazematele de pe Dîmbul Rotund pe 'muncitorii istoviţi de grozăviile războiului. In. mijlocul jalnicelor ruine, reuşise să siringă cîţiva tovarăşi pe care i-a făcut să înţeleaigă şi să creadă că .atelierele minate — mormane informe de fierărie — şi maşinile stricate pot şi trebuie să fie readuse la o viaţă nouă. Stimulaţi de .ajutorul inginerilor militari sovietici şi de Bucşi, pînă şi cei mai neîncrezători se apucaseră de lucru.
Da, partidul a ţinut seama de toate .acestea. Şi n-a uitat nici că el a continuat să lupte în primele rînduri şi atunci cînd — din pricina măcelu-
CE, CIT ŞI CUM?
21
Manki — o parte dintre muncitori căzuse sub influenţa
Lari, iar cealaltă a şovini şti lor români...
imimteşte ou drag de toate acestea. E un izvor de putere
e acelea grele Bucşi a simţit prezenţa partidului. Partidul
i i-a luminat mintea şi-atunci cînd — pe un ger de crăpiau
apoviţă — au trebuit să construiască poduri de cale ferată,
ruse.
găsi şi aoum cuvîntul care să ţină şi mai departe în acti-ilungică ? Doar în limba uzinei învăţase el să vorbească i tocmai acum să nu-i cunoască rostul, cînd fabricile au unei tor ilor ? Izbutise el să-i facă pe tovarăşii săi — care să urnească munţii din loc — să nu-şi piardă curajul în înflaţiei, atunci cîmd îi cuprinsese disperarea din pricina
'Iodurile caire sie îngrămădesc în mintea lui Bucşi, şi desi-;; e doar atît de mare răspunderea pe care patria şi mun--o pe umerii lor !
inţei îl găseşte pe Biucsi stînd la fereastră cu capul aproape a va fi în stare să facă faţă sarcinii primite. Se uită la ţi-icretarului judeţenei, îi aude glasul şi ştie că va putea veni Fie ajutor. Dealtfel, zorindu-i pe noii directori ai întreprin-scă mai repede la treabă, secretarul le şi făgăduieşte că, rea nevoie de sfat, vor găsi uşa partidului deschisă. Şi să într-ajutor experienţa şi tot sprijinul marii industrii sovie-eşte comunii sinul.
ceasuri ale dimineţii Bucşi se îndreaptă spre ieşire îmi. Niciunui nu mai e somnoros. De bucurie, îşi dau unul spate. Secretarii de partid ai întreprinderilor îşi chLamă ase în goană să ocupe prin surprindere, potrivit instruct iute de începerea lucrului, clădirile direcţiunii, să dispună îilor şi «ă pună porţile sub pază. Nimeni nu trebuia să a să dea de ştire patronilor.
arile tropăind şi se revarsă prin poarta larg deschisă. Apoi, de diferite mărci şi de culori diferite care-i aşteaptă, se ana mare în toate direcţiile.
Din romanul „La cea mai înaltă tensiune".
CE, CIT SI CUM?
care să oglindească prompt şi exact cele mai noi cuce-1 ultimele succese ale politicii partidului, fără creaţii rea. nivel artistic, care să redea ou profunzime filosofică noua iplexitatea de sentimente a (muncitorilor, cu. greu am putea
procesul de formare a .acestui tip de oim nou. île 20 milioane de cărţi le vom da noii, scriitorii, ce vom
vor fi ele realizate ? Aceasta este problema care ne preo-m, după .Congres. Bine înţeles, nu putem răspunde precis anii celui de al doilea plan cincinal. Munca scriitoricească ficată pînă-ntr-atîta, dar, fără îndoială, sîntem îndreptăţiţi irmătorii cinci ani, de la fiecare scriitor în parte, unul sau iluime de nuvele, de poezii, sau piese de teatru.
22
NAGY ISTVAN
rind. cu^tJteJt J^&*£ viS. 0^^?^ "UiroUl privire la scriitori de tovarăşul Gh GteorZu Dei C°?gres °U
noi pentru eforturi sedoS." lfea Cincma'1' trebude să ™ pregătim şi
„Gazeta literară", 2 febr. 1956
DEMOSTENE BOTEZ
ÎN Ml NA
Iau felinarul şi cobor în mină ■
Un animal străvechi în vizuină
Sirena a ţipat de trei ori pentru noi
La strigatul cocoşului pentru strigoi
Sa ne grăbim, că soarele răsare
Lum i-o mai fi lumina caldă oare
Cum o mai fi viaţa pe pămînt, '
La eu de la-nceputuri o văd,ca din mormînt
N ci nu ştiu de mai sînt stele pe sus
Noi căutam pe cele ce-au apus .
$i praful lor de-argint prin galerii
unăe-au căzut în nopţile Urzii
Să ne grăbim spre fund să nu ne prindă
Lumina ceea albă de loglindă
Sa ne grăbim, strigoi ai omenirei
Sa nu ne-ajungă oamenii din urmă
Sa nu ne prindă-ntîrziind pe sus
ba nu ne ,vadă negri ca pămîntul
Sa nu ne simtă ochii ca otelul
Sa nu ne-audăjcrîşnetul de cari ai (beznei
Ma tem de oameni şi se tem de mine
rn~lJ;me/? n-eumai uităm unul la altul, in noi e tot cărbune, şi praţ e, şi arsură;
Cenuşi        6' USta mestecăm în mră: Haide, să cada capacul cel negru pe uşă < Din fundul pămîntului Trebuie să se audă clocot fierbinte
POate ?" ne mai vorbim Prin c™Me Sa lucram repede-n tunel
poate să ieşim undeva-nt'r-o lume mai bună
Mizi tu, prietene, cu -numărul 20
Parca e un murmur de izvoare 'reci
IN MINA
Subpâmîntene
Care curg pe lîngă noi fără să le mai vedem
Sau poate pe Ungă noi trece Stixul,
Acea Dunăre a întunericului.
Tu, care eşti bătrîn şi cuminte,
Care-ai lucrat atîţia ani mai înainte,
încît acum vezi prin întunerec ca la soare,
Să-mi spui ce căutăm pe-aicea oare?
Eu nu ştiu că nu ne trebuie nimic,
Decît ca viaţa să ne lase să murim.
Ce-i nebunia pentru care ne muncim ?!
Mereu plămînii ne respiră fum
Din cealaltă parte a pămîntului.
Cînd ne-asfixiem,
Moartea ne îndeasă vată neagră-n piept,
Şi ne umple cu-ntunerec;
Saci în care am purtat minunea vieţii noastre
Cu pupile dilatate şi albastre...
Trebuie aur pentru amante,
Pe cercei cu diamante,
Şi pe broşe cu safir,
Pe odăjdii, pe potir,
Pe coroane, pe inele,
Şi pe nasturi de livrele.
Aur!
Pe-un bulgăr de piatră, iată,
Firele de aur tremurat,
Ca părul blond de fată îngropată.
Şi-n ţnina neagră-ncepem a visa
Fiecare pe iubita sa...
Aud cîntînd o umbră ca de fum.
Parcă-i un om uitat de veacuri în pămînt
Şi peste care-am dat acum...
„Cuvîntul liber", 2 decembrie, 1934
INIMII MELE
Eşti obosită inima mea, ştiu! Te simt tot mai slăbită-n pieptul meu. Mergi parcă şchiopătînd, ţi-i tot mai greu, Şi li se pare totul prea tîrziu.
De şaizeci de ani tot baţi mereu Din metronomul tău discret şi viu Şi, vrînd-nevrînd, atît cit am să fiu, Avem aceeaşi soartă: tu şi eu.
24
DEMOSTENE BOTEZ
Ştiu bine că ai dreptul la hodină;
Atîţia ani ai suferit nespus,
De vis şi dragoste de oameni plină.
Dar uită tot trecutul ce s-a dus. Să-mi baţi pînă la ultima terţină; Mai am atîtea de cîntat, de spus. ' " """ „Versuri alese"
KOVACS GYORGY
SLUJIND IDEILE PARTIDULUI
Literatura maghiară din R.P.R. ca şi frăţeasca literatură romînă poate îndeplini nobila sarcină de a crea opere de .seamă numai sub conducerea partidului, slujind ideile măreţe ale partidului, — pentru că şi rezultatele ei, de caire sîmtem mîndri, au fost realizate uirmîn-du-se această cale. Discufiile premergătoare Congresului, în presă şi în şedinţe literare au scos puternic în evidentă că scriitorii noştri doresc îndrumarea partidului în literatură, fiind conştienţi că talentul lor poate înflori numai şi numai în lupta pentru ideile revoluţionare ale partidului, că numai aşa pot sluji poporul şi pot dezvolta mai -departe moştenirea revoluţionară a prozei şi poeziei noastre.
Cu toţii sînte-m deci- -de acord că partinitatea literaturii noastre înseamnă în primul rînd aplicarea în fapt a îndrumării partidului, iar piatra ei de încercare e în zugrăvirea multilaterală a comuniştilor, ■crescuţi de partid.
Strîns legată de partinitate, de zugrăvirea eroului comunist, este după părerea mea, orientarea tematică a scriitorului, adică orientarea lui în mod just în. problemele realităţii şi reflectarea, în operele lui, a problemelor celor mai actuale şi mai. arzătoare ale vieţii noastre, pentru, că numai astfel artistul va putea- contribui în modul cel trmai eficace la munca ■atotcuprinzătoare a partidului nostru. Desigur, departe de mine gîndul de a întări prin aceste cornsiderati-uni tendin-tel-e vulgarizatoare care se mai ivesc cîteodată şi care sub pretextul unu/i principiu, -dealtfel just, -al necesităţii 'tematicii actuale, se strecoară ca un -cal troian şi promovează de fapt simplismul şi schematisim-ut în- literatura noastră. Orientarea noastră fermă spre temele actuale ale vieţii -noastre noi, trebuie să meargă mînă în mînă cu exigenta artistică, pentru că numai măiestria scriitorului poate ridica -opera actuală la -o valoare estetică".
Din cuvîntul rostit la Congresul Scriitorilor din- R.P.R. — iunie 1956 ANTON BREITENHOFER
UNITATEA POPORULUI NOSTRU
«Populaţia germană ia parte activă la -luptai întregului nostru popor -pentru apărarea păcii şi susţine ou- toată tăria politica externă a statului democrat-popular, bazată pe principiul coexistenţei paşnice şi a colaborării între popoare. Relaţiile noi, -succesele noastre în construirea socialismu-
UNITATEA POPORULUI NOSTRU
25
lui unitatea poporului nostru muncitor au făcut ca prestigiul ţariPnoastre să'crească necontenit. Recenta primire a ţării noastre în O.N.U., in ciuda uneltirilor duşmanilor păcii, dovedeşte pe deplin .acest lucru.
Ca urmare a succeselor noastre, oameni ai muncii germani care şi-au părăsit ţara orbiţi de propaganda duşmănoasă în perioada fascismului şi a războiului âu început să revină în patrie. Noi ştim că marea majoritate a acestor oameni s-au săturat de viaţa mizerabilă pe care o duc m stra înălţate. Cei oare au venit de acum acasă se declară fericiţi şi sînt hotariţi sa muncească cu -cinste pentru patria lor."
Din cuvîntarea rostită la Congresul al II-lea al P.M.R., dec. 1955.
AL. ANDRIŢ01U
cîntec de alegere
o
~e-afeS. in tară, cei ce mai fără seamăn sînt dm lapte cum s-alege îmbietorul S -
că"! maailT}l0a~ea mâiastră' în Brădină, ca e mai arătoasa şi de nectar mai plină -
mal nZUl Se~aleP> în mîna dumitale,
mai preţios ca alte podoabe şi metale. _ . ■
Şe-aleg în ţara asta-nţeleptii dregători
la ceasul alb al iernii care-mi pfctează flori,
"sidnZ'de flăuf°Ze-- DeSCkid îermstra sc^dă ,  cmiec ae-alaute odaia mi-o inundă.
pisc
$i s-a sfîrşit suişul. Sînt în pisc Uar pajurele tari în plisc ' pe care cu privirile le număr nu vin să mi se-aşeze lin pe umăr
hZ°nfe antebraţ Să-'ni lovească Inimos, ca pe 0 stemă-mpărătească.
Credeam că soarele de-aici răsare dar piscu-i gol, nu naşte nici un soare caci soarele, şi-aici ca-n altă parte
PISC
răsare, totdeauna, de departe, — şi tot departe-apune-n roşii stingeri.
(V-am spus eu că nu-s înger). Nu văd îngeri
şi nici n-ajung cu degetul la lună
şi nici, din stele, nu mi-am pus cunună.
Doar pasu-mi lasă umbră, pe zăpada eternă şi virgină, -nvingător, cînd vîntul crunt şi ascuţit ca spada loveşte-n fruntea mea de visător.
De ce au munţii capăt? — spune-mi disc
al soarelui cu-nţelepciunea ta!
De ce-nălţimea se sfîrşeşte-n pisc
elanul să se stingă-apoi cu ea ?
De ce nu-i scară marele azur
prin care mii de raze îţi risipi,
să-mi desfăşor enormele aripi
şi să mă sui mai sus prin aer pur ?
renunţare la cer
uitării dau vulgara lumină din speluncă şi flacăra albastră a spirtului rumîn. întins, ca-ntr-o romanţă, pe florile de fîn, mă tolănesc în luncă, şi numai vinul lunii din crămile cereşti cu dărnicie-mi umple pahar e-nchipuite Ancuţe nevăzute cu ochi moldoveneşti îmi vînd, pe datorie, cu deşertări pripite din polobocul lunii, „Cotnari" şi „Odobeşti".
Simt florile cu pieptul. Arome moi sau tari plămînul mi-l desfată cu duh de sănătate. Tăcerile de-asupra, cu aripi foarte mari, "uni mînă-n vis privirea şi gîndurile toate.
Intîmplă-se In ceruri orice s-ar întîmplal Azi nu mă mai răneşte cuvîntul trist: „Departe" şi sus pe bolta serii, nu caut nici o stea. Şi nu mă-ntristează dacă-n planeta Marie sînt oameni şi jivine şi flori şi zburătoare. Simt cald, sub omoplate, pămintul bun şi mare, care ne dă bucate şi ierburi şi fîntîni. Ii pipăi umezeala cu leneşele-mi mîini.
AL. ANDRIŢOIU
Ci tas să-şi bată caput toţi astronomii lumii în nopţile-nstelate, cetind în veşnicii, ce pete luminoase sînt pe orbita lunii şi-s cam ce soi de vinuri, In marţiene vii.
Eu mă întind pe glia aceasta. De desupt, simt sevele ce urcă în grînă şi în floare, şi parcă-aş fi eu însumi un vechi şi mtndru frupt pe care t-a dat ţarina a-toate-făcătoare.
PETRE SOLOMON
verbul „a alege'
"Nu-mi place să mă that cu pumnii-n piept Şi n-am în gît o trîmbiţă ascunsă, Dar ştiu — şi spun — că drumul nostru-i drept, Că pirtia spre viitor a fost străpunsă.
De-aceea, cînd e vorba de ales, Aleg acelaş drum, aceeaşi lege. Nu dau, şi nu cunosc, alt înţeles Acestui verb, — tulburătorul „a alege".
E-un verb pe care nu ştiu să-l conjug Decît la timpul lui prezent, deşi Eu am ales.de mult — între trecutul cînd gemeam
sub jug
Şi viitorul, despre care spun cu-ncredere: va fi.
Desigur, mai sînt multe de făcut — De-aceea îndreptăm greşeli, de-aceea Alegem — nu la fel ca în trecut — Alegem oameni, dar păstrăm ideea
Care ni-e ţar, şi adevăr, şi scut.
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
]
P
1 e vrernea aceea rînri t„ -
Colo       S"a întîm,P!at:      mrepnnzatol- Se facu maşinist.
pe la ^Pr^rS'S^rtfi SÎmbătă> avusese ceva treaba
vechi^atru cai putere algaftei      P 06 **** de la el ^ cfrcufarul
aşa, ca sale afle T^oM^ °U d aCUm> domnu' Kâdi ? întrebă, mai mult
— Păi, acum, nimic tovarăş t; i j
- Cu cît mi l-ai da l       Ş   T 1 dau d™"ale.
Au CUr]CÎt ? De gratis-' Ajuns acasă căzu pe ^dmf.f n" înghiti în sec    nu mai scoase o vorbă
feb ^^•&ţ^(,*r*alal .«cadă ■* etotei. Dac5 istetuI
-^vi rsţe ? Cred că am.
Salmon ASrâil^nV'"       sănătos ma?ina" -ai năuc, de p™ff ^To af-> <e astă dată o leacă
ograzu, zgîindu-sesă vadă pe unde sTJZ ^muita Şi se opri în mijlocul uşor in umbra coteţului. Nu b2î ^ 1 ■/^,coIo> Ia răcoar«, măcăind ştiau ce noroc se abătuse p^capul fui S S?-""/1 pă?teau Pe Salamon 1
Aşa că după cîteva cuS-; ?  ? dlmineata asta de duminică Salamon izbuti Să pună^tTe & dţ^l?* de Ce&S de ^tură
Femeia lui tocmai se întorcea Hp u * ,mai £rase-
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
31
Şi o porni grăbit pe uliţă în jos, cu nişte paşi uriaşi, încît cei ce-1 vedeau — şi nu erau puţini, căci raţele turburau liniştea ogrăzilor ca doi cerşetori-cîntăreţi •— îşi ziceau : ia te uită, aeum-aeum calcă şi peste sfînta biserică.
Aşa o fi coborît Moise, din Sinai, cînd, cuprins de mînie, a fărîmat tablele legii.
Numai că sub înfăţişarea aparent întunecată a lui Salamon Andrâs clocotea bucuria curată a omului ajuns de noroc, iar peste ochii lui se aşternuse parcă un văl, ca să nu vadă decît zilele ce vor urma, zile ce i se înfăţişau acum înveştmîntate în alb şi-1 cinsteau pe el ca pe un episcop proaspăt învestit.
„Ei, Salamon Andrâs — se gîndea — dacă şi acum ţi-o merge rău, apăi poţi să te arunci în gîrlă, pentru că se poate face un ban cu maşina, poţi tăia cu ea lemnele din trei sate, două sute de lei vagonul, zece vagoane — două mii, douăzeci de vagoane — patru mii, dar poate că şi cirjci mii, măi ! ce de-a bani şi ce puţine vor fi spesele, că maşina-i nepretenţioasă, ca şi catîrul, nu consumă decît gaz, şi gazu-i mai ieftin ca benzina".
„Am să-i pun pe băieţi la lucru. Pe toţi cinci. Fac o brigadă, brigada Salamon, care va munci pe bandă rulantă. Unul dă, altul ia, al treilea sparge lemnele, al patrulea le cară înăuntru, în pivniţă, le aşează în stive, şi eu mînuiesc circularul".
Domnul Kâdi găsi că cele două raţe-s cam slabe, dar le luă şi zîmbind larg arătă spre şopron :
— Poţi să-1 iei. Şi treci mîine pe-aici, să încheiem contractul, ca să ţi-1 treacă pe numele dumitale.
Salamon împrumută un măgar, şi cu el îşi cără acasă averea. Maşina, cum se hurduca pe drum, în urma strădalnicului măgar, îşi pierdea una cîte una bucăţelele : ici un şurub, colo o rotiţă, dar atîta pagubă! Salamon le culese în pălărie şi ajungînd acasă strigă — plin de el — la femeia lui ce stătea înmărmurită în poartă :
— Zece ouă, femeie, plata pentru măgar! Asta a fost prima cheltuială.
Celelalte au venit de la sine. Ca să meargă circularul a trebuit să cumpere curea, apoi gaz, unsoare, o ladă pentru scule şi bineînţeles sculele necesare : o perie de strană, piese de schimb şi alte mărunţişuri de care nu se poate lipsi un maşinist.
Cînd toate acestea fură adunate, şi cînd nu mai rămase în ogradă urmă de purcel, găini, raţe şi curci, începură reparaţiile. Pe vremuri Salamon lucrase la o batoză, ca băgător, aşa că deprinsese de-atunci cîte ceva în ale motorului. Dar avea şi un prieten mecanic, un bătrîn beţivan, pe care 1-a rugat să-1 ajute la înjghebarea noii sale vieţi. Aşa că lucrară împreună, piliră, ciocăniră zile-n şir — ba uneori erau şi şapte în jurul maşinii, că nici cu bîta nu-i puteai alunga pe băieţi de lîngă circular. Erau plini de gaz şi de ulei pe cămaşă şi pe pantaloni, iar biata lor mamă se plîngea seară de seară, blestemînd de toţi sfinţii, că degeaba-i spală şi le freacă hainele, că nu-i chip să-i mai scoată din năclăiala în care ajunseseră.
— Nu-ţi face inimă rea, femeie, căuta s-o îmbuneze Salamon cu gla-su-i gros şi dogit. — Las' că-ncepe sezonu' şi-atunci domneşti ca preuteasa. O să-ţi tocmesc o servitoare, să nu te mai zbaţi atîta.
Cam pe la mijlocul lui septembrie, într-o zi de joi, circularul era pus pe picioare.
Mecanicul cel beţiv turnă dintr-o sticluţă benzină uşoară în carburator, aşa ca să înşele motorul, să nu bage de seamă că va trebui să se aii-
32 SOTO ANDRAS
menteze cu petrol. Apoi, ţinînd mîna pe .regulatorul de gaz, făcu semn lui Salamon şi fiilor săi că pot începe să învîrtă roata de acţionare. Brigada Salamon se puse pe treabă şi învîrtiră de roată pînă ce ameţiră, în timp ce mecanicul îi îndemna cu însufleţire: încă puţin, încă puţin, acum, hai, măi, odată !
Cînd nu mai putură, se opriră să-şi mai tragă sufletul. Se aşezară cu toţii lîngă maşină, femeia le aduse apă proaspătă de la fîntînă şi, pînă băură, se uită la ei cu teamă, ca la nebuni.
Aşa se scurse toată ziua, fără rezultat.
A doua zi, vineri pe la prânz, motorul tuşi de vreo două ori. Auzin-du-1, mecanicul răcni odată, Salamon — de bucurie — zvîrli oft colo un ciocan şi trimise vorbă la directorul gospodăriei de stat să pregătească lemnele că nu peste mult — doar cîteva ceasuri — se apucă de treabă.
Dar motorul rămase rece, tăcu toată vinerea, degeaba-l luară la întrebări. Amuţi şi Salamon şi se ridică tot mai des aruncînd priviri ucigătoare asupra drăciei pe care-şi dăduse cele două raţe.
— Ii dau foc şi-1 răstorn în şanţ ! îşi privea el mîinile umflate, pline de ulei, ce-i tremurau de oboseală.
Apoi îi luă la zor pe băieţi, că-şi nenorociseră hainele, şi-1 apucă aşa, deodată, mila, gîndindu-se la truda cu care va curăţa nevastă-sa veşmintele.
— Căraţi-vă de-aici ! Să nu vă mai văd în faţa mea !
Era mînios, pentru că la poarta lui era mereu bîlci, oamenii se adunau buluc, cascau gura şi rîdeau văzîndu-1 cum se chinuieşte cu roata. Era supărat şi pe mecanic. Intrase la o idee, gîndindu-se că beţivul face ce face şi animă cu bună ştiinţă dresul motorului din pricina celor două ţoiuri de rachiu pe care le primea în fiecare zi. Dar nu cuteza să-i spună pe faţă ghidul care-1 rodea. Se temea să nu-i lase singur c-apoi putea să tot învîrtă de roată pînă-f apuca primăvara.
Seara, cînd se viîra oftînd în pat, femeia îl întreba îngrijorată :
— N-a pornit, Andrâs ? Nici azi n-a pornit ?
— Fă femeie, de cîte ori nu ţi-am spus că dac-o fi să pornească îl auzi ! Ai auzit vreo pocnitură, sau bîrîială, sau aşa ceva ? N-ai auzit ! Atunci de ce mă mai întrebi, de ce mă mai baţi la cap şi tu ?
Sîmbătă dimineaţa însă motorul iar hîrîi de vreo două ori, apoi duminică pe la prânz porni pe neaşteptate. Scotea un zgomot urît, un fel de eoteodăeit, zvîrlea trombe de fum negru şi se bîţîia mărunt de parcă s-ar fi mirat şi el că sub mîna harnică şi pricepută a omului a prins din nou viaţă.
Şase săptămîni lucră cu el Salamon. Intîi tăie lemnele gospodăriei de stat, apoi munci pe la oamenii din sat. Tăie pentru popa, pentru învăţător, pentru sfatul popular şi pentru şcoli, ca să aibă peste iarnă. N-avea de ce se phnge, — motorul mergea bine. E drept că dimineaţa trebuia aproape să dea acatiste pînă să pornească, dar odată pornit cotcodăcea de zor pînă-n faptul serii. Umplea satul cu zgomotul lui, toţi ştiau, la orice oră, pe unde se află brigada năclăită de ulei.
Iar Salamon nu mai vorbea decît cu : motorul meu, maşina mea, brigada mea. „Bine flirtate — sau domnule, sau tovarăşe — viu sîmbătă cu brigada mea". Dracu ştie de unde făcuse rost şi de nişte ochelari fumurii, pe care-i reparase şi-i întărise cu sîrmă înfăşurîndu-i după urechi, ca să. nu se pomenească cu vreo aşchie în ochi. O puse pe femeie să coasă din nişte pînză de sac cinci şorţuri pentru cei cinci băieţi, ca să-şi cruţe hainele. „Clienţii" erau mulţumiţi cu lucrul făcut de el. Tăia lemnele mărunt şi
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
33
cînd dădea de ditamai cioturile nu zicea : dom'le, eu nu-mi omor maşina cu aşa ceva. Făcea treaba, — o recunoşteau toţi — cinstit şi omeneşte.
Un singur lucru nu-i plăcea. Cînd se mutau cu circularul dintr-o ogradă în alta, mereu se strîngeau în jurul lor o grămadă de oameni. ,,Ui-taţi-vă, mă, vine al de Salamon ! Trec găzarii pe-aici !" —• ziceau oamenii şi ieşeau în poartă cu căţel cu purcel. . Ce-i drept, aveau şi ce vedea.
In faţă, unde de obicei se înhamă un măgar sau un cal, păşea Salamon, ţinînd de oişte, pentru că n-aveau nici cal, nici măgar. Trei din băieţi împingeau de zor din spate. Unul din ei ducea sub umăr un par cu care punea frînă cînd aveau de coborît. Al patrulea copil căra găleata, bidonul cu ulei şi pîlnia. Al cincilea sumanele, vestele, şăpcile, ochelarii, şi allele. Iar în fruntea frunţii, ca un armăsar înfocat, ţopăia Budâs, cîinele, care mirosise că oriunde s-ar fi dus, primea ceva de înfulecat, mîncare mai de soi decît acasă, şi asta-i plăcea, aşa că se alipise de grup şi nu era chip să fie alungat.
Cîteodată se întîimpla să lucreze tocmai pe hotarele satului, pe cine ştie ce tarla a gospodăriei de stat, şi dacă tăiau lemne pînă-i prindea noaptea, nici nu se mai întorceau acasă, ci rămîneau să doarmă în vreo jireadă de paie. Prin aceasta se cam dezorganiza disciplina brigăzii, căci cîte o dată dimineaţa ba pe unul, ba pe celălalt dintre copii nu-i găsea în paie. S-a întîmplat ca prîslea să apară abia pe la crucea amiezii, ieşind în patru labe din jireadă, cu urechile şi părul pline de paie şi de pleavă, dar i se trecea cu vederea. De abia împlinise treisprezece ani, şi mai obosea din cînd în cînd. Ba odată îşi lovise şi degetul, rana se infectase, făcuse puroi, şi degeaba turnaseră benzină peste ea, să se zvînte, că nu-i trecuse. Salamon adesea îl găsea prin cîte-o pivniţă, şopron sau şură, privind lung la grămada de lemne şi plîngînd înăbuşit.
— Ai obosit, copile... Eh, nu te necăji, că ne întoarcem în sat şi vei rămîne acasă. Eşti încă mic...
Acum era încredinţat că i-a venit şi lui vremea să aibă parte de o viaţă mai bună, cu toate că deocamdată, din ce cîştiga, nu izbutea nici să cumpere ghete pentru copii, sau haine.
Seara, cînd copiii se retrăgeau în şira de paie, el rămînea încă lîngă maşina care, după o zi de duruială neostenită, răspîndea o căldură plăcută. Se uita la ea ca la un animal blind, răbdător, negru, şi pipăia cu grijă făptura-i şubredă şi ostenită gata să scîrţîie la cea mai mică mişcare. Apoi, după ce se trîntea şi el la poalele înrourate ale şirei de paie şi se învelea în sarica-i ponosită, se cumpănea îndelung şi îşi făcea fel de fel de socoteli, cu ochii pierduţi pe bolta înstelată a cerului. Şi fără să vrea se gîndea ce mult se zbătuse o viaţă întreagă şi întotdeauna fără folos. De multe ori picase de-a-n picioarele de trudă, şi tot n-ajunsese s-o scoată la capăt, cu toate că se dusese pretutindeni unde era ceva de lucru. Iarna tăia porcii vecinilor, primăvara făcea pe hăitaşul gonind iepurii şi căprioarele pentru domni şi dacă erau prea mofturoşi, belea şi vulpile lor puturoase. Sau dacă se întîmpla cîteodată ca vreun camion să se împotmolească în noroi, Salamon îndată era acolo cu un drug şi-şi scotea plămînii pînă-n miezul nopţii cu nădejdea că va primi măcar un pachet de tutun ; dacă moara domnului Kâdi nu voia să pornească, morarul trimitea imediat după el: vino, Salamon, că trebuie minată roata. Tot el legase turnul bisericii ca să nu se prăbuşească peste casa popii şi peste îetele-i de măritat.
In timpul războiului, odată, înainte de Sfintele Paşti, a făgăduit să dreagă orga, care era atît de bătrînă şi stricată de cantori de-a lungul se-
3 — V. Romînească Nr. 1 .
34
SOTO ANDRAS
cofelor, că odată, cînd doamna preoteasă — stăpînă peste treburile canto-riceşti îi dădu drumul la un psalm, găinile clopotarului, care se pregăteau tocmai să ouă, fugiră coteodăcind îngrozite din preajma bisericii. Salamon, care pe-atunci lucra cu ziua la popa, fu de părere că toată pacostea era din pricina muştelor moarte. Drept aceea mătură şi scoase cîteva făraşe de muşte din ţevile orgii, pe care însă le încurcă atît de cumplit, încît în urma lui, o săptămînă-n şir se chinuiră doi cantori alegînd pe cele-groase de cele subţiri... Din pricina asta era gata-gata să fie dat în judecată de cantor, cerîndu-i-se să plătească orga, ori să apese pe gratis foalele orgii, pînă se va înzdrăveni clopotarul care zăcea bolnav la pat de cîte ori îi venea preotesei să cînte la orgă. Salamon primi să apese foalele, dar cu asta se şi duse de rîpă toată seriozitatea slujbei întru cinstirea Domnului, căci nu mai era unul în sat care să nu ştie că Salamon sufla din foaie drept pedeapsă şi tinerii râdeau pe-nfundate în timpul slujbei...
După ce-şi încercase norocul în toate părţile, acum cînd sta lîngă maşină, Salamon se simţea ca o floare care, după o îndelungă secetă, se deschide. Se simţea cuprins de linişte, de siguranţă şi începu să fie convins că tot ceea ce plutise plînă atunci în faţa ochilor săi la depărtări de neajuns, acum se apropiase de el. Şi îşi făcea socoteala că, dacă nu toamna asta, dar la anul va putea podi casa de lut, îşi va lua o vacă şi de Crăciun va tăia un porc. Va avea cu ce să-i îmbie pe oaspeţi, sărbătorile va bea vin, şi de se va întîmpla ca de ziua numelui său să-i cînte din ivioară vreo două tarafuri de ţigani, la uşă, nu va trebui să se ascundă în odaia din fund şi să-i şoptească femeii : „Ce Dumnezeu să le dau ? Spune-le că nu-s acasă". Da, toate astea se vor sfârşi! Mărunta şi harnica maşină va face să răsară şi steaua lui.
Pe la începutul lui octombrie se terminară lemnele din sat; nu mai avu ce tăia. Dar avu în satele învecinate. Acolo însă nu-i mai luă decît pe doi din băieţii lui, pe cei mai mari. („Dacă ne ducem cu toţii, o să creadă lumea că sîntem nişte nesătui"). Circularul îl trăgea peste deal măgarul de eare am mai vorbit.
Ehei, dac-ar fi ştiut Salamon că avea să facă ultimul drum!... Dar n-avea de unde şti. Şi cu această neştiinţă păşea cu faţa-i senină, fluierând uşor, in urma maşinii ce gemea îngrozitor hurducîndu-se pe drumul plin de hîrtoape.
Odată ajunşi la şeful gării (care avea două vagoane de bl ane) plăti măgarul omului ce venise împreună cu dobitocul, şi se apucă, împreună cu cei doi băieţi, imediat de lucru. Săpară gropiţele pentru cele patru roţi ale circularului, bătură ţăruşi la fiecare roată, ca să nu se scuture maşina prea tare, unseră cureaua cu ulei, o dădură cu sacîz, turnară apă proaspătă în butoiaşul radiatorului şi începură tăiatul.
—- Dom'le, ţi le tai cît ai zice peşte! îi spuse Salamon şefului de
gară.
_ Motorul mergea ca ceasul. Zgomotul Herăstrăului tulbură liniştea satului, iar în ogradă se răspândi un miros de ulei ars şi de gaz.
Dar, cînd li-era mai mare dragul, pe undeva prin pântecele întunecat al maşinii se auzi o pocnitură mare, de speriat, apoi se auzi un clămpănit ciudat şi cotcodăcitul, care devenise cu timpul atît de drag lui Salamon şi brigăzii lui, se stinse pentru veşnicie..
Salamon se uită să vadă ce s-a întâmplat. Era galben ca ceara şi-i tremurau miinile.
Osia .frântă, inima motorului crăpată, manivela, pistonul... toate ele-
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
35
meritele principale se zdrobiseră. Motorul murise ca omul nevinovat lovit pe neaşteptate de dambla.
— S-a terminat cu maşina... dădu verdictul cu vocea înecată în la-crămi şi se prăbuşi la pămînt.
Privea la cei doi băieţi, rămaşi fără grai, la dealul gol peste care că-raseră maşina cu măgarul şi acum, după şase săptămîni de neîntrerupt huruit de motor, avea parcă senzaţia că a asurzit, că totul a încremenit în juru-fel!
A doua zi cără acasă, în ogradă, circularul beteag. II cercetă şi acolo, îl plînse ceasuri întregi şi cînd în cele din urmă îşi dădu seama că nu va mai tăia niciodată lemne cu el, se duse la mecanicul beţiv şi i-1 dădu pe-un briceag.
— De pomană l-am căpătat, de pomană-1 dau ! îi spuse nevesti-si. Nici dracu nu mi-ar da bani pe el. Şi dacă-1 ţin mult, mă pomenesc idu perceptori pe capu' meu !
2.
Dar circularul nu dispăru decît în realitate. Continuă să-şi ducă mai departe viaţa nenorocită, ca mijloc de producţie cu patru cai putere, în matricolele percepţiei, pe hîrtie.
Pe la începutul lunii decembrie domnul Kâdi fu înştiinţat să-şi achite urgent dările după maşină. Domnul Kâdi trimise însă înapoi somaţia, ală-turîndu-i contractul încheiat cu Salamon — act în care cele două raţe figurau sub forma unei sume bunişoare de bani — şi astfel apăru un alt proprietar în matricole, la rubrica proprietarilor de maşini: Salamon Andrâs.
In seara aceea de iarnă, cînd perceptorul trecu peste tot în locul lui Kâdi pe Salamon, acesta din urmă avu vise urîte. Printre altele visă că tăia lemnele la gospodăria de stat, în cîntecul pînzei de fierăstrău, ai cărei dinţi argintii străluceau în razele soarelui de toamnă, dar deodată pînza sări din locu-i şi începu să se rostogolească, şi se rostogoli cît era ograda, de mare, tapoi pe uliţă, cînd în sus, cînd în jos, iar el se repezi după roată, cu toţi cei cinci băieţi după el, strigînd cît îl ţinea gura : puneţi mîna pe ea, oameni buni, e fierăstrăul meu.
— Ascultă muiere — îi spuse a doua zi nevesti-si — am dat maşina dar n-am încheiat nici un contract. Acu, degeaba oi spune că a sărit în aer sau mai ştiu eu ce. că n-o să ,mi se dea crezare.
Şi n-a greşit! Nu-i dădură crezare. Aşa şe făcu că în martie primi ştire să se pregătească pentru campania treierişului de vară, în vederea căreia trebuia să-şi repare mijlocul de producţie, neapărat. Pe plicul secţiei agricole raionale, stăea scris : Domnului Salamon Andrâs. Va să zică aşa-i spuneau, domnului, ca chiaburilor, ca băcanului, morarului, notarului sau farmacistului. Domnu Kâdi, domnu Mano, domnu Fâbiân... Domnu Salamon ! :
Salamon rămase ţintuit cît era de lung, întunecat, cu mustăţile căzute pe oală, în mijlocul odăii podite cu lut, privind fără rost scrisoarea şi gîndindu-se ce multe drumuri duc de-aiici, din sat, aiurea, în toată ţara, în orăşele, în oraşe mari, spre cîte servicii, direcţiuni şi ministere, pretutindeni unde seria neînsemnatei lui maşini e trecută prin registre, şi unde înaintea sau în urma seriei figurează şi numele lui: Salamon Andrâs, proprietar. Unde să se îndrepte mai înainte de toate, ca isă-şi scoată numele cin registre ! Cîtă vreme muncise, cît mersese maşina, nu se gîndise decît m treacăt la aşa ceva. Dacă se gîndise uneori şi simţul obligaţiilor nu-i
3*
36
SUTO ANDRAS
dăduse pace, găsise cum să se liniştească cît ai bate din palme. Hei, cîte maşini nu duduie în tara asta, cîte automobile nu gonesc pe drumuri, cîte trenuri şi avioane, tractoare şi batoze, şi vapoare şi cîte şi mai cîte maşini, Dumnezeu să te mai ştie... Doar n-o să-i tină socoteala tocmai rablei lui, şi de ce i-ar cere-o tocmai lui s-o repare —■ „neapărat"...
— Nu repar nimic! înjura Salamon vârtos. Mecanicul îmi eice că de vreau să iau o osie nouă şi o manivelă, să-uni vînd pămîntul, jumătatea de jugăr pe care-o am. Ba eu nu-mi vînd pămîntul ! Eu sînt agricultor, nu meseriaş, nu-s maşinist !
Nevastă-sa îl îndemnă aşişderea :
— Du-te Andrâs, fă contract cu mecanicul, să-i treacă pe numele lui hbdoroaga aia de maşină.
Dar şi mecanicul mirosi cam cum vine treaba cu campania de treie-riş, cu dările pe venit ce se strânseseră, şi nu voi s-audă de contract. Spuse că pe el îl roade conştiinţa, că nu dăduse pentru circular decît un prăpădit de briceag, cînd cinstit ar fi fost să-i spună lui Salamon Andrâs că tăcuse o treabă necugetată într-un moment cînd era prea necăjit, şi, prin urmare, nu se cuvenea să-1 înşele.
Conştiinţa asta, sau dracu ştie ce, îl făcură aşadar ca chiar în noaptea aceea, ajutat de cîţiva prieteni de-ai lui, să ducă, în mare taină, circularul înapoi în ograda lui Salamon. Dimineaţa, cînd se sculă şi ieşwn pridvor cu o cofă de apă să se spele, Salamon, zărind circularul, îşi întoarse privirile spre sat, căutînd să se convingă dacă-i treaz sau visează, şi spuse :
— Acu chiar că-ti fac parastasul ! S-a terminat...
Dar, pînă să găsească toporul sau ciocanul, se mai muie şi-şi schimbă gîndurile. Se duse plin de amărăciune la sfatul popular, unde se^opn să stea de vorbă cu un om care mereu se agita de colo pînă colo, frămîntm-du-se atît de avan de parcă ar fi fost însăşi campania de colectări, şi-i zise :
— Tovarăşe. Am venit în chestia cu maşina mea...
Noul secretar — căci el era fiinţa fără astâmpăr — îi făcu semn spre cealaltă odaie, şi cu mîna dreaptă îi arătă un scaun, adicătelea să poftească să şadă şi să-şi aştepte rindul.
Salamon luă loc şi cînd văzu ce potop de probleme ide viată se abat în cîteva minute peste capul sfatului popular, i se spulberă orice nădejde. „Cu ce-mi pot veni ăştia în ajutor ? — se întrebă înspăimântat. Să^ plătească în locul meu dările de pe urma maşinii ? N-au cum. Să şteargă^cir-cularul din matricole ? Cum o să-1 şteargă, de vreme ce maşina există, şi se mai poate repara. Numai bani să fie. Şi chiar dacă l-ar şterge, chiar dacă preşedintele i-ar spune: uite, Salamon, eşti un om sărac, dă-o-ncolo de lege, lasă maşina aici şi du-te de-ţi vezi de treabă... pe cîte liste nu-i trecut, colo, sus, pe la raion !".
Se uita cu o dureroasă invidie la ţăranii ce intrau şi ieşeau, oameni care veneau cu un scop precis şi cu 'cereri întemeiate la preşedinte, la vicepreşedinte, la secretar, la şeful gospodăriei comunale sau la responsabilul cu starea civilă. „Tovarăşe, am venit după un bilet de vite". „Mihâly, dă-rm un certificat de naştere pentru băiat". „Tovarăşe preşedinte, am venit în sfîrşit să-mi plătesc rămăşiţele" — uite-aşa, rînd pe rînd, fiecare cu păsul său.
Dar el — ce să ceară ? A venit pentru că-i stă maşina pe cap, şi-1 arde somaţia în buzunar, pentru că a ajuns într-o încurcătură, din care nici cu
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
37
şase boi nu-1 mai scoate, şi acum ar vrea să fie iar ca atunci cînd încă mai avea nenorocitele de raţe, să o apuce pe alt drum, mai larg, mai drept, mai sigur.
Deodată apăru, cu umilinţă, şi domnu Kâdi în birou. Nici nu-1 băgă de seamă pe Salamon, măcar că acesta era, chiar aşa, şezînd în colţ, un munte de om. Nu-1 băgă de seamă ci se duse aţă la secretar, îi întinse o hîrtie şi-i spuse :
— Tovarăşe secretar, vă rog, somaţia asta e pentru Salamon, nu pentru mine. Eu mi-am vîndut maşina, am încheiat contract în regulă, aşa că toate obligaţiile au trecut asupra lui.
— Ce-i asta ? cercetă secretarul foaia.
•— Dările, mă rog, pe ultimul pătrar. Ce ? Eu am pus la buzunar în vremea asta mulţime de cîştig ? Salamon !
— Cine a pus la buzunar mulţime..de cîştig ! ? sări ars Salamon. Ce-mi umbli cu minciuna ? ! Nu-ţi crapă obrazul, domnu Kâdi ? Ai vrea să-ţi plătesc toate rămăşiţele, nu ? Halal obraz, n-am ce zice...
Auzind vocea numai tunete şi fulgere a lui Salamon, domnu Kâdi tresări speriat, pentru că pe de o parte pe lîngă Salamon era o stîrpitură de om, iar pe de altă parte îl cuprinsese deodată îndoiala că degeaba în-cheiaseră contract, cîtă vreme s-ar putea afla daravera cu cele două raţe şi s-ar putea să mai păţească cine ştie ce. Sau să-1 mai învinovăţească cineva că-1 înşelase pe acest sărăntoc, eă-i vîrîse pe gît măcar un dram din chiaburia lui.
Şi gîndurile acestea îl făcură să se poarte iar umil :
—• Mă rog, tovarăşe secretar, fie, plătesc suma asta, dar vă rog aveţi grijă ca percepţia să-mi închidă rolul, pe baza actului de vînzare-cumpă-rare, aşa cum spune legea.
Apoi plăti şi plecă. Dar abia acum îl cuprinse teama mai mult pe Salamon... Iar cînd secretarul îi explică, pe-ndelete, că dările de pe maşină s-au stabilit după veniturile gospodăriilor chiabureşti şi că treaba asta nu va fi lesne „de îndreptat ţinîndu-se seama de situaţia concretă" a lui Salamon, bietul Salamon se simţi mai rău ca un oîine bătut.
încercă totuşi, zdrobit, să înfăţişeze preşedintelui situaţia sa.
— Tovarăşe, am luat circularul pe două raţe, şi pe deasupra am băgat în el preţul a doi purcei, încă şapte raţe şi douăşpe găini. Şapte săp-tămîni am tăiat lemne cu el, apoi s-a stricat, s-a prăpădit toată maşinăria şi l-am dat mecanicului în schimbul unui briceag. Da' mecanicu' mi 1-a adus înapoi, cică nu-i trebuie. Acu' ce să fac? Curg somaţiile de la raion, vin taxele pe anu' viitor, şi cîte şi mai cîte...
Preşedintele clătină cu compătimire din cap.
— Ce să facem cu dumneata ?
— Să mă naţionalizaţi! găsi o portiţă de scăpare Salamon şi deodată ochii i se luminară, mirat şi el că-i trăznise prin -cap soluţia salvatoare.
— Pe cine ? întrebă surprins preşedintele.
— Pe mine. Sînt gata să mă naţionalizaţi.
— Păi bine, măi omule, dumneata nu eşti capitalist. N-ai fabrici ca să le naţionalizăm.
— Păi, atunci... ce să fac ?
— Cere să vină o comisie, să facă cercetări, să stabilească starea motorului, şi-om vedea noi ce se poate face...
In mai, într-o sîmbătă, dimineaţa pe la nouă sosi şi mult aşteptata comisie de reformă. Salamon îi aştepta pe cei trei şurtucari în poarta
38
SOTO ANDRAS
casei, şi se uită aşa fel la ei ca oamenii să înţeleagă ce nenorocit ie el din pricina maşinii pe care dealtminteri o pregătise cu grijă în vederea controlului. O mânjise cu noroi pe unde era mai curată, o umpluse de gunoi, lăsase găinile să se culce seara pe ea ca să arate cît mai rău — încît văzînd-o să le piară cheful şi s-o treacă la fier vechi. ,
In vederea controlului îşi scosese toţi băieţii în pragul casei, ca să fie la-nidemînă, dacă era nevoie să convingă comisia despre familia lui numeroasă, despre greutăţile ce-1 apăsau. Femeia stătea ca pe ace în fundul cerdacului, gata să înşire cîte găini, raţe şi purcei înghiţise maşina.
Controlul începu bine. Preşedintele comisiei, un orn mai vîrstnic, pă-rînd a fi inginer, cînd văzu motorul, începu să dea din cap.
— Onde-ai găsit rabla asta ? îl întrebă cu compătimire pe Salamon.
— Ăm cumpărat-o, mă rog. Am dat pe ea două raţe slăbănoage şi betege. Dar n-aim luat-o ca să-mi fac avere cu ea sau să jăomănesc pe cineva, că de cînd mă ştiu am fost om sărac. Am luat-o... pentru roţi... Mi-am zis că să le dau copiilor, — că am o droaie, — să se joace cu ele priiri ogradă.
— Las-o mai moale, măi omule... îi tăie vorba neîncrezător preşedintele, dar continuă să se uite la el tot aşa de compătimitor, de parc-ar fi crezut povestea cu joaca.
Cercetară maşina, o ciocăniră ca pe bolnavi, din toate părţile. In vremea asta Salamon le povestea pe larg oît se ehinuiseră ei pînă o făcuseră să meargă, ba chiar cînd lucra, pentru că mereu i se desfăceau toate balamalele, scîrţîia, cloncănea şi plîngea.
— Nu mai e bună, tovarăşi, de nimic. E bună de pus pe foc. Fier
vechi.
Dar îşi bătea gura de pomană. „Inginerul" îi spuse în cele din urmă.
— Uite ce e, Salamon. Noi înţelegem că dumneata n-ai bani să-1 dregi. Dar trebuie şi dumneata să înţelegi interesele producţiei. Nu ne putem îngădui luxul să scoatem o maşină ca asta din producţie. N-are decit patruzeci la sută uzură. Aşa că poate fi reparată. Dac-ar avea optzeci, atunci da, şi noi ţi-am spune tot aşa: la foc ou ea ! Da' aşa, n-o putem zvîrli. Gîndeşte-te şi dumneata, că nu eşti om prost: cu motorul ăsta s-ar mai putea mima o batoză mai mică. îŞi cu o asemenea batoză omul poate da gata în fiecare zi, ca să nu spun prea mult, o sută cincizeci de snopi, ceea ce ar însemna pe puţin şaptezeei-optzeci de măji de grîne. Şi într-un sezon treieri nouă mii de măji, nu-i aşa, optzeci de vagoane de grîu, sau secară, sau ovăz — ce-or treiera oamenii. Ei, ce zici, să zvîrlim maşina sau ba ?
Salamon tăcea. Vorba înţeleaptă şi omenească îl puse pe gînduri.
— Ai dreptate, tovarăşe, dar am luat-o pe două raţe. N-am fost pregătit pentru o treabă ca asta. De unde să bag bani în ea ? De unde, to-' varăşe ? D'aia am eiis să mă naţionalizeze.
Auzind una ca asta, comisia se puse pe rîs şi-i făgăduiră să se intereseze şi să-1 înştiinţeze cum ar putea să-1 ajute în problema cu naţionalizarea.
După ce plecară străinii, Salamon se aşeză pe osia maşinii, furat de gînduri. Se aşeză lîngă el şi femeia, tăcută, plîngînd încetişor, cu privirile grele de mustrare, apoi se strînseră .în jurul lor şi copiii. Soarele de mai arunca razele-i vesele peste ei, iar în grădiniţă se simţea mirozna primelor flori. In aer se roteau nîndunici, jucîndu-se de-a prinselea şi rîdeau vesele de brigada Salamon.
— în ce lună sîntem, muiere ? întrebă Salamon.
— Mai.
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
39
— Ce-i azi ?
— Sîmbătă. Ce-ţi veni ?
— Te întreb — ca să ştii ce să spui dacă te-or întreba neamurile sau cunoscuţii. In astă zi a înnebunit Salamon Andrâs. Priceput-ai, muiere?
Femeia însă nu-1 pricepu, şi nici copiii, aşa că se apropiară şi mas mult de el, încercînd să-1 aline, care plîngînd, care scîncind.
Poştaşul, văzîndu-i încă de la poartă cum stau şi bocesc îşi zise: nu mă mai duc la ei; ăştia-s în stare să-mi dea cu ceva în cap ! Mai bine să vîr citaţia asta prin crăpătura gardului.
— Salamon — strigă cu teamă. — Poşta... Ti-aun lăsat-o în crăpătura gardului. Plec, că-s grăbit...
O bună bucată de vreme Salamon nu se clinti din loc, nu se- duse după citaţie şi nu dădu voie nici femeii, nici copiilor să se atingă de ea. Cine ştie ce-o mai fi scriind în ea, .— las să ştie cît mai târziu, că-i mai bine. ' ; !
Dar cînd în sfârşit o citi se mai linişti o leacă. Toţi proprietarii de maşini erau chemaţi la o consfătuire, la secţia agricolă raională. Salamon se gîndi imediat că s-a ivit în sfîrşit prilejul să le-arate şi-acolo, la cei de sus, care-i situaţia lui economică.
Duminică dimineaţa o porni peste deal, puţin speriat, puţin mînios, dar şi cu o umbră de nădejde că vorbele lui vor ajunge acolo unde trebuie.
Şi cum mergea pe imaşul crud ce scânteia sub razele de dimineaţă, îşi potrivea cuvintele. „Trebuie să-mi spun păsul aşa fel ca să poată pricepe şi cei de-acolo ce vreau, ,— îşi strunea gîndurile. O să le spun că eu, tovarăşi, am ajuns întocmai ca bâta zvârlită în copac după vreo pasăre. Pasărea a zburat, mai bine zis a explodat, s-a prăpădit tot pîntecul ei, iar eu — nu-i aşa — am rămas atârnat sus şi mă bat vânturile cum H-e pofta. E drept că domnu' Kâdi a ajuns aşa, dar ai de unde lua de la el, că pînă acum viaţa nu 1-a lovit decît aşa, cît ar lovi boul într-o muscă ce i s-a vîrît în ureche. Dar de la mine n-aveţi ce lua... Noroc cu rămăşiţa pe care, nu-i aşa, a plătit-o, speriat cum era, domnu' Kâdi... Altfel aţi cere-o acum de la mine, măcar că era o taxă făcută pentru chiaburi, că de la un om sărac nimeni n-ar cere atîta bănet pentru o maşină".
Dar cînd ajunse aici se simţi deodată răscolit de un gîrid. „Ia stai, măi omule, că ai ajuns între două fronturi. Se duce o adevărată luptă împotriva domnului Kâdi şi împotriva celorlalţi chiaburi, şi-acum ai ajuns şi tu să fii luat în focuri."
— Da, da ! Trebuie să mă traig mai deoparte. Mai aproape de cei ce atacă...
Pe creasta păşunii, unde vîntul zburdă întotdeauna neostoit, se aşeză în iarbă ca să mai răsufle o leacă. Avea fruntea şi spatele leoarcă de nă-duşală, aşa de iute mersese. Se simţea ostenit, frînt şi ştia că nu era din cauza drumului, pentru că altădată zburase, nu alta, peste deal, ca o ciută ; îl apăsau gîndurile pricinuite de circular; ele făcuseră să-i crească barba atît de mare.
Privea satul chircit în vale şi inima îi fu cuprinsă de tristeţea omului care ştie că are dreptate, dar nimeni nu vrea să-1 înţeleagă. „Fir'ar să fie î — se înciuda — tot satul stă acasă şi se bărbiereşte, sau se găteşte de biserică, ori se-nvîrte prin ogradă şl-şi vede de vite, de răsaduri, de pomi sau de stupi, numai eu umblu creanga pe costişă, că-s proprietar, cristoşTi ei de rablă !". Se simţea adînc nedreptăţit, nu numai din pricina hopului de^care se poticnise acum, ci şi din pricina altor şi altor necazuri ce se-strânseseră, cu anii, pe capul lui. în dimineaţa asta proaspătă de duminică,.
40
SOTO ANDRAS
cînd îşi chemase la judecată viaţa, ca prin propria lui putere să o desfăşoare spre justificare în faţa celor de la raion, începu să vadă mai limpede zădărnicia încercărilor ce le făptuise în drumu-i singuratic. Pentru că Salamon făcuse întotdeauna altfel ca semenii lui.- Cînd ceilalţi s-au unit tocmindu-se să secere în dijmă, el îşi 'făcuse rost de un fier de lipit şi se apucase să cositorească cratiţe şi găleţi găurite ; cînd ceilalţi mergeau la pădurărit, el umbla cu o mătură de pene după muşte moarte, scociorînd prin ţevile orgii ; cînd ceilalţi mergeau la săpături, la drumuri, el făcea pe hăitaşul gonind — pentru doisprezece lei — iepurii şi vulpile în bătaia puştii domnilor care se distrau vînînd.
„Iair acum, cînd oamienii-şi fac gospodărie colectivă mie-mi ia dumnezeu mintiile şi mă fac maşinist. Da, pentru că pe mine nu m-a tăiat capul ca pe alţii să 'mă întreb : bine, bine, domnule, da' de cînd ţi-e inima aşa de largă, oa să-ţi prăpădeşti averea pe două raţe ! Mie nu mi-a dat prim cap, prin dovleacul ăsta prost..."
Şi aşa de mult se supără pe el însuşi, încît se gîndi că-i mai^bine să se scoale şi să pornească, pînă nu-1 năpădesc amărăciunile mai rău.
In vale, ila fînitîna cirezii — unde drumul o cotea spre orăşelul de cîimpie, zări o căruţă cu un singur cal. Stăpânul ei, un omuleţ bălai şi gras, tocmai bea apă. Cînd îl văzu pe Salamon, îi grăi:
— La raion ?
— Da.
— Urcă-te că te duc eu.
— Gratis ? întrebă Salamon, pentru că-şi jurase să nu mai facă nici un tîirg aşa, oirbiş. Era păţit, şi-i ajungea...
— Nu-s cărăuş, rise celălalt. Da' văd că avem acelaşi drum.
— De unde ştii ?
— N-ai primit şi dumneata o ţidulă de-asta ?
— Hî ?... Da... De unde ştii ?
— Ţi-am văzut pantalonii şi şapca, şi mi-am zis că-i fi şi dumneata maşinist.
— De n-aş mai fi, oftă Salamon.
— He, he! rise bondocul. Şi eu tot aşa zic, da' acum trebuie s-o ducem pînă la capăt cu treaba asta... cu viaţa... Acu, trebuie să ne ţinem bine pînă la capăt...
Salamon măsură pe bondoc din cap pînă-n picioare şi găsi că-i prietenos şi binevoitor, aşa că n-o să iasă nici un bocluc daca-1 duce cu căruţa pe gratis. I se prezentă :
— Salamon. %
— Kjistof, se prezentă şi celălalt.
Statură tot drumul de vorbă. Omuleţul cel gras era bine dispus, rîdea de toate nimicurile şi-i povesti că are două batoze, una de o mie şi o sută cai putere, şi una de opt sute, una-i Hoffher, alta-i de fabricaţie maghiară, dar le ţinea totuşi, măcar că nu cîştiga nimic şi lucra în pagubă cu ele.
— Pe vremuri într-un sezon eîştigam — povesti — cinci-şase^ vagoane de grîu, şi acum am ajuns să iau făina pe bani. Predăm bunătate de uium statului: nu primim piese de schimb şi nici curea la preţul oficial, aşa că trebuie să le luăm la negru, pentru că altfel ne bagă la zdup, he-he... Ajungem la pîrnaie, nu, domnu Salamon ? Spune-mi, ai fost închis pînă acum pentru sabotaj ? Nu ? Ei, nici o grijă că ne vine rîndul, eu aştept în fiecare zi, dar dacă nu sîntem voioşi, bine dispuşi, nu miroase a curat şi imediat e luat omul la ochi : „ce-o fi clocind ?" Acuma vezi de ce
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
41
sînt totdeauna voios ; cu veselia mă mai apăr... Deşi nu cred să scap şi vara asta fără un pic de sabotaj.
Salamon se trase mai într-o parte, atît de mult, încît era gata-gata să pice din căruţa nouă-nouţă. Se uita speriat la Kristof. La început se gîndi că-i nebun, un nebun căruia năvalnica prăbuşire a bogăţiei îi luase minţile, dar apoi îşi schimbă părerea : „Un nebun nu poate avea o căruţă ca asta sau cai ca ăştia, şi nu şi-ar fi putut cumpăra două batoze. Ăsta cu siguranţă că sabotează, sabotează în fiecare vară şi se bucură că nu l-au descoperit, că autorităţile n-au pus cncă mîna pe el. Sfinte Dumnezeule, vezi-mă de sus, de unde eşti! la te uită unde am ajuns, la ce adunare mă duc !".
Gînd ajunseră în piaţă, Salarnqn sări din căruţă, îngăimînd că are ceva treburi de aranjat şi o porni iute fără nici o ţintă, numai să nu se mai ştie pe-aceeaşi pătură cu omul ăla.
Kristof strigă după el :
— Domnu Salamon! Se comunică lucruri importante... Domnu Salamon, vezi, nu fă sabotaj.
Un tînăr cu şapcă, îmbrăcat într-o manta de ploaie, care pe semne îl cunoştea pe Kristof şi ştia şi ce fel de adunare avea să se ţină la sfatul popular, se zborşi la. Salamon.
— Vezi-ţi de treabă, neică, şi nu specula.
— Ce vorbeşti dumneata ! ? Cine speculează ?
— Hai, vezi-ţi de drum, tăicuţă, spuse liniştit tînărul. Lasă că vă cunosc eu ! Acum căutaţi s-o ştergeţi de la lucru şi vara vă plîngeţi că n-aţi cunoscut legile.
— Ba 'dumneata să-ţi ţii gura, că nu ştii cine sînt! bombăni Salamon ameninţător. N-o să-ţi pară bine dacă mă cunoşti!
— Dar nici dumitale dacă oi veni la vară în control! i-o întoarse tînărul.
Salamon 'fu cuprins de mînie. Toate i se urcară la cap, cele două raţe, purceii ce i se prăpădiseră de pomană, motorul zdrobit, chitanţele şi somaţiile... Nu mai putu şi repezindu-se la tînărul cu manta de ploaie îi trase o palmă atît de zdravănă, că-i zbură şapca cît colo.
Băiatul şe feri speriat foarte din calea namilei acesteia de om, nu cuteză să dea şi el, ci îşi ridică şapca de pe jos, amintindu-i celuilalt de miliţie, şi făcîndu-1 pe Salamon porc de chiabur, porni, vînăt de mînie, în sus, tăind-o prin mijlocul pieţii.
— Ce vorbeşti, mă ? Eu, chiabur ? urlă Salamon şi scuturîndu-şi pumnul uriaş se năpusti după el să-i povestească cum stă treaba.
Dar băiatul cu manta de ploaie o luă la fugă şi dispăru într-o stradă lăturalnică. Salamon se pomeni înconjurat de o mulţime de oameni, care începură să-1 iscodească fie pe un ton prietenos, fie ameninţător, ce-a avut cu omul ăla. Dar Salamon nu vorbi cu nimeni.
— Lăsaţi-mă în pace... Nu vă băgaţi, şi porni spre sfatul popular. După un sfert de ceas era printre proprietari, în sala de şedinţe. „Eh,
lată-mă şi-aici, între ai mei, se gîndi cu amărăciune şi deja îi părea rău 'că se 'încurcase cu tînărul. Mare minune dacă nu vine ăla cu miliţia peste 'mine ! E-n stare să mă ducă de aici, şi cine ştie cînd m-oi mai întoarce acasă".
Cineva citea numele celor chemaţi, după alfabet. Dar pe semne că lista după care citea era veche, căci în loc de Salamon îl strigă pe Kâdi Mihâly şi-şi roti privirile să vadă cine strigă : „Prezent".
— Kâdi Mihâly, din Gyekefalva ! E-aici ? întrebă din nou.
42
SOTO ANDRAS
Salamon ştia că numai el putea îi cel strigat, că el ar îi trebuit să strige „prezent", pentru că celălalt nu mai e proprietarul maşinii. Dar nu spuse nimic, se retrase mai mult în colţ şi hotărî ca la o ocazie mai favorabilă să se strecoare afară, de unde se va duce acasă, nu va vorbi cu nimeni, să facă ce-or vrea cu el. De altfel îl neliniştea şi omul pe care-1 păl-muiise. Ori de oîte ori se deschidea uşa simţea cum i se taie picioarele : ei, acu-acu vine cu miliţianul şi mă duce la post să-mi facă proces verbal.
Nu pricepu nimic din îndrumările ce li se dădeau. Ce-i drept nici nu era atent. Mintea lui 'zbura aiurea. Se ghide a ce şi cum va face de acum încolo, şi unde va mai ajunge de-aici. Observă totuşi că atunci cînd amintiseră numele domnului Kâdi spuseseră : maşina lui va fi împerecheată în alt sat cu o batoză, aşa că stăpînul ei va trebui să se pregătească după cuviinţă,- să-şi 'facă datoria pe deplin.
La cuvîntul „pe deplin", Salamon se strecură pe neobservate din sală. Ieşi pe poartă în strada liniştită, cu inima bătîndu-i puternic şi cu conştiinţa nu prea curată. Acolo stătu pe loc o bucată de vreme, zgîindu-se să vadă dacă nu vine dintr-o parte sau alta tînărul cu manta de ploaie, însoţit de miliţian. „Acum o să mă caute peste tot, cumpăni el situaţia. In şase săptămîni am ajuns un om foarte important. Vine poştaşul, bate cu bîta în gard şi strigă: Salamon. Pe chitanţe, pe somaţii scrie : Salamon; 'tînărul ce se-alesese cu palma stă sau şade în faţa plutonierului de miliţie şi dă indicaţii: Salamon. Domnu Kâdi îşi freacă palmele, se bucură că a scăpat de obligaţiile de vară şi grăieşte : Salamon. Ia te uită ! Nu cumva şi prăvălia asta e tot a mea, că uite ce scrie sus : Fraţii Salamon".
Multă vreme privi, îngândurat, numele lui trecut pe firma cea cenuşie. Apoi deodată ce-i trăzni prin cap : ce-ar fi să meargă la raionul de partid şi să le spună de ce a şters-o de la "şedinţă, de ce a cumipărat maşina, cum a explodat şi oum a ajuns ca oamenii să-1 facă, 'duminica, ziua-n amiaza mare, chiabur. ,
La raionul de partid unul dintre secretari — peste care dădu din 'întâmplare — îl întrebă, după ce-i auzise toată povestea :
— Dumneata, tovarăşe, eşti om sărac. In sat la dumneavoastră, săp-tămîna viitoare se înfiinţează o gospodărie colectivă. De ce nu te-ai înscris în ea ?
— Pentru că n-am mai văzut şi n-am mai auzit nimic din pricina afurisitei de maşini. E drept că nu m-a chemat nimeni să mă înscriu, şi că n-am decît o jumătate de 'iugăr de pămînt. .
—Şi ce-i ? Locul clumitale e în colectivă.
— Ştiu că acolo mi-i locul, da' ce mă fac cu maşina ?
— Te-nscrii cu ea cu tot. Acolo o s-o repare cu toţii, o s-o puie pe picioare, şi-i bine să lucrezi la însiloizare, să tai strujenii, sau să mâni ba una, ba alta.
— S-o dregem cu toţii! strigă Salamon. Să însilozez... să tai stru-jeni în comună ! Asta zic şi eu treabă ! Ai spus o vorbă înţeleaptă, tovarăşe.
Şi de data asta o porni cătinel-eătinel spre casă, fericit şi cu sufletul liniştit. Afară era frumos, era primăvară...
3.
In vara aceea Salamon Andrâs munci din zori pînă-n noapte fără hodină. Ziua lucra la ciîrnp, cu brigada, sau la fierărie, noaptea croia planuri şi câteodată întindea mâna în vis de parc-ar fi avut vreo propunere şi ăr fi cerut cuvîntul, ca s-o arate adunării. Veşnica lui frământare, care o viaţă întreagă îl purtase de oolo-colo, îşi găsise acum o albie şi măcar că
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
43
nu ducea drept înainte, era totuşi, în mare, spre folosul celor mulţi. E drept că şi aici umbla cu fofiîrliga cînd era vorba de săpat, de cosit sau de vreo altă treabă ce se făcea în grup („să meargă băieţii mei"), dar conducerea nu i-o lua în nume de rău, pentru că în afară de fierar era singurul meşter priceput din toată gospodăria. înainte, preşedintele nu-i putea suferi propunerile; îl ocolea pe cît putea. „Toată ziua ne baţi la cap cu prostiile tale. Auzi! Pompă pentru grădina cu zarzavaturi !... Osie la maşină... păi' de unde să scot bani pentru toate alea! ?".
Dar toamna, cînd începură însămînţările şi se stricau semănătoarele pe capete, el era cel care alerga după Salamon : „Vino de fă cutare, sau cutare, că oamenii nu se pricep." Salamon îşi umplea zdravăn buzunarele cu tot felul de seule mărunte, chei, cleşti, ciocănele, cuie şi bucăţi de tinichea, şi se ducea fără să aştepte să fie rugat a doua oară.
Dar.prestigiu nu şi-a cîştigat cu adevărat decît cu motorul şi cu înjghebarea unuLnou soi de sperietori de păsări. într-adevăr, circularul fu reparat în timpul iernii, treabă de care Salamon s-a ocupat. Se dusese şi de zece ori pe la autorităţile raionale, pînă cînd obţinuse repartiţia pentru Curele şi carburanţi. El dusese circularul la Cluj, tras de un măgar, unde 'fusese reparat şi îşi recăpătase vechiul şi plăeutu-i gust. Tot el meşterise în acelaşi atelier o pompă veche pentru grădina de zarzavaturi.
Şi ce mult îl binecuvîntară pentru pompă, în vara următoare, femeile din brigada de zarzavaturi! De bucurie, îşi zvlrliseră în sus găleţile goale, îl îmbrăţişaseră, şi-1 sărutaseră pe Salamon, pentru că le scăpase de a mai căra apă. Ba făcuseră în cinstea lui şi un cîntec :
Pufăie maşina pe malul apei, Meşterul ei e Salamon, Dumnezeu să-1 apere Dumnezeu să-1 ţie...
Iată şi cum fusese povestea cu sperietoarea de păsări. Paznicul de zi se plîngea în fiecare zi preşedintelui, rugîndu-1 să ia ceva măsuri, să puie nişte copii sau babe lîngă lanurile de grîu experimental, că au apucat la el toate păsările cîmpului, de n-o să mairămînă pînă la seceriş nici un bob, şi atunci cu ce ai să mai experimentezi? Aşa că bătură un par în mijlocul lanului, atîrnară în vîrf o pălărie şi nişte zdrenţe, dar fără nici un folos. Păsările se împrieteniseră iute cu sperietoarea.
într-o zi paznicul îi spuse lui Salamon :
•— Caută de află ceva leac, că eşti om deştept.
Omul cel deştept începu să se ocupe de problemă şi ducîndu-se la fierărie dibaci pe loc o sperietoare cu pînză atît de iscusită, prevăzută cu cîteva ciocănele care la cea mai mică adiere! băteau în nişte tinichele şi într-o bucată de fier, încît de data asta păsările se speriară deabinelea. Buba era însă că Salamon socotind „invenţia" drept proprietate personală, o vîndu, după seceriş, clopotarului — pe douăzeci de lei- Clopotarul tocmai atunci se afla în beţe dracu ştie pentru ce cu popa reformaţilor 'şi pentru că erau vecini, se gîndi să-1 necăjească cu ciuha asta în vreme ce preasfinţia-sa îşi învăţa predica.
—■ Mă Salamon, se năpustise preşedintele la el. Sperietoarea ai fă-cut-o din materiile prime ale gospodăriei. Cum ai cutezat s-o vinzi ?
■— Las-că la anu' fac alta —■ căuta să-1 împace Salamon. — Una care-ţi scoate şi şoarecii din grîu.
Dar alte pozne nu mai făcu, pentru că-1 repartizară la atelier, ca să-i ajute fierarului la reparat de care, pluguri, grape.
44
SOTO ANDRAS
Iar Salomon era fericit că şi-a îndreptat viaţa pe făgaşul acesta. După fiecare zi de muncă i se treceau în cărţulie cîte o sută cincizeci, două sute de procente. Femeia cu copiii lucrau în brigăzile de cîmp şi la prima împărţeală, şase cîţi erau (prîslea nu lucra, se pregătea să dea examen de admitere la şcoala agricolă), primiră patruzeci de chintale de grîu. |
Salamon n-avusese niciodată atîta grîu. Chiar cînd lucrase ca băgător la batoză, nu cîştiga decît şase-opt chintale într-o vară, şi trebuia să muncească pentru ele, nu glumă ! Cit praf înghiţise şi cîţi ţepi îi zdreliseră ' palmele, braţele, buricele degetelor. Acum duceau patruzeci de chintale 'f cu căruţa, şi n-avea ochii roşii, ca pe vremea aceea, la vremea socotelilor, f —• roşii de colbul verii.
Toamna asta, după împărţeală, primul lucru fu să-şi cumpere mobilă. Un dulap frumos vopsit, o canapea, două paturi şi cîteva glastre noi pentru flori. Fu mulţumit de toate, doar din pricina paturilor avu motiv de cătrăneală, că nu găsise în tot tîrgul un pat lung pe măsura lui. Destul înjurase, din pricina celui vechi în care nu putea să se întindă omeneşte.
— Eh, lasă, nu-ţi pară rău ! Nu-ţi mai face inimă rea ! căuta s-o liniştească pe nevastă-sa. Toată viaţa am dormit chircit, da' acum o s-avem bani, şi o să-mi comand un pat nou, la tîmplar. Pe măsura mea...
Ce balamuc fusese la alde Salamon în joia aia !
Băieţii spălau geamurile, le ştergeau, cărau apă mamei lor care lipea f podeaua casei. Salamon tui vechile mobile dincolo, în bucătăria de vară. Şi ce primitoare se făcu casa, după ce aranjară mobila cea nouă, în urma unor discuţii, potriveli şi răsuceli ce ţinuseră ore în şir. v
Femeia nu-şi mai încăpea în piele de bucurie şi se repezea ba după < un lucru, ba după altul la vecini, mai mult ca să aibă prilejul de a-i pofti        ' l să vadă casa, care acum era o adevărată casă boierească, aidoma cu a notarului sau a găzdoilor.
Salamon aranja pe tăcute, dar mîndru, mobila ; şifonierul cu un centimetru mai încolo, canapeaua cu doi mai încoace, patru scaune în jurul mesei, două în dreptul ferestrei, ca să fie camera cît mai confortabilă.
. Apoi se aşeză, se răsuci pe scaun să vadă dacă nu   scîrţîie şi se adresă băieţilor lui cu aceste cuvinte :
— Băieţi, avem pat, acum puteţi dormi în tihnă şi-n lungul lui şi-n lat, cum vă place. Cînd eraţi mici nu era zi să nu mă uit la voi cum dor-meaţi... Mamă-mamă ce era aici, nu-i aşa femeie ? Mai ţii minte ? Vă ţineaţi unul de altul, ba de cap, ba de picior, de scîndura patului sau de izmene ca să nu picaţi. Şi-apoi dimineaţa veşnica hărmălaie, că iar aţi
făcut în pat! Mai ţineţi1 minte cum strigam ? Care-a fost ? Să iasă în mij- f ioc. Da' niciodată n-a ieşit vreunul din voi, totdeauna dădeaţi vina unul pe altul — tu ai făcut, ba nu, că tu, şi de multe ori trebuia să vă iau la refec pe cîteşi patru şi să vă ard cu cureaua de la pantaloni.
Băieţii rîdeau cu hohote, mama şedea pe scăunel, îşi freca picioarele > năpădite de varice iar ochii ei căprui şi frumoşi erau scăldaţi în lacrimi, de prea multă fericire, de simţămîntul binefăcător că nu mai trebuiau să se ruşineze cînd vor avea vreun oaspete, că au pline, au mobilă şi vor j avea şi slănină în pod, şi oîrnaţi, iar copiii nu vor mai cere veşnic de * mâncare. J
Salamon continuă mişcat : |
— Nici tu n-o să mai tremuri atîta, Maris, desculţă — cum umbli. "\ De Crăciun podim pe jos, ridicăm pragul mai sus şi facem uşă dublă, să j nu mai intre frigul. Dracu să-1 ia de lut.   Cînd mături iese' praful, cînd J
f
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
45
plouă e noroi, iarna nu poate omul să iasă din pat desculţ că-ţi amorţesc tălpile de frig...
Ii plăcu lui Salamon că la vorbele lui nu-şi coborî nici unul privirile şi femeia nu-i spuse: „O, tu îţi faci doar planuri ca ţiganu', mereu îţi faci planuri, da' n-a ieşit niciodată nimic din planurile tale". Ştiindu-se cu prestigiul ştirbit de cînd cu circularul, de astă dată se miră şi el că făgăduielile sale părinteşti erau ascultate cu sfinţenie. Simţeau cu toţii că vorbele lui erau susţinute de un bun cihezaş : de gospodăria colectivă.
Eh, şi tare bine-ar fi fost de n-ar îi căzut iar pacostea pe capul lor !
Căci într-o bună zi se pomeniră cu paznicul de zi, care nici una, nici alta îl anunţă pe Salamon să se ducă la conducere, unde-i chemat urgent.
— Eu ? Ce-are conducerea cu mine ?!
— E cineva care se interesează ce fel de om eşti.
— Ce fel de om sînt eu ?
— Ei, haida odată, nu mă bîrîi la cap pe mine... Eu ştiu ce fel de om eşti. Da ăla nu ştie. Şi vrea să ştie.
In faţa biroului gospodăriei colective, pe trepte, stătea un om îmbrăcat într-o manta de ploaie, cu şapcă în cap. Cînd îl văzu pe Salamon, îşi încruntă sprâncenele blonde, iar Salamon păli speriat: „Na, cristoşii ei, pe ăsta l-am luat la palme în piaţă !" Atîta constată, nimic altceva, şi se năpusti înăuntru, ca să vadă celălalt că el, aici, e acasă; că n-are de ce să se teamă.
—■ Tovarăşe ! strigă după el străinul.
Salamon se întoarse, dar nu spuse nimic, nici măcar „Poftim?" sau „la dispoziţia dumneavoastră", sau altceva. Rămase locului, fără vorbă, căutînd' să se îmbărbăteze : „Acum să văd pe unde mai scoţi cămaşa, Salamon. Dar-ar Dumnezeu să nu fie vreun ăla cu muncă de răspundere la raion, că poate-aşa nu va mai ieşi nici o dandana".
Cel cu mantaua de ploaie se apropie de el şi i se adresă pe tonul aceia familiar, cu care înainte vreme îl făcuse „domn".
•— Nu te numeşti cumva Salamon ?
Salamon tresări. „Acu' ce să-i răspund? — se gîndi iute. Dacă-i spun că-s Salamon, află că. eu sînt. Dacă nu-i spun, tot are să afle de la preşedinte, de la paznic sau de la oameni. Ce dracu, nu l-am omorât, nu i-am jefuit prăvălia, nu i-am tras decît o palmă,1 una singură, pentru că m-a făcut chiabur. Adică ce, mă mucosule ? Eu oi fi chiabur,-ha ?"
Aşa că îi răspunse cu demnitate:
— E rău dacă-l cheamă pe cineva Salamon ?
— Nu-i rău, de ce să fie ? Iţi mai aduci aminte că amil trecut, în mai, într-o duminică înainte de masă, la Sâros, te-ai năpustit la mine, în piaţă ?
Salamon se uită multă vreme la el, cercetîndu-i faţa. Multă vreme, de parc-ar fi căutat să-şi aducă aminte de întâmplare. Ca şi cum el ar fi pălmuit, în fiecare an, în mai, în piaţa din Sâros, pe cineva.
— Nu-mi aduc aminte, domnule... Adică eu m-aş fi năpustit anu' trecut, în mai, în piaţa din Sâros, la cineva ? Eu nu m-am năpustit niciodată la nimeni. Nu-i în obiceiul meu...
— Ba dumneata ai fost, dar n-ai curajul să recunoşti.
— Eu nu m-am năpustit la dumneata. Ţin minte că odată cineva m-a făcut chiabur, şi că i-am cerut socoîeală, da' aşa ar fi făcut oricine...
— Eu am fost ăla.
— N-aş crede să fi fost dumneata. Că ăla a   luat-o la   picior. Pe
46
SOTO ANDRAS
dumneata, cum văd, nu te-aş crede din ăia de fug cînd dau ochii cu un golan de chiabur. N-ai voie să fugi din fata chiaburului...
■Cel cu manta de ploaie zîmbi încurcat. Se vedea pe faţa lui că nu-1 lăsa mîndria să-1 convingă pe, Salamon chiar cu de-a sila că el a fost cel pălmuit. De-altfel tocmai asta-1 făcuse să vorbească de „năpustire". încercă să lase impresia că el ar sta mai presus de fricţiunile personale şi dacă întreabă ceva, întreabă numai în interesul gospodăriei, al colectivului. De aceea nici nu mai continuă vorba, ci după o îndelungă chibzuinţă zise :
— Tovarăşe Salamon, te-aş ruga să treci după-masă pe la biroul preşedintelui. Adă cu dumneata şi actele motorului... Contractul, chitanţele, toate alea...
— Da... de unde ai venit tovarăşe ?
— De la sfatul popular al raionului.
iSalamon nu mai spuse nimic, ci se întoarse plouat şi o porni spre casă. „Ce-o fi vrînd ăsta oare ?" — se întrebă şi deodată fu cuprins de negre bănuieli...
4
După masă începură să-1 ia la întrebări pe Salamon. Patkos Albert, delegatul raionului, stătea la birou, plin de bună-voinţă. Alături de el preşedintele, speriat, iar în capul băncii Vancu Mihai, brigadierul, mirîndu-se şi aşteptînd să vadă cum o să crape Salamon de ciudă.
Dar Salamon se aşeză pe scaunul ce-1 aştepta în mijlocul odăii, la o distanţă respectuoasă de birou, în aparenţă liniştit, gata să înfrunte orice. Cumpănise că în ceea ce-1 priveşte va răspunde cît mai isteţ şi aşezat la întrebări, fie ele cît de grele, şi hotărîrea asta i se putea citi pe făptură, căci îşi măsura atît de mult fiecare gest, de parcă n-ar fi fost el în pielea lui Salamon, ci însuşi Deâk Ferenc. * îşi ţinea în mînă actele, ca de îndată ce va fi nevoie, să-şi apere dreptatea pe baza lor, arătînd toate motivele care l-au făcut să devină maşinist. Dar deocamdată nu fu nevoie de patalamale. Patkos Albert îl luă pe departe, „cum scrie la carte".
—! Tovarăşe Salamon, te-am chemat să stăm de vorbă, cît mai pe
scurt.
—■ Dacă aveţi răgaz, să vorbim.
Patkos întoarse cîteva file din carneţelul său cu însemnări, în care pesemne îşi trecuse întrebările, şi în care preşedintele se uita din cînd în cînd pe furiş şi cu mult respect.
— Spune, tovarăşe Salamon... Dumneata te gîndeşti cîteodată la viaţa dumitale ?
—■ La viaţa mea ? Da. Ziua, nu-i aşa, nu prea, că ziua tot omul lucrează, dar seara, cînd mă culc, da. Seara, nu-i aşa, omul se gîndeşte...
— Şi la ce te gîndeşti ?
— Păi... nu ştiu... poate, nu-i aşa, să fie o greşeală, da' eu obişnuiesc să mă gîndesc deodată la mai multe lucruri. Ba la una, ba la alta, ce şi cum ar trebui să fac...
Delegatul dădu din cap mulţumit, ca şi cum Salamon ar fi dezlegat cine ştie ce ghicitoare grea, apoi, aplecîndu-se în faţă, urmă :
— Ce părere ai dumneata despre viaţă ?
— Eu atîta zic : sănătate să fie, că celelalte trec.
— Altă părere n-ai ?
* Deâk Ferenc (1803—1876), politician maghiar, supranumit „înţeleptul patriei", autorul compromisului cu Austria din 1867.
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
47
— Ba am. Da' era vorba să fiu cît mai scurt.
— Bine, bine ; totuşi aş vrea să-ţi ştiu părerile mai pe larg... ceva mai pe larg...
— Ceva mai pe larg? Păi, nu-i aşa, eu nu-s om învăţat, eu nu pot spune decît ceea ce gîndesc.
— Aşa, aşa ! Ce gîndeşti...
— Ce gîndesc ? Păi eu, nu-i aşa, gîndesc că viaţa e o goană foarte mare. O goană tare obositoare. Dar în colectivă omul se linişteşte. Acum <am adus acasă o grămadă de grîu şi văd că viaţa omului e mai liniştită. Nu zic, fireşte, trebuie să-i dai zor şi aici ca să mănînci o pîine, dar nu mai e goana de pe vremuri...
— Ce înţelegi dumneata, tovarăşe Salamon, cu vorba asta ? Ce fel de goană ?
Vancu Mihail începu să rîdă. Omul acesta cu ochii mărunţi şi negri, întotdeauna plin de încredere, senin, prietenos, îşi aduse aminte deodată pe unde-i umbla gîndul lui Salamon, cu goana lui.
Dar delegatul nu schiţă nici un zîmbet, aşa că preşedintele nu îndrăzni să rîdă împreună cu Vancu.
— Era pe vremea baronului — continuă Salamon — cînd am alergat treizeci de kilometri după un purceluş slab ca vai de lume.
— După un purcel ? Un purcel nu poate fugi1 atîta.
— Ştiu şi eu că nu poate. N-a fost aşa, ci altfel s-a întâmplat, că înălţimea sa baronul tocmai îşi cumpărase doi cai de trăsură. Zicea că-s cai buni. crescuţi în palmă. Eu i-am zis, că dac-o tai peste deal, ajung mai iute în Cluj, ca dumnealui înălţimea sa cu caii săi cei noi. Aşa, din vorbă-n vorbă, am ajuns la rămăşag. Mi-a ziis că-mi dă un purcel dacă-1 întrec. Eu, nu-i aşa, sînt un om lung, că n-am găsit în tîrg nici un pat pe măsura mea, ca să mă pot întinde în voie, aşa că m-am şi năpustit peste dealuri. Şi-ani alergat nu glumă, nu voiam să mă dau bătut, că eram tînăr, în toate puterile şi mă bucuram că de Crăciun puteam afuma nişte şuncă şi slănină, să aibă ce mînca ai mei...
— Şi cum a fost pînă la urmă ? Te-ai ales cu ceva?
— Cu aprindere la plărnîni.
— Păi bine, măi omule, cine te-a pus să faci una ca asta ?
— Puteam oare să ştiu dinainte că mă voi betegi ?
Vancu rîise din nou, dar delegatul îi făcu semn să fie serios.
— Ce tot rîzi mereu, tovarăşe ? Aici nu ne jucăm, ca copiii. Spune, tovarăşe Salamon, în ce relaţii ai fost dumneata cu baronul ?
— Ne cunoşteam. Odată m-a văzut cînd am intrat la nevastă-mea pe geam, că ea servea acolo, la curtea boierească, dar noi ţăranii nu eram lăsaţi să intrăm în camerele fetelor, unde locuiau slugile. Mi-a pus pistolul în piept şi m-a întrebat: cine eşti dumneata? Salamon, zic. Uite-aşa ne-am cunoscut...
Patkos nu găsi destul de mulţumitoare explicaţia. Căzu la bănuială şi continuă să-1 tragă de limbă pe Salamon, să afle mai. cu deamănuntul cum s-a cunoscut cu baronul.
— Spune-mi... şi cînd toată sărăcimea din sat s-a ridicat împotriva moşierului, care a fost părerea dumitale ?
—• Părerea mea a fost democratică, trînti Salamon deşteptăciunea şi se bucură gîndindu-se ce straşnic a brodit-o.
— Şi ai făcut ceva pentru reforma agrară ?
— Opt sute de jugăre am îmbucătăţit eu. Că, nu-i aşa, nu era nici inginer, n-aveam nici lanţ. Am avut doar un preşedinte, preşedintele co-
48
SOTO ANDRAS
misiei, pe care l-am zvîrlit cu toţii cît colo, că nu era cinstit. Cînd era vorba de neamurile lui, măsura pămîntul cu oameni înalţi, iar la ceilalţi punea oameni scunzi. Cînd au văzut, fîrtaţii s-au strîns şi au cerut să se măsoare totul din nou. S-au uitat să vadă cine ar avea picioarele cele mai cinstite şi m-au ales pe mine. Gîndeşte-te şi dumneata oe-inseamnă să,baţi în lung şi în lat opt sute de jugăre... Venise, pe vremea aceea, de la Cluj şi un gazetar cam într-o ureche şi mereu mă bătea la cap că vrea să-mi pozeze picioarele şi-mi spunea să mă fac că merg, da să nu merg, pentru că zice, adică zicea, că picioarele mele sînt picioare istorice. ■— Şi te-a tras în poză ?
■— Nu !... Nu l-am lăsat. I-am spus : Dacă d'umitale nu-ţi place mutra mea, lasă-mă-n pace cu picioarele, că nu-s femeie, sînt doar un om ostenit oare nici noaptea, cînd dorm, nu-mi simt decît capul şi spinarea, că picioarele-s pornite de capul lor la măsurat de pămînt...
Pe faţa împietrită a lui Patkos alergă prima umbră de zîmbet, care-i dădu curaj lui Salamon şi începu să povestească cu lux de amănunte cum s-a făcut reforma agrară. Nu ştia nici el cu ce scop vorbeşte, dar instinctul îi şoptea că-i mai bine să vorbească el, decît să-1 ia la întrebări alţii, pentru că altfel delegatul şi-ar aduce aminte de povestea cu circularul şi n-ar ieşi bine, şi apoi, poate să vină vorba şi de palma ceea din piaţă...
— Ajunge, ajunge, îi făcu semn delegatul. Să vorbim despre altceva. Salamon îşi înghiţi ultimul cuvînt şi aşteptă speriat să audă ce întrebare i se va pune.
Iată cum suna întrebarea :
— Tovarăşe Salamon. Ţi-ai analizat vreodată treaba pe care o faci ?
— Ce treabă ?
— Faptele.
— Eu mă străduiesc, nu-i aşa, să fac numai lucruri bune. Şi băieţilor mei le spun mereu : omul să fie cinstit, să nu-i dorească, să nu-i vrea nimănui răul. Pentru că dacă nu te porţi aşa....
— Nu m-ai înţeles, tovarăşe Salamon, îi reteză vorbă delegatul. Voiam să te întreb, dacă, să zicem, faci o greşeală, nu te frămîntă după aceea treaba asta ?
■— Ba cum nu ! Totdeauna facem asta. Seara, nu-i aşa, cînd ne culcăm, aştept pînă-şi termină nevasta rugăciunea şi după aceea începem... Ba că treaba asta n-a fost bună, ba că cealaltă. Şi cumpănim cum şi ce s-ar cuveni...
— Femeia dumitale obişnuieşte să se închine?
— Da, sigur că da. Se roagă întotdeauna.
— Şi ce o preocupă în rugăciunile ei ?
— Problema cea mai actuală. Cînd am cumpărat circularul, mi-a zis că s-a închinat doar-doar s-o urni, că prea mult ne-am chinuit să-1 dregem. Dar eu nu-i dau mare importanţă, n-aud decît ş-urile şi s-urile, si altceva nimic, nici. un cuvînt folositor, sau — cu atît mai puţin— vreo treabă reacţionară... nimic. Astea-s treburi muiereşti, nu-i aşa...
— Ei, şi trage vreun folos de pe urma închinăciunilor?
— N-am băgat de seamă.
— Bine, tovarăşe Salamon, dădu din cap, a mulţumire, delegatul. Acum, ia spune-ne, cu ce scop ai cumpărat circularul de la chiabur ?
— Eram sărac.
— Eu te întreb cu ce scop. Nu din ce cauză...
Salamon tresări. „Se-ngroaşă gluma, se gîndi. Da' omul ăsta par-
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
49
c-ar avea urechea pe spinare. De nu-1 atingi peste spinare, nu pricepe de vorbă. Ce. să-i spun ca să priceapă ?".
•— V-am spus că eram sărac, am casă grea, cinci copii. Şi pămînt... aiproaipe nimic. iD-aia... ca să cîştig o ipîîne...
— Şi ştii dumneata că, luînd maşina, l-ai ajutat pe chiabur şi nu pe ai dumitale ?
— Nu. Asta n-am ştiut-o pînă acum.
— Ei bine, ăsta-i adevărul. Că dumneata eşti un element străin aici, în gospodărie...
— Ce ? Nu, nu-i adevărat. Zău nu-i adevărat !
De data asta se duse de rîpă tot calmul lui Salamon. Se sperie la gîndul că pe delegatul ăsta nu-1 interesează viaţa lui : că acele multe-multe speranţe, planurile tinereţii, chinurile, alergătura, drumurile bătute pe jos, înfrângerile nu făceau doi bani, nu valorau nimic, de vreme ce nimic nu-i sta de mărturie, nimic nu-i garanta cinstea şi gîndurile lui curate. Pentru că, pe semne, Patkds nu crede decît în ceea ce vede sau a văzut; inima şi mintea lui nu pot cuprinde fapte netrăite, nesimţite pe propria-i piele, şi dacă nu vrea să creadă în vreo faptă, o şterge din viaţa celui ce-a trăit-o. „Ia te uită ! Degeaba i-am voflbit ăstuia ! constată Salamon nenorocit. Mă judecă de parcă tat-su a scornit dreptatea pe lumea asta. Asta nu pricepe de vorbă omenească. N-o pricepe..."
Şt nu mai scoase un cuvînt, ci-şi scutură multă vreme capul arătînd astfel că el n-a vrut să ajute pe chiaburi, ci pe-ai lui, de acasă, iar cînd' ieşi la iveală că-şi vinduse şi invenţia clopotarului, după ce că fusese făcută din materialele gospodăriei, se uită de jur-împrejur îngrozit să vadă cine-i va mai lua apărarea ? „Nu deschizi gura, Kerekes ? — se uită la preşedinte căruia i se luase piuitul. — Am fost împreună la cătănie, împreună am tăiat cocenii pe pămînturile bisericii, ţi-am lipit oala găurită,: ţi-am instalat antena în vîrful casei şi nu deschizi gura". Speriat foarte, preşedintele îşi scărpina cu creionul chimic capul plin de năduşeală, ce începea să-i chelească şi căuta să-şi împace conştiinţa zicîndu-şi : „Chiar dacă i s-ar întîmpla vreun necaz lui Salamon din pricina maşinii, partidul n-o să-1 lase cu beleaua pe cap. Dar dacă eu mă-ncontrez cu Patkos, s-a dus pe copcă cu mine, că n-o să mai fiu bine văzut colo, la forurile superioare. Şl n-o să mă mai ajute ca pînă acum, n-o să mă mai trimeată ba ici, ba colo, şi o să se uite chiorîş la mine. Cu toate că Patkos, la drept vorbind, n-are dreptate, că Salamon e cinstit, dar Patkos are pîinea şi cuţitul în mîini, lua-l-ar dracii... că dacă nu le-ar avea... dar de vreme ce-i aşa, n-ai ce-i face. Dracu s-o ia de treabă, că greu e să-ţi păstrezi cinstea şi sus şi jos!". Şi cum sta şi se frământa, pe neobservate uită şi de Salamon şi de iPatkos, şi nu se mai gîndi decît la el şi la postul lui de preşedinte, ameninţat de pericol. Pentru că, orice s-ar spune, tare bine-i să fii preşedinte. Simte omul că e cineva, că are un cuvînt greu de spus. Pe vremuri, nu-i aşa, era un nimic, nu-1 băga nimeni în seamă, era un zero ca toate zerourile, nici dracu nu-1 întreba dacă mai trăieşte sau a dat ortul popii, necum să aibă o părere în cine ştie ce treburi importante. Dar acum ? Acum vine cîte unul de la raion şi întreabă : „Pe unde-1 găsesc pe tovarăşul Kerekes ?". Sau de la regiune: „Daţi o fugă după preşedinte!". Sau vin de la Bucureşti, trage frumuseţe de maşină sclipitoare la poarta casei lui, şi pînă şi cel mai barosan director strigă zîmbind cuviincios din portiţă : „Lele, aici stă tovarăşul preşedinte ?"
„Aici, da' doarme". „Atunci nu-1 mai tulbura ; aşteptăm pînă se scoală, că o fi avut cu siguranţă mult de lucru". Mereu e-un dute-vino*
4 —V. Romînească Nr. 1
50
SUTO ANDRAS
după preşedinte, după cuvîntul sau consimţământul preşedintelui, după aprobarea, părerea, critica sau lauda preşedintelui. Are cineva vreo plângere ? „Mă duc la preşedinte". „Pe unde-ai tost Mări ?". „Viu de la preşedinte". Cînd vine marfă nouă, imediat îi trimite vorbă gestionarul: „Să vă. pun ceva de-o parte, tovarăşe preşedinte, că ştiu că aveţi treabă pînă peste cap". Sîmbătă vine caravana cinematografică, oamenii se-adună buluc în sala căminului cultural, se urcă pe pervazurile ferestrelor, pe sobă, pe dulapuri, se foiesc, se calcă unii pe alţii-n picioare şi-şi întind gâturile, în timp ce în faţă de tot, ca o insulă tăcută şi liniştită, stă un scaun gol ce-1 aşteaptă pe preşedinte. Şi în cîte locuri nu e chemat preşedintele! II cheamă banca, îl cheamă conducerea fabricii de cherestea. I! cheamă cei de la reţeaua comercială, S.M.T.-urile, întreprinderile de construcţii, toţi-toţi care au vreo treabă cu gospodăria. Şi ce bine se simte omul cînd spune : Jânos, sau Mihâly, sau mă ăla, înhamă caii, că mergem la şedinţă, la raion. Sau mergem la tîrg, io-te punga doldora de bani, alegem cei mai frumoşi boi, mînji, vaci, oi şi tauri. Şi se-nvîrte de colo-co lo prin tîrg, uitîndu-se cu milă la ţăranul individual sărac, care — pentru zece lei — se tocmeşte ore întregi, boceşte şi se ploconeşte, pe cîtă vreme la el o sută sau două în sus sau în jos nu contează nici cît negru sub unghie. Da, da, oriunde merge preşedintele, i se dă atenţia cuvenită. Peste tot este primit cu respect, cu consideraţie, uneori cu o admiraţie amestecată cu invidie. Şi toate acestea erau acum în pericol, din pricina motorului lui Salamon. Ce înoureă-lume Salamon ăsta ! Toată viaţa căutase căile ocolite, n-a vrut să.meargă pe drumul bătătorit al oamenilor săraci. Noroc că i se prăbuşiseră toate încercările, că altfel ar fi prins cheag, s-ar îi făcut un borţos de exploatator şi-acum ar fi figurat pe lista chiaburilor. Se uiţă de câteva ori mînios la omul strîns cu uşa. „Acum să mă pun împotriva raionului, cînd are ce are cu tine ? Din pricina prostiei tale ? Să te apăr, ca Patkos, colo sus, să-mi înfiereze cinstea politică. Şi-apoi să umblu din birou în birou, de la un responsabil la altul, să ies basma curată, să-i conving că Patkos n-are dreptate. Să mă prind în horă din pricina ta, ca să-mi aprind paie-n cap ? I-auzi ce zice delegatul ! Că e-o minciună toată povestea cu cele două raţe, pentru că după actul de vînzare-cumpărare ai plătit patru mii de lei. De unde ai avut bani ? Ce ştiu eu ce-ai făcut, niscai comerţ, vreo treabă la negru. Ce dracu, nu-s Dumnezeu, să văd şi ce-i în sufletul tău!".
—■ Tovarăşe Salamon — îl judecă delegatul — după actele astea dumneata ai înşelat şi organele financiare.
— Nu-i adevărat! strigă Salamon. Minciună ! Am dat doar două raţe grase, pot să vă arăt haina că mi-au spîrcîit-o şi-ntr-o parte şi-n alta, cum le duceam sub braţ.
Salamon tremura de enervare, dar şi Vancu şedea ca pe ghimpi
— Tovarăşe Patkos, izbucni în cele din urmă brigadierul. Eu nu pricep ce vrei dumneata cu omu' ăsta ? A cumpărat un circular, a dat două raţe pe el, 1-a adus în colectivă, l-am reparat, acum stropim şi tăiem stru-jenii cu el, ce dracu ! De ce să cauţi duşmanul într-un om cinstit ? Şi despre ce fel de invenţie vorbeşti dumneata mereu ? N-a .fost decît o sperietoare de păsări şi nu o invenţie ! Eu îmi iau răspunderea pentru omul ăsta. Dacă preşedintele nu îndrăzneşte, eu îmi iau răspunderea.
— Şi eu răspund de gospodăria asta în faţa sfatului popular, se bătu cu pumnul în piept tînărul. Ce crezi, tovarăşe Vancu, unde-o să ajungă gospodăria dacă tot omul părăduieşte ce i s-a dat pe mînă ? Fierarul să-şi dea ciocanul, nu ? responsabilul cu grajdurile —- hăţurile, şi
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
51
aşa mai departe... Aşa ceva nu se poate înghiţi! Aşa ceva trebuie sancţionat !
— Da, sigur ! Dacă-ţi vine dumitale să-1 faci pe cineva duşman, atunci, după cîte văd, şi o sperietoare de. păsări ajunge invenţie. Pricepi ce vreau să spun, tovarăşe Patkos ? sări ars Vancu. Să-1 lăsăm în pace pe omul ăsta. Să se ducă la maşină, să-şi vadă de treabă. Acum, cînd a ajuns şi el la liman, de ce să-1 înfundăm iar cu capul în apă ? Că destul a suferit, destul s-a chinuit în viaţă. Să căutăm duşmanul acolo unde e, şi nu aiurea unde nu e... Asta-i părerea mea...
— Tovarăşe Vancu ! se uită urît la el tînărul. Eu n-o să mă apuc acum să discut cu dumneata ! Am mai văzut eu anarhie de asta mie-bur-gheză şi-n alte părţi. Dar am găsit ac de cojocul ei. Am retezat-o de la rădăcină, ţine minte...
Atîta îi trebui lui Vancu, om iute din fire. Ochii îi scînteiau, cînd se opri în faţa lui Patkos, încordat, dornic să-i ceară socoteală.
— Şi vrei să găseşti ac şi de cojocul meu ? Vrei poate să mă întrebi şi pe mine dacă femeia mea se închină ?
•— Cu dumneata n-am nimic. Eu lupt împotriva anarhiei.
— Şi dacă omul îşi spune cinstit părerea, asta pentru dumneata înseamnă anarhie ? Adică dumneata eşti ordinea şi poporul dezordinea. Dumneata eşti adevărul şi poporul prostia ? Sau ce dumnezeu crezi despre noi şi despre Salamon, care a crescut cinci copii, şi căruia ar trebui să-i sărutăm tălpile că el a măsurat în lung şi-n lat cele opt sute de iugăre ale satului. Văd că dumneata vii aici de parc-ai fi pe moşia dumitale : vii, mergi, porunceşti, luaţi-1 pe ăsta, daţi-1 afară pe celălalt, şi părerea poporului nu face doi bani, nu ? Partidul nu ne învaţă aşa.
— Tovarăşe Vancu ! sări ars tînărul. Gîndeşte-te înainte de-a vorbi! Cum îndrăzneşti dumneata să mă ponegreşti ?
— Eu nu te ponegresc ! îmi spun părerea !
— Şi eu am venit să vă ajut.
— Mulţumesc frumos de-aşa ajutor !
— Mă, Vancule, mă ! îndrăzni în cele din urmă şi preşedintele. Nu te lua la harţă cu tovarăşul delegat. Nu se poate să te pui contra cu sfatul popular..
— El nu-i sfatul popular. Nici partidul ; nu-i nimic. Dacă spune că Salamon îl slujeşte pe duşman, apăi poate fi cine-o fi, că eu nu-1 recunosc ; e doar o piedică, un om care ia diurnă ca să vie aici şi să-1 chinuiască pe Salamon ceasuri întregi.
— Nu permit !
— Şi eu mu permit, în numele lui Salamon, pentru că bietul om nu. cutează să deschidă gura. Uite, tovarăşe Patkos. Dumneata nu vii de ieri, ele azi pe la noi, eu te-am cunoscut şi nu rni-e teamă că o să-mi scrii numele în carnet. Pe mine nu mă sperii, pentru că viaţa asta e a mea şi ce face partidul spre binele meu face. Şi să nu-mi spui mie, tovarăşe Patkos, că-1 fierbi pe Salamon în numele forurilor de sus, pentru că da-că-i aşa îl iau chiar eu, pe loc, şi-1 duc chiar în clipa asta în faţa partidului, sus, la raion...
— Măi omule, ce faci, ce vorbeşti, măi omule! — se îngrozi foarte preşedintele şi se uită la delegatul ce se făcuse negru de mînie, cu nişte ochi care cereau parcă iertare. Voia să-i spună : „Iartă-1 că nu ştie ce vorbeşte, dar nu mă condamna şi pe mine, că nu eu l-am crescut, ba eu, zău lui Dumnezeu, niciodată nu l-am îndemnat să spună vorbe ca astea.
4*
52
SOTO ANDRAS
Aşa că nu-mi pot lua răspunderea". — Mihai, nu fit nedisciplinat ! Tovarăşul a venit să limpezească lucrurile, şi tu vorbeşti în felul ăsta, Mihai...
— Ai vrea să fiu disciplinat ca tine, tovarăşe Kerekes ? — se întoarse brigadierul spre el. Astă-vară ai fost în stare să-ţi speli spuma dc pe faţă şi să alergi nebărbierit de la frizer, pentru că a sosit tovarăşul delegat. Ştii, asta nu mai înseamnă să fii disciplinat. Tu ai zice că ţine de disciplină să-1 sancţionăm pe Salamon pentru sperietoarea lui de păsări. Eu atîta ştiu, cine greşeşte să tragă ponoasele, dar omul cinstit să fie lăsat în pace. Am terminat.
— Am terminat ! îşi adună şi Patkos ultimele rămăşiţe de autoritate. Tovarăşul Salamon poate să plece. Dumneata, tovarăşe preşedinte, rămîi, că avem ceva de vorbit între patru ochi!
Vancu îşi luă pălăria şi ieşi pe uşă fără să salute, după Salamon.
Merseră spre casă, tăind prin ceaţa înserării, fără să scoată o vorbă. Era o seară ceţoasă, rece, de octombrie. Toamna smulsese de pe bolta neagră a cerului mulţimea stelelor de vară. Ce mai lăsase de sămînţă, de-abia se zărea trist în depărtările nesfîrşite, tulburi, aruncînd o lumină slabă peste sat. Uliţa era tăcută, moartă. Focurile bucătăriilor de vară ce-şi răspîndeau lumina jucăuşă pînă în uliţă şi în grădină, se stinseseră odată cu primele ploi de toamnă, încă de pe la începutul lunii, cînd din cotloanele podurilor fuseseră scoase la iveală primele catalige. Oamenii se trăgeau în case şi pe nesimţite viaţa devenea mai aspră, mai tainică, între pereţii de lut. In seara asta Salamon simţi de o sută de ori mai intens asprimea toamnei, acum cînd Patkos Albert îi călcase în picioare toată bucuria, nestăvilita bucurie ce-o simţise cînd îşi cumpărase mobilă, încrederea ce-1 cuprinsese în faţa hambarului plin, şi vechile lui planuri legate de viaţă. Acum, cînd începuse şi casa să aibă alt miros. Anul trecut mirosul magiunului de prune din scrinul mucegăit, aroma merelor şi perelor ce stătuseră pe dulap se mai amestecau cu mirosul de vopsea al noilor mobile. Acum ferestrele erau împodobite cu glastre de toate culorile, iar Salamon umbla cu creioane şi caiete prin buzunare. In caietele astea îşi însemna şi îşi schiţa planurile. Cîteodată în după amiezile ploioase, în serile liniştite de duminică lua caietul şi pornea să colinde ceasuri lungi, cu creionul, pe pajiştile albe ale hirtiei. Sperietoarea de păsări, prevăzută cu ciocan, era un fleac, o jucărie' fără folos. Acum în închipuirea lui se mişcau, fremătau maşini mai complicate, mai folositoare, un soi de macarale minunate. De multe ori el însuşi se minuna : ia te uită, s-a terminat cu hărţuiala, cu viaţa de dine, cu nesfîrşita alergătură pentru o bucată de pîine, şi uite ce lucruri pot ieşi din capul omului!
Dar acum, după toate semnele, s-a dus dracului totul.
— Mă, Vancule, — îi zise mîhnit brigadierului. Dacă asta-i democraţia, pe oare o face Patkos, apăi eu mai bine rămîn ţăran individual, să repar oale, să dreg ţevi de orgă, sau să mă zbat toată viaţa pe toate drumurile, ca cîinii fără stăpîn.
— Ho, stai, măi omule ! îl apucă Vancu de braţ. Ce tot îndrugi ?
— Ascultă ce-ţi spun, Vancule. E drept că atunci i-am tras o palmă lui Patkos, colo, în piaţa din Săros. Pentru că de unde şi pînă unde dreptul să-şi bată joc de mine şi să mă facă chiabur ? I-am tras- o palmă zdravănă, de i-a sărit şapca cît colo. Dar dacă se apucă acum să se răzbune pe mine, în numele sfatului popular, apăi spune-mi, rogu-te, în numele cui să-1 miruiese ? Că-1 ating la mir...
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
53
Brigadierul se opri în faţa muntelui de om. I se uită drept în obraz, dar din pricina întunericului nu văzu mare lucru.
