CUPRINSUL Pag. TUDOR ARGHEZI : Volumul şi crîmpeiul........... 5 MIHAI BENIUC : Aripi; Plopul.......,..... 7 VICTOR EFTIMIU: Paşa din Rusciuk; Tomiţă......... 9 MARCEL BRESLAŞU: Anteu; Prietini........... 11 RADU BOUREANU : Unelte de pace............ 13 ★ LAURENŢIU FULGA : Eroica (fragmente de roman)........ 16 ★ PETRE SOLOMON : Mică suită mitologică......... 95 CRISTIAN SIRBU : Duioşie; Metalurgiştii; Sînt ca o stradă ..... 100 TIBERIU UTAN : Dormi, copac ostenit........... 103 NICOLAE TAUTU: George Enescu (fragment)......... 105 ION BĂNUŢA: Mesaj................ 106 ★ PETRU VINTILA: Inelul (schiţă)............ 108 ★ VASKO POPA : Departe în noi (în romlneste de Gellu Naum)..... 126 CRONICA LITERARA Ov. S. CROHMALNICEANU : G. Bacovia : Poezii........ 130 TEORIE ŞI CRITICA TUDOR VIANU: Mihai Ralea......,....... 144 DAN COSTA : O nouă faţă a satirei argheziene : „1907" ....... I53 AL. OPREA: Tot despre adevărul vieţii........... 164 GEO ŞERBAN : „Pasărea furtunii" — cronică contemporană...... 174 AL. PIRU : Arta lui Creangă.............. 181 HORIA BRATU : Memento „Contemporanul" .......... 189 B. ELVIN : Lauda criticii............... 194 RADU LUPAN: Shaw, critic de artă............ 199 RECENZII D. MICU : Ion Pas : „Lanţuri".............. 213 N. CIOBANU : Traian Coşovei : „Uriaşul preludiu"........ 219 I. D. BĂLAN : însemnări pe marginea poemului „Cerbul Roşu" de Vlaicu Bîrna 221 G. MĂRGĂRIT: Noua ediţie a operei lui Calistrat Hogaş...... 225 f CRONICA IDEILOR ) C. I. GULIAN : Umanismul socialist şi problema personalităţii..... i 229 ★ OSCAR LEMNARU: Cronica limbii literare..........238 CRONICA ŞTIINŢIFICĂ Dr. C. LIMARU: Tendinţe în "-ştiinţele medicale.........241 MISCELLANEA: O gafă de istorie literară (Mihnea Radovan); Al. Sahia şi scriitorii vremii sale (Teodor Vîrgolicl)..........250 NOTE BIBLIOGRAFICE................255 \ VOLUMUL $1 CRIMPEIUL O carte proastă dar legată-n piele, Cu aur pe cotoare şi cu stele, Luxoasă, lustruită şi bogată, Stă-n raft ca o cucoană bozumflată La teatru — care se preface Că piesa lăudată îi displace. E singurâ-ntr-o lojă şi-i e cald. Poartă-n urechi cerceii de smarald, Brăţări pe braţe, şi, la gît, Mărgăritare — şi i s-a urît. O plictisesc ansamblul şi detaliul Şi-şi face vînt ta piept cu evantaiul. E decoltată pînă-n toate celea Şi, ca şi cartea groasă, şi-arată toată pielea. Din raftul de alături, subţirea cărţulie Se-ntreabă cu sfială din palida-i hârtie, Dacă-nţelesul cărţii şi scrisul se măsoară Cu luxul şi grosimea-n cotor de din afară. Ea-i descusută, foile îi ies, De-abia se descifrează de jerpelite ce-s. Se vede cît de colo c-a fost şi-i o ispită Prin cîte mîini trecuse, citită, răscitită, Pe cînd vecinul mîndru, de drept aristocrat, Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful ne-ncălţat. Broşura se zmereşte şi întreabă: — „Cucoană, eşti o carte a unui om de treabă, „Dar cum se face, voi „Să ştiu de ce atîtea foi, TUDOR ARGHEZI „Atîtea pagini, poate că o mie ? „Dece cîtămai teancul de hîrtie ? „Mi-ar fi, mărturisesc, ruşine „Să am otita hoit pe mine. „Te-ai revărsat şi curgi ca un potop. „Cerneala dumitale nu are fund şi dop ? „Condeiul cînd e ager şi nu minte, „Un gind îl spune-n cîteva cuvinte. „Ţi-e mătură condeiul şi mîna cit copita, „De te lăţeşti atîta şi cu nemiluita ? „Probabil autorul se bucură, nu glumă, „Că a frecat fărîma să dea atîta spumă „Şi că şi-a scris-o, cartea, cu săpun. „Nu-i vorbă, pămătuful pare bun „Şi pe bărbie-alunecă mai bine. „In scris, nefericirea-i clăbucul că nu ţine". ARIPI S -a reîntors din zborul unei nunţi Cu prelungi aripi ca o mireasă, Undeva-ntr-o pajişte prin munţi, Pe o buturugă noduroasă. Nu ştiam ce fel o fi de goangă, Neagră, strînsă la mijloc şi mică, Şi-mi ziceam, rotind în mîini o creangă S-ar putea să fie o furnică. Şi deodată harnica insectă Răsucindu-şi trupul legănat C-o mişcare-a labelor perfectă Aripile şi le-a retezat. Şi porni ta treabă sîrguind, Să-şi găsească loc în buturugă — O priveam cu dragoste şi jind, Sprintenă era ca o zvîrlugă. Au rămas aripile alături, Două vîste, însă fără barcă. Şi venişi tu vînt, ca să le mături, Mai puteau să folosească parcă ? Numai omul, animal fălos Mai păstrează aripi de prisos. PLOPUL Plopul meu înalt şi drept Cată zilnic după mine : „Pleci la treabă ? Eu te-aştept." Plopul de cuvînt se ţine. MIHAI BENIUC Totdeauna-l regăsesc Pe la-amiazâ şi spre sară. Frunzele lui prevestesc Stelele ce-o să răsară. Nu mă-ntreabă unde-am fost, Poate-i par trudit de moarte; Ştie drumul meu de-a rost, M-a văzut el de departe. Poate-şi zice-n sinea sa Cînd îmi vede părul caer: Oare mult mai porţi aşa Rădăcinile prin aer ? VICTOR EFTIMW PAŞA DIN RUSCIUK Cu labele umflate de podagră, Paşa De la Rusciuk se uită cum îşi mină Gălbuia turmă, Dunărea 'bătrînă... De n-ar fi boala asta, buclucaşa! El va muri... (O zi? O sâptămînă?) Vor desfăta pe alţii, pătimaşa Murii, tătarca Giulazar, Nataşa... Vor creşte pentru alţii mieii graşi, la stină. Când înfloresc lalelele şi teiul Şi robii lui vor zbengui în apă, Turban de piatră o să poarte beiul. Aşa?! Să vină repede casapul! l-arată un ţigan frumos, ce sapă Şi porunceşte să-i reteze capul. ' TOM IŢA Cu pielea mătăsoasă cum e pluşul, Cu clopoţel la gît şi funduliţă, Zburdînd, sunînd, mă-ntîmpină Tomiţă Tovarăşul de codru, măgăruşul. De cum mă vede, rage şi sughiţă Nerăbdător să înfruntăm urcuşul. Cu grijă ocoleşte lunecuşul, Purtîhdu-mă uşor, ca pe-o domniţă. VICTOR EFTIMIU Tu, încăpăţînat? Ce glumă proastă! Tu ştii mai bine marginea de coastă Prăpastia, potecile de munte. De nu eşti Ducipal, să-ţi meargă zvonul, Nici eu nu-s Alexandru Makedonul. Hai, vino 'ncoa, să te sărut pe frunte I 25 aprilie 1954 MARCEL BRESLAŞU A N T E U*) (DESPRE LIMITELE REALULUI) A scultâ-mă poete, prietin al meu: Frumos este mitul cu mult renumitul Anteu! Acest fiu al gliei (în graiul elin şi-al mitologiei „p ămîn t" e-un cuvînt de gen femenin) a rămas de pomină, tip şi prototip al celui ce domină viaţa-n fel şi chip! Trăia într-o peşteră din Antica Lybie şi mîna lui meşteră îţi frîngea o tibie sau un peroneu —■ cit ai spune-Anteu. Se-nălţa cu anii maldărul de cranii al celor învinşi — zei sau simplii inşi — dar zisul voinic nu păţea nimic. Taina sta-ntr-aceea că maică-sa Geea îşi hrănea feciorul cînd îi atingea *) Din „Dialectica poeziei". MARCEL BRESLAŞU sinul cu piciorul fără de pingea. Silindu-l să-şi tragă Seva din adine, alăpta cu vlagă uriaşul ţine. * Cică nu i-a venit nimeni de hac atifa timp cît nu s-a găsit un alt haidamac vestit în Olimp... care l-a răpus numai cînd l-a pus jos — luîndu-l pe sus! L-a cuprins de şolduri, l-a săltat, l-a smuls tandrelor imbolduri, tainicului puls. Morala e înălţătoare... „Pămîntul mereu să-l simţi sub picioare şi nu-i ins nici zeu ca să te doboare". Aşa zic şi eu l Dar oare ? Numai şchiopătînd prin globul făgaşelor, numai măsurînd caldarîmul oraşelor, numai tropăind prin colbul potecilor vînturate din vecii vecilor, numai încereînd cu degetul mlaştina îţi regăseşti obîrşia, matca şi baştină ? Nu ! Maică-ta Ţărîna te-aşteaptă şi este » şi colo sus pe brîna neumblatelor creste! PRIETINI O , cum te plîng — spunea cîndva zefirul unui boboc ce-abia se-nvolbura — că frumuseţea ta nu va dura... Făţarnice! — răspunse trandafirul, privindu-şi cu tristeţe musafirul — De-ai fi statornic, nu m-aş scutura. UNELTE DE PACE Stătea pe laviţa-nflorată, veche, Cu lemnul ciuruit de carii. Obrazul Părea la fel, mincat de carii Unui vărsat de vînt, de cînd zăcuse, Copil, pe-aceeaşi laviţa-nflorată, Dar se vădeau greu urmele, că praful Alitor drumuri aşternut în straturi Ca dresuri în pojghiţă cenuşie Acoperea ciupită piele, părul Mustăţii şi sprîncenele şl şanţul Adînc care brăzdează de o parte Şi de cealaltă gura prăbuşită Cu colţurile-n jos. Mantaua arsă De soare, pîrjolită de explozii N-o tepădase încă de pe umeri; Bocancii albi de glod căscau la boturi Şi se zărea sub unghia cea mare O seceră în neagră arcuire, Şi degetul învineţit, ce putred Părea, mişcînd arar ca o ciudată Vieţuitoare care-a fost strivită Şi mai svîcneşte dureros în moarte. Lingă bocanci, pe lutul lipiturii Crăpat sub mers de cuiele din talpă, Ca un cimpoi murdar, golit de aer, O raniţă şi Ungă ea gamela Cu aluminiul înegrit de pete... Tăcut, priveşte fără ţel — şi capul încovoiat, ca frînt din junghetură E aplecat greoi, peste aceste Unelte ale drumului spre moarte; Privirea-i e lipită de metalul întunecat în bătălii, de sînge ; într-un atac, o mînă proiectată De-o pîlnie de brand, o zugrăvise RADU BOUREANU Cu sînge anonim ce sigilează Şi-acuma pînza raniţei. In urmă, Cină. se sfîrşea războiul, într-o luptă, Stropi cu sînge iar, cu-al tui, gamela Cînd ii străpunse umărul un glonte... El a spălat de fiecare dată Prinosul vieţii, înghiţind fiertura Şi urmele ce te lăsase moartea Punînd sigiliul tragic. Astăzi încă Ti simte parcă sarea tui ciudată, Gustul de fier şi sare şi sălcia Senzaţie că are-n gură sînge; Al lui, al altora, al tuturora Ce au căzut pornind izvorul roşu Care adapă stihiile oarbe. Bătrîna îl priveşte, rezemată De vatra înnegrită şi îşi şterge (C-un colţ ce-l trage din bazmaua neagră) O lacrimă de mult uscată-n vadul Durerii rătăcită în noianul De zbîrcituri care-i brăzdează chipul. Oftează, şi oftatul cînd străbate Pieptul uscat, e ca suspinul toamnei Ce se sfîşiie-n bălării uscate; Oftează, şi străbate toată casa Oftatul ei — şi raniţa ai zice Că s-a umflat puţin, cum a săliat-o Sbîrcita mînă, ca să-i schimbe locul, Şi a foşnit uscat din pînza aspră Cînd a lăsat-o într-un colţ să cadă, Şi a vibrat suspinul şi-n gamelă Cînd a căzut pe raniţă, svîrlită... — Hai, maică, de mănîncă... cina-i gata! Şi dintr-odatâ, ca-n copilărie, Ca-n anii buni, a năpădit aroma Fierturii de pe vatră... Prin fereastra Inchenărată-n albele ştergare Un snop de raze a căzut pe masa Rotundă, joasă, a schimbat în aur Mai galben aburinda mămăligă, Şi-ntîia oară a uitat gamela Mîncînd din blidul smălţuit, iar mama într-o copaie opări să spele însîngerata raniţă... O noapte. Vin zorii altei zile. în ogradă El a ieşit să vadă cum păleşte Luceafărul şi luna. Prepeleagul Cu oalele de lut înşiruite Cu golul negru-n cîte-un gît subţire întinde ca o hidră căpăţîne Sgîind spre constelaţia Fecioarei UNELTE DE PACE Din lutul orb... Pe un hambar, mantaua. Tunica şi nădragii stau întinse Şi nişte ciori le ciugute păduchii; El a simţit că-i spală roua nopţii Uscatul piept şi rana încă crudă Şi că prin poarta prăbuşită, vine, Doar ca o bănuială, carul zilei, Al unei zile noi, ce aşteptase încremenit de spaime şi de moarte. Amiază. Vatra neagră poleită Cu aur roşu. Bulgăre de aur Ceaunul clocoteşte, cîntă moale, Şi omul care s-a întors din iadul Războiului, un clocot simte-n pieptul în care ca pe-un rîu porni dezgheţul, Priveşte în cămara unde mama Intrînd, ridică raniţa, gamela; în raniţa cu pînza ei pătată, Ducea în toiul luptelor povara Unei porunci să fie salahorul Ce poartă nedreptatea spre pămîntul Din răsărit. în raniţă, odată, Foşnea parcă din slove, o scrisoare Din satul tui. O mînă grea săpase Hîrtia eu durere şi cu zîmbet. Şi zîmbetul desfâşurase aripi Şi îl sburau peste pîrjol şi sînge, Cu strigătul de pasăre rănită Şi în gamela albă de pospaiul Ce-mbracă azi vestmîntul liniştirii Ducea pe front tainul lui de sînge, Sorbea adesea lacrimi şi sudoare în zeamă rea în care clătinată Se desfăcea în cioburi bolta lumii. Priveşte în cămara unde mama Intrînd, ridică raniţa, gamela Cu mîna care binecuvîntează Uneltele ce i-au păstrat feciorul De parcă viaţa i-ar fi fost legată De rostul lor mărunt cu-n nod puternic. E plină raniţa şi cu gamela, Cu mîna neagră care-l legănase, Scoate mălaiul şi-n ceaun îl toarnă; Şi-n aurul ce curge pentru cină, în aburul fierturii, curge soare Şi tihna Unor zile ce s-aşează. în mîna ei vede acum soldatul Uneltele care-l purtau spre moarte Păstrînd şi împărţind tainul vieţii... Iese pe prispă şi priveşte cîmpul Şi cîmpul tot îi năvăleşte-n suflet. LAURENT IU FULG A EROICA VOLUMUL I: „OAMEM FĂRĂ GLORIE" — Fragmente — Fiului meu Mălin Pe la sfirşrtul lunii noiembrie, anul 1942, o anmată de optzeci de mi? de romini se afla încercuită de trupele sovietice în marele cot al Donului mijlociu. Cu fiecare zi cercul se strîngea tot mai mult, necruţător şi dureros, ca un laţ de spînzurătoare. De jur împrejur, de-a lungul acestui front aproape oval, care-şi avea punctele de sprijin pe oraşele Serafimovici si Malaci, pe malul stîng al Donului şi pe ruinele lumegînde ale satului (jromki, patrulau unităţi masive de tancuri şi de cazaci călări — a căror singura menire era să hărţuiască necontenit armata romînă, pînă la deplina ei gîtuire. Dacă ai fi avut prilejul să planezi nejstingherit pe undeva pe deasupra acestei vaste întinderi de pământ, cercetîndu-i cu lăcomie înfăţişarea si ur-marindu-i iscoditor întîmplările, atunci nimic nu ţi s-ar fi părut neobişnuit.. Zăpada căzută din belşug, ba pe alocuri în nămeţi greu de străbătut, dădea întregii zone o strălucire orbitoare de o neasemuită ifrumuseţe. Cli-nurile dealurilor mărunte ca nişte pitici şi văile puţin afunde ce se prelungeau de la o măgură la alta, ca pe fundul unor copai lin arcuite, sticleau cu violenţă sub orgia luminii. Ciudat era doar faptul că razele soarelui împrumutau zăpezii mereu alta culoare. Ici — uşor albăstruie ca pe nemărginirea unei mări potolite; dincolo — purpurie ca într-o nepotolită răvăşire de spuză roşie. Pe culmi — ameţitoare plăsmuiri de curcubee care-şi schimbau de la o clipă la alta nuanţele şi profunzimea ; în ghiocul adînc al viroagelor — palbere albă ca de lapte. Fie că de-abia mijeau zorii, fie că leneş cobora amurgul — zăpada nu-şi pierdea niciodată din obositoarea-i strălucire. Chiar şi noaptea sub risipa văpăilor lunii, scînteia atît de viu încît umbrele pufoşilor nori călători se desenau într-aievea pe nesfîrşita sahară de omăt. Stelele aveau un clipit şi mai tăios decît în celelalte anotimpuri ale anului, din care pricină sugerau pe albeaţa zăpezii jocul din apa ireală a unei oglinzi. O asemenea privelişte, contemplată de la mare înălţime, nu oferea decit beţie şi încîntare. Peisajul se dezvăluia ochiului ca într-o vrajă. Cu o atenţie concentrată se deosebea şi mişunatul continuu al unor făpturi minuscule, aidoma unui muşuroi de furnici devastat de o neagra urgie. Dar nimic nu putea statornici legea după care se mişcă aceste făpturi şi-n virtutea cărui blestem se zbuciumă atît, nici de unde au, fost scornite si ce anume ţeluri urmăresc. De aceea, în ciuda bubuiturilor sacadate care străpungeau la răstim- EROICA 17 puri văzduhul şi în ciuda vaietelor de moarte care împînzeau zarea la ceasuri felurite — chiar şi aceste neobişnuite fiinţe păreau că fac parte din-tr-un joc straniu şi nebulos, tot urna cu miracolul zăpezii- Privită de La mare înălţime,, priveliştea putea fi oricind socotită ca un nălueitor tărîm al magiei, în subînţelesurile căreia nici instinctele şi nici simţurile noastre n-ar fi izbutit să pătrundă. Coborînd însă pînă în miezul acestei înverşunate viermuiri, călcînd cu pasul atent şi alene toate aceste locuri străbătute de fiorul morţii (care aici, foarte aproape de lucruri şi oameni, se dovedea şi mai zguduitor), străduindu-te să descoperi taina după care vraja cunoscută în văzduh căpăta aici solemnitatea unei înmormîntări colective — cît de cruntă dezamăgire îţi năpădea sufletul, cît de înfricoşătoare ţi se releva realitatea •— de fa imaculatul zăpezii pătat ou sînge omenesc şi pînă la trupurile neînsufleţite, aşternute de-a lungul pămîntului în poziţii parcă nefireşti şi acuzatoare! Vraja se destrăma pe încetul, lăsînd să se dezvăluie de sub înşelă-toarele-i văluri o lume măcinată de vicii şi păcate, condamnată la umi-linţi şi pierzanie. Magia putea fi pătrunsă fără nici o greutate. Amăgitoarei frumuseţi văzută de sus îi luase locul aici o panoramă de bîlci, în cuprinsul căruia mişcarea multicoloră şi artificială a luminilor se preschimbase într-un vîrtej haotic de privelişti şi destine la fel de mohorîte. Optzeci de mii de romîni îşi aşteptau osînda. Trăiau laolaltă suferinţa unei judecăţi care nu iartă. îşi presimţeau sfîrşitul cu toate cugetele şi fibrele că'rnii, după cuim în aceeaşi măsură nădăjduiau nebuneşte într-o minune dumnezeiască. Se îngrozeau de ziua în care aveau să fie răpuşi pînă la ultimul om şi deopotrivă se îmbătau de visul mîntuirii lor. Aşteptau să treacă ruşii peste ei cu tăvălugul sau nu ştiu ce vrăjitor să-i smulgă din cerc şi să-i ducă nevătămaţi acasă. Astfel jalnicul adevăr se împletea cu gingaşa deşertăciune —• şi amîndouă, pînă la urmă, se dovedeau a fi la fel de nimicitoare. Cine n-a gustat din zeama amară a războiului nostru în Răsărit şi cine n-a avut prilejul să fie zguduit pînă-n măruntaie de ororile lui — nu are de unde cunoaşte cu de-amănuntul ce a însemnat încercuirea de la Cotul Donului (şi mai apoi aceea de la Stalingrad), niciodată nu va fi în stare să măsoare în adîncime dimensiunile reale ale unei asemenea tragedii. Chiar şi celei mai înflăcărate imaginaţii i se pun limite peste care nu se poate trece. Experienţa stă atît de aproape de graniţele infernului, încît pentru mulţi infernul însuşi pare mai dulce decît caznele neverosimilei realităţi. Mai presus de orice — o încercuire la atîtea mii de kilometri de ţară, înseamnă ruperea tuturor legăturilor cu tărîmul natal. înseamnă înghe-suirea unui număr oarecare de oameni pe o porţiune mărginită de pămînt, care se îngustează tot mai mîult, pînă la sufocare. înseamnă trecerea acelei armate, ajunsă în această situaţie, de la capacitatea combativă la starea de panică şi deznădejde, cu neputinţă de stăpînit şi înlăturat. . Sentimentul că ai fost prins în capcană ca orice fiară sălbatică asupra căreia vînătorul se repede cu o satisfacţie înmiită — îti nimiceşte'pînă şi ultima posibilitate de a mai rămîne lucid, de a acţiona pe baza unei cît de puţine raţiuni şi de a căuta calm soluţiile de evadare. Din .nefericire în atari împrejurări, chiar dacă o -minte mai avîntată se străduieşte" să gindească pentru toate celelalte zeci de mii, sclipirile ei sînt dispreţuite si zdrobite de concluzia masei de condamnaţi — care, pe neaşteptate câ- 2 — Viata Romînească nr. 8 18 LAURENŢIU FULGA pătă conştiinţa zădărniciei oricărui act de vitejie sau rezistenţă, conştiinţa zădărniciei oricărui patriotism. Din clipa aceea pe osândiţi nu-i mai interesează nici gloria, nici persoana căreia i-au jurat credinţă eîndva, nici judecata aspră a istoriei sau blestemele urmaşilor — pentru simplul motiv că tuturor acestor temeri le-a luat loc o singură lege, mai puternică şi hotărîtoare decît toate legile lumii : viaţa ! E tot atît de' adevănat că, odinioară, aceiaşi oameni muşcaseră cu dinţii din ţărîna tranşeelor şi prea puţin se sinchisiseră ei de cîinoasa- îmbrăţişare a morţii. Tot atît de adevărat este că, adeseori, fiecare a simţit cum se trezeşte în el eîte un strămoş gata de jertfă sau cîte un cumplit în stare să stăvilească toate puhoaiele ce i-ar fi stat în cale. Dar iată sosită şi clipa în care seva războinică a străbunilor nu mai hrăneşte pe nimeni, cînd oamenii îşi pierd pe încetul din cerbicie şi eroism. Protivnicul de pînă atunci se dovedeşte în cele din urmă mai tare, moartea seceră cu lăcomie rîndurile alor noştri, oamenii se pleacă smeriţi în faţa neînduplecatului destin, instinctele covîrşesc raţiunea şi o supun ca pe o mieluşică, pe fiecare frunte fatalitatea îşi pune arzătoarea pecete, trudnicul sfîrşit devine inevitabil. Iată ce triste impresii ar fi cules şi cu ce stare de lucruri s-ar îi în-tîmpinat — străinul cutezător să străbată cu ochi rece şi inimă de piatră acest tărîm urgisit acum, asemeni unei planete supuse cataclismului. Impresii dureroase şi triste despre o stare de lucruri care împinge dezastrul spre consecinţele răscoalei sau ale nebuniei. Panica stăpînea peste tot. Oamenii se mişcau între limitele cercului ca vietăţile de pe fundul unei mocirle, fără nici un fel de sens şi fără altă raţiune decît aceea de a-şi prelungi cu orice preţ viaţa — chiar dacă pentru asta ar fi fost nevoie să calce în picioare orice lege a omeniei, să se lepede fără remuşcare şi de patrie şi de dumnezeu. Nu mai exista aşa zisa linie a întîia. Poziţiile de luptă se întorto-cheau'ca aţele unei pînze de păianjen, desminţind orice paragraf didactic al pretinsei arte militare. „Ţara nimănui" — adică zona dintre frontul amic şi cel inamic — îşi pierduse cu desăvîrşire raţiunea, fiindcă adesea tu stăteai cu faţa spre răsărit, convins că într-acolo se află poziţiile ruseşti şi că într-acolo trebuie să tragi, dar împuşcăturile ţîşneau pe neaşteptate în spatele tău. In stare de război permanent se aflau, astfel, deopotrivă soldaţii din linia intîia ca şi posturile de comandă dinapoia frontului — a căror protecţie dispăruse odată cu autoritatea de odinioară a ofiţerilor şi pe care zadarnic aceştia mai încercau să şi-o clădească din nou. De altfel, în această situaţie, ordinele se dădeau alandala, lipsite de orice logică şi neconforme cu realitatea frontului, din iţele căreia (e drept) nici iscusinţa celui mai genial comandant nu s-ar fi putut descurca. Soldaţii le primeau în silă şi-şi vedeau de treburile lor mărunte şi meschine, deoarece simţeau instinctiv că mai bine se apără singuri, apă'sînd pe tragace sau strîngînd de gît în luptele corp la corp — decît snpunîndu-se fără murmur unor porunci confuze şi fără perspectivă. Din pricina pielei dese care se strecura în 'însuşi interiorul organizat de pînă atunci al relaţiilor de război, din pricina haosului în care şi oameni şi fapte se învălmăşeau cu furie ucigătoare — toată zona încercuită semăna acum unui univers subteran zguduit de cutremur şi cu toate destinele învălmăşite. Sumedenie de soldaţi, laparţinînd unităţilor descompuse încă din pri- EROICA 19 mele zile ale ofensivei sovietice de încercuire, rătăceau de colo pînă colo fără nici un rost, nesupunîndu-se nimănui, neluaţi in seamă de nimeni şi care, cu nici un chip, nu mai puteau constitui o forţă 'Capabilă de luptă şi rezistenţă. Acestor cîrduri de vagabonzi li se adăugau şiruri nesfîrşite de răniţi şi rebegiţi — care apucau în neştire spre un presupus centru al încercuirii, în căutarea posturilor de prim ajutor. Dar nu mai existau nici posturi de prim ajutor, nici medici, nici sanitari — fiindcă nu mai exista fir de pansament cu care oamenii aceştia şi-ar mai fi putut justifica funcţiunea! Şi mulţi dintre ei cădeau, răpuşi de oboseală, în această rătăcire deznădăjduită. Şi nu se afla nimeni în preajma lor, să le mîngîie obrajii vineţi de frig ori să-i poarte îri spinare spre o iluzie deşartă a izbăvirii. Piereau singuri, într-o singurătate de tăcere şi gheaţă, fără nici o aureolă de nemurire pe frunte. Ceilalţi, vătămaţi mai uşor sau simulînd rănirea, treceau nepăsători mai departe, lăsîndu-i pe imuribunizi în voia stelelor, bucuroşi chiar că au rămas mai puţini pentru ceea ce gîndeau — şi goneau ahtiaţi după jefuit. Căci foamea se arăta a fi cel mai înrăit tiran al încercuiţilor, duşmanul lor de căpătîi. De fapt oamenii sufereau de foame dinainte de încercuire, încă din primele zile ale lunii septembrie, cînd se hotărîse hrănirea armatei ronfme de către subzistenţa germană. Pe drept cuvînt s-ar putea spune că organismele lor avuseseră toată vremea să se obişnuiască, deoarece trecerea de la o raţie destul de chinuită la lipsa oricărei raţii regulamentare se făcuse pe încetul. La început fusese doar un coltuc de pîine, un boţ de miere şi cîte o cutiuţă de peşte la zece soldaţi. De aceea oamenii, iscoditori din fire şi altfel ou stomacuri sănătoase, aflaseră repede calea prin care să-şi astîmpere burţile. Lanuri întregi de grîu şi secară fuseseră treierate cu mijloace rudimentare, iar boabele fierte în căşti de oţel dispreţuiau leşia bucătarilor de campanie. Cei din prima linie ajunseseră chiar să şi vîndă, pe tutun ori pe cărţi poştale — bunurile poziţiei pe care o ocupau, celor din spate, instalaţi în sate incendiate sau prin viroage-sterpe — şi care mai avuseseră şi ghinionul să primească de la germani conserve pline cu rumeguş sau cenuşă,_ expediate din Bulgaria sau Olanda. Şi totuşi, faţă de vremea de acum, trecutul li se arătase norocos şi îmbelşugat. Odată cu căderea zăpezii, lanurile de grîu şi secară îngheţaseră. Odată cu ofensiva din noiembrie, fuseseră tăiate şi legăturile cu subzistenţa germană. Astfel că soldaţilor nu le mai stătea la îndemînă nici fiertura de grîu din căştile de oţel şi nici amărîta raţie regulamentară de pîine neagră. In aceste împrejurări oamenii jinduiau depozitele de la Rostov^ despre care se zvonea că sînt burduşite cu grămezi de miere şi margarina, îi pizmuiau pe cei care rămăseseră în afara cercului ca şi pe morţii pentru care nu se mai punea nici o problemă de acest fel. Oamenii sufereau de foame în tăcere, ascultîndu-şi cu .groază doar ghiorăitul maţelor şi simţind cum se topesc pe îndelete, 'ca nişte luminări. Fuseseră răscolite toate bordeiele, adăposturile, ruinele caselor de mult devastate. Fuseseră scotocite raniţele tuturor morţilor şi chiar muribunzilor li se jefuiseră sacii de merinde — fără să se mai cutremure conştiinţa cuiva, dar şi fără a se descoperi măcar un codru de pîine. Cei mai slabi de înger şi în ochii cărora licărea nebunia, n-au şovăit prea mult ca să-şi perpelească la foc bocancii prădaţi de la morţi, propriile lor curele sau vopseaua de pe tancurile distruse, morfolindu-şi astfel buzele în pielea aceea tăbăcită sau 2* 20 LAURENŢIU FULQA ostoindu-şi burţile cu licoarea aceea cleioasă, care imai degrabă aveau darul să-i vateme decît să le potolească foamea. S-a răbdat astfel o zi, două, trei —pînă cînd spectrul morţii albe făcu pereche bună cu spectrul morţii prin înfometare. Cu ochii arzând în văpăi, neputincioşi să mai geamă sau să-şi mai urle durerea, clătinîndu-se pe picioare ca nişte păpuşi dezarticulate, cu toate echilibrele interioare sfărîmate şi cu voinţa de a mai rezista zdrobită — cei mai firavi se aşterneau în gropile pe care singuri şi le isăpaseră (pentru a se apăra împotriva gloanţelor) şi adormeau visînd ospăţuri bogate, ameţindu-şi nervii şi simţurile prin coşmarul unor adevărate orgii, care (mai presus de orice) aveau puterea să-i împace cu moartea şi să le facă sfârşitul mai dulce. Se năpustea în acelaşi timp asupra acestor nefericiţi atît viermele foamei din adîncul cărnii, cit şi îngheţul morţii albe. învăluiţi în călduri, ei nu mai aveau vreme să -mai de drama care sfîrşise şi de consecinţele ei — generalul Condeiescu avea răgazul să monologheze interior asupra acestui lucru, cu speranţa că va izbuti să ţină piept asalturilor repetate ale conştiinţei : ,,N-am greşit. Era datoria mea. Sînt destul de bătrîn ca să nu mai aştept nimic de la viaţă. Fără a dori cu orice preţ să mă văd instalat pe un piedestal de monument, mi-ar fi plăcut totuşi o moarte de soldat. Pentru o cauză dreaptă, pentru pămîntul romînesc, pentru deplina lui integritate. Dar nu pentru un parvenit sau pentru o coroană. Căci acesta e adevărul. Optzeci de mii de soldaţi aici şi alte sute de mii la Stalingrad sau în Cri-meia sînt sortiţi pieirii, pentru ca pe tronul regal să se lăfăiască un netot, iar alături de el să ameninţe bastonul de mareşal al unui dictator. Singura cauză dreaptă pe care o recunosc este apărarea graniţelor. De îndată ce graniţele ţării mele nu sînt pe Don, n-am nici un.motiv să mai continui lupta. Sînt de acord să duc la moarte chiar şi zece armate, dacă am convingerea că jertfirea lor e necesară securităţii patriei mele. Dar aici eu n-am de apărat decît idealul ofensiv al lui Hitler şi viitorul de colonie germană a Romîniei. Nu-mi garantează nimeni că după eventualul sfîrşit victorios al acestui război, ţara va fi mai bogată sau mai fericită. Şi în. sinea mea nu cred că germanii biruitori îşi vor împărţi cu noi supremaţia lumii. Nici n-avem nevoie de o asemenea supremaţie. Niciodată, în istorie, poporul nostru n-a avut robi şi n-a dorit să robească alte popoare. In afară de faptul că însuşi Hitler a declarat că tratatele nu valorează pentru el mai mult decît nişte hîrţoage. Iar la împărţirea prăzii, sînt convins că vom deveni noi înşine o pradă. N-au decît să spumege negustorii de tunuri şi partizanii steagului cu zvastică, la vestea capitulării mele. E uşor să împingi la moarte optzeci de mii de soldaţi, dar e teribil de greu să descoperi deodată soluţia salvării lor. Prefer să fiu hulit Ia palat şi în casele generalilor rataţi, decît să-mi încarc conştiinţa cu optzeci de mii de leşuri. Prefer să fiu legat la stîlpul infamiei, decît să mai trag un singur glonte pentru onoarea şi somnul tihnit al domnilor din România. Ce s-ar fi întîmplat dacă ruşii nu ne-ar fi încercuit ? E limpede că aş fi rămas pe mai departe sluga comandamentului german, executîndu-i fără şovăire ordinele şi dospindu-mi sufletul cu pierzania necruţătoare a romînilor. Sau, în cel mai bun caz, mi-aş fi lipit pistolul de tîmplă. Dar umilinţii i s-a pus capăt. Nu pentru că eu aş fi avut curajul să mă sustrag acestei subordonări ruşinoase, ci pentru că ruşii s-au dovedit mâi tari şi ne-au înfrînt. îmi recunosc înfrîngerea militară', dar sînt fericit să constat că nu voi fi pus în situaţia de a trece pe sub furcile caudine. Salvînd de la moarte optzeci de mii de soldaţi, am meritul de a le păstra frunţile înălţate. Ei înşişi credeau că nu e dreaptă osînda la care au fost supuşi. Ei înşişi aşteptau um sfîrşit. Oricare. Era^da-toria mea să calc în picioare o anumită prejudecată despre eroism şi să le redau viaţa. Chiar şi prin capitulare. Nu, n-am greşit!" După cum se vede, generalul se apăra sau încerca să se apere împotriva unor presupuse judecăţi din afară. Destul de sumar, însă, şi dezordonat — fiindcă n-avea de unde să ştie ce fel de conţinut voi1 avea judecăţile celorlalţi şi cît de aspre vor fi. In aceeaşi măsură — gîndurile sale se împărţeau între lumea de dincolo de încercuire şi lumea dintre limitele în- EROICA 29 cercuirii. Oricît se chinuia să-şi imagineze ce vor scrie ziarele, ce se va discuta pe coridoarele Ministerului de Război şi mai ales pe stradă (în şoaptă sau în gura mare) — acuzaţiile sau aprobările îi sunau în urechi învălmăşite încîlcite, tenebroase — astfel că n-ar fi putut avea faţă de ele o atitudine unică şi precisă. Nici în ceea ce priveşte ecourile actului său printre cei optzeci de mii n-avea vreo cunoştinţă. In şedinţa marelui consiliu — mai degrabă se mărturisiseră păreri proprii, cîte o dată extravagante şi de un patriotism ţipător, altă dată leşinate şi plângăreţe cia ale muierilor — dar în nici un caz nu răzbătuse în ele opinia „marii mute", care nu fusese chemată să-şi spună cuvîntul. De dincolo de adăpost nu-i parveneau decît lunetele vîntului, răscoala valurilor de zăpadă şi scurgerea monotonă a nopţii. Cei optzeci de mii tăceau şi era de-a dreptul cu neputinţă să se pătrundă în tăcerea lor de mormînt. Nervii generalului enau destul de tari, dar nu se putea lipsi de certitudini. Dacă n-ar fi fost nevoit să-i aştepte pe parlamentarii sovietici şi să consfinţească prăbuşirea armatei romîne cu iscălitura lui, şi-ar fi luat raniţa la spinare şi s-ar fi amestecat printre soldaţi — să le afle cugetele şi să le îmblîn-zească sufletele- Ordonă în cele din urmă cuiva de la compania de gardă, din apropiere, să se ducă în linia întîia şi să-i aducă un ofiţer, un soldat, pe oricine ar fi putut să-1 pună în legătură indirectă cu armata. In această singurătate zvârcolită de îndoieli şi întrebări fără răspuns, apăruse maiorul Bariton. Apariţie neprevăzută, pentru că se produsese mult prea repede (după trimiterea agentului pe poziţie) şi deci nu putea fi omul chemat să exprime gîndurile celor optzeci de mii. Maiorul Hanton rămăsese ţintuit lîngă uşă, lipit de perete, câteva clipe mut şi parcă neho-tărît să-şi "ducă la capăt sarcina pentru care venise acolo. întors cu spatele şi aplecat spre oglinda agăţată pe perete, alături de o lampă fumegîndă, generalul nu-i dădu nici o atenţie. Era convins ca i se va cere ceva — să dea ordine în cutare sau cutare privinţă, să hotărască asupra cutărui sau cutărui lucru, să precizeze ce măsuri să se ia în cutare sau cutare problemă. Generalului i se părea de-a dreptul anacronic să se mai vină la el cu asemenea fleacuri, de îndată ce nu mai reprezenta nici o forţă de comandament si nici un ordin de-al lui n-ar mai fi schimbat cu ceva teribila realitate. Continua să stea tot cu spatele şi sa-şi săpunească obrajii, aşteptînd să audă despre ce este vorba şi, oricum, gaia să dea măcar un sfat. Dar previziunea lui fusese falsă. De aceea cu atît mai uimit fu, cînd îl auzi pe maiorul Hariton (glasul i-1 recunoscu numaidecît) debitând pătimaş un adevărat rechizitoriu împotriva capitulării. Dintru început, generalul nu pricepuse prea bine rostul prezenţei celuilalt în adăpostul lui şi nici. semnificaţia introducerii emfatice, puţin cîntată şi declamată în surdină, ca la dezvelirea unei statui cele!bre_ într-un cimitir, toamna. Deşi sustras unui imperiu de gânduri şi simţăminte care se cereau frământate într-un cadru solitar şi Intim, generalul îl asculta mai' mult dintr-un sentiment de compasiune, ca- pentru un om bolnav sau care nu mai -e în stare a-şi suporta propria singurătate. Noaptea, cu întâmplările iei tragice, era. destul de greu de îndurat — astfel că devenea -de Înţeles pentru ce, dintre cei optzeci de mii-, un oarecare vine tocmai la/ generalul-eomandant ca să-şi descarce sufletul şi să împartă pe din. două povara, acestui deznodământ. . .30 LAURENŢIU FULGA Făcînd o paranteză şi gîndind că toată anmata i-ar fi putut cere acelaşi ilucru, generalul simţi cum povara creşte pînă l.a{ dimensiuni uriaşe, covârşitoare, şi-.l zdrobeşte. Maiorul Hariton începu prin a face o profundă incursiune în istorie, apelând la momentele cruciate încununate cu sublim sacrificiu, de la paj-harul cu otravă al lui Decebal şi pînă la atacurile în. cămăşi ale dorobanţilor de la Mărăşeşti. Insistenţa ofiţerului, altfel bine drămuită şi în crescendo (ceea ce împrumuta introducerii lui un anumit patos) tocmai asupra- jertfelor consumate pînă la ultimul om şi pînă la ultima picătură de sînge -— îl alarmă pe generai. iDupă ce prinse bine în obiectiv traiectoria pel car© o urima gîndiirea lui Hariton, nu-i fu greu să-şi dea seama şi de! concluzia la care avea să ajungă. Devenea limpede că maiorului nu-i era străină obârşia generalului şi că invocările sale aveau scopul de a răscoli în conştiinţa lui Condeiescu atît culminantele istoriei neamului său, cît şi stelele adormite ale propriei sale biografii. Implicaţiile ,1a suita tuturor Condeieştilor cîţi fiinţau în istorie şi mai ales la luptele de la Oifuz( unde locotenentul de atunci Condeiescu Alexandru săvârşise minuni de vitejie ) erau evidente. Ciudat, însă, cum nimic nu se cutremură în făptura generalului. De cînd descoperise intenţia lui Hariton, evocările ilui i se păreau atît de anume fabricate şi dozate ca nişte droguri farmaceutice, că se simţea străin de ele şi indiferent ca un sloi de gheaţă. Atît îl mai interesa şi pentru atît jl mai suporta pe maior sub acelaşi acoperiş cu el — să afle unde se va opri şi cu ce gest de cabotin îşi va susţine ultima parte a rolului. Din nefericire, generalul trecea din eroare în eroare, dintr-o previziune fa lisă spre alta şi mai regretabilă. Nici nu-şi putea închipui că jocul acesta este mult mai primejdios, că prezenţa lui; Hariton acolo se da-toreşte unui complex de împrejurări deosebit de gralve, atît pentru propria lui viaţă cît şi pentru a celor optzeci de mii de încercuiţi. Accepta disputa cu Hariton, fără să bănuie că ea ieste de fapt doar prologul unei adevărate îlavituri de teatru. într-adevăr, după ce suita eroismelor şi a sacrificiilor fu epuizată, maiorul ajunse şi la împrejurările de pe Don. Cuvintele i se păreau, acum generalului şi mai superflue, fade, aproape bizare : — Neam... cruce... eternitate... popor viguros care face orice ca să se impună faţă de popoarele inferioare... saltul spre alte condiţii... prezenţă etnică... destin imperial... Fără voia sa, ascultînd tăcerea vastă de dincolo de adăpost şi aeor-dînd-o cu ecoul acestor cuvinte, generalul îşi dădu seama cît de puţin totuşi înseamnă nişte cuvinte măreţe faţă de nişte bieţi soldaţi oare nu vor mai învia niciodată. Şi astfel maiorul Hariton îşi dezvoltă rechizitoriul, atacând in plin şi fără nici o reticenţă ceea ce el denumea „actul de ruşine naţională" săvârşit pe Don. Rechizitoriul crescu şi atinse culmea peroraţiei în această declaraţie furioasă, satisfăcută, necruţătoare : — Eşti un trădător, domnule general ! Generalul se întoarse anevoie, cu o mişcare doimoală şi obosită, mai mult curios să vadă în plin faţa adversarului său decît intrigat de neaşteptata ofensă. - Era uri bărbat robust generalul, fără însă a fi falnic. Construcţia lui corporală dădea iluzia unei stânci, căreia eroziunile îi îndulciseră trăsăturile. Mai mult îndesat decât înalt — ceea ce împrumuta bărbăţiei sale imaginea unui cuplu de forţe Încleştate pe o suprafaţă mică, într-un volum prea EROICA 31 îngust, din care pricină părea că face mereu eforturi să-şi stăpînească furiile lăuntrice. Doar ochii de un albastru stins şi şuviţele părului cărunt, bă-tînd în argintiul foilor de mică, aduceau pe trupul acesta de piatră o rază de lumină sortită parcă să învăluie stînca într-o aureolă blajină şi catifelată. Nici acum — (eilipă grea de tortură şi umilinţă) ochii şi fruntea generalului nu-şi pierduseră licărul pîlpîind, oare (cu tot grotescul feţei pe jumătate bărbierită) îl înfrumuseţa ca pe bunicii din imaginaţia noastră de pelsiel ami îşi privea stingher duşmanul, într-o mînă cu pamatului, în cealaltă cu maşina de ras ■— şi stânjenit la încheietura nărilor de un fulg de spumă albă. îl privea pe Haritor cu acel aer grijuliu pe care-l ai faţă de nebuniili ce-ţi calică pe neaşteptate odaia, fără să te ameninţe cu nimic, dar' care vor: cu orice preţ să te convingă de adevărul implacabil al fanteziei iojr şi de care nu e chip să scapi. îl privea încă nedumerit, de parcă i-ar fi spus : — Ei, gata !" Du-te şi te odihneşte. O să mai vorbim mîine dimineaţă. Şi dacă-n aceeaşi clipă Hariton s-ar fi strecurat pe uşa adăpostului, dispărînd în noapte, hotărît că generalul şi-ar fi zîmbit mulţumit în barbă. Nici nu şi-ar fi închipuit că a mai fost cu adevărat cineva lingă el, nici memoria n-ar fi reţinut vreuna din nemiloasele lui blasfemii. O părere şi atît, un caz de iluzie optică şi atît. Dar maiorul Hariton n-avu inspiraţia să fugă, pentru că el nu făcea parte din categoria nebunilor satisfăcuţi doar isă-şi debiteze rolul şi să se evaporeze. .Stătea tot lipit de peretele adăpostului. Se străduia să-şi astîm-pere nervii aprinzîndu-şi o ţigară de la soba primitivă confecţionată din-tr-un butoi de benzină şi clădită pe nişte tălpi de brad, înfipte în pămînt la un. pas de el. Oapul lui Hariton acea ceva de faun. Fruntea îngustă, ochii pofticioşi, nasul drept şi mările lacome, gura lungă şi subţire, maxilarele închipuind cu bărbia laturi perfect geometrice Nu făcuse nici un efort pentru a-şi purta cu o oarecare mîndrie supliciile foamei şi inerenta înfăţişare mizerabilă, de om trecut prin toate greurile îneercui|riij Din pricina stufului de barbă roşietică, faţa arăta sălbatică. Flăcările privirilor şi încleştarea suptă a buzelor îi împrumutau o iseveritate 'haină şi neînduplecată. Se prea poate să fi fost şi asta o poză, dat fiind că Bariton iubea martirajele măcar în ţinută. Se mai văzuseră asemenea ofiţeri care-şi imaginau că sînt cu, atît maji teribili şi războinicii, cu cît înfăţişările ilor aduc şi mai mult aminte de omul din cavernă. Trăsături fizice deosebite ajutau la completarea portretului. O eiea-tripe pornind de la jumătatea frunţii, arculndu-se pe timpiă pînă la scobitura obrazului sting — adăuga acestei imagini o notă ciudată de semln diavolesc, care în anumite clipe impresiona cu adevărat. Cicatricea de altfel era. socotită -ca un fel de blazon, cu care lui Bariton îi plăcea să se afişeze şi să se laude. Mai ales că rana fusese cîştigată în lupta cruciatului cu bolşevicii, la Odesa. Poate tocmai din cauza acestei cicatrici, toată faţa lui isţiferiiise o influenţă ciudată. Prezenţa cicatricîi se resimţea' ca o coroană de spini pe frunte, simbol al adevărului şi al triumfului. De la ochii deosebit de încercănaţi şi pînă la bărbia lată, proeminentă, toată faţa era dominată de reflexele eicatri|cH. Astfel că jocul umbrelor şi al luminilor^ pe faţa lui, fixa în acelaşi timp şi stările sufleteşti cele mai tăinuite. Obrajii- îşi modificau învelişul, asemeni unor măşti vii pe care durerile şi bucuriile stau întipărite adînc şi pentru totdeauna. înălţimea lui se sublinia vag, pentru că trupul slab părea lucrat numai din ciolane. 32 LAURENŢIU FULGA E de închipuit cum arăta el acum, după ce cunoscuse lipsurile încercuirii, şi cu cîtă compătimire putea să privească generalul Condeiescu un acuzator atît de puţin tulburător. — Aşadar', dumneata socoteşti că eu aş îi... ? Cuvîntul care trebuia să întregească fraza, generalul -nu-l putut rosti. Era prea groaznic ca să şi-1 însuşească. E. adevărat că şi in timpul ultimului consiliu se încercaseră aluzii vagi (din partea celor mai înrăiţi şi bucuroşi aricind lsăj-l doboare de la -comanda armatei, pentru a o prelua ei), dar cuvîntul in toată goliciunea lui neiertătoare nu .fusese pronunţat. — Am zis. Nu repet... făcu scurt Hariton, temîndu-s-e poate că -re-pe-ţirea cuvântului îneriminant ar fi declanşat în general o furie ucigătoare. Asta-i tot! ' Dar în chipul cum vedea generalul lucrurile, nu se ivi niici o intenţie de pedepsire. Continua să-1 stingherească doar uneltele de bărbierit, de care nu ştia, cumj să scape mai repede, şi fulgul de spumă albă eairie-i gl-dila nara. îşi păstră totuşi sîngele rece, trecu cu uşurinţă peste momentul penibil al obligaţiunilor sale intimusi şi începu din nou să-şi săpunească obrazul — pe întinsul căruia spuma veche, închegîndu-se, se schimbase într-o pastă albicioasă. — Aş putea să te poftesc afară... îl scrută el pe Hariton care între timp îşi revenise, -convins că generalul nu va recurge la nici un gest de mlniie. Aş putea, chiar să te împuşc. Dar mi-'i milă de tatăl dumitate, pe care foarte greu l-aş putea convinge că a stat în dreptul meu să-ţi aplic pedeapsa capitală. în afară de faptul că bătrânul Hariton ar fi... ■— -Pardon I âl întrerupse maâolruil -cu -dispreţ, intuind repede gândul celuilalt. Dacă ar fi fost în locul dum-itale, tata n-ar fi semnat niciodată un act de capitulare. Până acum cîte va ceasuri -ne mai puteam socoti oameni liberi şi mândri. Dar dumneata ne-ai transformat în robi şi ne-ai pus în situaţi-a de a rfte fi ruşine că sîntem românii. De ce pomeneşti -numele tatei în legătură -cu o mârşăvie care-ţi aparţine exclusiv ? — Constat totuşi că actul meu de capitulare ţi-a dat -o libertate- pe cajre n-o aveai "înainte. Aceea, de a-mi vorbi -ca unui soldat de rînd. Respectă-mi cel puţin vârsta, dacă gradul de general nu-ţi mai impune nici o autoritate. — Crezi) că -este cazul -să mai ţinem seama de relaţiile de subordonare, -domnule general ? — Atîta vreme cât nimeni nu mi-a, smuls -epoleţii de pe umăr, socotesc -că mai am dreptul să-ţi cer lucrul acesta. — Dar -ce-mi ceri dumneata să irespe-ct, eu desfid şi urăsc din toată inima. -Mîna 'generalului încremeni pe obraz. Ochii săi pironiră cu minare persoana lui Hariton. „E nebun... gândi generalul cu o oarecare teamă. Hotărît că viaţa ân încercuire l-a dezechilibrat. Deşi, ân aceeaşi măsură s-ar putea întâmpla ca dobitocul să fie în toate m'ijn-ţile". — Aşa-! făcu el încă nedumerit. Nu ţi se pare că te-am ascultat destul şi c-ar fi vremea să mă laşi singur ? — îmi paire foarte rău dar momentul psihologic a trecut, -domnule general. iN-aii ştiut să exploatezi clipa cînd îmi tremura mîna- şi mi-ar fi fost .aproape cit neputinţă să ripostez. Acum -e prea târziu. Şi te avertizez' că -de aisttă datai riposta m-eai va fi deosebit -de brutală. — Mă înşel eu sau, tonul dumitale a devenit agresiv ? — Perfect adevărat. Şi ţin să le fac atent de la bun început că la EROICA 33 fel de agresiv poate să devină şi revolverul pe care-l am in buzunar. Am fost trimis aici nu ca să polemizez cu dumneata, ci ca să-ţi închid gura— Aşadar... — Exact! îmi pllace că ai rămas la fel de intuitiv ca întotdeauna. Şi] ar trebuii să pricepi că nu mai .are mici un rost să te ocupi de lucruri mărunte şi fără sens, ca pronumele de reverenţă şi alte năzbâtii de felul acesta. Ceea ce se petrece în jurul dumitale merită mai multă grijă decît excesele de politeţă. N-avem timp să ne purtăm cu dumneata cu mănuşi. Curiozitatea de a afla totul potoli mlnia generalului. — Aş putea să ştiu şi eu al cărui trimis eşti ? întrebă ei, fără să-şi piardă adversarul din ochi. In numele cui, această ameninţare ? — Dacă -ar fi numai în numele meu personal şi tot ar fi de ajuns... rosti Hariton cu orgoliu. Barba îi tremura de emoţie. Flăcările din priviri se înteţiră. Iar în colţul buzelor se iscă un zîmbet superior. Mîna ascunsă în buzunar juca nervos revolverul. — Adevărul este însă... continuă Hariton cu şi mai violentă preci-ziune — că reprezint întreaga armată. Trădarea dumitale a stârnit în sinul soldaţilor ecoul cal mai contrariu. Şi doresc să iei aminte că nu vei scăpa prilejul de a constata pe propria-ţi piele, cum te va răsplăti armata pentru ticăloşia de care ai fost în stare. — Mă-ndoiese că soldaţii acuză hotărârea mea... îl înfruntă Condeiescu. — Pentru că dumneata nu eşti informat, domnule general. Te-ai închis în bîrlogul dumitale şi ai refuzat orice ştire despre stare de spirit a armatei. îmi dai voie să-ţi aduc eu la cunoştinţă ultima situaţie: soldaţii s-au revoltat. — Să admitem, deşi s-ar putea întâmpla să fie doar cazuri izolate de inconştienţă. -Dacă nu alimentate chiar de ofiţeri ca dumneata. Cu ce sciop însă ? Asta mi se pare ciudat. — Mai ciudat ar trebui să ţi se pară scopul pentru care ai hotărât dumneata capitularea. — Nu dumitale am să-ţi -dau socoteală pentru ceea ce am gtadit şi am săvîrşit. — Nici n-am venit pentru aşa ceva. Fii fără grijă. Intre Iuda şi generalul Condeiescu nu pot să fac nici o deosebire ! Dacă la mijloc au fost sau n-au fost memorabilii treizeci de arginţi, mi-i indiferent. Va fi şi cuii să dai socjoieată1 pentru asta. Deocamdată vreau doar să te pun- în ifalţa unei noii realităţi, la care nu te-ai aşteptat şi care stăpâneşte ia ceasul acesta întreg frontul ide luptă al armatei noastre. Din această clipă, dumneata ai imoetat să mai fii comandantul armatei de pe Don. Te rog să rămâi calm. Orice gest de -neascultare îţi va fi fatal. -Revolverul din buzunar îmi arde oairnea, iar afară stau de gardă zece ofiţeri credincioşi cauzei noastre. — S-ar zice,că e un adevărat complot... imurmură, cu adevărat foarte calm, generalul Condeiescu. — Amănuntele le vei afla lia vremea potrivită. —- Iţi mulţumesc totuşi pentru iniţierea pe care mi-o faci. Se poate, într-a-devălr, ca dincolo să se fi petrecut ceva deosebit. Eram atît de absorbit de gândurile mele, că n-am avut timp să prevăd şi surprizele. După cîte se vede, ele n-au întârziat prea mult. Adineaori aminteai -de o oare- came: agresivitate a pistolului dumitale. Asta înseamnă că lucrurile vor lua un aspect şi mai tragic ? Vreau să spun, dacă... 3 — Viaţa Romfnească nr. 8 34 LAURENŢIU FULGA ■— De ce vrei cu orice p,reţ s-o iei înaintea evenimentelor? Aşteaptă. — Mă gândeam să nu fie prea târziu. Răsplătindu-mă pe mine cu un glonte, .nu se schimbă nimic dacă faceţi lucrul acesta după ce eu voi semna actul capitulării. Nu socoteşti (s,a-u nu socotiţi dumneavoastră care .aţi organizat complotul împotriva mea ) c-ar fi mai bine... ? — Nu te grăbi, domnule general. Deocamdată ne aflăm încă în faza discuţiuniloir. Nu pot răsturna o anumită ordine a planului nostru. Fireşte că s-ar putea sfârşi foarte repede. Dar nouă ne plac spectacolele tari. — Atunci e de închipuit că mai întâi mă veţi pune ân situaţia de a retracta hotărârea iniţială, după care... ? — Intuiţia dumitale este, ca, să zic aşa, de-a dreptul genialiă. într-adevăr, cam ,1a acest final, vrem să ajungem. Dar fără dumneata. Căderea de cortină trebuie să se facă nu pe o replică vorbită, ci| pe una bubuitoare. (Nu ţi-i limpede, aşa ? Ei, la draeu, dar e foarte simplu: pe dumneata te legăm fedeleş, pe parlamentarii sovietici âi împuşcăm, rupem ân bucăţi actul de capitulare pe care-l vor' aduce cu ei şi după aceea reluăm lupta fără ni|ci un fel de justificare faiţă de comandantul sovietic. In linii mari, acestai e planul. .Şi mi-a,m îngăduit să ţi-1 aduc la cunoştinţă din plăcerea de a, vedea, ce ochi faci şi, bineînţeles, pentru a-ţi cunoaşte părerea. Hm, ce spui ? Cîteva clipe domni tăcerea. Generalul continua să privească ţintă în ochii lui] Hariton, cu un zîmbet plin de batjocură şi cinism. — Dă-mi te rog răgaz să imă bărbieresc... rosti apoi Condeiescu şi-i întoarse spatele. 25 Lucru curios, generalul nu avu decît o senzaţie de dezgust faţă de conspiraţia din care făcea parte maiorul Hariton... Capabil de iniţiativă, nu-l credea. Cu atît mai miu.lt — capabil să aibă răspunderea unei atari întreprinderi. Sigur, ofiţerul lucra la sugestia vreunuia din cei1 care i se împotriviseră în şedinţa marelui consiliu. Ştia că are destui duşmani în stare să urzească din umbră pierderea lui. Dintre cei mai înverşunaţi — colonelul Giurgea saiu locotenentul-oolonel... Dar Condeiescu nu îndrăzni să se fixeze asupra nici unuia, din teama de a nu acuza conştiinţa unui absent. S-ar putea- tot aşa de bine să nu fie decât rebeliunea unor tineri stat-ma.jorişti, dintre cei oare îşi exaltă calităţile de strategi pe pielea oamenilor. < Atâta timp însă cît îi lipseau amănuntele — toată scandaloasa afacere plutea în nebulos. Dezgustul generalului se împletea cu o stare strictă de indiferenţă faţă de propria-i viaţă. Cu toate că nu putea să-şi imagineze cum aveau să se. desfăşoare lucirurile, în care clipă anume vor' fi împuşcaţi parlamentarii sovietici şi cine va prelua comanda armatei, cu toate că nu-i era; lâmpedla nliqi ce o să se petreacă după aceea şi ce deznodămlnt ar fi putut avea această eventuală rezistenţă — despre cursul vieţii sale, însă, avea o imagine foarte clară. Fără 'doar şi poate că va apare în faţa unui tribunal instituit ad-hoc şi după o judecată sumară — pus la stâlp. Sau, ân cel mai rău ca.z, împachetat frumos ca un lucru 'neânsufleţit şi expediat ân ţară (soluţii de expediere se pot găsi destule) —< pentru ca întreaga naţiune isă lia cunoştinţă de trădarea lui, bineânţeles sentinţa fiind aceeaşi: degradarea în faţa ofiţerilor, expunerea cîtăva vreme într-o piaţă publică pentru a suporta EROICA 35 injuriile, blestemele şi aţîţarea isterică -a mulţimilor, .apoi spînzurătoarea sau gloanţele plutonului de execuţie. Generalul se bărbierea cu o grijă concentrată, atent să nu-i scape nici uni ftp de- păr de sub tăişul lamei şi mai ales să nu sîngereze. Oricât îl îndârjea pe Hariton dispreţul total .a! generalului Condeiescu pentru complotul plănuit în spatele lui, această atitudine rece şi ne inifllueinţată de evenimentele în curs aparţinea de fapt particularităţilor generalului- Experienţa omului care-şi petrecuse aproape o- jumătate de veac pe câmpurile de manevră şi de luptă — imprimase caracterului său o facultate deosebită, pe care nu i-o cunoşteau decît iniţiaţii. Generalul nu-şi pierdea niciodată capul. Ştia să-şi potolească nervii, stăpînea cu calm chiar şi situaţiile cele mai fatale, avea puterea să discute despre orice nimicuri- in afară de tragedia care eventual se desfăşura in preajma lui. Nimeni n-ar putea afirma că l-a auzit vreodată folosind ceea ce se cheamă „vocabular cazon" sau de a se fi coborît cândva la mijloacele barbare de înjosire a subalternilor săi. Ii plăcea să-şi petreacă orele libere printre soldaţi şi atunci se împărtăşea -fără sfială din tainul lor, se contopea într-aiîta cu metehnele şi obiceiurile lor — că un străin nu l-ar fi deoBiebfit dintre oamenii de rînd decît după uniformă. Soluţiile salvatoare ce i se cereau în» chip alarţmant, el le căuta într-o muţenie de piatră — exasperantă pentru fricoşi şi neliniştitoare pentru, cei care nu izbuteau să-i pătrundă gîndurile. In împrejurări de -nenorocire inevitabilă, indiferent de desfăşurarea fulgerătoare a întâmplărilor, fugea pentru cîtăva vreme de lingă ofiţerii care aşteptau înfriguraţi, rezolvarea problemei, se refugia mal bine zis î-n el însuşi, găsind de fiecare dată cîte o preocupare atît de străină şi flagrantă c.u situaţia dată —• încît cei din jur îşi făceau cruce. Generalul îşi scotea Biblia din ladă şi citea murmurînd capitole întregi sau se apuca să-şi ascută creioanele nesfârşite la număr (cu mina bosumflată a, unui şcolar grijuliu) ori -desena obsesiv siluete sau capete de copii, care semănau nespus între ele şi -despre car-e- nimeni n-avea de unde ştii- -că evocau amintirea fetiţei Corina la felurite vârste şi în diverse scene — cărora generalul -le zâmbea de parcă s-ar fi întruchipat aievea in faţa lui. In acelaşi timp creierul său gîndea, torpilat clipă de clipă de -aceeaşi ântrebar-e : „Ce-ar fi -făcut în cazul ăsta Cezar, Nap-al-eon sau Suvorov?" Se pare că în-locuindu-se pe sine -cu unul -din ceilalţi ma-ri comandanţi ai lumii, apelând la istoria bătăliilor pe; oare aceştia le purta s-eră, -afla în cele din urmă nodul gordian -al problemei şi dintr-o lovitură -de sabie — rezolvarea era oferită celonlalţi, la fel de liniştit şi -cumpănit, de parcă an fi fost vorba de rezolvarea, unei simple ecuaţii aritmetice. Unii s-ocoteau a-sta mistifica ţie, închipuindu-şi că generalul ţine cu orice preţ să-şi creeze! în felul acesta o glorie artificială -— în lipsa altor calităţi deosebite. -Numai că generalul Condeiescu primea -cu -greaţă orice încercare de falsificare a adevărului, rămânând şi pe mai departe credincios jocurilor sale -intime -de inteligenţă. Iată -de ce calmul său, în timp ce se bărbierea, avea o raţiune. Zâmbi ân oglindă cu tristeţe şi recunoscu în sinea sa că fusese neprevăzător. Lovitura se organizase peste aşteptările sale, iar consecinţele ei se întrezăreau deosebit de grave. Nu pentru vi-aţa lui-, -ci pentru viaţa celor optzeci de mii de soldaţi. -Odată stabiliţi că lui îi este sortit să moară la stâlp, generalul refuză să se mai -gândească l-a minunea unei eventuale 36 LAURENŢIU FULGA sailvări. ,D.ar -nu putea refuza să cugete şi să-şi frămînte mintea pentru securitatea oamenilor de care se simţea totuşi răspunzător. La acest proces îl împinse îndeosebi trăznetul unei amintiri care zgudui din temelii liniştea aparentă a generalului Condeiescu. O întreagă avalanşă de chipuri ceţoase invada, într-o mişcare halucinantă, cuprinsul oglinzii înguste. Apoi un strigăt -asurzitor îi bubui în urechi : „Ce faceţi cu băieţii noştri, domnule general ? Unde ne duceţi bărbaţii, -domnule general ?" întâmplarea avusese lo-c cu cîteva luni în urmă, în -ţară, pe peronul unei gări -de provincie. Pe rampele de îmbarcare ,se înghesuiau căruţe, tunuri, chesoane, soldaţi, cai, -lăzi de muniţie. Mulţime d-e ţărani şi -femei, cu copii încleştaţi de poalele fustelor, se foia de colo pînă colo, într-o desperare mută şi aprigă. -Primele eşaloane erau gata de plecare. Şi atunci s-a petrecut neprevăzuta ieşire din minţi a mulţimii. Şuierul înfiorător al locomotivei -a declanşat în oameni, fără -alegere, părinţi sau soldaţi — o deznădejde crispată, furibundă. Soldaţii erau tineri, dar chipurile lor se învineţiseră de spaima viitorului funebru pe care instinctiv şi-1 prevesteau. Părea că în ochii tuturora s-e înfiripă (în aţe de sînge) spectacolul mâinilor prăbuşiri; de mai tîrziu. .Şi mai înainte ca trenurile să pornească, valul femeilor s-a împins (ca sub -o putere tăinuită) pînă sub botul locomotivelor. Trupurile mamelor, soţiilor, surorilor şi pruncilor stăteau aşternute de-a lungul -căii ferate — într-o jertfă -consimţită, acceptând mai degrabă să treacă roţile trenurilor peste ele decît să mai privească cum le pleacă bărbaţii şi feciorii spre negrele depărtări ale pierzaniei. De acolo, lipite de terasament şi cu braţele răstignite peste şine, ţipau într-un -huiet sălbatic :' — Ce faceţi cu băieţii noştri, domnule general ? Unde ne duceţi bărbaţii, domnule general ? Condeiescu sta neclintit p-e peron, înconjurat de ofiţerii statului major. Se pare că oficialităţile oraşului concepuseră plecarea pe front ca pe o expresie a entuziasmului popular. Cîteva cucoane îmbrăcate în -costume naţionale urmau să arunce soldaţilor flori, iar careva în redingotă trebuia să ţină' un discurs. Ridicolul oficial ar fi fost prea mare în- contrast cu •nenorocirea ce se împlinea sub ochii tuturor. A fast nevoie î-n cele din urmă de intervenţia unor companii aduse anume, pentru ca să s-e poată -elibera calea ferată. Eşaloanele au pornit. Da-r -strigarea cutremurătoare a mamelor şi soţiilor n-avea să înceteze niciodată din auzul generalului Condeiescu : „Ce faceţi cu băieţii noştri, domnule general ? Unde ne duceţi bărbaţii, domnule general ?" In oglindă -fîlfîiau acum umbrele amintirii, iar în adăpost stăpânea ţipătul răscolit, din adîncul trecutului... întrebă fără să se îinitoaincă : — S-oldaiţii sînt de acord -cu aventura spre care vreţi să-i împingeţi ? Maiorul -Hariton urmărea cu îndrăcită încordare fiece mişcare -a. -generalului. Nu-şi dezlipea mîna de pe revolverul ascuns în buzunar şi era gata să lichideze fără .şovăire orice încercare a acestuia de a scăpa. — Mai întîi ceea ce facem noi nu este aventură... replică tăios Hariton. Aventură nu -poate f-i calificată decît fapta dumitale. Noi ne aşezăm pe linia marilor exaltări patriotice. îndrăzneala noastră se cheamă eroism. Nu sîntem dispuşi să ne lăsăm călcaţi în picioare de bolşevici. Vrem să soăla-m ruşinea p-e care dumneata ai aruncat-o asupra ţării. Şi sî-ntem ho» tărîţi să facem asta cu orice sacrificiu. Chiar dacă... EROICA 37 — Dar soldaţii ? îl întrerupse nerăbdător Condeiescu. Ce zic soldaţii? — Sînt de partea noastră... bruscă Hariton răspunsul. Pînă la ultimul om. — Se vede treaba că s-a întors pămîntul pe dos... reflectă generalul ca pentru sine. In drumurile pe care le-am făcut eu pe poziţie, nu mi s-a părut că» oameni» mai sint in stare să continuie lupta. Degeraţi, înfometaţi, şi plini de păduchi. De-abia se mai ţin pe picioare, nici nu mai arată a războinici. Dacă le iei arma din mînă, seamănă mai degrabă cu nişte mucenici, cu nişte sfinţi bizantini. — Fizic, da... confirmă Hariton. Deşi şi acest lucru, aparent. Dar sufleteşte — soldaţii ascund în ei virtuţi pe care n-aţi ştiut să le exploataţi la momentul oportun. Noi vom şti însă să-i ridicăm la înălţimea celor' mai sălbatice fapte de arme ale strămoşilor. Din clipa în care vom răscoli aceste virtuţi, şi fiziceşte vor deveni altceva. Cumpliţi, uriaşi, de neînvins. — Impresia asta se referă la toată armata sau numai la cîteva unităţi subalterne ? — S-ar zice totuşi că planul nostru se pare şubred, domnule general, de-il suceşti: pe toate feţele. Şi-ai fi foarte fericit, fără-ndoială, dacă ai descoperi pe undeva vreun punct nevralgic, uşor de atacat. He-he, te cunosc prea, bine ca să nu-ţi dibui, şiretenia. — Dimpotrivă, urmăresc cu foarte mult interes- elementele concrete pe care vă bazaţi. Şi asta numai pentru a descoperi punctul nevralgic al logicii care m-a dus "pe mine la hoiărîrea de capitulare. — Să .ajdmiiftem '■ Şi cu acest prilej dă-mi voie să te asigur că planul nostru e prea bine gîindit, ca să poată eşua. — Nici nu pun la îndoială realizarea lui. Dacă nu sînt indiscret, l-aş plutea afla şi eu ? — De îndată ce te afli în mâinile noastre, nu ne temem de o nouă trădare. De altfel e mai simplu decît îţi poţi închipui. Vom încerca să ieşim din cerc. — Nebunie curată ! exclamă generalul, scos în sfîrşit din fire. Eu însumi am gândit asupra acestei soluţii. In consiliu, a fost foarte viu dezbătută. Şi a căzut, socotindu-se pe drept euvînt de domeniul fanteziei. Nu poţi străpunge cu pieptul o încercuire de blindate. -— Noi vom străpunge-o ! — Dar pentru dumnezeu, cum ? Spune-mi, domnule maior, cum ? Uluirea lui fixă şi sfârşitul torturii bărbieritului. Generalul se întoarse brusc, tamponindu-şi obrajii cu prosopul. Hariton rînjea cu satisfacţia celui care ştie mai bine ce e de făcut, anuiînd cu o singură privire dispre-iţuitoare întreaga experienţă şi ştiinţă militară a generalului. Din. cauza aceluiaşi simţământ de dominaţie, maiorul tntârzie să dea un răspuns imediat: Tăcerea lui prea mult prelungită îl obligă pe. Condeiescu să analizeze singur aventuroasa soluţie a complotiştilor. — Concentrarea tuturor artileriilor într-o singură zonă pentru crearea breşei şi susţinerea atacului infanteriei e o aberaţie. Muniţiile lipsesc aproape eu desăvârşire, iar caii de asemeni. Şi ca să înnami oamenii la tunuri, în nici un caz nu se realizează surpriza. Dacă operaţia nu se desfăşoară chiar] în noaptea asta, mâine dimineaţă va fi prea tîrziu. Ruşii nu sînt atît de naivi încît să nu priceapă ce s-a întâmplat cu parlamentarii lor şi să nu ia măsurile de rigoare. Ceea ce ar egala cu adevărate represalii. Şi pe bună dreptate. O fi între noi război! pe viaţă şi moarte, dar şi războiul are legile lui. Parlamentarii sânt persoane inviolabile. Această lege ştiau s-o respecte şi păgânii. In cel mai rău caz, solii se întorceau la ai lor — 38 LAURENŢIU FULGA ruşinaţi, fără să fi fost primiţi 'eventual, dar oricum eu răspunsuri demne care făceau onoare armatei La care fuseseră trimişi pentru discuţiuni. Şi-aiunci ? Cum vă puteţi închipui că ruşii vor trece cu vederea un asemenea accident, cu .atît mai mult cu cît ei au superioritatea armată şi noi am fost aceia care am propus capitularea ? Cum veţi răzbate dincolo cînd vă veţi jjzhi- nu numai de 'tancurile lom dar şi de o mînie răzbunătoare, mai ucigătoare decît sute de rafale de „katiuşe" la un loc ? Mi-ai vorbit despre virtuţiiie strămoşeşti ale soMa.filor, dar cum o să mă convingeţi pe mine că se poate trage în ruşi cu virtuţi ? Duşmanul cade numai; prin lovitură de glonte sau schijă. E impresionant într-adevăr să-ţi închipui că poţi distruge o armată inamică, dotată drăeeşte de bine, numai urlîncl despre rege şi patrie. Din nefericire — realitatea e amară, iar .sfîrşitul nu e greu de bănuit. In .afara de faptul că soldaţii noştri nu mai au în momentul de fa'ţă nici măcar cîte un pachet de cartuşe — sînt aşa .cum ţi-am spus şi mai înainte, realmente flămînzi, degeraţi, bolnavi, epuizaţi. Cum dracu o să' sădiţi virtuţi eroice în nişte trupuri care gem de foame şi cărora le oferiţi în lecui păcii şi vieţii după care jinduiesc cu sufletul la gură — tot moartea ? Explică-mi, te rog, cum de v-a intrat în cap nerozia, asta ? Pentru că va fi o nimicire totală. Sînteţi condamnaţi la pietre înainte de a vă fi ridicat din şanţuri : Nu numai că nu veţi izbuti să străpungeţi cercul, dar veţi prilejui cel mai odios masacru cu putinţă. Veţi lăsa pe cîmpul de luptă optzeci de mii de cadavre. Asta vi-i planul ? In ochii lui Bariton sclipi batjocura. — Nu ne pasă cîţi vor muri... răspunse el cu o voce sumbră, ca de teatru. Ghiajr idacă va fi să răzbată, dincolo un singur regiment viu, tett vom avea mînldria de a nu fi capitulat. — Replica nu-i a dumitale, domnule maior. Acum un an, pe dealurile; de la Datnik, ea a sunat mai spiritual : „Chiar dacă va fi să intre în O des a numai doi oameni, eu şi şoferul meu, nu-mi pasă. Moară cîţi or muri!" Iţi aduci aminte ce măcel romînese a fost .acolo, nu-i aşa ? Ai fost cumva elevul generalului Adamiu, de i-ai învăţat pe de rost aforismele ? •— N-are importanţă. Ironia dumitale e destul de incoloră la .ceasul ăsta. — In schimb, dragul meu, inima voastră e destul de neagră. Vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea cu vieţile oamenilor, de parcă n-ar fi vorba de oameni ci de vite. — Recunosc că jocul e riscant, dar plin de nobleţe. Dacă n-am şti că înaintea noastră el a fost jucat de sute de ori, încă ne-am teme. Poate că nu sîntem chemaţi să deschidem drumuri noi în istorie. Dar istoria e prea plină de asemenea acte de jertfă, pentru ca să n-avem cel puţin scuza asta. Şi, ne estie indiferent ce se 'va scrie despre noi în cărţile viitorului, cîte rînduiri ne vor acorda istoricii mai mult decît plăieşilor lui Ştefan sau decît... — Iartă-mă, te rog, că te întrerup, dar dumneata socoteşti că-n jertfa celor optzeci ele mii se va cuprinde şi jertfa dumitale proprie ? Vreau să spun, dacă ai gîndit conştient că merită să-ţi dai viaţa pentru... ? — Acum o să te întrerup eu, domnule general : con ducătorii) nici nu acceptă să moară. — Cu alte cuvinte, dacă te-am înţeles bine, dumneata îţi închipui că, ai: fi un fel de conducător. Aii avut peste .noapte revelaţia acestei misiuni izbăvitoare, te-a hărăzit cerul să scoţi din robie un popor de optzeci de mii de oameni. Şi te foloseşti de acest prilej banal, pentru a te salva pe dumneata însuţi. Şi pe prietenii dumitale, bineînţeles. EROICA , 39 întreg corpul maiorului Hariton zvîcni ca sub o muşcătură de şarpe. — Din această clipă'îţi interzic să mai vorbeşti, domnule general... spumegă el, fără astîmpăr. Rolul dumitale a încetat. 'Numai' că generalul nu se tulbură prea mult. Furia lan Hariton i se păru foarte fiineajscă şi ea n-ar fi putut întrece cu nimic arsura glo-ntelui făgăduit. — Da, fireşte... murmură liniştit generalul. Trebuia s-ajungem şi-aici. Oricum, îţi mulţumesc. Acum sînt convins că nu vă hazardaţi în aventură de dragul nici unui eroism. Ci ca să vă salvaţi pe voi. E trist că sacrificaţi optzeci de mii de oameni amărîţi, ca să scăpaţi de prizonierat cîţiva ofiţeri aventurieri. Şi-mi pare nespus de rău că nu vă pot împiedeca de la nelegiuirea asta.E singurul regret pe care-l mai pot mărturisi, înainte de a mă da viu în mîinile voastre. Şi n-am să-mi iert niciodată că am fost atît de slab şi atît de naiv încît să rămîn singur în'asemenea împrejurări. Dar probabil că pînă la urmă mă va răzbuna şi pe mine cineva. Ţine minte asta. Voi constituiţi în această clipă o mare primejdie, o adevărată năpastă pentru soldaţi, un rău criminal. Şi niciodată geniul rău n-a rămas nepedepsit. îl mai măsură pe Hariton de sus pînă jos, cu o curiozitate accentuată, ca pe o făptură de muzeu aparţinînd altor epoci. Apoi privirea lui se umbri de acelaşi dezgust, fecund, părăsindu-1. Ca şi cum nimic deosebit nu s-ar fi întîmplat, generalul se reîntoarse în vechea sa ordine interioară. Toate eforturile lui, însă, de a constata calm situaţia nou creată, se izbeau de această brutală contradicţie între dorinţa lui de a-i salva pe cei optzeci de mii de soldaţi încercuiţi şi planul precis, îndărătnic, al grupului de ofiţeri de a-i jertfi în numele unei idei măreţe, convingătoare, contaminantă la urma urmei — dar cu gîndul obscur, nedeclarat făţiş, al salvării unuia sau altuia ca maiorul Hariton. Pentru a înlătura orice confuzie în privinţa drumului pe care l-a urmat generalul Condeiescu pînă în clipa hotărîtă de a capitula trebuie subliniată şi o altă anumită latură a caracterului său. Generalul era în toată fiinţa lui un om al armelor. încercat în războaie, lucid şi izbutind totdeauna să contemple rece desfăşurarea luptelor — nu se lăsa prea uşor impresionat de tabloul răniţilor sau al morţilor. Fie că stătea aplecat peste harta de operaţiuni, fie că urmărea declanşarea ofensivelor de pe înălţimea unui punct de observaţie — toate elementele care compuneau o bătălie (soldaţi, tunuri, cai, arme, inamici, avioane) căpătau calitatea de simboluri şi noţiuni abstracte, rînduite într-o anumită formaţiune şi mişcare după anumite legi sau inspiraţii. Numai în vederea unui scop precis : stăpînirea obiectivului X. Să fi trecut pe lîngă el orieîţi mutilaţi şi oricîte brancarde cu leşuri, el nu le privea decît ca pe nişte simple piese care au fost nevoite să părăsească imensa tablă de şah din faţa lui şi care trebuiau numaidecît înlocuite. Comandantul care se impresionează de orice picătură de sînge, încetează de a mai fi comandant. Sînt unii generali care, la sfîrşitul bătăliilor, miopi din fire şi lipsiţi cu desăvîrşire de simţăminte umane — capătă dimensiunile bătăliei pe care au condus-o în proporţie de numărul pierderilor în oameni şi materiale. Lupta li se pare că s-a desfăşurat mai aprig şi mai dureros, nu pentru că ei n-au fost în stare să măsoare forţele şi să-şi concentreze atenţia de pildă pe direcţia principală de atac, răşpunzînd prompt oricăror surprize şi ştiind să folosească rezervele cu măiestria şahistului de geniu. Ci li se pare că lupta a fost cu atît mai grea, cu cît au căzut mai mulţi oameni pe cîmpul de bătaie. Astfel că lista impresionantă a pierderilor devine pentru ei un merit, pe care 40 LAURENŢIU FULGA ştiu să şi-1 umfle în ochii superiorilor de la Cartierul General, aşteptînd bineînţeles după asta binecuvîntatele decoraţii şi grade noi. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre generalul Condeiescu. După ■ocuparea obiectivului respectiv, întîrzia cît mai mult asupra rapoartelor venite din linia întîia. Şi totuşi trebuia să afle, avea nevoie de adevăr, oricît de amar ar fi fost. De-abia atunci, privind cifrele, urmărind coloanele numelor de soldaţi şi ofiţeri căzuţi — îi reveneau sub privirile tulburi legănările branca'ifdelor, vaietele răniţilor, chipurile devastate de suferinţă ale celor ce-şi tîrau trupurile sfîrtecate spre posturile de prim-ajutor. Ceasuri de-a rîndul revenea asupra listelor, căutînd să reconstituie imaginar chipuri pe care poate că nu le văzuse niciodată. „Cum o fi arătat soldatul ăsta ? Căpitanul ăsta o fi avut copii ? Oare din ce parte a ţării o fi fost sergentul ăsta ?" >. Şi oricît se străduia să alunge de la sine orice mustrare, ştiind bine că război fără morţi nu se poate, accepta în sinea sa că mulţi pieriseră şi din cauza lui. „Vinovat în primul rînd pentru moartea soldatului... îşi spunea el adeseori — nu e războiul, ci comandantul care n-a ştiut să-1 ferească de glon-tele vrăjmaş. Cu atît e mai mare o bătălie, cu cît pierderile proprii sînt mai puţine. Nu sînt generali aceia care pun stăpînire pe un obiectiv, după ce şi-au tocat armata. Aceştia sînt proşti sau nebuni. Şi, din nefericire, în armata romînă sînt destui". Şi totuşi nici un factor nu ne poate convinge că-n alte condiţiuni (e vorba de condiţiunile favorabile războiului pe Don) — generalul Condeiescu n-ar fi continuat lupta. In ciuda unei acute antipatii-pe care o resimţea aproape organic (deşi nemărturisită vădit) împotriva comandantului suprem al armatei Rqmîniei (omul care ameninţa din dreapta tronului regal cu bastonul său de mareşal), în ciuda urii sale mocnite împotriva odraslei regale (pe care o socotea nu numai străină de neamul său, dar şi incapabilă să ţină în mînă destinele ţării) — generalul Condeiescu ar fi continuat totuşi să execute pe Don toate poruncile cei s-ar fi impus de către comandamentul superior ori trimise de Bucureşti prin radio sau curier special. Se adaugă aici şi sentimentul de îngenunchere pe care-l încercase adeseori, în doze mai mari sau mai mici, în faţa generalilor germani de la care în ultimă instanţă primea ordine. Şi totuşi, încovoiat de atîtea poveri ruşinoase, mereu cu senzaţia că e sluga unuia sau a altuia — generalul Condeiescu şi-ar fi ţintuit pînă la sfîrşitul războiului armata în foc, dintr-o singură cauză : era convins că-şi slujeşte ţara. Socotindu-i trecători pe rege, mareşal şi germani, socotindu-i simple incidente în viaţa lui de ostaş, linritînd tot conţinutul războiului la imperativele Romîniei, cu totul neputincios să priceapă esenţa politică a cruciadei spre răsărit — punea ţara deasupra tuturor formulelor ocazionale şi-şi împăca tulburările conştiinţei cu o justificare în care credea orbeşte. Avea oroare de laşităţi. El însuşi depusese jurămînt noului rege. El însuşi acceptase de bună voie să facă parte dintr-o armată comandată de mareşalul Antonescu. Nu putea concepe că e cu putinţă o zdrobire.a acestor cătuşe. Soldat obişnuit să se supună ordinelor şi disciplinei militare, era incapabil să-şi închipuie o revoltă împotriva acestui păienjeniş, în reţeaua căruia fusese atras. Mai de grabă şi-ar îi tras un glonte în tîmplâ decît să-şi imagineze că va fi vreodată în stare sa dezerteze. Din fericire concepţia lui avea să fie serios zdruncinată pe frontul Donului, după numai cîteva săptămîni de hărţuială cu ai săi şi cu armata sovietică. EROICA 41 încă din primele zile ale ocupării poziţiilor de luptă între Serafimovici şi Kalaci, el avertizase Marele Cartier asupra perspectivelor sumbre care-i primejduiesc acolo : linia frontului subţire ca un fir de aţă putredă, nici o rezervă în spate pentru acoperirea eventualelor goluri, alimentaţia trupei cu totul insuficientă, echipamentele de iarnă parodiate cu cîte cinci căciuli jerpelite la patruzeci de oameni ; în sfîrşit tatonările necontenite ale ruşilor care, hotărît, pregătesc o mare contraofensivă, raidurile aviaţiei de recunoaştere, concentrarea blindatelor în rîpele Donului, mişcări în forţă ale artileriei de pe o poziţie pe alta... Răspunsul Marelui Cartier a fost paradoxal : „Frontul dumneavoastră nu reprezintă absolut nici un fel de importanţă pentru inalmîc. Atenţia inamicului e concentrată spre Stalingrad. Ceea ce faceţi dumneavoastră pe Don nu e război, ci excursie". întâmplările de mai tîrziu au demonstrat contrariul. Şi după ce încercuirea devenise realitate de netăgăduit şi iluzorie orice intenţie de evadare, raportîndu-se prin radio desperata situaţie, nici atunci nu-şi dezminţi Cartierul General exaltarea patriotică şi uzul cuvintelor pompoase : „Nu vă predaţi ! Muriţi pînă la ultimul om !" De sute de ori şi-a citit sentinţa generalul Condeiescu. Cuvintele sunau înfiorător. în acele nopţi albe, pentru general devenise lege de fier necesitatea sacrificiului. Mesajul Marelui Cartier suna ca un comandament suprem al ţării. Era hotărît să treacă de la soldat la soldat şi tuturora să le insufle conştiinţa jertfei. îşi compunea mintal imaginea finală ; dominând de pe un deal zvârcolirea ultimilor ostaşi, apoi ultimul său salut adresat ţării şi pistolul la tîmplă... Nu i-ar fi trqmurat mîna. S-ar fi asemuit căpitanului de corabie care nu-şi părăseşte vasul pentru nimic în lume, care prefera să se scufunde cu tot echipajul decît să se predea inamicului. Dar ca dintr-o mocirlă ieşea la suprafaţa gândurilor negre un spiriduş alb care profeţea : „Zadarnic, orice veţi face ! Germanii tot vor pierde războiul. Romînia nu va fi scutită de consecinţele acestei aventuri. Jertfele nu mai ajută la nimic. Ruşii sînt mai tari. Nu aşa se salvează onoarea României. Blestem asupra ta, pentru cele optzeci de mii de vieţi sacrificate. Totul e zadarnic !" Pe baza informaţiilor care-i soseau necontenit din linia întîia, cumpănind bine asupra tuturor resurselor ascunse ale ruşilor, analizând situaţia pe plan mondial a războiului purtat de germani, contemplând pe harta lumii cercul de foc care se închega zi de zi în jurul lor — generalul Condeiescu ajunse la aceeaşi concluzie : „Nu aşa se salvează onoarea României. Totul e zadarnic !" Şi atunci sacrificarea celor optzeci de mii de soldaţi nu i se mai păru un act de vitejie — ci o crimă. Deşi proaspăt bărbierit, obrazul generalului deveni deodată palid. Reacţia fiziologică era, ciudat, nu atît consecinţa cutremurării organismului în faţa morţii apropiate, cît consecinţa tragediei obiective de dincolo de el şi pe care se vedea în neputinţă s-o preîntâmpine. Existenţa în adăpostul de comandă, transformat în ultima clipă într-o veritabilă celulă de închisoare, cu un gardian la uşă şi alţi zece afară, îl sufoca din aceeaşi pricină. Atât de aproape, despărţit de teritoriul încercuiţilor doar printr-un perete — şi totuşi să nu fie în stare să-şi strige măcar revolta şi chinul sufletesc. Să nu le poată vesti celorlalţi nici măcar primejdia ce-i paşte. „Cu imbecilul ăsta nu mai am ce discuta... monologa interior generalul. N-am să-1 pot convinge niciodată că infamia lor este strigătoare la 42 LAURENŢIU FULGA cer. Criminalii n-au decît instincte — şi eu cu instinctele nu pot să mă lupt. Aşa mi-a fost sortit — pînă în ultima clipă să am de-a face numai cu dobitoci, înfăşură drapelul ţării la piept, urlă celorlalţi clin turmă ceva despre rege şi patrie, îşi fac cruce cu o solemnitate de patriarhi — şi duc regimentele de nenorociţi la moarte sigură. In numele unor idealuri care ar trebui să ne rămîie sfinte, atunci cînd sfinţenia asta nu e mînjită de nici un gînd meschin, se măcelăresc oameni care altfel ar putea folosi la ceva. Iată ce uşor se cîştigă gloria ! Şi nu mă îndoiesc că, de va reuşi aventura lor, se vor găsi desiui neghiobi în ţară care să facă din maiorul Hariton şi din ceilalţi cîţiva supravieţuitori — nişte adevăraţi martiri, nişte apologeţi ai romînismului pur. De asta mi-i scîrbă : că fapta mea a eşuat într-un chip atît de lamentabil, iar istoria adevărată — subînţeleasă, . barbară, antiumană) a eroismului acestor domni va rămîne tuturor necunoscută". Imbrăcîndu-se, avu senzaţia stranie că se redeşteaptă în el generalul, se reclădeşte ca un zid surpat omul demn şi capabil să înfrunte cu fruntea sus orice mişelie. Uniforma îl revendica aproape ostentativ. O clipă îl stă-pîni chiar ideea unui miracol, care se naşte pe undeva prin apropiere şi care se va înfăptui pe neaşteptate. Oftă, însă, scuturîndu-se de invazia slăbiciunilor şi se aşeză la masa de lucru. Nu mai considera atmosfera din jur ca pe o atmosferă fatală. Arăta cu totul nepăsător la cele ce se petreceau în preajma lui. Mecanic, mîna căută cutia cu creioane şi mapa cu foi albe. Chipul fetiţei Corina, considerat ca o adevărată icoană de adoraţie, se desena ca de la sine, cu o uşurinţă uluitoare. Zîmbind, întinzînd braţele către el, dormind într-un somn leneş, ascunsă pe după birou, jueîndu-se cu pisicul, irîzînd cu hohote pentru cine ştie ce năzdrăvănie de-a tatei... Jocul era odihnitor şi izbuti în cele din urmă să-1 liniştească pe deplin. Corespondenţa tainică1 dintre bătrînul răpus de un destin atît de amar şi fetiţa evocată în ceasurile cele mai grele — îl apropia pe neştiute de un tărîm fermecat, populat numai cu fiinţe de basm, în cuprinsul căruia nu răzbătea nimic din suferinţa încurcăturii lui, nimic din umilinţa la care era supus de .către un om perfid şi vulgar. Din această stare de totală absenţă nu izbuti să-1 sustragă nici intrarea zgomotoasă a doi ofiţeri străini, înarmaţi. Doar maiorul Hariton avu un reflex de spaimă şi, întîmpinîndu-i conspirativ, întrebă, nu fără oarecare nedumerire în glas : •— Ce e ? Ce s-a întâmplat ? ■— Nimic... răspunse unul molatic, morfolindu-şi între buze un rest de ţigară. Am venit doar să-1 vedem pe stăpîn. „Stăpînul" continua şă rătăcească prin paradisul ipotetic, alături de făptura fetiţei adorate. | — Ce se-aude ? reveni nerăbdător Hariton. — Toată lumea se mişcă... îl lămuri celălalt. Ne organizăm în sensul celor hotărîte. ■— Alte veşti de la noul comandament ? — Optimism general ! Unităţile răspund cu entuziasm ordinelor noastre. — Cum stăm cu „operaţiunea Balmez" ? *) *) „Grupul Balmez" urmărea omorîrea parlamentarilor, imediat după intrarea acestora în poziţia romîneascăf Unul din posturile sale de pîndă fusese descoperit de soldaţi şi alungat. (N.A.). EROICA 43 —■ Am trimis la faţa locului un ofiţer cu autoritate. Indiferent pe unde or veni, tot cad în capcană. — Luaţii seama la surprize. In nici un caz, istoria nu trebuie să se repete. — Nici o grijă. De astă dată n-au să ne mai scape. — Ai cumva nevoie de noi ? — Nu. Ce e de făcut aici, pot face şi singur. Controlaţi garda de afară. Şi ţineţi mereu legătura cu „grupul Balmez". Duceţi-vă ! Ofiţerii nu se urniră din loc decît după ce-şi satisfăcură curiozitatea, observîndu-1 îndelung pe general, cîntărindu-i pieziş tăcerea încremenită şi împărtăşindu-şi mut satisfacţia de a-1 vedea prins în plasa lor. în vremea care urmă, nu se întîmplă nimic neobişnuit. Doar unul din soldaţii de ordonanţă ai generalului mai intră în adăpost. Se apropie.de acesta cu o gamelă cu apă fiartă, în care picurase cîteva fire de cafea descoperite în cine ştie ce fund de sac — şi-1 îmbie să bea. Zărind deodată cutia cu pîine de război pe firida adăpostului, îşi îngădui să aprecieze că rău a făcut generalul de n-a mîncat din ea, că doar pentru el anume o lăsase. Vorbea cu sfătoşenia soldatului care, slujind mai multă vreme la un ofiţer, şi cunoscîndu-i pînă şi cea mai ascunsă cută a sufletului, şi-a tocit mult din teama iniţială faţă de gradul superior. S-ar mai putea adăuga aci amănuntul că soldatul făcea parte din categoria acelor oameni care se dăruiesc comandantului lor pe de-a-ntregul şi sînt bucuroşi de cîte ori li se oferă prilejul să-şi arate recunoştinţa chiar şi prin fapte de nimic. De-abia atunci generalul se trezi din gîndurile sale şi privi mirat la soldat, înduioşat de grija lui stăruitoare. Puse palma peste palma lată a ostaşului şi nu găsi în inima lui nici un euvînt de mulţumire. Dar soldatului îi era de ajuns. Se aşeză jos, la picioarele generalului, ca un cîine credincios. Nu prea pricepea el de ce stau afară de gardă nişte ofiţeri necunoscuţi, nu pricepea nici rostul acelui maior cu înfăţişarea înrăită în acelaşi adăpost cu generalul lui — dar nu se chinui să-şi bată capul cu lucruri care nu-1 priveau. Era fericit că generalul soarbe alene din apa fiartă şi ronţăie ca un copil pricăjit pes-meţi de război. Liniştea nopţii părea de necuprins şi definitivă... 26 în acest timp oamenii lui Ştefan Corbu mărşăluiau -învîrtoşat spre postul de comandă al armatei. Explicaţia solidarităţii soldaţilor cu sublocotenentul Corbu consta în acea lege proprie seismelor, care clatină şi dărîmă ceea ce pare mai trainic, dar care nu acţionează în nici un fel asupra cocioabelor. Torentele unei ape pot deveni primejdioase chiar şi pentru zăgazurile cele mai solide, dar captate şi îmblînzite se preschimbă în electricitate. Cam acelaşi lucru se petrecuse şi cu furia soldaţilor. Iniţial avusese un anume sens, împotriva tuturor ofiţerilor fără excepţie (chiar şi împotriva generalului), dar mai apoi se îndreptase spre alt scop — ofiţerii fiind împărţiţi în două categorii distincte, prieteni şi vrăjmaşi, iar generalul Condeiescu socotit omul care trebuie numaidecât apărat. Luminile se lămuriseră şi căpătaseră altă orientare imediat după trecerea convoiului de răniţi, sub conducerea doctorului Aneuţa în linia sovietică. Pînă la ceasul acela soldaţii nu fuseseră în stare să pătrundă intenţia lui Zabalon de a împuşca parlamentarii şi, cu atît mai mult, de a o 44 LAURENŢIU FULGA fixa în cadrul unei acţiuni mai largi, cu consecinţe fatale pentru toată armata. E drept că-ii stăpânise o oarecare nelinişte, clar nu din cauza incidentului provocat de Zabaloin (pe care-l crezuseră lichidat odată cu ailun-gajneia, lui d'iln linii a întîia), cît din pricina propriilor lor procese 'intime. Pentru fiecare în parte obsesia celor de acasă, cu întreaga suită de probleme fără dezlegare ce decurgeau de aici, devenea mai chinuitoare decît orice (altă nenorocire pe care le-ar mai fi putut-o oferi noaptea capitulării. Din clipa reîntoarcerii lui Mazilu, însă, informaţi cu de-amănuntul despre cele ce se întâmplă la postul de comandă şi despre planurile conspiratorilor, puşi în situaţia de a fi sacrificaţi de dragul gloriei cîtorva — soldaţii avură de ales între viată şi moarte. Oricît le vor fi fost mistuite sufletele de nostalgia pămîntului natal, dotaţi însă cu un minim bun simţ •dare le semnala alarmant zădărnicia întreprinderii, nu cutezau riscul erois-•melor deşarte. In cele din urmă instinctul; de conservare triumfă. Chiar şi acei soldaţi cărora vestea despre capitulare le produsese un adevărat rău fizijc, împingîndu-i aproape inconştient la răscoală şi răzbunare împotriva ofiţerilor, nu puteau consimţi să eontinuie lupta. Intrarea în poziţia românească urma să fie supravegheată tot de Petre Iatagan. Tot el trebuia să asigure parlamentarilor drumul pînă la postul de comandă. îşi alese pentru treaba asta vreo zece oameni de ispravă, p© carei-i rind ui în trei grupe de patrulă. Dar1 cînd fu să se despartă, se pomeni înjurând şi blestemând. — Ce te-a apucat ? îl întrebă Corbu surprins. — Mai bine mergeam şi eu acolo. •— ,Nu ! replicase neînduplecat ofiţerul. E nevoie de tine aici şi rămâi aici. — Bine, bine. Duceţi-vă ! Ceilalţi, în puhoi, dezorganizat, se porniră spre a dineurile zonei în-oereuijte. Nici .unuia mu-i era prea limpede ce anume au de făcut şi în ce măsură intervenţia lor va determina din nou răsturnarea lucrurilor în favoarea capitulării. Ceea. ce se putea reţine deocamdată era. o simplă stare nervoasă, instinctivă, căreia cei aproape două sute de soldaţi se supuneau mecanic şi di|n cauza căreia însăşi mişcarea lor avea ceva nebulos. In frunte mărşăluiau Corbu, Mazilu şi Cirihici. După muţenia ce le încleştase buzele şij încrâncenarea cu care călcau, ai fi zis că mînla lor se va imprima şi mulţimii cu aceeaşi tensiune, că legea care-il descleştase deopotrivă din nepăsarea iniţială îşi va păstra caracterul impulsiv pînă la sfîrşitul acestei cutezătoare acţiuni- Dar prima ruptură se produse neînchipuit de repede. Sublocotenentul Barbu Gherasim se rupse deodată din rinduri, trăgîndu-1'după -sine şi pe tatăl său. Smucirea fu atît de aprigă, încît trupurile eJătinîndu-se îşi pierdură echilibrul şi căzură în zăpadă. — Ce-i cu tine ? bolborosi nedumerit colonelul. Ţî-e rău ? Nările tânărului tremurau vizibil. Lumina ochilor căpătase o fixitate rece,, aproape duşmănoasă. —- N-am nici pe dracu... gâfâi sugrumat. Dar te întreb : unde mergem ? Pentru ce ? Mulţimea se scurgea pe alături, la fel de învălmăşită, încruntată şi tăcută, neluînd seama la mogildeţele celor doi ofiţeri cocoloşiţi pe brânci in omăt. Bătrânul Gherasim însă avea senzaţia că ochii tuturora scotocesc bezna pînă la ei, dibuindu-le odată eu spaima din priviri şi gândurile potrivnice. EROICA 45 — (Răspunde ! se auz] din nou vocea pătimaşă a sublocotenentului Iţi dai seama în ce murdărie te-ai angajat ? „Ce pui de viperă am crescut ta sin! ■— reflectă în sinea sa colonelul. Toată vremea a tăcut, de-am crezut la un .moment dat că s-a prostit de-a. ibimelea. Şi' cînd te-.aştepţi mai puţin, puiul îşi arată adevărata faţă şi-ţi şuieră în- obraz lucruri ne mai pomenite". '_' Spune-mi, vrei să mă duci .la moarte ? — Taci ! gemu colonelul. Numai pe tine te am pe faţa pămîntului. — Atunci nu te ţine de aventuri. Rămîi cu mine. Mi-e frică. ■— Vom fi singuri în pustietatea asta de zăpadă. — Ne descurcăm noi. Fii fără grijă. — .Şi mîine dimineaţă o să-mi pleznească obrazul de ruşine pentru laşitatea ia care ni-ai obligat. Sublocotenentul îşi înfipse brutal mîinile în pieptul bătrmului, tră-gîndu-1 peste el în groapă. — Dar tu nu pricepi că trebuie să trăim ? Capul colonelului sta frînt într-o parte, zguduit de panică şi durere. — Chiar şi cu preţul ăsta ? întrebă, neîndrăznind să-1 privească în ochi. — Chiar... mugi cu înverşunare celălalt. Mai presus de unii sau alţii, stăm noi. — I-am făgăduit lui Condrea să... — Condrea al tău s-a salvat. Fiecare se salvează cum poate. — Dar inima, conştiinţa ? — Pe întuneric, nu se vede conştiinţa nimănui. Eşti colonel şi te laşi dus de nas de un caporal oarecare. — E îngrozitor ce spui ! — Pentru tine toate sînt îngrozitoare : şi ce spunea Condrea acum uni ceas şi ce spun eu acum. — Tu ? horeai înăbuşit bătrinul. Tocmai tu, copilul meu ? -— Dar cine-ţi garantează, neghiobule, că povestea asta n-o să sfârşească prost ? Şi mîine dimineaţă n-o să ne holbăm unul la altul dintr-un şanţ plip cu cadavre? Din partea mea, n-ai decît. Du-te singur, dar eu de-aici nu mă mişc. Şi din clipa în care te lepezi de mine, nu mai mi-eşti tată. Alege ! Tăcură îndelung, pîndind pe sub sprâncene trecerea mohorîtă a oamenilor. Amindorura ii se părea că puhoiul a crescut şi că scurgerea lui nu se va sfîrşi niciodată. De fapt chiar aşa şi era. Fiindcă de p;retutindent, dim şanţuri şi de prin adăposturi, din tranşee şi. de pe la focuri, scotociţi de Mazilii sau Ciribici, oamenii se ridicau şi se lăsau vrăjiţi de această goană halucinantă spre postul de comandă al armatei, urimîndu-1 pe Corbu. Tatăl şi fiul însă, n-ave.au de unde să ştie de această creştere a forţei soldăţeştii. Ei erau fericiţi că nu le acordă nimeni .nici o atenţie. .Numai cînd Rusaiiim Pândele se opri pe neaşteptate în dreptul lor se ghemuiră unul într-altul eu aceiaşi reflex de arici în primejdie, — V-.au lăsat puterile, dom-le colonel ? întrebă cu căldură soldatul. Haideţi şi vă-ţi sprijini de mine ! —' iN'U, iniu... se grăbi bătrinul să răspundă. Ii e rău băiatului. Vă prindem din urmă. Insă simţămîntul de ruşine şi umilinţă ce-i împinse tot sângele în-obraz, nu reuşi să dea, vorbelor sale puterea de a fi crezut. De altfel şi soldatul stărui cîteva clipe asupra, lui cu o privire atentă şi bănuitoare. Va fi priceput ceva ori nu, cert este că Rusalim se depărta cu îndo- 46 LAURENŢIU FULGA iială în suflet. Şl îndoiala lui! crescu încă, după ce-şi dădu seama de freamătul ascuns al mulţimii. Ii fu de ajuns să citească în ochii rălvăşiţi ai unora sau să prindă cu urechea frînturi din mărturisirile altora, pentru ca să descopere că unii îşi tăinuiesc adevăratele gînduri iar alţii se luptă din răsputeri să nu fugă. Istoviţi sau nu, de foame şi de nesomn, cei rămaşi pe de lături în 'zăpadă1, îi spuneau mai mult decît ar fi putut să-şi închipuie. Se vădea astfel că beţia dintîi scădea pe încetul, gîndindu-se la ceea ce urma să aibă loc se lăsau răpuşi de frică, mărşăluiau mai departe dar sufletele le erau năpădite de grave presimţiri. Rusalim se căznea să răzbată spre cei din frunte, întrebindu-se îngrijorat : „Şi dacă se răzgîndesc ? Dacă la-ntîia ciocnire, naiba ştie cum o fi, se poticnesc şi .dau înapoi ? Ferească dumnezeu să ne scoatem puştile din bandulieră !" Pătrunse între Corbu şi Mazilu, forţîndu-se să se ţină în pas cu ei, şi le şopti printre dinţi : — Ar trebui să vă mai uitaţi înapoi. Oamenii se frămîntă. Corbu nici nu binevoi să-şi întoarcă privirea spre el. — Da' oe-ai vreja tu, să meargă orbeşte ? Lasă-i să se frămînte. •— Vedeţi că se frămîntă fără grai. Şi asta nu e bine. — Doar n-ăi vrea să urle ca lupii. — 'Alţii s-au lăsat de pe-acuma păgubaşi. •—■ Foarte bine. De slăbănogi n-avem nevoie. Izbim cu cei mai tari. — Mi-e teamă... se încăpăţînă Rusalim. I-am stîrnit şi dracu ştie ce-o să fie pînă la urmă. — Nn cumva ţi-e teamă numai ţie şi ca să nu te faci de rîs, arunci pacostea asupra tuturor ? —i De ce v-aş minţi ? Şi mie mi-e frică. La-nceput, după ce 1-jam alungat pe Zabalon şi-aşteptam să vie parlamentarii, nu mi-era. Ca să zic aşa, n-aveam trasă piedica de la puşcă. Da' acuma... Tăcu, frămîntîndu-şi barba în palmă. — Spune ? interveni Mazilu, concentrat. Ce-i acuma ? — Ce să fie ? Asta e —• că n-aş vrea să vărsăm sînge de fraţi. O linişte ciudată se statornici între ei. Ciribici răsuflă adînc, cu un muget surd de aţîţare, muşcîndu-şi buzele ca să nu-şi dezvăluie gînduriie furioase : „Şi ce-i dac-o să vărsăm sînge de fraţi ? Uite drăcia-dracului ! Ne-am 'pornit şi noi pe o treabă ca lumea, şi ne-a apucat mila. Nu, neică Rusa-lime, de-o fi nevoie o să vărsăm şi sînge de fraţi 1" Rusalim, căta tulburat de la sublocontenent la caporal, dar aceştia scrutau îndârjiţi întunericul dinaintea lor. In fond cugetau amîndoi la acelaşi lucru —că^ de nu se va putea altfel, vor deschide şi focul. Pentru .asemenea,' treabă însă trebuie să ai îndrăzneala necesară, să-ţi calci pe inimă şi orldilnuil tău (rece, precis, zguduitor) • să declanşeze în oameni exact nevioiija de a apăsa pe trăgacele armelor. Dar e bine să le vorbeşti despre asta acum ? După o vreme, Mazilu se scutură înfrigurat şi rosti cu tărie : — Nu, bătrîne ! N-o să fie vărsare de sînge. Spune-le şi celorlalţi să nu-şi facă gînduri degeaba. Era totuşi ceva împovărător în spusele lui, ceva parcă împotriva firii sale lăuntrice. Peripeţiile acelei nopţi, la care participase ou întreaga-i fiinţă, cuprindeau de fapt în esenţa lor însuşi .clocotul .nedescifrat pînă EROICA 47 atunci al războiului. în nepotolita ei frămîntare, lava vulcanului descoperise in .sfîrşit undeva scoarţa mai subţiată şi se afla pe punctul de a răbufni .năprasnic. Evident, pare straniu ca tocmai într-o asemenea noapte (cînd sie pusese capăt războiului) să moară totuşi oameni —• vinovaţi, sau nevinovaţi, n-are importanţă. Dar el, Tu dor Mazilu, va refuza oare să tragă celi dinţii .glonte în acest război, numai fiindcă lucrurile par stranii ? Simţi privirile celorlalţi doi aţintite asupra lui. Corbu îl strînse de braţ. — Nici tu nu crezi ce i-a-i spus, Tudore ? ■— Are dreptate Rusalim să se teamă... şopti Mazilu. —■ Te-ai molipsit, nu-i aşa ? — Da' gîndiţi-vă că-i pentru prima dată cînd pornim la asemenea treburi. Şi doar mu mergem la nuntă. Credeţi că va fi uşor ? Răspunse în locu-i Ciribici, cu o voce surdă : — Adevărat. N-o să fie de fel uşor. Şi după asta nu mai găsiră de cuviinţă să-şi spună nimic. Asupra lor apăsau deopotrivă sentimentul de răspundere pentru oamenii ce-i urmau şi teama dureroasă pentru o eventuală înfrîngere. De la punctul acela, drumul pornea deodată pieptiş pe înălţimea unei case. începură urcuşul — pe brânci, înfundindu-se pînă ia; brîu în nămeţi, încălecind nămeţii anevoie şi gîfîind din greu. îşi înturnau ades capetele spre puhoiul din urmă şi mulţimea urca odată cu ei, fremăîînd şi îndesată ca un tot omogen. Se vede treaba că vorbele lui Rusalim nu sunaseră în zadar. Pe la jumătatea urcuşului simţiră văzduhul vibrînd şi auziră ecourile îndepărtate ale zbuciumării pămîntului. încremeniră pentru o clipă să asculte. — Bombardează la Stalingrad... murmură Ciribici- Altfel, noaptea era stăpînită de o profundă tăcere. Blinda lunecare a lunii învăluia zarea cu o aureolă de lumină gălbuie. Cînd ajunseră sus pe culme, irăsuflară uşuraţi — şi ca pătrunşi într-un tarta necunoscut, se îmbulziră să vadă] cum arată1 lumea, din jurul lor. Pe podişul strimt ai înălţimii nu se deosebeau, decît. zigzagurile cenuşii ale tranşeelor din linia a doua şi, răsfirate în spatele poziţiei, cîteva tunuri de artilerie grea hoilbîndiu-şi ţevile spre stele. Dincolo însă de limita acestui sector se desfăşura! vasta' întindere de păniîmt a zonei încercuite, de-a lungul şi de-a latul căreia1 se bănuia mişcarea confuză şi învălmăşită a mii şi mii de oameni. Un zvon înăbuşit străbătea dintr-acolo, dar petele negre ale maselor omeneşti în necontenit freamăt nu-l explicau. De aceea oamenii lui Ştefan Corbu rămaseră multă vreme într-o cercetare' încordată. — Se-ntîmplă ceva... rosti înfiorat Mazilu. — Să mergem... adăugă cu autoritate Corbu. O să vedem la faţa locului. Dar! n-apucară să coboare în cîmpie. Din şanţurile pe care le socoteau pustii, ca la un semn, se înălţară oameni înarmaţi. Era vădit ca stătuseră pînă atunci la pîndă. Figurile lor, mai fioroase parcă şi palide, cu o^încrâncenare săpată adine în orbite, şi lenea suspectă cu care se rîn-duiră în semicerc — nu dovedeau nimic bun. Un- ofiţer îmbrăcat într-un cojoc lung şi cu stema regală liueindu-i pe căciulă, se desprinse cu -gravitate din grup şi făcu oîţiva paşi înainte. —- Stop ! strigă el tuturor. încotro ? 48 LAURENŢIU FULGA O clipă, dincoace, dăinui deruta. Luaţi pe neaşteptate, oamenii îsi pierdură cumpătul. Se auzeau doar răsuflările lor repezi si fierbinţi. Se ghe\ muiră unii în alţii, străfulgeraţi de vechile presimţiri. Dar mai apoi Stefan Corbu se dezmetici şi replică la fel de strident : — Cine eşti care întrebi şi pentru ce te interesează unde mergem ? — Sînt ofiţer şi mi s-a ordonat să nu dau voie nimănui să treacă mai departe. — Şi eu sînt ofiţer şi am fost chemat la postul de comandă al armatei. — N-am primit nici o dispoziţiune în acest sens. — De la cine ar fi trebuit să primeşti asemenea dispoziţiuni ? — De la cine era indicat să mi le dea. — Pare cam stranie povestea asta, tocmai în noaptea capitulării. — O fi părînd. Numai dacă-n mijlocul vostru se află cumva parlamentarii, -atunci să poftească. Drumul li-i liber. — Parlamentarii ?! repetă Corbu, buimăcit şi iluminat în acelaşi timp. — Exact! Ceilalţi vă-ntoarceţi de unde, aţi venit. Cele două tabere se aflau faţă în faţă, la depărtare de vreo sută de metri una de alta. Grupul ofiţerului necunoscut nu număra mai mult de cincisprezece-douăzeci de soldaţi. Pentru cine-1 cunoştea, Teşea în evidenţă capul bandajat al plutonierului Balmez — iar din rîrîdul al doilea sticleau, ascunşi, ochii lui Dode Zabalon. Oamenii se măsurau încruntaţi. Era greu de presupus că soldaţii răsăriţi din şanţuri pricepeau rostul acestui exod al celor din linia întîia spre postul de comandă al armatei, atîta timp cît ei fuseseră aduşi acolo să-i pîndească şi să-i răpună pe parlamentari. Dar cestorlalţi le era limpede sarcina potrivnicilor lor, la pîndă pe creasta măgurii pustii. Totuşi această piedică trebuia numaidecît sfărîmată. O confruntare scurtă între Corbu şi Mazilu, după care caporalul se adresă necunoscutului: —- Domnule ofiţer, lasă-ne să trecem. — Iţi arde de glumă, băiete... rîse batjocoritor ofiţerul. — încă o dată, cu vorbă bună : lasă-ne să trecem f ■— Numai peste trupul meu. —■ Atunci, peste trupul tău, domnule ofiţer ! Mazilu se întoarse brusc către oamenii din spatele lui şi porunci, neaşteptat de tăios : — încărcaţi armele ! Răriţi rîndurile ! Foc, la ordinul meu ! Un fior scurt străbătu mulţimea. Se auziră scrîşnetele metalice ale închizătoarelor şi trosniturile ascuţite ale lamelor de cartuşe. Dincolo, în grupul advers, se produse o nedumerire brutală, care-i împietri pe soldaţi în poziţii înspăimîntătoare. Unul singur doar avu puterea să rămînă treaz şi, furişîndu-se pînă la primul şanţ, o luă la goană de-a lungul şanţului întortochiat c;a o stihie de blestem. Privirile holbate ale celorlalţi albe aproape de frică, fixau într-o stare de adevărată prostraţie armele îndreptate asupra lor. — Staţi ! ţipă ofiţerul, el însuşi descumpănit. Nu trageţi. S-au în-tîmplat lucruri pe care n-aveţi de unde le cunoaşte. Lăsaţi-mi răgazul să vi le-aduc la cunoştinţă. E foarte important să le aflaţi chiar acum. As-cultaţi-mă ! Vorbea pe nerăsuflate, înnebunit, plimbîndu-şi mereu privirea beată de la un capăt la altul al puhoiului din faţa lui. Luaţi prin surprindere, Corbu şi Mazilu n-avură inspiraţia să i se împotrivească. EROICA 49 — Soldaţi, ştiu ce vă frămîntă şi cît de mare suferinţă v-a pricinuit zvonul despre capitularea armatei. Numai că armata romină n-a capitulat. Vă declar adevărul adevărat. Pe euvînt de onoare şi pe conştiinţa mea de ofiţer. Fapta mîrşavă a generalului Condeiescu şi-a primit răsplata cuvenită, pe care sînt încredinţat că i-a dorit-o fiecare dintre voi. Planul lui n-a izbutit şi oricine va mai încerca să repete aventura, va plăti la fel. Generalul Condeiescu a fost pus în situaţia să se împuşte şi s-a împuşcat. Efectul fu nimicitor. Braţele îndîrjite pînă atunci se moleşiră. Ţevile armelor se proptiră neputincioase în pămînt. înverşunarea de pe feţele oamenilor se topi, preschimbîndu-se într-o pojghiţă de groază. Oamenii înşişi porniră a se foi şi a-şi descărca sufletele într-un murmur nedesluşit, dar cu atît mai primejdios. Mai grav era faptul că privirile lor năpădite de spaimă ocoleau privirile îngheţate ale celor ce-i conduseseră pînă aici. Surprinşi de năpraznica veste, Corbu şi Mazilu se simţiră deodată sleiţi de orice autoritate asupra mulţimii şi nu găsiră în cea dintîi clipă nici o soluţie pentru spulberarea neliniştii, panicii şi deşertăciunii pe care declaraţia ofiţerului necunoscut le împlîntase în soldaţi. Astfel că ofiţerul necunoscut profită şi mai mult de această situaţie prielnică planurilor sale. j — Consiliul armatei s-a întrunit din nou, pentru a alege noul comandant... continuă el sigur de sine şi cu o subită înflăcărare. Şi oricine va fi noul comandant al arimatei de pe Don, e sigur că n-o să vă trădeze. Pentru asta vă sfătuiesc să vă întoarceţi pe poziţie şi să aşteptaţi în linişte şi cu încredere rezolvarea tuturor problemelor care vă interesează. Nu veţi mai suferi de foame şi de frig. Sînt împuternicit să vă asigur că viaţa voastră se află în afara oricărei alte primejdii. Nu numai că nu veţi fi daţi de vii pe mîna bolşevicilor, cum intenţiona generalul Condeiescu, dar exact în această noapte va avea loc minunea la care jinduim cu toţii de atîta vreme. Trei divizii blindate, sub comanda feld-mareşalului von Manstein, au pornit ofensiva pentru despresurarea noastră. Două sute de avioane germane vor paraşuta pe teritoriul încercuirii saci cu alimente, tutun şi coniac. Am izbutit să realizăm legătura prin radio cu Marele Cartier General, care ne socoteşte adevăraţi eroi pentru rezistenţa dovedită aici — şi care ne-a asigurat că imediat după eliberarea din cerc, trupele de pe Don vor fi trecute în refacere şi apoi tri... In aceeaşi clipă văzduhul vibra încă o dată şi prin pămînt străbătură ecourile unei canonade îndepărtate. — Auziţi ? exclamă teatral ofiţerul. Diviziile blindate au pornit la atac. ■— Minţi ! răcni atunci, înfricoşător, Ştefan Corbu. Tot ce-ai spus pînă acum e minciună. Mai mult nici n-ar fi putut îndura omenirea de sub comanda lui. Dacă nu s-ar fi iscat dintre ei sau de oriunde o forţă care să le domine pînă şi sîngele şi să le galvanizeze voinţele, e sigur că s-ar fi ales pulberea de toată vitejia lor. Şi acum iată-i strîngîndu-se din nou în jurul lui Corbu, ameţiţi încă si vlăguiţi, dar cu conştiinţa că adevărul este de partea ceastălaltă. Ofiţerul necunoscut, însă, rînji dispreţuitor : — Ce tot trăncăneşti acolo ? — Am spus că minţi. Şi dacă ţii neapărat, am să ţi-o repet de-o sută de ori. 4 — Viaţa Romînească nr. 8 50 LAURENŢIU FULGA — Dă-mi argumente contrarii. — Cunoaştem povestea cu mîncarea în paraşute şi cu diviziile blindate. Puteai să inventezi ceva mai convingător. —• Crezi că mint şi în privinţa generalului Condeiescu ? — O să mergem să vedem... îl înfruntă de astă dată Mazilu. Ori nici asta n-ai să ne dai voie, să ne închinăm noului comandant ? — Asta-i anarhism. Ordinele sînt categorice. — O să facem ceva pe ordinele tale... urlă într-un glas puhoiul soldaţilor. — Sînteţi nebuni! Ascultaţi-mă ! Printre voi se află agenţi de-ai bolşevicilor. Ei v-au otrăvit sufletele şi v-au scos din minţi. Gîndiţi-vă bine ce faceţi. Ei vă împing spre moarte sigură. O să fiţi socotiţi trădători şi împuşcaţi ca nişte cîini. V-aţi părăsit poziţiile şi v-aţi călcaf în picioare ju-rămîntul faţă de ţară. N-o să vă scape de plutonul de execuţie nici maica domnului din cer. Băgaţi-vă minţile în cap şi... Nimeni nu observase că la un semn al ofiţerului necunoscut, plutonierul Balmez şi sergentul Zabalon coborîseră în şanţuri să pună în bătaie mitraliera. Şi hotărît, odată cu ultimul euvînt al oratorului, rafalele s-ar fi năpustit sălbatice asupra oamenilor. Şi îngerul vărsării de sînge între fraţi ar fi hohotit îndelung deasupra acelui podiş blestemat. Dar neprevăzutul se produse. Un soldat apăru de partea cealaltă a crestei. Avea hainele sfîşiate şl sudoarea îi ardea obrajii. Ochii de asemeni îi luceau drăceşte, iar trupul din cale afară de istovit tremura ca o varga, chinuindu-se să se menţină drept pe picioare. Glasul lui sună cutremurător în tăcerea profundă a nopţii. — Nu-1 mai ascultaţi pe ticălosul ăsta. Sînt agent de transmisiune, oameni buni! M-au trimis tîlhării la regimentele de artilerie, să le spui şefilor să-nhame soldaţii la tunuri şi să-i ducă la dracu-n praznic, ca să spargă cercul. Adevărul e acesta pe care vi-1 spui eu : boierii de ofiţeri vor să scoată castanele din foc cu mîinilie noastre ! Numai că soldaţii nu se-nhamă la tunuri. Soldaţii nu mai au chef de război. Uitaţi-vă jos, în cîmpie. Armata se mişcă. Armata s-a pornit spre postul de comandă. Armata îl vrea pe generalul Condeiescu. — Nu s-a-mpuşcat ?! hui mulţimea nerăbdătoare. — Generalul Condeiescu trăieşte... răspunse agentul. Şi mai înainte de a se fi stins ecoul acestui răspuns, mai înainte chiar ca Balmez să declanşeze focul mitralierei sale, un buchet de rafale sălbatice sfîşie liniştea nopţii. Soldaţii de sub comanda sublocotenentului Corbu reacţionaseră spontan, deschizînd focul asupra ofiţerului necunoscut din faţa lor. Atît fu de ajuns, pentru ca într-o miime de clipă pe potrivnicii aceia să-i înghită bezna. Şi astfel, spre adăpostul de unde îşi exercita presiunea statul major al conspiratorilor, goneau mereu agenţi vlăguiţi şi înfricoşaţi — să raporteze asupra înfrîngerilor suferite. Puhoaie de soldaţi, în acelaşi timp, se îndreptau spre postul de comandă al armatei, să-1 apere pe omul care-i salvase de la pierzanie. Aşa se explică de ce, în clipa în care sublocotenentul Ştefan Corbu pătrunse în adăpostul generalului Condeiescu, după o scurtă răfuială cu ofiţerii din garda conspirativă, tot cîmpul dinaintea postului de comandă era populat de mii de oameni care nu voiau decît un singur lucru : să se semneze actul de capitulare ! EROICA 51 27 Maiorul Hariton primi invazia soldaţilor în adăpost cu un gest instinctiv de apărare, ceea ce îl demască fără putinţă de tăgăduire. Corbu îi smulse revolverul din mînă, iar Rusalim îl împinse cu duşmănie la pămînt. Tudor Mazilu şi Ciribici Elisei se instalară în chip de santinele la uşa adăpostului. Corbu se apropie de masa generalului şi raportă simplu : — Sînt ofiţerul din linia întîia. Aţi trimis după mine şi am venit. Generalul se ridică palid, nedumerit, privind intrarea neaşteptată a soldaţilor ca pe o adevărată minune. ■— Aş vrea să mai adaug... continuă Corbu impresionant, că armata e de partea dumneavoastră. Soldaţii nu mai au nici o poftă de luptă. Tentativa de a salva din cerc cîţiva ofiţeri, cu preţul a optzeci de mii de vieţi, n-a reuşit. E tot atît de adevărat că întreaga zonă romînească se agită, dar nu în intenţia conspiratorilor. Vă rog să-mi permiteţi să rămîn aici, cu soldaţii mei, pînă la semnarea actului de capitulare. Nici generalul nu era în stare să cuprindă cu mintea desfăşurarea largă a lucrurilor. Rămînîndu-i necunoscut tocmai elementul de bază — efervescenţa soldaţilor, sclipirea de conştiinţă manifestată viguros — concepu toată întîmplarea pe plan mistic, acordînd hazardului rol hotărîtor în rezolvarea conflictului. Porni să măsoare fără euvînt încăperea, printre cele două şiruri de soldaţi ghemuiţi pe lîngă pereţi, cu armele între genunchi. Şi de-abia atunci, chibzuind bine asupra forţelor care se încleştaseră în noapte peste voinţa lui, avu revelaţia imensei puteri mute a celor optzeci de mii de oameni de rînd ■— care pînă de curînd nu constituiseră decît o anumită cantitate de carne de tun, dar care dovedeau surprinzător o vocaţie ascunsă a eliberării lor de sub orice fel de cătuşe. De-abia atunci pricepu generalul că de-acum înainte nu li se mai poate ordona orbeşte acestor oameni, călcînd în picioare sensurile oricît de mărunte ale vieţii lor. Fiindcă ei nu vor mai executa înainte de a se convinge dacă trebuie sau nu, dacă e bine sau nu, dacă se slujesc pe ei înainte de toate sau nu. Ca să-şi verifice concluziile, se opri întâmplător în faţa bătrînului Rusalim Pândele şi-1 întrebă : ■— Dacă am admite că eu aş cădea de-odată fulgerat la pămînt, lovit de un glonte din senin, izbit de o lovitură de moarte neaşteptată sau, şi mai grav, dacă n-aş mai vrea cu nici un preţ să'semnez actul de capitulare — ce aţi face ? Soldatul se ridică respectuos în picioare şi-1 scrută adînc pe general. —■ L-am semna singuri... răspunse, fără să şovăie. Sîntem mulţi. Şi-or face toate iscăliturile noastre cît a unui general. Chipurile oamenilor erau aspre, încruntate, cioplite parcă în piatră. Dar arderea prin care trecuseră nu se stinsese încă. Ochii căpătaseră o lucire nouă, pătrunzătoare. Ţipetele foamei şi deznădejdea fără dezlegare de mai înainte se topiseră într-un altfel de clocot, aproape cerebral, care se vădea în muţenia lor, în privirile tăioase, în tumultoasa răscoală care-i adusese acolo — ca într-o carte a mîniei conştiente. Generalul nu mai avea nici o îndoială asupra tăriei de oţel a soldaţilor săi, o tărie care contrazicea toată suferinţa de pînă atunci. Ii părea rău numai că destinul făcuse să-şi dea seama de asta mult prea tîrziu. Ofiţerii sovietici sosiră cu puţin peste miezul nopţii. Erau însoţiţi doar 4* 52 LAURENŢIU FULGA de unul din trimişii generalului. Celălalt, potrivit protocolului, rămăsese ostatic la ruşi. Iatagan, Melinte şi ceilalţi soldaţi care-i însoţiseră pînă aici,, aşteptau afară. Intrarea parlamentarilor dezlănţui o adevărată scurgere electrică. Soldaţii se ridicară brusc în picioare, uimiţi ei înşişi de ceea ce le hărăzea soarta în noaptea aceea. Atîta timp cît durase aşteptarea, datorită încrîncenării la care fuseseră supuşi, n-avuseseră răgazul să-şi închipuie clipa. Pînă şi generalul tresări, căutîndu-şi sprijin în muchea mesei. Toate se învîrteau cu el, i se împăienjeneau în priviri, şi-i trebui multă vreme ca. să-şi recapete liniştea gravă, amară, dureroasă, impusă de asemenea moment. „Doamne, ce fac ? se muncea generalul în gîndurile sale. E oare bine ce fac ? Dă-mi, doamne, puterea să fiu tare ! Dacă am greşit, iartă-mă ! Iertaţi-mă şi voi, oameni, fiindcă numai pentru voi am făcut-o. Daţi-mi puterea să nu tremur, să nu mă prăbuşesc, să nu-mi fie ruşine". Parlamentarul romîn veni pînă în faţa lui, încremeni într-o poziţie de statuie şi-şi privi comandantul ţintă în ochi. Raportă mişcat, cu un glas încărcat de emoţie : — Domnule general, am îndeplinit misiunea pe care mi-aţi încredinţat-o. Domnul colonel are sarcina să vă înmîneze textul redactat în limba romînă al actului oficial, conceput în urma discuţiunilor avute cu comandamentul sovietic. 