REVISTĂ A UNIUNII  SCRIITORILOR DIN R. P/R.
Apare   sub  conducerea   unui comitet de redacţie
APRILIE * 1 956 « ANUL IX
I
r
#
CUPRINSUL
Pag.
Lenin şi scriitorii...................... 5
★
AL. ANDRIŢOIU :   Lenta..................... 9
GEORGE DAN : Sînt un fiu al comunistei ere............. 12
M. LUKONIN:   Iubirea  lui     (in romîneşte  de  Mihail  Cosma)...... 13
★
MARIN PREDA: Ferestre întunecate (nuvelă)............. 15
★
TUDOR ARGHEZI : Trişca..................•   •   • 54
★
KOVACS GYORGY : Floarea de la pălărie (fragmente de roman)    ....... 57
★
CEZAR DRAGOI : La poarta ţarnii ................. 120
★
DUMITRU CORBEA : Recruţii (fragment) .............. 133
★
MARIA BANUŞ : Privesc în ochii lor................ 151
NINA CASSIAN : Unde...................... 152
★
DEMOSTENE BOTEZ: Note de drum din R.P.Bulgaria......... 153
IOAN HOREA: Inscripţie ;   In faţa pămîntului............. 167
RUSALIN MUREŞANU : Eu ; Cîntec despre satul natal; Carul cu porumb ; Moment în colectivă; Grîu de toamnă............... 169
IOANA ZAMFIR :   Mineritele ................... 171
★
TU FU : La oaste, dincolo de zidul cel mare ; Perspective de primăvară ; Pribeagul ; Bătrtnul se întoarce la război (în romîneşte de Petru Dumitriu) ... 172
4
CUPRINSUL
CRONICA LITERARĂ
Pag.
OV. S. CROHMALNICEANU :   Noi talente în dramaturgie :   Ana Novac („Preludiu", „Familia Kovâcs") ;  Horia Lovinescu  („Citadela sfărîmată")   .   . 177
TEORIE ŞI CRITICA
V. K. SKATERSCIKOV : Lenin despre problema tipicului în artă şi literatură   . 193
SORIN ARGHIR : Zaharia Stancu, — poetul.............. 202
A. E. BACONSKY : Poezia lui Mihai Beniuc.............. 216
LUCIAN RAICU: Tot despre judecata de valoare............ 223
DISCUŢII
LASCAR SEBASTIAN : Intre un roman bun şi o recenzie alambicată .... 229
RECENZII
D. MICU : Nicolae Jianu : „Izvorul Roşu"................ 236
REMUS LUCA: Note de lectură ................... 241
DOMNICA FILIMON : O profesiune de credinţă............ 242
★
REVISTA  REVISTELOR : Proza   din   „laşul   Literar"   nr.   1/956; „Steaua"
nr.  1/956......................... 245
MISCELLANEEA : Despre geneza poeziei „Mitologicale" şi alte cîteva probleme;
Siluetă ; Răspuns la o critică lipsită de probitate .........248
CĂRŢI NOI ...................254
LENIN SI SCRIITORII
L?nin, întemeietorul Partidului revoluţionar al clasei muncitoare, teoreticianul genial care a dezvoltat marxismul în epoca stadiului cel mai înalt al capitalismului, în epoca revoluţiilor proletare dezvăluind plăgile imperialismului şi condiţiile pieirii lui inevitabile, omul care a unit inteligenţa în formele ei înalte şi sensibilitatea în formele ei superioare, a arătat literaturii o atenţie, o pasiune statornică. Intelectual nutrit cu lecturi bogate şi diverse, intim cu tomuri de filozofie şi economie politică, făcînd parte din clasa marilor învăţaţi, el a văzut în arta literară unul din cei mai puternici aliaţi în lupta pentru triumful ideilor revoluţionare. Este o nobilă misiune aceea pe care a încredinţat-o scriitorilor şi al cărei preţ poale fi măsurat numai dacă ne gîndim şi la ceilalţi tovarăşi ai lui Lenin ■ muncitorii de la Putilov, marinarii de la Kron'stadt, ţăranii din cîmpii, soldaţii de pe fronturi. „Chestiunea literară trebuie să devină o parte integrantă a cauzei generale proletare", a spus 'Lenin cunosclnd cît de intens vibrează sufletul uman în faţa slovei artistice. Odată cu clasa muncitoare care urca spre putere, literatura avea să se înalţe şi ea, prin împlinirea acestui principiu, pe o nouă treaptă, căci urmărea în mod deschis şi ferm idealul zămislit de umanitate : socialismul. Elaborînd principiul spiritului de partid în literatură, Lenin a legat destinele ei de destinele clasei muncitoare făcînd din literatură purtătoarea unui mesaj grandios.
Cine citeşte rîndurile lui Lenin despre literatură nu poate să nu rămînă profund impresionat de subtilitatea şi fineţea cu care marele teoretician judeca problemele delicate ale scrisului. In Lenin ideile sumare, grosolane, despre artă, au avut un adversar constant şi intransigent. Gîri&ul de a-i reduce pe toţi scriitorii la o temă, la un personaj, la un stil — pus pe seama sa de unii esteticieni burghezi — i-a repugnat violent. Dimpotrivă, el a proclamat în repetate rînduri datoria de a privi fenomenele literare în nuanţe şi distincţii. „Nu încape îndoială că problema literară se pretează cel miai puţin unei nivelări, dominaţiei majorităţii asupra minorităţii".
Nicăieri nu se vede poate mai bine acest lucru ca-n articolele sale despre Tolstoi, analiză exemplară a creaţiei vestitului scriitor. Lenin se apropie de opera lui Tolstoi cu o înţelegere superioară, cu înţelegerea aceluia care a cercetat societatea ţaristă pînă în profunzimile ei, cunoaşte legile ce o guvernează, i-a descoperit resorturile cele mai ascunse, con-
6
LENIN ŞI SCRIITORII
tradicţiile ce o sfîşie. Aprecierea acestei opere făcută din perspectiva luptei proletariatului revoluţionar, a rămas ca un model clasic de analiză marxistă a creaţiei literare. Karenin, Ana, Vronski, Bezuhov, Rostov, Andrei Botconski, sent pentru el personaje care rezumă şi definesc o lume cu psihologia, cu felul ei de viaţă, cu moravurile ei, fiecare arun-■dîndi o altă lumină asupra vieţii claselor dominante, fiecare punînd în alt fel problemele orînduirii ţariste şi toţi lovind în miyiciuna şi fariseismul acestei orînduiri; ei sînt actorii unei comedii şi ai unei drame pe care o trăiesc cu o putere rară, urmăriţi de privirea scrutătoare a artistului, străpunşi pînă în inimă de ea. Tolstoi —■ arată Lenin — este exponentul urii maselor ţărăneşti faţă de parazitismul orînduirii birocratice ţariste. Opera lui Tolstoi este în mina lui Lenin un instrument de cunoaştere a vieţii „înaltei societăţi", o poartă prin care armata proletariatului poate să privească în redutele asupritorilor săi. In acelaşi timp Lenin reprobă cu hotârîre ideile mistice ale  contelui   Tolstoi,   învăţătura sa retrogradă şi primejdioasă şi o face fără îngăduinţă, cu o ostilitate declarată. El discerne riguros ceea ce este într-adevăr mare în cărţile scriitorului de ceea ce e, cu toată aparenţa contrarie, meschin şi derizoriu din punctul de vedere al fericirii umane. „Studiind opera artistică a lui Lew Tolstoi, clasa muncitoare din Rusia îşi va cunoaşte încă şi imai bine duşmanii, iar poporul rus examinînd doctrina lui Tolstoi, va trebui să înţeleagă în ce constă propria lui slăbiciune..." scrie Lenin. Acest punct de vedere asupra creaţiei lui Tolstoi permite o privire largă, cuprinzătoare, fiind o punte de observaţie cu vizibilitate largă. In această întinsă pădure de mesteceni svelţi care aruncă o umbră pală şi fină pe zăpadă, ţesătură de o complexitate uluitoare, care este opera lui Tolstoi, Lenin nu se rătăceşte nici o clipă.
Ca în toate domeniile în care a activat, Lenin nu a fost abstract şi rece ci însufleţit de o vie dragoste pentru om. Relaţiile sale cu Gorki sînt în acest sens o excepţională dovadă. Gorki datorează lui Lenin nu numai sprijinul atît de important pentru înţelegerea revoluţiei şi a mecanismului ei specific, dar şi o grijă frăţească, o iubire neascunsă. I-a urmărit activitatea cu atenţie, i-a citit cărţile cu severitate, s-a preocupai de viaţa sa cu afecţiune şi gingăşie. O omenie simplă care detestă formulele ceremonioase, atitudinile, protocolare, răzbate în toate paginile tui Lenin: „Dragă A. M. ! Păi de ce nu te porţi frumos, taică ? Ai muncit prea mult, ai obosit, te supără nervii ? Asta întrece măsura. Tocmai la Capii şi încă iarna cînd probabil sînt puţini vizitatori s-ar cuveni să duci o viaţă normală... A fi bolnav în vremurile de azi e un lucru cu totul inadmisibil !" Cînd, mai tîrziu Gorki e grav suferind, Lenin e neliniştit, îngrijorat. „Trebuie ajutat Gorki şi trebuie să- facem acest lucru repede, fiindcă din cauzia aceasta nu poate pleca în străinătate şi are hemoptizie" — scrie el într-o dispoziţie. Cel care a organizat cucerirea puterii, strategul ce concepuse planul de bătălie cu burghezia, găseşte vreme în perioada agitată a anilor 1921, cînd ţara era în ruină, haosul stâpînea pretutindeni, iar lupta împotriva contrarevoluţionarilor nu luase încă sfîrşii, să stabilească cu exactitate ce trebuie întreprins pentru salvarea tui Gorki: „Vă rog foarte mult să numiţi o persoană anume (ar fi mai bine un medic cu renume care cunoaşte străinătatea şi e cunoscut în străinătate) pentru trimiterea peste hotare în Germania a lui Tiurupa, Kuraev, Gorki, Korolenko şi alţii. Să-i ajutaţi pe bolnavi... Să lucraţi arhimeticulos".
LENIN ŞI SCRIITORII
7
Participarea generoasă a lui Lenin la viaţa personală a scriitorilor o ilustrează la fel de bine o scrisoare adresată lui Seraţimovici în zilele grele în care autorul „Torentului de fier" îşi pierduse fiul. Cuvintele tui Lenin sînt de o desăvîrşită simplitate, sobre, fără nimic solemn în ele: „Sora mea mi-a comunicat marea nenorocire care s-a abătut asupra dvs. Daţi-mi voie să vă string mîna tare de tot şi să vă doresc curaj şi tărie sufletească." E aproape o îmbrăţişare mută, sugrumată de emoţie.
Prietenia lui Lenin cu scriitorii a însemnat în primul rînd respect şi principialitate faţă de ideile scumpe care-i uneau. Să abdice de la o idee pentru a salva o prietenie i se părea intolerabil. CU de mult ţinea la Gorki,, nu mai e nevoie s-o repetăm. Şi totuşi în ziua în care Gorki greşeşte, Lenin are cuvinte aspre: „De ce faci aceasta ? E păcat al naibii!", îl dojeneşte el şi în mustrare este fermitate neclintită comunistă şi totodată o notă de dragoste care nu poate scăpa nimănui.
Lenin, ca unul ce stima pe scriitori nu şi-a luat niciodată dreptul de a-şi impune părerile, de a le socoti absolute şi definitive; a rămas mereu credincios convingerii că nimic nu autoriza o asemenea comportare, ci totul o condamnă. „Am citit întîmplător în Isvestia o poezie a lui Maia-kovski cu temă politică — scrie el. Eu nu sînt dintre admiratorii talentului său poetic, deşi îmi recunosc pe deplin incompetenţa în domeniul acesta. N-am mai încercat însă de mult din punct de vedere politic şi administrativ o asemenea plăcere". Chiar dacă Lenin avea rezerve faţă de unele versuri ale lui Maiakovski, el nu-şi permite nici un cuvînt care ar putea fi tălmăcit drept o imputare la adresa entuziaştilor săi admiratori.
Raporturile dintre Lenin şi literatură sînt însă mai adînci decît par la prima vedere. Şi nici nu putea fi altfel. Sub fruntea înaltă a marelui conducător al proletariatului, s-au născut gîndurile unui ideolog şi ale unui poet, ale unui savant în algebra revoluţiei şi ale unui vizionar înflăcărat. Cerebral şi înaripat, dotat cu un extraordinar simţ al realităţii dar şi cu inspiraţie, unele însuşiri împlelindu-se cu celelalte, toate supuse ţelului suprem într-o unitate care le împacă şi le completează, Lenin s-a simţit aproape, legat intim de creatori, de cei care fantazează. „Această capacitate e nespus de preţioasă, scria el, zadarnic se crede că e necesară numai poetului. E o prejudecată prostească, fantezia fiind necesară chiar şi în matematică". Cel care a aruncat punţi spre evenimente îndepărtate preveslindu-le şi apropiindu-le, a fost un poet care a făcut din vis un program de luptă.
Lenin a fost un cititor fidel, care a urmărit tot ce apărea mai însemnat în literatură. Hărţuit de agenţii ohranei ţariste, preocupat de lupta ilegală, urmărit de volumele care aşteptau să fie scrise, găsea totuşi vreme să citească. O povestire a lui Veresaev pe care o parcurge la Munchen îi displace şi îşi întreabă sora ce primire a avut bucata în patrie.
Nadejda Krupskaia povesteşte o seamă de lucruri despre Lenin care relevă un iubitor de literatură, un om cu gustul rafinai, dispreţuind tirada, efectele ostentative, lâudînd discreţia şi cumpănirea. Teatralismul de prisos în care e pusă în scenă piesa lui Gorki „Azilul de noapte" îl irită pe Lenin într-o asemenea măsură încît îl determină pentru o vreme să nu mai calce într-o sală de teatru. Mai tîrziu se duce însă — neputînd rezista ispitei — la „Unchiul Vania" de Cehov. Cu ce îngîndurare dureroasă va fi asistat la drama unchiului Vania, a cărui viaţă se macină zi de zi, fără
8
LENIN ŞI SCRIITORII
de nădejde, fără de scăpare, ce ecou vor fi trezit în el cuvintele lui Ostrov: „un om frumos — trebuie să trăiască frumos" ?
Pe vremea cînd era în Siberia, pe masa sa se afla „Faust", poemul lui Goethe. Să ni-l închipuim o clipă în coliba asediată de gheţuri, citind la lumina lămpii cu abajur versurile, despre răzvrătitul, chinuit de aspiraţii supreme, împins de pasiunea cunoaşterii să se măsoare cu universul:
Sculaţi voi slugi şi salahori cu toţii Faceţi să văd ce îndrăzneţ am conceput Luaţi unealta, tîrnăcopul şi lopata Să izbutească planul chiar de la-nceput
Aud mulţimea robotind pămîntul Cu sine însuşi împăcîndu-1.
La lumina lămpii mintea sa trebuie să fi fost încinsă ca o flacără.
„Cu două zile înaintea morţii sale — scrie Krupskaia — i-am cetit spre seară povestirea lui Jack London — care e şi acum pe masă] în camera lui — „Dragoste de viaţă". Nuvela celui ce a scris despre căutătorii de himere din cîmpiile AJaskăi, despre luptele lor încrîncenate pentru a rezista spaţiilor glaciale, foametei, l-a turburat pe Lenin; l-a captivat în special bărbăţia eroului, tenacitatea lui. Orizontul literar al lui Lenin a fost vast: Tolstoi, Shakespeare, Heine, Gorki, nenumăraţi scriitori, nenumărate cărţi din care s-a hrănit strălucitul său spirit. Influenţa sa asupra problemelor scrisului a fost covîrşitoare, dar el a exercitat-o cu modestie şi simplitate.
Omul acesta care ştia atît de multe despre lume a formulat judecăţi de o valoare unică despre creaţie şi în urma cărora a rodit literatura realismului socialist. Lenin a prevestit succesele acestei literaturi şi le-a chemat în ziua în care a scris că socialiştii trebuie să opună „literaturii făţarnice libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într-adevăr liberă legată de mod deschis de proletariat."
V.R.
AL. ANDRIŢOW
LENIN
(UN VIS)
Pe pat îmi puse noaptea o cergă violetă, Năşteau în mine visuri ca mierea-n urdiniş. Atunci cu luna-ascunsă,-lanternâ-n salopetă —■ M-am strecurat în veacul ce vine, pe furiş. Eram un lotru-albastru ce-a cutezat să vină In comunistul, vastul, eternul univers, Să fure ca pe-o fală frumoasă, o lumină Care să-i salte-n suflet, pe buze şi în vers. Ţineam la Subsuoară un ghid, ca pe-o lăută, Era o carte simplă ce mă-ndemna prin timp. O, nu eram profetul.
Lauri n-aveam. In schimb, această pălărie cam veche
şi-abătută
Din borurile-i sure mi-alcătuia un nimb.
Mă aşteptam să intru în cîmpuri elizee, închipuiam chimvale sunînd în viitor, Să trec pe sub arcade severe, marmoree, Să-mi cadă pe sandale miresme şi culori.
Nu m-aştepta o lume cu sunet de chimvale,
Ci omul măreţia-şi purta ca pe-un inel.
.Plămînii de uraniu sub turle de furnale
Vărsau o niagară încinsă, de oţel.
•Cu nervi electrici ţara s-a prins pe sine parcă
In plase împletite din soare pămîntesc
Şi numai amintirea strîngea ca Noe-n arcă
Mumiile acelor ce moartea o slăvesc.
Respiri ca-ntr-o întinsă Arcadie ferice,
Nu te-ameninţă nici un punct negru cardinal,
■Şi nimeni nu-i asupră-ţi braţ crîncen s-aridice,
De trandafiri e parcă al vremii proaspăt val.
Se mută n&murirea-n vecini, colocatară,
Şi duceţi casă bună. Nu vă certaţi de fel.
AL. ANDRIŢOIU
Voind şi eu să intru urcînd pe dalba scară, L-am întîlnit pe el.
Era aşa ca-n poze, ca-n vise, ca-n statuie,
Şi-am cutezat din gîndu-î să-i fur măcar un strop,
Şi să-l citesc, privirea-mi prin acest strop să suie,
Ca printr-un plin de vrajă, viu, caleidoscop.
Şi să-mi aduc aminte de-o întrunire mare
La care oameni simpli fumau la mese lungi:
„Putere populară plus electrificare
Înseamnă comunismul!" — el a grăit atunci.
Ci iată împlinirea. Pe-atunci erau doar muguri,
Acum e rod de aur. II pipăi şi-l întrup.
Caratele solare ale acestor ruguri
Ce dau lumlnă-s multe, ca picurii în stup.
Şi vorba lui ca cerul de vară se desface,
Mor arme cu rugină, în cui prin panoplii,
Şt e atîta pîine, şi e atîta pace,
Şi-atîta sănătate şi-oţet, încît îţi place
în fiecare noapte 'şi-n orce vis să fii
Un pelerin ce umblă, prin anul două mii.
Voiam să-i cînt vre-o odă înaltă precum şira De munte, peste care domnise Prometeu. Îmi acordasem duhul întîi, Pe urmă lira,
Visam să-mi urce versul în slavă curcubeu El mă opri zicîndu-mi : „O, nu sînt dumnezeu. Eu unul dacâ-n lupte eram de unul singur, Nu izbuteam o piatră din loc mişca să pot, Mă-nvăluia uitarea-n uscatele painguri Ci-n mine ca şi-n tine vorbise, un norod. Am fost ghiocul numai, ecou la oceane, Şi picurul de rouă ce răsfrîngea un cer, Portretele-mi vă fie-amintire nu icoane Şi jur pe tot ce-i bine că n-avui pumn de fier. Cîntaţi cu lira voastră mulţimea neînvinsă, Talazul ei cu care să-nfrîngi nimic nu-i greu, Şi-atuncea în cîntarea înaltă şi încinsă, Cîntatul voi fi eu."
II ascultam şi iată că prin întinsul vremii Procesiuni solare de genii năzăream. Lăsau o moştenire bogată multe genii, Un paratrăsnet unul, iar altul un dinam, Unul o ciocîrlie de fier pe bolta albastră, Iar altul o minune deschisă-ntr-un tablou Şi spre mărirea lumii şi. fericirea noastră, In parte orce geniu era şi un erou. Dar dintre genii, unul, doar unul izbutise, Cu genii anonime de proletari, mujici, Şi condeeri, să dee viaţă-atîtor vise
LENIN
Şi să creeze o lume ! O, nu putuse nici
Năvălitorul care şi-n Indii îşi aduse Falanga rînduită de-un rigă Macedon, Nici cel care trecuse Ştiutul Rubicon ■—
Nici cruciaţii, marii, slăviţii şi pontifii, Nici pflşa, nici califii Şi nici Napoleon,
Nu au putut să facă ce a putut să facă Nemuritorul Lenin pe Volga şi pe Don.
Ambiţia drăcească şi slava pieritoare Şi setea de trofee şi de ostateci, nu-s Decît pribege umbre pe lîngă-un veşnic soare Care spre libertate prin vremi se-nalţă-n sus. în loc să vrea coroană şi sceptru şi-avuţie, Cămări, sipet uri, grajduri şi pivniţi ce se-nchid, El a trecut din casa-i modestă-n veşnicie Cu-o singură comoară : carnetul de partid.
GEORGE DAN
SÎNT UN FIU AL COMUNISTEI ERE
Sînt un fiu al comunistei ere, Care-atomilor atît le cere : Smulgeţi omenirea din durere, Pietruiţi cu lespezi de lumină Drumul lumii noi ce va să vină! M-am născut în veacu-n care LENIN, Ne purta cu gîndu-i prin milenii! Inima lui caldă de om simplu, Ochi lui adinei, sfredelitori, Străbătură laolaltă timpul, Aprinzînd ai lumii roşii zori... Ce-a văzul în clara-i viziune, Intr-o lungă fulgerare-a minţii, Noi abia-nvăţăm pe nume-a spune De la marii oameni ai ştiiniii: Reactoare... Hidrogen... Uraniu, Vorbele ce sună-atît de straniu, Sînt lumini din omenescul craniu Care-anunţă pentru totdeauna Zorii fericirilor: COMUNA!
IUBIREA LUI
D in veac în veac, Rusie milenară, Tu ţara mea, cu drag l-ai aşteptat, ■ Un curcubeu, cît Volga, să răsară doreai şi pentru omu-ncătuşat. Şi Volga însăşi
îşi urni grumazul, Şi braţul ei de apă,
pînă-n nori şi furtunoasa Caspică, talazul şi-l revărsă în ciuturi de-aurori... Şi, iată, fiul tău
s-a rupt
din stîncă.
Pe malul Volgăi
soarbe zări,
setos.
Şi-n ochii lui,
albastră şi adîncă
Se vede apa
clară ,
pînă jos.
Mulţi către viitor
rîvnesc o viaţă! Dar el e chiar izvoru-i însorit! Şî-i se destramă negurile-n faţă Şi-a vremii apă, — iat-o s-a urnit: Pâşeşle-n lume.
Şi răstoarnă veacul.
Cad ziduri,
temniţi,
porţi,
din vechi
ta fericit să rîdă
tot săracul,
Şi-ar fărîma
şi inima din el.
14
M. LUKONIN
Sub pasul lui
dă îndărăt gheena. Un vînt de jar bătu-n Sibirul nins, cînd de la sora Volgăi —1
calda Lena — un nume-şi lua: lumină de nestins! CU vq-ndrăgit el, fluvii din Rusia! Măreaţă Volga, Nevă, Enisei l Cînd şi-a aprins Octomvrie făclia, în fiii voştrii-a pus
ne^nfrînt temei.
CU te-a-ndrăgit,
Rusie milenară!
Imbătrîneai!
Acum întinereşti! Şi fericiţi în noua-ţi primăvară Din leninista dragoste ne creşti. Partidul său,
cu el,
acelaşi soare!
Acelaşi tală,
şi acelaşi fiu! Şi unul şi-altu-i plac nespus de tare Să ne pătrundem toţi
de gîndu-i viu.
Şi gîndu-acesta-i greu de spus, anume Ce n-a iubit din tot ce-i omenesc! Şi ploi de foc
de l-ar fi rupt
de lume
Ar fi răzbit
spre cei ce asupresc!... Iubea nespus şi codrii şi cîmpia. Iubea şi prunci şi lan şi flori şi cînt. Şi ar fi vrut
să vadă din Rusia al bucuriei veşnice pămînt. Iubea nespus izvorul tinereţii! Tot viitorul ei străfulgera... Şi nu s-a stins, ci-n numele vieţii, Rămas-a veşnic viu — nestinsă stea! Căci de i-a dat
viaţă,
doar o dată spre a fi veşnic viu, veşnic iubit pămîntul ţării sale, lumea toată din nemurire zări i-au dăruit!
In romîneşte de Mihail Cosma
MARIN PREDA
FERESTRE ÎNTUNECATE
în anul 1951, într-un sat mic de cîmpie, luă fiinţă o nouă gospodărie agricolă colectivă. Era a şaptea din riaionul acela şi intră în ea aproape o treime din sat. Siatul avea trei chiaburi vechi şi recunoscuţi, — cei noi, aceia care se închiaburiau speculînd mijloacele admise de stat, nu atrăgeau încă atenţia nimănui, — şi aceşti trei chiaburi vechi nu putură împiedica pe nimeni să se înscrie în gospodărie. Unul dintre ei, fostul primar, era bătrîn, ologise şi nu-i mai ardea de politică, al. doilea deşi mai tânăr decît cel dintîi, era un ins bisericos a cărui singură „uneltire" era aceea că zicea despre comunişti că au să ajungă în iad, iar cel de al treilea, care ar fi putut face ceva, fusese judecat pentru activitatea lui legionară — luase parte la rebeliunea din 1941 — şi condamnat la închisoare.
In dimineaţa cînd trebuia să aibă loc prima şedinţă a comitetului de iniţiativă ■— aşa se începea acţiunea de atragere în gospodărie, prin constituirea unui astfel de comitet — se petrecu „întîmplarea cu Vasile", un tînăr care trăia la marginea satului într-un bordei cu ferestre mici şi întunecate, întîmplare dramatică, de altfel singura din istoria înfiinţării acestei gospodării şi pe care o voi povesti aci pe larg.
Era vreme rea. Viscolul, care ţinea de trei zile, nu încetă nici în a patra zi deşi dimineaţa cerul se înălţase şi ninsoarea se oprise. Rămăsese doar vîntul care în plină lumină a zilei continua să bată furios : trîntea uşile, smulgea acoperişurile de paie, stîrnea în aer zgomote ciudate. Zăpada o chinuia fără nici o noimă, o ridica în sus, se lua după ea fluierînd şi o zăpăcea izbind-o de case şi uluci. Era un vînt neplăcut şi dezordonat care împiedica pe călător să-şi apere faţa sau să-şi găsească în mers o mişcare continuă.
Tovarăşul Ioniţă, responsabilul secţiei agrare a comitetului raio-"fl de partid sosise la sfatul popular iritat şi nemulţumit: de la gară pînă în sat erau trei kilometri şi preşedintele sfatului ar ii putut trimite o sanie... Activista U.T.M. care venise odată cu el îngheţase aproape de tot, şi acum stătea lîngă sobă şi-şi flutura mîinila roşii care o dureau.
„ " îritîi de toate, tovarăşe, să lămurim aici o chestiune principală, care, am să explic mai pe urmă de ce e aşa de principală,
16
MARIN PREDA
începu Ioniţă după ce luă cu el pe secretarul organizaţiei, Voicu Iancu şi pe Plotoagă, preşedintele sfatului, într-o încăpere goală şi rece pe uşa căreia scria Organizaţia de bază P.M.R. Dumneata, tovarăşe preşedinte, şi dumneata, tovarăşe secretar de organizaţie, vreţi gospodărie agricolă colectivă sau nu vreţi ?
întrebarea sau chestiunea aceasta principală care trebuia lămurită era pusă într-un fel cel puţin ciudat de către tovarăşul Ioniţă ; doar ei îl chemaseră, preşedintele sfatului şi secretarul organizaţiei şi anume tocmai în chestiunea aceasta a gospodăriei colective care în ceea ce îi privea pe e!î trebuia să fie cît se poate de lămurită. Astăzi \de dimineaţă urma să aibă loc şedinţa de constituire ia comitetului de iniţiativă ; nu veniseră decât trei inşi şi secretarul organizaţiei, temîndu-se ca nu cumva lucrurile să se împotmolească înainte de a se naşte ceruse ajutorul raionului de partid; raionul de partid îi trimisese pe tovarăşul Ioniţă care le punea acum, nu se ştie de ce, această întrebare plină de bănuieli.
De fapt, activistul raionului nu avea niciun fel de bănuieli, el urmărea, cu totul altă idee, dar fără să ştie nimerise în plin, cel puţin în ceea ce-1 privea pe preşedintele sfatului ; acesta nu prea vroia gospodărie colectivă, aşa cum lăsa el să se creadă, nu-i convenea, sau mai bine zis nu-i convenea acum, avea de terminat casa şi în afară de asta vroia şi el să se mai încropească.
— Vrem, tovarăşe Ioniţă! răspunse totuşi preşedintele cu convingere, ba chiar cu o anumită nuanţă die protest în glas, zicîndu-şi însă .în sinea lut că pînă s-o face gospodăria aceasta colectivă o să aibă destul timp -să mai prindă chiag, mai ales că ţinea şi de el ca ziua aceea a înfiinţării ei să fie cît mai îndepărtată.
— Şi dumneata, tovarăşe secretar!? îşi îndreptă activistul privirea asupra secretarului.
— Tovarăşe Ioniţă, păi eu am fost cu ideea !
— Dumneata ai fost cu ideea.
într-adevăr, secretarul fusese cu ideea, fiindcă lui îi convenea gospodăria colectivă, era un om tînăr şi sărac şi vroia s-o apuce pe drumul ăsta, fie ce-o fi, zicîndu-şi că dacă în zece ani gospodăria colectivă o să meargă curri trebuie şi o să se poată hrăni pe el şi pe copiii care avea să-i facă, ce putea fi mai bine ? Ideea gospodăriei colective era întoarsă pe toate feţele în sat, cei mai mulţi oameni fiind nu atât săraci cît sărăciţi. Războiul ruinase gospodăriile şi cu toate că trecuseră şase ani de la terminarea războiului, curţile continuau să fie goale de vite. Se ara cu tractorul. îndeosebi unii tineri, şi mai ales unii dintre aceia care pierduseră iluzia proprietăţii şi a bunei stări, se gîndeau la ideea aceasta.
— Am fost cu ideea fiindcă am constatat eu că mai sînt şi alţii care vor şi am zis că dacă şi partidul ne arată drumul ăsta...
— Partidul ţi-arată drumul, tovarăşe, dar trebuie să ştii să mergi pe el, zise Ioniţă mereu supărat. Şi acum am să vă spun! de ce e aşa de principal. Lucrul problematic, tovarăşe, e să vrea secretarul organizaţiei sau preşedintele sfatului, sau ait tovarăş conştient, comunist de nădejde ! Dacă se găseşte unul aşa care să vrea gospodărie agricolă colectivă, atunci în satul ăla sau în comuna aia, sau oriunde ar fi el, se face gospodărie agricolă colectivă, tovarăşe! V-o spun eu din experienţa raionului ăsta, unde am susţinut munca la şase gospodării agricole colective! Şi ştiţi de ce se face? Pentru că. acolo unde
FERESTRE ÎNTUNECATE
17
e un comunist conştient, el e ca drojdia în pîine şi degeaba o să stăm noi să frămîntăm cutare şi cutare lucru, că n-o să ne ajute nici o lozincă, tovarăşe, nici un comitet... Aşa că mie nu mi se pare prea problematic că astăzi la şedinţa comitetului vostru au lipsit patru inşi. Cîţi au venit, tovarăşe ?