— Nu ştiam că ai avut un necaz cu el! Dar de ce arunci toate pe spinarea democraţiei, din pricina lui Patkos ?
— Da' n numele cui a venit aici ? Nu în numele puterii ?
— E drept. In numele ei. Da' eu ce Dumnezeu sînt? Nu-s şi eu putere ?
— Tu n-ai delegaţie să te împuternicească.
— Ba am. Vezi carnetul ăsta de partid ? Asta-i delegaţia mea. Cînd mi l-au dat, rai-au spus că răspund şi eu de cinstea partiHului. Tu nu eşti membru de partid, da' răspunzi şi tu. Pentru că eşti sărac.
— Eu nu pot răspunde decît la ce sînt întrebat. Că Patkos trasează
linia.
— Pentru cei ce nu ştiu ce-i linia. Pentru unii ca Kerekes. Dar pentru cei ce ştiu... şi eu ştiu ce spune partidul, pentru că eu, băiete, citesc ziarele şi hotărîrile... eu citesc totul... Mie nu-mi trasează el nici o linie, nu te teme.
■— Aş ! Cum n-o să traseze ? Şi pîn-acum a trasat!
— Să nu crezi, Salamon, că Patkos face-ntotdeauna pocinoage d-a-stea. Ştii, tînărul ăsta a spus şi lucruri folositoare. A fost vara asta pe-aici, tu dracu ştie pe unde erai plecat de nu l-ai văzut, şi ne-a dat nişte sfaturi bune în legătură cu metoda de treerat în două schimburi. Oamenii ziceau : ăsta da, bine-au făcut că ni l-au trimis, că ne-a adus mult folos gospodăriei. Da' acum văd că, totuşi, e un om de nimic, dacă vrea să-ţi întoarcă palma în felul ăsta.
— Mi-o întoarce, nici o grijă. Pentru că acum el e puterea.
— Ce treabă ai cu puterea ? se răsti brigadierul la el, scos din ţîţîni. El e doar gunoi în putere. O să-1 scoată cu mătura a mare.
— Lasă că pînă s-o urni mătura...
— Pînă nu află cu cine au de-a face, pe cine să măture ? Fii pe pace, că terminăm cu tăiatul cocenilor, şi-o să aduc eu la cunoştinţă partidului, la biroul raional, de-o să scapere! Mă, ăsta şi-n primăvară i-a ţinut pe oameni în loc, în faţa sfatului popular, pînă la prînzul mare, cînd s-au tras clopotele, —■ aşa cum erau, cu plugurile şi grapele la ei, — şi nu le-a dat voie să-nceapă arătura pînă n-a sosit fanfara. Pentru că ţinea morţiş ca aratul să-nceapă cu muzică. Să poată spune în altă parte c-a făcut o treabă frumoasă...
— Şi tot el face pe deşteptu ! Aseultă-mă pe mine, Vancule: calea dreptăţii e lungă şi1 viaţa omului e scurtă. Pînă or băga de seamă cei de sus şi s-or hotărî să spună : ducă-se pe pustii, eu pot mult şi bine să pribegesc cu traista-n spinare şi s-apuc iar drumul peste dealuri. Spune şi tu, nu mi-a ajuns cît am alergat pîn-acum pentru maşina aia ?! Acum, dacă-mi face ăsta bucata, s-o iau iar de la-nceput cu canoneala ? Ba dracu face una ca asta, nu eu ! N-aveţi decît să vă folosiţi de maşină, —- dacă s-o strica, vi-o dreg cu dragă inimă, da' să nu-şi bată joc nimeni de mine.
— Eh, Salamon, du-te şi te culcă, odihneşte-te după verificarea asta, că, după cîte văd, prea ţi s-a aprins capul. Miine o să vorbeşti altfel...
Salamon strînse mîna brigadierului, şi dacă nu i-ar fi fost ruşine, om în toată firea, să se lase furat de-o slăbiciune în mijlocul uliţei, mai-mai că l-ar fi îmbrăţişat.
54
SOTO ANDRAS
5
Delegatul însă nu uită palma şi nu se lăsă cu una cu două, cu atît mai mult cu cît Vancu îi ştirbise de data asta autoritatea, şi-1 atinsese la coarda sensibilă. Drept aceea, cam pe la mijlocul lui noiembrie, în timp ce Vancu încă se mai omora cu tăiatul cocenilor, preşedintele dădu pe la fierărie şi-1 strigă pe Salamon.
— Vino, Andrâs, să stăm o leacă de vorbă, îi spuse puţin amărît, şi-n tremurul vocii lui se simţea parcă un dram de scuză, de dezvinovăţire şi de nesiguranţă. Hai să ne retragem, colo, în fund, pe undeva. Sau vrei să mergem în birou ?... Cum vrei, Andrăs...
„Ia te uită ce domn mare-am ajuns, se uită Salamon chiorîş la Ke-rekes. Mă pofteşte să aleg. In grădină... sau în birou... şirmi spune Andrâs... Măi, să fie al... Totdeauna mi-a spus Salamon !"
— Ce e ? întrebă ursuz şi plin de negre bănuieli. ■— Hai în grădină. Acolo îţi spun imediat.
— Fie şi-n grădină !
Se duseră deci în spatele fierăriei, în grădină, sub copacii desfrunziţi.
Preşedintele era tulburat, nu cuteza să se uite în ochii lui Salamon. Privirile îi rătăceau de colo-colo, ca cioara beteagă, şi ba mormăia, ba se scărpina, doar-doar o găsi cuvintele potrivitecu care să înceapă.
— Hai, spune-odată, nu sta aşa ca muţii...
— E de rău, mă, Salamon.
— Ce s-a întîmplat ?
— Am primit dispoziţii de la raion. ■— Şi ce zice ?
— Păi, zice să punem lucrurile la punct...
— Ce lucruri ? Ale cui ?
— Ale tale. „ .
— N-aveţi decît să le puneţi. Cine trasează Imn sa puna şi punctul.
— Mă, Andrâs, să nu crezi că o fac eu de capul meu...
— Nu ra-am gîndit niciodată.
—Patkos şi ceilalţi tovarăşi au discutat problema, colo, sus.
— Si ce-au spus ?
— Mă întreabă, nu-i aşa, dacă ştiu ce scrie în statut ?
— Ei, ce scrie ?
— Statutul spune că nu se pot primi elemente capitaliste.
— Asta o ştiu şi eu.
— Şi că... şi tu ai fi element capitalist... aşa mi-au spus... Eu unul, zău nu mai ştiu ce să spun, pentru că d-aia-s puşi ei acolo, ca să se gîn-dească, şi mi-au spus că s-au gîndit multă vreme ca să ne ajute .pe noi... Pentru că, cică, circularul e un soi de mijloc mai mare... mijloc de producţie... Şi mulţi s-au căpătuit şi s-au îmbogăţit de pe urma unei astfel de maşini...
Salamon aruncă o privire întunecată, ca norii grei de ploaie, asupra omuleţului cel chel care se lupta cu propria lui conştiinţă. Bietul om, era roşu ca racul, îi zvîcneau vinele şi se vedea cu adevărat că se frămîntase mult, se mistuise, din pricina nenorocirii ce căzuse pe capul lui Salamon. In două săptămîni, cită vreme problema fusese studiată la raion, se jpră-buşise de-a binelea, devenise palid, îşi pierduse cheful şi. cu toate că nu îndrăznea să recunoască nici el, simţea totuşi că începe să pălească, să se veştejească vechea lui cinste în faţa membrilor gospodăriei. Şi toate
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
55
astea din pricina lui Salamon, pe care Patkos îl făcuse un om problematic. La ce dracu or fi trebuind şi oamenii ăştia problematici? Şi din moment ce nu-i a bună cu ei, de ce vor, de ce trebuie să fie vîrîţi şi alţii în treburile lor ? Omul trăieşte, trăieşte liniştit, frumuşel, disciplinat, fără să crîcnească, n-are de-mpărţit cu nimeni nimic, n-are frecuşuri, îşi orîndu-ieşte o viată tihnită acasă, îşi cumpără radio, duminicile — dimineaţa — ascultă o muzică plăcută, subalternii nu-1 înjură, şefii îl stimează şi deodată, aşa, hodorone-tronc, se pomeneşte pocnit în cap, cu-n om problematic, cu Salamon, care-i cere să-i ia apărarea. De ce nu şi-a aranjat viata ca să n-aibă nici un bucluc cu ea ? De ce să tulbure cu treburile lui liniştea altuia ? „Se uită la mine, de parcă eu aş îi născocit că prezenţa lui nu-i statutară".
■— Hai, dă-i drumu' odată, Kerekes, ce vreţi cu mine ?
—• Mă, Salamon, pe cuvîntul meu, uite îţi spun, pe sănătatea copiilor mei, că eu nu vreau nimic, eu te-aş ţine pînă la .sfîrşitul lumii. Tovarăşul Patkos... El a luat chestiunea în mînă... El m-a delegat, şi-acum uite, toate oalele în capul meu se sparg... Cică să pregătim...
— Ce să pregătiţi ?
— Aă... îndepărtarea... scoaterea...
— Voi? Pe mine? Din gospodărie? Chiar pe mine? Tiii, pastele şi cristoşii mamei voastre! Ascultă, mă, dumnezeii tăi de Kerekes, eu d-aci ori ajung la temniţă, ori colo sus, la cimitir, dus pe doi pari. Ai auzit, Kerekes ? Ai priceput ?
Salamon îşi vărsă năduful pe un ton atît de sonor, că toţi funcţionarii din birou ieşiră buluc, iar oamenii din sat care îi auziseră vocea groasă, îndurerată şi plină de mînie, se uitară îngroziţi care-ncotro : „Doamne ce s-o fi întîmplat acolo ?" Salamon avea ciocanul în mînă. Şi, cum stătea în faţa preşedintelui cu pantalonii-i plini de ulei, cu cămaşa-i de cîlţi albastră şi ponosită, cu mustaţa plină de funingine, cu braţele lui de sfarmă-piatră, părea că-i însuşi Dumnezeul fierarilor, şi-ţi venea să crezi, cu teamă, că de s-ar clinti, praf şi pulbere s-ar alege de toate în juru-i.
De teamă, Kerekes îşi recapătă graiul şi începu să-1 îmbărbăteze, vorbind pe nerăsuflate şi pe un ton mieros :
— Nu-ţi face inimă rea, Andrâs, nu te amărî. Lumea e cu tine. Şi eu sînt cu tine. Te duci Sa partid şi-n două zile se aranjează toată dandanaua asta. Ascultă-mi sfatul, mă, Salamon, pentru că şi pe mine mă doare nedreptatea, dar nu-ţi pot face nimic, nu pot să... nu pot să mă iau de piept cu ei... da' tu, ascultă-mă ce-ţi spun...
—• Lasă-mă ! Tu să nu-mi dai nici un sfat!
— Ba ascultă-mă pe mine...
— Vezi-ţi de drum, că de nu, zău te-ating la mir !
— Mă, Andrâs, nu te pripi, că iese rău...
Kerekes se luă după el speriat, năduşit, cu bunăvoinţă şi compătimire, căutînd să-1 îmbărbăteze şi bătîndu-1 la cap să-şi scrie o autobiografie, să întocmească o întîmpinare, să strîngă semnături de prin sat, şi să se ducă la biroul raional de partid, unde aveau să-i facă dreptate şi aveau să-i redea şi să-i rînduiască iar viaţa. Aşa toate vor fi iarăşi în ordine, şi se cheamă că fiecare şi-a făcut datoria.' Dar poate că nici nu se va ajunge pînă aici, pentru că — cine ştie ? — se poate întîmpla ca adunarea să respingă propunerea de excludere ; el îl înştiinţase mai devreme doar aşa, din prietenie, ca Salamon să nu fie luat ca din oală, ci să ştie cum stă treaba, să-şi pregătească din vreme apărarea.
56
SOTO ANDRAS
Dar dracu mai putea vorbi cu Salamon. Se descotorosi de preşedintele lovit de nenorocire, trînti ciocanul de peretele de seînduri al atelierului, şi o porni năuc spre cîmp, unde băieţii lui tăiau coceni, în brigada lui Vancu.
— Ce-i cu tine, Salamon ? îl întrebă cineva. Ce dracu umbli aşa într-o dungă ?
— într-o dungă... bombăni Salamon.- Da... într-o dungă... pentru că eu îs maşinist şi scris mi-e să am mersul într-o dungă. Las' că mai dau eu ochii cu Patkos. Tîlharul. II hăcuiesc, îl belesc şi-1 agăţ într-un piron şi p-ormă n-au decît să mă puie la răcoare. Da, acolo au să-mi putrezească oasele^ în beci...
începuse să se lase seara.
La apus zarea era sîngerie, şi stîlpii de telefon păreau nişte creioane de aur care străluceau în razele soarelui ce apunea. Flăcăii şi fetele cîn-tau, vocile lor se auzeau pînă departe peste mirişti. „Măicuţă, de ţi s-a urît să mă mai ţii, du-mă la tîrg şi vinde-mă". Vocea băiatului cel mare se înălţa cristalină, caldă, şi inima lui îndrăgostită îl îndemna să cînte îndurerat, strîngînd- mănunchiul de coceni în braţe şi privind spre cerul limpede : „Dă-mă primului om ce mă va cere, dacă nu m-ai dat vechiului meu iubit".
Salamon se opri să-'i privească şi să-i asculte. Şi cum sta şi asculta, înectul cu încetul furtuna ce-i tulbura minţile începu să se potolească. Nu mai rămăsese în el decît o umbră de tristeţe şi o ruşine apăsătoare, gîn-dindu-se ce i-or zice băieţii lui, cînd va trebui să li se înfăţişeze şi să le spună: gata cu cîntatul, haideţi acasă, împrăştiaţi-vă în lumea largă şi fa-ceţi-vă mici, ca sămînţa de mac, ca să nu dea de voi Patkos Albert, pentru că eu îs element capitalist, măi, feţii mei. Predaţi secera şefului brigăzii, că eu îs om mîrşav şi lacom, viaţa nouă nu mă poate primi, pentru că am vîndut clopotarului sperietoarea de păsări a gospodăriei. Şi parcă auzea ocările femeii: „Nu ţi-am spus, Andrâs, nu te-am rugat ca pe Dumnezeu din ceruri, să nu te-ncurci cu maşina aia ? Acum poţi să-ţi muşti degetele..." „Ei lasă, c-o să ai ce vedea cînd l-oi întîlni pe domnu' Patkos".
I se opri iar un nod în gît de mînie, şi strigă spre echipă : Feri, Pista, Mihâly, Miklos ! Haideţi acasă, veniţi imediat acasă!
Dar flăcăii şi fetele cîntau îna nte : nu auziseră glasul tatălui. Unul din ei începu să cînte mai cu foc, şi bucuria lor ţîşni ca flacăra, bucuria că pot fi împreună pînă se-nserează, că-şi pot destăinui secretele şi simţămintele, că la masa de prînz îşi spun nenumărate glume... şi mulţimea de poveşti şi flecăreli, care nu lipseau în nici o zi, apoi fiindcă mai sînt şi fetele pe care mai cu seamă la ora prînzului le puteai cerceta mai de aproape. Cum sînt dimineaţa, cum la prînz şi seara, dacă-s harnice, leneşe sau năzu-roase, sau au sufletul prea aspru, cum înţeleg de glumă şi cum se pot descurca în situaţiile mai grele. Aici, văzîndu-le toată ziua muncind puteai vedea pe ascuns toată firea lor, ori picioarele — cînd se aplecau —• şi mlădierea trupului şi — stînd de vorbă — visele lor, planurile ce le-au făurit, gusturile. Aici se topeşte ţinuta solemnă şi ţeapănă, sfioasă sau înfiptă din zilele de duminică şi cîte nu se află în apropierea asta mare ! Despre cei ce se împopoţonează, dar toată săptămîna umblă rupţi şi pe-iîciţi, despre bujorii zilelor de sărbătoare, care îşi boiesc obrajii str'cîn-du-şi pielea cu tot felul de sulimane proaste şi despre cei retraşi, simpli şi liniştiţi, care şi-n celelalte zile se îmbracă omeneşte, curăţel. Ce mult îndrăgiseră băieţii lui Salamon viaţa asta ! Poate tocmai de aceea nu auziseră strigătul tatălui.
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
57
— Feri, Pista, Mihâly, /Aiklos, haideţi acasă !
De data asta îl auziră. O porniră în îugă spre el gind;ndu-se c-o fi păţit ceva, pentru că niciodată nu se întîmplase ca Salamon să părăsească atelierul în cursul zilei, să iasă la cîmp după ei.
— Ce s-a întîmplat, tată ?
— Nimic, băieţi. Mergem acasă, măi Feri, şi dac-o mai pune vreunul din voi piciorul pe-a'ici, îl schilodesc şi-1 alung de-acasă...
Băieţii ştiau că tatăl lor e cel mai bun om clin lume, puteau caută mult şi bine să găsească aşa un tată; de cînd intraseră. în rîndul oamenilor, 'nu se mai atinsese niciodată de vreunul din ei, nici cu mîna, nici cu bîta sau nuiaua, cel mult îi atingea cu şapca lui plină de ulei. Şi poate că nu l-ar fi ascultat, dacă n-ar fi observat că-i tremură mîinile şt are oclm roşii ca para. Niciodată nu-şi văzuseră tatăl atît de distrus, atît de necăjit şi 'desnădăjduit, cu toate că viaţa îl buşise nu o dată de pămînt, dîn-du-i peste nas, călcîndu-1, lovindu-1 în moalele capului. Dar totdeauna se ridicase, si întocmai ca apa zăgăzuită, încercase să-şi găsească un nou vad. Acum se simţea vlăguit, neputincios, pentru că-1 alungaseră din cuibul despre care spusese la împărţeala veniturilor : „Am ajuns şi eu la liman. S-a terminat cu hoinăreala, cu viaţa de cîine. Aici trebuie sa-mi fac un rost, aici trebuie să fie piciorul lui Dumnezeu, sigur că aici e. De-ie-i Dumnezeu numai bine secretarului ăluia de raion, care m-a îndrumat încoace;".
Acum însă totul s-a sfîrşit. Dacă-1 vor da afară, şi Patkos o să-1 dea, nu mai face doi bani viaţa.
Si brigada Salamon se adună iar ciucure, acolo, pe cîmp.
6 porniră încetişor spre casă, şi cine-i vedea, avea impresia că merg după propriul lor sicriu.
6
Chiar în seara aceea se pomeniră cu Vancu la ei.
Picase pe neaşteptate, ca din senin, şi era mînios foc.
Salută,'dar nu primi nici un răspuns. Nevasta lui Salamon curăţa cartofi în faţa cuptorului şi plîngea pe-nfundate, oftînd. Băieţii stăteau în jurul ciubărului şi se spălau, dar nu se mai hîrjoneau, nu se mai necăjeau unui pe altul în joacă, cum obişnuiau altă dată. _ ^
Salamon îsi repara ceasul cu muzică. Avea un ceas cu muzica pe care-1 cărase cu' el, pe vremea reformei agrare, de la castelul baronului, dar nu cînta, cu toate că îl cercetase în fel şi chip ani întregi. „Ăsta are ascunsă în el o muzică, zicea adesea. O să-i fac eu odată şi-odata sa cmte . Dar nu se apuca să meşteruiască la el decît rar, cînd nu ştia ce sa mai facă.
Brigadierul îsi trânti pălăria pe-un scaun.
— Mă, Salamon, mă ! Ce dumnezeu ai făcut ? De ce te-ai retras din gospodărie ? .
— Adică, ce ? Să aştept să mă dea afară ? Acum mca-s om cinstit, da peste cîteva zile o să fiu un element capitalist şi-or să scrie şi ziarele c-am fost demascat. Că m-am ascuns, dar m-au descoperit şi-au curăţat locul de mine.
— Nu te prosti, Salamon. Vino-ţi în minţi, măi omule. Poimîme mergem la raion, merg şi eu cu tine, uite-aici raportul în geantă : ştie şi organizaţia de bază, ştiu şi membrii, mergem şi limpezim lucrurile.
— Ba nu limpezim nimic. Dacă asta-i linia, n-avem ce limpezi.
58 SOTO ANDRAS
— Nu te lăsa dobarît, măi omule. Să mă scuipi în ochi dacă nu ne-or spune tovarăşii de-acolo, că-i treabă nedreaptă. Şi să nu-mi spui pe nume de-or fi de acord cu ceea ce face Patkos.
— Vorbe goale ! Atunci de ce ni-i soarta în mîinile lui ?
— Nu l-au verificat. Nu ştiu ce face. Sînt sute şi sute de sate pe-aici, Salamon. Nu-i aşa de uşor să ştii oe se-ntîmplă peste tot.
— Atunci de ce-s puşi acolo ? De ce li se plăteşte ?
— Mă, Salamon. Eu n-am decît treizeci de oameni în br'gadă, şi tot se face cîte-o nedreptate.
— Ascultă ce-ţi spun, Vancule. Ştii tu care-i adevărul ? Că nu găseşti dreptate. Dacă Patkos şi Kerekes trec drept oameni de cinste în raion, iar eu fără cinste, atunci mai lăsaţi-mă-n pace cu democraţia voastră, şi cu socialismul, şi cu toate alea...
— Păi da! înghiţi în sec brigadierul. Atunci ştii ee-avem de făcut? Să-i chemăm îndărăt pe vechii jandarmi ai regelui, să-ţi mute fălcile din loc pentru că îndrăzneşti să cînţi ungureşte. Dacă nu tu, băieţii tăi... Să ne rugăm cu lacrimi în ochi să vină înapoi domniile lor, măririle lor şi toţi preacinstiţii, să împrăştie în cele patru vînturi gospodăria, să se întoarcă toată banda din vechea domnie — să ne facem iar porcari, birişi, părtaşi, zilieri, otrepe pentru alţii, ţucălari şi argaţi. Măi fîrtate, azvîrle din casă mobilele cele noi, să vină acasă băiat' tu de la şcoală, că noi lăsăm baltă socialismul. Uite-aşa sîntem noi : cum ne poticnim un pic de ceva, ne piere tot avîntul, ne pierdem capul şi trîntim o prostie cît casa...
Salamon se pleoşti şi multă vreme nu îndrăzni să scoată o vorbă.
— Astea au fost de mult, spuse în cele din urmă mai domol. Reforma agrară... Da asta-i acum, în o mie nouă sute cincizeci şi doi. Păi, c;ne-i preşedinte, nu Kerekes ? Şi nu-i Patkos dumnezeul ? Lasă, nu-mi mai spune, ştiu ce vrei să-mi spui. N-a fost bună alegerea. Dacă nu l-ar fi dus pe Biro Mihâly să-1 facă director, sau dracu ştie ce la gospodăria de stat, azi el ar fi preşedinte. Ştiu. Dar trebir'a să vedem mai devreme, mă Vancule, că n-a fost bună alegerea. Şi cu Patkos n-ai ce vorbi. Degeaba-i arăţi că n-a făcut bine, că-şi face autocritica şi-o şterge în altă comună. Mă fîrtate, alde ăştia, ca Patkos, îşi fac autocritica şi ştiu cum să iasă basma curată.
— Să nu mai vorbim aiurea, mă Salamon, îl rugă Vancu, şi el încurcat puţin, negăsind la repezeală un răspuns mai potrivit. Să vorbim mai bine despre ceea ce trebuie să facem. De altfel, dacă cineva greşeşte, nu-nseamnă că trebuie numaidecît omorît. Asta o spun pentru că mi-ai vorbit despre autocritică. Iar pe Kerekes nu-1 vîrî în aceeaşi oală cu Patkos. Kerekes e un om c'nstit, da-i fricos ca iepurele, se teme să deschidă gura.
■— Cine-i fricos, nu-i cinstit.
— Mă, Salamon, mă... orau ăla — mi-a spus nevastă-sa — se scoală şi noaptea, aprinde lampa şi se-apucă să facă socoteli, să vadă cum ar ieşi mai ieftin cu scîndura, şipcile şi grinzile... O face în interesul colectivităţii... Numai Patkos îl deprinde să n-aibă omul păreri.
— Ba are păreri, da nu-s ale lui. Nu ştie decît să dea din cap. Aşa, şi calul are părerile lui de cal...
Şi discutară aşa pînă îi apucă miezul nopţii. De-abia atunci se linişti Salamon, se mai îmblînzi şi-i făgădui lui Vancu să strîngă semnături de prin sat care să întărească faptul că el n-a cumpărat circularul pe pielea altuia, ci a fost o ocazie, că 1-a luat de la domnul Kâdi în schimbul a două raţe.
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
59
Şi a doua zi o porni strimtorat, ruşinîndu-se şi serîşnind din dinţi, să colinde satul de la un cap la altul, cu hîrţoaga lui.
„— Mai ţii minte, mă Sândor, sau Ion, sau Ignâe — începea peste tot •— mai ţii minte, toamna trecută, cînd am trecut pe-aici, pe uliţă, cu două raţe subsuoară ? Cu preţul maşimi ? Uite, ar trebui să dau dovadă că... Uite... scrie ici, că n-am fost niciodată exploatator, nici fascist, nici ceva asemănător..."
Se găseau unii care îi spuneau :
„— Cum de nu, Salamon, cum să nu te fi văzut! Eram în bucătăria de vară, cînd mă pomenesc cu femeia că-mi zice : mă, unde s-o fi du-cînd nebunu' ăla de Salamon cu cele două raţe ? Şi văd, mai tîrziu, cum vii cu circularul, tras de măgar."
Dar erau şi fricoşi din ace:a care, făcîndu-se că-s proşti sau într-o ureche, surzi, sau bolnavi, n-au vrut să-şi amintească de nimic, nici măcar că Salamon a fost sărac sau ce-o fi fost la viaţa lui.
,,— Ascultă ici, fîrtate, — clocotea Salamon cînd îi auzea. Dacă m-ar hăitui şi mi-ar spune că eu am fost baronul, sau că am fost Hitler şi că-i minciună că am fost Salamon, nici atunci n-ai semna plîngerea asta ? Nici atunci nu mi-ai lua apărarea ?"
,,— Nu-i vorba de asta, Salamon, că eu ţi-aş lua sau nu apărarea. Ştiu ce viaţă nenorocită ai avut pe la curţile boiereşti cu droaia ta de plozi. Cere-mi ce vrei, dar nu mă vîrî pe mine în politică. Ce ştiu eu, zău aşa — de unde să ştiu ■— cu cine te-ai ciondănit... eu nu fac politică, nu-mi caut eu beleaua în treburile astea. Zău, nu te supăra, Salamon..."
Ce putea să le spună Salamon ?
„— Nu-i nimic, fîrtate. Prietenul, omul, vecinul, sau fratele la necaz se cunoaşte. Rămîi cu bine şi deie Dumnezeu să ai şi tu odată nevoie de mine."
După masă, cam pe la ora patru, îl văzu pe Patkos, peste drum, în faţa bisericii reformate. Simţi că-i îngheaţă sîngele în vine. îşi ascunse iute hîrtiile, ca nu cumva să-1 vadă celălalt pe ce cărări umblă. Delegatul venea călare pe bicicleta plină de noroi, era îmbrăcat într-o manta de ploaie şi în cap purta o şăpcuţă din acelaşi material. Pedala încet, plin de el însuşi, prin mijlocul uliţei, de parc-ar fi avut în puterea lui toţi viii şi morţii, toţi vitregiţii soartei, şi-ar fi purtat în sacul din spatele lui toată ştiinţa, înţelepciunea şi iertarea. „Iată-mă-s aici ! — avea aerul să spună ■— şi se uita de jur împrejur cu o adîncă mulţumire. Bucuraţi-vă că am sosit !"
Salamon se opri înmărmurit, simţind cum îi vîjîie şi-i plesneşte capul, şi aşteptă năduşit să treacă celălalt pe lîngă el. ,,Ce-ar fi să-i apuc bicicleta de roate şi să-1 zvîrlu cu ea în şanţ !" îi dădu prin cap groaznicul gînd, dar pornirile tulburi, răscolitoare se traseră imediat în afundul lui.
Mai bine l-ar întreba pe-ndelete, omeneşte, de ce vrea să-1 dea afară din gospodărie pentru o sărăcie de palmă ?
Dar liniştea şi bunăvoinţa n-aveau de unde să se vadă pe faţa-i, aşa că zărindu-i mutra sau dracu ştie de ce, omul cel mîndru şi înţelept se sperie, şi apăsă cît putu pe pedale.
Şi, pînă să strige Salamon după el, era departe.
Salutul ce-1 primi, cînd îşi ridică pălăria, nu fu nici măcar o mişcare scurtă din cap, nimic, ci doar un rece, distins şi refractar : „N-avem ce discuta !" Trecuse pe lîngă el ca o vijelie. Nu-i dăduse nici o atenţie, nici cît acceleratul de noapte firelor de iarbă din cale-i, bălăriilor sau drumeţilor singuratici.
60
SOTO ANDRAS
Salamon rămase cu ochii pierduţi multă vreme după el. Se uita golit de gînduri, de simţăminte, distrus. Ar fi vrut să strige, să alerge după el şi să-i arunce măcar atîta-n obraz: „Mă .diavole! Adică,' după tine eu îs otreapă?" Şi deodată simţi în ceafă un junghi dureros. „— Ia te uită, da asta oe-o mai fi ?"
Se aşeză la marginea podului, bălăngănindu-şi lungile picioare deasupra apei întunecate, şi-şi frecă speriat ceafa. Aşa ceva nu mai păţise pînă acum. „Ia te uită, dumnezeii ei, mi-o fi plesnit ceva în cap şi-acum ori m-aleg cu moartea, ori ajung tont, şi copiii or să-mi atîrne clopoţei de haină, şi-o să mă ducă la balamuc." Sări iute de pe pod şi începu să-şi ude ceafa cu apă. Junghiurile, ce-i drept, i se mai potoliră, apoi încetul cu încetul îl părăsiră, dar îşi simţi imediat tîmplele scuturate de un zvîcnet puternic, ciudat.
îşi închise ochii, ca, risipit cum era, să-şi poată aduna gînclurile, să verifice dacă mai este întreg la minte.
în memoria lui toate erau în ordine, la locul lor.
Se revăzu din nou, cum rîsese la vecina ce căsca gura mirată, la gard, cînd se chinuia să prindă raţele. Voia să spună, cu rîsul lui : „Nu mi-am pierdut minţile. A dat norocul peste mine, vecinico". îl revăzu pe domnul Kâdi cum dădea din cap pipăind raţele : „Cam slabe. Eh, nu-i nimic. Iote colo maşina, ia-o". îşi reaminti toate cîte se întîmplaseră după aceea : vînzoleala cea mare cînd cu reparatul şi cu pornitul motorului, ţipetele de bucurie ale copiilor, iertarea atît de senină din ochii nevesti-si ; auzea glasul vesel al fierăstrăului, gîfîitul ascuns şi obosit al maşinii cînd se nimerea cîte-un lemn noduros, gîfîît care parcă zicea: „Nu-1 apăsa aşa tare, nu.vezi că-i noduros? Mă sufoc." Asta copiii o născociseră, cică aşa ar spune maşina cînd e pusă la treabă prea grea. Şi-apoi explozia, liniştea cea mare ce se aşternuse în ograda şefului de gară, nesfîrşita alergătură după comisia de reformă, ieşirea obraznică a lui Patkos în piaţa din Sâros... Şi. nu putea uita acel simţămînt ciudat, de neuitat, care, în prima lui zi de colectivist, luase parcă o piatră de moară de pe inima lui... Atunci cînd vizitase cu Vancu gospodăria, cu toate că nu-şi putea spune limpede ce simţăminte-1 încercau, îl cuprinsese o asemenea mirare de parcă la gospodărie s-ar fi strîns laolaltă toate minunăţiile din lume. Se uitase la vie şi spusese : voi avea vin. Se uitase la atel'er şi spusese : aici voi înjgheba maşini. Se uitase la grîu, la orz şi la secară, la cucuruz şi spusese : voi avea pîine, şi colăcei pentru colindători, la Crăciun. Nu voi mai fi silit în noaptea de ajun, să micşorez flacăra lămpi, ca omul sărac, să stau treaz pe întuneric, ruşinat, cu obrajii aprinşi, ca să spună fîrtaţii din uliţă : „Mă, nu mai intrăm pe-aici, ăştia s-au culcat, le pare rău după un pahar de vin." Şi nici de Anul Nou nu va mai ;fi silit să le spună celor veniţi în zorii zilei cu uraturile: „Mergeţi mai departe, dragii mei, că la .noi e cineva beteag". De-acum n-o să mai aibă om beteag în casă, bătu-o-ar norocu' de treabă !
îşi aduse aminte limpede cum îi trecuseră toate acestea prin cap, cînd cutreierase cu Vancu gospodăria, şi uite, nu mai e mult şi fierbe mustul, în vreme ce casa lui e-un sicriu.
„Da, becisnicul ăsta cu bicicleta îmi face casa sicriu".
„— Mă, pastele şi cristoşii dumnezeirii cui te-a făcut! Las-că te-nvăţ eu omenie cînd te-i întoarce-acasă cu bicicleta !"
Şi deodată îi dădu prin cap să-i aţie calea lui Patkos cînd s-o în-toarce-ntr-acasă, pe Valea Norocului, să-şi încheie toate socotelile cu el.
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
61
Mai tîrziu se gîndi că mai bine-air face să meargă la gospodărie şi unde-o da de el, în ogradă sau în birou, se va opri drept în faţa lui cu mîna goală şi-o să-i ardă una ca să-i răsune obrazul şi să i se frîngă coarnele boului lui Dumnezeu care cu firea lui răzbunătoare s-a repezit în grădina oamenilor. Şi, la fel oa atunci, în piaţa clin Sâros, îl vedea parcă şi-acum în faţa lui pe Patkos, schimonosit cu laşitatea lui vrednică de piîns, cerîndu-i parcă îndurare, cu ochii flămânzi de ură. Pentru o clipită îl cuprinse bucuria gîndindu-se ce senzaţie liniştitoare va avea cînd va zbura şapca lui Patkos cît colo. „Dacă-mi porţi atîta pică pentru palma ce ţi-am tras-o, află că nici eu nu mă voi lăsa, că nu-s chiar aşa de gură-cască. Cînd mi-am ridicat pălăria în faţa ta, tu nici să scuipi în ea nu te-ai învrednicit. Ţi-am răspuns cinstit la întrebări, şi nu-ţi pasă de viaţa mea nici cît de-un muc de ţigară zvârlit pe jos ? Şi-un câine are mai multă înţelegere decît tine, mă, dihorule. Neam prost ce eşti ! Te distrezi împăunîndu-te cu puterea ta. Apăi cu mine n-ai să te joci ! La unu' ca ăsta nu-i bine 'să-i pui puşca în .mînă, că-şi împuşcă şi mama ! îi scoate ochii ! Măi, oameni buni, nici un dobitoc necuvîntător să nu dai pe mîna lui, necum un om. Ca să vie ăsta şi să se puie pe mine, ca piatra pe butoiul cu varză ? ! Ca să se poarte cu mine de parc-aş fi ogarul lui? Da' ce-oi fi eu ?.Obiala lui ? El a belit vulpile pentru domni, doi lei vulpea, ca să aibă de-o coajă de pîine ? El a suferit, ca mine, în viaţă, şi eu m-am fîţîit cu nasu-n vînt pe bicicletă ?"
Puţin i-a lipsit să nu pornească spre gospodărie. Dar încetul cu încetul curajul i se topi. O să-1 vadă preşedintele şi, nebun cum e, e-n stare să cheme miliţia, să-1 prindă, şi-o să-1 ducă, spre mai mare ruşine, la post, să-i ia interogatoriul... Şi pînă la urmă tot lui Patkos i s-ar da dreptate, că ăla e-n stare să spună orice, să-ntoarcă faptele pe dos ca pe-un sac gol, de vreme ce întorsese şi povestea cu circularul cum a vrut el. Ar fi în stare să spună : ia uitaţi-vă, tovarăşi, la puturosul ăsta de reacţionar, m-a atacat, pentru că vreau să curăţ gospodăria de elementele capitaliste. „Adică eu îs reacţionarul ? Domnu Kâdi vinde răchie la negru şi totuşi se plimbă pe uliţă de parcă el ar fi născocit democraţia, şi eu aş fi reacţionarul, în loc să-1 atingă pe el de să-1 usture, vrea să-mi taie mie capul. Păi, măi tovarăşi, sau prieteni, ce sînteţi, spuneţi-mi unde-am greşit, cui i-am greşit cu ceva ? Nu mi-am băgat niciodată mîna în buzunarul altuia, niciodată nu m-am vînd ut celor ce trăiesc din hoţii ! iN-am dat în români, n-am înjurat pe ovrei. Nici ei nu m-au lovit şi nu m-au înjurat şi cînd cop;lul mi-a fost bolnav, domnul Mano, boltaşul, mi-a dat un pahar de miere. Era scumpă mierea pe vremea aceea, dar dînsul mi-a spus : oameni sîn-tem, Salamon! Şi cînd legionarii au vrut să-1 spînzure, la mine-a venit, în podul casei mele s-a ascuns şi cînd a scăpat, drept mulţănrită a vrut să-mi dea o sută de lei, dar nu i-am primit, nu pot trăi din nenorocirea altuia, cînd ştiu că era gata-gata să-1 omoare pe bietul om. I-arn spus : domnu Mano, oameni sîntem ! Da ăsta nu mă poate înghiţi; nu pot nici vorbi cu el, că nu se opreşte cu bicicleta. Păi să nu-1 pălesc în moalele capului ?"
Şi în timp ce Salamon sta pe pod frământat de gînduri, trecu pe-acolo mecanicul care îi reparase maşina. Ca de obicei, era şi acum pilit, pentru că se bălăbănea dintr-o parte în alta a uliţei şi-1 înjura pe tat-su, care îi vînduse, chipurile, cînd era copil, pantalonii. De cîte ori se îmbăta, vorbea de pantalonii ăştia.
— Ce faci, colega ?
— Dracu ştie, stau.
— Stai aşa, de florile mărului ?... bătu aerul cu mîna mecanicul.
62
SOTO ANDRAS
— Nu ştiu ce dumnezeu... Au început să-mi bată tîmplele de-mi crapă capul. Credeam c-o să mor.
— Da n-ai murit, nu ?
— După toate semnele — nu.
— Ştii ce-a fost, colega ?
— Nu ştiu.
— Damblaua. Era să te lovească damblaua.
— Poate.
— Trebuie să fii cu ochii pe ea. Pe dambla. Uite-aşa 1-a lovit şi pe văru-meu. Acum ştii cum e ? Pe-o parte-i vară, pe cealaltă iarnă. Iote-aşa rîde...
Şi încercă să-i arate cum rîde vărul lui, ea apucaţii.
Salamon se uita îngrozit la mecanicul ce numai a om nu semăna, cu ochii-i mucegăiţi ; avusese pe vremuri două batoze. Se răsti la el încruntat :
— Ca mîine-o să te-aduni de pe jos ca butoiul fără doage. De ce bei atîta ?
— Nu mai beau, colega.
— Văd.
— La primul sughiţ z'c : ajunge. Şi-acum, d-aia mă duc acasă, pentru că su... suhu... ghiţ.. Ăsta-i semnu' meu. La semnu' ăsta pun deoparte ţoiul. Te mai doare capu', colega ?
— Nu.
— Nici din pricina maşinii ? sughiţă zdravăn mecanicul. Nu te necăji... că vin ei englezii, şi-o să-mi cumpere o batoză, şi-o să te iau ca băgător... Să vezi ce-nseamnă .adevărata omenie, de domn...
— Ba nu vreau să văd nimic.
— De ce, colega ?
— Că n-ai să mai apuci nici tu s-o vezi.
— Mă, Salamon, se proţăpi în faţa lui mecanicul, duhnind a rachiu. Tu crezi în comunişti ?
— Ia mai du-te dracului.
— Ce zici, se-nvîrte roata, colega ?
— Se-nvîrte ştreangu' de gîtul tău !
— Te-au dat afară din gospodărie şi tot mai ai încredere în ei, hi-hi-hi, he-he...
Mecanicul se trînti pe marginea şanţului şi se porni pe rîs, izbind cu palmele în pămînt. Apoi se întoarse, şi-1 măsură din privirile tulburi, pe Salamon, în timp ce capul i se bălăngănea de parcă l-ar fi tras un sforar în dreapta şi-n stingă : Şi rîdea într-una, înecîndu-se, tuşind şi scuipînd bale în toate părţile, hohotind în nasul lui. Salamon. Şi în vorbăria asta şuierată, peltică şi hîrîită scăpă cîteva cuvinte, cîteva frînturi de frază despre un oarecare copil, despre o şcoală şi despre darea cuiva afară.
Salamon se aplecă spre el, 'îl apucă de gîtul slăbănog şi-1 strînse puţin, ca să-şi mai potolească rîsul nebunesc.
— la mai spune o dată, pe cine o să-1 dea afară ?
— Ce? Pe fi-tu.
— Din şcoală ?
— Chiaburii nu primesc bursă. Şi tu mai ai încredere în ăştia... şi spunînd acestea, se întoarse într-o parte şi izbucni iar în rîs.
Salamon se îndreptă din şale. Se uita la omul ăsta dărîmat, care rîdea şi aştepta pe englezi, şi deodată îl cuprinse teama că de-acum încolo toţi au să r'îdă de el. Patkos a început-o cu bătaia de joc şi ceilalţi au s-o conţi-
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
63
nue. Toţi reacţionarii, toţi beţivii au să-1 împroaşte în faţă cu vorbele lor băloase. Din pricina lui Patkos. Şi dac-o afla ia şcoală că el e aşa şi pe dincolo, — dumneze;i ei de treabă — o să-i ia şi bursa ! Nu demult i se ceruse o dovadă că-i copil de colectivist. I-au trimis-o. Acum o să-1 prindă cu minciuna şi colegii o să-şi bată joc de copil. O să zdrobească sufletul copilului.
Simţi că iar îi amorţeşte capul. îl lăsă pe mecanic pe marginea şanţului, scoase un par din gardui ce-mprejmuia biserica şi o porni prin mijlocul uliţei spre Valea Norocului.
„Cînd o apărea pe după cotitură, îl dobor cu bicicletă cu tot. îi dobor şi-1 zdrobesc". Mergea fără să-i mai pese de nimic. Nu-i păsa nici dacă Vancu avea dreptate, căci amarul pe care i-1 pricinuise Patkos, nu-1 mai putea scoate din sufletul lui nici Vancu.
Se întunecase. Pe drumul care o apuca în afara satului, şerpuind, nu era nici ţipenie de om. Doar mecanicul cei beat cînta răguşit pe marginea şanţului, şi din cînd în cînd se oprea şi-1 afurisea pe taică-său din pricina pantalonilor celor a ponosiţi. „Alţii nu-i iartă nici lui dumnezeu. Păi atunci ce-oi fi eu, Cristos, ca să mă răstigneşti în cuie ?" fierbea Salamon şi strîngînd parul sub braţ urca cu paşi mari dealul. „Cine te-a mai adus şi pe tine pe-aici şi de ce ? Ca să frîngi sufletul bietului copil în două, ca pe-o joarclă ?"
Mult timp nu-1 frămîntă decît soarta copilului. îşi aduse aminte ce fericit şi nerăbdător fusese copilul cînd se pregătea, în septembrie, de şcoală. în ziua plecării nu-şi mai găsea astîmpăr nici în casă, nici în curte; toată dimineaţa s-a învîrtit de colo-colo, rătăcind ca purceii pierduţi la tîrg. Mamă-sa îi pregătea lădiţa, din timp în timp îl chema în casă şi în-ghiţindu-şi lacrimile, îl dădăcea : Ferencke ai grijă să faci aşa, sau aşa, vezi că ţi-am pus aici aţa, dacă ţi s-o rupe vreun nasture. Ferencke nu cususe încă în viaţa lui un nasture şi nu mai apucase niciodată să i se coacă numai pentru el cozonac şi să se învârtă ai casei în jurul lui, de parcă el ar fi fost însuşi pruncul Domnului. Şi ce se agitau fraţii lui! Unul îi lustruia bocancii, altul îi făcuse rost de o sîrmă cu care să lege lădiţa, pentru că nu avea lacăt, al treilea alergase după apă proaspătă la cişmea, ca Ferencke să bea pentru ultima oară din apa limpede ca cristalul, dulce, cum nu era alta pe lume. O revăzu pe nevastă-sa, cum se uita cu ochii înecaţi în lacrimi, cu o adîncă grijă de mamă la băiat, cum îl sfătuia în timp ce-i aranja gulerul şi cămaşa : „Băiete, să nu te-nveţi cumva să fumezi, că uite, nici tat-tu nu fumează. Nu te înhăita cu toţi răii, nu te lăsa îmbrăţişat de fete bătrîne şi ascultă de dascăli, că-ţi vor binele. Vor să facă din tine un om drept, cinstit şi învăţat, — m-auz1', băiete ?" De-atunci Ferencke le trimisese şi fotografii. Pare un ofiţeraş mic-mititel, aşa cum stă lingă perete în uniforma şcolii tehnice agricole. Maîcă-sa umblase' jumătate satul cu fotografia, arătîndu-le-o tuturor. Ei şi-acum ce-o să facă bietul copil dac-o să-i ia bursa ? Va veni acasă îmbătrânit ele groază şi-o să-1 tragă la răspundere pe taică-su. Pe el o să-1 facă răspunzător pentru uniforma pierdută, pentru că a ajuns un oropsit...
Ajunse pe deal. Acolo începea şi brădetul, care se întindea întunecat pînă-n hotarul comunei învecinate, deasupra Văii Norocului. Se trase sub brazi. Se aşeză şi aşteptă ascultând zvonul tainic, şoapta uşoară a vuitului, trosnetele surde, şi i se părea că aude câteodată paşi, oameni ce se apropie în spatele lui, Ca să pună mîna pe el, să-1 iege şi să-1 tîrască în faţa judecăţii ca pe-un tîlhar. Din cînd în cînd se întorcea, holba ochii în toate părţile, se zgîia sipre adîncuri şi se afurisea supărat că nu fusese
64
SOTO ANDRAS
încă niciodată aşa de fricos. Lăsă parul la pămînt. Era un par noduros, din lemn de saicîm, greu, umed, o sculă numai bună de spart capul. Se uită multă vreme la el ; din cînd în cînd îl rid ca, tresărind, năpădit deodată de călduri şi clănţănind din dinţi. II cuprindea teama, simţăminte ascunse îl tulburau. „Ar trebui să mă-ntorc acasă. îmi atrag mînia cerului peste cap. Că dacă-1 ating, dă ortu popii şi-o să mă blesteme copiii, o să poarte toată viaţa un semn în frunte". Dar nu se clinti. Zbătîndu-se între setea de răzbunare şi nehotărîrea ce-1 chinuia, rămase într-o neputinţă buimacă pe umedul'covor de muşchi şi aşteptă să apară dinspre sat Jumina bicicletei.
Luna rătăcea deasupra păşunilor pustii şi ca un popă gras înveşmântat în odăjdii de aur cu apa-i sfinţită, stropea cu raze printre brazii întunecaţi. „Mă vede cînd vine .şi iar o ia la sănătoasa", se .gîndi Salamon şi se retrase mai la fund, uitînd parul pe pămînt. Cei cincisprezece-două-zeci de paşi pe care-i făcuse îl mai readuseră în fire din buimăceala de adineaori. Parcă stătuse multă vreme sub apă, într-o beznă înăbuşitoare, lipsit de aer. Abila acum băgă de seamă că vîntul se strecura uşor printre copaci, scăldîndu-i obrajii cu suflul lui proaspăt, tare, înviorător. îşi întinse braţele pînă-i trosni spinarea amorţită, bucuros că-şi lăsase parul pe pămînt. „Las' că-1 aranjez eu şi cu palmele". Toată viaţa se zbătuse, umblase de colo-colo cu mîinile goale. Pînă şi cîinii ce scoteau colţii la el sau săreau să-1 muşte nu-i alungase decît cu o nuia, sau un cocean, dacă era nevoie. Şi-acum îşi închipuia ce-ar fi dacă l-ar mirui pe Patkos. Moarte curată. Şi după aceea ?... Nu îndrăzni să se mai gîndească ce-ar urma. Şi-aşa i se uscase gîtul şi cerul gurii. Urechile îi ţiuiau şi-i vîjîiau, nu' mai auzea' nimic şi năduşise de sus pînă jos. Apoi alergă iute, puse mîna pe par şi-1 azvîrli cît colo. Dar deodată îl cuprinse alt gînd : „N-ar fi trebuit. Ii sfărîmam bicicleta cu parul, pînă s-alegea pleava de ea, ca să n-o mai poată şterge prin faţa nasului meu, cînd vreau să-1 salut. Las" să meargă pe jos, să-1 poată privi oamenii drept în ochi." Şi se simţi deodată vesel gîndindu-se cu cîtă plăcere va face praf bicicleta îngîmfatului. Puteau apoi să-1 tot întrebe : Ascultă Salamon, de ce-ai tocat mijlocul de comunicaţie al tovarăşului ? I l-am tocat ca să intre în rîndul trecătorilor, să înveţe să umble încet şi atent. Ca să i se libereze mîinile, să poată ridica pălăria şi să salute pe oameni. Să aibă timp să se gîndească, că dacă se ocupă de cineva, înainte de toate să caute să afle cum a fost viaţa omului. Pentru că viaţa omului nu-i o jucărie de copii. Omul nu poate fi judecat aşa, dintr-o ocheală, ca vita la tîrg. Pînă şi calul e căutat la dinţi, da' ăsta vine aşa, ca din senin, şi din pricina unei palme zice că-s element suspect. Da' nu-i aşa, nici viaţa mea nu-i jucărie. N-am decît o singură viaţă şi cine mi-o nenoroceşte, degeaba-şi mai face autocritica. De-asta am fărîmat-o, mă rog frumos.
Acum nu-i mai păsa că va fi văzut; se duse iar la vechiu-i loc de aşteptare.
Aşteptă multă vreme, pînă cînd zări o luminiţă ce sălta de colo-colo pe drum. „Vine. Numai el poate fi", hotărî Salamon şi se ridică emoţionat. Infr-adevăr, cel care se apropia înotînd pe drumul povîrnit era Patkos. Ba mai şi fluiera. O fi fost mulţumit. Cînd îi tăie calea Salamon, amuţi de parcă i-ar fi retezat cineva gîtlejul, căscă o gură cît o şură şi, de speriat ce era, nu mai fu în stare să strige.
— Ce vrei ? gemu în cele din urmă, înghiţind în sec. Salomon puse mîna pe roata bicicletei.
— Cu tine nu mai vreau nimic, îl tutui la repezeală. Voiam să te-
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
65
ating la mir, da nu merită să-mi fac păcate in faţa lui Dumnezeu. Pentru că dacă tu n-ai suflet, eu am. Ia dă-ncoa bicicleta.
— Ce vrei cu ea ?
— O dreg. Ca să poţi merge mai drept.
Şi cu aceasta apucă armăsarul cu roţi şi-1 izbi cît putu de un brad bătrîn ce se înălţa la marg nea drumului, de-i sări imediat ochiul, iar dinamul, şuruburile, pedalele şi toate celelalte zburară vîjîind ca nişte gloanţe în toate părţile.
— Eh, acu să vezi, domnule !
Şi o izbi de brad adunîndu-şi toate puterile, încă o .dată şi încă e? dată. Cadrul se îndoi, ghidonul se strîmbă şi spiţele se rupseră cu un sunet ascuţit de la butuc. Dar era o bicicletă grozav de ţapănă, căci în afară de piesele mărunte, rămăsese tot întreagă, nu se lăsa înjumătăţită, zburătăcită în toate părţile, făcută bucăţi. Deşi Salamon ar fi vrut ca Patkos să-şi adune bicicleta de pe jos o şăptămînă-n cap, cu toate bucăţelele ei, din mijlocul drumului, din şanţ şi chiar din păşune. Se puse deci cu mîinile pe ea. Smulse şeaua, de piele şi-o aruncă în faţa lui Patkos, care stătea împietrit, mai mult mort decît viu. „Să-ţi pui flecuri !" Smulse şi roata din faţă, apoi cauciucul de pe ea, că nu era aşa de greu. „Pentru opinci!" încercă să rupă lanţul; începură să-1 doară palmele tot căznindu-se, dar nu izbuti. „Să ţi-1 'legi de gît!" Şi cînd se osteni şi palmele-i erau pline de ulei şi de zgîrieturi, se mai potoli şi zise :
— Bucură-te, domnule Patkos, că nu ţi-am trîntit-o în cap. Nu te speria, nu te feri, că nu mă ating de dumneata. Nu mi-am pierdut minţile.
Patkos privea alb ca varul la acel ceva ce rămăsese sub brad, acel ceva ce acum o jumătate de ceas se mai numea bicicletă. Iar cînd Salamon. o porni pe drum în jos, îşi scoase cureaua de la pantaloni, adună ce mai era de adunat, şi-o porni şi el într-acasă, sub razele lunii, cu neobişnuita sarcină în spinare, cu roata din faţă pe umăr, cu buzunarele pline de mărunţişuri.
7
In vremea asta, în biroul gospodăriei agricole, Vancu discuta aprins cu preşedintele. Omuleţul acesta cu părul creţ, se plimba de colo-colo le-gănîndu-şi geanta de brigadier, iar preşedintele stătea la birou şi, ca de obicei cînd se afla într-o situaţie neplăcută, se scărpina în cap cu creionul chimic.
— Spune-mi, Kerekes, cum o să ai obrazul să te prezinţi în faţa adunării generale ca să-1 dai afară pe Salamon ? Ce o să ai de spus împo-trivă-i, în afară de faptul că asta-i părerea tovarăşului Patkos ?
— De-aia există conducere, ca să discute problema. Ne-a explicat-o doar tovarăşul Patkos clar şi lămurit. A intrat în combinaţie cu chiaburul şi au semnat un contract fals. Motorul a fost omis din campania de treieriş. Da, a fost omis. Au adus o pagubă statului. Cam aşa stau lucrurile... adăugă Kerekes, dînd din umeri, căci nici el nu înţelegea tocmai exact cum era treaba cu explicaţia dată de Patkos.
— Ia spune-mi, mă Kerekes, să ştiu şi eu, — îşi trînti Vancu geanta pe masă — cu ce şi cum a pornit-o Salamon pe drumul exploatării ?
— Vezi, tocmai asta-i chestia pe care n-o pricep. Ştie dumnezeu, dar numai Patkos o pricepe ; asta pesemne — e o problemă ştiinţifică.
— Pe dracu problemă ştiinţifică ! E o dobitocie cît muntele Sionului!
— Tot ce se poate, dădu din cap preşedintele necăjit foarte. Dar nu eu sînt pus. să hotărăsc. El cunoaşte directivele.
5 — V. Romînească Nr. 1
66
SOTO ANDRAS
— Şi tu nu le cunoşti ? .
— Eu cunosc ce cunosc. Dar sînt şi instrucţiuni interne. _
— Sînt două feluri de instrucţiuni, Kerekes: juste şi nejuste.^ Dar cine n-are cap să aleagă răul de bine şi cine n-are curajul sa-şi spună părerea despre o proastă   îndrumare, ăla să nu se bage in munci de eon-
dUCer Preşedintele era atît de fiert din pricina întîmplării cu Salamon, atîţia se repeziseră la el şi-1 trăseseră la răspundere aflind ca-şi puseseră în gînd să-1 dea afară, că nu-i mai sări ţandăra, m« măcar nu tresari auzind cuvintele grele ale brigadierului. ţn,ninl„r„ c-.
— Ştii prea bine — spuse abătut — că nu-i vorba de îndrumare, ci
de o P™P^nse^nde.mi &.m Kerek€S. Dacă ai fi în locul lui Patkos, ai face o asemenea propunere ?
'<■■■ - Si 'atunci ce dumnezeu mai stai la îndoială ?■ Caută să ai şi tu o părere, măi omule, despre lume ! Ieri ai spus că: Sata JU menta |-'acum îmi spui că Salamon a greşit şi menta sa fie, dat afara iţi ™t P rerile de colo-colo, cum se mută purcelul dupa umbra. Hotaraşte-te odaia, Eă cum te taie capul şi odată hotărît nu mai da un pas indarat, daca simţi cHi drS ate Tare ău trebuie să fie să trăieşti aşa mă, daca niciodată nu-ţi sS caul tău, ci al altuia pe umeri. Dacă-r dau aia un picior în fund lui Patkos -pen ru că cine face asemenea propuneri, ala nu ma Se trai bun - atunci ce te faci ? Cum o să te mai poţi uita în «*n «mutai iav Să văd cum îi spui: Măi Salamon, băiete, eu n-am fost p reşe-dinte/ci dcS «n om ce-am dus la  îndeplinite fără sa cncnesc ce mi s-a
CerUt Kerekes asculta distrus, pleoştit rău, cuvintele brigadierului
— Vezi, Vanoule, tu ar trebui să fii preşedinte! Ce frumos ar drege acum treaba asta !
Brigadierul dădu din mînă supărat. „ , . •  ,    , r> „
— Nu ţi-am spus toate astea pentru că aş rîvni sa-ţi iau locul. Pentru că dacă nu-s necazuri şi dacă nu trebuie să te lupţi cu un om ca Pat-k<5s toate merg bine sub mîna ta. Oamenii sînt mulţumiţi de treaba pe caie o faci . ţie-ţi putem mulţumi pentru silozuri... grădina de zarzavaturi tu cu capul tău ai clocit-o. Nu vreau să te laud, ştii şi tu bine ce merite ai
Cu toate acestea ar fi vrut să-1 laude, pentru că-i era mila de bietul om, aşa de prăpădit arăta sub ploaia grelelor cuvinte _ ......
— De cîte ori ţi-am spus şi eu şi alţii: ţme-te drept şi cînd vine un delegat spune-i ceea ce gîndeşti. Dar dacă tu vrei să te ai bine cu toţi, nu trece mult şi ca mîine n-o să te mai poată înghiţi nimeni. Spune-mi, ai vreo pată din pricina căreia nu poţi să-i iei apărarea ltu Salamon ?
— Ce fel de pată ? N-am nici un fel de pată.
— Ai de ascuns ceva în faţa sfatului popular raional ?
— Ce-aş avea de ascuns ?
— Te-am întrebat, pentru că ştiam şi eu că n-ai nimic de ascuns. Dar dacă s-o apuca cineva să spună că din pricina mea a izbucnit cel de-al doilea război mondial şi că pentru asta trebuie să fiu spînzurat, tu ce-aj face ? Ai spune că nu ştii, nu poţi pricepe cum vine treaba, ca-i o problema •ştiinţifică ?
. — Nu mă mai fierbe, mă, ce-ţi veni să spui... se uită preşedintele ru-gîndu-1 parcă să puie capăt vorbei.
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
67
— Trebuie totuşi să-ţi spun şi vorbe d-astea, pentru că am auzit ce spun oamenii despre tine.
— Ei, ce spun oamenii ?
— Păi ce să spună, că cine nu ştie decît de supuşenie, ăla-i terci şi nu om ! Asta Kovâcs mi-a spus-o, zidarul. Cum s-ar spune, cîrpă...
— Şi de ce nu mi-o spune mie în faţă ?
— Tu de ce nu-i spui lui Patkos că Salamon e om cinstit ? De ce aştepţi să facă altul ce nu-ţi vine la îndemînă să faci tu ?
-  Preşedintele se simţi călcat pe bătătură :
— Mă, Vancule, prea mă ţii de scurt, cum văd. Da ce-oi fi eu, vr-un ţine de-i curg imucii pe piept, ca să mă dojeneşti în halul ăsta ? Păi nu-mi scot eu sufletul pentru gospodărie ? Nu viu în fiecare dimineaţă aici, nu aprind lampa şi m-aşez la birou ? Şi mai are Kovâcs obrazul să se dea la mine, cînd săptămîni şi luni de-a rîndul îmi frîng picioarele umblînd de colo-colo, fie ploaie, fie noroi, zăpadă sau îngheţ, ba la cîmp, ba la raion şi la regiune şi la toate tîrgurile şi la bancă şi Dumnezeu ştie încă unde, ca el să aibă ce pune în gură ? Ia uită-te ici, Vancule, amaru' mă-si, uită-te la cureaua mea ici unde s-a lustruit: uite asta-i gaura pe oare am folosit-o cînd m-au ales preşedinte. Şi-acum ? Acum o folosesc pe asta ! — şi ca să se vadă cît este de prăpădit, strînse atît de tare cureaua pantalonilor, încît abia-abia mai putea răsufla. Drept aceea se lăsă cît putu pe speteaza scaunului, ca să nu-şi chinuiască chiar aşa de cumplit burta şi continuă : — Ca să nu mai vorbesc de somnul de acasă ! Toate grijile, toate necazurile, grinzile, şipcile, materialele de construcţie, toate-mi stau parcă pe moalele capului. Mai de mult dormeam buştean. Acum mă trezesc din ceas în ceas, şi-mi aduc aminte ba că ar trebui să fac aşa, ba altminterea, ba că ne lipseşte mai ştiu eu ce pentru electrificare. Ca prăpădiţii de Kovâcs să aibă lumină. Să mă trăsnească dumnezeu, mă Vancule, dacă mai zilele'trecute m-am visat că eram cal şi trăgeam la căruţă. Zău aşa, îs cal, pe dumnezeii mei c-am ajuns ca un cal de povară... Da' nu, eu îs cîrpă, Cristoşii ei de viaţă, că nu apuc sa ascult nici fleacu' ăla de radio decît duminica dimineaţă, cît mă bărbieresc ca să mă duc la şedinţă. Cîrpă... N-are decît să vie aici şi să facă el treabă, dacă eu îs cîrpă.
Şi cu aceasta preşedintele trînti atît de tare creionul chimic pe birou încît i se rupse vîrful şi se rostogoli în faţa lui Vancu, pe podele. Vancu îl ridică, îţ puse pe birou şi luînd un scaun se aşeză faţă-n faţă cu preşedintele, îşi puse coatele pe masă şi grăi compătimitor :
— Păi tocmai asta mă face să-mi pară rău. Munceşti trup şi suflet şi totuşi ţi se duce pe copcă cinstea. Dacă nu m-ar durea aş tăcea. Mi-aş ţine gura, şi te-aş lăsa să faci ce-ţi place.
•— Da ce să fac, măi omule ? Ce să fac ca să nu iasă rău ?
■— Să ne luăm traista şi să mergem la raion, dimpreună cu Salamon. Acolo să ne spuie Patkos părerea lui despre Salamon ! Acolo, la partid, în faţa noastră. Las' că-1 întreb eu ce sfat i-a dat palma pe care a încasat-o, cînd a propus excluderea.
Asta era buba. Palma. De ea s-a speriat şi Kerekes. Din pricina ei se abătuse asupră-i şi teama că dacă-i stă împotrivă, are să-1 stîrnească pe Salamon de-o să-i poarte şi lui sîmbetele. Şi în vreme ce dădu pe ascuns drumul cu o gaură la curea, că-1 strîngea prea tare, se gîndi la repezeală ce treabă mai urgentă şi-ar putea găsi pe-a doua zi, ca să nu mai meargă cu delegaţia. Pentru că alta e cînd merge omul la raion şi anunţă cu mîndrie sau cu o prefăcută modestie, aşteptînd laudele cuvenite : „Am terminat cu treieratul, şi am predat cota, tovarăşe Patkos". Sau şi mai plăcut: „Ia să
5*
68
SUTO ANDRAS
vedem cum arată steagu' ăla de producţie, că i-am tăiat pe toţii" ! Dar acum îi crăpa obrazul de ruşine, pentru că-i dăduse dreptate lui Patkos, şi trebuia să-i dea şi lui Vancu, ba şi lui Salamon ! Poftim de te mai descurcă ! Vancu zice că Patkos e un om de nimic care umblă să se răzbune. Patkos zice că Vancu-i anarhist. Vancu o ţine sus şi tare că Salamon e un om sărac. Patkos îi dovedeşte pe cale ştiinţifică : Salamon e un element capitalist. Iar el stă între cei doi, şi unu trage de el într-o parte, celălalt în altă parte ; dac-o ia încoace, se supără celălalt, dac-o ia încolo, se supără ăstalalt Patkos vine cu pretenţii, — Salamon ameninţă. Vancu îl dojeneşte, ca pe un şorecar, şi oamenii se frămîntă şi-1 fac cîrpă. Dracu s-o ia de treabă! Omul, mai bine să-şi vadă de treburile lui şi să nu-şi vîre nasul întreburile altora. Dar poate să nu şi-1 vîre ? Din moment ce l-au ales preşedinte, vrîna-nevrînd trebuie să şi-1 vîre. Patkos îi spune între patru ochi: „Dumneata nu te lăsa purtat de şuvoiul mulţimii, ci execută ce te sfătuiesc eu". Dar sfaturile lui sunau a instrucţiuni, sunau chiar destul de hotărît, cu o umbră de ameninţare. Fireşte, dac' ar fi vorba nici mai mult nici mai puţin de-o poruncă, omul şi-ar deschide totuşi gura, dar să înfrunţi şuvoiul mulţimii e o problemă mult mai complicată. Pentru că, înainte de toate nu poate şti cu precizie cînd se lasă şi cînd nu se lasă purtat de şuvoiul mulţimii. Asta n-are cum s-o ştie omul, cum nu-şi simte propriul său miros, doar dacă nu i-1 spun alţii : mă Kerekes, azi ai mîncat usturoi, sau brînză sau aşa ceva. Dar Patkos îi explică cum vine treaba asta, uşor, fără să se încurce, ca popa cînd zice din evanghelie. Pentru că dacă-i place lui, poate fi vorba de ce-o- fi — de răstignirea lui Cristas, sau de cîtă mulţime de vietăţi a strîns tata Noe în arca lui ■— că el o duce din condei şi o suceşte fain-frumuşel.
După o îndelungă tăcere Kerekes spuse:
— Mă Vancule, eu mă duc acasă ; mă mai gîndesc să văd ce-i de făcut. Tu ai grijă şi vezi dacă a adunat Salamon semnăturile sau ba. E important să le aibă, pentru că, nu-i aşa, ai acolo părerea poporului.
îşi punea şi el speranţa în semnături, pentru că dacă aveau să fie multe, în mulţimea lor se putea pierde şi numele lui. Şi atunci n-ar mai bate la ochi, iar Patkos dac-o rămîne unde e, nu se va putea lega de el atît de uşor.
Aşa că se despărţiră, unul luînd-o spre dreapta, altul spre stînga. Vancu spre Salamon, Kerekes spre casă.
Preşedintele se duse acasă plin de o mare mîhnire şi îngrijorare, mîncă şi după aceea şezu multă vreme la masă pleoştit, cu gîndurile aiurea, frămîntîndu-se chinuitor. In colţ, aparatul de radio cînta, pentru că femeia îl deschidea mereu, îi răsucea mereu butoanele, şi tot nu se mai sătura de el.
— Astupă-i gura, femeie ! Nu vezi cum se consumă bateria ?
— Ce te-o fi apucat iar, măi omule, de nu-ţi găseşti tihna din pricina aparatului ?
— Se consumă bateria.
— Dacă se consumă, atîta pagubă ! Cumpărăm alta.
— Cumpărăm alta. Parcă n-aş avea ceva mai bun de făcut decît să-ţi aduc baterie.
Femeia nu astupă gura aparatului. Ştia că nu-i el pricina, ci alta, chestia cu Salamon. Ghicise încă de cum intrase omul ei pe portiţă şi trăsese cu piciorul în pîntecele cîinelui ce se gudura freoîndu-se de picioarele lui, ghicise încă de atunci că iar discutaseră la organizaţie despre Salamon. Altă dată nu venea acasă aşa. închidea cu grijă portiţa, pe cîinele ce se
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
69
gudură vesel, îl întreba ce mai face, apoi intra în casă, trosnea podeaua sub cizmele lui, şi gîndurile îi apăreau atît de senine pe faţă şi în jurul ochilor, ca rîndunelele în razele soarelui de primăvară. Dar de cînd îl taie şi-1 spînzură pe Salamon. vorbeşte tare morocănos şi nu-i chip să schimbi o vorbă veselă cu el.
— Terminaţi odată cu Salamon, măi omule.
— Terminăm, terminăm, da nu-i aşa de uşor cum crezi tu. Cristoşii lui decăpitan ! toate măgăriile de pe lume le-a făcut. Trăsni-l-ar de prăpădit, că se înhăitează cu chiaburii, facunfals, înjghebează o brigadă, se face maşinist, şi colac peste pupăză se apucă să pălmuiască, — şi pe cine ? pe un om al statului, şi-aoum să >mă apuc să-i iau apărarea... zărghitul, nefericitul, că niciodată n-a fost bun pentru el drumul drept! Bine zice Vancu că mereu calcă-n străchini!
Şi îl afurisea pe Salamon, îl sfîşia, nelăsînd din cinstea lui nici de-un
petic.
— Şi totuşi n-a furat, n-a jefuit, n-a ucis pe nimeni, îi luă apărarea femeia. Spune-i şi tu tovarăşului ăluia, să nu mai facă pe deşteptul.
— Bine, bine... Acu fe-ai apucat să trăncăneşti şi tu. De parcă n-ar exista directive pe lumea asta.
— Păi directivele alea nu spun că astăzi e lumea celor ce au fost săraci ?
— Ba da.
— Atunci deschîdeţi-vă gura, nu staţi ca muţii, sufleţelul'e drag, că Salamon a fost sărac.
— Da. Dacă ar fi atît de simplu cum zici. Dar nu găsi deocamdată un răspuns mai bun.
Se culcă de altminteri imediat, ca s-o facă în felul ăsta şi pe femeie să tacă.
Dar degeaba încercă să adoarmă. Ii obosiră ochii : cum îi închidea simţea deodată că-1 apucă toate pandaliile. Aşa că îşi pironi privirea în grindă şi începu să se critice el însuşi, socotind că n-ar fi stricat ca ici-colo să-i fi întors-o şi el lui Vancu. „I-auzi, că am pus frizerul să-mi spele imediat săpunul de pe faţă, cînd a venit Patkos. Asta-i o răutate din partea ta, Vancule, că erau mulţi la frizerie şi eu eram ultimul. Şi nu-i adevărat că eram săpunit, — cum puteam fi cînd eram ultimul ?! De cînd e lumea tot primul a fost săpunit, că n-o începe cu ultimul ! De-aş şti cine a scornit toate astea despre mine. De sigur că tot prăpăditu' ăsta de Kovâcs pentru că nu i-am dat căruţa să-şi ducă soacra la cumetrie, măcar că femeia-i încă destul de tînără şi poate merge şi pe jos. Nici eu nu folosesc caii ca să merg la cumetrii şi nici Vancu. Atunci el cu ce drept vine cu pretenţii ? Las' că-i spun eu mîine ce părere am în chestia asta."
Mai tîrziu se culcă şi femeia. Brodul ei veni iute, nu se lăsă aşteptat prea mult pe ţărmul treziei. Adormi şi acum, ca şi altădată, fericită că are radio şi că bărbatul ei, cu toate necazurile, era totuşi preşedinte, om cinstit şi cu greutate în sat. N-avea de ce să se teamă dinspre partea lui. E om deştept, iese el din orice încurcătură.
In casă era beznă. Afară, vîntoasele de noiembrie scuturau portiţa, pe care Kerekes în amărăciunea lui n-o mai închisese,, făcînd-o să scîrţîie şi să se izbească cu un sunet sec.
Stătea dară preşedintele întins în pat, ascultînd scîrţîitul portiţei, freamătul neostoit, jalnic ca un plîns, al văzduhului, şi cum îşi închise ochii trecutele bucurii pe care le simţise ca preşedinte începură să-i răscolească dureros inima. Feţe cunoscute,   pămînturi,   noateni cu jar în copite, zile
70
SOTO ANDRAS
pline de zor începură să i se perinde prin faţă şi în vălmăşagul ăsta minunat se vedea aevea alergînd de colo-colo, interesîndu-se, suduind şi agi-tîndu-se, cujcreionul chimic în buzunarul de sus. Cît îşi canonise el capul ca toată gospodăria, aşa cum era, cu oameni, cu planuri, cu perspective — să poată încăpea în el ! Şi uite că acum, cînd a început să ştie toate chiţibuşurile, s-au apucat să-1 sape. Se duce dracului cinstea şi sus şi jos. „Iar Salamon ăsta, cap sec cum e, e-n stare să-mi aprindă şi casa. Noroc că a venit toamna cu ploile". Dar alungă imediat gîndul ăsta, ştiindu-1 pe Salamon un om blajin. „Mîrîie, înjură, e cît un taur, are un braţ de fier, dar n-ar face rău nici unei muşte". Şi îşi aduse apoi aminte de cearta din preajma fierăriei. Ii ardea faţa, i se roşise pe întuneric şi se simţi grozav de ruşinat pentru purtarea-i vrednică de plîns. îşi vîrî mai tare capul în pernă şi-şi trase pătura peste el, dar nu izbuti să adoarmă. Portiţa scîrţîia într-una, se văita şi asta-1 scotea din sărite. Se sculă, îşi vîrî picioarele în bocanci, şi porni s-o încuie. Dar cînd să iasă în pridvor, auzi paşi prin curte. încremeni. Şi deodată se gîndi la Salamon. „Asta-i în stare să vină aici şi să mă omoare. Lovi-l-ar boala de cîine, de ce nu latră cînd simte că-şi pune cineva piciorul în curte ?" Speriat, începu să tropăie prin pridvorul întunecat, cu gîndul la topor — „unde Dumnezeu o fi ?" —■ apoi îşi lipi urechea de crăpătura uşii şi ascultă încordat. Nu mai auzi paşii. Acel cineva s-o ii oprit în curte, sau poate chiar în faţa uşii, la douăzeci de centimetri de el-Da, stătea acolo, cineva, îi auzea răsuflarea. Acum ce să facă ? Să deschidă uşa, sau să-şi scoale femeia, sau să strige : ce vrei, sau ce dumnezeu să facă ? Şi toate grozăviile pe care le auzise în viaţa lui îi trecură acum fulgerător, în cîteva clipite, prin minte. „Salamon ăsta nu era în toate minţile încă de-atunci cînd a izbit ciocanul în peretele fierăriei; de-atunci îi erau tulburi ochii".
Apoi auzi ciocănituri în uşă.
— Cine-i ?
— Eu.
— Care eu ?
— Vancu.
Vancu avea vocea mult mai subţire, totuşi i se păru că-i a lui Salamon. Deschise deci uşa şi sp»e norocul lui, întuneric fiind, celălalt nu putu vedea cum îi pierise sîngele din obraz.
— Credeam că dormi, d-aia am sta să ascult. Ce faci la ora asta în pridvor ?
— Voiam să închid portiţa, că scîrţîie de nu pot dormi.
— Devreme te-ai mai culcat!
— S-a întîmplat ceva ?
— Imbracă-te şi hai la alde Salamon. Nu ştiu ce-i cu omul ăla. Şade pe scăunel cu mîna plină de sînge ; dracu ştie ce dobitocie-a mai făcut. Nu vrea să meargă la raion. Hai să-1 convingem să n-o mai facă pe catîru'.
— Dacă nu vrea, ce-i pot face eu ? Nu-1 pot căra în spinare.
— Hai c-om vedea. Să fim acolo doi, că zice că degeaba-i vorbesc, dacă nu eşti şi tu de partea lui...
— Cum o să fiu de partea lui dacă face atîtea dobitocii ?
Şi preşedintele intră făcînd o mutră care ar fi vrut să spună : „Puteţi să-mi spuneţi ce mi-ţi spune, că tot eu am dreptate ! Cine ştie ce boacănă a mai făcut Salamon, te pomeneşti că s-a bătut cu Patkos, sau dacă nu cu el, atunci cu un alt om de-al statului, pentru că niciodată nu ştie să aleagă nătărăul cu cine să se ia la bătaie". In urma ruşinii ce-1 apucase adineaori simţi o uşoară satisfacţie şi era bucuros din tot sufletul că poate
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
7
păşi în casa lui Salamon nu cerîndu-şi iertare cu tot sîngele-n obraz, ci cerîndu-i socoteală cu bunăvoinţă.
Dar cum îl zări pe preşedinte, nevasta lui Salamon se repezi la el cu vorba urîtă.
— Adică după ce-1 dai afară pe bărbatu-meu din gospodărie mai ai obrazul să pui piciorul în ograda noastră ?
— Ba uite că nu-1 pun ! sări ars preşedintele şi se repezi spre poartă. Vancu îl aduse cu chiu cu vai înapoi tocmai din uliţă.
— Lasă, nu te supăra pe femeie, fă-te că n-auzi şi gîndeşte-te că n-or ii nici ăştia Cristoşi, — îi explică el pe un ton convingător.
— Ei bine, da' dacă-1 primesc pe om cu vorbe d-astea duşmănoase... Inghiţi-l-ar pămîntul! Eu viu să-i dau o mînă de ajutor şi poftim... fierbea preşedintele, dar pentru că se simţea vinovat, odată ajuns în casă, se potoli iar.
Pe semne că între timp Salamon s-o fi răstit la nevastă, pentru că femeia nu mai scoase de-acum încolo nici o vorbă. Bărbatul şedea în faţa sobei pe un scăunel şi se uita la ei nepăsător, ştergîndu-şi palma zgîriată. Şedea de parcă şi-ar fi arendat toate zilele ce le mai avea de trăit unor oameni mai norocoşi, spunîndu-le : luaţi-le, folosiţi-le, că eu nu mă mai chinuiesc cu ele.
— Ce-ai făcut, mă Salamon ? îl întrebă Vancu.
— Nimic.
— Ce-ai păţit la mînă ?
— Nimic. E la locul ei, îşi privi Salamon palma, de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată.
— Te-ai întîlnit cu Patkos ?
— Am vrut să-1 salut.
— Şi nu ţi-a răspuns ?
— Nu s-a oprit.
— Cînd te-ai întîlnit cu el ?
— Acu pe-nnoptat.
— Şi unde ţi-ai zdrelit mîna ?
— N-are nimic. Mîna ca mîna... Da să-i fi văzut bicicleta!
— V-aţi bătut ?
— Eu nu prind muşte.
— Da' vorbeşte odată măi omule, ce-ai făcut ?
— I-am fărîmat bucăţele bicicleta. —■ Cu mîna ?
— Am trîntit-o de un copac.
— Da' ce ţi-a făcut ţie bicicleta aia ?
— Nu mi-a făcut nimic.
— Atunci ?
— Ca să se-nveţe stăpînul ei să meargă pe jos.
— Şi asta ai făcut-o tot după căpăţîna ta, mă Salamon ?
— Nu port capul altuia pe umeri, îşi întoarse Salamon privirile spre preşedinte.
Kerekes tresări, tuşi scurt de două ori dar nu spuse nimic.
— Frumos, mă ! Iar ţi-ai aprins paie-n cap, —• dădu din mînă Vancu.
— Să fie bucuros că nu i-am izbit-o de căpăţînă.
— Asta nu-i un procedeu, mă Salamon.
:— Da ăla-i procedeu, ce-a făcut el cu mine ?
— Nici ăla nu-i.
— Adică nici el nu ştie cum să se poarte, nici eu nu ştiu.
72
SOTO ANDRAS
— Una peste alta, pe ziua de azi ai făcut o afacere de şapte sute de lei.
Salamon îşi ridică brusc capul.
— De unde şapte sute... ?
| — Preţul bicicletei. Dacă o cumperi de ocazie...
j — Cum ? Să-i plătesc bicicleta ?
i — Da zău.
! — Da mie cine-mi plăteşte amarul, cine-mi plăteşte nopţile nedor-
| mite ? Cîte biciclete se pot cumpăra din ele ? De-aş vinde mulţimea de la-
crimi ce-au curs din ochii nevesti-mi... Ce crezi, cît s-ar aduna ? I — Nu vorbi prostii, mă   Salamon. Te dă în judecată şi trebuie să
! plăteşti.
i — Ba i-oi plăti cînd mi-oi vedea ceafa.
Brigadierul rămase mult timp pe gînduri. Se gîndea la drumul ce J aveau să-1 facă a doua zi şi pentru o clipită îl apucă desperarea. Cum se
i vor mai prezenta în faţa biroului raional de partid? Să le spună, uite-1 to-
j varăşi, uite-1 pe omul ăsta nevinovat, blînd, om cu cinci copii, şi care are
î obiceiul să fărîme bicicletele de copaci, sau ce să spună ? De, îşi caută omul
1 dreptatea ! Dar cum ? Păi aşa, că şi-o pierde încetul cu încetul şi pe cea pe
' care a avut-o ! Adineaori avea dreptate sută la sută, s-ar putea spune, dar
[ acum a început s-o ia în jos, ba cu palma, ba cu alte trăsnăi. Atîta ar mai
lipsi, ca Patkos să facă apel şi la miliţie.
— Ascultă ici, mă Salamon — îi spuse deci — adună-ţi minţile şi hai să stăm *8e vorbă ca oamenii. Ai cumpărat maşina pe două raţe, — maşina pe care ai adus-o în gospodărie. Patkos zice că n-ar fi trebuit să te
* primim, pentru că maşina e o unealtă de producţie numai bună pentru
, exploatare, pentru că, după socotelile lui, în cinci-şase luni poţi cîştiga cu
ea pîinea necesară pe tot anul. Şi asta — după spusele lui — nu e drept, pentru că alţi oameni lucrează tot anul. Şi dacă cineva are o leafă de patru 1 sute cincizeci de lei, ar veni cinşpe lei pe zi, pe cînd tu ai cîştigat cu maşina
şaizeci-şaptezeci de lei pe zi. Ceea ce însamnă că...
— ...Patkos ar fi aşteptat pînă aş fi cîştigat cu maşina atîta cît să-mi ridic palate, să-mi cumpăr cirezi întinse de vite şi pămînturi, să-mi iau slugi şi să mănînc zeama de fasole cu lingura de aur. Asta ar fi aşteptat, ca apoi să sară cu gura, fără să-1 pese că eu vreme de şase săptămîni am lucrat numai în pierdere. Am băgat în maşină purcelul şi găinile. Aş vrea să văd pe omul care s-a pricopsit cu o maşină ca asta.
— Domnu Hajnoczy a început adunînd zdrenţe; n-avea decît un cal slăbănog şi o căruţă şi uite că a strîns şaizeci de iugăre, — vorbi în sfîrşit şi preşedintele. Erau primele lui cuvinte de cînd şedea pe scaun uitîndu-se la femeie cu faţa încruntată, trist ca un pretor concediat.
— Hajnoczy a fost un pungaş, un hoţ, — sări ars Salamon. Şi dacă ai venit la mine ca să mă bagi în aceeaşi oală cu domnul Hajnoczy, atunci... mai bine nu veneai. Puteai să rămîi acasă...
Atîta i-a trebuit lui Kerekes.
Va să zică intîi sare femeia la el, şi acum începe Salamon ! Intîi îi ocheşte capul, apoi începe să-1 jignească, ce mai tura-vura. Ce s-o fi gîn-dind ? Că ceea ce i se îngăduie lui Vancu, i se îngăduie şi lui ? A fost ultimul care a intrat în colectivă. A primit toate de-a gata. A intrat la viaţă bună, ca-n baia pe care alţii au umplut-o pentru el. Dar dacă ăsta se-apucă să vorbească aşa, de pomană-i toată bunăvoinţa lui. Asta nu merită să-i iei apărarea.
Preşedintele sări în picioare şi rămase cîteva clipe drept ca o luminare.
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
73
Apoi îşi înfundă pălăria cu amîndouă mîinile în cap şi o porni val-vîrtej într-afară, fără să scoată o vorbă. Degeaba îl mai strigă Vancu.
In casă se lăsă o linişte apăsătoare. Salamon stătea cu ochii pe uşa ce fusese trîntită. Dădea din cap, dar nu puteai şti ce anume vrea să însemne. Vancu îşi înghiţea supărarea, se scărpina în cap şi nu mai ştia nici el unde voia să ajungă cu socotelile de adineauri. Chiar aşa, ce-i dacă Salamon cîştiga şaptezeci de lei pe zi ? Nu însemna nimic. Vreme de şase săptămâni Salamon n-a cîştigat nimic. Ăsta-i adevărul. Restu-s vorbe goale şi tîmpenii.
— Mă Salamon — grăi' — tu cînd o faci fiartă, cînd boacănă ! Aşa ca să fie ! Omu ăsta a venit aici pentru că-i părea rău că a stat de partea lui Patkos. L-am convins cu multă bătaie de cap, mi-am scos şi sufletul vorbindu-i, şi tu-1 goneşti din casă. Dacă te porţi tot aşa, nu vom izbuti să limpezim nimic. Pentru că dacă mă duc cu tine la biroul raional de partid, şi tu te apuci acolo să faci zob maşinile de scris şi bicicletele ca să ştie toţi că de-ăsta-mi eşti şi nu un om care cînd are un necaz se descurcă omeneşte, atunci n-am făcut nimic, Salamon, şi nu-i a bună.
Dar limba femeii se repezi iar:
— Lasă-1 să se ducă. Să se ducă,dacă i-i teamă să nu-şi piardă postul şi nu vrea bietu' de el să dea o mînă de ajutor omului căzut în necaz. In cîntă în strună lui Patkos, frînge-i-ar Dumnezeu inima în atîtea bucăţele cîte pene-s în pernă... strîmba-i-s-ar gîtu' de Sfînta-nviere, vede-l-aş cu cîrjă, că de-1 întâlnesc undeva îi scot cepele din ochi!
—■ Ho ! măi femeie ! Stai !
— Vede-a-l-aş curmatele pe gardu' bisericii!
— Puşche pe limbă-ţi, că ţi-ai pierdut minţile ! Gata odată, măi femeie ! — se încruntă şi Salamon. Bucură-te că nu l-am pălit în moalele capului.
— Ei poftim de-auzi ce spune, mă Vancule! Puţin i-a lipsit să nu-1 pălească în cap, ca să-i car pachete la răcoare. Faceţi ceva Vancule, dacă ai un pic de suflet şi puţină credinţă-n Dumnezeu, că eu n-am curajul să-1 îăs în uliţă. El nu ştie că şi noaptea, cînd iese afară să-şi facă nevoile, mă scol din aşternut şi ascult din capătul cerdacului să nu-şi facă cine ştie ce, că-i tare amărît din pricina colectivei. Că nu poate fi în colectivă. Da' degeaba i-am spus : mă, Andrăs, vezi-ţi de treabă şi nu te prosti, omule, las-o dracului de maşină, nu-ţi bate capul cu ea, că nu-i de nasul nostru. Da' ce, crezi că mi-a dat ascultare ? Mie-mi spui că-mi pierd minţile, dar ale lui cînd se pornesc, merg — merg ca cîinele surd, nu le poţi opri. Da' niciodată n-a fost rău, fără suflet, mă Vancule, şi de ce-1 hăituiţi ? Numai capu' i-e puţin într-o doagă...
■— Mai taci că-acum îţi astup gura ! sări Salamon auzind ce spune despre el, dar nu era nici o umbră de supărare în glasu-i.
Mai degrabă a intervenit, ca să spună şi el ceva, să nu vadă, să n-audă Vancu că acasă e pus la punct şi ţinut de scurt. Căci în adîncul sufletului de data asta îi dădea dreptate femeii, ca de altfel şi lui Vancu: nu, n-ar fi trebuit să distrugă bicicleta. Şi cînd femeia începu să plîngă din nou, se în-muie şi el, şi ar fi dorit s-o îmbărbăteze, să-i mîngîie creştetul. „Nu plînge, femeie, să mulţumim Domnului că nu l-am atins la mir. Om descurca noi acuş, chiar aici, lucrurile, dimpreună cu Vancu." Dar nu scoase o vorbă. Se ruşina din pricina slăbiciunii ce-1 copleşise.
în vremea asta apărură şi băieţii cu mulţimea de semnături din sat. Răscoliseră tot satul, ba fuseseră chiar pînă-n comuna vecină, ca să semneze şeful gării, că a fost martor al nenorocirii, cînd a explodat circularul.
74
SOTO ANDRAS
Salamon trecu în revistă şi numără semnăturile puţin mai vesel, cu noi speranţe. Băieţii făcuseră treabă bună. Pe vremuri, nici cei cu pantahuza pentru templul din Ierusalim n-ar fi bătut drumurile cu mai mult folos într-un sat mărunt ca ăsta. începu să silabisească literele înclinate cînd spre dreapta, cînd spre stînga, unele frumos aliniate, altele încălecate care încotro, slabe sau grase, şi pentru prima oară de cînd a ieşit din gospodărie simţi o bucurie care-1 muie pînă la lacrimi şi recunoştinţă gîndindu-se la oamenii care uite că nu-1 lăsau singur dacă-1 vedeau la mare necaz.
—; Uită-te, Vancule ! fîlfîi foaia. Aici e încrederea, aici îs oamenii, alături de mine. Dac-oi pleca mîine cu ea, e ca şi cum am ţine o şedinţă. Două sute vin cu mine la raion.
— Ai văzut, mă Salamon, că se poate şi altfel, nu numai cu anasîna: ba că-i scoţi maţele, ba că-1 fărîmi, că-1 omori, că-1 spînzuri sau că-1 tai bucăţele. Vezi că orice necaz mai degrabă îl aranjezi cu puţină minte, omeneşte, îi spuse brigadierul.
Şi omuleţul acesta cu părul creţ rîse aruncîndu-şi privirile peste băieţii cu obrajii rumeni din pricina frigului de-afară şi gîndindu-se ce chiote şi cîntece o să fie cînd or să se reîntoarcă în brigada lui.
8
In vremea asta preşedintele mergea întins, cu paşi apăsaţi, şi nu ştia: s-o ia spre casă, sau să se întoarcă la alde Salamon, sau unde dracu să meargă, de vreme ce toată lumea a-nceput să-1 vorbească de rău ? Avea inima plină de amărăciune, de nesiguranţă, de supărare şi părere de rău. Nicăieri nu se purtaseră aşa cu el.
In faţa bisericii, pe pod, unde era să-1 lovească damblaua pe Salamon, se opri, gîndindu-se c-ar trebui totuşi să se întoarcă la el. Să-1 facă să-şi muşte limba şi să pună capăt odată pentru totdeauna daraverei ăsteia._„Nu te supăra. Andrâs, da' eu o să-mi dreg greşeala. Nu sînt un om de nimic, cum credeţi. Nu-s cîrpă. Eu m-am gîndit mult şi ştiu că nimeni nu va avea cum să-ţi tăgăduiască dreptatea. Iar tu femeie, prea ai o gură spurcată, da nu te supăra nici tu. Haideţi, măi oameni buni, înapoi în colectivă: Poate să tot spumege Patkos, că nu mă doare capu'..."
Zicîndu-şi acestea, Kerekes se opri pe pod. Rămase multă vreme acolo, abătut, frămîntat de gînduri.
Cocoşii, în sat, cîntară de miezul-nopţii.
începu să plouă, o ploaie măruntă de toamnă, dintr-acelea ce nu se mai opresc pînă-n Crăciun, izbind cu un susur adormitor zidurile negre ale bisericii reformate, pămînturile goale, grădinile pustii şi în partea cealaltă casa clopotarului, în vîrful căreia stătea sperietoarea de păsări, clămpănind de zor sub bătaia vîntului, şi tulburînduT pe preasfinţia sa părintele din învăţătura predicii: „Nici ăsta nu se lasă, — se gîndi Kerekes. Pînă riu-şi primeşte cele şase baniţe de porumb, nu ia drăcia aia de pe acoperiş". Şi după toate semnele le va primi, pentru că părintele a şi apucat să se plîngă la Sfat că nu poate dormi din pricina sperietorii. Şi afară de asta i-a promis caraulei trei ferdele de prune uscate dacă fură sperietoarea sau dac-o doboară cu bîta de pe acoperiş. „Şi clopotaru ăsta — curat Salamon!"
Şi din nou se înfurie pe Salamon.
De ce trebuie să fie atîtea prostii pe lumea asta ? De-asta are atîtea necazuri, că-şi atrage furtuna asupra capului cu treburile nebunului. Şi nu
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON 75
numai asupra lui, ci şi a altora. Să n-aibă omul altă treabă de făcut decît să-şi macine nervii cu el!
Ambiţia nu-1 lăsa să se întoarcă la alde Salamon.
O porni, de astădată hotărît să nu se mai oprească pînă acasă. O să se culce şi mîine o să se -ducă singur la Sfatul Popular raional. ,,Ii spun tovarăşului Patkos, uite frate ce încurcătură a ieşit. Mi-am aprins paie în cap cu afacerea asta a lui Salamon. Poate că din punct de vedere ştiinţific nu am dreptate, dar eu nu pot executa ceea ce doreşte şi-mi cere tovarăşul Patkos pe temeiul socotelilor lui. Pentru că socotelile lui nu-s bune. Vine ca şi cum aş vrea să vîr contrabasul în cutia viorii. De vîrît, nu zic, se poate vîrî, ■— cu forţa. Da' nu mai rămîne contrabas, ci numai aşchii şi frînturi. I-e uşor tovarăşul Patkos aici sus, da' eu, colo jos, trebuie să stau faţă-n faţă cu oamenii, să le-nfrunit privirile. Nu pot trece pe lingă ei, închizînd ochii şi făeîndu-mi urechea toacă."
Mergea şi se uita la fiecare casă şi-ar fi dorit să fie înveşmântat ca-n basme într-o maramă vrăjită, să poată vedea peste tot, să poată auzi ce spun oamenii despre el. Dracu s-o ia de treabă ! Ajunge şi ce a auzit de la Vancu ! Şi-atît îi stricase pofta de-a mai fi preşedinte.
In faţa sediului gospodăriei, paznicul de noapte îşi mustra   cîinele :
— Mie să nu-mi dormi, m-auzi ? că acum se fură mai abitir, pe ploaie şi pe vînt. Da' ce crezi tu, că dacă fîrtaţii tăi tac, trebuie să taci şi tu ? Ia latră de vreo două ori, să te-aud...
— Bună seara, nene Ioane!
— Bună să dea dumnezeu, tovarăşe, preşedinte. Unde mergi pe vremea asta cîinoasă ?
— Mi-am adus aminte c-am uitat ceva la birou... spuse tulburat preşedintele, şi dac-a început-o aşa, păşi pe poartă, îşi scoase cheile din buzunar şi intră în biroul lui.
Aprinse lampa, se aşeză la birou ca şi cum ar fi venit doar ca să mai arunce o privire, se uită cu multă atenţie la obiectele atît de cunoscute, la mobilele boiereşti de pe vremuri, la graficul de perete, la scrinul cel mic, cu geam, în care stăteau însingurate şi triste cîteva biete cărţi necitite. Văzîndu-le îşi aduse aminte că ar trebui să-i atragă atenţia lui Vancu să aducă odată înapoi cărţile pe care le-a luat, o mulţime de cărţi, şi să nu mai ia decît una acasă, să nu le mai care cu geanta, pentru că — cine ştie ? — poate vor fi vrînd şi alţii să citească. Ar fi putut să se lege de el, să-1 întrebe ce dumnezeu citeşte atîta ? Şi cînd are răgaz să citească ? Toată ziua umblă de colo-colo cu geanta lui cea mică, cu cărţile lui de brigadier, şi vara întotdeauna se răceşte ciorba în oală pînă-1 caută nevas-tă-sa, bătîndu-şi capul să afle pe unde-o fi, unde s-a luat iar la vorbă cu oamenii, îşi aduse aminte de discuţiile ce le aveau pe înserat şi pentru prima oară de cînd lucrau împreună, se simţi cuprins de o dureroasă invidie. „Ceea ce eu gîndesc, el o spune pe faţă. I-a spus şi lui Patkos că nu-1 recunoaşte ca îndrumător. Şi de cîte ori n-a spus lucrurilor pe nume, cu asprime, oamenilor care o meritau. Şi cu toate acestea e bine văzut la raionul de partid. Poate tocmai pentru că la el ce-i în guşă şi-n căpuşă. In schimb, pe mine, pe ascuns... cine ştie... poate mă iau şi în derîdere... Ba poate că Patkos rîde-n pumni: „Ei, halal preşedinte! Joacă cum îi cînt."
Deodată. îl năpădi mînia şi smulse receptorul telefonului, ca să-1 cheme pe însuşi preşedintele Sfatului Popular raional. Dar apoi se răsgîndi. „La ora asta nu-î mai găsesc în birou". Dar nu merita nici să meargă acasă, — — cum o să doarmă în starea în care era ? Deschise fereastra şi-1 chemă înăuntru pe bătrînul paznic de noapte.
76
SOTO ANDRAS
— Spune-mi, nea Ioane, ee vorbesc oamenii despre dandanaua asta cu Salamon ?
Bătrînul stătea în faţa uşii, descumpănit, frămîntîndu-şi în mîini pălăria udă. Se uită bănuitor la preşedinte; oare n-o fi înnebunit că-i vine să întrebe aşa ceva tocmai în miezul nopţii ?
— Despre afacerea cu Salamon ? Cîte nu vorbesc oamenii!
— Spune-mi, hai, spune-mi... dacă ştii ceva...
— Mai degrabă v-ar putea spune paznicul de zi. Eu, nu-i aşa, dimineaţa mă duc acasă, mă culc, dorm pînă la prînz, şi trec pe-aici, da' nu stau făr' o oră-două... D-aia-ţi spun că paznicul de zi, pentru că el stă toată ziua aici...
— Totuşi, şi dumneata ştii. Auzi şi dumneata cîte-n lună şi-n stele. . — Nu zic ba, am auzit, ce-i drept, şi eu, ba una, ba alta...
■— Ei ce-.ai auzit ?
—■ Păi, oamenii spun că .Salamon e un om aşezat, cinstit, că băieţii lui cîntau frumos la brigadă... că ce bine-a făcut c-a adus maşina în colectivă, că multe foloase ne-a adus...
— Şi altceva nu mai spun ?
— Ba spun şi altceva.
— Ce altceva ?
— Eh, prostii, băiete. N-au dreptate să vorbească aşa, că numai eu aş putea spune cît te zbaţi tu pentru colectivă. Seara te .găsesc aici, iar în zori încă-s aici cînd vii la lucru.
— Ei hai, spune, nu te feri.
— Eu nu mă feresc, băiete, da' nu te supăra.
— Nu mă supăr, — îl asigură speriat preşedintele.
— Păi cică dacă tu vei lăsa să se-ntîmple una ca asta, atunci nu eşti decît o cîrpă. Că şi cîrpa se lipeşte oriunde o trînteşti. Aşa spun oamenii.
— Şi cine ţi-a spus-o asta, de pildă ?
— Nu, nu mi-au spus-o mie, — tresări bătrînul auzind întunecata întreBare. Am auzit-o şi eu.
— De la cine-ai auzit-o ?
— N-aş putea să-ţi spun. Nici nu mai ştiu de la cine-am auzit-o. Ori poate femeia mea s-o fi auzit undeva ?... Nu mai ţin minte, nu mă mai ajută capul. Acum ştiu, şi peste cîteva clipe nu mai ştiu ce-am ştiut. Eh, da' trebuie să plec, pentru că dulăul nu latră pe ploaia asta... Nu latră tovarăşii lui, nu latră nici el...
— Du-te, nea Ioane, du-te... dădu trist din cap preşedintele şi rămase multă vreme cu ochii aţintiţi asupra petei de apă pe care o lăsase bătrînul lîngă uşă, unde a stat.
,,N-are încredere în mine — îşi zise Kerekes îndurerat. Se teme de mine. Se teme că dacă-mi spune mă supăr. Dacă aşa stă treaba, azi-mîine pot s-o pun de mămăligă."
Ridică iar receptorul şi ceru Sfatul Popular raional domnişoarei telefoniste care îi răspunse destul de tîrziu, cu vocea înecată de somn.
<— Dă-mi-1 pe tovarăşul Patkos.
— Aşteptaţi că l-am văzut pe-aici, grăi cea care-i răspunse. Cine-1 caută?
— Kerekes, preşedintele. Ştie el...
„Poate că nu-i acolo, la ceasul ăsta", căută să se liniştească în timp ce aştepta.
— Care-i necazul, tovarăşe Kerekes ? Ce s-a întîmplat ?
RĂTĂCIRILE LUI SALAMON
77
Era Patkos. Acum, fie ce-o fi.
— Necazu-i, c-avem necazuri.
— Ce fel de necazuri ?
— In cfiestia lui Salamon.
— Bine că mi-ai adus aminte. Ascultă ici! Bine-ai făcut că m-ai chemat. Trimite vorbă imediat la miliţie să-1 aresteze, că iar m-a atacat.
•— Am auzit.
■— Chiar acum scriu raportul. Aveţi grijă de el, că-i un element foarte periculos.
— Nu ştiu. N-am auzit. Dar aici, oamenii nu-s de acord.
— Cu ce nu-s de acord ?
— Cu excluderea din gospodărie.
— Le-ai spus că m-a atacat ?
— Adineauri am auzit şi eu că a fărîmat bicicleta. —■ Mîine să le explici oamenilor!
Kerekes tăcu o clipă. Căuta cuvinte de răspuns, dar toate-i erau învălmăşite în cap.
— Nu le explic nimic, tovarăşe Patkos ! strigă aproape desperat. — Nu le explic nimic. Nu sînt de acord cu propunerea dumitale. Nu-s de acord. Am altă părere. Mîine o să arăt totul la raionul de partid. De-âcolo ne-a fost recomandat pentru colectivă, de-acolo l-au trimis. Tovarăşul secretar de la raion...
La capătul celălalt al firului se lăsă o tăcere grea. Aceasta îi dădu curaj lui Kerekes şi continuă pe un ton mai ridicat:
— Nu-1 las, tovarăşe. Pe omul ăsta nu-1 las !
Dincolo, Patkos, pesemne îşi reveni, pentru că întrebă pe o voce cumpănită :
— Dumneata îţi iei răspunderea pentru el ?
— Mi-o iau ! Mi-o iau!
— Dacă ţi-o iei, e-n regulă. De ce m-ai chemat? •— Ca să-ţi spun şi dumitale !
Şi cu aceasta trînti receptorul, răsuflă adînc şi se uită de jur-împre-jur de parc-ar fi făcut cine ştie ce minunăţie nemaiauzită. Ce păcat că nu 1-a văzut nimeni. Nu 1-a auzit nici Vancu, nici nea Ion, nici Salamon. Oare ce i-ar fi spus Vancu, dac-ar fi fost aici ? Şi i se păru că în vreme ce vorbea o mînă nevăzută, tainică, mărise lumina lămpii. Flacăra ţîşnise în sus, şi parcă se prefăcuse într-o pasăre de aur, ce zbura liberă ; doar gla-su-i mai lipsea, să-i cînte preşedintelui ce fremăta încă de emoţie, nespus de fericit.
9
A doua zi o porniră toţi trei, înfruntînt drumul desfundat, spre raionul de partid. Vancu dăduse dis-de-dimineaţă un telefon secretarului, care-i aştepta să sosească la ora unsprezece şi-i făgăduise să-1 cheme şi pe Patkos, să vadă ce-a meşterit cu Salamon.
înaintau cu greu în sus pe păşune, cărarea era lunecoasă, ba se mai opri şi preşedintele şi le povesti cu mult foc cum i-a spus-o azi noapte pe şleau lui Patkos. Vancu îl asculta cu interes şi ochii lui mici, negri, străluceau vioi. Salamon părea trist. Se gindea că de-acum totul e-n ordine, că va plăti bicicleta, iar pe cea fărîmată o va lua de la Patkos, o va drege, o va suda şi ce bine va prinde pentru copii, colo, la vară, sau chiar mai devreme, cînd se va desprimăvăra şi brigada Salamon va ieşi iar să lucreze pe pămînturile reavăn mirositoare. Trebuie să dea o fugă după ceva acasă?
78
SOTO ANDRAS
Poftim bicicleta. Ba ar putea să-i monteze şi-un motoraş ca să meargă singură. N-are omul decît să şadă pe ea, că nu oboseşte şi totuşi înaintează. Păi sigur... dacă apucă să dreagă ceasul, îl poate vinde, şi din preţul lui cu siguranţă scoate plata motoraşului. Şi atunci o să fie două soiuri de motoare-Salamon în gospodărie. Unul o să pufăie pe malul gîrlei, trimi-ţînd apa la verze, fa gulii şi la roşii, iar celălalt îl va aştepta proptit de zidul atelierului; şi cînd o vrea să plece, îl va purta în zbor pe drumuri de ţară neumblate încă, hăt departe spre oraşe şi sate, ca armăsarul din poveste pe fiul împăratului...
In romineşte de Dudu Olariu
doină
Frunze se Urăsc, întristări pe vînt Prin copacii goi.
îmi imaginez...
Că umblam prin parc,
Astăvarăj noi...
Chiuie pe vînt
In geam somnoros,
Idealuri noi...
DEMOSTENE BOTEZ
cartea anotimpurilor
— fragmente —
IARNA 1940
a nul nou se deşteaptă cu ea, Poate că lumea a-nceput tot aşa. Coboară din Nord ca de pe-un munte, Ca un ocean Aerian,
Pe care nimeni nu poate să-l înfrunte.
O poartă-aripa viatului,
De unde este osia pămîntului,
Anume,
Ca o suflare rece peste lume.
Fluturi îngheţaţi zboară,
Ca de hîrtie,
Căutînd lumina solară
Rămasă-n pustie.
Poate că-n a viscolului plete
E, — cine-ar putea să spună? —
Coada cine ştie cărei comete
Cu stele şi f'ărîmituri de lună.
Pămîntul' intră ca-ntr-o feerie
Nedumerit şi pal.
Poate-i sezonul lui de carnaval,
Cu flori de gheaţă, ploae de confete,
Cine ştie?!
Că-i prea satanic dansul de afară
Şi prea răsună strania-i fanfară.
Viata s-a închis Într-Insa, speriată.
Iarba s-a culcat uscată la pămînt
De parcă-ar fi căzut pe brlnci, deodată,
Cu firul frînt
De-al vijeliei val,
Ca într-un mut şi antic ritual.
Şi mugurii în ei se-nfăşurară,
Pe toţi copacii din pădure,
In aripile cenuşii şi dure,
Nădăjduind o altă primăvară.
Şi fulgi, şi fulgi,
CARTEA ANOTIMPURILOR
81
Şi parcă fire lungi De tort,
Aştern tăcut, desfăşurat, un giulgi, Peste pâmîntul nevăzut şi mort. Nimic nu zămisleşte nici un rod, Bietul norod
A şi uitat de flori, de fructe coapte,
Şi s-a închis în el ca într-o noapte.
Pe matca rîurilor îngheţate
Treci ca pe-un pod,
Şi parcă nici izvoare nu mai sînt,
Şi apele au intrat iar în pămînt,
Toate.
Pe cîte-o creangă neagră de copac, Stă cîte-o pasere stingheră, Ca nişte fructe-uscate din alt veac, Din altă eră.
Tot peisajul care-a fost odată Bucolic,
Apare-acum sub haina lui de vată.
Ca un imens doliu catolic.
Şi pentru orice sat ce-i fără drum,
Pierdut sub cerul mohorît, de plumb,
Ar trebui un nou Columb
Ca să-l descopere acum,
După fuioarele-i de fum.
Şi totuşi sînt cărări bătătorite,
De nu ştiu cîte săptămîni,
Spre-adâpâtoarele de vite
Şi spre fîntîni.
Stau prin ocoale boii suri Sub garduri de coceni, stingheri, Flămlnde guri, Tot rumegînd tăceri, tăceri. Pe şoldurile ca un colţ de stîncă Zburleşte vîntul părul des. Privirea caldă şi adîncă Vrea să găsească-un înţeles Destinului de dobitoc. Dar gindul macină, in gol, Nu intră nimeni în ocol, Şi timpul s-a oprit în loc. -*■
In casa scundă de alături,
Cu-acoperişul afumat,
Pe-un pat cu rogojini şi pături,
Stau parcă trei femei la sfat.