'In cea dintîi clipă, pe general îl izbi tinereţea mîndră, aproape neverosimilă, a colonelului sovietic. îşi scoase ochelarii din toc şi parcurse hîr-tia. In actul de capitulare se prevedeau predarea tuturor i bunurilor, materialelor şi armamentelor (în stare curentă) aparţinînd armatei romîne. Din partea comandamentului sovietic se precizau următoarele obligaţiuni: asistenţă medicală imediată pentru răniţi şi bolnavi... păstrarea de către ofiţeri a gradelor, decoraţiilor şi armelor albe... garanţia vieţii tuturor prizonierilor pînă la sfîrşitul războiului -— cînd fiecare va avea libertatea să-şi aleagă azil în orice ţară de pe glob va dori. In aceeaşi clipă, în faţa postului de comandă se produse o mişcare neaşteptată. Zece ofiţeri (mai tîrziu se dovedi că ei făcuseră parte din conspiraţie, pare-se că erau aceeaşi care stătuseră afară de gardă pînă la sosirea puhoaielor de soldaţi) se aşezară în cerc, la cîte un pas unul de altul. Careva dintre ei, cu un glas strident şi sălbatic, strigă asurzitor peste întinsul cîmpiei agitate, de parcă ar fi vrut să se audă pînă în străfundurile ţării : — Nu sîntem de acord cu capitularea generalului Condeiescu. Moarte-trădătorilor de neam ! Glorie învinşilor ! Şi se împuşcară, trăgînd unul în tîmpla celuilalt. Zarva crescu, datorită îndeosebi maiorului Hariton care izbuti să fugă din adăpost, ţipînd ca un bezmetic : — Iată-ţi opera, generale ! Intr-o bună zi tot o să ţi se plătească pentru asta. Trădătorule ! La asta se adăuga vînzoleala mulţimilor de afară, care fuseseră luate prin surprindere şi care se învălmăşeau de colo pînă colo neştiind cum să apere mai bine postul de comandă. — Scîrnăvii! murmură unul din soldaţii aflaţi înăuntru, ca un ecou al tuturor celorlalţi. , Stărui astfel cîtăva vreme o atmosferă de încordare şi incertitudine. Apoi generalul se aplecă peste documentul capitulării, cu styloul în mînă. EROICA 53 — Mulţumesc lui dumnezeuţcă m-a ferit pînă în ceasul cel de pe urmă de a fi laş... murmură el ca pentru sine. Viaţa mea se încheie aici şi nu-mi pare rău că se încheie aşa. Şi semnă ! După care îşi duse mîna la frunte şi rămase cu capul frînt între mîini, ca un om foarte — foarte obosit. 42 Se întunecase de-a binelea cînd Giurgea şi Androne reveniră la şcoală. Aici se înghesuiseră claie peste grămadă, în două săli lungi ca nişte vagoane şi îngheţate, bună parte dintre ofiţeri. Giurgea şi Androne rătăciseră pînă atunci în căutarea unui culcuş mai bun şi îndeosebi a unui supliment de hrană, peste raţia de pesmeţi şi peşte conservat ce li se dăduse de la depozit. Casele, însă, erau burduşite pînă într-atîta cu soldaţi —• că nu le fu cu putinţă să se refugieze pe nicăieri. Se mulţumiră în cele din urmă cu vreo cîteva ouă dibuite dintr-o cămară, cu un pic de mahorcă, şi cu o bucată zdravănă de şuncă afumată, căpătată din dania unei bătrîne miloase. De vodcă se lăsaseră păgubaşi. Cu toate stăruinţele lor, unele smerite —• altele de-a dreptul nesăbuite, nu se aleseseră nici măcar cu o duşcă de samagon. —■ Sat de calici! conchise plictisit colonelul, în timp ce urcau treptele şcolii. — Ba, de-am avea puterea să-i strîngem cu uşa... fu de părere Androne. — Eh ! scuipă Giurgea în batjocoră. Ducă-se dracului! Poate că o să mai vie vremea aia, să-i mai jupuim odată de vii. Şi-o să le-aducem aminte despre toate. Cum am fost puşi în situaţia să cerşim din casă în casă şi să furăm ca borfaşii de rînd... N-ai pierdut sacul ? ■— Cum să-1 pierd ? rîse Androne. Doar face cît o avere. Colonelul se opri pentru o clipă pe treapta de sus, în faţa uşii, se întoarse către sublocotenent cu o privire adînc pătrunzătoare, ca un tăiş : — Decît să-1 pierzi sau să ţi-1 fure cineva, mai bine... Androne îi înfruntă privirea, zîmbind prin întuneric, cu viclenie. —■ Ştiu. — Mai bine să nu dai ochii cu mine... continuă totuşi Giurgea. Să-ţi intre în cap odată pentru totdeauna şi gîndul ăsta să te ardă ca o stampilă de foc : cu cît o să-ţi fie mai plin sacul de merinde, necontenit mai plin şi indiferent prin ce mijloace, cu atît mai sigur o să ajungem în lagăr. N-o să te condamne nimeni şi cu atît mai puţin eu. La aşa viaţă, aşa morală. Viaţă de sălbatici, morală de fiare. Haide! O feştilă plăpîndă împrăştia peste întreg cuprinsul sălii o lumină săracă şi gălbuie. Aproape toţi dormeau — şi, din pricina potopului de oameni aşternuţi direct pe podea, poziţiile lor erau nefireşti şi închircite. Cu picioarele răsturnate peste trupurile vecinilor ori îmbrăţişaţi între ei, amestecaţi unii cu alţii de-a valma, arătau ca într-o groapă comună. In ciuda pereţilor îngheţaţi şi a geamurilor înflorite cu broderii misterioase, înlăun-trul şcolii stăpînea o zăpuşeală mirositoare şi grea. Cîţiva veniţi poate la fel de tîrziu îşi mestecau pe îndelete bucatele, cu grija flămînzilor care nu trebuie să piardă nici o firimitură din tainul lor amar şi cu senzaţia ciudată a unei comunicări divine. De-abea izbutiră să se cocoloşească în fundul sălii din stînga, pe o bucăţică de podea rămasă neocupată. Şi asta numai datorită preotului Gheor- 54 LAURENŢIU FULQA ghian, care-i zărise prin pîcla cenuşie a încăperii şi le făcuse semne nerăbdătoare să se îndrepte într-acolo. — Ce faci, părinte, de nu dormi ? se miră pe drept euvînt colonelul.. Dai acatiste lui dumnezeu ? Cu ochii aţintiţi dintr-o dată asupra sacului umflat al lui Androne şi scărpinîndu-şi desperat pielea, preotul bîigui ameţit de somn : ■— Păduchii, bate-i-ar să-i bată ! Au dat de căldură. — Apăi, nici în iad n-o să scăpăm de ei... rosti Giurgea, scoţîndu-şi cojocul şi întiinzîndu-1 cu blana în sus pe podea. Totul e să nu-i zgîndări şi să nu filozofezi despre ei de unul singur. Dar pe Gheorghian, mai presus de orice, îl tortura acum sacul sublocotenentului. Era uşor de bănuit pe unde-şi pierduseră vrelmea pînă la ceasul acela camarazii lui de regiment. Şi la gîndul că ei nu se întorceau cu mîinile goale, îl treceau' fiori şi saliva din belşug. — Aţi dibuit ceva ? Poate mă-ţi milui şi pe mine ? Colonelul îi aruncă o privire pizmaşă şi bănuitoare. — Nimic, îl repezi el cu brutalitate. Nici n-am fost după aşa ceva. Vezi-ţi de somn şi lasă-ne-n pace. Preotul se turti la pămînt, ca sub o pleznitură de bici. Nu credea nimic din ce-i spusese Giurgea. înţelese însă că nu-i nimerit să continuie a-î enerva şi nici să-şi manifeste interesul pe care i-1 purta sacului. Se răsuci doar pe o parte, prefăcîndu-se că doarme, dar cu ochii uşor mijiţi pîndea mişcările protivnicilor săi. Ceilalţi nu-1 observau. Nici nu bănuiau gîndul ce-i încolţise în minte. Giurgea propuse să se mănînce în noaptea aceea numai jumătate din alimente, iar pe celelalte să le păstreze pentru a doua zi înainte de plecare şi mai ales în timpul marşului. Androne fu de acord. Scoaseră dintru început ouăle. Fiecare şi-1 ciocni pe al său de vîrful bocancului, găurindu-I doar atît cît era nevoie ca să-1 poată sorbi. Mîncau în tăcere, fără să se grăbească, dimpotrivă prelungind cît mai mult ospăţul — astfel ca nici unul să nu i-o ia celuilalt înainte. De pe acum se împămîntenea între prizonieri obiceiul care avea să dureze de-a lungul întregii captivităţi, de a mînca după un ritual sacru şî deosebit de chinuitor. Unii rămîneau într-o stare de adoraţie în faţa alimentelor, mîngîind pîinea în neştire sau netezind caşa fierbinte din gamelă, fără a îngădui să se atingă de ele — mai înainte ca să-şi fi amorţit cît de puţin senzaţia de lihnire din măruntaie. Ii urmăreau în acelaşi timp, pe sub sprîncene, pe vecinii mai harnici, aşteptînd cu o răbdare drăcească să termine — pentru ca numai după aceea să înceapă şi ei a mînca. Satisfacţia era înmiită, falsă bineînţeles, deoarece niciodată nu se potolea leşinul lăuntric, deoarece imediat după masă se simţeau deopotrivă de înfometaţi. Numai imaginaţia le rămînea credincioasă, ispitindu-i la adevărate orgii culinare, ca într-un banchet cu haşiş după al cărui final se trezeau istoviţi şi exasperaţi. Dar clipa în care le era dat să-şi apropie de buze o bucată de pîine, o socoteau dumnezeiască şi n-ar fi cutezat s-o pîngărească pentru nimic în lume. , Tainul celor doi continua cu o încetineală înnebunitoare. Sfîrşiseră de sorbit ouăle şi acum ciuguleau bucăţele mici de şuncă afumată, tăiată pe dreptate în două părţi egale. Bucăţile se topeau în gură, cu arome stăruitoare şi excitante. Giurgea şi Androne mîncau preocupaţi numai de treaba asta, fiecare pironit asupra propriei sale porţii, cu privirile concentrate. In acest răstimp, preotul Gheorghian îşi holba de sub manta ochii ca în faţa unei vedenii şi nu se prăbuşea în somnu-i mincinos decît atunci cînd EROICA 55 presimţea că va fi descoperit. Mirosul înteţit al şuncii îl toropea, dar nu se lăsa copleşit în asemenea măsură ca să se demaşte prosteşte. Cu fiecare clipă creştea în el, dominîndu-1, o idee fixă şi tainică, pentru realizarea căreia se înarma cu o îndîrjire nebunească. Se vede treaba că aroma şuncii răscolea şi nările celor adormiţi. Oamenii se răsuceau în somn şi bolboroseau cuvinte amarnice. Alţii se ridicau pe şezuturi şi adulmecau hămesiţi aerul. —• Ce dracu mîncaţi acolo ?"se auzi glasul deznădăjduit al cuiva. Vă ghiftuiţi, porcilor ! Mai apoi, neprimind nici un răspuns, oamenii cădeau năuciţi de oboseală. Convinşi că au visat, se chinuiau să se rupă de orice altă amăgire sfâşietoare ca aceea de mai înainte şi-şi înfundau capetele pe sub mantăi ■— ca să nu mai simtă şi să nu mai audă nimic. Cei doi se aflau tocmai pe punctul de a pune capăt ospăţului lor regal, cînd Giurgea se simţi săgetat prin pîcla leşioasă a sălii de ochii înmărmuriţi ai preotului : — He-he, părintele, vra să zică nu dormi! Ne pândeşti, vulpe bătrână ! Ai grijă de sac, Androne, că sfinţia sa e în stare să te strîngă de gît şi să ţi-1 înhaţe — hahalera ! Uite ce ochi face la mine ! De parcă i-aş fi jugănît-o pe mă-sa. Nu-ţi dau, mă, nu-ţi dau nimic. E şunca mea — şi chiar de-o fi să crapi, nu-ţi dau nici atîtica. Androne îşi petrecu privirile de la unul la celălalt. Umilit — preotul se schimonosea de plîns, Giurgea îşi ştergea cu podul palmei buzele strălucind de unsoare. In cele din urmă Gheorghian se făcu mic în culcuşul său, acoperindu-şi capul pe de-a-ntregul cu mantaua. Colonelul îşi scotea cizmele, pregătindu-se de culcare. Androne rămase o clipă neclintit cu fruntea ânălţată spre tavan, ântrebindu-se cu toată sinceritatea : „Oare eu i-.aş fi dat ?" ": Şi deodată auzi ânlăuntrul său răspunsul bufnind ca un tunet: — „Nu ! Nici eu nu i-aş fi dat!" Brusc îi reveni în minte imaginea ultimei nopţi petrecute la postul de comandă al complotiştilor. Noaptea aceea încheia un nesfîrşit pelerinaj de zile şi nopţi, pe care le trăiseră mai toată vremea laolaltă în împrejurări de dezmăţ animalic sau de groază ân faţa morţii. E adevărat că niciodată nu fuseseră puşi, ca acum, ân situaţia de a-şi împărţi mâncarea pe din două sau pe din trei. Totuşi o anumită legătură sufletească se statornicise între ei. Şi părea că această legătură va dura pînă dincolo de moarte. Doar luptau împreună împotriva bolşevismului şi se bucurau sau se mâhneau de fiecare izbândă ori înfrîngere suferită. „Ce: nei unea atunci ? se munci Androne să afle. Ce fir nevăzut ne ţinea legaţi unul de altul şi de ce acum s-a rupt ?" Colonelul nu aţipise. Pufăia des din ţigară şi se minuna prosteşte de cîte ori izbutea să dea rotunjimi perfecte şi consecutive rotocoalelor de fum pe care le scotea pe gură. Ca să nu fie smuls din gândurile sale, Androne âşi făcea de lucru cu obielele şi bocancii. „De fapt nu ne-a unit nimic... se trezi el cu răspunsul pe buze, gata să-1 strige tuturora cu glas asurzitor. Sau dacă ne-a unit ceva, atunci acel ceva a fost fals, artificial, scornit anume ca să ne minţim mai politicos unul pe altul. Se prea poate ca ideia căreia i-am slujit pînă mai ieri, să ne fi însufleţit pe fiecare în parte. Dar asta numai pentru că fiecare îşi angaja în joc interesele proprii: colonelul — perspectiva gradului de general, preotul — inspiraţia năstruşnică de a deveni creştinator al Rusiei, Hariton — iluzia că îşi îndeplineşte misiunea de erou pe pămînt, eu — dracu s-o ia de 56 LAURENŢIU FULGA treabă ! Cred că dorul de aventură şi atîta tot. în schimb ceea ce mi se pare cu adevărat groaznic, e că niciodată nu .am constituit o forţă morală, o unitate sufletească indestructibilă, nici măcar în sînul castei ofiţereşti. Ba aş spune că perspectiva morţii personale ne-a înrăit ca pe hoţii de cai încolţiţi de jandarmi într-o văgăună fără ieşire. închipuindu-ne că alţii vor scăpa şi se vor bucura de toate onorurile învingătorilor, în sinea noastră nu puteam accepta în nici un caz jertfa proprie — ci fiecare doream moartea celuilalt. E bine că mi se oferă .acest prilej de analiză pînă la os, deşi s-ar putea să însemneze cel dintîi act al meu de trădare. L-am iubit eu oare cît de puţin pe Giurgea, sau Giurgea pe Hariton, sau Hariton pe Gheorghian ? Nu, nici o clipă nu s-a dovedit aşa ceva. Totdeauna ne-a fost indiferentă viaţa omului cu care trăiam sub acelaşi acoperiş ■— iar dacă totuşi cădea în luptă vreunul mai apropiat, apăi nu moartea lui o plângeam — ci clipa cînd şi nouă avea să ne vie rîndul." Stînd; de vorbă cu sine însuşi, Androne avea senzaţia uricioasă că-şi jupoaie, una cîte una, pieliţele care-i protejau sufletul. Operaţia, însă, se prelungea dureros de mult, de parcă sufletul ar fi fost un fel de jucărioară fermecată care îşi da seama de căutarea asta deznădăjduită a omului ce-i era stăpîn şi se tot da la fund, mereu mai în străfund, în labirinturi complicate şi infinite, ca să-şi bată joc de el sau ca să scape de o confruntare tragică la lumina zilei. ,Aim sufletul mic... recunoscu în cele din urmă Androne, nu fără a se cutremura de această crudă constatare. Lua-l-ar toţi dracii ! Suflet mic de cîine i (Şi simţi cum colcăie în el, ca într-o baltă stătută, tot felul de lighioane scîrboase.) Dacă n-ar fi început războiul, colonelul ar fi continuat să-1 viziteze săptămânal pe Gheorghian, din plăcerea sadică de a-i aduce nevasta în propriul lui dormitor. Fără îndoială că Hariton ar fi inventat ceva extraordinar pentru ca să poată avea ocazia să facă pe eroul. Iar eu bineînţeles că aş fi violat în fiecare garnizoană cîte o croitoreasă sau elevă bleaga, fugind mereu în alt oraş după .alta mai proastă. într-un fel, odată cu războiul, fiecare şi-a continuat destinul. Da, acesta e adevărul — nu ne-am iubit niciodată, n-am avut pentru ce ne iubi. Parcă popa, dacă ar fi avut o teaşcă plină cu şuncă afumată, mi-ar fi dat şi mie ? Instinctul de conservare ne-a do'minat şi acolo, ne domină şi .aici. E ştiut doar că încercarea de a ieşi din cerc n-a avut nici un. ecou patriotic, Giurgea făcea spume la gură ca să nu scape din mînă'o eventuală glorie. Mi-1 cunosc şi pe Giurgea ca pe un cal breaz. Crezi că te iubeşte pe tine mai mult decît pe sine însuşi ? Nu fi prost, băiete ! Are motivele lui, ţi-a declarat-o doar de la obraz. Ii este frică de moarte. Te îndoapă acum pe tine, pentru ca într-o situaţie similară să-1 îndopi şi tu pe el. Şi sufletul lui e la fel de mic ca şi al tău !" Androne îşi desfăşură privirea pe tot cuprinsul sălii. Faţa i se zbîrci de durere ca sub reflexul unor crampe violente şi murmură printre dinţi, plin de răutate: — Parcă are vreunul sufletul mai mare ?! Cîini ! Toţi au suflete de cîini ! Giurgea tocmai sfîrşise ţigara. Scuipă restul minuscul care-i frigea degetele şi cu un bobîrnac nervos îl zvîrli cât colo, peste oamenii adormiţi. Apoi ântrebă intrigat: — Ce tot imonmăi acolo ? Culcă-te odată ! Androne nu se aştepta să fie trezit din solilocviul lui interior. Era convins că Giurgea doarme buştean. El ânsuşi simţea cum îl răpune somnul, ar fi dat orice ca să.cadă trăsnit pe podea şi să nu mai ştie de nimic. EROICA 57 Dar împins de acelaşi chin care îl sfîrtecase pînă atunci, se întoarse către celălalt cu toată faţa. Buzele îi tremurau încă sub agitaţia vechii zguduiri .lăuntrice, iar ochii căpătaseră o lucire rece, sticloasă, de metal. — Domnule colonel, aţi încercat vreodată să vă cercetaţi sufletul şi să vedeţi cît este de alb sau cît este de negru ? Surprins deopotrivă de cuvintele lui aiurite ca şi de căutătura lui stranie, Giurgea îi ciocăni părinteşte fruntea —■ nu fără un puternic sentiment de sfiiciune şi teamă chiar, faţă de eventualitatea că ar ciocănilntr-o tigvă goală. — Ai obosit, băiete... şi colonelul încercă timid să zîmbească. Hai. potoleşte-te! Intinde-te ici, lîngă mine. — Nu, nu... se răsuci Androne la gestul celuilalt de a-1 ajuta să se culce pe duşumea. Nu sînt obosit. Şi nici nebun, cum vă închipuiţi. Vreau să ştiu numai atît: dacă aţi încercat vreodată...? — Mă băiete, e tîrziu. Şi-apoi, de unde plăcerea asta de a pune întrebări cu dosu-n sus ? —• Aşa-i că nu vi s-au mai pus niciodată .asemenea întrebări ? insistă cu încăpăţînare sublocotenentul. Eh, ce să-i faci ! De aceea poate că nu sîn-teţi in stare să răspundeţi dintr-o dată. O să mă resemnez. s Ori colonelului i se păru că Androne intenţionează o mişcare necurată, ori cu adevărat faţa (sublocotenentului îl încredinţa că se află înaintea unui dement — cert este că Giurgea căută o uşiţă de salvare din strîm-toarea în care se vedea încarcerat. Prinse cu duioşie mîinile lui Androne şi îi şopti cald lîngă obraz : — Mîine dimineaţă o să-ţi dau ţie toată şunca. Şi-acolo unde o să ne oprim din nou, o să-ţi fac rost de nişte lapte bătut. Nu-i aşa că ţie îţi place laptele bătut cu smîntînă multă ? Androne se desfăcu alene, dispreţuitor, din încleştarea lui Giurgea. — Vi-i frică, domnule colonel ? — In general, dragul meu, socotesc că vorbim prea mult. — Poate că-n realitate nici nu vorbim... reflectă Androne cu capul înălţat peste lucruri. Şi tot ce comunicăm unul altuia, poate că nici nu sînt gîndurile noastre..Poate că-n realitate... Dar sublocotenentul nu sfîrşi ce avea de spus. Deodată atenţia lui fu concentrată spre altceva. Rămase cu gura căscată, holbat de uimire. Colonelul îi urmări surprins privirile — şi buimac, ca sub fulgerarea unui şoc electric, se înălţă galben pe picioare. In pragul uşii, lung şi deşirat ca o stafie, cercetînd încăperea cu ochi străini şi pierduţi, ciudat în straiele tuşeşti cu care era îmbrăcat acum — apăruse maiorul Hariton... *) 43 Simţiră tustrei în aceeaşi clipă că-i înăbuşe emoţia ca o lavă fierbinte. Simţiră mai ales — în ciuda celor petrecute cu zece nopţi înainte, Ia postul de comandă al lui Giurgea, în ciuda celor gîndite mai adineauri de Androne — că totuşi sînt uniţi prin ceva trainic şi de neînţeles, ceva foarte durabil şi cu neputinţă de dispreţuit. Giurgea şi Androne priveau la arătarea din dreptul uşii ca la o fantasmă iscată din fundul iadului. Sentimente complexe, de groază şi uimire, de bucurie şi panică, se îmbulzeau ca nişte torente în inimile lor. Dar pe *) După semnarea capitulării, maiorul Hariton încercase să fugă singur din încercuire — dar fără rezultat. 58 LAURENŢIU FULGA măsură ce fantoma de om, încălecînd cu grijă trupurile întinse pe duşumea, se apropia tot mai mult — trăsăturile lui reale se desluşeau îndeaievea, se conturau parcă şi mai aspre decît în realitate, cu atîta precizie şi îngro-şare de parcă ar fi fost ale unui colos. Hariton se opri în faţa lor, drept şi înspăimîntător, ca şi cum ar fi venit să ceară socoteală sau să se convingă că nu s-a înşelat, că aceştia sînt oamenii pe care-i căuta, singurii oameni de care mai putea avea nevoie şi cu care se putea împăca în lumea aceea urgisită şi meschină. Giurgea întinse mîna şi-i pipăi umerii, braţele, obrazul — ca un necredincios, convingîndu-se în sfîrşit că nu se înşeală, că Hariton e cu adevărat viu. i — Aşează-te, dragul meu ! îi şopti el atît de binevoitor, că-1 podidiră lacrimile. Dezbracă-te şi ia loc. Din culcuşul de alături se ivi capul buhăit al preotului Gheorghian. De cum îl văzu, îngheţă cu mîinile la gură. — Hariton ! şuieră el înfricoşat. Apoi întorcîndu-se către ceilalţi, căută deznădăjduit o confirmare : El este ? Dar nu-i răspunse nimeni. Maiorul îşi lepădă cu mişcări rigide căciula şi pufoaica rusească, rămînînd în vechiul lui veston cu~ grade ofiţereşti,, după care se lăsă pe podea în capul oaselor. Orbitele sale, cu uitătură fixă, cercetau ,a,cum încăperea — şi un firav surîs de compătimire îi răsări pe buze. Faptul să ajunsese totuşi aici părea că-1 surprinde şi tot nu se putea încredinţa că acela e necruţătorul adevăr. — Eh, doamne-doamne... oftă preotul. Dacă aşa ţi-a fost scris. — Vra să zică, nu s-a putut... făcu şi colonelul. Măcar povesteşte-ne prin cîte ai trecut. Hariton îi învălui atunci într-o privire ceţoasă, resemnată, ca de fiară rănită şi aşteptînd cruţarea vînătorului. — N-am ce povesti. Am fost, am văzut, m-au învins... parafrază el vechea zicală latinească. Asta-i tot. Restul e murdărie şi suferinţă. Poate aveţi o coajă de pîine ? Androne scotoci repede în sac, de unde scoase doi pesmeţi uscaţi şi un peşte conservat. I le întinse cu mîna tremurîndă, muşcindu-şi buzele pînă la sînge —■ poate pentru că se vedea în situaţia de a mai hrăni un înfometat sau fiindcă toate cîte se întîmplau în clipa aceea îl tulburau peste măsură de mult. - —■ Tot e mai bine că ai scăpat... se simţi Giurgea dator să spună ceva. Doar vezi bine, decît ciuruit de gloanţe... Hariton mînca lăcomit, cu capul frînt în pămînt, cu toate fibrele cărnii adunate într-un singur ghem asupra bunurilor sărace din care se îndestula. Şi nimănui nu-i venea la îndemînă tăcerea lui mohorîtă. Faptul că măcar încercase o ieşire din comun, exasperată şi cu atît mai primejdioasă, îi acorda lui Hariton o aureolă în faţa căreia ceilalţi se simţeau umili şt stingheriţi. Excitat, Giurgea începu atunci să vorbească despre toate, amestecat şi fără nici un control, numai din necesitatea de a umple cu ceva tăcerea pustiitoare dintre ei : — Iată-ne, aşadar, din nou laolaltă. De parcă nu s-ar fi schimbat nimic. Eu, cel puţin, sînt încredinţat că în sufletele noastre nu s-a schimbat nimic. Chiar în clipa în care ai apărut în uşă, Androne mă întreba... Dar n-are nici o importanţă ce mă întreba el. Aşa e Androne, vrea cu orice preţ să facă pe interesantul. Vezi că am avut dreptate, băiete ? Intuiţia nu m-a înşelat nici de astă dată. Glandele mele... Eh, rahat! Ce tot te uiţi la el, pă- EROICA 59 rinte, de parcă ar fi înviat din morţi ? Mă gîndesc că la ceasul acesta... O fi trecut oare de miezul -nopţii ? Coana preoteasă, părintele, s-o fi gătind de culcare. Duduie soba plină de lemne, toarce motanul pe sofaua rubinie, c'oana preoteasă lasă aprinsă doar lampa de pe noptieră. E înaltă, subţire, într-o cămaşă de noapte. — alburie ca spuma laptelui. Iar pe noi ne mă-nîncă păduchii prin străini. Haritoane, Haritoane, grele cuvinte mi-ai spus în noaptea aceea, cînd te-ai rupt de noi şi ai plecat în necunoscut. De cîte ori mi-aduceam aminte, mă durea inima. Nu-i aşa că regreţi ? Sigur că regreţi. Doar toţi patru, cîţi ne aflăm aici, sîntem autorii principali ai complo... Da, da ! Se opri deodată sub ameninţarea fioroasă a privirilor lui Hariton. — Nu credeţi că ar fi vremea să nu ne mai aducem aminte despre asta... şi maiorul zvîrli în întinsul sălii scheletul subţirel al peştelui. Despre nimic din toate cîte s-au petrecut acolo, să nu ne mai amintim. — Chiar aşa... întări şi preotul la rîndul său. Ce rost are? — De altfel... reluă Hariton, fără a-i mai da lui Giurgea răgaz să se apere, — de altfel, va fi nevoie să mergeţi cu mine la general. Giurgea zîmbi strîmb, cu un rictus perfid. — Ai de gînd să-i dai adevărul pe faţă, iar eu să te asist ? —• Am de gînd să-1 fac să-şi şteargă din memorie tot ce a existat între noi, în noaptea aceea. Iar dumneavoastră trebuie să m-ajutaţi. — Nu înţeleg... se împotrivi colonelul. Apoi, răsucindu-se către Androne, întrebă : Tu ce părere ai ? — S-auzim mai întîi la ce se gîndeşte domnul maior. Deşi în oarecare măsură mi-e destul de clar. O vreme, Hariton rămase cu urechea atentă la respiraţiile grele ale celor din preajmă. Se convinse că oamenii dorm într-adevăr şi că nimeni nu s-a mai alarmat de apariţia lui. Din sala vecină, doar, răzbăteau pînă la ei frînturi confuze dintr-o- convorbire la fel de agitată. Se strînse totuşi mai aproape, astfel ca şoaptele să-i poată fi desluşite, şi fără a-şi părăsi masca lugubră cu care li se înfăţişase — începu : — Din clipa în care m-am lovit de patrulele ruseşti şi am fost dat-înapoi, am înţeles că sînt un om pierdut. Cel puţin dacă n-aş fi fost eu acela care l-a înfruntat pe Condeiescu în memorabila noapte a capitulării. Dar aşa, faţă de actul lui apreciat de ruşi, oricînd mi se poate arunca în obraz că dintre toţi încercuiţii — eu, singurul, m-am afirmat împotriva hotărîrii lui. Singurul — e un fel de a spune, fiindcă, după cum prea bine se ştie, nu din iniţiativa mea am plecat la postul lui de comandă să duc la bun sfîrşit ceea ce mi se ordonase. Nu-mi rămîneau atunci decît două alternative : să mă dau la fund sau să dispar ! Am încercat şi una şi alta. Am încercat să mă pierd în anonimatul soldaţilor, dar n-am reuşit. Nu sînt în stare să fiu bestial ca ei, să vorbesc ca ei — -şi apoi imă îngrozea perspectiva unei captivităţi de lungă durată printre dobitoci. Am încercat să mă sinucid, dar nici asta n-am reuşit. Şi-apoi, la urma urmei, de ce adică alţii să trăiască,i să se. întoarcă acasă, iar eu să putrezesc ca un tîimpit în Rusia ? — Nu te obligă nimeni la aşa ceva... îl întrerupse Giurgea. Amîndouă soluţiile sînt idioate. — Dumneavoastră vă convine să fiţi neutru faţă de viaţa mea. Dar cine îmi garantează că-ntr-o bună zi nu voi fi totuşi demascat ? Ştiu eu la ce anchetă or să-1 supună bolşevicii pe Condeiescu şi ce atitudine va avea Condeiescu faţă de cele petrecute atunci ? Sau mai ştiu eu în ce fel de situaţie o să mă întîlnesc în lagăr cu generalul şi tam-nesam, o să mă-nşface 60 LAURENŢIU FULGA de piept şi o să mă arate cu degetul : „Ăsta a făcut şi a dres !" Iată de ce trebuie convins că-n noaptea aceea nu s-a întîmplat nimic. Absolut nimic. — Şi pentru ce tocmai eu ? Hariton îi aruncă o privire plină de batjocură şi milă. — Am să vă explic. In ziua în care ofiţerii au fost daţi afară din coloană, m-am aflat şi eu printre ei. Şi v-am ascultat discursul cu care ne-aţi îmbărbătat înainte de eventuala execuţie. Am admirat atunci la dumneavoastră genialul joc al duplicităţii. După discursul acela, în care aţi împăcat după cum se spune şi capra şi varza — nici o clipă nu i-ar trece lui Condeiescu prin minte că tocmai colonelul Giurgea ar fi şeful complotului de acum zece zile. Ori socotiţi că a fost cîndva vreun complot ? — Nu, desigur... bîigui Giurgea. N-a fost nici un complot! •— Vedeţi ?! Primul element al argumentării', şi cel mai important, vi l-aţi însuşit... continuă la fel de dispreţuitor Hariton. Şi cine altul, aşadar, decît colonelul Giurgea, l-ar putea convinge pe general că maiorul Hariton a fost un naiv ? Că într-un fel şi-a demonstrat şi el dragostea faţă de ţară, atît cît l-a tăiat capul. Că, mă rog, a făcut-o chiar şi din prostie. Puţin îmi pasă. Şi că pentru atîta lucru nu merită să fie pus la zid. Ori vreţi poate... ? Lăsă anume fraza suspendată pentru a gusta şi mai atent reflectarea înţelesului ei pe figurile celorlalţi. •— Ce să vrem, adică ? se repezi intimidat colonelul. — La ce vă gîndiţi, domnule maior ? adăugă şi Androne îndîrjit. — Exact la ceea ce vă gîndiţi toţi în această clipă... le răspunse răspicat Hariton. In măsura în care voi vreţi să trăiţi, vreau şi eu să trăiesc. Iar dacă e vorba să plătim pentru ce am făcut împreună, atunci... — Şantaj ! strigă crispat sublocotenentul. Şantaj ordinar! — Aş vrea să mai adaug... reluă foarte liniştit maiorul, că nu e cu putinţă jurămîntul fals. Chiar dacă nu veţi recunoaşte participarea la complot, am despre fiecare în parte destule informaţii care să cîntărească... şi destui martori... — Taci ! îl întrerupse spumegând Androne. Să taci, îţi spun ! Dacă preotul, într-o miime de clipă, nu i s-ar fi aşezat în faţă, im-plcrîndu-i pe amîndoi cu mîinile împreunate la piept: „Dragii mei... Poto-liţi-vă, dragii mei..." — fără îndoială că Androne şi-ar fi înfipt unghiile în gîtul lui Hariton. Acesta rămase însă neclintit, parcă puţin mai palid, dar nepăsător şi ironic. — înţeleg... se auzi atunci şoapta sugrumată a lui Giurgea. Da, da, înţeleg. De fapt, el se gîndea la altceva mai grav şi definitiv. Cît de limpezi ar fi fost lucrurile la ceasul acela, fără procese şi fără consecinţe, dacă .Hariton nu s-ar mai îi întors, dacă ar fi rămas pe undeva în stepă ciuruit de gloanţe. — Ei, haide, fie... i se adresă el maiorului, fără să aibă curajul să-1 privească îîn ochi. Numai să nu fi adormit. Sigur că in-a existat nici un complot. Sigur. Ai grijă de sac, Androne. Se vede treaba că de azi înainte o să fim patru la mîncare. Crezi că părintele...? Da, da, n-a fost nici un complot. Şi uite că totuşi... Porni spre cealaltă sală, povîrnit şi supus, ca un animal care nu mai aşteaptă nimic de la viaţă. Hariton venea pe urmele lui, la fel de jalnic şi speriat. Fiindcă nici unul, nici celălalt nu ştiau dacă le va fi sortită mila sau, dimpotrivă, sentinţa cea mai aspră. EROICA 61 De acelaşi lucru se temeau şi ceilalţi doi, rămaşi în culcuşurile vechi. Ţinteau spre încăperea alăturată ca spre o sală de tribunal, de unde se tot aşteaptă să răsune glasul neiertător al legii supreme. „Dar dacă Condeiescu ştie mai multe decît îşi închipuie Hariton ? se întrebau îngroziţi amîndoi. Poate că numele lui Giurgea, figurînd în fruntea complotului, îi este cunoscut de multă vreme. Şi atunci ? Şi al lui Hariton îi este cunoscut, şi al meu, şi al..." In cele din urmă preotul se plictisi să-şi consume fictiv viitoarea pierzanie, cu atît mai mult cu cît n-avea nici un chef să-şi împingă imaginaţia pînă la absurditatea pedepsei capitale. îşi mai miji încă o dată ochii spre sacul cu merinde al lui Androne şi se răsturnă pe spate. Somnul îi pierise ori anume se chinuia să-şi învingă somnul — greu de spus. Fixă în tavanul cenuşiu o pată semănînd cu o vietate preistorică şi în trebă : — Dormi, frumosule ? Aşteptă cîtăva vreme şi, cu toate că nu i se răspunse, continuă : — Am spus întotdeauna că Hariton e un tip primejdios şi laş. Orice combinaţie cu el devine riscantă. Mi-aduc aminte că într-o zi, pe'vechea poziţie de la Kleţkaia, mă dusesem pînă-n linia întîia să stau de vorbă cu soldaţii, săl-i mai îmbărbătez. M-a însoţit şi el, batjocorindu-imă bineînţeles în fel şi chip. Din şoarece de bordei, nu mă scotea. Mă rog, l-ascultam şi-nghiţeam, fiindcă n-aveam nici o poftă să mă pun rău cu nebunul. Şi uite că tocmai în vremea aceea pornesc ruşii la atac. Iţi închipui că nu mi-a venit de fel la socoteală şi m-am ascuns într-un fund de şanţ, sărutînd pămîntul şi rugîndu-1 pe bunul dumnezeu să aibă milă de mine. Ce crezi, însă, că-mi făcea Hariton ? Doar primele cuvinte le pricepu Androne în toată claritatea lor. Apoi cuvintele îşi pierdură înţelesul, pînă ce se transformară într-un fel de murmur uscat şi continuu. Rămăşiţa lui de conştiinţă trează mai înregistra în ultima clipă doar priveliştea sălii înecată în pîclă, semănînd cu un cîmp de luptă toropit de călcătura morţii —. şi îngrozit de propria sa prăbuşire, se chinuia să descopere, care este trupul lui printre atîtea trupuri măcelărite şi descompuse cîte se desfătau la ora aceea pe sub lumina glacială a lunii. Apoi ca un ecou îi mai răsună în urechi ceva foarte confuz din ultimele cuvinte pe care i le adresase colonelul Giurgea, înainte de a trece dincolo cu Hariton. Dar nu recepta nimic. Instinctiv, totuşi, mai avu puterea să-şi încolăcească de cîteva ori cureluşa sacului de merinde pe după braţ, să-şi puie sacul căpătîi şi să se întindă ca într-o beţie pe spate. O moleşeală fierbinte, ca un vin în spume, îi circula prin vine şi prin mlăruntaie. Un val de ceaţă grea i se lăsă peste tîmple, obligîndu-1 să închidă ochii. Şi toate din el şi din jurul lui alunecară pe un pcvîrniş. abrupt, rostogolindu-se de-a valma, fără oprire, într-un gol înspăimîntător de negru. Cîteva clipe organismul reacţiona brutal, cu ţipete care nu izbuteau să străbată printre buzele încleştate. In lăcaşul conştiinţei ceva ciocăni ca un deget de fier într-un geam de cristal, de parcă ar fi vrut să-i aducă aminte că a uitat un anumit lucru, poate lucrul cel mai de preţ al vieţii lui. Dar ecoul acestor bătăi nu mai trezi în el -nici un reflex. Somnul lui Androne nu era însă liniştit. Visul care îl torpila în clipa aceea se dovedea de-a dreptul halucinant. O mînă uriaşă, păroasă, cu degete încîrligate şi ţepene — ieşea din beznă şi-1 căuta. Androne se tot chinuia să se dea* înapoi, să evadeze din oaza de lumină care se iscase pe neaşteptate la un pas de el — dar nu izbutea cu nici un chip să ajungă. Mîna se apropia tot mai ameninţătoare, în timp ce de astă dată în spa- 62 LAURENŢIU FULGA tele lui se ridica un zid inexpugnabil de piatră. Pe toată suprafaţa lucioasă a zidului se aflau desenate capete de oameni, fiecare dintre ele adu-cînd a chipuri foarte cunoscute odinioară — şi care acum se mişcau convulsiv, împingîndu-1 spre aceeaşi mînă lacomă răsărită din bezna de smoală. Androne ar fi vrut să strige după ajutor, dar glasul lui nu scotea decît un muget prelung şi înfundat, fără nici un fel de răsunet viu. In sfîrşit mîna uriaşă, păroasă, cu degete încîrligate şi ţepene, îl atinse. Androne se încleşta de ea s-o înlăture, s-o imobilizeze. Dar mîna îi pătrunse cu uşurinţă prin coaste, acolo unde se afla inima. Androne se aştepta acum să-şi vadă inima smulsă afară. Dar spre şi mai marea lui groază, mîna străină şi duşmană scoase la iveală un peşte... Visul lui Androne nu era străin de cele ce se petreceau în realitate, în aceeaşi vreme, foarte aproape de el. Lumina feştilei scăzuse. Toată sala stătea acum scufundată într-o pîclă cenuşie. Preotul Gheorghian cercetă de jur împrejur dacă n-are cumva vreun martor nepoftit — şi cînd se convinse că toţi dorm neclintiţi, îşi furişă pe nesimţite mîna şi trase, într-un timp care i se păru nespus de lung, sacul de sub capul lui Androne. Lucra febril şi flămînd, răsuflînd din greu şi împiedicîndu-se de fiecare dată în cîte o altă încuietoare. Izbuti în cele din urmă să scoată toate alimentele : pezmeţii de pîine şi-i strecură în buzunarul mantăii, iar şunca şi peştele într-o bufă a pantalonilor. I se păru că aude zgomot undeva în fundul sălii şi cum sta cocoloşit, zguduit de spaima că ar putea fi descoperit — nu mai avu puterea să facă ordine în fapta lui. înnebunit, desfăcu repede- cureluşa de după braţul lui Androne şi vîrî sacul sub căciula cuiva străin, al cărui culcuş se afla chiar la creştetul lui Androne. Cam în aceeaşi clipă Androne se trezi. Broboane de gheaţă îi şi-ruiau de-a lungul spinării. Fie că finalul visului îl împinse spre acest gest, fie că deodată în conştiinţa lui răsunară cuvintele colonelului : „Ai grijă de sac, Androne..." — cea dintîi grijă a sublocotenentului fu să constate dacă sacul e la locul lui- Dar sacul dispăruse. Bătaia inimii lui Androne încetă. In pupilele umflate de nesomn, imaginea comorii pierdute lua proporţii colosale. O senzaţie precisă de decapitare i se sălăşlui la încheietura gîtului cu trunchiul. Dar mîinile izbutiră să constate că senzaţia e falsă. Totuşi gîndul că a doua zi nu va avea ce mînca — îl proiecta fără milă - pe drumul nesfîrşit al noului marş, în ceata pribegilor rămaşi in urma coloanei şi acoperiţi pentru totdeauna cu omăt. Bîjbăi năuc prin preajmă, mereu cu sentimentul că se caută pe sine însuşi îmtr-un abis. Ceva din adînc îi striga din răsputeri : „Preotul... Numai popa Gheorghian ţi-a furat sacul..." Dar descoperi cureluşa, şi căutarea împinsă pînă la capăt îi relevă năpraznicul adevăr. Sacul era gol. Iar vecinul său necunoscut, în nici un caz preotul, după ce-1 jefuise, continua să facă pe neprihănitul şi să doarmă ca un copil nou-născut. Judecata lui Androne se întunecă înainte de a-1 mai trezi ca să-i ceară socoteală. Dibui prin lumina cleioasă gîtlejul omului nevinovat şi-1 cuprinse între mîinile sale ca într-o menghină... Uşa se dădu atunci de perete. Un val de frig răbufni peste prizonierii adormiţi. Ştefan Corbu, Mazilu, Iatagan şi Ciribici cătau un acoperiş sub care să se adăpostească. Din sala vecină apărură colonelul Giurgea şi Hariton. — Prostule ! îi spunea Giurgea maiorului. Ai văzut ce repede a mers. treaba ? Bătrinul are inimă de aur, mă. Iar cît priveşte memoria, nici în fundul pantalonilor nu i-o mai găseşti. Ei, acum eşti liniştit ? EROICA 63 II aflară pe Androne încălecat cu genunchii pe pieptul ofiţerului necunoscut. De-abia izbutiră să-i descleşteze mîinile. —• Ce-ai făcut, omul lui dumnezeu ? Pentru ce ? — Mi-a furat mîncarea... hohoti sublocotenentul. Pentru mîine nu mai avem nici un pic de mîncare.. In timp ce scoteau leşul afară, grupul lui Ştefan Corbu se afla tot în dreptul uşii. Nu pricepu nimeni nimic din mica tragedie anonimă, dar nu mai aveau poftă să doarmă acolo unde se săvîrşise din viaţă un om. Ieşiră din şcoală şi se alăturară altor cete de soldaţi, rebegiţi de frig şi flămînzi, care pribegeau fără nici un dumnezeu pe uliţele satului De-mi anovka. Doar în curtea şcolii rămase să-şi doarmă în zăpadă somnul de veci un biet omuleţ, despre care nu ştia nimeni cum îl cheamă, cine l-ia legănat la sînul matern şi prin ce hăuri se va fi prăbuşit blestemata lui stea... 44 Ceata din care făcea parte Ştefan Corbu se subţia pe încetul. Unul cîte unul, oamenii se mistuiau în beznă fără să ştie încotro îi vor duce paşii. împinşi de forţa oarbă a instinctului de conservare, se refugiau pe oriunde trupurile lor vlăguite puteau fi ocrotite de un acoperiş. Perspectiva înspăimântătoare a unei alte nopţi petrecută sub cerul liber, le comanda mişcările aproape hipnotic, de parcă s-ar Ii aflat sub pecetea unei vraje absurde. De cum pătrundeau într-o casă, şopron sau fînar — porneau să se încaiere între ei, să se blesteme, să se umilească, să-şi dea pîinea de la gură şi să-şi vîndă unii altora zdrenţele pe care le cărau degeaba în răniţi — numai şi numai ca să cîştige un locşor cît de îngust, cît de oribil, ca să poată dormi la adăpost de gerul şi vuiturile iernii. Şi o dată stăpîni pe locul acela, nu-1 mai cedau pentru nimic în lume. Petre Iatagan care luase în cercetare casă cu casă, scotocind cu de-amănuntul fiece cotlon şi ungher, se întoarse în cele din urmă la ai săi, bufnind şi înjurînd crîncen : —• Dumnezeii mă-sei ! Decît aşa viaţă, mai bine un glonţ în cap şi gata. Să se sfârşească odată 1 Ciribici tremura ca varga. De altfel toţi simţeau frigul pătrunzân-du-le ucigaş ân oase. Pe faţa lui Corbu se scurgeau lacrimi. Nici Mazilu n-arăta mai de doamne-ajută, dar avu totuşi puterea să-1 înfrunte pe celălalt : — Eşti un nătâng, Petre. Dacă e vorba să terminăm, apăi terminăm repede. Ai văzut doar ce repede şi-au încheiat alţii socotelile. Spune mai bine limpezit; chiar nu-i chip să ne-adăpostim pe nicăieri ? In vreun grajd, în vreo magazie ? Ochii lui Iatagan sclipiră batjocoritori prin întuneric : — Grajd ? ! Mare scofală cu grajdul tău. Au intrat afurisiţii pînă şi-n coteţele găinilor, dacă vrei să ştii. Şi tu-mi vorbeşti de grajduri. Ciribici murmură cu un accent de melancolie neagră : — He-he, ce cald trebuie să fie acuma-n coteţe ! —■ Cald, pe dracu... şuieră necăjit Petre. E o duhoare de-ţi vine să verşi şi maţele din tine. — Parcă mai ai timp să simţi duhoarea ? Adormi buştean şi puţin îţi pasă. — Da' nu-i loc nici pentru găini, mă băiete ! Unde s-adormi ? In mormântul zăpezii o să ne fie mai cald. 64 LAURENŢIU FULGA Lui Mazilu nu-i plăceau asemenea cuvinte pline de presimţiri grele. Experienţa ultimelor zile îl învăţase să descopere cu precizie clipa cînd omul înclină spre nebunie. Toţi cei care în toiul marşului înfulecau zăpada ca pe o pîine ca să-şi potolească foamea şi toţi cei care rămîneau de bună voie pe marginea drumului, nepăsători la trecerea convoiului dar realizînd pe neaşteptate o legătură misterioasă cu pămMul natal (căruia îi adresau prosteşte cuvinte de dragoste şi dor) — toţi aceştia lunecaseră pe panta demenţei nevinovate. Dacă exact în clipa în care ei se clătinau pe buza prăpastiiei, gata să se prăbuşească în hăurile-i fără fund, i-ar fi smuls careva să le vîre cu de-a sila în gură o bucată de pîine adevărată şi să-i aştearnă în cine ştie ce culcuş cald — fără îndoială că oamenii aceia ar fi fost salvaţi. Mazilu se întrebă : „Oare în ce măsură se deosebeşte acum Petre Iatagan de ceilalţi din urmă ? Şi-n ce măsură sămînţa nebuniei n-a încolţit şi-n mintea sublocotenentului ? Intr-a mea însămi, chiar ?" Mazilu se apropie de sublocotenent, iscodindu-i prin întuneric faţa tulburată. — Dacă nu intrăm undeva, chiar şi cu forţa, ăsta e-n stare de orice. — Crezi că numai el ? bombăni Corbu enervat. Peste cîteva clipe, cel mai tîrziu, nu mai răspund nici de mine. — Atunci ce facem ? întrebă întărîtat caporalul. Măcar dumneata să te stăpîneşti. — Cum să mă stăpînesc dacă mi-au îngheţat creierii ? Mai bine rămîneam la şcoală. — Dumneata te-ai împotrivit. Ca şi cum n-ai mai fi văzut morţi niciodată. — Să-i ia dracu pe toţi. Nici nu era loc. — Asta nu rezolvă nimic. La urma urmei, de ce ne-nvîrtim mereu prin mijlocul satului ? Eu zic să mergem orbeşte spre cea mai îndepărtată casă de la marginea satului. Om dibui noi una la care n-a ajuns încă nimeni. O clipă, privirile ofiţerului săgetară puternic. Imaginea acestei case necunoscute hărăzită anume pentru odihna lor, îl înfiora. Dar mai apoi, la gîndul că s-ar putea să o caute cu desperare toată noaptea fără s-o descopere nicăieri — sentimentul zădărniciei puse iarăşi stăpînire pe el. — Eu nu merg mai departe... rosti cu încăpăţînare Corbu. Nu pot să merg, pricepi ? Nu pot. Glasul lui căpătă pe încetul rezonanţe metalice. Mazilu gîndea : „Asta e clipa de care m-am temut cel mai mult. De-aeum încolo o să alunece şi el. Sămînţa nebuniei încolţeşte în fiecare. De l-aş putea scăpa măcar." — Nu pot... adăugă sublocotenentul cu dinţii strînşi. Mi-s picioarele sloi. Mi s-a zgîrcit inima de durere. Simt că dacă mai fac un singur pas, mă prăbuşesc în zăpadă. Şi s-a mîntuit cu mine. Şi nu vreau să mor. Pricepi ? Nu vreau ! Izbucni în hohote de plîns. Dacă nu l-ar fi susţinut Mazilu, s-ar fi cocoloşit cuminte la pămînt. Şi asta ar fi însemnat adormirea lui, moartea lui' albă. I-ar fi fost aşa de bine în culcuşul din zăpadă, că nimic nu l-ar mai fi convins să se ridice. I-ar fi fost aşa de cald, s-ar fi îndestulat cu atîtea bunătăţi şi toţi ai săi de acasă i-ar fi stat aşa de aproape — că n-ar mai fi fost de conceput pe pămînt nici o altă fericire decît aceea a morţii albe. EROICA 65 Dar Mazilu îl ţinea încleştat în picioare, aproape duşmăneşte şi furios, refuzîndu-i această de pe urmă urgisită şi binecuvîntată odihnă. In aceeaşi vreme Petre Iatagan şi Ciribici se munceau să rupă scîn-duri dintr-un gard, cu intenţia vădită de a le da foc. Gesturile lor mî-nioase se desenau pe luciul sticlos al nopţii ca într-o pantomimă halucinantă. Doar sudălmile scrîşnite şi trozniturile lemnului dădeau relief real întîmplării. Mazilu se chinuia între neputinţa de a-1 dezmetici pe ofiţer şi constatarea nebuniei celorlalţi doi soldaţi. Făcu apel la ultimele sale puteri fizice şi, întorcîndu-1 pe Corbu către sine, îşi înfipse mîinile în umerii lui : — Trezeşte-te odată ! Uită-te la ăia ce vor să facă. Ajută-mă ! Ochii ofiţerului căutau' tulburi pe aiurea. — Ce vor ? bolborosi ameţit. Unde sînt ? — Au de gînd să dea foc gardului. Şi dacă-i prind ruşii, îi împuşcă pe loc. — Şi pe noi or să ne-mpuşte... gîfîi sublocotenentul. Dar de ce să mai facă foc, dacă tot ne este cald ? Şi de ce să ne-mpuşte ruşii ? — Ah, dumnezeule ! Vină-ţi în fire, domnule sublocotenent. Mie nu mi-e de fel cald şi nu vreau să fiu împuşcat pentru prostia altora. — Nici eu... rosti cu greutate Corbu, ca în delir. Nu ! Nu ! Nu vreau să mă împuşte. Pentru ce să ne-mpuşte ruşii ? MazHu îl lăsă să cadă mototol în zăpadă şi se repezi spre ceilalţi doi. Aceştia îşi încărcaseră braţele cu lemne şi se îndreptau acum spre un şopron din apropiere. Păreau a nu vedea şi a nu auzi nimic. Mazilu le ieşi în întîmpinare, proptindu-se bine pe picioare. — Frate Petre ! Măi Ciribici ! Le vorbea cu glasul şoptit şi prietenos, ca unor somnambuli pe care nu-i bine să-i trezeşti cu brutalitate din starea lor anormală. Dar soldaţii dădură să-1 ocolească indiferenţi, ca pe un butuc oarecare. Atunci Mazilu îi prinse pe amîndoi de piept. Soldaţii se smuceau ca din strîn-soarea unei umbre, chipurile lor vinete de frig şi năuce arătau înfricoşător. — Măi băieţi... începu el totuşi cu aceeaşi voce neînchipuit de blîndă. Ce rost are să faceţi foc afară ? Am găsit casă. Deopotrivă, braţele celor doi căzură pe lîngă trup. întrebară într-un glas : — Casă de-adevărat ? Unde ? — Haideţi cu mine ! Starea de inconştienţă sub care lucraseră; pînă acum, se risipi ca spulberată de vînt. Mazilu jucase totul pe o singură carte şi eîştigase. Cel puţin, deocamdată. Pe mai departe nu-şi putea da seama la ce deznodăimînt vor ajunge, dar primejdia cea mai gravă fusese înlăturată. II culeseră pe ofiţer de zăpadă. — Ne-au împuşcat ? bîigui el în neştire. Cînd am murit -şi unde mergem acum ? Nu-i răspunse nimeni. II urmau înfriguraţi pe Mazilu. Şi Mazilu se lăsă la voia întîimplărit Părăsi uliţa mare, bazardîndu-se el însuşi orbeşte pe uliţele lăturalnice — în cântarea casei miraculoase. Ştia că o va descoperi. Credea cu cruzime în acest vis. „Chiar dacă nu există, dumnezeu anume o va inventa ca să-mi răsplătească sîrguinţa..." — gîndea el. Şi deodată, aducîndu-şi aminte că acestea sînt de fapt cuvintele altuia, se înspăimîntiă. 5 — Viaţa Romînească nr. 8 66 LAURENŢIU FULGA „Mi-a sosit şi mie clipa. Am să alunec şi eu. Sămînţa nebuniei şi-a arătat colţul. Numai că pe mine n-are cine să mă salveze. Parcă o siă-mi imai ■ajute la ceva ? Parcă mai are cineva nevoie de mine ? Din clipa aceea n-o -■să mai răspund de nici una din faptele mele. Şi n-o să mă mai doară sufletul pentru nimic. Ce uşoară va fi moartea atunci !" Astfel scos din fire, pe jumătate conştient că-şi primejduieşte tovarăşii de pribegie, iar cu cealaltă jumătate de conştiinţă epuizată — Mazilu ieşi din sat, gata să se afunde şi să piară în nemărginita stepă. Păşeau într-o crjîncenă tăcere, mistuiţi de arzătoare patimi lăuntrice şi cercetând înfriguraţi pustiul cîlmpitei. Părea că nici n-are de unde să se iste în pustiul acela minciuna miraculoasă cu care se amăgeau, dar.ei continuau să meargă orbeşte înainte — frînţi de oboseală şi fără gnai. Şi iată că numai după cîteva sute de paşi văzură o casă. O casă adevărată — şi nici un pas de om, nici o urmă pe zăpada imaculată, nu duceau către pragurile ei. Mazilu simţi în ceafă răsuflările fierbinţi ale celorlalţi trei, adunaţi laolaltă într-un buchet de spaime şi deznădejdi. Mazilu se temea de vedenii, ca pe vremea marşului cînd de la o clipă la alta se desena înaintea lor conturul oraşelor înşelătoare. Ştia la fel de bine că-n situaţia în care se aflau, nici unul nu putea fi mai lucid decît celălalt. întrebă totuşi, mai mult din dorinţa de a găsi o scuză nebuniei lui: —■ O vedeţi ? Răspunse doar sublocotenentul, cu o voce gîtuită : — Există ! Şi asta fu de ajuns ! Porniră vîrtej, de-a dreptul prin troiene, cufundaţi pînă la brîu în zăpadă, îimpleticindu-se şi căzînd, înălţîndu-se şi trăgîndu-sle unul pe altul fără milă, îmbătaţi de imaginea ce le apăruse pe neaşteptate în cale şi nerăbdători să ajungă mai repede la ea. Din cauza oboselii ori din cauza nămeţilor pe care îi străjbăteaiu, fiind nevoiţi să urce şi să coboare, li se părea că necontenit casa le scapă de sub vedere şi se îndepărtează tot mai mult, în imperiul vast al nopţii. •— Parc-aş fi în vis... începu sublocotenentul. Dar nu izbuti să-şi termine gîndul, deoarece o pală puternică de vînt îi îngheţă cuvintele pe buze. De fapt nici nu era nevoile. Fiecăruia i se părea că trăieşte în store de trezie unul din acele vise chinuitoare, cînd ţi-e dat să goneşti după cîte cineva fără să izbuteşti a-1 ajunge vreodată, cînd mereu stăruie între tine şi celălalt o distanţă permanent aceeaşi dar cu neputinţă de învins. Şi gemi, şi strigi, şi te svîrcoleşti ■—■ însă genunchii ţi se fac din ce în ce mai moi,, inima îţi bate din ce în ce mai slab, rămîi singur în mijlocul imensului pustiu spre care te-a amăgit cine ştie ce iluzie drăcească. — Mai repede ! strigă Mazilu. Ce dracu! Mai repede ! Din nefericire, toomai atunci vîntul care bătuse la început inofensiv, se înteţi năpraznic. Lumina alburie a nopţii se făcu neagră cu totul. Loviţi drept în obraz, cei patru oameni se înverşunau să spintece pieptiş bătaia crivăţului bezmetic. Nici unul dintre ei nu se mai gîndea să regrete aventura în inima cîmpiei, cînd (In chip firesc) casa trebuia (să fie foarte aproape. Dar casa nu se mai vedea nicăieri, fiindcă de jur împrejur cobo-rîse întunericul dens ca de smoală, Neavind alt mijloc de orientare, ţinîn-duf-se strîns untul de altul, încercau să răzbată prin furtună doar d;upă o direcţie închipuită- Şi de cite ori vîntul îi da peste cap, oamenii căutau cu desperare drumul cel vechi, fără să aibă însă la îndeimînă putinţa nici -unui control. Casa rămînea la fel de obsedantă, undeva în mijlocul pus. ţiului de zăpadă, dar fără ca vreunul s-o mai poată zări. EROICA 67 Ciudat, cel dintîi dintre ei care se intrigă, mai puţin împotriva furtunii cît împotriva neputinţei de a se atinge pragul casei, cel dintîi dintre ei cafe se simţi ameninţat de această întorsătură a soartei —• fu Mazilu. „Poate că m-am înşelat. Poate că Dumnezeu mi-a luat minţile. Poate că n-a existat niciodată o casă pe aici. Şi tot Ce am văzut eu, n-a fost decît închipuirea mea bolnavă. Şi tot ce au văzut ei, n-a fost decît propria mea închipuire. Oare bolnavii închipuiţi nu-şi treo unii altora tot ce le trece prin minte ? Şi dacă, pentru această înşelare, se vor înfuria contra mea şi mă vor strînge de gît ? Doar acolo, în sat, ei ar fi fost fericiţi. Unul ar fi adormit în zăpadă şi în cîteva clipe sufletul iii s-ar fi urcat la eerfuri. Ceilalţi doi s-ar fi ghemuit' în jurul focului aprins sub şopron şi puţin le-ar fi păsat de consecinţele faptei lor. Insă a trebuit să vin eu şi sjă-i simulg din această1 dulce întunecare." De aceea, stăpînit de acest nou sentiment al răspunderii pentru viaţa tovarăşului lui — Mazilu se înerîncenă şi mai mult. „Nu ! n-am vislat. Dumnezeu nu se poate să mă fi minţit. Casa există !" Deşi ceilalţi se aflau foarte aproape, agăţaţi de mîinile lui Ca de un ■colac de salvare, Mazilu ţipă din răsputeri, cu un glas d|e tunet: — Ţineţi-vă tare. Mai avem puţin. Văd casa. Mazilu simţi unghiile cuiva înfigîndu-se în mîna lui pînă la sînge şi auzi o voce cai un horcăit: — Unde ? Unde-i casa ? Apoi o altă voce, de nerecunoscut, jalnică : — Ah, dumnezeule ! Ai milă de noi. Glasul celui de-al treilea bolborosi înjurături repezi da nilşţe fulgere. — Evanghelia şi parastasul! Hristosul şi crucea ! Calendarul şi cri-. văţul mă-sei ! Mazilu nu se dădea bătut. Credea orbeşte, necruţător, în halucinaţia lui. Deodată simţi că piciorul i se face greu, că întreg trupul se zbate zadarnic să răzbată mai departe. Careva căzuse şi-n ultimă înfricoşare îşi încolăcise braţele de mijlocul lui Mazilu. Soldatul înlătură du scîrbă gîndul netrebnic de a se elibera din strînsoarea celuilalt. Ci, dimpotrivă, îşi înfipse şi mai aprig degetele în ceafa aceluia, tîrindu-1 după sine Ca pe un sac. Acum înainta tot mai anevoie, epuizat, copleşit sub povara şi bicele •crivăţului duşman. Şi chiar în clipa în oare părea că se va is'lei din eil şi ultima brumă de putere, Tudor Mazilu se izbi cu fruntea de ceva tare, oa o barieră de piatră inaccesibilă. Pipăi lacom lucrul acela, singurul lucru material cu cane se întlmpinase de cînd rătăceau prin furtună — şi constată uluit că era peretele casei. In aceeaşi clipă îşi lipi obrazul de suprafaţa sgrunţoasă a peretelui şi izbucni în hohote de plîns. Oaza fusese cucerită- Oamenii pi păi au peretele cu evlavie şi idolatrie. In faţa certitudinii de netăgăduit, starea de panică şi inconştienţă de mai - înainte] dispăru ca prin farmec. Constatau realitatea casei cu o luciditate violentă. Ţiilnîndu-se strîns lipiţi de perete, pentru ca nu dumva vîntul să-i smulgă şi să-i arunce din nou în miijlocul cîimpiei, se refugiaseră de partea ■cealaltă ■— pe o prispă laită. Acolo picioarele ste -moleşiră şi oamenii căzură istoviţi, cu spinările rezemate pe nişte glugi de porumb. Priveau cu orbitele goale urgia dezlănţuită între cer şi pămînt, îi ascultau nopţii sălbaticul clocot. Dar sensibilităţile lor nu mai înregistrau nimic. Nimic nu-i mai zguduia şi înfricoşa. Trăiau oboseala gravă şi tristeţea amară a naufragiaţilor zvîrliţi pe un ţărm necunoscut. Şi asemeni aees- 68 LAURENŢIU FULGA tora, singurul dumnezeu în care imai puteau crede era bucata de pământ pe care se puteau înţepjeni bine, fără ca să-i mai ameninţe de pe undeva vreo primejdie. Părea că furtuna se mai potolise. FMetul ei rămăsese undeva în urmă, ia fel de sacadat şi teribil ca zgomotul continuu al unui cutremur. Dar acolo, în preajma casei, se stabilise un climat de linişte adîncă — spre care răzbăteau, doar ecourile crivăţului sumbru. Oamenii se simţeau ca după ieşirea dintr-o temniţă silnică, unde vreme îndelungată tâmplele ţi-au fost torpilate de loviturile egale, ale, unor ciocane de fier. De aceea liniştea regăsită acum devenea cu atît mai misterioasă', umană şi odihnitoare •— cu cit ea se realiza, la graniţa de dincolo a coşmarului, După o vreme, Petre Iatagan se ridică. Porni de-a lungul prispei, căutând uşa. Casa era scufundată în Întuneric. Bătu de cîteva ori, după oare aşteptă. Ceilalţi ascultau cu sufletul la gură.tăcerea copleşitoare din jur.. Petre Iatagan mai insistă o dată, adăugind rugăminţi exprimate într-o limbă soîlciată : — Tovariş, zacreatl! Ml, harosîi ciolovec. Ia vas praşu, tavariş ! Cumplitele cuvinte, ridicole prin, umilinţa oare le străbătea, rămaseră însă şi de astă dată fără răspuns. Atunci Iatagan nu mai avu puterea să reziste şi-şi izbi cu furie umerii în uşă. Se apropiară şi ceilalţi. — Te chinui degeaba... spuse Mazilu. Nu vezi că-i ferecată cu lacăt ? — Mă duc să caut un drug... fu de părere ofiţerul. Spargem zăvoa-. rele şi intrăm. — .Şi dacă ne trezim peste noapte cu stăpânul casei ? întrebă Ciribici neliniştit. — Că doar nu-1 jefuim... izbucni Iatagan. Dac-o fi om de înţeles, o să priceapă pentru ce am spart uşa. Toate încercările, însă, de a smulge zăvoarele din canaturi se dovediră zadarnice. Stăteau neputincioşi în faţa uşii, cu simţământul că toate le sînt -împotrivă, ca un blestem,. In cele din urmă se mulţumiră cu cîteva braţe de'paie descoperite pe fundul unei sănii. Cu ajutorul glugilor de porumb închipuiră pe prispă un fel de colibă, vîrîndu-şi cît mai adînc picioarele în stratul gros de paie şi coceni. Ai fi crezut că după amarnica aventură parcursă pînă acolo, chiar şi ân -acele mizerabile condiţiuni, vor adolrmi numai decît. Insă nici o clipă somnul nu se lipi de pleoapele lor. Cerul -încă tăios le ţinea treze toate simţurile. Trăiau parcă aşteptarea, pustie -dinaintea unei condamnări. —■ D-e-am avea măcar nişte tutun... murmură Ciribici. Cîteva fire de tutun măcar! Şi toţi înghiţiră în sec, furioşi împotriva unei soarte atît de nemiloase,, care-i lipsea pînă şi de fericirea unui fum de ţigară. — Greu ne^a. mai pedepsit dumnezeu... se auzi oftatul lui Iatagan. Of,, dumnezeu le-dumnezeule ! Şi deopotrivă avură senzaţia că pedeapsa dumnezeiască se materializează clipă de clipă, supunându-i la o tortură înceată şi haină. — Oare niciodată n-o să se mai sfârşească suferinţa noastră ? întrebă, ofiţerul. Niciodată ? Un spasm de plîns îl cutremură şi toţi ştiau că o asemenea boală nu. * se vindecă atît de uşor. Din marginea cealaltă a prispei, porni glasul încet al lui Mazilu : — La ceasul acesta sînt pe faţa pămîntului oameni care suferă mai, mult decît noi. EROICA 69 Şi toţi avură viziunea celor rostite de prietenul lor : oameni între gratii de închisoare, oameni împinşi spre stilpul de execuţie, oameni cerşind o bucată de pîine, oameni eusîndu-şi pe mîneci banderole de doliu... Cohorte nesfîrşite de trudnici, afirimînd într-un fel sau, altul nu ştiu ce drept, slujind nu ştiu ce credinţă, mainifestînd pentru pîinea sau libertatea sau demnitatea lor — dar pretutindeni loviţi de Cîte un bici, sugrumaţi de cîte un călău. 'Furtuna se potolise cu totul. Noaptea îşi recăpătase liniştea iniţială. Undeva, în depărtări începu a sclipi o stea. Fiecare sta, concentrat asupra universului său propriu, de vorbă cu idolii şi amintirile personale, fiecare pornit pe cîte un alt drum — spre trecut sau spre viitor. Şi totuşi gîndurile lor exprimau o patimă unică, semănînd unor săbii felurite ice ard în aceiaşi foc. Stăteau cu faţa în sus, aţintiţi asupra beznei compacte de deasupra lor, ca în faţa unui- judecător nevăzut al eănui chip se străduiau zadarnic să-1 descopere. Şi glasurile lor sunau acum grav, dureros: ■■— Trebuie descoperită forţa care să spulbere suferinţa de pe faţa pă-mîmtului. — Forţa sîntem noi, cei care am trăit suferinţa de la un capăt la altul. — Să smulgem ura din inimile oamenilor şi-n locul ei să sădilm iubirea. — Iubirea faţă de aproape e o vorbă stearpă, dacă nu ridicăm omul pe treapta, lui de om. — Care om. ? Omul care îşi strînge averi din sudoarea altora ? Omul care scorneşte războiul, ca să se îmbogăţească de pe urma sîngelui vărsat de tine ? Omul care şi-a făcut armată ca să se apere împotriva ta, dacă-ai vrea cumva să-1 dobori? Omul acesta n-are dreptul la treapta de care vorbeai. — Lumea e alcătuită prost, prieteni! Am înţeles lucrul ăsta aici, pe front, în faţa vieţii şi a morţii. Lumea e alcătuită pe bază de legi criminale, încearcă de-ţi cere dreptul — şi legea îţi închide gura cu pămînt. Legea e în mîinile lor şi nu te poţi apropia die ea ca s-o îndupleci. Au legat-o la ochi şi i-au astupat urechile. Nu te vede, nu te-aude. Dar netrebnica te loveşte fără cruţare de cîte ori îi vine la îndemînă. Şi mereu pe tline care eşti rob — şi niciodată pe ei care sînt stăpîni. —• Nu ! Căci va veni o vreme cînd în locul acelei legi oarbe şi neînsufleţite, vom pune o lege vie şi nelegată la ochi. Cred în legea asta. O duc cu mine pretutindeni- Şi nu sînt singurul care cred. Lîngă mine sînt milioane. Ii simt clocotind şi mărşăluind alături de mine. — O, doamne ! De-am ajunge şi noi vremea aceea ! Urmară clipe de tăcere adîncă, în care timp fiecare se simţea împlinit de ceva duios şi curat. Realitatea înconjurătoare îşi dizolvase asperităţile, relevînd o înfăţişare nouă şi ospitalieră. Cei patru oameni visau cu, ochii deschişi, continuîndu-şi existenţa pînă în depărtările viitorului. — de care se agăţau ca de o stiea a bunei speranţe. — Ştiţi! exclamă pe neaşteptate sublocotenentul. Am, o senzaţie extraordinară de îndestulare şi de căldură. Nu-mi mai este foame şi nici de frig nu mai sufăr. — Din cauza „vremii aceleia"... fu de părere Ciribici. Totul e să-ţi închipui că n-ai fi flămînd şi că nu ţi-iar fi dat să dormi afară pe paie. •— Şi să visezi la altceva... adăugă Iatagan. Cel puţin eu asta mă străduiesc să fac. Ştiu bine că de-aş adormi cu adevărat, aş visa niumai ospăţuri şi dormitoare încălzite. M-aş chinui prea mult. 70 LAURENŢIU FULGA — Ba eu aş vrea să adorm cu orice risc... replică ofiţerul. M-apucă groaza cînd mă gândesc că mîine dimineaţă pornim iarăşi la drum şi iar n-am fost în stare să-nchid ochii măcar o clipă. Ce-ar fi dacă... ? Ma>zihi se săltă deodată pe coate, cu capul întors către adâncimile nopţii. — Ascultaţi! îl "întrerupse acesta. Mi se pare că vine cineva. Din ce în ce rnaii! distinct şi mai aproape, sie auzeau într-adevăr paşi. Pe toţi patru îi săgeta în acelaşi ti|mp tăişul unui fior. Nu-şi mai pufeatu înăbuşi curiozitatea de a-1 vedea pe acela care-şi tăia drum prin zăpadă drept spre casa pierdută în stepă. O fi fiind stăpânul casei ori vreun rătăcit ca şi ei ? Cînd piajşii răsunară chiar lîngă prispa casei, descoperiră cu uimire că în faţa lor se găsea o femeie... După umbletul şovăitor şi după trăsăturile aspre ale obrazului ascuns într-o broboadă neagră, stăpâna casei părea destul de în vîrstă. Silueta ei, totuşi, profilată pe albeaţa zăpezii, înaltă şi parcă mai îngroşata de veşmintele grele de iarnă —• îi acorda un aer temerar şi sever. Bătrâna se opri o clipă la capătul scării, sprijinind'U-se de un stîlp al pridvorului. Calea străbătută pînă acolo, prin vîltori şi zăpezi, o obosise. Ori, poate, cine ştie cărui chip din amintire sau gînd răscolitor îi era dedicat popasul acela ! Urcă apoi treptele una cîte una, continuând să se sprijine cu o mină de marginea palmarului. Sus, cei patru o aşteptau încremeniţi în picioare, umili şi impresionaţi. Feţele lor păreau a spune : „Sîntem nişte oameni amărâţi. N-am făcut nici un rău casei tale. Nu ne alunga. Nu te teme de noi 1" 46 Avioanele trecuseră în zori. Nu le văzuse nimeni. Fuseseră numai auzite. De-ndată ce duduitul sumbru al motoarelor se iscase în văzduh, deasupra convoiului de maşinii care transportau răniţii la gara de îmbarcare, capetele celor mai puţin gravi se îmbulziseră buimace sub acoperă-mîntul prelatelor cenuşii. Se îngâna ziua cu noaptea, peste stepa nesfârşită pluteau ceţuri grele, nu se desluşea prin lumina scăzută a dimineţii înnegurate decât şuvoiul farurilor albastre. Oamenii scotociseră îndelung văzduhul, dar fără nici un rezultat. închipuirea lor, astfel, continua să oscileze în jurul aceleiaşi dileme. — Poate că sînt ruseşti... rostise într-un târziu careva. S-or fi întorcând la bază. •— In aceeaşi măsură în care pot fi şi nemţeşti... adăugase un altul după o vreme. S-or fi ducând să bombardeze. Incertitudinea, totuşi, nu-i alarmase prea mult. Faptul că erau obligaţi să înfrunte oricum destinul, imobilizaţi în nişte maşini care nu le ofereau altă putinţă de apărare decît acoperişul pânzelor de cort — le impuse un aer de superior stoicism. Răniţii nu se alarmaseră nici mai apoi, când comandantul oprise pentru câteva clipe convoiul, ordonând stingerea farurilor şi mărirea distanţelor între maşini. Socoteau măsura chibzuită şi atîta tot. Cei mai obosiţi se lăsaseră în voia somnului, bucuroşi să piardă noţiunea timpului şi amăgindu-se cu speranţa că nici. nu vor şti ce repede au ajuns feâi fie instalaţi în cuşetele trenului sanitar. în schimb cei ou nervii mai încercaţi înlăturaseră anume ispita somnului mincinos, rămânând să urmărească ân-crâncenaţi desfăşurarea lentă a timpului şi agitându-se pentru cel mai infim zgomot suspect iscat dincolo de ei. EROICA 71 Nu se întîmpla nimic şi aşteptarea devenise imai dureroasă decît o certitudine. Maşinile goneau nebuneşte, cu o viteză uluitoare, de parcă ar fi vrut cu orice preţ să înghită dintr-o răsuflare spaţiul pînă Ia gara de îmbarcare- Gemetele şi incdherenţele în delir ale răniţilor mai gravi, aşternuţi pe tărgi ori de-a dreptul pe culcuşurile de paie, se topeau în liniştea confuză a ceasului de dimineaţă. Chiar şi pîcla deasă care atîrna peste bolţile prelatelor ca nişte perdele, făcea atît de precis parte din acest cadrul halucinant — încît imposibilitatea de a descoperi botul maşinii din urmă sugera călătoria printr-un vis greu Dar în clipa în care, undeva în depărtarea dinspre răsărit, izbucni zgomotul teribil al cutremurării pămîntului şi văzduhului, sub furia prăvălim obuzelor şi a exploziilor sacadate, oamenii înţeleseră în sfîrşit că primejdia e mai aproape ca oricînd. Elementele contrarii ale dilemei fuseseră spulberate, concluzia rămânea aceeaşi : — Nemţii ! Maşina din capul eşalonului fusese oprită. La rînclu-le şi celelalte, ajungînd-o din urmă, rămaseră pe loc. Şoferii coborîră, mulţumiţi cel puţin că-şi mai pot desmorţi oasele după o atît de extenuantă concentrare la volan. Doctorul Ancuţa nu avu astîmpăr pînă ce nu se convinse că trebuie numaidecît să afle ce are de gînd comandantul eşalonului. II văzu între şoferi, nedeosebindu-se dintre eii, în cojocul său pătat de unsoare şi cu clapele căciulii desfăcute. Era un bărbat mărunt şi îndesat la trup, mult prea tînăr pentru severitatea ce-i sta întipărită pe buze, cu ochi verzi metalici şi , obrazul străbătut de-a lungul de dunga unei cicatrici roşcate. Scruta încruntat orizontul. Zarea se mai limpezise şi prin aerul devenit acum parcă mai subţire — zgomotele înfundate ale exploziilor se auzeau din ce în ce mai distinct, la fel de distinct de altfel ca şi salvele şuierătoare ale canonadei de tunuri antiaeriene. Ancuţa nu se sfii să se apropie, indiferent pentru eventuala mustrare cu care l-ar fi întîmpinat ofiţerul sovietic. Dar căpitanul Volkov era prea cufundat în gîndurile sale ca să-i acorde vreo atenţie. —• Dacă bombardează Mihailovka, n-are nici un rost să mai continuăm drumul... opinie unul din şoferi. Cel mai nimerit lucru ar fi să rămîneinl pe loc. — Aşa ne descoperă mai uşor... replică un vîrstnic, cu barbă fumurie şi trăgînd des dintr-o lulea scurtă. îngrămădiţi cum sînteim unul în altul... —- Dracu să-i ia ! răbufni atunci un al treilea. Poate că n-or să se întoarcă pe-aceeaşi direcţie. — Chiar şi aşa, ne distanţăm ca-n timpul marşului şi aşteptăm. — Dar ce te faci cu vremea pierdută pe-aiei ? Borodin ne-aşteaptă în linia întîia. — Asta e drept. Mai avem de-ncărcat şi muniţie. — Şi-atunci ce-i de făcut ? —• Să vedem ce gîndeşte comandantul. Volkov se, întoarse alene şi cuprinse grupul şoferilor într-o singură privire mustrătoare. In încleştarea maxilarelor se accentua o nouă, necruţătoare, asprime. — Vorbiţi cam mult, tovarăşi 1 Am primit ordin să ducem răniţii la Mihailovka şi ordinul va fi executat. Toată lumea, la maşini ! Acoperiţi prelatele cu semnele de „Cruce Roşie". Marşul va fi reluat în maximum zece minute. Distanţa, aceeaşi. Viteză micşorată. Vă rog! Ancuţa fu uimit de gravitatea şi hotărîrea nezdruncinată, înscrise adînc pe obrazul comandantului. Uimirea lui nu era lipsită de un temei pu- 72 LAURENŢIU FULGA fernic. In ziua de după capitulare, cînd se organiza transportul răniţilor spre gara de îmbarcare, doctorul fusese martorul unei scene dintre cele mai surprinzătoare. Se afla alături de Borodin, cînd ofiţerul se prezentase colonelului şi, cu tot respectul de rigoare, îi ceruse să numească alt comandant pentru eşalonul de maşini sanitare. — Dumneavoastră ştiţi ce e în sufletul meu. Mi-e greu să duc la capăt o asemenea sarcină. Nu pot trece peste sentimentele mele. Borodin îi explicase doctorului în cît de mare măsură e justifielată cererea ofiţerului. Cu un an în urmă, în teritoriul oqupat, căpitanul de acum fusese nevoit să asiste la asasinarea părinţilor săi învinuiţi de spirit inospitalier faţă de ocupant. El însuşi trăise în temniţa recea catacombelor Odesei senzaţiile violente ale aşteptării clipei de osîndă. Dar izbutise în cele din urmă să fugă, să treacă linia frontului şi să ducă necontenit în suflet simţământul unei neiertătoare uri pentru oricine făcea parte din categoria duşmanilor ţării sale. — Şi totuşi, căpitan Volkov, trebuie demonstrat că noi stăm mai presus de aceste micimi omeneşti... îi replicase cu căldură Borodin. E vorba de nişte oameni scoşi din luptă, cărora noi trebuie să le acordăjm nu numai graţia dar şi siguranţa că sîntem superiori faptelor de război. Nu-ţi ordon, ci numai te rog să apreciezi cît este de important ca tocmai dumneata să îndeplineşti această misiune. Chiar dacă nici unul din cei pe care îi vei duce la gară nu va cunoaşte acest adevăr. M-ai înţeles bine ? Şi iiiată-1 acum, acelaşi om lua măsuri neînduplecate pentru ocrotirea prizonierilor răniţi. Şi singurul care avea cunoştinţă despre adevărul său în aceste împrejurări era doctorul romîn Radu Ancuţa. Şoferii acoperiră prelatele cu largi cearceafuri albe, pe întinsul cărora stăteau cusute însemnele „Crucii Roşii". •—• Te rog linişteşte oamenii, domnule doctor... i se adresă comandantul apoi lui Ancuţa. N-o să se întîmple nimic. Chiar dacă nemţii se întorc pe aceeaşi direcţie, crucile roşii îi vor aviza asupra specificului convoiului nostru. Nu vor îndrăzni să atace un convoi sanitar. Maşinile se urniră din loc. Mergeau exasperant de încet. Şi tocmai această încetineală scotocea din adîncuri presimţirile, înţesînd cu ea ultima rămăşiţă de luciditate a oamenilor. Ancuţa se aşeză lîngă targa locotenentului Condrea. Foarte aproape se afla Rusalim Pândele,'întins pe paie. Febra îi scăzuse simţitor şi durerile atroce din pîntece, de care suferise în prima zi a bolii, lăsaseră loc unei permanente stări de leşin. Se mai aflau laolaltă ofiţeri şi soldaţi de toate armele. Nu se cunoşteau între ei şi chipurile lor se deosebeau greu prin păienjenişul semioboscurităţii de sub acoperişul maşinii. Dar glasurile lor fixau cu claritate portretul fiecăruia şi convorbitorii auzin-du-se unul pe altul, îşi imaginau cu uşurinţă pînă şi trăsăturile de amănunt ale feţei celuilalt., Un glas se auzi : • —■ Nu credeaim că războiul va fi mereu pe urmele noastre. Un altul rosti aproape impersonal : — Da. Prea repede ne-am înşelat. — înainte, moartea imi-era indiferentă... continuă cel dintîi. Cînd zăceam în bordeiele de la Gromki, înă-mpăcasem chiar cu idei a că voi sfîrşi ca un cîine. Nu ? Ce mai puteam' dori de la viaţă ? Rusalim grăi, trezit din leşinul său pentru o singură clipă : — Dacă ruşii nu s-ar fi omenit cu noi... EROICA 73 —. Asta vroiam să şi spun... reluă celălalt. Nu m-aşteptam din partea ruşilor să se poarte cu răniţii cum s-au purtat. Şi uite că după asta am recăpătat dorul de viaţă. De ce n-aş fi sincer? Acum mi-ar părea rău dacă... —■ încearcă de-'i convinge şi pe nemţii din avioane... interveni Condrea. Bine-înţeles dacă-ţi stă în putere, — Poate c-or să-i convingă crucile roşii de pe acoperiş. — Eu nu cred în minuni ! Un om se agită în culcuşul său şi nu mai putu răbda : — Să nu anticipăm, domnilor 1 Imaginaţia dumneavoastră e prea exaltată. Ce-ar fi dacă aţi discuta despre altceva ? Dar Condrea rîse imperturbabil : — Mie-mi place că prefigurez viitorul, chiar dacă imaginea lui nu-mi este favorabilă. — Dar mie-mi place să pun destinului întrebări ! adăugă necunoscutul dintîi. Vom fi sau nu vom mai îi ? — Tăcere! strigă, teatralizînd, doctorul Ancuţa. Nu deranjaţi sfinxul din somnul lui de piatră. — Răspunsul ni-1 vor da tot nemţii, domnule doctor. Peste un ceas sau două. —• Ceea ce înseamnă că tot oamenii stăpânesc soarta, prietene ! — Numai că nemţii dau la toate întrebările acelaşi răspuns, oscilând după împrejurări între gloanţe şi obuze. ■— In acest caz, tăcerea e a victimelor. Nu vi se pare că şi-n Romînia, după intrarea nemţilor, oamenii tăceau mai mult ca de obicei ? Doctorul Ancuţa declară sentenţios : — In orice stat totalitar, tăcerea e impusă de legile noii cîrimuiri. în asta şi constă nenorocirea noastră : prea repede am acceptat tăcerea impusă de legile lor ! — Dar nu uita, doctore, că-n fiecare tăcere musteşte vinul revoltei... spuse Condrea la fel de categoric. Oare noi cei de aici, din cuprinsul acestei maşini, maii sîntem aceiaşi dinainte de capitulare ? Nu simţiţi oare cum fierbe ceva în sufletele noastre ? Zgomotul bombardamentului se auzi în clipa aceea mai înteţit. Atenţia oamenilor se concentra o vreime asupra ecourilor din depărtări, cu atîta încordare încît tăcerea lor înăbuşi pînă şi gemetele celor grav răniţi. Aripa vântului de dimineaţă se lovea năpăstuită de pînza prelatei, unduindu-i întinsul şi pulpanele lăsate peste bolta din spatele maşinii. Ancuţa căută prin deschizătura pulpanelor, doar-doar de-o descoperi pe undeva vreo pădure sau vreo hîrtoapă unde i-ar prii eşalonului să se abată din calea prăpădului. Dar nu se zărea, de o parte şi alta a drumului, decît aceeaşi prea-bine cunoscută şi trudnică nesfârşire pustie. De sub nişte pături putrede se săltă atunci un colonel, cu faţa istovită de nesomn şi cu privirea încărcată de patimi. împins de aceeaşi răzvrătire a adâncurilor, Începu să. vorbească adresîndu-se tuturor : —• Lucrul cel mai groaznic e altul, prieteni ! Tot ce sâmţim astăzi împotriva nemţilor, am simţit în parte şi altădată. Numai că ne-au sugrumat simţirea cu bună ştiinţă şi am tăcut. — Adevărat! întări vecinul său. Multe din cîte ne stau astăzi în cumpăna judecăţii, ne-au stat şi pe front. Dar n-am avut curajul să le dăm pe faţă. — Ingăduiţi-mi, în acest sens, să vă povestesc un episod dintre cele mai semnificative... continuă colonelul după o clipă. Pe timpul primei campanii lucram la un comandament de interior. în casa mea era cartiruit un 74 LAURENŢIU FULGA ofiţer german. Fusese rănit în luptele din Franţa, era invalid de un picior şi se ocupa cu nu ştiu ce treburi administrative. Toţi ai casei, de la cel mai mic pînă la cel mai mare, eram îndrăgostiţi de el. Era un tip curtenitor şi agreabil, iubea nespus copiii şi în general se comporta ca un om civilizat. Constituiam pentru el un fel de familie şi adeseori simţea nevoia să stea seri întregi de vorbă cu noi despre toate cele. Credea orbeşte în victoria lui Hitler şi n-ar fi admis pentru nimic în lume să-i acuzi această credinţă. Evident că noi ocoleam în discuţia cu el orice problemă cît de puţin spinoasă, tocmai pentru a-1 pune la adăpost de orice jignire. La urma urmei noi înşine, pe vremea aceea, n-aveam nici un motiv să ne îndoim asupra victoriilor lui Hitler. Iată însă că într-o bună zi s-a produs şi dezastrul. Doctorul Ancuţa chihoti batjocoritor : — Totdeauna se întîmplă cîte un neprevăzut care răstoarnă pe dos toate iluziile cu care te-ai hrănit pînă atunci. — Dacă n-ar exista neprevăzut, n-am cunoaşte esenţa adevărului ascuns adesea în ambalaje strălucitoare... fu de părere unul dintre răniţi. Iar locotenentul Condrea adăugă fără milă ; — Şi fiecare din adevărurile dezvăluite de sub asemenea ambalaje, e murdar ! —■ Exact! confirmă colonelul, frămîntîndu-se nervos în culcuş. Murdar şi odios. Ca şi adevărul pe care mi l-am relevat pe neaşteptate în ziua aceea. Mi-aduc aminte ca acum. Terminasem de jucat o partidă de şah şi sorbeam pe îndelete din cafele. Ai fi; zis că după toate cîte le discutasem pînă atunci, nu ne-a mai rămas nici un mister nedescoperit. Dar iată că fetiţa mea i-a pus ofiţerului german o întrebare, de care ne ferisem ca de dracu : „După victoria dumneavoastră ce se va întîmplă cu Romînia, domnule căpitan ?" — Cunosc răspunsul ! izbucni Condrea. Şi dacă neamţul dumitale a îndrăznit să-1 exprime, înseamnă că era beat sau nebun. — Nu ! Nu era beat şi nici nebun nu-1 puteam socoti. A zimbit doar într-un chip ciudat, şi-a petrecut privirea de la unul la altul cîţi eralm de faţă, şi-a lăsat ceaşca alături şi cu un gest neobişnuit de brutal a spulberat de pe măsuţa dintre noi piesele cu care jucasem şah. „— Asta se va întîmplă cu Romînia !" — a adăugat. Şi n-am mai avut nevoie de nici o altă explicaţie. — Amară replică, într-adevăr. — Am rămas năuciţi. Şi bineînţeles că nici unul dintre noi n-a fost în stare să-1 calce în picioare. Fetiţa mea îi făcea patul şi-i turna dimineaţa să se spele. Soţia avea grijă să-i lase în fiecare seară pe noptieră cîte un pahar cu lapte rece. Eu îl socoteam om şi cînd colo... — Fiecare avem astfel de amintiri... îl întrerupse cineva. Mai mult sau mai puţin tragice. Şi faţă de toate ne-am purtat mai mult sau mai puţin laşi. — De aceea şi spuneam. Acesta e lucrul cel mai groaznic. La fel de groaznic ca şi starea de alarmă sub care trăim acum, de a fi bombardaţi chiar de aliaţii noştri. Ah, aliaţii i! scrîşni Condrea cu scîrbă. Aliaţii noştri... Şi în tăcerea nouă ce puse stăpînire pe cuprinsul acelui ajsclunzilş, simţeai cum oamenii se lasă cotropiţi de amintirile grele ale zilelor de front — cînd adeseori principiul alianţei romîno-germane fusese amarnic desminţit. Prin crăpăturile subţiri ale sufletelor acum cătrănite, picura veninul trecutului. Şi de-ai fi avut puterea să culegi picăturile acestea într-un potir, s-ar EROICA 75 fi stirîns mai mult venin decît tot sîngele pe care-l vărsaseră pînă atunci în numele aceleiaşi alianţe. De-ar fi încetat cel puţin bombardamentul spre Mihailovka ! Dar nici nu se stingea bine vibraţia iscată de o explozie, pe care o doreai să fie ultima, că iarăşi vuia văzduhul sub avalanşa altor prăvăliri de obuze. Maşinile continuau să meargă la fel de alene, ca şi cum ar fi fost condamnate să dibuie drumul printr-un labirint întunecat. Multă vreme stărui între răniţi o tăcere crispată. Dar oamenilor le-ar fi fost de ajuns chiar şi această tăcere, înveşmîntîndu-se în ea ca într-o platoşă de protecţie, dacă un alt nelegiuit nu s-ar fi ridicat să destrame tăcerea. Nu-1 cunoşteau Ipe nume, nu-i vedea nimeni faţa, ci numai glasul lui venea către ei înăbuşit şi trist ca al Cuiva ascuns în pămînt. Omul spuse: — Şi totuşi nici acesta nu-i lucrul cel mai groaznic... Se reţinu o clipă, temîndu-se parcă de sentinţa ce avea să şr-o dea singur, dar îşi învinse şovăiala şi continuă : — Nu poate exista lucru mai groaznic pentru un om decît conştiinţa lui neîmpăcată. Ciudat cum prin făpturile tuturora trecu un fior sţubţilr'e ca un ac înroşit. Izbucniră cîteva oftaturi înăbuşite, se auziră cîteva înjurături şi mulţi dintre răniţi se ghemuiră sub cuverturile lor. Careva îndrăzni : — De ce-ţi aduci tocmai acum aminte de asta ? — Fiindcă aud bombardamentul nemţilor... răspunse acela. Şi nu ştiu ce sfîrşit mă aşteaptă. — Acelaşi sfîrşit pe toţi, dacă va fi să se întîmple ceva... încercă un altul să spulbere spaima dintre ei. Nu, să nu ne mai gîndim la asta ! — Dar eu am păcătuit faţă de un om înainte de a veni pe front... se încăpăţînă celălalt. Şi viaţa nu mi-a dat răgaz să-mi îndrept greşeala. — Cîţi n-au păcătuit faţă de noi şi nici nu le pasă la ceasul acesta ! — Oare crezi că trimiterea unei armate să moară pentru o idee nefastă îndurerează conştiinţa mai puţin decît păcatul faţă de o persoană oarecare ? întrebă doctorul Ancuţa. — Cu singura deosebire că eu socotesc fapta mea o crimă, în timp ce ceilalţi o socotesc faptă nobilă. De .ce e nobil să mori pentru Hitler şi nu e nobil să calci în picioare un suflet de am ? — Dacă-i aşa, măcar acum descarcă-ţi conştiinţa... îl îndemnă colonelul. Omul nevăzut n-aşteptă prea mult. Oftă doar din adînc şi începu : — E vorba despre o femeie. O iubeam sau cel puţin aşa credeam. Toată viaţa mi-era plină de prezenţa ei statornică şi binefăcătoare. Nici nu putem concepe s-o pierd, într-atît o simţeam de definitiv a mea.! Dar în clipa în care am, aflat că a rămas însărcinată (vezi bine, lucrul acesta venise cu totul neprevăzut, cinci ani nu se întîmplase nimic) — în clipa aceea m-am lepădat de dînsa. Gîndul că nu eu, înţelegeţi ? — în sfîrşit gîndul că anume a făcut să se întîmple aşa, ca să mă lege şi mai mult de dînsa, m-a împins la păcat. Şi am părăsit-o... —■ înţeleg... murmură Condrea. Ai părăsit-o. Ai lăsat-o să se descurce singură. Şi poate că nici n-ai mai căutat-o după aceea, să vezi dacă mai trăieşte, să afli dacă eventual copilul... — De unde ştii ? întocmai! N-am mai căutat-o. Dar dacă ar fi să mă întorc acasă, dacă mi-ar fi dat să iau viaţa cu ea de la capăt... —• Oho ! Ce altfel am rezolva lucrurile, dacă am lua viaţa de la capăt... reflectă mai mult pentru sine colonelul. 76 LAURENŢIU FULGA — Fiindcă nufmiai după ce recunoaştem cît sîntern de urîţi sufleteşte, ne convingem şi cît de frumoşi pot fi alţii'... comentă Ancuţa. — M-a înşelat gîndul acela netrebnic. — Chiar şi aşa, prietene! O femeie nu trebuie să fie jignită dacă nu-şi poate agăţa pe piept ordinul virtuţii. — Da ! Acum mi-e limpede. Ea era mult prea virtuoasă, iar eu prea cîine. De ce nu-i aicii ca sjă mă ierte ? Un nou nelegiuit se ridică din ascunzişul său şi vorbi către întunericul unde-1 bănuia pe celălalt : —• Dacă ai nevoie cu orice preţ de o alinare atunci pot să-ţi spun că nu eşti singurul care suferă. Mă aflam zilele trecute în linia întîia —■ şi la o sută de metri dincolo de poziţia noastră, într-o groapă izolată, se afla un rus despre oare ştiam bine că are miîncare în sac. Mi-era foame, dar frica de moarte îmi paralizase orice intenţie de atac asupra lui. Atunci am ordonat unui soldat să se ducă în plină zi dincolo şi... Ce să vă mai spun ? S-a dus şi a fost împuşcat sub privirile mele. Niciodată n-am să uit ochii soldatului acela, în agonie, cum mă acuzau de dincolo şi cum... Trezindu-se încă o dată din leşinul său, bătrînul soldat Rusalim Pândele strigă înfiorat: — O ! Ce suflete blestemate sînteţi ! In alte împrejurări despuierea unor atît de întunecate conştiinţe i-ar fi îngrozit pe cei care ar fi asistat la un asemenea proces. In fond erau nişte oameni banali, anonimi, fără să fi jucat în război nici un rol hotărâtor1, cărora n-aveai pentru ce să le imputezi nici măcar o părticică din puhoiul nenorocirilor pe care le dezlănţuise războiul. Şi totuşi umblînd prin ţesăturile nevăzute ale fiinţei fiecăruia, fără un scop «bine determinat, te întîimpinai cu o stare de lucruri dintre cele mai stranii, aproape fiecare săvîrşise ceva şi acest ceva stătuse toată vremea la fund, închis într-o carapace de fier, niciodată reflectată vizibil pe faţa omului sau în faptele lui de fiece zi. Şi iată cum simpla întâmplare oferise prilejul unor revelaţii tragice. Cel puţin de nu s-ar adeveri primejdia care cauzase scotocirea străfundurilor lor sufleteşti ! •— Propun să povestim fiecare cîte un lucru frumos... încercă să se amăgească pe sine şi pe ceilalţi colonelul. Poate că... Dar în aceeaşi clipă liniştea lor aparentă se spulberă sub scrâşnetul violent al motorului. Maşina se smuci parcă din toate încheieturile şi, în-volburîndu-se în nori groşi de zăpadă porni să gonească iarăşi nebuneşte. Astfel viteza uluitoare sugeră şi concretiza fără drept de îndoială —■ primejdia. Doctorul Ancuţa încalecă latura din fund, rămînînd cu un picior să atîrne în afară, îşi crispa mîinile în postavul îngheţat al prelatei şi, încor-dîndu-se din toate puterile ca să nu-şi piardă echilibrul, scrută depărtarea. Avioanele apăruseră la orizont, la început ca nişte puncte abia descifrabile — apoi crescînd din ce în ce, precizând pe bolta acum limpede ca oglinda cadrul unui romb. După cîte putea să-şi dea seama, linia lor de zbor era oarecum paralelă cu drumul şi în orice caz destul de departe spre sud. Ai fi crezut că nici n-au cum să observe goana halucinantă a maşinilor sanitare. Şi chiar dacă aveau să le descopere, era greu de presupus că se vor abate anume din calea lor ca să le atace. Oamenii rămaseră imobilizaţi în culcuşuri. Nici cei mai puţin grav nu îndrăzniră să mai scoată capetele afară. înregistrau realitatea de dincolo de ei doar prin comunicările doctorului Ancuţa, care continua să stea agăţat peste marginea maşinii şi să observe cerul. EROICA 77 — Cîte sînt ? — Maî puţine decît obişnuiesc nemţii să trimită în misiune. Şase ! — Asta înseamnă că antiaeriana a lovit în plin. — Şi eu aim aceeaşi impresie. — Atunci n-or să ne atace decît dacă le-a rămas muniţie neeonsuimată dincolo. — Dar despre mitralierele „vînătoarei" ce părere ai ? — Da. Ai dreptate. — Mă-ntreb dacă n-ar fi fost mai bine să fi oprit maşinile. — Nu ! In plină viteză, mai de grabă se pierde conturul maşinilor. Albul cearşafurilor se confundă cu albul zăpezii. — Şi dacă totuşi ?... — Chiar şi aşa. In mişcare continuă, devenim un obiectiv mai imprecis. . — O, dumnezeule! — Ce este ? — Şi-au schimbat direcţia. Vin. Se apropie de noi. — Dă-te jos, doctore! — Nu! Vreau să mă conving dacă pot fi atît de ticăloşi. — Ai să te convingi şi aici! — Sîntern prima maşină. Drumul coteşte. Le zăresc şi pe celelalte. Dar oa pe nişte valuri de zăpadă înţr-un vîrtej fantastic. Mă-ntreb ce-ar putea deosebi ei de sus ? ! — Crucile roşii. Li-i de, ajuns. — Nu, nu cred. Nu vor îndrăzni. Nu pot concepe. Nu constituim pentru, ei nici un fel de ameninţare. Atunci, pentru ce ? — Eşti un naiv, doctore. Le acorzi amicilor noştri ce n-au dovedit niciodată că ar avea. Suflet! Nu s-a schimbat nimic ? — Unul singur planează deasupra noastră. — Poate că te-ai înşelat. Poate că sînt ruseşti. — Nu ! Ii văd crucea neagră de pe aripi. Am impresia că vrea să-şi bată joc de noi. II satisface goana noastră absurdă. — Ii convine. Dacă am avea măcar mitraliere montate pe maşini, n-ar mai jubila atît. Ce face ? — îşi înclină mereu aripile dintr-o parte în alta. —• Da, Semnalizează. Curînd vor veni şi celelalte. Pentru dumnezeu, doctore, coboară de-acolo- — Nu cobor. — I-am văzut pe nemţi bombardînd poziţiile, lansînd bombe asupra oraşelor şi imitraliind coloanele. Intr-un fel, îmi spuneam, atîta timp cît e război, toate mijloacele sînt legale. — Legalitate şi crimă !' —■ Eu i-am văzut pe cei răpuşi de bombardamentele lor. Erau femei şi copii care n-aveau nimic de-a face cu frontul, stăteau liniştiţi în casele lor sau se jucau prin parcuri. Sînt oare sentimental ? — Nu ! Ei erau tîlhari. Dintre războinici, cei mai tîlhari şî isterici sînt avila... —■ Doctore, ce se întîmplă acolo ? — Prieteni, păstraţi-vă calmul ! Vin peste noi. Fu mai întîi ca un vînt înteţit pînă la exasperare. Trecînd unul după altul de-asupra convoiului, avioanele stîrniră un şuier fioros de dimensiuni uraganice — mărit în intensitate şi de huietul sirenelor celor ce coborau în picaj. Timpanele gata să plesnească nu mai avură puterea să deosebească 78 LAURENŢIU FULQA şi trosnetul rafalelor de mitralieră, fiindcă .atenţia generală fusese stîlcită de aşteptarea morţii. Clipei de încordare maximă la care ajunsese rezistenţa oamenilor, îi urmă hohotul diabolic al unei explozii foarte apropiate. Săltată de suflul cutremurării văzduhului, maşina părăsi pentru o durată infinitezimală traseul, ei pe pămînt — părând că o forţă necunoscută o poartă pe sus, împotriva legilor gravitaţiei. O schijă sparse geamul cabinei şi dum capul căpitanului Volkov sta îndreptat spre afară, schija Caligrafie pe obrazul acestuia o dîră de sînge şi se înfipse în plafon. — Cu toată viteza ! ţipă din răsputeri comandantul. Apasă fojate pedalele. încrâncenat pe volan, cu capul înfipt înainte, cu toate simţurile strânse într-un unic ghem de energie vitală — şoferul fixa cu ochi holbaţi nesfârşirea de omăt din faţa lui. Un avion venindu-i dimpotrivă, atît de jols1 zbură — încât vreme de o miim'e de seculndă lăsă impresia că va intra prin geaim şi deopotrivă se va ânfăşura cu resturile maşinii într-o singură flacără şi nenorocire. Acelaşi asurzitor vaiet, însă, pocni ân urechile oamenilor — şi prelata fu sfâşiată de-ai lungul poate de trecerea fulgerătoare a avionului, deoarece prin fereastră se vedea spînzurind panglicile cearceafurilor însemnate cu cruce roşie. — Numai de nu ne-ar lovi în plin... gîfîia şoferul. — Dacă aş şti că amărâţii Ceia se pot mişca... spuse comandantul, aş opri maşina şi le-aş face vînt ân câimp. Primejdia ar fi imai mică. Dar şi aşa imbolduri de acestea de-a dreptul demente, âi împingeau pe oameni să sară singuri din maşini şi să-şi ia< lumea ân cap. Ancuţa se luptă cu cîţiva din aceştia să-i reţină, dar unul tot izbuti să-şi facă loc pe de lături şi să cadă pe pămînt parcă planînd cu mâinile bătind aerul ca o pasăre. Doctorul îl mai zări ridicîndu-se şchiopătând, alergînd bezmetic spre ântinsul stepei, schiţînd pe zăpadă mişcări dezarticulate de om beat — pînă ce un nou val de gloanţe îl culcă pentru totdeauna la pământ.. Glasurile oamenilor dinăuntru erau moi ca nişte aburi, letargice şi triste : — Mai bine rămânea aici. — Dar cine-ţi garantează că şi aici... — De-acum fie ce-o fi ! Am spus ce-am avut de spus. Mi-e mai... — Ce imagine groaznică voi duce cu mine dincolo ! Germanii... — Bestiilor ! Nu trageţi! Sîntern convoi sanitar ! — Odată credeam că războiul lui Hitler pregăteşte alt viitor omenirii... — Isuse, fie-ţi milă de noi! — De-aş scăpa de urgia asta, Cel puţin pentru a povesti ce a fost. — Nu, nu fug. Lasă-mă doar să văd cum arată soarele... — La fel de strălucitor va fi şi mîine. Numai noi... — Nu ! Nu poate să-mi intre în cap crima lor. — Şi totuşi, prieteni, iată — acesta e lucrul cel mai groaznic! Şi în clipa următoare fatalitatea se săvârşi. Plesnise oare obuzul chiar ân plinul maşinii ori poate maşina nimerise exact în zona de explozie a obuzului ? Greu de spus. Atît era cert — că nici un calcul matematic n-ar fi izbutit să fixeze mai precis un punct de întîlnire forţei căzînd pe verticală cu forţa gonind de-a lungul pămîntului. Trupuri de oameni şi roţi de maşini, zdrenţe de pânză, şi buchete de paie — înmănuncheate ântr-o singură coloană de foc şi fum — ţâşniră până la înălţimea de la care toate păreau cuprinse de un întuneric absolut. Şi prăbuşindu-se mult mai alene, nu realizară pe pămînt decît imaginea unui coşmar. EROICA 79 Doctorul se trezi îmbrăţişat cu leşul unui necunoscut. II durea îmgro-zitor capul. Alături zăcea locotenentul Dinu Condrea — şi doctorul căpătă conştiinţa despre el de-abia cînd îi văzu mîna mişcîndu-ise lent, ca şi cum ar fi adresat cuiva un adio. Ceva mai departe, Rusalim Pândele doar capul şi-1 sălta dintr-un morman de resturi omeneşti, privirile sale albe căutînd cu lăcomie un singur punct de sprijin în universul clătinat din jurul lui. Doctorul se ridică şi cercetă zarea înapoi, spre acolo de unde trebuia să apară şi celelalte maşini. încă două suferiseră acelaşi sfîrşit, celelalte aşteptau încremenite la mare distanţă. Un horcăit se auzi pe aproape şi din tot ce fusese om înainte, doctorul nu deosebi decît obrazul dungat de cicatricea roşcată a comandantului. — Domnule căpitan... bolborosi Ancuţa în neştire. Domnule căpitan... adăugă, mîngîind orbeşte pleoapele pecetluite ale'lui Volkov. ...Apoi cele unsprezece maşini, cîte rămăseseră întregi, îşi continuară drumul. Intr-una din ele fuseseră aşezaţi morţii. Răniţii fuseseră îngrămădiţi în celelalte. Doctorul Aneuţa se afla tot lîngă culcuşul locotenentului Condrea. Luase zăpadă într-o găleată şi se străduia acum să stingă febra de care era încins trupul ofiţerului romîn. Dar de sub fiecare pînză cu care-i tampona fruntea, valurile de. căldură năvăleau şi mai fierbinţi. — Am senzaţia că schija mi-a intrat în ps... murmură Condrea, res-pirînd greu. Am nişte dureri înfiorătoare. — Linişteşte-te, nu mai vorbi. — Ţi-aduei aminte de oamenii cu care ne aflam în prima maşină ? Mai reţii ce vorbeau ei ? De ce oare vorbeau aşa ? Doctore, dumneata crezi în presimţiri ? ■— Nu ! Era o simplă stare nervoasă. — Nici eu nu cred. Şi totuşi asta mă înspăimântă. Mă gîndesc la mine. — Nu te mai gîridi la nimic. Cînd o s-ajungem la trenul sanitar, o să fii operat şi o să scapi. — Degeaba, doctore. De aceea te rog. Şi pe tine, Rusalime. Cine va... — Ah, pricepe odată. Taci ! — Nu pot să tac. Ascultă-mă... Dar doctorul Ancuţa se aplecă peste faţa lui şi-i şopti pătimaş : —■ Ba, nu, Condrea. Nu te ascult. Chiar dacă simţi că ţi se sleiesc puterile, bată-te pentru viaţă. Viaţa este totul. Dacă ni se ia şi viaţa, atunci ce ne mai rămîne ? Un glas surd, cutremurător, se auzi din fundul maşinii : — întunericul şi tăcerea ! Asta ne mai rămîne. Rusalim prinse în mîinile sale mîna fierbinte a lui Condrea şi începu să plîngă. Deşi afară strălucea soarele şi deşi duduiau motoarele, în jurul lor stărui într-adevăr numai întunericul şi tăcerea... 