— Trei, răspunse preşedintele.
— Trei! Vai de capul meu, tovarăşe preşedinte! Păi dacă ar fi venit ei trei inşi în 1946, cînd umblam eu. prin siate să formez celule de partid, oho! şi aici Ioniţă «coase un şuerat şi făcu un gest din care reieşea că ar fi fost o grozăvie. Nici unul nu venea, tovarăşe preşedinte, continuă el. Dar am. dus munca şi am avut răbdare şi au început să vină, şi nu era reacţiunea ca acum, era organizată - cu bătăuşi pene-ţişti şi dracul să-i ia care miai erau, că erau atîtea partide de te zăpăceai la cap, nu ştiai pe care să mai demaşti... Aşa, tovarăşe! Acuma e mură în gură, să faci agitaţie iîn mase. Şi dumneavoastră vă plîn-geţi că din şapte au venit trei! Aia trei, tovarăşe, şi cu dlumneata tovarăşe preşedinte, şi cu dumneata, tovarăşe Voicu, cinci inşi, iată comitetul d'e iniţiativă. E lămurit, tovarăşe?
Era atît de lămurit, încît preşedintele şi secretarul rămaseră cam buimaci şi nu mai ştiură ce să mai zică. Doar atît că era cam frig în odaie şi nu prea înţelegeau de ce tovarăşul Ioniţă îi ţinea acolo şi mai ales de ce era aşa de supărat...
— Faceţi din ţînţar armăsar, parcă comitetul ar fi chiar gospodăria agricolă colectivă, reluă Ioniţă ceva mai domol, observînd cu satisfacţie că preşedintele se cam învineţise de frig. E foarte important să existe un comitet de iniţiativă monolit, dar fără conducere, un comitet de iniţiativă cît ar fi el de monolit nu face nici cît o ceapă degerată, tovarăşe... Uite de pildă, aici e organizaţia de bază şi nu e sobă. Unde ţineţi şedinţele de organizaţie, tovarăşe Voicu ?
— La şcoală.
— La şcoală ! Păi şcoala e şcoală, tovarăşe, nu organizaţie P.M.R. Vezi, tovarăşe ?
Secretarul organizaţiei vedea şi simţea, ■— îngheţase şi el de frig — şi se gîndi să răspundă că preşedintele e vinovat că nu era foc, deoarece lemnele repartizate sfatului le folosea el acasă şi de aceea n-a vrut să mai facă o sobă, dar îşi spuse că nu ăsta este păcatul cel mai mare al preşedintelui şi socoti că e mai bine să înghită critica. Problema prezentă era gospodăria agricolă colectivă pe care el o dorea şi o vroia chiar în acest an, nu avea rost să dezgroape acum fel de fel de lucruri neplăcute, important era ca preşedintele să ajute la formarea G.A.C.-ului şi pe urmă se va mai vedea...
—- Tovarăşe Ioniţă, aveţi dreptate, acum îmi dau eu seama... zise el însufleţit şi se uită deschis la preşedinte. Nu e aşa ? îl întrebă. Noi doi, cu Ghiţă, cu Niculae Barbu şi cu Dănălache, facem noi ăştia cinci un comitet monolit... Cred că n-o să fie aşa de problematic. Tovarăşe Ioniţă, staţi mult la noi ?
— Stau tovarăşe. Stau o lună, două, cinci, cît o fi nevoie.
Preşedintele era vînăt de frig, dar şi de îngrijorare, auzind că activistul raionului o să stea aci. Dar se hotărî repede : fie şi gospodărie agricolă colectivă, că doar nu era obligat să intre în ea !
— Tovarăşe Ioniţă, spuse, el, atunci eu mă duc să găs'esc o casă unde sa staţi. Şi se ridică clănţănind din dinţi.
2 — Viaţa  Romînească rir. 4
18
MARIN PREDA
— Friguros mai eşti, tovarăşe preşedinte, zise activistul sarcastic. Eu am venit de la gară pe jos... şi mu-1 lăsă să răspundă : caută o casă şi cheamă-i pe ăi trei tovarăşi să stăm cu toţii şi să facem un plan de activitate.
Preşedintele ieşi. Ioniţă se ridică şi trecu împreună cu secretarul organizaţiei în biroul preşedintelui. Acolo activista U.T.M. îşi scosese şoşonii şi pantofii şi se încălzea la sobă, toropită, roşie la faţă. Ioniţă îşi scoase şi el paltonul şi trase un scaun lîngă sobă. Afară viscolul continua. Pe geam se vedeau trecînd în goană bezmetică, unele după altele, mari trîmbe de zăpadă, ca nişte uriaşe păsări albe. Dintr-o curte zbură şi se izbi de geamul sfatului un glas care poruncea unei vite să se dea mai încolo. („Dă-te aşa !") Undeva^ pîrîi sinistru un salcîm. Uneori' vîntul răzbătea şi prin coşul sobei şi atunci scotea o clipă spre cei trei din odaie limbi roşii de flăcări.
— Ce-mi pare mie rău, tovarăşe Ioniţă, e că la comitet n-a venit unul Vasile Bodescu, spuse secretarul Voicu după cîteva clipe de tăcere. E un băiat deştept şi la locul lui care ar fi avut el mare influenţă asupra altora. E un băiat cinstit.
— E membru de partid ?
— Nu, răspunse secretarul. E utemist. Doi sînt utemişti aici la noi: Vasile ăsta şi cu unul Ion al lui Ripitel. Mai sînt ei dar sînt numai cu numele.
Ioniţă se uită cîteva clipe la activista U.T.M. şi văzînd-o aproape dormind, deodată strigă :
— Tovarăşă Tanţa!
— Au !  sări fata speriată şi. Ioniţă izbucni în rîs :
— Dormi" tovarăşă, ce-ţi pasă !
— Vai ce m-am speriat.
— Auzi, tovarăşă Tanţa, utemeul ! intră în acţiune ! zise Ioniţă grav, dar şi puţintel absent. Spune-i, tovarăşe Voicu, despre ce e vorba.
' Secretarul Voicu repetă ce spusese înainte şi adăugă că după cît se pare — aşa spusese Dănălache •— din pricina muierii n-a mai vrut Vasile să vină la comitet. Tanţa ascultă cîtva timp cu atenţie, dar apoi atenţia îi slăbi.
— Nu înţeleg, se miră ea. îl cunosc bine pe tovarăşul Vasile. Am vorbit cu el chiar acum o săptămînă.
— De atunci a mai curs apă pe gîrlă, tovarăşă, zise Ioniţă cu acelaş glas. Adică pe gîrlă nu, că a îngheţat din decembrie, dar a mai nins, uite, s-a pus viscolul...
— Poate aşa, că n-o mai fi vrînd muierea, zise Tanţa. N-o cunosc. E o femeie rea, tovarăşe Voicu ?
—• Rea, bună, asta e situaţia, tovarăşă, zise Ioniţă. Du-te şi vorbeşte cu ea şi convinge-o ; explică-i, tovarăşă Tanţa, spune-i că e pentru binele ei...
Tanţa îşi trase şoşonii şi se îmbrăcă. Secretarul Voicu ieşi pe uşă şi se întoarse cu un om,' curierul sfatului, căruia îi spuse să se ducă cu tovarăşa şi să-i arate unde stă Vasile Bodescu.
Tanţa plecă.
Peste o juniătate de ceas comitetul se adună în forma propusă de Ioniţă, adică cei trei, Nicolae Barbu, Ghiţă şi Dănălache împreună cu secretarul Voicu şi preşedintele Plotoagă. Voicu propuse pe Dănălache^ preşedinte al comitetului, Dănălache primi şi continuară şedinţa vreme îndelungată avînd la ordinea de zi o singură chestiune : întocmirea unei liste
FERESTRE ÎNTUNECATE
19
cu numele acelor oameni din sat care credeau ei că pot fi convinşi să formeze o gospodărie colectivă.
Uitaseră de Tanţa. Nu puteau bănui că acolo în casa lui Vasile lucrurile aveau să se sfîrşească rău pentru ea, şi că ar fi fost poate mai nimerit să fie trimis acolo un bărbat. Dar aşa se înfăţişaseră lucrurile sub formula aceasta : nu vrea femeia ; prin urmare o altă femeie, o activistă, să se ducă şi s-o lămurească.
Activista U.T.M. se interesă chiar pe drum de familia lui Vasile şi îl întrebă pe curier ce fel de femeie era nevasta acestuia. II cunoştea pe Vasile ele un an dar acum se trezea că ştie destul de puţine lucruri despre el. Vasile acesta era utemist din armată, nu ea îl atrăsese în U.T.M. Fiindcă activitatea utemistă mergea slab în acest sat şi crezînd că el are experienţă mai multă din armată îl propusese secretar şi el primise cu destulă convingere. Era un flăcău cam tăcut, dar avea ochii limpezi şi asculta cu atenţie şi cinstit îndrumările ei. „Da tovarăşă Tanţa, se face, tovarăşă Tanţa" spunea. Din nefericire, tinerii utemişti, în special fetele veneau la adunări numai dacă veneau şi lăutarii, dacă era rost de dansat, încît acel „se face" promis mereu de Vasile, nu se făcea aproape de loc. Numai în chestiunea gospodăriei agricole colective avusese Tanţa bucuria să constate că avea să se facă ceva : Vasile şi împreună cu el încă un utemjist, „tovarăşul Ion", cum i se spunea, se arătaseră gata să devină colectivişti şi chiar să facă parte din comitetul de iniţiativă, să muncească pentru a atrage şi pe alţii. Iată însă că acum Vasile dădea îndărăt. ,,0 fi pămîntul nevestei şi pesemne că nevasta nu vrea ea cu una cu două să-1 dea la colectiv", gîndi Tanţa.
— Ia spune-mi, ce fel de nevastă are tovarăşul Vasile ? îl întrebă ea pe curier.
Curierul tăcu timp de cîţiva paşi, apoi se uită înapoi — Tanţa mergea în urma lui — şi făcu un gest pe care fata nu-i înţelese. Pe semne că şi curierul îşi dădu seama că nu e prea clar în răspunsul lui şi întoarse din nou capul:
— De Florica vorbiţi, zise el şi văzîndu-şi de mers, cu căciula trasă mult peste urechi, repetă gestul care de astă' dată era mai elocvent : „Mai bine să nu mai vorbim", părea să spună.
— Zi, e rea de tot ! exclamă Tanţa în urma lui. Dă cu vătraiul, a !? adăugă ea rîzînd cu satisfacţie. Lasă să mai ştie şi bărbatul de frică.
Curierul întoarse capul mirat şi înceti'nindu-şi paşii merse alături de Tanţa.
— Cine, întrebă el înotînd greu prin zăpadă pînă la genunchi. Florica lui Vasiie, tovarăşă? Nu!... zise şi în glasul lui răzbătu pe neaşteptate o milă şi o tristeţe covîrşitoare. Nu, tovărăşico, clătină, el din ca'p rugîndu-se parcă, nu e ea săraca, Florica lui Vasile, o femeie care să dea cu vătraiul...
Stingherită şi nedumerită, Tanţa nu ştiu ce să mai spună, dar nici curierul nu ştiu să-i dea altă explicaţie, făcu iarăşi gestul său, care de astă dată însemna : „Ce să mai vorbim, e greu să te fac să înţelegi, ai să vezi singură" şi grăbind paşii o luă iarăşi înainte.
După cît se părea, Vasile stătea departe. La o răspîntie pustie de uliţi le ieşi înainte vîntul care-i învălui în pulbere de zăpadă şi îi orbi. Tanţa aşteptă cîteva clipe şi văzînd că vîntul nu slăbeşte îşi propti bărbia în piept — era o fată voinică — se întoarse cu umărul şi înţepenindu-se în picioare, începu să împingă cu toată puterea în zidul îndărătnic de aer
2*
20
MARIN PREDA
care o oprea să înainteze. Deodată vîntul încetă din faţă, se năpusti dintr-o parte şi o trînti pe fată la pămînt.
— Ei, doamne iartă-mă, exclamă ea veselă. Parcă pe cîmp nu sufla   aşa !
— Ţin-te bine, tovarăşă, strigă curierul viteaz, dar în aceeaşi clipă se pomeni şi el la pămînt.
Trecînd de răspîntie se făcu linişte în jurul lor, dar sus de tot se auzeau gemete şi pe deasupra caselor se vedeau vîrtejuri înalte formîn-du-se şi risipindu-se neîncetat. Cu greu puteai să-ţi mai închipui că pe aceste uliţi şi grădini troienite a fost vreodată soare strălucitor sau iarbă verde.
— O fata s-a întîlnit odată cu soarele, cu vîntul şi cu gerul, strigă curierul.
— Ce spui, tovarăşe ?
— O fată, zic şi a dat bună ziua... S-au luat la ceartă soarele, vîntul şi gerul... Soarele zicea că lui i-a dat fata bună ziua, gerul că nu, lui i-a dat, vîntul tot aşa... S-au luat după ea, şi au întrebat-o. „Vîntului, zice, am dat eu bună ziua". S-a înfuriat soarele: „Am să te ard la vară la seceră pînă ţi-oi coace spinarea", i-a spus el fetei, dar fata zice : „Nu mi-e frică mie de căldura ta ; dacă adie vîntul niţel, mă răcoreşte !" „Cînd o^ veni bobotează am să dau un -ger să-ţi crape măselele" a zis şi gerul. „Numai vîntul să nu bată", a strigat fata.
Tanţa cunoştea istorioara.
— Dar în Siberia, zise ea, chiar dacă nu bate vîntul tot îţi pocnesc măselele în gură ! Acolo e ger mare, tovarăşe!
— Ba nu ! răspunse curierul după ce se gîndi cîţiva piaşi. De n-ar fi vîntul ăsta, spuse el uitîndu-se îndărăt, ce ne-ar mai păsa nouă acuma !?■
— Fugi d-aici, tovarăşe, zise Tanţa rîzînd şi curierul nu mai zise nimic şi înteţi paşii cam supărat.
După puţin timp cotiră pe o uliţă care ducea spre matca siatului — se vedeau în fund lăstarii de la marginea pădurii — şi în apropierea unei; case mari, curierul se opri. Tanţa crezu că aceea era casa lui Vasile şi se miră că avea casa aşa mare şi arătoasă, nu băgă de seamă că în spatele acestei case se afla un bordei troienit şi că aceea era casa lui Vasile : curierul se oprise în dreptul ei. Casa cea mare avea în spate, în peretele gros şi negru, nevăruit, un ochi de geam care privea spre bordei.
— Aia e casa lui unehiu-său, explică curierul arătînd spre casa cea mare.
Tanţa se apropie şi ea de poartă şi aşteptă. Nu se vedea nimeni,, uliţa era pustie. Cu amîndouă mîinile ţinîndu-se de ulucile porţii lui Vasile,. curierul strigă :
— Vasile !
Şi fluieră şi strigă din nou şi prin geamul dinspre drum al bordeiului începură să se vadă înăuntru mişeîndu-se nişte umbre. După încă vreo cîteva clipe de aşteptare, deodată o fetiţă de vreo cinci ani ţîşni pe uşa mică a bordeiului şi veni fuga spre poartă. Abia se vedea printre nămeţi şi alerga desculţă prin pîrtia de zăpadă ca în toiul verii. Deschise poarta, şi spuse într-un suflet :
— Tătieu nu-i acasă.
—• Du-te şi spune-i mă-ti să vie pînă aici, zise curierul. Fetiţa aruncă o privire cercetătoare Tanţei, apoi o zbughi îndărăt şi ajunse la uşă sărind prispa fără s-o atingă. Cîteva clipe mai tîrziu uşa
FERESTRE ÎNTUNECATE
21
se deschise din nou şi Tanţa văzu apropiindu-se de poartă o femeie tînara de tot, parcă nu era'femeie, să fi avut şaisprezece sau şaptesprezece ani.
— Bună ziua tovărăşico, spuse activista, încă înainte ca femeia să se apropie de poartă.
— Eu zic că pe Viasile îl căutaţi, spuse tînăra femeie.
— Ba nu, chiar pe mata te căutăm, vreau să stăm niţel de vorbă, zise Tanţa.
— Poftiţi în casă.
Tanţa intră în curte şi o luă înainte. Odaia în care intră nu era aşa de mică judecind' după înfăţişarea din afară a bordeiului. Avea două paturi o măsuţă la geam, învelită cu pînză brodată şi era. curată !... Se vedea'însă că pătura nouă de pe pat nu ena de toate zilele şi nici faţa aceea de masă dantelată ; fuseseră aşternute acurrt, în grabă. Tanţa rămase o clipă în picioare şi se uită la gazdă zîmbind :
— Frig afară ! spuse ea.
— De, e iarnă ! răspunse gazda. Staţi pe pat, staţi lîngă sobă. Ma-rioară, dă un scaun.
Fetita se repezi, luă de sub pat un scăunel mic cît o şchioapa şi-1 puse la picioarele musafirei. Tanţa se aşeză pe pat, îşi trase şoşonii, apoi îsi puse tălpile pe închipuirea aceea de scaun ; mai intrase prin casele ţărăneşti si stia că asa se stă la ei. Gazda părea liniştită dar privirea ei se furişa încă prin colţurile casei, după uşă sau între sobă nu cumva să-i fi scăpat'ceva care nu trebuia văzut, mătura, o treanţă sau ceva murdar şi rupt.
— Aşa e omul, spuse ea înnodînd vorba cuviincios, cînd e iarnă, ai vrea să fie' vară, şi vara cînd te coace soarele la seară, zici : dă doamne frig.
— Dar parcă tot mai rău e iarna, spuse Tanţa, amintindu-şi cît de tare o înjunghiaseră mîinile.
— Ei ! făcu femeia şi oftă. Le duce omul pe toate. Trebui să faci din rău bine, că dacă nu te prăpădeşti !
Cu toate că oftase, glasul ei era totuşi senin şi curat. Tanţa se uita lung la ea şi tot timpul după aceea nu-şi mai luă privirea de pe chipul ei. Abia acum văzu Tanţa cît de frumoasă era nevasta lui Vasile. Avea nişte ochi mari, albaştri, şi pieliţa obrazului subţire, străvezie. Umerii mici abia se ghiceau sub bluza de pînză — prea larg şi rău croită şi care nu era măcar din pînză ca lumea, ci din ceva ciudat, bumbac amestecat cu lînă sau poate cînepă.
Păstrîndu-şi tălpile pe scaunul acela mic, Tanţa se răsuci spre ea şi-şi puse coatele pe genunchi. Ii plăcea gazda şi-i venea greu să înceapă vorba. Ochii acestei femei, care arăta aşa de tînără, aveau totuşi nemişcarea liniştită, învăluită în umbre, a durerii înţelese, sau mai bine a durerii fulgerată din cînd în cînd de bucurii mari, nişte priviri în care timpul locuia de mult mai multă vreme decît arăta vîrsta ei. Nu era uşor să începi să „lămureşti" o astfel de femeie. Tanţa simţea mai degrabă nevoia s-o audă pe ea vorbind şi cîtva timp se lăsă chiar cu bucurie în voia acestei simţiri. Cum stătea cu genunchii răsuciţi spre ea şi zîmbea, activista semăna acum cu o fetiţă cumtfnte care vroia să facă pe plac celor mai mari. Numai privirea ei puţin înţepenită arăta că e trează şi nu a uitat pentru ce-a venit în casa aceasta. Zîmbea însă nevinovat, din toată inima şijse bucură ca niciodată cînd băgă de seamă că a plăcut şi ea femeii, a plăcut cu adevărat... Nevasta lui Vasile răspunse la zîmbetul ei şi întinse mîna spre pieptul activistei.
— Frumoase mărgele, spuse ea pipăind boabele colorate şi strălu-
22
MARIN PREDA
citoare, iar Tanţa roşi de plăcere. Nu ştiu, p-aici pe la noi nu se găsesc (acum îşi retrase mîna şi se adresă fetei). Marioară, ia du-te pe la naşi-ta Mariţa şi mai stai pe-acolo !
După plecarea fetei Florica lui Vasile rămase cîtva timp nemişcată şi tăcută si încetul cu încetul chipul i se înăspri, albastrul ochilor se făcu cenuşiu şi de o parte şi alta a gurii se iviră două cute subţiri care o îmbătrîniră cu zece ani.
— Cu Vasile aţi vorbit ? întrebă ea încet, parcă fără trecere, cu neaşteptată şi ascunsă tristeţe.
'— Da... adică iazi, nu... spuse Tanţa stingherită.
— Doamne dumnezeule! exclamă Florica abia mişcîndu-şi buzele, uitîndu-se în gol. Cum de nu vine un trăznet şi să nimerească în casa lor şi scrumul să se aleagă !... Dumneavoastră n-aveţi nici o putere ?... Nu vă chiamă Tanta cumvia ? •
— Ba da !
•— Şi n-aveţi nici o putere acolo ?
— Ce s-a întâmplat,  tovarăşă  dragă ? întrebă  Tanţa îngrijorată.
— Nu v-a spus nimic Vasile ?
— Eu ami vorbit des cu tovarăşul Vasile dar pînă acum nu mi-a spus nimic... M-am gîndit că e mai bine să viu la mata să stăm de vorbă...
Tanţa vedea, dar nu-şi dădea seama de ce femeii i se face din ce în ce mai rău. Ochii îi rămîneau mereu nemişcaţi dar în pieptul ei se petrecea ceva şi la un moment dat fata simţi o uşoară cutremurătură a patului şi uimită se uită de unde vine şi văzu palmele femeii încleştate pe pătură, şi se sperie.
— Tovarăşă dragă !... şopti Tianţa şi o apucă pe nevasta lui Vasile de umeri, ţinîndi-o parcă să nu se prăbuşească. Vai de mine, tovarăşă dragă, nu plînge, şopti Tanţa ne mai ştiind ce să facă. O ţinea de umeri încercînd să o ajute să nu se mai cutremure.
Totul nu dură decît cîteva clipe, apoi Florica lui Vasile se retrase niţel mai departe şi cu nişte mişcări rrioi, ca în vis, îşi desfăcu barişul de pe cap şi-şi drese părul cu palma. Avea un păr mătăsos, cu străluciri aurii deosebit de frumos. Cu aceleaşi mişcări ea îşi acoperi părul cu biarişul şi de astă dată mu mai înnodă capetele barişului sub bărbie, le lăsă aşa să-i atîrne pe umeri.
■— Noi avem putere, tovarăşă Florica, d-aiia am şi venit, spuse Tanţa cu gravitate. Ce s-a întîmplat, haide, spune-mi.
Florica oftă atît de încet şi atît de dureros încît activista o apucă de umeri.
— Tovarăşă Florica, linişteşte-te frate şi hai să vedem ce s-a întîmplat. Haide, linişteşte-te !
Nevasta lui Vasile parcă nu auzea,- se înăsprise la faţă, şi într-o vreme Tanţa băgă de seamă că privirea ei a încetat să rămînă aţintită în gol. Se uita undeva, scormonea ceva dincolo de geam. O văzu că se ridică, de pe pat, se dă aproape de tot de fereastră.
— Uitaţi-vă, spuse ea deodată, şi glasul ei o sperie pe Tanţa. Era un glas care ascundea parcă o taină înfricoşătoare.
Tanţa se apropie şi cînd fu alături de geam, Florica lui Vasile o apucă de mînă şi o feri din dreptul ferestrei.
— Staţi aşa să nu vadă, se uită încoace... O vedeţi ? Toată ziua ! De dimineaţă şi pînă seara, mereu, numai cu ochii în sufletul nostru. Se scoală noaptea din somn şi se uită şi noaptea. Doamne dumnezeule !
Tanţa se uită şi văzu ochiul acela de geam din spatele casei vecine
FERESTRE ÎNTUNECATE
23
care-i atrăsese atenţia încă de la poartă. Era aproape de tot, zece-cinci-sprezece paşi, dar nu se vedea nimic prin el. Era doar întunecat ca şi cînd înăuntru ar fi fost gol şi închis- din toate părţile.
—- Fetiţa mea a ajuns de nu mai iese noaptea afară... a băgat spaima în copil... Acum vreo trei seri am făcut mămăligă tîrziu şi nu-mi ajungeau paiele. „Marioară, zic, du-te marnă în grădină şi mai adu nişte paie". fa Florica sta lingă tocul ferestrei, vorbea încet de tot şi din cînd în cînd îşi apleca fruntea şi se uita dintr-o parte spre ochiul acela întunecat de geam. Se liniştise cu totul dar fără voia ei pieptul îi tresărea uneori şi o făcea să se oprească din vorbit şi să ofteze.
— S-a dus ea în grădină şi nu ştiu ce făceam eu, cînd o auz ţipînd : „mămico ! mămico !" O d_ată am sărit de pe vatră şi am ieşit afară. Am vă-zut-o că vine fuga-fuga cu coşul de paie în braţe şi cade cu el peste scările prispei. Mă reped la ea şi o iau în braţe din zăpadă. Tremura !... Am dus-o pe vatră şi am pus-o lîngă foc. Tremura mereu şi se agăţa de mine speriată şi nu vroia de loc să vorbească. „Marioară, zic, ce-i cu,tine, fetiţo, ce-ai văzut ?"... Era întuneric afară şi s-a speriat copilul cînd a vă-zut-o la...
Florica lui Vasile se opri deodată şi o apucă pe Tanţa de braţ:
— Uitaţi-vă, uitaţi-vă !
— Ptiu, bată-te dumnezeu, exclamă Tanţa uimită de ceea ce văzuse. Noaptea se sperie şi un om mare, dar un copil, zise ea. Parcă e ciuma !
— Uite aşa se uită mereu să vadă ce facem ! V-a văzut cînd aţi venit şi plezneşte fierea-n ea să ştie ce căutaţi. Numai decît o să afle tot, nu ştiu de unde află, parcă sta dracu' ciuciulit în inima ei! Şi cîte n-am încercat, tovarăşă Tanţa, să fie bine! Cînd era Marioară mai mică se ducea vara la uşa lor, că aşa e copilul, sufletul lui e ca îngerul. Şi nu le făcea nimic, sta şi ea pe prag şi se uita la ei cum mănîncă... Şi într-o zi se întoarce fetiţa tristă-tristă şi cu lacrimile uite-aşa îi curgeau pe obraz. Nici măcar nu plîngea săraca, se îneca cu lacrimile şi se uita la mine cu ochii deschişi şi cînd am luat-o în braţe s-a lipit de mine, tovarăşă Tanţa, de ziceai că se topeşte... „Ce e măicuţă, ce te doare ?" o întreb eu şi cînd mă uit la urechea ei, uite-aşa avea un semn vînăt de unghie... o luase aia bătrînă de urechi şi băgase unghia în ureche... „Să nu te mai duci acolo !" i-am spus. „Nu mă mai duc'"... dar copiii nu ţin minte răul şi de anul nou hai că să se ducă s-o sorcovească pe mătuşa. „Nu te duce", zic eu, dar Vasile : „Las-o să se ducă", zice. Şi s-a dus acolo şi-a sorcovit-o :
Sorcova, vesela Ca merii, ca perii In mijlocul verii...
atîta a zis şi ea, atîta ştia, că e mică şi s-a încurcat, a uitat de vorbele care se zice şi aia bătrînă : „De ce vii, fă, zice, să sorcoveşti, dacă nu ştii ? (auziţi? să-i zică copilului „fă"!). Du-te şi spune-i mă-ti', zice, să te înveţe să sorcoveşti şi pe urmă să vii după căpătat" (auziţi ! să-i spună copilului că vine după căpătat !) Ce era să mai facă şi fetiţa ? A lăsat capul în jos şi a pus mîna pe clanţă, ce era să mai stea acolo ? Copil-copil, dar a înţeles Şi( ea că n-are dece să mai stea. Dar bătrînul o opreşte : „Stai Marioară !" şi-i spune ăleia bătrîne : „Ce mai... te-a sorcovit, dă-i ceva !..." S-a apucat aia şi a început să scormonească în ladă, şi a scormonit, a scormonit...^ doamne sfinte, parcă d-aia venise copilul meu la ea! Şi numai aşa, ca să nu zică că nu i-a dat, i-a dat un ban din ăia vechii, de cinci, găurit...
24
MARIN PREDA
Cînd s-a întors, am început să ţip la Vasile : „N-am făcut copil să fie de rîsul lumii", „Taci, zice el, n-o să se mai ducă la ei în vecii vecilor".
Dar ce ştie copilul, tovarăşă Tanţa ? Astă-viară eu şi Vasile eram la treierat, treieram cu ei, că Vasile n-a vrut să ne despărţim de ei, zicea că n-avem vite, n-avem încotro. Şi fata era acasă. Şi bătrînă s-a apucat şi a chemat-o în grădină să scuture pere, a pus-o să se urce pe crăci. N-ar fi fost nimic, că aşa sînt copiii, le place să se urce. Dar perele coapte enau pe la poale şi bătrînă de jos : „Dă-te mai pe craca aia, dă-te mai pe poale", şi a căzut copilul de sus şi şi-a rupt mîna. Cînd am venit şi am găsit-o ge-mîndi, galbenă ca ceara, cu mîna moale ca o treanţă, parcă s-a învârtit pă-mîntul cu mine. „Vasile, am1 strigat, dacă nu pleci din tîrîa lor, iau copilul cu mine şi mă duc în lume". Vasile s-a dus la ei şi tot ei au sărit cu gura: Că n-ar fi pus-o bătrînă să se urce, că aşa-i trebuie, să se înveţe minte altă dată să mai fure pere. „De ce minţi mătuşă, nu ţi-e ruşine femeie bătrînă. Uite colea , Aristiţa lui Gavrilă, care sta în grădină şi te-a auzit cum o-ndemnai să scuture mai pe poale". „Minte Aristiţa" lui Gavrilă". „Să-m,i daţi bani să duc copilul la spital", a spus Vasile. Au sărit toţi, şi verii, şi ăia bătrîni... „Vrei bani ? Du-te la U.T.M. să-ţi dea bani, acolo sînt banii, nu la noi" şi rîdeau cu gurile pînă la urechi. De atunci s-a învăţat minte Marioară mea, dar a rămas cu spaima... Pînă şi ziua se fereşte să se uite la geam...
Florica lui Vasile se opri şi Tanţa se simţi din nou apucată de braţ.
— O vedeţi ? Iar se uită !
— Ei, ia las-o încolo, spuse Tanţa puţin supărată. Lasă să se uite pînă o plezni, prea o iei în seamă.
Şi se retrase de la geam. Florica lui Vasile oftă şi £e îndepărtă şi ea. Se aşezară pe pat ca înainte,
•— Nu mi-e mie de ea, dinspre mine să se uite! pînă i s-or umfla ochii... Dar ei o pun, băieţii ei, verii lui Vasile! Că să vă! spun ce s-a întâmplat, ziceţi că aveţi putere...
Oftă greu şi cîtva timp rămase cu privirea în gol. începu apoi să vorbească, şi încetul cu încetul, tot ascultând, Tanţa uită parcă unde se afla şi cine vorbea, atît de mult fu prinsă de povestirea care urmă.
—• ...Lumea zice că din cauza mea, că nu le-a' plăcut lor că m-a luat Vasile, că eu l-aş fi îndemnat pe Vasile, şi l-aş fi pus rău cu neamurile lui... Dar îl ştiu pe Vasile de cînd era mai mic, de ciînd i-a murit maică-sa şi sta singur cu vitele pe cîmp şi plîngea. Pământurile lor sînt vecine cu ale lui Mereuţă. Eu eram intrată la ai lui Mereuţă, eram slugă, nu rudă cum era Vasile, dar nu mă băteau aşa ! L-au bătut odată de ziceam că-1 omfoară.
