REVISTĂ A UNIUNII  SCRIITORILOR DIN R.P.R.
Apare   sub  conducerea unui   comitet de redacţie
NOIEMBRIE " 1 9 5 6 * A ÎN U L IX
CUPRINSUL
Pag.
G. CĂL1NESCU: Scrinul negru (rornan-îragmente, IJ....... 5
AL. PH1LIPPIDE : Glasuri; O, cîte lucruri; Spun călătorii ; Aplec urechea . 79 RADU BOUREANU: Amurg la Histria; In termele Histriei; Oenochoe; Ea şi
planeta Marte; Rime în cap de vers.......... 82
MARIA BANUŞ : Păpuşi de ceară............. 85
NINA CASSIAN:  Am văzut mări;   Cu ochii închişi; Pe ahun; Un punct de vedere   nestiintific ; Impostură ;   Spaima ;    Fişă ;   Reminiscenţe ; Casa lui
Cehov................... 86
*
DINU HERVIAN : Regina Lacului Maelar (însemnări de călătorie)    ... 91
VIRGIL TEODORESCU:   Schimbare     ............ 101
VICTOR TULBURE : De la o vreme ; Moartea cerbului; Piatra     .... 102
ION BRAD : Elegie la „Campus Sceleratus".......... 103
CRISTIAN SÎRBU : Nu e încă timpul........... 105
ALEXANDRU SEVER : Căsătoria lui Cesar Dragoman........... 106
ENR1C FURTUNA: Cîntecul lebedei............ 134
TITEL CONSTANTINESCU: Drumuri în munţi......... 135
AL. ANDRITOIU : Pe o carte de Marx; Era război....... 136
DEMETRU PAN : Pinul............... 138
VIOLETA ZAMFIRESCU: Cîntec de toamnă......... 139
BARBU SOLACOLU : Pastel; La hanul lui Răspînte   ......... 140
ION VITNER: C. D. Gherea — reconstituire biografică (1)..... 141
CRONICA IDEILOR
Acad. C. I. GULIAN: Hegel şi cultura epocii sale........ 160
MOMENTE CONTEMPORANE
PAUL GRANEA : Modalităţi cotidiene de percepere a timpului şi spaţiului ; Febră
mizoneiană..................
ION MARIN SADOVEANU: Cultură de cuvinte şi cultură de idei   .    .    . 179
TEXTE ŞI DOCUMENTE
Ibrăileanu către Gherea................ 181
Pag.
CRONICA ECONOMICA
E. TOTH: Energia nucleară şi sursele clasice du energie......
CRONICA TEATRALA LASCAR SEBASTIAN: „Ziariştii".............190
CRONICA LITERARA
Ov. S. CROHMALNICEANU: „Enigma Otiliei"  (roman);  de G. Călinescu    . 197
LITERATURA REALISTĂ INTRE 1920 şi 1944
LUCIAN RAICU : Comicul în opera lui Gh. Brăescu........208
TEORIE ŞI CRITICA
ION MARIN SADOVEANU:   Destăinuiri   scriitoriceşti, sau Thomas Mann despre el însuşi   (I)................ 222
AL. SANDULESCU : Intre dogmă religioasă şi umanitarism..... 225
PETRU COMARNESCU : Legătura dintre viaţă şi creaţie la Jack London    .    . 228
RECENZII
AL. PHILIPPIDE :  însemnări despre poezia lui Lermontov.....239
M. BUCUR : Victor Eftimiu : Teatru............241
CORNELIA ŞTEFANESCU: Howard Fast: Silas Timberman .    . 243
*
OSCAR LEMNARU : Cronica limbii literare..........246
*
REVISTA REVISTELOR : Gazeta Literară (nr. 32—33) ; Steaua (nr. 6—7—8) 250
+
MISCELLANEA: Spirit  modern   şi   proletcultism (C. Vălimăreanu) ; Fanaticii
artei   (B.  E.)     ,     ,     .     . ...........254
Erată la nr. 10/1956
La poezia „Sentinţa neputinţei" de Petre Solomon de la pag. 131, versul al 12-lea, se va citi în felul următor :
Cu sînge lumea-ntreagă. Ceasu-i grav.
G. CĂ LI NE SCU
SCRINUL NEGRU
ROMAN — fragmente —
I.
^Strada Rahmaninov este la capătul ei dinspre lacuri un simplu drum de ţară mergînd între un mal de lut şi un şir de castani înalţi, pe lîngă care se întind gardurile unor case de pe străzile perpendiculare — răspunzînd spre lacul Floreasca — şi zidurile cu ferestre mici ale unui fost grajd de cai de curse. Adesea, mormane de fîn şi de gunoaie, umplu aerul cu un miros hibrid -de iarbă cosită şi de putrefacţie acră. Străzile care dau spre lac poartă nume de boieri, strada Stroe Postelnicul, strada Băneasa Ancuţa, strada Ioniţă Vornicul. Malul de lut din partea opusă şirului de castani e acoperit vara cu buruieni pe care le pasc vitele locuitorilor de prin împrejurimi. Deasupra dîmbului stă dezolată ruina roşie a unei case neterminate. Atît drumul de ţară cît şi terenul de deasupra malului aparţin unei parcelări abandonate din cauza evenimentelor. într-adevăr, la capătul dinspre oraş al .drumului apare un dig cu balustradă eonsolidînd panta străzii, care urcă, mai departe, prin cîteva trepte, la alt nivel. De acolo strada este pavată şi canalizată dar aproape fără nici o casă, întocmai ca şi celelalte străzi din parcelare, presărate doar ou cîteva vile, nu lipsite de gust. Troscotul iese nestă-pînit prin interstiţiile ealdaxîmului ca şi cînd ar voi să cureţe scoarţa pă-mîntului de crusta de piatră. Cîte un mac roşu înfloreşte primăvara în chiar mijlocul străzii. Cît priveşte muşeţelul, el se-nmulţeşte abundent în rigola unui trotuar. Un cocoş bătrîn, cu creasta roşie bătută ca garoafa, îşi poartă găinile prin tot acest cartier, părăsit înainte de a se naşte. Cîteva capre cu iezi pasc vara şi, nu rare ori, cîte o turmă de oi cu lîna năclăită de noroaie invadează aceste paragini minată de un cioban.
Pe drumul de care vorbim, venea într-o după amiază de decembrie a anului 1950, dinspre strada Băneasa Ancuţa, o ceată de vreo douăzeci de persoane, bărbaţi şi femei, într-o coloană de cîte doi. Locurile fiind, ca de obicei, paştii, numai vreo patru copii mici aruncară din mînă bulgării de zăpadă cu care se jucau şi priviră la neobişnuita trupă, care se îndrepta spre capătul din spre stăvilar al străzii Rahmaninov. Cu greu un spectator neinformat şi-ar fi putut da seama cine sînt aceşti oameni. Unii păreau lucrători, sau mici Impiegaţi, alţii aproape cerşetori, cîţiva erau îmbrăcaţi mai bine dar în vestminte prea uzate ; unul din ei, însă, se remarca printr-un palton îmblănit şi prin căciulită de lutru şi arăta a fi un personaj important. Toţi se asemănau prin familiaritatea lor discretă, prin respectul care şi-1 acordau unul altuia, indiferent de .înfăţişarea vestimentară, în rine prin figurile distinse şi expresive în contrast ou ţinuta lor. O femeie în vîrstă, ieşită
6
G. CALINESCU
la un gard, atinse de 'braţ pe unul din ei. Acesta era un bărbat înalt, voinic, cu părul cărunt, tuns mărunt şi ascuns în parte sub o şapcă dată pe spate. Avea pe el numai un costum ide haine gri cu petice, foarte umflat, semn că pe dedesubt era prevăzut cu un cojocel, în picioare purta bocanci grei iar pantalonii erau strînşi jos la glezne cu cîte-un gumilastic gros. Omul înalt părea un hamal, iar gumilasticele aveau probabil scopul să-i degajeze picioarele în mers. ,Pe nimerii sacoului erau cusute două bucăţi de sac gros, în vederea, fără îndoială, de a feri haina de eroziune la ridicarea greutăţilor şi de a sluji totdeodată ca un soi de perne de amortizare a izbiturilor .
•— Dacă poţi să-mi schimbi butelia de aragaz ! — zise femeia aproape şoptind.
Bărbatul înalt îi răspunse cuviincios şi cu o grabă plină de zel:
— Mîine dimineaţă neapărat mă duc să iau număr la rînd.
Cînd convoiul fu ceva mai departe, una din femeile din şir, îmbrăcată într-un mantou de leopard veritabil, ce trebuie să fi fost admirabil pe vremuri, dar care acum era veştejit şi depilat pe regiuni întregi, formulă această întrebare surprinzătoare :
— Conte, în cartierul ăsta se găseşte mai uşor aragaz ? Hamalul făcu, din mers, o uşoară reverenţă :
— Prinţesă, dacă ţii rîndul de la trei dimineaţa şi chiar de cu seara, prinzi.
Femeia cu blană de leopard făcu un „ooh" dezamăgit.
Pentru a descifra restul convoiului de pe strada Rahmaninov, vom prezenta pe fiecare erou în parte, în ordinea aşezării lui./ Tn frunte, alături de un bărbat bătrîn ce părea preot, înainta sumbră prinţesa Hangerliu, pe care puţini ar fi reounoseut-o în scurteica ei de blană de oaie. Nu arăta cu mult mai bătrînă ca în urmă cu zece ani, însă carnea de pe obraji uscîn-du-i-se, căpătase o mască aprigă, bărbătească. Trei fire lungi de păr şedeau înfipte într-un neg mai jos de un colţ al gurii. Pe cap, prinţesa se încununase ou o tocă scurtă acoperită cu o camilafcă neagră, ceea ce-i dădea aer de călugăriţă. In mers se sprijinea pe un baston. In pantofii foarte comozi şi uzaţi se vedeau nişte tăieturi în rotocoale făcute cu foarfecele spre a se da libertate nodurilor de la degete. Deşi păşea pe un drum ca de ţară, în capătul unei aşa de ciudate cete, Hangerlioaica părea stăpînă pe sine, decisă şi chiar arogantă şi arunca bastonul cît mai departe de trup, într-un gest vehement. In schimb, vecinul ei mergea sgribulit şi mărunţel ca o femeie.
— Monseniore — zise Hangerlioaica — nu ţi-e frig ?
— Macs non, pas du tout — răspunse cel interpelat cu o blîndeţe uşor afectată — d'ailleurs ]e suis habitue; vous savez, au cloître le chauffage est tout ă fait precaire! *)
Spunînd acestea, îşi ridică fameieşte poalele sutanei ca să evite o baltă de noroi amestecat cu zăpadă. Pe dedesubtul veşmintelor sale trecu un foşnet satinos. Prelatul era înfăşurat într-o rasă de postav negru cu pelerină. Pantofii cu catarame aveau pingele enorm de groase spre a rezista şi erau lustruiţi cu o grijă bătătoare la oohi. Părul însoţitorului Hangerlioaicei era alb colilie şi cădea buclat de sub pălăria de fetru cu bordură în chip de stra-şină circulară. De. asemeni mustăţile şi o bărbuţă, mai răsfirată jos decît la punctul de plecare, contrastau prin albeaţă cu roşaţa infantilă a obrajilor. In ciuda lor, un cunoscător îşi dădea seama că are de a face ou un prelat
*) — Nu, de loc totul precar.
— de-altfel sînt obişnuit; ştiţi, la schit încălzitul e cu
SCRINUL NEGRU
7
catolic. Bătrînul era într-adevăr prinţul Valentin de Băleanu, urmaş de domn prin tată şi prin mamă, rudă cu Bibeştii, Ghiculeştii, Sturzeştii, Ma-vrocordaţii, Hangerliii şi toate familiile din protipendada de altă dată. Sub înfăţişarea-i mansuetă şi suavă, se ascundea slăbiciunea de a fi cunoscut şi tratat ca principe. Această vanitate decise asupra carierii lui. Spre a se remarca prin ceva extraordinar, se călugări în Franţa, devenind trapist. Tovarăşii săi de ordin, fie din intimidare, fie spre a-l măguli, îi ziceau „prince", făcîndu-1 să se roşească de o* plăcere imensă, copilărească, ce-i ilumina faţa ca unui sfînt de Guido Reni. Cunoscuţii se obişnuiră a-i spune ca din greşeală „prince". Cînd cineva uita acest protocol, observa că ţrapistul, mereu în atitudine de umilitate, aştepta nedumerit ca şi cînd n-ar fi priceput limba în care îi vorbeşte conlocutorul. Valentin de Băleanu îşi purta dimia sa de trapist prin saloanele aristocratice din Paris : Noailles, Caraman-Chimay, Văcărescu, Montesquiou de Fezanzac, Bibescu, etc. Era un personaj care se putea întîlni cu probabilitate la orice legaţie romînă din străinătate: Madrid, Londra, Roma. Avînd în vedere relaţiile internaţionale, Vaticanul se gîndi că putea să-1 folosească pentru propaganda catolică în alte sfere decît acelea în care operau uniţii din Ardeal. Prinţul căpătă dreptul de a oficia liturghia şi înalta distincţie 'de a purta titlul de monsenior, hărăzit principilor laici şi bisericeşti. In chipul acesta, oricine era obligat a da prelatului snob titulatura ce-1 făcea aşa de fericit. Totuşi în ţară, ibătrînul prefera titlul de „prinţ", întrucît socotea că lumea de aci nu-şi dă seama de semnificaţia cuvîntului „monsenior". Dacă Hangerlioaica îi spuse deci „monseniore", făcu aceasta intenţionat, spre a-i atrage atenţia că numai ea are dreptul la un apelativ voevodal. Căpătînd noua prelatură, prinţul îşi modifică învestmîntarea în chipul în care mergea acum alături de prinţesă. După prăbuşirea familiilor artistocratice, rămăsese în ţară şi locuia într-o chilioară oferită de un fost sanatoriu catolic etatizat. Pălăria, sutana, pantofii se învechiseră dar prelatul le curăţa cu zelul cu care o pisică îşi linge blana şi apărea mereu sclivisit, foşnitor şi de o smerenie studiată. Avea aerul de a purta pe umeri o cruce, care avea să-1 ducă nu în cer ci pe tronul domnesc al strămoşilor săi. Cu această viziune înaintea ochilor, suporta cu răbdare îngerească orice izbitură a soartei şi orice trivialitate a vieţii zilnice şi din această cauză părea popular şi în stare să se acomodeze oricărei situaţii.
In şirul al doilea păşea un băiat ca de doisprezece-treisprezece ani, dus de mînă de un bărbos impozant şi înalt. Copilul, subţire şi delicat, mer-gînd cuminte şi parcă cu preocuparea de a se conforma unui canon strict, purta pe el haine, odată elegante dar care acum erau evident sub vîrsta lui şi anume un palton negru puţin eloşat şi cu guler de catifea, pantaloni lungi bleumarine de la un costum marinar. Pe cap avea, de altfel, o beretă de matelot. Insă în picioare, în loc de ghete, tîra, aproape, cipici cu tălpi groase de pîslă. O şuviţă de crep la reverul paltonului arăta că băiatul este în doliu, însoţitorul era înalt ca un ulan şi poseda o barbă albă enormă aşezată în linie dreaptă pe piept. Nasul îi era voluminos şi coroiat în spre buzele mari, cărnoase, ieşind din marea de păr alb a mustăţilor şi bărbii. Deşi călca serios şi cu paşi militari, bărbosul, care se zgribulea într-un pardesiu vechi în stil de redingotă cu doi nasturi înveliţi în postav la spate, făcea impresia unui bonom. Obişnuit îi ziceau „Mareşalul" fiindcă fusese o vreme mareşal la palat. Altfel avusese gradul de general în cavalerie. Se numea Leon Cor-nescu şi era de familia cea mai bună, rudă ou Filipeştii, Odobeştii şi chiar cu casele domnitoare, dar se remarca prin purtarea lui cordial populară. Profesa o admiraţie grandilocventă pentru orice om de vază, din politică sau din literatură, indiferent de origine şi anîndria lui era de a dovedi în
a.
G. CALINESCU
amintiri naive, pe care le publica din cînd în cînd, uzînd de mari stăruinţe, prin gazete, că familia sa avusese legături cu bărbaţii eminenţi ai ţării. Frecventa întrunirile şi conferinţele, asculta cu smerenie cuvîntările, felicita pe oratori şi, uneori, cînd îi cunoştea mai de aproape, îi săruta pe frunte, înecîndu-le faţa cu barba mirosind a tabac. Mareşalul, care gospodărea cu avariţie o sfoară din moşia străbunilor săi, eonservînd mobilele, cărţile şi catalogînd atent toate documentele familiale, cerea bani pe la cine putea, spre a trăi pe un picior mai convenabil. Cînd nu ataca oral, trimitea lungi epistole cu o scriere monotonă, ascuţită ca gotica de mînă. Pretextul său obişnuit era o nenorocire sau o moarte în familie. Primul-ministru, plin de humor, văzîndu-1 într-o zi în aşteptare în anticamera sa, îi zise condolent:
— Ştiu ce te aduce, mareşale, ţi-a murit cineva în familie... Mareşalul, fie naivitate, fie şiretenie, profită iute de situaţie şi, cu o
tristeţe de circumstanţă, consimţi :
—• într-adevăr, excelenţă, mi-a murit un văr dinspre mamă.
Primea darurile cele mai mărunte cu mulţumiri superlative, mai ales în ultimii ani, cînd era aproape silit să cerşească. Un ou proaspăt căpătat de la vreo vecină îl făcea să cadă în extaiz. II ridica spre soare, îl ţinea în palmă examinîndu-1 uimit, precum Hamlet ţeasta lui Yorik şi, dacă dărui-toarea era tînără, o săruta patern pe frunte. Cuvintele sale obişnuite de recunoştinţă erau : „Dumnezeu să-ţi dea sănătate, să ai parte de tot ce doreşti !" Cu toate că lumea îl socotea cam redus la minte, mareşalul era clavecinist şi pianist emerit şi interpreta din Mozart ca un înger. Cînta şi din gură acompaniindu-se la pian şi la bucăţile sentimentale, lăcrăma şi se ştergea cu batista la ochi după terminarea lor, mîngîindu-şi apoi repetat barba. Maestatea sa binevoia a-1 solicita să-i cînte în orele sale de reculegere.
în rîndul al treilea mergea un bărbat ca de cincizeci de ani, cu mustaţă căruntă, tunsă englezeşte şi o doamnă subţire, foarte bătrînă, însă vioaie. Bărbatul părea îngândurat şi stînjenit în costumul său prea elegant, deşi demodat şi la un grad înalt de eroziune, şi răspundea politicos şi distrat la întrebările însoţitoarei sale :
■— Cîştigi ceva ? îl întrebă aceasta cu un uşor accent străin.
•— Neregulat — răspunse bărbatul distins cu mustaţă englezească — uneori mai mult decît e necesar pentru micile noastre nevoi, altădată nimic. Aş prefera un venit modest, dar sigur. Ş-apoi nu găsesc materiale...
— Oh, c'est toujours la meme histoire. Maintenant j'ai pas mal de lecons; malheureusement, pendant l'ete je perdu tons mes Sieves. Pourtant on vit toujours, un rlen nous suffit*)...
— Vraiment! — confirmă meditativ companionul.
— L'essenllel est d'etre bien portant**). Cîteodată mă irit (aci bătrînă doamnă aruncă prudent ochii înapoi spre contele cu înfăţişare de hamal), asta strică sănătatea. Imaginez-vous — spuse ea apoi mai în şoaptă — its m'ont voie toutes mes pommes de terre. Dire que c'est un conte et une comtesse Iablonski! J'avais mis de cote, cher monsieur, pour le 'jour de l'An, une belle buche, grande comme cela (bătrîna arătă dimensiunea cu mîinile), eh bien, Us me font volee aussi. C'est affreux! ***).
*) — O, totdeauna-i aceeaşi poveste. Acum am destule lecţii. Din păcate, vara pierd toţi elevii. Totuşi, continuăm să trăim, o nimica toată ne ajunge. **) — Esenţialul este să rămînem sănătoşi.
***) — închipuiţi-vă, mi-au furat toţi cartofii. Şi cînd te gîndeşti că e un conte şi o contesă Iablonski ! Pusesem de-o parte, scumpe domn, pentru ziua de An nou, o buturugă frumoasă, uite-aşa de mare (....) ei bine, mi-au furat-o şi pe asta. E groaznic I
SCRINUL NEGRU
9
Bătrîna era contesa de Verner-Sternberg, profesoară particulară de limbile franceză şi engleză, aristocrată baltică trăită in Franţa şi Anglia, a cărei fiică se căsătorise cu un Hrisoverghi, moşier boem cu pămînturile ipotecate şi rău exploatate, pe care dealtfel le pierdu odată cu exproprierea. Acum bătrîna, care locuia într-un demi-sol dintr-o casă modestă, îşi întreţinea fiică şi ginere, alergînd toată ziua pe la'elevii ei. In acelaşi demisol, într-o odaie cu săliţă, locuia contele Iablonski cu soţia şi o fată, Cucly. O parte a demisolului, mai joasă, constituia pivniţa locatarilor împărţită pe familii. Aci îşi punea bătrîna profesoară micile ei provizii de a căror dispariţie vorbea cu atîta aprindere bărbatului îngîndurat.
Acesta era inginerul Antoine Hangerliu, căsătorit cu Serica Băleanu, rudă a monseniorului şi vestită şi ea prin veleităţile ei princiare. Inginerul era un Hangerliu destul de dubios. Un Hangerliu oarecare adoptase în secolul trecut o fată naturală, care probabil era a lui. Aceasta, numită Uţa Hangerliu,- se mărită cu un mare negustor din Galaţi, numit Capgros, denumit din pricina căsătoriei : Gostache Capgros zis Hangerliu. Fiul lui Capgros, magistrat şi deputat înainte de 1900, se proclamă singur Rudolf Hangerliu zis Capgros, nevoind să renunţe, din raţiuni politice, la numele burghez. Se însura cu Chiriaca, fata foarte bogată a unui moşier din partea locului, Tase Zănoagă. Inginerul Antoine Hangerliu era fiul lui Rudolf Hangerliu zis Capgros şi al Chiriachii. El primi o educaţie de prinţ.trăind mult timp în străinătate. Soţia lui, Pulcheria Băleanu, cu numele de alintare Serica, nu fu satisfăcută cu noua apdaţie şi se iscălea Serica Hangarliu-Băleanu. Antoine era un om aşezat, care făcuse studii tehnice serioase în Franţa şi Germania, dar n-avea personalitate. Admira sincer pe ori ce om de merit, fie şi de origine joasă, cînd însă lua condeiul să scrie debita naivităţi exasperante. Competenţa tehnică şi-o punea în valoare la moşia sa şi a soţiei, electrificînd, mecanizînd totul. Industrializa produsele şi le desfăcea pe piaţă cu etichete blazonate. Serica îl domina şi-i impunea stilul ei de viaţă. Aceasta era obsedată de exemplul contesei de Noailles şi al Marthei Bibescu şi voia cu orice chip să cîştige celebritatea intelectuală în mediile mondene francizate. îşi construise, cu luminile lui Antoine, un castel cu o mare verandă susţinută pe coloane scurte în stil maltez ce dădea spre un lac artificial rectangular plin de nuferi şi înverzit de lintiţă, încăperile erau în boite ogivale joase, tencuite în calcio vecchio, mesele de stejar greu, scaunele ca nişte strane cu spetezele înalte terminate în unghi. Serica trecea din odaie în odaie îmbrăcată cu rochii largi, princiare şi se lăsa surprinsă stînd meditativ pe un jeţ şi răsfoind un volum îmbrăcat în piele de Cordoba şi prevăzut cu catarame de argint. Serica îşi scria toată corespondenţa numai în franţuzeşte şi părea uimită cînd cineva îi răspundea romîneşte. Genul ei literar era cugetarea. De pildă : „// n'y a rien de plus beau que de vlvre avec sagesse eţi se preparării tranquUlement pour l'au-delă. * Astfel de compoziţii erau denumite „Panseurile Şerichii". Spre a se face notorie. Serica provoca interviuri, făcea invitaţii, însă precara ei cunoaştere a adevăratei intelectualităţi romîne o făcea să remarce persoane lipsite de importanţă. Antoine şi ea făceau recepţia individului cu o grijă atentă, îl rugau să accepte cîteva aile de reculegere în castelul lor, se purtau cu speranţa unui principe într-un Ariosto, care putea să-i nemurească. De obicei erau preferaţi publiciştii la ziarele în limba franceză şi fotografii cu pretenţii artistice. Serica visa pentru Antoine un fotoliu la Academie, în con-
*) Nu există nimic mai frumos decît să trăieşti cu înţelepciune, pregătindu-te, în linişte, pentru viaţa de apoi.
10
G. CALINESCU
si'denaţia meritului pe care i-1 presupunea pentru simplul fapt de a fi arătat cu numele pe oare îl purta interes faţă ide ştiinţa naţională. Inginerul adună într-o broşură cîteva articole despre fizicienii şi inginerii romîni, punind o simpatie veritabilă şi o stîngăcie nu mai puţin evidentă. Castelul avu drept oaspeţi doi academicieni, însă nimeni nu îndrăzni a lua în considerare posibilitatea chemării lui Antoine Hangerliu la Academie. Cînd războiul izbucni, Serica, înspăimîntată de comunism, declară pe generalul Ion Antonesou mîntuitor al patriei şi invită la recepţiile ei cît mai mulţi din oamenii zilei. încrederea pe care o avea în „conducător" făcu să nu se gîn-dească la posibilitatea de a fugi din ţară, cu toate că poseda un apartament parizian, destul de somptuos, în bulevardul Haussman şi avea în depozit la băncile din Elveţia bijuterii şi aur. Pierdu castelul, moşiile şi tot ce avea şi eşua într-o odăiţă cu intrare prin scara de serviciu. Vîndură hainele şi puţinele obiecte salvate, apoi Antoine fu nevoit a-şi găsi o meserie. Deveni reparator de aparate de radio. încercările vieţii şi sentimentul obscur că ceea ce se întîmplase ;era în logica istoriei, îl făcură sumbru şi tăcut. Nu ştia cum să găsească clienţi, se ruşina să se tocmească şi observaţiile, uneori violente, ale clienţilor nemulţumiţi îi împurpurau faţa. Era întristat şi din pricina Şerichii. Aceasta, odată cu obraji puri şi uşor măslinii, cu nas grecesc şi ochi migdalaţi, se seofîlcise. Nasul luase profil de plisc, buzele, altădată cărnoase şi niciodată carminate, erau acum livide şi subţiate de amărăciune. Era cu desăvîrşire inaptă de a face un lucru util, să fiarbă un ou, să măture. Antoine însuşi strîngea patul, mergea la cumpărături. Serica rămînea uluită de a constata că nimeni în prăvălii nu-i sare înainte s-o servească, şederea la rînd i se părea o insultă personală. Citea toată ziua cărţi franţuzeşti şi englezeşti împrumutate iar seara, pînă noaptea tîrziu, răsucea înfrigurată butoanele aparatului de radio, căutînd să prindă posturile americane, engleze şi franceze. Acum mergea în spatele lui Antoine şi era femeia în mantoul depilat de leopard.
Alături de ea păşea ţanţoş un bărbat ca de patruzeci şi cinci de ani, părînd înalt fiindcă era slab, scobit în obrajii acoperiţi cu o barbă cotropitoare, tunsă mărunt şi neregulat cu foarfecele, ceea ce-i dădea un aer foarte premeditat de dandy neglijent şi hirsut. Acesta era Costică Prej-beanu zis Costică, zis şi regele Vahtang. Bătătoare la ochi, îndată, era îmbrăcămintea. Pălăria, cam mică, era de fetru negru, un dolman larg de loden verde se vedea cît de colo că fusese croit pentru o persoană mai corpolentă şi mai înaltă. In picioare, Costică Ura nişte bocanci eleganţi de vînătoare şi aceştia prea lungi şi în bună stare prin neîntrebuinţare. Dacă cineva ar fi relevat calitatea dolmanului, Costică ar fi spus îndată :
— Iţi place ? II vînd.
într-adevăr, se specializase în vînzări la Talcioc, în nume propriu sau în comision, fiind în această branşă un coleg cu madame Valsamaki-Farfara. Ca să nu plătească decît intrarea numai de cîţiva lei, a cumpărătorilor (taxa pentru vînzători fiind mai mare), Costică Prejbeanu îşi punea marfa pe dînsul. Cînd unui client îi convenea haina, nu pregeta s-o scoată de pe el şi s-o ofere. Denumirea de regele Vahtang, aşa de bizară, nu era totuşi chiar cu totul fantastică. în felul său, Costică era într-adevăr urmaşul regelui Vahtang al Georgiei şi iată cum : Se ştie că un prinţ, Alexis Chirilovici Bagration s-a căsătorit cu Zoe Văcărescu, al cărei mor-mînt se află şi azi în curtea bisericii Mavrogheni, la şosea. Fata acesteia, Saşa, născu în dimineaţa zilei în care muri .soţul, Aga Băleanu, un băiat care fu trecut în matrice drept fiul mortului, deşi Aga zăcuse greu bolnav în pat un an şi jumătate. Toată lumea ştia că agoaia trăia cu altcineva.
SCRINUL NEGRU
11
în anii următori, ca văduvă, făcu alţi copii, naturali. Atunci o rudă bătrîna din parta Văcăreştilor, postelnicul Manolache P'rejbeanu, înfie pe loţi copiii Saşei, inclusiv pe cel înscris sub numele de Băleanu. Nepotul de fiu al acestuia era Costică Prejbeanu, care însă nu uita că oficial se trăgea din Aga Băleanu. De aceea regele Vahtang mergea aşa de familiar alături de Serica Hangerliu-Băleanu.
Mai în spate, veneau un bărbat şi o femeie de un aspect foarte mi-zeros, şi anume Charles-Adolphe Vasilevs Lascaris, sau mai simplu, Vasi-lescu-Lascaris şi Zenaida Mânu, poreclită Străchineasca. Bărbatul purta şapcă şi un palton cadrilat, rezultat din întoarcerea pe dos a unei stofe cu două feţe, iar în picioare galoşi umpluţi cu hîrtie, puşi deadreptul, fără ghete şi legaţi de labe cu şireturi ca să nu cadă. înfăţişarea lui Charles-Adolphe era la întîia vedere comună, cu ceva de Impiegat. Era slab, totuşi obrajii îi erau roşii şi solzoşi din cauza unei cuperoze ce trăda vîrsta matură şi un trecut de plăceri. De fapt, îi zicea Lascăr Vasilescu, fiind fiul unui Vasilescu oarecare. Numele de Charles-Adolphe îl adoptase pe nesimţite cu ajutorul unei mărturii în lipsa presupusă a actului de naştere, care însă exista. Deveni Charles-Adolphe Vasilescu, transportă pe Lascăr la sfîrşit sub forma de Lascaris. Cum omul cu galoşi izbutise a intra în diplomaţie ca secretar de legaţie, începu a pretinde că se trage din împăratul bizantin Jean Lascaris de la Niceea. Producea chiar unele documente genealogice din secolul XVIII, precum că un călugăr Lascaris, din ţara Romînească, era urmaşul suspomenitului împărat, nu putea însă dovedi că el însuşi se trage din călugărul în chestiune. Nu mai puţin în lumea diplomatică, satisfăcută cu sonorităţi, diplomatul luă obiceiul a se numi curajos Charles-Adolphe Vasilevs-Lascaris. Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristocraţie cu prudenţă şi amabilitate. Acum cînd toţi se prăbuşiseră, nimeni nu voia să audă de genealogia lui Charles-Adolphe. Mania lui era de a căuta mereu hîrtii vechi şi a importuna pe madam Valsamaki-Farfara şi pe alţii cu ele, cu susţinerea că va putea dovedi într-o zi în chip categoric ascendenţa sa bizantină. Scotocea prin Arhivele Statului şi la Academie şi procura specialiştilor pentru modeste onorarii memorii şi fişe. Făcea chiar trafic de documente. Prezenţa sa printre atîtea nume autentice sonore se explica prin faptul că negîndu-i-se orice relaţie posibilă cu străvechii Lascaris, se ştia că mamă-sa, soţia obscurului Vasilescu, era născută Faccâ, deci rudă cu Gaittany, Hangerlii şi ceilalţi. Zenaida Mânu avea înfăţişarea fără echivoc a unei cerşetoare curate. Paltonul de pluş era cîrpit într-un loc cu un petec mare de ştofă de altă nuanţă, ciorapii erau vizibil încăputaţi, o pălărie cloş îi cădea blojdită peste ochi. Zenaida avea încă tenul curat al unei călugăriţe, două guşe flasce şi suferea de o trembolenţă a gîtului care o făcea să-şi clatine necontenit capul. Părea a fi cam slabă de minte. încolo arunca şi ea cîte o frază franţuzească. Semnul ei caracteristic era un săculeţ lung de pînză în care de ani de zile purta o strachină. Fusese singura fată pe lîngă mai mulţi fraţi care îi mîncaseră averea. Fiind urîtă şi insuficientă mintal, nu se putuse mărita. Fraţii îi constituiseră un fel de rentă la o verişoară cu obligaţia de a o întreţine. Atît fraţii cît şi verişoara muriseră şi rubedeniile se simţiră obligate a nu lăsa pe drumuri pe Zenaida. Aceasta dormea într-o odaie mică, deasupra unei bucătării la una din rude şi mînca pe la toate, apărînd fie la prînzul copiilor, fie la anume reuniuni închise. Cînd n-o putea primi, îi dădeau în strachină cîte ceva de mîncare. Zenaida cerşea decent şi era prezentă la toate botezurile şi înmormîntârile, cu o restricţie : Nu cerea de pomană decît la familiile mari cu care era
12
G. CALINESCU
înrudită, ferindu-se a apela vreodată la oamenii de rind. Acum, cînd toate familiile mari căzuseră aproape la mendieitate, Zenaida căpătase importanţă socială şi devenise utilă fiindcă putea da informaţii asupra chipului de a scoate la capăt în viaţă cu puţin. Totuşi, nici acum- Zenaida nu ieşea din sfera sa şi alerga tot pe la rubedeniile, oricît de mizerabile, solîcitîndu-le o contribuţie modestă. Astfel ea spunea lui Charles-Adolphe Lascaris că Şu-ţeştii găsiseră azi, nu se ştie cum, o conopidă „dorit its se regalerent" * în vreme ce Sturzeştii, mai nenorocoşi, mîncau numai varză acră goală.
— Oui, monsieur, rien que de la choucroute!' **
In rîndul al şaselea urmau un tînăr cu aspect de muncitor de fabrică şi o tînără slabă şi mai de grabă măruntă la stat. Muncitorul era dichisit prea cu gust şi purta o canadiană de doc căptuşită cu blană de oaie. Avea, dacă îl priveai mai atent, aerul unui sportiv sau al unui cîntăreţ de bar, impresie pe care o întărea un mare acordeon alb Hohner, pe care îl ducea la umăr. Gesturile sale erau decente şi blînde, cu toate astea ţinuta sa era în general cu mult prea surprinzător măsurată şi discretă pentru un actor sau un om din popor, iar privirile îi erau oîteodată reci şi distante. Lucrătorul cu acordeon era Matei-Radu-Mircea-Gaston Basarab, rudă cu Brîn-covenii, cu Bibeştii, cu Bălenii, cu Hangerliii, dintr-o ramură care susţinea a se trage direct din Neagoe Basarab, fără1 mijlocirea Brîncovenilor sau Can-tacuzinilor. Ei dovedeau că un strămoş, considerat fără urmaşi, avusese totuşi moştenitori. In orice caz familia tînărului era cunoscută de toate celelalte şi în strînse legături familiale cu ele. Matei-Radu Basarab fusese aviator şi mai ales automobilist, mare as al competiţiilor internaţionale. Era deci un mecanic de mina întîl. Rămas pe drumuri împreună cu mamă-sa, la care ţinea sincer, dar cu o ostentaţie părînd afectare, după cîteva expediente, ajunse în stadiul înfometării. Atunci se prezentă la direcţia unui mare atelier care făcea caroserii şi monta motoarele pe şasiuri.
— Ştiu să montez — zise el cu o simplitate excesivă, parcă jucată — n-am ce mînca !
Directorul, provenit dintre muncitori, îi examina liniştit faţa prea distinsă şi uitătura fixă din cauza foamei. Pe o farfurie avea înaintea sa cîţiva porumbi fierţi, rupţi în două.
— Nu iei ? — îl îndemnă el, fără nici o nuanţă deosebită, rupînd însuşi cu degetele cîteva boabe de pe un ciucălău.
Fără a se grăbi, dar şi fără a întîrzia, aşa cum ai primi o ţigară, cel invitat luă porumbul şi-1 mîncă banat.
— Cum te numeşti ? — întrebă directorul.
Fie din zăpăceală, fie din inconştientă pornire de a epata, tînărul răspunse :
— Matei Basarab !
De obicei îşi spunea Matei-Radu.
Un imperceptibil surîs trecu prin ochii directorului, care însă întrebă iarăşi cu desăvîrşire serios :
— Eşti rudă cu Matei-Basarab, Voevodul ?
— Da ! zise-tînărul, făcîndu-se a nu releva nici o posibilă ironie. Directorul tresări o clipă, parcă silit a  ieşi din calmul normal, apoi
reluîndu-şi placiditatea, continuă interogatoriul.
— Spune-mi rudele dumitale... mai apropiate.
— Mama e născută Şuţu, am un unchi Ştirbey, naş mi-a fost prinţul Basarab-Brîncoveanu.
*) „cu care se delectară"
**) — Da, domnule, numai varză acră !
SCRINUL NEGRU
13
Şi Matei Basarab scoase un extras de naştere în care martorii erau un Brîncoveanu şi un Cantacuzino. Directorul deveni meditativ : — Tovarăşe, să vii cu o autobiografie.
Incredinţîndu-se că nu are de aface cu un nebun sau cu un mistificator, după ce-1 supuse la probe ce dovedeau perfecta sa competenţă, nu fără a cere aprobarea forurilor superioare, directorul angaja pe tînărul cu nume scandalos.
Fata de lîngă Matei Basarab se numea Cucly şi era fiica contelui Iablonski, hamalul. Acesta se refugiase în Romînia atunci cînd Polonia fusese invadată de armatele germane. In familia soţiei lui intrase prin alianţă un Mavrocordat, prin mijlocirea căruia căpătă un post de contabil la moşia luj Antoine Hangerliu. După sărăcirea acestuia, fu angajat ca vînzător la Aprozar, apoi deveni hamal, locţiitor la cozi, făcînd orice fără cîrtire, pentru a-şi întreţine soţia şi în deosebi fata,.care avea acum vreo şaptesprezece ani şi se zbătea să intre ca balerină la Operă. Cucly nu era frumoasă la întîia vedere sau cel puţin nu era de o frumuseţe strict facială Trebuia văzută în total, de la cap pînă la picioare. Nu avea nici o porţiune a trupului rotundă, părea ciocănită ca bronzurile, într-atît muşchiulatura fină i se profila pe sub piele. Se îmbrăca în aşa chip încît conturul trupului i se ghicea de sus pînă jos ca sub jupoane de tul. Cucly nu şedea ca toate femeile pe scaun, îşi vîra un picior pe sub altul sau îşi aducea amîndoi genunchii pe sub bărbie strîngîndu-se cu braţele şi lăsînd fără jenă să i se vadă chiloţii care de fapt erau un tricou de lînă fină albă sau nişte pantaloni scurţi şi bufanţi de satin negru. Avea lipsa liniştită de pudoare a unei atlete sau înotătoare. Ochii îi erau mici şi sclipitori şi rîdeau cu nevinovăţie sub pletele de un blond platinat, bătînd ireal în alb. Acum era îmbrăcată cu un,dolman strîns bine la mijloc cu o centură astfel că poalele hainei se ridicau ca o fustanelă şi se poticnea din cînd în cînd în cizmele de cauciuc prea mari pentru fluierele ei subţiri.
In spatele ei mergea Dinu Gaittany, omul cu căciulită de lutru şi palton îmblănit, care avea alături pe madam Valsamaki-Farfara. Convoiul era încheiat de contele Iablonski şi de o femeie bătrîna cu un rucksack în spinare. Aceasta era „la generale" sau generăleasa Cernicev, o olandeză ce fusese căsătorită cu un general de origină finlandeză din armata ţaristă, rămas în ţară după 1917 şi decedat aici. Olandeza, femeie cultivată şi înrudită şi ea pe departe cu Bălenii din străinătate, nu mai avea pe nimeni de aproape sau cel puţin nu voia să se despartă cu nici un chip de mormîntul bărbatului. îşi găsise în strada Ioniţă-Vornicul o magherniţă şi trăia luînd cu chirie pămînt pe locurile virane de prin împrejurimi, pe care îl semăna cu cartofi şi legume şi crescînd, pentru lapte, o capră pe care o vedeai adesea păscînd legată >de un par pe dîmbul străzii Rahmaninov. „La generale" era îmbrăcată nu se poate mai prost, cu o rochie de postav gros roasă şi peticită şi cu un cojocel jupuit peste care trecuse baierele rucksack-ului. Cu toate astea, avea înlesnire în mişcări şi distincţie. Primăvara o zăreai cu o cazma săpînd voiniceşte pămîntul răzorului închiriat şi dezgolindu-şi pulpele în jurul cărora nişte ciorapi rupţi de lînă erau legaţi cu sfori. Arsă de soare la faţă şi cu părul alb scurt, în bătaia vîntului, ea zîmbea la cîte un trecător ce i se părea mai de calitate, ca spre a-i spune că viaţa se cîş-tigă în sudori. Avea şi o bicicletă pe care trecea vertiginos, mereu cu sacul în spate, şi cu o plasă în faţa ghidonului, în care aducea coceni de porumb, iarbă pentru capră, talaşi şi rumeguş, după împrejurări. Generăleasa era rlină de invenţie şi hotărîre şi dacă afla că într-un loc se aruncă la canal spanac veşted sau s-a adunat la construcţia podului rumeguş de la scîndu-
14
G. CALINESCU
rile tăiate spre a face mulaje pentru stîlpii de beton, alerga pe bicicletă. Cînd în faţa unei case se termina descărcarea şi cărarea lemnelor: de foc, sub ochii stăpînului, dacă acesta părea om subţire, generăleasa descăleca de pe velo-ciped şi desfăcîndu-şi într-un zîmbet imens dinţii ei laţi, zicea :
— Monsieur, permettez-vous que je ramasse ga?*
In timp ce proprietarul lemnelor era încă paralizat de surpriză, generăleasa vîra mîinile-i vînjoase în mormanul de aşchii, îl îndesa în coşul bicicletei sau în sacul din spate şi se îndepărta pedalînd şi făcînd reverenţe de mulţumire din mers.
In afară de aceste şaisprezece persoane, mai erau alte trei care mergeau la oarecare distanţă de rînduri, necutezînd a se încadra în ele : un bă-trînel în care se putea recunoaşte secretarul Hangerlioaicăi, un fel de seminarist slab, care era un ministrant catolic însoţind ipe prinţul monsenior Băleanu şi un om cu o sapă pe umăr. Dinu Gaittany părea foarte plictisit şi se uita nervos în dreapta şi în stingă ca şi temîndu-se de a nu fi descoperit in-tr-o asemenea ceată. In chip evident nu era încîntat de tovărăşia în care se afla şi venise numai din spirit de disciplină familială, hotărît s-o şteargă cît mai repede. Din cînd în cînd consulta ceasul, ,întreţinindu-se pe şoptite cu madam Valsamiaki-Farfara, care acum renunţase la landuri şi la mimica hieratică a îfeţii şi acceptase bătrâneţea curajos. In ciuda cutelor adinei din obraji şi a lividităţii buzelor, avea un aer mai tineresc din. cauză că liniile ei de la treizeci de ani se profilau pe sub piele. Rîsul nestînjenit îi conferea un aer spiritual ce anula o parte din semnele senilităţii.
— Ce te face să crezi — spunea Gaittany — că băiatul e al lui Hangerliu ?
— E un lucru precis — zicea madam Farfara — ştiut de toată lumea. De altfel şi de n-ar fi, nu importă, prinţesa ia adoptat un copil care este afin cu neamul hangerliesc.
— Chestiunea aceasta n-am înţeles-o bine, deşi am mai auzit-o. Te rog să-mi explici cum.
— E foarte simplu. Chiriaca, mama lui Antoine, eră verişoară cu Nicu, .tatăl bietei Caty. Ilie Zănoagă, tatăl lui Nicu, era frate cu Tase Zănoagă, tatăl Chiriachii. Prin urmare, chiar şi prin mamă, Filip e înrudit cu Han-gerliii.
— Atunci e-n regulă ! —- admise Gaittany, nu fără un imperceptibil humor.
Din convorbirea dintre cei doi se desprindea motivul pentru care această ceată de oameni se urca spre strada Fabrica de Spirt, în direcţia lacurilor. Murise, în mizerie, Caty, femeie de lume şi văduva unui diplomat. Aceasta lăsase un copil, Filip, pe care Hangerlioaica îl adoptase mai înainte, întrucît îl considera conceput cu Hangerliu cel împuşcat. Intenţia prinţesei era de a-1 lăsa pe Filip moştenitor al titlurilor hangerlieşti şi deci, platonic, pretendent la scaunul voevodal. Acum înmormîntau pe Caty şi, în măsura posibilităţilor, devotaţii familiei, cîţi nu fusese arestaţi sau nu fugise în străinătate, veneau la ceremonie.
— Perfect — mai zise Gaittany — dar de ce o lînmormîntează catolic? Caty era, pe cîte ştiu, ortodoxă.
— E o întreagă poveste — intră madam Farfara în chestiune, cu o voce potrivită ca să nu fie auzită de cei din rîndurile din faţă.
Caty era într-adevăr ortodoxă, însă monseniorul venind s-o consoleze la patul ei de zăcere, socoti că avea un prilej de a salva o oaie rătăcită,
*) — Domnule, îmi daţi voie să string asta ?
SCRINUL NEGRU
15
scoţînd-o din ceata schismaticilor, fără speranţă de mîntuire. Sanctitatea Sa Papa ar fi primit cu multă consolaţie ştirea unei atari convertiri. Prinţul vorbi aşa de blînd despre durerile vieţii şi de datoria noastră de a ne pregăti cu grijă pentru veşnicie care nu se poate agonisi decît murind în sînul apostolicei biserici romane, încît bolnava simţi o speranţă confuză şi acceptă să fie botezată. Contesa Iablonski îi servi drept naşă. După o oarecare pregătire, catecumena primi botezul, în mod excepţional, în pat, monseniorul suflînd asupra ei de trei ori şi stropind-o apoi, după alte mici ceremonii, cu apă pe frunte. A doua zi, după deces, se prezentă la Hangerlioaica un subdiacon catolic care îi dezvălui că moarta fiind catolică era indicat să fie înmormîntată într-un cimitir catolic. Hangerlioaica îşi înălţă pieptul indignată.
— Dar răpo_sata era creştină-ortodoxă, domnule.
— Insă luminată de Cel-de-Sus şi printr-o fericită catechisire, a primit taina sfîntului botez de la monseniorul Valentin de Băleanu.
— Je m'en... (prinţesa era gata să spună ceva oribil dar îşi înghiţi furia) — Mi se pare că monseniorul Băleanu — continuă ea mai potolit — a făcut un exces de zel în afacerea aceasta.
Subdiaconul îşi frecă mîinile mărunt în semn că nu-şi îngăduie a-şi exprima nici o opinie.
— Credinţa noastră strămoşească, rumînească, — zise prinţesa apăsat, •— este cea ortodoxă. Toţi marii noştri voevozi rumîni au fost ortodocşi.
— Vă rugăm să binevoiţi — insistă subdiaconul — a vorbi cu monseniorul.
Prinţesa şedea deasupra unui grajd de cai de curse, într-un fel de pod înalt care fusese construit în vederea depozitării fînului şi prefăcut apoi prin teneuire, într-o locuinţă. Urcarea se făcea pe o scară exterioară, cam repede şi cu balustrada ruptă" pe alocuri. Pe aceasta se suia cu două zile înainte, prudent, monseniorul prinţ, urmat de mareşalul cu barbă magnifică, de regele Vahtang, de madam Valsamaki-Farfara şi de alţi cîţiva. Se ţinu un adevărat consiliu. Prinţesa şedea ca de obicei, în fotoliul ei, salvat din naufragiul vieţii, avînd mereu alături pe secretarul îmbătrînit şi acum benevol şi care îi şi descoperise acest lamentabil azil la un servitor al Hangerliilor, dedicat în ultimii ani după ieşirea din serviciu, întreţinerii cailor de curse, în odaia care era destul de lungă, însă joasă, erau afară de un divan, slujind şi de pat şi acoperit cu un chilim uzat, o mică comodă Louis-Philippe, un secretaire Louis XVI de lemn de trandafir, o ladă mare de nuc sculptat, apoi nişte bănci ordinare de lemn, vreo două taburete, un lighean de porţelan spart şi legat cu sîrmă, o cană asemeni, cu buza ruptă. Un calendar bisericesc pe o singură foaie era lipit pe un perete, pe care se afla şi o icoană de argint cu candela aprinsă dedesubt. Un portret mare, fumuriu, între ferestrele scunde ale odăii, reprezenta, de bună seamă, pe Hangerliu, domnul valah. Deasupra divanului erau atîrnate cîteva miniaturi din epoca 1830— 1840. Monseniorul, mareşalul, şi regele Vahtang se aşezară la rînd pe o bancă în faţa fotoliului Hangerfioaichii, ceilalţi pe unde putură prin odaie.
— Monseniore — începu prinţesa sever — mi s-a spus că ai fi botezat catolic pe mama lui Filip al nostru.
^Monseniorul lăsă capul în jos, plin de o smerenie dulce, îşi apucă bărbuţa cu mîna, apoi o umflă cu palma deschisă petrecută pe dedesubt:
— J'ai eu vraiment ce bonheur inespere de sauver une âme...*
*) — Am avut într-adevăr fericirea nesperată de a mînitui un suflet.
16
G. CALINESCU
. ~7 Ei- ~ icni Hangerlioaica cu pofidă — ai mîntuit un suflet. După voi, noi rummii mergem toţi în iad !
— Ooh! —-.îşi împreună mîinile monseniorul si apelînd cu priviri rugătoare la ceilalţi ca spre a se disculpa — je n'ai jamais dit cela. **)
— Scumpe monseniore, Caty era ortodoxă.
„, ~ ^aLs elle a reQU la lum^re du bapteme, entrant vians le sein de leghse de Rome. ***)
— Un prinţ.rumîn nu poate să fie papistaş — se supără Hangerlioaica. r S
— Ce n'est question que de la mere... ****)
. — £ v?r,b£î de mamă, însă cum are să meargă Filip într-un cimitir catolic ? Ce fel de simţire rumînească şi ortodoxă va căpăta ştiind că ma-ma-sa a fost o renegată ?
Prinţul-monsenior se apără numai cu mîinile de duritatea acestor vorbe. Cînd prinţesa se mai potoli, el dădu a înţelege că problema avea o latura politica ce nu trebuia trecută cu vederea. Romînii nu sînt acum numai ortodocşi ci şi uniţi cu biserica romano-catolică, Vaticanul şi puterile occidentale vor acorda un interes sporit acelor cercuri legate confesional de ideea romana. Hangerlioaica înţelese că nu putea contraria cercurile aristocratice dm afară de la care spera într-un viitor oarecare, înfăptuirea viselor sale. Catolicismul este o forţă internaţională. Nu se împăca totuşi cu ideea unei demonstraţii publice în sens catolic.
— Cum pot eu, prinţesă rumînă, să intru cu urmaşul familiei Hangerliu într-un cimitir papistăşesc ?
— Există remediu la toate — interveni mareşalul bonom — s-o în-mormîntăm într-un loc neutru, discret, undeva la ţară, cum era obiceiul boierimii de altădată.
— Un cimitir mic, .e află aici aproape — zise madam Farfara — în satul Herăstrău. Au fost înmormîntaţi pe vremuri prin partea locului Flo-reşti, Măneşti, o Caranfiloaie. Crucile de piatră au fost scoase, le-am văzut aruncate pe marginea groapei de lîngă cartierul Tei.
După oareoari dezbateri compromisul fu admis de ambele părţi. Nimeni n-ar face azi vreo obiecţie asupra confesiei decedatului şi de altfel prin actul de naştere se dovedea că răposata fusese ortodoxă. Un loc lîngâ zidul cimitirului ar fi socotit tacit ca fiind adjudecat lumii catolice. La groapă avea să se oficieze o scurtă ceremonie după tipicul bisericii romane. Monseniorul, mareşalul şi ceilalţi coborîră pe scara cu balustrada ruptă iar regele Vahtang cu madam Farfara merseră îndată să pună la cale lucrurile. Fără a ascunde nimănui adevărul, spre a nu da naştere la incidente penibile, obţinură cu uşurinţă autorizaţia şi consimţirea autorităţilor ecle-siastice din mahala. Acum, în această după amiază de iarnă, se îndreptau cu toţii spre micul cimitir unde sicriul cu răposata fusese dinainte dus cu un camion-automobil.
Convoiul ieşi în strada Fabrica de spirt, apoi în şosea şi trecu pe podul de lemn de la stăvilar, în fine o luă spre stînga pe marginea lacului Floreasca. Aci totul era pustiu, doi copii mici, curioşi se ţinură însă de alai. In tot timpul mersului, membrii procesiunii vorbiră în şoaptă şi frînturile de frază ce se auzeau trădau preocupările fiecăruia.
— Mîine — zicea regele Vahtang — trebuie să mă scol pe la cinci dimineaţa ca să prind tramvaiul. Mă duc la Talcioc să vînd bocancii ăştia.
**) — N-am spus niciodată asta.
***) Dar ea a primit taina botezului, intrînd în sîmul bisericii din Roma. ****) E vorba numai de mamă.
SCRINUL NEGRU
17
Intru cu ei în picioare, ca să nu plătesc taxă.
— Bine, dar cu ce te-ntorci ? — se miră Serica Băleanu.
— Iau în buzunar nişte sandale de cauciuc.
— Am găsit un document — declară Vasilevs-Lascaris — care nu mai lasă nici o îndoială asupra continuităţii Lascarizilor în Ţara Romînească. Este o mărturie asupra unui sluger Dragodan că este fiul călugărului Lascaris. Ei bine, am indicii precise că acest Dragodan are contingenţe cu ascendenţii noştri. Rămîne numai să pun lucrurile la punct.
— Căpătai azi o gutue — zicea Zenaida Mânu, bătînd cu mîna pe sacul ei — am s-o gătesc cu puţin zahăr şi o felie de costiţă.
— A murit în dureri groaznice — spunea madam Farfara, făcînd aluzie la Caty.
— Părinţii sînt nemulţumiţi că copiii nu fac progrese, se plîngea contesa ele Verner-Şternberg, — vina. este a lor fiindcă nu-i lasă să-şi prepare lecţiile. Numai conversaţie, odată sau de două ori pe săptămînă, nu-i de-ajuns.
— Am cartofi de vînzare! — se oferi generăleasa Cernicew— poate cunoaşteţi un amator.
— J'ai la joie de souffrirpour notre Seigneur! murmura monseniorul-prinţ — c'est une aubaine pour nous tous que d'etre humilies '*) : nisi efficia-mtni sicut parvuli, non intrabitis în regnum coelorum.)
— Aş vrea să dansez mult, mult de tot ! — spunea Cucly către Matei Basarab, care îşi sălta acordeonul pe umeri.
— Iau deocamdată băiatul cu mine, ca să-i supraveghez educaţia — notifică Hangerlioaica, punînd piciorul în pragul cimitirului.
Rari fulgi de zăpadă începură" să pice şi cîrduri de ciori să fîlfîie prin aer, trecînd din copac în copac, în aşa fel încît unii arbori desfrunziţi se umpleau de ciudate fructe negre în vreme ce alţii le pierdeau. Lîngă o groapă săpată de curînd la capetele căreia se ridicau movile de pămînt scos proaspăt cu sapa, se afla un sicriu acoperit cu un giulgiu asupra căruia sta culcat un crucifix. O luminare goală, din lipsă de sfeşnic, era înfiptă deadreptu! în pămînt. Doi oameni cu cazmale şedeau lîngă groapă şi făcură loc între ei aceluia care venise împreună cu ceata. Se găsea acolo şi subdiaconul care vizitase pe Hangerlioaica şi care peste sutană avea petrecută o cotă neagră de dantelă şi o stolă, deasemeni neagră. El aştepta cu un pachet de veşminte bisericeşti în braţe. Seminaristul slab se repezi să ia pachetul şi începu să ajute monseniorului să se îmbrace pentru ceremonie. Acesta scoţîndu-şi pălăria din cap revelă o ţeastă goală ca şi lustruită de o tonsură extremă, buclele albe de păr căzînd' numai pe frunte, deasupra urechilor şi la baza craniului. Monseniorul îşi petrecu, ajutat de asistenţii săi, cota neagră şi stola şi luîndu-şi o expresie serafică, începu să cînte elegiac, mai mult recitind, după tipicul gregorian.
„Benedictus Domintts De-us Isra-el: qui-a vi-si-tavit, et ţe-cit redem-t ptionem plevis su-ae",
Ca şi stîrnită de versetele latine pe care prinţul le pronunţa franţur. zeşte, ninsoarea începu să pice cu fulgi mari, deşi încă rari. Un puf de zăpadă căzu drept în flacăra luminării, făcînd-o să se strîngă şi să oscileze o clipă. Asistantul fără superpelîciu trase giulgiul de pe sicriul care era de brad, abia dat în fugă la rindea. Capacul era dinainte pus şi bătut^în cuie. Ceata boierească se aşezase în careu în jurul prinţului-preot   şi  în ■ faţa
*) — Am fericirea de a suferi pentru- Mântuitorul nostru...— penku .JiO-Le .o., .adevărată pomană cerească să fim umiliţi.
2 — V. Romînească nr. 11
18
G. CALINESCU
gropii, însă la o anume distantă. Toţi şedeau solemni, absenţi, impenetrabili în rigiditatea lor. Hangerlioaica, într-un capăt, privea severă înspre un pom, lovind din cînd în cînd cîte o pietricică de pe jos cu vîrful bastonului, mareşalul lăsase puţin capul în barba care-i ningea tot pieptul. Moarta, ascunsă în sicriul de brad, părea a-i lăsa indiferenţi, ca şi cum ideea jalei ori spasmului era incompatibilă cu această categorie de 'oameni. După ce monseniorul îşi termină cîntarea printr-un dialog cu subdiaconul, se produse tăcere şi nu se auzi decît tuşea baritonală a regelui Vahtang. Asis-tantul cu aer de seminarist făcu un semn oamenilor care se adunară în jurul sicriului, petrecînd două frînghii pe sub el :
— Mai trebuie un om ! — spuse foarte discret asistantul.
Atunci, după cîteva momente de aşteptare, contele Iablonski se desprinse din careu şi punînd şapca în buzunarul sacoului, se apropie docil de groapă, aşezîndu-se la capătul rămas liber al unei frînghii. Cei patru oameni stînd cîte doi la fiecare capăt al coşciugului, îl ridicară de funii în sus şi trăgîndu-1 deasupra groapei, începură să-1 coboare în jos pînă ce se auzi izbitura lemnului de fund. Apoi scoaseră frînghiile şi se dădură la o parte iar contele Iablonski se întoarse şi-şi reluă locul în careu. Această operaţie fu privită cu aceeaşi impasibilitate serioasă, fără nici o manifestare deosebită de emoţie. Numai Zenaida Mânu îşi clătină ritmic capul iar Filip, moştenitorul titlurilor voevodale hangerlieşti, care şedea acum lîngă prinţesă, arăta foarte palid la faţă deşi se conforma întocmai nemişcării celorlalţi. Monseniorul, aplecîndu-se spre una din movilele de pămînt, luă puţină ţarină în mînă, pe care începu s-o presare peste sicriul din groapă. Apoi, ri-dicînd ochii spre cer, spuse, încet, aproape confidenţial, dar profund, răspicat şi cu inflexiuni de implorare :
„Fac, quaesumus Domine hanc cum famula lua defuncta..."
Aci avu o amnezie curioasă pentru unul care botezase pe răposata şi întrebă pe cei de faţă cu blîndeţă excesivă : — Comment s'appelalt-elle ? *)
— Cătălina ! şopti mareşalul.
Monseniorul stătu puţin nedumerit, negăsind, se vede, repede corespondentul curent, apoi urmă :
„...Cătălina misericordiam, ut faclorum suorum in poenis non reci-piat vicem quae\tuam in votis tenuit voluntatem; ut sicut hie earn vera fides junxit fidelium turmis : ita itlic earn tua miseratio societ angelicis choris. Per Christum Dominum nostrum.
— Amen — răspunse subdiaconul. Prinţul îşi ridică glasul solemn :
■— Requiem aeternam dona ei Domine.
— Et lux perpetua luceat ei — replică subdiaconul.
— Requi-escat in pace — intona prinţul, aprobat de subdiacon cu un „amen". După aceea monseniorul pronunţă despărţind clar silabele şi in-tonîndu-le gregorian, aceste cuvinte :
— Anima e-jus et animae omni-Um fide-U-um de-functo-rum, per mi-se-ricordi-am De-i requi-escant in pace.
Subdiaconul răspunse grav : Amen.
In fine moseniorul se trase la o parte şi se uită întrebător la grupul celor de faţă, aşteptînd parcă ceva. Celălalt asistant îi întinse pălăria pe care şi-o puse pe cap căci începuse să ningă des cu fulgi mari căzînd pieziş. Prinţesa privea severă, insinuînd lipsa ei de consideraţie pentru o în-mormîntare papistăşească, totuşi nu se mişcă din locul ei. Netezindu-şi mă*) Cum se numea ?
SCRINUL NEGRU
19
reaţa-i barbă, mareşalul se uită spre centrul careului. Atunci se produse ceva neobişnuit. Matei Basarab înainta înspre groapă cu acordeonul şi aşe-zîndu-se în marginea ei, aşa încît privea şi spre cei de faţă şi în spre 'sicriu, trase instrumentul înaintea pieptului şi începu să cînte. Gaittany, care şedea în dosul doamnei Valsamaki-Farfara, ca să nu fie văzut, deoarece îl'neliniştea, ba chiar îl înfricoşa ideea unei exhibiţii neconvenabile, întrucît observase că vreo cîteva femei şi copii se adunase din curiozitate în cimitir şi se apropiase de spectacolul neobişnuit, întrebă repede :
— Ce-i asta ?
— Răposata a lăsat cu limbă de moarte — şopti madam Farfara — lasă că-ţi spun altădată !
Desfăcînd acordeonul alb cu gesturi calme şi rotunde, lucrătorul aristocrat cîntă Ay ay ay, cîntec de leagăn creol, foarte la modă prin barurile de acum un deceniu. Un cunoscător îşi dădea seama îndată că tînărul era un bun muzicant, familiarizat cu clasicii, căci el executa cîntecul, fără sentimentalism, cu o puritate extraordinară, ca şi cînd ar fi cîntat o piesă de Bach sau de Haendel, scoţînd efecte de gravitate din chipul geometric cum rarefia notele prin întinderea maximă a burdufului. Un astfel de concert de armonică cu o piesă de bar, cîntată ca o Missa solemnis lîngă un sicriu, într-un cimitir de ţară, pe ninsoare, ar fi produs un efect sfîşietor asupra sufletelor sensibile. Asistenţa îşi păstră însă ţinuta ceremonioasă, netră-dînd nici un dezechilibru al nervilor şi privind nepăsătoare de a se compromite, curioşii care atraşi de muzică, se strîngeau în număr din ce în ce mai mare. Monseniorul cu mîinile împreunate asculta visător şi smerit, Hangerlioaica poza parcă unui pictor, Zenaida tremura din cap. Numai pe faţa băiatului lacrămile începuse să curgă rostogolindu-se în boabe şi amestecîn-du-se cu ninsoarea, în ciuda sforţării lui evidente de a imita impasibilitatea celorlalţi. Gaittany era singurul nervos. Cu toată fulguiala deasă de zăpadă, îşi făcea vînt cu un număr din Scînteia pe oare îl scosese din buzunar. In fine, Matei Basarab îşi închise definitiv acordeonul. Ceata se urni precipitat, mergînd spre ieşirea cimitirului, urmărită de huruiala sinistră a bulgărilor de pămînt pe care groparii îi aruncau deasupra sicriului. Se întuneca. Gaittany o luă înaintea celorlalţi şi ajuns în şosea făcu un gest de mîntuire cu mîna. O limuzină somptuoasă îl aştepta. Şoferul deschise portiera şi întrebă :
— Unde mergem, tovarăşe director ?
■— La muzeul Vasile Roaită ! — răspunse Gaittany, răsturnîndu-se pe spate şi, scoţînd notesul din buzunar, şterse energic un punct de program efectuat.
Ceilalţi se întoarseră pe acelaşi drum, prin strada Rahmaninov, acum mai albită de zăpada moale. In faţa porţii casei din strada Băneasa Ancuţa se opriră. Hangerlioaica împinse băiatul în curte şi se îndreptă cu el spre apartamentele din grajd. Se sui prudentă dar vînjoasă pe scara cu balustrada ruptă, urmată de bătrînul secretar, iar sus, din pragul uşii podului — ca o regină din balconul unui palat — făcu un salut cu mîna celor care mai aşteptau jos. Apoi ceata se depărta şi strada rămase pustie. In zăpada afinată din faţa porţii, din curte şi de pe scară rămăsese mai adînci decît altele întipăriturile cipicilor micului Filip Hangerliu. Ninsoarea începu să cadă însă aşa de impetuoasă, încît, în curînd ele fură umplute cu zăpadă şi dispărură cu totul în albul unanim.
2*
20
G. CALINESCU
II
Talcioc era, pînă dăunăzi, un tîrg liber răsărit după căderea regimului burghez într-o mare groapă din care s-a scos odată lut pentru cărămidarii şi care se găsea spre capătul şoselii Colentina. In fiece duminică, încă din zorii zilei, tramvaiele ce mergeau în acea direcţie erau tixite de bărbaţi şi femei' cu valize, boccele, suluri de covoare. Intrînd pe o uliţa !de mahala din dreapta şoselei, te aflai deodată în faţa unei bolgii danteşti pe fundul căreia forfotea un bîlci. Pe povîrnişurile groapei erau desfăşurate chilimuri romîneşti, scoarţe, imitaţii de covoare persane, în general uzate şi stridente. Coborîrea se făcea pe o rîpă repede, clisoasă pe vreme de ploaie, şi care, în duminica următoare înmormîntării din cimitirul Herăstrău, era alunecoasă din cauza zăpezii căzute în ajun şi îngheţate peste noapte. Fundul groapei era împărţit în cărări inextricabile formate în chip spontan prin aşezarea vînzătorilor. Aceştia întinseseră marfa pe zăpada bătătorită sau pe un ţol, stînd sau.în picioare sau pe cîte un geamantan. Curiozitatea era că negustorii n-aveau înfăţişarea obişnuită a comercianţilor ambulanţi şi erau în mod zdrobitor mai distinşi decît cumpărătorii, deobicei lăptari şi ţărani din jurul Bucureştilor. Ei erau îmbrăcaţi cu haine uzate şi cam împestriţate, însă de croială excelentă şi de o modă perimată. Un bărbat, spre exemplu, care sta pe muchea unui gemantan de piele citind Huit jours chez M. Renan de .Maurice Barres, avea pe cap o căciulă de astrahan fin, puţin roasă, trasă pe urechi şi în loc de palton o haînă de
. piele îmblănită. In picioare purta galoşi şi ghetre pe deasupra pantofilor. Era ras proaspăt, privea prin pince-nez şi avea aerul unui intelectual, mai degrabă al unui medic. Pe o foaie de muşama \ roşie, întinsese marfa de
'■vînzare: siringi Record de dimensiuni mari, două cutii cu canule pentru injecţii, un.binoclu militar în toc de piele, un termometru de baie în ramă de lemn, cîteva pneuri de .bicicletă şi cronicile în ediţia Kogălniceanu, le. gate în pînză şi cu coperta întîiului volum dată la o parte şi pironită cu o scrumieră de alabastru, de vînzare şi ea. Bărbatul, citind, arunca din cînd în cînd icîte o vorbă unei doamne de peste drum de el, care şedea pe un scăunaş pliant în faţa'unei pînze de sac pe care erau întinse şerveţele de
: broderie ale unui servici de ceai şi o pereche de pantofi de lac pentru copii, o pereche de iţari ţărăneşti de doc cafeniu şi o gravură înrămată reprezen-tînd o păstoriţă ■,de convenţie din ^ec. XVIII cu un paner în mînă. Băr-
; batul cu ochelari spunea doamnei că a fost de trei ori în fiorduri iar aceasta declara că de nu s-anfi întîmplat „catastrofa" negreşit s-ar fi dus şi ea. Alături de doamna care plănuise să meargă în Scandinavia, şedea în picioare un bărbat cu palton cadrilat rezemîndu-se într-o umbrelă şi ridicînd alternativ, ca să nu îngheţe, picioarele puse deadreptul în galoşi legaţi cu sfoară. Acesta era Vasilescu-Lascaris. Pe un jurnal era expusă jos o păpuşă mare cu cap de cîrpă, îmbrăcată în costum naţional. Aceasta era marfa de vînzare a urmaşului împăratului bizantin, dibuită cine ştie pe unde. In faţa
"lui Lascaris, madam Valsamaki-Farfara parlamenta şi gesticula cu un grup de ţărani, opriţi în dreptul ei să contemple un gramofon de tip vechi cu o imensă pîlnie. Unul din, ţărani, îndeosebi, părea foarte interesat de obiect, şi dispus să-1 cumpere şi cerea avizul tovarăşilor săi. Unul dintre aceştia,, mai tînăr, luase*o figură de specialist şi emisese opinia că azi sînt altfel de •griamofoane, mai perfecţionate, pe care le iei ca un geamantan unde vrei..
Madam Farfara păru indignată :
— Dumneata nu ştii că tot ce e nou e mai prost ? Unde mai găseşti azi materialele de altădată ? Am ajuns la ananghie, altfel nu l-aş vinde.
SCRINUL NEGRU
21
Amatorul se arătă zdruncinat de argumentaţia doamnei Farfara ; încercă să zmulgă în şoaptă adeziunea celorlalţi.
— Să-1 probeze ! — zise unul.
— Să-1 probăm, dacă n-aveţi încredere : Aici ne-a adus nenorocirea, să stăm în frig şi să ne vindem lucrurile din casă.
Şi madam Farfara învîrti manivela şi puse o placă, apoi ascultă cu indiferenţă un glas bărbătesc cîntînd nazal elegia lui Massenet. Era vocea lui Şaliapin. Ţăranul amator îşi lărgi gura într-un rîs de uimire şi plăcere şi se vedea cît de colo că ideea de a poseda un gramofon îl pironea locului. Ii inspira respect tocmai pîlnia invoaltă. Totuşi lipsa unei convicţii personale şi rezerva celorlalţi îl făceau să şovăie.
— Nu ne învoim la preţ ! — zise amatorul.
— Dacă găseşti în altă parte mai ieftin — încheie tratativele madam Farfara — foarte bine.
Ţăranul se frecă cu degetul pe sub nas, se mai consultă în surdină cu ceilalţi, o luă înainte încet, nehotărît, privind mereu îndărăt spre pîlnia gramofonului. Apoi se opri la cîţiva paşi mai departe, absorbit în profunde reflecţii.
— Mai bine mă întorc cu el acasă decît să-1 dau pe un preţ derizoriu — explică madam Farfara doamnei care vindea şerveţele de broderie şi care era contesa Iablonski.
—■ Foarte bine faci — aprobă aceasta, tuşind convulsiv şi strîngînd pe umeri un şal pus peste un mantou demodat de stofă.
De fapt gramofonul nu era al doamnei Farfara ci al prinţesei Hangerliu. Pe vremuri, cînd -acest aparat însemna o noutate, răposatul prinţ cumpărase două şi le pusese în salon. De cîteva decenii, gramofoanele fusese aruncate în pod, cu plăci cu tot, dar servitorul care cărase epavele casei Hangerliu, socotindu-le preţioase, le adusese în grajdul în care locuia acum prinţesa. Madam Farfara le vindea în comision.
i-— Să-ţi spun o noutate interesantă — zise Vasilescu Lascaris către • Madam Farfara, rămasă deocamdată fără clienţi.
— Spune !
— Am descoperit chiar aseară filiaţia Lascaris — Dragodan — Vasilescu. Dragodan a avut o fată care a luat un Văcărescu. Unchiul meu dinspre tată, cum ştii, se cheamă Văcărescu şi nu-mi rămîne acum decît să reconstituiesc în amănunţimi raporturile de rudenie între unchiu-meu şi Văcărească sin Dragodan.
— Ascultă, domnule Vasilescu — zise madam Farfara, vădit agasată şi trăgînd cu coada ochiului spre grupul de ţărani care după o criză de in-deciziune se întorcea la gramofonul cu pîlnie — nu devii şi dumneata odată om serios ? Unchiul dumitale, ştie o lume întreagă, se chema Tudor Vacă şi şi-a schimbat numele, parcă văd şi acum jurnalul, în Văcărescu, odată cu unul Gheorghe Vezibine, care a cerut să se numească Vesbianu.
împăratul Lascaris, adus la realitate aşa de brutal, îşi întoarse buzele pe dos, după obiceiul săuişi tăcu. In spatele doamnei Farfara, pe o cărare paralelă, staţiona regele Vahtang, fără nici o marfă vizibilă înaintea sa. Insă bocancii săi de vînătoareierau larg deschişi şi cu şireturile desfăcute. Cînd un ţăran jsau un trecător oarecare făcea regelui Vahtang impresia că este în căutare'de încălţăminte, acesta, fără a scoate un cuvînt, făcîndu-i semn întîi numai din ochi, îi arăta cu degetul bocancii săi, ridi-cînd chiar un, picior în,aer. După cîtva timp, Costică Prejbeanu intră în tratative cu un ţăran tînăr cu mustaţă tunsă mărunt şi cu priviri viclene şi convenind, se vede, din; preţ, îşi scoase bocancii din picioare şi-şi trase peste
22
G. CALINESCU
câorapii de lînă o pereche de pantofi de cauciuc. Ţăranul se îndepărta cu bocancii, în vreme ce Vahtang număra banii, cînd deodată acesta din urmă tresări şi începu să strige după cumpărător :
— Ia ascultă, tovarăşe, mai dă două mii !
— Pentru ce să dau două mii ? — încercă ţăranul să se eschiveze, iuţind paşii spre a se pierde în mulţime.
Regele Vahtang sări da el cu o repeziciune uimitoare :
— Scoate două mii de !ei ! — ordonă el în surdină.
— Ce ţipi la mine? — deveni arogant ţăranul — ce drept ai dumneata să vinzi aici ? Ciocoiul tot ciocoi. Acuş chem miliţianul.
Regele Vahtang se ridică grandios în dolmanul său de loden, con-trastînd ridicul cu pantofii de/cauciuc. Barba sa tunsă cu foarfecele se zburli ca perii unei pisici :
— .îndată să. scoţi banii !
Şi regele Vahtang apucă fioros pe ţăran cu amîndouă mîinile de gît. Ţăranul speriat, ceru din ochi ajutor celor din jurul său, în nădejdea mai ales de a întîlni un miliţian, însă nu numai că nu se afla prin apropierea sa nici un reprezentant al forţei publice, dar privirile tuturor negustoriilor improvizaţi se îndreptau feroce spre el. Un tumult neprevăzut se iscă. Bărbaţi (şi femei strigau la ţăran cu felurite intensităţi: Ruşine! Dă banii! Doctorul cu ochelari, care fusese în Scandinavia, aflîndu-se aproape, se răsti şi el cu gravitate :
— Să dai banii imediat !
— Quelle salete!*) — se indignă contesa Iablonski între broderiile ei.
O doamnă bătrîna, foarte pudrată, strînsă la gît cu o mică blăniţă de vizon şi care părea fragilitatea întrupată, strigă piţigăiat, dintre micile tablouri de tapiserie pe care le vindea :
— Roturier! **_)
Ţăranul intimidat de această forţă colectivă în mijlocul căreia picase, bătu în retragere, mai ales că regele A^ahtang îi şi smulsese un bocanc din mîini. Scoţînd cu chibzuială încă două mii de lei, plăti agresorului şi luîn-du-şi bocancul se pierdu în mulţime. Puţin după el păşi cu gramofonul în braţe şi celălalt ţăran care, în fine, căzuse la învoială cu madam Farfara şi izbea acum pe trecători peste urechi şi nasuri cu pîlnia gigantică. Unul din însoţitorii săi ducea în braţe un vraf de discuri. Cîtăva vreme după lichidarea conflictului, o forfotă verbală mai stărui în sectorul respectiv, din cauză că, după toate aparenţele, lumea comenta cu aprindere întîm-plarea. Nu era îndoială că nqgustorimea provenită din aristocraţia şi burghezia în ruină lua partea regelui Vahtang.
In acest timp veneau pe,aleea;pe care şedea madam Farfara doi bărbaţi cu paltoane îmblănite şi cu căciulite pe cap, căciula de lutru a unuia fiind însă de formă' siberiana cu clape de blană întoarse în sus. Acesta era arhitectul loanide, celălalt, cu un baston pe mînă era Gaittany. Cînd ajunse în dreptul muşamalei roşii cu siringi, Gaittany fu întîmpinat de bărbatul cu ochelari :
— Bună ziua, tovarăşe Gaittany !
Cuvîntul „tovarăşe" fu pronunţat cu o subliniere subtilă a cărei ironie nu scăpă lui Gaittany. Acesta deschise braţele în aer, zîmhind interogativ :
*) — Ce murdărie ! **) Mitocanule !
SCRINUL NEGRU
23
— Cine sînteţi ?
— Nu mă mai cunoşti, m-am schimbat mult — continuă vînzătorul de siringi cu aceeaşi politicoasă persiflare. —Sînt doctorul Zănoagă.
— Ooh ! — se entuziasma factice Gaittany — să trăieşti ! Ce mai
faci ?
Doctorul, în loc de alt răspuns, îi arătă marfa întinsă pe jos. Gaittany păru alarmat de ideea de a trebui să facă un gest de caritate, să cumpere ceva. Căută să scurteze întrevederea :
— Te felicit ! •— zise ei dînd drumul unui cuvînt absurd şi convenţional ce suna în acel bîlci ca o ironie. — Ţi-ai ra'S mustaţa — de aceea nu te-am recunoscut. (Cu ton confidenţial) Arăţi foarte bine l
Şi Gaittany căută din obişnuinţă un lemn sau o masă spre a lovi în ele cu degetul în semn de „sănătate excepţională", însă negăsind nici un corp dur în jurul său, renunţă şi începu să facă saluturi îmbietoare de retragere. Doctorul Zănoagă deveni grav :
— Ce face Filip ? -
— Băiatul ? E bine, este cu....
Gaittany privi în toate părţile, găsind inconvenabil a pronunţa cu-, vîntul „prinţesă" în public. Aplecîndu-se cu gura la urechea doctorului, termină propoziţia :
—• ... este cu Hangerlioaica.
Revenit în poziţia normală, Gaittany izbucni într-un ha, ha, ha, voind a sugera hazul pe care i-1 provoacă personajul de care pomenise şi pe care îl dezavua, astfel, de ochii lumii. Doctorul rămase însă serios şi Gaittany curmă brusc hohotele.
—■ De ce n-ai venit ieri la înmorrnîntare ? ■— întrebă el — î-ai fi văzut.
— Oh — răspunse doctorul trist ironic' — n-am fost invitat. Locul meu nu este într-o societate aşa de princiară !
Gaittany tuşi decorativ neavînd ce răspunde şi profitînd repede de faptul că un tînăr, probabil student în medicină, luase o seringă şi întreba pe doctor cît costă, salută exuberant, făcind un adio dulce cu mîna şi o porni înainte după Ioanide, care şedea de vorbă cu madam Farfara.
— Cine era amicul ? ■— întrebă Ioanide. Gaittany schiţă un gest de insignifianţă :
■— E un unchi al Caterinei Ciocîrlan care a fost înmormîntată ieri. Aşa mi-a spus cel puţin. Nenorocitul !
Gaittany mistifica insinuînd că cunoaşte superficial pe doctor. într-un mod foarte îndepărtat, e drept, şi prin alianţă, era rudă cu doctorul Zănoagă, fost deputat şi senator sub monarhie, căruia îi solicitase în trecut numeroase servicii.
Madam Valsamaki-Farfara contempla în acest timp foarte atent şi zîmbitor pe Ioanide.
— Bărbaţii — observă ea — rezistă mai mult decît femeile. Mă uit la dumneata. Eşti mai tînăr ca oricînd, parcă ai avea treizeci de ani. Eu sînt o babă. Dar de ce eşti aşa de trist ?
într-adevăr Ioanide nu părea să fi înaintat în vîrstă. Dimpotrivă, slăbind, căpătase un profil superb. Semăna puţin la fizionomie cu D'An-nunzio, avînd însă suprafeţele mai calcaroase şi mai severe. El rîdea adesea din toată inima, părea voios şi în orice caz plin de însufleţire, dar îndată ce tăcea şi rămînea nemişcat, cineva, în chip infailibil, de obicei femeie, îi spunea cu o mare compătimire :
— Ce trist eşti ! Pentru ce eşti aşa de trist ?
24
Q. CALINESCU
— Nu .sînt trist ! — protesta Ioanide plictisit.
Dar cînd se uită în oglindă, rămînea el însuşi surprins de omul dinaintea sa. Nu se recunoştea. O figură prelungă, cu ochii profund melancolici, îl privea cu o imobilitate turburătoare. Procese sufleteşti subterane, veşnica pironire într-un gînd, îi modificase orientarea generală a muşchilor ce nu voiau să înregistreze mişcările sufleteşti diurne ale arhitectului. Faţa se împietrise definitiv într-o singură simbolizare morală.
Cei doi bărbaţi îşi luară rămas bun de la madam Farfara şi porniră pe aleele strimte ale bîlciului improvizat. In unele sectoare, familii întregi păreau a se dedica .comerţului. Mulţi nu arătau deloc a fi în mizerie. Erau îmbrăcaţi bine, fumau ţigări de lux, rîdeau zgomotos şi se tocmeau aprig cu muşteriii, manifestînd intransigenţă şi dispreţ. Le plăcea comerţul şi-1 exercitau cu profit şi cu orgoliul .de a trece prihtr-o criză istorică.
•— Te uiţi ? — zise Ioanide către Gaittany — sînt aici o mulţime de oameni care şi-au găsit vocaţia adevărată. Femei care se credeau de lume s-au relevat negustoresc şi mulţi intelectuali şi-au descoperit un suflet de comerciant ambulant.
— Da ! — confirmă Gaittany, fără convingere, neştiind unde vrea să ajungă arhitectul.
•— O răsturnare atît de radicală a valorilor sociale' a verificat anume permanenţe ale sufletului uman, cel puţin pentru durate mari de timp. Mercantilismul nu se poate stîrpi cu una cu două. Sînt oameni care mor dacă nu vînd, ca Saferian Manigomian. Desfiinţarea comerţului licit a fost punctul de plecare al instaurării comerţului monden. Orice casă de fost burghez este un magazin.
— Ai perfectă dreptate! •— strigă aproape Gaittany.
•— Vindem de nevoie, domnule Ioanide — exclamă un glas jalnic şi puţin fonf ăi t, prin apropiere.
Cei doi se 'întoarseră. In faţa lor se afla Bonifaciu Hagienuş, cu fălcile mai încreţite şi cu gura pungită din cauza absenţei cîtorva dinţi din faţă.
— Mei! — zise Ioanide rîzînd — sînt într-adevăr mulţi care vînd de nevoie, nu zic, eu însă vorbeam de cei care vînd ca să vîndă, ca de pildă dumneata.
Hagienuş se bătu cu mîna dreaptă pe piept, luînd o clipă cerul ca martor :
— Să mă bată Dumnezeu, domnule Ioanide, dacă nu duc lipsuri. Trebuie să întreţin familia.  N-am lemne...
— Te cred ! — răspunse Ioanide conciliant, ca să nu agraveze gluma.
De fapt Hagienuş, după ce trecuse printr-o oarecare criză, se găsea într-o situaţie excelentă. Ştia perfect limba rusă, fiindcă fusese în tinereţe la Petersburg, de asemeni limba turcă, avînd noţiuni foarte largi de alte limbi orientale şi vorbind totdeodată admirabil englezeşte. Fu folosit ca translator şi eîştiga afară de aceasta mulţi bani făcînd traduceri din acele limbi străine pe care le cunoştea. Era un om acomodant, inofensiv şi simpatic şi făcea faţă situaţiilor celor mai furtunoase, capitulînd inocent, cu un vocabular comunist, -de fantezie.
— Tovarăşe Hagienuş, — îi reproşa de exemplu, superiorul — dumneata ţii lucrările pe loc, întirzii executarea planului.
Atunci Hagienuş se simţea obligat la profesii de credinţă politice :
— Eu îmi dau foarte bine seama, îmi fac cinstit autocritica ; toată viaţa am fost materialist, am publicat la revistele socialiste, să mă bată...
SCRINUL NEGRU
25
Dîndu-şi seama că „Dumnezeu" nu era în tonul vremii, Hagienuş îşi întrerupea un moment apărarea.
De obicei superiorul, om înţelegător, oa să-1 scutească de o comedie inutilă la vârsta lui, îi vorbea în termenii cei mai burghezi şi mai persuasivi :
— Domnule Hagienuş, noi nu-ţi cerem nici o autocritică, dă-ţi te rog silinţă şi termină traducerea asta de care avem nevoie urgentă.
— Uite, mă jur !
Ce căuta acum Hagienuş prin Talcioc ? Veşnic neliniştit de ziua de mîine şi cu frica de a nu fi lăsat pe drumuri de copii, căuta să-şi plaseze banii in valori stabile. Ajunsese la încheierea că aurul, bijuteriile bat la ochi şi de altminteri nu avea atîţia bani deodată pentru a cumpăra un obiect prea scump. O tavă de argint, un sfeşnic sînt lucruri modeste pe care le poţi cumpăra ieftin şi vinde oricînd. Circula pe piaţa clandestină foarte multă argintărie pusă în vînzare şi pentru faptul că argintăria, mai ales brodată şi ornamentată, se demodează. Hagienuş avea însă ochi buni şi cunoştinţe artistice, distingea îndată între o broderie banală şi una de stil fin oriental sau în maniera Renaşterii. Hagienuş pîndea în fiece duminică la Talcioc şi cumpăra tăvi, platouri, ibrice, felegene, candeli, lighenuşe, toate de argint. In odaia lui Hagienuş tavele de argint şedeau una peste alta în teanc ; pe masă, avea zeci de sfeşnice de argint, Hagienuş trăia numai în argint. Insă totdeodată la Talcioc, Hagienuş vindea şi în această calitate, stînd de vorbă cu confraţii săi în comerţ, dibuia argintăria. Vindea lucruri de nimic găsite prin pivniţă sau prin pod, care însă erau căutate pentru că lipseau deocamdată de pe piaţă : un butoiaş de stejar demontat într-un pachet de doage şi cu cercurile noi alături, sîrmă pentru antenă, cîteva tuburi de plumb pentru closet, o maşină de făcut îngheţată, o garnitură de traforaj, de pe cînd Petrişor, băiatul său, era mic.
—■ Ce cauţi aici, domnule Gaittany ? ■— întrebă Hagienuş.
■— Mi s-a spus că se găsesc litografii vechi, gravuri. Ne-ar trebui pentru muzeu figuri de luptători progresişti : Tudor Vladimireseu, Băl-cescu... Ha, ha... (Gaittany neştiind bine ce atitudine să ia faţă de noua sa ipostază, îşi raţiona prudent hohotele).
— Este, domnule Gaittany, dacă ştiam îţi aduceam eu!
— în cazul ăsta, caută-mi şi mie tuş — zise Ioanide.
— Caut, domnule Ioanide, cum să nu caut ?
îngrămădeala se risipi puţin în zona respectivă şi atunci Gaittany şi Ioanide zăriră in apropiere două persoane de la întîia impresie cunoscute şi care staţionau în faţa unei doamne bătrîne, şezînd jos pe un scăunel dinaintea unui şal persan mîncat de molii pe întinderea plină de găuri a căruia erau răsfirate cîteva mici obiecte. Unul dintre cei doi era în chip evident Sufleţel, înarmat cu bastonul său, agitîndu-se într-un raglan foarte larg de stofă pestriţă, pe cap cu o căciulă ţurcănească. El privea interesat la celălalt bărbat, care cu un ochean mic de ceasornicar la un ochi, examina cu atenţie un inel. Sufleţel întreba mereu :
— E veritabil ?
Doamna bătrîna zîmbi cu un reproş ce însemna : cum are să fie falsă o piatră pe care am cumpărat-o pentru mine, la Paris ? In fine, expertul îşi scoase luneta de la ochi. Atunci se văzu că era Smărăndache.
— Topazul e absolut veritabil, bate în roz fiindcă a fost expus la căldură. E un aşa zis rubin brazilian sau topaze brulee.
— Domnul se pricepe bine —• îl lăudă bătrîna.
— Vasăzică are valoare ! — se mai informă încă dubitativ Sufleţel.
26
G. CALINESCU
— Fără îndoială ! — susţinu Smărăndache, desenînd în aer un salut cordial către Ioanide şi Gaittany.
Sufleţel, întorcîndu-se cu spatele spre a nu fi văzut de ceilalţi, scoase portofoliul şi luînd citeva bancnote le întinse bătrînei, care le vîrî într-o geantă veche fără a le număra, spre a arăta că nu-şi închipuia cum o persoană cu aparenţă de om de lume poate s-o înşele.
— Ei, stimabile — interpelă Ioanide pe Sufleţel — strîngi pietre preţioase, tezaurizezi !
Sufleţel făcu o săritură cu intenţia vizibilă de a-şi trece mîna prin păr, dar dind cu degetele de căciulă se potoli.
— Ce ? — zise el — bijuteriile sînt numai pentru burghezo-moşie-rime şi pentru infamii imperialişti ? Acum mai răsuflăm şi noi, oamenii muncii. In era comunistă orice muncitoare se va găti cu nestemate şi cu şiraguri de mărgele :
dat digitis gemmas; longoque monilia colb.
Şi Sufleţel îşi luă rămas bun, precipitat, de la cei doi şi de la Smărăndache, sub cuvînt că-1 aşteaptă Gulimănescu.
— Dar Gulimănescu ce face ? Sper că nu vinde. Stă doar bine ! — se miră Gaittany.
— Nu vinde, cumpără.
Smărăndache lămuri că atît Sufleţel, care avusese o criză gravă de nervi după stabilizare, cînd pierduse o mare sumă de bani, cît şi Gulimănescu îşi plasau îndată orice ban prisoselnic în bunuri pe care le credeau rezistente. Gulimănescu n-avea încredere în pietrele preţioase, zicînd că nu se pricepe şi nu le poate vinde la preţul de cost. El cumpăra covoare, ceasuri, aparate sanitare, aparate optice. Smărăndache afirma că achiziţionase de frica vreunei reforme monetare un săculeţ cu ochi de sticlă precum şi un scaun pentru dentişti. In materie de covoare, nu-l interesa valoarea artistică, ci grosimea pelajului. Covoarele grele, moi, bine întreţinute, dacă nu erau mai mari decît odăile obişnuite, erau foarte cerute şi dimpotrivă, piesele rare, autentice, de muzeu, erau refuzate de clienţi şi nu se puteau vinde decît rarilor colecţionari. In privinţa aceasta Gulimănescu se consulta cu un armean, fost vînzător la Kehayoglu. Cît despre ceasuri, cumpărase vreo sută : pandantive, brăţări, de buzunar, unele mici cît o alună împodobite cu strass sau aurite. Cînd te aşezai pe divanul lui Gulimănescu, care era înconjurat de etajere şi rafturi de cărţi alternate de mici dulapuri închise, auzeai un ţîrîit imens, tot peretele părînd înţesat de greeri cîntînd. O asemenea sistematică şi polifonică ţăcănire producea celor cu imaginaţie o somnolenţă plăcută. In chip obişnuit, musafirul întreba :
—■ Dar ce ţîrîie aici, domnule Gulimănescu, parcă cîntă ceva ?
Gulimănescu, om prozaic, sărea alarmat :
•— Te-ai aşezat rău, vino aici pe fotoliu. Copiii au pus în raft un ceas stricat.
Despre Sufleţel, Smărăndache spunea că acesta îşi găurise bastonul caduceu şi-1 umpluse cu pietre preţioase, minerul fiind aplicat printr-un ghivent. Cea mai decisivă probă era aceea de a-i lua lui Sufleţel bastonul din mînă. Intr-o astfel de împrejurare, Sufleţel l-ar fi ţinut strîns, sau l-ar fi smucit dacă din nebăgare de seamă cineva ar fi izbutit să i-1 apuce. Sufleţel nu-şi lăsa niciodată bastonul la vestiar şi şedea la teatru în lojă cu t bărbia rezemată pe minerul lui. De va fi fost adevărat sau nu, evident era oricum că Sufleţel cumpăra "topaze, safire şi pietre preţioase în general.
Păşind pe cînd vorbeau mai departe, Ioanide şi Gaittany se văzură fixaţi, apoi salutaţi de un individ foarte îngrijit   îmbrăcat, chiar cu pe-
SCRINUL NEGRU
27
danterie, deşi, la fel cu mulţi din categoria sa, cu haine patinate de întrebuinţare. Gulerul paltonului negru îmblănit cu nurcă era ridicat peste urechi iar pălăria de fetru negru moale, trasă adînc pe cap. Cînd, salu tînd, îşi scoase pălăria, individul dezveli o frizură atent cosmeticată şi bătătorită cu peria, semănată cu cîteva dungi de fire albe. Faţa îi era rasă proaspăt şi pudrată în nuanţa pieliţii sale lustruite şi roşiatice. Sprince-nele stufoase, bine pieptănate şi ele, nasul drept şi ascuţit, buzele senzuale, subţiri dar lăţindu-se şi desfăcîndu-se în rîs şi lăsînd să se vadă o denti-ţiune strălucitoare în care doi dinţi din faţă erau de aur, îi dădeau un aer cinic şi maliţios, nu fără ceva excesiv obsecvios şi seryil. în fularul cu desene purpurii de sub guler, era înfipt în nodul din faţă o agrafă de aur cu o mare perlă în mijloc. Individul vindea şi el. Pe o ladă de fructe desfăcuse o valiză mare de piele împestriţată cu numeroase etichete de hoteluri internaţionale pe care erau expuse patru rachete de tenis, mingi albe, o pereche de pantofi bărbăteşti de antilopă cu vîrfurile de piele neagră şi în perfectă stare, un necessaire de damă cu flacoane de parfumuri, borcane de pudră şi cremă, perii şi pieptene, totul în cristal, os şi argint, o pereche de mănuşi galbene de căprioară bărbăteşti, trei cravate de mătase albă pentru ţinută de gală. Cînd văzu acest personaj, Gaittany avu o tresărire şi voi să o ia drept înainte, dar cum omul cu guler de nurcă îi tăie calea cu o cordialitate sarcastică, deschise larg braţele şi se entuziasma cu totul artificial :
— Să trăieşti ! Nu te-am văzut de-un veac, ce faci aici ? ■— Vînd ! Aci m-a adus revoluţia d-voastră.
Gaittany se făcu că nu înţelege aluziile şi încercă a schimba direcţia convorbirii.
— îmi dai voie — zise el către Ioanide — să-ţi prezint pe domnul ministru plenipotenţiar Tilibiliu, o veche cunoştinţă; (iar către celălalt), domnul arhitect Ioanide.
— II cunosc şi din auzite şi din vedere — răspunse Tilibiliu —• cine nu cunoaşte pe marele nostru arhitect Ioanide ?
Arhitectul păstră fizionomia sa muşohiular tristă şi aştepta docil pe Gaittany caşicînd n-ar fi fost vorba de el.
— Ascultă — reluă plenipotenţiarul, desvăluindu-şi toţi dinţii, ca un dine ce mîrîie, însă mereu politicos şi rîzător — cum te simţi în noua du-mitale ipostază de proletar... ?
Gaittany îşi trecu nervos bastonul de pe un braţ pe altul, îşi încheie puţin blana la gît şi ocoli răspunsul printr-o informaţie.
— Ştii, domnule, a murit Caty, am înmormîntat-o ieri.
— A murit Caty ? —■ tresări Tilibiliu, caşi încîntat — vasăzică este o justiţie divină. Şi cui a lăsat averile ?
Gaittany percepu acul lui Tilibiliu, care dădea a înţelege că avutul moartei se mistuise în chip necesar odată cu instaurarea regimului socialist şi formulă un reproş moale:
— Domnule, eşti nedrept. Era o femeie adorabilă.
•— Am spus că nu era adorabilă ? •— închise voluptuos ochii Tilibiliu. — A fost o femeie nu se poate mai seducătoare !
Şi făcu un mic gest ştrengăresc din ochi, caşicînd Caty, vie, ar fi trecut prin faţa sa. Gaittany începu să-şi desfacă braţele şi să salute a despărţire, dar plenipotenţiarul nu se lăsă :
— Aşa de repede ne părăsiţi ? Nu doriţi rachete de tenis, o trusă de toaletă de argint fin ? Am cumpărat-o la Rio de Janeiro. Le dau ieftin.
28
G. CALINESCU
Gaittany scutură din umeri cu sensul că n-are nevoie. Tilibiliu trecu la obiecte mai mici :
■— Poate vă interesează o cravată albă ? Aşa ceva, azi, e intruvabil. Gaittany rămase impasibil.
— Ştiu ■— observă muşcător Tilibiliu, — dumneavoastră, exponenţii de azi ai proletariatului nu mai purtaţi costum şi cravată de rigoare.
In vreme ce Gaittany se apăra cu mîinile de această învinuire şi căuta un mod de a se desprinde, plenipotenţiarul vîrî mina sub palton şi scoase din buzunarul de sus a-1 sacoului un stilou gros verde :
— Parker autentic ! Dacă ai zece mii de lei de prisos, te alegi cu un stilou minunat cu care s-au parafat o mulţime de acte istorice.
De data asta Gaittany păru înspăimîntat de preţ. Tilibiliu scoase atunci din buzunarul paltonului un pachet de cărţi de joc noi, străine :
— Joci bridge ? Două mii de lei.
Gaittany zîmbi distrat. Ioanide avusese impulsiunea de a scoate portofelul şi a cumpăra nu importă ce, toc, cravată, cărţi, deşi n-avea trebuinţă de asemenea lucruri, numai spre a curma o scenă penibilă, avînd ideea că plenipotenţiarul făcea paradă de cinism spre a-şi ascunde mizeria. Totuşi persiflajul antipatic care trăda o malignitate'congenitală, îl făcu să ezite şi în cele din urmă să renunţe.
— îmi pare rău că nu vă pot avea de clienţi — epilogă Tilibiliu of-tînd ironic — Răbdare. In curînd rolurile se vor inversa (nu vorbesc de domnul arhitect). Ce, crezi că noi n-avean sfinţii noştri ? Va veni o zi în care o să stăm de vorbă altfel, atunci cînd elitele vor conduce din nou destinele acestei ţări. Sper să mai fiu ambasador. îmi păstrez mănuşile pentru atunci.
Alarmat, Gaittany se uită în toate părţile să vadă dacă lumea1 nu-i ascultă cumva.
— Ce face doamna ? — întrebă el decis.
—■ E bolnavă în pat >— răspunse Tilibiliu brusc încruntat.
— Sărăcuţa ! o căina Gaittany cu o falsitate bătătoare la ochi. — Te, rog sa-i prezinţi omagiile mele.
Şi facînd un salut ultimativ cu mîna se îndepărtă grabnic de plenipotenţiarul primejdios.
Smărăndache dispăruse, dar cei doi îl regăsiră alături de Sufleţel şi •Gulimănescu pe cînd făcînd ocolul bîlciului, treceau prin apropierea povîr-nişului, la secţia de covoare. Aci o femeie rebegită de frig, cu o căciulită de lînă împletită pe cap şi care părea a fi proprietara obiectelor de vîn-zare, un individ de înfăţişare comună, probabil de samsar, asociat în comerţul femeii, profesorul Gulimănescu, mentorul său, un armean tînăr foarte negricios la faţă şi cu ochii sclipitori de inteligenţă, Sufleţel, Smă-răndache, ţineau toţi cu mîinile un covor persan de vreo trei metri pe patru şi priveau spre centrul lui. Era o imitaţie de Tebriz, ibine pluşată, deasă, groasă, o excelentă piesă de menaj, cu nuanţele puţin ratate, rozul fondului bătând în carmin şi verdele de smaragd în albastru. împletirea caligrafică a vegetaţiei devenea confuză prin insuficienta diferenţiere a culorilor. Gulimănescu exprima pe faţa lui dorinţa de a lua covorul şi totdeodată in-deciziunea. Privea cînd covorul, cînd pe ceilalţi, căutînd în pupilele lor o opinie.
— E greu, solid ! — scutură Gulimănescu Tebrizul spre a provoca pe ceilalţi.
— Dumneata nu vezi ce marfă e asta ? — agită covorul samsarul
SCRINUL NEGRU
29
femeii. — Are două degete grosime. Dacă aţi şti dumneavoastră din ce casă boierească a ieşit ăsta !
■— Ce ziceţi ? — întrebă Gulimănescu circular, oprindu-şi privirile asupra tînărului său consilier armean. Acesta, răbdător, dar cam ostenit de nehotărîrea amatorului, făcu un semn din cap că marfa e bună.
—• Ce spui, Panaite ? —■ apelă Gulimănescu direct la Sufleţel.
Acesta, după ce-şi cumpărase topazul, era cu totul dezinteresat de orice alt soi de trafic şi divaga în felul burlesc în care se obişnuise a vorbi:
— Astea sînt scoase din bîrlogul burghezo-moşierimii, iubitoare de lux persan, persicos apparatus ! O să curgă valuri de covoare. Duşmanul de clasă nu capitulează cu una cu două.
Si Sufleţel consultă fizionomiile celorlalţi, temîndu-se de a nu fi persiflat. '
—■ Fii serios ! — îl puse la punct Gulimănescu — eu te-ntreb dacă-ţi place covorul.
— Ce ? •— zise Sufleţel ferindu-se să se angajeze şi totdeodată incapabil de a-şt diversifica sistemul său de adaptare bufonă — noi, proletarii, ne pricepem oare în materie de rafinament burghez ? Ce, noi am avut covoare şi purpuri, laconicas purpuras ? Averea noastră a fost cinstea şi talentul, at fides et ingeni benigna vena est, cum zice poetul.
— Cît costă ? •— întrebă Gaittany, ca să spună ceva.
— Cincizeci de mii de lei! — răspunse femeia.
— Oo ! — exclamă Gaittany mimic, numai din buze, fără a scoate vreun sunet.
Guiiiimănescui înţelese că i se pare prea scump covorul.
■—■ Ceri prea mult! — răspunse el către samsar.
Acela rîse cu dispreţ şi-şi trase mîna de pe covor lăsînd porţiunea respectivă de greutate în mîinile celorlalţi care săltară covorul în sus ca să nu-1 scape din mîini.
— E optzeci de mii de lei cel mai ieftin la Consignaţii, s-a plătit pentru unul ca ăsta şi o sută douăzeci de mii de lei. Covorul stă, banii se duc pe gîrlă. Dacă vine (samsarul scăzu glasul confidenţial) o stabilizare, ce fac eu cu hîrtiile dumitale ?
Gulimănescu se făcu palid la faţă şi cercetă din ochi pe ceilalţi. Consilierul lui armean, Smărăndache, chiar Sufleţel clipeau din ochi dînd a înţelege că, „se cam svoneşte aşa ceva". Profesorul de drept renunţă la discuţiile de preţ şi reclamă o revizie a covorului, spre a se vedea dacă nu e ciuruit de molii, rupt, cîrpit, ars. Toţi întoarseră greaua piesă textilă pe dos. împletitura era solidă, curată, aproape nouă, nici un fir slăbit.
—• Nu te mai întîlneşti cu aşa ceva ! •— declară samsarul — II luaţi ori nu-1 luaţi, că eu plec, am clienţii mei.
— E ca şi nou ! — explică şi proprietara lui— nici n-am apucat a-î pune în casă, a stat mai mult învîrtit sul.
Atunci interveni un individ înalt, ciupit de vărsat pe obraz, care se plimba cu mîinile prin buzunare în înghesuială, distrîndu-se a privi tarabele.
— Covorul ăsta trebuie să fie furat de prin Crimeea, o să aveţi de furcă cu miliţia.
Gulimănescu emise un aaa ! coborîtor, sunînd ca o coardă de vioară desfăcută brusc de pe cui şi aproape simultan, el şi Sufleţel dădură drumul înspăimântaţi covorului, lăsînd toată ponderea lui în mîinile lui Smărăndache şi ale armeanului tînăr. Tebrizul se rostogoli la pămînt tinzînd a relua spontan forma de sul.
30
G. CALINESCU
_ Fugi de aici, domnule, se răsti samsarul — ce te bagi unde nu-ţi
fierbe oala ? — Asta furat ? Păi dumneata nu vezi că e ţesut în ţară ? E făcui de Tuduc, cu lînă romînească. —• Ce face Tuduc e mai bun decît ce vine din Persia.
Gulimănescu se uită interogativ la armeanul lui. Acesta, zîmbind moale, lăsă capul în jos în semn că samsarul are dreptate. Profesorul de drept apucă iarăşi de margine Tebrizul ajutat de samsar şi de Smărăn-dache. Sufleţel, retras prudent cu cîţiva paşi, nu voi să se mai atingă de covor.
— Am factură de la Djaburov, domnule ! — spuse femeia, care se revela a fi de mai bună condiţie decît părea după faţa istovită şi îmbrăcămintea de femeie de serviciu. —■ Oricînd pot să v-o arăt.
Gaittany scrută din ce în ce mai curios femeia, apoi întrebă deodată:
— fmi daţi voie, nu sînteţi doamna Marina Drăghici ?
— Ba da ! '— confirmă femeia şi mirată şi ruşinată. — Dar cine sînteţi ?
— Dinu Gaittany ! — ridică acesta braţele în aer.
— într-adevăr •— recunoscu femeia — Ce ciudat ! nu m-aşteptam să ne reîntîlnim aici. Ultima dată ne-am văzut, mi se pare, la Cannes.
— Eu credeam că eşti în străinătate — zise Gaittany mai familiar, căci era rudă cu proprietara covorului.
—■ M-am întors în 1945 pentru cîteva săptămîni să-mi aranjez unele afaceri şi... am rămas aici.
Gaittany clătină din cap cu regret, de politeţe. Gulimănescu în timpul acestui dialog, abandonase cu totul covorul, căci un alt individ, cunoscut lui, trecînd întîmplător prin partea locului îi şoptise la ureche că la Consignaţii intrase în acea zi sute de covoare, că era o scădere de preţuri catastrofală prin mărirea ofertei. Proprietara părea tristă, samsarul plictisit înfăşură covorul. Deodată se ivi un bărbat gros, violaceu la faţă, care ceru să se desfacă covorul.
— Cîte parale ? — întrebă el pripit.
— Cincizeci de mii de lei.
— II iau ! •— zise omul grăbit, vîrînd mîna pe sub surtuc.
— Pardon — sări atunci Gulimănescu, covorul este reţinut de mine. •— De ce încurci lumea, tovarăşe ? — mormăi omul violaceu, probabil un complice al samsarului, jucînd pe clientul care zmulge marfa.
Gulimănescu se îndreptă spre ieşire, împreună cu samsarul, care ţinea sulul covorului pe umăr, cu armeanul şi cu proprietara Tebrizului. Gaittany, după ce făcu un salut foarte subliniat femeii, se depărta şi el împreună cu Ioanide :
— Domnule, ce curios ! •— spuse el — nenorocita aceasta are o avere incalculabilă în străinătate, este căsătorită cu un armator german. — Ce-a căutat aici ?
— Ara impresia că este femeie de serviciu. Ara văzut-o undeva, nu-mi aduc deocamdată aminte unde.
Gaittany se făcu a privi în altă parte, uitînd obiectul discuţiei, fiindcă nu voia să se ştie că are vreo afinitate mai strînsă cu femeia. De fapt so-ră-sa Dolly era căsătorită cu Sandu Ciogolea, fiul unui mare moşier Fă-nică Ciogolea, dintr-o veche familie boierească din Moldova, care înainte de 1914 făcea consecvent politică socialistă ceea ce nu-1 împiedeca să-şi vadă de moşiile sale şi să se alieze numai cu moşieri cu nume aristocratice. Sora lui Fănică, Frosi Ciogolea, fusese măritată cu Vasilică Drăghici, alt socialist mare moşier, ministru de aripă stingă în guvernele liberale
SCRINUL NEGRU
31
şi avocatul cauzei proletariatului. Marina Drăghici era fata acestui Vasi-l'că Drăghici şi fusese măritată cu Ciocîrlan, răposatul diplomat, care apoi divorţase de ea spre a se căsători cu Caty Zănoagă. Gaittany evitase dinadins numele ei german, prin soţul ultim.
—■ Talciocul — îşi dezvălui Ioanide gîndurile — este un adevărat Almanah de Gotha.
— Aşa e ! — recunoscu Gaitttany — ai perfectă dreptate !
—Aristocraţia se irosise cu totul, pierduse orice importanţă socială. Casele cele mai mucede şi mobilele cele mai descheiate erau ale ei. Avea nevoie de o dramă, ca să devină patetică şi arogantă, vreau să zic, prezentă în istorie (Ioanide atenua din consideraţie pentru Gaittany). Acum are, în fine, un scop, care o face aprigă, acela de a dăinui. Organismele ameninţate îşi reduc suprafaţa de rezistenţă, concentrîndu-se, renunţînd la unele funcţiuni. Epavele boierimii au adoptat fără convulsiuni condiţia de cerşetori, evitînd complicaţiile, simulînd pentru ochiul superficial soarta proletară.
Gaittany făcu o plecăciune, punctînd aerul cu degetul, spre a sugera că e foarte interesat de teoria lui Ioanide, în fond neînţelegînd unde vrea să ajungă acesta şi fiind şi contrariat de cruditatea limbajului arhitectului.
— Uită-te la ei — continuă Ioanide, din ce în ce mai prins de ideea sa, încît aproape uitase calitatea lui Gaittany — sînt ca nişte „bravi" sau „picaros" din vremea lui Cervantes şi Callot. O bandă organizată cu legi secrete operînd sub protecţia ţoalelor roase. Au devenit, ceea ce au fost înainte de a se constitui, nişte aventurieri, capabili de a brava orice.
— Cît eşti de nedrept ! —■ zise Gaittany afectat, mutîndu-şi bastonul de pe o mină pe alta./
Atunci Ioanide şi-aduse aminte clar că interlocutorul său însuşi făcea parte din aceeaşi castă, deşi scăpase individual din naufragiu. In gîndul lui, califică îndată pe Gaittany drept „dobitoc", pentru că n-avusese nicidecum gîndul să ia peste picior aristocraţia. Pe el îl urmărea, în mod evident, ideea instinctului de conservare.
— Micii burghezi ca Hagienuş, Sufleţel, Gulimănescu n-au avut nevoie să-şi schimbe aşa de spectaculos veşmîntul. Au trecut prin furtună cu hainele lor.
Satisfăcut că Ioanide a părăsit tema artistocraţiei, Gaittany îl privea iar, sorbindu-1 din ochi.
— Sufleţel e sublim, e un'erou ! —> exclamă Ioanide.
— Ha, ha, ha ! — rîse Gaittany — Glumeşti !
— Nu glumesc; domnule — declară arhitectul cu o severitate ce i se păru lui Gaittany jucată spre a da proeminenţă paradoxului. — Vorbesc bineînţeles din punctul lui de vedere, nu din al meu. Ce vrea el ? Să-şi păstreze micile conforturi, priza lui electrică în mijlocul odăii, cozonacul şi cafeaua cu lapte, pe Virgil şi pe Horaţiu. Ei bine, a venit un cutremur care a dărîmat toate valorile vechi şi un ciclon care le-a măturat, dar Sufleţel a rămas cu Virgiliul său..
— Da, domnule ! — admise Gaittany.
— Pomponescu — continuă Ioanide — s-a sinucis, alţii s-au prăbuşit în mod fatal. Hagienuş cumpără tăvi de argint, Sufleţel îşi umple cavitatea bastonului cu diamante, iar Gulimănescu cumpără covoare. Nu înseamnă asta a fi o forţă ? Ştiu ce vrei să spui. Crezi că eroul are numai chipul lui Caesar, Hannibal sau al lui Alexandru cel Mare. Asta depinde de solul pe care te afli. Intr-o mocirlă care-ţi ajunge pînă la picioare, aş vrea să-1 văd pe Ahile învîrtind spada. Ar fi ridicul. Aci trebuie să fii rîmă, reptilă.
32
G. CALINESCU
Fabula stejarului şi a trestiei flexibile se verifică mai ales în marile revoluţii sociale. Insă imaginile trebuiesc rectificate pentru geografia noastră Sufleţel trestie, asta îsună prea poetic. Şi trestia se rupe sau poate să fie aprinsă de traznet. Sufleţel e ca un muşchi:pe un copac, ca o vegetaţie de deşert ce se înfige în spămînt asemenea unei căpuşe. Vijelia trece pe deasupra, scurma nisipul, îl învîrteşte, muşcă dar alunecă mai departe neputincioasa sa scoată o plantă atît de mizerabilă, a cărei putere stă în platitudinea totală, în geniul de a se lăţi pe pămînt. Lipsa de demnitate e cîte-odata grandioasă.
Gaittany contemplă pe Ioanide cam alarmat. Ioanide urmă :
— Puţin, dacă ar slăbi structura noii lumi în care au fost încadraţi" la locuri tolerate prinţii din Talcioc şi „oameni ai muncii" ca Gulimănescu şi Suflejţel şi erou platitudinii şi-ar rupe cercurile ca smeul căruia cineva îi dă în basm1 să bea apă. Argintăria lui Hagienuş, topazele lui Sufleţel şi covoarele lui Gulimănescu, s-ar preface în moşii si case de raport, supuşii în zdrenţe ai Hangerlioaicii ar intra călări pe cai de curse în oras şi ar întemeia o nouă feudalitate, schimbînd titlurile, aliindu-se, prin adulaţie, cu părţile slabe din lumea ridicată de jos, cum s-a întîmplat sub Restauraţie dupa epoca napoleoniană. Titlurile în sine nu spun nimic, ele se vor schimba spre a nu indispune pe parveniţi. Urmaşul unui responsabil de fabrică va fi gîdilat cu titlul de „le responsable de...", pronunţat de majordom cu emfază ca odată „monsieur le connetable de...", care'mi se pare că originar era ceva pe la grajduri. Sper că lucrătorii mei vor fi tari.
Gaittany făcu am elogiu hiperbolicii mîna, spre a evita orice comen-tar verbal, teoria lui Ioanide: părîndu-i-se foarte suspectă.
Ocolind groapa, cei doi ajunseră la locul unde se vindeau mobile. Acî, puse deadreptul pe pămînt, caşicînd ar fi fost scoase în pripă din case ameninţate de incendiu, se vedeau paturi de lemn, divanuri, mese de sufragerie cu scaune în jur, garderoabe, lavoare, noptiere, garnituri întregi sau desperecheate în stilul mobilierului fabricat în serie. Clientela la acest sector era aproape exclusiv ţărănească, dar cîte un amator părea să fie delegatul vreunei instituţii în scopul de a achiziţiona mobile pentru cantine, săli de lectură. Astfel cîţiva miliţieni cărau în spinare spre un camion probabil ce aştepta în şosea, o masă grea, lungă, de stejar, cu scaune din acelaşi lemn. Ţăranii dădeau tîrcoale, totdeauna în grupuri, spre a se consulta asupra obiectelor, ciocănindu-le, privindu-le prudent prin toate interstiţiile.. Vădita lor preferinţă mergea către mobilele disproporţionate, greoaie. Astfel, doi bărbaţi şi o femeie contemplaţi un dulap mare, un fel de garderob cu pretenţii de stil florentin, plin de ciubucuri şi flori sculptate rudimentar, a cărui particularitate era că şedea pe două labe enorme ca de urs. Dulapul se'vindea împreună cu un pat cu tăbliile scunde şi grele puse şi ele pe cîte două labe ce în intenţia sculptorului, aparţineau neamului leonin. Posesoarea mobilei, o doamnă foarte brună, ca de patruzeci de ani, şi amatorii ţărani, se aflau acum în plină dezbatere şoptită asupra preţului care, se înţelegea din dialog,; era fixat în natură :
— Iţi dau două căruţe de lemne, cocoană! — zise ţăranul cel mai în vîrstă, scărpinîndu-se pe sub căciulă — lemne bune de cer.
— Nu vreau cu căruţa, mergem să le cîntărim. Ştiu eu cît e o căruţă de a voastră.
— E mai bine de o mie de Idle, cocoană, sînt deavalma vreo trei mii de kile, le-am adus să le vînd.
— Dacă e aşa, de' ce nu vrei să le cîntărim ?
— N-am cîntar !
SCRINUL NEGRU
33
— Mergem la un depozit cu basculă pentru căruţă, unde cunosc pe cineva. E în drum.
Ţăranul îşi netezi mustaţa :
— Ce să mai mergem la cîntar ?. lemnele le-am acoperit cu coceni de" porumb să nu mă prindă careva ; n-ai încredere în mine, n-am ce-ţi face. Vino sus să le; vezi.
Doamna brună, cu profil vădit armenesc, reflectă dacă nu e cazul să accepte propunerea ţăranului, cînd zări pe cei doi :
— Ce faceţi aici ? — îi apostrofă ea foarte familiar — căutaţi mobile ?
— Sărut mîinile, doamnă Demirgian ! — se înclină Gaittany. Ioanide se mulţumi să facă un salut melancolic cu mîna. Doamna era
Sultana, fata lui Saferian Manigomian şi fosta soţie a anticarului de mobile şi covoare, Demirgian, care murise nebun, cu vreo trei ani mai înainte. Ioanide, care nutrise pentru ea cu mai mult ca un deceniu în urmă, o scurtă pasiune, reprimată din motive de ordin etic, era îngîndurat de totala schimbare fiziognomică a fostei prietene. Madam Demirgian avea acum mustăţi foarte pronunţate, o faţă lustruită şi puţin ipuhavă şi două bărbii de grăsime. Părea un bărbat cu fustă şi semăna uimitor cu Manigomian de altădată, cu deosebirea că acela revela mai multă distincţie în obezitatea lui. De altfel Sultana era îmbrăcată cu atenţie şi la gît i se zărea o camee încheind un guler îngust, de broderie.
— Cum merge comerţul ? — întrebă Gaittany.
— Vînd ce se cere, iubite domn — îl lămuri Sultana cu humor, — grotescul e la modă.
Ţăranii ascultară foarte intrigaţi această conversaţie, învederat izbiţi de cuvîntul; „grotesc" pe care, fireşte, nu-1 înţeleseră, nebănuind că proprietara mobilei îşi bate joc de propria ei marfă. Sultana nu vindea din casă, spre a trăi, vindea — cum spusese;Ioanide despre Saferian — ca să vîndă. Posibilitatea legală de a oferi marfă şi a se tocmi, fie şi într-o groapă, îi dădea sănătate, se vedea cît de colo că este în plină vitalitate, fără umbră de i decepţie.
— Aşteptaţi puţin — zise ea către ţărani — am să mă urc îndată. Vreau să-ţi arăt o piesă excelentă, bună pentru dumneata — se'adresă ea apoi lui Ioanide. — Vino cu mine.
Şi ieşind dindărătul mobilelor ei, îndrumă pe arhitect şi pe Gaittany spre un loc ceva mai puţin încurcat unde doi cai mîncau fîn uscat, lîngă o căruţă. Ioanide privea cum păşea Sultana. Aceasta căpătase picioare groase, elefantine, ca ale lui Saferian şi şolduri ce-i tremurau pe sub mantoul de astrahan. Păşea clătinîndu-se.
— Ia priviţi ! — atrase ea atenţia celor doi bărbaţi.
In apropierea căruţei era aşezată pe zăpadă o comodă Louis XVI, în lemn de palisandru şi cu intarsiaturi în chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat' şi înlocuia obişnuita placă de marmură cu un placaj1 tot de palisandru. Cunoscătorul nu putea rămîne decît surprins de; prezenţa, în asemenea mediu, pe zăpadă şi lîngă o căruţă, a unei mobile aşa de elegante pe picioarele ei subţiri ca de căprioară.
— Cît ceri pe asta? întrebă Sultana în numele lui Ioanide.
— Pe ce, pe scrinul negru ? Zece mii de lei, maică ! — răspunse o femeie în vîrstă, foarte] grasă, cu toate aparenţele unei îngrijitoare sau mahalagioaice.
— Nu ştiu de unde-1 are — informă Sultana în şoaptă pe cei doi. — L-a luat amanet de la cineva, în nici un caz nu e al ei. O să-1 dea şi mai
3 — V. Romînească nr. 11
34
G. CALINESCU
ieftin, dar dacă te tocmeşti aici e un pericol. Indecişii, cînd află că ceva e de valoare, îţi zmulg marfa de sub ochi.