72 Vorbirea doctorului fu întreruptă de o mişcare zorită la uşi. Nefiind ora mesei, prizonierii tresăriră nervos. Uşile fură deschise numai pentru o clipă, atît cit trebui unui grup de soldaţi să urce pe platforma vagonului, după care barele'de fier zăngăniră iarăşi pe dinafară. Noii sosiţi, a căror apariţie miră atît de mult pe toată lumea — erau de fapt Tudor Mazilu, Petre Iatagan, Ciribici Elisei şi încă doi oameni străini. Din toate părţile, de dedesubt şi pe marginea paturilor suprapuse, se iviră într-o clipă tot soiul de capete ciufulite şi nedumerite — ladunate ciotcă unele lîngă altele, mijindu-şi ochii somnoroşi spre grupul soldaţilor strînşi 80 LAURENŢIU FULGA lîngă uşă. Aceştia, neavînd nici unul raniţă în spinare sau pătură încolăcită pe după gât, ci numai straiele lor mizere şi mototolite — era greu de închipuit că au fost vîrîţi cu ide-asila în vagonul ofiţeresc, în urma golirii vreunui tren de care comandamentul gării Tambov să fi avut tocmai atunci nevoie. Preotul. Gheorghian se nimerise a fi în spaţiul liber, unde-şi ocupa vremjea cu spălarea căzănelului de mâncare şi a polonicului. Rămase nemişcat în .genunchi, cu şomoiogul de paie în mînă, zvîrlindu-şi înainte barba zburlită. îndrăzni cel dintâi să ântrebe : ' . — Pentru ce v-au.făcut vânt aici? Şi după el se ridicară alţi ofiţeri, căutînd la soldaţi cu bolnăvicioasă uimire. Mazilu se chinui să pătrundă prin lumina ceţoasă a vagonului, gîndind că va descoperi măcar un cunoscut — ceea ce l-ar fi ajutat în mare măsură să-şi recapete calmul. Dar pentru că toate capetele ce i se înfăţişau erau străine, îşi făcu singur curaj şi spuse : — Am vrea să vorbim cu eine-i mai mare în vagonul ăsta. Nu, nu era de foc uşor. Pînă în ciipa cînd se deschiseseră uşile, crezuse că va avea destulă putere să se înfrunte cu ofiţerii. Dar dacă de pe acum i s-a zgîreit inima de teamă, un val de nelinişte invadîndu-1 fără cruţare, cum va reuşi el să le ţină piept mai tîrziu ? Urcă totuşi pe patul unde i se spusese că se .află generalul Condeiescu şi, destul de reţinut, îi ceru îngăduinţa să se adreseze ofiţerilor într-o problemă deosebit de importantă pentru toată lumea. Generalul, care renunţase de multă vreme să se mai mire de cele ce.se întîmplau în preajma lui, oricît de extraordinare — faptele neclintindu-1 din starea de indiferenţă pe oare şi-o impusese ca pe o platoşă protectoare — admise la fel de indiferent, fără să priceapă prea mare lucru din prezenţa acolo a acelor soldaţi. Jos, ceilalţi patru oaspeţi nepoftiţi, stăteau ca nişte stane, întâmpinând cu vădită trufie privirile interogative iale ofiţerilor. Până şi Ciribici, altfel cam molâu de felul său şi lipsit altădată de orice personalitate în. faţa. superiorilor, arăta acum ţeapăn şi sigur de sine — de parcă s-ar ,fi trezit uns peste noapte cel puţin cu gradul de căpitan. Pialid şi sumbru, Petre Iatagan căuta fulgerând scurt pe cei dinaintea lui, chinuindu-se din răsputeri să dea ascultare sfatului lui Mazilu vde a-şi pune frâu simţămintelor nebuloase şi tiranice pe care ştia că le nutreşte împotriva ofiţerilor. Ceilalţi doi păreau posomorâţi şi stingheriţi. In sfârşit, Mazilu cobora şi ocupă loc mai la o parte, ca să poată cuprinde cu ochii cît mai mult din acel colţ de vagon unde se îngrămădiseră ofiţerii. Ciudat cum într-o singură clipă faţa lui devenise pământie şi încordată. Intre orbitele vinete lucea o lumină sticloasă şi sîngele zvâcnea vizibil în vinele gâtlejului. Intr-o singură clipă îi trecu prin minte întreaga desfăşurare a chinului de pînă atunci cu soldaţii, care-i pricepuseră greu gîndul şi care cu nici un chip nu acceptară să ducă fapta la capăt laolaltă cu ofiţerii. Urmase după aceea convorbirea cu comisarul politic al comandamentului gării, care primise cu căldură propunerea lui Mazilu dar care se îndoia că ofiţerii vor răspunde pozitiv gîndului său. (De-abia atunci Tudor Mazilu avu cu adevăratul conştiinţa luptei inegale ce avea să înceapă. Ridică mîna dând a înţelege vă vrea să vorbească şi şoaptele se stinseră deodată. Cu o aprigă sforţare, Mazilu îşi birui şovăiala şi începu : — Domnilor ofiţeri, venim la dumneavoastră în numele prizonierilor din trenurile cîte au sosit pînă acum la Tambov. Vă rugăm sa ne daţi cîteva clipe ascultare, pentru a vă fi limpede despre ce este vorba... EROICA 81 Zeci de ochi stăteau aţintiţi asupra iui, arzîndu-1 cu patima lor mută şi scotocindu-1 pe dinăuntru ca să descopere sensul ascuns al cuvintelor ce li se adresa cu atîta politeţe. Mazilu vorbea tremurat, răsuflînd greu, mistuit de o pîrdalnică şi neaşteptată sete. — Soldaţii sînt frământaţi de soarta războiului, domnilor ofiţeri... continuă el, cu un glas mult prea puternic pentru tăcerea ce copleşise vagonul. Sînt frămîntaţi de soarta războiului, a ţării şi a familiilor lor. Pentru ei nu mai este acum nici o îndoială că, mai devreme sau mai tîrziu, Romînia va ieşi învinsă din acest război. Soarta noastră s-a pecetluit la Don, soarta celorlalţi se hotărăşte azi la Stalingrad sau- mîine în Cuban, în Crimeea, pe Nipru. Şi e lesne de înţeles1 că nu-i va aştepta alt sfîrşit decît moartea sau prizonieratul... La auzul acestui glas, Ştefan Corbu se săltă din culcuşul lui cu intenţia de a se strecura pînă la spaţiul liber dintre paturi. Emoţia reîntîlnirii cu Tudor Mazilu îl făcu să tremure şi să se agite. Dar ofiţerii din jur îl încleştară între ei, interzicîhdu-i orice mişcare. Tot ce spunea soldatul aceia necunoscut, pe care mulţi nici nu-1 vedeau, întrecea măsura vieţii lor de acum. Evenimentul era, deopotrivă, inedit şi spectaculos. Curajul vorbitorului le încreţea pielea, pe trup. Mazilu reluă :. — După cîte am văzut şi trăit singuri, avem datoria să ne spunem hotărît cuvîntul. Şi cuvîntul nostru se va dovedi mai puternic decît orice, fiindcă este cuvîntul celor care au trecut prin beznele iadului şi pe sub furcile umilirii. Să facem tot ce-i cu putinţă pentru a arăta camarazilor noştri care se află încă pe front — adevărul despre nenorocirea în care1, am fost aruncaţi de către conducătorii Romîniei. Adevărul acesta e sfînt şi necruţător. Nu va ierta pe nici unul din romînii care se află în război. Pentru asta un grup de soldaţi a luat iniţiativa să lanseze... — Stai ! bubui atunci de sus, din dreptul ferestrei, un glas năpraznic. E de ajuns, nemernicule ! Te-am înţeles foarte bine. Mazilu simţi o arsură violentă în coşul pieptului şi un gheb noduros înăbuşindu-i gîtlejul. Sîngele îi năvăli în obraz şi mîinile căutară zadarnic ceva de care să se agate. Cel puţin de-ar reuşi să spună tot ce are pe inimă, cel puţin de-ar găsi un singur om de înţeles în toată ciurda ofiţerească. Glasul lui sună şi maţ Măritat : — ...a luat iniţiativa să lanseze un manifest către toate trupele romî-neşti de pe front, îndemnîndu-le să arunce armele şi... La marginea patului suprapus, chiar deasupra lui, apăru capul înspăimântător al colonelului Giurgea. Vinişoare sîngerii îi împînziseră albul ochilor şi pe obrazul lui buhăit se aşezase o paloare de moarte. Capul atîrna în jos, parcă despicat de trup, gata să se prăvale peste cei de, jos. — Tot mai trăncăneşti, bestie ? scrîşni el sufocat. Ori e nevoie să-ţi dau cîteva peste mutră ca să-ţi închid gura ? Parte din ofiţeri primiră intervenţia colonelului cu răceală, şuşotind între ei pe ascuns, neîndrăznind să se împotrivească bine-cunoseutelor lui accese de mînie. Cei maii mulţi însă, aţîţaţi şi bucuroşi că au prilejul să-şi verse năduful pe soldaţi, iscară larmă şi strigăte duşmănoase. Glasurile porneau din fundul vagonului şi de pe marginea paturilor, într-un huiet fără oprire. S-ar fi zis că atît aşteptaseră oamenii aceştia, un singur semnal, pentru ca toată strînsura veninului lor să ţîşnească în şuvoaie nestăvilite, înfricoşătoarele capete, bărboase şi sfrijite, cu ochii halucinaţi şi buze vinete, se îmbulzeau furioase — care mai de care să iasă la iveală ca dintr-o baltă stătută şi să spumege : 6 — Viaţa Romînească nr. 8 82 LAURENŢIU FULGA — Să poftească afară ! — N-avem nevoie să ne dădăcească soldaţii. — Uite cine s-a apucat să eîntăreaseă istoria Romîniei ! — (Bine am ajuns, dacă ne-nvaţă soldaţii adevărul despre războiul ţării —■ N-au decît să se îmbuibeze cu adevărul lor şi să se care. •— Să nu lăsăm: spiritul trădării să pătrundă în mijlocul nostru. — Pe unde au intrat, pe acolo să iasă ! — Afară cu cozile de topor .ale Rusiei ! Dintr-un salt, colonelul Giurgea sări în spaţiul liber dintre paturi, proptindu-şi zdravăn picioarele în podea şi agitîndu-şi braţele prin aer. — Ho, hahalerelor, că nu sînteim la sinagogă... urlă el dim răsputeri, ca să domine tumultul multelor glasuri înnebunite de ură. Pînă .acum aţi tăcut ca păduchii şi deodată daţi afară din voi, de parcă aţi avea limbrici. Acum eu vorbesc ! Şi v-asigur c-am să vorbesc pentru toţi... Mazilu profită de noua tăcere şi încercă să mai spună ceva : — Ne-am gîndit, domnilor ofiţeri, c-ar fi foarte bine dacă şi dumneavoastră... Brusc, colonelul Giurgea se întoarse şi porni cu pas măsurat, parcă şi mai mătăhălos ca de obicei, spre grupul soldaţilor. In aceeaşi clipă, din necunoscute tainiţe instinctive — izbucniră şi puseră stăpînire pe făpturile soldaţilor vechile simţăminte de supunere oarbă. Cei doi străini încremeniră în imposibile poziţii de drepţi, iar Ciribici se tupilă în spatele lui Petre Iatagan. Pînă şi acesta simţi cum i se strecoară în trup. o moleşeală fierbinte, în timp ce Mazilu îşi invoca toate forţele lăuntrice pentru procesul cu Giurgea. Colonelul se opri la un pas înaintea lui, îşi răşchira picioarele şi-şi propti mîinile pe şolduri,; cu capul'împins înainte ca o măciucă. — Ascultă, mă ! Ai în faţa ta un colonel şi nu-ţi admit să... — Âm cerut îngăduinţa domnului general Condeiescu... îl întrerupse Miazilu senin. Şi dînsul ne-a aprobat să stăm de vorbă cu domnii ofiţeri. întins pe'spate în culcuşul său, indispus de întorsătura pe care o luaseră lucrurile, generalul rosti bătrîneşte : — Potoleşte-te, Giurgea !■ Lasă omul să spună tot ce are pe suflet şi după aceea om sta şi-om cugeta. —■ N-avem ce cugeta cînd e vorba de propagandă bolşevică... replică înverşunat colonelul. Nici n-am ajuns bine în lagăr şi-au şi apărut agenţii printre noi. Mazilu îşi muşcă buza de jos, scrutînd în adînc ochii lui Giurgea : — Luaţi seama la Cuvinte, domnule colonel. Pe asemenea vremuri cuvintele cîntăresc greu. Le poţi cîntări şi cu aur, dar şi cu... — Am ajuns să fiu judecat de un soldăţoi împuţit ? ţipă colonelul atunci, încleştîndu-şi pumnii deasupra frunţii. Unde mi-ai stat ascuns, cîine roşu, de nu ţi-am dibuit sufletul în încercuire ? Că ţi-arătam eu 'ce-nseamnă să respecţi un colonel. O să stau eu de vorbă şi cu comandantul trenului. Ce ■crede dumnealui, că pentru o ciorbă de doi lei o să ne dăm- poalele peste cap de dragul Rusiei ? îşi făcu drum printre soldaţi, zvîrlindu-i cît colo, şi se-opri în faţa uşilor zăvorite. Ridică pumnii şi începu să izbească tăbliile de fier : — Deschide! Deschide, santinelă ! Vreau să vorbesc cu comandantul îtrenului. Deschide, n-auzi ? Petre Iatagan se ridică alene de pe locul unde.fusese aruncat, ştergîn-du-şi cu căciula tîmpla sîngerîndă. EROICA 83 — Ţi-am spus că n-o să fiacem nimic... şuieră el către Mazilu. Lasă-raă cel puţin să-i dau cîteva. — Muşcă-ţi pumnii, Petre... îi suflă celălalt în obraz. N-am venit aici să ne batem. Bagă de seamă. Pe jos stăteau răvăşite foi albe de hîrtie şi răsturnat peste ele un toc şcolăresc. Ciribici se aplecă să le-adune, aruncînd mereu uitături speriate spre omul care continua să spumege în dreptul uşii. întrucît de afară nu veni nici un semn, vlăguit şi cu fruntea doborîtă în podea, colonelul Giurgea se întoarse spre mijlocul vagonului. Poate că sentimentul înfrângerii l-ar fi împins spre vizuina lui, renunţând la orice luptă. Dar văzu foile de hîrtie şi iarăşi vîlvătaia furiei îi cuprinse inima. — Aha, scârnăviilor ! hohoti el neastîmpărat. Aţi adus şi hîrtie, şi toc, şi cerneală. Vă-nchipuiţi poate că o să daţi aici peste nişte proşti, care se vor ploconi numaidecât în faţa voastră. Ha-ha-ha ! (Trecu prin dreptul fiecăruia pe rînd, râzîndu-le batjocoritor ân obraz.) Nu mi-e frică, mă, de ochii tăi zgâiţi şi nici de ai tăi, jigodie holbată ! Nu mi-e frică nici de tine care fierbi de ciudă ca o oală clocotită,, şi nici de tine nu mi-e frică, mă, domnule orator ! Aţi auzit răspunsul ofiţerilor la manifestul vostru trădător ? Nici un ofiţer din acest vagon n-o să-1 semneze. Priceput ? Nu sântem marfă de vânzare, băiete ! Şi cu asta, basta ! Staţi acolo ca mieluşeii pînă o > veni ceaso-voiul să vă deschidă şi după aceea duceţi-vă cu dumnezeu. Căutaţi-vă în altă parte cozi de topor. Din această dintîi înfruntare cu ofiţerii, truncheată şi bezmetică, Mazilu ieşi năuc. îşi găsea mai puţin o vină în faptul că nu fusese în stare să le vorbească şi să atingă în sufletele lor acele corzi profunde care vibrează cu omenie la tragedia oamenilor, cît era mîhnit de faptul că dintr-atîţia ofiţeri închişi în vagon nu se ridicase nimeni pentru apărarea lui. Ei, da — se va întoarce la comisarul politic al comandamentului gării şi-i va spune simplu: „Aţi avut dreptate. N-am reuşit!" Dar niciodată nu va uita cruzimea glasurilor pornite împotriva lui şi era gata să-i dea dreptate lui Petre Iatagan în ura fără măsură cu care acesta îi ţinea la distanţă pe ofiţeri. Şi ia gîndul că printre ei, ascuns, se va fi aflînd şi Ştefan Corbu, nutrind aceeaşi neînţelegere faţă de manifest — Mazilu avu conştiinţa dezastrului. Soldaţii se strânseră înghesuiţi lângă uşi, iar colonelul Giurgea porni să se plimbe de-a lungul spaţiului liber — ca un paznic, cu mîinile la spate, pufnindu-şi în barbă ultimele gîlgîiri de râs. O vreme, nimeni nu mai cuteză să tulbure tăcerea vagonului. Pentru soldaţi totul părea pierdut, pentru ofiţeri totul părea încheiat. Micul spectacol avusese o durată prea scurtă şi sfîrşise destul de lamentabil... 73 Deodată, de deasupra, străbătu ca o părere de rău intimă — vocea sfătoasă a generalului Condeiescu : — Te porţi urît cu oamenii, Giurgea ! Nu te-a învăţat nimic nenorocirea de la! Cotul Donului. Le-ai pus băieţilor ăstora pumnul ân gură — şi gata ! Cu asta crezi că ai rezolvat pozitiv problema războiului. Oare nu cumva, după plecarea soldaţilor de aici, ne va fi ruşine de purtarea noastră? Ar trebui să chibzuim bine ce facem;. Că doar e vorba de oameni. De oameni la fel ca aceia de la Don... Giurgea ascultă cîteva clipe fără să-şi întrerupă plimbarea, cu urechea ciulită spre locul de unde vorbea generalul. Dar cînd i se păru că atenţia 84 LAURENŢIU FULGA ofiţerilor, pînă atunci supusă hotărlrii lui, se concentrează pe încetul spre acel glas moale şi molipsitor, Giurgea, se opri locului clocotind : — Dumneavoastră, domnule general, puţin vă pasă că dumnealui a împroşcat obrazul ţării cu noroi. — Ţe pot înţelege şi dacă vofbeşti mai calm... încercă generalul să-i tempereze asprimea din glas. — Nu pot fi calm atîta timp cît alţii vor să întunece minţile ofiţerilor cu calmul lor. Dacă dumneavoastră a încetat să vă mai fie dragă ţara de la care aţi supt lapte şi glorie, aflaţi că'eu nu mi-am scos-o din inimă. Şi-mi place să cred că nu sînt singurul din acest vagon... — Nu ştiam că inima dumitale a devenit măsura dragostei de patrie pentru toată lumea. — Aş fi fericit dacă inima generalului Condeiescu ar întrece această măsură. Dar după cîte înţeleg, generalul Condeiescu caută mereu căi de pactizare cu Rusia. Nu-i este de ajuns capitularea de la Don, profită acum pînă şi de demenţa unor soldaţi. — O, dragul meu, jigneşti atît de fără milă încît prefer să tac. Ori crezi că ar fi cazul să-ţi aduc aminte de unele reguli de bună purtare ? — Nu-i locul aici pentru codul manierelor elegante. Numai prezenţa acestor persoane străine mă reţine să fiu mai sincer cu dumneavoastră, din acest punct de vedere- Domnule general, sînt hotărît să nu las să străbată pînă la inimile ofiţerilor nici o ispită din cele pe( care dumneavoastră aveţi intenţia să le întindeţi. Atîta timp cît trăiesc, mă voi lupta pe viaţă şi pe moarte pentru apărarea Romîniei, oriunde mă voi găsi şi cu toate armele de care voi dispune la momentul oportun. Şi nu doresc nimănui să fie adversarul meu. Chiar dacă voi fi înfrînt pentru o perioadă1 de timp, ştiu bine că va veni şi timpul victoriei mele definitive. Cei ce au urechi de auzit, să audă. —■ îţi mulţumesc pentru avertisment, Giurgea ! Cu dumneata refuz să mai discut. Dar dă-mi voie să atrag atenţia domnilor ofiţeri c-ar fi bine să cugete cu seriozitate propunerea soldaţilor. In nici un caz soldaţii nu trebuiesc lăsaţi să plece dezamăgiţi din acest vagon. — Domnii ofiţeri, domnule general, şi-au spus cuvîntul. Nu încercaţi să le influenţaţi hotărîrea. — Acolo unde patima' necontrolată înlocuieşte raţiunea, se iau hotă-rîri pripite, domnilor ofiţeri. Luaţi aminte ! E părerea unui om foătrîn. — Şi a unui general învins în bătălii, ale cărui sfaturi sînt bune pentru copiii de ţîţă. Giurgea rîse scurt şi îşi reluă plimbarea. Era bucuros de izibînda lui. De pe marginea paturilor şi de dedesubt îl urmăreau capetele încruntate, pe care Giurgea nu voia să le bage în seamă — dar asupra cărora ştia că apasă pecetea voinţei lui. I-ar fi plăcut totuşi să mai apară de prin ascunzişurile vagonului, cîte un răzvrătit şi pe care de asemeni să-1 doboare. Ii rămăseseră pe buze multe cuvinte nespuse care se cereau' strigate şi în fundul sufletului destulă otravă cu care să-şi învenineze vîrful săgeţilor. Dar peste vagon se lăsase ceva apăsător şi trudnic. Toţi presimţeau, şi cu atît mai mult colonelul Giurgea presimţea, că sub pavăza acestei tăceri se ascut armele disputei viitoare. Ar fi fost greu de acceptat că atitudinea generalului Condeiescu nu va fi trezit ecou în inima nimănui. înciudat, Giurgea lovi cu piciorul în tăblia uşilor şi din senin începu să vorbească singur, adresîndu-se tuturor : ■— Să nu cuteze careva să se apropie de aceste năpîrci de soldaţi. Intre lumea lor şi lumea noastră nu există putinţă de împăcare. Au avut grijă domnii soldaţi să ne dea o lecţie, imediat după predarea armelor, şi ca atare EROICA 85 de a doua nu imai avem nevoie. Ei au de 'gînd isă ne terfelească demnitatea de ofiţer şi să producă spărturi în unitatea noastră de castă militară. A, ce-ar mai jubila ei •— ieşind de laici cu semnăturile noastre pe hîrtia lor murdară. Sînt mîndru de voi, camarazi ofiţeri ! Le-aţi dat riposta pe care o meritau. Să le intre bine în cap acestor domni, că-n ciuda părerilor noastre împărţite despre un lucru sau altul — sîntern bloc de piatră, monolit, zid chinezesc — cînd e vorba de Romînia şi de războiul pe care-l duce ea astăzi. Vă felicit, prieteni ofiţeri ! Sufletele voastre generează o ură dreaptă. Nu uitaţi nici o clipă cine sînteţi, ce reprezentaţi şi unde vă găsiţi. Sfinţiţi-vă ura şi cultivaţi-o ca pe o floare de preţ. Ţineţi la ea ca la lumina ochilor. S-ar putea întîmplă să mai avem nevoie de ea. Neagra perspectivă pe care le-o oferi în clipa aceea colonelul Giurgea, zgudui din temelii conştiinţele oamenilor. Chiar şi pe ale acelora care în sinea lor se socoteau aliaţi cu el, dar pentru care prizonieratul trebuie să semene unui prelung somn tihnit şi fără convulsii de acest fel. Greu de spus ce consecinţe ar fi avut solilocviul colonelului Giurgea, dacă în fundul vagonului n-ar fi izbucnit o ripostă brutală : — Nu sînt de acord cu dumneavoastră ! — Ah ! făcu buimăcit colonelul Giurgea. Apar scorpiile din umbră. — Se găsesc în acest vagon ofiţeri în care colcăie şi altfel de ură. Ură împotriva laşilor şi a celor care-şi imaginează că-n vecii vecilor pot închide gura cuiva numai în virtutea treselor de pe umăr. — ieşi pe arenă ! strigă Giurgea înfuriat. — N-aveţi grijă e-am să ies. Nu mi-e teamă să dau ochii cu dumneavoastră. — Lasă-mi plăcerea să te scuip în ochi pentru îndrăzneala dumitale... Vra să zică, dumneata erai ? Doctorul Ancuţa ieşi de-a buşilea de sub pat, îşi trase mantaua după el şi şi-o atîrnă pe spinare, înfăţişîndu-se senin celuilalt. — Eu eram ! Oare nu credeţi c-a venit vremea să aibă drept la euvînt şi cei care iau tăcut toată vremea ? — Infruntă-mă, trădătorule ! gemu scos din minţi colonelul Giurgea. —De fapt, nu vreau' decît să continui intenţia generalului Condeiescu. îl stimez prea mult, ca să pot admite umilinţa pe care i-aţi impus-o. — S-ar zice că şi doctorii au nevoie de blidele de linte ale Rusiei. —• Sînt destul de calm ca să suport injuriile dumneavoastră fără să-mi plesnească obrazul de ruşine şi fără să cutez a vă răspunde cu aceeaşi monedă. — O să te strivesc ca pe un vierme, doctoraşule ! Nu ţi-e frică ? — Probabil că am, imai mult decît alţii (facultatea de a deosebi onestitatea de ridicol. In afară de faptul că sînt şi medic, ceea ce îmi dă posibilitatea să descopăr mai repede de unde pornesc furiile dumneavoastră şi să le localizez. Vă solicit cinci minute de ascultare... — Ţin să precizez că furiile mele au rădăcini adinei : îşi trag seva din dragostea de patrie. Şi dacă dumitale noţiunea de patrie... — Hai să lăsăm, puţin la o parte vorbele mari, domnule colonel ? Şi să le folosim pe cele banale şi obişnuite. Cîte o dată acestea din urmă sînt mai sugestive şi găsesc mai degrabă drumul spre inimă decît istericalele patriotice. — Te joci cu focul, doctore! Vom: avea destulă memorie ca să ţinem minte declaraţiile şi atitudinea fiecăruia. Prizonieratul nu va ţine o veşnicie. Şi într-o bună zi fiecare va trebui să dea socoteală de faptele lui. 86 LAURENŢIU FULGA — De ameninţarea asta sînt sătul, domnule colonel. Mi-am cauterizat cu ea "toate durerile care mi-au stăpînit înainte de a duce la capăt primul meu act de rebeliune împotriva ţării. —• L-am reţinut încă de pe vremea cînd eram în încercuire. A fost de fapt un act de trădare. — Mă rog ! Să admitem. Deşi aş vrea să mai reţineţi ceva : noţiunea de trădare e o sabie cu două tăişuri. Pentru dumneavoastră, domnule colonel, dorinţa mea de ,a salva cîteva sute de răniţi romîni, conducîndu-i în poziţia rusească •— constituie o trădare. Dar s-ar putea întîmplă la fel de bine ca tot ce faceţi şi vorbiţi dumneavoastră aici — să apară ca ojruşi-noasă trădare pentru Romînia de mîine. Aşa că, fiţi prevăzător şi cu vorbele şi cu faptele... îmi acordaţi cinci minute de ascultare ? —■ Poftim, vorbeşte ! murmură Giurgea întunecat, căzînd moale peste capacul cazanului de mîncarey cu mîinile prinse între genunchi şi cu capul turtit în pămînt. Vorbeşte... îngînă el din nou, sleit, nefiresc de blajin. Te ascult! In vagon se lăsase întunericul. Cineva aprinse feştila şi o lumină firavă îşi făcu loc printre chipurile neguroase ale prizonierilor. Doctorul Ancuţa trase de alături scăunelul de lemn, pe care căpitanul Novac 11 furase dintr-o gară, odată cu masa rotundă pentru spiritism, şi-şi puse mîinile pe genunchii lui Giurgea. Acesta îşi înălţă fruntea şi-1 privi tulbure. Părea într-adevăr că are nevoie de un ajutor medical şi admitea apropierea doctorului ca atare. —• Apelez la omul Giurgea... începu Ancuţa cu o voce domoală, în timp ce privirea lui blajină îl învălui stăruitor. Apelez la omul Giurgea şi-1 rog să se apropie cu inima de cea mai mare tragedie care se desfăşoară acum pe fronturile din Rusia. Cu ce sînt vinovaţi soldaţii şi ofiţerii noştri să moară pentru Hitler ? Nu vă grăbiţi să-mi răspundeţi. Gîndiţi-vă bine ! Oare dumneavoastră sînteţi convins că după încheierea păcii, Romînia va fi altceva decît o colonie, poftim; — să-i> îndulcesc puţin soarta — mai mult decît un satelit al Germaniei ? Este oare o taină pentru dumneavoastră că încă de pe acum, capitalul german s-a instalat în Romînia cu toate caracatiţele lui funcţionăreşti — şi că asta înseamnă de fapt aservirea către Germania a întregii noastre economii naţionale, de la fabrica de scobitori pînă la petrolul de pe Valea Prahovei ? Ce părere sinceră aveţi despre conducătorul unei ţări care nu poate mişca nici măcar un pai de pe teritoriul ţării sale, nu poate crea o lege şi, mă rog, nu poate săvîrşi o binefacere pentru poporul lui — înainte de a face o călătorie la Berlin, pentru a îngenunchea ca un sclav de rînd la picioarele mai-marelui său, Fiihrerul, şi pentru a-i cere asentimentul pentru toate actele sale de guvernământ ? Pe mine mă doare inima că ţăranii noştri folosesc ca şi în evul mediu luminarea de seu, în timp ce petrolul de care, slavă domnului, pămîntul musteşte ca un burete — ia drumul străinătăţii, pentru a fi revîndut la rîndul său pe bani grei altei maşini de război. Iar orgoliul meu de romîn suferă, cînd citesc prin ziare că stă-pînul feudei romîneşti se duce cu plocoane la suveranul său de peste hotare... O, domnule colonel, n-avem destulă vreme pentru toate problemele de acest fel pe care aş vrea să vi le pun: In fond, chiar şi numai cîteva tot ar limpezi problema care ne-a tulburat astăzi. Războiul pe care-l duce Romînia pe pămîntul rusesc, nu e războiul ei. Mai mult decît înlocuirea unui tricolor, cu alt tricolor la care se adaugă o cruce încîrligată — nu poate să-i aducă. In numele cărei patrii atunci trebuie să moară sute de mii de romîni în tranşeele din Rusia, cînd singura patrie la care ar putea ei visa e desfiinţată EROICA 87 de însăşi viziunea lui Hitler -despre noua ordine europeană ? V-auzeam într-o zi vorbind despre priveliştea de mîine a Europei, peste care dumneavoastră treceaţi ca un vătaf boieresc — călare pe Ducipal şi cu biciul lui Atila în mînă. Imaginea vă încălzea, fiindcă vă oferea dumneavoastră personal o satisfacţie ipotetică. Ştiţi însă în ce consta greşeala dumneavoastră? îmbătat de iluzii, contraziceaţi fără să vreţi înseşi tezele lui Hitler din „Mein. Kampf". Acolo se spune limpede ce soartă i se hărăzeşte Romîniei după o eventuală victorie. Rîndurile pe care ni le consacră nouă Hitler sînt ruşinoase şi amare. Chiar numai pentru .aceste cîteva rînduri şi n-ar fi trebuit să-acceptăm alianţa cu Germania, într-un război în care ajutăm să se pună bazele propriei noastre sclavii de mîine. O, şi-n ce condiţiuni le punem l Jertfind oameni tineri pe front şi vărsînd sînge cu nemiluita. Mă gîndesc că; foarte mulţi dintre ofiţerii care se găsesc acum la Stalingrad sau în Cri-meea ar fi foarte bucuroşi să schimbe tranşeea cu lagărul. Pentru ei patria; e ca o mamă vitregă care s-a lepădat de ei, exilîndu-i. Şi-i greu de închipuit că urletele lor de durere şi de groază în faţa morţii pot deveni cîntări! de dragoste pentru o astfel de patrie. Oare nu credeţi că tocmai noi avem datoria să le arătăm că mai există pe lume o Romînie, care-i revendică de pe planul altei pasiuni ? Noi sîntern reprezentanţa acestei alte Romînii aici. Şi cuvîntul nostru e hotărîtor, domnule colonel ! Mîinile doctorului Ancuţa nu se dezlipiseră nici o clipă de pe genunchii colonelului Giurgea. Feţele lor stătuseră toată vremea foarte apropiate şi arătau istovite de încordarea cu care se priviseră. In tăcerea desăvîrşită, glasul tărăgănat şi moale al doctorului pătrunsese pînă în cel mai îndepărtat ungher al vagonului. Intr-atîta vorbirea lui avusese darul să clatine rezistenţele oamenilor, că şi după ultimul euvînt tăcerea continuă la fel de apăsătoare. Deopotrivă cei ce luaseră parte la această scenă din vecinătatea ei,, ca şi cei care numai .şi-o închipuiau — aşteptau acum cu încrîncenare ho-tărîrea lui Giurgea. O asemenea lipsă de curaj din partea ofiţerilor de a lua atitudine pe cont propriu într-o problemă sau alta, ar părea de-a dreptul de necrezut — dacă n-am ţine seamă de mica laşitate colectivă, demonstrată din plin după capitulare. Fie că obsesia foamei le anihilase capacitatea de a gîndi, fie că sentimentul de servilism militar îi obliga mereu la o oarbă subordonare faţă de gradul superior, fie că instinctul de conservare îi îndemna să-şi caute de fiecare dată o acoperire (pentru eventualitatea că vor fi puşi mai tîrziu în situaţia de a da socoteală de faptele lor) — cert este că ofiţerimea se manifesta ca o turmă, urmînd întotdeauna calea celui ce reuşea să-i domine mai autoritar. Fiecare comandant de regiment avea clanul său care i se supunea fără crîcnire, în fiecare vagon se-ridicase un şef de trib cu puteri discreditare în ceea ce priveşte fixarea opiniei. Cel ce izbutea să îmbine în personalitatea lui speculaţia patriotismului exaltat cu furia ameninţărilor fără măsură — căpăta dintr-o dată drepturi legitime asupra celorlalţi, sfera lui de influenţă fiind molipsitoare ca un cîmp magnetic. Nici mai tîrziu (în lagăr) bucuriile nu vor sta altfel, ba dimpotrivă parcă- şi mai dureroase din acest punct de vedere. Iată de ce aşteptarea ofiţerilor din acel vagon era pe deplin îndreptăţită. Toate stăteau în cumpăna hotărîrii colonelului Giurgea. Vlăguit de puteri şi oftînd din adînc, colonelul Giurgea se ridică de pe căzănelul de mî-ncare. îmbrăţişa cu ochi sleiţi capetele adunate pe marginea paturilor şi se îndreptă nesigur spre grupul soldaţilor. Se opri în dreptul lui Tudor Mazilu şi spuse cu voce stinsă : 88 LAURENŢIU FULGA — Citeşte manifestul I Din cauza voastră sînt pus astăzi la caznele iadului. Citeşte, citeşte. Nu tei uita la imine ca la un strigoi. Cînd o să auzi mai multe despre colonelul Giurgea, o să pricepi mai bine cu cine ai avut cinstea să te războieşti... Se rezemă de un stîlp de susţinere, încolăcind pe la spate stîlpul cu braţele, şi închise ochii-.. 74 De mult îşi dăduse seama Mazilu'că rolul lui acolo nu fusese decît acela de a arunca sămânţa care să răscolească spiritele. Simţămîntul de inferioritate de la început, în faţa urgiei ofiţerilor, se preschimbase mai apoi într-un fel de satisfacţie — cînd descoperi -că unitatea ofiţerilor se destramă pe încetul şi că tot ce clocotea in sufletul lui spuneau alţii mai convingător decît el. La urma urmei poate c-a fost chiar o greşeală, închipuindu-şi că va reuşi singur să-i smulgă pe ofiţeri -din rădăcinile lor. Cum aveau ei să-i îngăduie a le fi învăţăcel, cînd doar cu o lună în urmă el le stătea înainte zmirnă, executînd fără murmur ordinele cele mai absurde ? Nu mai regreta acum de a fi venit în mijlocul lor. Era încredinţat că generalul Condeiescu şi doctorul Ancuţa nu vor rămîne singurii susţinători ai soldaţilor. Scoase din buzunarul mantalei foaia împăturită, o desfăcu, se trase înai la o parte astfel ca lumina feştilei să cadă chiar pe întinsul foii — şi începu să citească. îşi cam cânta cuvintele şi oricîtă patimă punea în accentuarea anumitor fraze, auzindu-.se în tăcerea înfiorată şi arar aruncîndu-şi ochii spre cei ce-1 ascultau (fără să întrezărească nici o vâlvătaie pe chipurile lor — ci numai aceeaşi veche posoimoreală), lui Mazilu i se păru- că sună searbăd cuvintele manifestului gîndit şi migălit laolaltă cu soldaţii şi că niciodată cuvintele lor soldăţeşti, aspre, butucănoase, lipsite de ameţitoare culori boiereşti —- niciodată nu vor ajunge la inima ofiţerilor. Se opri o clipă, gâtuit de emoţie şi năduşit — broboanele fierbinţi adunîndu-se în colţul gurii şi el fiind nevoit să le înghită, căută din nou deznădăjduit spre oamenii străini din faţa !lui •— constatînd rînjete şi clătinări dispreţuitoare. Pe dinaintea ochilor dănţuiau propriile lui cuvinte : „Războiul acesta e o imîrşăvie... Nu sînteţi decît carne de tun... Predaţi-vă i Aruncaţi armele şi fugiţi de pe front sau întoarceţi armele împotriva hitleriştilor... Noi ne-am salvat... Salvaţi-vă şi voi..." — şi printre aceste halucinante panglici de cuvinte arzind, Mazilu vedea capetele plictisite, nepăsătoare şi duşmănoase ale ofiţerilor. Speriat de-a binelea, Mazilu sări un rînd şi glasul i se înecă într-o tuse zgomotoasă. Atunci simţi cum din întunericul vagonului îl caută ochii buni ai doctorului Ancuţa, de alături (de pe marginea patului, unde se furişase pe neştiute) îi zâmbeau cu încredere ochii blajini ai generalului Condeiescu. încă un efort, şi Mazilu reluă lectura manifestului mai curgător decît înainte şi înflăcărat. — Nu ! tună imediat după ultimul euvînt colonelul Giurgea. Eu nu semnez asemenea hîrţoage... (Se desprinse de lîngă stîlp şi porni din nou .să se plimbe de-a lungul spaţiului liber.) Nu consimt să trădez şi nici să incit pe alţii la trădare. Semneze cine o pofti, puţin îmi pasă. Se iscă o forfotă şi o larmă de neînchipuit. Părea că toată încordarea de pînă atunci avea numaidecât nevoie de o destindere gălăgioasă. Pe unde se aflau, ascunşi pe sub paturi sau spânzuraţi deasupra, oamenii se puseră pe harţă şi freamăt — dezbătând în fel şi chip cuprinsul manifestului, ata-cîndu-1 sau apărându-1, ocărîndu-1 sau âmbrăţişîndu-i cu patimă ideile. Era EROICA 89 vădit că îndoiala pătrunsese în inimile multora dintre ei şi chiar parte din cei ce la început ţipaseră şi ceruseră cu spume la gură alungarea soldaţilor din vagon — stăteau în grea cumpănă, freeându-şi îndelung bărbile şi tră-gînd cu urechea prin vecini, doar-doar de-or descoperi cine ştie ce argument de soi de oare să se agate şi cu ajutorul căruia să scape de ananghia ce se abătuse asupra lor. — Colonelul are perfectă dreptate : cum aşa, tam-nesam, să trădezi ? — De ce să se cheme trădare dacă spui ■ladevăriul ? Doar în manifest se scrie limpede ce-am pătimit şi unde am ajuns. — Şi -crezi că de asemenea bomboane au nevoie acum cei de la Stalingrad ? — -Păi dacă-i adevărat că şi acolo au fost încercuiţi, simt ei pe pielea lor ce-nseamnă o- încercuire. — Nici eu nu semnez ! In manifest se scrie despre înfrângerea Ro-miniiei şi eu nu vreau să fie înfrântă. — Parcă or să te-ntrebe ruşii pe tine ce vrei şi ce nu vrei. Dacă s-or duce tot aşa cum au început, o s-auizi tunul bubuind în Carpaţi. — Mulţumesc de asemenea prezicere! Şi ne mai mirăm că soldaţii sînt aşa şi pe dincolo. Avem şi noi trădătorii noştri. — Domnule, te rog ! A fi mai sănătos la minte şi a vedea realitatea aşa cum este, nu înseamnă trădare. — Potoliţi-vă, domniilor ! S-a hotărît. Nu semnează Giurgea, nu semnăm nici noi. — Dar pentru ce trebuie să ne-ascundem sub poala lui Giurgea ? Dumneata n-ai opinie ? — Asta e, că nu vreau să am opinie. Ce face toată lumea, fac şi eu. Niciodată n-o să mă doară capul. — De acord şi aplaud ! Sînt curios Muşi să-1 văd pe cel dintîi care semnează. Zău că-î interesant : „Trădătorul nr. î !" Ha-ha-ha ! Doctorul Ancuţa urmărea cu ochi grei făptura mătăhăloasă a, colonelului Giurgea, care măsura podeaua de la uşi pînă la celălalt perete al vagonului. Colonelul câştigase partida şi acum îşi gusta victoria, pândind pe sub sprâncenele stufoase cum creşte agitaţia ofiţerilor şi încântai foarte de câte auzea. Toată truda doctorului! fusese zadarnică. Ii era acum ruşine mai1 ales de cei cinci soldaţi neputincioşi de lingă uşă, ale căror priviri le simţea aţintite asupra lui cu străfulgerări de nelinişte şi teamă. O clipă, mintea îi fu stăpânită de amintirea spitalului' de la Grotnki — şi întreaga privelişte apocaliptică a răniţilor şi muribunzilor întinşi pe zăpada goală, sortiţi pieiriii inevitabile, îl zgudui. In clilpa următoare sfâşietoarea viziune se deplasă ân zona Stalingradului, într-a Cubanului, într-a Crimeii, pe Nipru — şi de peste tot se înălţară ânalnte-îi subţiri siluete de fum, în Uniforme ■zdrenţăroase, cu orbitele goale şi craniile descoperite sub pârjolul crivăţelor de iarnă, întinzînd totuşi către el braţe scheletice şi asurzindu-1 cu implorările lor macabre. — E datoria mea... se auzi atunci pe sine însuşi Ancuţa. In primu1 rînd e datoria conştiinţei mele. Numai dacă aş renunţa să lupt pentru ei, ar fi trădare. Dacă nu m-aş bate şi acum cu toţi nebunii, ca să-i smulg morţii pe amarnicii; aceia, aş ii într-adevăr un laş." Nu se mai urni de pe scaunul iui. Aşteptă doar întoarcerea lui Giurgea şi cînd acesta fu la un pas, îşi înălţă alene fruntea spre el şi-1 întrebă : — Ce vi se pare că trădaţi, domnule colonel. Giurgea făcu nepăsător drumul înapoi pînă la uşi, lăsând să se aştearnă âjarăşi tăcerea, se întoarse de-abia acolo şi rămase pironit locului 90 LAURENŢIU FULGA cuj braţele încrucişate pe piept. Chipul lui deveni pe neaşteptate sever şi vocea de bas căpătă profunzimi .neaşteptate : — Ce trădez ! făcu el cu falsă uimire. Tot ! Glia pe care m-am născut, aerul pe oare l-am respirat, laptele pe care i-am supt, pîinea pe care ml-am ciştigat-o cu sudoarea frunţii. Cînd va fi să mă întorc acasă, nici măcar pulberea pe care calc n-aş vrea să mă renege. — Vorbele sînt destul de frumoase, domnule colonel. Dar nu sîntern ■la! o adunare electorală ca să ne îmbătăm cu apă rece. — Nu sînt eu vinovat că pe dumneata nu te înfioară de loc vorbele astea frumoase. — Fiindcă anume e vorba de nişte oameni condamnaţi la moarte, pe oare noi avem putinţa să-i salvăm. -—i Dacă ţara le cere să moară, atunci să moară ! Nu ridic nici un deget penjtru absolvirea lor de la un sacrificiu de care ţara are nevoie. ■— Care ţară, domnule colonel ? Ţara îngenuncheată lui Hitler ? —• Nu mă interesează dacă este şi cui îi este îngenuncheată. Tot ce se întîmplă' dincolioi de legile militare nu mă priveşte. Eram pe dealurile de la Comarna, lîngă Laşi, în ziua de şapte; septembrie 1940 — clînd am jurat credinţă noului rege şi, de la sine înţeles, noii orînd.uirii de stat. Am jurat cu mîna pe cruce, sărutînd în genunchi drapelul ţării, cu preotul lîngă mine. Pentru mine, dragă domnule doctor, jurămîntul e sfînt. Şi chiar dac-o fi să m-arunce ruşii de viu într-o, groapă cu var nestins, eu tot nu-mi calc jurămîntul. ■— In aceeaşi zi de şapte septembrie 1940, l-aţi trădat pe fostul rege care fusese obligat să abdice şi faţă de care bănuiesc că aveaţi sentimente mai trainice decît faţă de cel care i-a urmat la tron. Cum vă explicaţi că atunci nu v-aţi făcut atîtea procese de conştiinţă ? — Era un act legai pe care n-aveam căderea să-1 neg. Şi-n faţa tuturor documentelor legale, eu mă închin. •— Aşadar, v-a convins mai uşor o hîrtie ştampilată decît vă poate convinge astăzi tragedia oamenilor de pe front ? Giurgea îşi zvîrli mîinile în aer, în semn de cel mai categoric dispreţ. — Uite ce e, doctore... zise el apăsat, mişcîndu-se eîţivai paşi spre Ancuţa. Hai să lichidăm povestea asta, de care a început să-mi fie lehamite. Ce ai cu mine? Mă-mpotrivesc eu semnării manifestului? Nu ! Am spus-o şi o mai spun o- dată : semneze cine o pofti, mie puţin îmi pasă ! Dar n-o să mă scuteşti de plăcerea de a-l aştepta şi eu pe acest deschizător' de drumuri noi. Înţeles ? Vreau să-1 văd şi eu, cum zicea cineva diet acolo, pe „trădătlolrul nr. 1" ! Doctorul Ancuţa zimbi în silă. .Pe de o parte îndărătnicia acestui om îl exasperai, pe de altă parte îi 'era ciudă pe neputinţa lui de a deschide sufletele oamenilor — arătîndu-le cît sînt de goi şi de laşi. Nu-i rămînea dedîti să ia foile manifestului şi să treacă pe la fiecare în parte să stea de vprbă cu fiecare, să-i înduplece. Era convins că semnătura unuia singur ar fii fos|t de ajiunis ca: să se spargă gheaţa şi ofiţerii să prindă curaj, eli-berîndu-se din cătuşele oricărei prejudecăţi şi scăpînd mai ales din laţul influenţei lui Giurgea. Da, va trebui îndeosebi cu această influenţă să se lupte; şi s-o nimicească. Hotărît, doctorul se ridică de pe scaun şi porni spre soldaţi. Dar din toate părţile năvăliră asupra lui strigătele pe faţă sau din ascunzişuri ale ofiţerilor. Rămase năucit în mijlociul spaţiului liber, încolţit de glasurile lor ca de limbile otrăvite ale unor şerpi. Erau acolo colonelul Gherasim şi EROICA 91 căpitanul Novac, preotul Gheorghian şi căpitanul spin, alţii încă de asemenea, linguşitori .sau înverşunaţi. „Imbecilii ! vor cu orice preţ să se justifice, ca şi cum ar avea cineva nevoie de justificările lor !" Nu reuşi să treacă mai departe, fiindcă toţi apărură în spaţiul liber şi-1 înconjurară. — Oricum, doctore, recunoaşte şi dumneata că nu se poate trece cu atîta uşurinţă peste sfinţenia jurământului... se plânse Novac. — Noi sîntern militari... îl continuă declamator colonelul Matei Gherasim. Viaţa noastră e legată de arme şi de persoana căreia i-am jurat credinţă. Personal îl urăsc pe Antonescu, dar patria e mai presus decîtel. Sînt de acord cu tot ce se spune în manifest, dar n-avem libertatea să-1 semnăm, atîta timp cît figurăm încă în controalele armatei romîne. — Lipsa factorului determinant, care să ne elibereze de obligaţiile faţă de vechiul jurămînt, ne reţine de la orice atitudine contrară... declară sentenţios căpitanul spin. Trebuie de .gândit bine ce facem. Asta ar arunca o pată ruşinoasă asupra întregii ofiţerimi romîne. In grupul soldaţilor se produse o scurtă agitaţie, glasul lui Petre Iatagan izbucnind ca un .glonte : — .Doar n-o să cerem popilor să facă slujbă de desfacere. — Taci, Petre! îl înghionti speriat Mazilu. .Nu te băga. Din colţul celălalt .se auzi vocea cântată a preotului Gheorghian.: — Nici nu se pune o astfel de problemă, domnule soldat. Pentru că şi preotul are mîinile legate. —i Soldaţilor le vine uşor să treacă peste asemenea dificultăţi, fiindcă ei şi-au pierdut toate credinţele... răsări din senin un locotenent deşirat şi cu obrajii scofilciţi. Nu mai cred nici în rege, nici în patrie, nici în dumnezeu. Dă-ie o bucată de pîine în plus şi slujesc ruşilor fără nici o şovăire. Mă şi mir că după cele întâmplate la Don, mai au curajul să se adreseze ofiţerilor cu asemenea oferte. — Şi-apoi, domnilor ofiţeri-., vorbi un altul cu urechi clăpăuge, eu personal n-am nici un fel de încredere în efieiritatea acestor bucăţi de hîrtie. Să ne aducem aminte cîte valuri de manifeste nu ne aruncau nouă ruşii pe| front şi măcar uniuli nu le băga- ân seamă. Mă-ndoiesc că citind manifestul nostru, cei de la Stalingrad vor zice altceva decât că-i propagandă bolşevică. Un colonel bătrân şi cocîrjit, ca o imuim'ă a pădurii, se vîrî printre ceilalţi, care-l încolţiseră pe Ancuţa şi i se prinse de pieptul vestonului. Avea o voce rîgîită, duhnea urît şi de cîte ori deschidea gura i se vedeau rădăcinile negre ale măselelor : —■ Doctore dragă, mie niciodată n-o să-mi scoţi din cap ideea despre victoria nemţilor. Mă gândesc că la sfîrşitul războiului ne vom întoarce acasă Şi din prima clipă ne va lua în,primire Curtea Marţială: „In ce împrejurări ai căzut prizonier ? Cum te-ai comportat în. lagăr ? Semnătura asta e a dumitale ?" Şi-mi vor arăta cu un gest elegant drumul spre ocnă, spre degradare sau spre plutonul de execuţie. Sînt om bătrân, nu mai aştept nimiiic de la viaţă. Dar aş vreai ca ultimii ani ce-mi mai sânt daţi de trăit, să-i trăiesc ân linişte, fără să mă arate lumea cu degetul : „Uitaţi-vă la ăsta. Şi-a trădat ţara !" Trecând pe alături, colonelul Giurgea îl bătu pe umeri pe Ancuţa şi rîse batjocoritor: —■ Degeaba, doctore! Ăştia sînt oameni dintr-o bucată. Nu-şi trădează ei ţara cu una, cu două. 92 LAURENŢIU FULGA Dar o clipă mai tîrziu se intîmplă şi lucrul de care se temuseră cel mai mult, împotriva căruia se ridicaseră în .haită sălbatică, pentru înlăturarea căruia anume îl încolţiseră şi pe doctorul Ancuţa. Făcîndiu-şi loc cu coatele, împins ca de o forţă inexplicabilă, îmbrîncindu-i şi înghiontîndu-i pe cei care i se opuneau, răzbind în sfîrşit pînă la spaţiul liber dintre paturi, se ivi în mijlocul lor sublocotenentul Ştefan Corbu. Toată vremea cît durase amarnica dispută, din clipa în care recunoscuse glasul lui Mazilu şi pîjnăl în cealaltă clipă cînid părea că orice intervenţie este îţnutilă •— se muncise cu dureroase şi desperate gînduri : ,,E îngrozitor să-şi închipuie că mă aflu aici şi că nu ies să dau măcar mîna cu ei. Fără îndoială că ne vom mai întîlni în această viaţă lipsită de bucurii — şi atunci, în ziua aceea, mu voi îndrăzni să-i privesc în ochi. De mi-ar aduce aminte cu'mva de ziua asta, îmi va crăpa obrazul'de ruşine. A fost odată o noapte cînd Mazilu a făcut tot ce-i cu putinţă pentru a mă salva de urgia soldaţilor. Au venit după aceea zile cînd Petre Iatagan rn-a purtat în spinajre ca pe un prunc, de-a lungul imarşului prin stepa înzăpezită. A 'fost în sfîrşit o seară cînd Ciribici iElisei şi-a rupt plinea de la gură ca' să mă-nzdr aven ease ă pe mine. Au fost ceasuri de odihnă şi reculegere, cînd visam laolaltă la ziua de mîine — şi niciodată n-am simţit că omul e ceva sfînt mai mult decît în apropierea lor. Cum aş putea, dumnezeule, să-i trădez ? Cum aş putea să stau ascuns -cînd ei au nevoie tocmai de mine ?" — Domnilor ofiţeri, vreau să vă spun şi eu cîteva cuvinte... strigă răspicat Ştefan Corbu. Larma se potoli. Oamenii de pe marginea paturilor săgetară bănuitori noua apariţie. Cercul din spaţiul liber rămase locului compact, încremenit, astfel că toţi cei de faţă îl vedeau bine. Ceva ca o presimţire rea îi străbătu deopotrivă. Corbu salută cu o clătinare din cap grupul soldaţilor, se bucură de uimirea vădită pe chipurile lor şi cuprinzînd într-o singură privire întreaga adunare — începu : — Ii cunosc pe aceşti soldaţi. I-am avut în pluton, am trăit împreună toate bucuriile şi suferinţele zilelor de front. Socotesc iniţiativa lor umană şi înţeleaptă. ,Ei se gînd esc mai cinstit la camarazii noştri primejduiţi de moarte în jadul războiului, decît ne gîndim noi, care rămînem reci şi indiferenţi. Cu voia sau fără voia dumneavoastră, manifestul acesta şi altele de asemenea tot vor afla- soldaţi şi ofiţeri care să le semneze, tot îşi vor atinge scopul... — .Scop mîrşav ! încercă Giurgea o ultimă lovitură. Nu-i daţi ascultare, domnilor ! Dar Ştefan Corbu continuă fără, să-1 ia în seamă : ■— Micimea unora dintre noi nu poate opri istoria din tumultoasa ei desfăşurare. Mi se pare că va veni o zi cînd un oarecare de pe stradă, o mamă sau un copil, ne va întreba: „Ce ai făcut tu ca să-mi salvezi băiatul sau pe tata din măcel ?" împotriva tuturor celor ce se opun, eu semnez ! Ceea ce prevăzuse doctorul Ancuţa, se adeveri. După semnătura lui Corbu,, sie adăugară şi alte semnături. Oamenii 'ieşeau de sub paturi sau coborau de pe paturile suprapuse — palizi şi tremurînd, dar cu o cutezanţă nemaipomenită în priviri. Generalul Condeiescu înmuie tocul în călimară şl - şi aşeză hîrtia pe genunchi, netezind-o evlavios ca pe o scrisoare scumpă : — Bănuiesc că-n Rominia, la ceasul acesta, numele meu şi aşa e trecut pe lista trădătorilor de neam. Dar dacă aceea e patria pe care am trădat-o, patria unui rege fără demnitate şi a unor generali înnebuniţi de EROICA 93 glorii deşarte, :nu-mi pare rău c-am trădat-o. Semnez ! Şi dacă numele meu va reuşi chiar şi un singur om să salveze din tranşeele morţii, in-o să-mi pară rău că am semnat. „CiLne ! spumegă în sinea sa Giurgea. Cu fierul roşu am să-ţi crestez pe frunte aceste cuvinte istorice." Din fundul vagonului apăru încrâncenat sublocotenentul Silviu Androne. — Ce faci, Androne ? îi şuieră în ceafă colonelul Giurgea. Unde tel duc'i[? Androne trecu dispreţuitor pe alături şi prinse pătimaş tocul în mînă, înălţîndu-şi fruntea peste privirea rece a doctorului Ancuţa : — De s-ar putea, aş semna cu sînge. Socotesc războiul lui Hitler o crimă şi ca atare îl condamn. „Minte, ticălosul! Vroi să ţipe colonelul Giurgea. Minte! Se teme să nu-i puie ruşii pielea pe gard şi de-aia se terfeleşte în mocirlă. Nemernicul !" Iatagan tresări nervos. Toată fiinţa îi fu zguduită de un cutremur, sângele îi pieri din obraz, apucă în neştire braţul lui Mazilu şi se sprijini de el elătinîndu-sc. —• Ce e cu tine ? —■ Hariton ! şopti înfiorat soldatul. Ui.te-1 !*) într-adevăr, maiorul Hariton apăruse in spaţiul liber dintre paturi, cu privirea oarbă pierdută pe deasupra celor dm jur şi rigid în mişcări ca un mecan:i|sm. iPăru o clipă totuşi că atenţia lui ar fi fost atrasă de soldatul care-l ţintuia încordat, ezită chiar în intenţia de a, se apropia de locul unde se semnai manifestul, apoi refuză repede teama ce-1 va fi bîintuit şi se aplecă automat peste foile îmbîcsite cu semnături, primind cu totul indiferent tocul di|n mîna lui Androne. — El este! murmură încă o dată Iatagan, continuând să-1 constate ca pe o nălucă. A avut dreptate Rusalim. Dar nici |o clipă măcar trupul lui nu suferi zvârcolirile de care se temuse., pe vremea cînd îl aştepta: de-a lungul trecerii coloanei să-1 împuşte. Toate ale lui din adânc erau calme, deşi durerea nestinsă a trecutului mai pâlpâia înjcă sub ele. Şi chiar dacă împrejurarea reîntâlnirii de aci nu l-ar fi protejat pe Hariton, soldatul tot n-ar mai fi fost în stare să ridice braţul asupra maiorului. Groaznica lui înfrângere de acum şi umilinţa cu care apăruse dintre ceilalţi prizonieri, îl dezgustau îndeajuns — cai să nu;-i mai dorească moartea. Şi faptul că maiorul. Hariton îşi punea semnătura pe o hârtie gândită şi impusă de însuşi iPetre Iatagan, în .numele! celor morţi şi celor vii .ai războiului, îi dădu o satisfacţie neaşteptată, îşi aminti de spusele bătrînului Rusalim, cu cîteva săptămâni în urmă peimalul Donului, şi faţa i se lumină de un zâmbet superior. „Sînt mai om decît tine ! De-o fi să te ucidă ceva, atunci —- nu arma cu care te-aş ochi ■— ci inima mea te va ucide ! Du-te cu dumnezeu, domnule maior!" Urmă apoi colonelul acela bătrân şi cocârjit ca muma-pădurii..'Şovăi şi căută bezmetic în jur : — Oare n-au să păţească nimic ai mei de acasă ? N-au să-i. bage cumva la închijsioare sau să le ia dreptul de soldă ? (îşi prinse capul în mâini şi începu să se tânguie muiereşte, cu un glas ascuţit.) Of, doamne, de ce i-ai mai lăsat omului putinţa să-şi pună întrebări ? *) Surprinzătoarea întîlnire a soldatului Iatagan cu maiorul Hariton are darul să răscolească amintirile unui vechi proces social —. explicat în alte pagini ale cărţii (N.A.) 94 LAURENŢIU FULGA — Nu Vor putea băga toată ţara la închisoare, domnule colonel... răzbătu pînă la el glasul lui Tudor Mazilu. Semnaţi ! Cei de acasă, ai dumneavoastră,', au să, vă vadă numele pe manifest şi au să ifie fericiţi că trăiţi. Bătrinul tresări şi luă repede tocul de pe marginea patului : — Da, vor vedea. Semnez numai ca să se afle că sînt viu. Altfel conştiinţa mea refuză categoric scopul manifestului. Doctorul Ancuţa zâmbi cu tristeţe — gîndind că prSlmul lor manifest împotriva războiului a fost semnat 'deopotrivă de oameni cinstiţi, de fricoşi, oportuniştii şi indiferenţi. Încă o dată legile instinctului de conservare şi ale rânduielilor de clan îşi puseră pecetea pe conştiinţele şi faptele oamenilor. Cine era vinovat de un asemenea adevăr ? Colonelul Giurgea' simţi pironite asupra lui, din toate părţile, zeci de priviri ■— crîncene, amare, curioase, batjocoritoare. înţelese că pentru tojţi se sfârşise calcarul, numai pentru el — nu. O durere fără margini îl năpădi, luptîndu-se ân străfunduri cu frica şi oroarea - faţă de sine însuşi. O tăcere sufocantă plutea în jurul lui, ca o pânză de păianjen. împleticit, se, îndreptă într-acolo unde Ciribici lElisei îl aştepta cu tocul în mînă. Tăceri» îi bubuia în urechi toate în jurul lui stăteau năclăite in fumul feştilei primitive. — Bestii, trădători de rînd, scîrnăvii roşii ! mormăi el, fără pic de sînge în obraz. Semnez! Dar nu cred în semnătura mea. Nu cred. M-au-zijţi ? Nu cred în nimic. ,Şi! toiţ cerul se prăbuşi peste el — pîrdalnic, pedepsitor, negru ca noaptea... ...In dimineaţa ultimei zile a anului 1942, convoiul ofiţerilor prizonieri ajunse la porţile lagărului din satul Oranki. PETRE SOLOMON MICA SUITA MITOLOGICA „OMUL MODERN, PE EL IL CINT" Walt Whitman / Vezi, casele se-ndeasâ una-ntr-atta, Cînd bezna după umeri le cuprinde. Ca nişte nuferi se închid, pe balta Noptatecului cer. Arar se-aprinde In ele cîte-o palidă lumină, Care strămută umbrelor hotarul. Cu paşi mărunţi şi tainici, de felină, Colindă luna — albă cum e varul. E linişte — o linişte urbană, Care e somnul zgomotelor toate. Doar visul, ca o luntre năzdrăvană Pe oceanul beznelor străbate. Oraşul, noaptea, parcă nu-i oraşul Febril, pe care-l ştii din-totdeauna. A ostenit, şi doarme uriaşul. Ca un ciclop, al cărui ochi e tuna. Sub raza el legendele învie. A ta e noaptea, deci, mitologie... II De ce-i atît de greu să cînţi în versuri Această lume-a omului modern ? Cel mai fantastic dintre universuri Să fie, oare, mai puţin etern ? Mă minunez văzînd cum trec poeţii Pe lîngă-atîtea zilnice minuni, Ce dau un spor de frumuseţe vieţii, Scutind-o de străvechile minciuni. PETRE SOLOMON Minunile aceasta-s botezate Cu nume fără farmec : REACTOR TELEVIZIUNE, ELECTRICITATE... Rostindu-le, nu simţi nici un fior. Elenii le-ar fi dat să poarte nume De zei, la fiecare. Ce O limp Ar fi alcătuit această lume A omului modern !... Dar mai e timp ! Poemele materiei aşteaptă Să fie scrise. Omul — demiurg — Cu suflet larg şi minte înţeleaptă — Răsare. Numai zeil-.s în amurg... III In lumea veche, pe acest pămînt, Minunile erau la număr şapte : Un far aprins de egipteni 'în noapte, Un templu, o statuie, un mormînt, Grădinile din Babilon, Colosul Din Rhodos, Piramidele — şi-atît. Dar oamenii se minunau, pe cît Spun martorii — simţeau miraculosul. In vremea noastră, astfel de minuni Sînt mari cu-adevărat, şi sînt puzderie. Şi chiar dacă-s făcute-n serie, I-ar fi uimit, desigur, pe străbuni. Colosul lor din Rhodos e-un pigmeu Pe lîngă marea Casă a Scînteii In care, din toţi zeii, La loc de cins'te-i numai Prometeu. In lumea veche-au fost minuni puţine — Un far, statui măiastre, cîte-un templu. Dar anticii ne-au dat acest exemplu: Le preţuiau cum se cuvine... IV întorci un mic buton, şi-n încăpere Pătrunde Beethoven sau Bach, punînd Pe fugă valurile de tăcere, Cum ai goni un gînd. Ridici un fel de pîlnie, în care, Deşerţi o traistă plină de povesti, Şi în acelaş timp, din depărtare, A ce laş dar primeşti. Apeşi pe un buton, şi în oaaie Se-aprinde totul, fără să ia foc. MICA SUITA MITOLOGICA 97 Iar bezna, alungată de văpaie, Îşi caută alt loc, Printr-un ecran mai lat decît o carte, Asişti la un spectacol de balet, Sau de teatru -n sala de departe — Pătrunzi făr i bilet. Şi totuşi, nu te miră toate-aceste Şi celelalte mari minunăţii, Ce-ar ţi hrănit cu abur de poveste Atîtea. vechi mitologii. V Vulcan a fost un faur de demult — ^ Un personaj în stil cam „Proletcult", Născut pe cînd, în universul mitic Nu exista, pesemne, nici un critic. Drept tată l-a avut pe Jupiter Dar n-a prea stat cu tatăl lui în cer, Ci şi-a schimbat adesea locul, Jucîndu-se cu fierul şi cu focul. -A făurit, muncind noian de zile, O pavăză de fier pentru Achite. De-asemenea, a meşterit din criţă Bijuterii, la cîte o zeiţă. Şl zice-se c-a fost urît şi şchiop, Iar drept cirac avea cîte-un ciclop. Oricum, e-un personaj şi un simbol, Creat, de bună seamă, pe loc gol. Cei ce descind din el sînt azi mulţime Şi cer acum, nu mituri ca-n vechime, Ci cînturi despre viaţa lor. Eladă, Dacă-ar putea poeţii tăi să-i vadă, l-ar nemuri, scoţîndu-i din grămadă... VI Ciudate zvonuri se aud, De-o vreme, dinspre Potul Sud. Pe oceanele de gheaţă Trec navele în lung alai. Pe-ntinderile fără viaţă Răsună omenescul grai. Se miră focile bătrîne, Mişcînd, năuce din mustăţi: Nil vor mai fi în veci stăpîne Pe-aceste mari singurătăţi ? Dac-ar putea, cumva, să scrie, Ar naşte o mitologie... 7 — Viaţa Romînească nr. 8 PETRE SOLOMON VII Tu ai fi fost un zeu, combaină, Dacă vreun grec te-ar fi zărit. Te-ar fi cîntat, înmărmurit Ca de-o privelişte de taină. Văzîndu-te cum seceri griul, - Şi-l treeri grabnic, şi-l alegi, Ţi-ar fi-nchinat poeme-ntregi, Lăsîndu-l minţii slobod frîul. Ar fi văzut, curînd, că zeul E un flăcău plin de ulei. Şi poate că şi Emplreul S-ar fi golit atunci de zei. VIII Din fiul Iul Dedal, — Icar pe nume, — Ce-a cutezat spre cer să se ridice, Elada a făcut un mit anume — Destul de-adevărat, pe cît se zice. Zburînd cu aripile lui de ceară, S-a prăbuşit în mare îndrăzneţul. Azi, oamenii aevea-n ceruri zboară, Urcînd legendei din vechime preţul. Mă-ntreb ades de ce nu Ies noi mituri Din zborurile noastre în Tărie ? Tot primele-nceputurl (şi sfîrşituri) Ocupă-un loc suprem în Poezie. Aveau mai multă fantezie Grecii (Şi mai puţină „muncă de redacţie"). Li se părea că-s îngeri liliecii — Dar ce-ar fi spus de-avionul cu reacţie ? ...E-o pasăre măiastră, ar fi spus * Şi-ar fi trecut-o în Mitologie, Să zboare, în cuprinsul ei, mai sus Decît zburase ori ce fantezie. Noi, pasărea măiastră o vedem Şi ştim că e fâcută-ntr-o uzină. Ea însăşi e un avîntat poem, Cu strofe şi silabe de lumină. De ce s-o mai cîntăm ? se-ntreabă unii Şi spatele-i întorc, mereu, minunii... MICA SUITA MITOLOGICA 99 IX Ce zarvă va fi fost în cer, La reşedinţa din vechime A despotului Jupiter! In prea senina-i înălţime, Adus-a crainicul Mercur O veste cutremurătoare, — A spus-o fără înconjur Dind glas mîniei lui amare : „Nemernicul de Prometeu • '■ A deslegat din chingi Atomul, — Uitîndu-şi rangul lui de zeu, S-a aliat din'nou cu Omul". — „Să-l ţintuim în Caucaz l" Dădu tiranul un ucaz, Dar îi răspunse, cred, Apollo: —■ „Auzi, nu mai eşti stăpîn acolo..." Rămase Jupiter năuc Şi începu să se gîndească ■— Fiind din fire cam uituc — Pe Prometeu să-l pedepsească. ' : Atîta doar, că n-are cum: Nu-i singur Prometeu acum... X Poeţi, de zborul interplanetar Puţină vreme, azi, ne mai desparte. Vor poposi pe Venus sau pe Marte Urmaşii temerarului Icar. Găsi-vor, poate, undeva departe, Vreun neam de oameni: prea mult praf stelar Ne-au aruncat în ochi. Afla-vom, dar, Că bolţile nu-s chiar aşa deşarte. Vom mai cînta noi stelele şi luna Cînd le vom vizita pe îndelete ? Pieri-va vraja pentru totdeauna ? Intoarce-ţi faţa spre pămînt, poete: Ştiind că, nici în cer, nu mai sînt zei, Inchină-te la oameni — doar la ei!... CRISTIAN SIRBU DUIOŞIE Imi amintesc ca de o verde apă — Porumburi nesfîrşite, ciocoeşti — Cînd tata privind trenul, proptit o clipă în sapă, Ti da de veste mamei, Bărăganului Şi poate chiar tristeţii din ochii săi căprui: — Uite, trece sfulgeru, Mario! Uite, trece basageru, Mario! — Da, Ioane, trece! — Ii aproba cuvîntul admirativă mama, Ştergîndu-şi cu basmaua obrajii plini de praf. Mă minunam Grozav : De unde ştia tata cum se numeau acele furtuni de fier şi fum, Trenurile duduind pe drum ? Şi lîngă-nalta-i umbră de multă preamîndrie abia mai mă-ncăpeam, In timp ce-n gînd iubirea-mi de fiu îi punea flori De fusta rîndunicii şl de soare La pălărla-i veche pătată de sudoare. Povestea asta însă de mult s-a desfrunzit. Mama a uitat-o şi tala a murit. Dar cînd mă minunează tehnica de astăzi, Nu ştiu de ce-mi place Sâ-i repet cuvintele de-atunci: — Uite, trece sfulgeru, Mario, Uite, trece basageru, Mario! — Da, Ioane, trece! Parcă-i răspunde mama cu glas de vînt în batere prin luncL Şi parcă deodată mă umplu de zîmbire, Mă-nduioşez subit De-această amintire. Prin gînduri îmi adie reflexe de smarald. Şi îi simt mîna tatei Pe frunte, ca o pală de aer bun şi cald! i METALURGIŞTII MB TALURGIŞTII Mistreţ gigant, uzina cu coamă deluroasă Îşi încruntează stampa sub plopii-i somnoroşi. . Amurgu-şi cerne umbra umblînd din casă-n casă; Şi trec metalurgiştii tăcuţi şi colţuroşi. Învingători destoinici ai durelor metale Ce le sărută braţul şi gîndul sub ciocan, Ei sînt prin descendenţă olimpică şi foaie Nepoţi moderni şi mîndri ai zeului Vulcan. în cale, inerţiei cătîndu-i parcă price, Sub bolta grea şi scundă a vînătului cer, Cutezători, ducîndu-şi prezenţele voinice, împrăştie în treacăt miros de foc şi fier. Simţind că vor fi puse-ntr-o zi pe nicovală De-aceştl titani ai muncii, din faţa tor, pe străzi Stihiile văzîndu-i, de teamă, fără fală, Se-ascund ca nişte miţe în umbra din ogrăzi. ...De arta lor vestită vorbesc copacii-n şoapte... Şi se îngroaşă umbra amurgului căprui. Şi ochii lor par puncte ce luminează-n noapte Şi trec pe trotuare ca nişte mari statui. S/NT CA O STRADA Sînt ca o stradă lungă de umbră încă plină Ce năzuieşte zilnic să iasă la lumină. Nu mai zăresc de unde mi-am luat în lume mersul Şi nici răscrucea unde mă-mprietenii cu versul. Atîta ştiu că-n urmă sînt ierni cu crivăţ sur Cu lupi şi-omăt ce cade din cer ca dintr-un ciur. în depărtări afunde, ca o lucire-albastră Mi se arată mama torcînd ta o fereastră. Şi-n lupta spre lumină, cînd sînt rănit vreodată, îi chem în gînd portretul şi rana-i vindecată. Pe ici, pe colo, iată, stau cîrciumi vechi, închise, Unde-am gustat din vinuri, cu ochii plini de vise Şi-ateliere unde făcui ucenicie Lucrînd încălţăminte şi cărţi de poezie. 102 CRISTIAN SIRBU Iubirea,-n casa-aceea cu genele cernite Mi-a decedat în chipul unei femei iubite Ce sufletul prin neguri mi l-a-nsorit o clipă — Şi-azi nu ştiu-n care spaţii vîsleşte din aripă ? De-atuncea sînt în doliu şi inima-mi pustie O cată pretutindeni prin zări de veşnicie. Pe tot parcursul străzii sînt pomi cu ramuri grele De păsări care cîntă din cîntecele mele. Sînt păsări minunate cum mi s-arată ţara : Cintezi şi rîndunele ce-anunţă primăvara. De nu aş fi în doliu m-aş bucura mai bine De vremea-ntrezărită, de vremea care vine. Mi-aş răsădi în poartă un pui de plop din care Să văd tot mai departe în ziua viitoare. Trist, însă, cum mă aflu eu merg mereu-nainte Printre mijiri de ziuă, cu flori şi cu morminte S-ajung către lumină aşa cum se cuvine Oricărei străzi a vieţii ce-a mers la fel ca mine. TIBERIU UTAN DORM/] COPAC OSTENIT (BUNICA) D ormi, copac ostenit, lată, de fereastră Noaptea şi-a lipit Fruntea ei albastră. Se împlineşte-o nouă veşnicie Pe care-o măsurăm cu-al vieţii noastre zbor. Tuturor, copac bătrîn, şi ţie, Somn uşor. Frunze octogenare, odihniţi-vă, Vîntului i-am spus să tacă şi s-aştepte. Aripi albe, liniştiţi-vă, Frunze înţelepte. Crengile acestea ptăpînde Mi-au legănat duios copilăria, Ca razele lunii de curate şi blînde. Să fie-atît de scurtă veşnicia ? Dormi, copac ostenit, Au aţipit oraşul şi Cetatea. In bronzul cîntecelor a lovit Cu-o aripă — eternitatea. Ne-ntrelegăm cu lanţuri de argint, Din bobi de clipe ţesem munţi de vreme. Şi torţele pe care le purtăm aprind Speranţe, tinereţe, şi poeme. Zguduitor de mîndri şi de neştiuţi, Noi respirăm sublimul în tot ce-i demn de faptă. Şi armăsari de foc puternici şi temuţi Pe fiecare-n poarta viitorului ne-aşteaptă. Ci dormi, copac ostenit. Ne vom trezi cu toţii mîine dimineaţă 104 DORMI, COPAC OSTENIT Şi cei ce-am priveghiat, şi cei ce am dormit. Ne va trezi sărutul soarelui pe faţă. ...Vreau să îţi povestesc în zori. Scumpa mea, bâlrîna mea : Cu ceata mea de luptători Am coborît din înălţimi o stea. O stea ce-ţi tremura odată-n ram Cînd tinereţea-n tine mai cînta. In palmă-o ţin, în inimă o am, Impârtăşeşte-te din ea. Şi uită tot. Eu ştiu, din amintiri Otravă adunăm adeseori. Foşneşte-ţi iarăşi crengile subţiri In vînt de zori. Şi las'sâ zboare vrăblile-n cer, Alungă tot ce-odată te duru. Şi-nvaţă-ţi strănepotul pionier Străvechiul cîntec „Slobod îi dramă' "... Deva, mai 1956. NICOLAE TĂUTU GEORGE ENESCU PLECAREA LA STUDII Zbori tu sanie uşor, dalbă-ţi este trena, M-or bătea alte ninsori la Paris sau Viena l Ca un stradivarius vechi, haitele de vînturi Mă pătrund şl mă prefac in zăpezi şi ciuturi! Hai, tu surugiu bătrîn pierde-mă în zare, Sînt prea mic pentru dureri, pentru plîns prea mart. Bun rămas potici şi crîng, colţuroasă hrubă, Nu vă uit, veţi dăinui lingă piept, sub şubă! Bun rămas spînatec deal, agrişe de rouă, String sub gene cum strîngeam din lunci frunza nouă. Bun rămas prisace vechi, sufletu-mi se roagă Cît ma: multe flori să dea buzna prin viroagă. Pentru tine-am să mă rog stîncă-n vînt golaşă De ferigi, de muşchi, să-ţi dea lutul o cămaşă. Pentru voi am să mă rog turme de tigaie, Cît mai fragezi colţi să dea iarba prin zăvoaie. Pentru voi am să mă rog sălcii despletite Doar de soare şi de veri să vă ştiţi iubite ! Pentru voi am să mă rog, truditori pe sapă : Glia să vă dee rod, iară cerul apă! Hai la drum omăt pufos, alb te-oi duce-n spate, Ca pe un tovarăş drag sau ca pe un frate l Hai la drum cu mine-n zări sprintenioară horă Tot de mînă să mă porţi aşa ca o soră! Să mă ierţi mamă, cîndva, m-ai lovit mai tare, Şi ăm plîns — nu mă durea. Azi nu plîng — mă doare! ...Şi în urma Iul era ziua şi mai mică, Parc-o parte din lumini le-ar fi dus în scripcă. Şi în urma lui era ger mai acătării, Parc-ar lua un strop cu el din căldura ţării! Parcă-n urma lui strigau întinse bungeacuri: — Mai râmîi, o clipă stai! Şi-a rămas el veacuri. ION BĂNUŢĂ MESAJ i Cînd mi-ai trimis marea lumii chemare unde eram, iubito, unde eram ? Eram în peşteri, ori eram pe mare, şi ce ţel de hram al iubirii purtam ? Eram în junglă, uin om printre tiare, ori în vre-o casă fermecată, la geam, umblam pe drumuri cu doruri hoinare, sau primul foc pe pămînt l-aprindeam ? Eram poale-n uzină, rob în zadar, ori secerător pe moşie, -n vară — sau vre-o reclamă vie în galantar cu inima fierbinte şi amară. Sau poate-am fost gornistul, ■— amarul —■ Cumplitului Ion Vodă, la Roşcani, ori am trecut cu oastea nouă hotarul să liberez pămîntul robit, de ani. Ori am fost vr-un vraci în arca lui Npe erezicînd muntele salvării,-Ararat, strălucind, în nemurire, ca Joe, ca Ceres, în prima zi de secerat. Poate că eram Omul tău iubit din cîmpia cu mireazmă de vară, adăstînd sub stele, în finul cosit, dornic de-, iubire întîia oară! Cînd mi-ai trimis marea lumii chemare unde eram, iubito, unde eram ? Eram în peşteri, ori eram pe mare Si ce ţel de hram al iubirii purtam ? MESAJ 107 2 De mii de ani, soră, hramul iubirii prin neştiutele-adîncuri îl purtam, mi-l dase mama, din tainele firii, şi de furii lumii cu grljă-l păzeam. O ! Imens e firul iubirii mele ! M-am dus prin grînele coapte,-n vară — în bordeie, în ţarcuri de nuiele, unde-a fost pîinea săracă şi rară. Am mers pe albii cu praf rar de aur unde era foamea împărăteasă... Văzui robi cu ochi şi inimi de fauri cu barba-aprinsă de soare, nerasă. Prin galeriile de întuneric m-am dus, în minele străvechi de cărbuni, ale stâpînului atotputernic şi-n cimitirul minerilor, sub pruni. Am mers prin saloanele fermecate pline de ură, de lene, de desfrîu, de bancheri, de fete albe, furate, scăldate-n şampanie, ca într-un rîu. Am mers să aflu iubirea de mamă, de rob, de neamuri, de iarbă, ■— de tată, să-i iau urii cea mai cumplită — vamă de vrea în „Cetatea-vieţii" să bată. Veniţi cu mine, prieteni! In lume S-aude glas de iubire curată, Iubire de Om, şi-acest măreţ nume, îmi prinde fiinţa-ntreagă, mă-mbată. Cînd mi-ai trimis marea lumii chemare, unde eram iubito, unde eram ? Eram în toate, în fiece floare şi pe tine de mii de ani te-aşteptam. PETRU VINTILĂ INELUL După vreo douăzeci de ani de serviciu ia un şir întreg de posturi de jandarmi rurali, la Mehadia o vreme, apoi la Maidan, în Caras, şi pe urmă la Domasnea, plutonierul major de jandarmi Victor Varlam a izbutit să se stabilească la Lugoj, la comandamentul Legiunii Severin. Devenise un fel de „plutonier cu aprovizionarea". Trimitea la posturi efecte militare, cartuşe, pistoale, saci de merinde, cătuşe, zahăr şi cafea de malţ, arpacaş, boia de ardei, conserve şi făină. Ideia mutării la oraş n-a fost a lui, ci a nevestei sale. Aveau o fată, pe Iconiţa, şi buna ei mamă vroia s-o vadă la oraş, domnişoară adevărată, s-o ducă la baluri şi să se mărite bine, cu un notar, cu un preot, în orice caz cu un domn. Victor Varlam s-a lăsat convins asupra acestei necesităţi, numai după lungi şi interminabile discuţii, după certuri violente şi după ameninţări, din partea soţiei sale, cu divorţul. La orice post de jandarmi rurali, el se simţea ca peştele în apă. Era omul cel mai tare din sat, mai tare decît notarul, primarul şi perceptorul la un loc. Simţea că era ca un mic dumnezeu. Se obişnuise cu plocoane, miei, purcei de lapte, ţuică, fructe, caşuri, unt, smîntînă, miere, toate îi veneau de-a gata, de la oamenii nevinovaţi care vroiau să se pună bine cu „domnu' şăf", ca şi de la cei vinovaţi pentru vreun scandal la birt, pentru vreo „bătaie" duminica, la horă, pentru furturi, ori pentru alte pricini mai mari ori mai mici. Chiar şi preoţii împărţeau cu el colacii primiţi la înmormântări. Cît a stat la ţară n-a cheltuit nici măcar „cincizeci de bani" din soldă. N-a avut pentru ce. Ţigările îi veneau gratis de la cîrciumari şi nu fuma „Plugar" ori „Naţionale", ci „Aviator". Ii dădea mîna să facă lux. Nici băutura n-o plătea. La horă, cînd ieşea cu nevas-tă-sa şi cu Iconiţa, se aşezau pe scaune ca la teatru, lîngă muzică. Preotul şi preoteasa la o parte, notarul şi soţia lui de altă parte. Domnul şăf, la mijloc, pe locul de onoare. El era cu carabina. O lua de la spate şi o aşeza ca pe-o nuia de alun, pe genunchi. Preoteasa se speria : — Domnu' Varlam, n-o întoarce cu tava către mine, să nu fie încărcată, doamne fereşte !.. Varlam rîdea şi spunea liniştitor : ■— Doamnă preoteasă, n-aveţi grijă, că-i pedica pusă... Şi se fandosea ţăcănind din cocoaşe, din înălţător, ori plesnind cureaua carabinei de patul armei. INELUL 109 Un an întreg s-a tot certat Varlam cu nevastă-sa. Pînă atunci toate fuseseră bune. Dar din clipa cînd nevestei sale i-a intrat în cap că norocul Iconiţei e la oraş, ori unde, dacă nu la Timişoara, măcar la Orşova, ori la Caransebeş, numai la ţară nu, Varlam n-a mai avut pace în casă : — Bărbate, nu mai stau la sat şi gata ! M-am săturat de glod, de plictiseală şi de urît. Iconiţa parcă boleşte. Se ofileşte sărăcuţa, ca o floare, şi n-are cine se uita la ea. Acuş împlineşte douăzeci de ani şi îi trece vremea. Dacă stăm aşa nu mai găsim noi peţitor pentru rangul ei. Ai s-o dai după un ţăran ? Lui Varlam îi venea greu să se desprindă de sat. Se temea că la oraş înţărca bălaia. Din pricina asta i-a şi spus nevestei sale, fără înconjur : — Aici ne vine totul plocon. Ai plătit vreodată măcar un leu pentru lapte ? N-ai plătit! Dar pentru carne ? Nici pentru ea ! Pentru nimic ! La oraş are să fie altfel. Rupi din soldă cinci sute pentru lapte, cinci sute pentru pîine, cinci sute pentru zahăr, cinci pentru făină, cinci pentru carne... păi nu se duce dracului solda ? Dar nevastă-sa era pregătită pentru orice -afront. Ea avea de multă vreme răspunsurile gata aranjate ; le discutase îndelung cu Iconiţa, alături de care îşi plîngea soarta ei cea rea. — Cum mă ? Eşti majur, ori eşti ţopîrlan de la coada vacii? Ce domni stau la sat ca să-ţi vadă fata, să o îndrăgostească şi s-o ceară în căsătorie ? De aici discuţia lua înfăţişarea unui dialog de teatru. Varlam întreba : — Preotul şi învăţătorul nu-s domni ? — Ba-s' domni... — Atunci ce mai vrei ? — Dar popa nu-i căsătorit ? — Nu vorbesc de el. Ce, nu mai moare niciodată ? ! N-o să vină şi aici un popă tînăr ? •— Popa vine cu nevasta de-a gata. Nu-i dă parohie fără să aibe nevastă. — Şi învăţător, n-o să vină unul tînăr ? — O să vină, dar pînă atunci îmbătrîneşte Iconiţa. Pînă la urmă Varlam s-a dus la Lugoj, numai aşa, să cerceteze terenul. Domnului căpitan Ionel Stratulat i-a adus un miel tăiat gata (era în luna mai) şi o damigeana cu ţuică de Domaşnea. Acasă la domnul căpitan, unde s-a înfăţişat cu darurile, a salutat pe doamna căpitan milită-reşte şi parc-ar fi dat un raport, a rostit simplu : — Am adus un miel şi o damigeana, din puţinul pe care-l avem şi noi. Domnul căpitan mă ştie. Sînt plutonierul major Victor Varlam, şeful de post de la Domaşnea. Vă rog frumos să-i spuneţi că i-am adus... şi eu... Varlam ştia cum să procedeze. Bătălia era pe jumătate cîştigată. Pentru damigeana de ţuică, Stratulat, un beţiv fără pereche, ar fi fost în stare să-l propună chiar pentru „Bărbăţie şi Credinţă", ori pentru „Serviciul credincios" clasa întîi. De la locuinţa căpitanului, uşurat de greutatea d aim j genei (e)rau acolo 15 litri jde ţuică !). "şi de aceea a mielunui (alte 10 kilograme!), Varlam s-a dus direct la comandamentul Legiunii de jandarmi. Dar n-a îndrăznit încă să se arate căpitanului. S-a mulţumit să se întîlnească şi să vorbească pe îndelete cu plutonierul Ion Marin?'' 110 PETRU VINTILA comandantul companiei Depozit. La amiază, a fost poftit acasă la Ma-rinache. A mîncat nişte mîncăruri din Regat, ciorbă de miel acrită cu borş, apoi drob şi friptură la tavă. Masa a fost stropită cu vin de la Buziaş, unde Marinache avea nişte legături tot din cadrul jandarmeriei. Prieteni vechi cum erau, Varlam nu s-a sfiit de Marinache să-i spună pe larg pricina pentru care a venit „atîta de înopinant" la Lugoj. Şi nici nu şi-a ascuns mirarea să-l vadă pe Marinache că trăieşte, hardomnului ca-n sînul lui Avram, măcar că nu e la un post rural, ci la o amărîtă companie Depozit. Marinache i-a răspuns, tot fără înconjur : — Dragă Victore, să bat în lemn, că n-am de ce să mă plîng. Vezi şi tu. Carnea-i carne, pîinea-i albă, vinul vin... Erau singuri, numai ei doi în odaia mare a locuinţei. Stăteau dezbrăcaţi de tunicile grele, din postav gros, siniliu, pe care le aşezaseră pe speteaza scaunelor. Stăteau ca tot omul după masă, în faţa paharelor de vin şi trăgeau mulţumiţi din ţigări. Din bucătărie venea pînă la ei zvonul obişnuit în oricare loc asemănător după sfîrşitul mesei, Doamna „pluto-tonier" priveghea spălatul vaselor şi preparatul cafelelor. Vasele nu le spăla ea, ci Ion, un soldat cam leneş şi cam prost, de la compania Depozit. Varlam o auzea pe soţia camaradului său de arme poruncind neobosită : — Ioane, aşează cratiţele colea! — Ioane, după ce termini cu vasele te mai înviorezi şi tu. Spargi nişte lemne. — Vezi că securea e la madam Ionescu. Du-te chiar acum şi-o cere, că puturoasa aia se întinde la somnul de după amiază şi nu se mai scoală nici să bubuie tunul! — Stai, mă, întîi şterge farfuriile ! Cui vrei să le laşi ? Varlam încremenise cu paharul de vin în mînă. Se uita la vinul roş cu ochii micşoraţi de plăcere. I se părea că se găseşte, nu la Marinache, ci acasă la el, la Domaşnea. Tot aşa poruncea şi nevastă-sa, soldatului. Pe al lor îl chema Semion. El spăla vasele ca şi Ion, el tăia lemne, el aducea apă de la fîntînă, el spăla rufele, el săpa în grădină... — ..La ce te gîndeşti ? l-a întrebat Marinache. Varlam a răspuns, tresărind uşor : — Ai şi tu soldat... Trăieşti ca şi noi cei de la posturi. — Trăim mai bine, că aici e oraş, nu stăm între mocofani şi că-cănari. Varlam nu s-a simţit jignit. A răspuns : — M-am hotărît. Mă mut şi eu la oraş. 2 Treaba asta nu"s-a putut face însă, decît înspre toamnă, la întîi septembrie. Cînd a făcut socoteala cîtă ţuică l-a costat această mutare, această dulce răscruce a vieţii sale, Victor Varlam a văzut cutremurîndu-se că a dat aproape o sută de kilograme de ţuică, o putină de caş şi un sac de grîu. Toate le-a înghiţit căpitanul Stratulat, care însă, a dovedit că are euvînt şi putere. L-a pus plutonier major cu aprovizionarea. Nu numai că l-a pus acolo, dar i-a şi spus limpede : — Ai văzut ce-i în magazie ? Ca la „Vulturul de mare cu peştele în ghiare". Eu ştiu că nu poţi sta în zahăr fără să-ţi îndulceşti degetele. Dar să ţi le îndulceşti cinstit! INELUL 111 Rostind cuvintele acestea, căpitanul a rîs cu vădite subînţelesuri. Şi Victor Varlam a subînţeles totul, fără nici o greutate. Ion Marinache îi găsise o locuinţă, gard în gard cu locuinţa lui, pe strada Victor Vlad Delamarina : — E casă bună, sănătoasă, şi unde mai pui la socoteală că pe Vlad ăsta îl cheamă ca şi pe tine, tot Victor ! Dar Victor Varlam n-a primit oferta camaradului său. Militar fiind, n-a primit oferta din motive strategice : — De ce să-mi vadă cerul gurii ? Poţi să ie încrezi în el ? A găsit o casă în altă parte, pe strada Făgetului, alcătuită din trei camere, bucătărie, cămară, şopron, curte cu straturi de flori şi cu trandafiri altoiţi, curte pentru păsări şi cu o grădină destul de mare. în aceeaşi toamnă a şi cumpărat casa asta în care venise întîi cu strîngere de inimă ca oricare chiriaş. Dacă ar fi judecat lucrurile după întîmplările petrecute în timpul mutatului, Victor Varlam ar fi zis că plecarea lor din Domaşnea era aidoma „alungării din rai". Dar nici o clipă măcar nu s-a gîndit s-o asemene pe nevastă-sa cu un dumnezeu aprig, cu biciul în mînă, alungind din eden întîia pereche de fericiţi ai lumii. Dimpotrivă, el era fericit şi încrezător, în vreme ce nevastă-sa devenise dintr-odată bănuitoare şi neliniştită. încărcaseră într-un vagon de marfă toată mobila şi tot calabalâcul gospodăriei lor din Domaşnea. în ziua aceea, la întîi septembrie 1940, se pornise o ploaie rece şi tomnatică. încărcarea boclucurilor în vagon a durat o zi întreagă. Doi ţărani cu carele, rechiziţionaţi de Varlam, au cărat mobila, cuferele şi lăzile, şi, laolaltă cu cei patru soldaţi ai postului de jandarmi, au ajutat la urcatul şi aşezatul lucrurilor în vagon. Nevasta lui Varlam păzea casa, Varlam stătea în uşa rulantă a vagonului tras la rampa de încărcare, iar Iconiţa păzea transporturile pe şoseaua ce leagă Domaşnea de gară. Ploaia rece o pătrunsese pînă la piele şi dîrdîia de frig, dar tatăl ei o îmbărbăta nu fără o dulce mînie : — Lasă că aşa-ţi trebuie! Vrei să te muţi la oraş, păzeşte-ţi zestrea ! Că noi pentru tine asudăm ! De fapt, Varlam era fericit că se mută. în sfîrşit era sigur că la Lugoj avea să aibe o viaţă de o mie de ori mai plăcută decît la Domaşnea. In schimb nevastă-sa parcă era alta. Devenise de nerecunoscut. Găsea pricină de ceartă în fiecare lucru : — Sigur că da, plouă ! Acuma şi-a găsit şi ploaia asta, să ne strice mobila ! Vezi, bărbate, cum urcă boii ăştia dulapurile în vagon să nu le ciocnească şi să nu le zgîrie, că ei n-,au grijă ! Varlam era sătul de vorba ei. Stătea la vagon mai rău decît o santinelă, totuşi (lucru pe care o santinelă nu l-ar fi putut face) se încălzea trăgînd într-una dintr-o sticlă cu ţuică pe care o ţinea în buzunarul adînc al mantalei. Oamenii se bucurau într-ascuns că pleacă vechiul lor major, dar nu îndrăzneau să-şi arate pe faţă mulţumirea-, mai ales că nu ştiau ce fel de om o să vină în loc. • — Pleci, dom'şăf, îi spuneau lui Varlam cînd ajungeau cu carele în faţa vagonului. ■— Lasă că vine în locul meu tot un om bun ca şi mine, îi liniştea Varlam, iar ei se uitau la el cu priviri sfredelitoare, căutînd parcă să citească pe obrazul ţeapăn şi înfricoşător, înţelesul adevărat al spuselor sale. 112 PETRU VINTILA 3 Pînă seara vagonul a fost gata încărcat şi plumbuit de şeful gării în persoană, ca să vadă şi domnul plutonier Varlam cît ţine cefereul la el. Bar, ataşarea la un tren urma să se facă abia a doua zi, la cursa Or-şova-Timişoara, de la ceasurile nouă şi treizeci dimineaţa. Pînă atunci, Varlam a pus la vagon o santinelă înarmată, iar el cu familia, s-a întors în sat. Om de viaţă, om „ou inima de aur" cum i-a plăcut să-şi spună singur în ceasurile acelea ale despărţirii, Varlam a ţinut cu tot dinadinsul să facă un chef de rămas bun. Cheful a fost făcut într-o odaie retrasă a bir-taşului-.i Oprean Nicolae, om care era îndatorat şi la mai mult faţă de Varlam. La acest chef au fost de faţă domnul părinte Partenie Oţel cu preoteasa, notarul Gheorghe Ijac cu soţia, negustorul Opreanu cu toţi ai casei şi bineînţeles, domnul primar, singur, fiindcă nevasta lui se să-vîrşise din viaţă cu vreo trei ani în urmă, iar pe ţiitoare nu îndrăznea s-o scoată în lume. Asta era o cojocăreasă, cam slută şi cam bătrînă, dar bogată peste măsură. O noapte întreagă s-a băut pe rupte şi s-a mîncat ca la marile ospeţe de la Băile Herculane, friptură de curcan cu măsline, salami de iarnă, păstrăvi prăjiţi, aduşi de la Corneseva, prăjituri cu nucă şi cu mac, ţuică de Cruşovăţ şi vin de Severin. Ultimul „fapt de bine" al lui Varlam era răsplătit cum se cuvine. Opreanu Nicolae avusese un şăgîrt, un băiat de prăvălie. Cu vreo două luni în urmă băiatul s-a prăpădit într-o noapte, pe neaşteptate. S-a răs-pîndit repede zvonul că băiatul n-a murit de moarte bună, ci din bătaia mîncată de la Oprean. Unii spuneau că ar fi auzit zbieretele copilului cu o seară înainte de a muri, dar Varlam a dat autorizaţie de înmormîntare fără să clipească din ochi. E adevărat că Oprean o cam băgase atunci pe mînecă, dar nimeni din sat n-a aflat că omul vorbise cu Varlam şi că aranjase ca lucrurile să fie bune, la locul lor. Acuma, în ultima noapte, Oprean ţinea să-l răsplătească pe Varlam. E drept că la un moment dat Varlam a ieşit cu Oprean în curtea casei, să se uşureze. Şi cum era bine ameţit, Varlam i-a spus : — Văzuşi domnu' Oprean că mincăm coliva ăluia în pace şi onor ? Oprean a tresărit înfricoşat de grelele sale aduceri aminte, dar Varlam l-a liniştit: ■— Lasă, domnu' Oprean, că mortul de la groapă... ştii dumneatale... Vorba e că ţi-ai făcut pomană cu lepra aia. L-ai înmormîntat pe cheltuiala dumitale. — Hai înăuntru, domnu' şef, că-i frig afară, a zis Oprean tremurînd în întunericul umed, i 4 Spre ziuă, pe la ceasurile cinci, negustorul Oprean Nicolae a spart cheful. De fapt popa Oţel era tuci. Cîteva ceasuri în şir curtase vreo zece psalmi, apoi trecuse la cîntece lumeşti şi, clipind din ochi, striga : Bun e laptele de oaie Toate vinele le moaie... Preoteasa l-a luat acasă, înspăimîntată, dar pe uliţa comunei, pustie la ceasul acela timpuriu, glasul popii Oţel a sunat mai tare decît cor- INELUL 113 nul prelung al văcarului, stîrnind cîinii de prin ogrăzi şi speriind cocoşii urcaţi prin pomi şi pe garduri. Oprean Nicolae poftise orăşăneşte familia domnului Varlam să doarmă într-o odaie alăturată, dar Varlam a refuzat cu aerul unui grof care se duce la foişorul său ide vînătoare : — Pardon, domnu' Oprean, că am vagonu-n gară ! Dacă a adormit soldatul şi-mi sparge vreunul vagonul ? Ha ? Cum e atunci ? Oprean n-a mai insistat şi Varlam s-a dus la gară, pe jos, cu nevasta şi cu Iconiţa după el. Nevesti-si i se umflaseră picioarele şi o strîn-geau pantofii de năbuc, aşa că s-a descălţat în capul satului şi a continuat drumul în picioarele goale, ca tărăncile. Varlam i-a şi spus cu un glas ce părea a fi plin de laudă şi mîndrie : — Gata-i, cocoană, de azi înainte ai să calci numai pe trotuar ! Să te înveţi a călca popeşte, că desculţă nici în dormitor nu te mai las ! Iţi cumpără mandea papuci de casă cu pompoa.ne de mătasă şi cu tocul 'nalt cum am văzut că poartă doamna lui dom' căpitan Stratulat! Nevasta lui Varlam n-avea chef de vorbă. Era frig, plouase peste noapte şi cerul era încă noros, iar ea trebuia să meargă în picioarele goale. Iconiţa pica de somn şi abia păşea pe poteca bătătorită dincolo de şanţul şoselei. Varlam mergea pe mijlocul drumului, vorbind fără contenire, ca o moară desferecată : — Gata ! Acuma nu mai bat pe nimeni cu funia udă şi cu gîrbaciul de sîrmă ! Acum a-s şi eu domn adevărat... tu-i pasca mă-sii de treabă ! Ehei, păi unul singur are să fie Varlam Victor la Lugoj ! Am onoare să vă salut!... Cu toată stima ! Bonjour !... Pe Iconiţa o dau la şcoala de menaj, ori o facem telefonistă, ori învaţă maşina de scris... Toată ziua cu creionul la ureche!.. Oh, Domaşne, Domaşne! Aici mi-am mîncat anii cei mai frumoşi... Aşa a ţinut-o pînă la gară, fără încetare. Cînd au ajuns pe peronul ud, răcoros sub coroanele mari ale celor trei castani stufoşi, Varlam a ordonat simplu, cu convingere : — Toată lumea la vagon ! Degeaba a protestat nevastă-sa, degeaba s-a împotrivit Iconiţa, fiindcă Varlam s-a dus direct la uşa vagonului, a rupt sfoara cu plumb, a deschis uşa pînă la perete şi a intrat în vagon. Un divan era la îndemînă. S-a trin-tit pe el, îmbrăcat cum era şi a adormit repede, sforăind gros, ca un om istovit de cine ştie ce munci grele. Nevastă-sa şi Iconiţa s-au aşezat pe două scaune, triste, obosite, cu privirile înceţoşate. Soldatul plecase, învoit de „doamna plotonier". — Du-te Semioane, du-te şi culcă-te, că de-acuma stăm noi ! Varlam s-a trezit abia la orele nouă şi jumătate, la zgîlţîiturile produse de manevra vagonului cînd a fost ataşat cursei „Orşova-Timişoara". S-a trezit brusc, întrebînd înspăimîntat: — Ce-i ? Ce s-a întîmplat ? — Culcă-te, că nu-i nimic ! l-a liniştit nevastă-sa. Am pornit spre Lugoj. Varlam a aţipit din nou vreun sfert de ceas pînă cînd cursa icnind din greu la urcuşul „Poartei Orientale" a intrat în tunelul cel mare, învăluind vagoanele în fum. Atunci, la fumul care a pătruns în vălătuci groşi pe uşa rulantă lăsată deschisă, Varlam s-a trezit iar, într-o violentă criză de tuşă. A vrut să închidă uşa, dar nevastă-sa a sărit cu gura : — Las-o dracului, să nu cazi din vagon ! 8 — Viaţa Romînească nr. 8 114 PETRU VINTILA N-a închis-o, rămînînd pe divan, în capul oaselor, cu gura în reverul mantalei, cu ochii înroşiţi, bulbucaţi. De la Teregova a început a ploua mărunt, mai mult un buratic rece, întristător. Nevasta lui Varlam fusese în două rînduri la Lugoj în ultimele săp-tămîni, văzuse casa unde aveau să se mute, dar ca femeile, îşi făcea griji din toate mărunţişurile : — Oare s-o fi uscat zugrăveala ? N-o fi şterpelit careva roata de la îîntînă ? Cu ce cărăm mobila de la gară ? S-o cărăm mai bine spre seară, să nu vadă lumea că nu avem mobilă modernă... Varlam nici n-o asculta măcar. Stătea pe marginea divanului, cu obrajii în palme, privind la repedea desfăşurare a peisajului muntos prin care trecea trenul zdrăngănind din toată fierăria sa. In gară la Caransebeş s-a ridicat de pe divan şi s-a aşezat în; cadrul uşii, rezemîndu-se de bara metalică. L-a văzut pe frate-su, pe Partenie, care venise la gară după „poştă". Partenie era îmbrăcat ca de obicei în uniforma sa vînăiă de factor poştal, veche şi decolorată de soare. L-a strigat pe Partenie cu o falsă dragoste fraternă : — Măi, omule, ce mai faci ? Au vorbit vreo zece minute tot soiul de nimicuri, ca doi oameni care nu prea au ce-şi povesti. A vorbit mai mult Victor. A vorbit cu aerul unui om care e chemat să joace un rol însemnat în istoria noii sale garnizoane, înflorind lucrurile, învăluind adevărul într-o poleială voit-strălucitoare : —• Am fost cerut la Legiune, ofiţer cu aprovizionarea. Ce vrei, mă ? Nu mai are nici jandarmeria oameni. Aci trebuia unul de nădejde. S-a intervenit la Bucureşti, la Inspectoratul General al Jandarmeriei, chiar la domnul general Bengliu. Acuma ai şi tu o proptă la Lugoj. Ce mai faci ? Aaa ! Nu stau aşa. îmi cumpăr casă imediat. Chiar pertractez cu un proprietar. Cere o sută cincizeci de mii. Mă rog, face ea şi mai mult. Nu pot s-o las pe Iconiţa fără zestre. Iconiţo, ia vină să-l vezi pe unchi-tu !... Victor a fost însă bucuros cînd a pornit trenul şi i-a curmat discuţia. Nu-i plăcea mutra plouată a fratelui său şi nici căutătura aceea de viţel bleg. După ce-a pornit trenul, Varlam s-a aşezat iar pe divan, spunînd nevestei sale : — Dracu' ştie ce om e şi Partenie ăsta ! Bleg ! Tare bleg! Parcă nici n-ar fi frate cu mine... Peste un ceas şi un sfert vagonul a fost tras la rampa gării Lugoj şi descărcat imediat. Cefereul avea nevoie de vagoane mărfare pentru nişte urgente transporturi militare. Era în perioada de după cedarea Ardealului şi zona Aradului era înţesată de trupe. Varlam a dat o fugă în oraş, la comandamentul Legiunii de jandarmi, de unde s-a întors cu cinci soldaţi şi cu cinci căruţe, dintre cari una era un fel de lădoaie, pentru transportul plinii şi cărnii. Tot boclucul a încăput în cele cinci căruţe şi, încărcate vîrf, legate în funii, căruţele .au pornit spre strada Făgetului. 5 Prin anul 1940 Lugojul era un oraş fără o viaţă tumultuoasă. Nu se deosebea cu nimic de celelalte orăşele şi tîrguri de provincie, cu toate că era capitală de judeţ, braş de reşedinţă al unui episcop unit, al unui protopop ortodox şi garnizoană a trei regimente, dintre cari unul de cavalerie. Plutonierul major de jandarmi Victor Varlam s-a făcut repede cunosj cut într-un anumit cerc de oameni cu care el, ca „ofiţer cu aprovizionarea", INELUL 115 intrase din prima clipă în strînse legături. In acest cerc erau mai cu seamă negustori şi măcelari, dar mai erau şi cojocari, morari, paori bogaţi de la marginea oraşului şi cîreiumari. Se simţea bine în lumea asta care vorbea cu o patimă neistovită numai de bani şi afaceri. în scurt timp a deprins tot felul de mici obiceiuri ce caracterizează de la prima vedere pe un orăşan. A început să poarte mănuşi de piele, vara-iarna, cum a văzut că poartă ofiţerii din regimentul de cavalerie. La Domaşnea umbla cu o cămaşă chiar şi două săptămîni. De fapt cămăşile ce le avea la Domaşnea erau croite din pînză albă ţărănească, ori din pînză cazonă şi numai piepţii gulerele şi manşetele, detaşabile, erau de culoarea kaki, reglementară. Şi-a cumpărat două cămăşi kaki, de poplin şi o cravată kaki, croşetată. Tunica militară a refă-cut-o, făcîndu-i un rever „ca la aviatori". Şi cu toate că după regulament n-ar fi avut voie să poarte diagonală, a început s-o poarte. La şold avea un browning cît o jucărie şi era mîndru nespus că a ajuns şi el să înlocuiască puşca veche şi grea cu o armă atît de boierească şi fină ca revolverul de salon. Ţigările, cu toate că nici acuma nu le cumpăra (le lua din magazia Legiunii, din tainul soldaţilor) s-a învăţat să nu le mai fumeze „simplu", ci cu ţigaretul. Chiar" şi în felul cum s-a deprins a ţine ţigaretul între degetul arătător şi cel mare, mai spre vîrful degetelor, cu o indiferenţă elegantă, chiar şi în acest amănunt imperceptibil al personalităţii sale, Victor Varlam s-a schimbat mult. E drept că uneori îl mai lua gura pe dinainte şi, în cercul său, la restaurant, se trezea că strigă bătînd cu pumnul în masă de se cutremurau şpriţurile şi halbele: •— Stai bă, că n-am zis ultimul euvînt! Dar repede îşi muşca buza şi continua pe un ton potolit şi reverenţios : — Domnul Matei, parol că nu-mi stă în caracter ! Cum spuneam adineauri... Căpitanul Stratulat era mulţumit de noul său „ofiţer cu aprovizionarea". Numai în faţa lui Stratulat şi a „doamnei căpitan" Varlam devenea pentru momentele respective umil ca un soldat. Le aducea de la magazie orez, zahăr, cafea, griş, făină, tot ceea ce domnul căpitan îi spunea că nu are acasă. Totul se făcea cu atîta naturaleţă, linişte şi seninătate, încît chiar dacă un colonel din Marele Stat Major i-ar fi surprins luînd din hrana trupei, ei nici n-ar fi clipit din ochi, ca şi cum ar fi fost firesc să se întîmple aşa şi nu altfel. După ce-a cumpărat casa de pe strada Făgetului, abia atunci a îndrăznit Varlam să-l poftească pe Stratulat cu doamna, la un prînz, într-o duminică de noiembrie. Inţelegînd că va fi un prînz bun, urmat de un vin grozav, căpitanul n-a făcut mofturi, dar nici n-a venit singur. L-a adus cu sine şi pe un căpitan din administraţie, pe unul Gerota, burlac cam trecut şi istovit, în vîrstă de peste şaizeci de ani. Acest Gerota era de fel din Brăila. Abia a izbutit să ajungă la gradul de căpitan. Nici fumător, nici beţiv, căpitanul acesta avea numai două pasiuni: tablele şi fetiţele. Era în stare să joace table, nu ceasuri ci zile în şir, bine înţeles, pe bani şi la mize înspăimîntă-toare. Dar la Lugoj nu avea adversari şi deseori se plîngea că destinul şi Ministerul de Război l-au aruncat în acest oraş necivilizat. Cînd profesorul de latină, Anton Popovici de la liceul de băieţi „Coriolan Brediceanu" a remarcat că şi „Ovidiu a fost aruncat în singuraticul şi perifericul Tomis'"', Gerota a întrebat candid : — Cum ? Şi ăsta ducea dorul tablelor ? Cît despre fete, gurile rele de la Cercul de recrutare unde avea serviciul Gerota, spuneau că i-ar fi pe plac numai fecioarele şi numai cele sub 8* 116 PETRU VINTILA douăzeci de ani. Dar s-a aflat că omul frecventa odată pe săptămînă stabilimentul „Simplon" şi că uneori pleca duminica, pentru vreo Erzsi oarecare, pînă la Timişoara. Varlam nu ştia nimic din toate astea. Era atît de fericit şi mîndru că „se introduce" în lumea strălucitoare şi pretenţioasă a ofiţerimii, încît ar fi fost gata să taie cu sabia, ori să-l bată măr pe acela care ar fi îndrăznit să spună ceva despre „domnul căpitan Gerota". Prînzul acela a rămas de pomină în modesta şi umila istorie a familiei Varlam. Multă vreme după aceea nu s-a vorbit în casă decît despre „ce oameni cumsecade sînt domnul căpitan Stratulat cu doamna lui" şi „ce om grozav e domnul căpitan Gerota". Stratulat venise cu mîna goală, dar Gerota se abătuse întîi pe la o cofetărie şi după cîteva minute grele de îndoieli şi nehotărîri, a luat o cutie, dim.aele mai ieftine, cu bomboane fondante.. Cutia aceasta a cîştigat din prima clipă în ochii familiei Varlam, valoarea unei nepreţuite bijuterii. Vreo săptămînă de zile Iconiţa n-a fost lăsată să înceapă cutia care a fost aşezată pe măsuţa din faţa oglinzii, lîngă lădiţa patefonului „His'master's voice". Varlam şi soţia lui n-au îndrăznit să facă vreo aluzie la căpitanul Gerota, cu toate că în sufletul amîndorura creştea ca un aluat de cozonac gîndul că, „bătrîn-nebătrîn", Gerota ar fi un soţ grozav pentru scumpa lor Iconiţa. N-au îndrăznit să-şi arate gîndul acesta oare începuse a-i mistui pe încetul, chinuitor. In vremea aceasta însă Iconiţa îşi făcuse şi ea un cerc de prietene (dactilografe şi funcţionare modeste de la prefectură), cu care bătea, aproape în fiecare după amiază, strada mare de la Prefectură, peste podul de fier, pînă spre gară. In iarna aceea căzuse zăpada încă de la începutul lunii decembrie şi se lăsase un ger aspru. începuse sezonul nenumăratelor baluri şi cel dintîi, a fost „balul Prefecturii". Bine înţeles că Iconiţa a fost prezentă la bal şi a făcut aci cunoştinţă cu un student de la Drept, bărbat frumos, înalt, cu o mustaţă „â la Clark Gabie", modernă pe vremea aceea. 'Pe tînăr îl chema Ion Marinescu şi spunea că e în anul patru, anul ultim : „Pe urmă am să fiu advocat, cu birou şi secretară, ori am să intru în diplomaţie". Marinescu a întrebat-o sentenţios : — Ştii ce frumos e la Paris ? Nici el nu fusese pe malurile Senei şi cunoştinţele sale asupra metropolei apusene erau livreşti, culese din Paul Morand, Mihai Tican-Rumano, Pierre Loti şi din vreo două baedeckere consultate la bibliotecă. Tînărul era vizibil un om lipsit de inteligenţă, chiar şi de cultură, iar „Dreptul" pe care se lăuda că-1 termină, îl făcea de fapt de vreo opt ani şi nu avea decît vreo trei examene din anul întîi. Dar Iconiţa, abia de cîteva luni venită din Domaşnea, fără alte lecturi decît cărţile ieftine şi proaste din colecţia „Amantelor celebre", nu avea de unde să ştie că Ion Marinescu era un om fără căpătîi. Nici părinţii Iconiţei cu care plecase la balul Prefecturii şi cărora le prezentase între două tan-gouri pe „domnul student Ion Marinescu" nu aveau de unde să ştie că tînărul era un „golan". In pauzele dintre dansurile următoare, Iconiţa a revenit tot mal îmbujorată şi fericită la locul unde stăteau ţepeni părinţii ei, relatîndu-le atît cît îi permitea timpul, ştiri noi despre proaspăta ei „cucerire". In cîteva ore, părinţii Iconiţei au aflat următoarele : „Se va face doctor în Drept". „Oh, e tare simpatic şi manierat. îmi sărută mîna de fiecare dată. Mai dă-mi mamă, INELUL 117 un pit de odicolon, că miros a transpiraţie. Auzi, vrea să se facă ambasador la Paris. M-a tratat cu o prăjitură la bufet. Mi-a spus că sînt cea mai drăguţă din bal. Mi-a dat mîine un randevu. Să mă duc ? De ce să nu mă duc ? Tatăl lui e tot doctor în drept. A fost deputat. Acuma a murit". Sub această copleşitoare şi uluitoare avalanşă de veşti, părinţii Iconiţei au înmărmurit de fericire. Mama ei îi spusese la început cu oarecare mînie : „vezi că dansează prea apropiat: nu-i permite, să nu spună cădeşti d-alea^.." dar pe urmă s-a liniştit cu totul, ba chiar a văzut în acest gest tocmai ce visa şi aştepta ea : o cerere în căsătorie. Urmărindu-i cu privirea, ea vorbea soţului ei, uşor dojenitoare : — Vezi dragă, ce înseamnă capitala de judeţ ? Un căpitan, un doctor în drept... mîine un doctor în spital... ori chiar un inginer... şi tu ziceai că... Varlam trăgea din ţigară şi spulberînd fumul cu palma, răspundea fal-sificînd istoria : — Da' ce ? Am zis eu vreodată că nu-s de acord ? Gata, mi-am făcut stajul între mîrlani. Mi-a venit şi mie timpul să viu la oraş. Eh, ce lume, dragă, ce viaţă !... 6 Aşa ajrecut iarna. Ca un vis. Ca un vis cu sfîrşit amar. Studentul în Drept Ion Marinescu, după ce a văzut că nu-i merge la Iconiţa, s-a retras. Iconiţa l-a văzut apoi pe Corso, plimbîndu-se cu alte fete. A plîns Iconiţa. Era la întîia ei decepţie sentimentală. Atîta de frumoasă i se păruse viaţa aşa cum trăia de cîteva luni încoace, cu plimbările pe Corso, cu balurile dese, cu micile călătorii la Timişoara pentru cumpărături (mama ei îi pregătea trusoul), atîta de fermecătoare erau clipele cînd aştepta la locul de întîlnire să vină Ion Marinescu, încît decepţia, întîia ei decepţie, a fost pentru inima ei curată, cea dintîi lovitură de moarte. într-o săptămînă faţa ei pînă atunci senină a devenit atît de întunecată şi plină de tristeţe, încît părea a fi o suferindă abia ridicată din patul unui sanatoriu. Iconiţa avea un suflet de o blîndeţe cu totul nefirească pentru mediul în care se născuse şi îşi trăise copilăria şi adolescenţa. Fără şcoală, doar cu patru clase de gimnaziu făcute la Caransebeş, Iconiţa nu era nici cultă, nici inteligentă. Ea ştia (şi chiar îi plăcea acest ideal domestic) că nu avea să fie decît o mamă rodnică în copii, meşteră în treburile gospodăreşti şi soţie cinstită. Dar la Domaşnea trăise atîţia ani de coşmar, încît visul evadării din casa părintească o mistuia cu o putere nespus de dureroasă. In atîtea rînduri îl văzuse pe tatăl ei lovind-o pe mamă-sa, înjurînd-o beat, încît în adîncul inimii ei simţea că îl dispreţuieşte. In cîte seri şi în cîte dimineţi (locuinţa lor era chiar în clădirea postului de jandarmi) nu l-a văzut şi auzit pe tatăl ei, bătînd cu funia udă pe ţăranii arestaţi pentru cercetări ! Tremura şi se zbătea în pieptul ei firav, inima-i speriată şi îngrozită. Iconiţa îşi îngropa faţa în perine ca să nu mai audă gemetele şi zbieretele celor bătuţi ; ea însăşi plîngea în hohot şi parcă fiecare lovitură de gîrbaci cădea pe spinarea ei mică şi simţitoare. Cînd a aflat şi a înţeles că tatăl ei nu va mai fi şef de post, ci subofiţer la unitatea jandarmeriei judeţene, întîi s-a bucurat pentru oamenii care nu mai aveau să fie făcuţi zob cu bătaia, şi abia în al doilea rînd s-a bucurat pentru ea, pentru noua ei viaţă după care tînjea ca o floare ţinută vreme îndelungată la întuneric, dornică de lumină şi de soare. Dar, întîia lovitură i-a dat-o iubirea pentru Ion Marinescu. Săptămîni întregi după ruptura legăturilor dintre ei, Iconiţa a plîns îndurerată, aple- 118 PETRU VINTILA cată asupra unui modest „oracol" în care Ion Marinescu îi scrisese mici „souveniri" de acest fel: Intr-un coş cu viorele Cîntă două păsărele Amîndouă ciripesc Eu pe tine te iubesc. O vreme n-a vrut să rupă caietul cu suveniri, nici cele cîteva scrisori primite de la Ion Marinescu, dar pînă la urmă s-a hotărît. A aruncat caietul în foc, iar ea, aşezată pe un scăunel în faţa sobei, a privit cu ochii umezi cum se topeau în flăcările lacome filele celor dintîi documente ale curatei ei tinereţi. Pe urmă, i-a fost dat să mai treacă printr-o încercare grea. Părinţii ei vorbeau tot mai insistent, în faţa ei, despre o eventuală partidă cu „domnul căpitan Gerota". S-a ridicat, cu o mînie, şi indignare pe care şi la descoperise ea însăşi, uluită, împotriva unui astfel de plan. A spus plină de o proaspătă semeţie : — Nu mi-aş lega viaţa de un moşneguţ, nici dacă-i făcut de sus pînă jos din aur. — E căpitan ! i-a spus tatăl ei, stupefiat. — Să fie şi mareşal ca Antonescu, a răspuns Iconiţa. — Ai fi cucoană, cu ordonanţă, cu sertvitoare... a conchis cu o înţelepciune practică, mamă-sa. — Dacă-ţi place, de ce nu te măriţi dumneata cu el ? i-a răspuns fata. Asta a pus vîrf, asta a dezlănţuit furia mame-si. Ea a dat întîi în fată. Apoi a sărit cu centura, sălbatic, roşu de mînie, ca la anchetele de la postul de jandarmi, tatăl ei. Chiar i-a şi strigat de la prima lovitură cu centura : — Ami să te bat, curva dracului, ca pe hoţii de cai ! Aşa a şi bătut-o. Ca pe hoţii de cai, Iconiţa nu furase nimic. Nici măcar un ac; dar se împotrivea cu tărie să nu i se fure dreptul la fericire. O săptămînă întreagă n-a mai putut ieşi din casă din pricina vînătăilor. Era numai dungi pe mîini, pe gîtul ei frumos şi subţire, pe obrajii ei întristaţi de suferinţă şi desnădejde. Norocul Iconiţei a fost însă acela că „domnul căpitan" nici nu se gîn-dea măcar la un „mariaj" cu fata unui tambur, fie el şi de la jandarmi. Gerota habar n-avea de planurile ce se urzeau în familia lui Victor Varlam. El căuta cu aceeaşi neistovită plăcere parteneri la partidele sale de table şi rămînea cu aceeaşi secretă pasiune pentru fecioarele tinere, între şaisprezece şi douăzeci de ani, patimă pe care şi-o împlinea plătind săptămînalele tarife la „Simplon". Apoi, în scurtă vreme, planul „Gerota" a căzut din sistemul strategic al familiei Varlam, fiindcă între timp apăruse un tînăr teolog care învăţa la „Academia teologică" din Caransebeş şi care, prevăzător şi discret, după ce pusese ochii pe Iconiţa, trimisese la familia Varlam pe o mătuşă a sa, peţitoare după datina străveche. El însuşi, se repezea odată pe săptămînă la Lugoj şi se întîlnea cu Iconiţa în casa părinţilor ei, în văzul şi auzul lor de neclătită protecţiune şi grijă. Iconiţa nu s-a putut îndrăgosti de el, cu toate că junele teolog nu era urît. Era înalt şi lat în spate, încît aproape că plesneau pe el cusăturile sutanei negre. Avea o mustaţă castanie şi un început de bărbiţă, tunsă scurt,, încît părea mai mult umbra unei bărbi decît o barbă adevărată. Tînărul era de fel dintr-un sat de lîngă Lugoj, de la Belinţ, dintr-o familie de oameni avuţi şi mătuşa lui, cea care îl peţise, povestea despre INELUL 119 el cu nereţinută mîndrie că ştie cînta atîta de frumos „îngerul a strigat", încît chiar episcopul Caransebeşului ar fi s-pus după o slujbă, că teologul Andrei Boroş are un viitor strălucit în dioceza sa. Teologul dovedea aptitudini de mare gospodar şi discuţiile sale cu Iconiţa se învîrteau invariabil în jurul unui -singur vis îmbelşugat, de ţară a Canaanului : . —• Vreau să cresc cel puţin cincizeci de stupi sistematici, să am vreo patru vaci cu lapte, o sută de oi, porci, păsări... Preoteasa mea să ştie ţese covoare... Oh, ce frumoasă e viaţa într-o eparhie ca Belinţul! Iconiţa îşi amintea de preoteasa de la Domaşnea care îngraşă porcii cu colaci de la pomenile morţilor şi i se încreţea pielea pe spate, gîndindu-se că şi ea avea să se întoarcă la sat, să se îmbrace în negru, să îngraşe porcii cu colaci şi să moară de urît într-o viaţă cenuşie, fără nici un orizont. Aşa a trecut primăvara, nu ca o primăvară, ci ca o toamnă întunecată. Iconiţa s-a frămîntat cu gîndul cum să scape de noua primejdie ce-o ameninţa. A hotărît să se angajeze lucrătoare la ţesătoria de mătase, dar n-au primit-o fără consimţământul părinţilor, fiind minoră. Abia împlinea la Sfînta Maria optsprezece ani şi încă era legată de familie cum era legat, un pom tînăr de rădăcinile adînci, încleştate în pămînt. S-a gîndit să fugă la Cru-şovăţ, la unchii ei, ori la Caransebeş. Dar a alungat repede acest gînd pripit, înţelegînd că la Cruşovăţ unchii ei ar fi primit-o fără plăcere, ba chiar ar fi trimis-o îndărăt, iar la Caransebeş, ar fi fost prea aproape, în ochii teologului. A aflat dintr-o carte din „Colecţia celor 15 lei" că moartea cea mai uşoară o ai trăgînd în piept dulcea otravă a miresmei florilor de crin, dar pînă să înflorească în grădiniţa lor crinii mai era încă vreme destulă. Sfîşiată de astfel de gînduri negre Iconiţa a slăbit şi s-a făcut subţire ca trestia. Doctorul garnizoanei la care părinţii ei au arătat-o alarmaţi, le-a spus în taină, după ce a scos-o pe Iconiţa din cabinetul de consultaţie : — N-are nimic nici la plămîni, nici la stomac, nicăiri. Cred că suferinţa ei e psihologică... morală... — Cum vine asta ? a întrebat contrariat tatăl ei. — Poate că iubeşte, a răspuns doctorul, un maior înţelegător şi cu un suflet simţitor, de civil. — Aaa, păi dacă-i aşa, stăm bine! a exclamat tatăl ei, fericit că Iconiţa nu-i „atacată la plămîni" cum a bănuit el la început. 7. Intr-o joi, la 19 iunie 1941 au venit părinţii lui Boroş şi domnul teolog,, în vizită la familia Varlam. Au venit cu căruţa trasă de doi cai negri şi lucioşi, puternici, cum sînt -caii de pustă. Părinţii lui Boroş erau bisericoşi aşa cum cade bine unor oameni care au în familie un preot. Tatăl lui Andrei cînta în strană la biserică şi avea jilţul lui pentru care plătea chirie anuală epitropului. Pe speteaza jilţului de lemn sculptat, tatăl lui Andrei fixase o placă de tablă pe care un zugrav scrisese cu litere de tipar : Ioaniehie Boroş econom născ. 1887 + 19 Asta era una din marile mîndrii ale lui. Plăcuţa aceasta de tinichea era socotită ca un semn heraldic de mare nobleţă şi nimeni din Belinţ n-ar fi cutezat să se aşeze în jilţul plătit de negustorul de porci şi agricultorul 120 PETRU VINTILA econom care era domnul Ioanichie Boroş, tatăl stimat al viitorului preot din eparhia Belinţ. El şilcu soţia lui dăruiseră bisericii săteşti şi un steag pe care fusese cusută cu fir de aur următoarea inscripţie : „S-au făcut şi s-au dăruit acest prapur de către Ioanichie Boroş, tată, Persida Boroş, mamă şi Andrei Boroş, fiu, cu smerita lor cheltuială şi credinţă în faţa Tatălui Ceresc, în anul de la Domnul 1939, luna august, de iziua Sfintei Mării, 15". La prima lor vizită în casa din strada Făgetului, părinţii lui Boroş au vorbit cu aerul cel mai firesc din lume despre căsătoria plănuită a fiului lor cu Iconiţa, ca despre un contract de vînzare-eumpărare. Atîta de mult s-a vorbit despre zestre, pămînt, mobilă, trusou şi haine, încît un necunoscător al moravurilor ar fi putut crede că acolo se punea la cale nu o căsătorie, ci o vînzare. A rămas rînduit ca în duminica de Sfîntul Petru să se facă logodna şi părţile s-au despărţit cu nenumărate îmbrăţişări şi pupături, parcă s-ar fi cunoscut de cînd lumea. Iconiţei i-au sunat in urechi ca un vuiet de ape învolburate, toată noaptea, vorbele rostite de viitorul ei socru : — O luăm noră-n casă, dar la noi vine în primul rînd munca şi pe urmă domnia. Iconiţo, la noi trebuie să faci mîncare pentru năimitori, slugi şi pentru porci, trebuie să fii harnică... Iconiţei îi era limpede ce fel de viaţă avea s-o aştepte în casa viitorilor ei socri, la Belinţ. Dar n-a mai plîns. Ochii i-au rămas uscaţi, fără pic de lacrimă. In schimb a simţit cum creşte în inima ei un fel de mînie surdă, nepotolită. Umărul ei unde Andrei îşi ţinuse toată după amiaza mîna într-un fel de prelungită şi drăgăstoasă îmbrăţişare, o durea şi ardea înspăimîntă-tor acum, parcă trecuse peste pielea subţire şi albă nu mîna mare a unui teolog, ci laba unui urs înfricoşător. 