Şi tac tustrele,
Peste ele
Tăcerea a cernut zăpadă
6 —V. Romînească Nr. 1
82
DEMOSTENE BOTEZ
Ca şi-n ocol, ca şi-n ogradă. Doar gîndurile merg, secrete, De nu le ştie nimenea, Doar una geme pe-ndelete : — Ce iarnă grea! Şi nu mai scoate un cuvînt, Cu ochii pironiţi în grindă. O pală repede de vînt Deschide uşa dela tindă. Tn casă-i fum, şi-s parcă-n cer Pictate şters pe vreo icoană. Un capăt roş de lăicer Tot sîngerează ca o rană. Sînt ca pe-o insulă bătută De-o mare albă de furtună, Sau pe o navă neştiută Cu care au ajuns în lună. Spre seară ochii par mai mari, Pereţii strimţi şi casa rece. Nici 'timpul nu ai şti cînd trece, De nu s-ar auzi un cari Şi-un fus ce sfîrîie molcom, Ca suflu-ncet al unui om. Ca mărturia unui glnd Un glas se auzi oftînd Si iar silabisind apoi:
Ce-or fi făcînd, acolo, ta război ?! Pe geam, o mînă nevăzută A pus flori străvezii de ghiaţâ, Şi parcă fioarea-i de cucută^ Şi frunza-i veştedă şi creaţă.
Oare-or mai fi acum în viaţă?!"
E noapte-adîncâ, prin tăcere Furtuna bîntue zăludă,       ^ ■ Şi toate-au prins să se audă; Şi-aevea ce-i, şi ce-i părere. Văzduhul tot e numai ropot Şi este una cu pămîntul. Apucă funia de clopot Şi trage în neştire, vîntut. Sus, în clopotniţa pustie, Scăpă un dangăt din senin, De parcă trase o stafie, C-un gest ştrengar de arlechin. Femeia se sâltă-n-tr-un cot: — Să fie oare-o-nchipuire ? Se datină pămîntul tot, Aşa-n neştire... Nu ştie încotro s-apuce Nici gîndu-acum înspăimîntat, Şi ca pe un altar, în pat, Femeia-n beznă-şi face cruce.
CARTEA ANOTIMPURILOR
Spre pădure, doar o urmă De paşi mici,
Vlntu-o spulberă, o scurmă , Să nu mai rămiie-aici. A plecat de dimineaţă
0 bătrlnă după lemne, Şi, pesemne,
Noaptea n-a mai prins-o-n viaţă. Fulgii dau năvală-n stupii Scorburilor din copaci, Şi cu-ochii aprinşi de draci Urlă-n depărtare lupii. Gura lor e colţi şi spume, Păru-i ca o perie. Cine să se sperie ? Baba nu mai e pe lume. *
Pe străzile oraşului pustiu Curg parcă fluvii albe de zăpadă. Şi geru-aleargă singur după pradă, Dar nu-i pe uliţi nici un suflet viu. E încă noapte cînd zdrenţoasa trenă A viscolului e deodată ruptă De-un urlet lung şi jalnic de sirenă, Ca o chemare stranie la luptă. Şi pe subt ziduri negre-şi tae drum, Mai înaintea ceasului de zori, Ciudate, umbrele de muncitori, InvăluiteUn măntăi de fum. Universalul lor orar, Cînd îl cuprinzi cu mintea, El merge înaintea Cadranului solar.
Şi pasul lor pornit de nu ştiu unde, Din cine ştie ce cocioabă, Bate mai degrabă
1 Ca soarele, înlîile secunde.
Li se afundă-n mîneci mîna mare De parc-ar fi o pasăre de lut Venită de departe la culcare In cuibul ei de ani şi ani ştiut.
Prin vîntut care suflă ca prin stepe Ei parcă-s primii oameni pe pămînt, Şi viala lumii-abia acum începe.
Umbre negre,
Numere integre,
Grele ecvaţii
Singurele-n spaţii,
Ochi lumânări
Suflete zări.
DEMOSTENE BOTEZ
Suflete blînde, Umbre flămînde, Dragoste, ură, Sfînta prescură.
Merg singuratici, Oameni lunatici, Merg la povară. Gura-i amară Frunză de nuc. Unde se duc? De ce se mai duc ? Pînea-n cuptoare Tare-i departe, Inima doare In cleşte de moarte, Ca pe părinţi, Scrîşnet de dinţi, Pumn încleştat, Sînge în gind. Oh! pînă cînd?...
în fată, cunoscuta lui uzină
Se-naltă neagră, mare, ca un munte,
Cu artificiale becuri de lumina.
Si instinctiv trec mîneca pe frunte
De parcâ-ar vrea din poarta sa se şteargă
De zgură,
De cărbune,
De ulei,
Ca să mai semene la chip cu ei.
Ei merg şi totuşi parcă sînt aduşi pe targa.
Viscolul şueră şi bate, Blestem urgisit de soartă. Şi-i împinge clela spate^ Neînduplecat, pe poartă, După-a muncii datină. Vîntut leagănă într-una Becurile mari cît luna. Fabrica se clatină... Fabrica se clatină...
+
Sus, în văzduh, la o mansardă
O lampă mai continuă să arda.
E ca o stea purtată-n vijelie.
Si unde este, nimenea nujtie^
Prin sulurile repezi de zăpada
Acum o vezi. acuma stă să cada.
Poale-i corabie pierduta-n larg
Pe vreun ocean din Norduri străbătui).
CARTEA ANOTIMPURILOR
Şi poate-i luminiţa din catarg, Aceea care se vede cînd şi cînd. Lumina lămpii, pală, cenuşie, Aşterne pe o masă-n trei picioare Un disc rotund şi alb ca o tipsie, Cu vagi reflexe de apus de soare.
l-i frig şi flăcării de lampă. Deaceia de abia poate să-aştearnă Doar nişte umbre şterse ca de stampă, In odăiţa ca un cub de iarnă.
Desculţă-aleargă pe acoperiş, In cămăşuţă albă, o nălucă. Şi se coboară iute pe furiş, Şi zgîlţiie un geam şi o ulucă
Din gura celui care stă şi scrie
Ies aburi suri de parcă suflă-n ceaţă.
îngheaţă şi cerneala pe hîrtie
Şi gîndurile lui fierbinţi îngheaţă.
Intrat pe-o crăpătură din fereastră, Un fulg mărunt, — o lacrimă-ngheţătă, Se-aşează lin pe scrierea-i albastră, Pe care face, delicat, o pată.
In capul tot mai aplecat pe masă. Stă parcă universul lui, pitit, Ca într-o casă
Un călător de drumuri, ostenit.
Ca-ntr-un mugur de copac în ger, închide colţul vieţii viitoare Şi aprigile năzuinţi ce cer Aripi, să poată-ajunge pînă-n soare.
Nepăsător de viscolul de-afară, Ca într-o ceaşcă prinsă într-un cui, îşi şlefueşte sfînta lui povară Şi visul fără leac din mintea lui.
Parcă,
Acel om singur, tare şi cuminte,
De-ar fi ca viscolul ce bîntue,
Pămîntu-ntreg să-l mînlue,
Sau să-l înnece-n hăuri ca pe-o barcă,
El ar putea să-l facă iar la loc,
Trecut prin foc,
Şi mai purificat ca înainte.
Căci tot pămîntul, cum îl vezi,
Şi cît nici nu se vede,
86
DEMOSTENE BOTEZ
Bătut de viscol şi de nea, E în puterea ta Atunci cînd crezi.
Şi omu-acela crede!
Saloanele-s scăldate în lumină. In candelabre, mii de stele ard. Spumînd perdelele de muselină Şi draperii bogate de brocard.
Scînteie raze-n prizme de cristal, Cu mozaicuri mici de curcubeu. Salonul este gata pentru bat, Că balurile se ţin lanţ, mereu.
Aşa e iarna... dată pentru baluri, Şi-n limuzine cu iluminaţii, Săltînd peste troene, ca pe valuri, Vin zîne, numai zîmbete şi graţii.
Pe umerii cum sînt în floare merii Atîrnă blănuri lungi de animate Din tundre neumblate de Siberii, Şi de prin jungle ecvatoriale.
Pe piept le joacă preţioase daruri, ^ Cu vii sclipiri de stele şi de gheaţă,_ Ca fulgii albi ce scînteie sub faruri, Pe platoşa zăpezilor din faţă.
Şi trandafiri cu florile de ceară Se lăfăiesc pe braţe ca-ntr-o seră, Tn limuzini ce poartă primăvară, Aduse dintr-o altă emisferă.
O clipă doar pantofii de atlas Ating zăpada proaspătă pe scară. Şi oaspeţii nu fac decît un pas Şi intră 'iar în altă primăvară.
Si uşile se-nchid grăbit, şi ni me 'Nu-si aminteşte, nici nu vrea să ştie, De 'cel ce la mansardă-ncearcă rime Şi de toţi cei ce-ngheaţă-n vijelie.
Pe cînd la poarta cu blazon şi stemă, Surit de viscol, paznicul de noapte. — Un veteran din nouă sute şapte, — Printre musteţi cu ţurţuri mari, blestemă
MI RON RADU PARASCHIVESCU
SALVATORUL*)
Năduşit şi gîfîind de alergătură, trăgîndu-şi pulpanele cam roase ale trenşcotului, cu borurile pălăriei turtite, cu valiza într-o mînă şi cu un săculeţ de muşama în cealaltă, Manole Popescu deschise uşa compartimentului de clasa a doua. Pe culoar, călătorii în vestă sau numai în cămaşă, stăteau înşiraţi pe la geamuri, îşi ştergeau frunţile, fumau sau beau limonada. Fusese o zi călduroasă, cu asfaltul topit pe trotuare, prima zi adevărată de vară bucureşteană, iar acum perspectiva călătoriei şi a celor trei săptămîni de odihnă care-l aşteptau la Predeal, îi dădea o bucurie aproape copilărească. Se simţea fericit şi liber, gata să intre în vorbă cu oricine, despre orice, şi fiecare străin i se părea un prietin. In colţul de lîngă fereastra compartimentului, doar un sublocotenent tînăr, blond, cu tunica descheiată la gît. Dar plasa de deasupra canapelelor era plină de pachete, cutii şi geamantane, iar în cuiere atîrnau haine şi macferlane. Manole îl întrebă zîmbitor pe sublocotenentul cel blond : ■— Mai e vreun loc liber aici ?
Sublocotenentul, la fel de zîmbitor şi binevoitor, îi arătă două locuri: cel din mijlocul canapelei şi cel din capătul dinspre culoar.
„Tot am noroc !" îşi spuse Manole, şi după ce-şi săltă geamantanul în plasă, simţi o satisfacţie fără margini, parcă ar fi cîştigat o adevărată bătălie, numai prin propriile lui puteri. După ce-şi agăţă în cuier trenşcotul şi haina, aruncă şi pălăria peste geamantan, apoi ridică atent săculeţul de muşama roşcată şi-1 împinse binişor în plasa mai îngustă ce se afla dedesubtul celei cu geamantanul. In săculeţ avea trei sticle de Cotnar veritabil pe care le cumpărase de la un depozit din Bucureşti. Asemenea vin nu mai băuse dinaintea războiului, iar la Predeal era îndoielnic să găsească aşa ceva.
Se trînti pe canapeaua albastră de pluş, ale cărei arcuri săltau plăcut, şi închise o clipă ochii, ca să se reculeagă. I-a deschis însă imediat, privind dezorientat în jurul lui. Ofiţerul de lîngă geam ridicase măsuţa mobilă şi se pregătea să-şi desfacă un pachet cu mîncare. Acum, după ce se vedea instalat, Manole simţea în el un prisos de forţe pe care nu mai avea pe ce le cheltui. Ar fi vrut să intre-n vorbă cu vecinul de drum, dar acesta jupuia cu un aer foarte preocupat o felioară de parizer. Manole scoase un
* ) Din culegerea : „Evoluţia şi revoluţia lui Manole Popescu". — Manual de bună purtare pentru zilele noastre.
88
MIRON RADU PARASCHIVESCU
ziar clin buzunarul trenşcotului şi încercă să citească. Dar literele-i jucau in ochi, şi nerăbdarea de a vedea odată trenul pornind, nu-i dădea răgaz să le urmărească.
Era mulţumit. Vacanţa începea sub bune auspicii. Azi dimineaţă fusese la slujbă ca să pună la punct ultimele lucrări, în şedinţa de la prînz fusese lăudat pentru munca din secţia lui, iar tovarăşii din întreprindere îl bătuseră pe umăr la plecare, voioşi şi mulţumiţi de bucuria lui, ca de a lor :
— Să fii sănătos, Manole, şi petrecere frumoasă !
— Să ne trimiţi şi nouă o vedere, cu munţii ! adăugase Aurelia Voicu, secretara directorului-adjunct, lăsîndu-şi pleoapele în jos, sfielnică de parcă i-ar fi făcut o mare confidenţă.
Ceilalţi zîmbiseră, fiindcă bănuiau că Aurelia e îndrăgostită în taină de Manole. Dar nu era nimic adevărat. Desigur, Aurelia e o fată drăguţă, şi Manole se-nţelegea foarte bine cu ea, oa de altfel cu toţi colegii lui, dar nimic mai mult.
El era fericit că însfîrşit o să fie liber, liber complet de orice grijă, că o să hoinărească pe potecile munţilor, o să joace şah cu tovarăşii din vilă, o să citească şi o să se tolănească la soare.
La Predeal îl aştepta marea lui dragoste, Coca Mihalcea, studentă în ultimul an la ştiinţe, campioană de volley, care plecase acum două zile în vacanţă împreună cu maică-sa.   Erau înţeleşi  să-1  aştepte în gară,
*-
însfîrşit, trenul se urni uşor, iar Manole se uită la ceas să vadă dacă porneşte la oră exactă. Trei ceasuri îl mai despărţeau de adevărata, complecta fericire a vacanţei.
In compartiment începură să-şi facă apariţia călătorii care stătuseră pe culoar, pe scări sau pe peron : încă un ofiţer, un locotenent gras, rotofei, cu un^ început de chelie, apoi un civil în haine maron, un om de vreo cincizeci de ani cu o cicatrice pe obrazul stîng, muncitor vechi, după toate aparenţele, şi însfîrşit, un tînăr de vreo douăzeeişidoi-şi trei de ani, cu aer de student, cu părul negru, lins foarte tare pe tîmple şi cu un smoc zburlit în mijlocul frunţii, oare-i cădea în jos pe ochi pînă la rădăcina nasului, bălăngănindu-se în legănatul trenului, ca o creastă de curcan.
Manole intră în vorbă cu fiecare, întrebîndu-i pînă unde merg, de unde sînt, pomeni de ploile din ultimele zile, de căldura de azi, de semănături, de regularitatea mersului trenurilor, întinse imediat ziarul său vecinului în maron care-i ceruse voie să se uite puţin prin el, şi însfîrşit, mulţumit că legase prieteşug cu toată lumea, aţipi liniştit, cu sentimentul că şi-a îndeplinit cu bine misiunea.
Cînd se trezi, trecuseră de Ploieşti ; vecinul în haine maron şi tînărul cu moţul curcanului pe frunte coborâseră, iar cei doi ofiţeri vorbeau între ei, plan ui rid să se ducă în recunoaştere ca să-şi găsească locuri într-alt vagon fiindcă ăsta în care se aflau mergea doar pînă la Oraşul -Stalin, iar ei coborau tocmai la Mediaş. L-au rugat, deci, pe Manole să aibă grijă şi. de bagajele lor, şi au pornit-o pe culoar, legănindu-se ca beţi la fiecare smucitură a vagonului. In urma lor, intră în compartiment un muncitor ceferist, în uniformă bleumarin, care se aşeză pe canapeaua din faţa lui Manole. Acesta, mînat de nepotolitul lui instinct de sociabilitate şi bună dispoziţie, îi luă interogatoriul şi află că noul sosit este vechi ceferist, revizor de vagoane, iar acum urmează un curs de specializare după care va da examen de conductor. Era un om simplu şi foarte simpatic, ou o
SALVATORUL
89
privire deschisă, şi aducea mereu vorba de răspunderea mare a meseriei lui. I-a explicat lui Manole că de la Comarnic la Predeal panta urcă cu cîte opt milimetri la fiecare zece metri, că locomotivele cu injector de ţiţei sînt mult mai puternice decît cele cu cărbuni care, deşi foarte grele, trag mai puţin, iar Manole îl asculta avid, încîntat că-şi sporeşte cunoştinţele lui atît de rudimentare şi superficiale pînă atunci, despre tehnica feroviară.
începea să însereze. Pe ferestrele dinspre culoar, pătrundea o lumină roşcată-aurie, ce dădea întregii călătorii o atmosferă feerică. Manole ieşi din compartiment şi privi pe geamul deschis: soarele uriaş, ca o tavă imensă de aramă topită, soobora sub linia viorie, frîntă în zigzaguri, a munţilor ce-şi desenau în zare contururile masive, neclintite. Totul părea un decor fantastic dintr-o piesă nerealistă, sau dintr-un film colorat; din cîmpurile. acoperite de grînele proaspete şi ţepoase ca o perie, se ridica o mireasmă reavănă de pămînt umed şi de sănătate care biruia mirosul de catran şi funingine lăsat în urmă de hornul locomotivei, iar Manole simţea o plăcere nesfîrşită parcă s-ar fi aruncat într-o apă proaspătă şi răcoritoare, o plăcere deplină şi cu atît mai sfîşietoare cu cît n-avea pe nimeni alături, ca să împărtăşească cu el această frumuseţe paşnică şi măreaţă a firii, a munţilor, a cerului şi a pămîntului. Ah, şi trenul ăsta care merge atît de încet, desigur fiindcă avea o locomotivă cu cărbuni şi nu cu injector de ţiţei, şi care îndată o să meargă şi mai încet fiindcă va urca cu opt milimetri la fiecare zece metri; şi bucuria care-1 aşteaptă de-acum înainte, şi veselia cu care o să-l întîmpine pe peron Coca şi cu mama ei, au să-l asalteze cu întrebările, cu rîsete, cu istorisiri ! Şi el o să glumească cu ele, şi au să meargă împreună la masă, şi o să deschidă o sticlă de Cotnar, şi vor sfîrşi seara mai veseli şi mai fericiţi la gîndul că asemenea seri şi zile îi aşteaptă timp de trei săptămâni încheiate de acum înainte. Şi el o să le povestească cum l-au lăudat în şedinţă, cum l-au felicitat colegii şi directorul, şi...
Manole nici nu vrea să se gîndească mai departe, la fericirea viitoare care-1 aşteaptă la toamnă, cînd Cocuţa o să-şi ia diploma şi se vor căsători, şi totul va fi atît de frumos, de armonios şi de clar. Da, viaţa asta merită să fie trăită! Iată, după 11 luni de muncă, de şedinţe, de discuţii, de frămîntări, adeseori de îndoieli şi oboseală, te aşteaptă totuşi mereu ceva nou, ceva sănătos şi trainic, ceva sigur dar mereu neisprăvit, mereu în creştere, mereu înnoit. Asta e viaţa adevărată, şi pentru ea merită să te zbaţi, să te lupţi şi să trăieşti !...
*
Trenul trece acum prin Cîmpina, sondele se ridică mai întunecate peste dealuri, iar pe şoseaua care se-ntinde paralelă de-a lungul liniei ferate, un grup de copii îşi flutură rîzînd mîinile spre călătorii din geamurile vagoanelor. Manole se apleacă peste vergeaua de aluminiu a ferestrei, şi le face semn cu mîna, simte nevoia să răspundă salutului lor prietenos. Dar deodată simţi-n ochiul drept o împunsătură usturătoare, ca un ac de albină. Locomotiva a lăsat în urma ei un snop de fum şi scântei, care a ţişnit ca o perdea prin dreptul ferestrelor. Manole-şi duce'mîna la ochiul care-1 ustură grozav, şi împunsătura aceea o simte acum şi mai dureroasă sub pleoapă, ca un grăunte fierbinte de nisip.îşi scoate batista, se freacă peste pleoapă, simte că-i dau lacrimile. Nu-i nimic, un fir de funingine, — iese el singur, îndată. Păcat numai că n-o să mai poată sta la fereastră, aerul rece care-1 izbeşte peste faţă şi ochi, îl face să simtă şi mai acută durerea pricinuită de grăuntele acela de funingine. Manole încearcă iar
90
MIRON RADU PARASCHIVESCU
să-şi pipăie pleoapa închisă. Iată, exact aici, în globul ochiului, simte vie înţepătura. îşi freacă iar pleoapa cu arătătorul şi se gîndeşte că el a rîs întotdeauna de călătorii care-şi pun ochelari de soare în trenuri, şi iată, totuşi, că ei aveau dreptate. Că dacă ar fi avut şi el ochelari negri de soare, acuma nu i-ar îi intrat funinginea-n ochi.
Tocmai cînd dădea să intre în compartiment, se-ntîlni mas în nas cu cei doi ofiţeri care se-ntoarceau din investigaţiile lor. Au găsit locuri într-un vagon mai din faţă şi acum plănuiesc oa la Sinaia să-şi ducă bagajele şi să se mute acolo, în vagonul care merge pînă la Oradea.
Manole îi lasă să intre în compartiment înaintea lui, apoi îşi deschide binişor pleoapa, crezînct că n-o să mai simtă grăuntele de funingine. Dar degeaba ! Senzaţia de ascuţită înţepătură e la fel, tot acolo, în mijlocul ochiului, chiar pe glob.
După ce ofiţerii au ieşit cărîndu-şi bagajele, Manole s-a ridicat de pe canapeaua lui, întorcîndu-se cu faţa spre oglinda dreptunghiulară, agăţată deasupra rezemătoarei. Degeaba-şi holbează ochiul rănit, nu reuşeşte să vadă nimic. Simte doar şi mai ascuţită, aproape ca pe-o arsură, înţepătura şi usturimea, se treacă iarăşi cu batista pînă-i dau lacrimile, apoi închide ochiul şi se aşează astfel pe locul lui, cu capul rezemat de spătar. A plănuit o tactică : o să stea aşa, cu ochiul închis, iar în timpul ăsta funinginea o să lunece în colţul pleoapelor şi apoi, cînd le va deschide deodată, n-are să mai simtă nimic pe globul ochiului.
Vecinul de vizavi, ceferistul, îi cere ziarul, Manole i-1 întinde şi ră-mîne în aceeaşi poziţie de aşteptare, cu ochiul drept închis, ca un chior. Ceferistul nici n-a băgat de seamă, şi-a vîrît nasul în ziar, iar lui Manole îi e ruşine să-i spună ce accident i s-a-ntîmplat.
Şi trenul urcă mereu gîfîind, scoate două ţignale scurte şi ascuţite şi-ncepe să pufăie mai tare, grăbit şi des, ca un astmatic. Se apropie de Sinaia. Manole îşi propune să nu deschidă ochiul pînă la Sinaia unde trenul stă şase minute, iar el va coborî pe peron să vadă dacă nu-ntîlneşte vr-un cunoscut, fiindcă trei colegi de-ai lui sînt de două săptămîni în concediu la Sinaia. S-ar putea să-1 întîlnească pe unul din ei, —■ azi e sîm-bătă, poate că se duc la Poiana sau la Timiş, în excursie. Numai de n-ar da tocmai de urîciosul ăla de Protopopescu, „pisălogul", cum îi spun ei-Ce om şi Protopopescu ăsta ! Băiat bun, nimic de zis, muncitor, săritor şi devotat, un om de-ncredere. Dar cu nişte ticuri de om bătrîn : n-are nici treizeci de ani împliniţi, şi de cînd e responsabil sindical, nu mai e chip să schimbi o vorbă cu el. A adoptat un ton de nesuferit. Pînă şi-n cele mai mărunte convorbiri, cît de neînsemnate, cînd vreunul din colegi povesteşte o glumă, o întîmplare, sau cînd face careva vreo ironie, Protopopescu dacă se-ntîmplă de faţă, ia pe loc o mutră gravă şi un aer gînditor, dă greoi din cap şi apoi exclamă foarte convins:
— Nu-i just, tovarăşe, nu-i just!... Lenin spunea că oportunismul...
— Da' mai lasă-ne. bre omule !... te crezi mereu la şedinţă....
— Ei, vezi, — răspunde atunci Protopopescu. mai grav şi mai ferm pe poziţia lui — ei, vezi, asta nu-i just, tovarăşe, să-mi răspunzi aşa, cînd...
Şi ceilalţi bufnesc în rîs şi fug care-ncotro, iar „claca" se duce dracului. Sau, dimpotrivă, cînd lui Protopopescu i se pare că o glumă e reuşită, sau că în relatarea vreunuia din ei e un tîlc ascuns, atunci numai ce-1 auzi exclamînd mulţumit:
SALVATORUL
91
— Just, asta da, e just, fiindcă poziţia adoptată er,a prea îrnpăciui-ioristă....
La care iarăşi, toţi rămîn consternaţi şi li se face lehamite să mai continue şueta. Pînă i-a spus într-o zi Niţă, scos, din sărite :
—■ Măi Protopopescule, tu parcă nici n-ai fi marxist cum te pretinzi, ci un popă bigot care şi la el acasă, cu nevasta şi copiii, tot din evanghelie citează !...
Chestia asta 1-a jignit grozav pe Protopopescu, dar s-a ţinut. S-a înroşit deodată ca sfecla, dar n-a mai spus nimic, a mormăit doar ceva ca pentru el, şi a plecat imediat din grup. De atunci însă n-a mai pomenit niciodată de doctrină, cînd nu erau în şedinţă. Aşa că tot i-a folosit la ceva, cel puţin cînd e cu mai mulţi de faţă. Că în doi, îi e imposibil să nu facă paradă de lectura lui.
Şi Manole se gîndeşte cu groază că ar fi într-adevăr o nenorocire pentru el să dea pe peron la Sinaia tocmai de Protopopescu care să-l însoţească pînă la Timiş sau la Predeal. I-ar imp ui a pîn-acolo capul cu tot ce e „just" sau „nejust" după părerea lui, dinainte pregătită pentru orice...
Trenul merge acum mai încet, scoate încă un fluierat, de data asta lung, sfîşietor ca din băierile inimii, şi intră legănîndu-se pe şolduri, în gara mare, întunecoasă şi pietruită ca o pivniţă, a Sinaiei. Manole se repede din compartiment şi aleargă la capătul coridorului. Dar n-a deschis încă ochiul. Vrea să-şi întîrzie surpriza plăcută cînd îl va deschide şi n-o să mai simtă nici urmă de funingine sub pleoapă.
Şi iată că pe peron nu e nimeni, nici Protopopescu, nici Niţă, nici un cunoscut de-ai lui Manole. Doar cei doi ofiţeri cle-adineauri aleargă de-a lungul trenului, strigîndu-se şi cărîndu-şi pe umeri geamantanele şi mantăile. Dar... spre jalea lui Manole, sînd deschide pleoapa, simte sub ea, şi mai usturătoare, neclintită, acelaşi grăunte de nisip fierbinte drept în lumina ochiului. „Ei, fir-ar ea a dracului de treabă !..." se îngrijorează el de-a binelea. Şi ca să-şi uite de îngrijorare, dă fuga la pompa de pe peron să tragă o gură de apă (şi, eventual, să-şi moaie puţin şi ochiul într-un pumn de apă rece, asta desigur că i-ar face foarte bine şi poate ar spăla sgura de sub pleoapă), dar tocmai cînd a pus mîna pe minerul pompei, locomotiva şuieră vestind plecarea.
Manole se agaţă de bara de alamă şi urcă-n vagon ; apoi rămase pe culoar, rezemat în faţa unei ferestre închise.
De-a lungul drumului se întind acum foarte aproape, ca nişte ziduri sure şi ursuze, coastele rîpoase ale munţilor care-ncep să se vadă tot mai şterse în umbrele negre ale nopţii ce a şi înecat toată valea. Degeaba tot încearcă Manole să-şi alunge cu batista duşmanul minuscul din ochi. Grăuntele de zgură e acolo, la locul lui, fidel şi crîncen, ca o înţepătură de ac, necruţătoare.
I se şi pare chiar că e un duşman adevărat, o fiinţă vie, un duh rău care vrea anume să-i tulbure bucuria vacanţei de-abia începute, care-1 şicanează şi-i face mizerii şi care se bucură pe ascuns de tot chinul lui Manole. „Nu se poate, dom'le, doar nu-i prima oară cînd mi se-ntîmplă să-mi dea ceva-n ochi..." îşi injectează el o nouă doză de optimism, frecîn-du-se, de data aceasta ceva cam prea apăsat, cu batista peste pleoapă, aproape s-o jupoaie. Dar zadarnic ! „Ei, vezi, asta e — parcă-i răspunde altul din el — tocmai fiindcă nu ţi se-ntîmplă prima oară, trebuia să fii mai prevăzător... Ce credeai că cefereul a pus doar aşa într-o doară la fie-
92
MIRON RADU PARASCHIVESCU
care fereastră îte o tăbliţă scrisă în mai multe limbi : „nu vă
plecaţi în afară", „ne pas se peneher en dehors", „e pericole so sporgersi"...? Na, ai văzut acum că e „pericoloso" într-adevăr ? Aşa-ţi trebuie dacă nu ţii seamă de măsurile preventive care puteau să-ţi fie şi ţie de folos!..."
Ce dracu, îşi spuse Manole zîmbindu-şi, mai mult ca să nu plîngă deabinelea, uite c'am dat în boala lui Protopopescu ; nu-mi mai rămîne decît să-mi spun ca el : „Nu e just, tovarăşe, să nu ţii seamă de regulamentul căilor ferate, nu e just..."
Just, nejust, vorba e că scrumul din ochi îl stinghereşte mereu. Şi nici o ameliora re de la Cîmpina ipînă la Buşteni, de unde Manole reintră în compartiment. II regăseşte pe ceferistul care a terminat de citit gazeta. Manole se holbează iar în oglindă, însă lumina din tavanul vagonului e pnea Silabă ca să-1 ajute să vadă ceva. Exasperat, se trînteşte iarăşi pe canapea.
Trenul a pornit din staţie. Mai e Azuga şi iată-1 la Predeal unde Coca şi cu mama ei or să-i iasă în întîmpinare. Frumoasă regăsire! Şi el, în loc să le iasă-n lată ziimbind plin de voioşie, o să le apară cu un. ochi chior, enervat, chinuit, să le indispună şi pe ele... Dac-ar fi măcar ziuă, să sie poată duce imediat la un dispensar, la un medic oculist care-1 să-1 consulte cu atenţie, dînd din cap îngrijorat. Manole se şi vede căzut pradă unei catastrofe : „Cristalinul e ameninţat — va spune medicul — seîn-teia ce v-a intrat în ochi (se vede că era o scînteie, că doar de-aia 1-a usturat atît de înfiorător în primă clipă) a ars corneea... Acum, o intervenţie chirurgicală e riscantă, dar altceva nu vă mai rămîne de făcut..."
Şi uite cum, dintr-un nimic, dintr-un fleac, poţi să rămîi infirm o viaţă-ntreaigă ! Manole simte bine că asta-I aşteaptă de-acum înainte; în faţa lui se deschide o prăpastie cu atît mai înfiorătoare, cu cît acum două ceasuri nici prin gind nu-i trecuse: orbirea, chior de un ochi, un ochi mort. de sticlă, inutil... estropiat...
— Tovarăşe ! se smulge Manole din disperare, adresîndu-se ceferistului care sta gata-gata să aţipească, — nu cumva ai o> oglindă mică la dumneata ?
— Ba, da, poftim ! şi ceferistul scoate din buzunarul de la piept o oglinjoară cu doiuă feţe, pe care i-o întinde surîzător, mulţumit că-i poate fi de folos : da' ce vi s-a-mtîmplat ? ■— îl întreabă el pe Manole văzîndu-1 că-şi zgîieşte ochiul în apele oglinzii.
— Nimica toată ! răspunde Manole silindu-se să pară nepăsător, — mi-a dat ceva-n ochi şi nu mă mai lasă-n pace... încă de la Cîmpina...
— De la Cîmpina ? ! întreabă mirat ceferistul. Daţi cu colţul batistei chiar pe locul unde simţiţi că e punctul dureros... iese la sigur... şi mie mi se-ntîmplă foarte des.
Dar încercările lui Manole rămîn tot zadarnice, Oricît ar vrea el să introducă colţul batistei printre .gene, pleoapa, la cea mai mică atingere, se-nchide singură, tremurătoare, ca aripa unei rîndunele. Manole încearcă a doua şi a treia oară, dar tot degeaba. Ca o fiinţă străină de el, pleoapa nu vrea să-1 asculte ci se-nchide automat, cum simte vîrfut batistei doar apropiindu-sie de ea. Şi durerea continuă, la fel de nemiloasă, mai sporită de frecuşul zorit al pleoapei. Manole nu mai are însă, de mult, nici o nădejde. Se vede chior, fără un ochi, trebuie să poarte de acum înainte ochelari negri, el care-i socotea nişte fandosiţi pe cei cu asemenea ochelari. Ah, şi incertitudinea asta care-1 va teroriza toată noaptea pînă mîine-n zori cînd o s-alerge la medic !...
SALVATORUL
93
Exclamă uimit, fără să-i mai pese de ce o să zică celălalt :
— Şi cel puţin dacă n-aşi sosi acum, noaptea, să mă fi putut duce La un medic...
— Nu-i nevoie ! îl încurajează calm ceferistul, — e dispensar chiar în gară !... La Oraşul Stalin vă daţi jos, nu ?...
— Nu, la Predeal !
— Aşa-a-a ! ? La Predeal, nu... nu e dispensar în gară... Credeam că mergeaţi la Oraşul Stalin... acolo, da, este...
Un igind disperat îi şi fulgeră prin cap lui Manole : să se ducă pînă acolo să scape astaseară ide toată obsesia asta îngrozitoare. Dar repede dă din cap, viind parcă să-şi gonească acest gînd ce simte că-1 ispiteşte ; „Nu se poate... sînt aşteptat în gară..." Dar, gîndul nu-i dă pace, dimpotrivă, lucrează stăruitor : „E drept, în felul ăsta, dacă mă duc chiar acum pînă la Oraşul Stalin, scap de o noapte întreagă de nesomn şi de chin... Nu le mai tulbur nici pe ele...".
Şi planul i se conturează foarte clar şi simplu în minte : acum, cînd ajunge la Predeal, se dă jos pe peron şi-i spune Cocuţei că are treabă pînă mîine dimineaţă la Oraşul Stalin, că i-a dat instituţia o însărcinare de două minute, dar pe care trebuie s-o îndeplinească neapărat pînă mîine dimineaţă... Aşa că o roagă să nu fie supărată, ci să-l aştepte mîine dimineaţă la primul tren care vine dinspre Oraşul Stalin. Sigur, aşa e foarte simplu, ele n-au să bănuiască nimic... şi cine ştie ?... poate că are noroc acum la dispensarul gării, şi-i scoate careva înţepătura din ochi.
Cînd era însă gata să se reaşeze, ceva mai liniştit, pe locul lui, o altă idee, perfidă, subţire, palidă şi deabia ceţoasă la-nceput, ca o iscoadă ne-băgată-n seamă, începe să-l frămînte : dar dacă Cocuţa o să bage de seamă ochiul lui cel închis ?... da' cum să nu-1 bage de seamă ? mai e vorbă ? sigur c-o să-l bage imediat de seamă... Şi atunci, (Manole de data asta se simte disperat de-a binelea, îi vine să urle, nu alta,) în loc să le liniştească cu minciuna lui, o să le chinuie şi pe bietele femei toată noaptea, fâcîndu-le să-l aştepte neliniştite pînă a doua zi de dimineaţă ! Nu, nu se cuvine să le strice în halul ăsta prima zi de vacanţă pe care-o fac împreună !... Tot mai bine e să se dea jos la Predeal, să rămînă cu ele, să le spună bărbăteşte... da, sigur, să le spună curajos tot ce i s-a întîmplat în tren, cu fleacul ăsta de funingine care i-a dat în ochi... nu e nici o nenorocire, se-nţelege... e doar niţel sîcîit că s-a tot frecat... de la Cîmpina, da, chiar de la Cîmpina... dar nu-i nimic grav, nici o complicaţie... L-a mai văzut în tren şi un ceferist, un om foarte de treabă, da, sigur... un om de meserie, i s-a-ntîmplat şi lui deseori, i-a spus chiar el, cu gura lui, lui Manole : i se-ntîmpia foarte des pe cînd era revizor de vagoane... căci era revizor de vagoane, dar acum dă un examen de înaintare, o să fie conductor de tren... Ei, şi dacă un om ca el, cu experienţa meseriei de-o viaţă-ntreagă, i-a spus că nu-i nimic... ce importanţă mai are?! Un fleac, o nimica toată... Numai de ele i-ar părea rău lui Manole, de Cocuţa şi mama ei, o bătrînică aşa de blîndă... şi spe-rioasă ca o vrabie, tot tresărind mereu, ba de una, ba de alta... că d-aia nici n-a lăsat-o pe Cocuţa să vină singură la Predeal, să aibe şi ei parte de o vacanţă-n doi, nestingheriţi de nimeni trei săptămîni de zile încheiate... Dar pas de fă ceva cu bătrîna : că, Cocuţo mamă ţi-ai luat pulovărul, că Cocuţico ţi-ai pus ciorapii de lînă, că vezi ca să nu cazi pe vreo rîpă, fetiţa mea'!... şi cîte altele... încît lui Manole i se trezeşte deodată o ură cumplită împotriva tiraniei bătrînei ăsteia, o tiranie cu atît mai ucigătoare cu cît se manifestă mai perfid, sub haina dragostei şi a grijii faţă de tine... Nici nu ştii. cum dumnezeu să trăieşti aproape o lună-ntreagă cu ea pe cap... Nu,
94
MI RON RADU PARASCHIVESCU
zău, că e exagerat din partea ei să pice aşa, pe capul lor, deabia logodiţi !...
„Doamne fereşte!" îşi spune Manole deodată, surprinzîndu-şi gîndu-rile pline de ură la adresa viitoarei lui soacre, „doamne fereşte ! am căpiat de tot de cînd cu scînteia asta-n ochi !..." Apoi, aruncînd pe furiş o privire către ceferistul de vizavi, începe să-şi caşte iar ochiul în oglinjoara /le buzunar pe care i-o dăduse acesta ; îşi ridică sprinceana dreaptă, ca şi cum s-ar concentra pentru ceva grav, dar fără să vrea, parcă spre a-i veni în ajutor ca să-şi poată întinde mai bine pielea de pe umărul obrazului şi:n felul ăsta să-şi caşte şi mai tare ochiul, îşi ţuguie tare buzele şi deschide gura strîmb, într-o parte, ca şi cum ar cînta, cu mulţi „o-o-o", într-un cor.
Văzîndu-1 aşa schimonosit, ceferistul se ridică de pe locul lui şi-i spune prietenos :
— Ia lăsaţi-mă pe mine să mă uit, să văd ce-aveţi !
Istovit, Manole îşi dă capul pe spate ; îşi simte ceafa moale ca de cocă, parcă nici capul nu mai e aî lui, în timp ce tovarăşul de vizavi i-1 dă şi mai tare pe spate şi se apleacă să-i privească ochiul.
Nu reuşeşte însă nici ceferistul să vadă mare lucru. Dar pe culoar lumina e mai puternică decît în compartiment. Manole iese pe culoar şi ceferistul îi ia din nou fruntea-n palme, îi dă capul pe spate şi se uită atent: apoi exclamă bucuros, ca de o izbîndă personală :
— Da ! Este... Se vede !... Şi, parcă mai vesel, chicoti: — Aha ! Uite-1, e chiar colo în lumina ochiului... drept în mijloc. Aveţi o batistă curată la dumneavoastră ?
Ca-n vis, aproape leşinat, Manole îi întinde batista. Ceferistul se apleacă iarăşi asupra lui, examinînd batista :
— Aşa-a-a !... bun ; e curată !
Alege un colt al batistei, îi răstoarnă capul pe ceafă şi-i spune :
— Acuma, o clipă, staţi aşa — nu mişcaţi ! Şi nu-nchideţi pleoapa !...
Cu degetele mîinii stingi îi cască pleoapele iar cu dreapta ridică batista albă care fulgeră ca un porumbel în zbor prin faţa ochiului beteag al lui Manole. O atingere scurtă, doar o mică fracţiune de secundă, şi ochiul i-e năpădit de lacrimi. Pleoapa i se-nchide, şi... minune ! Manole n-o mai simte trecînd peste un grunj de nisip, dureros. A alunecat lin, simplu, ca şi cea a ochiului stîng, la care n-avea nimic.
— A ieşit! exclamă voios ceferistul pe care Manole îl văzu în clipa următoare cum examinează colţul batistei la lumina becului puternic de pe coridor.
— A ieşit !... Uite-o aici, cît de mică era, fir-ar ea a naibii !... Vă mai doare ?...
Şi ceferistul îi întinde lui Manole batista, ca pe-un trofeu. Manole se uită la ea, dar nici nu-i mai e aminte să se uite la firicelul imperceptibil de zgură. E fericit cum n-a fost niciodată în viaţă. Parcă o stîncă mai mare decît tot Caraimanul i s-ar fi luat de pe piept.
Răsuflă_ uşurat, în piept îi năvăleşte un val fierbinte de fericire, de bunăvoie şi de recunoştinţă fără margini :
— Iţi mulţumesc foarte mult, tovarăşe, nu mă mai doare deloc, deloc... parcă nici n-a fost nimic !... Iţi mulţumesc...
— N-aveţi de ce ! răspunde modest ceferistul, aproape stingherit de izbucnirea lui Manole. Era un fleac, n-aveţi de ce să vă necăjiţi... Bine c-a trecut !
Şi el ieşi în uşa culoarului, tocmai cînd trenul oprea la Azuga. Manole îl auzi strigînd pe peron după careva, apoi rîsete, saluturi, iar
SALVATORUL
95
pe culoarul vagonului apăru încă un ceferist, în haine pline de ulei şi păcură, cu faţa şi mîinile mânjite ca un coşar, iar în mînă cu un ciocan lung în coadă şi cu o cheie franceză mare, groasă.
Vorbeau acum amîndoi ceferiştii cu glas tare, umplînd tot vagonul cu larma lor, se întrebau de lucruri de-ale lor, profesionale, ca-ntr-un limbaj cifrat, din care Manole nici nu-nţelegea nimic, nici nu-i era aminte să le mai asculte convorbirea. El era năpădit de o bucurie fără seamăn şi fără margini, aproape nu-i venea să creadă că ia scăpat din panica în care-1 zvîrlise acest accident mărunt şi care totuşi putea avea urmări catastrofale. Bucuria vacanţei i se unea acum cu bucuria nenorocirii înlăturate, şi totul lua proporţiile unui coşmar din care te trezeşti, eliberat şi sănătos, în răcoarea şi lumina unei dimineţi de Mai. Şi — toată bucuria asta a lui, numai omul ăsta, ceferistul, muncitorul ăsta pe care nici nu ştie cum îl cheamă, numai el i-a dat-o ! Manole simte din nou acelaşi val de recunoştinţă mută şi fierbinte fată de tovarăşul lui de drum.
împreună cu celălalt, acesta intrase în compartiment, urmînd să vorbească de-ale lor. Manole ar vrea să-i mulţumească şi nu ştie cum s-o facă. Am să-i dau două sticle de Cotnar — iaşa vin n-a mai pus el în gură niciodată, — am să i le dau cînd cobor la Predeal, şi o să-i spun : „Uite, tovarăşe, să bei în sănătatea pe care d-ta mi-ai salvat-o !"... Adică nu, c-ar fi prea literar, ca-ntr-o piesă de teatru, dacă i-aş vorbi aşa. O să i le-ntind, pur şi simplu, în chipul cel mai firesc, spunînd o vorbă glumeaţă : cam aşa : „Uite, tovarăşe, îţi mulţumesc şi eu cu două sticle de vin, că m-ai scos din năcaz !"... Dar n-o să se simtă cumva jignit ? Asta ar fi bună : omul îţi face un bine şi tu, drept mulţumire, să-l jigneşti !... Nu, nu e bine să i le dea nici aşa direct, ca pe-un bacşiş, — un muncitor s-ar simţi jignit de asemenea gesturi. Are să-l ia mai pe departe. O să-l întrebe unde merge, la cine anume, dacă se duce acasă, dacă-i place să bea, — şi dacă o sâ-i răspundă că da, — ce vin îi place ? — şi numai atunci Manole o să scoată din sacul lui de muşama două sticle şi o să i le întindă, spunînd : „Uite, dacă vrei să guşti un vin pe cinste, ia-1 pe ăsta de la mine, drept mulţumire şi ca amintire..." ,,Ca amintire" ăsta, nu prea-i place, e cam oficial, ca-ntr-un discurs comemorativ. Mai scurt ar fi mai convingător, de pildă cam aşa : „Bea-1 dumneata pe ăsta care ţi-1 dau eu, şi să vedem ce mai .zici ? Da, asta e formula cea mai bună ! Şi dacă ceferistul o să protesteze, Manole o să rîdă şi o să refuze să-şi ia sticlele cu vin înapoi, iar la ieşirea din compartiment, are să-i adauge : „Te rog, dragă tovarăşe, clacă vrei să-mi faci şi mie o plăcere, bea-le în sănătatea dumitale şi a mea !..." Da, sigur, ăsta e mijlocul cel mai bun !
Şi cu această hotărîre, Manole intră şi el în compartiment, pregătin-du-se să-şi dea jos bagajele din plasă, că se apropiau de Predeal. Dar mai întîi se aşeză pe canapea, şi tuşi ca să-şi dreagă glasul pe care-1 simţea niţel sugrumat de emoţie.
Cei doi ceferişti vorbeau şi râdeau între ei, neluînd deloc seama la Manole. Asta parcă-1 jigni niţel, că nici nu se sinchisesc de prezenţa lui, mai cu seamă că, de cînd celălalt îi scosese funinginea din ochi, Manole se simţea mai legat de el ca-ntr-un fel de intimitate secretă, firească, pe care ţi-o dă trăirea în comun a unei suferinţe căreia tocmai tu i-ai fost şi victima, şi eroul. Dar, ce folos ?! Cei doi vorbeau mai departe, fără să pomenească măcar de accidentul lui:
— Şi Cîmpeanu, tot la C 24 ?
— Tot !
96
MIRON RADU PARASCH1VESCU
— Da' Voicu ? S-a mai întors pe 816 ? Or, de cînd cu A-G-E-eul lui...
— Hă-hă-hă !... răspunse cel care se urcase de la Azuga, — s-a zis de-atunci... nici nu mai vrea s-auză, nici să-1 tai, de 816!...
„Ce oameni" ! îşi spune Manole în sinea lui, — cum pot vorbi şi rîde cu atîta chef despre nişte lucruri atît de stupide ! Cum să te facă să rîzi în felul ăsta, o cifră : „816" ?... Curioşi oameni...
— Da' să mă crezi, face mai departe cel mînjit cu păcură, dacă i-oi spune eu că te-am întîlnit la 57, o să fie un rîs pe el...
Şi iar, amîndoi : „Hă-hă-hă !" trîntindu-se cu spinările lor late pe pluşul albastru al canapelei, de scîrtîiau toate arcurile din ea.
Manole se simţea prost, de-a binelea. Parcă rîdeau de el, vorbindu-şi într-un limbai secret. La urma urmelor, nu se rîde chiar aşa cînd mai sînt de faţă şi oameni străini, care nu pricep nimic din ce vorbeşti !... Dar, adică... şi-şi aduse aminte că revenise-n compartiment cu intenţia de a-i dărui ceferistului salvator două sticle de Cotnar. Da, dar dacă i le dă de faţă cu ăsta nou, tovarăşul lui va fi silit să le bea cu el împreună, sau să-i dea şi lui una. Iar ăsta, gălăgiosul care s-a urcat de la Azuga, n-are nici un merit în toată păţania lui Manole.
Şi Manole îl privi pe furiş : omul cu salopeta plină de păcură, ţinea într-o mînă ţigarea iar în cealaltă cheia franceză cu care lovea-din cînd în cînd în placheul din vîrful bocancului, apoi ridica faţa-n sus şi izbucnea în hohote răcnite. Manole găsi că omul ăsta avea o mutră de-a dreptul antipatică. „Da' ce, pentru ăsta am luat eu Cotnarul ? !... O să-1 bea cum ar da pe gît o secărică de la M.A.T., sau o halbă de bere... habar n-are ce însemnează buchetul şi calitatea unui vin de rasă, ca ăsta !..-. Chiar aşa e — se hotărî Manole — ar însemna să stric orzul pe gîşte... aşi fi un caraghios !..."
Dar în clipa aceea, întorcînd capul în treacăt, ochii lui dădură de privirea celuilalt, a „salvatorului" său care-1 scăpase de coşmarul cu funinginea din ochi. „Cum să fac ?" se întrebă Manole. „Să-1 chem afară pe coridor şi să-i dau sticlele de Cotnar ?... Dar ei petrec atît de bine amîndoi, încît ar fi-n stare să se uite urît la mine că-1 întrerup dintr-o convorbire atît de plăcută... da, da, să ştii c-ar fi în stare să se uite urît"...
In vremea asta, cei doi amuţiseră. Manole nu prea ştia cum să procedeze. Să-i facă „salvatorului" un semn cu capul, să iasă cu el pe culoar? Sau să-i întindă, pur şi simplu, o singură sticlă (căci dacă-i dă două, sigur că una o să i-o dea celuilalt, aşa de pomană!) şi să-i spună: „Ţine, îţi mulţumesc !"... şi să coboare repede, fără altă vorbă ? Ei, nu, nici aşa nu se face ! Atunci, cum ?
Manole se mai gîndi, apoi, auzind şuieratul prelung al locomotivei, îşi mai aruncă ochii pe geam şi zărind în noaptea albastră luminile risipite pe. pantele Predealului, începu să-şi coboare din plasă geamantanul şi celelalte lucruri. In timp ce-şi înnoda cravata, mai aruncă o privire spre „salvatorul" lui. Acesta, cu creştetul rezemat de spătarul canapelei, cu gura niţel căscată, picase într-un somn adînc, sforăind prelung şi guiţat. Cel care se urcase de la Azuga, aţipise şi el în capătul celălalt al banchetei iar cheia franceză-i zăcea pe jos, la picioare, — şi Manole se împiedică de ea cînd îşi săltă geamantanul. „Poftim ! mai încurcă şi locul !..." îşi spuse el aproape mulţumit că a găsit o pricină de supărare : „Poftim ! dă năvală peste oameni în compartiment, aşa, fără să-i pese, rîd şi vorbesc de-ţi sparg capul, nu-mi adresează nici o vorbă, şi mie, parc-aşi fi de lemn, nu om ca ei, — şi acuma..."
Manole îi mai privi odată, sincer indignat: „Dorm amîndoi, cu gura
SALVATORUL
97
deschisă... şi cum mai sforăie, — parc-ar tăia lemne cu două joagăre !... Nici nu le pasă dacă-i deranjează sau nu pe ceilalţi !..."
Şi, şi mai plin de indignare, Manole ieşi din compartiment, călcînd binişor în vîrfurile picioarelor şi săltînd într-o mînă geamantanul, iar în cealaltă, sacul cu cele trei sticle de Cotnar, prima calitate.
Pe peron, la Predeal, îl întîmpină glasul cristalin al Cocuţei : „Manole, Manole, bine-ai venit, dragul meu !..."
Şi Manole o sărută pătimaş, în timp ce trenul cu cei doi ceferişti, se urnea încetişor, despicînd noaptea, spre Ţara Bîrsei.
7 — V. Romînească Nr. 1
NICOLAE LABIŞ
POATE-AM VISAT
Poate-am visat ceva rău şi-am uitat, Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat, Poate-i doar vîntul ce limpede sună, Ori pentrucă-au muşcat astă-noapte din lună Vîrcolacii, ori stele prea multe, pe faţă Mi-au picurat o otravă de gfiiaţă. Ori poate e dimineaţă...
Cine eşti ori ce eşti Abur ori duh străveziu de poveşti Care-ai pătruns şi îmi macini mereu Trupul şi sufletul meu ?
Privesc în oglindă — acelaşi mi-i chipul Şi buzele groase tăiate ca-n lemn, Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni N-a scris, încă nu, niciun semn.
Dar vorbele-mi murmură:
sună-ne-ncearcă-ne,
Sufletu-şi pîlpîie albe chemări,
Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne,
Inima-şi bate ecoul de zări.
Cine eşti ori ce eşti Abur ori duh coborît din poveşti, Undă prelinsă să mă-nvenine, Stea fulgerată în mine ?
EPITAF
7V-am jinduit să surp sori plini de viaţă Ori din planete moarte să scapăr eu scîntei, Dar tind s-aprind din mohorîta ceaţă Al cugetării strugur şi-al semenilor mei.
SINT DOUA ZECI DE ANI ŞI INCA UNUL
sînt douăzeci de ani şi încă unul...
Sînt douăzeci de ani şi încă unul... N-aş vrea nici unul să îl dau minciunii Să zboare toţi spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în pîntecul genunii...
Dar toate astea-s fleacuri: mai presus . Eu ştiu un lucru care-i ţinta vieţii — Să ţii un steag, destoinic, cît mai sus. E steagul roşu-al meu şi-al dimineţii.
E steagul cui ? Eu cred că e al meu, Ori poate-al lumii, izbutind să doară Cînd din infernul inimii, mereu, Insîngerat mi-l flutur în afară.
Iar seara cînd se lasă cu răcoare Şi cerul se-ntunecă-n frumos Insîngerat şi vast mai ard pe zare Ritmlndu-mă în chip de chiparos.
3 dec. 1956
EUGEN BARBU
AIA MICĂ*)
Pe Veta, fata domnului Aristică Mîrzu, de la Tramvaie, o ştiau mahalagiii, tot aşa, un năpîrstoc de fată de nu mai creştea, cît moţul mălaiului, iute ca o zvîrlugă, prin salcîmii Cuţaridei toată ziua, sau lîngă focurile gunoierilor, pe groapă. Nimeni nu-i dădea cincisprezece ani şi un vecin îi zisese în glumă aia mică şi aia mică i-a rămas numele.
Taică-său lucra în Depou, pe Ştefan cel Mare, repara motoare. Era unul dîrz, cu privirea duşmănoasă, parcă tot îi trăsnea şi-i fulgera. Altfel, om bun, diacă-1 cumpărat Făcuse multe pentru cartier, că-1 ştiau şi primarii, el îi lua în colţi la vreo nevoie, le bătea cu pumnu-n masă şi-i ocăra. Şi dacă mai bea cîte un morocar de rachiu la Stere, spunea vrute şi nevrute. Cînd se întîlnea cu nea Fane, autopsierul, i se aprindea gura.
Cereau, fiecare pe limba lui:
— Coană Lino, fă-ne cîte o injecţie !
— Două gamoaie.
Nevasta cîrciumarului aşeza cinzecurile pe tejghea şi-şi vedea de treaba ei. Bărbaţii închinau :
— Noapte bună 1
— Dumnezeu să primească !
Şi tramvaistul vărsa o picătură de rachiu pe duşumea, pentru morţi. Nea Fane să nu-1 fi văzut:
— De ce faci crimă, domnu' Aristică ? Nu ştii că băutura e lucru sfînt, nu se risipeşte !
Domnul Aristică clipea din ochi şi se supăra :
— Apăi dumneata strici datinile, dacă vrei să afli ! Păi băutura are şi ea un dichis ! Trebuie ticluită... Eu totdeauna las o picătură şi pentru Sfîntu' Trifon, patronul lupilor, ăl de-i rău de lăcuste, că de-aia nu mai plouă...
Şi se întorcea către Lina :
— Mai supără-ne c-un rînd. Plătesc eu. Nea Fane se ştergea la gură şi adăuga :
— Mai dă-ne cîte-o adormire !
Nevasta cîrciumarului măsura rachiul, privea prin prăvălie, îşi mai chema bărbatul, muşteriii povesteau de-ale lor :
* Fragment din „Groapa", în curs de apariţie la E.S.P.L.A.
■
AIA MICA
101
— Păi să-ţi spun eu, domnu' Aristică, zicea nea Fane, ce-am păţit cu una de i-am tăiat-o pe mă-sa...
Glasul autopsierului se pierdea în zgomotul cîreiumii. Pînă închidea Stere prăvălia, se turteau amîndoi. N-ar mai fi plecat.
— încă o sticlă de lampă şi ne ducem, se ruga nea Fane. Coana Lina se uita la bărbat. Stere încuviinţa pentru că nu putea
să-i supere pe clienţi :
— Bine, dar atît. Trebuie să mai dormim şi noi!
La miezul nopţii, se despărţeau la pompă. Domnul Aristică Mîrzu mergea uşurel să nu-1 simtă nevasta cînd se întoarce. Coana Marioara n-avea somn. II aştepta cu lumina aprinsă să-1 certe :
— Mai astîmpără-te, Aristică, astîmpără-te, că eşti om în puterea cuvîntului, ai fată mare şi ne rîde lumea. In loc să te mai strîngi şi tu, să ne căpătuim şi noi copila, că mîine, poimîine, se face de măritat, tu dai bănişorii la cîrciumar, nu-ţi mai ajunge !
' Tramvaistul tăcea mîlc. Cind nu mai putea răbda, îi făcea semn femeii :
— Sst! Vezi c-o scoli din somn !
Şi pe furiş, domnul Aristică îşi privea nevasta. Coana Marioara fusese femeie frumoasă în tinereţe, avea şi acum nişte ochi de oftau şapte mahalale. Fata lor, Veta, ieşise din sărăcie, o bucată de carne mică şi neagră. Crescuse cam sălbatică, mai mult aciuită prin duzi, pentru că mă-sa spăla rufe toată,ziua şi taică-său venea acasă numai seara.
La şcoală se dusese greu, dar îi plăcuse şi cînd s-a întors, cu coroniţă de frunze şi medalie în piept, a ieşit toată strada s-o vadă.
— A luat aia mică, primu', şopteau muierile pe după.porţi, fată deşteaptă, ce vrei, păi cui să semene ? N-a făcut-o mă-sa cu impiegatu' ?
Despre lucrul acesta oamenii ştiau cîte ceva, dar vorbeau pe ascuns pentru că nu se făcea să audă domnul Aristică. Adevărul era că mai demult, cînd coana Marioara avea douăzeci de ani, şezuse la ei în gazdă, unul Constantin Şarpe, cu şapcă roşie şi servietă, impiegat la calea ferată. Asta se întîmplase înainte de războiul ăl mare şi o ştia numai baba Marghioala, vecină în Vespasian cu tramvaistul, de unde se mutaseră cam în acelaşi timp, aici, în Cuţarida, să nu mai stea cu chirie, să aibă fiecare casa lui. Nimeni însă nu putea să pună mîna în foc că Veta e făcută cu el, deşi bătrîna se jurase pe toţi sfinţii că ea le înlesnise dragostele. Cît despre domnul Mîrzu, el mai bine se lăsa călcat de vagoanele sale decît să-şi bănuiască nevasta. De cînd o luase, munciseră împreună, îşi cumpăraseră loc la groapa lui Ouatu, nu se certau din alte pricini decît din vinile lui de bărbat căzut în tagma beţivilor.
Veta nu semăna nici cu coana Marioara, nici cu domnul Aristică şi baba Marghioala se îndoia ea însăşi cîteodată dacă aduce măcar cu impiegatul. Pe fată o iubeau toţi pentru că era deşteaptă. Ea scria femeilor scrisori la neamurile din provincie şi pomelnicele bătrînelor pentru vineri seara.
Tramvaistul vrusese s-o dea la învăţătură mai departe însă acolo nu-i mai plăcuse fetii. A stat un an la liceu'şi-a fugit. Nici palmele tatălui, nici lacrimile coanei Marioara, n-au hotărît-o să se întoarcă.
— Ne pune să ne facem coadele, spusese ea într-un suflet acasă, şi pe mine mai bine să mă pici cu ceară decît să-mi zbengui părul.
— Arde-i-ar focul de neisprăviţi cu şcoala lor, zisese în cele din urmă şi domnul Aristică, te dau la croitorie dacă ţie nu-ţi place. Că eu nu-mi
102
EUGEN BARBU
chinui copila pentru nişte sclifosite de profesoare ! Eşti sîngele meu, cu palmele astea te-am crescut...
Şi-o pupase pe frunte, mîngîindu-i părul aspru.
Dar nici la croitorie nu s-a dus Vet a. Ii plăcea să stea mai mult pe maidan, să joace bile cu băieţii s,au să tragă zmeie în cartier.
Vara pleca de dimineaţă pe groapă să adune ciulini, mînca pe unde apuca şi se întorcea seara cînd aprindeau mahalagiii lămpile. începuse să citească romane, nişte cărţi groase, pline de poze. încă taică-său se supăra cînd o vedea :
— Iar citeşti prostii d-astea ? Cai verzi pe pereţi! Să nu te mai prind !
Dar, ce, fata-1 asculta ? De unde să ştie el ce plăcute erau foile acelea care povesteau aventuri de dragoste cu contese şi bandiţi ?
Uneori, ca să mai scape de gura lui şi de-a mă-si pleca în groapă, unde avea un loc tainic, sub malul galben al rampei. Era o scobitură rotundă, dincolo de baltă, neştiută de nimeni. Vara aşternea pe jos buruieni uscate şi asculta cum se rostogoleau de sus bulgării mari de pămînt îi ţiuiau urechile de atîta linişte. Parcă stătea într-o apă. Dimineţa, bătea, soarele şi iarba se usca foşnind lîngă ea. După-amiaza, umbra malului din faţă creştea ameninţător şi parcă i se făcea frică. De la rampă picura mirosul gunoaielor încinse. Prin iunie înfloreau mărăcinii. Buruiana avea o tulpină lemnoasă, verzuie. Făcea la cap o gogoaşă roşie, plină de spini care se umfla ca un cimpoi. Alături creştea loboda şi pelinul argintiu. Pe frunzele lui se oglindea nopţile, luna ştirbă a Cuţaridei. Pămîntul mişuna de gîze_albastre, împodobite cu aripi străvezii. Fata "tramvaistului cunoştea cărăbuşul greoi de gunoi care abia se mişca sub zaua lui neagră şi lungile mustăţi ale lăcustei. Şi pielea albicioasă a rimelor grase, şi culoarea ochilor de broscoi şi amestecul ţărînei şi adîncimea cerului depărtat. Deasupra gropii, pluteau într-o lungă călătorie, corăbiile norilor, mistuite în ceasuri întregi, destrămate de vîntul nesimţit. De aici, ea putea să-şi închipuie mai bine mările la fel de albastre şi galioanele cuprinse de foc pe oceanele îndepărtate. Şi, auzind din cînd în cînd, nechezatul sălbatic al armăsarilor lui Moş Leu, i se părea că o să-l vadă într-o zi pe regele Arthur, coborînd în goană malurile gropii, acoperit de zalele sale cenuşii, cu mantia-i roşie, fluturînd pe spate ca o flacără.
Numai cînd se lăsa noaptea se ridica parcă ostenită ca după o caznă lungă. Ajunsă sus, la bordeile gunoierilor, se trezea din visare. Luminile oarbe ale Cuţaridei o chemau cu grăbire. Ii era frică să nu fi venit taică-său mai devreme de la munci şi să n-o găsească acasă.
Odăile lor erau alături de biserică. Prin geamurile deschise ale casei părintelui se auzeau cîntecele unui gramofon. Asculta Veta, nu s-ar mai fi dezlipit de lîngă uluca bisericii :
Carmenclta,
Nume scump ce-alină dorul,
Carmenclta,
Eşti speranţa şi fiorul,
Te doreşte gîndul meu
Ca pe-o narcoză,
Mi-aminteşte,
De-un parfum uitat,
De-o roză,
Carmenclta...
AIA MICA
403
Parcă-i venea să plîngă. Glasul femeii, răzbind din pîlnia de tablă, o întrista fără să ştie de ce.
De alături, se auzea vocea maică-si:
— Veto, pe unde eşti, Veto ? Hai acas' că vine Aristică şi iar nu te găseşte şi e vai de pielea ta !
— O, că vin ! Aici sînt! răspundea ea înfuriată.
Tăcea şi maică-sa ascultînd în prag vechiul cîntec care-i amintea de tinereţe. Pe pervazul casei vecine, suspina fata popii.
Tocmai pe la zece, dacă era în miezul verii, se închideau ferestrele. Atunci intra şi Veta în odăi. Coana Marioara o privea înduioşată :
— Ai crescut şi tu, copilita mamii ! Hai, dezbracă-te mai iute să nu dea taică-tu peste tine !
Dar domnul Aristică nu se întorcea aşa de curînd. Avea încă de vorbit cu nea Fane, autopsierul, de ştia un sac de vorbe şi nu.mai termina.
într-o primăvară, ce-i veni lui domnu' Mîrzu ? A dat sfoară în mahala să-i caute cineva un chiriaş, că-şi adusese aminte de-o odaie pe care o ţinea degeaba în fundul curţii. Ar mai fi scos sărăcia din casă. A pus-o deci pe coana Marioara să spoiască din nou pereţii că se scorojiseră, a băgat o sobă, să aibă chiriaşul iarna la ce se-ncălzi şi cu cîteva trenţe şi lucruri de-i prisoseau, se numea că poate să ia ceva bani.
într-adevăr, la vreo două săptămîni, coana Mariţa, a de da-n cărţi, i-a găsit un chiriaş. S-au tocmit ei ce s-au tocmit şi într-o dimineaţă, în poarta curţii, s-a oprit un camion în care erau aşezate cîteva lucruri: scaune, mai multe tablouri şi un raft de cărţi. Chiriaşul ajutase căruţaşului să descarce. Veta se nimerise prin curte. Se uitase la necunoscut. Acesta era bine făcut, înalt, cu priviri vesele, îmbrăcat în haine călcate. Pe fruntea brobonată de sudoare, îi cădeau viţele negre ale părului. Tînăr, să fi avut 25 de ani. Tînăr şi serios, c-abia o privise în treacăt şi ea fugise în casă, ruşinată. Pînă seara îl pîndise pe după perdele. îl văzuse cum îşi aşezase lucrurile, cum acoperise geamurile cu nişte hîrtii prinse în pioneze, şi cînd se înserase, cum citise la lumina lămpii vreo două ceasuri. Avea ochelari mari, cu rame negre. Ii pusese la ochi şi lumina galbenă a fitilului lat i se aşternuse pe braţul păros, gol. Deschisese geamurile si din cînd în cînd privea afară întunericul, cu ochii lui miopi, mici. îşi trecea degetele subţiri prin părul lung, mişca încet buzele şi iar se uita în foile pline de cifre şi linii.
Cînd s-a întors taică-său acasă, a aflat că-1 cheamă Procopie şi că era student.
— Bun băiat, zicea domnul Aristică, mi-a plătit trei sute de lei înainte pe o lună. învăţat. Pleacă dimineaţa, vine seara. N-o s-avem bătaie de cap cu el...
N-a mai avut linişte fata tramvaistului! Din ziua aceea tot cu ochii pe geam şedea, să-1 vadă cînd pleacă şi cînd se întoarce de la treburile lui.
Subţire băiat! Călca uşor şi se ţinea drept, ca ofiţerii. Pleca fluierînd, A/enea fluierînd cînteoe de-ale lui. I-a plăcut Vetii.
într-o seară, chiriaşul a chemat-o pe maică-sa şi-a rugat-o să-i spele şi lui rufele şi să-i mai dea din cînd în cînd cîte-a mătură prin odaie că
104
EUGEN BARBU
n-avea timp. Atunci ia intrat fata lui Aristică pentru prima dată la el. înăuntru mirosea a sulfină şi duşumelele pocneau sub paşi. Pe masa scundă Veta a văzut un teanc de cărţi groase, cu coperţi de piele şi cîteva ramuri înverzite de salcie care parcă înveseleau locul. Pe pereţi, chiriaşul aşternuse preşuri colorate şi tablouri. Nu mai cunoştea odaia lor rece.
Maică-sa o chemase să-i ajute la 'strînsul rufelor şi ea n-ar mai fi terminat.
— Atunci ai dumneata grijă încheiase domnul Procopie înţelegerea, mai faci curat din cînd în cînd şi pe-aici, c-aşa-i la bărbatul singur. N-o să fie degeaba. Mai dau ceva peste chirie !
— Cum să nu, cu plăcere, răspunsese femeia bucuroasă. Că de n-oi veni eu o trimit p-asta mică...
— Pe cine ?
— Pe fata mea, pe Veta, uite-o, da' aşa-i zicem noi, aia mică, de, că nu vezi dumneata parcă-i un gîndac !
Procopie rîsese aruncîndu-i o privire în treacăt şi fata se roşise toată, sfeclă. Inima-i bătea sub rochie să iasă afară. Ii văzuse dinţii albi si puternici şi sclipirea binevoitoare a ochilor.
De atunci se scula in fiecare dimineaţă mai devreme şi îl pîndea de la fereastră, să plece. El lăsa uşa descuiată şi Veta intra cu sfială în odaia în care mai atîrna un fum verde de ţigară scumpă, străveziu ca o perdea. Deschidea geamurile şi se apuca să măture. Pe urmă ştergea urmele de praf cu o cârpă umedă şi silabisea titlurile cărţilor groase şi grele, uitate deschise pe masă. Le răsfoia cu puţină spaimă şi privea desenele colorate si explicaţiile scrise într-o limbă străină.
Intr-o zi, Procopie se întorsese mai devreme şi dăduse peste ea cu nasul în hârţoagele lui.
— Bună ziua, spusese. Ce făceai aici ? Te uitai la cărţile mele ? Avea o voce plăcută de bărbat tînăr.
— Da.
— Sînt tratate de medicină. Ştii ce-i asta ?
— Dumneata te faci doctor ? 1-a întrebat fata în loc să-i răspundă. Ridicase ochii. El zîmbea. Mai bine ar fi murit pentru că inima i se
cocoloşise.
— Pari cam speriată, adăugase studentul.
— Nu. Eu nu mă sperii uşor. Ce ştii dumneata ?
Se dăduse jos de pe scaun şi chiriaşul venise lîngă ea, privind-o serios, cu o cută pe frunte.
— Cîţi ani ai ?
— Da' de ce-ntrebi ? se iţise copila spre el, scuturindu-şi părul. Procopie tăcu, o clipă descumpănit.
— întreb şi eu, aşa...
— Oi fi curios, să nu-ţi fie de deochi... Rîseră amîndoi.
— Tot nu mi-ai spus.
— Dumneata, cîţi îmi dai ?
Işi_ aşezase mîinile la spate şi-şi aruncase pieptul abia ivit înainta. — Păi, ai treisprezece ? Veta rise iar.
— Să fii dumneata sănătos de cînd i-am împlinit !
— Ia te uită ! Oi avea douăzeci ?
— Nţţ!
— Atunci optsprezece...
AIA MICA
105
— Nici.
— Mai puţin sau mai mult?
— Ghici ?
— Hai, spune.
— Nu vreau. Ce-mi dai ?
— Ce să-ţi dau ?
— Nişte cărţi de citit.
— îţi place să citeşti ?
— Oho...
— Şi ce-ai mai citit pînă acum ?
— Romane...
— Nu, zău ! Şi ce romane ?
— Prea multe vrei să ştii. E vorba-mi dai sau nu-mi dai ? Studentul stătea drept în faţa ei şi o măsura.
— îţi dau, dar nu mi-ai spus cîţi ani ai.
— Cincisprezece, na, dacă vrei să ştii !
— Si de ce eşti aşa mică ?
— Âl-a făcut mama din sărăcie, că spun femeile că d-aia nu-i bine sa te iubeşti pe furiş, că ies copiii neterminaţi !
Procopie rîse din toată inima.
— Nu-nţeleg, se făcu el că nu pricepe.
— Multe nu-nţelegi dumneata. Gura lumii, dac-ai sta s-asculţi...
— Ăsta aşa e.
— Vorbirea este-mi dai sau nu-mi dai romane?
— Caută. Da' mie nu-mi trebuie ceva greu, înţelegi ? Cu Paturel, n-ai ? Sau Rocambole ? Ai citit dumneata d-alea cu Rocambole ? Sau cu Cavalerul negru, spaima turcilor ?
— Nu, n-am citit. u Veta îl măsurase curioasă şi spusese dezamăgita :
— Atunci ce fel de carte-oi fi ştiind ?
Procopie îi arătase desenele din cărţile deschise pe masa :
— Uite, nu-i chiar aşa de uşor. Asta-i trupul omenesc. Crezi ca-i la îndemînă să umbli în el, să-1 repari? ... ,
— Asta-i bună ! Dumneata repari oameni! Ha, ha, ha, ia te uita !
— Dar cum credeai ? Vindec boalele...
— Ştii dumneata să vindeci ? Fugi d-acilea ! Păi daca-ţi arat frunza sunătoarei nici nu ştii ce să faci cu ea !
Şi se burzului: . . .
— Zău credeam că esti mai deştept! Am să te duc la baba Aglaia să te înveţe cum se scoate junghiul cu foarfecă ! Uite, pui pariu că nici ventuze nu ştii să pui!
Chiriaşul tăcea.
— Ei, de ce nu vorbeşti, grăieşte, ştii sau nu ştii ?
— Nu ştiu. ,  ,  .    „   -    l. a
— Păi să te învăţ eu ! Da' pentru asta trebuie sa răceşti zdravăn
odată ! .      ,    „ ,.
Trecuse timp destul, trebuia să plece. Şi-a adus aminte de cărţi.
— Dă-mi romanele pe care mi le-ai promis ! ^ Studentul căutase prin raftul lui şi dibuise cîteva cărţi. I le întinsese:
— Poftim şi dacă te plictisesc să-mi spui.
Veta le luase şi plecase. Erau altfel de romane, nu prea semănau cu ceea ce citise pînă atunci, dar ici, colo găsea cite un suflet de femeie care
106
EUGEN BARBU
semăna cu al conteselor, pentru că de cînd e lumea, inima femeilor era aceeaşi : şi a celor bogate şi a celor sărace. Cînd isprăvise, mai ceruse :
— Da' ceva mai vesel nu ai, domnu Procopie ? Că mi se rupe sufle-tu' de ce-am citit. Oare în lumea asta să fie oameni atît de răi?
Studentul o bătuse pe umăr cu un fel de prietenie:
— Eşti prea tînără pentru astea... Lasă...
Tot pe atunci, aia mică mai prinsese o meteahnă : începuse să umble cu lămîiţă în sîn. Coana Marioara a băgat repede de seamă, că aşa sînt muierile : ca pisicile, le miroase de la o poştă şi a cal breaz.
— Ce ţi-e, fată ? i-a zis într-o noapte cînd bărbatu-său sforăia în patul celălalt.
— Cum ce mi-e, fă, mamă ?
Stăteau amîndouă sub candela care pîlpîia stins, aruncînd umbre pe pereţi. Maică-sa oftase lung, că o apucase un dor.
— Să nu afle tat-tău, că ne rupe pe-amîndouă în bătaie. Pe tine te are şi decît să-i faci vreo ruşine, mai bine să te duci pe pustii...
■— Da ce-ţi veni ? se oţărî aia mică din ţoale.
— Taci că se scoală Aristică şi ne dă afară. Tu nu vezi că miroşi ca o spiţerie ? O să laşi lămîiţa cumetrii fără frunze şi-o să ne afle mahalaua mamă ! Şi cînd o afla, ne plîngem de milă !
Copila tăcuse vinovată.
— Da' cine-i ? întrebase mai tîrziu coana Marioara. Afară lătrau dinii.
— Nu ştiu, fă, mamă, da' parcă-mi place domnu' Procopie că prea citeşte...
Femeia tresărise. Se auzeau salcîmii din curte, foşnind ca un foc iarna.
— Studintu', mamă ? şi-i dăduseră lacrimile. Usca-i-s-ar ochii ălui de n-a iubit!
Apoi dăduse dracului toţi cîinii din mahala, că nu mai terminau cu lătratul.
A doua zi cînd a venit domnul Aristică la prînz, muierea 1-a cercetat: —■ Bărbate, ia spune, ai băgat ceva de seamă la fata noastră ?
— Ce să bag de seamă ?
— S-o dăm, Aristică la o fabrică...
— De ce ?
— Aristică, Aristică, deschide ochii, Aristică...
— Ce tot îndrugi acolo?
— Aristică, fata noastră a început să umble cu lămîiţă-n sîn !
— Ei, şi, dacă ?
— Bărbate, a crescut, bărbate...
— Asta voiai să-mi spui ? Tu nu vezi că-i cît un mosor ?
— Da' nu ştii ce-i în capu' ei, ehei...
— Mai taci dracului din gură ! Ai îmbătrînit şi tu ca alte cumetre... Şi-a plecat repede la Depou c-avea treabă şi nu era chip să întîrzie. De unde să ştie ce necazuri îl mai aşteptau ! Că astea de la Veta i
s-au tras, fata lui.
Trecuseră cîteva luni. întomna. O lumină de început de septembrie, pierită, albă, împînzea curtea. Pomii lăsau o umbră rară în ţărînă. Miro-
AIA MICA
107
sea a gutuie pîrguită. Procopie şedea şi se uita la vita urcătoare ce acoperea ferestrele lui. Era aşezat pe un scaun, cu ochii în soare, orbits de lumina aceea mîngîietoare, numai într-o cămaşă subţire, deschisă la gît, moleşit, ţinîndu-şi genunchii între palme. Veta îl privea de după perdea.
Atunci sosiră dinspre Griviţa hingherii. întîi, fata a auzit o larma surdă şi vocile băieţilor din mahala :
— Huo, na ! Huo, na ! La oase !
A ieşit afară, la poartă. Din capul străzii, venea o droagă cenuşie, trasă de două gloabe. Pe capră şedeau doi ţigani cu mînecile suflecate ţi-nînd în mîinile lor noduroase şbilţurile lustruite. La coada tumbarăului, vechea un sergent cu o şapcă soioasă, îndesată pe cap. La biserică, haidamacii s-au dat jos. Veneau pe sub garduri, la umbră, pîndind oîiinii oamenilor. Copiii din urma droaştei strigau cît puteau, să sperie dulăii:
— Na ! Na ! Huo ! La oase !
_ Si scoseseră praştiile lor lungi din maţe de cauciuc, cu crăcane de salcâm ţintind duba. O ploaie de pietre rotunde se abătu pe tabla căruţei. Sergentul opri, convoiul şi alergă azvîrlind după derbedei cu bastonul de cauciuc. „ „
Băieţii, împrăştiaţi o clipă, se adunară din nou la pompa. be_tăceau că joacă gioale şi mai 'adunau cărămizi. Veta ii vedea bine pe ăi mici cum strângeau pietrişul din praful drumului să li-l dea celor mari.   ^ _
Dintre cîini, tot l-au luat pe al cizmarului. Un hingher a întins Jaţul şi 1-a săltat din zbor. Se zbătea degeaba în sîrrnă ca peştele în undiţa ur-îînd. Gosnete era în vecini, ia Stere, bea o cinzeaca. A aflat numaidecit. A dat să sară afară, dar 1-a văzut pe sergent şi s-a oprit. Sta şi se uita cum aduna potera căţelărimea. Ăi prinşi lătrau în cuştile lor muşcmdu-se unul pe altul. Adunaseră vreo treizeci şi de prin alte mahalale, de-ţi era mai mare mila să-i priveşti cum se uitau prin obloanele găurite.
Cînd să treacă spre răspîntie, în faţă, la eîreiumar, sosi ceata de copii. Vreo opt, ai zidarilor, ai lucrătorilor de la Ateliere şi de-i cit pragul care cărau pietrele. Hingherii se pregăteau să lase casa lui Stere în spate, cînd cîinii domnului Aristică, auzind larma de-afară, ţîşniră pe poarta printre picioarele Vetei, repezindu-se în şbiiţul huidumelor. Fata începu sa ţipe A sărit si Procopie de la locul lui. Dulăii săltau în goană cozile lungi si zbârlite. Era unul cit poarta, cu un cap mare şi greu, bătrân şi rău, căruia i se făcuse a bătaie auzind urletele ălor din cuşti. Celalalt, mai tinar, lung si muschiulos, âi sări într-ajutor. Veta striga după ei, să-i bage in curte:
— Azorică, Negrule ! Na ! Ptiu !
Ce să mai audă câinii ? Al bătrîn, Azor, se opinti şi sări drept in pieptul unui hingher. L-a pus la pămînt dintr-odată şi dacă nu-1 ajuta celalalt îi mînca urechile. Negru fugi cu laţul celui căzut în dinţi.
Rîdeau copiii de se tăvăleau :
— Asa, pe el ! strigau.
Si-au mai trimis o grindină de pietre în ţurloaiele hingherilor. Sărise şi' sergentul, dar animalele l-au luat şi pe el în tărbacă. Tot Negru l-a lăsat pe omul legii fără pulpian.
Rîdea Veta, rîdea şi Procopie. S-au uitat unul la altul. Ce să mai scapi cîinii, trebuiau scăpaţi hingherii!
Huidumele dacă văzură aşa, dădură fuga, sus pe capra droaştei. Atunci au năvălit şi băieţii, strigând: „Huo!" şi trimiţînd din praştii alta ploaie de pietre. Goşnete a prins curaj şi-a pus mîna pe rin bolovan, lovind caii. Au ieşit şi femeile din curţi. Era un gomor de lume şi zbirii n-au mai
108
EUGEN BARBU
avut pe unde sa fugă. Un băiat a sărit pe droaşcă şi-a deschis uşile cuştilor. Intr-o clipa s-a golit căruţa de cîini. Pe hingheri abia i-au scos mahalagiu pina în Griviţa, urmaţi de huiduielile şi chiotele copiilor Veta închise poarta m urma dulăilor. Ei hămăiau încă spre groapă. Studentul rîdea de isprava clinilor.
— Şi, zi, era să le rămînă ciolanele pe-aici!
— Da, îngînă ea.
— Dacă nu eram noi...
Tot mai hohotea. Şi avea nişte ochi dulci, de ştrengar, Doamne, Doamne, o ţineau căldurile pe fata tramvaistului ! De'alături 'din curtea popii, se auzea gramofonul cîntînd :
într-o oglindă de doi lei, M-am aranjat de dragai ei, Căci în curînd va apărea, Frumoasă ca o rtndunea.
Angelica...
— Iar a pus fata părintelui goarna să cînte, zise Veta.
— Cum a pus goarna să cînte ? Asta-i gramofon.
— Aşa-i zio eu ! se răţoi copila, ce te bagi dumneata ? Dacă l-ai vedea, instruments ăsta, ce caraghios este... Numai zimţi şi-o pîlnie verde de tablă, pe unde cîntă... Dumitale-ţi place muzica ?
— îmi place. Am şi eu un patefon. Ara să-l aduc, acum e la reparat. I s-a rupt arcul...
— Şi ai şi plăci ?
— Am.
— Ce bine ! Să-l aduci mai repede şi să-l pui să cînte, să audă şi fata popii c-avem şi noi patefon ! Da' nu mă minţi ?
—• Nu te mint. ■— Să moară ?
— Să moară !
Procopie rîse iar într-un fel care-o turbura.
— Şi ce tot rîzi dumneata, acolo ?
— Nu rîd.
— Ba ştiu eu că rîzi de mine. Şi nu-i frumos...
Bărbatul o privea curios. Ii plăcea vioiciunea ei si răspunsurile înţepate.
Veta se apropiase de el şi vorbea acum mai cu blîndeţe, parcă să-l împace :
— Dacă aduci patefonul dumitale şi-1 faci să cînte, te duc într-un loc. —■ Ce loc ?
— Ce-ţi pasă ? Am eu un loc. Numai să nu-ţi fie frică... —• Cum o să-mi fie frică ?
— Uite aşa. Ce tot faci pe deşteptu' ? Păi e tocmai în groapă, dincolo de haltă, pe unde umblă hoţii, ce ştii dumneata ?
— Bine, clacă o să fiu cu tine, n-o să-mi mai fie frică. Dar cînd mă
duci ?
— Vedem noi, să marină gîndesc...
Şi plecase iute în casfi, să nu-1 mai vadă cum rîde cu îngăduinţă abia ghicit, de parcă şi-ar fi bătut joc de ea.
Pe urmă 1-a visat noaptea pe Procopie, umbla năucă, n-o mai cunoş-teai, eînta în gura mare prin casă, de una singură:
A!A MICA
109
Carmenclta,
Nume scump
Ce-alină dorul,
Carmenclta,
Eşti speranţa şi fiorul.
Te doreşte gîndul meu
Ca pe-o narcoză,
Mi-aminteşte,
De-un parfum uitat,
De-o roză,
Carmenclta...
Coana Marioara o auzea de pe afară.
— Ehe, făcea, nu-i a bună cu fata mea...
Pe Procopie 1-a mai întîlnit odată pe la pompă. De la o vreme nu-i mai ceruse nici cărţi. Romanele lui nu-i prea plăceau. Şi parcă-i era şi teamă să mai calce în odaia aceea plină de fum de tutun. Studentul venea agale cu un ghiozdan la subţioară. ^ Veta mergea la groapă să culeagă pelin. Cum 1-a zărit i s-a oprit răsuflarea. El a întrebat-o unde se duce, clipind din ochii miopi.
— La baltă, nu vii şi dumneata ? Şi-a aşteptat s-audă ce-i răspunde.
O luase în glumă, dar se pomeni cu el alături. —- Mergi ?
— Da.
—- Ei, na că-i bună! Atunci hai mai repede, că se întunecă devreme şi trebuie să vină tata.
— Şi nu te lasă ?
— Nu. Nici nu ştie.
— Mă duci la locul ăla de care-mi vorbeai ?
— Da. Nici n-al merita. De ce n-ai reparat patefonul ? —• Săptămâna viitoare e gata. Pe cuvînt...
— O, pe cuvînt, îl maimuţări ea. O să vedem noi ce fel de cuvînt ai... A grăbit pasul. Capul îi ardea de spaimă şi de bucurie.
Groapa începea de la gardul scund al oltenilor. In grădină se vedeau pepenii de mai rămăseseră, neculeşi, galbeni, cu flori'pălite, uitaţi între răsaduri şi verze vinete, cu foile scorţoase. Peste maidan, tinichelele ruginite, luceau domolit în soarele de octombrie. Pe jos licăreau sticlele colorate, albastre şi albe ale sifoanelor fărîmiţate. Pe urmă, începeau buruienile, o adunătură întinsă de scaieţi scuturaţi, crescuţi în pămîntul sterp. Coborîră. De sus, abia se zărea fundul gropii, în care sclipea balta, înconjurată de trestii. Mergeau pe poteci ştiute numai de ea, printre mărăcini şi ghimpi. Alături, se surpau gunoaiele într-o mişcare liniştită. Rar, se auzeau ciocă-nitoarele zgîlţîite de vânt la grădinari. Cerul avea o leşie murdară în scamele norilor joşi. Pasul Vetii crescuse şi studentul abia se ţinea pe urmele ei. Dintr-o parte, veneau trâmbele de fum de la coşurile Atelierelor, mototolite şi deslrămate. Mahalaua nu se mai vedea de sub malurile galbene. Fata sărea rîpele ca un ied. Procopie simţi pămîntul gloduros intrîndu-i în pantofi şi nevoind să se lase mai prejos, se luă după ea, rostogolind lutul
110 EUGEN BARBU
* Iarba pa,ită
se îJeia^^^ « nămolul care i
du-şi fusta între pulpeV ' urtmdu"se m ochli lui, drept, ţinfn-
— Dumneata nu intri ? Ti-e frică ?
Aici ,mi-j mai era teamă de el Tîdă procopie se descăl|ă şi cînd îl văzu cu pantalonii sumeşi, începu să.
VrZfr^Vf1 de„Ja P?mPieri, cînd e inundaţie!
mea, to "margini unde^tluS fereaIă- ^ adînci-rit. Cîmpul plm^^nS^n^L el chicot^, nedume-
şea sub un mă" drept ^      3 mar^i,nea a,Pei    se sfîr-
clipească.;CUleS       Uil brat Sănăt0s şi Veta ^ întrebat, deodată, fără să
SuSVîsf £CUlrCe> al.meuîjuri că nu sPui la nimeni ? Nu era nimeni. map01 'Unde-şi lăsase ghiozdanul şi pantofii.
— Bine, nu spun, primi.
— Nu, jură !
— Pe ce ?
— Pe ochii din cap !
— Pe ochii mei din cap că nu spun la nimeni!
Din ZlnuZ     almedl Iar ° a'P-ucă tremuratul pe fată.
Dm locul unde şedeau, nu se vedea nici o potecă Ea st i-a însă nP ,mdp s-o apuce. Despică măselarita şi căută din ochi urmede O pantT dreantTt care erau săpate găuri, începea de sub deal. Urca reped Tea o visSEl " uita unde aşezase Veta mai înainte piciorul si o urmă P 1 Sc
si maluUefălaîtX8^' * P^^n toate părţile. Jos, văzu fundul
Ser^£ ^£ai demUl1 CeniU?a -a sperată taS l^t — Aici se ascund uneori hoţii Cuţaridei, îi spuse în soanta da' ^ m,
spui la nrmeni că dacă se află, or să vină să ne omoare ai h ele's^ Procopie o privi mai bine. 1 "
~ Şi de unde ştii tu lucrurile astea ?
ctiti ^%&£&tS«ZS« 5Î " « *> mici ,i »•
Nu, rise el, că are cine să mă apere., praf* tak,a^bal,H, Ste*teVmrnaSna^rmali??Ca ^
>_rite Pieiea:^racraU?^tis s&s
AIA MICA
111
— Iţi place ? curmă fata tăcerea.
— Da.
— Nu-i bine ?
Procopie se întoarse spre ea, curios :
— Ia spune-mi, nu ţi-e teamă că într-o zi ai s-o păţeşti dacă mai vii singură pe aici ?
Veta clipi nedumerită din ochi:
— Adică ce să păţesc ?
Studentul nu ştiu ce să-i răspundă. . -s
— Vreau să spun... ce s-ar întîmpla, de pildă, dacă ai da peste hoţi ? Copila nu se gîndise.
— Eu stiu ? Da' nu mi-ar face nimic, sînt sigură.
— De...'
Ochii ei se aprinseră mînioşi.
— A, de ce te gîndeşti la lucruri urîte ? Uite, să ştii că m-am supărat pe dumneata !
Si se ridică.
Coborîră tăcuţi. Au trecut balta înapoi, uitînd pelinul cules. El s-a încălţat, si-a luat ghiozdanul şi-au urcat la rampă.
Inserase. Umbrele se şterseseră prin iarba uscată. Peste sticlele fărîmiţate se scurgea o scamă umedă. Fata simţi bruma rece pe degete, pişcînd-o. Si-au adus aminte de braţul cules, dar nu s-au mai Mors. îrj dreptul pompei, au întîlnit cîteva muieri, aşteptîndu-şi rîndul la apă, lîngă căldări. In poartă, Procopie i-a apucat braţul şi-a întors-o spre el:
— Mai eşti supărată pe mine ?
Avea un glas plăcut de om tînăr care o furnica pînă în creştetul capului. Sub cot îi simţea degetele calde şi sîngele tot i se urcă la inimă.
— Nu ştiu, răspunse, pierită.
Se despărţiră si ea rămase multă vreme în curte privind geamul lui. Studentul aprinsese'lampa. Umbra i s-a mişcat după aceea de cîteva on prin dreptul perdelei.
N-a trecut o săptămînă şi luase foc mahalaua. Asta de la copii s-a tras. Ieşiseră cu felinarele de pepeni. Nu era băiat în cartier să nu fi găurit coajă unui cantalup de miez şi să n-o fi scobit, găurele-găurele, cu coada unei peniţe.
Se adunau în capătul străzii, lîngă Filantropia, cu luminări aprinse în bosarii goi, acoperindu-i cu palmele, să nu se stingă lumina. Bătea un vânt rece şi şui şi băieţii se strânseseră cu pepenii, la un loc, să vadă al cui e mai frumos. Au nimerit în spatele casei lui Tănase. Gunoierul era plecat, că, altfel nu i-ar fi lăsat. Cum au nimerit, tocmai unde avea omul o magazie plină cu paie uscate pentru caii primăriei. Copiii au răsturnat în joaca un felinar de bostan şi focul, gata. Au dat să-l înăbuşe, nu se mai putea. De frică, au luat-o la fugă, împrăştiindu-se. Magazia lui Tănase se aprinsese si ardea ca o luminare. Pînă să bage oamenii de seamă, flăcările trecuseră la acoperiş. Vântul a aruncat scânteile în gardul de alături. într-o clipă s-au ridicat vecinii. Era prea tîrziu. Magazia lui Tănase, scrum. Acum îi ardeau lucrurile. Focul a trecut în spate, hrănit de furia vîntului. Cerul se luminase de pălălaie. Vîlvătaia roşie se întindea.
— Arde! Arde ! strigau zidarii.
Trîmbe lungi de fum înecăcios se lăsau prin curţi. Se simţea bine
112
EUGEN BARBU
fierbinţeala care venea dinspre casa gunoierului. Parcă răsărise soarele. Vecinii alergau la pompă cu căldările să le umple. Nu putură să oprească focul. Şuvoaiele flăcărilor se întindeau şi se încolăceau pe buruienile maidanului, aprindeau gunoaiele de prin curţi şi urcau stîlpii cătrăniţi ai porţilor. Tot malul gropii ardea şi rampa şi drumul de lemne. Căldura se înteţea. Mirosea a baligă încinsă. Apoi pârjolul coborî malurile, într-un cerc de scîntei.
— Arde ! Arde ! se auzeau alte ţipete.
Acoperişurile se spulberau într-o clipită. Zidurile de paiantă se prăbuşeau şi muierile strigau, strîngîndu-şi lucrurile şi ce mai putea fi scăpat. Cerul fumega.
Focul trecuse gardurile şi dus de vînt, mîna spre biserică. Preotul scos din odăile lui, vorbea mahalagiilor :
— Fraţilor, arde Casa Domnului ! Nu lăsaţi, fraţilor ! Cîrciumarul a ieşit şi el afară cu muşterii după el.
— Arde ! Arde ! se desluşea de departe ţipătul femeilor. Auziră grinzile căzînd la zidari. Focul topise în căldura lui magaziile şi sărea peste salcâmii cuprinşi de flăcări. Se aprinseseră şi duzii din grădina oltenilor. Pe străzi alergau cîinii cu părul zburlit. Cineva spunea :
— Să se ducă la pompieri, vecine, la Gară c-o trăsură !
Stere înţelese că dacă pârjolul trecea de biserică, se duceau şi casele lui. Strigă năprasnic la băiatul de prăvălie :
— Pune mîna pe topor şi haide după mine !
Săriră şi alţi vecini, cu nişte cazmale. Pe drum îi luară şi pe Tilică. Cîrciumarul apucă o coadă de topor şi se repezi cu încă doi lucrători în duzii bisericii. Ii puseră la pămînt şi-i grămădiră departe de gardul popii. In felul ăsta, dădeau focului hrană şi-1 potoleau. Femeile aduseră un furtun de vin din prăvălie şi o muiere pompă apă din gura cişmelei.
Veta căra cu maică-sa căldări cu apă şi le dădeau bărbaţilor. Aceştia le zvârleau în calea pârjolului. Vâlvătaia se domoli. Trunchiurile duzilor erau umede şi nu ardeau decît foarte încetrx
Oamenii răsuflară uşuraţi. Preotul făcea cruci mari, cu faţa la biserică. Abia la vreun ceas, sosiră şi pompierii. Pînă să aşeze tulumbele, focul ostenise. Ardea, numai într-un jar, inimi, inimi, pe locul zidarilor. Tot la săraci făcuse pagubă. Mistuise casa lui Tănase şi încă vreo cinci. Muierile plângeau, privind rămăşiţele negre. Meşterii înjurau lîngă ele, mînioşi şi îngrijoraţi.
Fata tramvaistului se întoarse acasă, frântă de oboseală. Din capătul străzii venea şi Procopie privind nedumerit împrejur la hărmălaia iscată, îşi duse iute ghiozdanul în casă şi ieşi iar la poartă, întrebînd-o pe Veta :
— Dar ce s-a întîmplat, frate ?
Ea îşi ştergea fruntea de sudoare. Tot obrazul îi era negru de fum şi îşi simţea cerul gurii uscat.
— Parcă nu se vede ! Ce-oi mai întreba ? A luat foc pricopsită asta a noastră de mahala ! Că la omu' sărac, nici boii nu trag !
împrejur mirosea a lemn ars şi zarva nu încetase. Femeile se băteau ou pumnii în cap şi strigau cît puteau:
— Aooolică, maica mea, aooolică... unde mai punem noi capul, mai-căăă, aooolică...
închiseră poarta.
— Nu vrei să te speli ? o întrebă studentul. — Ba da.
AIA MICA
113
Aduse o cană plină din care-i turnă în căuşul palmelor. Ea îşi răcori faţa încinsă şi rămase, aşa, ou mîinile umede, scuturindu-le.
— Parc-ai fi o pisică ! zise Procopie.
— Bine că sînt! Hî... Şi scoase limba la el.
— Dumitale-ţi mai arde să glumeşti, zău !
— Stai să-ţi aduc un şervet !
Intră în casă. Veta trecu pragul după el. Afară însera. Procopie aprinse lampa. Ii întinse prosopul moale care mirosea a săpun bun. Acum obrazul oacheş îi strălucea. îşi scutură pletele negre şi aspre, umezite puţin în margini.
— Dă-mi şi un pieptene !
Se apropie de o oglindă mică, atîrnată într-un colţ al odăii şi se pieptănă îndelung, cu mişcări leneşe. Cînd termină, veni drept în faţa lui şi-i zise :
— Acuma-ţi plac ?
Şi se învîrti pe un picior sub privirile lui uimite. Se opri deodată, aducîndu-şi aminte :
— N-ai adus patefonul!
— Poimîine îl aduc, pe cuvînt...
— Apăi cuvîntul dumitale-i, aşa, o fudulie... ■— N-am avut bani.
— Aha. Vasăzică şi dumneata eşti sărac... Păcat, un om aşa de învăţat şi să n-aibă bani... Mă duc. Ce-oi mai sta ? Am uitat că sînt supărată pe dumneata...
Procopie o apucă de mînă :
—. D.ar nişte cărţi nu mai vrei ?
Fata şovăi puţin şi spuse dezamăgită :
— Aş mal fi luat, dar ai numai romane serioase dumneata, nu-s de nasul meu. Ei, mie îmi trebuie ceva, aşa, mai uşor, mai vesel, ţi-am spus eu dumitale... Şi-acum mă duc, că mă caută mama...
— Şi nu mai eşti supărată pe mine ?
— Ba sînt, pînă aduci patefonu'...
Nu plecă. Se mai întoarse odată de la uşă cu ochii în pămînt.
— Ar trebui să nu-ţi spun...
— Ce să nu-mi spui ?
— Mi-e frică, domnu' Procopie...
Se codea, vorbind cu gura pe jumătate.
— Frică ? se miră el.
— Da. Mi-e frică de dumneata... Eu sînt fată şi vezi dumneata, nu-i frumos...
— Ce nu-i frumos ?
— Că stăm aşa, amîndoi... Se roşise.
—•■ Şi ce dacă stăm. ?
— Ce ştii dumneata, păi să ne afle mahalaua, mai scoate vorbe, că cine ştie, că aşa şi pe dincolo, muierile astea bătrîne de-abia aşteaptă... Eu sînt fată mare... Intr-o lună împlinesc şaisprezece ani şi altele la vîrsta mea, au sărit de-aou' pîrleazu'...
Vocea i se sugrumă.
Studentul nu înţelegea prea bine.
— Adică, ce-i asta, au sărit pîrleazu' ? ■
— Avem noi, aşa, o vorbă. Prea vrei să le ştii pe toate...
8 — V. Romînească Nr. 1
114
EUGEN BARBU
îşi muşca buzele şi îşi împletea degetele încurcată.
— Pe urmă mai e ceva...
— Ce mai e ?
— Mama spunea că am început să-mi pun lămîiţă-n sîn... Tăcu o clipă, apoi rosti iar :
— Şi nu e bine...
— Iţi pui lămîiţă-n sîn ?
— Da.
— De ce ?
—• Să miros frumos ca dumneata... Procopie fluieră.
— Ce vorbeşti ?
— Zău.
Chiriaşul îşi scoase ochelarii şi îi şterse cu batista. —■ Acu' să ştii că mă duc ide-adevăratelea...
Şi ieşi afară. Cerul era cenuşiu, tot. Numai spre răsărit atîrna o fîşie albă între cioturile salcâmilor arşi, ca o americă spălată. O zgură murdară, luată de vîmt, se aşternuse în curtea lor. Locurile arse fumegau încă şi peste toată mahalaua plutea un miros încins de cîrpă arsă. înserarea tristă cuprinsese Cuţarida. Pompierii itot nu plecaseră. Loveau cu tîrnăcoapele în bîrnele fiumegînde. Zidarii, cu muierile, strîngeau trenţele scăpate, pe jumătate pîrjolite.
Fetii îi veni să plîngă fără să ştie de ce. Trase în piept aerul iute, plin de fum şi intră în casă.
— Da' unde umbli, fată ? o luă la zor coana Marioara, cum o văzu. Veta nu răspunse. Se dezbrăcă tăcută, cuprinsă de o posomorîre mare.
— O să te spun lu' Aristică, auzi tu ? Ai început să-ţi faci de cap... Maică-sa mai bodogăni cîtăva vreme, dar copila n-o mai auzea. Nu se
gîndea decît la sufletul său pierdut, la iubirea fierbinte care-i înecase inima.
★
Prin noiembrie, într-o duminică, ai ei plecaseră la nişte rude. Rămăsese toată casa în seama Vetii. Coana Marioara şi domnul Aristică se gătiseră încă de la prînz. Pe fată n-o luaseră că ţineau o petrecere numai între oameni mari şi nu se făcea să-i audă urechile ce-şi spun bărbaţii la un pahar de vin.
I-ia petrecut pînă la poartă şi taică-său i-a făgăduit că dacă are să fie cuminte o să-i aducă ceva la întoarcere. Vetii îi venise să rîdă. Tot o mai credeau un copil.
Era o zi senină şi friguroasă. Fata privise Cuţarida. Străzile pustii. Prin curţile vecinilor se auzeau gramofoanele. In bătătura lui Tănase nişte meşteri ridicau altă casă din bîrne. Gunoierul dădea ajutor cu nevastă-sa. Se întoarse. In uşa lui, ieşise Procopie, numai într-o flanelă strînsă pe gît. Privea soarele alb, lucios care aluneca peste maidan.
— Ce faci ? o întrebă cu glasul său plăcut.
— Ce să fac, uite, am rămas singură acasă, ai mei s-au dus la o petrecere...
■— Ce-mi dai dacă-ţi spun ceva care o să-ţi tacă plăcere ?
— Ai adus patefonu' ?
— Da.
— Ce bine-mi pare... Pot să vin ? Dumneata ştii să dansezi ? Dacă nu, te învăţ eu... Ai să vezi ce uşor este... Da' rămîne între noi, domnu'
AIA MICA
115
Procopie, să nu afle ai mei că am trecut pe la dumneata cînd au fost ei plecaţi. Intră înainte şi vin şi eu după aceea, să nu ne vadă cineva... In odaia lui era cald şi plăcut. Mirosea a hîrtie veche.
— Nu stau mult, spuse fata, deşi ştia bine că n-o să fie aşa.
— Bine. Numai să mă înveţi să dansez, că nu prea ştiu...
— Cum să nu, mie-mi place la nebunie, domnu' Procopie. O, de-abia aştept să mă fac mai mare, să mă duc la baluri, să-mi fac rochii lungi, albe, şi să fie şi o sală mare, numai cu oglinzi şi cu parchet pe jos, şi să lunec, aşa... tam-tam, tam-tam, tam-tam, ta... Da' unde-i patefonu' ? Să nu mă fi minţit...
Pe masă zări cutia neagră şi plăcile. Studentul învîrti arcul şi aşeză un disc. Toată odaia se umplu de sunetele dulci ale unor viori. Fata se ameţi dintr-odată, o bucurie sălbatică o cuprinse şi abia după cîteva ceasuri îşi aduse aminte ce se întâmplase cu ea.
Procopie fusese la început stîngaci. Se mişca greoi.
— Uite, ia-te după mine, îi spusese, aşa: un-doi, unu'-unu', un-doi, încet, încet, aşa, vezi că-i uşor ? Ei, haide, puţin curaj... Un-doi, un'-doi, unu'-unu', un-doi... Bine, aşa, încet că mă calci pe picior... Uliu, da' ţeapăn mai eşti, mai cu îndemânare, aşa, bine...
Studentul se învîrtea supus, condus de braţele ei. Fata îl simţea aplecat peste ea, cu gura aproape de păr. II auzea cum rîde cînd paşii i se încurcau şi parcă nu mai răsufla, simţindu-i trupul puternic aproape şi hainele care miroseau frumos.
După vreo jumătate de ceas, învăţase. Placa veche, hîrîia încă un tangou :
Ilona,
Calvar mi-e viaţa fără tine, Că-n nopţile senine, Ce dulce, dragă, Mi-ai cedat...
Ostenise. îşi ascultă bătăile inimii. Se lipi de fereastră şi privi afară. In curte, cîinii se întinseseră la soare, cu capetele pe labele puternice. Să fi fost trei după masă. Ii era şi frică şi parcă era şi bucuroasă că se află singură cu Procopie, aici, că el o ţinuse aproape, în braţe şi că dansaseră împreună. Studentul se aşezase pe patul scund de alături. Tăcea. Din cînd în cînd schimba plăcile.
Blondă sau brună Mie mi-e tot una, Pe-amîndouă le doresc, Pe-amlndouă le iubesc...
Cînta o voce de bărbat.
De la geam se vedea grădina oltenilor. Lîngă porţile de sîrmă şedeau doi ţărani cu faţa către soarele puţin. Aveau căciuli negre şi creţe şi pe umeri îşi aruncaseră mindirele de culoarea boabei de porumb. Nu vorbeau. Ţineau capetele aplecate în pămînt şi umbrele lor scurte atîrnau într-o parte. In odaia lui Procopie se făcuse linişte. Peste Cuţarida răsunau acum clopotele de la cimitirul Sfînta Vineri. Sunetele lor pătrundeau pînă aici. Aerul limpede de afară era ca o apă luminoasă. 8*
116
EUGEN BARBU
Pe urmă, Veta nu-şi dădu bine seama ce-a fost. Procopie se apropiase de ea îi cuprinsese umerii şi o sărutase pe obraz şi pe gura. Vorbea repede si răsuflarea lui fierbinte îi ardea urechile. Fata se smucise, o apucase o spaimă mare si-ar fi vrut să fugă, dar nu putea pentru ca din tot trupul i se ridicase o dorinţă pe care n-o putuse stăpîm. Spunea numai :
— Ce faci ? Ce faci ? , •
Si teama i se amestecă cu o bucurie nouă şi necunoscuta,jcu durere şi plînse'si rise, îl mîngîie şi-1 sărută şi ea şi rămaseră unul lmga altul multa vreme,'încremeniţi într-o îmbrăţişare veche de cmd lumea.
Ţăranii şedeau în acelaşi loc, ca nişte curcani, înfriguraţi, cu mlndi-rele lor roşcate pe umerii ridicaţi Picoteau de-a-npicioarete Dmspre G r -vita tot mâi cădeau sunetele curate ale clopotelor de la Sfinla Vi-neri Lu mina se schimbase puţin. Se apropia seara. Vetii i se facu deodată, frica. Avea în tot Supui o durere surdă, necunoscută. Strînse cîteva ace risipite pe duşumele.
Orice poţi să ascunzi în lumea asta, numai ce-i al sufletului nu. Ca dragostele sînt ca buruiana rea, cresc în văgăunile mimn şi s-arata. Nu mai scăpa domnul Aristică de gura nevestei: u - Mă, bărbate, nu-i, mă lucru' curat cu fata noastră, ascmta la
mine...
— Iar începi? se mînia omul. „ . .