— Ei, — zise Sultana către femeie — nu dai comoda cu şase mii ?
— Care comodă, maică ?: — se miră aceea. —- Scrinul negru, cum zici dumneata.
— Nu pot, mamă, gîndeşte-te singură. Ce faci azi cu zece mii de lei ? Asta este mobilă scumpă.
— De unde-o ai ? căută Gaittany să afle originea' obiectului.
— O am şi eu de unde-o am ! — se eschivă femeia. Atunci, atraşi de tocmeală, se grămădiră cîţiva ţărani.
— Uite, mă, zise unul — un dulăpior ca ăsta mi-ar trebui rnie lîngă pat.
Ţăranul era fînăr, roşu la faţă de vînt ş'î ger şi părea să fie un om cu bună stare, căci de cîte ori vîra mîinile în buzunarele cojocului, le scotea pline de bancnote mototolite. El suci comoda , în toate părţile, o bătu cu palma, pe faţă, şi pe dos, apoi întrebă cît costă. Nu fu speriat de preţ, susţinu doar că în privinţa asta,„o să ne învoim noi".
— II iei, mă ? —■ îl întrebă unul din tovarăşii săi. ■— Dece să nu-1 iau ? — răspunse acesta.
— O comodă Louis XVI, într-un bordei — comentă în surdină Sultana situaţia. Trebuie 'neapărat să ai pentru ea, ca fond,, pe un perete, un Aubusson, un ghiordejz sau o broderie de Bukhara. Cum să facem să i-1 scoatem din mînă ?;
Ţăranul făcea ultimile controale aşa zisului scrin şi încerca să tragă cu unghiile sertarele.
■— Chei n-ai ? — interogă el pe femeie.
•— N-am ! — zise aceasta — Ii faci' dumneata.
Amatorul fu contrariat de lipsa cheilor, bănui se vede că sertarele sînt rupte. Pe el mobilai îl interesa ca loc de păstrare. Dezamăgit, bătu în retragere şi se depărta cîţiva paşi cu tovarăşii săi. Atunci, Ioanide scoase din portofoliu zece mii de lei şi'-i înmînă femeii grase, fără alte cuvinte.
— Cum îl ducem acum ? — puse el întrebarea.
—■ Sînt pe aici oameni — zise Sultana — .care fac orice, uite de pildă...
Şi căutînd cu ochii, zări un bărbat înalt, cu şapcă, aşteptînd respectuos. Cînd acesta veni cu grabă, văzură că era contele .La'blonski. Gaittany nu păru încîntat de întrevedere şi, consultînd mereu ceasul, manifesta dorinţa de a pleca.
— O duci, te rog,* pînă în şosea —• zise Ioanide, care cunoştea pe Ia-blonski, apoi chemăm un camion de la şantier.
—r Nu-i nevoie, domnule arhitect ■— spuse contele-hamal, vi-1 duc pînă acasă. O astfel de piesă rară poate fi zgîriată, dacă o daţi pe mîinile oricui.
Şi îablonski ridică, după o chibzuire, scrinul negru cu picioarele în sus şi'îl aşeză cu blîndeţe pe unul din umerii capitonaţi cu sac. Apoi se îndreptă spre ieşirea în pantă a groapei, cu uşurinţa unui uriaş care ţine un copilaş pe după gît. Cînd ajunseră în şosea, contele o luă înainte cu comoda, în vreme ce Ioanide şi Gaittany veneau încet vorbind. '
— Trăim vremuri măreţe — perora Ioanide privit cu coada ochiului de. către trecători — peste un secol urmaşii ne vor invidia aşa cum invidiem noi pe contemporanii lui Robespierre şi a'i lui Bonaparte. Tot ce facem produce umbre mari ca monumentele colosale, jucăm un spectacol rar.
SCRINUL NEGRU
35
— Vezi lucrurile admirabil ! — se aprinse Gaittany, deşi era îngrijorat de indiferenţa arhitectului faţă de lumea de primprejur care putea să-i asculte.
— Vieţile paralele ale lui Plutarh vor fi banale faţă de cronica vremurilor noastre. Vom avea nevoie de un nou Tacit şi de un Shakespeare care să zugrăvească eroii albi şi negri ai acestui secol. Coriolan, Hamlet, Jago, Othello, Falstaff, Polonius au apărut în noi exemplare uriaşe. Este imposibil să nu răsară mîine omul care să-i scoată din limitele epocii noastre. Lumea e neliniştită de a îndeplini fapte mari, de aceea gesturile oamenilor sînt mai înflăcărate în bine şi mai monstruoase în rău. Tudorel al meu, executat pentru a fi fost ademenit de nişte bandiţi să participe la o crimă execrabilă, avea un suflet potrivit acestor timpuri şi dacă era bine îndrumat, ar fi fost un bărbat excepţional şi, în orice caz, un om dintr-un comun afară din comun.
— Da ! — zise de formă Gaittany, cu totul speriat, căutînd nervos cu ochii ceva.
Maşina lui somptuoasă, aceeaşi care slujise la asasinarea lui Dan Bogdan, trebuia să-1 aştepte undeva-prin apropiere.
— Trăim o epocă de Renaştere, un romantism focos şi optimist şi sînt sigur că vom fi subiectul litografiilor veacurilor următoare. Ce vrei să facem ? Să dormităm ? Să ne pierdem în meschinerii, iritîndu-ne de fatala pedanterie a oricărei revoluţii ? Dacă pămîntul nu este etern şi nici un om nu va rezista cîtorva milenii, nu e un motiv să mă sinucid. Entuziasmul în sine cu iluziile lui reprezintă o ţintă suficientă în viaţă. Vreau să reabilitez pe Tudorel,/ să refac existenţa lui sfărîmată. Mă simt mai tînăr ca niciodată.
Gaittany zărise în acest timp automobilul pe care şoferul îl trase lîngă el, la marginea trotuarului.
— Vii ? — întrebă de formă pe arhitect, arătînd cu mîna spre portieră.
Ioanide făcu un refuz cu braţul.
— Nimic nu mi se pare mai solemn decît a merge pe jos.
Gaittany se simţi împuns de această cugetare obscură şi totuşi fu bucuros de a scăpa dintr-un impas. Se urcă în maşină şi se întinse cu voluptate, făcînd, la urnirea automobilului, repetate bezele arhitectului.
Ioanide întîlni în drum pe Iablonski, care o luase pe.drumuri scurtate şi merse împreună cu el, pînă acasă. Conduse pe conte\într-o odaie de la etaj care era văruită într-un alb imaculat şi-n contrast cu marile grinzi aparente de stejar din tavan. încăperea era aproape goală, cu un divan enorm acoperit cu creton înflorat1 pe toată întinderea unui perete mai îngust. Un covor Sineh era întins în mijloc sub un mare felinar oriental. Pe un perete opus ferestrelor atîrna un şal persan pe care coloarea tutunului uscat se amesteca cu aceea a rodiei. Aci Iablonski rezemă „scrinul negru". In odaie nu erau decît două fotolii Louis XVI, cu medalion, din lemn de nuc. Arhitectul pofti pe conte să se aşeze şi el însuşi stătu pe celălalt fotoliu cu faţa îndreptată spre comodă. Contemplară astfel în tăcere mobila, care parcă îşi găsise locul ei şi părea că respiră încet ca o fiinţă.
— Este o mobilă admirabilă ! — rupse, în fine, tăcerea, Iablonski. — Am lăsat ceva asemănător în Polonia. Dar acum totul e praf!
Şi contele (se ridică. Arhitectul îl conduse pînă la ieşire, după ce-i plăti transportul, Iablonski, avînd obiceiul să se considere hamal şi să ceară sume după tariful în uz. Apoi se întoarse îniodaie cu o lădiţă cu scule. Căută o cheie potrivită, o pili, o probă, pînă ce aceasta se învîrti în una
3*
36
G. CALINESCU
din broaştele cutiilor. Ioanide trase sertarul. Atunci un morman de hîrtii, fotografii, mici. calendare, pachete de scrisori legate cu panglică se rostogoliră pe parchet.
III
— Asta-i Caty cînd era mică — zise madam Valsamaki-Farfara către Ioanide, privind o fotografie din pachetul pus cu rînduială de arhitect într-o margine a sertarului de sus.
— Care Caty ?
— Caty Zănoagă, nevasta colonelului Remus Gavrilcea, fostă madam Ciocîrlan, nu ştii ? A murit zilele trecute. De unde ai cumpărat comoda ?
— De la o femeie .oarecare, la Talcioc.
— Bănuiesc cine este, e gazda la care a stat. Caty are un băieţel pe care 1-a adoptat prinţesa Hangerliu, e făcut cu Hangerliu, nepotu-său,
— Dacă e aşa, să-i dau  hîrtiile, estei aci o întreagă corespondenţă,
acte.
— Să .nu faci una ca asta. Nu-i neapărată .nevoie ca băiatul să ştie cu deamănuntul .'istoria mamei sale. Caty a fost, ca să zic aşa, o femeie plină de temperament. Dumnezeu s-o ierte !
Fotografia pe care o contempla madam Farfara, stînd pe unul din fotoliile cu medalion din camera „scrinului negru", reprezenta o fetiţă de 3—4 ani în braţele unui bărbat foarte gras cu canotieră de paie pe cap. Bătrînul cu mustaţa mică, neagră şi cu gropiţe în obraji şedea pe o bancă pe puntea inferioară a 'unui vapor, probabil fluvial, rezemat cu spatele de obloanele salonului vasului. De sus, de,pe puntea superioară, o pasageră îl. privea. îmbrăcămintea de vară a acesteia, data /aproximativ şi fotografia, care trebuie să fi fost de prin 1908 sau 1909. Vasul părea austriac şi peisajul danubian, ce se zărea puţin în fund, era mai degrabă vienez. Fetiţa, ţinută cu cea mai mare gingăşie posibilă de marile labe grase ale bărbatului cu canotieră, era gătită foarte elegant în alb : scufiţă cu ciucuri şi garnitură de broderii, manteluţă cu volanuri, ciorapi scurţi şi ghetuţe înalte de piele albă încheiate cu nasturi. Ea îşi lăsase capul pe lîngă urechea bărbatului ca 'şi căutînd să-1 sărute pe'după gît, iar acela rîdea gîdilat.
— Aşa a fost Caty de.cînd o ştiu ! observă madam Farfara. Aici e cu tată-său, Nicu' Zănoagă, cred că pe Dunăre1 la Viena, unde se ducea des. Fata avea obiceiul, nu ştiu de la cine moştenit, să sărute pe după gît, sub ureche. Era de o mare calinerie, numai decît te lua de gît şi-şi punea obrazul pe obrazul tău. Excepţional de frumoasă n-a fost, dar i-a ameţit pe mulţi prin nu ştiu ce.,
— A fost „şarmantă !" — cum zici dumneata — spuse Ioanide glumeţ.
— Numai bărbaţii sînt „şarmanţi". O femeie este plină de viaţă, turburătoare, ceva de soiul acesta. Caty, dă-mi voie la vîrsta mea să vorbesc mai fără înconjur... Caty excita.
— E o definiţie clară ! — rîse Ioanide.
Cu toate că rîdeâ, madam Valsamaki-Farfara privindu-1 cu atenţie, făcu o paranteză la istoricul familiei Zănoagă :
— Ascultă, ce trist eşti ! De ce eşti aşa de trist ? Ioanide se'încruntă brusc.
— Lasă-mă în pace, nu sînt i trist! Cine v-a mai vîrît ideea asta în
cap ?
<sCBINJJL MEnDu
37
— Se vede că aşa pari dumneata cînd eşti absorbit de vreun gînd. Acum cînd ai comoda cu scrisorile unei femei în odaie, vei avea prilejul să trăieşti în dmaginaţie şi cu una care a fost. Ştiu eu bine că femeile de toate temperamentele te-au interesat totdeauna. Uite, aici călare este tot Caty.
Ioanide luă fotografia din mîna doamnei Farfara şi văzu o fată ca de cincisprezece ani cu un cal fumuriu plin de nervuri, pe care încălecase băieţeşte. In fund se zărea o casă mare cu peron.
— Nicu Zănoagă, continuă madam Valsamaki-Farfara evocarea, — era un om care se dădea în vînt ca să-şi crească fata în lux. Alături de moşia şi via lui se afla domeniul Ciupelniţa al lui Antoine Hangerliu, bărbatul Şerichii Băleanu, care şi ea ţine,a mult la cai şi făcea cavalcade. Veneau rude prin alianţă, fiindcă Rudolf Hangerliu — Capgros luase pe Chi-riaca Zănoagă, vara lui Nicu. De unde veleităţi artistocratice.
— După figură ipochimenul pare un băcan subţire.
— Cam asta a şi fost tatăl lor Iile. Dar vezi, e curios totuşi, cum se ridică de repede unii oameni de jos. Nicu Zănoagă nu cred să fi avut mai mult de patru clase comerciale. Frate-său Alee, care a făcut medicina, n-a ajuns mare lucru. Acum vinde pe la Talcioc. L-ai văzut ieri. Nicu, în schimb, a făcut o avere mare ,cu comerţul en-gros, cu import-export, cu şlepurile de grîne. Muncitor, politicos cu toată lumea, sculîndu-se cu noaptea în cap şi mergînd la magaziile pe care le avea lîngă port, a strîns parale, pe care le-a plasat apoi -în moşie, vie, casă în Galaţi, în Bucureşti. Zănoagă nu era om care să citească, să ştie ce e frumos. Cît ştia era din auzite. Rupea cîteva vorbe nemţeşti, cîteva greceşti. Odată nu l-am văzut cu vreun jurnal în mină. întreba pe Betty sau pe Caty ce mai scrie.
— Dar Betty asta cine era ? — întrebă Ioanide cu o secretă plăcere de a stimula verva narativă a doamnei Farfara.
— Betty era nevastă-sa, născută Aldea, fata unui băcan bogat, retras din afaceri şi devenit rentier. Iţi spun eu pe urmă şi de ea. Cum ziceam, Nicu nu avea nici o idee de ce e lumea, dincolo de sacii, de magaziile şi de şlepurile lui. Cu toate astea, întrebînd pe alţii şi imitînd făcea lucrurile mai bine decît unul cu experienţă. II vezi ce nostim e îmbrăcat. Pentru un bursuc, ca el, costumul e chiar elegant. Sînt sigură că 1-a comandat la Viena. Nicu intra la croitorul cel mai mare şi în felul acesta era imposibil să iasă prost îmbrăcat. Casele din Galaţi erau o minune. Pe dinafară arătau comun şi modest fiindcă n-avaau etaj, dar înăuntru ce anticameră, ce saloane, ce uşi mari albe, ce plafoane, ce lustruri, ce sufragerie cu masă pentru douăzeci şi patru de persoane, ce paturi cu tăblii de pai împletit şi poleit, cum era moda pe atunci ! .Nu zic că toate astea erau de un gust grozav, un om ca dumneata ar fi sărit în sus. Nici o piesă nu ar fi mers la muzeu. Mobile banale, scumpe. Esenţialul este că toată casa avea un stil al vremii. Să nu-ţi închipui că prinţesa Hangerliu era mai grozavă in materia asta. Pe ea o salvau icoanele, candelele şi tablourile voevodale.
— Intr-un cuvînt domnul Nicu al dumitale era uh parvenit cu instinct.
— Instinctul lui consta într-aceea că întreba pe alţii mai pricepuţi. Betty n-a fost o' femeie cultă. A învăţat la călugăriţe şi a prins o franţuzească curentă, cum se vorbeşte pe la noi, dar franţuzească, în fine. Caty la fel. Cel mai neînsemnat bilet pe care-1 scriau Betty sau Caty era în franţuzeşte. Cu asta au pătruns. Cînd Betty s-a remăritat cu. generalul Florin Căldărescu şi s-a mutat la castelul ei de la Pipera, făcea schimb
38
G. CALINESCU
des de vizite cu Serica Băleanu, era în relaţii chiar cu Martha Bibescu. Una e să zici „Ai dreptate" şi alta „Tiens, c'est vrai".
— Madam Farfara, ai rămas tot tînără la spirit.
— Acum că nu mai ajută să dau cu pudră şi cu rouge, încerc să-mi ascund urîţenia cu duhul. Să nu-mi pierd firul. Betty, şi mai tîrziu Caty, aflau din lumea pe oare o frecventau ce este de bonton, iar Nicu se executa imediat. Uneori aducea mobilele, oglinzile pe Dunăre, în şlep. Nicu Zănoagă era un om care simţea plăcere să facă plăcere familiei lui. La masă, venea sătul din port, unde mînca pe apucate cîteva măsline, o bucată de brînză. Insă ca să nu supere pe Betty şi pe Caty se aşeza în capătul mesei, în sufrageria cea mare şi pierdea un ceas şi jumătate la un prînz complicat la care luau parte guvernanta, maestrul de călărie, odată un maestru de dans sau de muzică şi mai totdeauna invitaţi. Betty avea chiar fecior care servea pe stînga. Ei îi plăcea nu mîncarea ci bontonul chinuitor de a aştepta pînă ce-ţi vine rîndul. Nicu, cînd era înfometat, înghiţea un gogoloş de pîine pe furiş, dar nu strica rînduiala. Caty şi-a făcut sală de muzică cu două piane, harfă şi dădea cu prietenele ei serate muzicale, la care invitau şi pe Nicu. El şedea, cum îl vezi aici pe bancă, gros, bondoc, cu mîinile pe pîntece şi învîrtea degetele, moţăind, însă mereu rîzînd mulţumit. „Taty, întreba Caty, îţi place Mozart ?" „Place, place fetiţo, dă-i înainte !" răspundea Nicu. La Viena îl duceau la Burgtheater. Nicu nu înţelegea nimic, dar şedea cuminte, vesel că ceilalţi petrec. Din cînd în cînd, dacă vedea că toţi în sală rîd, întreba şi el pe Caty : „Ce zice ?", apoi moţăia. Cum avea obiceiul de a-şi freca mîinile, gurile rele spuneau c-a moştenit gestul de la tată-său, care, fiind băcan, trecea prin sala de aperitive, frecîndu-şi mîna printre clienţii săi.
Vorbind astfel şi răsfoind fotografiile, madam Farfara scăpă una jos. Ioanide o ridică şi i-o înmînă. Privind-o, madam Farfara exclamă :
— Uite-1 şi pe Gigi. Era drăguţ cînd era mic. Nu-i vorbă, n-a fost urît nici .mai tîrziu. De aceea îi şi ziceau toţi Gigea Ciocîrlan.
— De cine vorbeşti ?
— De ministrul plenipotenţiar, frate, Ciocîrlan, primul bărbat al Ca-terinii !
Madam Farfara dădu fotografia lui Ioanide. Ea înfăţişa un băieţel ca de opt-nouă ani, îngenunchiat pe piciorul sting în poziţie de tragere cu o carabină mică în mînă, ochind o vietate oarecare pe sol. Pe cap, copilul avea pălărie de pichet alb, în picioare ciorapi scurţi şi pantofi şi era îmbrăcat cu un pardesiu gri ce-i venea pînă la mijlocul fluierelor goale. Era, se vede, la o vînătoare, la care participa şi el foarte serios.cu mica sa armă.
— Ciocîrlan bătrînul — continuă comentariul madam Farfara — avea alt stil. De felul lor erau mocani de prin Transilvania, aşezaţi şi îmbogăţiţi pe aici. — Bătrînul s-a săltat însurîndu-se cu Miţa Arionoaia. A luat zestre o moşie mare, cu acareturi, pe care le-a reparat şi mărit. La Zănoagă, casa de la moşie era arătoasă, dar în colo numai cocine şi bordeie. Ciocîrlan era boieros. De la poartă pînă la scara conacului numai boschete şi flori, grajdurile aveau aer de casă de locuit, tot parcul era împrejmuit cu zid. In casă, numai mobile cu pretenţii, canapele şi fotolii de lemn aurit, acoperite cu tapiţerie Aubusson, vase mari chinezeşti. Mi-aduc aminte că în bibliotecă avea un birou nemaipomenit de întins în marehete-rie. Nici Talleyrand nu cred să fi avut unul mai mare.
— L-am cunoscut puţin cînd a fost prim ministru — zise Ioanide — m-a chemat să-i fac la Snagov o vilă. Era un om cu suluri de mustăţi
SCRINUL NEGRU
39
albe, pe care le torcea mereu. Un fel de „bonhomme" placid şi cu rîs important, nespunînd un cuvînt oare să nu fie perfect banal. In colo, foarte boieros : costum pe talie, batistă albă la piept, ochelari auriţi şi havană în gură.
— Cred că ştii cum a făcut carieră Gigi. Ciocîrlan bătrînul era un om şters dar bonom, cum spui, bine cu toată lumea, şi cu cei mai de jos, şi cu bogătaşii şi cu oamenii de familie (prin AVionoaia). Era impunător lucru mare, şi trecea drept un magistrat cu prestigiu. Cînd nu se putea face un guvern de partid, toţi se gîndeau la Ciocîrlan. Aşa a fost de cîteva ori prim ministru. La moartea regentului Buzdugan l-au propus pe el, însă Ciocîrlan, fie că a fost sfătuit din afară, fie că a avut fler, a refuzat, zicînd că ar fi mai bine să fie rechemat Carol al II-lea. Regele i-a păstrat recunoştinţă şi la întoarcerea lui, de hatîrul bătrînului Ciocîrlan, a împins pe Gigi, care, foarte tînăr a fost deputat, director la Banca Naţională. Pe urmă, a intrat în diplomaţie. Educaţia primită de mic i-a slujit. Gigi era frumos, încolo cam prostuţ. Dar dacă ştii să vînezi de mic copil şi să mergi călare, să joci tenis şi bridge, faci carieră. Carol îl invita totdeauna la vînătorile regale.
— Dar scara asta cu ghivece ce mai este ? — întrebă Ioanide privind o fotografie.
■—■ Astea-s treptele de la intrarea casei lui Nicu Zănoagă, la moşie. Scara avea cîte trei postamente de o parte şi alta, pe care erau aşezate ghivece mari cu cactuşi. Caty avea obiceiul vara să stea jos pe trepte, in-vitîndu-şi acolo musafirii.
— Iubită madam Farfara, mi-ai făcut un istoric succint şi o topografie sumară cu care sper să pot descifra hîrtiile scrinului meu.
— Atunci te las, mă duc să văd pe Elvira dumitale. Cînd ai vreo dificultate, îţi stau la dispoziţie.
Şi madam Farfara întinse mîna descărnată arhitectului. Acesta i-o sărută cu delicateţe şi atenţie pe vîrfurile degetelor ca unei fete de optsprezece ani. Măgulită, bătrîna îi făcu retrăgîndu-şi-o o mustrare amicală eu degetul. Abia ieşise din cameră madam Fanfara şi soneria sună. Ioanide privi de la geam, care fiind pe o aripă laterală, controla vizual faţada casei. Văzu un bărbat în vîrstă într-o şubă cu guler de nurcă şi căciulă mică, veche, de astrahan, pe cap. Bustul vizitatorului era foarte voluminos şi în disproporţie cu membrele inferioare şi era încovoiat într-o curbare grandioasă a întregului spate, într-un fel de cocoaşe integrală ca a unui om care face mereu o temenea. • Ioanide recunoscu pe Krikor Babighian, directorul magazinului artistic de Stat. II cunoştea din întîlniri întîmplă-toare, cumpărase, afară de asta, cu cîteva zile înainte, un tablou de Lu-chian de la magazinul de artă ; Babighian nu mai fusese însă niciodată la el. Ioanide coborî însuşi scările şi-i deschise. In faţa sa, musafirul rîdea dulce, copilăros, cu ochii somnolenţi, ca ai unuia care nu se îndură să se smulgă unui vis plăcut. Buzele îi erau groase, sensuale, nasul însă mic, cu nările ev as a te ca alte unui armăsar, adulmecînd prin aer răcoarea apei unui izvor. Scoţîndu-şi căciula cu smerenie, Babighian îşi revelă capul rumen parcă ars mereu de soare, semănat pe ici pe colo cu cîteva fire de păr. Babighian, executînd o temenea, zise :
— Am îndrăznit să vă fac o vizită, de mult ţineam să am cinstea de a păşi pragul marelui nostru Ioanide.
Babighian vorbi astfel fără nici o intenţie de adulaţie, în chipul cel mai firesc cu putinţă. Ioanide îi făcu semn cu mîna să intre, neînregistrlnd prin nici o mişcare a feţii cuvintele exaltate ale vizitatorului. In vestiarul
40
G. CALINESCU
din josul scării, Babighian îşi lăsă şuba pe o mare ladă în stil Renaştere scoasă, s-ar fi zis, dintr-un tablou de Tizian. Aplecîndu-se să-şi tragă şoşonii, Babighian moţăia mereu, ţuguindu-şi şi sugîndu-şi buzele groase într-un zîmbet voluptos şi blajin. în sacou părea şi mai cocoşat. Pieptul puternic, spatele rotund făceau un masiv aşa de voluminos, încît încovoierea părea efectul gravitaţiei. Picioarele îi erau subţiri, braţele deasemeni lungi şi fragile, dar terminate cu palme cărnoase, puternice, caşi devenite gigantice printr-o pipăire continuă. Babighian, condus de Ioanide, o luă în sus pe scara ce ducea la marele salon cu trei lustruri, privind cînd spre vitraliu, întinzîndu-se de jos pînă sus pe peretele exterior al vestibulului şi reprezentînd pe Pica, fata moartă a arhitectului, cînd la baso-reliefu-rile, medalioanele şi statuile încadrate pe pereţii interiori. Intrarea casei lui Ioanide semăna puţin cu aceea a lui Goethe de la Weimar.
— Frumos ! — zise Babighian, în şoaptă, şi cu ochii închişi de voluptate, ca omul care vorbeşte în somn.
Intr-o nişă în perete, la întîia platformă a scării, se afla statuia în mărime naturală alunei amazoane cu un braţ ridicat deasupra capului şi cu celălalt ţinîndu-şi veşmîntul scurt şi plisat sub mamela stîngă cu totul dezgolită. Amazoana! avea pulpele atletice şi totuşi moi şi svelte şi rotula tăiată într-o marmură gălbicioasă părea a se mişca plină de viaţă. Ioanide cumpărase piesa de la un fost bancher, acum în totală mizerie, şi care o adusese din Grecia. Babighian vîrî expert uriaşa lui mînă printre genunchii amazoanei pe cărei o apucă de pulpa dreaptă mai !sus pe sub poalele pli-sajului, strîngînd-o, mîngîind-o, ca spre a-i verifica tinereţea muşchilor. Apoi trăgîndu-şi mîna, netezi cu dosul ei suprafaţa picioarelor.
— Frumos ! — şopti el —' numai Grecii au cunoscut femeia.
Astfel legănîndu-se somnoros şi palpînd cu mîinile toate marmurile, Babighian ajunse cu marele său tors curbat în uşa salonului.
— Unde l-aţi pus ? — întrebă el pe arhitect pe cînd străbăteau încăperea. '
— Ce anume ? — se miră Ioanide.
— Tabloul ! '
Abia atunci arhitectul 'pricepu rostul vizitei lui Babighian. Cu cîfeva săptămîni înainte, intrase în Magazinul artistic de Stat şi rămăsese încîn-tat de un tablou mare de Luchian, reprezentînd un1 maldăr de garoafe albe. Florile erau cărnoase, suave, răcoroase şi pasta de ulei părea un pulp vegetal. Preţul indicat de etichetă era o sută de mii de lei, dar Ioanide nu putu rezista ispitei şi se hotărî să cumpere tabloul care era pe pînză, sco-iînd efecte singulare de prospeţime din strivirea cu cuţitul a culorilor pe fondul textil. Babighian se zăpăci cu totul şi declară că preţul nu fusese fixat. Ioanide arătă cn degetul spre etichetă. Directorul magazinului susţinu că suma înscrisă e numai o ypropunere, preţul definitiv urmînd a se determina de comiisiune, care se va întîlni în .curînd, că toate preţurile obiectelor din magazin se reexaminează. Cum arhitectul privea incredul, Babighian aruncă în spre florile lui Luchian o privire dispreţuitoare :
— Nu este tot ce a făcut Luchian mai bun.' Are să vie altele. Dacă aveţi răbdare găsiţi.
Şi Babighian îşi îndoi umil spinarea-i sferică, frecîndu-şi mîinile şi clipind blînd din ochii mici şi copilăroşi.
— Ce tot vorbeşti — zise Ioanide puţin contrariat — tabloul e o capodoperă : Poţi să nu-1 vinzi, treaba dumitale, să-1 bagatelizezi, mi se pare cam paradoxal.
SCRINUL NEGRU
44
Babighian ascultă smerit, apoi încercă să schimbe cursul convorbirii.
— Să vă arăt ceva frumos, o minune, o operă unică.
Şi se repezi în spre un perete cu paşi repezi, trăgînd după el bustul bombat, ca o gînganie cu picioare subţiri şi înalte şi trupul îndesat şi greu. în mers, ochii îi căzură pe un mic tablou ce şedea rezemat de un morman de covoare persane şi care lui Ioanide i se păru fugitiv că reprezenta' anemone şi că era tot un Luchian. Babighian apucă cu o mină tremurătoare tabloul, îl întoarse repede şi-1 aruncă sub un covor. Apoi merse la un perete pe care erau expuse cîteva tablouri şi făcu un semn lui Ioanide să vină.
— Priviţi minune ! — zise el — Cea mai bună marină de Petraşcu! Şi arătă cu degetul un mic tablou înfăţişînd litoralul dobrogean cu o
apă verde-vînătă, înforfotată de spumă pe alocuri. Cu mîinile sale mari,. Babighian apucă tabloul şi-1 scoase de pe cui, venind cu el în spre fereastră.
— Ce verde ! Ce albastru ! Apa mării se umflă, palpită, te stropeşte în obraz ! Costă douăzeci de mii ide lei. Pomană. Decît să-1 ia cine ştie cine, mai bine luaţi-1 dumneavoastră.
— E foarte frumos, nu zic, vreau însă garoafele lui Luchian.
— Aşteptaţi să fixeze comisia preţul — zise descurajat Babighian — vi-1 opresc. Ascultă, — strigă el către un vînzător din magazin — Luchian este reţinut de domnul arhitect Ioanide, nu-1 daţi la altcineva.
Zece zile mai tîrziu, Ioanide fu întrebat la telefon de Babighian dacă mai doreşte să ia tabloul. Mai birie zis, fu implorat:
— E o minune, jo simfonie albă, nu mai întîlniţi aşa ceva ! Luaţi-1 neapărat, pînă nu mi-1 smulge! altul. Vi-1 trimit acasă.
Şi într-adevăr îl trimise. Preţul era! acelaşi dinainte, iar aducătorul îl asigura că acesta fusese preţul fixat de la început. Ioanide nu se mai miră, căci aflase.de la Sultana şi de la Smărăndache cîteva din ciudăţeniile lui Babighian. Acesta, colecţionar pasionat, se entuziasma în aşa fel de unele tablouri ce-i picau în magazin, încît după ce,punea să le cureţe şi să le înrămeze şi le expunea pei perete, tremura de frică să nu vină cineva să le cumpere. Aşezat într-un fotoliu şi somnolînd în el, Babighian privea cu coada ochiului tabloul de care(se îndrăgostise, suspinînd de plăcere. ,La început, preţurile mari îndepărtau pe clienţii obişnuiţi de la cumpărarea operelor de maeştri, mai tîrziu însă, lăptăresele!în panică, indiferente la valoarea artistică, dar ştiind intuitiv că mărfurile scumpe de la Magazinul artistic au o valoare comercială, începură să ceară la întîmplare covoare persane, vase ,cloazonate şi chiar tablouri. Babighian, ameninţat în plăcerile sale, muta zilnic obiectele. Punea pe pereţi picturi de Ştefan Popescu, pe care îl detesta, sperînd a trage prin platitudinea lui, neprevăzuta clientelă, care însă căuta numai ce e scump, alegînd deci, fără nici o idee de arfă, Grigoreşti ori Luchieni. In panică, Babighian rezema jos, lîngă perete, dea-valma, ca nişte lucruri netrebnice, cartoane şi pînze de Petraşcu, Tonitza, Pallady şi arunca cîte un Andreescu, Grigorescu ori Luchian într-un fotoliu, întorcîndu-1 cu-dosul, ca şi cum ar fi fost un tablou adus spre evaluare sau sortit reparaţiei. Din nefericire, clienţii luară obiceiul de a scotoci totul, şi a, suspecta.. Cînd Magazinul de artă gemea de cumpărători, Babighian, poreclit de prieteni şi Alibabighian, prin aluzie la Ali-Baba, trecea prin sudorile morţii. Alerga spre locurile ameninţate, se aşeza cu spatele la tablouri, făcea sforţări eroice spre a-şi mîntui capodoperile. In zilele cu clientelă puţină sau cînd magazinul era închis pentru inventar, Babighian era fericit. îşi relua somnolenţa aparentă şi ipirotea în faţa culorilor unui
42
G. CALINESCU
Tonitza, ca o şopîrlă la soare. Dacă situaţia se înfăţişa disperată, şi refuzul de a Vinde ar fi trezit scandal, directorul lua repede telefonul şi conjura pe cîte o persoană de mare intelectualitate cunoscută Iui, să ia pînza. De aci încolo, periodic, cam în aceeaşi zi a săptămînii, Babighian suna la uşile clienţilor săi, venind să-şi viziteze tabloul. Se aşeza pe scaun înaintea lui, închizînd ochii ;pe jumătate, parînd a nu înţelege nimic din ce se vorbea în jurul său, dacă nu avea vreun raport la opera pe care o contempla. Cînd însă se aducea vorba, întîmplător sau voit,'despre tablou, Babighian ridica repede capul 'şi se însufleţea, cea mai scurtă formă de reac-ţiune fiind exclamaţia „minune"1. Acum Ioanide nu mai avea nici o îndoială,, colecţionarul venise să privească garoafele lui Luchian. .-Pusese pînza în odaia din aripa laterală în care aşezase şi scrinul negru şi anume deasupra divanului, însă pe 'peretele de la picioare aşa încît stînd întins cu mîinile sub cap, să-1 poată vedea. Aci introduse pe Babighian, care muşcîndu-şi şi humectîndu-şi buzele groase, căută în toate părţile comoara pierdută. In fine zărind-o, apucă un fotoliu şi-1 trase aproape de divan, apoi se aşeză cu mîinile pe pîhteee şi, caşi căzut în prostraţie, ridică ochii mici spre garoafele paradisiace.
— Veniţi de luaţi lumină ! — zise el liturgic — descriind cu mîna o hiperbolă.
Toată faţa îi rîdea faunesc, în vreme ce cu limba se lingea pe buze într-o excitaţie a sensualităţii.
— Surîs,,esenţă, lumină — declamă el de pe fotoliu — Ndrvană de alb, torente de spumă albă, străluciri de smalţ. Numai „Lăutul" poate să stea alături prin cromatismul lui. Aţi făcut bine că l-aţi luat. Mi-1 trăgea din mînă o lăptăreasă.
— .De unde ştii — glumi Ioanide — că lăptăreasă obişnuită cu spumele laptelui n-a fost atrasă de albul garoafelor ?
Babighian rîse zgomotos, convulsiv :
— B bună ca metaforă. Sînt în stare să cumpere orice, şi Rodin. Vin cu bidoanele pline cu bani.
Şi colecţionarul se apucă cu mîinile enorme de capul aproape chel, pipăindu-şi-1 încet, de jur împrejur, caşi cînd ar fi simţit că i-a plesnit într-un loc. Era un tic al lui.
— Ce zici de comoda asta ? — întrebă Ioanide, văzînd că Babighian scruta de la un timp mobila.
Colecţionarul se sculă de pe fotoliu şi apropiindu-se de comodă, începu s-o palpeze încet, metodic, desfăcîndu-şi buzele mari şi ridicînd pe cea de sus spre nas cu o sforăitură de concentraţie a simţurilor şi a memoriei ; netezi palisandrul, strînse în mîini picioarele încovoiate şi svelte, mîngîindu-le, expert în voluptăţi prelungite, apoi îşi dădu verdictul :'
— Frumos !
După ce examina atent mobila cu faţa bosumflată şi morocănoasă printr-un tic profesional, adăugă :
— Ştiu de unde e asta. Trebuie să fie de la Caty Ciocîrlan. Şi Babighian explică arhitectului mirat, în ce chip avea cunoştinţă de comoda de palisandru. Cu zece ani în urmă, voise să cumpere un peisaj de Courbet de la un anticar. I-o luase înainte Caty care strîngea mobile de stil şi tablouri spre a-şi mobila un apartament. Nemai avînd alt mod de a se bucura de viziunea pînzei, Babighian se prezentă cumpărătoarei, îi sărută mîna, o lăudă pentru achiziţie şi se entuziasma de arta lui Coubert. Ceru permisiunea fostei doamne Ciocîrlan de a o vizita.
SCRINUL NEGRU
43
— Avea două saloane — povesti Babighian — amîndouă cu cîte o garnitură Aubusson de lemn dorat. In dormitor erau un pat mare îmbrăcat cu mătase roz, garderobă, fotolii şi scaune Biedermeyer, tapisate cu mătase vărgată şi comoda asta, care era adusă din Argentina, unde ieşise pe piaţă o mulţime de mobile vechi, fiindcă colo lumea voia mobilier modern. Peisajul de Courbet era deasupra comodei, pe peretele de la picioarele patului.
Babighian se opri puţin din vorbire, căzînd într-un zîmbet dulce şi somnoros.. Ascunse lui Ioanide că de atîtea ori privise peisajul lui Courbet aprope întins pe patul roz.
In seara aceleaşi zile, culcat pe divan, Ioanide citi aceste scrisori, scoase cronologic din pachetele legate cu panglică din „scrinul negru" :
Mon Gigi adore,
Ieri 19 Septembrie 1921 am împlinit 16 ani, şai-spre-zece ani. Doamne, cît sînt de bătrîna ! Am fost, nu se poate mai nefericită şi am regretat mult că tu n-ai fost aici. Aşteptam să primesc cîteva rînduri de la tine, deşi mi-am dat seama că tu nu ştii exact luna şi ziua cînd am apărut pe această splendidă lume. Dimineaţa, tata mi-a dat cadou un ceas brăţară iar mama un inel cu ametist. Fiind zi de lucru, a trebuit să mă duc la şcoală. Quel est l'idiotţqui a invente cette sotte algebre qui m'a fait pendant une heure mat ă la tete, au coeur, partout. * M-am răzbunat citind pe sub bancă Les eb'louissements de Contesa de Noailles (fetele spun : Gorntesse de Nouilles). Apropos, Gigi, ţii oare minte cînd te-am sărutat anul trecut îndărătul urechii ? Mi-am amintit de asta citind următoarele versuri :
Ie voudrais n'etre plus qu'une amoureuse bouche *)
Qui goute et qui boit l'univers. **)
M-a pufnit rîsul iar profesoara de matematică m-a prins cu cartea (Mon Dieu, quelle scie).***) Abia am salvat-o, demonstrîndu-i că e de o romîncă ce ne face onoare în străinătate etc... Chaque jour je dois me cha-mailler avec quelqu'un pour defendre mes Uvres. ****) Abia sosită acasă am luat calul şi i-am tras o goană pînă la Ciocile, în speranţa nebună de a te găsi acolo. Inchipuie-ţi pe cine am aflat? Tatăl tău venea tocmai de la plimbare călare, împreună cu Mariette şi Costi, aceştia pe nişte poney admirabili. Cînd i-am spus că am împlinit 16 ani şi am venit să-i comunic evenimentul, a rîs. Descălecînd m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe obraji, mă-turîndu-mă cu mustăţile lui care miroseau a parfum de liliac. Eu, cu gîndul la tine, l-am sărutat pe micul Costi, fratele tău, după ureche. Nous nous sommes beaucoup amuses; l'apres-midi nous avons de nouveau monte ă cheval. II faisait un peu de vent*****) şi era minunat. Gigi, să fi văzut cum ne zburau la toţi pletele în vînt. Cînd am ajuns acasă, Cornelia, care guvernează peste noi toţi, era cam şifonată. M-a aşteptat cu masa şi cu un buchet mare de crizanteme în faţa tacîmului, vrînd să facă, o demonstraţie solemnă. Mîine avem un fel de examen la istorie şi eu îţi scriu ţie. Ie puis avouer qu'it y a dans ma tete une confusion! ? pas tres rassurante pour Is resultat de mon examen. Vai tallement dor de toi!******) Aştept nerăbdătoare să-mi scrii. Caty.
*) Cine e idiotul ăla care a inventat neghioaba asta de algebră care rai-a dat o oră întreagă dureri de cap, de inimă, prin tot corpul
**) Aşi vrea să fiu doar o gură îndrăgostită / Care gustă şi bea universul. ***) (Doamne, ce pisăloagă)
****) în fiecare zi trebuie să mă ciondănesc cu cineva ca să-mi apăr cărţile. *****) Ne-am distrat foarte bine; după amiază am călărit. Bătea puţin vîntul... ******) Trebuie să mărturisesc că în capul meu e o învălmăşeală ! care nu-mi prea dă încredere cu privire la rezultatul examenului meu. Am atîta dor de tine 1
44
G. CALINESCU
Pe ultima pagină a scrisorii, al cărei plic fusese uitat nelipit, era următoarea însemnare cu creionul, de unde reieşea că scrisoarea fusese retransmisă destinatarului : Georges, cine e mucoasa asta care te sărută după ureche ? Marina.
Mon Gigi aime.
Deşi nu am mai primit un rînd dela tine din toamna trecută, neavînd cui să-mi descarc sufletul îţi scriu tot ţie. In casa noastră s-au petrecut lucruri multe, multe, care mi-au deschis ochii asupra vieţii şi m-au făcut să mă simt mai matură : Cornelia Tilibiliu, pe care tata a instalat-o de vreo doi ani ca administratoare a menajului nostru, fiindcă mama se simte obosită şi vrea linişte, a devenit, cum să-ţi spun, enfin, elle est enceinte.*) Nu ştiu dacă o cunoşti, are între douăzeci şi şase şi treizeci de ani, în felul ei fiind drăguţă, puţin măslinie la faţă şi cu nas grecesc. Dar e unsuroasă ca untdelemnul, vorbeşte avec une douceur, **) care mă exasperează, făcînd totdeauna pe voia tatei. încetul cu încetul i-a schimbat caracterul. Simţind că tatei nu-i prea place masa cu complicaţii, a suprimat treptat ceremonialul şi mîncăm acum trei feluri ca orice burghez! Miroase în casa noastră a sos prost. Asta n-ar fi nimic, dar s-a întîmplat ce ţi-am spus mai sus. Să nu crezi că s-a jenat cumva de starea ei. Tata a venit la mama şi i-a mărturisit pe faţă că copilul este al lui, rugind-o să-1 recunoască şi să permită să-1 declare ca fiind al ei. î-a notificat că vrea copii mulţi în juru-i, că aşa a apucat el în familia lui, şi că dacă mama nu doreşte să-i facă alţii, pot să se-mpace, lăsîndu-1 să-i facă cu altcineva. E adevărat, Gigi aime, că mama a fost sfătuită de medicii să-şi menajeze sănătatea şi că mă iubeşte pe mine aşa de mult încît nu mai vrea, cum spune ea, să împartă dragostea şi la alţi copii. Mama a refuzat să recunoască copilul, iar tata era foarte disperat, fiindcă această mizerabilă Cornelia, era pusă pe scandal. Atunci mama i-a propus tatei să dea divorţ şi fără a se certa de loc au şi introdus hîrtiile la tribunal. Niciodată nu i-am văzut pe tata şi pe mama, drăgăstoşi unui faţă de altul ca acuma, cînd se despart. Tata i-a dat mamei toată zestrea înapoi şi a umblat să-i cumpere o fermă la Pipera cu o casă foarte luxoasă. închipue-ţi alt lucru nostim. Mama se mărită cu generalul Florin Căldărescu. Nu l-am zărit pe general decît o singură dată, în casa noastră de la Bucureşti. Un om mare, cio-lănos, cu mustaţă căruntă tunsă englezeşte, enervant de molatic şi fără personalitate. Tata e gras, îndesat, dar vioi, vorbăreţ, plin de gingăşie. Generalul are şi el o moşie pe lîngă Piteşti şi e văduv. Mama, fire calmă, a găsit un om pe potriva ei. Trebuie să-ţi mai spun că mama, care ţine foarte mult să aibă o bătrîneţe liniştită şi asigurată, cu relaţii mondene şi călătorii în străinătate, s-a cam speriat de purtarea tatei, care de la o vreme grevează proprietăţile cu datorii, nu-mi dau seama în ce scop. Vîră banii în alte afaceri ? Ii risipeşte cu Cornelia ? Gigi aime, cu toată vîrsta mea, am început să bănuesc de pe acum toate dedesubturile vieţii. Am ca şi mama instinctul luxului, aş voi să trăiesc din plin, călătorind prin lume, călărind, înotînd, dansînd, bind şampanie. Ideea mizeriei sau numai a vieţii mediocre mă îngrozeşte. Cum pot unele fete, Gigi, să trăiască cu o singură rochie sau fără cai de călărie ? Prin urmare o înţeleg pe mama. Dar îl înţeleg şi pe tata, care e plin de viaţă. Cried că de la el am căpătat obiceiul de a săruta după ureche, fiindcă el avea obiceiul cînd eram mică să mă muşte delicat cu1 dinţii de sfîrcul urechii sau să-mi sufle cald în ceafă. Acum aceşti oameni care mi-au dat viaţa şi odată cu ea cîte o parte
*) în fine, e însărcinată. **) Cu o blîndeţă.
SCRINUL NEGRU
45
din temperamentul lor, se despart şi mă lasă singură în voia valurilor. Comme c'est drâle ta vie!
De tout coeur, *) Caty. 1 Septembrie 1922
Mon Gigi tres aime,
Am de o lună o soră vitregă, Paulette. Mama n-a aşteptat fericitul eveniment al Corneliei şi înainte de pronunţarea sentinţei de despărţire, s-a instalat la Pipera, bine înţeles cu. generalul Căldărescu. Fetiţa e foarte drăgălaşă, seamănă şi cu tata şi cu Cornelia. Gigi, să aibă oare copiii la vîrsta asta instinct ? Paulette urmăreşte din ochi pe tata şi pe Cornelia, însă cînd vin eu şi încerc s-o fac să rîdă întoarce capul distrată, pe onoarea mea, ca un om mare. Aşa face şi Cornelia, ca să-şi ascundă antipatia şi să evite anume cuvinte la adresa mea care ar irita pe tata. Nu-ţi mai spun că Paulette mi-a devenit de pe acum odioasă, cu toate că la drept vorbind îmi dau seama că e un copil nevinovat. Tata, în schimb, nu-şi mai găseşte locul de bucurie. O priveşte în leagăn, îi face bezele şi o poartă prin casă ca pe o păpuşă înzorzonată cu dantele, ferindu-se să n-o strîngă prea tare. Cînd fetiţa îl apucă de păr, tata este în culmea fericirii. Dorinţa lui vie, pe care nu mi-o ascunde, este să aibă cît mai curînd posibil şi un băiat. Cornelia i-a răspuns, cu aerul de a face un spirit, că-şi va da toate silinţele. Ar trebui să mă bucur, în definitiv, să am fraţi şi surori chiar şi vitregi. Totuşi încep să privesc viitorul cu îngrijorare. Tata, în entuziasmul lui pentru noua căsnicie, face cheltuieli mari, reducînd, sub inspiraţia Corneliei, întreţinerea mea. Ştii, mon Gigi aime, că aveam doi cai de călărie superbi, pe Margareta şi pe Şoim. Tata mi-a dat a înţelege că întreţinerea lor costă prea scump. Atunci am vîndut pe Margareta lui Antoine Hangerliu, 'ducîndu-mă eu însumi călare pe la Ciupelniţa. Pe Şoim, am vorbit cu mama, să-1 trimit în vagon la Pipera, fiindcă sînt hotărîtă să mă mut la Bucureşti, îndată ce termin liceul. Nu mai am deci nici maestru de călărie şi de asemeni am expediat şi maestrul de muzică. Iţi poţi închipui, cît mă plictisesc. Doresc ca tata să trăiască o sută de ani, totuşi înţeleg acum că pentru mine cerul s-a întunecat. Nu mai sînt unica fiică şi partea ce mi s-ar fi cuvenit se împuţinează pe măsură ce această Cornelia îmi face fraţi şi surori. Ce-am să mă fac, Gigi ? Cu ce am să trăiesc ? Să mă fac profesoară ? Oh, lâ, lâ, nu mă simt născută pentru asemenea situaţie mediocră. Ar fi o soluţie : să mă mărit. Dar presupunînd că voi interesa pe cineva, fără zestre, e de la sine înţeles că nu voi mai fi independentă, cum a fost mama, care a avut prudenţa de a-şi apăra averea ei personală. Şi apoi să mă mărit aşa, cu oricine ? Certaine figure vous attire, tandis que d'aut res. ..**) Mîine sper să mă scutur puţin din plictiseala mea fiind invitată de tatăl tău la Ciocile. Voi săruta pe gît pe Costi, gîndindu-mă la tine.
Tendresses
Caty.
Pipera, 3 Ianuarie 1923
Gigi cheri,
Iţi scriu de la Pipera, unde am venit să-mi petrec vacanţa de Crăciun cu mama. Speram că ai să vii şi tu la Bucureşti, m-ara întristat negăsin-du-te. Trebuie să-ţi spun, întîi de toate, că mama este instalată superb.
*) Ce nostimă e viaţa ! Din toată inima.
**) Cîte-un chip te atrage, pe cită vreme altele...
46
G. CALINESCU
Casa ei e un adevărat mic palat. Tavane în stil rustic cu grinzi mari din trunchiuri întregi de copaci, scări interioare de stejar, ferestre mari luminoase şi pereţi al'bi, imaculaţi. Mobilele sînt rărite. Salonul mare are mobilă de stil vechiu cu tapiserie, dar salonaşul e numai în creton cu flori vii pe bergere şi fotolii matelasate şi adînci. In sufrageria de jos, pardoseala e din cărămidă ceruită. In fiece odaie, este întins pe jos cîte un covor admirabil, nu prea mare, aşa încît să se vadă şi parchetul. In odaia mea, este un Boukhara, moale şi gros, de un roşu închis ca sîngele închegat. Sînt dea-semenea răspîndite prin camere o sumedenie de vase chinezeşti şi japoneze de porţelan sau de metal cloisonne. Dar lustrurile de cristal ori de porţelan de Saxa ! Avem şi tablouri rare, un F. Boucher, reprezentînd un fond de plafon, care mi se pare că e o copie, un splendid peisaj de Corot, două peisaje din Veneţia de Francesco Guardi. Dintre romîni nu e decît o marină de Voinescu în sufragerie. De altfel nu cred că noi sîntem , capabili să dăm ceva în materia asta. Grigorescu de care tot se vorbeşte, pictează numai boi, pe care nu-i pot suferi, nici la propriu nici la figurat. Şi cînd te gîndeşti, ce frumoşi, ce plini de sentiment sînt caii ! Ah, Şoim al meu care mă duce ca vîntul, n-am găsit niciun pictor romîn să-1 picteze. Dar să revin la chestiune. Serica Băleanu şi Antoine Hangerliu, care s-au căsătorit de curînd, au venit să ne vadă şi au admirat interioarele noastre. Ne-au promis cactuşi care mie îmi plac aşa de mult, fiindcă au carnea groasă şi verde şi cresc din puţin pămînt şi din mult soare. Ah, cit de mult iubesc soarele, valurile, caii ! La vară, după ce dau bacalaureatul, am de gînd să fac o escapadă la Deauville, dacă soţia ta nu-mi va închide uşa in nas. J'ai une envie foile de courir vers la plage, laisser libremenl se detendre mes nerfs, mes instincts, me lancer, Ies yeux fermes, 'dans cette multitude de sensations et rompre la vie idiote et monotone que je mene ici. *) Mi s-au întîmplat unele lucruri triste pe care simt nevoia să le spun cuiva aproape de sufletul meu, cum eşti tu. Motivul esenţial pentru care am plecat de vacanţă la Bucureşti este că a început să mă plictisească Fred Tilibiliu, fratele Corneliei, pe care îl cunoşti foarte bine, fiindcă aţi făcut liceul împreună, fiind cam de o virstă cu tine, adică de douăzeci şi şapte de ani. Fred a căpătat un post în diplomaţie, mi se pare de secretar de legaţie, urmînd să plece în curînd, la Atena sau la Cairo, lucrul nu e facă perfect hotărît. Acest individ vine aproape zilnic în casa noastră, ră-mîne la masă şi-i bate capul cu palavrele lui tatei care îl ascultă răbdător ca să nu supere pe Cornelia. Nu-mi place înfăţişarea lui sclivisită şi ipocrită. E lins pe cap ca un viţel, cravata, haina, pantalonii, totul pe el este studiat cu băgare de seamă. Parcă a ieşit dintr-o baie de parfum, aşa duhneşte, e lipsit de orice miros natural. Mai ales nu-mi plac nasul lui ascuţit şi buzele subţiri pe care le întinde peste dinţi, cînd rîde. Se ţine mereu după mine, pînă ce într-o zi, găsindu-mă singură în camera de muzică şi-a dat arama pe faţă. „Ascultă, Caty ■— mi-a zis acest caraghios
— nu vrei să te măriţi cu mine ? Mergem în străinătate, vei trăi în luxul legaţiilor şi ambasadelor." „Fugi de-aici — i-am zis — eşti unchiul meu acum." A pufnit de rîs : „Unchi de douăzeci şi şapte de ani!" „Mofturi!"
— mi-a zis el. Şi-apoi, cum şedeam în faţa pianului, m-a strîns în braţe pe dinapoia scaunului, încercînd să mă sărute. Atunci rn-am ridicat repede şi l-am împins. „Fugi că puţi îngrozitor a parfum şi eşti prea uns cu cosmetic !" A rămas foarte jignit şi devenind serios şi-a dres cu un pieptănaş
*') Am un chef nebun să alerg spre plajă, să-mi las nervii să se destindă în voie, instinctele, să mă avînt, cu ochii închişi, în această multitudine de senzaţii, şi să curm viaţa idioată şi monotonă pe care o duc aici.
SCRINUL NEGRU
47
părul. Are un fel de rînjet desvăluindu-şi dantura şi subţiindu-şi buzele., Cînd i-am spus unei colege de întîmplarea asta, m-a făcut proastă. După ea, Tilibiliu este un Făt-frumos. La drept vorbind, Fred nu e urît, dar nu ştiu de ce nu pot să-1 sufăr, dece-mi produce repulsie. La Pipera am păţit-o şi mai rău! Generalul Florin, Căldărescu, căruia, spre afectarea mamei nu pot în ruptul capului să-i zic „papa" ci numai „generale", m-a sărutat la sosire prea lung pe obraz. După aceea, în seara de revelion, in-trînd în odaia mea să mă cheme jos la masă, cu aerul de a-mi face urări, m-a sărutat pe obraz, apoi a mutat repede sărutarea pe igură. Atunci indignată, i-am1 tras o palmă. „Ce înseamnă asta ?" •— am zis eu. El, roşu Ta faţă, a încercat să se scuze : „Te-am sărutat ca un tată !" „Bravo, aşa sărută taţii vitregi? am să te spun mamei". „Să nu faci una ca asta !" — s-a speriat el. N-am spus într-adevăr nimic şi m-am amuzat să-1 sperii puţin, prelungindu-i temerile prin figura mea încruntată. De atunci, generalul s-a cuminţit cu totul. E un om, de altfel, foarte delicat şi plin de bunătate şi poate că a băut ceva atunci, în seara de revelion. M-am gîndit şi m-am tot gîndit, Gigi aime, care să fie cauza pentru care bărbaţii devin aşa de îndrăzneţi cu mine. (Alte două accidente ţi le-am povestit) ? Şi tu m-ai sărutat, Gigi aime, tot aşa dintr-odată, deşi port încă în sufletul meu acea clipă minunată. Am eu ceva care turbură bărbaţii ? care excită ? Spune-mi cinstit, spune-mi drept, Gigi scump.
Te sărut după ureche Caty.
Pipera ,2 octombrie 1923
Mon amour ă moi,
Te dire te dor fou qui me tenaiite depuis que je t'ai quitte, c'est horrible!*) Mă văd mereu la Deauville-Calvados în acea încîntătoare vilă. Les Marches din Rue des Villas. Gigi, cînd tu m-ai îmbrăţişat, am rămas surprinsă, avînd impresiunea că mi se întîmplă unul din accidentele la care sînt expusă în faţa bărbaţilor. Dar apoi, cum ai văzut singur, te-am strîns în braţe şi m-am abandonat. Pentrucă, Gigi cheri, acum pot să-ţi mărturisesc. De mult aşteptam acest eveniment ca ceva fatal. De cînd eram de doisprezece ani şi aveam noţiunea destul de clară că o femeie trebuie să fie iubită de un bărbat şi să se mărite, nu mi-am închipuit că pot fi a altuia decît a ta. Totdeauna am visat să-ţi fiu logodnică şi cînd tu mă sărutai pe obraz de ziua onomastică, eu te socoteam, în inima mea, bărbatul meu de mîine. Acum trei ani, îţi aminteşti, mi-ai adus un inel cu smaragd, pe cars mi l-ai pus pe deget, îmbrăţişiîndu-mă. Atunci am simţit o svîcnire a inimii nemaipomenită. Te-aş fi sărutat, lung, lung de tot, dar mi-a fost ruşine de tata;. Am intrat în sala de muzică şi am început să cînt ca o nebună la pian, nu-mi aduc exact aminte ce, în tot cazul, un prestissimo, cred că dintr-o sonată-concert de Scarlatti. Cîntam, se vede, cu atîta pasiune, încît tata, atras, s-a aşezat pe un scaun lîngă uşă şi atunci cînd am terminat mi-a spus rîzînd, fără să fie întrebat, „place, place, fetiţo". Am intrat în odaia mea şi am plîns nervos. Numai aşa m-am liniştit. Nu-ţi mai spun că aveam în album o colecţie întreagă a fotografiilor tale, la toate vîrstele, între care una de cînd erai mic ca Costi şi mergeai la vînătoare cu o carabină. Am prins din cauza asta o simpatie mare pentru Costi, pe care îl sărutam, cu gîndul că eşti tu. Căsătoria ta cu acea femeie a fost pentru
*) Iubirea mea, să-ţi spun dorul nebun care mă chinuie de cînd te-am părăsit, e groaznic !
48
G. CALINESCU
mine o lovitură grozavă şi am stat o săptămînă bolnavă în pat fără cs cineva să bănuiască pricina. M-a durut, în deosebi, chipul rece cum tu ne-al vestit căsătoria ca la nişte cunoscuţi oarecare. Mai tîrziu, cînd m-am liniştit, şi am putut să judec mai serios, mi-am dat seama că tu nu mi-aî spus niciodată că mă iubeşti, nici nu ţi-ai luat vreun angajament. Crezusem totuşi că putea exista între noi o înţelegere fără vorbe, din ochi, din strîngerea mîinilor şi că era imposibil ca tu să nu ştii că te iubesc. Cînd, acum, la Deauville, tu ai venit spre mine, în mod straniu de liniştit, eu am priceput îndată că mă doreai şi îndată ce m-ai prins în braţe. închizînrî ochii, te-am sărutat pe gît, pe gură. Vai, cît trdbue să aştepte uneori omul o fericire visată ! Te-am scuzat, după ce am descusut de aproape pe ai tăi, prin aceea că familia ia vrut să faci un mariaj util pentru cariera ta, avînd în vedere că Marina era bine situată din toate punctele de vedere şi cu relaţii întinse în străinătate, prin care puteai să înaintezi în cariera ta diplomatică. Am început să te consider ca o victimă şi să te iubesc şi aşa. Am fost hotărîtă, Gigi adore, să te am oricum, chiar nemăritată cu tine. Visul meu s-a împlinit deoarece tu eşti al meu, sau, mai degrabă, eu am fost a ta. După acea lună minunată în care am trăit amîndoi ca bărbatul cu soţia lui, au început suferinţele mele. Mă crispez la ideea că te-ai întors la acea femeie, deşi tu mi-o înfăţişezi ca distantă şi apatică, indiferentă de existenţa ta, preocupată numai de relaţiile şi discuţiile ei mondene. Cine îmi va spune mie că nu este o altă femee în viaţa ta ? Cum pot să te urmăresc la o asemenea distanţă ? Aş vrea să trăiesc cu tine, să dorm cu tine, să mă ocup de tot ce priveşte viaţa ta de toate zilele. Ţi-am şi cumpărat cîteva batiste albe de mătase la Milano, iar la Veneţia am găsit nişte cravate superbe. Iţi adun aici un trusou, ca şi cînd ai fi cu adevărat al meu. Telegramele tale nu mă mai mulţumesc, aş vrea să-mi scrii zilnic, să-mi spui amănunţit cum petreci ziua. îmi fac socoteala cum să vin mai repede la Paris, din păcate, situaţia mea bănească este cam încurcată, eu nefiind încă majoră şi trăind din ce-mi dă tata şi mama. Gîndul de a-mi face o existenţă independentă, ca să nu fiu constrînsă a mă mărita cu altul, mă obsedează. Nu îndrăznesc să sper că vei deveni liber, cum mi-ai dat a înţelege. Am o dorinţă nebună de a avea un copil cu tine şi am început să-1 descos discret pe unchiul Alee Zănoagă, doctorul, asupra simptomelor gravidităţii. El mă iubeşte atît,' încît în cele din   urmă   nu i-aş ascunde nimic.
Tienne pour toujours *) Caty.
Pipera, 10 octombrie 1923
Mon Gigi adore,
Am început să stau mai mult în camera mea, mergînd devreme în pat şi sculiîndu-mă tîrziu. Astfel am impresia că sînt cu tine. întind toate fotografiile pe noptieră şi, îmbrăţişînd o pernă, le privesc mult de tot. Citeşti de frumos, Gigi şi ce bine îţi stă în uniforma de consilier de legaţie. De ce nu pot să fiu mereu împreună cu tine în locul acelei femei, ^care, sînt convinsă, că nu ştie să te preţuiască. Numai ea a făcut o căsătorie de interes, pentrucă tatăl tău e un om influent pe cînd Drăghicii sînt de mult scoşi din circulaţie. Tu nu tragi niciun profit clin afacerea asta. O femeie mai în vîrstă decît tine, fie şi cu un an, nu poate să te iubească
*) A ta, pentru totdeauna
SCRINUL NEGRU
49
cu devotamentul, cu focul unei fete de optsprezece ani, care te-a cunoscut şi te-a visat soţ din copilărie. Nu, Gigi, orice ai zice, tu eşti numai ai meu. După ce-ţi contemplu fotografiile, iubindu-te în toate imaginile, desfac, nu ştiu a cîta oară, pachetul cu scrisorile tale şi le recitesc, apoi citesc ultima ta scrisoare, aproape silabisind-o, încercînd să pricep toate nuanţele ei, să aud cuvintele ca şi cînd ar fi spuse de tine. Uneori cuvintele tale mi se par insuficiente, alteori pline de înţeles. Citesc scrisoarea, o las, iar o iau şi o recitesc... Astfel trăiesc numai cu tine. Cînd se întîmplă să primesc o telegramă ori o scrisoare, atunci sînt într-o exaltare extraordinară. Recitesc îndată ultima scrisoare, apoi trec la cea nouă ca să fac legătura. Nu-ţi mai spun că n-o deschid decît după ce am privit mult plicul, căutînd să descifrez din scrisul tău dacă erai grăbit sau cufundat în gîndul la mine. Scrisoarea lungă mă bucură, îi citesc începutul şi sfîrşitul, ca să văd în ce dispoziţii erai. Patul pe care îl am aci la mama e larg, de două persoana şi pun totdeauna o pernă şi pe partea pe care o consider a ta, eu dormind într-o margine. Insă dimineaţa trec şi în partea cealaltă... la tine. Am devenit de un sentimentalism nemaipomenit. Tu ştii că eu nu puteam suferi şoarecii. Ei bine, ştiind că tu îi adori, am început să-i iubesc. Le pun miez de pâine pe covor şi au început să vină în odaia mea, spre dezolarea mamei. Ie leur distribue aussi un peu d'eau, peut-etre ont-ils soif : *) Aici e o toamnă admirabilă, Gigi scump, cu soare şi o ploaie superbă de frunze galbene-roşcate. Pe la unsprezece dimineaţa, ies călare, pe Şoim a! meu, stîrnind frunzele după mine cînd îl mîn în galop. îmi place să trec pe sub frunzişul pomilor, să fiu izbită de crengi, zgîriată pe faţă, agăţată de păr, să sufăr, să simt că trăiesc. Ah ! dacă ai fi tu aici să mă strîngi cum ştii tu, nimicindu-mă, îndurerîndu-mi braţele, înţepîndu-mă cu părul tău pe obraz. Dragostea pentru mine înseamnă violenţă şi durere, am o sete sălbatecă de viaţă şi adesea visez să mor izbită, bătută, ameţită de valurile furioase ale mării, apoi smulsă de vîrtej. Gigi scump, tu nu m-ai bătut pînă acum, nu te-ai înfuriat, nu m-ai prins de păr, încă te porţi cu mine ca un om bine crescut care îşi domină pasiunile. Nu voi crede în tine, decît cînd vei deveni brutal de gelozie, cînd mă vei urmări călare cu un bici, căutînd să mă izbeşti cu sfîrcul lui, în vreme ce eu alerg din calea ta pe Şoim al meu. Vai, unde mă duce imaginaţia ! Mon amour ă moi, je te prends dans mes bras et de tout moi je t'envoie un long, long et doux baiser. +*)
Caty.
P.S. In momentul acesta aflu că tatăl tău a fost chemat să formeze ministerul. Va fi preşedinte de consiliu şi ministru de externe.
Pipera, 15 octombrie 1923
Mon Gigi adore,
Cu toată mîhnirea îţi mărturisesc că am făcut un avort. Acum sînt în pat;, pe cît mi se spune, în afară de orice primejdie. Visul meu de a avea un copil de la tine s-a năruit. Nu s-a putut altfel, din nefericire. Am mărturisit totul unchiului meu Alee, care a fost foarte bun cu mine şi m-a înţeles. El mi-a spus aşa : Caty dragă, să iubeşti sincer nu e ruşine 'iar în lumea noastră plină, ce-i drept, de prejudecăţile'ei specifice, există cel puţin
*) Le dau şi puţină apă, poate le e sete !
**) Iubirea mea, le iau în braţe şi din toată făptura mea îţi trimit un lung, lung şi dulce sărut.
4 — V. Romînească nr. 11
50
G. CALINESCU
o toleranţă amabilă pentru drepturile vitale, dacă nu cazi victima plăcerilor dezordonate ale simţurilor şi te menţii la nivelul pasiunilor convinse. Cine osîndeşte oare pe George Sand ori pe Madame de Stael că au avut amanţi ? Şi pe urmă, sînt situaţii recunoscute ca onorabile. Amantele regale, de pildă, sînt fără oprobiu. Papa sau cardinalii, neputîndu-se căsători, nu înjosesc femeile care intră în alcovul lor. De asemenea, cînd despărţirea este din felurite considerente imposibilă, poţi foarte bine să fii iubita, ca şi legală, a unui bărbat căsătorit. A iubi e conform naturii. Eu sînt convins că tu ţii la Gigi şi că, prin urmare, nu eşti o simplă fată sedusă, mai ales că-1 ştiu om de onoare şi bine crescut. Nu mă îndoiesc că şi el te iubeşte, vă cunosc doar pe amîndoi din copilărie, vina este a societăţii care 1-a silit să facă un mariaj de convenienţă. Oamenii de spirit ocolesc aceste dificultăţi. Că eşti îndrăgostită de Gigi şi că trăieşti cu el nu e nicio crimă, toată lumea va şti şi nu vei fi mai puţin stimată. Trebuie totuşi să fii liberă din punct de vedere economic, să nu .atîrni de nimeni, pentrucă dacă ajungi să depinzi de bărbatul pe care îl iubeşti, dar care nu e obligat legal, în cele din urmă îl agasezi. Femeia care a hotărît să iubească în afara legilor, este pierdută dacă nu este de sine stătătoare. Am să-mi dau silinţa, cu ajutorul lui tată-tău, să te fac bogată. Tu nu suferi o existenţă mediocră, nu poţi lua pe oricine. Ai hotărît că Gigi e al tău şi l-ai făcut al tău în ciuda obstacolelor. Ai consecvenţă şi nu poţi fi fericită decît dacă faci de capul tău. (Eu ţi-am spus odată, Gigi, că unchiul Alec e un filozof în felul său). Cînd e vorba să naşti un copil nelegal, problema se schimbă puţin şi aici trebuie să ţii seamă de anume convenţii ca să nu devii nefericită. Copilul absoarbe viaţa unei femei, o face obsedată de soarta lui şi mai legată de el decît de bărbat. O femeie în situaţia ta nu-şi păstrează bărbatul decît dacă este mereu cuceritoare şi cum o să fii astfel, nevoită să alăptezi, să te ocupi de accidentele lui de creştere. E adevărat că bărbatul iubeşte pe mama copilului său, cu condiţia însă că acesta să fie avuabil. Altfel va fi mereu stînjenit şi se va plictisi şi de mamă şi de copil. Afară de aceasta, întrucît te priveşte, a face un copil acum e dezastruos. Ciocîrlan, fiind prim-ministru, se va speria că complici viaţa lui Gigi, temîndu-se să nu-1 pui rău cu Drăghicii, Ciogoleştii, Gaittanyi, fiindcă ştii că el îşi compune ministerele prin simple relaţii personale. Tată-tău, deşi om înţelegător, se va lăsa influenţat de Cornelia, preocupată de ideea că'tu cu odrasla ta puteţi să consumaţi averea lui frate-meu. Nici mamă-ta şi celelalte rubedenii nu vor fi îneîntate, pentrucă, vezi, tu, ca o fată de optsprezece ani să aibă relaţii amoroase, asta e monden, dar să rămînă gravidă e un scandal. Numai guvernante ca Cornelia comit astfel de prostii şi cum vezi, Cornelia însăşi s-a grăbit să se mărite cu frate-meu, înainte de a naşte.
Aşa mi-a vorbit unchiul Alee, dragă Gigi, şi totuşi am stat mult la îndoială dacă trebuie sau nu să fac acest lucru odios. Mi-ar fi părut aşa de bine să am un copil oare să semene cu tine şi, spun drept, că iubindu-l pe el, aş fi suferit mai puţin lipsa ta. M-a> înspăimîntat ideea întreţinerii lui, atît timp cît n-am o situaţie clară şi cit tata nu mi-a dat partea de avere ce mi se cuvine. Cu ce aş fi întreţinut cai de călărie pentru băieţelul nostru (căci sînt sigură că ar fi fost băiat) ? Cu ce i-aşi fi cumpărat o barcă-mo-tor ? Nu pot să-mi imaginez că fiul meu ar fi putut să se lipsească de aceste plăceri delicioase, care fac aşa de frumoşi şi fericiţi pe copii. Să-i dau viaţă pentru o existenţă banală ? O clipă am avut intenţia să te întreb prin-tr-o telegramă sau să te chem la telefon. Era prea tîrziu şi o animare ar fi
SCRINUL NEGRU
51
făcut imposibil raelajul. Am avut şi o temere de a pune la încercare sentimentele tale. Et pourtant je faime eperdumenl et plus que jamais, mon maître, mon amour ă moi. *)
Caty. 18 octombrie 1923
Mon Gigi bien-aime,
Am citit şi răscitit telegrama ta : „Regret mult gestul tău. Tendres-ses." Am căutat să-i descifrez toate nuanţele, am şoptit cuvintele cît mai dulce, încercînd a-ţi imita glasul. Zadarnic. Telegrama ta mi s-a părut de o răceală înspăimîntătoare. M-aşteptam să mă cerţi că am distrus o viaţă care era şi a ta, de m-ai fi ibătut ţi-aş fi fost recunoscătoare. Să fi spus măcar atît: „îţi interzic altădată să te atingi de copilul nostru..." Cită dreptate a avut unchiul Alec ! In fine, Gigi scump, am fost aşa de disperată că nemai ştiind ce să fac, am încălecat pe Şoim şi l-am îmboldit atîta, încît, enervat, a luat-o razna, dueîndu-mă aproape leşinată pe aleea pietonilor şi izbinclu-mă de coamele pomilor. Doi călăreţi care treceau în-tîmplător, dintre care unul s-a recomandat apoi Max Hangerliu, fiind nepotul prinţesei Hangerliu, a observat că am pierdut controlul calului şi i-au tăiat drumul, tocmai cînd eram pe punctul de a mă rostogoli jos. îmi pare rău că n-am murit.
Tienne Caty.
[Telegrama prinsă cu acul de această scrisoare, mai tîrziu, probabil, la clasarea hîrtiilor] :
Suis navre stop depuis cinq ans n'ai qu'une pensee que vous essayez de gâcher par suite invraisemblable malentendu stop veuillez me repondre si vous voulez venir Venise pour 24 hemes stop si non, telegraphiez pour que je vTenne moi-meme Bucarest stop ne desire et ne puis vous laisser cosnmettre une immense erreur. Ne vis que pour toi. **).
Gigi
Pipera, 1 iunie 1924
Gigi adore,
Nu ştii noutatea ? Cornelia mi-a mai dăruit un frate vitreg pe nume Petrişor. A venit chiar tata la Pipera şi mi-a adus ştirea. Deci partea mea de moştenire se reduce la o treime. Tata era în culmea bucuriei, cu toate că mi se pare cam obosit şi îmbătrânit. Gîfiie chiar cînd nu merge, îndată ce se aprinde mai mult la vorbă. Cît a fost la noi, am luat masa împreună, mama stînd într-un capăt al mesii iar tata şi cu generalul şezînd deoparte şi de alta şi spunîndu-i amîndoi : Betty. Tata a sos>s din portefeuille fotografii ale lui Petrişor, întinzîndu-le mamei şi generalului şi întrebînd mereu : Ce zici, Betty, nu-i aşa că-i zdravăn ? Ce zici, dragă generale ? Şi marna şi generalul au privit foarte atent fotografiile, s-au înduioşat de copil, şi au găsit că e minunat. Tata a rămas îneîntat şi după masă, el şi generalul au plecat de braţ în odaia acestuia ca să se odihnească puţin.
*) Şi totuşi te iubesc nebuneşte şi mai mult ca oricînd, stăpînul meu, iubirea mea.
**) Sînt dezolat stop de cinci ani n-am decît un. gînd pe care te străduieşti să-1 distrugi urmare a unei neînchipuite neînţelegeri stop răspunde dacă vrei să vii Veneţia pentru 24 de ore stop dacă nu telegrafiază ca. să viu Bucureşti stop nu vreau şi nu pot te lăsa comite uriaşă eroare trăiesc numai pentru tine
4'
52
Q. CALINESCU
Felul liniştit cum vorbeşte mama cu tata şi cu generalul, lipsa lor de gelozie, mi s-a părut foarte nostimă. Au fost chiar împreună cîte-şi trei în oraş, mama ca să-1 ajute pe tata să cumpere trusou pentru băieţel, generalul ca să-i arate tatii unde să comande nu ştiu ce substanţe pentru stropit via. Au fost cîte-şi trei şi la cinematograf. Tata a dormit numai o noapte la noi, cu generalul într-o cameră, pe care am denumit-o „dormitorul soţilor". Cînd a plecat, m-a mînguiat şi mi-a zis : Caty dragă, să te măriţi şi să faci copii mulţi. Asta e rostul femeii. — M-am roşit puţin, ştii tu pen-truce. Gigi dragă, e curios cum instinctul de a avea copii apucă pe mulţi bărbaţi în vîrstă, ca şi cînd le-ar fi teamă să nu dispară fără progenitură Află că şi generalul a făcut o escapadă pe care mi-a mărturisit-o mama abia acum. S-a ambalat cu o croitoreasă destul de tînără şi nu urîtă, care vine din cînd în cînd pe la noi şi lucrează în casă. Luat de scurt de mama, generalul i-a spus foarte serios : Betty, ştii că am avut doi copii care mi-au murit. Credeam, cînd te-am luat, că m-am resemnat. Aş vrea totuş un copil, în sfârşit, generalul a renunţat la proiectele lui şi s-a resemnat la căsnicia amicală cu mama. Mai dăunăzi m-a mîngîiat pe păr şi mi-a spus cu gîndul la întîmplarea de anul trecut : Caty, ai încredere în mine, lasă-mă să te mîngîi ca pe fata mea. Dacă ar fi trăit, Dorina ar fi fost acum de vîrsta ta ! Nu rîde, cînd îţi voi spune că generalul avea ochii plini de lacrimi. L-am sărutat pe obraz.
Pipera, 15 iunie 1924
Mon bien-aime,
îar a început să mă agaseze Fred Tilibiliu. închipue-ţi că a venit aici gătit foc şi cu o garoafă la butonieră şi m-a cerut în căsătorie generalului şi mamei, deelarînd cu rîsul lui subţire că „trece peste toate cele întîm-plate". Cu alte cuvinte, face aluzie la legăturile mele cu tine. De unde ştie? Generalul i-a răspuns că nu-i de competenţa iui, iar mama a zis că ea lasă la aprecierea mea. I-am spus, fiind chemată, că nu mă mărit iar individul, zîmbind impertinent, a pretins că o fată ca mine trebuie să-şi facă o stare civilă. îmi venea să-1 cîrpesc. Pe urmă, s-a făcut că totul era în glumă şi m-a informat că e mutat la Bruxelles. Ah, Gigi, ce nenorocită sînt, de ce nu sfîrşeşti odată cu femeia aceea, cum mi-ai făgăduit ? Un doux baiser de ta *)
Caty.
Pipera, 17 iunie 1924
Gigi adore,
Am fost ieri după amiază la un garden-party la Serica Băleanu. Ah, Gigi scump, ce splendoare, ce gust ! Cînd vii de departe, ai impresia că dai de nişte paragini, din cauză că lacul e în aşa fel plin de nuferi şi de lintiţă şi năpădit pe margini de papuri, încît crezi că te afli undeva într-o pustietate. Pe măsură ce te apropii de castel, îţi dai seama ce imensităţi de flori şi plante rare sînt răspîndite în parcul fără de sfîrşit. Dacă ai semăna toata grădîna asta cu grîu, ar ieşi o recoltă grozavă. Partere întregi de crini roşii care ţin numai o zi erau îmbrobonate de ploaia scurtă ce dăduse înainte. Are un cîmp întreg de garoafe, împărţit după culori, roşii, albe. Şi cînd te gîndeşti că sînt în ghivece. Serica .întreţine o armată întreagă de grădinari, care au de lucru, nu glumă. Mania ei este de a-şi face un peisaj după sentimentul ce o domină într-o zi, cum spune ea, şi dacă, de exemplu, s-a sculat cu gînduri de puritate, dă un telefon de la patru dimineaţă
*) Un dulce sărut de la a ta
SCRINUL NEGRU
53
la grădinarii să-i facă peisajul în alb. Ea însăşi se îmbracă în alb şi se aşează pe terasa dinspre lac printre florile preferate în acea zi. E drept că în acelaşi timp face şi comerţ, vînzînd opera grădinarilor ei la florării, fiind foarte abilă, lucru pentru care o admir. Am fost călare pînă la castel şi închipuie-ţi cine m-a întîmpinat : Max Hangerliu, care a îngenunchiat pe un picior şi m-a invitat să mă dau jos călcînd pe celălalt genunchi. E un tip foarte nostim care rade ca un netot, deşi mie mi s-a părut că pozează, fiindcă e foarte de spirit. Merge cu mîiniie în buzunar, îmbrăcat neglijent şi lăsînd cravata să-i cadă jos pe piept. Vorbeşte o franţuzească straşnică şi e delicios de impertinent. Să aibă vreo douăzeci şi şase de ani. Să vezi ce mi-a spus după ce am descălecat, în timp ce mă conducea ca un amfitrion pe treptele castelului : ■— Iţi propun, zice, să mă iei de bărbat ca să procreăm. Tanti are anume vederi mari, mă destinează a fi pretendentul familiei voevodale a Hamgerliiilor. Umila mea persoană sau, în cazul cel mai prost, fiul meu, va fi — după părerea ei — voevodul Daciei. Rasa noastră, puţin degenerată, trebuie neapărat reîmprospătată-. Un copil cu o fiinţă aşa de sănătoasă şi bravă ca dumneata, care eşti o adevărată amazoană, ar fi delicios. Ce zici ? —i I-am răspuns, în glumă, că am să meditez asupra propunerilor lui. — Pensez-y — mi-a spus, comic de serios, apoi a început să rîdă ca şi behăind. Printre invitaţi era şi părintele catolic Valentin de Băleanu, care e trappist şi poartă o bărbuţă aproape căruntă, încît la început am crezut că e ortodox. E îmbrăcat, Gigi scump, ca o femeie, aşa îi foşnesc pe dedesubt vestmintele, parcă ar avea jupoane de tafta. Şi miroase a parfum de lavandă fină cu o nuanţă de ambră. Eu, zăpăcită, l-am întrebat cu ce parfum dă. Atunci mi-a răspuns blînd şi cu un zîmbet de fetiţă : Non, mo. fille, un pauvre prelat comme mol n'use pas de ces douceurs de la vie la'ique. *) — Şi mi-a explicat că pune levănţică printre cămăşile şi batistele împăturite în scrin şi afumă cu papier d'Armenie sutanele din dulap, închizînd bine uşile, ca să gonească moliile. Trebuie să fie foarte umblat -prin saloane, fiindcă pomeneşte de o mulţime de persoane de elită pe care le-a întîlnit. L-am întrebat dacă te-a cunoscut şi pe tine la legaţia din Paris şi mi-a spus că probabil că da, însă nu ştie sigur. La plecare, foarte distrat, părea că nu mă recunoaşte. Max Hangerliu m-a lămurit că Valentin de Băleanu este atent numai dacă îi spui „prince" şi uită pe orice persoană care nu e din înalta societate, aşteptînd să-i fie prezentată la fiece nouă întîlnire. A mai venit un tînăr foarte original şi elegant, Costică Prejbeanu, drept, svelt, într-un costum bleumarine superb, dintr-o stofă englezească pufoasă şi moale. Are o barbă neagră ca smoala şi tăiată mărunt cu foarfecele. Se pricepe extraordinar în materie de linjerie şi galanterie ferneiască, şi cunoaşte tot limbajul de specialitate. Am constatat că ştie bine şi magazinele. E serios, atent cu femeile, fără exces, ca un om care nu ţine să le răsfeţe. Preferă să stea de vorbă cu doamnele în vîrstă. De- fapt a şi venit cu bătrîna Carcalechi, stînd tot prin jurul ei şi ascultînd cu smerenie tot ce spunea ea. Despre Prejbeanu, căruia i se mai spune şi regele Vahtang şi pe care, mi-aduc aminte acum, că l-am văzut des stînd pe la amiază rezemat de balustrada din faţa cofetăriei Capsa, se zice că ar fi întreţinut de femei bătrîne şi bogate iar în momentul de faţă, de madam Carcalechi. Am petrecut foarte bine. Prejbeanu ne-a dat în cărţi la fiecare, a venit, şi colonelul Cornescu, unul cu o barbă mare, infoîată pe piept, care a cîntat din gură din Orfeu în Infern, deasemenea un bărbat tînăr, foarte
*) Nu, copila mea, un biet prelat ca mine nu-şi îngăduie aceste bunătăţi ale vieţii laice.
54
G. CĂLINESCU
bine, Dinu Gaittany, pe care tu-trebuie să-1 cunoşti, şi care rîde aşa de plăcut, ha, ha, ha. Acesta părea încîntat de toţi şi de toate, însă, după trei sferturi de oră, consultîndu-şi ceasul, şi-a cerut scuze şi a plecat, înclinîn-du-se în dreapta şi stînga şi făcînd salutări cu mîna. Serica Băleanu ne-a citit nişte cugetări în franţuzeşte, în care vorbeşte mult de religie, ceea ce părea a încînta pe părintele Valentin de Băleanu. Acesta ne-a spus că scrie o carte în care va dovedi că foarte mulţi din domnii noştri au fost catolici, dar au ascuns adevărata lor confesiune ca să nu se pună rău cu poporul. El crede că în viitor vom trece oficial la catolicism. Trebuie să-ţi spun că a stat pînă la sfîrsit, vorbindu-ne foarte frumos de viaţa monahală catolică, pomenind însă numai de ducii, conţii şi prinţii pe. care îi cunoaşte prin felurite mînăstiri din Europa. Cînd s-a înserat, Antoine Hangerliu a aprins deodată nişte reflectoare ascunse, luminînd feeric lacul şi castelul. Ah, Doamne, ce vis frumos, cum aş vrea să trăiesc astfel departe de orice urîţenie a vieţii !
Tienne, Caty.
Galaţi, 15 septembrie 1924
Mon amour â moi,
Abia am sosit în ţară .ameţită de luna minunată, deşi nu neamestecată cu dureri, pe care am petrecut-o împreună la villa dragostei noastre Les Marches de la Deauville, păstrînd încă în trup senzaţia izbiturii valurilor şi a braţelor tale puternice înfăşurate în jurul mijlocului meu, şi am şi dat de plictiseli. Intîi am primit o telegramă de la unchiul Alee să mă duc la Galaţi. Am luat îndată trenul şi am fost întîmpinată la gară chiar de unchiul care mi-a destăinuit confidenţial că tata face o boală de inimă din cauza oboselii la care îl supun Cornelia şi copiii. A avut o criză serioasă dar nu gravă, însă Cornelia nu a comunicat nimănui nimic, de unde se vede intenţia ei de a opera în aşa mod în cazul morţii tatii, dacă, vai, s-ar întîmpla nenorocirea asta, încît familia lui să n-o stînjenească. Se pare că tata, ipotecînd şi angajînd dinainte veniturile, i-a cumpărat acţiuni. E aproape sigur că tot el a plătit datoriile ce grevau casa Corneliei, ,adică de fapt a1' bătrînei Tilibiliu, care o lasă însă fetei. Casa era pe cale de a fi scoasă la licitaţie. In felul acesta, averea tatei se scurge încetul cu încetul în mîinile Corneliei. Nu-ţi mai spun că l-am găsit pe tata slab de curgeau pieile pe el, nervos, fiindcă a fost obligat de doctor să stea întins cîtăva vreme pe o canapea. Nu pot să stau de vorbă cu el o clipă, fiindcă Cornelia mă pîndeşte de teamă să nu-1 descos şi încearcă să mă îndepărteze, făcînd pe infirmiera vigilentă. Caty, lasă-1 singur, să nu-1 obosim ! — Tata a prins frică de ea, se uită rugător în ochii mei şi-mi zice : Du-te, fetiţo, mai vorbim noi şi altă dată ! — Moşia, via, s-au părăginit complet, cactuşii de pe trepte la care ţineam atît de mult au degerat iarna trecută..
Eşti cu totul nedrept, Gigi scump, cu mine, vorbindu-mi de „escapada" mea cu un „aventurier". Află, scumpul meu, că aventurierul este Francisco Oster, un bancher argentinian oare posedă la Buenos-Aires un palat ca din basme şi o avere de peste cinci miliarde de lei şi are vaste relaţii în cercurile internaţionale financiare şi politice. II cunoaşte personal şi pe N. Titulescu. Crezi tu că un astfel de om nu ar putea cîndva să-ţi fie de folos în cariera ta ? Ah, cum aş vrea să plecăm odată departe, cît mai departe, pe un continent cu soare arzător şi păduri imense şi de nepătruns, să rătăcim amîndoi cu picioarele goale, ţinîndu-ne de mînă ca Paul şi Virginia, hrănindu-ne cu banane şi bînd apă de la cascade ce cădea
SCRINUL NEGRU
55
o panglică lungă şi subţire din stîncă, sau să dansez cu tine în rochie de seară pe plaje luxoase şi exotice, ascultînd plesnitura surdă a valurilor Oceanului izbindu-se de ţărm. Toată povestea de care te arăţi aşa de iritat este că am dansat de cîteva ori cu Oster care e un bărbat, de ce să mint, de o frumuseţe rară, visător, bronzat, cu ochi migdalaţi, puternic şi svelt ca un prinţ arab, în fracul lui impecabil. N-ai crede că e bancher. E un om încîntător, ştiind pe dinafară versuri din toţi poeţii mari şi spunîndu-le şoptit în avîntul tangoului. Gest familiar ? Dar n-a fost nimic altceva decît că şi-a lipit uşor obrazul de al meu, fiind in învălmăşagul dansului şi poate involuntar a atins cu buzele un capăt al gurii mele. Şi să zicem că ar fi făcut-o intenţionat ! Ştii bine că bărbaţii devin deodată îndrăzneţi cu mine, nu ştiu din ce cauză, şi că tu însuţi m-ai cucerit aşa. Oster, totuşi, a fost atît de delicat, ,atît de timid, lucru aproape de necrezut la un bărbat a cărui ţinută inspiră puterea unui stăpîn mîndru şi sigur de el. Afară de aceasta, Gigi, vorbind drept, ce obligaţii ţi-ai luat tu faţă de mine, deşi m-ai făcut o sclavă, ca eu să am vreo obligaţie la rîndu-mi ? Am 19 ani şi sînt metresa ta, fără nicio speranţă de a căpăta o situaţie onorabilă în viitor ! Pentrucă tu continui a convieţui cu femeia aceea care nici măcar nu te iubeşte şi nu ţi-a dat vreun copil ca să fii legat de ea. Cu toată ingratitudinea ta, eu te ador ca o nebună şi te voi adora, bravînd toate prejudecăţile, fiindcă ai intrat din copilărie în viaţa mea şi existenţa fără tine mi se pare de neconceput.
A ta Caty.
Castelul Pipera, 1 noiembrie 1924
Cher monsieur Oster,
Intorcîndu-mă din provincie, am găsit scrisoarea dumitale trimisă din Buenos-Aires prin intermediul domnului Seraphin venit în ţară pentru cîtva timp din Argentina precum' şi splendidul inel cu diamant. Ah, ce emoţionată am fost gîndindu-mă că peste Ocean, într-o ţară pe care n-am văzut-o niciodată, cineva se gîndeşte la mine! Am privit ceasuri întregi inelul, stînd întinsă pe pat, ameţită de flăcările albe pe care le scoate diamantul. M-am privit şi în oglindă, întorcînd mîna în toate chipurile şi resfirînd degetele. Am preţuit nespus cuvintele dumitale însoţind darul: Mi amor es puro como este diamante *). Am evocat clipele petrecute cu dumneata la Deau-ville şi m-am lăsat în voia visurilor. Mi se părea că plutesc pe o corabie cu pînze albe pe un ocean liniştit ca un lac şi străveziu şi verde ca florile de glicină. Deodată ajung la un ţărm cu nisipul mărunt şi moale sub o pădurice de palmieri înalţi (oare sînt palmieri în ţara dumitale?). In fund, se vede un palat alb de marmură de la care' coboară un covor lung şi înflorat pînă la ţărm. Dumneata aştepţi la mal în haină de seară albă, aşa cum erai îmbrăcat la Deauville, înconjurat de lachei cu pantaloni scurţi de nankin şi cu peruci. îmi întinzi mîna să cobor de pe punte şi-ţi apropii uşor obrazul brun de obrazul meu. Cînd m-am smuls din vis şi am cugetat mai bine, mi-am zis că niciodată nu o să am prilejul să vin în America de Sud, şi că-ţi pierzi timpul dumitale preţios gîndindu-te la o străină ca mine, care nu merită atenţia unui bărbat aşa de înoîntător ca dumneata, pe care femeile frumoase din Argentina trebuie să-1 adore. Prin forţa lucrurilor, vei fi luat de alte preocupări şi mă vei uita.
Cu multă prietenie Caterina Aldea de Zănoagă
*) Iubirea mea este pură ca acest diamant.
56
G. CALINESCU
[Cablogramă din Buenos-Aires] *
15 noiembrie 1924
Senorita Cătălina Aldea de Zanoaga
en su palacio de Pipera Un Osier no olvida nunca *)
Francisco
Pipera, 15 iulie 1926
Cher Francisco,
Nu voi pleca din Bucureşti, din cauza formalităţilor de îndeplinit şi a altor impedimente de ordin familial, decît în primele zile ale lunii august. Voi avea grijă să-ţi telegrafiez la Biarritz cu o zi înainte. Gigi Ciocîrlan a sosit în ţară, fiind numit director la Banca Naţională. Sugestia dumitale pe lingă 'guvernatorul băncii, cînd v-aţi întîlnit la Paris, n-a fost fără folos. Soţia lui Gigi nu vrea să vină în ţară, fiind obişnuită a trăi numai în străinătate. Gigi, care acum se află la moşia Ciocile (Les Corneilles), s-a obligat să-i servească o pensie. Aştept nerăbdătoare să ne revedem, rnon cher Francisco, şi să dansăm la lumina lunii.
Tendresses, Caty Aldea de Zanoaga
Veneţia, 30 august 1927
Cher Gigi,
în drum spre ţară, ne-am oprit pentru cîteva zile la Veneţia, eu, mama, tata şi generalul. Tata a fost la Viena să consulte un medic cardiolog, apoi a ţinut morţiş să meargă în Elveţia ca să se intereseze în ce pension ar putea plasa pe Paulette care acum are cinci ani. E ideea lui fixă că copiii nu primesc la noi în ţară o educaţie serioasă. Aci în Veneţia m-am lovit piept în piept în piaţa San-Marco cu Max Hangerliu, care ia insistat să mă plimbe în gondolă, iuînd vîsla din mîna barcagiului şi împingînd el gondola. Tot timpul mi-a cîntat cu glas de bariton Santa-Lucia. E nu se poate mai nostim, mai ales cînd rîde prosteşte! Cînd am ieşit clin gondolă, apu-cîhdu-mă de braţ ca să nu cad, mi-a zis : „Nu uita ce ţi-am propus. Reflectează bine şi comunică-mi dacă vrei să fii mama viitorului prinţ Hangerliu".
Tendresses, Caty.
Galaţi, 20 decembrie 1927
Cher Gigi,
Sînt foarte întristată de ceea ce se petrece în casa tatei. Cornelia a mai născut un băiat. Tata s-a bucurat, fireşte, grozav şi a vrut să-i pună numele Alee, deoarece i s'a părut că copilul seamănă cu unchiul. Cornelia, însă s-a încăpăţînat să-1 boteze Fred, după numele fratelui ei, ceea ce am văzut bine că 1-a. contrariat pe tata. Asta n-ar fi nimic. Copilul s-a născut anormal. E frumos, Gigi, ca un înger de Raffael dar are tahicardie. Pulsul îi bate de 120 ori pe minut şi ţi-e mai mare mila să vezi cum svîcneşte inima bietului copil, care suflă greu şi e trist ca un om mare. Tata a alergat pe la toţi doctorii, a chemat chiar pe Danielopol dela Bucureşti, toţi spun că e un cusur de conformaţie şi că copilul nu se poate vindeca, deşi poate trăi cîţiva ani, chinuindu-se. Tata s-a tras la faţă, se înăbuşe, şi se
*) Un Oster nu uită niciodată.
SCRINUL NEGRU
57
irită dintr-o nimica toată. Se agită totuşi prin port cu afacerile lui, ceea •ce-i agravează boala de inimă. 11 supără şi faptul că Cornelia nu dă destulă atenţie, după părerea lui, copilului. In mod vizibil, Cornelia e agasată de micul ei Fred şi vrea să scape de el, nemai-interesînd-o numărul copiilor, de vreme ce tata a făcut testamentul, lăsînd cîte o treime din averea lui imobilă la fiecare din cei trei copii. însă toată această avere e apăsată de datorii şi a o primi înseamnă a-ţi lua asupra satisfacerea creditorilor. Din purtările Corneliei, am priceput bine că vrea să lase copilul să moară, ne-dîndu-i să sugă, făcîndu-se că uită geamul deschis. Din punctul ei de vedere, Dumnezeu să mă ierte, are şi ea dreptatea ei. Ce viaţă poate să fie ■aceea a unui copil a cărui inimă se sbate în acel chip înspăknîntător ?
Tendresses, Caty
P.S. în momentul tocmai în care încheiam scrisoarea, am auzit pe tata ţipînd la Cornelia, făcînd-o mamă denaturată. Am sărit să văd ce se întîmplă. Tata era galben la faţă şi gîfîia ca şi micul Fred. Intrînd în odaia copilului, a aflat geamul deschis şi copilul desvelit în aerul îngheţat ce năvălea pe fereastră. Tata a ţipat să fie dată afară doica şi angajată alta, apoi a leşinat. Cu mare greutate, unchiul Alee 1-a adus în simţiri. Acum este în pat, mai liniştit, doar din cînd în cînd pieptul îi tresare într-'un suspin profund. El nu ştie că copilul e mort.
Galaţi, 1 Ianuarie 1928
[Telegramă]
Gigi dragă sînt cea mai nenorocită dintre fiinţe. Tata a murit subit azi dimineaţă.
IV
Aruncînd ochii pe fereastră, într-o seară de aprilie, pe cînd se plimba cu mîinile în buzunar, îngîndurat, în lungul şi latul marelui salon, fără altă lumină decît aceea crepusculară venită de afară, Ioanide rămase surprins de coloarea roşiatică a cerului la orizontul apropiat. O purpură imensă tremura deasupra pomilor şi acoperişurilor, din care emana o alboare ureînd spre înaltul cerului unde se prefăcea într-un nor de catran. Observînd că rumeneala era în direcţia lacurilor, arhitectul avu o presimţire care-1 făcu să se încrunte. Alergă îndată spre vestibul şi luîndu-şi pardesiul şi pălăria, porni pe poartă cu precipitaţie. Doamna Ioanide, care se afla în curte printre trandafirii de curînd desgropaţi şi tunşi, îl întrebă mirată :
— Unde mergi, Ioanide ?
— Arde ! — răspunde acesta sumar, depărtîndu-se aproape în goană. Doamna Ioanide pricepu gîndul arhitectului şi începu să privească
şi ea pe cer. Ioanide făcuse prin Institutul de proiectări planul unui colosal teatru popular pe marginea lacului Herestrău, a cărui construcţie, încredinţată unei întreprinderi de stat, o supraveghea des, spre a urmări executarea exactă a proiectului, atît în numele Institutului cît şi din îndemnul Comitetului Central oare dorea ca teatrul să fie un monument excepţional. Aproape în fiece seară, după ce lucrările încetau, Ioanide se plimba pe marginea lacului, contemplînd silueta enormă a clădirii desenate numai din liniile cofrajelor pentru stîlpii de beton armat şi ale schelelor. întretăierea aceasta de bare orizontale şi verticale, făcînd o cuşcă cu grătare din care apoi avea să răsară clădirea, plăcea nespus lui Ioanide, pentru
58
G. CALINESCU
care o astfel de schiţă aeriană de lemnărie era mai agreabilă decît o pădure. Ioanide nu avea vanitate de autor, suporta munca în colectiv şi discuta în chipul cel mai surprinzător pentru cei care îl bănuiau plin de personalism. Ceea ce-1 preocupa era să se construiască şi, cînd trecea pe lîngă o fabrică ridicată pe baza planurilor sale, o bătea amical pe pereţi şi era mulţumit. Trebuie adăugat că atunci cînd Ioanide ridica un proiect, acesta era aprobat aproape fără nici o obiecţie, încît îşi făcea şi o plăcere de a capitula în faţa unor mici critici, care de altfel se retrăgeau tocmai cînd el le admisese. In schimb, Ioanide nu se amesteca în probleme tehnice, mulţumindu-se a emite ca un simplu amator, cu o modestie superior jucată, cîte o părere. Aprobarea planului nu încînta prea mult pe Ioanide. Cînd însă întreprinderea de construcţie numea colectivul de şantier şi materialele se adunau pe teren, arhitectul simţea emoţie, căci îşi dădea seama că proiectul de pe hîrtie era pe cale de a deveni realitate. De aceea, din clipa în care fundaţia de beton a teatrului fu turnată şi mulajele scheletului de beton armat ridicate, Ioanide îşi zise că noul templu închinat artei dramatice este o faptă începută şi încercă acel neastîmpăr zilnic pe care îl avea în timpul ridicării unei construcţii. Cu toate că nu avea căderea a se amesteca în organizarea propriu zisă a şantierului, concepu o oarecare temere egoistă ca nu cumva vreun accident să împiedice naşterea monumentului. Materialele erau îndesate cam prea aproape de aria fundaţiei. Stive întregi de scînduri lungi, dealuri de grinzi, suluri de carton gudronat şi alte materii inflamabile formau un careu foarte bine rînduit însă strîngînd de aproape scheletul teatrului într-o centură de combustibile. Şeful de şantier numit Cornel, fost muncitor zidar devenit constructor, găsi întemeiată aprehensiunea arhitectului şi o comunică întreprinderii, cu toate astea, din cauză că într-o parte terenul era înclinat, alunecînd spre lac, iar în altă parte şoseaua împiedica depozitarea materialelor la o apropiere suficientă de şantier, se mărgini (fiind deeonsiliat a face altfel), să organizeze o pază severă de noapte. .Şantierul era înconjurat cu un gard de scînduri şi intrarea înăuntru interzisă
Alergînd pe străzi după roşaţă, Ioanide simţi prezenţa combustiunii. Pe deasupra caselor se învîrteau aburi groşi, o dogoare şi un miros de funingine şi arsură veneau din vecinătăţi. Scîntei mari ca stelele căzătoare se mistuiau în roiuri pe cerul din imediata apropiere. Un om simplu spuse lui Ioanide, neîntrebat :
— De mult n-am mai văzut aşa foc !
Şi păşi înainte ca şi vesel de eveniment. Ioanide, care înregistrase jovialitatea cetăţeanului, descoperi în sine cu toată spaima şi aproape certitudinea că ardea teatrul, un fel de exultantă, pe care o mai încercase şi în alte împrejurări. Catastrofele, medita el, atrag, încîntă aproape prin sublimul lor. Cînd apele umflate ale fluviilor se revarsă peste cîmpuri, înghiţind locuinţele oamenilor, acela care se salvează sărind de pe acoperiş într-o-luntre, străbătind neaşteptata lagună pe care plutesc trunchiuri întregi de copaci, vite înecate şi deasupra căreia apar coamele stejarilor ca mici tufişuri de plante acvatice, nu poate, cu toate pierderile suferite, să-şi reprime un sentiment de admiraţie pentru măreţia fenomenului. Vîna de ţiţei ce ţîşneşte şi se aprinde arzînd luni de zile şi consumînd avutul ţării reprezintă, nu mai puţin, un spectacol egal în frumuseţe cu coada unei comete. O pădure troznind în flăcări e o întîmplare nefericită, dar ce privelişte măreaţă ! Omul trebuie să-şi consume prin ficţiuni instinctul de catastrofă, ca să poată lupta sincer, în interesul său, împotriva calamităţilor ce-1 pîn-
SCRINUL NEGRU
59
dese. Ioanide, înotător abil, susţinea că un mare număr de oameni se îneacă abandonîndu-se mării din plăcerea de a fi smulşi, rostogoliţi de violenţa valurilor. El însuşi, ameţit, fusese dat o dată la fund şi nu simţise, privind cu ochi deschişi cristalul fluid în care plutea, nici o panică ci numai îneîn-tare şi voluptate, ca şi cînd ar fi intrat într-o împărăţie marină din O mie şi una de nopţi. In curînd, Ioanide nu mai avu nici o îndoială că ceea ce ardea era eşafodajul de lemn al teatrului, căci îi văzu schema desenată cu foc, dominînd perspectiva lacului. Pîrîitura arderii producea o simfonie greu de analizat în care intrau desfăşurări de taftale, cerneri de cenuşi fine, plesnituri, ţiuituri şi din cînd în cînd răbufneli ca de vifor fierbinte, urmate de fîlfîituri de stindarde. Tot şantierul era în flăcări şi nu se oprea nici o stingere prin pompieri, deoarece materialul adunat în jur şi scheletul fusese aşa de repede cotropite încît orice intervenţie era inutilă. Teatrul se afla lîngă lac şi departe cu mult de orice clădire; primejdie de întindere a focului nu era. Sub comanda lui Cornel, oamenii trăseseră la început cîteva blăni de stejar de altfel prefăcute în tăciune la capăt şi un număr de suluri de carton gudronat pe oare le adusese la marginea apei. Un sul scos din pîrjol, fiind în parte aprins, fripsese degetele celor care îl tîrîse din şantier şi, scăpat din rnîini, mersese de-a dura în lac. Dogoarea pîrjolind obra-zurile, oamenii fură nevoiţi să renunţe la orice încercare riscată şi şedeau acum la distanţă, ca simpli spectatori. Practic, accidentul se reducea la pierderea materialului lemnos şi la refacerea cofrajelor, însă fiecare simţea o stînjenire morală : focul însemna neglijenţă ori duşmănie şi, în orice caz, implica întîrzierea construcţiei, a cărei terminare fusese făgăduită solemn la o dată fixă. Ioanide, în special, avu cîteva clipe sentimentul că totul s-a încheiat, că se va abandona şantierul, pe urmă cugetă că acest lucru nu era probabil. Totuşi, necazul de a o lua de la capăt îl posomori şi lumina focului îi făcu o faţă severă ca de bronz antic. Privea cînd spre incendiu, cînd spre o bucată din gardul şantierului, trîntită jos la picioarele sale şi care fusese smulsă la început de oameni, spre a putea intra în aria binalei. Mini, soţia lui Cornel, care se apropiase de arhitect şi-1 contempla, interpretă pironirea lui spre gardul prăbuşit ca .o supărare imensă şi mută, de care îl ştia în stare. In realitate, Ioanide rostea mental o inscripţie mare făcută cu creta pe gard şi cu caractere elegante, căreia nimeni nu-i acorda nici o privire şi care arăta astfel : AXe§av§po<; xai OaXyjo-Tpiţ (Alexandras ke Thalestris.)
împerecherea de cuvinte îi era familiară şi i se părea uimitor ca slove eline scrise cu creta să apară pe gardul unui şantier în flăcări. Asociaţiile pe care le făcu tainic îi sporiră şi mai mult încruntarea şi, cînd Mini îl întrebă : „Ce ziceţi, domnule arhitect, de asta ?", cu totul distrat, Ioanide răspunse : „Superb".
■— E adevărat — observă Mini, care nu citea în sufletul arhitectului — că dacă faci abstracţie de nenorocire, priveliştea în sine e măreaţă.
Ioanide se urcă pe bucata de gard şi, simulînd un tic al picioarelor, şterse pe cît putu literile ciudate cu tălpile pantofilor. Şantierul ardea în timp vivace, prin armonizarea tuturor focarelor într-un rug colosal care producea o răscolire dogoritoare a aerului. — Nu e adevărat — îşi zise Ioanide — că flăcările sînt nişte limbi. Ele porneau nu deadreptul din marii tăciuni ci din aer, ca realităţi independente şi semănau cu nişte destrămări neregulate, cu petale de crizanteme zburînd pe sus, ori, mai degrabă, ca un lung păr despletit şi răsfirat într-un lichid. Jos, coloarea flăcării era
60
G. CALINESCU
diafană apoi vălmăşagul se făcea violaceu, devenind în sus roşcat şi ema-nînd volume mari de nouri alburii ce se înegreau după ce iluminau noaptea. Bucăţile de scîndură carbonizate nu cădeau jos, ci gazeificate aproape complet de pîrjol, se scorojeau, luau forma unei hîrtii mistuite de flăcări şi zburau în -sus, răspîndind seîntei şi funingine. Şantierul se volatiliza, se transporta pe firmament, unde se construiau alte clădiri de fum.
—' Aici nu e lucru curat ! — zise Cornel posomorit — acum două ceasuri am fost pe teren şi m-am uitat prin toate colţurile. Paznicul m-a dus puţin pînă colo unde începe strada şi s-a întors. L-am văzut cu ochii mei intrînd în gheretă lîngă poartă.
— O fi fumat careva — presupuse un salahor — o fi aruncat ţigarea în talaşi.
— N-au fost, tovarăşe, talaşi, — explică tînârul zidar falaleu — am curăţat şantierul eu însumi.
— Pe urmă — adăugă Cornel — focul a izbucnit din patru colţuri deodată, răbufnind. Cît am mai stat vorbind în barieră cu unul cu altul, am şi observat fum şi vîlvătae.
— Duşmanul de clasă — zise tînărul Talaleu cu suavitate şi convingere — nu se lasă cu una cu două.
Era un tînăr lucrător subţiratic, cu liniile feţei fine. Părea mai de grabă un student îmbrăcat cam sărăcuţ şi stropit accidental cu var pe pălăria de fetru gri şi pe pardesiu.
— O fi şi duşmanul de clasă — admise Cornel — dar vorba este că dacă nu era; materialul grămădit prea aproape de bina, acum n-o luam de la capăt.
— Aşa se procedează pe toate şantierele ? <■— întrebă o voce profundă şi placidă din asistenţă.
Cornel privi pe emiţătorul ei, pe care nu-1 cunoscu. Ca şi cînd nu l-ar fi auzit, se îndreptă spre doi oameni care cărau cu dificultate o ladă cu cuie şi puse mîna ca să-i ajute. Ioanide zărise pe întrebător şi fusese izbit de înfăţişarea lui. 'Nu-1 cunoştea dar parcă prin vis văzuse o'imagine asemănătoare. Omul avea pe el un fel de canadiană mai lungă de doc verde şi solid ca pînza de cort cu multe tigheluri în scopul fixării căptuşelii şi cu mari buzunare. Haina părea o uniformă militară engleză de campanie. Pe cap, necunoscutul purta o şapcă tot de doc mai albicios şi mai moale. Bărbia era împodobită cu o bărbuţă ca de preot. Faţa însă, fălcoasă, vînjoasă, nu propriu zis grasă, era bulbucită de furuncule ce, în bătaia flăcărilor incendiului, se aprindeau şi păreau rubine. Văzîndu-se observat, necunoscutul se trase mai la o parte şi pe urmă o luă pe maidanul acoperit cu iarbă proaspăt ivită, fără a se grăbi, asemeni unui om ce-şi vede de treburile lui. Arhitectul se auzi chemat de o voce plîngăreaţă, cam răguşită :
— 'Domnule Ioanide, să mă bată Dumnezeu dacă nu e frumos ! Aşa a ars Troia cea cîntată de poeţi.
Intorcîndu-se îl văzu pe Hagienuş, curios de schimbat, mult mai slab decît pe iarnă, cu o fixitate în ochi supărătoare şi cu o febrilitate în vorbire şi gest, absolut în contradicţie cu definiţia sa temperamentală. întrebarea ce caută orientalistul, care şedea în alt cartier, la incendiu, nu-i trecu prin minte.
— A avut dreptate Neron cînd a dat foc Romei, domnule Ioanide. Aşa spun istoricii cei mai demni de crezare ca Suetoniu şi Dion Cassius. Tacit însuşi reproduce zvonul după care Neron ar fi cîntat cu acest prilej arderea Troiei. Renan neagă, fiindcă vrea să facă un Neron romantic, cu
SCRINUL NEGRU
61
părţi bune. Dar ce, domnule Ioanide, e o crimă să dai foc unui oraş vechi şi să cînţi clin liră ?
Ioanide se uită curios la Hagienuş, uimit de fantezia neaşteptată a frazelor lui.
— Aproape că nu, dacă vrei să construieşti unul nou şi scoţi populaţia, cum mi se pare că n-a făcut Neron al dumitale.
Hagienuş nu păru a înregistra rezervele arhitectului şi insistă :
— E sublim pîrjolul, domnule Ioanide, foc de oraşe, foc de păduri. Rîdea iluminat pe faţă de flăcările mişcătoare ale incendiului încît
ceea ce spunea putea să treacă drept o glumă.
Carminată de para focului, Mini păru lui Ioanide de un farmec excepţional şi cum focul îi excita sufletul, se aprinse şi sentimentalitatea lui ' discretă pentru tînăra soţie a lui Cornel. Mini avea o faţă copilărească şi
inocentă şi un rîs şăgalnic şi totdeodată respectos. Ochii mari, profunzi şi negri ca nişte boabe enorme de struguri îi dădeau un aer ştrengăresc de fiică alintată. Cînd se încrunta, negrul devenea mai strălucitor şi fruntea căpăta profilul capului de delfin.
— Focul trebuie să fie pus ! — zise ea către Ioanide, mai mult cu intenţia de a-1 scoate din absorbirea în care acesta căzuse.
■— E mîna reacţiunii ! — declară tînărul Talaleu, scoţîndu-şi pălăria şi trecîndu-şi mîna prin păr, cu solemnitate. Şi aşteptă cu ochi sclipitori de exaltaţie, părerea arhitectului.
■— Se prea poate, tinere amice, e datoria dumneavoastră să căutaţi pe noul Herostrat. Mie mî-e teamă mai mult de inerţie, de ură, de tot ce depăşeşte nivelul bordeiului. Accidentul, material vorbind, e regretabil, cu toate acestea, cu puţină scîndură şi oarecare osteneală în plus vom drege totul şi teatrul se va ridica. Vorba este : voim sau nu să ridicăm teatrul ?
— Credeţi că există cineva care nu voieşte să-1 clădim ? —se miră Talaleu.
— Zici că focul a fost pus de mîna reacţiunii. Ce urmăreşte această reacţiune ?
— Să doboare puterea clasei muncitoare i—• recită Talaleu cu ochii închişi, privind pe sub pleoape viziuni numai lui cunoscute.
•— Atunci ar ataca puncte industriale ori strategice, de valoare strict politică. Dacă, dimpotrivă, distruge înseşi monumentele culturale, înseamnă că urăşte civilizaţia în întregul ei. Inchipuie-ţi că revoluţia rusă din 1917, luptînd contra ţarismului, ar fi aruncat în aer Moscova şi Petersburgul sau, în fine, că revoluţia franceză ar fi dărîmat nu Bastilia ci Luvrul. * — N-am înţeles ce vreţi să spuneţi, tovarăşe arhitect! — zise Tala-
leu strivindu-şi pălăria pe piept.
— Că dacă cineva a dat foc şantierului, acela e mai mult decît un duşman, e un bolnav de monumentofobie.
Tînărul Talaleu, neînţelegind cuvîntul, rămase foarte deconcertat.
— Ştiţi ce spunea cineva, adineaori pe stradă ? — destăinui Mini — : las' să ardă, că n-avem nevoie de teatru.
— Acela aprinde în gînd tot ce plănuim să construim.
— Oamenii zic că întîi avem nevoie de fabrici şi de locuinţe, şi pe urmă de teatre ! •— observă zîmbind un lucrător care se apropiase şi asculta convorbirea.
— Să ridicăm — zise Ioanide — fabrici şi locuinţe dar să le facem frumoase ca domul din Milano şi ca palatul din Versailles. Coloanele uriaşe, pilaştrii, cupolele înalţă sufletele şi le dau avînt în munca diurnă,
62
Q. CALINESCU
O coloană inspiră gînduri măreţe ca şi o pădure seculară ori ca o cataractă.
Băgînd de seamă că oamenii se string în jurul său, Ioanide tăcu. în ochii şăgalnici Mini citise un îndemn să plece. De altfel Mini zise tare :
— Vă conduc pînă acasă, tovarăşe arhitect.
— Dar Hagienuş unde este — căută cu ochii Ioanide.
Hagienuş dispăruse. De altfel, arhitectul socoti că făcuse o imprudenţă de a pomeni numele lui. Totuşi, pe drum, mergînd alături de Mini, care mai scundă îl urma cu paşi mari ca o fiică docilă, Ioanide spuse tare şi rar, ca pentru sine :
— Thalestris !
— Cine este Thalestris, domnule arhitect ? — întrebă Mini, renunţînd la denominaţia de „tovarăş" care, fără a displăcea arhitectului, i se părea tardivă si nesinceră faţă de un om din generaţia sa.
— Thalestris, adorabilă Mini, este regina Amazoanelor ! — răspunse arhitectul.
Apoi tăcură amîndoi, Mini fiindcă nu înţelegea ce legătură era între Amazoane şi arderea şantierului, iar Ioanide, fiind absorbit de mari reflecţii. Toate gîndurile lui erau pentru Mini, treceau pe sub copacii înmuguriţi ai unei străzi pustii dintr-un parc şi ar fi putut să-i destăinuie un singur gînd din toate, printr-un cuvînt esenţial. Totuşi Ioanide nu îndrăznea. Mini era membră de partid şi în această calitate responsabilă, succesiv, prin felurite instituţii de care Ioanide habar n-avea. Acum, era factorul'capital în serviciul'cadrelor din întreprinderea de construcţii care clădea teatrul. Ioanide dorea ca întreprinderea ce executa planuri dominate de concepţia sa, să folosească vechi lucrători ai săi, care îi cunoşteau factura. Cum nu avea căderea să se amestece direct, bunele raporturi cu serviciul cadrelor erau de folos. Ioanide îşi închipuise la început o membră de partid ca o femeie intransigentă, solemnă şi elocventă. Mini era suavitatea în persoană. Adevărat că Mini era vorbăreaţă, însă de nimicuri, pe care le spunea cu un rîs de cristale, totdeodată fiind discretă, alunecînd peste ceea ce nu trebuia pomenit şi lăsînd capul în jos cu îngăduinţă la paradoxurile arhitectului. Oriunde găsea un telefon, Mini telefona, îneruntîndu-se în chip încîntător din cauza preocupării, apoi izbucnind în rîs, deslegînd probleme grave de administraţie, cu aparenţa de uşurătate a unei fetiţe care sare pe deasupra coardei. (Niciodată Mini nu refuza vreun serviciu si de a-i fi rugat-o să-si găsească ghiocei în toiul iernii, ar fi stat în meditaţie, apoi ar fi început să facă numere la telefon. Pentru acest motiv, Ioanide o numise „adorabila Mini". De altfel arhitectul o luase drept secretară de cîţiva ani, înainte ca puterea graţioasă de conducere a Minei să se fi revelat în mod oficial şi Mini păstrase acest post din stimă, deoarece Ioanide nu se putea descurca singur, avea oroare de telefon, nu se familiarizase cu noile instituţii. Astfel, Ioanide, profesor la Institutul de arhitectură, academician şi factor important la Institutul de proiectări, arăta în fiece zi înainte . de prînz hîrtiile pe care le primise iar Mini, la telefon, punea totul k cale, uneori în faţa lui Ioanide care făcea semn cu mîna, dacă trebuie să răspundă afirmativ sau negativ la unele solicitări de a lua parte la şedinţe^ şi reuniuni. Arhitectul zărea pe fereastră pe Mini, venind absorbită de gînduri, mişcînd din buze, chibzuind probabil ce are de făcut, sau poate discu-tînd'mental cu oamenii cu care avea de-a face. Impresia lui era că Mim nu mănîncă niciodată, hrănindu-se cu aer prin simpla inspiraţie, căci toata ziua dădea de ea prim institutele şi şantierele pe care le frecventa. Dacă ■oferea Minei un biscuit şi un pahar de vin dulce, Mini mînca o jumătate de biscuit, bea trei sferturi din păhărelul de vin, apoi se ameţea îndată,
SCRINUL NEGRU
63
împurpurîndu-se în umerii obrajilor, rîzînd cu sughiţuri şi căpătînd faţa unei şcolăriţe zglobii de şaisprezece ani. In aceste clipe de exultantă, pro-funditatea ochilor se accentua şi totdeodată încercarea de ia-şi concentra privirile îi producea o încruntătură ee-i dădea aerul încmtător al unui copil îmbufnat. Prezenţa de spirit nu şi-o pierdea deloc şi Mini rezolva toate punctele de pe programul zilei cu o maturitate desăvîrşită.
La început, Ioanide nu-i dădu nici o importanţă ca femeie, de altminteri venise la el ca domnişoară şi se numea Mini iNicolopol. De la o vreme însă, cînd -seara se întindea ostenit pe patul său, imaginea unei tinere cu ■ochii negri şi fruntea delfinică, rîzînd respectos şi înroşindu-se în umerii obrajilor, începu să-1 viziteze tot tnai des. Ioanide închidea ochii cu plăcere şi se lăsa în voia reveriei. 'Nu mai încăpea nici o îndoială că fata din visuri era Mini. Arhitectul se închipui cu cîteva decenii în urmă, liber, şi trebui să admită că dacă ar fi întîlnit-o atunci aşa cum era acum, s-ar fi îndrăgostit neapărat de ea. E curios că Ioanide imaginîndu-se mai tînăr, se vedea nu altfel decît cel de acum, cu gindurile şi experienţa actuală, şi chiar cu fizionomia consolidată, sculpturală şi focoasă a maturităţii. Drept unică concesiune îşi acorda părul lung de altădată, totuşi albit şi acesta, cenuşiu ca o perucă din secolul al XVJII-lea. Dragostea dintre -Ioanide şi Mini, cea din vis, începu astfel. Ioanide o întîlni pe Mini la şosea într-o duminică de mai (presupunea a fi cunoscut-o dinainte) şi o întrebă ce caută.
— iE o vreme admirabilă, domnule arhitect — zise Mini — am ieşit şi eu ca gîndăceii, la soare.
Şi rîse, făcîndu-şi două gropiţe în obraji, -în vreme ce, în sforţarea de a privi cît mai direct pe Ioanide, îşi produse două cute în mijlocul frunţii, pe care Ioanide le găsi admirabile.
— Deşi sînt un gîndac mai mare, am ieşit şi eu tot pentru soare, — spuse Ioanide — Te supără dacă merg şi eu alături de dumneata ?