8 ■Chiar a doua zi Iconiţa a ieşit cu mamă-sa în oraş să cumpere erepe-de chine alb şi voal pentru rochia de mireasă. Iconiţa a urmat-o pe mamă-sa fără chef, tăcută, dar mamă-sa, înfrigurată de apropiatul eveniment, nici n-a băgat de seamă faţa întristată a fiicei sale. De la prăvălia „Nufărul Alb" de lîngă podul de fier de peste Timiş, de unde au cumpărat materialul pentru rochie s-au dus direct la „Irma Wandenesse — croitorie şi len-gerie de dame", cea mai bună croitoreasă din tot oraşul ! A rămas ca pînă duminică rochia să fie gata. Insă-, duminica următoare, cu o săptămînă înainte de sfîntul Petru, Lugojul, Belinţul, toate oraşele şi satele ţării au fost răscolite pe neaşteptate de o veste copleşitoare. S-a dezlănţuit războiul. Au bătut clopotele tuturor bisericilor din oraş, lumea a ieşit înmărmurită pe străzi, bulucindu-se în jurul proclamaţiei lui Antonescu. In aceeaşi zi a plecat la gară, îmbarcîndu-se în tren, un batalion de marş din regimentul de cavalerie şi oraşul a intrat brusc în atmosfera teribilă a războiului. In grădina publică din spatele prefecturii şi în parcul din preajma gării programul de potpouriuri al celor două fanfare militare a fost întrerupt, iar seara, în restaurantele oraşului, nici măcar la „Dacia", n-au mai cîntat orchestrele de lăutari. Comenduirea oraşului a interzis cîn-tecele şi dansul : — In clipa asta fiii cei mai buni ai patriei îşi dau viaţa la Prut, iar aici să se cînte foxtroturi şi tangouri ? „Vocea Banatului", ziar care apărea la Timişoara, a fost prima gazetă sosită la Lugoj cu ştiri detailate despre declanşarea războiului. Ziarul tipărit într-o ediţie specială de două pagini, sosise în aceeaşi seară şi chioş- INELUL 121 curile au fost luate cu asalt de mulţimea dornică să afle întîile ştiri despre război. Pe Corso, ofiţerii şi subofiţerii mergeau parcă mai băţoşi decît pînă atunci, afişînd un aer de mare răspundere şi bravură, eălcînd ţepeni, ţinînd privirile încruntate, parcă aci la sute de kilometri în spatele frontului ei se luptau pe viaţă şi pe moarte cu un duşman nevăzut. Numai Victor Varlam era liniştit. îşi păstrase vechea lui linişte şi seninătate : — Eu îs jandarm ! Pe mine nu mă duce nimeni pe front. Dar chiar a doua zi căpitanul Stratulat l-a chemat în biroul său. A chemat vreo şase subofiţeri, nu numai pe Victor Varlam. Şi le-a comunicat fără prea multe amănunte, pe un ton rigid, parcă ar îi comunicat începerea celei mai mari bătălii din cursul istoriei. — Domnilor, chiar în astă seară vă îmbarcaţi în tren cu destinaţia Iaşi. Sînteţi detaşaţi acolo provizoriu, pentru cel mult o săptămînă. Treceţi la Biroul Mobilizării şi luaţi foile de drum. Mergeţi în grup. La orele 21 şi 15 îmbarcarea în acceleratul 305. Executarea ! 9 Victor Varlam abia a prididit cu pregătirea merindei şi-a schimburilor, grămădite într-o valiză de carton presat, veche, paradită şi cu încuietorile stricate. Era nervos, îi tremurau mîinile, năduşea într-una şi îşi tampona mereu fruntea şi ceafa cu batista mare, cazonă, cu o dungă tricoloră în tuspatru marginile. Pentru prima oară în viaţa lor nevastă-sa şi fiică-sa l-au văzut schimbat, parcă era alt om, parcă îşi pierduse minţile. Nevastă-sa plîngea în sec, presimţind nişte primejdii grozave pentru liniştea şi pacea familiei lor : — Au să te ducă pe front, dragule, şi ferească dumnezeu, ai să mori puşcat, că tu nu eşti învăţat cu frontul... Se vedea limpede că nici Victor nu se simţea în apele lui. Era surescitat, fuma ţigară după ţigară, drăcuia de-a surda pentru fiecare lucru ce nu-i era pe plac şi pînă la urmă, după amiază, a hotărît să meargă acasă la căpitanul Stratulat: — Mă duc la el şi vorbesc deschis. Dau oricît numai să nu mă trimită pe front. Să meargă alţii mai tineri. S-a dus la Stratulat. N-a stat mult acolo. După un ceas s-a întors complect schimbat, vesel, radios, reconfortat. I-a spus nevestei sale vestea secretă aflată chiar din - spusele căpitanului : — Aş, nu-i vorba de nici un front. La Iaşi nici nu mai e front! E vorba de altceva, dar să nu-ţi meargă gura, că-i secret militar : se pregăteşte ceva împotriva jidanilor din Iaşi. O să-i ridice pe toţi. Pentru asta mergem acolo. Ştiam eu. Nu mă lasă pe mine Stratulat! Sînt omul lui. Apoi s-a aşezat la masă ca să îmbuce ceva. A mîncat cu o poftă puţin obişnuită nişte cîrnaţi de porc, slănină afumată, brînză, ridichi şî a băut aproape o litră de ţuică. Infulecînd din mîncare, a ţinut să nu piardă vremea şi să mai dea cîteva îndrumări în privinţa casei: —- Nu vă întindeţi atîta de mult cu cheltuielile de nuntă. O rochie, voal, cununiţă de mirt şi pantofi, atîta tot. Să-i mai ia şi bărbatul, că-i fecior de bogătan. N-ai văzut cum se lăudau cu averea lor ? Iconiţa sta pe un scaun de bucătărie, fără spetează, şi asculta uluită. In clipele acelea îl dispreţuia şi mai mult pe tatăl ei, nu pentru zgîrcenia 122 PETRU VINTILA dovedită, ci pentru faptul devenit limpede că vroia aproape s-o alunge în braţele hrăpăreţilor de la Belinţ. Sentimentul de adînc dispreţ oare-o încerca în clipele acelea venea în al doilea rînd de la chipul jalnic, înspăimântat pe care-l văzuse la tatăl ei pînă în urmă cu două ceasuri. L-a revăzut roşu de mînie, lovind cu funia şi patul armei pe ţăranii aduşi legaţi la postul de jandarmi, pînă cu un an în urmă. Atunci Varlam era într-adevăr înfricoşător. Ei înşişi îi era o teamă cumplită de omul care era tatăl ei. Şi iată, pentru prima oară în viaţa ei a văzut limpede şi a înţeles că tatăl ei era de fapt un om slab, desfigurat de o laşitate adîncă, de o spaimă uriaşă. Acuma tatălui ei îi trecuse spaima. Stătea la masă şi mînca liniştit, calm, cu muşchii feţei destinşi, nu crispaţi ca pînă adineauri. Mînca, rîdea uneori, şi vorbea iar plin de sine, parcă se îmbăta de propriile lui vorbe ca de-o băutură dulce şi tare. Mînca lacom, şoriciul bucăţilor de slănină îl scotea cu degetele vîrîte hidos în gură şi vorbea cu atîta seninătate despre lucruri ce priveau viaţa Iconiţei, încît ascultîndu-1 sfioasă ca totdeauna, fetei i se împurpurară obrajii, iar pielea i se îmboboşă înfiorată ca pielea de gîscă : — Să nu ne grăbim cu dota. Promitem, mă rog, dar casa n-o scriem pe numele fetei decît mai tîrziu. Să vedem. Dacă moare Iconiţa la o naştere ? Ce facem atunci ? Ne lingem pe degete de casă. Iconiţa a înmărmurit, ascultîndu-1. A închis ochii scîrbită pînă în inimă de vorbele tatălui ei. Mamă-sa a răspuns cu glasul speriat: — Puşche-ţi pe limbă, nărodule, cum vorbeşti ? Zii mai bine „doamne fereşte de un caz ca ăsta". — Mă rog, mă rog, s-a corectat Varlam cu repeziciune, dar fără multă convingere. Am zis şi eu aşa. Poate că mor eu la Iaşi. O să se uite ginerele tău la tine ?~0 să te ia în seamă ? O să-ţi dea un blid de mîncare ? D-aia zic, nu de altceva, doamne fereşte ! Iconiţa a înmărmurit, ascukîndu-1. A închis ochii scîrbită (pînă în inimă pe banca de sub nucul din fundul ogrăzii. Se însera. A stat acolo pînă cînd a strigat-o tatăl ei ca să-i spună în momentul cînd pornea spre gară : — Am vorbit cu mamă-ta. Sîntern nevoiţi să amînăm logodna pînă cînd mă întorc de la Iaşi. Vezi, cerceluşul tatii, să fii cuminte, nu cumva să faci vreo boacănă tocmai acuma în preajma logodnei. Am să-ţi aduc ceva de la Iaşi... 10 Victor Varlam a lipsit vreo cincisprezece zile. S-a întors cu bine, sănătos şi vesel, în 7 iulie, într-o luni, pe la ceasurile unsprezece noaptea. Iconiţa şi mamă-sa dormeau cînd Varlam a ciocănit în geam, nervos, nerăbdător să i se deschidă uşa mai repede. S-a trezit mama Iconiţei şi i-a deschis uşa. Iconiţa a văzut totul pe sub dunga plapumei cu care era acoperită. Era trează şi ea, dar n-a vrut să se ridice din pat. S-a prefăcut că doarme. Şi a fost martoră nevăzută a unei spovedanii înfiorătoare. Iconiţa a muşcat plapuma dar n-a spus un euvînt. A muşcat plapuma de mînie şi durere. Ii venea să ţipe, să urle, să se bocească întocmai ca după mort, dar a tăcut. Vorbele tatălui ei au tăiat în carne vie. El n-avea habar că Iconiţa ' era trează şi-l ascultă euvînt cu euvînt, încremenită sub plapumă ca o piatră. Tatăl ei s-a dezbrăcat cu mişcări lenevoase, ca un om care a venit de-la un drum lung şi istovitor. Iconiţa l-a văzut pe furi$ cum se freca între degetele de la picioare cu o plăcere deosebită. Tatăl ei mărturisea cu aerul unui adevărat erou : INELUL 12a — Două săptămîni nu m-am descălţat. Mi-au năpărit picioarele. Varlam ţinea ochii micşoraţi, se strâmba de plăcere şi spunea : — Oh, dragă, să-ţi povestesc prin ce chestii am trecut, rămîi paf. Ai crede că povestesc un film cu covboi... Pe urmă s-a aşezat la masă. A mîncat hulpav, parcă n-a văzut bucate de-o lună încheiată. Era flămînd de la drum. Mama Iconiţei i-a gătit în grabă nişte ouă jumări, cu slănină şi i-a adus o sticlă de ţuică. S-a aşezat pe un scaun în faţa lui. Era îmbrăcată în cămaşe de noapte, subţire, răcoroasă şi prin ţesătura diafană i se zăreau sînii mari, revărsaţi peste pântecele rotund, masiv. In timp ce mînca, Varlam s-a apucat să-i povestească pe larg prin ce întâmplări nevisate a trecut. înainte de a trece la povestit, a întrebat-o : — Ei dragă, ee-ai aranjat cu logodna ? — A rămas pe duminică. —• Cumpără el inele ? Aşa-i datina. — Sigur că da. A şi fost cu Iconiţa de-au luat probă la degete. Mâine âs gata inelele. ■— Buun ! Bravo ! Ei, acuma să-ţi povestesc prin ce-am trecut. Iţi stă ceasul, nu alta. — Hai, spune odată. — Dragă, a fost o chestie cu jidanii. Cînd am ajuns acolo, începuse să-i cureţe. Au tras în ei cu mitralierele şi cu pistoalele automate. Ca la abator. Pe cei care-au scăpat cu viaţă, i-au urcat într-un tren. Cîte o sută douăzeci într-un vagon. Am fost pus la tren. Eu, Marinache şi ceilalţi patru subofiţeri. Eram mulţi. La fiecare cabină de frînar cîte un subofiţer şi un soldat cu pistolul mitralieră încărcat. Mureau jidanii ca muştele. Ca muştele mureau. N-am fost prost. Toţi s-au învârtit, şi Marinache şi Ionescu Vladimir, toţi. Puteam să stau cu mâinile-n sân ? Ce, eram prost ? Am vândut jidanilor apă. Un pahar de apă şi banii jos, janconte. Cît crezi că era de mare un pahar ? Uite, atftica, o cinzeacă de apă ! Cât plăteau pentru el? Nevasta lui Varlam, uluită, nepregătită să dea un răspuns adecvat, a zis : „un leu... doi". — Cîât ? Cincizeci de mii ! Atâta am luat pentru un pahar ! — Eşti nebun, bărbate ? — Ei, poftim ! M-am purtat ca un cap de familie gospodar şi ea-mi spune că-s nebun ! Nu înţelegi că am luat cincizeci de mii pentru un pahar de apă ? — Bărbate, ai băut pe undeva, înainte de a veni acasă ? — Ce' să beau ? Nici măcar apă de la cişmea. Uite banii aici. Cau-tă-i în valiză. Vezi că i-am pus ân izmene. Şase suta de mii şi ceva. Putem cumpăra două case cu banii ăştia. Ei, ce zici ? Nu s-a gândit bine căpitanul Stratulat că m-a trimis şi pe mine ân „echipa morţii". Aşa se chema echipa noastră. Ce-are a face ? Ordinu-i ordin. Apoi s-a vârât ân pat. Au stins lampa. Şi prin uşa întredeschisă, Iconiţa l-a auzit ân odaia alăturată pe tatăl ei, povestind în continuare nişte întâmplări înfiorătoare: — Ştii ce-a păţit Marinache ? La vagonul lui muriseră vreo douăzeci de jidani. Asta era cînd am ajuns în gară la Mirceşti. I-a dat jos din tren şi i-a rânduit ca pe lemne, ân stivă, pe taluzul căii ferate. A zărit un inel frumos, cu un rubin grozav, ân degetul uneia. A âncercat Marinache să i-1 scoată, dar n-a putut. Moartei i se umflaseră pe semne degetele. N-a mai stat Marinache pe gânduri. A scos briceagul, a desfăcut lama şi a tăiat de- 124 PETRU VINTILA getul cu inel cu tot: harşt! Acuma-i inelul la el. Zicea că era frumoasă jidanca. Avea pielea albă ca spuma şi un păr negru, lucios şi lung îi curgea în valuri pînă la mijloc. Poate că n-o fi fost nici măcar logodită... Ascultîndu-1 pe tatăl ei Iconiţa a adormit plîngînd surd, cu palmele apăsîndu-şi obrajii şi ochii fierbinţi. A doua zi s-a dus cu logodnicul ei să scoată verighetele de la bijutier. Era încă abătută după cele ce-i fusese dat să audă în cursul nopţii. Şi pe deasupra Andrei Boroş o plictisea, o călca pe nervi, înşirîndu-i verzi şi uscate : ^— Cum o să vină poporenii înaintea ta, sărutîndu-ţi irrtîna, cum o să'jţi spună ? Sărut mîna, doamnă preoteasă ! Iconiţa nici nu-1 mai asculta. Ea nu vedea în faţa ochilor cuprinşi de arşiţă, decît un chip alb de fată, cu părul despletit, cu o mînă întinsă acuzator în sus, dar cu un deget lipsă, cu o rană sîngerîndă acolo unde trebuia să fie degetul. Iconiţei i s-a făcut dintr-odată rău. Asta era chiar pe podul de fier dm centrul oraşului. S-a rezemat de balustrada podului, aplecată cu faţa spre unda limpede a Timişului. S-a adunat repede lume în jurul ei. Andrei era alarmat. întreba într-una, în neştire: — O farmacie, unde-i o farmacie pe aici ? Una din femeile oprite lîngă Iconiţa, s-a depărtat liniştită, spunînd: — O fi în altă stare domnişoara... .. ,. APoi ?i_a revenit în fire şi Iconiţa. Faţa îi era încă palidă, albă ca hirtia. Şi-i tremurau degetele şi mîinile, îi tremurau genunchii, îi clănţăneau dinţii în gură, încît i-a spus logodnicului ei, înfrigurată : — Să mergem mai repede acasă... Să luăm o birjă. 11 In duminica următoare a avut loc logodna. Varlam a pregătit un ospăţ pe cinste Avea bani. Avea de unde rupe cîteva miisoare L-a in vitat şi pe Stratulat. Vroia ca Boroşii amîndoi, si cuscrul şi' ginerele său sa vada ica nici Varlam nu-i fiecine, nu-i o unghie-n gît şi că are legături strinse cu ofiţerii. A venit şi căpitanul Gerota. De la Crusovăt venise tratele sau, negustorul şi cîrciumarul, dar de la Caransebeş, nu venise celalalt Varlam, poştaşul. Tocmai îi pierise copilul pe front şi era in doliu. Dar chiar şi altfel, tot nu l-ar fi chemat. Să se facă de ruşine cu un cîrpanos de factor poştal ? Mai bine lipsă Boroşii au venit de la Belinţ într-o căruţă căptuşită cu perne şi procoviţe, aşezaţi pe un jilţ cu arcuri. Popa Şoatăr de la „Adormirea Maicii Domnului a făcut o slujbă scurtă în faţa logodnicilor, le-a pus verighetele in degete şi lumea s-a aşezat la masă. A început clinchetul obişnuit al paharelor şi zgomotul metalic al tacîmurilor. Varlam se ridica mereu de la locul lui ca să schimbe plăcile la patefon şi să întoarcă manivela, ori ca să aducă alte sticle cu vin din cămară, unde sticlele stăteau mtr-un butoi, la ghiaţă. Era cald în ziua aceea de iulie ; era zăpuşeala cumplită. Mesenii se răcoreau cu vin şi cînd Varlam a văzut ca Stratulat cere o bucată de gheaţă şi o vîră în paharul cu vin, aşa a facuţ şi el. A stat tot timpul numai cu ghiaţă în pahar. Ca să facă impresie bună, Varlam, adusese un chelner de la „Dacia", pe Feri. Varlam îl striga pocnind din degete : INELUL 125 — Feri serveşte-1 pe domnu căpitan cu un tort! Feri, serveşte un şpriţ mai subţire pentru doamna căpitan ! Feri, vezi că iubitul meu cuscru e însetat! Se poate să nu-i preparezi un şpriţ? , _ Iconiţa şi Andrei stăteau alături, în capul mesei Ea _ îşi hingea degetele asudate şi zîmbea şters, silit, atunci cînd tatăl ei o lovea cu piciorul pe sub masă, şoptindu-i printre dinţi : _ - Ce stai ca Nepomuc ? Mai spune şi tu ceva, mai zimbeşte, doar 6 l0glinvreunnceaas dupV aceea Varlam s-a ridicat în picioare, şi ciocnind paharul cu muchia cuţitului, a cerut să se facă linişte. Apoi, scoţmd o hîrtie foşnitoare ca ţipla, răsucită, parcă era ceva mauntru a desfăcu -o şi seoţînd un inel a rostit cu aerul unui om care vrea sa faca o declaraţie hni^«:mea f.ică> iubitul meu ginere, iubiţi cuscri şi prea stimaţi oaspeţi. Iertaţi-mă, dar vreau să-i înmînez iubitei mele face un mx dar de logodnă, un inel de aur cu piatra de rubin. A luat mîna Iconiţei şi i-a vîrît inelul în deget. Iconiţa se făcuse dintr-odată albă, dar nimeni n-a băgat în seama nici lucrul acesta, n fâp ul că buza de jos începuse a-i tremura uşor. Lumea a răspuns cu aplauze şi strigăte de bravo la acest gest părintesc şi cheful a trecut iar fa ritmul său dinainte, cu şpriţuri băute pe nerăsuflate, cu discuţii in lungUl ŞiMlUcămnimeni n-a luat-o în samă pe Iconiţa cînd aceasta s-a. ri dicat de la masă şi :a ieşit în curte. O clipă a stat în pragul ineaperu a nrivit lung spre masa înconjurată de oameni veseli, apoi a pierit de acolo. P Pesfe cîteva clipe s-a auzit uruitul grozav al lanţului de la găleata fîntînii si Varlam a întrebat pe nevasta-sa : — 'Cine dracu dă drumul găleţii, aşa ? Dar în aceeaşi clipă femeia care spală vasele in bucătăria de vara, sub şopron, a dat 'un ţipăt înfricoşător : ^ - '— Săriţi că s-a aruncat domnişoara-n fmtma ! . Au sărit toti într-o mare învălmăşeala, s-au bulucit in jurul fîntînii au strigat, s-au repezit după căngi prin vecini, dar n-au putut scoate a lumină dlcît cadavrul oribil mutilat al Iconiţei. Fîntîna era adinca şi în cTdere capul ei frumos se lovise de pietrele fîntînn şi de găleata ce se prăvălise cu zalele lanţului greu, peste ea Sinuciderea ei a rămas o taină pentru toţi Nimen, n-a aflat ca pricina fusese inelul acela de aur, cu piatra lui de rubin. Pe degetul Iconiţei în locul unde fusese inelul (n-au înmormîntat-o cu el) rămăsese un cerc'subţire de sînge închegat. Era sîngele surorii ei in moarte şi suferinţă. n- VASKO POPA DEPARTE ÎN NOI Ochii tăi dacă n-ar fi între pereţii căsuţei noastre N-ar mai fi cer Rîsul tău dacă n-ar fi Niciodată din ochi Zidurile nu ne-ar dispare Privighetorile tale dacă n-ar fi Gingaşele sălcii pletoase Nu ne-ar păşi peste prag Mîinile tale dacă n-ar fl Soarele niciodată nu şi-ar petrece ~ Noaptea în visele noastre Tu eşti un fulg gingaş Care face să cînte Liniştea din jurul meu Tu eşti ramura înflorită Care îmi aprinde Surîsul pe buze Tu eşti furtuna de vară Care îmi dăruie aripi Şi mi le fringe Tu eşti gutuia pîrguită Care îmi cade Adînc în inimă * Străzile privirilor tale Sînt fără sfîrşit DEPARTE IN NOI 127 Pasările din pupilele tale Nu migrează toamna spre sud De pe mestecenii din pieptul tău Frunza nu cade Pe cerul cuvintelor tale Soarele n-are amurg Paşii tăi stau de vorbă Cu asfaltul străzilor Paşii tăi zvelţi Cîntă în mine Desculţi paşii tăi fac să zîmbească Roua sfioasă Şi lasă urme adînci Pe zăpada somnului meu * Eşti aici în focarul de lupă al singurătăţii mele Cu două mîinl Lumea cum aş îmbrăţlşa-o ? Eşti aici La fereastra lacrimei mele în doi ochi Lumea cum aş adăpostl-o ? Eşti aici în fiecare cîntec al meu într-un singur vis Lumea cum aş îmbogăţi-o ? * în tristeţea mea plină de umbre Tu îmi aprinzi tâmpa bună Peste sinii tăi îmi aşterni livadă în bucuria mea Aduni porumbeii cu pene albe Ţigara grijilor Mi-o strîngl în inima ta VASKO POPA Şi într-un strugure tămîios îmi aştepţi buzele * In apele mării aş dormi In lumina ochilor tăi mă cufund Pe asfaltul străzilor aş înflori In mersul tău desenez cuiburi de plante Pe cer m-aş trezi In rîsut tău îmi pregătesc culcuşul Nevăzut aş dansa In inima ta mă închid Te-aş răpi tăcerii In cîntec te-nvălui * în braţe ziua bogată Ţi-aduc De-a lungul privirilor tale brazi tineri Sădesc Prin oraşele tăcerilor tale Mă pierd Roua căzută pe pleoape -Ţi culeg Noaptea svelta noapte pe mijloc Ţi-o frîng Îngrijoratele zori de pe acoperişuri Le chem * Tinereţea noastră verdea tinereţe Înfrunzeşte de-a lungul străzilor Cînd trecem noi Obrajii caselor se luminează Cu tălpile noastre Trotuarele fac jocuri de cărţi Noi sîntern stea neaşteptată Pe chipurile trecătorilor Din palmă hrănim Stoluri de surprize DEPARTE IN NOI 129 Zilelor acestora Care dragostea ne-o iubesc Aurul tinereţii noastre Tării acesteia Care dragostea ne-o păzeşte Florile mîinilor noastre Viitorului Care dragostea ne-o visează Zorile speranţelor noastre In romîneşte de Gellu Naum 9 — Viaţa Romînească nr. 8 / CRONICA LITERARA Op. S. CROHMĂLNICEANU G. BACOVIA: Poezii Cu încăpăţînare dogmatică, simboliştii sînt văzuţi încă în totalitatea lor ca un grup de poeţi decadenţi, din experienţa cărora literatura universală n-ar avea nimic de reţinut. Dar imaginea aceasta e de o falsitate absolută. Tntîi, Baudelaire, Ver-laine, Rimbaud, Poe, Ady — ca să amintesc doar cîteva nume care se pronunţă imediat în legătură cu simbolismul sînt mari poeţi ai lumii şi însăşi ideea poeziei moderne nu •e de conceput în afara contribuţiei lor. Apoi, simbolismul propriu zis, ca fenomen literar concret şi istoriceşte determinat, nu se reduce de loc la cele cîteva formule mărginite ale vulgarizatorilor. Tendinţe ideologice deosebite, adesea adverse, imprimă curentului o complexitate peste care numai cu orbire dogmatică se poate trece atît de uşor. De pildă, există două aripi distincte ale simbolismului. Una, protestatară, rebelă, în război cu o realitate socială ostilă ; alta, aliniată, cuminte, împăcată cu fantoma cîtorva miraje. Prima numără pe adevăraţii poeţi blestemaţi — „Ies poetes maudits" — pe refractarii de talia lui Baudelaire, Poe, Rimbaud, Verlaine, Cros, Cor-biere sau Laforgue, cea de a doua pe simplii conformişti, pe adaptaţii de categoria lui Henri de Regnier, Samain sau Raynaud. Sînt aici, de fapt, şi două poezii. Poezia în care se răsuceşte dureros sufletul omului modern, mutilat de formele extreme ale alienării, poezia deznădejdii individului strivit de mecanismul vieţii marelui •oraş capitalist, poezia dezolării mansardelor sordide şi a cafenelelor înecate în fum, poezia amară a mizeriei, a vagabondajului, a prostituţiei sau a boemei. Şi, deosebit de ea, poezia parcurilor aristocratice contemplate leneş prin irizarea jocurilor de apă, poezia infantelor şi donjonu-rilor subţiri, poezia dezerţiunii într-un ev mediu incert sau într-o geografie imaginară, în sfîrşit poezia epicureismului ieftin, a tuturor blazărilor şi renunţărilor. Şi la noi aripile acesiea două se disting foarte bine. Poate oare fi pus semnul egalităţii între lirica proletarilor intelectuali, a profeţilor neînţeleşi, care de la Tradem la Petică, Săvescu şi Bacovia plîng o lume nefericită, chinuită, cutreierată de mari dezastre, şi lirica mulţimii de convivi bine dispuşi care, la masa vieţii, de la Obede-naru la Minulescu şi Stamatiad, ridică paharul în cinstea bacanalelor nesfîrşite şi a amantelor din Lesbos şi Corint ? Numai o concepţie obtuză, capabilă de asemenea identificări putea face ca reeditarea lui Bacovia să întîrzie atît. Era vorba doar aci de unul dintre cei mai de seamă scriitori romîni din ultimele decenii, de omul care a intonat, la noi, poate, cel mai sfîşietor cîntec, al mizeriei citadine, de singuraticul, ascunsul, modestul şi mereu nedespărţitul poet al „Plumbului" şi al „Scînteilor galbene". Cronica mea, salutînd apariţia acestei culegeri de versuri din Bacovia, n-are ambiţia să analizeze o operă atît de bogată în înţelesuri şi căreia istoriografia literară îi rămîne datoare un studiu amănunţit. Deocamdată, ea îşi propune doar să facă mai evidentă ideea expusă la început, toc- CRONICA LITERARA 131 mai pentru că vederile strîrnte, amintite în legătură cu poezia simbolistă n-au capitulat încă definitiv. Există, înainte de toate, o constantă a liricii lui Bacovia. în prima plachetă de versuri1, „Plumb", ca şi în următoarele, poetul apare mereu sub aceeaşi faţă, rătăcind pe străzile noroioase şi periferice ale unui tîrg nenorocit de „provincie pustie", prin mahalalele sărace, unde „mai neagră noaptea pare" şi unde zidurile ce „stau în dărîmare", se sguduie sub tuşea seacă, „amară", a locatarilor ofticoşi : „E o noapte udă, grea, te-neci afară Prin ceaţă — obosite, roşii, fără zare — Ard afumate triste felinare Ca într-o crîşmă umedă, murdară." („Sonet") De la început, Bacovia distingea însă şi zidurile de piatră, masive, severe, sfidătoare ale celor care condamnau omenirea Ia existenţa aceasta. Mizeria, apăsarea, tristeţea universului său erau expresia unei foarte bine definite realităţi sociale. Dacă-1 căutăm pe Bacovia mai tîrziu, în 1926, în „Scîntei galbene," îl regăsim ■neschimbat. Poate mai frînt, poate mai obosit, dar tot neîmpăcat, tot chinuit de o revoltă surdă. Poetul rătăceşte prin ace-•eaşi noapte umedă : .„In pîcla nopţilor de iarnă, cu hornuri ce fumează, 'Cînd lămpile de stradă cu miile veghiază, în pîcla colorată mă duc abia simţit — ;Mai mult ca ori şi cine, îmi pare c-am greşit. .Am fost atît de singur, şi singur am rămas, In' creerul meu plînge un nemilos taifas." („Dormitînd") Vechiul tîrg de provincie al lumii de ieri a rămas şi el identic cu sine însuşi. „Tîrziu, în noapte, la grădină", cîntă cu ■note ascuţite, stridente, aceeaşi bucată, „fanfara militară" ; aceeaşi toamnă nesfîr--şită, urmată de o iarnă umedă, cîinoasă, se întinde peste toate. Iar, cele două lumi, mai despărţite, mai orbitor, mai strigător luxul şi desfrîul, mai cruntă, mai disperată mizeria. „Şi ninge în oraşul mare, E noaptea plină de orgii, Iar prin saloane aurii S-aud orchestre şi fanfare." („Şi ninge...") Tema aceasta a contrastului social revine parcă şi mai des; sentimentul de silă şi revoltă se întăreşte chiar, în versurile din „Scîntei galbene", cu cît tristeţea poetului ia forme şi mai copleşitoare. Peste „oraşele bogate" unde hălăduiesc „histerii de muritori", şi unde „pe străzi / Trec femeile pierdute", cad ca o prevestire stoluri negre de corbi, aducînd ameninţarea satelor înfometate şi îngropate sub zăpezi : „Răzvrătiţii dau ca orbii Şi flămîndu-i ucigaş — De la sate, la oraş Au trimis ţăranii corbii..." („De iarnă") In „Scîntei galbene" apare şi „Serenada muncitorului", acel amestec baroc de revoltă şi naivitate, propriu liricii baco-viene. Versurile compun aşa cum spune creatorul lor „O serenadă din topor" /A-manţilor pierduţi sub lună/ poeţi cu putredul amor". Printre rînduri anunţă însă şi un ceas al răfuielilor „In lumea voastră abia încap... /dar am să dau curind la cap" strigă muncitorul lui. Bacovia — şi adaugă : „Sub luna blondă nu se plînge Ci răzbunările se curmă, Martirilor scăldaţi în sînge, Cînt serenada cea din urmă". („Serenada muncitorului") Că poetul nu cedează pasul, că prizonier tragic al condiţiei sale umane se consumă într-o ardere obscură, dar Intensă, radicală, ne-o dovedeşte placheta „Cu voi". Aici iar „Plouă... :9* 132 Ov. S. CROHMALNICEANU „Pe-un tîrg mizerabil De glod şi coceni..." („Proză") se aude iarăşi „Prin codrii Bacăului — cum —■ Vîjîie vîntul/ Şi-ntunecă lumea/ Un cer ca pămîntul/ cum codru pe codru/ Se umple de clocot/ Iar toamna în hohot/ le cîntă prohodul". („Furtună") Dar chiar titlul anunţă că poetul nu-şi reneagă nici una din credinţele sale. In „Amurg" — „Trec burgheze colorate/ Tn cupeuri de cristal/ E o veşnică plimbare/ Vălmăşag milionar..." Imaginea prinde aceleaşi terase publice, cu luxul lor ţipător, lipsit de gust: „parfum", „bomboane", „viori ce plîng sentimental", „desfrîu de lupanar." Şi umbra aceluiaşi personaj, care străbate gesticulînd prin „taverne ori în mansarde", pe „bulevarde", asemeni „nebunilor rătăcitori tăcuţi" mai găsind îndrăzneala să tulbure buna dispoziţie a să-tuilor. Căci, .....notează-n cartea vremii Filosoful proletar, Greve, sînge, nebunie. Foame, Plînset mondial... Pe cînd lasă-amurgul flăcări Pe-un final ce se anunţă, Pe-un decor miliardar." j Nu e nevoie să mai insistăm în această urmărire, avînd ca scop să ilustreze doar o atitudine nedesminţită. In 1936, de-a-lungul „Comediilor în fond", dacă disperarea creşte, dacă poetul se cufundă mai adînc în „tîrzia noapte", unde sună ţambale „de cabaret comun" şi unde „femei răcnesc beţia falsă/ Prin miros de tutun" („Ecou tîrziu"), primăvara topind gheţurile, reînvie nădejdea lumii : „Din ştreaşini picură — Şi-un svon de vremuri mari — Să mai surîd numai o clipă — Sculaţi ai muncii proletari!" („Spre primăvară") La capătul unui asemenea calvar răbdat cu o tărie morală neobişnuită poetul avea într-adevăr dreptul să scrie azi, „Mi-am realizat Toate profeţiile Politice Sînt fericit.." („Cogito") * Care este însă lumea lui Bacovia spre deosebire de cea a simboliştilor împăcaţi cu societatea burgheză ? In primul rînd, perimetru! vieţii artistului nu depăşeşte suburbiile vechiului orăşel provincial. Un cer de „plumb" greu, apăsător, duşmănos stă prăbuşit peste oameni, claustrîndu-i ca într-o închisoare sau într-un uriaş cavou. Cenuşiul colorează tot decorul, chiar cînd în primul plan culoarea e dată de albul zăpezii sau de violetul amurgului. Corbi negri străbat cerul, tăind „orizontul diametral", cîte unul, sau în. stoluri nesfîrşite cu fîlfîiri funebre: „Trec corbii — ah corbii Poetului Tradem Şi curg pe-noptat Pe-un tîrg îngheţat." („Amurg") f Există la Bacovia o urmărire disperată a destrămării vieţii în orăşelul provincial, un sentiment acut al existenţei mizere, singuratice, silite să se consume fără nici o şansă de scăpare, într-o lume cu un orizont strivitor. Există o perspectivă a realităţii, cu acest punct de plecare, determinant pentru tot ce vede poetul în jur. Chiar în natură el observă momentele de destrămare, de prelungire agonică a unui rest de viaţă. De aici preferinţa deosebită a lui Bacovia pentru peisajul de toamnă, pentru momentul în care natura se pregăteşte de hibernare, şi învelişurile ei vegetale pălesc, se ofilesc, mor. Toamna nu e pentru Bacovia momentul opulenţei, al împlinirii verii, al rodului, ci imaginea limită a sfîrşitului, cînd materia se descompune, cînd ce a fost viu se usucă, se calcinează, cînd organicul trece în anorganic. In viziunea poetului iarba e de „plumb", florile „carbonizate", parcul „devastat", „mîncat de cancer şi ftizie", crengile „scheletice", amurgul „de metal", iar anotimpul „cîntă funerar", „din instrumente jalnice de lemn." CRONICA LITERARA 133 Peste tîrg, plouă continuu, obsesiv. Nu o ploaie bogată, „sclipind de un rîs ireal", cum spune Sadoveanu, nu o ploaie care fecundează pămîntul, ca la Fundoianu, ci o burniţare eternă, deprimantă, ca un semn înspăimîntător de regresiune geologică : „De-atîtea nopţi aud plouînd, Aud materia plîngînd, Sînt singur şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre". („Lacustră") „Tăcere... e toamnă în cetate... Plouă... Şi numai ploaia dă euvînt —" („Note de toamnă") „Plouă... Pe-un tîrg mizerabil De glod şi coceni..." („Proză") „Da, plouă cum n-am mai văzut — Şi grele tălăngi adormite Cum sună sub şuri învechite! Cum sună în sufletu-mi mut!" („Plouă") întregul peisaj primeşte fiorul îngheţat al toamnei, crisparea ftiziei, vuietele, foşnetele lugubre, care tulbură somnul bolnavilor, oftatul magherniţelor fără lumină : „E toamnă, e foşnet, e somn... Copacii, pe stradă oftează E tuse, e plînset, e gol... Şi-i frig, şi burează. Amanţii mai bolnavi, mai trişti, Pe drumuri fac gesturi ciudate, Iar frunze de veşnicul somn Cad grele, udate..." („Nervi de toamnă") Cînd ninge şi ninsoarea cu albul ei imaculat împrumută decorului o splendoare trecătoare acoperind gunoaiele, putreziciunile, murdăriile, într-un euvînt, faţa hidoasă a mizeriei, poetul sfîşie cu cruzime această puritate iluzorie. El caută iar momentele limită, topirea zăpezii, amestecul de ploaie şi de fulgi, senzaţia de frig şi de umiditate : „Şi toamna, şi iarna Coboară-amîndouă Şi plouă şi ninge Şi ninge şi plouă. Şi noaptea se lasă, Murdară şi goală ; Şi galbeni trec bolnavi Copiii la şcoală..." („Moină") Noroaie imense, mustind, prind ca într-o magmă imensă, paşii poetului : „Stau... şi moina cade, apă, glod..." Cîmpurije au mantie de hermină, dar în apropierea abatoarelor, sînge roşu gîlgî-ind se scurge pe canale : „Ninge grozav pe cîmp la abator Şi sînge cald se scurge pe canal. Plină-i zăpada de sînge animal Şi ninge mereu pe-un trist patinoar". („Tablou de iarnă") Cu acelaşi sens, uneori, ninsoarea dă sentimentul înzăpezirii totale, al izolării vieţii. întregul tîrg se transformă într-un sepulcru, uşile nu se mai pot deschide, zăpada a invadat totul : „E ziuă şi ce întuneric... Mai spune s-aducă şi lampa — Te uită, zăpada-i cît gardul Şi-a prins promoroacă şi clampa, Eu nu mă mai duc azi acasă... Potop e-napoi şi-nainte, Te uită cum ninge Decembre, Nu rîde... citeşte-nainte..." („Decembrie") Sub semnul obsesiv al destrămării se colorează dezolant chiar primăvara. Aici poetul alege începutul anotimpului, oprin-du-se asupra notelor perisabile, noroiul, fulgii care se topesc în băltoace: „Tăcute locuri... curent Pe podul gîrlei... se dezgheaţă Corbi Ce înţeles... viaţă... („Pastel") In vară, Bacovia caută canicula amiezii, putrefacţia pe care aceasta o coace. Un soi de molimă pluteşte în aerul încins de căldură : 134 Ov. S. • CROHMALNICEANU „Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito, Chiar pentru asta am venit să-ţi spun, Pe catafalc, de căldură-n oraş — încet, cadavrele se descompun". („Cuptor") Cînd cadrul e noaptea, viaţa se desfăşoară într-o vară pe sfîrşite, cu „bulevarde pustii", „cu arbori pe care arde o electrică lumină", cu pieţe solitare, gări, „unde tresar signale" şi pe unde poetul neliniştit rătăceşte în neştire. Se aude cîn-tînd „fanfara militară", o „tristă operă", dragostea în parcuri îşi împlineşte consemnul la o scară joasă umană, după o stereotipie degradantă : „Plîngeam şi rătăceam pe stradă In noaptea vastă şi senină — Şi-atît de goală era strada De-amanţi grădina era plină. („Fanfară") Dar pe fondul acestor peisaje colorate, cînd în gri, cînd în cenuşiu de plumb, cînd în galben, verde sau violet de arc voltaic, se desfăşoară o dramă perpetuă. Tristeţea iremediabilă a lucrurilor din jur are o cauză pe care Bacovia nu o ignoră. Dacă totul -ia aici culoarea „plumbului", greutatea lui neînsufleţită, dacă în acest spaţiu totul pare blestemat să se destrame, să se prefacă în pulbere, e pentru că forţe obscure, neînduplecate, prezidează o orîn-duire nefastă. La capătul mahalalelor se profilează zidurile caselor avute, străzile pietruite, aşezările burgheze, ferestrele din care răzbat acordurile clavirelor pedalate cu melancolie, ca în Laforgue de „fecioare burgheze" cu nervii zdrobiţi, visînd fiecare „un poet bizar, singuratic, nebun". Desfrîul, clinchetul cupelor ciocnite, umbra uriaşelor case de bani blindate, străjuite de porţi înalte de fier forjat, sfidează nefericirea. .Atotputernicia stăpînilor se clădeşte pe suferinţa robilor : „Aci prozaici pămînteni Pe drumuri au murit De zurnetul de bani înăbuşit In lumea asta de dugheni." („Proză") Un sentiment chinuitor de revoltă veghează toată această dramă, neîntreruptă.. Chiar atunci cînd în jurul său nu mai zăreşte decît dezastre, chiar atunci cînd deznădejdea pare să-l fi copleşit, poetul nu-şi acceptă soarta. Resemnarea lui, atîta cît există rămîne întotdeauna expresia unei neputinţe recunoscute, d^fr nu predicate, nu luate ca mod de comportare, ci, dimpotrivă, deplînse. Poetul meditează la zădărnicia vieţii, dar se vede clar că ar dori să n-o facă. Nu există în lirica lui Bacovia o asistenţă mută, impasibilă la durere. Există doar o incapacitate a poetului de a-şi domina durerea, de a descoperi în ea izvorul unei tării morale. Aici apare limita protestului poetic, pe care-l ridică Bacovia, mărginirea revoltei lui. Să ascultăm, de pildă, cea mai pesimistă, cea mai descurajată mărturisire a artistului din „Ego" : „Tot mai tăcut şi singur în lumea mea pustie Şi tot mai mult m-apasă O grea mizantropie Din tot ce scriu, iubito, Reiese-atît de bine Aceeaşi nepăsare De oameni, şi de tine. („Ego") Nu e aici, desigur, o făgăduială de luptă, ci o declaraţie de renunţare la orice nădejde. Descurajarea ar părea aici aproape iremediabilă. Dar ea nu e recomandată nici o clipă ca o atitudine de urmat. Dimpotrivă, poetul face constatări mizantropice cu conştiinţa dureroasă, că. reflecţiile sale sînt rodul acrelii în care mizeria, singurătatea şi boala îl cui undă. Sub masca blazării, se întrezăreşte uşor un suflet devastat de mari şi sfişietoare regrete. Cinismul nu e o haină pe care Bacovia o poartă cu seninătate, ci o groaznică tunică a lui Nessus, de care s-ar vrea des-brăcat. CRONICA LITERARA 135 De-altfel, versurile citate sînt precedate în volum de altele mai concludente. Iată, de pildă, comentariul lui Bacovia pe marginea toamnei bogate în grîne şi roade, iată cum trebuie interpretată criza sa de disperare în complexul gîndurilor şi sentimentelor, izvorîte din multele prăbuşiri interioare prin care poetul a trecut : „Culori şi fum de toamnă, plîns de poet Apa e rece, frunzele plouă. Vorbeşte încet, păşeşte încet, Că totul cade ca o jale nouă. Vinul, şi mierea, şi griul tot Le-au strîns, pe grabă, cine-a putut... (s.n.) Tuse, şi plînset visele scot Du-te, oriunde, frunză de lut..." („Belşug") Locul artistului în această lume unde numai cîţiva culeg bunurile vieţii e bine stabilit : „Mă duc, tot acolo — scrie Bacovia — în marea clădire E ora, de la care rămîn închis — O emoţie... o amorţire... E toamnă... mi-au dat de scris..." (s.n.) Că decepţionismul poetului trebuie judecat în context, că el configurează o condiţie umană bine determinată, că reprezintă momentele unui dialog interior, în care sufletul e încolţit de îndoieli, pustiit de tristeţe, dar numai vremelnic, o dovedeşte fiecare volum. Vagă, nebuloasă, însă uimitor de tenace, credinţa în viitoru' lumii muncitoare biruie mereu desnădejdile. Iată cum se desfăşoară dialogul în ,,Piano" : „Şi iar toate-s triste Şi azi ca şi ieri Potop de dureri" „Şi visul apune în negrul destin Şi vremuri mai bune Nu vin, nu mai vin Şi nici mîngîieri..." („Piano") Dar altă voce preludează „Curaj", odatâ\ cu începutul primăverii : „Deşi cu iarna care-a trecut Poate părea c-am murit, Şivoaie se duc din grele zăpezi Cîntări, şi cîntări m-au trezit." („Curaj") Ce înseamnă pentru poet înoirea simbolică a anotimpului, cum întrezăreşte el primăvara umanităţii, o spun limpede versurile : „Din zările ce se deschid, Se duc neînţeleşi gheţari Sub cer cu cîntece şi flori, Sculaţi ai muncii proletari !'* („Spre Primăvară") De altfel, nu e nevoie să căutăm între poeme risipite acest zbuciumat duel sufletesc al lui Bacovia cu umbrele care-i asaltează conştiinţa, cu şovăielile, cu laşităţile. El însuşi ne-a dat oglinda propriei sale limitări, el însuşi în „Poema Finală" din placheta „Cu voi" îşi defineşte drama morală, îşi descrie drumul cotit, rătăcind departe şi, întorcîndu-se mereu încăpăţînat la făgaşul lui mare care duce spre ziua eliberării : „Eu trebuie să beau; să uit ceea ce nu ştie nimeni, Ascuns în pivniţa adîncă fără a spune un euvînt. Singur să fumez acolo neştiut de nimeni, Altfel, e greu pe pămînt. Pe strada mea viaţa, şi moartea... Şi plîngă poeţii poema lor vană... Ştiu... Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis—- Plumb, şi furtună, pustiu Finis... Istoria contemporană... E timpul... toţi nervii te vor... O, vino odată, măreţ viitor. Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu ştie a ' nimeni, Mîhnit de crimele burgheze fără a spune un euvînt.. 136 Ov. S. CROHMALNICEANU Singur să mă pierd în lume neştiut de nimeni, Altfel e greu pe pămînt..." („Poema Finală") A analiza poziţia lui Bacovia în faţa universului pe care îl reconstituie lirica sa, a înţelege de ce lucrurile iau pentru el o înfăţişare atît de sumbră, înseamnă a ţine seama de cele schiţate mai sus. Lirica bacoviană e într-adevăr lovită de o singurătate înfiorătoare. Din ea însă ■omenescul nu dispare. Toată destrămarea, toată stăruitoarea apăsare a lumii baco-viene, care ne cotropeşte, vorbindu-ne prin toate simţurile, insinuant, repetat, monoton, toată e proectarea în realitate a unei condiţii de existenţă proprie deposedatului. Bacovia vede iarna, şi primăvara, şi toamna, şi vara, şi lucrurile din jur, şi dragostea, şi viaţa, şi moartea, cu ochiul flămîndului, al mizerului. El capătă conştiinţa umezelii, a burniţei, a frigului cu sinceritatea celor care au tălpile găurite, trăiesc în case cu pereţi „în dărîmare", simt vîntul suflînd prin ferestrele sparte, astupate cu hîrtii, cunosc infinita nelinişte a pauperităţii, împinsă la capătul răbdărilor omeneşti. Desigur că viziunea lui Bacovia sluţeşte realitatea, îi modifică trăsăturile, în primul rînd, reducînd-o la această unică perspectivă. Dar atît alegerea tabloului de viaţă cît şi îngroşarea liniilor lui se face în sensul respingerii unei aşezări nedrepte, în sensul sublinierii critice a aspectelor care confirmă în orice părticică a universului înjosirea şi apăsarea omului. S-a spus, nu fără temei, că Bacovia e un poet monocord, un cîntăreţ pe o singură strună. Dar acuitatea cu care el intuieşte drama abrutizării vieţii într-o lume a mizeriei, stăruinţa cu care scormoneşte sursele suferinţei acestei lumi sînt excepţionale. De aceea, Bacovia nu e un poet minor, ci atinge zonele marei poezii, prin adîn-cime. El e un martor coborît în infernul celei mai radicale alienări a bucuriei umane, un martor al jefuirii omului de întreg conţinutul vieţii sale. *> De altfel, aşa se şi închipuie. Un fel de Ulysse, obosit, lipsit de şiretenie, mereu rătăcitor, gesticulînd mai mult decît vorbind, reuşind abia printre bolboroseli să strecoare cîte o vorbă despre tot ce întîl-neşte în cale. Itinerariul său este expresia neliniştei care-l stăpîneşte. Există în poezia lui Bacovia un adevărat delir ambulatoriu. Poetul umblă în neştire pe străzi, cutreieră tîrgul, de la un capăt la altul, ca o umbră acuzatoare. E „solitarul pustiilor pieţe"/ „cu triste becuri, cu pale lumini"/ vagabondul care sperie „clinii pribegi prin canale", bate aleile parcurilor desfrunzite, trece pe sub ferestrele luminate ale saloanelor de unde răzbat gemetele pianinelor, se opreşte în poarta muzeului comunal, însoţeşte convoiul unui mort evreesc ca să se trezească apoi, purtat de un tainic îndemn, „prin crînguri, pe margini de linii ferate". Ideea că rătăcirea sa e spectrală, că figurează reproşul unui mort apărut deodată între viii care l-au uitat, e întreţinută mai ales în colocviile sentimentale. „Iubito, şi iar am venit... Dar astăzi, de-abia mă mai port — Deschide clavirul şi cîntă-mi Un cîntec de mort." („Trudit") sau în „Nervi de toamnă" : „La toamnă, cînd frunza va îngălbeni Cînd pentru ftiziei nu se ştie ce noi surprize vor veni —• Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cînd va, Tîrziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna." („Nervi de toamnă") In sfîrşit, întoarcerea acasă e ultima şi cea mai tristă etapă a călătoriei. Ea necesită un curaj deosebit. Cu nervii abrutizaţi de alcool, „topit de băutură", cu mersul nesigur, acest Ulysse blestemat să facă zilnic ocolul insulei pe care o urăşte, se îndreaptă către limanul odihnitor al somnului : „Prin mahalăli mai neagră noaptea pare, Şiroaie-n case triste inundară Ş-auzi tuşind o tusă-n sec amară — Prin ziduri vechi ce stau în dărîmare. CRONICA LITERARA 137 Apoi cu paşi de-o nostimă măsură Prin întuneric bîjbîiesc prin casă Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură." („Sonet") In numele aspiraţiei către ideal, majoritatea simboliştilor propuneau dezertarea din cotidian şi din spaţiul vieţii curente. Versurile lui Mallarme din „La chair est triste, helas" „îuir, la-băs îuir"/ je sens que des oiseaux sont ivres / d'etre parmi l'ecume inconnue et Ies cieux" — le-au servit ca o adevărată banieră. Poezia lui Minulescu — de-pildă — este o poezie a evaziunii, din realitate, practicată pe toate gamsle. Şi lirica lui Bacovia nu se complace în peisajul mahalalei de provincie, în cadrul vieţii diurne; şi ea e impregnată de „sple-enul" simbolist. Dar Bacovia propune fuga dintr-o viaţă ce nu mai poate fi trăită astfel. Universul lui apasă. Poetul nu-i ascunde, ci-i evocă apăsarea, ne-o face sensibilă, chemîndu-ne s-o sfărîmăm. Lirica lui Bacovia nu comunică intenţia fugii de problemele vieţii, ci a fugii din iadul în care clasele stăpînitoare îl condamnă să trăiască pe artist. Nu trebuie judecată evadarea din realitate după decor. Ceea ce caracterizează poziţia deosebită a lui Minulescu, nu e atît fuga de peisajul autohton, pasiunea lui pentru ţărmuri depărtate, cît fuga de problemele vieţii, înlocuirea dezbaterii lor printr-o dispoziţie permanentă de a pleca undeva, departe, de a pleca mereu : „Şi-aşa pluti-vom toată ziua... Şi-aşa pluti-vom noaptea toată... Şi-aşa pluti-vom vreme multă Căci „prea mult" nu e niciodată..." Exotismul minulescian, „mulatrele", „porturile", pasările „migratoare" ale poetului, „galerele", „navele", „pînzele", „ca-targurile" sale, toate sînt un mijloc de abstragere din realitate. Bacovia nu propune însă un spaţiu de evaziune pe care să-l glorifice. In zadar vom căuta în poezia lui peisajele edenice celebrate de Obedenaru şi Petroff, de Minulescu, Davidescu sau Stamatiad. Singurul mod al poetului de a fugi din co- tidian e naiv, pueril. Bacovia imaginează aventuri fantastice care i s-ar putea întîmplă. (Nişte scrisori de la o admiratoare necunoscută îl invită la un conac unde e lăsat singur în vecinătataa unui caiet şi a unei pivniţe bogate; după un fel de răpire cu măşti, etc), (v. „Bucăţi în noapte"). Asemenea fragmente de proză, adesea complect desarticulate, cu un mecanism al autoiluzionării simplist, nu afectează aproape deloc substanţa operei poetului. El caută — e drept — în dragoste şi în alcool o poartă de scăpare, o posibilitate de a uita. Din versurile sale nu dispare însă niciodată cadrul real al mizeriei zilnice. Bacovia se simte obsedat de peisaj, e terorizat de ploaie, de toamnă, de pîcla şi noroiul uliţelor strîmte, pe care le bate din zi şi pînă-n noapte. Ieşirea lui din aceste locuri se face doar blestemînd : „Blestemată mai fie şi toamna Şi frunza ce pică pe noi Blestemat să mai fie şi tîrgul Ursuz şi cu veşnice ploi..." („Aiurea") De aceea poezia lui Bacovia păstrează şi un foarte precis colorit local. Un tîrg, care e Bacăul sau orice alt orăşel provincial romînesc de ieri, prinde contur aici. Bacovia fixează cu exactitate datele tabloului : „Răsună din margini de tîrg, Un bangăt puternic de armă ; E toamnă... metalic s-aud — Gorniştii, în fund la cazarmă S-aude şi-un clopot de şcoală, E vînt, şi-i pustiu, dimineaţă ; Hîrtii şi cu frunze, de-a valma Fac roată-n vîrteje, pe-o piaţă..." („Toamnă") Lirica erotică se apropie la Bacovia cel mai mult de linia decadentă a poeziei simboliste. Dar şi aici, felul particular de a vedea al poetului îngăduie o delimitare, şi aşează accente specifice, care-l apropie pe cîntăreţul „Plumbului" mai mult de Tradem, de Păun Pincio, de „proletarii culţi", decît de Minulescu, Stamatiad sau chiar Iacobescu. 138 Ov. S. CROHMĂLNICEANU Ca Poe, ca Baudelaire, ca Rollinat, Bacovia va fi un amant morbid. Va manifesta aceiaşi preferinţă de a amesteca iubirea cu moartea. In „Plumb" se lamentează închis într-un cavou : „Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig — Stam singur lîngă mort... şi era frig... Şi-i atîrnau aripile de plumb". („Plumb") In duetul îndrăgostiţilor se insinuiază mereu, nechemată, moartea. Iubita cîntă la clavir, deobicei „Marşul Funebru" ca eroinele lui Traian Deme-trescu. In timpul muzicii, afară ninge nestăvilit. încet, întregul tîrg devine un lăcaş mortuar : „Afară ninge prăpădind, Iubita cîntă la clavir . Şi tîrgul stă întunecat De parcă ninge-n cimitir... Iubita cîntă-un marş funebru..." („Nevroză") Altădată, poetul vine şi-i cere imperios iubitei: „Deschide clavirul şi cîntă-mi / Un cîntec de mort..." („Trudit") Sau de afară de la geam priveşte îngrozit cum dau un concert straniu două femei, o pianistă despletită şi o blondă „Ofelie nebună", care acompaniază lâ vioară. Spectacolul sfîrşeşte prin prăbuşirea la pămînt, moartă, a vioristei. Tema e luată din Rollinat, care aşa cum mărturiseşte Bacovia — e poetul lui preferat, dar versurile au o factură foarte proprie ceea ce le şi face să-şi întreacă de departe modelul. Amorul „hidos ca un satir", „a murit în delir" („Proză"). Muza e solicitată a dansa „în salon" pe o muzică funebră autumnală : „La geamuri, toamna cîntă funerar Un vals îndoliat şi monoton... — Hai să valsăm, iubito, prin salon, După al toamnei bocet mortuar." („Vals de Toamnă") Ideea morţii devine aici chiar obsesivă, bolnăvicioasă, tulburînd biologicul ; poetul începe să zărească moartea chiar sub faţa iubitei. Arşiţa verii face ca oraşul în- treg să intre într-o stare de putrefacţie lentă. Cu sentimentul ei poetul începe să aibă impresia că trăieşte alături de un leş : „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi Cu lutul de căldură asudat. E miros de cadavre, iubito, Şi azi, chiar sînul tău e mai lăsat. Toarnă pe covoare parfume tari Adu roze pe tine să le pun... Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito Şi-ncet, cadavrele se descompun..." („Cuptor") Terorizat de ideea destrămării existenţei, de ideea uitării şi agoniei nesfîrşite a tot ce e viu, Bacovia ajunge la o exaltare maladivă a simţurilor, se nevrozează, are halucinaţii. Nu e însă mai puţin adevărat că I2 el nu se întîlneşte neurastenizarea „de poză", morbideţa căutată, afişate de alţi simbolişti ca Davidescu, sau Viţianu, de pildă : la Bacovia sentimentul că moartea pîndeşte pe aproape, vine din realitatea zilnică, din tuşea care se aude prin pereţi, din feţele mereu mai palide pe care le arată trecătorii întîlniţi în cale. Oamenii pier pe aici foarte repede şi tinereţea străluceşte pentru ei numai cîteva clipe. Că moartea are în mizerie o lovarăşă care-i uşurează sarcina, că e o prezenţă familiară în lumea oropsiţilor se ghiceşte uşor din numeroase versuri. Sărutul iubitei e „ftizie". Ea „îşi udă-n parfum o batistă" şi şterge „tristă" sărutarea. Sau cum spune singur poetul : „Ea crede c-aş fi atacat Şi cînd o sărut se teme..." („Igienă") Situaţia se poate inversa. O fată din mahala a murit. Gîndul poetului, întâlnind convoiul, sau auzind de întâmplare, fuge către femeia pe care a iubit-o. întrebarea se naşte dintr-o veche spaimă. „Ce mai faci" sună a „mai trăeşti ?" „De-acum, tuşind, a şi murit o fată Un palid visător s-a împuşcat E toamnă şi de-acuma s-a înnoptat... — Tu ce mai faci, iubita mea uitată?..." („Plumb de Toamnă") CRONICA LITERARA 139 Nota macabră a eroticei bacoviene îşi are originea ca la Baudelaire, sau Poe în calvarul zilnic al mizeriei. Pentru Bacovia, casa iubitei e o oază spre care goneşte însetat. Acolo e linişte, arde focul, sînt lumini. Vieţuieşte aici o naivă dar foarte omenească nădejde de scăpare prin dragoste de sub imperiul înfricoşetor al alienării. Din acest punct de vedere şi pentru Bacovia ca şi pentru ceilalţi simbolişti iubirea e o formă de evaziune socială. Adesea, în peregrinările sale. poetul se opreşte sfîrşit în pragul unei anume case, şi spune abia suflînd : „Iubito, şi iar am venit..." („Trudit") sau : „Eu nu mă mai duc azi acasă..." („Decembrie") sau : „Deschide, dă drumu-adorato" („Note de Toamnă") sau : „La casa iubitei de-ajung Eu zgudui fereastra nervos Şi-o chem ca să vadă cum plouă Frunzişul în tîrgul ploios." („Spre toamnă") iar cînd dinspre „abator vin lupii licărind", poetul se refugiază tot acolo : ,,—• Iubito, sînt eu la uşa îngheţată..." („Tablou de Iarnă") Ideea de confort, de căldură, de linişte, de dragoste, către care sufletul zdrobit al poetului aspiră, apare şi în puţinele fragmente de proză amintite. In „Dintr-un text comun", eroul Sensi, profesor, recent sosit într-un orăşel de provincie, descoperă o casă izolată, liniştită şi dragostea calmă maternelă a Marietei, o văduvă melancolică. Imaginea ceaiului cu rom ce se pregăteşte şi a iernii ce se apropie îl decide pe Sensi să rămînă. Apoi viaţa lor reface un fel de existenţă edenică, asemănătoare celei de pe insula lui Euthanasius, dar stinsă, agonică, mai mult intelectuală, li-vrescă. „îşi spuneau, apoi, printre altele, dacă s-ar putea găsi, mai tîrziu, o altfel de viaţă socială, sau un concediu. Erau ascunşi. Se învăluiau în mister. Din cînd în cînd, se auzeau paşi pe afară, de la ceilalţi care locuiau în aceeaşi curte. Ei însă vorbeau despre cărţile aduse şi despre alte cărţi ce aşteptau la ea, pentru o mîngîiere, cînd vor fi plictisiţi..." Dar dacă la Bacovia evaziunea în dragoste există, ea nu se prăbuşeşte într-o simplă vînătoare a sexelor ca la Minulescu. Bacovia în primul rînd nu-şi re-neagă niciodată un ideal amoros absolut de categoria celui căutat şi de Tradern sau Petică, chiar atunci cînd imaginea iubitei capătă pînă la el o reprezentare nerva-liană, în care diafanul şi paloarea, se asociază cu morbidul: . „Oh, sînt fecioare cu obrazul pal, Modele albe de forme fine — Şi singure dorm, albe şi senine In albele crivate de cristal" , („Contrast") Clipele de euforie sentimentală relevă în Bacovia un eminescian, ca şi în Tradern : „Iţi aduci aminte ziua cînd ţi-am spus că eşti frumoasă. Cînd cu buzele de sînge şi cu ochii sclipitori Printre arborii de toamnă te opreai încet sfioasă Lăsînd gîndul spre amorul înţeles de atîtea ori.,." („Poveste") sau : „S-a dus albastrul cer senin Şi primăvara s-a sfîrşit Te-am aşteptat în lin suspin Tu n-ai venit." („Ecou de Romanţă") Ca Laforgue, Bacovia imaginează romane amoroase cu fecioare crescute în pensionate, sechestrate după zidurile caselor burgheze şi exersînd veşnic la clavir game melancolice : „Par casele triste castele Amorul, aici, a murit. Şi poate că plîng la clavire Fecioare cu păr despletit..." („Mister") 140 Ov. S. CROHMALNICEANU Aşa cum auzea în serile de septembrie Laforgue, „Les pianos, Ies pianos, dans Ies quartiers aises (pianurile, pianurile, in cartierele bogate...)", Bacovia ascultă cu o tristeţe înrudită „clavire cum plîng în oraş". Dar ca şi poetul „Complainte"-lor nu se abţine de a ironiza postura romanţioasă a muzelor sale : „Duduia" veşnic citeşte, Ştie clavirul, pictează Şi nopţi de-a rîndul veghează Şi poate, de-aceea slăbeşte." („Unei Fecioare") Aceste idile care sfîrşesc la foaia de zestre şi se îngroapă în riturnelele pianinelor, sînt comentate cu o blazare amară : „Se crede şi unia spun Dar totul rămîne secret, Duduia visează un poet, Bizar, singuratec, nebun..." („Unei Fecioare") Dealtfel lipsit de iluzii asupra romantismului şcolăriţelor burgheze din provincie, poetul va sublinia surîzînd preferinţele muzei pentru problemele sociale reduse doar la proporţii teoretice : „De-acum, au şi pornit pe lumea eronată— Ecouri de revoltă şi de jale". scrie el şi întreabă cu o compasiune ironică : „Tot mai citeşti probleme sociale... Sau ce mai scrii, iubita mea uitată ?" („Plumb de toamnă"). Alt poem, prezintă chiar o scenă comică. „In salonul plin de vise", unde există „încadrată în argint" o „oglindă larg ovală" care reflectă „grădina cangrenată", într-un „fotoliu", „în largi falduri de mă-tasă" iubita oficiază un ritual „decadent" : „în fotoliu ostenită, în largi falduri de mătase, Pe cînd cade violetul Tu citeşti nazaiizînd O poemă decadentă, cadaveric parfumată, Monotonă." („Poemă în oglindă"). Artistul se pretează la această comedie, dar e absent şi îngînă din cînd în cînd : „Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare"... Termenul de „decadent" e foarte des ironizat de Bacovia. într-un pastel descoperim că poetul a „stat singur"/ „In zăvoiul decadent" „şi prin crăngile-ncîlcite" şi-a notat „versuri fără de talent". Bacovia respinge muza minulesciană, femeia cu ochii măriţi de kholl, cu faţa clorotică şi cu gura ca o rană. In ea vede o întruchipare a lumii celor pe care îi urăşte, un ideal al spiritului burghez, satisfăcut, însetat doar de plăcere : „Femeie — mască de culori Cocotă plină de rafinării — Tu care "ţipi la desfrînări tîrzii Pe visători, cu greu, îi Miori" („Contrast") Poetul îşi întoarce cu dezgust faţa de la imaginea prostituată a iubirii : „Sunau ţambale, tîrziu noaptea... De cabaret comun — Femei răcneau beţia falsă Prin miros de tutun" („Ecou tîrziu") sau „Amorul, hidos ca un satir Copil degenerat învineţit, transfigurat, Ieri, a murit în delir." („Proză"). In ciuda morbidităţii, a dispoziţiei de a asocia bucuria dragostei cu ideea morţii, erotica lui Bacovia păstrează şi ea un caracter deosebit de cel pe care l-a cultivat aripa decadentă a simbolismului. Poetul nu se înstrăinează prin dragoste de viaţă deşi caută în ea o salvare din infernul existenţei cotidiene. Nu e însă capabil să-şi adoarmă niciodată complect conştiinţa. Glasul ei revine, cum am arătat, fie în sclipirea unei ironii, fie în constatarea amară că societatea strîmb alcătuită viciază pînă şi asemenea raporturi. Dar nedispreţuind în dragoste putinţa oamenilor de a se regăsi, Bacovia confirmă în erotica lui ideea că drama mare CRONICA LITERARA 141 a vieţii sale rămîne singurătatea de care a luptat mereu, cu disperare, să fugă : „Era acel tînăr prea singur 1 Dar toţi îl iubeau... — Atunci, nu era aşa singur ! Sau ceilalţi nu erau..." * In sfîrşit ar rămîne ceva de spus despre însuşi „simbolismul" lui Bacovia. Mulţi îşi închipuie că simboliştii au adus pentru întîia oară simbolul în poezie. O asemenea idee e pur şi simplu copilărească. întîi că o artă simbolică a existat din cele mai vechi timpuri şi Hegel se ocupă pe larg de ea în estetica sa, înainte de a fi fost măcar vorba despre vre-un curent simbolist. Apoi nu în descripţia unor obiecte cu valoare de simbol stă inovaţia, pe care pretindeau că o fac în poezie simboliştii. Cum arată foarte limpede profesorul G. Că-linescu, ei tindeau să acorde artei un rol de cunoaştere, căutînd prin poezie — desigur în sens idealist — absolutul. In versurile lor sînt cîntate nava, portul, trenul, gara, (parcul... „Dar simbolistul care foloseşte reprezentarea navei se fereşte să cadă în descriptiv, fugind de precizia desenului. Nava este un mijloc de a inculca nostalgia pentru infinit şi mişcător. Insă cu aceeaşi grijă se evită alegoria care e un silogism personificat. Marea, nava, portul erau simbo. lurile obişnuite ale lui Petrarca, sub care se ascundea însă, convenţional, o gîndire conceptuală. Nava reprezenta existenţa individului, marea viaţa în genere, portul aspiraţia omului. Simbolistul oscilează între descripţie şi alegorie, căutînd să le evite pe amîndouă şi, lucrul cel mai norocos pentru el e să nu cadă în cea de a doua" (Istoria literaturii Romîne, D. Anghel pag. 608—609). De fapt ceea ce descopereau unii poeţi la sfîrşitul secolului al XIX-lea, dincolo de teoretizări confuze, era o reprezentare mai precisă a specificităţii poeziei. Simbolismul este mai înainte de toate un curent poetic. Nu există o pictură, o sculptură, o arhitectură simbolistă aşa cum există o pictură, o sculptură, o arhitectură romantică sau chiar cubistă. De asemeni în teatru simboliştii au făcut tot poezie, iar în proză au creiat prin Aloysus Bertrand, Bau- delaire şi Schwob genul poemului în proză. E vorba deci de o delimitare mai precisă a activităţii poetice. Multe observaţii rezultate din această încercare s-au transformat prin unilateralitate şi exagerare în erezii. Dar a desconsidera punctul lor de plecare just, a neglija lucrurile intuite cu pătrundere genială de artiştii mari ca Baudelaire, Poe, Verlaine, sau Rimbaud înseamnă a nu iubi de fapt poezia. Mi se pare că rolul simţitor sporit al sugestiei în cadrul ei e descoperirea cea mai preţioasă a simboliştilor. Poezia cere un infinit mai mare concurs cititorului. Ea nici nu poate exista decît dacă se creiază acel climat în care imaginaţia se aprinde mai cu uşurinţă, sensibilitatea se mişcă mai viu în funcţie de jocul fanteziei creatoare. Cititorul trebuie, într-un fel, să colaboreze cu autorul. Desigur că aici se ascunde şi primejdia ermetismului. „Să numesc un obiect — spunea Mallarme—-înseamnă să răpesc cititorului trei sferturi din plăcerea ghicirii lui." Poezia se transformă însă- astfel într-o şaradă şi gratuitatea miilor de interpretări, incantaţia pură, falsul mister al unor sonorităţi rare devin repede în practica ei expresia celui mai orb subiectivism. Dar rămîne totuşi aici ceva adevărat. Poezia prea riguros descriptivă, prea puţin sugestivă se lipseşte de puterile ei proprii şi alunecă spre versificaţia prozaică. Vizualul păstrează în acest caz un fel de tiranie asupra celorlalte simţuri ca şi cum ochiul ar putea da întreaga gamă a senzaţiilor omeneşti. Sentimente foarte contradictorii în delicata lor nuanţare, stări sufleteşti complexe, se comunică adesea mai intens prin corespondenţele profunde dintre simţuri şi în ciuda exagerărilor groteşti, pe care le-a stîrnit, versul lui Baudelaire : „Les parfums, Ies couleurs et les sons se repondent", nu e deloc o platitudine. Toată problema e a nu absolutiza latura valabilă a acestor observaţii, a nu face sugestie auditivă („de la musique avânt tou-te chose"), olfactivă, vizuală, în sine; toată problema e de a subordona mereu asemenea descoperiri reconstituirii unei realităţi obiective sau subiective, caracteristice, pline de semnificaţie în ordinea cunoaşterii. E tocmai deosebirea dintre inovaţie şi reţetă. 142 Ov. S. CROHMALNICEANU Lucrul se poate verifica uşor şi la Bacovia. De exemplu, sentimentul vieţii care se consumă fără scăpare într-o lume lipsită de orizont, poetul îl sugerează printr-o orchestraţie admirabilă de senzaţii. Vizual ne asaltează tablouri în cărbune, copaci desfrunziţi, frunze măturate de vînt, ninsoare gri, „carbonizate flori, noian de negru". Jur împrejur ne împresoară şi ne apasă o greutate inertă de plumb, zarea e de plumb, florile de plumb, amorul cu aripi de plumb, a adormit printre sicrie de plumb. Dar aceasta nu e de ajuns. Există ■o muzicalitate dezolantă „bocetul mortuar" al toamnei, zgomotul pe care-l fac crengile uscate izbite de vînt: „Auzi cum muzica răsună clar, In parcul falnic, antic şi solemn. Din instrumente jalnice, de lemn La geamuri, toamna cîntă funerar". („Vals de toamnă") Se adaugă şi un acompaniament de tuse, de plînsete, de oftaturi din case insalubre. Iată cum toate converg, se strîng în jurul aceluiaşi focar: „E toamnă, e foşnet, e somn, Copacii, pe stradă, oftează E tuse, e plînset, e gol... Şi-i frig, şi burează... („Nervi de Toamnă") La Bacovia o tehnică a obsesiei împrumută lucrurilor un sens în plus dincolo de cel obişnuit. Cînd frunzele care curg de pe ramuri sînt „lacrimi mari de sînge", cînd luna care urcă pe dealurile albastre e „de sînge", cînd lacul pare mai roş ca totdeauna, amurgul „bolnav", şi o fată tuşeşte, ducînd la gură o batistă ca „frunzele ce curg", sîngeriul amurgului nu mai rămîne un simplu efect coloristic, ci capătă o semnificaţie mai largă, sugerează iarăşi ideea lumii suferinde, agonice, torturate de sentimentul sfîrşitului. La fel plumbul, corbii, ploaia, ninsoarea, fanfara militară, clavirurile, copacii albi şi negri, parcul solitar, scînteile galbene, toate se încarcă de sensuri. Dar toate amplifică, întăresc datele unei realităţi sociale şi morale bine definite de mare interes omenesc. Aşa se explică şi de ce Bacovia nu e un poet dificil sub raportul lecturii. Motivele sale simbolice sînt cunoscute, se dezvelesc de-a lungul tuturor volumelor, de la început, deşi artistul aduce precizări, nuanţări cu fiecare poem în parte. Formulele eliptice vin la Bacovia nu dintr-o tendinţă spre ermetizare ci dintr-o stare sufletească de deprimare permanentă. Copleşit de tristeţe, poetul abia articulează . cuvintele, face semne, lasă frazele neisprăvite. Mintea lui urmăreşte un dialog care se ex-plicitează doar fragmentar : „...Vom spune că toamna a venit... foarte trist — La o fereastră melancolică, mi s-a părut ceva, Insă m-a trezit un glas pozitivist... Vînt umed, şi frunze zboară undeva („Scîntei galbene") Bacovia nu urmăreşte o incantaţie verbală. Repetiţiile, refrenele rezumă la el nucleul emotiv în jurulgcăruia se organizează întreaga atmosferă poetică. „Ce tristă operă cînta/ fanfara militară"... „Liceu cimitir/ al tinereţii mele".....de aur, de sineală şi de sînge"/ Sînt solitarul pustiilor pieţe" etc. Versurile acestea reprezintă impresii fundamentale transformate în adevărate motive muzicale de-a lungul poemelor... „Ce tristă operă cînta Fanfara militară, Tîrziu, în noapte, la grădină... Şi tot oraşul întrista, Fanfara militară." („Fanfară") In economia mijloacelor lui Bacovia, Lo-vinescu a văzut „poezia cinesteziei imobile, încropite, care nu se intelectualizează, nu se spiritualizează, nu se raţionalizează; ci-nestezia profund animalică; secreţiune a unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede". (Critice IX).Res-pingînd ideea caracterului primar, elementar al emoţiei în lirica bacoviană, G. Căli-nescu îi descoperea în schimb acesteia numai artificiu. „Poetul are o poză, pe care şi-o menţine, puerilă ca orice mecanism şi CRONICA LITERARA 143 deci de un secret humor" — scrie criticul. „E foarte probabil că el crede în poză, ceea ce e o ingenuitate, folositoare însă procesului de sugestie. Toată problema estetică stă în putinţa acestei convenţii de a simboliza în chip de neuitat, ca o viziune stranie, momentele de mare sinceritate, ceea ce se şi întîmplă uneori". (1st. Lit. Romîne — Bacovia, pag. 629). Lovinescu greşea negîijînd complect conţinutul liricei lui Bacovia, discutînd totul sub semnul poeziei de atmosferă „în sine". Pe el nu-1 interesa în nici un fel semnificaţia social morală a acestei atmosfere şi de aici concluzia cinesteziei animalice. Arătînd care e într-adevăr natura specifică a liricei bacoviene, indicînd înrudirile ei cu literatura poeţilor „proletari culţi" din familia lui Tradem sau Păun Pincio, profesorul Căiinescu restabilea adevărul, dar refuza şi el să meargă mai departe. Realităţile dezvăluite de gesturile lui Bacovia. sensul acestor gesturi nu-1 mai preocupau, considerîndu-le tot prin subestimarea conţinutului o simplă poză. Dar că artistul nu pozează, că pentru el poezia e un act de mărturie sinceră, totală, o dovedesc numeroasele versuri încredinţate de autorul Stanţelor Burgheze tiparului aproape fără niciun control al lucidităţii critice. Incoherenţa aceasta scriptică vine dintr-o stare maladivă, nu e poză ; lucrul se citeşte limpede în textele publicate sub titlul „Bucăţi în noapte". De pildă : „Astăzi e sărbătoare; apa rece cu care mă spăl, mă trezeşte, un clopot greoi sună, departe... să ne gîndim la Dumnezeu ! îmi pare că nu mai am nimic de spus ; iprivesc. Viaţa e pentru cei inteligenţi ; ei nu fumează fără cafea şi, desigur au luat trenul pentru altă zare. Cită frumuseţe ce nu mai spune nimic, cînd ai ajuns să nu ştii unde să te duci... Cînd va ninge, cît de frumos va fi prin oraşul alb". Trezirea pe jumătate dintr-un fel de coşmar e chiar descrisă direct : „Acum de ce să mai aprind lampa... uşa e deschisă, fereastra... în mijlocul odăii dorm în picioare, mă clatin în întunericul părăsit... uitat în fondul negru al odăii... un dine se zmuceşte înapoi supărat... apoi lătrînd ; o pisică sare pe fereastră repezin-du-se îndărăt de asemeni... dorm în picioare în mijlocul întunericului părăsit... un greer cîntă în tăcere... Altfel nu a fost niciodată... pînă ce soarele dezvăluie şi aici o sentinelă obosită a singurătăţilor dispreţuite". Acest poet subtil pe care l-am văzut vorbind fiecărui simţ, sugerînd cele mai fine impresii, dacă nu i-am recunoaşte momente tragice de - semiluciditate, ar părea că se dublează cu un nedibaci potrivitor de cuvinte, cu un versificator, care nu cunoaşte sensul neologismelor folosite, sau cultivă cu voluptate barbarismul : „o simptomă fugară" ; / „Cer ideal / al vieţii real" ; / „cerul e rece" / „la infinit" ; / „Sana mens" / „canapeaua din altar", „mireasa pe tron' cu grai monoton"), etc. etc., ceea ce nu e deloc verosimil. De fapt, Bacovia-poetul e cel despre care am vorbit cu admiraţie pînă aici. Dacă numele lui figurează şi sub unele notaţii tulburi, în afara sferei literaturii — după părerea mea — aceasta nu schimbă nimic. Există în Bacovia atîtea versuri fără de moarte încît aurul lor plăteşte cu prisosinţă ceasurile de slăbiciune. TEORIE ŞI CRITICĂ TUDOR VIANU MIHAI RALEA *> împlinirea a şaizeci de ani de viaţă ai colegului nostru Minai Ralea ne dă prilejul de a exprima, împreună cu simpatia şi urările de viaţă lungă şi activitate rodnică pe care i le facem, o judecată generală asupra operei sale atît de întinse şi atît de variate. Şaizeci de ani de viaţă şi aproape patru decenii de activitate în ştiinţă, în publicistică, la catedră şi în viaţa publică alcătuiesc, desigur, un răstimp suficient pentru ca trăsăturile unui portret moral să se închege şi pentru ca judecăţile de valoare cu privire la el să poată fi formulate. Ceea ce ne reţine oarecum în executarea plăcutei îndatoriri pe care Academia şi-a asumat-o, este numai faptul că prietenul şi colegul nostru Mihai Ralea este o personalitate atît de activă, atît de viu şi de multiplu legată de actualitatea în desfăşurare, încît ne vine greu să-l privim în urmă şi să-l preţuim după faptele sale trecute. Aproape nu este zi în care Mihai Ralea să nu adauge bogatei sale activităţi de pînă acum, opere şi fapte noi, aşa încît atitudinea faţă de colegul nostru este mai de grabă aşteptarea, tensiunea orientată către viitor, decît contemplarea unei figuri desprinse din perspectivele trecutului. Şedinţe de felul celei de azi sînt poate mai potrivite în legătură cu personalităţi care, chiar dacă n-au ajuns la capătul muncii lor, cunosc o încetinire de activitate, paşii mai rari cu care se escaladează culmea cea mai înaltă. Ralea se găseşte însă în desfăşurarea unei activităţi al cărei ritm nu s-a încetinit de loc în ultimele două sau trei decenii. Tîrîndu-ne mereu înainte, îm- preună cu el, ne vine deci greu să introducem o pauză în interesul cu care-l urmărim şi, în loc de a aştepta operele şi acţiunile lui noi, să considerăm o clipă, dar numai o singură clipă, lucrările şi faptele lui mai vechi. La această împrejurare, sensibilă pentru noi toţi, se adaugă încă una care împovărează mai mult sarcina care mi-a fost încredinţată, aceea de a caracteriza opera de scriitor şi critic literar a sărbătoritului nostru. Acel care vă vorbeşte a fost colegul de studii al lui Mihai Ralea, prietenul lui din primii ani ai tinereţii, tovarăşul lui nedespărţit în toate împrejurările vieţii. Dac* una din condiţiile capitale ale cunoaşterii este relativa distanţă faţă de obiectul ei, trebuie să mărturisesc că împlinesc într-un chip destul de insuficient această condiţie. Martor statornic al tuturor lucrărilor lui Ralea, mereu la curent cu toate gîndurile şi proiectele lui ştiinţifice şi literare, nu este nicidecum lesnicioasă pentru mine, în circumstanţa de astăzi, acea privire în perspectivă şi de la distanţă care asigură obiectivitatea cunoaşterii. Nădăjduiesc însă că dacă sarcina ce mi-a fost dată este mai grea pentru mine, decît ar fi fost pentru altul, ea nu se va dovedi că a fost imposibilă. M-am hotărît deci să iau asupră-mi această sarcină, convins că pot aduce Academiei şi publicului literar o contribuţie la cunoaşterea operei lui Ralea, dacă nu prin distanţă şi detaşare, cel puţin prin sîrguinţă şi sinceritate. Mai înainte însă de a trece la subiectul meu propriu zis, îmi cer îngăduinţa de a *)Cuvîntare pronunţată în şedinţa festivă a Academiei R.P.R. din 11 mai 1956. MIHAI RALEA 145 evoca, în formă de introducere, momentul în care mi-a fost dat să-l întîlnesc mai întîi pe Mihai Ralea. Era acum patruzeci şi unu de ani în sălile de curs ale vechei Facultăţi de filozofie şi litere. Toţi colegii noştri de atunci îşi mai amintesc, desigur, de tînărul descins cu un an mai înainte de la Liceul internat din Iaşi, înconjurat mereu de un grup numeros de studenţi, asupra cărora părea că exercită o deosebită influenţă. Mai cu seamă în şedinţele seminariale, studentul în filozofie Mihai Ralea atrăgea atenţia prin spontaneitatea intervenţiilor sale, în care apăreau manifestările unui spirit critic atît de ascuţit, ale unei informaţii atît de bogate, în formele unei exprimări atît de noi şi de originale, încît superioritatea sa asupra întregii lui clase se impunea cu toată evidenţa. Sînt patru decenii de cînd asist, mai întîi ca student, apoi ca profesor al Facultăţii de litere, la răsărirea periodică a unui astru tînăr, care urmează să-şi ocupe locul în constelaţia culturii ro-mîneşti. Mărturisesc că astăzi încă, la începutul fiecărui an şcolar, păşesc cu mare emoţie printre studenţii primului an, în aşteptarea întîlnirii cu tînărul sau cu ti: nerii în care voi ghici pe scriitorii sau pe cugetătorii de mîine. Natura şi societatea produc mereu tot alte şi alte vocaţiuni şi talente şi prilejul pe care-l ai, ca profesor, să asişti la neistovita acţiune inventivă a vieţii este unul din cele mai atrăgătoare ale îndeletnicirii noastre. Am întîmpinat deci, în timpul lungii mele cariere, nenumărate figuri tinereşti în care mi se părea că descifrez o chemare. Trebuie să mărturisesc că unele din acestea au alunecat în anonimat sau au produs, mai tîrziu, în acela care-i însoţise cu încredere şi nădejde, decepţie şi amărăciune. Dar altele s-au înălţat mereu şi mi-au adus bucuria împlinirii şi a confirmării. Dacă privesc din nou acum toate aceste imagini, mi se pare că aflu pe una clin cele mai strălucitoare în fostul meu coleg ceva mai vîrstnic, care îmi producea cea mai vie admiraţie prin ascuţimea inteligenţii, prin spontaneitatea şi originalitatea sa. în anul al doilea de universitate, Ralea atrage atenţia profesorului nostru de atunci, dl. C. Ră-dulescu-Motru, printr-o încercare asupra ra- portului dintre imagine şi gîndire, care a fost îndată publicată în Revista de filozofie. După război, Ralea pleacă pentru continuarea studiilor la Paris, unde este acceptat la Şcoala normală superioară, veche şi ilustră instituţie, unde prezenţa în generaţia mai veche a lui Jean Jaures şi acţiunea bibliotecarului şcoalei, Lucien Herr, un om de o profundă erudiţie şi care exercita o mare influenţă asupra tineretului studios al vremii, creiaseră o memorabilă tradiţie de gîndire şi luptă socialistă. La Paris, Ralea obţine doctoratul în drept şi doctoratul în litere, acesta din urmă cu o teză despre Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste, devenită clasică şi care obţine unul din cele mai importante premii ale Institutului Franţei, premiul Osiris. Profesorul sociolog C. Bougie, venit la Bucureşti pentru a face cîteva lecţii publice, atrage atenţia asupra lucrărilor compatriotului nostru, în curînd apare el însuşi şi, în timp ce i se încredinţează conferinţa de pedagogie socială la Facultatea de litere din Iaşi, apoi catedra de psihologie şi estetică, cercul revistei Viaţa Romînească cu care stabilise legături mai dinainte, îl cheamă în mijlocul ei cu funcţiunea de redactor-prim al revistei. Aci domina figura lui G. Ibrăileanu, spiritus rector al revistei şi cercului Vieţii Rornî-neşti. Nu se poate spune în deajuns impresia pe care o făcea ibrăileanu asupra tuturor acelora cărora le era dat să se apropie de el. Acest om înzestrat cu cele mai deosebite virtuţi intelectuale şi morale, îndrepta asupra semenilor săi o privire atît de pătrunzătoare şi o exigenţă etică atît de severă, încît oricine ieşea clasat chiar de la prima întîlnire cu ei. Ce a însemnat Ibrăileanu pentru Ralea ne-a spus-o chiar acesta din urmă cînd la moartea criticului, în 1936, i-a consacrat un studiu rămas principalul izvor al caracterizării lui literare: „Cum aş putea găsi tonul cel mai potrivit, scrie Ralea, măsura justă pentru a scrie despre omul a cărui întîlnire reprezintă ce! mai însemnat eveniment intelectual din viaţa mea ? Cu toate acestea, toţi acei cîţi l-au cunoscut bine, ştiu că acest om neînduplecat în dreptate şi decenţă nu iubea nimic altceva mai mult ca adevărul; că entuziasmul meu delirant l-ai 10 — Viaţa Romînească nr. 8 146 TUDOR VIANU fi făcut să zîmbească cu blîndeţe, dar nu i-ar fi schimbat o iotă din ideea pe care şi-o făcea totdeauna, matematic, despre mine, despre el sau despre lume şi viată". Ideea pe care şi-a făcut-o Ibrăileanu despre Ralea rezultă din comunicarea mai multor martori ai acestor timpuri, potrivit căreia criticul numea pe tînărul său discipol şi emul, „cel mai bun prieten al său". In momentul în care Ralea îşi începe funcţiunile lui redacţionale la Viaţa Romînească, Ibrăileanu avea peste cincizeci de ani, iar Ralea nu împlinise încă treizeci. O prietenie între oameni de vîrste atît de deosebite este un lucru destul de rar. îmbălrînirn de obicei cu vechii noştri prieteni ,şi cercul lor se deschide rare ori pentru a primi un trimis al zilelor noi. Ibrăileanu a izbutit să execute gestul acestei deschideri şi, în prietenia care s-a înjghebat atunci, admirăm deopotrivă puterea tînărului care a ştiut să se facă recunoscut de mai marele său, dar poate mai ales generozitatea acestuia din urmă. Influenţa lui Ibrăileanu asupra lui Ralea a fost, fără îndoială, destul de însemnată. Dar ceea ce numim influenţă este, de fapt, un produs al afinităţii. Intîlnim mulţi oameni în viaţă, stabilim contactul cu multe învăţături şi idei, întîmpinăm multe personalităţi şi opere care se bucură de reputaţie sau chiar de prestigiu, dar dintre toate acestea exercită o influenţă asupra noastră numai acelea care într-un fel oarecare ni se potrivesc. A primi o influenţă este deci un prim pas pe calea realizării de sine. Afinitatea dintre Ibrăileanu şi Ralea se vădea mai întîi în legătură cu dispoziţiile lor intelectuale şi morale. Aceeaşi pornire de a investiga motivele mai ascunse ale acţiunilor omeneşti şi ele a le dezvălui cu o luciditate dîrză şi nemiloasă. Discipolul ca şi maestrul său, socoteau că întregul edificiu al societăţii şi al culturii este un produs al naturii, şi ca atare, im-pulsiunile rudimentare ale acesteia pot fi recunoscute la temelia tuturor faptelor şi ideilor noastre. Mai tîrziu, Ralea a depăşit acest punct de vedere şi, în ultima lucrare filozofică mai însemnată a sa, în Explicarea omului, a indicat drept motiv funda-; mental al culturii, pornirea omului de a-şi creia obstacole şi, prin urmare, de a infringe instinctul său natural. Aceste două idei deo- sebite au nevoie să fie puse de acord şi autorul volumelor Valori şi Explicarea omului ne datoreşte încă lămurirea unităţii mai adînci a descoperirilor făcute de el în psihologia omenească. Afinitatea dintre Ibrăileanu şi Ralea provenea şi din felul culturii lor, îndatorate în mare măsură izvoarelor filozofiei materialiste a secolului al XIX-lea, completate de gînditorul mai tînăr prin rezultatele unor curente ale vremii sale : sociologia franceză din şcoala lui Durkheim şi filozofia germană a valorilor. Mai presus de toate stătea însă comuna lor împă-tăşire din gîndirea lui Karl Marx, cunoscută de altfel de cercetătorul mai tînăr printr-un studiu mai complet al operelor acestuia şi al literaturii critice mai noi, prilejuite de aceste opere. în afară de afinitatea provenind din dispoziţiile lor intelectuale fundamentale, din comunitatea izvoarelor lor de cultură, mai exista între Ibrăileanu şi Ralea aceeaşi pornire politică, mobilizată de luptele dreptăţii şi ale libertăţii. Luciditatea intelectuală cea mai nemiloasă se întrunea în maestrul şi discipolul lui cu idealismul politic, îndoiala teoretică cu afirmarea practică, scepticismul cu pasiunea. In articolul despre G. Ibrăileanu, Ralea scria : „E prea uşor să rămîi om de treabă cînd ai avut norocul să-ţi poţi păstra iluziile ori cînd ai moştenit o inteligenţă feciorelnică, care ştie să acopere cu un văl roz înfăţişările hidoase ale lucrurilor. Şi e mult mai greu să faci să trăiască împreună luciditatea completă şi perfecta regulă morală". Ibrăileanu a izbutit această sinteză. Ralea a recunoscut şi el aici forma cea mai înaltă a personalităţii omeneşti. Indicat prin aceste afinităţi, acceptînd o influenţă întemeiată pe o înrudire de structură şi de năzuinţe, Ralea a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Ibrăileanu, la redactarea Vieţii Romîneşti, în epoca de după 1924. Revista îşi dobîndeşte caracterul ei în această perioadă prin colaborarea regulată a lui Ibrăileanu şi Ralea. Dau amîndoi, cot la cot, aceleaşi lupte literare şi ideologice, printre care cea mai de seamă este aceea în legătură cu specificul naţional în literatură, pe care amîndoi ii afirmă ca o condiţie indispensabilă a oricărei creaţii artistice valabile. Funcţiunile unui prim- MIHAI RALEA 147 redactor îndrumau activitatea lui Ralea pe terenul criticii literare. Ralea a scris atunci pagini remarcabile, ca acele despre Tudor Arghezi, una din primele şi din cele mai pătrunzătoare caracterizări ale acestui poet, acele despre Mihail Sadoveanu, înţeles de el în felul în care marele scriitor a răs-frînt dezvoltarea societăţii romîneşti, apoi alte multe articole despre diferiţi scriitori romîni şi străini, întrunite mai tîrziu în volumele Interpretări şi înţelesuri. Cu toate acestea, direcţia proprie a talentului lui Ralea nu-1 lega prea strîns de. disciplina criticii literare, adică de urmărirea atentă a producţiei literare pe măsură ce apare, cu scopul de a recunoaşte valorile noi şi de a le distinge din masa operelor inferioare. Noul critic al Vieţii Romîneşti n-a dat criticii literare funcţiunea acestei intervenţii continue în actualitate cu scopuri discriminatorii. Concepţia sa asupra criticii a fost limpede exprimată în articolul Despre critica literară, reprodus apoi în volumul între două lumi. Pornind de la ideea că orice operă posedă o multiplicitate de sensuri virtuale, realizate succesiv, Ralea scrie : „Extensiunea sensurilor nebănuite care dau viaţă şi posteritate artei o face publicul cu fantezia sa. El pune pe seama autorului alături de ideea sa iniţială, semnificaţii diverse la care el nu s-a gîndit. Artistul e un singur individ şi publicul o unanimitate. El generalizează şi îmbogăţeşte mereu opera de artă. O face valabilă, interesantă pentru o serie cît mai mare de oameni, punîndu-i mereu pe seamă sensuri, aspecte şi intenţii noi. Astfel o umanizează colaborînd cu autorul. Acesta ne dă o schemă şi noi o completăm, ne dă un vas pe care îl umplem şi-l deşertăm mereu de la generaţie la generaţie. Criticul e şi el unul din cititori. Un cititor însă care are obiceiul să-şi strige tare impresiile tuturor; un cititor care găseşte în opera de artă un sens nou ceva mai generai, menit să' intereseze mai mulţi oameni, să le atragă atenţia asupra altor aspecte care se pot dezvolta şi care au fost pînă acum ignorate. Criticul e un creator de puncte de vedere noi în raport cu o operă. El o face iubită şi din alte motive, înţeleasă şi prin alte prizme, îi aduce noi aderenţi, formează un nou prozelitism, pentru că trezeşte noi interese, atrage cititori şi 10* oameni pe care vechile aspecte nu-i interesau. Adăugind o nouă aripă edificiului, el îl face să trăiască mai departe. Şi descoperind panorame neobişnuite, generalizează creaţia artistului. Criticul întreţine longevitatea artei." Criticul este deci, pentru autorul acestor consideraţii, cineva care comunică reacţiunile sale în faţa operei literare, mai mult decît acela care se străduieşte să-i prindă figura exactă şi oarecum invariabilă. Acesta din urmă este criticul filolog, scrupulos în stabilirea formelor şi conţinuturilor primordiale, autentice. Criticul filolog îşi reprimă individualitatea, se împiedică să asocieze, manifestă, pentru a întrebuinţa o expresie a lui Ibrăileanu care a făcut carieră, cea m«i riguroasă supunere ia obiect. In critica lui Ibrăileanu, discipol el însuşi al lui Al. Philippide, poate fi observată această disciplină a filologului, care s-a dezvoltat, mai cu seamă în partea finală a activităţii lui, în studiile sale asupra manuscriselor şi ediţiilor eminesciene şi în preţioasele lui analize stilistice asupra diferiţilor autori romîni şi străini. Este adevărat însă că opera literară trăieşte în viaţa omenirii şi că, în timp ce filologia îşi dă mari silinţe, prin recenziunea şi critica verbală cea mai exactă, să menţină forma ei primitivă, aşa cum se presupune că a voit-o autorul, opera călătoreşte în timp şi istoricul literar o regăseşte, după anumite răstimpuri, îmbogăţită cu semnificaţii noi şi neaşteptate. Nu este de loc sigur că înţelegem pe Homer şi pe Virgiliu, pe Dante şi pe Cervantes, în acelaşi fel ca oamenii din vremea lor. Autori multă vreme uitaţi sau care nici nu s-au bucurat vreodată de o mare notorietate, revin în actualitatea literară, îndată ce cititorii şi criticii lor mai noi par a găsi în ei coarde consonante cu acele' care vibrează în propriul lor suflet şi, prin urmare, nu atît pentru ceea ce ei au reprezentat odată, ci pentru ceea ce ei au devenit de atunci. Aşa s-a întîmplat cu Hans Sachs şi Grimmelshausen, redescoperiţi de Goethe şi romanticii germani, cu lirica medievală, cu Ronsard şi poeţii Pleiadei în timpul romantismului francez, cu Ion Budai-Deleanu şi cu Ion Codru Drăgu-şanu prin lucrările criticii noastre noi. Observaţia lui Ralea este deci exactă şi ea justifică poziţia sa de critic asociativ, crea- 148 TUDOR VIANU tor de noi puncte de vedere, în raport cu opere şi autori care n-au nevoie să fie descoperiţi, ci numai interpretaţi din nou, cum este cazul în studiile despre Marcel Proust, Rainer Maria Rilke, E. Fromentin, Balzac, Maurice Barres, Thomas Hardy, Amiel, Andre Gide, Paul Valery, H. Ibsen şi alţii. Pentru Ralea, orice scriitor şi orice operă pun o problemă psihologică,-etică şi socială, deci o problemă filozofică. Caracterizarea critică se desprinde pe fundalul unei teorii generale, prin manipularea unor concepte şi categorii formate în studiul psihologiei individuale şi al societăţii. Rilke este caracterizat prin carenţa vitalităţii lui; Fromentin, în romanul Dominique, prin atitudinea micii burghezii în urmărirea fericirii ; Balzac prin apariţia unei clase de oameni barbari şi puternici, avizi şi dezorientaţi în perioada capitalismului bancar de după 1830. Amiel este un abulic auto-analitic, un romantic întîrziat într-o epocă realistă, ceea ce dă figurii sale un caracter rar şi aparte, un germanic cu mijloace de expresie latine şi meridionale. Caracterizarea lui Thomas Hardy se face prin elementele teoriei psihologice asupra tensiunii psihice. Portretul literar al lui Anatole France se desprinde pe o teorie generală a civilizaţiei. Studiind pe fiecare din aceşti scriitori şi pe alţii mulţi, criticul are prilejul să-i aducă sub incidenţa unei categorii filozofice generale sau s-o îmbogăţească pe aceasta din urmă printr-o clasă nouă, prin-tr-un tip neprevăzut încă de cercetarea mai veche sau prin reunirea unor categorii deosebite a cărei posibilitate nu fusese întrezărită. Iată cazul lui Fromentin. „Există, scrie criticul, două feluri de a fi împăcat cu viaţa : fericirea-securitate, fericirea burghezului, un fel de sinucidere lentă, şi fericirea aventurierului. Dominique al lui Fromentin le cunoaşte pe amîndouă, în două epoci diferite ale vieţii". Opera literară îi pune lui Ralea probleme de idei şi se constituie, în viziunea lui critică, în forma unor subordonări, disociaţii sau asociaţii de concepte. Interesant este de urmărit şi chipul în care se grupează scriitorii în faţa cărora s-a oprit criticul. Aceştia sînt totdeauna naturi problematice, cum îi numea Goethe, oameni desbînaţi interior şi care răsfrîng, în luptele personalităţii lor, pe acele ale societăţii exprimate de ei. Considered, prin această prismă, literatura ro-mînă a timpului său, adică literatura dintre cele două războaie, el combate la unii din reprezentanţii ei, spiritul gentil-estetic şi idilic-diletant. Şi din obiecţiile pe care criticul le aduce literaturii epocii, se vede bine încotro ar dori s-o îndrumeze : „Scriitorii noştri, scrie Ralea, au trăit puţin, n-au experienţă sufletească adîncă, n-au acumulat într-înşii acel contact profund cu viaţa care căleşte sufletul şi-i dă comprehensiunea umanităţii, a vieţii şi a morţii. Artiştii noştri n-au sentimentul profund al vieţii, nu ştiu ce înseamnă grozăvia ei mută, nu bănuiesc maestatea morţii, mîndria umi-linţii, gustul oţelit al orgoliului; n-au iubit, n-au disperat şi n-au dispreţuit resemnat. Nici unul din capitolele în adevăr teribile ale vieţii nu le e familiar". Cînd constată, în studiul „De ce nu avem roman ?", lipsa acestui gen literar în epoca în care apăreau abia primele opere ale lui L. Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Pe-trescu, H. Papadat-Bengescu, criticul atribuie fenomenul acestei omisiuni lipsei de diferenţiere a individualităţii în societatea burgheză puţin dezvoltată a timpului : „Nu toate individualităţile sînt bune pentru roman, scrie Ralea, stabilind cu multă pătrundere unele din condiţiile apariţiei romanului modern. Individualităţile publice sînt captate de istorie şi mitologie. Roma-' nul nu apare decît într-o societate aşa de diferenţiată încît orice om e, în felul lui, o individualitate. Romanul e povestea individualităţilor fără viaţă publică, fără strălucire, a individualităţilor modeste, înecate în masa mare a publicului : persoane fără importanţă istorică, dar cu mare semnificare morală. Romanul e povestea vieţii şi sufletului individualităţilor private celor mai caracteristice". Aceste condiţii păreau că lipsesc pentru stadiu de dezvoltare a societăţii observate de critic. „Dacă nu sîntern în faţa societăţilor care n-au încă de loc individualitate, continuă Ralea, sîntern totuşi în faţa societăţilor care au relativ puţine caractere originale, complet detaşate de ambianţă... Biografia omului curent, a omului de rînd, care se schiţează totuşi evident original, cu viaţa lui sufletească aparte şi care e romanul, nu se poate face MIHAI RALEA 149 cu uşurinţă. Individul nu e complet degajat de mediu ; iată de ce romanul nostru în-tîrzie". Trecînd deci de la caracterizare la normalizare, de la cunoaşterea operelor la recomandarea lor, gîndirea criticului a mers în aceeaşi direcţie: a studiat şi a recomandat acelaşi tip de opere cu un bogat conţinut de idei, manifestînd o fază de maturitate a societăţii şi a individualităţii omeneşti, dezvoltate în mijlocul aceleia. Critica lui Ralea a fost deci una din acele care au secundat şi au sprijinit procesul de maturizare a literaturii noastre, într-o istorie a gîndirii critice romîneşti trebuie să i se recunoască neapărat acest loc şi acest rol. Spirit orientat mai de grabă spre generalizarea filozofică decît spre cunoaşterea particularului cu un rol atît de mare în lucrările filologului şi ale istoricului, Ralea a dat filozofiei un timp mult mai întins decît criticii literare. Dar pentru că despre contribuţia lui Ralea în domeniu! ştiinţelor filozofice s-a ocupat un alt coleg de-al nostru, nu-mi rămîne decît să consider celălalt aspect al sărbătoritului nostru în legătură cu literatura, aspectul lui de scriitor. Pe vremuri, cînd aveam douăzeci de ani, Ralea mi-a spus într-o zi : „La patruzeci de ani voi scrie un roman". Tot pe-atunci primeam, din partea unui alt coleg de-al nostru, confidenţa unui alt proect. Cami! Petrescu îmi spunea : „Voi scrie un sistem filozofic". Ralea se găseşte într-o întîrziere de douăzeci de ani faţă de termenul ce şi-l fixase. A scris şi a publicat însă multe iucrări de filozofie, ba chiar un sistem întreg, cu capitole de antropologie filozofică, de etică, estetică, filozofia religiei şi a economiei, Explicarea omului, în timp ce Camil Petrescu a publicat romane şi drame, elaborările sale filozofice rămî-nînd învăluite în taina cea mai nepătrunsă. Comparaţia acestor două spirite, printre cele mai distinse ale generaţiei noastre, aruncă o lumină interesantă asupra felului de a fi al rîndului nostru de oameni. Am fost oamenii unei răscruci, aşezaţi între două lumi. In copilăria noastră, ţăranii locuiau încă în bordeie săpate în pămînt şi arau cu plugul de lemn, ca în preistorie. Eram una din puţinele ţări în care exista pelagra. Malaria şi oftica făceau ravagii. întinde- rea analfabetismului ne creiase o tristă celebritate. Mai mergea vorba, în copilăria noastră, despre ţăranii bătuţi la scară. Intr-o zi din primăvara anului 1907 s-a răspîndit, la Giurgiu, ştirea că stăniştenii au pornit asupra oraşului. Locuitorii înstăriţi ai oraşului şi-au strîns în grabă lucrurile mai de preţ pentru a trece Dunărea la Rusciuc, dar şi-au desfăcut curînd boccelele, pentru că şirurile stăniştenilor au fost culcate de focurile artileriei, în apropiere de oraş. Am apărut pe lume în ţara veche, plină de nedreptate. Dar ne-am deschis culturii celei mai înalte, pentru că în vechea orînduire nedreaptă s-au ivit oameni noi, spirite înalte şi curate, care ne-au deschis ochii. Am avut profesori eminenţi şi scriitori admirabili. în mediul culturii noastre înaintate am putut afla ce-i lipseşte ţării şi ce trebuie să cucerim pentru ea. Dragostea noastră de ţară a fost adeseori chinuită, ca toate iubirile cele mari. Aşezaţi între două lumi, între vechea lume a injustiţiei şi aceia care se desemna la orizont, ne-am ales cu oarecare greutate domeniul, am arătat oarecare mobilitate în aspiraţiile noastre. Am simţit nevoia să sistematizăm din nou întregul domeniu al culturii, să punem o piatră în fiecare punct al temeliei ei. De aceea voia să scrie Ralea un roman şi Camil Petrescu un sistem filozofic. De aceia amîndoi au scris şi filozofie şi literatură. Ralea este unul din scriitorii cei mai înzestraţi ai generaţiei sale. Talentul său s-a exercitat în domenii puţin frecventate mai înainte la noi, în eseu, în maxime, în portretul moral, în jurnalul de călătorie, adică în toate genurile reflecţiei în literatură. Termenul eseu a pătruns în terminologia noastră literară abia după primul război mondial şi a desemnat o compunere asupra unui subiect teoretic, făcută cu mijloace artistice. Ralea este unul din creatorii lui în mişcarea literară mai nouă. Pretutindeni în articolele sau chiar în studiile sale filozofice i se prezintă o comparaţie, o imagine care luminează ideea, o alăturare inedită de cuvinte, un epitet rar. In Explicarea omului, autorul afirmă odată vechimea şi statornicia credinţei omului despre superioritatea sa în univers. Această credinţă a fost mereu proclamată de savanţi, de fi- 150 TUDOR VIANU lozofi şi personalităţi religioase. După ce citează pe Darwin, Descartes şi Bossuet, scriitorul adaugă : „Şi chiar cînd un suflet pur şi virginal ca acela al Sf. Francisc din Assist se lasă, în blîndeţea lui, atras de frăţia păsărilor cerului, el are conştiinţa că prietenia lui pentru animalele ne-cuvîntătoare e o bunăvoinţă şi o filantropie". Nu este aşa că bunăvoinţă şi filantropie recunoscute în legătură cu atitudinea lui Francisc faţă de animalele necuvîntă-toare animă îndată situaţia şi-i dă o căldură pe care n-ar fi putut-o obţine prin notarea seacă a ideii? Ştiinţa cea mai nouă, continuă Ralea, nu şi-a mai pus însă „întrebările pretenţioase şi grandomane asupra specificităţii sufletului omenesc în deosebire de celelalte animale". întrebările grandomane ale vechei ştiinţe sugerează printr-un epitet rar o întreagă situaţie morală. Ca la toţi scriitorii adevăraţi, cuvintele se leagă la Ralea în asociaţii noi cu o vie putere de sugerare. Conciziunea perfectă a formulării, în legătură de altfel cu mijlocul semnalat mai sus, este o altă trăsătură a scrisului lui Ralea şi care-l indica pentru genul literar al maximei. Voi da cîteva exemple de astfel de maxime, spicuite în paginile volumului Valori: Ce este curajul? Ni se răspunde: „Pentru o luciditate perfectă, care ar fi conştientă pînă în ultimele detalii de pericol, curajul ar fi imposibil. A fi curajos, înseamnă a alege din diferite alternative o ieşire ; înseamnă a cîntări între mari inconveniente, dar nu a alege pe cel mai grav din ele ; înseamnă a paria pe o posibilitate, dar nu pe cea mai dezastruoasă". Ce este cultura ? „Cultura este inteligenţa altora". Ce este omul inteligent ? „Omul inteligent e acela care nu confundă niciodată punctele de vedere". Dar inteligenţa? „Inteligenţa adevărată eo descentralizare a gîndirii", deoarece „sărăcia de minte duce încet şi monoton la unitate, la sistem, la obsesie". Ce e recunoştinţa ? ,,E un derivat al răzbunării, din aceeaşi familie cu ea... E un plasament cu mai puţin risc, pe care l-a adus îm-blînzirea moravurilor". Ce e epicureismul ? „E filozofia unei deziluzii". Ce este invenţia în ştiinţă ? „Invenţia e procesul care aduce un verdict în favoarea faptelor năpăstuite". Mulţi cred că arivistul e un om sensual, mişcat de pofte impetuoase. Moralistul corectează aceeastă părere : „Arivistul adevărat e un anahoret. El trebuie să rabde în linişte, să accepte situaţii mici, să refuze tentaţiile unui destin de plăcere, să îndure mizerii şi lipsuri. Pofta de viaţă imediată nu e în psihologia ambiţioşilor". Care este origina conştiinţei ? „Conştiinţa a apărut ca o autoconfesiune a unui defect pe care ne e ruşine să-l declarăm... Există un singur prieten, care tolerează totul, care ne înţelege şi ne justifică. Acela sîntern noi înşine. A început atunci discuţia cu acel excelent prieten. Lui îi putem face orice confesiune: putem fi siguri că nu va spune nimănui nimic, că nu va trăda secretul. Conştiinţa e o autoconfidenţă". S-ar putea compulsa un întreg volum de maxime din toate scrierile Iui Ralea, care ar înzestra literatura noastră cu o operă întru nimic mai prejos de aceea ale celor mai buni moralişti francezi, ale lui La Rochefoucauld, Rivarol sau Chamfort. Această carte există de fapt. Filele ei sînt însă oarecum împrăştiate. Trebuie să le strîn-gem la un loc. Om de idei, filozof şi moralist, Ralea vădeşte în scrisul său o deosebită putere de a înregistra şi reţine impresia senso-rială. Evident, el nu se opreşte niciodată la această impresie, ci o prelungeşte şi o dezvoltă într-un act al cugetării. Aceste însuşiri stau la baza portretisticii sale, în care trăsătura fizică dobîndeşte valenţe morale. Iată, în această privinţă, portretul lui Anatole France, zărit odată de autor pe o stradă a Parisului : „Ceea ce impresiona în această figură de octogenar era paloarea ei diafană. O masă de ceară prin care nu străbătea nici o şuviţă de sînge. Pe deasupra, o piele uscată ca pergamentul, făcută parcă dintr-o materie anorganică. Nicăieri, nici o urmă de sanguinitate în această fantomă deplin spiritualizată, în care descompunerea materiei nu mai avea ce căuta, fiindcă corpul, eliminînd ceea ce era organic în el, se petrificase într-un echilibru chimic stabil, capabil să cucerească eternitatea. Asimilarea şi dezasimilarea se opriseră într-o dreaptă echivalenţă. Mi-am zis atunci, în deplină credulitate, că în baza unui misterios paralelism psihofizic, trupul luase forma cea mai potrivită unui sufiet ce izbutise să alunge MIHAI RALEA 151 din el toată bestialitatea vie, aceia care trăieşte violent, dar care, atinsă de germenii morţii, se descompune fulgerător. Ca şi fachirii indieni, Anatole France putea să trăiască mult, fiindcă în el nu mai avea ce să moară". Cu aceste daruri ale ochiului, cu via lui curiozitate pentru om şi societate, cu pornirea psihologului şi sociologului de a investiga toate tipurile omeneşti, în legătura lor eu natura, cu tradiţiile lor de cultură, cu formele variate ale moravurilor lor, Ralea ne-a dat preţioase cărţi de călătorie. Colegul nostru a fost unul din oamenii care s-au mişcat mai mult. A atins punctele cele mai îndepărtate ale lumii, dar în volumele sale Nord-Sud şi în extremul occident ne-a dat numai o icoană a Egiptului, a Olandei, a Angliei, a Spaniei, a Sta-telor-Unite, a Canadei, a Californiei, a insulelor Antiie. Pretutindeni observă natura şi arta, formele societăţii şi sentimentele oamenilor. Notează forme şi culori, pentru care are sensibilitatea unui pictor, chipuri şi comportări omeneşti, dar din aceste' impresii particulare se desface reflecţia generală a unui moralist. Citim în jurnalul călătoriei în Spania, sub data de 14 septembrie: „în drum către Madrid. Munţi roşi, munţi verzi, munţi galbeni. Soare şi iarăşi soare. Nici un pic de umbră, nici un, fir de iarbă. Lipsa vegetaţiei oboseşte, şterge impresia naturii; pare ca eşti într-un castel, între ziduri clădite de oameni. Prin gările rare, fără sate împrejur, pierdute în această Sahara de stînci, femei „aguadore" vînd cu zece centime un pahar de apă. Setea e nevoia sufletească cea mai spaniolă. Setea de viaţă, de glorie, de dumnezeu, de apă. Popor cu cerul gurii veşnic uscat, cu gîtlejul întins mereu către puţină umezeală". Peste ocean, ochiul călătorului a rămas la fel de sensibil în observarea naturii şi a oamenilor, cu o atenţie sporită totuşi pentru stările sociale, pentru urmele vechilor civilizaţii şi pentru contradicţiile celeî noi, simţite de el acum cu un suflet mai luptător. Marea Caraibă îi apare în incandescenţa ei albă, cu care ochiul trebuie să se obişnuiască pentru a distinge culorile: „O întindere strălucitoare, de o claritate rară, fără confuzie, fără opa- citate, fără mister. Totul înfăţişat pînă la evidenţă. Soarele, în mii de reverberaţii, lămureşte orice umbră, dizolvă toate veleităţile întunericului. Lumină universală, implacabilă, care nu iartă nici o obscuritate. Lumina omoară culoarea. Abia către ( amiază, încep să se reveleze culorile : mai întîi un albastru azuriu, apoi un verde deschis, ca frunzele proaspăt ieşite din muguri primăvara". în Jamaica observă orgia de sevă, proliferarea înfiorătoare a vegetaţiei. „Omul... n-are de luptat numai cu animalele junglei, dar şi cu îndărătnicia vegetală. Dacă nu stă în fiecare zi cu sapa ori cu securea ca să stîrpească năzuinţa de creştere a plantei, o cabană dispare sub ramurile lacome ale lianelor şi ale bălăriilor în cîteva săptămîni... Fără o grijă cotidiană, omul se pomeneşte cu un arbore sub pat ori cu o agăţătoare în cadrul uşii". Ni se descrie persistenţa practicelor magice ale indienilor ca „o formă de rezistenţă şi luptă contra stăpînilor albi". Pe terasele cluburilor din Havana observă pe exploatatorii insulei „exemplare putrede de lene, josnicie şi animalitate, care n-au muncit în viaţa lor o singură zi, stînd răsturnaţi pe confortabile foteluri de rafia, cu imense ţigări în gură, profanînd cu priviri abjecte omenirea necăjită care se perindă, în valurile străzii dinaintea lor". In domeniile exploatate de „Fruit-Company", „comerţul a oprit pentru moment dezordinile sociale: totul e regulat, stăpînit de o mînă de fier invizibilă, care, fără îndoială, e aceea a banului. Mîna omului şi frumuseţea naturii dau un tablou corect, minuţios lucrat, de prosperitate aparentă". Pretutindeni aceeaşi bogată reacţiune a pictorului şi a gînditorului, pe care frumuseţea naturii îl desfată şi aspectele societăţii îl pun pe gînduri şi-l aduc mereu spre temele esenţiale ale luptei sale. sociale şi politice. Călătorul Ralea este Ralea întreg. Autorul unei relaţii de voiaj în jurul lumii, care a făcut mare vîlvă acum vreo patruzeci de ani, Herman Key-serling, a pus în fruntea operii sale următoarea maximă: „Drumul cel mai scurt către noi înşine duce prin jurul lumii". Ralea a parcurs şi el acest drum. Mihai Ralea a fost unul din oamenii cei mai multiplu şi mai fin înzestraţi ai generaţiei 152 TUDOR VIANU sale şi continuă a fi astăzi un scriitor şi un gînditor unanim preţuit, un maestru pentru studenţii şi colaboratorii săi, un factor din cei mai activi ai construirii socialismului în ţara noastră. Sensul sărbătoririlor de felul celei de azi, care pare a se statornici în tradiţiile Academiei, rezultă din faptul că nimeni dintre noi n-a rostit un discurs de recepţie şi n-a primit un răspuns academic şi mi se pare că este acela de a ne face mai bine cunoscuţi între noi şi de a prezenta publicului din a- fară acea parte a activităţii noastre care îl îndreptăţeşte să ne ceară sforţări neostenite pentru îmbogăţirea tezaurului de cultură al patriei. Aţi ascultat în expunerea celorlalţi vorbitori de astăzi meritele lui Ralea în filozofie, în sociologie, în psihologie, în acţiunea pedagogică şi socială. Vechiul lui coleg a fost fericit să arate ce a adus el ca scriitor şi critic literar, într-o activitate care n-a cunoscut nici o pauză şi care este, astăzi, tot atît de proaspăt, de originală, de tăgăduitoare, ca în prima zi. DAN COSTA O NOUĂ FAŢĂ A SATIREI ARGHEZIENE = „19G7! In calitatea sa de volum de „stihuri", «1907» îndeamnă la stabilirea de multiple şi mănoase corespondenţe cu lirica