— Ascultă şi de gura femeii, că voi, ce vă pricepeţi ? Puneţi căciula ne-o ureche si vă vedeţi de treaba voastră, dar ia să staţi ca noi hnga copii Pa i şti 3Te-L-n cap ş\ ce-are-n suflet Nu mai doarme Veta noastră^ cmd cu studintu' ăsta şi-o să păţim una, de-o sa se duca vestea ! Ce-ar fi_ sa i zici tu, să-şi ia ce-i al lui şi să plece unde-o vedea cu ochn, sa ne lase in
SărăCiTra^Sul s-a mai gîndit, 1-a întrebat si pe nea Fane, la c^iumă :
— Mă vecine, ce zici, uite, am un chiriaş. Tinar de. Om cu carte, stu dent. Fata merge şi ea pe şaisprezece anişori, sa-mi trăiască...
Z Wallace* ztobre chiriaşului. Acu, eu «-am văzut-o, da-mi spune
mă"Sa aşezat măsura pe tejghea
şi a clătinat din cap : u
— Si-adică ce-ai vrea dumneata sa alli ?
— Păi să nu fie cu păcat, cam la cît î se face, fetii... ^
— De P-acilea prin mahalaua noastră, pe unele le-apuca şi pc la treisprezece ani. Nu le vezi Pe-ale zidarilor? Nici nu smt rasante bine şi
Umbl^a S băut^ninul Aristică. A doua zi, cum s-a luminat de zi, a
MlUtJ?fflna6ldMn£& a zis. Domnu' Procopie, nu te supăra, am de vorbit ceva cu dumneata...
Chiriaşul i-a deschis cu inima cit un purice.
Tra^a5î\l^f-amaşezat pe un scaun, şi-a scos batista şi şi-a şters fruntea de sudosre. Nu-i cădea nici lui bine.
— Uite ce este. O să-mi vie o rudă de la Focşani, eu de-acolo sînt.
AIA MICA
117
n-ai de unde să ştii dumneata, şi-o să intre la noi, la Tramvaie. N-are unde sta. Ce m-am gîndit: ia să-1 rog eu pe domnu' Procopie, că e băiat înţelegător, om cu ştiinţă la bază, n-o să se supere... Ştii dumneata, aşa sînt rudele. Altfel, n-am de ce să mă plîng. Mi-ai plătit chiria la timp, ba încă şi înainte, dar sîntem la mare nevoie, înţelegi ?
— înţeleg, răspunsese Procopie cu inima uşoară.
Studentul se mutase într-o luni. Pe Veta o trimise maică-sa de dimineaţă în Obor, la nişte cumetri, cu treabă..
Procopie plecase pe la patru, încărcînd într-un camion cele cîteva lucruri pe care le avea.
Muierile încă vorbeau pe la porţi:
— Se duce. Se mută mai la centru, că a ieşit doctor. Ei, ce vrei. acu' are bani...
Fata a aflat tocmai pe seară cînd s-a întors şi-a văzut odaia goală şi trenţele mă-si spînzurînd în geamurile deschise. S-a oprit în prag şi a privit pe rînd pereţii albi pe care se mai vedeau urmele lucrurilor luate şi hîrtiile desprinse din pioneze. Pe duşumele, Procopie uitase un caiet cu scoarţe albastre.
Simţi că i se face frig. Ieşi.
Afară, soarele de noiembrie, tocit şi şters, cădea peste case. Sub streaşină se aşternuse un strat de frunze irosii de viţă sălbatică. Motanii se tăvăleau a dragoste în jarul lor. Cîinii se seărpinau de pomi.
Intră în casă. Maică-sa spăla şi mirosul de leşie, vechi şi cunoscut, îi aduse aminte că are de făcut treabă.
, Nu întrebă nimic. Se închise într-o odaie şi plînse mult, din toată inima, tristă ca de moarte.
în cărţile pe care le citise Veta, fetele erau furate de conţi şi de marchizi. Eroinele fascicolelor îngălbenite, sărace şi frumoase, locuiau în case triste pînă se ivea un bărbat îndrăzneţ să le schimbe viaţa. Acesta înfrunta o mulţime de primejdii şi, în cele din urmă, îşi ducea mireasa într-un castel frumos, clădit pe o stîncă, unde trăiau amîndoi pînă la bătrîneţe. în cîte nopţi nu visase ea pe prinţul id'Astra, pe marchizul de Gadelle şi pe cîţi alţii...
Uneori se scula şi i se părea că aude galopul cailor peste cîmpul Cu-ţaridei. Se trezea buimăcită, gata să ţipe, cu cămaşa udă în spinare. Privea fereastra albastră mînjită cu lumina stinsă, pierită a nopţii şi ofta.
Pe drumul Griviţei, treceau căruţele lăptarilor în goană. în mahalaua gropii, bărbaţii erau altfel. Ea îi vedea în fiecare zi. Ginerii mu erau marchizi, ci salahori ori fochişti, tinichigii sau cizmari, oameni necăjiţi care umblau toată ziua după o pîine. îşi luau neveste frumoase dintre fetele ungurenilor sau ţigănci mai spălate. Le zvîntau în bătăi chiar a doua zi după nuntă.
Nu semănau...
Veta s-a mai gîndit ce s-a mai gîndit la Procopie, la dragostea lor scurtă ca viaţa florii de veronica şi în cele din urmă a uitat de el şi de cărţile lui. Domnul Aristică i-a găsit un bărbat. A dat-o după unul de-ai lui,
118
EUGEN BARBU
de la Tramvaie. Acesta i-a făcut nuntă, a dus-o în mahala la el, au petrecut, scăpaseră şi părinţii cu faţa curată. La vreun an născuse un băiat pe care-1 iubea de nu mai putea, încă nea Fane spunea : — Intraisei la idei, vecine, şi, uite... Ai şi nepot!
— Am, isă-mi trăiască ! Ce vrei ? Aşa o fată cuminte ca a mea, mai rar. Nu mi-a ieşit din cuvînt. E drept că a găsit şi un bărbat bun...
— Da' ce-i ?
— Amărîţi de-ai noştri, lucrează la macaze...
— Ei...
— Şi-1 iubeşte, domnu' Fănică...
— Nu mai spune !
—- Ce vrei, tinereţe cu bîzdîc ! A mea, intrase, cum zici dumneata, la idei: „Aristică", ziceia, „ai grijă, Aristică, de copila asta a noastră că ne face de ruşine." Da' ea, săraca, domnu' Fănică, e ca porumbielu'... Or să-şi facă nişte odăi, băiatu' e strîngător şi mi se pare că azi, mîine, îmi mai toarnă un nepoţel...
— Să-ţi trăiască !
— Să-mi trăiască !
— Eşti bun de-o cinste !
— Cum să nu ! Coană Lino, dă-ne cîte-o sticlă de lampă, numărul doi, vorba lui nea Fănică...
NICOLAE TĂUTU
ÎNCEPUT DE AN!
încă un an, prieteni... Zăresc cartea înaltă Cu pagina nescrisă, cu rlndul ne-nceput Cum marmora aşteaptă cutezătoarea dalta Şi pînza, zugrăveala de meşter priceput!
Presimt sub nea căldura, etern renăscătoare, Ca pieptul unei mame, blind rodul ocrotind, Si bănuiesc în ape lumina viitoare în miile de becuri spre culme scintetnd.
Şi desluşesc în carpen cum leagăn se-nfiripă Cald, cum adoarme pruncul în tihna dm pridvor, în liniştea adîncă şi pajiştea aţipa De-au'zi chiar răsuflarea cocorului tn zbor.
Le-am împlinit pe toate că nu doar într-o mînă Ne stă puterea dreaptă ci nesflrşil elan ^ ^ ^ Din oameni se răsfrînge şi ştiu c-osa ramina Tipar şi-n veşnicie din lungul unui an!
Nu aşteptăm cu teamă şl nici cu-nfrigurare
Ce ne-o aduce anul şi ceasul viitor , Ni-e forţa fără margini şi e nemuritoare Ca apa 'si văzduhul, ca glia tuturor!
semn
Te-a îndemnat pădurea răcoroasă, Să te înalţi privind prin frunza-i deasa, Stejarii ei ti-au dat adăpostire Şi pace ca sub zid de mînăstire.
Ai adunat doar stelele în pagini Şi negura în tomuri de imagini,
NICOLAE TAUTU
Ai proslăvit erupţia planetară
Cu ochii către cer o-ntreagă vară!
Dar coaptă ghinda grabnic s-a desprins Să te lovească parcă dinadins, Că nici-o clipă n-ai băgat-o-n seamă Şi-n ea purta pădurea de aramă!
în mica ghindă veşnicia firii [şi împlinea puterea zămislirii, Tn bobu-i mic, neînsemnat în zare, Foşnea adine pădurea viitoare!
PORTRETUL
Pe pieptul tău, ce-a clocotit ca marea, au pus ei, în derîdere, portretul, şi Lenin te privea din depărtarea ce-o apropia de tine, cu încetul...
Şi-n ceasul cînd pluteai între pămînt şi-ntre văzduh, spre-a veşniciei ţară, ea, leniniana frunte-ţi da avînt, cu vasta-i traectorie, solară!...
Şi însoţindu-te pe-a nemuririi cale, el îţi era, ca-n viaţă, călăuză. Şi inima-i, cu clocotele sale, o auzeam şi eu cum îi acuză...
NU*S OBOSIT DE LUPTE!..
Nu-s obosit de lupte!... Nu rechem din mlaştină, strigoiul, ci-l blestem!... în anii mei s-a împlinit un crez: cu bucurii şi lacrimi îl veghez!...
Atîţia trandafiri nevinovaţi, atîţia oamenii fură spînzuraţi de-acel strigoi, pe care nu-1, rechem, ci îl cufund în mlaştini, şi-1 blestem!...
CRISTIAN SIRBU
instantaneu
Deasupra zidurilor ce se înalţă spre cer
Ca nişte flăcări roşii
Zidarul lucrează aproape de soare,
Un plop vecin îi trimite cintece
De frunze şi răcoare.
El însuşi îngtnă un cîntec şi pare o pasăre A culmilor înalte.
Aşează cărămizile cu gesturi elegante. E mîndru. de zborul său din lut.
Pe trotuar trece o fată.
E îmbrăcată în alb, seamănă cu-o statuetă de zăpadă. Zidarul se opreşte din lucru, şuieră să-l vadă. Dar fata nu-t ia în seamă, nu e poetă.
Şi acum dezamăgit lucrează mai departe şi regretă Că nu toată lumea e poet ca el, Ca plopul din vecinătate Şi ca soarele din cer.
DlMITE IE STELARU
războiul
l-am văzut din pămînt şi din mări ieşind —■ Avea mii de ochi, ca aripi de argint în pletele vîntu-
rilor.
Muşca sîngele soarelui şi cutremura munţii
Sub norii vineţi chita moartea
Şi nările lui adulmecau flăcăii lumii.
l-am văzut braţele de tun peste pînza meridianelor
înspumat alerga printre zodii
Vestind o istorie a desnâdejdii,
O istorie cu învinşii geograf iilor arse.
femeia şi războiul
„i ncă odată, încă odată vreau In ochii tăi să privesc"... Vîntut prin ramuri aleargă, Frunze cu paşi se-mpletesc.
Peste vîrfuri de munţi Pe ape, printre văi umbrite Fugeau cîntînd moartea Oşti largi, rătăcite.
O inimă în praf căzută Şi altele mereu — cărări Cu trandifir de sînge închegat Cadavre aşteptau în gări.
„încă odată, încă odată vreau In ochii tăi să privesc"... Femeia strigă un mort Şi-n noapte focuri de arme clipesc.
bunicul
d in inima Ardealului,
Împodobit de fală, Bunicul mă caută In capitală. La marginea urbei Soseşte cu zorii
Cînd sirenele Griviţei ispitesc depărtările
Şi porţile primesc muncitorii.
Cu mîinile lui
Uscate ca viţa de vie
îmi bale în uşa cu tăbliţă de nichel
îndepărtata copilărie.
Ca să-l scap de liniştea obositoare
Ca un drum de nisip, din sat,
II duc prin cetatea lui Bucur
In lung şi-n lat.
El, bătrîneşte, salută necunoscuţii
Ca pe-acasă la noi.
După ce vede cinemascopul
I se face dor de pămînt şi de boi.
La palatul fostului rege
îşi ţine pe cap căciula miţoasă, de oaie...
Ci se descoperă o singură dată
Şi ochii de plîns i se-nmoaie.
Sîntem pe pămîntul stropit cu sînge,
Cum e dimineaţa cîmpia cu rouă.
La Griviţa, aproape de locul
In care muncitorii-au dat nepotului
O casă şi-o inimă nouă.
Bunicule, gestul tău simplu
E mai adine ca toate poemele mele!
Sirenele sfinte ispitesc depărtările
Şi soarele forjelor îneîntă privirea cu stele...
NEBUNIE SFINTA A IUBIRII
125
NEBUNIE SFÎNTĂ A IUBIRII
Să duci război cu rînduiala firii, Să-ţi ţie scumpi dar iarna trandafirii^ Mi-ai spus odată, poate doar în şagă —-Cînd eu te uit, atunci să-ţi fiu mai dragă!
Toti pomii înfloriţi pe care-admiri-i, Scăldaţi în alb şi fericiţi ca mirii, Să-ţi amintească rtsut meu de-aseară, Numai cînd toamna-i biciuia pe-afară!
De ce mă pedepseşti amar, ca zbirii, Mă arzi, de ce, pe rugul izbăvirii, Cînd inima ţi-am dat să te hrănească Şi-aceasta mi-i greşeala omenească.
O, nebunie sfîntă a iubirii?
CUCUVAILE
Iubesc păsările care-nfioară teii si plopii,
Care pictează cu cîntece munţii şi văile ..
Totuşi, copil, scormoneam adeseori, cu băiatul popii,
în turnul bisericii, din somnul adînc, cucuyăile.
Ne-atrăgeau poate ochii lor de fosfor, drăceşti,
Si glasul care prevestea moartea copiilor.
(Ci numai de buhne nu-ţi aminteşti
Din comoara scumpă a copilăriilor!)
Rătăcind prin oraş, le-am mai văzut la muzee
Cu ghiare de uliu, cu trupul pestriţ şi bondoc.
De-o vreme însă-au început să-mi dee
Tîrcoale, noaptea, cu priviri de foc.
Le văd în ochiul magic al radioului
Privind posac, cu ură, către mine
Şi ţipă surd în larga pustie a ecoului
Numai de moarte, numai de ruine.
De ce să cînte oare copiilor de moarte,
Bătrînilor de ceasu-i mîhnirii de pe urmă ?
Ce pofte fără saţiu prin lume să le poarte ?
Ce gînduri le mai scurmă?
Tăceţi voi păsări-cobe, şi astăzi şr-n toţi vecii, Răm'îneţi în tenebre şi-n somn cu liliecii!
20 de ani de la moartea lui anton holban
Pentru a cunoşte cine a fost Anton Holban, aproape că nu avem nevoie de alte mărturii în afara cărţilor sale. Cel ce a scris „O moarte care nu dovedeşte nimic", „Ioana", sau nuvelele din volumul „Halucinaţii" a extras materialul cărţilor lui în primul rînd din domeniul experienţei personale, fiind preocupat uneori pînă la obsesie de analiza propriilor sale stări şi reacţii psihologice. Analiza aceasta, întreprinsă cu remarcabilă fineţe şi cu un simţ ascuţit al amănuntului revelator, relevă o sensibilitate delicată dublată, mai mult supravegheată, de o inteligenţă pătrunzătoare.
Este în scrisul lui Anton Holban o tandreţe, un lirism discret, care înving dezolarea, istovitoarea neîncredere în posibilităţile omului de a afla adevărul, zbuciumul tragic al unei. lucidităţi prea prude, şi care vorbesc mai curînd despre sentimentele scriitorului în raporturile sale cu ceilalţi oameni. Nu i-a căutat, însă i-a iubit. Poate că nu i-a ajutat pe cît ar fi putut şi s-ar fi cuvenit, dar i-a respectat. Un contemporan al său scria -aaeste cuvinte concludente la moartea lui Anton Holban: „Cunoştea suferinţele celor mici. Găseam un reazim pentru ei în orice cuvînt ce le venea în ajutor. Toată fiinţa lui se cutremura la gîndul că oamenii aceştia pot fi salvaţi de tirania cîtorva, pot fi scoşi de sub eâlcîiul puternicilor fără suflet... Suferea, pînă la epuizare, pentru orice durere, pentru orice nedreptate. Suferea în el, suferea adînc, suferea fără să-şi găsească forţa credinţei izbăvitoare".
Faptul de a nu fi pus suficientă voinţă în căutarea acestei forte, refugiindu-se într-o izolare chinuitoare, a îngustat iremediabil orizontul scriitorului. De aceea, observaţia sa oricît de pregnantă şi semnificativă pentru cunoaşterea individului, rămîne exterioară totdeauna realităţilor epocii lui. Dramele emoţionante pe care el ni le înfăţişează sînt numai dramele unui intelectual rafinat, cu nelinişti metafizice, puţin, aproape deloc, ancorat în frămîntările timpului său.
Cu această limită serioasă, proza lui Anton Holban nu încetează totuşi să ne intereseze şi să aibă dreptul, în consecinţă, la preţuirea noastră. La împlinirea a 20 de ani de la moartea scriitorului, îl readucem în atenţia publicului: cititor, publicînd eîteva pagini inedite tin ultima sa carte. însoţim paginile respective de un articol, şi el inedit, al criticului Octav Şuluţiu. Judecata degajată, receptivitatea vădită în atîtea apercieri din articol nu surprind la acest critic, care şi-a cucerit
JOCURILE DANIEI
127
merite incontestabile într-o activitate asiduă de cronicar literar, curmată şi ea prea timpuriu, cînd tocmai se pregătea să păşească spre o cercetare ştiinţifică a fenomenului literar. Nestăpînind însă mijloacele unei asemena cercetări, articolul său cu toate observaţiile pătrunzătoare şi temeinice se înţelege nu poate ţine locul încă unui studiu de reconsiderare şi valorificare în spirit critic a prozei pe care ne-a lăsat-o moştenire Anton Holbaţi. Acest studiwirebuie întreprins de-acum încolo, cu pasiune şi cu dragoste, după cum merită încredinţat tiparului şi reactualizat tot ceea ce este reprezentativ în creaţia scriitorului.
ANTON HOLBAN
JOCURILE DANIEI
— fragment —
Cîteodată cred că vindecarea este posibilă. Caut să mă gîndese cît rniai puţin la întâmplările care au fost între noi, sau le interpretez rău, ca să mă doară mai puţin că s-au terminat, şi că trebuie să renunţ de tot la ele, ca şi cum între ele şi mine s-ar fi interpus moartea. Trebuie să renunţ la amintirile pe care le-am trăit odinioară cu nesfîrşite emoţii. Dar cîteodată mi-e atît de dor de ceea ce a fost, că aşi vrea să refac o imagine a vieţii mele vechi. După cum după ce ai făcut o călătorie superbă, întors acasă şi incapabil să reîncepi traiul, ou ochii pe o fotografie sau pe o carte poştală ilus-. trată, cauţi să reconstruieşti ceea ce a fost, ca să uiţi că eşti înconjurat de pereţii ciameriii tale, de obiectele familiare, că eşti legat de pămînt şi ai rădăcini ca un copac.
Un nou peisaj. Un orăşel aşezat pe coline, cu perspective la fiecare ■colţ, străzi liniştite şi oameni puţini. Casa mea este mare, bătrînească, înconjurată cu o superbă grădină de brazi şi de pomi cu fructe. Mai mare, bunica bătrînă, care are curiozităţi puţine, şi a lăsat să treacă anii fără să schimbe vreun lucru de la locul lui. Orele se înlocuiesc identice. Aerul e limpede. Calm deplin pe viaţa zilnică, şi par neverosimile veştile de agitaţie pe care ni le aduc ziarele. Aici îmi voi petrece vacanţa. „Loc bun de odihnă", ini s-a spus. Am ascultat această povaţă. Febrilitatea în care trăisem devenise insuportabilă. In atmosfera aceasta mă refac, îmi aduc aminte de cel -care făcuse planuri, care în ultima vreme nu mai era bun de nimic. Voi putea aici să redevin omul muncitor de odinioară, ambiţios să-şi înmulţească ştiinţa. Timpul va trece mai uşor, nu mă va chinui fiecare minut şi nu voi face presupuneri.
A doua ,zi, dimineaţa, am văzut un personaj, oare trebuie să joace un rol important în viaţa mea de provincie : factorul. Dar deocamdată nu e rost să mă neliniştesc. II pot lăsa în voie să treacă prin faţa casei, sau chiar să intre în curte pentru altcineva. Ziua întîi, a doua. In a treia mă uit totuşi la factor, să văd dacă nu-mi face vre-o surpriză. Dar Dania nu este în stare :să se grăbească. Sau e prea mîndră ca să scrie înainte de a primi ceva. de ia mine. Cît face o scrisoare de la mine la ea ? Să socotesc pe la ce oră
128
ANTON HOLBAN
trece s-o ridice de la cutia de scrisori de lîngă poarta casei mele, unde am pus-o. Şi în cît timp poate să-mi vie o scrisoare de la ea ? La ce cutie a pus-o oare ? Şi trebuie să las un spaţiu după ce a primit rîndurile mele, nu s-a priceput sau n,-a avut posibilitatea să-mi răspundă imediat. O zi ? Trei ? După cinci zile încercarea de a mă linişti se dovedea inutilă. Factorul marca existenţa mea de fiecare zi. La şapte dimineaţa mă trezeam. Pînă la opt n-aveam griji multte, dar mai pe urmă eram tot mai îngrijorat (factorul vine pe la nouă). Ieşeam din casă la fiecare minut să mă uit înspre stradă. Mă temeam să nu vie tocmai cînd îmi iau cafeaua cu lapte, sorbeam în fugă laptele, iar pîinea o luam cu mine, fără să fi avut timp să aştern pe ea puţin unt. Veneam pînă la poartă şi mă uitam în lungul străzii. Cîte odată vedeam cîte un om care semăna cu factorul, şi-1 lăsam să se apropie ca să văd dacă mă înşelasem sau nu. Desigur, dacă n-aşi fi fost de faţă, factorul ar fi putut să-mi lase scrisoarea la altcineva. Dar dacă scrisoarea s-ar îi rătăcit ? Sîn-tem atîţia în casă, pe cine trebuia să întreb ? căci s-ar fi putut ca altcineva să mi-o ia.şi s-o puie la întîmplare în vreun loc, să uite să mă anunţe şi pe mine. N-aveam curajul să întreb în clipa cînd sînt mai mulţi de faţă : „A venit factorul?" Şi: „N-a adus nimic pentru mine?" Intr-o secundă, cînd pot fi ascultat, cînd nu .sînt distraţi de cine ştie ce discuţie. Poţi să găseşti zece oameni la un loc, toţi atenţi la cele ce spui ? (N-aşi spune nimic senzaţional). E preferabil să mă îngrijesc singur de chestiunea mea.
In sfîrşit, zăresc factorul. Mai întîi intră la dentistul de peste drum. Dentistul îl ţine întotdeauna de vorbă. Apoi se duce la o casă cu domnişoare bătrîne. Au cline rău, trebuie să aştepte. Şi apoi se aude portiţa casei noastre. Vine. Stau înţepenit la locul meu, aşa ca să fiu văzut, dar vrînd să fac impresia că nu sînt interesat, că mă preocupă cartea pe care o ţin în mînă. Totdeauna intră la noi, căci totdeauna are cineva o scrisoare, şi mai este şi ziarul la care sîntem abonaţi. Caut să ghicesc pe chipul factorului, dacă are ceva pentru mine, pe cînd traversează curtea noastră. Constat că nici nu mă baigă în seamă, că ar găsi oricînd pe altcineva căruia să-i lase corespondenţa. Mă mişc eu, mă ofer să fac eu serviciul acesta. De fapt mai sper că totuşi se va găsi ceva pentru mine, şi că factorul imbecil nu s-a priceput să fie mai explicit, sau că meseria i-a netezit orice expresie. Inutil, nimic pentru mine.
Uneori factorul se uită în grămada de scrisori, să vadă bine dacă nu cumva mai este ceva pentru noi. Atunci aştept, chinul meu este deplin. „Nu e nimic !" Sau : „Ba da ! " O scrisoare pentru altcineva. Va trebui să aştept iarăşi o zi întreagă. Combin toate posibilităţile, de ce nu mi-a scris Dania nimic, caut să mă consolez şi să trag speranţe pentru a doua zi, fac pasienţe ea să văd ce-o să se mai întîmple cu mine, fac o serie de lucruri, — ca să mai rup din timp. De fapt, acum suport mai uşor lipsa veştilor. Prima oară mi s-a părut intolerabil, acum sînt obicinuit cu Dania şi ştiu că aşa procedează ea. înainte de plecare mi-a dat toate asigurările, mi-a jurat chiar, că n-o să se mai petreacă tăcerea veche. N-am crezut-o complet, chiar dacă ea vorbea sincer.
Asta e Dania, firea ei nu se poate schimba, este tot aşa de definitivă ca şi un om care s-ar fi născut surd sau şchiop. Trebuie să accept realitatea aşa cum se prezintă, şi să cred că aceste tăceri, incapacitatea de a scrie o scrisoare, a pune mărci, a merge la poştă, e răscumpărată de emoţia de care e cuprinsă cînd mă vede. Astfel, după cîteva zile de aşteptare febrilă a factorului, încerc să mă consolez cu vorbele : nu-mi va scrie niciodată. Era inutil să discut motivele. Ne despărţisem tragic, o lăsasem îndrăgostită. La toamnă vom reîncepe povestea noastră. Trebuia să trec spaţiul verii, fără să
JOCURILE DANIEI
129
încerc să-mi explic ceva. Trebuia să-mi schimb firea şi să trăiesc în prezent, fără să mai fiu victima ■nostalgiilor pentru trecut sau a panicilor pentru viitor. Teorii oare mă făceau să suport goliciunea unei zile.
Bunica mea, bună patriotă, prefera — în timpul războiului — să nu ştie cînd vreun oraş cădea în mîna nemţilor. (Cu ce răutate o căutam să-i dau astfel de veşti, şi-i întrerupeam lucrul din gospodărie. Ţin minte: se cîntăreau merele : „A căzut Buzăul !"). La fel făceam şi eu. Ca să am oarecare linişte, mă forţam să nu mă gîndese şi să nu mai am o mie de bănuieli. Dar dimineaţa, aşteptam factorul cu aceeaşi înfrigurare, şi mă găseam tot atît de bolnav sufleteşte, incapabil să mă deprind cu o idee. In restul zilei, dacă luam parte le vreo discuţie, mă socoteam un străin, şi dacă vorbeam cu vreo fată, care era bucuroasă să mă cunoască mai de aproape, eu ştiam că numai întâmplător continui un rol, dar că aparţin în altă parte, viaţa mea interioară are alte preocupări, chiar dacă nu mărturiseam nimic. Mă ■simţeam ridicol că existenţa mea este legată de o imagine de la care nu primeam nici o veste, şi nimic nu dovedea că era ceva între noi,. Cîteodată reflectam: „In definitiv, o mai fi ceva ? Poate că nimic nu s-a schimbat ? Sau s-a schimbat totul ? Dania, cu care am stat alături de atîtea ori, acum undeva, pe faţa pămîntului, între oameni pe care nu-i cunosc, cu preocupări pe care nu le ştiu !"
Factorul îmi aduce scrisori, dar de la alţii. Se bănuieşte că viaţa mea. este normală, pot răspunde, mă pot interesa de faptele zilnice. Mi se pun întrebări, mi se atrage atenţia că viaţa mea în această climă de munte fără griji mărunte, trebuie să fie admirabilă. Se vorbeşte cu mine despre vreun articol publicat, despre care eu nu ştiu nimic. Se face aluzie la o întâmplare veche din viaţa mea, care mi-e acum indiferentă. De la Milly, cîteva rînduri şi fără nici o însemnătate, Ca şi cum ar fi vrut să scape de o obligaţie, deoarece eu i-am scris de mai multe ori. Am avut timp la îndemînă, şi pot să mă gîndese la viaţa necăjită a,lui Milly. In ori ce clipă m-aşi gîndi eu ştiu cu precizie ce face ea : e la birou, face calcule. Acum e la masă, îi cunosc restaurantul şi obişnuita listă de mîncare; libertatea ei abea acum începe. Dar cît poate să dureze o seară ? In timp ce Dania e liberă, ocupaţiile ei se petrec la întâmplare; gusturile unei fete ibogate! Adevărata tovarăşe este Milly. Cu toate că 'rîndurile ei puţine mă fac să simt şi mai mult că sînt părăsit, uitat de... Dania., şi cînd le-am primit şi am recunoscut scrisul de pe adresă, am fost deprimat că nu veneau de la cine aşi fi vrut. Del a Mady am primit veste chiar după două zile. Mady îmi scria chiar din casa Daniei, din atmosfera aceia îndepărtată. „Ca să fiu sigură că nu mă va întrerupe nimeni cînd îţi scriu, m-am urcat pe acoperişul casei". Soarele căzînd în întregime peste Mady, şi ea scriindu-mi. In timp ce Dania, iubita mea, lenevea în faţa unei oglinzi, probabil. Mady îmi scrie o mie de întâmplări din viaţa ei de fetiţă îndrăgostită. Dar toate rîndurile nu mă interesau, voiam să ştiu ce face Dania. Eram un prieten nesincer, aşadar. Mady îmi scrie despre ea, şi nu ca să mă ţie la curent. La urmă : „Dania este foarte necăjită de plecarea ta". Cum ? Aşi vrea să ştiu amănunte. Scrisoarea următoare de la Mady a venit repede. începea cu o mustrare ; „Atît timp îţi trebuie ca să-mi răspunzi !" Deci logica mea era dreaptă, cînd credeam că nu trebuie să treacă prea multă vreme între două veşti. In cîteva rînduri, ca şi cum ar fi ceva fără importanţă, că a fost cu Dania la Sinaia, că pe Dania a lăsat-o acolo şi ea s-a întors, şi că Dania se amuză fă cînd sporturi. Citeam scrisoarea lui Mady în grădină,pe o alee, pe unde ştiam că n-o să vină nimeni. Am rupt scrisoarea lui Mady şi am aruncat hîrtiile pe iarbă, în voia
9 — V. Romînească Nr. 1
130
ANTON HOLBAN
vîntului. A fost ziua mea cea mai rea. M-am hotărît să n-o mai întreb nimic pe Mady despre Dania, să-i vorbesc numiai de atmosfera de aici, de ocupaţii, de planuri. Dar în scrisorile următoare, n-am avut impresia că Mady s-ar fi mirat prea mult de gestul meu. Ce puteam înţelege ? Mady era prea copilă ca să-şi dea seama de gravitatea sentimentului meu. Sau poate că socotea că trebuia să profit că eram departe, liniştit, într-un loc minunat, şi să încerc să mă vindec.
încerc să iau parte la viaţa care mă înconjoară ; verişoarele mele sînt tinere, se amuză cu micile petreceri din orăşel, de oamenii de aici. Tineri provinciali, cu care la Bucureşti n-ai putea vorbi mare lucru, acum sînt mereu în existenţa noastră, îi întîlnesc de cîte ori ies pe strada principală, vin la noi ca să preparăm petrecerea de o seară : o plimbare, o sindrofie într-o bodegă mereu goală, sau Jia cofetăria centrală. Cu bunăvoinţă îmi conduc verişoarele, caut să mă amuz, să nu fiu un străin, un bătrîn. Dar nu ştiu să 'dansez, să beau. Ceilalţi petrec, eu le surîd cu prietenie şi sînt bucuros dacă sînt lăsat în pace, .dacă nu se crede nimeni obligat să-mi dea un rol, şi astfel să se vadă cît de singur sînt. Şi totuşi cu mine se întîmpla aventura care poartă în ea atîta tinereţe! Prin jurul meu, camarazii dansează, rîd, beau, o muzică suspină fals, iar eu mă gîndesc că Dania există undeva, — nu ştiu unde, ■— pentru mine. Ne întoarcem acasă tîrziu noaptea, în parfumul brazilor. Luna a fost atît de mare, de apropiată, vibra cu atîta forţă, că aveam impresia că o auzeam respirînd. Scene în care trebuie să-mi înving antipatia pentru oameni. Sănătatea maa e şubredă, mă simt prost în tot lungul zilei, nu sînt în stare să fac plimbări mai lungi. Am zile în care sînt ţintuit pe scaun. Iar Dania există undeva !
De fapt, n-am decît un plan: să treacă timpul. Cît mai mult, să arunc zilele cu lopata. Tot ce se petrece cu mine nu mă interesează. Un bătrîn mi-a spus : „Şi mai tîrziu cum ai să vrei să trăieşti o singură zi dintre acestea !" Pentru ca să treacă timpul, joc cărţi, sau fac pasienţe, sau discut susţinînd o idee oare nu mă interesează. Fac vizite, primesc, citesc. Dacă hotărăşti ce ai de făcut pentru fiecare oră din zi, timpul trece mai uşor. Ai chiar şi satisfacţia să te vezi desăvîrşind o treabă. împart vremea. Cît voi sta aici, trebuie să mă bărbieresc de treizeci de ori. Deci, număr fiecare bărbierit, şi socot mereu cît am făcut şi cît mai am. Uneori fac excursii. Atunci pot să arunc mai multe zile de odată. Mi-am făcut ordine pentru ca o zi să treacă mai iute, după cum în tren, îţi aranjezi orele după staţiile pe unde treci, ca să ţi se pară că mergi mai iute.
Dimineaţa, de la şapte la nouă, sînt prea emoţionat ca să fac ceva. Atunci vin ziarele, sînt în. curent cu ultimele veşti ale lumii, şi amestec vreo noutate din Paris sau Londra, cu preocuparea mea pentru Dania. Rudele mele se scoală pe rînd, după cum seara adormiseră pe rînd posturile la radio. Pentru fiecare „bunădimineaţa", şi o mică discuţie asupra nopţii trecute. Ies de o mie de ori în grădină, şi asist la toate peripeţiile cartierului. La dentistul de peste drum e închis, apoi se deschide o fereastră, cealaltă, se scutură, apare servitoarea cu mătura, primul client care se grăbeşte să aibă primul loc.
Insfîrşit, vine factorul. Nimic. Şi pentru restul timpului, ore de scris, de citit, de mers în grădină. Pe la şase seara consider ziua trecută, nimic nu se mai poate întîmpla. Factorul nu poate trece din nou, nici vreo chemare la telefon. Masa de seară se apropie, lumea se întoarce acasă. Pot să
JOCURILE DANIEI
131
mă bucur de miracolul crepusculului, în acest loc mic, cu aerul proaspăt, cu pomii răspîndiţi peste tot. Luna se vede tot mai puternic pe cer. Dar sănătatea, atît de zdruncinată, pune în aceste planuri toate surprizele- Zilnic am dureri. Prefer să rămîn la locul meu, să renunţ la plimbările care se fac în aceste locuri minunate. Atunci rămîn pe balcon, de vorbă cu bunica, în timp ce toţi ceilalţi, — generaţia dintre mine şi bunica, — se duc să se plimbe. 0 pun în curent pe bunica cu ultimele întîmplări internaţionale, — care o interesează cu toate că are 80 de ani, — şi care pentru mine nu au nici.-o importanţă. Am impresia că peste mine se aştern ani mulţi, tot ce mă desparte de bunica. Bunica îmi spune : „Eşti tînăr, viaţa se întinde în faţa ta. Orice poţi să plănuieşti, căci nu e prea tîrziu. Eu am terminat, groapa este lîngă mine". Dar eu nu pot crede asta, căci mă chinui toată ziua, (bunica mai spune : „eu n-am fost niciodată bolnavă"), cu băgare de seamă la oe mănînc, la locul unde stau, şi neliniştit, fără nici o hotărîre pentru ziua de mîine.
Tot de la Mady aflu noutăţi despre Dania. „A plecat la Sinaia !" Şi. apoi : „Se va întoarce vineri!" Imediat o şi văd revenită, imaginez ce se tntîmpîă cu dînsa într-o atmosferă pe care o cunosc. Vrasăzică, aşi putea s-o găsesc, dacă aşi chema-o la telefon. Sîmbătă, căci nu ştiu la ce oră se întoarce vineri, şi apoi în ziua întoarcerii trebuie să fie multă lume în preajmă, care o primeşte. Poate că mă va chema ea, căci din Sinaia nu s-a priceput să mă cheme la telefon. Dar să mai aştept o zi. Nu prea mult, căci s-ar putea întîmpla ca Dania să plece din nou şi în altă parte (sau în acelaş loc. Mi-a spus că anul trecut mergea la Sinaia în fiecare săptămînă). Poate că e mai bine s-o caute la telefon comisionarul meu. Dar o nouă scrisoare de la Mady îmi încurcă şi mai mult gîndurile. întîmplător, printre rînduri : „Dania nu s-a întors încă". Rămîne ca eu să combini: De ce ? Ce a mai imaginat ? Poate că se amuză acolo ? Sau, după cum pretindea, ezită să se întoarcă într-un peisaj din care eu lipsesc? Dar de ce nu se gîndeşte că din Sinaia nu se poate face nici o corespondenţă cu mine ? Sau preferă să lase să treacă timpul, căci ştie că ori ce veste este zadarnică, şi despărţirea dintre noi va rămîne aceeaşi ? Cînd se va întoarce atunci ?
Poate îmi va telefona. Urmăresc pe un om care poate semăna cu un funcţionar de poştă (nu chiar factorul familiar care vine zilnic la casa mea, aducîndu-mi scrisori ce nu mă interesează), care s-ar putea îndrepta spre casa mea, să-mi aducă un aviz telefonic. L-am văzut pe acest om chiar în mijlocul oraşului. Acum el trebuie să se strecoare exact pe străzile care duc la casa mea, să intre pe poarta casei, să mă caute tocmai pe mine, să-mi aducă un aviz telefonic şi acel aviz să fie tocmai de la Dania. Deci vreo sută de întîmplări norocoase, trebuie să mă rog lui dumnezeu pentru fiecare, şi abea una împlinită, trebuie cu panică să aştepţi să se întîmple şi cea viitoare.
Nimic, absolut nimic, parcă s-a pus între noi o lume întreagă să ne separe. La întoarcere, va găsi o scuză oarecare: „Am vrut ! Dar a fost imposibil. Tocmai la ora proiectată a fost cineva la mine". Va fi deznădăjduită. Dar va avea dreptate. A doua zi, o vizită. Şi apoi altă vizită. Şi apoi o excursie cu automobilul. Mady mi-a spus, cînd m-am întors de la Constanti-nopol, după o absenţă de cinci zile : „Tot timpul te-a aşteptat, în fiecare minut, nu putea face nici o mişcare de atîta aşteptare". într-adevăr, cîteva minute după ce am sosit, la o oră cînd de obicei nu poate să-mi facă vreun s*
132
ANTON HOLBAN
semn, căci este acasă tatăl ei, m-a chemat la telefon, spunîndu-rni să viu neîntârziat la ea, căci nu mai poate de dor. „Şi de unde ai ştiut exact la ce oră voi fi înapoi, chiar ajuns .acasă?" „Am calculat cît stai acolo, m-am informat cînd soseşte vaporul de Constanţa, cînd pleacă trenul de la Constanţa, cînd soseşte la Bucureşti. Am făcut socoteala în cît timp poţi ajunge de la gară acasă". Cum a putut face Dania aşa ceva ?
*
Şi astfel trec zilele aici. Fiecare clipă este obositoare, mă uit la ceasul de la mînă de o mie de ori pe zi şi eu nu pot să scriu pe aceste pagini decît un rezumat. Ar trebui să am un caet, cu numărul foilor cît numărul zilelor, şi să scriu pe fiecare pagină ce mi se întîmpla. Dar paginile ar semăna între ele, şi ar fi indiferente pentru un lector străin. Tot ce fac, se poate reduce la cîteva vorbe. Merg la cimitirul tîrgului, din pietate pentru morţii pe care i-a,m cunoscut, dar mai ales ca să .treacă timpul. Astăzi am fost în fundul grădinilor bunicii. Adică, odinioară a bunicii, căci acum sînt alţi proprietari. M-am dus pe drumuri pe care odinioară hoinăream ca un stăpân. De câte ori am privit pe oameni la muncă !... Ştiu unde a fost căpiţa sub care mă odihneam într-o vară, acum 20 de ani. Pîrîul, de pe marginile căruia culegeam flori, margarete. Lanurile de grîu, mai mari decît mine. Caut să refac propria mea copilărie, întrebuinţând locurile altuia. Aşa se va întîmpla mai tîrziu şi cu casa bunicii. Dentistul de peste drum îm spune: „Singura mea distracţie e să vă văd în grădina voastră. Primul oare soseşte primăvara şi deschide porţile ca să intre trăsura cu care vine de la gară, şi toamna cînd se închid porţile, după ultimul dintre voi". In fiecare an fac cîte o plimbare în fostele domenii ale bunicii. Azi, la fel. Astfel a trecut o dimineaţă întreagă.
★
In grădina din faţă există un pavilion, în care se petrece o mare parte din zi. Scaune comode, masă, şi aerul curat. Pe un perete al pavilionului scriu cîteodată diferite glume, versuri, numai iscălitura, şi le datez. In fiecare vară cînd vin aici, constat timpul care trece după data care devine tot mai veche. Găsesc scrise şi mărturisiri impresionante : „Am suportat vacanţa aceasta foarte greu". Care o fi fost motivul atunci ? Căci vacanţa de acum mi se pare greu de suportat. Acum am scris o singură literă ca să nu priceapă nimeni,!), şi cu semn de întrebare. Căci faţă de existenţa actuală a Daniei sînt un străin, ca şi cum aşi vrea să ştiu ce se petrece în altă planetă. Nici rău, nici bine. Asta e Dania. Se lasă să trăiască la întîmplare. Am întrebat-o în ultima scrisoare pe Mady : Ce mai face Raul ? Asta e un fel de a o întreba de viaţa pe care o duc ei, fără s-o întreb făţiş de Dania. Dar Mady nici nu s-a gîndit să-mi spuie ce face Raul.
In tot "timpul despărţirii, am văzut că nu mai poate continua nimic între mine şi Dania. Iarăşi telefoane întâmplătoare ? Şi viaţa ei de păpuşe care nu este în stare să iia o hotărîre ? Iar eu aşteptînd, suportând ridicolul aşteptărilor. Totul trebuie să se întrerupă, ceea ce a fost nu se poate prelungi. Dania mi-a arătat totdeauna că este incapabilă să se schimbe. Curajul acestei întreruperi e greu de avut. Dar acum am prilejul, fără nici
JOCURILE DANIEI
133
o scenă care ne-ar înduioşa prea mult şi ar risipi ori ce decizie, să desfac. Vor fi cîteva zile foarte rele pentru mine, dar n-am de ales. Voi păstra o experienţă în plus. Voi şti mai precis cum să priveşti pe oameni, şi că nu trebuie să ai nici o încredere în ei, să nu ţii seama de jurăminte şi de lacrimi. Voi fi mai puţin naiv. Căci Dania îşi va continua viaţa ei de fiinţă tulburătoare şi iresponsabilă.
Despărţirea definitivă dintre noi s-a făcut fără nici o explicaţie, confuz, cum fusese şi dragostea noastră. Ultimele noastre discuţii fuseseră turburi. Dania îmi trimisese, pe rînd, cuvinte ide dragoste şi răutăţi. Eu îi făceam reproşuri sau îi vorbeam cu acelaş elan ca odinioară. De ce n-am fi vorbit încă o zi la telefon ? Şi încă un an ? Ne întîlnisem numai din pricina unor întîmplări care n-aveau să se mai repete. Ştiam că s-a terminat totul între noi, dar voiam o scenă ultimă, căci aşa se încheie orice poveste. Cu Dania nu se întîmplase ceva nou, nu se măritase, nu începuse dragostea cu altul, ca să nu aibă timp să se ocupe de mine o ultimă oară. Credeam că după cîteva zile văzînd că nu-i mai dau nici un semn, Dania, ştiindu-mă că sînt la Bucureşti, în aceiaşi casă, şi deci uşor de găsit, mă va chema.- La ora cînd mă căuta la telefon odinioară, n-are musafiri, deci e liberă să nu se opună dorului.
Multe zile am aşteptat frenetic. Voiam s-o sugestionez pe Dania de la distanţă, şi s-o fac să desăvîrşească minunea. Dar ar fi putut avea loc între noi o conversaţie de adio ? Una ar fi atras pe a doua, şi aşa mai departe, şi nu s-ar fi încheiat nimic. Lipsa de iniţiativă a Daniei era de data aceasta folositoare. Sau cînd mă găseam eu în faţa telefonului, şi oscilam între ho-tărîrea mea şi tentaţia de o chema. Dar nu încercam şi din frica să nu fiu primit prost : telefonul Daniei ocupat, altcineva care-mi va spune că nu e acasă, sau vreo vorbă aspră. Dania chiar, care nu se va pricepe să mă liniştească ! Eram în faţa telefonului la un metru şi totuşi distanţa pînă la Dania rămînea imensă, pînă la lună...
OCTAV ŞULUŢIU
ANTON HOLBAN
Puţine opere literare poartă atît de evidentă pecetea faptului trăit, ca aceia rămasă de la regretatul Anton Holban, plecat dintre noi în ianuarie 1937, în floarea vîrs-tei, la un moment cînd dacă n-ar mai fi putut aduce multe lucruri noi pe lîngă ceea ce a dat pînă atunci, cu certitudine că ar fi putut să dea o expresie mai rotundă fizionomiei sale interioare. Este între cele cîteva cărţi pe care Ie-a scris şi propria-i viaţă un paralelism ce merge pînă la identificare, iar viitorul Iui biograf va putea discerne în operă toate elementele unei exis-
tenţe copios folosită drept material literar. Se poate afirma, fără putinţă de eroare, că scriitorului i-a lipsit cu desvîrşire fantezia. Nici un singur rînd n-a ieşit din imaginaţia lui ; totul a pornit din observaţia celor din jur, din experienţa asupra sa şi asupra celor apropiaţi. Literatura lui Anton Holban este trăită de două ori, odată în mod propriu şi apoi retrospectiv, la transcrierea ei. Căci scriitorul n-a povestit; literatura lui nu este o desfăşurare normală a amintirii. Holban nu-şi dezvăluie amintirile, înşirate sfătos, după legi comode şi cal-
134
OCTAV ŞULUŢIU
me ale evocării. Nu ; el transcrie şi notează. Faptul trăit odată nu este atenuat prin pînza depărtării în timp şi îşi păstrează acuitatea şi actualitatea şi este redat cu întreaga febră a autenticităţii,. Scriitorul nu trăieşte în trecut, ci trecutul stăruie în el, este permanent actual.
Spre deosebire de alţi scriitori care folosesc propria lor viaţă, amestecînd-o sau contopind-o cu născocirile fanteziei, Anton Holban n-a adăugat nimic, n-a falsificat nimic din ceea ce a văzut şi a simţit, n-a inventat, ci a repetat, n-a scornit, ci a reprodus. Observaţia rămîne valabilă, chiar şi pentru literatura la persoana a treia, adică acolo unde scriitorul a făcut un efort de obiectivitate formală, în „Romanul lui Mirel" sau în piesa „Oameni feluriţi". Deşi aparent desprinse de persoana autorului, atît romanul cît şi piesa nu sînt decît tot nişte spovedanii, tot nişte experienţe intime ale sale. Fiindcă şi fără mărturia verbală făcută de autor mai multora din apropierea lui, ca ş'i fără mărturia celor care l-au cunoscut mai de aproape (a lui E. Lovinescu, de pildă, al cărui nepot a fost), ochiului atent al celui care s-a familiarizat cu opera sa, nu-i poate scăpa că în toate cărţile lui, indiferent de persoana la care sînt scrise, avem de-a face cu un material scos direct din realitate, nedeformat cîtuşi de puţin de imaginaţie — care-i lipsea cu desăvîrşire — cu aceleaşi persoane pe care el le-a întîlnit şi aceleaşi aventuri prin care a trecut. Şi nu este mai greu să-l identifici în persoana lui Mirel şi a lui Coca, decît într-a lui Sandu.
Ceva mai mult, chiar în scrisul său ideologic, scriitorul a rămas subiectiv. Fiindcă în critica pe care a făcut-o, nu s-a ocupat decît de propriile-i preferinţe. Şi astfel, studiile sale despre Marcel Proust şi despre Hortensia Papadat Bengescu, nu au valoarea unor cercetări critice, ele reprezentînd numai nişte itinerarii ale gustului său propriu, care-şi caută în opera unor riiari creatori, justificarea şi verificarea propriilor sale convingeri intime. Studiile critice ale lui Anton Holban completează pe latura abstracţiilor, peisajul interior al scriitorului. Ele sînt ceea ce aşi numi „critice confesionale", care şi-au păstrat şi ele febrilitatea specifică romanelor şi nuvelelor sale.
Deşi confesională, literatura lui Holbare diferă mult de aceia a jurnalului intim, în sensul că, spre deosebire de acesta, opera lui se organizează în jurul unor idei şi atitudini preferate, se cristalizează pe linia unor pasiuni sau obsesii fundamentale. Este o-literatură confesională selectivă, ca să spun, aşa, întrucît autorul nu-şi înregistrează, reacţiunile, gesturile, cuvintele, întîmplările zi la zi, ci alege dintre ele pe cele care r se par lui mai importante sau care formează preocuparea lui constantă. Autenticitatea spovedaniei sale nu este cu nimic slăbită. E drept că autorul unui jurnal intim îşi surprinde sufletul pe viu, în imedia-titatea lui cotidiană, şi-1 redă cu căldura momentului abia trecut, iar pe de altă parte nu manifestă preferinţe, ci îşi urmăreşte toate reacţiunile, pas cu pas, clipă cu clipă. De aceia, jurnalul intim ne apare mai complet şi mai complex. O literatură trăită, cum este aceia a lui Holban, operează prin eliminări şi reduceri, prin schematizări şi generalizări, mai mult monografic decît analitic, şi aceasta o depărtează puţin de ideia de jurnal intim. Nu-i scade însă deloc valoarea de document psihologic. Şi poate ca să accentueze deosebirea dintre jurnalul intim şi literatura sa, scriitorul, în „O moarte care nu dovedeşte nimic", într-o povestire la persoana întîi, a introdus şi fragmente de jurnal intim, care se disting din rest.
Document psihologic ; aceasta este înainte de orice, literatura lui Anton Holban. Este ilustrarea unei fizionomii morale. Şi în puţine cazuri ar găsi în literatura romînă un adept al lui Sainte Beuve, un prilej mai fericit de a face un portret moral, ca în cel de faţă. Anton Holban şi-a înfăţişat sufletul gol-goluţ, asemeni lui J. J. Rousseau, chiar dacă n-a urmărit ca acesta să-şi detaileze întreaga viaţă, etapă cu etapă, ci şi-a concentrat atenţia şi sforţarea asupra unor anumite sectoare. Introspecţiunea lui nu se extinde lateral, ci coboară, sfredelind vertical. Scriitorul se înfăţişează pe sine fără menajamente, fără ocoluri, fără ascunzişuri, cu o sinceritate zeloasă ce merge pînă la autoflagelare. E vrednică de reţinut această trăsătură : necruţător faţă de alţii, Holban nu are nici o complezenţă faţă de sine însuşi, nu-şi iartă nici un cusur, acu-
ANTON HOLBAN
135
zîndu-se de răutate, de egoism, de meschinărie, de laşitate, de orgoliu, etc. Nu numai că n-a încercat niciodată să se situeze într-o lumină favorabilă, dar se simte la fiecare rînd scris, intenţia de a-şi striga vina, de a-şi asuma responsabilitatea, de a-şi recunoaşte laturile defavorabile. Este un exces de pocăinţă, care n-are în el nimic religios — nici o conştiinţă a păcatului la acest laic total, care n-a dovedit nicăieri, niciodată, că l-a mişcat problema divinităţii, — ci este numai un efect al prea marii lucidităţi.
Anton Holban a fost un om profund nefericit. A suferit enorm : şi sufleteşte şi trupeşte. Avea un organism deficient, lipsit de rezistenţă vitală şi mai ales nervos pînă la nevropatie. O nelinişte permanentă îl tulbura. Era agitat, neastîmpărat, rătăcind mereu pe străzi, vagabondînd, fără stare, cum spune poporul. Chinuit de dureri fizice — nu pot uita niciodată, repetatele mărturisiri pe care mi le făcea (şi desigur nu numai mie!), cu trei ani încă înainte de a muri, şi cu ce accent sfîşietor: ,,Nu poţi să-ţi dai seama cît sînt de bolnav, nici nu-ţi poţi închipui ce dureri am !", — era hărţuit în egală măsură de toate nesiguranţele, sbu-ciumările, întrebările, strigoii sufletului şi ai minţii sale. Dar fantomele ce-1 vizitau n-aveau nimic de vis, de transfigurare ireală. Holban era un halucinat lucid, un halucinat la rece. Fantomele lui erau de ordin raţional, erau idei sau nelinişti şi n-aveau chip material, nici trăsături plastice. Toată suferinţa lui şi-a găsit în literatură un derivativ. Cu excepţie poate a „Romanului lui Mirel" şi a singurei sale piese, — opera lui este un strigăt dureros, un scîrşnet de om torturat, o svîrcolire, un geamăt neistovit de desnădejde, un sbucium neostenit. Totul însă la rece. Căci de o luciditate — ca să nu întrebuinţăm direct cuvîntul mai adecvat, dar care poate să dea loc la confuzii cînd e vorba de literatură : inteligentă, Anton Holban nu era un sentimental. Ii repugnau expansiunile şi formele romantice ale afectivităţii. Era o inteligenţă mereu trează, mereu la pîndă împotriva lui însuşi, împotriva propriilor simţiri. Anton Holban se privea, se urmărea trăind, nu se lăsa în voia vieţii, aşa cum fac mai toţi oamenii.
Este îndrăzneţ poate să afirmăm că o literatură, a cărei temă aproape constantă este iubirea, se întemeiază pe inteligenţă. Şi totuşi, aşa este. Literatura lui Anton Hol ban este raţionalistă. Fiindcă ea nu este o etalare directă a sentimentelor, nu este o obiectivare a lor, ci o analizare a lor din poziţia omului raţional. Scriitorul îşi priveşte sentimentele cu ochii minţii, le descompune şurub cu şurub, ca pe mecanisme, Ie trece pe sub lentila măritoare a microsco-p-ului inteligenţei. EI îşi obiectivează inteligenţa prin sentimentele analizate Analiz? lui e de ordin strict raţional (există şi o analiză afectivă). Anton Holban nu este un romantic ,ci un clasic. Iar sbuciumul său este tortura inteligenţei, care asistă la dezastrul provocat de sentimente în sufletul său. Am mai spus că Anton Holban nu trăieşte în opera sa, ci se priveşte trăind. De aici specificul operei sale, prin excelenţă psihologică. Intr-o măsură desigur, destul de mare, -se exercită aci şi influenţa literaturii franceze, a marilor psihologi şi moralişti pe care i-a iubit şi i-a profesat, a lui Racine, Mme. de la Fayette, B. Constant şi mai aproape de noi, Marcel Proust. Dar este mai presus de asta o problemă de temperament. Preocupată' de ecoul sufletesc al faptelor, de înţelesul moral al vieţii, literatura lui Anton Holban este lipsită de culoare şi de pitoresc, de plasticitate şi de materie şi — dacă mai era nevoe s-o spunem — de epic. Este o literatură descărnată, literatură de esenţe psihologice, de semnificaţii. Şi aceasta în ciuda aptitudinii realiste a scriitorului şi a pasiunii sale pentru detaliul de viaţă.
Anton Holban avea o puternică înclinaţie spre observaţia realistă. O dovedeşte „Romanul lui Mirel" care, în ciuda nerealizării globale, este o splendidă radiografie morală a adolescenţei, întruchipată atît în Mirel, cît şi în Lilli. O dovedeşte „Oameni feluriţi", piesa aceia care n-are nimic dramatic, ci este doar o nuvelă dialogată. Şi o dovedeşte „Parada dascălilor", caet de schiţe, în care ochiul acerb a! scriitorului, în civilitate profesor de limba franceză, s-a amuzat să creioneze o serie de siluete şi atitudini din fauna noastră didactică. Poate că fără mai covîrşitoarea lui impulsiune spre autoanaliză, fără prea marea lui fervoare
136
OCTAV ŞULUŢIU
egotistă, scriitorul ar fi devenit un romancier realist, de tip Roger Martin du Gard. Insă structura lui temperamentală îl împiedica să fie obiectiv şi extravertit. Anton Holban era întors asupra lui însuşi, tip narcisic prin excelenţă. Realitatea înconjurătoare nu-1 reţinea decît întrucît îl ajuta să se descopere mai bine pe sine însuşi. De aceia nu este „Parada dascălilor" o operă realistă. Pentru că ea ar fi cerut o degajare de propria persoană, pe care scriitorul n-o putea avea. Şi toată galeria lui de tipuri e lipsită de nervul care să le însufleţească. Este numai un joc, o aruncătură de lest în goana după alte ţinte.
Dar înzestrarea lui de scriitor realist se manifestă în întreaga lui operă prin simţul pentru detaliul caracteristic, prin pregnanţa acestui detaliu, reperabil în fiecare carte a lui, de la prima, pînă la romanul său postum „Jocurile Daniei". Nu se poate uita figura lui Tololoi, din „Romanul lui Mirel", construită în întregime din asemenea amănunte semnificative : degetele lui întin-zîndu-se spre strugurii de pe masă, felul cum se serveşte din farfuria cu friptură, ziarul vechi pe care-1 apucă pretutindeni unde l-ar găsi pentru a se cufunda imediat în lectură, etc. etc. Şi nici atîtea din gesturile bunicei, inventariate cu migăloasă fidelitate în acea mică capodoperă, tipică pentru scriitor, care este nuvela „Bunica se pregăteşte să moară".
Dar pasiunea — căci este una — detaliul caracteristic are un anumit înţeles la Anton Holban. El este un căutător de semnificaţii. Pentru el detaliul este revelant, închide în el o lume întreagă de posibilităţi. Specifică în această privinţă este o altă nuvelă din volumul „Halucinaţii" — poate cea mai reuşită pe plan estetic din întreaga operă a lui Anton Holban — intitulată „O mică japoneză". Nu sînt decît patru pagini şi tema nu este decît un zîmbet Intr-un compartiment, printre studenţi nemţi, gălăgioşi şi greoi s-a rătăcit o japoneză nucă, fină cu un bibelou, care asistă calmă la desfăşurarea frenetică de viaţă a descendenţilor lui Wotan. Unica ei reacţiune este un zîmbet uşor, subtil, aproape imperceptibil, adresat autorului, care străvede în el tot ceea ce ar putea fi între ei doi, dacă s-ar putea apropia, toată. înţelegerea dintre
două suflete care se presimt înrudite, toată aventura posibilă... Nimic mai mult. La co-borîrea din tren, japoneza mică dispare şi pentru totdeauna. Dar surîsul ei va rămîne întipărit pentru totdeauna de asemenea, în amintirea scriitorului care, în acest amănunt a descoperit o lume de semnificaţii, întreagă viaţa scriitorului este ţesută din astfel de detalii. El n-a avut aventuri, în înţelesul de evenimente surprinzătoare, care să-l scoată din ritmul normal al existenţei. Dar detaliile psihologice au însemnat pentru el aventuri mai mari decît cele propriu zise. Şi atunci cînd au venit evenimente mari (moartea Irinei, spre exemplu), autorul le-a redus la proporţiile unor detalii încărcate de semnificaţii. Detaliul n-are pentru el nici un rol epic, nici pitoresc, nici dinamic, ci pe acela de fixare a unui moment psihologic, a unei idei, a unui sens.
Iată alt exemplu, din „Chinuri", nuvelă tot atît de reuşită ca şi celelalte din „Halucinaţii". La căpătîiul soţiei sale defuncte, Sandu, eroul, trece în revistă întreaga viaţă petrecută cu Paula, fără mare emoţie. El constată că imaginile trecutului nu sînt suficiente ca să-l mişte, să-l răscolească. Nici cadavrul, nici amintirile nu izbutesc să-l zguduie, şi rămîne astfel, fără să fi cuprins cu sufletul pierderea încercată, moartea soţiei sale, mereu lucid şi în afara faptelor, pînă în momentul cînd, descoperind pantofii dispărutei, începe să urle de durere. Vederea acestui obiect, care a aparţinut moartei, este mai puternică decît tot ce-a rememorat el pînă atunci şi decît cadavrul însuşi. Detaliu! acesta are rolul catalizatorului, care grăbeşte brusc cristalizarea sentimentului în soluţia suprasaturată a sufletului. Observaţia, de o mare adîncime umană, e concretizarea artistică a unui fenomen curent, experimentat de oricine a pierdut pe cineva drag. E poate ironia structurii noastre intime — atît de superficială, ori atît de tare? — de a rezista la cele mari şi de a se lăsa biruită de mărunţişuri ?
Toată viaţa noastră este alcătuită din asemenea amănunte, care au rolul unor seismograme, adică al acelor linii uşor de tot frîrite, care înscriu pe hîrtie, cu sensibilitatea fină a aparatului, cele mai ascunse şi mai depărtate cutremure petrecute
ANTON HOLBAN
137
în suflet şi imperceptibile simţurilor noastre normale. Literatura lui Anton Holban are înfăţişarea unei benzi seismografice, pe care se înşiră variaţiunile cele mai delicate ale sufletului. Catastrofele au aici aspectul acesta atenuat al unor fenomene reduse la un ecou mărunt, care acopere realităţi pustiitoare. Detaliile nu se organizează într-o acţiune continuă, ci se succed capricios, ne--avînd valoare în unitate, în ansamblu, ci în sine, în parte.
De unde vine însă tot sbuciumul acestei literaturi, toată semnificaţia lui tragică ? Dintr-o atitudine oarecum, donjuanescă, din setea scriitorului de absolut, transpusă pe planul erotic.
Don Juan este conceput de imaginaţia superficială şi vulgară a marelui public, ca tin seducător nestatornic, cu o pasiune statistică pentru femei, alergînd mereu din iubire în iubire şi părăsind totdeauna cu uşurinţă pe una pentru alta. Lucrurile se petrec în aparenţă astfel. In adînc însă, nestatornicia lui Don Juan ascunde un motiv tragic : nesatisfacţia provocată de neputinţa pasiunii absolutului. Don Juan urmăreşte satisfacţia totală, pasiunea consumantă, definitivă şi, negăsind-o, aleargă mereu în altă parte după ea. Fără a fi de-a dreptul un tip de Don Juan, Anton Holban are în literatura sa ceva din sbaterea neputincioasă a acestuia. Fără a fi un colecţionar de femei, scriitorul caută mereu într-alta, atingerea unei iluzii fugace. Acelaşi „eu" povestitor, acelaşi Sandu, alter-ego al lui Holban, îşi mărturiseşte dezamăgirea pricinuită de tot altă femeie, fie că ea se numeşte Desiree, Irina, Fetiţa, Ioana sau Dania. Galeria aceasta de femei s-ar fi mărit desigur, dacă firul existenţei scriitorului nu s-ar fi rupt brusc. El nu este însă un afemeiat vulgar, ci un neliniştit tragic, un însetat de absolut, încercînd de fiecare dată posesiunea totală, niciodată realizată. Este vorba de o posesiune psihologică, mai mult decît carnală. Scriitorul vrea să cuprindă fiinţa sufletească a femeii iubite, să o cunoască în chip desăvîrşit, să aibă siguranţa că nimic nu-i este ascuns, să realizeze o comuniune totală între sufletul său şi al ei. Dar •după fiecare nouă încercare, rămîne izolat tn marea lui singurătate, cantonat ca orice om în egoismul lui meschin, despărţit de
realitate prin zidul chinuitor al întrebărilor. Incapabil de a se confunda în partenerul său, lipsit de soluţia contopirii în absolutul iubirii, omul se svîrcoleşte fără remediu în infernul propriilor lui nelinişti şi nesigu-ranţe: aceasta este ideia ce se desprinde din toată opera lui Anton Holban.
La înteţirea acestei nemulţumiri tragice — şi s-o spunem sterile — contribuie inteligenţa scriitorului, izvor statornic de incertitudini : mă iubeşte sau nu ? cît de mult mă iubeşte? pînă unde este în stare să meargă cu sacrificiul ? Dar eu o iubesc sau nu ? a mai iubit ea şi pe altul ? mai mult decît pe mine sau mai puţin ? L-a iubit sau numai a crezut că-1 iubeşte ? Fiecare gest, fiecare cuvînt al femeii este prilej de noi întrebări şi nelinişti, e interpretat, sucit, răsucit pe toate feţele, stors de toate înţelesurile, fără a se obţine din el răspunsul aşteptat, siguranţa definitivă, sau cu teamă că certitudinea adusă de el va fi răsturnată de alt gest, de alt cuvînt, reac-tualizînd întrejjarea. Scriitorul este ros necontenit de îndoială şi singura lui certitudine este imposibilitatea de a stăpîni o certitudine, de a afla adevărul.
L-a iubit oare Irina pînă la sfîrşit ? De ce s-a sinucis, dacă s-a sinucis ? Iată ce-1 frămîntă pe eroul romanului „O moarte care nu dovedeşte nimic", operă a cărei temă se apropie pînă la un punct de „Adol-phe", pentru că, asemeni eroului lui B. Constant, Sandu face experienţa unei iubiri acaparante pe care el n-o împărtăşeşte. Despărţirea şi distanţa modifică brusc -poziţiile. Eroul nu mai are siguranţa că este iubit şi tăcerea aceleia care-1 plictisise pînă mai ieri cu dragostea ei insistentă, devine nesuferită. Pînă la urmă, Irina se va sinucide, aruncîndu-se într-o prăpastie, chiar din locul unde au fost ei odată fericiţi — sau li s-a părut că au fost ? Eroul ar putea să aibă acum dovada certă că a fost iubit. Şi totuşi el nu e niciodată sigur : dar dacă a fost doar un accident ? „Poate a lunecat...", îndoiala aceasta finală include întreg sensul literaturii lui Anton Holban.
Deşi avînd dovezi suficiente că Ioana îl iubeşte, Sandu o chinuie şi pe ea, ca şi pe sine însuşi, cu gelozia retrospectivă, pricinuită de „celălalt", prietenul cu care a trăit
138
OCTAV ŞULUŢ1U
ea cîţiva ani în timpul cînd rupsese legătura cu el. Tot romanul „Ioana" nu este decît revenirea obsedantă a aceleaşi întrebări, a aceleaşi nesiguranţe, a aceleaşi cercetări scormonitore a geloziei, care vrea să afle în mod exact ce s-a petrecut între Ioana şi „celălalt", să aibă certitudinea asupra unei realităţi pe care n-o sezisa niciodată. Este aici, transpusă pe tărîm psihologic, însăşi drama cunoaşterii. Revine la Holban tema din „Patul lui Procust" de Camil Petrescu, dar cu alte mijloace. Neputinţa posesiunii adevărului este filtrată la Anton Holban printr-un suflet răvăşit de nevroze, tulburat de dureri fizice şi exacerbat de egoism. Toată tragedia aceasta se grefează pe obsesia morţii care, ca leitmotiv wagnerian, îi dă o adîncime ameţitoare.
Literatura Iui Anton Holban este împletită pe trei teme fundamentale : femeia, muzica şi moartea.
Moartea este pentru scriitor o realitate dominantă, o prezenţă permanentă, o faţă a vieţii însuşi, un fel de acompaniament fatal al existenţei, poate singura ei certitudine. Ea a dat posibilitate scriitorului să scrie cele mai bune pagini ale sale : seria de morţi, individualizate în „O moarte care nu dovedeşte nimic" — oferind similitudini frapante cu suita de morţi din „Caietele lui Malta Laurids Brigge" ale lui Rilke — şi moartea Irinei din acelaşi roman ; suflul morţii presimţit în apropierea patului de boală al lui Viky, în „Ioana" şi imaginarea tuturor reacţiunilor Doamnei Axente în cazul cînd Viky ar muri; închipuirea propriei sale înmormîntări în „Halucinaţii", ca şi în „Parada dascălilor" ; fîlfîirea morţii în ambianţa mînăstirii Cernica, la al cărui seminar monahal a fost profesor Holban ; le-flecţiile la mormîntul Irinei (în „Icoane la mormîntul Irinei" şi „Conversaţii cu o moartă") ; moartea pisicului Ahmed din „Ioana". La fiecare cotitură a acestei literaturi, moartea apare, străbătînd-o cu un puternic fior şi dînd o accentuată ascuţime problematicei cunoaşterii. In obsesia morţii recunoaştem fără putinţă de contest, un ciudat caz de presentiment al propriului sfîrşit.
Ceea ce ni se pare ciudat este că acest iubitor al lui Racine şi al literaturii tran-
ceze clasice în genere şi acest pasionat af muzicii — artă prin excelenţă ! — era un= dispreţuitor al artei în propriul său scris. Anton Holban nu numai că nu era un meşteşugar al stilului, dar în mod deliberat repudia orice preocupare formală. Şi aceasta pentru că socotea arta ca pe un artificiu, ca pe un mijloc de falsificare, de îndepărtare de esenţial. Ceea ce-1 interesa pe el, era redarea vieţiii în tot ce are ea mai substanţial psihologic, mai direct şi mai viu. Pentru aceasta el alegea expresia cea mai simplă, cea mai neocolită şi cea mai săracă, în podoabe. Non-sensul apare în toată cruditatea lui, cînd confruntăm cele două ipostaze diferite ale scrisului său. Căci în stilul lui Anton Holban distingem două aspecte cu desăvîrşire opuse.
Pe de altă parte, găsim în opera lui, uni stil pur psihologic: abrupt, sacadat, chinuit ca şi materia însăşi pe care o vehiculează, stil abstract, lipsit aproape cu totul de ornamentaţie — afară de unele comparaţii cu tendinţă argumentativă — scris de proces-verbal, în care se oglindesc din plin toate neglijenţele, toate asperităţile şi' toate insuficienţele aparente ale unei expresivităţi, care nu se sinchiseşte să caute frumuseţea, pe care nu o reţine „cum" spune,, ci „ceea ce" spune. Atent numai la tumultul său interior, la haosul său sufletesc, la obsesiile sale constante, scriitorul scrie contorsionat şi-şi asvîrle observaţiile pe hîrtie fără să revină asupra lor, de teamă să nule atenueze palpitul viu şi cald al trăitului, al autenticului. Este un scris cenuşiu,, adecvat dar monoton, cu alternarea halucinantă a aceloraşi leit-motive, cu repeţiri supărătoare, cu stîngăcii de stil şi uneori chiar gramaticale, inadmisibile şi mai ales cu acel caracter de necontenită rotaţie în jurul obsesiei principale. Stilul lui Holban are aspectul unui vîrtej ; el se suceşte ameţitor împrejurul aceluiaşi punct, căruia ît dă tîrcoale, fără a-1 istovi. El constă într-un cuvînt, în noaptea nemijlocită a faptului psihologic brut.
Pe de altă parte, găsim însă un remarcabil talent de desenator. Anton Holban observă realitatea cu ochiul artistului plas*ic şi o schiţează în linii sigure, în trăsături' esenţiale. Trebuie citite paginile unde scriitorul reprezintă   siluetele  călugurilor, îrn
ANTON HOLBAN
139
„Cernica", peisajele Cavarnei în „Ioana", portretul pisicului Ahmed, tot de acolo, figurile de profesori din „Parada dascălilor" şi multe altele. Sînt imagini realiste, cu un caracter puternic de precizie plastică, de concretizare a atmosferei — deşi fără nici o culoare, scriitorul neavînd aptitudini pentru pitoresc. Iată pantofii Paulei, care în nuvela „Chinuri", provoacă brusc deslănţuirea durerii lui' Sandu, cît sînt de bine văzuţi, cît de perfect individualizaţi : „Puţin umflaţi, cu o baretă strîmbă, cu tocurile tocite, cu stropi de noroi la vîrfuri". Asemenea trăsături, combinate cu notaţia psihologică ,fac viabile cîteva din personajele sale, din tipurile descrise. Astfel, deşi cu un marcat accent subiectiv şi cu o valoare personală preponderentă, literatura lui Anton Holban nu se reazimă exclusiv pe înfăţişarea propriului „eu", ci şi pe cîţiva eroi construiţi, fie din elemente bine legate şi susţinute, cum este Taloloi spre exemplu, una din realizările psihologice unice ale literaturii noastre (numai în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu şi în „Enigma Otiliei" de G. Călinescu, mai găsim echivalenţi pentru un asemenea tip literar), fie din acumulare disparată de note-obiective şi subiective, din linii capricioase şi frînte, cum sînt toate eroinele sale. Trebuie să subliniem forţa cu care îşi in-
dividualizează Anton Holban, eroinele. Nici una nu seamănă cu cealaltă. Nu este vorba nicăiri la ele de eternul feminin. Fiecare este un exemplar nou, este altceva, fie că e vorba de Desiree, de Fetiţa, de Irina, de Viky, de Ioana sau de periculoasa fată cochetă care este Dania din romanul său postum : „Jocurile Daniei". Individualizarea aceasta ţine de talentul de scriitor realist,, care se ignoră pe sine. Anton Holban a lăsat să se piardă în scrisul său agitat şi chinuit, un mare talent de romancier realist.. Acolo, în notaţiile sale realiste, descoperim un meşteşug dovedit, în embrion, cu prima sa operă „Romanul lui Mirel", roman de-debut, scris însă cu fermitate, fără şovăieli1,, deşi cu acelaşi dispreţ faţă de podoabele figurative ale stilisticei tradiţionale. Sobru şi descărnat şi pe. latura realistă a scrisului său, Anton Holban avea însă vocaţia majoră a unui desenator, a unui gravor.
Cele două înfăţişări ale scrisului său se găsesc capricios împerechiate în opera sa. Scriitorul n-a izbutit să le dea o sinteză valabilă, o sudură artistică. Nici n-a urmărit s-o facă. Singurul lui gînd a fost : redarea cît mai directă şi mai firească a unui conţinut psihologic substanţial, în ciuda artificiilor formale. Şi aici a reuşit pe deplin. Scrisul lui este expresia cea mai nervoasă şi mai precisă a sufletului său.
STRĂLUCIREA SUDULUI
C erului albastru din sud i-am rămas dator pentru toată viaţa.
Ce vers va putea străluci cu intensitatea acestei lumini care-mi inundă sufletul
izgonind pînă şi cel mai ascuns punct de umbră
şi care face ca pînă pe fundul mării să se vadă coborîndu-şi imaginea salcîmii tremurători de pe mal ?
ÎN PEŞTERA POSTUMI A
Stropii de calcar pic, pic... Pic, pic
din bolta înaltă.
Timpul sculptează fără daltă. Afară nu se aude nimic.
Şi trece un an şi o mie-au trecut. Michel Angelo doarme demult sub lut... Şi zgomot lung în lumina de-afară se înalţă oraşe, imperii coboară.
Dar aici, mai este de lucru un pic, un secol sau două — mai nimic.
IN PEŞTERA POSTUMIA
Şi stropii de calcar sub noaptea bolţii lucrează-n tăcere pic, pic.
GAVRILO PR/NK/P
TINEREŢEA LUI
Desi l-a împuşcat pe împăratul,
Deşi comise cea mai gravă crimă pentru imperiu,
Fiindcă nu avea încă anii maturităţii
El n-a putut fi condamnat la moarte.
Era într-adevăr tînăr. Dintre acei oameni Care deşi trăiesc mult, nu-şi schimbă vîrsta. Cînd l-au arestat , Degitile ce mai strîngeau minerul fierbinte al armei Mal purtau petele de cerneală, de la scris,
cum stă bine şcolarilor.
Şi cum luase din greşeală şi viaţa viitoarei împărătese (Căci focurile repetate pe care le-a tras Nu ştiau de nimic sfînt în clipele' acele) Îşi exprimă părerea de rău şi ceru scuze.
Apoi, dintr-o-nchisoare din Cehoslovacia Trimise cîteva scrisori. Tnlr-una spunea:
„Limbajul cel mai de-nţeles pentru toţi Indiferent de ţară, epocă sau naţie E limbajul libertăţii".
Pentru aceste şi alte cuvinte
A ieşit vestea că acolo în temniţi .
ar fi fost asasinat prin torturi.
Dar fiindcă n-avea maturitatea
Nu l-au putut condamna la moarte.
Şi fiindcă era dintre acei care nu-şi schimoa virsM
 rămas acelaşi tînăr înflăcărat pînă în zilele noastre.
GÂVRILO PRINKIP
VISUL TINARULUI
Gavrilo Prinkip era ca-ntr-un vis teribil Cînd a intrat în istorie.
Iest dinlr-o casă şi descarcă mai multe focuri... Astfel a început primul război mondial.
142
AUREL RAU
Marea tăcută din sud află în curînd de toate aceste, Cînd vapoarele venite din nord aruncau cu obuze
peste insula Korciula Şi fluierau lung din gîtlejul de vestală al sirenelor.
In lumea întreagă vestea s-a dus ca fulgerul. — Cită moarte şi cite dezastre! Oare asta trebuia ? Oare asta a visat acel tînăr ? Dar sus în Munţii Bosniei lemnul spînzurătorilor Sub care se legănau ţărani crunţi, Şi vîntul aprins care usca lacrimile femeilor Şi frunza toamnei în Masivul Romania căzînd peste
morminte neacoperite înţelegeau teribilul vis al tînărutui de 16 ani.
Teribilul vis în- care nedreptatea se clătina
Se depărta
Şi sîngele patrioţilor
Spăla pămîntul.
GA VRILO PRINKIP
PAŞII
In Saraievo,
la colţul unei străzi
se văd gravate în piatră
două urme de paşi.
Li se spune
„Paşii lui Prinkip".
Datoria lor
(căci eroii şi după moarte rămîn în slujba umanităţii) e să vorbească urmaşilor despre holărîrea nestrămutată mlndria
şi dragostea pentru adevăr.
Cît e ziua de mare stau nemişcaţi,
fac de gardă la căpătîiul trecutului. Dar seara,
cînd luna aprinde visare adolescenţilor şi umbre lungi, viorii încep să danseze deasupra lumii, uşor şi sprinteni din piatră paşii lui Prinkip se desprind Şi pînă în zori hoinăresc cuprinşi de nostalgii cu vîntul care fluieră fără griji în pădurea din marginea
oraşului
Sau cu un grup de studenţi ce se-ntorc de pe la'vreo
petrecere
vorbind de-ale lor.
PODUL TURCESC DIN MOSTAR
PODUL TURCESC DIN MOSTAR
Podul turcesc din Mostar Doarme-ntre ziduri vechi de cetate. Din adîncime, susurul apei Pînă la el în văzduh nu străbate.
Cum stă sub cerul dogoritor Peste casele mici, pînă la el ajung Cu-n şuier mut, ca veacurile lung Doar suliţele minaretelor.
CHIPAROS! IN AMIAZA
Ca nişte torţe stau chiparoşii (Stîncile-s albe, zările roşii).
Şi vîntul răsuceşte flăcările tor (Stîncite tac, umbrele zilei mor).
FARURILE
Privesc farurile
cum ai privi la ferestrele îndepărtate de la casele unor poeţi. Pe ţărmul mării
privesc farurile ce se aprind şi se sting deasupra insulelor cufundate în noapte.
Ce uriaşă plăcere
să vezi cum întunericul
aleargă dintr-o parte în alta
huiduit de lumini!
Şi nu-l vor lăsa în pace
pînă cînd, buimăcii,
se va retrage pe-ntinderea apelor
cedînd locul zilei...
Privesc farurile
cum ai privi ferestrele îndepărtate
de la casele unor poeţi.
Fără odihnă
comunică-n taină
cu toţi care caută un liman.
AUREL RAU
CETATEA RAGCIZA
Aşa i se spunea în vechime, Căci de vechimea ei vorbesc, Zidurile de pe care poţi privi marea. Dar vuietul luptelor seculare Nu-l mai ascult.
Pe străzile-nguste şi drepte — foarte multă lume
Şi din toate părţile lumii — cuvintele se aud
In faţa vitrinelor strălucind cu filigrame-n argint
Sau jos, pe chei, unde-i farul albastru.
Cuvintele se-mbrâţişează în aer.
Iar femeile, nu mai spun
Cu ce legănare trec în rochiile tor subţiri
Foşnind ca valurile discrete ale Adriaticei
In aerul de vară.
Toate aceste vibraţii şi zgomote line Umplu de freamăt nou viaţa cetăţii Şi vin pa un cîntec, sufletului meu Călător pe aici.
Dar ceea ce nu voi uita niciodată
Sunt aceste înalte balcoane-nflorite
Ce uite cît de frumos se duc pînă departe
Şi se îmbrăţişează şi ele deasupra străzilor
Cu înfiorate braţe de viţă sălbatică.
MIR ELE
a unor negustori Trei nopţi lipsi de-acasă. Se-nloarse-a treia noapte-n zori Tăcută şi spăimoasă. — Nataşa, spune unde-ai fost? Părinţii nu-i pot da de rost. Nataşa tace, tace. Şi tremură şi zace.
Părinţii mult s-au chinuit
Dar fata-i tot tăcută
Pin ce-au lăsat-o însflrşlt
Cu taina-i neştiută.
Dar vremea curge nu-n zadar,
Nataşa veselă e iar,
Stînd iar, ca altădată.
Cu fetele la poartă.
Aşa-ntr-o bună zi pe cînd Stăteau privind în zare, Văzură-n faţa lor treclnd O troicâ-n goana mare, Şi-un om voinic mîna de zor Cai iuţi, pe spate cu covor, El îi strunea-n zăbale Şi toţi fugeau din cale.
El spre Nataşa s-a uitat Din zbor... Şi fata-l ştie. De groază fata a-ng'heţat. El, trece vijelie. Fugind, Nataşa a gemut: „E el! E el t L-am cunoscut! Nu mă lăsaţi... Scăpare! Scăpare, surioare!"
A. S. PUŞKIN
Şi toţi, mîhniţi, priveau la ea Miraţi, cu duioşie. Iar tatăl zise : „Draga mea, Nu vrei să-mi spui tu mie Cin' te-a mîhnit atît de-amar? Să dau de urma lui măcar!" Dar iar tâcînd, acuma, Nataşa plînge numa'.
Pe negîndite-a doua zi
Veni o peţitoare
La tatăl tetei — şi-i vorbi
Isteţ, îmbietoare:
„De vreţi, să facem tîrgul, zic,
Flăcău-i cruce de voinic
înalt, dibaci, în fine
Cu el nu mi-e ruşine.
Bogat, deştept şi nu sever, La nimeni nu se-nchină Trăeşte chiar ca un boer Şi viaţa-i e-o grădină! Mărgăritare îi va da Miresei, blană şi tafta Brocarturi şi mărgele Şi rochii şi inele.
El a văzut-o ieri, aici, Sta-n poartă ca o floare. Baţi palma, socrule? Ce zici? Pornim alaiul mare ?" Cu-asemenea rostiri cuminţi Ea tot îmbucă la plăcinţi Pe cînd — de grijă — fata Nu-şi află locul, biata.
„Ei bine, mofturi n-am să fac.
Răspunse tatăl... Fie!
E trist, Nataşa mea-n iatac.
Hai, măi, la cununie!
La noi o viaţă nu vei sta;
Mult rîndunica n-o cînta;
Nu-i timpul ei — al cui-i? —■ .
Să-şi crească şi ea puii ?"
Nataşa n-a mai spus nici pis.
Abia stînd pe picioare,
S-a pus pe plîns, s-a pus pe rls
De se-ntrebau ce are.
Şi peţitoarea se mira,
Cu apă alerga la ea
Să bea şi din năstrapă
In cap să-i toarne apă.
MIRELE
Mîhniţi, ai fetei, şi mai mult Oftează, se frămîntă... Nataşa se trezi: „V-ascult. Voinţa voastră-i sfîntă. Pe mire la ospăţ chemaţi. Şi lume multă, invitaţi... Să vină toţi feciorii. Toţi... Şi judecătorii l"
Iar tatăl: „Vreau să te răsfăţ; Fac cum doreşti... Fireşte!" Şi toţi sînt gata de ospăţ. Ce-ospăţ se pregăteşte! Coboară, între musafiri, , Mireasa-n straiele-i subţiri. Prieteni plîng şi cîntă. Şi-o troică-n prag se-avîntă.
E mirele. La masă-n rînd Trec toţi, pahare sună. Toţi închinînd, toţi petrecind, E chef şi voe bună.
MIRELE
„Dar pentruce-o fi tristă ea Prieteni dragi, mireasa mea ? Tăcută, nemîncată, De ce-o fi întristată ?"
„E-o taină — dînsa a vorbit — Eu n-aş destâinui-o. Mi-e sufletul neliniştit. Şi-n lacrimi, noapte-ziuă, Mă ţintueşte visu rău..."
— Ce vis ? întreabă taică-său Şi ce vrea el să spună ?
Ce vis, copilă bună ?
— Hei, se făcea... începe ea, Că intru-ntr-o pădure.
Era tîrziu şi luna-abia Lucea prin ramuri sure. Pierdusem drumul şi-n pustiu Nu întîlneai un suflet viu Doar brazii, să mă-ndemne, Făceau, din vîrfuri, semne.
De-odată, mă strînsesem ghem. In faţă-mi văd o casă. Eu bat. Tăcere. Bat şi chem. Dar cine vreţi să iasă ? Deschid şi intru iute-n ea
A. S. PUŞKIN
Şi-ntr-o lumină ce te-orbea Văd clăi de-argintărie Văd aur, bogăţie.
MIRELE
Eu înţeleg, din visul tău Că asta-i fericire!
MIREASA
...Argint, postavuri, aur greu — Mai am aşteaptă, mire — Covoare adunate pod, Mătăsuri vii de Novgorod, Eu le privii-n neştire Pierdută de uimire.
Dar iată tropote de cai Voci, oameni la intrare. Şi-aiunci, pe unde apucai, M-ascund în grabă mare. Strigînd, rîzînd, cu ochii răi, Văd doisprezece-nalţi flăcăi Cum vin cu-o porumbiţă, O fată, o domniţă.
Ei nici se-nchinâ, ti-i degrab... Mă uit la dînşii pîn'ce Toţi cu căciulite pe cap S-asează să mănînce. Cel mare — nu zicea nimic. La dreapta, fratele mai mic. La stînga, porumbiţa Cea singură, domniţa.
Şi cheful lor se-ncinge râu. Ei cîntă în neştire.
MIRELE
— Eu tot nu văd, din visul tău, Decît... că-i fericire!
MIREASA
— Aşteaptă, mire, n-am sfîrşit. în cheful lor ne-nchipuit Numai domniţa, biata,
Stătea mîhnită, fata. Tăcea, nebînd şi nemîncînd Scăldată-n lacrimi mute Iar cel mai mare, fluennd Cuţitul şi-l ascute.
MIRELE
Privind la porumbiţă drept, Cuţitul i-l suceşte-n piept: Să moară nici n-aşteaptă Şi-i taie mina dreaptă.
— Ei, las-o!... mirele-a sărit. E prea ca din poveste! E-un vis, oricît te-a îngrozit Şi altceva nu este.
Dar ea se-ntoarse către el:
— Cunoşti cumva acest inel?" Atît a spus mireasa.
Şi se răstoarnă masa.
Inelul zurue nebun Şi mirele-i ca ceara Sar toţi: judecătorii pun In fiare bune, fiara. Pe ucigaşul cel de rînd La moarte l-au trimis curînd! Şi-a mers, Nataşei, vestea... Şi-aici, — sfirşim povestea.
VOEVODUL
De ta luptă-n noaptea groasă, S-a întors voevodu-acasă. Slugi tăcute-i dau ocol. El dă buzna în odae. Căutînd spre pat... Aşa e! Nimeni; patul era gol.
Ca din beznele pădurii Ochii-i scapără de furii; Surele-i musteţi sucind Iese-afară, uşa-ncuie, Glasu-i ca un tunet suie: „Pui de lele, tot te prind!"
Casa vraişte, nici un cîine. Poa' să strige pînă mîine „Ce mîrlani şi ce mişei!" Pregăteşte sac, frînghie, Arma-şi ia din panoplie : —Hai, acum... I-arăt eu ei!
Pe furiş, cu ochii-n patru, Ies, voevodul şi băiatul Şi-n grădină — printre tei — Văd pe-o bancă, la fîntînă, Albă-n rochie, pe stăpină Şi-un bărbat în faţa ei.
A. S. PUŞKIN
El zicea: A fost să piară Ce-am iubit odinioară Glasul ce m-a desfătat Pieptul alb, a lui suflare, Mîna asta ca o floare, Tot — voevodu-a cumpărat!
Ani cît m-a bătut năpasta, Ani, am suferit din asta! M-ai uitat, degeaba spui. El, nu glasul suferinţa, El doar şi-a sunat argintii Şi-a ajuns. Şi-ai fost a lui.
Călărind prin nopţi şi-arşiţă Numai să te văd. domniţă, Doar te văd şi iar te lăs. Tţî urez, în noua casă, Să trăieşti, să fi voioasă Şi fug iarăş, fără păs.
— „Taci! Cu vorbele-ţi mâ-njunghii El îi săruta genunchii
Iar cei doi priveau prin tei: Armete-n pămînt proptiră Şi-ndesarâ, pregătiră Ţevile cu plumbii grei.
Cînd sfîrşiră cu-ncărcatul
— Doamne, a şoptit băiatul Aş ochi, nu văd de ram. Vîntul ochii-mi lăcrămează, Tremur, braţul stă să-mi cază, Pulbere în puşcă n-am.
— Taci, tîlhare, neam de turmă, Lăcrămează, dar pe urmă,
Că te farăm sub călcîi! Trage-n fruntea ei o schijă! Iar de dînsul am eu grijă... Stai niţel. Trag eu întîi.
Nu-l mai aşteptă, băiatul. Trase, neurmîndu-i sfatul. Şi voevodul face-un pas Şi voevodul scăpă flinta... A greşit băiatul ţinta. Drept în fruntea lui a tras.
în romîneşte de Cicerone Theod
DISCUŢII
» GEORGETA HORODINCA
„FAMILIA CALAFF" ŞI CRONICARUL EI
Acum oîţiva ani critica avea obiceiul să îmbrăţişeze cu o căldură exagerată prima carte a unui autor, indiferent de valoarea ei ca operă literară şi indiferent de valoarea lui ca scriitor, numai din plăcerea de a „încuraja" — ou sau fără motiv — mai mult sau mai puţin tinerele talente. „Ogoare noii" şi „Noul oraş" isînt exemple tipice de cărţi întîmpinate cu osanale de critica frenetică. Astăzi, critica noastră s-a vindecat în bună măsură de această maladie infantilă, dar, dim nenorocire au apărut simptomele unui rău care se află exac't la antipodul freneziei puerile: blazarea precoce. Astăzi nu mai este de bon ton să te entuziasmezi la apariţia unui debutant, oricît de mari i-ar ifi talentul şi meritele scriitoriceşti. Nu. Acum, critic serios şi exigent este acela oare întâmpină cu o răceală indulgentă pe noul venit ân literatură, indiferent de valoarea lui, bătîndu-1 amical pe uimăr şi zîmbindu-i condescendent; „mai încearcă". De pildă aşa : „Prima sa carte, în ciuda unor insuficienţe serioase, justifică şi din partea noastră şi din partea ei, (e vorba de o autoare) multă încredere". (Radu Popescu despre „Familia Calaff" de Iul ia Soare).
Cineva neobişnuit cu capriciile cronicăreş'ti ale tovarăşului Radu Popescu, ar putea lua, drept reală amabilitatea lui concesivă — „justifică şi din partea ei şi din partea noastră multă încredere", — care de fapt nu mi; se pare a fi decît o formă mai subtilă a maladiei de care vorbeam, ceea ce irfiă voi strădui să demonstrez în articolul de faţă.
Dar înainte de a discuta opiniile tovarăşului Radu Popescu raportîn-du-le la conţinutul concret al cărţii, aş dori să-mi exprim îndoiala cu privire la cîteva principii îm virtutea cărora emite domnia-sa judecata critică asupra „Familiei Calaff".
Rezerva „de ordin teore'tic-ideologic" pe care o face tovarăşul Radu Popescu, înainte de ia intra propriu zis în discuţia cărţii, se poate descompune în două.
Intîi, tovarăşul Radu Popescu, contestă dreptul familiei Calaff de a face parte din marea burghezie, după ce scrie, consecvent cum e cu sine însuşi : „Iulia Soare aduce contribuţia sa, descriindu-ne o categorie de evrei pe care i-am putea numi (s.n.) marea burghezie provincială d'e negustori şi industriaşi". De ce ? Pentru că „industriile lor sînt încă rudimentare din punct de vedere tehnic, mai mult-nişte ateliere mari şi destul de simple din punctul de vedere al ritmului şi perspectivei economice".
152
GEORGETA HORODINCA
In afara faptului că nu Iulia Soare ci tovarăşul Radu Popescu însuşi emite ideea că am putea nuimi această categorie socială mare burghezie, cred că în provincia noastră, cunoscută prin nivelul scăzut de dezvoltare capitalistă şi prin stadiul tehnic înapoiat, în anul 1910, familia Calaff, proprietara unei fabrici de luminări şi săpun şi a mai multor imobile reprezenta elita financiară a oraşului Galaţi. La 1910 burghezia noastră nu putea fi, aşa cum probabil ar dori tovarăşul Radu Popescu, ceea ce a devenit ea după primul război mondial, de aceea această „rezervă de ordin teoretic-ideologie" echivalează mai mult cu o cerinţă de încălcare a realităţii istorice. De altfel, m-am mirat chiar că tovarăşul Radu Popescu nu socoteşte familia Calaff o familie mic-burgheză, deoarece interesantele sale teorii sociologice s-au făcut vizibile şi în cronicele la „Enigma Otiliei", în care suspine că familiile Giurgiuveanu :şi Tulea sînt familii mic-bur-gheze (Otilia — după domnia-sa — este produsul unei familii mic-bur-gheze!) Moş Costache Giurgiuveanu trăia din specula mai multor imobile al căror proprietar era; acţiunea romanului se încheagă în jurul unei aprige bătălii pentru moştenire; relaţiile familiei Giungiuveanu arată apropierea ei de aristocraţia tării (moşierul Pasoalopol) — şi totuşi tovarăşul Radu Popescu scrie convins : „Enigma Otitei" este romanul familiei mic-burgheze romîneşti. El scoate într-adevăr în evidentă toate caracteristicile sociale şi morale ale acestei celule a societăţii burgheze-moşie-reşti, etc." Suiaţinînd continuitatea tipurilor în cărţile acad. George Căli-nescu, tovarăşul Radu Popescu, scrie de asemeni, negru pe alb, că „ine-narabilul Pomponesou", de pildă, ministru şi ministeriabil, aparţine „straturilor periferice marii burghezii".
Cea de-a doua parte a rezervei „de ordin teore'tic-ideologic" pe care o face tovarăşul Radu Popescu, este şi mai iinteresantă. El a descoperit — gratie ingeniozităţii sale — că tipurile familiei Calaff aparţin marii burghezii nu prin starea lor economică ci „primtr-o violentă veleitate aristocratică, printr-un stil rigid şi specios de „lume bună", printr-un dispreţ arogant şi agresiv care ipaire a fi al unui „sînge nobil" faţă de restul umanităţii, toate acestea acţionînd ca forţe de izolare superioară, de închidere într-o singurătate socială absolută". Dar după ce stabileşte .aceste 'trăsături drept indicii după oare sintem obligaţi să integrăm familia Calaff — împotriva stării ei economice •— marii burghezii, tovarăşul Radu Popescu, consecvent ca ide obicei, se arată din nou nemulţumit şi scrie că aceste caracteristici ale familiei Calaff constituie de fapt „o anumită denaturare, o anumită artificialitate în schema sociologică a romanului". De ce? Pentru că ele siîn't „o abatere de la ideea că, fie în faza roturieră fie în faza ciocoiască, tipică îi este burgheziei şi burghezului, setea de înavuţire, stima .şi adoraţia banului care modelea'ză întregul complex psihologic, atît cel de clasă, cît şi cel individual". Ca şi cum, n-ar fi tot atît de tipică „fie în faza iro'tuirieră, fie în faza ciocoiască" şi dorinţa burghezului de a fi gentilom ! Dar de ce tovarăşul Radu Popescu, un graţios şi spiritual cro-nicairi, a devenit deodată atît de rigid şi de... dogmatic ? Recomandă el, îintr-adevăr, scriitorilor o simplificare atît de arbitrară şi de dăunătoare a psihologiei burghezului, cum air fi reducţia lui pur şi simplu la setea de înavuţire ? Şi oare tendinţa de a stabili alianţe economice prin căsătorii, de a se închide într-um grup oligarhic, de a se izola de restul umanităţii, „printr-un dispreţ arogant şi agresiv", nu sînt în anumite condiţii caracteristici tipice ale vîrfurilor burgheziei, şi care, pe deasupra., nu constituie niciio „abatere de la ideea", că „fie în faza roturieră, fie în faza ciocoiască, tipică ii este burgheziei şi burghezului, setea de înavuţire..." ?
„FAMILIA CALAFF" ŞI CRONICARUL EI
153
Cu aceste rezerve asupra rezervei „de ordin teoretic-idealogic" ia. tov. Radu Popescu — pe care am încercat să o resping în'tr-un, meci amical —'■ să revenim de fapt la isubieot, la cartea Iul iei Soare şi pe adevăratul teren de luptă... literară.
„Familia Calaff" care era aşteptată ca „un coup d'essai" este după părerea mea, o carte a maturităţii, scrisă într-un stil definit şi unitar. „Străinul" lui Titus Popovici care s-a bucurat de un mare succes la apariţie, şi în bună parte, pe drept, este totuşi un roman de licean. Aşteptăm a douai carte, cel puţin, a> lui Titus Popovici, ca să înţelegem pentru ce optează talentul său. Cu „Familia Calaiff" sîntem edificaţi. Chiar dacă Iulia .Soacre va rămîne autoarea acestei singure cărţi — ceea ce nu e deloc probabil — genul îi este stabilit, profilul literar desenat.
* *
„Familia Calaff" are structură de cronică. Cronică... de familie. Interesul autoarei cade pe sinteză, pe ansamblu. Nu există un personaj principali — aşa cum1 ar dori tovarăşul Radu iPopescu — pentru că acesta este familia —■ o familie din marea burghezie evreiască, în preajma şi în timpul primului război mondial. Fiecare personaj, fiecare 'tip din carte este o parte a acestui organism şi un interes special arătat vreunuia ar fi fost disproporţionat. La Zola fiecare personaj devenea la un moment dat erou principal. Romanul era ciclic, „fluviu" şi „deltă", cum crede tov. Radu Popescu că via deveni urmarea „Familiei Calaff", uşor iritat în acelaş timp că-i mai rămîne Miei Soare 35 de ani pînă să ajungă in zilele noastre. „Familia Calafl" este mai aproape, prin construcţie, de „Afacerea Arta-monov". In această viziune sintetică personajele trec prin raiza de lumină atît cît să releve uln moment caracteristic, cît mai caracteristic pentru evoluţia şi perspectiva familiei Calaff, pentru principiile după care ea se călăuzeşte..
In fruntea familiei stă bătrînul Emil Calaff, întemeietorul disciplinei rigide, austere, după care trăiesc toţi Calafii, mari şi miei; stăpînul avar care impune o economie stringentă în casă, dar care ţine la eleganţa sobră, vieneză, a garderobei fiicelor sale de care se ocupă personal pînă in cele mai mici detalii, la autenticitatea bijuteriilor pe care doamna. Calaff sau Betele le poartă numai la. ocaziile — foarte rare, indicate de el, la atmosfera de casă avută, cu salon primitor, cu argintărie şi covoiare originale, în sflrşit, la aerul de opulenţă moderată din seriozitate şi dispreţ pentru ostentaţie sau -exces, al familiei, care în realitate trăieşte intr-o totală lipsă de confort, aproape în indigenţă ; despotul insensibil care tiranizează toată casa, înjură şi bate, care trebuie să ştie tot, care trebuie chiar să aprobe unei fiice cu asemenea veleităţi, ţinerea unui jurnal intim, care hotărăşte fără drept de apel soarta copiilor săi, studiile, vacanţele, căsătoriile, totul. Bătrînul Oalaff săvârşeşte sub ochii noştri acţiuni dintre cele mai lipsite de umanitate; cu o asemenea siguranţă şi cu o sfidare vulturească a oricăror oprelişti, încît el se ridică pînă la un fel de .măreţie a meschinăriei, pînă la um fel de grandoare pe care i-o conferă exagerarea împinsă dincolo de toate limitele suportabile de biata natură omenească. „Egoismul bătrânului — explică însăşi, autoarea— ferocitatea, avariţia lui, toate erau neomeneşti, dar exagerate'1,pînă la un ifel de grandoare de care, fără să-şi dea bine seama, familia lui terorizată, era totuşi mindră. Domnul Cataif săvîrşea cu maiestate acţiunile cele mai sălbatice, cele mai meschine, sfi-
154
GEORGETA HORODINCA
dînd parcă reprobarea celorlalţi, străin de ori ce sentiment de teamă sau ruşine". Pe lingă bătrîn, Paul Karat, ginerele lui, deşi la fel de avar, de neomenos şi 'de meschin, la fel de avut şi de îngîmfat din pricina asta, nu ara totuşi decît un epigon care „părea mititel şi comic, iar respectul pe care-1 inspira, lipsit de greutate".
Tovarăşul Radu Popescu găseşte că înjurăturile, palmele, teroarea pe care o răspîmdeşte în jurul său Emil Calaff „contrastează în mod ciudat şi neplăcut cu frumuseţea fizică, silueta impozantă şi eleganţa vestimentară" care fac din bătrîn „o arătare mai curînd simpatică şi respectabilă". Nu ştiu de ce vrea tovarăşul Popescu neapărat ca un om avar şi rău să fie şi pocit şi mic de statură şi urît îmbrăcat. Acest om puternic, fără teamă şi ruşine, a cărui ferocitate şi avariţie „erau neomeneşti, dar exagerate pînă la un fel de grandoare" nu putea fi însă altfel decît un bătrîn înalt, impozant, cu o barbă resp'ectabilă de patriarh, cu o eleganţă sobră a veştmintelor — adică aşa cum ni l-a descris Iulia Soare.
Emil Calaff ni se prezintă ca un personaj complex în care avariţia vrea să treacă drept modestie şi austeritate, cruzimea drept intransigenţă şi luciditate, brutalitatea şi egoismul drept dragoste paternă, etc. El are de fapt un orgoliu ascuns şi nemăsurat, orgoliul lui de burghez, care s-a ridicat de jos prin propriile sale forţe, prin ascuţimea spiritului, prin luptă şi prin îngenuncherea1 celor îinfrînţi. El are cultul propriei lui persoane, admiraţia piropriei lui inteligenţe, satisfacţia confirmării neîncetate a calităţilor şi a priceperii lui. (Emil Calaff încearcă o mulţumire ascunsă cînd, după război, constată că ginerele său, Karst, este ruinat, în timp ce afacerile sale proisperează ; bătrînutui, de fapt îi venea greu să suporte rivali chiar în familie, deşi evident îşi alege cu grijă gineri avuţi, care să-i întărească prestigiul .economic; falimentul lui Karst îi arată însă încă odată cît de lucid şi ide perspicace a fost el însuşi.) De aceea domnul Calaff ţine cia familia, opera lui, să aibă un lustru de bunăstare, ţine să aibă gineri de „familie bună", burghezi cunoscuţi prin succesele afacerilor şi tradiţia comercială a familiei, care să strrnească invidia opiniei publice şi a concurenţilor săi. Kliar, contabilul capabil şi isteţ care va deveni soţul nepoatei sale, Lia, este respins iniţial de Calaff ca şi de toată familia, tocmai pentru că el este un hâ.mo novus, necunoscut, care nu are un nume în lumea afaceriştilor, n-are un prestigiu. Toate celelalte mici dureri (Klar nu ştie franţuzeşte, Klar nu ştie să mănînce, etc.) sînt adaosuri personale, răutăcioase ale Hildei, geloasă pe sora ei, Lia, sînt mici incompatibilităţi cu morga familiei oare suferă de ideea unei mezalianţe.
Bătrinul Calaff reuşeşte să ţină într-o dependenţă totală toată casa' şi să terorizeze toţi membrii familiei. Cînd soseşte el, la prînz, acasă, toată luţmea/ trebuie să se afle în sufragerie, în ţinută convenabilă, gata să se aşeze la masă. Pentru Dochiţa, femeia de serviciu, acesta e momentul cel mai greu al zilei. După ce serveşte masa, e întotdeauna năduşită şi obosită ca dppă un efort isupraomeniesc. Un exemplu de avariţie şi despotism printre multele este atitudinea lui Emil Calaff faţă de Laura, fiica lui cea m-ai mare. Laura îi esite indispensabilă în fabrică dar pentru că soţul ei, cu totul lipsit de înclinaţii comerciale este incapabil să facă „o afacere" cu hanii luaţi ca zestre, bătrinul menţine aoes't menaj într-o situaţie subalternă şi-1 remunerează cu o leafă de mizerie. Pe Laura, femeie trecută de patruzeci de ani, o loveşte, o jigneşte de faţă cu lucrătorii, o amendează. Pe soţul ei, Albert, îl repede la fiecare vorbă, aşa încît acesta aproape că nu vorbeşte în prezenţa bătrînului. .,
„FAMILIA CALAFF" ŞI CRONICARUL EI
155
Semnificaţia socială a tipului,-'Emil Calaff, este interesantă şi nuanţată. El nu reprezintă numai ferocitatea şi setea de înavuţire — vorba tovarăşului Radu Popescu, — nu numai aroganţa agresivă ci şi vitalitatea incipientă a burghezului, care vine din pături sociale obscure, — care cunoaşte greutăţile parvenirii şi are forţa să le suporte. El, întemeietorul familiei Calaiff, este singurul care rămîne neclintit in urma tuturor încercărilor!, după ce mulţi dintre cei din jurul său nu mai sînt, sau nu mai sînt teferi. Ceilalţi nu au plămînii destul de rezistenţi ca să suporte atmosfera rarefiată din casa bătrânului Calaff, el s-a călit însă în lupta socială şi de aceea impune familiei un trai auster, cazon, crezând că astfel o va face mai rezistentă şi mai prosperă.
Bătrînul (desigur se înşela. Ceilalţi membri ai familiei Calaff relevă prin destinul lor ce a însemnat pentru fiecare traducerea in viaţă a principiilor iipsfiitei de umanitate impuse de el. Pe doamna Calafif teroarea o abrutizează, o face stupidă. Copiii suportă această tiranie fiecare conform firii sale. iNiaturile slabe se umilesc şi se supun (Laura), cele,sensibile se frîng (Lotte înnebuneşte, Eugen se sinucide, Anatol moare de ftizie), cele placide se adaptează (Silvia şi mai ales Marta care acceptă soţii aleşi de bătrîn şi 'devin apărătoare ale sistemului său de viaţă), cele josnice sînt slugarnice cu cei puternici ca bătrînul, nemiloase şi grosolajne cu cei slabi (Jean).
Personajele cărţii sînt dispuse în cercuri concentrice, pe generaţii. Rolul fiecăruia este de a ilustra — termenul a fost compromis de literatura ilustrativă, schematică, dar nu trebuie înţeles întotdeauna astfel — prin individualitatea sa eşecul moral al familiei burgheze, personajul central al romanului. Pentru aceasta, autoarea nu a ales curiozităţi omeneşti, psihologii speciale şi complicate. Originalitatea tipurilor ar fi dăunătoare, pentru că ar abate atenţia de la ideea centrală a romanului care nu se ocupă cu cercetarea adâncimilor şi curiozităţilor firii omeneşti ci cu reacţiile ei cele mai obişnuite, în condiţiile date. Interesul autoarei s-ia îndreptat spre tipuri comune, fundamentale, şi a reuşit să le dea o pregnanţă deosebită prin analiza realistă a mişcărilor sufleteşti, prin notaţia exactă a detaliilor carae'terizante, prin 'respectarea individualităţii lor în vorbire, în acţiune etc.