—• Dimpotrivă ■— rîse cu afecţiunea ei obişnuită Mini — o tovărăşie ca a dumneavoastră e o plăcere intelectuală pe care n-o sperasem cînd am plecat de acasă.
De observat că, deşi tînăr în imaginaţie, Ioanide nu permitea fetei din vis să-i vorbească decît respectos şi aproape filial. Ii plăcea să aibă un ascendent asupra celuilalt şi dacă o femeie l-ar fi cuprins de gît şi i-ar fi spus la plural „vă iubesc" sau ,,sărutaţi-mă", i s-ar fi părut foarte normal.
— Atunci, domnişoară Mini — propuse Ioanide în închipuire — să mergem spre vila lui Minovici, dacă ai picioare bune.
— Am ! — îl asigură fragila, în aparenţă, Mini, care totuşi mergea voiniceşte.
Pe urmă vorbiră de tot felul de nimicuri, în general făcând fiecare confesiuni asupra preferinţelor personale, apoi convorbirea alunecă asupra arhitecturii peisagistice. Mini întrebă pe arhitect dacă îi plăcea şoseaua aşa cum se rectificase, ornată cu bănci turnate în beton. Ioanide o declară oribilă.
—- Natura nu are peste tot •— zise el — echivalenţa unei opere de artă şi nu produce efecte emoţionale. E necesar a găsi punctele ei sublime. Acolo unde sînt, în California cu păduri majestoase de sequoia sau în Asia cu munţii conici atingînd cerul, omul aproape nu are nevoie a interveni. Stînca, de pildă, are în chip aşa de evident aspect de pagodă, încît, din cîteva cioplituri în acest cri-stal natural uriaş, monumentul este revelat. In părţile aride ale globului, cum ar fi cîmpia bucureşteană, sublimitatea naturală trebuie obţinută prin mijloace arhitecturale, adică simetrice. Copacii vor fi aliniaţi pe adîncimi mari şi vor fi drepţi şi înalţi ca nişte co-
64
G. CĂLINESCU
Ioane spre a combate impresia d'e bălărie dezordonată pe care o produc crîngurile locale. Aci trebuie să transporţi stînea în blocuri mari de piatră spre a o expune acolo unde e nevoie de bănci ori de arcuri de triumf. Zidăria şi tencuiala nu pot deştepta sentimentul de veşnicie. Apa are în aceste locuri tendinţa de iezătură. A consolida inundaţia nu-i artistic. Peisajul Deltei dezamăgeşte şi e făgăduitor numai acolo unde se pare că mîna omului a sistematizat. Un lac rectangular de kilometri, un larg canal, în fine. ale cărui ape să fie sub comanda grădinarului, o fîntînă de fapt cu sute de jets-d'eau-uri pulverizate ar însenina sufletele. Şi despre pajişte avem o noţiune prea sălbatică. Un imaş între garduri e meschin. Am văzut la Florenţa, mi se pare, poate pe la Cascine, nu-mi aduc bine aminte, o peluză pătrată de o suprafaţă aşa de mare încît fundurile erau invizibile, înconjurată pe trei laturi de păduri rărite de pini romani. Muzica lui Haendel nu mi s-a părut mai solemnă şi mai clară. Dar fîntînile ? Acestea sînt nişte instrumente muzicale naturale, cu care trebuie să înfiorăm sufletele, să le dăm gînduri celeste. N-avem încă geniul apeductelor şi al cascadelor. Un loc de recreaţie este mizerabil fără un concert de ape. Aş aduce acolo unde se poate, pe conductă, apă în fîntîni aşezate la distanţe egale întinzîndu-se pe cîţiva kilometri şi eăzînd în ţîşnituri arcuite în jgheaburi de piatră în care s-ar auzi forfota fluidelor cîntînd în tunete şi clocote la picioarele statuilor încolonate la infinit pe deasupra jgheaburilor. Aş face o orchestră de cişmele orientale.
— Ce minunat ar fi, domnule arhitect — zise Mini cea închipuită —-de ce nu construiţi această oale cu procesiuni de cişmele ?
—• Vezi dumneata, domnişoară Mini, că eu sînt considerat utopist! — explică rîzînd Ioanide.
Arhitectul spuse acele cuvinte Miniei, pe cînd şedeau amîndoi pe o bancă în faţa vilei Minovici şi ascultau clinchetul aerian al clopoţeilor cristalini cu cozi .bătute de yînt. El luă o mînă a fetei, o întoarse şi sărută prelung podul palmei. La atî't se mărgini intimitatea sentimentală în această în-tîlnire visată. Altădată, Ioanide chemă pe Mini acasă la el să-i arate încăperile şi operile de artă. E curios, că deşi arhitectul se închipuia cu cel puţin douăzeci de ani înapoi, cînd nu avea 'casa în care locuia acum, el visa că primeşte pe Mini în ea. De data asta, după ce Mini fu plimbată peste tot, Ioanide o invită pe divanul cel mare din odaie cu scrinul negru de mai tîrziu şi aşezîndu-se şi el alături, după o lungă 'tăcere, îi luă mîna cu degete subţiri şi delicate şi începu să sărute fiece deget, după care ceremonie, îi dădu drumul cu gingăşie. Mini îl lăsa docilă, îneruntîndu-se în felul ei suav şi ro-şindu-se.
— Domnişoară Mini, — întrebă cu alt prilej Ioanide cu tonul cel mai simplu — de oe eşti aşa de fermecătoare ?
— Eu ? — se miră Mini, lăsînd ochii în jos de sfiiciune — dar nu sînt!
— Eşti ! — decise arhitectul. — Mă întreb mereu, de unde îţi vine acest farmec.
— Eu nu ştiu ! ■— răspunse fata ca şi dezolată de a nu descoperi cauza. Dar, clipind cu pudoare, adăugă : — Mi-au mai spus şi aiţii.
— Ţi-au mai spus şi alţii ? 'tresări cu oarecare îngrijorare Ioanide. — Vasăzică te iubesc şi alţii, ţi-au făcut mărturisiri ?
•— Nu —• protestă Mini — am vrut să zic că mi-au spus prietenele... prietenii... fără vreo intenţie.
— Eşti fermecătoare, domnişoară Mini! ■— confirmă încă o dată arhitectul.
SCRINUL NEGRU
65
Multă vreme după această sentinţă, Ioanide privi pe Mini în ochi, în timp ce îi ţinea mîna stîngă între palmele sale. Mini, aducîndu-şi pupilele spre un focar unic, încerca să le coboare în jos, dar fie din respect, fie din afecţiune (Ioanide nu era lămurit asupra acestui punct) păstră încă privirile îndreptate spre ochii arhitectului. Acesta luă în cele din urmă mîna sitîngă a fetei, îi desfăcu delicat palma şi ridicînd-o în sus, o apropie de obrazul său, mîngîindu-se cu ea. Mini nu se opuse, consimţind astfel tacit la acest gest de intimitate. ;
— Ascultă, domnişoară Mini — zise în altă reverie Ioanide — pot să îndrăznesc să-ţi spun pur şi simplu Mini ?
Mini rîse puţin, pîlpîind din pleoape şi suferind în mod vizibil o- năvală de sînge pe sub pieliţa fină a obrajilor.
— Puteţi să-mi spuneţi !
— Mini ! — şopti atunci Ioanide, spre a proba suavitatea familiarităţii. — Mini !
— De fapt, — explică fata — acasă toţi mă strigă Mizuehi.
— Mizuehi ! — repetă ca un ecou Ioanide.
— îmi mai spun şi Ludwig !
— Ludwig ! — dădu replica Ioanide.
— Nepoţii — căci am aşa tînără cum sînt, nepoţi, mă chiamă Minima, de la Emilia.
— Mininia ! ■— execută Ioanide cu voluptate noua melodie onomastică. ■Nu s1ar explica asemenea vise, în jurul numelui Minei, dacă Ioanide
nu le-ar fi auzit realmente de la tînăra soţie a lui Cornel.
— Ludwig — zise într-o zi Ioanide Minei, bineînţeles în imaginaţie •— uită-te bine în ochii mei şi spune-mi drept.
— Ce ? — întrebă mirată Mini şi cu acea curiozitate inocentă şi supusă ce i se părea aşa de adorabilă arhitectului.
— Presupune că un om de vîrsta mea, aşa ca mine, te-ar iubi, că ţi-ar cere să-1 iubeşti, ce zici, l-ai iubi ? .
Ioanide zicînd „de vîrsta mea" deşi în imaginaţie se presupunea tînăr, era obsedat de vîrsta lui de acum. Subconştientul lui trăda cazul său de conştiinţă, care era al unui om matur, mergînd spre bătrîneţei, setos încă de a fi iubit.
— Ce zici, Ludwig ? — insistă Ioanide, văzînd că fata ezită.
— Eu cred că l-aş iubi ! — răspunse aceasta şoptit.
O dată (in reverie) Mini şedea alături de Ioanide, pe divan, citindu-i traducerea din ruseşte a unui articol de urbanistică pe care îl procurase anume pentru el. In timp ce asculta, Ioanide puţin aplecat înapoi, adulmeca mirosul părului ei cu reflexe fumurii, făcîndu-i o coamă de seraf în jurul capului. Nimic nu miroase mai frumos decît părul unei tinere fete, fu părerea arhitectului.
— Ce ziceţi ?      ceru Mini părerea asupra articolului.
— Mizuehi ! — zise Ioanide, fără a. lua în considerare întrebarea ei. — îmi dai voie să te mîngîi o dată pe păr ?
Mini lăsă bărbia în piept, ca un copil prins în vinovăţie, fără a spune nici da, nici nu. Luînd tăcerea drept aprobare, Ioanide întinse mîna dreaptă către creştetul capului fetei şi-i netezi de două ori, uşor, părul. Cînd voi să ducă mîna şi,a treia oară, Mini îşi scutură capul şi privind pe arhitect cu ochi galeşi, rugători, zise :
.— E tîrziu, trebuie să plec. Mîine vă aduc şi al doilea articol tradus.
Ioanide închise ochii, voind parcă să prelungească, în gîncl, o fericire, apoi se ridică şi conduse pe fată pînă la ieşire.
5 — V. Romînească nr. 11
66
G. GALINESCU
După această întîmplare în fantezie, arhitectul visă următoarea scenă. Mini venise cu al doilea articol şi întrebase din ochi, aşezată pe un fotoliu, dacă poate să înceapă lectura. Ioanide se plimba în sus şi în jos prin cameră, aproape sumbru, apoi se opri deodată în faţa Miniei şi'cu cea mai mare seriozitate, ca şi cînd ar fi făcut un gest firesc, îngenunchie înaintea ei, apu-cîndu-i strîns amîndouă mîinile, astfel încît foile dactilografiate se risipiră pe jos. Ioanide avea într-adevăr, şi în starea de veghe, acest obicei perimat care surprindea pe femei şi le intimida în chip plăcut.
— De ce faceţi asta, domnule arhitect ? — zise cu un reproş aproape duios, Mini.
— Ludwig — declară Ioanide hotărît, caşicînd ar fi dat un ordin blînd însă fără replică — 'te iubesc !
Şi spunînd aceste cuvinte, îşi lăsă capul în poalele Miniei. Aceasta îl privi tăcută, neştiind ce să facă, apoi mîngîie uşor şi timid părul cărunt al lui Ioanide.
— Mizuchi — repetă arhitectul ceremonia — te iubesc!
— Ridicaţi-vă, domnule arhitect ! — imploră Mini.
Cum sta pe fotoliu, genunchiul unui picior îi alunecase pe sub rochie. Ioanide i-1 sărută prin ciorapul fin, cu veneraţie, ca şi cum ar fi sărutat-o pe fnun'te. Nimic nu era pentru el mai plin de delicii, în genere, decît a atinge cu buzele ciorapul deasupra genunchiului şi, încă mai mult, acolo unde de sub reţeaua fină începe pielea moale Şi lustruită a pulpei. Insă în-cîntarea în asemenea gest nu-i venea din voluptate fizică, ci din sentimentul de pudoare pe care o fată îl încearcă faţă de această atingere îndrăzneaţă şi nemaiîncareată. Mini împinse uşor capul lui Ioanide, mai mult netezindu-i părul iar arhitectul îi trase rochia' patern peste genunchi şi ri-dicîndu-se brusc, întinse mîna Miniei şi o ajută să se scoale de pe fotoliu.
— Du-te, — o îndemnă el — azi ţi-am spus numai prostii. Cînd însă, Mini ajunse la uşă, Ioanide o întrebă iarăşi :
— Ludwig, spune-mi drept, mă iubeşti ?
Mini îşi concentra oohii în direcţia arhitectului, zîmbind de astă dată cu o nuanţă de ştrengărie, repede convertită în timiditate şi, lăsînd capul în jos, dădu a înţelege că da.
Ioanide nu merse niciodată mai departe cu imaginaţia în materie de sensualitate. Sentimentul ce-1 stăpînea era al unei protecţii pline de cele mai sublimate gînduri. In general, Ioanide, foarte întreprinzător faţă de femei, nu era posedat de lubricitate, nu lua parte la convorbiri deşănţate despre ele şi trecea de la una la alta fără a uita pe cea dinţii, suferind cînd una din ele bîrfea pe cealaltă. Le iubea pe toate ca pe nişte prietene şi se arăta foarte surprins cînd una îi reproşa de a fi atent faţă de alta.
— Mini — zise în altă împrejurare Ioanide — vreau să-ţi spun ceva ce nu se poate traduce în cuvinte. Stai colea.
Şi arătă Miniei un fotoliu în salonul cel mare (pe care în vis îl avea şi ca om tînăr) lingă marele şemineu. Apoi luă de pe pian o vioară la care oînta din cînd în cînd. O avea de pe cînd era elev în gimnaziu şi era al său violon d'Ingres. Nu era un virtuoz, însă executa piesele cu o puritate remarcabilă, ştiind să scoată efecte patetice numai din dozarea sonorităţilor. Se plictisea repede şi nu ducea pînă la capăt o bucată, preferind să repete la infinit o frază, de fiecare dată cu o nuanţă nouă. Avea aerul de a încerca instrumentul căutîndu-i toate ecourile şi vibraţiile posibile. Se înflăcăra prin acest exerciţiu de geometrie acustică în vederea planurilor sale arhitectonice şi pentru coloanele dorice cînta din Bach iar pentru cele ionice din
SCRINUL NEGRU
67
Mozart. Dar ceea ce surprindea la Ioanide, era evidenta disproporţie dintre personalitatea lui şi actul muzical. Arhitectul avea o fizionomie şi o ţinută atit de profund originale, sugerînd o profesie strict intelectuală şi punea atîta frenezie exactă spre a exprima idei ce depăşeau în chip vădit sfera muzicii, încît ascultătorul accidental rămînea copleşit de elocvenţa omului. Deci loianide invită pe Mini pe un fotoliu iar el se duse cu vioara spre mijlocul imensului salon, acolo unde ştia că amplificaţia sunetelor devenea vibrantă sau sfîşieitoare. Apoi, înoovoindu-se sever asupra violinei, începu să cînte aria din sonata lui Tramais, alunecînd degetul spre a trece pe aceeaşi coardă de la do la nota la de sus cu o extremă prudenţă şi emoţie. In timp ce cinta, înainta pe nesimţite spre Mini, ca un actor care se îndreaptă spre rampă, către public. Cînd sfîrşi, era în picioare, solemn, lîngă fotoliul Miniei. Atunci făcînd o plecăciune, lăsă să-i scape uşor vioara şi arcuşul pe podea şi cu mîinile prinse obrajii fetei, privind-o prelung în ochi. După aceea, re-trăgîndu-şi mîinile, îşi lipi un obraz de obrazul Miniei şi stătu astfel cîtva timp în această sărutare a epidermelor. Mai mult, în acea zi, Ioanide nu-şi îngădui. Intr-o zi (bineînţeles in reverie) Ioanide vorbi astfel Miniei :
— Mizuehi, ai vrea să vii cu mine, să fii prietena mea ? Arhitectul ar fi trebuit să spună, a vînd în vedere că se considera tînăr
şi liber : „ai vrea să fii soţia mea ?" Dar subconştientul lui îi atrăgea atenţia că este căsătorit şi cum Ioanide nu concepea să se despartă de doamna Ioanide, înlătură cuvintele clare.
— Ce găsiţi la mine, domnule arhitect ? — răspundea modest, Mini.
— Dar eşti un înger !
— Nu sînt un înger, dumneavoastră meritaţi mai mult.
— Mi-e teamă, dimpotrivă, Ludwig, că nu te-aş merita îndeajuns. Mini rise discret, voind parcă a da să se înţeleagă că un om ca Ioanide nu trebuie contrazis. Acesta o strînse cu paternitate în braţe, o sărută întîi pe frunte, apoi pe ochi, în fine lăsă capul mai jos spre a o săruta pe gură. Mini se feri pudic, totuşi fără violenţă şi buzele lui Ioanide căzură pe colţul gurii Miniei. Atingerea i se păru arhitectului sublimă.
— Ludwig — zise în altă reverie, Ioanide — te-a legănat cineva în braţe ?
— Cînd eram copil, da ! — spuse Mini.
— închide, te rog, ochii, presupunînd că eşti iarăşi copil.
Mini, docilă, coborî pleoapele. Atunci Ioanide, petreeîndu-i o mină pe sub umeri şi alta pe sub încheieturile genunchilor, o ridică în braţe cu o uşurinţă extraordinară. Faţa, surprinsă, deschise ochii şi, de teama de a nu cădea, se prinse cu mîinile de gîtul lui Ioanide, -
— De ce faceţi asta, domnule arhitect ? — zise ea rugător dar şi vrăjită.
— Taci, Mizuehi, nu întreba, tu eşti lumina ochilor 'mei.
Şi Ioanide purtă pe Mini de-a lungul salonului, apoi o depuse cu băgare de seamă pe fotoliu, sărutînd-o, drept încheiere, în creştetul capului, pe părul puţin isburiit.
Ioanide îşi dădea seama în aceste viziuni ceea ce se petrecea cu el. Se simţea iarăşi nubil ca în tinereţe şi trecea prin criza, cu totul cerebrală, a logodnei. Doamna Ioanide era de o vîrsta cu el şi demisionase de la orice veleităţi pasionale. Avea părul complet alb, deşi tuns în chip elegant, era sveltă, cu figura distinsă şi încă ferită de crispaţiile senilităţii. Rămăsese mondenă în purtări şi sprintenă, însă faţă de Ioanide uza de limbajul şi manierele unei prietene sau ale unei surori. Ioanide, dimpotrivă, se simţea 5*
68
G. CALINESCU
tînăr şi mai vibrant sufleteşte ca oricînd şi ideea dragostei îl obseda. Probabil că pierderea celor doi copii ai săi, Tudorel şi Pica, cu zece ani în urmă, redeşteptase în arhitect instinctul paternităţii. Visa, fără să-şi dea seama clar, să aibă alţi copii. De aci reveriile sale sublim erotice şi matrimoniale.
— Ioanide — îi zicea doamna Ioanide, punîndu-i pe umăr o mină subţiratică, fină, împodobită cu două inele, — tu eşti îndrăgostit.
— Madam Ioanide, mi-e teamă că da.
— .Pot să te întreb de cine, Ioanide ?
— De Mini, scumpă prietenă.
—■ Bănuiam eu ceva. Fata e drăguţă şi cuminte. Dar, Ioanide, nu te-ai gîndit oare ? Respectul pentru tine o poate fascina : trebuie s-o laşi să se pronunţe în libertate. De altfel, pe tine femeile te-au iubit totdeauna.
— Eşti gentilă ca deobicel, madam Ioanide! Iţi mulţumesc. Ştii bine că iubirea mea pentru tine e aşa de mare, încît mă tem că rămîne prea puţină pentru altele.
— iSă fim prieteni, Ioanide. Tu trăieşte-ţi viaţa, fără să te preocupi a'e mine.
Astfel de cuvinte paradoxale îi spunea doamna Ioanide arhitectului, fireşte, în vis. Absolvit, Ioanide se simţea autorizat să continue a încerca iubirea Miniei. El observase că Mini suporta mîngîierile sale, cu o uşoară pudică rezistenţă, e adevărat. Nu făcuse, totuşi, ea însăşi nici un gest de corespundere.
— Ludwig — o în'tîmpină arhitectul — pentru ce nu mă săruţi ?
— Dar... mi-e ruşine !
— .Sărută-mă, Ludwig !
— Lăsaţi-mă să mă obişnuiesc. Nu e deajuns că mă sărutaţi dumneavoastră ?
— Sărută-mă, Mizuchi!
Mini se apropia atunci sfios de Ioanide şi atingea cu buzele uşurel obrazul acestuia.
— Mizuchi, de ce nu mă îmbrăţişezi ?
— Nu îndrăznesc, domnule arhitect 1 •— răspundea parcă şăgalnic Mini, uitîndu-se puţin pieziş.
Ioanide îi lua singur braţele subţiri, dar bine şlefuite şi le aducea în jurul gîtului său ; Mini atunci îl cuprindea de gît, fără a-l strînge prea tare iar Ioanide îi săruta aplecîndu-şi puţin capul spre dreapta încheietura co-'tului stîng.
Aşa se petreceau lucrurile în reverie. Cînd însă ziua Ioanide întîlnea pe Mini, nu-i dădea nici o importanţă deosebită, nu simţea nimic mai mult decît obişnuita simpatie pentru o colaboratoare zeloasă. Şi probabil, multă vreme totul ar fi rămas aci, dacă arhitectul nu ar fi descoperit ceva cu totul nebănuit. Intr-o zi, un glas de femeie autoritar îl întrebă la telefon :
— Tovarăşa Mini Cornel, mă rog, este acolo ?
— Nu este aici nici o- tovarăşă Mini Cornel! — răspunse plictisit Ioanide.
— Cum se poate ? Ştiu că lucrează la acest număr !
— Nu ! — lămuri arhitectul — greşeală ! — aci lucrează domnişoara Mini Nicolopol.
Vocea se repezi să spună ceva>, dar Ioanide închise brusc telefonul.
— Să trăieşti! — îl întiîmpină pe stradă Gaittany, cu faţa iluminată de cele mai insinuante zîmbete — te felicit !
— Pentru ce mă feliciţi ? ■— se miră Ioanide.
SCRINUL NEGRU
69
— Domnule, ai la dumneata o fată delicioasă, doamna Cornel ! Ai făcut o alegere fericită !
Şi Gaittany făcu de probă, un „ha, ha", apoi îl multiplică în „ha, ha, ha", în fine, emise o succesiune de „ha, ha", executaţi cu artificiozitate ca după un portativ muzical.
— Domnule, n-am nici o doamnă Cornel. Am ca secretară pe Mini, Mini Nicolopol.
— Mini ! — confirmă Gaittany cu mişcări de confidenţă în ochi. •— E o confuzie la mijloc ! — spuse Ioanide.
Gaittany nu insistă şi trecu la alte chestiuni. Dar Ioanide primi o scrisoare pentru „tov. Mini Cornel, Ia arhitectul Ioanide".
— Cine-i această tovarăşă Cornel ? — se irită Ioanide faţă de Mini, — mi se dau telefoane, m-a întrebat §i Gaittany, uite am primit şi o scrisoare.
Mini luă plicul, îl consideră puţin, apoi zise cu candoare:
— Eu sînt Mini Cornel, domnule arhitect!
— De unde pînă unde ? Ai două nume ?
— Nu ! M-am măritat!
O paloare se lăsă brusc pe faţa lui Ioanide.
■— Cum asta ? De ce te-ai măritat ? — reproşa cu absurditate Ioanide — Cînd ?
— Acum şase luni !
— Şi mie de ce nu mi-ai spus, stimabilă doamnă ?
— iN-a,m îndrăznit, am socotit că nu vă interesează.
— Foarte bine — fu de acord şi Ioanide, însă într-un ton relativ brutal — de fapt nu mă interesează.
Şi concedie în acea zi pe Mini aproape îndată după acest dialog. Cînd rămase singur, simţi o sudoare rece la tîmple şi o oboseală dureroasă. Merse în oidaia cu divan şi se întinse pe spate, şezînd astfel un timp nelimitat. O amărăciune copleşitoare îl invada, fără a putea igăsi vreo explicaţie serioasă a acestui fenomen. Mini se măritase, prea bine, şi ce era cu asta ? Nu manifestase faţă de ea nici un interes, nu simţise cu adevărat nici o înclinare, fata nu făptuise deci nici o felonie. Atunci pentru ce ? Cînd Ioanide se mai linişti puţin, începu să priceapă ceea ce se petrecea cu sine. Era în mod înspăimântător gelos, ceea ce însemna că iubea pe Mini. N-o. iubise afirmativ, prin gesturi pozitive, dar îi interzisese mental să fie îndrăgostită de altul. Cîtă vreme Mini era liberă, Ioanide putea să viseze egoist fără frica de a fi contrazis in iluziile sale. Acum cînd Mini se căsătorise, o simţea pe alt continent, toate gingăşiile ei i se păreau minciuni, în cel mai bun caz, pioase, pentru că sufletul ei era prins aiurea. Insă iubirea, fiind contrazisă în imaginaţie, năvălea violentă în viaţa diurnă şi arhitectul nu mai privi cu liniştea paternă de altădată pe mica Mizuehi. Umoarea sa neagră se dădu pe faţă cu întîiul prilej. O organizaţie solicitase pe Ioanide să ţină o conferinţă publică despre „Arhitectura timpurilor noi", fixîndu-i şi data. Ioanide găsise că nu era pregătit pentru o problemă aşa de importantă şi ceruse Miniei să comunice telefonic că nu putea face conferinţa decît cu două luni mai tîrziu. Deodată primi telefonic, chiar prin Mini, în prezenta sa, rugămintea de a nu uita că avea să ţină conferinţa la data fixată. Ioanide se enervă :
— Dar ţi-am spus să comunici că nu pot!
Mini lăsă în jos capul. E curios, constata arhitectul, cum Mini nu-şi modificase prin căsătorie întru nimic aerul ingenuu de fată, părînd a nu cunoaşte nici unul din aspectele inavuabile ale vieţii.
70
G. CALINESCU
— Ai comunicat sau n-ai comunicat ? — se răsti Ioanide neobişnuit de exasperat.
— Nu, domnule aThitect !
—■ De ce, stimabilă doamnă Mini Cor — nel ? — silabisi Ioanide, nu fără intenţie răutăcioasă.
— iPentru că am socotit că este în interesul dumneavoastră să nu refuzaţi, mi-am închipuit că ref lectin d vă veţi răzgîndi.
— Datoria dumitale era să comunici întocmai hotărîxea mea, fără a mă epitropisi.
— Dar, domnule arhitect, situaţia în care mă aflu îmi interzice să fac lucruri ce sînt împotriva programelor de lucru alcătuite de autorităţile de sus.
— Aha ! — făcu Ioanide ironic, afectînd a vedea în Mini o fiinţă infernală. Apoi deodată bătu cu palma în masă, strigînd un ,,nu se poate" fantezist, încît toate tocurile şi creioanele .zornăiră.
Atunci se petrecu ceva pe care Ioanide nu-1 prevăzuse.
Buzele Miniei începură să. tremure, pleoapele să clipească mărunt şi deodată Mini izbucni într-un plîns cu sughiţuri, copilăresc, inestinguibil. Lacrămile i se rostogoleau pe obraji şi pieptul tresărea în suspine adinei, neregulate.
— Nu sînt vinovată ! — se tînguia Mini — ştergîndu-şi lacrimile cu mîinile, deoarece îşi pierduse batista.
Ioanide scoase de la piept batista sa albă şi i-o întinse, iar Mini o luă fără a se lăsa rugată. Ochii ei scăldaţi în lacrimi erau frumoşi ca crinii şi lalelele strălucind de stropi de apă după ploaie. Arhitectul, vrăjit şi uitînd cu tptul durerea Miniei, absorbit cum era de frumuseţea spectacolului moral, îşi pusese capul in palme, stînd cu coatele rezemate de masa în care cu puţin înainte bătuse aşa de violent şi o privea pe Mini cu o plăcere imensă ; ar fi fost în stare să mai ţipe o dată şi să mai trîntească pumnul în masă. dacă ar fî fost convins că Mini ar fi început să plîngă din nou tot atît de tare.
— Mini... chemă el, apoi răsgîndindu-se : Doamnă Mini...
De fapt Ioanide ar fi voit să spună : „Mini, te iubesc", dar îşi dădu seama că Mini care plingea nu era Mini cea din vis .şi de aceea tăcu, nu fără a îi invadat de melancolie. Se ridică şi luă mîna Miniei, dueînd-o spre gură. Intîi avu impulslunea, ca în vis, să desfacă palma tinerei femei şi s-o lipească de obrazul său, pe urmă se mulţumi să depună o sărutare plină de respect pe deasupra degetelor.
— Am fost prea aspru cu dumneata — mărturisi el — te rog să mă
ierţi.
Arhitectul îşi destăinui faţă de Mini dorinţa de a cunoaşte pe soţul ei şi aceasta veni într-o zi împreună cu Cornel. Se aşezară amîndoi, foarte timizi, pe cîte un fotoliu, uitîndu-se la Ioanide cu smerenie, ca la un episcop care urma să-i probozească, şi să le dea binecuvîntarea. Cornel era un om între 'treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, deci cu mult mai în vîrstă decît Mini, cu toate că părea încă tînăr. Avea faţa puţin istovită şi părul cam rar şi calitatea sa de fost lucrător se revela în cuminţenia tuturor gesturilor sale. încolo era corect îmbrăcat şi folosea un limbaj cult, ireproşabil, însă fără nici o expresie neobişnuită. Din cînd în cînd, Cornel privea în ochii Miniei, cerîndu-i parcă aprobarea, socotind-o în mod vădit superioară lui. Curios, Mini îl contempla, aşa juvenilă cum era, aproape matern. Ioanide se simţea şi sfîşiat sufleteşte şi înduioşat. In tot cazul, apropierea dintre Cornel şi Mini, asimilată cu fata viselor sale, i se arăta inacceptabilă şi totuşi posibilă din moment de Mini făcea impresia de a fi satisfăcută de soţul ei
SCRINUL NEGRU
71
şi fericită. Ioanide vorbi cu Cornel numai chestiuni de construcţii şi constată că acesta pricepea ideile cele mai îndrăzneţe şi nu se alarma de paradoxurile sale. Nu mai puţin, se revelă un comunist convins şi calm.
•— Nici o dată nu voi turbura liniştea acestor tineri oameni ! — decise Ioanide după ce închise uşa după ei.
Insă apoi, invadat de gînduri şi sentimente latente, simţi că era posedat de o dorinţă imperioasă pe care n-o încercase atunci cînd o ştia pe Mini liberă, aceea de a-i mărturisi tare : „te iubesc" după care confesiune, presupunea că se va linişti şi purifica. Şi totuşi o. astfel de declaraţie însemna a turbura pe Mini, a o pune într-o condiţie nouă, aducătoare de situaţii neprevăzute, poate chiar penibile. De acum încolo-, arhitectul trăi faţă de Mini o viaţă duplicată, una convenţională şi alta interioară şi adesea, cuvintele unui mod invadau în celălalt, producînd confuzie şi nonsensuri.
— Ludwig ! — zise, de pildă, distrat, Ioanide către Mini.
Aceasta se uită mirată la arhitect, surîzînd de a se auzi chemată cu un nume intim căzut în desuetudine. Ioanide se înroşi:
— Ludwig van Beethoven, am vrut să zic — se rectifică el — îţi place ?
— Foarte mult ! — răspunse Mini.
— Atunci ascultă ! — spuse Ioanide. Şi luînd vioara începu să cînte tema andante cantabile din Sonata Kreutzer. Curînd însă se blaza şi în loc să vină patetic spre Mini, cum făcuse în vis, aruncă vioara pe capacul pianului.
— De ce n-aţi continuat ? — regretă Mini — era foarte frumos.
Nu rareori Ioanide era distrat în convorbirile de lucru cu Mini şi se plimba agitat în lungul şi latul camerei cu mîinile la spate şi cu bărbia în piept. Mini îl credea absorbit în cine ştie ce planuri măreţe, însă el era bîn-tuit de o idee fixă. Ar fi voit să vină drept şi grav în faţa Miniei, cum îi era obiceiul în -general cu femeile, să îngenunohe înaintea ei, serios şi fără umilinţă ca şi un iPapă prosternat cu niiinile împreunate înaintea altarului şi să-i împărtăşească simplu aceste cuvinte : „te iubesc". Lucru ciudat. Ioanide nu îndrăznea să facă gestul, el, care în chip firesc, era lipsit de timiditate. Mini îi inspira cu inocenţa ei, un respect paralizant care o făcea intangibilă. Şi cu toate astea, Mini vorbea, spre mirarea arhitectului, despre aspecte ale vieţii ce dovedeau că nu se ruşina deloc de experienţa ei erotică. De pildă, spuse arhitectului că fusese foarte îndrăgostită înainte de a se căsători, definind fenomenul ca o criză prin care trecuse. Apoi repeta mereu că vrea să aibă copii, cît mai mulţi, că nu concepe fericirea femeii fără copii. Mărturisi chiar că părinţii ei fusese „prolifici" (era cuvîntul ei) şi că surorile şi fraţii aveau multă progenitură. Toate acestea arătau că Mim ştie prea bine că copiii nu sînt aduşi de barză şi revelau, în chip dureros pentru Ioanide, experienţa ei sexuală. Şi totuşi Mini, în ciuda acestor gînduri îndrăzneţe, rămînea nevinovată şi mult mai pură decît o fată. Arhitectul, atît de cunoscător de femei, suferind -de un fel de uşoară senzaţie de monotonie faţă de uniformitatea reacţiei femeilor în deobşte în împrejurări asemănătoare, nu putea .să-şi închipuie cum sărută Mini cînd îmbrăţişează, cu toată idila din vis cu o Mini imaginară. Gelozia faţă de Cornel scăzuse ia zero cînd îi văzuse pe amîndoi alături, fiindcă nu-şi putea reprezenta o- scenă sentimentală între ei. Ştia, oare, Cornel să-şi lipească obrazul de obrazul Miniei, să îngenuncheze, să-i sărute podul palmei şi fiece deget în parte ? Nu era exclus să ştie, Ioanide însă nu vedea cu fantazia asemenea ipostază. Mini rămînea pentru el o inviolabilă, ingenuă şi serafică şi de aceea se învîrtea
72
G. CALINESCU
prin odaie, nervos, neîndrăznind a cădea în genunchi, pentru că azi acest gest ar fi fost interpretat ca o violenţă sexuală.
Intr-o zi, Ioanide, exaltat, se hotărî s-o sărute neapărat pe Mini. Toată convorbirea decurse în acea întrevedere într-un chip incoherent şi deslînat, fiindcă arhitectul prooroga mereu acţiunea şi căuta să eîştige timp cu vorbele.
—■ Prin urmare — zisese Mini către sfîrşitul orei de lucru — voi face totul după lista pe care mi-am întocrnit-o. Telefoanele le dau de la întreprindere. Nu vreau să vă mai reţin, sînteţi obosit, domnule arhitect.
— Nu sînt obosit, graţioasă Mini (arhitectul luase obiceiul a vorbi aşa în glumă, spre a evita şi tutuirea, ce i se părea jignitoare pentru Cornel, dar şi detestatul apelativ „doamnă"), sînt visător.
— Atunci vă las să visaţi.
— Vezi — adăugă Ioanide — că nu pot să visez singur, am nevoie de un complice.
Mini rîse, mărind ochii în chipul cel mai încîntător.
Arhitectul se întreba de multe ori dacă Mini nu bănuieşte sentimentele lui faţă de ea şi teoretic, cunoscînd femeile, nu avea nici o îndoială că Mini nu putea să le ignoreze. Dar o presupunere nu preţuieşte cît certitudinea căpătată prin confesiune.
— Ah — zise Mini — mă supraestimaţi. ,Due o viaţă aşa de prozaică, cu ce pot ajuta eu visării unui om atît de mare ca dumneavoastră ?
— Nu sînt mare ! — protestă Ioanide — bucuros că convorbirea se prelungeşte cu motive dinafară birocraţiei.
— Sînteţi! — hotărî apăsat Mini. Şi se ridică să plece.
— Stai puţin, ce te grăbeşti ! — se alarmă Ioanide — Eşti sigură că n-ai uitat nimic ?
— Eu cred că nu ! — se încruntă Mini din voinţa de a-şi controla memoria. — Nu, n-am uitat nimic.
Ioanide suspină dezolat. Se simţea incapabil să încerce gestul proiectat.
— Afară e răcoare ! — zise el — Eşti subţire îmbrăcată. Vrei să chem o maşină să te ducă acasă ?
— Oh, nu, domnule arhitect, nu mă duc acasă, mai am astăzi chestiuni de rezolvat.
— Păcat! spuse Ioanide.
Cuvîntul era aparent, fără sens, arhitectul îşi continuase meditaţiile lui lăuntrice, voise să zică : „păcat că te duci, orice speranţă e pierdută". Mini tăcu, necutezînd nici să plece fără o autorizare hotărîtă, nici să ia cuvîntul neîntrebată.
— Vino încoace! — o chemă Ioanide la o fereastră — Vezi ce nor mic s-a aşezat în dreptul soarelui ? Puţin fum şi soarele s-a întunecat, în-tristînd toată priveliştea. Aşa şi noi, în plină vitalitate sîntem umbriţi de un gînd obscur. Şi Ioanide privi fix în ochi pe Mini. Aceasta îl contemplă mută cu o mare duioşie, aproape maternă, nespunînd nimic. Multă vreme statură astfel, fiecare bănuind gîndurile celuilalt, despărţiţi ca într-un parloar de închisoare printr-o reţea. Ioanide ar fi putut să întindă mîna spre părul Miniei, s-o prindă puţin de plete, cum era obiceiul său, să-i apropie capul şi s-o sărute. Cel puţin fiziceşte, prin surpriză, nu ar fi întîmpinat nici un obstacol. Şi totuşi nu îndrăznea să facă acest gest. întunecat ca şi soarele de pe cer, ridică mîna Miniei, pe care o strînse camaradereşte, fără a o săruta şi ordonă blind, comiţînd o eroare intenţionată :
— Du-te, domnişoară Mini !
SCRINUL NEGRU
73
Mini nu relevă incompatibilitatea denominaţiei şi ieşi pe uşă ca şi afectată de tristeţea arhitectului.
— Oh ! — zise Ioanide, după plecarea ei, plimbîndu-se prin cameră, — marile iubiri au fost acelea nesatisfăcute, pline de amărăciune. Dante n-a avut pe Beatrice, Petrarea a suspinat douăzeci de ani pentru Laura, Leo-pairdi n-a cunoscut îmbrăţişările Silviei. Pentru întîia dată încerc sfiala şi durerea. Sînt oare bătrîn ? Ori vreau imposibilul ? Poeţii cîntă, muzicanţii compun simfonii în care îşi strigă dragostea, liniştindu-se. Dar eu, care sînt un simplu arhitect, cum pot să mă exprim ? Aş înălţa pentru Mini o catedrală mai măreaţă decît domnul din Colonia sau decît Sfîntul Paul din Londra, cu o clopotniţă care să atingă norii, i-aş clădi un templu cu coloane aşa de groase şi înalte încît silueta lui să domine şi să zdrobească un oraş, i-aş face un lac cu o mie de jocuri de ape care să cînte ca o muzică celestă, spunînd : Mini, Mini. Cine-mi va da mijloacele să ridic asemenea himere? Dau toată dreptatea Comitetului Central să rîdă de mine. Şi totuşi vreau să cînt, vreau să cînt...
Şi Ioanide luă vioara şi cîntă, interminabil, pasajul grazioso din Trema is.
Intr-o zi Ioanide găsi pe Mini în birou, privind atent o foaie de hîrtie. Apropiindu-.se de ea, rămase cu totul stinjenit şi o roşeaţă de adolescent îi năvăli în faţă, fenomen neobişnuit pentru el, care fără să fie cinic, era de o s'tăpînire de sine decentă şi ironică. Pe foaie smîngălise în seara precedentă, cu peniţa, fel de fel de inscripţii şi desene care priveau pe Mini. Scrisese de multe ori şi în felurite caractere : Mini, Mizuehi, Ludwig. Tot solul de cupole, turnuri, vîrfuri gotice, coloane, detalii de arhitectură monumentală împodobeau foaia. Initr-un colţ era proiectat un sanctuar ilimitat în gustul Renaşterii, cu o navă centrală sprijinită pe pilaştri de piatră de o parte şi alta. In fund, pe un altar înalt, şedea ca o madonă profană, o fată tînără cu pletele risipite în aer, cerc eteric ca o coamă de pin, şi care nu era ■ cu totul nudă. O tunică plisată îi acoperea un sin şi se cobora cu poalele pînă deasupra genunchilor mici. Un leu şi o panteră se închinau pe labe în faţa fetei, semn de bună seamă că fragilitatea biruie firile cele mai violente. Pe soclul statuii, Ioanide scrisese: Zeiţa Mizuehi. Arhitectul adora astfel discret pe Mini. Cînd ajunse lîngă birou, Ioanide smulse foaia vinovată, o făcu ighemotoic şi o aruncă în coşul de hîrtiii. Mini, puţin împurpurată, îl privea fără nici un reproş, cu îngăduinţă şi cu o simpatie vibrantă în care însă arhitectul nu găsi nici o nuanţă de erotism. Mini îl proteja mereu ca pe un copil capricios, însă nu-1 iubea. Cel puţin, aceasta fu concluzia arhitectului. De aceea, înăsprindu-şi glasul, intră-brusc în ordinea de zi, cu aerul puţin posac al unui om căruia un indiscret i-a umblat prin hîrtii. Ioanide se contemplă, după plecarea Miniei, în oglindă, dîndu-şi silinţa să dea asu-pră-şi un verdict cît mai obiectiv. Era oare bătrîn, displăcut femeilor ? Cu greu ar fi putut să admită acest lucru. Ioanide era un om matur, fixat ca o statue de bronz în punctul culminant al personalităţii sale. Dacă ai fi luat fotografii ale lui de la alte vîrste, ai fi fost nevoit să constaţi că ele nu semănau cu „Ioanide". Astfel ne-am obişnuit cu o imagine a lui Caesar şi dacă descoperim altele neconsonante, rămînem surprinşi şi dezorientaţi. Ioanide cel de acum avea ochii profunzi de gînduri şi sentimente, glasul sonor ca un instrument bine pus la punct, o gesticulaţie liniştită, sigură de sine, chiar în ieşirile violente, pe care le dirija ca pe o parte furtunoasă de compoziţie muzicală. Tot ce e stînjenit, nesigur, grotesc, cîteodată, la tineri, era eliminat la el prin experienţă. Ochii lui Ioanide fixaţi asupra femeilor nu erau neruşinaţi nici iscoditori, rugători ci posesivi, cu seninătate şi afec-
74
G. CALINESCU
tiune. Lui Ioanide îi plăcea să mîngîie femeile şi le netezea părul cu grija cu care trăgea liniile cu tuş pe planşele sale. Nu suferea nici o rezistenţă, dar nu brutaliza. Prindea cu violenţă femeile, apropiindu-le de pieptul lui şi după aceea, cu o atenţie infinită, le supunea unor mîngîieri de părinte. Ioanide nu sedusese femeile, într-atît, răsfăţat de ele, se obişnuise să le găsească sufletele pregătite pentru chemarea lui şi, cînd deodată le strîngea în braţe, acelea erau surprinse nu de îndrăzneala ci de faptul că ceea ce visau să se întimple, se petrecuse pe neaşteptate. Nu, hotărît, Ioanide plăcea şi rezerva Miniei se datora unui element inedit, neexperimentat încă de Ioanide şi care se chema virtutea. Lui Ioanide îi repugna să violenteze şi a întreprinde ceva neconsimţit faţă de Mini i se înfăţişa în minte o purtare de canalie. Dacă pe răposata lui fiică, Pica, cineva ar fi silnicit-o în acest chip, arhitectul l-ar fi împuşcat pe loc. Cu toate astea, Ioanide îşi zicea că virtutea e totdeauna mai slabă decît iubirea la femeie şi că dacă ar fi făcut un act de curaj, sărutînd pe Mini, după aceea, încetul cu încetul, simpatia s-ar fi convertit în iubire. Dar tocmai acest lucru nu voise să-1 făptuiască Ioanide, socotindu-1 şi mai odios. Aceasta era forma lui nouă de iubire, şi suavă şi amară. O iubea pe Mini cu sentimentele ei şi fiindcă Mini iubea pe Cornel, Ioanide îl simpatiza şi respecta şi pe acesta. El adora acum fericirea Miniei şi singurul egoism, pe care îl recunoştea leal, e că dorea să proclame generozitatea lui, să facă pe Mini să ştie că o iubeşte în acel chip serafic, deşi în sinea lui era încredinţat că Mini, cu inteligenţa ei, pricepuse de mult acest lucru.
— Ascultă, Ioanide, — zise o dată madam Valsamaki-Farfara, intrînd în camera cu scrinul negru şi văzînd pe arhitect absorbit în gînduri, mai mult visător şi de o melancolie surprinzătoare — dumneata eşti îndrăgostit !
— Totdeauna am fost îndrăgostit, madam Farfara !
— Asta ştiu eu prea bine — clipi cu pudoare doamna Valsamaki — vreau să zic : ştiu de cine eşti îndrăgostit.
— De cine, madam Farfara ? — întrebă Ioanide cu o mirare jucată, ca un om convins că era vorba de o opinie extravagantă.
— De Mini, iubite domn.
Ioanide nu putu să-şi disimuleze o uimire a ochilor şi o crispaţie în, colţul gurii lui .romane.
— Cine ţi-a spus asemenea basme, stimată prietenă ?
— Toată lumea ştie, nu te mai preface, Ioanide! — zîmbi îngăduitor madam Farfara.
— Cum 'o să ştie lumea lucruri pe care eu însumi nu le ştiu ?
— Se vede, iubite Ioanide !
— După ce se vede ? N-am făcut nimic reprobabil.
— Ioanide, nu spune prostii, cine zice că ai făcut ceva reprobabil ?
— N-am făcut nici un gest, nici o clipire, n-am scos nici o vorbă, din care să reiasă că Mini este pentru mine mai mult decît o secretară.
— Tocmai de aceea, Ioanide. Un om ca dumneata, în mod firesc, e incapabil să nu fie galant cu femeile, plin de atenţie, şarmant în fine. Cu Mini te porţi cu o insensibilitate nefirească, pari adormit. O respecţi prea mult, cum n-ai făcut pînă acum, Ioanide, decît cu Elvira cînd era tînără, ţi-e frică să arunci cel mai neînsemnat cuvînt riscat. E grav, Ioanide, eşti îndrăgostit într-un mod îngrozitor.
Ioanide, apăsat aşa de exact pe punctul dureros, căută să scape prin bruscheţă.
SCRINUL NEGRU
75
— Fugi de aici, madam Farfara, cu psihologia dumitale. Nu, zău, că ai haz ! Fiindcă mă port rezervat ca o femeie, tragi nişte concluzii absurde. Păreri de ale dumitale !
— Toată lumea, Ioanide, e convinsă că iubeşti pe Mini şi te priveşte (madam Farfara căută puţin cuvîntul) cu emoţie.
— Ascultă, madam Valsamaki, ca să iubeşti pe cineva trebuie să fie la mijloc oricum o raţiune plastică ori morală. Ce e Mini ? O fetişcană oarecare, de altfel şi măritată, nici Venera, nici Elena Troiană, nici Minerva cea mintoasă. O fetiţă simplă, îţi spun. Ce vrei să mă intereseze la ea ?
— Aici este misterul dragostei. Are un nu ştiu ce care te-a vrăjit, Ioanide, o inocenţă şi o drăgălăşenie pe care nu le-ai mai întîlnit. Nimeni nu iubeşte zeiţele şi statuile şi dacă ar veni Venus în persoană nu i-ai arunca nici o privire. Mini are un nu ştiu ce.
Răscolit şi descoperit atît de nemilos, Ioanide se înfurie :
— Lasă-mă în pace, madam Farfara, cu Mini a dumitale, am s-o dau afară '
— Te las, Ioanide, fiindcă acum tu eşti puţin nefericit. Iar pe Mini să n-o goneşti. Vei fi şi mai nenorocit. Timpul desleagă totul. Toţi te iubesc, Ioanide.
Şi madam Farfara, scuturîndu-şi părul său tuns şi de un alb superb ca sculptat în marmură, ieşi încet pe uşă făcind arhitectului mici plecăciuni prietenoase din cap.
— Femeia asta e un demon ! — izbucni Ioanide cu ciudă şi se trînti pe divan cu mîinile sub cap.
Ajunşi în poarta casei, în seara incendiului, Ioanide şi Mini fură întîm-pinaţi de Smărăndache, veşnicul purtător de ştiri şi anecdote. Aştepta de o jumătate de oră voind cu orice chip să împărtăşească arhitectului noutatea sa.
—■ Sufleţel — zise el — a avuţi un fel de atac delirant şi a leşinat. A ieşit acum două ceasuri în capul scării, strigînd : Săriţi, reacţiunea ! Apoi a picat jos fără cunoştinţă. L-au dus la spital la Panhon cu Salvarea. Merg eu mai tîrziu să văd cum este. Doctorul primar mi-e prieten.
— Bietul Sufleţel! — îl căina Ioanide — Se vede că arderea teatrului meu i-a produs,, prin dogoare de la distanţă — o turburare psihică.
— Are halucinaţii — continuă Smărăndache, fantazînd. — Se zice că vede fantomele reacţiunii urmărindu-1.
Ioanide nu bănuia cit adevăr se cuprinde în cele ce spusese în glumă. Nimeni nu ştia deocamdată ce se petrecuse cu Sufleţel, toată lumea cunos-cîndu-1 fricos ca un iepure, socoti că avusese o criză nervoasă, din teama de a nu fi prădat, deoarece toţi pretindeau că adunase comori inestimabile. Lucrurile se petrecuse în fond astfel : Cu puţin înainte de izbucnirea cu flăcări a incendiului de pe şantierul teatrului, un om cu furuncule pe obraz, cu bărbuţă de preot şi manta de doc, bătu în uşa apartamentului lui Sufleţel, care acum locuia într-un bloc impunător pe strada Scaunelor. Sufleţel, care la acea oră îşi făcea siesta în cămaşă ţărănească, ieşi personal la uşă cu o carte germană în mînă şi cu părul vîlvoi.
— Vă rog să mă primiţi — zise necunoscutul. — Am să vă comunic ceva important.
■Şi fără să mai aştepte consimţăm.întul lui Sufleţel, aproape împingîn-du-1, intră în vestibul şi de acolo, după o scurtă ochire, deadreptul în odaia de lucru a clasicistului, înţesată de cărţi aşezate în rafturi de jur împrejurul pereţilor. Străinui, în aşteptarea lui Sufleţel, care venea mai greu pe urma-i fiindcă se îmbrăca cu un pardesiu peste cămaşă, luă de pe masă un volum
76
G. CALINESCU
ce conţinea: traducerea în franţuzeşte a unei părţi din Capitalul lui Karl Marx.
— Minunat ! — se simţi, dator să exclame Sufleţel, despre celebra operă.
Străinul însă aruncă volumul la loc pe masa pe al cărei colţ se aşeză molatic, lăsîndu-şi un picior să-i spînzure în aer. Sufleţel tresări la această scenă, solicitat de o imagine veche asemănătoare.
— Ştii cine sînt eu ? — întrebă omul furunculos şi cu barbă, zîmbind cu o ironie molatecă.
— Nu, ■— se bîlbîi Sufleţel.
— Sînt Gavrilcea !
La aceste cuvinte, Sufleţel se făcu alb ca varul şi zîmbi prosteşte, întocmai cum ar zîmbi oricine, dacă cineva s-ar prezenta ca umbra lui Hamlet. Gavrilcea, unul din conducătorii teribili ai Mişcării cu zece ani în urmă, părea cu totul înecat în uitarea istoriei. Multă vreme nu se mai auzi nimic despre el, apoi apăru în faţa tribunalului. Se dovedi că fusese lăsat în ţară de organizaţiile de spionaj occidentale spre a pune la dale o rezistenţă şi a se strecura în organismul de stat. Legăturile lui strînise erau acum cu lumea lui Hangerliu, cîtă fugise în străinătate. Gavrilcea fu condamnat la muncă silnică pe viaţă, apărînd, lucru ciudat, şi de astă dată, ca un personaj fără acţiune directă, mereu presupus complice, niciodată agent direct. Nici o hîrtie emanînd de la el nu fusese descoperită. Mai tîrziu, în cercul Gaittany-Ioanide se auzi că Gavrilcea evadase şi fugise în străinătate. Zvonul se confirmă atunci cînd Gavrilcea în persoană, pe un ton decis, dar şi dulceag, vorbi la un post de radio al emigraţiei în numele Romîniei creştine şi romane. Terminologia sa era echivocă, nu reeşea clar dacă romînii sînt ortodoxi sau catolici, semn că voia să dea speranţe Vaticanului. Se mai spunea că se recăsătorise cu o spaniolă fran-chistă şi că el, rămînînd ortodox, îşi botezase copilul catolic. Monseniorul prinţ de Băleanu, cu toată oroarea lui înăscută pentru banditism, nu se putu reţine de a nu ridica ochii la cer cu recunoştinţă.
— Le pauvre petit au moins — ar fi zis — est sauve. Dieu soit hue! *) Cum apăruse acum deodată în ţară, în faţa lui Sufleţel ? Lucrul se va
vedea mai tîrziu. Esenţial este că Gavrilcea aşezat pe colţul mesei, făcu lui Sufleţel această notificare :
— Dă-mi douăzeci de mii de lei în mărunţiş !
Lui Sufleţel nu-i trecu prin minte o secundă să contrazică acest ordin. Mîinile îi tremurau de febrilitate. Se căută la piet, se zbuciumă în zadar, căci era în cămaşă şi n-avea acolo portofoliul. Căută prin sertare, în fine trase un pachet de bancnote, din care scoase douăzeci de bucăţi. Gavrilcea le numără tacticos şi cu un anume humor de calm, le îndoi şi le strecură în buzunar. După aceea, roti iarăşi ochii prin cameră, căutînd ceva parcă cunoscut. In cele din urmă, îl descoperi. De fotoliul de stejar al lui Sufleţel din faţa mesei de scris, sta rezemat faimosul său baston, deşi rostul lui
*) Cel puţin bietul micuţ e salvat. Domnul fie lăudat.
SCRINUL NEGRU
77
n-ar fi fost acolo. Iţi făcea impresia că Sufleţel are o infirmitate la mers şi se slujeşte de baston prin casă spre a-şi uşura deambulaţia. Gavrilcea îndreptă un deget spre baston şi zise :
— Dă-1 încoace!
— Ce ? — întrebă zăpăcit Sufleţel.
— Bastonul.
Sudori reci începuse să protubereze vizibil faţa lui Sufleţel asemeni unui om care stă în ploaie. Cu mîinile şovăitoare luă bastonul şi-1 întinse lui Gavrilcea. Acesta îl scutură puţin şi zîmbi ironic auzind un zornăit ieşind din tija lui. Apoi începu să deşurubeze cu atenţie minerul pe care îl. depuse pe masă. După aceea întoarse bastonul cu vîrful în sus, scuturîndu-1 în palmă. Boabe multicolore, verzi, rubinii, opaline, cristaline de pietre preţioase începură să gîlgîie în mîna lui Gavrilcea. Acesta examina grijuliu ca un bijutier pietrele, alese dintre ele, expert, cîteva, apoi restul îl răsturnă in ţeava bastonului, înşurubînd mânerul. Pietrele le puse în'tr-un plic pe care îl luă de pe birou, lipindu-1 şi-1 băgă într-un buzunăraş de sus al hainei lui de doc.
— Poftim ! — se adresă îndatoritor Gavrilcea către clasicist, întin-zîndu-i bastonul.
Acesta îl apucă repede şi-1 vîrî pieziş într-un raft, pe deasupra cărţilor.
— Vezi asta ? — continuă Gavrilcea, scoţînd un revolver mic, plat, de o formă curioasă, în tot cazul nemai văzută de Sufleţel. — Dacă scoţi un cuvîn't, te vom executa. Jos trădătorii !
Sufleţel se clătină, aproape inconştient. Gavrilcea sări jos de pe masă, îşi potrivi haina şi-şi revizui cu palmele buzunarele, bătîndu-le pe deasupra. Apoi se îndreptă fără precipitaţie spre ieşire, urmat de nenorocitul Sufleţel. în uşă, Gavrilcea salută cu mîna amical pe clasicist, executînd chiar o mică reverenţă, după care coborî pe scară, evitînd ascensorul. Sufleţel şedea la etajul II şi paşii vizitatorului neplăcut făceau în golul scării un ecou teribil. Cînd ultimul pas se pierdu în zgomotul străzii, clasicistul, mai privind o dată din capul scării spre a se asigura că fantoma, plecase, apucat de o spaimă tardivă, ineoercibilă, începu să ţipe :
— Săriţi ! Fasciştii, Imperialiştii !
•Şi căzu pos leşinat. Aci îl găsi la întoarcere Aurora, care lucra după amiază la U.F.D.R. (numele prescurtat al Uniunii Femeilor Democrate Romîne).
Smărăndache plecă să poarte vestea cu înflorituri şi în altă parte. Ioanide rugă pe Mini să vină puţin sus spre a-i pune pe hîrtie unele scurte sfaturi pentru Cornel cu privire la degajarea cît mai grabnică a şantierului de materialele carbonizate. Cerul era încă roşu-violaceu de flăcări.
— Curios — observă Ioanide — un foc de scînduri şi grinzi se stinge mai repede. Am impresia că s-a turnat o substanţă inflamabilă persistentă în colţurile şantierului, care arde singură şi după carbonizarea lemnului, producînd un fel de plesnituri.
— Poate că Talaleu are dreptate, trebuie să fie o mînă străină. Responsabilitatea soţului meu e mane, cu toate că n-are nici o vină, şi a atras atenţia la timp.
Şi Mini se întrista puţin.
•— Du-te, fetiţa mea, — zise Ioanide (uza şi de această manieră paternă spre a fi familiar, fără intimitate), — eşti obosită. Cornel n-are nici o culpă şi nu i se va întîmpla nimic. Teatrul va fi ridicat la termenul hotărît.
Mini plecă şi Ioanide, deschizînd geamul, o urmări cu sufletul aprins de o emoţie pe care   încercase rar in viaţă.
78 G. CALINESCU
— Mizuchi ! — strigă el de la geam pe Mini.
Aceasta, din dreptul porţii, auzind vag un nume familiar, se întoarse spre Ioanide. Arhitectul coborî glasul şi zise stins şi profund de departe, făcînd un semn prietenesc cu mîna :
— ...te iubesc !
Mini nu înţelese cuvintele lui Ioanide, crezînd că acesta îi face doar un salut cu mîna. Rîzînd copilăreşte şi blajin, răspunse printr-o aplecare a capului presupusului salut al arhitectului şi se depărta. Ioanide mai spuse încă o dată, de astă dată numai pentru sine, închizînd geamul :
•— Te iubesc !
Pe cer pîlpîia încă roşaţa hătînd în violaceu a incendiului.
Continuare în numărul viitor
AL. PH1LIPP1DE
GLASURI
De unde vin ? De unde se coboară In mine nălucirea lor adîncă ? Vor fi rămas din vremi de-odinioară ? Se smulg din vremea ne-mplinită încă ?
Cîte tăceri s-or fi topit în ele Că sînt alît de limpezi şi de pline l Făcute-s pentru-nalte bolţi senine, S-alunece pe lungi priviri de stele.
Din stele chiar vor fi venind! Sau, poate, Vreun băştinaş din alte lumi străbate, Cercetător, atîl amar de drum Şi la fereastra minţii mele bate Cu-o mînâ străvezie ca un fum...
O, glasuri care m-aţi ales popas,
Cînd n-oi mai fi nici eu decît un glas
Mă veţi lua pe calea de apoi
Prin vămile văzduhului cu voi
Sau mă veţi părăsi în drum, stingher,
Uitat, pierdut în vreun străin ungher
Al cosmosului fără jos şi sus,
La fel cu-atîtea glasuri ce s-au dus ?
O, CÎTE LUCRURI
O, cîte lucruri au rămas nespuse, Vechi juvaeruri risipite-n drum! De unde să le mai adun acum, In drum pierdute, pe vecie duse ?
M-aşteaplă poate altele în cale Dar viaţa merge repede la vale Şi vremea tot mai iute se prăvale.
AL. PHILIPPIDE
In evu-n care-antice manuscripte S-adăposteau prin chinovii şi cripte Monahii scribi tot aşteptînd să vie De prin meleaguri arăbeşti hîrtie Râdeau vechi pergamente cu-o custură Şi copiau pe ele din scriptură; Nu scrijălau adine, să nu le strice, Şi-aşa sub psalmi trăiau gindiri antice.
Mi-i sufletul ca unul din aceste Ciudate manuscripte palimpseste; Şterg scrisul proaspăt şi deodată iese Alt scris, cu slove ciunte, ne-nţelese.
O, dac-aş isbuti să le descurc, La vechile izvoare să mă urc, Poate-aş găsi-n adîncul lor pitite Acele lucruri ce n-au fost rostite l
SPUN CALĂ TORII
Spun călătorii vechi că este-un loc
'Departe-n Etiopia toridă Cu şesuri de nisip şi munţi de cridă, Pe unde-i sgripţorul din basme, Roc.
Miasme se tîrăsc prin văgăuni ■ Ca nişte şerpi lihniţi de-atîta vară. Trăiau demult pe-acolo căpcăuni Cu gura-n piept şi ochii subsuoară,
Dar au pierit. Apoi, doar Ahasver A străbătut cîndva cîmpia arsă Şi urma încălţării lui de fier Pe-o lespede s-a-ntipărit, neştearsă.
Pe unde-o fi călătorind acum ? De el nimic demult nu se mai ştie. Şi-o fi găsit prin altă lume drum, în vreo planetă moartă şi pustie.
APLEC URECHEA
A plec urechea-n mine şi ascult Popoare care au murit demult, Nelămurite neamuri, vechi de tot, De care nu ştia nici Herodot.
APLEC URECHEA
81
Un grai pe care nimeni nu-l cunoaşte Din nou în amintirea mea se naşte; TI ştiu temeinic şi-t vorbesc deschis Cu fraţi străvechi pe care-i văd în vis. Cred că vestigii de-ale lor mai sînt In mine ca-ntr-o hrubă în pămînt. Cîndva din adîncime le voi scoate Şi-am să le spun cu de-amănuntul toate; La fel cu el le-oi trece mai departe In alte inimi, să nu aibă moarte l
§ — V. Romtnească nr, 11
RADU BOUREANU
AMURG LA HISTRIA
Ruinele au prins culoarea vieţii, Parcă tresar sub purpura pudrată; Un puf de foc le-a mai atins odată Sau flori de foc le azvîrle-n şutiţi geţii ?
Un chiot de asalt e-n zarea cetii Şi parcă vezi în iarba sîngerată încremenit măcelul de-altădatâ. Lebede-n cîrd şi-au scuturat nămeţii.
Peste Sinoe au trecut cocorii Cu chiot lung şi nu năvălitorii Spre Istros cu sarmatice zavistii.
Mari lebede au nins pe Duingi
Să troienească tot ce auzi.
Şi ce văzu şi-a scris Ovidiu-n Triştii
ÎN TERMELE HI STRIEI
A rhonţii histrioţi în terme-şi spală Puhave sau sleite trupuri moi, In tepidarium lenevind stau goi Şi lapădă din cărnuri năduşală.
Intre pilaştri şi în loji, în sală, Vorbind, se ung cu parfumat oloi, îşi plimbă moale splinul cîte doi, Pe mozaicul scump, cu talpa goală.
Praefurnium sub ei încinge dale, Dar nu pe hipocaust, pe vulcan îşi plimbă timpul albele sandale.
.Sînt orbi arhonţii ? Largul dobrogean E-un val de goţi ce vin şi or să spele Tot cuibul histriot şi alba piele.
OENOCHOE
OENOCHOE
Vas ionian din pontică cetate! Din stratul răscolit te-am scos tăctnd, Dar auzeam cum se întinde-n gînd Vintreau ta triremă şi se zbate.
Te aducea din insult legănate De undele egeice, jucînd Să te găsesc la Histria, zăcînd Fecioarâ-n lut vrăjită de Hecate.
Angoba ţi s-a şters, ţi-e pansa spartă, Roz-pală ţi-e argila, trup de fată; Ca Venus fără braţ, pierduşi o toartă.
Cînd năvăli barbarul got, te prinse Sorbind sălbatec buza trilobată Şi te zvîrli cînd setea i se stinse.
EA ŞI PLANETA MAR TE
E megieşa noastră acum planeta Marte, Nicicînd trecînd prin spaţii n-a fost aşa aproape. O soarbe rîvna rece din ochi de telescoape ; Un calcul astronomic ne desparte.
Dacă o voi aşterne pe-o pagină de carte, Sau deşirîndu-i toată beteala argintie, In palmele întinse părere o să fie; Un calcul astronomic ne desparte.
De e tărîm de viaţă, ori de-i tărîm de moarte, Cercetătoare, mintea umană o urmează; Cînd ne-or ajunge solii răspunsului pe-o rază ? Un calcul astronomic ne desparte.
Eu, ca un astrolatru iar te ador şi iar te Urmez în cerul vieţii, izvor de strălucire! Dar chipul tău s-arată mai palid, mai subţire; Un calcul astronomic ne desparte.
Tu, mai îndepărtată decît planeta Marte, Treceai aşa aproape jucîndu-ţi păru-n valuri, Iubirea mea ascunsă după lactee voaluri; Un calcul astronomic ne desparte.
Vei mai luci vreodată ieşind din neguri sparte, De cînd în amintire dorinţa te urmează ? Iţi vei trimite solii iubirii iar pe-o rază ? Ce calcul astronomic ne desparte ?
RADU BOUREANU
RIME ÎN CAP DE VERS
Zăpezile nescrise ca paginile albe, Pădurile spălate de vîntut primăverii, Livezile cu spuma care vesteşte rodul Şi gurile corole cu diamant de rouă,
Cocorii în triunghiul întoarcerii dorite, Albastrul cer al nopţii cu poleiri astrale Sau norii albe pînze la visurile lumii Sau soarele ce-mpuşcă cu-atomii lui de aur,
Iubirea care-n versuri e-attt de rar dinţată, Ori vîntul care cîntă pe coardele pădurii, Lucirea argintie a lacului sub lună, Pămîntul larg ce poartă întreaga noastră viaţă.
Cu versul să le măsur, adîncut, depărtarea, Pe struna care-o trage din inimă poetul. Şi ghersul să-mi adaug rapsozilor din veacuri Cînd luna hidromelul de raze îşi revarsă ?
Un glas zvonind în cuget astfel îmi dă povaţâ: Nu pierde vremea, prinde baltagul de cuvinte. Un pas de face moartea loveşte-i hîrca oarbă, Din verde plai întoarce-al ei pas de pustiire !
PĂPUŞI DE CEARĂ
Cum vă urăsc, păpuşi de ceară! Hidos panopticum modern. E vaer ? Vînt ? Tumult pe-afară ? Zîmbeşte zîmbitor infern.
In echilibru-i mort, pupila înregistrează ofilind. Au fost cîndva revolta, mila Priviri ce-n lacrimă se-aprind ?
Momtia stă lingă momîie Şi bonz surîde lingă bonz Sub masca rece şi gălbuie. Iar boţ de pap se cheamă bronz.
îngrozitoare măşti de ceară, Mă urmăriţi în zi şi-n vis. Şi iarăşi vă revăd şi iară. Panopticumut nu e-nchis.
Vai, lent i-amurgul panoramei! Şi totuşi toţi vor curge-n foc: Valetul, Riga, chipul Damei Şi alte triste feţe-n joc...
NINA CASSIAN
AM VĂZUT MĂRI
A m văzut mări din care soarele răsărea
şi mări în care soarele-apunea
şi pretutindeni m-a-ntîmpinat corabia ta, dragoste!
Pe-ntregul pămînt purtat de-o mină nevăzută în plasa subţire-a meridianelor şi paralelelor, am recunoscut fructele tale, fecundă iubire!
Mi-e gura podidită de săruturi, mi-e trupul
drapat în somptuosul vestmînt al îmbrăţişărilor,
mi-e inima plină de-ncredere-n voi, oameni şi stele!
CU OCHII ÎNCHIŞI
— C ine îmi umple de oşti toată zarea ?
— Vintui, iubitule, vîntul şi marea...
— Cine în giulgiu de foc mă-nfăşoară ?
— Soarele, aprigul solare de vară...
— Cine îmi susură-n păr şi-n pleoape ?
— Umblă nisipul viclean să ie-ngroape...
— Plînge o fată pe umărul meu...
— Eu sînt, iubitule, eu...
UN PUNCT DE VEDERE NEŞTIINŢIFIC
PE A HUN
In dreapta mea — bătrînul Caucaz. In stînga —- marea: un imens topaz.
Vedeam omăt; şi-n vale, palmieri, Şi mă uimea, între pămînt şi cer,
Stihia apei şi stihia pietrii Coexistînd pe zeci de chilometri.
Eu stam în vîrf de munte, pe cetate, Şi totul murmura: singurătate...
...Cînd, un vapor minuscul, foarte jos, Ii sparse mării luciul ei frumos
Şi spre zăpezile din dreapta, iată, Şuia, cu raniţe-n spinări, o ceată —
Atîţtia oameni, în mişcare suplă Cutreerau a lumii faţă dublă
Că-ncremeniţi priveau şi munţi şi mări, Vechi martori ai'acestor încercări.
UN PUNCT DE VEDERE NEŞTIINŢIFIC
A veam cu noi un botanist, un om tăcut, cu capul trist, care, la Yalta şi Suhumi, a rupt din frumuseţea lumii cîte-o corolă, cîte-un fir, minuscule minuni subţiri, strivindu-le-ntre pagini harul şi-mpodobindu-şi, deci, ierbarul...
...Să fi presat în reci infolii petala fragedei magnolii, eu n-aş fi îndrăznit... Şi-aşa, muri curînd în faţa mea; şi rugini albeaţa-i vie şi se făcu portocalie şi îmi râmase-atîta doar: cotorul veşted din pahar.
NINA CASSIAN
IMPOSTURA
Ne podidise vîntul; curgea din zare-n zare
Şi-şi arunca puhoiul sălbatic spre zenit;
Copacii, plini de spaimă, păreau că cer iertare.
Eram atît de firavi în parcul răzvrătit
încît simţeam nevoia să devenim romantici,
Să facem faţă-acestei măreţe înscenări.
Eram atît de singuri sub arborii gigantici,
înebunite păsări ni se zbăteau în păr.
Ne prinse remuşcar&a că stam aşa, degeaba,
Cu inima căruntă, seperă, de prisos,
In timp ce, răscolită, bătea în maturi apa,
în timp ce era totul patetic de frumos...
Ne-am sărutat atuncea cu buzele stîngace, Cu mimica iufyirii ştiută pe de rost... Curgea în ceruri vîntul, se mistuiau copacii, Şi ne gîndeam departe — la ceea ce-ar fi fost...
SPAIMA
Iepurele mic şi prins cu mîna
De pe cimpul plin de mărăcini,
Socotesc că nu-mplinise luna;
O ureche-i -tremura puţin
Şi privea, sălbatic şi străin,
Singur doar cu spaima lui, străbuna.
Surd la orice glasuri şi momeli, Răspîndea atîta spaimă-n jur încît stam şi nu-ncercam de fel Să ating măruntul creştet sur, încît stam şi nu puteam să-ndur Spaima care izvora din el.
Nici n-a apuaat să-i treacă frica. Noaptea, t-a mîncai pe-ascuns pisica.
FIŞĂ
Ne -nreglstrează toamna printre acei iubiţi Care vorbesc prea tare sub teii sărăciţi,
Şi nu se ţin de mînă şi calcă sigur foarte Pe frunzele lovite de  soare şi de moarte.
CASA LUI CEHOV
„Priviţi-i, spune toamna. Nu se iubesc deloc. Mi-e milă de aceste perechi fără noroc."
Şi-n timp ce, cruzi şi teferi, zîmbim sub luna nouă, Sărutul se steieşte pe buzele-amîndouâ.
REMINISCENŢE
Sînt unele nopţi cînd pereţii învie şi se desfac încet spre feerie:
totu-i albastru, străveziu şi uşor ca în inima unui izvor;
ferestrele tremură; culorile-s ude; sclipeşte o piatră, şi sclipătul ei se aude...
„O, de-ar dura visul acesta..." îmi spun. Tainic şi molcom, durerile mele apun.
Iţi mulţumesc, copilărie, că mai apari
în noaptea şi-n somnul nostru de oameni mari.
CASA LUI CEHO V
Eram la Yalta. Beam un filtru rar. Mă ameţeau în seară chiparoşii, Esenţa mării, vastul ei pahar In care ard felii de lună, roşii...
...Dar inima mi-a izbucnit deodat' Intr-o ciudată, ne-mpăcată jale. Atunci, cînd, ca un oaspe-ntîrziat, Am pus picioru-n pragul casei tale.
Veneam tîrziu, atîta de tirziu, La scriitorul Cehov şl la palul Rămas curat şl simplu şl pustiu, Aşa cum l-a lăsat de mult plecatul.
NINA CASSIAN
Cu lacrimi stam, ştergindu-te-n zadar, Lîngă mantaua lungă, lîngă trusă. Şi lîngă cunoscuţii ochelari. Şi lîngă scrisul fin, în slovă rusă.
Şi mă durea că nu te-am cunoscut Mai mult, Antoşa, nu numai din carte; Că trebuie să-ţi fiu un oaspe mut, Că nu mă-auzi. din slavă şi din 'moarte...
Plîngeam şi nu puteam să mă ascund
Şi mă plecam cu o durere vie
Pe fiecare tainic amănunt
Ce-n seară aţipea, şi-n Modestie...
DINU HERVIAN
REGINA LACULUI MAELAR
ÎNSEMNĂRI DE CĂLĂTORIE
Iată-ne ajunşi .Ia Sasnitz, ultima localitate germană. E o gară portuară mică, aproape pustie, unde totul pare toropit de plictiseală. La cîţiva metri depărtare se află Baltica. In timp oe ni se controlează paşapoartele iar funcţionarii vamali îşi îndeplinesc cu o absentă politeţe însărcinările, ascultăm foşnetul rece al mării. Se vede de aici, acostat la chei, vaporul alb, cu punţi înalte, pe care vom trece în Suedia.
Odată cu noi urcă pe ferryboat un grup de tineri suedezi care au traversat marea într-o excursie pînă la ţărmul german şi care fac acum calea întoarsă. Au o înfăţişare extravagantă şi după cîte am înţeles fac parte din-tr-un grup sportiv. Cei mai mulţi n-au cincisprezece ani. Unii n-au decît doisprezece, dar şi aceştia fac tot ce le stă în putinţă pentru a simula un aier matur. Şi din ţinuta vestimentară, insolită, dar mai ales din conduita lor, se poate deduce îndată că au făcut aproape totul şi .în pripă pentru a-şi irosi copilăria. In această excursie, tinerii băieţaşi sportivi umblă in pantaloni lungi, poartă gulere înalte, lavaliere, iar fetiţele, rujate toate, fumează alături de băieţi ţigară după ţigară, cu o pasiune pe cît de precoce pe atît de rebarbativă. Sînt mulţi şi de cum s-au urcat au invadat cu strigăte toate ungherele, acaparînd mesele de pe puntea închisă, cele din restaurant, cît şi pe celelalte care au rămas în saloane, fără pic de stinghereală. De îndată ce s-au aşezat au scos din buzunare cărţi de joc şi s-au lansat repede, cu o adultă şi vicioasă frenezie, în interminabile par'tizi de poker. Abilitatea cu care mînuiesc cărţile mărturiseşte despre un îndelung şi consumat exerciţiu. In vecinătatea lor te simţi cuprins parcă de o senzaţie acră de îmbătrânire. Li se văd pe degete inele groase de aur băieţilor, preţioase şi elegante broşe pe gît, fetiţelor, de unde se poate deduce oarecum starea socială căreia îi aparţine grupul, atît ca indivizi cît şi ca organizaţie. Fetele; blonde, înalte, poartă un fel de pantaloni înguşti, încă mai strâmţi pe glezne şi colorate svetere de lînă. Tuturor, vestmintele le sînt colorate într-un chip inedit pentru ochii unui sud-european. Dacă pantalonul li-i verde, sveterul li-i galben iar rujul cielamen, dacă sacoul băiatului e galben, pantalonii îi sînt albi iar cravata bleu uni.
De pe ultima punte, urmărim manevrele ferryboatului care-şi potriveşte marginile şinelor din cală la capetele de pe ţărm aîe liniei ferate. Cînd primeşte apoi în pîntecele său imens, spre transbordare, trenul nostru cu vagoanele sale directe pentru Stockholm, pare o uriaşă balenă albă care înghite fără grabă un nesfîrşit delfin negru. După un sfert de ceas nava se desprinde de uscat. Lăsăm tot mai în urmă gara şi numeroasele corăbii acostate la chei. Numai digul ce înaintează în mare parcă s-ar ţine după noi. Perspectiva portului pe care-1 părăsim mai întîi se lărgeşte, apoi se estompează şi iată-ne în larg. In jurul vasului roiesc necontenit, într-o fîl-fîire cenuşie şi confuză, „albatroşii nordului", un soi de pescăruşi mari, întunecaţi la înfăţişare. Baltica e ca o imensă tafta gri agitată de vînt. Cerul, închis, monocrom, priveşte posomorit în depărtări.
92
DINU HERVIAN
Ceasul din restaurant arată ora patru. De jos, de pe puntea interioară, purtată de vînt, întreruptă şi dramatică, răzbate o melodie blues a unui jazz ameţit de propria-i dezlănţuire, şi parcă de neputinţa de a se mai stăpîni. Constat, aplecîndu-mă peste balustradă, că orchestra aparţine aceloraşi tineri, împărţiţi acum în grupuri diferite : unii s-au constituit în formaţie de jazz, alţii dansează,, mulţi continuă să joace cărţi, netulburaţi, iar cei mai mulţi se foiesc necontenit, într-o agitaţie fără pricină. Cei dela instrumente s-au aplicat unor bizare exerciţii cu picioarele, cu umerii, cu spatele şi cu pîntecele, în care execuţia propriu zisă, cu saxofonul, clarinetul, sau toba, ocupă un loc cu totul secundar. Membrii orchestrei sînt ca stil vestimentar de un pitoresc încă mai sezisant. Şeful orchestrei, care pare ceva mai în vîrsta decît ceilalţi, să tot aibe cincisprezece ani, poartă ochelari de baga cu rama de un verde strident, haină galbenă, cravată neagră şi pantaloni bric. Perechile dansează pe punte într-o înlănţuire plină de furoare, cu adevărat surprinzătoare pe aceste reci meridiane nordice. Pe covertă e destul de frig. Un difuzor agăţat de o scară amplifică toate gemetele, vaerele şi hohotirile saxofonului. Vaporul nostru urlă acum ca la primejdie de înec. Dela babord şi dela tribord, neavertizaţi, apar în grabă pasagerii alarmaţi de vacarm. Se opresc apoi la balustrade, pe punţi, şi urmăresc amuzaţi dansul. La microfon se află un tînăr deşirat, cu părul bălai aproape decolorat, care în timp ce îşi agită trompeta într-o vădită tentativă de a realiza maniera lui Louis Armstrong, atrage atenţia mai ales prin mobilitatea şi extraordinara repeziciune cu care i se urcă şi coboară sub pieliţa gîtlejului, mărul lui Adam. Altminteri, toţi-aceşti tineri de tip dolicoeefal, înalţi şi subţiri, avînd atît fetele cît şi băieţii feţe mici, desenate în delicate trăsături de figurine pe porcelan datorită tinereţii lor triumfătoare, împrăştie în jurul lor atîta rîs şi contagioasă voioşie, încît în cele din urmă se înconjoară de simpatia unanimă.
De pe o bancă la pupă, privesc în larg. împreună ou aerul salin, ajung din depărtări pale de vînt prevestitoare de ploaie sau poate chiar de zăpadă. Lumina e din ce în ce mai nesigură. Vaporul înaintează cu aproximativ trei noduri pe oră. Traversarea nu va dura mai mult de cinci ceasuri. Zborul pescăruşilor atrage privirea îndelung. Orizontul, destul de aproape, s-a întunecat deaibinelea. La o oarecare distanţă se distinge, strecurîndu-se fantomatic prin amurg, un vas de dimensiuni neprecise. Ameţiţi de întunericul care-i cuprinde, pescăruşii zburătăcesc necontenit, într-o mişcare tăcută şi încâlcită, părînd nişte lilieci ai înserării marine. După un ceas, întorcîndu-mă la proră, îi aflu pe tineri dansînd cu un antren sporit. Poartă acum toţi, spre a se proteja de răcoarea înserării, un fel de trois-quarts-uri din păr de cămilă, încheiate cu nasturi cilindrici de lemn, avînd glugă franciscană la spate şi în faţă buzunare largi cît nişte tolbe. S-au aprins luminile în saloane, în restaurant, pe punţi. Solistul dela microfon emite nişte sunete guturale, primitive, care-i incită vizibil pe cei ce dansează şi care răspund ca într-o pădure ancestrală, într-un cor atavic de strigăte şi urlete. Dansul se înteţeşte într-un crescendo paroxistic. Dansatorii au pornit acum pe punţi, ţinîndu-se unul pe altul de şale, într-un şir indian, urcînd şi coborînd scările, depărtîndu-se şi revenind, însoţindu-şi dansul acesta gregar de un refren violent, clamat parcă cu o intensă voluptate. Desprind din textul ţipat doar straniile cuvinte !" „Hei — bab — riba". Cei care au mai rămas să danseze în perechi, şi-au pus între frunţi cîte o portocală, dînd astfel, în timpul dansului, impresia unei încăierări între cornute. Vacarmul e sălbatic. Privirile tuturor sticlesc în nişte pupile imens dilatate.
REGINA LACULUI MAELAR
93
...Este totuşi reconfortant să priveşti unele perechi, care într-un sentiment de firească tandreţe şi-au alăturat obrajii, dansînd strînşi, tăcuţi, într-o rotire dulce şi într-o tinerească ameţeală.
Seana, pe întuneric, debarcăm la Trelleborg.
*
La Malmoe, întregul grup coboară şi răimîne. Coborîm şi noi pentru a schimba garnitura. Unii din ei ne fac cu mîna amicale semne de despărţire. Ne urcăm în trenul de noapte pentru Stockholm.
*
Dimineaţa, trăgînd în lături perdeaua de pe fereastra cabinei de dormit, descopăr geamul opac : a îngheţat peste noapte. Şi odată cu el, pe el, în arabescuri vesele, parcă şi lumina. De vreme ce e ziuă, ştiu că ne apropiem de Stockholm. In ţară lăsasem la plecare o vreme de primăvară la ©are acurn mă gîndesc cu un regret nostalgic. Cobor geamul şi iată un adevărat peisaj nordic : eîmpia este învăluită toată în zăpezi pufoase şi numai pe alocuri, troieniţi cu totul, se văd nişte arbuşti mărunţi, cu conturul topit, asemenea unor simple gorgane. Cîte o casă, rară, se vede cu faţa încă în umbră, în timp ce din fund, se înalţă indistinct, deasupra întregii întinderi, mai mult ca o auroră, un soare crud ce inundă totul într-o lumină difuză şi trandafirie.
Obsesia culorii nu mă va mai părăsi pînă la înapoiere. N-am văzut din Suedia decît Stockholmul dar e deajuns pentru a cîştiga impresia unei ţări scăldate într-o eternă şi magică policromie. Cît timp am umblat prin peisajul ei m-au petrecut mereu, în auz, de undeva, din depărtări parcă, liedurile de o dulce blîndeţe, atît de evocatoare, ale lui Edvard Grieg, marele melancolic al Nordului. Poate pentru că muzica acestui cîntăreţ norvegian a ţîşnit şi ea, asemenea aurorei Doreale cu jocurile ei arteziene, din fantastica policromie a peisajelor septentrionale.
*
Şi totuşi, la Stockholm nu e pic de zăpadă. Aerul e plăcut, primăvăratec, parfumat de o boare crudă, sălbatecă. Baltica e aici, în oraş, la picioarele cheiurilor pe care călcăm, dar primăvara nu pare a fi o emanaţie a ei. Poate mai curînd să fi ajuns de peste culmile munţilor scandinavi, împinsă dincoace, pe versantul răsăritean, de adierile Golfstreaim-ului. Pe colinele împădurite de la marginea oraşului, treptele ultime ale scoborîrii din munţi, către mare, copacii şi plantele stau cu frunţile înclinate şi cu urechile ciulite atent la dulcele mesaj. Astfel stau şi stockholmienii aici, în centrul oraşului, pe scările dela Konserthuset. Bat deobicei în răsăritul acestei peninsule vînturile reci care ajung din golful Botnic şi de mai sus, dela cercul polar, ce taie partea de nord a Suediei. In miezul verii, temperatura nu trece de şaisprezece grade. Iar acum nu sîntem decît la începutul lunii aprilie. Aşezaţi sau în picioare, pe scările uriaşei clădiri, oamenii stau cu obrazul în soare şi cu ochii închişi sub blinda lui mîngîiere. Această aspiraţie de soare ar putea stîrni la cei din Sud sau din Răsărit compasiunea ca şi dorinţa naivă şi caritabilă de a strămuta pe oamenii aceştia ce tînjese, pe ţărmurile însorite ale mărilor calde. Primăvara aici nu e decît o presimţire iar soarele care a apărut e rece. Mai mult lumină decît căldură.
In realitate suedezii nu se plîng de fel de clima lor. Ba chiar şi în imnul lor naţional o cîntă cu ardoare :
94
DINU HERVIAN
„O tu Nordule bătrîn, Nordule proaspăt,
Nordule muntos!
„Nordule tăcut, Nordule vesel,
Frumosule Nord!
Eu te salut, ţinutul cel mai dulce
al pămîntului!
„Salut soarele tău, cerul tău, cîmpiile tale verzi!
Fără a avea o înfăţişare eu deosebire veselă, suedezii sînt voioşi, plini de agilitate, energie. Cînd îi priveşti, ai impresia eă, tocmai din cauza lipsei de soare, nu se pîrguiesc niciodată. Sînt toţi bine făcuţi, muşchiuloşi şi elastici, veşnic tineri parcă. Şi bărbaţii şi femeile se disting prin alura lor sportivă. înalţi şi subţiri, cu pasul sprinten, defilează pe străzi, ca pe stadion.
Konserthuset, care este sediul Filarmonicii, e situat pe artera centrală a oraşului, pe Kungsgatan, Broadwayul Stockholmului, cum îl numesc localnicii. E o stradă cu înalte edificii moderne şi cu puzderie de magazine elegante. Konserthuset este o mare clădire în stil clasic, cu coloane corin-tiene, avînd în faţă o fîntînă alegorică, ce înfăţişează printr-un grup circular de statui, pe Orpheu înălţîndu-se la cer în timp ce cîntă din liră şi pe morţii care se trezesc fremătînd, resuscitaţi de vraja cîntărilor sale. Este opera sculptorului suedez Karl Milles. Alături, sub imense umbrele colorate, îşi desfăşoară comerţul său nu mai puţin cromatic, o pitorească piaţă de flori. Sub suflarea vînturilor aspre, suedezii se apleacă deasupra florilor cu o gingaşă şi ocrotitoare tandreţe, îndrăgostiţi, ca nimeni alţii de mesajele lor calde şi parfumate. Aici se găsesc flori de speciile cele mai variate, crescute pe pămînturile cele mai diferite, căci ele sînt aduse nu numai din Gotland, pămînt al Suediei meridionale, ci cu avionul, de pe îndepărtate meridiane. Trandafirii din Olanda ocupă locul întîi. In existenţa Suediei importul are însemnătatea unui flux vital. El parvine de pe toate latitudinile şi longitudinile globului. Ajunge pentru a-ţi da seama de aceasta să priveşti vitrinele magazinelor. In afară de trandafiri, lalele, garoafe şi mărgăritare, se importă în tot cursul anului castraveţi şi salată, portocale de Spania, din Si-cilia sau Iaffa, cafea din Brazilia, suc de fructe din California, banane, ananas şi cocacola din Cuba, chewinggumm şi ţesături de lînă din Anglia, mere din Oregon şi pate de ficat din Jugoslavia, mătase din Franţa, pălării din Italia, caviar din U.R.S.S., ţigări din Egipt şi compoturi din Canada, etc. Importul de produse industriale este însă redus, Suedia fiind de vreme îndelungată o ţară cu o dezvoltată industrie proprie.
*
Industrializarea Suediei se reflectă direct în condiţiile de viaţă ale poporului, în confortul său menager şi public, în civilizaţia sa tehnică, vizibilă la tot pasul. Economia sa prosperă este rezultatul specific al unor condiţii specifice. Particularitatea istorică cea mai distinctă a Suediei este starea sa de neutralitate care de un veac şi jumătate o ţine la adăpost de războaie. Finanţele nu i-au fost grevate de poveri militare şi nici de cheltuieli postbelice destinate refacerii, ca în atîtea ţări. In decursul conflagraţiilor care au răvăşit Europa şi lumea întreagă, printre devastări ruinătoare şi ruini fumegînde, în Suedia, întreprinderi, uzine, edificii, oameni, au rămas în picioare. Uneori cu profituri nesperate. Industria, care se bazează pe multe resurse proprii de materii prime, pe sol şi sub sol, are elanuri rar întîlnite. Capitaliştii suedezi, industriaşi cu aplomb şi negustori de mari şi vechi
REGINA LACULUI MAELAR
95
tradiţii, izbutesc să pună în valoare talentul admirabil şi efortul încordat al muncitorilor, care au însă serioase temeiuri să se plîngă de intensitatea cu care se desfăşoară procesul de producţie. Revendicarea uşurării imuncii, lucrătorii şi-o sprijină pe programul Partidului Comunist, care a înscris-o drept obiectiv de căpetenie al luptei sociale. Salariile se află la un nivel înalt dar sînt în însemnată măsură grevate de impozitele <mari şi de seum-petea chiriilor. Cele aproximativ şapte milioane de suedezi, în raport direct cu poziţia ce o ocupă fiecare în alcătuirea capitalistă a societăţii, dispun pe teritoriul lor naţional, care este aproape cît al Franţei, de un standard de trai invidiat de multe ţări occidentale. Balanţa comerţului exterior suedez este fără dificultăţi. Exportul de produse finite se află în continuă creştere, în timp ce de pe lista mărfurilor la export cantităţile de materii prime neprelucrate se reduc mereu. Un deputat în Riksdag, pe care l-am întîlnit în cursul unei recepţii dela Legaţia romînă, îmi spunea, nu fără orgoliu, că ţara sa a atins iazi şi în agricultură o desvoltare remarcabilă care îi permite nu numai să-şi lichideze situaţia sa tributară faţă de străinătate în ceea ce priveşte grîul dar îi creiază chiar disponibilităţi de cereale la export.
*
N-am fost nici la Goeteborg, nici la Bergslag sau la Trollhaettaen şi şi n-am cunoscut centrele unde pulsează viaţa industrială a Suediei. N-am văzut nici faimoasele sale industrii de hîrtie şi chibrituri care au drept izvor inepuizabil pădurile imense ce acoperă aproape jumătate din suprafaţa ţării. N-am putut vizita nici tot atît de reputatele industrii de aparataj telefonic, electrotehnic sau cinematografic, aflătoare la marginile Capitalei. Singurele coşuri înalte pe care le-am întîlnit, au fost cele ale vapoarelor dela Stockholm, care străbat oraşul dealungul şi dealatul pe vastele sale canale şi al căror fum nici nu ajunge pînă la cheiuri. Albe şi elegante, cu fanioane multicolore, par în plimbarea lor înceată şi meditativă nişte bătrîni marinari decoraţi care fumează cu blazare din lulea. Oraşul îndreptăţeşte dealtmin-teri toate cele trei denumiri orgolioase pe care le poartă : „Regina lacului Maelar", „Cetatea de pe apă", Veneţia Nordului". A crescut pe mai multe insule, înconjurate de apele saline laie Balticei şi de cele dulci ale lacului Maelar, care se întîlnesc în centru. In ţinutul lor lacustru, suedezii preferă Maelarul între toate lacurile, pentru peisajul său blînd, suav şi strălucitor în aceeaşi vreme. Vasele care fac legătura de weekend între oraş şi Skaer-garden, arhipelagul pe care stockholmienii îl numesc paradisul lor, dar care patru-cinci luni pe an rămîne încleştat în gheţuri, acostează pe cheiul Kungstraedgarden, chiar în faţa elegantului Grand Hotel şi a Muzeului Naţional, o minunată clădire cu trepte şi coloane în stil Venetian. Tabloul, foarte colorat, are o mare forţă de sugestie şi cît cuprinzi cu ochii în jur priveliştea este de un pitoresc abundent. Vapoarele sînt albe, autobuzele şi troleybuzele care traversează elegantul pod Norrbro spre cartierul Skeppe-bron sînt roşii, tramvaiele albastre, puzderia de automobile, de cele mai diferite tipuri, care gonesc zănatec şi fac ca circulaţia să fie de o intensitate halucinantă, punctează şi ele peisajul cu cele mai variate culori, clădirile înconjurătoare, de stilurile cele mai diverse, îngrămădite eteroclit pe înalte terase cu mari diferenţe de nivel, compleetează cromatica aceasta violentă, caldă, mirifică, cu verde, cu galben, cu roşu, iar deasupra, în excepţionala izbucnire printanieră a acestui april, un cer imens, de un albastru fluid. Pe canaluri alunecă mici ambarcaţiuni de plăcere, bărci pescăreşti, ca în nişte idilice litografii de pe vremuri, iar jos, pe malurile înţesate, oameni care par a fi scutiţi de orice griji îşi aruncă năvoadele şi undiţele şi îşi aprind mereu
96
DINU HERVIAN
lulelele lor marinăreşti. Pescăruşii sburătăcesc plini de o veselă energie, prind din zbor pîinea ce le este aruncată în .aier de trecătorii care se amuză, coboară din cînd în cînd şi se amestecă în cîrdurile de raţe şi de lebede de care e plină faţa apei, iar fotografii amatori, pe cheiuri, ţăcănesc mereu declanşatoarele aparatelor lor pline de zel. Alte zeci şi zeci de oameni privesc spectacolul de pe poduri, minute în şir unii, alţii ore întregi. Iar pe cheiul Skeppsbron „Zeul Undelor", cu înfăţişarea sa de faun batracian, operă a aceluiaş Karl Milles, strînge plin de voluptoasă mulţumire în braţe o gingaşă naiadă. Aici, la acest chei, îşi descarcă vasele paşnicii negustori suedezi şi tot aici îşi debarcă mărfurile navigatorii Finlandei. De pe aceste ţărmuri porneau altădată, pe temutele lor bărci iuţi, cu dragoni la proră, Vikingii strămoşi, piraţii care semănaseră spaima pe toate coastele mărilor Europei şi făcură să se nască cetăţile de apărare hanseatice. Acum, Suedia, şi astăzi ţara unui popor de navigatori, dezvoltă un comerţ înfloritor şi paşnic cu ţările de jos,' iar de pe Kungsgatan, artera principală a capitalei, ce leagă răsăritul de apus, porneşte marea cale care în intenţia lui Gustav al III-lea trebuia să ducă de la scările palatului regal pînă la Haga.
Dacă te urci pe liftul Katarina, un uriaş ascensor public situat în stradă, între partea modernă a oraşului şi Gatnla Sta'n, partea sa medievală, — plină de imaginile trecutului, de artişti şi anticari, — de pe podul lui perpendicular, suspendat la mare înălţime, vederea asupra intrării în port pe deoparte şi a oraşului pe de altă parte, este de o frumuseţe majestoasă. Odată sus, pe puntea ascensorului, unde te-ai urcat după ce ai scos la automat un toilet de 10 ore, poţi gusta farmecul priveliştii la Restaurantul Gondolelor sau poţi merge mai departe, în Sodermalm, cartierul de sus, cu care ascensorul, anume destinat acestui scop, face legătura.
Obosit de umblet, te poţi opri aici să bei o şocolată fierbinte, într-una din cafenelele atît de pline de farmec ale acestui cartier. Intr-una din ele am aflat un interior de vapor, cu încăperi separate prin geamuri rotunde, cu punţi cu scări şi balustrade, avînd pereţii decoraţi în fresce marine şi un public care păstra în înfăţişare aierul acela portuar, degajat şi vesel, care propagă buna dispoziţie şi nostalgia călătoriilor depărtate.
Stockholmul apare străinilor ca un oraş de puternice contraste ; atît în edilitatea sa cît şi în moravurile locuitorilor săi. Orgia de lumină care începe pe Kungsgatan îndată după apusul soarelui, cu funambuleşti jocuri de neon în văzduhul spectral, nu atenuează drama nopţii din oraşul vechi, iar stîncile negre, hieratice, ale înaltelor fiorduri pe care sînt construite cartierele din sud-vest, rămîn parcă în întunericul stihie de început. Perechi rare şi singuratice se strecoară aici, în înserarea care se lasă repede, şi uneori se poate distinge silueta solitară a vreunui bărbat îngîndurat, care păşeşte pe înălţime, în umbră, şi în care-ţi place să ghiceşti pe vreun alt Brand ibse-nian, tulburat de grave şi insolubile probleme de conştiinţă morală. In care timp, pe arterele centrale, străzile, localurile, cinematografele, sînt invadate de acelaş tineret excesiv, modelat după tipare străine. lată-ne într-o seară la un interesant film american, întitulat „Roşa Tatuată", datorită căruia cunoscuta actriţă italiană Ana Magnani a fost distinsă cu un premiu internaţional de interpretare. In genere, cinematografele suedeze desfac producţia holywoodiană cu toată largheţa şi fără nici o discriminare. In timpul rulării filmului, grupuri de tineri care ocupau băncile dela balcon, părînd a fi constituiţi într-un soi de cluburi, cu rosturi nelămurite, a comentat toată vremea, cu glas tare, scenele de pe ecran, scoţînd tot felul de ţipete în canon
REGINA LACULUI MAELAR
97
şi izbucnind pe cele mai bizare game în răsunătoare şi deşuchiate hohotiri de cîte ori vreo femeie iişi scoate ciorapii, furoul, sau numai mănuşa. La parter, oamenii în fire, deprinşi şi resemnaţi pesemne la aceste excentricităţi, tăceau unii, iar alţii ţistuiau, indignaţi în ziadar. Un vecin de scaun cu care am stat de vorbă la ieşire, rni-a explicat că pînă nu de mult în Suedia, tineretul fusese supus unei educaţii exagerat de severe şi că drept urmare a rigorilor a luat naştere la un moment dat o campanie în favoarea liberalizării şi umanizării educaţiei. Manifestările acestea ciudate pe care le vedeţi, îmi spunea interlocutorul meu, care se nimerise a fi profesor, trebuiesc considerate drept urmarea noului stil în educaţie. Adăugaţi influenţa acestor filme, făcuse profesorul un gest demonstrativ, cu mina, a comicsurilor pe care desigur le-aţi văzut în vitrinele tuturor librăriilor !...
Pe solul Suediei, care din punctul de vedere al vîrstelor geologice s-a desvelit recent de sub gheţurile polare, a crescut de fapt o populaţie sobră, aspră şi în acelaş timp caritabilă, energică şi totodată politicoasă. Zona cercului polar, soarele rece, au modelat aici temperamente reţinute, dar capabile de mari şi generoase elanuri.
Diversitatea preocupărilor şi contrastelor pe care acestea le degajează, se reflectă şi în ţinuta străzii. In revărsarea fluvială a pietonilor pe străzi, se întînesc frecvent femei în sutane, fete costumate cu extravaganţă, grupuri din faimoasa Armată a Salutului, bărbaţi în pantaloni scurţi şi domni distinşi în severe redingote. In ţara aceasta protestantă, vitrinele etalează laolaltă cărţi de rugăciune, reviste cu femei goale —• pe coperta cărora editura a tipărit cu cea mai desăvîrşită ipocrizie interdicţia „numai pentru adulţi" — cartea experienţii politice a domnului Hary Truman şi în sute de versiuni romanele cu gangsteri, kidnappers, şi monştri sexuali, ale editurilor de senzaţie americane.
In camera hotelului unde locuiesc, pe Drotninggatan, arteră principală, am găsit în noptiera patului o biblie pusă la îndemînă de proprietar, probabil cu intent iunile cele mai pietiste. încă din prima noapte, un scandal iscat pe palier, m-a lăsat să iau cunoştinţă că acelaş drept credincios proprietar al hotelului oferă cu aceeaşi fervoare dar cu plată, adăpost amorurilor incidentale şi tarifate ale perechilor nocturne de pe stradă.
Ca pretutindeni, comerţul capitalist a convertit toate principiile la cel al profitului. La Stockholm, în acest oraş aristocratic, într-o anume măsură întîrziat chiar în medievalitate, funcţionează mari magazine universale, capabile să satisfacă pe clientul cel mai capricios. Vînzătoarele, în uniforme elegante, oferă cumpărătorului cu aceiaşi galeşă amabilitate flori, parfumuri şi icoane sfinte. In spatele fiecărui produs se află instalat, în somptuoase comptuare, în luxoasele încăperi ale vilelor din foburgurile înecate în verdeaţă, sau în stranele de onoare ale bisericilor şi catedralelor, atotputernic şi bogat, manierat şi crud, domniia-sa capitalistul, stăpîn de trusturi şi consorţii. Pe sub ferestre, îşi desfăşoară comerţul său ambulant, negustorul de crenvirşti. In impecabilul şi imaculatul său halat alb, el este singurul care are privilegiul de a veni în contact direct cu cumpărătorul. Vrednică de admirat este dexteritatea sa de a scoate cîrnaţul din lădiţa de aluminium, de a-1 unge cu muştar, de a-1 plasa în crestătura longitudinală a cornului şi de a ţi-1 servi apoi în şerveţelul de hîrtie fără a face măcar una din aceste operaţiuni cu mîna goală. Să menţionăm cu titlu de curiozitate, că atît cren-virştul, cît mai ales muştarul, sînt dulci; cum dulci sînt în Suedia şi castravetele murat şi brînza şi pîinea şi încă multe alte alimente. Chiar sandviciul cu salam, pe lîngă felia de castravete, e asezonat şi cu una de portocală. In marile şi elegantele baruri automate se bea coca-cola dar băutura*
7 — V. Romînească nr. 11
'98
DINU HERVIAN
de predilecţie e laptele. Cu toate acestea tulburarea pe care o vădesc unii trecători pe străzi, la orele de noapte, n-ar putea fi în nici un caz pusă pe seama consumului acestei băuturi atît de reputate pentru efectul ei de temperanţă şi calm. Goana după calorii este aici universală.
*:
Am fost condus într-o zi să vizitez Stadhuset, primăria oraşului, de a cărei construcţie şi pitorească aşezare stokholmienii sînt foarte mîndri. E -o clădire cu turn, din cărămidă roşie, impozantă şi greoaie, ridicată relativ recent. A fost inaugurată în 1923, cu prilejul celei de a patra sute aniversări a intrării triumfale în ţară a lui Gustav Vasa, fondatorul statului Suedez. M-a mînat acolo şi curiozitatea de a vedea sediul unde obişnuit se distribue premiile Nobel. în după amiaza mohorîtă, soarele dispăruse undeva dincolo de cerul plumburiu care se tîra aproape de pămînt iar pe lacul Klara Sjd, în care deobicei se resfrînge silueta"înaltă a primăriei, se aşternuse o ceaţă rece. Aici, pe insula Staden, se află nucleul medieval, originar, al oraşului. In tot evul mediu Stoekholmul se rezuma la această aşezare „intre punţi" de pe Staden şi Riddarholmen, un oraş de formaţie şi înfăţişare gotică, cu aier războinic. Cînd ne apropiem, ne întîmpină orologiul de pe turn, cu o melodie de clopote despre care ni s-a spus că e un vechi cîntec de război, numit al Sft. Orjan, şi pe care l-au cîntat soldaţii la 1471, înaintea bătăliei dela Brunkeberg. E ora şase. în tăcerea posacă care ne înconjoară cînteeul pare mai degrabă o pustnicească arie întocmită din clopote, la un schit. Am cercetat o vreme statuile de pe balconul turnului, semiluna care ornează din pricini care nu ni s-au lămurit vîrful unui foişor, simulacrul de mormînt al lui Birger Jart care e considerat drept întemeietor al oraşului, apoi, trecînd pe sub intrarea cu colonade, pătrundem în interiorul edificiului, a cărui construcţie şi decorări mărturisesc multă opulenţă şi evidenta preocupare de artă a arhitecţilor ei. Intr-o mare sală numită „albastră", cu pereţii din cărămidă ciocănită, plină de balconaşe şi firide, avînd o orgă cu 9368 de fluiere, şi care primeşte o lumină posomorită de sus, se desfăşoară spectacolele şi recepţiile ocazionale ale oraşului. „în sala de aur", unde intrăm apoi, o încăpere imensă, pardoseala e de marmoră iar pereţii dintr-un mozaic mărunt, din sticlă aurită, de sursă germană. Aici se împart anual premiile testate de inginerul Nobel, descoperitorul nitrocelulozei. Dealtminteri, între frescele în mozaic cu care e împodobită sala şi între portretele Reginei din Maelar, al lui Carol al XII-lea, al lui Gustav Adolf al II-lea, cunoscut din războiul de treizeci de ani, al .celebrului dramaturg suedez August Strind-berg, se află şi acela al lui Nobel. Un grup de fresce, din acelaş mozaic de sticlă colorată, înfăţişează ţările lumii cu particularităţiile lor cele mai notorii : Anglia, regina mărilor, reprezentată printr-o corabie, Orientul prin moschei, Statele Unite prin statuia libertăţii etc., Pătrundem pe parchetele rombice într-o sobră galerie cu pilaştri negri, fără capiteluri, din granit de Smoland, unde, în afară de numeroase basoreliefuri, mari fresce pictate de prinţul Eugen, se mai află numeroase oglinzi şi lampadare din cristal de Suedia, perdele de mătase din Italia şi minunate gobelinuri de Beauvais. Aici a fost concepută şi realizată de arhitect, o rotondă care adăposteşte preţioasele ţesături fnanţuzeşti în nişte'nişe de perete cu dimensiunile calculate dinainte pentru fiecare piesă.
In „sala roşie", unde-şi ţin şedinţele cei o sută de edili aleşi odată la patru ani (cu excepţia preşedintelui care se alege în fiece an) tapetul, mobila de mesteacăn, fotoliile capitonate în piele, sînt toate roşii. Se află aici bănci rezervate pentru fiecare din grupurile politice reprezentate în condu-
REGINA LACULUI MAELAR
99
cerea municipiului : conservatori, liberali, social-dernocraţi, comunişti. Zidurile sînt construite cu distanţe între cărămizi pentru a anula repercutarea zgomotelor. Remarcabil este în această sală tavanul în stil Viking, care nu este decît un sistem de căpriori şi grinzi colorate, ce urcă pînă în acoperiş, sprijinindu-1. Dealtminteri, întreaga construcţie tinde a reînvia tradiţiile naţionale ale arhitecturii suedeze. Şi iată încă o sală de, şedinţe, în care îşi desfăşoară lucrările comitetul restrîns, cu o elegantă mobilă de ulm şi cu numeroase vechi covoare orientale. într-o nişă învecinată se află statuia în culori a Sft. Erik, rege cruciat, patronul oraşului, aşezat cu picioarele pe o vietate ghemuită care simbolizează păgînismul şi care aminteşte vremea plină de tulburări şi zbucium din îndepărtata perioadă medievală a creştinării ţării.
în genere, Stockholmul nu se distinge prin numeroase locuri vechi ci mai ales prin ceea ce a construit şi construieşte în evul modern. Un spital nou, pe care l-am vizitat, excepţional utilat, şi care dispune de aproape 1600 de paturi, a fost construit în anii ultimului război mondial. Instituţia, care este a oraşului, e atît de imensă încît, ca să nu piardă timp, surorile circulă uneori pe culoarele ei nesfîrşite cu bicicleta. Spitalul are cia anexe un bloc de locuinţe ale personalului de îngrijire şi un cămin unde pot ră-mîne pe toată durata tratamentului, copiii mamelor bolnave.
Se întunecase deabinelea cînd am părăsit Stadhuset. Cădeau dintr-un cer nevăzut fulgi mărunţi care se topeau îndată în umezeala străzii. Era o seară sumbră, rece, în care trecătorii umblau cu gulerele ridicate şi aveau întipărit pe faţă un aier de lehamite. Dincolo de lac, pe cheiul Kungstraed-garden, în cartierul Norrmattn ardeau luminile la Muzeul Naţional. Am urcat scările şi am intrat în urma altora în această frumoasă clădire în stilul Renaşterii, pentru a vedea expoziţia Rembrandt organizată aici, cu piese anume aduse, în acest an jubiliar, din galerii naţionale celebre. Atracţia principală o constituie „Conjuraţia lui Claudius Civilus", un tablou prezentat şi în Roentgen, pentru amatorii de studii şi analize radiografice. Se află aici mult tineret, care întîrzie îndelung prin faţa tablourilor, cu catalogul în mînă şi care, vădind această preocupare pentru artă reabilitează pe toţi tinerii întîlniţi pînă acum.
La ieşire, contemplu de pe scări priveliştea care este stranie şi fascinantă. Cheiul e pustiu iar sub lumina rece a proiectoarelor, ceaţa pe lac e albăstruie. Vasele alunecă pe canal multe şi posomorite. Luminile dinspre Skeppsbron, depărtate, sînt ca de pe alt tărîm. Mai la dreapta, topită într-o uriaşă pată întunecată, se ghiceşte masivitatea de piatră a palatului regal. O firmă luminoasă înscrie în văzduhul negru, dincolo de podul Norrbro titlul unei piese a lui Schiller : Don Carlos. Acolo o clădirea Operei.
Rătăcesc sub lapoviţă, pe străzi labirintice sub care goneşte neauzit şi nevăzut Metroul. Un oraş străin e întotdeauna interesant cînd îl cunoşti în înfăţişările lui multiple. In fond, acesta de acum, e aspectul cel mai specific poate al acestei cetăţi nordice. Sub reverberaţia slabă a felinarelor rare, asfaltul abea luceşte. Ud pînă la glezne şi înecat în ceaţă, oraşul te Îndeamnă să faci o clipă abstracţie de întocmirile lui umane şi parcă te afli atunci mai precis situat în geografia acestui prag al emisferei boreale, undeva pe un ţărm aspru, la o margine de lume.
Cînd ajung în centru se golesc tocmai cinematografele. Oamenii ies, se urcă în automobilele care aşteaptă în cohorte pe străzi, îşi desprind skoo-terele sau bicicletele pe care le-au lăsat la intrare, în paza nimănui, spriji-
7*
100
DINU HERVIAN
rute la rigola trotuarului sau de vreun zid şi pornesc grăbiţi spre interioarele cald-e şi intime în care îşi petrec cea miai mare parte din viaţă. Cînd mă întorc la hotel, e după miezul nopţii. Pe străzi au rămas doar automobilele, care, din cauza insuficientului număr de garaje, rămîn afară cu miile ; dealtminteri în cea mai deplină securitate. Cinstea exemplară a suedezilor are o reputaţie pe deplin meritată. Era sîmbătă seara şi în pragurile magazinelor am văzut pe alocuri obiecte şi pachete lăsate proprietarilor de către curieri şi mesageri întîrziaţi, probabil pînă luni dimineaţa la deschidere. La ora asta, numai chioşcurile cu crenvirşti calzi mai sînt accesibile. Şi automatele de perete... Cu o monedă introdusă în aceste cutii cu geamuri de cristal, dacă n-ai apucat să-ţi faci cumpărăturile din vreme, poţi căpăta la alegere un. pachet de ţigări cu marca preferată, un sandvici întotdeauna proaspăt, un pachet -de şocolată, o banană, un săpun, un pachet cu lame de ras sau un bandaj de vată sterilizată.
După cîteva zile e iar soare. Acelaş soare cu care aproape ne-ara deprins. Ne aflăm din nou pe ferryboat, în drum spre ţară. Marea şopteşte mereu, cu insistenţă, de parcă ar vrea să ne ţie de urît pînă la uscat. Frîn-turi dintr-o schiţă simfonică a lui Debussy, care-mi pătrund în auz, mă ajută să urmărească dialogul ei pasionat cu vîntul. O vrabie rătăcită pe vapor se plimbă pe puntea însorită şi cercetează cu derutare în jur. Din cînd în cînd îşi ia zborul pe mare, se roteşte de cîteva ori şi revine speriată. Via călători fără vrere în Germania, pe acest bizar uscat plutitor, va face acolo alţi pui, apoi îi va uita pe cei de-acasă. Pescăruşii zboară şi ei în elanuri scurte şi se întorc pe catarguri. Par toropiţi de spleen. Marea nu-i decît o întinsă plictiseală lichidă, precum spunea Gorki. Nici o pradă nu-i atrage în zbor săgetat la faţa mării. Stau într-o nemişcare ce pare totuşi de esenţă contemplativă. Pescăruşul branconier, în postură de estet, merită o fotografie : declanşez aparatul.
Dar iată că cerul s-a luminat iar şi peisajul se colorează. Soarele scoate acum la iveală albeaţa navei, balustradele ei galbene, uniformele albastre ale ofiţerilor de bord. însăşi marea şi-a schimbat rochia ei cenuşie pe una strălucitoare de lame şi foşneşte alintată în soare. Licăresc pe întinsul ei, asemenea unor ifosfene, miriade de puncte luminoase. Pe alocuri, par o aglomerare de paseri albe care bat din aripi. Soarele însuşi, rece dar colorat, pare un flamingo înălţat peste ape. E imaginea cu care mă despart de aceste ţărmuri nordice.
Acostăm acum la Sasnite. Prezentăm paşapoartele şi în aceeaşi noapte străbatem cu trenul internaţional pămînturile germane. Dimineaţa, după cîteva ore, ne apropiem de graniţa Cehoslovaciei.
Traversăm noaptea teritoriul Ungariei şi a doua zi pe seară sîntem la Curtici. Dau ceasul înainte şi ancorez pe ţărmurile noastre cu un sentiment de intimitate şi de readaptare grabnică la noţiunile familiare de timp şi de spaţiu.
VIRGIL TEODORESCU
SCHIMBARE
IS/u mai am nici un fel de putere să cînt Tristeţea mea veche, Neagră ca bezna. S-a dus
Tristeţea de-altă dată
Bătînd la uşa-nchisă-a pămîntului.
A pierit dintr-un salt
Şi s-a spart
Lanţul de cobalt
Care-mi lega
De trunchiul copacului glezna. Sînt altul acuma şi sînt Liniştit cîte-odată.
Nu mai am nici un fel de putere să cînt
Tristeţea-mi ciudată.
Resorbită-n ţarina enormă
Ea a luat a amforei formă
Pe umerii svelţi legănată,
Ea s-a dus
Ca un rîu subteran
Dedesubt,
în inelele ploii s-a rupt, Din creste-n cascade De bură subţire recade Pe faţa cîmpiilor noi, Şi micile ei diamante Răsar ca explozii apoi, In fructe şi-n plante.
VICTOR TULBURE
DB LA O VREME:
D e la o vreme gîndul nu pot să mi-l îmbun. Mi-a năpădit amurgul şi fruntea şi pereţii... Tu nu-mi mai scrii nimica şi parcă sînt nebun întreb de tine vînturi, ciulinii şi creţii.
De la o vreme seara mă află pe cîmpii Unde îţi caut urma prin crînguri şi prin lanuri... De la o vreme luna, în miez de nopţi tîrzii, Mă prinde bind ulcioare în prăfuite hanuri.
MOARTEA CERBULUI
Un ultim foc de armă şi dinii au tăcut. Tăcerea împuşcată se legăna pe ape. Sîngele cald din rană se prelingea în lut. Ingenuncheau ucise amurguri pe sub pleoape.
Era ca o plecare spre nevisate culmi, Sub stele-ncremenite şi fără strălucire, — Ş'uo lună speriată prin cetini şi prin ulmi Ce-şi sfîşia cămaşa de borangic subţire.
P I A T R A
Pesemne nu degeaba pierdui cîndva şi vara De vreme ce mă strigă şi orzul şi secara. Iar de-o fi vrut amurgul să mă-nvelească-n fum, M-au cunoscut copacii şi mi-au ieşit în drum. Piciorul meu oleacă prundişul de-l atinge, Se gudură izvorul şi talpa goală-mi linge. Mă dărui tuturora. Nimic nu cer în schimb. Să poarte numai sfinţii strălucitorul nimb. Mi-a povestit un vultur însingurat, ce-i fala. Acum mă-nvaţă melcul răbdarea şl migala. Cînd dorul cîteodată, junghere-n mine-mplintă Se-arată vîntul serii şi lacrima mi-o zvîntă. Ca să-mi usuce geana pe cer se-aprinde soare.
...Doar piatra zace mută în recea-i nepăsare.
ION BRAD
ELEGIE LA „CAMPUS SCELERA TUS"*
Pe Ungă templul Vestei, cel rotund, Cînd ies femeile romane seara, Pleiadele pe ceruri se ascund, De ciudă luna tremură, sprinţara, Pe Ungă templul Vestei cel rotund.
Frumoase sînt ca lunca primăvara, Cu ochi ca focul vechilor cămine. Cînd duc copii — de aur li-i povara, Cînd rîd ori cîntă nu le-ntrece nime, Frumoase sînt ca lunca primăvara,
Cînd duc copii pe Ungă vechi ruine Par obosite de vegheri vestale Din timpul vechi, ce-n veci nu mai revine, Frumoase, harnice, robuste-ori pale, Cînd duc copii pe lîngă vechi ruine.
Tn ele omul biruit-a zeii Spre înălţarea frumuseţii sale. Privesc şi imnuri calde-nchin femeii Ce duce viaţa-n lunga lumii cale. Tn ele omul biruit-a zeii...
Şi totuşi cînd te văd mă întristează Povestea preoteselor vestale Care stăteau din seri în zori de pază La focul sacru, suspinînd de fale. Şl totuşi cînd le văd mă întristează.
Femei erau şi-acelea, crudă groază, Ce asmuţeai asupra tor destinul. Şl viaţa le chema cum chiamă-o oază, Iar omenescul biruia divinul. Femei erau şi-acelea, crudă groază.
*) Din ciclul „Cîntece italice".
ION BRAD
Sorbind păcatul cum se soarbe vinul, Primeau pedeapsa grea şi-ngrozitoare Să guste moartea-amară ca pelinul Zidite, vii, în carceri fără soare, Primeau pedeapsa grea şi-ngrozitoare.
Cu splendide alaiuri şi odoare Mireasa morţii-o însoţea mulţime De lictori cu făclii şi oameni care Se-mpodobeau, în ceasul negrei crime, Cu splendide alaiuri şi odoare.
Şi-o coborau astfel în adîncime
Pe „Campus Sceleratus" într-o groapă,
Cu micul ei opaiţ, s-o lumine,
C-un bruş de pline şi c-un pumn de ap
O coborau astfel în adîncime.
Ea asculta lopeţile cum sapă, Cum bulgării cădeau tot mai agale, Cum cel care iubirea ei o-ngroapă Se depărtau de locul morţii sale... Ea asculta lopeţile cum sapă...
O, dor de viaţă, voi iubiri fatale, Ce-aţi stăpînit cezarii şi plebeii, Ispita voastră, fetelor vestale Le-o răsplăteau cu moartea fariseii, O, dor de viaţă, voi iubiri fatale...
In ele omul biruit-a zeii Spre înălţarea frumuseţii sale. De-aceea imnuri calde-nchin femeii Ce duce viaţa-n lunga lumii cale, Prin care omul biruit-a zeii.
Roma, iulie 1956
CRISTIAN SÎRBV
NU E ÎNCĂ TIMPUL
Deunăzi m-am întîlnit c-un prieten Ne-am adus aminte de întîmplări cu haz. Şi-am rîs cum se rîde cînd îl citeşti Pe Anton Pa:in
...Stăteam pe bancă într-un parc. Şi-am văzut de-odată deasupra noastră Un corb.
Se rotea ca un înger al morţii.