Era într-o zi, veniseră cu căruţa pe mirişte, ei doi în căruţă, Dan şi Ştefan, Vasile în urma lor pe jos cu vaca de căpăstru. Trag căruţa la capul locului, pun rogojina şi fac umbră, şi: „Vasile, fuga şi adună coceni să coacem porumb". Au deshămat caii, i-au împiedicat şi s-au apucat să coacă porumb. Au copt ei porumb şi pe urmă : „Vasile, du-te şi fură struguri de la Miuleţ".
„Vere, zău nu mă duc, a început Vasile să se roage, o să mă prindă ai lui Miuleţ şi o să mă bată".
„Nu, că nu te prinde, dacă te prinde strigi şi sărim noi cu măciucile".
S-a dus şi le-a adus struguri. Au început să mănînce şi ăla mare, Dan, zice :
„Mă, buni mai sînt, du-te şi mai adu !"
FERESTRE ÎNTUNECATE
25
De trei ori l-au trimis, nu ştiu ce noroc a avut că nu l-a prins nimeni. Pe seară aşa îi văz că înhamă caii ; era devreme, nu asfinţise soarele, ziceau că se duc nu ştiu unde. Şi îl aud pe Dan :
„Vasile, unde e căpăstrul calului ?"
„Care căpăstru ?"
„Orbule, zice, nu vezi că Zamfir n-iare căpăstru pe cap ? Ce-aî făcut cu căpăstrul ?"
„Vere Dane, zice Vasile, nu ştiu unde e".
îl văz că se apropie de Vasile şi cînd îi dă o palmă după ceafă îl trînteşte cu faţa în mirişte.
„Du-te şi caută căpăstrul, zice, caută pe unde au păscut caii, nu sta la discuţie cu mine. Acu să-1 găseşti, că dacă nu, căpăstru te fac".
S-a sculat Vasile şi a început să caute căpăstrul. Ce să găseşti, că miriştea e mare. Şi chiar dacă dai de el, nu-1 vezi, că seamănă cu miriştea. Ăştia doi stau răzimaţi de loitrea eăruţii, cu 'caii înhămaţi şi se uită la el. Ala caută şi ei stau şi se uită. Stau ei, stau...
„Vere Dane, nu-1 găsesc", zice Vasile.
Ăsta tace, nu zice nimic.
„Nu-1 găsesc, vere Dane".
Ăsta nimic. Dacă vede aşa Vasile, se opreşte şi el şi nu mai caută. „Vino încoace", zice Dan. Vasile stă.
„Vino încoace, zice, pînă nu vin eu la tine".
Se apropie Vasile de căruţă şi Dan îi spuse lui- frate-său :
„Ştefane,,, dă biciul !"
A pus mîna pe bici şi cînd a văzut Vasile aşa, s-a lăsat pe vine, s-a făcut ghem şi n-a mai suflat. Ăla a început să-1 pleznească cu biciul.
„Unde e căpăstrul ? Ai mă ? De ce n-ai avut grijă de cai ? Spune, de ce n-ai, avut grijă de cai ? Tot eu să am- grijă de cai ?" si -1 pleznea cu biciul şi Vasile sta ghem şi tăcea. De ce n-ai avut grijă ? Căpăstru să te faci, că dacă nu, te omor. D-aia am fost eu la tîrg, dumnezeul tău, şi am dat două duble de ovăz pe căpăstru, să-1 pierzi tu ? Am să te belesc de spinare şi am să fac căpăstru din tine. Scoală-n sus !"
Ce să se scoale, îi era frică să nu-1 lovească peste ochi. A început să-1 dea de-a rostogolul pe mirişte şi dacă a văzut că tot nu se ridică a început să dea aşa de rău în el că a rupt biciul. Vasile abia mai gemea.
„Scoală-n sus şi caută căpăstrul, că dacă nu, căpăstru te fac ! Hai Ştefane, hai să mergem". S-au suit în căruţă şi au dat drumul cailor. „Să nu te prind că vii acasă fără căpăstru, zice, mai bine să te îneci decît să vii fără căpăstru".
Au plecat. Vasile a rămas pe mirişte. Nu ştiu cum, cît îl bătuse, nu plînsese şi nu suflase o vorbă, dar cînd a rămas singur, a stat el aşa cît a stat, şi pe urmă odată s-a pus pe plîns. Plîngea aşa: încet, şi o chema pe maică-sa moartă... Eu, de frică, stătusem pitită în porumb. Am mînat caii pe miriştea lor, şi m-am dus la el.
„Lasă c-o să-1 găsim noi, i-am spus, hai să-1 căutăm amîndoi. De unde, parcaj n-auzea. Şi tu de ce stai să te bată ? De ce nu fugi ?"
„Ce să fug, zice, că pe urmă mă prinde şi mă omoară cu bătaia".
Ne-arn,dus pe mirişte şi am căutat căpăstrul, dar nu se mai vedea, asfinţise soarele.
„Vasile, i-am zis, îţi dau eu un căpăstru de-al meu, şi o să le spun la ai lui Mereuţă că l-am pierdut, n-au decît să mi-1 pună la socoteală".
26
MARIN PREDA
Nu ştiu ce fel de rude or fi astea, să-1 omoare pentru un căpăstru... Pune-1 la muncă, dacă ai inimă de cîine, dar inu-1 bate !
Şi zice că eu sînt vinovată, că-1 aţîţ pe Vasile contra lor, dar cînd îl puneau să ridice snopi cu furca de cădea Vasile cu snop cu tot, tot eu îl aţîţam ?
Am venit aicea şi ne-am făcut bordeiul ăsta. Doi ani de zile ne-au scos ochii că ne-au dat lemne şi paie, parcă nu le-am fi muncit cît nu face! Cînd am făcut-o pe Marioară, să moară de necaz, că Dan s-a însurat de trei ori şi trei fete i-au fugit din casă, iară ăla mai mic, Ştefan, de seamă cu Vasile, nici la el n-a apucat să stea fata lui Fîntînă". Cînd ai inima otravă, cum o să stea o fată la tine şi să-ţi facă copii!
Cînd veni şi-şi rupse fetiţa mîna din pricina ăleia bătrîne, Vasile, cît e el de răbdător, a stat săracul toată noaptea de vorbă cu mine şi mi-a spus că nu se mai poate. Măcar de-o fi să răbdăm de foame, dar nu ne mai trebuie plugul şi caii lor, să muncească singuri şi noi singuri, n-o să murim noi din cauza lor, Cînd s-a dus şi le-a spus, zice :
„Da ? să vedem ce-o să faceţi ! Puneţi U.T.M.-ul la ham ? Bine, vere, zice, ai ajuns mare, o să te duci acum să ne pîrăşti, să ne treacă la chiaburi. Bine-bine ! Ia-o în cap, vere Vat.le, că vine ea vremea noastră !"
„De ce, zice Vasile, ce-am eu cu voi ? V-am muncit destul, nu sînteţi oameni. Lăsaţi-m'ă pe mine cu ale mele şi trăiască fiecare cum îi convine".
„Bine-bine, zice, numai bagă de seamă ! Să nu crezi tu, vere, că ai trăit la noi şi nu te-am lăsat să te mănînce cîinii ca să-ţi baţi tu acuma joc de noi".
„Eu să-mi bat joc de voi ? Dar ce v-am făcut ? După ce că v-am muncit, vreţi să-mi omorîţi şi copilul ? Eu n-am făcut copil să-1 omorîţi voi. Omorîţi-i pe-ai voştri, cînd o să-i faceţi !"
Cînd a auzit Dan vorba asta, a sărit în sus, dar Vasile i-a spus :
„A trecut vremea cînd mă băteaţi voi cu biciul pe mirişte şi eu nu ziceam nimic".
„Da ? Ai ajuns mare ? Dacă-mi vine mie chef pun mîna pe bici, vere Vasile, şi te bat mai rău ca atunci. Crezi că mi-e frică de ute-meul tău ?"
A plecat Vasile, nu s-a apucat cu ei. Şi d-atunci nu e zi să nu stea cu ochii pe noi să vadă ce facem' şi rîd de noi în lume, şi-şi bat joc de Vasile.
Astă toamnă am arat cu tractorul ; a fost greu, că n-aveam de nici unele.
„Aha, zicea Dan prin sat, să vedeţi cînd o veni vara, ce-o să facă vărul Vasile. De arat a arat el cu tractorul, dar ce-o să facă la seceră, la sapă, ce-o să facă de căruţă, de cai, cu ce o să se ducă la deal, cu ce o să-ncarce ; nici măcar furcă nu are..."
Aşa era. Oamenii sînt săraci, le trebuie şi lor, şi unde să te duci şi de la cine să ceri, că unii care mai au te mai şi duşmănesc, că aia bătrînă uite-aşa umblă cu vorbe, şi ăla mare zice că abia aşteaptă să se întoarcă roata.
„Tntîi pe văru-meu Vasile am să-ncalec să-i dau pinteni, zice, iar pe muierea lui-o s-o leg de coteţ, să facă politică cu găinile".
Şi Vasile aude, îi aude şi pe alţii şi stă noaptea în întuneric cu ochii treji şi oftează.
FERESTRE ÎNTUNECATE
27
„Florico, zice, ce 'le-am făcut eu lor ? Ce au ei cu mine ? !" într-o noapte, n-am mai răbdat şi i-am spus :
„Ori te duci acolo şi-l spui pe Dan, ori nu te mai duce deloc". „Ce să spun ?"
„Cum ce să spui ? N-auzi ce zice de tine ? Nu vezi cum îi aţîţă pe alţii ?"
„Cui să-i spui, zice, şi ce să-i spui ! Dacă-i spun lui Plotoagă o să-1 cheme acolo pe Dan şi Dan o să spună că mint. Am un martor ? N-am".
„Du-te şi spune-i aşa, fără martori, şi dacă nu te crede, nu te mai duce deloc".
„Şi dacă o să mă creadă, ce poate să-i facă iui Dan ?".
Şi uite-iaşa s-a chinuit pînă acum o săptămînă ! Nu mai putea de grijă. Se gîndea ce-o să facem la vară !
Şi acum o săptămînă mă pomenesc cu el vesel.
„Ce-i cu tine ?" zic.
îl văd că se uită aşa lung la mine, se aşează pe pat şi începe să-şi frece mîinile aşa cum face omul cînd nu mai poate de bucurie. Ne-am aşezat la masă şi nici n-ia luat aşa de cîteva ori că-1 aud că zice :
„Gata Florico, am scăpat. Facem gospodărie colectivă".
A zis el, dar eu n-am ştiut ce să spun. Ce să fie gospodăria colectivă ? Tot muncă ! Nu-ţi dă nimeni de-a gata. Dar avea el dreptate, cum enam noi, scăpăm de grija vitelor şi a aratului. Nu prea mă bucuram eu, că de unde poţi să ştii dacă o să fie bine ? Dar m-am prefăcut că-mi pare bine că prea era el vesel.
„înţelegi ? îmi spune (pe semne că băgase de seamă că mă bucur aşa mai mult de bucuria lui) înţelegi, Florico ?"
„Ei, lasă că înţeleg eu !" zic.
„Nu-nţelegi tu mare lucru, zice, şi cum sta aşa lingă mine îl văz că se uită la părul meu (eram fără bariş, îl spălasem să se usuce) ; nevastă-nevastă, să vezi ce mai bariş îţi iau eu ţie la anul!"
„Să fim sănătoşi, zic, nu mai mă gîndesc eu la bariş. Să fie înţelegere între oameni şi să nu mai îndure copiii ce am îndurat noi".
A tăcut el aşa, şi pe urmă îl văz că se uită la Miarioara.
„Am şi eu o ambiţie, zice, Marioară să nu mai dea cu sapa".
„Da' ce să facă ? Să stea să se uite ?"
„Nu, să înveţe carte, dacă-i place cartea. O cliau în şcoli pînă unde o putea ea. Pînă la gît dacă vrea să înveţe, atîta o las. Să înoate în învăţătură ! Auzi Marioară ?"
Pe urmă a rămas pe gînduri şi a oftat :
„Hai să ne culcăm, zice, sînt ostenit".
Ne-am culcat noi, şi mie nu-mi venea deloc să adorm. Că st am aşa şi mă gîndeam că uite, are el dreptate, scăpăm de toate, da nu ştim ce-o să facem la vară fără nici un ajutor de nicăieri.
„Vasile, zic, scăpăm de-alde Dan ?
îl văd că se mişcă (nici el nu dormea) şi cum stam aşa mă atinge cu mîna pe obraz :
Tu nu dormi ?" zice. „Nu prea mie somn, e noaptea mare".
„Da, s-a terminat cu văru-meu Dan, îl auz că spune. Abia aştepta domnul Dan să se facă primăvară, credea c-o să ne ducem la 'ei şi nai, vere, la arat!"
28
MARIN PREDA
A tăcut el o vreme şi eu îl întreb :
„Spune-mi şi mie cum a venit vorba de gospodărie. Vor oamenii ?" S-a apucat şi mi-a spus, a pomenit de toţi.
„...Am stat de la prînz şi pînă adineauri, zice, patru ceasuri a vorbit (nu ştiu de cine spunea, de acolo de la raion). înainte de şedinţă, zice, a venit la mine tovarăşa Tanţa (zicea de dumneavoastră, adică), m-a luat deoparte şi mi-ia spus că eu să fiu exemplu pentru toţi şi să fac parte din comitet".
Pe urmă nu ştiu ce-am mai vorbit noi şi am tăcut. Se pusese vîntul, viscolea.
„Ia dulama mea, zice, şi pune-o la perete".
M-am dat jos din pat, am luiat dulama lui şi am pus-o la perete. Bătea un vînt, vai de călător !
„Tu ştii, Florico, povestea aia cu ţiganii?" — mă-ntreabă el. „Care ţigani ?"
„Pe o vreme ca asta nişte ţigani stăteau în corturile lor, corturi din alea de sfoară şi ţiganul bagă degetul prin spărtură : haoleo, zice, rău e de-i de-afară !"
Nu ştiu ce-am mai vorbit noi şi pe semne că Vasile se gîndea la coş-melia asta în care stăm ; se gîndea şi el să nu ne zmulgă acoperişul.
„La Slobozia, zice, un colectivist a cîştigat aşa, el, muierea şi doi copii, şi a-nceput să-mî spună cît a cîştigat ăla. Şi a început să socotească : Eu nu zic atît, cît a cîştigat ăla, zic pe jumătate. A luat el patru sute de duble de grîu ? (eu zic două) !) Şî bani nu zic şase mii, zic trei ! (fără alelalte, porumb şi floarea soarelui, p-alea nici nu le mai pun !) Dărî-măm casa, Florico, şi facem una nouă." Cum sta aşa întins, îl văd că se ridică în capul oaselor şi mă apucă de mînă : „Facem, nevastă ! De-acu într-un an, ai să vezi, dacă n-o să avem noi o casă aşa, cu două rînduri de ferestre !"
Eu n-am zis nimfe, ce era să-i zic, mă gîndeam că aşa trebui să fie, că dacă n-o fi la anul, cum zicea el, o să fie la anul celălalt! Şi dacă o fi peste patru-cinci ani, tot e bine, că aşa cum am trăit pînă acuma n-am avut nici o nădejde. Mori şi lumina soarelui tot la marginea prispei se opreşte.
„Dărîmăm tot, din temelie, zicea el. Avem în vale carieră de pămînt, faceml cărămizi chiar la vară, le ardem şi le aducem aici. Facem casa ceva mai spre grădină şi colea, spre drum lăsăm loc de flori, să se urce aşa pe lîngă fereastră... Cînd o veni Marioară de la liceu, cu basca pe cap, să stea pe o bancă lîngă fereastră, aşa între flori şi să se bucure şi ea. Să stea cu cartea-n mînă în grădiniţă şi eu să stau rezemat de parmalîc şi să mă uit la ea. Pe urmă să-i zic : „Dar dumneavoastră nu vreţi să poftiţi la masă ?" şi cînd ne-om aşeza la masă eu să. mă dau mai lîngă fereastră şi să-nvîrtesc un buton. Cît învîrtesc butonul se aude ceva, nişte cîntece, adică s-o păcălesc pe Marioară, că ea n-o să ştie că am cumpărat aparat de radio. Şi cînd s-o face întuneric o să zic : „N-am ştiut că o să vii chiar azi în vacanţă, Marioară, am terminat gazul din lampă. Mîncăm pe întuneric". „Nu-i nimic tăticule, vedem noi să ducem lingura la gură şi pe întuneric". Diar eu o să mă prefac că mă ridic şi mă duc să închid uşa şi în întunericul ăla, învîrtesc iar un buton şi o dată o văz pe Marioară că duce mîinile la ochi. „Ce e Marioară, te dor ochii ? Ce să-i faci, aşa e pe-aici pe la noi..."
O dată a tăcut Vasile şi s-a lăsat încet cu capul pe căpătîi. Era beznă şi vîntul fluiera şi izbea în geam şi în pod căpriorile gemeau...
FERESTRE ÎNTUNECATE
29
doamne, ce mai viscol !... Ştiam eu ce spunea el ! Fusese pe vară la Slobozia şi văzuse acolo o casă ca asta.
Nu ştiu ee-iam mai stat noi şi o dată îl aud că zice, parcă ar fi fost în gîndul meu :
„Florico, poate că n-o să fie la anul, şi nici la anul ălălalt, dar la ălălalt an tot o să fie !"
Aşa am vorbit toată noaptea, că aşa e omul, dacă n-ar trage nădejde, de ce ar mai trăi ?
Florica lui Vasile tăcu. Tanţa nu băgă de seamă, ca şi cînd povestirea ar fi continuat. Eia nici măcar nu ridică privirea, ci stătea mai departe cu coatele pe genunchi, cu obrajii în palme şi - cu pleoapele lăsate de tot peste ochi.
Florica lui Vasile oftă greu, şi povesti mai departe :
— Nici nu ştiu cînd am adormit, el vorbea mereu, îşi descărca sufletul, că altfel nu prea vorbeşte...
Dimineaţa, ne pomenim cu ei. Asta a fost ieri dimineaţă. De unde or fi aflat, cine le-o fi spus, nu ştiu !... Ne-am pomenit cu ei amîndoi că intră în casă : Dan şi ălălalt, Ştefan. Taman aşternusem şi dam cu mătura. Vasile se încălţase. Marioară nu ştiu ce făcea, era şi ea aici. De dimineaţă de tot ! Amîndoi !
„Bună dimineaţa, vere!" zice. (mie nu mi-au zis nimic, nici nu s-au uitat la mine).
Vasile nu ştiu ce a mormăit, şi-a văzut de încălţat.
„Am auzit, vere Vasile, că vrei să dai pămîntul la colhoz", zice Dan (ăsta vorbea ; ălălalt tăcea, dacă n-ar fi ăla mare, ăsta n-ar ii nici el aşa de cîinos).
Vasile îşi vedea de încălţat, nici nu se uita la ei. S-au aşezat pe piat cu tunicile pe ei şi Dan şi-a întins picioarele şi s-a scuturat de zăpadă în casă.
„Am mai văzut şi eu oameni, dar aşa fără nici un simţ în ei n-am mai văzut", am zis eu. Nu m-am putut stăpîni; ăla mai mic, Ştefan, se scuturase afară, dar ăstălalt înadins intrase cu zăpada în casă.
„Ie-te, domnule, zice, s-a boierit cocoana, i-e lene să dea cu mătura".
„D-aiă au fugit trei fete de la tine din casă, că le-a fost scîrbă să dea cu mătura în urma tia", am zis eu.
Cînd m-a auzit aşa, i s-a suit sîngele la cap. Vasile se uita la mine şi n-a zis nimic. „Bine i-ai spus", parcă zicea.
Aşa roşu, Dan a rînjit:
„He ! zice. Păi am umblat şi eu niţel prin lume, de la cotul Donului şi pînă la Berlin ! Am trecut prin Ucraina, peste munţii Carpaţi, prin Budapesta şi am ajuns dracului pînă în Germania ; nu mai vorbesc de Romînia, dar să cauţi în toate ţările astea şi n-ai să găseşti una mai deşteaptă ca tine !"
„Bine că eşti tu deştept, zic. Aşa ai văzut pe unde ai umblat, să intri în casă la om cu noroiul după tine ?"
Atunci l-am văzut pe Vasile că-mi face semn să tac. Am tăcut.
„Ehe, fetiţo, zice Dan, capul meu a mai fost la o... Am fost fătat de două ori".
^ Era să-i zic eu ceva, dar m-am -uitat la Vasile şi am tăcut. Pe urmă Dan a început să bată cu talpa mărunt şi să mormăie aşa, să cînte, şi se uita cu ochi răi pe pereţi. Cum sta aşa, îl văd că-şi aruncă ochii spre Marioară şi-i zice :
30
MARIN PREDA
„Ce te uiţi aşa lia mine ? Dă un scaun sub picioare !"
Fata s-a tras aşa pe lîngă colţul sobei şi s-a pitit în pat după sobă.
„He, zice, te-a înivăţat mă-ta să te uiţi frumos".
S-a aplecat singur şi şi-a tras un scaun sub picioare.
„Ehe ! zice. E grea viaţa cînd ai de-aface cu oameni fără cap. Le vrei binele şi ei îţi întorc vorba cu pietre".
„Binele ăla o să-1 scrim pe luminare pentru neuitare", am zis eu.
Nu ştiu ce avea el în inima lui. Se vedea că se căzneşte să spună o vorbă bună, dar de ce, nu ştiu.
„Nu-i aşa, vere Vasile ?" zice. 1
„Aşa o fi", zice Vasile.
„Munceşti şi trăieşti la un loc, te ajuţi ca fraţii şi cînd colo, în loc de bine, îţi dă cu parul în cap".
Mă mir cum putea să spună vorbele astea ! jj „Cine-ţi dă cu parul în cap?" întreabă Vasile. )l „Fratele de-un sînge cu tine" zice. i |
„Care frate?" întreabă Vasile. li „Alia care-1 ai".
„Săracu văru-Dan, zice Vasile posomorit. — Ce să mai facă el, a ajuns să-i dea frate-său Ştefan cu paru-n cap".
„Nu e vorba de Ştefan, — zice Dan — nu vorbesc de noi. Uite la ai lu' Dănălache, am auzit că aseară erau să se taie cu cuţitele". -
Vasile s-a uitat la el, nu-i venea să creadă. Dănălache e demult în partid şi Vasile îmi spusese mie că pe el o să-1 aleagă preşedinte.
„Ce-au avut ?" întreabă Vasile.
„Cum ce-iau avut ? Păi ăsta e frate ?"
Vasile n-a mai zis nimic. Ştia el. îmi spusese şi mie ce este între Dănălache şi fraţii lui.
„Aşa vere, — zice Dan. — E lesne să ajungi de rîsul lumii".
„Da, e lesne, — zice Vasile, — mai ales cînd ai nişte rude care te ajută". \
„Aşa ţi se pare ţie, zice Dan. De ce ?! Că se suie un copil într-un pom şi cade de-acolo ? Aşa sînt copiii ! Eu nu zic că n-o fi îndemnat-o aia bătrînă să se urce, ei şi ce, pentru asta să se certe fverii între ei ? N-am avut atunci bani că-ţi dădeam. Ai venit mai tîrziu să ceri ? N-ai mai venit. Te-am îndemnat eu să nu mai bagi în plug cu mine ? Singur te-ai făcut de rîs, aşa că degeaba zici de rude... Uite colea, am ţinut deoparte o mie de lei să-i cumperi Marioarei să se-mbrace..." : j
II văd că se caută la piept şi scoate o mie de lei din portofel.
„...Dă-o dracului, sîntem oameni ! Marioară, zice, mîine mergi cu mine la cooperativă să te îmbraci de sus pînă jos. Ai înţeles ?"
M-am uitat la Vasile. Tăcea... tăcea... Eu n-am îndrăznit să spun , nimic, mi-era să nu se supere. Şi mă gîndeam : „doamne, te pomeneşti i că iar îl crede, iar începe jugul"". Sta cu capul în jos şi tăcea, tăcea... Era posomorit ! Şi ce frică mi-era ! Nu ştiu cît a ţinut tăcerea şi pe . urmă îl văz pe Vasile că ridică fruntea şi înghite greu:
„Vere,  zice,  sărută buzele omului   cînd   sînt   amare,   nu   cînd > sînt dulci". *
Of ! Am ieşit niţel afară, că mă podidiseră lacrimile de bucurie. Cînd m-am întors îndărăt, ei tot tăceau. II văz pe Dan că se uită la bocanci şi începe să-şi izbească tocurile mărunt.
„Da, da ! zice, şi oftează aşa. Zi nu mai vreai, vere Vasile, să
FERESTRE ÎNTUNECATE
31
mai bagi în plug cu noi. Bine!... Hai, Ştefane, să plecăm!" („Duce-ţi-vă, zic în gîndul meu şi nici pe lumea ailaltă să nu vă mai văd").
Dar n-au plecat, nici măcar nu s-au mişcat de pe pat. Credeau că Vasile o să-şi ia vorba îndărăt II văd că iar îşi bate călcîile.
,,Va să zică, dom'le Vasile, aşa credeţi dumneavoastră, că buzele dumneavoastră sînt dulci. Dar dacă 'mneavoastră vă înşelaţi ?"
„Chiar clacă aşa să fie, n-o să viu la tine să mă săruţi tu", zice Vasile.
„Mda, zise, 'mneavoastră sînteţi om mare, am auzit. Lucraţi direct cu Petre Grozea. De ! Dacă aş fi ştiut de cînd erai mic, nu te-aş mai fi pus la seceră. Şi... 'mneavoastră v-aţi gîndit bine cînd v-aţi gîndit să daţi pămîntul la colhoz ? Putem să ştim şi noi ? Aşteptăm răspunsul 'mneavoastră, dacă ne permiteţi !"
Cînd a văzut Vasile că-şi bat joc, a început şi el să-şi bată joc.
„Aţi face mai bine 'mneavoastră să închideţi uşa pe dinafară, i-a zis, pe noi scuzaţi-ne, sîntem grăbiţi !"
„A! Da ! Uitasem !... Şi 'mneavoastră sînteţi grăbită ? îmi zice mie, 'mneavoastră, mi se pare, trebuie să vă duceţi la facultăţi ! (Era vorba de una Didina, prietenă de-a mea, pe care a încercat el acum patru ani s-o ia ; Didina a plecat din sat şi astă vară se auzea că e la facultate). Vă aşteaptă Didina, îmi zice, ce mai staţi? Facultatea de prostologie".
„Ţi-e necaz, zic, că nu te-a luat".
„Da-a ! zice. Nu mai pot. Făceam şi eu facultatea, luam amîndoi diplome de prostologi". Tace şi pe urmă îl aud că oftează. „E-he ! zice. Ce-am să încalec eu pe bălana odată şi ce pinteni o să-i dau! Dacă n-am să pun mitraliera şi-o să secer... or să muşte ţărîna cu singe!"
„Vezi să n-o musti tu înaintea altora", zice Vasile.
„Fie al dracului care-o muşca-o pînă nu secer măcar o divizie de prostologi. Lasă că ştiu eu, zice, cînd am luat Budapesta cu ruşii, se aruncau în foc... u-raa, u-raa... şi nemţii tîmpiţi o luau la goană. Au ! Fir-aş al dracului, ziceam, de ce nu sînt eu în locul nemţilor că n-ar mai apuca ei să strige ura ! Că atîta ştiu ruşii, să dea cu obuze şi să strige ura. Ehe ! Nu vine el războiul ăla mai repede!..."
Cînd a ajuns aici, atunci a sărit Ştefan la el. Pînă atunci nu zisese nimic.
„Mai taci dracului din gură", zice. Se înroşise Ştefan, se speriase : „Vorbeşti aşa, fără nici o socoteală".
Tanţa asculta înfiorată. Inima-i bătea cu putere. ...„De ce vorbesc fără socoteală ?" zice Dan. „Aşa ! Taci o dată, dracului !" zice Ştefan.
„Ce, ţi-e frică de Vasile ? O vorbă să aud de undeva şi să fiu al dracului, vere Vasile, clacă nu-ţi cîntă popa veşnica pomenire. Mie să-mi spui aicea, dom'le Vasile — i se făcuseră ochii roşii si striga — să-mi spui aicea, dom'le Vasile, zice, al cui pămînt vrei'tu'să-1 dai la colhoz !"
„Pămîntul meu", strigă Vasile.
„Care pămîntul tău ?"
„Ăla pe oare l-am muncit".
„E vr-un pămînt pe numele tău ?"
„Am dreptul meu la un hectar de pămînt".
„E trecut pe numele tău ?"
Cînd l-a auzit Vasile aşa, odată a tăcut. Eu îngheţasem.
32
MARIN PREDA
„Nu e trecut pe numele meu ; o să-1 treci, dom'le Dan, să nu crezi tu că legea e de partea ta".
„Bine, dă-mă în judecată! Pînă atunci n-ai să intri în colhoz. Şi află, dom'le Vasile, că în ziua cînd ai să mă dai în judecată, ai să zbori de-aici din casa asta care e făcută pe locul meu şi e făcută cu banii mei".
N-iam mai putut să mai rabd. Şase ani de zile le-am muncit pentru locul ăsta de casă
„Bine, plecăm din casă, am zis. Dar ţi-am muncit şase ani de zile, eu am să te dau în judecată ! Şi pentru ăşti şase ani ai să plăteşti pînă • ţi-or ieşi ochii, dacă e vorba pe-aşa !"
Cînd m-a auzit, s-a încleştat cu mîinile de marginea patului. Mai plătiseră ei acum cîţiva ani, tot aşa ! In timpul războiului munciseră la ei şi al-de Ion al lui Ripitel şi tot aşa le plătise mai nimic. De atunci li s-a tras lor, că alde Ion i-a dat în judecată şi judecata i-a condamnat la o sută douăzeci de mii de lei. Au trebuit să vîndă şi să plătească.
„Da?! zice. Ai să mă dai în judecată?!" şi odată îl aud că mă înjură, odată îl văd că sare de pe pat, se răsuceşte şi mă loveşte cu dosul palmei peste obraz.
Florica lui Viasile se opri. îşi duse mîna la frunte şi o lăsă îo aceeaşi clipă în jos. Se poticnise, nu mai putea povesti. A vorbit despre toate, a spus amănunţit despre tot ce a zis unul şi a răspuns celălalt. Totul a putut fi văzut, auzit şi povestit cu uitare de sine, dar iată că a ajuns aci şi puterile iau părăsit-o. Izbuti să mai spună încă :
— Vasile a sărit de pe pat galben la faţă. „Mă, zice, de ce dai tu în nevasta mea ?"
Şi căutînd parcă să-şi alunge vedenia care-i răsărea în minte o dată cu vorbele acesteia, Florica lui Vasile îşi lăsă fruntea în jos şi-şi acoperi faţa cu palmele.
— ...„De ce dai tu în nevasta mea, ce ţi-a făcut ea ţie de dai în ea ?" repetă Florica şi de astă dată în odaie se auzi parcă glasul iade- t vărat al lui Vasile, ca un strigăt sfâşietor de dragoste şi durere.