Laura, fiica cea mai mare ia lui Emil Calaff este oropsita familiei, ruda săracă şi sluga tuturor, i—■ a. tatălui, a surorilor, a propriilor, săii copii. Ea este exemplul tipic al omului supus şi răbdător care, cu cît îndură mai mult cu atît este silit să îndure mai mult. De aceea nimeni nu se gîn-deşte să o ajute pe Laura. Se acceptă ca pe o1 fatalitate servitutea şi umilinţa ei, şi chiar cînd cineva o compătimeşte, o face cu sentimentul că nu poate schimba nimic în viaţa ei, că nu-i poate uşura în nici un chip povara. Şi totuşi, această Laura, necăjită şi bătută de greutăţi, această Laura care tremură chiar cînd vorbeşte la telefon cu tatăl ei, aceasta' Laura pe care surorile refuză să a ajute în clipe foarte grele pentru ea, este aceea carie nu pregetă să, fie de ajutor oricui şi oricînd în familie, simplu şi afectuos, fără nici un resentiment pentru cei care altădată au jigni't-o sau au lăaat-o să se sbată singură cu necazurile. Laura este fiinţa ştearsă, evident nedreptăţită, dar obişnuită să sufere, să primească dojeni pentru ea şi mal ales pentru alţii, şi cu toate acestea ea e în stare 'de o căldură, de o disponibilitate faţă de durerile altora, care o fac umană, generoasă şi autentică. Spre sfârşitul romanului, cînd Paul Kjarst şi sora ei Marta, cei care altădată au refuzat cu cruzime să o ajute, sînt ruinaţi, reduşi la neagră mizerie, Laura este aceea care-i primeşte cu blîndeţe îndurerată, înapoi, în
156
GEORGETA HORODINCA
sinul 'familiei;, rugîndiu-1 pe Emil Calaff să le dea un apartament liber în casa lui şi să-i păsuiască — uin timp — cu plata chiriei.
Law a este creafă cu mijloace artistice discrete — aşa cum reclamă figura ei modestă în aparenţă. Ba vorbeşte puţin şi rar, prezenţa ii este estompată, dar totdeauna necesară şi decisivă. Caracterul Laurei cerea asemenea formulă artistică, pentru că definitoriu pentru acest personaj este acţiunea, fapta, lipsită de ostentaţie, aproape anonimă dar totdeauna hotărâtoare.
Silvia este fata frumoasă îşi ascultătoare, cane se mărită după Voia tatălui ei şi reuşeşte să-şi iubească soţul, fără să-şi propună, obişnuită fiind să nu abdice ide la îndatoririle sale. Ea reprezintă platitudinea fe-menină, fericirea mediocrităţii, realizată prin îndestulare şi snobism. „înţeleg — îi -spune ea surorii sale Lotte, — să fiu în relaţii cu farmacişti, qolleigi ai lui Dolo, ou medici, cu avocaţi, cu oameni din lumea mea, să vorbească o limbă străină, soţiile lor să se îmbrace bine şi să cînte la pian...".
Iul La Soare, crează în acest personaj un admirabil exemplar al femeii care nu vorbeşte, ci trăncăneşte interminabil, obositor, rectificînd cu dezinvoltură şi inconştienţă adevărul. (Silvia ajunge să-i povestească mistificat surorii ei, lucruri pe care le cunosc amîndouă tot atît de bine.) Ea îşi face singură portretul, vorbind.
Mai puţin vorbăreaţă, mai placidă şi mai calculată, Marta este totuşi o variantă a aceluiaşi gen. Cînd este prezentat în casa Calaff viitorul soţ al Martei, Lotte, mai sensibilă, îşi închipuie că e o greşeală : „Domnul Karst era scund şi vînjos, fără să fie gras. Din cauza unor nevralgii periodice — care-1 chinuiau mai ales primăvara —• ..gîtul îi era aproape totdeauna ţeapăn şi mişcările capului anevoioase. Ochiul siting, imobil şi inexpresiv, era aşezat ceva mai jos decît cel drept, în arcada căruia era înfipt un montocl-u ca pentru a atrage atenţia asupra lui şi a-i sublinia vioiciunea -şi ascuţimea privirii". Dar Marta se mărită cu el fără nici un resentiment şi e foarte mulţumită. Ea intră imediat în noul rol, vorbind abundent, cu mînd'ria uşor prostească a femeii măritate, despre soţul ei, despre opiniile şi preferinţele lui cu care se simte solidară. Dar la Marta, ca şi la Silvia, placiditatea cu care îşi primesc propria lor soartă este amestecată cu o cruzime moştenită -de la bătrîn, faţă de durerile celorlalţi, ale fraţilor şi surorilor. Silvia îl expediază în Elveţia pe Anatol în stare foarte -gravă, grăbită să scape cît mai curînd de el; Marta prim lipsa ei de înţelegere, este motivul suprem care declanşează nebunia lui Lotte, iar într-o pagină memorabilă, refuză ori ce ajutor Laurei, atunci cînd bătrânul îl dăduse afară -de la fabrică pe soţul ei, Albert, pentru unicul lui semn de revoltă, într-o viaţă întreagă -de umilinţă. Cu acest prilej, de altfel, Marta, prin tonul ei moralizator, cît şi prin ideile pe care le emană mintea ei greoaie dar -practică, se arată în mod evident urmaşa domnului Calaff : „E limpede că Albert a greşit — îi -spune ea nenorocitei Laura, Tiefuzînd să intervină în If-avoar-ea ei pe lingă bătrân — că a făcut chiar o greşeală mare, de neiertat. Gîndeşte-te cum s-a purtat tot timpul cu voi, tata, gîn-deşte-te că v-a -dat -locuinţă la fabrică, pentru care nu v-a cerut chirie (de fapt Ifamilia Farg, era obligată să locuiască la fabrică, departe de oraş, ca s.ăl lo păzească), că -aveţi leafă, că lemnele nu vă costă, că fetele din fabrică îi ajută Adelei... Ce vrei mai mult ? Asta pentru munca voastră ? Dalr cum| ? S-e chiamă că voi munciţi ? E doar fabrica voastră, fabrica noastră ia tuturor..." etc., etc.
„FAMILIA CALAFF" ŞI CRONICARUL EI
157
Lotte, Anatol, Eugen nu mai sînt însă urmaşii lui Emil Calaff. Prin aceste 'tipuri, Mia Soare ia arătat reversul medaliei, copiii în care ascendenţa sfe ifringe, nu se transmite. Tirania din casa părintească, lipsa de înţelegere, o dragoste nenorocită, cît şi perspectiva sumbră a viitorului ei, pregătit ca şi pentru celelalte surori die Emil Calaff, sînt distrugătoare pentru yiaţa Lottei. Această fată frumoasă, cu părul blond aerian, cu mâini înguste şi palide, miodria domnului Calaflf, „actul lui de nobleţe", este internată într-un ospiciu în străinătate, iar la izbucnirea războiului, adusă în ţară şi dată cu o indiferenţă plină de cruzime în seama unei femei oare o bate şi o leagă de pat cînd pleacă de acasă. Eugen, silit de bătrîn să devină inginer, deşi n.u lavea nici o înclinaţie pentru această meserie, începe să bea şi se lasă de universitate. Cînd bătrînul, .avertizat, vine la el, în Germania, Eugen nu mai aşteaptă să aibă loc explicaţia. In clipa cînd tatăl său intră pe uşă, el sare pe fereastră de la etajul al treilea. Anatol, prost îngrijit, supus la economii meschine (trebuie să facă drumul de la Galaţi pîmă la sanatoriul din. Elveţia în clasa a doua şi fără nici o oprire pentru odihnă, cu toate recomandiaţiile contrarii ale doctorului, fiindcă bătrînul Calalflf nu, mai vroia să cheltuiască pentru un fiu oare, ori cum, era pierdut) Anatol, singurul care dorea în sinea lui încă din copilărie moartea bătrîniului, ca să apuce şi el sau măcar ceilalţi ■— Lotte, Eugen, Laura
— să. trăiască liber şi liniştiţi, Anatol, cel mai iubit dintre fraţi, nu rezistă nici el moult timp. Moare în sanatoriu.
Nepoţii lui- Emil Calaff, generaţia mai depărtată, dau în familie primele semne de revoltă. Hilda., fiica Laurei, o ceartă pe mama ei că se lasă tiranizată şi umilită de bătrîn. Lia, cealaltă fiică, refuză să se mărite cu bărbatul ales de bătrîn, pentru că s-a îndrăgostit (!) de contabilul fabricii, iar Dan, într-un acces de mînie, îi strigă bunicului: „Eşti un exploatator, un vampir..." (In consecinţă trebuie să petreacă o noapte în atelierul de tîmplărie, fiindcă domnul Calaff nu-1 mai primeşte în casă, şi a doua zi să-i ceară iertare în genunchi). Semnele de nesupunere sînt slabe în fond ; de pildă Ioniţă, prietenul lui Dan, un băiat sărac, socialist, consideră căsătoria Liei cu contabilul Klar din alt unghi de vedere. El vede în Klar un socialist renegat care aspiră la nepoata patronului. Pentru familia Calaff atitudinea Liei este însă cu totul revoluţionară. Ea îl sileşte pe Emil Calaff să vorbească pentru prima oară în viaţa lui de dragoste („simpatie", spune el neobişnuit ou termenul) şi nu numai de căsătorie. Deşi aceste mici fronde sînt nesemnificative prin .conţinutul lor — chiar insurgentul Dan, care vorbeşte de exploatatori şi exploataţi, care înţelege mărginirea şi ipocrizia traiului lor burghez, nu face pînă la sfârşitul cărţii nici un salt în afara lui
— ele dovedesc totuşi că o reacţiune împotriva despotismului s-a produs în cercurile periferice ale familiei Galaff. Fiii. lui Emil Calaff nici n-au putut să se gîndească la împotrivire, nepoţii însă nu mai sînt atît de docili. Strănepoţii, fetiţa aceea nou-născută, ou capul pleşuv şi faţa verde, pămîntie, fiica Liei ? Nu ştim. Cartea se încheie odată cu naşterea acestui ultim personaj. Laura aplecată peste leagăn îi urează „să fie sănătoasă...", adăugind „moale" : „...şi fericită". Dar dacă pînă şi în mintea supusei Laura s-a deşteptat un gînd nou, ca un fir plăpând de iarbă, călcat în picioare : „şi fericită" ?
Dispoziţia — cum spuneam. — aproape concentrică, simetrică a personajelor relevă toarte clar desmembrarea progresivă — cu atît mai evidentă cu cit atingem zonele periferice—-generaţiile mai îndepărtate ale familiei Calaff, a familiei burgheze. Principiile economice şi morale, antiumane, care stau la baza ei, apărate cu atîta intransigenţă şi cruzime de bătrîn,
158
GEORGETA HORODINCA
mortifică, schilodesc sufleteşte şi trupeşte familia. Radu Popescu făcînd inventarul maladiilor, în ifa-milia Calaff, se întreabă cu naivitate simulată dacă nu cumva intenţia autoarei a fost aceea „de a urmări un caz de prăbuşire organică a unei familii ?" Nu, intenţia autoarei, care reiese destul de limpede din roman este alta. Julia Soare a urmărit pe un spaţiu de două generaţii — copii şi nepoţi — rezultatele aplicării în practică a principiilor burgheze, duse la expresia lor cea mai sălbatecă. Concluzia cărţii este o concluzie de viaţă : mediul familiei burgheze este impropriu dezvoltării omului — în acest mediu viază numai vlăstare desgustătoare, naturile sensibile, pure, sfîrşesc tragic ; singura soluţie este evadarea din acest mediu, soluţia schiţată în finalul cărţii. Dealtfel, tovarăşul Radu Popescu, ocupîn-du-se de „Enigma Otiliei", n-a făcut, din fericire, inventarul maladiilor suspecte din familia Tulea, pentru că altfel poate ajungea şi în acel caz la concluzia că romanul lui George Călinescu este „un caz de prăbuşire organică a unei familii". Există destui demenţi, cretini şi isterici în „Enigma Otiliei" care puteau trezi suspiciunile medicale ale tovarăşului Radu Popescu. Dacă a pierdut prilejul înseamnă că spiritul său critic funcţionează cu regretabile intermitenţe.
De obicei critica noastră pune semnul plus în dreptul cărţilor „pline de originalitate" şi semnul minus în dreptul celor „lipsite de originalitate".. N-am să mă formalizez din pricina celor lipsite, deoarece am impresia că pe o carte proastă, cu bună voinţă, se poate demonstra că autorul ei s-a făcut vinovat de toate păcatele capitale, scriitoriceşti şi, poate, — cine ştie ? — şi lumeşti. Şi în acest caz, ce importanţă mai prezintă faptul că o carte schematică e lipsită şi de originalitate ?
Dar o carte bună este neapărat, „plină de originalitate"? Moliere nu e prea original în „Avarul", căci original înseamnă „făcut după nici un model". Dar ce să mai spunem despre Don Juan ? In fond, cînd rostim acest nume, reprezentarea pe care o avem diferă, dar nu în mod absolut de la austerul călugăr spaniol la sensualul şi satanicul Baudelaire, căci Don Juan rămîne ceea ce, dacă am respecta sensul lui de adjectiv pe lîngă substantivul bărbat, ar trebui ortografiat: donjuan. De aceea nu mi se pare hazardat şi nici —■ fatalitate! ■— original să afirm că romanul Iuliei Soare, este un roman bun, fără să fie •— dpuă cum reclamă critica noastră — „plin de originalitate". Tema lui — istoria unei familii ■— a fost explorată de predecesori de talia lui Zola, Gorki, Thomas, Mann ; la noi Duiliu Zamfirescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Deci nu-i putem acorda Iuliei Soare avantajul de a fi descoperit un spaţiu alb, pe care stiloul ei să-1 fi haşurat pentru prima oară. Recent, Al. Mirodan a fost uns ca întemeietor al literaturii (viitoare), avînd ca temă exclusiv viaţa ziariştilor. Este meritul lui Mirodan, dar mai ales al criticii, care consemnează pe hartă, cu un zel de dorit să se reverse şi asupra altor calităţi ale unei opere literare, orice poziţie cucerită în bătălia pentru tematică. In epoca noastră de pionierat este desigur important fiecare cucerire oare lărgeşte problema interesantă pentru literatură, dar cum tema nouă nu scuză mijloacele, nici tema veche nu acuză iniţial insuficienţa artistică.
Atunci, poate, subiectul, personajele sînt „originale" ?
Nu, tipurile „Familiei Calaff", semnificaţia lor socială, cît şi investigaţia psihologică nu vădesc nici o descoperire. Şi pentru că e prea simplu, şi de aceea prea greu şi riscant, să explici teoretic ceea ce ar fi o -descoperire în acest domeniu, a-ş hazarda un exemplu luat dintr-un foarte bun film italian „Umberto D.". Există în acest film o fată cuminte şi bună, de o naivitate copleşitoare, o fată cu doi ochi mari şi nevinovaţi. Ajutorul modest pe
„FAMILIA CALAFF" ŞI CRONICARUL EI
159
care ea i-1 dă bietului Umberto D. are ceva din naturaleţea, inconştienţa şi inevitabilitatea cu care înfloresc florile. Şi deodată descoperim că această fată, care găseşte în ea atîta disponibilitate pentru suferinţa altuia, care pune atîta candoare în compasiune, are propria ei durere : va fi mamă. Dar mărturisind secretul ei lui Umberto D., ea nu plînge cu lacrimile fecioarelor înşelate, ci poartă, cu o demnitate plină de firesc, răspunderea faptului. Pînă aici deci, nimic grav. Cine e tatăl ? — întreabă însă legitim bătrînul. Atunci această fată care pare inocenţa însăşi, mărturiseşte cu o durere calmă un lucru îngrozitor : nu ştie care dintre cei doi „logodnici" ai ei. S-ar părea că acum imaginea tetei se umbreşte, că inocenţa ei este o înşelăciune. Greşala este prea gravă, prea reprobabilă. Şi totuşi nu se întîmpla aşa cum ne-am ti aşteptat. Ea are curajul mărturisirii şi răspunderii, un curaj atît de spontan, încît aproape nu mai este curaj, ci incapacitate naturală de disi-mulaţie. Ne dăm seama că nici nu s-ar fi gîndit să mintă. In afară de aceasta, îşi recunoaşte atît de total vina, regretă atît de sincer inevitabilitatea care a adus-o în această situaţie, înfruntă evenimentul cu atîta demnitate discretă (ostentaţia ar însemna vulgaritate, cinism, deci perversiune), încît înţelegem că ne aflăm în faţa unei naturi funciarmente necorupte, pure, cu toată gravitatea faptului. Acesta mi se pare a fi un aspect inedit al omenescului, o descoperire: ingenuitatea unei mari vinovăţii — ingenuitate care poate fi împinsă într-o mare greşeală, dar care rămîne seducătoare, demnă de compasiune şi care solicită chiar admiraţia (pentru că altfel ingenuă era şi Maria Antoaneta cînd recomanda celor ce n-aveau pîine să mănînce cozonac)..
In acest sens, cartea Iu liei Soare nu are descoperiri. Un tată sever şi avar pînă la inumanitate, o soţie timorată pînă la cretinizare, copii servili şi fricoşi, nepoţi cu .spirit de frondă — sînt tipuri şi psihologii în care gradul de tipizare atinge clasicitatea. Dorinţa autoarei a fost — se pare — aceea de a crea personaje în care relaţiile lipsite de afecţiune, acuzînd formalismul tiranic şi impropriu geniului omenesc, al .familiei burgheze, să capete .expresia lor cea mai crasă, mai izbitoare, mai generalizată. De aceea, în „Familia Calaff" nu găsim aspecte inedite ale umanului — deşi totul este propriu autoarei şi singular. Tendinţa ei nu a fost aceea de a descoperi zone noi, rămase în umbră ale psihicului omenesc, reacţii neobişnuite, caractere inedite, ci aceea de a urmări formele fundamentale, clasice, pe care le ia general-umanul, filtrat prin anumite împrejurări social-istorice. Aceasta cred că este o tendinţă clasicistă care explică „lipsa de originalitate" a romanului. Jocul liber pe care-1 are raportul general-individual înainte de a da în schematism sau naturalism, se face în arta de tip clasic nu în favoarea ineditului, a unicului, a originalităţii, ci tocmai în favoarea elementului comun, generalizat, lăsând impresia de dejă-vu. Talentul Iuliei Soare vieţuieşte sub raza artei clasice. Şi după cum la o anumită altitudine a valorilor în discuţie putem afirma că Pierre Corneille e schematic, că Anatole France e artificios sau că Dostoevschi n-are stil, fără ca aceste aprecieri să desemneze deficienţe, ci tocmai particularităţi artistice, tot astfel ■— în planuri mai modeste — lipsa de originalitate — în înţelesul relativ al termenului, adică în înţelesul lui clasicist, este o particularitate a talentului Iuliei Soare.
Dar clasicismul Iuliei Soare ni se înfăţişează în acelaş timp prin a-oeste tipuri, ca un stil în cadrul realismului. Toate personajele cărţii cît şi ansamblul lor — familia — sînt prinse în ţesătura social-istorieă, dezvăluind nu numai omul în general, ceea ce constituia ţinta clasicismului, ci omul modelat de împrejurări specifice, omul în posturi tipice pînă la clasic, sub presiunea epocii şi societăţii în care trăieşte. Emil Calaff este avarul
160
GEORGETA HORODINCA
burghez şi negustor, tatăl cu o morală austeră dictată de relaţii de familie burgheză, de formalismul ipocrit al moralei şi ea burgheză. Toate trăsăturile individuale ale personajului — ca şi în cazul celorlalte de altfel — converg într-o imagine posibilă istoriceşte şi foarte uşor de integrat într-un mediu concret, mediul burgheziei evreeşti, provinciale, în Romînia anilor 1910—1919.
In sprijinul afirmaţiei că talentul Iuliei Soare ni s-a descoperit în „Familia Calaff" într-un stil definit şi unitar, de natură clasicistă, se pot aduce şi alte dovezi. Ea- construeşte sobru şi elegant, fără multă invenţie dar cu o grijă extremă pentru armonia simplă, clară, pură a întregului. Răceala, indiferenţa (afişată) caracteristică artistului de tip clasic este şi trăsătura principală a stilului Iuliei Soare. -Scriitoarea nu numai că este departe de literatura feminină, prin definiţie subiectivă, lirică şi eventual sentimentală, dar este de o obiectivizare totală, care exclude orice lirism, orice poezie. Qhiar tendinţele satirice sînt rare şi deghizate în cartea Iuliei Soare, probabil tot pentru motivul că ele ar putea trăda tendinţe afective, deşi paginile în care ni se explică în ce constă efortul cerebral al lui Dolo, soţul Silviei care, după spusele acesteia, nu se poate lipsi nici în vilegiatură de cîteva ore de lucru pe zi, sînt savuroase. (Dolo studiază... lexiconul). De obicei însă, Iulia Soare îşi ascunde foarte bine ironia, şi nu se lasă înduioşată de soarta tristă ■& personajelor ei. Ridicolul şi tragicul sînt în întîmplări. Ea nu satirizează şi nu compătimeşte. E indiferentă. La că-pătîiul nou-năsputei, stau cele două bunici, Laura şi doamna Klar. Ştim ce viaţăvchinuită a dus arnărîta şi umilita Launa. Doamna Klar privind-o cu invidie (şi ea a avut o viaţă grea, plină de lipsuri), îşi spune: „N-are un fir de păr alb... Ce a ştiut femeea asta de necazuri, de nevoi ?... A muncit la taică-său în fabrică. S-a prăpădit!..." E şi comic, e şi trist. Autoarea însă e absentă. Nu ştim'dacă zîmbeşte sau -se întristează.
Iulia Soare nu e deloc po-etă. Natura aproape nu există în „Familia Calaff". Singurele referiri la ea sînt datorate fatalităţii: omul trăieşte într-un mediu geografic şi botanic. Este şi aceasta o trăsătură a talentelor înclinate spre clasicism.
*
* *
Inchinîndu-şi cronica sa la acest roman tovarăşul Radu Popescu trăgea următoarea binevoitoare concluzie : „Prima sa carte, în ciuda unor insuficenţe serioase justifică şi din partea noastră şi din partea ei multă încredere. Ea trebuie să îndrăznească şi să ne dea o continuare a romanului, plină de viaţă, de oameni, de fapte, de o analiză psihologică mai amplă, şi mai ales, de -o perspectivă mai vastă, în care să se piardă detaliul fără concluzie şi agitaţia verbală fără scop".
Aşa dar, „Familia Calaff" nu este altceva decît un nou „Noul oraş". Ce altceva poate fi o carte care-1 face pe cronicar să reclame autorului, în viitoarele sale creaţii ■. viaţă, oameni, fapte, analiză psihologică, perspectivă, detalii semnificative, şi înlăturarea „agitaţiei verbale fără scop" ? (deşi îmi permit să-i atrag atenţia tovarăşului Radu Popescu, că abia la începutul aoeluiaş paragraf afirma : „Iulia Soare scrie bine, adică limpede, concis", ceea ce, mi se pare, provoacă o inadvertenţă : conciziunea nu este tocmai opusul „agitaţiei verbale fără scop" ?)
Nu cunosc, deşi m-ar interesa cauzele acestei blazări subite, pe care o -socot nejustificată, de realitatea literară la care se referă, a tovarăşului
„FAMILIA CALAFF" ŞI CRONICARUL EI
161
Radu Popescu, alteori excesiv entuziasmat, dar nu pot să nu observ că mai curînd sau mai tîrziu efectul variaţiilor de umoare în aprecierile pe care le dă va fi confuzia valorilor. (In cronicile domniei-sale, evident). Aş dori, desigur, ca profeţia mea să nu se adeverească iar cronica la „Familia Calaff" să rămînă o eroare neurmată de altele şi o întîmplare inexplicabilă — cu atît -mai inexplicabilă, cu cît tovarăşul Radu Popescu îndeplineşte prima şi importanta condiţie a unui critic literar, aceea de a fi un cititor atent şi rafinat (pentru „Familia Calaff" îmi permit din nou să-i atrag atenţia că a făcut o excepţie şi de la această regulă : Dănuţ nu poate să fie „fiul cel mai mic al Clarei" — cum pretinde distrat — pentru că în roman nu există nici un personaj cu numele, altfel plăcut ca sonoritate, Clara, reminiscenţă probabil de alt ordin, din lectura „Familei Calaff" în orice caz, nu).
Se zice că în familia tovarăşului Radu Popescu există o veche tradiţie de parţialitate cronicărească ceea ce ar putea constitui o justificare ereditară pentru cronicarul... familiei Calaff. Tovarăşul Radu Popescu este de multe ori un critic literar prea simpatic şi prea scînteietor şi de aceea n-aş dori ca în urma acestor deosebiri de păreri — între el pe de'o parte şi două femei, pe de alta — ştiut fiind că diferenţa naşte inimiciţie, să devină misogin (literar !)
11 — V. Romînească Nr. 1
ION FRUNZETTI
JUAN RAMON JIMENEZ
Premiul Nobel pentru literatură s-a decernat anul acesta poetului spaniol Juan Ramon Jimenez, profesorul de poezie de la Universitatea din San Juan, capitala insulei Puerto-Rico, unde acest om de carte s-a exilat voluntar, de mulţi ani, din motive politice, într-o ţară de limbă spaniolă, bătrinul poet, — împlineşte la 24 decembrie, 75 de ani, — are putinţa să împărtăşească tinerelor generaţii de studenţi, în limba sa maternă, limba a cărei literatură a îmbogăţit-o cu o operă considerabilă, ceva din bogata lui experienţă poetică. Căci, în afară de o .dolaţie excepţională, Juan Ramon (cum i se spune, prescurtat) are de adus ca zestre catedrei ce ocupă o cultură literară neobişnuită şi prestigiul unei munci în ogorul muzelor, de mai bine de şase decenii.
Născut în 1881 la Moguer, în sudul Spaniei, aproape de oraşul Huelva, Juan Ramon şi-a petrecut copilăria pe malurile înflorite ale unui rîu, care prin nume chiar — Rio Ţinto — vădeşte cîtă culoare i se reflectă în unde, odată cu azurul torid al cerului andaluz. Studiile liceale şi bacalaureatul, tînărul şi le-a făcut la Cadiz, portul celebru de pe ţărmurile golfului cu acelaşi nume, unde Oceanul Atlantic aduce atît de mult a Mediterană, şi încă de pe băncile severului colegiu Jesuit al Portului Sfintei Marii începe să publice, la vîrsta de 14 ani, versuri, în revistele ce apăreau la 1895 în Andaluzia, şi la Madrid chiar. Oscilînd între dotatiile sale, se gîndeşte o vreme să
devină pictor, dar studiază şi dreptul la Universitatea din Sevilla, expunînd şi pu-blicînd versuri între două sesiuni de examene. In 1899 se decide să se dedice exclusiv literaturii, şi vine la Madrid, unde-şi tipăreşte, în 1900, întîiul volum de versuri. Intre 1898 şi 1902 sînt scrise ciclurile „Suflete violete", „Nimfe" şi „Rime". In cei cinci ani cît a stat la Madrid poetul a mai publicat „Arias tristes" („Melodii triste", 1902—1903), „Jardines lejanos" („Grădini îndepărtate", -1903—1904), şi „Pastorales" („Poeme pastorale", 1903—1905). Este şi perioada celor dintîi călătorii ale lui Juan Ramon în Franţa, Elveţia şi Italia. De la 1905 înainte, timp de şapte ani, scriitorul preferă o recluziune în micul său oraş natal ,unde-şi începe ciclul „Uitărilor" („01-vidanzas" 1906—1907), urmate numaideclt de „Baladas de primavera" (1907), de „Elegiile" (din 1908), de ciclul „La So-ledad Sonora" („Singurătatea sonoră") al cărui titlu vine dintr-o imagine luată din „Cîntecul logodnicilor", al marelui Juan de Yepez, (cunoscut şi ca Juan de la Cruz) din secolul XVI, apoi de „Poemas mâjicos y dolientes" ( Poeme magice şi dureroase, 1909), de volumul „Arte menor" („Cîntece de trubadur" 1909), de „Poemas agrestes", „Laberinto", „Melancolia", „Poemas imper-sonales", „Libros de Amor" („Scrisori de dragoste") şi „Domingos" („Dumineci"), bogată recoltă poetică a unui ermitaj voit. Reîntors la 1912 în capitală, a locuit trei ani într-un cămin de studenţi, continuîn-
■JUÂN RAMON JIMENEZ
163
du-şi cu aceeaşi fervoare creaţia lirică, în ciclul „Duminecilor", sau „Cu inima-n palmă" („El corazon en la mano"), urmat de „Fruntea gînditoare" („La frente pensa-rtiva"), de „Pureza" („Curăţie") de „El .•silencio de oro" („Tăcerea de aur"), de „Idilios" („Idile") şi de „Sonetos Espiri-:4uales" („Sonete duhovniceşti",) titlu de .asemenea împrumutat tradiţiei secolului .XVI, secolul de aur spaniol, din ale cărui pilde, devenite clasice, ca şi din poezia populară andaluză, îşi trage seva întreaga Sirica a lui Juan Ramon în această primă perioadă din creaţia sa. Marea reuşită literară a acestor cărţi, care vor îndruma ■rpe un drum sigur toată producţia poetică •a literaturii spaniole de aci înainte, se da-toreşte poate tocmai încorporării perfecte a mijloacelor populare de expresie şi a modurilor „cultiste" ale veacului de aur, în ^sensibilitatea şi problematica sufletului modern în lirică.
In 1916, în timpul unei călătorii în Statele Unite, Juan Ramon se căsătoreşte la New-York cu Zenobia Camprubi Aymar, de asemeni scriitoare, cu care va colabora la traducerea operei lui Rabindra Nath Ta-;gore în limba spaniolă, ceea ce nu va rămîne fără urmări în poezia lui Juan Ramon, îndrumat din ce în ce mai mult către •o viziune a lumii unificate printr-un sentiment de universală fraternitate, de iubire pentru tot ceea ce înseamnă viaţă, -creatură a Firii, în misterele căreia poezia lui caută să pătrundă. Căci, „ce este, pentru Juan Ramon Jimenez poezia ?", se întreabă într-o conferinţă ţinută la Buenos Aires în 1928, criticul Gerardo Diego. „Dacă
alţi poeţi — îşi răspunde criticul — caută să practice o poezie umană, Juan Ramon Jimenez pare să se încăpăţîneze în a invoca o omenire, un univers pe de-a-ntre-gul poetice, care, dacă realmente există, este numai pentru că el le visează în poeziile lui. Şi el visează, ca să se trezească ceilalţi, şi să le contemple",... (această omenire poetică şi acest univers pe de-a-ntregul poetic, N. R.).
într-adevăr, de la melancolia fără cauză şi de la nostalgiile adolescentine ale primelor versuri şi pînă la intensa, dramatica frămîntare din epoca sonetelor duhovniceşti, şi universul poetic al lui Juan Ramon sporeşte ca suprafaţă şi cuprindere, şi conştiinţa lui estetică se îmbogăţeşte, mergînd din experienţă în experienţă artistică pînă Ia forma decantată de impurităţi, simplă şi totuşi inextricabil complexă, în chip organic, aşa cum o vom vedea tot timpul de-aci înainte, în cicluri ca „Eternidades" („Eternităţi"), „Piedra y cielo" („Piatră şi cer"), „Belleza" („Frumuseţe"), „Uni-dad" („Unitate") sau „Diario de un poeta" („Jurnalul unui poet"). Autor al unora din cele mai superbe poeme din cîte s-au scris în limba aceasta, vorbită pe mai multe continente, Juan Ramon a exercitat o puternică influenţă asupra liricii spaniole mai tinere. Federico Garcia Lorca şi Rafael Alberti şi-1 revendică drept maestru, şi este cert că, în afară de Ruben Dario, care era central-american, din Nicaragua, nici' un alt poet de limbă spaniolă n-a reuşit să transforme cît a reuşit Juan Ramon, destinele literaturii spaniole şi gustul publicului de zeci de milioane, care citeşte în această limbă.
93. DIN CICLUL „SINGURĂTĂŢI SONORE".
(„La Soledad sonora", 1908)
A pă-adormită şi-adîncâ, ce nu vrei niciuna Din glorii, şi nu ţii să fii havuz, nici cascadă ; Ce, cînd te alintă cu ochii ei luna, Te umpli toată de gînduri de-argint, de zăpadă.
Apă tăcută şi limpede şi-n veci stătătoare-Ce-ai dispreţuit strălucitul victoriei tezaur; Ce, cînd te pătrund mîngîioasele raze de soare, Te umpli toată de gînduri calde, de aur.
164
ION FRUNZETTI
Adlncă şi mîndră mai eşti, ca mima mea... La pacea ta vin să s-adape durerile toate Şi-ţi cresc alb pe maluri, hrănite din liniştea ta, Cele mai candide pilde de aripi şi flori minunate.
224. NOSTALGIE
„Memoria del corazon" („Amintirile inimii", 1912)
In râcoreata serii melancolice
Aş vrea să cînt, şi nu ştiu ce. Plin tot sînt
De ritmuri parfumate, de slove fără grai,
Ce, nu ştiu cum, de tine-mi spun, îndepărtate.
O, nu mai ştiu! Un iz de vise-n floare Cu briza apelor în inimă-mi pătrunde. Din flori de muzică, — auzite cînd ? — Revin (petale) sunete-n cadenţă.
Aş vrea să cînt, şi nu ştiu ce! Nu de cuvinte-i Explozia asta vajnică ce-o simt în suflet. Sînt arome ce sună frumos, sînt mirezme de plînset, Sînt ochi vrăjiţi ce se rostesc doar prin ecouri...
415. CÎNTEC IN STIL POPULAR
„Eternidades" („Eternităţi", 1916—17)
Viu la podul dragostei: Pietre vechi pe stînci înalte. In amurguri veşnic roşii, Inima mi-o car la pod.
Ml-e logodnică doar apa Ce tot trece şi nu-nşeală, Ce tot trece şi-i aceeaşi, Ce, trecînd, nu se mai trece...
Traducere de Ion Frunzelli
SCRIITORI SI CURENTE
S1LVIAN IOSIFESCU
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
Primele retipărituri clin Hortensia Pa-padat-Bengescu se fac mai tîrziu decît ar fi indicat-o importanţa operei. De astă dată însă, greutăţile sînt generate de însăşi această proză, contradictorie chiar pentru o perioadă în care au abundat contradicţiile. Volumele Hortensiei Papadat-Bengescu s-au succedat într-un interval relativ scurt, timp de vreo două decenii. Primul, „Ape adînci", a apărut în 1919. ultimul, „Rădăcini", în 1938. Disputa iscată de la început s-a prelungit şi chiar cînd consensul criticii i-a fost asigurat operei, ea n-a devenit populară. Explicaţii ca acelea pe care le oferea Lovinescu pentru primele volume — contrastul între noutatea lor rafinată şi urbană şi civilizaţia noastră rurală — nu ne pot mulţumi. Nu însuşirile — în primul rînd — fac greu accesibil scrisul Hortensiei Papa-dat-Bengescu, ci ma ales contrastele deconcertante ale unei literaturi realiste, în acelaşi timp masivă şi subtilă, la care ajungi prin purgatoriul unei expresii neobişnuit de inegale.
O vocaţie afirmată tîrziu, o operă începută parcă datorită întîmplării — Hortensia Papadat-Bengescu trecuse de treizeci şi cinci de ani cînd şi-a publicat primele pagini de proză în romîneşte.
S-a născut la Iveşti, în judeţul Tecuci, Ia 8 decembrie 1876. Tatăl ei, Dimitrie Bengescu, era ofiţer dintr-o familie oltenească şi' a avansat, trecînd prin diferite
garnizoane, pînă la gradul de general. Mama, Zoe Ştefănescu, era moldoveancă.
Viitoarea scriitoare a avut o copilărie1) ferită, de copil unic, inteligent şi răsfăţat. Astfel s-a accentuat probabil timiditatea, aerul de înstrăinare în viaţă pe care scriitoarea 1-a împrumutat mai multor personaje.
In afară de acest plus de tandreţe aflat la părinţi — Zoe Bengescu a suferit de timpuriu de boala de inimă care a răpus-o în 1911 — copilăria Hortensiei Bengescu nu se deosebeşte de cea a altor fete crescute în pensioanele franceze. In familie, există oarecare tradiţie literară. Generalul George Bengescu, fratele lui Dimitrie, a fost autor dramaturg notoriu, pe la 1870—90 („O palmă la bal mascat", „Pygmalion regele Feniciei, Amilcar Barca"). Exemplul unchiului, a trezit după propriile ei mărturisiri, veleităţile literare ale Hortensiei. Sprijin în calea ei spre literatură n-a aflat însă de la el. După cum ne arată paginile de amintiri inedite, răceala protectoare cu care George Bengescu, funcţionar superior în Ministerul de Război şi soţia lui tratau familia fratelui mai mic au stîrnit şi timiditatea şi mîn-
1) Despre aceşti ani din copilăria scriitoarei ne informează, în afară de autobiografia scrisă la.solicitarea lui G. Călinescu şi apărută în ..Adevărul literar şi artistic" din 11 şi 18 iulie 1937, în afară de diferite interviuri apărute în presă, cîteva capitole rămase nepublicate dintr-un proiectat roman autobiografic la care Hortensia Papadat-Bengescu a lucrat în ultimii ani de viată. Ele coincid cu o nuvelă, „Spovedanie", evident autobiografică, din aceeaşi perioadă şi rămasă de-asemenea. în manuscris.
166
SILVIAN IOSIFESCU
dria adolescentei care evita plimbările duminicale în landoul generalului Bengescu De altfel, acesta s-a arătat iritat de începuturile literare ale nepoatei sale şi a evitat să le menţioneze.
Inteligenţă Hortensiei Bengescu, pasiunea ei pentru lectură îi asigură succese şcolare şi o mică celebritate ca autoare de compoziţii pentru colege.
E hotărîtă să studieze mai departe, la Paris, dar se loveşte de opoziţia părinţilor care o consideră prea dezarmată ca să se descurce singură în străinătate. Se naşte un conflict temporar. Iritată de acest refuz, Hortensia acceptă cererea în căsătorie a unui magistrat din Turnu-Măgu-rele, unde locuia pe atunci colonelul Bengescu cu familia lui. La douăzeci de ani, în 1896, se căsătoreşte cu Nicolae Papa-dat.
Au urmat — în contrast brusc cu anii copilăriei — căsnicia cu neînţelegerile ei, creşterea copiilor, existenţa de notabili prin orăşelele de provincie — Turnu-Mă-gurele, Buzău, din nou Turnu-Măgurele, Focşani, Constanţa — prin care cariera de magistrat l-a purtat pe Nicolae Papadat. Grijile mărunte, contactul unui om inteligent şi sensibil cu micile meschinării ale existenţei provinciale accentuează inadap-tarea. De asemenea, se acumulează materiale din care vor fi plăsmuiţi Aneta Pascu, căpitanul Turturică ori alte personaje provinciale.
Inadaptarea o împinge să-şi caute refugii în pagini de descărcări subiective, umplute pentru moment fără intenţie literară : lungi scrisori către prietene „în care impresii şi gînduri trec într-un învălmă-şag de cataracte" !1) Hazardul şi sfaturile unei prietene, ea însăşi scriitoare — Constanţa Marino-Moscu — trimite astfel de pagini la tipar. începuturile publicistice Hortensia Papadat-Bengescu şi le-a făcut în franceză. La moartea lui Petre Liciu, scrie un articol pe care-1 trimite ziarului „La politique". Continuă cu diferite articole, între care un foileton despre Henri ■ Bataille, care i-a adus mulţumirile dramaturgului pe-atunci foarte la modă. îndemnată   de   Constanţa Marino-Moscu
') Autobiografie, în „Adevărul literar şi artistic" din 11 şi 18 iulie 1937.
trimite „Vieţii Romîneşti" „Viziune" — netipărită în volum. Bucata apare în Ianuarie 1913, sub semnătura Hortensia P'. B. Urmează în acelaş an „Dorinţa", „Vis-de femeie", „Marea". Colaborările continuă în anii următori. Apar pe rînd materialele primelor două volume „Ape adînci" (1919), „Sfinxul" (1920) 2). înrudit cu ele este şi al treilea volum, „Femeia în faţa oglinzii" (1921) din care au apărut fragmente în „Sburătorul" din 1919—1920 şi-în „Viaţa Romînească" (1920) 3).
Primirea pe care o află e violent contradictorie. Cercul „Vieţii Romîneşti" care
0 descoperise pe autoare îşi exprimă pe-felurite căi entuziasmul. Intr-o scrisoare inedită din 20 aprilie 19164), G. Topîr-ceanu afirmă că, recitind scrisorile Bian-căi Porporata care au apărut în acel anin „Viaţa Romînească" „în faţa frumuseţilor noi şi neobservate pe care le-am* descoperit acolo, am rămas în dubiu : care e mai frumoasă". La apariţia „Apelor adînci" Ibrăileanu publică în „însemnări literare" un articol6) în care relevă originalitatea operei şi „caracterul ei eminamente feminin", „sensibilitatea şi forţa de analiză a scriitoarei, apetitul de viaţă potenţată, bucuria de a trăi intens şir înalt". Asupra pătrunderii analitice şi asupra specificului feminin stăruie şi cele cîteva articole foarte entuziaste pe care-
1 le consacră Eugen Lovinescu în „Sburătorul"6). Pe de altă parte, după ce relev» erorile de limbă asupra cărora vor reveni mereu majoritatea cronicarilor — şi făcea discutabile ironii asemuind neglijenţa stilului cu cea a unei gospodine care mestecă „o delicioasă peltea de gutui într-o elegantă tingire de curînd spoită", un critic.
2) Editura Alcalay.
3) Printre manuscrisele rămase de la Hortensia-Papadat-Bengescu şi pe care bunăvoinţa familiei mi le-a pus la dispoziţie, se află şi o notă scrisă* cert în ultimii ani de viată, şi intitulată „Lucrări literare în succesiunea lor". Tn afară de omisiuni — lipsesc „Concert din muzică de Bach". „Rădăcini",, cele două culegeri de nuvele — nota cuprinde erori' evidente, explicabile prin confuzia ultimilor ani' de boală. „Logodnicul", apărut în 1935. e trecut înaintea „Romanului Adrianei" care fusese cuprins-în volumul „Sfinxul" din 1920. De asemenea, piesa „A căzut o stea" e trecută ca reprezenlată la Teatrul Naţional, deşi reprezentarea proiectată, n-a avut niciodată loc.
4) Aflată printre documentele în posesia familiei.
5) însemnări literare. Anul I   nr. 1. «) Sburătorul, Anul 'I, nr. 17-18-19.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
167
îşi încheia articolul cu un verdict sever : „Scrisul d-nei Hortensia Papadat-Bengescu constituie o primejdie pentru limba romînă şi un monstruos atentat împotriva bunului simţ literar" ')
Din multe puncte de vedere paginile acestor prime volume îşi trădează originea — scrisorile către prieteni, caietele de note cu revărsările lor de impresii. Se simte în ele spontaneitatea totală în înţelesul ei bun şi rău, autenticitatea, dar şi lipsa de travaliu artistic, de revenire minuţioasă asupra manuscrisului. De consecinţele acestei spontaneităţi va trebui să ne ocupăm mai îndeaproape discutînd ciclul Hallipa. Caracterul acesta face ca primele volume să nu fie încadrabile nici unei specii literare definite. In cîteva rîn-duri scriitoarea pare a aborda o formă organizată : nuvela. Pare, pentru că „Femei între ele", singura scriere în care se presimte neobişnuita capacitate de mai tîrziu de-a crea personaje, nu cuprinde o substanţă epică anumită, ci doar un schimb de impresii şi reminiscenţe. Iar în „Romanul Adrianei", considerat ca artificios chiar de un comentator entuziast ca Anton Holban, povestirea e precipitată şi fără motivare.
Amestecînd inextricabil analiza, reflexia, comentariul liric, alternînd între pagina de jurnal intim şi poemul în proză, volumele acestea sînt scrise la persoana întîia chiar cînd gramatical o folosesc pe a treia. Din cînd în cînd, scriitoarea îşi împrumută ex: perienţele şi impresiile cîte unui personaj pe care-1 denumeşte Manuela sau Adriana. Subiectivul domină însă în toate primele trei volume şi oamenii care străbat în fugă paginile „Apelor adînci", „Sfinxului", „Femeia în faţa oglinzii" sînt mai curînd nişte neconturate surse de impresii.
Se desfăşoară deci un film de comentarii eterogene care 1-a făcut pe G. Căli-nescu să caracterizeze astfel primele scri-ieri : „Scriitoarea e mai mult o amatoare, fără o conştiinţă estetică liberă, probabil, judecînd după toată opera, fără nici o noţiune de artă, căreia îi vine să scrie şi care pune pe hîrtie tot ce-i trece prin cap şi mai ales prin simţuri. Insă capul acestei
femei este inteligent, iar simţurile îi sînt rafinate...2)
Ca şi în scrisorile către prietene, impresiile se îmbulzesc fără discriminare, prilejuite de cele mai variate pretexte, de evenimentele mai grave şi de întîmplările cotidiene. „Femeia în faţa oglinzii" cuprinde zeci de asemenea momente, într<; care zilele de boală sau balul, comentariile lirice despre un fluture sau despre cîteva garoafe.
Ceea ce e vizibil de la început şi a stîr-nit admiraţia şi sentimentul noutăţii a fost îmbinarea puţin obişnuită a unei vitalităţi exuberante cu îndrăzneala şi acuitatea inteligenţei.
Viaţa e sorbită sub toate formele ei, cît de um'ile. S-a vorbit mult de sensualita-tea acestor prime volume. Legînd-o. de specificul femenin al literaturii Hortensiei Papadat-Bengescu, E. Lovinescu a accentuat ideea de glas al sexului, al instinctului. Acceptînd o tipologie foarte retrogradă care stabileşte între sexe separaţii de regn, Lovinescu afirma în articolele sale din „Sburătorul" că asemănarea de sex e superioară celei de specie şi că „porumbiţele şi femeile seamănă mai mult decît porumbelul şi bărbatul. Aceleaşi instincte puternice le stăpînesc şi le conduc. Dacă porumbiţele ar avea o literatură, cu siguranţă că s-ar asemăna cu literatura celor mai mari scriitoare contemporane". E, după cum se vede, o variantă a vechiului adagiu care restrînge dispreţuitor lumea femeii la sexualitate. „Tota femina in utero".
Sensualitatea fără nimic morbid, ca o expresie plenară a „apetitului de viaţă" de care vorbea Ibrăileanu, străbate comentariul liric al Hortensiei Papadat-Bengescu.
O atare sensualitate o respiră şi versu rile în franceză pe care ea le scria paralel cu primele volume de proză şi dintre care E. Lovinescu a reprodus în Familia nr. 3/1935 patru poezii : „Şarpele verde", „Marea, „Cîntare obosită", „Vară sen-suală". Pentru Bianca Porporata mîngîie-rile vîntului au intensitatea posesiunii. In acelaşi fel e resimţit contactul cu apa mării. „Cînd ai ajuns pe nisip, lîngă ul-
') T. Teodorescu-Branişte. Oameni si Cârti, d. 79.
2) G. Călinescu : Istoria literaturii romîne. pg. 653. • ,
168
SILVIAN IOSIFESCU
tima transparenţă a apei, pui piciorul încet şi ii tragi înapoi. E rece! Şi abia te-a desmierdat. Mai încerci şi nu poţi... tremuri toată. E în fiorul acesta ceva voluptos... Şi reîncepi fiindcă e şi durere şi deliciu. Faci cu îndrăzneală un pas înainte, ie cutremuri... şi dintr-odată te afunzi... acum te-ai deprins, cauţi jocuri noi, noi bucurii"... (Marea) ')
Dar scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu se refuză unei caracterizări atît de înguste, care reduce feminitatea la instinct şi erotic. Subliniind complexitatea 5' nuanţa, înseşi observaţiile critice făcute de Lovinescu pentru primele cărţi şi mai mult încă cele de mai tîrziu infirmă ideea instinctului exclusiv, a unei „literaturi de porumbiţă". Sensualitatea însăşi e o faţetă a vitalităţii şi cu riscul folosirii unu: barbarism ar fi poate mai potrivit să vorbim de sensorialitate. Comentatoarea lirică trăieşte cu toate simţurile, împlîntată în concret, fără anxii. „Imnul vieţii", titlul unui capitol din „Marea" are semnificaţie cuprinzătoare. Scriitoarea regăseşte „imnul vieţii" în formele lui frenetice sau latente. De aceea e în stare să scrie astfel de rînduri despre jocul copiilor. „Lor nu le aplicăm măsura comună. Un copil e ca un nebun... se opreşte şi face cu mîi-nile gesturi în aer... se strîmbă unei ve denii, rîde singur cu hohote... şi fuge, fuge cu părul în vînt, cu faţa înflăcărată. 11 opreşti... Iţi rămîne haina în mînă, el nu stă, nu aude, nu înţelege — e aiurit, ar vrea să şi nu poate să-şi oprească avîn-tul, e ceva în el inconştient care aleargă către viaţă" 2).
Viaţa e acceptată cu- legile ei. Ele nu trezesc nelinişte. Orînduirea ineluctabilă a naturii e descoperită cu bucurie calmă. Visînd în codru, personajul care se povesteşte, ia contact carnal cu solul, atin-gînd cu piciorul desculţ lutul umed. Impresia aceasta duce gînidul la prefacerea propriului trup în ţarină, „din care vor creşte flori minunate".
Dar vitalitatea nu e exclusiv instinct, pentru că e dublată de o inteligenţă lucidă. Frazele vaporoase — uneori chiar evaporate — pe care Ie provoacă moda
') Op. cit. pg. 19-20. 2) Ibidem, pg. 83.
preţiozităţii nu înseamnă gust pentru turbure. Inteligenţa scriitoarei coboară în regiunile mai umbrite ale conştiinţei şi încearcă să le clarifice. încearcă uneori stîngaci, improvizînd teoretizări naive. Alteori, din vălmăşagul de impresii se desprind observaţii pătrunzătoare. Lirismul cam retoric din „Vis de femeie" nu împiedică sezisarea unora dintre caracterele paradoxale ale visului, felul cum în vis e răsturnată succesiunea „Ce minunate-s visele 1 Ele sînt solii unei a doua vieţi a noastre, încă tainică; în lumea lor, sezoa-nele, timpul, distanţele, nu mai sînt statornice, ca aici".3
Vitalitatea şi inteligenţa nu salvează decît frînturi din aceste prime volume. După aproape patru decenii, ele sînt astăzi greu de citit. Cea mai obositoare e îngrădirea acestei lumi în care s-a retran-şat scriitoarea. Revărsarea lirică şi autoanaliza curg obositor şi adesea nesemnificativ. In literatura aceasta făcută sub clopot de sticlă se simte un aer rarefiat. Ea rămîne miniaturală, ceea ce face şi mai sensibile consecinţele inegalităţii, ale incapacităţii de a tria şi cizela. Scrisul devenit şuvoi necontrolat va avea tot timpul urmări dăunătoare pentru creaţia Hortensiei Papadat-Bengescu. Dar cel mai mult supără în primele volume. Lui i se dato-resc şi prolixitatea şi repetiţiile iritante. Pe de altă parte, lipsa de triere Iasă să subsiste în operă urmele unui estetism minor. Se face simţită cititoarea lui Henri Bataille în preferinţa pentru anumite personaje cu delicateţă de păpuşi fragile care plutesc prin viaţă fără să atingă solul cu trena lor imaculată. Adriana („Romanul Adrianei") ca şi Alexa dintr-o nuvelă de mai tîrziu, („Sărbătorile în familie") sînt incapabile să se descurce în măruntele socoteli băneşti, impermeabile la toate problemele materiale. E o schemă destul de convenţională a „temperamentului artistic". Detaşarea de lume, trecerea prin cotidian cu aere de somnambulă e considerată o valoare, aşa cum în salonul din „Ana Karenina", contesa Nordstone se arăta foarte mîndră de nervozitatea ei. Dar Tolstoi îşi aprecia personajul cu ironia iritată a lui Levin. In „Sfinxul" sau
3) Ibidem, pg. 116.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
169
în „Ape adînci", primează în această privinţă snobismul lui Bătaille. Constituţia delicată e semn de distincţie. După aprecierea doctorului Sergiu, specialist în asemenea naturi hipersensibile „Adriana e supusă variaţiilor de barometru ca o floare. Nu-i prieşte decît lumina albă", De asemeni, Adriana „nu minca de obicei de-,cît pureuri de orez şi cartofi, spumoase şi catifelate". Ca şi Mini, ultima dintre aceste femei-mimoze pe care Hortensia Papadat-Bengescu o va mai lăsa să circule în primele volume din ciclul Halippa, Adriana „refuza mai ales cu tărie supele de carne ca pe ceva otrăvit, care ofensa gustul ei .delicat, prin natura lor prea substanţială".
Toate acestea au un aspect nedorit de parodie. Din fericire, odată cu cotitura ce se petrece în opera Hortensiei Papadat-Bengescu, personajele „supuse variaţiilor de barometru" se împuţinează şi dispar. *
în ultima pagină din „Femeia în faţa ■oglinzii", Manuelei îi cade de pe genunchi oglinda, ^care se sparge: „Atunci femeia fără ele oglindă, cu o privire stîngace, nouă, pâienjenită,   străină,   se uită   împrejur"...
Semnificaţia simbolului, remarcată de Anton Holban — e clară. In creaţia Hortensiei Papadat-Bencescu spargerea oglinzii — ruperea de subiectivism şi trecerea la o literatură în care să domine observaţia — a fost însă un proces mai lent, cuprinzînd stadii intermediare, în care vechile preocupări şi vechile procedee coexistă cu cele noi. „Balaurul", cîteva piese de teatru, cele două culegeri de nuvele, reflectă această fază de tranziţie, determinată de mai mulţi factori şi în primul rînd de război.
Cînd apăreau o bună parte din materialele volumului „Ape adînci" sau scrisorile Biancăi Porporata către Don Juan, primul război mondial era în toi. Pentru perspectiva detaşată şi introvertită a scriitoarei, acest război putea să pară o realitate destul de îndepărtată. Dar în 1916, Romî-nia intră în război. In anii următori, Hortensia Papadat-Bengescu lucrează ca infirmieră voluntară a Crucii Roşii în gara Focşani. După război, odată cu fragmentele din „Femeia în faţa oglinzii", apar în „Sburătorul" şi în „însemnări literare" ca-
pitole din „Balaurul".
Volumul apărut probabil în 1920'), este primul document important din vastul act de acuzare pe care, cu mai mare sau mai mică claritate, scriitorii noştri l-au dresat împotriva războiului între 1920 şi 1930. Avea să fie urmat de nuvelele şi de „Pădurea Spînzuraţilor" ale lui Rebreanu, de „Strada Lăpuşneanu" a lui Mihail Sado-veanu, de versurile şi romanul lui Camil Petrescu — „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război", de „întunecare" a lui Cezar Petrescu.
Pentru ideea aceasta de document critic, cu totul nouă în scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu, sînt interesante de consemnat mărturisirile făcute în „Autobiografia" din 1937. „O singură dată copia exactă pînă la minuţie, datele precise pînă ta manie. In cartea mea de război, „Balaurul", dacă-mi scapă numele unui rănit nu mai pot scrie pînă nu-l aflu... Aici, fie el cît de modest, nu valorează decît documentul... Atmosfera are aceeaşi exactitate. Lirismul de acolo nu e al unei infirmiere, e temperatura locului şi oamenilor".
Cu tot caracterul dominant de document, „Balaurul" păstrează construcţia vechilor cărţi. Războiul se reconstituie din impresiile şi scenele trăite de Laura. Dar atenţia Laurei se detaşează de propriile ei frămîntări pentru a se fixa cu groază asupra calamităţii generale. Cu problematică deosebită şi mai îngustă, „Balaurul" cuprinde ca şi romanul lui Camil Petrescu ieşirea unui om\ din egocentrism, provocată de contactul brutal cu realităţile războiului. La început, Laura, în convalescenţă pasională, e tentată să vadă în război o forţă eliberatoare: „Fericită ieri, războiul i-ar fi părut aşa cum îi părea altădată, în zilele de înviorare şi înflorire. In numele Binelui şi Frumosului Uman l-ar fi socotit ca o monstruozitate care je-fuia tezaurul superb al omenirii... Acum vedea altfel Flagelul roşu. II vedea ca pe o forţă elementară în deslănţuirea spre nimicire şi creaţie".
Dar idealizarea războiului pornită dela acelaş biologism pe care-I vom regăsi în romanele viitoare este treptat împrăştiată
') Editura Ancora.
170
SILVIAN IOSIFESCU
de oroare. Laura se uită pe sine şi abandonează micile vanităţi. în primele capitole o vedem chinuită de stîngăcia ei de infirmieră, umilită şi ostilă faţă de rănitul pe care l-a împodobit cu un pansament disproporţionat. Asemenea preocupări dispar sub presiunea faptelor şi Laura se estompează, devine un martor indignat.
Pentru Laura şi pentru creatoarea ei, războiul rămîne o calamitate inexplicabilă dar respinsă din toate fibrele. Incapabilă să-i înţeleagă mecanismul şi originea socială, incapabilă să-şi propună măcar o explicaţie care să depăşească ipoteza „elementului de nimicire şi prefacere", Laura îl trăieşte cu spaimă. Goarna din primul capitol n-are nici o secundă sunetul fanfarelor patriotarde. Ea vesteşte nimicirea absurdă, iraţională. E şi sensul unui poem în proză publicat în „Sburătorul" din 1919 1) : „De ar mai avea pădurile sîngeratej, De-ar mai avea codri trunchiaţii Lemn să ne îndestuleze şi sicriileţ Cînd face moartea semn". Femeia îndrăgostită de viaţă, femeia care şi-a îngrijit copiii bolnavi, acceptă boala ca o faţetă a existenţei — reacţiile şi psihologia bolnavului vor căpăta loc din ce în ce mai important în cărţile viitoare — dar nu poate accepta mutilarea şi distrugerea. Nu poate accepta descompunerea fiziologică şi mutilarea fizică. E descris cu groază „omul căruia i se vede inima", ţăranul din Argeş căruia o schije i-a rupt toracele, ,,a rămas inima la suprafaţă neatinsă, dar lipsită de ocrotire". Dobre, ţiganul muribund, care e numai un pachet de feşe „albe, proaspete, pătate de sînge", îşi murmură mulţumirea pentru îngrijirile şi pentru fărîma de simpatie primită. „Cum le cheamă ? Ca să te pomenesc". Este în paginile acestea o încredere în umanitate care desmint accentele mizantropice provocate de cealaltă mutilare, de mutilarea morală. Un capitol se intitulează „Home homini lupus". Familia Damian şi-a dus în refugiu copiii bolnavi de anghina dif-terică, într-un vagon înţesat de refugiaţi în panică. Un copil moare asfixiat şi părinţii sînt siliţi de ceilalţi cetăţeni să-I arunce    din tren în şanţ. Intîmplarea îi
') Cîntece de război, Cîntare cernită. ..Sburătorul" I, nr. 49.
smulge scriitoarei imprecaţiuni şi un apel la extirparea războiului. „Balaurul înfricoşat înghite aşa dar tot ceea ce omul a. lucrat anevoie pentru geniul uman. Toate-noimele moralei sociale, desvoltările armonioase ce s-au ridicat pe fundamentul instinctelor brutale.
Bestie! Bestie hîdă! Cine va reteza vreodată din rădăcini capetele lui monstruoase, care cresc mereu de acolo tocmai de unde sînt tăiate".2)
Pentru Laura, vestea păcii e întristată de gîndul la vieţile cu care a fost plătită. Dar ea are speranţă în „vremurile blînde" pe care le cerea „cîntarea cernită". E o-speranţă nu lipsită de temeri, care cere chezăşii împotriva războiului. „Acum spiritul ridica din glasuri solemne, de proclamaţii sublime viitorului. Dar cu ce le va chezăşui ?"
Pe altă cale, a contribuit la orientarea' spre proza obiectivă integrarea Hortensiei Papadat-Bengescu în cenaclul „Sburătorul". Ea s-a produs în primii ani de după. război. „Sînt membră fondatoare a „Sbu-rătorului", în al cărui cenaclu mă însumez definitiv". „Bătrinul" e dedicat lui E'_ Lovinescu — „pentru că i-a plăcut". Scriitoarea îşi citeşte lucrările la şedinţele cenaclului. Mai toate cărţile ulterioare vor purta cîte o indicaţie de felul celei puse în fruntea „Romanţei provinciale" : „Aceste nuvele au fost citite in şedinţele literare ale cenaclului „Sburătorul" din anul: 1922—3".
Influenţa „Sburătorului" a acţionat asupra Hortensiei Papadat-Bengescu în două sensuri opuse. Evident pozitivă e orientarea spre proză obiectivă. Ea e legată deo tendinţă a cenaclului avînd cauze complexe. Lovinescu şi grupul „Sburătorului" au combătut semănătorismul de pe poziţii echivalente, acceptîndu-i termenii. Pornind* de la opoziţia sat-oraş, care, absolutizată,, ascundea contradicţiile sociale fundamentale, semănătorismul preconiza o literatură artificial ţărănească. Lovinescu îi opunea o literatură urbană prin care să se realizeze sincronizarea noastră cu occidentul, împotriva tonului de predică şi a duioşiei semănătoriste, propunea sobrietatea! observaţiei. De aci încurajarea scrisului
!)  Balaurul, pg. 83. 84.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
171
lui Rebreanu, Brăiescu, Hortensiei Papadat-Bengescu.
Pe de altă parte, estetismul cenaclului a stimulat   şi   tolerat   unele   scăderi în opera scriitoarei. Caracterele de „urban" şi „modern" devenite fetiş, atrăgeau după ele gustul pentru   tot ce era subtilitate. Analiza era apreciată ca o valoare în sine, indiferent de sensul în care funcţiona. A fost încurajată astfel o anumită tendinţă către scolastica psihologică, către izolarea analizei de realitate pe care o vom întîl-ni în „Rădăcini". Iar în ce priveşte expresia, concepţia elastică pe care Lovinescu a avut-o cu privire la receptivitate — consecinţa relativismului său estetic — s-a manifestat dăunător. După ce a suscitat unele critici, limba    Hortensiei Papadat-Bengescu cu imperfecţiile, bîjbîielile şi stridenţele ei, a fost considerată de E. Lovinescu drept cea mai potrivit posibilă şi neologismele ei indispensabile pentru o literatură rafinat urbană1). De aci faptul surprinzător că în scrierile acestea „citite şi lucrate" în cenaclul „Sburătorul", n-au fost semnalate enormităţi gramatice. De aceea e îndreptăţită remarca lui Şerban Cioculescu: „Nu pregetăm însă de a ne exprima surpriza    că lectura romanelor d-nei Hortensia   Papadat-Bengescu efectuată  în şedinţele cenaclului „Sburătorul", cum nu uită cu fiecare carte să însemne autoarea, n-a beneficiat de observaţii şi îndreptări, din partea auditorilor. Rostul unui cenaclu este într-un anumit sens pedagogic şi el n-a fost îndeplinit cu privire la stridenţele formale din operele autoarei" 2)
împreună cu „Balaurul", prima concretizare a tendinţei spre scrisul obiectiv s-a înfăptuit în teatru. ,
O singură piesă a Hortensiei Papadat-Bengescu „Bătrînul", de altfel cea mai interesantă, a apărut în volum. Dar lista lucrărilor ei teatrale — terminate sau nu, cuprinde mai multe titluri. Două piese au fost reprezentate: „Bătrînul", în 1920 şi în 1924 „Lulu", dramatizare după un foarte slab roman al lui Lovinescu, făcută în colaborare cu acesta.
') Vezi nota lui E. Lovinescu care urmează recenziei lui F. Aderca din „Sburătorul" IV, nr. 6.
2) Romanul d-nei H. P. Bengescu în R.F.R. Nr. 11/1938.
înaintea   „Bătrînului", Hortensia Papadat-Bengescu scrisese    „Povîrnişul" („A căzut o stea"). Ca şi în „Bătrînul", conflictul era creat de totala nepotrivire din-tr-un menaj. Simona Demir face parte din. categoria femeilor-flori. Menajul ei cu Radu Demir se prelungeşte pentru că au un copil şi pentru că Simona s-a învăţat să rabde capriciile soţului ei, deşi e mereu rănită de brutalitatea şi de calculele lui meschine.  In scenele de  dispută conjugală, dialogul cuprinde observaţii lipsite de indulgenţă, care înfăţişează căsătoria ca un război conjugal în care femeia e nevoită să suporte capriciul stăpînului. O" dispută violentă însă în prezenţa unui om care o iubeşte provoacă ruptura şi despărţirea. Deşi tratată cu dragoste atentă-de noul ei soţ Ian Balli, Simona nu se împacă cu situaţia falsă, şi ajunge la sinucidere. In primul    şi ultimul act, sînt. schiţate cîteva din figurile provinciale pe care le vom reîntîlni în proză. Dar piesa de început nu se poate elibera de un anumit artificiu. Influenţa lui Bataille şi a altor autori similari se resimte mai ales, în scena sinuciderii   spectaculoase de la sfîrşit.
Deşi într-un interviu din 1938, de după-apariţia „Rădăcinilor", Hortensia Papadat-Bengescu vorbeşte de o piesă nouă „A căzut o stea" dorind probabil să repună în discuţie reprezentarea dramei, reiese şi din convorbirea cu F. Aderca („Mărturia unei generaţii", pag. 216) că noua piesă este, de fapt, „Povîrnişul", acceptată încă din 1915 de Comitetul de lectură al Teatrului Naţional. în manuscrisele aflate în posesia familiei nu s-a păstrat decît un text cu titlul „A căzut o stea".
In aceeaşi convorbire, ca şi în interviul dat lui 1. Valerian în „Viaţa Literară" nr. 29 din 1926 mai sînt pomenite alte cîteva proiecte de piese: „Un sfînt", „Toma, Eva şi Luchian", „O căsătorie dire dragoste". — Dintre ele, pe cîte ştim. — doar „Un sfînt", devenită apoi „Medievală" a fost lucrată în parte.
Din „Medievala" şi din „Sora mea Ana" ne-au rămas scene incomplete, neorînduite.. Textele sînt cu neputinţă de reconstituit.
Scrierea „Medievalei" s-a prelungit după-
172
SILVIAN IOSIFESCU
1932, căci într-o scrisoare din acest an Lovinescu o sfătuieşte: „Lasă dar reveriile florentine şi continuă istoria familiei Walter-Coca, atît de echivoc şi inexplicabil angajată" '),
„Sora mea Ana" e printre ultimele scrieri. H. Papadat-Bengescu mai lucrează la ea în 1949, cum indică data scrisă pe coperta caietului.
Cît priveşte „Medievala", s-a păstrat textul dactilografiat al unui scenariu scris în franţuzeşte şi intitulat: „L'arc-en-ciel" („Curcubeul"). Pe cît se poate judeca după cele zece pagini, (mai mult un rezumat decît un scenariu propriu zis) — subiectul şi atmosfera aparţin unei Florenţe cam livreşti.
In 1920, prima reprezentaţie a „Bătrî-nului" a fost întîmpinată cu entuziasm în cenaclul „Sburătorului", care a oferit autoarei un buchet de articole semnate de Lovinescu, Rebreanu, Nanu. Alţi cronicari dramatici, printre care şi Minulescu, stăruiau asupra unor deficienţe de construcţie dramatică, dar neglijau valoarea textului. Mai cumpănit avea să fie studiul lui Anton Holban2) care relevînd noutatea piesei nu trece cu vederea lungimea expoziţiei sau inutilitatea actului al doilea. Pe de altă parte, Mihail Sebastian3) remarca o înclinare spre construcţia dramatică chiar în romane, descoperind în „Fecioarele despletite" o împărţire pe scene. Observaţia nu e confirmată însă de nici unul dintre romanele ulterioare, nici de „Drumul ascuns" ori „Rădăcini", nici de „Logodnicul".
In „Bătrinul" alternează două conflicte : unul generat de raporturile lui Luca Delescu cu familia lui ; celălalt de situaţia din menajul Gina-Dinu Delescu. In această ordine se succed şi în piesă oare, pornind de la atitudinea lui Luca Delescu se încheie cu încercarea de evadare a Ginei. Dar amîndouă conflictele, deşi nesudate dramatic, exprimă aceeaşi accentuare critică a perspectivei. Personajul sensibil şi inadaptat care în primele volume luneca prin societatea vremii, cu atenţia exclu-
') Din manuscrisele inedite. Scrisoarea e datată 2 august 1932.
2) Sburătorul, IV. nr.  10—11 si 12.
3) Tiparniţa literară, nr. 2—3,' 1930.
siv îndreptată spre impresiile şi emoţiile sale, începe să privească în jur. Inadapta-rea se transformă în observaţie critică. Hortensia Papadat-Bengescu va da de-acum încolo dovadă de o forţă şi de o acuitate a observaţiei care o vor face una dintre cele mai fecunde plăsmuitoare de personaje. Descriind mediul amestecat al lumii bune din Bucureşti sau din provincie, ea va păstra atitudinea unui observator detaşat şi dispreţuitor, a cărui indignare se manifestă mai vehement doar faţă de unele aspecte ce o jignesc direct, cele care înjosesc femeia sau pîngăresc încrederea în viaţă.
Gina din „Bătrinul" a găsit mijlocul să se izoleze de un mediu ostil care-i repugnă şi de o căsnicie nepotrivită ; ea se fereşte de conflicte şi trăieşte mai mult în laboratorul „Bătrînului". Cînd ambiţia politică a soţului ei, Dinu Delescu, o sileşte să iasă din refugiu şi să apară la o serată, Gina repurtează triumfuri mondene. Iar cînd soţul, care a neglijat-o, atras de strălucirea ei nebănuită e dispus să-şi reafirme drepturile conjugale, Gina îl evită şi încearcă o aventură la care renunţă cu uşurinţă. Aceste ultime scene dau impresia de ceva cunoscut, de reluare inteligent făcută a unor situaţii des întîlnite în teatrul francez de la începutul secolului. Mult mai interesante sînt raporturile „Bătrînului" cu familia lui. Savant cu personalitate puternică — deşi sfera lui de activitate rămîne în vag şi cei cîţiva termeni de laborator, foarte aproximativi — Luca Delescu s-a lăsat încătuşat într-o căsătorie nepotrivită de pe urma unei aventuri din studenţie cu fata gazdei. N-are nimic comun nici cu „mahalagioaica" de soţie, nici cu vreunul din copii: Dinu, omul politic triumfător, Jean, secătura fără scrupule, Cleo, vulgară şi roasă de invidii, Maria, mica burgheză obtuză sau degeneratul Codea. Acesta din urmă e primul dintr-o destul de lungă serie de diformi sau minus habeas — care se vor perinda prin romane. Renegîndu-şi familia de sînge şi tratînd-o cu ostilitate neîntreruptă, Luca Delescu îşi concentrează afecţia asupra Ginei, fiica unui prieten defunct. Deşi menţinută la izolare, opoziţia lui Luca Delescu faţă de familie şi de mediul ei e mai
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
173
dură decît cea a timidei Gina. De la replicile muşcătoare el trece la ofensivă atunci cînd e vorba s-o apere pe Gina chiar împotriva lui Dinu, fiul lui.
Cu figura „bătrînului" apare în opera Hortensiei Papadat-Bengescu un nou punct de sprijin pozitiv. Scriitoarea simte nevoia unor certitudini morale care să compenseze existenţa lui Demir şi a familiei Delescu. Societăţii dominate de Dinu De-lescu şi de „comersantul" Frangulea, scriitoarea îi opune domeniile considerate senine ale ştiinţei şi ale artei. Luca Delescu este altfel un corespondent al muzicianului Marcian din viitorul ciclu Hallipa. In laboratorul lui, descris cu admiraţia îndepărtată a profanului, Luca Delescu are dimensiunea morală care lipseşte celor mai multe personaje din „Bătrînul".
Momentul de tranziţie de la subiectivism la proza obiectivă, se face simţit şi în nuvele. „Romanţa provincială" ') apărută în 1925 cuprinde, după indicaţia autoarei, nuvele citite la „Sburătorul" în 1922-3, Nuvelele din „Desenuri tragice" 2) (fără indicaţie de an) au fost citite în acelaş cerc în 1926. Ultimele sînt deci contemporane cu primele romane.
Mai multe nuvele continuă, de fapt, maniera primelor volume. In locul Ma-nuelei se iveşte un nou personaj, Mini. Mai mobilă şi mai mondenă, Mini circulă mai mult, ceea ce oferă scriitoarei prile-lejul de a face să se perinde imagini şi personaje eterogene („Stigmatul"), sau să brodeze pe marginea unei întîmplări povestite la o serată („Soafandria"). Ca şi consorele ei, Mini e hipersensibilă, reacţionează brusc şi cu violenţă la urîţenia unui birt. „Mă înăbuş 1 N-am aer! Aici miroase a urs — mă săgeată prin creier, mă scutură prin carne şi în gît, mă sugrumă miros de cavernă". De acelaşi ţip detaşat şi sensitiv e Alexă din „Sărbătorile de familie". Aici există însă cei doi termeni şi Alexa e pusă în opoziţie cu familia ei, minuţios descrisă.
Optica subiectivă domină şi în „Fetiţa" sau „Sînge" dar în aceste nuvele ea capătă o mai mare putere de pătrundere datorită caracterului lor indirect autobiogra-
') „Cultura naţională'* 2) „Casa Şcoalelor"
fie. Sînt primele schiţe ale romanului la care Hortensia Papadat-Bengescu a început să lucreze în ultimii ani de viaţă. Sînt trăirile unui copil sfios şi iscoditor, sezisate cu putere particulară de a surprinde răsunetele în conştiinţă ale transformării biologice: „fetiţa se auzea cum creşte".
Deosebite, aparţinînd noii tendinţe, sînt mai multe nuvele din cele două volume. Refuzînd din ce în ce mai hotărît comentariul liric, observaţia se opreşte asupra unei lumi cunoscute, dar nu familiare scriitoarei — mica burghezie de provincie a cărei viaţă se scurge în automatismul cotidian, încălzită din cînd în cînd de cîte o pasiune tîrzie. Nu sînt toate nuvele. Modul de creaţie spontan şi necontrolat se opune unei compoziţii mai riguroase. Sînt mai mult portrete — „Coana Ileana" — ori momente, scene fugare („Romanţă provincială", „Vecinătate").
„Cameră de închiriat", prima nuvelă din „Desenuri tragice" descrie existenţa împuţinată a unei femei care-şi petrece zilele privind pe fereastră spectacolul străzii. „Ea sta la fereastră în toate zilele. Nu avea nici o altă ocupaţie. Nu era funcţionară sau dactilografă, profesoară, croitoreasă, nimic". Ritmul de existenţă al personajului e uniform, stăpînit de unica lui pasiune. Există ceasuri prielnice cu circulaţie intensă. „In schimb de la 11 jum. încolo, putea privi de sus, în voie. Era un ceas animat şi se petreceau o mulţime de lucruri. Nu pleca decît tîrziu la 1 jum., cînd înceta circulaţia şi nu mai intra nici ieşea nimeni de la bodegă..."
Femeia aceasta pentru care viaţa se mărgineşte la spectacolul din cadrul ferestrei, e înspăimîntată cînd o întîmplare o sileşte cît de cît să participe direct. Mai tîrziu, în „Rădăcini", Aneta Pascu, după ce şi-a plimbat mitomania pe străzile Bucureştilor, va avea rezervat în casa din Tecuci un loc de observaţie lîngă fereastră.
Este poate o situaţie semnificativă, creată de o scriitoare cu lucidă capacitate de auto-apreciere. Proiectată la un nivel inferior, asupra unor personaje mediocre, perspectiva spectatoarei, perspectiva de la fereastră aparţine şi scriitoarei. Cadrul îngrădit, rama ferestrei stînjeneşte însă ob-
.174
SILVIAN IOSIFESCU
Bervaţia atît de pătrunzătoare a unul om care a trăit „departe şi deoparte". ★
In 1926 apare romanul „Fecioarele despletite"1). Scriitoarea s-a angajat pe un ■drum pe care nu-1 va mai părăsi. In afară de cele cîteva nuvele pe care le va publica anai tîrziu în „Adevărul literar şi artistic", „Tiparniţa literară", „Kalende", „Revista Fundaţiilor"2), în afară de piesele neter-rninate, creaţia ultimelor trei decenii cuprinde şase romane, dintre care ultimul s-a pierdut. La un an după „Fecioarele despletite", a apărut al doilea roman al ■ciclului „Concert din muzică de Bach"3) Următorul „Drumul ascuns"4) a întîrziat pînă în 1932. Ciclul e întrerupt cu „Logodnicul"5) (1935) şi continuat cu „Rădăcini"6) (1938). E de fapt ultimul volum apărut în timpul vieţii scriitoarei. Printr-unul din accidentele absurde ale hazardului, de felul celui care l-a făcut pe Ylahuţă .să rătăcească în tren scrisorile lui Cara-igiale sau care după întoarcerea din Paris l-a lipsit pe Mihail Sebastian de o valiză ■cu manuscrise, cele două volume din „Străina", ultimul roman al ciclului, culese la editura Cioflec, s-au rătăcit cu manuscris cu totj
Anii aceştia aduc notorietatea. In 1930, ^revista „Tiparniţa Literară" pe care o scotea Camil Baltazar, publică un număr de declaraţii sub titlul : „Mărturia scriitorilor despre marea europeană Hortensia Papa-idat-Bengescu". E un mănunchi de aprecieri entuziaste, purtînd semnătura unor scriitori cu gusturi şi maniere foarte deosebite : Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail •Sebastian, Felix Aderca. Rebreanu sublinia ceea ce-1 desparte, ca scriitor, de opera Hortensiei Papadat-Bengescu, dar îşi .mărturisea stima pentru o literatură de calitate. Camil Petrescu folosea superlativele declarînd că „Doamna Hortensia Papadat-Bengescu nu e numai cea mai de seamă romancieră a noastră, alături de Re-
') Editura Ancora.
2) „Ilona care era oarbă", în Adevărul literar şi artistic din 12 decembrie 1926, „Rochia Miresei" iîn R.F.R. din octombrie şi noiembrie 1936, „Provinciala" în  Kalende din 10-11/1943. 3) Editura Ancora. ') Editura Adevărul. 5) Editura   Naţionala Ciornei. •Ş)-Editura  Naţionala ."Ciornei.
breanu, ci şi cel mai de seamă autor dramatic al nostru." Chiar dacă o asemenea clasificare e discutabilă, entuziasmul care o inspira e semnificativ. In 1928, după „Deşenuri tragice" şi în 1936, după apariţia „Logodnicului", Hortensia Papadat-Bengescu primeşte premii ale Societăţii Scriitorilor Romîni: Premiul naţional de proză avea să-i fie atribuit numai după eliberare, în 1946.
Această apreciere se concretizează în urmele pe care scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu începe să le lase în paginile altor scriitori. Mai evidente la Anton Holban, ele se pot regăsi, asimilate totuşi de o personalitate deosebită şi în primele romane ale lui Mihail Sebastian. Iar la Pe-traşincu şi la alţii se traduc mai ales în atracţia pentru biologicul violent şi pentru analiza stărilor dela periferia conştiinţei.
Dar notoritatea e mărginită la un grup restrîns de scriitori şi cititori. Ea nu atinge marele public, nu face să sporească tirajele şi nu prilejuieşte retipăriri. Sînt puţine scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu care să fi beneficiat de mai multe ediţii.
In ultima perioadă de viaţă, boala îngreunează mult scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu şi-1 turbură. In afară de nuvela cu elemente autobiografice — „Spovedanie" — nu ne-a rămas nimic terminat. Dar, deşi a publicat doar cîteva articole şi interviuri, a lucrat în aceşti ani fără spor la mai multe proiecte : la piesa „Sora mea Ana" şi la „Fetiţa", romanul autobiografic, care urma să nareze anii copilăriei petrecuţi la Tecuci şi la Turnu-Măgurele. Din acest roman ne-au rămas note. Scriitoarea septuagenară alcătuia liste cu numele oamenilor din T.-Măgurele, recapitula locurile şi casele locuite succesiv. Au rămas şi cîteva capitole redactate într-o primă formă — „Moartea tatălui", „Unde eşti copilărie ?", „Logodna".
S-a stins la 5 martie 1955.
Plusul de notoritate a făcut ca în această perioadă scriitoarea să fie mai des solicitată de publicaţiile vremii. De aci, numărul tot mai mare ale colaborărilor în presă. Sînt, în afară de fragmentele cărţilor în lucru, articole destul de
hortensia papadat-bengescu
175
•numeroase publicate în special în „Sburătorul" seria a doua, în „Vremea" şi „Tiparniţa literară". Printre ele cîteva recenzii şi diverse note şi articole cu problematică foarte variată, uneori indefinisa-■bilă. Spre deosebire de cărţile scrise în ^aceeaşi perioadă, cele mai multe articole păstrează caracteristicile primelor scrieri. S-ar părea că subiectivismul izgonit în mare măsură din romane se refugiază în -articole. Fie că vorbeşte de Tagore ') ori ide Maria Baskircev2), fie că face construcţii estetice puţin solide cu privire la „Valoarea negativă a sublimului" 3) sau la „Geniul ca accident brut"4), aceeaşi alternare de teoretizări vag-prolixe şi de observaţii pătrunzătoare. O caracterizare a Măriei Baskirceva e făcută cu precizia portretistului : După ce constată o anumită mediocritate, adaugă: „Avea numai mult hun simţ, mult resort, multă adaptabilitate, *o doză enormă de nepăsare către atîtea .preocupări grave, un fond băieţesc de ve-.selie cam brutală sub delicateţea comple-xiunii fizice şi un optimism fundamental, „care făcea echilibrul condifiunilor nepriel-jtiice ale traiului".
Nu se poate descifra   în aceste notaţii asvîrlite la întîmplare, un sistem mai în-• chegat de opinii asupra artei. Din cînd în -.cînd cîte o observaţie mai semnificativă, în „Delimitare5")! umanul care, de altfel, ■e în mod bizar opus universalului, luat probabil în sens de speculativ — este considerat ca „alimentul cel mai prielnic al artei". Interesantă   pentru orientarea realistă a scrisului ei, este aprecierea pe care -scriitoarea o dă în paginile autobiografice trecerii spre roman :„Am aflat ce însemna pentru mine roman :    ceva aspru, .grav, fără cruţare, ca şi viaţa cea de dincolo de faţadă. Munca aridă cu materialul cel mai dens al adevărului". Sînt aci exprimate lucid, două idei esenţiale pentru volumele din această perioadă : ideea subordonării   scrisului- la realitatea obiectivă, la „materialul cel mai dens al adevărului", căutarea acestui material dincolo ■de faţadă, căutarea adevărului în fapte şi
') „Sburătorul" IV, nr. 6.1926. 2> „Vremea"  din 3 aprilie 1930. J) Vremea, din 15 mai 1930. 4) Vremea, din 19 iunie 1930. ■*) Vremea, din 4 septembrie 1930.
caractere dincolo de comportamentul convenţional, de masca mondenă.
Cu excepţia „Logodnicului", romanele formează un ciclu. L-am numit pînă acum Hallipa, pentru a-1 putea desemna într-un fel, dar de fapt el cuprinde mai mult decît istoria familiei Hallipa.
Din autobiografie reiese că ciclul n-a fost conceput după un plan prealabil, ca în cazul „Comediei umane". S-a născut ca şi ciclul Comăneştenilor printr-un fel de sciziparitate literară, un roman chemînd pe altul. Ca şi la Duiliu Zamfirescu, lipsa de plan anticipativ provoacă unele inadvertenţe de cronologie sau detaliu. In „Drumul ascuns" se vorbeşte implicit despre moartea lui Hallipa căci Walter devine tutorele Cocăi-Aimee. Dar în „Rădăcini", cu acţiune posterioară, Hallipa e viu şi se menţionează o neînţelegere dintre el şi Elena Drăgănescu, fiica lui.
Ca tip de compoziţie, cele patru romane se deosebesc de ciclurile care urmăresc în primul rînd evoluţia unor personaje sau a mai multor generaţii dintr-o familie, cum o fac romanele lui Duiliu Zamfirescu sau ,,Les Rougon-Macquart" al lui Zola, axat pe problemele eredităţii. Evoluţia personajelor de la un roman la altul există fireşte şi în ciclul Hallipa. Aproape două decenii despart primul roman care narează ruperea logodnei dintre Elena Hallipa şi prinţul Maxenţiu de ultimul, în care adolescentul Ghighi, fiul Elenei Drăgănescu, se sinucide. Dar dacă unele personaje ca Elena, Nory sau Lică sînt urmărite cum evoluează şi se transformă, în centrul fiecăruia dintre romane trec pe rînd alte mănunchiuri de personaje dintr-un acelaşi grup de rude şi cunoscuţi. Cercul familiei Hallipa şi al celor în relaţie cu ea e trecut astfel în revistă, fasciculul de raze se deplasează şi luminează alt grup de personaje şi alt aspect al relaţiilor dintre ele. Hortensia Papadat-Bengescu a remarcat singură în autobiografie felul cum cresc personajele de la o carte la alta. „în Fecioare trece în fugă un Lică oarecare, chipeş băiat, schiţă vivace... Mai departe de un fluierat şi o biciuşca ce-aş mai şti despre el. In „Concertul de Bach" Lică şi-a afirmat putinţele pentru alţii". Alte personaje se estompează. Hallipa din „Fecioa-
176
SILVIAN IOSIFESCU
rele despletite", dispare din toate celelalte. Ostilitatea şi ruptura dintre Lenora şi soţul ei formează nodul primului roman. Le-nora dispare din „Concert din muzica de Bach", pentru ca să reapară în „Drumul ascuns", căsătorită cu doctorul Walter şi să asistăm la boala şi la moartea ei. Din acest punct de vedere, formula ciclului e mai aproape de cea a „Comediei umane". Subliniem „din acest punct de vedere" pentru că, făcînd abstracţie de ori ce comparaţie de valoare, deosebirile sînt mari între arhitectonica riguroasă a lui Balzac şi spontaneitatea care la Hortensia Papadat-Bengescu se menţine, după propria ei mărturisire, şi în roman.
Imaginea de ansamblu se crează astfel prin translaţia volumelor de la un grup la altul. Tipul acesta de ciclu oferă o mai mare independenţă fiecărui volum în parte').
Procesul de obiectivare se realizează treptat în ciclu. In primul volum încă stingherită parcă, atunci cînd i se cere să relateze cu detaşare faptele, scriitoarea foloseşte diverşi martori ai evenimentelor — Mini şi Nory. Toate întîmplările din „Fecioarele despletite", ruptura dintre Elena Hallipa şi Maxenţiu datorită intrigilor Mikăi-Le, ostilitatea cu cauze obscure a Lenorei pentru Doru Hallipa, divorţul lor şi recăsătorirea lui Doru sînt relatate prin Mini sau prin Nory, care asistă, se informează, anchetează. Mini mai are şi alt rost. Ei îi sînt atribuite teoretizările cam stîngace despre „trupul sufletesc" sau comentariile estetizante despre „cetatea vie", adică rezldurile subiectiviste. Avînd doar acest rol de transmiţător, caracterizate exclusiv printr-una sau două trăsături — pentru Mini, sensibilitatea retractilă, pentru Nory bruscheţa — cele două personaje n-au existenţă efectivă. In „Concert din muzică de Bach", unde substanţa epică se condensează şi  digresiunea lirică dis-
1) Din fragmentele Publicate in „Vremea" si „Kalende" (1943) în R.F.R. (1946) ca si din caietele de note rămase, se pot reconstitui unele dintre firele romanului pierdut „Străina". Nory moare într-un accident şi Dia se reîntoarce la moşia Gîrla. Moare şi Marcian care se căsătorise cu Elena Drăgănescu. După moartea lui Marcian Ina —- „Străina' — secretara lui, pentru a-,i respecta dorinţa se căsătoreşte cu Lucian, un fost elev al muzicianului. Pornită fără alte puncte comune decît admiraţia pentru Marcian. căsătoria se dovedeşte nereuşită.
pare, cele două personaje mai apar la început ca pretexi pentru introducerea cîte unui capitol, dar se estompează în a doua parte a romanului. Cele mai multe dintre fapie nu mai sînt transmise prin intermediul lor. In următoarele volume, cele două persona-je-martori, au soartă deosebită. Mini dispare cu desăvîrşire. Nory capătă contururi şi trece în centrul novestirii din „Rădăcini". ,
Aria socială a primelor trei romane e destul de net delimitată. Ea  cuprinde în mare persoanele care participă sau sînt în măsură să participe la concertul Bach, dat în casa Elenei Drăgănescu. Nimic nu e mai depărtat de convenţionalul roman monden decît această imagine lucidă şi deşi fără vehemenţă,   necruţătoare   a high-lifeului, Cînd, întrerupîndu-şi ciclul, Hortensia Papadat-Bengescu a scris „Logodnicul", a pătruns într-o lume amestecată de mici funcţionari, de negustori faliţi, de femei întreţinute şi de cavaleri de industrie. I s-a reproşat atunci în critică o anumită stîngăcie cu care e plăsmuit   mediul de mahala. Stimulată poate de aceste obiecţii, scriitoarea a lărgit cuprinderea socială a următorului   volum.   într-adevăr, „Rădăcini" are o mare diversitate socială a personajelor. O reuşită recunoscută unanim e Aneta Pascu, fata de grefier din Tecuci, pentru care studenţia la Bucureşti devine un ideal bovario. Din   aceiaşi   lume fac parte Coti, fratele Anetei, cu ambiţiile lui de parvenire şi succesele    de băiat frumos, ori moşica Mari, reluată din „Concert", unde fusese un simplu nume. Aceste personaje zămislite din experienţa anilor de provincie îşi găsiseră prima formă în nuvelă. Mediul Hallipa şi al Drăgăneş-tilor rămîne însă dominant şi în „Rădăcini".
Reduse la lumea saloanelor, personajele din romanele acestea dau totuşi o imagine socială destul de pestriţă. Exclusivismul acestei lumi nu exclude penetraţia, ascensiunile pe care le fac posibile banul sau protecţiile de alcov. însăşi familia Hallipa şi odrasla ei crescută cu distincţie — Elena Drăgănescu — îşi au originea în proaspăt îmbogăţitul Eriste. Un capitol inedit din „Fecioarele despletite" publicat după apariţia   cărţii   în   „Sburătorul" narează
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
177
această origine a familiei. Lenora, de asemeni, e fată de mic funcţionar. Frumuseţea a ajutat-o să urce prin căsătoriile ei succesive pînă la moşia lui Hallipa, iar apoi la sanatoriul Walter.
Asemenea parveniri sînt numeroase în cele patru romane. Punctul de pornire e mai mult sau mai puţin coborît. Variază de la diploma de medic a lui Walter, la tresele de plutonier ale lui Lică Petrescu. Dar banul sau protecţia feminină îl împing pe beneficiar pînă în salonul exclusiv. Hortensia Papadat-Bengescu n-a urmărit în genere parvenirea unor luptători cu viaţa, care îşi fac îndîrjiţi loc cu coatele şi suie treaptă cu treaptă. Parvenirile prin femei sînt mai rapide şi nu cer o cheltuială prea mare de energie, ci doar oarecare abilitate şi lipsă de scrupule. Principalele personaje de acest fel din ciclu n-au duritatea zoologică a lui Bel-Ami. Medic sărac, Walter a acceptat o tranzacţie şi s-a vîndut obezei bancherese Sa-lema, cu consimţămîntul soţului. Moştenirea Salemei îi dă lui Walter posibilitatea să-şi realizeze aspiraţiile medioalo-comer-ciale — „Acum cinci se vindea, vrea cel puţin să cumpere firma aparentă a gloriei — reputaţia" — şi să deschidă sanatoriul său de luxH Qăsătoria cu Lenora, apoi abilitatea strategică a fiicei lui adoptive, Coca-Aimee, îl vor impune pe Walter în societate. Sanatoriul devine locul unor recepţii distins frecventate. încă mai puţină ştofă de Bel-Ami are plutonierul Lică, fratele Lenorei. Ada Lazu, „făinăreasa" bogată, după ce şi-a satisfăcut snobismul prin căsătoria cu prinţul Maxenţiu, în căutarea unui alt gen de satisfacţie, îl alege pe Lică, întîlnit din întîmplare. Lică acceptă cu oarecare neîncredere întreţinerea de altfel parcimonioasă a Adei, devine un gentleman elegant. Dar gustul pentru independenţă, firea de felină greu de domesticit, îl întoarce spre moşica Mari şi spre amorurile lui grăbite   de la mahala.
Caracteristic este că ascensiunea lui Walter şi cea a lui Lică sînt pînă la urmă acceptate de mediul exclusiv. Elena Drăgănescu care are faţă de alţi parveniţi intoleranţa snobului victorios, după ce 1-a privit cu neîncredere pe Walter, sfîrşeşte Qupă moartea Lenorei prin a socoti ca o
12 —V. Romînească Nr. 1
bună soluţie căsătoria acestuia cu Coca-Aimee. La înmorrnîntarea Siei, Lică e o figură distinsă, privită cu interes. Se întrezăreşte pentru el un loc de deputat. Şi Walter şi Lică au acces în saloanele Dră-găneştilor, unde ajung să fie acceptaţi de boierimea de sînge.
Mecanismul acestei acceptări a parveniţilor, atitudinea celor care-şi cuceresc locul în cercurile exclusive ţin de psihologia şi comportamentul snob. Snobismul revine adesea în ciclul Halippa şi e disecat minuţios.
Tematica snobismului se reîntîlneşte în: literaturile care se ocupă tocmai de o aristocraţie exclusivă şi totuşi permeabilă. In; secolul a! XVII-lea aspiraţia spre înobilare a domnului Jourdain era exclusiv ridicolă. Cu toată colecţia tradiţiilor sever păstrate, aristocraţia engleză din secolul XIX-lea şi din zilele noastre e accesibilă, prin înnobilări de care profită în special marile averi. Şi aristocraţia franceză e favorabilă căsătoriilor bogate, şi mai lasă întredeschisă uşa pentru un număr de artişti mondeni. Snobismul cu deformările de psihologie şi atitudine reapare frecvent în literatura engleză a secolului trecut. Thackeray a scris o Carte a snobilor. în ciclul de romane ale lui Proust revine obsedant preocuparea de a pătrunde în salonul Guermantes.
La noi, caracterul mai amestecat al păturii conducătoare, împletirile de interes care între cele două războaie au luat formele cele mai accentuate — au făcut trecerile mai uşoare. Totuşi, procesul prin care cel parvenit prin avere ajunge să fie acceptat de cei instalaţi mai dinainte în vîrf, îşi are complicaţiile lui. Ele au trezit verva ironică a scriitoarei prin strategia complicată pe care o pretind şi mai ales prin implicaţiile lor psihologice.
O mare parte din faptele care dau titlul romanului „Concert din muzică de Bach" respectiv, concertul însuşi, cu toate combinaţiile mondene pe care le prilejuieşte — pornesc de la Ada Razu. Căsătoria cu prinţul Maxenţiu a măgulit snobismul „făină-resei", dar nu i-a consolidat suficient poziţia în societate. Ada profită de rudenia lui Maxenţiu cu Marcian, muzicianul de faimă mondială, pentru a oferi ca un atu,   participarea   acestuia   la concertul;
178
SILVIAN IOSIFESCU
Bach, proiectat în saloanele Drăgănescu. Ea obţine astfel intrarea în cercul rîvnit al Elenei Drăgănescu şi izbuteşte să-1 lanseze în societate pe Lică.
Toată desfăşurarea   „Drumului ascuns" urmăreşte etapele minuţios calculate prin care Coca-Aimee, fiica Lenorei, se impune în societate. 1     Victoria Cocăi-Aimee e repurtată în etape .succesive. îşi asigură întîi dominaţia în casa   Walter,   subjugînd   cu uşurinţă pe slaba   Lenora şi smulgînd   tatălui ei vitreg, Walter, concesie după concesie. Mai calm şi mai voluntar decît Lenora, Walter opune la început unele rezistenţe, dar sfîrşeşte prin a ceda, atras şi de ştiinţa mondenă pe care o observă la fosta elevă a pensionului vienez.   Etapele următoare au ca scop să impună pe Coca-Aimee şi casa Walter în societate. Coca-Aimee participă la petrecerile deşănţate ale surorilor Persu, e svăpăiată cu calcul, iniţiază apor recepţiile din saloanele Walter. Boala Lenorei îi stînjeneşte progresele mondene fără să Ie poată stăvili. Capriciul ei sensual pentru unchiul Lică, aventura cu Bubi Panu după ce Lică a respins-o, sînt inter-medii care nu lasă urme adînci. Coca-Aimee e prea artificială şi prea dominată de   snobism   pentru ,a se lăsa stăpînită chiar de sensualitate. Lenora — docilă — nu-i stînjeneşte proiectele, dar nici moartea ei nu i le poate turbura, căci Coca-Aimee ştie să ocupe locul rămas liber. Se căsătoreşte cu Walter. E nerăbdătoare, nu din afecţiune sau atracţie, ci din teama unei concurenţe posibile. „In camera ei, pe marginea unei canapelufe,   Aimee se frămînta. Deşi sigură a-şi fi atins scopul, nu avea răbdare. Lunile de doliu o im-portunau, se întorcea spre Lenora ca spre un sprijin pentru a-i cere s-o scutească de doliu... Oricare femeie: Coca, Elena, Nory chiar, putea fi o rivală deoarece putea distruge ceva din puterea ei asupra lui Walter". De aici ura faţă de Walter, de care depinde averea şi   locul ei   în societate. „,// ura din pricina acelei perspective umilitoare, dar nici un moment nu întrevedea altă posibilitate de viaţă... Cerca să înlăture pe Walter din aspiraţia ei obsedantă spre avere, îl ucidea o secundă pentru a-l învia cu-grabă.   Stăpînirea din
care-şi făcea idol nu se putea concepe fără de el.'1 „Drumul ascuns" o părăseşte astfel pe Coca-Aimee, frămîntată de ură şi de nerăbdare. In „Rădăcini" se consemnează în trecere situaţia din noul menaj Walter, în care principala satisfacţie a Cocăi-Aimee este să-i facă soţului ei viaţa cît mai nesuferită.
Personajul acesta perfect pdios răsfrîn-ge, intensificat, un fenomen pe care scriitoarea îl regăseşte sub    diferite forme. Snobismul e unul dintre   aspectele unui proces mai larg de dezumanizare. Relaţiile, sentimentele fireşti sînt artificializate sau otrăvite. In lumea bună spontaneitatea e ucisă de convenţional. Menajul Drăgănescu e de fapt sfărîmat, Elena e îndrăgostită de Marcian şi pe cale să-i devină amantă. Ruptura şi limpezirea relaţiilor nu se produc, pentru că cei doi soţi nu sînt în stare de o explicaţie netă. Dar dezumanizarea nu se reduce la greutatea exprimării ci afectează straturi mai profunde. Raporturile umane sînt dominate de calcul, de jocul intereselor, de rapacitatea pentru avere. Oamenii ajung să fie consideraţi ca obiecte utile sau nu, aşa cum Coca-Aimee îl considera pe Walter ca pe o piesă nesigură pe tabla de şah. Dragostea, prietenia, sentimentele de familie sau de rudenie sînt pe rînd otrăvite de egoismul total. Toate acestea se petrec cu vocea scăzută, egală, fără izbucniri, cu respectarea convenţiilor. Pornită din calcul, căsnicia Adei Razu cu Maxenţiu s-a destrămat, Maxenţiu, tuberculos, a devenit un balast pentru aprig sensuala Ada. La rîndul lui, Maxenţiu e măcinat de ură neputincioasă faţă de Ada şi de Lică al cărui rol în menaj îi este clar. Totul se rezolvă corect. După o slabă rezistenţă, Maxenţiu acceptă să plece în Elveţia la un sanatoriu de unde trimite scrisori exaltate şi apoi moare cu decenţă. Ada îşi continuă satisfăcută operaţiile pentru lansarea lui Lică. Un amănunt foarte crud, comunicat în treacăt, caracterizează situaţia. în preajma concertului, Ada întocmeşte planuri pentru ea şi Lică, scrutînd cu oarecare nelinişte   atitudinea viitoare a acestuia ţi neglijindu-1 pe Maxenţiu.   „Pe Maxenţiu îl suprima total, era ca şi suprimat dealtfel". I se aduce o telegramă.  „Era de la
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
179
sanatoriu. Se sfirşise: nu-l va aduce în ţară, cel puţin deocamdată". Gîndul Adei se reîntoarce calm la turneul electoral al lui Lică şi la eventuala noapte pe care o vor petrece atunci împreună. „Aşa dar la Bihor ?... Surise iar. Tocmai la Bihor!... Bună noapte în hotelul de la Bihor!"
Contrastul între păstrarea formelor exterioare şi dispariţia sentimentelor e subliniat stăruitor, uneori cu iritare. Coca Aimee mimează prietenie pentru Hilda, fosta colegă din pensionul vienez, îi scrie în stil „badin". Dar Hilda, invitată din calcul, e tratată treptat ca o subalternă. Iar cînd ajunge s-o considere o rivală posibilă, Coca-Aimee o face să plece destul de brutal. Boala Lenorei, Coca-Aimee o întîm-pină cu disperare ostentativă. De fapt ea nutreşte oarecare rancună faţă de mama ei care nu-i mai poate sprijini activ progresele mondene. I-o şi spune cu un egocentrism inconştient. „Aimee o zorise cu alintări, cu stăruinţe. Nu se controla însă şi lăsa să-i scape cuvinte absurde, nedelicate. De ce nu vrei tu să te scoli!... De ce vrei să fii mereu bolnavă I Scoală-te să ajuţi fetiţa ta care nu poate nimic fără mama ei!" Singurul tribut plătit efectiv de Coca-Aimee îndatoririlor filiale este tot de faţadă, cu atitudini studiate care nu-i stingheresc programul. Scriitoarea le notează, schimbînd de astădată detaşarea ironică cu apăsarea sarcasmului: „Avea grijă înainte de a pleca să coboare în fugă treptele spre, camera Lenorei, deschidea uşa, se apropia cu paşi plutitori, pleca cu mers catifelat, rămînea un moment în uşă cu meditaţie tristă, se tîra melancolic pe coridor şi nu ieşea în oraş decît după un sfert de oră, dacă nu o chema nimeni. Mai mult nu putea face". -*•
Lumea aceasta al cărei zoologism manierat e prezentat fără fard e văzută de ia o depărtare ostilă, dar dinăuntru. Separarea de această lume nu e totală, pentru că scriitoarea o consideră ca un dat şi nu-i concepe schimbarea. Dar pentru că artificialul ucigător şi dezumanizarea o jignesc pe toate căile, pentru că 'o jigneşte îngrădirea şi mutilarea vieţii, Hor-tensia-Papadat-Bengescu caută o explicaţie şi un punct de sprijin.
Explicaţia e o improvizaţie quasi-ştiin-ţifică de felul celor care abundau în primele cărţi. De astă dată are o' menire mai ambiţioasă, tinde să caute originea unor tare principale ale societăţii.
Ideea e de ordin biologic şi o exprimă însuşi titlul romanului „Rădăcini". Puritatea biologică perpetuată prin tradiţie asigură o anumită certitudine biologică şi morală. încrucişările, mezalianţele, hibrizii sînt surse de turburări şi dezechilibru. Mika-Le, faţă de care scriitoarea nu-şi ascunde antipatia, e un corp străin în familia Hallipa, fructul unui capriciu adulterin al Lenorei. Degenerescenta prinţului Maxenţiu : „bietul coconaş galben ca de ceară, cu, gene roşii şi cu ochii pătaţi", cum îl vede Lică la prima întîlnire, se datoreşte şi ea unei căsătorii în care stirpa vlăguită a familiei Maxenţiu s-a amestecat cu cea a cîntăreţei de varieteu Zaza. La Nory dezechilibrul e cauzat de naşterea ei nelegitimă — din legătura boierului Baldovin cu fata administratorului de pe moşie. In acest caz e vizibil însă că scriitoarea acordă rol precumpănitor nu factorului biologic — încrucişarea nepotrivită — ci celui social-psihologic. Nory suferă de pe urma situaţiei de bastardă. De aceea îşi apropie numele Baldovinilorj De aci şi cultul ei pentru Dia, vlăstarul legitim.
Explicaţia retrogradă a rădăcinilor, H. Papadat-Bengescu nu o împinge pînă la ultimele consecinţe — rasiste. Pe de altă parte, această explicaţie nu poate şi nici nu încearcă să devină un principiu explicativ unic. Comportamentul Cocăi-Aimee are Ioc în afară de orice fatalism biologic. Observaţia critică nu e deci alterată de asemenea pseudo-explicaţii. Ea se resimte însă în operă sub două aspecte principale, un anumit paseism şi un interes de tip naturalist pentru procesele de descompunere biologică.
In prima parte a creaţiei, tendinţele paseiste se limitează la reverii vagi. Atunci cînd iese din cercul de preocupări subiectiviste şi îşi pune problema de ordin politic sau social, scriitoarea caută modele în trecut. E mai mult un joc literar, făcut pe ton de conversaţie uşoară. In „însemnări literare" din 1919, Hortensia Pa-dapat Bengescu a publicat între altele,
180
SILVIAN IOSIFESCU
două articole intitulate: ,,In Armistiţiu". Sînt scrisori către o prietenă, procedeu pe-atunci preferat. Prima începe prin a face elogiul descentralizării şi cuprinde o filipică împotriva capitalei, caracterizată prin puterea banului şi combinaţiile suspecte. „Eu nu puteam suferi dugheana asta a voastră pentru toată lumea, cantina asta centrală de debit general unde confluează toate pungile care s-au îngrăşat". Repulsia faţă de parveniţi, faţă de „burghezii proaspeţi, abia spălaţi pe mîini" se completează cu elogiul retoric al boierimii: „Şi de ce, mă rog, să nu avem boieri ? Boierii sînt oricît podoaba noastră a tuturor, a poporului". Boierimea e concepută dezvoltîndu-se prin selecţie biologică, de-generînd ca şi pdmii de soi, altoiţi : „Trebuie să cureţi neobosit putregaiul, să re-înoieşii mereu". In a doua scrisoare, elogiul boierimii îşi trădează caracterul Hle-rar: „Nu vor lipsi nici chiar diligentele"1),
Jocul acesta al imaginaţiei, care evocă baluri date de guvernatori şi diligente nu se ţăsfrînge în cea mai mare parte a operei. Observaţia lucidă nu descoperea figuri de boieri, selectate biologic, pomi de soi altoiţi. Abia în „Rădăcini" improvizaţia biologistă şi reveria literară se îmbină în plăsmuirea unui personaj. Nory, fata din flori a boierului Baldovin trăieşte în adoraţie faţă de Dia, fiică legitimă, pe care o îndepărtează prin afecţiunea ei geloasă. Pînă la urmă, Nory îşi găseşte menirea obţinînd prin abilitatea ei de avocat ca moşia de la Gîrla să fie reîntregită şi casa veche din strada Plantelor să revină Diei. Nepoata administratorului şi-a îndeplinit deci datoria faţă de stăpînii moşiei. Devenită un ajutor necesar pentru Dia, „fata din flori, sora nelegitimă, pe care nici o formalitate a stării civile nu o putuse face să creadă în legitimarea situaţiei ei şi a Corneliei, acum abia simţea că a reintrat în ordinea socială".