Ne-am şters lacrămile rîsutui de pe obraji
Şi ne-am privii cu înţeles :
Nu, nu e încă timpul de haz, de taclale,
Nu e timpul să aruncăm arcul de pe umeri l
ALEXANDRU SEVER
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN*)
Ştirea căsătoriei Nectarei lgiroşanu cu domnul Cesar Dragoman explodă în lumea bună cu efectul unui trăznet care mai mult sperie decît nimiceşte. Era în această ascensiune a lui Cesar Dragoman o linie -de agresivitate care făcu pe mulţi să clatine din cap. Cei care cunoşteau exclusivismul hătrînei lgiroşanu nu se îndoiau că ea se declarase împotriva căsătoriei, cei care cunoşteau incoruptibilitatea Nectarei nu conteneau să se mire a fi cedat ; numai de bancher nu se îndoia nimeni că-şi dăduse bucuros consimţămîntul: „Scapă de un rival!'' spuneau acei care cunoşteau sentimentele lui Alfred lgiroşanu pentru Ruxandra Cristoveanu. In două zile biografia lui Cesar fu -dezgropată, etalată în saloane şi scrutată în infinitesimal : unii descifrau în fiecare pas al existenţei sale semnul unui destin măreţ, alţii, dimpotrivă, vedeau în fiece împrejurare a vieţii sale marca unei infamii fără pereche. Toată lumea se întreba ce putuse face cu putinţă o asemenea căsătorie şi fiindcă nu se putea afla nimic foarte precis, se bănuiau în spatele acestei hotărîri drame grozave, interese vitale. Femeile erau înclinate să creadă într-o poveste de dragoste: pe neaşteptate Cezar păru multora un bărbat fascinant; unii, mai ales dintre aceia care habar nu aveau de afaceri, preferară să vadă în căsătoria lui Cesar o alianţă intre financiari: tot atît de repede pe cît păru de fascinant, păru bogat. Ştirea sigură că în spatele marilor magazine conduse de Iosif Ely stă Cesar, aprinse minţile cu ideea că omul, îmbogăţit de război, şi-ar fi camuflat, avuţiile în fel şi chip sub numele diferitor industriaşi. In sfîrşit, nu puţini fură aceia care erau de părere că surprinzînd secrete de ale bancherului, Cesar se impusese prin şantaj, ori, iniţiat prea adînc în afaceri, bancherul socotise să-şi asigure secretele cumpărîndu-1 printr-o căsătoria. Găsi credit chiar şi zvonul că rămasă însărcinată în urma legăturii cu Hiad, familia preferase s-o mărite pe Nectara cu un secretar inteligent, mai degrabă decît să accepte un gazetar jerpelit. Numai acei care cunoşteau pe Nectara şi ştiau bine că nu este ea fiinţa căreia să i se poată impune o hotărâre, bănuiau o dramă obscură, un viol sau poate chiar o crimă. La un moment dat se găsiră sceptici care să afirme că totul nu era decît un zvon ; cînd se consolida ştirea logodnei, afirmară că o logodnă nu înseamnă încă o căsătorie ; nu abdicară decît atunci cînd deveni cunoscută ziua cununiei.
Domnea în preajma lui Cesar aţîţarea caracteristică din preajma unei schimbări de guvern, cînd toţi încearcă să privească răsturnările de regim din unghiul profiturilor posibile. Servitorii, stilaţi, stăpîniţi, erau la fel de politicoşi ca întotdeauna, îl salutau la fel de amabil, îl serveau la fel de prompt ; dar în gestul lor de o corectitudine mecanică, era o vibraţie inedită. Era în toată fiinţa lor o aşteptare, o dispoziţie de a-i primi un or-
*) Capitolul XIX din romanul Cezar Dragoman în pregătire la E.S.P.L.A.
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
107
din ; se putea descifra în reverenţele lor mulţumirea de a-1 fi putut sluji, în privirile lor o dorinţă de a-i surprinde intenţiile. Se înmulţiră zîmbetele, saluturile, strîngerile de mînă, invitaţiile, propunerile de afaceri; zîmbetele anulau distanţele, saluturile erau mai profunde, strîngerile de mînă aveau căldură, invitaţiile, erau insistente, propunerile de afaceri erau serioase. Era acostat, vizitat, solicitat, tapat ; corespondenţa îi spori.
Bătrîna Igiroşanu părea să-1 ignore pe Cesar cu- totul. Dacă o saluta, nici măcar nu-i răspundea ; dacă se întîmpla să intre în salonaşul ei, nu-1 invita nici măcar să ia loc. Deşi era în mod oficial logodnicul Nectarei, Igi-roşanca nu-1 invită niciodată la masă, nu i se adresă niciodată ; dacă venea vorba despre el evita întotdeauna să-i spună pe nume. Comportarea ei era atît de evident jignitoare, încît Alfred, temîndu-se nu cumva Cesar să reacţioneze cu vreun gest de natură să sporească tensiunea, căută să-1 lămurească prevenitor :
— Dragul meu... nu ştii cum sînt bătrînii ? Ei acceptă mai greu unele situaţii. Altminteri, să ştii, mama e o femeie admirabilă.
Cesar acceptă explicaţiile tăcut, cu un zîmbet : socotea că tăcînd mai există o şansă de a i se putea presupune sentimentele cele mai nobile. In orice oaz, era hotărît să discute toate acestea cît mai puţin, aşa cum, în genere, era hotărît să nu riposteze în nici un fel la jignirile provocatoare ale bătrînei.
Mai mult decît orice îl îngrijora însă comportarea Nectarei. Din ziua în care-1 prezentase mamei sale drept viitorul său soţ, n-o mai văzuse decît de trei-patru ori, şi chiar şi atunci îi păruse rece, distantă, inaccesibilă. Din ziua aceea memorabilă de iunie, nu-i mai îngăduise nici măcar să-i sărute mîna. Pentru florile pe care i le trimitea în fiecare zi, nu primea decît mulţumiri transmise prin cameristă. O singură dată consimţi să iasă în oraş cu el. Dar Cesar nu se iluziona : nu era un gest de tandreţe ci un mod de a oficializa logodna în faţa întregului Bucureşti.
La drept vorbind se simţea profund jignit atît de comportarea mamei cît şi a fiicei. Poate chiar mai mult decît dispreţul bătrînei, îl jignea răceala Nectarei. Avea uneori impresia că se ruşinează de el şi simţea atunci acumulîndu-se în sufletul său o ură întunecată, o mînie grea, pe care oceane de tandreţe nu le-ar fi putut îneca. II încerca pornirea violentă de a riposta brutal, de a renunţa în chip spectaculos la această căsătorie; dar îşi dădea seama că nu rnai are dreptul să se joace cu destinul său. Mai mult poate decît de prăbuşirea planurilor sale, se temea de ridicol ; posibilitatea unei rupturi îl paralizase. Mai ales acest sentiment de neputinţă îi era cel mai greu de suportat. Superstiţios, nu îndrăznea nici măcar să-şi făgăduiască răzbunări de teama de a nu-şi vedea planurile compromise de vreun zeu buclucaş şi ironic. Continuă să-i trimită Nectarei flori şi dacă se întîmpla să fie primit, se mărginea la întrebări convenţionale, la răspunsuri zgîreite: rămînea incoruptibil în limitele unei politeţi glaciale. Era de fapt singurul mod de a-şi menaja orgoliul, de a evita riscul unei rupturi.
Izbuti atît de bine să dea impresia că socoate totul foarte firesc, încît Nectara, care nu ignora deloc aşa cum părea, atitudinea jignitoare a bătrînei şi nici nu se amăgea asupra propriei sale atitudini, se întrebă dacă nu cumva avea într-adevăr dreptate mama sa cînd îl socotea total lipsit de demnitate, dornic doar să obţină prin căsătorie o avere şi o poziţie socială.
Palidă, slăbită, cu ochii adînciţi în orbite, Nectara avea înfăţişarea unui om bolnav, devorat de un cancer secret. Din momentul legăturii cu Cesar contractase parcă morbul tristeţii şi scirbei: se simţea maculată ; din momentul hotărîrii de a se căsători, o măcina îndoiala şi neputinţa ; se în-
108
ALEXANDRU SEVER
doia că a hotărît bine, se simţea neputincioasă să se sustragă propriei sale hotărîri. Ceea ce-i greva libertatea de a da înapoi, era greutatea obiectivă a faptelor. De voia sau nu, omul căpătase asiupră-i drepturi, intrase în viaţa ei şi nu-1 putea îndepărta cu un simplu act de voinţă. Cîteodată încerca să şi-1 închipuie mort, dar îşi dădea seama că nici măcar atunci nu l-ar expulza din memorie; pentru a se elibera total, ar fi trebuit să retrăiască momentul căderii sale : era încredinţată că ar fi ştiut cum să reziste ; dar acum, această legătură era tot atît de indestructibilă pe cît era trecutul de ireversibil. De aceea probabil socotea că a se căsători cu acela căruia îi cedase, era totuşi un mod leal de a trage consecinţele unei situaţii obiective. Apoi, căsătorindu-se, avea sentimentul că se pedepseşte pentru slăbiciuni impar-donabile. In sfîrşit, în a merge pînă la capăt, cu orice riscuri, în aceasta vedea probabil singura modalitate de a recîştiga superioritatea morală, sensul demnităţii pierdute.
Sensibilizată de indispoziţii fizice şi chinuri morale, îşi sporea încă suferinţele cu teama de a nu agrava cu greşeli ireparabile, greşelile consumate. Deşi i-ar fi fost foarte dificil să definească exact sentimentele sale faţă de Cesar, se întreba uneori dacă nu cumva e pe cale, prin purtarea sa rece, să ucidă în inima lui orice sentiment pentru ea, să compromită şansele oricărei apropieri viitoare de un om alături de care va fi totuşi obligată să trăiască.
Foarte mult o nelinişteau şi relaţiile cu mama sa. Resimţea dispreţul bătrînei faţă de Cesar ca pe o jignire adusă ei : asta poate şi pentru că dispreţul faţă de viitorul ei soţ, implica o notă proastă la adresa inteligenţei şi bunului său gust. In orice caz, preferă să se facă că nu observă nimic din comportarea jignitoare a mamei sale, numai pentru a nu fi obligată să se formalizeze, numai pentru a evita certuri cu consecinţe imprevizibile. Aceste relaţii încordate îi impuse inevitabil întrebarea dacă căsătorindu-se, convieţuirea sub acelaşi acoperiş via mai fi cu putinţă. Cînd odată, plină de delicateţă, socotind a linişti unele temeri ale bătrînei, făcu oarecari aluzii la o eventuală plecare a sa din casă, fu foarte afectată să constate că, ideia sa e îmbrăţişată imediat cu satisfacţie : era evident că bătrîna gîndise ea însăşi această soluţie, se sfiise numai s-o propună ca să nu alimenteze animozităţi, dar se grăbea s-o accepte, bucuroasă că i se cruţă o propunere greu de formulat şi în acelaşi timp temătoare să nu piardă o ocazie pe care nimeni nu-i putea garanta că-i va mai fi oferită. Hotărît, Cezar îi era odios şi nu dorea să-1 aibă sub ochi.
Nu mai puţin neliniştitoare i se păreau Nectarei toate formalităţile legate de căsătorie. Zadarnic îşi spunea că ceea ce face e un act firesc pe care milioane de femei în întreaga lume îl îndeplinesc fără indispoziţie ; avea impresia că prin simpla expediere a unor invitaţii de nuntă se propune în atenţia întregii lumi în ipostaza unei femei goale şi lubrice. Curiozitatea firească în asemenea ocazii, a prietenilor, a servitorilor, a rudelor, o rănea ; orice întrebare, cît de banală, în legătură cu viitoarea sa situaţie civilă i se părea o indiscreţie; orice aluzie •— cît de vagă — la viitorul regim sexual o îmbolnăvea.
Nectara ar fi preferat o cununie civilă în cerc intim : o călătorie de nuntă în străinătate cu o escală la primărie. Dar bătrîna se opuse cu vehemenţă.
— Asta nu se poate. Tu eşti din neam de boieri... Şi în neamul meu încă nu s-a pomenit pînă azi cununie fără popă şi nuntă, fără meseni.
Obosită de emoţiile atîtor dispute şi la insistenţele lui Alfred, care voia să dea mamei sale barem satisfacţia de a ului Bucureştiul cu strălucirea
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
109
îgiroşenilor, Nectara consimţi.
începură pregătirile de nuntă. Cum nunta urma să se facă în Palatul îgiroşenilor, o armată întreagă de meşteri fu mobilizată să redea strălucirea iniţială interioarelor pe care vremea îşi pusese patina. Bătrîna, înviorată de zarvă, se agita bucuroasă că are cui porunci. Discută cu arhitecţi şi antreprenori, cu parchetari, argintari, tapiţeri, tîmplari, grădinari, zugravi, bijutieri, electricieni, porunci cumpărături de mobilă, argintărie, persiane şi porţelanuri, angaja bucătari şi servitori, făcu diferite comenzi în străinătate, avu conciliabule de lungă durată cu croitoreasa, purtă îndelungate tratative cu forurile bisericeşti. Aprinse discuţii provocă, alcătuirea listei de invitaţi; bătrîna ar fi vrut să asigure strălucirea nunţii exclusiv cu numele cele mai ilustre, dar se lovi de încăpăţînarea bancherului, căruia interesele de afaceri îi impuneau să deschidă larg uşile tuturor acelora de care avea nevoe : aşa se face că alături de reprezentanţi ai vechilor familii boiereşti, fură invitaţi miniştri, generali, bancheri, deputaţi ; nu lipsiră fireşte nici Andrei şi Cornelia Radian, Barbu Ivireanu şi Ruxandra Cristo-veanu, Matilda Creţeanu cu Aristiţia, domnul ministru Ion Stoenescu şi generalul Nicolai Jurawski, părintele Filimon şi profesorul Tiberiu Moga, Aristide Potoran şi doctorul Toma ; se trimise chiar invitaţii lui Şerban Ti-mofti şi în străinătate acelui Grigoraşco, colateral din spiţa Timoftilor, care prezidase cîndva educaţia Nectarei.
O adevărată ceartă izbucni cînd bancherul sugeră să i se ceară în elaborarea listei şi părerea lui Cesar.
— Cum, izbucni bătrîna, am să-1 întreb eu pe el pe cine să invit la nunta fiicei mele ?
— Dar poate are şi el pe cineva de invitat, interveni rezonabil, oncle
Paul.
— El! Pe cine ? Tejghetarii din Taica Lazăr ?
— Mamă... încercă împăciuitor bancherul s-o domolească.
— Nu !... L-aţi vrut pe Stoenescu, avocatul hoţilor... am acceptat... Dar barem îi ministru !... L-aţi vrut pe dumnealui domnul Potoran... Fie, m-am înduplecat! Deşi dumnezeu ştie că nu-i nimic de capul lui !... Aţi vrut-o pe Ruxandra Cristoveanu... Mă rog, n-a catadicsit dumneaei să mă poftească la cantina aceea... Vezi dumneata, îi cădea coroana, de mă aflam şi eu... Dar barem e femeie de neam, a fost la curte... Şi pe urmă aţi propus-o pe Cornelia Băleanu şi pe barbat-său... Mă rog! De n-ar fi fost ea o Băleancă, mă uitam eu la el ? L-aţi vrut pe Filimon... Fie ! Faţă bisericească ! Dar acu să poftesc la nunta fiicei mele tot neamul lui de grata-ragii ? Asta nu se poate ! Dacă vor să vină, poftească : îi angajez să servească şampania !
Bătrîna dovedindu-se intratabilă, bancherul se gîndi că nu rămînes nimica alta de făcut decît să amită o sumă de invitaţii fără ştirea ei. Dar întrebat cu bunăvoinţă dacă nu are rude şi prieteni pe care ar voi să-i invite, Cesar răspunse, spre uşurarea tuturor, că nu are pe nimeni.
Oncle Paul fu tot atît de surprins de ştirea căsătoriei ca orice străin. Nu-si închipuise în după amiaza aceea, în care surprinsese convorbirea dintre Nectara şi Cesar că s-ar putea ajunge atît de departe. Chiar cînd ştirea căsătoriei se oficializa, i se păru atît de neverosimil ca omul acesta să ajungă soţul fragedei şi nobilei Nectara, încît mult timp nu putu scăpa de impresia că este victima unei farse care continua încă din zorile acelei zile în care poruncise unui telal transformarea unui vagabond într-un gentilom. Ceea ce îl uimea era că nimeni nu părea să observe ceea ce lui îi era foarte limpede : că omul e un ticălos, hotărît să-şi facă loc în lume cu orice
110
ALEXANDRU SEVER
preţ. Ceea ce îl dezarma în bună măsură era faptul că nu putea produce nici o dovadă palpabilă în sprijinul convingerii sale. De fapt convingerile acestea se hrăneau din teama sa de om bătrîn, depinzând prea mult de Igi-roşeni ca să nu-1 îngrijoreze orice schimbare în raportul de forte din familie. Un Cesar Dragoman. în casă, însemna o necunoscută în formula relaţiilor de familie care-i îngăduia cu atîta bunăvoinţă un atît de dulce parazitism. Prea dependent de Igiroşeni ca să rişte discuţii cu rezultate imprevizibile, toată dezaprobarea sa se reduse la glume şi aluzii. O încercare mai serioasă de a sta de vorbă cu Nectara, singura poate la care ţinea cu adevărat, fu primită cu răceală ; oarecari aluzii făcute lui Alfred, fură primite cu un zîmbet ironic; să-i vorbească bătrînei, nici nu-i trecea prin cap : cu situaţia lui morală, nu putea avea nici o trecere. Poate pentru prima oară în viaţă, îi păru rău că inconsistenţa poziţiei sale morale nu-i permitea să acţioneze eficace. Nu-i mai rămase decît nădejdea că o întîm-plare va face cu neputinţă o căsătorie care nu era, după părerea sa, în ordinea firească a lucrurilor.
— Dacă bunul dumnezeu există — îi spuse odată bătrînei lgiroşanu, văzînd-o posomorită — n-ar putea să ne-o probeze mai bine decît împie-dic.înd această căsătorie.
Bătrîna îl privi mută, cu ochi morţi şi-i întoarse spatele. Oncle Paul se înfiora : pricepu că femeia aceasta bigotă epuizase de mult, în rugăciuni inutile, încrederea în ajutorul divin. Era în felul în care-i întorsese spatele o recunoaştere a neputinţei, o acceptare fără nădejdi, care îl sperie. Mai ales aceasta îl tulbura : acceptarea intrusului ca pe o fatalitate împotriva căreia nu era nimic de făcut.
Cununia civilă trebuia să aibă loc într-o sâmbătă dimineaţă, iar nunta a doua zi. duminică. La cununia civilă nu era prevăzut să asiste decît membrii familiei şi cîţiva intimi. Matilda Creţeanu, deşi nu primise o invitaţie formală, se înfăţişă totuşi prietenei sale, însoţită de Aristiţia pe care dorea să i-o prezinte.
— Iată scumpă Aglaie, aceasta este nepoata mea, aceea de care ţi-am vorbit de atîtea ori : grija mea de azi, nădejdea mea de mîine.
Cu două degete prinse într-o cută a rochiei de tafta roşie, Aristiţia făcu o genuflexiune stîngace. Bătrîna lgiroşanu întinse mîna să-i fie sărutată şi fata, surprinsă, o atinse uşor cu buzele, gîndind nu fără neplăcere: ,,Cum mai miroase a mort !" In mişcarea înainte pe care fata trebui s-o tacă ca să-i sărute mîna, bătrîna avu timp să surprindă ochii ei neastîm-păraţi şi să examineze critic umerii ei cruzi şi albi.
— Are să fie o femeie frumoasă, Matilde ! spuse Igiroşanea aş.a cum se spune orice faţă de copii, cu încred iritarea că nu înţeleg nimic din vorbele celor mari. Dumitre — i se adresă lui oncle Paul — vrei s-o prezinţi Nectarei ?
Oncle Paul care o cunoştea pe Aristiţia de la reuniunile Ruxandrei Cristoveanu, se gîndi că într-adevăr îi va face verişoarei sale o plăcere şi amabil se oferi s-o conducă. Nectara era parcă mai palidă ca deobicei. încerca şi ea emoţia tuturor acelora care trăiesc în sfîrşit un eveniment ce păruse îndepărtat şi nesigur. Aşteptînd sosirea iui Cesar, răscolea fără curiozitate un maldăr de telegrame. Iscăleau oameni care păreau foarte fericiţi de căsătoria ei. Nu cunoştea aproape pe nimeni ; fiecare nume îi evoca o siluetă de manechin cu o faţă inexpresivă ; avea impresia că e înconjurată de fantome, în aşa măsură o domina sentimentul de singurătate, ivit din convingerea că fiecare îşi poartă singur destinul său.
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
111
Intrarea Âristiţiei îi făcu plăcere. De dimineaţă nu primise decît vizita părintelui Filimon care i se prezentase cu darul său de cărturar, cu un penticostar vechi de două sute de ani. După un popă savant, complicat şi paradoxal, fata aceasta vie, curioasă şi sporovăielnică, care se învîrtea în juru-i cu exclamaţii naive de admiraţie, fu ca un desert după o masă prea îmbelşugată : îi gustă prezenţa cu o senzaţie de înviorare.
— Vai, ce frumoasă eşti! îi spuse Aristiţia bătînd din palme. De-aş avea aşa o rochie n-aş mai dezbrăca-o! Ah, de abia aştept să mă mărit!
Oncle Paul o găsi delicioasă şi observînd-o pe Nectara zimbind i-o lăsă bucuros în preajmă-i, sigur că o va distra cu ciripeala ei copilărească.
In aceeaşi dimineaţă, plecînd de acasă spre Iigiroşeni, Cesar îşi părăsi garsoniera cu sentimentul că-şi ia un adio. Nici în seara în care, după ani de aşteptări şi năzuinţe, rămăsese în dormitorul Ruxandrei Cristoveanu, nici în ziua cînd fusese învestit pentru prima oară cu dreptul de a sta în anticamera bancherului, nu avusese în aşa măsură impresia că trăieşte un moment decisiv. „Hotărît •— îşi spuse el — din patul Ruxandrei în patul Nectarei nu e numai distanţa de la situaţia precară a unui amant la aceea solidă a unui soţ, dar e distanţa dintre două trepte sociale, dintre un oarecare şi un cineva."
Din ceremonia consumată în faţa ofiţerului stării civile nu avea să-şi amintească mai tîrziu decît două momente : cînd Nectara spusese „da" şi cînd primarul îşi pusese iscălitura ; acel „da" al Nectarei îi ajunsese la ureche cu tonul cu care îl auzise cîndva în gura Ruxandrei ; iscălitura primarului îi sugerase o mişcare de dispreţ : „Dobitocul ! Habar nu are că prin simpla-i iscălitură îmi dăruieşte averea îgiroşenilor."
O clipă, cînd toată lumea schimba felicitări şi sărutări, Nectara se temu că Cesar o va săruta în faţa tuturor. Dar primul sărut al soţului său îl primi pe mînă ; avu impresia că Cesar ţine să-i dea posibilitatea de a se familiariza cu noua sa situaţie şi găsi că gestul e delicat.
Cînd îi veni rîndul să siringă mîna lui Cesar, Stoenescu, cinicul, cercă să-i ia temperatura morală :
— Ei, cum te simţi la altitudine ?
— Excelent.
— Sper că nu eşti atît de naiv să-ţi închipui că toată această lume care-ţi surîde te iubeşte !
— Nu-mi fac iluzii.
— Foarte bine, aprobă ministrul. Să nu uiţi niciodată că principiul aristocraţiei e să se iubească în exclusivitate; iubirea e un sentiment interzis în afara clanului.
Oncle Paul interveni indiscret :
— Ei, ei, ce sfaturi îi dai domnule ministru ?
— Un sfat excelent — spuse Stoenescu acru, — să nu-şi piardă capul. Hm, ce spui, n-am impresia că societatea înaltă îi va face declaraţii de amor !
— De, ştiu eu L observă echivoc oncle Paul. Tu ce crezi Cesare — încercă maliţios să-1 scormonească — te vom iubi ?
Cu mîinile la spate, Cesar îşi trecu peste invitaţi o privire indiferentă parcă ar fi căutat un răspuns undeva dincolo de ei : adevărul era că întrebarea lui oncle Paul sfîrnise în el sentimentul de panică al unui avar care află o găină scurmînd tocmai pe locul unde a îngropat o comoară. Răspunse rece, cu teama de a nu i se ghici tulburarea :
— Dacă voi fi puternic, mă veţi iubi.
112
ALEXANDRU SEVER
Stoenescu îl scrută încremenit. II socotise pe Cesar un ambiţios inteligent, nu i-ar fi trecut prin cap că ar putea să aibă o filozofie. Cit priveşte oncle Paul, avea înfăţişarea speriată a unui om în apropierea căruia a fulgerat. Invadat de impresia obscură că vechi presentimente sînt pe cale să se împlinească, îşi întoarse privirea spre Alfred lgiroşanu. care, masiv şi mut, cu mîinile împreunate pe pîntece, zîmbea invitaţilor, inocent ca un idol bucuros de credincioşii luî. Şi se întrebă iritat : „Cum naiba de nu-şi dă seama că-şi pune latul de gît ?"
Im ziua nuntii, bancherul se sculă de dimineaţă, foarte bine dispus. Poate că visase, poate că soarele roşu strecurat printre jaluzele îi însufleţi în memorie amintirea duminicilor festive din copilărie; simţea cu toate simţurile că în casă ca şi afară, pe tot pămintul, era duminecă. Duminica avea lumina ei, vibraţia ei specifică, chiar un parfum al ei pe care nu-1 avea nici una din zilele săptămînii, încît era încredinţat că ar fi putut identifica duminica printre toate celelalte zile chiar dacă ar fi trăit fără calendar. Se sculă cu sentimentul că trăieşte o mare sărbătoare. Poate unde inima nu-1 mai supărase în ultimul timp, poate unde trecerea prin parlament a cîtorva proiecte de legi punînd în sfîrşit pe picioare afacerea din Ardeal îi liniştise într-o măsură temerile, poate unde nădejdea dea se-apropia de Ruxandra Cristoveanu se reîmprospătase mai ales de cînd Cesar încetase de a fi un rival, Alfred lgiroşanu avu impresia că nunta surorii sale nu e numai o manifestare de forţă a casei lgiroşanu, dar o încoronare a întregii sale politici. Se simţea atît de bine, încît în ciuda hotărîrii anterioare, luată de altfel cu avizul doctorului Toma, de a nu participa la cununie, îşi exprimă dorinţa de a merge şi el la biserică. Ca să dovedească cît de pregătit era să suporte oboselile, urcă şi .coborî, sub privirile speriate ale bătrînei, patru din treptele scării din hol. Bancherul execută exerciţiul cu mulţumirea unui copil care descoperă minunea de a se putea deplasa în spaţiu.
— Ai văzut ?... Sînt un Samson !... Să şti mamă că astăzi am să dansez.
Tot timpul de altfel fu într-o bună dispoziţie cuceritoare^ De dimineaţă o căută pe Nectara ca s-o felicite, o sărută emoţionat şi-i înfăţişă, încîntat de plăcerea pe care i-o făcea, unul din cadourile pe care i le pregătise, o garnitură de bijuterii: colier, cercei şi brăţară.
Refuză hotărît să se ocupe de afaceri ; cînd Andrei Radian, copleşit de noi datorii, veni să discute posibilitatea unui nou împrumut, bancherul ridică mîna în semn că nici nu vrea să audă :
— Astăzi, dragul meu, ;n împărăţia mea e sărbătoare naţională ! Totuşi se interesă personal la Ministerul de Externe de paşapoartele
pentru Cesar şi Nectara şi fu bucuros să-şi anunţe sora că proiectul de a pleca în străinătate chiar a doua zi după nuntă, nu avea să sufere nici o ştirbire.
Singurul care găsi suspectă buna dispoziţie a bancherului, fu oncle Paiul. Copleşit Ta ideea că nunta Nectarei este şi pentru el însuşi un eveniment capital, cu consecinţe îngrijorătoare, se întreba mereu posomorit şi plictisit: „Cum naiba de nu-şi dă seama că-şi pune laţul de gît?" Dar Alfred lgiroşanu nu părea să se sinchisească de viitorul său. Omul acesta care putea să tacă zile întregi, fu glumeţ şi se arătă dispus să se înveselească din toate nimicurile. Se distra mult timp privind cadoul unui fabricant de luminări, un datornic entuziast al băncii : două luminări gigantice, ca două coloane albe, înalte de vreun metru şi jumătate, cu un diametru de cel puţin patruzeci de centimetri, împodobite cu diferite motive
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
113
caracteristice. Servitorul neştiind ce să facă cu ele, bancherul dispuse să fie duse deocamdată în cămară.
Prima îlntîmplaire care-1 tulbură pe Alfred Igiroşanu, fu vizita lui Ispas, directorul băncii. Ridicat dintre vechii funcţionari, înnobilat încă de Ion Igiroşanu cu dreptul de primă semnătură, bătrînul era unui din cei mai devotaţi servitori ai familiei. Ajuns în faţa lui Alfred, îi declară emoţionat că are să-i spună ceva foarte important, dar se vede că era atît de copleşit de gravitatea gestului său, încît mult timp nu putu să facă nimic alta decît să-şi şteargă fruntea de sudoare.
— Vă rog să mă credeţi — începu el — dumnezeu mi-e martor, nu vreau să ponegresc pe nimeni, nici să stric bucurii... Dar socot că nu aş merita încrederea dumneavoastră dacă aş tăcea... Poate că ce am eu de spus, nici nu merită să fie spus, dar conştiinţa mea îmi spune că de astă dată a vorbi chiar cu riscul de a greşi este mai nimerit decît a tăcea cu nădejdea că nu se va întîmpla nimic... Bătrînul îl privi pe Igiroşanu parcă i-ar fi solicitat un îndemn, dar bancherul, prăvălit în fotoliu, cu ochii închişi, cu mîinile încrucişate pe pîntece părea că doarme. Directorul oftă şi — ca unul care-şi cunoştea bine patronul — mulţumit că cel puţin e ascultat, conţinuă : Aseară a intrat în bancă unul Sile Popescu, care, pre-tinzînd că e cumnatul domnului Cesar Dragoman, a fost introdus în cabinetul meu... Era beat, mi-a strigat că vrea bani şi m-a ameninţat că de nu-i voi da, în două luni de zile mă va demite... „Ascultă-mă ce-ţi spun —' mi-a proorocit el —• în două luni de zile vei fi uşierul meu, tot atît de sigur pe cît e de sigur că Cesar va mînca din coliva lui Igiroşanu."... Asta e totul. Şi toată noaptea m-am chinuit dacă merită să vin într-o asemenea zi ca să vă indispun cu proorocirile unui beţiv. Dar mi-am spus : „Doamne dumnezeule, gura păcătosului, adevăr grăeşte... De unde pot şti eu ce-i adevărat şi ce nu e ?"
Bătrînul tresări. Ridicînd capul se descoperi sub privirile fixe ale bancherului.
— Ascultă Ispas, mai ştie cineva de toate astea ? —• Nimeni.
— Foarte bine. Du-te acasă şi fi liniştit. Dispoziţia lui Alfred Igiroşanu avea precizia din momentele acelea rare, de încordare a spiritului şi directorul înţelese că nu-i rămînea nimic alta de făcut, decît să plece.
O întîmplare ciudată, consecutivă acestei vizite a bătrînului Ispas, avea să-1 tulbure pe Igiroşanu şi mai mult. Erau tocmai adunaţi cu toţii în holul cel mare, în care numai cu o zi înainte se terminase munca de restaurare, cind intră Cesar. Acesta se îndreptă spre Nectara, cu intenţia vădită de a traversa holul pe linia cea mai scurtă care-1 despărţea de logodnica sa : prin centrul încăperii, pe sub policandrul cu cristale, a cărui instalare în fundul boitei se terminase abia cu cîteva zile înainte. Spre groaza tuturor, imensul complex de cristale se desprinse deodată din fundul bolţii, fulgeră vertical şi se sfărîmă la cîţiva paşi înaintea lui Cesar, cu o larmă îngrozitoare, care se degrada prelungit în clinchete infinit muzicale. O secundă Nectara gîndi moartea lui Cesar ca un prilej de descătuşare ; dar peste sentimentul încert de eliberare se suprapuse vechiul sentiment penibil că e totuşi prizonieră atîta timp cît omul acesta, chiar mort fiind, nu poate fi expulzat din viaţa ei, din memoria ei. In clipa următoare, plină de remuş-cări de parcă ar fi atentat la viaţa lui, se repezi spre el cu mîinile întinse, ca şi cum ar fi vrut să-1 pipăie, să se încredinţeze că e viu şi întreg, şi-i întrebă mişcată, cu un ton care ei înşişi îi era încă necunoscut :
— N-ai nimic ? N-ai păţit nimic ?
8 — Viaţa Romînească nr.11
114
ALEXANDRU SEVER
Cesar surîse palid :
— După cum vezi, draga mea... nu-s făcut să mor din întîmplare. Oncle Paul o văzu pe mătuşa sa privind ţeapănă şi mută sfărîmătu-
rile candelabrului. Alături, bătrînul intendent al casei lgiroşanu, chel şi uscăţiv, clătinînd din cap, constată în consensul unanim :
— A trecut moartea pe lîngă el.
Bancherul însuşi nu păru de loc afectat de sfărîmarea candelabrului, ba găsi chiar loc de glume :
— Erai s-o păţi cumnate ! Porniţi să vină la nuntă, oaspeţii ar fi ajuns la o mmormîntare ; în loc să ospătăm întru fericirea ta, ţi-arn fi mîncat coliva întru veşnica pomenire.
Pentru prima oară oncle Paul intui în Cesar invincibilitatea acestei ambiţii care se realiza sub ochii săi şi în forul său interior trecu cu arme şi bagaje în tabăra inamicului. „Norocul i-a părăsit pe Igiroşani, îi voi părăsi şi eu. Trebuie să ştii să te lepezi la timp de acei care cad, dacă nu vrei să te tîrască cu ei". Era hotărît să întărească prietenia cu Cesar şi avu impresia că a hotărît bine cînd îi surprinse mai tîrziu pe servitori co-mentînd temători incidentul :
— Cine poate şti ce semn o fi fost !?
La masa de prînz bancherul nu voi să mănînce. Maică-sa îl privi bănuitoare, dar nu insistă ; ştia că în situaţia lui era întotdeauna preferabil să mănînce puţin sau chiar deloc. Dar după masă, după ce Alfred plecă să-şi facă somnul obişnuit, telefona doctorului Toma. Cînd pe la cinci după amiază bancherul ieşi din camera sa, dădu peste vechiul prieten al casei, care îl aştepta gînditor înaintea unei table de şah. Avertizat de bătrîna lgiroşanu asupra intenţiilor bancherului de a participa la cununie, Toma venise să-1 sfătuiască să renunţe. Alfred lgiroşanu ghici toată delicata maşinaţie de cum îl văzu.
— Degeaba doctore... de dus tot mă duc. Iţi fac o singură concesie : îţi îngădui să stai în preajma mea... Pînă atunci, hai să facem o partidă.
Toma îl privi cu ochiul critic al medicului: mai la urma urmei lgiroşanu nu arăta rău.
— Bine, consimţi doctorul, bănuind de altfel inutilitatea oricărei împotriviri, să începem.
Dar nu putură termina partida căci trebuiră să plece spre biserică, întrerupseră disputa pe o mişcare a lui Toma : un şah la rege.
— Vedeţi, îi atrase atenţia doctorul, cu mişcarea turnului pe alb aş fi declanşat un şah etern. Şi adăugă pe gînduri : Şahul e într-adevăr un joc care te invită la filozofie. Cînd vezi popoarele de pioni şi conducătorii lor ajungînd laolaltă în aceeaşi cutie şi pricepi că părnîntul întreg este o imensă groapă comună, atunci poziţia de şah etern te învaţă că eternă e numai mişcarea...
— Filozof incorigibil ! îl apostrofă 'bancherul prietenos. Notează poziţia pieselor. Mîine vom continua.
Cununia avu loc la ora şapte şi jumătate la Biserica Albă. Cu toate că era lume multă, o căldură apăsătoare şi o atmosferă încărcată cu par-fumuri grele, bancherul începu prin a suporta ceremonia destul de bine. Ceea ce îl ajută un timp să uite de el însuşi fu spectacolul. II amuză mai ales Aristiţia care se aranjase în aşa fel printre tinerele fete încît să fie prima care să guste din pişcotul şi vinul mirilor, desigur cu nădejdea că va fi şi prima care se va mărita. începu a privi asistenţa, interesat mai puţin de strălucirea toaletelor cît de dorinţa de a-şi identifica prietenii. Pe soţii Radian nu se aştepta să-i afle ; Andrei îi telefonase încă pe la orele
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
115
cinci ca să-şi ceară scuze că nu va putea veni la biserică : unul din copii avea febră şi Cornelia nu consimţea să iasă din casă înainte de a avea avizul doctorului. Pe Stoenescu, cinicul, îl descoperi în frac alături de Filimon îmbrăcat cu aceeaşi sutană de toate zilele ; Aristide Potoran, în frac impecabil, îşi rodea unghiile vădit preocupat; Matilda Creţeanu se plasase satisfăcută între un Cantacuzino şi Barbu Ivireanu ; Jurawschi priza tabac în umbra Elisabetei sale. Mult timp Igiroşanu .pîndi intrarea bisericii cu nădejdea de a o vedea apărînd pe Ruxandra Cristoveanu ; pentru prima oară îşi simţi inima cînd îi veni în minte întrebarea îngrijorătoare dacă nu cumva totuşi făcuse o greşeală invitînd-o la nunta amantului său. La un moment dat i se păru că descifrează în asistenţă chipul prelung.al lui Mihail Iliad, cu ochi de o stranie strălucire ; avu pe loc viziunea unui scandal şi senzaţia că aerul a devenit mai dens ; dar Iliad dispăru şi de astă-dată bancherul se întrebă indispus dacă nu cumva i se năzărise. Cu în-dîrjirea caracteristică cu care lupta împotriva obsesiilor, simţi nevoia să-şi verifice impresia, ca un tehnician care ţine să probeze capacitatea de înregistrare a aparatului său şi-1 întrebă pe Toma în şoaptă :
— N-a fost Iliad acolo... lîngă eşire ?
Doctorul aruncă o privire rapidă în fundul bisericii şi, cu toate că nu văzu nimic, intuind mica dramă a pacientului său, răspunse echivoc :
— Poate.
Dar mai mult ca orice îl irită pe bancher oncle Paul care, în frămîn-tarea dintîi a invitaţilor de a-şi afla locul potrivit se nimerise lîngă el ; cu toate că ţinuta sa părea ireproşabilă, judecind după strălucirea nefirească a ochilor lui, după zîmbetele şi clipirile cu care voia să-i dea a înţelege ceva cînd îi bănuia privirile — bancherului nu-i scăpă că vărul său era beat. Avu confirmarea presupunerii sale cînd, la momentul distribuirii inelelor, în timp ce preotul pronunţa formulele sacre, oncle Paul îi şopti la ureche, chicotind ironic :
—; Ia-n te uită ce beatitudine pe faţa lui Cesar !... Pariez că are viziunea milioanelor tale mai degrabă decît a patului nupţial.
Deşi era deprins cu gura slobodă a grăsanului, îl izbi brutalitatea expresiei, poate unde era purtată pe o undă de alcool, poate unde asocia imaginea pură a Nectarei. In aceeaşi clipă, mamei sale oare-1 privea îngrijorată, îi zîmbi liniştitor ; lui Toma, care-1 întrebă în şoaptă dacă n-ar vrea să iasă, îi răspunse cu un nu plin de afecţiune. Ce-i drept, la sfîrşitul slujbei se simţi puţin obosit, dar la ieşirea din biserică aerul curat îl învioră. Se arătă deosebit de mulţumit de a fi făcut proba capacităţii sale de rezistenţă :
— Ai văzut doctore că nu mi s-a întîmplat nimic? înapoiat acasă, se arătă foarte vioi şi dispus :
— Doctore, astăzi vreau să fac o orgie : să beau un pahar întreg de vin !
— Mult ! îl cenzură intransigent Toma.
— Opreliştile există ca să fie călcate ! observă bancherul. Vasile — porunci unui fecior — adu-mi un pahar de vin !
Cînd ceva mai tîrziu o zări intrînd pe Ruxandra Cristoveanu, mulţumirea sa fu complectă. îi ieşi înainte pe cît de repede putu, îi sărută mina cu veneraţie şi făcu oficiul de ghid spre fotoliul din care bătrîna Igiroşanu primea felicitările. îmbrăcată în rochie lungă, grea, dintr-6 catifea de un verde întunecat, înconjurată de un întreg stat major de bărbaţi în haine negre, Ruxandra trecu prin salon, aşa cum părea a trece prin viaţă : dispusă să înfrunte privirile si comentariile. Bătrîna, care o revedea acum 8*
116
ALEXANDRU SEVER
pentru prima oară după război, surprinsă de atîta frumuseţe, distincţie şi demnitate, simţi nevoia să se apere de atîtea farmece şi, pleeîndu-se uşor peste braţul fotoliului, ii şopti Creteancăi instalată alături :
— Şi cînd te gîndeşti că are patruzeci şi cinci bătuţi pe muche !
Dar cînd Ruxandra fu în fata ei, bătrîna găsi suficiente resurse de politeţe ca să-i răspundă la salut cu amabilitate şi să-i spună un cuvînt agreabil.
Andrei Radian şi soţia sa, îşi făcură apariţia aproape imediat după Ruxandra Cristoveanu. In rochia de lame argintie, strînsă pe corp, actriţa fulgera sub lustre oa un pumnal. Pentru prima oară bătrîna se gîndi cu îngrijorare la apariţia Nectarei ; nici frumuseţea robustă a Ruxandrei Cristoveanu, nici aceea plină de făgădueli a Aristitiei n-o mişcaseră atît, poate pentru că una era prea bătrîna ca să umbrească o frumuseţe tinerească, iar cealaltă era încă prea crudă ca să rivalizeze ; dar frumuseţea Corneliei, împlinită de maternitate şi necoruptă de bătrînete, avea în acelaşi timp nobleţă şi forţă. Andrei Radian înregistra cu satisfacţie murmurul pe care-1 stîrnea trecerea soţiei sale, ca pe o notă bună la adresa bunului său gust. lgiroşanu ieşi în calea prietenului său, sărută mîna Corneliei şi-i conduse de asemenea în fata mamei sale. Fu ultimul efort pe care consimţi să-l facă. Se retrase într-o încăpere din imediata apropiere a saloanelor, făcînd din locul pe care-1 ocupa un post de observaţie, iar din masa la care sta o-tribună de la care primi defilarea Bucureştiului politic, financiar şi monden.
Cînd în sfîrşit se porni festinul, bancherul se aşeză lîngă tinerii căsătoriţi, între Cesar şi oncle Paul. Ascultă cu mare plăcere, discursul cu implicaţii mitologice al lui Aristide Potoran şi rîse din toată inima cînd oncle Paul îi explică tîlcul :
— Bietul om ! Mîine trebuie să achite tipografiei tipărirea revistei şi pentru că nu ştie cum să-i ceară Nectarei, tocmai în ziua nunti*, banii de care are nevoie, a inventat un discurs întreg. Poftim, pentru cîteva mii de lei invocă tot Olimpul !
II izbi totuşi numaidecît agitaţia vărului său. Vorbea mult, vorbea tare, rîdea fără motiv, ori devenea trist de-i venea să plîngă.
— Mă, eu sînt un om fin, un om fin,, mă ! Bancherul zîmbi amuzat:
— Ia seama, să nu te vadă mama că e vai de tine !
Obligat la regim, Alfred lgiroşanu mîncă cumpănit, consultîndu-şi din ochi medicul aşezat undeva mai în coada mesei. O singură dată, sub privirile mustrătoare ale lui Toma, calcă consemnul: sorbi însetat un alt pahar cu vin rubiniu.
Cînd apărură uriaşele tavale încărcate cu fripturi împodobite artistic, găsi loc să-i şoptească lui Cesar:
— Ştiai că avem o ghicitoare printre bucătărese? Mi-a povestit Spitz, că s-au adunat în Sanhedrin şi au cetit în măruntaiele unei găini evenimente grozave, moartea unui om mare... Ce crezi... sînt un om mare, Cesar ?
Cesar îşi privi cumnatul absolut uluit: era în zîmbetul lui o împletire ciudată de ironie şi umbră care-1 deconcerta.
— Nu înţeleg... Mi se pare absurd.
— Nu-i nimic absurd ! se amestecă oncle Paul. Bancherul se întoarse surprins pe partea stingă : oncle Paul îl privea cu ochi mici, sclipitori, rîzînd gîlgîitor, din fundul gîtului, parcă ar fi făcut gargară.
După masă, retras în coltul său, bancherul privi bucuros forfota. Era mereu înconjurat de prieteni, ori cunoscuţi, care veneau de pretutindeni să-i spună o vorbă amabilă, ori să-i pună o întrebare de circumstanţă..
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN 117
Foarte mult insistă în preajmă-i, Andrei Radian. II chinuia grija pentru datoriile care trebuiau neapărat achitate şi cu toate că încercarea de dimi-nejaţă de a vorbi bancherului îi arătase limpede că prietenul său nu doreşte discuţii de afaceri într-o asemenea zi, totuşi nu pierduse speranţa să găsească un prilej pentru un demers. îşi pregătise de acasă cîteva fraze de introducere, cîteva scuze, pe care, obsedat, le repetase de atîtea ori încît aproape le ştia pe de rost şi nu aştepta decît momentul de a le debita. Cînd i se păru potrivit, manevră să se apropie de Alfred Igiroşanu şi deodată, decis, de teamă să nu-1 îndepărteze vreun alt prieten în trecere prin încăpere vorbi:
— Dragul meu Alfred... Te rog iartă-mă că îndrăznesc să-ţi vorbesc de necazurile mele într-o asemenea împrejurare... Dar tu mă înţelegi... Viaţa curge înainte, ea nu vrea să ştie de convenienţele noastre... Sînt obligat, n-am încotro şi nu ştiu cum să fac mai bine ca să nu jignesc... Am nevoie de bani... Aceasta-i realitatea brutală.
Bancherul primi implorarea lui Andrei Radian cu un zîmbet prietenos şi-i vorbi blajin :
— Fii liniştit... Vom sta de vorbă mîine... Doar n-au intrat toate zilele în sac. Nu se trec toate zilele într-o zi.
— Ah, răsuflă uşurat Radian, ştiam eu că n-ai să mă părăseşti... Ii strînse mîna recunoscător şi se îndepărtă rîzînd, promiţîndu-i fericit: N-avea nici o grijă... să ştii că mai trec pe aici... mai trec.
In clipa aceea îl învălui şi-1 luă cu ea o ceată de tineri care năvăliseră dinspre terasă cu svon de păsări speriate :
— Vine furtuna!... Vine furtuna !...
Bancherul mai apucă s-o zărească pe Aristiţia într-un vîrtej de mă-tasă albă şi ceata se şterse dinainte-i, descoperindu-i în cadrul uşii, spre nespusa sa surpriză, pe Jurawski, zăpăcit de forfotă şi privind neliniştit perdelele umflate de vînt ca nişte pînze de corabie purtate dinspre terasă în salon.
— Pii ! Pii ! Ce curent!... Grijuliu, îşi înfunda urechile cu vată. După Jurawski, îl vizită oncle Paul ; de beat ce era îngîna peltic şi
cuvînta sibilinic. Era transpirat, faţa-i părea dată cu grăsime, şuviţe de păr îi erau lipite de frunte. Păşea nesigur, cu smokingul descheiat, cu un pahar subţire în mînă ; plastronul, bombat nefiresc, se maculase. Se cunoştea cît colo că era beat de-a binele. Şi bancherul se miră că bătrîna încă nu observase. Ce-i drept, cu experienţa şi antrenamentul cîştigat într-o viaţă de crailîc, grăsanul se ţinea încă pe picioare.
— Ia seama ■— îl avertiză bonom bancherul — să nu te vadă mama. >— Ei şi! făcu curajos oncle Paul. Se apropie de vărul său şi-i
cîntă discret :
Ori aici, ori mai departe,
Avem parte
Tot de-o moarte.
Cît ai rîde,
Tot ţi-e gîde !
Cît ai plînge,
Tot te strînge !
Şi apoi, ca şi cum ar fi vrut să spună că pe această vale a plîngerii trebuie să încerci a te consola cu bucuriile la îndemînă, continuă pe o arie de operetă:
118
ALEXANDRU SEVER
Fetiţele vesele Fete de şantan...
■Chicoti, clipi şăgalnic şi dispăru piruetînd, congestionat şi asudat. La un moment dat, obişnuit să se examineze, bancherul înregistra o senzaţie obscură de indispoziţie.
— Mi-e cald mie, sau e într-adevăr cald ? o întrebă pe Matilda Cre-ţeanu care tot căutînd-o pe Aristiţia, se nimerise tocmai în preajmă-i.
— <E cald, e cald, admise generăleasa, pe care corsetul o înăbuşea.. De fapt e înăbuşeală... E cerul înourat, se pregăteşte de furtună... N-ai vă.zut-o pe Aristiţia ?
Un bubuit surd, îndepărtat, fu înregistrat de toată lumea cu satisfacţie. Plăcerea de a se şti la adăpost sporea parcă farmecul petrecerii.
Ceva mai tîrziu ■— pe aproape de ora două — simţindu-se obosit, bancherul plănui să se retragă discret, cu gîndul să se odihnească pînă în zori. Cum forfota era mare şi saloanele vaste, era sigur că nimeni nu-i va observa lipsa. Tncet, cu aerul că trece în revistă saloanele se îndreptă spre apartamentul său. Cel dintîi pe care îl întîlni în drum fu Toma.
■— Ei, cum vă simţiţi ? îl întrebă doctorul.
— N-avea nici o grijă ! îl linişti lgiroşanu zîmbind. De altfel mă duc să mă odihnesc.
■— Foarte bine! Foarte bine ! se declară Toma de acord. Şi eu mă duc. Mă tem să nu mă prindă furtuna aici...
— Du-te, du-te! îl încuraja bancherul strîngîndu-i mîna cu căldură, Pe mîine, doctore... Trebuie să continuăm neapărat partida.
— Da, da, consimţi Toma rîzînd. Numai atenţie, — adăugă el, exact cu acelaşi ton profesional cu oare îşi avertiza bolnavii de primejdiile care îi pîndeau — nu uitaţi ultima mea mişcare : şah la rege 1
„Bietul Toma ! gîndi bancherul cu bunăvoinţă. Pentru el toată lumea e alcătuită din pacienţi". Cîţiva paşi mai încolo, nimeri printre dansatori. Se dansa un galop. Salonul părea un imens manej, un mare vîrtej; lgiroşanu avu o senzaţie de ameţeală de parcă s-ar fi dat în căluşei. Radian îl zări şi, galopînd pe dinainte-i, îi strigă vesel, ca un semn de aducere aminte penfru făgăduiala primită :
— Nu se trec toate zilele într-o zi!
Abia scăpă bancherul dintre dansatori şi-i tăie drumul Matilda Cre-ţeanu. Pentru a doua oară o părăsise pe Aglaia lgiroşanu ca s-o caute pe Aristiţia şi era congestionată toată de căldură, nelinişte şi oboseală.
— Vai, n-o găsesc nicăieri ! i se jelui ea. Şi ce căldură ! Ce căldură! Barem dacă ar începe odată să plouă ! Poate s-ar mai răcori... Şi fetele astea zburdalnice ! Mă simt neagră de oboseală... Parcă dumneata arăţi mai bine !? Toţi sîntem obosiţi ? Nu vrei să iei o oranjadă ? Asta te-ar mai înviora niţel.
Bancherul o părăsi în cele din urmă indispus. Trecînd prin dreptul unei oglinde remarcă : „într-adevăr, par foarte obosit." Abia după ce o pierdu din ochi pe generăleasa, îi păru rău că scăpase prilejul de a-i trimite vorbă mamei sale că se duce să se odihnească... „N-o să mă vadă şi o să se neliniştească".
Cînd în sfîrşit dădu să iasă în hol, îi veni înainte, cu un pahar de cristal în mină, oncle Paul.
— Mă, eu sînt un om fin mă ! Un om fin !
Bancherul surîse îngăduitor şi încercă să scape cu o glumă. Dar încăpăţînat, oncle Paul îi aţinu calea cu insistenţe sîcîitoare :
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
119
■— Nu, nu-ţi dau drumul pînă nu-mi spui unde te duci. Zi, craiule: ce vădană te aşteaptă ?
— Dragul meu — încercă bancherul blajin ■— mă duc să mă culc.
— La culcare stimabile ! ? se miră grăsunul. Bine, admise el serios, îţi dau liberă trecere... Eu sînt un om fin ! Cu o condiţie : să-mi spui pentru cine s-a făcut noaptea... Lla ?
—■ Foarte bine ! răspunse bancherul cu surîsul împăciuitor al omului care înţelege perfect cît de inutil e să contrariezi un nebun, ori un beţiv. Noaptea a fost lăsată pentru somnoroşi, îndrăgostiţi, bufniţe, tîlhari şi pisici.
Oncle iPaul izbucni în rîs :
— Şi pentru morţi dragul meu, şi pentru morţi ! Vezi că n-ai ghicit ? Rîse fericit şi se îndepărtă chicotind, făcîndu-i semn cu mîna : La culcare bebe ! La culcare !
Alfred privi o clipă gînditoir în urma vărului său, ridică din umeri şi porni mai departe. Traversînd holul, întîlni în drum un servitor şi-i porunci să-i transmită feciorului dispoziţia de a-1 trezi pe la cinci şi jumătate.
— Poate doriţi să vi-1 trimit acum? întrebă servitorul.
— Nu-i nevoie ! observă bancherul binevoitor. Lasă-1 să petreacă şi el ! Dar să nu uiţi să-1 trimiţi pentru cinci şi jumătate. „In zori — se gin di el îndepărtî:ndu-se — se vor mira cu toţii cît de bine o să arăt". Cînd puse mîna pe clanţa uşii ce da în apartamentul său, mai apucă să-1 vadă pe părintele Filimon : se pregătea tocmai să plece ; portarul îi deschisese uşa şi vîntul îi umfla sutana ; preotul părea o pasăre neagră gata să-şi ia zborul.
Dormitorul lui Alfred Igiroşanu, fusese înainte vreme dormitorul părinţilor săi; după moartea bătrînului Igiroşanu, bătrîna i-1 cedase feciorului în întregime. Fiul păstrase toată mobila veche. Camera comunica cu alte două încăperi, una în prelungirea alteia, care deveniseră cu timpul biroul lui Alfred şi biroul lui Cesar. Dormitorul propriu zis era o încăpere enormă, cu două ferestre tăiate în peretele opus uşii. Intre uşă şi fereastră se afla un imens pat dublu, cu două noptiere. La peretele de pe mîna dreaptă se aflau două dulapuri. Ferestrele erau acoperite cu perdele grele; acum vîntul le umfla şi bancherul avu, ca întotdeauna în asemenea împrejurări, impresia desagrea'bilă că în juru-i respiră o fiinţă vie. „Au lăsat ferestrele deschise, se gîndi el. Ce neglijenţă ! Dacă se pornea ploaia ?" Aprinse lumina, îşi scoase ceasul şi şi-1 puse pe noptieră, apoi se duse la ferestre şi le închise. „In noaptea asta are să plouă", observă bancherul. Trase perdelele grele în lături, căci cu somnul lui bucăţălit de insomnii îi plăcea să urmărească din pat curgerea nopţii şi reveni să se desbrace. Pantofii şi-i scoase fără să se plece, ajutîndu-se cu picioarele ; haina şi-o depuse pe spătarul scaunului, pantalonii îi împături atent şi-i aşternu pe tăblia patului. Pentru că-i era cald, socoti nimerit să lase uşa deschisă ; cum avea impresia că întunericul sporeşte senzaţia de răcoare, stinse lumina ; se întinse în pat oftînd cu satisfacţie : „Oh, noroc că mai vine şi noaptea". Dar după un timp, bezna îl supără şi aprinse lampa de noptieră. Abia atunci se linişti. Muzica se auzea stins, o dulce rumoare pătrundea pînă aici legănîndu-1.
Mult timp, nimeni nu observă lipsa lui Alfred Igiroşanu. Singură bătrîna o întrebă odată pe Nectara :
—• Dar Alfred pe unde o fi ?
— Trebuie să fie cu Dumitru ! răspunse Nectara trecînd absentă înainte, la braţul lui Cesar.
120
ALEXANDRU SEVER
Ceva mai tîrziu, întorcîmdu-se lingă ea Matilda Creţeanu, bătrîna întrebă iarăşi:
— Dar pe Alfred nu l-ai văzut, Miatilde?
— Ba da, cum să nu. Arăta cam obosit, altminteri foarte bine dispus. Tîrziu, află prin mijlocirea lui Stoenescu, care la rîndu-i aflase de
la oncle Paul, că fiul său se retrăsese să se odihnească.
— Foarte bine, foarte bine ! aprobă bătrîna, mulţumită îndeosebi că ştia în sf.îrşit ceva precis. Şi liniştindu-se, continuă schimbul de impresii cu buna sa prietenă, Matilda Creţeanu.
Trebuia să fi fost pe la vreo patru sau cinci dimineaţa, cînd Cesar, obosit de freamăt, de dans, de obligaţia de a sta fixat în preajma Nectarei, dorind să se reculeagă, se îndreptă, mai mult mînat de obişnuinţă, spre biroul său. Fu foarte surprins cînd intrînd din biroul său în biroul bancherului unde ştia că poate afla un chaise-longue, găsi uşa de la dormitorul lui lgiroşanu, larg deschisă.
Cum lampa de noptieră era aprinsă, ea lumina patul dublu ca un proiector o scenă. In cămaşa de noapte, lgiroşanu părea un imens idol de lut răsturnat; probabil că făcîndu-i-se cald, se dezvelise. Cum nu-1 văzuse niciodată pe lgiroşanu decît în jeţ siau în picioare, poziţia orizontală îi revela parcă nu numai o nouă dimensiune a omului, dar o trăsătură a lui necunoscută, ascunsă, o jalnică neputinţă. Cu gura căscată, cu faţa uşor congestionată, bancherul respira greu şi sgomotos ; conul de umbră al lămpii se deplasa ritmic peste pîntecele revărsat în cămaşa ţărănească. „Doamne — gîndi Cesar, apropiindu-se de pat, fascinat — acesta-i marele lgiroşanu ? Un biet animal suferind ! Unde sînt cei care se tem de el, să-1 vadă horcăind, luptînd pentru fiecare gură de aer ?" Avu impresia că descoperă un adevăr pe care nu-1 cunoştea încă nimeni, avu impresia că fusese tras pe sfoară, că omul acesta prăbuşit jucase toată viaţa o farsă şi-i veni să rîdă la gîndul că atîţia oameni habar nu aveau că-şi îndoaie spinările în faţa unui măseăriciu.
Bancherul respira greu. Părea că un dop îi joacă undeva în lelea gîtului şi că în momentul în care jocul respiraţiei îl va potrivi, omul va pieri sufocat ; uneori se părea chiar că acest dop s-a înfipt, dar în momentul următor, sub presiunea plămînilor, era evacuat explosiv în cerul gurii, lăsînd drum liber aerului care se cerea eliminat. Sforţarea aceasta mereu reînoită de a agonisi aerul trebuincios, lăsa o penibilă impresie de sufocare iminentă. „Dacă ar muri acum?" îi trecu prin minte lui Cesar. Dar nu mai avu timp să frămînte gîndul. Bancherul gemui, fruntea i se brobonă şi Cesar nu se îndoi că în clipa următoare va deschide ochii. „Dumnezeule — gîndi Cesar în panică — de mă află lîngă patul lui, de spaimă îl mai fulgeră damblaua ! Sau e în stare să creadă că am plănuit să-1 asasinez !" Privirea rapidă care o aruncă peste urniri îl încredinţa pe loc că uşa era prea departe în spatele său ca să mai aibă cînd ieşi; abia avu timp să se retragă după perdeaua ferestrelor.
Răvăşit de spaimă, ridieîndu-se cu sforţări în cotul stîng, dar încremenind neputincios pe o parte, cu palma în dreptul inimii, ca s-o încredinţeze parcă că nu există nici un motiv de alarmă, lgiroşanu scotoci cu priviri sîngeroase de jur împrejurul camerei. „A visat ceva urît, îşi spuse Cesar, urmărindu-i îngrijorat mişcările. Asta ar mai trebui: să mă di-buiască aici !" Dar observă uşurat că expresia de spaimă de pe faţa bancherului se diminua treptat: raţiunea părea să-şi reia prerogativele. In liniştea deplină nu se auzea decît rumoarea îndepărtată a balului care
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
121
continua, peste care se suprapuneau primele măsuri ale unui vals vienez. „Nunta e în toi", îşi spuse Cesar.
Un tunet bubui foarte aproape. Ca şi cum un cuţit ar fi sfîşiat deodată un pîntec hidropic, un burduf încărcat, furtuna se revărsă. Purtată de vînt, izibi în ferestre şi bancherul gîndi: „In sfîrşit... Poate are să se mai răcorească."
Gura neagră prin care întunericul din biroul de alături îl privea prin uşa larg deschisă, îl indispuse. Simţea sudoarea răcindu-se pe el şi se gîndi că ar fi mai bine să închidă uşa, să nu-1 tragă vreun curent. Cu greutate, se dădu jos din pat; îşi căută papucii cu picioarele, dar nu şi-i putu potrivi din vîrful degetelor şi renunţă să-i mai pună ; tot preocupat să-şi tamponeze trupul asudat oui cămaşa aspră, buretoasă, se îndreptă spre uşă.
Abia după ce închise uşa, la jumătatea drumului spre pat, luminat de fulgere încrucişate, se opri locului, fixat de întrebarea dacă întorsese cheia în uşă sau nu : nu-şi mai aducea aminte. Privi peste umăr în urmă, dar, fireşte, nu-şi putu da seama din simpla constatare că cheia e în.uşă, dacă o răsucise ori ba... „O să vină dobitocul ăla să mă trezească după cum am poruncit, şi dacă o să găsească uşa încuiată o să bată şi o să mă sperie... Ar trebui să verific... deşi mai mult ca sigur că n-am încuiat-o." Şovăi o clipă. I se păru că dacă s-ar întoarce ar fi obligat să recunoască că e prada unei obsesii şi asta i se păru ruşinos. „Ei, să mă ia dracul ! Mai la urma urmei nu mă vede nimeni !", îşi spuse bancherul, hotărît să curme îndoiala. Se întoarse şi încercă cheia în uşă : nu era încuiată. „Vezi, medita el, ştiam eu că n-am încuiat-o !"
Reveni gînditor spre patul său. Se simţea indispus, dar nu-şi putea da seama de ce. Şi deodată avu impresia că a descoperit sursa indispoziţiei : nu se mai auzea muzica, nici rumoarea petrecerii. Era o linişte adîncâ care-i anima sentimentul de singurătate. „Dacă aş striga după ajutor, nu m-ar auzi nimeni", acesta fu 'primul gînd cu care se concretiza frica sa de cardiac. Privi nehotărît peste umăr : „Poate că tot ar fi mai bine să încui uşa... Ce e bine, nu e rău... Dacă dobitocul o să bată, n-o să fie nici o nenorocire... In fond, nu mai sînt un copil să mă sperii din toate fleacurile". Insă pornirea de a reveni în faţa uşii, fu frînată în aceeaşi clipă de gîndul pe care mintea sa scormonitoare îl frămînta de mult într-o celulă obscură a creierului : „Dar dacă ucigaşul e deja în cameră ?... Uşa a fost doar deschisă !... Dacă-i aici... undeva... şi mă vede ?"
Privi înebunit în jur, căutînd între fulgere ascunzătorile posibile; inima îşi spori bătăile şi fruntea i se brobonă ; simţea crescînd din adîncuri un îndemn de a striga, de a se repezi spre soneria care putea răspîndi în toată casa chemarea sa ; nu-1 reţinu decît teama de a nu sparge nunta, teama de a nu se face de rîs ; în acelaş timp, un rest de luciditate şoptea : „E o nebunie !... Nu e nimic !... E o nebunie !... Nu e nimic ! Nu e nimic !" Ca şi cum ar fi fost o formulă incantatorie, menită să convoace la luptă toate resursele sale interioare, de undeva, din cine ştie ce tainiţă a sufletului, deprinderea din copilărie de a lupta împotriva spaimelor cu o rugăciune, îi aduse pe buze, poate pentru prima oară după ani şi ani, cuvinte de invocare a divinităţii :
—' Tatăl nostru... carele eşti în ceruri... Abia pe terenul cîştigat cu primele cuvinte ale rugăciunii, se iţi ironic conştiinţa omului realist de totdeauna.
Se îndreptă spre pat şi consultă ceasul de pe noptieră : era abia ora patru şi jumătate. Afară, la ferestre, noaptea se spălăcise. „Se face ziuă", observă Igiroşanu. Se gîndi dacă n-ar fi mai bine să încerce să se îmbrace
122
ALEXANDRU SEVER
fără să mai aştepte ajutorul feciorului, dar amintirea atîtor experienţe nefericite îi dezarma repede. „Mai la -urma urmei — îşi spuse bancherul — n-o să fie nici o nenorocire dacă am să mai aştept un ceas". Se întinse în pat, în poziţia sa favorită, cu faţa în sus şi se acoperi cu plapuma. închise ochii ca să guste parcă în secret dulceaţa patului, satisfacţia de a se fi împotrivit spaimei. ,,Mi se pare că am să adorm", îşi spuse. I se păru deodată că aude prin furtună un cocoş îndepărtat şi tresări prin somn : „De unde naiba un cocoş în mijlocul Bucureştiului !?"
In spatele perdelei, Cesar îşi blestema ideea nefericită de a intra în dormitorul lui lgiroşanu. Urmărise cu spaimă mişcările bancherului şi la gîndul că ar putea fi descoperit, simţise săgetmdu-l prin burtă, se temu chiar să nu vomite. Cînd în sfîrşit îl văzu pe lgiroşanu urcîndu-se în pat, răsuflă uşurat. Timp îndelungat — cel puţin aşa i se păru —■ îi pîndi respiraţia ca să-şi dea seama dacă a adormit sau nu. Simţea cu toţi nervii că îl pîn-deşte o primejdie şi că trebuia să fugă neapărat, cît mai repede. In cele din urmă, respiraţia sgomotoasă a bancherului, îi dădu de veste că omul a adormit.
De la fereastră pînă la uşă, erau aproximativ zece-doisprezece paşi. Primul pas, Cesar îl făcu cu teama de a nu auzi cumva parchetul ţipînd sub greutate ; dar nu se auzi nimic. Se afla tocmai la mijlocul drumului, lîngă pat, cînd, obligat de un fulger să privească spre lgiroşanu, rămase încremenit întîlnindu-i ochii fixaţi asupră-i. Probabil că-1 privea de mult. Congestionat, cu ochii ieşiţi din cap, cu gura deschisă, bancherul încerca efortul de a-şi ridica capuj din pernă. Unele mişcări ale bărbiei indicau intenţia de a rosti ceva. Dar nu mai apucă să spună nimic : capul îi recăzu pe pernă, omul rămase nemişcat.
Dintr-un salt, Cesar fu la căpătîiul său. lgiroşanu rămăsese cu ochii holbaţi, cu gura strîmbată de efortul de a inspira. Primul gînd al lui Cesar fu să strige după ajutor. „Poate că o injecţie l-ar salva", îşi spuse el. Dar rămase nemişcat, privind fascinat în ochii aceea holbaţi în tavan. „Fiece minut e preţios", gîndi Cesar. Dacă nu strigă, pînă într-un minut voi fi un ucigaş". Dar nu strigă. Avea sentimentul că de la o clipă la alta se joacă destinul său. îşi cunoştea perfect de la masa de joc, această crispare a fiinţei, cînd ruleta s-a oprit şi crupierul. anunţă cîştigul. Priviatent în ochii bancherului : căpătaseră o lucire mată, de corneie uscată. înţelese : „S-a sfîrşit. Inchise-i sînt simţurile pentru lumea dinafară... Credeam că nu va mai adormi niciodată şi acum a adormit pentru totdeauna... Cineva a devenit ceva : asta e totul. Şi acest obiect se numea acum o secundă Alfred lgiroşanu !" Afară furtuna se îndepărtase. Se auzea doar un ţîrîit monoton, pe geamuri se prelingeau şiroaie de apă.
Cesar trase plapuma de pe pieptul lui lgiroşanu şi ascultă în dreptul inimii. In clipa aoeea se auziră îin uşă două bătăi uşoare. Cesjair se îndreptă din şale şi se răsuci speriat cu ochii pe uşă, pîndind în liniştea deplină. „Să fi fost o părere ?" se întrebă el. Atunci auzi distinct alte două bătăi. ( „Trebuie să fiu calm, îşi spuse el... trebuie să acţionez... Oricine ar fi... mai degrabă să bănuiască decît să fie sigur." Cu două degete răşchirate trase pleoapele mortului, îl acoperi cu plapuma peste gură şi stinse lampa de pe noptieră. Camera rămase în semiobscuritate, ca înecată în ceaţă. In vîr-ful picioarelor, Cesar se îndreptă spre uşă şi o deschise... Tn prag stătea bătrîna lgiroşanu, sprijinită în baston. II privi uimită :
— Dumneata !
Cesar ridică un deget spre buze :
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
123
— St! Vorbiţi mai încet... Doarme ! De abia a putut adormi... Venisem să mă odihnesc niţel în birou cînd am auzit gemete.
— Da, da, se bîlbîi bătrîna în şoaptă... Dar ce-1 durea, ce a avut ? îl scrută ea bănuitoare.
— Nimic... da... Mai nimic... O senzaţie de sufocare... Mai mult era speriat. I-am dat puţină apă şi s-a liniştit. Acum a adormit. Bătrîna făcu un pas înainte, dar Cesar o reţinu cu un gest grăitor : Nu vă apropiaţi... Faceţi sgomot şi se poate trezi... se poate speria.
Fie că nu-1 auzise, fie că nu voise să-1 asculte, bătrîna se apropie de pat ; lîngă ea, în spatele ei, Cesar aştepta palid. Sprijinită în baston, Igi-roşanca îşi privi fiul. Deodată, ceva în atitudinea ei, amintind de un om atins de surzenie care încearcă să prindă un sunet, îl înştiinţa pe Cesar că o întrebare primejdioasă e pe drum. Şi într-adevăr, ea veni însoţită de o privire neliniştită :
—i De ce nu-i aud respiraţia ?
Cesar se plecă peste umărul ei şi-i şopti şuierător la ureche :
— Dumneavoastră n-aţi auzit nici ce v-am spus adineauri.
— Ce mi-ai spus ?! şopti bătrîna, speriată.
— Să nu aprindeţi lampa de pe noptieră, că-1 veţi trezi. Bătrîna rămase cu capul pe o parte, gînditoare :
— Ai dreptate, n-am auzit cînd ai spus asta... Bătrîneţea slăbeşte puterea simţurilor... Cu grijă, abia îndrăznind, atinse fruntea fiului său ca să-şi dea seama dacă are febră şi se înfiora : Dar fruntea de ce-i aşa rece?
—'■ A asudat şi din cauza asta... îi şopti Cesar.
— Dar gura... de ce-o ţine aşa deschisă ?
— Poate respiră mai uşor.
— Da, da, asta trebuie să fie, admise bătrîna... Peste cîteva clipe, ieşind din cameră împreună, îi recomandă : St, trage uşa cu băgare de seamă. Aşa !
In drum spre saloane, în spatele bătrînei, Cesar medita tulburat: „Cine m-ar crede dacă i-aş spune că de cinci minute sînt moştenitorul de fapt al bancherului ?"
Oncle Paul, dormi a doua zi foarte tîrziu ; ameţit de vin ca sub efectul unui narcotic ,nu auzise nimic din freamătul casei. Adormit în camera lui de la etaj, toată lumea îl uitase. Se trezi pe la vremea prînzului cu o straşnică poftă de mîncare ; zîmbi soarelui foarte bine dispus, îşi puse un costum uşor, îşi calculă gulerul alb al cămăşii răsfrînt boiereşte peste rever, îşi aruncă o batistă spumoasă la buzunarul mic clin stînga, îşi puse panamaua şi şi-o potrivi cu borul lăsat de jur împrejur, îşi luă bastonul şi, învîrtindu-1 între degete, coborî fluierînd în hol. Spre stupefacţia sa, află uşile salonului din prelungirea holului larg deschise, zări de departe o masă drapată în negru şi strejuită de luminări, observă ieşind şi intrînd cîte unul sau cîte doi, bărbaţi şi femei în negru şi deodată se înfiora de presimţirea adevărului. Trecînd pe lîngă el un servitor, îmbrăcat în haine cernite, care păşea în vîrful picioarelor parcă s-ar fi temut să nu trezească pe cineva, îl întrebă stupid :
— Cine a murit ?
Servitorul, politicos, fără să clipească, cu acea perfectă stăpînire de sine cu care o experienţă îndelungată îl deprinsese să primească orice de-şuchială a stăpânilor, răspunse :
— Domnul Igiroşanu.
Ceea ce-1 uimi în prima clipă pe oncle Paul. era că aşteptările sale
124
ALEXANDRU SEVER
obscure se împliniseră. Apoi îi explodă în minte imaginea unui Cesar triumfător, asociată cu o veche formulă, ca o legendă la un tablou : „Regele a murit ! Trăiască regele !" Reveni în camera sa strivit de obligaţia căreia — îşi dădea seama — nu 1 se putea sustrage, de a considera poziţia sa personală din unghiul noii situaţii. Cînd după douăzeci de minute apăru în hol în ţinuta de rigoare, nimeni n-ar fi spus că inima sa fusese teatrul unui război civil între conştiinţă şi interese ; chipul său solemn, ţinuta sa protocolară, erau semnul unei împăcări depline cu sine însuşi. Un singur lucru îl mai supăra : deşi socotea că nu era pios să se gîndească la mîn-care într-o împrejurare atît de tragică fu totuşi dezolat să admită că-i este foame.
Istoria dramatică a primelor ceasuri de dimineaţă nu avea s-o afle oncle Paul niciodată. Cînd feciorul, amintindu-şi în fine de porunca de a-1 trezi p*e bancher, bătu în uşa dormitorului şi văzu că nu-i răspunde nimeni, sensibilizat încă de teama de a fi călcat un consemn, bănui o nenorocire şi îndrăzni să deschidă uşa. Constatînd moartea stăpînului, sentimentul de uşurare că scăpase de concediere fu copleşit de o spaimă superstiţioasă. Ieşi pe uşă strigînd după ajutor, vînturînd aerul cu mîinile ca un om a cărui haină a luat foc pe el. în primele momente de groază şi zăpăceală, speriată că mortul zace fără luminări, o slugă, care îşi aminti de darul de nuntă al fabricantului de cartier, aduse repede din cămară cele două imense coloane de parafină şi le aprinse lîngă pat, la căpătîi.
înspăimîntată, Nectara nici măcar nu voi să-şi vadă fratele la faţă ; Intr-o singură clipă, crescuse peste toată cultura acumulată, sufocîndu-i inteligenţa, superstiţia — alimentată cu amintirile încă proaspete ale nopţii de dragoste şi teroare sexuală — că fratele său a plătit pentru ea păcatele săvîrşite. Se temea poate să nu găsească pe faţa mortului un reproş, căci se încue în camera sa şi refuză să mai iasă. Se temea poate să nu i se cetească pe faţă drama fiziologică, i se părea poate din cale afară de monstruos să prilejuiască o asemenea lectură în preajma unui mort, căci refuză să mai primească pe cineva.
Bătrîna, după un moment de desnădejde, izbuti să se stăpînească. Severă, luă primele măsuri întru împlinirea celor obişnuite în asemenea triste împrejurări. Din cînd în cînd se retrăgea în camera sa ; în faţa icoanei, cu mîinile în poală , cerşea lui Dumnezeu un dram de linişte. O otrăvea viziunea lui Cesar în camera fiului său ; dar o alunga necontenit, cutremurată mai ales că e în stare să gîndească posibilitatea unei crime, înspăimîntată că ar putea în ceasul acesta să-şi nefericească fiica adăugind o nenorocire la alta. „Doamne — se ruga ea clătinată de spaime — limpezeşte-mă şi eruţă-mă! " Cînd flăcăruia candelei însufleţea cu jocul de umbre chipul fecioarei de argint, avea impresia că ruga sa e primită, dar cînd închidea ochii ca să-şi întrebe inima, afla că îndoiala a supravieţuit tuturor implorărilor. Atunci ieşea din cameră cu faţa arsă de lacrimi plînse în singurătate, mai scofîlcită şi mai ţeapănă ca niciodată. Intîlnindu-1 odată pe Cesar în calea ei, i se adresă batjocoritoare :
— Fă domnule şi dumneata ceva pentru familie. Ocupă-te barem de înmormîntare.
Cesar o privi fix, cu fălcile încleştate, cu buzele strînse, fără să scoată un cuvînt, fără să schiţeze un gest. Avea aerul unul erou disperat care şi-a propus să înfrunte privirile Meduzei pentru a se sinucide pietri-ficîndu-se. Ca şi cum i-ar fi simţit hotărîrea, temîndu-se parcă pentru prima oară de a-şi încerca puterile, bătrîna îi întoarse spatele şi se îndepărtă.
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
125
Dar pentru Cesar era limpede : Igiroşanca voise a-i da a înţelege din capul locului că aceea care va porunci în casă este ea.
E foarte probabil că totuşi Cesar ar fi îndeplinit poruncile bătrînei dacă întîmplarea n-ar fi colaborat să-1 scutească. încă de dimineaţă, de cum auzi de moartea bancherului, Matilda Creţeanu se înfiinţa în casa Igiroşanilor. îşi sărută prietena, plînse împreună, mai la urma urmei îşi oferi serviciile :
— Draga mea, poate-ţi pot folosi cu ceva ?
— Nu ai la -ce, Matilde, îi răspunse limpede Aglaia lgiroşanu.
Totuşi generăleasa rămase. Şi în ceasul acela de zăpăceală, cînd nimeni nu ştia încă ce să facă, se dovedi foarte folositoare. Se instala într-o cameră, telefona Aristiţiei să vină şi ea şi întreprinse la repezeală o inspecţie de pe urma căreia îşi dădu seama că Igiroşanca, cu tot aerul sever şi stăpînirea de sine, era prea destrămată ca să se ocupe eficace de cele terestre. Igiroşanca însăşi păru să-şi dea seama cît de indispensabilă era prezenţa prietenei sale, căci o acceptă. In ce priveşte generăleasa, izbuti să se orienteze atît de rapid asupra relaţiilor de familie create de moartea bancherului, încît nuimai la un sfert de oră după sosire, primele cuvinte pe care le şopti lui Cesar cu o privire complice pe urmele Igiroşancăi, fură :
— Ştii că a încuiat toate uşile care duc în apartamentul lui Alfred ? Cesar păli, Evită s-o privească şi nu făcu nici o mişcare din care s-ar
fi putut deduce că a înţeles ceea ce i se spusese. Din zori, de cînd ieşise din dormitorul bancherului, deşi se gîndise adesea la întîmplările nopţii, nu mai dăduse pe acolo. Fără să ştie, Creţeanca declanşase amintiri neliniştitoare. Totuşi, emoţia lui Cesar se hrănea mai puţin din aceste amintiri. Nici chiar ştirea că bătrîna lgiroşanu a luat oarecari măsuri de siguranţă îndreptate desigur împotriva sa, menite, nici vorbă, să pună la adăpost biroul şi casa de fier de* niscaiva investigaţii indiscrete, nu-1 mişcă atît cît atitudinea de complicitate a generălesei care, neîndoielnic, reflecta opinia unui cerc mult mai larg, opinia că raportul de forţe în casă se schimbase, odată cu moartea bancherului, în favoarea sa. Atitudinea generălesei echivala cu o dezertare din lagărul Igiroşancăi în lagărul său şi Cesar o socoti de bun augur. Era prima luare de poziţie faţă de el, era primul semn venit din afară care îi dezvălui cît de puternică era socotită situaţia sa în casa lgiroşanu şi aceasta contribui la cristalizarea unui sentiment de siguranţă, absolut indispensabil pentru a putea face faţă luptelor crîncene care trebuiau inevitabil să isbucnească pentru supremaţie.
De un nepreţuit ajutor îi fu generăleasa mai ales în tratativele cu privire la organizarea înmormîntării.
— Lasă domnule Dragoman, te ajut eu. De unde să şti dumneata cum şe îngroapă un om ? Eşti tînăr şi n-ai avut pe cine îngropa... Dar eu, pe toţi ai mei ! Şi cîtă putere mi-a trebuit! îmi plîngea sufletul şi mă durea inima... Dar obligaţiile nu te întreabă dacă ai putere şi pentru ele. A, dacă aş fi avut în preajma mea un om de treabă, cinstit şi săritor... Lasă, lasă, eu nu văd cît de zdrobit eşti ? Şi pe mine nu mă doare inima de bietul Alfred ? Era un om atît de gentil! îmi promisese ajutorul său pentru a o mărita pe Aristiţa, mă lăsase chiar să înţeleg că-i va constitui o zestre... Şi acum ? Cine îşi va aminti de făgăduiala confidenţială a unui om care nu mai este ?... Lasă, lasă, n-avea nici o grijă, chiar de îndată voi începe să comand toate cele trebuitoare !
II părăsi pe Cesar cu un zîmbet trist, tamponîndu-şi ochii şi nasul cu batista măruntă. Se cunoştea în toată casa că cineva scăpase frîul din mînă ; mobilele deplasate ici colo din locul în care fuseseră calculate să
126
ALEXANDRU SEVER
colaboreze la un anume ansamblu, forfota servitorilor zăpăciţi pe toate direcţiile, sugerau o mutare sau o licitaţie. Trecînd cu fustele-i foşnitoare prin încăperi, împărţind servitorilor porunci din mers, restabilind ordinea, dis-punînd cheltuieli care angajau masiv caseta Igiroşanilor, Matilda avea iluzia că retrăieşte strălucirea de odinioară, că e stăpînă suverană. Cît priveşte Cesar, din clipa în care intervenţia generălesei îl scuti de obligaţia de a îndeplini poruncile bătrînei Igiroşanu, se putu mîngîia cu iluzia că e capabil s-o înfrunte.
Pe la vremea prînzului, casa Igiroşanu primi cele dintîi vizite de condoleanţe. Sicriul fusese aşezat în marele salon, pe o masă lungă, drapată în negru, strejuită de luminări şi acoperită, ici-colo, de mari coroane ori buchete de flori. Cum masa, aşezată în mijlocul salonului dreptunghiular, era paralelă cu latura cea mare a încăperii, ceea ce se putea vedea intrînd pe uşa de pe latura cea mică, era în primul rînd capul ras al mortului ca
0 imensă bilă montată la căpătîi. Un curent de aer care circula între uşile larg deschise, înfiora flacăra luminărilor, dar nu izbutea să împrăştie mirosul greu de cadavru în putrefacţie, de parafină consumată, de paciuli. Lîngă sicriu, la picioarele mortului, pe un jilţ adînc, cu faţa spre intrare, bătrîna Igiroşanu veghea sprijinită în baston..
Aci, în camera mortuară, începură să se formeze grupuri. Se discuta în şoaptă, cu clătinări din cap. Erau acolo şi părintele Filimon, Jurawski, Stoenescu, ministrul justiţiei, Aristide Potoran şi Menelaos Potopin, Andrei Radian şi Zăvodnicu, Barbu Ivireanu, fostul senator Moţoghină şi alţii. Comentariile cele mai vii se învîrteau în jurul faptului ciudat că în afară de bătrîna, nimeni din familie, nici Nectara, nici Cesar, nici oncle Paul, nici Şerban Timofti nu se afla în camera mortuară.
— Hm, hm, mormăia Jurawski către Stoenescu, mă mir de Serbau Timofti. Pramatie, pramatie, dar pentru cîţi bani a" luat de la omul ăsta, putea să-şi calce pe inimă şi să vină.
Potoran, întunecat şi nervos privea mereu în juru-i oa şi cum ar fi căutat pe cineva.
— Nu înţeleg, se adresă el lui Filimon, unde poate să fie Nectara Igiroşanu.
— Nectara Dragoman, preciza popa cu un zîmbet.
— Da, da — mormăi nerăbdător scriitorul — Dragoman... Dacă nu plătim... tipografia va refuza să tipărească numărul de săptămîna asta... E absolut penibil.
La un moment dat, Filimon îi atrase atenţia asupra Matildei Cre-ţeanu :
—; Iată pe cineva care ne-ar putea spune unde o putem afla pe scumpa noastră domniţă.
Cînd Filimon îi veni înainte, generăleasa pricepu din toată atitudinea lui că vrea să:i pună o întrebare şi tresări toată de mulţumirea de a
1 se fi recunoscut de fapt, rolul său în casă.
— Mă iertaţi doamnă, i se adresă Filimon.
— Pentru ce să te iert părinte ? se interesă cucernică Creţeanca, cu un zîmbet totodată trist şi amabil.
— Dacă nu vă supăraţi... Pe generoasa noastră domniţă... oare nu-i chip s-o vedem la faţă ?
— Tare mă tem, părinte că nu. A i/ntrat în camera ei încă de dimineaţă şi de atunci nu mai vrea să vadă pe nimeni : nici măcar pe frate-su, nici măcar pe bărbat-su. Numai plînge şi suspină... Ce vrei, să-ţi pierzi fratele în noaptea nunţii, asta nu se suportă aşa uşor... îşi tampona ochii cu ba-
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
127
tista şi adăugă : E rîndul dumitale să mă ierţi părinte... A rămas casa de izbelişte şi trebuie să mă ocup de cîte unele.
—i Da, da, făcu Fiiimon înţelegător şi se înclină tăcut.
Ceva mai încolo, dînd cu ochii de Barbu Ivireanu, Matilda Creţeanu îşi aminti de Aristiţa. Nu abandonase planul de a-i căsători şi cînd trecu pe lîngă Barbu îl întrebă în şoaptă, cu gravitate :
— Nu mi-ai văzut nepoata, tinere ?
— Cu părere de rău, nu, răspunse puţin zăpăcit Barbu.
— Oh, fetele astea doamne, oftă generăleasa. Cu siguranţă că stă pe undeva şi plînge. îşi tampona ochii cu nobleţe şi trecu înainte solemnă.
De partea cealaltă a mesei, un bătrînei scund, cu capul alb, tuns scurt, cu barba albă, îmbrăcat într-un pardesiu larg şi lung, sprijinit într-un baston, înainta încet, privind în sicriu. Curiozitatea lui nu avea nimic agresiv. Părea calm, nu se emoţiona cînd dădu cu ochii de bătrîna lgiroşanu, o ocoli fără s-o salute, semn că probabil nici n-o cunoştea. Şi nu făcu cruce.
— O fi vreun cerşetor ovrei ! aprecie senatorul. Obrăznicăturile astea au un talent de a se furişa !...
Probabil că şi servitorii casei socotiseră că omul este un cerşetor, căci îndată se îndreptă spre el un vlăjgan înalt, în livrea, care-i puse în mînă o monetă şi-i făcu semn discret să iasă. Cei care începuseră să urmărească scena, fură foarte intrigaţi observînd că bătrînul priveşte stupefiat în palmă. Interesul lor crescu considerabil cînd îl văzură intervenind pe însuşi ministrul justiţiei, pe Stoenescu cinicul ; ce-i va fi spus servitorului nu se putu auzi, dar servitorul se retrase înclinîndu-se, iar ministrul păşi alături de bătrînei vorbindu-i cu amabilitate.
Radian, pe lîngă care perechea trecu, îl putu auzi distinct pe bătrîn, care, arătîndu-i ministrului moneta, spunea amuzat :
— Iacă domnu ministru, ăştia sînt primii bani ai lui lgiroşanu care-mi trec prin mînă.
Cine va fi pronunţat cel dintîi numele bizarului vizitator nu se ştie ; dar foarte curînd se află că bătrînul era Iosif Ely, directorul marilor magazine de pe Victoriei, în spatele căruia se bănuia capitalul lui Cesar. Lumea îl privi consternată. Cu toţii aveau sentimentul că într-adevăr trebuise să se producă un cataclism pentru ca o asemenea prezenţă să fie cu putinţă în casa Igiroşanilor.
—; Se cunoaşte că a intrat un Cesar în familie ! îşi concretiza amărăciunea Barbu Ivireanu către un Cantacuzino. Iată-i avangărzile !
Ca un profet care aminteşte de dumnezeul lui, Iosif Ely aminti tuturora de Cesar. „Cum de nu m-am gîndit la el ?" se întreba Radian înviorat. Privi în jur, apoi cerînd scuze lui Moţoghină, manevră să se apropie de Stoenescu. In drum, îl întrebă în şoaptă pe Barbu Ivireanu :
— Nu l-ai văzut pe Cesar ?
— Nu. Ca să-1 fi văzut trebuia să se arate.
— E curios, aprecie Radian pe gînduri, în afară de bătrîna lgiroşanu, nimeni din familie nu e aici. Nici măcar oncle Paul. Nu ţi se pare curios ?
-— Aş ! făcu Barbu plictisit. Nu-i nimic curios. Cel puţin de oncle Paul aş putea să jur că doarme prăbuşit pe undeva, ameţit încă de beţia de astănoapte.
Radian aprobă din cap şi se îndepărtă. Presupunerile lui Barbu Ivireanu i se păreau plauzibile. Cînd totuşi apăru grăsălanul său amic, răsuflă uşurat: avea în sfîrşit un om din sfera Igiroşenilor cu care se putea consulta asupra posibilităţilor de a căpăta banii necesari. Oncle Paul se
128
ALEXANDRU SEVER
apropie de sicriu, făcu cruce, apoi se îndreptă către mătuşa sa şi-i sărută mîna în tăcere, cu pioşenia cu care ar fi atins o moaşte. Bătrîna, cu capui în piept, posomorită, cernită, ţeapănă şi scofîlcită, părea că nici nu-1 vede. Abia cînd se îndepărtă, grăsanul îndrăzni să privească mortul, dar şi atunci numai cu coada ochiului, parcă s-ar fi temut nu care cumva, pri-vindu-1 mai bine, să i se imprime în memorie o imagine terifiantă. Se mistui în grabă printre grupuri ca şi cum .ar fi vrut să i se piardă urma.
Andrei Radian, care-1 urmărise îndeaproape, izuti să-1 dibuie repede.
— Bine omule, i se adresă enervat, unde ai fost pînă la ora asta ? Şi fără să mai aştepte răspunsul aruncă o întrebare peste alta : Cesar unde e ?
— Să mă ia dracu dacă ştiu ! îi şopti oncle Paul. Pînă acum douăzeci de minute nu ştiam nimic din toate astea.
— Ascultă Dumitre, am nevoie de bani, sînt gîtuit. Bietul Alfred mi-i promisese, dar acum... Crezi că Cesar m-ar putea ajuta ?
Oncle Paul înălţă din umeri:
— Ştiu eu !
Poate pentru prima oară de cînd îl cunoştea, Andrei Radian avu impresia că bunul, glumeţul, chefliul său prieten este un dobitoc.
— Dumitre, prietene, sînt într-o situaţie grea. Ajută-mă să-1 găsesc pe Cesar... Trebuie să fie pe undeva ! Doar nu l-o fi înghiţit pămîntul.
—■ Desigur, acceptă oncle Paul, zăpăcit. Vino cu mine. Ieşiră împreună din camera mortuară şi oncle Paul îşi conduse prietenul în primul rînd în apartamentul verişoarei sale. Cu Nectara nu izbutiră totuşi să dea ochii. Le ieşi înainte o cameristă, o fetiţă tînără şi naivă, aproape o copilă, care-i înştiinţa că doamna nu primeşte ; cît priveşte „dom-nu Cesar" nu ştia unde e. Cîţiva servitori pe care îi întrebară, le dădură indicaţii contradictorii: unul le spuse că-1 văzuse pe Cesar plimbîndu-se la etaj, un altul că-1 zărise la grajduri.
Ceva era adevărat în relatările servitorilor. Riscul de a se întîlni cu bătrîna lgiroşanu, poate jena de a da ochii cu întreg Bucureştiul în jurul unui sicriu, poate teama de a privi cadavrul acelui om care murise sub ochii săi, îl ţinură mult timp pe Cesar departe de camera mortuară. Pornit să se plimbe prin palat din nevoia de a-şi cheltui enervarea de pe urma primei sale ciocniri cu bătrîna lgiroşanu, mînat la un moment dat mai mult de nevoia de a rămîne singur în tot acest căsoi imens care forfotea de lume, se lăsă cu încetul atras de farmecul călătoriei sale în jurul palatului : plictiseala cedă repede dorinţei de a pipăi organizat hotarele imperiului său. Descoperi încăperi pe care nu le ştiuse niciodată, încăperi pe care nu le locuia nimeni. Se oprea cîte odată cu mîinile la spate, în faţa unei mobile de artă cu luciul stins, pipăia cîte o fereastră schimbînd mereu unghiul de perspectivă asupra Bucureştiului, se odihnea cîteodată în vreun fotoliu, sau pe colţul vreunei canapele-îmbrăcată în huse şi trecea mereu mai departe ca un călător împătimit, bucuros să se rătăcească pentru a fi obligat să înregistreze mai atent. Ajunse pînă în aripa rezervată servitorilor, pînă în curte, ia grajduri. Surprinse, slugile îl văzură trecînd prin ţinutul lor, tăcut ca o umbră. Se închinară înainte-i cu saluturi pioase; în spate îl urmăriră cu priviri temătoare. Erau primele omagii ce i se ofereau şi cu toate că doliul casei impusese o anume decenţă în felul în care-i fură oferite, Cesar le gustă ca un suveran, ca pe cele mai frenetice manifestaţii.
Aici, printre grăjdari şi şoferi, se desăvîrşi în el dorinţa de a determina exact valoarea noii sale poziţii, înfruntînd întreg Bucureştiul care
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
129
defila în faţa sicriului. Voia să cetească pe feţe, ceea ce pînă acuma încă nimeni nu îndrăznise să spună cu glas tare, ceea ce numai el îndrăznise să gîndească : că era stăpînul. Şi dintr-o dată, nerăbdător, porni înapoi repede ca un om care a uitat ceva. Drumul acesta, pe care mai înainte îl făcuse în trei ceasuri, îl parcurse acum în cîteva minute, aproape alergînd. „Dacă în zece minute •— îşi spuse Cesar — nu vor înţelege că eu sînt stăpînul, înseamnă că nu sînt decît un biet închipuit, un nătîng şi un om oarecare".
Apăru în pragul camerii mortuare aproape gîfîind, palid, încercînd să cuprindă dintr-o privire întregul tablou: mortul, bătrîna, grupurile. Nimeni nu părea să-1 fi observat, nimeni nu părea că e dispus să-i acorde atenţie. Deodată, recunoscu la doi paşi de el, pe Nicolae Jurawski. In timp ce priza tabac, generalul îi aruncă lui Cesar o privire, dar nu păru să-1 recunoască ; îşi îndesă tabacherea în buzunarul vestei şi-i întoarse spatele. „Sînt un dobitoc", consimţi Cesar. Dar în momentul următor, parcă l-ar fi tras cineva de mînecă, Jurawski tresări şi privi peste umăr spre Cesar...
— Dumneata erai ! ?... Nu te mai recunoşteam.
Tot atunci, reveniţi după cercetări infructoase, cu nădejdea de a-1 afla totuşi în camera mortuară, oncle Paul şi Radian exclamară aproape simultan :
— Uite-1!
Radian îşi abandonă amicul şi se îndreptă cu paşi sporiţi spre Cesar. Mişcarea aceasta decisă şi violentă, într-un loc în care se păşea cu sfială şi se vorbea în şoaptă, fixă atenţia şi orienta privirile. Cesar se simţi dintr-o dată ţinta a zeci de ochi şi avu senzaţia de ameţeală a unui debutant în faţa unui parter. „Haide — îşi spuse el fericit ■— e timpul să-mi joc rolul".
— Dragul meu — îi şopti Radian — îmi pare nespus de rău de tot ce s-a întîmplat... Te rog să mă crezi, nimeni poate nu regretă mai mult ca mine moartea lui Alfred care mi-a fost un atît de bun prieten... De aceea nădăjduiesc că ai să mă înţelegi şi ai să mă ierţi că ţin să-ţi vorbesc de afaceri lumeşti într-o asemenea împrejurare... Viaţa merge înainte, ea nu vrea să ştie de durerile noastre... Sînt obligat, n-am încotro şi nu ştiu cum să fac mai bine ca să nu jignesc... Am nevoie de bani... Aceasta-i realitatea brutală. Alfred mi-i promisese, bietul, încă de aseară, dar acum cine mi-i dă, banca ?... Crezi că banca mi i-ar elibera ? Sau trebuie să dea cineva un ordin ! Şi în cazul acesta cine poate da acest ordin ?... Doar nu-şi va închide porţile pînă se vor aranja juridic problemele legate de moştenire, nu-i aşa ?
Cesar ascultă atent. Era prima cerere pe care o primea în calitate de membru al familiei Igiroşanu şi simţea nevoia să fie generos, ca acei prinţi care graţiază condamnaţi la moarte în ziua încoronării.
— Domnule Radian — îi răspunse el politicos şi stăpînit —< nu cunosc încă toate aceste probleme legate de activitatea băncii ori de moştenirea bietului nostru prieten. In orice caz, fi liniştit... în seara asta vei avea banii.
— Ah, oftă Radian uşurat. Am ştiut eu că eşti un băiat de treabă. Nu mai vreau să te necăjesc. La revedere.
li strînse mîna cu putere şi fără să se mai uite înapoi, ieşi din cameră, bucuros că poate în sfîrşit să respire. Ieşind, bătu cu degetul în lemnul uşii şi-şi spuse satisfăcut: „Ştiam eu că am o stea în ceruri... întotdeauna e prea devreme să disperi".
In urma lui, rămas singur, oncle Paul urmări cu atenţie evoluţia lui
9 — Viafa Romîneascâ nr. 11
130
ALEXANDRU SEVER
Cesar în încăpere, observă cu grijă grupurile care se desfăceau şi se închegau ici-colo în drumul lui, ca şi cum ar fi vrut să suprindă legea intimă care le guverna. Numărul vizitatorilor păru la un moment dat să sporească şi nu-i fu greu să observe că de cealaltă parte a sicriului, Cesar colecta strîngerile de mînă ale tuturor acelora care se înclinaseră în prealabil în fata bătrînei. Dar era de astă dată în atitudinea faţă de Cesar, ceva din atenţia cu care e înconjurat un prinţ moştenitor. Ceea ce înainte cu o zi, părea încă o posibilitate îndepărtată, care intra cel mult într-un calcul al probabilităţilor, acum devenise o certitudine absolută de care trebuia neapărat să se ţină seama. După ce-şi înclinau fruntea înaintea răposatului, cu toţii veneau să-şi depună condoleanţele în mîinile lui Cesar : era un gest echivalent cu un jurămînt de credinţă, un mod de a arvuni atenţia pentru probleme de viitor pe care decenţa nu îngăduia a le discuta imediat, în preajma sicriului. Cel puţin aceasta era impresia lui oncle Paul.
Nu-i scăpa grăsunului nici reacţiunea mătuşii sale. Aceasta simţise ceva din freamătul din juru-i şi ridicase capul : dar numai o clipă. Ii fu totuşi destul nepotului să-şi dea seama că sub vălul negru, ţeapănă şi în-dîrjită, ea urmăreşte atent tot ce se întîmplă, înregistrînd fără să greşească toate dezertările. înfricoşat, oncle Paul nu îndrăznea să facă un pas. Atunci intră Gheorghe Ispas, directorul băncii, unul din cei mai vechi slujitori ai familiei Igiroşanu.
Ispas, primise ştirea morţii patronului său cu oroarea superstiţiosului a cărui superstiţie se consolidează din memorarea părtinitoare a momentelor la care întîmplarea a colaborat întru împlinirea unor aşteptări obscure. Moartea bancherului, care îi confirma atît de rapid o profeţie de care se temea, îl dispuse la convingerea că nu există nici un motiv să nu se împlinească şi a doua parte a profeţiei : pierderea postului de director. Se îmbrăcase cu miîini tremurătoare şi pornise spre Igiroşeni.
Trăit o viaţă întreagă în umbra îgiroşenilor, respectîndu-le puterea şi datorîndu-le recunoştinţă, sentimentele sale înclinau pentru bătrîna Igiroşanu în care vedea moştenitoarea legală ; dar interesul de a-şi păstra postul îl orienta spre Cesar Dragoman, în care, cu experienţa bogată a omului hîrşit în afaceri, vedea pe viitorul conducător al casei. Dorinţa de a sluji îgiroşenilor şi teama de a nu-şi pierde poziţia, îşi disputau aprig inima lui ; să păstreze încrederea unora şi s-o cîştige pe a lui Cesar Dragoman, aceasta era soluţia care i-ar fi plăcut poate cel mai mult. Ca şi cum ar fi vrut să-i exemplifice pe viu dilema sa morală, întîmplarea îl puse simultan în faţa ambilor pretendenţi la conştiinţa sa. încă de la intrare, Ispas o observă pe bătrîna Igiroşanu în jilţul ei, la picioarele răposatului; în acelaş timp nu-i scăpă prezenţa lui Cesar de partea cealaltă a mesei : In picioare, discuta grav, în şoaptă, cu Stoenescu ministrul justiţiei, cu generalul Jurawski şi cu cunoscutul scriitor Aristide Potoran.. Se opri la zece paşi de masă, cercetînd pe rînd, cu ochi miopi, oamenii şi împrejurările. Văzut de departe, oricine l-ar fi luat drept un bătrîn sfios, un pensionar curios care îşi cheltuieşte zilele căscînd gura pe oriunde e ceva de privit.
în cele din urmă, şovăind împleticit, ca şi cum de la un pas la altul ar fi fost atras succesiv în direcţii opuse, veni plecat spre Aglaia Igiroşanu ; îşi făcu o cruce în dreptul mortului şi se închină smerit bătrînei :
— Doamnă... îmi oare rău din adîncul sufletului.
Bătrîna dădu din cap în semn de înţelegere. Prin ochiul ei gol, rece, mort, trecu o umbră de bunăvoinţă : îi era dulce, în acest moment în care
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
131
se simţea părăsită, închinăciunea acestui vasal pios. Ispas, mişcat, simţi lacrimile împăienjenindu-i ochii. Dar îndreptîndu-se din şale, cel dintîi chip pe care-1 zări printre lacrimi, de cealaltă parte a mesei, fu acela a lui Cesar Dragoman.
Cu capul în piept, bătrînul director făcu cale întoarsă spre ieşire. Simţea în spate privirile bătrînei şi, deşi era tentat să arunce o privire peste umăr, în direcţia lui Dragoman, nu îndrăzni. Numai cînd să iasă, făcînd loc altui vizitator care dădea să intre, se potrivi, trăgîndu-se politicos în lături, să arunce o privire îndărăt: chiar în clipa aceea, Stoenescu îşi lua rămas bun de la Dragoman cu o strîngere de mînă. Gestul acesta, poate unde îi sugera posibilitatea de a intra acum mai lesne în discuţie, îl decise deodată ; ca şi cum abia l-ar fi descoperit pe Cesar Dragoman, se întoarse din drum şi se îndreptă spre el.
Oncle Paul, care-1 urmărise atent pe Gheorghe Ispas, înţelese fără greş întreaga semnificaţie a ultimului său gest. „Dacă şobolanii fug, îşi spuse Timofti, ăsta-i semn sigur că vaporul se scufundă. Trebuie să debarc cît mai e timp." Solemn, trist, fără să aibă aerul că ţine să ajungă undeva, se îndreptă spre Cesar.
La două zile după aceste întîmplări, înmormîntarea lui Alfred lgiroşanu se consumă cu mare solemnitate. Se remarcă lipsa Nectarei şi a lui Serban Timofti; dar dacă-nimeni nu găsi cuvînt de condamnare pentru Nectara, toată lumea părea să fie de acord că gestul generalului era de neiertat. Altminteri, nici un incident remarcabil nu tulbură ceremonia. Numai cînd trebuiră să coboare sicriul în cavou, cioclii se loviră de oarecari dificultăţi, dat fiind proporţiile neobişnuite ale sicriului. Dintre membrii familiei nu coborîră decît bătrîna lgiroşanu şi Cesar Dragoman. Privind raftul imens de ciment, în care sicriul bancherului îşi lua locul alături de acel al lui Ion lgiroşanu, Cesar îşi aminti de vizita pe care b făcuse cîndva aci şi se înfiora. „In orice caz — se încuraja el — locul următor va fi al bătrînei. Căci dacă voi muri înaintea ei, nu-mi va îngădui un loc în cavoul familiei".
Abia după o săptămină izbucni un scandal. Deschizînd biroul fiului său, bătrîna lgiroşanu descoperi trei scrisori, fără adresă, cu conţinut identic, prin care bancherul dispunea cu propria sa mînă în ce anume condiţii să fie îngropat. Era limpede că bancherul le scrisese terorizat de gîndul morţii aparente şi clacă nu le trimisese, asta se întîmplase desigur mai mult din teama de ridicol. Buimăcită la gîndul că poate Alfred fusese în-mormîntat de viu, bătrîna, cu toate încercările făcute de a o convinge de absurditatea unor cercetări, risipi o nemaipomenită energie ca să obţină autorizaţia de a deschide sicriul. Deschiderea sicriului se făcu cu asistenţa unui sobor de medici, a autorităţilor civile şi a celor ecleziastice ; din partea familiei nu fu decît Aglaia lgiroşanu asistată de doctorul Toma şi oncle Paul. Cesar refuză să meargă la cimitir. Prăbuşit în imensul fotoliu al bancherului aşteptă crispat singurul rezultat posibil.
In timp ce aştepta posomorit rezultatele acestei cercetări absurde, intră Nectara. Probabil că nu se aştepta să dea peste el, căci făcu o mişcare de retragere. Dar se răsgîndi şi insistă :
— Cesar... crezi că-i cu putinţă ?
■Soţul o privi speriat. N-o mai văzuse din noaptea nunţii şi i se păru îngrozitor de schimbată. Slăbise, pe faţa-i fină, prelungă, se accentuaseră trăsăturile cavaline.
— Nu-ţi face iluzii Nectara, spuse Cesar scăzut. Alfred e mort şi Hristoşi  care să-1 învie nu  există. In sinea  sa se înfiora : „Omul acesta
9*
132
ALEXANDRU SEVER
obişnuia întotdeauna să vorbească cu întîrziere, de ce n-ar vorbi după şapte zile ? Mutu dracului !"
Nectara înclină capul şi dispăru. Abia pe seară află Cesar rezultatul din gura doctorului Toma :
— Mort... fireşte! Totuşi... e ceva curios... N-a fost găsit în poziţia normală.
Cesar îl privi încremenit.
— Probabil că l-au zdruncinat cînd s-au chinuit să coboare sicriul.
— Probabil, acceptă Toma gînditor.
Cam la o lună după aceste întîmplări, cînd se puse chestiunea unei procuri care să-1 împuternicească pe Cesar să continue complicatele şi vastele afaceri ale lui Alfred, Nectara iscăli actul pe care i-1 propuse Stoenescu, fără nici o rezistenţă ; în schimb bătrîna refuză categoric.
— Am să mă ocup singură ! argumentă ea.
Zadarnic încercă să-i demonstreze Stoenescu că e cu neputinţă conducerea unor asemenea afaceri fără cunoştinţe şi fără experienţă : bătrîna continuă să-şi refuze iscălitura.
— Am să mă mai gîndesc. Asta fu tot ce se putu obţine de la ea. Forţa sa de rezistenţă căpătă o lovitură mortală în ziua în care află că Nectara e însărcinată. Asta consolida situaţia lui Cesar şi bătrîna nu era omul care să treacă peste fapte. In cele din urmă, cînd i se demonstra că fără o conducere unică şi tot temporizînd se riscă pierderi uriaşe, iscăli, dar nu fără a stipula o clauză limitativă potrivit căreia procura e valabilă numai un an.
In aceeaşi epocă, Nectara, decise să plece în Moldova, la moşie, la fel de hotărîtă să nu se lase văzută în starea de degradare fizică în care se afla^ Cesar, care îşi dădea seama că această plecare îi va îngădui mai multă libertate de acţiune, fu întru totul de acord.
In schimb, probabil din spirit de revanşă, bătrîna refuză la început să-şi însoţească fiica la ţară sub pretextul că nu s-ar putea acomoda traiului la moşie ; de fapt avea sentimentul că plecînd din casă, cedează lui Cesar locul şi aceasta n-o voia. Pînă la urmă, primi totuşi s-o conducă pe Nectara, atrasă mai ales de ideia de a revedea conacul strămoşesc.
Primul act de guvernămînt al lui Cesar, imediat după plecarea bă-trînii, fu concedierea tuturor servitorilor, de la cameristă pînă la şofer. Aceştia cunoşteau condiţiile în care venise în casa lgiroşanu, îl văzuseră în situaţia de slugă, niciodată n-ar fi putut să le dea un ordin fără să aibă impresia că e privit cu-ironie; apoi cei mai mulţi erau devotaţi bătrînei, din ei se puteau recruta spionii, ei alcătuiau de fapt o pepinieră de intriganţi, Cesar îi mătură într-o singură noapte, după tipicul unei lovituri de stat. Un comisar însoţit de cîţiva agenţi,.îi ridică cu tot calaba-lîcul; pe cei proveniţi din provincie îi trimise la urma lor. în aceeaşi noapte, Mitică Danielache, care avea legături în lumea restaurantelor şi hotelurilor, prevenit de cu ziuă printr-un telefon, îi aduse douăzeci de servitori, bucătari, cameriste, grăjdari, şoferi, de toate.
— Nu-s tocmai tocmai, opina Mitică cu gustul şlefuit în aventurile sale nocturne, dar or să meargă !
Cesar îi trecu în revistă, le porunci să-şi pună livrelele, şi numi peste ei un intendent. Prin această ocupaţie militărească, îşi aroga de fapt întreaga putere în casă.
Cînd a doua zi dimineaţă oncle Paul, sunîndu-şi feciorul, văzu, iri-trînd un tî'năr necunoscut, crezu că visează ; cînd plin de presimţiri funebre, coborînd să lămurească lucrurile, văzu chiar de la primii paşi în hol,
CĂSĂTORIA LUI CESAR DRAGOMAN
133
trecîndu-i pe dinainte un servitor necunoscut, îl urmări, încremenit locului, parcă ar fi defilat o stafie; cînd se convinse definitiv că toată casa era plină de servitori necunoscuţi, că din vechii servitori nu rămăsese nici unul, îl copleşi frica.
Mai puternic reacţiona Aglaia Igiroşanu. Dornică să revină acasă, nu avu răbdare să rămiînă în Moldova mai mult de o săptămână. Chiair din clipa în care urcind treptele palatului o întimpină un portar necunoscut, un vlăjgan de doi metri, avu presimţirea unei nenorociri. Uluită, îşi află casa ocupată de oameni necunoscuţi. Cînd în cele din urmă, gîfiind de enervare şi de oboseală irupse în biroul lui Cesar şi-i ceru în mod vehement socoteală, ginerele îi explică politicos că toţi servitorii fuseseră ridicaţi de Prefectura Poliţiei în vederea unei anchete legată de dispariţia din casă a unor importante documente.
— Puteam să vă las fără servitori pînă la sfîrşitul anchetei ? o întrebă Cesar blajin, cu un uşor ton de reproş.
Bătrîna pricepu că. pierduse o bătălie şi ieşi. Curînd, văzîndu-se în imensul palat singură cu ginerele său, avu o adevărată criză de descurajare. Dintre servitori, numai bătrînul intendent încercă să revină să se plîngă bătrînei Igiroşanu. dar noul portar, incoruptibil la orice argumente sunătoare, îl alungă spunîndu-i că doamna nu-i acasă.
începînd chiar de a doua zi, Cesar continuă să-şi ocupe cu oameni de încredere toate poziţiile cheie din imperiul băncii Igiroşanu : la bancă îl demise pe Gheorghe Ispas şi-1 numi în locu-i pe Iosif Ely; în consiliul de conducere al Metalurgiei impuse cooptarea lui Ion Stoenescu ; Ia Ţe-sătoriile Radian, îndatorate băncii pînă peste cap, impuse un control direct, oficializînd dependenţa întreprinderii prin înlocuirea lui Zăvodnicu cu Mitică Danielache.
Aglaia Igiroşanu află foarte tîrziu de toate aceste schimbări şi chiar cînd le află încă nu înţelese exact întreaga lor importanţă. Pînă una alta, era mult mai preocupată să lupte împotriva lui. Cesar în casă. Poate pentru că singurătatea o îmbolnăvea, poate pentru că simţea nevoia să aibă lîngă ea un om de încredere, cînd Matilda Creţeanu se oferi pe de departe, cu prudenţă, să-i ţină de urît împreună cu Aristiţia, pînă la întoarcerea Nectarei, Igiroşanca admise bucuroasă. Fireşte, generăleasa se înfiinţa imediat, încîntată că poate să economisească bugetul pe cîteva luni. Cît priveşte Cesar, nu făcu nici o obiecţie. Bătrîna ar fi avut totuşi un prilej de îngrijorare dacă ar fi ştiut că ideia de a aduce pe Creţeanca în casă era la origine a lui Cesar.
ENRIG FURTUNĂ
CINTECUl LEBBDEI
"Mici eu nici alţii foarte mulţi, ca mine, Cu rădăcini în secolul trecut, Nu vom răzbi spre vremea care vine Cu tot ce-aduce nou, necunoscut.
Şi nu vom şti nicicînd de-atîtea forţe Cari încă-n taina firii se ascund. Pe care însă ale minţii torţe Le-or lumina şi scoate din afund.
N-om şti nimic de oamenii din Marte, N-om asista la primul zbor astral, Nici vre-un mesaj de radio sau vreo carte Nu ne-or vesti pe omul ideal.
Noi vom muri şi, tragic, pe sub pleoape, L-om mai vedea-n conflict cu însuşi el. Cu dumnezeu ca şi cu cel de-aproape Dar pururi urmărind un nobil ţel.
Vom şti că-n plină eră nucleară, Războiul, tot mai mult, va fi un mit, Atomul spart chezaşă păcii doară, Iar omul, tot mai bun, mai fericit.
N-om părăsi aceste vechi meleaguri Cu inima uşoară, dar văzînd Cum cresc ale-nfrăţirii albe steaguri, Un imn va fi al morţii noastre cînt!
TITEL CONSTANTINESCU
DRUMURI ÎN MUNŢI
LAC DE MUNTE
Ape de ghiaţă dorm de mii de ani In braţe de-nflorit smirdar şi stîncă... Poate sînt lacrimi din durerea-adîncă A fluierelor primilor ciobani!...
VA FI OSPĂŢ
Va fi ospăţ împărătesc, noptatec, Cu smeură în coşurile pline, Cu hribi înrouraţi şi pe jeratec Păstrăvi subţiri din lacuri cristaline.
Aşteaptâ-n ierbi, cu musturi dulci, utciorul. Dar nu începem ? Luna vrea să-nchine Şi greierii să cîntel... Căpriorul A-ncremenit cu ochii spre coline...
Ce iazme-ncearcă tihna sâ-i frămînte ? Zvîcnirile-i din singe-mi sînt streine l
Tîrziu vin capre negre să-i desclnte De dorul ciutei care nu mai vine...
PE O CARTE. DE MARX
In amintiri durerile intense-s. O l ni-i ruşine c-om cerut prin veacuri numai otita: „panem et circenses" — durerilor să ne aducă leacuri.
Mari generaţii moarte şi bătrîne, în sute de răscoale purpurii, — cerură pîine, poate numai pline dintru sudoarea amărîtă-n glii.
Dar, nouă, proletari ce-aveam putere în inimă, în minte şi în pumni nu ne-a fost pe măsură mica vrere a sclavilor sculptaţi pe reci columrii
Şi am cerut, cu gusturi mai subţiri, şi cu o vrere mtaturâ, anume pe lîngă plinea noastră, trandafiri Drept care ne-am creat o altă lume.
Lingă util am pus şi frumuseţe, — aşa cum astăzi lîngă pîine pui şi marmura semeaţă din statui.
Şi, revoluţiei i-am dat bineţe.
ERA RĂZBOI
ERA RĂZBOI
Era război şi moartea ospătase cu corbii şi cu viermii la un loc. Văzduhul tulbure mişca cu foc iar ţarina se-amesteca cu oase.
Se zgîlţîla tot veacul din ţîţini, ura ardea ca soare le-n amiază. Nu credeţi: Vereşaghin desfătează cu „piramida lui de căpăţîhi".
Oiştea am întors-o către noi
şi am strigai: „acum ori niciodată l"
De clopote Rusia legănată,
bocea la dumnezeul vechi, greoi.
Şi-am început. Şi-a început să sune O navă spre palatul hibernat, Frumos, sub cerul rece, Boreal — nava cu cel mai mîndru, proaspăt nume.
Cinema numit-o „Aurora" ? Cine i-a dat, prieteni, numele-simbol ? Rusia nu-şi mai clătina domol Clopotniţele vechi şi bizantine.
Ci-ntre oşteni se împărţea tutunul şi coji mucegăite de pesmeţi. Şi, peste sfinţi, peste anahoreţi a glâsuit în gura mare, tunul.
PINUL
Răvăşit de groaza morţii... Singur eşti — un singur pin — Viscoleşte; codrul cîntă — Tu visezi un timp senin Sus, pe dîmb, în miez de vînturi. De-ai cunoaşte codrul plin, N-ai visa fără speranţă — Şi n-ai şti cuvîntul: chin.
Eu, din crînguri citadine, Chiar dacă-mi vei fi sicriu, Nu m-am clătinat de groază — Fraţi de gînd am mulţi şi-i ştiu... Alegîndu-mi drept papirus Cerul calm şi sidefiu, Generos şi-n faţa morţii — Viaţa ta amară-o-nscriu.
*
Omul singur... pinul singur... Prin ninsori ce reci se cern, Prinşi de viscol şi de teamă — Vor sfîrşi grotesc şi tern. Viscoleşte; codrul cîntă ; Ani de cîntec se aştern — Drag mi-i codrul omenirii, In urcuşul său etern...
VIOLETA ZAMFIRESCU
CÎNTEC DE TOAMNĂ
Cu piersici, toamna mea, cu nuci mă amăgeşti, Cu must mă-mbseţi, şi uiţi cum prin albastrele tării alunecă sălbaticele raţe peste mii şi mii de kilometri de visuri omeneşti!
Mi-aprinzi pădurea-n flăcări la fel ca-n orice veac, răstorni cu-aceleaşi batiiţi porumb şi griji mărunte, cobori cu-aceleaşi turme şi fluiere din munte, şi-n sufletu-mi întîrzii cu ele să mă-mpac.
Dar eu cristalul apei îl sparg s-adun scîntel, şi fac viori din stîlpii cu volţi şi tensiuni, vibraţiile luminii mi-adie printre pruni, Iar tu-ntinzi tot arcuşuri subţiri din funigei!
Privirea mea ca fîtlul, din fin mi-o înălţai, şi-mi strălucea-n privire lumini de creator, ca Lucifer, eu cerul sfidînd, pornii cu dor să migălesc prin ţară adevăratul rai.
Iar tu cu vîntul fluieri prin frunze tot ca ieri, cu nuci şi-un pumn de piersici doar timpul îl masori... Din Thoriu, toamnă veche, eu ştiu să scutur flori, petale minerale cu tone die puteri !
BARBU SOLACOLU
PASTEI
In noaptea luminoasă-şi face vacul rlnjind înfiptâ-n vîrfuri de har aci o lună stearpă, roşie ca macul mîncată-ntr-un pătrar de vîrcolaci.
Mărit, pe fondul lunii, luminat, din vîrf de culmi coboară-ncet pîndarul şi umbra i se-ntinde-ngemănat, prelung, ca dintre două lumi, hotarul.
Cu foşnete de spaimă şi de gol se-aşterne calmul nopţii înţintate cu stele care-ncep să-i dea ocol lunatic, din sclipire argintate.
Din raza lunii strugurii se-ntorc mijind furiş, cu umezeli de rouă, cînd vracii fir din fir de noapte torc şi rîd în barba despicată-n două...
LA HA NUL LUI RĂSPÎN7E
(Croaică)
Doi călăreţi au tras la Hanul lui Răspînte. Hangiţa surîzînd le-a dat vinarţ ales, încît, limbuţi, pe dată glasul şi l-au dres prea bucuroşi de ce-a fost dat să li se-ntîmpte.
Cel tînăr gîlgîind licoarea tot mai des porni aprins, dînd ochii peste cap, să cînte. Furat de gînduri, cellalt duse pumnii-n tîmple visînd la vinuri şi muieri ce-au fost cules.
Hangiţa socotindu-i anii, — pase-mî-te
din ochi, chimirul cît de greu şi cuvenit e, —
pre tînăr l-au mai îmbiat cu vinul dulce,
dar pre bătrîn cu glumă-n răfuire dreaptă. Apoi, cînd rînduiala fost-a să se culce, pre tînăr l-au visat hangiţa înţeleaptă.
ION VITNER
C. D. GHEREA
RECONSTITUIRE BIOGRAFICĂ I
Datele biografice utilizate pînă în prezent cu privire la C. D. Gherea provin din prezentări oficiale în publicaţiile mişcării muncitoreşti1) sau din articole comemorative ale prietenilor şi intimilor săi2). Se pare că aceste date au fost furnizate chiar de către C. D. Gherea, cu diferite prilejuri, şi în lumina documentelor descoperite între timp, datele cunoscute ră-mîn, în general, valabile. Gherea a manifestat întotdeauna o extremă discreţie în ceea ce priveşte activitatea sa revoluţionară din Rusia, înainte de venirea în ţară, şi faptul este explicabil prin neplăcerile pe care acest trecut i le-a pricinuit, prin campaniile de presă pe care le-a stîrnit. In ptuis se adaugă, cred, faptul că Gherea ca om politic care propovăduia perfecta legalitate, respectul necondiţionat faţă de legile statului burghez şi moşieresc, se simţea jenat, în fond, de flacăra revoluţionară a tinereţii. Gînditorul politic oportunist ajunsese să fie astfel în i dezacord nu numai cu tendinţele revoluţionare ale mişcării muncitoreşti, dar şi cu propria sa tinereţe.