Repetîndu-1 aevea, Florica dezvăluia pe neaşteptate ceea ce pînă acum ascunsese : între ea şi bărbatul ei exista o astfel de apropiere, încît durerea unuia trecea la celălalt într-un fel prăpăstios, mărindu-se de zeci de ori ; se iubeau atît de mult, încît între ei nu miai rămînea nici un spaţiu gol, iar durerea circula între ei vie şi întreagă ca un şarpe de foc. Lovitura o primise ea şi-1 chinuia pe el ; strigătul îl scosese el şi sfîşia inima ei. [
Cîteva clipe lungi Florica continuă să rămână nemişcată şi tăcută. f Inima însă îi bătea cu putere, cu voinţa ei proprie şi-i mişca pieptul trimiţând mişcarea pînă sus la frunte. Apoi ea îşi luă palmele de la ochi şi făcînd o sforţare izbuti să uite de sine şi să ducă pînă la capăt cumplita întîmplare: I
— Degeaba a strigat el Vasile; el a crezut că vărul său o să [ se sperie de ce a făcut şi o să-i pară rău... „De ce dai tu în nevasta mea, j vere, ce ţi-a făcut ea ţie de dai în ea ?" a zis, şi parcă mi-a băgat un j cuţit în inimă. „Dau ca să se înveţe minte cum să vorbească", a zis- \ alde Dan. Atunci Vasile a ţipat : „A, vere ! Vorbele-astea cu sângele tău j o să le spăl !"' Şi s-a dat îndărăt şi s-a repezit în el, dar a sărit Ştefan j pe la spate şi amîndoi l-au apucat de gît... se zbătea... se zbătea între
ei doi... nu ştiu cum a scăpat din mîinile lor şi a vrut să se repeadă, i dar Dan a scos un cuţit... Atunci am ţipat şi m-am repezit şi l-ara. \
FERESTRE ÎNTUNECATE
33
împins pe Vasile într-o parte; drept în cuţit era să se arunce. Ştefan a deschis repede uşa şi s-a luptat cu Dan şi 1-a scos afară.
Florica tăcu, se îndreptă, îşi strânse barişul şi-1 legă sub bărbie ; stătu o clipă astfel, nemişcată, cu mîinile în poală, apoi îşi plimbă privirea prin casă, se aplecă puţin şi se uită afară la vreme. Ceasornicul uriaş şi nevăzut de afară, ştiut numai de ea, o îngrijoră : ' 1_ S-a făcut tîrziu, şopti. E prânzul.
Se ridică încet de pe pat şi ieşi în tindă. Gata, totul se sfîrşise. La fel cum o ridicase, simplu şi pe nepregătite, la fel lăsa ea acum perdeaua peste viaţa sufletului ei şi al lui Vasile. Aprindea focul în vatră si pregătea căldarea de mămăligă, ca şi cînd ar fi fost singură şi nimic nu s-ar fi întîmplat, ca şi cînd nu ea ar fi fost aceea care pînă acum cîteva clipe povestise îndelung...
Se întoarse în odaie şi se aşeză iar pe pat. Din tindă se auzea flacăra vălvorind. Tanţa stătea cu picioarele pe scăunelul acela, cu genunchii apropiaţi şi cu coatele pe genunchi, cu bărbia în podul palmei. Nu ştia ce să mai facă şi stătea tăcută şi îngîndurată. Din cînd în cînd vîntiîl se arunca asupra ferestrei şi arunca în ea parcă cu nisip, cu pietriş.
— Eu zic că pe vremea asta să staţi să mîncaţi aci, spuse Florica şi Tanţa tresări auzindu-i glasul. Vorbea cu un glas străin, dar binevoitor şi cald. Trebuie să vie şi Vasile, adăugă. Vorbiţi cu el...
Şi ieşi din nou în tindă. Acum cu adevărat nu mai avea nimic de spus. Să vorbească tovarăşa cu Vasile, şi dacă are vreo putere şi a înţeles ceea ce i s-a povestit, să se alăture ei şi să apere bordeiul şi viaţa ei de ameninţare. Ii era frică să nu i se îmtîmple ceva bărbatului ei, sau copilului, sau chiar ei să i se mai întîmple o nouă înjosire, poate mai dureroasă decît cea dintîi. Tăcerea şi vîntul care spulbera viaţa din jurul caselor, ademenea lupii cu chip de om.
Tanţa se gîndi să se îmbrace şi să se ducă la Sfat, să-i spună tovarăşului Ioniţă despre ce era vorba şi să se sfătuiască cu el. Dar îşi spuse că trebuia să vorbească şi cu Vasile, să-şi dea seama ce se petrecea cu el. înţelegea că în situaţia în care se afla el acum nu-i mai ardea lui de comitet. Şi totuşi, ce era de făcut ? Pentru că dacă te gîndeai bine, cu adevărat că gospodăria colectivă era singura lui scăpare. Se temea cumva Vasile că verii săi îl vor da afară din casă ? N-avea să se întîmple acest lucru, fiindcă ea, Tanţa, şi tovarăşul Ioniţă şi Sfatul Popular aveau într-adevăr puterea să-1 ajute să cîştige ceea ce i se cuvenea şi chiar să-1 apere de ameninţări. Astfel înţelegea Tanţa situaţia lui Vasile. Din ceea ce îi povestise Florica era lucrul cel mai limpede pe care-1 înţelesese, şi credea că aceasta era cauza pentru care nu venise Vasile la comitet. Se ridică de pe pat şi ieşi în tindă.
— Tovarăşă Florica, ia spune-mi, cît pămînt au verii ăştia ai dumneavoastră ? întrebă ea.
—- Cine poate să ştie, răspunse Florica înţelegînd rostul întrebării ; au împărţit între ei şi au scăpat, nu i-a trecut la chiaburi. Aia bătrână are şi ea forme pentru vreo cinci pogoane. Trebui să aibă cu toţii vreo douăzeci de pogoane.
— Da, dar sînt o familie, spuse Tanţa, ce-are aface că pământul e împărţit!
— Zice că trăiesc despărţiţi, că mai au o casă în Cotoceşti. Vine Vasile, şopti Florica ridicînd fruntea şi ascultînd afară.
3 — Viata  Romînească nr. 4
34
MARIN PREDA
Tanţa, care între timp se aşezase pe un scăunel lîngă vatră, se ridică în picioare. Vasile rămase cîtva timp pe prispă, scuturîndu-se de zăpadă, apoi intră în tindă, şi văzînd-o pe Tanţa, îi dădu bună ziua. Era posomorit, dar nu se arăta mirat găsind-o aci pe activistă, dar nici supărat şi nici binevoitor mu arăta că are de gînd să fie. Nu vroia să ştie de ce ia venit, dar nici nu-1 supăra faptul că totuşi venise.
—• Gata mămăliga ? Unde e fata-aia ?
— O trimisei eu pe la naşi-sa ' Mariţa, răspunse Florica fără să se uite la el.
Vasile întrebase^ de fată ca şi cînd ar fi avut ceva grabnic cu ea, dar nu avea nimic. Ii spuse Tanţei : ■— E frig în tindă, staţi în casă.
— Poftiţi în casă, repetă cu un glas de parcă n-ar fi găsit-o pe Tanţa acolo ci ar fi venit o dată cu ea.
Ii făcu loc să treacă. In odaie mai rămase cîtva timp în picioare uitîndu-se nicăieri, apoi începu să se dezbrace. începu, deoarece se des-brăca cu încetineală, ca şi cînd dulama de pe el ar fi fost făcută din ceva care s-ar fi putut desface în bucăţi dacă n-ar fi avut grijă de ea. Tot aşa o împături, mişcare cu mişcare, mînecă lîngă mînecă, cu căptuşeala de oaie în sus, şi o aşeză uşor la capătul patului. După toate acestea scoase căciula din cap şi se aşeză şi el pe pat. S-ar fi părut că sînt mişcările unui om bătrîn, dar erau ale unui om cu totul absorbit de sine, atent la ceva din el însuşi, numai de el ştiut. Arăta foarte tînăr ca şi nevasta lui, nu prea înalt de statură, nu prea voinic în umeri, şi fără să fie neîmplinit la faţă, cu obrajii traşi. Flanela îi făcea trupul prea delicat faţă de palmele mlari care-i ieşeau liniştite din mîneci. Privirea-i stătea aspră şi rece peste o expresie a chipului neştiută de el, impresionantă ; credea că nimic din ceea ce se petrecea cu el nu răzbate în afară, şi credinţa aceasta se citea prea limpede pe ochiul lui. Avea acea expresie dureroasă a omului tînăr şi nepătat înzestrat cu o mare sensibilitate, care încearcă, chinuindu-se, să devină mai sălbatec şi mai crud decît cei din jurul său. Văzîndu-1, Tanţa nu-1 mai recunoscu. Intîlnise mulţi tineri în_ orăşelul raional unde trăia şi prin satele în care activa, dar nu-şi aducea aminte să fi avut de-aface cu vreunul care s-o impresioneze atît de puternic cum o impresiona Vasile în clipa aceasta. Abia acum povestirea Florichii capătă un înţeles întreg în mintea Tanţei. II auzi parcă strigînd şi -1 văzu aevea cu chipul pe care-1 avea acum zbă-tîndu-se cumplit şi zadarnic în mîinile celor doi veri.
— Tovarăşe Vasile, începu Tanţa după aceste clipe lungi de tăcere, fără să aibă în minte ceva precis de spus dar stăpînită de un sentiment puternic care-i cerea să intervină în această poveste cu toată hotărîrea, am aflat tot ce s-a întîmplat şi-mi pare rău că n-am ştiut mai dinainte că n-ajungeau ele lucrurile pînă acolo ca să îndrăznească cineva să-ţi ceară socoteală. Dar tovarăşe Vasile, dumneata vezi. lucrurile prea în negru... tovarăşe Vasile !... Tanţa se poticni pe neaşteptate. Vasile nu o asculta şi acest lucru o făcu să înţeleagă că vorbise pe negîndite : cine ar fi putut să împiedice ca lucrurile să ajungă pînă acolo cînd nici însuşi Vasile n-a putut să bănuiască ceea ce avea să se întîmple ?
—■ In sfîrşit, tovarăşe Vasile, eu îţi spun că noi avem toate mijloacele să soluţionăm orice obstacol care ne iese în cale, reluă Tanţa atentă şi îndârjită. Greutatea e alta, că tovarăşul nostru stă singur între duşmani, şi uită că partidul are putere mai mare. Vino la comitet, tovarăşe
FERESTRE ÎNTUNECATE
35
Vasile ! Cite suferinţe au îndurat tovarăşi de-iai noştri în lupta ilegală, •dar erau uniţi...
Deodată Vasile tresări şi se uită la Tanţa cu nişte priviri care ardeau:
— Uniţi ? spuse el în şoaptă intensă.
— Da, tovarăşe Vasile.
— Ei şi ?
— Au învins, tovarăşe !
— Pe cine ? întrebă Vasile. Tanţa nu răspunse.
—• Pe cine au învins, tovarăşă, reluă Vasile cu aceeaşi voce coborâtă, dar cu o intensitate crescîndă, uîtîndu-se drept în ochii activistei. Vreau să ştiu şi eu pe cine au învios şi să-rni dau şi eu seama cine a mai rămas... Pe neaşteptate se aplecă spre Tanţa şi coborând vocea şi mai mult rosti cu un glas tulbure şi înfricoşetor : Au omorât pe cineva, tovarăşă ?
— Tovarăşe Vasile !
— Atunci să nu-mi spuneţi mie, rosti Vasile retrăgîndu-se şi vorbind de astă dată cu un glas înalt şi nefiresc, să nu-mi spuneţi mie că au învins pe cineva.
Tanţa se înfiora şi timp de aproape un minut rămase fără glas. Ce putea să-i m'ai spună ? Nu se aştepta să găsească la el pornirea aceasta neliniştită şi aproape sălbatică ; nu mai înţelegea.
— Vreţi să ştiţi ce-am să fac ? rosti Vasile fără veste. Dacă mai staţi p-aici, o să vedeţi. Sînt şi eu unit, să nu credeţi că nu ştiu atîta lucru, dar nu sînt unit pentru mine, fiindcă pentru cît am eu nevoie sînt la egalitate, adăugă el cu o sumbră ameninţare. Mai staţi niţel aici şi o să vedeţi.
Se sculă de pe pat şi începu să se îmbrace. Avea acum. aerul că-i cade tocmai bine că poate anunţa oficial ceea ce avea de gînd să facă. Totuşi în priviri îi licăreau lumini lipsite de raţiune, şi Tanţa nu se simţi mai .liniştită.
— Unde te duci, nu stai la masă ? îl opri Florica în tindă.
— Mă întorc acum.
— Unde te duci ?
— La Ion al lui Ripitel.
Din nou Tanţa se gîndi să plece şi să se sfătuiască cu tovarăşul Ioniţă, dar acel „mă întorc acum", rostit de Vasile fără nimic primejdios, <o făcu să se hotărască să mai aştepte. „De altfel, dacă Vasile ar fi pe cale de a înfăptui ceva necugetat, nu se poate ca nevasta lui să nu fi simţit şi să nu-mi fi spus".
Tanţa însă se înşela. Copiii au lumea protectoare a părinţilor sau •a celor mai mari dintre ei, şi le încredinţează lor spaimele şi tulburările sufletului, dar cei mari se cred mai puternici şi nu le încredinţează nimănui, nici măcar femeii sau bărbatului iubit. După cele întîmplate ieri dimineaţă, Vasile se chinuise toată ziua căutînd fel şi chipuri de răzbunări împotriva vărului său, dar nu găsise nici una potrivită. In planurile sale ■de răzbunare se izbea cînd de el însuşi, cînd de vărul său. Să năvălească -în casa duşmanului cu măciuca şi să-i dea în cap, era cel mai ta îndemînă, dar_ simţea că undeva în adîncul inimii îi rămînea ceva potrivnic care nu vroia să iasă şi să-1 uşureze. Să-1 prindă în grădină, să-1 culce la pămînt ■cu o lovitură, să încalice peste pieptul lui, să-i îndese zăpadă în gură, să-i dea cu nemiluita lovituri peste faţă ; să-1 audă gemînd şi rugîndu-se : „Vere, nu mai da... vere, iartă-mă ! ; răzbunarea aceasta îl răcorea, în locul durerii care într-adevăr îi slăbea inima năvălea un val de mînie generoasă, îl apuca pe Dan de piept, îl tîra furios pînă în pragul tindei
:3*
36
MARIN PREDA
şi de acolo îl azvîrlea în mijlocul casei să-1 vadă Florica şi să-1 audă rugîndu-se de iertare. Dar Vasile ghicea că niciodată vărul său nu-şi va. cere iertare şi setea de răzbunare îl făcea să născocească ceva nou.
De astă dată totul se petrecea în linişte, cu cruzime rece şi neînduplecată. Dan era prins, adus în casă, doborît cu cîteva lovituri şi apoi... apoi cu biciul : „Ia spune, vere, de ce te-ai purtat tu aşa cu mine ? Ţi-am făcut eu vreodată vre-un rău ?" Vărul, doborît de loviturile dinainte tăcea neputincios, clar privirea îi mocnea de ură. „Spune, vere, n-am muncit eu cinstit în curtea voastră ? N-am muncit eu de cînd eram mic şi pînă în Vara asta pentru voi ? Atunci de ce te porţi tu aşa cu mine, vere ? Nu ţi-am muncit destul ? Spune-mi, ai vrea să-ţi muncesc pînă oi muri ? Asta vrei tu ? Dar de ce să muncesc eu pentru tine, vere, de ce crezi tu asta ? Cum să crezi tu că eu trebuie să muncesc pentru tine ? De unde asta în. capul tău ?! Nu vrei să răspunzi ! Bine, la urma urmei, nu eşti de vină tu, sînt de vină eu că ţi-iam muncit şi e de vină oricine munceşte pentru tine. Bun. Dar pe urmă eu vin şi-mi fac rostul meu aci şi vreau de aici înainte să muncesc numai pentru nevasta şi copilul meu. De ce vii tu atunci peste mine şi începi să-mi spui mie aşa şi pe dincolo că ai să-mi iei pămîntul şi că ai să mă dai afară din ciasă... că ai să dai pinteni la bălană (adică să ne călăreşti pe noi, pe mine adică,şi pe alţii care o sa muncească iar pentru tine!). Va să zică tu crezi că aşa trebuie să fie făcută lumea, să călăreşti tu peste ea ! Bine. Asta e credinţa ta. Să fii sănătos, puţin îi piasă lumii că tu crezi aşa. Da, dar tu vii peste mine şi intri în casă la mine şi îmi pretinzi să-mi îndoi grumazul să te urci tu pe el. Bine. La urma urmei tu poţi să pretinzi orice, nu înseamnă că dacă tu pretinzi,, trebuie numaidecît să vie omul şi să zică : „poftim domnu' Dan, uite grumazul meu, încălicaţi pe el". Nu eşti de vină tu că pretinzi, sînt de vină eu că te-am făcut să crezi că ai dreptul să pretinzi şi e de vină oricine te face să crezi lucrul ăsta. (Uite de pildă vecinul meu din spatele casei, alde Udubeaşcă, te lasă şi acuma să pretinzi şi eu îl găsesc pe el vinovat; fiind că dacă l-ai împrumutat în timpul secetei cu nu ştiu cîţi saci de făină, asta nu înseamnă că trebuie să-şi plece spinarea toată viaţa. Da, dar tu nu num,ai că pretinzi, dar tu te ridici aici în faţa mea şi mă apuci de grumaz şi scoţi cuţitul ! Aici e povestea. Iar eu îţi spun ţie omeneşte:. Uite vere, nu se poate ce zici tu". Tu răspunzi : „Bine, dacă nu se poate, eu te dau afară din casă". Eu îţi zic : „N-ai dreptul să mă dai afară, fiindcă pentru casa asta ţi-am muncit cît nu face". Iar nevasta mea îţi zice şi ea : „Dacă ne dai afară din casă te vom da şi noi în judecată". Atunci tu sari la ea şi o loveşti peste obraz. De ce? „De ce vere. dai tu în nevasta mea ? Ce ţi-a făcut ea ţie ?" te-am întrebat eu. Să fim bine înţeleşi, oamenii se mai ceartă între ei, se mai bat... alde Bîzdoveică şi Stan Moameş s-au bătut între ei pe degeaba, Stan Moameş a dat în muierea lui Bîzdoveică, Bîzdoveică a sărit şi i-a rupt ăluia o mînă, ăla i-a rupt lui Bîzdoveică o ureche şi peste trei luni tot muierea lui Bîzdoveică i-a împăcat, fiindcă ea îl ocărise întîi pe Stan Moameş. D-aia te-am întrebat şi eu : „Vere, de ce dai tu în nevasta mea ?" Şi tu în loc să taci din gură şi să-ţi pară rău, îmi spui mie că dai ca să se înveţe minte cum să vorbească cu tine. Aşa vasăzică ! Dar de ce? De ce!? Ce-ţi spusese? Răspunde, vere. Uite ce e, vere, răspunde de ce, că dacă nu te biciuiesc peste obraz pînă-ţi ţîşneşte sîngele în şiroaie".
Vărul nu răspundea, şi Vasile punea mîna pe bici şi în timp ce imaginea se tulbura în mintea lui şi ghidul stăruia ca o obsesie : de ce ? de ce vere ?  de ce ? inima îi bătea în piept înnebunită de durere şi de
FERESTRE ÎNTUNECATE
37
mînie. Spre seară obosise şi se culcase fără să stea la masă. Florica, stăpînită de o tristeţe copleşitoare, nu putuse nici ea să mănînce, îi dăduse doar fetiţei şi se culcase şi ea alături de bărbatul ei. Adormise îndată şi Vasile rămăsese treaz lîngă ea. Chipul ei de fată de şaisprezece ani, cu a cărui frumuseţe Vasile nu se învăţase nici acum după atîţia ani de cînd o cunoştea şi era însurat cu ea, arăta la lumina scăzută a lămpii, nefiresc de' alb şi de plăpînd. Parcă pierea la căpătîi, parcă se topea lîngă ei. Stînd alături de ea şi privind-o mereu Vasile avusese apoi cîteva clipe ciudate de linişte şi uitare de sine. Atît întîmplarea de dimineaţă cît şi lumea din jur cu faptele şi gîndurile ei pline de violenţă şi josnicie se spulberaseră undeva într-o lume necunoscută şi îndepărtată... In urmă rămîneau casele şi satul... şi cîmpia, şi cerul... şi mulţi copii şi oameni tineri şi fete cu chipul alb, cu părul strălucitor ca aurul curat, cu ochii mari, aclînci şi albaştri... Inima bătea rar, potolită, şi durerea care-1 stă-pînise pînă atunci era acum fără gînduri, învăluitoare şi largă, egală şi fără sfîrşit...
Adormise tocmai în aceste clipe, în această stare şi această stare trecu în vis şi îl purtă mai departe în bucurii nelămurite prin păduri şi poiene înverzite, pe mirişti ;albite de soare, prin ierburi... Erau şi verii, şi era şi Florica şi coceau porumb ; caii sforăiau păscînd liniştiţi, căruţa zăcea încremenită la capul loculuL. „Vasile ! zicea Florica, şi se uita la ei nemişcată şi liniştită, pierdută în bucuria ei mare care era el, Vasile al ei, alături de ea, pe miriştea adormită de soarele verii... Şi Dan şi Ştefan stăteau şi ei liniştiţi în faţa lor şi Dan se uita... se uita mereu şi Vasile înţelegea de ce se uită şi se bucura că vărul său e bucuros de ei doi, de vărul lui bun şi de Florica nevasta lui... Şi vărul se apropia şi-şi încolăcea braţul puternic pe după gîtul lui şi Vasile zîmibea şi îşi pleca fruntea. Ce bine era să ai un văr care să ţină atît de mult la tine, un văr ca şi un frate bun... Dar stai, ce e asta ? Vărul îi dă ceva în gură, ceva mai mare şi rece, ceva aspru... o gresie de ascuţit coasa. Vasile deschide gura şi vărul îi trece gresia aceia prin gură, peste dinţi. încet, uşor, la dreapta şi la stînga, şi gresia se udă de atingerea limbii şi alunecă peste dinţi. Un fior îl zguduie din creştet pînă-n tălpi. „Dar de ce ?" se Întreabă Vasile nedumerit şi nu înţelege şi se chinuie, se zbate, se zmulge din strînsoarea vărului şi o ia la fugă. Vărul încalecă un cal, îl ajunge din urmă fără grabă, călăreşte liniştit alături de el şi-i dă încet de lia dreapta spre stînga cu gresia prin gură. Piatra rece şi aspră îl înfioară şi-1 înspăimîntă. Şi paircă i se spune că aceasta se va întîmpla mereu, că acest chin nu se va sfârşi niciodată.
Aci, spaima îl trezise din somn şi treaz fiind se cutremurase de ură, de groază şi de umilinţă. Fulgerător, el (înţelesese ceea ce-1 chinuia : ceea •ce simţise în vis atît de viu şi îndelung simţise ieri o singură clipă, atunci cînd o văzuse pe Florica lovită, cu obrazul alb ca hîrtia şi cu privirea îngrozită, cu acelaşi de ce chinuit în luminile ochilor. (Şi' în loc ca în clipa aceea să fi ţîşnit asupra vărului şi să-1 fi doborît, el avusese clipa aceea înspăimîntată care-1 făcuse să întrebe de ce; mu se mai putea trăi ■cu amintirea acestei clipe). „II omor!" îşi şoptise Vasile simţind că visul îi răscolise inima cu o putere copleşitoare. „Am să-1 omor ! Am să-1 tai cu cuţitul".
_ Noaptea era lungă, afară viscolea neîncetat. Se dăduse jos din pat şi ieşind în tindă căutase pe poliţă cuţitul. Stătuse cu el în mînă, nemişcat şi încordat vreme îndelungată. Ieşise apoi pe prispă. Noaptea era nea-
38
MARIN PREDA
gră şi întunericul îi lovea obrazul cu pulbere nevăzută şi rece. Se mai des-meticise, se întorsese în pat şi adormise greu şi fără vise.
Dimineaţa, se sculase tăcut şi mohorît. Dorinţa de răzbunare îşi. arsese astfel prima ei flacără şi odată cu această flacără se mistuiseră şi întrebările dureroase şi nevinovate.
Cînd Dănălache, unul dintre membrii plănuitului comitet de iniţiativă strigase la poartă să-i ia la sfat, ieşise Florica îşi spusese că nu-i arde lui acuma de comiitet, (de unde Dănălache înţelesese că „nu mai vrea muierea", şi comunicase acest lucru secretarului de organizaţie). Mereu mohorît şi palid la faţă, Vasile plecase apoi de acasă fără să spună unde se duce şi se întorsese abia acum.
Florica nu ştia nimic din ceea ce se petrecea cu bărbatul ei şi de aceea nici Tanţa nu ştia. Florica lui Vasile nu auzise nici ceea ce spusese el în casă, poate că atunci, ar fi ghicit totul. Ea luă plecarea lui grabnică. Ia Ion al lui Ripitel drept un semn bun. Florica simţea doar atît că bărbatul suferă peste puterile lui şi acest lucru o făcuse să dorească să-i ajute cineva din afară şi de aceea povestise totul activistei.
— Cine e Ion al lui Ripitel ? se auzi ea întrebată de Tanţa.
— Păi trebuie să-1 ştiţi, că e şi el cu utemeul, răspunse Florica. Turnă apă fiartă într-o oală, o spălă fără grabă, o umplu cu apă
rece şi o puse la foc lîngă pirostrii.
— E prieten cu Vasile, adăugă apoi intrînd în odaie şi aşezîndu-se pe pat. Vă spusei eu de el, spuse Florica, a lucrat la ăştia... I-a dat în judecată...
— A ! Ion al lui Ripitel ! Nu. ştiam că-1 chiamă Ripitel, se miră Tanţa aducîndu-şi aminte. Nu e unul aşa, scund...
— El e, răspunse Florica.
. Ion al lui Ripitel era „tovarăşul Ion", un tînăr mic de statură, foarte vioi, cu nişte ochi ca de viezure, care trăgea veşnic dintr-un muc de ţigare, şi care se băga în vorbă avînd mereu ceva de spus. Era un băiat foarte dezgheţat şi deştept, studia cărţi tehnice şi-şi făcuse cu mîinile lui un aparat de radio. Nu voia să plătească taxe pentru el, zicea că de ce să plătească el taxe pentru „aer", din moment ce aparatul şi-l făcuse singur. Din „aer"' auzea însă o grămadă de lucruri pe care voia să le spună tuturor, dar fără să se priceapă cum s-o facă. „Tovarăşă Tanţa, să vă spun eu...", dar fiindcă avea prea multe de spus şi pînă să se fixeze el asupra vreunei idei se schimba vorba şi el rămînea cu privirea atîrnată, atent de fapt la ceea ce spunea Vasile sau altcineva, ceea ce nu-1 împiedica însă ca după cîtva timp să zică iar : „Păi să vă spun eu, tovarăşă Tanţa..." Aşa dar acesta era omul cu care spunea Vasile că e „unit".
— Cînd mai vine p-aici, mai rîdem şi noi, zise Florica. Povesteşte fel de fel de glume despre tat-su. Florica se duse în tindă, mai puse nişte coceni de porumb sub căldare şi se întoarse şi se aşeză iarăşi pe pat.
— Tat-său se duce la biserică şi cînd a venit vorba să-1 dea pe alde Dan în judecată, n-a vrut, a zis că pentru cît i-a muncit el lui Dan o să-i plătească dumnezeu pe luma ailaltă. „Lasă tată, că nu strică două plăţi" — a zis Ion. S-a supărat alde tat-său. Dar şi Ion s-a supărat, s-a dus la sfat şi a vorbit acolo cu preşedintele şi cînd s-a întors i-a spus : Tată, am nouăsprezece anL sînt major; eu îl dau pe domnul Dan în judecată". Rîdea Ion, zicea că n-a zis alde tat-său nimic în ziua aia, dar dimineaţa cică s-ar fi sculat din pat şi ar fi făcut aşa cU mîinile : „Mă spăl pe mîini, zice, ca Pillat din Pont" ; „şi eu îţi torn apă", a zis Ion... Altă dată, con-
FERESTRE ÎNTUNECATE
39
tinuă Florica domol, cică Ripitel spunea ce-o să fie pe lumea ailaltă la judecată, că o să aşeze dumnezeu oamenii pe două rînduri şi o să zică : „Voi veniţi la mine să vă duc în rai, iar voi duceţi-vă în fundul iadului. Şi abia pe urmă o să vină comuniştii". „Cu voi, cică o să zică dumnezeu, e ceva separat. Judecata voastră, zice, e mai grea". „De ce. e mai grea, tată ?" a întrebat Ion. „Voi, comuniştilor, zice, veniţi fiecare în faţa judecăţii. Pe rînd, zice. Şi voi cei de la dreapta mea, staţi acilea la judecată. Voi, zice, v-aţi închis în şedinţele voastre şi nimeni n-ia putut să se atingă de voi pe pămînt. Aici nu mai merge cu şedinţe, să vie fiecare în faţa mea. (rîdea Ion de se prăpădea !)  Comunistul cutare, zice, te-ai lăudat pe pămînt că vrei fericirea poporului. Şi dumnezeu se va întoarce cu faţa spre cei din dreapta sa. „îl cunoaşte cineva, zice, a fost fericit cineva de pe urma lui ?" Şi dacă cineva o să zică : „Da, îl cunosc pe mine m-a făcut fericit", atunci dumnezeu n-o să mai întrebe nimic. „Iţi iert păcatele alelalte făcute cu voie sau fără voie, o să zică, treci la dreapta mea, că ai făcut un om fericit pe pămînt". Pe urmă o să vie rîndul altuia. „Tu, zice, te-ai lăudat şi tu că vrei binele oamenilor. (Oho !   zice, ce te-ai mai lăudat !) Dar astea au fost numai vorbele tale iar faptele au fost altele : ai luat cote nedrepte de la oameni, zice, ai trecut rumîn nevinovat la chiaburi, ai făcut afaceri cu moara, te-ai procopsit..." „Stai tată, zice Ion, că bag de seamă că dumnezeu nu mai întreabă dacă ăsta a făcut pe cineva fericit". „Păi de ce să mai întrebe ?" zice alde Ripitel. „Păi aşa ziseşi, că întîi întreabă". „Dar ce, parcă ăla a întrebat pe cineva cînd 1-a trecut pe alde Stan Moameş la chiaburi ?  N-a întrebat pe nimeni, şi a trebuit să plătească alde Stan Moameş pînă s-a spetit şi dacă nu umbla tocmai pe la Bucureşti ca să scape, nici acum nu l-ar fi scos de la chiaburi". E nănios Ion, completă Florica cu o veselie liniştită şi reculeasă. „Da, zice, ai dreptate, tată începe şi mie sâ-mi fie frică'! Ascultă tată, cînd mi-o veni rîndul pe lumea ailaltă la judecată, să nu mă laşi mă !" şi Ripitel n-a băgat de seamă, a crezut că Ion e serios şi a dat aşa din cap : „Nu, îi zice, că acolo nu se mai ţine seamă de rude.'" Tanţa izbucni în rîs. Florica zîmbi şi făcu un gest nedesluşit : să ai timp să-1 asculţi pe Ion...
— E în vorbă şi el cu una a lui Pisicaru, continuă Florica. Se înţelesese cu ea s-o ia astă toamnă, dar n-a prea vrut Pisicaru, zicea că e prea sărac alde Ion. El zice că tot o s-o ia.
Florica tăcu cîteva clipe şi se duse iar spre vatră. Cînd se întoarse arătă pe geam.
— Uite-1 pe Vasile cu Ion.
Afară se auziră tropăituri şi o clipă mai tîrziu Vasile intră în casă însoţit de Ion al lui Ripitel. Ion al lui Ripitel se opri liniştit în mij'Iocul odan şi duse la gură o rămăşiţă de ţigare din care trase de nenumărate ori ;  o supse, o răsuci, apoi o aruncă pe jos şi scuipă peste ea.
^ — Noroc, tovarăşă Tanţa, spuse el după aceea si-i întinse Tanţei o mina nfcre, aspră şi îngheţată. Era de mirare cum putuse el cu mîna aceea sa şurubarească un aparat de radio cum avea el, din acelea cu căşti, cu detectorul cît un degeţel de copil.
pl ,.~ Dezbracă-te  Ioane,  zise Vasile abia  şoptit, si în acelaşi timp
ni. troh,r,inCa- pnv!rea asuPra Florichii, căreia îi spuse fără cuvinte : „Tu nu trebuie sa auzi ce o să vorbim noi acum".
fpl„l S°riCr ieiŞl, vatră- Ion al lui RiPite! împrumutase si el ceva din tjui ae a ii al Iui Vasile, se gîndea la ceva, era preocupat şi grav. Pri-
40
MARIN PREDA
virea sa vioaie se muta de colo pînă colo prin casă, se oprea o clipă şi asupra Tanţei, şi într-o vreme căută nu se ştie ce chiar pe lîngă el. —- Florico, zise el, dă-mi un foc.