anterioară argheziană. Interesul acesta e cu totul îndreptăţit, iar filiaţii, ca şi diferenţieri semnificative pe această linie se pot stabili cu, folos şi sînt oricînd interesante. Ca formulă poetică, întemeiată pe o strînsă unitate tematică, volumul actual aminteşte în multe privinţe de „Flori de mucigai" şi trebue recunoscut că surpriza înnoirii, neaşteptatul experienţei epico-narative, după o lungă perioadă de exerciţiu liric, e tot atît de mare pentru cititorul de astăzi cum va fi fost pentru cititorii vremii trecerea de la regimul liric şi confesiv al „Cuvintelor potrivite" la spectacolul caleidoscopic al „Florilor". încît cineva ar putea fi ispitit — dată fiind repetiţia simptomatică a fenomenului — să descifreze o anumită cadenţă şi un ritm specific creaţiei argheziene, constînd în alternarea cu oarecare regularitate a perioadelor de afirmare lirică şi a celor de „transcriere" obiectivă : după „Cuvinte potrivite" — „Flori de mucigai", după „Cărticică de seară" şi „Hore" — „Transcrieri în abecedar", după lirica din „101 poeme" (unele reproduse şi în volumul de curînd apărut, „Cîntare omului") — „peizajele" din „1907". Acelaşi cineva, apoi, ar putea pune într-o paralelă cît se poate de justificată atîtea din întruchipările şi trăsăturile vechi şi noi ale creaţiei poetice argheziene. Un poem ca Duduia, bunăoară, nu se poate să nu deştepte în mintea citito- rului amintirea Fătălăului, întrucît ca şi acela, personajul zugrăvit acum pare: „...rostirea vie, în carne, simţ şi minte A unei noi fiinţe, de-a! treilea tipar..." după cum, datorită unor implicaţii satirice, aceiaşi personaj aminteşte întrucîtva de „profesoara" neliniştiioare din „Mîh-niri de tînăr cărturar" (în „101 poeme"). Evident, deosebirile sînt şi ele însemnate şi demne de consemnat: fătălăul era mai mult floarea insolită a mlaştinei sociale, care stîrnea uimirea şi într-un fel încîntarea poetului, pe cită vreme în Duduia, particularitatea monstruoasă e convertită în element caracterizant de satiră socială. Duduia e un monstru al biologiei, dar din această sluţenie de „femeie-nefe-rneie" a ieşit un asupritor în plus : Spinările zdrelite-s şi deştele zdrobite De cnutuî domnişoarei cu cizme şi nădragi, Că a sluţit călare o sută de iobagi Şi sumedenii, prinse-n zăvoiul ei, de vite. In această din urmă calitate, însă, Duduia, deopotrivă cu celelalte poeme care o însoţesc, ' poate fi reintegrată unei alte serii, seriei satirice, ştiut fiind că versul satiric şi poezia revoltei, şfichiul şi batjocura usturătoare îndreptate împotriva întocmirilor nedrepte se bucură la rîndu-le de o veche şi trainică tradiţie înlăuntrul poeziei argheziene. Exemple ? De la mai vechiul Caligula — acel concentrat liric de împărat şi proletar al începuturilor lui 154 DAN COSTA Tudor Arghezi şi de la Rugă de seară în care demonul arzător şi răzvrătit al romanticilor recapătă glas : O ! dă-mi puterea să scufund O lume vagă, Mncezîndă. Şi să ţîşnească-apoi din fund O alta limpede şi blinda! pînă la satira şi protestul vehement din anii celui de al doilea război, prilejuite de ocuparea tării de către fascişti (M-au întrebat, Cînd veniră, Altă dată, Nu-nţele-geam) şi de ororile şi pustiirile nebunescului război în care avea să fie tîrîtă ţara curînd după aceea (Da, e lung, Dru-mu-i lung, De Ia Jii în drum, Ţara mea, Viii şi morţii etc.), lirica lui Tudor Arghezi e străbătută de un puternic filon de critică şi satiră socială. Numai o gravă neînţelegere a putut face să nu fie îmbrăţişat cu toată căldura, chiar de la început, mesajul de progres, atît de preţios, a! nu puţinor versuri scrise în chiar preajma eliberării şi după aceea. Versuri care ţin-tuiau Ia • stîlpul infamiei, cu o sfîntă şi pilduitoare ură, cameleonismul „domnilor cu căşi de geam, din Bucureşti" şi al acoliţilor lor, repede dispuşi1 să se vîndă — şi-odată cu ei, ţara--pentru bani, stăpî- nilor din afară : ) Eşti, cărturare, mîndru, destoinic şi dibaci. Cum te îmbraci de iute, aşa te şi dezbraci. In cîteva costume ţi-ai hotărît portretul Şi-mpaci cu eleganţă pe domnul cu valetul. Pitit sub jilţul moale, al fostului şezut, Putuşi sluji la cîrpa stăpânului căzut, Şi-acum o schimbi pe steagul vărgat, cu dungi şi stele. Vei dovedi cu martori că l-ai purtat la piele... (De ziua cărturarului) fie politicianismul de toate nuanţele al vechiului regim şi pe reprezentanţii lui mari, mijlocii şi mici: M-au apăsat bătrînii şi tinerii şi cei Cu vîrste-mpleticite, nici oameni, nici femei. M-au apăsat nerozii, deştepţii, cărturarii Şi micii, mijlociii şi marii şi mai marii. Toţi cîţi împăduchează icoanele şi spurcă, Făţarnici, treapta albă a cerului ce-1 urcă Au şovăit că ochiul i-a prins şi i-a-nţeles Acolo unde cîrdul solemn era mai des. (Răzbunare) Versuri ca acestea şi altele, (a se vedea în acest sens şi cele cîteva Epitafuri şi multe alte poeme din „Cîntare Omului") dovedesc cu prisosinţă că dezvăluirea racilelor trecutului, întreprinsă în „1907" cu o înţelegere desigur nouă a realităţii istorice şi a luptei poporului, se întemeiază pe o tradiţie trainică şi frumoasă a poeziei argheziene de totdeauna. Dar legătura strînsă cu opera trecutului nu se statorniceşte numai pe linia corespondenţelor tematice şi a înrudirilor de motive, şi nici chiar numai pe tărîmul satirei. Există în „1907" o umanitate în grea suferinţă, există'mai ales un fel de a sublinia că setea de dreptate, omenia, demnitatea omenească sînt atribute ale celor îngenunchiaţi cu sila, dar nesupuşi în cugete, ale unor Patru al Catrinii, Stan văcarul ori Stan Căpitan. Aşadar, nu numai că asuprirea este înfăţişată în aspectele ei cele mai crîncene şi mai odioase, acelea care au şi făcut să se reverse paharul răbdării în primăvara iui 1907, dar în punerea în lumină a dreptăţii şi a superiorităţii morale a celor „căzniţi, urîţi şi goi", „1907" oferă o imagine pe deplin convingătoare şi emoţionantă. Imagine pentru care de asemenea poetul şi-a pregătit aşazicînd cititorii de-a lungul întregii sale creaţii lirice, începînd cu Testament, „hrisovul cel dintîi" al poeziei argheziene, în care solidarizarea cu „bătrînii săi", cu generaţiile apuse de robi şi cu nădejdile şi revoltele pe care şi le-au transmis din tată-n fiu, devine unitatea de măsură indispensabilă la care trebuie raportate toate înfăptuirile viitoare : Am luat cenuşa morţilor din vatră Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale Păzind în piscul datoriei tale... şi continuând cu atîtea poeme care slă- O NOUA FAŢA A SATIREI ARGHEZIENE: „1907" 155 vesc pe toate glasurile sufletului mişcat, sfinţenia muncii şi a braţelor truditoare, nobleţea inimitabilă a vieţilor simple, frumuseţea gîndului care cutează şi a jertfei înţelepte : Plugule, cin' te-a născocit Ca să frămîrîţi a şesurilor coaje Cine-a purces în ploaie şi furtuni Şi a brăzdat în negură şi zloată Şesul blajin şi gras, întîiaşdată. Cu blesteme, nădejdi şi rugăciuni ? (Plugule) i Cu aripa-n ţarină şi în vis, Strînge la piept comoara ta deplină. O ! te iubesc, frumoasa mea albină, Că sarcina chemării te-a ucis! (Lumină lină) In ochii-i deschişi, o lumină. A satului unde-i născut, A cîmpului unde aezii-a păscut, A încremenit acolo străină. Departe de vatră şi prins de boieri, Departe de jalea mămuchii, Pe trupu-i cu pete şi peri, In cîrduri sînt morţii şi păduchii (Ion Ion) încă o dată Făt-Frumos Şi-a smuls din grinda casei spadă, Arc bun şi buzdugan mai noduros, Să dea din munte namila grămadă Dar isprăvind, sfios se-ntoarce-n sat. S-ascundc chibzuind ce să mai facă : O ciutură mai mare de-adăpat Şi-un staul mai ca lumea, pentru vacă. (La treabă) Şi desigur că toate aceste exemple nu-s decît o infimă parte, am spune : cea mai manifestă, spre a da o idee despre acel umanism arghezian larg ocrotitor, sub aripa căruia găseşte adăpostire tot ce-i plăpînd şi fără apărare. Privit din acest unghi, „1907" conservă într-însul sensul dezvoltării sănătoase a unui larg proces de creaţie care cunoaşte multe momente dramatice (şi ele nu trebuie absolvite de examenul critic riguros, dar nici simplificate în direcţia negării !) însă nu cunoaşte renunţarea la căutare, încremenirea. într-un punct anume, totuşi „1907" se deosebeşte sensibil de restul poeziei argheziene,, oricît, prin anume laturi (satirele din timpul războiului ori elogiul şi slăvirea omenescului), noul volum se leagă de unele preocupări anterioare. Iar deosebirea aceasta nu-i de grad şi intensitate, ci — am spune — de regn şi de continent poetic, şi ca atare opera trebuie apreciată în ambianţa nouă în care a situat-o poetul însuşi. Mai precis, lucrurile se prezintă astfel : pe cită vreme nu mai, departe decît Ion Ion e un requiem solemn şi recules, şi oricare din poemele „Florilor de mucigai" e de fapt un mare cîntec liric al damnării, echivaiînd cu povestea şi plîngerea neştiută a copacului retezat — pe cîtă vreme, aşa dar, poezia argheziană s-a condus în genere după normele unei poetice a sugestiei şi inefabilului, a atmosferei şi a formei plastice ce se încheagă miraculos din nebuloasă ori din j blocul greu de marmoră, a şoaptei şi a gîndului nerostit, a presimţului şi a tainei, toate de-opotrivă sensibilizate în euvînt, mijlocite expresiv (şi de aceea neducînd niciodată la " rătăcirile autorilor de universuri cifrate, ca nişte palate cu porţile zăvorite şi cu cheile aruncate în fundul iazului de prinţesa nebună), „1907" — şi o seamă de poeme mai noi ale maestrului Tudor Arghezi experimentează pentru vremea noastră o poetică de un cu lotul alt ordin. La drept vorbind, o poetică la fel de veche ca şi cea dintîi, mergînd de astă dată la explicit, la lucrul spus pe nume şi arătat cu degetul, o poetică a „de-a dreptului", a comunicării directe şi a opiniei, utilizînd pentru aceasta un întreg arsenal adecvat, începînd cu argu- 156 DAN COSTA meritul şi proba şi sfîrşind cu judecata şi sentinţa. Poezia de acest fel a însoţit din totdeauna colectivitatea şi e prin excelenţă o poezie a cetăţii, îndrumătoare şi creatoare de opinie publică. Satira e modalitatea cea mai frecventă a acestei poezii şi e firesc să fie aşa, după cum tot atît de firesc e ca, folosind multiplele forme ale comunicării directe, o atare poezie să se numească rînd pe rînd epistolă, scrisoare, pamflet, confesiune, proclamaţie, „răsunet" (vezi „Deşteaptă-te romîne!"). Poeţii noştri clasici şi în deosebi paşoptiştii (Alecsandri, Bolintineahu, Bolliac, Grigore Alexandrescu) au folosit în chip inspirat' atari modalităţi publiciste, iar urmaşii lor, un Eminescu şi Coşbuc au înălţat poezia de acest fel în zonele artei celei mai trainice, .oare nu acelaşi lucru se petrece azi în Franţa, unde — construind pe temeliile poeziei cetăţeneşti a lui Be-ranger — un Aragon reabilitează prin scrisul său genul acesta de artă luptătoare, născută în tumultul străzii şi-n focul campaniilor? Cît priveşte cazul concret al lui Tudor Arghezi, să spunem că noua sa experienţă n-a apărut din senin, ci ea însăşi e corolarul unei acţiuni cetăţeneşti care s-a dedicat ani îndelungaţi orientării curajoase a opiniei publice şi dărîmării falşilor idoli. Această acţiune s-a concretizat în binecunoscutele pamflete argheziene, iar „1907"! căruia i-au premers totuşi cîteva satire din perioada eliberării, e — se poate spune — extinderea creatoare la sfera şi specificul poeziei, a regimului publicisticii sale pam-fletăreşti. Lucru pe care ne vom strădui să-l dovedim în cele ce urmează. * Există între pamfletele argheziene (readunate parţial în volumul „Pagini din trecut") o seamă de piese care definesc într-un chip mai plenar cele cîteva moduri şi direcţii de bază ale satirei marelui nostru artist. E mai întîi portretul satiric, strînsă compoziţie în gherghef, căreia stilizarea nu-i atenuează cîtuşi de puţin virulenţa accentelor. E cunoscutul portret de tipul Baroane, sau Năpîrca, sau Lae Chiorul, sau Preşedintele, sau Bel-Ami, sau Domnul Constant, sau Patriotul, în care de fiecare dată pe primul plan stă tara morală, surprinsă însă într-o comuniune secretă cu stigmatul fizic, cu neajunsul sau cu preaplinul fiziologic, şi unul şi altul monstruoase. O stranie corespondenţă l-a înzestrat pe baronul de tristă aducere aminte cu toate însemnele anatomice ale in-saţietăţii şi hulpăviei. Armătura sa bucală prevăzută cu „cele zece mii de nări" e complementul cel mai nimerit al bunei dispoziţii de cuceritor obraznic ce caracterizează pe ocupantul fascist, după cum, automat, scăderea apetitului, sau mai concret, „gulerul căzut pe gît ca un cerc de putină uscată", e semnul indubitabil al apropiatei încheieri a socotelilor pentru baronul nostru şi pentru cei de teapa lui. Dar Lae Chiorul ? Exponent al naţionalismului absolut, pretenţia lui de „vastă individualitate" tindea în chip firesc spre bust şi efigie; plăcerea de a poza e alterată însă în punctul cel mai sensibil de „simetria şovăitoare" a privirii. „Ochii lui umblă descheiaţi : un nasture-i mai jos şi-al doilea atîrnă".. S-ar putea vorbi în acest punct de încă o notă deosebitoare a portretului satiric arghezian. In opunere cu mai vechile „fiziologii" şi „caractere", care toate surprindeau personajul într-un moment anume al existenţei sale, spre a-i demonta pe îndelete mecanismul, sau — şi mai frecvent — îl situau înir-un timp abstract, convenţional, fără vîrstă, portretele argheziene sînt de fapt foile de observaţie ale unor cariere social-morale concrete şi astfel fiind, ele înregistrează o epocă, închid într-însele o lume, devenirea lor semnifică un fel specific de a intra în viaţă, de a şi-o trăi şi de a o încheia. Mai în scurt, tabloul tinereţii şi al îmbătrînirii unor moravuri, odată cu purtătorii lor. Sau, cu alte cuvinte: istoria „de scară de serviciu" a unor tipuri şi tertipuri. De aici, apoi, predilecţia autorului pentru anecdota edificatoare, pentru cazul petrecut aievea, care agrementează din loc în loc definiţiile incisive. De aici, totodată, curiozitatea pentru detaliul de biografie unic şi • nerepetabil, dar care fixează cu atît mai bine trăsăturile speciei. Cu mijloace întrucîtva asemănătoare e O NOUA FAŢĂ, A SATIREI ARGHEZIENE : „1907' 157 realizată o altă modalitate a satirei argheziene, pe care am numi-o „peisajul". Termenul îi aparţine de altfel scriitorului însuşi care, dînd la iveală „1907", şi-a întitulat poemele „peizaje". Satiric fiind, peisajul arghezian nu poate fi decît unul social, iar prin originile lui — întemeiat pe cea mai trainic sedimentată observare a societăţii, iar nu pe vreo investigaţie reportericească de moment — „peisajul" acesta, ca şi „portretul" de altminteri, este operă de moralist. Mai mult chiar decît portretul, peisajele satirice argheziene sînt excelente analize spectrale ale mecanismului social, surprins in mişcare şi mai ales dintr-o multilateralitate de unghiuri capabile să dezvăluie .privirii modul de funcţionare monstruos, ca de panopticum, al instituţiilor defunctului regim. Coco ia universitate, Prelaţii din senat, După examene, Parlamentul, Gazeta politică, Caragialis-mul, — iată numai cîteva din obiectivele acestui foc concentric ce prinde în pînza lui aspecte de bază ale moravurilor timpului, dispuse pe specialităţi, cabinete şi profesiuni. Cit despre modalitatea concretă a acestei satire, trebuie să arătăm că aici mai ales îşi găseşte o largă aplicare preferinţa de a alterna definiţia pamfletară cu exemplul ori cazul real, pentru valorificarea căruia scriitorul foloseşte o gamă infinită de nuanţe şi soluţii, de un mare potenţial satiric, revelator, mergînd — spre pildă — de la înşirarea unei simple liste de cărţi (şi ce cărţi ! parcă anume potrivite să facă să-i piară cheful de carte cui le-o citi!) reprezentând premiu! ' şcolar al unui elev eminent (După examene), şi pînă la sublimatul corosiv de anecdotă mondenă („...un profesor celebru şi-a ţinut examenele la orele patru dimineaţa, după un supeu delicios cu şampanie care i-a permis să confunde candidaţii cu invitaţii şi materia examenului cu 'icrele moi. şi cu gîturile de raci." — (Coco la universitate) ; de la scrisoarea cu pseudo-recomandări privind -reuşita în viaţă, adresată unui tînăr (Ce trebuie să ştie un tînăr la optsiprezece ani), pînă la foiletonul documentat care-şi propune să spulbere mitul idilic al aşaziselor „vremuri bune" (Vremurile bune) şi care se încheie în acest fel memorabil : „In timpurile bune, totul era într-adevăr „ieftin". Ghetele cu elastic costau cinci lei perechea. Costumul cel mai fin, cu căptuşeală de mătase autentică, redingotă, era optzeci de iei pe măsură, doi lei cămaşa, douăzeci de bani ciorapii, şaptezeci şi cinci de bani perechea de mănuşi, batista de olandă cîţiva gologani, cu monogramă, şi dacă vreai şi cu o coroană de baron în colţ. Numai că lucrurile astea toate, care se însumau într-un total eleganţă de maximum două sute de lei, nu le putea nimeni cumpăra şi toată lumea era goală pentru că-i lipsea din buzunar primul leu din total" Pe linia acestui final, deosebit de revelator, se impune să arătăm că modalitatea cea mai dramatică şi mai impresionantă a peisajului arghezian este aceea care surprinde contrastul dintre spectacolul îmbuibaţilor şi trântorilor de toate categoriile suprapus peste fundalul mizeriei şi al suferinţei anonime: lumea „majestăţii sale proprietarul", „naţiunea, cu acul ân cravată", „iedera conştientă", „valorile con-tranaturale" şi cealaltă lume, a lui moş Niculae, blândul moşneag simbolizând curăţenia şi bătrâneţea fără greş, ajuns victima unei ânvinuiri monstruoase. Lumile acestea par anume făcute să nu se întâlnească decât arar, şi atunci pentru a sublinia parcă odată mai mult cât de streine şi de opuse sînt una alteia. Ca ân acel instantaneu, unul între altele, sur-prinzînd o gară de răspîntii şi un chip privind din geamul unui vagon de dormit : „figura de ghişeu a unei doamne" cu ochii aţintiţi asupra golanului în lanţuri de pe peron, pe care-l însoţeşte un soldat cu armă. Totul n-a durat decît o clipă : „Trenul Doamnei a fugit către Paris. Un nătărău vlăjar nimereşte să salute dindărăt, gara goală cu batista, din vagonul restaurant. Punea unt şi dulceaţă pe franzelă"... In acest timp, în gara rămasă în urmă, soldatul, „ţăran obişnuit şi sceptic cu drepturile boiereşti şi cu nenorocirea", „a răsucit o ţigară groasă şi o aprinde — şi cu două degete o pune în buzele prizonierului, atent şi progresiv, şi o întoarce apoi în gura lui. Trage un fum şi Justiţia şi trage un fum şi Osînda, din acelaşi muc." (O 158 DAN COSTA foaie de carnet.) Asemenea „peisaje" şi altele dovedesc că din sertăraşul său'cu planete, Coco — papagalul cei isteţ şi a-toate-cunoscător al „tabletelor" argheziene — n-a scos numai bilete cu ciocoi şi parveniţi şi nici numai reţete ale cinismului şi sfrun-tării. Dimpotrivă, dacă e să-l credem pe autor, şi nu vedem nici o pricină care să ne împiedice de la aceasta, nelinguşitorul Coco a prevestit celor mai mulţi sărăcie şi obidă, fără a-i putea învăţa deocamdată să se şi folosească de puterile ascunse şi de însuşirile reale pe care li le-a descifrat, însuşiri pe care o seamă de portrete şi piesaje-elogiu ('Sergentul Răiculeanu, Culegătorul de semne, Săracul Popescu !, Un-chiaşul Gavrilă, Mihai şi Dumitra, Bărăganul etc.), le pun totuşi de pe acum în chipul cel mai reconfortant în lumină... Prin structura îor de piese ale unui întreg, poemele volumului „1907" realizează mai mult decît o monografie poetică. Ele string, am putea spune, într-un singur cheag semnificaţiile unor mărturii culese de-aiungul unei întregi perioade istorice, şi rodul unei experienţe sociale neîntrerupte. Aşa dar, vechile pamflete şi „tablete" sînt astăzi mai aproape ca oricînd de poezia argheziană, pe care o călăuzesc şi o alimentează pe noile drumuri. De aceea nu-i decît foarte firesc să întîlnim repro-movate cu acest prilej atîtea din tendinţele şi procedeele de odinioară, şi chiar unele subiecte, tipuri şi tipare. Şi în primul rînd, modalitatea cea mai caracteristică a tabletei argheziene, întemeiată pe alternarea tendinţei de satirizare şi a celei de elogiere (pe planul atitudinii), pe tehnica „portretului" şi „peisajului" (în privinţa elaborării imaginii). In acelaşi timp, însă, nu vom ignora că preocuparea poetului de a găsi echivalentul în conţinuturi şi forme noi cel mai propriu al „tabletelor" şi a ceea ce aduceau ele nou pentru epoca în care au fost scrise, s-a izbit de reale dificultăţi, fapt deopotrivă demonstrat de reuşitele ca şi de unele nereuşite ale volumului. Cele mai multe din „portrete" şi „peisaje" dovedesc că poetul a găsit calea către imagine, către imaginea încărcată de o adîncă semnificaţie social-umană. Portretul sarcastic al lui Conu-Alecu încatenat în forma severă a sonetului ca pentru a scoate şi mai mult în evidenţă — prin contrast — precaritatea şi, grosolănia individului, totodată portret prevăzut — în spiritul celor mai bune dintre pamflete — cu acel element de anecdotă reală definitorie, oferă un exemplu convingător cu privire la perspectivele neaşteptate deschise satirei pe această linie : Pe-A!ecu Iliescu partidul liberal L-a pus pe Olt mai mare, şi, uns pe cinci judeţe, E ce! ce-a spus o dată-n Senat, în tinereţe Primatul Romîniei că-i autofecal.. Iar în creionarea portretului „Cucoanei-mari", poetul găseşte resurse inepuizabile tot în direcţia pamfletară : O spală Suzi pe picioare, O ipiaptănă-n oglindă o madamă, O-ncalţă Treji, cum o cheamă, O-mbracă Jeny, Kety o dezbracă Şi o mai giugiuleşte cîte-o Seacă... Domnul avocat, dintr-o altă poezie, este rudă bună cu odrasla unchiaşului Gavrilă din pamfletul amintit anterior. El se ruşinează de originea obscură şi şi-ar ciori ...un zapis, vreo hîrtie Să-i dovedească spiţa de veche boierie, Cu slove-ncîrligate, chirilice, şi, poate, Cu stemă, şoim sau cioară cu ghiare jumătate, Alăturea de-o spadă şi-un coif vîrît în scut, Să-i facă şi pe plicuri trecutul cunoscut. Ceva din fantezia publicistică a pamfletelor e vizibilă şi în preocuparea de a căuta unghiuri cît mai fertile şi mai grăitoare pentru a pune în lumină un aspect sau altul al răscoalelor şi al represiunilor sîngeroase ce le-au urmat. Neliniştea de guzgani surprinşi de incendiu într-o magazie, a reprezentanţilor clasei stăpînitoare şi a aparatului ei, e caricatural pusă în lumină de comedia rapoartelor de prefect şi a ordinelor ieie-grafiate, iar versurile — admirabilă consecinţă pamfletară — transcriu odată cu O NOUA FAŢA A SATIREI ARGHEZIENE : „1907' 159 rigiditatea formulelor oficiale şi ceva din pierderea. cumpătului. Un prefect este destituit fiindcă arestase nişte mărimi deghizate, considerîndu-le suspecte. Ordinul de destituire se încheie în acest fel neobişnuit care exprimă toată nota de excepţional a momentului : Cu toate că bacalaureat, Constat că sînteţi idiot sau beat. Destituit deocamdată V-am dat pe Ioc şi-n judecată. Răscoala însăşi e luminată din diferite laturi, într-o seamă de „peisaje" care silesc obiectivul să-şi lărgească sau îngusteze unghiul de perspectivă, să-l înalţe sau să-l coboare. Imaginea răscoalei privită din perspectiva rîndaşilor de la curte, a mătuşei în cămaşă care se trezeşte fugind către oraş cu mătura şi făraşul în mînă, cu toate că n-avea să se aştepte la nimic rău din partea răsculaţilor, este total deosebită de imaginea despre răscoală sugerată de vorbele bătrînului înţelept şi simbolic care aţine drumul cetei lui Stan Căpitan. Pentru mătuşa cea supusă şi robotitoare, a te răzvrăti e o încercare diavolească, după cum au deprins-o să gîndească stăpînii ei de-o viaţă întreagă. Pentru bătrînul din Stane Căpitane, răscoala nu-i decît o încercare sortită eşecului, atîta vreme cît ţăranii sînt lăsaţi să acţioneze la voia înţelegerii lor mărginite asupra rosturilor lumii. In fond, bătrînul fantomatic din această admirabilă poemă nu-i decît un simbol (dar cît de organic sădit în huma imaginii!), prilej pentru poet de a închipui dialectic caracterul şi limitele răscoalei ţărăneşti. La întrebările pline de o semnificaţie subînţe-leasă, şi venind parcă dintr-o altă lume, o lume a viitorului, fără îndoială, pe care le rosteşte aproape ca într-un oracol bătrînul, răspunsurile lui Stan Căpitan sună sfîşietor de aplatizat, în total dezacord cu sensul profund al întrebărilor: — V-aţi rînduit să ştiţi ce-i de făcut ? V-aţi socotit? •— Nu, nu ne-am priceput. Plezneşte fierea-n noi şi-atîta tot Şi mergem s-o vărsăm. Ca într-un text fatidic în care formula trebuie repetată de trei ori, bătrînul — acest duh bun al săracilor pămîntului — revine mai stăruitor la propriile-i îngrijoră rî şi temeri : — Ascultă, Stane, Căpitane, Ce-aţi chibzuit să faceţi la Străoane, Că aţi plecat pe jos şi pe cărări. Numai cu umeri şi spinări, Şi cîte o ruptură de dăsagă. Ori e răscoală, ori e şagă. Şi dacă-i vorba, ce se-alege Cînd aţi scuipat pe lege Şi nu v-aţi chibzuit ? Răspunsul lui Stan e invariabil : • Vezi nici nu ne-am gîndit. Imaginea represiunilor se sprijină ş/i ea pe puternice „peisaje", dintre care se cuvin amintite Lipsesc morminte, Satul ei şi mai cu seamă Patru al Catrincii, simbol uman al răzvrătirii mîndre, de neîngenuncheat. Există totuşi în volumul „1907" un număr de poeme care nu se ridică la demnitatea imaginii artistice. Poetul n-a găsit în atari împrejurări suficient de puternice şi semnificative fapte de viaţă, el n-a adîn-cit îndeajuns imaginea, astfel încît adevărurile cu privire la evenimentele istorice povestite se menţin mai mult într-un stadiu de generalizări versificate. O strofă ca aceasta : Jandarmii, popa şi învăţătorii Tînjesc, de parcă fiecare-i mort, Prefectul ştie ce cam vrea poporul Şi scrie stălpînirii un raport. nu depăşeşte întru nimic nivelul, prozei versificate. Simpla relatare anecdotică înlocuieşte altădată ceea ce ar trebui să fie imagine cu adevărat dinamică şi grăitoare : Deodată, colonelul avu un gînd al lui, Care nu-i vine orişicui, Strigînd ţăranilor legaţi cu funii : „Drepţi!" Dar n-a mişcat niciunul. „Puteai să te aştepţi", 160 DAN COSTA Răspunse Iliescu, „tîlharii-s tot tîlhari". (Cuconu Alecu, 4) Asemenea momente sînt însă destul de puţine în raport cu însemnătatea reuşitelor, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că experienţa\ întreprinsă de marele nostru poet, încercarea sa de a aşeza pe temelii noi poezia publicistică satirică s-a soldat cu rezultate din cele mai tăgăduitoare. Trunchiul poeziei argheziene a vlăstărit viguros şi în acest volum, indiciu al veşnicei tinereţi creatoare. * Se va spune : simpla extindere — la sfera şi specificul versului — a ceea ce era propriu publicisticii pamfletăreşti argheziene nu constituie încă, oricît de interesantă ca experienţă, o dovadă concludentă privind îmbogăţirea operei cu noi sensuri şi resurse. Obiecţia astfel formulată e îndreptăţită atîta vreme cît, stabilind genul proxim în limitele căruia se situează noua creaţie, o elementară operaţie de diferenţiere nu distinge calitatea, sporul, saltul, evoluţia... Şi fiindcă vorbim de o evoluţie, socotim că primul pas de făcut e de a stabili — faţă de momentul vechilor pamflete — climatul moral şi spiritual care a ajutat la dezvăluirea noului mesaj. Pentru început vom spune că „1907" este prin întreg felul ei de a fi o creaţie a vremii noastre, aducînd în ansamblul operei lui Tudor Arghezi nota ei distinctă, particulară. Ceea ce, la drept vorbind, nu e puţin lucru nici pentru opera aceasta, nici pentru peisajul nostru literar. Contemporaneitatea unei opere e o dimensiune complexă. La făurirea ei conlucrează factori din cei mai deosebiţi, pe tărîmuri multiple : ideologie, temperament, etică, orientare stilistică, sensibilitate... Privită din perspectiva a ceea ce exprimă eroul liric, a modului cum profilul conştiinţei lui se precizează din paginile cărţii, noile poeme ale lui Tudor Arghezi dovedesc a se fi pătruns de o seamă de implicaţii ale noului şi ale faptului împlinit din realitatea social-morală a timpului nostru. Avem în faţă, mai ales, o carte întemeiată pe adevărul (cu privire la eve- nimentele narate) deplin dezvăluit, confirmat de întreaga dezvoltare a societăţii, noastre, şi nu numai bănuit sau întrezărit, — adevăr al cărui purtător fără rezervă devine eroul liric. Nu putem face abstracţie, citind volumul, că scriitorul a vrut să beneficieze şi a beneficiat de tot ce practica socială şi evidenţa devenirii istorice, — lecţia istorică — a lămurit odată pentru totdeauna în privinţa rînduielilor trecutului. De aici, desigur, ampla detailare a planurilor care înfăţişează aspectele multiple, morale şi materiale, ale asupririi ciocoieşti, de aici, dezvăluirea cu mare forţă demascatoare a caracterului de instrument represiv şi de teroare pe care l-a avut statul burghezo-moşieresc ; de aici, în fine, larga perspectivă din unghiul căreia este apreciat caracterul îngust, ineficient al răscoalei ţărăneşti, şi sugerat momentul mai prielnic al unui alt 1907, menit să opereze mai în adîncime : Aşa, pe neştiute, pe la un miez de noapte, Răspunde din bordeie alt Nouă-Sute-Şapte, Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă.. Să nu cumva să fie, vedeţi, şi ce! din urmă. Că poate şi armata în slujbă la ciocoi, Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi. Cu această perspectivă finală, „1907" se deosebeşte substanţial de pamfletele anterioare, căci pe cîtă vreme acestea mai trezesc încă imaginea sisifică a unui Făt-Frumos trebuind să reteze la nesfîrşit capetele mereu crescute ale balaurului ce-i aţine calea, — lumea lui „1907" e înfăţişată din perspectiva strigoilor în care s-au transformat a-tot-puternicii vremii aceleia. E un sentiment de siguranţă care însoţeşte lectura cărţii şi pe care ţi-1 comunică pe toate căile eroul liric : sentimentul că nicicînd nu va mai fi cu putinţă întoarcerea lumii lui Conu Alecu, a Duduii şi a unei întregi ierarhii de asuprire, reprimind, prin telegraf. Vine în al doilea rînd ceea ce s-ar putea numi radicalismul operei, ilustrînd aceeaşi dimensiune a contemporaneităţii. Termenul trebuie considerat, nici vorbă, în afara limitelor rigide între care ar fi dispuşi să-l îngrădească teoretizanţii, şi re- O NOUA FAŢĂ A SATIREI ARGHEZIENE : „1907" 161 dat sferei celei mai largi şi zonelor de verdeaţă ale înţelegerii, acolo unde sensul operei de artă e conceput ca liind strict încorporat în imagine'.".. Mai precis spus, niciodată pasiunea pamfletară, acidă şi desfiguratoare, şi nici violenţa dt veninuri filtrate a verbului arghezian n-au ajuns să slujească atît de fidel unui corp de convingeri înaintate şi unui crez care, fiind ale artistului, sînt într-o consonanţă deplină cu ale miilor de cititori şi, în primul rînd, — dat fiind că „1907" este un cîmp de luptă unde se înfruntă pe viaţă şi pe moarte două lumi — cu acelea ale umanităţii pe care o cîntă şi o apără cartea. Şi întrucît „1907" este totodată şi o carte de pamflete lirice, iar pamflet înseamnă mai presus de orice formulare, sentinţă zdrobitoare, zmulgere violentă a măştilor, se înţelege de la sine că nota de îadicalism amintită trebuie identificată nu atît în structura şi semnificaţia unor scene, fapte şi întîmplări narate (care servesc mai mult de suport material pentru discursul liric, şi nu au totdeauna valoare de semnificaţie prin ele însele), cît mai ales în prilejurile de co-mentar, relatare şi spunere, acolo unde cuvîntul îşi recapătă întreaga putere pasională, acolo unde frîntura de strofă face concurenţă proverbului popular. Nu-i în-tîmplător tocmai de aceea faptul că refu-zînd cele mai adesea să fie o imagine pur narativă a răscoalei, „peisajele" din „1907" se constituie mai bucuros în echivalentul lor aforistic, devenind suită de sentinţe, definiţii'şi ziceri, care alcătuiesc un mic „manual de morală practică" al. răzvrătirii ţărăneşti şi al luptei de clasă. Subtilă ironie, stăpînitorii nu-şi au mai puţin codul lor de sentinţe cu care încearcă să-şi justifice faptele, să-şi liniştească conştiinţa : prilej pentru poet de a-i demasca aşa-zicînd la ei acasă. Astfel, la aspra, bărbăteasca şi lucida constatare ţărănească, exprimată cu haz gospodăresc : Nu căuta dreptatea domnească, frăţioare. Ia pe ciocoi ca hreamul şi dă-1 pe râzătoare! demonstraţia boierească, în jargon ziaris-tic-parodistic şi dovedind o dezinvoltură de moş-Teacă modern, sună caricatural: „Sînt proşti dar mulţi", e-o vorbă-n deşert, fără putere. Oricît de mulţi, nu-ţi pese, vie potop de-ar vrea. Vasile Vodă Lupu n-avea nici mitraliere, Nici nitro-gTicerină, ca noi, Măria Ta. Intoarce-te alene, lungit pe canapea Accentul pus pe forţa definiţiei ; oralitatea de sentinţă populară; tonul comunicativ al însuşi comentarului poetic care îndeamnă, povăţuieşte, călăuzeşte sau mustră, ori dimpotrivă, arde şi nimiceşte, cuvintele-forţă puse în gura personajelor sale şi care capătă asemenea vechilor dictoane ale locului rotunjimea şi netezimea pietrei şlefuite, — iată mai în scurt ceea ce particularizează într-o măsură sensibilă poemele din „1907", în raport chiar cu tabletele şi pamfletele în proză, opere pur-tînd mai apăsat amprenta jocului şi a vocaţiei fanteziste, dar mai ales a unei virulenţe de revoltat însingurat ce se hrăneşte din propria-i mînie. „1907", în schimb, exprimă deplina consonanţă a poetului cu revendicările vii, concrete ale celor mulţi, pînă într-atîta încît glasul lui se face bucuros purtătorul de euvînt fidel al acestora. Şi întrucît prea multă vorbă nu încape aici, calea spre sentinţă e odată mai mult netezită. Ţăranul şi domnul: ...Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care Stă-ngenunchiat să vadă sămînţa de răsare, Ori domnul cel cu geamul rotund, de lîngă nas, Nervos că iscăleşte la şase luni un ceas î Stăpînii: Şi cheile-s la ei, O inie de stăpîni cu chei. Care descuie tara Ş'-° încuie Ca un coşciug bătut în cuie. Primăvara lui 1907 : S-a îngrijit, lin post, ocîrtmuirea Să semuie, de Paşte, răstignirea. Cinstea boierească : Dacă e vorba să ne dăm pe faţă, 11 — Viaţa Romînească nr. 8 162 DAN COSTA Hoţia de la curte şi oioco? se-nvaţă. Adevăraţii vinovaţi : Aţi ocrotit toţi viermii-ncuibaţi în rădăcină, Dînd vina pe tulpină. De-i spicul cu mălură şî-s golurile dese, Din putregai şi boală, ce pui aceea iese. Ţăran îs, din ţărînă, şi ţara e-n lingoare Şi văd că-ntr-altă parte decît boliţi vă doare. In cap e nebunia, ce-o cauţi Ia picioare ? Comentarul şi descriptivul însuşi se convertesc, în poemele acestea, în sentinţă morală şi capătă accente de comunicare prin viu grai : Nu era încă nouă-sute-şapte, Dar nu curgeau miere şi lapte Pe Argeş, Olt şi Vedea. Nu erau ale tale nici livedea, Podgoria, prisaca. Nici.ţara ta, săraca. Zisei a ta, că-aşa vorbirea vine, Şi o zi cam cu ruşine... Expresia urii ea însăşti atinge apogeul nu atît în scenele de masă nici în zugrăvirea mişcărilor mocnite ale sufletului, cît mai ales în grozave imprecaţii cu valoare de definiţie : Ca să vă fac dovada că pot să fac ce voi, Aduceţi-mi încoace un ciocoi, Şi-n faţa dumneavoastră, cuprinşi de două gînduri. Eu singur, cu călcîiul meu, îl îngrop în scînduri. „Răscoala" lui Rebreanu era mai ales imaginea procesională şi psihologică a masei ţărăneşti surprinsă oficiind milenara jertfă de sînge şi scrum a răzvrătiţilor fără ieşire. Tot atît de tipică şi obiectivă, imaginea pe care ne-o dăruieşte azi Tudor Arghezi se orientează de preferinţă spre etic şi spre sentinţa orală, dovedindu-şî descendenţa din muma proverbelor. Literatura noastră se înavuţeşte astfel cu o experienţă artistică în atîtea privinţe exemplară, îndemnînd nu numai la o mai activă exegeză a sensurilor de adîncă umanitate cuprinse în creaţia lui Tudor Arghezi, dar şi la descoperirea de noi căi şi modalităţi lirice în dezvoltarea poeziei romîneşti, a satirei romîneşti. Privit din acest unghi, „1907" este şi o invitaţie la perpetua tinereţe, adresată scriitorilor tim pului nostru. ^ AL. OPREA TOT DESPRE ADEVĂRUL VIEŢII Aş vrea să încep de la o discuţie literară. Intr-un articol îndreptat contra „Poporanismului reacţionar", H. Saniele-vici examinînd unele dintre cele mai caracteristice bucăţi ale lui1 Mihail Sado-veanu, ajungea la concluzia că întreaga literatură a marelui scriitor moldovean este formată din : „beţie, adulter, prostituţie şi violenţă pînă la criminalitate". Eventualei replici că aceasta înseamnă naturalism — în înţelesul onorabil pe care-l avea această metodă — el răspundea : „poporului naturalism îi trebuie?" Şi apoi: „Dar ce vorbesc eu de naturalism". Iar după un lung şir de apostrofări : „Nu-i naturalism e bestialitate curată. D. Sadoveanu are un suflet de vagmistru". Şi, în sfîrşit, în finalul filipicei sale criticul îşi da „cuvîntul de onoare", că de-i va sta cîndva în putinţă, va da ordin organelor publice să ardă opera lui M. Sadoveanu, „pentru că necinsteşte pe autor şi literatura romînească". Acestei iritate critici i-a răspuns pe atunci G. Ibrăileanu. Ibrăileanu a arătat că un tablou sinoptic despre subiectele unui scriitor nu spune nimic dacă nu se discută şi atitudinea scriitorului, ce crede el despre faptele zugrăvite — un tablou sinoptic aidoma celui făcut de Sanielevici pe baza operelor lui M. Sadoveanu putînd fi creiat ,oricînd şi pe baza operelor lui Shakespeare, Byron, Balzac, Dostoevschi, Tolstoi, etc. „Ceea ce mg interesează, cînd citesc de pildă o nuvelă nu e în realitate subiectul, nu banala întîmpiare istorică, ci (pe lîngă puterea de evocare a artistului, bine înţeles) atitudinea scriitorului faţă de viaţa zugrăvită." Ori, analizînd creaţiile blamate de H. Sanielevici, Ibrăileanu demonstrează că „autorul a tăiat în carne vie", avînd în acelaşi timp o atitudine „morală", „sănătoasă". In lumina anilor care au trecut putem să ne dăm seama cît de adevărată şi dreaptă a fost părerea exprimată de G. Ibrăileanu. H. Sanielevici n-a înţeles marele adevăr reflectat de operele lui M. Sadoveanu. Tocmai pentru că dorea să vadă în oameni frumuseţea, armonia, pentru că dorea să vadă în viaţă triumful omeniei, scriitorul — cum spune Ibrăileanu — era de „un crud dar just realism". Sanielevici de pildă, opunea preoţilor lui M. Sadoveanu, pe preoţii unor prozatori ardeleni înfăţişaţi ca nişte apostoli, cu aureolă în jurul capului. Marele scriitor a intuit însă just legătura care exista între o anumită parte a preoţimii moldovene şi „lipitorile" satului1, descriind-o în toată bestialitatea şi goliciunea ei sufletească. Amintiţi-vă din schiţa asupra căreia criticul de la „Curentul nou" a aruncat anatema de popa Dumitru care se ţine, împreună cu alţi reprezentanţi ai surtucări-mif, de beţii şi acte de desfrîu, lăsîndu-şi soţia să moară de boală, de mizerie şi suferinţă morală. Citiţi nuvela „Intr-un sat odată" de o tristeţe sfîşietoare, şi unde apare tot caracterul abject al „aristocraţiei" satului care caută să cîştige şi de pe urma unui mort. Şi cum ne înfiorăm auzind în întunecimea acestor scene nechezatul du- ll* 164 AL. OPREA ios al calului, ce pare a fi singura fiinţă, alături de ţăranul Niculai în care are un răsunet moartea tragică a acelui străin ! „Sluga", altă schiţă în aprecierea căreia Sanielevici a dat iarăşi: cu bîta în apă — înfăţişează demnitatea slugii odată cu laşitatea cuconaşului, care urmăreşte cu groază toate mişcările servitorului năzărindu-i-se că acesta vrea să se răzbune pentru palmele primite. într-adevăr, opera lui Sadoveanu este străbătută de lumina încrederii în om şi în acelaşi timp sau tocmai de aceea, de flacăra urii contra a tot ceea ce este meschin, trivial, ceea ce urîţeşte omul. Intr-un articol rizibil, Mihail Dragomi-rescu, vînînd unele scene izolate sau privind latura exterioară a întîmplărifor din cîteva schiţe ale lui Sadoveanu, făcea apologia unui aşa zis „naturalism necopt încă". El insista asupra unui „simbure de sensuali-tate care nu poate să nu fie un deliciu pentru nervii noştri destrăbălaţi", expri-mîndu-şi speranţe în privinţa dezvoltării acestui sîmbure în scrierile viitoare. După cum vedem, în jurul creaţiei Iui M. Sadoveanu s-au înfruntat mai multe concepţii despre adevăr : judecata lui H. Sanielevici, făcută din punctul de vedere al unui adevăr limitat, fals, a lui Mihail Dragomirescu de pe' poziţia unui adevăr „zoologic" şi judecata lui G. Ibrăileanu. Acesta din urmă conchidea : „Opera d-Iui Sadoveanu, nu numai că nu e demoralizatoare, dar adesea e o manifestare de critică socială, uneori are un caracter revoluţionar, ceea ce e fatal, căci un talent nu poate produce altă ceva". Şi asemenea concepţii juste despre adevăr îi permiteau criticului să înţeleagă înaltul conţinut de idei şi sentimente al creaţiei sadoveniene. Ibrăileanu înţelegea că Mihail Sadoveanu rezolvase o problemă artistică de o imensă complexitate : înfăţişarea nu a adevărului minuscul de la suprafaţa evenimentelor sau cu atît mai puţin a celui „zoologic", ci a uriaşului adevăr al vieţii, luminos şî necruţător — care explică în fapt caracterul grandios al operei şi uriaşa înflorire a talentului marelui prozator ,romîn. # Literatura noastră s-a maturizat şî se maturizează respingînd schemele conven- ţionale, idilismul ca şi alte forme de manifestare ale subiectivismului din practica artistică şi înfăţişînd procesul de dezvoltare a realităţii cu toate contradicţiile sale ascuţite şi greutăţile sale reale. Creaţia literară adevărată nu poate porni de la intenţii sau impresii subiective ci de la adevărul obiectiv al vieţii. Cine-şi mai aduce aminte de acel noian de scrieri unde intenţiile poate pozitive ale autorilor luau chipul schemelor celor mai grosolane: chiaburi acţionînd în virtutea instinctelor biologice sau activişti de partid care jucau rolul de prestidigitatori „luminînd" masele ţărăneşti asupra superiorităţii formelor de viaţă socialiste printr-un discurs ş.a.m.d. Acestor lucrări vulgare, artificiale cititorii le-au preferat opere de un realism uneori aspru dar adevărat ca „Desculţ", „Desfăşurarea" ş.a. După cum figurile de activişti de partid travestiţi, în îngeraşi l-au preferat pe muncitorul simplu Anton Filip care se ia la trîntă cu toate greutăţile sau pe Adam Jora, care înfruntă laolaltă stihia naturii, pe dumnezeu şi pe neoameni. Partinitatea creaţiei artistice este ostilă didacticismului, transformării eroilor în megafoane transmiţătoare de idei sau voluntarismului manifestat prin dispreţul faţă de.fenomenele vii şi conflictele reale complicate. Doar marxism-leni-nismul este singura filozofie care priveşte viaţa aşa cum este iar Partidul clasei muncitoare este singurul partid care-şi bazează politica pe legile obiective ale dezvoltării realităţii. Scriitorii; care privesc viaţa din punctul de vedere al filozofiei marxiste au posibilităţi nelimitate în oglindirea multilaterală şr complexă a realităţii în toate contradicţiile ei. Insă adevărul este o noţiune mare şi complicată. Chiar de aceea în dezbaterile de dinaintea Congresului Scriitorilor s-au ciocnit păreri diferite tocmai asupra celei mai importante probleme ,a literaturii : adevărul artistic, vehiculîndu-se aşa zisa teorie a „adevărului integral". Inţelegînd să discutăm această teză ţinem de la început să precizăm că nu ne sperie cuvîntul „adevăr integral". O atare expresie noi am mai întîlnit-o, folosită de pildă de Dimitri Furmanov — expresie prin care autorul romanelor „Ceapaev" şi „Răzvră- TOT DESPRE ADEVĂRUL VIEŢII 165 tirea" înţelegea legătura ce trebuie să existe între adevărul faptelor reale şi adevărul ideilor socialiste. De asemenea se cuvine a se arăta că teoria „adevărului integral" care a cuprins minţile multor tineri talentaţi a apărut ca o reacţie împotriva falsităţii lustruite precum şi a diferitelor scheme dogmatice confecţionate din birou, departe de mişcarea vie a fenomenelor vieţii, fapt asupra căruia vom mai reveni. Nu putem să nu vedem însă că prin confuziile pe care le conţine, această teorie se leagă de unele scrieri apărute şi unde lupta împotriva lustruirii realităţii este înţeleasă ca o semi-întoarcere la naturalism. Ceea ce te izbeşte din primul moment în argumentaţia celor care susţin teoria „adevărului integral" este apologia factolo-giei, a faptului concret, real, în sine, rupt din interdependenţa altor fapte şi de sensul lui social, ideologic. Partizanii teoriei nu prididesc să aducă exemple peste exemple din realitate care de care mai. întunecate, mai încîlcite, prezentînd lucrurile ca şi cum prin simpla înfăţişare a acestor fapte se rezolvă complexa problemă a adevărului artistic. înainte da a discuta teoria precum şi efectele ei practice se cuvine a se arăta că o atare poziţie nu este chiar atît de nouă. Bunăoară în multe din lucrările sale M. Gorki polemiza cu o aşa zisă teorie a „adevărului faptului concret". In, articolul său „Scrisori către scriitorii debutanţi", Gorki relevînd lacunele din opera unui debutant precizează : „E posibil ca aceste lipsuri să se explice prin pasiunea prea mare pe care o aveţi pentru faptul real. îmi scrieţi că vă preocupă literatura faptului concret, adică literatura care este forma cea mai grosolană şi nereuşită a naturalismului". Acestei forme a naturalismului, Gorki îi opunea năzuinţa scriitorului „de a se ridica mai presus de realitate şi de a înălţa omul deasupra ei, fără a-1 desprinde totuşi de ea, de a privi viaţa de toate zilele din înălţimea marilor scopuri pe care şi le-a propus clasa muncitoare". Aceste probleme ne vor apare într-o lumină mai clară dacă vom discuta unele dintre lucrările literare scrise de tineri. Să luăm ca prim obiect de analiză o schiţă a lui Nicolae Ţie „Decoraţia", despre care ne-am mai spus părerea cu altă ocazie. In schiţă este descris un fapt : batjocorirea unui rom colectivist de către preşedintele gospodăriei colective. Povestirea începe prin a înfăţişa pregătirile pline de emoţie ale lui Ilarian Bujdea căruia preşedintele colectivei, Gavrea, îi spusese că este decorat şi că trebuie să se ducă a doua zi să-şi ridice decoraţia de la raion. Pînă la urmă totul se dovedeşte a fi o glumă a preşedintelui care de altminteri şi în alte daţi îşi bătuse joc de acest colectivist. Ce tinde autorul să demonstreze cu acest fapt ? Să înfiereze în numele regimului nostru social, profund ostil oricărui act de inuma-nitate ,purtarea dispreţuitoare a preşedintelui gospodăriei, faţă de colectiviştii de rînd ? Este drept, unii ţărani protestează în privinţa calităţii farsei. Dar în „Decoraţia" domină o atmosferă deprimantă, apăsătoare. Din schiţă ■— aşa cum s-a arătat şi într-o discuţie asupra problemelor genului scurt — nu reiese pregnant deosebirea structurală care există între soarta unor asemenea întîmplări în vechea societate şi evoluţia lor în societatea noastră. Citiţi sfîrşitul schiţei: Gavrea pleacă la raion pentru a ridica decoraţia, care de fapt îi fusese dată lui, iar Ilarian Bujdea se întoarce acasă prăbuşit sufleteşte. Ultimele cuvinte din final, accentuează atmosfera tristă, parcă lipsită de orice perspectivă : „Cînd intră şi o vede pe nevastă-sa dueîndu-şi mîinile la obraji, îngrijorată, Ilarian se prăbuşeşte pe pat şi plînge, şi plînge..." In spatele acestui fapt care poate fi real, nu se vede ţara noastră, societatea noastră guvernată de alte legi decît orîn-duirile sociale din trecut. Amintisem la început pe Dimitri Furmanov. In articolele sale privind munca la „Ceapaev", Furmanov mărturiseşte că el căuta ca în-făţişînd ceea ce văzuse şi auzise „să aibe viziunea integrală a epocii, în ansamblul ei, pentru a nu greşi". Să luăm altă schiţă : „Taina", scrisă de Dumitru Mircea. Intîmplarea descrisă în schiţă este povestită autorului de către un instructor de partid. In cîteva cuvinte faptul ar putea fi astfel repovestit : fiica secretarului organizaţiei de bază dintr-un sat, sedusă de un fiu de chiabur s-a spîn-zurat. Puteţi găsî oare o întîmplare mai plină de resurse dramatice? Dar care sînt 166 AL. OPREA sensurile pe care vrea să le extragă faptului, Dumitru Mircea ? Autorul se mulţumeşte să relateze întîmplarea, apoi creiază un final artificial în care secretarul îşi face autocritica, el fiind vinovatul acestei tragedii, deoarece era prea aspru în relaţiile sale cu oamenii şi fata n-a avut curajul să i se destăinuie. Ne întîlnim aici cu un fenomen caracteristic şi creaţiei altor scriitori tineri care mergînd pe teren se preocupă mai mult de culegerea diferitelor fapte şi mai puţin de interpretarea şi prelucrarea lor. Aceasta face ca să întîlnim multe schiţe care exprimă contradicţiile vieţii dar nu le arată şi în evoluţia lor, rezolvîndu-se datorită luptei forţelor viitorului. Citiţi de exemplu altă schiţă a lui Dumitru Mircea „Matca" din volumul „întoarcerea lui Niculae Coşoiu". „Matca" redă contradicţia acută care există între un comunist ataşat deplin şi: în mod dezinteresat Partidului şi soţia şî soacra eroului, roabe unor concepţii profund mic-burgheze. Pentru ilustrare amintim o scenă : Filimon este numit agent agricol şi delegat la batoză. De unde pînă atunci era lăsat şi nemîncat — să-i dea Partidul mîncare, spunea soţia sa, că pentru Partid aleargă de pomană — acum este primit cu pui şi papricaş cu smîntînă şi mămăliguţă. Iar soacra, clipind semnificativ din ochi, îl po-văţuieşte: „Filimon, tu ce zici, acolo... cum zicea vecina... e rost de... să... ca să... numai tu ştii", referindu-se la şperţ şi afaceri. La care Filimon răspunde: „Mamă, eu nu fur". E clar că avem de a face cu o contradicţie gravă între oameni cu concepţii despre lume diferite — care poate avea chiar desnodăminte dramatice. Dar Dumitru Mircea se opreşte tocmai acolo unde ar fi trebuit să înceapă şi unde s-ar fi cerut o generalizare profundă şi îndrăzneaţă. El termină schiţa cu un happy-end, arătînd că toate acele concepţii se datorau influenţei unui unchi care la rîndul lui era influenţat de un chiabur. Şi cum unchiul „s-a luminat", precum zice autorul, potrivit legii influenţelor reciproce, se „luminează" şi soacra şi soţia lui Filimon. Ceea ce dovedeşte că literatura faptului concret nepătrunzînd în adîncul realităţii nu este chiar atît de departe de idilism, de care face atîta caz că ar avea oroare, dar cu care se înrudeşte prin faptul că împreună rărnîn la suprafaţa fenomenelor. A reduce imaginea artistică la simpla reproducere a faptelor reale înseamnă a nesocoti una dintre cele mai importante laturi ale cunoaşterii lumii prin imagini, şi anume generalizarea, care presupune dezvăluirea legilor de dezvoltare a realităţii. Să ne amintim de istoria creării unor cărţi pe bază de fapte reale. Eroii principali din „Ion" al lui Rebreanu au trăit ae-vea în satul Prislop. Ion este Ion Boldi-jaru Qlanetaşu iar Ana purta în realitate numele de Rodovica. Circiuma lui Avrum unde se încingeau bătăile flăcăilor, speriind satul, se afla pe locul unde astăzi este clădit căminul cultural. Rebreanu mărturiseşte în „Amalgam" că ideea creării tipului lui Ion i s-a înfiripat văzînd gestul unui ţăran care săruta pămîntul, scenă pe care o întîlnim redată întocmai în roman. La o confruntare însă între modele şi eroii literari ne dăm seama de modificările se- . rioase pe care le-au suferit faptele de viaţă reale odată cu transformarea lor în tablouri artistice. Ion Boldijaru n-a murit ciopîrţit de sapa lui George ci de un icter negru după o viaţă grea în care zestrea adusă de Rodovica se irosise şi Ion încerca zadarnic să scape de calicie devenind un timp chiar geambaş de vite. Nu un singur copil a avut Ion — ci nu mai puţin de şapte. Rodovica în realitate nu era o fată urîtă ci una dintre cele mai frumoase din sat, etc. etc. Ce-a determinat oare schimbarea destinului lui Ion şi a Rodovicăi odată cu înfăţişarea lor în roman ? Ce-a făcut ca un gest al unui ţăran necunoscut — sărutul pămîn-tului — să fie atribuit lui Ion ? Tocmai tendinţa spre tipizare şi generalizare. Scena unde Ion se apleacă şi sărută cu patimă bulgării negri de pămînt — şi care a atras din partea criticii grave şi nedrepte învinuiri de naturalism — exprimă tulburător setea de înavuţire a acestui ţăran sărac care încearcă să scape de sărăcie slugărind pe la toţi, dar pînă la urmă nefolosind metode caracteristice vechii lumi, rămîne cum strigă el popei Belciug şi socrului său „tot ca degetul de gol". „Toată isteţimea lui, îşi spune Ion, nu plăteşte o ceapă degerată* dacă n-are şi el părnint, mult, mult"... Şi TOT DESPRE-ADEVĂRUL VIEŢII 167 aceasta îl determină pe erou să se. hotărască a o viola pe Ana pentru a intra în stăpînirea averii lui Vasile Baciu. Faptul că Ana se spînzură deviind destinul eroinei din viaţă, dezvăluie modul în care setea de a avea pămînt are ca urmări alienarea sentimentelor omului. In faţa cadavrului soţiei — al cărei ucigaş moral este — Ion nu se gîndeşte decît cum a putut trăi aproape un an în acelaş pat cu această femeie urîtă şi că bine a făcut Ana spîn-zurîndu-se. Şi copilul, fructul dragostei sale cu Ana — are un rol bine stabilit în compoziţia romanului. Atîta timp cît moartea copilului ar fi făcut ca pămîntul să i se înapoieze socrului, Ion îl îngrijeşte cu ardoare. Cînd acest pericol nu mai există el îşi lasă odrasla să se stingă, fără a se mai interesa de ea. In privinţa, întorsăturii pe care o ia romanul în partea Il-a, în critica literară nu există o părere unitară. In ceea ce ne priveşte noi credem că această parte nu numai că n-ar strica unităţii artistice a romanului — cum susţin unii — dar îi întregeşte semnificaţia adevărată. Dragostea lui Ion pentru Florica — el poartă mereu în suflet „rîsul ei cald, buzele ei pline ş> umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca ceru! de primăvară" — luminează căutările zbuciumate, întortochiate şi dureroase întru găsirea fericirii ale acestui tînăr ţăran harnic şi isteţ. In prima parte a romanului există un episod în care Ion văzînd urîţenia Anei lui Vasile Baciu şi gîndindu-se la frumuseţea Floricăi, fiica văduvei sărace a lui Marin Oprea, se hotăreşte să se căsătorească cu aceasta din urmă, după ce va agonisi avere. Intenţiile sale care ţinteau realizarea unui cămin fericit sînt însă irealizabile în vechea societate. Pentru a putea apuca un loc la masa „stă-pînilor vieţii", Ion trebuie să renunţe la dragostea lui pentru Florica, să cunoască un proces de dezumanizare. „Glasul iubirii" cum se intitulează capitolul respectiv din partea a 11-a, semnifică glasul acelor sentimente vii pe care setea de avere nu le-a ucis şi care-l opresc pe Ion să devină un monoman balzacian, aşa cum scena cu sărutul pămîntului ne-ar îndritui să credem. Sfîrşitul său tragic încununează existenţa dramatică, tulbure, agitată a acestui ţăran sărac, înzestrat cu multe calităţi, dar az-vîrlit în angrenajul nemilos, crud al legilor societăţii capitaliste. Poate că unele dintre interpretările date sînt discutabile. Indiscutabil este însă faptul că însăşi Rebreanu — scriitorul criticat pe nedrept de Ibrăileanu că ar copia realitatea şi n-ar trahsfigura-o poetic — nu-şi transformă operele în simple colecţii de fapte reale ci combină aceste fapte, le transformă, le prelucrează, inventează altele, în funcţie de ideia romanului, creind sinteze unice şi bogate. Dealtfel în alegerea, generalizarea fenomenelor celor mai tipice ale realităţii rezidă valoarea ideologică a imaginei artistice. Noi avem nevoie în literatura contemporană de imagini sintetice, monumentale, capabile să aibe o vastă valoare de gene-, ralizare. Este cazul să amintim aici acelora care fac apologia „adevărului, faptului concret" în numele redării „integrale" a adevărului, ca subiect de meditaţie, următoarele cuvinte scrise de Lenin în „Caiete filozofice" şi cuprinzînd una din tezele esenţiale ale teoriei marxist-leniniste despre cunoaştere: „Existenţa izolată (obiect, fenomen, etc.) este (doar) o latură (a adevărului). Pentru adevăr sînt necesare şi alte laturi ale realităţii care de asemenea par numai de sine stătătoare şi separate. Adevărul se realizează numai în totalitatea lor şi în relaţiile dintre ele". Ori ce ar crea un scriitor el nu trebuie numai să descrie. Prin opera sa el pronunţă sentinţe asupra unui fenomen. In legătură cu aceasta vrem să discutăm o teză confuză cuprinsă în unele articole despre aşa-zisa „obiectivitate imparţială" a artistului şi care nu este străină, după cum vom vedea, de teoria „adevărului integral". La apariţia „Moromeţilor" şi nu numai atunci, au apărut cronici care vorbeau admirativ despre „nepărtinirea şi indiferenţa artistului" faţă de ceea ce înfăţişează. In cuvinte exaltate se arăta că în ceea ce priveşte răceala şi indiferenţa faţă de materialul şi problematica zugrăvită, Marin Preda l-ar depăşi chiar pe Rebreanu. Nu vrem să discutăm aici şi alte afirmaţii din cronica de unde am extras 168 AL. OPREA citatele şi care în fapt anulează aceste păreri precum nici nedreptatea făcută lui Marin Preda. Ni se pare însă că problema trebuie să fie luată în consideraţie. Ce adevăr cuprinde această teză ? „Obiectivitatea" înţeleasă ca o modalitate artistică ajută unui: prozator în înfăţişarea şi a altor eroi diferiţi de individualitatea sa (vezi de pildă experienţa marelui scriitor liric Turgheniev cu Bazarov, etc.) fapt de o mare importanţă în ceea ce priveşte crearea unor ample fresce sociale. „Obiectivitatea" de asemenea i-a ajutat pe acei mari creatori din trecut, cu concepţii şi simpatii greşite, nedrepte, să nu violeze logica reală a caracterelor sau evenimentelor din viaţă în procesul întruchipării lor artistice. Nu putem să nu arătăm însă că aceste adevăruri au fost folosite în chip diversionist de către critica formalistă din trecut pentru ca prin teza aşa-numitei „imparţialităţi" a artistului să se facă elogiul atitudinii obiectiviste şi a lipsei de idei din creaţia artistică. Citind de pildă articolele lui Eugen Lovinescu sîntern surprinşi de identificarea făţişă a obiectivitătii cu obiectivismul. în „Istoria literaturii romîne contemporane" el afirmă : „Condiţiile vieţii politice i-au impus sămănătorismului ardelean (că şi întregii literaturi ardelene) şi o atitudine de luptă, prin urmare o notă socială foarte pronunţată şi o tendinţă de moralizare, de îmbărbătare, necesară luptei naţionale care o împiedică în evoluţia ei spre obiectivare". Această idee este repetată şi în alte locuri. In volumul „Antologie critică" se vorbeşte iarăşi despre „inferioritatea literaturii de luptă" faţă de aşa-zisa literatură „obiectivă", indiferentă în înfăţişarea fenomenelor luate ca obiect de dezbatere artistică. Teza o întîlnim într-o sumedenie de studii critice apărute în trecut. Un oarecare Nic. N. Munteanu vorbind, bunăoară, despre scrisul lui Rebreanu, spune : „Scrisul lui, eliminînd orice atitudine de protest sau critică socială, cuprinde o caracterizare obiectivă". De fapt, în aceste teorii ca şi în altele, Eugen Lovinescu şi prozeliţii săi continuă ideile criticii maioresciene. Şi în articolele acestuia, ca de exemplu în „Comediile d-lui Cara-giale" întîlnim apologia „obiectivitătii" : „Aşa dar, arta dramatică are să expună conflictele, fie tragice, fie comice, între simţirile şi acţiunile omeneşti cu atîta obiectivitate curată, încît pe de-oparte să ne poată emoţiona prin o ficţiune a realităţii, iar pe de alta să ne înalţe într-o lume impersonală". Ce înseamnă această „obiectivitate curată" aflăm în altă parte : „Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii, întrucît în actul perceperii obiectului trebuie să se uite pe sine şi să-şi concentreze toată privirea în obiect". întîlnim aici aplicarea cunoscutei teze kantiene despre aşa-zisul caracter „dezinteresat" al artei concretizată în ideea după care pasiunea pentru anumite idealuri sociale ar contraveni esenţei creaţiei artistice, artistul adevărat trebuind să fie impersonal. In vederea clarificării acestei false contradicţii dintre obiectivitatea artei şi subiectivitatea artistului, cităm părerea lui V. G. Bielinski, cîştigată în urma unor îndelungi căutări : „De mult nu mai cred în împărţirea operelor poetice în subiective şi obiective. Toate operele poetice sînt mai mult sau mai puţin subiective, adică toate la un ioc exprimă lumea lăuntrică a autorului care orice ar face nu va reuşi să-şi ascundă gîndurile şi simţămintele intime. O prezentare poetică)- strict obiectivă a vieţii, o prezentare în care poetul să nu oglindească prin prisma sa acţiunile oamenilor, în care să fi murit părerile lui, în care să fi dispărut senzaţiile lui, n-a existat, nu există şi nu va exista niciodată". Trebuie oare să mai spunem că în condiţiile artei epocii noastre scriitorul trebuie să-şi manifeste în mod deschis şi conştient partinitatea şi că numai aşa poate să asigure în creaţia sa o reflectare obiectivă a realităţii ? Şi nu înseamnă oare lipsă de discernămînt folosirea „tale quale" a unor formule greşite din vechea critică literară ? In „Studii de teoria artei" Nedoşivin arată că şi în literatura sovietică cu 15 ani în urmă, au avut loc discuţii în care înterpre-tîndu-se în chip talmudic unele afirmaţii ale lui Engels îndreptate împotriva tendinţei afişate grosolan, neîncorporată organic în imaginile artistice, se trăgea concluzia că artistul nu trebuie să facă altceva decît să zugrăvească realitatea în mod „obiectiv" şi imparţial — tendenţiozitatea fiind opusă TOT DESPRE ADEVĂRUL VIEŢII 169 obiectivitătii. De fapt numai de pe o poziţie tendenţioasă, pasionată, militantă un artist are posibilitatea să reflecte cu maximă, obiectivitate adevărul vieţii. Şi apoi să vedem : întîlnim oare într-adevăr la Marin Preda „nepărtinire" şi „indiferenţă" faţă de eroii săi din „Moromeţii" ? Observaţi fiorul liric discret, cu care Marin Preda înconjoară chipurile eroilor săi pozitivi. Vă aduceţi aminte de scena în care Ţugurlan, unul dintre eroii cei mai înăspriţi de realităţile crude din lumea satului burghezo-mo-şieresc nu-şi poate stăpîni starea sa euforică în faţa frumuseţii unei dimineţi ? Privind curtea, gardurile, fîntîna, cei doi sal-cîmi înalţi de la poartă „ţărîna bătăturii care umedă de rouă, dormea şi ea ca o fiinţă vie", el exclamă tulburat : „Ce bine-ar fi să primeşti de la lume doar această pace adîncă!" Cu cît tragism se prefigurează prăbuşirea gospodăriei lui Moromete. încă de la începutul cărţii răsună cîntecul plin de jale al unui flăcău care strigă dureros că mai plină de omenie este o gîn-ganie ca furnica decît omul. Tăierea bătrî-nului şi falnicului salcîm al Moromeţilor prin care se înscrie începutul declinului proprietăţii acestora are loc în următorul cadru : „Pe cer, luna răsărise după ploaie şi fiindcă nici dimineaţă şi nici noapte nu era, semăna cu un soare mort, ciuntit şi rece". Iar după ce salcîmul este tăiat, nişte ciori „dădeau tîrcoale prin preajmă şi croncăneau urît, — parcă a pustiu din ciocurile lor negre". Amintiţi-vă în schimb modurile variate şi subtile în care sînt discreditate personaje negative, ca de pildă Victor Bălosu. De la limbajul lui Victor, spălat şi presărat intenţionat cu unele neologisme, şi pînă la spiritele tăioase făcute la adresa lui Victor de Moromete şi ceilalţi ţărani din sat, întîlnim tot atîtea mijloace de satirizare a înfumurării prosteşti a acestui înavuţit. într-adevăr, nu poate exista o operă care să aibe răsunet în conştiinţa cititorilor dacă zugrăveşte viaţa numai pentru a o zugrăvi, dacă indiferent de stilul scriitorului respectiv, reţinut, discret sau dimpotrivă înfierbîntat, polemic, opera nu este. aşa cum spunea criticul citat mai sus un geamăt de suferinţă sau un ditiramb entuziast. înfăţişarea, de pildă, a faptelor şi conştiinţei personajelor negative fără tendinţă, are drept urmare, printre altele, faptul că cititorul nu ştie ce poziţie să adopte şi uneori înţelege tocmai de-a-n-doaselea ceea ce vrea să spună scriitorul. Citiţi de pildă fragmentele din „Groapa" care înfăţişează odiseea vieţii unui cîrciu-mar, Stere. Stere face parte dintre corbii societăţii capitaliste. El îşi deschide du-ghiană la periferia oraşului de unde-şi îngroaşe averea din specularea mizeriei sordide şi a nenorocirilor. Fragmentul de la început îl înfăţişează însă pe Stere, — după cum s-a. mai spus în critica literară — într-o lumină simpatică, aşa cum s-ar fi descris el însuşi. Mai departe, privit cu ochii femeilor sărace din cartier, Stere ne apare ca o brută. Ce lipseşte aici ? O poziţie ideologică unitară care să se simtă şi atunci cînd este descinsă dinlăuntru psihologia personajului şi. atunci cînd acesta este privit din afară cu ochii eroilor pozitivi. Să ne amintim exemple clasice de personaje negative, de pildă, KHm Samghin. N-a înfăţişat oare Maxim Gorki „întregul adevăr" despre Klim Samghin? Ba da! Dar artali-zînd cu minuţiozitate conştiinţa lui Samghin, Gorki, niciodată n-a privit lumea cu ochi lui Samghin, niciodată n-a descris gîndurile personajului renunţînd la poziţia sa tendenţioasă. Şi aceasta a făcut ca Samghin să nu apară cititorilor drept admirabil şi excelent cum se credea el însuşi. Găsim aici deosebirea dintre poziţia înfăţişării „imparţiale" a lumii, interioare a personajelor negative, şi poziţia tendenţioasă, realistă în reflectarea vieţii. Continuînd în altă ordine de idei, de ce oare anumite fragmente în care Eugen Barbu prezintă aspecte din viaţa muncitorimii, ne nemulţumesc? De ce, de pildă, scena manifestaţiei tutungioaicelor condusă de nişte femei însărcinate şi unde sînt obligate să manifesteze şi nişte prostituate, am putea spune că ne indignează ? Oare pentru că Eugen Barbu redă şi aspecte întunecate din viaţa muncitorimii ? Dar să ne gîndim, pentru că am amintit mai sus numele lui Maxim Gorki — la „Mama". Nu găsim aici, mai ales în primele părţi ale romanului, înfăţişate beţiile muncitorilor şi bătăile pe care le suferă femeile uneori chiar din partea fiilor lor precum şi întregul cortegiu al lumii întunecate din periferia oraşelor ca- 170 AL. OPREA pitaliste ? De ce atunci în primul caz ne simţim, cum am spus, jigniţi, iar în cel din urmă recunoaştem cu recunoştinţă adevărul crud reflectat de arta realistă ? Credem că aici este vorba tot de atitudine. Gogol, în nuvela sa „Portretul" — cerem iertare cititorilor pentru mulţimea acestor referinţe, dar nu sîntern noi de vină dacă uneori adevăruri cunoscute, exprimate admirabil de marii gînditori sau marii artişti, sînt date uitării — spunea că dacă tratezi un subiect ,,cu nepăsare, fără simţire, fără să te identifici cu el", subiectul acela ţi se înfăţişează neapărat „numai în groaznica lui realitate, lipsit de lumina... gîndirii". Gogol afirma că aşa stau lucrurile şi cu un peisaj „oricît de splendid ar fi, dacă soarele nu străluceşte pe cer, îi lipseşte iremediabil ceva". Acest cult al indiferenţei şi nepărtinirii scriitorului se întîlneşte cu teoria „adevărului integral" care face, după cum am văzut, apologia faptului real, nud, a prezentării vieţii „aşa cum este". Sînt cunoscute asemenea formule confuze cum este cea a „coexistenţei noului cu vechiul". Nu este întîmplător că într-o vreme cînd teoria „adevărului integral" era la modă, într-o şedinţă a organizaţiei de UTM de la Uniunea Scriitorilor, închinată tocmai problemei înfăţişării adevărului vieţii, exemplele care au circulat au fost de acest soi : muncitori fruntaşi suferinzi de boala alcoolismului, tineri constructori violînd fete, etc. Dar de cînd literatura s-a transformat într-o simplă achiziţie de fapte morbide, întunecate din lealitate, înfăţişate de dragul de a fi înfăţişate? Şi oare atari concepţii — în pofida intenţiilor juste pe care nu le punem la îndoială, ale propovăduitorilor lor — nu explică unele eşecuri grave din creaţia artistică ? Scopul literaturii de totdeauna a fost să ajute omul să-şi capete încredere în sine, să-şi dezvolte năzuinţe către ceea ce este luminos, înalt în viaţă, să provoace în inima lui ruşinea, mînia, curajul, să facă totul pentru ca oamenii să devină nobili, puternici „însufleţindu-şi viaţa cu sfîntul spirit al frumuseţii" cum spunea un mare scriitor îndrăgostit de oameni. Doar nu degeaba, la cei vechi prin cuvîntul „vates" se înţelegea de-opotrivă profetul şi poetul. Nu putem să nu vedem că teoria „adevărului integral" — cu toate că se găsesc samariteni milostivi care o consideră drept o simplă explozie „juvenilă" şi inofensivă —• reprezintă în mod obiectiv, expresia naturalismului care intră cu fiecare an într-o contradicţie tot mai ascuţită cu cerinţele esenţiale ale artei realismului socialist. Aşa cum se arată în salutul CC. al P.M.R adresat Congresului scriitorilor, teoria acţevărului integral exprimă o „atitudine obiectivist-burgheză faţă de realitate". Trebuie spus că asemenea teorii au apărut şi în alte ţări de democraţie populară, ca urmare a unei interpretări liberaliste a atmosferei de discuţii creatoare şi îndrăzneţe survenită în urma celui de al XX-lea Congres al P.C.U.S. In Polonia s-a vorbit despre un aşa-zis „realism-socialist critic". în Bulgaria o întreagă redacţie a unui ziar a susţinut — pe tărîmul jurnalisticei- — o teorie asemănătoare celei a „adevărului integral", în toate acestea, noi vedem expresia stării de spirit şi a filozofiei individualismului mic-burghez, individualism batjocorit odată de Maxim Gorki în „Micii burghezi" şi analizat exemplar de Marx şi Engels în „Ideologia germană" sub denumirea „Sfîntului Sancho". In cazul nostru Sancho reprezintă insul fără convingeri sfinte şi idealuri înalte, „omul fără aripi". Aceasta deoarece Sancho, ca toţi micii burghezi, nevăzînd decît lucruri izolate de la suprafaţa vieţii, rupte din interacţiunea lor dialectică, fiind incapabil să vadă ceea ce este înălţător, strălucitor în viaţă, crede că aceste elemente înălţătoare, strălucitoare nici nu există. Numai ceea ce este plat, cenuşiu, nimic excepţional — prin excepţional trebuie să înţelegeţi elanurile eroice, etc, — strigă Sancho, închi-puindu-şi că are aripi de acvilă pe cînd de fapt, aripile sale sînt de liliac. De-alt-minteri Sancho care a apărut în diferite epoci sub înfăţişări diferite, totdeauna a ironizat Icarii şi^ a proslăvit sobolii. Şi n-avem decît să regretăm sincer că de mentalitatea sanchosismului au putut să se molipsească tineri talentaţi, care şi-au discreditat astfel intenţiile lor curate. * TOT DESPRE ADEVĂRUL VIEŢII 171 Noi riu trebuie să aruncăm însă odată cu apa şi pruncul din copaie, ca respin-gînd teoria obiectivist-naturalistă a „adevărului integral" să încetăm lupta împotriva acelora care privesc viaţa cu lentile colorate în roz şi albastru. De ce să n-o spunem deschis : în lumea noastră literară mai sînt încă oameni care izolîndu-se de mişcarea vie a fenomenelor şi faptelor din realitate obişnuiesc să aprecieze literatura prin prizma reţetelor şi formulelor lor scolastice, confecţionate în birou, oameni care dese ori sînt scandalizaţi tocmai de creaţiile curajoase şi pline de adevăr. Dar oare caracterul viu al esteticii marxist-lenini'ste nu stă în faptul că porneşte nu de la construcţii apriorice, arbitrare şi artificiale, ci de la fenomenele originale şi complexe ale vieţii ? Şi nu în aceasta rezidă caracterul invincibil al esteticii ca şi al teoriei marxist-leniniste în general ? Mai întîlnim însă cazuri în critica literară unde osîndindu-se unele creaţii îndrăzneţe, în numele unor scheme dogmatice, se ajunge implicit la împingerea scriitorilor pe calea comodă a îndulcirii contradicţiilor, a simplificării proceselor de viaţă. Regretăm că asemenea exemple le putem da şi dintr-un articol situat în general pe poziţii creatoare juste cum este articolul Ileanăi Vrancea „Pe marginea unor schiţe din colecţiile „Albina" şi „Ogoare noi", apărut în „Lupta de clasă" nr 3/956. Printre schiţele citate cu titlu de exemplu negativ este şi povestirea tînărului scriitor Ioniţă Marin, „Rădiţa". Critica făcută povestirii porneşte de la principiul foarte just că intrarea ţăranilor muncitori în gospodăriile colective se face pe baza liberului consimţământ şi nu a ameninţărilor, etc. Şi cum în finalul povestirii, odată cu înscrierea în G.A.C. eroul trage o bătaie straşnică soţiei sale criticul decretează: „Concluzia? Bate-ţi nevasta bine cu obidă cum sfătuieşte Ioniţă Marin, şi-o vei convinge să intre în gospodăria colectivă. Comentariile sînt de prisos". Nouă ni se pare că tocmai aici ar fi fost necesare comentariile pentru a se da înţelesul adevărat cazurilor individuale înfăţişate de Ioniţă Marin. Nu este aici locul să facem o amplă demonstraţie. Credem însă că este suficient dacă poves- tim pe scurt faptele din „Rădiţa". Pavel, fiu al unei văduve sărace, bruftuluit şi terorizat din adolescenţă, de copiii celor avuţi, devine un om timid, pasiv în faţa vieţii, fapt care-l face să intre sub dominaţia soţiei sale, o femeie despotică. Evenimentele care agită lumea satelor după instaurarea puterii populare, nu rămîn fără urme asupra caracterului Iul Pavel. întîm-plări, ca de pildă înfruntarea dintre el şi soţie în privinţa colectivei — înfruntare e prea mult spus, deoarece Pavel nu-ndrăz-neşte să spună cu glas tare dorinţa de a se înscrie la colectivă, pentru a nu deslăn-ţui potopul ocărilor Rădiţei —, sau în privinţa căsătoriei fiicei lor — el optînd pentru alegerea făcută de Nuşa asupra unui tînăr colectivist, iar Rădiţa, luptînd pentru încuscrirea cu chiaburul Frăsineanu, etc., îi crează treptat o atitudine activă faţă de viaţă. Bătaia dată Rădiţei arată că acel ţăran care era considerat drept un prost, un nătăntol, incapabil să se conducă singur în viaţă îşi recîştigă demnitatea de om, îşi îndreaptă şira spinării privind lumea nu numai ca egal al despoticei sale soţii ci ceea ce este important ca egal al celorlalţi săteni. Cînd preşedintele gospodăriei colective caută să-i arate că înscrierea în gospodăria colectivă nu se poate face imediat, el îndrăzneşte să strige cu glas tare, ameninţînd că va face plîngere la raion. Evident, povestirea acestui tînăr scriitor, aflat la începutul activităţii sale literare, nu-i lipsită de slăbiciuni dar numai considerîndu-se povestirea ca o broşură de popularizare a modului în care trebuie să se facă înscrierea în gospodăria colectivă şi îgnorîndu-se ţesătura artistică complexă prin care povestirea militează pentru atragerea ţărănimii pe drumul socializării agriculturii, „Rădiţa" poate fi categorisită „o imagine deformată greşită a realităţii". De asemenea, în acelaşi articol, criticîndu-se cu justeţe obiectivismul manifestat în- unele schiţe ale tinerilor, se ajunge să se emită iarăşi păreri nedrepte asupra unei schiţe a lui Dumitru Mircea, „Ciorile". Intr-un episod din acea schiţă se povestea cum o colectivistă avînd nevoie de bani se angajase să plivească grîul unui chiabur, declarînd în acelaş ,timp că îşi va face şi norma ei la gospodăria co- 172 AL. OPREA lectivă. Autoarea articolului conchide : „Ce concluzii se pot trage de aici ? Că, trudind pe pămîntul chiaburului, poţi trăi mai bine decît muncind în gospodăria colectivă". De fapt, colectivista respectivă făcea parte dintre „ciorile" colectivei, ironizate tăios de către povestitor, care e un colectivist fruntaş, şeful unei brigăzi. Nu duce oare asemenea mod de interpretare la împingerea scriitorilor către ocolirea contradicţiilor ascuţite sau a problemelor omeneşti complexe, deci pe drumul lustruirii realităţii ? Nu poate exista creaţie fără curajul înfăţişării adevărului vieţii, al întregului adevăr al vieţii. Dar acest curaj se naşte din cunoaşterea profundă a faptului, din convingerea fermă în dreptatea cauzei noastre. Curajul de a înfăţişa viaţa în toată complexitatea contradicţiilor ei este în fond o problemă de atitudine. Numai acela care se situează pe poziţii avansate, care vibrează de pasiunea luptătorului, ridicîndu-se mî-nios împotriva a tot ceea ce este întunecat, a aceea ce se opune măreţului şi luminosului nostru ideal, numai acela are curajul de a privi întreg adevărul vieţii în faţă, de a nu ocoli fenomenele contradictorii, complicate. Că este aşa, ne-o dovedesc succesele remarcabile ale literaturii noi care au cîşti-gat dragostea şi încrederea a mii şi mii de cititori, înfăţişînd adevărul aspru, uneori crud, dar totdeauna măreţ al realităţii. Şi pentru că am dat exemple negative numai din creaţia tinerilor ca să fim drepţi, vom discuta nuvela unui tînăr: „Campanie de primăvară" de Eugen Mândrie. Ocoleşte oare nuvela contradicţiile ascuţite din lumea satelor ? împuternicitul cu colectările încarcă samavolnic cotele ţăranilor săraci pentru a acoperi pe ale chiaburilor la care se ospătează cu plăcinte. De Enache este însă greu să te iei, deoarece cum spune un ins : „are oameni dom-le 1" Vice-preşedintele Sfatului Popular Raional, un anume Popescu, de fiecare dată cînd Enache se prăbuşeşte îl scoate bazma curată pe motiv că ar avea origine sănătoasă şi n-are experienţă, iar în privinţa lucrurilor boacăne nu-i de vină el ci burghezia de la care.a învăţat să greşească. Nu îndrăzneşte oare „Campania de primăvară" să discute chestiunile complicate ? Avădanei, instructorul de partid, este găzduit la un ţăran sărac, Năstase. Peste în-, curcăturile de care am pomenit, se adaugă şi faptul că soţia ţăranului se îndrăgosteşte de instructor iar Năstase în urma unui concurs de împrejurări — împuternicitul cu colectările luîndu-i o cotă de două ori mai mare decît trebuia — devine slugă la chiaburul Hăluţă. Inchipuiţi-vă că Avădanei, graţie lui Enache, apare în faţa satului şi a raionului ca şi cum ar fi amantul soţiei aceluia care e omul chiaburului, iar înapoierea grîului lui Năstase este interpretată ca o plată a adulterului ţărăricii, etc. etc. Şi de ce oare opinia publică literară a dat o apreciere pozitivă unanimă nuvelei ? Deoarece contradicţiile nu sînt înfăţişate de pe poziţia unui observator „imparţial", ci a unuia care este interesat personal în rezolvarea lor. Ceea ce te cucereşte din primele rînduri ale nuvelei, este pasiunea, pasiunea mistuitoare pentru transformarea, pentru înfrumuseţarea vieţii oamenilor, pentru extirparea a tot ceea ce este întunecat sau care diformează sau schilodeşte omul. Ceea ce l-a rănit sufleteşte pe Avădanei este scena în care Enache ţipă în casă la Năstase : „— Ai să-mi pupi mîna !" Această scenă îl urmăreşte mereu, tortu-rîndu-1. Şi în momentul cînd datorită intrigilor lui Enache cu oamenii lui, Avădanei este chemat la raion fiindu-i în pericol chiar calitatea sa de membru de partid, el toată noaptea nu închide ochii spu-nîndu-şi : „Nici mort, mă, nici peste trupul meu. Cu dinţii, mă, şi cu carnetul meu de partid. Asta-i linia!" Emoţionează încrederea şi stima eroului faţă de om. Lui Năstase, care-l aşteaptă cu restul în mînă, să-l ucidă, şi pe care el vrea să-l ridice „pînă-n vîrful vieţii", îi spune cu o voce tremurînd de duioşie: „De ce nu-i faci tu femeii o viaţă frumoasă? Măi omule, măi..." Şi tocmai această dragoste faţă de om, acest respect faţă de demnitatea umană îi dă nuvelei un ascuţiş polemic neîmblînzit, am putea spune o repulsie aproape fizică faţă de tot ceea ce este falsitate şi urîţenie mora!.ă. „Campania de primăvară" este o creaţie polemică. Chiar în lucruri de amănunt polemizează. Vorbind de pildă în treacăt despre cooperativa din Vălătug autorul face următoarea TOT DESPRE ADEVĂRUL VIEŢII 173 paranteză : „Ascultaţi-mă pe mine, pe ăştia niciodată nu i-ai scuturat destul! Comandă murături cînd e nevoie de lampă, ori oţet cocoş dacă se cere piatră vînătă". Citiţi portretul făcut lui Enache : are înfăţişarea inofensivă a unui conferenţiar trimis de la S.R.S.C., în legătură cu originea omului. Dar la el descoperi acea agresivitate proprie tuturor neisprăviţilor care mînuiesc două-trei lozinci, vrînd să pară centrul pă-mîntului şi pumnul revoluţiei. Uneori autorul, nemaiputîndu-şi stăpîni pornirile sale pătimaşe, face interpretări directe: „Eh, voi ăştia care vă ascundeţi după lozinci răstălmăcite şi călcaţi sufletul în picioare şi mînjiţi strădaniile de ani şi ani a zeci de activişti!..." Nu, nu există oprelişti în calea criticii celei mai ascuţite şi a tot ceea ce este întunecat dn realitate, dar de pe o poziţie înaintată şi clară. în spatele acestor fenomene negative, numeroase, denunţate cu mînie în „Campania de primăvară" vezi profilul ţării noastre în dezvoltarea ei revoluţionară, regimul nostru social. Atunci cînd Avădanei, pierzîndu-se în lucruri de amănunt, scapă esenţialul şî este muştruluit zdravăn în şedinţa organizaţiei de bază din satul Vălătug, autorul comentează : „După adunarea de la Partid, Avădanei era înciudat şi mîndru. înciudat pe el, pentru moliciunea cu care se lăsase ttrit de evenimente, mîndru pentru partidul lui, care în satul străin, departe de toţi tovarăşii cunoscuţi, îi vorbise totuşi: la ordine, Avădanei !" Iar atunci cînd aşteaptă la raion rezolvarea cazului său, Avădanei respinge cu furie îndoielile unor „binevoitori" în ceea ce priveşte biruinţa adevărului. „Să nu te legi — spune autorul — de încrederea Iui în judecata partidului". Şi priviţi-1 pe Avădanei atunci cînd raionul cu ajutorul comuniştilor din Vălătug face să biruie dreptatea iar el se întoarce în munca sa de activist. „Păşea egal şi liniştit. Departe, în largul cîmpiei clipoceau luminile satului pierdut între pămînturi. Va poposi acolo şi mîine o să înceapă iar şi iar fră-mîntarea cea de toate zilele, cu bucurii şi scrîşniri, cu trîntiri şi ridicări. Păşea egal şi liniştit în singurătatea nopţii, călător fără oprire, activist raional". Adăugaţi la această înfăţişare plină de lirism a vieţii de zi cu zi a activistului raional cuvintele cu care începe şi se termină nuvela : „Duhnea încă a ierburi putrede numai pentru că florile primăverii n-au miros", şi veţi înţelege imnul cald, duios înălţat de nuvela lui Mândrie muncii fără zarvă, fără vorbe emfatice a activiştilor de rînd ai partidului care stîrpesc „buruienile" pă-mîntului pentru biruinţa primăverii în sufletele oamenilor. * Nu există pentru artistul cuvîntului o problemă mai importantă şi mai de onoare ca aceea de a dezvălui adevărul vieţii. Dar adevărul, vieţii este de-opotrivă opus şi operelor vopsite numai în roz şi în albastru şi operelor mînjite cu catran. Problema adevărului vieţii este problema rolului ideologic al literaturii şi a puterii ei de înriurire asupra societăţii. Noi avem nevoie de cărţi care prin puterea marelui lor adevăr să influenţeze asupra formării ideilor şi sentimentelor milioanelor de oameni în spiritul ideologiei comuniste, cărţi care să ajute partidul în crearea de caractere eroice din rîndurile tineretului. Infăţişînd' de pe o poziţie avansată şi clară procesul de dezvoltare a realităţii cu toate contradicţiile sale ascuţite, întruchipînd artistic în toată complexitatea sa adevărul obiectiv, literatura noastră va îjmbogăţi tezaurul culturii cu noi valori artistice menite să facă educaţia etică şi estetică a maselor de cititori, înaripîndu-le conştiinţa, insu-flîndu-Ie curaj în lupta contra greutăţilor şi dîndu-le încredere în justeţea şi triumful cauzei lor. In conştiinţa poporului trăiesc vreme îndelungată numai acele opere de artă în care este exprimat uriaşul adevăr al vieţii, adevărul şî nu un adevăr mărunt, meschin sau împodobit artificial. GEO ŞERBAN „PASAREA FURTUNII" - CRONICA CONTEMPORANĂ Dintr-o povestire ceva mai întinsă de o tensiune reală, captivantă, dar inegală ţi nu suficient sudată sub raportul compoziţiei, cum se înfăţişa „Pasărea furtunii" la prima apariţie în „Viaţa Romînească" (Nr. 1—1953) avem astăzi un roman dintre cele mai consistente. Eforturile scriitorului pentru desăvîrşirea lucrării sînt cu atît mai meritorii cu cît ele au fost stimulate de dorinţa realizării unei imagini artistice durabile, capabilă să comunice efervescenţa şi grandoarea zilelor noastre, imagine îndrăzneaţă şi tulburătoare a revoluţiei săvîrşită în raporturile dintre oameni, în conştiinţa lor despre ei înşişi şi despre lumea pe care o alcătuiesc. O latură a acestei conştiinţe revoluţionare, înnobilate, se reflectă chiar în atitudinea prozatorului, care. nu s^a mulţumit cu un rezultat ;parţial şi — preluînd constructiv, creator obiecţiile judicioase ale criticii — a reuşit să imprime cărţii sale (acum, la o a treia versiune) puterea de evocare şi de convingere a unei autentice cronici contemporane. Cronică contemporană este „Pasărea furtunii" prin pasiunea cu care reflectă procesele structurale, dramatismul şi avîntul cutezător caracteristic naşterii unei societăţi noi, prin evenimentele şi eroii săi — pur-tînd amprenta epocii, acesteia, reprezentînd istoria ei frămîntată — prin perspectiva dialectică proiectată asupra fenomenelor sociale şi a destinului omenesc. Petru Dumitriu a dobîndit un prestigiu îndreptăţit cu „Cronica de familie", avînd meritul de a fi surprins, în evoluţia cîtorva exemplare de o individualitate pregnantă, definitorie, fenomenul istoric al prăbuşirii aristocraţiei autohtone, cu explicaţii şi rădăcini în însăşi poziţia clasei. Se va observa, desigur, că Petru Dumitriu n-a vrut să facă istoricul acestei clase. El o prezintă într-o anumită ipostază, îi prevede agonia, crepusculul. Adică momentul cînd i se va impune să cedeze locul altei clase, şi altei orînduiri. De unde deduc intenţia nemărturisită a prozatorului de a-şi creia, compunînd „Cronica de familie", (iată, limitarea obiectivului precizată încă din titlu) doar premizele cerute de desfăşurarea largă a altei cronici, scrisă cu experienţa şi cu entuziasmul martorului ocular. Această cronică , s-a zămislit încă înainte ca scriitorul să fi proiectat un asemenea impunător edificiu epic. Germenele ei pulsa în simţul acut al scriitorului pentru., actualitate, în interesul pe care i l-au deşteptat faptele contemporanilor săi. Atîtea nuvele ale lui Petru Dumitriu — „Vî-nătoare de lupi", „Duşmănie", „Nopţile din iunie" — apoi masivul roman,„Drum fără pulbere", au fost concepute ca răspunsuri prompte ale scriitorului la probleme ivite în iureşul construcţiei socialiste. Ulterior abia, s-a văzut ,că nuvelele ţărăneşti ar putea alcătui o suită unitară. „Cronica de la cîmpie" era astfel scrisă aproape în întregime. „Pasărea furtunii" continuă această linie de dezvoltare a prozei lui Petru Dumitria Acţiunea plasată într-un mediu inedit nu „PASAREA FURTUNII" — CRONICA CONTEMPORANA 175 ne/ pqate înşela asupra antecedentelor pe care problemele şi chipurile prezente aici şi le găsesc în paginile nuvelelor sau ale celuilalt roman. Maftei din „Drum fără pulbere", cu entuziasmul ,său neobosit, cu capacitatea lui de a stimula munca celor de pe şantier, ori Nelă Lepădat, care lămureşte ţăranilor ţelurile luptei purtate de partid şi îi atrage pe făgaşul socialismului — anunţă ceva din personalitatea puternică, tenacitatea şi eroismul lui Adam Jora. E drept, faţă de realizarea eroului din „Pasărea furtunii" încercările anterioare le găsim şi mai nesatisfăcătoare, viciate de schematism, simplificate, decît ne-au apărut înainte. Dar nu-i un motiv să li se ignore |existenţa, fie şi numai sub titlul de experienţe, de căutări. Prezenţa lui Adam Jora se impune prin semnificaţia filozofică pe care prozatorul s-a străduit să i-o dea.* Este într-adevăr un pas îndrăzneţ a căuta să descifrezi primul, în tipul reprezentativ pentru vremea noastră, înfăţişarea particulară, calitativ deosebită, a unor probleme, etern omeneşti, cum ar fi fericirea personală, relaţia dintre individ şi univers. Realismul socialist prin respingerea tentativelor de poleire, de îndulcire şi atenuare a conflictelor din afara sau dinăuntrul omului, îndeamnă la punerea unor asemenea probleme în termenii cei mai stringenţi. Asta înseamnă, de pildă, că niciodată nu va fi inoportună combaterea unor tendinţe de a acoperi în văluri trandafirii realitatea. Nu mai ajungem să punem probleme filozofice dacă în crearea x tipurilor vom evita sistematic să arătăm bunăoară că în lupta lor oamenii noii *) Pare de necrezut ca în faţa unei asemenea intenţii estetice să existe cineva care, ocupîndu-se de roman, să rezume conţinutul său în cele mai plate fraze: „In roman ni se înfăţişează o unitate de muncă a economiei noastre socialiste. In această unitate, deşi sînt oameni buni, destoinici, devotaţi partidului, în ofensivă este totuşi duşmanul; raportul de forţe este defavorabil forţelor înaintate. Acest raport de forţe este răsturnat după venirea lui Adam Jora." Nimic din gravitatea pe care caută .autorul s-o dea eroului, conflictului, întregului roman, nu străbate la suprafaţă din consideraţiile acestea sociologist-vulgar apărute sub semnătura tov. Mihai Novicov (Viaţa romînească, nr. 11 — 1954) societăţi mai întîmpină perfidie, gelozie, invidie, vanitate strecurată, mocnită sub protecţia principialităţii. Ar fi descurajant să ne convingem că n-ar fi încă naturale atitudini pe care viaţa n-a încetat să le pună în evidenţă, şi - pe care numai cu-noscîndu-le în deaproape, sub diversitatea lor nebănuită, le putem mai curînd sau mai tîrziu stîrpi. încercarea de a evita asemenea stări—■ care din păcate este vizibilă la unii dintre scriitorii noştri — periclitează adevărul observaţiei psihologice, şi nu permite să apară în toată bogăţia şi în toată specificitatea sa . dialectică sufletul omului contemporan. Petru Dumitriu zugrăveşte un asemenea om, formîndu-se, găsindu-şi echilibrul şi descoperindu-şi valenţe care în alte condiţii social-istorice, în alte raporturi cu universul, ar fi fost strivite. S-a analizat îndelung esenţa conflictului trăit de Jora, ce,se înţelege prin confruntarea sa cu destinul orb, care este şi care trebuie să fie soluţia acestei înfruntări în lumina filozofiei materialiste marxiste, ca să nu mai fie necesar să reluăm dezbaterea. Urmărind procesul de definitivare a lucrării este de observat că scriitorul a trebuit să depună eforturi serioase pentru concretizarea problemei, pentru individualizarea intrigii şi apoi pentru limpezirea concluziilor şi înlăturarea notelor fataliste, care persistau în pofida demonstraţiei propuse. N-avem decît să ni-1 amintim pe Jora îndrăgostit idilic de Nicoliţa Constantin, secundul vasului, şi perorînd împotriva unui duşman practic inexistent, cum l-am cunoscut din prima versiune — să-1 comparăm cu Jora căruia .fraţii Danilov îi fură libertatea şi 'iubita, care luptă să facă dreptate împotriva unui adversar dur, viclean, rezistent şi-şi recucereşte dragostea dovedjndu-se stăpîn absolut, capabil, conştient al vieţii sale. înţelegem atunci că imaginea artistică în stare să deştepte ecouri adînci, persistente s-a constituit mai tîrziu. Remarcabilă ,îmi pare naturaleţea, firescul cu care Scriitorul reîntorcîndu-se la personajul odată creat, 1-a retopit, 1-a turnat iarăşi, descoperind şi dezvăluind sugestii latente în prima versiune. Semnalez numai una din aceste sugestii, enuu< tată în remarca fugar făcută că Adam Jora 176 GEO ŞERBAN se gîndeşte la fata pe ,care o iubea sub sălcii, amănunt neglijabil la început, din care avea să răsară făptura Ulianei şi toată istoria ei dureroasă, de o rezonantă capitală în existenţa eroului. Dar prima încordare nu s-a soldat cu rezultate definitiv pozitive. Prozatorul lăsa să plutească peste drama lui Adam Jora umbrele predestinării neînţelese, care putea duce la concluzia, contrară voinţei autorului, că omul trece prin viaţă împins de forţe obscure, de a căror ameninţare ar fi incapabil să se elibereze. înlăturarea acestei impresii constituie succesul real al ultimei versiuni. Putem socoti acum „Pasărea furtunii" o carte a măreţiei omului înaintat de azi. Izbînda lui Adam Jora este mai dificilă de astă dată, dar tocmai: de aceea mai concludentă. Rezistenţa întîmpinată pe vas din partea grupului Pricop-Preţiosu apare disimulată cu abilitate, se dovedeşte ofensivă, îşi crează avantaje care ameninţă prestigiul instructorului de partid, al organizaţiei ; deşi ţelurile mîrşave şi acţiunile duşmănoase sînt evidente încă de mult, conflictul nu se stinge pînă în ultimul moment. Pînă în final, Adam Jora are nevoie să uzeze la maximum de puterea aceea care hălăduia în el ca o flacără, şj care-l salvează şi din ultima mare încercare : furtuna mării. Se mai măsurase odată, în tinereţe cu furia valurilor şi numai o voinţă excepţională îl scăpase. A doua furtună (în braţele căreia îl aruncă vrăjmăşia, setea turbată de răzbunare a lui Simion şi nu simpla întîmplare cum se petrecea în versiunile anterioare) este înfrîntă nu doar cu voinţa elementară de a trăi, ci cu înţelegerea menirii în viaţă, cu conştiinţa că a dobîndit viaţa şi fericirea visate ani de-a-rîndul, pentru care merită să trăieşti. Locul accentelor de resemnare, de împăcare în faţa morţii posibile, îl ocupă acum încrederea robustă, convingerea că nu s-a sfîrşit, nu se poate sfîrşi încă totul. Biciuit de vînt, chinuit de asaltul valurilor asupra lotcii pe care se străduieşte s-o mai păstreze la suprafaţă, Jora monologhează în-fierbîntat, hotărît să-şi înfrîngă spaima care-i dă tîrcoale. Totul în jur era im infern : „Maşinăria de fier a lumii uruia cu valţurile ei ruginite şi urma să macine lotca şi oamenii ca pe grîu". Emelîan şi Afanasie par să cedeze. Pe Jora îl îndîr-jeşte mai crîncen. „Nu! răcni Adam. Nu! nu ştia cui anume îi spune nu; Dar se adună ân el o furie, o putere, o hotărîre vicleană, nestrămutată, de neînvins. Grîu vrei să mă faci ? Vrei să mă macini ? Ma fac vînt, apă, foc, şi n-ai să mă prinzi între roţile tale. Mă strecor, alunec şi tot răzbesc ! Nu mă poţi opri ! Nu mă poţi sugruma ! Nu mă poţi omorî! Nu poţi;! Niciodată n-ai să poţi !" Cu gîndul la Uliana, la femeia în fine a lui, la copilul pe care-l aşteaptă, la tot rostul lui pe lume, unde el Adam Jora, se simte chemat încă să lupte, să biruie şi să se bucure, continuă să se împotrivească, rămîne tare: „Mai am de lucru. N-am isprăvit, abia am început. Ce, aia a fost viaţă ? Abia am ieşit din iad, şi vrei să mă ştergi de pe foaie ? Şi începu să rîdă, cu ură cumplită. Da ? Acuma ? Tocmai acuma ? Ha, ha! Ce bună glumă ! Ha, ha! Ha, ha ! Dar de întrebat, de ce nu m-ai întrebat, dacă vreau ? Poate că mai am ceva de făcut!" Forţa aceasta, la culme înfăţişată aci, se ghiceşte însă şi în comportarea obişnuită a lui Jora, şi ea se transmite celor din jur nu o singură dată. In ultima versiune a romanului se constată că scriitorul anume a apăsat pe înrîurirea exercitată de instructorul de partid asupra pescarilor. Intervenţia sa în episodul cînd Emelian este prins „controlînd" paragatele altor brigăzi, şi în general prezenţa lui mai activă printre pescari, lasă să se vadă limpede capacitatea molipsitoare a exemplului său.. El, Adam Jora, care acceptase atunci, în prima furtună, să fie legat cu saula, după obiceiul moriacilor şi asistase pasiv la împăcarea tovarăşilor săi din barcă cu gîndul morţii iminente, este acela care învinge nu numai temerea lui, ci şi pe aceea a lui Romanov şi-l convinge să nu renunţe la luptă pînă ce scapă de înec. Secretul acestei forţe este o mare, o imensă încredere în el, pe care Adam Jora ajunge s-o descopere tocmai în clipele ultimei furtuni, cînd după atîtea nesfîrşite, grele încercări ale vieţii, înţelege, ştie ce înseamnă puterea lui, omenească : „Un zîmbet înfiorat de uimire, spaimă şi triumf, lumină faţa slăbită, suptă, numai oase, ochii şi barba nerasă „PASAREA FURTUNII" — CRONICA CONTEMPORANA 177 a lui Adam. Zîmbea fără să-şi dea seama, căci se gîndea uimit Ia descoperirea sa, speriat de ce descoperise, dar şi simţin-du-se ridicat în slăvile cerului de fier, de aceea ce începea să ştie: „Păi dacă mai am putere... cine ştie cîtă putere oi mai fi avînd ? Şi ce sînt eu ? Un om.. Oricare om are tot atîta putere. Dacă vrea el, dacă şi-o caută, dacă şi-o scoate de unde e ascunsă, are tot atîta putere. Oricîtă putere vrei, găseşti în tine. Orice vrei să faci, poţi face". Caracterul de cronică contemporană al romanului se accentuiază prin prezenţa în ţesătura cărţii a unor destine, reprezen-tînd practic o altă lume, apusă, măcinată de istorie, dar care n-a încetat să mai constituie un miraj pentru minţile exaltate ale unor epave sociale. Epavele acestea, ameninţînd pînă în clipa scufundării definitive, se numesc aici Zarifu şi Spiru Vasiliu, trăind din amintirea trecutului, consolîndu-şi neputinţa în beţia unor lovituri care nu mai au însă cum să se întîmple într-o lume ca a noastră — sau Danilovii, Semion şi Pricop, turbînd de ură că nu mai sînt stăpîni, că nu le mai aparţine puterea, dreptatea, legea, ' că nu pot umili încă pe ceilalţi cu averea, cu neruşinarea, cu viclenia de pe vremuri a bătrînului1, a lui Eftei, care, cu un euvînt şoptit, amăgitor, ticălos, îl băgase la ocnă pe Adam. Eşecul, căderea de care au parte tentativele acestora, drama lor nu se produce împotriva justiţiei, nu capătă proporţiile tragediei. Fiecare îşi merită soarta. Ar vrea să mai pară cineva, dar nu sînt. Caută prestigiu, dar nu-1 au. Scriitorul este maestru în a biciui iluzia de care sînt purtaţi. Destrămarea strălucirii aristocraţiei cu atîta pregnanţă realizată în „Cronica de familie" ne-o aminteşte în „Pasărea furtunii" exactitatea cu care este coborît pe pămînt, de pildă orgoliul lui Spiru Vasiliu. El, care cucerise pe vremuri cîte femei dorise, nu mai are cu ce să obţie ce vrea nici măcar de Ia fata lui Zarifu. * Aceasta i se refuză, pentru lin fante oarecare, de dragul căruia îşi jefuieşte părintele, printr-un gest simbolizând parcă lovitura de graţie sub care bătrînul se şi prăbuşeşte definitiv. Sînt două curente, două linii de forţe care alimentează, conflictul romanului. Dar numai una corespunde sensului dezvoltării realităţii istorice, fiind expresia unei înţelegeri umaniste a societăţii, se întemeiază din punct de vedere etic pe virtute şi pe dreptatea majorităţii, se orientează în spiritul eliberării "majorităţii din sclavia socială. Aceasta este linia de forţă a lui Adam Jora, care triumfă în „Pasărea furtunii". * Cu cît problematica unei creaţii atinge un nivel mai înalt de interes general uman, cu cît creatorul îşi concentrează capacităţile în acest sens, originalitatea sa află posibilităţi deosebite de afirmare. Pentru că analiza problemelor puse de „Pasărea furtunii" a mai fost făcută, se va înţelege de ce mă ispiteşte mai curînd încercarea de a distinge unele particularităţi ale artei prozatorului. Procesul complicat de refacere şi împlinire prin care. a trecut acest roman întăreşte senzaţia de incandescenţă, de ţîşnire spontană produsă în general de proza lui Petru Dumitriu. Nici măcar o pagină , din acest scriitor nu poate fi parcursă în starea de reverie la care predispun atîtea îneîntătoare pagini din Sadoveanu, să spunem. Cine caută în literatură contemplaţie, linişte, rămîne probabil dezamăgit înaintea „Cronicii de familie" care declanşează o asemenea agitaţie şi concentrare a minţii şi a sufletului încît cititorul termină încordat lectura. Sentimentul acesta se naşte din înfăţişarea unor firi aprige, din preferinţa prozatorului pentru situaţiile decisive, încărcate de tensiune, pentru ciocnirile violente. Ritmul impus naraţiunii de energia enormă aruncată în joc, încleştarea eroilor angajaţi în conflicte cruciale, solicitîndu-se, concurîndu-se, depăşindu-se strivindu-se reciproc, toată revărsarea aceea uluitoare de patimi dezlănţuite, do-rinţi nesatisfăcute, aşteptări intense, de ură Şi de iubire, de sensibilitate şi de brutalitate, de viclenie, perfidie, cinste, dreptate, căutări neliniştite, rătăciri dramatice, prăbuşiri şi ascensiuni în care se amestecă speranţă, deziluzie, ambiţie, tenacitate, încredere, trufie, neştiinţă, vis şi ce mai poate ascunde încă fiinţa umană — totul tră- 12 — Viafa Romînească nr, 8 178 GEO ŞERBAN dează un scriitor asaltat, aproape sufocat de o imaginaţie extrem de fecundă. Această imaginaţie nu funcţionează autonomă, independent, nu încalcă legile realismului, şi, deşi are dese ori un avînt romantic impunător, nu ia înfăţişarea hiperbolică, fantastică cultivată de romantismul macabru. Suportul său rămîne în permanenţă realitatea obiectivă. S-a mai observat că modul de a imagina al scriitorului concordă perfect cu materia cărţilor sale, care înfăţişează îndeobşte momente de criză socială, înfruntările hotărîtoare, etapele de. răscruce în existenţa oamenilor sau a claselor din care fac ei parte. Se înţelege că nici nu se putea o alegere mai bună pentru Petru Dumitriu decît mediul pescarilor aspriţi de pericolele înfruntate, de traiul greu din trecut, firi voluntare şi de mare energie, pentru a satisface viziunile sale grandioase. încleştarea aproape dureroasă a eroilor din „Pasărea furtunii" este perfect veridică, izvorăşte dintr-o realitate în care au loc procese capitale şi care a stimulat fericit inspiraţia prozatorului. Pentru a fixa existenţa unui erou, Petru Dumitriu închipuie biografia unei generaţii. Prezenţa unui obiect — o casă, un tablou, o bijuterie, — se asociază cu istoria tainică, nebănuită a unui şir întreg de oameni. O împrejurare autentică în stare să furnizeze oricui subiectul gata făcut al unei nuvele sau al unui roman, poate fi pentru Petru Dumitriu mai puţin grăitoare decît un amănunt rătăcit în mister, sau izolat violent, care-i sugerează oameni şi întîmplări cu atîta autenticitate, încît nu este exclus-să uite într-o bună zi cît din ceea ce înfăţişează datorează nemijlocit realităţii şi cît a inventat, dacă nu cumva totul. Acolo unde altora le-ar fi suficient un verb, un epitet, lui îi trebuiesc cel puţin trei şi le are totdeauna parcă fără urmă de efort.. Natura a fost darnică însoţind o viziune a omului şi a universului său la proporţii vaste, copleşitoare, cu o asemenea neobosită invenţie făcută să .slujească anume nevoii de amploare a scriitorului. Petru Dumitriu cercetează lumea şi o recrează după propriile sale dimensiuni. In spaţiu restrîns s-ar sufoca, şi niciunul dintre eroii săi nu are parte de această tortură. Cărţile sale, sînt populate de apariţii grandioase. Cînd nu sînt astfel de la natură, par totuşi din pricina luxului de informaţie istorică sau biografică, sau portretistică de. care sînt însoţite. Ostentaţia cu care se acumulează detaliile genealogice în „Cronica de familie" are darul să producă impresia colosalului. Chiar un tip ca Jean Pierre Haralamb, cu toată infirmitatea care-i ştirbeşte serios prestigiul fizic, apare proiectat mult de-asupra mediei obişnuite pe soclul manevrelor diplomatice puse la cale cu un neastîmpăr uriaş. Lucrul,cel mai odios lui Petru Dumitriu pare a fi banalitatea. Dacă ceva, cineva, ar putea trece în vreun fel neobservat, îngropat în sumedenia întîmplărilor sau făpturilor obişnuite, — fiţi siguri — nu trezeşte imaginaţia scriitorului. Reacţiile eroilor săi nu vor fi niciodată modeste, gesturile lor moderate, însuşirile lor mărunte. Dacă sînt generoşi, apoi generozitatea lor înseamnă neapărat uitare de sine. Dacă urăsc, îşi lichidează cu orice preţ adversarul. Meschinăria canătă înfăţişări savante. Dar prostia ? Nu prea o vedem, cînd apare însă, vai ! — mă gîndesc la bietul Bedros din Bazargic — este cle-a dreptul catastrofală. De-aici contururile nete, pronunţate ale personajelor, dar şi o oarecare reducţie. Lipsa notelor intermediare, a nuanţelor mai şterse, ameninţă în unele cazuri să se transforme în schematism temperamental, psihologic, în gesticulaţie exterioară, artificială, neconsistentă. Există pericolul ca scriitorul să-şi epuizeze în definitiv cele cîteva categorii umane astfel concepute, şi apoi inevitabil să se repete, . în „Pasărea furtunii" nevoia aceasta de amplu, grandios se citeşte în întreaga structură a cărţii. De la momentele de luptă înfricoşătoare cu ; marea deslănţuită, şi pînă la încordarea supremă a lui Adam pentru a desluşi şi dejuca tactica perfidă, primejdioasă a duşmanului, în atmosfera încărcată de pe „Steaua din Octombrie", în setea de răzbunare a lui Simion, în visurile absurde urzite de Zarifu, sugestia colosalului este izbitoare. Proceselor sufleteşti li se aplică firesc aceeaşi măsură. Inima blajinului Cosma, cînd îşi vede ameninţată iubirea, se frămîntă ca marea zvîr-colită de furtună. Ciocnirea aceasta interioară nu-i jmai puţin cumplită, nici mai „PASAREA FURTUNII" — CRONICA CONTEMPORANA .179 puţin intensă decît presiunea miilor de tone de apă ale cîte unui val. „Nu mai putea înăbuşi multă vreme ce era în el, să mai rabde svîrcolirea asta năpraznică a sufletului său, nu mai putea ; simţea că înnebuneşte, că se îmbolnăveşte, că moare. Ducea o piatră de moară în spate şi era grea. Să se descarce vorbind, destăinuindu-se, să-i spună Iui Emelian tot, nu putea. Era ceva care-i încleşta gura şi-l oprea. Nu putea ieşi din sine însuşi, din singurătatea otrăvită a sufletului său, decît într-un singur fel. Şi cînd se gîndea la Margarita şi la Lae, simţea că-i tresare carnea pe el şi că se dezlănţuie în trupul său puteri sălbatice, neînvinse, cumplite". Pretutindeni, chiar cînd nu sîntern în miezul conflictului, stările acestea îşi fac loc. Jora asistă în capela închisorii la predica preotului : îi vede pe comunişti într-o ţinută demnă, şi de-odată; „izbucni ân el o mînie şi o putere uriaşă, simţea că ar putea lua toată biserica asta pe umeri, să plece cu ea în spinare". Eliberat, yJora se întoarce în Danilofca purtînd în priviri „o dorinţă nerăbdătoare, o încordare dureroasă". Bătrînul Eftei îi priveşte pe pescari, mulţi foştile lui slugi, şi „ar fi vrut să iasă la ei, să-i zdrobească". Căpitanul Haralamb, comandantul vasului, are şi el „un, lucru care-l apăsa" dar nu-1 mărturiseşte, „cu o resemnare otrăvită". Emelian Romanov cînd cere socoteală lui Preţiosu pentru accidentul brigăzii lui Chirsanov, „urlă cutremurat de durere şi de silă". întîmpinînd împotrivirea rece a Ulianei, Sirnion Dani-lov se simte „neputincios şi nimicit", iar cînd îi aruncă în obraz lui Jora cuvinte murdare o face „cu o uriaşă, sălbatică mulţumire". Clipele premergătoare unor asemenea stări dramatice, clipe de înşelătoare acalmie, prevestitoare, -nesigure sînt fixate excelent. Cele trei, patru pagini care descriu agitaţia, neliniştea lui Spiru Vasiliu din seara cînd era proectat să se producă răpirea vasului, ,şi care pregătesc prăbuşirea lui definitivă, sînt exemplare. Sobrietatea, calmul descripţiei, minuţiozitatea cu care autorul urmăreşte semnele sensibilităţii chinuite, nerăbdarea condensată în senzaţia timpului enorm, (.concreteţea mediului parcă încremenit, în măsură să reflecte vo- inţa fostului secund al „Arabellei" de a părăsi locurile pe care le parcuge acum halucinat, produc aceeaşi impresie de ascuţită şi copleşitoare tensiune. Uneori drama este anunţată astfel printr-un preludiu i în care atmosfera, fără a se numi nimic foarte precis, dă loc unei bănuieli vagi, pregăteşte cititorul. Paginile de început ale „Cronicii de la cîmpie" (discuţia nocturnă de pe vagoane ,şi drumul spre sat al celor doi prieteni) exercită o astfel de sugestie neliniştitoare, susţinută pînă în finalul „Vîntului de martie", cînd drama se dezvăluie crudă, nedreaptă, absurdă. In-tr-o nuvelă mai veche, „Vînătoare de lupi", poate partea cea mai rezistentă o aflăm în acel început tulburător, unde vedeam stre-curîndu-se în sufletul copilului spaima neînţeleasă, care-şi găseşte ulterior însă justificare în întregul conflict al lucrării. Nu mai puţin sugestive sub acest raport ni se par primele pagini din „Pasărea furtunii". Acalmia, atmosfera monotonă este într-atît de apăsătoare încît furtuna trebuie să se dezlănţuie, rămîne singura scăpare, singura uşurare. Ca într-o compoziţie simfonică, motivul esenţial este enunţat în primele măsuri ; dezvoltarea, amplificarea de mai tîrziu pare conţinută în germene încă aici. A-i rezerva cititorului pe întreg parcursul cărţii plăcerea surprizei, satisfacţia ineditului uneori şi a neaşteptatului — senzaţionalul nu aparţine decît prin abuz literaturii lui Conan Doyle, altminteri el existînd la Balzac ca şi la Maupassant, după cum se preconizează în proza realistă — nu face inutil procedeul situării lectorului dintru început în atmosfera şi în ritmul cerut de dramatismul evenimentelor zugrăvite. Inspiraţia fecundă şi predilecţia pentru copleşitor dictează măsura frazelor, cadenţa stilistică, universul metaforelor. Cuvintele sînt receptate, turnate în propoziţii, îngrămădite sau risipite, încărcate de intenţii estetice ori înşiruite ca într-un proces verbal, fără strălucire, tot în vederea acelui efect de forţă. Fraza se mulează, se adaptează ritmului în care se desfăşoară fantezia prozatorului, curge largă, cu ramificaţii multiple, cu adiacente (de obicei atunci cînd îmbrăţişează procese, tablouri panoramice.) sau devine gîfîită, 12* 180 GEO ŞERBAN sacadată, potrivită cu tensiunea psihologică în care se zbate personajul. Lanţurile de atribute, complemente, predicate, contribuie la amplificarea emoţiei : „Vuia, fremăta şi şuiera aburul pe uşa deschisă ce duce la maşină", „faţa (lui Zarifu — n.n.) era zbîrcită, mică, trasă înăuntru, scoflicită", „trupuri ca fusele, vinete-cenuşii, cafenii", „un glas cumplit, în care era rugăminte, viclenie, voinţă, dorinţă, deznădejde, patimă", „trupul omului era de carne slabă, îndurerată, ostenită, sleită". Stilului transparent — pe care Petru Dumitriu l-a şi terorizat cîndva — i se adaugă viziunile fulgerătoare, de dimensiuni uriaşe, aproape fantastice. „Steaua din Octombrie" plutind în larg este asemenea unei „umbre cenuşii parcă atîrnată în văzduh" ; semnalul dat de sirena vasului sugerează „urletul unei dureri gigantice şi oarbe"; valurile îşi reped spuma, „ca un plop alb în văzduh". In altă parte, în „Cronica de familie" întîlneam imagini asemănătoare : Marinică din „Bijuterii de familie" priveşte la un moment dat norii „care umpleau cerul spre apus, rotunji şi trandafiri ca nişte meri înfloriţi plutind fără trunchi în văzduh" — sau splendida înfăţişare a candelabrelor din cristal de Mu-rano ce împodobesc tavanele casei lui Dim Cozianu „ca nişte fîntîni ţîşnitoare împietrite printrVo minune". Spontaneitate, forţă, culoare — imaginaţia lui Petru Dumitriu lare totul pentru a încînta. Se însoţeşte dese ori cu profunzimea gîndirii şi observaţia revelatoare, şi atunci cucereşte. Dacă nu ne domină fără excepţie jcauzele sălăşluiesc probabil într-o Insuficientă concentrare a scriitorului, într-o preocupare uneori nesatisfăcătoare pentru laturile neobservate încă, deosebit de semnificative ale fenomenelor oglindite. In creaţia lui Petru (Dumitriu, prozatorul a urmat poetului, dar nu l-a alungat. Din cînd în cînd acesta îşi cere dreptul la viaţă. Zadarnică mînia şi încercarea de a biciui prin cîte un amănunt crud clipa de destăinuire a emoţiei. Recea, netulburata obiectivitate a fost trădată. Cititorul rămîne în special fascinat de energia, plasticitatea şi supleţea cu care scriitorul realizează poezia întinderii marine, de la jocul abia bănuit al vieţuitoarelor din adîn-cul undelor, pînă la zvîrcolirile de cataclism ale valurilor sub bătaia vîntului. Dar mai sînt şi alte momente scăldate de aura poeziei solemne. Aş cita pagina de mare elevaţie, antologică în felul ei, aceea în care chemarea universală a dragostei este atît de delicat, de polifonic şi de jgrav intuită în scena nopţii pe care Uliana şi Adam o petrec lîngă străvechiul gorgan, ocrotiţi de tainica (linişte a pămîntului. * Prozatorului care ne-a dăruit chipuri atît de expresive din lumea fostei aristocraţii, încît astăzi desemnăm abjecţia, turpitudinea, degradarea acelei lumi pomenind doar nume ca Vorvoreanu, Lascari, Ipsi-lanti, Cozianu — îi putem pretinde să nu se oprească aici, să îmbrăţişeze cu îndrăzneală întreaga multilateralitate a vieţii contemporane. Alături de Adam Jora, aşteptăm să regăsim în creaţia lui Petru Dumitriu şi alţi eroi capabili prin exemplul lor să modeleze şi să transmită viitorului cît mai mulţi oameni cu conştiinţa curată. AL PIRU ARTA LUI CREANGA *) In virtutea faptului că Ion Creangă este un autor consacrat şi unanim recunoscut, critica de manual acordă operei sale toate meritele, începînd de la tropi şi sfîrşindT cu talentul descriptiv şi portretistic. Creangă este astfel analizat ca un scriitor care compune bine, „redă" natura frumos şi face portrete reuşite peronajelor sale. în Amintiri apoi Creangă nu este numai humorist, ci şi duios. Ar rezulta că Ion Creangă este un autor de tipul Flaubert care-şi înfrumuseţează cuvintele şi stilul prin „epitete" şi „comparaţii", că opera sa e în bună parte lirică, şi că poveştile sale sînt o colecţie stilizată, deci nici măcar ştiinţifică, de basme. Cîte afirmaţii tot atîtea erori. Mai întîi, Creangă nu are metafore şi cele cîteva comparaţii întîlnite ici şi colo sînt nişte locuri comune ale vorbirii curente. Al doilea, talentul său descriptiv e nul. Al treilea, portretele sale sînt cu desăvârşire plate. Să deschidem Amintirile. „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre, pe cînd începusem şi eu, drăguliţă - Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, -în satul Humuleşti, din târg cfrept peste apa Neamţului, sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una : Vatra Satului, Delenii şi Bejenii. Ş-apoi Humuleştii de pe vremea aceea nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în *) Fragmente dintr-o monografie. toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unui, cu flăcăi voinici şi fete mîn-idre, care ştiau a Injvîrti îşi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vătaie în toate părţile ; cu biserică frumoasă şi nişte preoţi şi dascăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor..." Descripţia, dacă se poate numai aşa, este aici strict geografică : satul Ffumuleşti se află situat peste apa Neamţului. E un sat mare, împărţit în trei părţi (urmează părţile). Locuitorii sînt răzeşi sănătoşi şi chipeşi, buni de joc ca şi de muncă. Biserica din sat e „frumoasă", poporenii „fac cinste" satului. Cum vedem nici o figură de stil, o singură exclamaţie la început (dră-guliţă-Doamne) şi o comparaţie la sfîrşit (poporeni „ca aceia"). Compunerea lui Creangă nu spune mai mult decît catagrafia oficială. Trecem la o descripţie de interior : „Nu ştiu alifii cum sânt, dar eu, cînd mă ■gândesc la Jocul naşterii mele, la casa părintească dim Huimuileşti, Ia sfilpul hornului unde lega maima o sfoară cu motocei la capăt, de erăpau mîţele jucîndu-se cu ei, Ia prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam oînd începusem a merge copăcel, Ia cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi băieţii de-a tnijorca, şi ila alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. Şi, iDoamne, frumos era pe atunci: căci şi pariaţii şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ni era Îndestulată, şi* copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea 182 AL. PIRU în petrecere cu noi, şi toate îmi mergeau după plac, fără leac şi supărare, de parcă era toată lumea a mea !" E mai rnult o intenţie de evocare, decît descripţie şi un temperament balzacian rămîne scandalizat de sărăcia decorului : un cuptor un horn prevăzut cu o sfoară pentru jocul pisicilor, asta e tot. Nici efuziunile lirice nu sînt mai complexe : „Parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie ! Şi, Doamne, frumos era pe atunci... parcă era toată lumea a mea !" Deschidem la începutul părţii a patra (autorul încearcă mereu să prezinte locurile natale şi simţindu-se inapt, trece repede la naraţiune) : „Dragu-mi era satul înjosirii ou Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul, în care se 'oglindeşte cu mâhnire Cetatea Neamţului, de-atîtea veacuri! Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei din copilărie, cu care în ziiele geroase ide iarnă, mă desfătau! pe ghiaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, ciulind şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioafnele, ţarinele cu holdele, cîmpul cu floriile şl imîmdrile 'dealuri, de după care-mi zîmbeau zorile, în zburdalnica virstă a tinereţii! Asemenea dragi mi-erau şezătoriîe, clăcile, horele şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire ! De piatră de-ai fi fost şi nu se putea să mu-ţi salte iinima de bucurie, cînd auzeai uneori, In puterea nopţii, pe Mihai scripcarul -din Bumuleşti, um-blînd tot satul ci ie c-o droaie de flăcăi după dînsu! şi cîntînd." Nici aici nu e descripţie, ci tot evocare lirică. Dar în ce termeni : autorul iui Moş Nichifor Coţcariul, nu poate spune despre Ozana mai mult decît că era „frumos curgătoare şi limpede oa cristalul" (deci o comparaţie) şi că în ea se oglindeşte „cu mâhnire" vechea Cetate a Neamţului. La atît se reduce elegia ruinelor. Mihai Cu-ciuran în „O zi şi o noapte de primăvară pe ruinele cetăţii Neamţului" e mail onorabil. Iarna, Ozana e bună ca gheţuş, vara de scăldat prin ştioalne. Dumbrăvile şi luncile sînt „umbroase", pe cîmp se află „holde" şi „flori", dealurile sînt „mîmdre'% zorile „zîmbesc". Numai noţiuni goale. Cînd autorul vrea să exprime bucuria petrecerii juvenile zice : „Luam parte cu cea mai mare însufleţire". Cînd asculta cîntecul lui Mihai scripcarul îi „sălta inima de bucurie". Oricît am căuta în Amintiri sau în altă parte nu vom găsi Ia Creangă sentimentul naturii. Peisajul nu-1 vede, natura e percepută notional, sub aspectul pur economic. Decorul fantastic în basme este la fel de sărac, redus la o înşirare de himere despre care limba omenească nu-i cu putinţă să povestească. Astfel, soţia prinţului fermecat din Povestea Porcului trece pe aripile unui ciocârlan printr-un ţinut terifiant : „Şi tot aşa înergiiid ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncin, au trecut ipesite nenumărate ţări şi mări, şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasilis-cul cei cu ochi fărmăcători, vidre cîte cu douăzeci şi patru ide capete şi altă mulţime nenumărată ide gângănii şi ţigănii înspăimântătoare, care stăteau ou guriţe căscate, numai şi numai să-i înghită ; despre a căror lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească". In chip obişnuit Creangă înlocuieşte tabloul printr-o enumerare, uneori foarte extinsă de la lucruri, ca într-o fişă de recensământ. Iată cum este .prezentată odaia hangiţei din Rădăşeni : „Intr-un colţ a! odăii, cîteva merţe de fasole ; in altui sămânţă de cânepă, în al treilea, o movilă de mere domneşti şi pere de Rădăşeni, care trăiesc până pc după Paşti ; în al patrulea, mazăre şi ibob, despărţite prin o scândură lată, iar alăture nişte bolstani turceşti; îmtr-o putină, pere uscate şi dulci ca smochinele : mai âncolo, un teanc de chite de cînepă şi de in ; pe-o grindă, călepe de tort şi linuri boite fel de ifel pentru scoarţe şi âăicere; apoi cîlţi, bucci şi alte lucruri, zăhăite prin cele pollţi şi colţare ca la casa unui gospodar fruntaş, de pe vremea aceea ". Iată de asemeni catagrafia casei lui Pavai Ciubotarul : „Pavăl era holtei şi casa ilui idjestul de încăpătoare: lăiţi şi paturi ide jur Împrejur; lângă sobă, altul ; şi toate erau prinse. Iară gazjda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptior, între şa- ARTA LUI CREANGA 183 nuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşchea, piedică, hască, şi olin, ace, suile, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hîrbul cu călacan, clei şi tot ce trebuie unui ciubotar". Aici absenţa viziunii plastice, picturale, e salvată de erudiţia autorului în materie de bunuri economice şi ■ meşteşugăreşti nu mai puţin savuroasă şi pitorească. Este Ion Creangă un bun portretist ? Unii au admirat acest portret al colegului lui Creangă de la Fălticeni, Davidică : „De-a mai mare dragul să ifi privit pe Davidică, flăcău de munte ; cu barba în furculiţă şi favorite frumoase ; cu pletele creţe şi negre ca pana corbului ; cu fruntea Iată şi -senină ; cu sprintenele tuf oase ; cu ochii mari, negri ca murele şi scânteietori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori ; nai; -la stat, -lat în spete, subţire ia mijloc, mlădios ca un mesteacăn, uşor ca o căprioară ş-i ruşinos ca o fată mare". Nimic mai banal. Plete negre, „ca pana corbului", ochi „negri ca murele", obraji „ca doi bujori", uşor „ca o căprioară" acestea sînt comparaţii tocite din recuzita poeziei populare. Şi apoi gustul lui Davidică de a purta „barba în furculiţă" şi „favorite frumoase", de care pare a fi entuziasmat autorul, nouă ni se pare îndoielnic. Cu comparaţia „ruşinos ca o fată mare", Creangă cam face abuz. Despre el însuşi spune acest lucru. Neputinţa lui de a portretiza e declarată franc în încercarea de a zugrăvi pe fata împăratului Roş. După cîteva imagini hazardate, autorul îşi dă seama de posibilităţile sale şi preferă a recurge la expresia consacrată în popor : „Căci era boboc de trandafir din luna -mai, scăldat în roua -dimineţii ; desmie-rdat de cele întîi raze ale soarelui, legănat ide adierea vîntului şi neatins de ochii fluturilor. Sau ciiim s-ar imai zice la moi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului ; Ia soare te puteai uita, iar la dînsa ba." S-a zis că Gerilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă amintesc prin dimensiunile lor caricaturale de Gargantua şi Pantagruel. Adevărul este că din punct de vedere portretistic nici aceşti monştri nu sînt înfăţişaţi cu risipă de culoare, autorul scuzîndu-se mereu de a nu zugrăvi mai bine. Iată cum apare Gerilă lui Harap Alb : „...cînd la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se părpăle& pe lîngă un foc de douăzeci şi patru de stînjeni de lemne (obsesia cantităţii !) şi tot atunci striga cîit 11 iliuia gura, că moare -de -frig. Ş-apoi afară ide aceasta omul acela era ceva de spăriet : avea nişte urechi ciăpăuge şi nişte buz/oaie groase şî -dăbălăzate. Şi cînd s-ufîa cu dî-n-sele, cea de -deasupra se ră s-frângea în sus peste scăfînlia capului, iar cea de dedesupt atîrna în jos1, de~i acoperea pînteccile. Şi ori pe ce se oprea suflarea lui,, s-e piinea prcimor-oaca mai groasă de-o -palmă. Nu era chip să te -apropii de dânsul, că aşa tremura de tare de parcă-1 zghihuia dracul. Si dac-ar if-i tremurat m-uimai el, ce fi-ar fi fost ? Oa-r toată suflarea şl făptura de -prim p-rejur se văicărea, pietrele ţipau, vreascurile ţiui-au- — şi -chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvoz-dite una pe5ie -alta în scorburi de copaci, suflau în unghii şi plîngeau în pumni blăsi-tămîndu-şi ceasul în care s-au născut. Mă rog, foc de ger era ; ce să vă spun mai mult". Harap Alb întâmpină mari dificultăţi, în definirea lui Păsări-Lăţi-Lungilă înfăţişat ca o „bîzdâganie" sau „pocitanie de om" ce avea puterea de -,a se lăţi cît să cuprindiă tot pămîntul, şi a se deşira pînă la soare şi mînca păsări crude cu pene cu tot. „— Dar -te -mai duce capul, ca >.«:-! botezi ? Să-i zici Pă-să-rilă... n-u greşeşti ; să-i zici Lăţită —... mici atîta ; să-i zici Lun-gilă... asemenea ; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, uni se pare că e mai -potrivit cu -năravul şi apucăturile lua... Se vede că acesîa-i vestitul Păsări-Lăţi-Luinigiiă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului, b-rîiil pământului şi scara ceriului, ciuma zburătoarelor şi spaima -oamenilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici". întrucît prin gura lui Harap Alb vorbeşte chiar autorul, incapacitatea portretistică a lui Creangă se poate sublinia încă odată. Cu toate acestea Creangă este un creator indiscutabil şi eroi ca Oşlobanu, Trăsnea, Mogorogea, Dănilă Prepeleac, Stan Păţitul, Harap Alb, Moş Ion Roată, trăiesc, au o individualitate incontestabilă. Atunci de unde vine valabilitatea lor în ficţiune? 184 AL. PIRU Am mai spus că arta lui Ion Creangă este prin excelenţă orală, artă de povestire, nu de compoziţie. Povestitorul care se adresează totdeauna unui auditor, nu se opreşte la descrieri, nu taie firul epic pentru a zugrăvi eroul, care, dacă are trăsături puternice de caracter, le va demonstra în acţiune. Toată opera lui Creangă se bazează pe această oralitate, pe darul de a expune ca într-o întocmire dramatică eroi ce joacă roiurile sub ochii noştri în regia autorului. 'Cînd eroii dispar, rămîne să monologheze autorul, nepierzînd nici o clipă legătura cu publicul. Acum întrucît priveşte monologul, e de observat că oridecîte ori vrea să exprime emoţii lirice, subiective, Creangă cade în naivităţi greu de priceput la un scriitor de inteligenţa sa. Astfel în legătură cu mama sa, el exclamă în Amintiri: „Aşa era mama îin vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cît mi-aduc aminte, şi-«ni aduc bine anumite, căci braţele ei m-au legănat, cînd iii sugeam ţîţa cea dulce şi mă alintam ta sînu-i glngurinid şi uitindu^mă în ochii ei cu drag 1" E un sentimentalism exagerat şi edulcorat. Ori cîtă memorie şi-ar atribui cineva, este în afară de orice discuţie că amintirea vîrstei sugaciului nu poate s-o aibă. Nimeni nu poate şti. cum a fost laptele cu care s-a alăptat şi ce făcea pe cînd era legănat. Amintirile sînt posterioare fazei gîngurifu-lui. De asemeni cînd Creangă se dedublează, discutînd cu spiritul său, efectul nu-i din cele mai strălucite. Spiritul său zice : „—- Nu ani-ar fi ciudă încaltea, cînd ai fi şi tu ceva şi de te miri unde dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită din sat de ila noi şi nu te llasă inima să taci, asurzeşti lumea cu ţărăniil» tale !" La care celălalt Creangă răspunde : — Nu mă lasă, vezi bine, cugete, căci şi eu sînt om din doi oamenii; şi satul Humu-Ieşti în care srrţ-am trezit, nuni un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea lumii ca alte sate (urmează înşirarea satelor vecine „vrednice de amintit"). Curînd însă autorul bagă de seamă că divaghează despre lucruri fără legătură şi face chiar el amenda cuvenită : „Dar ce-mi bat eu capul cu craii şi cu împăraţii, şi nu-mi caut de copilăria petrecută în Humuleşti şi de nevoile mele ? Aşa era ou cale isă fac de la început; dar am ţinut să arăt că Humuleştii murs trăiţi ca in bîrlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mîna". Din punct de vedere documentar nu strică, artisticeşte nu era necesar. Hotărît, Creangă nu este poet. Cînd însă începe să nareze întîmplările copilăriei sale sau faptele eroilor din basme lucrurile se schimbă. Fie că vorbeşte el însuşi, fie că reproduce vorbele eroilor, exprimarea este atît de autentică, atît dfe vie, încît nu ai impresia că citeşti, ci că asişti la un1 spectacol şi că auzi actorii pe scenă. Cum în fiecare aotor se află de fapt Creangă, nu-i de mirare că toţi împrumută stilul său, acea simulare a ingenuităţii sau chiar neroziei care se dovedeşte repede a fi o păcăleală. Nici un erou al lui Creangă nu e realmente prost, toţi sînt mucaliţi şi ironici, toţi vorbesc în tîlcuri şi fac uz de proverbe. Erudiţia autorului în materie de zicale, .pilde, cuvinte potrivite pentru orice ocazie este extraordinară şi provoacă pur şi simplu uimirea. Cădi aici nu e nici culegere de proverbe ca în Anton Pann nidi ticluire raţională ca în „Păcală şi Tîndală" de C. Ne-gruzzi. Eroii lui Creangă nu vorbesc în maxime fiindfcă autorul vrea să-şi etaleze erudiţia, ci fiindcă acesta este stilul lor. Sînt unele personaje care dacă rostesc două propoziţiuni, una este proverb. Aşa împăratul cu trei fii din „Povestea lui Harap Alb" : „— Despre aceasta, bime ai ghicit-o dragul tatei.. Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, mici Împărăţia pentru tine; şi decît să încurci numai aşa lumea, mai ibine să şezi de-oparte cum zici, căci mila Domnului : lac de-ar fi, broaşte sînt destule... Limbajul în zicători al bătrînului crai, slujeşte totodată şi la caracterizarea lui şi la individualizarea celor trei feciori ai săi, în plus simţim şi ironia subtilă a autorului care-şi prezintă eroii celor care-l ascultă, travestit într-un moşneag sfătos, înţelept şi plin de humor. Cele mai multe zicale le rostesc eroii mai în vîrstă, care au mai multă cunoaştere de oameni şi de întîmplări. Ghijoaca lui Ha- ARTA LUI CREANGA 185 rap Alb (un fel de Rosinanta pentru un Don Quijote mai uman şi „boboc") glumeşte şi spune maxime de îmbărbătare: „— Ia aşa am ameţit şi eu, stăpâne, cînd mi-ai dat cu frîull în cap să mă prăpădeşti, îşi cu asta am avut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea : una pentru alta. — Nu-i nimica stăpâne, zice calul. Capul d/e-ar îi sănătos, că belele curg gârlă. Poate ai primit poroncă isă jupeşti piatra morii şi să aduci pielea la împărăţie? — Vorbă să fie, stăpîne, că tocmala-i gata. Nu te teme! ştiu eu, năzdrăvănii de-ale spinului ; şi să fi wut, de mult i-aş fi făcut pe obraz;, dar ilasă-t să-şi mai joace calul. Ce gîndeşti ? Şi unii ca aceştia sînt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte... Zi şi d-ta, că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea : Părinţii mănâncă aguridă şi fiilor li se strepezesc dinţii". Cînd nu vorbesc personajele în pilde, vorbeşte povestitorul. Plăcerea de a spune parimii este vizibilă la Creangă.şi se explică prin cultura sa teologică şi fo-lklorică. Căci Creangă este, contrar celor ce s-ar putea crede din biografia sa, un scriitor cult, de formaţie pe de o parte cărturărească, pe de alta populară. Dacă nu învăţase de la dascăli, ca ţineţi şi profesori mare lucru (cu toate că la seminar se făcea puţină greacă şi latinească), în schimb citise cărţile religioase şi ascultase clin copilărie producţiunile folklorice acasă, din gura mamei sale, şi la şezători. Există »n humanism folkloric şi monahal, de speţa celui cultivat de vestitul dascăl Cucuzel, pomenit şi de Anton Pann, către oare era orientat de mic Creangă şi pe care-I va realiza el în opera sa literară. „Mama însă era în stare să toarcă-n furcă şi să învăţ mai departe" — mărturiseşte el în „Amintiri". „Şi tot oihăia mama pe tata să mă mai deie undeva ta şcoală : căci auzise ea spuind la biserică în Primei că omul învăţat înţelept va fi şi pe cel neînvăţat, slugă-1 va avea." „Şi afară de aceasta, babele care trag pe fundul sitei în 44 dţe bobi, toţi zodierii şi cărturăresele pe la care căutase pentru mine, şi femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulţime de bazaconii în cap, care de care mai ciudate, ba că am să petrec între oameni mari; ba că-s plin de noroc ca broasca de păr; ba că am glas de înger şi multe alte minunăţii, încît mama, în Slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un aii doilea Cucuzel, podoaba creştinătăţii, care scotea lacrimi idin orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor şi veselea întreaga făptură în viersul său". Creangă nu a ajuns poet, nici rapsod şi cu viaţa bisericească s-a certat repede, umanismul său nu e de natură mistică, ci realistă, iar calitatea /dbminantă a prozei sale este jovialitatea paremiologică. Foarte adesea nu atît scopul didactic în sine e urmărit, cît hazul propriu zis, inculcat pe cale de citate dintr-uin sac folkloric fără fund, producător de maximă ilaritate : Vorba ceea : lucrul rău nu piere cu una cu două. * „Vorba ceea: Ţiganul, cînd i-e foame, cîntă : boierul se primbla cu mîinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte într-Insul. Vorba ceea : Lasă-4 măi! L-aş lăsa eu, dar vezi că nu mă lasă el acum. Vorba ceea: Golătatea lîncunjură, iară foamea dă de-a dreptul. Vorba ceea: Nici toate-ale doftorului Nici toaleta duhovnicului. De ce petreci, De ce-ai mai petrece ! Este o vorbă: tot paiul are umbra lui şi tot sacul îşi găseşte petecul. Vorba ceea: La unul fără suflet, trebuie unul fără de lege. Vorba ceea: în care cămeşă s-a mîniet, ântr-aceea s-a desimîniet. Vorba ceea: Paza bună trece primejdia rea. Vorba ceea : Dacă s-a da baba jos din căruţă, de-abia i-a fi mai uşor iepei. Vorba veche : tot un bou ş-o belea. Frate, frate, dar pita-i cu bani. 186 AL. PIRU Vorba ceea: Dă-ţi popă pintenii şi bate iapa cu căileîiele, Este-o vorbă : Tot bogatul minteos şi tînărul frumos. Vorba ceea : nevoia învaţă pe cărăuş. Vorba ceea: dee-mi-o dumnezeu, dar nu-mi trebuieşte. Vorba ceea: Şi piatra prinde muşchiu, dacă şade mult într-un loc. Vorba ceea: Cînd se-nsoară, nu-i de moară. Vorba ceea : Arde focu-n paie ude. Ştii că este o vorbă : Cînd mici nu te gîn-deşii, atunci te trlinteşte. Vorba ceea : Rău-i cu rău, dar e mai rău făr-de rău. Vorba ceea : găsise un sat fără cîni şi se primbla fără băţ. Vorba ceea : Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. Vorba ceea : Să nu dea dumnezeu omului, cit poate el suferi. Vorba ceea : A ajuns ouil mai cuminte decît găina. Vorba ceea : Şede hîrbu-n cale şi .rîde de oale. Bine-a mai zis cime-a zis că : Boii ară şi caii man încă. Lenea-i împărăteasă mare. Vorba cântecului : Fugi de-acolo, vină-ncoace Şezi binişor, nu-mi da pace. . Vorba cînteoutui : De-ar şti omul ce-ar păţi Dinainte s-ar păzi. * Nici nu-i pasă De Nastasă, De Nichita Nici atîta. * Cînd e minte, Nuni ce vinde, Cînd e brînză Nu^i bărbînţă. ic Viţa de vie, tot învie, Iară viţa de boz, tot răgoz." Mai toate aceste maxime au şi un sens caracterologic cînd se referă la un personaj definind de sigur tipul. Alteori, Creangă foloseşte în sens tipologic sau pentru raţiuni umoristice anumite formule consacrate de uz în popor, de aceeaşi valoare cu proverbele şi care sînt nişte tropi generalizaţi, ca : a plînge, ca o mireasă ; plîngea de sărea cămeşa de pe dînsa (hiperbolă) ; înaintat la învăţătură pînă la genunchiul broaştei (litotă) ; îs mai aproape dinţii decît părinţii ; balcîză şi lălîie de-ţi era frică să înnoptezi cu dînsa in C3să *, 3 şedea uitată cu fata vătămanului ; a o lua de-a chioara ; a pune de mămăligă fără apă ; obraz de scoarţă şi las-o moartă-n păpuşoi; a se pune soarele drept inimă; nu .eşti nici de zama ouălor, decît aşa rnai bine te făcea mă-ta un mînz şi te mîncau lupii ; prieten unghie şi carne ; nu era a învăţa cum nu îi e cînelui a linge sare ; a da prin speria (cu sensul de a ponegri, a trăda) ; umblaţi cu şurubeie da ne trageţi butucul ; milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima ; a da cinstea pe ruşine şi pacea pe gîlceavă ; ne ducem dracului pomană ; a prins pe dumnezeu de-un picior; lucrul ieşea gîrlă din mîinile lor; a purta căciula de-a căţeaua. Aceste expresii nu sînt niciodată întrebuinţate la voia întîmplării, ci pentru a potenţa anumite trăsături de caracter, situaţii sau stări sufleteşti, pentru a da mai multă' culoare şi contur. Nici aici nu avem a face cu folklor propriu zis, ci cu conştiinţă artistică raţională, natural, fără a impieta asupra spontaneităţii. Foarte rar Creangă abuzează de formulele sale parodiind zicerile populare şi atunci efectul este grotesc. Harap Alb, ironic şi el ca toţi eroii lut Creangă, defineşte pe Ochilă îm acest fel ; „— Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate ou Orbilă, văr primar cu Chiorîlă, nepot de sora iui Pîndilă, din sat de ila Chitilă, peste drum de Nimerită, ori din tîrg de la Să-il-caţi, inegieş cu Căutaţi şi pe> urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa păimîntuilui, care vede toate şi pe toţi, altfel de cum vede lumea cealaltă, nu mai pe sine nu se vede cît e de frumuşel. ARTA LUI CREANGA 187 Parcă-i un boţ chilimboţ bolit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de deochi ! Un ciclop de. la Chitila este o enormitate care nu are ce căuta într-un basm. Incăo-dată Creangă nu e poet, nu ştie să facă rime. De altfel chiar poeziile populare culese de el (Lina Cătălina Mieluşeaua) sînt fără valoare literară. Una singură interesantă în „Inul şi Cămeşa" poate fi citată încă. „Femeile leneşe de la ţară au cîntecul acesta : Puseiu pînza Cînd dă frunza, Ş-o gătîiu La Sîn-Vasiiu Şi-mi păru că mă grăbiiu... Ţesuiu un cot Şi-l zvîrliiu în pod, Ţesuiu o natră, Ş-o zvîrliiu in vatră, Şi de iumgâ-i ca o pungă Şi de lată., toată-i spartă ! Pe sulul de dinapoi, O sută de lătunoi, Pe sulul de dinainte, Cioprea le is-ai ţine minte. Printre iţe şi-ntre spată, Paşte-o iapă deşălată ; Printre iţe şi fuscei Paşte-o scroafă cu purcei..." * Arta lui Creangă constă în a aduce în scenă oameni vii, care vorbesc cu repeziciune şi gesticulează exprimîndu-se în tîlcuri, zicători, formule, idiomatice, glume, aluzii, maxime, ca într-o- epopee comică dramatizată, sau ca într-un Fastnacht-spiel. Replicele alternate în chipul cel mai firesc stîrnesc o mare jovialitate stenică proprietate esenţială a stilului lui Ion Creangă, ce se bizuie pe formula oralităţii specific populare, mînuite cu geniu personal. Scena în care Harap Alb şi oastea sa se înfăţişează împăratului Roş dă o idee completă despre puterea de creaţie şi tehnica lui Creangă comparabile în literatura noastră numai cu acelea ale lui Budai Deleanu : „— Prea înălţate împărate! Luminarea Sa, nepotul prea puternicului Verde-împă-rat m-a fi aşteptînd cu nerăbdare... De acum înainte cred că mi-aţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră. — Bine, voinice, zice împăratul, uitîn-du-se Ia dînşii, cam acru, oarecum ; a veni ea şi vremea aceea... Dar acurn deodată ! ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din casa mea ca de Ia o casă pustie. — Parcă v-.a ieşit un sfînt din gură, Luminate Împărate, zise atunci Flămînzilă, că ne ghiorăesic maţele de foame. — Poate ni-ţi da şi ceva udeaiă, Măria Ta, zise Setilă, că ne sfînîie gîtlejui de sete. — Ia lăsaţi, imăi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că Luminarea Sa ştie ce ne trebuie. — Aşa cred şi eu, zise Păsărilă, doar de-a putere-a-hi am căzut ia casă împărătească, şi nu vă temeţi," etc. Personajele se caracterizează vorbind, împăratul perfid promite un ospăţ ca şi cînd ar fi darnic şi bun la suflet, în realitate căutînd mereu prilejul ele a pierde pe musafirii incomozi. Flămânzilă, lihnit de foame, se osteneşte a capta bunăvoinţa împăratului prin cuvinte de recunoştinţă anticipată, umiiinţă şi adulaţie („parcă v-a ieşit un sfînt din gură", „destul o măciucă la un car de oale", „nu tot celăraţi pe Măria Sa, că om e dumnealui", „pentru nişte sărăcuţi ca noi", „un praznic Ia o împărăţie, nu se bagă în seamă", e, „ca „şi cum te-ar pişcă un purice", „de n-ar da dumnezeu tot atîta supărare"). Setilă, ars în gîtlej de sete, citează din antifoanele beţivilor, fără nici o timiditate („Poate ni-ţi da şi ceva udeaiă", „mîncarea-i numai o zăbavă, băuturica mai este ce este", „în (udeală) stă toată puterea şi îndrăzneala" — in vino Veritas, „dă-i cu cinstea să piară ruşinea", „mi se pare că ne-am prea întins cu vorba şi Luminarea Sa nu ştie cum să ne mai intre în voie", „din mîncare şi băutură las dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii"). Ochilă e rezonabil şi răbdător („Luminarea Sa ştie ce ne trebuie", „ia mai îngăduiţi oleacă... că doar nu v-au 188 AL. PIRU mas şoarecii în pîntece") ; Păsărilă crede în protocol („doar de-a putere-a hi am căzut la masă împărătească") ; Gerilă concepe o monarhie democratică în care împăratul e „tata flămânzilor şi al însetaţilor" şi se îngrijeşte ca supuşii săi să nu sufere nici de frig. Fiecare spune ce-1 doare, toţi rostesc pilde în sensul pornirilor lor, nelă-sînd să le scape prilejul de a vorbi. Pro- verbele şi zicătorile le stau tuturor pe limbă. Rostirea dialogului e ritmică şi plină de firesc, efectul final de mare haz. Jovialitatea lui Creangă se realizează caracterologic şi paremiologic într-un scenariu inimitabil de atmosferă rustică tratată realist cu eroi guralivi şi coţcari ca şi genialul ţăran de la munte care le-a dat viaţă. HO UI A BRATU MEMENTO „CONTEMPORANUL" APARIŢIA Ideea apariţiei unei publicaţii periodice socialiste era în aer încă mulţi ani înainte ca revista „Contemporanul" să îi văzut lumina tiparului. Nevoile propagandei socialiste — atît cît existau în acea epocă — nu puteau îi totuşi satisfăcute de micile broşuri litografiate care apăreau la laşi şi la Bucureşti. încă în 1878. Ghe-rea, în vîrstă de 23 ani, scria : „Cît timp nu sîntern organizaţi noi înşine, cît timp nu avem... forţe de intelectuali şi nici revistă, cît timp nu ne-am manifestat societăţii romîne ca partid, propaganda... nu are nici o importanţă" (pag. 664. Ed. A.R.P.R. Documente privind istoria Romî-niei, războiul pentru independenţă vol. I.) La sfîrşitul anului 1880 apare revista „Romînia viitoare", prin care — aşa cum arată articolul-program al unicului număr, — nu se urmăreşte „scopul de a agita poporul romîn, ci numai de a propaga nişte idei noi". Revista sucombă din lipsă de fonduri, nici formula nu era pe deplin limpezită, predominînd idei anarhiste şi so-cialist-mic-burgheze. Problema susţinerii materiale a unui periodic socialist era departe de a fi o bagatelă. Documentele recent ieşite la iveală dezvăluie aspecte extraordinare ale vieţii de mizerie pe care trebuiau s-o ducă socialiştii romîni în deceniul al VIII-lea, mai ales emigranţii. Mai tîrziu, istoricii literari burghezi vor ironiza episodul restaurantului de la Ploieşti — „adevărata vocaţie a lui Gherea" — cum spune Maio-rescu — împărtăşind cu o vizibilă satisfacţie amănunte anecdotice, fireşte trunchiate despre diversele înjghebări materiale ale lui Gherea şi ale altor fruntaşi socialişti înainte şi după 1880. Aceşti cavaleri ai „dezinteresării" atît de refractari profesiunilor „prozaice", ignorau faptul esenţial că înfiinţarea unui atelier de pre< lucrat arama sau nefericita afacere a „drojului", fierăria de la Iaşi n-au reprezentat nici un moment acţiuni destinate să asigure securitatea materială, a emi granţilor revoluţionari, iluzorie de altfel în condiţiile exilului. Cea mai mare parte a venitului scontat (şi din păcate niciodată realizat) de pe urma acestor întreprinderi efemere, era destinat să devină fondul capital pentru sprijinirea materială a periodicelor socialiste. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că un capital infim de două sute de franci, adunat cu trudă de Gherea şi Russel de pe urma prelucrării aramei a servit pentru scoaterea celor cinci sute de exemplare a!e „Romîniei viitoare", precursorul direct al „Contemporanului". „N-am în buzunar [mai mult decît treizeci de centime, la băcănie sîntern datori şase franci; mai mult, nu ne mai dau pe datorie. De o săptămînă ne hrănim cu fasole şi fiica mea este nemulţumită de cantitatea prea mică de lapte care i se dă... Din fericire a sosit Alexandru şi împrumutăm de la el bani pentru hrana pe timp de o 190 HORIA BRATU săptămână, iar după asta nu ştiu ce va îi, mai bine să nu mă gîndesc"... „tot ce am, poate fi numărat pe degete". In aceste condiţii se naşte primul copil al. lui Gherea, primit cu mare bucurie de refugiaţi, în timp ce Maiorescu făcea cunoscutele călătorii pe circuite internaţionale, marcate de etichete ale unor hoteluri celebre, Gherea nota aceste amănunte cutremurătoare : „fiica mea are o singură că-măşuţă, aşa că atunci cînd i se spală, rămîne aşa cum s-a născut pe lume ; dacă Liubov Feodorovna are cu ce confecţiona două cămăşuţe, acest lucru ar fi tocmai ceea ce trebuie". Şi totuşi în aceste scrisori concepute pe hîrtia poroasă care servea de obicei la în-velirea alimentelor se pune la cale apariţia acelei reviste care va deschide o pîr-tie istorică în cultura romînă. „Va fi mai mult jurnalu de dezvoltare a ideilor teoretice decît jurnalu agitatoriu... Programul va fi desigur socialist. La început s-a hotărît să se întrebuinţeze cît mai puţin cuvîntul socialist. Să se dea articole ştiinţifice, fără a ironiza, în limita posibilităţii".... într-adevăr, experienţa cu gazeta „Socialistul" apărută în 1877 demonstrase faptul că un ziar care şi-ar fi propus o propagandă socialistă chiar şi numai prin titlu, s-ar fi lovit de împotrivirea înverşunată nu numai a conservatorilor ci şi a liberalilor. Deşi „Socialistul" îşi propunea să devină doar o „...tribună purtătoare a făcliei raţiunii", primul ministru I. C. Brătianu, a cerut imediat schimbarea titlului, iar după aceea, a suprimat complect publicarea acestui ziar. De aceea „Contemporanul" — după cum se spune în corespondenţa din epocă — va fi ceva în genul „Sovremenikului" din Rusia, o asemenea revistă putînd exista chiar „înainte de formarea nucleului partidului". TRIBUNĂ A ŞTIINŢEI Primă manifestare activă pe plan cultural a clasei muncitoare, fidelitate faţă de tradiţiile paşoptiste, expresie a intensificării mişcărilor ţărăneşti, ecou al radicalizării conştiinţei intelectualităţii democrate, oprimată şi deziluzionată în idealu- rile ei de cinica cîrdăşie dintre burghezie şi moşierime, iată izvoarele puternice şi dătătoare de viaţă ale „Contemporanului". Departe de a fi o apariţie meteorică pe firmamentul culturii romîneşti, — aşa cum spunea, de pildă, H. Sanielevici, apariţia „Contemporanului" nu este nici întâmplătoare, nici ocazională. Revista a reflectat avîntul ştiinţific şi ideologic care caracterizează viaţa intelectuală din Romînia în ultimul pătrar al secolului trecut. Este epoca înfloririi realismului critic; este perioada în care încep să se constituie şcoli naţionale în diferite ramuri ale medicinei (doctor V. Babeş, Dr. Leon), în ştiinţele naturii (Gr. Cobălcescu, Gr. Ştefănescu) în matematici (Bacaloglu), în chimie (Istrate) în fizică, etc. Pînă la apariţia revistelor muncitoreşti, lupta împotriva filozofiei idealiste reacţionare va fi dusă la noi în special de oameni de ştiinţă, care adevăraţi pionieri în disciplinele lor reuşeau adeseori să depăşească punctul de vedere materialist spontan, ridicîndu-se la materialismul filozofic. Redactorii „Contemporanului" îşi dau seama că în această epocă principalul teren pe care se dă lupta dintre materialism şi idealism, este ştiinţa. De aceea, scopurile iniţiale ale „Contemporanului" aşa cum sînt fixate în editorialul-program al primului număr — pot fi rezumate astfel : 1) de a face cunoscute publicului romîn marile teorii ştiinţifice la ordinea zilei, „cum priveşte ştiinţa contemporană lumea". 2) critica multilaterală a „producţiunilor ştiinţifice greşite" mai ales a manualelor şcolare şi a cursurilor universitare, „căci dacă acestea vor fi rele, atunci nu putem aştepta nimic nici de ia generaţiunea nouă". 3) lupta împotriva superstiţiilor, „în contra ignoranţei şi şarlatanismului", căci „pînă acum buruienile înăbuşă plantele folositoare şi e.timp, să le smulgem, căci altfel plantele cele* bune vor pieri". După cum se vede, sarcini culturale de foarte mare însemnătate, cu caracter educativ şi nu propagarea principiilor programatice ale mişcării muncitoreşti, cum s-a afirmat uneori în legătură cu „"Contemporanul". „Contemporanul" reflectă în bună măsură prin MEMENTO „CONTEMPORANUL" 191 nivelul ideologic al multor materiale, precum şi prin slaba exigenţă artistică faţă de unele materiale de proză, slăbiciunile obiective ale mişcării muncitoreşti din această perioadă. De aceea, afirmaţia care s-a făcut, de pildă, în articolul publicat în „Gazeta literară" cum că apariţia revistei oglindeşte unirea mişcării muncitoreşti cu socialismul ştiinţific este exagerată. Este adevărat însă că pe măsura afirmării revistei se poate observa o lărgire a sferei de preocupări, încercarea de a lămuri pe o bază ştiinţifică unele probleme sociale, precum şi tendinţa perseverentă de a sluji „adevăratului progres". Sub masca unei pretinse obiectivităţi ştiinţifice, ostilitatea radicală a moşierirnii şi burgheziei reacţionare faţă de idealurile sociale înaintate, îşi găsesc în această epocă expresia în ideologia „Junimii". Desigur, la o analiză mai atentă în mişcarea inspirată de „Junimea" se pot găsi elemente pozitive, mai ales în domeniul ştiinţific, în unele contribuţii de istorie (Xeno-pol), de arheologie în campania susţinută şi eficientă împotriva deformărilor latinizante ale limbii. Insă ideologia „Junimii" ca-atare îşi găseşte expresia în promovarea teoriei „artă pentru artă", în anti-darwi-nismul militant, în idealismul filozofic şi istoric. Critica „Junimii" este o critică de la dreapta, antipaşoptistă a revendicărilor general-democratice, chiar şi a celor mai modeste măsuri progresiste. Maiorescu este pentru un „stătu quo" în proprietatea ţărănească şi pentru o guvernare care să fie apanajul celor „chemaţi", adică a celor „în stare de a înţelege şi a aplica rânduielile" existente. De aici, poziţia sa echivocă în privinţa votului universal. Marele defect al societăţii capitaliste era de a fi pus premizel'e unei mişcări muncitoreşti, ori în concepţia lui Maiorescu, socialismul trebuia să rămînă -ân permanenţă ân ţara noastră o „plantă exotică", o „formă fără fond". După el, progresul trebuia înfăptuit pe cale pur intelectuală „picătură cu picătură" şi „din aproape în aproape". El adoptă deci, ca mulţi alţi junimişti, teoriile evoluţioniste la modă, interpretate însă riguros subiectivist. Progresul omenesc este asemănat de Maiorescu pe urmele lui Spencer, creş- terii organice a corpului omenesc care se produce fără salturi şi fără revoluţii. Un asemenea concept asupra „progresului" îi era necesar lui Maiorescu şi din motive politicianiste. „Junimea" urmărea să-şi creeze o platformă proprie deosebită de a conservatorilor, şi în acelaşi timp încerca să smulgă liberalilor monopolul diverselor lozinci demagogice despre „progresul industrial". Aşa zisul criticism al „Junimii" la care cădelniţa Lovinescu nu era deci nici el altceva decît o „formă fără fond". In paginile „Convorbirilor literare", propaganda antisocialistă este patronată de Maiorescu însuşi care traduce broşura lui Spencer „In contra socialismului" şi publică lucrările anti-muncitoreşti ale lui Ga-rofalo. Cum se reflectă pe pian ideologic aceste tendinţe social-politice ale „Junimii" ? Problemele fundamentale ale activităţii ideologice ale lui Maiorescu au fost aprofundate în publicistica noastră în mai multe lucrări aşa că nu mai insistăm asupra lor. Menţionăm totuşi cîteva aspecte mai puţin cunoscute. In articolul „Criza actuală a moralei" publicat în „Convorbiri literare" Leonardescu, elevul lui Paul Janet afirmă nici mai mult nici mai puţin că „Evanghelia este adevăratul cod al muncitorului şi al ţăranului". In articolul „Ateismul", „Contemporanul" răspunde unui asemenea argument demonstrând că ideea unei ordini prestabilite şi nemodificabile convine păturilor stăpînitoare. In „Contemporanul" se dezvoltă cu un anumit patos ideea antagonismului între religie şi ştiinţă, citiridu-se pe larg paragrafe din cărţile sfinte care au fost infirmate de progresele ştiinţei. Este semnificativ că propaganda ateistă nu este ostentativă sau senzaţională ; denunţarea diverselor „minciuni pioase" din manualele şcolare este făcută cu umor şi de pe poziţia bu-nului-simţ. Convingerile omului simplu sânt respectate şi „Contemporanul" se străduieşte să demonstreze că multe din credinţele religioase reprezentau ân momentul apariţiei lor o expresie indirectă a năzuinţei omului către mai bine, o reflectare fantastică a speranţei într-o lume mai bună. De aici provin acele răsunătoare studii 192 HORIA BRATU asupra istoricului religiilor datorite în special lui Ion Nădejde cu unele observaţii valabile încă şi astăzi. Astfel, în 1886 găsim seria de articole intitulate „Creştinism şi desfiinţarea robiei", în aparenţă inspirate de tratatul lui Patrice Laroque, în realitate nu rareori bazate pe concluziile cercetărilor marxiste, avînd ca model pe Engels şi pe Laf^gue. Analizînd sclavia la naţiunile cu religie dominantă creştină, Ion Nădejde, ajungea la concluzia că robia nu e osîndită de creştinism nici în principiu şi nici în practică. Ideea de imperator şi noţiunea de castă sînt preluate de ia antichitatea pagină în semnificaţia lor sclavagistă şi consfinţită în edictele lui Constantin şi Justinian. Este vizibil deci că Nădejde nu se ocupă de creştinismul primitiv, oprimat de statul roman şi care avea în mod neîndoios trăsături pozitive reflectînd nemulţumirile crescînde ale maselor ci de creştinismul ajuns religie dominantă în epoca de decădere a imperiului roman. Paralel se purcede la analiza şi descrierea a numeroase mituri şi superstiţii nu numai în manifestările lor dar şi în originea şi puterea de circulaţie. Efectul asupra opiniei publice este colosal. Liceanul H. Sanielevici îi scrie de la Botoşani lui N. Rădu-lescu, plecat în vacanţă : „Cît despre dumnezeu, te anunţ că nu există !" In presă, un părinte indignat semnalează faptul scandalos că în liceul din localitate, elevii citesc „Contemporanul" sub bancă. Sanielevici va face mai tîrziu un tablou amuzant al acestor ani de adevărată răzmeriţă în şcolile noastre, de discuţii aprinse pe tema ateismului. O reformă radicală a învăţămîntului găseşte la „Contemporanul" adepţi entuziaşti: „după cum e alcătuit astăzi programul celor 4 clase gimnaziale, ar urma ca un elev să iasă cu cunoştinţe aproape complecte din limba latină, dar cu totul necomplecte de matematici, fizică, chimie, etc. Oare acesta trebuie să fie scopul ? Pentru cei ce umblă după vînturi, poate să fie şi acesta... Dar pentru ca şcoala să dea oameni în adevăr folositori, nu poate fi tot aşa" („Asupra învăţămîntului la noi", L.Gîrbea, 1889). Cu anii. nivelul revistei creşte şi articolele cu caracter de popularizare lasă din ce în ce mai mult Ioc unor contribuţii originale în problemele ştiinţei. Se critică concepţiile creaţioniste în biologie ale lui Quatrefages şi E. Caro, ruperea filozofiei de ştiinţă şi a filozofiei de psihologie în lucrările lui Paul Janet şi adepţilor săi romîni, Erbiceanu şi Antimireanu. Mai tîrziu, se atacă incidental şi paralelismul psihofizic al Iui Du Bois Reymond într-un euvînt teoria genezei imateriale a fenomenelor psihice. Agnosticismul lui Du Bois Reymond este elogiat într-o şedinţă publică da Maiorescu: „ignorabimus şi nu numai ignoramus, este adevăratul strigăt al ştiinţei moderne". Că atitudinea „Contemporanului" nu este o poziţie de diletantism în problemele ştiinţei o dovedeşte primirea favorabilă şi aprecierea înaltă care se dădea în revistă operelor filozofice ale lui Vasile Conta, deşi ele fuseseră publicate în întregime în „Convorbiri literare". In ciuda adîncilor divergenţe politice care despărţea cercul „Contemporanului" de autorul teoriei fatalismului, „Contemporanul" a sezisat de la început caracterul materialist şi ateist al operelor filozofice ale lui Conta şi aceasta ar trebui să dea de gîndit acelora care mai ezită încă în valorificarea operei acestui mare filozof romîn. Anii 1885—1886 constituie fără îndoială un punct de răscruce în activitatea „Contemporanului", prin cunoscuta publicare a „Originii familiei, a proprietăţii private şi a statului". E vorba atît de efectul de lungă durată, căci nu puţine sînt lucrările în care influenţa operei lui Engels este vizibilă, cît şi de ecoul imediat în epocă, care se vede în întreaga publicistică. Este momentul în care apar şi alte periodice socialiste cu apariţie mai mult sau mai puţin efemeră şi care reflectă o oarecare activizare a cercurilor socialiste din capitalele Munteniei şi Moldovei. Propriu-zis în revistă ecoul se con-, cretizează în două direcţii distincte: în spiritul în care se promovează în continuare lupta pentru emanciparea femeii şî în modul în care se discută anumite probleme sociale cum era chestiunea atît de spinoasă în epocă a influenţei mediului social asupra mişcării populaţiei. Recentul articol de Violeta Botez şi Lucia Pop, este MEMENTO „CONTEMPORANUL" 193 pe deplin edificator asupra primului din aspectele enumerate mai sus. Intre prima şi cea de a doua etapă a activităţii Sofiei Nădejde la „Contemporanul", pe tărîmul luptei pentru emanciparea femeii este o deosebire principială, deosebire care desparte socialismul apolitic, mic-burghez, de socialismul proletar. Sofia Nădejde se va menţine ferm pe această ultimă poziţie pînă în 1889, anul trădării „generoşilor". Diferenţa dintre aceste două etape constă în ceea ce am putea numi înlocuirea argumentelor fiziologice în favoarea egalităţii femeii cu bărbatul cu demonstraţia egalităţii sociale. In ceea ce priveşte cel de al doilea aspect, raportul dintre organizarea economică a societăţii şi mişcarea populaţiei, — un ecou remarcabil şi care dovedeşte nu numai cunoaşterea lucrărilor marxiste publicate în „Contemporanul" îl găsim în articolele d-rului Ştefan Stîncă. Discutînd etiologia la Darwin şi Malthus, adică procesele profilaxiei şi conservării în societate, Ştefan Stîncă ia pentru prima dată în publicistica romînească, o atitudine fermă împotriva „rnalthusianismului" . şi „darwinismului social". „Acei care nu s-au convins încă de falsitatea teoriei lui Mal-ţhus vor sta cel puţin pe gînduri dacă trebuie s-o primească aşa fără nici o critică. Noi o credem cu desăvîrşire neîntemeiată. Nu imperfecţiunea mediului natural, nu desăvîrşirea lui este de vină dacă există supranumerari, oameni care alcătuiesc o populaţie supranumerară în ţările industriale sau agricole în care agricultura se face cu ajutorul maşinilor". In mod vizibil, argumentaţia d-rului Stîncă se inspiră din „Capitalul" şi cîiiar din „Situaţia clasei muncitoare din Anglia" de Friederich Engels. „Nicăieri azi în societatea civilizată, nu-există o suprapopulaţie absolută adică un număr mai mare de oameni decît suma alimentelor. Ceea ce există aproape pretutindeni este aşa numita suprapopulaţie relativă, adică un mare număr de muncitori, fie cu capul, fie cu braţele, mai mare decît are nevoie capitalul pentru a funcţiona. Braţele omului sînt înlocuite prin maşini şi astfel o sumă de locuitori rămîn fără ocupaţiune şi sînt supranumerari ; capitalele mici sînt înghiţite de cele mari şi proprietarii celor dintîi îngraşă rîndurile lor supranumerari şi aşa se formează suprapopulata modernă". Este semnificativ că şi Gherea încearcă să trateze ştiinţific unele probleme'ale condiţiei intelectualului în societatea burgheză pornind de la aceleaşi teze şi folosind aceleaşi lucrări ale lui Marx şi Engels. Gherea a reuşit astfel să dezvăluie conţinutul social al decepţionismului, aî acelui curent ideologic care reflecta existenţa nesigură şi zbuciumată, felul de a gîndi al păturilor mic-burgheze pe cale de proletarizare. Deşi foloseşte unele expresii improprii („lupta pentru existenţă", artist „proletar cult") el reuşeşte totuşi să caracterizeze trăsăturile specifice ale' pesimismului din literatură ca oglindire a contradicţiilor specifice ale societăţii burgheze, arătînd că esenţa „pesimismului modern" constă în sentimentul atîrnării (Gherea spune într-un loc chiar înstrăinare), adică în instabilitatea şi nesiguranţa intelectualului mic-burghez în societatea modernă. Aceasta provine din faptul că în epoca burgheziei „munca intelectuală şi munca manuală au devenit o marfă", supusă oscilaţiilor concurenţei şi a cererii şi ofertei. Iată deci un ecou direct al lucrării lui Engels. In conştiinţa scriitorului, instabilitatea existenţei se reflectă ca o condiţie tragic universală, ca o dependenţă faţă de împrejurări, faţă de destin. Nu imitarea manierei eminesciene, nu dumpingul de filozofie, schopenhauria-nă au generat decepţionismul, ci de fapt condiţia intelectualului cinstit şi societatea burgheză în descompunere. „Contemporanul" este însă în primul rînd o revistă de literatură. Poziţia şi însemnătatea „Contemporanului" în istoria literaturii noastre le vom analiza într-un articol viitot. 13 — Viaţa Romînească nr. 8 B. ELVIN LAUDA CRITICII Cu sute de ani în urmă, sub protecţia augustă a unui mare înţelept, nebunia şi-a luat nemaiauzita cutezanţă de a-şi înălţa singură un imn. Exemplul niciodată imitabil al lui Erasmus din Rotterdam mă călăuzeşte astăzi să dau azil criticii în îndrăzneala de a-şi face propriul ei elogiu, elogiul criticii. Dar iată că a şi început să vorbească : „Este o necugetare vinovată ceea ce vreau să întreprind ? Este o faptă de neiertat ? Nu văd nimic condamnabil în asta, deşi nu-i lipsită de temeritate ideea de a examina relaţiile subtile şi misterioase care există între critică şi scriitor. Raporturile sînt şi aşa destul de încordate şi să umbli, pe deplin conştient, cu flacăra în jurul butoiului cu pulbere, asta nu-i treabă de om sănătos la minte. Dacă există ceva care mă opreşte şi caută să-mi impună tăcerea, este Buna Creştere, bătrînul duşman, perfidul duşman al sincerităţii. „Nu-i frumos să te lauzi singură", îmi şopteşte el. Dar nu 1 Nu vreau să-l iau în seamă. M-am săturat de felul cum îmi ridică osanele unii scriitori. Dacă vreţi să ştiţi, ei bine, din mierea onorurilor lor am adunat eu laolaltă fierea ce-mi face faima neagră. Şi am să mai iau o îndrăzneală : aceea de a nu da exemple, căci cum aş putea să merg cu insulta atît de departe încît să cred că aveţi nevoie de pilde pentru a înţelege? Ceea ce fac este şî o răzbunare — văd de pe acum feţele iritate ale celor pe care cuvintele mele îi apără sau îi felicită, feţe indignate că nu sînt numite clar şi răspicat cu numele lor. Iar asta mă umple de bucurie fiindcă nu se poate ca în mîhnirea lor să nu priceapă că cine vrea laude nominale trebuie să accepte şi critici nominale impunînd tuturor adevărul acesta. Scriitorii care nu greşesc niciodată, mă înspăimîntă. Neputînd crede una ca asta, mă tem că ei greşesc adesea ceea ce mă împiedică să le elogiez numele. Nu încep prin a mă descrie. Fragedă şi încărcată de frumuseţe, cu o faţă de lumină şi pace, nu-şi închipuie nimeni că arăt. O babă cicălitoare, care cerne, fără spor, o făină de cuvinte şi idei, aşa socotesc mulţi că-mi este înfăţişarea. Dacă ostaşul este desemnat cu sabia şi coiful său, nobilul cu blazonul şi deviza sa, eu nu am nici un însemn distinctiv, ceea ce de altminteri face cu putinţă ca uneori să fiu luată drept contrariul meu, drept odă. Asta este cum nu se poate mai primejdios fiindcă sînt anumite spirite ironice, care se folosesc de această împrejurare pentru a-i pierde pe cei încrezători. In asemenea cazuri, sub cloroformul administrat, criticul operează hain şi o obiecţie se ascunde după alta, fără de răgaz, rapid, pînă cînd bisturiul şi-a împlinit chemarea şi îşi serbează rece şi însîngerat triumful. Nu apreciez o asemenea critică, care duce la cele mai stranii formulări, la cele mai imposibile echivocuri şi favorizează accidentele logice, contradicţiile violente. Şi regret pentru scriitorul care aşteaptă cu încordare şi emoţie cuvîntul criticului asupra lucrurilor pe care le-a gîndit şi le-a aşternut pe hîr- LAUDA CRITICII 195 fie şi care se poate lăsa înşelat. Căci în cîţi va ani de zile, uneori chiar mi.lt mai curînd, iluziile pe care le hrăneşte un asemenea articol se destramă, formulele îşi arată faţa adevărată, punctele de reper se pierd iar autorul plăteşte cu mîhriire şi tristeţe falsele elogii. Pus în asemenea situaţii criticul ar face, poate, mai bine să vorbească astfel : „Prietene, ascultă-mă, încrede-te în cinstea si judecata mea. Dacă este cineva care susţine că îţi stimează strădania, să afle că stima mea nu-i mai puţină. Şi dacă .acesta mă va întreba pentru ce te dojenesc, îi voi răspunde: nu fiindcă iubirea mea pentru tine este mai mică, dar pentru că iubirea mea pentru adevăr este mai mare. Ai fi voit să-ţi laud cartea, iar tu să citeşti pe feţele oamenilor un zîmbet •ironic, sau să te mustru pentru ca să poţi trăi cu fruntea sus ? Ai muncit din greu şi mă închin în faţa trudei, ai izbutit într-unele pagini şi mă bucur, n-ai reuşit în altele şi mă întristez, dar fiindcă am încredere în tine şi în prietenia ta ţi-o spun limpede şi loial. Eşti tu atît de orgolios încît să sacrifici o prietenie pentru o minciună ? Dacă lucrurile stau astfel, spune-mi-o căci te-am jignit rău". Mi se pune pe seamă că locuiesc, undeva, departe, pe înălţimi neguroase, acolo unde se nasc tunetele şi fulgerele şi un vuiet statornic domneşte. Dar asta-i curată minciună şi sînt în măsură să povestesc unele legende vrednice de adevăr. Eu m-am născut chiar în mijlocul scriitorilor şi în fiinţa mea s-a mai realizat una •din tainicele lor năzuinţe. De mult, pe cînd trăiau în bună pace şi ascultau amăgirile dulci ale laudelor aduse de unul celuilalt, moleşiţi de farmecul lor, cineva, o fiinţă adînc nărăvită, dedată cu toate relele lumii a vrut să sporească bucuria dezmierdărilor şi a cerut pentru ca preţul lor să fie şi mai mare, ca ele să fie însoţite şi de unele scăderi şi rezerve. Aşa m-am iscat eu şi seminţia mea şi nu din sabie şi sînge cum cred unii. Abia mai tîrziu am deprins armele şi vînătoarea cu şoimi şi cîini. Iar altă legendă spune: De mult, pe cînd toţi scriitorii trăiau în bună pace, 13* huzurul laudelor era fără de sfîrşit şi deopotrivă pentru toţi, iar obrazele scriitoriceşti se împlineau pe zi ce trecea de plăcere, un orgolios peste măsură s-a asprit dintr-odată la chip şi a fulgerat mînios : „— Cum, aceleaşi cuvinte sînt pentru cîn-tecul meu ca şi pentru cîntecul acestui lipsit de duh? Cum, nu-i nici o deosebire între noi şi glasul meu e la fel cu al său? O, poeţilor, nu îngăduiţi una ca asta !" Aşa m-am născut eu, din chiar dorinţa scriitorilor. Şi orice ar spune ei, mă iubesc. Scriitorii aflaţi în amurgul senin mă cheamă încă şi mă doresc. Ei nu uită că eu am fost aceia care am arătat cu cît sînt ei niai presus de confraţii lor. Iar cei tineri mă ispitesc în fel şi chip, fac totul pentru a mă cuceri. Şi apoi nu-i pot uita nici pe acei ce se desfată la gîndul că tovarăşul lor este criticat şi diminuat în meritele sale, fiindcă în voluptatea asta se întîlnesc destui. Vreau să vă vorbesc despre vocaţia mea. Sînt făcută pentru a gîndi şi scrie despre cărţi şi viaţă, despre ceea ce le uneşte sau le dezbină, despre acordul sau dezacordul dintre ele. Sînt convinsă că a nu ţine seama de viaţă în ceea ce are ea mai esenţial, mai plin de semnificaţie, este pentru o carte un fapt grav, cu urmări precise, împotriva cărora nu-i nimic de făcut. Nimeni nu a putut să le ocolească. Mă întreb dealtminteri : cu ce ar putea răscumpăra o carte păcatul de a nu fi spus adevărul şi, din această pricină, de a nu fi slujit interesele contemporanilor, de a nu fi slujit istoria? Nu există compromis. Şi nici o carte nu-i liberă de viaţă, de dreptate sau de nedreptate, de pîine sau de foame, de libertate sau de împilare. De aceea cred că datoria mea sfîntă e să slujesc acele cărţi care luptă pentru mai bine, pentru dreptatea, pentru libertatea oamenilor. îmi place să laud ceea ce-i ajută pe oameni să trăiască, mă apropiu de cărţile în care fericirea lor e invocată, iubesc pe cele în care se aud distincte şi întregi ecourile lupjei pentru lumea în care toţi oamenii sînt liberi, mă ghidez după adevărurile descoperite în această bătălie. Şi mă mîndresc că nu trec indiferentă, ca piatra, ca fumul sau ca 196 B. ELVIN moartea pe lîngă ele. Luminile, umbrele unei cărţi, unghiul ei de deschidere spre viaţă, trapele n secrete prin care pătrundem adînc în realitate, toate mă pasionează. Nu înţeleg să-mi uit niciodată scopurile supreme, îămînînd doar cu mijloacele. Nu pot trăi într-un asemenea vid. Cînd iubesc, cînd mă indignez, cînd atac, cînd apăr le am mereu în faţă. Aş dori să reuşesc în misiunea mea care e una complicată şi zbuciumată. Si pentru asta cred că o să-mi îngăduiţi să fiu şi de data asta, întocmai firii mele. critică. Am să fac însă, pentru început, unele confidenţe, oricît de triste ar fi ele. Mi se. pun pe seamă tot felul de lucruri, care de care mai îngrijorătoare. Aşa, de pildă, se spune că am întreţinut legături tacite, enigmatice cu tragicul. A, nu-i vorba de faptul că teroarea şi mila sînt şi armele mele. ci de altceva. Se zice: „Corul, elementuf definitoriu al tragicului, a făcut parte şi din elementele tale". Asta, trebuie s-o recunosc, este într-o oarecare măsură adevărat, dar nu accept în nici un caz să se generalizeze. N-am să neg că mai de mult a existat obiceiul ca un critic să formuleze o opinie şi alţii s-o accepte, s-o reia, s-o susţină ca şi cum implicit ar_ fi primit o dispensă de a regîndi cartea sau problema şi ar fi fost dezlegaţi de această obligaţie. N-am să tăgăduiesc că sorocul muţeniei lua de obicei sfîrşit după ce primul emitea o opinie. Mi s-a părut însă întotdeauna deprimantă această uniune care se realizează spontan şi care are ca principiu comoditatea. E mai simplu să-ţi însuşeşti o opinie gata făcută, decît să emiţi una personală. Prima critică a spus totul. Ea dă cheia partiturii. Vrei să şti ce o să spună toţi ceilalţi ?• Vrei să şti ce probleme îi vor preocupa ? Citeşte primul articol. Cineva a spus că un roman despre ogoarele noi ale patriei este excelent şi excelent a fost. Apoi cineva a spus că romanul are lipsuri şi plin de lipsuri a fost. Destui critici s-au comportat ascultători într-un caz şi în celălalt. Am avut atunci impresia că văd o grupă de oameni care mărşăluieşte într-o direcţie apoi deodată face stînga-mprejur într-o ordine deplină, ceea ce am impresia că nu-i chiar flatant. Autorul însuşi are de suferit de pe urma corului critic. O vreme el trăieşte din orgoliu, din superficialitate, dintr-o plăcere lesne de înţeles cu aceste false adevăruri, fără să se întrebe prea multe. In-tr-o zi însă cineva sau ceva vine să răstoarne maldărul lor, să smulgă falsul, să-scoată la lumină realitatea, să dea drumul unor îndoieli neexprimate, să pună capăt „prieteniilor", zorind vehementele ascunse pînă atunci. Eu nu pot trăi din nesocotirea părerilor personale. Condiţia firească a criticului este aceia de a avea opinii, condiţie grea, dramatică uneori, dar obligatorie. E mai uşor să fredonezi melodia altuia, mai puţin responsabil, dar pentru un critic nu este de ales. Să ai păreri personale nu e un ideal de invidiat ci o datorie elementară. Criticul lipsit de personalitate răspunde deobicei furios : n-am să-mi schimb opiniile, numai de dragul originalităţii ! Iată o adevărată invectivă, care este mai ales o voită confuzie. Nu ! A te împotrivi opiniilor mai multor critici nu este obligator greşit. Iar a prelua neservil părerile lor e totdeauna salutar. E desigur mai dificil, este mai ales foarte cu putinţă să greşeşti, căci totdeauna adevărul s-a ascuns între oamenii mai mulţi dar dacă poţi să-ţi argumentezi judecata şi crezi în justeţea ei trebuie s-o faci. Eroarea este de deplîns dar în critică ca şi în ştiinţă ea e din nenorocire de neînlăturat. Şi apoi dacă Henning Brand în dorinţa de a afla procedeul magic prin care se poate fabrica aurul nu ar fi căzut pradă erorii el nu ar fi descoperit acea substanţă ciudată cu proprietatea de a lumina noaptea şi care s-a numit fosforul. De aici nu trag fireşte concluzia că trebuia neapărat să. greşeşti pentru a progresa. Am să mai fac o mărturisire, fiindcă sînt la acest capitol : personal -nu sînt de acord cu acei critici care nu greşesc niciodată şi se hrănesc din greşelile altora. M-a iritat funcţia de procuror din oficiu pe care şi-au asumat-o. Nevoia de a nega, de a respinge, de a fi în dezacord cu feno- LAUDA CRITICII 197 menele pe care le socoteşte negative este proprie criticului şi îmi place cînd el refuză soluţii învechite în favoarea altora mai bune, cînd scutură amabilităţile în slujba adevărului. Dar nu mi-au plăcut be-hcoşii care au dus un „război contra tuturor" cu o constantă ardoare şi cu rezultate diverse. I-am văzut îndîrjiţi, deschi-zînd mereu cîte un nou front, neînduplecaţi, în a pune la punct pe toţi, cerînd mereu osînda cea mai mare, împiedicaţi să scoată ei înşişi lucrări mai ample. Dar decît să pîndească greşelile colegilor lor răfuindu-se cu ele, mai bine ar fi scris ei înşişi. S-au temut oare că o să greşească? Şi mai e ceva. Pe aceşti critici i-au interesat în primul rînd erorile. Asta mi se pare cu deosebire grav. Dincolo de eroare se află un scriitor, un om care gîndeşte, un om care se frămîntă, un om care se luptă pentru a comunica ceva. Pe acest om ei nu l-au văzut. Răuvoitorii mei clevetesc; „Cum susţii că n-ai avut legături cu tragicul, cînd au fost scriitori supuşi la lupta implacabilă ca un destin, cu dogmele scornite de unii critici ?" Acestora le răspund : cu dogmatismul am fost şi mai sînt uneori silnic împerechiată. Am spus chiar adineauri că opera literară trebuie confruntată cu viaţa oamenilor, cu necesităţile societăţii. Adaug acum că în nici un caz nu trebuie să fie pusă faţă în faţă cu prejudecăţile noastre, fiindcă supunem cartea la o luptă inegală şi implacabilă ca un destin. Vă întreb : cine are dreptul să invoce simplul său gust ca o supremă şi absolută îndreptăţire ? Şi totuşi au fost critici care au făcut-o. „Nu te ocupi de ceea ce vreau eu, X sau Y sau Z," este strigătul cu care ei au întîmpinat opera literară, deviza sub care inflexibil, ritos şi sumar o desfiinţau în numele unor criterii sustrase examenului şi a căror valoare nu ne îngăduiau s-o controlăm. O asemenea judecată strimtă sugrumă în îmbrăţişarea ei cartea ce cu nădejde şi teamă i s-a încredinţat. Sub o asemenea judecată ideile cărţii se pierd, argumentele ei se şterg, probleme pe care le ridică rămîn fără răspuns. Abstracţiile şi judecăţile nu pot ţine locul vieţii şi în critica dogmatică nu- răsună parcă o voce omenească, e un pustiu desăvîrşit. In cuş- ca îngustă a dogmei, acest fiu legitim al mărginirii şi al încăpăţînării, nu intră nici: o carte adevărată, fără a pieri sufocată. Cîtă vreme criticul nu pleacă de la obiectivele cărţii şi nu face discriminarea obligatorie între dorinţele sale intime şi realităţile lucrării, opera nu se poate bucura de o reală înţelegere. Dacă vrei să condamni din capul locului o carte fără să-i probezi inconsistenţa, procedeul e seducător şi probabil acestei ispjte îi şi cedează criticii dogmatici. Cînd ei somează cartea să răspundă unor probleme pe care nu le pune şi o cheamă în faţa acestei instanţe supreme, înţelegi limpede că scriitorul e condamnat din capul locului fără judecată, şi — ca să zicem aşa — ilegal. Să apostrofezi un scriitor pentru ceea ce n-a scris şi să omiţi ceea ce a scris cere şi vehemenţă şi „supleţe". Criticul dogmatic le are întotdeauna pe una ca şi pe cealaltă. Vai, vorba criticului nu-i făcută să spună numai adevărul! Mai zic duşmanii mei : „Şi totuşi ai întreţinut legături cu tragicul. Aminteşte-ţi caracterul imuabil pe care l-au avut uneori cuvintele unor critici, stilul lor de verdict şi etichetă blasfematorie." Ce să le răspund ? Se vede cît de colo că nu sînt făcuţi pentru a discuta serios şi nu pornesc de la fapte. Altminteri ar constata şi ei că ideile scurte şi simpliste au uneori succes, etichetele se reţin mai uşor, căci au avantajul de a fi lapidare şi de a spune totul. Calitatea lor de seamă este de a exprima în mod vulgar şi degradat un gînd profund. Şi mai au o însuşire: sînt exclusive. Nici una nu acceptă în preajmă o distincţie. Cînd pe seama lor se abandonează din lene sau din indiferenţă, concluzii preţioase, întemeiate şi care în nici un caz nu trebuiesc trecute cu vederea e păcat, e mare păcat. Mai ales că unele din aceste etichete se întîmplă să vieţuiască mai mult timp şi să extenueze ideea, care a avut nefericirea să li se predea. Dar meritul lor cel mai de preţ, cred eu, este că reduc cîmpul de vedere, micşorează orizontul şi nu pun întrebări grele criticului, nu-1 obligă la meditaţie, dimpotrivă îi ţin gata pentru orice eventualitate un răspuns definitiv. 198 B. ELVIN îmi amintesc cu durere că unele voci indignate, chemate să dea o lecţie drastică unui scriitor care în adevăr greşise au mers foarte departe în acuzaţiile lor. Astfel, după ce s-a arătat că autorul a adoptat concepţia naturalistă, un articol spune : „naturalismul este folosit pe frontul ideologic de către aţîţătorii Ia război ca un mijloc de întunecare a conştiinţei, de asuprire şi de exploatare". Orice aţi spune, o asemenea formulare părintească nu era de natură să ajute un scriitor. Intransigenţa nu mai e intransigenţă în cazul unor asemenea articole ca cel numit aici, după cum adeziunea nu mai e adeziune în altele, adevărate ode care onorează nespus înclinaţiile poetice ale autorilor lor, dar ameninţă serios pe cele critice. Dacă criticul va face şi el versuri poezia va cîştiga, poate, un nou slujitor, dar critica, fără îndoială, îl va pierde. Calmul impune, inspiraţia nu convinge în critică, unde se cere analiză atentă şi simţul măsurii. Argumentul e mai valabil în domeniul meu decît catrenul cel mai reuşit. Şi iar vai. căci am spus din nou un truism. Dealtminteri mă întreb cu ce ochi priveşte poetul rimele criticului ? Nu le consideră el o încercare ascunsă de a-şi pune în valoare talentul ? Nil le socoteşte el tot atîtea ocazii în care răzbat ambiţii prost camuflate? Eu îmi închipui că-1 suspectează chiar de ideea de a-şi renega profesia şi de a trece, cu arme şi bagaje, în tabăra cealaltă. în fine, s-a mai creat basmul că întreţin relaţii şi cu comicul. Asta e o infamie! E adevărat că unii criticii servesc copios o asemenea legendă, dar legăturile mele cu comicul sînt cel mult în sensul următor : ca şi în cazul comicului critica nu se poate face în izolare, întocmai rîsului are nevoie de un ecou. Apoi dacă în tragedie personajul nu se va schimba cu nimic chiar dacă ştie cum îl judecăm, în critică ca şi în umor caută să se schimbe. Cel puţin la suprafaţă. Pentru că uneori dacă nu se schimbă el caută să mă schimbe pe mine în altceva decît sînt nu-mindu-mă de pildă şarpe veninos, cîine turbat, sau aceea ce e adesea tot una, răs-tălmăcitor. Am observat aşa, de pildă, că în ultima vreme unik din cei criticaţi au trimis cîte o scrisoare în care arătau că totul era falsificat şi neconform adevărului. Celor care mă duşmănesc ar trebui să le spun: de ce vă împotriviţi cu atîta furie şi atîta nechibzuînţă ? Pe mine, poate, mă veţi reduce la tăcere. Dar cu cititorul, cu uriaşa masă anonimă de cititori care cer artistului „manualul de viaţă", ce veţi face ? Dar cu timpul, cu el ce veţi face ? El într-adevăr este de neînvins şi sub sugestia lui s-au plecat mulţi scriitori. Dar chiar cei ce mă urăsc tot doresc să-i plac măcar un minut şi ca şi Faust îmi strigă : „O, rămîi clipă unică 1" Să renunţ să-i critic? Ar fi o prostie! Mi-aş pierde tocmai ceea ce-mi dă farmec şi putere. O, ştiu că visul scriitorului e să mă încalece, iar eu cu grumazul plecat* să-l port în triumf spre porţile posterităţii; în coşmarurile mele adeseori simt chiar cum pintenii lui mă împung, şi-mi cer să nechez de plăcere. Veţi spune: critica se înşeală nu odată şi asta e o nenorocire i Ar fi una şi mai mare dacă din cînd în cînd nu m-aşi înşela. închipuiţi-vă ce legiune de scriitori pe care i-am făcut nemuritori s-ar trezi praf şi pulbere. Am să-mi expun acum cîteva din principiile mele rodul unei experienţe îndelungate : —■ Cel care critică trebuie să o facă hotărît şi dintr-odată pentru a nu fi nevoit să reînceapă în fiecare zi şi să fie astfel nevoit să ţină mereu cuţitul în mînă. — Cine vrea să-şi exercite drepturile nu trebuie să se teamă că nu va fi milos. Căci va fi mult mai uman dînd un număr de pilde, decît acela care dintr-o prea mare îngăduinţă nu sancţionează pe ceî vinovaţi. —• Voinţa ta să n-o faci lege altuia. După cum am spus din capul locului nu am încercat nici 6 clipă să mă închid într-o definiţie. De altminteri în definiţia mea intră ca o trăsătură obligatorie aceia că nu accept să fiu prizonierul nimănui altcuiva decît al adevărului. Iar dacă discursul vi s-a părut prea lung, prea certăreţ, gîndiţi-vă că a fost rostit de o noţiune de gen femenin şi nu mă loviţi nici cu a floare..." 100 de ani de ta naşterea lui G. B. Sham RADU LUPAN SHAW, CRITIC DE ARTĂ*) Reproşîndu-i lui Fontenelle că nu doreşte să împărtăşească oamenilor preţioasele şi multiplele sale cunoştinţe, Voltaire îi scria : „Că nu te mai înşeli tu însuţi nu înseamnă prea mare lucru, ba chiar mai nimic, dacă nu poţi arăta şi celorlalţi cum să nu se mai înşele". Cuvintele marelui iluminist francez subliniază îhtr-o lapidară formulare preţuirea deosebită pe care o .acorda acesta valorii sociale a adevărului. Mai cu seamă în acel veac al XVIII-lea, veac al marii răsturnări revoluţionare burgheze. Urmaş în secolul XX al criticii voltairiene, Shaw are o acută conştiinţă ,,a ceea ce înseamnă a nu se mai înşela pe sine" şi mai ales „a arăta celorlalţi cum să nu se mai înşele". Pornit .să descopere adevărata înfăţişare a realităţii, el nu-şi păstrează pentru sine rezultatele obţinute. Dimpotrivă. Investigaţiei lucide Shaw îi asociază în chip permanent vehemenţa şi pasiunea comunicării unor adevăruri ce trebuie neapărat împărtăşite. Şi, mergînd mai departe decît predecesorii săi din secolul a! XVIII-lea, care deşi credeau în iorţa raţiunii o puneau în slujba unui sistem prestabilit, nu izvorît din cunoaşterea vieţii, Shaw crede în logica existenţei, a realităţii şi în numele ei critică sistemul stabilit. Cu o vehemenţă plină de vigoare şi vervă, foarte apropiată de cea voltaireiană, el caută să ajungă la îndreptarea relelor sistemului social prin exprimarea unor opinii care să releve încălcările acestei lo- gici, care să restaureze bunul simţ în drepturile sale. Adevăratul său scop ne-fiind însă simpla expunere a unor argumente, ci convingerea, convertirea oamenilor, tonul ca şi mijloacele pe care le foloseşte nu sînt acelea ale unor demonstraţii seci, lipsite de căldură sau strălucire. Patosul argumentării — care se regăseşte deopotrivă în eseurile ca şi în piesele sale — constă nu atît în forţa cu care acţionează asupra sentimentelor, cît în vehemenţa spirituală cu care este dus acest război pentru restabilirea raţiunii, pentru restabilirea unor adevăruri utile oamenilor. Că uneori Shaw a luat şovăielile, obiceiurile, sau înclinaţiile sale drept forme ale aceleiaşi raţiuni — transformată astfel într-o idolatrizare a simţului comun individualist •— aceasta nu schimbă natura sau caracterul esenţial al poziţiei1 sale de revoltat faţă de nedreptatea socială. Iden-tificînd răul, el îl va critica, va protesta împotriva lui, dar nu va acţiona practic în sensul criticii sale. Deşi l-a cunoscut pe Marx, deşi lectura „Capitalului" i-a arătat limpede pe ce se bazează josnicia şî falsitatea vieţii burgheze, el nu a recunoscut — cum observă în eseul său despre Shaw criticul marxist englez, Christopher Caudwell — necesitatea răsturnării clasei dominante, în descompunere, de către clasa viitorului, proletariatul. De aci, contrazicerile lui Shaw, contraziceri care alimentează ades şovăielile, rătăcirile sau greşelile sale. Subliniind impasul aproape per- *) Fragmente din cap. IV al monografiei ce va apare la E.S.P.L.A. 200 RADU LUPAN manent al acestei firi pasionate după adevăr şi dreptate, Christopher Caudwell scria în studiul amintit: „Cunoaşterea marxismului i-a îngăduit lui Shaw să atace în chip nimicitor toate instituţiile burgheze. Dar el n-a fost capabil să dea vreun răspuns întrebării : „Ce trebuie să facem acum sau în acest caz, în afară de a vorbi". Trebuie să ţinem seama că „a vorbi" însemna totuşi la Shaw dezvăluirea şi denunţarea primejdiei acelor prejudecăţi sau instituţii care falsificau şi degradau viaţa oamenilor şi adevăratul e} sens. Tribuna pe care >i-o' oferea activitatea politică, nu-i îngăduia lui Shaw să cuprindă în sfera examenului său critic prea multe domenii. Falsitatea sau ipocrizia dăi-nuiau nesupărate în nenumăratele sectoare, tirania autorităţilor lipsite de autoritate împiedecau, aşa cum spunea el, manifestarea liberă a vieţii mai pretutindeni. Burghezia engleză, stăpînitoare a mărilor şi a imenselor teritorii coloniale îşi apăra în acel sfîrşit al veacului al XIX-lea bogăţiile prin violenţă şi minciuni pioase, cu sabia şi cu Biblia. Ea terminase de mult lupta cu aristocraţia, cu care căzuse la înţelegere încă din perioada ce urmase revoluţiei cromwelliene. „Primejdia" venea acum din partea micii burghezii şi a proletariatului, ea determina clasele posedante să ia măsuri de luptă. Nu avea darul această situaţie să stimuleze dragostea de adevăr îa acei care trebuiau să considere propriul lor popor drept duşman, care trebuiau să prefere utilul adevărului, răul dreptăţii, să-şi - ascundă intenţiile reale sub diferite forme. Iar nedreptatea nu se putea sprijini mai bine pe altceva decît pe neadevăr. Apăsarea înăbuşitoare a convenţionalismului burghez antiuman, „întunecarea" intenţionată a realităţii trebuia de aceea risipită pentru a instaura viaţa în drepturile ei. Pamfletele şi eseurile, broşurile şi cu-vîntările despre cele mai diferite probleme politice, economice şi sociale : despre impozite sau ziua de opt ore, despre treburile municipale sau emanciparea femeii, despre rolul inteligenţelor superioare în socialism sau peripeţiile căutării lui dumnezeu nu-i mai apar de aceea lui Shaw suficient de cuprinzătoare... Şi iată-1 pe fostul romancier fără succes de public, devenit un neobosit activist social, care se declara economist, era fabian şi profesa oratoria, apucîndu-se să scrie critică de artă şi piese de teatru. De fapt, nu e nimic surprinzător în diversitatea, numai aparentă, a acestor preocupări. Precum avea să facă şi în piese, Shaw va milita în critica de artă pentru aceleaşi idei pe care le difuzează de la tribuna întrunirilor politice sau prin diversele broşuri şi pamflete fabiene. Recunos-cînd răul generat de capitalism, el mobilizează împotrivă-i toate resursele spiritului său multilateral şi prodigios, luptînd fără preget, chiar dacă nu şi fără confuzii, pentru a-1 alunga de ori unde s-ai cuibări. Evitînd, bine înţeles ca . un fabian ce era, să sugereze cumva posibilitatea şi necesitatea înlăturării lui pe cale revoluţionară, prin lupta de clasă a proletariatului. Timp de zece ani, din 1882, cînd îşi întrerupe ultimul său roman şi pînă în 1892, data terminării primei piese: „Casele d-lui Satorius", Shaw e cu deosebire un om de acţiune, diversă cum am văzut, ca mod de exprimare, dar unitară în ceea ce priveşte scopul. Acest scop i-a devenit limpede, afirmă scriitorul, printr-o întâmplătoare revelaţie. Relatarea modului în care s-au petrecut faptele, ne îngăduie să desprindem încă, dincolo de zîmbetul maliţios, un sens mai adînc. Povestirea — ce se află în prefaţa „Pieselor neplăcute" şi e intitulată cu ironică modestie „In special despre mine însumi" — merită a fi de aceea reprodusă, cu toate că e mai amplă. Shaw începe astfel : „...într-o seară un prieten de-al meu, un doctor specializat în chirurgie oftalmolo-gică, îmi verifică vederea şi mă informă că nu -prezint nici un interes pentru el de oarece sînt ,,nor mal". Am crezut, evident, că acest lucru înseamnă că vederea mea e asemănătoare cu aceea a oricărui alt om. Doctorul respinse însă această opinie ca fiind paradoxală şi se grăbi să-mi explice că din punct de vedere oftalmologie sînt un ins excepţional şi nespus de fericit, VEDEREA NORMALĂ SHAW, CRITIC DE ARTA 201 DIN DU-MI POSIBILITATEA DE A VEDEA LUCRURILE CU TOTUL CORECT (s.n.) şi fiind o facultate de care se bucură doar un procent de zece la sută dintre oameni, ceilalţi nouăzeci la sută fiind anormali. Imediat mi-am dat seama care era cauza insuccesului meu ca romancier. Ochii spiritului meu, ca şi acei ai trupului, ERAU „NORMALI", VEDEAU LUCRURILE INTR-ALT CHIP DECÎT CEILALŢI OAMENI ŞI LE VEDEAU MAI BINE (s. n.). Aparent paradoxale, cele de mai sus exprimă în fapt credinţa cinstită a lui Shaw în forţa adevărului, a lucrului „normal" văzut dincolo de vălurile care-l mai ascund, din păcate, celorlalţi nouăzeci la sută dintre oameni. Poziţia aceasta e întărită şi de reflecţia care urmează asupra soar-tei triste a „celor normali" într-o societate cum era aceea în oare trăia şi unde totul se bazează pe minciună. „Şi atunci mi se puse iar problema : cum aveam să-mi eîştig cele necesare traiului zilnic ? Dacă aş fi fost un englez obişnuit, practic şi iubitor de bani, lucru) ar fi fost de ajuns de uşor : nri-aş fi pus o pereche de ochelari şi mi-aş fi stricat vederea pe placul celor nouă zeci la sută de posibili cumpărători de cărţi. Dar eram atît de nespus de satisfăcut de anormala mea stare normală, încît nu m-iam mai gîndit deloc să mă refugiez în ipocrizie. Mai bine să vezi corect şi să trăieşti cu o liră pe săptămînă, decît să te chiorăşti ■cu un milion de lire pe săptămînă"... (s.n.) Acestui scop să poţi „vedea corect" şi să faci şi pe alţii să „vadă" la fel, îi închină Shaw toate resursele sale spirituale, pentru îndeplinirea lui e în stare să accepte să trăiască doar cu „o liră pe săptămînă", cum i se şi întîmplă de altfel.de atîta vreme! Dar, asigurarea celor necesare traiului zilnic rămînea şi mai departe o problemă nerezolvată, spune scriitorul, trebuia găsit un mijloc care să-i permită să nu se „chiorască" şi totuşi să nu moară de îoame. Acel mijloc se dovedi a fi profesiunea de critic „Critica poate spune lucruri pe care mulţi ar vrea să le spună dar nu îndrăznesc şi într-adevăr din lipsă de pricepere nici n-ar putea chiar dacă ar îndrăzni... Tot ce aveam de făcut, îşi încheie povestirea Shaw, era să-mi deschid ochii mei normali şi ,cu cea mai mare pricepere literară, să descriu lucrurile exact cum le vedeam, pentru a fi aplaudat ca fiind cel mai umoristic şi mai extravagant autor de paradoxuri din Londra. Singurul reproş care-mi devenise familiar era permanenta întrebare: De ce nu poţi fi un om serios?" (s.n.). Nu am citat atît de amplu din mărturia scriitorului doar pentru a face mai limpede geneza preocupărilor sale de critic de artă. Am urmărit însă să scoatem în evidenţă caracterul şi conţinutul criticii pe care o va practica Shaw. Atitudinea artei faţă de realitate va fi în general în centrul creaţiei sale, piesele, de pildă, fiind scrise, după mărturisirile autorului, pentru a răspunde uneia sau alteia dintre problemele cele mai arzătoare ale zilei. Prima piesă „Casele d-lui Sasrtorius" („The Widower's Houses" — 1892) e concepută în scopul de a influenţa rezultatele alegerilor comunale din Londra, urmărind să-i „convingă pe cetăţeni să voteze pe candidaţii progresişti". Trebuie să facem aici — deşi în cele ce vor urma ne vom ocupa cu deosebire de critica de artă a lui Shaw şi într-o măsură mai redusă de modul în care ideile sale estetice se regăsesc în unele din piese — o distincţie totuşi. Neîndoios că teatrul shawian e un teatru în genere realist, şi că scriitorul se caracterizează prin vivacitatea şi promptitudinea cu care răspunde la evenimentele epocii. Multe dintre lucrările sale, cum ar fi si cea menţionată mai sus, şi altele ca : Profesiunea d-nei Warren (1897), „Cealaltă insulă a lui John Bull" (1904), „Pygmalion" (1912), ca să nu cităm decît cîteva din cele mai cunoscute, se caracterizează prin crearea de personaje de o veridicitate umană riguros observată, de situaţii care vădesc un profund realism. Aceasta nu înseamnă însă că metoda de creaţie shawiană se deose- 202 RADU LUPAN beşte prin aceea că se bazează în esenţă pe descrierea directă a fenomenelor sociale sau individuale. Ea duce la reflectarea lor în special prin mijlocirea exagerării satirice. Urmînd tradiţia marilor maeştri ai satirei realiste : Arisfofan sau Rabelais, Voltaire sau Swift, Shaw prezintă de cele mai multe ori aspectele/ ridicule sau groteşti la care poate ajunge falsificarea realităţii de către societatea interesată să o practice, dar le prezintă în formele lor extreme şi deci cu atît mai primejdioase pentru oameni. Adevărul nu e mereu acel care pare să arate aşa — precum în societatea burgheză minciuna e dată deobicei drept adevăr — ci de multe ori acel pe care nu-1 crezi .astfel de la prima vedere. In piesa „Casa inimilor sfărîmate", („The Heartbreak House — 1917) de pildă, personajul aparent lipsit de raţiune, Shotover, e în fond cel mai (înţelept, iar în „Prea adevărat ca să fie bun" („To True to Be Good— 1932) un simplu soldat comandă tuturor. Alte ori eroul e un laş, iar cel care pare laş, e de fapt un erou („Omul şi armele"— Arms and the Man", 1894). Aceste contradicţii au în intenţia dramaturgului menirea să-l zgîlţîie pe spectator, să-l facă să-şi dea seama şi mai limpede de contradicţiile vieţii sociale, să-l facă să şi participe la ridiculizarea, la condamnarea lor. Adevărul nu dispare îndărătul acestor exagerări, ci devine dimpotrivă mai pregnant. Se înţelege că singura posibilitate de neutralizare a „primejdiei" reprezentate de adevărurile spuse de Shaw, era considerarea lor de către burghezie ca fiind amuzante glume. Scriitorul era calificat cu prefăcută îngăduinţă drept „un om neserios". El însă era cumplit de serios. Contradicţiile pe care le scoate la iveală ca existînd în societatea engleză erau atît de flagrante, încît formularea lor nu putea fi categorisită pînă la urmă de către pruzii şi ipocriţii burghezi altfel decît ca glumeaţă, paradoxală, Shaw însă, cînd îi descrie pe nobilii cărora ori ce nobleţă umană le-a devenit străină, cînd arată decenţa ca fiind o „indecenţă tăcută", proprietatea drept furt, justiţia drept protectoarea crimei, e departe de a glumi. El nu-şi îngăduie batjocura veselă a bufonului, iar umorul lui, departe de a îi amuzant sau paradoxal, seamănă mai de grabă cu aparenta divagaţie a lui Hamlet. E singura cale prin mijlocirea căreia se poate exprima un adevăr foarte grav... „Fiecare din paradoxurile lui Shaw, scrie G. K. Chesterton, reprezintă un adevăr dăltuit cu ciocanul şi învîrtoşit cu o violenţă aproape dispreţuitoare pînă ce e comprimat într-un volum redus, pînă devine lapidar şi aproape de neînţeles" *) In afirmaţii cum ar fi : „Regula de aur e că nu există regulă de aur"; „Nu fă altora ceea ce ai vrea să-ţi facă ei ţier Gusturile lor pot să difere"; „Libertatea înseamnă responsabilitate. De aceea mulţi oameni se tem de ea"; „Măreţia e doar una '.din senzaţiile micimii"; „Un gentleman de astăzi este un ins care are de ajuns de mulţi bani ca să facă ceea ce ar face ori ce netrebnic dacă şi-ar putea permite: să consume fără să producă"; „Decenţa este o conspiraţie a tăcerii organizată de indecenţă" **) chiar dacă Ia prima vedere ceea ce 'izbeşte e ciudăţenia, o analiză mai atentă relevă odată cu forţa neobişnuită de concentrare a trăsăturilor esenţiale ale unui fenomen, ascuţimea cu care sînt caracterizate acestea, precum şi potenţialul exploziv al revoltei pe care o conţin.. Să examinăm, de pildă, mai îndeaproape sensul acestui din urmă paradox : „Decenţa este o conspiraţie a tăcerii organizată de către indecenţă". Ca întotdeauna cînd cercetează sau apreciază realitatea înconjurătoare, Shaw nu se opreşte la .înfăţişarea exterioară a lucrurilor: valorile, adevărate sau false, sînt cîntărite cu minuţiozitate şi prestigiul lor este supus unei atente verificări. Mediocrităţii spirituale care nu vede mai nimic, el îi opune strălucirea unei inteligenţe ascuţite care vede prea multe» Examinînd valorile false, el le arată adevărata lor urîţenie şi le răpeşte frumuseţea lor îictivă. De fapt, spune scriitorul, în societatea burgheză pe care o cu*) G. K. Chesterton — „George Bernard Shaw", New York, 1950, pag. 9. **) G. B. Shaw : „Man and Superman" London, 1903, — Maxims for Revolutionist SHAW, CRITIC DE ARTA 203 noaştem — paradoxurile sale exprimă de cele mai multe ori părerea dispreţuitoare pe care o avea despre rînduelile sociale ale timpului — ceea ce domneşte pretutindeni este corupţia, indecenţa. Posturile de comandă sînt deţinute de acei, care nu numai că patronează corupţia, ci sînt chiar părtaşi sau autori ai acestei decăderi morale. Prin autoritatea pe care o au, ei pot să o organizeze, să o întreţină. Şi atunci, pentru a-şi apăra acest privilegiu, prin instituţiile ce sînt în mîna lor şi eîrmu-iesc întreaga viaţă socială, ei se străduie să ţese un văl al tăcerii, care să acopere desgustătorul spectacol al descompunerii morale. De aici edicta-rea unor reguli, menite să împiedice posibilitatea dezvăluirii adevărului, orice încercare de a călca regula fiind calificată -drept indecentă — şi pe drept euvînt, ţinând seama de ceea ce se poate releva -astfel — sau şocantă. In aceste condiţii e limpede că ceea ce burghezia- numeşte decenţă e cu adevărat „o conspiraţie a tăcerii organizată de indecenţă". Surprinzătorul -a devenit logic, ceea ce era ascuns a devenit vizibil. Shaw a mers -la trăsăturile esenţiale ale fenomenului social, relevînd cu o neegalată ascuţime pe cea mai importantă, aceea care este opusă fundamental aparenţei exterioare, dar care e cea reală în fapt. Fără să fie mizantrop, umorul lui e necruţător, fără să-fie facil e optimist. In puţine cuvinte se rosteşte o condamnare a unor năravuri pe care oamenii cinstiţi pot şi trebuie să le înlăture, iar condamnarea însăşi se face în numele acestei cinstite credinţe. Aşa se explică şi preferinţa lui Shaw pentru paradox. Dacă intenţiile lui ar fi fost traduse într-un limbaj prolix şi pedant, vigoarea sentinţei rostite ar fi slăbit, forţa ei de stimulare ar fi scăzut, viciul nu ar fi fost atît de pregnant demascat. Adevărul pare mai sugestiv cînd surprinde. De aici decurg şi trăsăturile caracteristice ale paradoxului shawian: lapi'daritate, incisivitate, sentinţă. Mai mult decît un stil, aceste calităţi definesc o atitudine. Paradoxul, de altfel cum am mai remarcat stă şi la baza unora dintre piese, ca un important factor a-1 criticii lor sociale. Şi dacă am stăruit, în treacăt asupra esenţei paradoxului shawian am făcut-o pentru că astfel putem înţelege mai bine caracterul teatrului cît şi al criticii de artă a lui Shaw, care devin primul nemijlocit, a doua în cele din urmă "o formă de critică ascuţită a vieţii. William Archer, cunoscutul critic teatral londonez — contemporan şi prieten al scriitorului — susţinea că Shaw ar fi fost primul critic care a realizat în scrierile sale muzica în raport cu etica, politica şi cu întreaga viaţă socială. Observaţia se poate extinde — fără a fi de acord şi cu clasificarea — şi Ia critica teatrală sau plastică sh-awiană. Ca oricare mare critic, Shaw, indiferent de motivele care l-au determinat să scrie, scrie despre tot, despre totalitatea relaţiilor stabilite în cadrul existenţei noastre. Din acest motiv, critica lui este dezbărată de afectarea iniţialului şi de savantlîcul specialistului steril, pentru că tinde să ajute la făurirea unui punct de vedere nu numai asupra unei opere de artă, ci şi asupra -aşezărilor sociale în cadrul cărora ea a apărut. Critica lui este totodată şi o apreciere a stărilor de lucruri contemporane cu el şi cu cititorii săi. Limbajul ei e de -aceea clar, inteligibil şi precis. Shaw vrea să convingă, să convertească oameni chiar fără o pregătire deosebită în domeniul artei. * In vremea cînd îşi începe activitatea de critic teatral, pe scenele teatrelor din Londra se prezentau piese mediocre în care conflictul se sprijinea -pe un inevitabil adulter sau -pe complicarea artificială sau dulceagă a- unor banale poveşti de dragoste. Criticul le condamnă în articolele sale cu deosebită severitate. ,,Cred, spune Shaw, că am fost întotdeauna un puritan în atitudinea mea faţă de artă" *) Puritanismul nu trebuie considerat aici — de altfel ca şi în întreaga operă a dramaturgului — ca o indignată reprobare a unor subiecte mai mult sau mai puţin frivole, sau ca o declaraţie de credinţă cu caracter religios. Shaw se reclamă de la Bunyan, cunoscutul scriitor puritan din Anglia veacului al XVII-lea, dar preia de la *) B. Shaw, Three Plays for Puritans, Preface, pg. XXX. 204 RADU LUPAN el, în special, fervoarea cu care credincioşii caută drumul spre adevăr. Asemeni lui Bunyan, el e de părere că există o cale spre iad, care porneşte chiar de la porţile cerului, dar spre deosebire adaugă că poate exista şi un drum spre ceruri care porneşte din iad. Puritanismul este de aceea pentru el o permanentă căutare a spiritului uman, nemulţumit cu aparenţele, sau aşa cum spune atît de plastic G. K. Chesterton în monografia închinată dramaturgului irlandez (interesantă dar plină de interpretări idealiste şi contradictorii) : „un foc mistuitor, în care ard toate imaginile convenţionale pînă devin transparente precum sticla". Ţinînd seama de această trăsătură a personalităţii artistice a lui Shaw, putem să ne explicăm mai lesne ce semnificaţie are şi antisentimentalismul său. Transformat de o critică mioapă sau interesată într-unui din factorii esenţiali ai pretinsei mizantropii shawiene, antisentimentalismul dovedeşte în fapt un ad.înc respect pentru pasiunile reale şi profund omeneşti. Sentimentalul, după cum se ştie, nu este omul care încearcă simţăminte puternice şi adevărate, ci dimpotrivă acel care se foloseşte de sentimente contrafăcute pentru a masca lipsa unor pasiuni adevărate. Această opoziţie ne duce şi spre înţelegerea patosului umanist al satirei lui Shaw. Rîsul său deşi ironic nu este teribil sau distrugător decît într-un sens. El îşi îndreaptă puterea distructivă împotriva a ceea ce este antiuman. Răul, artificialul, convenţionalul, nu sînt doar zefle-misite, ci se încearcă înlăturarea lor. Satira, îşi are astfel originea în conştiinţa primejdiei răului, a' convenţionalului. Patosul etic, iată ce stă la baza satirei shawiene. Shaw este însufleţit de acest patos etic, care e prezent în cele mai multe din comediile sale, numite cu ironie cînd „extravaganţe", cînd „melodrame"... Deziluzia omului cinstit în faţa adevăratei înîăţişări a societăţii capitaliste, a corupţiei sale, nu ajunge astfel la dramă, ea este îndreptată înspre satiră şi dă naştere acelui rîs amar, dar nu sceptic, acelei satire necruţătoare, dar salutare pentru restabilirea adevăratului caracter u- man. Acest lucru se remarcă în deosebi în „Piesele neplăcute", scrise între 1892 şi 1894, şi mai ales în remarcabila .satiră a corupţiei societăţii engleze, în „Profesiunea d-nei Warren". Pasiunea etică îl va face pe Shaw să întreprindă cu ajutorul satirei acţiunea de reabilitare a celor nedreptăţiţi de convenţiile sociale burgheze, stupide şi nedrepte, acţiunea de reabilitare a adevărului istoric contrafăcut, a sentimentelor şi pasiunilor reale condamnate de o morală ipocrită. In „Candida" sau în „Trei piese pentru puritani" (Three Plays for Puritans" 1894—1899) talentul satiric al lui Shaw se valorifică mai cu seamă în această direcţie, ajungînd la adevărate culmi artistice cum ar fi în „Cezar şi Cleopatra" sau „Discipolul diavolului". In întreaga sa activitate scriitorul care este un „puritan în artă", va condamna de aceea arta convenţională, arta sentimentelor contrafăcute, pe artiştii producători de opere efotico-romanţioase. Pe scena engleză imitatorii lui Scribe şi Sardou sau epigonii unui romantism academic şi perimat *) prezentau tot felul de piese care falsificau sau mutilau realitatea, învălu-ind-o într-o aură de mediocru şi călduţ sentimentalism. Shaw ale cărui concepţii tindeau spre un teatru care să fie ,,o fabrică de idei" şi nu „o vitrină de magazin" nu se putea împăca însă cu capitularea acestei „arte" în faţa realităţii. Ridicîndu-se împotriva falselor frumuseţi ale pseudoromantisimu-lui şi împotriva dramei decadente erotice, el luptă pentru o dramă care să vorbească şi minţii şi inimii spectatorului. El militează pentru acea artă care exprimă adevărul şi logica vieţii, care înfăţişează sensul just al faptelor într-o formă corespunzătoare. Şi mai întotdeauna aceasta l-a dus spre preţuirea marei arte. Impresionanta arhitectură a evului mediu, pictura plină de puritate a Renaşterii timpurii, muzica *) Trebuie să avem în vedere nu acea trăsătură a romantismului francez care arată o orientare spre revoltă, ci romantismul tîrziu german cu orientarea sa reacţionară, cu patriotismul său de paradă, cu falsificarea şi defăimarea adevărului şl a sentimentelor. SHAW, CRITIC DE ARTĂ 205 măreţelor sentimente omeneşti compusă de Haendel şi Bach, Mozart şi Beethoven, au găsit în Shaw un comentator şi un popularizator, plin de subtilitate şi dragoste. In critică el a apărat cauza adevăratei arte împotriva conformismului şi platitudinii, fiind prin .aceasta unul din marile spirite critice din ultima vreme din Anglia. Apărarea teatrului ibsenian împotriva filistinilor englezi a însemnat pentru Shaw un prilej din cele mai potrivite pentru •a-şi expune într-un mod organizat ideile despre artă şi despre teatru. Concepută întîi ca o prelegere ce a fost ţinută în cadrul unei serii de conferinţe despre literatură, iniţiate de Fabian Society în vara anului 1890, „Chintesenţa ibsenismului" (The Quintessence of Ibsenism"), a fost reluată de autorul ei şi publicată în anul 1891. In această vreme, scandalul dezlănţuit de presă şi de diferite cercuri ale burgheziei engleze în jurul prezentării pieselor: „Nora", „Strigoii" şi „Hedda Gabler" de Ibsen ajunsese la apogeul său. Se înţelege că în atmosfera de satisfăcută mediocritate a teatrului englez, piesele lui Ibsen au provocat o revoluţie. In schimb ele au fost primite cu mult interes de un grup de critici dramatici, artişti şi oameni de teatru, printre ei fiind William Archer, A. B. Walkley, J. T. Grein, etc., care şi-au dat seama de semnificaţia adînc umană a pieselor, de puternica lor influenţă în lupta împotriva prejudecăţilor de tot felul. Shaw devine unul din cei mai fervenţi şi fireşte, cei mai elocvenţi avocaţi ai cauzei .ibsenismului. (Intr-un articol iconoclast, publicat în „Saturday Review", adeziunea sa la noul crez e proclamată printr-o parafrază a cunoscutei invocaţii religioase mahomedane „Allah e mare şi Mahomed e profetul său", care devine : „Ibsen e mare şi Shaw e profetul său!") Zelul cu care e apărată noua credinţă e explicabil dacă ţinem seama că Shaw vede în pseudo-romantism — el iii spune chiar „romantism" — sursa esenţială a relelor care domnesc în viaţa socială din , Anglia. Preocupările reformatoare pe plan social sau etic sînt caracteristice pentru li- teratura engleză şi au fost mulţi acei .autori englezi care au "văzut într-un fenomen sau altul pricina suferinţelor poporului britanic. Dickens, de pildă, socoteşte că ipocrizia e cel mai mare rău al vieţii sociale englezeşti. Thackeray susţine că snobismul o roade ca un cancer, Meredith, la rîndul său, consideră că sentimentalismul dulceag e cauza cauzelor... Profetul noii credinţe ibseniene denunţă „romantismul" ca Jiind marele vinovat. E vorba -bineînţeles de pseudoromantismul, de degenerarea romantismului într-o complectă ignorare şi falsificare .a adevărului vieţii. Vorbind despre importanţa teatrului ibsenian în raport cu relevarea acestui adevăr al vieţii, Shaw spune : „Ceea ce am învăţat de la Ibsen e că materialul dramatic actual e uzat dacă ne gîndim la necesităţile omului modern cult, că ceea ce îi interesează pe aceşti oameni să vadă pe scenă nu e ceea ce numim noi acţiune — adică doi actori cunoscuţi şi oarecum miopi care pretind că pot duela pe scenă fără să poarte ochelari, sau un frumos june-prim privind o frumoasă primă-amoreză şi ameţninţînd-o, deşi e limpede că asta nu e posibil, cu răpirea imediată — ci povestiri despre viaţă, discuţii asupra comportării oamenilor, dezvăluirea motivelor ei, a conflictului dintre caractere prin discuţii, descrierea sufletelor, descoperirea curselor ■— pe scurt „iluminarea vieţii l" „Iluminarea vieţii" ar însemna zugrăvirea realistă a oamenilor, a convingerilor care-i fac să acţioneze într-un fel sau altul, a mediului în care trăiesc. Aceasta ar împiedica în chip necesar dezvăluirea şl condamnarea „relelor" care decurg dintr-o activitate socială ce se desfăşoară sub semnul unei viziuni nerealiste, „idealiste". Fiinţă umană, arată Shaw în „Chintesenţa ibsenismului", neîndrăznind să înfrunte realitatea şi pe sine însăşi, crează imagini ideale, „măşti", ale diferitelor fenomene sociale. Ele capătă o putere deosebită asupra omului, deoarece regulile .după care se cîrmuieşte întreaga lui existenţă sînt corespunzătoare acestor „măşti", devenite astfel idealuri de viaţă. „In acest fel omul a devenit un idealist şi a rămas aşa pînă a îndrăznit să înceapă a smulge 206 RADU LUPAN măştile şi a privi fantomele In faţă, pînă a îndrăznit adică să fie din ce în ce mai realist". Instrumentul care-i îngăduie omului să ajungă la adevăr nu ar ii, cum e de presupus raţiunea, ci „voinţa de a trăi". După Shaw „voinţa de a trăi" are aşadar drept misiune să spulbere reprezentările pe care le au „oamenii buni" despre realitate. Cine sînt „oamenii buni ?" Ei sînt acei „idealişti" care consideră realitatea aşa cum ar trebui să fie şi nu aşa cum este. Dar realitatea aşa cum e, în opinia lui Shaw nu este realitatea în care acţionează legile sociale cunoscute, ci „voinţa de a trăi", care nu trebuie să facă altceva decît să înlăture neadevărul. In acest chip se relevă încă odată, şi pe plan filozofic impasul în care-l duc pe Shaw convingerile sale fabiene. De .natură şi inspiraţie schapenhaueriană, teoria „voinţei de a trăi" constituie o încercare de a găsi o împăcare în termeni filozofici între categorica respingere a rînduie-lilor capitaliste şi ideile reformiste fabiene. Pe de o parte ea presupune neacceptarea acelor legi care stînjenese sau împiedică libera manifestare a vieţii —• şi în capitalism se întîlnesc doar atîtea, pe de altă parte ea nu presupune totuşi răsturnarea organizării sociale care le făureşte, pre-conizînd doar înlăturarea neadevărului. în acest fel manifestările „voinţei de a trăi" sînt de esenţă pur subiectivistă. încă în „Manifestul Comunist" se arătase care este natura adevărată a teoriilor de acest gen. Combătînd tezele reprezentanţilor „socialismului german sau adevărat", Marx şi Engels arătau că aceştia consideră lupta dintre clase ca o manifestare a „voinţei pure, a voinţei aşa cum ■ea trebuie să fie, a adevăratei voinţe omeneşti". Ei ajungeau astfel să apere „în locul unor adevărate trebuinţe, trebuinţa de adevăr, iar în locul Intereselor proletariatului, interesele fiinţei umane, ale omului care nu aparţine realităţii, ci pielei fanteziei filosofice" *). Aşa cum se va putea observa şi în alte lucrări ale lui Shaw, se vădeşte şi aici contradicţia de bază a concepţiei sale despre lume: critica orînduirii capitaliste nu ia alt aspect decît acel abstract, efec-tuîndu-se cu deosebire pe planul etic şi sfîrşind acolo unde ar trebui să se transforme în concluzii politice practice. Lipsa oricăror rezerve critice în admiraţia arătată marelui dramaturg norvegian al cărui „profet" se declara, subliniază şi scoate la iveală încă odată impasul sha-wian. într-un studiu închinat lui Ibsen, Ple-hanov arată că în artă ideile trebuie să devină „carne şi oase", că artistul pentru a nu ftace lucrarea sa „rece, obositoare şi plictisitoare", trebuie să asimileze aceste idei şi să le încorporeze operei de artă în chip consecvent din punct de vedere ideologic. Dramele ibseniene însă prezintă scăderi ân această privinţă. „Predicarea" revoltei spiritului omenesc", spune Plehanov, a dăruit operei lui Ibsen un element de majestate şl atracţie. Dar cînd .predica" aceasta revoltă, Ibsen nu ştia nici el însuşi unde trebuie să ducă ea. Din acest motiv ţine atît — cum se întîmplă întotdeauna în asemenea cazuri — la „revolta" pentru „revoltă". Dar cînd un om ţine la „revoltă" pentru „revoltă" şi nu ştie nici el însuşi unde trebuie să ducă această revoltă, predica lui devine cu necesitate nebuloasă".