Ca urmare a acestei discreţii, avem foarte puţine şi incerte ştiri cu privire la familia sa. Chiar şi numele său este disputat în difeiyte versiuni de către Izvoare diferite. Astfel în Marea Enciclopedie Rusă (vol. XXI, XXII din 1906—1907) 3) îl găsim trecut sub numele de Katz Mihail Ni-kitici, iar data naşterii este 1852. Data este evident greşită. Gherea s-a născut — după chiar datele furnizate de către el — la 21 mai 1855 în tîr-guşorul Slavianka, din gubernia Ekaterinoslav, într-o familie de negustori4). In ceea ce priveşte numele său adevărat, cred că trebuie luată în consideraţie propria mărturie a Iui Gherea, aşa cum o aflăm într-o scrisoare adresată ltţi N. Iorga5), la Paris, din perioada în care criticul pregătea apariţia revistei „Literatură şi ştiinţă". Gherea îi solicită lui Iorga
!l) C. Dobrogeanu Gherea — notiţe biografice, în „Lupta zilnică", anul XI, nr. 107, duminică 10 mai 1915.
2) Personalitatea lui Gherea de dr. C. Racovski, în „Socialismul" anul XIV, nr. 99 din 10 mai 1920 (articol apărut mai întîi în „Calendarul Muncei" din 1907) ; Gherea de M. G. Bujor (cu prilejul împlinirii a 60 de ani) în „Calendarul Muncei" (1916) p. 38.
3) Citat în „Trei revoluţionari ruşi în Romînia" de Dr. I. Duscian — „Adevărul literar şi artistic", an IV, Seria Ill-a, Nr. 123 din 6 mai 1923.
4) Gh. Haupt în „Din istoricul legăturilor revoluţionare romîno-ruse", ed. Acad. R.P.R.' 1955, pag. 154
6) In „Studii şi documente literare" de I. E. Torouţiu, Buc. 1939, voi. VIII, pag. 249—251
142
ION VITNER
colaborarea 6) (prietenia lor datînd de la „Contemporanul", unde N. Iorga debutase cu poezii sentimentale) şi în acelaşi timp, la cererea viitorului istoric, îi trimite unele date biografice, pentru o lucrare pe care Iorga o plănuia. Iată scrisoarea, din care reiese că numele de naştere al criticului este Constantin Cass:
9 ianuarie 1892
Dragă Prietene,
Am primit scrisoarea D-tale. Iartă-mă te rog, că nu ţi-am răspuns mai curînd şi totodată cu această ocazie te rog să mă ierţi că nu ţi-am răspuns la o altă scrisoare ce mi-ai scris. Am fost şi foarte ocupat şi foarte necăjit. Cred că ai auzit că avem de gînd să scoatem o revistă literară şi ştiinţifică; putem noi oare să contăm pe concursul d-tale ? Te rog foarte mult să-mi răspunzi, să nu mă pedepseşti cu tăcerea d-tale pentru că nu ţi-am răspuns la vreme. Iţi trimit cîteva date din viaţa mea scrise de A. Bacalbaşa; datele sînt exacte: în ce priveşte analiza scrierilor, te priveşte pe d-ta. Te rog foarte mult să-mi răspunzi în privinţa colaborării d-tale, aştept răspuns cu cea mai mare nerăbdare.
Salutare şi frăţie
Al d-tale C. Dobrogeanu-Gherea
Arată respectele mele doamnei Iorga. Dacă Gheorghe din Moldova 7) cu nevasta sînt la Paris, spune-le salutările mele cele mai cordiale şi că aştept cele promise.
Numele mieu de naştere e „Constantin Cass".
Cu privire la familia sa ştim prea puţin. Cunoaştem existenţa unei surori8), care se pare că a jucat un rol determinant în salvarea lui Gherea din exilul siberiam, şi a unui jfrate, medic la Harkov9), care-1 ajută materialmente pe viitorul critic după trecerea sa în Romîraja.
Gherea urmează şcoala elementară la Slavianka, iar gimnaziul la Ekaterinoslav. Se pare că încă de pe băncile gimnaziale el începe să fie receptiv la ideile revoluţionare ale timpului.
Ajuns în clasa V-a este nevoit să părăsească Ekaterinoslavul, din cauza unui conflict cu autorităţile şcolare, şi pleacă la Harkov pentru a continua studiile şi a-şi da bacalaureatul. II aflăm apoi audient al cursurilor facultăţii de ştiinţe din Harkov I0) şi în acelaşi timp membru al cercului socialist, alături de Kovalek, Bogoliubov, Govoruha, nume celebre în istoria mişcărilor revoluţionare din Rusia. Este epoca imensei dezvoltări a poporanismului şi a unui avînt generos de cunoaştere şi ridicare a poporului robit. Socialismul este încă în această perioadă un epitet pe care tineretul intelectual şi-1 acordă cu entuziasm, dar doctrina nu este marxistă ci
6) In nr. 1 al revistei „Literatură şi ştiinţă" din 1893—94, N, Iorga publică „înainte"  (singura colaborare la această revistă)\
7) Poet din grupul „Contemporanului", pseudonim al lui Gh. Kernbach
8) In „Documente privind istoria Romîniei" — „Războiul pentru independentă", vol. I. (partea I-a), Edit. Acad R.P.R. 1954
9) Ibidem, pag. 652.
,I0| C. Bacalbaşa în „Constantin Dobrogeanu" (Amintiri)) din „Adevărul", an XXXIII, nr. 11078, din 13 mai 1920, afirmă că Gherea ar fi fost „inginer din Rusia", ceea ce este inexact pentru că nu şi-a terminat studiile.
C. D. GHEREA
143
poporanistă, iar obiectivul principal nu este înarmarea ideologică ]a proletariatului, ci ridicarea moralului ţărănimii, eliberarea şi ridicarea ei în lupta împotriva autocraţiei ţariste, pornindu-se de la ideea fundamental greşită că s-ar putea ajunge la o societate ideală, lipsită de exploatare, prin ocolirea etapei capitaliste, fără ajutorul proletariatului, numai cu sprijinul obştiilor ţărăneşti. Lozinca tinerimii progresiste era „mersul în popor". Studenţii şi tinerii intelectuali1 îşi părăseau ,studjiile, învăţau o meserie oarecare şi mergeau la sate, pentru ca aflaţi în mijlocul poporului, împărţind cu el o existenţă mizeră, să-i poată cîştiga încrederea şi să-1 ridice astfel către lumina ideilor revoluţionare.
Un participant la această mişcare, Zamfir C. Arbore, relatează în felul următor atmosfera epocii : u) „Sub impulsul acestei mişcări (poporanismul n.n.), tinerimea universitară, acest pionier credincios al pă-şirei înainte a lumii civilizate, ridica stindardul sub care alergaseră toţi aceia a căror inimă palpita pentru binele obştesc. La Petersburg, la Moscova, la Kiev, Kazan şi Harkov, adică în oraşele cu universităţi se deschid şcoli pentru adulţi. In aceste şcoli studenţii învăţau gratuit pe ţărani şi lucrători să citească, să scrie şi să cugete. Alţi tineri mai energici şi mai tenaci, au mers mai departe, nemulţumiţi cu jertfirea unui timp oarecare pentru a lumina poporul, ei părăsiră universitatea şi coborîndu-se în mulţime au înfiinţat ateliere de fierărie, tocărie, tîmplărie etc., unde învăţînd meseria, povăţuiau poporul, propagînd teorii socialiste. Alături cu aceşti tineri, surorile lor de asemenea se transformau din domnişoare în cusătorese şi organizînd ateliere de cusătorie, învăţau carte pe fetele şi femeile din popor, ridicîndu-le moraliceşte şi intelectualiceşte. Această mişcare băgă frica în sînul guvernului. Temîndu-se de lumină, guvernul puse capăt mişcării, desfiinţînd şcoalele de adulţi şi persecutînd pe tinerii cari se dedau acestui apostolat."
Ne aflăm deci în plină epocă a Verei Pavlovna, Lupohov şi Rah-metov, creaţi cu atîta autenticitate de către Cernîşevski în „Ce-i de făcut ?" Nu întîmplător Cernîşevski este unul din idolii acestei tinerimi intelectuale avîntate.
însufleţiţi de asemenea idealuri tînărul Cass împreună cu doi prieteni : Aptekman 12) şi Culaşko 13) se reîntorc la Slavianka şi deschid o fierărie. Primul contact al tînărului student în ştiinţe cu munca fizică, grea, a poporului, se pare că este dramatic. Gherea suferă un accident de pe urma căruia rămîne cu o permanentă infirmitate a piciorului drept. Pe de altă parte, tinerii studenţi ajunşi fierari devin, în mod firesc, suspecţi poliţiei şi încep să fie urmăriţi. Nemaiputînd acţiona, ei închid fierăria şi revin la Harkov, unde lucrează pentru organizaţiile secrete revoluţionare. Urmărit şi aci de poliţie, Gherea, pentru a nu fi arestat, se refugiază în coloniile germane Prişib şi Halberstadt din guvernămîntul Taurida (unde îşi ducea propaganda revoluţionară Brautner, figură luminoasă a mişcării, care va termina lupta lui revoluţionară prin spînzurătoare, la Kiev). Aci Gherea intră într-o fierărie, dar după cîteva luni Ohrana ţaristă îl află şi trebuie din nou să fugă. Se pare că s-a ascuns un timp la Sevastopol, apoi
")' Z. C. Arbore — In exil (din amintirile mele)\ Craiova, 1896, p. 137.
ul S. Aptekman oferă date asupra vieţii şi activităţii lui Gherea în Rusia în Obşcestvo, „Zemlea i volea" 70 godah, Petrograd, 1924, (v. Gh. Haupt, op. cit., p. 154|. Nu am putut încă avea această lucrare.
13) Culaşko Ştefan Nikolaevici îl va urma pe Gherea în Romînia şi va muri de -tuberculoză pulmonară la Ploeşti.
144
ION VITNER
la Odesa şi Chişinău. Aci, nemaiputînd fi salvat altfel, prietenii îi organizează trecerea în Romînia. In martie 1875, călăuzit de contrabandişti, care mişunau în Sculeni şi în general în oraşele de frontieră, Gherea ajunge la Iaşi.
Incepînd cu această perioadă informaţiile pe care le avem asupra vieţii şi activităţii lui Gherea sînt mai bogate şi mai certe. Descoperirea în ul-ffimii ani a unei bogate corespondenţe a membrilor cercurilor revoluţionare din ţara noastră, luminează foarte mult perioada de început a mişcării noastre muncitoreşti, care coincide cu venjrea lui Gherea în ţară. Puţin înainte de Gherea trecuse Prutul în Romînia dr. Nicolae Zubcu Petro-vici Codreanu14), cu misiunea specială de a organiza trecerea ilegală în Rusia a materialului propagandistic revoluţionar venit din Occident (mai ales din Elveţia). Cam în aceeaşi perioadă vine în ţară, tot cu acelaşi scop, Dr. Russel (Nicolai Sudzilovski) 15), care va juca, un răstimp destul de scurt, un rol însemnat în mişcarea noastră muncitorească. Nu am citat decît cîteva din numele cele mai însemnate ale numeroşilor refugiaţi politici ruşi care găsesc azil în ţara noastră şi dau un ajutor extrem de important organizării cercurilor revoluţionare în Romînia.
Analizînd fenomenul politico-istoric al acestei epoci, tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej atrage atenţia asupra influenţei decisive pe care a avut-o mişcarea revoluţionară din Rusia asupra mişcării noastre muncitoreşti : „Ii revenea deci proletariatului din Romînia, încă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, sarcina istorică de a duce societatea înainte, sarcina de a fi conducătorul şi călăuzitorul transformărilor necesare în direcţia burghezo-
14î M. Roller în „Nicolai Zubcu Petrovici", Edit. P.C.R. 1946 şi Gh. Haupt (op cit.) dau ca dată a trecerii Prutului de către N.Z.P.C. toamna anului 1874. Z. C. Arbure în amintirile sale (p. 216) afirmă „Zubcu Codreanu a emigrat în Romînia tocmai în anul 1875, adică atunci cînd la cîrma ţării era d. Lascar Catargi."
!5) N. K. Sudzilovski, cunoscut sub numele de dr. Russel vine în ţară, din Londra, în octombrie 1875, cu misiunea de a da ajutor mişcării revoluţionare din Romînia. Asupra biografiei sale, pînă la venirea în Romînia, oferă date Gh. Haupt (op. cit. p. 154). După ce este expulzat din ţară stă un timp în Bulgaria, apoi pleacă în Franţa şi de aci în S.U.A. unde se stabileşte la San Francisco. Se pare că în 1891 pleacă, în calitate de medic, pe insula Hawai. Acolo, sub numele de Kauka Luchini, devine preşedintele senatului poporului maori. După ce mişcarea de independenţă a poporului maori este înăbuşită, Russel pleacă în insula Ochin, unde-1 aflăm ca proprietar al unei plantaţii de trestie de zahăr. In 1905, trece în Japonia, unde editează o revistă care face propagandă socialistă în rîndurile prizonierilor ruşi aflaţi în Japonia în urma bătăliei de la Port Arthur. In Japonia se căsătoreşte cu o nobilă japoneză şi apoi pleacă în China (v. în acest sens N. Deleanu „Din vremuri de demult. La moartea fenomenalului Doctor Russel" în „Mişcarea Socială" anul I, iunie-iulie 1930, nr. 9—10, Z. C. Arbure primeşte în 1930 o scrisoare, în care este anunţat că Russel a murit la Tien-Ţin, în vîrsta de 83 de ani.
Aflîndu-mă în 1954 în R. P. Chineză şi vizitînd, printre altele, şi oraşul Tien-Ţin, am căutat să obţin unele informaţii în legătură cu existenţa în China a d-rului Russel. Timpul şederii mele la Tien-Ţin fiind limitat nu am putut culege nici o informaţie; arn plecat de acolo avînd promisiunea autorităţilor locale că vor face investigaţii pe care mi le vor comunica. într-adevăr, în cursul anului 1955, prin bunăvoinţa Ambasadei R. P. Chineze, am primit răspuns din partea autorităţilor din Tien-Ţin. Cercetările au fost dificile, pentru că foarte multe arhive de stare civilă au fost distruse de război. Nu s-a găsit nicăieri imormîntul lui Russel, dar prin membri ai familiei Ravinski s-a aflat că Russel a murit la Tien-Ţin şi a fost incinerat în prezenţa familiei şi a prietenului său Ravinski, o figură progresistă a coloniei ruse din oraş. Urna a fost luată de către fiul lui Russel, care a plecat în Japonia înainte de eliberarea Chinei. Nu se ştie unde se află în momentul de faţă. Tot înainte de eliberare, fiica lui Russel a plecat în Brazilia. In ceea ce priveşte activitatea lui Russel în China nu s-a putut culege nici o informaţie. Se ştie doar atît că a avut legături cu elemente progresiste. Ţin să mulţumesc pe această cale atît tovarăşilor din conducerea oraşului Tien-Ţin cît şi ambasadei R. P. Chineze, pentru gestul extrem de amical făcut faţă de memoria lui Russel.
C. D. GHEREA
145
democratică pe cale revoluţionară. In acea vreme centrul mişcării revoluţionare se mutase din Apusul Europei în Răsăritul Europei. De aceea, în-cepînd cu crearea primelor cercuri muncitoreşti „cursul întregii dezvoltări a mişcării noastre muncitoreşti este influenţat de cursul mişcării revoluţionare din Rusia", despre care Friedrich Engels spunea încă în 1882 că ea reprezintă „detaşamentul de avangardă al mişcării revoluţionare din Europa." 16)
- Situaţia materială a refugiaţilor politici ruşi în Romînia era foarte grea. Din materialele găsite în ultimul timp 17) reiese limpede abnegaţia şi spiritul de jertfă, plin de eroism, al unei mîini de oameni, care neputîn-du-se bizui decît pe un sprijin material modest, din Rusia sau din partea cercurilor revoluţionare ruse din occident, au muncit în condiţii grele pentru a asigura bunul mers al acestui important centru de legătură cu mişcarea revoluţionară rusă, pe care l-au organizat aci, în Romînia.
Sosit la Iaşi, în martie 1875, Gherea pentru a-şi putea procura o existenţă minimă munceşte ca salahor la diferite întreprinderi. Astfel lucrează un timp la calea ferată, pentru un franc şi 25 centime pe zi. Apoi este vopsitor de acoperişuri, muncind fără întrerupere de la patru dimineaţa la opt seara, pietrar, lucrează împreună cu prietenul său Culaşko într-un atelier de calapoade pentru cizmărie etc. etc.
Situaţia refugiaţilor politici ruşi, ca şi a muncitorilor din această perioadă, în general, este redată sobru, dar în tot dramatismul ei într-una din scrisorile nesemnate ale unui astfel de refugiat : 18) „Ambele tale scrisori le-am primit foarte tîrziu din cauză că o săptămînă întreagă am literat de la orele patru dimineaţa pînă la opt seaia... In acest timp în general e foarte uşor să se găsească tot felul de lucru, mai ales pentru specialişti. Un pietrar primeşte 3—5 franci, un dulgher 3—6 franci pentru 13 ore de muncă, exclusiv vremea de odihnă (munca începe de la ora 4 dimineaţa şi continuă pînă la ora 8 seara). In angajarea muncitorului, deşi i se rezervă o oră pentru dejun şi două ore pentru prînz, în realitate ei se odihnesc mult mai puţin decît trei ore în cazul obişnuit aiq'i, cînd nu există un ceas prin apropiere. La crîşmă unde, aşa cum ştii, mănîncă muncitorii, în mod intenţionat nu se obişnuiesc ceasornice pentru că cîr-cium'arul este întotdeauna, bineînţeles, în conflict cu stăpînul muncitorilor. Aici, la crîşmă, muncitorul mîncînd pe datorie, este jupuit în modul cel mai crunt la socoteală, tot aici ■ i se fură zilnic mai mult de jumătate din timpul destinat odihnei. Pentru nespecialist se găseşte muncă de sa-lahorie, să spargi piatră pentru pavaj, sau să sapi pămîntul ; acest fel de muncă, ca şi munca cîmpului, se plăteşte cu doi franci pe zi... Locuri sînt. In general, află pentru tine şi pentru cei care trebuie să o ştie, că un nespecialist trebuie să socotească întotdeauna la început să guste toate plăcerile muncii de salahor..."
Gherea nu gustă decît puţin timp din asemenea „plăceri". In aprilie 1875 este trimis în Elveţia cu o misiune politică, pe lîngă cercurile de refugiaţi ruşi de acolo. Stă mai întîi la Berna, unde cu ajutorul lui Paul Brousse — mai tîrziu (1918) preşedintele Consiliului Comunal din Paris
l16) Gh. Gheorghiu-Dej : 30 ani de luptă a partidului în „Articole şi cuvîntări". p. 515, ed. IlI-a, 1953.
17) Vezi documentele publicate sub redacţia lui V. Cheresteşiu, V. Maciu, S. Slirbu, M. Roller (redactor responsabil) în „Documente privind Istoria Romîniei ■— Războiul pentru independenţă", vol. I (partea I-a), Ed. Acad. R.P.R., 1954
18) Documente privind istoria Romîniei, op. cit., pag. 726.
10 — V. Romînească nr. 11
146
ION VITNER
— găseşte de lucru într-o fierărie. După puţin timp pleacă la Geneva. In Elveţia stă foarte puţin, deoarece în maî 1875 revine în Romînia, în mod evident cu o misiune specială în cadrul cercurilor revoluţionare secrete de la noi.
Nu vom face aci o expunere mai largă asupra configuraţiei acestor cercuri pentru că în momentul de faţă există lucrări realizate de către cercetători de prestigiu ai istoriei mişcării noastre muncitoreşti, care pot fi consultate cu mult folos. Vrem să atragem atenţia numai asupra unui fenomen, care ne va ajuta să înţelegem unele aspecte ale gîndirii lui C. D. Gherea.
Mişcarea noastră muncitorească începe să se dezvolte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, epocă de avînt întîrziat al capitalismului în Romînia. Cît de tardiv este acest avînt rezultă dintr-o simplă cifră statistică : pînă în 1895 în Romînia nu sînt decît aproximativ 250 de fabrici. Proletariatul este deci puţin numeros şi fărîmiţat, dat fiind că majoritatea covîrşitoare a acestor întreprinderi aparţin industriei uşoare folosind un număr mic de braţe de muncă.
Situaţia muncitorilor era extrem de grea. Condiţiile de muncă nu erau reglementate de nici o lege. Legea o crea patronul respectiv şi era exclusiv în favoarea sa. Nu exista repaus duminical, muncitorul nu avea drept la concediu de odihnă, la asistenţă medicală sau la asigurări în caz de boală, bătrîneţe etc. Protecţia muncii era inexistentă, în schimb exista o reglementare a amenzilor, a bătăii ş.a.m.d. Muncitorii, ca şi restul „mulţimii", nu aveau drepturi politice, nu participau la viaţa de stat, deci nu puteau avea nici un cuvînt public. 19)
In asemenea condiţii iau naştere, în mod răzleţ, primele asociaţii muncitoreşti : la 1868 „Asociaţia generală a muncitorilor" din Timişoara, la 1870 „Asociaţia muncitorilor tipografi din Bucureşti", la 1872 „Asociaţia generală a lucrătorilor din Romînia", care editează şi un ziar „Lucrătorul Ro-mîn". Caracteristic pentru aceste asociaţii era faptul că alcătuiau mai mult organizaţii de ajutor reciproc şi în cadrul lor se aflau (cum e cazul „Asociaţiei generale a lucrătorilor din Roimînia") atît patroni, cît şi lucrători, avind astfel caracterul unor organizaţii de tip corporativ. Din punct de vedere ideologic aceste asociaţii erau încă străine de ideologia socialismului ştiinţific, în schimb erau receptive faţă de tendinţele lassaleiene, anarhiste, socialist-utopice, ceea ce le dezarma în lupta lor împotriva exploatării. Dealtfel această luptă nu era dusă conştient, pe un plan larg, împotriva exploatării capitaliste, a statului burghez şi a capitalismului ca sistem, ca orînduire, ci era o luptă parcelară, împotriva opresiunii patronale.
Paralel cu această activitate a muncitorilor din fabrici şi ateliere, apar la noi în ţară după 1871 cercuri revoluţionare secrete, sub influenţa indiscutabilă a mişcării revoluţionare ruse şi a Comunei din Paris. Astfel în anii 1874—76 apar la Iaşi, Galaţi, Bucureşti, Ploeşti etc., grupări alcătuite mai ales din intelectuali medici sau studenţi în medicină, avocaţi, funcţionari etc., dintre care unele se intitulează chiar cercuri socialiste. Aşa cum am văzut, un irol determinant în organizarea acestor cercuri l-au avut refugiaţii politici ruşi. Dar alături  de ei găsim admirabile figuri de revoluţionari ro-
19) Vezi ,,începutul răspîndirii marxismului în Romînia". Crearea Partidului social-democrat al muncitorilor din Romînia (1893) P.S.M.D.R. între anii 1893—1900 în „Analele Institutului de istorie a partidului de pe lîngă CC. al P.M.R." an I, nr. 4 octombrie, decembrie 1955 p. 74—110.
C. D. GHEREA
147
mini ca Eugen Lupu 2°) sau militanţi ca Manicea, S'tănceanu, Istrati etc., etc.
Din punct de vedere ideologic nici aceste cercuri nu erau marxiste. Predominante erau concepţiile narodnice, aduse din Rusia, apoi cele bacuni-niste. Pentru membrii acestor cercuri rolul istoric al proletariatului era foarte neclar. Ei militau pentru transformarea socială cu ajutorul „comunelor ideale" (cum iau naştere în America din iniţiativa refugiaţilor ruşi) dominate de o morală puritană, sau a falansterismului. Politiceşte ei luptă pentru înfăptuirea unor reforme democratice generale, pentru ameliorarea situaţiei ţărănimii, ceea ce în configuraţia politică a epocii este un lucru important. Nu trebuie neglijat faptul că în aceste cercuri alături de un interes acut pentru operele lui Cernîşevski apare interesul faţă de opera lui Marx. Este extrem de importantă formaţia intelectuală a membrilor acestor cercuri sub influenţa unei concepţii atît de luminoase ca aceea a democraţilor revoluţionari ruşi. In cadrul acestor cercuri se întîlnesc două mari tradiţii demccrat-revoluţionare : aceea a lui Bielinski, Cernîşevski, Herţen, Do-broliuboiv etc,, şi aceea a lui Bălcescu. Refugiaţii ruşi, din momentul în care încep să înveţe limba romînă, caută şi citesc scrierile lui Bălcescu.
Fenomenul care credem că trebuie subliniat, în această epocă, este paralelismul dintre dezvoltarea asociaţiilor muncitoreşti şi a cercurilor secrete revoluţionare. Activitatea intelectuală este deci ruptă de aceea a maselor. Acest fapt nu va fi fără urmări în mişcarea noastră muncitorească.
Cercurile secrete de la noi au legături intense cu cercuri similare din Rusia, în primul rînd, şi cu cercurile revoluţionare ale refugiaţilor ruşi din Geneva, Paris, Londra etc. De asemenea există legături cu revoluţionarii Bulgari, .Sîrbi, Irlandezi, Italieni etc. etc.
In ce constă activitatea acestor cercuri ? Din lectura atentă a documentelor găsite în ultimii ani reiese că, la început cel puţin, activitatea primordială era trecerea ilegală în Rusia a materialului propagandistic venit din Occident.
In această direcţie s-a depus o activitate imensă, ale cărei proporţii exacte nu le vom şti niciodată, dat fiind caracterul ei strict conspirativ. Ne putem face însă o idee în acest sens, din. mărturia unui participant la munca cercurilor, Zamfir C. Arbure, care narează în volumul memorialistic „In exil" istoria unui astfel de transport de literatură ilegală, dînd şi unele cifre : „Cercul revoluţionarilor din Moscova, într-o scrisoare transmisă mie (la Geneva n. n.) prin intermediul lui Eugeniu Lupu din Iaşi, cerea grabnic ca să-i expediez 10.000 de „Chitraia mecanica", 10.000 de „Patru fraţi", o povestire tendenţioasă pentru popor, 10.000 bucăţi din scrierea lui Flerovsky „Cito eto bratti" şi o a doua ediţiune din cartea mea despre i.Comuna din Paris". Lucru firesc ca o aşa mare comandă să fie executată într-un timp foarte scurt, era absolut imposibil. Primo, clin cauza că la tipografia noastră n-aveam decît trei lucrători culegători ; secundo, că ne lipseau mijloacele necesare pentru tipărirea unei aşa mari cantităţi de cărţi şi broşuri. După o sfătuire cu amicii grupului „Rabotnik" am luat ho'tărîrea de a tipări numai pe jumătate comanda făcută... Ne-am pus pe lucru şi lucrînd cîte 14 ore pe zi — am dat-o gata" 21) ; iar în altă parte, o relatare a unui alt transport de literatură ilegală : „In curînd... sosiră şi sutele de .kilograme de cărţi tipărite la Londra şi Geneva, încă de rep.au-
2") Un frumos portret al lui Eugen Lupu poate fi găsit în .memorialistica lui Arbure (vezi „In exil" pag. 114—121)
2ij Z. C. Arbure, op. cit. pag. 188—189
10*
148
ION VITNER
zaţul A. Herzen. Cu aceste cărţi aveam de făcut încercare, expediindu-le cu ajutorul contrabandei peste Prut. Deci imediat ce am1 scos cărţile de la depoul căilor ferate, am plecat tus-trei, Zdanovici, Eugeniu Lupu şi eu la Sculerii, dueînd în căruţa noastră patru pachete de cărţi şi broşuri, fiecare pachet avea o greutate de 20 kilograme..." 22)
La Iaşi, Bucureşti, Ploeşti etc., se crează adevărate depozite de literatură interzisă în Rusia, la membrii sau simpatizanţii cercurilor revoluţionare, iar corespondenţa lor este plină de indicaţii pentru asemenea transporturi, sau de întâmplări dramatice cu transporturi rătăcite sau surprinse de autorităţile ţariste.23)
In acelaşi timp refugiaţii ruşi studiază problemele sociale romîneşti pentru a-şi da seama în ce direcţie şi cu ce mijloace trebuie să-şi ducă activitatea. O problemă care-i interesează îndeosebi este aceea a configuraţiei mediului intelectual. Primele impresii sînt deziluzionante. Majoritatea intelectualităţii este adeptă a liberalismului, iar în ceea ce priveşte socialismul, el este văzut numai prin prisma prejudecăţilor. O scrisoare a lui Codreanu din 16 mai 1875 (?) exprimă această deziluzie sub forma unei filipici la adresa intelectualităţii liberalo-file : „Majoritatea intelectualilor de aici e educată în spiritul teoriilor liberalismului francez. In radicalismul lor ei nu vor să se ridice nicidecum mai presus de Quinet, Laboulet. La noi „muncitorii sînt proprietari de pămînt", „de aceea socialismul nu poate avea loc la noi" — iată ce spun aici toţi liberalii cînd aud ceva de socialism. Găsim la intelectualii din Romînia aceleaşi înjurături dezgustătoare şi aceeaşi calomnie la adresa socialiştilor, ca şi în cercurile liberale din Occident. Intr-un cuvînt mă aflu aici în mijlocul unei intelectualităţi revoltător de scîrboase. Dar sper şi cred că se va putea face ceva cu tineretul. Fără îndoială că voi fi în bune relaţii cu poporul. Totuşi va fi mult de lucru aici. Nu s-a făcut încă absolut nimic în privinţa răspindirii, a propagării socialismului. Nu sînt decît prejudecăţi supărătoare, revoltătoare împotriva lor..." 24) Iar în altă scrisoare : „Imtrsun cuvînt, mu există de loc cărţi bune. Cu editarea unor asemenea cărţi, cu traducerea celor mai potrivite cărţi în care să se lămurească, în care să se elaboreze socialismul — iată cu ce va trebui să începem aici propaganda în rîndurile tineretului studios. Totodată vor trebui alcătuite şi traduse cărţi şi pentru popor. După cum vedeţi aici totul trebuie făcut de la început. E nevoie de multe cunoştinţe, talente şi fonduri materiale... Deocamdată (sînt) singur, fără cunoştinţe, fac cunoştinţă cu instituţiile din Romînia, cu viaţa muncitorilor ei, studiez şi ştiinţele care au o legătură cu cauza eliberării poporului, studiez şi medicina pentru a avea bani pentru aceeaşi cauză... şi sper şi cred că dacă nu cu surle şi fanfare, apoi fie şi foarte modest, socialismul va începe să se răspîndească şi printre romîni, ca o veste nobilă care promite eliberarea de sub jugul suferinţelor." 25)
In corespondenţa membrilor cercurilor secrete cuvinte de cald elogiu sînt închinate poporului iromîn. Intr-un fragment dintr-o scrisoare a lui Zubcu Codreanu aflăm această apreciere : „...cu cît mai mult trăiesc în Romînia cu atît mai mult mă conving că poporul muncitor romîn nu poate constitui în nici un caz o bază mai nesigură pentru propovăduirea evoluţiei
22) Ibidem, pag. 119
23) vezi Doc. 431 pag. 637 în „Documente privind istoria Romînilor" op. cit.
24j Ibidem pag. 609 25) Ibidem pag. 703
C. D. GHEREA
149
sociale decît alte popoare europene, în rîndurile cărora a început de acum această propovăduire. In rîridurile poporului romîn nu se manifestă nici un fel de dragoste faţă de ţar, prinţ sau faţă de alt cineva asemănător, ceea ce ar putea frîna succesul propagandei. In rîndurile poporului nostru s-a format zicătoarea „schimbarea domnitorilor, prinţilor — bucuria nebunilor". Faţă de nobili, „boierii" romîni, poporul are o atitudine duşmănoasă, ceea ce dovedesc, între altele, cîntecele populare romîneşti. Ţăranii romîni, mai ales cei care trăiesc în munţii Valahiei, aşteaptă ca şi ruşii care trăiesc pe malurile Volgăi, să apară din nou un oarecare ramm-revoluţionar ■— Vladimirescu, care să-i organizeze şi să-i conducă împotriva boierilor şi „ciocoilor".
Am insistat asupra acestor date epistolare, pentru că ne oferă foarte clar situaţia extrem de grea, de adevărat pionierat social, pe care au trebuit s-o înfrunte membrii cercurilor revoluţionare. Au trebuit să învingă ideea atît de răspîndită în mediul intelectual că socialismul ar însemna pentru Romînia, o plantă exotică, lipsită de viabilitate, şi lupta în această direcţie ne aminteşte de amplele polemici ele mai tîrziu ale lui Gherea împotriva conservatorilor, liberalilor, şi poporaniştilor, uniţi cu toţii în jurul acestei idei. Au trebuit, pe urtmă, să organizeze o presă şi o activitate editorială socialistă. Presa mişcării noastre muncitoreşti, din a doua jumătate a secolului XIX, constituie — cu toate limitele şi inconsecvenţele ei ideologice — un model de publicistică realizată la un înalt nivel intelectual. Corespondenţa găsită ne destăinuie întreaga trudă, zbuciumul moral, grelele sacrificii materiale care au fost făcute de aceşti pionieri ai socialismului ro-mînesc pentru a înjgheba o presă muncitorească. Vom vedea rolul însemnat pe care Gherea 1-a avut în această privinţă. Şi în fine, materialul documentar pe care astăzi îl putem consulta, ne vorbeşte, în accente dramatice, de multe ori, despre situaţia materială extrem de precară a acestor pionieri: Ei trebuiau să-şi cîstige existenţa zilnică şi în plus să contribuie materialmente pentru acoperirea multiplelor nevoi ale „cauzei". Ajutoarele pe care le primesc din afară, sînt sporadice şi neîndestulătoare.
In felul acesta ne explicăm şi multiplele ocupaţii şi profesiuni pe care Gherea le-a practicat, pînă a devenit birt aş al gării Ploeşti.
Reîntors din Elveţia, în mai 1857, el intră — cu ajutorul inginerului polonez Kaceanovski, membru al cercului revoluţionar din Iaşi — ca lucrător la o fierărie din Iaşi (de lîngă fostul hotel Binder). In acelaşi an se căsătoreşte. Este extrem de interesantă şi de mişcătoare o scrisoare a lui Gherea din acest timp, către dr. Russel, care reflectă profilul moral, extrem de pur, al tînărului revoluţionar.
„Scumpii, de o mie de ori scumpii mei prieteni!
Am primit scrisoarea voastră în care sînteţi de acord cu rugămintea mea. Dacă nu m-aş teme că mi se vor face reproşuri din cauza excesului de sentimentalism, aş spune că scrisoarea voastră m-a făcut să lăcrimez. Sînteţi de acord să mă ajutaţi (sau ceea ce e tot una) mult mai mult decît mă aşteptam, mult mai mult, în sfîrşit, decît am cerut în scrisoarea mea. Situaţia voastră financiară este într-adevăr slabă şi a vă lega încă un om de g'nt ar fi urît din partea mea (deşi sînteţi de acord cu aceasta, dar este grea de iot, zău aşa). V-am scris că vor trimite din Bucureşti pentru întreţinerea ei 40—50 franci pe lună. Acum primesc în fiecare lună de la fratele meu 25 ruble lunar. Jumătate din aceşti bani îi voi trimite ei.
Afară de aceasta îmi scriţi că în mai va trebui să luaţi o fetiţă care să ajute pe Liubov Fedorovna. Dacă âdamna mea va trăi cu voi, acest lucru va fi de prisos, căci ea nu va sta cu mîinile în poală şi s-ar plictisi, căci
150
ION VITNER
este obişnuită cu munca. Deci cred că sosirea ei nu vă va jena din punctul de vedere financiar, poate o să vă deranjeze din alte puncte de vedere.
Deşi a suferit mult, a protestat atît de mult, ea este totuşi un copil, un copil în vîrsta de 16 ani, care fără sprijinul moral al altora poate să piară uşor. Tocmai acest sprijin v-am solicitat. Este sălbatică şi în ciuda tuturor eforturilor depuse de tatăl el şi de amanta lui, aceştia nu au reuşii s-o civilizeze. „Ne chinuim cu ea" mi se pltngea amanta tatălui, „acolo la mahala, este gata să sucească capetele ţăranilor, atît de, veselă e, iar cînd o ia tatăl la mine, unde toată lumea e bine crescută, cumsecade, ea se ascunde de toţi, devine mută, pe scurt sălbatică l" Cred că un timp oarecare se va ţine departe de voi, dar îi va trece repede că sînteţi oameni simpli, aceiaşi ţărani, numai cu mai multe cunoştinţe şi mai dezvoltaţi. Aşa s-a purtat cu Codreanu care a venit din Rusia. La început se ascundea de el, iar după cîteva zile, după ce a văzut că e un «3m simplu, s-a împrietenit cu el. Cu ea Codreanu poate să-şi încerce puterile sale de propagandă, căci ea aparţine în întregime ţăranilor, deşi s-a căutat în mod sistematic să se dezrădăcineze în ea tot ce-i firesc, ţărănesc. Dragă Ion, să ceri unui om care iubeşte să nu idealizeze puţin pe omul ce-i este drag, înseamnă să ceri unei păsări să zboare fără aripi, unui om lipsit de picioare să alerge etc. Este tînără, frumoasă. Dacă ar fi fost obişnuită cu o viaţă uşoară, ar fi putui să devină cu uşurinţă amanta unui bogătaş pervers. In loc de asta ea trăieşte cu mine, or eu duc o viaţă cu nimic mai bună decît voi. I-am spus că plec de aici. ea mi-a răspuns că va pleca cu mine. Atunci cînd i-am arătat mizerile vieţii noastre de burlac, ea mi-a răspuns că e atît de bine, că îţi voi putea dovedi că ie iubesc... Apoi i-am vorbit cu privire la condiţiile în care va locul, ea a răspuns, fireşte, că toate acestea sînt fleacuri. „Oare nu ştii — mi-a răspuns ea — că pot sta în cele mai proaste condiţii". Şi aceasta chiar este aşa. D-ta, Codreanu, ai văzut doar gaura în care am stat cu prietenii mei, acolo am locuit împreună cu ea un timp oarecare şi lucrul acesta n-o deranja de loc. Ea n-a avut încă timpul să guste din otrava numită viaţă de boier şi chiar dacă a gus\tat puţin, din fericire are un organism tare şi nu s-a otrăvit. In ce priveşte întrebarea d-tale cu privire la faptul dacă vrea să-şi schimbe felul de trai, îţi pot răspunde că trăind cu mine ea l-a schimbat şi se simte foarte bine, dar aceasta nu se face în numele unei idei, ci pentru că nu este stricată. Ea m-a rugat să vă scriu următoarele : este foarte bucuroasă, foarte recunoscătoare şi va fi fericită dacă vă va putea mulţumi pentru tot ce aveţi de gînd să faceţi pentru ea. Sînt acum în relaţii bune cu tatăl ei, dar încă nu ştiu cum va primi faptul că vreau s-o duc de aci. Poate să se opună şi să facă uz de puterea sa părintească. Are nevoie de ceva acte ? Dacă va fi cazul să Intre undeva la şcoală, fireşte că va avea nevoie de acte, dacă tatăl ei ne va pune beţe în roate, va trebui să mă însor cu ea — nimic de făcut.
Scrie-mi dacă în virtutea puterii sale părinteşti el nu poate s-o reţină. Scrie-mi despre aceasta, precum şi adresa d-tale amănunţită şi cum poţi fi găs't\t. Poate că-mi va fi impasibil să plec cu ea, căci călătoria aceasta va trebui să coste mulţi bani, iar doamna n-a plecat încă niciodată din Iaşi şi nu cunoaşte cum merg lucrurile, aşa că-i va fi greu la drum şi fără adresa cea mai exactă poate să nu vă găsească.26).
„Do-amna mea", cum o numeşte atît de poetic viitorul critic, — este Sofia Gherea, femeie energică, inteligentă şi cultivată, traducătoare în limba romînă a lui Cehov. Dacă idealului său social Gherea nu i-a fost consec-
') Arhivele Institutului de Istorie a Partidului. Dosar nr. 13 Document 267
C. D. GHEREA
151
vent în schimb s-a dăruit idealului familial cu toată puritatea, fiind la vîrstă matură acelaşi îndrăgostit înflăcărat pentru „doamna "lui, ca în prima zi a legăturii lor romantice.
Fericirea tinerilor soţi este zguduită de seismele mizeriei. Gherea nu cîştigă îndestulător nici pentru propria lui întreţinere şi atunci cînd Sofia nu este adăpostită la Russel sau la Codreanu, munceşte dîn greu alături de soţul ei. Atunci cînd prietenii nu-i pot dărui Sofiei rufărie sau rochii de schimb, spălatul garderobei în exemplar unic comportă claustrare în casă, iar pierderea unei saltele sau a unei plăpumi, prin desele peregrinări ale Sofiei, ia proporţiile unei catastrofe, fiind de neînlocuit. Cu un astfel de prilej Gherea îi scrie lui Russel : „Nici nu avem pe ce să dormim şi nici cu ce să ne învelim. In situaţia noastră nu avem nici posibilitate să ne cumpărăm ceva. Nu ne rămîne decît să ne tăvălim pe jos ca nişte clini."
Dincolo de expedientele care-1 ajută să-şi ţină viaţa, ocupaţia lui principală rămîne organizarea trecerii ilegale peste Prut a materialului propagandistic, muncă plină de riscuri. Fire sensibilă, Gherea trăieşte cu intensitate primejdiile prin care trec tovarăşii lui care transportă şi difuzează materialul în Rusia. Veştile cu privire la ajungerea la destinaţie a transportului, sînt aşteptate cu înfrigurare, iar căderea materialului şi a oamenilor în mîinile Ohranei îl descumpănesc. „Ultimul scandal cu mărfurile (adică materialele ilegale, n.n.) lui Ralli (numele conspirativ al lui Z. C. Arbure n. n.) a arătat tuturor celor care m-au ajutat, mi-a arătat şi mie însumi toată neputinţa noastră, tot tembelismul nostru. Cărţile împreună cu oamenii... au fost expediate încă de actum trei săplăm'mi şi pînă în prezent nu se ştie nimic, deşi mi s-a promis să fiu înştiinţat imediat în aceeaşi zi după sosirea mea la faţa locului. Aproape e sigur că li s-a întîmplat vreo nenorocire. Şi astfel, d-ta, dragul meu Codreanu, mă-nţelegi, că în toate împrejurările astea mi-am pierdut hotărît cumpătul... nu, dragul meu, să se ocupe cine vrea de această plăcută activitate — de predarea mărfurilor şi oamenilor noştri în mîinile duşmanilor, iar eu nu voi face nici o mişcare decît să fac vreun rău în mod conştient. E aproape sigur că nu voi rămîne aici. Numai nu ştiu cum să comunic aceasta în Rusia, dacă celor plecaţi într-adevăr li s-a-ntîmplat vreo nenorocire. Inima mi se fringe, cînd îmi aduc aminte despre aceasta..." 2S)
Neavînd nici o meserie, se gîndeşte să plece la Viena pentru a învăţa una, dar Sofia vrea să plece împreună cu el, ceea ce este imposibil pentru că pleacă în'trueîtva în aventură, într-un oraş în care nu cunoaşte pe nimeni.28)
La un moment dat este vorba să plece împreună cu Sofia la Paris 30) dar renunţă. Pe de altă parte, mişcarea revoluţionară intenţionează să-1 trimită în Asia Mică, unde existau foarte mulţi ruşi, duşmani înverşunaţi ai ţarismului, grupaţi într-un fel de sectă sub numele de „adepţii lu'i Nekra-sov". Infirmitatea lui Gherea, deci faptul că ar putea fi reperat uşor de către agenţii Ohranei, face ca acest plan să nu se realizeze.31)
In schimb îl aflăm pe Gherea după cî'tva timp — în primăvara anului 1876 — la Bucureşti, chemat probabil de către Codreanu.
Aici, împreună cu revoluţionarul rus Jebuniof, deschide un atelier de arămărie şi locuieşte împreună cu revoluţionarii bulgari Stambuloff32) şi
27) Documente privind istoria Romîniei, op cit., pag. 667
28) ibidem, pag. 806
29) ibidem, pag. 647
30) ibidem, pag. 548 al) ibidem, pag. 70
32) Devenit mai tîrziu dictator al Bulgariei
152
ION VITNER
Botev, într-o odaie mizeră din str. Nerva Traian 165, la o anume Elisabeth Harding (cel puţin corespondenţa, el cere să-i fie trimisă pe această adresă). împreună cu studenţii Stănceanu, Manicea, Istrati, Gherea organizează cercul socialist din Bucureşti.
în această perioadă Gherea se consideră marxist şi face distincţie între poziţia' sa politică ş'i nuanţele de „socialism" nemarxist. Intr-un manuscris aflat la Arhivele Institutului de Istorie a Partidului de pe lîngă C.C. al P.M.R. am găsit următoarea însemnare memorialistică : „Am cunoscut bine pe Stambulov. înaintea războiului ruso-turc. Eram tineri amîndoi, foarte tineri. Et era pe atunci un fel de socialist lavrovist, vperodovetz, eu pe atunci deja eram marxist (şters: adică marxisto-poporanist). Dormeam amîndoi într-o cameră săracă, îngustă şi joasă în strada Nerva Traian şi discutam toată noaptea, iar ziua consumam vrafuri de ardei graşi copţi. De ce tocmai ardei graşi ? Pentru că erau mai ieftini decît pîinea. De atunci toate s-au scumpit grozav şi ardeii şi pîinea şi toate necesarele vieţii, numai patriotismul a devenit ieftin, a devenit o monedă curentă şi... ştearsă".33)
îndemnat probabil de nevoile mişcării, el părăseşte în curînd capitala şi pleacă la Ploieşti. Şi aici Gherea deschide un atelier de arămărie, dar tre-burile-i merg foarte prost şi familia s-a înmulţit, cu o primă născută (Ta-nia). Atelierul ar putea să lucreze, dar în Ploeşti nu se găseşte lignit. Şi atunci îi scrie disperat o scrisoare lui Russel : „Dragă John. Am la dumneata următoarea rugăminte. După cum prea bine ştii, am deschis un atelier ; deodată însă s-a iscat un scandal: pentru sudarea crătiţilor este nevoie de lignit, iar la Ploeşti nu se' găseşte nicăieri. Ce-i de făcut ? Arămarii de aici nu sudează fundul ci îl fac dintr-o bucată întreagă", şi îl anunţă, pe Russel că va veni la el un prieten căruia roagă să-i procure o sută ocale de lignit. „Nu uitaţi — adaugă el — că fără lignit va trebui să închidem atelierul, iar în condiţiile actuale acest lucru nu prea ne convine. Ah ! aceste împrejurări ! Astăzi s-au întîmptat atîtea lucruri! N-am în buzunar mai mult de 30 centime, la băcănie sîntem datori 6 franci, şi mai mult nu ne mai dau pe datorie; de o săptămînă ne hrănim cu fasole şi fiica mea este nemulţumită de cantitatea prea mică ide lapte, care i se dă. Fasolea începe să se facă simţită. Lucrul dracului!... Pentru două apartamente trebuie să plătim de la Sfîntul Gheorghe pe o jumătate'an înainte. Intr-un cuvînt lucrurile stau foarte prost! şi fratele nu trimite bani, fie el blestemat! Eu şi Sofia sîntem foarte recunoscători Liubei Feodorovna în numele fiicei noastre. In treacăt remarc că am fost înşelat, că în loc de băiat am o fată. Credeam că voi fi mulţumit, dar tot ce am poate fi numărat pe degete. Fiica mea are o singură cămăşuţă aşa că atunci cînd i se spală, rămîne aşa cum s-a născut pe lume. Llubov Feodorovna are cu ce confecţiona două cămâ-şuţe, acest lucru ar fi tocmai ceea ce trebuie." 34)
într-o altă scrisoare din aceeaşi epocă,135) Gherea îl informează pe un prieten — probabil pe dr. Russel — că ar dori ca Sofia să vină la Bucureşti pentru a învăţa —• fără plată — meseria de spălătoreasă deoarece la Ploeşti nu sînt spălătorese bune, „care spală pentru ;boieri". In aceeaşi scrisoare Gherea îşi informează prietenul că fetiţa îi este grav bolnavă, că medicul i-a prescris o reţetă pe care nu o poate face deoarece costă 3 franci şi nu mai are de unde-i lua.
In acest răstimp izbucneşte războiul romîno-ruso-turc, care complică la maximum existenţa refugiaţilor politici. Armata rusă ,vine în ţară înso-
33) Arhivele Institutului de istorie a Partidului, dosar 44, vol. I, Ms. nr. 12 pag. 11.
34) Documente privind Istoria Romîniei, pag. 662.
35) Arhivele Inst. de Istorie a Partidului, Dosar 13 doc. 515.
C. D, GHEREA
153
ţită şi de aparatul poliţienesc respectiv. Or, fiind timp de război, pe baza legilor excepţionale,în vigoare, poliţia ţaristă poate aresta oricare cetăţean rus. Agenţii Ohranei au misiunea de a lichida cercurile revoluţionarilor ruşi cu cea mai mare violenţă şi o întreagă reţea de spionaj împînzeşte graniţa răsăriteană» ca şi marile centre ale ţării.
Mulţi refugiaţi părăsesc ţara, plecînd în Occident. Cei rămaşi îşi continuă activitatea în mod realmente eroic. Sînt luate măsuri de precauţie, printre altele refugiaţii nu-şi mai scriu în limba rusă, ci în romîneşte. In-tr-o scrisoare din 15 aprilie 1877, Codreanu scria lui Russel şi soţiei lui : „Nu vă mai scriu ruseşte şi vă poftesc şi pe dumneavoastră să-mi scriti de-acum înainte romîneşteJ36)
Guvernul ţarist face presiuni asupra autorităţilor romîneşti pentru arestarea tuturor revoluţionarilor ruşi aflaţi în > ţară. Dar se pare că în sî-nul guvernului eixistă divergenţe şi organele executorii nu se grăbesc în această privinţă. In urma unei convorbiri cu Radu, cum îl numeşte amical Gherea într-o scrisoare pe Radu Mihai, prefectul poliţiei Capitalei, sînt obţinute ştiri liniştitoare : „In comparaţie cu felul în care se procedează cu oamenii noştri în străinătate, trebuie într-adevăr să recunoaştem că aici deocamdată nu sîntem relativ urmăriţi; dar se ştie că guvernul rus a cerut cu toate formele necesare arestarea tuturor nihiliştilor. Ştii desigur că Hart-man a fost arestat la Paris. Pe aceste fapte se sprijinea R. pentru a dovedi că ei încearcă să ne apere şi să ne ajute şi că dacă s-ar întreprinde ceva împotriva noastră, aceasta datorită lui Cogîlniceanu, lui Creţulescu care îi cauzează lor şt mai mult rău decît nouă. In toate aceste cazuri este o părticică de^ adevăr. Comunică cum stau lucrurile la voi, ca să ştim ce să spunem aici. Te previn — adaugă Gherea — că la Iaşi a fost trimis cunoscutul spion1 Vpronovici. A fost la Paris tîn toate cercurile radicale, l-a trădat pe Lopatin. E un om primejdios. Locuieşte la Iaşi sub numele de Savcenco. Semnalmentele lui: e un om de statură înaltă, solid, blond, barba roşcată, ochii albaştri, nevasta lui e o evreică grasă, o brunetă foarte drăguţă". 3J)
In momentul în care începe războiul Gherea îşi procură un paşaport american pe numele Robert Jeenx (sau Jincs). Adresa pe care o indică prietenilor la Ploeşti este Robert Jeenx, strada Spitalului, casa Păltineanu. Nu ştim cum a obţinut Gherea acest paşaport, dar se pare că lucrul era plănuit mai de mult, din momentul în care Gherea lucra „la graniţă", la Iaşi. Intr-o scrisoare către Russel, din acejl timp, Gherea adaugă printre altele : „Scrie-ţi-mi, vă rog, cum se spune în englezeşte : „şchiopătez de piciorul drept",38) rugăminte care poate părea bizară dacă nu este pusă în legătură cu semnalmentele care trebuiesc trecute în actele oficiale.
împovărat de o situaţie materială foarte grea, nesigur în ceea ce priveşte libertatea şi chiar viaţa, în calitatea lui! de fost revoluţionar rus, Gherea este nehotărît în ceea ce priveşte măsurile pe care ar trebui să le ia : „După cum vezi —• îi scrie el lui Russel — am ghicit în ce priveşte războiul, deşi pe propria mea piele. Dracu' ştie ce trebuie să facă omul. Să stai în pacostea care va fi ■în Romînia, măcar de-aş fi sigur, aş putea răbda mizeria şi aş putea să mă ascund. Dar copiii sînt mici şi mai ales n-am un ban pentru existenţă. Pe scurt, lucrurile se prezintă albastru de tot... Ce se aude cu locul d-tale ? Ce-ai de gînd să faci cu Liubov Feodorovna ? Mi se\ipare că va trebui s-o trimit pe Sofia din nou la Iaşi, numai că nu am
'')) „Documente" op. cit., pag. 523 7 ibidem, pag. 650
') Doc, privind istoria Romîniei, op. cit. pag. 750
154
ION VITNER
bani. Blestemat să fie războiul acesta". Iar,în post-scriptum : „Sofia şi fetiţa mea vă îmbrăţişează, pe d-ta şi pe Liubov Feodorovna şi vă mulţumesc pentru rochia trimisă." 39)
Un timp foarte scurt Gherea este corespondent — cu şapte copeici pentru un rînd — al ziarului „Novoie Vremea" („Timpul nou") al faimosului Suvorin, despre care Lenin spunea că : „Războiul ruso-turc i-a ajutat acestui carierist să se găsească pe sine şi să-şi găsească cărăruia de lacheu..." 40), iar Cehov care-1 detesta, scria despre el : „Suvorin este un mincinos, grozav de mincinos, mai ales în aşa zisele momente de sinceritate ; poate că e sincer cînd vorbeşte dar nu poţi garanta că peste o jumătate de oră nu va spune exact contrariul"'. Despre „Novoie Vremea" Cehov spunea că : „se bucură de o reputaţie foarte proastă, colaboratorii ei sînt numai oameni sătui şi mulţumiţi".
Gherea îl informează pe Codreanu că a trebuit să se ducă la Bucureşti pentru că a primit o scrisoare de la Suvorin, care-1 primeşte corespondent al ziarului, ceea ce înseamnă că Suvorin a, fost la Bucureşti şi că Gherea s-a văzut cu el. După trei corespondenţe apărute în ziar, Gherea îi scrie lui Codreanu extrem de tulburat, că munca pe care o face este „stupidă" şi „urîtă". De cînd a citit corespondenţele apărute — spune el ■— „nu pot să mai scriu", „mă apucă frigurile." Informaţiile trimise cu onestitate sînt răstălmăcite de către ziar în aşa măsură încît Gherea scrie' că nu vede nici o diferenţă între „vînzarea cugetării" („ce este altceva decît vînzare — adăugă el — a scrie într-un jurnal atît de stupid ca „Timpul nou") şi „Vînzarea corpului de către o femeie publică". Ii scrie lui Codreanu că se mîngîie numai la gîndul că vina nu este a lui ci a acelora care-i prefac corespondenţele. Deci avatarurile lui Gherea, în legătură cu „Timpul nou" şi cu Suvorin, sînt asemănătoare cu cele ale lui Cehov, în, esenţă. 41)
Un timp se pare că stă la Bucureşti, deoarece adresa pe care i-o indică lui Codreanu este : „Robert Jincs", Bucureşti, strada Cometa nr. 26".
Aceasta este şi epoca în care viitorul critic se interesează îndeaproape de tradiţia noastră progresistă. El îi scrie lui Codreanu că din primii bani cîştigaţi trebuie să cumpere operele lui Bălcescu şi Şincai.
In mod aproape brusc situaţia sa materială se schimbă. Un ofiţer rus clei intendenţă, — care se pare că a stat în gazdă la el — văzînd mizeria indescriptibilă a menajului, îi propune lui Gherea să spele rufe pentru spitalul; rusesc din Ploeşti. Tn felul acesta Gherea intră în reţeaua „Crucii roşii" ruseşti şi — spirit inventiv — pune bazele unei adevărate şi extrem de înfloritoare întreprinderi cu centre la Ploeşti, Buzău, Brăila. Sediul pare a fi la Brăila, deoarece pentru mai multă vreme îl aflăm pe Gherea aici.
O scrisoare a lui Gherea către Russel confirmă începutul unei stări materiale înfloritoare, dar fără un corespondent similar pe plan moral :
„Scumpul, Iubitul meu John,
De mult nu ţi-am scris nimic. La scrisoarea d-tale n-am răspuns pînă acuma fiindcă aşteptam de o zi păn'la alta ca să pot transmite lui Boniface 100 de franci. Acuma ve trimit 100 de franci. Cum îţi merge d-tale ? Ştiu
39) ibidem, pag. 662
40) , V. Ermilov : Cehov, pag. 166
41) . Documente privind istoria Romîniei, pag. 648
C. D. GHEREA
155
că e rău, să mă erţi pentru întrebare, ştiu foarte bine ca să pot să mă îndoiesc o minută despre asta. Trebuie să fie cineva un mare ticălos ca să simţească o mulţumire acuma. Starea materială a mea nu e tocmai aşa rea, am un capital mare : aproape o\ mie de franci (din care 100 trimit lui Boniface) : pen la finita resbelulul cred că am să am v'o 3 mii de franci, într-un cuvent sînt bogat, dar nu e tot aşa şi cu starea a mea morală. AU dat am să ţie scriu, dar cred, că n-am să am nevoie de scrisoare, fiindcă am să vin la d-ta. La paşte, dacă n-are să se întemptă nimic extraordinar eu vin negreşit cu Alexandru, aşa ne-am hotărît noi. Trimet lui Liubov Feodorovna poza Sofiei şi puişorului meu. Mulţi complimenti şi salutări Liubov Feodo-rovnei. Eu şi Sofica ve salutăm şi ve dorim fericire din tota inima. Al d-tale pentru totdeauna
Cosl(ică)
Adio. Respunde-mi pe adresa D-lui Robert Cetăţui spălătoria rusească
Brăila
Eu ăţi scriu din Budeu, dar 'eu şed mai mult la Brăila." K)
Dintr-o scrisoare a lui Codreanu către Russel aflăm că Gherea a devenit un mic capitalist: „Costică încă n-a terminat cu spălătoria. Va avea vreo 10, poate 12 mii franci. Cît pe cît ademenit de Larsi era să plece la Paris cu femeie cu tot pentru totdeauna... Acuma desigur va rămîne aicea, să va muta la Bucureşti şi se va apuca de treaba romînească. A dat mai mult de 50 ruble unui Rus pentru a-i trimite cărţi ruseşti. Este încă tot la Brăila, de unde, poate, va veni la sfîrşitul lui septembrie în Bucureşti." 43). Iar într-o altă scrisoare dini5 septembrie 1877, Codreanu îl informează pe un prieten: „Costică elste în Brăila,-am primit de la el o scrisoare, nu-mi scrie nimica despre visurile -sale de-înainte de-a deveni, prin spălarea rufelor ruseşti mari capitalişti. Scrie că !gîndeşte să iee spălătoria în Buzeu unde va fi afacerea lui mai întinsă... Adresa lui Costică : Gara Brăila, Bahmeister Bisoff pentru Robert. Eu n-am avut timp să-i scriu lui Costică, din ce cauză d-ta nu i-ai trimis parale. Scrie-i singur. Acum el n-are nevoie de parale după. cum îmi scrie".44)
O întrebare .firească, ce nu poate fi ocolită, este : a părăsit Gherea, ameţit de succesele sale comerciale neaşteptate şi de bunăstarea atinsă, idealurile „cauzei" ? In bogatul material epistolar al epocii aflăm răspuns la aceasta. Intr-o scrisoare a lui Codreanu către Russel, din Piteşti, datată „19 octombrie seara", acesta vorbeşte despre mobilul febrilei activităţi comerciale a lui Gherea, despre dezgustul său pentru această ocupaţie şi dorinţa de a-i pune capăt : „In ziua de 16 a. c. am avut oaspeţi pe Costică şi pe Î3oniface. A doua zi a şi plecat, fiindcă şi eu am plecat la Stolnici. Ei au venit cu gîndul că te vor găsi şi pe D-ta în Piteşti. Costică vrea să se sfătuiască şi cu noi, dacă mai trebuie să continueze îndeletnicirea sa, cu spe-latul rufelor, dacă trebuie să se vîre în întreprinderi şi mai bănoase. El se plînge că afacerile lui îl costă moralmente foarte mult, că cer chestile abateri de la regulile! onestităţii. El vrea să afle, sîntem noi dispuşi a începe afacerea noastră publică dacă el va face bani prin întreprinderile sale. Numai sub această condiţiune el este dispus a continua a lucra, a se sili să
42) Arhivele Inst. de istorie a Partidului, Dos. 13, Doc. 516
43) Doc. privind istoria Romîniei, op. cit., pag. 627
44) Ibidem, pag. 629
156
ION V1TNER
capete în timpul războiului măcar vreo 40 de mii de franci. Eu i-am spus, că, cît mă priveşte pe mine şi, în mare parte şi pe d'-ta numai lipsa de bani mă ţine în nelucrare. L-am rugat, să facă .ce poate pentru a strînge cît mai mulţi bani. I-am spus chiar, că pe timpul războiului sînt şi eu gata a părăsi medicina pentru vreo afacere mai bănoasă. El a plecat de aici cu hotărîrea să-şi continue afacerile, să întreprinză tot ce-i va (fi) cu putinţă pentru a căpăta mai mulţi bani. Cu părere de rău, mie nu-mi prea vine a crede într-un noroc prea mare."45)
Ce semnificaţie are „afacerea publică" de care vorbeşte Codreanu ? Trebuie spus, în.primul rînd, că în timpul războiului, cu toată presiunea exercitată de autorităţile ţariste, cercurile revoluţionare secrete de la noi şi-au continuat activitatea lor, răspîndind material ideologic progresist în rîndurile armatei ruse. Acest material venit din occident era scos de la vama Iaşi (pe unde soseau coletele), de către) Eugen Lupu, însărcinat în mod special cu această misiune. Un martor şi participant la această acţiune, în timpul războiului, Z. C. Arbure relatează astfel modul în care s-a făcut răspîndirea materialului politic antiţarist în rîndurile armatei ruse.46) „După cîteva zile de şedere la Iaşi plecai direct spre Bucureşti, pentru a mă întîlni acolo cu doctorul Zubcu-Codreanu. Pe amicul meu îl găsii instalat într-o mică odăiţă din strada Teilor, închiriată la Căpitanul Groază. Mă oprii la dînsul pentru că-mi era incomod să'descind la vreun hotel. Peste cîteva zile sosiră din Iaşi şi coletele mele cu cărţi. Pentru a nu atrage atenţia poliţiei ruseşti asupra noastră, hotărîrăm : primo del a nu merge în persoană la gară pentru a le scoate, secundo de a nu le transporta la domiciliu nostru. In această -privinţă ne-a scos din încurcătură răposatul doctor C. Stanceanu, care pe atunci era intern la spitalul de copii din strada Dia-coneselor, pe unde acum se află ministerul de instrucţie. Dr. C. Stanceanu s-a1 dus la gară, a scos coletele şi le-a transportat la spital, unde le-a descărcat în odaia sa, cu prealabila .învoire a şefului său, răposatul dr. Ser-giu. Aşadar, lucrurile au mers pînă acum de minune — aveam un ajutor nebănuit de poliţia muscălească, aveam şi un depou sigur. Restul a mers şi mai perfect. Peste două-trei zile inundasem cu cărţile revoluţionare librăriile din capitală şi din provincie ; ofiţeri ruşi avizi de a pune mîna pe fructul oprit năvăliră asupra acestei mărfi cu aşa furie, încît două-trei săp-tămîni au cumpărat de la Graeve et Solozi47) etc., absolut tot ce am depus pe-acolo. Această izbîndă mă încurcase întrucîtva ; depoul meu se topea vădit şi-mi era ciudă că nu m-am aprovizionat mai bine. Din încurcătură însă m-a scos Dragomanov care, calculînd bine că coletele luate cu mine în curînd se vor epuiza, îmi expediase imediat ce a primit ştirea despre sosirea mea fără accidente în Romînia, peste 800 kilograme de cărţi... Adeseori am fost martor ocular cum la Graeve în librărie se înghesuia lumea militară pentru a cumpăra cărţile depuse acolo..." Autorităţile ruseşti, în persoana generalului Drenteln, interveniră pe lîngă guvernul romîn ce-rînd interzicerea vînzării în librării a cărţilor şi ziarelor revoluţionare. Guvernul a răspuns că nu poate face acest lucru, deoarece ar fi neconstituţional, dar că „autoritatea rusă poate lesne să ordone supuşilor săi de a nu cumpăra cărţi interzise". Un asemenea ordin a fost într-adevăr dat şi vînzarea literaturii antiţariste a început1 să scadă. Atunci a fost folosit un alt mijloc de răspîndire, cu ajutorul medicilor din armata rusă. „In curînd —
45) Ibidem, pag. 693
46) Z. C. Arbure, op. cit, pag. 391.
47) Librăria la care Gherea va edita mai tîrziu „Literatură şi ştiinţă".
C. D. GHEREA
157
scrie Z. C. Arbure — am organizat nişte transpoarte regulate de cărţi în mii ide exemplare, în următorul mod: Crucea Roşie avea pe-atunci trenurile sale speciale care circulau între Petersburg, via Ungheni şi Giurgiu. Medicii Crucii Roşii îmi aduceau în strada Teilor cuferile lor de lucru înguste şi lungi, văpsite cu culoare neagră şi avînd dintr-o parte crucea roşie reglementară. Aceste cufere erau pline cu scame şi bandaje — deşertau acest conţinut sub pat, şi umpleau cuferele cu cărţi şi broşuri. După această operaţiune cuferele ajungeau în Rusia fără nici o revizie pe la vamă".4S)
Relatări de acest fel cuprind numai un aspect, acela de relaţie cu mişcarea revoluţionară din Rusia şi din Occident care nu încetează o clipă. In sînul cercurilor revoluţionare de la noi rămăsese vie şi încă nerezolvată problema răspîndirii ideilor socialismului în ţară şi eventual a formării unui partid socialist. Problema se pare că ia un. caracter acut din momentul venirii în ţară a lui Arbure, după cum reiese dintr-o scrisoare a lui Codreanu către Russel din 1 septembrie 1877 : ,,D-1 Aivaza49), după cum ştii, a venit pentru mult timp în Romînia. D-lui mai ales-năzuieşte şi se gîn-deşte foarte serios la acelaşi lucru, la care ne gîndim şi noi, formarea în Romînia a unui partid socialist. Neapărat, că eu sînt nespus (de) bucuros de venirea d-lui Aivaza. D-lui ne va aduce o foarte bună bibliotecă şi o tipografie franceză, care prea lesne se va putea transforma în Romînească".50). Iar în decembrie, Codreanu îi scria lui Russel : „E posibil să viu cu Costică. El mi-a scris că va căuta< să vină la Piteşti ca să mergem împreună ia Dumneata... Sper să găsesc gata la Dumneata programul şi statutul societăţii noastre So dai-democratică romină. Eu de asemenea .vvoi aduce asemenea proiecte." 51
Entuziast pentru ideea unei astfel de asociaţii — dar mai ezitant' decît Codreanu — este Alexandru S. Truşcă, inginer silvic, membru al cercurilor secrete, tovarăş de muncă şi de mizerie alături de Gherea, la arămăria lui din Ploieşti şi pe; care scrisorile sale ni-1 redau ca pe un personaj pitoresc, care se declară a fi „a la Bakunin". într-o scrisoare adresată lui Codreanu (din 16 ianuarie 1878) Truşcă scrie : „Cu mare bucurie am luat cunoştinţă despre însemnata d-tale scrisoare, atingătoare de idealul nostru „a fi cît de mult util semenilor noştri". Scrisoarea d-tale, ce-i drept, e datată de mult, dar trebuie să ştii că Costică mi-a arătat-o de la 12 al acestei luni; scuzîndu-mă prin aceasta nu vreau să aduc vină lui Costică fiind fcă ştii cît face el pentru cauza noastră alergînd fără preget în toate părţile unde i se prezintă chestiuni de buzunar... Costică şî-a făcut un bun rost, seu ca să zicu aşa — a prins cheag, şi prin aplicarea s& firească în speculaţiune, are să fie mult timp înaintea noastră ca celu mai bun lucrător pentru... ştii d-ta... In scurt... îţi spun d-le Codrene că pe cît am putut înţelege din scurta întrevorbire ce-am avut-o cu Costică asupra scrisorii d-talle, ellu ca şi mine crede celle ce urmează : 1) că sîntem subţiri la buzunar (şi eu cred că chiar la minte de aceea ne interesează : ne trebuie înainte de toate cărţi) ; 2-lea, Trebuie... să ne constituim în societate (recunoscută ide stat) ; 3-lea. Trebuie să dobîndim adeziunea altora, căci numai 4, 5 inşi cîţi sîntem ce o să facem noi ? Prin fun-
48) Z, C. Arbure, qp, cit. 401—402.
49) Numele înscris pe paşaportul falş al lui Z. C. Arbure, cînd a venit în ţară.
50) Doc. priv. ist. Romîniei, op. cit., pag. 626. 5I1 Ibid. p. 636.
158 ION VITNER
darea societăţii noastre înţeleg strîngerea la un locu a cîtorva membri care să lucreze încontinuu la jurnalu ; uă bibliotecă cît de mică ; şedinţe şi o corespondenţă viuă. Aceste toate ceru opinteli grosnice care puse în lucrare nu acum vor reuşi". Truşcă deci cere ca deocamdată să se ducă o muncă în direcţie culturală şi el" chiar propune crearea unei „biblioteci circulante", pentru care şi alcătuieşte un sistem de fişă, cu consemnarea cărţilor pe care le deţine fiecare membru al cercului. El visează la o bibliotecă în care să se afle cărţile lui „Max Spenţer, Spilgăghen, Cernişevî, Pacpe, Lasal, Comte etc." îl anunţă pe Codreanu cu bucurie : „Costică a cumpărat scrierile lui Bălcescu ; mi le-a dat mie spre cetire. Găseşti într-însele gîndiri frumoase, stilul îmbelşugat de cuvinte romîneşti..." şi îşi exprimă dorinţa de a citi „magazinul istoric", jurnal în care a scris Bălcescu despre... „multe". Ideea de a scoate un ziar este răspîndită şi ea printre aderenţi. Truşcă este de părere că numele ziarului trebuie să fie „Economia socială sau Sociologia". „Titlul de socialism — scrie el — mi se pare prea fără formă şi vechi" (dat fiind că el era bakuninist) 52).
Din documentele pe care le avem astăzi la îndemînă se profilează două atitudini esenţiale în ceea ce priveşte formarea la noi a unui partid socialist, sau a unei „societăţi", cu răsunet mai larg în mase. Russel şi Codreanu sînt extrem de hotărîţi în această privinţă şi trec chiar la elaborarea unor lucrări menite să servească drept primă orientare ideologică. în 4 februarie 1878, Codreanu îi scria din Piteşti lui Russel (care se afla la Curtea de Argeş) : „în ultimul ,timp cresc mereu speranţele mele în posibilitatea dezvoltării societăţii proiectate în Romînia. Am primit cîteva veşti foarte plăcute. Meditează mai mult asupra lucrării proiectate de d-ta.53) 'Depune stăruinţă, principalul este ca opera proiectată să fie, dacă e posibil, convingătoare pentru societatea noastră. Pentru aceasta ea trebuie să fie foarte documentată, să fie însoţită de tot felul de argumente şi să fie de asemenea sistematizată. Nu mai spun că ea va trebui să fie pătrunsă de sentiment etc. Deci, s-o:scrieţi. Munca nu va fi în zadar. Şi eu lucrez de asemenea".54)
Altă atitudine este aceea manifestată de Gherea, împărtăşită şi de Truşcă, cum am văzut, şi care în locul entuziasmului pune dorinţa unui plan concret, cîntărirea exactă a posibilităţilor etc., etc. O scrisoare a lui Gherea către Russel (care-i vorbise de începerea propagandei socialiste la Curtea de Argeş) expune cu claritate punctul de vedere al aceluia care avea — într-un fel — răspunderea financiară a întregii întreprinderi : „Am primit scrisoarea d-tale, dar pînă acum n-am putut-să-ţi răspund. Sînt foarte bucuros că1 ai de gînd să vii la întîlnire, acolo toate se vor lămuri cel mai bine în privinţa felului în care trebuie procedat. Totuşi nu pot să mă abţin să fac chiar acum,unele observaţii cu privire la scrisoarea d-tale. Sînt absolut de părere că cel mai avantajos pentru d-ta ar fi să pleci la Bucureşti. Trebuie să fii şi d-ta de acord că la început acolo nu va fi nevoie de nici o propagandă sau exprimîndu-mă mai clar: cît timp nu sîntem organizaţi noi înşine, cît timp nu avem acolo forţe de intelectuali şi nici revistă, cît timp nu ne-am manifestat în faţa.societăţii romîne ca partid, propaganda şi încă la Curtea de Argeş nu poate avea nici o importanţă. 'Sîntem aşa de puţini că este imposibil să ne împrăştiem, şi trebuie să folosim toate forţele existente pentru ceea ce vom crede în momentul dat drept imperios nece-
52) Ibidem, pag. 560—563.
53) Este vorba probabil de lucrarea : „Un studiu psihiatric urmat de cîteva comentarii asupra ideilor sănătoase", apărut în 1880.
M); Doc. privind ist. Rom. op. cit. pag. 564.
C. D. GHEREA
159
sar, aceasta este părerea mea. D-ta gîndeşti oare altfel sau eşti absolut de acord cu mine; totuşi pentru ca să putem stabili ceva şl să nu fim ca lebăda, ştiuca şi racul, trebuie să ne vedem... Cel mai bine va fi să ne adunăm la Ploieşti unde se mută Aivaz. In ce priveşte partea materială care la început va fi o chestiune esenţială avem aici diferite planuri... Deocamdată nu am hotărît nimic, de altfel este foarte greu să hotărîm ce, mai ales pentru că ne lipseşte capitalul necesar. Cînd ne vom întîlni, ne vom sfătui. Am făcut un proiect ca d-ta, Codreanca şi soţia lui Aivaz să deschideţi în Bucureşti un birou medical^)."
Ceea ce trebuieşte reţinut din tot acest schimb de păreri este dorinţa, resimţită ca o necesitate, a membrilor cercurilor revoluţionare, de a părăsi limitele acţiunii lor de pînă acum şi de a, se dedica unei munci largi, care să cuprindă masele. Ideea că socialismul este menit să lumineze poporul şi că nu poate fi realizat decît prin adeziunea lui, îşi face drum în conştiinţa pionierilor socialismului romînesc. O încercare de a răspîndi învăţătura socialistă fusese făcută prin editarea gazetei „Socialistul" apărută în mai 1877, dar din care nu1 pot fi tipărite decît trei numere. Brătianu cere schimbarea titlului, pe care-1 consideră incendiar. Redacţia se conformează dispoziţiei şi ziarul apare cu titlul „Cuvîntul", dar numai un singur număr, pentru că publicaţia este interzisă.56)
In mijlocul acestor frămîntări Gherea este răpit de către agenţii Ohra-nef şi transportat sub pază puternică în Rusia. Vestea cădea ca o lovitură de trăsnet în mijlocul membrilor cercurilor socialiste, fiind prima manifestare brutală în Romînia a tendinţei spionajului ţarist de a reduce la tăcere toate elementele ostile lui.
(Continuare in numărul viitor)
55) Ibidem, pag. 64.
56) Fapt curios că nicăieri în corespondenta şi documentele timpului, destul de numeroase, nu se vorbeşte un cuvînt despre această publicaţie.
CRONICA IDEILOR
Acad.   C. 1. GZJLIAN
HEGEL ŞI CULTURA EPOCII SALE
I n scrisoarea către Ines Armând, Lenin a formulat extrem de precis cerinţa marxistă a abordării concret-istorice a fenomenelor : „întregul spirit al marxismului, întregul lui sistem, cere ca fiecare teză să fie analizată numai a) istoric ; b) în legătură cu alte teze ; c) numai în legătură cu experienţa concretă a istoriei" ') Aplicarea acestei importante indicaţii în interpretarea filozofiei hegeliene înseamnă a explica şi de ce şi cum a fost Hegel istoriceşte — adică obiectiv — determinat să dezvolte atît dialectica cît şi sistemul său idealist. Marxismul nu caută să rezolve pseudo'problema : de ce Hegel a fost acela care a dezvoltat dialectica şi totodată sistemul idealismului obiectiv la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX şi nu alt filozof, ci ne învaţă să căutăm cauzele obiective, concret-istorice ale apariţiei şi dezvoltării ideilor filozofice. Faptul că Hegel şi un alt filozof german a fost exponentul idealismului obiectiv şi al metodei dialectice — este întîmplător. Dar că metoda dialectică şi idealismul obiectiv trebuiau să-şi afle expresia printr-o concepţie filozofică în Germania în acea epocă era o necesitate obiectivă.
Pentru demonstrarea caracterului obiectiv determinat al contradicţiei între metodă şi sistem în filozofia lui Hegel, pentru a demonstra că atît latura pozitivă cît şi cea negativă au fost istoriceşte determi-
1) V. I. Lenin, Opere, Ed. rusă, voi. 35, p. 200.
nate este deosebit de necesară confruntarea filozofiei hegeliene cu întreaga cultură a epocii sale — sau cum spune Lenin — studierea ei „în legătură cu alte teze". Pentru interpretarea marxistă a filozofiei hegeliene, această confruntare este foarte importantă, pentru că dovedeşte amănunţit justeţea caracterizării dată de către clasici, filozofiei hegeliene — contradicţia între metodă şi sistem. Studiul atent al faptelor ne arată că această contradicţie fundamentală nu este specifică filozofiei hegeliene, ci există în întreaga ideologie a epocii, indiferent de faptul că ea se manifestă mai palid la unii scriitori şi artişti, iar la alţii mai puternic, indiferent de faptul că la unii domină trăsăturile pozitive, iar la alţii mai mult trăsăturile negative. Analiza amăn'unţită a chipului deosebit în care s-a manifestat această contradicţie în opera diferitelor personalităţi literare, artistice, ştiinţifice etc. — este pricina specială a istoriei literaturii, artei, ştiinţei, filozofiei, pedagogiei, etc. Pentru toate aceste diferite ramuri ale istoriei culturii cît şi pentru teoria marxistă a culturii este foarte importantă verificarea temeinică a explicaţiei sociologice comune tuturor manifestărilor ideologice ale epocii: explicarea tuturor aspectelor variate şi contradictorii ale ideologiei epocii prin tendinţele contradictorii — progresiste şi reacţionare — ale burgheziei germane din această epocă. Trebuie, cu alte cuvinte, să ne străduim să aplicăm în practică cunoscuta indicaţie a lui Engels despre in-
HEGEL ŞI CULTURA EPOCII SALE
161
teracţiunea dintre diferitele forme ale conştiinţei sociale. Aceasta înseamnă că cercetarea marxistă în istoria literaturii, artei, ştiinţei, etc., trebuie să facă incursiuni mai adînci în istoria filozofiei, după cum şi istoria filozofiei, la rîndul ei îşi poate dovedi mai amplu şi mai riguros tezele sale dacă, la rîndul ei, dă o atenţie sporită celorlalte forme ale conştiinţei sociale, celorlalte sfere ale ideologiei. Rezultatul unei astfel de cercetări atente nu face decît să confirme justeţea tezei marxist-leni-niste despre unitatea sferei ideologice, determinată de unitatea rădăcinilor de clasă ale manifestărilor ideologice.
In paginile care urmează ne propunem să indicăm pe scurt legăturile dintre poziţiile progresiste manifestate în editura germană în epoca lui Hegel şi latura pozitivă a filozofiei hegeliene — dialectica. Aceasta este fireşte numai o latură a problemei în faţa căreia se află studiul marxist al lui Hegel. Rezolvarea problemei în întregul ei cere să analizăm profund legăturile dintre contradicţia hegeliană dintre metodă şi sistem şi contradicţiile ideologice în cultura germană din epoca lui Hegel, ambele contradicţii fiind cercetate ca expresii ale tendinţelor contradictorii ale burgheziei germane. Dat fiind cadrul limitat al studiului de faţă am ales numai trei teme din complexul de relaţii dintre dialectica hegeliană şi cultura epocii : 1) dialectica hegeliană şi miezul ideologic antifeudal, umanist, iluminist din literatura clasică germană ; 2) Dialectica hegeliană a Libertăţii şi Spiritului şi soluţia compensării spiritualiste în cultura clasică şi romantică ; 3) Dialectica hegeliană şi realismul în estetica şi arta contemporană cu Hegel.
I
Cercetînd legăturile dintre marxism şi filozofia hegeliană, Lenin a arătat că Marx a îmbogăţit materialismul din sec. XVIII cu cuceririle filozofiei clasice germane, în special prin dialectica hegeliană pe care Lenin o consideră „...învăţătura despre revoluţie în forma ei cea mai completă, mai adîncă şi mai liberă de unilateralitate..."1).
11 — V. Romînească nr. 11
In general, după cum se ştie, clasicii mar-xism-leninismului caracterizează dialectica drept „sîmbure raţional", drepet miez revoluţionar al filozofiei hegeliene. Această latură revoluţionară nu a putut însă apare în istoria gîndirii decît ca o oglindire a unor adînci contradicţii sociale, ca expresie a necesităţii obiective de schimbare revoluţionară a societăţii, ca expresie teoretică a puternicei lupte dintre vechi şi nou, mai ales- pe plan spiritual. Ţinînd seama că la Hegel această învăţătură revoluţionară este permanent stăpînită de sistemul său idealist, reacţionar, dialectica ca atare nu o putem înţelege în alt chip decît ca o însuşire, de către burghezia germană, a ideii revoluţiei, a necesităţii luptei pentru satisfacerea revendicărilor ei social-politice. După cum se ştie, conform legii economice obiective a concordanţei dintre relaţiile de producţie şi. caracterul forţelor de producţie, burghezia germană a trebuit să înceapă şi ea lupta împotriva feudalismului. Acest simplu început a existat şi el este acea rădăcină care ne explică nu numai dialectica hegeliană, nu numai elementele de dialectică la Kant, Fichte şi Schelling şi elementele materialiste din filozofia kantiană — dar şi importantele trăsături progresiste ale culturii germane reprezentate prin Lessing, Herder, Goethe, Schiller, Beethoven. Burghezia germană n-a dezvoltat acest început într-o luptă consecventă împotriva feudalismului, ci, speriată de etapa iaco-bină a revol'uţiei franceze — s-a pus în slujba junkerilor şi monarhiei. Totuşi, aceeaşi burghezie, prin ideologii ei, a salutat izbucnirea revoluţiei franceze ca începutul erei democratice, şi chiar după ce s-a înfricoşat de „metodele plebee" (Marx) ale iacobinilor, tendinţele ei de eliberare politică şi ideologică n-au dispărut. Acest lucru trebuie subliniat deoarece altfel tendinţele şi elementele înaintate, noi — şi noi nu numai pentru cultura germană, ci şi pentru cultura universală — rămîn misterioase, inexplicabile, în perioada de pînă la 1848.
•) V. I. Lenin, Marx-Engels Marxism, Ed. rom. p. 75.
162
C. I. GULIAN
Existenţa şi persistenţa acestor tendinţe înaintate — un termen poate mai corespunzător fenomenului decît „trăsături" —-sînt bine evidenţiate în opoziţie cu situaţia de înapoiere din Germania care a dăinuit şi după epoca în care a trăit Hegel. Căci ar fi greşit să nu distingem tendinţele progresiste din literatura şi arta romantică, după c'um ar fi nejust să închidem ochii asupra trăsăturilor negative ale literaturii clasice. Toate fenomenele ideologice progresiste clin această epocă sînt deci expresia tendinţelor înaintate ale burgheziei germane şi ale tuturor păturilor sociale interesate în înlăturarea absolutismului.
Dialectica hegeliană este generalizarea teoretică, este concluzia teoretică a acestei lupte antifeudale pe plan politic şi ideologic a precursorilor şi contemporanilor lui Hegel. Momentul culminant teoretic pe care îl reprezintă dialectica hegeliană nu ne apare deci ca un vîrf de munte izolat, ci ca un masiv care se ridică pe un platou. Dialectica hegeliană este totodată şi rezultatul experienţei revoluţiei burgheze franceze. Această dublă experienţă — naţională şi internaţională — a luptei dintre vechi şi nou n-a fost experienţa unei singure personalităţi, nici n'umai a unei generaţii, ci s-a sprijinit pe tendinţele progresiste, politice şi idologice ale burgheziei germane, s-a integrat în ansamblul culturii germane din epoca lui Hegel.
Deci dialectica hegeliană este în primul rînd expresia teoretică a ciocnirilor dintre nou şi vechi în epoca revoluţiei burgheze în Franţa. Dar acuitatea deosebită a acestui moment — în care are loc geneza filozofiei, deci şi a dialecticii hegeliene — nu trebuie să micşoreze importanţa relevării faptului că Hegel a absorbit în dialectica sa iluminismul, nici a evidenţierii legăturilor dintre Hegel şi Goethe sau dintre dialectica hegeliană şi unele teme ale literaturii romantice (de exemplu contradicţia dintre ideal-real).
Evidenţierea legăturii dintre unele aspecte ale dialecticii hegeliene şi curentul luptei antifeudale în cultura clasică germană nu trebuie însă redusă la problema descoperirii influenţelor" precise pe care le-a suferit Hegel prin intermediul lecturilor. Desigur că este foarte important să
precizăm care sînt filozofii, scriitorii, istoricii, etc. pe care Hegel i-a studiat şi i-a conspectat. Se ştie astfel că Hegel i-a studiat atent pe Lessing, Schiller, Forster, Moses Mendelssohn, pe Montesquieu, Voltaire,, Holbach, Hume, Gibbon, etc. Dar problema influenţei reciproce între Hege! şi contemporanii săi trebuie pusă mai larg. Hegel a putut absorbi în generalizarea sa filozofică mult mai mult decît ne relevă hîrtiile sale sau numele de scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă pe care îi citează, în măsura în care toţi aceşti exponenţi ai ideologiei porneau de la problemele de viaţă pe care le trăia şi Hegel. Concepţia îngustă a rezumării problemei influenţelor la documente certe şi consemnate trebuie să cedeze concepţiei marxiste despre unitatea ideologică a formelor conştiinţei sociale, despre interacţiunea vie dintre toate sectoarele vieţii spirituale.
Ceea ce a primit Hegel în dialectica sa din iluminism este ' mai important poate decît ceea ce el a respins din acest curent ideologic. Iluminism'ul a fost pentru Hegel o pildă bogată, plină de învăţăminte, a valorii metodologice a criticii, un exemplu de acea „forţă nemăsurată a negativismului" despre care a vorbit Hegel atît de just şi de profund în Fenomenologia spiritului In această operă, Hegel arată că Negativismul trebuie înţeles şi valorificat ca ceva eminamente pozitiv, deoarece negarea, autonegarea este o trăsătură esenţială a devenirii realităţii obiective. Această profundă descoperire a valorii dialecticii a Negativismului ar fi însă greu de despărţit de manifestările de viaţă feudale — politice şi mai ales spirituale — pe care le-a dat iluminismul şi în general cultura clasică germană în latura ei democratică, antifeudală.
In ce priveşte trăsăturile de bază ale dialecticii — ideile dezvoltării şi contradicţiei — ele sînt o neîndoielnică consecinţă teoretică a conflictului dintre burghezie şi feudalism şi un rezultat al experienţei re-vofuţiei franceze. Dar, în acelaş timp, pe lîngă aceste determinări social-politice ho-tărîtoare, trebuie adăugat sprijinul ideologic pe care îl dădea tratarea literară-artis-tică a ciocnirii dintre vechi şi nou, dintre
HEGEL ŞI CULTURA EPOCII SALE
163
veleităţile burgheziei şi forţele reacţionare a!e absolutismului.
Dacă asupra importanţei contradicţiei nu este cazul să ne oprim în studiul de faţă, în ce priveşte elementul criticist, pe care Hegel 1-a absorbit din literatura iluministă poate fi pe scurt evidenţiat, deoarece pînă azi filozofia burgheză 1-a desconsiderat. Această desconsiderare este foarte explicabilă din partea interpreţilor burghezi, deoarece, mai ales în perioada de tinereţe, critica dialectică, critica istorică, hegeliană are mai totdeauna un punct de plecare democratic. Analiza amănunţită a perioadei de formare a filozofiei hegeliene (Georg Lukacs) — a scos în evidenţă că în ciuda tezelor idealiste, spiritualiste, tînărul Hegel a dat o critică a religiei creştine ca pilon al despotismului, critică a elementului cachic, depăşit din morala feudală şi totodată o critică a filistinismului, a individualismului şi egoismului în morala contemporanilor săi, o critică a dogmatismului eticii kantiene şi a utopismului eticii fichteene ; o critică în sfîrşit a „democratismului" regimul'ui politic din Elveţia care merge pînă la sezisarea raportului dintre statul burghez modern şi proprietatea privată ; critică puternică a absolutismului în Germania şi aprecieri critice asupra parlamentului englez, etc.
Ceea ce-i deosebit de semnificativ pentru tema noastră este faptul că în această perioadă a genezei dialecticii hegeliene se surprinde pe viu chipul în care critica formelor sociale şi mai ale,s spirituale vechi, determină simţul istoric, dialectic.
In baza acestui simţ istoric a putut Hegel să depăşească poziţia metafizică iluministă care înţelegea aspectele negative spirituale drept „erori" şi a reuşit să întrevadă că deformarea, înjosirea morală, ignoranţa, credulitatea şi întreg complexul caracteristic conştiinţei maselor aflate sub dominaţia religiei se află într-o anumită legătură cu o anumită epocă. Cu alte cuvinte, Hegel a început să întrezărească caracterul istoric, necesar, al diferitelor faze ale evoluţiei conştiinţei sociale. Aceste elemente de dialectică se manifestă în încercarea de a înţelege evoluţia religiei creştine, de a-i arăta caracterul ei caduc, depăşit, de a sezisa rupta dintre nou şi 11*
vechi, dintre conştiinţa burgheză şi dogmatismul etico-religios. Această primă manifestare a dialecticii a fost determinată de ostilitatea burghezei împotriva instituţiilor politice şi a ideologiei feudale, de dorinţa ei de scuturare a jugului feudal, de setea de libertate şi manifestare creatoare pe plan politic şi spiritual. Dar de la prima ei manifestare, dialectica hegeliană se împleteşte în chip contradictoriu cu sistemul idealist, cu interpretarea istoriei ca istorie a libertăţii, cu dezideratul aflării unei noi religii. (Nu vedem de ce G. Lukacs consideră începutul manifestării contradicţiei de abia în a doua perioadă (perioada Frankfurt 1797—1800) căci Hegel a fost ideolog reprezentativ, pentru tendinţele contradictorii pozitive şi negative de la început).
Dacă elementul criticii iluministe, al luptei împotriva formelor feudale de viaţă a fost atît de important pentru geneza dialecticii, este limpede cît de mult s-a sprijinit Hegel pe toate manifestările din literatura iluministă, clasică, care acuzau feudalismul sau chiar pe acele oglindiri ale contradicţiei dintre ideal-real din literatura romantică (de ex. Jean Paul) care oglindeau — în chipul specific al artei •— contradicţia djntre nou şi vechi şi ridicau problema înlăturării vechiului.
O bună parte din trăsăturile pozitive şi negative ale filozofiei lui Hegel le regăsim în cultura epocii sale, — fireşte sub forma specifică a literaturii şi artei. Filozofia lui Hegel este în acelaş timp o cotitură şi o continuare faţă de filozofia anterioară. Faptul că Hegel şi contemporanii săi au văzut în primul rînd opoziţia dintre Hegel şi Kant, dintre Hegel şi iluminism — nu ne împiedică să sezisăm linia lor ideologică comună. Cu toate cri-ticile pe care Hegel le-a adus iluminismului german, filozofia lui a încoronat de fapt tendinţele pozitive şi negative — din punct de vedere politic-ideologic — ale iluminismului. Lucrul acesta trebuie scos cu deosebire în evidenţă, deoarece una din principalele tendinţe ale interpretării reacţionare neohegeliene — de la Dilthey la Kroner şi Glockner — a fost de a-1 înfăţişa pe Hegel drept „iraţionalist" şi de a
164
C. I. GULIAN
nega legăturile de continuitate dintre Hegel şi iluminism.
Comparat cu iluminismul englez, francez sau rus, iluminismul german apare mai sărac în personalităţi, lipsit de energia şi combativitatea unui Voltaire sau Toland, inapt să ajungă la revendicările revoluţionare ale unui Rousseau, departe de ateismul categoric al unui Diderot sau Holbach, sau ascuţita critică revoluţionara antifeudală a unui Radiscev. în timp ce în Anglia, Franţa, Rusia, iluminismul s-a împletit cu o concepţie materialistă asupra naturii, cu ateismul sau cel puţin cu deis-rrful, în Germania iluminismul s-a acomodat cu poziţii care au mers de la deism pînă la fideism. Totuşi, cu toate aceste mărginiri, iluminismul a marcat începutul formării conştiinţei de clasă a burghezei germane, a desemnat perspectivele ei de luptă — măcar ideologice — împotriva despotismului, care înăbuşea viaţa politică şi spirituală a poporului german.
Iluminismul german a început printr-o relativă eliberare de balastul ideologiei feudale, prin proclamarea dreptului la viaţă a raţiunii, ştiinţei (Leibniz, Wolff), prin punerea în circulaţie a ideii de „drept natural" şi contract social (Pufendorf, Thomasius), prin clătinarea încrederii în valoarea „monarhiei luminate" (Schlosser, E. F. Klein, etc.), prin începutul sezisării trăsăturilor negative ale supunerii oarbe. (K- F. von Moser).
Ceea ce caracterizează de pildă spiritul filozofic al lui Lessing este nu numai credinţa în posibilităţile nelimitate ale raţiunii, dar şi lupta pentru drepturile şi împotriva obscurantismului, dogmatismului şi fanatismului religios, împotriva spiritului de şicană şi mărginirii clericale. (In aşa-nlumitele Colectanee postume, se află schiţe pentru un studiu despre „Libertatea generală", în care vederile democratice ale lui Lessing ies şi mai bine în evidenţă decît în fragmentul tragediei antitiranice ,,Spar-tacus. In teatrul său, Lessing a ridicat probleme noi de viaţă ale burgheziei care nu mai voia să tolereze silnicia despoţilor (Emilia Galotti), nici a bisericii (Natan înţeleptul). Lupta lui Lessing pentru demnitatea umană ca şi felul să'u dialectic de a polemiza l-au impresionat puternic pe
Hegel, care i-a păstrat admiraţie ne- . ştearsă. Şi această admiraţie ne apare foarte firească dacă citim astfel de mărturii prin care Lessing reliefa importanţa contradicţiei : „Publicul pare să uite că iluminismul îşi datorează multe din aspectele sale importante purei contradicţii şi că oamenii nu vor putea să fie întru * nimic de acord, dacă nu se vor ciocni pe nici o chestiune" ') .
Lessing, d'upă cum scria Heine, „era critica vie a epocii sale şi întreaga lui viaţă a fost polemică".2)
La Herder, tendinţa antifeudală, ura împotriva absolutismului, despotismului, şi-au găsit o expresie vie, dacă nu frecventă. Democratismul şi umanismul tui Herde' cuprindeau o largă simpatie şi un real respect pentru capacităţile naturale şi pentru aportul specific al tuturor popoarelor în istoria culturii. Herder şi-a scris numele printre primii gînditori care au ridicat — şi în parte el a şi rezolvat — problema valorificării creaţiei spirituale a maselor. Această valorificare a fost i ea li- * zată de Herder în opoziţie cu dispreţ'ul aristocratic pentru mase.
în aceeaşi epocă, Sturm und Drang a adus un aport însemnat la curentul rebeliunii democratice, antifeudale. Lozincile „întoarcerii la natură", accentuarea individualismului, setea de libertate etică şi estetică au avut la rădăcină protestul împotriva silniciei şi asupririi absolutiste ■ care înăbuşea şi umilea omul. Exagerările individualiste, anarhice (noţiunea de „geniu") n-au împiedicat apropierea de popor şi aprecierea sinceră a calităţilor omului simplu.
Schiller a rămas întrega sa viaţă credincios idealurilor democratice ; el a biciuit tirania politică şi silnicia spirituală, a opus atmosferei sumbre din Germania feudală idealul umanist al liberei dezvoltări spirituale, a cîntat în versuri, care au un deosebit timbru de însufleţire şi fermitate idealul libertăţii, progresului, înfrăţirii popoarelor.
Dintre dramele tînărului Schiller — „Hoţii", „Intrigă şi iubire", „Don Carlos"
' Lessing-Lesebuch, Weimar 1953, p. 16 2 Heinrich Heine, Werke, Bd. 7, Leipzig 1920, p. 255
HEGEL ŞI CULTURA EPOCII SALE
165
— care ridicau sub diverse aspecte problema contradicţiei dintre aspiraţiile umaniste şi ordinea socială reacţionară, „Intrigă şi iubire" a fost caracterizată de către Engels drept „prima dramă germană cu tendinţă politică". Drama Fiesco are drept temă conflictul dintre forţele feudale reacţionare şi forţele burgheze republicane din Germania în veacul al XVI-lea, iar în „Don Carlos", eroul pozitiv Posa încarnează l'upta pentru libertate a poporului olandez — temă care 1-a atras pe Goethe (Egmont) cît şi pe istoricul Schiller (Istoria decăderii Olandei unite). Continuitatea tendinţelor democratice, progresiste, o reprezintă dramele istorice „Wallenstein", „Fecioara din Orleans"şi „Wilhelm Tell", tălmăcite şi înţelese de către contemporani ca un protest împotriva reacţiunii, ca un îndemn la lupta pentru libertate şi unitate naţională.
Şi la Schiller ca şi la Balzac, artistul a fost superior ideologului. Aceasta o dovedeşte nu numai faptul că de pildă în drama „Wallenstein" eroul, central devine cel care simbolizează ideea patriotică, pe cînd în „Istoria război'ului de 30 de ani" eroul era în chip greşit ales regele suedez Gustav Adolf. Mai important este faptul că în timp ce teoretic Schiller lua poziţie contra rolului hotărîtor şi a violenţei maselor în revoluţie, în , Wilhelm Tell" poporul apare ca o forţă de sine stătătoare, care acţionează conform setei lui de dreptate şi libertate. In „Wilhelm Tell" Schiller ajunge să vadă împletirea dintre asuprirea naţională şi cea socială şi să îndemne la sfărîmarea lor. Printre ideologii fruntaşi ai Culturii clasice germane, Goethe a fost cel mai legat de probleme practice, social-politice : ca ministru la Weimar, Goethe s-a străduit să realizeze o serie de reforme cu caracter anti-leudal, progresist, privind armata, industria, şcoala, teatrul etc., a avut ideea unei uniuni între principate îndreptate contra dominaţiei Prusiei şi se pare că tocmai caracterul progresist al acestor încercări l-au dus la un conflict cu c*urtea, iar deprimarea nereuşitei 1-a făcut să fugă în Italia (Meh-ring). Şi Goethe a salutat cu însufleţire revoluţia franceză ca începutul unei ere noi    („Herman şi Dorothea")  şi şi-a ex-
primat cu convingere crezul democratic antifeudal în imnul Prometeu, în dramele „Gotz von Berlichingen", „Egmont", prima redactare a fui „Faust" etc. Goethe nu ajunge la accentele radicale ale poeziei politice a lui Schubert şi Bfjrger, dar creaţiile lui artistice au avut un ecou mult mai puternic şi mai eficace în spiritul contemporanilor ca şi al generaţiilor de mai tîrziu. Spiritul democratic capătă în opera lui Goethe o expresie difuză, se împleteşte din tinereţe cu idealul umanist. In epoca de bătrîneţe, Goethe scria magistralul epos satiric „Reineke Fuchs". Goethe dă satirei un ascuţit accent politic : isprăvile vulpei se petrec pe fondul societăţii fe*udale, pe care Goethe o înfăţişează ca un sistem de relaţii în piramidă, vîrful fiind monarhul absolut. Relaţiile sociale feudale sînt dezvăluite ca relaţii animalice prin caracterul arbitrar, primitiv, instinctiv al actelor prin dominaţia vicleniei, lăcomiei, samavolniciei. Punctul culminant al criticii sociale, — care cuprinde nu numai relaţiile feudale dar şi relaţiile burgheze incipiente în acea vreme — îl reprezintă cîntul al optulea, în care Reineke (vulpea) dezvăluie putreziciunea şi ipocrizia moralei societăţii pe clase ; frauda, corupţia, egoismul, viclenia, lăcomia şi cruzimea sînt legile fireşti ale vieţii — declară Reineke.
Democratisntul lui Goethe — cu toate slăbiciunile lui pentru nobilime şi principi — a cuprins şi simpatia sinceră pentru omul simplu, pentru masele muncitoare, pentru clasa ...„die man die niedre nennt, die aber fiir Gott die hochste ist" *. Goethe respectă această clasă deoarece ea posedă toate virtuţile etice care lipseau de cele mai dese ori nobilimii. Goethe a văzut limpede că poporul muncitor este cel care susţine edificiul social prin m'un-că, că această muncă dură, de care profită stăpînii1, se desfăşoară ca un chin şi o povară : „Este de nedescris cum se chinuiesc bieţii oameni pe acest pămînt".
Cel care avea să cunoască cel mai adînc exploatarea şi asuprirea, trăgînd concluziile politice cele mai radical posi-
*) ... numită de jos, dar care pentru Dumnezeu e cea mai înaltă.
166
C. I. GULIAN
bile în acea vreme în Germania a fost însă Georg Forster.
Forster a fost culmea cea mai înaltă a gîndirii politice în Germania, în epoca lui Hegel. Preţuirea lui Forster nu treb'uie însă să pună în umbră valoarea conţinutului general progresist, democratic al culturii germane în această epocă, conţinut pe care îl regăsim şi în filozofia hegeliană în perioada ei de formare, dar şi în întreaga filozofie hegeliană prin latura ei pozitivă — metoda dialectică.
Strîns legată de tematica luptei democratice împotriva absolutismului, feudalismului, etc. e tematica patriotismului şi a luptei pentru libertatea şi unitatea naţională. Tratarea acestei tematici o aflăm la cei mai de seamă reprezentanţi, atît ai literaturii clasice, cît şi ai literaturii şi artei romantice şi ea se înfăţişează într-o intensificare continuă pe măsura dezvoltării relaţiilor capitaliste.
Idealul 'umanitar, simpatia adîncă pentru diferite popoare, s-a împletit la Herder clu grija pentru restabilirea unităţii patriei, cu dorinţa de a vedea o Germanie unită şi puternică, aşa încît .....das die sămtlichen
Volke'r und Provinzen Deutschlands in ih-ren besten Kopfen, in ihren tătigsten Gliedern einander kennen, verstehen und in ihren Arbeiteh fiihrs Wohl des Ganzen helfen und beistehen lernen..." *) Piesele lui Schiller — „Wallenstein", „Fecioara din Orleans" şi „Wilhelm Tell" — au fost înţelese de către contemporani ca un îndemn la lupta pentru libertate şi unitate naţională.
La Goethe, care a înţeles clar superioritatea relaţiilor capitaliste faţă de cele feudale, rezolvarea problemei 'unităţii naţionale este concepută practic, în legătură cu desfiinţarea barierelor vamale, şi, în general ,a tuturor obstacolelor care frînau dezvoltarea industriei şi comerţului, în legătură cu construcţia şoselelor şi a căilor ferate. Goethe a văzut de asemeni uriaşa
*) „pentru ca diferitele popoare şi provincii ale Germaniei, prin cele mai luminate minţi, prin cetăţenii ei cei mai capabili, să înveţe să se cunoască, să se înţeleagă şi, în munca lor pentru bună starea comunităţii să se ajute, să se sprijine reciproc".
importanţă a literaturii şi culturii naţionale în făurirea unităţii politice.
Dacă romanticii au fost departe de această viziune lucidă a lui Goethe care, a pătruns pînă la bazele materiale ale rezolvării problemei unităţii naţionale, în schimb opera romanticilor — cu excepţia unor exagerări şoviniste — a păstrat continuitatea substratului patriotic al literaturii şi artei. Astfel la Holderlin, oricît de puternică este nostalgia antichităţii, ea nu 1-a dus la o ruptură de tematică patriotică. O bună parte din lirica lui Holderlin are drept peisaj patria, dar nu ca un simplu decor sentimental sau pitoresc, ci ca o expresie a dorinţei fierbinţi de a da poeziei un conţinut patriotic „deoarece conţinutul ei trebuie să fie nemijlocit legat de patrie sau de epocă".
Şi în creaţia lirică a altor romantici, peisajul german, peisaj'ul patriei devine o temă preţioasă, ca de exemplu la Bren-tano, Eichendorff, Uhland.
In cadrul tabloului ideologic complicat şi contradictoriu al creaţiei romantice, dragostea de patrie a dus la manifestări variate şi pozitive. Valorificarea folclorului s-a realizat fie prin culegeri (Des Knaben Wunderhorn al lui Brentano şi Armin, culegerea de poveşti a fraţilor Grirhm) fie prin prelucrarea artistică a folclorului (poveştile lui Tieck, poeziile lui Brentano, Eichendorff, Chamisso, baladele lui Uhland, unele povestiri ale lui Fouque, etc) Armin de pildă a mărturisit intenţia patriotică care a stat la baza activităţii sale folcloristice.
Războiul de eliberare din 1813 a fost un moment culminant pentru dezvoltarea îh profunzime şi amploare a tematicii luptei pentru libertatea şi unitatea naţională.
Arnold, Theodor Korner, Schenkendorff, Uhland şi alţii mai puţin înzestraţi dar însufleţiţi de patriotism au ştiut să dea glas năzuinţelor populare şi totodată' să infuzeze poeziei viaţă proaspătă.
în ciuda centurii franceze şi prusace, artiştii berlinezi au ştiut să găsească forme ingenioase de înflăcărare a patriotismului — de la portretul realist, uman al conducătorului militar Schill, creat de către Buchhorn, pînă la tablourile militare ale lui Ludwig Wolf,    KerSting, Opiz şi
HEGEL ŞI CULTURA EPOCII SALE
167
mai ales Schadow (voluntarii în războiul de eliberare, cazacii care au aj'dtat la izgonirea cotropitorilor)  şi caricaturile.
Shadow a fost unul din cei mai activi şi înzestraţi artişti care a dat expresie năzuinţelor democratice şi populare. In caricaturile pe care le-a făcut în 1813, în vremea cînd trupele franceze se fetrăgeau după dezastrul din Rusia prin Berlin, el a ştiut să biciuiască grandomania şi despotismul napoleonian, fără să lunece în şovinism.
Părtaş la ideea eliberării naţionale, Caspar David Friedrich, cel mai de seamă pictor al vremii alături de Runge, caută şi află posibilităţi noi şi originale pentru lărgirea tematicii şi stilului nou. Este unul din creatorii peisajului romantic, din care nu dispare omul, dar în care accentul cade pe efectul expresiv, privitorul fiind invitat la interiorizare şi la vibraţie sentimentală. In acelaş timp pictorul reuşeşte să dea o expresie subtilă simbolică temei l'uptei pentru libertate în tabloul Mormîntul lui Aminius şi al eroilor libertăţii, sau să înfăţişeze tragicul sfîrşit al planurilor napoleoniene în tabolul Pădure de brazi cu corbi.
Pentru relevarea raportului adînc dintre critica feudalisrrfului în literatura clasică germană şi dialectica hegeliană, relevarea legăturii dintre lupta pentru eliberarea socială şi naţională şi dialectică — indicaţiile noastre sumare au numai sensul ridicării problemei şi a cercetării marxiste a filozofiei hegeliene, aceea.de a demonstra că încercarea de a izola dialectica hegeliană de curentul progresist din cultura clasică germană este respinsă de fapte şi că această încercare a avut şi are la bază numai interese politice reacţionare.
II
Tema centrală a filozofiei hegeliene — atît din punct de vedere al sistemui'ui cît şi al metodei — este explicaţia „Ideii", a „Spiritului", a tuturor fenomenelor ca manifestare a „Ideii", a „Spiritului".
Dezideratul dezvoltării spirituale a individului, a personalităţii, a libertăţii spiritului a jucat un rol din cele mai însemnate în ideologia germană din epoca lui Hegel — atît în filozofia l'ui Hegel şi a
lui Fichte, cît şi în literatură, artă, pedagogie şi chiar teologie. Rolul acesta extrem de important al tematicii Spiritului şi libertăţii a fost determinat de dezideratele social-politice ale burgheziei în luptă contra asupririi absolutiste feudale şi totodată de necesitatea compensării lipsei de libertate politică. Pentru explicarea filozofiei hegeliene lucrul acesta este important de reamintit deoarece de filozofia spiritului este strîns legată geneza dialecticii hegeliene. Din concentrarea extremă asupra categoriei spiritului a izvorî! simultan înţelegerea dialecticii spiritului şi a existenţei ca spirit şi idee, — a izvo-rît deci — în bună parte — dialectica şi sistemul la Hegel.
N'u este cazul să ne oprim aici nici măcar la schiţarea analizei, a felului în care se împleteşte metoda şi sistemul în filozofia hegeliană a spiritului. Aceasta-i o sarcină importantă a interpretării marxiste de ansamblu a l'ui Hegel. In lumina temei noastre vrem să atragem atenţia numai asupra faptului că necesităţile obiective, social-politice şi etice ale burgheziei germane care l-au dus pe Hegel la tratarea amplă, dialectică şi sistematică, a temelor libertăţii şi spiritului, s-au oglindit şi în creaţia altor reprezentanţi de seamă ai culturii epocii.
Dat fiind situaţia burgheziei, germane în acea epocă — slăbiciunea, laşitatea, tendinţele de compromis — tematica etică din ideologia epocii a avut 'un dublu caracter —• pozitiv şi negativ.
Tendinţele progresiste antifeudale din ideologia burgheziei germane în perioada de care ne ocupăm şi pe care le-am concentrat în jurul luptei împotriva absolutismului şi a luptei pentru libertatea naţională s-au prelungit pozitiv prin ideile progresiste etice şi chiar estetice. Dezideratul libertăţii politice s-a. extins şi în sfera etică şi estetică, exprimîndu-se în primul rînd prin tematica umanismului, a dezvoltării spirituale, a personalităţii. Dar, în acelaşi timp, neputinţa politică, slăbiciunile de clasă ale burgheziei germane au dus la tendinţa etică negativă a evaziunii din realitate şi a compensării.
Avem în fond de-aface în filozofia clasică cît şi în general în cultura clasică
168
C. I. GULIAN
germană cu o trecere continuă, dialectică, a tezelor etice pozitive în negative, trecere care reflectă limitele posibilităţilor politice ale burgheziei. Aşa de pildă libertatea politică şi etică sînt — pînă la un frunct — expresii pozitive ale dorinţei de putere, ale dorinţei de a înlătura absolutismul, de a crea condiţiile liberei dezvoltări a clasei şi a individului, etc. Dar pe nesimţite libertatea etică, libertatea spirituală ajunge să semnifice o compensare pentru lipsa libertăţii politice, o consolare pentru neputinţa cuceririi ei reale. Libertatea interioară sau iluzia libertăţii înlocuiesc libertatea politică, îmbătarea spirituală cu iluzia forţei supreme amorţeşte orice voinţă de acţiune. Filozofia acţiunii (Fichte) compensează neputinţa acţiunii, filozofia libertăţii şi Spiritului (Hegel) compensează neputinţa creării condiţiilor obiective istorice pentru adevărata manifestare a libertăţii politice şi morale.
Marx şi Engels au subliniat puternic caracterul eticist al filozofiei lui Kant, Fichte şi Hegel, caracterul ei de compensare pe plan etic a neputinţii politice a burgheziei germane: Ceea ce Marx a arătat drept caracteristic pentru Kant — „teoretizarea" revoluţiei franceze — este valabil şi pentru Fichte şi Hegel. Hegel însuşi a lăsat o mărturie preţioasă în acest sens, el scrie
că .....în zilele noastre ne-a rămas mai ales
avantajul să revendicăm pentru om măcar în teorie (subl. mea — C.I.G.) comorile! care au fost risipite în cer..." Dominaţia eticului, obsesia spiritualităţii la un Schiller, Fichte şi chiar la tînărul Hegel este compensarea teoretică (etică) a neputinţei acţionării politice a burgheziei.
Marx şi Engels au criticat necruţător tendinţa de abstractizare, de golire de conţinut a ideilor politice, tendinţele de compensare şi consolare pe plan teoretic „ins Luftreich des Traums" *) (Heine).
Comentînd poemul lui Heine „Winter-mărchen", Alarx scria, în Ideologia germană : „Acest imperiu aerian al visului, imperiul „esenţei omului", îl opun germanii celorlalte popoare cu puternică mîndrie, ca împlinirea şi scopul întregii istorii universale...". Satirizînd   şi   comentînd   fuga de
) în imperiul aerian al visului.
realitate, spiriful evazionist şi abslracti-zant al ideologiei germane, Marx şi Engels au recunoscut însă valoarea istorică a realizărilor culturale, şi în primul rînd teoretice, care au compensat lipsurile politice a celor mai de seamă reprezentanţi ai culturii clasice germane. Referindu-se la situaţia nenorocită economică şi politică a Germaniei de la sfîrşitul veacului XVIII, Engels, arată însă că „...această epocă jalnică din punct de vedere social şi politic a fost totodată epoca cea mare a literaturii germane". **
Să vedem mai întîi cum s-au manifestat pozitiv tendinţele etice ale libertăţii şi dezvoltării personalităţii pe care le regăsim în filozofia hegeliană a Spiritului.
Problema noului ideal umanist al personalităţii este o problemă care frămîntă pe cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii germane, contemporani cu Hegel, avînd ca precursori pe Herder şi curentul Sturm und Drang. Herder ridică problema preţuirii omului în conştientă opoziţie faţă de poziţiile aristocratice — ale subraprecierii lui. In „Briefe zur Beiorderung der Hu-manităt" Herder cere să se redea prestigiul cuvenit noţiunii de om, să renască demnitatea umană, să izvorască bucuria şi mîndria omului pentru valoarea sa. Dar valoarea omului nu se dobîndeşte decît prin ed'ucare, efort, „Bildung". Predicatorul Herder nu 1-a împiedicat pe umanistul Herder să proclame: „Ceea ce-i divin în specia noastră este educarea umanităţii..."
Idealul umanist al celor mai înaintate spirite din Germania de atunci nu se putea să nu se reliefeze în contrast pe fundalul (Grunde) înapoierii feudale şi înăbuşirii spirituale. Aceasta se vede foarte limpede la reprezentanţii Curentului Sturm und Drang, chiar clacă nu a căpătat o expresie teoretică.
La Goethe umanismul sau ceea ce s-ar putea numi etica goetheană se concentrează în problema personalităţii. In concepţia lui Goethe despre personalitate aflăm un analog la importante teze ale filozofiei hegeliene : Goethe consideră personalitatea ca o continuă devenire, în care sco-
**) Fr, Engels, Deutsche Zustănde, pag. 14
HEGEL ŞI CULTURA EPOCII SALE
169
pul este nu numai mijloc, dar şi germene : „Să devii ceea ce eşti 1"
Goethe însuşi făcuse parte în tinereţe din curentul Sturm und Drang, care proclamase cu ardoare şi patos idealul „geniului", al liberei dezvoltări individuale, împotriva înăbuşirii spirituale în condiţiile feudalismului. Dar Goethe şi-a dat seama că lozinca aceasta nu cuprinde o soluţie de viaţă, că dezlănţuirea nestăpînită, anarhică, a individualităţii poate duce chiar la pierderea personalităţii. In Poezie şi adevăr, Goethe povesteşte despre astfel de cazuri, cum a fost Lenz, unul din tovarăşii săi din Sturm und Drang. Sfîrşitul tragic al vieţii unor romantici, ca de pildă Kleist, i-au întărit desigur lui Goethe ideea că personalitatea este procesul anulării (Aufhe-bung) dialectice a subiectivităţii. Goethe arată cît de naivă şi de primejdioasă totodată este teama tinerilor de a-şi „pierde" originalitatea. Fiecare om are particularităţile lui, uneori curiozităţile, ciudăţeniile Iui. Dar pentru a deveni o personalitate, „trebuie să ne dezvoltăm calităţile, nu particularităţile".
Personalitatea este înţeleasă ca un proces nelipsit de ciocniri între subiect şi societate, dar în care, prin crize uneori dureroase, biruie forţa de caracter, se realizează obiectivarea etică, se realizează totodată armonia între eu şi lume. N'u-i greu de găsit echivalentul teoretic al acestei concepţii în dialectica hegeliană a dezvoltării spirituale, implicit nota de împăcare, resemnare şi acomodare a bătrînului Goethe.
Dacă trecem acum la tendinţa negativă a compensării, este clar cît de importanta fost pentru dialectică faptul că această tendinţă de compensare s-a manifestat atît de puternic la cei mai de seamă scriitori ai epocii. Tendinţa aceasta a creat fondul pe care s-a reliefat categoria Spiritului ca o categorie supremă, iar preţuirea maximă a categoriei Spiritul'ui a determinat — în mare măsură — efortul expunerii sau explicaţiei dialectice, istorice a Spiritului. Cît de puternică a fost tendinţa evaziunii şi compensării se vede limpede atît în scrierile estetice cît şi în diversele poezii cu semnificativ conţinut ideologic ale l'ui Schiller. In poezia „început de veac nou" (1800)
Schiller dă expresie resemnării, renunţării la cucerirea reală a libertăţii:
„Din tumultul vieţii trebuie să fugi In liniştitele încăperi ale inimii. Nu există libertate decît în imperiu! visului Iar frumosul înfloreşte numai în cîntec".
Schiller spune textual că germanul „chiar dacă suferă cele mai grele înfrîngeri politice trebuie să se consoleze pe plan spiritual". Germanul „...pleacă nefericit din luptă, dar ceea ce constituie valoarea lui, aceasta el n-a pierdut-o...". Germanul „şi-a făurit valoarea sa proprie, separată de cea ipolitică (s'ubl. noastră C.I.G.) şi chiar dacă imperiul va pieri, demnitatea germană va rămîne neatinsă". In loc să îndemne la luptă politică, ideologii burgheziei germane au justificat slăbiciunea politică a acestei clase prin iluzionarea că germanilor le este rezervat ceva „superior" în istorie : „măreţia morală", superioritatea spirituală, ca un apanaj care compensează mizeria politică. Măreţia germană — scrie Schiller în aceeaşi poezie — „este o măreţie morală, ce se află în cultura şi caracterul naţiunii, care-i independent de destinul lui politic... Germanul locuieşte într-o casă veche, ameninţată de ruină, dar el însuşi este un nobil locatar şi în timp ce imperiul politic se clatină, spiritualul s-a format din ce în ce mai puternic şi mai de-săvîrşit".
Am dat acest citat în extenso pentru că el cuprinde o evidentă teoretizare a compensării spirituale a neputinţei politice care stă la rădăcina atitudinii lui Hegel ca şi la rădăcina poziţiei celorlalţi fruntaşi ai idealismului şi culturii clasice germane.
III
Al treilea aspect al temei noastre se referă la legăturile dintre dialectică şi concepţia realistă în artă, dintre dialectică şi unele teme şi realizări artistice în epoca lui Hegel. Apropierea aceasta —• care unora li se poate părea curioasă — considerăm că este pe deplin justificată de concepţia marxistă asupra artei şi esteticii. Pentru artiştii şi esteticienii stăpîniţi de concepţii idealiste, formaliste, arta n-are nici o legătură   cu cunoaşterea realităţii
170
C. I, GULIAN
Dar pentru marxişti, arta — după cum se ştie — este o formă de cunoaştere şi este firesc să căutăm legăturile dintre filozofie şi arta unei epoci, dintre concepţia despre filozofie şi concepţiile estetice ale aceleiaşi epoci. Marii scriitori şi artişti au fost întotdeauna pe poziţii estetice care corespundeau poziţiilor avansate în filozofie. Iar cei care erau în chip deosebit preocupaţi de exprimarea concepţiei lor despre artă nu rămîneau indiferenţi faţă de filozofia epocii lor. „Wer gegenwărtig fiber Kunst schreiben oder gar streiten will" —■ scria Goethe — „der solite eihige Ahnung haben von dem, was die Philosophic in unsern Tagen geleistet hat und zu leisten fortfăhrt". *)
Lenin a dat cea mai profunda şi importantă apreciere asupra filozofiei hegeliene, cea mai importantă pentru valorificarea dialecticii hegeliene, atunci cînd a arătat că Hegel, în ciuda idealismului redă realitatea obiectivă :
„Idealismul obiectiv (şi mai mult cel absolut) ... a ajuns aproape de tot de materialism, mai mult, parţial el s-a şi transformat în materialism" **).