Scosese o ţigare, de astă dată una întreagă. Florica intră în casă "cu o bucată de jar pe vătrai. Ion al lui Ripitel luă jarul în palmă şi-şi aprinse ţigairea de la el fără să mişte deloc mîna, ca şi cînd ar fi ţinut în palmă o bucată de lemn.
— Hai, spune Ioane, zise Vasile din nou cu acelaşi glas.
— V-a povestit Florica, zise Ion tot în şoaptă, pufăind liniştit din ţigară. Şi ce credeţi că ia făcut domnu' Dan ieri după ce a plecat de aici ? întrebă el, şi deodată privirea încetă să i se mai plimbe, se opri, se lărgi parcă, culoarea ochilor se schimbă şi ea, se făcu din căprie cum era, de un verde intens. Credeţi că i-a părut rău?! S-a dus la ai lui Mereuţă şi a spus că nici n-a apucat să-i spună lui Vasile o vorbă şi Vasile a şi început să se roage : „Vere, nu mai mă înscriu în colectiv cîtă viaţă oi avea". Pe urmă a trimis oameni în toate părţile (ştia că azi dimineaţă trebuia să fie şedinţă) să nu cumva să se ducă vreunul la Sfat că-i taie beregata. Şi s-a dus numai nea Ghiţă cu Nicuiae Barbu şi Dănălache. Iar despre mine a spus : „Cu domnu' Ion al lui Ripitel am o socoteală mai veche, o să-1 ifac eu pe domnu' Ion să stea înaintea mea în patru labe".
Vasile sta ţeapăn, galben la faţă şi răsufla rar.
■— Să dea el în Florica ! încheie Ion întunecat şi se uită în pămînt şi bolborosi. Ba o să te punem noi pe tine în patru labe, domnule Dan Bodescu, şi să-ţi lăsăm sînge !... Si înjură înfricoşetor.
In clipa aceea Florica deschise uşa şi rămase în prag neliniştită : „Ce vorbiţi voi aici ? parcă întreba. Acum are să se întîmple ceva cumplit".
— Dan ! şopti ea. E în grădină... Vine încoace.
Vasile tresări cu putere, se uită la ea ca şi cum n-ar fi înţeles apoi se dezmetici şi întrebă în aceeaşi clipă :
— E singur ?
— Nu ştiu.
— Ioane, rosti el şuierător şi Ion întinse piciorul şi scoase din buzunarul pantalonului un cuţit închis.
Vasile i-1 zmulse din mîini, îl desfăcu şi-1 vîrî în buzunarul său. Totul se petrecu într-o clipă. In clipa următoare Tanţa sări de pe pat:
— Tovarăşe, lasă cuţitul.
Străin şi surd, Vasile rămase nemişcat.
—- Tovarăşe, lasă cuţitul, repetă fata cu o violenţă de necrezut. Şi acest glas ridică deodată privirea lui Vasile şi-1 sili să vadă chipul ei alb de mînie, cioplit parcă în piatră. Se feri de el, se uită într-o parte şi şopti potolit şi sumbru :
— Staţi la locul .dumneavoastră.
—• Să vedem ce vrea, zise şi Ion, şi se adresă nevestei prietenului său :
— Florico, du-te tu în tindă...
Florica abia avu tim'p să iasă. Dan trecu pe lîngă ea, o atinse cu umărul din mers şi intră în odaie. Cînd intră rămase Cîteva clipe cu spatele răzimat de uşă — pe care o închise astfel —■ şi cercetă cu privirea pe cei dinăuntru. Ii văzu şi nu se miră. Nu se putea citi nimic pe chipul său. Era un om de vreo treizeci şi cinci de ani şi avea nişte obraji muş-chiuloşi, roşii şi aspri ca de cărămidă. Faţa, de la frunte ta bărbie şi de la o ureche la alta, semăna cu o oală, iar nasul şi gura nu stricau această
FERESTRE ÎNTUNECATE
41
rotunjime de oală ci făceau parte din ea întregind-o. Se părea că nici timpul nu avusese cînd să-şi pună pecetea peste acest chip. Aşa fusese în copilărie, aşa era şi acum şi tot aşa avea să rămînă şi de aici înainte. Ţinea mîinile în buzunarele dulămii şi se uita nemişcat la cei din casă. Era cu neputinţă de ghicit ce gîndeşte; faţa lui nu avea nici o expresie. Vasile şi Ion al lui Ripitel se fereau să-1 privească, ţineau pleoapele peste ochi şi se uitau în ei înşişi aşteptînd cu încordare. In schimb Tanţa se uită neclintit la musafir şi cîteva clipe privirile li se întîlniră. Ea se nelinişti de această privire. Erau ochi de om, deschişi şi foarte limpezi, dar în limpezimea aceea plutea ceva din nepăsarea unei fiare; nepăsare şi neştiinţă.
'— Bună ziua, spuse el şi se mişcă încet de lîngă uşă.
— Bună ziua, răspunse Tanţa.
Vasile şi Ion al lui Ripitel parcă nici nu auziseră.
— S-a pus pe iarnă, vere Vasile ! spuse Dan rămînînd în picioare în dreptul ferestrei.
Ciudat lucru, buzele parcă nici nu i se mişcaseră. Rotunjimea feţei rămăsese nemişcată. Vorbea parcă din piept şi din gît şi din pricina obişnuinţei, cuvintele lui sunau ameninţător: „S-a pus pe iarnă, ţi-iam spus eu că o să vie iarna, de ce n-ai avut grijă?"
— Bă, a lui Ripitel, spuse apoi musafirul, şi trecură cîteva clipe ameninţătoare pînă ce spuse încă, ce mai faci tu, mă ? După ce rosti aceste cuvinte, făcu încet de tot doi paşi spre uşă, apoi se răsuci lia loc, făcu iarăşi doi trei paşi şi aşa mereu, cu mîinile în buzunarul dulămii. „,Nu mi-e frică de nimeni, părea să spună, feriţi-vă să aveţi de-a face cu mine".
Tanţa se întrebă totuşi foarte uimită cum de a îndurat omul acesta •să fie dat în judecată de către Ion al lui Ripitel. „Poate că atunci nu era ca acum, îşi spuse ea. Poate că tocmai de aceea a ajuns aşa". Şi-şi .aminti că tocmai ameninţarea cu încă o judecată îl făcuse s-o lovească pe Florica lui Vasile. „Ai să mai fii tu judecat, nu scapi tu de asta, îl ameninţă Tanţa în gînd, urmărindu-1 mereu cu privirea. Iţi piere ţie pofta să te învîrteşti ca lupul prin casele oamenilor !"
— Nu te supăra mata, spuse Tanţa rece şi răspicat, sfredelindu-1 •cu privirea. Am treabă cui tovarăşii.
— Nu, că-1 văzui pe Ion al lui Ripitel şi venii să-1 întreb ceva, nu stau, nu vă deranijez...
— Mai tîrziu. Nu te supăra mata, spuse Tanţa, la fel de civilizat ■dar nu fără o nuanţă batjocoritoare, lucru care nu-i scăpă celuilalt.
— Vai! De ce!? exclamă şi celălalt batjocoritor.
Tanţa îşi muşcă buzele şi aşteptă. Dacă totuşi nu pleacă ?
— Al lui Ripitel, ce mai face, mă, tae-to ? spuse Dan continuînd paşii săi semeţi, fără să se grăbească să plece. A ?
— Văz că mata nu înţelegi, spuse Tanţa stăpînit.
— Ce spui tu Ioane ? repetă Dan de astă diată cu cel mai prietenos glas pe care putea să-1 aibă.
Ion al lui Ripitel ridică privirea, dar tot atunci Vasile îl apucă ae braţ, pe nebăgate în seamă şi-1 strînse. „Stai, aşteaptă Ioane."
— Bine, dom-le Dan, răspunse Ion. Ce să facă alde tata, bine, bine!
— Aha ! făcu Dan cu glas mult. îmi pare bine, frate Ioane, zise, şi nu mai aştepta ca Tanţa să-1 poftească a treia oară să plece, se duse spre uşa şi puse mîna pe clanţă.
— Bună ziua, spuse el. Noroc, vere Vasile ! Vere Vasile, vezi că
42
MARIN PREDA
mîine  mă   duc  la moară,  adăugă  Dan  întîrziind. Apucă-te şi curăţă porumb că plec de dimineaţă. Ai saci ? Nici un răspuns.
— Eu mă duc acuma pe la fierărie, mă aşteaptă Ştefan acolo să potcovim caii. Schioapătă aia murga, nu ştiu ce dracu' are.
Tăcere. „Ce e vorbăria asta ?" se întrebă Vasile.
— ...Să vedem ce zice ţiganul, să nu se fi înţepat dracului într-un cui alaltăieri cînd am fost la gară...
Din nou tăcere. Dan apăsă clanţa :
— Ştefan zicea că s-o ducem la veterinar, dar eu zic dă-1 dracului de veterinar, că nu ştie veterinarul mai multe ca ţiganul ăsta al nostru.
Clanţa se lăsă încetişor la loc, se auzi scîrţîitul ei. Apoi tăcere.. Dan continua să întîrzie. Ca un fulger trecu gîndul prin capul lui Vasile ; „De ce aşteaptă ? Ridică privirea, încleşta mîna în buzunar. în aer plutea ceva nefiresc. Deodată Vasile ţîşni în picioare: Păzea, strigă el. în. clipa următoare fereastra zornăi, sticla căzu spartă în bucăţele mici şi ceva negru şi greu pătrunse în odaie răbufnind în perete.. Era o cărămidă.
— Păzea ! .strigă Vasile a doua oară şi o trase pe Tanţa jos de pe pat. Din nou piui şi zornăi geamul spart şi încă o cărămidă răbufni în perete. A treia însă,o nemeri pe Tanţa în cap şi ea scoase un geamăt şi alunecă jos pe pămînt. Prin fereastra spartă pătrunse viscolul răsu; cind perdelele uşoare de borangic. Florica intră în casă şi rămase încremenită de spaimă.
— Cine dracu dă ! se miră Dan cu glas tare. Vasile ţîşni pe uşă afară în spatele casei şi văzu un om care fugea spre viroagă. Avea dulama şi căciula întoarse pe dos şi nu putu să-şi dea seama cine era.. O luă la goană pe urmele lui. Omul fugea prin viroagă spre marginea, satului şi Vasile îşi dădu seama că dacă nu-1 prinde pînă nu iese din viroagă, îl scapă în văgăuni şi de acolo în lăstărişul pădurii unde n-are să-1 mai poată găsi. începu să strige :
— Stai ! Stai, dumnezeul mătii ! Puneţi mîna pe el... Puneţi mîna pe el...
Văgăunile însă erau aproape, omul care fugea se opri o clipă,, ridică pumnul în sus ameninţînd, apoi continuă să fugă. Din fundul unei grădini ieşiră doi oameni şi fără să întrebe ceva, se alăturară lui Vasile. Dar era prea tîrziu şi se opriră curînd cîteşi trei.
— Cine e, mă ? Ce-a făcut ? întrebă unul.
— Nu ştiu, spuse Vasile gîfîind, ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte. A dat cu cărămizi în geamul meu, a spart capul unei fete de la raion care era la mine.
Se adunaseră o mulţime de oameni şi porniră înapoi spre casa lui Vasile. Vasile călca gîfîind, ieşise cu capul gol, în flanelă. ■— Fraţilor, vă am martori, spuse Vasile.
— Ce martori ? se miră  unul.  11  ştii cine e ? Vasile se întâlni cu Ion al lui Ripitel.
— L-ai! cunoscut ?
— Nu.
— Hai repede... A lovit-o rău !
Aproape de casă, Udubeaşcă, vecinul din spatele casei lui Vasile le ieşi înainte de după o glugă de coceni.
— Mă, Vasile, cine era mă ? întrebă el în şoaptă.
i
FERESTRE ÎNTUNECATE
43
Si fără să aştepte răspunsul, veni cu ei, intră şi el în casă. De după colţ se alătură şi 'iecioru-său, un flăcău înalt cam deşirat şi cam galben
13 ^înăuntru, Florica stătea lîngă pat speriată cu o oală cu apă în mîini Dan nu plecase, stătea ceva mai la o parte de pat şi se uita la Tanţa care gemea întinsă cu un căpătîi sub cap. Nimeni nu băga de seamă că vîntul răbufnea mereu în geamul spart si umfla şi răsucea
perdeaua.^^ ^ geam, spuse Vasile nevestei sale.
Zăpăcită, Florica lăsă oala jos şi puse un căpătîi în fereastră.. Lumina zilei 'pătrundea acum1 slab de tot numai prin ochiul de geam
dinspre drum. ^
— Vă doare ? întrebă Vasile in şoiapta, dar Tanţa nu răspunse.
Era pe jumătate leşinată.
— Daţi-vă la o parte ! zise cineva, un ţăran înalt şi spelb care dădea lumea la o parte şi se apropia de pat. Florico, porunci el, du-te-]ia mine acasă şi spune-i Aristiţîi să-ţi dea un pansament dm lada, foarfecă si sticla, stie ea care. Ia fugiţi muierile astea de aici !
Ţăranul cel spelb se aplecă asupra Tanţei şi se uita de aproape-la tîmpla ei. Se posomori şi rosti: _
— Ar trebui o pedeapsă cu moartea pentru ăştia care nu-şi vad. de treburile lor. Ce-or fi avut cu fata asta de i-au dat în cap ?
— Au lovit-o rău, Sandule ?
— A lovit-o rău, rosti ţăranul sever. Să se ducă cineva la dispensar şi să cheme doctorul, că nu îndrăznesc să mă ating de rană. Am: pansat eu răni în armată, dar nu d-astea.
Se îmbrăcă Ion al lui Ripitel.
—Chiamă şi miliţianul, Ioane, îi şopti Vasile. Du-te şi la Sfat.
Dintre cei adunaţi nu pleca nimeni. Udubeaşcă, vecinul din spatele casei lui Vasile se uita şi el tăcut şi într-un timp îl atinse pe Vasile cir cotul şi -1 întrebă în şoaptă :
— Cine a fost ? Vasile nu răspunse.
— Parcă mai întrebaşi o dată, Udubeaşcă, se supăiră cineva. Dracu' a fost, tu nu l-ai văzut ?
— De unde, se apără Udubeaşcă fără să se supere. Eram în casă. şi auzirăm şi noi. Ua ! ua ! şi ieşirăm să vedem ce e. Stam în casă şi. curăţăm nişte boabe şi băiatul ăsta zice : „Mă, sparge cineva un geam ! Pînă să ieşim noi, prinde-1 dacă mai poţi. I-am văzut eu căciula ţuguiată, dar de, după căciulă de unde să ştii cine e ! O mai întorsese şi pe dos, să nu se cunoască. Tăcu cîteva clipe şi fiindcă nimeni nu zicea nimic, continuă : „Pe vremea asta chiar dacă-1 vezi la faţă tot nu poţi să ştii bine cine e. De dimineaţă dam caii la apă la fîntînă şi trece Stan Moameş pe lîngă mine : „Noroc, măi Stane, zic, unde te duci pe vremea asta ?" „Ce Stan, zice ăla, ai prins orbul găinilor, Udubeaşcă ?" Cînd mă uit mai foine la el, era Nicu Canei.
In acest timp Tanţa se trezise şi ţăranul cel spelb, cu foarfecă în. mînă o ruga să stea liniştită, să nu se mişte. Fără să atingă rana, el tăia părul în jurul ei.
— Du-te acasă, Gheorghe, şi curăţă porumb, că viu şi eu, acuma,, îi şopti Udubeaşcă lui fiu-său. Şi fiindcă Gheorghe nu-1 luă în seamă,, Udubeaşcă se dădu mai la un colţ şi începu să explice unuia care abia. venise.:
44
MARIN PREDA
— ...a dat <cu cărămizi în geam şi a lovit-o... Nu ştiu cine era, ia fugit...' Tovarăşa, de, venise şi ea aici la Vasile, cu treburi de partid... A dat în ea ! Eu zic că a dat expre de a nemerit-o numai pe ea... A lovit-o în cap...
Omul se uita cam de sus la Udubeaşcă : ,,Ce să zic, numai noutăţi aflu de la tine, Udubeaşcă"", părea să-i spună. Dar Udubeaşcă nu băgă de seamă.
■— fi văzui şi pe Vasile alergînd după cineva, dar de, de unde să ştii cine e! Mă întîlnii cu el, venea dinspre văgăuni cu capul gol şi-1 întrebai: „cine e, mă Vasile?" Eira şi Ion ăsta al lui Ripitel, veneau amîndoi. Nu ştia nici el...
Se uitară la el miraţi : ce dracului tot vorbea ăsta ? Nu ştie cine a fost : bine că nu ştie ; a spus odată de două ori, ce dracu îi tot dă zor că nu ştie ! Vasile se uită la el cu coada ochiului şi după cîtva timp ieşi afară. Dan îl urmări cu privirea şi după cîteva clipe ieşi după el. Vasile stătea rezemat de stîlpul prispei, în flanelă, cu capul gol. Vîntul îi răscolea părul din toate părţile, dar el stătea nepăsător, cu mîinile în buzunare, parcă ar fi ieşit primăvara să vadă soarele cald. Dan se opri alături de el.
Udubeaşcă ieşi în tindă, dar cînd îl văzu pe Dan aşteptîad pe prispă, se prefăcu că vrea să-şi aprindă o ţigară şi se lăsă pe vine lingă vatră :
— Vasile, Vasile, spuse Florica ieşind pe prispă cu mîinile încrucişate strîns la sîn, nu sta afară, nu vezi că e viscol ?
Vasile se smulse pe neaşteptate de lingă stîlp şi intră în casă.
In prag se ciocni cu feciorul lui Udubeaşcă, care-i suflă repede:
— Ştefan !
— L-ai văzut tu ?
Feciorul lui Udubeaşcă îl strînse puternic de braţ şi se adresă lui taică-său cu glas tare :
— Hai să mergem să curăţăm porumb tată, că acum se face noapte.
— Gheorghe, ia stai niţel, îl opri Vasile în tindă, închizînd uşa la loc, ferindu-se de Dan care intră îndărăt după el. Dă-mi şi mie sacul ăla al tău ruptu', o să-1 cîrpească Florica, vreau să mă duc şi eu mîine la mioară.
— Hai să ţi-1 dau, răspunse feciorul lui Udubeaşcă cu nepăsare.' Dan nu intrase înăuntru. Din tindă ieşi din nou pe prispă şi cînd
Udubeaşcă trecu pe lîngă el, îl prinse de braţ:
— Udubeaşcă! îi şopti ameninţător, şi nu mai adăugă nimic, iar Udubeaşcă înţelese.
— Fi-ţi-ar sufletul al dracului, bolborosi Udubeaşcă în şoaptă, cotind prin nămeţi pe după colţul casei lui Vasile. Dacă nu daţi voi acuma de dracu, nu miai daţi niciodată.
Acasă în tindă, Udubeaşcă se uită la Vasile :
— Ia o ţuică Vasile, eşti galben. Pe tine nu te-a lovit ?... Eu zic că nu scapă de puşcărie domnu' Dan şi frate-său, nu-i aşa, Vasile ? Cu ăştia de Ia piartid nu e de glumit, aşa e ?
— Da, murmură Vasile.
— II bagă la crimă de partid şi va să zică îi dă trei-patru ani. A ? Tu ce zici ?
— Va să zică l-aţi văzut amîndoi ? mai întrebă Vasile.
—- L-am văzut, dă-1 dracului. Cînd să ies afară, ialde Dan mă
FERESTRE ÎNTUNECATE
45
apucă de mână. „Udubeaşcă, zice..." Vrea să-1 scape pe frate-său, că el 1-a pus la cale. Credea că n-o să spun ! Dar ce căuta el la tine ?
_ Ne ţinea de vorbă ! răspunse Vasile şi porni înapoi prin nămeţii
din spatele casei.
Călca rar, absorbit. Să-1 mai aştepte pe Ion ? Nu, acum nu mai era nevoie, fiindcă Ştefan nu era p-aici ca să-i sară lui Dan în ajutor. Călca rar prin nămeţi şi simţea cum tremură ceva în el. Da, acum totul se va sfîrşi. Acum îl va doborî pe Dan dintr-o singură lovitură. Casa e plină de' lume, dar nimeni şi nimic nu-1 mai poate opri.
Vasile se urni din nămetul în care rămăsese cîteva clipe prins de gînduiri, şi se îndreptă spre fundul grădinii. Se opri lîngă o grămadă mare de zăpadă şi dădu în ea cu piciorul. Zăpada se prăbuşi şi dezveli un stog de crăci de salcîrn amestecat cu frunze veştede şi înnegrite. Vasile trase o cracă groasă şi lungă, o rupse cu piciorul, apoi scoase cuţitul din buzunar şi începu s-o cureţe. In curînd ţinea în mînă un par. Porni spre casă cu chipul înţepenit de viscol şi de hotărîre. Intră în curte şi apoi în casă, îl căută pe văr cu privirea, dar vărul nu mai era acolo.
— A luat-o prin grădină, şi s-a dus la Udubeaşcă, spuse cineva uitîndu-se la el şi la par, fără să înţeleagă.
Vasile ieşi din casă şi se întoarse din nou în grădină. Se răzimă de şira de paie, cu parul alături, cu ochii pe casa lui Udubeaşcă, aştep-tînd. Florica însă îi văzuse parul şi înţelesese, dar nu ajunse să se apropie de el.
— Intoarce-te în casă, Florica, îi auzi ea porunca neînduplecată.
— Vasile...
— Intoarce-te în casă !
Astfel stătea el acolo aşteptînd în prada unei linişti încordate fără să ştie că vărul, său n-a fost şi nu era la înălţimea răzbunării pe care i-o pregătea. Vecinul său din spatele casei, Udubeaşcă înţelesese mai bine şi mai demult acest lucru.
într-adevăr Dan se dusese acolo peste el. Era neliniştit vărul lui Vasile. Se întîmplase ceva neaşteptat, ceva neprevăzut şi grav... După întîmplarea de ieri socotise că nici prin cap n-avea să-i mai treacă lui Vasile să se înscrie în colhoz, nu se îndoia că băgase groaza în el, şi considerase amestecul activistei o îndrăzneală care-1 sfida pe el personal. In afară de asta se mai gîndise că era nevoie să facă ceva hotă-rîtor, care să taie pentru multă vreme activiştilor, cheful de a mai intra şi tulbura casele oamenilor. Se temea totuşi să nu fie bănuit şi îşi spusese că cea rnai bună dovadă că n-avea nici o legătură cu faptele era să fie de faţă acolo în casă în clipa cînd activista avea să fie lovită. Dovada o obţinuse, dar se adunase prea multă lume; nu se aşteptase să se adune atîta lume ! Se adunaseră şi stăteau acolo ca şi cînd nu le-ar fi părut bine că activista aceea o păţise ! El aşa crezuse, că oamenii aveau să zică : Bine i-a făcut ! şi să plece fiecare la treburile lui. Mai crezuse şi altfel, şi anume că era cu putinţă ca mulţi să înţeleagă numaidecît cine era vinovatul. Dar că văzindu-1 pe el acolo de faţă, aveau să-i simtă puterea şi dibăcia cu care ştiuse să se acopere şi să se teamă de el.^ Nu se temuse însă nimeni şi nu se arătase nici unul bucuros sau măcar nepăsător. Din pricina asta, unul dintre ei, Udubeaşcă, prinsese glas, tocmai Udubeaşcă de la care se aştepta cel mai puţin...' întîmplarea ameninţa să ducă departe şi Dan se hotărî să acţioneze repede şi fără cruţare, aşa cum îi era obiceiul. îşi spuse că Udubeaşcă n-avea să îndrăznească să deschidă gura, dar că îşi făcea' socoteala că a găsit şi el un
46
MARIN PREDA
prilej bun de a scăpa de datoriile pe care le avea, adică : „Nu spun, dar iartă-mă de datorii !"
„O să-ţi dau eu ţie, ameninţă Dan ieşind din casa lui Vasile şi pornind repede prin zăpadă prin curtea lui Udubeaşcă. Lasă că ţi-arăt eu ţie.
Udubeaşcă reluase curăţatul porumbului pentru moară, el, muierea, şi fiu-său Gheorghe. El îl văzu pe Dan cum vine, prin geam şi cînd acesta intră în odaie nu-i dădu nici o atenţie ; îşi văzu de curăţat ca şi cînd Dan ar fi fost unul de-ai casei, care în mod firesc intra în odaie.
— Bă Udubeaşcă, rosti Dan fără nici o pregătire, cu mine să nu te joci că o 'păţeşti urît.
O umbră de teamă trecu repede peste chipul lui Udubeaşcă. Ameninţarea era rostită fără ocol şi fără şovăire. Umbra trecu însă întocmai ca o umbră, chipul lui Udubeaşcă redeveni senin. El se aplecă liniştit pe coş, vîrî pînă la umeri mîinile în boabe şi întîrziind îndelung la fund, scoase la suprafaţă o mulţime de ştiuleţi mai mari şi mai mici. Parcă ar fi scos peşti !
— Auzi Udubeaşcă ?
Auzea. El puse mîna pe un porumb şi începu să-1 cureţe cu sîr-guinţă şi în tăcere. Spre sfîrşit întîrzie pipăind coceanul cu atenţie, la cotor şi la vîrf şi cu mare interes, ca şi cînd rostul curăţatului era de a •obţine coceni nu boabe. Te aşteptai ca în cele din urmă cum se uita la cocean să înceapă să muşte din el şi să mestece mulţumit. '<
— Bă, tu eşti surd ? rosti Dan cu o voce tulbure. Tu auzi ce-ţi spun eu aicea ?
Udubeaşcă tresări, ridică fruntea, se uită o clipă la musafir, apoi privirea îi alunecă <in colţ după uşă : acolo erau aruncaţi cocenii. Udubeaşcă aruncă coceanul acolo, foarte atent să nu nimerească alături de grămadă apoi după ce se convinse că a nemerit drept în vîrf, se întoarse iiniştit spre coş şi luă în mînă alt porumb. Cu o mişcare aprigă Dan îşi dădu căciula pe ceafă, se aruncă asupra lui Udubeaşcă, îl luă cu amîndouă mîinile de flanea şi de gulerul cămăşii şi-1 ridică în picioare ca pe-un nimic. îşi băgase faţa lui de oală în a lui Udubeaşcă şi-1 privea crunt în luminile ochilor.
— Uite, ce e, îmi rupi flanela şi nu mi-au fătat mînzaţii să-mi fac .alta ! Ia mîna de pe mine ! rosti Udubeaşcă fără să se sperie.
— Ia mîna de pe el, spuse feciorul, ridielndu-se ameninţător în picioare.
— De ce pui mîna pe el ? Ia mîna de pe el, ţipă şi muierea înfuriată.
Dan avu o clipă de şovăială. Dacă în clipa aceasta nu va băga groaza în Udubeaşcă, atunci nu numai că nu-i va mai putea opri să spună oe-a văzut, dar Udubeaşcă va îndrăzni chiar să sară la bătaie.
— Aaaa ! gemu el plin de furie şi apucîndu-1 mai bine de piept ÎI trase pe Udubeaşcă şi-1 zgîlţîi cu atîta putere încît acesta se prăbuşi peste coş.
— Gheorghe, pune mîna pe topor, strigă atunci Udubeaşcă cu un glas de spaimă.
Era spaimia hotărîrii de a face orice pentru a nu mai îngădui să i se poruncească. Şi Dan simţi disperarea acestei hotărîri, şi se temu. Gheorghe ţîşnise afară. Dan se repezi asupra uşii să-1 oprească dar nu mai avu timp. Rămase lîngă uşă şi se uită cu o privire ciudată la Udu-
FERESTRE ÎNTUNECATE
47
bească, o privire parcă rătăcită. De dincolo, Gheorghe se izbi în uşă să intre, dar Dan se propti cu umărul în ea :
.' — Gheorghe, aruncă toporul, bolborosi el în şoaptă. Udubeaşcă, spune-i să arunce toporul!
Dar Udubeaşcă nu scăpă această clipă rară şi se aruncă furtunos asupra duşmanului. II prinse de gulerul dulămii şi-i dădu un pumn în obraz. Lovise cu stîngăcie, cu pumnul său slab şi neînvăţat, diar lovise totuşi cu sete şi cu toată puterea de care era în stare. Dan îl înlătură cu uşurinţă şi bolborosi din nou:
'— Udubeaşcă, nu sări la bătaie... Gheorghe, aruncă toporul!
Nu se temea nici de Udubeaşcă nici de toporul lui Gheorghe, ar îi putut să-i bată pe arrundoi să-i snopească, dar îşi dăduse seama că oricît i-ar fi bătut, era cu neputinţă să mai bage groaza în ei.
— N-am vrut să te trîntesc, strigă Dan poruncitor, apănîndu-se de loviturile pe care Udubeaşcă încerca încă să i le mai dea.
Udubeaşcă prinsese curaj şi făcea pe viteazul, era furios de tot şi nu-şi dădu seama de starea în care se afla Dan decît după ce, tot apă-rîndu-se, Dan fu silit să-i înapoieze cîteva lovituri.
— Stai dracului, Udubeaşcă, nu înţelegi că n-am vrut să te trîntesc ? strigă Dian furios. Gheorghe, lasă toporul...
Şi după ce spuse acestea, dădu drumul uşii şi rămase liniştit în :faţa toporului ridicat al lui Gheorghe. Gheorghe şovăi.
— Iţi crap capul... ameninţă el ridicînd toporul şi mai sus. Şi-1 înjură pe Dan de mamă.
— Nu înjura Gheorghe, că eu nu te-am înjurat pe tine, spuse Dan stăpînit.
Ii întoarse spatele, se feri de coş şi se aşeză liniştit pe pat. Udubeaşcă se potolise. Arăta pe deplin satisfăcut, deşi mai păstra încă un aer mînios şi neînduplecat.
— Ce vii la om în casă şi-i pui mina în beregată ? Asta e treabă ? Dă-ţi seama ce faci, că nu te joci aici cu oamenii...
— Hai mă, că n-am vrut, zău, n-am vrut... spuse Dan din nou.
— Du-te şi ,vezi-ţi de treabă, fii om la locul tău... Ce ? crezi că eşti Ghimpaşa să vii la mine în casă şi să-mi pui mîna în gît? Gheorghe, treci încoace la porumb.
Gheorghe intră în casă cu o înfăţişare mîndră şi întunecată. Se aşeză pe scăunel şi începu să cureţe porumb. Tot timpul după aceea păstră aerul omului care a fost silit să iasă din ale lui şi să pună lucrurile la punct. Le-a pus ! Acum îşi vede de treabă şi de nimeni nu-i e frică.
— Udubeaşcă, uite ce-ţî spun eu ţie, rosti Dan cu un glas în care ameninţarea şi dorinţa de înţelegere se amestecau tulbure, să te gîndeşti ■că trăim aici în sat şi n-o să murim noi orice s-air întîmpla. Apa trece, şi pietrele rămîn şi nu ştii de azi pînă mîine. Asta e, taică, mai multe nu-ţi mai spun. Rămîne să te gîndeşti singur la vorbele astea. S-auzim •de bine ! Se ridică de pe pat şi puse mîna pe clanţă. Spusese vorbele sale parcă cu părere de rău, cu tristeţea omului care a fost atins în omenia lui tocmai de cineva pentru care a avut totdeauna cele mai bune intenţii.