Paseismul acesta, ideea unei societăţi stratificate în care fiecare — boierul şi administratorul — îşi păstrează locul cuvenit, forţează retrograd cursul romanului
') însemnări literare 1919, nr. 39—40.
„Rădăcini". El nu e în stare să ducă la plăsmuirea de personaje viabile. Romanciera n-a putut adăuga convingător la ceea ce îi oferea realitatea. Boierii patriarhali cu aureolă, destinaţi să concretizeze teoria „rădăcinilor" sînt reprezentaţi în roman de două personaje dintre cele mai palide. Baldovin e o umbră indistinctă în amintirile lui Nory. Iar Dia e şi ea mai mult o abstracţie, personificarea echilibrului, corectitudinii, eleganţei morale. De altfel cartea atribuie aceste însuşiri în primul rînd influenţei lui Mado, guvernantă elveţiană.
Mai puternice se resimt urmele concepţiei biologiste în traducerea lor literară, adică în naturalism.
Interesul pentru reacţiile şi psihologia bolnavului nu constituie în sine un semn de naturalism. E dimpotrivă, o manifestare a curiozităţii analitice, a spiritului de investigaţie care a îndemnat-o de timpuriu pe scriitoare să cerceteze universul viselor. Hortensia Papadat-Bengescu împinge mai departe cîmpul literaturii, urmărind comportamentul şi mentalitatea bolnavilor. Sînt notate, astfel, tendinţa de a se refugia în boală, teama de schimbare, egocentrismul. Maxenţiu ori Lenora îşi supraveghează cu spaimă simptomele darîn-tîrzie momentul îngrijirii. Simptomele sînt descrise cu exactitate minuţioasă, notîn-du-se cenestezia, neclarele senzaţii interne. In timpul atacului de cord care-1 răpune, Drăgănescu, aproape inconştient, „drept trup avea un balon impermeabil de cauciuc, pe locul capului o vastă cameră cu aer comprimat".
Toată evoluţia Anetei Pascu e un model de analiză a unei mentalităţi morbide. Personaj mărginit şi cu fizic ingrat, neluat în seamă de nimeni, stîrnind uneori, mila dar nu şi simpatia, Aneta Pascu trece pe nesimţite de la micile minciuni compensatorii la mitomanie.
Asemenea observaţii cu privire la patologie prin care literatura oferă material util ştiinţei sînt integrate însă în tendinţa biologistă. Boala, descompunerea, apar ca elementele unei astfel de înţelegeri deformatoare a realităţii. Din acest punct de vedere, frecvenţa şi insistenţa asupra acestor fenomene e semnificativă.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
181
Sînt descrise în romane numeroase procese patologice. Tuberculoza lui Maxenţiu, cancerul Lenorei, hemoragiile Madonei sau ulcerul Anei din „Logodnicul" sînt urmărite în adevărate fişe clinice care nu omit nici mirosul rufăriei intime a canceroasei Lenora, nici aspectul dejecţiunilor: „vărsătura era mai mult o zeamă acră şi o spumă de scuipat. Venea şi un cheag de singe". Notarea acestei categorii de fapte se extinde de la patologie la viaţa cotidiană şi pentru a caracteriza grosolănia şi nepăsarea Ninei, se notează detalii destul de scabroase cu privire la băile ei de picioare ori la toaleta intimă.
Prin această insistenţă, unele caractere sau unele trăsături de caracter tind să fie reduse la cîteva procese fiziologice. E mai mult o tendinţă decît o reducere efectivă, pentru că soliditatea operei rezistă la explicaţia biologistă. Romanele scot la iveală complexitatea caracterelor şi semnificaţia lor socială. Evoluţia Madonei, soţia doctorului Caro, de la fata diafană strădu-indu-se pentru alţii la un fel de harpie ambiţioasă şi zgîrcită care calculează cît mănîncă servitorii nu se explică doar prin-tr-un proces fiziologic. Dar insistenţa cu care e pusă pe primul plan boala Madonei tinde să dea o disproporţionată importanţă procesului fiziologic, să-l transforme în factor direct explicativ.
Alături de explicaţia biologistă, am vorbit de căutarea unui punct de sprijin. In „Bătrînul" era ştiinţa venerată de la distanţă. In ciclul Hallipa, este domeniul mai apropiat al muzicii.
Concertul de Bach are în al doilea roman al ciclului două sensuri foarte deosebite, puse în contrast. Pentru Ada Razu, pentru Vlădici, „colportorul monden", concertul e prilej de complicate calcule snobe. Pentru Marcian şi pentru creatoarea lui e un do meniu care odihneşte şi despăgubeşte de existenţa Adei şi a lui Vlădici. împotriva artificialului, e domeniul autenticului, împotriva frămîntării sterpe, e domeniul seninătăţii şi înţelepciunii. In afară de anumite pasaje de literaturizare, acesta e înţelesul frazelor grave prin care sînt comentate impresiile Elenei, asistînd la o repetiţie a concertului... „Muzica o liniştea, >i da o certitudine absolută... Sunetele clă-
deau geometria solidă a unor oraşe albe inundate de o lumină egală, ce se difuza treptat. Ritmul cu frază largă sau şoapta minuţioasă a lui Bach nu părăseau nici un moment o ideie gravă, e emoţie concentrată, cu desenul tras sigur printre meandrele armonioase. Sunetele scoteau reliefurile unor efigii nobile şi modulaţiile aveau sugestii virtuoase".
Deşi inspirîndu-se dintr-un model — se recunosc trăsături care aparţin lui George Enescu — Paul Marcian, personajul care întruchipează aceste valori ale muzicii n-are contururi precise. Ca şi Dia, e mai mult o personificare de năzuinţe decît un personaj şi nici dragostea nici gelozia lui nu-1 individualizează. Marcian capătă relief doar atunci cînd e înfăţişat dominînd lumea grandioasă a sunetelor. Cînd e descris executînd şi transformînd compoziţia stîngace a adolescentului Ghighi, un amănunt cum e ticul de concertist subliniază prin contrast, siguranţa compozitorului de geniu : „Ţinea acum din nou cu mina stingă caietul şcolăresc al lui Ghighi, apoi îşi liberă şi dreapta, se săltă pe scaun, svîrli la o parte coada imaginară a unei redingote, aşeză amîndouă mîinile pe clape şl încet, ca fluturi, frază. Era acum un şipot tineresc, firav dar conturat, dănţuitor, apoi dramatic dar cu delicateţe, trist dar cu suavitate... Era Pastorala lui Ghighi aşa cum fusese numai în simţirea, lui, cum ar fi trebuit să fie scrisă, cum băiatul oricît se ostenise nu o putuse realiza". *
Lumea aceasta cu o localizare socială destul de restrînsă e creată cu mijloace excepţionale de observaţie şi analiză. Primele studii substanţiale asupra Hortensiei Papadat Bengescu, cel al lui Anton Holban sau al lui Mihail Sebastian, apărute pe cînd scriitoarea abia începuse a-şi publica romanele, insistau asupra noutăţii în analiză. Cărţile ulterioare au confirmat aprecierea şi i-au dat o nouă bază.
In romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, caracterele nu sînt niciodată date de la început. Sînt indicate uneori antecedentele. In „Concert din muzică de Bach" capitolul al treilea evocă întîmplări din viaţa lui Lică — aventura care i-a dat-o pe Sia, fiica lui, alte cîteva fapte caracteristice.
182
SILVIAN IOSIFESCU
Asemenea fişe nu intenţionează însă să rezolve personajul prin cîteva linii. Caracterele se desfăşoară şi se întregesc capitol cu capitol, carte cu carte. Portretul lui Lică se completează prin stadiile diferite în care îl află cele cîteva cărţi — în „Concert", împins spre parvenire de capriciul Adei, în „Drumul ascuns", după ce a renunţat şi la Ada şi la high-life, în „Rădăcini", seducător îmbătrînit, pe cale să se căsătorească cu Mika-Le. Şi e posibil ca romanul pierdut să fi completat altă porţiune din traiectoria personajului.
S-ar părea că formarea unui caracter prin adăugiri şi cotituri succesive e în contrazicere cu un procedeu izbitor în scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu şi foarte frecvent întrebuinţat. Ea obişnuieşte să-şi întovărăşească personajele cu cîte o trăsătură, un amănunt, care adesea se reduce doar la o calificare. Lina e mereu „buna Lina" şi Sia „proasta de Sia", în vreme ce Lică,'nepăsător şi vagabond, e mereu caracterizat prin fluieratul lui de mierloi.
Procedeul n-are funcţia de a subţia personajele la o unică trăsătură, fixată prin etichetare. Arareori el e menit să exprime blamul sau simpatia autoarei cum se în-tîmplă cu Coca-Aimee sau cu Mika-Le. Faţă de amîndouă, textul exprimă făţiş repulsie. Mika-Le, sora nelegitimă a Cocăi-Aimee şi a Elenei Drăgănescu are o şiretenie care nu exclude stupiditatea vegetală şi vitalitatea de buruiană. Sînt consecinţele unei încrucişări nefericite. Scriitoarea nu pregetă să-i asvîrle în treacăt astfel de caracterizări : „Cu firea ei de gunoi mic care duce la tăvăleală, Mika-Le nu se turbura de atît şi se aclimatiza".
în genere, astfel de caracterizări au alt rost. Povestirea adoptă provizoriu aprecierile în circulaţie. Urmărind, după cum ne-a mărturisit „viaţa de dincolo de faţadă", scriitoarea foloseşte etichetele puse superficial, trăsătura imediat vizibilă şi unanim acceptată a unui personaj. Desfăşurarea operei va adînci, va completa sau va infirma în parte caracterizarea globală. Blajină şi serviabilă, Lina e pentru toţi „buna Lina". în decursul volumului în care ea apare pe primul plan, în „Concert din muzică de Bach", caracterul
ei se dovedeşte mai complex şi Lina apare în stare de mari durităţi: „Buna Lina, printr-o grozavă surpare de valori devine rea. Răutatea celor buni, proaspătă, neobosită, nesocotită, mereu susceptibilă, mereu agresivă". Lina duce un necruţător război conjugal, refuză să-şi ajute şi să-şi vadă fata bolnavă.
Viaţa care nu-i liniară, neprevăzutul în-tîmplărilor dezminte caracterizările simpliste. Adevărul acesta are în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu faţete diverse. In primul rînd întîmplările spulberă atitudinile de împrumut. In „Logodnicul", Costel Petrescu e contaminat la început de arivismul din atmosfera vremii. Micul funcţionar aterizat din provincie la Bucureşti, urmăreşte să parvină, să dea lovituri. La un moment dat, s-ar părea chiar că nu i-ar displăcea să beneficieze de pe urma frumuseţii Ninei. De fapt, candidatul la cinism se dovedeşte un naiv cu solide însuşiri morale. Naivitatea — împinsă de roman pînă la stupiditate — îl face să nu-şi dea seama de situaţia din casa Dragu, unde negustorul, viitorul falit fraudulos, trăieşte cu toate trei nepoatele sale şi să accepte rolul de logodnic-paravan. Costel, care se vede cuceritor al vieţii e victima Ninei, îi acceptă capriciile şi semiprostituţia. Abandonat definitiv de Nina, el devine soţul onest al Anei pe care, bolnavă, o îngrijeşte pînă în ultima clipă.
Neprevăzutul faptelor de viaţă duce la cotituri, lă schimbări ale caracterului. Ele nu sînt mutaţii inexplicabile, corespund unei logici profunde, produsă de întîlni-rea dintre întîmplări şi trăsături potenţiale. Nory a crescut muşeîndu-şi zăbala, zbîrlindu-se împotriva tuturora, ascunzînd rana mereu vie a naşterii ei nelegitime. S-a format astfel într-un spirit de frondă faţă de cei din jur care nu depăşeşte însă replica usturătoare, adevărul neconvenţional rostit cu bruscheţe şi paradoxul feminist. Pe de altă parte, perspectiva copilului din flori care priveşte din afară trezeşte într-însa cultul pentru tatăl ei şi pentru Dia, pentru cei cu rădăcini solid înfipte. Nory îşi urăşte mama şi cînd locuieşte îm-' preună cu ea o face să plătească cu cicăleli sistematice umilinţele din copilărie.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
183
Manevrează zadarnic pentru a-1 îndepărta pe Caro, concurent la afecţiunea Diei. Pînă la urmă cade victima propriei ei abilităţi, fiind trasă doar prin jocul amorului propriu într-o aventură dezamăgitoare cu Coti, fratele Amaliei. Cultul ei acaparator o îndepărtează pe Dia. Nory, căreia frigiditatea îi refuză alte experienţe, îşi descoperă vocaţia maternă şi adoptă un băiat.
In căutarea diversităţii de trăsături prin care caracterul se făureşte în contact neîntrerupt cu experienţa, scriitoarea se întoarce către regiunile mai obscure ale vieţii sufleteşti, aşa cum în perioada comentariilor lirice medita asupra viselor. Pregătite în umbra conştiinţei, procese sufleteşti izbucnesc brusc, provocînd reacţii surprinzătoare. In „Fecioarele despletite", Mika-Le prematur pervertită, încearcă să strice logodna sorei ei Elena cu Ataxenţiu, ademenindu-1 provocator pe acesta. Scandalul familial care urmează are drept consecinţă neprevăzută îndepărtarea Lenorei de soţul ei. Lenora se arată ostilă faţă de Doru Hallipa şi încearcă vizibil să-l arunce în braţele verişoarei lui Eliza. Pînă la urmă căsnicia dintre Lenora şi Doru se destramă, Doru se recăsătoreşte cu Eliza. Explicaţia purtării bizare a Lenorei e sugerată în origina adulterină a Mikăi-Le care s-a născut de pe urma unui capriciu al Lenorei pentru un zidar italian. Maşi-naţiunile Mikăi-Le întreţin sentimentul de culpă al Lenorei, iar acest sentiment se traduce prin ostilitate faţă de soţul înşelat. Pînă la urmă, Lenora mărturiseşte în faţa întregii familii origina fetii şi vechea aventură.
Regăsim în paginile ciclului situaţii în care mecanisme obscure — scoase la lumină sugerat sau explicit — produc reacţii surprinzătoare. Astfel este ura cu care pînă la urmă buna Lena o tratează pe fata ei Sia, copil nedorit şi concurent la afecţiunea lui Lică. Astfel e şi toată comportarea Anetei Pascu, care ajunge să-şi caute prin tramvaie logodnicul imaginar.
Sînt aici ecouri freudiste ? Scriitoarea poate să fi cules unele idei aflate în aer, dar romanele ei n-au caracterul sistematic pe care l-au avut scrierile generate direcl
de influenţa psihanalizei. De altfel, e îndoielnic ca Hortensia Papadat-Bengescit să-l fi citit pe Freud. Voga acestuia la noi datează cam de la sfîrşitul celui de al doilea deceniu din secolul nostru şi în perioada aceasta primele două romane din ciclul Hallipa apăruseră. Astfel de situaţii exprimă în special dinamica reacţiilor omeneşti, cu amestecul lor de lumină şi umbră.
Diversitatea contradictorie nu duce înscrisul Hortensiei Papadat-Bengescu la negarea caracterului, la pulverizarea lui în reacţii discontinue între care nu se poate stabili unitatea. Chiar dacă naturalismul, intervenţia procesului1 fiziologic cu rost explicativ se face uneori simţită, cealaltă latură — psihologică — a naturalismului a ispitit mai puţin pe romancieră. Contururile se văd şi există o consecvenţă în reacţiile personagiilor. Dar această consecvenţă nu e fixism naiv, nu e străvechea-tipologie a humorilor. Caracterele nu sînt liniare. Aportul de seamă pe care romanciera 1-a adus în această direcţie este se-zisarea jocului dialectic dintre caracter şt experienţă, felul cum trăsăturile se formează şi se modifică, respectînd o anumită structură largă. Stabilitatea şi labilitatea caracterelor, inter-acţiunile dintre trăsăturile create de experienţa mai veche şi experienţa mai nouă, sînt teritorii pe care Hortensia Papadat-Bengescu Ie-a cercetat cu rezultate preţioase pentru literatură şi psihologie.
Unealta principală cu care şi-a făcut această investigaţie nu putea fi exclusiv introspecţia. In multe dintre comentariile critice trecute elogiile aduse artei analitice a scriitoarei se refereau în special la introspecţie. Caracterizarea e discutabilă şi pentru primele scrieri, căci subiectivismul lor' nu le îngăduia disocierea necesară analizei. Ea e infirmată de romane. Refe-rindu-se la „Fecioarele despletite", Mihai! Sebastian a remarcat-o dim articolul scris în 1930: „D-na Bengescu nu speculează psihologia eroilor săi. Aparatele sale de cunoaştere nu sînt făcute pentru introspecţia directă, eliminînd faptul şi, disociind abstracte stări de suflet... Povestea măsoară credincios stările lăuntrice şi le ex-
184
SILVIAN IOSIFESCU
primă numai întru atît, încît ele se realizează în fapt..." ')
In romanul Hortensiei Papadat-Bengescu analiza nu operează decît rareori prin sondaje directe, ci e legată de contactul personajelor cu evenimentele. De aici şi marea deosebire faţă de Proust. Intr-o vreme cînd numele lui Proust devenise simbolul măestriei analiticei, s-a vorbit mult de proustianismul scriitoarei. După propriile ei mărturisiri2), Hortensia Papadat-Bengescu pare să mu fi dus nici măcar pînă la capăt lectura lui Proust3), Doar în „Rădăcini" se regăsesc termeni şi mai ales procedee de compoziţie proustiană care nu presupun neapărat lectura lui Proust, ci se poate să fi fost împrumutate ideilor circulînd în presă şi conversaţiile de cenaclu.
Specifică e la Hortensia Papadat-Bengescu îmbinarea într-o observaţie unică a gestului, acţiunii, mimicii şi a semnificaţiei lor interioare. Prin .acest procedeu sînt scoase la lumină reacţiile mai profunde, mai greu sezisabile. Retractilă, stabilind greu contact cu oamenii, Mini caută in conversaţia cu Rim detalii de-interes comun. Scriitoarea notează faptul şi semnificaţia lui caracterologică : „Mini îl felicită pentru casă, şi se interesă de prietenii lor comuni ca şi cum ar fi cerut acestora concurs pentru a regăsi intimitatea", 4) Nory se crispează cînd sora ei o apucă de umeri cu un gest amical : „Sub mîinile amicale ale Diei, muşchii lui Nory se retractau din neobişnuinţa gestului blajin şi din conştiinţa de a nu putea azi corespunde graţiei neaşteptate a unei dezmierdări. In genere fiinţa ei era ostilă, gestului graţios, blajin"5) .De asemenea preocupările ei obsesive o fac pe Aneta Pascu să observe la facultate doar „că secretarul era tînăr şi frumos şi o măsura de sus pînă jos" şi să nu reţină din răspunsul acestuia tocmai data înscrierilor, de care întrebase.
Uneori intensitatea unui sentiment, forţa unui şoc, e exprimată mai mult prin no-
') art. citat din „Tiparniţa literară".
2) Afirmaţie făcută lui O. S. Crohmălniceanu, într-o convorbire din 1950.
3) Concert din muzică de Bach, pag. 12. ') „Rădăcini" II, pag. 33.
5) „Rădăcini" I, pag. 99.
tarea unei schimbări elocvente prin ea însăşi. După ce află de la Walter de boala lui de inimă, Drăgănescu îşi schimbă în-tr-atît expresia feţii şi atitudinea, capătă „un moral deprimat de bolnav", încît birjarul care l-a adus nu-1 mai recunoaşte. Dar, de obicei, acţiunea sau gestul şi sensul lor interior sînt urmărite cu atenţie egală, reunite în aceeaşi frază. Rostul procedeului îl exprimă teoria confuză a „tipului sufletesc" pe care Mini o dezvoltă în faţa lui Rim. E într-nsa, mai mult intuită decît explicată, nu ideia dualistă a paralelismului psihofizic ci aceea a unităţii dintre acţiune şi reflexul ei interior.
*
Această incontestabilă forţă de a îmbina unitar observaţia şi analiza ne cere să stăruim puţin asupra problemelor expresiei şi în special asupra limbii folosite de Hortensia Papadat-Bengescu. în practica uzuală s-a încetăţenit o formulă după care cu mari însuşiri artistice — ea scrie rău. E o caracterizare cu totul inconsistentă. Tot atît de serios s-ar putea vorbi şi de un mare tenor mut.
Diversitatea reacţiilor pe care le-au provocat de-alungul anilor cărţile Hortensiei Papadat-Bengescu a pornit de la probleme de stil şi limbă. Am pomenit de recenzia la „Femeia în faţa oglinzii" care vorbea despre „o primejdie pentru limba romînă". Pe de altă parte, noutăţile stilistice au fost de la început comentate entuziast de Ibrăileanu. în cronica sa la „Ape adînci" el menţiona o „sigură şi nesecată invenţie verbală" 6)\ După o ezitare Lovinescu manifestă acelaşi entuziasm. Tudor Vianu care a scris din primii săi ani de publicistică despre Hortensia Papadat-Bengescu, i-a consacrat apoi un capitol întreg în „Arta prozatorilor ro-mîni"7) care dă aprecieri entuziaste, un suport de analiză minuţioasă. Se insistă asupra bogăţiei şi contrastelor adjectivale, asupra folosirii îndrăzneţe a neologismului — ceea ce atrage comparaţia cu Ga-laction — asupra combinării reflexivului
6) art. cit. din „însemnări literare".
7) „Arta prozatorilor romîni", Editura Contemporana  1941,  pag. 334—346.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
185
cu analiticul. Interesant este că erorile de limbă nu sînt nici măcar menţionate. Este şi atitudinea lui Perpessicius care în cronica la „Rădăcini" ■)) condamnă cu vehemenţă inventarierea unor asemenea erori, o consideră jignitoare şi nepotrivită îaţă de dimensiunile operei.
Ni se pare preferabilă a treia atitudine, a acelora care apreciind opera n-au putut lăsa la o parte o categorie de fapte indispensabile pentru înţelegerea ei efectivă. In cronica citită la „Rădăcini", Şerban Cio-culescu enumera diferite tipuri de erori. F. Aderca care a scris în repetate rînduri şi pe tonul cel mai entuziast despre H, Papadat-Bengescu nu s-a sfiit să vorbească de acele „expresii nefericite, pagini barbare, expuneri stîngace", insistînd asupra piedicii pe care o pun lecturii : „Cîţi dintre noi au virtutea şi puterea să găsească viaţa artei sub aceste membre mutilate şi aceste figuri pătate cu vitrioluri..." Criticul se adresează romancierei, amin-tindu-i patetic că „metalul de preţ trebuie urgent spălat de zgură. Spălătura se face cu apă tare. Altfel „totul e pierdut"2).
Cele două serii de fapte — inovaţiile şî enormităţile stilistice — sînt amîndouă evidente.
De la primele volume, alături de unele false frumuseţi — preţiozităţi de tipul „mirării circumflexe", se remarcă forţa calificării, pletorică uneori, alteori lapidară. Laura „va primi bucuria cum primise şi suferinţa: cu patimă şi uimire".3) Abando-nînd clişeele de manual, scriitoarea încearcă plasticizări îndrăzneţe. In portretul fizic, unele personaje sînt fixate caricatural într-o atitudine. Biata Lina e „înghesuită grăsun între umerii ei4). Descompunerea fizică a prinţului Maxenţiu e sugerată prin comparaţia lui cu un manechin făcut din bucăţi imperfect îmbinate: „Prinţul Maxenţiu se plimba pe pistă corect sau sta pe sprint rigid, cu ochii dilataţi, cu privirea ştearsă, manechin îmbrăcat în ţinută de sportman fară o greşeam de eleganţă, pe cînd toată atenţia lui sta întoarsă înăuntru, cu grife ca nu cumva
') „Romînia", 1 Dec. 1938. „   2) Recenzie la „Concert din muzică de Bacii' m Sburătorul IV, nr. 6.
3) „Balaurul", pag. 167.
) „Fecioarele despletite", pag. 15.
genunchiul să se înconvoaie brusc din neglijenţa unui ligament, ca nu cumva umerii să scapete şi toată păpuşa de panoptic să se prăbuşească undeva, pe un loc de repaus pe care sensibilitatea lui Istovită ar ţi dorit totuşi să se poată întinde în căutarea odihnei" 5))
Caracteristică pentru Hortensia Papadat-Bengescu este fraza sintetică, ale cărei volute urmăresc în mişcarea lor reacţiile personajului, sub dublul lor aspect, exterior şi interior. Ibrăileanu remarcase rostul stilului „cu frazele lungi, cu incidenţe, cu reveniri, cu ezitări". Fraza citată mai sus pune în contrast cele două atitudini ale lui Maxenţiu, efortul crispat de a păstra ţinuta şi oboseala bolnavului care năzuieşte odihnă.   Sinteza celor două planuri
— interior şi exterior — se face alteori prin selectarea unui detaliu care aparţine amîndorura. Astfel e surîsul care transformă toată ambianţa : „Mini, deodată surise delicios, surîsul acela, lîngă vasul scund plin de roze proaspete, acel surîs fu singurul motiv luminos al holului"6} Scoriile nu pot îi însă ignorate. La unii scriitori, efortul cerut de lectură se dato-reşte exclusiv concentrării pe care o impune cititorului o artă mai condensată, lipsită de agremente exterioare. E cazul cu multe pagini din Thomas Mann. Dar scrisul Hortensiei Papadat-Bengescu cere cititorului în afară de concentrarea impusă de fineţea observaţiei, un efort iritant de filtrare, datorit imperfecţiflor, caracterului incomplet al creaţiei. Există aproape permanent în acest scris un joc, un decalaj între idee şi expresie.
Unele dintre stridenţe — totuşi nu cele mai1 numeroase — sînt provocate de do: rinţa inovaţiei nesprijinită pe o suficientă stăpînire a limbii. Neputînd să îmbogăţească lexicul prin nuanţarea, reîmprospătarea unui termen într-un context nou
— mijlocul principal al marilor artişti — scriitoarea recurge la procedeul mai riscant de a improviza termeni, în special adjective. Apar forme hibride, de multe ori dublete artificiale: „usturos", „trun-chios", „comedios", „mutros", „lingăcios" —• în sens de linguşitor.
s) „Concert din muzică de Bach", pag. 74. 6) „Fecioarele despletite", pag. 31.
186
SILVIAN IOSIFESCU
Mai numeroase sînt erorile provenite în special dintr-o evidentă şi surprinzătoare necunoaştere a limbii. Sînt urmele probabile ale educaţiei făcute în franceză, ale corespondenţei duse în franceză după uzul lumii în care a trăit, ale lecturilor dominant franceze. Din acest punct de vedere, opera plăteşte din nou în expresia ei pentru traiul „deoparte şi departe". Există o mare incertitudine în folosirea prepoziţiilor — „sîrguitor la acea idee" („Concert din muzică de Bach", pag. 24). Veridicitatea multor pasaje e diminuată prin folosirea unor expresii care încearcă stîn-gaci să mimeze limbajul familiar ori argoul. „Să mă tragă la fit", este folosit în înţelesul „să mă tragă pe sfoară". („Rădăcini", vol. II, pag. 471), iar „fraier" în înţeles de liber, fără griji — „Nu-l plăcea pe Costel cu treburi. Era el sătul de ale lui cele casnice şi l-ar ţi vrut pe celălalt „fraier". De multe ori, textul traduce literal forma franceză, repetînd fără voie procedeul facil al revistelor umoristice. „Stăpîna de casă", „Căsătorie de rezon" — (Concert din muzică de Bach, pag. II, 70) „Lungi expediţii cu piciorul" — („Rădăcini, vol. II, pag. 322). Topica uneori franceză, alteori parcă în afara oricărei limbi duce la fraze ca : „De pildă cum Soeur Mari era greu de convins că aspiratoarele nu sînt primejdioase şi anume primejdia de incendiu, din pricină că semănau cu tuburile de pompieri — deci aveau puteri incendiare" ■ — sublinia Dia simplicitatea tovărăşiei de muncă.
Dar contribuind la imperfecta multor inovaţii stilistice şi făcînd să iasă la suprafaţă necunoaşterea limbii şi franţuzis-mele, cele mai supărătoare rămîn neglijenţele propriu zise. E greu de bănuit că H. Papadat-Bengescu ignora genul exact al unor substantive pe care le scria : „ido-lă", („Logodnicul", pag. 52), „epitetă" (De-senuri tragice, pag. 64), „fructă", (Drumul ascuns, pag. 237). De altfel, dacă primele două substantive sînt feminine în franceză ultimul e masculin. Adesea cuvintele par azvîrlite cu aproximaţia celei mai sumare ciorne. Erori gramaticale elementare subsistă în textul tipărit. Examinînd manuscrisele scriitoarei, poţi observa că unele reveniri stabilesc forma   corectă, care nu
se ivise spontan. Dar astfel de reveniri sînt relativ rare. Neglijenţele de stil aparţin unui mod de creaţie, care afectează mai adînc opera.
Despre acest mod de creaţie, scriitoarea ne-a vorbit în mai multe rînduri. Un articol din „Sburătorul" — „Respiraţia poeziei noî şi semnele grafice" 1) —— îl pomeneşte indirect. Punctuaţia e considerată drept un zăgaz care stinghereşte fluxul inspiraţiei. Deşi proza e „mai disciplinată decît poezia" şi „se trudeşte, aşa cum poate să-şi realizeze inspiraţia cu aceste anexe simpliste"... totuşi, „insuficienţa punctuaţiei e evidentă".
Frazele acestea îşi completează înţelesul cu mărturisirile din „Autobiografie" care se referă direct la procesul creaţiei. E o creaţie exclusiv spontană, care se produce cu izbucniri necontrolate. Şi asta nu numai pentru primele volume despre care H. Papadat-Bengescu ne spune: „Acopăr caiete\ întregi cu tot ce-mi trece prin minte într-o înşiruire deşirată..." ci şi pentru piese sau romane. Paginile autobiografice folosesc termeni ca „iluzia auditivă absolută", „dictare iluzorie", „stare de graţie ...ebriantă" pentru a caracteriza spontaneitatea unei creaţii în care mîna „rămîne în urma dictării mintale şi trebuie să se întoarcă mereu din drum". Romanul se alcătuieşte tot dintr-o acumulare nepremeditată de energii şi preocupări. „Toate energiile se concentrează asupra acestui punct necunoscut, căci n-am premeditat nimic şi nu caut nimic. Aştept starea de fapt şi va veni. In aşteptare, mă întreb cu multă curiozitate şi nu fără maliţie în mine, cam ce roman voi scrie".
Astfel de pasaje denotă o anumită cochetărie, o complacere în maniera dictării interioare. Opera e lăsată să izbucnească singură şi apoi e considerată finită de la prima ţîşnire. Dar prima formă a scrisului n-are acea foarte rară desăvîrşire mozar-tiană. — De altfel, însuşi Mozart a insistat asupra muncii lui artistice. — De aici şi faptul — la prima vedere ciudat — că în vreme ce de la „Ape adînci" la „Fecioarele despletite" şi de la „Fecioarele despletite" la celelalte   romane,   maturizarea, progresul
2 Sburătorul. IV, nr. 9.
HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU
187
sînt evidente, erorile de limbă nu se împuţinează ci, dimpotrivă, parcă sporesc. In ciuda semnalărilor repetate ale criticii, paginile sînt date la tipar cu aceiaşi neglijenţă.
Parţial, lipsa de revenire asupra manuscrisului se resimte şi în compoziţie. In primele scrieri, problemele arhitectonice sînt mai reduse. E utilizat procedeul însemnărilor, fragmentelor, scrisorilor. Teatrul, romanul pun însă probleme cu altă greutate. Am văzut că în ce priveşte „Bătrînul", Anton Holban i-a reproşat îndreptăţit scriitoarei un act inutil şi o prea lungă expoziţie. Dar romanele, mai ales „Concert din muzică de Bach" şi „Drumul ascuns" au rigoare expresivă în compoziţie. In afară de „Rădăcini" ele nu folosesc o arhitectură complicată, pe mai multe planuri. In primele două romane, prin procedeul personajului-mar-tor, faptele se grupează aşa cum le află Mini sau Nory, convergînd spre un anumit eveniment — conflictul din familia Hallipa sau concertul. „Drumul ascuns", are altă alcătuire. Faptele se desfăşoară într-un proces mai îndelungat. Efortul de parvenire, succesul Cocăi-Aimee, sînt înfăţişate pe etape. Alături de ele, oarecum independent se dezvoltă relaţiile dintre soţii Drăgănescu. Dar şi în „Concert" şi în „Drumul ascuns" există o echilibrare a diferitelor elemente care presupun pentru cele două romane — o perioadă mai lungă de gestaţie. Compoziţia „Rădăcinilor" e mai vastă, împleteşte mai multe fire. Moda proustiană se manifestă aici prin rolul pe oare-1 au asociaţiile mecanice. Cornelia o numeşte pe Nory „prost crescută". Cuvin-
tele trezesc amintirile. Nory îşi evocă momente din copilărie. Folosit sistematic procedeul face să alterneze în roman cîteva epoci deosebite. Naraţiunea se reîntoarce în cîteva rînduri la copilăria, la anii de studenţie, ai Noryei, la dragostea ratată a Diei. Dar în „Rădăcini", procedeul n-are rigoarea lui Proust şi asociaţiile devin uneori simple pretexte, un fel de ă propos. Astfel, Aneta Pascu dă tîrcoale casei din strada Plantelor. E un prilej de evocare a vacanţelor pe care Dia le-a trăit în această casă. Dar nu mai e vorba de amintiri, căci ele n-ar putea aparţine Anetei Pascu. In afară de caracterul psihologizant, procedeul duce la un anumit arbitrar, şi la încîlcirea construcţiei.
In compoziţie, lipsa de revenire asupra textului are drept consecinţă lungimi şi repetiţii. In cronica lui la „Logodnicul" Mihail Sebastian afirma că romanul se termină de fapt la pagina 126. Dar are în realitate 330. Lungimile şe mai fac simţite şi în alte romane. Astfel sînt digresiunile lirice despre „cetatea vie" din „Fecioarele despletite" ori unele din amintirile reluate şi diluate în cele aproape o mie de pagini ale „Rădăcinilor".
Toate acestea sînt piedici în calea cititorului. Ele nu pot justifica un fel de fatalitate a ignorării. Respingem astăzi ideea unei literaturi rezervate elitelor. Prin ceea ce are nou şi prin ceea ce are imperfect, literatura Hortensiei Papadat-Bengescu pretinde mai multă concentrare, uneori chiar mai multă răbdare. Dar efortul — pe deplin răsplătit — n-o poate împiedica să-şi găsească cuvenita şi mai larga audienţă.
CRONICA ŞTIINŢIFICA
N. BOTNARWC
PROBLEMA SPECIEI SI DISCUŢIA ÎN JURUL EI
Deşi încă de pe timpul lui' Aristotel şi a lui Hippocrat existau încercări de folosire a noţiunii de gen şi specie, ele erau atît de imprecise şi folosite în sensuri atît de variate, încît se consideră că noţiunea de specie, în sensul întrucîtva apropiat de cel actual, a fost introdusă de către John Ray, în anul 1686.
In această epocă, noţiunea de specie a devenit necesară spre a se putea pune ordine în noianul de descrieri acumulate, spre a se putea face o sistematizare a faptelor. Este destul să spunem că John Ray a descris nu mai puţin de 18.000 specii de plante şi un mare număr de animale. Dar nu numai nevoia unei clasificări mai bune şi mai comode a impus introducerea acestei noţiuni. Sistematicienii au sezisat de multă vreme faptul că în natură fiinţele sînt grupate în mod firesc în unităţi, în interiorul cărora indivizii se găsesc în anumite relaţii. S-a observat de asemeni că aceste unităţi sînt în general bine delimitate unele de altele şi pot fi relativ uşor recunoscute. Astfel noţiunea de specie de la început a reflectat pe de-o parte necesităţile dezvoltării sistematicei, iar pe de altă parte realitatea obiectivă a existenţei unităţilor sistematice corespunzătoare.
Incepînd din secolul XVII şi pînă în zilele noastre, criteriile de definire a speciei au suferit multe şi variate schimbări. John Ray a folosit criteriul unic şi cel mai simplu al filiaţiei: descendenţii unor părinţi aparţin totdeauna aceleaşi specii ca şi părinţii lor. In mod firesc din acest criteriu decurgea ideea imuabilităţii specii-
lor : dintr-o specie, niciodată nu se poate naşte o altă specie. Ray şi-a dat seama de acest lucru şi a făcut anumite rezerve, arătînd că totuşi uneori se poate produce ..transmutaţia" speciilor, în urma căreia pot lua naştere forme noi. Afirmaţia nu era pur speculativă ci bazată pe „transmutaţii" unor forme de varză şi de alte plante de cultură.
Părăsind incertitudinile lui Ray, Linne, în secolul XVIII, erijează în principiu ideea fixităţii speciilor, afirmînd că există atîtea specii cîte au fost creiate de la început de către divinitate. Din punct de vedere teoretic, Linne nu a creiat nimic principial nou, iar prin autoritatea lui de excelent sistematician, zoolog şi botanist, promovînd concepţia fixistă şi creaţionistă, a ţinut în loc dezvoltarea concepţiei biologice materialiste. Trebuie menţionat totuşi că şi părerile acestui reprezentant tipic al fixismului au evoluat treptat. Dacă în primele ediţii ale lucrării sale de bază „Systema naturae" Linne este un fixist fără rezerve, în ultimele ediţii, (au apărut douăsprezece ediţii în timpul vieţii autorului)', sub influenţa faptelor, apar ezitări care se traduc în aceea că, pînă la urmă, Linne admite modificarea speciilor sub influenţa hibridării, afirmînd că doar genurile au fost create de dumnezeu. Prin lucrările lui Linne şi a continuatorilor săi, noţiunea de specie, avînd un conţinut în întregime fixist, s-fa înrădăcinat adînc în mintea sis-tematicienilor şi în general a multor biologi.
Fixiştii, fără voia lor de altfel, aii avut
PROBLEMA SPECIEI ŞI DISCUŢIA IN JURUL EI
189
şi un merit: fiecare specie reprezentînd un act de creaţie divină, în mod firesc reprezenta o realitate obiectivă.
Odată cu extinderea fixismului şi opu-nîndu-i-se acestuia, se dezvoltă ideea de evoluţie a speciilor, care ne duce mai tîrziu la închegarea biologiei materialiste — dar-winismului.
Dacă fixiştii îşi opreau atenţia asupra aspectelor pur calitative ale naturii, deli-mitînd în mod absolut speciile, în secolul XVIII, biologii evoluţionişti îşi îndreaptă cercetările asupra aspectelor cantitative; asupra variabilităţii speciilor, asupra căutării formelor de trecere dintre grupuri mari sau chiar dintre specii.
Botanistul francez M. Adamson, printre primii, pe la mijlocul secolului XVIII, atrage atenţia asupra variabilităţii foarte largi a speciilor de plante. Deşi nu ajunge la ideea evoluţiei, aceste observaţii au procurat un material preţios biologilor. Impresionat de acest fenomen, Adamson afirmă că în general speciile nu se pot deosebi între ele datorită trecerilor prin variaţii, de la o specie la alta. De aceea, ajunge la concluzia că de fapt fiecare individ este o specie, ceea ce înseamnă în realitate negarea în general a existenţei speciilor.
Prin lucrările lui Wolf, Buffon, E. Darwin, A. Kavevzarev, concepţia evoluţiei speciilor îşi cucereşte treptat dreptul la existenţă, cu toată opoziţia fixismului susţinut de oficialităţile feudale.
De observat că Buîfon este primul care face o legătură limpede între evoluţia Pă-rnîntului şi transformarea speciilor. Com-parînd şi descriind numeroase animale, Bufîon ajunge la importanta concluzie că de fapt toate animalele se trag dintr-un strămoş comun — idee centrală a întregii concepţii evoluţioniste. Pentru definirea speciei, Buffon foloseşte criteriul fiziologic, pe lîngă acela al filiaţiei a lui John Ray : speciile, în general, nu se încrucişează între ele, sau chiar dacă se încrucişează, dau descendenţi sterili. Antrenat în lupta împotriva fixismului, Buffon, pe lîngă meritul de a fi enunţat o serie de idei evoluţioniste, a căzut şi el în exagerări, afirmînd că va-riabilitatea speciilor este atît de largă încît se şterg limitele morfologice între epoci, '-ar specia ca atare nu este decît o noţiune
imaginată de cercetători, necorespunzînd unei realităţi obiective.
Idei asemănătoare le găsim şi la Erasmus Darwin (bunicul lui Charles Darwin).
Punctul culminant, predarwinist al acestui proces îndelungat şi greu de naştere a biologiei ştiinţifice îl reprezintă apariţia lamarckismului (1809).
Lamarck este întemeietorul concepţiei evoluţioniste şi cel mai de seamă precursor al darwinismului. Dată fiind însemnătatea lamarckismului în biologie, vom scoate la iveală unele momente esenţiale ale acestei concepţii. Meritul principal al lui Lamarck a fost acela că sintetizînd ideile predecesorilor săi şi propriile sale cunoştinţe foarte temeinice asupra plantelor şi animalelor, el nu numai că demonstrează existenţa procesului evoluţiei dar dă şi prima explicaţie ştiinţifică materialistă a adaptării vieţuitoarelor la condiţiile mediului. El sezisează în mod exact specificul procesului adaptării la plante şi la animale, formulînd cele două legi ale lamarckismului: legea funcţionării şi nefuncţionării organelor pe de-oparte şi legea moştenirii caracterelor dobîndite pe de alta — una din cele mai importante cuceriri ale biologiei materialiste. Aceste realizări reprezintă sîmburele materialist al lamarckismului. Dar, autorul primei teorii evoluţioniste nu reuşeşte să fie consecvent pe linia gîndirii materialiste. El admite că procesul evolutiv, de la formele inferioare la cele superioare se produce datorită unui impuls interior către progres, deci este o însuşire intrinsecă a tuturor vieţuitoarelor. Adaptarea produsă sub influenţa mediului nu este decît o abatere de la realizarea ideală a acestui impuls. Astfel Lamarck desparte în mod greşit procesul evoluţiei progresive de acela al adaptării. Evoluţia care se produce datorită acţiunii acelui impuls extramaterial, se desfăşoară, după părerea lui Lamarck, lent, prin treceri insensibile de la un grup la altul, de la o specie la alta. Din această cauză, Lamarck spune că dacă grupele mari de organisme Ie mai putem deosebi unele de altele, grupele mici, speciile, sînt legate între ele prin toate verigile de trecere şi deci nu se pot deosebi, formînd un şir continuu de variaţiuni. Astfel şi Lamarck, în lupta contra fixismului, cade în extrem opusă acestuia — punînd
190
N. BOTNARIUC
accent doar pe latura cantitativă a evoluţiei, pe asemănările şi legăturile dintre specii şi neglijînd delimitarea lor. El afirmă că, în acest şir continuu de forme considerarea unei forme drept specie apare cu totul arbitrară iar noţiunea însăşi nu reflectă vre-o realitate obiectivă — specia nu există în realitate. Concepţia lamarckistă a continuităţii absolute a formelor în natură venea în contradicţie cu faptul că în natură spe-ciiie sînt bine delimitate, încît fiecare zoolog şi botanist le poate recunoaşte uşor. Pentru a înlătura contradicţia Lamarck susţine că formele de tranziţie există în natură dar nu sînt cunoscute încă de naturalişti.
Am menţionat aceste cîteva aspecte deoarece ele apar şi mai tîrziu în diferite concepţii biologice mai noi.
Odată cu instalarea reacţiunii pe plan politic în Franţa, se produce o puternică recrudescenţă a fixismului reprezentat mai ales prin Cuvier şi totodată o puternică opoziţie faţă de lamarckism.
Conflictul între fixism şi evolutionism culminează prin disputa istorică de la Paris, (1830) dintre Cuvier şi Geoffroy Saint-Hilaire. Cuvier, sprijinit de savanţii oficiali de la Academia franceză, folosindu-se de unele greşeli formale ale apărătorilor evo-luţionismului, reuşeşte să înlăture ideile progresiste şi să dea uitării întreaga concepţie lamarckistă. Această uitare a fost atît de temeinică încît lucrarea de bază a lui Lamarck „Philosophie zoologique" a rămas aproape nevîndută (la moartea lui Lamarck, în locuinţa lui s-au găsit 5.000 de exemplare), iar lamarckismul a rămas aproape necunoscut în multe ţări ale Europei. (La noi în ţară, de pildă, lamarckismul a devenit cunoscut după apariţia dar-winismului).
Concepţia imuabilităţii speciilor şi ia creării lor de către o forţă divină devine îndeobşte răspîndită şi recunoscută de către majoritatea covîrşitoare a biologilor.
Deşi aceasta era atmosfera generală în prima jumătate a secolului XIX-lea, pînă la apariţia darwinismului, ştiinţa a acumulat fapte, pe două linii principale, conducînd la formularea concepţiei lui Darwin şi la răsturnarea fixismului. Pe de-oparte, dezvoltarea anatomiei comparate, a paleontologiei şi a embriologiei a dus la descoperirea unor
legi (legea corelaţiei dintre organe, legea homologiei şi analogiei organelor, paralelismul între ontogenie şi filogenie, etc.), care nu puteau fi explicate de pe poziţiile fixiste: Pe de altă parte, sub imboldul dezvoltării industriei şi a comerţului capitalist ia un mare avînt agricultura. In timp ce savanţii oficiali proclamau sus şi tare imuabilitatea formelor vii, agricultorii izbuteau să producă plante şi animale noi, avînd însuşiri deosebit de preţioase pentru oameni.
In formarea concepţiei lui Darwin două momente au jucat rol determinant: călătoria lui în jurul lumii, care i-a zdruncinat ideile fixiste din tinereţe şi 1-a convins de faptul evoluţiei, şi practica crescătorilor de vite şi a cultivatorilor de plante care i-au oferit materialul pentru explicarea cauzelor acestui proces.
Să ne oprim puţin asupra acestui din urmă aspect — cauzele evoluţiei — arătînd mecanismul care după părerea lui Darwin determină transformarea speciilor. Din acest mecanism rezultă şi concepţia lui Darwin despre specie, concepţie în jurul căreia astăzi se desfăşoară o largă discuţie în biologie.
La baza procesului de transformare a speciilor stă fenomenul variabilităţii — adică al apariţiei întîmplătoare (după părerea lui Darwin) a micilor deosebiri individuale. Ereditatea este aceea care poate fixa unele din variaţii şi deci face posibilă acumularea şi accentuarea lor în cursul generaţiilor.
Darwin afirma că în natură, toate fiinţele au o tendinţă firească de a se înmulţi nelimitat, de a produce cît mai numeroşi descendenţi, mult prea mulţi faţă de posibilităţile necesare existenţei lor. Astfel apare suprapopulaţia şi consecinţa inevitabilă a acesteia — lupta pentru existenţă între vieţuitoare. Din această luptă supravieţuiesc indivizii înzestraţi de la început, cu variaţii favorabile, avantajoase în condiţiile date ale mediului. Ca urmare ia naştere selecţia naturală — sau supravieţuirea celor mai bine adaptaţi (după denumirea dată de A. Wallace)1. Selecţia naturală determină acumularea şi accentuarea deviaţiilor favorabile în anumite direcţii, corespunzătoare condiţiilor   mediului,   ducînd   treptat la
PROBLEMA SPECIEI ŞI DISCUŢIA IN JURUL EI
,191
transformarea speciilor, deci la apariţia de specii noi.
Să ne oprim asupra unor aspecte ale factorilor evoluţiei, aspecte care stau în centrul discuţiilor actuale.
Cu privire la cauzele variabilităţii, deşi Darwin în principiu a dat o rezolvare justă a problemei arătînd cauza variaţiilor, ei nu a reuşit să dea o explicaţie mai apropiată, mai mult, el subestima rolul direct al condiţiilor mediului, susţinînd că acestea declanşează doar variaţiile, în timp ce natura acestora, sensul în care se produc, depind într-o măsură mult mai mare de factorii interni ai organismului. Din această cauză variaţiile favorabile, adecvate, apăreau în darwinism, doar ca întîmplătoare.
Cu privire la suprapopulaţie, ideea pe care Darwin ,a împrumutat-o de la Malthus, trebuie să spunem că marele naturalist nu a dat nici o dovadă concludentă de existenţă normală a fenomenului în natură. Mai mult, numeroase fapte descrise de Darwin contrazic existenţa acestui fenomen, Acelaş lucru se poate spune cu privire la una din formele luptei pentru existenţă — anume lupta dintre indivizii aceleaşi specii. Deşi Darwin acorda acestei forme de luptă cea mai mare însemnătate — ca şi în cazul suprapopulaţiei — el nu are dovezi concludente în sprijinul ei.
Meritul mare al lui Darwin, în afară de tratarea amănunţită a formelor variabilităţii şi a legilor acesteia, este de a fi relevat importanţa uriaşe pentru evoluţie, a corelaţiilor dintre specii diferite, corelaţii cuprinse în noţiunea de luptă pentru existenţă. Darwin a demonstrat pentru prima dată faptul că în natură, în fiecare regiune dată, speciile se află într-o strînsă înlănţuire şi dependenţă reciprocă. In această înlănţuire unele specii trăiesc pe seama altora şi în consecinţă sînt adaptate reciproc, întocmai ca într-un organism viu, unde schimbarea unui organ sau a unei funcţiuni, prin corelaţie fiziologică şi morfologică, duce în mod necesar la schimbarea altor organe şi funcţiuni, tot aşa între specii, schimbarea (în urma modificării unor condiţii ale mediului) unei specii va duce în mod necesar la schimbarea, mai înceată sau mai rapidă, mai întîi a verigilor mai
apropiate,  apoi  tot  mai  îndepărtate, în cercuri din ce în ce mai largi.
In acest fel corelaţiile dintre specii reprezintă unul din cei mai însemnaţi factori ai evoluţiei. Speciile care nu se vor modifica în ritm cu celelalte verigi ale lanţului din care fac parte, vor pieri în mod inevitabil. Aceste corelaţii biologice fiind cu mult mai labile decît factorii lipsiţi de viaţă, (de pildă, clima), se înţelege că ei, în primul rînd, vor determina ritmul viu al evoluţiei.
Din aceste corelaţii complicate, supravieţuiesc după cum am arătat mai sus, indivizii care posedă de la început variaţii favorabile, adecvate condiţiilor lor  de viaţă. Aceşti indivizi reuşesc să lase urmaşi la care variaţiile respective se vor accentua mai mult. In acest fel, prin selecţie naturală, pornind de la o variaţie individuală, la un moment dat, după un număr oarecare de generaţii, vor apare indivizi, într-atîta de deosebiţi de forma iniţială încît vor constitui ceea ce în sistematică poartă numele de varietate. Procesul nu se opreşte aici. Variaţiile vor continua să se acumuleze şi noua varietate se va diferenţia într-o varietate şi mai deosebită de forma iniţială, şi aşa tot mai mult pînă cînd apare o formă atît de diferită de aceea de la care s-a pornit încît poate constitui o specie nouă. Aici sînt de subliniat unele aspecte. Mai întîi rezultă că selecţia naturală lucrînd lent, fără salturi brusce, crează de fapt forme noi, pornind de la variaţii foarte mici. In al doilea rînd rezultă că varietăţile sînt forme de trecere de la o specie la alta şi în fine rezultă că între specie şi varietate  nu există  deosebire principială, calitativă — varietatea este o specie năs-cîndă, iar specia este o varietate bine pronunţată. In sîîrşit trebuie observat că datorită noţiunii selecţiei  naturale procesul transformării speciilor este tot odată un proces de adaptare continuă la condiţiile schimbătoare ale mediului. Evoluţia se face prin adaptare.
Şi Darwin s-a lovit, ca şi Lamarck, de contradicţia dintre ipoteze care presupuneau existenţa formelor de tranziţie dintre specii şi realitatea din natură, unde asemenea forme, sînt o mare raritate şi atunci îndoielnice. Darwin dă însă un alt răspuns
192
N. BOTNARIUC
decît acela al lui Lamarck: el spune că formele de tranziţie nu există în prezent dar ele au existat în trecut, însă fiind mai slab adaptate decît extremele, au fost eliminate prin selecţie naturală, datorită luptei cu varietăţile mai bine adaptate ale aceleaşi specii, deci datorită luptei intraspecifice.
Apariţia darwinismului (1859) care, cu toate lipsurile lui, dădea o explicaţie pe deplin ştiinţifică şi satisfăcătoare procesului evoluţiei a constituit o adevărată revoluţie în gîndirea oamenilor. Engels aprecia această concepţie ca una din marile realizări ale secolului XlX-lea, care a pus bazele modului de gîmdire materialist-dialectic. Lenin, compara pe drept cuvînt, revoluţia produsă în biologie de Darwin cu aceea produsă în ştiinţele sociale de către Marx.
Trebuie subliniat că darwinismul s-a elaborat în focul unei aprige lupte împotriva fixismului — recunoscut aproape de toţi biologii, inclusiv cei mai apropiaţi amici ai lui Darwin. Fixismul şi creaţionismul s-au opus energic darwinismului făcînd o încercare organizată (1860) de a răsturna din-tr-o lovitură noua teorie, lucru care de altfel, nu le-a reuşit. Opoziţia violentă dintre fixism şi evolutionism, se vede aproape din fiecare pagină a „Originei speciilor", cu tot caracterul extrem de moderat şi modestia lui Darwin. Unul din scopurile lui era zdrobirea fixismului, fără de care nu se putea construi noua teorie. De aceasta trebuie ţinut seamă neapărat în aprecierea darwinismului, a concepţiei lui Darwin despre specie. Aici vrem să subliniem două aspecte, acela al realităţii speciei în darwinism şi acela al caracterului lent al transformărilor. In mod firesc, trebuind să răstoarne concepţia despre specie elaborată de fixişti, a trebuit să lupte împotriva absolutizării limitelor între specii, împotriva actelor de creaţie, separate, pentru fiecare specie în parte. Nu este deci de mirare că în   formularea   tezelor   opuse fixismului, Darwin a pus accentul pe continuitatea absolută a transformărilor, ajungînd chiar la unele formule destul de neclare, care au dat şi dau loc la diferite interpretări. Astfel, căutînd să scoată în evidenţă faptul că speciile se transformă neîncetat, că acesta este un proces continuu, Darwin afirmă că
noţiunea de specie devine arbitrară, nere-flectînd o realitate corespunzătoare. Fără îndoială că este vorba de vechea noţiune fixistă, deoarece întregul conţinut al operei lui Darwin arată existenţa reală a speciei în sens evoluţionist, aşa cum o înţelege şi Timiriazev. S-ar putea aduce numeroase citate din Darwin care arată limpede acest lucru, dar nu e locul aici. Cu toate acestea nu există acord nici astăzi asupra poziţiei darwinismului în problema realităţii speciei. Acelaş lucru cu privire la caracterul lent, fără salturi al evoluţiei, pe care Darwin îl sublinia în opoziţie, în actele de creaţie separate.
In perioada de după Darwin, se poate spune că în general, biologia s-ia dezvoltat pe două linii principale: pe de-oparte, în epoca imperialismului apar o sumedenie de curente sub fel de fel de etichete şi titluri ademenitoare — ca neodarwinism, darwinism social, mutaţionism, psiholamarckism, holism, etc. — care toate sînt de fapt an-tidarwiniste şi culminează în genetica formală sau morganism. In esenţă toate curentele amintite merg pe linia ruperii organismului de condiţiile mediului, pe linia proclamării caracterului autogenetic al va-riabilităţii şi a întregului proces al evoluţiei speciilor. Aceste curente, nuanţate diferit, se continuă pînă în prezent. Ele tratează darwinismul ca un fel de teorie demodată. De pildă la congresul zoologilor din 1949 (Paris) — Paul Brien anunţă pur şi simplu că teoriile transformiste de pînă în prezent pot fi împărţite în două — lamarckiste şi darwiniste-mutaţioniste — contopind în felul acesta darwinismul cu mutaţionismul şi de fapt desfiinţîndu-1.
Pe de altă parte, biologia s-a dezvoltat pe linia continuării darwinismului, pe linie materialistă şi prin lucrările lui Haeckel, Th. Huxley, a fraţilor Kovalevski, ale lui Timiriazev şi a numeroşi alţi biologi progresişti a pregătit apariţia biologiei actuale. Aşa după cum darwinismul a apărut ca rezultat al unei anumite trepte realizate în dezvoltarea agriculturii capitaliste, tot aşa biologia miciurinistă a apărut pe baza dezvoltării agriculturii socialiste.
Intr-o serie de probleme centrale — relaţiile organismelor cu mediul, cauzele va-riabilităţii   şi ale eredităţii,  metodele de
PROBLEMA SPECIEI ŞI DISCUŢIA IN JURUL EI
193
transformare dirijate ale organismelor, biologia miciurinistă mergînd pe linia darwi-nistă, a elaborat o serie de idei principial noi şi de o mare însemnătate practică şi teoretică. Dar în alte probleme nu s-a ajuns la un acord de păreri. Printre aceste probleme este aceea a speciei, a factorilor care determină transformarea ei şi a modului cum se produce transformarea.
Acum zece ani acad. T. D. Lîsenko a publicat prima lucrare cu privire la factorii evoluţiei speciilor, afirmînd că în natură nu există suprapopulaţie şi nici lupta în interiorul aceleaşi specii. Apoi în 1948 şi mai tîrziu în 1950 şi 1956 el şi-a dezvoltat punctul de vedere asupra modului cum evoluează speciile, cîştigînd numeroşi adepţi dar şi numeroşi adversari. In felul acesta, în jurul unei probleme care părea că eşte rezolvata cel puţin in linii rriari, încă de pe timpul lui Darwin, s-a aprins o discuţie extrem de vie, în care adversarii nu au ales cu prea multă atenţie armele de luptă, iar pe alocurea în focul disputei, au confundat propriile lor dorinţe cu realitatea obiectivă.
' Care este punctul de vedere al lui T. D. Lîsenko şi a adepţilor săi şi care este noutatea lui ?
T. D. Lîsenko porneşte de la convingerea că specia este o realitate obiectivă. El arată că speciile sînt forme calitativ deosebite ale materiei vii. Pentru delimitarea speciilor, în afara vechilor criterii — fisiologic şi mor.  fologic, şcoala lui Lîsenko insistă asupra criteriului ecologic — adică al unităţii speciei cu condiţiile ei de viaţă şi îndeosebi asupra criteriului relaţiilor intra şi inter-specifice. După părerea şcolii lui Lîsenko şi acest lucru reprezintă o noutate însemnată, relaţiile intra-specifice sînt calitativ deosebite de relaţiile dintre specii diferite. Dacă relaţiile inter-specifice pot fi cuprinse . în noţiunile de luptă şi de ajutor reciproc, relaţiile dintre indivizii aceleaşi specii sînt de altă natură, neputînd fi încadrate în aceste noţiuni. Amintim că în darwinism nu se făcea această deosebire, iar lupta in-tra-specifică era considerată drept cea mai aspră. Adepţii părerii lui Lîsenko, arată că relaţiile intraspecifice sînt rezultatul evoluţiei relaţiilor dintre individ şi specia că-■ reia îi aparţine, ţinînd seama că în toate
13 — V. Romînească Nr. 1
cazurile „interesele" individuale sînt subordonate speciei. Sub orice formă s-ar manifesta aceste relaţii ele sînt totdeauna îndreptate spre menţinerea şi propăşirea speciei respective. Ele îşi au originea în unitatea speciei, apărută şi dezvoltată în anumite condiţii ale mediului.
Este consecinţa a ceea ce Lîsenko numeşte legea vieţii speciei biologice: „In natură, la animal   sau plantă, diferitele organe, diferitele însuşiri, diferitele procese biologice, toată diversitatea infinită a particularităţilor de forme şi funcţiuni ale organismului are rostul de a contribui direct sau indirect la sporirea numărului indivizilor speciei sale, chiar dacă aceasta în unele cazuri ar scurta viaţa unui individ izolat sau chiar i-ar aduce moartea." Numeroase fapte vin în sprijnul acestei păreri. De pildă, insecta călugăriţa are un obicei în aparenţă foarte bizar : în timpul împerecherii femela îl devorează pe mascul, începînd de la cap la coadă. Actul împerecherii nu se întrerupe nici atunci cînd o parte din nefericitul consort a fost mîncată. S-ar părea că este un exemplu clasic de luptă. In realitate este o adaptare a speciei: în corpul femelei îndată după împerechere începe o intensă proliferare de ouă, ceea ce necesită o mare can; titate   de  substanţe  nutritive. Călugăriţa este o insectă răpitoare, care însă nu-şi urmăreşte prada, ci stă în aşteptare, cu picioarele   anterioare,   răsfrînte  în cîrji, înălţate ca şi cum s-ar ruga să-i trimeată cineva prada mult dorită (de aici numele!)) In aceste condiţii, prada fiind destul de rară, există multe riscuri ca ouăle să nu se poată dezvolta, ceea ce ar fi foarte dăunător speciei. Astfel că masculul, îndepli-nindu-şi misiunea faţă de specie prin actul împerecherii — serveşte tot odată ca primă sursă de hrană femelei. Este o luptă dar de altă natură decît cea între specii diferite, încă un exemplu. Albina lucrătoare posedă un ac veninos, care însă nu-i poate servi pentru   apărarea individuală. Orice albină care a înţepat un duşman moare, deoarece acul este smuls din corpul ei cu o parte din organele interne, ceea ce duce inevitabil la pieirea insectei. Cum s-a putut elabora un asemenea „instrument" în cursul evoluţiei ? Explicaţia constă în aceea
194
N. BOTNARIUC
că structura albinei serveşte apărării coloniei întregi, a speciei, chiar dacă duce la moartea unor indivizi izolaţi. Aici este clar că obiectul selecţiei naturale nu a fost individul ci specia, luată ca unitate. Se pot aduce numeroase alte exemple de aceeaş natură, care arată că într-adevăr în interiorul speciei relaţiile sînt deosebite faţă de cele dintre specii.
T. D. Lîsenko, este de părere că aceste relaţii fiind calitativ deosebite, relaţiile in-traspecifice se transformă în interspecifice prin salt, odată cu transformarea speciilor. Saltul este conceput ca producîndu-se brusc, fără nici un fel de treaptă de tranziţie. Deci şi în acest punct părerea este diferită de cea darwinistă. Pe cînd în darwinism speciile se transformă una în alta .prin intermediul varietăţilor, care sînt treptele de trecere, Lîsenko este de părere că asemenea treceri nu există şi nici nu au existat vreodată. Varietăţile există, însă ele nu sînt decît forme de existenţă ale speciei. Specia extinzîndu-se pe teritorii ,noi, în condiţii noi, se adaptează la aceste condiţii dînd naştere la varietăţi, care nu sînt de loc tranziţii spre noi specii. Varietăţile în totalitatea lor reprezintă specia şi se caracterizează tocmai prin anumite relaţii între ele, relaţii menite să asigure propăşirea speciei, în condiţiile ei de trai. Oricare dintre varietăţi, prin salt, se poate transforma într-o altă specie.
Acest punct de vedere a stîrnit deosebit de multe discuţii.
Care sînt faptele pe care se bazează această părere ?
Trebuie spus de la început că faptele nu sînt multe iar unele sînt de aşa natură încît au fost contestate în întregime. Printre aceste fapte este de pildă transforma* rea unor specii de grîu în altele (grîu moale în grîu tare şi invers), transformare ce se produce fără forme de trecere, transformarea griului tare şi a celui moale în secară, transformarea griului' ramificat în grîu tare, moale, orz, secară, ovăz, a cocsagîzului în păpădie, a mesteacănului în ulm, a carpenului în alun, etc. In total au fost citate vreo 15 cazuri de acest fel.
împotriva teoriei lui Lîsenko, precum şi împotriva însăşi a materialului faptic s-au
ridicat numeroase obiecţiuni, unele fiind foarte serioase.
Astfel, cu privire la fapte, se obiectează că unele din ele (de pildă transformarea griului în secară) pot căpăta şi alte explicaţii, cel puţin tot atît de verosimile ca acea dată de Lîsenko. Turbin arată că prezenţa boabelor de secară în spice de grîu se poate explica prin natura hibridă a plantelor şi nu are nimic comun cu transformarea speciilor, explicaţie pe care Lîsenko o respinge. Alte fapte — ca transformarea mesteacănului în ulm, a carpenului în alun — s-au dovedit a fi prezentate în mod greşit şi chiar tendenţios. S-au prezentat şi o serie de obiecţii principiale. Faptul că, de pildă, în spice de grîu apar boabe de secară, de la început adaptată la condiţiile mediului duce la concluzia că şcoala lui Lîsenko neagă orice rol al selecţiei în procesul de adaptare, deci neagă principiul esenţial al darwinismului. Mai mult, se afirmă că în felul acesta, secara apare ca preadaptată, ceea ce nu mai este compatibil cu o concepţie materialistă. Din faptul că transformările se pot face reciproc, adică sînt reversibile, se trage concluzia că şcoala lui Lîsenko în fond neagă evoluţia progresivă şi reduce totul la o repetare, toată mişcarea se face în cerc, deci nu poate apare nimic nou — concluzie în fond antievoluţionistă. Totodată se contrazice principiul fundamental al ireversibilităţii evoluţiei.
La aceste obiecţii — adepţii şcolii lut Lîsenko, şi el însuşi au dat unele explicaţii. Astfel, Rubaşevsky arată că totuşi teoria lui Lîsenko nu neagă selecţia, rolul acesteia constă în supravieţuirea variaţiilor cu caracter adecvat şi adaptiv cel mai pronunţat. Studiţki arată că a înţelege ireversibilitatea evoluţiei prin referire la două forme atît de apropiate ca grîul şi secara înseamnă de fapt dogmatism şi îngustime de vederi, deoarece noi nu putem spune în fond care dintre ele este superioară şi care inferioară. Ireversibilitatea evoluţiei, spune Studiţki trebuie apreciată numai în raport cu grupele mari, unde într-adevăr este perfect valabilă.
Cu privire la problema relaţiilor intra şi interspecifice unii biologi afirmă că în natură există suprapopulaţie şi lupta in-
PROBLEMA SPECIEI ŞI DISCUŢIA IN JURUL EI
195
iraspecifică, acţionînd ca factori normali şi necesari ai evoluţiei (Sukaciov, Ivanov); alţii afirmă că nu este nici o deosebire între relaţiile intraspecifice faţă de cele in-ierspecifice (Talman), în fine, după unele •păreri (Ilin) discuţia despre aceste relaţii este cu totul de prisos, deoarece Darwin înţelegea lupta doar în sens metaforic, cuprinzînd în ea toate relaţiile posibile. Se aduce şi obiecţia (Tolmaciov) că în cazul chiar cînd părerea lui Lîsenko ar fi justă în privinţa relaţiilor, acest criteriu este complet inutilizabil în practică, deci nu are nici o valoare.
Unii zoologi, (Dubinin, Nicolski etc.) nu sînt de acord cu aceste obiecţii şi deşi nu împărtăşesc întru totul părerile lui Lîsenko, socotesc că teoria lui cu privire la deosebirea dintre relaţiile intra şi inter-specifice se aplică în întregime la animale.
In sfîrşit, Cozo-Polianski apreciind global teoria lui Lîsenko arată că ea de fapt nu prezintă nimic nou, este o teorie de tip mutaţionist, ca alte teorii de acest fel, formulate de multă vreme.
Discuţia a căpătat şi un pronunţat caracter teoretic prin încercarea de a interpreta concepţia lui Darwin despre realitatea speciilor şi legat de aceasta —• problema saltului în natură. T. D. Lîsenko, ca şi unii adepţi ai părerilor sale, sprijinindu-se pe unele citate din Ch. Darwin şi din Timi-riazev, susţin că în concepţia darwinistă se neagă existenţa reală a speciilor şi se afirmă că această noţiune a fost imaginată de oameni pentru comoditatea cercetării naturii. Oponenţii lui Lîsenko nu împărtăşesc această părere şi încearcă să demonstreze contrariul: darwinismul recunoaşte existenţa reală a speciilor.
In adevăr, este greu de crezut că un om ca Darwin care a fost nu numai un mare biolog dar şi un excelent sistemati-cian, să-şi consacre opera principală demonstrării faptului evoluţiei şi descoperirii cauzelor evoluţiei speciilor — adică a ceva ce nu există ! Credem după cum am mai spus, că în această problemă s-a scăpat din vedere evoluţia istorică a noţiunii de specie, care a făcut ca poziţia lui Darwin la care era însemnat tocmai factorul continuităţii formelor organice şi lăsa pe un plan secundar factorul discontinuităţii
13*
— să fie nu numai firească dar chiar necesară.
In lucrarea sa din 1956, Lîsenko revine din nou la această problemă şi subliniază încăodată părerea cu.privire la „evoluţio-nismul plat" al lui Darwin, evolutionism care nu vede saltul în natură, nu vede apariţia calităţii noi. Această idee a stîr-nit numeroase discuţii, în care au fost antrenaţi şi filozofi. Oponenţii lui Lîsenko nu sînt de acord cu asemenea tratare a dar-winismului. Ei arată că Darwin, demon-strînd apariţia de specii noi din altele mai vechi, demonstrînd chiar origina animală a omului, cu toate deosebirile lui esenţiale faţă de toate celelalte vieţuitoare, nu poate fi acuzat de evolutionism plat. La aceasta s-ar putea adăuga că Darwin nu înţelege rolul selecţiei naturale doar ca o sită care triază nişte forme preexistente, preadap-tate. Darwin sublinia în nenumărate rînduri rolul creator al acestui factor, rol de plăsmuire a noilor forme. întreg capitolul al VII-lea din „Origina speciilor" este consacrat acestei probleme importante a modului cum apare noul în evoluţie, cum apar la vieţuitoare calităţi noi, care nu au existat dinainte. Este drept, Darwin, afirmă clar că natura nu face salturi. Dar filozofii sînt de părere că optica lui Darwin asupra desfăşurării evoluţiei este pe deplin compatibil cu înţelegerea materialistă şi dialectică a unor forme de salturi care se desfăşoară în timp îndelungat şi într-un mod gradat, progresiv. Biologii au păreri foarte variate în această privinţă. Unii susţin că saltul se poate produce brusc, în una sau în cîteva generaţii, alţii susţin că şi transformarea necesitînd sute sau chiar mii de ani poate fi încadrată în noţiunea de .salt.
Demn de remarcat este faptul că biologii reuşesc să spriijne cu unele fapte aceste păreri foarte variate.
Din examinarea şi compararea atentă a materialului biologic, reies unele aspecte noi în această problemă de mare interes teoretic şi practic. Se pare că orice generalizare în această problemă a saltului, a modului de transformare a speciilor este pripită, deoarece diferite grupe de organisme au legi proprii, caracteristici după care se desfăşoară acest proces. Este foarte
.196
N. BOTNARIUC
probabil că organismele inferioare (bacteriile, plantele şi animalele monocelulare, chiar unele plante pluricelulare) se pot într-adevăr transforma prin saltul brusc. Insă cu cît ne ridicăm mai sus pe scara vieţuitoarelor cu atît această modalitate trece pe un plan mai secundar (fără a dispare vreodată).. Acest lucru apare deosebit de limpede la animalele superioare, înzestrate cu sistem nervos puternic diferenţiat şi la care ori ce transformare apare mai întîi ca o modificare de comportament şi acesta duce treptat, în mersul generaţiilor, la modificări fiziologice şi morfologice profunde, la transformarea speciilor. Fără să excludă existenţa unor legi generale ale evoluţiei vieţuitoarelor (legi pe care încă nu le cunoaştem) acest punct de vedere care susţine existenţa unor legi specifice de transformare în interiorul diferitelor grupe de vieţuitoare se pare că merită toată atenţia.
Discuţia care este în plină desfăşurare, nu a rezolvat încă nici una din problemele ridicate. Ea are însă marele merit de a fi ridicat aceste probleme. Atenţia biologilor de toate specialităţile ca şi atenţia multor filozofi se concentrează din nou asupra problemei factorilor evoluţiei, asupra modalităţilor transformărilor calitative în natura vie, asupra specificităţii legilor biologice după care se desfăşoară viaţa diferitelor organisme asupra legilor generale ale evoluţiei materiei vii şi a utilizării acestor legi de către oameni. Spiritele s-au mai potolit după prima încrucişare a spadelor şi acum se lucrează intens la cercetarea însăşi a materialului, a naturii şi mai puţin a afirmaţiilor.
Asistăm la un moment istoric palpitant în desfăşurarea unei probleme de mare însemnătate şi numai citirea, fără nici un fel de idei preconcepute, a cărţii naturii însăşis ne va arăta calea de urmat.
CINEMA
s
EMIL SUTER
ÎNSEMNĂRI DESPRE STILUL CINEMATOGRAFIC
Aşezat comod în fotoliu sau la masa de lucru, deschid cartea   preferată şi o citesc sau o recitesc în titînă, cînd doresc şi cît doresc. Adeseori îmi place să revin asupra unor pasaje, alteori mă afund în universul ei social şi moral, mă familiarizez cu particularităţile compoziţiei sale artistice, cu ritmica   aparte a cuvintelor în frază. Aceasta îmi permite, mie, cititor, ca după o lectură repetată şi conştiincioasă să pot deosebi stilul Balzac de stilul Flaubert, stilul Sadoveanu de stilul Creangă. Pentru că, într-o accepţie mai largă, problema stilului care se identifică cu însăşi Individualitatea artistică a operei literare, se extinde dincolo de originalitatea formei la particularităţile de conţinut şi compoziţie. Apare într-adevăr evident că un scriitor cu un stil propriu manifestă preferinţe pentru o anumită zonă a realităţii, pe care o reflectă într-o viziune personală, alegîndu-şi personajele dintr-o anumită sferă socială, (pe care o cunoaşte mai bine), cu ^anumite particularităţi fizice şi psihice. Opera sa se va afirma prin trăsături bine definite ale compoziţiei şi printr-o cadenţă particulară a frazei literare. Iată o sumă de criterii de apreciere, care   contemplate „au ralenti" printr-o lectură sîrguincioasă se adună toate în ceea ce obişnuim să considerăm drept particularităţile stilistice ale unui mare artist.
S-ar putea să greşesc, dar îndrăznesc să .afirm că tocmai această favorabilă ambiantă, cu care este binecuvîntată arta literară,
asigură perenitatea operei şi personajelor literare.
„Tot ce e scris rămîne" — glăsuieşte adagiul latin, avînd grijă să precizeze că doar „vorbele zboară". Astăzi, s-ar cădea să adugăm că şi „imaginile cinematografice zboară".
Aici mi se pare a fi deocamdată destinul destul de ingrat al celei mai populare arte: cinematograful. Spun deocamdată, pentru că este foarte probabil că televiziunea şi impresiunea filmului pe bandă magnetică, ultimele cuceriri ale tehnicii contemporane, vor permite într-un apropiat viitor cinefilului să aibă, la un preţ rezonabil, filmoteca sa personală şi, deci, să-şi proiecteze cînd vrea şi cît vrea din operele cinematografice preferate. Va dispare astfel o parte din dezavantajele actualelor condiţii de vizionare a spectacolelor cinematogia-fice, deşi trebuie să recunonaştem că urmărind filmul pe ecranul îngust al aparatului de televiziune se va spulbera şi iluzia autenticităţii, pe care o plămădeşte ambianţa specifică a sălii de cinema, cu ecranul ei normal sau lat, stereofonic, etc.
Pînă atunci, însă, filmul — artă a vitezei _ este şi o artă sortită uitării. După şase decenii de creaţie cinematografică sîn-tem obligaţi să constatăm cu regret că noua şi miraculoasa artă a imaginilor cinematice a creat nenumărate conflicte captivante, a dăruit zecilor de milioane de spectatori ore de sublimă desfătare estetică, dar n-a creat nici un personaj original nepierî-
198
EMIL SUTER
tor, nici un nou Hamlet, Julien Sorel sau Ana Karenina, continuînd să-şi soarbă seva din marile opere literare. Sau, ca să Tîm drepţi, puţinele personaje faimoase pe care le-a născut ecranul — un Maciste, doctor Mabuse, Caligari, Zorro, etc. — aparţin unor filme de groază şi aventuri, de o dubioasă valoare artistică.
Privim un film odată, iar dacă ne place mult îl mai vedem odată. Apoi, după o lună, uneori mai devreme, nu mai reţinem decît scene disparate, pentru ca după un an să-1 uităm cu desăvîrşire. In această ucigătoare apă a Lethei s-.au dizolvat şi drame omeneşti şi eroi care, acolo, în sala de cinema, stîrniseră torente de lacrimi şi explozii de emoţii tari.
Cîţi dintre oamenii de cultură, în stare să dizerteze ore în şir despre arta lui Tolstoi, Daumier sau Beethoven, vor admite că un D. W. Griffith, Abel Gance, Charles Chaplin, S. M. Eisenştein, John Ford, Karl Dreyer, Pudovkin, Marcel Carne, S. Iut-kevici, Lawrence Olivier, Vittorio de Sica, Rene Clair, Claude Autant-Lara — ca să citez doar cîteva nume din vasta pleiadă a maeştrilor ecranului — au dreptul să revendice fiecare un loc în Pantheonul nemuritorilor ?
Odată cu milioanele de metri de peliculă uzată sau îngropate în tezaurul cinematecilor, marile personalităţi ale filmului —• regizori, scenarişti, actori — se estompează, devenind umbre rătăcitoare prin filele unor istorii de artă cinematografică.
Şi totuşi... cum se face că, după un lung şir de ani, nu pot uita căruciorul de copil care se rostogoleşte pe scările de marmură ale Odessei revoluţionare — un simplu moment din filmul .„Crucişătorul Potiom-kin" ? De ce mă obsedează uriaşul portret al lui Şahqv, cu chipul său radiind un robust optimism, care ocupă brusc întregul ecran, întrerupînd procesiunea funebră de la catafalcul „Marelui Cetăţean" ? Şi dece mă încearcă acelaş rîs crispat, dureros, cînd îmi amintesc de gestul umil automatic, cu care pirpiriul Chariot mătură urma paşilor stăpînului său. în omătul afînat al Alaskăi, moment din străvechiul film „Goana după aur" ?
Acest vast album de momente cinematografice, din care am spicuit doar cîteva
exemple, închide între cartoanele lui „secretele" măiestriei cinematografice, acele excepţionale particularităţi stilistice ale unor opere, considerate pe drept cuvînt „clasice".
*
In autobiografia literară „Poezie şi adevăr", Goethe evocă o amintire al cărei tîlc ar pune în încurcătură pe criticul cinematografic.
In timpul războiului de şapte ani — povesteşte Goethe — cînd Prusia a fost ocupată de armatele franceze, în casa părinţilor săi fusese încartiruit un nobil ofiţer francez, contele Thorane. Mare amator de-pictură, acesta îşi transformase camera într-un adevărat atelier de creaţie, invitînd pe cei mai renumiţi pictori ai Prusiei să-i lucreze tabloul, în schimbul unor onorarii ispititoare.
Numai că pe Thorane, neţinînd seama de „stilul" artiştilor — unul peisajist, alt'uf portretist, al treilea pictor animalier — picturile nu-1 mulţumeau pe deplin. Pentru a obţine opere desăvîrşite, aristocratul calo-fil se gîndi la originala soluţie de a întruni toate aceste talente în acelaşi tablou. începutul îl făcu, chemînd pe un pictor animalier să picteze nişte turme de oi în spaţiul unui peisaj excelent realizat mai înainte. Veni apoi rîndul pictorului de oameni să introducă păstori şi drumeţi. Dar cum respectivii artişti nu se arătau deloc zgîr-ciţi cu oile şi păstorii lor, curînd peisajele-cele mai aerate deveniră prea strimte. Rezultatul — notează cu un ironic scepticism Goethe — era că „nu se putea niciodată prevedea ce va deveni tabloul şi cînd era terminat nu puteai fi mulţumit de el".
Fireşte că, în .afara unor rare excepţii — mă gîndese îndeosebi la operele excelentei triplete de pictori şi caricaturişti sovietici, cunoscuţi sub pseudonimul Kukrîniksi — creaţia de atelier nu poate produce decît hibride neizbutite, într-un amalgam de-stiluri, care desfiinţează individualitatea operei de artă.
In cinematograf, însă, „metoda Thorane" devine condiţia esenţială a viitoarei opere-cinematografice. Cum ia naştere filmul ? In primul rînd, scenaristul este cel care fixează;
ÎNSEMNĂRI DESPRE STILUL CINEMATOGRAFIC 199
cadrul acţiunii, imaginează conflictul, pictează (în cuvinte) portretele personajelor. Nu rareori, scenaristul este dublat de un dialogist, a cărui menire este se dezlege limbile eroilor.
Preluînd baza artistică a viitorului film, regizorul începe s-o „disece" în segmente din ce în ce mai fine — sequenţe, scene, planuri — creind „decupajul tehnic" sau scenariul regizorial ai filmului. Incepînd cu această nouă fază, caracterul colectiv al creaţiei cinematografice se amplifică. Artă spectaculară, filmul se „materializează" ca operă de artă prin participarea unei largi echipe de actori, operatori, decoratori, compozitori, monteuri etc.
In faţa unui asemenea produs heteroclit, bizară contopire de fior artistic şi tehnică industrială mai poţi oare vorbi de o „unicitate" a stilului, de o individualitate a operei cinematografice ? Cui să-i revină paternitatea artistică a filmului ? Scenaristului ? Regizorului ? Actorilor ? Sau operatorului ? (mai cu seamă atunci cînd acest operator se numeşte Gabriel Figueroa, neîntrecutul „pictor" al peliculelor mexicane).
In faţa acestei aparente şarade, opiniile sînt împărţite. Unii, considerînd unilateral opera cinematografică, dau precădere conflictului (adică muncii scenaristului), alţii jocului actorilor, alţii, în fine, măiestriei regizoriale.
Dacă termenul de sinteză cinematografică (care sugerează tocmai polifonia mijloacelor de expresie împrumutate de la artele cu tradiţie şi topite într-o nouă formă artistică) este astăzi unanim admis, girul artistic al operei cinematografice continuă să fie obiect de discuţie.
Multă vreme, scenariul a fost privit drept cheia de boltă a creaţiei filmice. Considerat ca un gen literar independent de filmul căruia îi servea drept bază artistică, scenariul devenea o mixtură de povestire şi dramă, care nu satisfăcea nici gusturile cititorilor, nici cerinţele regizorului. Din asemenea scenarii, abundînd în dialoguri şi metafore literare, care ignorau funcţia plastică a imaginii cinematografice s-au născut nenumărate filme cu un caracter teatral, oţios.
Astăzi, primordialitatea regiei în creaţia cinematografică este susţinută cu fervoare
de cei dispuşi să identifice regizorul cu un dirijor, de a cărui baghetă magică depinde succesul interpretării orchestrale. Comparaţia nu mi se pare fericită, pentru că nicr scenariul nu este o partitură, o operă finită, ci doar scheletul viitoarei opere, care capătă „muşchi" în procesul de turnare, şi nici actorii, fiecare în parte, nu pot fi asemuiţi, în cel mai bun caz, decît unor solişti, cu personalitatea şi stilul lor personal de interpretare. Menuhin rămîne acelaşi geniu al viorii şi fără bagheta lui Toscanini, după cum Chaplin era acelaşi inegalabil mim, chiar atunci cînd juca în filmele regizate de Mack Sennett.
Personalitatea artistică a regizorului (atunci cînd nu este şi autorul scenariului) se afirmă în „împăcarea" şi armonizarea unor stiluri atît de felurite într-o viziune unitară. Originalitatea acestei viziuni transpare în „stilul" propriu al compoziţiei planurilor, al ritmului, al efectelor de montaj, al intensităţii luminii etc. Toate aceste detalii tehnice, a căror importanţă este adeseori subapreciată, nasc „imaginile emoţionale" — după expresia lui Eiseoşteini — care ne urmăresc obsedant, izolate sau în flux, mulţi ani după ce fabulaţia filmului a fost uitată. Aceste „unităţi de frumuseţe artistică" fac parte integrantă din stilul de Santis, sau stilul Rene Clair, pe care spectatorul cu o cultură cinematografică îl recunoaşte uşor şi care imortalizează creaţiile maeştrilor ecranului.
i
*
Ce înseamnă „stilul" scenariului ? In ni-ciun caz, propoziţii gongorice, de felul acestora : „Cerul de un albastru ireal pluteşte deasupra dealurilor ce se pierd ca nişte spinări de balene giganticei (sic) spre munţii îndepărtaţi; sau „Conductele de aburi şi noroi se răsucesc în ceaţa groasă ca nişte uriaşe reptile încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte" (sublinierile ne aparţin) şi alte numeroase „figuri de stil" pe care le-am întîlnit în scenariul „Porţile iadului" de Petre Luscalov (publicat în revista „Film" nr. 10). Cui poate folosi abundenţa de metafore, hiperbole şi epitete ornante care încarcă inutil majoritatea scenariilor noastre ? Ce vor reţine regizorul şi
'200
EMIL SUTER
"decoratorul din aceste indicaţii ? In primul exemplu, care se referă la un cadru de natură, regizorul va folosi un panoramic care să cuprindă în perspectivă, profilul dealurilor pierzîndu-se în lanţul muntos. Dacă dealurile vor avea sau nu un contur asemănător „unor spinări de balene gigantice", cum le-a văzut scenaristul, calitatea filmului nu va fi cu nimic întinată.
Al doilea cadru ar pretinde un decor de studio. Dar, oare, comparaţia „reptilină" sugerează mai pregnant atmosfera fantastică a cadrului, îndeajuns de subliniată în prima parte a indicaţiei ? Abuzul de metafore literare reprezintă un lest care grevează supărător asupra operaţiei următoare, ce revine regizorului : decupajul tehnic.
De aceea, nu întîmplător maeştrii ai cu-, vîntului nu-şi mai recunosc stilul, atunci cînd operele le sînt transpuse pe ecran, iar atunci cînd abordează genul artistic al scenariului de film se ciocnesc de dificultăţile unor mijloace de expresie specifice artelor figurative. Un film ca „Mitrea Cocor", onorabil pentru începuturile cinematografiei romîneşti, este lipsit de strălucirea de cristal a artei sadoveniene. Filmul redă cu lăudabil respect subiectul cărţii, este lucrat corect şi pe alocuri chiar emoţionant, dar magica putere de sugestie a imaginilor lui Sadoveanu, acea ameţitoare mireasmă a stilului său au dispărut în versiunea ecranizată.
Dacă metafora literară cu întreg potenţialul ei emotiv apare caducă în scenariu, cum poate (izbuti scenariul, care mî-nuieşte acelaş instrument ca şi literatura, să creeze „figurile de stil" cinematografice ? Lucrul acesta este posibil, numai ţinînd seama de una dintre legile specifice, obiective, ale creaţiei cinematografice : montajul care generează metafora cinematografică. De multe ori, însă, acest principiu fundamental al compoziţiei şi formei cinematografice este lăsat pe seama regizorului. Rezultatele sînt bune, atunci cînd regizorul, înzestrat cu acel inefabil „spirit cinematografic" construeşte imaginile şi le îmbină în aşa fel, încît din ele să ţîşnească spontan toată încărcătura lor emoţională. Metafora cinematografică, numai ea se sculptează pentru veşnicie în memoria spectatorului.
Există în filmul american „Sarea pămîn-tului" un moment de mare intensitate artistică, prezentat într-un montaj paralel. Soţul, activist sindical, este arestat de agenţii F.B.I. şi torturat în încăperea poliţiei, în timp ce pe o mizeră laviţă de lemn soţia, în chinurile facerii, dărueşte viaţă unui nou prunc. Prezentate izolat, în cursul acţiunii, cele două momente ar fi fost oarecari, lipsite de o semnificaţie artistică. Asociate şi repetate cu insistenţă printr-un subtil efect de montaj, ele nasc, prin contrast, simbolul cinematografic al luptei pentru o altă viaţă (exprimată emoţionant în metafora genezei biologice).
Nici căruciorul care se rostogoleşte pe scările de marmură ale Odessei revoluţionare (Crucişătorul Potiomkin), nici portretul uriaş al lui Şahov („Marele Cetăţean") n-ar impresiona spectatorul, privite izolat, în sine. Numai efectele de montaj, de un rafinament stilistic excepţional declanşează cu toată forţa emoţia artistică a acestui grupaj de imagini contrastante.
Din păcate, însă, în filmele noastre — şi nu numai ale noastre — stăruie însă concepţia că montajul, care certifică individualitatea aristică a operei cinematografice, este o operaţie de finisaj, executată cu indiferenţa unei „obligaţii de serviciu" în cabina de montaj. Consecinţa este, de cel mai multe ori, un film plat, obositor, care se desfăşoară într-un ritm cînd prea accelerat, cînd sîcîitor de lent, vlăguit de fiorul adevăratei artei
Celor care continuă să subestimeze "importanţa montajului, ca principiu fundamental al creaţiei cinematografice, încă din faza de scenariu, îmi îngădui să le amintesc celebrul manifest cinematografic „Contrapunctul orchestral" redactat în comun de trei maeştri ai regiei : Eisenştein, Pudovkin şi Alexandrov, în epoca imediat următoare invenţiei filmului sonor, cînd ecranul era ameninţat de invazia literaturii şi teatrului.
„Mijlocul fundamental — sublinia manifestul — şi de altfel unicul prin care cinematograful a fost în stare să atingă cele mai înalte culmi ale emoţiei artistice este montajul. îmbunătăţirea montajului ca mijloc esenţial pentru a produce un efect
ÎNSEMNĂRI DESPRE STILUL CINEMATOGRAFIC
201
■*este indiscutabila axiomă a dezvoltării cinematografului".
Cel mai bogat, profund şi just conţinut de idei al unei opere cinematografice va rămîne inoperant asupra spectatorului, atunci cînd scenaristul îi neglijează forma şi compoziţia, generatoare de puternică e-jnoţie artistică.
★
Care sînt analogiile şi care deosebirile dintre curentul şi stilul cinematografic ? Mi se pare util să ating această chestiune, deoarece întrepătrunderea dintre sferele celor două noţiuni naşte adeseori în limbajul .curent (şi cîteodată în limbajul unor critici) confuzii între curent, ca orientare ideologică şi artistică de grup, şi stil ca expresie a personalităţii operii de artă.
Inţelegînd. stilul ca o noţiune în care fuzionează intim două idei principale: uni-Jatea de structură artistică a unui vast ,grup de opere, raportată la o epocă (de ;pildă, stilul epocii „filmului mut", care cunoaşte trăsături particulare faţă de stilul • epocii „filmului sonor"), la specificul naţional (stilul francez, italian, american, etc) ■sau la o anumită orientare ideologică în ..artă (expresionism, realism, naturalism) şi originalitatea, „sigiliul" personal al creatorului operii cinematografice (stilul Eisen-:ştein, Marcel Carne sau John Ford) — este limpede că nu vom putea identifica niciodată stilul cu şcoala artistică. Fiecare curent artistic, fie el realist sau formalist, :îşi creează un stil propriu, ale cărui trăsături esenţiale şi le însuşesc, cei dintîi, îprozeliţii' săi. Simbolul cinematografic a .constituit o inovaţie în domeniul formei .cinematografice, folosit apoi în mod abuziv de unii regizori impresionişti ca Abel 'Gance, Jean Epstein sau Gustav Machaty. Expresionismul a încercat şi el să „revoluţioneze" mijloacele de expresie în arta cinematografică, să le amplifice puterea de sugestie prim rafinate efecte de lumini şi umbre, decoruri de un constructivism fantastic şi imagini deformate. Repetarea mecanică a aceloraşi procedee de către pionierii „expresionismului" german, un Fritz Lang, Lupu Pick sau Robert Wiene, maeştri M „filmului de groază" a dus la o pre-
matură vlăguire a unui curent artistic care izbutise într-o vreme să uluiască spectatorii prin speculaţiile sale formaliste. Niciodată însă, un curent artistic care foloseşte unele fapte de stil comune nu va reuşi să-şi afirme vitalitatea, dacă discipolii săi nu vor crea o mare diversitate de stiluri.
Limitînd analiza stilului cinematografic numai la faptele de stil comune curentului artistic, ajungi la negarea individualităţii artistice a operei cinematografice. Cu greu poate înţelege cititorul particularităţile stilistice ale unor maeştri ai artei cinematografice dim clasificarea arbitrară a diferitelor stiluri pe care o stabileşte, pe baza trăsăturilor de grup artistic, criticul cinematografic elveţian Eva Elie în volumul „Puterea cinematografului" (Aux Editions des Nouveaux Cahiers, 1924). Eva Elie încadrează în „stilul romantic" operele cinematografice ale regizorului francez Abel Gance—definit ca un „Victor Hugo al ecranului" — şi filmul lui Juliem Duvivier, „Carnet de bal". Singura deosebire calitativă dintre creaţiile icelar doi cunoscuţi cineaşti francezi constă — după Eva Elie — în „romantismul grandilocvent" încărcat de „simboluri magnifice" din filmele lui Abel Gance („Napoleon", „Roata", „Acuz" !) şi „romantismul delicat" din filmul amintit al lui Julien Duvivier.
Caracterul capricios al unei asemenea clasificări stilistice apare atunci cînd criticul elveţian consideră un alt film al aceluiaşi Julien Duvivier, „La Bandera" ca avînd un stil „strict realist" de o „nudă simplitate" (depouille). Cititorul se poate întreba, fireşte, nedumerit: este Julien Duvivier un realist sau un romantic ? In realitate, practica artei cinematografice (şi hu numai a artei cinematografice) a demonstrat că hotarele dintre diferitele curente sînt adeseori relative, trasate în mod artificial de amatorii de scheme. In operele multor romantici există mai mult decît un sîmbure de observaţie realistă ia vieţii şi societăţii, după cum latura romantică se integrează armonios .în viziunea multora dintre maeştrii realismului. Am văzut, la timpul lor, cele două filme de Julien Duvivier citate de criticul elveţian şi cunosc o mare parte a operelor acestui remarcabil cineast francez („La Fericirea femeilor", după
202
EMIL SUTER
romanul lui Zola, David Golder", „Allo Berlin, iţi Paris !", „Golgota", „Roşcovanul" — după Jules Renard —, „Capul om", „Manhattan" etc). Cu excepţia unei mediocre pastişe după filmele „monumen-tale"ale americanului Cecil B. De Miile (cum a fost filmul „Golgota"), filmele lui Duvivier, cu toate infuziile lor romantice, aparţin în totalitate realismului cinematografic, un realism bineînţeles limitat de condiţiile de creaţie artistică în societatea burgheză. Originalitatea stilului Duvivier, afirmată cu strălucire în „Carnet de bal" sau „Manhattan", originalitate pe care Eva Elie o ignorează, constă, după mine, în particularitatea compoziţiei artistice a acestor filme — care precede, cronologic, actuala formulă a filmelor neorealiste italiene.
Datorită acestor aprecieri impresioniste, de suprafaţă, care în general abundă în cronicile cinematografice, este omisă tocmai latura principală a conceputului stilistic, individualitatea artistică a operei cinematografice. Realişti sînt şi francezul Louis Daquin, şi americanul Herbert Bibermann şi italianul Giuseppe de Santis. Dar personalitatea lor se traduce nu prin trăsăturile comune tuturor artiştilor realişti, ci prin tonalitatea proprie fiecărei opere, în care se exprimă spiritul unui popor şi vibraţia unui temperament. Fără acest „timbru" personal al operei de artă, stilul degenerează în manierism monocord şi oţios, care sugrumă fiorul artistic.
Dealtfel, aşa cum hotarele dintre curente sînt adeseori artificiale, tot practica a dovedit că faptele stilistice comune unui grup artistic pot folosi şi altor curente. A respinge formalismul în artă nu înseamnă însă a respinge şi inovaţiile fructuoase în domeniul expresiei cinematografice, realizate de unii artişti formalişti. Aceste cuceriri în domeniul formei pot servi şi unei arte cinematografice orientată în spirit realist.
Confuzia dintre curent şi stil a născut în ultimii ani moda aşa zisului „stil neorealist". Este neîndoielnic că neorealismul a însemnat pentru arta cinematografică din ţările capitaliste un puternic reviriment tematic, descoperind nebănuite filoane epice în toiul unei „crize" de subiecte. De aici
cred şi influenţa pe care neorealismul o» exercită, pe o rază foarte întinsă, dincolo» de hotarele Italiei, în Franţa şi în Japonia, în Grecia şi în Spania.
Neorealismul nu este însă numai un stil,, ci o tendinţă ideologică făţiş afirmată de-creatorii săi, şi care a triumfat tocmai prin marea diversitate de stiluri folosite de cineaştii toloreni.
Cei care au remarcat că seria filmelor lui Jean Paul Chanois „Tata, mama," etc., aparţine sferei neorealismului au avut dreptate, pentru că cele două — pînă acum — filme franceze exprimă tendinţa comună tuturor neorealiştilor de a dezvălui semnificaţiile artistice ale faptului cotidian. Dar savoarea artistică a celor două filme se da-toreşte vervei spirituale care oglindeşte un temperament naţional şi un temperament individual.
Discutabilă mi se pare însă observaţia tovarăşei Alice Mănoiu dintf^un articol publicat în revista „Film" nr. 7 cu privire la „influenţa şcolii italiene" asupra filmului; sovietic „Cazul Rumeanţev". Este drept că unele recente producţii sovietice, printre-care „Cazul Rumeanţev", „Fiul" şi ,,Primul eşalon" folosesc procedee stilistice — mai cu seamă acel lirism al amănuntului vieţii şi „instantaneele" surprinse cu perspicacitate — care amintesc spectatorilor de-filmele neorealiste. Acest „împrumut" de fapte de stil este firesc oricărei arte, şi cu atît mai mult artei cinematografice,, deoarece nici o inovaţie în limbajul artistic nu constituie o proprietate de grup.
Dar a reduce o întreagă metodă de creaţie la cîteva procedee de stil poate crea' confuzii. Neorealismul ca şi realismul socialist (căruia îi aparţine prin orientarea sa „Cazul Rumeanţev") sînt două curente ale realismului contemporan. Intre ele nu' există şi nu pot exista contradicţii. Aceasta nu înseamnă însă a ignora deosebirile de concepţii şi de metodă în reflectarea artistică a adevărului vieţii.
Dar cum problema depăşeşte obiectul acestor însemnări, ea merită să fie analizată într-un alt articol.
In niciun domeniu al artei, discuţia despre „modernitatea" stilului, care se desfăşoară în paginile „Gazetei literare" avîntf ca obiect literatura, nu mi se pare a avea
ÎNSEMNĂRI DESPRE STILUL CINEMATOGRAFIC
203
mai mult temei şi a duce la concluzii mai triste ca în cinema.
Privit în raport cu trăsăturile stilului „modern", stilul unui Rabelais poate să apară, desigur, anacronic. Dar cu toate dificultăţile de topică şi de lexic, stilul marelui umanist îşi păstrează după veacuri o savoare inalterabilă, pentru că receptivitatea cititorului sincronizează stilul epocii respective.
Copil al tehnicii, cinematograful îşi înnoieşte şi îmbogăţeşte registrul stilistic cu fiece nouă perfecţionare tehnică. Prim-planul, gros-planul, travellingul, panoramicul, supraimpresiunea, imaginile deformate şi trucate sînt pentru spectator termeni de lexicon cinematografic, care nu-i spun mare lucru. Pentru cineaşti, fiecare nouă perfecţionare a tehnicii filmării provoca o adevărată revoluţie în arta compoziţiei şi stilului, care prăbuşea în neant realizările anterioare. Marea revoluţie a sonorului a înmormîntat definitiv toate operele, multe din ele valoroase, din îndelungata epocă a filmului mut, devenite astăzi documente vetuste şi neinteresante dintr-o preistorie a artei cinematografice.
Acum şapte sau opt ani au rulat pe ecranele noastre în copie sonorizată, două dintre capodoperele lui Chaplin din epoca glorioasă a filmului mut: „Piciul" (realizat în 1921) şi celebra „Goană după aur" (1925). M-am dus să le văd cu pasiunea celui care descoperă două documente de o nepreţuită valoare artistică. Am rămas însă decepţionat de indiferenţa cu care spectatorii urmăreau genialul „dans al pîinişoarelor", expresivă pantomimă cinematografică, amuzîndu-se în schimb de ritmul dezarticulat al mişcărilor filmate cu 16 imagini pe secundă, de coafura şi rochiile „stil" 1925 ale eroinei, pentru ca, mulţi dintre ei, plictisiţi de primitivismul peliculei să părăsească sala în timpul proiecţiei. Spectatorii aveau totuşi dreptate : între stilul „Goanei după aur" şi cel al „Dictatorului" se află aproape 20 de ani de creaţie cinematografică, străbătuţi de adevărate cataclisme, care au compromis zeci de opere valoroase ale epocii „mute".
In ultimii 20 de ani, stilul cinematografic pare să fi dobîndit o oarecare stabili-
tate. El nu poate fi primejduit, după părerea mea, de ecranul lat, soluţie tehnică» temporară în faţa primejdiei televiziunii. Nu ştiu însă dacă perfecţionarea filmului în relief, în curs de elaborare, care va materializa cea de-a treia dimensiune, adîncimea, pe care deocamdată spectatorul şi-o făureşte în imaginaţie, nu va obliga cineaştii să modifice fundamental compoziţia cadrelor, ceea ce ar. putea să arunce în desuetudine, multe din actualele procedee de stil ale filmelor sonore.
*
„Adevărul este universal, el nu-mi aparţine mie, el aparţine tuturor, eu îi aparţin lui, nu el mie. Proprietatea mea e forma, ea este individualitatea mea spirituală. Le style c'est l'homme (stilul este omul); Şi încă cum !"
Observaţia îi aparţine lui Marx şi ea îmi dezvăluie una dintre lipsurile cele mai serioase ale cinematografiei noastre.
Fiecare nou film romînesc ne dă prilejul să semnalăm un nou progres într-o* nouă latură a creaţiei cinematografice.
Ne bucură să constatăm acurateţa imaginilor filmate de operatorii noştri, calitatea artistică a ilustraţiei muzicale şi jocul foarte cinematografic al unor actori ca Ion Finteşteanu, Ion Iancovescu, Marcel An-ghelescu, Al. Giugaru, Colea Răutu, Va-siliu Birlic sau Iurie Darie.
Toate aceste calităţi devin însă sterile, inoperante, cît timp scenariul şi tratarea regizorală rămîn tributare unor modele străine. Nu mi se pare reprobabil să împrumuţi o metaforă cinematografică din-tr-un alt film, atunci cînd ea serveşte traducerii ideii artistice într-o imagine concretă şi sensibilă. Montajul paralel din „Sarea Pămîntului", despre care am amintit, l-am regăsit „grosso modo" şi în excelentul film german „Mai tare ca noaptea". Aşi putea aminti şi de ameţitorul vîrtej al caruselului din filmul maghiar „Căluşeii", filmat magistral din unghiul de vedere al eroinei, moment pe care l-am văzut ai: doma într-un vechi film francez „Coeur fidele" de Jean Epstein. Coincidenţe sau „împrumuturi", cele două ~ simboluri cinematografice,    folosite   în altă ambianţă,
.204
EMIL SUTER
•ne-au procurat aceleaşi clipe de emoţie ar-rtistică.
Trist este însă atunci cînd întregul film ■este compus din decalcuri după alte opere •cinematografice. Ori ceea ce împiedică o ■dezvoltare mai rapidă a artei noastre cinematografice nu sînt carenţele tehnice, -din ce în ce mai rare, ci lipsa de originalitate artistică, lipsa unui stil propriu, «care să reflecte totodată specificul national al poporului nostru.
Am văzut recent trei noi filme bulgăreşti, ■producţii ale unei cinematografii care are exact aceiaş vîrstă cu a noastră. Filmele -vecinilor noştri au, din punct de vedere tehnic, mult mai multe lipsuri ca ale noastre : planuri lungi, lumina inegală, sunetul defectuos şi uneori nesincron cu ima-••ginea etc.
Cu toate aceste lipsuri evidente, un film ca „S-a întîmplat pe stradă" reţine atenţia prin simplitatea cu care oglindeşte -.cîteva trăsături tipice ale vieţii şi psihologiei poporului bulgar. Intre „S-a întîmplat -pe stradă" şi „Pe răspunderea mea", pentru a compara două filme din aceeaş categorie artistică, superior este cel dintîi, ■pentru că redă un crîmpei din realitatea -socială a unui popor, într-o formă, poate încă săracă, dar specifică, în timp ce „Pe •răspunderea mea" pastişează formula comediei vieneze, cu moliciunea ei efeminată şi binecunoscutele finaluri de revistă.
Individualitatea artistică a operei cine-»,matografice depinde nu numai de stilul personal al creatorilor, ci de modul în scare acest stil exprimă specificul geografic, istoric, social şi spiritual al poporului.
Există  dincclo de particularităţile sti-
listice ale fiecărei opere, un stil specific al filmului american, cu ritmul său trepidant şi epicul său de suprafaţă, în contrast cu ritmul lent şi psihologismul grav al filmului britanic. Există un patetism robust şi un simţ al monumentalului în filmul sovietic, după cum există o suavă şi adeseori fantastică poezie a fiordurilor, cîmpiilor şi lacurilor în filmele nordice, o vervă spirituală aplecată spre pa-radoxe în filmul francez şi o simplitate directă, adeseori brutală a şcoalei neorealiste, italiene. Particularităţile stilului naţional se reliefează şi în unele domenii tehnice, lumina tulbure, ceţoasă a filmului nordic, deosebindu-se de contrastul net între umbră şi lumină al filmului mexican, pentru a sugera, prin efecte de lumină, specificul naturii şi climei din ţările respective.
' Nu se poate vorbi însă pînă acum de un stil naţional al filmului romînesc, deşi au existat preocupări în această direcţie. Redus însă la pitorescul superficial al unei recuzite vestimentare de operetă (hainele ţăranilor din „Răsună Valea") la penibilele „măşti" ţărăneşti („Răsună Valea", „Mitrea Cocor"), sau la instantaneele ste-reotipe ale străzilor bucureştene, stilul naţional la noi se află încă în prima copilărie.
Timpul nu stă însă pe loc. Şi poate că de la imitaţia respectuoasă, dar lipsită de valoare, creatorii noştri vor face acel „salt calitativ", aşteptat de toţi, spre „proprietatea formei", a unei forme artistice complexe şi originale, care să reflecte pe deplin temperamentul şi bogăţia spirituală a poporului nostru.
TEORIE $1CRITICĂ
AL. SĂNDULESCU
PRELUDIU LA O MONOGRAFIE „MIHAIL SADOVEANU"
Din pragul celui de-al patrulea sfert de veac în care a păşit, maestrul Mihail Sadoveanu, a primit urările a mii de cititori şi prieteni, atît din ţară, cît şi de peste hotare. In acest cor de glasuri ce s-au înălţat să-l omagieze, s-au distins în primul rînd contribuţiile tovarăşilor de breaslă şi de academie ai maestrului. Citind articolele şi evocările, studiile şi conferinţele ce i-au fost consacrate marelui scriitor, îţi dai seama de amploarea evenimentului şi în acelaşi timp de dificultatea de a cuprinde într-o sinteză întregul material publicat recent în volum.
De la preşedintele Academiei şi pînă la cel mai proaspăt ucenic al condeiului, personalităţi de seamă ale culturii şi literaturii noastre precum şi tineri poeţi, prozatori şi critici literari, oameni aparţinînd unor diverse generaţii şi naţionalităţi, au vibrat la unison cu prilejul sărbătoririi maestrului iubit. In cuvintele lor omagiale, în stihurile sau în cercetările lor, autorii întruniţi în volumul de care ne ocupăm, au subliniat cu toţii valoarea naţională a operei lui Sadoveanu, ca expresie a năzuinţelor seculare de libertate şi dreptate ale poporului romîn, au relevat particularitatea operei, s-au în-cîntat în faţa poeziei naturii şi au gustat cu plăcere din frumuseţile limbii literare sado-veneşti. A fost omagiat scriitorul în toată splendoarea operei sale monumentale, dar şi cetăţeanul, neostenitul combatant în frontul păcii, mereu prezent în cele din-tîi rînduri ale luptei.