Intrucît Hegel foloseşte dialectica, el redă realitatea obiectivă ; dialectica hegeliană ca victorie istorică, — deşi nu completă — asupra metafizicii a însemnat o cotitură în raporfurile metodologice dintre gîn-dire şi obiect, încercarea reală, practică, de a reflecta realitatea, pe care alţi filozofi, ca de ex. Spinoza, o formulaseră ca program metodologic. Hegel înţelege dialectica, ca un mijloc de a expune obiectul însuşi, ca o grijă pentru redarea a ceea ce-i viu, real, particular, ca un efort de a înfăţişa întregul („das Wahre ist das Ganze"). Toate aceste obiective metodologice însemnau o cotitură faţă de procedeele raţionalismului metafizic ; o tensiune a conceptului (eine Anstrengung des Be-griffs), o hotărîtă impunere a obiectului, a
*) Cel ce vrea să scrie sau să discute despre artă, trebuie să aibă oarecari idei asupra a ceea ce stabileşte filozofia în zilele noastre, şi ceea Ce are de gînd să stabilească.
** V. I. Lenin „Caete filozofice" ed. rusă, 259
realităţii obiective, o indiscutabilă desu-biectivizare, demetaficizare a gîndirii.
Această tendinţă, care constituie esenţa dialecticii o aflăm puternic marcată în concepţiile estetice cele mai înaintate din epoca lui Hegel, în primul rînd în concepţia lui Goethe, mai precis, în lupta lui împotriva subiectivismului în creaţie şi concepţia artistică. Trebuie să notăm de la început apropierea pe care o face Goethe însuşi între artă, ştiinţă şi acţiune, obiectul şi metoda lor comună : „In Kunst und Wissenschaft sowie im Tun und Handeln kommt alles darauf an, dass die Objekte rein aufgefasst und ihfer Natur gemăss behandelt werden". După cum se ştie, Goethe a avut grijă să arate — mai ales prin exemplul propriei sale creaţii — că realismul — aşa cum îl concepea el — este la antipodul naturalismului. Goethe cere un „real idealizat", efortul de a selecta din natură (realitate) ceea ce-i esenţial, în lumina menirii etice a artei. Arta este o „...a doua natură", dar trecută prin efortul creator, ceea ce face ca aceasta „a doua natură" să fie „... o natură simţită, gîndită şi desăvîrşită de om". (Eseul l'ui Diderot despre pictură) în ceea ce s-ar putea nurhi concepţia dialectică goetheană despre creaţie, este puternic reliefat rolul ambilor termeni 5 subiectul şi obiectul, realitatea şi creatorul, dar cu o vădită dominantă a obiectului, a realităţii. Goethe a persiflat necruţător iluzia subiectivistă despre creaţie. Idealul artistului, ca şi al gîn-ditorului şi omului de ştiinţă nu poate fi decît obiectivarea, submiterea conştientă faţă de. superioritatea covîrşitoare a realităţii, a vieţii, a adevărului. Goethe condamnă subiectivismul atît ca poziţie etică, cît şi ca poziţie estetică, ceea ce ne arată şi legătura adîncă pe care o subînţelege între ambele poziţii. Intr-o convorbire cu Ec-kermann, Goethe vorbeşte despre „...boala generală a epocii prezente... subiectivitatea..." El scoate în evidenţă mărginirea, neputinţa poeziei lirice redusă Ia problematica stărilor personale. Elogiind şi dînd el însuşi desăvîrşite pilele de artă cu conţinut ideologic, Goethe a criticat foarte riguros dezechilibrul dintre conţinut şi formă, dintre „idee şi rtatură". Nereuşita artistică nu
HEGEL ŞI CULTURA EPOCII SALE
171
poate Ii nici o clipă scuzată prin nobleţea intenţiilor.
Aceleaşi tendinţe speciale care au împins dialectica spre obiectivitate, care l-au determinat pe Hegel să depăşească subiectivismul lui Fichte au dus în artele plastice la hotărîtoare schimbări în tematică şi stil.
Istoricii artelor plastice consideră că în Germania de pe la mijlocul veacului XVIII începe să se simtă opoziţia împotriva stilului rococo — a „rococo-ului friderician", a stilului în care s-a întipărit expresia artei de curte, a artei aristocratice, a monarhiei prusace. Sfîrşitul veacului XVIII a însemnat şi descompunerea stilului rococo, căruia, în baza noilor cerinţe ale burgheziei, i se opune clasicismul, ca expresie a nevoii de simplicitate, firesc, „natură" şi tendinţa spre o artă „factică", prozaică, care renunţă la convenienţele, rafinamentele şi excesul de ornamentică specifică rococo-ului.
In Germania noile tendinţe estetice şi-au găsit exponenţi prin pana lui Goethe, Winckelmann, Gentz şi Schadow. Deşi au existat divergenţe şi polemici şi între aceşti teoreticieni ai artei, ei toţi împreună reprezintă o nouă poziţie com'ună, un front al artei burgheze împotriva celei aristocratice.
Noul stil burghez în arhitectură fiind neplăcut lui Frederic II, adepţii lui au căutat sprijin la curtea fratelui lui, Heinrich. Construcţiile lăsate de Ermansdorff în Woflitz şi Dessau sînt mostre ale acestor noi tendinţe antifridericiene : clădirile au formă antică, stilul este serios, sever, amănuntele sînt lucrate migălos şi precis , influenţa antichităţii se resimte mai ales în interiorul clădirilor, prin alegerea motivelor ornamentale din modele antice greceşti sau romane. Lucrările reprezentative ale noului stil arhitectura! nu mai sînt castele, ci locuinţe şi clădiri pentru instituţii (construcţiile lui Cuvillier în Miinchen, ale lui David Gilly în Berlin, castelele Paretz şi Freienwalde).
Acest nou stil burghez se manifestă în pictură printr-o predilecţie pentru zugrăvirea vieţii de familie (Chodowiecki) interesul pentru intelectual, ţăran, peisaj sătesc (Herrlein, Morgenstern), ca şi prin-
tr-o întoarcere spre portretul de gen olandez (Dietrich). Această reîntoarcere spre natură este un fenomen paralel tendinţelor curentului literar Sturm und Drang şi este un protest vizibil împotriva artei aristocratice, este o expresie a setei de libertate şi a individualismului.
In pictura germană din această epocă aflăm cultul „genialităţii" şi al vieţii spirituale ca un protest — specific curentului Sturm und Drang — contra dispreţului seniorial faţă de cărturarul şi artistul mic burghez. Pictorii Anton Graff şi Ed-linger, sculptorul Messerschmidt, etc., îşi iau sarcina portretizării intelectualităţii germane. Tendinţa spre individual şi caracteristic îşi află expresia în portretul individual. Pictorii caută să redea expresia interioară, sînt obsedaţi de redarea psihologicului şi spiritualului, chiar a iraţionalului şi demenţei. Cei care vor să înfăţişeze viaţa poporului (Kraus) nu reuşesc să o vadă realist, echilibrat, ci sînt porniţi să caute mereu psihologicul, ceea ce, duce la producţii nereuşite, neviabile. Cel care întruchipează cel mai' puternic tendinţele „titanice" şi patetice ale curentului Sturm und Drang este Johan Heinrics Fiissli, inspirat de gesticulaţia expresivă, barocă a lVii Michel Angelo şi la care îşi face loc tendinţa spre fantastic şi senzaţional şi cultul genialităţii. Tot analog curentului literar la Fiissli, fantasticul este o expresie a protestului, un amestec de sublimare a neputinţei politice care caută să-şi făurească 0 lume a visului, dar în care se împleteşte şi tendinţa valoroasă spre inspiraţie folclorică.
Este semnificativ pentru noul stat burghez fap'tul că monetăria lui Gentz este socotită drept *una clin cele mai de seamă construcţii ale începutului sec. XIX. Despre această clădire, arhitectul scrie: „...în construcţia ei n-am avut în minte nici un ideal roman, nici grec, nici egiptean... am conceput această clădire ca o monetărie, ca una din cela mai însemnate fabrici ale ţării..." Astfel vorbea artistul burghez în numele clasei sale, eliberîndu-se conştient de influenţa fără sens pentru a făuri *an stil nou, adecvat preocupărilor şi gusturilor burgheziei.
Eforturile spre definirea unei tematici şi
172
C. I. GULIAN
a unui stil burghez se continuă prin Ker-sting, se îmbogăţeşte cu tendinţele umaniste ale lui Schadow, dar şi Cu tendinţe mistice la Schinkel. Printre cele mai de seamă realizări se află tablourile lui Runge, care îşi exprimă intenţia programatică de a umaniza natura, de a căuta în ea „calităţile şi pasiunile umane", dar care este în acelaşi timp un exponent al portretului sobru, realist (tabloul părinţilor pictorului) şi, totodată, un membru al Societăţii patriotice din Hamb'urg.
In arta şi estetica epocii lui Hegel pot fi relevate şi alte trăsături şi tendinţe care reprezintă un analogon al trăsăturilor dialecticii în forma specifică a artei, trăsături şi tendinţe generate de aceleaşi fenomene social-politice  şi spirituale.
Iată de pildă importanta tendinţă a dialecticii, strîns legată de cea a obiectivitătii, am putea spune inseparabil legată de ea, a redării concretului, individualului, istoricului. Hegel, după cum se ştie, a opus gîndirii metafizice, schematice, „abstracte", o logică nouă, o dialectică a conţinutului, a concretului. In opoziţie cu încercările zadarnice ale unui Lulli cau chiar Leibniz („scientia generalis") de a „deduce" ştiinţa gîndirii dintr-un singur punct, Hegel porneşte de Ia ideea reflectării diversităţii concrete a fenomenelor, de la convingerea merituoasă de a căuta categoriile în lucruri, de a rezolva în sfîrşit dialectic problema universal-individual. Dialectica hegeliană, deşi într-o formă idealistă, face efortul de a generaliza experienţa, de a reda fenomenele; concept'ul (der Begriff) are datoria să scoată cît mai mult din bogăţia concretului şi de aceea trebuie să se muleze elastic după diversitatea şi contradicţiile realului, să redea conceptul (be-grifflich) conţinutul, concretul, particularul (das Besondere). In cadrul limitat al sistemului său idealist, Hegel, după cum se ştie, a reuşit să expună dialectica generalului şi particularului.
Tendinţa spre concret, individual, s-a manifestat în literatură şi artă ca o valorificare a individualului şi mai ales a caracterului, în primul rînd în cadrul teoriei şi practicei artistice a curentului Sturm und Drang. Ceea ce i-a preocupat pe majoritatea scriitorilor curentului a fost pro-
blematica individuală, — libertatea individuală, desfăşurarea personalităţii. Această năzuinţă era în felul ei un protest contra brutalităţii feudale care nu permitea şi nu recunoştea altă voinţă decît cea aristocratică.
Scriitorii burgheziei şi micii burghezi, neavînd însă posibilitatea reală a cuceririi libertăţii, cad în disperare, pesimism sau exagerări ridicule. Exagerările individuale n-au împiedicat — prin mijlocirea aprecierii pătimaşe a fenomenului creaţiei — aproprierea de popor şi creaţia populară. Solul creaţiei individuale este poporul, patria, cîntecul popular. Sprijiniţi pe creaţia populară, scriitorii curentului se ridică — pe urmele lui Lessing — împotriva canoanelor rigide, estetice care simbolizau' asuprirea feudală. De aici şi admiraţia fanatică pentru Homer şi Shakespeare consideraţi ca cele mai înalte expresii ale poeziei „naive", naturale, lipsite de ori ce limitări şi constrîngeri.
In strîns raport cu individualismul etic este făurit şi idealul estetic : arta trebuie să redea caracteristicul, individualul, unicul. Această artă „caracteristică", într-un anumit sens realistă, îşi caută model în acel sector al vieţii germane, în care scriitorii considerau că se mai poate afla viaţă nefalsificată, nudă, — în popor. De aici binevenitul interes pentru creaţia populară ale cărei preţioase rezultate s-au cristalizat în filonul popular al liricei lui Goethe şi Biirger şi în activitatea de culegători de cîntece populare printre care s-au numărat Herder şi Goethe, în sfîrşit prin oglindirea vieţii de Ia ţară în teatrul dramaturgilor curentului Sturm und Drang.
Credem că nu e lipsit de interes să amintim că la Herder care a fost destul de strîns legat de Sturm und Drang, există prima încercare de a sezisa rolul istoric şi valoarea specifică naţională a diferitelor literaturi ale popoarelor. Herder s-a ridicat la problematica unei teorii a istoriei şi cul-iftirii (Idei despre filozofia istoriei, 1784—1791). In ciuda unor elemente pro-videnţialiste şi a neputinţei de tratare şi aprofundare sistematică a problemei, lucrarea lui Herder dezvăluie o capacitate deosebită de sezisare a istoricităţii culturii
HEGEL ŞI CULTURA EPOCII SALE
173
şi a complexităţii specifice a problemelor istoriei culturii.
De la'planul din tinereţe despre „ o istorie a sufletului omenesc în epoci şi popoare", Herder a trecut apoi la o schiţă — fragmentară — a istoriei culturii, în care pornea de la cerinţa justă a caracterizării fiecărui popor, a fiecărei perioade istorice, a fiecărei culturi în parte. El arăta ineficienta caracterizării abstracte a popoarelor şi culturilor, de pildă a egiptenilor sau grecilor printr-o definiţie statică, scriind că „...egiptenii, romanii, grecii n-au fost ace-ieaşi în toate timpurile..." ') Herder critica ori ce caracterizare generală, care nu finea seama de dezvoltarea şi schimbarea în timp, de dialectica fenomenelor istorice : „... ştiu ... că ori ce tablou general, ori ce noţiune generală este numai o abstracţie..." 2). Deşi Herder accentua individualitatea şi unicitatea fenomenelor istorice, el era la antipodul concepţiei „organiciste" a lui Spengler care neagă ori ce continuitate istorică între culturi3). Herder s-a apropiat sensibil de ideea hegeliană că toate creaţiile culturale sînt numai momente, mijloace ale unui scop, ale realiză-
') Herder, Mensch und Geschichte, Kroner — Verlag, 1935, p. 155
2) Ibidem, p. 156
3) Ibidem, p. 164.
rii progresul'ui, ale dezvoltării progresive (Fortgang, fortgehende Entwicklung).
Pentru autor este clar că nici ultima temă tratată — legăturile dintre dialectică şi realism în estetică şi artă — nici primele doua teme, nu sînt decît schiţa unor probleme şi anume numai a cîtorva probleme desprinse din bogăţia de relaţii dintre dialectică şi cultura germană în epoca lui Hegel. In această direcţie, cercetării îi stă în faţă un cîmp rodnic. Să ne gîndim, pentru a lua numai un exemplu, — la perspectivele pe care le deschide confruntarea între dialectică şi stilul beethovenian ca expresie muzicală a eroismului, dramatismului şi întregului conţinut sufletesc — stil cu totul nou faţă de stilul lui Mozart şi Haydn. Sau să ne gîndim la legăturile dintre dialectică şi tensiunea cu stare sufletească tipică pentru eroul liric şi al romanului romantic, etc.
Credem că astfel de analize, menite să dezvăluie comunitatea trăsăturilor stilistice ale unei culturi pot nu numai să lumineze mai bine raporturile dintre filozofia hegeliană şi celelalte forme ale conştiinţei sociale în epoca lui Hegel dar şi să ilustreze problema — pînă azi puţin discutată în literatura marxistă actuală — a unei istor rii şi teorii marxiste a culturii.
MOMENTE CONTEMPORANE
PAUL GR AN EA
MODALITĂŢI COTIDIENE DE PERCEPERE A TIMPULUI SI SPAŢIULUI
înţelegerea celor două modalităţi esenţiale prin care materia îşi manifestă existenţa, formează obiectul de studiu al ştiinţelor de înaltă abstractizare : matematica, fizica, filozofia. Rezultatele sînt exprimate în formule savante, la îndemîna unor cercuri restrînşe de specialişti. Cum se explică atunci că tocmai cuceririle din acest domeniu, oferind viziuni noi asupra timpului şi spaţiului, contribuie în largă măsură la modelarea spiritualităţii unei epoci ? Prin aceea că progresele în domeniile amintite nu rămîn fără efect şi asupra mijloacelor obişnuite, prin intermediul cărora marea majoritate a populaţiei percepe timpul şi spaţiul. Mate-matici'e şi fizica exercită o asemenea influenţă, în chip mediat, mai ales prin intermediul tehnicii ; filozofia prin intermediu! literaturii şi nu numai al literaturii.
Mijloacele cotidiene de percepere a timpului şi spaţiului sudează într-un singur tot spiritualitatea timpului, pe linia celor mai înalte progrese ale gîndirii umane.
Străvechiul dicton romanic „cârpe diem" (trăieşte fiecare zi), integrează nu numai o ipostază filozofică şi etică, dar şi o atitudine revelatoare faţă de timp. Scurgerea vremii trebuie să fi apărut anticilor teribil de lentă şi uniformă, evenimentele — jaloane lipsite de mişcare vie, ciclul elementar al vieţii desifăşurîndu-se alene, fără trepidaţii alarmante şi necesităţi cotidiene inexorabile. Şi în aceasta trebuie să conste explicaţia dictonului amintit, care fragmentează timpul în unităţi minime, Jî opreşte parcă în loc din rostogolirea Iui nesimţită. -
O concepţie asemănătoare reflectă preceptul apatiei stoice: timpul poate fi în-frînt prin inaderenţa Ia mişcarea lui, lă-sîndu-I să treacă pe deasupra noastră
Anticii marcau trecerea vremii cu fenomene naturale : mişcarea de rotaţie a pă-
mîntului, defilarea anotimpurilor, cataclismele întîmplătoare şi la intervale mari evenimente de origină" antropomorfică. Dinamica vieţii spirituale a epocii oscila greoi ; transferurile de cultură necesitau secole şi chiar milenii; călătoriile erau rare şi se transformau în adevărate expediţii, campaniile militare şi relaţiile comerciale fiind singurele mijloace obişnuite pentru stabilirea contactelor între diferitele culturi.
E dificil să urmăreşti de la distanţă apreciabilă evoluţia aproape imperceptibilă a spiritului uman în raport cu modalităţile de percepere a timpului şi spaţiului ; opoziţiile flagrante şi diferenţele apreciabile sînt mai uşor de stabilit.
Epoca modernă, cu uriaşele prefaceri în domeniul ştiinţei, tehnicii, vieţii sociale şi economice, impune noi    raporturi, mode-
MOMENTE CONTEMPORANE
175
lează în alt chip gîndirea şi sensibilitatea umană. Judecata timpului se întreprinde cu noi mijloace, punîndu-şi amprenta asupra spiritualităţii vremii ; ea devine mai variată în reprezentările despre unîvers, se mobilează bogat în contact cu civilizaţii diferite, este silită la o mobilitate sporită şi la şlefuirea continuă a modalităţilor de înţelegere a vieţii exterioare şi interioare a omului. Timpul şi-a pierdut imuabilitatea aparentă de acum două mii de ani şi goana lui se materializează în mii de acte zilnice, la care sîntem martori sau participăm direct. ».
în zorii epocii scurgerea lui rapidă şi aproape palpabilă, deştepta nevrozele su-iprasensibililor şi poetul exclama :
„O, da I Timpul a reapărut. Timpul tronează acum ca un stăpînitor şi împreună cu acest bătrîn hidos a revenit întregul său cortegiu satanic de Amintiri, de Spaime, de Visuri şi de Nevroze.
Vă încredinţez că acum fiecare secundă e grozav de apăsătoare şi chinuitoare şi prin tic-tac-ul pendulei spune : „Eu sînt viaţa nesuferită. Viaţa care nu iartă".
Strigătul a fost scos acum o sută de ani şi coloratura Iui socială e de netăgăduit, cu tot sensul foarte generic pe care autorul „Florilor răului" îl dă vieţii şi timpului.
Şirui de imprecaţii este străbătut de căderea .precipitată a timpului, cădere simţită ca o apăsare materială, sufocantă.
Maşina cu aburi a scurtat distanţele şi în trepidaţiile ei regulate timpul însuşi începuse a fi perceput cu o nouă forţă ; civilizaţii diferite se încrucişau în albia marilor drumuri de apă şi istoria universală prindea contururi tot mai precise în timp şi în spaţiu ; oraşul modern îşi pocnea locuitorii cu biciul invizibil ai timpului la fiecare colţ de stradă, unde zgomotele uzinelor, bursei, maşinii de tipărit anunţau că nici o clipă nu poate fi pierdută fără consecinţe grave.
Mintea omenească inventase toată maşinăria complicată, care înregistra cu o sensibilitate sporită scurgerea timpului, fără să devină însă şi stăpîna ei; sensibilitatea lui se pusese în acord cu evoluţia contemporană, dar   gîndirea era supusă
încă unor presiuni mult prea puternice şi timpul o subjuga neîndurător.
Trăim într-un nou secol. Timpul şi spaţiul sînt în continuare fasonaţi după alte tipare. Alijîoacele existente astăzi le supun unei presiuni nemaiintîlnite, care ameninţă să le smulgă drapajul fastuos, prin care ochiul nu distingea decît tenebre înfricoşătoare.
Cînd avionul supersonic a sclipit alb pe boita ţării noastre, în străfulgerarea unei clipe, gîndul s-a rostogolit scurt spre .poştalionul patriarhal, vrînd să indice parcă spiritului tulburat o .modalitate de a recepta noua creaţie a tehnicii moderne.
Urmărind călătoria cu poştalionul întreprinsă de Radişcev sau D. Golescu poţi stabili cu uşurinţă un grafic al oscilaţiilor spirituale în contact cu oamenii, locurile, obiceiurile, întîlnite pe parcurs. Spaţiile întinse evoluează în scurgerea nesimţită a timpului şi spiritul într-o desfăşurare pe care noi am socoti-o lentă, întreprinde fără efort comparaţii, apropieri, relevă lucruri noi într-un ritm care aminteşte viteza de rotaţie a celor două axe situate la extremităţile caretei. într-un asemenea ritm gradul de solicitare a simţurilor, procesele de excitaţie şi inhibiţie nu erau prea ridicate ; atenţia călătorului nu era bruscată de evenimente şi necesitatea reacţiilor definitive şi imediate destul de rare. Evident, toate acestea sînt raportate la timpurile moderne şi ceea ce ni se pare nouă astăzi puţin evoluat era într-altfel judecat atunci.
Vitezele ultrasonice indică o nouă perspectivă în aprecierea timpului şi spaţiului cu consecinţe evidente pentru evoluţia spiritului. Apare limpede de pe acum că gîndirea umană este supusă unei presiuni încă neîntîlnite şi că fără îndoială ea va trebui să găsească noi resurse în capacitatea de reacţie faţă de timp şi spaţiu. O călătorie de cîteva ore dintr-un continent în altul, cu totalitatea modificărilor de peisaj, culori, obiceiuri, nivel de dezvoltare economică, cere o nouă ascuţire a simţurilor, un grad mai înalt de acuitate a minţii, cu schimbări infinit mai rapide între procesele de excitaţie şi cele de inhibiţie, o nouă treaptă de abstractizare.
Geniul umanităţii   a străbătut   o cale
176
PAUL GRANEA
lungă pentru aplanarea contradicţiei dintre spaţiile relativ nu prea vaste ale planetei noastre şi timpul necesar acoperirii lor. Era o chestiune de prosperitate economică, de raporturi între popoare, de cunoaştere reciprocă a diferitelor zone de civilizaţie răspîndite pe suprafaţa globului şi în aceeaşi vreme tendinţa permanentă a omului spre perfecţionare în întrecere cu natura generoasă. O multitudine de interese determinau o pasionantă luptă cu timpul şi spaţiul şi reacţiile faţă de şirul victoriilor trebuie să fi fost de asemenea extrem de diferit. Reacţiile arheologului interesat în cunoaşterea istoriei străvechi şi ale omului de afaceri, ale militarului aplecat asupra hărţii şi ale omului simplu dorindu-şi o călătorie de iplăcere, ale reporterului în stare de permanentă efervescenţă şi ale bolnavului aş-teptînd intervenţia salvatoare, reprezintă tot atîtea modalităţi de înţelegere a noilor creaţii menite să ne acorde stăpînirea timpului şi spaţiului. ,
Dar dincolo de modalităţile semnalate se profilează un plan comun de receptare,
cu valabilitate generală, planul evoluţiei spiritului uman în raport cu mijloacele aflate la îndemînă, pentru a lua cunoştinţă de cele două elemente esenţiale de manifestare a materiei.
Avionul cu reacţie nu este decît unu! din multele mijloace graţie cărora contemporanii noştri percep într-un chip nou timpul şi spaţiul. Aparatul de radio şi acum mai în uimiă cel de televiziune, ceasornicul devenit bun comun, înlocuirea proceselor de muncă manuală cu mecanisme şi instrumente de mare precizie, în care timpul şi spaţiile sînt fragmentate în unităţi extrem de subtile, mecanisme şi instrumente răspîndite în proporţii uluitoare şi afectînd activitatea milioanelor de oameni — iată varietatea neobişnuită a mijloacelor de înţelegere a timpului şi spaţiului de către omenire, în ansamblul ei. Noile mijloace şlefuiesc viguros gîndirea şi sensibilitatea individului, spre înţelegerea tot mai exactă şi profundă a universului şi a naturii umane, în manifestările lor multiple.
FEBRA MIZONEIANA
La o rubrică menită să semnaleze evenimentele epocii, fenomenul enunţat în titlu poate fi considerat paradoxal, iar raportat la impetuoasele prefaceri ale timpului de-a dreptul anacronic şi posibil deci a fi ignorat, dacă anacronismul n-ar reprezenta un moment posibil în mişcarea ideilor.
în secolul chemat să înnoiască teze ştiinţifice aparent imuabile cu viteza faptului divers şi să înlăture cutume multiseculare într-un ritm ameţitor, asistăm totuşi Ia o resuscitare a mizoneismului (teamă de nou). E un fapt şi-1 semnalăm cu obiectivitate senină, convinşi fiind că el nu poate tulbura noul echilibru pe care-1 stabileşte astăzi umanitatea, în zonele cele mai diferite.
Obişnuiţi de la antici să considerăm atomul ca ultimă modalitate de existenţă a materiei, aflăm că el a devenit cîmp obişnuit de excursii pentru curiozitatea neos-
toită a fizicienilor moderni ; simbolurile unei asemenea perioade din dezvoltarea capitalismului, cum era vestita societate a Canalului de Suez, se prăbuşesc vertiginos în urletele, mai mult groteşti decît în-spăimîntătoare, ale foştilor beneficiari ; spaţiul şi timpul — elemente tulburătoare, supuse doar gîndirii filozofice şi imaginaţiei bogziene, se pleacă docil în faţa tehnicii actuale, distanţa Moscova-Londra, spre exemplu, fiind redusă la o escapadă de trei ore şi jumătate ; aproximativ lunar ziarele consemnează fie proiectul unu: plan cincinal într-o ţară aflată dincolo de graniţele socialismului, fie declaraţia unui preşedintele de consiliu din aceeaşi zonă, afirmînd necesitatea edificării unei societăţii socialiste, cooperatiste, etc ; pe ordinea de zi a „trusturilor inteligenţei", ocupate cu afacerile ideologice ale potentaţilor banului, apare cu o regularitate obsedantă necesitatea înlocuirii termenului „ca-
MOMENTE CONTEMPORANE
177
pitalist" (de astă dată ghilimelele nu ne aparţin) cu un altul mai puţin uzat şi compromis.
Cu toate acestea mizoneismui infectează conştiinţe şi claustrează energii, chiar şi acolo unde te aştepţi mai puţin. într-un loc fenomenul este semnalat ca o stare de febricitate cu simptomele cunoscute: atingerea centrilor motori cu pierderea echilibrului, o uşoară sau gravă stare delirantă, în funcţie de evoluţia bolii, constituţia fizică şi mai ales intelectuală a bolnavului ; într-altul îl întîlnim sub forma banală de snobism, pentru ca în colţurile nebănuite să se prezinte sub aspectul jalnic al imitaţiei pure — atavism greu dez-rădăcinabil.
Dar acestea sînt formele exterioare de manifestare a mizoneismului. El este susţinut deobicei cu argumente şi teorii mai mult sau mai puţin savante, menite să-! poleiască prestidigios.
într-un oarecare cerc literar se contestă caracterul novator ai realismului-socialist în favoarea unei variante moderniste dintre cele două războaie mondiale, căzută în desuetudine cîteva ore după apariţie; boema în formele de jos este decretată drept cel mai sigur mijloc pentru realizarea talentului ; expresia alambicată — dovada certă a unui înalt plafon intelectual.
Pe terenul ştiinţei, lucrurile se complică şi reacţiile variază în funcţie de necesităţile interpretării filozofice a faptelor în ramura respectivă. Dacă e vorba de matematică, interpretările fiind dificile, atitudinea faţă de nou este mai greu sezisabifă; în biologie însă poziţiile se disting precis. Bolnavul afirmă agresiv că orice investigaţie ştiinţifică din occident avînd ca temă o oarecare muscă, purtînd nume savant, Drosophila Melanogaster, spre exemplu, prezintă infinit mai multă semnificaţie decît dezbaterile în jurul raporturilor dintre lupta inter şi intraspecifică. Riposta deşteaptă un surîs aproape imperceptibil, otrăvit de maliţiozitate, care vrea să spună : „încă un cap pătrat, deformat de morbul dogmatismului cronic".
Pentru că uneori în diferite domenii ştiinţifice noţiunile inovaţie, perfecţionare, 12 — V. Romînească nr. 11
invenţie au fost întrebuinţate fără discer-nămînt şi acurateţa, se contestă orice progres real şi punct de vedere înaintat prin referire Ia informaţii absolut sigure, de-monstrînd că un asemenea progres şi un asemenea punct de vedere a fost afirmat în urmă cu circa patru secole şi ceva, într-un pergament păstrat la o celebră bibliotecă, aflată la circa două mii cinci sute kilometri distanţă.
Dar există şi un aşa zis mizoneism practic, unde argumentaţia savantă este abandonată în favoarea unor concepţii cu iz medieval. în aceste forme el se manifestă ca dispreţ net faţă de orice comoditate a secolului, rezultată din progresul tehnicii şi rafinarea cerinţelor, optînd pentru lucrurile şi obiceiurile „din bătrîni". Pentru mizoneismui de factură empirică, voiajul în avionul supersonic reprezintă o aberaţie cu consecinţe fatale pentru specie, diligenta fiind singurul mijloc capabil să consolideze robusteţea fizică şi să păstreze farmecul călătoriilor; naşterea fără dureri — sancţionată şi de papalitate — un moft şi „coana moaşă" un ideal sanitar; cinemascopul este socotit inovaţie diavolească, oftîndu-se după filmul mut din vremurile „bune" (sau poate după vremurile bune ale filmului mut) ; pantofii cu talpă dublă, o catastrofă ireparabilă şi sandalele romane culmea artei cizmăreşti.
Fenomenul se colorează intens pe tărîm etic, începînd cu simplele raporturi de politeţă şi terminînd cu problemele grave ale existenţei. Bolnavul refuză cu înverşunare să răspundă la un apelativ care n-ar începe cu „domnule" şi se arată deosebit de sensibil Ia plecăciunile uzitate în secolul XVIII. Un galant şi ofilit sărutat de mînă, cîteva expresii franţuzeşti de salon, conversaţia cu sensuri duble întreţine atmosfera. Aici se discută cu aprindere despre calamitatea noilor raporturi dintre sexe stabilite în urma emancipării materiale a femeii şi se întocmesc memorii pentru revenirea fa vechea stare de lucruri în vederea salvării feminităţii grav ameninţate.
Cînd febra atinge limitele de sus ale termometrului, asistăm Ia micile reprezentaţii teatrale, în genul comediei bufe. See-
178
PAUL GRANEA
na poate fi un birou oarecare. Comedia începe atunci cînd cei cîţiva colegi, lucrînd în aceeaşi cameră, descoperă o intimitate nepermisă în relaţiile dintre ei, pe care o socotesc deosebit de gravă pentru integritatea gusturilor şi înclinaţiilor proprii, pentru dezvoltarea personalităţii, liber şi ne-stînjenit. Se constată că discuţiile îără ceremonial de la un birou la celălalt, întrebuinţarea numelui mic fără vreun adaus, etalarea aventurilor intime şi listei de bucate pe ultima săptămînă sînt ruinătoare pentru personalitatea ce se doreşte absolut autentică, unică, producătoare de valori irepetabile etc. Raţionamentele pe tema indicată se pot prelungi : se destramă universul intim fără de care personalitatea nu poate înflori, este anihilată imaginaţia, silită să se înfrupte din bunuri comune, în sfîrşit, se toceşte gîndirea originală.
Soluţia? Un efort de fantezie bolnavă. Fiecare birou este înzestrat cu o sonerie şi mai multe butoane, în dreptul cărora se află cite o carte de vizită cu toate titlurile posibile ale colegilor aflaţi la dreapta, la stingă şi în faţa ta. Soneria înlocuieşte bătaia în uşe. Apeşi pe buton şi aştepţi să ţi se răspundă. Dacă amicul din faţă binevoieşte să declare că este dispus să te asculte, atunci poţi începe prin înşirarea titlurilor academice sau neacademice, funcţia pe care o ocupă şi bineînţeles numele şi pronumele. Primele formalităţi epuizate îţi poţi permite să adresezi întrebarea, de orice natură, dar pe un ton care să-! facă siă simtă că e o adevărată şi rară personalitate, (peste cinci minute el îţi întoarce plăcerea, şi dacă e generos, cu procente). E într-adevăr o reţetă ieftină, absolut comodă şi probabil unică de fabricare a personalităţilor. Soneria şi personalitatea: personalitatea gata ambalată după douăzeci şi cinci de apăsări pe buton. Şi cum
să nu ţîşnească din acest mecanism personalităţi distinse, vioaie, integrale, pline de spirit, cînd după ce ai fost sunat te aştepţi la o formulă atît de revelatoare pentru un om deosebit, cum ar fi : „Domnul absolvent al Academiei de înalte ştiinţe comerciale, consilier tehnic de gradul trei, binevoieşte să asculte următoarea propoziţie interogativă" ? .întrebarea n-are nici o importanţă, pentru că singură această introducere asociată cu sunetul clopoţelului, după un exerciţiu regulat, provoacă un reflex condiţionat capabil să transforme temperamentul cel mai amorf cu intelectul oricît de plat, într-o personalitate de valoare universală. Nici regională, nici naţională, ci neapărat universală.
Rezultatele experienţei nu se cunosc exact ; primele indicii însă nu pledează pentru fabricarea soneriilor în serie. Cît despre formarea unor personalităţi autentice, posibilităţile multilaterale existente nu includ, după cunoştinţa noastră, elemente de mică mecanizare.
Dacă pînă aici am semnalat boala, cu simptomele generale şi particulare, ne incumbă obligaţia să stabilim şi zonele contaminate. Mediul favorabil e destul de variat, cu toate că nu atinge păturile cele mai largi ale populaţiei. Microbul parazitează nestingherit în cercurile declasate, pentru care cuvîntul „nou" este sinonim cu pierderea unui lung şir de privilegii. în sfera indicată se vorbeşte rar despre aceste privilegii, dar amintirea „ordinei străbune" mîn-gîie plăcut auzul, stîrnind grave stări melancolice. De aici se propagă pe căi greu detectabile, în rîndul altor categorii, la fel de restrînse : foştii oameni de casă ai mărimilor de ieri, pseudo-intelectuali, pentru care istoria civilizaţiei se constituie din-tr-un şir de anecdote triviale şi alţii de aceeaşi factură.
MOMENTE CONTEMPORANE
179
ION MARIN SADOVEANU
CULTURĂ DE CUVINTE ŞI CULTURĂ DE IDEI
F ără îndoială că unul dintre fenomenele cele mai interesante ale transformării societăţii rornîneşti de după 23 August 1944 este şi crearea unei foarte largi mase de cititori, în creştere de zi la zi. Cititorul, mai degrabă decît spectatorul, dă măsura progresului său. II poţi urmări mai îndeaproape, îl poţi surprinde mai des în curiozităţile şi preferinţele lui, îl poţi cerceta mai uşor într-o conversaţie legată într-un colj de librărie. Iar priveliştea acestor librării şi mai ales a standurilor de pe străzi este concludentă. înghesuiala ce se produce în faţa meselor cu cărţi şi mai ales o anumită atitudine sînt cu totul ale zilei de azi. Pe cîţi oameni, în afară de cîţiva cărturari, i-aţi văzut odinioară în atitudinea omului •care răsfoieşte, gustă, ia un prim contact cu •o carte ? într-o frecventare de patru decenii de zi Ia zi a librăriilor şi anticariatelor, nu-mi amintesc să fi văzut astfel degustînd, într-o pregătire spre o lectură temeinică, acasă, decît, după cum spuneam, pe cîţiva cărturari. Oameni din   aşa zisa burghezie avută de atunci — niciodată. Astăzi atitudinea asta e frecventă. O poţi întîlni oriunde şi la oricine, la femei, la bărbaţi, aflaţi în situaţii mult mai grele, încărcaţi de poveri sau izbutind mai greu să întregească pe fundul pungii, preţul unei cărţi. De cîteva ori am văzut regretul acesta — şi după e! am putut măsura şi calitatea cititorului. De sigur că de curînd de pildă apăruta antologie a versurilor lui Heine este un eveniment important cultural, lăsînd la o parte neîngăduitele greşeli de tipar. Ni se înfăţişează o carte frumoasă, grea de conţinut, ■călătorind de mult pe aripile largi al unei reputaţii mondiale. Am văzut ispita acestei cărţi în licăririle lacome din ochii cercetătorilor ei, cari s-ar fi vrut şi cumpărători. Mai   sînt   încă   şi   astăzi   preţuri, justificate  ce  e  drept,   dar   grele  la cărţi. Oricum  priveliştea   descrisă   dezvăluie o stare, care tocmai prin suferinţa ei este îmbucurătoare, ca fenomen. Care om politic,
12*
sau industriaş, sau moşier odinioară ar fi avut o asemenea suferinţă ?
Dacă acestea sînt numai cîteva trăsături din aspectul intelectual şi moral al marei mase a cititorilor, nu este mai puţin adevărat că şi perspectivele unei lumi mai res-trînse, să zicem a intelectualilor, s-a schimbat. S-a adîncit, s-a îmbunătăţit. Şi de lucrul acesta nu-ţi poţi da seama decît răsfoind publicaţii străine şi mai ales ascul-tînd aşa zisele pasionante emisiuni de radio. De mult, de cîţiva ani, am simţit în aceste emisiuni, în tonul, mentalitatea, orientarea lor, într-un cuvînt în tot cuprinsul lor, ceva vetust, uzat, îmbătrînit atunci cînd nu era ridicul. în subiectele mari ale inepuizabilelor teme clasice găseşti dezbaterea aceloraşi locuri comune, fără osteneala de a scoate la suprafaţă adevărate şi autentice aspecte de fond, din imposibilitate sau din frică. Iar întru cît priveşte recenzia despre opera nouă, ea e atît de palidă încît singurul folos adevărat al ei, e că-şi ia sarcina mai totdeauna să povestească subiectul al cărui conţinut trece fără nici o chemare, fără nici o aderenţă pe lîngă tine. De bună seamă că or fi fiind şi opere vrednice de interes acolo, şi aspectele unora mai puţin banale, în expunere inteligentă, ar stîrni interes. Dar totul e înfăţişat searbăd şi fără atracţie. Un decalaj se simte. Cum spuneam, l-am resimţit de mult şi mi-am confruntat impresiile şi cu alţi ascultători şi lectori şi n-am fost contrazis. Cauza ? Cred că nu stă în ei, ci în noi. Noi ne-am schimbat. Şi schimbarea aceasta ne-a venit mai ales de la cunoaşterea mult mai adîncită a culturii şi literaturii ruse.
De sigur că lectori de literatură rusă se găseau şi înainte în intelectualitatea noastră. Dar cît de sumar informaţi, la mîna a doua sau a treia, ca valoare de text. Din traduceri germane, poate cele mai bune alături de cele italiene, şi mai ales din traduceri franceze, cele mai puţin valoroase, atît prin neexactitate de expresii cît şi prin trunchieri, cititorul romîn abia de putea
180
ION MARIN SADOVEANU
să-şi facă o idee completă despre un autor. Rar se strecura cîte o operă în traducere ro-mînească şi atunci, din altă tălmăcire. Apoi erau mari scriitori ruşi clasici (foarte mari scriitori în cadrul literaturii universale) care se bucurau numai de o circulaţie redusă. Astfel Puşkin, Gogol (mai ales ca romancier şi nuvelist), Saltîcov-Scedrin, Lermontov, în bună măsură Cehov (mai ales ca povestitor) şi Gorki (mai ales ca mare scriitor memorialistic şi pamfletar şt poet liric) nu erau cunoscuţi decît de cîţiva. Apoi, chiar pentru acei lectori-intelectuali, în majoritatea cazurilor, operele scriitorilor cu care luau contact erau şi rămîneau izolate în cunoaşterea lor. Valorau ca simple creaţiuni (geniale, neîntrecute fireşte) dar .nelegate, neasociate cu condiţiile sociale şi politice care le-au produs, nepuse „în cadru" cum s-ar zice, şi aceasta din cauza unei totale lipse de cunoaştere a culturii şi civilizaţiei ruse. Primeam operele cele mai de seamă din literatura mondială a veacului ai XiX-iea (Tolstoi, Dostoievski) produse într-o ţară vecină, pe un drum ocolit, pe care se pierdea şi adîncimea şi înţelegerea. Dacă aceasta era situaţia pentru proză (roman şi nuvelă) pentru poezie cunoaşterea era ca şi inexistentă, iar pentru dramă trunchiată şi sporadică. Ce se ştia despre opera atît de însemnată a creatorului dramaturgiei ruse A. N. Osfrovski ? O broşură roşie cu o traducere mai veche a „Furtunii" şi atît. Nu îndrăznise nici un teatru să o joace. Dar despre Stanis.-lavski ? Ştiau cîţiva prin cărţi trunchiate faţă de adevărata „Viaţa mea în artă", venite şi astea tot prin traduceri franceze.
Această stare nu împiedica însă a se încerca să se facă faţă cu o simplă grimasă culturală, cu totul superficială, unui pres-
tigiu al literaturii ruse stabilit şi impus din afară. O adevărată cultură de cuvinte. în contrazicere cu o temeinică şi solidă cultură de idei, circula şi dădea o aparenţă nu numai găunoaselor conversaţii din aşa zisa „lume bună", dar şi la mulţi „culturali" şi scriitori. Erau adevărate repertorii de titluri de cărţi (şi lucrul era valabil pentru toate multiplele sectoare ale culturii, deşi noi semnalăm fenomenul aci în legătură cu literatura clasică rusă), care circulau învăţate papagaliceşte. Fireşte că uşurelele comentarii de astăzi ale Radio-ului sau coloanele multor ziare ce ne vin din afară depăşesc starea aceasta rudimentară. Nu este însă mai puţin adevărat că ele nu aduc nimic din ceea ce ultimii ani ne-au învăţat să vedem fie în „Război şi pace", fie în „Ana Karenina", fie în atîtea lucrări ale literaturii clasice ruse. Concepţia noastră despre literatură, funcţia ei culturală şi valoarea ei socială s-a schimbat complet. O cunoaştere mai temeinică a datelor creaţiei printr-o cunoaştere apropiată a istoriei şi culturii ruse ne-au înfăţişat un alt Tolstoi, un alt Dostoievski şi » adaos încă mult în cunoaşterea noastră cu privire la alţi scriitori ruşi şi sovietici.
Dar această ultimă metodă din recenta noastră formaţie a depăşit cadrul literaturii ruse. Am întîrziat totuşi în acest sector pentru a prinde fenomenul în creştere şi pentru a-I înţelege. în toate direcţiile cunoştinţele au crescut şi în adîncime şi în seriozitate. Şi astăzi, statorniciţi definitiv într-o adevărată cultură de idei, ne surprinde vechea cultură de cuvinte încetăţenită cîndva în anumite medii. Iar acum cînd ne vine din depărtare, fie prin producţia unei tiparniţe zadarnic cheltuite, fie prin încărcatele unde aeriene, ne întristează.
TEXTE $1 DOCUMENTE
IBRĂILEANU CĂTRE GHEREA
La Biblioteca Academiei R.P.R. secţia ramse. a intrat de curînd o scrisoare a lui G. Ibrăileanu din 14 februarie 1906 către Gherea, de o importanţă ce nu va scăpa nimănui şi pe care ne grăbim s-o publicăm. Aflînd că are de gînd să scoată o revistă, Ibrăileanu propune lui Gherea să ia direcţia revistei la care tocmai meditau ieşenii („Viaţa romînească'', apăruta două săptămîni mai tîrziu, la 1 martie 1906) oferindu-se el, împreună eu alţii, să deţie rolul de secretar de redacţie, rol pe care Iacob Negruzzi 1-a avut la „Convorbiri literare". Liberal de nuanţă poporanistă la această dată, Ibrăileanu voia să lege doctrina revistei „Viaţa Romînească", prin aducerea lui Gherea la direcţie, de tradiţia revistelor socialiste, să obţină, prin colaborarea sa, recunoaşterea de către public a orientării socialiste a revistei, căci deşi trecut la aripa stîngă a partidului liberal în 1899, Ibrăileanu se mai considera încă, lucru ce se vede şi din această scrisoare, cel puţin din punct de vedere teoretic, un socialist deo-sebindu-se de Gherea cel mult în privinţa modului de a înfăptui idealul „comun". Totodată Ibrăileanu mai asigura pe Gherea că revista va putea aduce critici partidului liberal şi politicii curente în genere şi că va sprijini ideea ca „clasele dezmoştenite să fie făcute stăpîne pe ţară".
Gherea nu a primit direcţia revistei, care a revenit lui Stere şi socialistului Paul Bujor. Motivele refuzului lui Gherea trebuie să fi fost divergenţa de opinii cu Stere şi în parte şi cu Ibrăileanu, acesta din urmă cîştigat tot mai mult la ideea democraţiei de tip rural, de esenţă poporanistă, în care hegemonul --- clasa desmoştenită care trebuie să fie făcută stăpînă pe ţară •— este ţărănimea.
Al. Piru
Stimate prietene,
Nu te-am văzui de mult şi nu mai ştiu ce faci, nici ce mai gîndeşti — nu-i vorbă, nu mai ştiu ce gindeşte nimene şi n-aşi putea spune sigur nici ce gîndesc eu asupra lucrurilor vieţii, în criza asta prin care trecem.
De atît a sînt sigur ca. intelectualiceşte, am murit cu toţii, căci nu mai însemnăm nimica în ţara aceasta, unde atîţ'a alţii, nechemaţi, sînt aleşi. Şi, cît despre mine, nu mă gîndesc la în adevăr obscurul meu nume ci la ceea ce reprezentam altădată şi ta ceea ce am mai putea, poate, fi încăodată.
182
TEXTE ŞI DOCUMENTE
Cîţiva de aici însă, ne-am gîndit să mai facem o ultimă încercare de a trăi şi am hotarît să scoatem o revistă, mai propriu: revista, pe carş D-ta o doreşti de atît a vreme, dar pe care, cum mi s-a spus că te-ai exprimat, ai tot amînat-o din lipsa unui... Jac Negruţi. Dacă voeşti, ne însărcinăm noi, mai mulţi, să jucăm rolul lui Jac Negruţi şi ceea ce a făcut el, unul, poate vom fi în stare să facem mai mulţi. Dacă D-ta o scoţi în Bucureşti în Martie ori Aprilie, n-am avea nimic de zis, ne supunem, da/ D-ta s-o scoţi, sub direcţia D-lale... Dacă nu, atunci o scoatem noi şi te rugăm sau să te pui in fruntea ei, sau cel puţin, să colaborezi,( şi dela primul număr, pentru că să ştie toată lumea, prin faptul colaborării D-tale, ce vrea să fie această revistă.
Deşi, cum am spus, nu ştiu bine ce gîndeşie nimene, şi probabil fiecare dintre noi, socialiştii, gîndeşte deosebit de ceilalţi (judecind după noi din Iaşi), dar sînt sigur că e ceva comun între toţi, substratul ad'înc, modul de a gîndi, însfîrşit socialismul nostru teoretic. Dacă ne deosebim în privinţa a ceea ce credem că trebuie de făcut în lucrurile politicei curente, deosebirea cred că vine de acolo că unii credem că slujim idealul într-un. chip, alţii în altul — dar idealul cred că e acelaşi la toţi. — Aşa că avem destule lucruri comune, oare să ne apropie în de noi şi să ne separe de rest.
Cred că îţi va vorbi şi Stere, dar pot spune chiar acum că politică de partid nu se va face în revistă, că vom fi liberi şi faţă de liberali, pe care, dacă vom avea motiv, îi vom critica, şi că partea afirmativă a politicii dacă se va face vreo politică, va 'fi arătarea falimentului politicii actuale şi nevoia ca clasele dezmoştenite să fie făcute slăpîne pe ţară.
Se poate să te hotărăşti să scoţi revista D-ta, atunci bine; qumaî s-o scoţi imediat, căci, dacă declari că... mai pe urmă, nu credem şi o scoatem' noi. Se poate să nu o scoţi, dar să nu vrai să fii cu noi, atunci vom regreta adînc. Se mai poate să te hotărăşti să aştepţi ce avem să facem, cum are să fie revista şi apoi să colaborezi. De asta mă tem, căci cu D-ta sau fără la început, cînd se lansează, e mare deosebire. D-ta eşti un factor foarte important pentru reuşită şi, dacă te substragi atunci reuşita va fi mai mică... şi însuţi D-ta nu vei fi satisfăcut şi... nu vei colabora... Te rog răspunde-tni ce crezi — şi trimile-ne un articol.
Salutări prieteneşti G. Ibrăiteanu, profesor, Iaşi.
CRONICA ECONOMICĂ
E. TOTH
ENERGIA NUCLEARĂ SI SURSELE CLASICE DE ENERGIE
C e rol va juca energia nucleară în viitor, cum se va încadra ea în viaţa economică de toate zilele a globului ?
La conferinţa internaţională de la Gene-neva din august 1955, consacrată utilizării paşnice a energiei atomice, un număr însemnat de referate au fost consacrate laturii economico-energetice a nucleonicii. Specialişti aparţinînd unor naţiuni diferite de pe cele cinci continente, reprezentînd sisteme sociale diferite, şi-au expus părerile cu privire la feluritele aspecte economice ale utilizării energiei atomice pe o scară mai largă în viitor. Deşi calculele cu privire la costul în viitor al energiei atomice dau rezultate destul de divergente, totuşi un lucru a fost stabilit cu certitudine şi în unanimitate : omenirea, în următoarele cîteva decenii, va avea nevoie de o sursă nouă şi masivă de energie.
Să vedem întîi care este situaţia actuală a producţiei şi a consumului de energie şi ce perspective există în această privinţă pentru viitor.
SURSE CLASICE : PRODUCŢIE ŞI CONSUM
Producţia totală de energie pe glob a fost în 1952 de 29 miliarde megawattore, ceea ce înseamnă în medie cea. 12 megawattore pe cap de locuitor.
Din ce fel de surse se obţine această energie ? In cea mai mare parte din surse minerale : în 1952 din cărbune, lignit, petrol, gaz natural s-au obţinut 23,7 miliarde megawattore1) sau 71,7% din totalul de energie produsă. Cu cel mai mare procentaj sînt reprezentaţi cărbunii de piatră, din care s-au obţinut 13,3 miliarde megawattore, sau 45,5% din totalul de energie produsă în 1952. Petrolul reprezintă următoarea sursă importantă, cu o participare de 26,5% ceea ce corespunde la 7,7 miliarde, megawattore. Urmează apoi sursele ener-
getice vegetale cu aproape 16% (4,6 miliarde megawattore). Este surprinzător că resursele hidraulice participă cu un procentaj relativ redus : numai 1,4% din totalul de energie produsă pe glob în 1952 a provenit din surse hidraulice (0,3% miliarde megawattore).
Dar nu trebuie să credem că energia produsă se şi consumă în întregime pentru scopuri utile ; aproape 2/3, mai precis 65% din totalul de energie ce se produce pe suprafaţa globului, se risipeşte. In anul 1952, în procesul de transformare al energiei în lucru mecanic s-au pierdut aproape 19 miliarde de megawattore şi au fost utilizate efectiv numai 10,2 miliarde megawattore pentru producţie.
Din această cantitate de energie mai mult de jumătate, anume 5,8 miliarde megawattore sau 56,8% a fost utilizată în industrie. In mod surprinzător, după industrie cea mai mare cantitate de energie a fost consumată în gospodării : 3,3 miliarde megawattore, adică 32,3% din totalul de energie consumată. Pe locul următor stau transporturile cu 0,8 miliarde megawattore, ceea ce corespunde la 7,8% din total. Agricultura este reprezentată cu 0,3 miliarde megawattore sau cu 3,1% din consumul total de energie.
Consumul de combustibil îl putem exprima în echivalent de cărbune, luînd ca bază anumite valori medii statistice şi specificînd ce cantitate de cărbune ar fi necesară pentrti producerea aceleaşi cantităţi de energie din petrol, apă, etc. Acest fel de a exprima consumul dă o imagine comparativă plastică.
In 1929, pe tot globul, s-a consumat o cantitate de energie pentru producerea căreia ar fi fost nevoie de arderea a 1860 milioane tone de cărbune. In 1950 această
') 1 megawat = 1000 kilowaţi = 1 milion waţi.
184
E. TOTH
cantitate a fost de 2750 milioane de tone cărbune Creşterea medie pe an a consumului de energie în aceste două decenii a fost deci de aproape 2%. Dintre toate sursele clasice consumul energiei provenită din arderea cărbunelui a crescut în mai mică măsură, acesta fiind în medie pe an şi pe glob de 0,5% (de la 1420 milioane tone în 1929, a crescut la 1850 milioane tone în 1950). Mult mai repede a crescut consumul de energie provenită din celelalte surse. Astfel, în acelaşi interval, consumul de energie provenit din uleiuri minerale a crescut în medie cu 4,7% pe an, iar consumul energiei hidraulice cu 3,3% pe an.
Deosebit de accelerat a fost ritmul creşterii consumului de energie între 1950 şi 1954. In 1954, consumul total a fost apreciat la cea. 3.300 milioane tone cărbune echivalent, ceea ce corespunde unei creşteri medii de cea. 4% pe an pentru acest interval. In intervalul dintre 1948—1953 consumul de energie provenită din cărbune nu a crescut însă decît cu 1% în medie pe an. Consumul de energie bazată pe petrol a crescut în medie anual cu 7,1%, iar energia hidraulică în medie cu 8,6% pe an. In 1860, energia produsă a fost obţinută aproape în întregime (98%) din cărbune. Participarea cărbunelui la producţia energetică mondială a scăzut, în mod simţitor. In schimb participarea petrolului la producţia de energie n-a atins în 1870 nici 1%, pentru ca azi să reprezinte peste un sfert din total.
PROBLEME
Exploatarea de energie se îmbunătăţeşte lent.
Creşterea randamentului datorită progresului tehnic este însă contrabalansat în unele ţări producătoare de cărbune, de greutăţile creseînde, întîmpinate în exploatarea cărbunelui. Dacă consumul de energie s-ar stabiliza la nivelul din 1952 atunci rezervele teoretice de cărbune, cunoscute în prezent, ar mai putea satisface necesităţile încă cea. 2600 de ani. Dar lucrurile nu stau la fel de bine cu rezervele de cărbune accesibile unei exploatări economice. In unele ţări producătoare de cărbune cum sînt Anglia, Franţa,  Japonia  se pare că
producţia anuală de cărbune se apropie de plafonul maxim şi tinde să se stabilizeze datorită mai ales greutăţilor tehnice ce se' ridică în faţa deschiderii galeriilor noi. Astfel, în Anglia anului 1924, adîncimea medie a galeriilor în minele de cărbuni a fost de 350 m., iar astăzi este de 400 m. Au fost eliberate autorizaţii pentru deschiderea de galerii noi între 550 şi 900 m. adîncime. Datorită acestor împrejurări exploatarea cărbunelui pune probleme tehnice din ce în ce mai grele şi toate acestea au ca rezultat scumpirea anuală a cărbunelui cu 1,2%, în medie pe glob.
Desigur, există rezerve uriaşe de cărbune în Africa, şi în alte ţinuturi ale globului mai greu accesibile, însă costul ridicat al transportului face ca multe din aceste zăcăminte să nu fie economice. Nici producerea pe Ioc a electricităţii din cărbune nu schimbă radical situaţia, deoarece transportul energiei electrice pe distanţe mari este şi el foarte scump. Acesta nu este însă în momentul de faţă aspectul general. Alte ţări, în special U.R.S.S., Polonia, regiunea Ruhr, intensifică exploatarea zăcămintelor de cărbune. Polonia şi U.R.S.S. vor produce în 1960 mai mult cărbune decît produce actualmente America de Nord sau toată Europa Occidentală. Dar oricum stau lucrurile în prezent, fapt cert este că zăcămintele de cărbune sînt finite, ele nu se regenerează şi mai devreme sau mai tîrziu nu vor mai putea face faţă necesităţilor de combustibil mereu creseînde.
ANUL 2000
Cum va evolua curba consumului de energie în vjitor ? Cum şi cu ce vor putea fi acoperite necesităţile anuale mereu creseînde de combustibil în special în industrie, transport dar şi în agricultură şi menaj ? Răspunsul la aceste probleme nu este 'uşor de dat. Totuşi studiul dinamicii producţiei şi a consumului de energie din ultimele decenii permite să se facă, — cu anumite precauţii — extrapolări semnificative. Sînt foarte interesante prevederile făcute de profesorul Robinson, cunoscutul fizician englez de la Universitatea din Cambridge, împreună cu G. G. Daniel, co-m'unicate anul trecut la   conferinţa de la
ENERGIA NUCLEARA ŞI SURSELE CLASICE DE ENERGIE
185
Geneva pentru utilizarea paşnică a energiei atomice. Calculele lor se referă la necesităţile consumului brut total de energie, exprimată în echivalent cărbune,-înglobînd deci nu numai energia consumată în industrie şi transport, dar şi în agricultură şi menaj. Ipoteza de bază de la care au pornit Robinson şi Daniel prevede creşterea anuală a consumului de energie cu 2%. Această ipoteză este modestă, deoarece ea a luat ca bază rata creşterii medii dintre anii 1929—1950. Am văzut însă că rata medie a creşterii in perioada 1950—1954 a fost pe glob de 4%. în acelaşi sens s-a presupus că rata anuală a creşterii producţiei 4e energie provenite din cărbune va fi de 0,5%, rata creşterii energiei hidraulice va fi de 4%, iar randamentul mediu al termocentralelor va creşte de la 21 % în 1950 la 33% în 2000 şi la 35% în 2025. Totodată se presupune că populaţia va creşte cu 6% în zece ani, deci de la 2400 milioane în 1950 la 3200 milioane în 2000 şi la 4300 milioane în 2050. Aceste extrapolări sînt de asemenea foarte precaute şi minimale, deoarece între 1850—1900 rata medie pe zece ani a creşterii populaţiei globului a fost de 7,5%, în timp ce între 1900—1950 a fost de 9%.
Dacă s-ar lua în consideraţie creşterea uniformă .de 2% a necesităţilor, sursele astăzi cunoscute ar diminua rapid, ajun-gînd ca în 2025 ele să fie suficiente anual pentru 300 de ani. Dacă rata anuală a creşterii necesităţilor ar fi însă de 3%, atunci în 2025 rezervele ar mai fi suficiente pe 120 ani, iar în 2050 numai pet 40 ani.
In aceste ipoteze Robinson şi Daniel apreciază că în 2000 consumul total pe glob s-ar ridică la 7400 milioane tone cărbune echivalent, de la 2800 milioane tone cărbune echivalent cît a fost în 1950, deci cu 260%. In 2025 consumul s-ar cifra la 12.100 milioane tone, iar în 2025 la 19.900 milioane tone cărbune echivalent.
Deosebit de repede a crescut ■ şi creşte cererea omenirii în domeniul energiei electrice, în 2000 ea se va ridica probabil la nu mai puţin ca 9 miliarde megawattore, ceea ce corespunde la cea. 3500 milioane tone cărbune echivalent, adică la aproape jumătate din totalul necesităţilor presupuse de energie ale globului pentru anul 2000.
Ritmul de exploatare a surselor de cărbune şi petrol cunoscute în prezent nu va putea ţine pas cu creşterea vertiginoasă a necesităţilor. Pentru acoperirea necesităţilor ne vor sta la dispoziţie la sfîrşituî secolului, cea. 2000 milioane tone cărbune iar energia hidraulică într-o cantitate corespunzătoare cu 1000 milioane tone cărbune echivalent. Această producţie însă nu va fi în stare să acopere nici măcar consumul probabil de electricitate. Dacă luăm însă în consideraţie că numai o parte din această energie va putea fi cheltuită jjentru producerea energiei electrice, atunci trebuie să presupunem că o cantitate de energie electrică corespunzătoare la cea. 2—3000 milioane tone cărbune echivalent va trebui să fie acoperită de surse noi de energie diferite de cele utilizate pînă acum. Afară de energia atomică mai există şi alte surse neconvenţionale care ar putea înlocui cărbunele (de ex. captarea în cantităţi masive a energiei solare) dar acestea sînt mult mai greu accesibile omului.
ENERGIA NUCLEARA
In prezent unicul drum practicabil pentru a acoperi necesităţile mereu creseînde de energie ni-1 oferă energia nucleară.
Astăzi se cunosc două căi de eliberare a energiei nucleare : una este reacţia de fisiune în lanţ a nucleului de uraniu 235, a plutoniului sau a uraniului 233 obţinut din toriu (substanţe fisionabile). Reacţia fisiunii în lanţ poate avea loc în mod necontrolat sub forma unei explozii uriaşe, în bomba atomică, dar ea poate fi eliberată şi în mod controlat într-o instalaţie energetică numită reactor nuclear.
Cealaltă cale este sinteza heliului prin fuziunea nucleelor de hidrogen. Această reacţie de sinteză poate fi produsă dar deocamdată nu poate fi stăpînită de om şi ea are loc în mod necontrolat sub forma exploziei bombei de hidrogen (reacţie termonucleară). In prezent, eforturile sînt îndreptate spre descoperirea posibilităţii de control a reacţiei de sinteză a heliului şi fără îndoială, că oamenii de ştiinţă vor rezolva în anii următori şi această problemă dificilă şi de importanţă uriaşă.
Teoretic se prevede posibilitatea de a eli-
186
E. TOTH
bera energie nucleară din oricare sau din aproape oricare element, în special din elementele uşoare, de la începutul tabloului lui Mendeleev. Dacă aceasta se va realiza pe o scară industrială vor dispare definitiv toate grijile anticipate faţă de economia energetică a mileniilor ce vin, deoarece vom putea consuma tot globul pă-mîntesc pentru a produce energie.
REACTORUL : CONSUM DE COMBUSTIBIL
Din punct de vedere al previziunilor teh-nico-economice nu vine în considerare în prezent decît reactorul nuclear cu combustibil de uraniu.
Superioritatea tehnică a generatorului de energie nucleară faţă de generatoarele tradiţionale este ' bine cunoscută. Aceasta constă înainte de toate în faptul că reactorul are nevoie de o cantitate infimă de combustibil nuclear pentru întreţinerea sa. Astfel, de exemplu, centrala atomo-electri-că de 500 Kw a Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. consumă zilnic 30 de grame de combustibil nuclear şi trebuie alimentat din 100 în 100 de zile. Consumul teoretic al unei centrale uriaşe de 400.000 Kw ar fi de 70 kg combustibil nuclear pe an sau de cea 1 gr în fiecare 7 minute. în momentul de faţă o tonă de combustibil nuclear este echivalent cu cea 10 mii tone de cărbune, dar precum rezultă din calculele profesorului Cockroft — acest echivalent se poate ridica şi la peste 1 milion tone de cărbune, în caz că randamentul utilizării energiei de fisiune a uraniului va creşte în viitor la 33%, astăzi el fiind încă foarte scăzut.
In asemenea condiţii, producţia de energie electrică a ţării noastre pe anul 1955, care s-a ridicat la 4,5 miliarde kilowattore, s-ar putea acoperi cu combustibil nuclear între maximum 50 şi minimum 0,5 tone U235.
Dacă consumul de energie va evolua aşa cum s-a presupus mai sus, atunci în anul 2000 vom avea în acoperirea necesităţilor un deficit de cea 2—3 miliarde de tone cărbune echivalent.   Aceeaşi  cantitate de
energie ar putea fi produsă în reactori — după calculele lui Cockroft — de 2—3 mii de tone de combustibil nuclear.
SUPERIORITATEA REACTORULUI NUCLEAR
Comoditatea reactorului nuclear din punct de vedere al alimentării cu combustibil îl face propriu să fie utilizat în regiuni lipsite de surse energetice proprii cum sînt deserturile întinse, regiunile polare. Lipsa s'ursei proprii de energie nu va mai putea constitui de acum înainte un impediment serios în dezvoltarea industrială a unei ţări sau regiuni.
Reactorul atomic mai prezintă însă şi alte avantaje faţă de generatoarele clasice de energie. In generatoarele tradiţionale, precum se ştie, combustibilul ars nu se mai poate utiliza la nimic: zgura se aruncă. In reactorul atomic însă „zgura" rămasă în urma „arderii" combustibilului nuclear este un material foarte preţios, cel puţin de valoare egală dacă nu chiar de mai mare valoare, ca însăşi energia eliberată. In această zgură se găsesc fel de fel de substanţe radioactive de mare utilitate pentru tehnică şi ştiinţă. In afară de acestea, cu ajutorul reactorului se pot produce şi alte substanţe radioactive preţioase şi de mare utilitate.
Combustibilul nuclear al reactorului este de obicei U235- In reactor se introduce sub formă de bare sau de soluţie un amestec de U238 obişnuit şi de U235 sau al substanţei fisionabile.
Proporţia celor doi izotopi de uraniu variază între limitele mari. In reactorul sovietic de 500 kw, barele conţin 5% U235-In noile reactoare de 100 mii kw, în construcţie, elementele de combustibil vor conţine cea. 2,5% U235. Reactorul american de tip „boiler" din Argonne, conţine elemente de combustie cu 90% uraniu 235(16)\ Uraniul obişnuit (U23s), nu produce energie nucleară, însă în urma unor procese complexe se transformă în plutoniu, care este şi el fisionabil şi poate servi drept combustibil nuclear. Deoarece U238 poate să se transforme în combustibil fisionabil, el se numeşte material fertil.
în timp ce consumă combustibil nuclear,
ENERGIA NUCLEARA ŞI SURSELE CLASICE DE ENERGIE
187
reactorul regenerează sub formă de plutoniu o parte din combustibilul pierdut. Reactorul poate fi construit în aşa fel încît să producă mai mult combustibil nuclear decît cantitatea consumată. Aceşti reactori se numesc „reproducători" („breeder").
Ritmul pătrunderii energiei nucleare în economia energetică mondială, în special în industrie şi în transporturi terestre depinde înainte de toate de preţul energiei nucleare.
CHELTUIELI DE INVESTIŢII ; APRECIERI
Nu sînt lipsite de interes calculele economice făcute de inginerii americani Cu privire la cheltuielile de investiţie şi întreţinerea reactorilor. Menţionăm că aceste aprecieri sînt destul de divergente şi variază între limite destul de mari, un preţ mai ridicat fiind motivat cîteodată prin avantagii de altă natură.
Iată, de exemplu, calculele privitoare la un reactor energetic care a fost pus în funcţiune la Laboratorul Naţional din Argonne (S.U.A.). Acest reactor are o putere instalată de 3500 kw. electrici şi produce 14 milioane kilowattore pe an. Reactorul întreg are dimensiuni foarte mici datorită faptului că combustibilul este U235 aproape pur (90% U235). Conţine cea 12 kg. combustibil şi consumă anual 3,6 kg. U235, cea 10 gr. pe zi, lucrînd cu un randament de 20% ceea ce este încă destul de scăzut faţă de randamentul centralelor termice obişnuite. Reactorul este de tip boiler: miezul reactorului este scufundat într-un vas cilindric în care circulă apa. Aceasta serveşte ca moderator şi ca răcitor. Apa este transformată în vapori direct în recipientul care conţine miezul şi — după ce a fost „decontaminat" de substanţe radioactive — este îndreptat direct spre turbine. Toată instalaţia este foarte mică, încape într-o baracă. Luînd ca bază 15—30 de dolari pentru costul unui gram de 'uraniu cu conţinut de 90% U235 preţul unei-kilowattore se cifrează între 30—35 milli (1 mill — o miime de dolar).
Interesul pe care-1 prezintă acest calcul constă în aceea că el se referă la un reactor experimental în funcţiune. Celelalte cal-
cule au un caracter mai teoretic, ele refe-rindu-se la reactori care există deocamdată sub formă de proiecte.
Există însă mari posibilităţi de a produce energie nucleară pe un preţ mult mai scăzut.
Un proiect de reactor energetic de tip obişnuit cu combustibil de uraniu natural şi moderator de apă grea destinată industriei, cu o capacitate instalată de aproape 250 mii de kw. ar reveni la 250 dolari pe un kw. instalat. Costul întreţinerii fiind apreciat la 1,5 milioane de dolari anual, preţul a 1 kw, ar reveni la 7,7 milli din care 4,2 milli ar reveni amortizării investiţiei de capital.
Cheltuielile relativ ridicate de investiţie şi scumpetea energiei produse sînt motivate de proiectanţi cu caracterul experimental al reactorilor menţionaţi. Cu timpul aceste cheltuieli vor scădea simţitor. Se prevede că în cazul unor centrale atomice de mare capacitate — între 400—600 de mii kw. electrici — cheltuielile de investiţii vor scădea la 130—135 dolari în medie pe fiecare kw. instalat. Pentru comparaţie amintim că la o centrală hidro-electrică de 200 mii kw. revin 115 dolari de fiecare kw. instalat, iar în cazul unei centrale de 15 mii kw. înzestrată cu motoare Diesel, preţul unui kw. instalat revine în medie la 125 dolari. Se apreciază de asemenea că la centralele moderne de mare capacitate se va putea produce energie electrică între 4—10 milli kw ora. Centralele termice (cărbune, ulei, gaz natural)' produc kwh. între 2,91 şi 7,70 milli, iar centralele hidroelectrice între 1,39 şi 4,06 milli.
In ceea ce priveşte costul energiei electrice el variază pe glob între mari limite. Faţă de 2 milli din Norvegia, în Birmania kwh. costă între 52—105 milli, în Japonia cea 15 milli, avînd însă o tendinţă de creştere. In ţările unde kwh. revine scump, instalarea unor centrale atomice ar fi o investiţie economică rentabilă chiar în condiţiile actuale.
Din comunicarea făcută de profesorul Blohniţev la conferinţa atomică de la Geneva rezultă că pe baza experienţei de peste un an, făcută cu reactorul energetic de 500 kw. al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., se poate prevedea că preţul unei
E. TOTH
kwh. va reveni la centralele atomice mari, ce se construiesc acum în U.R.S.S. între 10—20 copeici kwh. costul mediu al kwh. în centralele U.R.S.S. fiind în prezent de 10 copeici.
Sînt de asemenea interesante aprecierile făcute de specialiştii englezi, pe baza construcţiei în curs a reactorului din Culder-Hall. Ele sînt caracterizate, în general, de optimism mai pronunţat, în comparaţie cu prevederile americane. Costul total al Staţiei de la Culder-Hall se ridică la aproape 17 milioane lire sterline — din care costul celor doi reactori se ridică la 7 milioane lire sterline fiecare în parte.
Din calculul lui Jukes, făcut pe baza experienţei de la Culder-Hall, rezultă că pe lîngă o investiţie relativ mică în plus, capacitatea staţiei va putea fi sensibil mărită. Astfel el prevede că o staţie de 150.000 kw. putere — deci de trei ori mai puternică ca cea de la Culder-Hall, — va putea fi construită cu o investiţie de 24 milioane de lire. într-o asemenea staţie costul unei kwh. de energie va fi la început de 0,76 pence (egal cu 9 milli) faţă de 0,60 pence (7 milli), cît este în staţiile engleze cele mai moderne, acţionate cu cărbune. Diferenţa nu va fi deci importantă. Dacă luăm în considerare însă că reactorul produce şi plutoniu, atunci, luînd preţul unui gram de Pu pentru anii următori între 5—10 lire sterline, preţul unei kwh. va fi între 0,59—0,42 pence sau între 7—5 milli, deci sub preţul energiei din cele mai moderne staţii de cărbune.
PERSPECTIVE
In aceste condiţii va deveni din ce în ce mai rentabilă construirea unor reactori energetici în special pentru regiunile lipsite de surse proprii de energie. Reactori energetici vor fi preferaţi, probabil, de acele industrii care sînt legate de anumite zăcăminte şi au nevoie de cantităţi mari de electricitate —, cum sînt industria aluminiului şi industria chimică, — ne avînd însă surse de energie-accesibile în apropiere. Ei vor putea fi utilizaţi cu succes probabil şi Ia gazeificarea cărbunelui şi la alte procese chimice directe.
Programul atomic civil al SUA prevede construirea a cinci reactori pînă în anul 1958. Aceştia vor servi însă numai ca prototipuri experimentale şi nu se prevede deocamdată jnctuderea lor efectivă în producţia industrială. In prezent se găseşte sub construcţie un reactor energetic de mare putere la Shippingport în statul Pen-ssylvania, care, după prevederi va intra în funcţiune probabil în 1957. Adăugind şi puterea reactorilor experimentali în funcţiune, împreună cu aceşti 5 reactori proiectaţi, SUA va dispune în 1960 în centralele sale atomice de o putere instalată între 700 mii şi un milion de kw., ceea ce comparat cu puterea totală de 150 milioane de kw. instalaţi ce se prevede pentru aceeaşi dată, va reprezenta o pondere de cea 0,5%. După Cockroft, chiar în 1975 energia atomică va participa în producţia de energie a SUA doar cu o pondere între 1—15%.
Există în acest program al SUA, anumite elemente care ni se pâr semnificative şi dau de gîndit. Iată despre ce este vorba.
în 1939, Otto Hahn a descoperit U235. In 1942, deci abia peste 3 ani a fost construit, sub conducerea lui Fermi, primul reactor atomic. La începutul lui 1945 se producea deja U235 şi plutoniu în cantităţi industriale. Sir John Anderson, care a condus cercetările atomice engleze în timpul războiului, a declarat, că, în 4 ani oamenii de ştiinţă au rezolvat probleme care ar fi necesitat altă dată 20—30 de ani. într-adevăr în acest scurt interval de timp, oamenii de ştiinţă au rezolvat probleme teoretice şi practice deosebit de complexe, care necesitau soluţii cu totul noi, ingenioase. Problemele care sînt de rezolvat pentru ieftinirea energiei atomice sînt incomparabil mai simple. Totuşi, pentru a parcurge această cale trebuie să treacă în aceeaşi ţară, cu resurse materiale şi intelectuale esenţiale neschimbate, 12—13 ani deşi după părerea specialiştilor realizarea acestui pas nu trebuie să necesite mai mult de 2—3 ani, dacă există desigur, bunăvoinţă exprimată în dolari şi nu numai în declaraţii şi promisiuni pentru a pune atomul în slujba producţiei de pace. Frî-narea ritmului în construire a" reactorilor energetici pentru industrie este una din do-
ENERGIA NUCLEARA ŞI SURSELE CLASICE DE ENERGIE 189
vezile cele mai concrete că această bunăvoinţă nu a existat. Tendinţele incontestabile îndreptate spre frînarea cercetărilor atomice în scopuri paşnice ne dau de gîn-dit dacă nu cumva cheltuielile de investiţie şi de întreţinere au fost prea conservativ apreciate, pentru a obţine un preţ mai ridicat la kwh. produsă de reactor, cu scopul de a contribui prin aceasta la menţinerea încetinelii construcţiilor atomo-electrice şi de a sugera în faţa acelora care ar dori să înceapă construirea unor asemenea instalaţii nerentabilitatea acestora. Dar mai mult. Marile firme capitaliste, care deţin monopolul efectiv al construcţiei de reactori, au posibilităţi practice nelimitate de a ascunde brevetele. Ce garanţie există în asemenea condiţii că dacă s-ar fi descoperit pînă acum sau s-ar descoperi de aci înainte inovaţii, care ar d'uce la ieftinirea energiei atomice, ele nu ar fi ţinute în cel mai mare secret ? Cine cunoaşte cît de cît istoria invenţiilor ajunse în mîi-nile capitaliştilor americani, ştie foarte bine, că asemenea garanţie nu există. Toate aceste ne silesc să avem o atitudine de prudenţă faţă de calculele pe care le-am menţionat şi să nu le privim în nici un caz sub speciae aeternitatis.
Anglia fiind o ţară ameninţată cu deficit de cărbune pentru combustie, programul atomic englez prevede ca în 1960— 1961 să se pună în funcţiune primii 2 reactori atomici pentru producţie electrică, Conform planului, în 1965 vor trebui să funcţioneze 12 reactori cu o capacitate între 100.000 şi 200.000 kw. fiecare ce prevede că centralele atomice vor avea o putere instalată între 10—15 milioane kw. realizînd prin aceasta o economie de peste 40 de milioane tone anual şi acoperind cea 40% din totalul necesităţii de energie electrică. Cu titlu de comparaţie menţionăm că în an'ul 1954 consumul total al staţiilor energetice din Anglia era echivalent cu 40 milioane tone cărbune.
Se apreciază, că aici sporul de producţie a energiei va fi acoperit după 1975 în în-
tregime de staţiunile nucleare, iar în 2000 acestea vor înlocui cea 150—200 milioane de tone de cărbune.
La fel ca şi în cazul producţiei de energie din sursele convenţionale, ritmul producţiei de energie atomică este cel mai rapid în URSS. Pe baza prevederilor celui de al VI-lea plan cincinal, U.R.S.S. va dispune în 1960 de 2—2,5 kw. energie instalată în centralele sale atomice, deci de cea unu şi jumătate ori mai mult cît a fost instalată în 1955 în toate centralele electrice ale ţării noastre. Se prevede că în cel de al şaselea cincinal să se construiască 10 tipuri de reactori atomici, cu o putere de 50.000—200.000 kw. electrici, fiecare. Se va construi un reactor puternic cu folosirea toriului, ceea ce va da posibilitatea de a utiliza şi zăcămintele extinse ale acestui element pentru producerea energiei atomice. Specialiştii prevăd perspective foarte favorabile pentru utilizarea toriului drept combustibil atomic (37). Acad. Kru-ciatov a anunţat la Congresul XX al PCUS că proiectele pentru construirea unui spărgător de gheaţă cu motor atomic sînt pe terminate. Acesta va fi înzestrat cu un motor de 44 mii CP (cea 33 mii de kw.) şi va remorca vase pe drumul maritim de nord fără a se alimenta cu combustibil timp de 2—3 ani. în cadrul acestui cincinal se vor desfăşura lucrări în vederea proiectării unor motoare atomice pentru nave obişnuite, pentru aviaţie cît şi pentru transportul terestru.
Nu de mult s-a terminat construcţia celui mai puternic accelerator de particule din lume. O importanţă deosebită are din declaraţia acad. Kruciatov partea ce se referă la problema reacţiei de sinteză a he-liului. Acad. Kruciatov a subliniat că lucrările teoretice în domeniul fizicii nucleului atomic, fac posibilă efectuarea unor lucrări experimentale în vederea realizării reacţiilor termo-nucleare dirijate.
Geniul omului asigură prin eforturi necontenite noi succese de energie necesare dezvoltării în toate domeniile.
CRONICA TEATRALĂ
. LASCĂR SEBASTIAN
DEBUTUL UNUI TÎNĂR DRAMATURG
PROLOG
Pentru cine se scrie cronica teatrală ?
— Pentru cititori!
— Am impresia, totuşi, că cititorii unei cronici, să zicem matematice, nu-s aceiaşi cu cititorii unei cronici teatrale. Că, deci, ar trebui să definim categoriile. Şi asta, fiindcă e important pentru un cronicar să ştie cui se adresează. Fireşte, nu susţin că un pasionat de matematici n-ar putea citi şi o cronică teatrală. Cu toate astea...
— înţeleg. Vrei să spui că e vorba de anumiţi cititori, speciali. Că dacă fidelul cronicii matematice citeşte şi cronica teatrală, devine cu totul altfel de cititor. Ai dreptate. Prin urmare, să facem circumscrierea. O cronică teatrală se scrie pentru autorii dramatici (cînd sînt în viaţă|, pentru actori, regisori, pictori scenografi ; într-un cuvînt: pentru oamenii din lăun-trul teatrului. Dar mai ales pentru spectatori. Şi... pentru ceilalţi cronicari teatrali.
— Şi ce crezi dumneata că aşteaptă de la o cronică teatrală fiecare din cei pe care i-ai numit ?
— Răspund : Cei ce concurează la crearea unui spectacol aşteaptă laude. Spectatorii care ău văzut spectacolul vor confirmarea propriilor lor păreri (altfel, cronicarul nu face nici două parale), iar dacă n-au apucat să-1 vadă îţi cer să le demonstrezi că spectacolul merită sau ba să fie văzut, deşi niciodată nu se iau după cronică. In sfîrşit, confraţii urmăresc în cronica ta, cu satisfacţie anticipată, să te dis-
tingi ca un totalmente nepriceput în materie.
— Acestea sînt vorbele unui cinic. Şi sînt potrivite, poate, cu alte vremuri. Astăzi, îţi garantez eu că oamenii de teatru pretind de la dumneata, cronicar teatral, analiza critică a piesei şi spectacolului pentru a trage concluzii folositoare. Spectatorii ţin seama de părerile dumitale numai dacă le-ai captat încrederea, dacă în ochii lor ai căpătat deplină autoritate — şi autoritatea nu se capătă decît dovedind competenţă şi obiectivitate. Iar ceea ce caută confraţii în cronica dumitale şi dumneata într-a lor, vă priveşte personal. Numai că, atunci cînd eşti într-adevăr obiectiv şi competent, nu mai cauţi ce spuneai
— La revedere !...
— Mai stai puţin. Cred că lista celor pentru care se scrie o cronică teatrală trebuie completată.
— Cil cine ?
— Cu cei de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. O cronică teatrală se cuvine să-i servească şi pe ei. Dacă nu din cronici, de unde să ia dînşii cunoştinţă de valoarea unui spectacol ? Căci sînt atît de copleşitor ocupaţi cu problemele teatrului, încît foarte rar sînt văzuţi pe la teatre.
— Asta n-o spun eu : o spui dumneatal La revedere!...
*
O cronică teatrală trebuie oare să se ocupe cu precădere de piesa de la care
„ZIARIŞTII"
191
porneşte spectacolul, ori de spectacol în totalitatea lui ? După felul în care pun întrebarea, se ghiceşte răspunsul. Dealt-minteri, e curată naivitate să pui asemenea întrebare, cînd lucrurile sînt de tot limpezi: o cronică teatrală nu-i o cronică literară, chiar dacă   e scrisă literar.
Am citit nu de mult în „Viaţa Romî-nească" analiza pe care criticul Ovid S. Crohmălniceanu o făcea pieselor „Preludiu", „Familia Kovacs" şi „Citadela sfă-rîmătă". IntrebaţiT pe critic: „Ai scris o cronică teatrală ?" — şi el însuşi vă va răspunde cu hotărîre că nu ! Cum, doamne ! să fie teatrală, cînd analiza lui nu se referă la nici un teatru, la nici un spectacol; cînd se referă la trei piese cum s-ar referi la trei romane sau trei poezii, chiar dacă are în vedere genul specific al scrierilor analizate.
— Atunci — mă poate întreba careva — ce facem cu primatul textului, asupra căruia, în ultima vreme, la noi, se stăruie atîta ? Se stăruie fiindcă mai sînt unii care cred că textul este pentru spectacolul lor numai un pretext (dar aceia nu-s oameni de teatru, ci nişte „băieţi dăştepţi'" cu mare personalitate) ; se stăruie în înţelesul că putem avea la dispoziţie regi-sori geniali, actori nemaipomeniţi, decoruri teribil de expresive, recuzită bogată şi că toate sînt zadarnice, dacă n-avem mai întîi şi întîi o operă dramatică scrisă. Şi se stăruie inutil, după părerea mea. E ca şi cînd am voi să mai demonstrăm că ibricul a fost inventat pentru ca să putem fierbe cafeaua.
— Deci dară — cu toate că ideea despre „primatul textului" rămîne în fiinţă — obiectivul unei cronici teatrale nu este cu exclusivitate analiza piesei, ci analiza piesei în strînsă legătură cu valoarea ei scenică şi cu realizarea ei scenică. Mai mult: întrucît e cronică, adică se leagă de timp, trebuie să se ocupe de realizarea scenică a piesei în cutare stagiune la cutare teatru. Cine se poate ocupa de un spectacol care   n-a avut loc ?...
Cronicarul teatral care va trata cu precădere despre dramă, cînd tu vrei să atli ceva despre spectacol, ne furnizează — să recunoaştem — o cronică foarte dramatică,
şi seamănă leit şi poleit cu amicul care te invită la un pahar de vin, cînd tu ai vrea să mănînci şi n-ai cu ce plăti consumaţia. „Mi-e foame, domnule!" — îţi vine să-i ţipi în urechi, cînd el, imperturbabil, îţi mai umple un pahar.
Pare-se că ne străduim să stabilim nişte banalităţi. Aşa şi este. Şi e bine aşa. Căci — cum spunea nu mai ştiu cine — lucrurile care se ştiu bine e bine să fie repetate, ca să se ştie şi mai bine.
Dramaturgul francez Charles Vildrac spune cu dreptate : „Nu se cuvine ca un personaj să rostească lucruri pe care ar fi incapabil să le scrie. Dar nici nu se cuvine ca un personaj, oricare ar ţi el, să folosească o limbă ce nu s-ar putea citi".
Dacă am înţeles bine, asta înseamnă că textul care stă la temelia unui spectacol trebuie să fie un text literar, care deopotrivă poate fi ascultat şi citit. De altfel, aşa se şi întîmplă cu opera marilor autori dramatici.
Prin urmare, în obligaţiile cronicarului teatral intră şi aceea de a urmări şi de a ne arăta în ce măsură spectacolul dat conţine poezie dramatică, fără de care un spectacol poate fi orice, numai teatru nu. Căci — zice Federico Garcia Lorca : „Teatrul nu-i altceva decît poezia care se înalţă din carte şi devine umană. Devenind astfel, poezia vorbeşte şi ţipă, plînge şi deznădăjctuieşte. Teatrul pretinde ca personajele care apar pe scenă să poarte un costum de poezie, dar să lase să li se vadă oasele şi singele."
■k
Insă, este oare îngăduit unui cronicar să se ocupe cu precădere de producţiile actuale ale dramaturgiei noastre ?
Nu numai că este îngăduit, dar şi este obligat. Vreau să spun că-1 obligă viaţa. Lasă că, în genere, teatrul este legat de contemporaneitate mai mult, poate, decît alte arte. Dar noi ne aflăm azi într-o perioadă de construcţie, cînd avem de lichidat unele tare ale trecutului, cînd creăm noul cînd — după legea dialecticei — cantitatea se transformă în calitate.
192
LASCAR SEBASTIAN
Cum o să fie scutit cronicarul teatral de a consemna eforturile către nou ale dramaturgilor noştri ? El are a ţine seama în deosebi de dramaturgia noastră tî-nără, chiar mai mult decît o face Direcţia Teatrelor,
*
Atunci, se cheamă că e obligat să aibă mai mult în atenţia sa, tineretul din teatru îndeobşte.
Fără doar şi poate I Insă nu şi infatuarea, pretenţiile fără temei, teribilismul unora din tineri.
*
,Un cronicar teatral nu trebuie să fie dulce, dar nici acru.
In materie de artă teatrală, dacă n-o iubeşti total, cu pasiune — n-ai să înţelegi mai nimic şi, deci, nici n-ai să poţi comunica ceea ce bruma ai înţeles.
Aşa că acel cronicar care nu iubeşte în teatru decît o actriţă (sau chiar două) se poate lăsa de cronică, fără nici un regret pentru cititor.
*
Cronicarul trebuie să atace de front şablonul în artă, fie la autor, fie la interpreţi.
Tristan Bernard mărturisea că-i e lehamite de acel final de piesă în care „rezo-nerul" — omul care le ştie pe toate şi pe toate le aranjează — apare ca să convingă pe tînăra şi frumoasa femeie trădată să-1 ierte pe tînărul trădător. „Ştiu prea bine —- zice Tristan Bernard — că
după oarecare rezistenţă a cărei durată o prevăd, numitul „arrangeur" va obţine în sfîrşit încuviinţarea, şi că va spune tinerei femei: „Atunci să mă duc să-l aduc?... E jos. în trăsură". — întotdeauna e jos în trăsură, căci trebuie adus cît mai degrabă, deoarece la acea oră tîrzie publicul nu mai are timp să aştepte..."
Fireşte, asemenea şablon nu-şi mai are loc în dramaturgia noastră actuală, fiindcă în piesele noastre nu se tratează conflicte de amor. Totuşi — întreb — cu şablonul acesta nu seamănă oare acela după care, tot la final, îşi face apariţia, atotştiutor şi atotputinte, secretarul organizaţiei de partid care dezleagă totul prompt, conştiincios şi ireproşabil ? Duşmanul de clasă e pus în cofă, nedreptăţitul e reabilitat, ideea comunistă triumfă — şi asta numai datorită acestui arrangeur de tip nou 1
In interpretare? Această universală „pilulă Pink" făcută om cu ochi musai să poarte anume tunică şi anume şapcă, musai să nu se tulbure de nimic ; să nu fiarbă niciodată, de parcă ar fi emasculat ; să vorbească sfătos, cu calm englezesc, cu sînge rece de reptilă ; să zîmbească modest, dar să lase să se înţeleagă că ştie el ce ştie etc. etc.
Faţă de asemenea şabloane, cronicarul cinstit cu sine şi cu cititorii săi trebuie să pună mîna pe tîrn, să le croiască şi să le măture din teatru.
— Carevasăzică, cronicarul teatral trebuie să aibă şi curaj ?
— Mde !...
„ZIARIŞTI I"
— comedie de AI. Mirodan — Ia TEATRUL NAŢIONAL „I. L. CAR AGI ALE" (Sala Studio)
Bucuroşi de coincidenţă, inaugurăm seria cronicelor noastre cu premiera unui spectacol romînesc actual. La care se adaugă —- sau se află implicit — debutul unui tînăr scriitor.
Al. Mirodan — acesta e debutantul — a
scris o comedie în trei acte (patru tablouri) cu titlul „Ziariştii".
Tema: Ziariştii zilelor noastre sînt elemente de mare importanţă în transformările revoluţionare de la noi.
Subiectul: In redacţia ziarului „Viaţa
„ZIARIŞTII
193
tineretului" e mare frămîntare. S-a descoperit că unei scrisori cu conţinut grav, trimisă redacţiei de un Ion Gheorghe de la fabrica de postav din Bacău, i s-a dat un răspuns nejust, că deci nu i s-a dat cursul ce i se cuvenea. Ion Gheorghe relata în scrisoare că a fost dat afară de la fabrică fiindcă atacase ii, mai multe rîn-duri pe directorul fabricii şi pe directorul general de la minister, un anume Pamfil. Răspunsul nejust este de fapt un răspuns ticălos, interesat, al lui Tomovici, redac-torul-şef adjunct, care este vîndut tocmai directorului general. Acesta din urmă este un înrăit duşman al regimului, deşi profitor, iar Tomovici o puşiama. Pînă să se descopere aceste realităţi, urmează să apară de urgenţă în „Viaţa tineretului" un articol ce trebuie să facă dreptate lui Ion Gheorghe. Tomovici încearcă în fel şi chip — la stăruinţele ameninţătoare ale lui Pamfil — să împiedice apariţia articolului. Lupta se dă acerbă. Dar tînărul, energicul, cinstitul Cerchez, redactorul şef al ziarului, ia problema în mîinile sale şi, ajutat de un grup de ziarişti devotaţi, elucidează cazul lui Ion Gheorghe, izbuteşte să descopere manevrele lui Tomovici şi face să triumfe dreptatea.
Minunat subiect ! E rupt din viaţă Căci, din păcate, mai întîlnim cîte un Pamfil, cîte un Tomovici, cîte un caz Ion Gheorghe. Dar, fără îndoială, întîlnim mai ales pe acei admirabili Cerchezi cu tovarăşii lor, care vor şi ştiu să răstoarne matrapazlîcurile.
Ce a făcut clin acest subiect tînărul debutant Al. Mirodan ? A izbutit el să scrie o comedie ?
Mă grăbesc a enumera aici ceea ce mi-a plăcut şi uneori m-a încîntat la textul lui Mirodan: 1. — Ne plasează într-un mediu încă neexplorat de dramaturgia noastră actuală ; 2. — Dialogul e sprinten şi tineresc; 3. — Multe replici sînt spirituale ; 4. — Are unele îndrăzneli ; 4. — Unele aforisme exprimă concis şi hazos realităţi ale vieţii noastre; 6. — Cîteva personaje sînt bine creionate, deşi fără mare adîncime : şi în sfîrşit şi mai ales : 7. — Personajele pozitive sînt vii şi simpatice.
S-ar părea că e de ajuns. Totuşi...-13 — V. Romînească nr. 11
Fiindcă l-am citat mai sus pe Tristan Bernard, să-1 mai citez o dată. Comedio-graful francez ne reproduce undeva felul, în care unii amici, stingheriţi, vin să-1 felicite pe autorul dramatic după căderea premierei sale. Unul îi strînge mîna şi-i spune: „Ei, ce zici, dragă, a mers, nu?" Altul : „Sper că eşti mulţumit!" Al treilea: „Vai, ce mizerabil ţi s-a interpretat piesa !" In sfîrşit, cel mai groaznic compliment : „Eu unul găsesc că a fost foarte bine!" Inchipuiţi-vă, numai el, unul, găseşte, fiindcă ceilalţi...
N-aş vrea să se înţeleagă că enumerarea de mai sus ar fi o serie de complimente de soiul acestora. Nimic nu mă obligă la complimente. Cred că, în adevăr, acelea sînt calităţile reale ale textului lui Mirodan. Dacă, după enumerare, am adăugat un „totuşi", este fiindcă mai cred că acele calităţi nu-s suficiente ca să construieşti o comedie.
Ştiu că a supune criticii pe un tînăr debutant e o treabă cum nu se poate mai gingaşă. Nu-i bine să-1 bruschezi cu adevăruri brutale : s-ar putea să ucizi într-în-sul cine ştie ce nobile elanuri, bune pentru mari acţiuni viitoare. Nu mă tem. Din chiar textul său, văd că tînărul autor e „tare", bine pregătit să suporte critica. Şi s-o folosească, poate.
Din păcate, n-avem încă de a face cu o piesă. Arhitectonica este de tot defectuoasă. Actul întîi, luat izolat, este un bun act expozitiv, (aşa se întîmplă întotdeauna la debut: actul întîi e bun). Printr-însul sîn-tem introduşi în mediul specific al unei redacţii de azi ; facem cunoştinţa personajelor principale, autorul dîndu-ne caracteristica fiecăruia : conflictul ni se promite şi se întrevede interesant; tonul este de comedie. Mai mult nici nu trebuie unui act expozitiv. Tot ceea ce urmează însă (trei tablouri) nu se mai susţine decît prin unele scene reuşite, luate de asemenea izolat. In deobşte, comedia nu numai că nu capătă vreo dezvoltare, dar bate pasul pe loc. Ba unele personaje care au captat simpatia spectatorului şi pe care spectatorul le aşteaptă, cu anticipaţie bine dispus în favoarea lor, devin anemice şi se sting pe măsură ce ne apropiem de final (de exemplu : Romeo Ionescu, „reporterul
194
LASCAR SEBASTIAN
special" şi însuşi Cerchez, care e miezul comediei, nu au aceeaşi vigoare lăuntrică de-a lungul celor patru tablouri).
Zic despre comedie că bate pasul pe loc, nu fiindcă ea nu ne poartă din surpriză în surpriză. Ştim noi ce înseamnă surpriză la sforarii teatrului : nişte „efecte" şi „lovituri" că te miri de unde au ieşit, şi mai bine clacă nu ieşeau ! Moliere nu ne surprinde cu Harpagon şi cu Alcest al lui. De la titlu ştim că vom avea de a face cu un avar şi cu un mizantrop. în comedie, ne interesează să aflăm cum e Alcest mizantrop şi cum Harpagon avar. Acest cum lipseşte comediei lui Al. Mirodan.
In „Ziariştii" se vorbeşte foarte mult despre cazul lui Ion Gheorghe şi, de fapt, acest „caz" constituie miezul intrigii. Totuşi, autorul n-a simţit nevoia să-1 aducă în scenă pe Ion Gheorghe. A greşit ? Nicidecum ! Nici nu era necesar. Dar, în actul întîi, ni se vorbeşte şi despre Pamfil, directorul general de minister. De ce autorul a simţit nevoia să-1 aducă în scenă pe Pamfil ? Poate o să ne lămurească între patru ochi, fiindcă în comedie nu ne lămureşte. „Tabloul" cu Pamfil — care nu e altceva decît aproape un monolog al acestuia — este cu desăvîrşire inutil. Ba este şi dăunător. Nu numai prin inutilitatea lui (acţiunea se răceşte), ci şi prin faptul că, introducînd în acţiune un personaj de mare importanţă, îl face să dispară precum a apărut, adică fără consistenţă şi fără rost pentru economia piesei. Or, cînd aduci în s'cenă un personaj de oarecare însemnătate, buna lege a teatrului te obligă să-1 duci pînă la capăt. (La capăt — nu înseamnă negreşit ultimul act, ultima scenă). Nu mai punem la socoteală că Pamfil care, după intenţiile autorului, se vrea un cumplit duşman de clasă, ne este înfăţişat de fapt ca un flecar imbecil. Asemenea duşman să tot ai 1 La un moment dat, autorul dă afară din scenă, nemotivat şi fals, pe Cerchez, pe Tomovici şi pe unul Toth (şi el un personaj de seamă), ca să lase singur pe Brîn-duş şi pe Marcela, doi ziarişti care, pa-re-se, şi-au jurat cîndva amor. Din mica lor scenă aflăm aceasta, şi mai aflăm că acum Marcela e nervoasă şi nu mai consimte. Bine. în viaţă se întîmplă şi aşa.
Spectatorul însă capătă certitudinea că de aici se va dezvolta un conflict de dragoste, paralel cu marele conflict al comediei. Aş ! Cu cei doi nu se mai întîmplă nimic. Ba mi se pare că mai e o scenă, tot mică, în actul doi, unde Brînduş îl pomeneşte fără rost pe Marx, scenă tot atît de anemică, puţintică, prin care nu ni se spune şi nu se rezolvă nimic. Asta, de sigur, ca să avem şi dragoste în piesă.
Către sfîrşitul actului doi, se desfăşoară o lungă scenă care ar fi fost admirabilă, prin ingeniozitatea ei, şi tonul ei totodată grav şi spiritual, în care Cerchez ţine să-i demonstreze „concret" Iui Tomovici cît de minunaţi sînt ziariştii noştri şi cît de efective acţiunile lor. Zic : ar fi fost admirabilă (şi — cum am spus — luată izolat chiar este) dacă n-ar fi venit prea tîrziu. Vă întreb : dacă prindeţi pe hoţul de meserie cu mîna în buzunarul vostru, vă apucaţi să-i demonstraţi că ,,nu-i frumos" ce face, ori îl croiţi şi-1 daţi pe mîna miliţiei ? Tomovici cere palme, şi nu argumente. Dacă-i drept că n-a fost încă demascat complet ca fiind vîndut lui Pamfil, apoi s-a demascat îndeajuns prin propriile sale replici şi atitudini, că-i o secătură patentă ; iar numai cu cîteva scene mai înainte avem declaraţia categorică a lui Toth, secretarul organizaţiei de partid, despre o faptă a lui Tomovici, faptă ne-permisă unui gazetar, şi cu atît mai mult unui redactor-şef adjunct. Atunci cum să mai stea în picioare încercarea pasionată a lui Cerchez de a-1 convinge despre... (vezi mai sus) ?
Autorul cade şi în „tehnicism". Actul trei se desfăşoară în tipografia ziarului. Şi atunci, pregăteşte-te să auzi despre „chenar spart", „chenar de două puncte", „şpalturi", „linie de coloană", „o albă". ..cap limpede unu", „casetă pe două", „cvadraţi", „calandru" etc. etc. etc... Şi Ibsen, în „Stîlpii societăţii", ne duce într-o tipografie; totuşi spectatorul nu devine ucenic tipograf.
Nu ne mai este cu putinţă să ne oprim la atîtea amănunte nefericite care şubrezesc comedia. Totuşi, nu ne rabdă condeiul să nu subliniem aici că tînărul debutant — printre îndrăznelile sale de calitate — îşi mai    permite o îndrăzneală :
„ZIARIŞTII"
195
pune în gura unor personaje expresii triviale, intolerabile pe scenă. Cum a acceptat Teatrul National să se rostească pe scena sa : „lingi funduri" „mi se rupe-n paişpe", „dă-te-n..." ? !
fn concluzie, mă întorc la calităţile enumerate la început. Verva tinerească, replica spirituală, dialogul sprinten şi mai ales căldura cu care ne sînt înfăţişate personajele pozitive, care ne devin atît de simpatice — iată calităţi care anunţă un ■dramaturg. Cu o singură condiţie : tînărul debutant să nu-şi făurească, neclintită, convingerea că de pe acum... ne-a făcut praf. Mai sînt multe de învăţat şi de observat în viaţă şi în literatură. Dar — ce-i drept — şi date preliminare că există virtuţi de a învăţa şi observa iarăşi sînt.
Avînd în vedere deficienţele ei, te poţi întreba dacă s-a făcut bine că s-a reprezentat piesa lui Mirodan. S-a făcut foarte bine — răspundem noi. Deoarece, mai întîi, calităţile ei sînt cel puţin tot atît de mari ca şi deficienţele. In al doilea rînd, un autor dramatic începător nu-şi poate verifica posibilităţile şi nu-şi poate da seama de scăderile lui şi nu poate nimic învăţa decît pe scenă. Şi, însfîrşit, nu s-au reprezentat oare pînă acum destule piese cu eroi pozitivi care ne făceau să căscăm, cită vreme aici îi avem aproape de inimă?
Ne-a rămas să vedem în ce măsură textul lui Mirodan a putut constitui un spectacol. Interpreţii, în majoritatea lor, au scos in valoare calităţile textului şi, cu abilitate, au izbutit să mai atenueze cîte ceva din slăbiciunile lui. Ideile se desprind clare şi au un just ecou la public. Replicele de haz sînt bine servite, măcar că nu întotdeauna. Ritmul spectacolului e vioi şi juvenil, chiar şi acolo unde textul trenează. Impresia generală care se degajă după ultima cădere de cortină seamănă cu o întinerire. Meritul interpreţilor se face simţit. E limpede că au îmbrăţişat cu căldură piesa unui tînăr autor talentat, deşi şi-au dat seama, fără doar şi poate, de scăderile ei. Să le strîngem mîna.
Radu Beligan îl interpretează pe Cerchez. Cerchez e un tînăr inteligent, spiritual, energic, pătruns de spirit partinic şi întru totul simpatic. Distribuirea în acest rol a lui Radu Beligan înseamnă „mer-
gere la sigur". Actorul radiază simpatie odată cu prima sa intrare în scenă. Din acest punct de vedere Radu Beligan n-a trebuit să facă nici un efort : era „de acolo". I-aş reproşa numai un lucru : personajul său are — atribuite de autor — două excelente ticuri verbale : „ascultă-mă pe mine că sînt om bătrîn" şi „lasă că tu eşti băiat deştept", care ticuri ajută la caracterizarea personajului ; or, Radu Beligan trece peste ele. Un uşor accent care să le sublinieze n-ar fi stricat, ca să cîşti-găm şi mai mult în simpatie şi în sensuri.
Printre rolurile episodice, dar admirabile roluri-schiţă, excelente tipuri, avem pe Romeo Ionescu, reporterul special şi pe Leu, administratorul; pe Mişu Rosenblum, secretarul de redacţie şi pe Gurău, şeful cadrelor. Cîtă vervă, simplitate, firesc, la Marcel Anglielescu în Romeo ! Actorul umple scena şi te face să regreţi cînd iese. Rolul acesta, îndeosebi, este o reuşită şi a autorului, şi a interpretului. Cîtă fineţă în compoziţie, la Mircea Constantlnescu în Leu ! Atitudinea critică a interpretului faţă de acest birocrat n-are nimic din brutalitatea şi grosolănia unei şarje. Mircea Constantinescu nu 1-a văduvit de umanitate şi prin asta ne-a convins şi mai bine că trebuie să ne ferim de birocraţi. Dar şi în celelalte două roluri, doi actori mai tineri şi mai puţin experimentaţi nu s-au lăsat mai prejos. Victor Moldovan în Mişu ne-a convins că el e un secretar de redacţie agitat şi alarmat, iar N. Gr. Bălănescu în Gurău, că este un laş şi că nu vede în oameni decît dosare.
Niki Atanasiu a avut, din păcate, un rol ingrat : pe Pamfil. A scos dintr-însul ce s-a putut. In adevăr, ce poţi face din-tr-un rol linear, care-ţi cere numai să te răsteşti ? Te răsteşti- şi gata !
Un actor de calitate, dintre cei tineri, se dovedeşte Emil Liptac care a izbutit un secretar de organizaţie de partid natural, omenesc, convingător. De asemenea, tinerii Grigore Pavel şi C. Stănescu în scurtele apariţii a doi redactori care mai mult au de mimat şi de gesticulat decît de spus.
Interpretarea începe să şchioapete la două roluri importante : Tomovici (Alfred Demetriu) şi Brînduş (Matei Gheorghiu)
13'
196
LASCAR SEBASTIAN
cum şi ia unul episodic Dorina (Draga Mihail). Alfred Demetriu e prea anchilozat şi sumbru pentru o lichea ca Tomovici. Tînărul Matei Gheorghiu, care a avut un rol destul de „gras" n-a avut destulă tinereţe, entuziasm, exuberanţă, chiar atunci cînd trebuie să se supere, fiindcă supărările lui Brînduş sînt mai muit bou-deries, fără adîncime şi fără durată. (Peste conflictul de dragoste trecem, deoarece aici vina o poartă numai autorul). Draga Mihail a fost de-o tinereţe „făcută", măcar că actriţa e tînără, şi pare că are un defect de dicţie.
în ceea ce priveşte regia spectacolului, semnată de Mony Ghelerter, avem de pus
o întrebare care constituie şi un reproş : de ce se fac, în ultimul act a! piesei, schimbări de decor „la vedere" ? Cînd primul act e „cuminte", cînd a! doilea e „normal", de ce, aşa, pe nepusă masa, să facem apel la scena turnantă? Dacă am fi conceput spectacolul dintru început şi în. întregime în acest fel, adică i-am fi imprimat — pentru unitate — acest stil, atunci apelul la scena turnantă apărea motivat şi convingător. Dar aşa faptul că scena începe dintr-odată să se învîrte te surprinde ca o piatră pe un tobogan.
Decorurile lui St. Norris sînt, poate, ale unui bun arhitect, nicidecum ale unui pictor scenograf.
CRONICA LITERARĂ
Ov. S. CR0HMĂLN1CEÂNU
ENIGMA OTILIEI (roman) de G. CALINESCU
S -a ajuns la un punct de vedere paradoxal în legătură cu „Enigma Otiliei". Pe de o parte criticii spun: iată un roman balzacian, de cea mai tipică factură balzaciană, poate unicul roman într-ade--văr balzacian din literatura noastră, pe de altă parte tot ei strigă : iată un exemplu Ae proză „modernă", „citadiană", „contemporană" plină de „pătrundere analitică intelectuală", axată pe „concretul psihologic", de o mare „mobilitate epică" ş.a.m.d.
Paradoxul e că ambele opinii se ţin în picioare chiar după un examen atent: Cel puţin ca metodă, romanul adoptă metoda de lucru a lui Balzac. Viaţa socială e studiată în spiritul ştiinţelor naturale cu sentimentul unităţii ansamblului şi cu intenţia clasificării indivizilor pe specii. Se face descrierea animalului în mediul ambiant cu o mare atenţie la valoarea definitorie, pe care o are pentru el vizuina. De aci limbajul mobilelor, al clădirilor, străzilor şi cartierelor. Tema însăşi e balzaciană ; în centrul cărţii stă istoria unei moşteniri şi ■lupta pentru înavuţire, pentru urcarea scării sociale, imprimă acţiunilor principalul sens. Unii dintre eroi înaintează chiar către mobilurile vieţii lor cu acea încordare a voinţei tipic balzaciană, care-i înscrie în familia lui Rastignac ca pe Stanică Raţiu sau a lui Gobseck ca pe Moş Costa-■■che Giurgiuveanu. Naraţiunea porneşte de asemeni ca în Balzac, ruptndu-se deodată, dintr-un punct bine determinat în spaţiu şi timp : „într-o seară de La începutul Iul Iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tînăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de liceean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli, cu un soiu de valiză în mină...", (s.n.) şi oprindu-se fără sentimentul convenţiei pentru a face metodic descripţia  interioarelor  sau  a fizionomiilor :
„Casa avea un singur cat", „anticamera, era de o înălţime considerabilă ocupînd spaţiul a celor două caturi laolaltă. O scară de lemn cu două suişuri laterale forma un soi de piramidă în vîrful căreia un Hermes de ipsos destul de graţios, o copie după un model clasic, dar vopsit detestabil cu vopsea cafenie, ţinea în locul caduceului o lampă de petrol cu glob de sticlă în chipul unei astru" ; văzu „un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spînă şi din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os. Omul a cărui vîrstă desigur înaintată rămînea totuşi incertă, zîmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă".
Dar privite dintr-un alt unghi, persona-giile vădesc o complicaţie interioară străină prozei balzaciene. Astfel romancierul îşi întinde studiul şi asupra psiholo-giilor incerte, „enigmatice", cu răsturnări bruşte şi reacţii derutante, cum e psihologia Otiliei. Ne lovim de firi anxioase, silite de un mediu social ostil să-şi organizeze existenţa într-o permanentă defensivă, de firi care încercînd lucrul imposibil, să trăiască singure, împărţind dar refuzînd să primească afecţiune, rămîn pînă la urmă neconstituite, într-o stare de proces — cum observa cu fineţe tov. Eug. Schileru în cronica din R.F. Nr. 2/1947, unde cu privire la Otilia adăuga chiar : „mai rar în romanul romînesc personaj ca acesta în care să se strîngă toate crizele, neputinţele şi victoriile omului modern".
Modern se poate spune că e şi interesul pentru fenomene psihologice cercetate încă insuficient sub raport literar, ca desagre-garea personalităţii, alienarea, dedublarea conştiinţei etc. „Căzui" lui Simeon Tulea
1198
Ov. S. CROHMALNICEANU
e astfel introdus în roman şi lărgit prin implicaţii ereditare, la „cazurile" Titi şi Aurica.
In general sufletul omenesc e observat într-un spirit mai nou, intuindu-i-se dialectica. Analiza e împinsă cu subtilitate şi cu un fel de satisfacţie intelectuală pînă acolo unde trăsăturile de caracter trec prin jocul complicat al compensaţiilor în contrariul lor. Gargariseala ramolită a lui Moş Costache se relevă a fi în fond o formă supremă de şiretenie senilă, iar asiduitatea echivocă a lui Pascalopol, un exerciţiu de protecţie delicată.
Pînă şi arta lui Stanică Raţiu, de a se băga cu neruşinare în sufletul oamenilor, de a manevra şi a trage sforile, cunoaşte momente de dezinteresare, şi se dovedeşte, sub o anume lumină, expresia unui puternic simţ familial.
Se foloseşte apoi şi o tehnică modernă a relativizării imaginei, prin resfrîngerea ei în mai multe oglinzi cu unghiuri de incidenţă variată, ca în romanele lui Camil Petrescu. Apar în carte de fapt mai multe Otilii. Una copilăroasă, tandră, lilială, a lui Felix, alta capricioasă, atrasă de lux, şi avînd nevoie de protecţie, a lui Pascalopol, o a treia . „fe-fetiţa" plină de tact a lui Moş Costache, în sfîrşit cea de a patra „zăpăcita", „dezmăţata", „străina" de care vorbeşte mătuşa Aglaie.
Tulburător e că toate imaginile eroinei se ţin şi păstrează între ele ceva comun datorită naturii contradictorii a sufletului feminin.
Există aşa dar destule motive ca „Enigma Otiliei" să fie socotită un roman modern. Face însă dificultăţi autorul însuşi. Discutînd teoriile lui Camil Petrescu asupra romanului (V.R. Nr. 1/939), observa de pildă enervat : „ar fi o problemă interesantă de deslegat cum se face că romancierii romîni nu sînt nici balzacieni, nici dostoiewschieni, nici flaubertieni, dar au devenit toţi deodată proustieni." Respingea apoi teza susţinută şi de Eug. Lo-vinescu, a necesităţii ca literatura să fie sincronizată cu ultimele curente din filozofie şi ştiinţă. Argumentul, literatura e în legătură cu psihologia, psihologia e în legătură  cu filozofia, ergo romancierul se
cade să cunoască filozofia, îl considera un enorm sofism.
„Literatura nu e în legătură cu psihologia — ci cu sufletul uman," — scria G. Că-linescu, apăsînd pe valoarea obiectivă a observaţiei făcută de scriitor, direct, asupra naturii umane. „Sufletul e veşnic ace-laş, cunoaşterea ştiinţifică înaintează. Ar fi ciudat ca odată cu schimbarea filozofiei să se schimbe şi datele psihologice,, adică sufletul uman şi eroii lui Balzac să rămînă anacronici." (Ibid).
Intr-un articol din Revista Fundaţiilor nr. 2/1946, cu titlul „Sensul clasicismului", autorul „Enigmei Otiliei" arăta şi de ce îl sperie sincronizarea preconizată de modernişti. „Romancierul romîn — observa el — are spirit cronografic şi-şi închipuie că este real, ceea ce se poate determina spaţial şi temporal". „Unghiul său de vedere este prea adesea jurnalistic, în înţelesul cel mai etimologic, şi eroii lui sînt nişte modele aproape neelaborate, „redate" cum se zice cu un termen semidoct, cu nume uşor grimate. Prozatorul romîn are deci despre realitate o noţiune sinonimă cu contingenţa". Autorul nostru pleda pentru căutarea permanenţelor, pentru fixarea universalului. Recunoscînd că „orice literatură îşi ia ca loc de plecare lumea fenomenelor" şi că peste tot „scriitorul se hrăneşte din epoca lui", ,,alegîndu-şi eroii din plină stradă", făcea totuşi următoarea distincţie între metoda de lucru a clasicului şi metoda cam naturalististă, — am spune astăzi — a romancierului romîn. Primul" ia ca pretext sau ca mijloc de reprezentare istoricul spre a formula universalul care îi este a priori cunoscut, în timp ce al doilea „încearcă a desprinde clin observaţia momentului o schemă universală, pe care în momentul începerii romanului" n-o are clară în minte". Deosebirea e aici între reprezentarea raţională şi cea empirică. După G. Călinescu, „clasicul începe vizionarea fenomenului printr-o ordine morală prestabilită", „el este edificat asupra categoriilor morale de umanităţi". Toată plăcerea unui spirit clasic e ,,de a nu în-tîlni niciodată ineditul, de a rămîne mereu în tipic". „In faţa varietăţii lumii particularului şi a noutăţii ei aparente, spiritul clasic suferă un sentiment de contradicţie,..
.ENIGMA OTILIEI
199
apoi în mijlocul superficial-insolitului descoperă tipicitatea şi el se linişteşte, însă profită de falsa accidentalitate, stingînd cn forme impresioniste geometria morală şi dînd exactităţii o ondulaţie de evanescenţă". Interesul pus de G. Călinescu în lămurirea noţiunii de etern uman cu ocazia discuţiei despre tipic nu e iarăşi streină de aceste preferinţe clasiciste. Ce se poate scoate însă din ele, degajîndu-le de orice substract idealist şi reducîndu-le la termenii discuţiilor noastre despre realism ? De la început e vizibil că scriitorul cu o asemenea formaţie va căuta să prezinte caractere, care îmbracă natura sufletească a unei foarte mari categorii' de indivizi. In noţiunea literară de tip, criticul spaniol Eugenio d'Ors, propunea cîndva introducerea unor gradaţii utile oarecum discuţiei noastre. După el eroul care se distinge prin singularitatea caracterului ca Mr. Pickwick al lui Dickens de pildă, e propriu zis un tip în înţelesul dat de vorbirea curentă cuvîntului. Exemplarul rămîne unic, nu reapare sub înfăţişări diferite în alte cărţi. Werther ar fi însă după Eugenio d'Ors un arhetip, pentru că păstrînd o individualitate distinctă, serveşte totuşi de model unei serii întregi de personaje romantice care fac familie. Tn sfîrşit Don Quijotte, Tartuffe, etc. ar fi ectipuri, pentru că generalizarea a atins în cazul lor treapta, la care numele personajului devine noţiune, donchişotisrn, tartuferie etc. Clasicul ar tinde către asemenea „ectipuri". Ele implică însă vrînd nevrînd şi un anume sens parabolic, o anume abstractizare demonstrativă. Există o contradicţie, care nu poate fi înfrîntă. Cît cîştigă în universalitate, asemenea eroi pierd totuşi în naturaleţă, în firesc. Dacă pe planul universalităţii Cervantes trece înaintea lui Tolstoi, pe planul autenticităţii, al impresiei nemijlocite de viaţă, acesta îşi ia o revanşă netă, categorică.
Elementul demonstrativ, explicativ pe care îl presupune clasicismul e subliniat chiar de G. Călinescu.
„Adevăratul clasic — precizează criticul — nu se ridică de la particular la universal, făcînd sforţări inutile de a da semnificaţie evenimentului, el exemplifică doar universalul, cînd acesta apare întîmplător,
aproape formulat într-un eveniment", (s.n.)
Discuţia se poartă desigur aici în interiorul literaturii propriu zise, care exclude discursivitatea didactică şi operează cu imagini vii. Distincţiile sînt de ordinul nuanţelor şi cînd vorbesc despre intenţiile demonstrative ale clasicului, înţeleg că el expune mai explicit, mai evident, cu mai multă insistenţă ideia artistică a operei, netrecînd însă dincolo de ceea ce îşi interzice orice scriitor. Sau cu alte cuvinte, dacă mi se îngăduie un paradox, el e cel mai schematic dintre autorii neschematici. Confirmarea o aduce acad G. Călinescu însuşi într-o recentă „Cronică a Optimistului". „Lucrînd cu tipuri, — spune el — marile opere sînt caracterizate printr-un anume soi de schematism, de care se sperie cei care fac critică cerebrală, să zicem mai bine printr-o anume transluciditate şi lipsă de mister, prin claritate. Şi unde este schemă este şi şarjă". Dar se constată aşa că în fond nu există o incompatibilitate între spiritul clasic şi tendinţele romanului modern, plictisit de observaţia prea minuţioasă, atras de mari sinteze morale, plin de aceea'de parabole şi deschis unor infinite glosări. Răspîndirea pe care a luat-o în Occident romanul-apolog de tip Kaî-kian e cel mai bun exemplu.
Ce folos are pentru noi această constatare ? In primul rînd explică de ce G. Călinescu poate face roman modern, păstrîn-du-şi toate preferinţele mărturisite. Dealtfel a şi dovedit-o foarte direct în „Cartea Nunţii", unde într-un decor strict contemporan, cu eroi care se numesc Jim, Bobby, Vera, Medy, Lola, Dora, trăiesc în secolul vitezei, conduc automobile, se sărută în exprese, frecventează competiţiile de box, şi merg la ştrand, reia schema psihologică din Daphnis şi Chloe, tratînd-o la modul grec, cu un lirism neascuns. în al doilea rînd, ne pune în gardă împotriva primejdiei de a vedea în „Enigma Otiliei" numai o critică la adresa familiei burgheze şi atît. Dintr-o astfel de interpretare strict sociologică dispare universalul, şi el înainte de toate constituie preocuparea principală a romancierului  nostru. *)
*) „Documentar despre burghezia bucu-reşteană de dinainte de războiu", Enigma Otiliei ?   respingea   ideea   G. Călinescu
200
Ov. S. CROHMALNICEANU
Dacă nu se -caută în carte decît un tablou al josniciei relaţiilor familiale mic-burgheze romîneşti, la începutul secolului (Radu Popescu „Contemporanul" Nr. 37/47) e oarecum de aşteptat ca sau să i se descopere autorului intenţii demascatoare chiar acolo unde nu le are (Pasca-lopol, aliat teoretic al Aglaiei! (ibid), sau să i se reproşeze — „că nu înţelege ştiinţific direcţia dezvoltării sociale şi cu atît mai puţin cauzele ei!", probabil deoarece n-a suflat nimic despre răscoalele din 1907! sau despre luptele proletariatului (N. Do-reanu „Despre romanul „Bietul Ioanide" V.R. Nr. 2/1955).