_ — Ţi-am împrumutat cincisprezece mii de lei să-ţi cumperi vacă, •continuă Dan. S-o mulgi sănătos ! Eu de la tine nu mai vreau nici un ban... Nu mai vreau să am de-aface cu tine! Dar dacă nu-ţi vezi de treaba ta, să ştii că eu te prind şi bag cuţitu-n tine !
— Lasă că te dau eu pe tine în judecată, îţi piere ţie cheful să
48
MARIN PREDA
mai dai cu cuţitul, bolborosi Udubeaşcă după ce Dan plecă. Mi-ai dat cincisprezece mii de lei să-mi scoţi sufletul ca pentru o sută de mii. Cît ţi-am muncit noi ţie ai trebui jupuit de piele... Udubeaşcă tăcu cîteva clipe, apoi continuă : Lasă că te înfund eu pe tine, să nu crezi că trăieşti în pădure ! Dai cu cărămizi să omori oamenii : ce ţi-a făcut ţie fata aia ? (Să se chinuiască acum în spitale, din pricina ta !) Ai făcut-o tu să dai în ea ? Ai crescut-o tu ? N-ai fost în stare să te însori, dară-mi-te să mai creşti pe cineva ! Ai trebui pus lia jug, să ţi se înmoaie ceafa, să î: înveţi să fii om, fire-ai al dracului !
Dan ieşi din curtea lui Udubeaşcă nemulţumit şi plin de îndoieli. ' Nu mai era sigur că Udubeaşcă îşi va ţine gura. „Pun eu mîna pe tine, dom'le Udubeaşcă, te crestez eu pe tine în spinare cu cuţitul, te învăţ ( eu minte să te mai joci cu mine de-a v-aţi ascunselea", gîndi el furios luînd-o prin fundul grădinii să se ducă acasă. Dar îndată îşi spuse că poate  ar fi  fost mai bine să-1 fi iertat cu adevărat pe Udubeaşcă de ' datorie, să se fi înţeles cu el cel puţin pentru un moment, pînă trecea afacerea asta. In general începeau toţi, ai dracului, să nu le mai fie frică. Ăştia de pe la raioane, vin şi discută cu ei, îi încîntă cu vorbe... „Ah, mama ta, doamne! Mama ta doamne, că nu începe o dată răfuiala... mama voastră de americani, că vă bateţi cu ei în Coreea, la dracu-n praznic, în loc să loviţi aici unde e grosul"'. Da, dar trebuie să înceapă ' repede şi aici, işi spuse Dan. Ii minte pe comunişti în partea aia, şi pe urmă de odată, fără veste, cade peste ei aci... „Aoleu, ce-o să mai fie atunci, aoleu !" exclamă Dan în sinea lui şi inima începu să-i bată cu putere şi toată neliniştea şi îngrijorarea i se spulberă. Călca prin zăpadă rar şi absorbit, cu mîinile în buzunarele tunicii şi cu fruntea aplecată. La schingiurile şi omorurile pe care le vedea în gînd, — schingiuiri şi omoruri la care toţi aceştia care erau comunişti sau care făceau pe eornu- -niştii nici măcar nu se gîndeau, dar la care el, nu era zi, să nu se gîndească } — auzea un cor nesfîrşit şi jalnic de rugăminţi şi braţe ridicate spre el. cerşindu-i mila. Aşa avea să se întîrnple, doar îşi cunoştea oamenii şi nu degeaba îi dispreţuia. Pe cei mai mulţi avea să-i ierte, poate, dar pe comuniştii adevăraţi,, cum erau domnul Voicu Iancu şi Dănălache care vroiau să facă colhoz în sat, îi va împuşca fără cruţare. Pe nenorociţii de văru-său Vasile, care era comunist din prostie, n-avea să-1 împuşte, îl vedea rugîndu-se mut cu ochii aceia ai lui de cîine speriat şi i se făcea milă de el — dar o ciomăgeală tot avea să-i tragă, iar pe nevasta lui o s-o dea pe mîna bătrînii, s-o pună bătrînă la muncă şi s-o înveţe minte cum să se" poarte cu rudele...
— Vere, stai pe loc ! se auzi atunci un glas stăpânit şi poruncitor, un glas străin şi îngheţat, care-1 făcu pe Dan să ridice fruntea şi să se oprească locului ţintuit.
înaintea sa la trei paşi îl întîmpină un om cu capul gol, cu picioa- ' '' rele desfăcute înfipte în zăpadă, cu un par în mînă şi cu nişte ochi lărgiţi, * albi de ură şi încordare. In prima clipă nu-1 recunoscu, iar'în clipa urmă-, toare cînd îşi dădu seama că era Vasile, o expresie de uimire şi spaimă licări în privirea lui. Vasile ridicase parul.
— De ce, vere ? şuieră Vasile sălbatic şi în aceeaşi clipă şuieră şi parul prin aer.
Dan ridică  braţul  deasupra  capului,  primi lovitura apărîndu-se, I Cîteva clipe lungi se luptă să nu cadă, zmulgîndu-şi deandaratele, unul după altul picioarele din zăpadă, şi în cele din urmă se prăbuşi pe spate. .
FERESTRE ÎNTUNECATE
49
la mare distanţă de duşmanul său neaşteptat. Uimirea dispăru insa de ne chipul Iui şi se ridică aproape imediat. Vasile zvîrh parul şi începu să calce zăpada spre el. Venea încet, cu mîinile goale, cu aceeaşi privire arzătoare albită de încordare, şi din mers scoase cuţitul din buzunar, loi din mers,' fără să se uite la el, ci mereu şi intens la omul dm faţa sa, îi desfăcu lama sclipitoare. ,    ,   -        ,       ~ ,• •■ A
— Vasile ! ţipă atunci Florica de dupa poarta gradmu unde stătuse si urmărise totul de la început. „ ,  , ,   , • c
Tîşni pe poartă şi alergă să-şi apere bărbatul de nenorocire. Se repezi' în el să-1 împingă dar trupul lui încordat o făcu să cada ca şi cînd s-ar fi repezit într-un copac. Se agăţă de braţul lui, dar deşi subţire, braţul ţinu cu uşurinţă trupul ei mic. Dan se dădea înapoi de-andaratelea din ce în ce mai repede şi după cîteva clipe teama de a nu se împiedica şi prăbuşi din nou îl făcu să bolborească fără nici o noima :
— Vere... vere Vasile... vere...
— Asa vere şuieră Vasile, ieri cînd ai dat în nevasta mea, m-am repezit în tine cu'mîinile goale, dar tu ai scos cuţitul. Unde ţi-e cuţitul?
Era în buzunar. Deodată Vasile se opri şi porunci cu un glas sălbatec :
-- Scoate cuţitul ! ,..-•(.
Buimac, neîntelegînd, Dan şovăi. Rămase la distanţa, nemişcat, cu picioarele' îndepărtate înţepenite în zăpadă, cu trupul plecat înainte, gata să se apere si nu să atace. Pe chipul lui rotund nu era nici o expresie, numai în privire i se putea citi teama, o teamă lipsita de înţelegere. Vasile îl privi cîteva clipe lungi, aşteptînd cu încordare şi deodată înţelese. Porni din nou spre el şi din mers închise cuţitul şi-1 vîrî în buzunar. Se opri în faţa vărului său, foarte aproape, la o palma de fruntea lui sil apăsă cu privirea. Se făcuse de mult linişte, vîntul se oprise şi începuse să ningă, dar nici cei doi şi nici Florica nu băgaseră de seamă. Florica se dădu mai aproape şi rămase dreaptă acum, cu braţele încrucişate. Primejdia trecuse. Fulgii de zăpadă i se prindeau de bairiş, de şuviţele de păr care-i ieşeau pe frunte, de genele ei mari şi frumoase, răsucite în sus.
— Ce noroc ai tu, vere! se auzi atunci glasul lui Vasile răsu-flînd greu în liniştea mare a grădinii. Ai sîngele prea murdar vere, ăsta e norocul tău. Altfel ar fi trebuit să fac roşie zăpada cu el !
Şi cum era aproape de faţa lui, se trase îndărăt cuprins de mînie şi dispreţ (mînie pentru el însuşi, pentru greşeala de a nu fi înţeles şi de a fi suferit atît de mult), de dispreţ pentru celălalt. (Dacă ar fi avut mai din timp acest sentiment nimic din ceea ce se întîmplase nu s-ar m|ai fi întîmplat). îşi vîrî mîinile în buzunare, "se strîmbă de furie şi dezgust şi-1 scuipă pe Dan în obraz.
Apoi nu se mai sinchisi de el, se uită la Florica, îi făcu semn cu capul să vie, — cînd îi făcu semn gura i se strîmbă din nou împotriva voinţei lui — se întoarse cu spatele şi fără să scoată mîinile din buzunare o luă fără grabă spre poartă. Dan îi văzu îndepărtîndu-se, văzu spinarea lui Vasile mişcîndu-se în mers cu nepăsare — cu acea nepăsare care ignoră ura duşmanului •— şi o furie fără margini năvăli în inima lui. Se şterse pe obraz răsuflînd greu : „Va să zică aşa, dom'le Vasile i Va să zică aşa eşti tu", îşi şopti. îşi aminti ce gîndise mai înainte despre el, şi rînji cu cruzime. Nu, domnul Vasile n-avea privirea de cîine speriat, domnui Vasile era altfel... „Bine dom'le Vasile, sîngele meu e murdar, zici tu. Ei bine! O să vărs eu în şiroaie sîngele tău curat!"
4 — Viaţa   Romîneasca  nr. 4
50
MARIN PREDA
Dar spaima care se strecurase în el în clipa cînd văzuse privirea şi parul lui Vasile ridicate asupra sa îi şopti că era cu neputinţă să facă acest lucru în luptă dreaptă. Şi furia şi ura îl copleşiră atît de năvalnic încît îi trebui multă vreme pînă să-şi dea seaama că trebuie să se mişte din loc şi să plece din grădină.
în acest timp în ciasă la Vasile venise mai întîi medicul, apoi Ioniţă, j preşedintele Sfatului Plotoagă, secretarul organizaţiei  şi şeful postului de miliţie. Tanţa putu să se ridice din pat; doctorul îi făcu un pansament — rana era gravă dar nu primejdioasă — şi o injecţie care să-i potolească durerile.
— Tovarăşe Vasile, spuse ea la plecare încercîncl să zîmbească, ai să faci parte din comitet, nu-i aşa ?
Vasile arăta încă alb la faţă, încordarea stăruia în el împotriva voinţei lui.
— N-aveţi nici o grijă, spuse şi muşchii din jurul gurii îi strică cuvintele lungind sau înghesuind vocaîele, lucru care atrase atenţia medicului.
„Proastă asimilare a calciului", gîndi el şi vru să-i spună să vină să-i dea o reţetă, dar îşi aminti că chiar şi la Bucureşti se găseau greu astfel de medicamente, şi nu-i mai spuse nimic.
Un miliţian intră în casă şi-1 aduse pe Dan.
— Unde e fratele dumitale ? îl întrebă şeful postului numaidecît, cu un glas de parcă numai pentru asta l-ar fi chemat. Dan răspunse cu nepăsare:
— Nu ştiu. Pe-afairă.
— De ce ai dat cu cărămizi în geam ? întrebă şeful postului parcă } în treacăt, în timp ce-i făcea semn miliţianului să-1 caute pe celălalt. 1
— Eu ?! se miră Dan cu dispreţ. I
— Dar eu ?! zise şeful parcă vesel. |
— Să spună Vasile şi Ion al lui Ripitel şi chiar... domnişoara care ' [ era aci, unde eram eu cînd a fost spart geamul, zise Dan. Aici eram, bolborosi el dînd din umeri şi adăugă batjocoritor: cum puteam să fiu | şi aici şi afara! " ,
■— Ce căutai aici ?  întrebă  şeful  postului  de  miliţie cu un glas | indiferent. J
— Venisem pe la văru-meu. j In odaie nu mai rămăsese nimeni  în afară  de cei care se aflau 1
acolo cînd se arunciase cu cărămizi şi de cei care veniseră după medic. > Miliţianul deschise uşa şi-1 aduse şi pe Ştefan.
— Unde l-ai găsit? întrebă şeful postului.
— La fierărie.
— Ce făcea acolo ?
— Zicea că-1 aşteaptă pe frate-său să vie cu caii ta potcovit.
— Şi de ce nu s-a dus ? întrebă şeful postului în treacăt, eăutînd în geantă nu se ştie ce.
Se făcu tăcere. In sfîrşit şeful găsi ceea ce căuta, un creion. închise geanta, o azvîrli la şold, şi întrebă iar, uitîndu-se la Dan.
— De ce dom'le Dan Bodescu nu te-ai dus cu caii la potcovit ? Aşa te chiamă, nu ?
— Cît pămînt ai dumneata ? întrebă Ioniţă politicos.
— Două hectare jum"ate.
— Minte, spuse Ion al lui Ripitel. Au peste zece hectare.
FERESTRE ÎNTUNECATE
51
Dan se uită cu mirare la Ion al lui Ripitel şi dădu apoi din umeri
neoăsare Ioniţă repetă întrebarea uitîndu-se la Ştefan cu nepăsare^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ d şi ştm> Z1S£ Ion al
iui Rioitel Aveau'ei mai multe, dar au mai vîndut..
Şeful postului îşi trase iar geanta de pe şold şi-i pocni mcuietoarea -Şi ce căutai la vărul dumitale? continuă el uitîndu-se acum drept
în ochii lui Dan. u „ „
— Venisem pe la el sa ne impacam. a
— Şi v-aţi împăcat ? întrebă şeful postului cu interes. V-aţi împăcat, tovarăşe Vasile ?
— Nu, răspunse Vasile. u
_ Cu Ştefan sînteţi certaţi, tovarăşe Vasile ?
Z Stefan11 n-a'vrS' să se împece ? întrebă şeful postului t.rimiţînd iarăşi geanta pe şold. Sau ai vrut dumneata să te împeci şi pentru fra-eledumitae^ se adresă el iarăşi lui Dan. Ai venit sa te împeci şi cu tovarăşS Ion al lui Ripitel? nu-i aşa? Că mi se pare ca ş. cu el est. cer t â
— Da, şi cu el, răspunse Dan în silă.
Şeful pCostutui Să iar în geantă şi de astă dată scoase o hîrtie
— Dumneavoastră poftiţi amîndoi cu tovarăşul miliţian, încheie el deodată cu un glas de parcă ar fi satisfăcut dorinţa celor doi. Daţi cile o declaraţie de ce ştiţi, adăugă el. Vin şi eu 11 spuse el miliţianului
Miliţianul alătură călcîiile, apoi aşa, in poziţie de drepţi facu un semn cu capul spre cei doi fraţi şi ieşi pe uşă înaintea lor Şeful postului puse hîrtia pe măsuţa de lingă geam şi se uită întrebător la Vasile.
— Cheamă-1 pe Udubeaşcă-ăla ! zise.
— Să vă fie învăţătură de minte, tovarăşe secretar, spuse Joniţa posomorit, adresîndu-se secretarului de organizaţie. Se poate, tovarăşe sa lăsaţi un bandit ca ăsta să-şi facă mendrele?! adăugă cu durere m glas. Mijlocaş!... Cum mijlocaş, tovarăşe? Clătină din cap posomorit rau de tot şi oftă. Auzi ce spunea el prin sat, tovarăşe preşedinte. Ca abia aşteaptă să tragă cu mitraliera în noi şi că nu moare el pîna nu secera măcar o divizie. Trebuie să fii necruţător, tovarăşe, să aplici linia partidului pînă la ultimul ei bob. Aplică-i dictatura proletariatului, s-o simtă. Şl du muncă de lămurire, tovarăşe, să nu dormi liniştit pînă nu-1 demaşti în faţa satului. Acum doi ani, continuă Ioniţă, am avut şi eu de-aface cu unul tot aşa ca ăsta. Stătea bine el în sat, preşedintele era neam cu el; ;m-am dus acolo şi am intrat în situaţie şi a început chiaburul să caşte gura ca peştele pe uscat. Toate codiţele i le-am demascat. Şi aflu de lia oameni cu o zi înainte să plec, că mă aşteaptă chiaburul în pădure sa-mi dea la cap. L-am prins frumuşel de guler (era cu vreo trei !) şi •ce credeţi ? Aveau cu ei o puşcă anti-tanc, dracu' să-i ia de unde o aveau ei. De la nemţi, cînd au trecut pe aici, un Faust-Patrone de tras în tanc... •Credeau ei că au să ajungă să tragă în mine cu Faust-Patrone!
Se auziră paşi în tindă.
— Bună ziua, spuse Udubeaşcă, intrînd pe uşă cuviincios.
—- Noroc, tovarăşe, răspunse Ioniţă în treacăt, cu un glas ferm şi continuă ; e cîte unul care turbează ziua în amiaza mare ! Trebuie să-1 demaşti din vreme, tovarăşe, să-i pui botniţă.
Şeful postului începu să-i pună iui Udubeaşcă întrebări, apoi la sfîrşit se apucă şi scrise vreme îndelungată.
.4*
52
MARIN PREDA
— Marioară unde e? o întrebă Vasile pe nevastă-sa. Ce-a mîncat ea astăzi ?
— Pe semne că a mâncat la naş'sa de n-a venit ea pînă acum, răspunse Florica.
Şeful postului ridică fruntea din hîrtie şi se uită la Udubeaş:ă.
— Ascultă aici, tovarăşe Udubeaşcă. „Subsemnatul Udubeaşcă I. Fiorea, din comuna... declar următoarele : In ziua de patru februarie, anul una mie nouă sute cincizeci şi unu, aflîndu-mă la domiciliu împreună cu fiul meu Gheorghe..."
Udubeaşcă asculta cu atenţie, şi din cînd în cînd spunea :
— Aşa-aşa !... Da-da !
Şi la sfîrşit făcu un gest ducînd palmele înainte : aşa stau lucrurile !
Abia după ce toată lumea plecă şi se făcu seară şi se aşeză la masă cu mica lui familie, simţi Vasile că-1 părăseşte cu totul încordarea care-1 stăpînea. Era totuşi atent la starea sa şi nu o văzu pe Florica. Ea mîncă puţin, avu mai mult grijă de fetiţă, care era obosită şi neliniştită, — nu ştia ce se petrecuse aci, de ce era geamul spart, şi nu-i povestea nimeni. Vasile vedea acum lumea altfel, îşi dădea seama că trecuse printr-o grea încercare şi că această încercare abia de aici înainte avea să-şi arate urmările. Ca să rămîi cu sufletul nepătat trebuie să înveţi să fii hotărît şi necruţător şi cînd ai de-aface cu anumiţi oameni să-ţi pui mai puţine întrebări; altfel vei fi silit să-ţi pui prea multe şi să te'pască primejdia de a nu te mai ridica niciodată din genunchi.
Un nou tremur îi schimonosi faţa ajungînd cu gîndul aici şi Florica îl privi şi atunci se uită şi el la ea. Ea mai era încă îngrijorată. Culcase fetiţa în pat, o învelise şi acum stătea tăcută şi aştepta ca et să se ridice, să poată strînge masa. Vasile se uită în pămînt şi se gîndi de ce mai era ea îngrijorată. Nu înţelegea oare că acum totul se sfîr-şise şi că erau amîndoi cu adevărat liberi ? Poate că nu înţelegea, poate că ea mai avea încă temeri, dar el îi va dovedi în curînd că nu mai există nimeni nicăieri de care să se teamă ; în oirice caz pentru el nu mai existau lucruri care să-i chinuie sufletul sau amintiri care să-i în-spăimînte visurile. Ridică fruntea, o privi cu <zîmbet în ochi şi oftînd mulţumit se ridică de la masă.
— Mi-era o foame' de nu te vedeam, zise el.
•— N-ai niîncat nimic de azi dimineaţă, răspunse aa.
Vasile începu să se descalţe. Fetiţa dormea şi gemea uşor în somn şi într-o vreme cînd Vasile trînti bocancii după sobă, deodată copilul scoase un ţipăt înăbuşit şi se trezi. Tatăl tresări, se apropie de pat, dădu aşternutul la o parte şi luă fetiţa în braţe. Ea i se încolăci de gît şi se lipi de pieptul lui tremurînd.
— Ce e tăticule, ce-ai visat? De ce te sperii tu, puiule? Ia spune.
Marioară îşi răsuci gîtul şi Vasile băgă de seamă că fetiţa aruncase o privire înfricoşată spre geamul spart. Era astupat cu un căpătîi care acum, seara, la lumina slabă a lămpii, făcea fereastra întunecată. Lăsă copilul din braţe, şi după ce se gîndi cîtva timp ieşi afară pe prispă. De acolo începu să vorbească liniştit şi vesel cu cei din casă.
— S-a făcut frumos, zise el, nu mai ninge. E senin, a ieşit luceafărul. Florico, spuse el cu glasul omului care caută ceva, unde ai pus tu sacu-ăla ? Trebuia să-1 cîrpeşti, că mîine curăţăm porumb.
— Marioară, ia du-te pînă la tat-tău, că e între hambar, nu poate să bage mîna, zise Florica înţelegînd gîndul bărbatului.
FERESTRE ÎNTUNECATE
53
Marioara ieşi pe prispă şi Vasile o luă în braţe şi o ridică sus pe umeri.
— Uite, zise el arătînd cu mîna spre cer. Ala e luceafărul.
Se dădu jos de pe prispă şi o ridică şi mai sus pe umeri, ca şi cînd în felul acesta iar fi apropiat-o mai mult pe Marioara de luceafăr. Chiar zise :
— Acum îl vezi ?
Copilul tăcea, tulburat de frumuseţea tainică a cerului înstelat. Deodată tresări :
— Uite ! strigă ea, uimită şi bucuroasă, şi-1 strînse pe tatăl ei de grumaz, să se uite unde a văzut ea.
— Ce e, tăticule?
— A căzut o stea. De ce cade ? întrebă fetiţa gînditoare.
— Cade şi ea ca să facă frumos pe cer, spuse Vasile şi din nou întinse mîna : uite, vezi ale patru din partea asta a luceafărului ? Aia e căruţa.
Se mişcă din loc şi porni spre grădină. Marioara nu-şi mai lua ochii de pe cer, întorcea capul încet cîndl într-o parte, cînd în alta. Vasile se opri lîngă gardul grădinii, şi aşa, cu copilul pe umeri, se aplecă jos şi ridică o ulucă zmulsă de viscol. O potrivi la locul ei şi o bătu fără grabă du palma.
G'îndul la spaima Marioarei, spaimă pe care i-o alunga acum plim-bînd-o pe-afară, îi aminti de vecinătatea casei verilor, cu ochiul aceia de geam la care pîndea bătrîna. Blestemată bătrînă ! A înfricoşat sufletul copilului. Va trebui să vîndă acest loc, să cumpere altul în altă parte şi să-şi facă o casă nouă, cu ferestre m.ari şi luminoase. Are să se poată ! Ar fi bine să fie cît mai curînd... In orice caz va fi curînd, dacă e adevărat că la colectivişti se fac anumite înlesniri în ce priveşte achiziţionarea materialului de construcţii.
— Tăticule, mi-e frig, şopti copilul.
— Bine, hai în casă.
Iar în casă, în pat, după ce fetiţa adormise, Vasile îşi luă nevasta în braţe şi încercă s-o liniştească şi pe ea, să alunge chiar acum urma de temere care o mai stăpînea.
— Ce e cu tine, de ce nu vorbeşti ? o întrebă şi glasul lui ocrotitor o copleşi numaidecît pe femeie.
— Vasile, Vasile... şopti ea şi deodată izbucni în plîns şi se adăposti grabnic lîng*ă pieptul lui, neputînd să dea glas stării care-i copleşea inima. _
Era una din acele stări de care ea avea parte rar, cînd durerea care o stăpînea  ardea fulgerată de o bucurie intensă.
TUDOR ARGHEZI
T RISC A
JJn biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos,
Îşi înjghebase-o triscă şi fluera frumos.
Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,
Dar se-aiuzca cum cîntă din fluier, suspinat.
Din cobză şi din flaut, din frunză şi din drîng,
Cîntau demult şi alţii cînd horele se string,
Dar nu ieşea din scula nici unui nătărău -
Atît alean de suflet şi leac de ceasul râu.
Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,
Şi teferii şi răii, fireşte, şi nerozii,
Şi râmîneau s-asculte, tăcuţi şi duşi cu gîndul,
Cum îşi purta el ghiersul, din fluier desfăcîndu-l.
Cînd graurul, cînd mierla, clnd cucui, cînd prigorul
Şi zvonul ciocîrliei îşi luau din fluier zborul,
Şi parcă o pădure întreagă, la răspînte,
Din ulmi, din fagi şi paltini se ridica să cînte.
Veneau şi lăutarii oraşului, trimişi
Să prindă tîlcuirea cîntării> pe furiş,
Căci fluierul trecuse de sine şi, amară,
Avea în el şi voce de om şi de vioară,
Şi glas de vînt şi vaet de holde şi de ape
Şi geamătul furtunii cînd fulgeră pe-aproape,
Şi grindină şi trăznet; tăceri şi presimţiri
Urzeau păinjenişul rostirilor subţiri,
încît ascultătorii, din cîmp şi de la stînă,
Scăpau şi ţîţa oii şi secera din mină,
Cînd l-auzeau din muncă, năuci şi luaţi din lume.
La nunţi şi la botezuri, la zilele de nume,
Cîntau să se-mpletească lot soiul de unelte,
Adinei, molii şi zvelte ;
Ele cîntau pe plată şi luate cu chirie,
Iar el, în dorul lelei, goMan fără simbrie
Şi n-aveanici cămaşă, opinci întregi şi cioareci
Şi, prăpădit în zdrenţe, părea mîncat de şoareci.
N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,
Dar n-aveă nici suspine şi doine de vtnzare,
TRIŞCA
55
Că harul nu se vinde Pe bani şi pe merinde.
Te temi să pipăi banul cind crezi că nu-i a bine Şi harul ai credinţa că e străin de tine.
Ii ajunsese faima trişcarului departe,
La ştiutorii scripcii şi meşterii de carte,
Şi au venit să-l vadă cu ochii, ta bordei,
Boierii meseriei de cîntec şi condei.
Ii ziseră, găsindu-l.- „Prea bine, dar se cere
Să nu ne pierdem firea şi punctul de vedere.
Sînt pravile şi dogme şi, fără de-ndoială,
Nu ţi-e iertat să fluieri din buze, fără şcoală.
Orice privighetoare şi mierlă recunoască-!,
Cum l-am primi să cinte pe insul fără dascăl,
Fără hirtii semnate, cu număr, an şi zile
De pricepuţii noştri la rubrici şi ştampile ?
Ai îndrăznit cînd hora şi lanţul ei se mişcă
Să amăgeşti flăcăii şi fetele cu-o trişcâ.
Tu nu ştii ce-s acelea şi nici nu ai idee,
O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie.
Nici cînd te dai de gol
La un diez, la un becar, la un bemol.
Ştii tu ce-i un andante, de pildă ? Vezi ? Nu ştii
Faci ca nerozii doine, stihiri şi melodii,
Că muzică şi artă şi contrapunct se-nvaţă
în şcolile înalte şi-n zece ani de viaţă.
Doar diploma pe care o dă academia
Te-ndreptăţeşte meşter şi face măiestria"'.
— ,,Te-aud vorbind, cucoane, şi după cum ţi-e placul,
Eu cînt, să am iertare, cum cintă pitpalacul.
Îmi vine cum ti vine să dea din cioc şi lui
Şi n-avem nici-o vină nainiea nimănui.
Să mă păzească sflntul să pui la îndoială
Puterea căpătată a minţilor ta şcoală.
E vorba noastră veche : „ai carte ai şi parte".
Că slova-nvaţâ graiul şi gîndul să se poarte —
Dar cartea-nfumurată de gol şi fudulie
Poate că e mai proastă ca neaoşa prostie.
Pe vremea noastră singuri ştiau cititul popii.
Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu snopii
Şi popii vai de lume, că preoţii de ţară
Spuneau din molitvelnic mal mult pe dinafară
De le-niorceai bucoavna, citita, răscitită
Molitvă-a-ngropăciunii, ei îşi pierdeau sărita.
Din neam in neam cu boii pe brazdă şi ciobani,
Noi sintem proşti, bădie, de două mii de ani
Şi totuşi, luaţi de vînturi şl îndurînd arşiţa,
Noi, proştii, pe o trişcă, făcurăm Mioriţa.
Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierule, la trîntă,
Mai bine pune gura, ia trişca mea şi cintă,
Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cit iţi face
Că nici ţăranii noştri nu-s nişte dobitoace".
TUDOR ARGHEZI
— „11 auziţi ce spune ? Un mut, la început, Din vorbă-n vorbă ajunge obraznic şi limbut I se dezleagă limba anapoda şi-n loc
Să tacă, te mai tace că eşti şi dobitoc.
Să o- curmăm băiete, căci, cum se vede treaba,
Ai cap de buturugă şi trăncănim degeaba.
Mai bagă-ţi trişca-n bete,-ncrezutule zevzec.
N-am niciiun chef cu tine ia fluier să mă-ntrec.
N-aş vrea să-ţi sug scuipatul şi să mă-nfrupt cu bale
Din frişca ta mînjită cu muci şi cu zăbale.
Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vîrf, auzi, colega ?
Noi măiestri cu faimă, noi Alfa şi Omega.
Din fluier ce să iasă, oricît de bine cîntă
Mai mult ca o bătută în praf şi-o sîrbă frîntâ ?"
Deşi măreţi şi meşteri, ei nu ştiu că tol'una
Sînt harfa cu vioara şi flautul \cu struna
Şi că puterea tainei lăuntrice-mpnu\mută
Şi scîndurii crestate oftat de alăută.
Ţăranul scoase trişca din sun: —■ „Pai, e de soc
Şi mică", zise, „alta-n cămaşă n-are loc.
Cu mîna mea am rupt-o din pom, şi cu briceagul.
O-nvîrt pe sub mustaţă, de mi-e mai mare dragul.
Ea s-a-nvăţat să cinte de cînd era^n ccpat
Şi-mi cîntă-n sin, la piele, şi singură, de-o tac.
Şi nu mă simt destoinic. Cînd fluierul tăcut
începe să zvîcnească, eu numai îl ajut,
De ce vă mai răstirăţi la mine ? Sînt netot,
Nu ştiu nimic, aşa e, dar fac şi eu ce pot".
— „Nici n-are şapte găuri, cum trebuie să fie, Ca să se-nţiripeze din ele o chindie"
Mai ziseră-nvăţaţii, mtîndu-se la sculă.
—■ „O gaură", răspunse trişcaru ,,-i prea destulă.
Cînd povesteşte, cîntă şi dă învăţătură,
Nici omul n-are, nici el, mai mult decît o gură"
KOVACS GYORGY
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
. t„N?ulJ°!rMn al scriitorului Kovăcs Gyorgy din Tirgu-Mures surprinde fră-mintarile ţărănimii ardelene in preajma eliberării. Acţiunea se' petrece într-un sat aşezat la poalele munţilor, locuit de romini şi maghiari. Intriga cărţii simpla clar bogata m semnificaţii, ii ajută scriitorului să dezvăluie rădăcinile de clasa ale naţionalismului şovin, întreţinut cu egală fervoare de clasele exploatatoare din vechea Romînie şi din vechea Ungarie; în imagini simple, dar profund omeneşti, veridice, scriitorul demonstrează de asemenea că şovinismul n-a rtuşit sa otrăvească sufletul oamenilor simpli care muncesc din 'ereu pentru o bucăţica de pline.
Acţiunea se încheie la începutul toamnei anului 1944; fasciştii sînt în deruta sub loviturile necruţătoare ale armatelor sovietice; şandramaua putredă a statului hortyst se prăbuşeşte; la chemarea partidului comunist, în împrejurimile satului se creiază mici grupe de diversiune, care aruncă in aer cîteva poăuYi, penchtind retragerea disperată a nemţilor; în aceste grupe, întllnim si pe cei mai bum dintre ţăranii muncitori romini şi unguri din salul ardelean ele la poalele munţilor şi cunoaştem o crîncenă răfuială a lor cu reprezentanţii claselor dominante din acel sat.