**) o Observaţia este valabilă în bună măsură şi pentru Shaw, care este şi el un revoltat împotriva aşezărilor societăţii burgheze. Dîndu-şi seama că ele trebuie schimbate, Shaw nu ştie cum se poate ajunge la această schimbare. Şi Ibsen declara că e gata să participe la o revoluţie împotriva statului, dar lăsa să se înţeleagă că pentru el. forma relaţiilor sociale nu are prea mare importanţă, esenţială fiind „revoltarea spiritului uman", neacceptarea. Nici Ibsen nu trage concluziile politice ale luptei sale morale şi de aceea ajunge la simboluri sau idei abstracte, cum ajunge şi Shaw, iar socialismul lui rămîne vag şi nu trece de stadiul unor aspiraţii generoase. Nemulţumirea Şi protestul marelui dramaturg norvegian faţă de societatea înconjurătoare, faţă de laşitatea meschină a micului burghez nu *) Marx-Engels — Manifestul Partidului Comunist, Ed. P.C.R., 1947, pg. 56. **) G. Plekhanov — L'Art et la vie sociale, E.S., pg. 262. SHAW, CRITIC DE ARTA 207 se transformă pînă la urmă în negarea revoluţionară a societăţii. Şi la Shaw se întîmplă acelaş fenomen. De aceea negarea orînduielilor societăţii — ceea ce este neîndoios un important aspect pozitiv — se restrînge numai la planul valorilor morale şi are în genere în vedere oamenii ca individualităţi izolate. Drama întregii noastre vieţi, explică Shaw în „Chintesenţa ibsenismului", îşi are originea în faptul că „idealiştii" încearcă să impună celorlalţi oameni propriile lor „idealuri", ceea ce duce la amestecul lor brutal sau nefericit în viaţa altora. Fie că „idealurile" sînt impuse de societate sau de indivizi, respingerea lor, trecerea la realitate cu alte cuvinte, trebuie cu precădere să fie o eliberare individuală. Din (dramaturgia ibseniană, conchide .Shaw se desprinde ideea fundamentală că nu există nici o regulă de aur, -comportarea oamenilor trebuind să se justifice prin consecinţele ei asupra vieţii şi fericirii umane şi nu prin conformitatea faţă de vreo regulă sau faţă de vreun „ideal". Se înţelege, e vorba în primul rînd de negarea acelor „idealuri" impuse de societatea burgheză, dar e aici şi o nuanţă de individualism anarhic care se va accentua în „Perfectul wagnerian". In lumina ideilor arătate mai sus, Shaw analizează rînd pe rînd chiar dacă uneori nu tocmai just, piesele lui Ibsen, stăruind asupra acelora care marchează momente deosebite în evoluţia ideilor marelui dramaturg. Ceea ce ni se pare interesant de remarcat e că astfel Shaw supune unei minuţioase analize,' de fapt, o seamă de prejudecăţi pe care le va denunţa ulterior în propriile sale piese. Neîndoios în varianta lor englezească. Profetul lui Ibsen nu pare însă de loc preocupat de poezia dramatică de un adînc patos omenesc a pieselor, de forţa cu care se înfruntă în lupta pentru ceea ce cred că e fericirea puternicele şi sumbrele caractere ibseniene. In anul 1913, cu prilejul unei reeditări a cărţii, Shaw îi adaugă cîteva capitole noi, deosebit de importante pentru consideraţiile făcute asupra noutăţii şcolii norvegiene şi a tehnicii ei teatrale. Scrise după ce el însuşi devenise un cunoscut dramaturg, aceste capitole constituie o „apărare şi ilustrare" a propriului său teatru, mai de grabă decît o încercare de mai precisă definire a personalităţii artistice a lui Ibsen. Căutînd să arate în ce constă elementul nou al dramei ibseniene, după ce îl aşează pe dramaturgul norvegian în rîndul marilor creatori ca : Shelley, Tolstoi, Cehov, Wagner, Gorki, Strindberg, Shaw conchide că el rezidă în ridiculitatea moralei imorale a adevărului. ...Salvarea lumii — scrie el — depinde de acei oameni care nu privesc răul cu inimă uşoară, şl al căror rîs distruge pe-netrebnic în loc să-l încurajeze... îndemnul englezesc: „Amuză-ne, ia lucrurile uşor, îmbracă lumea în veştminte care să ne pară atrăgătoare" apare pur şi simplu ca o laşitate sufletelor tari care îndrăznesc să privească faptele în faţă. Şi în măsura în care oamenii dau de o parte uşurinţa şi idolatria, ei pot preţui tovărăşia lui Bunyan şi a lui Shelley, a lui Ibsen şi a lui Strindberg, a marilor realişti ruşi şi nu mai pot tolera acel fel de rîs pe care triburile africane nu şi-l pot stăpîni cînd văd un om biciuit sau un animal prins în capcană sau rănit". Accentuarea elementului satiric în critica făcută nedreptelor aşezări ale societăţii e definitorie însă mai puţin pentru teatrul ibsenian — dramatic prin excelenţă — cît pentru cel shawian. Personajele teatrului shawian caracterizate uneori nu prea exact ca simple întruchipări ale unor principii abstracte, dezbat de multe ori cu pasiune autentică problema soartei şi posibilităţii fericirii în cadrul societăţii burgheze. Avînd un ascuţit simţ al injustiţiei, falsităţii şi absurdului rînduelilor capitaliste, Shaw şi-a prezentat ades personajele în situaţii în care descoperirea realei structuri a societăţii, cînd baza aparent trainică a fericirii lor se spulberă, nu e mai puţin gravă deşi are un aspect satiric. Alteori el le prezintă în situaţii neobişnuite care scot mai bine la Iveală acele trăsături care degradează fiinţa umană într-o aşezare socială nedreaptă. Reliefarea acestor trăsături făcută RADU LUPAN în chip satiric demască cu vigoare ipocrizia gîndirii şi a sentimentelor, snobismul ridicol, goliciunea şi vidul vieţii duse de „lumea bună", de aşa numitul „high-life". Shaw nu lasă personajelor care aparţin acestui mediu putinţa de a se ascunde îndărătul vorbelor mari despre idealuri şi virtuţi, despre moravuri şi drepturi morale. Demascarea aceasta este făcută în teatru! shawian cu o măiestrie satirică neegalată în ceea ce .priveşte puterea ei ide generalizare („Omul destinului", „Major Barbara" etc.). Satira lui Shaw evidenţiază din plin această contrazicere între ceea ce ar dori burghezia să afirme sau să audă afir-mîndu-se despre sine şi despre rînduielile sale şi ceea ce relevă scriitorul, prin intermediul gîndirii personajelor sau situaţiilor create, ca fiind esenţial şi caracteristic pentru ea. Un alt capitol adăugat cărţii şi intitulat „Noutatea tehnică a pieselor lui Ibsen" este şi el, mai de grabă o expunere a modului în care Shaw a folosit în teatrul său o seamă de elemente ale dramaturgiei ibseniene. Astfel el apără cu multă elocvenţă dreptul pieselor de a fi construite pe „discuţii", împotriva criticii care susţine că „discuţiile" nu sînt dramatice şi că arta nu trebuie să „înveţe". Argumentul esenţial este acela că „o piesă interesantă" nu poate fi prin natura lucrurilor altceva decît o piesă în care „sînt ridicate şi discutate în chip sugestiv probleme de comportare şi de caracter importante în chip personal pentru spectatori". Pledînd deci pentru ilustrarea în teatru a acelor conflicte care au legătură cu viaţa reală şi nu pentru prezentarea unor situaţii şi conflicte „fabricate", Shaw dovedeşte o atitudine realistă în ceea ce priveşte tematica noii dramaturgii. Mai mult încă, el precizează că „astăzi ceea ce e natural e în chip principal ceea ce se întîmplă în fiecare zi şi ceea ce con/-stituie punctul său culminant trebuie să fie, dacă nu ceea ce se întîmplă în fiecare zi cel puţin ceea ce se întîmplă in viaţa fiecărui om, dacă aceasta urmează să aibă vreo importanţă pentru spectator". Prin ceea ce se întîmplă în viaţa de fiecare zi a fiecărui om, se înţelege, evident nu .banalul, cotidianul, ci realitatea, actualitatea. Prin aproape totalitatea pieselor sale, Shaw a răspuns, de altfel, problemelor ridicate de actualitate, fără a cădea în cenuşiul banalităţii. Pledoarie pentru tezele predicate de teatrul ibsenian, dar mai mult pledoarie pentru ideile proprii pe care autorul le regăseşte sau .doreşte să le regăsească în lucrările dramaturgului de la Bergen, „Chintesenţa Ibsenismului" e o mărturie limpede a ascuţitului spirit critic, analitic al lui Shaw. Consideraţiile lui reuşesc să evidenţieze pe deplin, chiar dacă nu relevă şi deficienţele ideologice ibseniene, forţa cu care piesele dramaturgului norvegian exprimă o justificată şi adîncă ură împotriva laşităţii burgheze, demascată cu putere, oricît de diversă şi înşelătoare ar. fi înfăţişarea ei. Chiar dacă nu întotdeauna Shaw este sensibil la lumina vie aruncată de Ibsen asupra psihologiei acestei laşităţi, cercetată fără cruţare în mişcările ei cele mai ascunse, el reuşeşte ades să vadă şi să disocieze jocul complex al manifestărilor ei. Şi aceasta pentru că pe Shaw îl interesează în primul rînd cercetarea .„caracterului omenesc aşa cum există el în lumea normală", şi aşa cum se relevă el în lumea socială. De aici şi orientarea sa realistă în problema raportului dintre artă şi realitate, orientare care o va proclama — cu unele explicabile rătăciri — aproape în întreaga sa .activitate, deşi prin piesele sale nu o va ilustra întotdeauna. Cu o rară vervă şi vehemenţă polemică a apărat Shaw această orientare împotriva unuia dintre cei mai neînfricaţi şi mai furibunzi purtători de euvînt ai filistinismului european, Max Nordau. Acesta după repudierea unor convenţii sociale, puţine la număr şi în importanţă, devenise un înverşunat teoretician al conformismului burghez, al poziţiilor celei mai respingătoare falsificări a realităţii, ale celei mai satisfăcute .stagnări spirituale. Cu o insolentă aroganţă se apucase el de aceea să taxeze drept degenerescentă orice manifestare a realităţii în artă, orice tindea .să aiducă în artă imaginea adevăratei vieţi, a adevăratelor pasiuni şi gînduri omeneşti. Shaw a cărui neîmpăcată duşmănie faţă de ceea ce împiedica libera manifestare a. SHAW, CRITIC DE ARTA 209 vieţii în toate domeniile era bine cunoscută, îi răspunde lui Max Nordau prin-tr-un pamflet critic de o nară vigoare şi profunzime spirituală „Sănătatea artei" („The Sanity of Art"). Tipărită pentru prima oară în revista americană „Liberty" în anul 1895, pamfletul fu reeditat sub formă de volum abia în 1908. Argumentarea clară a lui Shaw, însufleţită de o subtilă şi ironică inteligenţă, constituie un zdrobitor rechizitoriu al pseudoromantismului, al îndepărtării de realitate, al convenţionalismului burghez predicat de Max Nordau. „Sănătatea artei" subliniază cît de puţin solide, cît de şubrede sînt poziţiile adversarilor realismului în -artă. „Cină teoria lai (a lui Marx Nordau, n.n.) intră in contradicţie evidentă cu faptele, el trage concluzia: cu atît mai rău pentru fapte, trebuiesc schimbate, în loc să conchidă: cu atît mai rău pentru teoria mea! In numele sănătosului bun simţ, ce valoare are oare o teorie care identifică pe Ibsen, Wagner, Tolstoi, Rus kin şi Victor Hugo cu drojdia închisorilor şi caselor noastre de nebuni ?" Nu trebuie însă să uităm că apărarea poziţiilor realismului în .artă se împleteşte la Shaw cu o considerare idealistă a ceea ce constituie însăşi esenţa realităţii. într-unui din capitolele „Sănătăţii artei", întitulat „Anarhismul protestant", el spune că putem „privi viaţa drept în faţă şi să vedem în ea nu îndeplinirea unei legi morale sau a deducţiilor raţiunii, ci satisfacerea unei pasiuni din noi despre care ne putem da seama într-un fel raţional" (s. n.). .F.»to vorba iarăşi de acea „voinţă de a trăi" devenită mai tîrziu „forţa vieţii". Societatea, sau realitatea socială, susţine Shaw, se poate schimba ea însăşi, dacă oamenii o vor lăsa să-şi urmeze cursul ei şi nu-şi vor impune raţiunile lor mărunte, marii ei voinţe. Natura idealistă a acestei teze este evidentă. Predicînd o supunere oarbă în faţa caracterului obiectiv al procesului de înaintare a societăţii umane, Shaw ignoră rolul importanţi al participării conştiente a maselor la făurirea istoriei. Teze idealiste de acelaşi gen, alături de consideraţii care dovedesc o atitudine rea- listă în artă se găsesc *şi în cel de al doilea amplu eseu 'Critic al lui Shaw : „Perfectul wagnerian" (The Perfect Wag-nerite, 1898) scris pentru a uşura înţelegerea capodoperei wagneriene, tetralogia Nibelungilor. Shaw vede în descrierea sălaşului Nibelungilor 'de sub domnia lui Alberic : „...o viziune poetică a haoticului capitalism industrial aşa cum a fost făcut cunoscut în Germania de către lucrarea tui Engels : „Condiţia clasei muncitoare în-Anglia". Tetralogia este considerată drept o alegorie a societăţii capitaliste şi geneza ei este explicată prin faptul că Wagner a luat parte la activitatea revoluţionară a ' cercurilor muncitoreşti din Dresda, parti-cipînd chiar la rebeliunea armată care a izbucnit în acest oraş în anul 1849. „Dacă Wagner ar fi fost, arată Shaw, doar epicureul muzical sau imbecilul politic pe care termenul „artist" pare să-l sugereze atîtor de mulţi critici şi amatori de artă — adică o creatură cu o lenevie intelectuală asemănătoare cu a lor — el nu ar fi luat parte la luptele politice din vremea sa... alăturîndu-se, cînd a venit zguduirea, celor drepţi şi săraci împotriva celor bogaţi şi nedrepţi"... Inspirat de convingerile sale revoluţionare, nu străine de anarhismul bakuninist susţine Shaw, Wagner crează aşa dar tetralogia care ar fi o alegorie a trecerii societăţii umane de la feudalism la capitalism. încercările lui Shaw de a interpreta concepţia care stă la baza dramei muzicale wagneriene în lumina împrejurărilor istorice nu sînt lipsite de interes, dar ele dovedesc din nou doar o „primă considerare -a adevărului materialismului istoric". Analiza tetralogiei wagneriene şi încercările de explicare a simbolurilor ei mărturisesc însă posibilitatea evidenţierii elementelor realiste ale noii drame muzicale făurite de Wagner. Şi mai cu seamă în aceasta constă şi meritul eseului. Fundamentarea lor estetică îl duce însă pe Shaw la vechile sale teorii idealiste. Neînţelegerea unor teze marxiste, aplicarea lor inconsecventă sau mecanică îl face uneori să susţină opinii cu caracter anarhist sau antimarxist. Sînt preţioase totuşi elementele de critică realistă 14 — Viaţa Romînească nr. 8 210 RADU LUPAN de la care Shaw porneşte adeseori. Se vădeşte astfel în această lucrare încercarea de a se pleda pentru un teatru de idei, care să nu fie abstract, schematic sau didacticist. Reluînd unele idei din „Chintesenţa ibsenismului" Shaw spune : „Dacă sînteţi acum satisfăcuţi cu ideea că „Aurul Rinului" este o alegorie, nu uitaţi că o alegorie nu este niciodată cu totul logică, în afară de cazul în care este scrisă de cineva lipsit de puterea de a dramatiza, ceea ce o va face de necitit. Există un singur mod de a dramatiza o idee şi acesta este a aduce pe scenă o fiinţă umană stăpînită de această idee, dar nu mai puţin o fiinţă umană dotată cu toate pornirile omeneşti care ne-o fac apropiată şi deci interesantă nouă". (s.n.). Nu mai puţin interesantă este .lămurirea relaţiilor dintre conţinut şi formă în drama muzicală şi literară. Shaw arată cu edificatoare exemple din mari creatori ai ambelor arte, că numai caracterul temelor trebuie să influenţeze asupra alegerii mijloacelor, versul nefiind obligator în dramă, precum nu sînt obligatorii formele fixe în drama muzicală. Din cercetarea celor mai importante lucrări de critică ale lui Bernard Shaw reiese limpede dragostea sa pasionată pentru adevărata frumuseţe a artei. Articolele, ca şi eseurile sale au de aceea un puternic caracter polemic, ele constituie doar momente ale unei neîncetate răfuieli cu filistinii cuibăriţi in artă, cu 1 ipsa de idei şi de adevăr a artei contrafăcute. Dar pasiunea cu care a căutat să identifice în operele de artă, mai presus de orice şi ■mai întîi conţinutul lor de idei, nu l-a ferit însă şi de greşeli. Adversar hotărît al artei pentru artă — în prefaţa piesei sale „Om şi supraom" (Man and Superman) el declară categoric: „...de dragul artei pentru artă doar nu m-aş strădui să scriu nici o singură propoziţie" — Shaw nu a reuşit întotdeauna să aprecieze specificitatea modului de expresie al artei, să pre-ţuiască la justa ei valoare acea formă care, după cum spunea dramaturgul german Hebbel, este „cel mai înalt conţinut". Numai aşa se explică de ce a putut el considera pe mediocrul autor dramatic fran- cez E. Brieux, propagator în piesele sale al unor generoase idei sociale, drept unul din cei mai mari dramaturgi ai vremii, sau să-I pună alături de Rembrandt pe pictorul englez Madox Brown, autor modest şi meritoriu al unor tablouri cu tematică socială ! ★ Shaw a desfăşurat o largă activitate de critic -de artă. Prefeţele, renumitele prefeţe ale pieselor sale, conţin numeroase aprecieri asupra literaturii, teatrului, muzicii, picturii, uneori atît de amplu dezbătute şi argumentate, încît constituie adevărate eseuri asupra diferitelor probleme ale artelor respective sau ale artei în general. In acest fel el şi-a continuat o activitate care profesional vorbind încetase încă din 1898. Cu toate acestea nu putem vorbi despre existenţa unui sistem critic unitar, izvorît dintr-o concepţie estetică riguros precizată, precum nu se poate vorbi nici de vreun sistem filozofic expus în mod consecvent în creaţia lui Shaw. Ceea ce rezultă însă din opiniile critice formulate cu privire la raportul dintre artă şi realitate („Chintesenţa ibsenismului", etc.) dintre artă şi moralitate (v. de pildă prefaţa la piesa „Overruled" şi altele) ; cu privire la modul de exprimare al conţinutului de idei al operei de artă (v. „Perfectul Wagnerian"); la necesitatea ca în opera de artă să se exprime filozofia timpului în care a fo>st creată (v. Prefaţa la „Three Plays for Puritans", etc.) e faptul că Shaw a militat în genere în domeniul criticii pentru o artă inspirată din realitate, pentru o artă tendenţioasă,, pentru dezbaterea cu mijloacele artei a problemelor celor mai importante ale'contemporaneităţii. In repetate rînduri el a declarat că foloseşte metodele realiştilor ruşi : Tolstoi sau Cehov*) şi întotdeauna s-a declarat un duşman neîmpăcat al falsificării realităţii fie de către pseudo romanticii *) In 1914 în „Literaturnaia Gazeta" din 15 iulie, Shaw a scris: „în pleiada de mari dramaturgi europeni contemporani cu Ibsen — Cehov străluceşte ca o stea de mărimea întîi, chiar alături de Tolstoi şi Turgheniev. în perioada maturităţii mele de creaţie eu am fost chiar fermecat de soluţiile dramatice ale lui Cehov cu SHAW, CRITIC DE ARTA 211 de la sfîrşitul veacului al XIX-lea, fie de către filistinii de -atunci şi de mai tîrziu. El s-a ridicat împotriva teatrului decadent care proslăvea erotismul şi imoralitatea, împotriva procedeelor naturaliste de înfăţişare nesemnificativă a faptelor, cerînd un teatru în care să se reflecte viaţa în ceea ce are ea semnificativ, în care să se exprime ideile epocii. Piesele lui Shaw au arătat adesea strîn-sa legătură dintre principiile estetice profesate de dramaturg şi arta sa. Ele au Teuşit uneori, cu 'mijloacele artei, să exprime cu deajuns de multă limpezime idealurile estetice ale autorului. Şi în ciuda confuziilor care se puteau întîlni în expunerea acestor idealuri, piesele au pus nu rareori în valoare multe din trăsăturile realiste ale talentului marelui dramaturg. Cu puţină vreme înaintea morţii sale, luînd parte la o discuţie care se desfăşura în jurul problemelor teatrului englez contemporan, Shaw a scris în revista „New Statesman and Nation" din 6 mai 1950, un articol în care a combătut tezele susţinute de dramaturgul englez Terence Rattigan, apărător al „artei pentru artă" -spunînd : „In piesele mele sînt cuprinse întotdeauna anumite idei. Lui Rattigan nu-i plac, deoarece ele se aseamănă puţin cu piesele sale şi fără îndoială că-i par plicticoase. El se grăbeşte să declare că toate piesele care conţin idei sînt proaste şi că nu sînt piese ci doar manifestări programatice şi articole de fond! Toate acestea sînt poveşti vechi! Adeseori s-au auzit plîngeri împotriva pieselor mele pentru că nu ar fi altceva decît convorbiri, tot aşa cum tablourile lui Rafael ar fi doar culori, statuile lui Michel Angelo doar marmoră, simfoniile lui Beethoven doar sunete. "Rattigan formulează însă o opinie şi mai absurdă declarînd că deşi orice piesă trebuie să consiste din conversaţie, în aceste ■discuţii nu trebuie să fie exprimate însă privire la ilustrarea temei nimicniciei pe plan cultural a acelora care nu se ocupă cu o muncă creatoare. Sub influenţa lui Cehov am scris o piesă cu aceeaşi temă şi am denumit-o „Casa inimilor sfărîmate" — o fantezie de stil rusesc pe teme englezeşti". (Citat de P. S. Balaşov în prefaţa la „Bernard Shaw", Opere alese, Moscova, 1953). ' .14* nici un fel de idei. El va înţelege totuşi, la fel de bine ca şi mine, dacă va reflecta măcar un minut şi dacă în genere obişnuieşte să gîndească, că fără idei... nu pot exista piese. Calitatea pieselor este calitatea ideilor pe care le conţin !" Cu cît mai 'surprinzătoare ne apare atunci atitudinea, lui Shaw faţă de capodoperele teatrului englez şi ale teatrului universal, piesele lui Shakespeare, care au exprimat cu o incomparabilă forţă artistică ideile de renaştere ale veacului al XVl-lea în Anglia. In fervoarea a Armării crezului său ibsenian, Shaw mergea chiar pînă la a-1 considera pe dramaturgul norvegian superior „bătrînului Will" ! Deşi în genere unii critici au exagerat importanţa afirmaţiilor de acest gen (în numeroase noduri Shaw şi-a arătat admiraţia şi respectul faţă de opera shakespeariană expri-mîndu-şi totodată indignarea împotriva acelor care reprezentînd-o o falsificau fără ruşine) adevărul este că dramaturgul irlandez nu a reuşit să înţeleagă pe deplin filozofia adînc optimistă a creaţiei lui Shakespeare. Credinţa în destinul omenirii, în posibilitatea oamenilor de a deveni mai buni, mai perfecţi străbate în întreaga operă a „bătrînului Will". Şi cine altcineva decît Shakespeare a înălţat acest ardent şi fulgurant imn al măreţiei umane rostit de nefericitul prinţ al Danemarcei: „Ce minunată lucrare este omul! Cît de nobilă în raţiune! Cît de nesfîrşită în putinţă! In formă şi în mişcare, cît de grăitoare şi admirabilă 1 In acţiune cit de asemănătoare unui îngeri In înţelegere asemeni unui zeu t Frumuseţe a lumii! Cea mai măiastră dintre vieţuitoare!" Shaw nu reuşeşte însă să-şi dea seama de aceasta şi afirmă că opera shakespeariană este pătrunsă de un pesimism căruia el îi preferă „optimismul" lui Ibsen! Şi de aci, aprecierea sa pentru dramaturgia lui Ibsen şi relativa neînţelegere a celui care a făurit o operă de artă destinată nu unui veac, ci nemuririi I Profetul lui Ibsen, prin activitatea sa critică s-a dovedit a fi profetul teatrului pe care-l preconiza şi pe care s-a străduit să-l creeze. A acelui teatru ale cărui principii el însuşi le-a formulat în chipul următor : introducerea discuţiei şi dezvolta- 212 RADU LUPAN rea ei pînă la interpenetrarea acţiunii cu care în cele din urmă se contopeşte şi, ca o consecinţă a introducerii spectatorilor înşişi ca personaje ale dramei şi a întâmplărilor din viaţa lor ca întâmplări ale dramei, înlăturarea acelor vechi trucuri prin care spectatorii trebuiau să fie făcuţi să se intereseze de oameni şi împrejurări nereale, şi folosirea ân locul „idealurilor" a adevărului, cu o liberă utilizare a tuturor artelor retorice şi lirice ale oratorului, predicatorului, pledantului şi a rapsodului. Către acest teatru a năzuit Shaw, acest teatru s-a străduit în întreaga sa viaţă să-l realizeze. Şi în mare măsură el şi-a atins „scopul", cu un talent şi o vervă satirică -prodigioase, rar întîlnite în dramaturgia universală. ★ Vorbind despre -nemurirea pe care ţi-o dă recunoaşterea posterităţii, Shaw declara cu ironie că e sigur că numele său va fi trecut în enciclopediile viitorului. Dar astfel : „Shaw Bernard : modelul unui bust de Rodin, altminteri necunoscut". N-a trecut prea multă vreme de cînd marele dramaturg -a părăsit scena pe care debutase acum o sută de ani ân rolul unui -nou născut. Nici şase stagiuni, dacă ne e ângăduit să spunem aşa. La o asemenea vârstă deobicei posteritatea abia ânvaţă a alege ântre legendă şi realitate. Şi ar părea -poate prezumţioasă — dacă se poate fi prezumţios la -această vârstă — o judecată definitivă. Ea este însă -posibilă. Din mai multe pricini. Viaţa lui Shaw, mai lungă decît gloria ■multor contemporani ai săi, a îngăduit timpudui şi oamenilor să verifice opera dramaturgului încă -pe cînd acesta trăia. Iar -preţuirea pe care puţini o arătau pieselor — plăcute sau -neplăcute, pentru puritani sau pentru nepuritani — acum aproape o jumătate de veac, este astăzi a celor mulţi. Căci veacul pe care Shaw l-a trăit aproape în întregime a fost veacul celor mulţi, al celor care au învăţat a judeca fără greş ce le este într-ajutor şi ce le stă împotrivă: Chiar dacă Shaw nu a văzut ântotdeauna ce poate -sta celor mulţi într-ajutor, el a fost conştient mai totdeauna de ceea ce le stă împotrivă. Intr-una din -lucrările sale -de critică dramatică — ân care sub titlul aparent impersonal : „Chintesenţa ibsenismului" a dezvăluit în fapt ce este esenţial în sha-wianism — dramaturgul afirma categoric : „Mai la urma urmii, soarta lumii depinde de acei care nu vor privi răul cu inimă uşoară şi al căror rîs va distruge pe nebun în loc să-l încurajeze". Consecvent acestui principiu, Shaw a satirizat cu o vigoare rareori întâlnită ân literatura universală, societatea capitalistă şi relele oare o însoţesc. Mai -puţin consecvent, el nu a dus însă până la capăt critica sa vehementă şi pasionată, nu a recunoscut necesitatea înlăturării clasei care apune de către acei care reprezintă viitorul — clasa muncitoare. De aici confuziile şi jumătăţile de măsură, soluţiile greşite sau ineficace pe care le preconiza. Glasul său batjocoritor a răsunat insă ca o neîndurătoare condamnare a i-numa-nităţii unei orânduiri nedrepte, glasul său s-a făcut auzit în numele unei adînci simpatii şi înţelegeri -a oamenilor şi a dreptului lor la fericire şi adevăr. De aceea încercarea unor critici şi comentatori de a prezenta geniala satiră socială a lui Shaw -doar un strălucitor joc de paradoxuri şi bufonerii care in fapt nu ar urmări sau nu ar dovedi nimic ,e condamnată eşecului. Nu, Shaw nu a fost bufonul curţii, căruia i se îngăduia orice! Shaw a fost aşa cum a declarat-o el însuşi după -lectura „Capitalului" lui Karl Marx, „un om cu o -misiune în lume". Conştiinţa acestei misiuni străbate ân celle mai bune din piesele sale, ea îi asigură acea posteritate care se numeşte nemurirea. Azi cînd lupta pentru viitorul umanităţii este în plină ofensivă, aniversarea a o sută de ani de la naşterea marelui scriitor irlandez, recomandată de Consiliul Mondial al Păcii, este un prilej foarte potrivit de a ne reaminti -că nu trebuie să privim răul cu inima- uşoară. Aceasta nu înseamnă că de -pe faţa noastră trebuie să -piară zâmbetul, că trebuie să uităm să râdem. Să rîdem, dar aşa cum ne recomandă Shaw, cu acel rîs care distruge pe ne bun în loc să-l încurajeze. RECENZII ION PAS : „LANŢURI" in reprezentarea Bucureştilor, din jumătatea a doua a veacului trecut, ce-o aveau, pînă mai deunăzi chiar intelectuali din cei mai de suprafaţă, datele reeditaţii se învălmăşeau cu elemente de legendă şi capitala se desena ca un soi de eden cu circiumi şi grădini de vară pitoreşti, cu mititei şi cîntece de inimă albastră, petreceri ne mai pomenite pe malul Herăstrăului, bătăi de flori la şosea, o existenţă degajată, veselă, în care diverşi Lache şi Mache îşi puteau permite să stea la taclale zile întregi spre amuzamentul gratuit, cică, al domnului lancu de la „Moftul Romin". Transfigurarea epocii de la „o mie patru sute" găsită in opera lui Eminescu ajunsese a fi. transferată asupra unei perioade istorice de-abia săvirşite, contemporane aproape, şi oraşul, „hilar şi balcan peninsular" devenise, în viziunea multora, un simbol al statorniciei, păcii sociale, tihnei şi libertăţilor cetăţeneşti nelimitate dăruite pasămi-te de domnia primului Hohenzol-Icrn. Se făceau auzite, în anume publicaţii, .adevărate jeluiri romantice după „Bucureştii de altă dată" şi în genere după modul de existenţă de pe la sfîrşitul secolului precedent. Cum se explică aceasta? Adevărat e că pe atunci liberalismul burghez ajunsese la unele manifestări ce n-aveau să se mai repete. Adevărat că ursuzul junker prusac in tunică galonată nu-şi permitea abuzuri despotice de dimensiunile celor 'practicate curent de omonimul său cu două verticale în coada semnăturii, iar Vizirul, ■bătrinul Brătianu, cit o fi fost el de vizir,. nu cuteza să încalce sacrele principii fluturate de partidul său la alegeri în modul sfidător, cinic, în care aveau să o facă, peste o jumătate de veac, faimoşii săi nepoţi, colaboratorii cît şi adversarii lor politici. Un simulacru de legalitate a existat, incontestabil, pe vremea cînd Millo era împiedicat să joace chiar şi. în sala rece, neluminată de care dispunea, Caragiale era fluierat din inspiraţia oficială, Iar Eminescu încheia o scrisoare intimă cu vorbele : „...serfe-mi-ar numele ■ pe mormînt"... Cum arătau libertăţile garantate de constituţia brătienilor, cum se trăia in pitorescul Bucureşti de odinioară ne dăm seama astăzi tot mai deplin, pe măsură ce luăm cunoştinţă de noi fapte învăluite pînă nu de mult în păienjenişul tuturor mistificărilor. In voluminoasa reconstituire istorică Lanţuri apărută recent într-o ediţie revăzută, încununată cu premiul Academiei, Ion Pas recompune, pe temeiul unei bogate documentări, edificiul societăţii de odinioară, păstrind întregul afişaj, toată /splendoarea artificioasă a faţadei, luminînd însă, în acelaşi timp, dedesubtul decorurilor, şubrezenia fundamentului pe care se sprijină sinistra mascaradă. împletind relatarea succintă a datelor istorice cu evocări sugestive, Ion Pas fixează aspecte foarte diverse nu numai ale vieţii din capitală, dar ale realităţii caracteristice întregii ţări, oraşelor şi satelor. Scenele bucureştene din Lanţuri sînt de o remarcabilă expresivitate şi cititorul are impresia de a contempla aevea înfăţişarea metropolei în care orientul medieval şi occidentul burghez se amestecă, intr-un chip inedit. Bucureştiul e un oraş al contraste- 214 RECENZII lor. Dintr-o uliţă strimtă, sucită, cu bălţi şi noroaie în timp ploios, cu praf cînd e vreme uscată, cu şanţuri pe margine, răs-pînditoare de miasme fetide, şi cu podişti de lemn, cu copii piperniciţi, mucoşi şi buboşi, pătrunzi brusc într-o stradă largă, dreaptă, pietruită, evoluînd printre clădiri impozante, cu acoperişuri de tablă, ornamente de ipsos pe dinafară, încadrată de curţi şi grădini încăpătoare. Contrastul te izbeşte însă chiar în inima oraşului, chiar pe Podul Mogoşoalei, unde, alături de „căsoaie să te răsuceşti cu trăsura prin ele", se văd cocioabele ,,în care intri aproape în patru labe, ca o jivină". Pe Podul Mogoşoalei, pavat cu lemn, gonesc trăsuri şi cupele; unele se opresc în faţa Sărindarului, unde se afla o cofetărie cu mesele pe trotuar, şi cocoanele, fără a se ridica de pe pernele moi, sînt servite de chelneri pollticoşi cu şerbet sau dulceaţă aduse pe tăvi de argint. Aspectul oraşului nu este constant pe tot parcursul cărţii, care surprinde tocmai schimbările efectuate accelerat, reflectind desigur mai puţin preocuparea stăpînirii pentru modernizarea capitalei cit prosperitatea „ţării" — expresia se tălmăceşte figurat — căpătuirea peste noapte a diferitelor excelenţe şl a favoriţilor acestora. Podul Mogoşoalei, bunăoară, devine Calea Victoriei şi în prăvăliile cu galantare de cristal găseşti tot ce vrei. Efectele prosperară bat la ochi pretutindeni. ,JSînt tot mai multe localuri de petrecere. Vara, nu e duminică să nu fie la şosea bătăi de flori. Iarna, balurile se ţin lanţ. Trăsuri, şi cupeuri tot mai multe şl mal luxoase." Statornică rămîne plăcerea bucureştenllor de a petrece. Nu e, pentru Lache, coana Veta, madame Plscupesco, cît şi pentru lumea protipendadei, o voluptate mai deplină decît aceea de a pierde timpul cu nimicuri, în distracţii uşoare, taifasuri, zaiafeturi, punînd la cale intrigi, cancanuri. Pe anume străzi „se înnădesc una lingă alta, grădinile cu boschete şl cu grătare". Localurile de la Şosea sînt înţesate. La Raşca sau la Union nu găseşti o masă decît dacă eşti abonat cu luna. Pretutindeni se aude, seara, freamătul viorilor, cîntecul din gură al ţiganilor, amestecat cu clinchet de pahare ciocnite, rîsete, chiote. într-o grădină, lumea aplaudă o comedie de Pascaly. într-un restaurant sînt bombardaţi cu flori cîntăreţii I. D. lonescu şi franţuzoaica Fa-nelly. La Walhala se dau regulat serate muzicale. La cafeneaua Fialkovski se adună mal cu seamă artişti, scriitori, jurnalişti. îl întîlnim aici (cînd nu se află la gazetă sau la închisoarea Văcăreşti, devenită al doilea domiciliu) pe N. T. Orăşanu, directorul Iul „Niklpercea", el însuşi cu înfăţişarea şi' apucăturile unui Mefisto ghiduş, scandali-zînd prin felul său deschis, adesea brutal de a spune lucrurilor pe nume, pe domnişorii spilcuiţi, pe toţi ghiftuiţii; pe Cezar Boliac, încărunţit dar mereu bătăios, fără astîmpăr; pe Matei Millo, figură venerabilă şi venerată a scenei romîneşti, pe tînărul Alexandru Macedonsky, autor de versuri antidinastice, recitator pe dinafară a unor stihuri de Aricescu ce înfierează partidele de guvernămînt: Roşii zic că Alba legea şi-au călcat Albii zic că Roşii ling unde-au scuipat. Dar poporul zice : toţi sînteţi ciocoi; Unii vechi şi alţii cioclovine noi. 77 găsim, îndeosebi, în prag la Fialkovski — şi nu numai aici — pe hîtrul, tulburătorul, neasemuitul Molse Ovreiul, supranumitul Cilibi Moise, cu taraba sa de mărunţişuri, atîrnate de gît, gata în orice moment nu numai să plaseze o „zicere" potrivită împrejurării, precum următoarea ; „Ştiţi cînd am păţit eu o ruşine adevărată ? Cînd au venit hoţii să mă fure acasă şi n-au găsit nimic", — dar şi să sară în ajutorul vreunui necăjit de soiul ţăranului ameninţat să i se ia vaca din pricina neplăţii impozitului. Marile petreceri au însă loc în „lumea bună" a protipendadei şl Ion Pas descrie minuţios, interesant, recepţiile din saloanele celor două înalte doamne rivale, Irina Şuţu şi Elena Oteteleşeanu, reprezentlnd două atitudini diferite în societatea timpului. Irina Şuţu e soţia prinţului Crigore, unul din latifundiarii cei mai bogaţi din ţară, a cărui locuinţă e un somptuos palat seniorial. La intrarea palatului se află aşezaţi, între stilpi albi, doi lei de piatră; cărarea ce duce spre clădirea înălţată superb RECENZII 215 in mijlocul imensei curţi e pardosită cu lespezi şi străjuită de copăcei cultivaţi în butoaie. Dinafară palatului se întinde o grădină împrejmuită cu mici zăbrele de lemn vopsit, în verde, iar în fundul curţii, grajduri, magazii, coteţe, odăi „văruite în alb ca nişte chilii de mănăstire"■ Intr-o altă grădină, avînd în mijloc un bazin cu peşti aurii, cresc flori exotice; într-o a treia, păuni falnici îşi desfăşoară în soare cozile invoalte. Poarta palatului e veghiată de un veritabil cerber în haine arnăuţeşti şi cu mustăţi răsucite, în mîini cu o spangă pe care o înfige la nevoie între ochii indezirabililor, strigînd: „înapoi, mocofane !" Cînd lese echipajul prinţului Şuţu în oraş, pe capra capelei, lîngă vizitiu, se poate vedea un arnăut ţeapăn, iar în partea dinapoi, pe un scaun înalt, îşi rînjeşte dinţii albi un harap ce nu e, de multe ori decît un biet servitor desfigurat astfel prin ungerea cu funingine încleiată. Se înţelege că saloanele princiare nu vor putea fi frecventate decît de ipochimeni de soi, posesori al unor hrisoave de demult certificînd vechimea spiţei lor boiereşti. Unor asemenea prea fericiţi le sînt trimise prin argaţi „poftiri" scrise cu slove de tipar pe carton lucios purtînd în colţul de sus blazonul familiei. Pătrunzînd în palat, invitatul se simte încins de un fior rece, avînd sentimentul de a păşi ceremonios într-un cavou. In primul salon, oaspeţii sînt luaţi în primire de prinţ care, „mic de statură, ghe-boşat, cu picioarele crăcănate, subţiri ca fusele" U scrutează într-un fel parcă bănuitor, întinzîndu-le o mînă lipicioasă, iar cînd are în faţă o femeie frumoasă ist răsuceşte mustăţile lungi, cănite. In al doilea salon, măria sa Irina, îmbrăcată în—catifea roşie, sade majestuos într-un jilţ, de unde întinde tuturor, bărbaţi şi femei, spre sărutare, o mînă rece, uscată, strîmbîndu-se cînd i se pare că o cucoană prea s-a încărcat de giuvaerlcale şi sulimanuri şl s-a stropit cu „apă franţuzească". Dincolo, la Elena -Oteteleşeanu, au acces, alături de „obrazuri respectate" — Ghicu-leşti, Filipeşti, Văcăreşti şi Creţuleştl — un Brătlanu, Kogâlniceanu, înainte vreme Cuza, iar pe lîngă ei, „oameni de a doua şi a treia mînă, care nu-şi vedeau lungul nasului", oameni ce „nu aveau trăsura lor", ba chiar jurnalişti şl actori. In contrast cu sobrietatea de catacombă din încăperile Şu-ţuleştllor, saloanele Oteteleşenllor sînt pline de animaţie, în ele se înnoadă relaţii amoroase şi intrigi politice, punîndu-se la cale, de pildă, asasinarea lui A. I. Cuza, neexecutată pînă la urmă. Palatul Şuţuleştllor evocă un castel al misterelor, populat de bufniţe şl strigoi: tot ce e mal înapoiat, mai reacţionar, de aici porneşte, aici îşi are suportul. însuşi bătrînul prinţ e mai de grabă un duh sinistru decît fiinţă vie: ipohondru, spălîndu-se pe mîini cu spirt după primirea oaspeţilor, el se întreţine aproape numai cu bătrîni ce vorbesc greceşte, limba franceză filndu-i puţin familiară iar romîna şi mai puţin; în Senat votează anapoda, uitînd care din taberele politice se bucură de protecţia consoartei sale, mai scăpînd pe deasupra bile din mină, spre hazul -sălii şi stupefacţia lui Lascăr Catarglu care exclamă Indignat: „Coane Grigore, ne-ai feştelit iacaua 1" Şu-ţuleştll se împotrivesc la orice tnolri, inclusiv construirea drumului de fier. In schimb Oteteleşeanu se menţine „în pas cu vremea", oblăduind o uşoară aventură erotică a Iul Cuza, primind mai apoi cu seninătate ideea asasinării lui sau a răpirii, făcînd in sfîrşit temenele Hohenzollernllor, primind pe inginerii lui Strussberg cărora cată a le ft pe plac, înlocuind curcanii cu cremwurştll, vinul cu berea, şl punînd să se cînte „O, du liber Augustin". Preţioase ca document de epocă, antrenante la lectură, paginile ce evocă petrecerile de la restaurantul francez Hugues, recepţiile patriarhale din casele boiereşti, cu sarmale, friptură, murături, cotnar şi lăutari, balurile strălucite in care militari răsfăţaţi ai muzelor (dacă nu ai celor din , Helikon, în orice caz ai inspiratoarelor, mal palpabile, de pe malul Dîmboviţei), colonelul Theodor Şerbănescu şl căpitanul Carol Scrob, smulg oftaturi emoţionante din pieptul graţioaselor adorate prin versuri de soiul acesta : Luna doarme, luna doarme graţioasă, Peste dealuri, peste dealuri şi cîmpii... realizează o Imagine plastică a huzurului în care trăiau odinioară clasele exploata- 216 RECENZII toare. De un interes special sînt episoadele înfăţişînd premierele de la circul Sidoll, premiere onorate de prezenţa domnilor şl doamnelor din cea mai înaltă societate, a liderilor politici şi a membrilor guvernului. In pauzele dintre reprezentaţii se dezbat cu febrilitate chestiuni politice, se ţes şi se destramă ministere, se înfăptuiesc legături, alianţe şl se produc dezbinări fatale. în liota de cucoane învăluite in văpaia briliantelor, domni gravi cu monoclurl, gazetari posedaţi parcă de ducă-se pe pustii, străluceşte un maimuţoi înpăunat, maestru impecabil al manierelor alese, un anume Misa Vâcărescu-Claymor, cronicarul monden al ziarului L'independence rumaine, pecetluit definitiv într-o schiţă a Iul Ca-ragiale. Nu/nitul se îndeletniceşte cu des-scrierea unor figuri de femei „blonde brune, şatene,- maiestuoase, melancolice, pătimaşe, purtînd decolteuri, coafuri şi pietre scumpe", chipuri de „bărbaţi gravi sau irezistibili, îmbrăcaţi în fracuri, redingote sau uniforme fără cusur", şi e de mare efect comic scena in care personajul e surprins notîndu-şi prescurtat impresiile menite să formeze cronica proximului număr al ziarului : „d-şoarele B. şi C. — 2 zîne ; d-na şi d. senat. Arţ.-d-na-demnitate, d. frac impecabil; d-gen. L... brav în unif. sa, distins monoclul său ; 3 cucerit doamne V.J. — Zed. blonde, ochi albaştri şi vapor (oase) ; d-şoara N. brună pasion (ată) ; G.D.T., 3 juni irezistibili amici inseparab.". Femeile îl răsplătesc pentru atenţia acordată cu mici cadouri (o cravată de mătasă. o ţigaretă de chihlimbar), iar unele din ele se arată dispuse a-i acorda şi favoruri de altă natură, fără a-şi realiza vreodată intenţiile, deoarece filfizonul — din motive discrete — preferă raporturi platonice cu sexul opus : „soyons des amis"... Cîteodată, puritanul, bine crescutul clapon mai înghite cîte o păruială de la vreo faţă simandicoasă, pe motiv că numele unei doamne a fost omis din cronică, fapt consemnat şi iii schiţele lui Caragiale. O bogată oglindire îşi găseşte în „Lanţuri" viaţa politică, titlul însuşi semnificînd înlănţuirea ţării de către clasele posedante reprezentate de cele 'două partide de guver-nămînt, liberalii şi conservatorii şi avînd un stllp de nădejde în monarhie. Nume- roase din faptele evocate in cartea Iul Ion Pas ne sînt cunoscute din documente istorice. Ele sint expuse în presa timpului, iar într-o carte în triai multe volume, „Bucureştii de altădată", C. Bacalbaşa, fratele scriitorului, dă un rezumat al ştirilor şi reportajelor politice apărute în presă în decursul cîtorva decenii. Noutatea scrierii lui Ion Pas stă, pe de o parte, în perspectiva ştiinţifică datorită situării pe poziţia clasei muncitoare, pe de alta, In talentul artistic al evocării. Scriitor cu îndelungată experienţă, Ion Pas zugrăveşte scene expresive, dlnd documentului viaţă şi fulminantele discursuri parlamentare ale lui Cezar Bollac, cumpănitele, gravele, temutele Interpelări ale lui Kogălniceanu nu ne oferă doar putinţa de a distinge atitudinea lor politică, abstractă, ideologia lor, dar ne sugerează dimensiunile omeneşti ale acestor luptători. Descrierea luptelor parlamentare, cu tot pitorescul lor grotesc, cu ' vociferări, răcnete, huiduieli, Insulte birjăreşti, oferă, odată cu documentul ştiinţific asupra unor evenimente istorice, chipul jalnic al parlamentarismului romîn, tabloul sensibil al şandramalei slăvite pe timpuri ca regim constituţional. Numeroasele scene din parlament, completate cu scenele de culise pun în lumină toată abjecţia politicianismului, demascind balivernele despre libertăţile democratice existente, cică, sub Carol I. Regimul instaurat de cele două partide împreună cu diversele lor fracţiuni e denunţat de Ion Pas ca un regim al jafului şi dezmăţului nelimitat, al ciondănelilor dintre tîlhari care îşi dau mina numai-decît cînd e vorba de a reprima aspiraţiile maselor asuprite. O scenă fixînd încheierea unui armistiţiu între Brătianu şi Lascăr Catargiu este edificatoare. Cei doi şefi de partide îşi scot unul altuia ochii cu abuzurile săvîrşite în timpul guvernării. Zice Brătianu : „Coane Lascăre, oamenii dum-neatale au intrat în ăşti cinci ani cît ai fost la guvern pînă în coate în avuţia statului". Celălalt răspunde : „Parcă ai dumitale sînt îngeri şi sfinţi !" Din aceasta şi, din alte scene şi relatări reies fel de fel de matrapaslicurl, furturi, excrocherii şi fiecare partid dispune de date suficiente spre a înfunda la ocnă pe toţi adversarii politici, dar — vorba lui Catargiu — ,,Unde ajungem dacă unii pe alţii ne trimi- RECENZII 217 tem la judecată şi ne împingem la puşcărie ? Cine va mai guverna ţara ?" Se har-tulesc, se ameninţă, ba chiar se sfişie lupii intre ei, dar cînd se simt pindiţl de un pericol comun se unesc în haite adevărate, năpustindu-se cu ferocitate asupra celor ce ar voi schimbarea rinduielilor. Cîrdăşia de interese a celor două fracţiuni e relevată cu putere în capitolele referitoare la răscoala ţărănească din 1888, cînd întreg parlamentul se arată decis să acţioneze unit pentru măturarea guvernului scos. de suveran din cutie, un guvern „junimist" in frunte cu Teodor Rosetti, Niculăiţă Minciună cum i se spune in deridere; şedinţa sortită să doboare guvernul de fantoşe se transformă într-o manifestare de încredere şi sprijin nelimitat, de îndată ce Petre Carp lansează deviza „Regele şl dorobanţul", iar Marghiloman anunţă hotărîrea guvernului, de a îneca în singe revolta milioanelor de ftă-mlnzi. In reconstituirea imaginii monstruoasei coaliţii, un scriitor poate fi lesne antrenat pe panta caricaturizării şi cărţile mai multor autori sînt lipsite de veracitate datorită înzestrării figurilor repudiate cu toate însuşirile unei bestii fără o motivare suficientă a faptului. Ion Pas evită cu perseverenţă şarjarea grosolană şi Carol I, Ion ■ Brătianu, Catargiu, Carp, Marghiloman, Stătescu, ministrul liberal al ■ justiţiei, toţi potentaţii timpului sînt înfăţişaţi ca oameni normali, cu particularităţi şl ciudăţenii certificate de documente, nu exagerate însă pînă la transformarea personajelor în clowni. Imunditatea lor reiese din toate actele săvîrşite şi nu este expresia diformării patologice individuale, ci a poziţiei de clasă. Scriitorul s-a ferit de asemeni să răscolească viaţa intimă a personajelor, specu-lînd anumite detalii ,,de efect". îndeobşte persoanele istorice sînt văzute numai în activitatea lor politică şi individualitatea le este dezvăluită numai în măsura ce se traduce in manifestări de interes public. Atributele lor particulare sînt de natură să lumineze mai deplin funcţia lor socială, felul cum diferitele trăsături de caracter ssrvesc ţelurilor politice. Caracterul ursuz, închis, zgîrcenla şi lăcomia de bani ale primului rege al Romîniei sînt reliefate în situaţii adecvate, după cum reminiscenţele educaţiei sale cazone sînt sugerate prin amănunte foarte elocvente, arătindu-se, bunăoară, că monarhul se culcă la oră fixă şi poartă in buzunar aţă şi ac, spre a-şi coase singur nasturii. Brătianu e un veritabil vizir ce primeşte miniştri în halat şi papuci, iar aceştia se fistîcesc în ţaţa lui, nefiind în stare decît să îngalme frînturi de frază. Salutind acum vreo cinci ani, apariţia primului volum din Lanţuri, un cronicar găsea că figurile istorice din carte sînt tipice prin faptul că li se surprind aproape numai trăsături caracteristice în genere claselor pe care le reprezintă. Reducţia notelor individuale ale lui Catargiu şi Brătianu era prezentată ca un mijloc de subliniere a tipicităţii celor doi şefi de partide întrucît — scria M. Gafiţa — „trăsătura lor fundamentală, pe 'baza căreia îi judecăm noi azi şi pe baza căreia îl condamnăm eu aceeaşi putere pe amîndoi — este tocmai trăsătura fundamentală a clasei pe care o reprezentau". („Ce ascundeau decorurile", In „Viaţa romînească Nr. 31951). Absurditatea tezei apare astăzi cu evidenţă, deşi nu e de mirare că a putut fi emisă într-un timp cînd în critica literară bintuiau multe confuzii ce au fost sau sint pe cale a se înlătura prin aprofundarea principiilor estetice marxlst-leniniste. Autorul eronatei afirmaţii făcută cu ani în urmă e, desigur, perfect conştient astăzi că tipizarea nu se reduce la abstragerea unor "însuşiri generale proprii unei clase şl fixarea lor într-o figură ilustrativă. Tip literar este tocmai acel erou ce reprezintă un caracter individual fără precedent, trăind într-un chip specific, singular, frămintările unei categorii mai largi de oameni. Tipicul nu e posibil fără prezenţa puternică a Individualului, nu numai sub forma unor însuşiri ca trufia, zgîrcenla, volubilitatea, etc., uşor de găsit şi la alţi aameni, dacă le luăm pe fiecare in parte, ci a manifestării inedite, organizării specifice a unor trăsături de caracter. Individualitatea nu este ceva static şi nu rezultă mecanic din existenţa cutărui atribut; importantă este funcţia atributului respectiv, modul cum se manifestă el în acţiuni concrete, chipul in care complexul de facultăţi personale se subordonează unui ţel, unei concepţii de viaţă dacă nu declarată, în orice caz implicată in diverse 218 RECENZII acte. Spre a face dintr-un personaj istoric real un tip literar nu. e suficient în mod obişnuit, a-i „reda" imaginea cu fidelitate, aşa cum o prezintă documentele, fiind necesară, în scopul revelării unor semnificaţii de valabilitate general umană completarea portretului prin ficţiune, reorganizarea, mai logică, mai consecventă, a datelor oferite de realitate. Creîndu-l pe Bălcescu din drama cu acelaşi nunie şi din romanul Un orn între oameni, Camil Petrescu a Intuit în personajul concret esenţlalltatea, fondul omenesc specific revoluţionarului democrat şi astfel eroul literar nu rămîne doar copia reprezentativă a omului ce a purtat în viaţă numele său, ci devine o nouă realitate, un chip dăltuit în marmora artei Incoruptibile, etern prin propria sa forţă lăuntrică, adevărat prin veridicitatea autoafirmării iar nu numai prin autenticitatea documentară. Cartea Iul Ion Pas nu vădeşte intenţia de a construi caractere, tipuri, ţelul ei fiind acela de a întocmi o amplă frescă a societăţii unei epoci apuse, restituind oameni, tablouri, idei şi tendinţe din Romînia intrată în orbita capitalului internaţional. Interesul scrierii rezidă în înseşi faptele narate, în puterea nouă de a reînvia, a reface cît mai complet lumea care a fost. de a o reda fidel, documentat şi plastic, şi capitolele cele mal impresionante ale cărţii sînt fără doar şi poate acelea în care apar figuri Istorice reale, scene reale din viaţa de odinioară. înseamnă aceasta că Lanţuri nu este o creaţie ? Cituşi de puţin! Este creaţie, întrucît din detalii împrăştiate alcătuieşte sinteze elocvente, din documente aride, face să ţîşnească flacăra trăirii. Dar. încăodată: trăiesc oamenii, cunoscuţi din istorie şl dacă printr-un miracol am uitat că a existat un Carol I, personajul cu acest nume din Lanţuri nu ne-ar mal cuceri în aceeaşi măsură atenţia. Ne pasionează descrierea circului Sidolt sau a teatrului în care joacă Matei Mlllo fiindcă ştim că acestea au existat cîndva, aparţin istoriei, marcînd o fază în evoluţia civilizaţiei noastre. Discursul Iul Kogălniceanu ne interesează deoarece este al unui mare om, figură eminentă a trecutului cultural şi politic. Gesturile, conduita Iul în Cameră ne interesează fiindcă sînt ale sale, ale lui Mihail Kogălniceanu şi dacă acesta ar apărea cu nume schimbat, de nerecunoscut, ne-ar lăsa, fără îndoială, reci. Iată pricina pentru care considerăm de un interes mal redus acea parte a cărţii care vorbeşte despre ţărani. S-a mal făcut observaţia că Lanţuri cuprinde două cărţi — una, în care e pictată lumea exploatatorilor, alta, înfăţişînd zbaterea în lanţuri, revoltele poporului. Există, evident, multe puncte de legătură între cete două compartimente ale romanului, dar însăşi concepţia, planul lor diferă. Ţărănimea nu este înfăţişată doar ca o masă asupra căreia se exercită exploatarea şi teroarea şi care luptă pentru dreptul de viaţă, autorul îşi propune să contureze numeroase chipuri individuale : Gheorghe Breb, Niţă Stanclu, Constantin Ştiulete, Angheluş, Ion Lunga şl mulţi alţii. Scriitorul împleteşte un subiect, purtîndu-i pe aceşti eroi în diverse locuri, încercînd să-i înfăţişeze în creştere, să fixeze tipuri. Pe de altă parte, Ion Pas se preocupă aproape exclusiv de poziţia acestor oameni în societate, de drama comună întregii ţârănimi exploatate. Ţăranii din „Lanţuri" sînt numai ţărani oropsiţi, nimic altceva, cu alte cuvinte numai reprezentanţi ai esenţei unui fenomen social-istorlc. Absorbiţi fenomenului, ei nu se disting unii decît cel mult prin trăsături, accidentale, neesenţiale: Ion Lungu e morocănos, Niţă Stanclu infirm, un altul poartă fes fiind, de aceea, poreclit Turca-leţul. Cîţiva ţărani iau drumul oraşului, devenind muncitori: Brebu, Angheluş, Ştiulete şi alţii, dizolvindu-se în generalitatea altul fenomen social-istoric : formarea proletariatului ca o clasă în sine şl pentru sine. De o valoare remarcabilă în capitolele privitoare la viaţa satului e forţa cu care se face cunoscută exploatarea ţărănimii, samavolnicia căreia e supusă, îndîrjirea masei în ansamblul ei în lupta pentru dreptate. Forţa demascatoare a cărţii e considerabilă şi în această privinţă. O subliniere deosebită merită paginile consacrate proletariatului, în care, fără a se realiza vreo imagine individuală pregnantă, găsim date preţioase în legătură cu începuturile mişcării muncitoreşti în ţara noastră, cu toate aspectele înălţătoare şl cu dibuirile, confuziile din rîndul socialiştilor de atunci. Asistăm la şedinţe ale cercului RECENZII 219 de studii din piaţa Amzei, unde se ciocnesc păreri, se profilează tendinţe contradictorii, de la anarhism pînă la marxismul consecvent; îi urmăm pe delegaţii muncitorilor în birouri ministeriale, admirind demnitatea lor, fermitatea cu care îşi susţin punctul de vedere; participăm la o grevă a ceferiştilor, rămînind uimiţi de maturitatea simţului organizatoric al lui Costache Olcescu şi al altor conducători ai muncitorimii. Cartea se încheie amintind trădarea „generoşilor" şi accentuînd hotă-rirea clasei muncitoare de a nu conteni lupta pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti fundamentale. Faptul că proletariatul devine stegarul celor mai înaintate idei şi aspiraţii ale societăţii reiese convingător din lectura cărţii Iul Ion Pas. Valoroasă reconstituire istorică, întreprinsă cu seriozitate, rigoare ştiinţifică şi talent literar, Lanţuri reprezintă o contribuţie mai mult decît utilă la cunoaşterea unei însemnate perioade a istoriei noastre. D. Micu TRAIAN COŞOVEI: „URIAŞUL PRELUDIU Traian Coşovei, s-a impus încă cu ani în urmă, prin scrierile sale în rîndul celor mai harnici şi mai talentaţi reporteri. Activitatea susţinută în această direcţie este într-o mare măsură capabilă să explice de ce scriitorul a putut da o carte de valoarea „Uriaşului preludiu", carte care formează obiectul recenziei de faţă. Cuprins de pasiunea de a cuceri cele mai abrupte şi mai inaccesibile înălţimi ale munţilor patriei, scriitorul, cu preţul unor eforturi uriaşe, izbuteşte să ajungă într-o splendidă zi de primăvară, pe piscul cel mai înalt al Bucegilor acoperit numai de piatră seacă, „lustruită de vînturi, de grindini". De aici are putinţa de a scruta cu privirile, pînă în cele mai îndepărtate zări, panorama pe oare o formează oraşele, satele, cîmpiile, pădurile, din minunata şi mult cîntata în balada populară, „Ţară a Bîrsei". Şi tot ce se vede, imensa mişcare a lucrurilor şi a fiinţelor în infinite sensuri, cu semnificaţiile lor nebănuite, declanşează în fiinţa scriitorului şi a tovarăşilor lui de călătorie, revelaţia sublimului : „Aici, mai mult decît oriunde, ne-am simţit mari, ne-am simţit puternici şi buni; cunoscusem sublimul". Dar, devorat de dorinţa de a descifra componentele orchestrei vaste ce intonează „uriaşul preludiu" al mişcării din Ţara Bîrsei, scriitorul cu carnetul de reporter în buzunar, cu multă răbdare, coboară de pe înălţimile învăluite de nori, procedînd la înregistrarea exactă a notelor, a măsurilor şi a tonurilor respective, pe portati- vele cărţii sale. Reporterii literari ne-au deprins în general, ca în urma citirii scrierilor lor să putem lua atlasul şi să stabilim cu multă precizie itinerariul pe care l-au urmat în căutările lor. In „Uriaşul preludiu", lucrurile se complică. Ne dăm seama că reporterul a străbătut în lung şi în lat — în toate sensurile — drumurile din Ţara Bîrsei şi că în realitate a văzut şi a notat în carnetul său mai multe fapte decît cele relatate în carte. In plus pe acelaş drum şi în acelaşi loc n-a fost doar o singură dată. De aceea conţinutul cărţii este rezultatul unei selecţii atente a materialului bogat de care autorul a dispus. Această selecţie are la bază criteriul semnificaţiei, determinat de intenţia de a face loc în filele cărţii aceior elemente care prin tipicitatea lor, unele lîngă altele, concretizează fidel, cu multă forţă, ideea unui „uriaş preludiu" a luptei omului pentru viaţa cea nouă. Capitolele care se succed, prin modul în care sînt distribuite, marchează în spaţiu momentele compoziţiei. Noţiunile în jurul cărora gravitează tot conţinutul, determi-nîndu-i limitele sînt omul, obiectul muncii sale şi natura care-l înconjoară. In uzinele „Steagul Roşu", în uzinele „Tractorul", în „Oraşul Nou", pe ogoarele gospodăriei colective de la Bod, în minele d,e la Codlea, etc., autorul întîlneşte zeci şi sute de oameni care prin necontenita lor mişcare dau impresia unei „furtunoase maree umane". Omul din cartea lui Traian Coşovei este omul obişnuit al zilelor noastre, cu nimic 220 RECENZII înfrumuseţat. Dar ceea ce-1 caracterizează este faptul că el este acela care face saltul „de la spaima de război, care îi împinsese veşnic pe oameni să aleagă locuri de apărare, la siguranţa muncii paşnice". Scriitorul, gîndindu-se la cele două moduri de existenţă a oamenilor din epoca noastră, scrie : „Depărtarea covârşitoare între aceste două viziuni asupra pământului, între aceste două condiţii umane —' prima, de a-şi căuta pe pămînt un locuşor să se ascundă — a doua — aceea de a se ridica, de a cunoaşte şi ia.trăi, eliberată, demnă, toate frumuseţii] e păimiînfuilui — abisul între aceste două feluri de a trăi pe pământ, «îmi dau înălţimea şi .strălucirea viitorului iliumii". Frumuseţea oamenilor din Ţara Bîrsei rezidă tocmai în acest fapt, în măreţul sentiment că ei trăiesc începutul acestui viitor al lumii. Şii pentru ca bucuria acestui „ sentiment să apară în toată plinătatea ei, lumina prezentului cu perspectiva sa în viitor este pusă alături cu evocarea dramatică a trecutului de obidă şi întuneric. Capitolele închinate, de pildă, evocării durerii oamenilor din Braşovul timpurilor ce s-au scurs sînt pagini die usturător şi acid pamflet la adresa celor care au stors vlaga poporului. Iată cum evocă autorul viaţa oamenilor fn anii în care capitalismul se instaurează în ţară : .„Mâinile lor care au crescut mici, au tors lină ori au împletit cea-prazuiri, au migălit obiecte casnice, se dedau, se -vând acum unor obiecte mici şi fioroase sau unor maşinării mari, monstruoase ; -un destin cumplit îi paşte şi-i împinge să fabrice tot imijloace de omor, tot arme. Scheienii, mocanii, imiimaţi de acţiunea capitalismului, adînc distructivă, ca a iiOTui cancer, ţărani .scormoniţi, porniţi pe drumuri din aşezările ior sânt aduşi aici la muncă. Trăiesc păziţi de sentinele cu baioneta la armă, trăiesc în cuştile posace aile fabricilor, îrnpirej'rnuiilte ou sârmă ghimpată, prin care în mod .secret circulă curent electric — cine se atinge de grad, acolo rămîne". Totul aminteşte de paginile din scrierile lui Geo Bogza d'espre viaţa tăbăcarilor, a minerilor, a petroliştilor, etc. In contrast cu aceste imagini de dureroasă amintire se profilează chipurile oamenilor zilelor noastre — cântăreţii „u- riaşului preludiu". Pentru maeştrii oţelari ca fraţii Brezeanu, pentru zootehnicianul Vilmoş, pentru topitorul Popovici Gheorghej. etc., munca înseamnă sensul vieţii. Realizările muncii lor, tractoarele, autocamioanele, sculele de mare precizie, sînt monumentele creaţiei lor, prin care se transmite generaţiilor viitoare memoria luptei lor. Din acest punct de vedere meritul lui Traian Coşovei, constă în arta cu care a ştiut să surprindă poezia muncii omului care nu arare ori este străbătută de dramatismul unei lupte încordate şi istovitoare. In cartea lui Traian Coşovei, obiectele capătă viaţă, sînt continuarea universului sufletesc al omului. Mai întîi de toate, scriitorul vede în om un creator, şi de aceea tot ce produce acesta ţine de domeniul artei: burghiile minuscule sînt „gingaşe oa nişte podoabe 4e prins în părul fetelor" ; un muncitor ţine să vorbească despre sculele făcute de el „aşa cum face un giuvaergiiu ou diamantele, cu perlele şi toate podoabele lui" ; polizoarele „împrăştie ninsoare de scîntei, de stele", etc. Deşi redate cu rigoare ştiinţifică, detaliile proceselor tehnice nu obosesc pe cititor. Aceasta pentru că ele nu sînt pentru autor un lucru în sine, ci obiectul în conţinutul căruia geniul uman, cu tot ce are mai creator şi mai valoros îşi pune pecetea frumuseţii sale. Profilul moral al oamenilor se completează, individualizîndu-se pînă la valoarea de tip uman prin observarea şi redarea celor mai intime frămîntări ale sufletului omenesc. Aşa se face că putem vorbi de adevărate schiţe literare, presărate în multe din capitolele cărţii cu eroii, bine conturaţi — protagoniştii unor autentice conflicte. Este suficient, în această ordine de idlei să amintim istoria vieţii şi a iubirii înşelate a turnătoarei Iuliana, sau creionarea cu multă veracitate a oamenilor şi a dramelor lor din colectiva de la Bod. Complexul de sunete muzicale ale vieţii şi luptei oamenilor, executorii „uriaşului preludiu", se desfăşoară în incinta vastului decor natural al Ţării Bîrsei, „ale cărui spaţii, înălţimi, ape, culori, cu tot ce le compun se alătură şi întregesc, făcînd corp comun, oamenilor. Şi toate acestea pentru că, — notează reporterul — „îţi dai seama că, pentru a-ţi picura un dram de măreţie, RECENZII • 221 natura trebuie să puie în mişcare elemente, forţe, dezlănţuiri uriaşe. Acel dram de măreţie este echivalentul tuturor energiilor consumate în (spectacolul naturii şi el trebuie .să se dizolve în caracterul nostru, să trezească energii, forţe şi acţiuni în viaţa noastră de toate zilele." Traian Coşovei dovedeşte un surprinzător şi variat bagaj de posibilităţi în creionarea peisajului. Impresionează arta cu care scriitorul surprinde în gradaţia lor cele mai subtile momente ale „sensibilităţii" naturii şi capacitatea de a le evoca şi reda la diapazonul unui vibrant şi autentic lirism. Iată un fragment din descrierea unei dimineţi de vară pe întinsul cîmpiei : „Treptat, se revărsa ide ziuă. Uriaşa vibraţie a greierilor, ca un tremur necontenit al ierburilor — încetă ; orice adiere tăcu. Totul rămase neclintit, încordat, numai Ilumina izvora fără şoapte, de peste tot, ischimibînd .dintr-o clipă în alta faţa dealurilor, faţa bostă-năriillor. înainte de a se ivi de sub dealuri, primele raze ale răsăritului erau detectate şi iStrînse din văzduh de broderiile frunzişului de pepeni, oa de un vast şi misterios cîmp magnetic". Descrieri cum este cea a Bisericii Negre sau aceea a peşterii de la Rîşnov se impun cu insistenţă în memoria şi în imaginaţia cititorului. Dorinţa scriitorului de a realiza o atmosferă de grandoare, de sublim, duce însă uneori la efecte negative, la un ton grandilocvent, obţinîndu-se un rezultat invers celui scontat. Dozarea efuziunilor, pe măsura proporţiei lucrurilor şi a faptelor descrise, în limitele firescului, este un lucru asupra căruia trebuie să fie îndreptată atenţia scriitorului. Cartea lui Traian Coşovei este un imn plin de dragoste închinat către tot ce „se ridică aici, în mijiloouil ţării, în mijlocul furtunii, cu o uriaşă nu orgă ! — o gigantică cetate siderurgică a cîntecului, în care se toarnă din fulgere, din uragane, din bronz şi din oţel un uriaş preludiu, purtat deasupra patriei întregi — prevestitor ai marilor prefaceri". N. Ciobanu ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA POEMULUI „CERBUL ROŞU" DE VLAICU BÎRNA Evocînd „amarul unor vremi apuse", „dureri stătute, asupriri de-un veac", ce-au strîns în , chingile nedreptăţii generaţii de moţi obidiţi, dar şi neistovita luptă a acestora împotriva împilării sociale şi a umilinţei naţionale, Vlaicu Bîrna a închegat în poemul „Cerbul Roşu" un fel de monografie lirico-epică a moţilor. Specificul cadrului geografic, realizat prin notaţii de amănunte semnificative: — clima e mai rece, de pildă şi de aceea : In (nai cireşii aci abia-nîloresc Ovezele-in august îşi coc păişul . Toponomastica şi antroponomastica — locurile şi eroii poartă nume specifice după sistemul onomasticii populare care şterge orice baraj oficial dintre eroi şi-i uneşte într-o deosebită intimitate: Moş Patru Laii, Surata Ana lui Buracu, Salvina lui Rusan ; pe duşmani şi pe cei viciaţi îi blamează prin porecle sarcastice: lui Fran- cisc Iosef, împăratul Austriei i se spune „Franţ-Piţulă-Cataramă". Limba şi gândurile oamenilor zugrăviţi de poet fixează de asemenea realist nota particulară, culoarea locală şi specificul popular şi naţional al poemului. Unele note etnografice selecţionate cu grije de poet, sugerează şi ele ideea de monografie şi dau totodată mai mult relief peisajului social. Oamenii sînt minieri, plugari, păstori, dogari, holoan gări cutreierători prin ţară cu instrumente de lucru în spate, băietani desculţi ce bat drumurile cu piciorul, vînzînd fluiere prin sate ; cei legaţi mai mult de agricultură coboară vara pe valea Mureşului la secerat iar primăvara fetele nălbesc pînză. In serile lungi de iarnă, femeile torc dintr-un caier aspru : Fuiorul urii şi-al nădejdii Ales de-ale visării oanuri, Fuior de cînepă aţoasă Topită în lacrimi şi aleanuri. 322 RECENZII Viaţa lor e tristă şi amară, apăsătoare şi întunecată. Durerea lor sfîşietoare a aţîţat. imaginaţia şi-a zămislit enigmatica poveste a Cerbului Roşu şi după îndelungate mocniri în spuza şi cenuşa visurilor de dreptate a dezlănţuit energiile revoluţionare ale moţilor împotriva asupritorilor de veacuri. Procesul acesta psihologic poetul l-a intuit, e adevărat, Cu o capacitate de pătrundere variată, ceea ce facie ca şi realizarea artistică să-şi schimbe simţitor nivelul între diverse scene şi capitole. Cu toate astea, privit în ansamblu, poemul reprezintă o imagine artistică unitară, valoroasă cu atît mai mult cu cît în abordarea temei revoluţiei socialiste din Ungaria, în literatura rornînă Vlaicu Bîrna e un pionier. De Ia fixarea generală a cadrului pornind de Ia mediul fizic, aşezările şi preocupările oamenilor — de la aspecte exterioare deci — poetul se apropie cu iscusinţă de sufletul eroilor săi în care se' reflectă ca soarele într-un strop de rouă amarul unor vremuri de restrişte şi asupriri dar şi spiritul de revoltă, simbolizat atît de nimerit în figura legendară a Cerbului Roşu. Pe simbolul Cerbului Roşu se ţese, de fapt, tot eposul poemului dispus în două părţi ; prima „Un sat în munţi", în care Cerbul Roşu — duhul răscoalei, prezent în toate poveştile satelor, pune stăpînire pe spiritele oamenilor necăjiţi şi a doua „Anul optsprezece şi mai tîrziu" oglindind încheierea primului război mondial şi izbucnirea revoluţiei socialiste din Ungaria. Pentru înfăţişarea poveştii Cerbului Roşu, poetul realizează o construcţie epică ingenioasă, plasîndu-şi povestitorii în cadrul cel mai nimerit pentru atari îndeletniciri şi anume Ia şezătoare, la moară, la circiumă, locurile de totdeauna ale poveştilor. In astfel de împrejurări, moţii îşi mărturisesc cu o emoţie sfîntă crezul lor în izbînda Cerbului Roşu. Domnii şi grofii manifestă în schimb o ură neîmpăcată împotriva lui. Bănuind] semnificaţia revoluţionară a simbolului, domnii caută să vîneze cerbii pădurilor ca : Spurcata Jar viată Să piară din lume. Uitarea să^ngroape Al Cerbullui nume ! dar eforturile lor sînt neputincioase şi zadarnice. * Prezentînd diverse aspecte semnificative din viaţa moţilor, poetul ne transmite convingerea că spiritul revoluţionar al poporului Tiu poate fi înfrînt. nici legat în lanţuri : Rîde Cerbul de-a zburdare, : Ride Cerbu-n fală mare. Că frică de domni nu are. I Şapte duble de-ar mugi, Din oullcuş mu l-ar zgoni ; Şapte duble de-ar tot bate, Nu-i scot urmele dim sate, Ideea aceasta stăruie ca un adevăr inexorabil pe tot parcursul acţiunii. Pentru moţi, Cerbul Roşu e mai mult chiar decît un simbol revoluţionar, e însăşi viaţa lor istorică. De aceea, deşi în vorba fiecăruia se simte o aluzie la Cerbul Roşu, discuţiile au parcă un aer conspirativ. Cînd, Ia şezătoare, Moş Patru Laii spune povestea Cerbului Roşu, ascultat de cei din jur, încremeniţi de atenţie, glasul mamei eroului liric îl întrerupe din umbră cu întrebarea : „Nu-i oare nimeni să v-auză ?" Pe firul unei bogate ţesături epice în versuri sprinţare, cu scînteieri de cremene sau potolit, în ritoul mărunt al calului moţesc, dar uneori şi-n ritm greoi, împiedicat ca o căruţă pe povîrniş, poetul ne poartă de-alungul ţării moţilor, zugrăvindu-ne o amplă şi colorată frescă a vieţii acestora. Ne apar rînd pe rînd imagini ale raporturilor încrâncenate dintre grofi şi moţi, vlăguirea oamenilor de exploatare şi secetă, pustiirea satelor în vremea primului război mondial, durerea despărţirii de plaiurile natale, zbuciumul moţilor pe front, aşteptarea înfrigurată a sfîrşitului calvarului şi în sfîrşit ecoul răsunător al Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie: La ruşi s-a isprăvit cu grofii 1 Acuşi ne-o fi şi nouă rândul S-alegem boabele din pleavă., frăţia romîno-maghiară în lupta comună pentru mai bine, statornicirea pentru scurtă vreme a dreptăţii, libertatea adusă de găr' RECENZII 223 zile roşii, înecarea în sînge a revoluţiei din Ungaria, reacţiunea imperială. Vlaicu Bîrna izbuteşte să sugereze uimitoarea forţă revoluţionară a poporului care, în ciuda înfrîngerii temporare a revoluţiei, într-o zi va face totuşi dreptate. O nădejde de un optimism robust se desprinde din întreg poemul, din toate faptele uneori dureros de dramatice. Nădejdea aceasta îndreptăţită a justificat-o istoria şi poetul o consemnă în ultimul capitol al poemului intitulat „Drum prin noapte spre luminosul August", spre acel august care a făcut să pălească : ...sub lumina vieţii De-o presimţire neagră sfîşiate Făpturile întunericului muced, Omida codrilor, Jăcnianîii munţilor de aur. Acum cînd coarnele de foc ale Cerbului au împuns negura anilor de asunriri, acum : ...nădejdile acelor zile Nădejdile înfierate în inimi, .Dogoriinid ca o vatră, Purtate în taină prin negura anilor! se transformă în realităţi vii şi cîntarea lui Vlaicu Bîrna este ea însăşi un crîmpei din împlinirea acestui vis al libertăţii, a-tîta vreme neîmplinit. Avem astfel cu poemul lui Vlaicu Bîrna, pentru prima dată în poezia noastră, un tablou închegat al luptelor revoluţionarilor ardeleni în zilele revoluţiei maghiare din 1918. * Conciziunea şi unitatea operei literare în genere şi în special a poeziei au fost socotite dţe multă vreme şi pe bună dreptate condiţii esenţiale ale frumosului artistic. Vlaicu Bîrna a ştiut adesea, mai ales în prima parte a poemului, să concentreze semnificaţia unui număr considerabil de fapte istorice în cîteva întîmplări caracteristice, cu o bogată forţă de sugestie poetică. Aşa sînt de pildă fragmentele „Iar porunci de la împăratul" şi „Clopotele". Simţindu-şl forţele armate slăbite din;lipsă de armament împăratul dă ordin ca ţăranii să predea statului arămuri, fiare, căldări, verigi, oale. fiindcă : Altfel tunul văduveşfe Puştii glonţul îi lipseşte. Se pune aci o problemă adîncă, de o excepţională semnificaţie: e un mijloc de verificare a atitudinii poporului faţă de războiul imperialist. Cu o remarcabilă plasticitate poetul zugrăveşte ura şi lupta maselor populare împotriva împăratului şi a războiului: Un cui n-au dat Vorbeşte luimea-n şopote; -Dar domnii m-au uitat Că satul avea clopote Cu forţa oamenii stăpînirii iau clopotele, le pun în care şi pornesc cu ele. In altă strofă poetul ne sugerează — printr-un ton naiv de falsă necunoaştere a adevărului, — atitudine caracteristică pentru psihologia ţăranului, — consecvenţa luptei poporului pentru sabotarea războiului printr-un fapt mărunt dar semnificativ : Ce-a fost apoi, nu ştiu Aflarăm către seară Că-n rîpă, la pirîu, S-au prăvălit din cară. Există însă în poemul lui Vlaicu Bîrna şi multe platitudini, multe lungimi ; ne întîmpină o supărătoare diluare a faptelor, mai ales în partea a doua, unele capitole care denotă o discernere şi o prelucrare slabă a datelor, o încorporare a lor în poem în forme brute sau chiar o alipire artificială a unor" fapte eterogene imaginii organice a poemului. Diluările acestea sau încărcarea poemului cu fapte noi, dar lipsite de inedit şi de capacitatea de a intensifica dinamismul acţiunii, de a aduce o caracterizare în plus a personajelor, sînt plicticoase şi dăunează unităţii şi frumuseţii imaginii. Un capitol cu totul inutil în construcţia poemului, care impietează asupra dinamicii dramatice a faptelor de viaţă este, de pildă, „Solgăbirăul" : 224 RECENZII Prezenţa nepotrivită a capitolului în partea a doua a poemului unde precipitarea faptelor se cade să aibă un ritm vertiginos este evident o slăbiciune. Dar chiar luat aparte capitolul acesta este slab, construit pe locuri comune şi notaţii banale, fără nerv şi fără -poezie, cu excepţia unei replici cu tîic şi vioaie — de altfel şi de provenienţă populară — dată grofului de surata Ana : — „Biumă apă ?" Surata i-ia răspuns — „Bună da, Dacă ai după ce-o bea !" In colo nici o sclipire şi îndeajuns prozaism : In vară, Trecuse şi domnu' solgăbirău Pe Ia noi prin sat, într-o caleaşca nouă, cu mersul legănat. Doi jiandianmi îil păzeau în faţă, împodobiţi cu pene verzi de cocoş Şi de raţă. Domnul solgăbirău A oprit lîngă pîrău Unde caii întind boturile şi se adapă. -Caii fornăiau pe nări, îşi scuturau capetele Nu vroiau să bea. Vizitiul trăgea de hăţuri Şi dufuia : — „Foi, Iesus-Maria Sacrament!" De-asemenea inutilă şi greoaie ni se pare preocuparea exagerată a poetului pentru precizia în sens statistic faţă de dSversele întîmplări reale,. Se ştie că necesitatea .tipizării se face simţită într-o operă realistă şi cînd e vorba de literatura cu tematică istorică sau pur şi simplu cu o tematică inspirată din trecut. Poetul nu trebuie să fie robul amănuntelor reale ci să extragă semnificaţia generală a multiplelor amănunte pe care s-o redea într-o individualitate creată de el. Nu sînt necesare amănunte care au nevoie de explicări în subsol cîtă vreme ele pot fi înlocuite cu o creaţie a poetului, în spiritul realităţii. De ce, de pildă, Vlaicu Bîrna crează astfel de versuri ? • La Brad fură sparte bolţile ou găieştilor Magaziile, pivniţele, etc. ca să fie nevoit să pună asterix şi să explice că cugăleştii era „numele unor negustori cunoscuţi", cîtă vreme versul şi ideia putea — credem noi — fi realizat mai bine şi mai clar-în afara acestui amănunt exact. Am dat acest exemplu tocmai pentru că nu este singurul, pentru că Vlaicu Birna abuzează de acest procedeu, care — credem noi că Impietează simţitor asupra realizării poemului. Tendinţa aceasta spre copiere exactă şi fidelă a realităţii fără discernămînt şi intenţie de generalizare se resimte şi în limbă unde adeseori poetul face abuz de regionalisme sau chiar mai mult de cuvinte cu o arie de circulaţie foarte restrînsă pe care le-au numit cîndva „sătisme" şi „că-tunisme". Faţă de abundenţa statistică a formelor dialectale, .uneori ai sentimentul că Vlaicu Bîrna riscă să rămînă în situaţia unui poet dialectal pentru Ţara Moţilor, ca un Victor Vlad Delamarina pentru Banat. Dar faptul acesta nu s-a întîmplat cu Vlaicu Bîrna, care în ciuda unor abuzuri, se arată în acest poem un meşter priceput în mî-nuirea limbii. Folosirea cu pricepere a graiului popular moţesc îi oferă poetului prilejul de a ne înfăţişa specificul lor, cu-, loarea locală şi atmosfera caracteristică în care trăiesc. E firesc ca oamenii trăitori în munţi, în comunităţi mici şi izolate, în forme oarecum primitive de viaţă, să păstreze din punct de vedere lexical, gramatical şi fonetic tipuri arhaice de exprimare. Vechi cuvinte slave rămase în toponomas-tica limbii romîne ca : Zapoze, de pildă, în vremurile vechi nume comun însemnî-nd ascunzătoare, azi vale sau teren între două dealuri, dau colorit şi conturează fizionomia lingvistică a moţilor. Cuvinte şi forme, dispărute din limba literară, întîlnite în texte din secolul al XVI-lea ca : vipt (hrană) („La moară pînă cade viptu") sau să nu vă dareţi („Nu, răului să nu vă da-reţi"), la fel specific limbii noastre vechi, recapătă viaţă şi putere de circulaţie sub RECENZII 225 pana lui Vlaicu Bîrna. Coexistenţa ds> veacuri a romînilor transilvăneni cu ungurii îşi găseşte şi ea expresia în limbă şi poetul nostru ştie să folosească acest fapt în caracterizarea situaţiilor şi personajelor. Chiar cuvinte de origine latină sau slavă, poetul le întrebuinţează cu sufixa maghiare pentru a respecta specificul graiului eroilor săi. El zice, de pildă : domni-şag şi băişag, în loc de oameni şi mină — fiindcă aşa zic moţii, şi e firesc ca poetul într-un poem amplu să respecte aceste particularităţi lingvistice. Folosind cu pricepere şi originalităţi? modelul poeziei populare — analizarea acestui fapt merită un studiu aparte — Vlaicu Bîrna nu neglijează nici zăcămintele de frumuseţi şi posibilităţile multiple de expresie pe care le oferă limba poporului. Concentrarea maximă a expresiei, pînă la proverb aproape : De-ar umbla cu aripi de fier Nu ţi-o află pînă pier", parataxa împinsă pînă la o oralitate maximă plină de sugestie şi poezie : Ferestre — două, pahna-i măre, Furau fărime doar, din soare. uzitarea unor etimologii populare, pline de naivitate (de la Koniggrătz se ajunge la Cîne-Creţ) : Doar am muşcat şi eu ţarina Muiată-n sînge, înroşită,. La Cîne-Creţ cînd ne cărară. Potentaţii zilei, „Consiliul d'irigent", de pildă, vorbesc într-un grai latinizant, enervant şi de aici poetul a ştiut să scoată efecte apreciabile. In privinţa limbii se pare totuşi că problema principală de rezolvat în creaţia lui Vlaicu Bîrna este înlăturarea arhiabunden-ţei de regionalisme, care îngreuiază serios-înţelegerea şi rrtersul normal al acţiunii, impietează asupra realizării artistice. în genere, trebuie reamintit că în procesul creaţiei unui' amplu poem epic e nevoie d<= o mai atentă discernare a faptelor, de evitarea dezlînărilor. de o redare mai logică a materialului de viaţă într-o imagine artistică unitară. Socotim că asemenea neajunsuri se fac simţite şi acolo unde poetul nu ştie păstra simbolul în lumea simbolurilor, confundîndu-1 cu obiectul real de la care l-a împrumutat. Simbolul este o convenţie şi pentru ca el să aibe efect artistic trebuie să fie respectată cu stricteţe convenţia. Se ştie, de pildă, că inelul este simbolul căsniciei, porumbelul simbolul păcii, dar nu putem vorbind despre pace, simbolizată în porumbel, să cădem în descrierea porumbelului ca o anumită specie ele păsări. Vlaicu Bîrna comite uneori o atare greşeală confundînd simbolul artistic cu noţiunea zoologică a cerbului. Cu totul alt' fel procedează de pildă Mihai Beniuc în „Chivără roşie", un poem excepţional, pe care se pare că Vlaicu Bîrna l-a apreciat ca atare dar de la care a învăţat insuficient în privinţa mînuirii simbolului. Cu toate astea poemul „Cerbul Roşu" marchează un pas înainte în creaţi?, poetică a lui Vlaicu Bîrna. I. D. Bălan NOUA EDIŢIE A OPEREI LUI CALISTRAT HOGAŞ începută în 1952 cu un volum prefaţat de Gala Galaction, preţuirea critică a moştenirii lăsate de Hogaş se întregeşte acum prin reeditarea completă a operei sale, deschisă de studiul introductiv al lui Const. Ciopraga. In circulaţie mai largă, scrisul lui Hogaş a apărut tîrziu. Scriitorul s-a decis cu greu să-şi tipărească opera şi în această de-15 — Viaţa Romînească nr. 8 liberare unii i-au văzut doar complexe de profesor „de parte literară" şi scrupule nejustificate. Cu simţul lui fin, detector de valori, tot G. Ibrăileanu a fost adevăratul stimulator al scriitorului. De la criticul ieşean avem şi prima judecată de valoare asupra operei lui Calistrat Hogaş şi urc portret de neuitat prin vigoarea lui comprehensivă, deosebit de atîtea cromolito- 226 RECENZII grafii care-l înfăţişează pe „pitorescul", pe „bizarul", pe „turistul" : „Era ,u,n vestit excursionist, un bărbat de vreo şaizeci de ani, dar superb de sănătate şi veselie, trăind în proporţii ciclopice, ou o lată de satir bătnîn încadrată într-o barbă gălbuie, rară şi găurită de doi ochi «nici, verzi, pătrunzători, care rîdeau, parcă necontenit singuri, ifără participarea feţii, ou o pălărie cit o roată de trăsură, cu o manta i-imensă şi cu ciorapii roşii peste pantalonii bogaţi în uitme ide moroi şi de uleiul diverselor conserve". Şi în acelaş portret, Ibrăileanu îngroaşă trăsăturile : „Satirul era dezgheţat, onctuos, curtezan în still îşi maniere „48" pilim ide humor, şi de spirit mai puţin reuşit din cauza unor note de pedanterie". Critica şi istoria literară estetizantă sau universitară a cochetat multă vreme cu proza lui Hogaş. Nici „ditirambul" lui E. Lovinescu, compus în „stare muzicală", nici reacţia furibundă a lui Iorga, produsă -şi de opacitate critică, n-au încurajat, într-un fel sau altul, notorietatea clasicului moldovean. In ciuda unei popularizări didactice, superficială, convenţională, opera era ca şi acoperită de uitare. Ca să evidenţiem meritele actuale ale istoriei şi criticii noastre literare — impulsionate de sarcina demnă de a prelua cu discernere moştenirea literară, — nu ni se pare lipsit de interes să reamintim de primul contact pe care l-a avut cultura burgheză cu opera lui Hogaş, acum peste patru decenii. Fără să aibă încredere în aprecierea oficială (of. o scrisoare către fiica sa, SidOnia Hogaş), prozatorul a supus comisiei de premiere a Academiei Romîne volumul său „Pe drumuri de munte". Drept răspuns a prîimit concluzia raportorului uzual I. Caragiani care scria negru pe alb : ,j,Aş fi propus să ,se acorde lautoruilui întreg premiul Adamaehi de 5000 lei. Fiind însă că în cartea sa nu se dă descrierea decît numai a o parte din munţii Moldovei, propun a i se acordă din premiu mu mai o parte pe care o veţi găsi cu cale". (An. Ac. Rom. seria II, tom. 37, d. introducerea la vol. I. Hogaş, ed. Fundaţiilor, 1944). Dar — după cum se cunoaşte — colegii lui Caragiani n-ău „găsit cu cale" să măsoare Carpaţii răsăriteni şi, în consecinţă, volu- mul nu s-a încununat cu gloria academică 1 Recenta ediţie alcătuită de Const. Cio-praga (C. Hogaş, OPERE, ediţie cu glosar, bibliografie şi studiu introductiv, ESPLA, 1956, colecţia „Clasicii romîni") îşi atinge scopul de a limpezi poziţia operei Iui Hogaş, în deosebi încîlcită de ultimul ei exeget Vladimir Streinu, discipol lovineştian, subtil şi maliţios. Deoarece criticul pomenit se gîndise la o ediţie pe „credit personal", în cele din urmă ne-a dat şi un comentar care trebuia să fie resimţit-şi nu trebuia să ascundă „opera editată în pilitura de texte a notelor şi variantelor". Ironic şi imperturbabil, comentatorul ediţiei din 1944, osîndeşte cu surîsul exegezii estetice meritele reale ale cercetătorilor anteriori şi conchide că, „în felul lui", Hogaş e „un beletrist" ş'i „un plăcut amator" pentru că „profesorul" creează aspectul particular al „scriitorului". Diminuată şi topită în acelaş surîs ar fi şi contribuţia redacţiei „Viaţa romînească" la formaţia scriitorului. Aceasta, în cap cu Ibrăileanu, n-a observat complexitatea colaboratorului ei : „Ceea oe însemnează că Hogaş era nu numai cum îl puteau vedea contemporanii sau numai cum îl vedem moi azi (s.n.) ci mai complex, de acea complexitate, care îl obligă să apară ca primitiv între intelectualii - orăşeni ai Iaşilor şi ca orăşean -intelectual între primitivii munţilor Neamţului". Importanţa de bază a studiului lui Const. Ciopraga constă în încercarea de încadrare organică a contribuţiei lui Hogaş în istoria literară, în examenul analitic al personalităţii lui artistice înfăptuit minuţios, în interpretarea critică, sobră şi bogată în idei. Fără să pretindem că studiul epuizează problema, el are însă întîietate şi în privinţa unei imagini complete asupra clasicului moldovean, imagine unitară rezultată din consecvenţa unghiului de cercetare. Dacă studiul n-ar fi polemizat indirect, uneori timid şi precaut cu interpretările neştiinţifice, el ar fi cîştigat în combativitate şi în adîncime. Ca să ni-1 apropie pe Hogaş — contemporan cu Eminescu, Caragiale, şi Slavici — autorul studiului ultim preia materialul biografic (în bună parte furnizat de Si- RECENZII 227 donia Hogaş), îl scutură de persiflarea comentatorilor şi de admiraţie subiectivă filială şi îl orînduieşte completîndu-1 cu date inedite (mape, scrisori, ş.a.) cercetate în colecţii personale şi în arhivele de la Iaşi. Pînă s-ajungă „profesor de partea literară" şi ..cărturar" — carieră care a stîrnit la cîţiva portretist! anteriori asociaţii zise spirituale — cel ce avea să corecteze „mii de teze" şi să facă „floricele stilistice", este un modest stiihuitor ou înclinaţii către humor. Stihuitorul îi citeşte pe clasici şi-i asimilează, participă la discuţii despre „nemurirea sufletului" şi „existenţa lui dumnezeu", discuţii încheiate „mai totdeauna cu păruială" şi se arată potrivnic să îmbrace rasa şi să poarte potcapul. Intrarea în viaţa literară e întîrziată mai mult de ochii sceptici ai profesorului •care priveau dezgustaţi la demagogia libe-ralo-conservatoare decît de firea boemă, de •discontinuitatea şi abulia scriitorului. De .aceea, biograful ţine să contureze configuraţia socială dinainte şi după debutul' scriitoricesc al acestui intelectual legat prin origine şi educaţie de ţărănimea vlăguită de moşieri. In lupta dintre curentele reacţionare şi demagogice ale vremii, după cum •observa Gala Galaction — feciorul protopopului unionist preferă să observe matur şi să „nu se piardă în faţa vieţii şi a fră-mîntărilor ei". Reticenţa lui Hogaş încetează odată cu apariţia revistei „Viaţa romînească" (1906). De atunci, alăturarea lui Hogaş în linia realiiştilor-critici, cu toate .alunecările lui poporaniste şi cu toată îngustimea lui în a vedea progresul social, este sinceră şi entuziastă. Delimitând această atitudine, Const. Ciopraga vine cu o subliniere care distinge „atemporalitatea" lui Hogaş (aedi şi homerid întîrziat) şi îşi ia ca punct de edificare a studiului său această caracterizare justă : ,„Iin spiritul aceleiaşi simpatii pentru ţărăirtime, Hogaş se manifestă, în problemele culturale, în sen-zuil rezistenţii consecvente faţă de poziţia reacţionară a Junimii, deşi Titu Maiorescu, ideologul mişcării, îi fusese profesor fa Academia Mihăitleană. Această atitudine este înlesnită de elementele pe care fundează gîndirea scriitorul: larga simpatie pentru ideile din programul curentului, istorico-^poporan" (iniţiat de revista DACIA L1TE-15* RARĂ, apărută la 1840) si amticosmopoli-tism, în spiritul luptei preconizate de Bogdan Petriceiou Haşdteu — contra Junimii — în Foaia Societăţii „Românismul" (1870). Din această caracterizare rezultă că Hogaş era un patriot luminat şi nu un supravieţuitor al clasicismului antic, rătăcit anacronic la începutul secolului XX. Mai rezultă apoi, că substanţă eficientă a portretului său imoral, că patriotismul lui este „riguros şi intransigent şi la el se manifestă sub forma preţuirii tradiţiilor sănătoase ale poporului şi a încrederii nestrămutate în vitalitatea acestuia". (p. 22). Deasemeni, pornind de la acelaşi unghi de percepere a omului şi a operei, studiul lui Const. Ciopraga izbuteşte să spulbere şi alte interpretări cazuistice cum ar fi şi aceea ce aparţine tot lui Eugen Lovinescu („Opera lui Hogaş nu e nici contemporană şi mici măcar specific naţională, ci pluteşte peste rasă şi timp") şi alta semnată de Vladimir Streinu („Calistrat Hogaş face literatură din contemplaţia naturii ca un intelectual"). In analiza operii propriu zise — nedespărţită de viaţa creatorului — studiul lui Const. Ciopraga dă o susţinută atenţi* măiestriei artistice. In dezvoltarea artei sale, Hogaş este un realist care dispune de mijloace personale de a oglindi viaţa. Viziunea lui este unitară chiar dacă scriitorul cumulează liricul, epicul şi dramaticul. In sprijinul clarificării acestei viziuni, ni se citează pagini dintr-o proiectată prefaţă a lui Hogaş, apărută postum : .„Nu ştiu dacă d-ta pui mănuşi oîmld faci literatură ; — scrie Hogaş — eu însă, care n-am făcut şi nici m-am de gîmd să fac vreodată literatură de salon, am dat lucrurile şi oamenii cum se găsesc ele în măreaţa lor sălbăticie ; îşi poate prea bine să se strâmbe din nas finul estet X şi mult mai semzibiluî decadent Y, eu îmii păzesc treaba " In amintita prefaţă, mai prolixă decît modelul ei (prefaţa lui Creangă), nu putem vedea totuşi cu atîta siguranţă că „prozatorul atrage atenţia asupra bazelor realiste ale scrisului său — aşa cum constată Const. Ciopraga. Mai întîi, Hogaş este „supărat" pe intervenţia lui Ibrăileanu „estet de mîna întîi" care-i cenzurase scrisul. Prezentarea 228 RECENZII realităţii trebuie făcută —• după teoretizarea lui Hogaş — ca o fotografie : „am dat lucrurile şi oamenii aşa cum se găsesc", iar aceştia se găsesc în „măreaţa lor sălbăticie". Comentatorul a trecut peste această teză a lui Hogaş care — în nici un caz — „nu pune bazele realiste ale scrisului său". Reflectarea realistă nu are nimic de-aface cu redarea fidelă şi crudă a aspectului fiziologic sau „sălbatic" al înfăţişării oamenilor. Dealtfel, Hogaş ca scriitor, cu excepţiile semnalate, nici nu săvârşeşte ceea ce-şi propune în prefaţă. In evidenţierea mijloacelor artistice ale lui Hogaş, studiul ne aduce o serie de asociaţii cu plastica, unele dintre ele discutabile, altele într-adevăr caracterizatoare. Mijloacele senzoriale — „mărturie a unei personalităţi senzitive" — nu sînt proprii numai prozatorului moldovean acceptat cu un clişeu impresionist, ca un „primitiv", ci oricărui scriitor cu receptivitate de scriitor. Deasemeni, apropierea lui Hogaş de Băncilă, făcută cu rezervă ce-i drept, este formală, factice. Cînd aplicaţiile sînt făcute pe texte, judecăţile critice conving şi paralela dintre arta lui Hogaş şi cea sadoveniană este foarte instructivă. De interes pentru fixarea personalităţii artistice a lui Hogaş sînt distincţiile pe care Const. Ciopraga le face raportîndu-I la ceilalţi autori de călătorii din literatura noastră. între alţii, cu Alecsandri : „Comparat cu -alţi creatori romîni, de exemplu cu un Alecsandri, -scriitorul nemţeau nu are echilibrai structural, organic, al unui -clasic stăpîn-it -de raţiunea rece : îi lipseşte seninătatea call-mă în faţa vieţii, capacitatea de a răm-îne lucid, olimpian. în Hogaş -triumfă des exaltarea de factură romantică, elanul -liric, abundenţa şi spontaneitatea senzaţiilor imediate" (p. 30). Mai profundă şi mai argumentată este însă constatarea că Hogaş n-u este un clasicizant şl nici un „neoclasic apăsat de conştiinţa clasicităţii". Judecata finală în acest sens este acută şi deduce analitic adevărul asu-pra ar" tei lui Hogaş. Ceea ce aduce adîncit şi valorifică studiul lui Const. Ciopraga este analiza caracterului . satiric al operei lui Hogaş, ascuns de critica veche şi considerat ca in- signifiant. Autorul prefeţei subliniază, pe drept euvînt, faptul că la Hogaş spectacolul naturii, variat şi grandios, cu amprentele lui personale, este şi un mijloc de documentare socială. Revelatoare în această privinţă este portretistica moştenită din naraţiunea lui Hogaş. Poetul liric al naturii în plenitudinea ei are şi ochi de romancier. Atitudinea iui este realist-critică şi» în cîteva portrete (al celui închinat domnului Georges, de pildă)', ei se ridică la stigmatizarea unei întregi categorii sociale. Cunoaşterea nemijlocită a vieţii monahale scufundată în clericalismul feudal, i-a prilejuit lui Hogaş o galerie de eroi. în aceasta, precursor lui Tudor Arghezi, Hogaş dă la iveală într-o cromatică tare, uneori morbidă şi ternă, aspecte veridice de moralitate abolită, de viaţă rudimentară, condamnată la reducţie primitivă. Situarea lui Hogaş în istoria noastră literară este scopul urmărit de noul studiu şi locul lui Hogaş este demonstrat cu referiri critice la Odobescu. Creangă, Sadoveanu şi la prozatori moldoveni înaintaşi ai acestora (Negruzzi, Alecsandri). In aceeaşi „familie de spirite" este inclus şi Geo Bogza, deşi acesta se face bombastic cu un foc de artificii, ca un exerciţiu de retorică („Extinderea gigantică, expresioni-stică, la Geo Bogza este însă, ca un procedeu literar, de dată recentă. Mai mult decît Hogaş, Geo Bogza vede natura în mişcare"). Eliminînd din demonstraţie asemenea -te-ribilităţi ori alte alunecări de patinaj stilistic, studiul lui Const. Ciopraga ni se impune ca o serioasă monografie ştiinţifică. In linia consecventă a argumentaţiei, monografia ne reliefează, de cele mai multe ori cu precizie, personalitatea morală şi artistică a clasicului moldovean. De--voţiunea cercetătorului se uneşte în acest studiu cu o afecţiune interpretativă care numai nes-upraveghiată poate duce la judecăţi false şi la asociaţii riscate. Tirajul sărbătoresc al ediţiei (20.000) confirmă în-căodată că prestigiul clasicilor are cel mai nobil sprijinitor şi că istoricii şi criticii literari sînt mereu îndemnaţi la lucru. G. Mărgărit CRONICA IDEILOR Acad. C. T. GULIAN UMANISMUL SOCIALIST ŞI PROBLEMA PERSONALITĂŢII Problema dezvoltării personalităţii oamenilor muncii ocupă un loc de seamă în cadrul umanismului socialist, al eticii noi, socialiste. Marxism-leninismul consideră chiar că de abia odată cu făurirea societăţii socialiste, a societăţii în care dispare exploatarea, asuprirea şi întregul cortegiu al relaţiilor inumane, este posibilă dezvoltarea multilaterală, fizică şi spirituală, a omului. Interesul viu care înconjură problema dezvoltării personalităţii în socialism este o consecinţă firească a scopului Final al luptei pentru socialism, înţeles ca o chezăşie a cuceririi celui mai înalt nivel de viaţă materială şi spirituală pentru omul muncii. Umanismul — preţuirea omului ca valoare şi scop suprem — este implicit socialismului. Ideea aceasta a exprimat-o Marx încă din primele sale scrieri, afirmînd că „...omul este cea mai înaltă fiinţă pentru om..." şi că există „...Imperativul categoric de a răsturna toate condiţiile în care omul este o fiinţă înjosită, asuprită, părăsită, vrednică de dispreţ..." Desigur că interesul pentru om şi promovarea idealului dezvoltării personalităţii .a existat — în anumite forme şi cu anumite limite şi înainte de apariţia marxismului, încă din antichitate a existat năzuinţa spre zugrăvirea şi împlinirea unui ideal al omului desăvîrşit. Ar fi însă greşit să vorbim despre un ideal umanist unic şi unitar în antichitate şi să perpetuăm concepţia falsă despre unitatea culturii elene, căci în cultura greacă antică s-au ciocnit reprezentanţii aristocraţiei şi ai democraţiei sclavagiste. Istoria literaturii greceşti ne arată de pildă că idealul umanist al democraţiei sclavagiste era opus idealului aristocratic. Poeţi ca Theognis din Megara sau Pindar au dat o expresie cît se poate de limpede concepţiei umaniste de castă. Partea cea mai cunoscută din opera lui Theognis o alcătuiesc Elegiile către Kyr-nos, elegii adresate unui tînăr nobil şi în care poetul exprima crezul etic şi pedagogic al aristocraţiei sclavagiste. „Om" este „cel drept", dar „cel drept" este „cel ales" din născare, adică aristocratul. Fără şovăire, Theognis declară ca o lege firească : i „Averea trebuie să fie a celor aleşi Sărăcia cuvine-se celor de~jos..." Theognis îl sfătuia pe emulul său Kyrnos să se ferească de orice contact cu omul de rînd ; acest contact „strică" virtuţilor pe care aristocratul le posedă din născare. Anticii care au fost preocupaţi de problema formării omului („paideia") nu numai aristocraţi ca Theognis şi Pindar, dar chiar gînditori înaintaţi ca Democrit sau sofiştii, — nu puteau depăşi limitele înguste ale concepţiei proprietarilor de robi, pentru care sclavul nu era om, ci unealtă. In istoria modernă, din epoca Renaşterii pînă după revoluţia din 1848, ideologii burgheziei în ascensiune au ridicat cu un deosebit patos problema personalităţii. în bună parte, acest viu interes pentru problema personalităţii şi dezbaterile în jurul 230 C. I. GULIAN ideii de om erau un firesc protest împotriva înăbuşirii liberei dezvoltări spirituale a omului în condiţiile absolutismului. Gîn-ditorii înaintaţi care au reprezentat interesele şi aspiraţiile burgheziei în ascensiune au schiţat un ideal al personalităţii incontestabil superior celui antic şi mai ales celui medieval. De la Leonardo da Vinci pînă la reprezentanţii neo-umanismului german — Goethe, Schiller, Herder — idealul personalităţii are un fond neîndoielnic progresist. Goethe este acel la care preocupările în problema personalităţii au căpătat un relief maxim în această ultimă perioadă. Goethe scrie într-o formulare cu caracter de sentinţă : „Personalitatea este binele suprem". Dar chipul în care el a precizat — în diferite reflexii cît şi prin evoluţia spirituală a unor eroi ai săi — cum trebuie înţeleasă personalitatea din punct de vedere etic, îl aşează pe o treaptă înaltă în istoria umanismului premarxist. Goethe arată cît de naivă şi de primejdioasă totodată este teama tinerilor de a-şi „pierde" originalitatea. Fiecare om are particularităţile lui, uneori curiozităţile, ciudăţeniile lui. Dar pentru a deveni o personalitate „trebuie să ne cultivăm calităţile, nu particularităţile" („Unsere Eigenschaften mussen wir kultiwieren, nicht unsere Eigenheiten"). Goethe însuşi făcuse parte în tinereţe din curentul Sturm und Drang, care proclamase cu ardoare şi patos idealul „geniului", al liberei dezvoltări individuale, împotriva înăbuşirii spirituale în condiţiile feudalismului. Dar Goethe şi-a dat seama că lozinca aceasta nu cuprinde o soluţie de viaţă, că dezlănţuirea nestăpînită, anarhică, a individualităţii poate duce chiar la pieirea personalităţii. In Poezie şi adevăr, Goethe povesteşte despre astfel de cazuri, cum a fost Lenz, unul din tovarăşii săi din Sturm und Drang. Sfîrşitul tragic al vieţii unor romantici, ca de pildă Kleist, i-au întărit desigur lui Goethe ideea că personalitatea este dominarea subiectivistă, a lipsei de echilibru, ridicarea cu putere a calităţilor deasupra particularităţilor. Trebuie de asemenea apreciată trăsătura democratică pe care o are concepţia goethe-ană despre personalitate. Ori de cîte ori, a avut prilejul, Goethe a arătat că în orice om există germenii dezvoltării unor calităţi, că orice om poate ajunge — în limita însuşirilor şi aptitudinilor sale — la dezvoltarea armonioasă a personalităţii : „Omul cel mai neînsemnat poate fi complet, cînd se mişcă înăuntrul graniţelor capacităţilor şi aptitudinilor sale..." Idealul personalităţii nu este deci rezervat unei minorităţi, unei elite — de rasă sau de genii -— ci este un ideal etic accesibil şi pe măsura oricărui om care depune efortul de a-şi stăpîni şi sublima particularităţile şi de a-şi dezvolta calităţile. De la poemul Prometeu pînă la Faust şt romanele Wilhelm Meister se desfăşoară căutarea pasionată a căilor realizării spirituale în condiţiile apariţiei relaţiilor burgheze în sînul Germaniei feudale. Goethe şi Schiller au considerat noile condiţii de viaţă drept improprii realizării idealului umanist, au arătat cum societatea burgheză îl împiedică pe om să atingă plenitudinea şi^ armonia etică. Singurul drum care mai rămîne — şi aici aflăm iarăşi una din manifestările resemnării bătrînului Goethe — este idealul personalităţii ca o autocraţie spirituală, a personalităţii care respectă omul în ceilalţi oameni şi ar dori pentru ei şi libertatea politică, nu numai cea spirituală, dar fără a-şi pune problema vreunei acţiuni concrete pentru eliberarea lor, pentru realizarea în practică a visului lui Faust despre „liberul popor". Deşi însuşirile care sînt cerute omului pentru a fi considerate o personalitate sînt precumpănitor cele spirituale, culturale, totuşi, la cei mai de seamă dintre neo-uma-nişti — ca de exemplu la Goethe şi Schiller, — străbate ideea că libertatea politică este un bun de seamă a cărei lipsă poate să primejduiască întregul edificiu al valorilor spirituale. Faust îşi găseşte împlinirea vieţii în transformarea unui ţinut mlăştinos, într-un loc de muncă pentru popor, care urmează să trăiască şi să muncească în libertate : Aş vrea să văd asemenea devălmăşie Să locuiesc cu . liberul popor pe liberă cîmpie. In măsura în care burghezia avea tendinţe democratice, în măsura în care ea avea nevoie de sprijinul maselor, ideologii CRONICA IDEILOR- 231 burghezi s-au preocupat deci şi de libertatea politică. Această libertate politică a fost însă pusă ca o condiţie vitală a dezvoltării spirituale a omului numai în cadrul marxismului, al umanismului socialist. Marxismul a preluat în chip critic tradiţiile pozitive, valoroase, ale umanismului premar-xist, dar punîndu-le pe o nouă bază, pe concepţia socialismului ştiinţific, a desfiinţării condiţiilor inumane, a anulării contradicţiei dintre idealul umanist şi relaţiile de asuprire şi exploatare. Kant, de pildă, vorbise despre demnitatea umană şi afirmase că omul este un scop în sine. Goethe, după cum s-a văzut, şi-a exprimat sincer convingerea că în orice om există scînteia personalităţii. Dar nici Kant, nici Goethe, nici alţi reprezentanţi ai iluminismului nu şi-au pus întrebarea cum poate fi tradusă în realitate această prefacere a omului, cum poate fi apărată în chip real demnitatea omului şi cum poate înflori în chip real personalitatea în orice om. Iluzia iluministă că umanismul ar fi realizabil în condiţiile orînduirii burgheze a fost risipită pe măsura dezvoltării capitalismului, pe măsura dezvăluirii incompatibilităţii între relaţiile capitaliste şi grija pentru om, preţuirea omului. In timp ce proletariatul devenea luptătorul unic şi singur justificat pentru cucerirea bazei necesare, reale a realizării umanismului, idealul personalităţii suferea, în cadrul ideologiei burgheze, deformări din ce în ce mai odioase. De la obsesia originalităţii în perioada romantismului, ideologia burgheză ajunge la supraomul lui Nietzsche, vestitorul fascismului. In perioada de reacţiune, de descompunere şi decadenţă a culturii burgheze, personalitatea este opusă maselor. Nietzsche şi-a revărsat dispreţul şi ura împotriva maselor, pe care le-a numit „turmă", s-a declarat duşman neîmpăcat al socialismului şi şi-a caracterizat fără şovăire doctrina drept o „Herrenmoral" — morala stăpînilor, de fapt a clasei exploatatorilor şi asupritorilor. Această ideologie duşmănoasă maselor muncitoare şi-a aflat continuatori pînă-n zilele noastre. Ideologia burgheză din veacul XX, plină de ură împotriva maselor muncitoare, rezervă personalitatea unei aşa-zise „elite", refuzînd dreptul maselor la viaţă spirituală. In timD ce teoriile rasiste, neomalthusianismul etc. au sarcina de a da: bazele pretins ştiinţifice ale urii contra maselor, taylorismul şi fordismul pun în practică tendinţa depersonalizării muncitorului, transformarea lui într-un simplu apendice al: maşinii. Curentele filozofice reacţionare din S.U.A., care după denumirile lor ar părea: că se ocupă de problema omului, oferă maselor tot ceea ce poate fi mai dăunător aspiraţiilor omului. Aşa de pildă filozofia aşa-zisă a „personalismului", reprezentată de-Flewelling şi Hocking, oferă un amalgam: de apologetică religioasă şi idealism subiectiv, concentrat în următoarele două teze de bază : „...lumea este însuşi subiectul" (Hocking) şi „...existenţa materiei se dato-reşte voinţei continue şi raţionale a unei forţe supreme..." (Flewelîing). în locul preocupărilor despre om, personaliştii sînt preocupaţi de personalitatea divină, de aflarea unor noi mijloace pentru prosternarea omului în faţa divinităţii. O soartă şi mai penibilă are noţiunea de umanism. Prag-matistul F.S.C. Schiller a înjosit la maximum această noţiune scumpă tuturor gîn-ditorilor înaintaţi din toate timpurile, iden-tificînd-o cu apologia imperialismului şi cu propovăduirea moralei nietzscheene a celor tari şi celor slabi, transpusă pe plan mondial în teoria popoarelor tari — adică a cercurilor imperialiste agresive şi morala popoarelor slabe, adică a celor ce urmează să se supună celor tari. Desigur că în toate ţările capitaliste reprezentanţii culturii democrate continuă să apere crezul umanist pe care îl opun cu tărie teoriilor antiumane ale ideologilor reacţionari. împotriva tendinţelor antiumane, antipopulare, umanismul socialist se ridică cu cea mai mare forţă avînd ca axă tocmai lupta pentru eliberarea omului, pentru creşterea şi dezvoltarea personalităţii umane. Insă, fireşte, nu a unor personalităţi alese, a unor aleşi, sau favoriţi, ci a personalităţii oricărui om simplu, care îşi merită numele de om, prin munca lui constructivă.. In marxism, ca şi în concepţiile progresiste premarxiste, noţiunile „personalitate" şi „umanism" sînt solidare şi interdependente. Dar aceasta nu-i valabil pentru orice doctrină sau concepţie despre personalitate. Ideologia burgheză reacţionară, ideologia 232 C. I. GULIAN duşmănoasă maselor, desface şi opune între ele personalitatea şi omul. Umanismul însă, ■de-a lungul istoriei lui, a visat îmbinarea armonioasă între preţuirea de sine a omului şi preţuirea omului în ceilalţi. Dar pentru realizarea acestui ideal — care nu-i .uşor de realizat, — care nu depinde numai •de intenţia subiectivă — trebuie create condiţii obiective, trebuie înlăturate rădăcinile -obiective, sociale, ale egoismului şi rivalităţii. Făurirea relaţiilor socialiste de pro-•-ducţie constituie baza obiectivă a unor n°i raporturi de conduită umană, a eticii socialiste, colectiviste — şi prin aceasta şi baza -obiectivă a realizării umanismului, a simultanei preţuiri de sine a omului şi a omului "în ceilalţi. Pînă la integrarea umanismului în etica ■socialistă, pînă la etapa socialistă a umanismului, aprecierea personalităţii şi a omului suferea de acea lipsă de precizie în conţinut specifică tuturor concepţiilor progresiste premarxiste. Exista pe deoparte acea binevenită preţuire a umanităţii, a omenirii ,,în general", dar care împiedica de multe ori recunoaşterea duşmanilor umanităţii ai omului, ai progresului. Trebuia, cu alte cuvinte, aflat un răspuns limpede la întrebarea plină de consecinţe : cine reprezintă omul? în istoria concepţiilor sociale şi etice, democraţilor revoluţionari — atît ruşi cît şi reprezentanţi ai altor popoare — le revine meritul de seamă de a fi căutat omul în rîndurile maselor şi de a îi demascat asuprirea ţaristă ca duşman al omului, al maselor. Astfel Bielinski şi-a exprimat cu o deosebită forţă şi convingere credinţa în personalitatea omului simplu : „...S-a dezvoltat în mine un fel de dragoste sălbatică, turbată, fanatică pentru libertatea şi independenţa personalităţii umane, posibile numai într-o societate bazată pe dreptate şi virtute" (Opepe alese, ed. Cartea Rusă, p. '72). Iar Herzen, ca de altfel toţi marii democraţi revoluţionari ruşi, a vorbit impresionant despre popor ca o personalitate colectivă, distinctă prin unitatea forţelor, capacităţilor şi ţelurilor ei : „Mi se pare că în viaţa poporului rus este ceva mult mai sublim decît obştea şi mult mai tare decît puterea : acest „ceva" este foarte greu de exprimat şi este şi mai greu de arătat cu degetul. Vorbesc de acea forţă lăuntrică ce nu este pe deplin conştientă de ea, dar care a fost un sprijin atît de minunat pentru poporul rus sub jugul hoardelor mongole şi a birocratismului german, sub biciul răsăritean al tătarilor şi sub bîta apuseană a caporalului — vorbesc de acea forţă interioară, datorită căreia, în ciuda disciplinei înjositoare a robiei, ţăranul rus şi-a păstrat faţa frumoasă deschisă şi mintea ageră şi care, un veac după ordinul împărătesc de introducere a civilizaţiei, a răspuns prin apariţia măreaţă a lui Puş-kin, vorbesc în sfîrşit despre acea forţă şi încredere în sine caj-e frămîntă sufletul nostru..." (A. I. Herzen, Culegere completă de opere şi. scrisori, vol. XX, ed. rusă, p. 100). Marxismul a demonstrat cu profundă argumentare ştiinţifică de ce omul în adevăratul sens al cuvîntului nu poate fi aflat decît în rîndurile celor care crează bunurile materiale şi spirituale, care duc lupta pentru salvarea şi promovarea scînteii de preţ din fiece om simplu. Marx şi Engels au arătat că proletariatul are menirea istorică a înfăptuirii emancipării omului. Clasa muncitoare este chemată să elibereze, odată cu sine, întreaga societate, totalitatea maselor muncitoare, de orice formă a robiei şi exploatării. Eliberarea individului nu-i posibilă fără eliberarea masei. Una din trăsăturile fundamentale ale marxismului este aceea de a fi indicat pentru prima pară în istorie revendicarea unei etici de masă. Dacă pentru burghezie şi ideologi morala şi ştiinţa despre morală a devenit inutilă şi nu poate fi „utilă" decît pentru a înşela masele, pentru clasa muncitoare problemele moralei — şi printre ele problema personalităţii —• sînt de o importanţă vitală. Umanismul socialist implică o adîncă concentrare asupra problemelor trezirii, formării, educării şi desăvîrşirii omului. Acestea înţelese nu ca probleme „în sine", ca o expresie a vreunei sterile „divinizări" a omului, a individului, ci ca probleme legate de sarcina istorică a lichidării exploatării, construirii socialismului şi comunismului. CRONICA IDEILOR. 