Care e însă atunci schema universală, formulată de G. Călinescu în „Enigma Otiliei" ? Cea din toate romanele lui, a ideii de paternitate — îndrăsnesc să spun. într-adevăr, cercetată mai de aproape, literatura lui G. Călinescu se vădeşte a fi un subtil studiu caracterologic în jurul acestei idei.
Ce e „Cartea Nunţii" decît o asemenea cercetare a plecării fiului din casa părintească, şi a ieşirii lui în lume spre a întemeia un alt cămin ? Ce e toată descripţia atmosferei familiale în care trăieşte Jim decît o proiectare semifantastică a psihologiilor pe fondul unor mari simboluri biologice ? Nu închipuie „casa cu molii" zecile.de învelişuri protectoare ale să-mînţei, cu pluşul, cu coaja lor, intrate într-un fel de scorojire treptată, de uscare şi sgîrcire agonică, atunci cînd elementul germinativ nu mai are nevoie de ocrotire şi se pregăteşte să plece spre a-şi îndeplini menirea ?
Nu are imixtiunea mătuşilor celibatare în viaţa sentimentală a eroului, ceva din-tr-o încercare disperată, grotescă a acestor făpturi îmbătrînite inutil de a-şi împlini existenţa printr-un urmaş din neamul lor? Şi nu piere unchiul Silvestru ca un copac ce se usucă încet, pentru că nu dă rod, pentru că se refuză principiului perpetuă-
(V.R. n. 7/1938) „Nici noi şi nici un romancier serios nu strînge cu probitate documente". „Noi am pornit de la tipuri generale — preciza el — şi le-am dat ca loc de aşezare o epocă, fără totuşi să utilizăm prea multă coloare".
rii şi viaţa se retrage din el clipă cu clipă ca printr-un proces vegetal ?
Ideia paternităţii străbate şi romanul „Bietul Ioanide". Eroul lui G. Călinescu are drept la epitetul acesta „bietul", „sărmanul", pentru că şi-a pierdut copiii, şi nimic, ori cîte daruri ar avea cineva, nu-1 poate lăsa mai sărac, mai de plîns, de cit o asemenea pierdere. Cînd va apare „Scrinul Negru", se va vedea cît de acută e problema paternităţii pentru Ioanide, ce forme ciudate iau amorurile lui din cauză că a pierdutTo pe Pica şi ce insatisfacţie îi lasă pînă şi activitatea lui creatoare din acelaş motiv.
De altfel romanul pivotează în jurul unui orfan, Filip, fiul prinţului Max Hangerliu, şi urmăreşte disputa morală, socială şi biologică a tutelei lui.
Chiar Şun — mitul mongol nu se depărtează de acest ciclu. A împăca învrăjbirea tatălui e încercarea finală pe care trebuie să o treacă înţelepciunea eroului. YU
„Una din cele cinci datorii este respectul supuşilor pentru împărat. KU-SEU
„Una din cele cinci datorii este respectul fiilor pentru părinţi. SIE
„Păstorul călăuzeşte oaia, nu oaia pe păstor.
KU-SEU
„De la împărat şi pînă la cel mai mic dregător, toţi trebuie să păzească pietatea filială."
„Părinţii au nevoie de respectul copiilor. Voi mă batjocoriţi.
HI-HO
„Greşeşti venerabile Ku-Seu, ţi s-a dat locul de cinste, după rituri. KU-SEU
„Ce fel de cinste e aceea, dacă tatăl trebuie să se prosterne în faţa fiului ?
HI-HO „Aşa spun riturile.
KU-SEU
„Riturile nu spun asta, sfetnici fără ştiinţă. Sînt bătrîn şi cunosc mersul lumii Tatăl este tuen respectabil, el porunceşte fiului precum principiul Yang porunceşte principiului Yin.
„ENIGMA OTILIEI
201
YU
„Da, dar Şun e stăpîn. KU-SEU
„Tatăl e totdeauna stăpîn. Trupul fiului :său e trupul său. Tatăl e suveran şi fiul vasal, tatăl e strămoş şi urmaşul preot la altarul strămoşului. Şun, copiii lui şi copiii copiilor lui vor face jertfe după moartea mea pe altarul meu şi eu, zeul seminţiei, să mă închin lui Şun ? YU
„Dar Şun e împărat. KU-SEU
„Dacă Şun e împărat, eu sînt împăratul împăratului."
Expusă aşa, în treacăt, ideia ar părea cam vagă. Are însă ramificaţii nebănuit de întinse şi un spirit de profunzimea lui G. Călinescu n-a pregetat să le vadă. Paternitatea e expresia cea mai directă a principiului creaţiei. Ea implică deci misterul vieţii, o filozofie a biologicului. Totodată, un întreg sistem etic, al răspunderii conţinute în calitatea de părinte şi în cea de fiu. Nu degeaba strigă Moş Goriot, pe patul de moarte : „Fetele mele, fetele mele, Anastasie, Delphine! vreau să le văd : Aduceţi-le cu jandarmii, cu forţa ! Justiţia e de partea mea, totul e de partea mea, natura, codul civil. Nu se poate! Patria o să piară, dacă taţii sînt călcaţi în picioare. Asta e limpede. Societatea, lumea se bazează pe paternitate, totul se prăbuşeşte dacă nu-şi mai iubesc copiii, părinţii".
O mistică a paternităţii domină opera lui Balzac, pe care iarăşi am greşi soco-tindu-1 doar un pictor de moravuri al epocii, fără nici o preocupare de ordin universal. Iar dacă e vorba să facem aprecieri, pe planul acesta, G. Călinescu manifestă de fapt afinităţile cele mai serioase cu autorul „Comediei Umane".
Paternitatea are şi expresia ei social-€Conomică. Condiţiile naşterii şi ale creşterii determină punctul de pornire al individului în viaţă. Descendenţa îl modelează într-un fel socialmente. Omul poate moşteni sau nu, stare, rang, avere. In existenţa lui socială se prelungeşte ceva din existenţa celui care 1-a adus pe lume.
Ideia de paternitate atinge şi problemele esteticei. Artistul zămisleşte dar nu
în ordinea naturală, el e părintele operelor sale, şi se perpetuează prin ele. Reprezintă însă acesta o împlinire omenească similară ?
Dacă studiul caracterologic al paternităţii e întreprins în „Cartea nunţii" mai ales sub un unghiu biologic, în „Bietul Ioanide" sub unul etic şi estetic, în „Enigma Otiliei" cercetarea se face cu precădere sub un unghi economico-social.
In centrul cărţii stau doi orfani. Soarta lor urmează să se decidă în funcţie de determinantele materiale imediate ale paternităţii. Ce situaţie li s-a lăsat, ce protecţie, aceasta urmează să examineze romanul. Polemizînd cu criticul Perpessicius (Cronica literară V.R. XXX Nr. 7/1938) autorul însuşi arăta că „Otilia nu e personajul principal", „Felix şi Otilia sînt acolo în calitate de victime şi de termeni angelici de comparaţie".
Oamenii se definesc în raport cu această situaţie. Aşa i-1 şi descrie Otilia lui Felix pe Pascalopol: „El este un om delicat, care ne poate fi de folos unor orfani, în definitiv, ca noi. Pe cine avem noi? (s.n.) Pe papa, numai. Papa e bătrîn, ascultă de tanti Aglae. Nu m-aş mira, deşi ţin la el, să mă lase pe drumuri... Tu eşti încă sub tutelă şi n-ai pe nimeni mai de aproape încă vreun an," etc.
„Voisem să numesc cartea „Părinţii Otiliei" mărturiseşte G. Călinescu, „dar editorului i s-a părut mai sonor titlul „Enigma Otiliei". E cazul deci, dacă vorbim de valoarea realist critică a romanului să nu-1 lipsim de perspectiva lui etică majoră. In cadrul schemei universale a paternităţii şi a implicaţiilor ei sociale judecă autorul lumea burgheză.
Cine sînt „părinţii" Otiliei ? Cum îşi îndeplinesc rolul de suplinire cu care îi învesteşte societatea ? Ce reacţiuni revelatorii au caracterele lor în aceste posturi ? Iată scara universală la care romancierul raportează constatările sale.
Moş Costache, de pildă, e primul care-şi exercită în mod penibil misiunea de protector al orfanilor. Faţă de Otilia el ar avea toate motivele să se simtă îndatorat ca faţă de copilul său. Fata a rămas singură după   moartea maică-sii   şi averea
202
Ov. S. CROHMALNICEANU
acesteia, fosta lui soţie, Moş Costache a băgat-o în tot felul de afaceri încurcate.
Faţă de rudele sale adevărate n-ar trebui în schimb să se simtă în niciun fel obligat. Clanul Tulea îi cenzurează gesturile ; Aglaie, Titi, Aurica, Olimpia, Stanică nu numai că nu au nici o umbră de afecţiune pentru el, dar îi pîndesc moartea, aştep-tînd să-1 moştenească. Personajul pendulează între o teamă bătrînească de soră-sa, care întruchipează pentru el familia în expresia ei cea mai mărginit burgheză şi un simţ al paternităţii mai mult moral, tradus sub forma unei dorinţe reale de a-i asigura Otiliei viitorul. Omul însă e avar şi aceasta capătă o importanţă capitală în acţiunile sale. Ca toţi avarii se teme de lume pentru că lumea îl solicită. De aceea se ţine mereu în gardă, e suspicios, ascuns, lui Felix care intrînd pentru prima oară în casa din strada Antirn, întreabă : „Aici şade d. Constantin Giurgiuveanu ?" îi răspunde 'repede, speriat :
— „Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc..." Reacţiunile omului terorizat de societate îi dă Aglaiei putere asupra lui. Moş Costache vede în soră-sa lumea, şi de frica gurii ei, n-are curaj să înfrunte o situaţie netă. Amină mereu ideia de a o înfia pe Otilia, nu îndrăzneşte să freacă pe numele ei vreunul din multele lui imobile, imaginează tot felul de combinaţii complicate care să o pună pe fată la adăpost din punct de vedere material. Dar în sgîrcenia lui Moş Costache, Aglaie are cel mai bun aliat. Bătrînul nu se poate despărţi de banii săi. Deaceea amină mereu hotărîrea de a trece efectiv pe numele Otiliei o parte din avere. Vinde casele spre a preface tot ce are în bun lichid, dar se pregăteşte apoi iarăşi să clădească. Ii încredinţează lui Pascalopol trei pachete cu bancnote ca să le depună la bancă în contul Otiliei, dar se răsgîndeşte, amintindu-şi că mai are de încasat nişte bani şi e mai bine să fie dusă întreaga sumă, odată. La Moş Costache dispoziţia de a împinge cît mai departe data cînd va trebui să-şi împartă într-adevăr averea ia înfăţişarea grijii extreme părinteşti. Pe Otilia o nenoroceşte cu sentimentul că tot ce face e pentru fe-fetiţa lui. Apare astfel în comportarea   personajului   o  mecanică sufle-
tească, a cărei schemă autorul o indică nu fără secretă ironie.
Dincolo de un caracter admirabil prins în reacţiunile lui esenţiale se citeşte în această logică a psihologiei lui Moş Costache, înscris pentru totdeauna, fără vreo posibilitate de schimbare, destinul Otiliei. El transpare cu concluziile sale, întristătoare şi prin mecanica sufletului celorlalţi „părinţi" ai eroinei.
Pascalopol de pildă, care-şi întinde asupra ei protecţia dintr-un sentiment ambiguu, părintesc şi amoros. Caracterul personajului îl determină aici delicateţa, distincţia şi o anume luciditate paralizantă.
Pascalopol e bogat, a călătorit mult, cunoaşte lumea, se îmbracă bine, are maniere alese şi o indiscutabilă fineţe inferioară. Casa şi-a mobilat-o cu mult gust, citeşte literatură bună, iubeşte muzica şi cîntă chiar uneori, cînd e singur, din flaut, pentru plăcerea sufletului său.
Drama Otiliei e că Pascalopol nu-şi poate realiza instinctul patern decît într-o expresie erotică. El, ca să-i fie tată, trebuie să-i devie soţ. „N-am prea stat să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea" — îi mărturiseşte moşierul lui Felix. Şi-f explică mai departe : „I-am făcut toate capriciile de cînd era mică... Da, domnule Felix. Otilia venea la mine simplu ca o fiică şi-mi cerea ceva. Ea nu a avut niciodată ideia că e curtezană, mă ierţi, care cere de la un bărbat. S-a format între noi o rudenie sui-generis... N-aş putea să-ţi spun dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat".
Pascalopol e însă un dezamăgit. O luciditate amară îl face să vadă că această rudenie include o ambiguitate fatală în ordinea sentimentelor. Pascalopol nu e un îndrăgostit generos şi nici nu face acte de sacrificiu din dragoste, ca eroii lui Dostoievski. Amiciţia pe care i-o *ârată lui Felix, înţelegerea pe care i-o cere cu un gest de implorare: (,,Eu unul vă ajut din toată inima, crede-mă... Aş fi fericit să vă ştiu fericiţi. Pentru asta nu e nevoie să mă goniţi, sînt un om inofensiv. Ce primejdie pot reprezenta eu, om bătrîn, faţă de tinereţea dumitale ? Banii, ah banii ! Cînd o femeie iubeşte, ia banii de la cel bătrin şi-i dă celui tînăr")—isvorăsc din-
.ENIGMA OTILIEI"
203
tr-o certitudine. Pascalopol propune o întrecere leală, deoarece ştie că va cîştiga. Otilia va veni pînă la urmă cu el, de aceea are tăria să aştepte. Ştie totuşi că nu cîştiga decît o iluzie, că Otilia ca orice fată tînără se simte atrasă acum de maturitatea lui, dar că devenind femeie va descoperi foarte curînd adevărata dragoste şi-1 va părăsi. Deaceia tăria lui Pascalopol e tristă, prefigurînd destinul eroinei, — aşa cum spuneam.
Oricît ar părea de bizar, Aglae se numără şi ea printre „părinţii" Otiliei. De departe îi priveghează ca un geniu rău viitorul. Aglae e, cum spune Weissmann „baba absolută", „fără cusur în rău". Trăsăturile negative ale vîrstei apar la ea într-o dezvoltare complectă. Aglae e rea, dar de o răutate supremă, acră, dar de o acreală totală. Nu pierde un prilej de a înţepa, de a spune lucruri jignitoare. Pe Felix îl ia în primire de la început, întrebînd de faţă cu el, insidios :
„Costache, la cine o să stea „băiatul" ? Cîiîd Otilia îi răspunde „la noi" ! se miră : „Aşa ?" şi continuă conversaţia tot cu Costache ca şi cum fata n-ar exista : „N-am ştiut : faci azil de orfani." La o nouă intervenţie explicativă, din care rezultă că Felix are venitul lui, Aglae continuă implacabil : „Atunci faceţi pensiune" şi schim-bînd tonul : „O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici Pascalopol ?" împroşcarea cu venin e complectă. Nimeni din cei de faţă n-a scăpat.
Aglae e rapace, apucătoare, dar iarăşi la modul absolut. Pe bărbatu-sau îl internează în balamuc cînd se scrînteşte şi apoi nu mai vrea nici măcar să plătească birja cu care a fost transportat. Pe frate-său aşteaptă să-1 lovească damblaua, pentru a-i ocupa casa milităreşte şi a împiedica astfel să se înstrăineze măcar un capăt de aţă din moştenire. Chiar faţă de copiii ei nu se arată mai blîndă. Pe Olimpia o nedreptăţeşte în favoarea Auricăi şi după aceea şi pe ea în favoarea lui Titi.
Deşi s-ar părea că n-are nici o urmă de simţ familial, Aglae crede orbeşte în puterea legăturii de rudenie. Numai că o concepe unilateral ca un drept, care nu presupune nici o obligaţie. Deaceea îşi îngăduie orice în numele rudeniei. E de ob-
servat* că doar în relaţiile cu străinii Aglae păstrează umbra unor convenienţe sociale. Cel mai politicos tratat în casa Tulea e pînă la urmă Weissmann. Cu ai ei, Aglae se poartă fără înconjur, pe principiul că rudele nu ţi le poţi schimba, şi ele trebuie să te tolereze aşa cum eşti. In consecinţă invidiile, aversiunile, ambiţiile şi le manifestă pe faţă cu o brutalitate dezarmantă.
Tot în spiritul „babei absolute", Aglae are şi o mărginire atotştiutoare, plină de „experienţă", agresivă.
Căpetenia clanului Tulea nu vorbeşte decît în concluzii definitorii. Toate judecăţile ei se referă la un fel de bun simţ trivial, la opinia „lumii", prin lume înţelegîndu-se mediocritatea burgheză în expresia ei cea mai categorică.
Aglae dispreţuieşte îndeletnicirile intelectuale: „Facultatea e pentru băieţi de bani gata". De ce să meargă tinerii la universitate ? Dacă au un venit „să-şi găsească o slujbă acolo şi gata". Principiul e extins şi la lecturi „cine citeşte prea mult se scrînteşte", ştie ea, de aceea îi spune lui Titi bombănind : „Mai dă-o în plata domnului de carte că n-am să te fac filosof." In materie de educaţie teoretizează darea din coate. Despre băiat se plînge „1-a lăsat corigent iar... îl persecută... fiindcă el e timid, nu e îndrăzneţ ca alţii..." Pe fată o dojeneşte : „fii şi tu mai înfiptă, fiindcă azi îţi ia înainte zăpăcite de astea tinere". Aglae are clasicismul ei. Ca să foloesc o expresie a autorului însuşi, Aglae îşi începe vizionarea fenomenelor „printr-o ordine morală prestabilită, e edificată asupra categoriilor morale ale umanităţii", face în genere judecăţi universale de tipul, „Femeile sînt fără cap", „bărbaţii vor lucruri moderne, tinerii nu ştiu... părinţii se pricep, oamenii cum se cade... procedează altfel", etc. etc.
Pentru Otilia, Aglae e o adevărată întruchipare a tot ce poate reprezenta mai odios ideia de vitregie în sistemul paternităţii. Mătuşa vede în nepoată rivala principală a copiilor ei. Otilia e „prefăcuta" capabilă să-1 aducă pe Moş Costache pînă acolo încît să-şi desmoştenească nepoţii, „desmăţata" care-i suflă mereu „partidele" Auricăi. Gîndul că are de a face cu o or-
204
Ov. S. CROHMALNICEANU
lană n-o stinghereşte. Dimpotrivă, dezarmarea îi încurajează înverşunarea. Cînd Titi se poartă necuviincios cu Otilia şi e repezit, Aglae comentează faptul furioasă, teoretizînd situaţia fetei. „Nici n-a pus mina băiatul pe ea. Şi dacă ar fi pus, ce ? Fete ca ea pentru asta sînt, să trăiască ■discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele", (s.n.)
Era firesc ca romancierul să nu primească uşor obiecţiile ridicate în legătură cu Stanică Raţiu. A admite cartea şi a contesta că personajul acesta „se ţine" însemna efectiv a trece pe lîngă intenţiile autorului. într-adevăr, dacă romanul s-ar ocupa numai de „enigma" Otiliei, el s-ar putea dispensa eventual de persoana lui Stanică Raţiu. Dar printre „părinţii" eroinei, printre toţi acei care sub semnul legăturilor familiale au pretenţia să hotărască soarta orfanei, ginerele Aglaei ocupă locul principal. El e un Caţavencu al ideii de paternitate. Aşa şi ţîşneşte în carte re-■clamînd dota Olimpiei în numele copilului ■care s-a născut şi al viitorului său :
„Eu mă gîndesc la viitorul copilului nostru — perorează Stanică. Pentru mine nu vreac nimic..."-Lui Simion îi strigă : „Domnule Tulea... nu permit, înţelegi dumneata, să jigneşti pe aceea care în faţa lui Dum-zeu este soţia mea şi mama fiului nostru".
Stanică e un Caţavencu al ideii de paternitate, pentru că de la început trăieşte pe •o formidabilă impostură. Nici nu e căsătorit oficial cu Olimpia, pe „Relişor" 1-a lăsat să moară din neglijenţă şi lipsă elementară de grije paternă, dar agită cu o volubilitate extraordinară ideia familiei, făcînd mereu apel la legăturile presupuse de ea şi descriindu-le în forma lor cea mai ideal burgheză. Stanică e un veleitar şi a fost pus în şirul ariviştilor care dela Dinu Păturică la Gore Pirgu populează literatura noastră. Dar eroul lui G. Călinescu are particularitatea că urmăreşte să se ridice exclusiv prin relaţiile de familie făcînd în interiorul lor politică revendicativă. Lui Felix îi explică : „Am, ca să zic aşa, un mandat moral, să apăr interesele generaţiilor noi faţă de cea veche". Forţa principală a lui Stanică stă în arta cu care el practică o demagogie sui generis, de ordin familial,   demagogia paternităţii. Clişeele
lui verbale au caracterul acesta. El vorbeşte avocăţeşte de „căminul părintesc" şi „temelia matrimoniului", de „scopul căsătoriei care e procreaţia", de primejdia ca „omul să se piardă în negura uitării fără urmaşi", de „legitimele drepturi ale copiilor" perorînd pe tema „fericirii paternităţii", de care a fost privat şi ameninţînd că se va împuşca deoarece nu-şi poate hrăni fiul şi soţia adorată persecutată de „părinţii denaturaţi". „Familia" e „ţărişoara" lui Stanică, şi nouă din zece vorbe ale lui se întorc Ia ea. Tupeul personajului vine de asemeni din enormul său sentiment de intimitate cu lumea din jur ; Stanică tratează toate lucrurile la modul familiar cu senzaţia că are un drept natural de imixtiune în viaţa celorlalţi. „Nostimă fată Otilia, îi spune lui Felix, făcîndu-i cu ochiul, are temperament, ştie Pascalopol după ce umblă, stai alături de ea, las' că-i bine, las' că-i bine, şi eu cînd eram student şedeam la gazdă pe aceeaşi sală cu o fată delicioasă, eh, ce fată, să te fereşti însă de Otilia, e şireată, fă-ţi interesele şi atît, nu te cola, las că nu eşti dumneata prost, nu te văz eu ?" ; „Eu înţeleg foarte bine sentimentul dumitale — îi explică între patru ochi Simion — ca avocat şi ca om am întîlnit atîtea cazuri. O greşală de tinereţe a nevestii, pricepi dumneata, o mică infidelitate pe care un suflet generos o iartă"... Georgetei îi dă sfaturi, „generalul nu te ia de nevastă că nu-1 lasă rudele. II pun sub interdicţie. Mai multe scoţi de la el aşa. Cît ai cîştiga să fii măritată ! Madam Tulea. Admirabil. Băiatul ăsta ? Nu-maidecît te ia de nevastă. Iţi garantez eu..." Pe acelaş ton Stanică face şi consideraţii generale : Superficialitatea e o boală naţională, „de aceea nu progresăm". „Vax suflet — prostii, prejudecăţi, ca să se în-doape popa cu băncuţe. Fugiţi de-aici. Azi sîntem în secolul progresului, al luminii"..., „bogăţia înseamnă circulaţie. Intră în circulaţie, domnule. Adică ce urmăreşti dumneata, hai" ? „m-am plictisit tot de moşieri şi de directori de fabrici. Să dăm ceara măsii, un Eminescu".
Stanică e un personaj extraordinar. Volubilitatea lui are atîta intensitate vitală încît ridică arta de a trivializa orice lucru şi de-al umfla fantastic, la o adevărată
„ENIGMA OTILIEI
205
perfecţie. In materie de demagogie şi versatilitate Stanică are geniu. Nu e foarte departe de adevăr cînd spune: „He, he, Stanică e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră sări luaţi peste picior".
Tn sfîrşit, Felix şi Otilia. Intre ei se creiază o afecţiune care iarăşi stă sub semnul situaţiei familiale a eroilor. E o dragoste între doi orfani cu tot felul de sublimări. Otilia are faţă de Felix atenţii părinteşti. Acesta îi mărturiseşte la rîndul său : „înţelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie". Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are — explică romancierul. „Pentru ori ce tînăr de două zeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dîndu-i totuşi dovezi de afecţiune". „Iraţionalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix. Apoi Otilia, fără interes material propriu zis, arată afecţiune pentru Pascalopol. Cazul e destul de comun. Se pare că fetele nu iubesc în chip necesar pe tinerii de vîrsta lor şi că bărbaţi în etate exercită asupra lor un curios imperiu. Asta pentru Felix este o enigmă. Şi apoi enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurinţă. De ce Otilia să-1 prefere pe Pascalopol şi nu pe el şi de ce apoi să-1 părăsească pe Pascalopol, pentru o relaţie mai plată ? De ce la o fată aşa de fină, urme de impuritate în idealuri ? Aceasta criză în tinereţea lui Felix, pus pentru întîia oară faţă în faţă cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta e „enigma". Da, însă forma de amor mistic care ia naştere între cei doi tineri, sentimentul de răspundere cu care veghiază reciproc unul asupra celuilalt, aparţinînd tinereţii, aparţin totodată şi unei psihologii specifice orfanilor însetaţi de ocrotirea paternă, predispuşi să încurce planurile afectelor. Cum se exprimă Pompiliu Constantinescu — Felix primeşte într-adevăr o lecţie magistrală de viaţă, însă nu numai sub raportul vîrstei ci şi al situaţiei sale de copil crescut fără părinţi.
„Enigma Otiliei" se dovedeşte astfel un roman de profundă critică socială, de sîn-geroasă execuţie a familiei burgheze într-o perspectivă mult mai amplă de natură universală. Lumea banului apare exagerînd monstruos viciile umanităţii. Dar exagera-
rea aceasta dă localizarea exactă istorică,, atîta cît e nevoie, fără insistenţe care ar prăbuşi romanul în documentar. O uriaşă suspiciune contaminează caracterele, de vreme ce lupta vieţii se duce tot mai mult sub semnul interesului egoist material. Actele sînt bănuite de intenţii ascunse, tenebroase şi nu fără motiv. Stanică „urmăreşte ceva" în tot ce face cu o*mare degajare. Moş Costache de asemeni. Un fel de urzeală infernală se ţese pe dedesubt şi romancierul are o artă specială de a o sugera. Apoi, acea declanşare de maşinărie a caracterelor, mai ales în cazurile unde un viciu moral regizează toată mişcarea, întăreşte sentimentul de destin pecetluit al Otiliei şi ascute semnificaţia critică a cărţii. Se creiază situaţii de coşmar. Un sin gur gest ar opri toată rostogolirea aceasta fără scăpare, dar gestul nu se poate face. Felix nu poate să-1 întrebe pe tutorele său de ce venituri dispune cu adevărat. Pascalopol nu-i poate smulge lui Moş Costache banii şi să-i depună -la bancă pe numele Otiliei. Aceasta din- urmă nu se poate elibera de teama Aglaiei, etc., etc. Pare aproape neverosimil cît de puţin efort ar fi necesar pentru ca totuşi prăbuşirea către care merge destinul Otiliei să nu se producă. Dar acţiunile sînt perfect motivate, mişcarea caracterelor are acea logică teribilă a mecanismelor şi în ciuda unei anume schematizări, care i-ar alarma pe unii, senzaţia de viaţă contemplată în adîncime e formidabilă.
Să ne întoarcem acum însă la problema noastră iniţială. E „Enigma Otiliei" un roman clasic sau un roman modern ? Şi are într-adevăr scrisul lui G. Călinescu o organizare clasică ? E bine mai întîi să ştim că autorul „Enigmei Otiliei" socoteşte în genere marea literatură aceia de stil clasic. „Ce este măreţ în romantism, baroc — spune el — aparţine tot ţinutei clasice" (v. Sensul Clasicismului).
Observaţiile pe care le-am citat vizau aşa clar problema modului în care „trebuie să privim materia spre a obţine artisticeşte un unghi de vedere adine".
Aşa cum am arătat, o bună parte din personajele lui G. Călinescu corespund într-adevăr după expresia lui unei „umanităţi canonice", sînt studii de caracteriolo-
206
Ov. S. CROHMALNICEANU
gie. Romancierul îl continuă în acest plan al operei sale pe Caragiale, poate scriitorul de cea mai severă ţinută clasică din literatura noastră. Cu dimensiunea în plus, cerută eroilor de roman, G. Călinescu crează personaje caragialeşti, ca Aglae, Stanică, Raţiu, Moş Costache, Aurica, Weissmann, Sufleţel, M-me Valsamaki Far-fara, Gaittany, Prinţesa Hangerliu, Gon-zalv Ionescu etc.
Termenul numeşte aici doar familia ; originalitatea autorului păstrîndu-se întreagă. Asemănătoare e arta de a surprinde mecanica sufletească, gesturile caracteristice, clişeele verbale.
De Caragiale îl apropie pe G. Călinescu şi acea înverşunare împotriva moftangiilor, pe care chiar dacă-i urmăreşte cu precădere în ipostaze intelectuale (Sufleţel, Gulimănescu, Weissmann, Gaittany) nu le denunţă cu mai puţină satisfacţie drăcească, reacţiile tipice.
Dar în „Enigma Otiliei", ca şi în „Cartea Nunţii", ca şi în „Bietul Ioanide", există o a doua faţă a romancierului, foarte deosebită de cea descrisă pînă aici. Un gust enorm de transfigurare poetică a realităţii, de aglutinare şi proectare a formelor ei în plan fantastic trădează un Călinescu romantic. Descripţia „Casei cu Molii" din „Cartea Nunţii" ne duce în plin Hoffmann : încăperile sînt semi-obscure, tixite de mobile vechi, peste care s-au depus pulberi fine ; un miros de mucegai înţeapă nările ; din pendule ancestrale se desfac mici cîntece metalice ciudate; în scrinuri zac cutii cu jeuri şi cu dantelă neagră, pene de struţ, nasturi mari de os îngălbenit, mănuşi de dantelă fără degete, toate arse de prea multă şedere ; dulapurile închid o hăinărie vătuită mîncată de vreme, mantale de stofă deasă croite în chip de clopot, corsaje de tafta, manşoane de astrahan. In sfîrşit, apariţii terifiante şi groteşti se mişcă în acest decor. O babă cu figura de mască miceniană deschide poarta, nişte mumii ambulante, mătuşile celibatare spionează la uşi, ş.a.m.d. Autorul are frenezia imaginativă a poetului şi sub ochiul lui toate trec în alterarea muzeală a „casei cu molii" : brînzeturile desicate au căpătat tăria cremenei, fripturile s-au osificat, cozonacii s-au pietrificat asemeni pîinii mi-
lenare aflate într-o piramidă, borcanele cu miere au devenit ciment şi dulceţurile se prezintă complet carbonizate. De altfel, mineralizarea aceasta arheologică a alimentelor poetul a cîntat-o şi direct în „Ghenca" ;
„Dulapul e-o vitrină cu-obiecte milenare „Dulceţurile-s grele de vişini şi caise „Cu zeama ca de sticlă elină, bloc de vise „Şi-n loc de linguriţă mi-ar trebui amnare.
„Cu degetele pipăi această miere etruscă „Uscată ca o lavă, cu smalţuri de coral, „Solidă, fără vîrstă, cu miezul mineral „Tn care doarme-o veche, zaharisită muscă.
(„Ghenca", Poezii)
De asemeni, descriind Bărăganul în „Enigma Otiliei", cu sentimentul grandiosului, romancierul proectează lucrurile pe un fond mitic, fabulos. Din mirişti se ridică un bîzîit formidabil, fără oprire, de cosaşi, vărsaţi în atîta cantitate pe cîmp, încît la trecerea trăsurii, săreau ca nişte stropi mărunţi de noroi. Din cauza imensităţii şi a lipsei de măsură proporţia dintre lucruri devine nebună. Prăjina unui puţ dă impresia unui stîlp colosal. Un cal ieşit pe neaşteptate în marginea cîmpului pare gigantic, copilul, care-1 mînă din urmă cu o nuia, un ciclop. O roată cu găleţi se conturează pe cer ca un curcubeu de cenuşă. Stoguri de fîn scrumit arată ca nişte domuri negre cu ţepi în vîrf. Cîteva ocoale închipuiesc un Pompei de lut imposibil de gîndit cu oameni într-însul. Apariţia turmei de bivoli, în sfîrşit, împinge totul către viziunea magistrală a unui spaţiu scitic, încremenit într-o absolută neistoricitate. Se aude un chiot prelung, ca şi cînd cercul orizontului s-ar fi umplut de hoarde. Un fum înecăcios începe să se ridice în zare şi un noroi negru gros ca. o lavă înaintează zguduind părnîntul..
Vitele îndesate unele într-altele, pline de nâmoale încrustate, bărboase, inundă cîm-pia. Şi în urma lor, bouarul, călare, aproape gol, cu pielea tot aşa de neagră şi de mînjită de noroi ca şi a bivolilor, cu degetele picioarelor atîrnînd fără scaun şi îmbrăcate într-o coajă de tină, în mînă cu un băţ şi în cap cu o pălărie mică ardelenească   foarte   unsuroasă, asemănătoare
„ENIGMA OTILIEI"
207
tichiei Iui Mercur, „pare Hermes însuşi, rătăcit prin nămoluri cu caduceul rupt''. (s.n.) Grandiosul, colosalul, teribilul, trecut în fabulos prin tulburătoare asociaţii livreşti ne trimit iarăşi la poetul care imagina superbe viziuni pe marginea cîtorva rînduri dintr-un text de Herodot :
„De mult scăzuse codrul şi răşinosul aer ,,Pe-un bărăgan de papuri şi veştede
nămoale
„Venea îngrămădită dup-al tălăngii vaer ,,De tină unsă turma, cu mestecări do-
moale
„Hercule se-nalţă pe cal pornind spre Istru „La apa plumburie sub straşină de mîini „Din goluri de departe suia un fum sinistru
„Şi zarea răsuna de lătrături de dini..."
(Herodot IV, 8—9, Poezii)
In genul romanului negru iarăşi, cu o anume regie poetică fantastică, e istorisită în „Bietul Ioanide" moartea legionarului Carababă şi tot aşa sinuciderea exminis-trului Gigi Ciocîrlan în „Scrinul negru". Nebunia lui Hagienuş, care se crede Alexandru cel Mare prilejuieşte la rîndul ei un soiu de autobiografie a personajului, halucinantă.
Nu sînt dispreţuite deloc efectele romantice de contrast şi autorul le introduce cu o încîntare nedisimulată de cîte ori are ocazia.
Moş Costache, Otilia, Pascalopol şi Felix pleacă la plimbare cu trăsura, în oraş. Scena senină e urmărită din umbră cu intenţii malefice de către clanul Tulea, care la poarta casei compune un grup simbolic de complotişti, o îngrămădire de capete dominată de cocoaşa îmbrobodită a lui Simion. Stanică, tenebros, dă tîrcoale eroilor şi se profilează ameninţător undeva la pîndă, ca destinul ; Moş Costache se opreşte deodată brusc clin conversaţie şi se face roşu la faţă. „In pragul uşii dinspre intrarea principală, uşă puţin acoperită de soba înaltă, cînd stăteai la masă, înfipt în semi-întuneric, şedea Stanică..."
Trăiesc deci în G. Călinescu şi un romantic şi un clasic. Unde este însă punctul în care aceste două atitudini estetice se întîlnesc ? Aş spune într-un fel de incons-
tanţă, stăpînită totuşi mereu de ideea permanenţelor. E după unele opinii mai noi (v. Jean Rousset — Don Juan et le baroque, Diogene, 14/1946) însăşi esenţa barocului şi atracţia pe care criticul a resimţit-o pentru literaturile ilustrate prin mari momente de artă barocă (literatura italiană şi spaniolă) ar fi un argument mai mult în sprijinul acestei afirmaţii. Nu mi se pare totuşi satisfăcătoare. Mai iute o lamă foarte fină intelectuală, stabilind cu mari intuiţii limitele tuturor formulelor artistice şi relativitatea lor estetică, cred că realizează această originală sinteză.
Şi în sensul ei tocmai, G. Călinescu este un autor modern. El nu repetă, ci lucrează cu sentimentul experienţei făcute, pe care n-o absolutizează şi a cărei sferă o cunoaşte. Are patos ca romanticii, dar patosul lui e rece, supraveghiat tot timpul de un puternic simţ autonalitic.
In pădurea romantică, în tăcerea generoasă, „ce-ar fi dădut extaze lui Richter şi lui Tieck", în cap cu un „ţilindru gigant", poetul circulă — aşa cum spune — „cu mîinile la spate", cu faţa-n redingotă', „solemn şi elegant" (Neoromantică. Poezii).
Aşa dar stăpînire. Invers, studiază în mod clasic caracterele, dar păstrează o doză secretă de ironie faţă de însăşi ideea prezentării în mod „wissenschaftlich" a vieţii. De aceea, mecanismul psihologiilor îl amuză, face cu el experienţe demonstrative şi un fel de curiozitate copilărească î! îndeamnă să împingă lucrurile către încercări extreme pentru verificare. Dovedeşte astfel că Moş Costache e avar prin-tr-o solicitare aproape fantastică a naturii personagiului, atît e de stăruitoare. Supune arivismul lui Gonzalv Ionescu la o încercare similară. Sîntem aici la un pas de burlesc, de terenul pe care hotarele între clasic şi romantic nu se mai disting chiar aşa de bine.
Unitatea între cele două facultăţi ale spiritului lui G. Călinescu o realizează o curiozitate şi o luciditate estetică, de cel mai autentic tip modern. Clasicismul lui real e, aşa cum îl definea, elementul durabil prezent şi în romantism şi în baroc, sau cu alte cuvinte unghiul de vedere adînc al marelui artist.
LITERATURA REALISTĂ INTRE 1920şi 1944
LV CI AN RAI CU
COMICUL ÎN OPERA LUI GH. BRĂESCU
La şedinţele săptămînale de la „Sbură-tort.il" Brăescu nu avea decît rolul de a ceti şi a interpreta cu o complexă mimică propriile sale schite r) care la drept vorbind trebuie să fi făcut o figură aparte, puţin cam stranie în raport cu literatura de rafinament psihologic obişnuită acolo. Era un om plin de vitalitate, bine dispus, lipsit de preocupări intelectuale, amator de realităţi şi nu de himere, aşa încît e uşor să ne închipuim că nesfîrşitele monologuri interioare şi în genere literatura de analiză, în mare preţuire în cenaclul pe care-i frecventa, ii produceau o stare de indispoziţie vecină cu plictiseala. In analiza psihologică trebuie să fi văzut un inamic personal care şi-a pus în gînd să-1 indispună şi să-1 tortureze ani în şir, regulat şi simetric, odată pe săptămînă şi anume duminica. A căutat să se răzbune şi el într-un fel, oferihdu-ne într-una din scrierile sale memorabile (Un scos din pepeni) monologul interior al conului Petrică, evident, sub aspectul hilar al parodiei.
Destinul i-a jucat însă o festă acestui om de bun simţ, lipsit de cultură literară, inamic personal al rafinamentului intelectual şi al psihologiei : astăzi ne vedem siliţi să-i interpretăm opera, scrisă în scop de divertisment, în afara oricăror ambiţii literare moderne, ca o expresie din cele mai subtile, mai rafinate, mai evoluate ale ge-nuî'ui comic în întreaga literatură romînă. Nu-mi asum sarcina dificilă de a descrie
') Memorii,   vol.  II, Eugen Lovinescu
figura scriitorului, starea sa exactă de spirit la vederea încercărilor criticii de a descoperi în opera pe care el nu a considerat-o mai mult decît strict amuzantă, subtile implicaţii psihologice şi tipologice, Şi totuşi o asemenea încercare e justificată de virtuţile într-adevăr subtile ale operei.
Brăescu a început să scrie tîrziu, aproape de vîrsta de cincizeci de ani, spre sfîrşit'ul primului război. A avut o viaţă bogată în evenimente şi aventuroasă. Luat prizonier într-un lagăr din Germania, spre a-şi distra camarazii care se cam plictiseau în inactivitate, Brăescu, povestitor plin de vervă, se aşterne pe scris. întors în ţară e îndrumat către profesorul Mihail Drago-mirescu care îl sfătuieşte „să mai citească". Lui E. Lovinescu şi cenaclului „Sburăto-m!" le aparţine meritul de a fi descoperit, nu fără uimire, marele talent satiric ai lui Gheorghe Brăescu, talent care ar fi rămas altfel jn întunerec, pierdut în masa anonimă a povestitorilor mucaliţi de întîm-plărf vesele. Eugen Lovinescu nu a intuit pe deplin comicul specific lui Brăescu (şi mai ales nu ne-a făcut să înţelegem de ce avem de-a face neapărat cu o operă a genului comic) ; însă meritul său nu numai de a fi descoperit talentul ci şi acela de a-i fi subliniat cu justeţe locul pe scara valorilor, rămîne incontestabil.
G. Brăescu a debutat în anul 1918 şi a tipărit următoarele volume : „Vine Doamna şi Domnul gheneral", „Maiorul Boţan", „Doi vuipoi", „Schiţe vesele", „Nuvele", „Un   scos   din   pepeni",   „Cum   sînt ei",
COMICUL IN OPERA LUI GH. BRAESCU
209
„Schiţe alese", „Moş Belea" (roman), „La clubul decavaţilor", „Conaşii" (roman), „Amintiri", „Margot" (roman) ; a colaborat la „Sburătorul", „Luceafărul", „Cugetul ro-mînesc", „Rampa", „Adevărul literar", „Dimineaţa", „Universul literar", „Gîndirea", „Revista fundaţiilor" precum şi la o seamă de reviste humoristice. Opera sa este puţin cunoscută şi departe de a fi apreciată în întreaga ei valoare. Dintr-un punct de vedere lucrul acesta este explicabil. Brăescu a fost un scriitor lipsit de conştiinţă artistică superioară. Scriitor extrem de inegal a scris mult şi a tipărit cam tot ce a scris, irosind astfel o parte din remarcabilul său talent. în Cuprinsul acestor pagini ne propunem să analizăm valoarea pozitivă. înnoitoare a operei lui Gh. Brăescu, subliniind în special izvoarele comicului, urmărind linile triplei tipologii ; cazone, mic-bur-gheze şi rustice.
I
Distincţia impusă de E. Lovinescu între satira lui Caragiale — „subiectivă" — şi satira lui Brăescu — superioară prin „sensul evol'utiv de obiectivare" — nu e tocmai limpede. Satira lui Caragiale reprezintă — e adevărat — un grad mai mare de caricare a realităţii, dar pornind de aici nu se poate clădi o ierarhie, cu atît mai mult cu cît şi Brăescu intervine printr-o „atitudine superioară tradusă într-o continuă ironie".
Despre „obiectivare" în înţelesul conferit de Eugen Lovinescu acestei noţiuni — nici nu poate fi vorba, şi n'u numai în cazul lui Brăescu. Comicul include caricarea într-un grad mai mare — la Caragiale — ori într-un grad mai redus — la Brăescu. Comicul presupune intervenţia voită a scriitorului care se exprimă într-o atitudine superioară faţă de eroi, priviţi de sus în jos. Pasiunile sînt aici numai aparente. Caricarea, exagerarea sînt mijloacele absolute ale satiricului ; dar ceea ce deosebeşte comicul realist de jocul gratuit care nu-şi propune să dovedească nimic — e sublinierea prin exagerare, prin caricare, a unei trăsături caracteristice, a unui tip reprezentativ. Comicul realist exprimă prin mijloace specifice atitudinea scriitorului în
14 — V. Romînească nr. 11
raport cu fenomenul observat. Acesta e şi cazul lui Brăescu. Un erou al său îşi exercită, 'să zicem, furia, brutalitatea în gol, dintr-un motiv absolut neînsemnat : a dispărut un castravete. Se ia interogatoriul presupusului vinovat, eroul strigă sălbatic, cu o mînie oarbă. însoţind cu palme fiecare întrebare.
— (poc!) Ce-ai făcut cu castravetele, mă ?
— Trăiţi, don'căpitan...
— (Poc !) Unde-i castravetele, mă ?
— Trăiţi !...
— (Poc !) Scoate castravetele...
— (Poc !) Scoate castravetele, că te ia dracu'.
— Trăiţi...
— (Poc!) Scoate castravetele, că te omor".
Reducţia intelectuală e o condiţie eternă a eroului comic, (că în viaţă, ca şi într-o obişnuită operă literară un om cu raţiunea întreagă poate avea reacţiuni comice — aceasta e altă problemă). Lumea eroilor lui Brăescu este o lume a prostiei, dar a prostiei pretenţioase, a platitudinii, dar a platitudinii solemne. In timp de război un colonel n-are habar cum devine cazul cu Turtucaia ceea ce nu-1 împiedică să aibe idei, să trateze chestiunea foarte volubil, cu un aer de familiaritate :
„— Domnule colonel, a căzut Turtucaia !
„— A căzut Turtucaia ?... Bine le-a făcut ! Mama lor de turci... lasă că-i bine... lonescule !... E bine, ţi-o spun eu...
„— Cum bine, domnule colonel ? ! Turtucaia e o noastră ! ! !
„— Aşaaa ?! E a noastră ?!!! Ehe !.. Nu e bine.. Nu e bine, lonescule... Nu e bine, băiete, ţi-o spun eu... Ascu!tă-mă pe mine, nu e bine deloc !"
Convorbirea are un caracter analitic, se dezbat cele mai neînsemnate lucruri cu gravitate, după o logică a prostiei; eroul comic împrumută lumii înconjurătoare pro-pria-i sărăcie intelectuală, presupunînd că e un fenomen curent. Se îmbată de logica sa, atrăgînd şi altora atenţia asupra acestei calităţi. Iată ce discuţie se poartă pentru a stabili că o armă e murdară :
„— Cum e arma ta, băiatule ? Nu te uita la domnii ofiţeri, uită-te la mine., văd!
210
LUCIAN RAICU
că ne înţelegem bine. Tu nu eşti prost, eşti deştept, cum e ?
„•— Cum să fie ?
,.— E curată sau murdară ?
„— E murdară, să trăiţi, dom' general !
„— Aşa băiatule !..."
Respingînd ca „neartistică" în genul comic „exageraţia atît de comună lui Caragiale" Lovinescu nu recunoaşte nimic din această intervenţie a scriitorului în opera lui G. Brăescu. Distincţia poate părea subtilă dar, din nou, nu se sprijină. Dacă din Caragiale se extrag cîteva rînduri dintr-o schiţă uitată — „Boborul" — („A 1 — sînt sublime momentele cînd un popor martir sfarmă obidele şi cătuşele tiraniei" etc) — constatînd'u-se „exces de ironie superioară" în cazul lui Brăescu criticul pare a nu observa că paginile care servesc autoritatea tezei sale, demonstrează numai bine contrariul. Nu numai atît, caricarea realistă ia adesea la Brăescu aspectul şarjei. Nu vrem să spunem, fireşte, că acesta e cazul dominant, dar că şarja există, că Brăescu cultivă n'u rareori comicul de cuvinte, limbajul grotesc — nu mai încape îndoială. „Masa de astăzi e o zi istorică în trecutul meu" aşa îşi începe discursul colonelul Po-pescu (în „Toasturi cazone") şi continuă : „Nu eu, dumneavoastră doamnelor aţi năsr-cut neamul romînesc, care a uimit lumea prin vitejia lui. Voi femei antice, aţi făurit cu degetele voastre de roză Romînia Mare, suportînd pe rînd şi cu cel mai mare eroism, toată greutatea Neamţului" şi mai departe : „Şi acum doamnelor un sfat: păstraţi-vă limba, că limba dulce-mult aduce şi limba dumneavoastră e dulce, dulce de tot, nespus de dulce căci nu este Hrubă mai dulce decît limba romînească... Ura, trăiască judeţul Gorj ! (cade extenuat, copleşit de aplauze)."
Ni se dau aici sub un aspect degenerat, de imbecilitate, toate locurile comune ale oratoriei : comparaţiile cu antichitatea (femeile au salvat „vitejia strămoşească" precum „odinioară păsările cerului au salvat Capitoliuî"), urările către dinastie, proverbele de circumstanţă („ceea ce dovedeşte că din vultur vultur naşte, din stejar stejar răsare"), procedeele retorice de mare efect („Sînt neputincios. Sînt neputincios să exprim ce simt, ce simţiţi şi dumneavoas-
tră...)" etc.
Ceea ce e particular satirei lui Brăescu în raport cu satira lui Caragiale, nu e — aşa dar — o presup'usă obiectivare, indiferenţa „impasibilă". Acest aspect specific nu se poate citi decît în totalitatea liniilor care compun opera sa, în materia de viaţă tratată, în creaţia de tipuri şi în observarea moravurilor. Ce e mai valabil în creaţia lui Brăescu reprezintă o monografie critică a mentalităţii cazone. Este o operă de psihologie a militarului retrograd, de denunţare a spiritului prusac. Există în adevăr o lume a eroilor lui Brăescu, cu o existenţă proprie. Cu preocupări şi principii morale, cu un fel uniform, pitoresc şi foarte specific de a interpreta viaţa.
Personajul lui Bacalbaşa era împietrit în tipare vechi, consfinţite prin tradiţie şi imposibil de urnit ; avea obsesia cazarmei şi manifesta o rezistenţă ambiţioasă, suspec-tînd pe civili şi bănuindu-i de intenţii dizolvante. Orice curent inovator era principial respins ca neavînd legătură cu tradiţia cazonă, urmărind dimpotrivă a o nărui. Stadiul observat de Brăescu e structural altul, caracterizat în special prin sforţarea de a adopta noile forme, spoiala de civilizaţie, fără însă a clinti nimic din îm-pietritul fond prusac. Cazarma rămînea prin caracterul şi conţinutul său cel mai specific o expresie a reacţiunii, un instrument antipopular, conservator prin structură — şi proiectate pe acest fond cultul „legii progresului" şi al metodelor „noi", sforţarea de a se adapta ideilor generale şi noului ritm al civilizaţiei duceau la o disproporţie, neîncetat obiect de exercitare a genului comic.
Lucrul cel mai izbitor comic în eroii schiţelor lui Brăescu este deşartă ostentaţie a progresului, obsesia „reformelor" şi a noutăţilor de tot felul. Cavalerii progresului cazon sînt aduşi, pentru prima dată într-o lumină reală de către Brăescu, şi denunţaţi tot astfel preCum, cu cîteva decenii în urmă Caragiale biciuise în chip necruţător frazeologia liberală şi degradarea principiilor progresului de către demagogii burghezi.
Gesturile sînt ale unor oameni cu dragoste de progres, cu înţelegere faţă de cerinţele moderne. Liniile nu sînt atît de simple ca la Bacalbaşa, unde se proclamă
COMICUL ÎN OPERA LUI GH. BRĂESCU
211
deschis spiritul cazon, eroul repudiind făţiş şi cu voie bună instituţiile de cultură ca şi orice manifestări ale existenţei civile. Eroii lui Brăescu nutresc ambiţia de a părea oameni de lume, persoane cultivate, distinse, înţelegătoare. E mai mult decît sigur că citind pe „Moş Teacă", văzînd brutalitatea, concepţia rudimentară şi lipsa de cultură a acestuia, eroii lui Brăescu de toate gradele împreună cu soţiile lor ar fi petrecut de minune fiind probabil foarte miraţi de vremurile de altădată. Nici vorbă să se recunoască. Rîzînd pe seama primitivităţii lui Moş Teacă, uimirea lor că pe lume au trăit şi astfel de oameni, trebuie să se fi prelungit apoi într-un rîs uman, îngăduitor pentru ciudăţeniile ce pot să existe la un moment dat. Acum sîntem în plin ev al civilizaţiei, în care singură legea progresului stăpîneşte conştiinţele, îndreaptă acţiunile oamenilor. Politeţa, generozitatea, satisfacţia de a purta o discuţie despre evoluţia omului, de a depăşi pe adversar, un profund simţ al egalităţii în virtutea căruia generalul se consideră camarad cu cel din urmă soldat — toate acestea au devenit un l'ucru curent, care nu mai surprinde decît pe retrograzi. Femeia nu mai e desconsiderată ca la Bacalbaşa — şi respectul datorat doamnei general Popescu „cea mai frumoasă floare a Gorjului" (pe care „domnul general o udă în fiecare seară cu lacrimile sale") poate întrece consideraţia şi autoritatea de care se bucură generalul însuşi. Din aceste gesturi proec-tate în gol vine tot ridicolul, pe cînd în „Moş Teacă" comicul fiind de-o factură mai joasă izvorăşte din afirmarea netedă a spiritului retrograd, a înapoierii şi a brutalităţii, din prostia frustă, atît de încrezătoare în ea încît nu mai simte necesitatea să se acopere, cu atît mai puţin să se scuze.
E de Vin comic superior această pretenţie a eroului lui Brăescu de a nu mai fi considerat un Moş Teacă, un automat primitiv. Oamenii s-au emancipat, disciplina formală („Drepţi !... Pentru onor !") e condamnată cu silă de generalul venit în inspecţie, sprijinitor al altei faze de civilizaţie, căruia îi repugnă „clişeele vechi..." E puţin jenat chiar : „— Lăsiaţi... lasă astea, opreşte te rog... clişee vechi, colonele".
14*
E specific comicufui din schiţele lui Brăescu, faptul că eroii joacă subtil comedia conţinutului.
Generalul vrea lucruri „de fond", vrea să vadă de exemplu dacă soldatul ştie să demonteze o puşcă. Dacă ştie, e bine, înseamnă că „s-a muncit". („Vă felicit domnilor şi la revedere").
Alcătuirea programului de masă echivalează, ca efort şi consum de puteri spirituale, cu compunerea unei mari opere de artă, a unei simfonii ori a unei epopei vaste. E o operă ce nu se poate compune decît într-o deplină reculegere, capabilă să asigure comunicarea cu puterile misterioase ale inspiraţiei. Colonelul s-a izolat departe de vu-etul contemporaneităţii. Cînd relatează, scriitorul adoptă un ton grav, de pietate şi înţelegere respectuoasă : „Lucra în cabinetul său cu storurile lăsate, într-o linişte profundă". Munca la manuscris e grea, cere talent şi, mai ales, multă putere de selecţie : „... colonelul adâncit în lucru s^rie şi taie, taie şi scrie din nou".
Iată acum, negru pe alb, într-o expresie sobră, rodul inspiraţiei înalte şi al puterii de selecţie :
,,Lunî. La prînz : borş cu orez. Seara : cu cartoafe.
„Marţi. La prînz: borş cu cartoafe. Seara : borş Cu orez".
Omul are tot dreptul să-şi contemple satisfăcut opera. Odată opera încheiată, privind-o cu obiectivitate, ceea ce îl încîntă mai mult, între multiplele ei calităţi, e variaţia („Observi variaţia, zise el privind pe ofiţer pe deasupra ochelarilor...").
Personajele s-au emancipat, cultul pur al Gazarmei ne mai fiind la modă, vădindu-se neîndestulător prin sine însuşi. Colonelul nu mai e un Moş Teacă, merge la „reprezentaţie", ţine să fie văzut, iar după aceia se retrage „la o bere" cu un civil spre a discuta despre una şi despre alta, şi voind să demonstreze acestuia că nici ei, militarii, n-au rămas de tot în urmă, avînd şi ei privirile aţintite spre Occident. La o bere colonelul dezvăluie amicului să'u „scheletul unui plan măreţ" menit să revoluţioneze instrucţia şi s-o împingă mult înainte. Progresul e văzut ca un meşteşug care se fură. Se fac asociaţiuni, confederaţiuni etc. p'use toate sub patronajul „alteţei sale re-
212
LUCIAN RAICU
gale", (nu e patronajul „majestăţii sale" ci al „alteţei", acest lucru fiind de bun gust şi arătînd că ofiţerul are şi el, ca oricare om cultivat, simpatiile sale). Ideia fundamentală e aceea a „legii progresului" care îşi găseşte raţiunea în agitatele discursuri ale colonelului : „Domnilor, spune el, ofiţerilor, din două lucruri unul : ori eu s/nt nepriceput, şi atunci luaţi-mă de gît, scuturaţi-mă, strigaţi-mi : Huo / destul, opreşte-te / dă-te jos nebunule ! nu meriţi să stai unde ai ajuns... Ori dumneavoastră nu vă faceţi datoria şi atunci am eu dreptul să vă scutur şi să vă strig: urmaţi legea progresului, pentru dumnezeu !"
Scriitorul povesteşte lucrurile potolit — s-ar spune : potolit moldoveneşte — de parcă n-ar fi vorba de enormităţi. Nu subliniază cu ostentaţie grotescul, conştient de primejdia lucrului neartistic. Noile principii sînt prezentate ca un fenomen cu totul important. „Un an întreg — spune colonelul — m-a băut neamţul în cancelarie pînă i-am prins meşteşugul". „Meşteşugul" — fusese surprins de colonelul Cristescu de la un „neamţ" şi nimeni nu-1 stăpînea atît de bine ca colonelul Cristescu — fiind o chestiune de „talent" — dar nici colonelul Cristescu nu-1 făcea „tocmai-tocmai ca neamţul." Am crede că e ceva greu de deprins, esenţial, subtil .
In cele din urmă aflăm că e vorba de superioritatea pasului prusian. Pasul prusian, nu e, acolo, un simplu mod de a păşi — mai bine sau mai rău, — e o întreagă concepţie de viaţă, o viziune specifică a univers'ului. „Dacă mergi aşa cum îţi arăt eu, ţi se deschide inima, ţi se curăţă mintea, ţi se luminează orizontul".
Contemplată fără intenţii critice, lumea schiţelor lui Brăescu pare aşadar de o complexitate intelectuală extraordinară. Nimic nu e simplu aici sau pare simplu numai la o analiză superficială. Se încing discuţii savante, de 'un caracter foarte academic, foarte civilizat. Fiecare are părerea lut („Iartăimă, asta e părerea mea"). Dar care e obiectul acestor teribile dispute ? Adesea ele au caracterul unor subtile observaţii lingvistice. Se spune cartuşeră ori cartuşieră ? Grea dilemă. Superiorul e de părere că se spune cartuşeră. El, deşi su-
perior, e om civilizat, 'un intelectual, înţelege să argumenteze : „Pentru că este de parte femeiască... Şi altă dată te rog să fii mai cuviincios şi să asculţi că noi sîntern mai bătrîni decît dumneata şi ştim mai multe". Totuşi părerea sublocotenentului Vîrtosu e greu de clintit, („nu vă supăraţi, este părerea mea") aşa că, în cele din urma deşi e om civilizat, 'un intelectual, deşi e receptiv la părerile inferiorului şi nu e un despot care face din cuvîntul său literă de lege, maiorul e silit de autoritate să pună punct :
„Nu merge pe păreri, nu eşti de capul dumitale..."
Şi în concluzie adresînd'u-se tuturor celor de faţă, superiorul, totuşi intelectual, îi îndeamnă să extragă o învăţătură.
„— Deprindeţi-vă să vorbiţi romîneşte, că-i frumoasă şi limba romînească".
Concl'uzie care, după atîta exegeză, se imp'unea.
Arta scriitorului este de a fi ştiut să dozeze într-o ecuaţie exactă (a cărei desle-gare e secretul marelui său talent dramatic) acest amestec de autoritate goală, familiaritate şi sfătoşenie îngăduitoare.
Mişcările exterioare sînt ale unui om frămîntat cu cea mai mare sinceritate, în cel mai înalt grad, de progres, gesturile sînt ale unui poet neînţeles de contemporanii săi, ale un'ui muzician căruia îi revine sarcina dificilă de a sparge vechile tipare, ale unui savant inovator în ştiinţă, surprins de inerţia, spiritul dogmatic şi presiunea înăbuşitoare a epocii. Dar dincolo de vălul confuz al gesturilor caricate, se deschide pustiul. Mîhnirea metafizică a ofiţerului, tristeţea de a nu fi înţeles se revarsă în cele din urmă cu brutalitate asupra sărmanului soldat.
Eroul apare ca un iluminat, întristat de starea contemporanilor cărora le face amare reproşuri („Iată, domnilor, cu ce vă pierdeţi vremea ; aceasta este activitatea dumneavoastră"), şi deodată găseşte în el resurse de energie morală : e timpul ca această situaţie să înceteze, aşa nu mai merge, e nevoie de măsuri hotărîte : „Citiţi, luniinaţi-vă, puneţi-vă la curent Cu civilizaţia, pentru dumnezeu". Chestiunile de strategie se leagă de o viziune mai largă asupra viitorului, ele n-au doar un interes
COMICUL IN OPERA LUI GH. BRĂESCU
213
limitat. E vorba de o acţiune capitală. Adoptarea metodei no* e singurul drum ce duce la civilizaţie. Despre ce e vorba ? „Am cetit aseară domnilor, o broşurică mică, subţire, cîteva file. Dar cîtă lumină în ele, c£tă simplitate, cîtă filosofic", (locurile comune ale publicisticii au pătruns în armată ; e de fapt expresia degenerată a ideii că marile sisteme se expun în cîteva pagini, omenirea revenind veşnic la problemele fundamentale; marile adevăruri sînt totdeauna simple : „broşurică" se remarcă şi ea prin „simplitate".) Ce se spune acolo ? „In această cărţulie (spune „cărţulie" spre a pune în contrast simplitatea, modestia termenului cu bogatul său înţeles) un căpitan francez, Massacrier, arată cum se poate pregăti pentru război un soldat în cincisprezece zile". Din „cărţulie" reiese limpede că trebuie părăsită „faza veche", a venit timpul marilor prefaceri. „Ei bine, domnilor, s-o rupem cu trecutul şi să intrăm pe calea judecăţii, a luminii, adevărului". Urmează o şedinţă „practică" al cărei scop e să facă evidente pentru fiecare, foloasele noii metode „chicheroră-ene". Familiaritatea cu care se vorbeşte de metoda lui Massacrier e de natură — iarăşi — să pună în lumină, prin contrast geniul metodei şi să dovedească din nou că marile adevăruri sînt simple, la îndemîna oricui. Ofiţerul vede lucrurile practic. Autorul „cărţuliei" devine un personaj apropiat, care nu te învaţă pur şi simplu, ci el însuşi te duce la tragere, îţi pune puşca în mînă, te dăscăleşte cînd greşeşti „Căpitanul Massacrier duce pe recrut la tragere a treia zi după sosirea lui in cazarmă. în prima zi îi explică mecanismul"... Massacrier ni se adresează nemijlocit :„Eu încep zice el, cu cel mai prost... dacă el prinde..."
Fiecare observaţie a autorului „cărţuliei" e însoţită de comentarii pline de familiaritate „vezi ce bine s-a gîndit, al dracului I" E nevoie bineînţeles de „o probă" — „Să încercăm, să vedem, n-am putea noi oare să furăm meşteşugul Franţuzului ?!" „Dă-I dracului de Massacrier că n-o fi el mai deştept ca noi. Eu zic că se poate. Dumneavoastră ce credeţi ? Se poate ori nu se poate?... Tăceţi, nu vă dă mîna/ N-aveţi încredere/ Vă spun gogoşi?/ Ei bine, o să iau   eu asupra  mea"...   Eroul coche-
tează, siguranţa de sine îl umple de vole-bună. Comicul vine din diformarea ideilor curente asupra geniului : tăcerea contemporanilor, neîncrederea. în marile fapte istorice („Tăceţi, nu vă dă mîna ! N-aveţi încredere, vă spun gogoşi?!), gestul superior al salvatorului care se jertfeşte pentru binele semenilor („Ei bine, o să iau eu asupra mea...) In fine se face proua, menită să dovedească că „se poate" dîndu-se astfel o ultimă replică neîncrederii şi laşităţii. E adus „Ion" şi experienţa începe cu cea mai mare bunăvoinţă. Cel adus e tratat la început cu blîndeţe :
„— Cum te chiamă pe tine, băiete ?
— Ion, răsuflă recrutul cu ochii pe uşă. De unde eşti tu ? continuă el întor-
cîndu-se triumfător la noi.
— De la Zăileşti — mai avu curajul să îngăimeze recrutul.
— Bunn ! (Ion e luat cu camaraderie :) — Ia şezi tu colea lîngă mine. Dă-te mai aproape... mai... Şezi leger ipe scaun... Nu te teme. Sîntem camarazi.. Tu eşti camarad cu mine... Domnii ofiţeri, camarazi cu tine... Nu te emoţiona, băiete... Ştii tu ce e asta, măi Ioane ?
— Puşcă !
—- Vedeţi domnilor ? Nu l-am învăţat eu. A spus singur... (primele succese ale metodei). Metoda chicheroniană : îl întrebi, îţi răspunde".
Dar treptat, colonelul se înfurie, izbin-du-se de prudenţa filosofică a ţăranului, care-şi face socoteala că mai bine e să se arate prost, evitînd complicaţiile.
„— Seamănă cu asta, băiete ? Puşca pe care ai văzut-o tu acasă, seamănă... Nu te emoţiona băiete... Nu te emoţiona, mă ?! Ce te emoţionezi aşa ? Stai liniştit că te ia dracu ! ce te zbaţi ca un crap ?... Răspunde ce te întreb eu... Uită-te la mine, ce beleşti ochii la geam ?... seamănă ori nu seamănă ?" Şi tot aşa înainte : „liniş-teşte-te mă băiete... ce svîcneşti ca o şo-pîrlă" şi „nu te emoţiona, mă !" şi, „n-auzi, să nu te emoţionezi" şi apoi „pastele şi grijania cui te-a închinat" şi în cele din urmă colonelul ca şi în „Legea progresului" se repede cu pumnii. într-adevăr, metoda lui Massacrier nu era nouă...
Lumea mişună de reformatori, dar dacă băgăm de seamă, spiritul reformator e o
214
LUCIAN RAICU
altă faţă mai spoită a vechii brutalităţi. Asta ar fi ideia mai tuturor schiţelor lui Brăescu. Inoitorul — revoltatul — se recrutează dintre noii veniţi — cum e proa'spăt'ul comandant de regiment din schiţa „Un revoltat". Noul venit e plin de candoare, plin de proiecte de viitor şi nu poate înţelege cum de sfnt unii lipsiţi de constrîngere în faţa evidenţei. Mirarea lui .ste imensă la gîndul că astfel de lucruri mai sînt posibile în ţara romînească („Fugiţi, domnilor, d-aici... este imposibil"). Dar astă era realitatea, se străduiesc să-1 convingă inferiorii : domnul comandant de brigadă lua zilnic de la regiment „cînd ouă, cînd unt, cfnd miel... şi parale ioc..." Mirarea noului comandant e în creştere, n'u-i vine omului să creadă („E posibil, domnilor ?") El unul — nu va răbda în orice caz una ca asta. Conştiinţa îi porunceşte să se împotrivească („Eu unul nu ştiu... Nu cunosc decît datoria... Poate să mă mute peste nouă mări şi nouă ţări Mă duc bucuros oriunde... plec cu geamantanul şi demnitatea mea. Eu nu adun ouă pentru nimeni") Hotărîrea e definitivă : „Ei bine domnilor, orice s-ar întîmpla, cu mine nu merge". Colonelul e total intransigent. Zadarnic încearcă să-1 înduplece inferiorii. I se reproşează cu secretă admiraţie : —„Domnule colonel, vă expuneţi de prisos..."
Dar a doua zi, pe neaşteptate apare generalul. A venit să mulţumească' colonelului pentru „darurile" făcute : („Mulţumesc ipentru brînză... e delicioasă... nevastă-mea e încîntată... Ea dacă are brînză nu-i mai trebuie nimic"). Urmează o convorbire în care toată încîntarea cititorului e de a urmări cum, într-un scurt dialog, fermitatea de reformator a colonel'ului se preface treptat în sfială conformistă şi emoţionată :
„... — Dar prea ai trimis multă, frate !
— Domnule general, mă iertaţi..."
Colonelul e încă ferm, vrea să întrerupă, să pună lucrurile la punct, pe adevăratul făgaş, lămurind neînţelegerea.
— „Nu face nimic... de mîncat tot se mă-nîncă."
Sensibilitatea generalului e împietrită, e fixată în loc, nici nu-i trece prin minte că
lucrurile ar putea fi altfel decît gîndeşte el, decît e obişrfuit el, ceea ce dezorientează pe colonel.
— Dar, domnule general, eu... Nu eu... (colonelul se clatină, nu bănuia o aşa de neaşteptată rezistenţă).
— Apropos / (generalul consideră chestiunea încheiată, poate trece la altceva). Am jntîlnit o companie de la dumneata, care se ducea astăzi la tragere... foarte bună impresie... bine îmbrăcaţi... cîntă bine... altă îngrijire., altă comandă... mînă de fier /
— Domnule general...
— ...Repari trecutul.
— ...devotamentul nostru... (colonelul e definitiv cucerit)
— ...sircină grea, foarte grea...
— ...extrem de grea... dar ..vaincre sans perii"...
— ...cu toată dragostea v-asigurăm...
— ...foarte mulţumit, Ia revedere colonele, la revedere domnilor /
— ...se poate ? ! Domnule generai, nu staţi la masă ?"
In atîtea variante tema cameleonismului a fost de atîtea ori atinsă în opera mai tuturor scriitorilor încît pare a fi deacum istovită. Brăescu însă o întinereşte, adu-cînd nu o n'uanţă în plus, ci o întreagă viziune foarte personală a cărei particularitate e frenezia spontană a adaptării, un mod specific eroilor săi de a privi cu neaşteptată familiaritate, ca pe o chestiune a lor intimă, părerea superiorului. în realizarea acesteia ei pun o vibraţie sufletească specială, ceva din raţiunea însăşi a existenţei lor. S-au plantat nişte tei, prilej de nemulţumire pentru colonel (— „Să-i scoţi, să-i scoţi numaidecît... să cureţi frumos şi să pui zorele. Vreau verdeaţă, multă verdeaţă... Ce-i sărăcia asta în faţa regimentului ? Alt loc n-aţi găsit?!") Află că aşa a dat ordin generalul şi atunci cu aceeaşi căldură, cu aceeaşi nuanţă de interes personal, de atitudine sufletească proprie susţine părerea contrarie. Teii au devenit ac*um un factor al peisajului său sufletesc :
„— Să-i uzi... să-i udaţi în fiecare seară...
- Atunci nu-i mai scoatem ?
— Cum o să-i scoţi ?... Ce comedie e
COMICUL IN OPERA LUI GH. BRĂESCU
215
asta!... Se poate?! Să pui tei, tei mulţi, vreau pădure de tei maiorule. Să cari apă toată ziua..."
Resortul comic de o nuanţă particulară a personajului e tocmai această sinceră pasfune pusă în apărarea unei idei ce cîteva clipe mai devreme i se păruse absurdă. I se pare insuficient, cu totul insuficient să fie lăsaţi teii la locul lor. Vrea „mulţi tei" şi mai ales ţine neapărat ca maiorul să care apă „toată ziua".
Ideile moderne pătrund sub un aspect denaturat şi convingerea care se cristalizează cu timpul este că fndemînarea în instrucţie, reprezintă un mare act creator :
— „Degeaba domnule colonel, oricît neam munci ca dumneavoastră tot n-o să facem...
— I-auzi acuma, na !
— Dumneavoastră aveţi experienţă mare.
— I-auzi comedie !
— Nu e asta domnule, e talentul omului.
— Altă drăcie! O fi, nu zic, dar priceperea mea sau talentul cum îl numiţi dumneavoastră reprezintă treizeci de ani de muncă, ocolirile mi-au albit părul, şi miau mîncat sufletul. Două lucruri am cunoscut în viaţă : casa şi cazarma. Munciţi că şi eu am muncit, învăţaţi că şi eu am învăţat. Ce ! Dumneavoastră nu sînteţi oameni ca şi mine ?"
E aici : şi falsa admiraţie venită din şiretenie şi voinţa de adaptare a inferiorului, şi orgoliul facil al comandantului, în care se asociază încrederea în sine cu neîncrederea şi de aici nevoia de a fi flatat, pus în situaţia de a face confesii, de a desvălui procesul intim al creaţiei (aşa se întîmplă şi cu un scriitor, care, lăudat începe să „mărturisească" procesul creaţiei, „cum scrie" — considerînd acest lucru necesar, important pentru ascultător) ; şi modestia falsă, de bun gust, care impune să nu se vorbească de talent (mă rog, o fi, nu zic, dar nu e o sclipire divină), meritul constînd în perseverenţă, în zeci de ani de „muncă".
Ridicolul e cu atît mai mare cu cît se dovedeşte în cele din 'urmă că „priceperea'» mea sau talentul, cum îl numiţi dumneavoastră" se reduce la puţin lucru. Nu
e decît un mod de a desvălui fondul brutal care străpunge în- cele din urmă văhil de omenie şi civilizaţie : soldatul e năucit de palme, bătut la sînge. (Acesta e de fapt „pivotul", nu e cine ştie ce descoperire' teoretică, e un lucru vechi şi obişnuit la noi — spune printre rînduri scriitorul.) încît, după ce se repede cu pumnii la soldat, ofiţerul ostenit şi ştergîndu-şi sudoarea, se întoarce, îşi vine. în fire, şi continuă să explice cu aceeaşi bunătate şi înţelegere răbdătoare :
— „Acum, după ce am pus pivotul la punct..."
Inspecţia administrativă e un bun prilej pentru colonel de a face examen'ul vieţii şi trecerea în revistă a meritelor sale.
In faţa unui astfel de eveniment, omul se simte dator cu o mărturisire intimă. E un prilej de a fi răscolit de melancolia trecerii anilor („cariera mea a sfîrşit — cariera dumneavoastră abia începe"), de a-şi sublinia mărinimia, încrederea calmă în puterile sale pe care i-a dat-o cariera întreagă, (apoi pentru scurtă vreme încrederea alunecă într-o omenească înţelegere pentru marile l'ui calităţi), e un prilej de analiză a vieţii : avansarea nu a venit aşa uşor, uneori a fost foarte greu, a muncit „foarte mult e drept" dar munca i-a fost încununată, a „ajuns", nu mai are ce-şi dori. Simţul onoarei e foarte dezvoltat şi vedem cum colonelul din „Un om dintr-o bucată", face un apel călduros noii generaţii să nu-i păteze „trecutul". De la înaltul principiu al onoarei se judecă toate. Privind de acolo oamenii au o altă viziune a vieţii. Tot ce rru e în conformitate cu onoarea, lezează şi surprinde. De aici acel ton grav. („Eu mă mir de dumneata, căpitan Văleanu, cum spui dumneata că n-ai naftalină") potrivit altor împrejurări Onoarea se ilustrează în fapte de minimă importanţă, cînd un ofiţer pretinde că n-are naftalină i se dă replica răsunătoare pe un ton grav : „Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar şi om, nu v-am dat astă iarnă cîte cinci kilograme ?" Constatarea că alţii n-au înrădăcinat în ei principiul onoarei duce la descurajare ori la neîncredere în omenire. De pildă la vestea că naftalina s-a evaporat: „Da? S-a
216
LUCIAN RAICU
evaporat ? Bine, foarte bine / Dacă s-a evaporat şi dacă se evaporează toate atunci evaporaţi-vă şi dumneavoastră, să ne eva-)porăm şi noi şi să isprăvim comedia". E
reacţia marilor înoitori care în sforţările lor se izbesc de dificultăţi enorme.
Noţiunea însăşi de „carieră" — esenţială pentru un militar de tip vechi — se traduce în termeni noi, lipsa de scrupule fiind formal condamnată. Aparenţa e aceea că militarul avansează prin „muncă", prin ,experienţă", chiar prin „talent", prin merite personale; dar scriitorul observă subtil că înţelesul rămîne neschimbat, terminologia evoluează, totul se întemeiază pe accepţia particulară dată noţiunii de onoare. Se crede, poate cu sinceritate, că spre a ajunge acolo „unde doreşte" omul trebuie mai întîi să străbată „filiera încercărilor grele" ; începe să se bucure cu timpul de „încrederea oarbă" a superiorilor .
In punerea bazelor unei cariere, căsătoria poate fi un factor hotărîtor, dar pe cînd eroul lui Bacalbaşa se însoară din ordinul superiorului şi conform alegerii acestuia, convingerea curentă este că militarul se însoară luînd „o fată curată, bine crescută", „cuminte". Odată ajuns acolo unde „a dorit" eroul începe a avea amintiri, povesteşte tuturor ce greu e să avansezi, ce calităţi sînt de presupus ; generos, familiar cu inferiorii în grad, îi „notează", întotdeauna „bine" („mult mai bine decît se aşteptau unii dintre dumneavoastră") trece „cu buretele", din bunătate, chiar „peste păcate mai mari" ; sentimental şi în special pe cei mai tineri îi priveşte cu duioşie, le iartă „multe" aducîndu-şl aminte de propria-i tinereţe, de trecutul său. Ochii tuturor sînt aţintiţi către un punct din infinit în care se concentrează marile aspiraţii. E de ajuns să se „scrie ceva" acolo „unde trebuie" şi destinul omului e hotărît. Eroul e urcat pe cele mai de sus trepte, mai presus de orice închipuire, ori totul e pierdut, nu mai e nici o speranţă („îmbătrîniţi căpitani"). Totul depinde cu alte cuvinte de „muncă" şi de „răbdarea" fiecăruia. Aluzia la avansări prod'uce extaz, funcţiile demnităţii se desleagă ; la început omul simulează că este supărat de uşurinţa cu care vorbesc unii :
— Să vă vedem general.
— Ce, domnilor... altceva n-aveţi de vorbit... eu n-am pe nimeni, domnule, sînt cum mă vedeţi şi dumneavoastră.
— Se poate ?... tocmai dumneavoastră?... la toamnă sînteţi sigur locotenent colonel !"'
Erriul e definitiv pierdut, ameţit, se împleticeşte, nu mai nimereşte vorbele :
— „Bine... ei... atît ar mai lipsi, colonelul m-a pus să mă notez eu singur... sînt propus la excepţional...
(Ofiţerii în cor) — Să trăiţi, la mai mare !
Apoi îşi vine în fire, îşi recapătă cumpătul, e vesel:
— Vă mulţumesc, dar mai este... în fine... să lăsăm asta"...
Orgoliul biciuit vrea să se ascundă în modestie dar omul n-are destulă tărie sufletească spre a se stăpîni. Pretutindeni i se ivesc ocazii de a povesti faptele din trecut, dar bănuind că lauda nu-i de bun gust caută pentru o clipă s-o reprime, („Dar n-am venit aici să vă povestesc faptele mele pentru care am fost viu felicitat şi decorat de maestatea sa regele şi chiar de a.r. principele moştenitor") însă cu atîta lipsă de abilitate încît efectul e contrar.
Ignoranţa e plină de pretenţii şi se traduce într-o mare volubilitate dialectică. „Omul fără o pîrjoală ardeiată, minţită pe grătar, moare, mori şi dumneata, mor şi eu, murim cu toţii, ascultă-mă pe mine", susţine colonelul spre a da dovadă că, spre deosebire de om, maimuţa „a degenerat, s-a depărtat de noi".
Omul vorbeşte, ridică tonul, strigă; cheamă la ordine ori dimpotrivă se înduioşează, are nostalgia copilăriei, e bine dispus ori mîhnit fără ca aceste manifestări să fie într-o deplină concordanţă cu o stare de spirit bine determinată, explicabilă prin logica lucrurilor. Comică e lipsa de finalitate, gratuitatea, lipsa de logică omenească a manifestărilor exterioare, caracterizate printr-o totală neadaptare la fond. Dacă lipsa de preocupări mai înalte, ignoranţa naivă, brutalitatea chiar — ar corespunde unui fond de bun simţ, efectul comic ar dispare şi fără a fi ridicole manifestările acestea ni s-ar părea cel mult detestabile. Numind răul scos   la iveală,
COMICUL IN OPERA LUI GH. BRĂESCU
217
încă n-am desvălui nimic din caracterul eminamente comic al situaţiilor create de scriitor. Tot ce e firesc nu e comic, comicul vine din nefiresc şi orice manifestare de bun simţ îl anulează. In loc de bun simţ, în locul percepţiei fireşti a vieţii, eroul lui Brăescu are un fond de prejudecăţi, puţine şi acestea, în virtutea cărora acţionează mecanic, trecînd brtisc de la indignare la iubire, de la descurajare la teribile accese de energie. Superiorul trebuie să fie „mînă de fier", dacă nu e „mînă de fier" subordonaţii îşi fac de cap, dau îngrijorătoare semne de anarhie. Odată înşurubată în mintea superiorului, formula aceasta exercită asupra comportării sale, mişcată de un mecanism pseudo-logic, o p'utere copleşitoare. Auzind că un oarecare căpitan Popescu Constantin se abate de la disciplină, „mîna de fier" cade în panică. Nu mai vrea să ştie de nimic, nu-1 mat interesează nimic, nici cel puţin vina exactă a inferiorului. Se repede asupra primului venit care dă semne a fi căpitanul Popescu Constantin.
De fapt era o confuzie. Căpitanul Popescu era altul, acesta era nevinovat („Nu beau, cărţi nu joc, de fumat nu fumez"). Dar forţa mecanică a indignării superiorului, odată declanşată, trebuia consumată pînă la capăt. Aceste cîteva formule („Va să zică dumneata eşti...". „Taci !". „Nimic !". „Te-mbeti !". „Cum ai avut curajul ?") trebuiesc spuse de superior, nu interesează oYii şi în ce împrejurări, altfel liniştea sufletească a superiorului e ameninţată. Obiectul indignării e altul, indignarea însă e aceeaşi. Inferiorul se dezvinovăţeşte, (nu bea, nu fumează) dreptatea e de partea lui, dar fără să vrea s-a făcut automat culpabil de altceva : se laudă ! Vina sa e acum încă mai mare : inferiorul trebuie să fie modest. Pe lîngă asta, în pledoaria sa s-a făcut auzit un cuvînt incompatibil cu spiritul vieţii cazone : nu ştiu ! (Nu ştie să bea, nu ştie să fumeze...) Puţin interesează fondul ne-ştiinţei sale, important este că nu ştie. Ori inferiorul trebuie să ştie : — „Să-1 ţii din scurt maiorule... Ofiţerul trebuie să ştie de toate".
Dacă „autoritatea" ar corespunde unui fond serios, n-ar fi nimic ridicol. In lu-
mea eroilor lui Brăescu autoritatea e însă un principiu mecanic, incapabil de a se adapta împrejurărilor. Capacitatea de a se adapta împrejurărilor schimbate e un semn de inteligenţă, de strategie superioară.
Nefiind un artist desăvîrşit nici pe departe, Brăescu a av"ut marele noroc de a-şi fi auzit eroii.
E surprinzător că n-a izbutit să scrie teatru. Toată arta sa se rezumă la dialog. Acesta e atît de pregnant, vorbirea personajelor e atît de sugestivă, încît — literalmente — vedem gesturile însoţitoare, mimica, fără vreo indicaţie din partea autorului. De altfel dincolo de dialog, textul e mediocru şi adesea plat. Descripţiile de natură sînt cu totul searbede şi de altfel ar putea fi scoase din context fără vreo pierdere simţitoare. Poate şi din insuficientă pregătire teoretică, scriitorul introduce în excelenta bucată „Metodă nouă" notaţii asupra naturii, nu numai lipsite de interes, dar în total dezacord cu tonul dominant, de caricare şi ironie răspicată : „Plouă... Plouă mereu, de cîteva zile în şir... O ploaie ca prin sită, cu ropot, mărunt şi neîntrerupt, cerne gînduri negre din norii plumburii..."
Mai e de observat că Brăescu, neavînd o bogată cultură, nu stăpîneşte meşteşugul construcţiei. In primul rînd se constată că nu ştie cum să încheie. In schiţa „Un revoltat" după concludenta explicaţie a colonelului, „Abia am luat comanda... nu face să mă iau cu el la harţă de la început"... Brăescu adaugă în chip inutil replica dată de un alt personaj :
— „Păi cînd vă spuneam eu", ca şi cum această concluzie n-ar fi reeşit îndeajuns.
Calitatea satirică, precum şi expresivitatea psihologică şi socială a personajelor lui Brăescu se explică prin condiţia specifică eroului comic. Rîdem de obicei cînd sesizăm elementele formei, mimica şi gesturile exterioare ale 'unui personaj, neînsoţite de un conţinut corespunzător, proiectate în gol. Dacă vedem gesturile oratorului şi auzim concomitent argumentele însoţitoare, putem fi convinşi cu seriozitate de justeţea sau nedreptatea ideilor sale. Dar dacă ne înăbuşim auzul, lipsite de o explicare
218
LUCIAN RAICU
raţională, de conţinut, gesturile ni se par de tot ridicole. Am rîde a'uzind versuri de o durere sfîşietoare pe o melodie exuberantă. Cînd, de asemeni, gesturi potrivite unei anumite împrejurări, se deplasează în alte împrejurări care ar cere cu totul alte gesturi — avem deaface cu un contrast comic şi rîdem. Povestind unor camarazi un eveniment oarecare din biografia sa, în loc să se exprime cu simplitate, astfel cum pretinde burrul simţ, amuzîn-du-se sau dimpotrivă lăsfndu-se pătruns de nostalgie, personajul lui Brăescu („Toasturi cazone") adoptă un ton plin de gravitate, patetic, pornind o frază cu ecouri cutremurătoare : „Mi-a fost dat mie..."
Se vorbeşte în mod curent de complexitatea personajelor caragialene şi se combate ideia că n-ar avea adîncimea psihologică necesară, că ar fi simplist concepute ca automaţi ai unei formule. Pe drept cuvînt se face această precizare, numai că nu trebuie să ne mărginim la atît. In înţelegerea noţiunii de caracter, complexitate sufletească, adîncime etc., personajul comic se bucură de anumite condiţiuni specifice. Confuzia de termeni şi ignorarea particularităţilor eroilor comici, l-au condus pe Gherea la ideia că personajele „Nopţii furtunoase" şi „Scrisorii pierdute" n-au adîncime psihologică ; şi Gherea a reproşat acest lucru autorului. Eroii comici n-au oeea ce se numeşte o bogată viaţă sufletească, pasiuni intense. Numai profunzimea observaţiei scriitorului conferă profunzime personajelor comice. Se poate vorbi uneori de o mare complexitate a reacţiilor, dar aceasta se consumă în gesturi mecanice, caricate. In genul comic, varietăţii de patimi specifice oricărui om viu, îi corespunde caricatura. Asta diferenţiază energic eroii comici. In ei se petrec necrezut de multe fenomene sufleteşti : de Ia înduioşarea sinceră la brutalitate, dar numai sub un aspect caricatural. De aceea sînt cu atît mai rizibili cu cît pustiul lor s'ufletesc se traduce într-o mai mare agitaţie zgomotoasă, gratuită. Comicul se întemeiază pe o mare frenezie a gesturilor gratuite şi a patimilor simulate, care deschide şi adînceşte disproporţia între aparenţă şi realitate.
II.
In observarea tipologiei ţărăneşti Brăescu a avut cîteva intuiţii strălucite. Moldovean, aşadar liric prin tradiţie, a ştiut să se ridice, în cîteva scrieri de dimensiuni modeste, pînă Ia o viziune eliberată de sentimentalitatea — tipic semănătoristă — a psihologiei ţărăneşti. In privinţa aceasta, alături de Rebreanu, evident fără puterea de reconstituire a vieţii pe planuri vaste a creatorului Răscoalei şi al lui Ion, Brăescu este un inovator. I-a lipsit numai conştiinţa estetică, conştiinţa valorii de progres a operei pe care pornise s-o înfăptuiască. In observarea psihologiei ţăranului Brăescu este un modern. Mulţi se sperie astăzi de acest termen bănuindu-1 de excentricitate. Brăescu era însă, înainte de a fi scriitor, un om de bun simţ, iubitor de lucruri fireşti, aşa că amatorii de controverse terminologice pot să doarmă liniştiţi. In acţiunea şi vorbirea ţăranului, scriitorul distinge în primul rînd rezerva, neîncrederea, modalitate strategică de a se apăra de eventualele neplăceri. Tergiversarea strategică, rezultat al unei dureroase experienţe milenare, se aplică, după necesitate, în virtutea unui anume automatism (expresie a tipizării maxime). O ţărancă e adusă de „nevoie" la un dispensar din oraş :
„— Ce vrei, femeie ?
— Săru-mjna, conaşule, ce să vreau...
— Ce vînt te-aduce pe la noi aşa de dimineaţă ?
— Apoi eu ştiu ce să mai zic, doamne iartă-mă..."
Dialogul continuă multă vreme şi în fapt nu se termină niciodată fără să arunce o lumină limpede asupra ţelurilor urmărite de femeie. Comicul situaţiei vine din aplicarea lipsită de finalitate a neîncrederii strategice care, cum vedem, se exercită în gol. La fel se întîmplă şi într-o schiţă a lui Rebreanu în care ni se expune felul complex de a se informa asupra mărfii şi de a se tocmi al unui ţăran înzestrat cu o răbdare strategică uimitoare ce sfîrşeşte prin a exaspera pe vînzător.
In schiţa citată mai sus femeia n-avea nici un motiv să complice lucfurile, cu lungi explicaţii lipsite de interes. Mecanismul strategic funcţiona de data aceasta,
COMICUL IN OPERA LUI GH. BRĂESCU
219
cum am spus, în gol, avînd un tel iluzoriu. E prefigurată în schiţele lui Brăescu complicata strategie a eroului lui Marin Preda. Numai că Ilie Moromete avea moti-tivele l'ui să tranşeze într-un anume fel cu vecinul său Tudor Bălosu chestiunea vînzării salcîmului. Strategia lui Moromete nu se exercită în gol, are un conţinut şi o finalitate, urmăreşte ceva cu premeditare. Nu funcţionează automat ci ştie să se adapteze împrejurărilor, de unde lipsa aspectului comic. Totuşi scena cu sal-cîmul provoacă în noi oarecare veselie şi multă satisfacţie fiindcă ne place iritarea crescîndă mergînd la exasperare a interlocutorului lui Moromete.
In psihologia ^ţăranului e relevată neîncrederea, atitudinea rezervată, bănuitoare, tendinţa de a cerceta îndelung, fără bucurie orice binefacere venită din afară, ca 'un lucru suspect, o posibilă cursă. Generozitatea sperie. Femeia de la ţară care aduce o găină ofiţerului ce îi împrumutase carul cu boi e complect buimăcită, dezorientată cînd acesta refuză darul, oferin-du-se să cumpere găina. Părîndu-i-se suspectă această generozitate, femeia pretinde o sumă mare în schimbul găinii — după ce o clipă mai înainte o oferise în dar — motivînd că „aşa se vinde la tîrg". Fără să fac, doamne fereşte, o comparaţie amintesc aici de o rfuvelă a lui Tolstoi „Dimineaţa unui moşier" foarte caracteristică din acelaş punct de vedere. Tînărul boier Nehliudov părăseşte universitatea hotărît să meargă la ţară să îmbunătăţească viaţa oamenilor de pe moşia sa. Lui Ivan Ciu-ris vrea să-i zidească o casă nouă clar ţăranul după multe tergiversări, după ce se făcuse mai întîi că nu receptează înţelesul cuvintelor lui Nehliudov, respinge propunerea fiindcă n-are nici un fel de încredere în seriozitatea ei şi cere în schimb, foarte umil, nişte bîrne să-şi sprijine casa cea veche şi dărăpănată. Avertizat de tragica experienţă a exploatării, ţăranul n-are încredere în generozitatea boierului deşi acesta e întîmplător animat de intenţii bune, bănuieşte pe Nehliudov că vrea să-şi rîdă pe socoteala lui.
Omul se retrage în sine ca într-o carapace şi face gestul acesta în virtutea mai mult a unui instinct format şi educat prin
experienţă. Brăescu a intuit aici o particularitate tipologică de extraordinară însemnătate.
Foarte caracteristică e atitudinea în faţa morţii.
Aceasta e determinantă în psihologia ţăranului. Cît de departe merge atitudinea obiectivată, detaşată, de o aspră na-turaleţă a ţăranului în faţa morţii ne spune Maupassant, un măre cunoscător al psihologiei ţăranului. Intr-o nuvelă a sa, asistăm la pregătirile de înmormîntare într-o casă de ţărani francezi. Obiectul în-mormîntării ce se pregăteşte cu febrilitate e încă viu. Bătrînul priveşte cu mult interes, pregătirile ce se fac dar se îndîrjeşte să trăiască. Fiul şi sora, pe cînd tatăl mai e în viaţă anunţă pe ţăranii din împrejurimi să vină la înmormîntare. In dimineaţa zilei fixate oamenii se prezintă. Fiul şi nora le ies însă în întîmpinare şi cu mare părere de rău, îşi cer scuze, nu ştiu cum să îndrepte greşala : în ciuda presupunerilor lor, bătrînul rfu murise. Dimpotrivă se părea că se mai întremase. Fiindcă tot veniseră, ca să nu se cheme că şi-au pierdut timpul, întind masa şi încep să petreacă, să bea, să mănînce. In toiul petrecerii, bătrînul moare în părerea de rău a oamenilor care fură siliţi să se cuminţească. Toate acestea nu vin din răutate şi nepăsare cinică faţă de soarta semenului pe patul de moarte, cum ar fi înclinaţi unii să creadă — cî p"ur şi simplu dintr-o atitudine lipsită de prejudecăţi, firească, ajunsă la un grad înalt de obiectivare, în faţa morţii.
Iată acum şi o schiţă a lui Brăescu : „Necazuri". Două ţărănci se întîlnesc la tîrg, prilej de a-şi împărtăşi reciproc necazurile. Boala grea a bărbatului şi iminenţa morţii nu e fireşte un lucru vesel, dar nici o catastrofă, ci un eveniment a cărui evoluţie e aşteptată în linişte „că omul dacă are zile lăsate de la dumnezeu, trăieşte, dar dacă i-o sunat ceasul, s-o mjntuit..." în schimb un prilej de durere mai intensă e faptul că vita i s-a îmbolnăvit şi ea. Moartea acesteia ar da în adevăr sentimentul faptului tragic : „că atîta gită am... dac-o muri, ce mă fac eu la iarnă c-o casă de copchii". Bărbatul bolnav de oftică e totuşi o făptură conştientă, cu-vîntătoare pe cînd „gita, ce ştie ea ?"
220
LUCIAN RAICU
iii.
După Caragiale, după Bassarabescu şi D. D. Pătrăşcanu se poate considera că portretul funcţionarului de la oraş, al micului burghez în genere, văzut sub aspectul său comic, mai mult sa'u mai puţin caricatural căpătase contururi definitive. într-adevăr ce-ar mai fi fost de adăugat ? Fără a avea claritatea tipologică şi deciziunea în caricatură a lui Mitică, Lache, Mache, micul burghez al lui Brăescu cîştigă totuşi o bogăţie de nuanţe omeneşti care-1 aduc mai aproape de lumea reală, şi îl face, prin aceasta, mai simpatic. Mecanismul sufletesc al micului burghez e maleabil, e lipsit de puterea voinţei, a îndepliniriii unei hotărîri în vederea căreia, mental, s-a consumat o uriaşă cantitate de energie. Inert, cu totul incapabil de acţiune, pare a trăi în planul vieţii sufleteşti cu o intensitate mărită. Are principii, nu poate suporta cu nici un chip să fie jignit; e uşor să ne închipuim în ce stare de agitaţie îl ad'uce impresia că „toată lumea" îşi bate joc de el. Vecinul îl invită să-şi lege cîinele („că muşcă") ceea ce-1 aduce la exasperare şi îl determină să creadă că împotriva lui s-a ridicat lumea întreagă („toată lumea") — mod prin care scriitorul înţelege să ironizeze hipertrofia vieţii sufleteşti caracteristică micului burghez, cu atît mai aproape de ridicol cu cît replica acesteia în planul realităţii e o stare de perfectă nemişcare, de incapacitate de a-şi pune în practică ideia cea mai p'uţin agresivă. In faţa nevestei el trebuie neapărat să se bucure de autoritate şi e catastrofal clacă aceasta în loc să găsească în el un sprijin, ajunge la concluzia că e lipsit de energie practică („e moale"). Ori tocmai despre asta e vorba şi deaceea o soluţie se impune, o soluţie care să pună lucrurile la punct, restabilind autoritatea în primejdie a soţului şi odată cu ea echilibrul normal al familiei burgheze. Femeia e exasperată de lipsa de prestigiu a soţului, slăbiciune evidentă, observată de toţi vecinii care înţeleg să o speculeze, scon-tînd profituri maxime. Aceştia — îi spune soţului —■ „ne calcă în picioare", sporin-du-şi pretenţiile de la o zi la alta, fiindcă n-are cine să le dea   o  replică meritată.
Vecinii pretind de-a dreptul „să nu legăm frînghia de pom că creşte strimb". Mai departe : „să legăm cîinele că muşcă". „Acu ne trimite vorbă, că să nu ţinem jporci că le strică gardul". Situaţia devine intolerabilă şi aţîţat de nevastă care îl strigă că e „moale" şi nu-şi cunoaşte interesele, omul înţelege că nu mai e nici o clipă de pierdut. Mai ales că dînsa îl jignise „ca bărbat" punîndu-i chestiunea net : „Ce dracu, am ori n-am bărbat, sînt măritată ori nu sînt". Indreptîndu-se decis spre vecinul care-1 insultase, omul se înfurie din ce în ce mai tare. Se închipuie faţă-n faţă cu inamicul, trăind mental o scenă de curaj. Nu-1 lasă pe vecin, nu se Iasă călcat în picioare, îi strigă „Ia ascultă domnule, mult ai de gînd să pisezi pe nevas-tă-mea ?". Apoi se răsgîndeşte, interpelarea i se pare mult prea politicoasă („Ce, domnule. Ce, cu mănuşi ?.., Cu oamenii ăştia nu trebuie mănuşi") Găseşte altceva, o formulă mai proprie curajului : „Ia ascultă măgarule, să fii la locul dumitale, că-ţi sparg capul". II loveşte, şi cu o voluptate sadică a'ude zgomotul produs de lovitură în capul vecinului „Poc, Poc!". Scena e compusă fără a se ignora nici un detaliu. în închipuirea deslănţuită a conului Petrică, vecinul e laş, fuge, dar e admonestat pe loc : „Stai pe loc, nu fugi laşule !" Ce a urmat e uşor de bănuit Vederea inamicului stinge ca printr-un miracol toată incandescenţa închipuirii conului Petrică. După febrilitatea nervoasă care-1 încercase, după o atît de mare cantitate de energie intelectuală cheltuită fără zgîrcenie, după planurile voluptoase realizate auditiv prin acel admirabil „Poc! Poc !", după toate pateticele jurăminte de răzbunare aţîţate de furia nevestii, omul e istovit şi încercînd să se destindă nu-şi mai admonestează vecinul, nu-i mai strigă „măgarule", nici „canalie" şi nici măcar „domnule", nu-1 mai bate, dimpotrivă, plăcut surprins de vestea că şi vecinul suferă, ca şi el, de stomac, îi cere scuze : „Apropos, te-am nemulţumit cu porcii mei, că ţi-au stricat gardul, te rog să mă ierţi... porcu-i tot porc". Iar conu Petrică rămîne tot conu Petrică la oricîte exerciţii de superbă energie şi-ar supune închipuirea. Faţă de o lume   atît de complexă ca
COMICUL IN OPERA LUI GH. BRĂESCU
221
aceia a funcţionărimii de la oraş, ironia scriitorului prinde o mare variaţie de nuanţe, traducînd, fiecare o atitudine. Spre deosebire de Caragiale a cărui obişnuită atitudine sfidătoare a făcut pe unii critici — între care şi Gherea — să vorbească de lipsa de moralitate a scriitorului, con-siderînd omul, dacă nu şi opera, de un cinism diabolic, atitudinea obişnuită a lui Brăescu, dincolo de incisivitatea satiricului, e omenia, îngăduinţa blajină, tipic moldovenească. Fără a atinge vreodată sarcasmul, tonul tăios şi intolerant, ironia lui Brăescu e totuşi capabilă să se elibereze de indulgenţă. Un bătrîn tăietor de lemne, obosit de o viaţă întreagă şi incapabil de a mai munci vine să se odihnească, din cînd în cînd, pe lîngă casa judecătorului de pace. Judecătorul porunceşte slugii să-1 alunge, el, din milă zice, nefiind capabil să asiste la spectacolul "suferinţei umane'.
„— Nu vreau să-1 mai văd. Du-te Catin-că şi spune-i să plece imediat.
— Nu mă duc conaşule, să ştiu bine că mi-i da o mie de galbeni...
— Du-te tu Mioară..." se adresează el atunci soţiei.
— Dar tu de ce nu-i spui ?
— Eu sînt milos".
Ardoarea politică, sentimentul de a fi 'un participant Ia marea dezbatere asupra destinului ţării, de a avea un cuvînt de spus în conducerea treburilor statului, într-un cuvînt „miticismul" fac de asemeni substanţa unor schiţe satirice de inspiraţie citadină. Fără a li neinteresant, arătînd chiar o mică nuanţă proprie, Brăescu, e pe terenul acesta, cum e şi firesc, subordonat geniului complect al lui Caragiale. Pensionari, modeşti contabili într-un birou, neluaţi în seamă de nimeni se întîl-nesc în staţia de tramvai şi discută ca oameni competenţi şi cu un cuvînt greu despre soarta ţării, starea ei politică, economică. „E guvernul slab dom'le, n-avem oameni" (Nenea Gută). Interlocutorul mai
moderat e imediat s'uspect de a fi partizanul guvernului („S-o crează ei, crede-o şi dumneata, eu rămîn la părerea mea").
Lipsa de lectură a avut consecinţe funeste pentru Brăescu ca autor de piese de teatru şi, poate, ca romancier. Nu ră-mîne îndoială că Brăescu, care-şi auzea eroii vorbind ca nimeni altul ţn literatura noastră, în afară de Caragiale, ar fi devenit, ajutat de o cunoaştere, fie şi elementară a tehnicii teatrale, a tradiţiei teatrului, un mare dramaturg. I-a lipsit însă această cunoaştere şi a rămas, cu tot efortul, ceea ce ştim că a rămas : un autor dramatic ratat, despre care puţini ştiu că a fost măcar atît. Din aceleaşi motive a rămas Brăescu un romancier cu totul facil, fiindcă romanul e un gen cu mari şi felurite exigenţe între care, destul de însemnată e stăpînirea tehnicii de construcţie. Pătrundem, prin eliminare, pe terenul literat'urii de maximă concentrare, a schiţelor de cîteva pagini'. Aici Brăescu a excelat, izbutind să-şi pună în sfîrşit în valoare marele său talent satiric. Şi cu toate acestea, lucru de necrezut, nu vom găsi, în atîtea volume şi culegeri, nici o bucată desăvîrşită, nici o bucată de cîteva pagini care să reziste criticii, pînă la sfîrşit. Mai mult : necunoaşterea tehnicii literare devine aici izbitoare. Este învederat că Brăescu n'u ştie prea bine să înceapă, nici să încheie o schiţă şi se lasă mai mult în voia instinctului său creator, ce e drept, foarte puternic. Comicul în opera lui Brăescu scoate la iveală efectul dezastruos al prejudecăţilor, al falselor precepte în existenţa de fiecare zi a oamenilor. Scriitorul era un om de bun simţ, preţuind tot ce e firesc şi simpl'u în ordinea naturală a lucrurilor, şi a rîs cu părere de rău oridecîteori a văzut oameni ce voiau să-şi complice inutil existenţa, călăuzindu-se de prejudecăţi, precepte moarte şi clişee, în loc să se lase conduşi de legile simple ale înţelegerii şi firescului.
1
TEORIE ŞI CRITICA
ION MARIN SADOVEANU
DESTĂINUIRI SCRIITORICEŞTI, sau Thomas Mann despre el însuşi (I).
Noua ediţie, în 12 volume, de la Aufbau Verlag, a operelor lui Thomas Mann, prezintă aceste opere într-o alegere care aparţine şi autorului, în patru capitole principale : marile romane; romanele mici; povestirile şi eseurile. Din cele trei volume închinate eseisticei, fără îndoială că cel mai atrăgător este ultimul. El are şi un titlu aparte : ,,Zeit und Werk" (Epocă şi operă) şi cuprinde întregul material de mărturisiri ale autorului în legătură cu viaţa şi opera sa. Rînd pe rînd, ne propunem să cercetăm aci aceste probleme scriitoriceşti, de soluţii ale lui Thomas Mann şi mai ales de mărturisiri ale enormei sale experienţe. începem astăzi cu ceea ce scriitorul însuşi a numit „Introducere la „Muntele vrăjit" (Zauberberg). Binecunoscutul său roman despre care e vorba a fost scris în 1924. Eseul care ne preocupă, în 1939. Deci, o perspectivă larga pentru creator, el însuşi, de a judeca propria sa operă. Se găsesc aci idei fundamentale despre creaţie, la Thomas Mann, pe care le vom aminti numai. Cu alt prilej, vom adînci aspectul lor şi le vom analiza. In primul rînd, se arată importanţa deosebită a muzicii, ca al unui climat necesar de creaţie şi a unei tehnice speciale. In al doilea rînd, se subliniază un element împletit îndeaproape cu cel dintîi, timpul. El nu determină numai o epocă, înfăţişînd „Muntele vrăjit" ca pe un roman istoric, dar intervine în chiar construcţia romanului, legînd episoadele, creind psihologiile personajelor, dînd un înţeles special, un
tîlc anumit întregii lucrări. De altfel, prin prezenţa acestor elemente poziţia însăşi a romanului, în întreaga operă este esenţială ; o spune şi Thomas Mann : „Aşa dar e greu, ba aproape imposibil să se vorbească despre „Muntele vrăjit" fără a lua în considerare legăturile pe care, în urmă, le are cu romanul meu de tinereţe „Bud-denbrooks", apoi cu dezbaterile critice şi polemice „Consideraţiile unui apolitic" şi „Moartea la Veneţia", iar înainte, cu romanele legendei lui Iosif". Plasarea aceasta a romanului este în legătură directă şi cu mărturisirea lui Thomas Mann despre familia de scriitori căreia el îi aparţine. Spre deosebire de alţi scriitori, spune el, care pot fi găsiţi întregi într-o operă, (Cervantes în „Don Quichotte", Dante în „Divina Comedie") el nu poate fi realizat decît din întreaga lui operă, întocmită printr-o permanentă deviere, creştere, potenţializare a autorului ei, întocmai cum aceeaşi problemă a unei neîncetate sporiri îl caracterizează şi pe eroul romanului care ne preocupă, Hans Castorp. Din cauza acestei poziţii centrale, a „Muntelui vrăjit", alegerea noastră a mers înspre el ca o primă cercetare. Problemele scriitoriceşti, izolate, pe care le ridică această „Introducere" sînt de un deosebit interes. Astfel, una despre foarte intima lucrare în creaţie, surprinsă de analiza autorului. E vorba de schimbarea de ton în munca literară, de destinderea scriitorului, de recăpătarea forţelor noi, am scrie. Evenimentul se plasează în 1912. Un fragment de roman din
DESTĂINUIRI SCRIITORICEŞTI
223
viaţa unui cavaler de industrie „un fel de parodie, scrie Thomas Mann, cu privire la marea literatură memorialistică a veacului al XVIII-lea şi cu privire la „Poezie şi adevăr" a lui Goethe", îl obosise pe scriitor, mai ales prin susţinerea tonului. „Mă cuprinsese o nevoie de odihnă stilistică în alte sfere ale limbii şi ale gîndirii", continuă el. Şi din suspendarea aceasta, mai ales din necesitatea de a schimba tonul, ceea ce ne apare ca un element de prim ordin în ritmul de creaţie al scriitorului, s-a născut o bine cunoscută povestire a lui, „Moartea la Veneţia". Aci se găsea autorul „Muntelui vrăjit", cînd, o întîmplare familială îl duce la o călătorie de trei săptămîni în sanatoriile de tuberculoşi de la Davos. Experienţa aceasta intenţiona să o folosească (şi mărturisirea e deosebit de preţioasă, arătîndu-ne prin cîte transformări de la gîndul iniţial poate să treacă un material literar sub mîna creatorului său) pentru a scrie o bucată amuzantă tot pe tematica morţii, dar de destindere, un fel de „joc de Satiri", anexă finală „Morţii la Veneţia" scrie Thomas Mann. In felul acesta el dovedeşte cu acest simplu adaos, puternica sa cultură humanistică, reamintind că vechiul „ioc de Satiri" elin, era o completare pe aceeaşi tematica folosită în tragedia sau tradiţiile care îl precedau dar într-o altă tonalitate, opusă celei tragice, ba cîteodată tinzînd chiar înspre parodierea, (un sens mai direct şi mai vulgar decît la Thomas Mann) materialului tragic.
Şi din acest scherzo, după suspendările războiului prim, mondial, la reluare,, apare după 12 ani, voluminosul „Munte vrăjit". E o pildă minunată pentru tot ce poate în creaţie să adaoge planului iniţial al autorului, schimbînd chiar actul de construcţie al lucrării. In legătură cu această destăinuire, iată o a doua problemă importantă adusă de introducere. Este analiza poziţiei însăşi a autorului faţă de creaţiunea sa. Thomas Mann mărturiseşte că permanent a croit la început lucrările sale la dimensiuni mult mai modeste. Aşa a fost cu „Buddenbrooks", aşa cu „Muntele vrăjit", aşa cu „Moartea la Veneţia", aşa mai ales cu „Romanele lui Josef". Şi e bine să fie aşa, conchide tot el. Dacă ambiţia autorului ar sta la început, enormă, şi dacă
ei, el ar putea să aprecieze şi să-i asocieze mai dinainte voinţa de evoluţie şi orientare a operei însăşi, deznădăjdea l-ar face în faţa unei întreprinderi atît de uriaşe să-şi încrucişeze braţele. Surpriza, în plus, apare oricum, pe parcursul lucrării. Aşa că, nu numai e bine a se porni de la dimensiuni mai modeste, dar, (şi nerostit, sfatul acesta se întrezăreşte) poate în afară de o idee-ax limpede desluşită, înceţoşarea restului n-ar prinde rău, cu surprizele ei creatoare. Ideea condiţiilor economice şi sociale care stă la baza lucrării este de asemeni analizată. Scriitorul arată că existenţa bolnavilor „de lux" din marile sanatorii elveţiene descrise în roman, este imaginabilă numai în condiţiile capitalismului european de dinainte de primul război mondial. Astăzi nimeni nu ar mai putea-o concepe. Hotelele luxoase de odinioară pentru tuberculoşi sînt astăzi hotele de sportivi. Aşa că romanul înfăţişează o formă de viaţă apusă. Şi în legătură cu această idee, Thomas Mann formulează următoarea judecată deosebit de interesantă pentru istoria literară : „S-ar părea că e ca o lege conform căreia cu resfrîn-gerea în realizări epice se încheie cîte o formă de viaţă, dispărînd apoi aceste realizări, înşile". Fireşte că „Muntele vrăjit" n-a dispărut şi nici nu va dispare nici din opera lui Thomas Mann nici din literatura universală. O exegeză tot mai amănunţită însă i se va aplica. Şi „Introducerea" de care ne ocupăm aduce un punct de vedere interesant şi cu privire la poziţia autorului discutat, faţă de propria sa critică. Sîntem îngăduiţi aşa dar a cunoaşte măcar parţial relaţiile şi gîndurile lui Thomas Mann cu şi despre criticii săi. In general el e recunoscător criticii pentru că îl ajută să se regăsească în formulele trecutului. In sensul acesta cariera şi opera lui Thomas Mann trebuiesc interpretate, după proprie mărturisire, ca o descriere continuă în care scriitorului de azi îi e greu să mai regăsească şi să fixeze trăirile de ieri după ce în anumite forme le-a consemnat în opera sa. Critica, mărturiseşte scriitorul, critica superioară fireşte, descoperitoare de sensuri nouă, îl ajută să-şi reîntregească imaginea din propriul său trecut. Astfel Thomas Mann a cărui bucurie de mărturisire
224
ION MARIN SADOVEANU
se întrevede, după ce arată că ideea de dincolo de realismul cărţii, ideea înalt pedagogică din „Muntele vrăjit" face din acest roman un roman de iniţiere (silin-du-1 să treacă prin priveliştile morţii şi boală, pe eroul său, înspre viaţă şi afirmarea ei) e deosebit de mulţumit că stă în consensul gîndului său şi critica. Ba ea merge mai departe găsindu-i lui Hans Castorp, eroul din „Muntele vrăjit" o în-
treagă filiaţiune din eroii literaturii universale.
Vom urmări prezentarea documentelor acestea memorialistice şi interpretative ale lui Thomas Mann, ele avînd un deosebit interes nu numai pentru o mai apropiată cunoaştere a scriitorului dar şi mărturisiri preţioase pentru creaţia scriitoricească, în general.
AL. SANDULESCU
ÎNTRE DOGMĂ RELIGIOASĂ ŞI UMANITARISM
PE MARGINEA VOLUMULUI „OPERE" DE G. GALACTION
Se vorbeşte mereu — şi pe bună dreptate — despre lupta ce se desfăşoară în sinul operei lui Gala Galaction între umanitarismul social şi concepţiile mistice, clericale. Ni se pare însă că uneori se supralicitează această contradicţie, neîndoios esenţială, într-o direcţie care nu conduce la rezolvarea integrală a problemei. Vrem să spunem că analizele întreprinse, din păcate foarte puţine, (merită atenţie sub anumite aspecte, studiul lui T. Vîrgolici, publicat în „Studii şi cercetări de istorie literară") se opresc îndeobşte la formularea generală : „în ciuda concepţiilor clericale, mistice, etc. scriitorul a reuşit...", reluată apoi de nenumărate ori pe parcurs, fără a se stabili însă cu precizie raportul care există între cei doi termeni. Consideraţiile critice emise par de aceea unilaterale şi abstracte, oferind o imagine oarecum trunchiată a operei scriitorului.
In fond se elimină aci din discuţie — spre simplificarea problemei — raportul dintre ideea subiectivă şi obiectivă a operei, ceea ce face aproape de nepătruns esenţa contradicţiei amintite. Ţinînd seama de această relaţie, se detaşează mai pregnant o seamă de trăsături specifice concepţiei filozofice a lui Gala Galaction. aşa cum reies ele din romanele „Doctorul Taifun", „Roxana" şi „Papucii lui Mah-mud" la care ne referim în rîndurile da faţă.
Gala Galaction, preot luminat cu o înaltă cultură filozofică şi teologică a încercat o experienţă originală, şi anume,
15 — V. Romînească nr. 11
să transpună în literatură preceptele sfintelor scripturi. Dar în această acţiune apostolică, preotul, totuşi reprezentant al unei concepţii idealiste, s-a întîlnit cu scriitorul progresist care a exercitat asupra lui o binefăcătoare influenţă. Desigur că fiecare dintre cei doi a trebuit să cedeze în favoarea celuilalt, după cum au crezut că-şi pot împăca mai armonois principiile. Preotul a renunţat la miopia dogmatică, îmbrăţişînd pe cei mulţi cu o caldă simpatie, ptedînd pentru dreptatea lor socială, scriitorul, la rindul său, a trebuit să se supună canoanelor biblice, a căror apăsare l-a istovit uneori pînă la reverie mistică, înstrăinîndu-t de cele pă-mînteşti. „Abaterile" cele mai frecvente sînt însă ale preotului care îşi leapădă adesea raniia pentru stindardul marilor revendicări, sociale.
Este important să observăm că ideile şt convingerile progresiste ale scriitorului Gala Galaction, exprimate în publicistica sa militantă, l-au îndemnat să împrumute religiei nu idei. întîmplătoare, ci acele principii, care dacă nu se realizează în practică, cel puţin proclamă toleranţa, frăţia şi dragostea între oameni. Cu alte cuvinte, el s-a îndreptat spre ideile generoase ale Vechiului şi Noului testament pe care le-a tratat în spiritul unui înalt umanitarism. Judecind în mod critic, este de la sine înţeles că noi respingem latura mistică, de altfel inconsistentă sub raport artistic, în cele mai multe scrieri; dar nu putem să nu recunoaştem valoarea morală   a acestor   principii evanghelice în
226
AL. SANDULESCU
măsura în care ele se confundă cu trăsături general-umane, demne de a purta un mesaj social, ce tinde spre acelaş ideal cu a! nostru. In „Papucii Iul Mahmud" spre pildă, scriitorul a preluat motivul lui Cain, vrînd să evidenţieze necesitatea spovedaniei şi a canonului. Dar nu prin revelaţie mistică se susţine procesul psihologic al ucigaşului involuntar Savu, ci prin înseşi elementele lui reale. Noi reţinem ca absolut autentice ' frămîntările sufleteşti ale eroului, nu in vederea tezei pe care vrea s-o demonstreze autorul, ci pentru că ele sînt veridice si conforme cu viata. Un alt exemplu: Ideea biblică a dragostei faţă de aproapele, Interpretată dogmatic, duce la împăcarea între clase, dar în ilustraţia literară a lui Galaction ea cuprinde un sens fundamental schimbat de către concepţia înaintată a scriitorului. Descifrăm în respectul şi simpatia lui Savu pentru alte religii şi popoare, un spirit umanitarist, neîntinat de ură şovină şl rasială.
Prin urmare, nu trebuie să înlăturăm „de plano" ori ce idee religioasă, ca mistică şi reacţionară, deoarece asemenea idei nu sînt religioase, după cum vom încerca să arătăm şi mai departe, decît în aparenţă, înfăţişarea lor în cadrul dogmei creştine provine din intenţia autorului de a demonstra o teză morală. Dar cine nu recunoaşte că aceasta e o idee subiectivă ce cade înfrîntă adese ori în opera lui Galaction sub valul biruitor al vieţii ? I Oricîl de impresionant ar părea pentru un credincios momentul, în care ucigaşul Savu e deslegat de păcatul Ispăşit cu ani de grea pocăinţă, el nu are autenticitatea dureroaselor căinţe pe care le încearcă acel om simplu, în primul rînd ca om înzestrat cu un fond moral sănătos, căruia îi repugnă crima ca şi ura faţă de alte neamuri şi religii. Admirăm caracterul şl comportarea lui Savu tocmai pentru că profilul său răspunde realităţii şl în linii mari idealului nostru de viaţă. Nu subscriem desigur cu modul in care propune autorul rezolvarea acestei crize morale, dar sîntem la unison cu el în a combate crima, bestialitatea, războiul, ura de rasă si
alte asemenea rămăşiţe ale epocii cavernelor. In lupta dintre concepţia umanitaristă şi clericalism a biruit prima, dar nu „în ciuda clericalismului" pur şl simplu. Influenţe s-au exercitat de ambele părţi. Dacă scriitorul a reuşit să depăşească litera dogmei, construind tipuri şi situaţii realiste, ceea ce şi conferă prestigiu romanului, preotul nu s-a lăsat mai prejos în accentuarea ideii subiective care umbreşte anumite momente şi episoade, inclusiv soluţia cărţii. Este evident, concepţia mistică a îngustat viziunea scriitorului, dar nu-i mai puţin adevărat că idei ca : toleranţa, şl înfăţişarea universală au fost împrumutate religiei de la. care au moştenit şi virtuţile şi păcatele. Vrem să spunem că între cei doi termeni există o strânsă interdependenţă şi interacţiune, că opera lui Galaction nu poate fi înţeleasă dacă se desparte in chip arbitrar umanitarismul de clericalism. Cele „două persoane" care au colaborat la opera lui Galaction, „scriitorul" şi „preotul" nu şi-au pus pana în mînă pe rînd, ci s-au contopit, încît o rezecţie ni se pare de-a dreptul riscantă. Nu trebuie să căutăm limitele Ideologice ale Iul Gala Galaction în primul rînd în alegerea motivelor, ci în tratarea lor, sau mal bine zis în interpretarea lor. Aici Intervine cu succes scriitorul militant, care acordă sensuri noi, progresiste, vechilor precepte biblice, în-scrlindu-le astfel în configuraţia noastră morală. Viaţa, oglindită de un adevărat talent, împinge extazierile mistice pe un plan secundar, scoţînd la lumină autenticul, realul, omenescul, aşa cum se întîmplă în „Papucii Iul Mahmud".
Aspecte întrucîtva deosebite ne înfăţişează romanele „Roxana" şi „Doctorul Taifun", în sensul că scriitorul s-a arătat mal supus canoanelor, ceea ce a dat un sensibil cîştlg de cauză tezei religioase. Afirmaţia nu trebuie înţeleasă in mod absolut, deoarece chiar aici, şi In special în „Doctorul Taifun", teza religioasă apare ca un pretext de incisivă critică socială. Ideea subiectivă, că o adulteră se poate îndrepta prin iertarea greşelilor, dezlănţuie un violent rechizitoriu la
INTRE DOGMA RELIGIOASA ŞI UMANITARISM
227
adresa moralei şi societăţii burgheze, susţinut admirabil de însăşi „acuzata", doamna Floreal Vasilescu-Plopu, in faţa „tribunalului" improvizat în casa doctorului Taifun. Intervenţia scriitorului progresist apare în momentul cînd autorul nu mai predică iertarea, ci ţintuieşte la stîlpul infamiei pe adevăraţii vinovaţi de „greşelile" lui Floreal, vinovaţii ce se ascund în persoana unor înalţi funcţionari ministeriali şi ministeriabili. Ideea subiectivă ră-mîne aşadar, ca o soluţie greşită (proprie realiştilor critici), romanul constituind în cea mai mare parte o frescă socială pe al cărei prim plan se reliefează tragica situaţiei a femeii în vechile orînduiri.
Astfel pusă problema, s-ar părea că preceptul religios a fost pe de-a-ntregul de bun augur. Va trebui să observăm că ideea subiectivă a lucrat mult mai profund, că a lăsat urme apăsate asupra anumitor eroi, cum ar fi doctorul Hristodo-rache, adevărat port-parole al autorului, pesonaj de o esenţă livrescă şi de aceea izbutit numai pe jumătate. Teza religioasă fiind mai bine susţinută, a aruncat asupra eroilor o mai accentuată paloare, tocmai pentru că aceştia, prin situaţia lor de intelectuali docţi, ofereau prilejul unor spe-
culaţii teologico-filozofice care au loc în dauna realizării romanului.