Publicăm prima parte a acestui roman.
1
Flacăra lămpii de petrol atîrnată de grindă pîlpîia cu clipiri mărunte, ţişnind în răstimpuri cu neaşteptată vioiciune spre tavan. Podeaua duduia de ropotul sălbatic al cizmelor ţintuite ce o izbeau parcă cu furie înverşunată, fără milă.
Jocul flăcării sta să se stingă, scufundînd uneori în beznă întreaga încăpere.
Praful se ridicase în trîmbe înăbuşitoare şi mestecat cu salivă avea un gust amar. Sala de joc era numai gîfîit fierbinte, suflare gîtuită, rotire nebună, fără ţintă, un vîrtej ameţitor.
dese Pe  8eamurile întunecate>  aburii  topiţi  se prelingeau în şiroaie
u _ Intr-un colţ al încăperii, pe o podişcă de scînduri întinsă pe două cazi de varză, deasupra capetelor răsărind ici, colo din învălmăşeală, obra-
58
KOVACS GYORGY
jii tuciurii ai lăutarilor luceau unsuros. Năduşeala curgea rîuri pe vătaful tarafului; gulerul îi era ud leoarcă. Firele albe rupte de pe arcuş fluturau în ritmul cîntecului care gonea, hăituia în toată legea perechile ce se învârteau, înghesuite unele într-altele, adeseori izbindu-se unele de altele.
Mîndruliţo te-aş iubi, dacă maică-ta n-ar fi tot tînără şi frumoasă, oacheşă şi drăgăstoasă.
Ca nişte obiecte stoarse de viaţă şi încremenite în nemişcare, bătrânele înveşmîntate din creştet pină-n tălpi ân negru, se cuibăriseră pe laviţe înşirate de-a lungul pereţilor. Cu toate că în sală era o căldură ca în baia de aburi, cîteva dintre babele care picoteau pe laviţe nu se îndurau să-şi scoată nici măcar năframa neagră, de lînă moale şi să şi-o aşeze, împăturită cu grijă, în poală. Lelei Sari, nevasta lui Bot'os Gyuri, doar ochii căprui şi iscoditori i se vedeau din umbra pe care i-o arunca pe faţă năframa ce-i alunecase pe frunte. Privirea i se lipise ca vrăjită de perechile prinse în vîrtejul jocului, parc-ar fi vrut să le soarbă. Şi mîna i se mişca numai cînd avea să-şi îndrepte broboada : şi-o trase pînă la nas, ca să ascundă pămătuful de păr ce-i crescuse pe bărbie.
Trupul înţepenit al femeii se cumpăni totuşi într-o parte, aproape de urechea vecinei, dar ochii tot nu şi-i desprinse de una dintre perechi.
— Ia te uită, ia te uită... Tar Pista scoate şi sufletul din Tovisi Rozika.
Cealaltă bătrînă rămăsese cu gura pe jumătate căscată. Acum şi-o închise însă şi răspunse:
— O strînge, o îmbrăţişează ca pe un sac doldora de galbeni, măcar că nu-i de aur. Mă mir ce găseşte-n ea de o strînge aşa...
— E sprintenă, foc. Asta-i sfînt. Se învîrte ca un titirez, Ce-i drept e drept.
Şi a treia broboadă se mişcă si încă un cap se aplecă spre ele.
— Păi eu, dacă aş fi flăcău, nici nu m-aş uita la o lună ca asta. Şi ce pistrui are ! Phi ! Ce-i poate plăcea la ea ?
— Păi de bună seamă nu pistruii.
— Nici faţa ca o lună plină.
— Nu, fireşte că nu...
Podeaua bubuia ca pămîntul prins de cutremur, duduia de parcă un vulcan ar fi clocotit undeva în adîncuri. In pauza dinaintea jocului o stropiseră din belşug cu apă şi pe alocuri, pe unde mîna răcoritoare văr-sase mai mult decît trebuia, se făcuse noroi. Alături însă, pe unde ajunsese mai puţină apă, din crăpăturile dintre scînduri se înălţa un nor de praf, învăluind perechile care ţopăiau, se învîrteau, se legănau cu ochii pe jumătate închişi.
— La astea mai slăbuţe nici că le pasă. Zboară ca fluturii, — îşi dădu cu părerea una din babe.
Alta îi răspunse cu jumătate gură :
— Despre mine, de-aş fi flăcău... Cealaltă dădu din cap aprobând :
—■ Că bine zici. Nu-i numai joc în lume!
— Ce o mai tot strînge atîta ?   Pfui!   Piha ! — mai zise o dată
întîia.
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
59
— Averea, draga mea, averea...
In privinţa aceasta erau de aceeaşi părere, aşa cel puţin arătau bî-ţîielile capetelor îmbrobodite, smucite parcă de un şnur.
— Tovisi Rozika nu-i nici pe departe Maria Dăndărău.
— Nu, Rozika nu-i Maria. Una dintre ele se îndoia :
— De, cum o iei...
— Da' cum s-o iei ? Că oricum ai lua-o, cele trei iugăre ale Dăndă-răului sînt tot numai trei. Oricum le-ai întinde, tot nu fac cît cele douăzeci   de iugăre ale lui Tovisi.
Asta păru un argument hotărîtor la care nu se mai putea da nici un răspuns. Ba şi partida cealaltă se grăbi să confirme : —■ Faină fată, nimic de zis !
—• Alea douăzeci de iugăre le joacă acuma Tar Pista.
—• Da' cu Maria-i altă poveste. Acolo ai ce strînge-n braţe !
— Da' şi douăzeci de iugăre, dragă !... Atît a pămînt !
— De, asta cam aşa-i.
— Că frumuseţea se trece, ca floarea ! Dar pămîntul rămîne.
— Aşa-i. Aici, vezi, tu ai dreptate.
Femeia care rostise acest ultim adevăr fără drept de apel, se înveli şi mai bine în broboadă, aseunzîndu-se de ochii oamenilor. îşi rotunji obrajii grăsuni, guşa i se umflă ca a porumbeilor. Nu mai avea de gînd să adauge ceva. Urmărea cu toată atenţia pe dansatori.
Dar bătrîna cu nasul coroiat care şedea lîngă dînsa îi şopti:
— Nu numai pămîntul, maică. Nici pămîntul nu e totul.
— Fugi de acolo! — îşi apără cea dintîi' dreptatea. — Mie poate să-mi spună oricine ce vrea, eu ştiu una şi bună : Tovisi Rozika nu face nici cît umbra Măriei Dăndărău. Dar averea, averea... asta e!
Cealaltă continuă şi mai înfundat, şi mai tainic :
— Şi unde mai pui că Maria mai e şi romîncă !
— Cum, romîncă ? — Ei, la asta chiar că nu se gîndise cumătră care îi dădea înainte cu numărul iugărelor.
— Nu-ţi mai aminteşti ce-a zis domnul locotenent-colonel despre amestecul de sînge ? Ascultă-mă pe mine : nu-i numai pămîntul. Domnul locotenent-colonel a spus-o lămurit.
Căpăţîna mică şi grasă se întoarse în altă parte ; nu mai lua parte la discuţie, ca şi cum nu şi-ar putea ierta că nu ei îi venise în minte cel de-al doilea argument hotărîtor. Posesoarea mîndreţii de guşă nu-şi mai afla astîmpăr pe laviţă, tot mutîndu-şi încoace şi încolo fundul voluminos, înfoiat şi mai vârtos de cîteva fuste. Vecina îi da înainte cu gura, şoptind într-una de colonel. Grăsuna îşi rotea privirile cercetătoare prin sală, peste laviţe, parcă ar fi căutat ceva. De fapt căuta un loc liber unde să se aşeze, plecînd de aici. Că şi ea se născuse dintr-o căsătorie mixtă, adică mama ei care a adus-o pe lume — dumnezeu s-o ierte' — era pe jumătate romîncă, pe jumătate unguroaică, sau mai bine zis, bunicul din partea mamei purta nume unguresc, iar bunică-sa se pomenise cu numele de Furdui de cînd a început a pricepe vorba omenească.
Nu peste mult se şi sculă şi sub un pretext oarecare se vîrî mai încolo, între alte două surate.
Dar babele care au rămas pe loc torceau înainte firul vorbei :
— Zice că locotenent-colonelul i-a făcut pe alde Tar să-şi ia gîndul de la Maria.
60
KOVACS GYORGY
—- Şi se mai spune că tot el a mîngîiat şi barba albă a domnului învăţător Mezei.
— I-a imîngîiat-o ? Ba i-a smuls-o bine de tot, dragă, atunci cînd domnul învăţător s-a dus să-i apere pe arestaţi !
Povestea asta cu barba învăţătorului era o istorie încîlcită. Femeile găsiră, pe semne, că e mai bine s-o lase încurcată şi se întoarseră din nou la familia Dăndărău :
— Vă aduceţi aminte, cum se da în vînt cumătră Tar pentru Maria ?
— Ba bine că nu ! Toată lumea ştia că o socotea drept noră.
— Credeţi-mă că şi colonelul...
— I-e uşor colonelului... —■ glăsui cealaltă, batjocoritor, dînd din mînă, că nu el trebuie să-şi trăiască viaţa cu Tovisi Rozika !
Vecina ei nu înţelegea. Se prefăcea că nu mai poate de mirare.
— Ce-i ? Ce tot spui tu ?
Cele două femei schimbau priviri. Intîia care scăpase vorba despre Rozika şi despre colonel, înlemni. Nu cumva a luat-o gura pe dinainte şi a spus ce nu trebuia ? Apoi se linişti, cînd auzi răspunsul :
— Ce-i drept îi drept. Rozika are o limbă ascuţită...
— N-am zis decît că-i i-e uşor colonelului...
— Dar el i-a înnebunit pe oameni încă din toamna lui patruzeci !
— El, da, fireşte că el. Toată lumea s-a întors cu fundu-n sus, dumnezeule ! — oftă.
— După ce a trecut el pe aici... După aceea au căpiat oamenii.
— Bietul Moise Dăndărău pînă-n ziua de azi nu-şi poate ridica braţul...
•— Şi-abia mai stă de vorbă cu oamenii...
— Ştiu că i-a tăiat piuitul. La asta se pricepea colonelul !
— Nici Florica nu mai dă pe aici..'.
— Eh, Florica se descurcă la oraş ! Cîştigă bine cu croitoria ! Neamul Dăndărău împînzea tot satul.
Cele două femei tăcură o vreme.
Ţiganul îi trage înainte, fără milă. Dacă o ţine tot aşa, pînă dimineaţă n-o să mai aibă un fir de arcuş. Ce înverşunare crîncenă poate col-căi în fundul sufletelor,, dacă jocul e atît de aprig ? Aşa ceva nu s-a mai pomenit în sat, nimeni nu văzuse încă, se pare, o asemenea dezlănţuire de patimă.
— „Politica". Asta e.
— Ce fel de politică, soro ?
— Zic şi eu aşa. Asta a stricat viaţa.
■— Păi omul meu a spus-o totdeauna că politica e numai pentru domni, pentru alde noi : munca — şi atît.
Tainică era observaţia acea'sta şi învăluită în ceaţă. Ce dracu' o mai fi şi „politica" asta ? Cine ştie ? Auzi mereu vorbindu-se despre ea, cuvîn-tul îţi bîzîie la ureche ca viespea veninoasă. Un lucru e sigur : i-a sălbăticit rău de tot pe bieţii oameni, iar dacă te gîndeşti bine, chiar cu mintea ta de rînd, nu se poate să nu izbucneşti într-un oftat amar: ce rost mai are să trăieşti în lumea asta !
— Tar Gyuri... el a început, la îndemnul colonelului.
— Ce-a început, tu ?... Eu una ştiu : să-ţi păzeşti, cît poţi, limba... Tar Gyuri... Mai bine să te păzeşti, aşa zic eu.
Cealaltă, jignită şi încredinţată că ea are dreptate, sări cu gura :
— Dar nu el a organizat partidul acela ?
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
61
— împotriva evreilor ? Asta vrei să spui ?
— Păi nu-i nici un evreu. în sat.
— Şi împotriva romînilor !...
Şoaptele se. înteţeau din ce în ce mai pătimaş ; o altă femeie ciuli urechiie la vorbele lor. Se vîrî şi ea în grup. Nu prinsese decît ultimele cuvinte şi acum se adresă dintr-o dată tuturor :
— Ce-i cu evreii ?
— Nimica, draga mea, ce să fie ? Spuneam şi noi aşa...
— Da' cu romînii ? Ce-i cu ei ?
— O, nimic. Vorbim şi noi iac-aşa, să nu tăcem.
Capul celei care se vîrîse între ele se bălăbănea pe un gît subţire, plin de creţuri ca al unei găini.
— Hei, hei ! Politica asta !
— Alde Tar... ei au început !
— Apoi, cum o iei ! Alde Tar ? Dar alde Tudoran ?
Ei da, cu cîte vîntură viaţa, zi de zi, au şi uitat de vremea cînd Iere-mia Tudoran era primarul satului, încă înainte de toamna lui patruzeci. Şi-i de mirare că au uitat? Nu de-atunci s-a abătut peste ei războiul ăsta crîncen ?
Femeia care mai adineauri îşi amintea cu atîta interes de familia Tar şi de acel locotenent-colonel, declară dintr-o dată, protestînd, spălîn-du-se oarecum pe mîini :
— Eu nu fac politică ! N-am nici în clin nici în mînecă cu ea ! Fiecare să-şi vadă de treabă !
Deodată, un flăcău din mijlocul mulţimii învîrtejite se lăsă pe vine, dădu la o parte cu şoldurile pe cei care tropăiau în jurul lui şi începu să-şi lovească cu palma carîmbii strălucitori ai cizmelor. Părea că tot trupul lui e un fulger. îşi plesnea turetcile întrecîndu-se în tact cu ţiganul, apoi sări ca o săgeată în sus, pînă aproape de grindă şi chiui. Strigătul lui răsună ca un trîmbiţat de cocoş după miezul nopţii.
— Nu încap' în casa asta, hi-iii.
Căzu iar pe podeaua răsunătoare, înşfacă fata cum înşfacă rîndu-neaua o gîză din zbor şi se avîntă într-o rotire nebună. De jur împrejur toate perechile se învîrteau la fel. Trebuia să-ţi închizi ochii, te cuprindea ameţeala privindu-i, se părea că nu perechile se învîrt ci sala însăşi s-a pornit, că pereţii se rotesc tot mai iute, laviţele plutesc ca prinse de un şuvoi, cu bătrînele cu tot, iar lumina pîlpîitoare a lămpii descrie rotocoale ca o cometă care lasă în urmă-i dîre de foc. Şi s-au pornit şi lăutarii sus pe căzile cu varză cu vătaful tarafului clătinîndu-se ca beat.
— Tulai, doamne, dumnezeule! — strigă gîfîind una dintre bătrînele cu capul înfofolit şi îşi acoperi ochii. ■— Mă ia cu ameţeli.
Vecina sa înghiţi saliva amară. Praful le intra în gură, le înăbuşea. Aşteptă un timp, apoi o luă din nou de la început.
— Da' pe Szente n-au putut să-1 înduplece. » .— Pe Szente ? La ce ?
— Să intre în partidul lor.
Flolba ochii de parcă ar fi uitat despre ce vorbiseră adineauri. Apoi privirea i se aprinse : pricepuse.
— In partidul lui Tar ?
— Szente. nu face politică. A şi spus-o.
— Că bine şi face...
62 KOVACS GYORGY
— Are dreptate: Ce, parcă se prăpădeşte   lumea dacă nu faci politică ?
— Da, dar l-au şi ameninţat.
— Zău ? Vezi asta n-o ştiam.
Se aplecă spre cealaltă. Răsuflarea-i era fierbinte.
— Da' nu din pricina politicii 1
— Nu ? Dar atunci?... Nu înţeleg.
Foarte încet, misterios şi cu teamă, îi şopti :        , „   , , .
— Pe bătrînul Szente l-a ameninţat; dm pricina băiatului.
— Aha I Peter e om o dată ! Ce mai flăcău !...
— Ascultă ce-ţi spun eu, să ştii că Ioana asta i-a pus ceva în mincare. Altele din jur le înţepau cu privirea. Ce-şi tot şoptesc, ce tame şi-or
fi spunînd cele două acolo ?   Dar Botoşoaiei nici că-i păsa de privirile care
o sfredeleau. . . -    n r
— Că dacă ar avea măcar ceva avere şi ăştia ai Naznanului uar nimic pe sfînta lume !... Ca-n palmă... E drept ca nebunu asta de Peter e un flăcău asa de inimos, zău aşa ca... ,
Un freamăt trece printre babele aşezate la taifas. Una.dintre ele ridicîndu-şi o coapsă amorţită de şedere şi scoţîndu-şi capul înainte, începe să caute ceva din ochi.
— Unde dracu' s-a mistuit Szente Peter cu fata aia ? Să ştu ca nu-i lucru curat! - După voce părea înciudată de această descoperire. Sprm-cenele se îmbinară' deasupra nasului. _ Acum o clipa o mv.rtea pe aia, si poftim, ia-i de unde nu-s, parcă i-a înghiţit pammtul.
'      _ s-a surpat podeaua sub ei, au căzut in pivniţa, ce-ţi pasa? rise una.
— Sau, poate au ieşit.
— Au ieşit? — Unde, de ce ? *
— Ei şi tu : unde ? N-o să te cheme sa le ţn luminarea...
— Ioana nu-i clin alea... ^
— Nu ? Da' atunci de ce s-a acaţat aşa flăcăul ala de ea ?
— Ei, dacă i-e dragă ?! Ochii uneia sclipiră cu răutate.
— A pus brînca pe.flăcău, soro, şi nu-1 lasă nici să sufle. Uite aşa-1 tine : cu amîndouă mîinile. „
— Ei, dacă ar mai da pe aici colonelul...   şi drept încheiere, baba
scutură scandalizată din cap. _ ,
O mînă tremurătoare cu degetele încovoiate şi pielea încreţită a se ridică de sub broboadă, înălţîndu-se spre gură. Buzele subţiri şi fara singe se prelungeau în două dungi ce brăzdau obrajii. Mîna tremurătoare aurică buza subţire si o frămînta: i       <.„ i
P_ „.atunci stiu că nu s-ar mai alege nuntă dm dragostea asta!...
Locotenent-colonelul acela a cărui sinistră amintire răsărea la tot pasul în mijlocul convorbirii celei mai paşnice, devenise o personalitate celebră în viaţa satului. Şi se scursese doar multă vreme de cînd trecuse pe aici poposind abia cîteva zile în! sat. Sînt mai bine de trei ani de atunci. Lucrurile s-au petrecut îndată după intrarea trupelor maghiare, m urma dictatului de la Viena, în toamna anului 1940. Locuitorii paşnici din căsuţele ţărăneşti cu cuşme mari de paie îşi aduc adeseori aminte de taptura
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
63
lui bondoacă, de cele două stele de argint strălucind pe gulerul aurit, de privirea lui severă, de sprîncenele care i se zbăteau într-una, de glasul hîrîit. Domnul locotenent-colonel făcea ceva investigaţii prin sat, dar nici pînă astăzi nu se ştie ce anume căuta. Nopţile, obişnuit atît de liniştite la ţară, vor păsîra însă multă vreme amintirea groaznicelor urlete ce se auzeau pe aici. Acele răcnete înfiorătoare s-au înfipt adînc, ca nişte ghiare, în inima oamenilor. Din beciul primăriei, se auzeau seară de seară horcăituri, ţipete. Căci locotenent-coloneiul chibzuise că noaptea, cînd doarme, satul nu aude. Dar tocmai noaptea urechea satului e mai sensibilă. Locuitorii din preajma primăriei nici nu închideau ochii. Bărbaţii se piteau pe sub ţoale ţinîndu-şi răsuflarea şi astupîndu-şi urechile ca să nu audă urletele. Femeile se rugau în şoaptă, gemeau amar, cu inima sfîşiată şi uneori în ochii arzînd de nesomn, o dată cu lacrimile se ivea ceva din străfundul sufletului lor răscolit. Unora dintre nenorociţii închişi ii s-a dat drumul după cîteva zile. O parte, din ţăranii români au fost ridicaţi şi duşi clin sat de jandarmii cu pană de cocoş la pălărie. Cei eliberaţi şi-au pus lacăt la gură ; doar mormântul mai poate amuţi aşa cum tăceau ei. Domnul locotenent-colonel cu glasul hîrîit le poruncise cu străşnicie să tacă din gură.
După această trebuşoară, locotenent-coloneiul cu guler aurit s-a întors în oraş, iar casa lui Tar Gyuri de a cărui ospitalitate se bucurase, ţăranii începură să o cam ocolească. îşi întorceau şi capul cînd treceau prin faţa ei. In oamenii de treabă, casa aceasta îmbelşugată, cu cerdac larg de jur împrejur, îmbrăcată cu viţă de vie, trezea teamă şi scîrbă.
— Ia uitaţi-vă la florile de la pălăria lui Tar Pista — şopti una din babele ghemuite pe laviţă.
— Mîndru flăcău, ce să zic !
— Mîndru, nemîndru, da' de cătănie tot nu scapă !
•— Nu scapă, nu scapă, numai că lui şi acolo tot bine o să-i meargă, n-aveţi nici o grijă. Colonelul acela...
Vătaful tarafului îi zicea înainte, tot mai iute, tot mai cu foc, jucînd din genunchi şi legănîndu-se din tot trupul de parcă ar fi plutit în aer. Sub izbiturile îndrăcite ale cizmelor podeaua bubuia ca nişte tunuri descărcate. Perechile se învîrteau ameţite, se roteau ca prinse de un vîrtej nă-praznic.
•— Nu te lăsa, zmeule, nu te lăsa ! Huiu-iu-iui şi mama lui !
— Dă fuga pînă la şură şi mi-o sărută pe gură ! Huiu-iu !
Din încăperea de alături la care te urcai pe două trepte hodorogite, o mulţime de curioşi se buluciră în uşă, să vadă ce se petrece aici. Se ridicau în vîrful picioarelor, îşi înălţau capetele peste umerii celor din faţa lor şi sorbeau cu ochii aprinşi vîrtejul ameţitor, parcă în viaţa lor n-ar mai fi văzut aşa ceva. Căscaseră gura de uimire şi rămaseră cu gura căscată în neştire.
Mănunchiurile de flori de la pălăriile flăcăilor săltau mereu în sus, ameninţînd uneori chiar şi lampa. Tar Pista sări ca un ţap năbădăios şi îşi izbi de tr.ei ori călcîiele în aer de-i scăpărară potcoavele. Ei asta, da, mama lui de mîrlan ! Asta-i, flăcău o dată ! Aici să te văd, frate-meu, dacă-ţi dă mîna !...
După ce îşi arătase puterile, flăcăul se opri o clipă, parcă ar fi încremenit, ori ar fi aşteptat laudele celorlalţi, apoi dintr-o dată apucă de mijloc pe pistruiata pirpirie, închise ochii, îşi dădu capul pe spate, fudul provocator, şi se porni şi mai aprig.
— Măăă ! Ia te uită la el ! Tot mai poate !
64
KOVACS GYORQY
— Da' cum de nu-i crapă obrazul de ruşine la Rozika asta ? — se clătină unul din capetele înfofolite în marame de lînă. — Şi-a făcut o fustă largă, să-i zboare toate în cap cînd se învîrte. Ia, ia te uită ! Neruşinata ! I se ridică şi poalele de i se văd picioarele goale pînă sus ! Ştia ea ce fustă să-şi facă pentru horă ! Şi răcorindu-şi năduful, baba indignată îşi întoarse capul. Multă vreme nici nu se mai uită spre dansatori, parcă i-ar fi fost frică să nu orbească, văzînd pielea albă a Rozikăi Tovisi.
Intîiul care se dădu bătut fu capul tarafului. Nu-i de mirare. Nu-i chip şi modru s-o duci multă vreme aşa. Sudoarea ce i se prelingea de pe frunte îl ustura la ochi; omul trebui să-şi scoată basmaua mare cu pătrăţele albastre, să se şteargă. Ţambalagiul îi luă locul, conducînd mai departe taraful. învîrtita ropotea parcă şi mai aprig ; ţambalagiul era om vechi şi priceput nevoie mare :
Foaie verde izmă creaţă, Pe negruţ-o strîngi în braţă, Şi iar verde, măr rotat, Bălăioara te-a lăsat.
Şi deodată, pe neaşteptate, în momentul culminant al iureşului sălbatic, cînd trupurile amorţiseră, nemaisimţind oboseala,, parcă un trăsnet ar fi despicat sala în două, cîntecul se frînze brusc. Conducătorul tarafului arătîndu-şi dinţii într-un zîmbet larg, se ploconea, mulţumind. Bietul creştin abia mai sufla.
Din gloată se auziră răcnetele răguşite ale flăcăilor.
— Zi mă, zi-i înainte, grijania mă-ti !
— Dă-i înainte, dă-i!
•— Vedea-te-aş cu şalele frînte, dacă nu mai poţi !
— Acu, se alege care pe care !
—: Hai o dată, mă ; ce tot mocoşiţi acolo ?
— Asta din urmă ! învîrtita asta !
Tremurau de încordare, gîfîiau de oboseală. Inimile izbeau cu înverşunare în coşul pieptului, vorbele li se opreau în gîtlej. Dar tot se stropşeau la lăutari, tot cereau să le cînte.
De sub pieptărelul tivit cu panglici trandafirii, de undeva dintre sinii ei cît două mere pîrguite, Tovisi Rozika scoase o batistă şi şterse obrazul lucind uleios al flăcăului.
La auzul strigătelor, vătaful se înclină tot mai adînc şi mai des, gura i se strîmbă într-un rînjet şi mai lat. Abia îşi mai putea ridica braţele. Doar capul şi-1 scutura în semn de împotrivire.
—- Halal de aşa lăutari ! Ne-am pricopsit ! Nu-s buni de nimic ! — strigară cîţiva. — Ce rost are să le mai plăteşti ?
Cineva adăugă cu arţag :
— Da' la urma urmei, cine plăteşte ? Noi sau lăutarii ?
— Cine porunceşte aici, noi sau dumnealor ?
— Zi-i mă ! — se auzea din toate părţile.
— Dă-i cu ceva în cap, dacă nu înţelege de vorbă bună !
Un flăcău scund cu picioare crăcănate se apropie de podişca tarafului, cu flori'la pălăria trasă adînc pe ochiul sting. De sub pălărie îi atîrna, pleoştită, o şuviţă de păr castaniu, udă de sudoare, dar încîrligată ca o coadă de cocoş.
— Acu intru în ţambalu' ăsta ! — strigă ameninţător.
FLOAREA DE LA 'PĂLĂRIE
65
Cîteva din femeile de pe laviţe zîmbiră auzind vorbele mari ale flăcăului. O fată se aruncă după el, îl apucă de poala albă a cămăşii ce-i atîrna de sub pieptar şi încercă să-1 tragă înapoi.
•— Astîmpără-te Jânos ! Ce te-a apucat ?
— Intru ! Zău că intru ! — se jura flăcăul, îndîrjit, dar pînă la urmă se lăsă totuşi tîrît de o parte de mîna fetei.
Bătrînul ţambalagiu zdrîngănise din strunele lui, vreme de o jumătate de veac, pe la multe petreceri în satul ăsta, iarna, de Crăciun, ori în cîşlegi. Vara 'lucra la cărămidăria de sub deal. Nu e poate nici o casă în sat în pereţii căreia să nu se fi scurs şi vreun strop din sudoarea iui. Nu s-a speriat deci de ameninţare, ca unul ce cunoştea prea bine clocotul acesta al tinereţii. Dimpotrivă, îi sălta inimia de bucurie şi în colţul gurii, pe sub mustaţa-i albă-gălbuie zîmbetul înflori. Las' să strige cît poftesc ; asta înseamnă doar că le-a plăcut cum a adus-o din strune, cum le-a încins sîngele... Dar cu o mişcare instinctivă acoperi totuşi corzile ţambalului. A mai văzut el comedii din astea. Şi-i tare greu să faci rost de strune noi.
Cineva ieşi afară şi prin uşa deschisă o trîmbă de aer rece, proaspăt şi înviorător năvăli în sală. Uşa se închise însă numaidecît. Sîntem în februarie: copacii îmbrăcaţi în chiciură, aţipiţi în noaptea cu ger cumplit n-au putut să arunce nici măcar o privire în sală.
Flăcăi şi fete, pieptare roşii şi negre, cioareci albi secuieşti şi fuste roşii cu dungi negre, printre ele cîte un brîu lat bătut cu mărgele mărunte de sticlă, cămăşi albe de in, atîrnînd de sub cingătoare, sau catrinţe cu cusătura înflorată — straiele de sărbătoare ale romînceior — toţi şi toiate s-au strîns roată în jurul lăutarilor. Mîinile fetelor se odihneau pe umerii flăcăilor, braţele acestora pe după mijlocul fetelor. Se legănau, unduiau. Picioarele lor amorţite de joc nu mai aveau stare. Le fierbea sîngele în vine, spumega ca mustul. Ca florile de cîmp sub adierea vîntului de primăvară, se legănau încoace şi încolo. Adineauri, cuprinse de vîrtejul jocului, fetele îşi închiseră ochii, ameţite. Acum ochii lor străluceau, scîn-teiau. Focul trezit în sînge, doar dansul îl mai putea ogoi.
Pe capul flăcăilor, trasă hoţeşte pe un ochi, zăreai pălăria verde sau neagră cu florile roşii ca sîngele, amestecate cu altele de un verde crud. Marfă de tîrg, cu bobite mici argintii.. Florile acestea le poartă doar recruţii proaspeţi, a căror cale se îndreaptă afară din sat, către cîmpiile albe din depărtare, către pustiul de zăpadă înroşită de sînge.
Iată-1 şi pe Lorinczi Joska fudulindu-se în rînd cu flăcăii şi fetele. E destul să-1 priveşti o clipă ; are o pălărie la fel cu a celorlalţi, cumpărată nu demult, o pălărie neagră, nepătată încă. Dar n-are flori la ea. Care vasăzică Lorinczi Joska nu s-a înfăţişat încă în pielea goală, proaspăt spălat, în faţa comisiei de recrutare. Mai încolo e Bartis Gyuri, cu capul descoperit şi părul vîîvoi. Cîte o şuviţă încîlcită îi alunecă pe frunte. El şi-a făcut stagiul militar ; ce are a face că nu poartă pălărie la joc, nimeni nu-i zice nimic văzîndu-1 că ţopăie în capul gol alături de ceilalţi.
Aşa e rînduiala : lepezi pălăria cu flori cînd îţi pui chipiul de soldat în cap. Asta-i soarta flăcăilor. O singură mîngîiere le rămîne : o astfel de pălărie cu flori nu se poartă decît o singură dată în viaţă şi chiar atunci abia cîteva luni.
Un glas de tenor începu să fredoneze domol, îngînînd :
5 — Viata   Romîneascd  nr. 4
66
KOVACS GYOPQY
Măi morare, om sanchiu, Macină-mi ăst sac de grîu, Că iubitu-i dus departe, La izbîndă sau la moarte.
Era un cîntec vechi, încă de pe timpul întîiului război mondial.
La auzul lui, una din femeile de pe laviţe izbucni în hohote de plîns:
— Doamne, doamne, amarnic o să mai fie !...
— Ce-o să fie la anu', de lăsata secului ? Cine ştie ?
Toţi îi sorbeau din ochi pe flăcăii cu flori la pălărie. Ei erau acum cei mai dragi, cei mai scumpi, pe ei îi mîngîiau toate privirile, pentru ei se înrourau ochii mamelor.