233 Dacă exponenţii ideologici ai burgheziei în descompunere — filozofi, scriitori, artişti, publicişti etc. îşi exprimă în diverse chipuri neîncrederea în viaţă, dezaxarea şi sentimentul de panică în faţa istoriei, aceasta nu-i decît expresia unei situaţii obiective a agoniei clasei pe care o reprezintă. Lipsa de credinţă în sensul vieţii, în om şi valoarea omului, nu-i decît manifestarea neîncrederii în sine a unei clase care piere. întreaga- literatură apologetică a forţei imperialiştilor, fanfaronada de cuceritori ai lumii, este desminţită de către literatura şi arta pătrunsă de sentimentul dezorientării, dezaxării, neputinţei şi pesimismului. Umanismul — încrederea în om şi în valoarea omului, încrederea în viaţă şi în sensul vieţii, a avut şi are şi azi un conţinut de clasă. Umanismul antic al democraţiei adevărate ca şi umanismul Renaşterii sau neoumanismul din perioada „Auf-klărung" în Germania a fost expresia încrederii în viaţă, în propriile lor forţe, în rostul lor istoric, a unor clase in perioada de ascensiune. Umanismul socialist reprezintă astăzi funcţia cea mai înaltă a umanismului. Ideologii burghezi din epoca imperialismului sînt antiumanişti, tocmai pentru că au înţeles că singura clasă care poate încarna de acum înainte umanismul — este proletariatul. Neîncrederea şi sila ideologilor burghezi faţă de om exprimă în fond ura împotriva maselor. La întrebarea : „Ce este omul ?" — filozoful burghez Theodor I.essing răspunde : „Omul este o speţă de maimuţă prădătoare, devenită bolnavă de mania grandorii, din pricina aşa numitului său spirit". Ideologul hitlerist Oswald Spen-gîer, profetul decăderii culturii burgheze (Declinul Occidentului) mărturisea următoarea concepţie despre om : „Omul este un animal de pradă... împrejurarea de a fi un animal de pradă conferă omului un rang înalt"1). Şi în Romînia burghezo-moşie-rească, ideologi reacţionari ca Nae Ionescu, M. Eliade şi alţii au dezvoltat concepţia despre personalitate şi elite opuse maselor. Ideologii imperialişti contemporani au preluat politica şi totodată etica hitleris- J) Oswald Spengler, Der Mensch und die Technik, 1931, p. 14. mului. Criticul american Adams îi laudă pe acei scriitori din patria sa care cîntă „bucuria de viaţă". Dar sub acest termen, Adams înţelege să susţină instinctele „celui mai tare" ; chiar dacă-i un ticălos, omul puternic este lăudat din perspectiva nietz-scheiană, fascistă, „voinţei de viaţă", a „voinţei de putere". Scriitorul american Allan Valentin declară : „Şi politicienii şi psihologii de profesie recunosc că omul este un animal iraţional..." Pentru plăsmuirea unei astfel de imagini calomnioase şi înjositoare despre om lucrează azi ideologii şi scriitorii reacţionari din lumea întreagă. Calomnierea şi înjosirea omului, subminarea încrederii maselor în demnitate şi valoare nu-i o acţiune întîm-plătoare, nu-i un capriciu tematic personal al scriitorilor şi ideologilor burghezi. Cercurile imperialiste agresive au nevoie de îndobitocirea oamenilor, de prefacerea lor în acele „animale iraţionale" pe care le postulează psihologia, literatura şi etica imperialistă. Lagărul socialismului are nevoie de o altă etică. Lupta politică şi munca paşnică, constructivă a lagărului democratic se desfăşoară sub semnul omului nou, care pentru a înfăptui grandioasa lui sarcină în istorie, trebuie să fie înzestrat cu cele mai înalte şi bogate calităţi morale, sprijinite pe cunoaşterea ştiinţifică a legilor istoriei. Umanismul socialist şi necesitatea eticii şi în consecinţă soluţia justă a problemei personalităţii sînt determinate de misiunea istorică a clasei muncitoare. In ce priveşte exprimarea umanismului socialist în literatură şi artă —■ se poate spune că aceste două puternice sectoare ale ideologiei au urmat cu fidelitate şi pricepere viaţa. Cu toate lipsurile constatate, literatura şi arta nouă, a lagărului socialist, luînd model realizări ale literaturii sovietice de la Gorki pînă în zilele noastre, s-au străduit să redea în situaţiile concrete, variante din fiece ţară, chipul omului nou. Chiar din primii ani ai Puterii Sovietice, problema eroului pozitiv — încarnarea omului nou, concretizarea umanismului socialist — a devenit problema centrală a literaturii sovietice. Literatura sovietică a înfăţişat pentru prima oară anularea barierei între om şi masă, (exemplu tipic — roma- 234 C. I. GULIAN nul Torentul al lui Serafimovici) desmin-ţind pretinsa teorie burgheză care identifica omul cu individul izolat. Pentru prima oară, alături de creaţia individuală a fost proslăvită creaţia istorică a maselor, contopirea creaţiei individuale în creaţie colectivă şi a fost relevat un nou tip de personalitate : personalitatea omului simplu, realizată pe cale poilitfcă, profesională, artistică. Umanismul socialist a desfiinţat falsa şi duşmănoasa opoziţie între „personalităţi", „elite" şi mase. Nu există personalităţi înăs-cute, nu există predispoziţii rasial concepute pentru ca unii să devină personalităţi, iar alţii nu. In condiţiile socialismului, principial, orice om, înzestrat cu anumite aptitudini şi energie îşi poate dezvolta aptitudinile, talentul, cunoştinţele, dacă acestea sînt puse în slujba intereselor şi năzuinţelor obşteşti. Concepţiile reacţionare asupra personalităţii opun personalitatea năzuinţelor şi intereselor colectivităţii. Individualismul burghez consideră ca un mare merit închiderea individului în sine, izolarea sa de marile sarcini obşteşti, glorifică concentrarea egoistă a fiecăruia în sine însăşi. Individualismul burghez concepe personalitatea ca o hipertrofie a eu-lui, care nu ţine seamă de principiul colectivismului, care îşi face un punct de onoare de a se împotrivi normelor obşteşti. Astfel idealul reacţionar al personalităţii se vădeşte a fi o încarnare a egoismului, a subiectivismului anarhic, sfidător. Etica maselor, etica milioanelor de oameni ai muncii nu înseamnă cîtuşi de puţin o scădere a exigenţelor omului faţă de sine însuşi, ci numai deschiderea celei mai înalte perspective spirituale pentru ctt mai mulţi oameni, pentru masele care crează bunuri materiale şi spirituale, care crează istoria. A crescut cu alte cuvinte nu numai cantitativ, posibilitatea întruchipării personalităţii, dar şi exigenţele pentru ceea ce numim personalitate. Etica socialistă porneşte de la principiul că nu-i posibilă împlinirea personalităţii decît pe fundalul datoriei sociale al idealurilor colective. Nu poate deveni personalitate oricine desfăşură energie sau un anume talent, ci cel care submite activitatea sau creaţia sa scopurilor colectivităţii. Totodată, în etica socialistă se reia şi se precizează, pe fundalul datoriei sociale, justa sezisare a caracterizării personalităţii, ca o anulare şi depăşire dialectică a subiectivităţii. Acordăm epitetul de personalitate acelor oameni care se disting prin capacitatea lor deosebită de muncă, devotament, energie, talent, cunoştinţe şi care pun toate aceste calităţi în slujba realizării necesităţilor obiective ale construirii socialismului. Personalitatea politică, artistică, ştiinţifică, nu este omul care se singularizează, omul care provoacă mirare prin ciudăţenii, conduită anarhică, prin sfidare plină de poză a disciplinei, printr-un opoziţionism provocator faţă de normele politice şi spirituale ale colectivităţii, ci omul care înţelegînd necesitatea acestor norme, le dă o maximă aplicare, aduce un aport creator maxim pe baza înţelegerii necesităţii istorice, a sarcinilor epocii în care trăieşte. Personalitatea autentică nu este un Don Quichotte care se luptă împotriva istoriei, ci omul care pe baza aptitudinilor sale se evidenţiază în societate prin Intensitatea, prin forţa cu care capacităţile sale sînt puse în slujba intereselor colective. Mar-xism-leninismul a respins de mult egalitarismul mic burghez. In societate există oameni mai capabili şi mai puţin capabili, mai energici şi mai puţin energici, mai disciplinaţi, mai puţin disciplinaţi şi chiar in-disciplinaţi. Umanismul socialist este departe de a nega necesitatea selectării oamenilor, recunoaşterea şi aprecierea personalităţii, după cum respinge ideea uniformităţii gusturilor şi părerilor personale. Societatea socialistă nu are nevoie să fie un conglomerat de oameni de duzină, de oameni şterşi, cenuşii, ci un colectiv de oameni întregi, capabili şi energici, care construiesc conştient socialismul. Makarenko scrie: „Trebuie să vorbim nu numai de pregătirea profesională a tinerei generaţii, ci de educarea unui tip de conduită, a unor caractere, a unui complex de însuşiri individuale... Scopurile activităţii educative nu pot fi deduse decît din cerinţele societăţii, din nevoile ei". Socialismul n-are nevoie de roboţi, de aceea respinge ideea automatizării şi depersonalizării omului. In socialism personalita- CRONICA IDEILOR 235 tea este opusă individualismului mic-burghez, etica socialistă proclamă supremaţia idealurilor colective, dar aceasta nu înseamnă desconsiderarea intereselor şi năzuinţelor individuale, ci efortul de a le armoniza cu interesele colective. Statul socialist îşi pune sarcina formării unor oameni cît mai complex înzestraţi şi ridică cerinţe mari faţă de cetăţenii săi pentru că are nevoie de astfel de oameni, are nevoie de personalităţi. Orice om al muncii poate şi trebuie, în principiu, să devină fruntaş sau conducător în sfera sa de activitate. In socialism nu numai că nu există strivirea talentelor şi capacităţilor din ţările capitaliste, dar statul socialist se străduieşte să ia toate măsurile pentru ca talentele în masă să se poată afirma pe plan profesional, organizatoric, politic, artistic etc. Şi în ţara noastră în condiţiile regimului democrat-popular, au fost sfărîmate lanţurile care încătuşau energia şi iniţiativa creatoare a maselor. Lupta maselor, sub conducerea partidului n-a dus numai la o strălucită victorie politică, ci totodată şi la o eră nouă în viaţa spirituală a poporului nostru, care se manifestă prin fenomene ample de masă : larga mişcare a fruntaşilor şi inovatorilor, ridicarea a mii de cadre de partid şi de stat, creşterea nivelului tehnic-ştiinţific a mii şi mii de muncitori, înflorirea folclorului nou, a cîntecului şi dansului — într-un euvînt a artei populare cu conţinut socialist. In condiţiile capitalismului, personalitatea muncitorului se formează în focul luptei dîrze pentru cucerirea unei vieţi omeneşti. In socialism, relaţiile noi de producţie constituie baza pe care creşte şi se dezvoltă personalitatea a mii şi mii de oameni noi. Producţia devine acum cea mai importantă şi mai largă sferă de activitate a omului, alături de care — la fel de importantă se înfăţişează sfera activităţii politice, a participării a zeci de mii de oameni ai muncii la conducerea statului lor. Socialismul — arăta Lenin — crează pentru prima oară în istorie „posibilitatea de a atrage într-adevăr majoritatea oamenilor muncii în arena unei activităţi în care ei pot să se manifeste, să-şi desfăşoare apti- tudinile, să dea la iveală talentele care se află în popor, izvor neatins şi pe care capitalismul le apăsa, le strivea şi le înăbuşea cu miile şi cu milioanele". Dacă teoria trebuie să reflecte viaţa este limpede că concepţia despre personalitate trebuie să corespundă noilor fenomene, de mare amploare, pe care ni le înfăţişează etica maselor, procesul formării omului nou. Noţiunea de personalitate trebuie astfel lărgită şi regîndită încît să exprime noile fenomene. Dacă confruntăm vechea noţiune de personalitate cu noile fenomene ale eticii socialiste, ne izbeşte îngustimea noţiunii vechi de personalitate, care se referea în mod aproape exclusiv la creaţia intelectuală, artistică sau ştiinţifică. Este demn de remarcat că unii gînditori înaintaţi au relevat această îngustime. Goethe, care n-a fost nici măcar socialist utopic, dar care a ştiut să preţuiască munca şi energia în orice manifestare, spunea că activitatea, productivitatea — care era după el trăsătura de bază a personalităţii — nu trebuie mărginită numai la creaţia artistică sau ştiinţifică. Din punct de vedere al eticii noi, personalitatea nu este identificată cu originalitatea aşa cum este cazul în creaţia artistică. In etica socialistă, după cum se ştie, noua atitudine faţă de muncă este o trăsătură fundamentală. Printre oamenii noi, printre personalităţile care se dezvoltă azi şi în ţara noastră, figura fruntaşului în muncă este o figură tipică, reprezentativă. Fruntaşul care depăşeşte normele pînă la a lucra în contul anului 1960 este o personalitate incontestabilă, bucurîndu-se de un prestigiu indiscutabil în rîndurile maselor muncitoare. Există inovatori la care producţia implică noutate, descoperire, invenţie — există însă fruntaşi care numai prin depăşirea remarcabilă a normelor mărturisesc o energie, o iniţiativă şi o măiestrie care ies din comun, calităţi care disting o personalitate. Depăşirea normelor este o ilustrare evidentă a legii dialectice a transformării cantităţii în calitate. Căutarea metodelor noi de muncă de către fruntaşi, denotă o preocupare, o stăruinţă şi o concentrare extremă spre un obiect precis, calităţi care, din punct de vedere etic, nu se deosebesc de starea de creaţie artistică sau ştiinţifică. 236 C. I. GULIAN Tn alte fenomene etice prin care se manifestă personalitatea morală, noutatea sau originalitatea trec şi mai sensibil pe al doilea plan. Să ne gînclim la atîţia eroi anonimi ai luptelor revoluţionare ale unui popor sau ai luptelor pentru apărarea libertăţii şi independenţei naţionale. Din punct de vedere al noutăţii, originalităţii, al o mielea erou nu face decît să repete a mia oară actul de devotament, de abnegaţie şi de curaj, al celor care l-au precedat. Dar strălucirea actelor morale este atît de impunătoare, încît eroismul, chiar repetat la infinit, ne apare mereu viu şi inalter-abil, ca şi soarele, pentru că valoarea actelor morale izvorăşte din obiectivitatea morală, din depăşirea dialectică a subiectivităţii. De aceea din punct de vedere etic, noţiunea de personalitate este mai largă decît în estetică şi ea reflectă modalităţile mai variate, mai complexe, decît cele ale creaţiei artistice. Personalitate etică are atît omul care slujeşte în mod remarcabil colectivitatea prin aportul lui creator în artă sau ştiinţă, cît şi cel care o slujeşte prin-tr-un deosebit talent organizatoric sau cel care săvîrşeşte acte excepţionale de devotament. Desigur că din punct de vedere psihologic oameni din care se recrutează organizatorii neobosiţi, cu voinţă de fier, inovatorii care n-au linişte pînă cînd nu rezolvă o problemă tehnică, eroii care salvează bunul obştesc cu primejdia vieţii — toţi aceşti oameni au originalitate psihică, sînt individualităţi bine conturate, reliefate faţă de ceilalţi. Dar din punct de vedere etic, acţiunile lor, care îi ridică la treapta de personalitate nu sînt valoroase pentru că ar fi unice, nerepetabile, ci pentru că denotă o mare capacitate de obiectivare, de submitere a întregii lor fiinţe scopurilor colectivităţii. Obiectivarea există indiscutabil şi în creaţia artistică sau ştiinţifică. Dar în timp ce al cincizecilea dramaturg care ar repeta, cu prea mici schimbări, teme, situaţii, împrejurări etc., folosite de alţi 49 scriitori înaintea lui, n-ar mai putea pretinde să fie considerat drept un scriitor fruntaş, în cîmpul muncii productive sau organizatorice, repetarea infinită a calităţilor unui fruntaş sau ale unui conducător de întreprindere se bucură de aceeaşi aprobare. Indiferent de chipul în care în tipurile de personalitate accentul cade mai mult sau mai puţin pe originalitate, esenţialul în personalitate din punct de vedere social şi etic este capacitatea, gradul în care creatorul de bunuri materiale sau spirituale serveşte scopurilor colectivităţii. Personalitatea se defineşte atît prin activitate cît şi prin realizări, prin creaţie, iar scopul activităţii şi creaţiei individuale nu poate fi decît colectivitatea. Realizarea din punct de vedere etic, spiritual a idealului personalităţii este un fenomen dialectic, este negarea dialectică a subiectivităţii, a individualului, este depăşirea individualului într-un scop obiectiv, colectiv, dar fără anihilarea, ci prin păstrarea personalităţii. Concepţia subiectivistă, individualistă asupra personalităţii îl opune pe om colectivităţii, — sensul ei este omul „pentru sine". Concepţia marxistă asupra personalităţii propune raportul dialectic între individ şi colectivitate, — omul este simultan „pentru sine" şi „pentru ceilalţi". Măsura valorii personalităţii, o dă gradul în care personalitatea se contopeşte cu colectivitatea. La rîndul ei, colectivitatea răspunde printr-o preţuire a personalităţii care se concretizează în respect. Marxismul respinge cultul personalităţii, dar promovează respectul personalităţii. Fireşte, acest respect n-are nimic cu adoraţia oarbă. Este respectul specific societăţii socialiste, în care admiraţia nu exclude spiritul critic, în care se dezvoltă una din trăsăturile cu totul noi în istoria morală a omenirii ; împletirea dintre respect şi exigenţă faţă de om. „Dacă m-ar fi întrebat cineva — spunea Makarenko — cum aş putea să formulez pe scurt esenţialul din experienţa mea pedagogică, eu aş fi răspuns că ea se rezumă la cît mai multe cerinţe şi în acelaşi timp la cît mai mult respect faţă de om" (Opere pedagogice alese, I, p. 82). Exigenţele eticii socialiste sînt într-adevăr mari. Umanismul socialist nu se mulţumeşte cu personalităţi dezvoltate într-o singură direcţie — politică sau artistică sau ştiinţifică. Etica socialistă cere caractere, cere personalităţi armonioase, în care capacităţile şi aptitudinile deosebite se întregesc cu latura personalităţii morale. Aces- CRONICA IDEILOR 237 ta-i desigur un ideal etic maxim care nu-i uşor de atins şi care presupune o serioasă luptă împotriva concepţiei vechi despre personalitate, concepţie tolerantă faţă de abateri şi excentricităţi, faţă de manifestări individualiste şi anarhice. In condiţiile formării etici1 "socialiste, noua înţelegere uma-nist-socialistă a personalităţii constituie o probă de verificare morală destul de serioasă. Această înţelegere nu se petrece fără greutăţi. Sînt destui oameni — mai ales intelectuali — care ajung să vadă o opoziţie între personalitate şi disciplină socială şi care cred că „trebuie ales" între una sau alta. Etica marxistă dezvăluie caracterul steril, metafizic, al unei astfel de poziţii, înţelegerea şi acceptarea liber consimţită a disciplinei accentuează şi nu micşorează valoarea personalităţii. Putem înţelege faptul că noua concepţie despre personalitate trebuie să fie un proces delicat şi de aceea considerăm necesară dezbaterea ideologică a problemei personalităţii — şi ar fi interesant ca ea să-şi afle şi o tratare artistică, — dar trebuie să condamnăm toate acele manifestări individualiste care dăunează disciplinei sociale, dăunează spiritului colectivist. După cum creaţia bunurilor materiale sau spirituale are ca esenţă cunoaşterea şi folosirea (tehnică, artistică, ştiinţifică), a legilor naturii şi ale societă- ţii, tot astfel personalitatea morală are la bază cunoaşterea şi înţelegerea necesităţii istorice , a normelor politice şi etice ale colectivităţii. Disciplina conştientă este sub-miterea faţă de aceste norme şi totodată înălţarea etică a omului prin faptul depăşirii orgoliului, amorului propriu şi "altor manifestări ale individualismului. Lenin a evidenţiat deosebita importanţă politică, pîrghia necesară pe care o reprezintă pentru construirea statului socialist, disciplina socialistă a muncii prin care .....trebuie înfrîntă puterea uriaşă a obişnuinţei şi a rutinei obtuze..." (Opere alese, II, partea 2-a, Ed. P.M.R., p. 201). Lenin a scos în evidenţă nu numai importanţa politică dar şi frumuseţea morală a disciplinei — .....disciplina muncitorilor conştienţi şi uniţi care nu cunosc nici un jug şi nici o activitate în afară de autoritatea propriei lor unităţi, a propriei lor avangărzi, mai conştiente, îndrăzneţe, închegate, revoluţionare şi disciplinate". Cu cît individul uită mai mult de sine, cu atît el creşte în ochii colectivităţii. Societatea socialistă condamnă tot ce îi dăunează, preţuieşte şi respectă tot ceea ce contribuie la dezvoltarea şi întărirea ei, preţuieşte deci şi respectă şi personalitatea ca-formă de manifestare a celor mai de seamă membri ai colectivului socialist. OSCAR LEMNARII CRONICA LIMBII LITERARE înainte de a intra în cuprinsul cronicii propriu-zise ţin să înlătur un punct de vedere care a fost şi altă dată şi este — ca un vestigiu al trecutului — şi astăzi invocat, nu numai cu privire la preciziunea stilului, la arta scrisului, dar chiar cu privire la respectarea regulilor gramaticale a căror aplicare garantează măcar corectitudinea limbii. Cum s-ar putea exprima limpede acest punct de vedere îmi vine greu să spun, pentru că neînsuşindu-mi-1 niciodată, nu am izbutit să-l enunţ decît în chip aproximativ. Am auzit spunîndu-se, cu . două-trei decenii în urmă şi mai aud afirmîndu-se şi astăzi că a te preocupa de exactitatea scrisului constituie o migală vană, o zadarnică irosire de forţe, o treabă de tipicar, care pentru că nu reuşeşte să işte fulgerul străbătător al unei grandioase plăsmuiri se aplică îndărătnic să şlefuiască inutil doar vorbe sortite nimicniciei. Uneori, însă, acest punct de vedere se insinuează mai viclean şi mai ademenitor în mintea acelora ce ţin destul de şovăielnic condeiul în mînă şi izbuteşte, prin argumente cel puţin ciudate, să absolve de orice vină pe cei ce au comis erori de limbă. Să vă înfăţişez unul dintre argumentele — în aparenţă, cel mai peremtoriu — pe care se întemeiază acest punct de vedere, într-adevăr regretabil. Se spune adeseori aşa : cutare formă, cutare expresie, cutare împerechere de vorbe, pe care dumneata, incorigibil gră- mătic, o osîndeşti, cutare construcţie de frază, construcţie căreia dumneata, — ca un prea mărunt vameş ce se înverşunează să vegheze meleagurile visului imponderabil —• îi dai în vileag călcarea legii, se regăsesc cu toate în cine ştie ce filă uitată a unui mare înaintaş, în cine ştie ce carte pe care uriaşul tăvăluc al vremii, de mult asfinţită, nu a putut-o preface în pulbere : în Eminescu, în Creangă, în Matei Caragiale. Uneori aceşti apărători, aşi spune din oficiu, ai erorilor scrisului îşi complică argumentele în felul în care sepia varsă cerneală, numai pentru a-şi depista urmăritorul. Şi atunci Balzac, Shakespeare, Goethe, sînt luaţi drept gigantici piloni pe cari aceşti apărători îşi sprijină rechizitoriul împotriva acelora cari militează pentru aplicarea legilor ce ar trebui să domine scrisul literar. Astfel o scăpare din vedere, o inadvertenţă, o greşeală strecurate întîmplător în vreo capodoperă dobîndesc un fel de autoritate de lucru judecat, pe care se întemeiază apoi neştiutorii de cîte ori sînt surprinşi în flagrant delict de ignorantă. Aşa dar, în ceea ce este doar o excepţie care nu arată decît că inteligenţa, talentul sau geniul omenesc nu reprezintă ultimul euvînt al perfecţiunii ci o necurmată năzuinţă spre culme, apărătorii scrisului pe pereţi se străduiesc să descopere un soi de juris-prudenţă menită să absolve delictele comise de falşii artişti. Acest fel de a argumenta conţine un îndoit sofism : întîi imperfecţiunea — excepţională, tocmai prin raritate — nu poate fi CRONICA LIMBII LITERARE 239 învestită cu prerogativele modelului şi apoi nimănui nu-i este îngăduit să se sprijine pe greşelile oamenilor mari fără să aibe şi virtuţile lor. Analizînd problema limbii literare am considerat necesară înlăturarea acestui punct de vedere care este pe atît de primejdios pe cît este de fals. NUFĂR ALB SCĂLDAT IN SINGE de Şt. Gheorghiu. Am deschis cartea la întîmplare şi .privirea mi-a căzut asupra următoarelor pro-poziţiuni : (pag. 51) „Prin cîte bătălii am trecut. Da. da. Lîngă Arad era să mor a " treia oară (sublinierea îmi aparţine). Grozav om eroul cu pricina, dacă poate să moară a treia oară... Cu un oarecare exerciţiu ar fi putut muri a şaptea oară, a mia oară, şi cum aceasta implică să şi îi putut învia de tot atîtea ori, ar fi izbutit într-un fel să devină nemuritor... Numai zile să fi avut !... Autorul voia desigur să spună cam aşa : „de trei ori am fost la un pas de moarte", sau „de trei ori era cît p-aci să mor". Dar autorul continuă : „Ştii cum ? Nu ştii, desigur. Am scăpat doar fără o ureche. Uite, urechea asta pe front am lăsat-o", (subl. îmi aparţine). E dificil să-i arăţi cuiva urechea pe care ai lăsat-o pe front. Cum însă eroul a-rămas într-o ureche, totul devine explicabil... La pag. 59: „...Dar ce tot ţi-am trăncănit eu la ureche"... (Autorul are o predilecţie pentru urechi...) Nu se spune: „ce tot ţi-am trăncănit", ci „ce ţi-am tot trăncănit". La pagina .82 : „Se luă curioasă în urma lor să vadă încotro se duc". Se spune : „a te lua după cineva", şi nu „a te lua în urma cuiva". STRAIN IN CASA LUI de V. Tendria-kov traducere de Gh. Vlad şi V. Petri. La pagina 79 traducătorii se exprimă astfel : „în sufiet i se lăsă o greutate nelămurită. O greutate pe care n-o încercase niciodată pînă atunci". Se spune: „O greutate îi apăsa sufletul", şi nu „i se lăsa pe suflet." Apoi se încearcă o amărăciune, o supărare, o durere. Nu se poate spune că sufletul încearcă o greutate. Tot la pagina 9, cîteva rînduri mai jos, tălmăcirea sună aşa : „din nou să se întoarcă să asculte bombăneala soacrei, care străbate prin perete, să mănînce ciorbă de varză, fiartă pe plita lor, să-şi întoarcă privirile cînd îl Va întîlni pe socru, să se culce într-un aşternut cu nevasta", (sublinierea îmi aparţine). Acest „care" face tot boclucul, căci în loc să se refere — aşa cum au vrut autorii — la „bombăneala", se referă la „soacrei". Astfel : „să asculte bombăneala soacrei care străbate prin perete", însemnează pur şi simplu „s-o asculte.pe soacră care bombăneşte în timp ce străbate peretele". Cu sau fără bombăneala, o soacră care străbate pereţii realizează în orice caz o adevărată performanţă. Dacă autorii traducerii ne-ar destăinui „modul de întrebuinţare", multe soacre ar putea fi folosite în exploatările minere, pe şantiere etc. Ce nu s-ar putea face, doamne, pe lume, dacă traducătoriii ne-ar revela secretul folosirii acestor incalculabile energii?... OCHELARII de Ana Maria Ortese, traducere de Antoneta Ralian. La pagina 41 citim următoarea frază : ..Mergînd fără grabă, Eugenia prinse să desfacă hîrtia unei caramele şi fără să-şi dea seama, o băgă în gură". Doar aşa, pentru că dacă şi-ar fi dat seama, n-ar fi băgat în gură hîrtia caramelei, după cum rezultă din modul în care este alcătuită fraza... La pagina 42 traducătoarea se exprimă astfel : „Eugenia, ţinîndu-şi ochelarii cu mîinile, de parcă s-ar fi temut să nu i-i smulgă cineva, cu ochii pe jumătate închişi şi buzele întredeschise, într-un surîs de încîntare, făcu doi paşi înapoi dînd peste un scaun. întîi este, fireşte, cu neputinţă să ţii ochelarii altfel decît cu mîinile, dacă nu cumva îi ai pe nas. Traducătoarea voia poate să spună că Eugenia ţinea strîns ochelarii, „de parcă s-ar fi temut să nu i-i smulgă cineva". Apoi trebuia să scrie „cu ochii pe jumătate închişi, cu (sau „şi cu") buzele întredeschise. în sfîrşit „făcu doi 240 OSCAR LEMNARU paşi înapoi, dînd peste un scaun" nu e bine, pentru că nu se înţelege dacă a făcut doi paşi înapoi pentru că a dat peste un scaun sau dacă a dat peste un scaun pentru că a făcut doi paşi înapoi. Fraza trebuia construită aşa : Eugenia îşi ţinu strîns ochelarii( aici intervine propoziţia incidenţă) şi făcînd doi paşi înapoi, dădu peste un scaun".. Trebuie să menţionez totuşi' că această carte este bine tradusă. Cu un' neînsemnat efort în plus aceste greşeli, ca şi celelalte cîteva pe cari nu le-am pomenit, ar fi fost evitate. STRADA PRIMĂVERII de Dumitru Ig-nea. Am deschis şi această carte tot la în. tîmplare (la pagina 75) şi iată ce am găsit : „Mătuşa lui îi recomandase în nenumărate rînduri fete cu care, dacă s-ar îi căsătorit, ar fi intrat de-a dreptul într-o viaţă comodă şi fără griji". Cum aşa ? îi îndemnase mătuşă-sa la bigamie ?... Pagina 116: „Bătu în prima poartă ce i-a ieşit în cale. I-a deschis o femeie tînă-ră şi e! i-a cerut adăpost pentru noapte". Fireşte poarta nu i-a putut ieşi în cale, pentru că după cum se ştie porţile nu sînt, deobicei... mişcătoare. Şi apoi cura „i-a cerut adăpost pentru noapte ?" Autorul trebuia să scrie : „Bătu la cea dintîi poartă pe care o găsi. f-a deschis o femeie tînără căreia i-a cerut să-l lase să înnopteze în casa ei". La pagina 189 : „Dar să ştii că va mai fi de furcă". Expresia este : „a avea de furcă", şi nu „a fi de furcă". CRONICA ŞTIINŢIFICĂ Dr. C. LI MAR U TENDINŢE ÎN ŞTIINŢELE MEDICALE De la ignoranţii pedanţi pe oare Mo-liere i-a ridiculizat în comediile sale îndreptate împotriva medicilor, pînă la figura impresionantă, profund umană, a doctorului Dîimov din „Zvăpăiata" lui Cehov şi apoi pînă la chipurile de medici care, în operele lui Veresaev. Jules Verne, Rogov, apar ca luptători ce îşi împletesc munca, străduinţele şi soarta cu cele ale forţelor progresului, s-au scurs două veacuri şi jumătate. Este răstimpul de care a avut nevoie medicina pentru a se smulge din cătuşele scolasticii medievale, realizând o analiză stăruitoare a fenomenelor misterioase ale vieţii, şi îndreiptîndu-se, în cele din urmă, spre o concepţie sintetică, larg-cuprinzătoare, privitoare la complicatele procese oare se desfăşoară în intimitatea ţesuturilor şi organelor ce alcătuiesc fiinţa omenească. Este demn de interes faptul că sinteza pe care medicina contemporană o realizează treptat, biruind punctul de vedere analitic, puternic înrădăcinat în gînidirea medicală, este în acelaş timp un urcuş spre viitor şi, într-un fel, o reîntoarcere în trecut. Pas cu pas se micşorează spaţiul de manevră al celor care şi-au înscris pe stindard pesimistul „Ignorabimus", ca expresie a negării posibilităţii de a integra într-un sistem de ansamblu fenomenele ce se petrec în organismul oman; această integrare a şi fost realizată în linii mari, amănuntele urmând a fi tot mai mult precizate şi aprofundate de cuceririle viitorului apropiat şi îndepărtat. Dar, pe măsură ce această sinteză se conturează, ea îşi află o ciu-- 16 — Viaţa Romînească nr. 8 dată — dar de loc întâmplătoare — asemănare cu felul în care erau privite fenomenele vieţii de antichitatea medicală a unor foarte diverse civilizaţii. Nu este vorba, fireşte, de reeditarea aidoma a învăţăturii medicale a Indiei vedice oare, sub influenţa teoriei filozofice a elementelor, considera viaţa organică drept mănunchiul cu cinci săgeţi (pansa bana), alcătuit din coexistenţa armonică a cinci vieţi particulare: viaţa inferioară, apana, specializată în excreţie; viaţa superioară, prîna, specializată în respiraţie; viaţa egalizantă, amâna, realizând nutriţia; viaţa penetrantă, vyana, răspunizînd de conservarea formei şi de rezistenţa împotriva forţelor de dezagregare; în sfîrşit, viaţa ascendentă, qrdîna, specializată în conducerea generală a fenomenelor vitale. Nu sînt resuscitate nici concepţiile similare, proprii medicinei vechiului Egipt, adoratorilor lui Zoroastru, credincioşilor lui Iehova sau adepţilor lui Confucius, care, într-un fel sau altul, considerau cu toţii viaţa drept împletirea armonioasă a elementelor naturii, cărora li se adaugă suflul de esenţă divină. Medicina contemporană nu reînvie nici doctrina humorală hippocratică, — cea mai complectă interpretare a fenomenelor vieţii prin prisma filozofiei naturii, a materialismului naiw, — -doctrina după care Enonmonul — fluidul vital — prezidează jocul acţiunilor combinate ale celor patru humori, corespunzătoare elementelor naturii: apa, aerul, focul şi pămîntul. ■îmbogăţită cu uriaşul .material de fapte, acumulat de-a lungul secolelor, sinteza me,- -242 C. LIMARU dicală modernă îşi găiseşte corespondentul nu în învelişul exterior al concepţiilor medicale care au circulat în evul antic, ci în ceea ce constituie preţiosul fond comun al tuturor acestor doctrine, apărute după ce omenirea a depăşit etapa primitivă .a animismului şi demonismului. Este vorba de înţelegerea organismului uiman ca parte componentă, indisolubilă a naturii şi totodată ca o unitate ale cărei elemente alcătuitoare, cu toată individualitatea lor, se află în strînsă inter-relaţie şi influenţă reciprocă. Lume închisă, izolată aparent de .mediul cosmic, biologic şi social prin învelişurile sale. corpul omului este de fapt în permanenţă comunicare cu acest mediu. Un torent de materie şi energie, care vine din lumea exterioară şi se întoarce acolo, străbate fără încetare corpul omului, cedîndu-i energia de care .are nevoie şi elementele chimice din care se formează edificiile fragile ale ţesuturilor şi organelor sale. Prin structura sa, organismul uman este identic cu universul căruia îi aparţine, el este cu adevărat „alcătuit din mâlul pământului" ; faţă de acest univers, prin excelenţă schimbător, organismul se află într-un necurmat proces de adaptare. Astfel, omul şi natura ne apar ca o unitate dinamică, un complex în interiorul căruia au loc necontenite prefaceri, „complexul organisim-ime-diu", după expresia folosită acum cîteva decenii de biologul Le Dan tec. Reacţionând neîncetat Ia îndemnurile venite din mediul exterior şi acţionând asupra acestui mediu în cursul unui proces de echilibru variabil, organismul reprezintă, la rîndul său, .unitatea dialectică a unor structuri şi funcţii heterogene. Organele şi ţesuturile corpului nostru, atît de diverse ca înfăţişare şi .activitate, sînt numai aparent independente. Lumea vastă care este organismul omului cuprinde zone foarte diferite, dar toate sînt irigate de ramurile aceluiaşi fluviu. Prin jocul multiplelor interacţiuni şi corelaţii, ale căror influenţe se resimt la mari ' distanţe, fiecare organ — s-ar putea apune fiecare celulă, — participă la aproape toate evenimentele ce au loc în organism. Dinamicii omului în raport cu mediul, procesului de echilibrare şi adap- tare, i se alătură dinamica interioară a elementelor constitutive ale organismului, procesul interacţiunilor multiple dintre aceste diverse elemente. Este meritul şcolii nerviste a lui Pavlov de a fi dovedit că rolul hotărîtor în asigurarea unităţii funcţionale extrem de complexe a organismului îl are sistemul nervos central şi îndeosebi scoarţa emisferelor cerebrale, prin activitatea cărora se realizează unificarea, coordonarea, reglarea variatelor acţiuni şi reacţiuni ce se desfăşoară în corpul omului. Oglindind dinamic impulsurile venite din. afară (impulsuri de ordin fizic, chimic, biologic, social) şi impulsurile ce-işi au origina în organele şi ţesuturile în perpetuă activitate, scoarţa cerebrală este sediul unor neîntrerupte mişcări nervoase, graţie cărora se realizează stimularea sau frânarea, coordonarea continuu variabilă a diverselor activităţi ce se desfăşoară în intimitatea organismului. Fiziologia sintetică are drept corolar o patologie sintetică, înţelegerea nu numai a proceselor fiziologice, ci şi a celor pato logice, morbide, ca fenomene complexe, î. exprimarea cărora organismul participă în totalitatea sa, în cadrul ansamblului condiţiilor mediului său. Chiar dacă se manifestă prin tulburări locale, maladia este o atingere a organismului întreg. Corpul bolnav păstrează aceeaşi unitate ca şi organismul normal; este bolnav în întregime. In acelaş timp, maladia, departe de a fi un fenomen pur biologic, ne apare ca rezultatul unor multiple interacţiuni (fi-zico-chimice, biologice, psihice, sociale), care se săvârşesc prin intermediul sistemului nervos central şi al căror rezultat este dezorganizarea, dezechilibrul structurilor şi funcţiilor or ga n iism u lu i. Concepţia sintetică, ale cărei poziţii se întăresc pe zi ce trece în fiziologie şi patologie, nu exclude studiul amănunţit al proceselor ce-şi au sediul în diferitele porţiuni, la diversele niveluri de organizare din corpul omenesc. Dimpotrivă, fizio-pa-toloigia sintetică nu poate cuceri poziţia dominantă în gândirea medicală, decât fundată pe analiza amănunţită a tuturor fenomenelor din celule şi ţesuturi, analiză cu CRONICA ŞTIINŢIFICA 243 ajutorul careva va putea lămuri o serie de probleme esenţiale. Gaire sînt mecanismele intime prin care se înfăptuieşte reglarea activităţii organice în dependenţă de condiţiile mediului extern ? Unde trebuiesc căutate căile şi mijloacele prin care se realizează influenţa sistemului nervos asupra proceselor fiziologice şi patologice din ţesuturi ? Care sînt factorii concreţi prin care se asigură intar-relaţia dinamică a elementelor constitutive ale organismului? Medicina contemporană ştie unde să caute răspunsurile la aceste întrebări. Ea ştie că trebuie să se adreseze studiului schimbului continuu de substanţe dintre organism şî mediu, studiului modificărilor pe care le suferă aceste substanţe în cursul trecerii lor prin organism, într-un cuvânt studiului a ceea ce biologia denumeşte „metabolism". Nu întâmplător Pavlov a formulat drept ideal al cunoaşterii complecte „urmărirea fără nici o omisiune a soar tei tuturor substanţelor care pătrund în corp"; în aceasta vedea el „obiectul fiziologiei ideale, a fiziologiei viitorului". Iată de ce medicina contemporană este puternic preocupată de precizarea bazelor chimice ale fenomenelor vitale. Dezvoltarea biochimiei — şi anume a biochimie! orientate spre descifrarea tuturor verigilor ce alcătuiesc lanţul unic chimism-structu-ră-funcţie — este considerată astăzi drept o sarcină de seamă a ştiinţelor me-' dicale, oare ise îndreaptă cu paşi repezi spre clarificarea corespondenţei dintre ' chimism şi nervism, cei doi piloni care stau la temelia întregii existenţe a organismului. Progresele ştiinţei au demonstrat deja că forma de mişcare a materiei, specifică vieţii, nivelul biologic de dezvoltare a materiei, exprimă o unitate superioară, de neseparat, a mişcării mecanice, fizice şi chimice, caracterizată printr-o concordanţă, o anumită ordine a nenumăratelor reacţii metabolice, care decurg simultan sau succesiv, asigurînd autoreînoirea şi autoconservarea sistemului viu. Unitatea formelor de mişcare ce se desfăşoară în materia vie rezultă din combinaţia unor calităţi speciale, proprii coimipuşilor chimici de natură proteică, în care Emgels a văzut, acum mai bine de jumătate de veac, baza naturii organice. Caracterizaţi printr-o varietate ine- puizabilă şi prin specificitatea structurii lor chimice, compuşii proteici prezintă capacitatea celor mai variate interacţiuni fizice şi chimice cu alte proteine sau cu compuşi aparţirbînd altor clase de substanţe. In imăsură mult mai mare deoît orice alţi corpi chimici, compuşii proteici se caracterizează prin tendinţa de a se asocia cu alte substanţe, tendinţă de complicare cantitativă şi calitativă, de formare a unor noi sisteme şi structuri ahiimiice, oare ne dă explicaţia diferenţierii morfologioe tot mai accentuate pe care o întîlnim pe măsură ce urcăm treptele evoluţiei organismelor vii. De o excepţională plasticitate şi varietate în ce priveşte forma şi arhitectura lor, compuşii proteici îşi modifică configuraţia sub înrîurirea agenţilor celor mai diverşi ; corespunzător cu aceasta se modifică profund proprietăţile lor mecanice, comportarea fizică, reactivitatea chimică, proprietăţile biologice. Cercetările biochimice din ultimii ani, îndeosebi cu ajutorul izotopilor radioactivi, au pus în evidenţă o uimitoare dinamică a compoziţiei proteinelor corpului. în organismul viu, elementele structurale ale proteinelor sînt supuse neîntrerupt şi cu mare viteză unor scindări, transformări reciproce şi înlocuiri cu elemente structurale noi. Ţesuturi care la prima vedere apar stabile, capabile să-şi păstreze forma iniţială zeci de ani, cum este ţesutul osos, trăiesc şi se modifică în decursul existenţei, ca urmare a unor subtile transformări, biochimice, la care participă activ componenţa lor proteică. Astfel proteina osoasă pierde capacitatea de fixare a elementelor minerale atunci oînd organismul se află în carenţă de vitamină C, de asemenea, oasele se demineralizează cînd încheietura pe care o alcătuiesc este imobilizată ; dimpotrivă, intoxicaţia cronică cu fior determină condensări osoase. Asemenea ţesutului osos şi celelalte elemente constitutive ale organismului se supun legii reînoirii neîncetate. Confirmând prin mereu mai numeroase date ştiinţifice, acţiunea reglatoare a sistemului nervos central asupra proceselor chimice din intimitatea ţesuturilor — asupra „troficului ţesuturilor" — biochiimia şe străduieşte în prezent să descifreze prin metode fine de analiză, particularităţile biochimice ale proceselor care-şi 16* 244 C. LIMARU au sediul în însuşi sistemul nervos central, să elucideze reacţiile chimice care stau la baza fenomenelor pe care nerviismul pavlovist le desenează prin termenii „excitaţie", „inhibiţie", „iradiaţie", „concentraţie" etc., şi să găsească mijloacele de influenţare şi dominare a acestor reacţii chimice. Dintre toate proprietăţile compuşilor proteici, o atenţie deosebită se acordă în prezent activităţii lor catalitice, fermentative, considerată de b io chim işti ca fundamentală în desfăşurarea proceselor vitale. Astăzi ,se ştie că transformările metabolice din organismele vii nu se pot desfăşura deoît în prezenţa unor 'substanţe, denumite catalizatori biologici, care asemenea catalizatorilor definiţi de Berzelius în 1935 în domeniul chimiei minerale, aeţio-nînd în cantităţi infime, modifică viteza reacţiilor chimice. Potrivit teoriilor actuale asupra reacţiilor chimice, moleculele intră în reacţie numai dacă sînt puse în mişcare — dacă sînt „activate" — de o cantitate corespunzătoare de energie (energia de activare). Catalizatorii au proprietatea de a micşora nivelul energiei de activare necesar pornirii reacţiilor chimice; odată cu aceasta ei măresc considerabil viteza reacţiilor. Un exemplu: descompunerea ca-zeinei de către acidul clorbidric, în prezenţa catalizatorului corespunzător (trip-sina), necesită o energie de activare mai mică deoît jumătate din energia necesară în lipsa catalizatorului. Cît despre accelerarea vitezei reacţiilor chimice de către catalizatori, se citează exemple de reacţii care nu se termină nici după 17 ani, dar care, în prezenţa catalizatorului corespunzător, se desfăşoară în cîteva ore. Catalizatorii biologici se caracterizează printr-o mare specificitate: ei intervin numai în anumite reacţii chimice, acţionînd numai asupra unui singur substrat chimic sau cel mult asupra unui grup de substanţe cu caractere comune. Deşi, în aparenţă, catalizatorii biologici acţionează numai prin simpla lor prezenţă, fără a participa direct la reacţiile chimice, regăsindu-se intacţi la sfârşitul acestor reacţii, astăzi cîştigă teren ipoteza că biocatalizatorii iau parte la procesele chimice, realizând combinaţii cu substratul asupra căruia lucrează şi eli- berîndu-se din aceste combinaţii la sfîrşitul reacţiei. Multă vreme natura chimică a biocataJi-za tori lor a rămas necunoscută, decelarea For fiind posibilă numai prin rezultatele activităţii lor catalitice. Era cunoscut, de pildă, faptul că saliva grăbeşte descompunerea în substanţe imai simple a amidonului, fără să se ştie care este esenţa chimică a factorului răspunzător pentru accelerarea acestei reacţii ; se cunoştea de asemenea activitatea catalitică a sucului gastric şi a celui intestinal, nu era elucidată însă natura catalizatorilor existenţi în aceste lichide biologice. Această stare de lucruri a conferit biocatalizatoritor un caracter misterios şi a creat terenul pentru speculaţii despre imaterialitatea lor sau despre inaocesibilitatea studiului lor chimic. Astăzi natura chimică a biocatalizatorilor nu mai e o taină. Se ştie că ei .sînt reprezentaţi prin trei mari grupe de substanţe, cu o compoziţie chimică în mare măsură cunoscută: fermenţii (enzimele), vitaminele şi hormonii, dintre care ultimele acţionează adesea prin intermediul enzime-lor sau constituie faze premergătoare ale acestora. Studiul enzimelor, început curînd după cunoaşterea fenomenelor de cataliză din chimia minerală şi dezvoltat de personalităţi ştiinţifice ca Kirchoff, Pasteur şi Biich-ner, a devenit în prezent problema centrală a biochimiei. Teoria, fermenţilor constituie una din verigile cele mai însemnate în cunoaşterea transformărilor complicate ale substanţelor în interiorul ţesuturilor vii, unde se îmbină un număr imens de reacţii chimice. Biochimia consideră rolul enzimelor atît de fundamental în procesele vieţii, încît asistăm în momentul de faţă la dezvoltarea unei adevărate specialităţi în chimia biologică — enzimologia. Această ramură a biochimiei este, în fond, un capitol de o excepţională însemnătate, din chimia proteinelor. într-adevăr,' toţi fermenţii izolaţi în stare pură pînă în prezent, — din 1926, cînd Sumner a obţinut în stare cristalizată fermentul urează, — s-au dovedit a avea un substrat proteic. Este adevărat că acest substrat proteic (apoen-zima) se află asociat cu o grupare neproteică (coenzima, gruparea prostetică), reprezentată de un metal sau o vitamină. CRONICA ŞTIINŢIFICA 245 Este adevărat de asemenea că tipurile de transformări realizate de fermenţi sînt determinate într-o anumită măsură de natura şi reactivitatea chimică a grupării proste-tice. Dar importanţa hotărîtoare pentru afinitatea selectivă faţă de un substrat, pentru specificitatea enzimei în raport cu acest substrat, cît şi pentru intensitatea şi direcţia acţiunii catalitice a fermentului, o are structura componenţei sale proteice. După datele ştiinţei contemporane, proteinele care posedă o activitate enzima-tică reprezintă o fracţiune destul de importantă din proteinele constitutive ale pro-toplasmei vii, dacă nu chiar masa principală a acestor proteine. Stabilirea naturii proteice a fermenţilor este unul din cele mai importante evenimente din istoria biochimiei şi a avut o influenţă profundă asupra dezvoltării ulterioare a biologiei. Cele mai complexe procese ale metabolismului celular (respiraţia, sinteza şi dezintegrarea componentelor chimice principale ale organismului), precum şi funcţiile de bază ale celulelor şi ţesuturilor (procesele de excitare, de mişcare mecanică, de secreţie, etc.) îşi găsesc treptat explicaţia într-un număr impresionant de reacţii primare, bine caracterizate din punct de vedere chimic şi catalizate de fermenţi'. Legătura reciprocă între acţiunea sistemelor fermentative şi funcţiile de bază ale ţesuturilor apare în chip concludent în aşa-numita „mecano-chimie a contracţiei musculare", descoperită de Engelhardt şi Liu-bimova, în care se manifestă acţiunea unei enzime proteice transformatoare de energie. Fibrele musculare au drept component principal un complex proteic, actomio-zina, care posedă capacitatea de a-şi schimba în mod pronunţat proprietăţile fizice şi mecanice, producînd prin aceasta contracţia miofibrilelor. Energia necesară executării acestui act biologic se obţine din descompunerea unei substanţe chimice, acidul adenoz intrifosforic, în prezenţa unor electroliţi (potasiu, calciu, magneziu). Scindarea acidului adenozintrifosforic — reacţie extrem de rapidă şi puternic energetică — are un caracter enzimatic, iar enzima răspunzătoare de această reacţie chimică este însăşi actomiozina, compo- nentul esenţial al fibrilelor musculare. Exemple de proteine — transformatoare de energie sînt şi următoarele : pigmentul retinian, care transformă energia luminoasă în energie specifică de excitaţie a elementelor vizuale; factorul trombocitar (plasmochinoza), care intervine în coagularea sîngelui. Alte enzime proteice intervin în fenomenele de secreţie, de fecunda-ţie, etc. Desfăşurarea metabolismului şi capacitatea sa de adaptare îşi găsesc explicaţii în existenţa unei armonii în viteza, succesiunea şi orientarea acţiunii fermenţilor, reuniţi în protoplasma vie în sisteme şi structuri proteice complexe, oare se caracterizează printr-o mare sensibilitate faţă de factorii fizici şi chimici. Asemenea structuri complexe sînt, de pildă, mitocondriile, organite intra-celulare, care conţin o serie de fermenţi cu funcţii importante în procesele de metabolism energetic şi de biosin-teză. Pe aceste structuri proteice enzimele au o dispoziţie spaţială care asigură desfăşurarea ordonată a metabolismului total, suceesiunea regulată a reacţiilor chimice care se înlănţuie, ceea ce evită tulburările care ar putea apare, într-un sistem necoordonat. Activitatea enzimelor este puternic influenţată de diverşi factori aparţinînd mediului extern sau însăşi organismului. Astfel, modul de alimentaţie este cel mai important factor extern care influenţează conţinutul enzimatic celular, fapt explicabil prin aceea că enzimele, ca toţi compuşii proteici, sînt supuse metabolismului celular, se dezagregă şi trebuie resintetizate cu ajutorul materialelor chimice provenite din mediul înconjurător. Printre factorii interni, trebuie menţionată înainte de toate înrîurirea activităţii nervoase superioare ; este suficient să amintim de experienţele clasice ale lui Pavlov, care au dovedit dependenţa strictă a conţinutului enzimatic al sucurilor digestive de influenţele pornite din scoarţa emisferelor cerebrale. Acţiunea reglatoare pe care sistemul nervos central o exercită asupra activităţii enzimatice se realizează de multe ori pe cale indirectă, prin intermediul unui mare număr de alţi agenţi: variaţiile în aciditatea ţesuturilor,» 246 C. LIMARU schimbările în compoziţia lor electrolitică, secreţii ale glandelor endocrine, etc. Foarte sensibile la acţiunile fizice şi chimice, enzimele au de multe ori nevoie de activatori ; majoritatea enzimelor sînt, de altfel, elaborate de organism sub forma inactivă de zimogeni, care se transformă apoi, sub influenţa activatorilor chimici, în fermenţi activi propriu-zişi. Uneori activatorii nu fac altceva decît să înlăture acţiunea unor factori inhibitori ai enzimelor, fie că este vorba de ioni metalici, de alte enzime sau de anti-enzime. Am supune cititorii la un efort prea obositor dacă am înşirui marele număr de enzime şi nenumăratele reacţii chimice pe care ele le catalizează. Ne mărginim să arătăm că, în linii mari, enzimele pot fi reunite în două mari grupe : un prim grup catalizează reacţiile de degradare a moleculelor mari care intră în compoziţia alimentelor, intervenind deci în metabolismul substanţelor nutritive; al doilea grup de enzime catalizează reacţiile prin care se eliberează mari cantităţi de energie, necesare organismului pentru acoperirea nevoilor sale fiziologice. Trebuie adăugat, de altfel, că biochimia enzimelor mai prezintă încă numeroase aspecte neelucidate. Este necesar încă studiul amănunţit şi multilateral al structurii fermenţilor, al dezvoltării lor în decursul evoluţiei onto şi filogenetice, al mecanismului de formare, al condiţiilor de acţiune, precum şi al importanţei fiziologice a reacţiilor pe oare le determină. Totuşi, din ceea ce se ştie pînă în prezent, este cert că activitatea enzimatică are un rol hotărîtor în desfăşurarea proceselor metabolice şi că modificarea activităţii enzimelor poate avea drept rezultat modificarea întregului metabolism al ţesuturilor şi organelor. In lumina aportului pe care cercetările biochimice le-au adus fiziologiei, tot mai meroase sînt capitolele de patologie care au început a fi reconsiderate, în vederea precizării substratului biochimic, îndeosebi în vederea evidenţierii tulburărilor enzima-tice care intervin în apariţia proceselor morbide. Aspecte ale acestui nou mod de înţelegere a fenomenelor patologice, care ar putea căpăta denumirea de „enzSmo-patolo-gie", sînt destul de numeroase în prezent. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Descartes, făcea o descriere în întregime mecanică a corpului uman, anticipînd cu 100 de ani pe la Mettrie, care a înfăţişat omul ca o maşină. Astăzi, organismul omului ne apare ca un imens şi complicat laborator în care se desfăşoară nenumărate şi complicate procese de ordin fizic, chimic şi biologic, ale căror amănunte nu ne sînt încă întru totul desluşite, dar în care descifrăm un ritm, o ordine, o succesiune, o interdependenţă. Cunoaştem mai mult, vedem mai adînc. In locul angrenajului supus legilor mecanicii, noi vedem în organism unitatea superioară, care întruneşte într-un singur tot inseparabil, mecanica, fizica şi chimia, unitate aliată într-o permanentă interacţiune cu mediul exterior — unitate de o infinită complexitate, fie că este vorba de organismul sănătos sau de omul bolnav. La această complexitate se referea acum cîteva decenii vestitul chimist francez Chauffard, cînd spunea : „Boala a fost adeseori asemănată cu o dramă al cărui teatru este organismul, dramă care are actori şi peripeţiile sale, desnodămîntul său. Dar, alături de ceea ce vedem ca pe scenă, există o altă piesă, mai secretă, mai intensă, care corespunde nu semnelor exteriorizate ale bolii, ci activităţii profunde şi complexe pe care boala o provoacă în corpul omenesc, activitate constituită de ansamblul proceselor provocate de actele fiziologiei patologice". Este concluzia firească a progreselor realizate de ştiinţele naturii în general şi în special de biochimie, care a scos la lumină dinamica neîntreruptă a proceselor care au loc în organism şi între organism şi mediul său. Cu toate acestea, însăşi biochimia ni se înfăţişează astăzi ca o arenă de luptă între partizanii concepţiei analitice, localiste, care nu vede în organism decît partea şi susţinătorii noii concepţii sintetice, care integrează într-un tot elementele constitutive ale organismului, iar organismul însuşi îl integrează în mediul său. Prin cîteva exemple vom încerca să schiţăm unele aspecte ale disputei dintre aceste două tendinţe în domeniul enzimologiei, precum şi concluziile către care aceste curente conduc gîndirea medicală. CRONICA ŞTIINŢIFICA 247 In ultimii ani a fost reunit, sub denumirea de ,,colagenoză" un şir întreg de boli care au ca trăsătură comună tendinţa exagerată spre inflamaţie a ţesutului mezen-himal. In acest grup intră : poliartrita reumatică, periartrita nodoasă, selerodermia, dermatomiozita, lupusul eritematos diseminat, etc. Este vorba de maladii care nu se limitează la un organ, ci sînt extinse la ţesutul mezenhimal dia întreg organismul — boli de sistem — şi în care un factor esenţial îl reprezintă un ansamblu de modificări metabolice tisulare de ordin enzimatic, care au drept rezultat tendinţa exagerată la inflamaţie a mezenhimului. Tulburarea sistemelor enzimatice este atît de importantă încît un cercetător, Vannotti, a propus pentru acest grup de maladii denumirea de „sindrom de insuficienţă enzima-tico-celulară". De unde provine această perturbare a activităţii enzimatice ? In răspunsul la această întrebare se vădesc deosebirile între concepţii. Un şir întreg de cercetători, de altfel, cu merite deosebit de mari în studierea modificărilor care au loc în ţesutul mezenhimal în cursul colageno-zelor — văd în aceste modificări procesul primar al bolii sau le consideră efectul unor tulburări cu caracter endocrin. Potrivit acestei concepţii, modificările biochimice şi morfologice ale ţesutului mezenhimal stau pe primul plan, iar influenţarea lor poate avea loc numai prin intermediul mecanismelor care intervin direct în producerea acestor modificări, cu alte cuvinte prin administrarea unor produse ale glandelor endocrine. Succesele obţinute prin utilizarea în tratamentul bolnavilor a acestor produse sînt invocate ca un puternic argument pentru susţinerea concepţiei acestor autori, concepţie în fond localistă, care nu ia în consideraţie decît un sector din organism. împotriva acestei priviri parţiale se ridică interpretarea sintetică a unui-alt grup de cercetări, în fruntea cărora stă A. I. Nesterov, care văd în colagenoze rezultatul unei perburbări în activitatea centrilor nervoşi superiori de reglare. Această perturbare este urmată de modificări funcţionale şi morfologice secundare într-o serie de organe şi ţesuturi, printre care şi glandele endocrine, care au drept consecinţă ultimă tulburarea sistemului fermentativ din ţe- sutul mezenhimal. Potrivit acestei concepţii, succesele obţinute prin administrarea produselor endocrine se explică prin aceea că ele acţionează asupra unei verigi din lanţul proceselor morbide; dar tocmai pentru că ele nu acţionează asupra verigii principale, iniţiale, efectul lor este adeseori trecător, iar uneori lipseşte cu totul. Iată de ce terapeutica colagenozelor trebuie să se adreseze unui complex de factori, în care, alături de produsele hormonale, trebuie să intervină măsurile pentru combaterea dereglării activităţii nervoase (de pildă, asanarea focarelor de infecţie, care se pare că au un rol important în producerea acestei dereglări). In felul acesta, concepţiei orga-no-patologice i se opune concepţia sintetică, nervistă, iar terapeutica localistă este înlocuită printr-o terapeutică menită să modifice ansamblul proceselor reactive din organism. Medicina a izolat de multă vreme ca o entitate morbidă aşa-numita „maladie a lui Basedow"; cauza imediată a acestei boli a fost găsită în hiperfuncţia unei glande cu secreţie internă, tiroida. Hipertiroidis-mul, producerea exagerată de hormoni; are drept consecinţă în ultimă instanţă grave tulburări ale metabolismului tisular, în producerea cărora intervin în cea mai mare măsură modificările în activitatea sistemelor fermentative din celule şi ţesuturi. Este însă maladia lui Basedow o afecţiune strict localizată a glandei tiroide? Concepţia îngustă, analitică, răspundea afirmativ la această întrebare; cel mult, ea întrevedea oarecare legături între glanda tiroidă şi alte glande cu secreţie internă, dar era departe de o reprezentare a procesului morbid care să cuprindă ansamblul organismului, în corelaţia sa reciprocă cu mediul înconjurător. Gîndirea localistă s-a manifestat şi în terapeutica bolii: străduinţe importante — şi nu lipsite de rezultat — au fost depuse pentru a obţine o medicaţie antitiroidiană. Faptele au arătat că manifestările maladiei .lui Basedow nu pot fi reduse la fenomenele de răspuns ale organelor şi ţesuturilor, la excesul de hormoni ti-roidieni. Este meritul şcolii romîneşti de endocrinologie de a fi arătat că în această boală procesul morbid este mult mai complex şi că veriga iniţială este constituită de 248 C. LIMARU perturbarea mecanismelor reglatorii nervoase. Această perturbare, care se dezvoltă sub acţiunea factorilor de mediu (traume psihice, agenţi toxici, infecţioşi, etc.) are drept rezultat modificarea funcţională şi structurală a tiroidei şi instalarea unui proces patologic care cuprinde întreg organismul, inclusiv activitatea sistemelor enzi-nnatice tisulare. In consecinţă, tratamentul aiu se poate mărgini la medicaţia exclusiv ti-roidiană (care nici nu dă totdeauna rezultatele aşteptate), ci trebuie să recurgă şi la alte măsuri terapeutice care acţionează asupra celorlalte verigi ale prbcesului morbid, în primul rînd, asupra dereglării activităţii nervoase superioare; astfel se şi explică rezultatele bune obţinute într-o serie de cazuri1 prin asocierea medieaţiei antitiroi-diene cu somnoterapia. Intr-un mod asemănător, gîndirea medicală contemporană depăşeşte concepţia c.are privea pelagra drept rezultatul tulburărilor metabolice tisulare provocate în mod direct de lipsa Unei vitamine din alimentaţie. Astăzi se ştie că tulburările metabolice sînt extrem de complexe, de ordin vitaminic, hormonal, enzimatic. Se ştie în acelaşi timp că în producerea acestor tulburări un rol deosebit de important îl au dereglările mecanismelor funcţionale de la nivelul scoarţei cerebrale. Datorită acestor dereglări, nu mai este posibilă coordonarea funcţiilor de apărare ale corpului şi ia naştere o perturbare generală, manifestată în întreg organismul. Complexitatea proceselor patologice impune o terapeutică complexă, în cadrul căreia trebuie, bine înţeles, să fie cuprinse măsurile care pot avea influenţă asupra sistemului nervos cît şi asupra activităţii sistemelor enzimatice. In cursul ultimilor decenii, atenţia medicilor a fost atrasă de un grup aparte de insuficienţe cardiace („miocardia" lui Laubry, „miocardozele" lui Wuhrmann, „distrofia miocardică" a lui Lang), în care tabloul patologic apare ca o consecinţă a slăbirii procesului nutritiv al muşchiului inimii. Ştim acum că la baza acestor forme de insuficienţă cardiacă stau factori de ordin biochimic, metabolic, şi anume tulburări ale reacţiilor cu caracter enzimatic, descrise de Engelhardt sub denumirea de mecano-chi-rriia contracţiei musculare". Este vorba fie de o modificare în activitatea enzimei ac-tomiozina (cum se întîmplă într-o serie de intoxicaţii), fie de modificarea substratului chimic asupra căreia această enzimă acţionează (acidul adenozin trifosforic), fie de perturbări în aportul electroliţilor necesari reacţiei enzimatice (îndeosebi potasiul). Descoperirea proceselor intime care se desfăşoară în aceste forme de insuficienţă cardiacă a dus, bine înţeles, la concluzii terapeutice corespunzătoare. Trebuie subliniat însă că procesul patologic din muşchiul i-ii-mii nu este un proces local, ci o consecinţă a tulburării influenţelor trofice şi de adaptare alt sistemului nervos asupra muşchiului inimii. Cunoaşterea acestui fapt deschide perspective nu numai pentru tratarea acestor forme de insuficienţă cardiacă, dar şi pentru prevenirea lor. In lupta de idei ce se desfăşoară în domeniul biochimiei şi enzimologiei, concepţia sintetică îşi vădeşte tot mai puternic superioritatea. Va mai trebui să treacă timp, va fi necesar să se mai acumuleze încă multe fapte, pînă cînd vor fi înlăturate cu desăvîrşire teoriile care nu văd decît modificările izolate ale ţesuturilor, fără nici o legătură cu totalitatea organismului. Cunoaşterea devierilor patologice pe care le suferă reacţiile fermentative tisulare în diferite boli permite însă de pe acum să se utilizeze în practica terapeutică mijloace menite să înlăture sau să micşoreze intensitatea acestor devieri. Am amintit mai înainte despre utilizarea în cologenoze a unor substanţe de natură hormonală, care, prin inhibarea activităţii unor complexe enzimatice tisulare, micşorează tendinţa la inflamaţie a ţesutului mezenhimal. In anumite forme de demineralizare osoasă se folosesc o serie de stimulenţi mecanici, fizici şi biochimici care, între altele, acţionează prin mobilizarea unui şir de complexe enzimatice, cu rol important în procesul de osiftcare. încercări de a influenţa activitatea enzi-matică se fac şi în multe alte afecţiuni. Cine n-a auzit de diabetul zaharat ? Este cunoscut că această boală se datoreşte unui hormon secretat de glanda pancreatică, — insulina — care dă posibilitatea organismului să utilizeze substanţele zaharoase din alimentaţie. Progresele ştiinţei au dovedit CRONICA .ŞTIINŢIFICA 249 că insulina este necesară pentru ca o anumită enzimă, hexochinaza, să poată porni un lanţ de reacţii chimice, care duc în cele din urmă la utilizarea de către organism a zaharurilor, iar în combaterea afecţiunii se caută mijloace pentru înlăturarea acestor perturbări (unele au şi fost găsite : se administrează, de pildă, bolnavilor de diabet, zaharuri al căror metabolism se dispensează de acţiunea hexochinazei). Dar enzimologia nu" lărgeşte numai orizontul terapeuticei. Se poate afirma, fără teama de a greşi, că, pe măsură ce va fi mai bine cunoscută importanţa fiziologică a fermenţilor — „aceşti vrăjitori ai vieţii" cum au mai fost denumiţi, — se vor deschide căi noi şi pentru preîntîmpinarea îmbolnăvirilor, pentru profilaxie, latură de însemnătate exceptional în activitatea medicală, în această privinţă, perspective deosebite se conturează în special în domeniul nutriţiei. Nu în sensul în care-şi imagina aceste perspective ciudatul domn d'Astarac, pe care Anatole France ni l-a înfăţişat în „Birtul la Regina Pedau^ue" visînd la vremurile cînd omenirea se va hrăni cu extracte de metale şi minerale ; ci în sensul că ştiinţa nutriţiei ne va îndruma spre o alimentaţie în aşa fel echilibrată încît să determine o activitate enzimatică pe cît posibil mai corespunzătoare în organism. în 1708 au apărut la Frankfurt operele medicale ale lui Michel Ettmilller, discipol al vestitului Paracelsus. Pe frontispiciul acestor opere se află o gravură, care face aluzie la cele două tendinţe principale din medicină, orientarea curativistă şi cea profilactică. Vedem Sănătatea tfonînd într-un templu, ale cărui două coloane sînt Profi- laxia care evită bolile şi Terapeutica, a cărei preocupare este vindecarea bolnavilor, în faţa fiecărei coloane se află cîte un medic, care ţine legată Boala, pe care o vedem tîrîndu-se pe primul plan al gravurii. Medicul din faţa coloanei terapeutice, înarmat cu un vas enorm cu leacuri, încearcă să oprească Boala, pe care o ţine legată de picior cu o funie, el o împiedică mai mult sau mai puţin, dar nu reuşeşte s-o oprească şi este obligat s-o- urmeze; pe mantaua sa citim o inscripţie care ne arată că „el trebuie să micşoreze răul pe care n-a ştiut să-l domine". Medicul din faţa coloanei profilactice nu are drept unealtă decît un flacon picurător, pe eticheta căruia scrie: „Chiar şi o picătură este suficientă". El este însă stăpînul maladiei, pe care o dirijează cu ajutorul unui lanţ puternic, prins de gîtul bolii. Va fi oare enzimologia sursa unei înfloriri şi mai puternice a profilaxiei, care cunoaşte o dezvoltare impresionantă în zilele noastre? Viitorul nu prea îndepărtat ne va da răspunsul la această întrebare şi se poate bănui că răspunsul va fi afirmativ. Aceasta va fi încă o lovitură dată scepticismului, care şi-a însuşit sentinţa pe care Pascal a emis-o asupra medi-cinei, atunci cînd ea se mai zbătea în strîn-soarea scolasticii evului de mijloc : „Medicii nu te vor vindeca, deoarece în cele din urmă vei muri". Pascal nu poate fi contrazis în ce priveşte ultima jumătate a afirmaţiei sale, dar izbînzile ştiinţei asupra morţii nu mai pot fi trecute cu vederea, căci vindecările se pot înlănţui de-a lungul unei vieţi întregi, iar preîntîmpinarea bolilor va duce neîndoielnic la o evidentă prelungire' a duratei vieţii omeneşti. MISCELLANEA O GAFA DE ISTORIE LITERARA R itmul viu în care vitrinele şi standurile librăriilor se îmbogăţesc zilnic, în ultima vreme, cu cărţi noi, şi epuizarea acestor cărţi într-un timp record sînt o dovadă a preocupării culturale a maselor din ţara noastră. Mărturisim că apariţia broşurii lui Emil Mânu : „Traian Demetrescu : Contribuţia la cunoaşterea vieţii şi operei", o aşteptam cu interes, ca unul din aceia care, de ani de zile, trăind în mediul unde s-a născut şi a scris Traian Demetrescu, am cercetat tot ceea ce ne-a stat la îndemînă pentru cunoaşterea poetului craiovean, fie în manuscrisele aflate la rude sau prieteni, fie în arhivele instituţiilor din Craiova sau în presa locală. Din păcate însă lectura broşurii amintite, nu numai că nu ne-a satisfăcut, dar mai mult chiar, ne-a contrariat în mare măsură. Aşa zisa „contribuţie Ia cunoaşte-terea vieţii şi operei" poetului nu este în realitate, în mare parte, decît reproducerea unor articole deja cunoscute, parafrazate, reeditînd date eronate pe care, repro-ducîndu-le întocmai, înseamnă că şi le-a însuşit şi autorul broşurii iar ceea ce este şi mai grav, în publicarea aşa ziselor „postume" sînt menţionate ca poezii originale ale poetului, unele traduceri din autori care nu aduc o contribuţie pozitivă la valorificarea moştenirii literare a scriitorului craiovean : ba, îl pun chiar într-o lumină nefavorabilă. Emil Mânu, într-o notiţă prizărită în subsolul de la pagina 7 a broşurii spune : „o parte din materialul inedit ce ar putea forma obiectul unor cercetări viitoare se găseşte în sertarele cîtorva profesori craioveni". Vom încerca, în cele ce urmează, să ne spunem şi noi cuvîntul în problema „contribuţiei" la cunoaşterea vieţii şi operei lui Traian Demetrescu. In capitolul „începuturile literare şi legătura cu scriitorii din capitală" (1866— 1888), Emil Mânu se serveşte de articolul lui Traian Demetrescu — „O foaie de-a trecutului" publicat în Cîntarul din 13 iulie 1885 şi mai ales de articolul lui Panache Niculescu, publicat în Voinţa Poporului din 20 aprilie 1896. Ce aduce nou Emil Mânu faţă de articolele sus menţionate? Nimic, sau aproape nimic, căci ceea ce apare ca o „contribuţie" la cunoaşterea vieţii şi operei scriitorului craiovean, sînt lucruri deja spuse; ba mai mult chiar şi unele date pe care şi le însuşeşte şi autorul broşurii sînt eronate. Astfel, Ia pagina 8 a broşurii, Emil Mânu spune „Se numea Demetrescu Traian, Rafael, Radu, născut în 1866", iar la pagina 9 în subsol, într-o notă extrasă din foaia matricolă a liceului unde era înscris poetul, foaie care se găseşte la Muzeul din Craiova, se spune: „Demetrescu Rafail, născut 1866, luna decembrie 5". Or, lucrurile nu stau astfel. In primul rînd nu se numea „Demetrescu Traian, Rafail, Radu", ci „Dumitriu Radu, Rafail, Traian" aşa cum menţionează certificatul de naştere nr. 1213 din 3 noiembrie 1866, lucru de care autorul broşurii nu a ţinut seama, necu-noscînd actul de naştere oficial al poetului şi deci necercetîndu-1. MISCELLANEA 251 In al doilea rînd, viitorul poet nu se naşte la 5 decembrie, aşa cum eronat s-a spus pînă acum şi Emil Mânu' repeta şi el acelaşi lucru, ci la 3 noiembrie 1866, aşa cum menţionează tot certificatul de naştere mai sus amintit, pe dosul căruia găsim scris : „Astăzi, la patru ale lunii decembrie anul 1866 s-a botezat Rafailu, fiul d-lui Radu Dumitriu, die profesiune pelicariu subţire în religiunea Bisericii Răsăritului..." Deci data de 5 decembrie 1866 extrasă din copia matricolă aflată în Muzeul poetului din Craiova se referă aproximativ la data botezului, iar nu a naşterii care o arăta precis numai certificatul respectiv descoperit de noi, după cercetări prin arhivele instituţiilor craiovene. Deci adevărul în ceea ce priveşte cunoaşterea vieţii şi operei poetului este următorul : „Se numea Dutnitdu Radu Rafail Traian ; născut în 1866, noiembrie 3". Tot în acelaşi capitol, Emil Mânu scrie la pag. 9 : „Copilul începe liceul la Craiova ; întrerupe însă şcoala pe la 1883. In liceu învaţă bine, lucru atestat într-un extras din catalogul clasei pe anul şcolar 1881—1882". (şi dă în subsol extrasul). Nici această afirmaţie mu constituie un element nou care ar putea contribui la cunoaşterea vieţii poetului. într-adevăr, viitorul poet începe liceul în Craiova, dar cînd şi în ce împrejurări, autorul broşurii nu menţionează. Dacă ar fi cercetat însă mai atent, matricolele şcolare aşa cum de altfel trebuie să facă oricine vrea să aducă într-adevăr un ajutor istoriei literare, şi nu s-ar fi mulţumit numai să reproducă o notiţă găsită la Muzeu, fără confruntarea ei cu originalul, Emil Mânu ar fi găsit desigur că, înce-pînd cu anul şcolar 1879/80, viitorul poet al cărui tată între timp îşi schimbase numele de Dumitriu în Demetrescu, se află înscris în controalele liceului din Craiova în clasa I, înscriere care se găseşte în registrul matricol nr. 727 din acel an, pagina 3, sub numele de Demetrescu Rafail Nu este locul aici să menţionăm în amănunte şcolaritatea elevului (lucru pe care îl vom face de altfel în monografia consacrată poetului), dar o punere la punct pentru adevărul ştiinţific este necesară. In anul şcolar 1879/80 elevul urmează clasa I pe care nu o absolvă însă. In 1880/81 apare reînscris în aceeaşi matricolă, la pag. 4, dar n/i urmează decît luna septembrie, avînd menţionat la observaţii, „a încetat de a urma". In anul şcolar 1881/82, după ce repetă de două ori clasa I, promovează clasa cu notele pe care le găsim în copia matricolă menţionată în subsolul broşurii de la pag. 9, dar şi aceste note în broşură apar eronate, iar media generală este 8,2 iar nu aşa cum ni se arată „media generală 8,48". In anul şcolar 1882/83 elevul Demetrescu Rafail urmează clasa II şi o absolvă cu media 6 1/8, pentru ca în anul 1883/84 să îl găsim înscris. în controalele şcolii ca frecventînd regulat clasa III pînă la sfîrşitul anului fără a o absolvi. La observaţii găsim „are 1 notă de rezultat insuficient, la un examen nu s-a prezentat". Iată de ce nu sîntern de acord cu „contribuţia" lui Emil Mânu în această problemă. Nu este adevărat că Traian Demetrescu întrerupe studiile în 1883, aşa cum menţionează autorul broşurii la pag. 9 : „Cert este că în 1883, întrerupsese studiile", ci, aşa cum am văzut, abia în 1884 se întîmplă acest lucru. De asemenea afirmaţia de la pag. 14 că „Traian Demetrescu era'în ultima clasă a liceului prin 1886", este cu totul nefundată. Nu e suficient ca cineva să-i facă istoricului literar o mărturisire şi acesta să o ia de bună, fără o verificare prealabilă a ei. Dacă Emil Mânu ar fi cercetat registrele şcolii, unde a învăţat Traian Demetrescu, desigur s-ar fi convins ca şi noi că, începînd cu anul 1884, numele poetului nu mai figurează în controalele şcolii. Tot atît d»e neserios apare şi citatul din articolul tui Panache Niculescu, de la pag. 14 : „Pe la 15 oct. 1884, scrie Panache Niculescu, văd că-mi, iese înainte un tînăr drăgălaş, care-mi sare de gît şi începe a mă săruta, plin de bucurie că m-a văzut", completat cu comentariul autorului broşurii : „Era Traian Demetrescu care-i povesteşte pe unde umblase. Alex. Ma-cedonschi îi publicase volumul cu o prefaţă elogioasă". Cum putea să-i povestească Traian Demetrescu lui1 Panache Niculescu la 15 octombrie 1884 că Alex. Macedonschi îi publicase volumul de poezii cu o prefaţă elo- 252 MISCELLANEA gioasă, cînd volumul de „Poezii" al lui Traian Demetrescu apare în 1885 ? Vorbind despre activitatea beletristică a lui Traian Demetrescu, autorul broşurii scrie: „Intre 1884—1888 colaborează la Cîntaru (Craiova), Revista literară, Analele literare, (Bucureşti), Gutemberg (Buc. 1888), Romînia literară (Buc. 1887), Pele-şul (Buc), Amicul libertăţii (Craiova) şi publică la 1887 volumul de versuri „Freamăt (Craiova) (pag. 16). Dacă putem trece cu vederea unele originale figuri de stil ale autorului broşurii ca : „scrisul lor (al socialiştilor) schiţează net (sublinierea e a noastră) o atitudine progresistă" (pg. 28 cap. „Traian Demetrescu şi Eminescu"), nu sîintem de acord cu afirmări gratuite ca : „I. C. Popescu Potvclet, care l-a cunoscut îndeaproape (pe poet) va nota în „Alarma" (1905 — 10 iulie nr. 157) după moartea sa" (pg. 31). Oricît iz de autenticitate ar voi Emil Mânu să dea rîndurilor broşurii sale, nu ne putem închipui cum I. C. Popescu Polyclet, „a cunoscut îndeaproape" pe Traian Demetrescu, fapt care presupune o frecventă prietenie între el şi Traian, cînd acesta din urmă moare în 1884, moment în care I. C. Popescu Polyclet n-avea decît 13 ani? Ge raporturi amicale ar fi putut exista între poetul „Sensitivelor", şi copilul care în epoca aceea nici nu debutase în literatură ? Şi aceasta nu s-ar putea considera o scăpare, deoarece autorul broşurii nu menţionează acest lucru numai la capitolul „Traian Demetrescu alături de muncitori" (1890—1896), ci revine asupra lui şi în capitolul „Poeţii craioveni şi Traian Demetrescu" (p 38). într-adevăr, I. C. Popescu Polyclet a scris pagini evocatoare despre poetul Traian Demetrescu, dar acesta este cu totul altceva. Dacă asemenea lipsuri ar putea fi scuzabile, faptul că Emil Mânu lansează printre poeziile originale ale poetului craiovean, în capitolul „Postume" o poezie ca „Revoluţia", tradusă din „Revolution" de Carmen Sylva, este mai mult decît o eroare, e o ad'evărată gafă de istorie literară. Poezia scrisă de Carmen Sylva se găseşte în volumul: „Carmen Sylva: Oeuvres choisies (Vers et prose) publies par G. Bengesco, avec une introduction de Ed. Haraucourt", (Paris Soc. d'edition et de publication Libraire Felix Juven p. 11.) Emil Mânu o menţionează ca originală la pagina 49, a broşurii sale, în cap. „Postume". Iată textul francez, după care Tradem a făcut traducerea sa : „La nature elle aussi fait de Ia politique : Que de convulsions et de gamissements ! Que de bruits dechaines ! Quel amas fantastique De querelles sans fin et de sourds froissements ! iDans la confusion de (la grande touirmente Le vent coimmande en maître : ii est le idictateur ; II marche, entraînant tout dans les plis de sa mante; Qui done arretera ce fol agitateur ? II fait tourbillonner l'ouragan et Ia trombe; II reverse soudain ce qui se tient debout : Que le fileuve deborde ou que la cite tom be, Qu'impoirte â ce tribun s'iil boulcverse tout! Pourtant l'on voit toujours, haut de cent coudees, La superstition se dresser, roc geant, Et les vieux prejuges et Ies vieilles idees Enfoncent leur racine au fond du sol beant 1 *) Iată şi textul presupusei poezii originale a poetului, menţionată de Bmil Mânu fn capitolul „Postume" din broşura sa la p. 49 : Politica fiind la modă / Chiar şi *) Şi natura face politică : / Cîte convulsii, cîte gemete : / Cîte sgomote dezlănţuite 1 Ce grămadă fantastică / De certuri fără de sfîrşit şi ce foşnete surde! / In zarva marei frămîntări / vîntul _porun-ceşte atotstăpînitor; el este dictatorul; / înaintează, luînd cu sine totul în faldurile mantiei sale; / Cine-1 va opri oare, pe acest agitator zănatec ? / In-volburează uraganul şi tromba ; / Răstoarnă deodată tot ce se ţine în picioare-; / De se revarsă fluviul sau se prăbuşeşte cetatea /, ce-i pasă acestui tribun, dacă răscoleşte totul ! / Totuşi, se mai vede mereu, înaltă de sute de metri / înălţîndu-se stîncă uriaşă, superstiţia / Şi vechile prejudecăţi, şi vechile idei / Infingîndu-şi rădăcinile în străfundul pămîntîilui căscat!" MISCELLANEA 253 natura vrea / Să facă, ca şi toată lumea" Politică şi ea./ Şi în răscoala ei driaşe, ,( e vîntul dictator ; / O! cine poate să-mblînzească / Pe acest agitator 1 ? / Iar ploaia rece curge-ntruna / Nu-i pasă nici de cum, / Că rîuri cresc şi-neacă sate / Şi-oraşele în drum;./ Natura tare şi nu scapă / Nimic din furia ei, / Decît bătrîna Superstiţie / Şi vechile idei./ Orice comentariu este credem, de prisos. Uşurinţa cu care „istoricul literar" s-a grăbit să dea publicităţii date şi opere fără un serios control al lor este condamnabilă. Iată de ce credem că se impune mai multă seriozitate în valorificarea moştenirii literare a scriitorilor noştri. Mihnea Radovan AL. SAHIA SI SCRIITORII VREMII SALE Printre scriitorii din vremea sa, pentru care Alexandru Sahia a avut o deosebită stimă, urmărindu-le cu dragoste opera şi activitatea, se numără îh primul rînd Liviu Rebreanu. Doveditoare în acest sens sînt cuvintele lui Sahia din interviul „De vorbă cu d-1 Liviu Rebreanu", publicat în revista „Vremea", la 8 noiembrie 1931. „In literatura noastră romînească" — scria Sahia — personalitatea scriitoricească a d-lui Liviu Rebreanu s-a impus masivă şi definitivă. Este întîiul dintre cei puţina asupra valorii căruia mu se mai poate discuta. El a rămas înrădăcinat în specificul acestui popor, a înfăţişat tragedia şi lumina care se frămîntă în inima muncitorului de pămînt. Scriitorul Rebreanu, departe de şcoala tendenţioasă a semămăto-rismului, este singurul care a putut să înfăţişeze viabăl pătura ţărănimii, această pătură în adiîmouil căreia ilustrează mizeria". Sahia îi pune în faţă marelui scriitor probleme însemnate, de largi semnificaţii, cu intenţia de a-l face să mediteze asupra lor, să tragă concluzii pentru atitudinea şi scrisul său. Iată, de pildă, a doua întrebare a lui Sahia : „Credeţi într-un faliment al capitalismului ?", la care Rebreanu răspunde : „Nu sînt un economist. Totuşi evenimentele înconjurătoare mă ajută suficient să am o părere. Prăbuşirea băncilor care se face în toată lumea, mă încredinţează de lucrul acesta. Capitalismul pî-rîie djjji toate încheieturile lui. Reţetele marilor (economişti văd că nu servesc la mimic. Lucrul acesta mă îndreptăţeşte să cred în- tr-o transformare socială profundă". In interviul său, Sahia aduce în discuţie şi problema condiţiilor materiale ale scriitorilor : „In ceea ce priveşte branşa scriitoricească, d-le Rebreanu, nu sîmiteţi de părere că ei sînt extrem de mult izbiţi de. criză ?, că pentru ei, care sînt reprezentanţii culturii unui stat, nu se face mimic ?" — primind din partea lui Liviu Rebreanu următorul răspuns : „Sînt atîtea de spus In această privinţă. Primul adevăr este a-cesfa : scriitorul romîn suferă mizeria la culme, şi s-a ajuns pînă acolo că moţiunea ide scriitor se confundă cu lipsa materiaM". Cît de mult l-a preţuit pe Rebreanu, ne-o dovedesc rîndurile pe care le-a scris Sahia la apariţia romanului „Răscoala". Aceste rînduri arată nu numai dragostea şl admiraţia sa pentru autorul romanului, ci şi îndemnul fierbinte pe care i-1 adresează spre a continua pe acest drum, drumul artei realiste. Intr-un articol publicat în „Vremea", ia 25 septembrie 1932, Sahia scria : „Im isfîrşit, după munlcă de ani de zile, (Rebreanu, n.n.) a închegat în pagini definitive o mare epopee : revoluţia ţără-mească. încercările minore ale oîtorva, cari s-au străduit să prindă răzmeriţa de Ia 1907 — nu înseamnă nimic îh raport cu noua operă a scriitorului Rebreanu". Sahia sublinia totodată şi viziunea deosebită a scriitorului din „Răscoala" faţă dje cea din „Ion". „Dacă însă acolo (în „Ion" — n.n.) — scria Sahia — id-il Rebreanu înfăţişează ţăranul privit din punct de vedere individual, îndrăgostit de pămînt, de data 254 MISCELLANEA aceasta se ocupă de conştiinţa colectivă a ţărănimii, trezită şi capabilă de reacţiune demnă". Alexandru Sahia a demonstrat convingător, în repetate rînduri că numai scriitorul legat prin fire trainice, multiple, d«- viaţa şi sufletul poporului, va putea crea opere de valoare, pline de adevăr şi forţă emoţională, va putea deveni un artist iubit de mase. In cazul lui Liviu Rebreanu, el a arătat acest lucru în mod concret. In articolul său „1907", publicat în „Cuvîntul liber" la 30 noiembrie 1935, cînd Liviu Rebreanu împlinea 50 de ani1, Sahia scria : „Acest scriitor imasiv a putut să înţeleagă drama anului 1907, cînd o ţărănime plesnită în inimă şi peste ochi, a încercat să smulgă din mîinile unor exploatatori, dreptul lla viaţă. In romaniul său „Răscoala", Liviu Rebreanu se dovedeşte un adînc cunoscător aii acestei lumi de truditori, cu viaţa mereu aspră şi redusă la pămînt. Este una din cauzele de prim ordin, care a făcut s&4 impună pe Liviu Rebreanu ca pe un creator de înaltă valoare." In alte articole închinate scriitorilor din vremea sa, Al. Sahia dovedeşte aceeaşi grijă deosebită pentru orientarea creatorului către o artă realistă, cătne o atitudine de fermitate şi combativitate faţă de realităţile întunecate ale trecutei orânduiri. Intr-un medalion despre G. Bacovia, publicat în „Vremea" la 21 martie 1929, Sahia analiza cu multă, pătrundere poezia bacoviană, de-monstrînd că poetul este un nemulţumit şi un revoltat de realităţile contemporane lui, dar că nu are puterea să-şi biruie durerea şi atunci se lasă doborît de adversităţi, devine un înfrînt, „Bacovia se agaţă năvalnic de viaţă — se urcă şi cade, se scoală şi cade", scria Sahia. El ştia că autorul „Serenadei muncitorului" nu are capacitatea să-şi transforme durerea şi nemulţumirea într-o atitudine energică, combativă şi de aceea se lăsa copleşit de durere. Reproşîndu-i acest lucru îi spunea în finalul articolului, cu regretul unui frate de idei şi simţire : „...Dar sărmane Bacovia, nu înţelegi că peste focul tău s-a aşternut un strat gros de Pb.02. Mă înţelegi ?... Iartă-mă..." Gesturile protestatare ale unora din scrii- torii noştri faţă de oficialitatea culturală a burgheziei şi moşierimii, erau aplaudate entuziast de Sahia, văzînd în ele izvorul unei noi atitudini artistice. In 1931, cînd Victor Eftimiu refuză decoraţia „Meritul cultural" oferită de primul ministru, Sahia comentează acest gest, relevînd semnificaţia lui. In articolul „Despre merit", publicat în „Vremea" la 11 octombrie 1931, nota la început ce tristă ironie este ca în „timpurile acestea de dureroasă foamete" să i se acorde unui scriitor „o porţie de aramă", încheind : „Gestul lui Victor Eftimiu de a refuza primului ministru porţia de aramă — în epoca noastră de umilinţă josnică — se punctează ca o faptă rară". Cuvinte de dragoste şi admiraţie are şi pentru alţi scriitori ca Perpessicius, George Mihail-Zamfirescu, Gezar Petrescu şi alţii. In medalionul „Perpessicius", publicat în „Vremea" la 16 mai 1929, Sahia discuta volumul acestuia de poezii „Scut şi targa", scris în anii primului război mondial, notînd că poetul nu a cîntat războiul „în note dure" şi „aceasta din iubire pentru om în devenirea căruia nădăjduieşte, din respect pentru artă". Despre critic spunea că „luminează cărările, desvăluie adevărul cu mişcări prevăzătoare", pe omul Perpessicius caracterizîndu-i independenţa, „nobleţă în atitudini". însufleţit de înalte idealuri, călăuzit de ideile luminoase ale partidului, Al. Sahia arăta tuturor, atît prin propria sa activitate, cît şi în mod teoretic, că rolul unui scriitor este acela de a sluji lupta pentru dreptatea, libertatea şi luminarea poporului, în răspunsul său la ancheta „De ce scrieţi?", publicat în "„Facla" la 17 octombrie 1935, Sahia spunea : „Un scriitor trebuie să fie un luptător social. Bl trebuie să fie continuu legat, în mod strâns, de complexul social în care trăieşte... Scriitorii generaţiei mele trebuie să se convingă, în momentele de faţă, că nu pot face decît artă cu tendinţă şi că o altă artă nu poate să existe. în această tendinţă însă să in-troduceini maximum de artă pentru că numai astfel operele noastre vor căpăta viabilitate". Teodor Vîrgolici NOTE BIBLIOGRAFICE VICTOR EFTI1 Editura de Stat pentri Volumul cuprinde piesele : „Inşir-te mărgărite" (1911), „Ringala" (1915), „Prometeu" (1919), „Inspectorul Proastelor" (1922), „Dansul milioanelor" (1922), „Omul care a văzut moartea" (1928), „Marele duhovnic" (1930) şi „Haiducii" (1947). Alese din bogata operă dramatică a lui Victor Eftimiu, cele opt piese de teatru cuprinse în acest volum sînt deopotrivă reprezentative atît pentru personalitatea artistică a autorului, pe care o reflectă sub UU: TEATRU Literatură şi Artă multiplele ei aspecte, cît şi pentru dezvoltarea dramaturgiei în ţara noastră. Dacă „Inşir-te mărgărite", „Ringala" sau „Prometeu" îl poartă pe cititor în veacuri trecute, în schimb „Dansul milioanelor", „Omul care a văzut moartea" sau „Marele duhovnic" îi amintesc de vremuri nu prea îndepărtate şi într-un chip care nu lasă nici o îndoială asupra poziţiei protestatare a artistului în societatea pe care a zugră-zit-o în operele sale. EUGEN JEBELEANU: DIN VEACUL XX Editura de Stat pentru Literatură şi Artă Volumul intitulat „Din veacul XX" reuneşte o bună parte din articolele, reportajele şi cronicile publicate de Eugen Jebe-leanu atît înainte cît şi după război. Ele prezintă unul din aspectele cele mai interesante ale personalităţii artistice a scriitorului şi anume publicistica. „...Alcătuit sub glfiitul ţlămînd al rotativelor, adeseori pe un colţ de masă, alteori în tipografie şl, uneori, în picioare, lîngă maşina linotipistului" cum spune Jebeleanu, articolul de ziar a însemnat pentru poet mai mult decît o simplă prezenţă în actualita-- tea pe care zugrăvind-o, o condamna. Trăsătura care străbate ca un fir roşu articolele lui Jebeleanu scrise înainte de eli- berare, este revolta cea mai sinceră, ura cea mai făţişă faţă de regimul de exploatare şi faţă de cei care-l susţineau. Sarcasmul lui Jebeleanu ţinteşte cu aceeaşi forţă corupţia şi jaful organizat de conducătorii statului, clasele avute care huzureau în vreme ce poporul trudea din greu, lipsa de cultură a celor chemaţi să răspîndească cultura. Se simte în creaţia poetică actuală a lui Jebeleanu o notă profundă şi gravă a cărei origină trebuie căutată în preţioasa experienţă de viaţă pe care a dobîndit-o în „anii împotrivirii", experienţă pe care astăzi o comunică cititorului. /. VASILENKO: POVESTIRI Editura Tineretului Ivan Dimitrievici Vasilenko, autorul volumului de povestiri publicat de Editura Tineretului, s-a născut în anul 1895, într-un sat situat în apropierea oraşului Taganrog unde scriitorul trăieşte şi astăzi. Pe calea scrisului Vasilenko a pornit tîrziu, în anul 1934 şi a făcut-o pentru că simţea nevoia să comunice semenilor săi o bogată experienţă de viaţă, să sintetizeze amintiri şi impresii culese în anii furtunoşi dinaintea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, în vremea desfăşurării ei şi, mai tîrziu, în epoca construcţiei socialiste. Eroul principal al povestirilor lui Vasilenko este tineretul sovietic. Tînărul care 256 NOTE^BIBLIOGRAFICE în anii grei ai asupririi ţariste tînjea „după căldura, ca fioarea-soarelui după lumină" („Caseta miraculoasă"), se schimbă trep-. tat (trilogia despre Arţiomka) şi .• ajunge un luptător conştient. Emoţionante sînt şi povestirile care înfăţişează .cumplitele, în--cercări la care au fost supuşr copiii sovie^ tici în anii -grei ai invaziei naziste ,(,,,Lă- diţa - verde", „Noroc, de-aşa protector"). Poem închinat prieteniei, dragostei de viaţă, luptei pentru fericirea omului, cari? tea -lui -Vasilenko este 6 lectură- deosebit,, de plăcută.; Traducerea romînească a po-> vestirilor «-este semnată de Ana* Boldur şi. Igor-Blok, -• ' . ,- :' LIUBEN KARAVELOV:.POVESTIRI- Editura, de Stat pentru Literatură şi Artă Volumul de „povestiri" publicat în* colecţia .„Clasicii literaturii universale" 'în™ fnănUnchează' şapte, -din cele mai reprezentative -lucrări alese din opera .Se- acest gen a scriitorului clasic şi, a militantului. revo-*< ■luţionar bulgar Liuben Klravelov. Bogata activitate revoluţionară a lui Ka-.ravelov, care l-a situat — alături de Ra-kovski, Levskif şi Botev.t— în rînduT1 conducătorilor mişcării de eliberare a poporului bulgar, s-a reflectat din plin în tiu mai-puţin bogata sa activitate literară. In istoria literaturii bulgăre, (,Karavelov este considerat ca întemeietor al realismului. ' Lupta împotriva feudalismului turcesc, îm-* potriva iobăgîei, a jefuirii şi asupririi poporului muncitor' este' nota dominantă ' a" "majorităţii scrierilor sale. ** - •• * Apariţia în .limba romiînă.a'spo'yestifilor lui Karavelov (traducere de C. Velîchi; traducerea versurilor de Vlaicu Bîrna) .care, fa şi tovarăşul său de luptă Hristo sjBotev," a .trăit un timp şi pe .pămîntul' ţă-. rii noastre, va contribui, la„ întărirea- legăturilor de prietenie dintre cele două popoare-, la întregirea imaginii pe care. oamenii muncii din patria noastră o au des< pre literatura poporului bulgar. SHABANI* BHATTACHARYA:.FOAMETE IN ; 1 \ .BENGAL (roman) ^ ■* Editura de'Stat pentru Literatură şi Artă • • . *" Eliberată de numai cî.ţiva*ani din 'ghiara colonialismului- britanic, ■ India mai poartă şi astăzi urma» rănii adinei ce i-ă fost pricinuită de monstrul .Care s'-a- hrănit veacuri lă rînd din carnea şi -sîngele său. •jln ultima vreme sînt tot mâi numeroase mărturiile (filme; cărţi1 etc.)' pe baza Jcă-roră, adevărata descoperire, a Indiei se înfăptuieşte abia în zilele noastre: ■-* Una din aceste mărturii «este fără îndoială şi romanul tînărului scriitor indian a Avînd fa subiect tocmai . această foamete cmUţmări atît de cumplite, romanul îşi desfăşoară .acţiunea pe ' două planuri .diferite : pe de 'o parte familia burgheză a.avocatului.Samârendra Basu, care se îmbogăţeşte bpe -' măsura . înfometării poporului iar pe de altă parte lumea: statului indian Bârum, -unde oamenii- luptă din- răsputeri- cu foametea, cu jandarmii,, cu perceptorul şi cu chiaburul. Document de o mare forţă demascatoa» 'Bhabani Bhattacharya, carte care evocă îrî «îe, cartea lui.Bhab'ani Bhattacharya va paginile .sale una din cele -mai tragice pe-" -rioade-din istoria recentă a patriei -sale; anii 1912-1943. Rezultat direct al exploa^" "* tării cumplite a. imperialismului . englez, 'foametea care a bîntuiţ India în aceşti ani' ^a secerat — numai în Bengal' — mai mult de trei milioane de oameni. ' '' * ajuta cititorului din ţara ..noastră să" des* copere India oamenilor "din popor, a p"a-- menilor care luptă astăzi .pentru, o viaţă * mâi bună, pentru pace-. *" Traducerea romînească a romanului este ' semhătă de Petre Solomon." .«