Dacă am continua cu exemplificările, am vedea că în „Roxana" scriitorul a alunecat şi mai ădînc In propaganda religioasă, încît se poate vorbi despre o disoluţie a caracterelor, provenită din refuzul nemotivat al eroului principal de a trăi adevăratele drame omeneşti. Lupta dintre „preot" şi „scriitor" înregistrează aici episoade mai puţin luminoase, care se explică însă prin aceeaşi coexistenţă de elemente contradictorii pe care n-o putem ignora fără a fi pîndiţi de eroare.
Ca să nu interpretăm dogmatic opera lui Gala Galaction, trebuie să ţinem seama că autorul nu şi-a scris nuvelele şi romanele independent de pregătirea lui teologică, ci în strînsă legătură cu aceasta, că există o luptă permanentă în sînu* operei scriitorului, dar şi o influenţă reciprocă, între dogma religioasă şi umanitarism.
A lua în consideraţie numai o singură latură înseamnă a netezi drumul de tristă şi recentă amintire al simplificărilor, care se înfundă iremediabil în eroare şi neadevăr.
15*
PETRU COMARNESCU
LEGĂTURA DINTRE VIATĂ SI CREAŢIE LA JACK LONDON
■—• însemnări cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la moartea
scriitorului american —
Ar fi putut fi printre noi, ar fi putut participa cu uriaşa lui sete de viaţă la evenimentele vremii noastre şi desigur că le-ar fi trăit din plin, mereu de partea progresului şi cu ochii spre viiitor. Ar fi avut optzeci de ani, dacă în toamna sumbră a anului 1916, cînd urgia războiului îngrozea întreaga lume, Jack London nu şi-ar fi pus capăt zilelor. A murit tînăr, la patruzeci de ani, după ce şi-a consumat cu înflăcărare, dar şi cu nesăbuinţă rara energie ce i-o hărăzise natura.
A trăit cu o plinătate aproape incredibilă frumuseţile şi amărăciunile vieţii, s-a ridicat pe culmile marilor înţelegeri despre om şi societate, dar a cunoscut şi abisurile, în care un altul lesne s-ar fi prăpădit. Avînd parte la început de un trai greu şi nedrept, Jack Lond[on a fost încercat de viaţă ca puţini alţii, dar totodaltă a încercat el însuşi viaţa, căutînd parcă înadins primejdiile şi complicaţiile, culmile şi genunile. Dorea să cunoască viaţa, să-i trăiască adevărurile manifeste, dar şi adevărurile la care ajungi numai prin anevoioasă osîrdie şi supreme încercări, riscînd totul.
La Jack London dorul de cunoaştere a realităţii, pentru stăpînirea şi transformarea ei, pentru realizarea-de-sine, dar şi pen-itru înfăptuirea unei lumi mai bune — s-a împletit mereu cu dorul de aventură şi, uneori, aventura ajunge scop în sine, în foc de a rămîne doar mijloc pentru ţelurile măreţe pe care le trăia scriitorul. Aici
şi-au spus cuvîntul mentalitatea lumii în care a vieţuit, anumite teorii biologice, foante preţuite la sfîrşitul veacului trecut, pe care — conştient sau inconştient — el le-a aplicat, în contradicţie cu ţelurile sociale în care a crezut fără şovăire şi pentru care s-ar fi cuvenit să-şi organizeze altfel viaţa.
Rareori, viaţa şi creaţia artistică, omul şi opera se îmbină mai strîns la un scriitor. Jack London nu numai că a consemnat în scrierile sale cele văzute şi trăite, dar el însuşi a provocat o seamă de experienţe interesante, neobişnuite, primejdioase pentru a-şi făuri un material asupra căruia să scrie. Se poate spune că a forţat chiar limitele experienţelor hărăzite unui om ca dînsul, încercîndu-se mereu, riscîndu-şi viaţa şi adunînd în cei paitruzeci de ani, cît a vieţuit, o bogăţie de cunoaşteri, nu toate necesare însă nici sie-şi, nici înaltelor saie idealuri.
Ceea ce ţi se impune ca un fir călăuzitor de-a lungul întregii sale biografii şi creaţii este interesul pentru viaţă, încrederea în viaţă, dorinţa de a o cunoaşte şi a o stăpîni în dublul scop al transformării proprii şi al transformării lumii. In aceasita constă măreţia şi vigoarea vieţii şi operei sale, dar tot aici se ivesc şi neajunsurile, contradicţiile, limitele, precum şi prăbuşirea finală a acestui om adînc încercat de viaţă şi dovedind mereu o tărie, în multe privinţi pilduitoare. Scurta, dar intens trăita sa viată a făcut din vagabondul, aventurierul şi in-
LEGĂTURA DINTRE VIAŢA ŞI CREAŢIE LA JACK LONDON
229
dividualistul, care a fost silit a fi, în grelele şi schimbătoarele condiţii ale începuturilor — muncitorul, scriitorul şi revoluţionarul de mai tîrziu şi desigur că aceste prefaceri i-au hărăzit locul ce îl are în istoria literaturii universale, în istoria mişcării muncitoreşti din Statele Unite ale Americii, în galeria oamenilor iluştri.
*
S-a născut Ia 12 ianuarie 1876 la San Francisco, oraşul aşezat pe coline abrupte şi scăldat de apele negre şi aprige ale Pacificului. Oraşul acesta din nordul Californiei începuse pe atunci să-şi capete oarecare statornicie, să-şi închege o viaţă mai orîn-duită, după ce, cu douăzeci şi cinci de ani înainte, populaţia îi săltase într-un singur an de la cinci sute de locuitori la douăzeci şi cinci de mii. Creşterea aceasta a populaţiei se datora goanei după aur din 1849 şi dezvoltării portului, care acum lega afaceri mănoase cu ţinuturile Asiei. San Fran-cisco-ul era un amestec de oameni proaspăt îmbogăţiţi, de afacerişti şi aventurieri, dar şi de muncitori dîrzi, care se lăsau mai puţin amăgiţi de mitul îmbogăţirii peste noapte. Pe vremea copilăriei lui London, portul dădea viaţă noii aşezări, în care se iviseră cartierele luxoase, printre altele mizere, dintre care unul chinez şi altul latin. Acolo venise, înainte de naşterea lui London, ca să asculte povestirile marinarilor şi ale aventurierilor de peste mări şi ţări, scriitorul englez Robert Louis Stevenson. Acolio, în port, micul Jack, multă vreme vînzător de ziare, va cunoaşte frumuseţile şi urîţeniile vieţii. La vîrsta cînd alţi copii ştiu numai de joacă, el era nevoit să ia în serios viaţa, simţindu-se dator să-şi întreţină familia.
Neobişnuite i-au fost şi experienţele de acasă. Era fiul din flori al unui scriitoraş, W. H. Chaney, om itrăznit, care se îndeletnicea cu astrologia, făcînd horoscoape şi căutînd tot soiul de expediente. Mamă-sa, Flora Wellman, o fiinţă mioapă, grasă, exaltată, foarte dezordonată şi cheltuitoare, încerca şi ea să cîştige bani, dînd lecţii de pian sau ţinînd un pension, la care Chaney era uneori profesor. Bunicii dinspre mamă fuseseră cîndva bogaţi. îşi aveau
obîrşia în Ţara Velşilor. Mai tîrziu, Flora Wellman s-a căsătorit cu John London, englez de origină, şi acesta 1-a înfiat pe viitorul scriitor, dîndu-i şi numele.
Viaţă schimbătoare au dus şi soţii London. Fără o meserie statornică, încercînd felurite îndeletniciri, ajungînd de mai multe ori la faliment, John London se socotea „om nenorocos", ca majoritatea celor veniţi după chivernisire în California. Flora London îşi tîra fiul pe la şedinţele de spiritism, uitînd fie de pension, fie de ferma pe care o arendase mai tîrziu. La un moment dat, pe fragezii lui umeri apasă îndatorirea de a-şi întreţine năstruşnica familie. Cîştiga aproape doisprezece dolari pe lună ca vînzător de ziare şi banii îi dădea familiei, neuitînd a ţine, de pe la opt ani, registrul de cheltuieli. Latura aceasta practică nu va lipsi nici mai tîrziu din biografia scriitorului oricîte nesăbuinţe şi aventuri va săvîrşi.
Vindea zjare în port, dar gîndul îi era mereu la mare. Din economii, cumpără mai tîrziu o bărcuţă cu pînze, pe care şi-o repară singur. Cu ea, străbate pitorescul golf, care nu-i departe de localitatea Oakland, unde îi locuieşte familia. Poarta de Aur, cu limbile de pămînt, întinse peste apele aici mai blînzi şi sclipind în puzderie de reflexe, îl face să viseze la o călătorie în jurul lumii. La treisprezece ani, pe cînd urmează la „progimnaziu" şi vinde mai departe ziare, Jack îşi cumpără o barcă mai mare, ajutat de doica sa, Mammie Jeny. Cu noua barcă poate pescui stridii, fără permis şi în besna nopţii, vînzîndu-le pe ascuns la piaţă. Piraţii de stridii se simt stînjeniţi şi uneori cei din bărcile rivale se încaieră cu neînfricatul adolescent.
La şaptesprezece ani, îmbarca:! pe vasul cu pînze Sophie Southerland, Jack London cîştigă preţuirea marinarilor mai bătrîni, prin curajul şi vrednicia sa. Ajunge în Japonia, unde lucrează mai multe luni şi pes-cuieşte foci. Nu lipsesc chefurile şi păruie-lile, cîtă vreme este la Yokohama. Fostul păunaş al stridiilor este încă un om nedisciplinat. Nu îl călăuzeşte niciun gînd măreţ, ci se lasă ispitiit numai de dorul aventurii, întors în patrie, însă, începe să desprindă tîlcul vieţii şi o adîncă prefacere se petrece în fiinţa lui.
230
PETRU COMARNESCU
Sîntem în anul 1893. Jack London are doar şaptesprezece ani şi este muncitor la o fabrică de ţesături din iută. îşi dă mai limpede seama acum de mizeria lui şi a celorlalţi. In fabrică, muncesc cîte şaisprezece ore pe zi copii în; vîrsta de opt ani şi cîştigă doar un dolar pe zi, ca şi dînsul. Mamă-sa îl îndemna să scrie; experienţele deja bogate, pe care le avusese, îi dădeau acelaşi imbold şi Jack London participă la un concurs literar, cîştigînd un premiu de douăzeci şi cinci de dolari pentru nuvela Taifun pe coasta Japoniei. Aceasta însă nu-i schimbă existenţa. împărtăşeşte mai departe starea muncitorilor. Intră rîndaş la o altă fabrică, transportă cărbuni, este fochist. Munceşte treisprezece ore pe zi, plătit cu opt cenţi pe oră, ceea ce nu-i poate asigura mai mult de un dolar pe zi. In 'timpul marei crize economice din 1894, pleacă în urma „armatei şomerilor" a lui Kelly spre Washington. Călătoreşte clandestin în trenuri, este nevoit să cerşească, ajunge din urmă puhoiul de oameni fără lucru. Oraşele prin care trec spre Washington şomerii — sute de mii — îi ospătează şi îi îndeamnă să plece mai departe. La un moment dait, London se desparte de ei şi o ia înainte spre New York. Trăieşte ca un hobo, ca un vagabond, dar mereu stăpînit de năzuinţe mai înalte, dorind să vadă şi frumosul vieţii. îl costă cam scump această dorinţă, căci, contemplînd fascinanta cascadă a Niagarei, este arestat pentru vagabondaj şi întemniţat împreună cu un negru.
După alte peregrinări, îl găsim urmînd cursurile gimnaziului din Oakland şi apoi cele universitare. Foştii colegi vorbesc despre un tînăr viguros, cu faţă luminoasă, dar pe atunci timid şi mîndru. în timpul studenţiei, se întreţine singur, lucrînd la spălătoria universităţii sau spălînd geamurile, încheagă o idilă cu Mabel Applegarth, fiica unor burghezi înstăriţi, cărora nu le este pe plac tînărul London, colaborator la revista universitară Aegis şi care acum îşi împărtăşea tuturor ideile socialiste . Părăseşte revista, cînd i se refuză un articol mai răspicat socialist. Este arestat, cînd vorbeşte fără Cuvenita autorizaţie la o întrunire progresistă. Publică mai departe povestiri de pe mare şi articole de ideolo-
gie, la unele periodice studenţeşti. Marile reviste încă îl refuză. în jurul numelui său se ţese o atmosferă de admiraţie, ură, interes, ba chiar şi de scandal, căci tot ce săvîrşeşte tînărul acesta cutezător şi sincer capătă răsunet. O ştie şi el prea bine şi uneori, ca american ce este, nu va dispreţui reclama, scandalul, senzaţia, neputîndu-se descotorosi lesne de înrîuririle mediului.
*
In toiul studiilor universitare, pune la cale plecarea în Alaska şi Canada. Renunţă la studii, angajîndu-se în primejdioasa aventură ce va constitui una din marile încercări ale vieţii sale, o răspîntie în formaţia sa; precum şi un nesecat material pentru literatura ce o va scrie.
Aventura o începe în 1896, cînd scriitorul nu are mai mult de douăzeci de ani şi este sărac lipit pămîn'tului. Mulţi pornesc în Alaska spre a căuta aur. Lumea socoate că şi el tot pentru aur îşi riscă viaţa. Aşa crede şi sora sa vitregă, Eljza, care s-a dovedit singura fiinţă ce 1-a iubit necondiţionat, şi la bine, şi la rău. Aşa crede Şt soţul Elizei, care îi împrumută o mie cinci sute de dolari pentru drum. Abia în mai 1897 ajunge în Alaska, hotărît să însemne tot ce va vedea, va experimenta, va gîndi. Banii s-au isprăvit. împreună cu alţi patru inşi, împovărat cu bagajele pe care şi le cară singur, străbate munţii înzăpeziţi, gheţurile, pustietăţile, pîndit de fiare, ameninţat să degere.
Cînd ajung la cascadele fluviului Yukon, călătorii socot că le-a sosit veleatul. Fluviul pare de netrecut numeroşilor exploratori, care treptat se adună în preajma lui. A merge înainte părea cu neputinţă. A te înapoia însemna pierzania. Bărcile cu care încearcă unii să treacă prin cascade se răstoarnă şi e{ se îneacă. Singur, Jack London, netemător ca totdeauna, iubind viaţa şi netemîndu-se a o pierde, reuşeşte să treacă fluviul. Navigatorul de odinioară nu se dezice. Ştie pe unde să cîrmească barca, adică prin mijlocul cascadei şi a-j'unge cu bine pe celălalt ţărm. Altruist şi practic totodată, trece acum şi pe ceilalţi exploratori — şi asta o face de patruzeci şi două de ori, cîştigînd trei mji de dolari.
LEGĂTURA DINTRE VIAŢA ŞI CREAŢIE LA JACK LONDON
231
Iarna grea, viforniţele năpraznice şi pustiitoare, îi apucă înainte de a ajunge la Clondyke. Sînt nevoiţi să ierneze pe drum, în cabanele pe care le construiesc cu sudoarea frunţii. Cabana lui London ajunge centrul de întîlnire al lumii aceleia pestriţe, adunătură de rataţi, naivi, aventurieri. London înseamnă tot ce îi povestesc fie un fost profesor universitar, fie foşti medici, avocaţi, magistraţi, fie femei de moravuri uşoare. Aurul, London îl şi găsise în spovedaniile tovarăşilor de drum şi de aventură. Ajuns la Clondyke împreună cu ceilalţi, London nu rămîne mult acolo, ci coboară Yukonul pînă la Dawson şi la marea de Behring, şi se întoarce acasă ca fochist pe un cargobot. Se înapoiază bolnav de scorbut, fără nici o leţcaie, dar bogat în cunoştinţe şi avînd un material preţios, pe care îl va folosi în scrierile sale.
Lucrează la o fabrică de conserve şi cu excepţionala-i putere de muncă scrie mereu. In sfîrşit, îşi vede publicată nuvela Celor care străbat drumurile. Aceasta constituie adevăratul său debut literar. începe să aibă căutare ca scriitor, dar încă nu scapă de mizerie, mai ales că mamă-sa continuă cu cheltuielile nesăbuite. Ar dori să ia în căsătorie pe Mabel, care va fi una din eroinele epicii sale, dar văzînd că nu-i iubit cu adevărat (motivele se vor vedea în Martin Eden) preferă să se însoare cu o profesoară de matematici, femeie vrednică şi cumsecade, care îi va fi devotată şi va duce greul gospodăriei.
Experienţele din Alaska îl fac faimos. Cele consemnate mai sus apar în povestirile Tăcerea Albă (unde ni se împărtăşeşte clin eroismul oamenilor, dar şi clin poezia naturii), De la Dawson Ia mare şi Străbaţi nd cascadele în drum spre Clondyke. Revistele din est îi cer stăruitor colaborarea, iar contractele devin din ce în ce mai dese şi mai ademenitoare. începutul acesta de reuşită nu-1 tulbură. In preajma noului an 1900, pe care scriitorul îl întîmpină cu mare încredere, el îşi face legămîntul de a înnoi literatura patriei sale, de a fi vrednic de veacul al XX-lea. Era convins că noul secol va aduce adînci prefaceri, în sensul celor năzuite de dînsul şi de milioanele de oameni ai muncii. Chiar în pragul trecerii în noul veac, London îşi face
un examen de conştiinţă. Este un amănunt bîpgrafic, plin de tîlc, care dovedeşte necurmata frămîntare a spiritului său, aspiraţia spre o continuă depăşire, pe care din nefericire nu a izbutit a o respecta în totul.
■*•
Perioada culminantă a creaţiei sale literare este cuprinsă între 1900 şi 1910. An de an, se succed scrierile sale, uneori mai multe.în acelaş an. Chemarea sălbătăciunii (1903), Oamenii abisului (1903) şi Lup de mare (1904) sînt lucrările mai însemnate pînă la 1905. Oamenii abisului este rezultatul unei noi încercări, prin care London preface eşecul în izbîndă. Trimis în calitate de corespondent al unui ziar american pe teatrul de război din Africa de sud, London află la Londra, de unde urma să plece spre a urmări fazele războiului anglo-bur, că misiunea i-a fost revocată. Rămas fără bani în capitala Angliei, ei se stabileşte în cartierul cel mai sărac de acolo, cunoscutul East End şi din contactul cu viaţa şi realităţile celor împilaţi şi nedreptăţiţi scoate materialul cărţii Oamenii Abisului, cu care îşi înnoieşte într-adevăr opera. Dacă pînă atunci descrisese mai mult cele văzute în Alaska şi Japonia, acum zugrăveşte mizeria din cartierul East-End — şomajul, lipsurile de tot felul, besna intelectuală, alcoolismul, crima, disperarea, dar şi revolta — şi aceasta o face în forme variate, folosind portretul, comentariul gazetăresc, interviul, reportajul. Dacă materialul din Oamenii Abisului nu este unitar tratat şi nu are o adîncime epică, în schimb este deosebit de viu şi răscolitor. Concluziile socialiste se impun de la sine după lectura cărţii şi tocmai aceasta a urmărit scriitorul. Neuitat rămîne, de pildă, portretul docherului Dan Cullen din această carte, care a răscolit conştiinţele vremii.
Un efort compoziţional mai artistic îl dovedeşte romanul Lup de Alare, care dealtfel oglindeşte limpede însuşirile şi neajunsurile creaţiei lui London. Romanul descrie purtarea inumană şi prăbuşirea unui aşa numit „supraom", căpitanul de vapor Wolf Larsen, om amoral, care nu crede decît în legea supravieţuirii celui tare. Prăbuşirea lui este datorită faptului că orbeşte. Romanul nu arată prezenţa valorilor sociale
232
PETRU COMARNESCU
opuse acestui fel de a vieţui. Celelalte două personaje principale, care se împotrivesc lui Larsen şi încep a se dumiri, se mulţumesc totuşi cu o foarte sentimentală romanţă, ceea ce face ca acţiunea epică să treacă de la naturalism la un soi de idili-zare nesemnificativă. Romanul are forţă şi pe alocuri subiectul s-ar fi putut dezvolta într-o măreaţă viziune a binelui şi răului din lumea respectivă.
Aici, dealtfel, atingem una dintre problemele cele mai însemnate ale poziţiei scriitorului — anume relaţia dintre social şi biologic în opera şi în concepţia sa. Mai dinainte, London începuse să adîncească problemele socialismului. Prietenia ce o legase cu o intelectuală, plină de strălucire, Ana Strunsky, studentă la Universitatea Stanford din California, îi fusese foarte folositoare, după cum dovedeşte corespondenţa dintre ei. London va scrie şi lucrări de ideologie socialistă, alături de opere literare, dar dacă în ideologia sa el va ajunge la o poziţie destul de clară şi precisă, nu va reuşi a folosi decît parţial în epica sa această ideologie. Insuficienta legătură dintre ideologia şi arta lui se datoreşte faptului că London nu s-a putut descotorosi de determinismul biologic, de anumite teorii dar-winiene, pe care le cunoscuse prin mijlocirea lui Herbert Spencer. In pofida poziţiei sale progresiste, a concepţiei sale marxiste, London supraestimează rolul luptei pentru existenţă, văzînd în om mai ales instinctele inferioare, care i-ar cîrmui toa'te acţiunile şi l-ar identifica sau asemui cu animalele. El crede în selecţia naturală, neînţelegînd îndeajuns că folosirea uneltelor de muncă a dus la schimbarea naturii fizice a omului, la dezvoltarea unor valori spirituale, ce au creat o deosebire calitativă între om ţi celelalte animale. Şi în Lup de mare, şi în alte lucrări de epică, London ilustrează adesea greşita teorie organicistă a societăţii, potrivit căreia societatea ar fi supusă numai legilor biologice.
Şi din acest punct de vedere interesante sînt cele două capodopere ale sale, în care cîinii deţin rolul principal, alături de diferiţii lor stăpîni. London a scris mai multe povestiri cu cîini, dar neuitate rămîn Chemarea sălbătăciunii (1903) şi Colţ Alb (1906). In prima, cîinele-lup Buck, lipsit
la urmă de contactul cu oamenii, rupe cu codul civilizaţiei şi redevine lup, pe cînd în a doua povestire cîinele, tot pe jumătate lup din născare, îşi pierde treptat din sălbăticie şi îşi ia locul alături de om şi de civilizaţia lui. In aceste măiestrite povestiri, Jack London arată mai cu osebire puterea eredităţii şi a mediului fizic, chiar dacă nu nesocoteşte în total puterea omeniei şi a civilizaţiei.
în purtarea lui Buck, animalul necuvîn-tător, se vădesc o seamă de virtuţi. Buck are simţămîntul datoriei şi îşi îndeplineşte eroic misiunea de cărăuş al sacilor de poştă, înfruntînd primejdiile şi greutăţile drumului prin zăpezi. Instinctul şi inteligenţa îl fac mereu să se adapteze noilor condiţii, în care îi este dat să trăiască, noilor stăpîni de care are parte. Cînd în sfîrşit dă peste un stăpîn mai omenos, Buck îi salvează ca un viteaz viaţa. Rămas fără tovărăşia stăpînilor săi, nimiciţi de pieile-roşii, Buck ajunge spaima pustietăţii albe înhăitîndu-se cu lupii, dar conducîndu-i, căci, amestec de Saint-Bernard, de cîine ciobănesc şi de lup — este mai mare şi mai voinic decît lupii. Nu putem spune, ca unii comentatori, că în Buck fiara este mai tare decît animalul domesticit. Buck redevine lup, numai cînd nu are altă soluţie.
Dacă pentru animale, evoluţionismul este valabil, nu acelaş lucru este adevărat pentru oameni şi aici se vădeşte una din marile confuzii şi contradicţii din opera lui London, care în viaţă şi în unele scrieri cil caracter social şi politic promova socialismul marxist, în timp ce în multe din operele epice nu se putea descotorosi de evoluţionismul spencerian. Mediul american, cu luptele pentru cucerirea puterii economice şi financiare, cu goana după aur, cu atîţia piraţi din faza trecerii capitalismului în imperialism, precum şi teoriile biologice şi individualismul vremii îl făceau să vadă în viaţă mai ales aspectele brutale, ciocnirea forţelor rudimentare, lupta pentru stăpînirea bunurilor concrete, jocul instinctelor. Totodată, însă, London, ca socialist convins ce era, aflase de existenţa salturilor în dezvoltarea naturii organice şi că evoluţia şi revoluţia, schimbările cantitative şi cele calitative sînt două forme ale
LEGĂTURA DINTRE VIAŢA ŞI CREAŢIE LA JACK LONDON
233
uneia şi aceleiaşi mişcări de dezvoltare a societăţii. Londpn credea în necesitatea revoluţiei, înţelegea realitatea obiectivă a luptei de clasă, împărtăşea încrederea în victoria proletariatului, dar numai arareori a avut puterea de a adînci realitatea în funcţie de aceste adevăruri, de a le surprinde în structura evenimentelor pe care le trăia şi descria. între crezul său teoretic şi activitatea sa literară nu s-a făcut totdeauna sudura necesară, cum dealtfel nici între atitudinea sa de viaţă şi crezul său teoretic. După cum s-a observat de către unii istorici ai literaturii americane, London respingea doctrina nietzscheană a supraomului, dar temperamentul său o accepta în fapt, el ducînd-o pe propriul său risc pînă la un abuz de activism aproape demiurgic care i-a fost fatal. Individualismul său îl va face să se consume într-o seamă de vane şi ambiţioase întreprinderi, mai ales în partea din urmă a dramaticei sale vieţi, şi aceasta îl va duce la prăbuşire.
Dincolo de confuzii şi contradicţii, se cuvine să vedem ceea ce este pozitiv şi nou în activitatea acestui scriitor, care, deşi a trăit numai patruzeci de ani, a lăsat în urma sa patruzeci şi nouă de volume de epică, dramă şi eseuri*). Mai cu seamă între 1905 şi 1910 sub înrîurirea revoluţiei ruse şi a literaturii lui Gorki — despre al
■ *) Bibliografia lui Jack London este următoarea: 1. Fiul lupului (1900); 2. Dumnezeul tatălui său (1901); 3. Fiica zăpezilor (1902) ; 4. Copiii gheţurilor (1902); 5. Croaziera lui ..Daz-zler" (1902); 6. Chemarea s&lbătăciunii (1903); 7. Corespondenta Kemptom-Wace (1903); 8. Oamenii abisului (1903); 9. Credinţa oamenilor (1904); 10. Lup de mare (1904); 11. Lupta de clasă (1905); 12. locul (1905); 13. Poveşti din patrularea pescuitului (1905); 14. Faţa lunii şi alte povestiri; 15. Dispreţuirea femeii (1906); 16. Colţ-klb (3906); 17. Dragostea de viată şi alte povestiri (1907) ; 18. înainte ele Adam (1907) ; 19. Drumul (1907) ; 20. Călcîiul de fier (1908); 21. Martin Eden (1909); 22. Fata prăpădită (1910); 23. Revoluţia (1910); 24. Lumina care te arde (1911); 25. Furtul (1910); 26. Risul lui Dumnezeu (1911); 27. Aventura (1911); 28. Croaziera lui ,,Snark"; 29. Povestiri din Mările Sudului (1911); 30. Fiul soarelui (1912); 31. Casa mîndriei (1912); 32. Fumul. (1912); 33. Cel născut In noapte; 54. Fiara neimblimiiă (1913); 35. John Barleii Kom (1913); 36. Valea lunii (1913); 37. Puterea celor puternici
(1914) ; 38. Răzvrătirea de pe ..Elsinore' (1914); 39. Plaga stacojie (1915); 40. Rătăcitorul stelelor
(1915) ; 41. Semănătorul de ghindă (1916); 42. Mica domniţă din casa cea mare (1916); 43. Broaştele ţestoase din* Tasmania ; 44. Pornirea umană (1917); 45. Jerry, cel din. insule; 46. Michael, fratele lui Jerry; 47. Omul roşu (1918) ; 48. In cadrul de la Malakoa (1910); 49. Trei inimi O920).
cărui roman „Foma Gordeev" scrie un elogios studiu critic — Jack London, cu mult mai receptiv în faţa faptelor concrete ale vieţii decît în faţa ideilor, mai simţitor în faţa operelor care îi vorbesc prin arta lor decît în faţa teoriilor, fire mai mult spontană decît meditativă — cunoaşte o prefacere substanţială şi cele scrise în aceşti cinci ani constituiesc o depăşire a poziţiei sale.
Romanele Călcîiul de fier (1908) şi Martin Eden (1909), acesta în parte autobiografic, sînt cele mai semnificative pentru atitudinea sa. Dacă Milioanele lui Midas fusese primul roman cu jdei socialiste în literatura americană, poziţia sa de socialist cu profetice viziuni spre viitor şi-o exprimă mai ales în romanul Călcîiul de fier.
Eroul romanului, socialistul revoluţionar Ernest Everhard, luptă pentru organizarea revoluţiei mondiale şi dezlănţuie această revoluţie, care este pentru moment înecată în sînge de către „oligarhie" sau „pluto-craţie", acestea fiind „călcîiul de fier" care apasă proletariatul. Povestirea celor întîm-plate o face soţia lui Everhard, Avis, care însă îşi întrerupe brusc relatarea, sugerînd astfel că a început o nouă luptă, în care ea poate a căzut, poate duce mai departe lupta alături de proletariat. Amestec de realism şi utopie, romanul, a cărui acţiune se petrece în diferite epoci ale viitorului, a constituit un mare act de curaj din partea lui London, căci a discuta pe atunci probleme ca acelea din capitolul intitulat „Matematica unui vis" ar fi putut distruge întreaga carieră a scriitorului. In acest faimos capitol, eroul romanului face, de fapt, un curs practic de marxism, tinzînd să dovedească micilor burghezi şi intelectuali, cu care vorbeşte, că prăbuşirea capitalismului este ceva de neînlăturat şi vorbitorul încearcă să deducă „pe cale matematică" pricinile prăbuşirii. Sînt discutate pe larg problema bogăţiei Statelor Unite, nedreapta distribuire a produsului muncii, lupta de clasă şi, la un moment dat, eroul subliniază că „există o forţă mai mare decît bogăţia, mai mare în sensul că nu poate fi răpusă. Forţa noastră a proletariatului stă în muşchii cu care muncim, în mîinile cu care votăm, în degetele cu care apăsam pe trăgaci. De forţa aceasta nu ne poate prăda nimeni. Este forţa primitivă, aliata vieţii, superi-
234
PETRU COMARNESCU
oară bogăţiei, forţa pe care bogăţia nu poate puna mîna !". Apoi, vorbitorul atacă proprietatea particulară, instituţiile burgheze, plutocraţia, care „astăzi deţine întreaga putere. Ea este aceea care fabrică legile, căci stăpîneşte senatul, congresul, curţile de justiţie, cum şi pe legislatorii statelor". De asemenea London a avut aici previziunea viitoarelor acţiuni ale muncitorimii precum a prefigurat şi reacţiunea fascistă de mai tîrziu. Anatole France 1-a numit, în urma acestei cărţi, Karl Marx al Americii, spiritele progresiste au salutat apariţia romanului care abia peste zece ani a cunoscut o largă răspîndire. Deşi au fost unii socialişti care l-au acuzat că predică violenţa şi îndepărtează astfel simpatiile faţă de socialism, Partidul socialist a vroit să-i pună candidatura la preşedinţia Statelor Unite. Chiar dacă romanul conţine şi unele confuzii ideologice şi partea utopică a fost depăşită de evenimentele reale ale istoriei — nu-i mai puţin adevărat că romanul Călcîiul de fier constituie o realizare însemnată a literaturii progresiste şi lucrarea epică, în care London şi-a precizat cu adevărat poziţia revoluţionară.
Deşi scris după acesta, celălalt roman mai însemnat al lui London, Martin Eden nu are vigoarea şi luminozitatea Călcîiului de fier. Eroul aspiră la valorile înalte ale lumii, caută ceea ce este nobil şi măreţ în viaţă, identificînd la început aceste idealuri cu felul de viaţă al intelectualilor universitari, al claselor dominante, cărora le atribuie simţăminte, concepţii şi năzuinţi pe care acestea nu le au în mod necesar. Martin Eden caută să cîştige prin puterea voinţei faima, bogăţia, iubirea, dar cînd vede zădărnicia acestei năzuinţi, cînd îşi dă seama că Ruth Morse, fata mult visată, este imaginea leită a lumii aceleea egoiste, necinstite, ipocrite, rapace, trăind după convenţiile burgheze, el se sinucide. Romanul constituie o critică la adresa alcătuirii sociale din vremea scriitorului, iar convingerile socialiste ale eroului sînt puse în contrast cu realităţile sjocietăţii conduse de bancheri şi oameni de afaceri. Dezamăgirea şi sinuciderea de la urmă a eroului sînt însă un protest prea slab, care nu are semnificaţia optimistă a celeilalte lucrări. Romanul Martin Eden este autobiografic în
bună măsură. Martin Eden este însuşi Jack London, din anumite perioade ale vieţii sale, drama eroului este însăşi drama scriitorului, iar Ruth Morse, fata iubită, nu-i decît Mabel Applegarth, pe care cîndva voise să o ia în căsătorie. Familia ei dease-menea apare în acest roman, pe alocuri cu aspecte tragice şi nu lipsite de acel individualism neîmblînzit, care va duce pe scriitor la prăbuşire.
Romanul Călcîiul de fier şi eseurile Lupta de clasă (1905), Ce înseamnă viaţa pentru mine (1908) şi Revoluţia (1910) sînt cele mai reprezentative pentru poziţia sa socialistă. Acela care îşi încheia scrisorile cu formula ,,yours, for the revolution" (al dumitale, întru revoluţie), în loc de obişnuita formulă „cu sinceritate, a! dumitale" — a crezut cu adevărat în cauza clasei muncitoare şi a fost convins de triumful foarte apropiat al proletariatului.
Jack London a avut în unele perioade strînse legături cu proletarii americani şi cu o seamă de intelectuali progresişti. în convingerile sale politice, el a fost consecvent şi a condamnat făţiş oportunismul unora dintre conducătorii partidului socialist american.
Cu dîrzenia pe care i-o ştim şi din .aventurile în Alaska, şi din atitudinile tînărului student de mai înainte — London continuă să atace pe adversarii, care acum caută să-1 atragă de partea lui. în această privinţă, sînt pline de semnificaţie două fapte petrecute în aceiaşi ani de întărire a combativităţii sale sociale. Bogat şi celebru în urma succesului numeroaselor sale cărţi, London este invitat la Clubul Femeilor Ziariste din San Francisco să vorbească despre Kipling. Dar în loc de a se ocupa de scriitorul englez, cu care are unele înrudiri, dar mai mult aparente, London vorbeşte despre vagabondaj şi învinuieşte auditorul, alcătuit în bună parte din protipendada locală, a fi cauza unei astfel de situaţii. ,,E vina noastră că există vagabonzi pe lume" a spus el, stîrnind un scandal, care nu este unicul în activitatea sa. La Universitatea Standford ţine, deasemenea, o conferinţă despre socialism, arătînd ce lipseşte din literatura engleză şi americană, din istoriile literaturii, adică sublinierea tocmai a elementelor progresiste din viaţă şi artă. în
LEGĂTURA DINTRE VIAŢA ŞI CREAŢIE LA JACK LONDON
235
replică, unul dintre profesori îi citeşte un capitol referitor la opera sa, cuprins în noua istorie a literaturii, iar London declară că este totuşi prea puţin... In itimpul revoluţiei burghezo-democrate din Rusia, în 1905, este invitat să vorbească la Clubul oamenilor de afaceri şi aici stîrneşte un scandal cu urmări foarte pozitive. London declară în faţa businessmenilor că revoluţionarii ruşi sînt fraţii săi. Imediat marea editură Macmillan îi tipăreşte eseul despre lupta de clasă şi la Oakland i se pune candidatura pentru un loc în consiliul comunal. în 1906, ţine un turneu de conferinţe în toată America vorbind despre socialism. La universitatea Yale un tînăr student, care făcea ucenicia la gazeta studenţească vine să-i ia un interviu. Studentul era Sinclair Lewis, romancierul de mai tîrziu, creatorul lui Babitt şi al Străzii Mari.
*
Departe de a-şi concentra eforturile creatoare, de a căuta o reculegere, atît de necesară scriitorilor care au trăit intens, de a-şi adînci pregătirea ideologică — Jack London se lasă mereu atras de viaţă şi temperamentul său vulcanic, energia-i nemărginită, neliniştea lui lăuntrică îl fac mereu să încerce tot felul de experienţe.
Se adaugă la acestea şi nemulţumirile domestice. Dacă legătura spirituală cu strălucitoarea Ana Strunsky-Comptom i-a fost spre folos în formarea convingerilor sale politice, în schimb se simte din ce în ce mai înstrăinat de soţia sa, profesoara de matematici, care între timp îi dăruise două fiice. Ea îl ajutase în momentele grele şi îi corectase ortografia primelor scrieri. London se îndrăgosteşte de Clara Charmian Kitt-ridge, o femeie mai apropiată de felul său de a privi şi mai ales de a trăi viaţa. Divorţul şi apoi căsătoria cu Charmian nu au fost scutite de multe complicaţii, dînd apă la moară duşmanilor săi, care caută să se lege de orice greşală sau slăbiciune. Nu-i pot ierta atitudinea de socialist, prestigiul pe care şi-1 cîştigă, răsunetul oricărei scrieri sau vorbiri. In 1906, London aminteşte la universitatea Yale că în Statele Unite sînt şapte milioane de muncitori uniţi întru revoluţie. La New York vin zece mii de socialişti ca să îi asculte cuvîntarea, în care pre-
vesteşte că în anul 2000 tot globul va fi socialist.
Parale! cu activitatea literară şi politică, London se angajează în două întreprinderi dificile, care îi răpesc din energie, îl fac să piardă bani şi timp, îl demoralizează prin piedicile şi complicaţiile lor. In 1913 îşi măreşte conacul fermei de la Glen Ellen, California, dar cînd impunătoarea clădire este aproape gata (folosise acolo şomeri, bine plătiţi şi îşi dovedise ingeniozitatea de constructor, conducînd împreună cu Charmian lucrările) cade pradă flăcărilor. Se pare că incendiul a fost pus la cale. Mai dramatică încă fusese călătoria pe care o începuse, în 1907, în jurul lumii, cu o corabie construită de dînsul. De copil, nutrise visul de a face ocolul lumii. Mai cu seamă Mările Sudului îl atrăgeau, ca mai înainte pe R. L. Stevenson şi Gauguin. Mereu consecvent felului său de viaţă şi dorind a face din orice cunoaştere şi un act de încercare a propriei sale tării şi iscusinţe, avînd acum şi pe Charmian, care îi ţinea hangul, London începe construirea unei mari corăbii cu pînze, adunînd în jurul său tot soiul de meşteri pricepuţi şi nepricepuţi, cinstiţi şi necinstiţi, care îl înglodează în datorii. Pentru a-şi plăti corabia, scrie în grabă romane şi povestiri fără valoare artistică (romanul preistoric înainte de Adam sau romanul „darwinist" Povestea lui Ab). Cutremurul din 1906, urmat de focul nemaipomenit, năruie şi pîrjoleşte o bună parte din oraşul San Francisco. Lemnul pregătit pentru construirea corăbiei Snark cade pradă flăcărilor. Presa urmăreşte' peripeţiile construirii vasului, făcînd uneori haz de nenorocirile şi complicaţiile lui London. Se pun rămăşaguri că vasul, construit destul de fantezist, nu va ajunge nici pînă la Hawai. înşelat, jefuit, sabotat, London nu dă înapoi. Voluntar şi naiv, totodată, nu renunţă la călătorie. Cînd să fie lansată pe apă, la Oakland, corabia este prinsă între două vapoare şi are avarii serioase. După alte peripeţii, în aprilie 1907 London purcede la drum, cu un personal ales după criterii destul de arbitrare. (Marinari amatori, nu profesionişti!). Constată abia pe drum cît de şubred fusese construită corabia, cum i se puseseră materiale proaste, cît de nepricepuţi erau navigatorii angajaţi
236
PETRU COMARNESCU
de dînsui. London este nevoit să înveţe arta de a conduce un vgs. Cu o mînă îndrumă corabia, cu alta ţine cartea după care învaţă logaritmii. O furtună aprigă îmbolnăveşte tot echipajul, în primele zile ale călătoriei. Charmian, soţia sa, ţine cîrma vreme de opt ore, în timp ce, cu apa pînă la brîu, London găteşte mîncarea. în asemenea condiţii, fiind navigator, bucătar, conducător de echipaj, London găseşte răgazul de a scrie poate cel mai elaborat roman al său Martin Eden. L-a scris fără nicio ştersătură, după cum dovedeşte manuscrisul.
După douăzeci şi şapte de zile, corabia ajunge la Honolulu. Ziarele anunţaseră că naufragiase. Amestecul de visare, practicism, spirit organizatoric, imprudenţă, cutezanţă îl manifestă şi în zilele acelea. Scrie de zor pentru ziare, concediază pe doi dintre membrii echipajului, scrie nuvela Casa soarelui, referitoare tocmai la şederea din insulele Hawai şi — culmea — petrece o săptămînă printre leproşii din insula Molocai, fraternizează cu ei, bea împreună cu ei, exagerînd, după cum se vede cu documentarea, şi alegîndu-se de pe urma acestei temerare experienţe cu povestirea Leproşii din Molocai. E mai sănătos şi mai viguros ca oricînd, şi aceasta o dovedeşte faptul că lansează un qou sport — skiul pe apă — mergînd cu o scîndură lată p° apă şi ţinîndu-se înhămat de un vaporaş. E un sport practicat de hawaieni şi el l-a introdus în America şi Europa. De altfel, London a iubit sportul şi nuvelele sale inspirate din viaţa boxerilor, dau în vileag exploatarea dindărătul răsunătoarelor matchuri. In nuvela Mexicanul, în care eroul este un tînăr revoluţionar, apar de asemenea crîmpeie semnificative din lumea boxului.
Vasul este în stare de paragină. Face unele reparaţii şi, în sfîrşit, apelează la concursul a doi marinari de meserie, un cîrmaci olandez şi un căpitan de vas, acesta recent eliberat din închisoare, după ce ispăşise pedeapsa pentru omor. De la Hawai ajunge peste două luni la insulele Marchize, făcînd o trecere socotită de către navigatori a fi cu neputinţă pentru corăbiile cu pînze. Snark întîmpină o seamă de peripeţii din pricina furtunilor şi numai ploaia
salvează echipajul de a nu muri din pricina setei.
Ajunge în insulele Tahiti, chiar la începutul anului 1908. La Pago-Pagp este oaspetele regelui cu piele arămie. Căpitanul angajat îşi ia tălpăşiţa şi London devine din nou conducătorul expediţiei. în insulele Iui Solomon trăieşte viaţa celor din plantaţiile de cocotieri şi fabrică împreună cu indigenii copra, făina de cocos. în insula Ma-laita sînt împresuraţi pe bord de către canibali şi echipajul dă o luptă aprigă pentru a-i respinge. Adună perle, arme, unelte locale. La Solomon, toţi ceilalţi s-au îmbolnăvit de malaria şi Jack London ră-mîne singurul om sănătos. El conduce corabia şi de nevoie este medic, dentist, sanitar. Nu renunţă însă a scrie zilnic zece mii de cuvinte, adică vreo cinci pagini şi ţine mai departe corespondenţa cu cei de la fermă, cu ziarele şi revistele.
Cele scrise în această perioadă constitu-iesc fermecătoarea carte Povestiri din mările sudului, în care apar întîmplările recent trăite în „înspăimîniătoarele insule ale lui Solomon" şi în alte locuri, viaţa primejdioasă ce a dus-o în contact cu canibalii, dar şi frumuseţile paradiziace de acolo, munca vrednică a băştinaşilor, nu toţi canibali, ci dimpotrivă unii mai buni decît albii pe care îi întîlneşte. (London adesea a luat apărarea popoarelor oprimate, şi a înţeles reacţiunile lor în faţa cuceritorilor).
în cele din urmă, pînă şi acest uriaş, de-o neverosimilă tărie fizică şi sufletească, este răpus de boală. Şi pe el îl atacă bolile tropicale, de care nu scăpaseră ceilalţi de pe echipaj. Scriitorul are trupul acoperit cu bube mari cît moneda de argint. In septembrie 1908 se îmbolnăveşte şi mai rău, în timp ce navighează. A căpătat o boală necunoscută. I se umflă mîinile şi pielea îi cade fîşii-fîşii. Dureri nespuse îl împiedică de a mai lucra, de a mai scrie, de a mai citi. Este nevoit să renunţe la ocolul lumii. Ia un vapor şi se duce la Sidney, unde zace cinci luni. Corabia Snark, adusă la Sidney, este vîndută pe trei mii de dolari, după ce costase cel puţin de zece ori atîta. La 23 iulie 1909, după doi ani şi mai bine de călătorie, se întoarce la San Francisco, plin de datorii, abătut, demoralizat.
Scriitorul încă are resurse morale şi nu
LEGĂTURA DINTRE VIAŢA ŞI CREAŢIE LA JACK LONDON
237
se dă bătut. Lucrează cîte nouăsprezece ore pe zi. Romanele şi povestirile se ivesc mereu. In 1913, anul în care îi arde casa mult visată şi seceta îi nimiceşte recolta, London scrie patru romane. In 1916, mai călătoreşte în insulele Hawai şi plănuieşle un mare roman autobiografic Călare pe valuri (Sailor on horseback). Din ce în ce se simte mai singur. Uremia îi strecoară teama de a nu-şi pierde minţile. In ziua de 21 noembrie 1916 pomenise despre o călătorie la New York, dar seara, ducîndu-se Ia culcare îi spune surorii sale, Eliza : te las singură, fetiţo! A doua zi, era în comă şi pe la şapte seara mţoare. Toate concură la încheierea că se sinucisese. Aceasta este şi .părerea celui mai devotat şi documentat biograf al său, Irving Stone, care a dat biografiei titlul romanului plănuit, dar nescris de London : Călare pe valuri. Alături de reconstituirea vieţii şi activităţii scriitorului, pe care am făcut-o pe baza scrierilor sale, urmărind continua întrepătrundere a vieţii şi operei, această biografie ne-a limpezit unele din problemele ridicate şi mult mai puţin alte biografii şi studii, printre care şi biografia scrisă de Charmian London, soţia scriitorului. In ultimii ani, London se izolase oarecum de cei mulţi, slăbise contactul cu mişcarea muncitorească, avusese o seamă de deziluzii, se văzuse înşelat, sabotat, neînţeles. De aici, simţămîntul acela al singurătăţii care 1-a îndemnat la sinucidere.
+
Privind acum în întregul lor omul şi opera, ne putem da seama cîtă bogăţie poate conferi literaturii viaţa din belşug trăită, ce izvor de inspiraţie şi documentare este „aventura", înţeleasă în sensul ei pozitiv, ca o încercare a vieţii, a propriei tale fiinţi, ca o întreprindere îndrăzneaţă întru cunoaştere şi prefacere în bine. Dar totodată ne dăm seama că viaţa singură, orî-cît de viu ar fi trăită, nu este deajuns pentru desăvîrşirea-de-sine şi nici pentru creaţia artistică. Pentru aceasta este nevoie — alături ,de viaţă — de cugetare, de o orientare intelectuală mai susţinută, de echilibrarea spontaneităţii şi temperamentului cu meditaţia, cu pătrunderea mai substanţială în adîncul realităţilor. Jack Lon-
don ar fi îmbogăţit şi mai mult literatura universală, dacă activismul său nestăvilit, energia-i năvalnică ar fi fost mai călăuzite de gîndire, sau ar fi avut o îndrumare ideologică mai consistentă şi mai adîncă. însăşi combativitatea sa, atît de remarcabilă şi curajoasă, ar fi cîştigat o limpezime, o consecvenţă, pe care numai în anumite faze şi momente le are.
De aceste contradicţii, confuzii, lipsuri — în fond limite — suferă o parte din lucrările sale literare şi trebuie să spunem, fără a-1 micşora prin aceasta, că acolo unde el redă suflul direct al vieţii, acţiunea concretă a oamenilor sau animalelor, el atinge măiestria, pe cînd acolo unde este nevoie de o elaborare mai complexă, de arta compoziţiei, luată în sensu-i pe care ni-1 relevă operele unui Tolstoi sau Stendhal, Shakespeare sau Balzac, Twain sau Ibsen, Gorki sau Cehov, el nu mai răspunde genului literar pe care îl cultivă. Romanele lui London sînt din această pricină mai puţin izbutite decît nuvelele sau povestirile. Dacă şi în acestea rămîne uneori la reportaj, la descrierea faptului nud, fără prelucrarea artistică şi adîncirea filozofică, în schimb el are o seamă de nuvele şi povestiri, în care este cu adevărat reprezentativ pentru arta literară a vremii sale, aducînd o înnoire certă, prin acţiunea intensă, prin mişcarea personajelor, prin dramatismul luptei dintre om şi natură, dintre diferitele forţe ale naturii şi ale civilizaţiei, dintre prejudecăţi şi convingerile social-revoluţionare.
Alai cu seamă nuvelele şi povestirile sale au plăcut şi au impus prin forţa, adevărul, dinamismul lor. In amintirile sale despre Lenin, N. N. Krupskaia spune: „cu două zile înaintea morţii sale (a lui Lenin, n.r.) i-am cetit spre seară povestirea lui Jack London — care şi acum e pe masă, în camera lui — „Dragostea de viaţă". Este o nuvelă foarte puternică. Printr-un pustiu de zăpadă, pe unde n-a călcat picior de om, îşi croieşte drum spre portul unui mare rîu un bolnav care moare de foame. Puterile îi slăbesc: el nu mai poate merge, dar se tîrăşte, iar alături de dînsul se tî-răşte un lup, care şi el moare de foame, între ei se dă o luptă ; omul învinge şi ajunge la ţintă, pe jumătate mort, pe jumă-
238
PETRU COMARNESCU
late nebun. Lui Ilici povestirea i-a plăcut foarte mult. A doua zi, m-a rugat să-i citesc mai departe alte povestiri ale lui London. Dar la Jack London lucrurile puternice alternează cu altele extrem de slabe". Este perfect adevărată această observaţie asupra inegalităţii scrierilor lui London, excepţional de expresiv şi puternic în povestiri în care se dezlănţuie forţele naturii şi instinctele, de pildă în Chemarea sălbătă-ciunii, Colţ-Alb şi în alte povestiri din Alaska şi Mările Sudului şi foarte interesant în romanele ideologice, scrise însă cu mai puţină măiestrie, tocmai din pricina conţinutului lor nu totdeauna limpede şi adîncit pînă la ultimele consecinţe. Faptul însă că el a adus în epica americană viaţa cea largă şi primejdioasă, dragostea de om, atitudinile revoluţionare, critica multor rele sociale — îl aşează în rîndul marilor scriitori progresişti. Stilul său este acela al unui temperament năvalnic, al unei firi spontane, care nu-şi ia răgaz să mediteze şi să adîncească psihologia — deci un stil mai
puţin căutat şi elaborat. Adesea scrie neglijent şi expeditiv ca un reporter. Şi totuşi, de cele mai multe ori, îţi place să-1 citeşti pentru că spune lucruri trăite, adevăruri făţişe şi aduce unele acţiuni şi comportări semnificative, unele idei răscolitoare. El are muzicalitatea naturală a frazei. Cuvintele se înşiruiesc armonios la el, avînd din suflul şi ritmul vieţii. Povestirea sună sugestiv şi nimic nu se împleticeşte, nu pare bolovănos, chiar dacă scriitorul nu şi-a cultivat stilul. O spontaneitate autentică îşi dezvăluie aici virtuţile, în ciuda celorlalte cusururi. Acest „vîntură-lume", cum zice poporul marilor călători şi vagabonzi, a vînturat într-adevăr lumea, căutînd cu nesaţ şi tărie viaţa şi adevărurile ei, spre a le împărtăşi cu gînd bun celorlalţi. Şi gîndurile i-au fost mereu bune, ca şi faptele şi scrierile. Jack London a adeverit încă odată spusa lui Pascal: într-un om mare, totul este mare, calităţile ca şi cusururile. Uriaşul cu inimă de revoljuţionar şi suflet de copil a dovedit-o din plin.
RECEh/ZlI
Însemnări despre poezia lui lermontov*)
De la virsta de optsprezece ani Lermon-iov scrie poezii în care dă dovadă de maturitate poetică. Aşa este ,.PÎnza de corabie", care poartă data anului 1832:
Pierdută-n largu-albastrei mări-
Luceşte-o pînză albă-n zare.
Ce caută-n străine ţări ?
Ce-o fi lăsat acasă oare?
S-apleacă-n vîntul ce vueşte Catargu-mpins de-al mării joc. Ea spre noroc nu năzueşte Şi nici nu fuge de noroc.
Albastre-s undele sub ea, Cu aur soarele-o-ncunună ; Dar ea numai furtună vrea, Parc-ar fi linişte-n furtună ! In această poezie neliniştea romantică este exprimată într-o formă concisă şi viguroasă. Lermontov de pe-acum şi-a găsit stilul şi tonul. Răzvrătirea împotriva unei vieţi mărunte, dragostea de libertate şi, mai înainte de orice, firea lui întreagă care oscilează între două atitudini contrastante, dorinţa de acţiune şi contemplarea poetică, îl fac pe Lermontov să caute mereu o formă nouă de viaţă, adîncă, cuprinzătoare, în care sentimentele înalte ale omului, dragostea, devotamentul, admiraţia, prietenia, mărinimia, să se poată dezvolta nestingherite.
Lermontov şi-a făcut singur portretul în Peciorin, personajul central din ,,Un erou al timpului nostru". Peciorin e un mare plictisii, un om care suferă de prea multă autoanaliză sufletească. Se cercetează me-
reu pe el însuşi şi îşi falsifică viaţa fiindcă nu se hotărăşte să trăiască limpede, sincer, deschis, nici nu poate să se hotărască fiindcă are o fire bănuitoare şi sucită. Plin de avînturi contradictorii, delaolaltă generos şl crud, face rău cînd ar vrea să facă bine, îşi greşeşte mai întotdeauna ţelul şi e mereu în conflict cu propriile lui intenţii, sau, mai exact, între ceea ce el vrea şi ceea ce face este întotdeauna o contradicţie.
In poeziile lui Lermontov această stare de spirit apare subliniată liric, poate şi exagerată în unele privinţe dar şi atenuată în altele. Trăsătura constantă a liricei lui este neliniştea, rezultat al peciorinismului, care este şi el o varietate a neadaptării romantice. Totuşi neliniştea lui Lermontov nu are decît într-o mică măsură caracterul metafizic pe care îl are neliniştea romanticilor germani, exprimată în Sehn-sucht, acel dor nelămurit dar puternic, fără un obiect anumit, dor de lumea de dincolo de zare, dor de tot ce e îndepărtat, puţin cunoscut şi deci misterios şi fantastic. Neliniştea de acest fel se rezolvă în contemplaţie poetică şi în speculaţie transcendentală, nu în revoltă amară şl în Indignare satirică, aşa cum se rezolvă neliniştea lui Lermontov care e înrudită cu neliniştea lui Byron. In poezia lui nu întîlnim renunţare sau resemnare. Dimpotrivă, poetul vrea să fie tare, neclintit în atitudinea lui de răzvrătire şi de invectivă. Se uită la un pumnal pe care „o mînă i l-a dăruit" şi spune:
* Lirica, M. Lermontov, Ed. Cartea Rusă, 1956.
In semn de dragoste tu mi-ai fost dat; Şi-i drept, cu tine nu mă simt stingher
240
RECENZII
Şi vreau să-mi fie sufletu-ncordat Şi tare ca şi tine, tovarăşe de fier.
Dezlănţuirea indignării lui faţă de societatea în care trăieşte se produce cu toată violenţa în poezia „Moartea poetului" scrisă în 1837, după ce Puşkin e ucis în duel:
Sclav al onoarei, suflet drept, Jignit de clevetiri mărunte, Poetul cu un glonte-n piept Muri plecîndu-şi mîndra frunte. Ocara lumii şi minciuna L-au supărat, nu l-au supus, Şi singur ca întotdeauna S-a răzvrătit... Şi-a fost răpus !...
Poezia ■ continuă în acest ton de indignare dureroasă şi culminează într-o acuzare adusă acelora care l-au împins cu ipocrizie şi falsă prietenie pe Puşkin într-o reţea de intrigi şi de calomnii din care nu mai putea ieşi decît primind să se bată în duel.
Odată cu latura indignării satirice iese tot mai mult la Iveală şi amărăciunea pe care i-o dă nepotrivirea dintre firea şi năzuinţele lui şi lumea în care trăieşte. Acest sentiment stă la temelia poeziei „îmi port prin noapte pasul", scrisă în ultimul an al vieţii:
îmi port prin noapte pasul meu Pe drumul cu pietriş lucind la stele. S-apleacă peste lume Dumnezeu Şi stau de vorbă stelele-ntre ele.
Solemn e cerul, minunat mereu ! Pămîntul doarme-n ceaţă azurie. De ce mi-i sufletul atît de greu ? Aştept ceva ? Păreri de rău să fie ? Păreri de rău ? De ce ? Tn van sînt toate ! Şi de la viaţă ce-aş mai aştepta ? Vreau numai linişte şi libertate, S-adorm adine, să dorm, să pot uita !
Un loc cu totul deosebit printre poeziile lui Lermontov îl. are poezia „Un vis". Poetul se vede pe el însuşi cum zace cu o rană grea în piept într-o văgăună a Cau-cazului şi în agonia lui visează că o femeie iubită şi care e departe în Rusia vede deodată moartea lui. E una din cele mai
tulburătoare poezii din literatura universală, pătrunzătoare ca o nocturnă de Chopin :
Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, în piept cu-o rană grea ; Şi sîngele, cu picături domoale, Din rana încă proaspătă curgea.
Jos pe nisip zăceam în nemişcare ; Stînci mari se-ngrămădeau în jurul meu Şi-nfierbîntîndu-le, cumplitul soare Mă dogorea ; dar eu dormeam somn greu.
Visam ; şi-n vis vedeam o sărbătoare Din ţara mea şi vii lumini lucind ; Femei frumoase-n păr cu cîte-o floare Vorbeau de mine, vesele, glumind.
Şi numai una singură, deoparte, In vorba celorlalte nu s-a prins ; Şi sufletu-i întunecat de moarte Era de-un trist şi straniu vis cuprins.
Vedea, la ceasu-amiezii, într-o vale Din Daghestan, un trup cu-o rană grea ; Şi sîngele, cu picături domoale, încet, încet, răcindu-se, curgea,
Ceea ce este curios din punct de vedere psihologic în această poezie este că în ea poetul îşi vede şi îşi descrie moartea; ta vreun an după ce-a scris-o, el avea să zacă tot aşa, cu-o rană în piept, într-o vale a Caucazului, lovit de moarte într-un duel, ca şi Puşkin. Lermontov iubea primejdia, ba chiar o căuta. Să-şi fi căutat el moartea ? In duelul în care a fost ucis el, a tras adversarul lui, a ţintit bine şi a lovii în plin. „Un vis" este în ori ce caz o mărturie că el se vedea murind de moarte nă-praznică şi că şi-a descris cu exactitate moartea.
Nu toate cele vreo patru sute de poezii care au rămas de la Lermontov sînt de aceeaşi valoare. In operele complete îşi au locul toate, chiar şi cele scrise la patrusprezece ani, cu stîngăcie. Cînd e vorba însă de o antologie atunci trebuie să se aleagă într-adevăr cele care dau un sunet plin şi adine. De acest principiu trebuie să se ţină seamă cu stricteţe mai ales atunci cind e vorba de o traducere. In volumul „Lirice" de Lermontov   care a apă-
RECENZII
241
rut nu de mult în romîneşte, selecţia a fost făcută pînă la un punct, bine. Puteau totuşi să lipsească cîteva bucăţi din adolescenţă cum ar fi de exemplu Jelaniile unui turc" „Caucazii", „Către N.T.I.". în aceste poezii sau în altele din aceeaşi epocă, poetul adolescent exprimă cu o firesc de slabă convingere, din cauza vîrstel prea fragede, dezamăgirea şl spleenul care erau pe vremea aceea teme poetice la modă, stîrnite de influenţa Iul Byron, Influenţă care s-a exercitat foarte puţin în Anglia şi excesiv de mult pe continent, în Franţa mal ales şl în Rusia.
Chiar şi unele poezii din epoca de mai tîrziu, între optsprezece şi douăzeci şi şapte de ani, vîrsta la care Lermontov moare, nu au vreo însemnătate decît doar pentru cineva care vrea să studieze în amănunt opera poetului. Aşa este, de exemplu, „Către M. A. Scerbatova", poezie ocazională, sau altele care sînt numai dedicaţii pe al-bumuri, excepţie făcînd doar către „A. O. Simonova", opt > versuri lapidare care pot fi socotite drept o capodoperă a acestui soi de poezie, minoră în esenţa ei.
In afară de acestea şi de 1 cîteva bucăţi, ele înşile traduceri de-ale lui Lermontov, şi care ar fi putut de asemenea să lipsească,
s-au ales pentru acest volum poeziile esenţiale. Desigur că deosebirea de sunet dintre ele se datoreşte deosebirii dintre traducători ; fiecare traducător a lucrat în felul \său şi cît a putut mai bine şi a dat deci traducerii sale nota sa personală, fenomen firesc cînd e vorba de o traducere de versuri la care traducătorul interpretează originalul. Dar ce dovedeşte asta ? Dovedeşte că un volum de traduceri dintr-un poet trebuie făcut de un singur traducător. Este bine înţeles loc pentru cît de multe traduceri din aceiaşi poet dar ele nu trebuie publicate în acelaşi volum fiindcă mai mulţi traducători nu pot păstra unitatea stilului autorului tradus. N-ar fi mai bine atunci să se dea mai puţine poezii dintr-un poet dar să se aleagă cele într-adevăr esenţiale şi să se încredinţeze traducerea lor unui singur traducător ? Ar ţi atunci o singură interpretare şi unitatea stilului ar fi păstrată. Şi asta e desigur mai însemnat decît o traducere cu ghiotura, încredinţată mai multor traducători deosebiţi între el şi deosebiţi într-o mai mare sau mai mică măsură şi de autorul tradus.
Al. Philippide
victor eft im iu: teatru
Piesa care l-a impus pe Victor Eftimiu ca autor dramatic în anul 1911 — „Inşlr'te mărgărite" — era tratarea liberă a unul motiv folcloric de întinsă circulaţie, mer-gtnd în direcţia „feeriei naţionale" a Iul Alecsandrl şi, mai puţin, a basmului versificat al lui Emlnescu. Poemul feeric are scene luate, cu o uşoară modificare, din proza populară, fără a da Impresia unei versificaţii gratuite, întrucît autorul e preocupat să înfăţişeze în „Inşir-te mărgărite" nu numai atmosfera „folclorică" ci şi fondul, substanţa simbolurilor. Desigur că nu toate elementele conflictului aparţin basmului şl povestirii populare şi că unele sînt plăsmuite ad-hoc dintr-un material quasi-folcloric; o cercetare minuţioasă poate arăta această filiaţie.
16 — V. Romînească nr. II
Lumea acestui basm dramatizat aparţine mitologiei noastre valahe: Murgită, Zorită, Voie bună, Apă dulce, Ion Voevod, Ţară bună etc. Acţiunea începe la curtea unul împărat bătrîn — Alb împărat — care veghează ca fetele să-şi aleagă soţi destoinici din mulţimea pretendenţilor. Aici, spre deosebire de creaţia populară, faptul este simplificat, concursul fiind mal mult un pretext decorativ. Feţi-Frumoşii şi vitejii din împărăţiile îndepărtate nu mal dau dovada forţei lor şi nu se mai încumentâ să-şi rişte viaţa, ci numai defilează cu solemnitate prin faţa fetelor. Fetele aleg după propriul arbitru, aruncîndu-le mărul legendar de aur. Milena şi Maranda se căsătoresc cu oameni care nu au nimic din atributele eroului, pe cînd fiica cea mică.
242
RECENZII
Sorina, reamintind într-un alt plan cazul Cordeliei, nu vrea să se mărite, din prea mare dragoste pentru părinţi, gîndindu-se ta o mamă căruntă pe care ar trebui s-o lase singură în pustietatea palatului. împăratul o alungă. Urmează o complicaţie a intrigii care păstrează mai puţin verosimilitatea literaturii folclorice.   Făt-Frumos   caută  pe  Ileana Co-
slnzeana furată de Smeu, în timp ce Sorina îndrăgindu-l vrea să-i devină soţie. El însă o refuză şi pleacă în căutarea soţiei. Sorina e nevoită să se mărite cu Buzdugan, unul din pretendenţii refuzaţi mai-nainte, dar îl părăseşte urmărind pe Făt-Frumos. E intercalată şl o întîlnire între personaje folclorice din lumea satului, cu Păcală, o fată şi un ţăran. Sorina e metamorfozată în Zîna Florilor spre a-l putea determina pe Făt-Frumos să renunţe la zbuciumul provocat de pierderea soţiei, dar nu reuşeşte să-l înduplece. Ea însă se consolează iubindu-l şl ajutîndu-l în luata cu smeul. Deşi eliberată, Ileana nu-l mai iubeşte pe Făt-Frumos şi acesta într-un acces de mînie vrea s-o om.oa.re. dar Sorina îi opreşte braţul cu încrederea că dragostea acesteia va reveni. Armonia clasică a basmului popular e ruptă de introducerea acestei intrigi care în cele din urmă va duce la soluţionarea conflictului folcloric. Personajele se definesc printr-o umanitate şi generozitate care ajung pînă la sublim. Sorina fereşte pe Ileana Cosînzeana de paloşul soţului dintr-un precept moral şi nicidecum dintr-un joc chibzuit care să ascundă decepţia. Făt-Frumos rămîne rece la chemarea Sorinei, el trebuind să-şi afle soţia, vrăjitoarea o ajută pe fata împăratului şi chiar smeul nu are decît poza semenului său din basmul popular — altminteri el trăieşte în aceeaşi sferă morală. De aceea ut mărirea smeului şi lupta lui cu Făt-Frumos este prezentată oarecum ca o şarjă a motivului popular. In conjunctura conflictului autorul ţine şi la reliefarea unei tipologii folclorice unde însă intervine în definiţie alături de păstrătorul tradiţiei, autorul modern. Făt-Frumos e delimitat în linia basmului oral cu precizarea uneori mai evidentă a trăsăturilor. Im-păratul-Alb nu lese din familia crailor încărunţiţi, preocupaţi să lase în tihnă tre-
burile împărăţiei, după moarte, dar şi rigizi şi cu lacune în dragostea lor paternă Buzdugan este omul dur. Insensibil fără un ţel superior, renunţînd fără remuşcări să mai caute soţia plecată pe urmele lui Făt-Frumos. Declamată, piesa capătă euforia atmosferei basmului şi versul are în unduirea sa ritmul interior al povestirii.
„Ringala" şi ultima piesă „Haiducii" intră aparent într-un alt sector de inspiraţie: istoria poporului. Cadrul folcloric într-un sens mai larg — tradiţie, cronică, literatură — e menţinut, schimbîndu-se numai intriga. Ringala, soţia lui Alecsandru cel Bun, este o doamnă Clara care vrea prin calitatea ei să uzurpe tronul Moldovei şi să aservească ţara leşiior. Domnul, în planul ficţiunii literare, nu are geniul conducătorului ca Vlaicu şi îndărătnicia şi încetineala în acţiune nu compun o strategie particulară ci ne apar mai degrabă ca defecţiuni caracterologice. Trebuie să intervină Coman, vlăstar domnesc pentru a înlătura pe Ringala de la curtea lui Alecsandru. Iniţiativa o are aşa dar altcineva decît însuşi domnul, încît rolul lui e subordonat acţiunii lui Coman şi a celorlalţi moldoveni patrioţi. Interesantă este intriga pe care dramaturgul o înserează în jurul luptei de la Magdemburg, cu care ocazie Ringala minte pe boieri că Vladislav va înapoia moldovenilor pămînturlle zăloglte dacă îl vor ajuta în lupta contra, teutonilor, înscenarea Ringalel este bine chibzuită: lupta va fi nimicitoare. Alecsandru află de crima Ringalel şi se consumă fără un rezultat pozitiv, căci Ringala va fi înlăturată prin hotărîrea şi insistenţa lui Coman. De-tailarea dialogului şi umflarea frazei, umplerea intrigii cu acţiuni secundare ce amină desnodămîntul îngreuiază mişcarea scenică.
In „Haiducii" din peisajul istoric se reţine aspectul luptei sociale, cu mişcări de rezistenţă în codri şi cu înspăimîntătoare mijloace de asuprire a poporului. Piesa este o evocare lirică a rezistenţei poporului ro-mîn în faţa jefuitorilor autohtoni şi streini. Construcţia piesei, se susţine şi aici tot pe elementul folcloric şi numai motivarea des-nodămîntului este istorică. Haiducul Sandu Lixandru, căpetenia cetei, a ieşit cu ortacii săi înaintea ispravnicului şi a altor oameni
RECENZII
243
ai stăpînirii, i-a prădat, pornind- apoi să facă dreptate tîrgoveţilor şi ţăranilor. Poporul îi susţine pe haiduci ferindu-i de potera domnească în ascunzişurile munţilor. Ţara este sărăcită de poftele nesăţioase ale boierilor şi domnilor gata de plecare oricînd cu şirul de care încărcate cu avere. Sandu este prins, dar oamenii îl ajută să scape şl să ajungă a pedepsi pe boieri.
„Prometeu" readuce o temă din lumea miturilor antichităţii (în fond aparţinînd tot folclorului), devenită simbol al eforturilor şi sacrificiului pentru ridicarea omului la o condiţie de viaţă demnă de el. Prometeu este, în interpretare contemporană, eroul care-şi dă viaţa pentru ca omenirea să se poată bucura de viaţă. Efortul e Imens. Focul monopolizat de zel în Ollmp trebuie redat omului. Infruntînd îndărătnicia zeilor, Prometeu fură, din dragoste pentru om, acest mare secret al puterii „absolute", primind după aceea osînda cu mîndrie. Pedepsirea lui nu mai poate amina amurgul zeilor din Olimp. După încercarea Iul Atlas de a se elibera de sub tutela Iul loe, pedepsită cu purtarea pămîntulul pe umerii săi, Prometeu reuşeşte să clatine domnia „eternă". Secretul nu mai poate fi retras şi suprema bucurie a marţianului este cînd. vede că focul nu s-a stins pe pămînt. Omenirea a. săltat acum pe o treaptă superioară spre înălţimea Olimpuhil. Supremaţia Iul Zeus nu mal poate fi apărată cu niciun fel de mijloace, căci dorinţa Individului de a se elibera va fi dobîndită cu prilejul oricăror jertfe.
Totuşi în piesă printr-o anume solemnitate se simte respiraţia clasică. Prevalează însă în compoziţie, semnificaţia simbolică a acţiunii în ciuda efectelor scăzute ale
scenei, şi lectura, credem, ar da o impresie superioară aceleia obţinută în faţa rampei.   Restul pieselor   intră în ciclul vieţii cotidiene.   „Dansul milioanelor", „Inspectorul broaştelor",   „Marele   duhovnic" şi „Omul care a văzut moartea" sînt, în moduri diferite, dovada  atitudinii protestatare  a  scriitorului.   Comedia distribuirii posturilor alături de repulsia faţă de întocmirea socială nedreaptă, şantajul presei, minciuna declarată ca raţiune a ^existenţei, fariseismul, sînt temele acestui sector ăl dramaturgiei Iul V. Eftlmiu. Alexandru Filimon din „Omul care a văzut moartea"   n-a fost in stare  să se afirme în viaţă prin niciun act care să depăşească banalul, dar într-o clipă de Curaj salvînd de la înec un tînăr, gest care îl m'ră şi pe el după aceea, crede că are motive să depăşească acum mediocritatea burgheză. In „Dansul milioanelor" Camil Valontdy, o secătură, trece ca protector al. muzelor pe pămînt. Vocaţia lui se confirmă numai în culisele piesei. Ca proprietar al' ziarului „Amurgul" se ocupă de mici aventuri bănoase, ca de pildă, înscenarea de scandaluri publice, care pentru a fi oprite trebuie achitată o sumă respectabilă de bani. Primeşte de la bancherul Schwartz o sumă Imensă pentru că într-un articol l-a ameninţat cu publicarea unor acte care l-ar compromite.   Cu   „Inşir-te   mărgărite" si „Prometeu", cu „Marele duhovnic" şi „Haiducii" la care se adaogă şi cdtele, avem azi reconstituit profilul animatorului şi autorului dramatic care în jumătatea de secol trecută s-a străduit să aducă în dramaturgia originală o sursă şi-o modalitate nouă de creaţie.
M. Bucur
HOWARD FAST: SILAS TIM Bl: RMA N
Silas Tiniberman, din cartea cu acelaşi nume a lui Howard Fast, este un erou care reprezintă evoluţia conştiinţei umane în condiţiile specifice de viaţă ale Americii.
Om mediocru la început „care se îndrepta fără vreun gînd deosebit către bă-trîneţe şi pensie", Silas Timber man, acest „american   obişnuit" care   trăieşte „vre-
muri neobişnuite" în „sfîntul ev al conformismului" încheie volumul trcnsformat cu lotul, linînd piept unei societăţi care ar fi vrut să-l facă să abdice de la. adevăr şi raţiune.
în centrul universitar Clemington, profesorul de literatură americană Silas Tiniberman refuză să participe la „apărarea civilă"  organizată de conducerea univer-
16<
244
RECENZII
sităţii şi semnează alături de soţia sa Myra şi alţi profesori, o listă prin care se cerea interzicerea armei atomice.
Conducerea universităţii nu suporta însă surprizele venite din partea oamenilor pe care-î voia iraţionali, supuşi unei forţe din afară, ca unei comande mecanice.
Pe Silas Timber man, şi odată cu dînsul pe Ike Amsterdam, Alec Brady, Hartman Spencer, Susan Alter, care au îndrăznit să nu se supună acestei comenzi mecanice, i-a învinuit de comunism, de trădare de patrie, de nerespectarea legilor şi le-a înscenat un proces, cu martori plătiţi. In urma procesului Silas Timberman este condamnat ta 3 ani închisoare. Şi toate aceastea fiindcă : ,,ai căutat mereu, adevărul. Ai rămas pe poziţia ta! Ai dovedit tărie de cuget. Ai iscălit o petiţie deoarece credeai că aşa trebuie să faci. Cînd Anthony C. Cabot ţi-a cerut să spui cine ţi-a înmînat petiţia n-ai acceptat să devii denunţător. Cînd ţi s-a cerut să nu predai la şcoală anumite lucruri, n-ai acceptat să te minţi pe tine şi pe alţii. Ai luat parte la o întrunire de protest... Acestea sînt crime în zilele noastre, Silas, adevărate crime 1"
Acesta este, schematic redat, subiectul romanului. Tema are o semnificaţie socială adîncă şi e în fond, mărturia destinului unui popor simplu şi cinstit, a cărui conştiinţă nu poate fi înfrînlă de persecuţii.
Oamenii trăiesc prin problemele lor sufleteşti, iar romanul este o carte de analiză. Evoluţia lui Silas Timberman este analizată în special.
La început, el vrea anumite lucruri, dar se teme de primejdii. Se mulţumeşte să trăiască „cum îi place", „să voteze numai odată pe an", „să depună zece de dolari pe săptămînă la bancă", şi în fond se mulţumeşte cu v\aţa-\ molcomă „unde-i călduţ şi bine şi unde fiecare zi e la fel cu ziua dinainte", Iar „ziua de mîine va fi ca cea de azi".
încrederea lui în această linişte personală dispare însă din moment ce îşi dă seama că libertatea democratică şi constituţională nu există în fapt, că orice încercare de apărare a raţiunii, a demnităţii şi a independenţei e privită ca o „încălcare
a legilor" şi că felul lui de a gîndi ,este fundamental opus felului de a gîndi al oficialităţii.
Silas este supus unor încercări dure ca-re-l fac să presimtă gravele urmări ale faptului că nu vrea să renunţe la cinste şi la raţiune. Otice manifestare a lui, chiar interesul pentru opera lui Mark Twain, despre care ţinea curs la facultate, este suspectată de comunism.
In carte există două categorii de oameni, diametral opuse. Sînt oamenii simpli, cinstiţi pe deoparte, şl funcţionarii vînduţi unor interese, departe de a fi cele mal înalte şl demne de un om.
La cei dintîi, energia şi curajul, izvorăsc tocmai din deşteptarea conştiinţei [or atinsă în ceea ce avea ea mal profund uman. Celorlalţi, cinismul le vine tocmai din setea de a depăşi nivelul normal de viaţă, minaţi de interese şi uri care otrăvesc mediul înconjurător.
Cazul lui Silas Timberman este caracteristic pentru marea majoritate a cetăţenilor cu un orizont restrîns, care iau viaţa aşa cum este, fără s-o complice, avînd o judecată limpede şi suficientă, care nu depăşeşte normalul, asupra cărora se exercită o forţă străină de interesele şi de mersul normal al lucrurilor. Pornind de la acest stadiu de conştiinţă, Silas Timberman ajunge totuşi să înţeleagă că lupta pentru tradiţiile literaturii americane şi lupta pentru dreptatea socială împotriva unei politici de agresiune şi distrugere, înseamnă, în fapt lupta pentru umanitate.
Şi el mai înţelege că atingerea marelui ţel al acestei lupte este posibilă doar prin mijloace cinstite, fără delaţiuni. Deaceea susţine in plin proces, adevăruri usturătoare :
„...şi cred că urăsc neştiinţa mai mult decît orice alt lucru pe lume, neştiinţa şi oamenii mîrşavi care se folosesc de ea, care se tem de raţiune şi fug de legică, care blestemă pe cărturari şi pe savanţi, care rîd de ei şi îi batjocoresc, care se tem de adevăr mai mult decît de dracu' şi care zbiară : comunism şi Uniunea Sovietică — şi care se socotesc din cale-afară de isteţi, cînd întreabă pe cineva dacă va lua armele împotriva Uniunii Sovietice. Dar,   vedeţi   dumneavoastră, eu vreau să
RECENZII
245
trăiesc, domnule senator Branningav, şi vreau să trăiască şi copiii mei. în curînd va trece vremea aceasta cînd oameni ca dumneavoastră pot urla pe limba barbariei şi trimite milioane de fiinţe la moarte".
El e un acuzat, dar nu e un învins. Din moment ce a înţeles, înainte de toate, că nu se poate minţi pe sine, că n-are dreptul să se dea înapoi de la afirmarea drepturilor omului în societate, Silas Timber-man devine un învingător, ajuns la stadiul de a înţelege „bucuria de a învăţa ce este viaţa".
Alături de Silas Timberman se află Myra, soţia Iul, o adevărată întruchipare luminoasă a feminităţii, creată pentru dragoste şi maternitate. Ea depăşeşte însă stadiu! de femee-umbră a bărbatului, devenind odată cu înţelegerea evenimentelor, un adevărat tovarăş de luptă, susţinînd moralul soţului ei chiar cînd are înainte perspectiva închisorii:
„Cînd îi puseră cătuşele, o lăsară pe Myra să vină la el şi să-1 sărute. Nu mai erau cuvinte pe care să şi le spună unul altuia acum; pentru ceea ce fusese, cuvintele se rostiseră. Pentru ceea ce avea să fie, încă nu se creaseră cuvinte ■— ci numai convingerea că oriunde se vor afla,
vor fi din ce în ce mai strîns uniţi unul alături de celălalt. în chipul acesta, pentru ei nu era un sfîrşit, ci un alt început".
Tocmai în sezisarea acestui „început" constă forţa cărţii lui Howard Fast.
Corpul didactic, reprezentat prin obscurantistul Lundfert, delatorul Bob Allen, preşedintele Cabot, cu minciunile, meschinăria şi prejudecăţile lui, a slujit pentru a scoate şi mai mult în evidenţă simplitatea senină a lui Silas Timberman. Alături de el, figuri luminoase sînt comunistul Ike Amsterdam, Alec Brady, Laurance Kaplin, avocatul Mack Allister, şi alţii.
Fiecare personaj trăieşte în cartea lui Howard Fast, dar punctul de plecare nu-l formează Indivizii ci faptele lor. Romanul tratează cu simplitate evenimentele şi în cadrul acestora sînt prezentate pe rînd, verosimil şl coherent, personajele.
Howard Fast se exprimă aşa ţel încît orice detaliu să fie esenţial şi cu neputinţă de înlăturat, siab primejdia prăbuşirii întregului.
Romanul e un document din viaţa poporului american, care alături de alte popoare, merge 'încrezător spre adevăr şi umanitate.
Cornelia Ştefănescu
OSCAR LEMNARII
CRONICA LIMBII LITERARE
— Tălmăcirea cărţilor de literatură —
Niciodată nU au apărut în limba ro-mînă atîtea traduceri cîte apar astăzi şi niciodată operele literare străine nu au fost tălmăcite cu atîta îngrijire ca acum.
Editurile au urmărit, cu toată stăruinţa această ţintă, atinsă astăzi în cea mai mare parte. Cei mai de seamă dintre scriitorii noştri şi-au dedicat ani de zile pentru a desăvîrşi traduceri de toată frumuseţea.
Tălmăcirile de odinioară au rămas — Cu extrem de rare excepţii — de pomină, iar lectorul de astăzi dacă le mai găseşte rătăcite prin rafturile vreunei biblioteci sau anticarii poate descoperi în filele lor stranii spectacole de panopticum : cuvintele zburdă în paginile tălmăcirilor de pe vremuri, ca bizarele lighioane care populează universul unui coşmar; propoziţiile, frazele, perioadele reprezintă dezordinea, haosul unei lumi, plăsmuită de un nebun.
O tălmăcire, făcută în urmă cu două-trei decenii, din Shakespeare, din Goethe, din Tolstoi sau din Balzac seamănă cu originalul mai puţin decît seamănă lătratul cîinelui Cu constelaţia cîinelui !...
Cu alt prilej voi înfăţişa lectorilor unele dintre acele grozăvii numite pe nedrept „perle" şi spun „pe nedrept" numai pentru că nu e nevoie de scafandri cutezători, care să le zrrfulgă din fundul oceanului, de vreme ce ele apar singure, aidoma cadavrelor umflate de apă şi zvîrlite pe ţărm de o putere irezistibilă.
Acum vreau să discut o problemă care poate fi formulată astfel : de ce o traducere bună implică stăpînirea perfectă a limbii în care este redată o carte străină? Mai mult: de ce se poate spune că pentru a se desăvîrşi o traducere, este nevoie de o mai prof'undă cunoaştere a mecanismului limbii decît cunoaşterea pe care-o implică o operă originală ?
Nu vreau să fiu înţeles greşit şi de aceea invoc o distincţie, fără a cărei înţelegere aceste rînduri pot părea caduce. O operă originală implică talent, dar de compoziţie, inspiraţie şi cine ştie cîte alte rare însuşiri. Dar ea nesprijinindu-se doar pe cunoaşterea limbii, plăteşte un bir care se împarte între toate aceste însuşiri, şi astfel, în jocul calificărilor de etalon, o operă literară originală poate să fie mai valoroasă decît o alta de care e depăşită sub raportul artei stilistice.
Anatole France, de pildă, este un mare artist al stilului, dar opera lui nu se ridică pînă la semnificaţia tulburătoare a operei unui Balzac, despre al cărui scris uneori foarte accidentat s-a vorbit atît.
Birul pe care-1 plăteşte un traducător nu se împarte însă deloc. Un traducător trebuie să cunoască limba, pînă în cele mai tainice încheieturi ale ei şi iată de ce ; o propoziţie tradusă urmăreşte pas cu pas gîndirea autorului tălmăcit. O frază, o perioadă tradusă trebuie să oglindească meandrele unei şerpuiri necunoscute, nefamiliare. Executăm mai uşor propriul nostru gînd decît pe acela al altuia, pentru
CRONICA LIMBII LITERARE
247
că între intenţie şi realizare alcătuirea noastră psiho-fizică durează un pod unitar, omogen. Cînd ne supunem vrerii altuia, nu facem decît să adaptăm mijloacele de care dispunem, unui scop ce nu ne aparţine.
Din acest punct de vedere — esenţial într-o asemenea discuţie — trebuie să judecăm dificultăţile legate de opera unui traducător. Singurul mijloc la care face apel cel ce tălmăceşte o carte, este mecanismul limbii, pentru că numai el e în stare să descompună dificultatea ce aparţine specificităţii stilului original. Atenţia încordată a unui astfel de ştiutor de limbă poate reda fluxul personal al scrisului unui autor.
Stăpînirea acestui mecanism este singura în stare să infirme ideea că o creaţie literară conţine secrete indecompozabile şi e singura în stare să rezolve — prin ceea ce s-ar putea numi o mişcare de translaţie — realcătuirea aşa zisului fenomen originar.
Un adevărat traducător este un scriitor de talent, dublat de un mare cunoscător al modul'ui în care funcţionează mecanismul limbii.
Nici talentul care prin natura lui este foarte personal nu poate înfrunta singur obstacolele pe care le ridică ceea ce este original în scris'ul unui autor tradus, şi nici iscusinţa unui mare grămătic nu e suficientă pentru a reînsufleţi, într-o traducere, textul original.
Numai îmbinarea acestor două însuşiri e în stare să realizeze o tălmăcire artistică.
Doamna Bovary de Flaubert —■ în romî-neşte de Demostene Botez.
Această traducere vădeşte un susţinu1 efort artistic, fără de care, de altfel, realizarea ei nu ar fi fost cu putinţă, pentru că, spre deosebire de mulţi alţi mari scriitori, Flaubert a fost un neîntrecut maestru al stilului, pe care 1-a lucrat ca un şlefuitor de pietre rare.
Povara care apasă pe umerii traducătorului unei asemenea capodopere este enormă, pentru că în acest caz el trebuie să mai aibe — dincolo de ştiinţa limbii
şi de talent — p'uterea de a pătrunde atmosfera densă şi complexă, între ale cărei imponderabile hotare se desfăşoară acţiunea propriu-zisă a romanului.
Demostene Botez trebuie să fi lucrat cu înverşunare, ca să fi izbutit în aşa măsură să redea incomparabila frumuseţe a cărţii lui Flaubert.
Limba traducătorului este limpede şi calmă, apropiind'u-se prin cele mai fireşti mijloace de expresie de aceea pe care-o foloseşte genialul autor al „Doamnei Bovary".
Tălmăcirea acestei cărţi este făcută fără stridenţe, sobru, „fără razne şi prisosuri", cum spune Mateiu Caragiale, cînd vrea să înfăţişeze vraja ce se desprinde din povestirile eroului său Pantazi.
Am admirat această frumoasă tălmăcire străbătută de la început pînă la sfîrşit de seninătatea unei geometrii severe.
Şi totuşi, grămăticul din mine, a surprins unele neînsemnate abateri de la ceea ce s-ar putea numi o perfectă corectitudine a limbii.
Iată unele dintre aceste abateri.
La începutul cărţii (pag. 18) traducătorul se exprimă aşa : „Dar fie că el nu prinsese mişcarea, fie că nu cutezase să facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea şi no'ul venit tot îşi mai ţinea şapca pe genunchi".
Dacă spunem pur şi simplu : „fie că el nu prinsese mişcarea, fie că nu cutezase să facă apel", ne angajăm să continuăm cu ceva care trebuie să se refere tot la el Pentru a continua cu ceva referitor la altcineva, trebuie să spunem : „fie din pricină că el nu prinsese mişcarea, fie din pricină că n'u cutezase să facă la fel, etc."
Dar traducătorul continuă cu o propoziţie care se referă la altcineva decît la subiectul propoziţiei anterioare.
Alta trebuie să fie topica frazei. Intîi, pronumele „el", din prima propoziţie, trebuie să cadă, ca fiind nu numai de prisos dar chiar dăunător.
Iată cum trebuie să fie construită fraza :
„Dar fie că nu prinsese mişcarea, fie că doar n'u cutezase să facă la fel, noul venit îşi mai ţinea încă şapca pe genunchi, cînd noi terminaserăm rugăciunea".
Sau :
248
OSCAR LEMNARII
„Dar fie din pricină că nu prinsese mişcarea, fie din pricină că doar nu cutezase să facă la fel noi terminaserăm rugăciunea, cînd noul venit îşi mai ţinea încă şapca pe genunchi."
Introducerea lui „doar" se vede bine, e necesară pentru că existenţa lui implică ideea că eroul despre care e vorba, ar fi făc'ut la fel dacă ar fi cutezat.
Mai este ceva : „nu prinsese mişcarea" mi se pare că nu are destulă sobrietate. Nu am în faţă textul original, dar nu cred ca el să conţină vorbirea unui argo atît de degradat.
La pagina 19 :
„Urmară apoi, tunînd, sunete răzleţe, ce se potoleau cu mare greutate, ca să înceapă uneori dintr-odată, în cîte-un rînd de bănci, unde mai răb'ufnea ici şi colo, cîte un rîs înfundat, ca o petardă prost stinsă".
întîi „uneori" cade în frază prea brutal penti'u că sensul lui e oarecum deosebit de acela pe care i-1 atribuie traducăiorul.
„Uneori" se referă la un cadru general de fapte.
Voi da un exemplu : „Barbarii care năvăliseră în această parte a continentului, se abăteau uneori şi prin meleagurile noastre". „Uneori" fixează un moment într-un cadru mare şi de oarecare permanenţă.
Nu pot însă să spun, în cadrul unei în-tîmplări, petrecută o singură dată, şi care durează ea însăşi foarte puţin, că „uneori" se mai întîmplă ceva.
Cred că mai bine ar fi fost : „Urmară apoi, tunînd, sunetele răzleţe ce se potoleau cu mare greutate pentru ca la răstimpuri, sau cînd şi cînd, să reînceapă" etc.
Mai este ceva : In aceeaşi frază se repetă de două ori : „cîte-un" şi apoi „ca o petardă prost stinsă". O haină este „prost" croită, o carte este „prost" scrisă, o treabă este „prost" făcută. Din exemplele date mai sus se vede că adverbul „prost" se referă la ceea ce s-a făcut rău cu intenţia de a se face bine.
Cele ale naturii, în care nu intervine mîna omul'ui, nu sînt nici „prost" nici „bine" făcute, decît dacă le-atribuim vreo forţă supranaturală condusă şi ea de-o anumită intenţie.
întreaga frază cred, ar fi trebuit să fi fost astfel alcătuită : „Urmară apoi, tunînd, sunete răzleţe, ce se potoleau cu mare greutate pentru ca, la răstimpuri, să reînceapă dintr-odată, în cîte-un rînd de bănci, unde mai răbufnea ici-colo (şi nu „ici şi colo") un rîs înfundat, ca o pe-tradă nu de tot stinsă.»
Tovarăşul Demostene Botez nu îmi va lua în nume de rău aceste observaţii, care ar fi fost prea mărunte ca să merile să fie luate în seamă dacă această traducere n-ar fi fost ea însăşi atît de bine realizată.
„Hoţii" de Schiller — traducere de N. Argintescu-Arnza.
N. Argintescu-Amza este un excelent traducător, atît de proză cît şi de versuri. Folosind un lexic foarte variat şi o topică ce urmăreşte meandrele frazelor şi perioadelor textului original, el izbuteşte să-1 redea cu o admirabilă artă a folosirii nuanţelor.
Opera dramatică a lui Schiller impune traducătorului — prin ceea ce este propria ei forţă de expresie — 'un efort artistic susţinut şi satisfacerea unor prea dificile condiţii mai ales în limba romînă, cu totul deosebită de limba germană, sub raportul mecanismului care domină alcătuirea propoziţiilor, a frazelor, a perioadelor.
Ii supun-lui N. Argintescu-Amza, ca unuia ce cultivă nuanţele şi o remarcabilă puritate a limbii unele nedumeriri pe care mi le-a provocat tălmăcirea*' sa în limba romînă a „Hoţilor" de Schiller.
In actul al II-Iea ,scena I-a, pag. 91 autorul tălmăcirii scrie : „Şi-acum toate căile ar fi libere, netezite, dacă n-ar sta în cale această halcă de carne ciolănoasă, nesuferită".
„Toate căile" şi „ar sta în cale" constituie în aceeaşi frază, de altfel şi foarte scurtă, o repetare supărătoare.
In aceeaşi pagină : „Se cuvine însă ca planurile mele să se plece s'ub jugul de fier al maşinăriei astea ? — Trebuie ca spiritul meu înaripat să fie înlănţuit de mersul de melc al materiei ?"
In prima parte autorul traducerii spune :
CRONICA LIMBII LITERARE
249
„se cuvine ca" iar în a doua parte, „trebuie ca".
„Se cuvine ca", fireşte însemnează „drept este ca", iar „trebuie" însemnează „este necesar".
Tovarăşul Argintescu-Amza ar fi p'utut scrie aşa : „Se cuvine însă" etc., iar a doua oară : „drept este oare", sau: „se cade oare".
La pagina 93 : „Am să-ţi vorbesc de anumite lucruri".
Se spune : „despre anumite lucruri".
La pagina 94 : „Ce poate face un guzgan împotriva unui leu ?"
Aceasta însemnează doar atît: „ce-i ră-mîne de făc'ut unui guzgan în luptă cu un leu ?" Cred că sensul este însă altul şi anume : „Ce rău poate să-i facă un guzgan unui leu ?"
La pagina 95: „...bătrînul e chinuit de remuşcări, din pricina acestui pas făcut în grabă". „Un pas făcut în grabă" nu are decît sensul concret. Figurat, cum au intenţionat şi autorul textului original şi acela al textului tradus, se spune : „Un pas făcut în pripă".
La pagina 96 : „Iată dar cum stau planurile tale de căsătorie cu rîvnita domnişoară".
Dacă tov. N. Argintescu-Amza ar fi pus o virgulă între „cu", şi „rîvnită", încă ar fi fost mai bine !...
Şi totuşi, în ciuda acestor scăpări, care ar merita, la o viitoare ediţie, un travaliu suplimentar. N. ArgintesCu Amza a izbutit să facă o foarte frumoasă traducere, de o nobilă ţinută, într-o limbă cursivă şi totuşi aleasă.
RE VISTA   RE VIS TElOR
GAZETA LITERARA (nr. 32,33)
Lon Roman trece in revistă cîteva din dogmele cele mai primejdioase care şi-au făcut simţită trista lor prezenţă în analiza operelor clasice. Din articol rezultă că scriitorii morţi s-au pretat cu uşurinţă concilierii cu puncte de vedere înguste, sumare. Autorilor acestor strimte puncte de vedere li se cuvin vorbe aspre. Şl a evita o atitudine severă faţă de ei înseamnă a-i frusta de un drept pe care şi l-au cîştigat pe merit. Printre frazele expuse zîmbetu-lui nostru e şi aceia cu privire la Neculce dlntr-o prefaţă semnată de Mitu Grosu şi a-pârută în 1950. Mitu Grosu după ce înşir ue moşiile cronicarului conchide că „lista aceasta e suficientă ca să arate pentru ce Neculce nu a văzut cu ochi buni destrămarea regimului feudal". Mierea articolului lui Ion Roman e culeasă de pe asemenea flori ale înţelepciunii. De altfel fraza citată se distinge prin faptul că îngăduie să se vadă profunzimea ştiinţifică a criteriuluiy^are nu lasă loc pentru inde-terminism sau îndoială şi in plus are meritul de a funcţiona automat şi fără greş. Profilul unui gînditor sau om de litere, se susţine implicit, poate fi stabilit cu uşurinţă după ce l-am cercetat veniturile. Este desigur mal curînd o judecată fiscală decît una marxistă, dar care ne prilejuieşte satisfacţia de a înţelege un aspect din mecanica gîndirii umane şi a legilor universului.
O schiţă cu totul remarcabilă iscăleşte Bajor Andor. Eroul schiţei e un bătăuş îngîmţat şi sîngeros, recalcitrant şi obtuz din vocaţie. Lipsurile lui Bognar, şeful unui important serviciu sînt înconjurate însă de
bunăvoinţa generală şi în loc să se ia ho-tărîri drastice se depune asiduitate pentru a fi convertit la sentimente mal bune. Bognar îşi jigneşte grav şi-şi maltratează crunt subalternii sau colegii, dar nimeni nu are curajul să-l sancţioneze şi, din laşitate, fiecare se exersează în apostolat: vor cu orice chip să-t aducă pe calea cea bună. Ei arată, astfel, virtute, într-o împrejurare în care ar trebui să dea dovadă de omenie. Urmăriţi de ideea de-a face din întreprinderea lor o radioasă cetate a dragostei şi a înţelegerii reciproce, in caie producţia să crească necontenit aceştia rostesc tot felul de vorbe care nu înseamnă nimic şl prin care transpare, în cele din urmă, perspectiva din care privesc huliganica atitudine a lui Bognar: „Victimele nu mai pot participa la procesul de producţie: or asta stînjeneşte bunul mers al planului"... „am stat de vorbă cu mulţi tovarăşi din posturi de răspundere şi. toţi par a fi împotriva procedeului". Schiţa satirică a lui Bajor Andor e scrisă, pe alocuri, cu acea ironie care loveşte cu adevărat în ceea ce trebuie extirpat din realitatea noastră. Autorul redă cu mare exactitate ticurile verbale, clişeele de gîndire care iau locul judecăţilor personale instaurîndu-şi tiranica dominaţie : „Prea bine ştim cu toţii că pe tovarăşul Bognar îl animă loialitatea, însufleţirea şi bunăvoinţa faţă de masele populare, dar ştim şi că, — odată şi pînă la un anumit punct, — şi-a bătut, în general, nevasta la singe. După bătaie, nevasta a căzut pe gînduri. Am să-l propun şefului de cadre să te ajute să-ţi înfrîngi întru totul şi să-ţi elimini, în general vor-
REVISTA REVISTELOR
251
bind, lipsurile. Apoi şi-a luat tălpăşiţa şi a dezbătut în faţa şefului de cadre slăbiciunile lui Bognar. Şeful cadrelor dădu din cap : --- Foarte bun tovarăş, tovarăşul Bognar, dar trebuie sprijinit. In fond, pentru atitudinea tovărăşească faţă de dumneata, tot eu sînt răspunzător, deoarece nu l-am lămurit deajuns asupra acestei probleme"...
După cum vedem, la „Ei aş", „Parol", „Cest-copil", „Nu pot pentru ca"... se adaogă alte formule verbale de mare circulaţie.
Un reportaj interesant este acela intitulat „Am pierdut carnetul de reporter" de N. Tănase. Surprinde faptul că autorul nu dă atenţie amănuntelor tehnice, ci eroilor săi, pe care ni-i descrie cu naturaleţe şi humor, în mod degajat, fără artificialităţi. Din cîteva fraze, N. Tănase ne familiarizează cu viaţa minerului Iosif Ilie Băloiu. Autorul se înţelege cu eroii săi din cîteva cuvinte, le cîştlgă îndată încrederea. Din cînd în cînd, — şi de ce n-am spune, spre farmecul cititorilor, — N. Tănase uită că e scriitor şi-l vedem rostind cu delectare si, mal ales, firesc, expresii ca: „Vax", „Aiurea", „Tţţ". Niciodată tonul său nu e mal personal şi mai autentic ca în asemenea momente. Dar să nu-l copleşim ■ nici
sub povara laudelor nici sub aceia a rezervelor, pentru că fiind tînăr, nu a avui vreme încă să exceleze nici în bine, nici în rău.
Mai de mult încă s-a pornit în paginile „Gazetei literare" o discuţie despre o problemă foarte Interesantă şi anume, a spiritului modern. Din discuţiile purtate pînă acum, a reieşit doar greutatea de a defini spiritul modern şi trebuie să cădem de acord că această dificultate e mare.
Ultimul articol datorat lui Nicolae Labiş readuce în discuţie ideea interesantă că arta modernă are de descoperit în sufletul uman trăsăturile noi, generate de împrejurările epocii noastre. Iar în clipa cînd va reuşi s-o facă, arta noastră se va diferenţia tot atît de substanţial de vechea literatură pe cît spiritul şi inima noastră se deosebesc de cele ale înaintaşilor. Noutatea nu poate să rezulte, în primul rînd din revoluţionarea mijloacelor artistice, cît din descoperirea în sufletul uman, a unor laturi noi, care asigură artei o viaţă mai lungă decît durata unul sezon literar. Aşa dar, mulţumită acestui nou articol este reanimată această veche idee.
E. B.
„STEAUA" nr. 6-7-8(1956
Ceea ce impresionează în primul rînd pe cititorul „Stelei" din ultima vreme este efortul susţinut, preocuparea intensă a colectivului redacţional, de a găsi revistei un profil propriu, viu şi interesant, de a promova în literatura noastră înflorirea unor personalităţi literare originale. Revista, tinzînd spre formarea unei ţinute artistice proprii aduce o notă apar le in varietatea stilurilor ce pot şi trebuie să se dezvolte în literatura noastră realist-socialistă. Prin orientarea sa generală ideolo-glco-artistică, „Steaua" contribuie clin ce în ce mai substanţial la înviorarea literaturii noastre noi. Se afirmă din ce în ce mai puternic în paginile ei dorinţa de a crea o literatură nouă, bazată pe principiul spiritului de partid, dorinţa de a oglindi cu competenţă artistică fenomenele noi ale
vieţii, de a sprijini dezvoltarea şi conturarea personalităţilor artistice a unor poeţi tineri ca Aurel Rău, Victor Felea, A. Gur-ghianu, ş.a.
Menţionăm, aşa dar, în primul rînd dorinţa de a crea revistei un profil propriu şi tendinţa justă de reînnoire, de găsirea unor modalităţi noi de expresie, mal moderne şi mai potrivite cu spiritul contemporan. Mi se pare totuşi că, din păcate, tendinţa aceasta lăudabilă nu şi-a găsit întotdeauna rezolvarea cea mai potrivită, ducînd cîteodată la unele clişee poetice, \a unele formule vagi de lirism ceţos. Subliniem acest lucru nu atît pentru a vorbi de unele slăbiciuni ale poeziei din „Steaua", cît pentru faptul că fenomenul e străin însuşi spiritului nou al revistei.
Totuşi, în general, poezia din „Steaua!
252
REVISTA REVISTELOR
are o orientare realistă, fiind în mare măsură o poezie de bună calitate. Maria Bonus, poeta care în ultima vreme a creat o poezie de simboluri grandioase, oglindind complexitatea problemelor omului contemporan, în poezia „Vacanţa" imaginează o plimbare cu Iubitul „peste zece mil de ani", în „Săgetător sau Capricorn". Versurile împletesc planul realităţilor prezente cu acel al închipuirii, nota serioasă cu humorul creind momente de reală desfătare sufletească. Reţinem de asemenea : „De ce te-ntorci, duioasă rîndunlcă ?" de Marcel Breslaşu, „Peisaj în apei" de A. E. Baconsky, „Notaţii" de Aurel Gurghia-nu. Merită menţionate unele poezii izbutite de V. Felea, ca „Timpul nostru", şi Leonlda Neamţu, „Meşterului Manole". Pe o altă modalitate artistică merge Mlhal Beniuc în „Focul Iul Florea", care respectă o formulă clasică, înrudită cu cea a lui St. O. Iosif în „Gruia lui Novac". Tiberiu Utan în „Despre, Pintea" urmează şi el aceeaşi cale folosind cu îndrăzneală inspiraţia folclorică.
Cred că din toate trei numerele lucrul care trebuie remarcat în mod cu totul deosebit este ciclul lui Aurel Rău „Dintr-o nouă călătorie în Munţii Neamţului". Ciclul, compus din circa 20 de poezii are o tematică actuală şi variată, versul e original, limba expresivă şi nuanţată, sentimentele autentice şt puternic reliefate. Se împletesc aci într-o admirabilă armonie artistică imaginile unei lumi de altădată: „Schituri în amurg", „Sfinţii Iul Tonltza", „Stejarii Iul Ştefan cel Mare" cu imaginea dinamică, grandioasă şi totuşi, simplă a constructorilor unei lumi noi: „Sosirea constructorilor", „întîia treaptă de la baraj", „Muncă de noapte la fundaţia uzinei electrice", „Inginerul de drumuri", etc. etc.
Ciclul acesta face dovada unei remarcabile maturităţi artistice care nu surprinde de loc pe cei ce cunosc talentul real al poetului clujan. Am întîlnlt versuri de o intensă înfiorare lirică, menite parcă să răscolească un trecut istoric glorios şl să afirme un prezent măreţ, să lumineze o filă din biografia constructorilor socialismului. Sînt versuri de o plasticitate şi de-o putere evocatoare cu adevărat memorabilă
ca de pildă „Sfinţii lui Tonitza". In amurgul serii sub tînguirea clopotelor, călugării vin la schitul Durau şi îngenunchiază în faţa sfinţilor pictaţi de Tonitza. Se roagă mecanic, sărind rîndurile, într-d plictiseală îngrozitoare:
Ca nişte umbre duse-n veşnicie,
Par schivnicii s-asculte calvarul monoton.
Moaştele sfîntului Pantelimon
Au adormit şi ele pe laviţă-n cutie.
Şi asta va dura. Şi parcă-i seară.
Iar vremea curge atît de inutil.
Subt bolţile înguste s-a stins ori ce profil
Şi rîndurile sare...
Dar afară, Afară munţii-nchişi, poiana verde Şi norii albi — contraste vii aprind ! De plictiseală, sfinţii lui Tonitza Din fumul zugrăvelii se desprind.
Cred că prlntr-o astfel de poezie modernă, „Steaua" îşi poate defini într-adevăr un profil propriu.
Proza din „Steaua" e semnată în aceste numere de Ion Marin Sadoveanu — .Puterea gîndului nou"; Petru Dumitrlu — „Copilării"; Ion Istratl — „Cum devine cazhl"; Aurel Mlhale — „Batalionul doi".
„Copilării" de Petru Dumitrlu vin să întregească cu aceeaşi forţă artistică imaginea puternică realistă a „Cronicii de familie". Cu scenariul literar „Batalionul doi" de Aurel Mlhale, în care se înfăţişează o fază a luptelor pentru eliberarea Ardealului de sub armatele fasciste, ne mai apropiem de zilele noastre, prin septembrie 1944.
Fragmentul de nuvelă „Zilele săptămînii" inspirat din viaţa satului de azi e destul de anemic realizat. Bucata „Cum devine cazul ?" de Ion Istratl, tot cu o tematică actuală, are o viziune simplistă, care exploatează într-un chip poporanisto-semănă-torist, pentru efecte artistice, naivitatea şi nepriceperea ţărănească, confuziile de la tribunal.
Sectorul de critică se remarcă prin varietatea şl bogăţia rubricilor şi a materialelor. Se pare că „Steaua" — aşa cum se prezintă în ultimele numere — este una dintre puţinele reviste din ţară care are
REVISTA REVISTELOR
253
permanent rubrici utile şi interesante. „Carnetul sovietic" prezintă vioi, atractiv, fără morga rigidă din alte reviste, mişcarea literară şi de idei din Uniunea Sovietică ; „Cronica ştiinţifică", „Aniversări", „Cronica literară", „Viaţa artistică", „Viata cărţilor" etc. sînt iarăşi redactate cu inteligenţă şi aduc material substanţial.
Cum s-a mai arătat şi altă dată, unul din succesele cele mai de seamă le-a obţinut „Steaua" prin rubrica „Viaţa Cărţilor", reuşind a rezolva o problemă arzătoare, nerezolvată, din păcate de alte reviste lunare, ca de pildă chiar prezenta, şi anume comentarea în fiecare număr a circa zece cărţi recent apărute, majoritatea din producţia literară originală.
Mulţimea cărţilor recente nu impietează cu nimic asupra calităţii recenziilor. E un exemplu demn de urmat.
Un merit al revistei „Steaua" îl constituie lărgirea considerabilă a cercului colaboratorilor, prezenţa în paginile ei a unor personalităţi culturale de primul ordin, ca
Tudor Arghezi, G. Călinescu, L. Blaga, T. Vianu etc. De asemenea este cu totul pozitivă şi promovarea tinerelor talente din toate domeniile: poezie, proză, critică literară. In fiecare număr apar semnături noi, promiţătoare. Trebuie remarcate şi notele variate şi vii publicate în revistă.
Prin luări de poziţii curajoase, chiar cînd nu sînt întotdeauna în asentimentul general, notele critice din „Steaua" fac o bună agitaţie în jurul problemelor literare.
O agitaţie mai puţin bună fac însă şicanele şi răfuielile personale care răbufnesc pe alocuri sub îndrăzneala anonimatului. „Criticul Y" şi „Poetul Y cel mare" sînt o mărturie în acest sens.
Printre revendicările pe care le avem faţă de sectorul criticii şi teoriei literare din „Steaua", se înscrie şi dorinţa ca revista să realizeze o discuţie mai puţin fragmentată a fenomenului literar actual, schiţînd şi unele încercări de sinteză.
D. B.
MISCELLANEA
SPIRIT MODERN SI PROLETCULTISM
Intllnim In perioada actuală — cînd măsurile luate pentru lichidarea urmărilor cultului personalităţii din viaţa socială şl literară fac ca dogmatismul sa fie blamat pe toate drumurile — o situaţie din cele mai curioase. Nu este articol care să nu pună la stîlpul infamiei şi să nu compliment eze cu cele mai aprige înjurături dogmatismul, dar în acelaşi timp în cele mal gălăgioase dintre ele găsim predicate cu o candoare înduioşătoare, teorii ul-tradogmatice sau chiar păreri izgonite de multă vreme din presa noastră. Aceste gînduri ne-au venit citind două articole semnate de H. Zalis : „Spiritul modern — o realitate -estetică" din „Gazeta literară" şi „Debut promiţător" din „Steagul Roşu". Se ştie că \r, „Gazeta literară" H. Zalis a fost primul care răspunzind lut D. Carabă' a luat cu înfocare apărarea spiritului modern. Articolul Impresionează prin tonul sentenţios şl de o gravitate solemnă. Teoriile oponente sînt categorisite cu mult calm drept „obstrucţii şi încăpăţînări obtuze". Dar urmăriţi unele dintre tezele pe care le susţine H. Zalis. Pornind să definească pe anumite laturi spiritul modern, criticul formulează o serie de întrebări retorice: dacă ar putea cineva să dea imaginea societăţii noastre folosind „maniera, optica (?! n.n.), mijloacele lui Nicolaie Filimon din „Ciocoii vechi şi noi", iar mai apoi dacă s-ar putea hazarda cineva să descrie un oraş din patria noastră în maniera în care sînt înfăţişate tlrgurile de odinioară de către Cezar Petrescu şl M. Sadoveanu. Dar oare cărţile lui Cezar Petrescu şi M. Sadoveanu în-
chinate oraşului provincial nu se înscriau prin' caracteristicile lor artistice — de pildă atmosfera psihologică apăsătoare — literaturii moderne ? Pentru H. Zalis o serie de trăsături ca mobilitatea dramatică sau caracterologică, etc., n-au apărut decît după Revoluţia din Octombrie. Căci iată ce citim: „Refuzînd să recunoască în mobilitatea etică, dramatică,^ caracterologică, elemente artistice, specifice ce răspund relaţiilor sociale şi etice contemporane restructurate de revoluţia socialistă (s.n.), D. Carabăţ respinge una din cuceririle estetice ale artei contemporane, Impusă de realitatea contemporană. In continuare, criticul dă drept exemplu cărţile Iul Ehrenburg şi romanul lui V. Kataev „Timp înainte" după care trage concluzia : „Iată dar, că mobilitatea epică nu e inerentă oricărui obiect oglindit cum conchide tov. Carabăţ, (ceea ce e just, n.n.) şi că, dimpotrivă, este dictată de dramatismul şi efervescenţa prefacerilor revoluţionare". (Am văzut că II. Zalis înţelege prin prefaceri revoluţionare revoluţia socialistă). Nu credem că e nevoie să dăm exemple de opere „cu mobilitate epică", scrise chiar înainte de Revoluţia socialistă. Pe la sfîrşltul articolului H. Zalis ne mal serveşte încă o lumină a gîndirii sale.
„E îndo'elnic că ancorarea într-un realism atemporal şi stagnat la nivelul cuceririlor artei clasice (subl. n.) ne-ar fi dat „Moromeţll" şi că suprimarea evoluţiei mijloacelor de expresie l-ar mai fi diferenţiat pe Marin Preda de Liviu Rebrea-nul şi Pavel Dan, sau pe Lucia Demetrius cu replica, ei ironică, suavă şi aspră, candidă şi subtilă,   mereu concisă,
MISCELLANEA
255
întotdeauna tulburătoare, să zicem — de teatrul sumar al tinereţii lui Alecsandri". Se pare că după Zalis simplul fapt că te afli in epoca noastră te şi situează deasupra nivelului „cuceririlor artei clasice". De aceea este şi firesc ca replica Luciei Demetrius să fie „suavă şi aspră, candidă şi subtilă". Potrivit acestei concepţii ar trebui ca şi H. Zalis în mod automat, să se afle deasupra cuceririlor criticii clasice. Dar iată ce scrie criticul in „Steagul Roşu" : „Romanul Iul Cornelia Leu, este mai de grabă, cu tot caracterul său de rechizitoriu al vechii orînduiri, o replică de comedie (Cum vine asta ? O comedie nu poate să albe caracterul, de rechizitoriu al vechii orînduiri ? n.n.), prin
care se dezvăluie ironic, cu sarcasm, esenţa derizorie, meschină a „hlgh-life"-ului" provincial. In aceasta constă şi originalitatea sa, (adică în prezentarea esenţei derizorii, meschină o „high-life"-ului provincial n. n.) care dacă nu este de ordin tematic, se impune cert prin tipologie". Deci originalitatea romanului stă în înfăţişarea „high-life"-ului provincial dar această originalitate nu este de ordin tematic. Straşnică logică!
Evident că se cuvine ca atunci cînd militezi gălăgios pentru spiritul modern să fi eft de cît modern, dacă nu şi în teze cel puţin în logica formulărilor.
C. Vălimăreanu
FANATICII ARTEI
Adesea manuscrisele care ne sosesc la redacţie sînt însoţite de lungi şi dramatice scrisori: „N-am tată, sînt singur, literatura e viaţa mea. Vă rog să citiţi cu atenţie modesta mea lucrare şl dacă se poate s-o publicaţi" — ne scrie un perpetuu debutant. „Sînt conştient de lipsurile mele. Ştiu că romanul pe care vi-l
trimit are multe neajunsuri şi greşeli. Dacă vreţi însă să mă ajutaţi, eliminaţi dvs. lot ceea ce vi se pare rău din punctul de vedere al limbii şi stilului, formei şi fondului" sună o altă scrisoare. Un om în vîrstă, cap de familie care-şi petrece orele libere braconînd pe domeniile clasicilor noştri şi-a întovărăşit personal romanul pînă la redacţie unde ne-a mărturisit grav şi sumbru că oridecîteori i se respinge un manuscris încearcă aceiaşi durere ca şi cum i-ar muri un copil. Şi ne-a privit drept în ochi. Toate acestea sînt nimic faţă de scrierea pe care am primit-o deunăzi din partea unui fanatic al artei literare.
„Ceea ce vă pot spune este că sînt foarte îndurerat cînd văd că greşelile se repetă. Mă mustră cugetul, clipele, orele, zilele revin sbuciumate şi vălul întunecat al tristelei le acoperă. Dar nu este vina
mea. Inima-mi tînără simt că-mi şopteşte prin bătăile-l înteţite: „Dacă ar fi vina ta, fiinţă sbuciumată, te-aşi răpune, te-aşi preface în ţarină şi te-aşi acoperi cu linţoliul veşnicei uitări. Muncesc din zori şi pînă-n noapte cot la cot cu iubiţii mei ţărani şi munca mi se pare o cinste, un privilegiu şi nu m-aşi fi plîns niciodată că-i prea muli dacă nu Intervenea un singur lucru : titanica dragoste faţă de aria literară. Duc o viaţă închisă, strimtă pentru o inimă largă (de la casă pînă la clmp şi invers). Seara, cînd vin de la muncă, cu toate că-s obosit, sacrific cîteva ore literaturii din puţinele pe care le am. Iau creionul şi coaiele. Cîte odată şi mai bine zis în majoritatea cazurilor, măicuţa îmi spune :
— Culcate,*) Nelule, căci mîine te scoli de mult şi apoi nu mai ai nici coaie. Astăseară n-ai pe ce scrie. Nu te întrista. Eşti obosit, viaţa ta este un veşnic chin. De ce toate astea ? Mai bine nu mai învăţat carte. Tu nu poţi ajunge un om mare".
*) Pentru a respecta pe autorul scrisorii, i-am respectat stilul — ca şi erorile gramaticale.
256
miscellanea
— „Nu pot măicuţă, să mă culc. Liniştea îmi este tulburată'— ii răspund.-Şi ce n-aşijda să am cît mai multe coaie, creioane şl mai ales cărţi, cărţi şi iar cărţi! Aşi da şi haina după mine. „Inima, mă doare iar eu îi .promit, îi ,pjo.-
• mit tot mereu cărţi, reviste,: viaţă cores* punzătoare, posibilităţi corespunzătoare cerinţelor artei filter are şi din cînd "w cînd
. şi vizionarea cîte unui film, teatru sau ' alte spectacole sau cîte o plimbare' prln-tr-o alele feerică sub vraja lunei aurii şi" multe şlf multe altele şi mai ales succes în idealul neabătut propus".
Aţi înţeles, după aceste rînduri, că .autorul lor este un suflet profund tulburat, o inimă ■chinuită',, care are .iluzia, de atî-". tea ori funestă,, că este un scriitor.-,Am, căutat pînă de curînd să-l convingem ^cît' este. de păgubitoare ambiţia literară perctru ■'
^cei lipsit de vocaţie, ne-am reafirmat în repetate rînduri părerea că şi-af folosi de o mie de ori. mai bine forţele altfel decît. făcînd" literatură. Sacrificiile autorului scrisorii ca să tfie publicat' trebuiesc- neapărat interzise. Mai întîi pentru că sînt inutile, şi apoi pentru că demoralizează
*pe cei pentru care sînt făcute. Şi-a pierdut desigur prieteni, a descurajat .probabil amoruri, a amărît inima unei mame nevinovate;,; şi toate astea din pricina, unei patimi cu mult mai sălbatice decît. toate celelalte. E timpul, că printr-un., efort de. voinţă, să' triumfe asupra ei Dar nu, el speră •— şi aici nu se deosebeşte- nici,de unii autori care publică — s"speră cu o nobilă ardoare că într-o- ..zi", prin înceată dar irezistibila acţiune a forţelor naturii va ieşi din el un scriitor. Atît i-a mai rămas. Să-i smulgem şl această iluzie ? Da: Ca' să facem loc unei' alte iluzii. Cea
, nouă îl- va conduce fără îndoială mult mai.'-departe.   Va trăi . atunci*, clipe cu
adevărat fericite. De ce să avem pentru el compasiune cînd putem .avea mândrie ? Cine ştie ce destin glorios îis pregăteşte de mult timp viaţa în alt domeniu /
Existenţa autorului scrisorii s-a confundat pînă acum- cu un încrîncenat apetit al tiparului. Dorinţa de a fi publicat i-a luminat sufletul- Şi oricîte' decepţii a sufe--rit nu poate uita dulceaţa vinovată-, a" ^acelor clipe cînd îşi visa tipărite manus-■ crisele.- Ce-i va mai rămîne acum, decît amintirea lor ? Adio visuri, adio voluptăţi. In mijlocul atîtor înfrîngeri, an*singur lucru a fost cu adevărat frumos: dorinţa de a se distinge, do/lnţa de a publica. Ea a fost' piatra unghiulară a acestei vieţi
, consacrată •artei. Dincolo de . această piatră — puştiul, Cu atît mal merituos luăru dacă pe această piatră şi-fără nimic altceva a stabilit atît de solid virtutea augustă şi-teribilă a perseverenţei, a dîrze-
■ niei, a eroismului. - -
Să nii mai scrie niciodată ? Ce îngrozitor coşmar 1 ■ „A "fi scriitor, şi a înceta de a fi scriitor, brusc într-o zi..'", aoeastă idee îl înspăimîntă. „Eu, pare a spune el, îmi iubesc literatura, chiar' aşa cum. • este, mediocră, ^ neconşistentă; coruptă de lipsa mea de talent. Simţind că ar trebui să renunţ la ea, mă cutremur." - Cîtă dragoste pentru literatură! Vă îndoiţi după asemenea ^cuvinte că- are chemare,?- Mai mult" chiar, o chemare de martir: Dar secolului nostru nu-i trebuiesc martiri"Â avut- destui. Cine va socoti nota de faţă severă', să
""''se gîndească la aceasta. De* fapt .ar tre-but să neuplecâm pînă la pămînt în,, faţa. .autorului sscrisorii, . tragică victimă, el care prin aspiraţia şl neputinţa,sa Ostein acelaşi timp orgpliul-şi mizeria; splendoarea şl nimicnicia literaturii.
•*»      ~ '" •
•; ' "        .      b. e.