In afara acestei prime semnificaţii ma-
jore, strîns legată de importanţa evenimentului şi implicit de importanţa lui Mihail Sadoveanu pentru literatura şi cultura romînească, volumul omagial prezintă şi o> altă semnificaţie, după părerea noastră cu atît mai profundă, cu cît exprimă ceea ce este inedit, original, în exegeza sadove-niană. Ne referim la studiile de critică literară, care prin noile contribuţii înscrise-aci, împing simţitor înainte cercetarea ştiinţifică a operei marelui nostru clasic în», viaţă, suplinind deocamdată lipsa unei ample cercetări monografice.
Deşi s-a vorbit îndeobşte despre caracterul simfonic al creaţiei sadoveniene — şi în această direcţie sînt remarcabile foarte concentratele eseuri ale lui Paul Georgescu-din prezenta culegere — considerăm însăi că nicăieri nu i s-a dat o definiţie mat concisă, mai subtilă şi poate mai exactăt ca în articolul academicianului G. Călines-cu. Pornind de la faptul că M. Sadoveanu-s-a contopit cu însăşi viaţa şi natura evocată în povestirile sale, că a studiat în detaliu pe cronicari şi vorbirea poporului din-toate ţinuturile romîneşti, acad. G. Călines-cu observă că opera lui Sadoveanu este „rodul de peste mai bine de jumătate de-veac al silinţei de a supune regulilor muzicii contemplaţia naturii şi cunoaşterea^ realistă a oamenilor cu instituţiile lor."' Această transcripţie melodică formează un* coral uriaş, în care criticul descifrează „mii de strune, toate acordate cu grijă'',. în aşa fel, încît la audiţie nimic nu te jenează, totul te încîntă şi te înalţă. Eufonia
206
AL. SANDULESCU
operei sadoveniene indică echilibrul, armonia, simţul artistic desăvîrşit care-1 ridică pe scriitor la rangul de interpret al uneia sau mai multor epoci istorice, a căror lume spirituală a cunoscut-o sau a studiat-o. înzestrat cu asemenea însuşiri, creatorul imprimă operei sale o valoare universală şi de aceea acad. G. Călinescu îşi deschide articolul cu această propoziţie memorabilă, care serveşte drept concluzie întregii sale demonstraţii : „Dacă Ştefan cel Mare s-ar scula din mormînt şi ar vorovi cu noi. am "încredinţarea că pe noi nu ne-ar pricepe, dar pe Mihail Sadoveanu da".
îndrăzneala şi fineţea observaţiilor acad. G. Călinescu, unite totdeauna sub egida talentului său scriitoricesc se manifestă şi în interpretarea aşa zisei „monotonii" a «perei lui Sadoveanu pe care criticul o consideră „de un efect artistic inegalat, înrudit cu caligrafia persană".
Privind opera în însăşi esenţa ei, în filiaţia ei folclorică şi umanistă acad. G. Călinescu descoperă adevăruri care rămîn de nepătruns pentru ochiul superficial. „Repetarea în variantă a aceloraşi teme", particularitate a operei lui Sadoveanu care dă impresia de „monotonie", este pusă în legătură cu lirismul şi plasticitatea poeziei populare, dar şi cu arta bizantină, care „scoate efecte de policromie şi compoziţie murală din repetarea la infinit a aceloraşi teme, să le zicem universale, cu mereu inepuizabila observaţie de conţinut plastic".
Caracterizările, atît de concentrate şi de elocvente ale acad. G. Călinescu tind spre schiţarea unui specific artistic profund original şi naţional de care se ocupă în articolul său şi acad. Perpessicius.
Cu obişnuita eleganţă stilistică, autorul .„Menţiunilor critice" notează cîteva consideraţii asupra unităţii dintre liric şi epic în opera lui M. Sadoveanu. Criticul observă că poetul Sadoveanu, care a smuls lirei sale acorduri înfiorate, contemplînd -peisajul românesc, s-a aflat în permanenţă pe acelaşi drum cu rapsodul unei lungi, şi îrămîntate istorii. Intr-o plăcută exprimare metaforică, acad. Perpessicius sugerează polivalenţele lirismului sadovenean care-şi -găsesc o albie comună în şuvoiul epopeii -naţionale, creată de marele scriitor. Ideea o întîlnim într-un fel şi în articolul acad.
M. Ralea, care, pornind de la o mai veche constatare critică, defineşte personalitatea lui M. Sadoveanu, prin ceea ce numeşte d-sa spirit pandur şi contemplaţie blîndă, poetică în faţa naturii. Preferinţa scriitorului pentru un anume tip de erou'— haiducul — ca şi sentimentul naturii au dat naştere unui peisaj asupra căruia au acţionat numeroşi factori istorici. „Natura lui Sadoveanu — zice acad. M. Ralea — e natura istorizantă, natura care a văzut, a auzit, a înghiţit multe suflete". Osmoza om-natură, de care vorbea într-un fel şi Ibrăileanu, face ca opera lui Sadoveanu să fie aşa de specific romînească, şi tocmai asupra acestei trăsături pune accentul acad. M. Ralea în articolul său.
Şi studiul acad. Tudor Vianu, deşi de un caracter mai festiv, reprezentînd omagiul subsectiei de Limbă şi literatură a Academiei, conţine observaţii la fel de interesante în legătură cu determinarea caracterului naţional .al operei lui M. Sadoveanu. Ne reţine luarea-âtninte următorul pasaj din conferinţa acad. prof. T. Vianu, care indică nu numai admiraţie faţă de scriitorul sărbătorit, dar şi fixarea operei în cadrul literaturii romîne : „Pentru că sîn-tem închinătorii aceloraşi mari creatori ne simţim mai solidari între noi, mai hotar rîţi să menţinem tăria şi neatîrnarea patriei care ne-a născut deopotrivă şi s-o ajutăm să se înalţe către ţintele cele mai înalte ale progresului social şi moral. Unul dintre firele acestei strînse legături a pornit şi de la Mihail Sadoveanu. Sintem romîni şi pentru că sîntem cu toţii, deopotrivă, închinătorii operei sale, pentru că această operă a descătuşat în noi aceleaşi simţiri şi aceleaşi legăminte"
Recunoscînd operei lui Sadoveanu acest puternic specific naţional, acad. T. Vianu îi descoperă vechi surse folclorice de unde izvorăşte umanismul de esenţă orientală al scriitorului. „înţelepciunea şi politeţea" nu denotă numai felul vorbirii eroilor lui Sadoveanu, pe care prof. T. Vianu l-a caracterizat cu atîta simţ de pătrundere, dar şi o anume filozofie, ca rezultat al unei experienţe milenare.
De un interes care putea fi sporit sub raportul informaţiei este articolul lui Savin Bratu despre „începuturile literare ale
PRELUDIU LA O MONOGRAFIE
207
Iui Sadoveanu". Bazîndu-şi analiza pe povestirile cuprinse în primele două volume de Opere, autorul observă — şi aceasta ni se pare calitatea studiului — că personalitatea lui Sadoveanu se afirmă în trăsăturile ei esenţiale chiar din acea înfloritoare epocă a debutului. Acum se stabilesc preferinţele scriitorului, ca şi modalităţile .sale artistice. Savin Bratu face o remarcă judicioasă arătînd că, spre a ajunge la adevăratul său erou — răzvrătitul — Sa-.doveanu parcurge un lung drum de căutări care s-au oglindit artistic în chipul pribeagului. Cercetind operele de tinereţe ale maestrului, Savin Bratu semnalează în ■continuare lucruri îndeobşte cunoscute, dar pe care critica le-a revendicat operelor de ■maturitate. Aşa, se vorbeşte despre taina pe care o poartă în suflet eroii lui Sado-• veanu, despre semnificaţia lirică a povestirii la persoana I-a, despre amintire, ca procedeu specific    artei    lui Sadoveanu. Toate acestea, alăturate referirilor istorico-literare, sînt în măsură să recompună o ■imagine a scriitorului din vremea tinereţii, In genere puţin cunoscută şi studiată.
Şi mai puţin cercetată, deşi revine adesea în discuţii, dar numai ca o simplă .afirmaţie sentenţioasă, este problema elementelor folclorice din opera lui M. Sadoveanu. In cadrul volumului omagial cîteva ■notaţii în această direcţie însemnează I. Manole în articolul „Marele rapsod popular", subliniind mai cu seamă receptivitatea scriitorului la diferitele genuri şi specii folclorice. Un studiu mai amplu, merituos prin enunţarea unei problematici bogate, întreprinde însă Const. Ciopraga, care mrmăreşte sistematic influenţele literaturii populare în opera lui Sadoveanu.
Pentru Const. Ciopraga o serie de trăsături specifice ale operei scriitorului, izvorăsc din ceea ce criticul numeşte „nucleul popular al operei lui Sadoveanu". Astfel în afara paralelismelor cunoscute în ceea ■ce priveşte împrumutarea temelor şi motivelor („Mioriţa" — „Baltagul", „Genoveva de Brabant" — „Măria sa Puiul pădurii", „Halimaua" — „Divanul    Persian"), C. Ciopraga adaugă „împrumuturilor" folclorice chipul eroului sadovenian, întrepătrunderea om-natură, romantismul şi realismul, •vorbirea curtenitoare şi înflorită.
Valoarea unei asemenea confruntări nu stă atît în noutatea ei, cît în semnificaţia şi sugestiile pe care le oferă. Stabilind „lista" care eventual poate suferi modificări, a influenţelor folclorice în opera lui Sadoveanu, C. Ciopraga a realizat prima sinteză a problemei, de unde pot porni amplificări analitice care să răspundă unei întrebări mai generale: Cum au învăţat marii scriitori la şcoala poeziei populare? Studiul semnat de C. Ciopraga ni se pare în acest sens, un bun început de drum.
Cu articolul „Tîrgul vechi moldovenesc în opera lui Sadoveanu" Ov. S. Crohmăl-niceanu reia discuţia începută într-un studiu mai vechi. Sentimentul de apăsătoare tristeţe care se ascunde în undele negre ale „Apei morţilor", ca şi atmosfera aceea dezolantă în care piere „floarea ofilită", sînt evocate cu o iscusinţă de mult recunoscută lui Ov. S. Crohmălniceanu. Regăsim în articolul său lumea tîrgurilor de provincie, amărîtă şi cenuşie, aşa cum a văzut-o Sadoveanu, lume în care se sting fiinţe de o mare distincţie morală, înăbuşite de injustiţia şi meschinăria societăţii. Atent mai cu seamă asupra stărilor morale, care compun o atmosferă specifică şi care ne indică în acelaşi timp unul dintre procedeele predilectice ale criticului, Ov. S. ■Crohmălniceanu deschide un capitol de cercetare căruia S. Damian reuşeşte să-i adauge noi observaţii. Articolul „Focurile de   artificii"    pune   o  interesantă problemă de tipologie socială. S. Damian încearcă să identifice în tipul prinţului Lai Cantacuzin din „Locul unde nu s-a întîmplat nimic" unele trăsături ale „omului de prisos", eroul atît de cunoscut al marilor opere realiste ruse din veacul al XIX-lea. Comparînd tipurile de boieri refractari clasei lor din romanele lui Turgheniev, — Rudin, Lavreţki, — cu   Lai Cantacuzin. criticul demonstrează   de fapt   două lucruri : întîi, că stări sociale asemănătoare produc scriitori şi eroi asemănători, si în al doilea rînd. că în raport cu această situaţie, M. Sadoveanu a fost influenţat de marea literatură rusă.
Inadaptabilitatea prinţului Lai Cantacuzin — conchide S. Damian — poartă în sine mai puţin aspiraţiile generoase ale aristocraţilor ruşi din romanele lui Tur-
208
AL. SANDULESCU
gheniev şi într-o mai mare măsură indolenţa şi filistinismul clasei sale. Dacă Lai Cantacuzin nu se poate acoperi pe de-a-n-tregul cu Rudin sau Lavreţki — aceasta se explică prin faptul că boierimea romînă de la finele veacului trecut se afla într-o fază mult mai conservatoare, decît boierimea rusă de la mijlocul veacului.
Analiza întreprinsă de S. Damian ni se pare una dintre cele mai pătrunzătoare pe care le conţine volumul, ea alătur,îndu-se din acest punct de vedere studiului semnat de Dumitru Micu.
Problema sensului etic al operei lui M. Sadoveanu aduce încă odată în discuţie problema personajelor lui Sadoveanu şi a naturii istorizante de care vorbea acad. M. Ralea. Pentru D. Micu interdependenţa om-natură ia proporţiile    unei adevărate contopiri, oamenii lui Sadoveanu devenind „întruchipări simbolice ale peisajului". De aici confuzia şi, într-un fel nivelarea aparentă a celor doi factori primordiali. Ar fi greşit să ne oprim însă în mod unilateral la constatarea pe care o face D. Micu la un moment   dat,   afirmîrad   că eroii lui Sadoveanu, „apar ca nişte prelungiri ale naturii". Demonstraţia sa reuşeşte să ne convingă pînă la urmă că aceşti' oameni, care nu pot fi priviţi, chiar istoric vorbind, decît în înfrăţirea lor cu natura, -- aspiră în permanenţă la umanitate. Pribegii şi haiducii lui Sadoveanu vor pieirea ciocoiului pentru izbînda dreptăţii, dar şi pentru împlinirea visului lor de fericire, care
aşa cum zice criticul constă în-„însuşi fap. tul de a fi, de a trăi pe pămînt, aşa cum se cuvine" în „faptul de a fi încălzit de soare, stropit de picurii ploilor, mîngiiat de vînt, în faptul de a respira miresmele codrilor, de a deşerta oale de vin, ascultînd-sunet dulce de cîntec..."
Neîndoios, D. Micu a exprimat foarte sugestiv şi foarte exact crezul optimist de viaţă al eroilor lui Sadoveanu. Nu trebuie să uităm însă că toate aceste elemente ale fericirii pomenite mai sus presupun libertatea de a le avea. Asupra acestui aspect poate că ar fi trebuit să insiste într-un fel D. Micu. Problema fericirii ca problemă filozofică are un pronunţat caracter social şi se impunea o mai, precisă determinare de acest ordin. D. Micu o presupune implicită şi de aceea consideraţiile sale atît de interesante asupra sensului etic al operei lui Sadoveanu. apar puţin unilaterale.
Desigur că trecerea în revistă a studiilor de critică literară cuprinse în volumul omagial ar putea continua, semnalînd încă şi alte observaţii preţioase, dacă nu inedite, cel puţin utile şi binevenite pentrui cercetarea operei sadoveniene. Contribuţiile amintite ni se par cele mai valoroase, ele; imprimînd volumului pe lîngă caracterul festiv şi pe acela al seriozităţii ştiinţifice;.
Cu studiile din prezenta culegere s-a marcat un bun pas înainte spre o> mult aşteptată monografie „Mihail. Sadoveanu."
VERA CĂLIN
NOUTĂŢI DESPRE CLASICI
G. CĂLINESCU: STUDII ŞI CONFERINŢE
S-ar părea că a scrie şi a vorbi astăzi despre marii clasici ai literaturii universale nu e o întreprindere lipsită de riscuri. Comportă, fără îndoială, un risc să te apropii de subiecte asupra cărora s-au pronunţat mari autorităţi. S-ar părea, pe de altă parte, că tocmai astăzi un astfel de risc, nu există. Criteriile ştiinţei marxiste de revalorificare a trecutului literar dau cercetătorului, istoricului literar contemporan putinţa de a spune ceva nou, de a prinde semnificaţii inedite, acolo unde totul părea spus. Ambele păreri pot fi privite şi din unghiul opus.
In toate vremurile, spiritele critice pătrunzătoare au descoperit adevăruri noi şi înaintate. Fiecare veac cu zestrea lui spirituală era apt să surprindă într-o capodoperă lucruri, pe care veacul precedent nu le văzuse. In portretele lui literare Sainte Beuve recomandă criticilor şi istoricilor literari să reia periodic discuţia despre marii clasici. „Nu vom "încerca... să deschidem un proces în lege şi să pronunţăm concluzii definitive. Va fi deajuns să discutăm liber despre Bolteau cu cititorii reoş-trii, să-l studiem în intimitatea sa, să-l privim în detaliu după punctul nostru de vedere şi ideile veacului nostru, trecînd pe rînd de la om la autor, de la burghezul din Auteull la poetul Iul Ludovic cel Mare, netrecînd cu vederea, cînd se ivesc, problemele de artă şi stil, lămurindu-le uneori, fără a încerca vreodată să le rezolvăm. E bine, odată cu fiecare epocă literară nouă, să trecem prin minte şi să reîmprospătăm ideile legate de anumite nume
14 — V. Romînească Nr. 1
devenite sacramentale, chiar dacă nu schimbăm nimic la ele, aproximativ aşa cum odată cu fiecare nouă domnie, se bate din nou monedă, se reîmprospătează efigia, fără a schimba greutatea ei". (,,Portraits litteraires", Boileau, Garnier, pag. 5—6). In alt Ioc, Sainte Beuve se scuză faţă de cei ce-1 pot bănui că doreşte să răvăşească ideile consolidate cu privire la marile figuri: „...nu ne-am impus legea... de a împinge cu orice preţ înainte idei aşa zise noi, să contrariem fără oprire ideile acceptate, să reformăm, să spargem judecăţile consacrate, să exhumăm una cîte una reputaţiile şi să le distrugem... (Rolul) nostru e mai simplu : avem cîteva principii de critică literară, pe care încercăm să le aplicăm, totuşi fără violenţă şi cu bunăvoinţă asupra autorilor iluştri ai secolelor trecute" (op. cit La Fontaine, pag. 51).
Pentru Sainte Beuve reconsiderarea era-un soi de higiena intelectuală, o aerisire^ intervenind la intervale regulate, în interiorul închis al istoriei literare. Pentru cercetătorul contemporan însă, pentru criticul marxist, acţiunea periodică de afînare a cunoştinţelor de istorie literară şi de împrospătare cu ajutorul contribuţiilor personale e înlocuită cu o revalorificare profundă, cu o transformare a stării de valori. Noua construcţie ia locul restaurării periodice.
Poţi însă să fi vechi şi atunci cînd ridici o clădire nouă. PJscurile sînt multiple. Există „reconsideratorul" care preia vechile aprecieri asupra clasicilor şi socotindu-le valoroase — aşa cum şi sînt — le „moder-
210
VERA CALIN
nizează", condimentîndu-le cu consideraţii „marxiste". Există, fireşte, vulgarizatorul. Există cercetătorul literar, care crede că poate înlocui originalitatea gîndirii, apre-' cierea estetică vie, inedită, bazată pe o cunoaştere intimă, profundă a textului literar, cu anoste consideraţii generale. Cunoaştem cu toţii pe autorii de triste articole cu „concepţie", care s-au tratat pe ei înşişi şi au fost trataţi şi de alţii cu indulgenţă, deşi „concepţia" nu le era alimentată de cultură estetică şi literară, de ascuţimea analizei critice, de o scînteie de originalitate şi, prin urmare, nu era concepţie, pentru că metoda materialist-isto-rică nu funcţionează în gol, ci se aplică asupra unor domenii constituite de cunoştinţe ştiinţifice sau artistice.
In domeniul revalorificării clasicilor universali, cred că am depăşit etapa prezentărilor onorabile cu capitolele de rigoare : epocă, biografie, operă, care la rîndul ei se împarte. în: consideraţii tematice şi consideraţii de măiestrie artistică, ultimul aliniat vorbind despre fuziunea indiscutabilă dintre fond şi formă şi raportîndu-le pe ambele la ambianţa socială.
Evocările unor mari figuri din literatura universală reunite de acad. Q. Călinescu în. volumul „Studii şi conferinţe", nu ţin de această categorie ci aduc ceva nou acolo unde totul putea fi considerat ca spus. G. Călinescu a trăit multă vreme în intimitatea operei celor cinci scriitori evocaţi în cele cinci portrete (conferinţe sau studii) din volum : Horaţiu, Ţasso, Cervantes, Tolstoi, Cehov. Sainte Beuve recomanda criticului „să facă (pe scriitorul ales) să trăiască, să se mişte, să vorbească, aşa cum a făcut desigur în realitate; să-l urmărească în interiorul său şi in moravurile sale domestice... să aleagă momentul în care poetul seamănă cel mal bine cu sine însuşi" (op. cit. Corneille, p. 31—32.) Acesta e unul dintre secretele care îl fereşte pe cercetătorul literar de a scrie opere exacte, stimabile, chiar utile pînă la un punct, dar lipsite de originalitate şi de forţa de a comunica cu intensitatea vieţii personalitatea scriitorului evocat.
Comunicarea dintre cititor şi autorul studiat se realizează la G. Călinescu prin intermediul textului, deci a operei însăşi. G.
Călinescu mînueşte textul, citatul cu o siguranţă şi o măestrie, care justifică butada ce i se atribuie : critica este arta de a folosi citatele. Portretul moral al lui Horaţiu, dominat de sentimentul inferiorităţii lui sociale, e dedus din crîmpeie de satiră, odă, epistolă. Biografia se extrage tot din texte. Horaţiu era sărac, „pau-peremque dives / Me petit". Cervantes a frecventat colegiul iezuiţilor din Sevilla ; descrierea vieţii şcolăreşti, cunoscute de Cervantes; o găseşte G. Călinescu în „Colocviul cîinilor".
Atmosfera epocii pe care a respirat-o un autor o reconstituie Călinescu tot din texte şi reconstituind-o astfel, ne comunică o seamă de date obiective, dar ne obligă să ni le însuşim încărcate cu sensibilitatea specifică scriitorului respectiv. Roma lui Horaţiu, afacerismul vremii, falimentele, crizele, specula sînt sugerate de pasajii spicuite cu îndemînare din întreaga operă a poetului latin. Exodul spre Indiile Noi, în Spania lui Cervantes, îl aflăm odată cu istoricul literar, urmărind povestea „Gelosului din Estramadura". Teroarea ce a urmat în Rusia după asasinarea lui Alexandru al II-lea, regimul lui Pobedonosţev, le cunoaştem, le simţim, le intuim, fami-liarizîndu-ne cu atmosfera schiţelor lui Cehov. Principiul horaţian „quod satis est" cu toate consecinţele lui (ruralismul, voluptatea în sobrietate, antiscientismul) este copios ilustrat prin referinţe la text. Moravurile romane, obiceiurile, superstiţiile se reconstituie cu ajutorul citatelor din poezia lui Horaţiu. Fiecare afirmaţie privind-mentalitatea scriitorului studiat şi atmosfera epocii se justifică printr-o referinţă. Familiaritatea desăvîrşită cu opera autorului îi dă lui G. Călinescu o siguranţă suverană în aprecieri. O consecinţă a acestui contact direct e lipsa aproape totală de referiri la alţi comentatori, alţi istorici literari, alţi critici. E drept, G. Călinescu aminteşte uneori, în treacăt, de predecesorii săi întru cercetarea unui autor : „Unii au ajuns la concluzii periculoase, exaltînd în el (Don Qui-jotte) aventura iraţionalistă..." (s.n.) In cazul lui Torquato Tasso, G. Călinescu aminteşte de literatura ce s-a creat în jurul acestui scriitor, devenit un caz simbolic pentru situaţia poetului aservit unei curţi.
NOUTĂŢI DESPRE CLASICI
211
Legenda tassică este pomenită, locul comun privit critic, adevărul restabilit. Apoi, în cazul Tasso ca şi a celorlalţi scriitori, comentatorul porneşte la studiu, liber de reminiscenţe ţinînd de critica şi istoria literară. O face cu gîndul de a prinde aspecte cît mai multiple ale unei personalităţi, aspecte pe care i le dezvăluie cercetarea profundă a operei, dar şi de a descoperi acea unitate în varietate ce se numeşte personalitatea scriitorului, de a prinde acele trăsături prin care „scriitorul seamănă cel mai mult cu el însuşi"; o face dezbărat de tentaţia apologiei, dar şi de spiritul celui pentru care marea personalitate apare mereu în halat şi papuci.
Coordonatele sociale ale timpului, deduse din opere, sînt uneori exprimate sub formă metaforică. Iubirea dintre Wronski şi Ana e iubirea unor oameni din lumea înaltă „condiţionată şi viţiată de mediul în care s-au născut. Şi algele şi plopii sînt plante, dar mişcarea lor aparţine la două universuri deosebite, fiindcă algele se clatină în apă, iar plopii în adierea vîntulul". Cel mai adesea însă, epoca se animează în elementele pitoreşti oferite de moravuri. Cunoaştem natura relaţiilor dintre patron şi client în societatea romană, aflăm cum patronul îşi elibera sclavul, făcînd din el un bufon, un „scurra". Cunoaştem — extrase din Oda I a lui Horaţiu — amănunte gastronomice ale epocii, ba chiar menu-ul complect al unui festin.
Uneori G. Călinescu încearcă să extragă din operă fizionomia unei clase întregi. Levin, Ana Karenina şi Wronski sînt nişte rafinaţi. Goana după rafinament e trăsătura boierimii ruseşti. Levin e pasionat după munca agricolă, dar „primitivismul claselor de sus e suspect de rafinament". Ana e „căutătoare a iubirii frenetice", şi sinuci-gîndu-se e în „căutarea unei senzaţii tari prin moarte". E „pentru o mondenă, o nebunie de bun gust". Avem impresia că psihologia unora dintre personaje — Levin şi Ana — şi mai ales felul cum sînt descrise momentele grave ale existenţei lor de către folstoi ne împiedică, să acceptăm drept ,,rafinamente nobiliare" anumite gesturi.
E de mult cunoscut darul de portretist al lui G. Călinescu, strălucit ilustrat în Istoria Literaturii Romîne prin portrete ca ale
14*
lui Matei Caragiale, Iorga, Lovinescu şi alţii. Făcînd din portret un mijloc de cunoaştere în istoria literară, o metodă a criticii, G. Călinescu s-a desfăşurat ca artist pe acest tărîm. Poate de aceea, pornind să scriem aceste rînduri, asociaţia cu Sainte Beuve ni s-a impus mai întîi. Cele cinci studii reunite în volumul de care vorbim vădesc şi ele talentul portretistului. Uneori, caracterizarea morală e abruptă, cuprinzătoare ca cea cu care se deschide studiul despre Horaţiu şi care va deveni axul explicativ al lucrării : „Nu încape îndoială că Horaţiu a suferit de un sentiment secret de inferioritate socială". Finalul aceluiaş studiu conţine un portret. Portretele lui G. Călinescu ţin adesea de arta instantaneului. El surprinde scriitorul într-un moment al unei desfăşurări care îl caracterizează. Pe Matei Caragiale îl vedem trecînd prin piaţa Sf. Gheorghe cu mers solemn şi într-o ţinută vestimentară care-i definesc snobismul nobiliar; pe N. Iorga intrînd precipitat într-o sală de curs; pe E. Lovinescu patronînd pontifical şi amabil o şedinţă a Sburătorului. Schiţa de portret cu care se încheie studiul despre Horaţiu, ni-1 arată pe poetul latin, apologetul simplităţii minând, la o masă rustică dar cochet aranjată („era probabil un estet făcînd exhibiţie de poterie naţională"). Depoziţiile martorilor oculari, care să transmită înfăţişarea şi gusturile lui Horaţiu lipsesc. Dar textul e şi acum suveran. Aflăm din operă, prin intermediul comentatorului neobosit, că Horaţiu era probabil gras şi greoi în anii maturităţii, dar că se juca totuşi cu mingea, că citea cu preferinţă pe Platon, Menandru, Eupolis, Arhiloc, că era scurt, că părul îi albise prematur şi ochii îi erau atinşi de o inflamaţie.
Evocarea cu care se încheie conferinţa despre Cervantes este sugerată de pînza lui Juan de Juaregui. Portretul literar se încheie cu o analogie — inspirată de expresia lui Cervantes în tabloul pictorului — între perceptorul hidalgo şi cel mai „cervantesc din galeria fizionomiilor literare romîne" — Macedonski, fiindcă după cum voi încerca să arăt, în sistemul metaforic al criticului Călinescu, analogia li-vrescă e figura cea mai frecventă.
212
VERA CALIN
G. Călinescu nu se mărgineşte, cînd determină fizionomia unui scriitor, a unei opere la redarea unei personalităţi prin prisma altei personalităţi, — a sa, a criticului — cu alte cuvinte, evită impresionismul critic. Dar, din teama de a avansa sistematizări şi generalizări grăbite, s-a limitat, în general, la cercetarea şi studiul unor individualităţi literare. Dacă Tasso îi prile-jueşte o erudită şi evocatoare caracterizare a barocului — neasociată dealtfel cu mişcarea contra reformei, care explică înclinarea barocului spre tratări patetice, pitoreşti, cu orice preţ impresionante. — Cervantes nu devine, pentru G. Călinescu, o ipostază a Renaşterii spaniole şi e tratat izolat de înfăţişările acestei mişcări, pe care le sintetizează strălucit ; picarescul, literatura cavalerească, literatura pastorală, etc. Nici Horaţiu nu e pus în legătură cu ceea ce se numeşte epoca lui August, cu întreaga mişcare literară a epocii. Generalizările forţate şi grăbite sînt dezastruoase şi scrupulul cercetătorului autentic îl face pe acesta să ezite în faţa unificărilor. Dar critica şi istoria literară ţin şi de domeniul ştiinţei şi metoda pur descriptivă, limitarea la fenomen,  pozitivismul critic, reprezintă o fază neevoluată în istoria oricărei ştiinţe. Postulatul criticii impresioniste care nu vedea în istoria culturii decît individualităţi şi-şi limita obiectul cercetării numai la ele, „pentru a le reda apoi caracteristica sub o formă personală" (Lovinescu, critice, voi. 4, pag.  146)  e respins de însăşi natura unei opere literare, ce nu se naşte prin generaţie spontană, ci e rezultatul unei dezvoltări în timp. Ideia unei astfel de dezvoltări e acceptată de multă vreme   chiar de către cei care nu s-au pătruns de adevărul determinismului marxist. Multe teme literare au o istorie şi pe fiecare ilustrare a aceleiaşi teme momentul reluării ei şi-a pus amprenta. Cînd cercetează  istoricul temei nebuniei (Cervantes), G. Călinescu subliniază accepţia nouă pe care o capătă în Renaştere, ideea insanităţii : „nebunia e ţîşnirea impetuoasă şi neprevăzută a ţiţeiului din sondă, după ce pămintul a fost sfredelit cu grijă. In scurt (pentru Bruno şi   Erasm) nebunia nu-i absurditatea, antiteza raţiunii, ci natura, duşmană a dogmelor. Creaţia frene-
tică decurge conform naturii şi deci şi a raţiunii". De la o epocă la alta, de la o ţară la alta, de la o orînduire la alta, temele literare nu circulă, nu se transmit identice şi studiul migraţiilor şi schimbărilor lor este pentru cercetătorul nou un domeniu vast de urmărire a felului cum se exercită determinismul social-istoric asupra artei.
Dar critica literară nu ţine numai de ştiinţă. Scriitorul, ca şi opera literară, au o' fizionomie şi, odată stabilite coordonatele social-istorice, istoricul literar, criticul literar artist, ne integrează în însăşi atmosfera vieţii şi creaţiei autorului evocat, ne face să cunoaştem raţional şi intuitiv lumea artistului. Există primejdia ermetismului critic, nu în sensul lipsei de inteli-gibilitate, ci în cel de izolare perfectă a operei faţă de lumea exterioară, de considerare a ei drept un univers închis. Verificarea prin raportare la realitate, la lumea obiectivă se impune. Metoda lui G. Călinescu, care deducînd moravurile şi atmosfera socială din text, operează o permanentă confruntare, înlătură primejdia acestui tip de „ermetism", de fapt impresionism critic.
In calitate de creaţie literară, opera de critică suscită problema mijloacelor artistice şi cartea acad. G. Călinescu e aptă să stîrnească o discuţie despre arta criticului. Tn critica lui G. Călinescu comparaţia li-vrescă (între două opere literare, între doi scriitori, între două tencVnţe), analogia capătă valoarea unei metafore! Nu e nefiresc ca un erudit să-şi extragă sistemul de imagini din rezervorul imens al cunoştinţelor. Lucrul e posibil atunci cînd intimitatea cu literatura e atît de desăvîrşită încît identităţile, analogiile se prezintă spontan spiritului, cînd faptele de literatură şi cultură se definesc unele prin altele. Maecenas e „un personaj de mina întîi în ceea ce constituia atunci un Saint-Germain". Ideia bunei reputaţii, pe care o descoperă în Satira I-a a lui Horaţiu, o urmăreşte G. Călinescu de la poetul latin tre-cînd prin Picolommini şi Schopenhauer pînă la Rivarol. Horaţiu recomandă disi-mulaţia ca o formă de protest permisă în perioada respectivă ca şi Arîosto, ca şi Tasso, ca şi Guevara, ca şi Baltazar Gra-
NOUTĂŢI DESPRE CLASICI
213
cian etc., Primele schiţe ale lui Cehov sînt „mofturi". Asociaţia livrescă e utilă pentru redarea atmosferii. Tragedia „II re Torrismondo" a lui Tasso are subiectul lui „Edip rege" şi atmosfera lui Ossian. Un personaj poate fi definit prin comparaţie cu altul. Prinţul Vasile din „Război şi Pace" e un adevărat Polonius. Termenul al doilea al comparaţiei e uneori extras din domeniul muzical. Atmosfera tragediei „Regele Torrismond" e nordică. „Intr-o literatură foarte solară, In care mai tot e cantabil pe muzică de Bellini şi Rossini, Regele Torrismond e singura creaţie literară ce se poate comenta pe muzică de Grleg". „Ierusalismut eliberat e o piesă simfonică... o creaţie eminamente patetică şi appaslonată". Justificarea acestei analogii este tocmai faptul că specificul fiecărui scriitor a devenit criticului atît de familiar, că faptele de literatură se conturează atît de net în mintea sa, încît pentru el literatura nu se deosebeşte esenţial de natura poeţilor, eternul depozit de metafore. Stabilind o comparaţie între Wronski şi Werther, G. Călinescu face o paralelă între două persoane — nu personaje — pe care le poate defini, după o îndelungă şi asiduă frecventare.
Uneori analogiile se înlănţuie, pornesc în avalanşă. Un fapt literar, o temă; declanşează în spiritul criticului o sumedenie de alte fapte analoage. Dela atitudinea horaţiană, jumătate compătimitoare, jumătate ironică faţă de bătrîneţea feminină, Călinescu trece la Shakespeare, Ron-sard, etc.
Dar o condiţie a succesului unei metafore este ca ea să fie proprie. Reuşita unei comparaţii livreşti depinde, între altele, de justeţea ei istorică. Mi se pare hazardat „preromantismul" de tipul lui Defoe sau Bernardin de St. Pierre, pe care-1 descoperă Călinescu la Cervantes. Simpla înclinare spre exotic, spre peisagii edenice nu defineşte preromantismul — asociat cu o atmosferă socială, care este totuşi a sec. al XVIII-lea. De asemeni dragostea de confort şi neplăcerea de a se deplasa, pe care o resimte Horaţiu, nu mi se pare a găsi un echivalent modern în versul parnasian al lui Baudelaire, vorbind despre o viziune estetică : „Je hais le mouvement
qui deplace Ies lignes". Avansate cu prea multă uşurinţă şi făcute deasupra secolelor, analogiile de acest tip ameninţă să devie anistorice, dacă nu de-a dreptul an-tiistorice şi deci generatoare de confuzii.
E interesant de observat cum îmbină G. Călinescu perspectiva interioară operii studiate cu consideraţiile, pe care le face el, omul şi criticul veacului nostru. Trecerea e uneori imperceptibilă de la reproducerea şi parafrazarea textului spre comentariul contemporan : „Banul, zice Horaţiu, (O III, 16) sparge zidurile mai bine decît trăsnetul, doboară uşile de stejar... Gyges, iubitul Asteriei, a plecat să aducă mărfuri din Thyros (O. III, 17). De acolo se va întoarce bogat la primăvară, cînd începe navigaţia. Se vede că, în mod interesat, Asteria cultivă un om de afaceri ca şi Ina-chia (Ep. 11) care meprizează poeţii fără bani, prilej pentru Horaţiu de a constata cu durere că talentul curat al săracului nu poate nimic împotriva setii de cîştig. Contra lucrum... nil vaiere candidam pauperis ingenium". Aci se opreşte referinţa la text. Comentariul personal o întregeşte printr-o perfectă soluţie de continuitate: „Averile se agoniseau mai ales în Orient, pe urma expediţiilor militare-imperiallste" etc. Pa-rafrazînd o piesă literară, Călinescu trece imperceptibil la timpul imperfect — al povestirii — nu al comentariului, care se face deobicei la prezent, şi-şi introduce frazele cu adverbe temporale ca „uneori" pentru a da o rnai mare autenticitate celor redate, pentru a şterge şi mai mult graniţa între conţinutul operii discutate şi realitatea evocată de operă.
Abundenţa citatelor şi parafrazărilor vădesc deopotrivă erudiţia cercetătorului, cît şi onestitatea celui care nu doreşte să hazardeze nici un comentar personal lipsit de acoperire. Dar critica lui G. Călinescu spunem că ţine şi de literatură. Unele dintre comentariile sale pe marginea autorilor studiaţi ţin, prin conciziunea exprimării unui adevăr psihologic şi moral, de arta autorilor de maxime. „Părerea mea rămîne că o femee de spirit nu cunoaşte disgra-ţiile vîrstei şi că tinereţea se învaţă şi că prin urmare strălucită este acea tinereţe la care ai ajuns la maturitate". Madame Bo-vary îl detestă pe soţul ei, modestul spiţer
214
VERA CALIN
de provincie, cînd sforăie, fiindcă „nu are noţiunea eroismului modest, al omului pi-cînd de oboseală după ce şi-a îndeplinit o funcţie socială".
Unele reflexii lapidare au sunet de aforism : „Creaţiile cu adevărat geniale sînt paricide" sau dragostea „e o criză pînă la constituirea familiei şi o ambianţă după aceea, stimulînd energiile omului pentru scopuri depăşind plăcerea".
Conciziunea extremă e o calitate a stilului lui G. Călinescu. In comparaţie cu abundentele citate şi referiri la text (în care îl recunoaştem prin arta selecţiei), intervenţiile sale sînt cu rigurozitate drămuite. G. Călinescu ştie să restabilească în treacăt, printr-o aluzie, o reputaţie falsă („...Don Carlos, cel gratuit idealizat de Schiller..."), să caracterizeze printr-o ironie mentalitatea unei caste. Astfel în legătura cu funcţia de agent al proviziilor practicată de Cervantes : „Voluptatea de a căpătui pe poeţi cu funcţii paradoxale pare a fi fost în natura societăţii vechi". G. Călinescu găseşte de asemeni formule de o extremă concentrare şi prin aceasta cuprinzătoare şi sugestive pentru anumite fapte de viaţă sau literare complexe. Aparenta obiectivitate a lui Karenin echivalează cu o „birocratizare a vieţii morale" ; „o anumită dezordine supravegheată, o nebunie dirijată nu este incompatibilă cu bon-ton-ul aristocratic"; teatrul lui Cehov e' un „teatru surdlnlzat". Anumite observaţii de fineţă, anumite disocieri subtile, care ar oferi altora materie de dezvoltare amplă, G. Călinescu le formulează în treacăt, cu o elegantă neglijenţă, între două citate : „Olenin . (din „Cazacii") este în felul său un romantic, naraţiunea insă, este, cu toată poezia, realistă, pentru că romantismul nu e intenţia scriitorului, ci rezultatul studiului asupra unui tip de om". Nu lipseşte nici o notă de extravaganţă în alegerea anumitor exemple „limită" pentru clarificarea unor idei. Aspiraţiile cele mai intime şi mai personale ale indivizilor se modelează după anumite criterii sociale, criterii ce se transmit prin experienţă celor mai solitare personalităţi. „Nimeni", ilustrează G. Călinescu afirmaţia, „dacă nu e dement, nu se îndrăgosteşte de regina Angliei, ştiind că o atare pasiune nu duce la nimica bun".
Idei fundamentale ale esteticii noi găsesc exprimări sugestive — strecurate cu aceeaşi cochetărie între două comentarii abundente de text. De pildă, forţa de solicitare a realităţii asupra unui artist mare, chiar împotriva dorinţelor şi convingerilor lui : „Goya a zugrăvit pe regina Maria Luiza a Spaniei cu intenţiile cele mai oneste şi maiestatea sa a fost extrem de satisfăcută. Azi însă, cînd contemplăm figura de o ţinută indiscretă a reginei, cu zimbet de intrigantă, cu o anume întoarcere apucată şi populară a capului, ne dăm seama perfect de caracterul femeii şl indirect de atmosfera curţii spaniole sub Bourbonl". Sau îndelung dezbătută problemă a exagerării, a mediei statistice : „Ce înseamnă dealtfel medie statistică ? O abstracţie. Cine poartă un nas statistic rezultat din împărţirea totalului la numărul componentelor ? Realitatea este diformă, disproporţionată, singulară şi geniul are această putere de a privi în faţă particularul gravid de universalitate, în vreme ce omul comun vede abstractul". In chestiunea adecuării stilului şi limbajului la personaj şi atmosferă : „Un monden este jenat, ambetat, blazat, oripilat, şocat, afectat; o eminenţă ecleziastică este plină de mansuetudine şi de consolaţle. A le folosi vocabularul este a intra în adîncul lor sufletesc. (Călinescu romancier a fructificat această opinie — .) Hercul nu trebuie îmbrăcat în hermină, sub cuvînt că membrele lui păroase jignesc ochii delicaţi; şi nici scorburile pomilor, dacă vrei să ai sentimentul decrepitudinii, nu trebuiesc reparate cu ciment".
Pentru a-i parafraza expresia, George Călinescu pune în centrul cercetării sale asupra marilor clasici faptul literar, biografic, de atmosferă concret, detaliul gravid de mari semnificaţii. înţelegem, citin-du-i volumul, că trebuie erudiţie, originalitate, îndrăzneală artistică şi putere de a surprinde esenţialul pentru a formula, în legătură cu modestul funcţionar al lui Cehov, această comparaţie, numai aparent hiperbolică : „Omul care şl-a stropit superiorul cu salivă şi a murit de frică e un erou shakespearian, pot să zic chiar, pentru claritatea ideii, homeric".
DUMITRU MJCU
ÎNCEPUTURILE PROZEI LUI EUSEBIU CAMILAR
Două scrieri de început ale lui Eusebiu Camilar văd lumina tiparului într-o nouă ediţie. Recitite astăzi, una la zece, alta la aproape douăzeci de ani de la întîia apariţie, aceste compuneri îşi conservă nealterată prospeţimea iniţială şi „criticii de artă", „bunii mei prieteni", cum îi numeşte cu o îndatoritoare amabilitate scriitorul, n-ar putea decît aplauda retipărirea „Turmelor"- şi a lui „Cordun", chiar dacă, (doamne păzeşte), „conştiinciozitatea" profesională nu le-ar fi proprie într-un grad atît de înalt precum cel pe care, cu atîta generozitate, îl concede Eusebiu Camilar în „cuvîntul autorului" publicat în fruntea ediţiei.
A susţine că povestirea „Cordun", apărută întîi în „Adevărul literar şi artistic", în 1938, reprezintă un debut strălucit nu înseamnă a emite o observaţie nouă. In pragul celui de al doilea cataclism mondial, „Cordun" vestea un talent deosebit de interesant şi, pe cînd se afla încă în manuscris, G. Călinescu atrăgea atenţia, în „Viaţa romînească" nr. 7, 1938, asupra valorii speciale a scrierii, în care criticul vedea „un poem tribal". După cum mărturiseşte Eusebiu Camilar,  în prefaţa noii ediţii, profesorului G. Călinescu se datoreşte publicarea povestirii în „Adevărul literar şi artistic", iar publicarea în volum se datorează sprijinului acordat de Camil Petrescu.
In „Cordun", tînărul autor aducea o viziune inedită a satului, revelînd o aşezare
prelungită din timpuri mitice, lume a unei epopei de o tragică maiestate. Compusă dintr-o suită de instantanee, cartea înglobează amintiri din copilărie şi nimeni, în literatura romînâ, pînă la Zaharia Stancu (dintre prozatorii marcanţi se înţelege), nu a descifrat în imaculata conştiinţă infantilă o reprezentare atît de sumbră a realităţii rurale, ca Eusebiu Camilar.
Transfigurat prin   ridicarea   în tărîmul ficţiunii, satul apare sublim — întrupare a sărăciei însăşi, înfricoşate,  absolute. Oamenii sînt sobri, muţi, de o ţinută hieratică, întors din America, după primul război, beţiv, înrăit, tatăl „cămilarilor" e mereu încruntat, „nu ridea niciodată", aspru, pedepsind copiii drastic, cu sau fără vină. După o bătaie îndurată pe nedrept, povestitorul aleargă spre rîu, să se înece. „Tata răcnea după mine: Măăă... Nu ştiu cum s-a întîmplat. Cînd m-am dezmeticit, tata îmi săruta obrajii şi eu plîngeam în hohote. Răul tatei rău. Să nu mă spui mîne-ta". Bolnav, agonizînd, tatăl are izbucniri neurastenice:   „Mînca-v-ar  pe   toţi, viermii I", pare a se bucura sarcastic de soarta ce-i aşteaptă pe ai săi după moartea lui : „Eu am să vă las repede... Scăpaţi de mine. Singuri, o să fiţi de rîs", dar, numaidecît, devine altul : „Nataliţă, iartă-mă şi tu... Nu te potrivi. Mi-i frică de moarte..."
Aşadar, umanitatea nu lipseşte unor asemenea fiinţe oropsite, numai că se exprimă într-un chip aparte. Urgiile vieţii i-au înăsprit pe oameni, le-au imprimat durităţi de
216
DUMITRU MICU
cremene, altfel rezistenţa în faţa vijeliilor sorţii fiind de neconceput.
în   „Cordun",   existenţa   îşi urmează cursul etern pe acelaş vad al primitivităţii : tîlharii mişună în cete, noaptea petrec nă-praznic, în bordeiul unei văduve, cu femei şi fete din sat. Jandarmii se ţin, precum odinioară potera, pe urmele vestitului hoţ Furtună,   prinzîndu-1,   după nenumărate alergări, într-o „vulpărie", bîrlog de vulpi. Fetele dorm vara în podul şurii, unde primesc în taină vizite ale flăcăilor. Taţii nu dorm, din pricina asta, toată noaptea, pă-zindu-şi odoarele cu furca. „Vai de flăcăul prins in aşternut... Pe fată o scarmăn de păr : puiuţă ce eşti, sameni cu mă-ta..." Cîteva fete dormeau, odată, într-un car cu fîn. Nişte flăcăi au prins de veste şi au tras carul afară din sat, fără ca somnoroasele să se deştepte înainte de răsăritul soarelui. 5ntre corundeni şi feciorii din alte sate se iscă, din pricina fetelor, bătăi cu cuţitele.
Asperitatea existenţei îşi lasă, deci, pecetea pe toate actele omeneşti. Sărăcia cumplită otrăveşte relaţiile familiale şi nişte fiăcăi îşi zguduie de piept tatăl muribund, vrînd a-1 obliga să le lase lor, nu mamei, pămîntul, iar doi fraţi ahtiaţi de moştenire, doboară un gorun peste tatăl lor adormit. Comunicînd sau avînd impresia de a comunica, asemeni eroilor de epopee, cu nevăzutul, oamenii lui Camilar trăiesc sub. apăsarea unei mitologii teribile, învăluite în ceţuri nordice. Ei sînt terorizaţi de misticism, părîndu-li-se că aud clopote, plînsete, cîntec de cocoşi dintr-un sat scufundat, înfricoşîndu-se de un misterios „cal negru", avînd vedenii de apocalips, nutrind credinţe, că, după moarte, sufletele oamenilor ar trece în vite.
Trăsăturile caracteristice întregii creaţii a scriitorului, în această carte de debut îşi au germenii. Autentic poet mitologic, creator excepţional de atmosferă, Eusebiu Camilar e pîndit de pe acum de primejdia alunecării în decorativul pur, de tipul celui cultivat de „iconarii" bucovineni, şi într-un misticism tenebros ce încetează de a mai exprima (precum religiile primitive) setea de cunoaştere, încercarea naivă de a despica tainele lumii, devenind un mijloc de înrobire spirituală, de încătuşare a cuge-
tului şi a dorinţei de înoire, de transfor mare a vieţii.
Un nor gros de misticism avea să învăluie, într-adevăr, următoarea carte, „Prăpădul Solobodei" (1943), apăsînd de asemenea, cu puteri inegale, asupra volumului de nuvele „Avizuha" (1945), asupra romanelor „Turmele" (1945) şi „Valea hoţilor" (1948). In „Prăpădul Solobodei", misticismul se manifestă ca o forţă activă, materială, armă de apărare împotriva civilizaţiei ameninţătoare. Pe la sfîrşitul veacului XVIII, stăpînirea chesaro-crăiască porneşte să construiască drum de fier în ţinutul din nordul Moldovei, ajuns sub stă-pînire austriacă, izbindu-se însă de împotrivirea dîrză a băştinaşilor constrînşi să se strămute în alte locuri.
In romanul lui Camilar, duşmănia — explicabilă, în condiţiile date, a unor oameni ameninţaţi în rînduielile   lor patriarhale, împotriva lighioanei de fier, dobîndeşte o valoare universală, simbolizînd revolta sălbăticiei edenice împotriva „fiarei civilizaţiei". Un pictor foarte enigmatic pripăşit nu se ştie cum la Soloboda, Ion Palion, un exaltat, răpit adesea de extaze, anatemizează, în numele  primitivităţii, „omul nou", factor al progresului: „— Te urăsc, om nou, care vii cu maşinile tale. Ins închircit pe scaun. Vil cu monştri de fier care te strivesc sub greutatea lor..." înspăimîn-taţi de tot ce ar putea zdruncina aşezările din veci, solobodenii se opun cu disperare construcţiilor  întreprinse  în  ţinutul lor, provocînd o inundaţie ce distruge şantierul, îneacă lucrătorii, inginerii, prăpădeşte satul întreg. Fugind cu ce bruma putuseră să ia de pe Ia case, supravieţuitorii cataclismului, încearcă, fără izbîndă, să întemeieze sub dealul Căderi o nouă Solobodă. în cele din urmă, pleacă în America, unde îi aşteaptă surpriza de a-şi vedea toiegele înflorind, întocmai ca în cartea biblică a Exodului, toiagul lui Aron.
Cu toată învăluirea mistică, elementul realist se afirmă răspicat în povestirea „Turmele" (apărută întîi în 1946), tulburătoare istorie a migraţiunii ciobanilor maramureşeni, în 1727, spre Moldova. Denominaţia biblică priveşte aici, în destule cazuri realitatea social-istorică, Gog şi Ma-
ÎNCEPUTURILE PROZEI LUI EUSEBIU CAMILAR
217
gog, bunăoară, insemnînd biserica Romei şi oastea austriacă feudală.
Spre a nu suporta domnia lui Gog şi Magog, ciobanii şi-au părăsit munţii de obîrşie şi, asemeni poporului ales, se îndreaptă spre Soloboda, o moşie a boierului moldovean Sturza, devenită în imaginaţia lor, adevărat pămînt al făgăduinţei. Trimiseseră ei mai înainte la Moldova pe caligraful Şperlă ca să cumpere o parte din acea moşie pentru obştea maramureşeană. In drum spre noul Canaan, ceata ciobanilor rătăceşte prin pustietăţi, aidoma fugarilor din robia faraonică, urmărită de oastea cotropitorilor, bîntuită de plăgi grozave. Destoinicia scriitorului în compunerea atmosferei se relevă în toată plinătatea.
Exodul anevoios al norodului pe jos, în care, împrejurul cirezii de boi, turmelor de oi şi porci, în tovărăşia fidelă a cîinilor, mersul neîntrerupt, zile şi nopţi, prin codri sălbatici, e pătruns într-adevăr de suflu epopeic.
Rînduielile statornice ale comunităţii sînt consemnate cu intuiţie răscolitoare. Săvîr-şindu-se din viaţă, vornicul Pastei, căpetenia tribului, noul Moise e ales în persoana lui Ironim Buhosu, care însă nu este însurat. Intru păstrarea bătrîneştilor datini, vornicul trebuie neapărat să-şi aibă nevasta legiuită şi caligraful Şperlă îl cunună pe Ironim cu Mânuţa, nunta prăz-nuindu-se după lege, neabătut, cu ospăţ şi ovaţii rostite sub clopotul imens al pădurii. Viaţa se urmează, astfel, nestrămutat, cu îndatoririle ei încremenite în ritualuri, nu fără turbulenţe, precum gelozia Melixiniei care, îndrăgostită de Ironim, blestemă pe uzurpatoarea fericirii sale să nască o nă-pîrcă.
De-a dreptul zguduitoare sînt paginile descriind ciuma năpustită asupra pribegei mulţimi. O babă cată să lecuiască bolnavii prin vrăji, silindu-i, cică, pe diavol (care nu e decît o viperă îmbiînzită) să vină oamenilor în ajutor. Farmecele se dovedesc însă neputincioase şi tot mai mulţi călători cad seceraţi de boala spăimîntătoare. In asemenea împrejurare, Melixinia cea părăsită de Ironim vădeşte o inimă mare. Cînd Mihail, tînărul cu care între timp se măritase, e atins de ciumă şi obştea hotărăşte
să fie ucis, femeia îl apără cu securea şi, îmbrăţişîndu-1, se afundă cu el în codrul nepătruns, spre a-i fi alături în moarte.
Stările bolnavilor, vedeniile lor lugubre, sînt revelate magistral. Mistuiţi de sete, oamenii au iluzia că o fantasmă hidoasă îi îmbie cu apă, pentru ca, în clipa cînd se apleacă să bea, să le ceară sufletul. Unora li se ivesc în faţă izvoare ce se prefac însă numaidecit în mocirlă cu broaşte. Norodul tot cade pradă, de la o vreme, halucinaţiilor, percepînd lumea ca un tărîm infernal, în timp ce cîinii schiaună pe lîngă muribunzi şi corbii dau tîrcoale, iar guzgani cît pisoii se azvîrl, agresivi, la oameni, pribegii aud vuind vînturi teribile, văd pădurile întunecîndu-se, răgetul vitelor le apare „prelung, ca de pe altă lume". Mulţimea se prosterne, îngrozită, în rugă : „Isuse... Doamne, Isuse..." Unii văd despicîndu-se munţii, apărînd cuptoare de foc, alţii aud plînsete depărtate, totul ia un aspect sinistru, de sfîrşit de lume : „copacii se fră-tnîntau, izbindu-şi unii de alţii coroanele; pămîntul prinsese a se hurduca, fugind de sub trupuri. In fundul codrului s-auzea cum crapă şi se izbesc unele de altele siincile..."
Nicăiri, în scrierile lui Eusebiu Camilar, atmosfera terifiantă nu se alcătuieşte cu atîta intensitate ca în „Turmele". Autorul, nu se află, desigur, în sfera realismului, cînd înfăţişează mulţimea ca o turmă de arătări bezmetice, neputincioasă cu desă-vîrşire, plecată năpastei, limitată la implorarea milei Celui de sus. Adevărat e că, în acel veac, oameni trăiţi în sălbătăcie nu puteau să nu fie terorizaţi de superstiţie ; totuşi, e greu de presupus absenţa oricărei conştiinţe mai lucide, oricărei fiinţe umane cu un orizont mai vast, care să manifeste o atitudine mai demnă, să încerce o reacţie (fie chiar sub semnul religiei); faţă de forţele oarbe din univers. Misticismul opac constituie o frînă evidentă a dezvoltării lui Eusebiu Camilar, ce se va resimţi încă multă vreme în creaţia sa. Ar fi, însă, nedrept să ignorăm progresul realizat de scriitor în „Turmele", maturitatea cu care crează imaginea masei în mişcare, încadrată în viziunea imensă a naturii. Descrierea ciumii e o creaţie certă, comparabilă celei din scrisoarea lui Ion Ghica.
218
DUMITRU MICU
Fenomenele de ordin social ce încadrează exodul maramureşenilor sînt consemnate cu mijloacele unei veritabile arte realiste. Ciobanii fug din robie fără a bănui că în imaginarul Canaan îi aşteaptă o alta. Moşia lui Sturza e muncită de şerbi încovoiaţi sub bici, abrutizaţi, care se apropie de neveste numai cînd sînt ameţiţi de ţuică de prune, iar atunci le drăgostesc suduindu-le. Naşterea unui copil e privită cu groază : „5-a mal născut un ţlămînd şl-un rob". Aceeaşi soartă le-o pregăteşte şi noilor veniţi boierul, care nu voieşte să recunoască a fi primit bani de la maramureşeni. Pribegii, înfuriaţi, prăpădesc conacul, judecă pe boier şi întemeiază aşezare slobodă, ce va fi ameninţată însă curînd, cunoscînd destinul relevat cititorilor cu anticipaţie în „Prăpădul Solobodei".
Fără a se menţine aşadar cu o fermă consecvenţă pe făgaşul realismului, aceste prime creaţii ale lui Eusebiu Camilar înscriu categoric numele autorului în cartea de aur a veritabilei literaturi. Ele indică o direcţie artistică originală, al cărei mobil îl constituie o singulară tensiune poetică Scriitorul face dovada unei modestii excesive, ne Ia loeul ei, cînd se autoflagelează, în cuvîntul introductiv :
„N-am avut nici pe departe glndul de a scrie un roman istoric; nu mă'pricep cum se reînvie pulberile civilizaţiilor, căci pentru una ca asta trebuie să fii mare vrăjitor... Dacă aş avea o astfel de zestre, cum aş mal reînvia tot ce- mt-i drqg, tot ce a fost mare şi eroic, spre a fi pildă şi ajutor la construirea lumii noi!"
Darul de mare preţ al lui Eusebiu Camilar tocmai acesta e : capacitatea de evocare, destoinicia de a conferi vremilor apuse o nouă realitate, mirifică. Roman istoric n-a reuşit să creeze încă, într-adevăr, eşuînd în încercări de a construi mari acţiuni epice, caractere. Vraja poetică, puterea de pictare a unor impunătoare tablouri nu e însă deloc de dispreţuit. Ea se realizează cu forţă maximă în primul volum din „Negura". Producţiile epice ulterioare romanului despre ultimul război mondial se aventurează pe căi diferite de cea urmată pînă atunci şi insuccesele sînt, din nefericire, vădite. Poate că, în viitor, scriitorul se va împlini imprevizibil. Deocamdată autenticul, incontestabilul Eusebiu Camilar se găseşte în „Cordun", „Turmele", „Valea hoţilor" şi „Negura".
AL. PHILIPPIDE
HEINE ŞI POEZIA POLEMICĂ
Lui Heinrich Heine i se potriveşte, bine ceea ce spune Faust despre el însuşi :
în mine două suflete trăiesc Şi fiecare vrea să se despartă De celălalt...
Heine este stăpînit, de multeori chiar în aceeaşi clipă, de două mari impulsuri ale personalităţii omeneşti : adîncirea, pe calea visului  şi a contemplaţiei,  în lumea dinăuntru şi avîntul, pe calea observaţiei, către lumea exterioară, obiectivă. Aceste impulsuri sînt contradictorii şi omul care le trăieşte de odată pe amîndouă pendulează mereu între cele două  extreme şi nu-şi găseşte un echilibru interior. Totuşi ar fi prea mult dacă am spune că Heine este o fire faustiană. Existenţa lui morală şi materială a fost sbuciumată desigur din cauza unei nelinişti native, dar a fost zbuciumată într-o mare măsură şi din pricina împrejurărilor în care a trăit, din faptul în primul rînd că a trebuit să plece din Germania, patria lui, şi să se exileze singur. Născut la 13 decembrie 1797, Heine are treizeci şi trei de ani cînd, la 1 april 1831, trece Rinul la Strasbourg şi pune piciorul pe pămîntul Franţei, unde avea să rămînă pînă la moarte, în 1856. La impulsurile contradictorii de care am pomenit se adaugă acum două sentimente care de asemenea nu se pot împăca între ele : pe de o parte dragostea de ţară, pe de altă parte dispreţul faţă de foarte mulţi compatrioţi care erau stăpîniţi de şovinism, ado-
rau monarhismul prusac şi erau pătrunşi de spirit mic burghez,, de acea Spiessbiir-gerlichkeit pe care, înainte de Heine, o copleşiseră de sarcasm romanticii germani, cu Ludwig Tieck în frunte, încă de pe la 1797—1800. Lungul poem Germania, o poveste de iarnă — este expresia acestor sentimente.
Adevărul este că, datorită firii lui hăr-ţăgoase, nimic nu scapă de ironia lui Heine. S-ar putea spune că ironia conciliază impulsurile şi sentimentele lui contradictorii. Ea se împrăştie peste toate scrierile lui, chiar şi peste acelea în care ai crede că nu are ce căuta, ca de exemplu în mănunchiul de poezii care poartă titlul de Marea Nordului şi în care găseşti întorsături neaşteptate ca în bucata intitulată Pace, unde poetul, după ce istoriseşte o viziune sublimă, Isus care „umblă uriaş pe pămînt şi pe mare" purtînd în piept „ca pe-o inimă soarele", schimbă tonul şi continuă astfel :
Ce n-ai fi dat să fi visat şi tu Visul acesta, Iubitule:
Tu care eşti aşa de şubred ta cap şi la şale
Şi-acum şezi liniştit la căldură
Şi-o ţii într-una cu proslăvirea Treimii
In prea cucernicul oraş
Unde apa răbdătoare a Sfintei Sprea
Spală sufletele şi subţiază ceaiul...
sau, tot din acelaşi ciclu, poezia în port:
220
AL. PHILIPPIDE
Fericit cel care-a ajuns în port
Şi-n urma lui a lăsat marea şi furtunile
Şi-acum sade liniştit la căldură
In circiuma hrubei primăriei din Brema...
Aici tonul solemn al celor două versuri de la început este curmat deodată de prozaismul familiar al versurilor următoare.
Cînd îl citeşti pe Heine ai impresia de foarte multe ori — dacă nu cumva chiar întotdeauna — că mergi cu un om şugubăţ şi mucalit prin nişte locuri frumoase despre  care  omul   acesta   spune lucruri adînci şi simţite;   dar fii cu  băgare de seamă pentru că, atunci cînd nici nu te aştepţi, în mijlocul unei descripţii poetice, entuziastul pişicher îţi pune   o   piedică ! Poetul   îşi   distruge singur construcţiile sale poetice cu o ironie sau cu un Witz, cu o vorbă de haz. Aceasta este o atitudine care aduce aminte de ironia romantică aşa cum o defineşte Friedrich Schle-gel, corifeu şi teoretician al şcolii romantice germane, în cîteva din Fragmentele lui, publicate între 1798 şi 1800 : „Ironia este o continuă autoparodie... Prin ironie te ridici deasupra ta, te ridici deasupra celor mai înalte înfăptuiri ale tale... Ironia este o continuă alternanţă de autocreaţie şi autonimicire". Aceasta este ironia romantică, deosebită, după cum se vede, de ironia în sensul   obişnuit   al   cuvîntului ; aceasta din urmă constă în a rosti exact contrariul lucrurilor pe care le gîndeşti dar cu un ton care lasă să se înţeleagă tocmai acele lucruri pe care le gîndeşti şi nu le spui.
Heine, care a spus odată despre el însuşi că este „un romantic caterisit", un romantic care şi-a lepădat romantismul aşa cum un călugăr care nu mai crede îşi leapădă rantia, a rămas totuşi în adîncul lui cu o nostalgie, cu dorul după pierdutul vis romantic în care poate nu mai credea dar de a cărui vrajă se simţea mereu cuprins. Această nostalgie se confundă la el cu acel impuls către lumea dinăuntru de care vorbeam mai sus. In lucrarea lui Şcoala romantică pe care a scris-o pentru publicul francez, în primii ani ai şederii lui la Paris, Heine vorbeşte despre romantismul german cu înţelegere faţă de fenomenul romantic, cu ironie şi cu sarcasm uneori
dar şi cu înduioşarea unui om care îşi aduce aminte de visurile adolescenţei. Paginile lui despre Novalis şi floarea albastră
(simbol al idealului, imaginat întîia oară de Novalis şi ajuns apoi simbol al romantismului însuş) sînt pline de poezie.
înclinarea către vis şi fantezie este însoţită la Heine de-o aproape simultană observaţie  a  realităţii  celei  mai prozaice. Heine este însă departe de-a fi un interpret fidel al realităţii. In descripţiile lui de natură sau în portretele lui el deformează   caricatural  realitatea, exagerează unele trăsături, trece uneori peste altele care nu convin intenţiei lui batjocoritoare, întotdeauna lucrînd potrivit cu tonalitatea lui sufletească la un moment dat, potrivit deci cu simpatiile şi mai ales cu antipatiile lui care sînt multe, adînci şi înverşunate în exprimarea lor. Aceste antipatii îşi au originea în atitudinea de protest cu care Heine întîmpină în chip constant regimul politic şi social al Germaniei de pe vremea lui, regim cu care firea lui liberă nu se poate împăca. Aici stă şi deosebirea dintre ironia lui Heine şi ironia romantică. Pe cînd aceasta din urmă este de multe ori un joc al minţii prin care poetul distruge iluzia creată de propria sa operă, ironia ■lui Heine se îndreaptă   asupra societăţii vremii lui şi este străbătută de o adîncă intenţie satirică, este chiar, în fond, o satiră politică şi socială care îmbracă forma mai subtilă a ironiei.
Afară de puţine bucăţi din prima perioadă şi cîteva din ultima, poezia lui Heine este o polemică. Polemică cu adversarii literari, cu duşmanii politici, ai lui şi ai libertăţii de gîndire al cărei statornic apărător este, polemică cu iubirea, cu iubita chiar, cu florile, cu cerul, cu idealul, cu viaţa şi cu moartea, cu dumnezeu şi cu diavolul, pînă şi cu zeii Greciei care au pierit de mult :
Nu mi-aţi fost dragi niciodată, o zei!
Pentru că grecii mă sârbesc
Şi chiar şi romanii îmi sînt urîţi
Venită din partea unui poet polemist, afirmaţia aceasta, bine înţeles, nu trebuie luată în chip absolut. In alte locuri din
HEINE ŞI POEZIA POLEMICA
221
opera sa — Heine spune că admiră spiritul artistic al vechii Helade. Admiră spiritul elin, e drept, dar în versurile lui nu se călăuzeşte după acest spirit decît într-o mică măsură. Versurile lui Heine sînt fluente, fac impresia că sînt scrise fără o constrîngere prea mare în ce priveşte forma. Sînt, desigur şi excepţii, poezii bine cioplite, care sună parnasian, „Belşa-ţar", de exemplu, din care citez, în traducerea mea, cîteva distihuri:
Nici nu sosise miezul nopţii încă Şi-n • Babilon era tăcere-adîncă.
Doar în palatul regelui făclii Ardeau şi lărmuiau curteni cheflii.
Acolo, fără grijă şi habar, Benchetuia regeşte Belşaţar.
Curtenii străluceau muiaţi în fir Şi deşertau potir după potir.
Şi chiuiau în sunet de pocale; Şi asta îi plăcea Măriei Sale.
Şi regele-apucă, cu duh hain, Un sfînt potir plin ochi cu vin.
TI bea şi-apoi sloboade glas de ură Rostind cu spuma vinului la gură:
„Iehova! Te voi ocări mereu Căci rege-al Babilonului sînt eu t"
Deobicei, însă, poezia lui Heine are un ton de conversaţie, un stil de foileton plin de haz. Foiletonistică într-adevăr frumoasă, cu imagini culese din toate părţile, din noroi şi din azur, cu împerechieri şi apropieri neaşteptate — o poezie familiară care la timpul ei a fost nouă şi binevenită pentru că a coborît lirismul german de pe culmile abstracte şi sterpe pe care îl urcase poezia de idei, die Gendankenlyrik, pornită de la Schiller, şi 1-a adus în mijlocul vieţii de toate zilele. Poate că uneori Heine a scoborît cam prea jos acest lirism şi asta mai ales din cauza infiltraţiei spiritului polemic, mai potrivit în proză. Cînd poezia aceasta foiletonistică se întinde pe un spaţiu de două mii de
versuri ca în Germania, o poveste de iarnă efectul este o impresie de monotonie şi de oboseală. Asta poate să fie şi din pricină că Heine glumeşte întotdeauna batjocoritor, rîde cu amărăciune şi cu scrîşnet, nu cu voie bună. Rîsul lui e trist, atunci cind nu e crud şi tăios.
In proză, spiritul polemic al lui Heine e mai la locul lui, fluenţa este o calitate de preţ, sarcasmul nu mai sufere nici o constrîngere şi se poate revărsa în voie, în lungi perioade cu modulaţii surprinzătoare. Pe lîngă asta, proza lui Heine are strălucire stilistică şi un sunet care e numai al ei — un sunet în car'e s-ar putea găsi desigur ecouri din Voltaire şi din Laurence Sterne, scriitorul englez din secolul al optsprezecelea, autor al Călătoriei sentimentale   (Heine   în   Reisebilder — Imagini din călătorie — merge ne urmele lui Sterne dar pe picioarele lui proprii). Nu lipsesc din proza aceasta (ca şi din poezii dealtfel) grosolănii deloc scuzabile, cum ar fi de exemplu: „domnul Ludwig Tieck, sperietoarea romantică de altădată care acum a ajuns un dulău bătrîn şi ră-pănos". o injurie nu este critică şi nici polemică. Dar dacă treci cu vederea aceste isbucniri de un gust îndoielnic ale unui om impulsiv şi înveninat atît de propria lui fire hărţăgoasă cît şi de împrejurările potrivnice, atunci  lectura unor bucăţi ca Nopţile florentine cu evocarea fantastică a lui Paganini precum şi. lectura multor altora este un prilej de delectare artistică.
Cititorii romîni au acum prilejul să facă cunoştinţă cu o parte din opera lui Heine în traducere romînească, datorită celor două volume, unul de versuri şi celălalt de proză, care au apărut în cursul ultimului an.
Treizeci şi trei de traducători au- tradus versurile. E de la sine înţeles că fiecare a dat traducerii ceva din stilul său, fiecare interpreted în felul său pe Heine. Unitatea de stil, în asemenea condiţii, nu poate să fie păstrată.Din atîtea voci care cîntă din Heine, care e cea mai apropiată de original ? Cred că întrebarea ar putea fi întoarsă aşa : Care traducere seamănă mai puţin a traducere? Fără şovăire trebue spus, că în primul rînd tra-
222
AL. PHILIPPINE
ducerea lui Şt. O. Iosif. Poate şi din cauză că Iosif a ales din poeziiie lui Heine tocmai pe acelea în care tonul polemic ori lipseşte cu desăvîrşire, ori ocupă mai puţin loc, limitîndu-se la un ghimpe în coada unui vers final. Aceste bucăţi fiind cele mai poetice şi potrivindu-se bine şi cu firea talentului lui Iosif", dau şi în romî-neşte un sunet plin şi adînc. Din nefericire despre foarte multe din celelalte traduceri ale volumului nu se poate spune acelaş lucru.
Volumul de proză are mai multă unitate de stil. Sînt şi mai puţini traducători, numai trei la treizecişiuna de bucăţi. Un cusur al acestui volum este faptul că s-au tradus aproape numai fragmente. E drept că Rabinul din Bacharach e fragment şi în original, tot. aşa şi Schnabelewopski; aceste bucăţi au totuş o consistenţă de lucru complet, mai cu seamă Schnabelewopski. încolo, în afară de cele cîteva prefeţe şi pasaje din foiletoane şi de Că-
lătoria în Harz, nimic altceva nu s-a tradus în întregime. Din Reisebilder, operă esenţială a lui Heine şi din N«pţi florentine, capodopera lui în proză prin strălucirea stilului şi prin adîncimea fără polemică a conţinutului, s-au tradus numai crîmpeie. La fiecare pagină cîte un rînd de puncte curmă povestirea şi îl face pe cititor să se poticnească. După ce criterii s-au făcut aceste tăieturi ? Nu văd altui decît nevoia de-a aduna într-un volum cît mai multe aspecte din proza lui Heine. Un criteriu cu totul greşit. Ori trebuiau publicate două  volume care să cuprindă în întregime bucăţile ciopîrţite din volumul de faţă, ori, dacă nu s-a putut scoate decît un volum, să se fi publicat mai puţine bucăţi dar cu textul integral. Aşa cum a apărut, volumul de proză din Heine face impresia unei statui sfărîmate în bucăţi dar pe care n-ai putea s-o reconstitui fiindcă multe bucăţi lipsesc.
AL. SIMION
UN REPREZENTANT TALENTAT AL NOII GENERAŢII DE SCRIITORI SOVIETICI
Vladi mir Tendriakov e fără îndoială produsul ultimei perioade de dezvoltare a literaturii sovietice. El a adus cu sine viziunea unei personalităţi artistice remarcabile. Ca orice lucru nou, îndrăzneţ, care se revarsă peste anumite vechi tipare, scrisul său a avut de înfruntat şi opinii sceptice. In genere însă nuvelele lui Tendriakov s-au bucurat de o apreciere caldă. Ele au găsit aprobarea entuziastă a numeroşi cititori. Vladimir Tendriakov e un prozator tînăr. Nu are în urma sa decît experienţa artistică a patru sau cinci ani de creaţie. Se înţelege că scrisul său trădează încă asperităţi. Primul său roman, transformat după o lungă odisee prin redacţii în povestire, a apărut într-un almanah din Moscova acum aproape cinci ani. Tema foarte răspîndită în anii de după război a cărţii era a ostaşului reîntors de pe front la munca paşnică de reconstrucţie. Probabil că nu puţine elemente autobiografice l-au orientat pe scriitor în această alegere. Scriitorul însuşi, după o campanie grea incluzînd în itinerariul ei şi bătălia Stalingradului, a activat ca secretar al unui comitet raional de comsomol. A avut astfel prilejul să cunoască îndeaproape bucuriile şi tristeţile consătenilor săi, problemele complexe de viaţă ale ţărănimii colhoznice în condiţiile reconstrucţiei de după război. Povestirea nu a suscitat după apariţie un interes deosebit. Ea de altfel, nu se distingea prin calităţi ieşite din comun în masa lucrărilor literare cu subiecte asemănătoare sau chiar identice. Trăsăturile care aveau să se dezvolte mai pe urmă în crea-
ţia lui Tendriakov s-au făcut totuşi simţite şi în această povestire. împotriva lor şi-au concentrat focul diverşi rutineri cu mentalitate bucherească, tergiversîndu-i o vreme tipărirea. Supăra spiritul franc al autorului, aversiunea manifestată pe alocuri violent împotriva dulcegăriei, a ilustraţiei fade, a frumuseţii de paradă. In scrierile ulterioare ale lui Tendriakov astfel de trăsături s-au accentuat. „Căderea lui Ivan Ciuprov" a însemnat în felul ei un eveniment literar. Nuvela a consemnat existenţa unor adînci frămîntări în viaţa şi literatura sovietică.
Salutînd apariţia nuvelei, scriitorul Alexandru Ceakovski, exprimînd o stare de spirit proprie multor literaţi îşi încheie articolul despre Tendriakov cu următoarele cuvinte : adevărul nu e numai frumos ci şi aspru. Incluzînd într-însa o evidentă încărcătură polemică îndreptată contra goliciunii fastidioase din cărţile asupra cărora urmările cultului personalităţii şi-au imprimat cu deosebire pecetea, orientarea aceasta regeneratoare a jucat un rol pozitiv. Ea a dat naştere la opere care concepute de pe poziţia ataşamentului fierbinte faţă de ideile marxism-leninismului, a intereselor patriei socialiste, au spulberat mitul infailibil a diverse formule dogmatice încorsetînd o vreme creaţia artistică. Tradiţiile mari ale literaturii clasice sovietice şi-au adus din acest punct de vedere aportul lor preţios. Realismul zguduitor al lui Furmanov, Şo-lohov, Fadeev, nu putea să nu constituie izvor de inspiraţie   pentru scriitorii con-
224
AL. SIMION
temporarii.   E interesant de remarcat că noile aspiraţii  literare şi-au aflat primele întruchipări în reportaj. Faptul e cît se poate de semnificativ. Constatarea nemijlocită, selectarea materialului de viaţă e cea dintîi treaptă spre crearea de pînze artistice largi străbătute de forţă generalizatoare. Tipul acesta de reportaj a dobîndit autoritate şi s-a impus în literatura sovietică de după război prin Valentin Ovecikin. Ovecikin a zugrăvit în culori de un realism sobru realitatea satului colhoznic. In mod curajos el a atras luarea-aminte asupra greutăţilor pe care le întîmpină satul, fără să alunece însă pe panta scepticismului şi a sentimentalismului ieftin. Scrierile lui generează încrederea neţărmurită în posibilităţile profunde ale orînduirii socialiste. Pe urmele lui Ovecikin, care şi-a declarat înrudirea spirituală cu Şolohov, au pornit numeroşi tineri talentaţi. Ei au lărgit drumul mentorului, au tăiat noi pîrtii, au dezvăluit, unii, o autentică originalitate creatoare. De la reportaj s-a făcut trecerea la schiţă, nuvelă, povestire. Prescripţiunile scolastice care închistau într-un sistem rigid arta realismului socialist au fost nesocotite.   Viaţa extrem de variată nu putea să încapă în patul pro-custian al unor dogme considerate în mod exclusiv valabile.
Nuvela lui Vladimir Tendriakov, „Căderea lui Ivan Ciuprov" are drept erou principal un preşedinte de colhoz care, din om stimat şi de frunte, se rostogoleşte în mocirlă. In centrul   atenţiei scriitorului sînt fazele acestei decăderi. Personajele pozitive ale nuvelei, foarte bine surprinse, au totuşi o semnificaţie secundară şi ele nu izbutesc să oprească procesul de fărâmiţare morală a lui Ivan Ciuprov. In povestirea ulterioară a lui Vladimir Tendriakov „Străin în casa lui", tractoristul Feodor Soloveikov   se  căsătoreşte   cu Stepania Reaşkin.    Familia    Stepaniei    Reaşkin e însă   îmbuibată   de mentalitatea respingătoare a micului burghez lacom şi hapsîn. Reaşkinii dispreţuiesc colhozul şi animaţi de porniri egoiste recurg la cele mai josnice mijloace pentru a-şi rotunji bogăţia. Feodor Soloveikov intră în conflict cu familia soţiei lui; lucrurile iau o turnură tragică prin faptul că Stepania, aflată sub influenţa puternică a părinţilor nu-1 înţelege
pe Soloveikov şi într-un acces de disperare îl părăseşte, reîntorcîndu-se în casa îndestulată dar atît de sumbră a Reaşkinilor cu un copil mic în braţe. Povestirea se termină astfel : La un bal al tineretului colhoznic Feodor Soloveikov, ameţit de băutură, joacă fără oprire, nebuneşte, revărsîndu-şi parcă în violenţa mişcărilor durerea amară a dramei pe care o trăieşte, în timp ce soţia lui Stepania nu poate să doarmă în noaptea mohorîtă de toamnă, năpădită de tristeţe, de sfîşietoare nedumerire, de crude întrebări : de ce părinţii ei nu sînt iubiţi, cu ce s-au făcut vinovaţi în faţa satului ?
Stepania a pierdut siguranţa ei de altă dată, liniştea traiului izolat de lume al Reaşkinilor. Ea concepe primele proteste împotriva acestui trăi. Va avea putere Stepania să-şi ducă revolta pînă la capăt, să se smulgă din mediul apăsător al casei părinteşti şi să revină la Soloveikov ?
In revista „Novîi Mir" Vladimir Tendriakov a publicat anul acesta în două numere consecutive povestirea „Saşa porneşte la drum". Ca întindere e lucrarea cea mai mare scrisă şi publicată pînă acum de tînărul scriitor. Nu numai însă ca întindere. Ea abordează grave probleme. „Saşa porneşte la drum" e în primul rînd istoria ridicării şi decăderii orgoliosului secretar al comitetului raional de partid Mansurov. Ea c istoria primelor ciocniri, amaruri, deziluzii şi bucurii ale minunatului adolescent Saşa, istoria maturizării lui spirituale.
Această înţeleaptă şi pasionată povestire constituind un pas înainte faţă de scrierile anterioare ale prozatorului, desfide cu aceeaşi severitate formula conformistă a cărţii lipsită de talent şi de viaţă. Opera Iui V. Tendriakov mărturiseşte un interes permanent, nedezminţit de la nuvelă la nuvelă pentru conflicte dramatice uneori tragice. E posibil ca pe acest drum să se dezvolte în continuare personalitatea lui artistică. Tot ce se poate ca el să se împlinească şi pe alte planuri. Să fie vorba acum doar de o atracţie vremelnică faţă de conflicte dure ? Indiferent de evoluţia scriitoricească a lui Tendriakov, de temele şi problemele care îl vor atrage în viitor, de natura ciocnirilor care îi vor solicita atenţia, de sinuozităţile fireşti în dezvoltarea oricărui talent, e limpede că avem în faţa noastră
UN REPREZENTANT TALENTAT AL NOII GENERAŢII
225
un artist autentic extrem de sensibil la fenomenele   vieţii   contemporane. Despre Tendriakov se poate spune că e un scriitor prin excelenţă preocupat de probleme etice. In scrisul său ele îşi află o exteriorizare particulară; ciocnirile apar antagonice, şi sînt duse pînă la încordarea maximă, de unde calea de revenire pentru condamnaţi, dacă mai există pentru ei asemenea căi, e întrezărită prin focul curăţitor al unor aspre încercări. Chestiunile de viaţă personală ale eroilor sînt ridicate la tonalităţi majore cu .directe, nemijlocite imprecaţii sociale. Intr-aceasta constă poate cea mai valoroasă trăsătură a talentului proaspăt şi atît de viguros al lui Vladimir Tendriakov. „Căderea lui Ivan Ciuprov" nu e doar drama omului îngîmfat care — după atingerea unor evidente succese — îşi închipuie că poate învîrti singur pe degete gospodăria   întregului   colhoz, respingînd orice sfaturi,   retezînd orice gest de critică. Sigur pe sine el intră în combinaţii dubioase, devine victima unor speculanţi care-i oferă la preţuri fabuloase materiale de construcţie pentru colhoz pe care el, Ciuprov, e silit să le plătească în mod ilegal, frustînd statul, şi creînd condiţii de delapidare pentru contabilul Nicodim Acsenovici. Tragedia rezidă în faptul că Ciuprov e subiectiv un om cinstit şi tot timpul arde de convingerea că înfundîndu-se pînă peste cap în afaceri necurate şi împrăştiind în vînt fonduri grele, apără interesele gospodăriei în fruntea căreia l-au ales oamenii. Sub această acoperire morală el taie şi spînzură în colhoz, comite ilegalităţi flagrante, ameninţă,  exercită  presiuni  nedemne asupra acelora care îndrăznesc să-şi exprime dezacordul cu acţiunile pe care el, preşedintele unui colhoz, apreciat în întreg raionul le întreprinde. Trezirea din jocul acesta prelung şi halucinant e groaznică. A ajuns complicele unor hoţi pe care nu-i poate demasca fără să-şi mărturisească propriile crime. Şi el ezită, demoralizat, disperat, în   timp ce onctuosul Nicodim Acsenovici care a mu-şamalizat pe vremuri sumele mari achitate furnizorilor speculanţi îşi declară cu cinism furturile ştiind că-1 are pe preşedinte la  mînă.  E  o  situaţie dureroasă. Ivan Ciuprov bea zile şi săptămîni la rînd încercînd   să-şi   uite prezentul.    Cum de 15 — V. Romînească Nr. 1
s-au putut petrece asemenea lucruri, cum de Ivan Ciuprov,   apărătorul devotat al orînduirii colhoznice în anii grei ai colectivizării s-a rostogolit atît de jos ? Sensul povestirii lui Tendriakov rezidă tocmai în   răspunsul pe care el îl dă la această întrebare. Ameţit de succese, lipsit la un moment dat de sprijinul comunistului Besonov, om echilibrat, cu experienţă bogată, inteligent, trimis pe neaşteptate la conducerea unui colhoz dintr-un raion învecinat, Ivan Ciuprov a căzut pradă propriului arbitrariu. Instinctul micului proprietar, avid ,de bogăţie şi putere a renăscut în conştiinţa lui Ciuprov în forme noi, corespunzătoare condiţiilor noi. Colhozul pentru bunăstarea căruia ani de-arîndul se bătuse împreună cu Besonov i a apărut în fata ochilor orbiţi de automulţumire ca gospodăria personală în care poate face ce vrea fără să dea socoteală nimănui. S-a reactivat pe acest teren propice o întreagă gamă de sentimente  inumane,   de  racile sufleteşti. Ivan Ciuprov a devenit neîncrezător, rău, ipocrit, răzbunător, meschin, pornit împotriva  tuturor, inclusiv a  Raiei, unica lui fiică. Asemenea recrudescenţe ale mentalităţii burgheze, ale celor mai sumbre trăsături omeneşti nu găsesc totuşi pămînt rodnic în societatea socialistă. Mai de vreme sau mai tîrziu purtătorii acestor concepţii sînt izolaţi şi respinşi. Sistemul socialist de relaţii nu suportă, structural, manifestări de hipertrofie individualistă. Nuvela lui Tendriakov abundă în sensuri, oferă nu puţine prilejuri de profundă meditaţie.
„Străin în casa lui" e o povestire cu totul deosebită prin caracterul oroblemei puse de „Căderea lui Ivan Ciuprov". Există între ele totuşi un fond comun de preocupări şi simţire. Atmosfera e încordată, autorul dur, fără reticenţe în zugrăvirea faptelor. In spatele conflictului de familie se profilează contururile marelui conflict social între lumea tractoristului Soloveikov şi a Reaşkinilor. Reaşkinii sînt puţini, izolaţi, turtiţi sub călcîul propriei suficienţe şi al dispreţului colectiv. Dar ei sînt încă destul de puternici pentru a provoca suferinţe. Soloveikov e una dintre victimele lor, Şi totuşi nu nefericirea acestui tînăr reprezintă măsura gravului pericol social reprezentat de Reaşkini, ci pervertirea morală a Stepaniei infectată
226
AL. SIMION
prin educaţia primită în casa părinţilor ei de boala mărginirii mic burgheze. în protestul lui Soloveikov împotriva felului de viaţă al Reaşkinilor, ea vede doar expresia lipsei de recunoştinţă a tractoristului faţă de adăpostul şi hrana care i-a fost oferită ; Stepania nu e în stare să distingă natura reală a conflictului izbucnit între soţul ei şi părinţii ei. într-aceasta rezidă fondul tragic al situaţiei. îndoielile Stepaniei privitoare la Reaşkin, primele ei semne de incertitudine în final, sugerează posibilitatea ieşirii din criză In maniera sa sobră, Tendriakov denunţă răul ca pe un corp străin în viaţa noastră şi cugetă asupra tragediilor pe care acesta le poate provoca. Ciuprov şi Stepania nu neagă subiectiv puterea sovietică. Ei ajung însă în contrazicere cu normele etice de conduită omenească şi se pun astfel în afara relaţiilor morale socialiste. Ceea ce în alte împrejurări sociale ar fi trecut neobservat ca un fapt curent, apare în condiţiile noastre de viaţă oribil, respingător. Manifestarea acestui oribil e totuşi încă posibilă, putreziciunea pe care ciuperca lui otrăvitoare rodeşte nu a fost definitiv extirpată. Tendriakov cheamă spre vigilenţă.
Mansurov din „Saşa porneşte la drum" e un om cu reale calităţi, neastîmpărat, vioi, plin de visuri, dar care se consideră ratat în viaţa de simplu activist raional pe care o trăieşte astăzi. Existenţa, gîndeşte Mansurov, i-a fost un neîntrerupt şir de fapte ghinioniste care l-au împiedicat întotdeauna prin apariţia lor arbitrară să-şi desă-vîrşească planurile. Ar fi dorit să ajungă inginer, geolog, sau în fine ori ce, dar oin celebru, al cărui nume să răsune în întreaga ţară, să simtă că acţiunile sale se desfăşoară pe suprafeţe largi, cu efecte vii, reale, pe planuri imense, şi iată că împrejurările ş-au întrepătruns astfel încît e silit să ducă un trai incolor, lipsit de perspective într-o comună uitată   de dumnezeu, să bată drumuri noroioase, să se ciocnească de greşeli făptuite de alţii şi pe care el ca activist de rînd să n-aibe puterea de a le îndepărta cu rădăcină cu tot. Treburile în raion merg prost. Secretarul comitetului raional de partid Komelev, om bun, de o cinste şi o curăţenie sufletească excepţională, a fost totuşi un conducător slab, Iară iniţiativă, pa-
siv, nepriceput în administraţie. Komelev a murit însă pe neaşteptate. Pe urma lui a rămas în raion o situaţie grea. Mansurov o constată cu durere. Nopţi la rînd el se fră-mîntă singur sau în discuţii cu bătrinul preşedinte de colhoz. Gmîzin în căutarea unei ieşiri practice. A apărut în faţa Iul posibilitatea desfăşurării forţelor sale latente. Trăieşte intens,   nervii îi   sînt concentraţi la maximum. Complexitatea lui Mansurov e surprinsă cu o vigoare excepţională. Bărbatul acesta e de o putere şi o nelinişte cuceritoare. Mansurov e un spirit mobil, inteligent, îndrăzneala cu care relevă lipsurile, pasiunea  fierbinte  depusă  în înlăturarea acestora trezesc în jur simpatie, aprobare. El prezintă   comitetului regional un plan curajos de lichidare a rămînerii în urmă în care se sbate  raionul. Mansurov ocupă în scurtă vreme locul decedatului Komelev în fruntea raionului de partid. Intervin în caracterul său anumite deplasări psihologice. Visurile lui de demult îşi dezvăluie realul conţinut. I s-au deschis în faţă noi orizonturi. A urcat primul pas  spre mărire, spre celebritate. Cuvîntul său are acum greutate şi autoritate pe întinsul unui întreg raion. Pe nesimţite cresc şi i se întăresc în suflet simţăminte stranii. Nu e vorba de îngîm-farea grosolană a simplului Ciuprov, ci de o pervertire interioară mult mai subtilă. Devine prada marilor ambiţii, privirea i se fixează departe — dincolo de graniţele unui singur raion.   Ţinta nouă devine mobilul principal al tuturor acţiunilor lui. Raionul său trebuie de aceea să fie cu ori ce chip remarcat. Spre stupoarea participanţilor la o consfătuire regională el îşi ia angajamente neobişnuite, uluitoare faţă de posibilităţile reale de care dispun momentan colhozurile. Gmîzin, prietenul lui de altă dată îi atrage atenţia   asupra caracterului aventuros al acestui angajament, a cărui introducere în practică ar putea deveni fatală pentru gospodăriile colective ale raionului. Mansurov nu ţine   cont de asemenea avertismente. Murmurele de nemulţumire sînt reprimate pretutindeni cu ameninţări aspre. Mansurov atinge culmea unei uscăciuni sufleteşti extreme, închipuindu-şi că asta înseamnă a fi principial, neînduplecat,  categoric. Mansurov se minte pe sine însuşi. El are nevoie de un văl moral la adăpostul căruia să-şi
UN REPREZENTANT TALENTAT AL NOII GENERAŢII
227
;poată desfăşura maşinaţiile carieriste. înapoi nu mai poate da. II împiedică de la aceasta nesăbuitul său orgoliu. Prin angajamentul luat s-a prins într-o horă pe care trebuie s-o joace pînă ld capăt. E gata să recurgă în acest scop la ori ce mijloace,
„pînă la discreditarea morală a cinstitului Gmîzin care-şi afirmă răspicat dezacordul cu planul utopic şi periculos al secretarului comitetului raional de partid. Prin presiuni asupra   membrilor   organizaţiei   de bază
.Mansurov pregăteşte excluderea din partid a bătrînului comunist.
Planurile lui Mansurov se spulberă în cele din urmă ca o băşică de săpun. Ca un leitmotiv, străbate povestirea, ideea atît de scumpă lui Tendriakov, a incompatibilităţii viăului moral cu principiile de viaţă socialiste. Un om talentat, capabil, aşa cum e JVlansurov, în mod inevitabil va fi ţintuit la stîlpul infamiei, va fi aruncat peste bordul societăţii dacă îşi va folosi calităţile împotriva intereselor obşteşti. E semnificativ titlul povestirii : „Saşa porneşte la •drum". Autorul sugerează astfel de la bun început sensul cărţii. Adolescentul Saşa e fiul lui Komelev. El şi-a venerat tatăl pentru cinstea şi bunătatea lui neprefăcută. După moartea acestuia îl întîmpină însă cea dintîi amarnică deziluzie odată cu dezvăluirea situaţiei grele a raionului condus -vreme îndelungată de părintele lui. E cuprins de admiraţie pentru Mansurov, ale •cărui acţiuni de redresare a rajnniţliii le îmbrăţişează din toată inima. Urmăreşte apoi cu nedumerire întreaga evoluţie a evenimentelor, trece prin dureroase frămîntări, prin acute momente de disperare, prin încercări care-i zguduie echilibrul şi ajunge
la capătul acestei scurte epopei îmbogăţit cu învăţămintele primei mari lecţii oferite de viaţă. Saşa a pornit la drum. El ştie de acum că nu orice zboară se mănîncă, şi în viitor asemenea bătrînului Gmîzin va distinge mai uşor binele de rău.
Ne privesc din paginile povestirilor lui Tendriakov şi ne încîntă prin profunzimea lor, prin naturaleţea lor cuceritoare, nenumăraţi oameni admirabili. Ei nu perorează, nu află întotdeauna soluţiile cele mai potrivite, greşesc uneori. Sînt oameni cărora le repugnă rigiditatea, formalismul studiat în atitudine, întreaga lor fiinţă respiră simţire morală, şi atunci cînd în clipele hotă-rîtoare ei acţionează ca purtători ai principiilor pozitive, înţelegem că numai aşa şi nu altfel s-ar fi putut petrece lucrurile. Ei răsar de sub condeiul lui Tendriakov extrem de variaţi în nuanţe. Imperturbabil în echilibrul său matur Besonov trăieşte alături de pasionatul îndurerat şi neconcesiv Soloveikov. Sau iat-o pe Katea din „Saşa porneşte la drum". Comsomolista aceasta atrăgătoare nu are totuşi minte proprie. Ea crede orbeşte în Mansurov ; i se pare de neconceput orice îndoială cu privire la justeţea măsurilor luate de raion şi aruncă oprobiul ei asupra lui Saşa pentru opinii contrarii. Tendriakov arată o caldă solicitudine pentru Katea, se bate pentru ea, pentru orientarea ataşamentului ei emoţionant faţă de partid, spre o înţelegere adîncă. Povestirile lui Vladimir Tendriakov pun în mişcare gînduri şi sentimente, îndeamnă spre meditaţie şi spre acţiune. Sînt veritabile opere artistice străbătute de ideea comunismului biruitor, de fiorul unei iubiri turburătoare pentru oamenii patriei sovietice.
15*
RECENZII
DESPRE VOLUMUL LUI CRISTIAN SIRBU
Dacă n-ar fi decît munţi, lumea ar fi întristător de monotonă ;   de-ar fi numai şes, chiar şi sufletul din noi ar fi lat şi lipit de pămînt. Ce nebunie ar fi, dacă toţi oamenii ar fi geniali !   închipuiţi-vă legea gravităţii universale descoperită de toţi oamenii de-odată, ori simfonia a IX-a compusă de două miliarde   de inşi de-odată. N-ar fi deloc interesant; am muri copleşiţi de banalitate. Toţi sîntem de-acord că nicăiri erarhia valorilor (deci comparaţia valorilor între ele) nu poate fi stabilită dacă avem în vedere numai valorile maxime considerate în ele însele. însăşi noţiunea de valoare cuprinde în sine ideea comparaţiei ca o condiţie strict necesară. Cred că această — hai să-i zicem — lege a proporţiilor, nu ocoleşte nici fenomenul literar. Există talente mari şi talente mai puţin mari, cărţi de mare însemnătate şi cărţi mai puţin însemnate — şi toate îşi au rostul lor, şi de-aceea nimic nu trebuie trecut cu vederea. Cristian Sîrbu nu este ceea ce se cheamă „un mare poet", nu este un luceafăr, dar cu modestia ce-1 caracterizează el împrăştie cu dărnicie lumina lui, atîta cîtă o are — şi asta nu-i puţin lucru, şi nici neînsemnat. El nu este poetul gesturilor măreţe,    al atitudinilor zdrobitoare, a efluviilor copleşitoare ; în concertul poeziei noastre    el nu-i vioara solo, ci parcurge partitura flautului, a piculinei — dar oare se poate dispensa orchestra de flaut sau de piculină ? Cristian Sîrbu îşi cunoaşte rostul său şi-şi duce la capăt misiunea cu conştiinciozitate. Vred-
nicia sa ar putea fi luată exemplu de mulţi tineri care pornind la drum visează gloria eternă ; glorii eterne sînt puţine, mulţumirea datoriei împlinite însă e accesibilă tuturor.
Nu sînt critic (şi nici nu năzuiesc să. fiu). Numai ca cititor de versuri, cutez să-mi exprim părerea asupra cărţii de versuri a lui Cristian Sîrbu.
Ceea ce m-a emoţionat mai mult — ci-tindu-1 pe Cristian Sîrbu — e simplitatea cu totul firească, necăutată a versurilor sale, comunicarea directă a unor sentimente frumoase, delicateţa, gingăşia, prospeţimea imaginilor sale. El cîntă dragostea, frumuseţile oraşului, patriotismul, micile fericiri casnice ale omului simplu, visurile, melancolia vîrstei celor trecuţi de cincizeci de ani, fabrica şi oamenii ei, colectiva. Parcă mereu ar vrea să spună •: toate merită să fie cîntate, despre toate se poate cînta, şi se poate cînta-frumos. Lui Cristian Sîrbu îi este dragă viaţa cea de toate zilele a oamenilor şi ne comunică această dragoste, convingîndu-ne că viaţa-î frumoasă, că pînă şi bucuriile mărunte au frumuseţea lor, că omul este făcut pentru frumuseţe şi de-aceea trebuie să o caute în viaţa lui însăşi. Poezia lui este plină de optimism, chiar atunci cînd scrie despre anii bătrîneţii, chiar şi atunci cînd aruncă imprecaţii morţii ce nu poate fi ocolită.
Iată ce simplu îşi construieşte el imaginile, ce firesc comunică el un sentiment atît de greu de făcut remarcat, tocmai pentru că e propriu aproape tuturor oamenilor — dragostea de viaţă :
RECENZII
229
■Oamenii muncesc ia poalele muntelui. .Sudoarea le şiruie pe tîmple. Orice adiere a stat pe loc. JPe muntele verde, norii par nişte case
mari, albe.
Frumoasele case albe! Oamenii muncind urcă spre ele. Altfel viaţa n-ar avea nici un rost...
(„Schiţe în creion", p. 13)
Ori în altă parte :
In curind voi părăsi veacul
Şi voi intra in umbră
■Ca într-o încăpere sumbră.
.Dintre toate vieţuitoarele Doar omul ştie că trebuie să moară. ■Că trebuie să-şi părăsească soarele Jntr-o seară.
Doar el trăieşte în vecinătatea Acestui gînd grozav.
De-aceea, ca să înfrîngă moartea, e aşa de mare arhitect,
Inginer, poet şi zugrav.
Da ? Bătrîneţea ? Ducă-se la dracu ! Dar îmi e clar în minte : In curind voi părăsi veacul. Şi scriu.
Vreau să ştiu că am aruncat şi eu în ■obrazul morţii cu un pumn de cuvinte...
(„Cîntec de bătrîneţe", p. 128—129)
Poetul Cristian Sîrbu iubeşte lumina, culorile, mişcarea. Imaginile sale sînt luminoase, colorate, pline de mişcare. Nimic încărcat, nimic căutat, nimic artificial în versurile sale. Uneori aceste versuri nu sînt suficient şlefuite, e drept; uneori spontaneitatea îl trădează şi îl împinge să confunde, pripit, simplitatea cu simplismul, naturaleţa şi prozaismul ; dar aceasta se întîmplă destul de rar, şi faptele sînt neglijabile pentru cititor (nu şi pentru poet). In general, ceea ce mi se pare mie mai preţios în poezia lui, mai ales pentru cei •care se îndeletnicesc cu versul, este construcţia imaginii poetice pe elementele cele tmai simple. Iată ce simplu şi totuşi impre-
sionant este exprimată ideea luptei continue, fără pauză, a comuniştilor:
Inima comuniştilor bate mereu, Bate, zi şi noapte ;
Toate lucrurile de pe pămînt, toate, . Se odihnesc cîte puţin, Ea însă nu. Niciodată. Şi în fiecare dimineaţă e mai vie, mai N avîntată
Ca oricînd.
Inimă, pasăre roşie I
(„Inima comuniştilor", p. 14)
Sau în altă parte :
Flori de lotus, roze, albe Flori de lotus, lin, apar Peste lac. începe dansul Ca pe-o placă de cleştar.
Flori de lotus, roze, albe. Şi de-asupra susur dulce Vîntul piaptănă lumina Soarelui de primăvară Care-a răsărit în China.
(„Dansul florilor de lotus", p. 21)\
Sau :
Sirenele au sunat prelung. De sunetul lor încă vibrează clopotul cerului de sticlă. Nişte stanei şi-au terminat sfatul ţipător pe o casă mai înaltă, cu ţiglă.
Pe străzi a coborît o seară albastră. Miroase a liliac şi a fum de ţigare. Inima ţi se pare că-i o glastră, Pentru floarea luceafărului răsărit în zare.
(„Seară de periferie" p. 23|
Sau :
E încă viaţa grea. Dar nu mi-e greu. Cu tine alături simt Puterea lui Anteu.
Cînd mi-e frig Privesc
în ochii tăi şi mă-ncălzesc. Cînd mi-e urît, te strig.
230
RECENZII
Mă uit la fruntea ta înaltă şi senină Şi-s plin de primăvară şi lumină. Aud vocea ta şi mă îmbată Miresme dulci de flori şi de livadă.
(„Pasteluri de iubire", p. 99—100)
Şi ar merita să fie citate în întregime pentru a exemplifica tot ce-am notat pînă aici, şi pentru a încredinţa chiar şi pe cei mai pretenţioşi - critici, că Cristian Sîrbu este un poet autentic, poezia „Toamnă" (p. -114), plină de rară gingăşie, sau „Bună dimineaţa" — un admirabil pastel.
Fireşte, dacă aş fi critic, aş cita aici şi» cîteva versuri neizbutite, aş dibui şi respectivele influenţe ale poeţilor mari în poezia lui Cristian Sîrbu — aşa cum se obişnuieşte în arta criticii; dar mărturisesc sincer, pe mine nu mă deranjează — cînd e vorba de un poet autentic — nici acele versuri care nu sună întreg, nici rezonanţele-mai puţin proprii în unele din poezii. Nu pentru că nu mi-ar fi plăcut ca acestea să-fi lipsit ; ci pentru că fiind un convins realist, ştiu că nu toţi sîntem aleşi să creăm-numai opere perfecte.
R. L.
MII IN Iz A GHEORGHIU: „BALADE1
Predilecţia Iul Mlhnea Gheorghiu pentru tematica istorică precum şi ambiţia sa de evocare artistică sînt îndeajuns de cunoscute şi apreciate încît nu mai au nevoie de nici o certificare. Autorul se află la al doilea volum de balade, avînd totodată la activ o izbutită evocare dramatică a tumultului revoluţionar din 1821. De altfel figura lut Tudor Vladimirescu este una din preferinţele imaginaţiei sale creatoare.
Poemul anterior Intîmplări din marea răscoală (1953) — din care actualul volum reia două fragmente (Adunarea izbăvirii şi Izbînda) sub titlul 1821, primăvara — stă mărturie pentru aceasta.
Placheta de Balade, apărută recent la Editura Tineretului, se circumscrie aceluiaşi orizont, cu o sferă temporală mai extinsă şi cu o evidentă finalitate didactică. Atît Intîmplări din marea răscoală cît şi încercarea dramatică Tudor din Vladimiri (1955) reflectă artistic momente aparţinînd unei etape anumite, precis conturate, a desfăşurării noastre istorice.
Baladele actuale prilejuiesc, mai ales micilor cititori, cărora în special li se adresează, adevărate excursiuni poetice retrospective, în spaţii şi timpuri diferite, cu oameni şi tocuri de dimensiuni adesea legendare, proprii parcă altor tărîmuri:
Prin codrii Jiului de munte trăia acel arcaş vestit străjer şi vînător de frunte, nici de balauri biruit.
(„Poveste de demult")
Gelu — „fiul cneazului cel mare" din: Cetatea de la hotar are „pieptul lat şi scurt jungher la brîu" şi este „voinic ca urşii".. iar lanurile pe care le stăpînesc aceşti oameni cresc înalte, fantastice „cît zidul decelate", constituind adevărate fortificaţii care stăvilesc duşmanul „cu.oşti de suliţi clătinate". Nu ştiu dacă poetul s-a gîndit, închipuind această pădure de suliţi a uriaşelor holde de pe pămînturile geto-dacice. la relatarea pe care o face Arrian, istoricul antic povestind încurcătura în care au fost puse trupele lui Alexandru cel Marc cînd au ajuns în aceste ţinuturi. Da sauna, metafora este fericit aleasă şi în spiritul folclorului nostru în care haiducul se sfătuieşte cu murgul iar „codrul este frate cu romînul". Ideea o întîlnim adesea, magistral exprimată, la Eminescu (păşirăm, se înţelege, proporţiile: asocierea nu înseamnă comparaţie). Mir cea cel Bătrîn, în Scrisoarea a IlI-a, foarte conştient de solicitudinea naturii înconjurătoare, îl avertizează pe Baiazid :
„Tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, mi-e prieten numai mie, iară ţie, duşman
este"...
In vremi liniştite, de pace, plaiurile acestea-amintesc bogăţii şi desfătări paradisiace,. ca-n Insula lui Euthanasius din Cezara luii Eminescu :
„Ciorchinii grei de tămîioasă încununau pe dealuri ţara,
RECENZII
231
Şi-albine zumzuiau voioase, Să strîngă miere dulce, vara. Cînd îşi lăsa prin holde urma, Vreo boare dinspre miazăzi, Părea că marea-şi plimbă turma de valuri line pe cîmpii".
iar In ape
„peşti cu solzii moi ca de atlaz se-nghesuiau, grămadă,- în năvoade, sub lotca lunecîndă pe talaz".
ca atunci, cînd primejdia ameninţă din vreo parte, toată această natură edenică să participe efectiv :
„Pămîntu-nfreg e-n aşteptare încrîncenat de greaua-ncumetare", —
In general, fie că e vorba de balade Inspirate din îndepărtatul trecut dacic (Poveste de demult), de relaţiile de bună vecinătate a romînilor cu slavii (Cetatea de la hotar), de fapte vitejeşti ale moldovenilor sub Ştefan cel Mare (Iordache de la Neamţ) de protestul şi mesajul umanitar al Iul Antim Ivireanu sau de răscoala pandurilor lui Tudor Vladimir eseu (1821, primăvara), de prietenia moldo-cazacă în Scrisoarea stegarului Frătiţă (în treacăt fie zis, acesta dovedeşte o duioşie şi o resemnare erotică mai potrivită unei domniţe şi nicidecum unui oştean, care, la urma urmei, ar putea descinde chiar din „hoţii fetelor sabine"), la Mihnea Gheorghlu domină nota descrip-tiv-plastlcă. Poetul este un narativ nu un evocator. El oferă tablouri Istorice suges-' tive, statice — cum remarcă Mihail Petro: veanu în „Gazeta Literaro" — dar nu momente în plină desfăşurare dinamică.
Chiar atunci cînd descrie bătălii, se menţine mereu într-o perspectivă statică, vizio-nînd evenimentele ca de pe o culme, de-
taşat, nu în centrul lor. Ceea ce aduce foarte mult a lecţie de istorie predată şcolarilor de pe catedră.
Cum am văzut, eroii sînt înzestraţi cu puteri gigantice, miraculoase, peisajul este adeseori fabulos. După asemenea descripţii, în care poetul este foarte darnic (se vede că modalitatea plastică-descriptivă convine mai mult spiritului său) te-ai aştepta să asişti la încrîncenări extraordinare, pe măsura eroilor şl a spaţiilor de basm în care aceştia se mişcă, aşa cum balada populară ne-a obişnuit. De unde! După vaste preludii fantastice, prevestind parcă desfăşurări epopeice, ne pomenim săltaţi de-adreptul în "epilog. Tncrîncenarea titanică pe care începutul o sugera, este rezolvată în cîteva versuri explicative după care se constată de pildă că pe viteazul puşcaş din Cetatea Neamţului, Ştefan cel Mare
„l-au cinstit cu coif de-argint şi zale şi floarea dragostei măriei-sale".
sau că
„A doua zi, călări pe cai domneşti Intrau pandurii-n tîrg la Bucureşti".
Nu ştiu dacă Mihnea Gheorghlu a vrut să structureze schematic volumul, său. Fapt este că, nu numai fiecare baladă în parte (excepiînd Mitropolitul Antim Ivireanu şi prelucrarea ciclului popular Ion ăl mare, cele mai reuşite) lasă impresia unor bucăţi alcătuite aproape exclusiv din prolog şi epilog, cl volumul în întregime pare conceput astfel. Poemul 'de încheiere „Pe unde fuse Ion ăl Mare" sună ca o concluzie, ca un epilog al baladelor precedente ,care în totalitatea lor ar constitui doar o suită de preludii.
Octavian Barbu
MIHAIL SORBUL $1 CONDIŢIILE: TRAGEDIEI COMICE
Odată cu prezenţa bine conturată a unui dramaturg stăpîn pe mUjloacele artei sale, o problemă de principiu se pune pentru cel ce parcurge dramaturgia lui Mihail
Sorbul: aceea, a posibilităţii şi limitelor tragi-comicului. O asemenea dezbatere nu este numai un prilej de a pune în circulaţie una din noţiunile îndelung controver-
232
RECENZII
sate ale esteticii teatrale, ci şi modalitatea cea mai indicată în care profilul acestui dramaturg poate fi aproximat. Mihail Sor-,bul a dat titlul de „tragedie comică" la nu mai puţin de patru, din totalul de şapte piese cîte cuprind cele două volume apărute. Faptul acesta nu poate fi socotit o simplă întîmplare. De aceea, circumscrierea noţiunii tragi-comicului se impune cu necesitate unei operaţii ce vizează chiar sîmburele activităţii sale dramatice. ■
*
Lectura unei piese ca „Letopiseţi", pe care autorul viind s-o scutească de la început de nimbul şi convenţionalul ce-l im-'plică e evocare istorică o numeşte, simplu, dramă, — este revelatoare pentru concepţia lui Sorbul asupra personajului dramatic. Ion Vodă Armanul nu e o siluetă profilată pe fondul unei fresce Istorice, ci un om viu, cu o viaţă interioară proprie. Documentul dovedeşte a fi doar un punct de plecare; dincolo de el eroul trăieşte în propria sa viaţă, îşi delimitează o arie personală întru totul acoperită de psihologia sa. înainte de a fi drama voevodului, aşa cum ne-o transmite istoria, apariţia meteorică a lui Ion Armanul prezintă drama unui om. Autenticitatea personajului nu vine. din fidelitatea faţă de istorie — deşi, nici o clipă adevărul documentelor nu este alterat — ci din respectarea dinamicii sufleteşti, din logica sentimentelor. De aceea, datele cronicarilor sînt simple pretexte: strămutarea reşedinţei domneşti la Iaşi, pregătirea de război, cucerirea Munteniei, tabăra de la Cahul, nu sînt actele cele mai semnificative ale voevodului, ci cele mai bune prilejuri, pentru autor, de a declanşa reacţiile sufleteşti ale unui om solicitat deopotrivă de o răspundere istorică şi de o viaţă personală. Fără îndoială, dramaturgul s-a fixat asupra lor în urma unei selecţii, deosebit de preţioasă pentru noi. Aceasta indică dintr-odată o concepţie care creîndu-şi perspectiva îşi creează propriile sale instrumente artistice.
Unul dintre acestea este, desigur, concizia dialogului dramatic. In „Letopiseţi", măiestria tehnică a lui Sorbul izbuteşte să învingă, de pildă, tiparele fixe ale alecsan-
drinului. Nu numai o dată, versul este frînt la jumătatea lui de intervenţia laconică a unui alt personaj, care introduce motivul conflictual, acţiunea, înainte chiar ca. verbul, rostirea, să ia sfîrşit.
ION :
Io, domnul, dau poruncă : de astăzi înainte Biv-comisul Dumbravă, om ascuţit la
minte.
Va fi vel-vornic...
STOLNICUL AL TREILEA: Drace ! ION :
Al ţării... STOLNICUL AL DOILEA: Bre !
ION:
...De Jos! (Prolog, scena 10-a)
Un alt mijloc se dovedeşte a fi înzestrarea fiecărui personaj cu o anume înţelepciune, cu o fermă viziune asupra existenţei, nu numai vizibilă în comportamentul său, ci chiar explicitată discursiv. Vorbind despre diversitatea firilor omeneşti, Ion Vodă indică parcă, la nivelul expresiei populare, însăşi larga înţelegere a autorului faţă de multitudinea contradictorie a personajelor sale.
ION : ...Sînt întocmite Chiar gemenele frunze să fie osebite... Dar de-omul ce se schimbă pe clipă, poţi
să spui
Că seamănă c-un altul, cînd dînsu-acelaşi
nu-i ?
Gavril nu este Sbierea, cum Dingă, Păcu-
raru ;
Nu sînt deopotrivă ostaşu, cărturaru. Şi totuşi împreună, aşa cum sîntem noi, Ne svătuim mai lesne la orişice nevoi. Căci astfel întocmit-a dumnezeiasca mînă, Nici mintea, nici puterea a unui om
stăpînă
A hire peste toate, ci-n fiecare om Să hie cîte-o roadă : o roadă dă un pom. Şi cum nu-i mulţumită nici gura cu o roadă De aceea-s felurite de poame-ntr-o livadă.
(Prolog, scena 3-a)
Dar atenţia la valoarea dramatică a dialogului şi la diversitatea Interioară a per-
RECENZII
233
„•sonajelor sînt încă virtuţi ale compoziţiei teatrale savante, despre care „Letopiseţi" adevereşte cu prisosinţă fără a indica însă nimic mai mult. Ion Vodă, care stăpîneşte -acţiunea de la un capăt la altul a piesei, e un erou complex, dar nu profund. Dramaturgul a dat viaţă proprie unui tip voevodal pe care pana cronicărească l-a înjghebat din două-trei linii, dar nu i-a ,dat zbucimul cutremurător al marilor conştiinţe umane.
O asemenea încercare va face Sorbul în „Patima roşie". Prin Tofana, investigaţia vieţii lăuntrice a omului atinge o nouă treaptă. Dramaturgul pare a se fi convins că expoziţia reacţiilor sufleteşti, oricît de colorate şi pregnante ar fi acestea, nu e .suficientă pentru a defini un caracter dramatic. Dincolo de mecanica sufletească, există un alt tărîm căruia psihologicul îi surprinde şi defineşte doar dinamismul, fără a-i constitui substanţa. In „Patima .roşie", şi în deosebi la Tofana acest plan profund este biologicul. Autorul şi-a îngustat cîmpul de observaţie, urmărind sondajul în adine. Tofana prezintă un registru sufletesc relativ sărac; dar ceea ce s-a pierdut în extensiune, indică un spor în profunzime. Feminitatea tulburătoare, sinceritatea crudă şi cinică, fermitatea actelor sale sînt expresia unui elan orb, subteran. ■Un personaj ca Tofana tulbură fără a impresiona. Gesturile sale, venind de dincolo de ea, sînt ale speţei însăşi: sînt punctele noastre de legătură cu treptele inferioare umanului. Părăsind pe Castriş pentru Rudy, Tofana reneagă socialul nu numai în ceea ce acesta are convenţional, ci şi în •ceea ce conţine frumos şi demn : e un re-,fuz categoric faţă de tot ce nu se înscrie pe orbita unică a sîngelui ei înflăcărat. In sensul acesta, drama ei este o dramă surdă, sub nivelul conştiinţei. Biologicul, ■ în clipa în care nu angrenează şi alte valori în proprla-l prăbuşire, nu se poate încununa cu laurii negri ai tragicului. Sîn-.gele e în stare de mari satisfacţii, dar nu -de mari izbînzi. Artistic vorbind, şi îndeosebi pentru genul dramatic, numai spiritul cunoaşte triumful şi moartea.
Cu Silvestru Trandafir, eroul principal •din „Dezertorul", Sorbul a depăşit acest prag al determinaţiei biologice, căruia un
Ibsen sau Sudermann i-au găsit, poate, cea mai proprie expresie artistică. De data aceasta, personajul e definit de pendularea dramatică între două planuri: unul —• elementar şi, ca atare, lipsit de finalitate lucidă, ca suport; altul — luminat de înţelegerea unul rost social şi uman. Cu alte cuvinte: pe de o parte, o forţă; pe de altă parte, conştiinţa acestei forţe şi capacitatea de a dispune de ea după voie. Forţa Iul Silvestru stă în puterea sa fizică, în unitatea fermă a voinţei sale, în masivitatea brutală a caracterului său: nevasta, soacra, Lică Chitaristu, Schwalbe sau Hermann îi simt pe propria lor piele, manifestarea capricioasă. Dar această forţă se supune unei conştiinţe mişcate de flacăra iubirii, de sentimentul responsabilităţii familiale, de mîndria naţională. Acest al doilea plan, superior, conferă „dezertorului", în clipa prăbuşirii, o aură tragică. Nu mai avem de a face, ca la Tofana, cu un determinism biologic în care înălţarea şi prăbuşirea sînt cele două faze ale unei maree obscure, ci cu o durată sufletească propice libertăţii umane. Uciderea ofiţerului neamţ, act necesar în ordinea temperamentului şi caracterului lui Silvestru, nu implică cu necesitate prăbuşirea finală a eroului, cl conţine, ca un germen, doar riscul ei. Iar riscul acesta este însăşi pecetea tragicului.
Iată-ne, aşadar, în situaţia de a putea preciza condiţiile în care personajele dramatice izbutesc să obţină aureola tragică. Atîta timp cît psihologicul sau biologicul obligă eroii la o diversitate în extensie sau, respectiv, la o adîncire sub pragul conştiinţei, fenomenul tragic nu are loc, deoarece inserţia în planul valorilor spirituale şi, o dată cu aceasta, aria libertăţii — lipsesc. Căci numai un personaj purtător de valori poate primi învestitura tragică.
Dar dimensiunea tragică este numai una din categoriile vizate de Mihail Sorbul. Florin Tornea, în interesanta şi exhaustiva analiză ce însoţeşte publicarea parţială a pieselor acestui autor, spune că Mihail Sorbul pare a fi încercat „să preia însuşi limbajul împrumutat de Caragiale personajelor sale, să-l extindă şi să demonstreze că acest limbaj nu ţine neapărat numai de mijloacele formale ale caricării
234
RECENZII
cu intenţii satirice şi destinaţie comică. Dimpotrivă, ...acest limbaj poate stîrni... deopotrivă rîsul şi emoţia tragică, după împrejurările în care această lume este văzută trăind", (pag. 20). Afirmaţia ni se pare deosebit de preţioasă. Dacă autorul „Patimei roşii" şi-a depăşit treptat posibilităţile apropierii de fenomenul tragic, nu acelaşi lucru se poate spune despre instru-. mentele pe care le-a pus în slujba comicului. Dincolo de limbaj, Sorbul n-a utilizat alte mijloace de comedie. Tocmai de aceea, eroii săi rămîn în amintirea cititorului ca nişte exemplare dramatice, dar nici decum ca nişte caricaturi umane. Vorbirea se dovedeşte un înveliş prea subţire pentru a defini, prin ea însăşi, fiinţa lor dramatică.
Desigur, încercarea lui M. Sorbul era un act de mare temeritate: dramaturgul voia să încarce, acelaşi personaj, deopotrivă, cu sarcină tragică şi comică. O asemenea tentativă nu este, fireşte, sortită principial eşecului. Literatura universală oferă destule exemple cînd, la un acelaşi erou, comicul coexistă cu tragicul. Dar, în acest caz, conexiunea acestor două categorii se operează undeva în adine. La un Harpagon, de pildă, comicul de caracter dezvăluie chiar abisurile umanului, iar rîsul care ne zguduie are un fior tragic. Sorbul însă, prin limbajul comic, propune atenţiei noastre zonele de suprafaţă ale individului uman. De aceea, la un personaj ca Silvestru Trandafir, comicul se trece cu vederea, se pierde, se dizolvă în dramatic.
O singură dată, Mihail Sorbul a Izbutit să creioneze un erou care solicită disponibilitatea noastră faţă de comic şi tragic, în aceeaşi măsură: e vorba de Sbiiţ din ,,Patima roşie". Sbilţ e un personaj dintre cele mai complexe, alcătuit din nenumărate contradicţii: intelectual, ratat, visează reîntoarcerea la primitivism; cult, dispreţuieşte toate valorile culturii; om cu erele-rul limpede, neagă tot ceea ce generaţiile anterioare au acumulat prin gîndire; fire veselă, ascunde o amărăciune otrăvită; predică sinuciderea, dar o iubeşte pe Crina; în fine, e atît de cinstit, încît îşi poate permite să fie cinic. Toate aceste dublete lăuntrice generează în afară o dialectică sprintenă a contrastelor, care face din Sbilţ
obiectul propriei sale ironii, şi, ca atare, un?, personaj mereu comic. Dar în acelaşi iimp^ caracterul lui este lapidar: buchetul contradicţiilor amintite are, în adine, o rădăcină comună înfiptă într-un sol amar, plin-de venin. Sbilţ e un ratat care-şi degustă sterilitatea. Inteligenţa sa, întoarsă asupra propriei sale persoane, o scrutează fără îndurare, în adîncime şi îndărăt, pînă la bunicul său, hingherul Haralambie Sbilţ, fă-cînd din conştiinţa acestei extracţii inferioare, un orgoliu ce acţionează ca un pro-pulsor dramatic. Dacă-personajul nu se învredniceşte totuşi de o precisă virtute tragică, omisiunea este a autorului care — ignorîndu-i parcă potentele — i-a refuzai" catastrofa finală: întreruperea bruscă a ratării treptate a lui Sbilţ, ar fi implicat ast-) fel scufundarea valorilor, ţăcînd din el un-autentic personaj tragic; în timp ce prăbuşirea Tofanei prin patimă nu nimiceşte decît suportul, lipsit de o altă valoare mal înaltă, al unei biologii primare.
*
Prin 1928, Mihail Sorbul spunea : „...fiecare personaj are o viaţă proprie care nu trebuie să semene cu a celorlalţi eroi... Aici e cheia — să fii cît mai strîns şi natural, ca însăşi viaţa. Dacă traiul eroilor este banal, nu poţi fugi de el, însă trebuie redat esenţialul... Vreau să desbrac omul de haina perfidă a civilizaţiei ca să-1 aşez:, gol în faţa naturii..." Nici o altă mărturisire n-ar putea să sintetizeze mai succint atît şansele cît şi limitele unei concepţii asupra fenomenului dramatic în genere.
Mihail Sorbul .a înţeles pe deplin că »■ piesă este un act dramatic esenţial al unor eroi cu profil Interior propriu. Dar, în acelaşi timp, atent la concizia tehnică a operei dramatice şi la veridicitatea psihologică' a personajelor, dramaturgul a uitat că singura arie în care gestul eroilor capătă o< semnificaţie tragică, angajînd întreaga umanitate, este planul valorilor. A nu fugi de „traiul banal", a dezbrăca „omul de haina perfidă a civilizaţiei", a-l aşeza „gol în faţa naturii"... înseamnă — în ultimă-analiză — a propune artistului o perspectivă care se îngustează treptat, în loc să: se lărgească.
Ştefan Aug. Doinaş.
RECENZII *
235>
LEONID LEONOV: „PĂDUREA RUSA
D upă patru decenii, Ivan Matveici Vih-rov, într-o atitudine de pioasă reculegere se află din nou în vîlceaua care adăpostise cîndva persoana legendară a pădurarului Kalina. Bătrînul pădurar e o apariţie aproape supranaturală în apărarea nemuritorului codru rusesc, cu o istorie măreaţă şi tragică în aceeaşi vreme. Liniştea e deplină şi doar gîlgîîtul neîntrerupt al izvorului ascuns sub o stîncă din altă eră aminteşte intîmplări cu iz de cronică, re-deşteaptă amintiri obligîndu-l pe Vlhrov, continuatorul unei opere de apostolat în alt plan şi în alte condiţii, la bilanţul vieţii sale consacrate şi ea apărării pădurii ruse.
In zbuciumata scurgere a timpului, izvorul Iul Kalina rămîne singurul element permanent, neschimbat în esenţa sa şi neatins de vîrtejul întîmplărilor, preţigurînd năzuinţele umanităţii în devenire spre forme superioare de existenţă. în rest totul dovedeşte universala şi necontenita mişcare. Schimbările s-au petrecut în totalitatea sferelor şi acolo unde efectele vieţii economice, politice şi sociale nu sînt vizibile, regăsim amprenta ireversibilelor procese biologice acţionînd deopotrivă asupra naturii şi asupra omului. Romanul lui Leo-nov, „Pădurea rusă", urm.ăreşie inlr-o scurgere lentă gama unor transformări fundamentale petrecute de-alungul cîtorva decenii, bogate în evenimente epocale. Sistemul optic specific scriitorului măreşte imens pînă la observaţia amănunţită faptele greu perceptibile, petrecute în unghere întunecoase, scăpindu-i de sub lentile întîmplărlle spectaculoase- şi strălucitoare.
De altfel însăşi maniera autorului ne apare modificată. Scriitorul- ne este cunoscut din ,,Soti" şi „Bursucii" ca un creator de atmosferă densă, vlbrînd intens la fiecare răsucire a personagiilor prinse în plasa ei, personagii dintr-o lume specific leonoviană. Eroii obişnuiţi acestui univers _ erau sondaţi nemilos în adîncimile existenţei lor şi recompuşi în faţa cititorilor din umbre şi lumini. „Pădurea rusă" ne readuce la formele romanului clasic, cu ar-
monia liniilor clare, cu migala construirii fiecărei apariţii omeneşti, pînă la desprinderea portretelor fizice, exacte şi amănunţite. Un suflu de epopee Impune cîteva mari cînturi. Tragedia pădurii, opoziţia Vihrov-Craţianski, chitul tinerei generaţii. Să fi cerut tema asemenea mijloace artistice ?' Este această revenire rezultatul unei 'alegeri definitive, la capătul unei experienţe literare ? Sau poate simple influenţe trecătoare ? Răspunsul la întrebările amintite sînt de obicei hazardate atunci cînd avem de-aface cu. o mare personalitate artistică şi într-o măsură inutil, raportai la realitatea operii, care îşi trăieşte viaţa independent de nedumeririle noastre.
„Pădurea rusă" este opera de maturitate în plenitudinea ei, grea de reflecţii etico-filozoflce însumînd. rodul unei vaste experienţe ; înaintea ei trebuie să te descoperi, repetînd gestul îndrăgostitului de pădure în faţa obiectului pasiunii sale. Afirmaţia poate fi susţinută cu observaţiile şi cugetările care însoţesc mai fiecare pagină, dar noi ne vom opri la prelegerea Inaugurală a profesorului Vlhrov pentru că aici se găsesc şi elementele necesare înţelegerii conflictului principal şi totalitatea resorturilor care mişcă personagiile lui.
Ne aflăm în primele săptăn'îni ale războiului anti-fascist. Gîndurile participanţilor la prelegerea inaugurală a Institutului de silvicultură sînt îndreptate spre Imensa tragedie desfăşurată pe întinsul nesfîrşit al stepelor ruseşti. Vihrov vorbeşte despre pădure. Verbul lui magic captează. Tema subjugă atenţia prin multitudinea ipostazelor grave prin care ea este înfăţişată de apărătorul pasionat, sensibil şl lucid al codrului rus.
Prelegerea porneşte de la vremurile îndepărtate, „cînd pămîntul mai păstra urmele primăverii glaciale" şi triburile slave-se fragmentau în cîteva ramuri. Descinşi de pe crestele Carpaţilor, unele din ele s-au îndreptat spre răsărit Iar descălecarea trebuie să se fi petrecut: „într-o dimineaţă şi pe la începutul verii, cînd ţara noastră: e deosebit de atrăgătoare. In   dreapta —
236
RECENZII
ţărcuită cu dumbrăvi — se desfăşura stepa rîurind în adierea vîntului cu iarba ei bine .hrănită, ce creşte năvalnic iar în stînga, se îngrămădeau pădurile de pini, fără de sfîrşit, adevărata taiga ce cobora în mai multe braţe de pe înălţimea Alaunică, cel •mai lat dintre ele ajungînd la ţărmul Chi-.meric, astăzi al Mării Negre".
Astfel începe epopeea..
Natura nu i-a răsfăţat pe strămoşii ruşilor de astăzi. Clima locurilor era blinda doar trei luni pe an, pentru că marea era departe, curentele calde şi pavăza înălţimilor inexistente. Natura modelează caracterul naţiei: „Pe ai noştri avea să-i ardă .soarele asiatic şi să-i îngheţe frigul polar, ■ceea ce avea să se vădească în extremele •caracterului lor naţional. Oscilaţiile bruşte ale temperaturii continentale aveau să le inoculeze o nemaipomenită capacitate de înfăptuiri ciclopeene într-un răstimp scurt". ..Particularităţile geografice modelează istoria organizării statale: „Tot astfel şi natura, aproape aceeaşi pe întreaga întin-<dere a celor douăzeci de paralele, ca şi lipsa unor bariere naturale, avea să le determine năzuinţa spre unire, chezăşia cea mai sigură a neatîrnării tuturor slavilor".
Dar pădurea ? Contribuţia ei la destinele poporului rus?
„Ar fi o lipsă de recunoştinţă să nu numărăm pădurea printre îndrumătorii şi putinii ocrotitori ai poporului nostru. Dacă stepa a trezit la strămoşii noştri gustul libertăţii şi al desfătărilor voiniceşti în luptă dreaptă, pădurea i-a învăţat să se păzească, să aibă spirit de observaţie, să fie harnici şi le-a hărăzit acel mers greoi, dîrz, cu care ruşii au păşit întotdeauna spre ţinta pe care şi-o propuseseră... Exprimîn-du-ne mai plastic, am putea spune că pădurea a ieşit în întîmpinarea omului rus chiar de la venirea lui pe lume, şi l-a însoţit pas cu pas prin toate etapele lui." Şt după ce enumera avantajele dăruite generos de aceasta, de la leagănul copilului pînă la blănurile de samur şi vulpile argintii, autorul se întreabă: „N-a rămas oare Rusia noastră atîta vreme parcă cioplită în lemn, fiindcă ne-am lăsat prea mult ţinuţi cu casă şi masă dăruite de pă-Aure." Iată apoi pădurea în ipostaza de a-,.părător al poporului rus în ţaţa migraţiu-
nii triburilor asiatice. Acolo, la hotarele Silvo-stepei aveau să se ridice meterezele, denumite la începutul secolului al Xll-lea cremlinurl. Iată pădurea rusă in ipostaza ei mitologică, făuritoare de legende nemuritoare.
„Fiecare neam de pe pămînt a avut în copilărie un ciob de oglindă vrăjită, in care lumea înconjurătoare se resfrîngea într-un chip ciudat, dar în oglinda fiecăruia din ele în alt fel... Printre elementele naturii, cărora strămoşii noştri se închinau pentru puterea, bunătatea sau frumuseţea lor se aflau şi uriaşii pădurilor, de felul stejarilor care pînă mai deunăzi se înălţau pe Hortiţa, sau a pinilor de pe Seligher, proslăviţi de Ivan Şişkin — vajnic apărător al pădurii ruse". Despre zeitatea pădurii ruse ni se spune că „nu semăna nici pe departe cu regele arinilor — Erlkonig — din balada populară germană ; vicleanul stăpîn al pădurilor noastre e mai modest şi mai apropiat de om". Conside-raţiunile nu se opresc aici şi vom fi siliţi să adăugăm doar cele privitoare la gospodărirea pădurii în jurul cărora se desfăşoară conflictul principal. Bogăţiile pădurii exploatate neraţional ameninţă existenţa ei şi implică o dereglare a regimului cimatic şi pluvial. E necesară păstrarea armoniei condiţiilor naturale prin gospodărirea raţională a pădurii. In puţine cuvinte este necesară folosirea „continuă a pădurii în timp şi în spaţiu, rînduită în aşa fel, încît pădurea să nu fie secătuită... Tăierea nu trebuie să întreacă producţia de pădure ce creşte într-un an".
Consideraţiunile istorice, filozofice, etice, psihologice, economice, sociale, care străbat prelegerea amintită nu sînt deloc extra-literare. Leonov a conceput „Pădurea Rusă" ca pe un personaj legendar, cu un rol bine stabilit în compoziţia romanului. In elementele conflictului Pădurea aduce valori simbolice pline de prospeţime; ea este inspiratoarea şi purtătoarea unui mesaj de profundă înţelepciune populară. Eroul astfel conceput Impune celorlalte personagii cerinţe precise, constituie un etalon de încercare a caracterelor şl atitudinilor. Din negurile istoriei şi pînă în zilele noastre ascultăm respiraţia Pădurii, cînd şoptită,   ameţitoare,  cînd vulcanică.
RECENZII
237
furtunoasă, cerindu-ne să-i urmărim cu grijă bătăile inimii. Pădurea lui Leonov are chipul ei propriu şi nu exagerăm cînd afirmăm că în profilul ei masiv şi sever distingem particularităţile caracterologice ale oricărui personaj cu drept de existenţă literară.
Personalitatea profesorului Vihrov este integral consacrată dezvoltării unui sistem ştiinţific corespunzător necesităţilor pădurii. Un întreg edificiu teoretic este ridicat cu răbdare şi sacrificii. Adversarul său, Saşa Graţianski, ancorat întîmplător în domeniul vizat, construieşte prin suprapunere replica sa nefundamentată, lipsită de valoare dar demagogică, a intereselor statului sovietic şi construcţiei socialiste. Opera teoretică a Iul Vihrov e monumentală sub raport ştiinţific şi greu de clintit. Graţianski nu încearcă să-i opună argumente ştiinţifice, pe care de altfel nici nu le posedă. El este omul articolelor de demascare. Insinuant sau deschis, calm sau agitat, amintind prietenia veche cu Vihrov sau dezicîndu-se de ea, după împrejurări, Graţianski pune sub semnul întrebării concluziile adversarului. Numele tul se face cunoscut automat, creşte în prestigiu după fiecare lucrare a lui Vihrov. Ceea ce ultimul realizează în truda anilor, primul desfiinţează într-o singură noapte, cu un singur articol. Pădurea cunoaşte o specie de plante parazite care acoperă bradul, cu o manta vaporoasă bogată, infinit mai aspectuoasă decît însuşi copacul care o hrăneşte, pe trunchiul căruia, veghează nefolositor- pînă la secătuirea lui deplină. Graţianski a acoperit astfel vreme îndelungată personalitatea tul Vihrov, pînă în clipa demascării Iul totale.
Leonov şi-a construit ambele personagii după regulile clasice.Pictura este amănunţită, trăsăturile de caracter se împlinesc într-o biografie completă, se revine stăruitor pentru luminarea laturilor greu vizibile.
Poate să pară paradoxal, dar conflictul amintind un oarecare schematism cunoscut nu reuşeşte să dizolve substanţa eroilor atraşi în orbita sa. Vlhrov şi Graţianski sînt figuri pe deplin izbutite şi se înscriu ln galeria eroilor literaturii sovietice cu valori solide.
Vlhrov este un amestec de ingenuitate şi dîrzenie proprie oamenilor de ştiinţa dentare calibru. Atacurile fostului său coleg de facultate îl surprind incapabil de o ripostă, pe măsura cuvenită, fără să-l dezarmeze. Argumentele sale, aparent fără legătură cu cele ale adversarului, înaintează lent dar sigur în conştiinţa opiniei publice i sovietice. Arta cultivării relaţiilor îi este complet străină şi nu-i poate oferi deci nici un sprijin, dar capacitatea sa de rezistenţă provine dintr-o reală şi superioară, conştiinţă civică, din credinţa sa nezdruncinată în idealurile comunismului. Viaţa sa familială e nenorocită. Soţia l-a pără--sit pentru că nu-l iubea şi mai păstrase o doză de cinste pentru a se decide la sacrificarea unei vieţi comode, încălzită de statornicia şl profunda pasiune a fostului, el soţ. Fiica sa trăieşte departe, cu mama şl multă vreme, influenţată de articolele lut Graţianski, resimte existenţa tatălui ca pe o povară. In vechea căsuţă de lemn, Vihrov trăieşte singuratic, dar nu izolat. Pasiunea pentru pădure îi însufleţeşte existenţa.
Cu Graţianski, Leonov prelungeşte în-condiţiile societăţii sovietice, procesul Intelectualităţii fără ideal, ruinată de egocentrism, de false rafinamente şi de cerinţe îndoielnice faţă de umanitate. Marea secetă spirituală a falsului profesor este-egalată doar de teribila Iul ipocrizie, pe care nu şi-o bănuieşte, servindu-i drept' formă ideală de amortizare a propriilor sale ticăloşii, în faţa propriei sale conştiinţe. El manevrează de cele mal multe ori cu luciditate, dar în momentele hotărî-toare, cînd omul devine fiară, intervine amortizorul ipocriziei sale inconştiente, cu rol salvator. Adesea el crede cu sinceritate-ln misiunea sa mesianică faţă de Vihrov, considerînd articolele cunoscute drept un mijloc de salvare a prietenului său din strînsoarea unei erezii periculoase. Alteori' ar dori fostului său prieten o viaţă tihnită,, în umbra renunţărilor ta convingerile sale-incomode. Ipocrizia intervine aici doar într-un singur punct decisiv : Graţianski-nu-şi dă seama că el parazitează pe-seama lui Vihrov, că fără adversarul săut ar fi un imens zero tăiai..
238
RECENZII
Semnificativă din acest punct de vedere •este atitudinea lui Graţianski faţă de Nataşa Zolotinskaia, pe care a cunoscut-o în ■tinereţe. Singura mărturie a relaţiilor lor
■ din trecut este o nepoată. Graţianski trăieşte însă de mult despărţit de Natalia, pentru că mariajul impunea anumite renunţări şi oricît de minime ar fi fost cerinţele unei femei sfîrşite el nu le poate satisface. Se presupune că apare din cînd în cînd în fostul lui cămin, întreţinînd o ■atmosferă ambiguă, distrugătoare pentru fosta lui soţie, rămasă credincioasă pînă
■ la capăt. Zeci de ani Graţianski pozează şi are sentimentul că el este ocrotitorul acestei fiinţe nefericite, căreia îi oferă cu
■.mărinimie prezenţa sa pentru cîteva clipe, o privire, o strîngere de mînă. El imaginează schema raporturilor lui cu Natalia, îi dă viaţă cu ajutorul unor false impresii, -.unor false păreri pentru ca pînă la urmă ceea ce nu era decît plăsmuire proprie să .devină pentru el realitate. Ipocrizia lui atinge culmea în ziua înmormîntării Nata-liei Zolotinskaia. O vizită neaşteptată, răs-colindu-i amintiri neplăcute, îi readuce o fantomatică boală şi iată-l însoţind coşciugul mortuar... din pat, cu termoţorul la .picioare. Gîndul lui nu părăseşte dricul .sărăcăcios pînă la poarta cimitirului. Pagina e memorabilă şi ne lăsăm ispitiţi să transcriem cîteva fragmente. Imaginaţia infierbîntată a lui Graţianski, urmează un dric: „cu penaj de doliu pe mîrţoage care corespunde mult mai bine dispoziţiei lui lirice, decît autobuzul comunal modern pentru transportul urgent al cetăţenilor la ultimul domiciliu, o roată fiind pe lumea asta, iar cealaltă dincolo. Stînd nemişcat pe canapea, Alexandr Iacovlevici se înduioşa din ce în ce mai mult, la gîndul că el, singurul şi credinciosul însoţitor al Nata-şei, păşea în urma ei ţinînd mîna pe partea dinapoia dricului de care nu scapă nimeni, cum i se cădea şi lui, cavalerul de modă veche din anii ce nu se mai întorc..."
Zborul fanteziei îl poartă „douăsprezece verste pe jos" cu capul descoperit „riscînd ■să răcească", dând „ultimele onoruri fiinţei, acum neînsufleţite, care-i apreciase calităţile înaintea tuturor..."-Şi aşa, păşind din „nenorocire în nenorocire, admirîndu-se şi
compătimindu-se, Graţianski „se şi vedea pe el însuşi stînd culcat într-un pustiu nemărginit,'părăsit chiar şi de cei mai apropiaţi dintre învîrtodocşi, vulturii îndoielilor rotindu-se în zbor deasupra capului..."
Istoria vieţii lui Vihrov se întreţese cu aceea a fiicei lui Polia şi a fiului adoptiv Serioja, exprimînd continuitatea generaţiilor în realizarea unor nobile ţeluri. Polea se îndoieşte multă vreme de cinstea profesională şi cetăţenească a tatălui ei. In elanurile adolescenţei imaginea părintelui aproape necunoscut tulbură şi răneşte cinstea ei absolută, de comsomolistă. Vrea să cunoască adevărul şi din fericire pentru ea adevărul ii favorizează speranţele.
Liniştea nu este de lungă durată. Orizontul incendiat al patriei cere acţiuni curajoase, energice, dăruire totală. Studenta care nu reuşise să audieze decît prima prelegere a profesorului Vihrov, despre care am vorbit, se regăseşte în spitalul de front ca soră de caritate şi mai apoi în misiunea periculoasă din spatele frontului. Aici, la capătul ei, se întîlneşte cu fratele adoptiv şi ceasurile de suferinţă îi apropie mai puternic decît mulţi ani de convieţuire sub un acoperiş comun.
Polea şi într-o măsură mai mare Serioja se prezintă în faţa tribunalului vieţii cu fişele necomplecte. Serioja denotă superficialitate în aprecierea valorilor culturii vechi, o anumită fanfaronadă respinsă de autor. In atitudinile lor insă se regăsesc naivităţile unei virste fericite şi unei epoci fericite, încordarea zilelor deosebite, vitalitatea crezului, încrederea fermă în ziua de mîine, fără de care victoriile nu sînt posibile. Avem de aface cu sentimentele şi năzuinţele epocilor de luptă, cînd umanitatea scutură cu o mişcare energică vechile tare arătîndu-şl chipul adevărat demonstrînd posibilităţile el nelimitate.
Generaţiile care aveau atunci vîrste apropiate şi idealuri comune presupun că se regăsesc cu o plăcere unică în cei doi eroi ai romanului. Fără oameni ca Vihrov, Palia, Serioja, prezentul ar fi trist şi viitorul descurajant.
P. Granea
RECENZII 239
UN PRECURSOR AL MARILOR REALIST!*)
'Cu o sută de ani după Shakespeare şi -.cu o sută de ani înaintea lui Dickens, Âmbinînd verva fabulatorie a celui dinţii cu pitorescul anecdotic al celui de al doilea, Fielding apare în conspectul literaturii engleze din sec al XVIU-lea ca ţin mare inovator, înzestrat cu un spirit extrem de îndrăzneţ şi punînd bazele roma-■nulul realist de dincolo de Canal într-o .vreme cînd moştenirea elizabetană era încă foarte grea, iar viitoarele izbînzi ale „realismului din sec. al XIX-lea nu puteau -fi încă prevăzute. Situat la mijloc, între marele dramaturg şi marele romancier, pe xare-l despărţea un interval de două vea-■xuri, Fielding fără să participe la nici o .revoluţie literară şi fără să fie martorul /■.nici unei zguduiri politice sau sociale, cre-aază el singur o revoluţie şi trasează în cîmpul literelor primele făgaşuri ale unul ■drum ce se va dovedi mai tîrziu deosebit .de glorios.
Henry Fielding a trăit în prima jumătate ,a secolului al XVIII-lea (1707—1754). Viaţa lui, destul de scurtă, s-a desfăşurat in epoca dictaturii politice a lui Robert Walpole, exponentul vechel nobilimi ce se atlase, după revoluţia „glorioasă" din 1688, cu burghezia de curînd intrată în arena istoriei.
Bl a cunoscut nu numai excesele, dar şi irigările acestui regim dictatorial prin excelenţă. Pentru a-şl manifesta însă repulsia şi dezgustul faţă de lumea în care trăia, Fielding a renunţat la maniera utopică sau alegorică folosită de unii dintre contemporanii săi, un Daniel de Foe, un Swift, mai ales, recurgînd la scrieri încărcate cu ■elemente luate din realitatea imediată, dar transfigurate cu multă abilitate, în aş^a fel încît pentru cititorul neprevenit ascuţimea satirei putea să se piardă cu uşurinţă în învelişul stufos al anecdoticei. El însuşi mărturisea în această privinţă: „Cu toate £ă totul este extras din marea carte a vieţii şi că nu există nici un personaj sau acţiune pe care eu să nu le fi scos din pro-
J3~--
*) Henry Fielding, Tom Jones, traducere de Al.  lacobescu, revizuită  de  Ion Pas, J.S.P.L.A, 1956.
priile mele observaţii sau din propria mea experienţă, am avut totuşi cea mai mare grijă să travestesc actorii şi să schimb atît de mult împrejurările, culorile şi valorile, încît orice încercare de a le recunoaşte va fi grea".
In prima perioadă a activităţii sale, Fielding a scris foarte mult teatru, deoarece acesta era o tribună de unde putea ridiculiza mai direct viciile şi impostura societăţii din jurul lui. In urma sîcîielllor de tot felul, , care mergeau pînă la interzicerea pieselor şi închiderea teatrelor unde se jucau ele, scriitorul a fost silit să abandoneze genul, nevoind să flateze gusturile publicului şl să menajeze animozităţile oficialităţii, consacrîndu-se, în a doua parte a activităţii sale, prozei. Aşa se face că, într-un timp relativ scurt, el a dat la Iveală trei lungi povestiri pline de o mulţime de episoade epice, urzite de o Imaginaţie prodigioasă şi scrise cu o vervă scînteletoare, cărora noi astăzi le-am putea spune foarte bine romane, dar pe care autorul lor s-a ferit totdeauna, intenţionat, ,să le intituleze ca atare. într-adevăr, „romanele" lui Fielding sînt nişte opere „prozai-comico-eplce", cum le definea el însuşi, în care în-tîlnim stilul epopeii clasice redat într-un limbaj modern şi intriga celui mai realist roman modern prezentată într-o viziune homerică.
Dintre acestea, cea mai amplă, mai vie şi mai reprezentativă este povestirea Tom Jones, scrisă în ultimii ani ai vieţii scriitorului şi în care acesta şi-a dat întreaga măsură a personalităţii lui ajunsă la o maturitate deplină. Intriga povestirii, subintitulată „Povestea unul copil găsit", este cît se poate de simplă şi banală: nobilul de provincie Allworthy, un celibatar potolit, generos şi caritabil, trăia la moşia Iul împreună cu sora sa, domnişoara Bridget, o fată bătrînă, bigotă şi urîtă. într-o seară, Allworthy, întorcîndu-se acasă după o lungă absenţă, găseşte în patul său un copil în faşă, lăsat acolo de o mînă necunoscută ; din cercetările făcute, reiese că mama pruncului este o servitoare, Jenny Jones, pe care Allworthy o izgoneşte din casă, păstrînd însă copilul, pe care-l creşte ca
240
RECENZII
bastard, botezîndu-l Tom Jones. Copilul se face mare, devine un bărbat înzestrat cu un caracter inegal — foarte cinstit şi curajos, dar impulsiv şi gata oricînd să devină eroul unei aventuri sentimentale — astfel că pînă ta urmă el intră în conflict cu tatăl său adoptiv, care se vede nevoit să-l îndepărteze din preajma sa. După o serie de peripeţii extrem de pitoreşti, Tom ajunge la Londra, unde, în urma unui duel provocat de-o nouă aventură galantă este arestat, judecat pentru omor şi condamnat la spînzurătoare. In ultimul moment se află că rivalul său n-a murit, aşa precum se credea, şi Tom este graţiat şi eliberat. Odată cu aceasta, tocmai la sfîrşit, după nenumărate întîmplări pe cît de reale pe atît de fantastice, întinse pe spaţiul a peste o mie de pagini, este deslegat şi misterul originii „copilului găsit" : Tom era fructul unei aventuri amoroase a bigotei domnişoare Bridget, moartă la cîţiva ani după ce-l născuse; el era deci nepotul domnului Allworthy, care-l reprimeşte cu multă bucurie la sine, făcîndu-l moştenitorul întregii sale averi.
Se înţelege de la sine că acesta nu este decît miezul concentrat la maximum al povestirii lui Fielding, care de fapt are nu numai proporţiile, dar şi profilul unei adevărate epopei, sau. cum o caracterizează autorul însuşi, al unui „poem eroic şi istoric în proză". într-adevăr, călăuzit de intenţia de a creia. un gen nou în literatura engleză, Fielding reuşeşte să facă din Tom Jones o epopee modernă, în care insă nimic nu este de domeniul mitului sau al imaginaţiei pure, ci totul este luat din cea mai concretă realitate. Oamenii, faptele, mediul cu întregul lui decor, sînt desprinse de-a dreptul din viaţa civilă, dar proiectate pe fundaturi edit de vaste încît ele capătă dimensiunile unei lumi aproape mitologice. Şi totuşi, personajele lui Fielding sînt, după cum observa Walter Scott, atît de specific engleze, atît de profund naţionale, încît ele cu greu pot fi recunoscute de cineva din afara vieţii britanice; cu alte cuvinte, ele poartă marca unul autentic şi viguros realism.
Partea cea mai originală a acestei opere este concepţia ei arhitectonică. Povestirea este împărţită în optsprezece „cărţi",
fiecare cu un număr variabil de capitole;, dintre care primul ţine totdeauna loc de' prolog, de introducere la o nouă treaptă: a naraţiunii, unde autorul îşi rezervă dreptul de a face diverse consideraţii pe marginea acţiunii propriu zise sau în afara ei, dar extrem de amuzante pentru cititor. In aceste capitole introductive, care au. uneori aspectul „invocaţiilor" din epopeile-clasice, alteori rolul corului din tragediile-antice sau al crainicului din dramele eliza--betane, Fielding, întrerupînd pentru o clipă firul povestirii, intervine personal cu. reflecţii deosebit de interesante în legătură cu cele mai variate probleme politice, filosofice, religioase sau literare la ordinea zilei. Aceste capitole sînt tot atîtea prilejuri pe care scriitorul şi le creiază anume pentru a polemiza cu toţi contemporanii săi oficiali, şi pentru a-şi exprima,, în forme deghizate, reacţiile faţă de societatea şi epoca sa. Aici, Fielding se dovedeşte deopotrivă de mare ca povestitor, ca poet, ca critic, ca umorist, ca eseist, ca moralist, înzestrat cu un ascuţit spirit de observaţie şi cu o vastă cultură, căutînd să. dea în orice moment impresia că nu face altceva decît să-şi amuze cititorul, dar animat în permanenţă de intenţia de a-l instrui asupra realităţilor din jurul iui. Introducerile acestea sînt nişte mici pamflete, pline de corozivitate, în care este demas-. cată cu o vervă şi cu o ironie muşcătoare reaua credinţă a criticilor, lipsa de valoare a scriitorilor de succes ai vremii, făţărnicia teologilor, îngustimea filosofilor şt în general ticăloşia exponenţilor spirituali şi politici ai regimului patronat de Wal-pole, cu care Fielding nu se putea împăca pentru nimic în lume. în mod constant, scriitorul e preocupat de a defini în aceste capitole — care, strînse laolaltă ar putea, constitui o veritabilă „artă poetică" — genul nou pe care el îl introducea în literatura engleză, trastnd totodată fundamentele realismului ce avea să se dezvolte abia mai tîrziu. Legătura fu viaţa, pasiunea pentru adevăr, descrierea fidelă a oamenilor şi a evenimentelor, fără să fie totuşi o copie mecanică a naturii, sînt legile ce revin cu regularitate sub pana lui Fielding atunci cînd el vorbeşte despre structura
RECENZII
241
şi menirea artei şi a artistului in cazul unor opere cu adevărat valoroase.
Romanul Tom Jones este o Ilustrare strălucită a principiilor teoretice formulate de Fielding chiar pe parcursul elaborării lui şi înserate în însăşi paginile sale. Vast „poem eroic şi istoric în proză", în care Fielding foloseşte, într-o formă cu totul personală şi nouă, diversele viziuni ale titanilor literaturii universale, de la amploarea epică a lui Homer pînă la aventurile pitoreşti ate lui Cervantes, şi de la fantezia sclipitoare a lui Shakespeare pînă la ironia sarcastică a lui Swift, Tom Jones este în acelaşi timp un roman întocmit după cele mai precise regule ale genului şi avînd o tonalitate artistică foarte modernă. Ceea ce constituie însă principalul
merit al acestei opere este faptul de a fi abordat, pentru întîia oară şi cu multă îndrăzneală, domeniul realismului. Prin forţa geniului său, Fielding a precedat aici cu o sută de ani pe marii maeştri ai realismului din veacul al XIX-lea. într-adevăr, cititorul de astăzi regăseşte în Tom Jones — nu fără surprindere, dar cu o adîncă emoţie artistică — şi pasta groasă a lui Dickens din zugrăvirea junglei londoneze în plină dezvoltare a capitalismului, şi critica acerbă a Iul Balzac la adresa burgheziei ascendente, şi rîsul amar al Iul Gogol în prezentarea moşierilor săi — într-un cuvînt tot ceea ce a produs mai valoros realismul în faza primă, şi atît de interesantă, a existenţii lui.
Pericle Martinescu
16 — V. Romînească Nr. 1
REVISTA REVISTELOR
DISCUŢIE ESTETICA IN PAGINILE REVISTEI
„SON NT AG"
Articolul de deschidere al discuţiei estetice din paginile revistei „Sonntag" fixa o ordine de zi „clasică" a problemelor susceptibile de a fl discutate. Horst Weiss încearcă să prevină o turnură speculativă a dezbaterii şi adoptă un punct de vedere practic, relativ „terestru" asupra sferei discuţiei, sugerînd patru linii directoare posibile. Primul cerc de probleme ar fl cel cuprinzînd valorificarea tradiţiilor esteticei germane clasice. Weiss atrage atenţia asupra apariţiei unor lucrări interesante legate de acest domeniu, culegeri de texte exprimînd concepţiile estetice ale unor clasici germani ca Herder, Winckelmann, Heine, o serie de studii de Heinz Begenau asupra lui Herder, cuprinzînd o valorificare specială a activităţii Iul Herder din perioada bătrîneţii („Kali-gone": polemica herderiană cu „Critica, puterii de judecată" kantiene), etc. Analiza acestei activităţi şl discutarea problemelor esteticei clasice germane ar constitui nu „un zbor în trecut" ci o premiză fructuoasă a definirii problemelor esteticii contemporane. In al doilea rînd, Weiss indică problema contribuţiei cercetătorilor germani la dezvoltarea esteticii marxiste: articolul relevă ca unicul studiu mai amplu în acest domeniu cartea Iul Walter Besenbruch, „Zum Problem des Typischen in der Kunst" („Despre problema tipicului în artă") lucrare susceptibilă de o discuţie fecundă. Exprimarea unui punct de vedere în legătură cu cercetările sovietice în estetică ca şl analiza lucrării .Contribu-
tion ă l'esthetique" a Iul H. Lefebvre sau a recentelor contribuţii estetice ale altora ar aparţine aceleiaşi sfere de probleme. In al treilea rînd — Weiss Indică necesitatea „discutării sistematice a diferitelor curente din estetica burgheză contemporană". In sfîrşit, articolul introductiv vorbeşte de „Fachaesthetik" („estetica specială"), estetica diferitelor arte, autorul apăsînd asupra ideii că cercetarea formelor particulare pe care le îmbracă categoriile estetice în practica diferitelor arte ar înlătura primejdia raţionamentelor pur speculative în estetică.
Un articol spiritual, caustic, muşcător la adresa dogmatismului estetic publică Gus-tav Just. Autorul detestă uscăciunea, sterilitatea şl rigorismul strimt al esteticii speculative, spiritul ei doctrinar şi scolastic, verva sa polemică exercitîndu-se împotriva acelei „Kunstdoktrln" care „atîrnă greutăţi enorme de picioarele muzelor sprintene şi taie Pegasului aripile". Just cheamă estetica să se elibereze de „speculaţia suficientă" şi să studieze cu grijă fenomenele artistice, generalizîndu-le într-un spirit ştiinţific. Unilateralitatea acelei concepţii estetice care apăsa exclusiv pe latura „de cunoaştere" a artei ,a. creat un raţionalism excesiv în concepţia estetică, un soi de „Gottschedscher Uber-Rationallsmus" (su-pra-raţionalism de tipul, lui Gottsched). Cu toate declaraţiile asupra deosebirei dintre artă şi ştiinţă un asemenea „supraraţiona-Usm" concepe mereu cunoaşterea artistică
REVISTA REVISTELOR
243
sub un aspect covîrşitor raţionalist — ne-gtijînd in fond specificul artei — şi creiază ceea ce Just numeşte cu o metaforă jucăuşă „indispoziţia muzei uşoare" ducind la o viziune gravă, pedantă, greoaie, asupra artei: pledoaria autorului este pentru reabilitarea acelei ,,Unterhaltungslitteratur" („literatură de petrecere"), pentru comedia savuroasă care „te face să te strîmbi de rîs" etc. Carenţa dureroasă a unei asemenea arte este legată în viziunea lui Just de hegemonia concepţiei ingust-raţionaliste asupra procesului cunoaşterii artistice şi de dispariţia din cîmpul   viziunii   estetice a „emoţiei",   „inspiraţiei",   etc.   Just emite ideea injusteţei limitării  esenţiei artei la funcţiunea de cunoaştere a realităţii şi ironizează modul vulgarizator simplist în care este înţeleasă funcţiunea educativă a artei : în faţa căluţului cu două capete şi o coadă de raţă sau a răţuştei cu trup de broască ţestoasă — creaţii ale artiştilor populari  sovietici — estetica profesorală doctrinară rămîne mută, interzisă, întrucît de pe poziţiile ei interpretarea estetică a unor asemenea obiecte de artă populară nu poate fi efectuată decît cu preţul unor eforturi „convulsive". Tendinţa articolului — precizată explicit de autor — nu este legitimarea unei arte frivole, ci reabilitarea semnificaţiei autentice, „naive" (nefal-■sificată de schemele doctrinare ale esteticii scolastice), efectiv realiste a artei. „Omul este şi o fiinţă a naturii" astfel îşi intitulează Just un  alt capitol  al intervenţiei sale în dezbatere. Multe dintre problemele şi conflictele umane nu pot fi explicate şi elucidate pur şi simplu în lumina contradicţiilor politico-sociale  şi a fenomenelor de clasă: „conflictele generaţiilor, ale sexelor, ale bolii şi morţii şi multe altele". Subliniind dependenţa acestor conflicte de condiţiile sociale şi modificările pe care le suferă în urma schimbării acestor condiţii sociale, Just se ridică însă împotriva interpretării exclusiv „politico-sociologice" a acţiunilor umane, căci tocmai acest „sociologism cu ori ce preţ", afirmat cu neînde-mînare ,a dus la crearea multor opere mediocre, care erau departe de a-şi putea realiza funcţiunea politico-educativă. „Nimeni nu are dreptul să interpreteze aceste consideraţii ca o eliminare a politicii din artă"
16*
exclamă autorul în concluzie, dar politica trebuie să joace în artă acel rol pe care ea îl deţine efectiv în gîndirea, sensibilitatea şi acţiunile oamenilor.
Partea finală a articolului cuprinde un rechizitoriu pasionat la adresa epigonismu-lai în artă (după părerea lui Just în ultimii ani „spiritul inovator în muzică a intrat în impas, laudele adresîndu-se epigo-nismului"), pledoaria autorului fiind pentru reabilitarea acelui „avantgardism în sensul bun al cuvîntului" care a caracterizat cîndva arta germană înaintată prin muzica lui Hans Eisler, teatrul Iul Erwin Piscator, creaţia socialistă a unei Kăihe Kollwitz sau unui George Grosz: „... was hatte die Bourgeoisie dem entgegenset-zen ?" („ce a putut să opună burghezia tuturor acestora ?") întreabă triumfător autorul. Just deplinge faptul că Gorki din ,,Klim Sanghin" sau Fedin din epoca timpurie — nu şi-au găsit succesori în arta romanului contemporan, a cărui modalitate estetică pare să fi rămas ancorată în secolul XIX-lea: vina aparţine acelor tendinţe estetice care au postulat exclusivismul în legătura cu tradiţia clasică, ge-nerînd în artă un „pseudo-clasicism" lipsit de respiraţie revoluţionară, răpind unor opere ale artei socialiste puterea lor de atracţie şi făcînd în schimb „uitate" pro-priile-i tradiţii fecunde. Concluzia intervenţiei o reprezintă îndemnul adresat esteticienilor de a fructifica impulsurile congresului al XX-lealşi a purifica ştiinţa lor de dogmele doctrinare şi înnăbuşitoare.
*
Interesantă este participarea la discuţia lui „Sonntag", şi a unui scriitor vest-german Heinrich Christian Meier din Hamburg : precizînd că nu este nici m.arxist, nici un „Humanist" în sensul unor Humboldt sau Schiller, nici un partizan al vederilor creştine, ci un simplu scriitor cu o activitate literară îndelungată, Meier îşi manifestă interesul pentru o discuţie in jurul problemelor esteticii marxiste, amintind surpriza pe care ar încerca-o mulţi dintre poeţii şi literaţii vest-germani constatînd o participare atît de numeroasă şi activă la o dezbatere în jună problemelor de este->tică, întrucît „la soi nimeni nu-1 întreabă
244
REVISTA REVISTELOR
pe un pictor sau pe un poet despre fundamentele esteticii sale" ! Expritnind pe un plan teoretlc-estetic turburarea pe care i-o provoacă succesiunea de-alungul ultimelor decenii a atîtor curente estetice, Meier aruncă o întrebare încărcată de îndoieli: „Gemeinsame Grundlagen ?" („fundamente comune" ?) : scara valorilor şi judecăţilor estetice a suferit atîtea variaţii uimitoare, încît succesiunea expresionismului, a naturalismului, a curentului „Blut und boden", a umanismului creştin sau a „artei abstracte", reapariţia „criticii sociale" în literatură l-au făcut să se întrebe dacă există o „estetică generală" care să unifice toate formele şi stilurile culturii umane şi să ofere un fundament sigur, stabil judecăţii estetice, sau există numai o estetică istorică, specifică fiecărei perioade în parte ? Este simptomatică această contradicţie în care se zbate scriitorul vest-german: existenţa problematică a unei „Ge-neralformel", găsirea unui fundament estetic comun" care să absoarbă de-opotrivă pe Fidias şi arta bizantină, frumuseţea culturii Maya şi arta creştină, viziunea estetică germană, etruscă şi sudaneză alături de realismul lui Rembrandt i se pare lui Meier că nu ar rezolva prea mult problemele procesului de creaţie a artistului modern care nu prea ar avea ce să facă cu această „Allformel des Ewlgschdnen" („formă generală a frumosului etern") Formulată într-un asemenea mod, dilema rămîne aşa dar intactă! Meier formulează în continuare o distincţie clasică în estetica burgheză între „sensibilitate" şi „voinţă" în artă, stabilind o antinomie între operele produs al „voinţei" în care ar predomina — conform aceleiaşi tradiţii a esteticii burgheze — elementul social-politic şi operele „sensibilităţii", singurele autentic artistice; Meier opune artei, produs al „voinţei", citind aci arta creştină a secolului XVI 1-lea sau o operă dramatică a propagandei iezuite din epoca războaielor religioase, opere cărora le lipseşte caracterul estetic tocmai din cauza absenţei, acelei „puteri a sensibilităţii şi expresivităţii", portretul rembrandtian Hendrlyke, operă în care „voinţa" n-ar fi jucat nici un rol, fiind produsul pur al sensibilităţii: toate aceste confuzii şi opoziţii rigide sînt re-
zultatul acelui fals dualism al esteticii de tip kantian (încă Hegel a definit ca „Seelensack" — „sac al sufletului" — concepţia kantiană rigidă asupra vieţii sufleteşti !) între „sensibilitate" şl „voinţă" pe care Meier îl profesează în continuare. Problema esteticii marxiste Meier o vede rezolvabilă prin legarea exigenţelor „voinţei marxiste" cu cea a „frumosului în artă şi literatură", ceea ce poate fi revelator cel mult doar ca o manifestare a opticei unui scriitor burghez asupra esteticii marxiste 1
*
In articolul său Achim Baumfelder tăgăduieşte teza unui colaborator  al „Sonn-tag"-ului A. Antkowlak care proclamase incompatibilitatea  absolută  dintre „artă" şi „agitaţie", ultima aparţinînd „didacticei" iar după Antkowlak „unde începe spiritul didactic, încetează arta" : afirmaţia i se pare lui Baumfelder simplistă şi sumară. Acesta distinge „cele trei elemente alte artei" (acesta e şi titlul intervenţiei sale) : latura gnoseologică, de cunoaştere^ arta fiind reflectare teoretică a raporturilor reale ale lumii exterioare şi interioare a omului, funcţiunea ei fiind de a forma o reprezentare justă asupra noastră şi asupra obiectelor exterioare nouă, latura etică, ■— partinică, arta fiind o judecată asupra lumii, funcţiunea ei fiind să instruiască,. „să emită, să popularizeze înainte de toate principii morale, dar şf principii economice, politice şi estetice", (de aci sublinierea autorului că mereu amintitul „caracter didactic" este inerent însăşi esenţei artei, iar arta agitatorică în sens negativ, nu suferă din cauza aservirii el unul scop eterogen, ci din cauza absolutizării unei laturi secundare : „posibilitatea folosirii artei ca un mijloc de agitaţie aparţine însăşi esenţei artei") ; latura senzorial-emoţională, funcţiunea artei fiind de a produce plăcere, desfătare,   bucurie,   aceasta   fiind  latura determinantă a artei, în care sînt asimilate celelalte două. Teza lui Baumfelder este că aceste trei laturi inseparabile ale artei, nu sînt egal dezvoltate în fenomenele artistice ale-unei epoci determinate, că în funcţie de condiţiile istorice poate juca un rol preponderent cînd latura ei gnoseologică, cînd cea etică-partinică, cînd cea senzorial-emo-
REVISTA REVISTELOR
245
ţională. Autorul exemplifică ideea sa cu epoca evului raţionalist al burgheziei, epo-£a „Aufklărung-ului", cînd necesitatea propagării principiilor constructive şi destructive, antifeudale, ale burgheziei a impus o artă prin definiţie didactică, o artă care să incarneze etica noii clase, creindu-se estetica corespunzătoare (Baumgarten, Gott-sched, Weisse, etc.) Baumfelder contestă că unor asemenea creaţii didactice ar trebui să li se tăgăduiască apartenenţa la sfera artei: un asemenea punct de vedere ar presupune un concept absolut al artei fără înţelegerea faptului că arta este un ţenomen istoric şi variabil. Autorul subliniază că valorificarea tocmai a curentelor estetice din acea perioadă în estetica germană contemporană nu este un fenomen accidental cl e legat de preponderenţa tendinţei de a atribui artei funcţiunea sensibilizării principiilor etice şi politice ale noii societăţii: „arta noastră era în mare măsură didactică... cînd a devenit clar că o asemenea modalitate estetică nu mai poate dura multă vreme, estetica s-a reîntors pe drumul cel bun." (s.n.) (Această apreciere de valoare pare contradictorie în raport cu alte afirmaţii ale articolului: o înregistrăm însă ca atare.) Concluziile intervenţiei tui Baumfelder lansează ipoteza că preponderenţa în diferite epoci istorice a uneia dintre cele trei laturi ale artei poate atrage după sine şi cultivarea predilectă a unei anumite specii a artei, (autorul amintise succesul „fabulei" în epoca iluminismului timpuriu) : arta epocii „Aufklărung-ului" s-ar fi sprijinit îndeosebi pe poezie, gen care ar îngădui mult mai uşor absolutizarea elementului didactic decît pictura sau muzica, după cum o epocă, care ar cere artei în primul rînd plăcere şi desfătare ar cultiva îndeosebi sculptura, pictura, muzica, artele plastice!
*
Elaborarea unui punct de vedere marxist asupra studiului formei operelor literare este revendicată de Peter Goldam-mer : dominaţia exclusivă pînă de curînd a cercetării conţinutului social-istorlc al operelor literare a devenit incompatibilă cu progresul cercetărilor estetice. Necesitatea
separării metodologice a formei şi conţinutului în analiză, tăgăduirea categorică a faptului că o asemenea disociere metodologică ar putea să însemne o concesie făcută esteticii idealiste, ironizarea ideii că însuşirea tale-quale a rezultatelor cercetărilor în problemele formei literare ale unor filologi elveţieni şi vest-germani (Emil Staiger, Wolfgang Kayser, Fritz Martini, ş.a.) ar putea ,suplini" cercetarea marxistă („o asemenea formă comodă de coexistenţă ştiinţifică este cu totul absurdă"), interpretarea critică, marxistă, a studiilor acestor cercetători, necesitatea de a considera orice lucrare literară şi ca o „operă lingvistică", necesitatea de a oferi tuturor celor interesaţi de poezie şi sensibili la valorile ei, posibilitatea de a înţelege şi raţional aceste valori — acestea sînt interesantele Idei pe care le aduce în discuţia din „Sonn-tag" Peter Goldammer. Goldammer respinge definiţia pe care o dă Besenbmsch formei ca fiind imaginea individuală, absolut unică a vieţii, lansînd ideea că elementele formale ale operei de artă (compoziţia, limba, etc.) nu sînt fenomene cu totul relative, ci pot fi grupate ln „categorii formale generale": de aci sistematizarea lor în specii, genuri, forme literare, al căror studiu este una din sarcinile centrale ale teoriei literare. Goldammer semnalează în această direcţie ca o problemă mai restrînsă pe aceea a relaţiei dintre gen şi stil, sau aceea a diferitelor modalităţi stilistice în interiorul aceluiaşi gen literar.
Apărarea cărţii Iul Besenbruch (despre această carte şi fondul discuţiei asupra ei ne vom ocupa cu alt prilej) o ia Kurt Liebmann (Dresda), care se declară totodată de acord cu necesitatea de a extinde discuţia şi în jurul lucrărilor Iul Ernst Block şi altora. In această ordine de idei cere să se studieze estetica burgheză a secolului XIX-lea exprimînd şi propunerea ciudată de a se studia elementele, materialiste din sistemele idealiste de estetică : ca un exemplu citează lupta lui Croce împotriva „formalismului" lui Wdlţ-flin şi a teoriei acestuia despre „dubla rădăcină" a operei de artă! Eroarea publicistului german este profundă. Croce a denunţat într-adevăr cu vigoare studiul istoriei artei făcut pe baza unor categorii plas-
246
REVISTA REVISTELOR
tice abstract-] or male, a repudiat cu ironie acea „istorie a artei fără artişti" care grupa diferiţi artişti sub semnul unei categori! plastice abstracte (tipul linear, tipul pitoresc, etc.) respingînd ideea valorii intrinseci a „formelor" in artă, dar unitatea dintre conţinut şi formă era afirmată de Cro-ce în spiritul idealismului subiectiv, arta fiind pentru Croce „intuiţie lirică", conţinutul ei fiind strict subiectiv, ori ce idee despre artă ca reflectare obiectivă a lumii reale fiind respinsă principial şi categoric de consecventul idealist Croce; Liebmann
pare a fi prizonierul vechii idei simpliste a esteticii vulgarizatoare care considera că afirmarea in abstracta a unităţii dintre conţinut şi formă ar fi prin ea însăşi o teză materialistă, ceea ce-l duce i'ă „integrarea" cu totul fantezistă a unor teze crociene în patriomoniul esteticii materialiste 1
Discuţia estetică din „Sonntag" continuă asupra problemelor discutate rezervîn-du-ne dreptul de a reveni după publicarea concluziilor.
N. T.
POEZIA DIN „STEAUA" Nr. 1111956
/Revista clujeană ne obişnuise în ultimui timp cu o poezie de bună calitate, în care desluşeam efortul lăudabil de a îndepărta schematismul şi dogmatismul —, dorinţa de a cultiva o viziune poetică mal largă, mai cuprinzătoare.
Versurile publicate în acest număr suferă însă în general de o evidentă platitudine care se vrea novatoare, dînd glas unor sentimente minore, sugerînd o atmosferă pletoasă, vagă, dar bineînţeles foarte „la modă". (Poezia noastră e de cîtva timp bîntuită de un fel de cult al anotimpului toamnei, generatoare de stări vagi, nelămurite, de spleen-uri şi melancolii care sperăm se vor risipi odată cu trecerea sezonului).
Astfel, ciclul semnat de Matei I/iescu cuprinde poezii închinate scurgerii vremii frumoase, („Frumuseţea acestei veri") anotimpului toamnei („Gînduri de toamnă") sau femeii care ştie să aştepte. (Dacă cumva nu formulăm precis, cerem scuze : vina este a autorului care se păstrează într-un vag total fără putinţă de a fi înţeles.)
Poeziile conţin într-adevăr unele imagini frumoase, reuşite care sugerează o anumită atmosferă, de pildă:
„Fructele căzute pe jos
Vor putrezi cu miros acru de vin,
Iar frunzele umede
Se vor face pămînt cald"
dar ele nu se încheagă într-un tot, iar concluzia :
„Ştiu, vor pieri imaginile Colorate viu de soarele verii ; Le păstrăm în inimă, Şi le vom răsfoi în nopţile iernii",
nu spune mai nimic. Imagini incolore ca :
„Uneori afară e vînt şi ploaie, Munţii stau în ceaţă pînă la gît":
ori:
„Pomii răsfiraţi în lung de stradă Au să se-ngroape în zăpadă"
fac dovadă acelei platitudini de care pomeneam mai sus.
Petre Stoica semnează un ciclu peisajis-tic — compus din miniaturi nu lipsite de oarecare culoare si prospeţime, dar încă nefinisate artistic.
Poeziile din ciclul amintit — mai mult exerciţii de imagistică, — inconsistente nu rezistă unei lecturi mai atente. De pildă, „Noaptea oraşului" un mănunchi de imagini dintre care unele nu prea reuşite. (Şi cu lumina lor sfîşietor de vie/ literele roşit de neon/ parcă sînt o holdă de maci,/) sau exprimări echivoce, ca în această ultimă strofă unde nu ştii sigur ale cui sînt „vocile calme", 'ca nişte „poeme frumoase" : ale sudorilor sau ale tramvaielor?
Lumina violetă a sudorilorf? !) floare imensă prea rară
REVISTA REVISTELOR
247
se desface peste linii de tramvaie. Vocile lor (? I) calme sînt poeme frumoase ca aurul trecut prin văpaie".
„Piesajul din deltă" rămîne static şi neînsufleţit, nereuşind că comunice un sentiment puternic cititorului, în ciuda „aurului şi argintului solzilor" care „se topeşte" în „ochii calzi" ai lipoveanului cu barbă ca a lui Dumnezeu.
Poezia „O fată" este o înşiruire de imagini plate, care nu reuşesc să se închege
într-un pastel.
Graţioasă  şi  mai   închegată  e poezia
„Chipurile noastre" :
Intr-o după-amiază de vară
Venind de pe cîmp,
Cu flori de cîmp în braţe
însetaţi ne-am aplecat deasupra fîntînii.
Chipurile noastre tremurînd pe apă
S-au căutat, S-au sărutat,
Au mărturisit dragostea noastră.
Poeziile Violetei Zamfirescu „Somnul pădurilor" şi a lui Negoiţă Irimie „O zi senină" suferă de acelaşi cusur.
Veronica Porumbacu, Petre Sfetca şi Eu-geniu Speranţa traduc în acest număr din Arthur Rimbaud, Umberto Saba şi Ech-naton.
Referitor la traducerile publicate In revistă, se observă lipsa unei orientări precise în selectarea şi prezentarea materialului. Se publică versuri din operele unor scriitori cu o personalitate contradictorie, adesea fără vreo notă sau comentariu explicativ, care să avizeze şi să-l informeze pe cititor aşa cum ar fi necesar.
A. E.
JGAZ SZO" ~ 1956
Se poate afirma pe bună dreptate, că bilanţul revistei Jgaz Szo" — revistă a scriitorilor maghiari din ţara noastră, la capătul celui de al patrulea an de apariţie este pozitiv, că bună parte din sarcinile pe care o astfel de revistă ie are şi le-a dus cu cinste la îndeplinire. Cu un colectiv redacţional restrîns, revista a izbutit să îmbrăţişeze preocupări largi şi variate, tre-clnd uneori dincolo de sfera problematicii strict literare, tinzînd spre oglindirea cît mal cuprinzătoare a fenomenului cultural ca atare şl în mod special, a contribuţiei preţioase a Intelectualităţii    maghiare la crearea noii noastre culturi. Contribuţiile interesante asupra muzicii, a artelor plastice, a ştiinţei — deşi ocupînd pagini puţine şi apărute mai ales cu prilejul comemorărilor unor figuri proeminente ale culturii universale (Rembrandt, Mozart, Bo-lyal-Farkas, etc.) — ele constituie o bună experienţă şi trebuie continuată şi extinsă; toate semnele arată că există pentru aceasta forţe suficiente grupate în jurul revistei.
în anul 1956, în cele douăsprezece numere ale sale, revista a căutat să oglindească fenomenul literar maghiar din ţara
noastră prin ceea ce a avut el mai bun şi mai semnificativ. E vizibilă tendinţa puternică a scriitorilor maghiari din R.P.R., de a se orienta cu deosebire spre temele cele mai interesante dezvăluite de viaţa noastră   actuală.   Nagy   Istvăn, Kovâcs Gydrgy, Szabo Gyula, Papp Ferenc şi alţii în nuvele şi fragmente de roman, Hor-văth Imre, Kiss Jeno, Szemler Ferenc, Hor-vdth Istvăn, Meliusz Jozsef, Mayteny Erik, Kanyadi Săndor, Păskăndi  Gâza, Szăsz Jănos, Bardos Arthur, Letay Lajos, etc. în versurile lor, Balta Kăroly, Nagy Istvăn în piese de teatru, Tamăs Găspăr şi Ma-rosi Bârna în reportaj, ilustrează aspecte dintre cele mal interesante ale realităţii noi din ţara noastră. Trebuie remarcat faptul că lupta revistei pentru un nivel artistic cît mai înalt (oglindită de altfel şi în numeroasele articole, studii şi cronici literare) a început să-şi arate roadele. Revista e tot mai bună şi mai interesantă, mai vie şi mai actuală.
Succesele acestea sînt o consecinţă firească a orientării ferme pe linia realismului socialist şi a intransigenţei partinice^ puternic manifestată nu numai în versuri de înaltă ţinută, In proza interesantă, dar
248
REVISTA REVISTELOR
şt în contribuţiile critice, în cronici, în note. Ca şi marea majoritate a scriitorilor romîni, şl scriitorii maghiari din R.P.R., demonstrează cu limpezime în toată activitatea lor scriitoricească, în promovarea temelor celor mai legate de revoluţia noastră, că şi-au legat destinul lor de creatori de cauza luptei noastre, că urmează fără şovăire partidul nostru. Şi e bine să subliniem acest fapt. Scriitorii maghiari din R.P.R., sînt mandatarii naţionalităţii maghiare din patria noastră. Glasul lor semnifică solidaritatea dintre maghiarii de la noi şi romîni, comunitatea indestructibilă de interese, credinţa în acelaşi ideal socialist, lupta comună pentru atingerea acestui ideal. Atunci cînd o parte dintre scriitorii din Ungaria cuprinşi de derută, trădînd internaţionalismul proletar s-au aruncat în braţele reacţiunii partici-pînd activ la contrarevoluţie, cauzînd pierderi nemăsurate poporului şi culturii maghiare, scriitorii maghiari din ţara noastră au stat neclintiţi alături de partid, de revoluţie. Aceasta mai înseamnă că legătura dintre scriitorii maghiari din Ardeal şi masa oamenilor muncii maghiari din Ardeal este trainică, sănătoasă, durabilă.
Trebuie de altfel remarcată şi strădania revistei de a face cunoscute maselor de cititori maghiari cete mal bune din operele scriitorilor romîni apărute în ultima
vreme. Revista a publicat în cele douăsprezece numere din acest an poezii de Tudor Arghezl, Maria Banuş, Victor Tulbure, Al. Andriţoiu, A. Bakonsky, Veronica Porum-bacu, proză de Geo Bogza, Petru Du-mitriu, Marin Preda precum şi articole şi studii, cronici despre cele mai însemnate lucrări ale scriitorilor romîni.
Revista popularizează literatura sovietică, a celorlalte ţări de democraţie populară şi lucrări valoroase ale celorlalte popoare.
Un reviriment serios cunoaşte revista ,,Igaz Szo" în domeniul criticii, care a devenit mai combativă, mai exigentă, mai eficientă. Problema cel mai des luată în discuţie în acest an a fost aceea a nivelului literaturii, şi în mod special al poeziei. O preocupare constantă a manifestat şl pentru problemele de teatru şl dramaturgie. Puţine contribuţii însă la problemele esteticii (au apărut mal ales studii traduse din revistele sovietice) şi un singur articol original mai substanţial asupra luptei împotriva dogmatismului.
Au contribuit la îmbunătăţirea ţinutei revistei şi reproducerile după operele pictorilor şi sculptorilor maghiari şi romîni.
Salutăm călduros succesele colegilor noştri maghiari şi te urăm şi pe mai departe spor la muncă.
R. L.
MISCELLANEA
;CLASICII NOSTRP
jLJe o bucată de vreme scriitorii clasici romîni au început să se înmulţească sensibil. Editura de stat pentru literatură şi artă ne-a prezentat numai în decursul acestui an un număr de 10 (zece) clasici romîni noi. Criteriile însă după care cei zece au lost proclamaţi clasici romîni ni se par cel puţin curioase.
Să luăm intîi pe Nlcolae Milescu. Ce se publică din opera acestuia în colecţia „clasicii romîni" ? Versiunea romînească a lucrării Russia, Mongolia, China după traducerea în limba engleză apărută la Londra în 1919 a lui John F. Baddeley ; Jurnalul de călătorie de la fortul Nercinsk la Pekin după versiunea rusă a lui Arseniefj apărută la St. Petersburg, 1882; jurnalul De la Tobolsk pînă în China, tradus după un text grecesc de G. Slon; Descrierea marelui rîu Amur după Baddeley. Importanţa operei spătarului Milescu nu mai are nevoie să fie subliniată şi fără îndoială că interesează în cel mai înalt grad pe cititorul romîn. Textul prezentat nefiină însă decît traducere, în aici un caz nu poate fi publicat în colecţia „clasicii romîni". Cu criteriul adoptat de editură ar putea să apară drept clasic romîn şi Marco Polo.
Trecem la alt „clasic romîn": Ion Codru Drâguşanu. Peregrinul transilvan al acestuia a fost repus în circulaţie în 1910 de N. Iorga, prefăcut „în stilul literar de azi", adică expurgat de latinisme şi de unele neologisme. In 1942 Şerban Ciocu-lescu întocmeşte o nouă  ediţie „critică"
„înlocuind barbarismele iatinisto-italieni-zante" şi „retuşînd propoziţiile nesigure" adică intervenind nu numai în vocabularul scriitorului ci şi în redactarea propriu zisă a memorialului. Ediţia recentă a lui Romul Munteanu provoacă din partea lui Şerban Cioculescu un val de obiecţii, fără a se pune chestiunea principală şl anume aceea dacă poate fi tipărită în colecţia de clasici romîni o operă scrisă într-o limbă artificială latinizantă şi italienizantă. Niciodată şcoala romînească nu va accepta, altfel decît ca operă de studiu, Peregrinul transilvan. Ion Codru Drăguşanu va interesa totdeauna pe erudiţi, opera sa nu se va putea citi în clasă, nu va fi clasică niciodată.
Ce înţelege E.S.P.L.A. printr-un scriitor „clasic romîn" 7 Greu de răspuns. Cînd un critic inteligent prezintă pe George Sion ca pe un prozator clasic, editura, mefientă, îl publică în „Biblioteca pentru toţi". O fi el clasic Sion, dar e „uitat". In schimb alţi scriitori, uitaţi cu desăvîrşire, devin deodată clasici de prim ordin.
In volumul „Primii noştri dramaturgi" în afară de „clasicii" lordache Golescu, Costache Facca, Costache Bălăcescu, Cos-tache Caragiale şi Matei Millo nl se mal înfăţişează ca scriitori „clasici romîni" şi... Eugene Scribe şi Theodore Leclercq.
Din Eugene Scribe autorii dau deocamdată numai o singură operă clasică romî-nă, vodevilul La lune de miel tradus de Matei Millo sub titlul  „însurăţeii". „Nu
250
MISCELLANEA
vedem — explică editorul volumului „Primii noştri dramaturgi" — cum „însurăţeii" — măcar că se mărturiseşte cinstit drept „localizare! — ar mai putea ţi pusă alături de vodevilul lui Scribe La lune de miel care a inspirat opereta lui Millo". Deci, deşi Matei Millo mărturiseşte cinstit că „însurăţeii" este o „localizare", editorii o consideră doar „inspirată" din La lune de miel. Să vedem în ce constă „inspiraţia". Pentru a corecta fumurile nobiliare ale Poleskăi, contele Alexis Woronski, preschimbat în „sabotier" vine la domeniile sale şi amenajîndu-şi o colibă îşi obligă soţia, căreia îi mărturiseşte că el nu e nobil, să împărtăşească un trai simplu. Poleska, abia descinsă la ţară, cere „des muffins", „des toasts", „des roties au beur-re" şi enervată de indolenţa servitorilor declară că moare de nerăbdare de a merge la castel :
Depechez-vous... Mon Dieu ! quelle
indolence
Ce dejeuner et surtout ce traîneau ! Mais allez done ! Je meurs d'impatience De me trouver enfin dans mon chateau.
Koulikof observă că Poleska vorbeşte ca o sultană, Poleska grăbită, se simte tare prost în cabana în care a fost primită:
Koulikof (ă part) Dieu, quelle femme ! Elle parle en sultane. Poleska
Au nom du ciel, j'ai hâte de partir. On est si mal dans sa triste cabane.
Contele Alexis încearcă să convingă pe Poleska cum că meritele dobîndite pe cîmpul de luptă, gloria militară, pot înlocui cu succes titlurile de nobleţe:
Dans un combat, le signe de la gloire Devint le prix d'un courageux essor Simple soldat, aux champs de la victoire, II fut fait noble et je le suiş encor.
In sfîrşit, prin manierele sale, Alexis izbuteşte să se facă iubit de Poleska şi de abia de acum încolo tinerii căsătoriţi, vor putea intra în luna de miere.
Cum localizează Millo ? Mai întîi Alexis (Alecu) se travesteşte în ţăran şi vine la
domeniile sale unde lucrează ta „strug". Zoiţa, cum soseşte la ţară, cere de mîn-care: o ceaşcă de ceai, ciocolată, pesmeţi şi pandişpan. între epistat şi ea are loc acelaşi,dialog ca între Koulikof şi Poleska :
Du-te, du-te, piei din loc ! Nu vezi ? Parcă stau pe foc! Aici nu mai pot şedea, Vroi să merg la curtea mea.
Epistatu : Ce femeie îndrăcită ! Zoiţa :       Ce colibă rău ţinută !
Alecu, în haine de ţăran, arată Zoiţei că strămoşii săi şi-au cîştigat nobleţea „pe cimpu de bătaie" :
A lor nobleţă Ei dobîndiră La Valea Albă, Loc mult sfinţit...
Prin urmare localizarea lui Millo se reduce la schimbarea numelui personajelor (Alexis rămîne totuşi Alecu), localităţii (domeniile contelui Woronski devin Per-duţii lui Conu Alecu), a unor versuri în cuplete (căci versurile ce trebuesc cîntate în vodevil sînt mai greu de tradus) şi a cîtor-va elemente prea specifice, ca numele de mîncăruri care n-au corespondenţe în limba romînă. Oare dacă cineva ar localiza în acest mod Baba Hîrca în limba franceză, editorii francezi ar tipări localizarea în colecţia „clasicilor francezi" ?
Şi acum să trecem la al doilea clasic ro-mîn, Theodore Leclercq. Autorii ediţiei nu-spun măcar că Muza de la Burdujeni de Costache Negruzzi este o localizare după La Sapho de Quimpercorentin, ou il ne faut pas courrir plusieurs lievres â la fois de Theodore Leclercq. '„Muza de la Burdujeni" şi „Cîrlanii" — zic editorii — au intrat de mult în patrimoniul literaturii noastre fără ca cineva să se mai încumete a le tăgădui originalitatea".
Deschidem chiar la prima scenă din piesa lui Leclercq. Auguste, singur, vorbeşte :
„Cest aujourd'hui le grand jour... Je suiş mal â mon aise. Si Florbel allait echouer, jusqu-iţi tout va bien. Mademoiselle Ze-
MISCELLANEA
251
phirine a regu les trois lettres, dont elie est Schantee. Elle attend avec 1. plus vive impatience la visite de ses Preten^s • ^ rorsueil des trois conquetes aussi belles la rend d'une humeur insuportable avec mon oncle. Puisse-t-elle la congedier pour ja-
m&£eschidem si Muza de la Burdujeni unde vorbeşte, singur, Drăgănescu :
în sfîrşit, iată ziua cea mare... Of I şi tare-s îngrijit! Pînă aici, slavă Domnului toate merg bine. Cucoana Calica pnm, tustrele răvaşele, şi a rămas montata de
dînsele. Aşteaptă cu cea ™a. mare nerab dare vizita peţitorilor ei; şi ideia unor z bînde aşa de frumoase o face rea ş. amarnică către moşu-meu. Măcar de l-ar face să se lase de dînsa 1"
Scena II din La Sapho :
Georges. Monsieur, on vous demande.
Scena II din Muza de la Burdujeni.
Stanică Cuconaşule, te întreabă.
Este aşa dar Muza de la Burdujeni originală, operă clasică romîna ?
Al. Piru
PE MARGINEA UNOR SEMNĂRI DIN CARNETUL CU NOTIŢE
Mi-i nevoie de prea  multe cauiari, cercetări, confruntări şi analize, pentru ca să-U dai seama că omul s-a mai schimbat „ela noi. Omul de rînd a devenit cetaA Zan   Conştiinţa drepturilor   şi datoriilor sale a ieşit din starea de latenţă şt a demnii activă - aş adăuga - Imperativa^ Omul de rînd trece tot mai rar nepăsător Ve Ungă viaţa publică (şi chiar aceasta no-Uune şi-a lărgit considerabil sera, inclu--zlnd nu numai activitatea politica   ci si economia, morala  obştească şt  chiar domenii considerate pînă de curind ca apanaje ale unor categorii foarte restrinse de oameni, cum ar fi arta, literatura, ţilozo-
fML văzut oameni - fără vreo calitate oficială - oprindu-se Ungă lucrătorii ce asfaltau strada şi criticînd uneori, nemulţumiţi. Iar la întrebarea:
— Ce te amesteci ? am auzit acest răspuns:
- Munca asta se face pe bami mei şt trebuie făcută bine.
Am văzut de nenumărate ori oameni, trăgînd de mînecă pe cîte un oarecare ce lepăda pe trotuar hîrtii sau resturi de fructe si arătîndu-le coşul galben cu inscripţia: „Păstraţi curăţenia!" _
I-am ascultat de multe ori pe oameni la consfătuirile scriitorilor cu cititorii for-mulînd aprecieri - de cele mai multe ori - judicioase, chiar dacă exprimarea lor tiu respecta toate regulile de stil ale genului
critic. Si oamenii niciodată n,au rămas la aprecieri, ci şi-au exprimat şi pretenţiile^ literatura a devenit şi ea o sarcina, o obligaţie socială.
ir merita un studiu atent şi nenumăratele scrisori Pe care ziarele noastre le primesc- de la cetăţeni, în care nu procentul de doleanţe personale este precumpănitor chiar lectura unui „caiet de reclamata sugestii" dintr-un restaurant sau o „Alimentară" este concludentă în acest sens.
Pentru aceia care în mod expres sînt preocupaţi de studiul psihologiei masei şt a omului de rînd, transcriu aici ateoa din
notiţele mele:
In faţa unui depozit din piaţa Amzei
se"descărcau lăzi dintr-un '™*n-In'Ţ' forfota obişnuită. De odată doi dintre lucrători scapă o ladă pe asfalt. Lada se sparge pe jos se împrăştie fidea şt taiţei Se adună ln jur oameni, ca întotdeauna cînd se întîmpla ceva neobişnuit. Aud str-gînd pe un   moşneag   îmbrăcat simplu,
P°TX:ZZl Ce faceţi? Vă bateţi joc
de muncă!
A urmat o ceartă în regulă între oamenii strînşi acolo şi cei doi lucrători care încercau să se apere.
Mi-a reţinut atenţia acest fapt numai pentru că în copilărie am avut adesea prilejul să văd hamalii descărcînd sa« cu făină la o brutărie ce se afla în vecini de_ noi - si de mai multe ori am văzut saci
252
MISCELLANEA
prăvălindu-se pe asfalt şi crăpînd, şi am auzit trecători exclamînd, chiar cu oarecare satisfacţie:
— Eh! O pişcătură de purec pentru grasul ăsta de Maier.
*
„La ieşirea dintr-un cinematograf, unde se rula filmul „Iartă-mă", lume multă. O femeie de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată simplu, discută foarte nemulţumită cu altă femeie. Am auzit doar atît:
„Mare scofală. Doi proşti. Sărutări. Plîns. N-ai ce-alege din el..."
*
„Anul trecut, în februarie, ger şi viscol. La. intrarea unei curţi din piaţa Matache, o mare îngrămădeală de oameni, larmă, sudalme, semne ale unei indignări generate.
■Proprietarul casei voise să scoată afară, cu forţa, dintr-o odaie minusculă de paiantă, pe chiriaşe, două femei foarte bă-trîne şi evident sărace. Femeile au ţipat după ajutor, căci singure nu se puteau împotrivi. S-a adunat lume, care a început să protesteze, vociferlnd împotriva proprietarului, bine împachetat în paltonul şi căciula sa de oaie.
Proprietarul încercă să se scuze:
— Plătesc zece lei chirie pe lună şi nici nu curăţă zăpada din curte.
— Da ? Nu-ţi ajunge ? Cît ai vrea pentru chichineaţa asta ?
■— Exploatatorule!
— N-ai dreptul să le scoţi.
— Ar vrea să trăiască bine de pe urma bietelor femei.
— Nu-ţi mai merge, burghezule!
Şi proprietarul a trebuit să dea îndărăt, căci nu s-a găsit nici măcar un singur om să-i ia apărarea.
Cine ar fi îndrăznit, mai ieri, să se amestece în treburile atotputernicului proprietar ? Ar fi compătimit  pe bietele bă-
trîne, poate că le-ar fi ajutat cu doi-trei lei, apoi ar fi trecut mai departe bleste-mîndu-l pe proprietar."
*
„Tntr-un restaurant. Ceas tîrziu de seară. Un consumator, care după toate semnele trecuse de limita decentă a consumului de alcool, începe să vocifereze,.adresînd ospătăriţei epitete pe care hîrtia nu le suportă. Indignare quasi-generală. L-am auzit atunci pe un cetăţean de vîrstă mijlocie, muncitor după înfăţişare, spuriindu-i recalcitrantului, în timp ce-l invita energic să părăsească localul:
— Nu ţi-e ruşine! Bărbat eşti dumneata... Aşa se vorbeşte azi cu o femeie ?
Şi după ce l-a condus pînă la uşă, în-torcîndu-se, adăugă, neadresîndu-se în mod special cuiva :
— Femeia trebuie respectată. E muncitoare şi ea. Ni-i tovarăşă".
*
De fapt, în nici unul din cazurile citate, nici unul dintre cei care au intervenit fie cu părerea, fie cu gestul, n-avea altă calitate decît aceea de cetăţean; dar acest drept o dată dobîndit, el constituie tot odată şi o datorie şi manifestarea ei este tot atît de firească precum e respiraţia.
Poate că acest gen de manifestări nu sînt decît sporadice şi n-au, cum s-ar zice, un larg caracter de masă, nu le vezi ta fiecare pas. Aceasta însă nu-mi poate schimba convingerea că ele sînt impulsuri ale unor principii etice general valabile. Aceste principii poate că nici nu sînt atît de noi, dar manifestările corespunzătoare, care în trecut erau înăbuşite şi de multe ori chiar pedepsite riguros, sînt noi, sînt semne ale vremii noastre.
R. L.
EXPOZI TI A «WHITMAN*
In 1955 omenirea şi-a adus aminte de cierea de care se bucură poetul post-mor-unul dintre cei mai mari poeţi ai ei, tem este un fapt pe care el însuşi l-a precare, în urmă cu un veac, tipărise o carte simţit, cu clarviziunea unui profet: ciudată, intitulată „Fire de iarbă". Apre- Poeţi ai viitorului ! Oratori,
MISCELLANEA
253
Cîntăreţi şi creatori ai melodiei, Nu ziua de azi dreptate îmi va da şi nici rostului meu nu-i va sta mărturie, Ci numai voi, cei ce veţi veni pe aceste
meleaguri de departe, o nouă, atletică seminţie continentală, mai mare decît cele ce-au fost ori mai sînt încă Hai, ridicaţi-vă ! Veniţi să-mi daţi mie
dreptate !
Eu nu fac altceva decît, cu-o slovă-două, să prevestesc ce mîine va să fie.
(„Poeţi ai viitorului").
Expoziţia organizată nu demult de Institutul Romln pentru Relaţiile Culturale cu străinătatea este una din expresiile cele mai grăitoare ale unanimităţii despre care vorbeam. Materialele expuse (sau „exponatele", cum se exprimă catalogul folosind un hibrid termen gazetăresc) provin din Biblioteca Congresului Statelor Unite şl din colecţia particulară a unui om de bine, dl. Charles Feinberg din Detroit.
Expoziţia nu este, şi nici nu putea să fie, exhaustivă, Whitman e prea oceanic, prea grandios pentru a încape într-o sală, fie ea cît de mare. Şi totuşi facsimilele, cărţile, fotografiile şi citatele îngăduie vizitatorilor expoziţiei un contact destul de substanţial cu personalitatea şi opera marelui poet american.
Iată, de pildă, o fotografie a casei în care a văzut lumina zilei poetul. O casă cu un cat, modestă, năpădită de viţă sălbatecă, ne sugerează condiţia socială şi mentalitatea familiei dulgherului Whitman, căruia, la 31 Mai 1819, i s-a născut un fiu sănătos, — al doilea din cel nouă copil dăruiţi de dulgher Amerlcli. O altă fotografie înfăţişează interiorul simplu al casei din West Hills, de o sobrietate care exprimă nu numai strîmtorarea familiei, ci şi concepţiile ei puritane.
Obîrşia „umilă" a poetului îi explică în bună parte democratismul, dar acesta are şi alte coordonate. Expoziţia cuprinde cîteva fotografii după gravuri contemporane cu perioada de gestaţie a „Firelor de iarbă". Bunăoară, o gravură înfăţişînd strada Fulton din Brooklyn, oraşul în care Whitman şi-a tipărit pentru prima oară cartea. Tramvaiul cu cai, felinarele cu gaz, fir-
mele prăvăliilor şi clădirile încă scunde, ne duc cu gîndul spre începuturile pitoreşti ale unei civilizaţii urbane care pe atunci nu avea fizionomia monstruoasă a „oraşului tentacular". O altă gravură ne arată acelaşi Broadway iluminat cu gaz, într-o noapte cu lună. Fanaragiii, soldaţii, copiii se amestecă pe o stradă pe care trec trăsuri greoaie, dizgraţioasă. Ni-l putem lesne imagina pe Walt Whitman în această mulţime febrilă, stînd la taifas cu birjarii sau cu muncitorii întorşi de la 'lucru.
O copie mărită după un daguerreotyp, făcută cam prin anul 1854, ni-l arată pe poet în cămaşă de lucru, deschisă la gît, cu o mînă în buzunar şi cu cealaltă în şold, privind cu ochii lui blajini o lume în care încă se mai simţea bine. Pălăria lui cu boruri late, trasă ştrengăreşte într-o parte, încadrează, împreună cu o barbă deocamdată modestă, o faţă bărbătească, expresivă şi serioasă. Portretul acesta, ca şi celelalte, înfăţişîndu-l pe poet la vîrste mai înaintate, cu figura lui tolstoiană, trădează atîta omenie şi atîta profunzime, încît versurile citate din loc în loc pe pereţii sălii de expoziţie capătă parcă o rezonanţă vie, de glas omenesc:
Sînt cel încrezător în însuşiri, în vîrste, în
rase,
Din popor mă ridic, în spiritul poporului, Iată-mă, cel ce cîntă nădejdea fără oprelişti.
Sau, cunoscutele versuri din poemul „Cu bine!" :
Tovarăşe, nu-i doar o carte asta : Cine o atinge a atins un om.
Se spune că Lincoln, pe care poetul L-a admirat toată viaţa, văzînd în el un simbol viu al democraţiei americane, a declarat odată cuiva, zărindu-l pe Whitman pe stradă:
— Da, iată un om !
Preşedintele Statelor Unite, fără să-l cunoască îndeaproape pe poet, a intuit adînca Iul omenie, confirmată dealtfel de toţi cei care l-au cunoscut.
Expoziţia aruncă o lumină nu numai asupra omului, ci şi asupra operei sale.
Fragmente preţioase ale unor manuscrise autografe ne îngăduie să pătrundem în „laboratorul" său poetic, să-i ghicim proce-
254
MISCELLANEA
sul de creaţie, în măsura în care poate fi •ghicit un asemenea proces complex şi subtil. Multe ciorne ale poemelor sugerează, prin abundenţa ştersăturilor şi prin alte indicii grafice, o muncă anevoioasă, care contrazice aparenta fluiditate a versurilor sale, nelegate în chingile unei prozodii fixe. E interesant şi felul cum, de la o ciornă la alta, textul se clarifică, deşi chiar în şpalt intervin anumite modificări. De pildă, o fotocopie după ciorna poemului intitulat „Tu, glob ce străluceşti In înalt" — şi publicat în ediţia a 7-a din 1881 — ca introducere la ciclul „De la .amiază pînă la noaptea înstelată", — ilustrează fazele unei gestaţii poetice probabil îndelungate: pe un petec de hîrtie, Whitman notează în grabă, cu creionul, ideea poemului; ulterior, pe altă foaie de hîrtie, îşi scrie propriu zis poemul, de obicei tot cu creionul, pentru ca, într-o altă fază, să Intervină cu cerneală, schlmblnd anumite cuvinte, în căutarea unei maxime expresivităţi. Uneori poetul îşi scria versurile pe hîrtie de ambalaj sau pe bucăţi de carton, inspiraţia nu-i lăsa răgazul să-şi aleagă hîrtia. Alteori, cînd definitiva un poem, lipea stîngaci bucăţile de hîrtie pe care scrisese sub imperiul primei inspiraţii.
O serie de vitrine expun diferite ediţii ale „Firelor de Iarbă" şi ale altor culegeri din scrierile lui Whitman. Printre altele, şi ediţia a II-a, tipărită la Brooklyn în 1856, de editorii Fowler şl Wells, — o cărticică pe al cărei cotor se pot citi cuvintele din cunoscuta scrisoare trimisă poetului de filosoful Emerson: „Iţi trimit salutul meu la începutul unei mari cariere". (Aceste cuvinte au fost printre puţinele cuvinte de
laudă rostite în America la adresa poetului, altminteri ignorat sau ponegrit de contemporanii săi). Există şi cîteva ediţii îngrijite chiar de Whitman, „ediţii ale autorului", cum sînt îndeobşte denumite.
Dar cea mai impresionantă şi mai semnificativă parte a expoziţiei mi se pare a fi bogata colecţie de ediţii ale operei Iul Whitman, publicate în diferite ţări. Nimic nu ilustrează mai grăitor universalitatea acestui mare cîntăreţ al prieteniei între popoare, decît prezenţa Iul în cultura şi în conştiinţa popoarelor lumii. Alături de ediţiile în limbile franceză, germană, rusă, japoneză, spaniolă, italiană, etc. — figurează şi cele cîteva volume tipărite în ţara noastră, inclusiv ediţia masivă publicată de E.S.P.L.A. anul trecut, cu prilejul centenarului „Firelor de iarbă".
„Cel mai american" dintre poeţii America, cum este socotit pe bună dreptate Whitman, ne apare astfel ca un poet al lumii întregi, valabil şi prezent pe toate meridianele. Cum se explică această universalitate ? Expoziţia „Whltman" ne dă, parţial, explicaţia acestui fenomen, punînd sub privirile noastre un colţ din laboratorul poetului şi amintindu-ne principalele trăsături ale operei sale: democratismul, umanismul, dragostea de viaţă, internaţionalismul, credinţa în libertate şi în progres. Cu un asemenea mesaj, opera lui Whitman, în ciuda limitelor ei istorice, înfruntă în mod firesc veacurile şi, mai ales astăzi, îşi vădeşte actualitatea, îndemnînd popoarele la pace şi înţelegere reciprocă. Adevărata Americă îşi găseşte astfel în Whltman un ambasador incomparabil, într-o vreme cînd America oficială face tot ce poate pentru
a-i zădărnici solia. „ ,    „ ,
Petre Solomon
RUDELE RĂPOSATULUI
In Imaginaţia mea, mai puţin dedată cu abstracţiunile, văd dogmatismul ca pe un tiran nemilos, atît de plin de sine şi de suficient sieşi încît bucuros ar fi exterminat totul în jurul său, chiar şi literatura pe spinarea căreia s-a ridicat; de fapt dacă cercetăm mai îndeaproape fenomenul, în
angrenajul său intim, afirmaţia mea nu conţine nimic paradoxal sau ilogic (cel puţin cît priveşte logica intrinsecă dogmatismului). Dogmatismul nu s-a născut din necesitatea literaturii, ori ce perioadă a dezvoltării ei ani avea-o în vedere; cei care încearcă să caute această necesitate,
MISCELLANEA
255
încercînd să strecoare ideia că nu se putea •— „la un moment dat" — combate decadentismul, antirealismul, concrescenţele în literatură ale ideologiei, burgheze, decît prin acţiunea „energică" a dogmatismului — nu încearcă altceva decît să-l salveze ori măcar să-l prelungească agonia.
Adevărul este că dogmatismul n-a fost necesar decît sieşi.
Totuşi, ca să se susţină, a avut nevoie să susţină la rîndul său un întreg cortegiu de curteni paraziţi: prejudecăţile literare.
Dogmatismul a fost în cele din urmă doborît. Mai rămîne să-i smulgem rădăcinile. Prejudecăţi însă au rămas destule. Ele sînt şi anevoie de identificat. E în firea prejudecăţilor, şi a celor literare îndeosebi, să nu iasă în lume niciodată în pielea goală. (Acest obicei sănătos nu-l are în lumea ideilor decît adevărul, despre care a şi născocit poporul acea gingaşă carte de vizită: gol-goluţ.) Prejudecata — pretextînd pudoarea — s-arată în lume numai îmbrăcată şi neapărat cuviincios, chiar obişnuit, banal. Ea n-are nici un interes să fie observată. Tonul ei preferat e griul, mişcarea ei preferată furi-şarea, niciodată nu ridică vocea (dogmatismul care urla, şi-avea pretenţia să urle el singur, a constrîns-o să vorbească aproape în şoaptă — pe urmă observînd că se poate trăi şi aşa, ea s-a complăcut şi după cum se vede, îi foloseşte, şi acum cînd dogmatismul, neuitatul ei stâpin, se zbate neputincios în ţarină). Prejudecata nu manifestă veleităţi, iubeşte anonimatul şi cînd se pronunţă, se introduce prin: „părerea cititorilor este"... „cititorii cred"... „Cititorii cer"... „cititorii vor"... „cititorii iubesc"... „cititorii urăsc"... etc.
Dogmatismul se proclamase principialitatea însăşi. Prejudecăţile literare, mai modeste, sînt mulţumite să-şi atîrne pe pieptul cavernos numai eticheta cîte unui singur principiu. S-a spus : „Un roman trebuie neapărat axat pe, o sarcină socială-politică distinctă". Bine înţeles nu era decît o prejudecată, dar suna cu pretenţii de principiu. Prejudecata nu era deranjată de faptul că din toate cărţile bune ale literaturii universale numai două sau trei puteau susţine şi numai cu totul aproxima-
tiv această „ideie". S-a spus: „Poezia trebuie să aibă poantă" — şi s-a născut un nou principiu estetic. S-a spus: „Eroul pozitiv trebuie să fie un om ideal" — pe urmă „Eroul pozitiv trebuie să fie umanizat"... Şi mereu aşa. Prejudecăţile, cu perfidia subtilă care le caracterizează, izbutiseră să creeze o atmosferă în care devenise posibilă situarea carului înaintea boilor; i se părea oricui firească independenţa perfectă a regulilor estetice de fenomenul literar. .,A... — păreau a spune prejudecăţile — nu există opere care să justifice cutare sau cutare regulă estetică ? Nu-i nimic. Să fie scrise. Regula e bună".
E adevărat, solul acestor prejudecăţi — născătoare de reguli — e pe cale de dispariţie, fiind ele favorite intre favoritele dogmatismului, au stat mereu în frunte şi au fost uşor de recunoscut. Nu strică însă să ni le reamintim, pentru că în disperarea lor măi nasc progenituri, e drept, mult mai puţin virulente, dar care ar mai putea să producă, dacă nu epidemii, oarecare febră şi indispoziţie locală.
Ce te faci însă cu cele mai puţin exuberante care au operat şi mai operează încă din umbră ? Ele nu şi-au atîrnat eticheta pe piept, nu şi-au aflat formularea mal mult sau mal puţin subtilă în articole sau în discuţiile publice dintre scriitori; ele nu pot fi dibuite nici măcar printre rînduri. Ele stau undeva la fund, ca mîlul, şi tulbură apa numai la viituri. Sînt însă prezente ca mucegaiul în aer, în destule ticuri redacţionale, în destule „obiceiuri" ale vieţii noastre literare şi in special ale criticilor. Unii le vor numai „comoditate" (crezind poate că "mobilezi rîia, dezmier-dînd-o cu elegantul „scabie") — ori „receptivitate" ori „exigenţă" ori „erarhiza-rea valorilor" (crezind că poţi înşela pe cineva vînzîndu-i braga sub eticheta „ambrozie").
A devenit aproape tradiţie obiceiul printre critici de a lăsa fiecare pe seama „altuia mai vrednic" discutarea, sau dacă se poate măcar o lovitură de început în discutarea problemelor, socotite „spinoase", ori a cărţilor care ar ridica astfel de probleme. Asemenea englezilor din anecdotă, par a sta la Intrare, poftindu-se cu infinită politeţe:  — După dumneavoastră...
256
MISCELLANEA
"Nu, după dumneavoastră. (O, sublimă modestie !)
A trebuit să treacă o bucată de vreme supărător de lungă, pînă să se amestece şi criticii „mai bătrîni", în discuţia despre spiritul modern.. (Şi măcar de-ar fi"o problemă — mă rog — „spinoasă" ).,Dar- sînt şi alte probleme acute, care frămîhtă pro- ' ""fund frontul .nostru literar. De ce nu s-o măi fi discutînd despre dogmatism ? Poate se crede că această problemă am rezol' vat-o definitiv votînd o rezoluţie la Congresul Scriitorilor.aDar despre tipic? Dar ' despre schematism ? Dar despre faptul că scriţtorii noştri se apropie atît ăe greu, în creaţia'Jon, de fenomenul social contemporan ? Şi s-ar mai putea enumera cîteva...
Ori ce. om de bun simţ ştie că nu în fiecare lună şi nici măcar în fiecare an apar capodopere. Cel puţin pînă azi, 'cam aşa s-a întîmplat ca omenirea să dea naştere la 'capodopere numai din cînd în cînd.
La noţ îns'ă, în redacţii şi în edituri, 'li se pretinde chiar şi începătorilor să vină cu capodopere. Termenii de comparaţie — în munca redacţiilor cu autorii — sînt deobicei Tolstoi, Shakespeare, Dante.
Mă întristează, dar deseori trebuie să recunosc că are şi latura ei amuzantă o curioasă boală a ochilor şi urechilor unui destul de impresionant n'umăr de critici. (E tot o prejudecată, dar permiteţi-mi şi mie o mică figură de stil). Ei nu văd în.cîmpul literaturii decît ceea ce străluceşte peste măsură — fie că-i diamant, fie că-i sticlă, ei nu aud decît ceea ce sună peste măsură de. puternic — poate fi simfonie ori solo de tobă, ori pur şi simplu zgomot. Sînt convins că ei sînt bine intenţionaţi, atunci cînd nu vor să recunoască decît capodoperele ori operele de mare răsunet; e bună şi această dexteritate căci în general te fe-" reşte de gropi, acţionînd ca arcurile de la roţi, şi făcîndu-ţi mersul Uri.
Dar fenomenul literar nu cuprinde nuniai aceste cîteva cărţi,, numai aceste cîteva_ nume. El este mult mai bogat. Viaţa noastră nu pulsează numai in două-trei romane, două-trei nuvele, două-trei piese de teatru discutate, răsdiscutate şi iarăşi discutate. Creşterea şi îmbogăţirea literaturii noastre noi n-o măsoară şi n-o. poate măsura ni" meni în întreaga amploare a ei, dacă nu urmăreşte fenomenul literaturii în întregul ei. ' " ■ '* •
Sensul, complexitatea unei literaturi n-o-dau două-trei cărţi, care nici nu pot, oricît ar fi de cuprinzătoare; să epuizeze tot ceea ce viaţa, realitatea pune la dispoziţia creatorilor. Ori, sînt mulţi scriitori, autori de romane, nuvele,' poezii, piese de teatru, bune, care au mulţi cititori, pentru că sînt reeditate şi reluate —• care răspund prin cărţile lor multor probleme ce frămîntă'Ju-mea noastră, care pe măsura talentului lor îşi îndeplinesc datoria'lor de scriitori şs care nu sînt luaţi în seamă de critici, fiindcă opera lor nu străluceşte peste măsură, pentru că nu ţipă, nu face zgomot;' procesul dezvoltării lor ca 'scriitori, munca lor de reflectare a diverselor aspecte ale vieţii noastre nu este înregistrată de,critici, fiindcă nu este spectaculoasă şi însoţită de atributele măreţiei.
O să spună unii, fidicînd doctoral arătătorul în* aer: „Receptivitatea criticului t 'Criticul are dreptul — chiar trebuie --- 'să aibă preferinţe!" — alţii vor zice repetînd* gestul: — „Exigenţa! Astfel îi vom împinge şi pe scriitorii care încă nu s-au afirmat concludent, să scrie capodopere". Spună cine ce-o să vrea l Astea sînt prejudecăţi! Oare toţi criticii- noştri să fie receptivi numai faţă''de- aceleaşi cîteva talente măi înzestrate ? Oare exigenţa să n-aibă decît o singură măsură ■— şi aceea fără gradaţii ?
-•" Remus Luca