O mînă ca de plumb se lăsă pe umărul tui Lorinezi Joska.
— Nu te necăji, Joska, las' că-ţi vine şi ţie rîndul...
Joska se îndreptă din şale. îşi mută ţigara dintr-un eo'lţ al gurii în celălalt şi-şi săltă pălăria de pe urechea dreaptă pe urechea stîngă.
— La anul, pe vremea asta o să jucăm după fluieratul tunului. Unul dintre flăcăii cu flori la pălărie izbucni într-un rîs amar.
— Să vezi ce învîrtita îi tragem cînd s-or porni mitralierele să ne gîdile la talpă.
Sîngeros şi sălbatic va mai fi jocul ăsta ! Chiar gîndul lui te înfioară ! Pe feţele tuturor se lăsă groaza, femeile se ascunseră şi mai bine în broboadele lor negre şi abia din cînd în cînd cîte una îşi ştergea în taină nasul, smiorcăind.
— ...La anul pe vremea asta... De lăsata secului... Hei !...
Cît o să mai ţie ? Cînd o să poţi arunca la gunoi florile de la,'pălărie? Să le calci în picioare, să le faci zob ?
Toate gînduri'le acestea încîlcite, toată teama înăbuşită colcăie sălbatic în fundul sufletelor, toate cîte nu le poate spune gura omului, căci n-are cuvinte pentru ele, toate izbucniră de astă dată într-un singur strigăt.
— Zi, mă, prăvăli-s-ar tot cerul peste lumea asta amărîtă !
— Zi-i, cioară, poate o da dumnezeu să crăpămxu toţii ! —■ Zi-i şi zi-i !
— Haide hai, durduitul şi trăznetul ei de viaţă !
3
O femeie cu năframă cafenie-n cap se ridică de pe o laviţă de lîngă perete. Abia făcu un pas că broboada i se deschise şi obrazul îi apăru în lumină. Nu era o femeie prea bătrînă, nu avea nici cincizeci de ani, cu toate că viaţa grea îi lăsase urme timpurii pe sub ochii vii şi în jurul gurii cu buzele încă pline şi frumoase. Erau cîteva brazde adînci pe care femeia nici nu căuta să le ascundă.
Se opri, privi în jur, se ridică în vîrful picioarelor. Se străduia să privească peste capetele oamenilor şi cum îşi întindea gîtul din gulerul înalt al bluzei negre, broboada îi alunecă pe spate. De sub năframa mică legată la ceafă, prin desişul părului negru cu pieptănătură netedă, răsă-riră cîteva fire albe.
O zărise pe fata ei, Maria Dăndărău, care stătea în cercul ce se încinsese în jurul lăutarilor şi se legăna domol la'braţul unui flăcău. Mama îşi croi drum prin mulţime, cu grijă să nu îmbrâncească pe cît se poate pe
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
67
nimeni. Atinse braţul fetei şi îi întinse scurteica pe care în timpul jocului o ţinuse în poală.
— Hai, — îi şopti la ureche, Aici se pregăteşte ceva. Nu-i a bună. Fata abia îşi întoarse capul spre maică-sa. Ochii ei negri priveau cu
nedumerire gura care şopotea. In lumina potolită a lămpii care nu mai pîlpîia ca în timpul dansului, catrinţa fetei brodată cu mărgele sclipea de puzderia de steluţe. Şi maică-sa purtase odinioară catrinţa aceasta pe la toate horde-din tinereţele ei. Ehei, cum mai zbura la horă ! Ca fluturele pe cîmpul însorit. Costumul trecea de la mamă la fată din generaţie în generaţie. II fereau de molii presărîndu-1 cu praf de tutun de casă.
—■ Vino, Maria, — repetă femeia cu teamă dar pătimaş. De emoţie, muşchii îi tremurau pe faţă, ochii-i erau umbriţi de o groază nelămurită. — Hai, că de se porneşte ceva, pe noi ne taie.
Flăcăul de lîngă Maria ciuli urechile. Se întoarse către femeie şi izbucni în rîs. O încuraja :
.— Vezi-ţi de treabă, mătuşă şi ai grijă de scurteica. Strînse trupul aprins al fetei. Nu, n-o lasă, doamne fereşte !
— Nu mai stăm nici o clipă !
— O, mamă !...
—■ Ascultă-mă, ascultă-mă, gura mamii, fii cuminte — o implora maică-sa din ochi, dar Maria nici nu mai auzea ce-i spunea. Se vîrîse în flăcăul ei şi pe furiş se uita la Tar Pista. Oare o vede ? De s-ar uita spre ea ! Se anină şi mai dîrză de braţul flăcăului.
In timp ce Dăndăroaia se ţinea de capul fie-si, o altă bătrînă se sculă greoi de pe laviţă şi strecurîndu-se printre oameni, se furişă pînă la uşa cîrciumii. Aruncă înăuntru o privire iscoditoare. Apoi, cu un aer atotştiutor, se întoarse la locul ei, se aşeză şi îi spuse celei de lîngă ea :
— Szente Peter e acolo cu ibovnica.
— Rău, tare rău, dacă fata de pe acum se ţine scai de el, chiar la un păhărel de băutură. Unele femei nu-şi slăbesc bărbaţii nici la circiumă şi asta-1 scoate din sărite pe om. Nu-i bărbat căruia să-i placă aşa ceva. Iţi rnai aduci aminte de ce i-a smuls Palfi Minya părul neveste-si, dumnezeu să-l ierte ?
—■ Acolo-i şi Viasi Năznanu, viitorul cumnat al lui Peter.
— Da' ştiu că l-au îmbrobodit bine pe Peter, şi îl ţin, îi ţin cu amândouă mîinile.
Cealaltă adăugă :
— Cu amândouă? Da' — cu patru? Ori cu şase? —• Că bine zici. II ţine şi tatăl fetei...
— Şi mamă-sa !
— Precum vezi. Aşa că-s opt mîini! — rosti triumfător.
— Peter încearcă pălăria cu flori a lui Vasi Năznanu.
— Ce-i pasă lui Szente ? El şi-a făcut cătănia.
— Dar de chemat tot mai poate fi chemat.
— Da. Şi nici n-ar fi cu dreptate ca unul să stea pe acasă păzind poalele iubitei, pe cînd alţii... — O, doamne ! — oftă şi-şi duse mîna la inimă. Buzele îi tremurau. — Alde Szabo Denes n-au mai primit de trei luni nici o veste de pe front...
Tar Pista se căznea să arate în toate chipurile că el e fruntea flăcăilor din sat. Cu o mînă gesticula în faţa muzicanţilor, cu cealaltă o ţinea strîns pe bălaia pistruiată. Era aprins la faţă. Striga, urla mai tare decît toţi.
5+
68
KOVACS GYORQY
— Zi-i mă, zi-i ! — Răguşise, ca cocoşul de prea mult cucurigu. Auzind şopoteli îndărătul lui, se întoarse şi dădu cu ochii de Dăndăroaia, apoi privirea i se încrucişa cu a Măriei. îşi întoarse brusc capul şi se porni iar să urle, mai răguşit, mai poruncitor.
— Cum să mai cîntăm, păcatele mele ? — se ploconea lăutarul în faţa lui. — Că doar nici motorul nu merge fără benzină ! Ni-i ars gâtlejul'
— Ziceţi-i înainte ! Ce staţi de pomană ?
— Da' — nouă nimeni nu ne mai dă ceva de băut ? — se obrăznici lăutarul.
Tar Pista răcni către tejghetar:
— Vin !
— De poruncit ştii să porunceşti, clar să te îngrijeşti de un pahar de băutură pentru bieţii de noi, asta nu, — zise rîzînd vătaful tarafului. Ce organizare mai e şi asta ?
Flăcăul se înfurie.
— De cînd ne tutuim noi, mă ?
Un zîmbet încurcat apăru pe faţa muzicantului.
— Zic şi eu aşa... Că nimeni nu ne dă un strop de băutură...
— Te învăţ eu cum să te porţi!... Mama ta de cioară! — îl ameninţă Tar Pista, bălăbănindu-şi pumnul pe sub nasul lui. Mai mulţi urmăreau din ochi pumnul acesta care- se agita în aer. O să vedeţi şi voi cine-i mai mare aici ! Cîntaţi sau nu cîntaţi ? — strigă ameninţător.'
Unul din capetele îmbrobodite se clătină din nou în chip de mustrare.
— Să urle, asta-i tot ce ştie. Dar să plătească un pahar de vin pentru ceteraşi ? Ferit-a sfîntul !
— Dacă aşa i-e felul ! Ii dă mîna !
Pe Maria, maică-sa o zgîlţia tot mai tare.
— Nu mai stăm nici o clipă ! Sau ai uitat de unchiu-tău ? Auzi, fato ?
Tot locotenent-coloneiul acela de tristă pomenire îl ridicase şi pe fratele Dăndăroaiei. A fost smuls din pat, noaptea tîrziu, chinuit vreo cîteva zile în şir, apoi tîrît, odată cu ceilalţi, de jandarmii cu pană de cocoş. De ce ? Unde ? Atîta măcar de-ar şti   familia : de ce l-au dus ?
— Loc ! Faceţi loc ! se auzi dinspre încăperea de alături. Doi dintre oamenii ce stăteau pe trepte se dădură la o parte ; se iscă puţină mişcare ; oamenii se coteau, se strîngeau, să-i facă loc celui care ieşea. O sticlă verde întunecată, ridicată în aer: atît se putea vedea deasupra capetelor. Un păhărel potrivit cu fundul în sus pe gura sticlei. Sticla cu paharul se apropiau încet. Se zărea şi braţul înalt care le purta. Abia mai tîrziu, cînd scăpă din înghesuială, se văzu cine aducea vin lăutarilor. Era Vasi Năznanu. Şi el era unul dintre organizatori, fusese recrutat doar o dată cu Tar Pista şi ceilalţi. Purta şi el pălărie în cap, o pălărie mică, neagră şi rotundă, romîneaseă, împodobită cu florile obişnuite la recrutare. E adevărat că lui n-'o să i se dea armă în mînă, pe el îl iau doar la lucru. Dar obiceiul e obicei, şi dacă datina străveche cere ca după. recrutare să-ţi   pui flori la pălărie, Vasi ţine s-o respecte din plin.
— Faceţi-i loc, să bea muzicanţii !
— Tar Pista, auzi ! Asta e şi pentru tine — zise cineva.
— Ce-i pentru mine? — se răsuci acesta din călcîi.
— Dă-te la o parte că a adus vin. Tar Pista dădu cu ochii de Vasi Năznanu, îl măsură cu o privire uimită de parcă ar vedea cine ştie ce minune. Nu-i venea să creadă. Se uitau unul la altul. Vasi zîmbind, prie-
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
69
tenos, aşteptînd să i se deschidă drumul, să ajungă cu vinul la lăutari, celălalt împungîndu-1 cu privirea-i sălbatică. Şi Maria era acolo, nu departe de ei. Tar Pista înghiţi un nod mare. Ochii-i scăpărară la vederea iubitei de altădată. îşi luă mîna de pe şoldul Rozikăi şi gemu din adînc, prelung şi amar, ca o jivină rănită. Fruntea i se umplu de dungi şi dungile începură să tremure. Obrajii parcă îi luaseră foc. Şi oriunde se întorcea, nu vedea decît ochii Măriei. II priveşte, pe el îl priveşte fata ! Şi dintr-o dată Tar Pista ţîşni, sări ca o viperă. Toate privirile se întoarseră spre el. Răcni cît îl luă gura :
— Cine-i stăpîn aici ? Cine comandă la ţigani ? Cum îndrăzneşte un romîn să-şi pună floare la pălărie ?
— Aoleo ! Ţi-am spus ! — ţipă Dăndăroaia.
Pălăria rotundă, romînească, sări în aer, cu flori cu tot. Degetele lui Tar Pista o mototoleau, o sfîrtecau ca pe o zdreanţă. Apoi o aruncă în jos. spre podele. Zbura pălăria, zburau florile...
Strigăte :
— Jos cu florile, romîni ! •— Afară cu romînii !
— Nu bem dintr-un pahar cu voi! Afară !
— Să nu văd flori la pălărie romînească că beau sînge în noaptea asta, amaru' ei de viaţă ! — Asta era Tar Pista. Ii puteai recunoaşte glasul dintr-o sută.
— Ăsta-i joc unguresc ! Afară cu romînii !
Nu se mai putea desluşi decît un pumn ridicîndu-se, strîns, gata să Izbească. Pumnul căzu năpraznic, cineva sări la o parte. Lampa zîngăni prefăcută-n ţăndări. Sala ticsită se cufundă în întuneric. Ţipete de groază izbucniră din mulţime.
■— Maria ! Maria ! Unde eşti ? Vai, fata mea, draga mea !
— Vai, băiatul meu !...
— Aoleo !
— Vai-vai ! !
— Nici la oaste n-o să mîncăm dintr-un blid !
— Să nu se mai fudulească cu flori !
Cînd lampa plesnise şi sala se cufundase în întuneric, în odaia de-a-lături, Ioana, care urmărea cele ce se întîmplau cu ochi tot mai înspăi-mîntaţi şi cu inima tremurînd de groază, căzu în braţele lui Szente Peter şi izbucni :
— Ajută-1 ! Doamne, dumnezeule, îl omoară pe Vasi !
Bărbaţii din odăiţă se buluceau cu toţii în uşa ce dădea spre sala de joc, clar aici se izbeau piept în piept, de ceata de femei care căutau refugiu tocmai în odăiţă. Se învălmăşeau, şi se îmbulzeau claie peste grămadă ca o turmă de oi căpiate. Uşa se înfundase de nimeni nu mai putea nici ieşi nici intra. Şi erau mulţi, o gloată întreagă. O femeie se împiedică, picioarele i se încurcară în broboada care-i căzuse de pe umăr. Alte trei se prăbuşiră peste ea.
— Peter, Vasi ţi-e prieten ! Nu-1 lăsa !
La ţipetele Ioanei flăcăul duse mîna involuntar la cizmă, căutînd înfrigurat. Dar n-avea cuţit. Mai de mult, înainte de a fi făcut armata, îşi vîra cuţitaşul în tureatca cizmei cînd pleca la vreo petrecere... Dintr-o săritură el fu la uşă. Se opinti din toate puterile, căută să împingă mulţimea la o parte, să-şi taie drum printre oameni. Dădea din mîini şi din picioare, izbea, îmbrîncea, călca în picioare tot ce-i sta în cale. Dar toate
70
KOVACS GYORGY
opintirile-i erau zadarnice. Din spate auzea mereu strigătele jalnice ale Ioanei:
— Nu-1 lăsa, Peter... Ajută-1, pentru numele lui dumneteeu... Ajută-1 !...
Cei care izbutiseră să treacă prin zăgazul de oameni şi să ajungă în uliţă respirau uşuraţi, trăgeau adînc în piept aerul tăios, rece de februarie. Nici nu se uitau îndărăt, ci alergau spre casă, ca ieşiţi din minţi. Ţipetele, vaietele spintecau tăcerea nopţii albe, pluteau un răstimp deasupra uliţei, apoi se stingeau, pentru ca în preajma sălii de joc să izbucnească altele.
— Inghiţi-i-ar focul iadului ! Au stricat bunătate de petrecere! Şi ce bine stăteam de vorbă ! •— gîfîia mînioasă Sari, nevasta lui Botos Gyuri, care singură nu ştia cum a ajuns în mijlocul curţii de pe laviţa pe care şedea trăncănind toată seara cu o vecină.
De undeva din vecini cineva aducea lampa aprinsă, ferind flacăra cu palma. Omul străbătu uliţa cu paşi grijulii şi intră pe uşa larg deschisă. Nu mai era nici urmă de înghesuială, oamenii nu se mai îmbulzeau. In sală abia cîţiva flăcăi mai rămăseseră. Afară, lîngă gardul înalt şi întunecat, o femeie plîngea şi căuta, chema pe cineva scîncindu-se. Bătăuşii, ca nişte mori de vînt învîrtindu-se în gol, deşi nu mai aveau cu cine, tot se mai băteau izbind şi plesnind în gol. Un cuţit căzuse sub o laviţă de lîngă perete. Cînd omul cu lampa intră cu paşi nesiguri, orbecăind, în odaie, umbrele bătăuşilor prinseră să ţopăie pe perete ca nişte stafii uriaşe. In mijlocul ghemotocului de oameni încăieraţi, cinevea zăcea chircit, cu' faţa spre podea, cu părul vîlvoi, fără pălărie în cap. Trupul nemişcat se scălda în sîngele aburind sub pala de aer rece ce pătrundea prin uşile deschise şi răspîndind un miros dulceag ameţitor care umplea întreaga odaie. Omul cu felinarul în mîna tremurătoare se apropie de cadavru şi recunoscu pe Vasi Năznanu. Tar Pista încă tot mai ţopăia ca un nebun cu cizmele sale lustruite, pe trupul mortului.
— Flori ţi-au trebuit? Poftim flori! — zbieră răguşit ucigaşul, în-vîrtindu-şi ochii înfricoşător.
5
Mulţi îşi întorceau privirile iscoditoare după nevasta lui Tar Gyuri şi se întrebau miraţi cum de pune toată grăsimea numai pe şale. Din pricina asta trupul i se diformase de tot, deşi nu era prea în vîrstă : abia trecuse de patruzeci. A început să se îngraşe, mai ales de un an şi jumătate, de cînd, după strîngerea recoltei de toamnă, îşi reparase dinţii la oraş.
Dar acum mîinile şi picioarele ei sînt sprintene, se mişcă cu o agerime ce nu lasă să se vadă nimic din greutatea pe care o poartă îndeobşte oamenii prea graşi ; parcă ar purta nişte perne uşoare de puf pe sub fuste şi nu coşcogeamite pachete de grăsime. Aleargă cu agilitatea unei şo-pîrle la gard cînd simte că vecina e prin ogradă şi mai ales cînd o vede aruncînd o albie cu spălaturi spre gunoiştea aburind încinsă.
Nevasta lui Tar Gyuri se porni iar să-i cînte osanale domnului plu-tonier-major.
— Ce om minunat, draga mea ! Are o inimă de aur... aur curat, nu altceva... Constatările acestea fără rezervă le comunicase, începînd de dimineaţă, la cel puţin cincisprezece femei. — Nimic nu-i adevărat din
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
71
tot ce se îndrugă pe socoteala lui prin sat! Noroc că toată lumea ştie de unde pornesc vorbele. De la Dăndăroaia, draga mea... Ea le născoceşte pe toate, de cînd cu fratele ei! Da' ce-i de vină domnul majur că l-'au dus ?... Domnul plutonier-major n-are nici atîta vină cît e negru sub unghie ! Şi alde Dăndăroaia cu domnul majur îi sperie şi pe copii ! Ei, ce zici de asta ! — întreba aşteptând efectul cuvintelor ei. Apoi adăugă pe un ton mai puţin sigur : — Parcă poţi şti, ce-or fi făcut oamenii de i-au dus ?...
Primejdios subiect ! Vecina se uită de jur împrejur. Oare nu trage cineva cu urechea lia taifasul ăsta prea zgomotos ? Revolta stîrnită de întîmplările din toamna lui patruzeci, zăcea ascunsă în inima satului, dar cînd cineva aducea vorba despre ele, mînia începea să se trezească. Domnul învăţător Mezei Zoltan e foc şi pară cînd cineva-i pomeneşte de cei ridicaţi.
Dar să scapi o vorbă în doi peri despre plutonierul-major Tohâti, iarăşi nu-i bine. Cînd stai să te gîndeşti că locotenent-co;lonelul a îndrăznit să smulgă barba încărunţită în cinste a batonului dascăl !... Ei, mai bine să nu vorbim !
Neştiind ce să-i răspundă, vecinia îşi răsuceşte mereu nodul năfrărnii vîrît pe sub bărbie. Tăcerea e de aur şi femeia se mulţumeşte să clatine din cap de la dreapta la stînga, de la stînga la dreapta, cînd mai încet, oînd mai tare, fără să se uite în ochii bogătanei. Nu uitase nici cazul bătrînului Peterfi Miklos, tîrît la judecată pentru că a îndrăznit să-şi spună părerea despre perceptor.
Cînd o auzea pomenindu-i de majur, femeia parcă vedea întreaga înfăţişare mătăhăloasă ia acestuia. In privinţa grăsimii se potrivea de minune cu balabusta lui Tar. Vecinei i se părea că-i aude răsuflarea gîfîită. Aoleo, parc-ar fi undeva pe aci, prin apropiere ! Cînd trage aerul în piept,- tunica-i verzuie cu fireturi albe, împletite, atîrnînd de pe umeri şi cu nasturi argintii, împodobiţi cu coroana regală, se întinde, mai-mai să plesnească. Sînt gusturi şi gusturi. Unora li se scurg ochii după grăsuni şi se dau în vînt să-i ademenească. Aşa şi cu Tohâti. Cînd trece pe uliţă cu mustaţa deasă, neagră, răsucită în sus, cu obrajii rotunzi şi rumeni, se află destule muieri care-şi întorc capul după el, ca floarea-soarelui.
Despre nevasta lui Tar Gyuri se credea că a trecut de vîrsta nebuniilor ce pot stîrni scandaluri familiare cu răsunet de peste şapte hotare. Deşi, ca să fim drepţi, dacă nu pui la socoteală şalele, nu ştii de ce nu s-ar putea uita bărbaţii la ea ? In colţul ochilor şi al gurii abia-abia dacă vezi cîteva încreţituri mărunte. Aşa că, judecind după înfăţişare, chiar că se potriveşte cu majurui.
Cam acestea erau şi gîndurile ce-i treceau prin minte vecinei, în timp ce se porni să tuşească încet, prudent. O gîdila în gît, o zgîria tuşea asta, nici vorbă, dar ea era binevenită mai ales pentru că o scutea de răspuns. Aşa a fost Taroaia totdeauna — îi fulgeră prin minte : l-a apărat cu însufleţire pe domnul majur, n-a spus despre el decît lucruri bune, frumoase şi de laudă.
Ei, mai ştii ? — se gîndi bănuitor vecina.
Bineînţeles despre soţia lui Tar Gyuri nu se putea spune că a fost chemată la postul de jandarmi să „spele geamurile". Juhos Albert se despărţise de tînăra lui nevastă pentru că aceasta a primit să spele geamurile... Dar aşa ceva nu-şi puteau permite alde Tohâti cu nevestele chiaburilor.
72
KOVACS GYORGY
Nu peste mult ieşi la iveală că laudele bogătanei nu îndreptăţeau bănuielile vecinei. Femeia trupeşă privi şi ea de jur împrejur, ca nu cumva s-o audă cineva (cine ştie dacă chiar mărul acela din curtea vecină n-are urechi ?...) apoi se porni să înşire tot ce-i şoptea inima.
— Numai să nu mai spui cuiva, draga mea, că ar ieşi un bucluc de... mamă, mamă... Dar să ştii că domnul plutonier-major mă lasă să-i duc în fiecare zi de mîncare băiatului. Şi are dreptate. El se uită la interesele statului. De ce nu i-aş duce ? Cel puţin nu mănîncă pîinea ţării. Nu că ţara n-ar avea din belşug. O, s-ar găsi de mîncare pentru dragul de el, ştiu. Şi, înduioşîndu-se parcă de propriile-i cuvinte, în ochii mamei lui Tar Pista se adunară 'lacrimile şi buzele începură să-i tremure şi să se încovoaie a plîns. — Dar numai seara, draga mea, numai pe întuneric îi pot duce de mîncare, să nu mă vadă satu'. — Lucrurile astea se fac în taină, aşa zice domnul majur cu glasul aceia scump, că s-atu' n-are <de ce să le ştie pe toate. Da' ce-a păcătuit băiatul meu de toată lumea e împotriva lui ? Ce le-a făcut ? — întrebă deodată şi nemaiputîndu-şi stăpîni tremurarea buzelor, începu să plîngă înăbuşit.
încă în seara zilei de după crimă, bogătana izbuti să-şi vadă odrasla la postul de jandarmi. Plină de nădejde, îi şoptise flăcăului :
— Nu te teme, dragu'mamii ! Fii tare! O să le îndrepte tat-tu pe toate. A fost azi la oraş, la domnul locotenent-colonel care e şi mai mare domn acuma ; e colonel plin ! St! Toate o să se îndrepte, numai tu să-ţi ţii firea. Să nu-ţi faci vreun rău. Nici să nu te gîndeşti la aşa ceva.
Auzind cuvintele acestea, Pista se uită cu un rînjet hain la maică-sa. Să-şi facă rău ? El ? Lui însuşi ? La ce ?
— Unde mi-e cuţitul ?  o întrebă.
— L-am ascuns bine, dragu'mamii, nu-ţi fie frică.
— Ai grijă de cuţit, atîta-ţi spun !  Va mai fi poate nevoie de el.
— Vai, puiu' mamii, cum poţi spune una ca asta ! — şi ochii mamei se umplură de lacrimi. De La cuţitul acela se trage toată nenorocirea. Că de nu era cuţitul acela...
— De altfel cuţitul nici nu l-au căutat măcar.
Vorbi cu băiatul poate mai bine de o oră ; putea să stea la el cît poftea, nu-i supraveghea nici un jandarm, nimeni nu trăgea cu urechea. Şi cum mai tremură satul, ce groază au oamenii de clădirea asta tainică unde trăiesc jandarmii ca fiarele în vizuină. Şi cîte vorbe nu se aud, cîte zvonuri înfiorătoare nu se şoptesc despre beciul acela, în care urletele de durere şi de groază ale celor schingiuiţi se sparg de zidurile umede şi nepăsătoare ! Bătrînele, a căror închipuire născoceşte basmele, îşi spun una alteia că în pivniţa asta plîng pînă şi pietrele grele, cu muchiile ascuţite. Cîtă spaimă, ce grozăvie, doamne sfinte! Şi de ce ? Cine-a stîrnit toată această teamă nemărginită ?
Băiatul ei nu a fost închis în pivniţa aceea cu zidurile mustind de lacrimi şi de sînge, purtînd amintirea atîtor întâmplări înfiorătoare. Poate că nici nu există o astfel de pivniţă, poate că totul nu este decît o poveste născocită de familia Dăndărău. Şi chiar dacă este o pivniţă, în ea domnul plutonier major ţine de bună seamă butoiul cu varză, morcovi îngropaţi în nisip, iar pe policioare, de-a lungul pereţilor, cartofi rînduiţi cu grijă după mărime. Toate astea-s de trebuinţă pentru hrana oamenilor de la post. Aşa o fi, de bună seamă, —■ îşi linişti mama lui Pista inima zbuciumată.
Tar Pista petrecu întîia zi de temniţă sus în clădirea cu aspect de
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
73
cazarmă, în dormitorul jandarmilor. In încăperea mare, cît o sală, stau rînduite cu grijă-paturile de fier, cu distanţă de o jumătate de pas între ele. Paturile sînt acoperite cu pături albe, purtînd dungi colorate roşu, alb, verde, la cele două capete. Pe perete, deasupra paturilor, atîrnă Gristos încununat cu spini, cu ochii daţi peste cap, şi cu gura întredeschisă. Deasupra chipului o inscripţie : „Nu injuria", iar dedesubt o întrebare cu litere roşii de o şchioapă : „De ce îl mîhneşti ?" Lui Pista i s-a dat voie să facă chiar foc în soba pântecoasă de tuci din colţ. De ce să răcească bietul băiat ?
împrejurarea că flăcăul a ajuns aici în dormitorul jandarmilor, la căldură, (se ştie că atunci cînd jandarmeria cere lemne de la primărie, cărăuşul însărcinat aleargă cu limba scoasă să o servească), a fost lămurită de însuşi domnul plutonier-major, ciare cu vorba lui blîndă, părintească îi grăi astfel :
— Mă Pista, mă, pe tine nu face să te vîrîm în beciul acela jilav şi să te punem în lanţuri ca pe ucigaşii de rînd. Că tu, puiule, ai o adevărată inimă de ungur, o mare şi nebună inimă ungurească bate în tine ! Şi-ţi curge în vine sînge bun ca vinul. Ar fi păcat de tine... Dar as-cultă-mă ce-ţi spun : să nu te pună păcatele să fugi, că atunci nici tatăl nostru cel ceresc nu te mai scapă ! Las'că s-or lămuri ele toate şi cu înţepătura aceea, sau ce naiba o fi fost ! Pînă atunci astîmpără-te şi stai pe pace!
La început, în zorii zilei cînd fusese adus la post şi după ce fierbinţeala din căpăţînă îi mai trecu, era pamîntiu la faţă şi începu să tremure. Din cele şase paturi numai două erau ocupate. Ceilalţi jandarmi erau desigur de serviciu. De pe o pernă mică, albă, umplută cu paie, se ridică un cap vîlvoi cu ochi căprui, injectaţi, clipind tulbure spre lumina lămpii, apoi spre flăcău. II privea ca şi cum niciodată nu l-ar fi văzut. Ucigaş ? Omul cu părul ciufulit se întoarse nepăsător şi nu peste mult sforăia ca mai înainte. Inima flăcăului începu să bată cu putere. II cuprinse un simţămînt de leşin şl -1 gîtuia groaza, parcă toată noaptea ar fi înghiţit la găluşti şi un nod i s-ar fi pus în gît. In curînd însă îşi redobândi liniştea şi se simţi în siguranţă. Trebui să-şi dea seama că jandarmii ăştia sînt băieţi buni, adevăraţi voinici unguri, nici vorbă nu poate fi să se aştepte Ia ceva rău de la ei.
Se aşeză pe marginea unui pat şi rămase cu ochii încremeniţi, fără să clipească, privind fereastra neagră. I se părea uneori că în veci n-o să se mai arate; lumina zilei. Nu se mai gîndea la nimic. I se părea că un roi de albine îi zumzăia în cap. In sfîrşit, cînd geamul parcă-parcă prinse a se limpezi, auzi pe cineva bocănind cu cizmele în pragul odăii de alături, scuturîndu-se de zăpiadă. Cine-o fi ? Tar Pista n-avea de unde şti.
Omul ce da să intre în odaia vecină era sergentul cu mustăcioara fudulă care sosise de curînd cu căruţa din satul vecin, împreună cu un alt ortac, şi care nu avusese timp să-şi desmorţească degetele degerate, ci fusese trimis pe nerăsuflate în patrulare. După ce îşi curaţi cizmele de zăpadă şi îşi scoase puşca de pe umăr, deschise cu o mişcare hotărîtă uşa care scîrţîi uşor. Jandarmul îşi lipi călcâiele, îşi umflă pieptul şi lăsând puşca la pămînt, lîngă piciorul drept, raportă :
— Domnule plutonier-major, am onoare să vă raportez că în comună e ordine! Am adus sub escortă un individ cu numele Szente Peter !
74
KOVACS GYORGY
Plutonierul-miajor se lăsă pe spate. Sprînceana-i zvîcni. Dădu din cap, grav, ca un general, conştient de puterea sa.
— Bine. Cine-i individul ? — Era   nedumerit...  Szente... Szente.
— Ibovnicul fetei, ştiţi... aşa se spune !
Capul de dovleac al plutonierului-major făcea eforturi caraghioase să înţeleagă ceva. Din tot ce-i spusese tînărul sergent, el nu pricepuse o iotă. Bineînţeles căuta să nu trădeze această neştiinţă şi ca şi cum totul ar fi fost foarte limpede pentru el, întrebă chipurile aşa, de dragul exactităţii :
—■ Şi cine-i fiata aia ?
— Cu onoare vă raportez, sora flăcăului ucis.
— Bine, sergent Cibrâki. Se răsuci fără să se ridice de pe scaun, şi scoase o cheie dintr-unul din cuiele bătute în perete. — Ţine cheia asta ; e de la beci. O să ne ocupăm mai tîrziu de chestia asta. Da' ia. spune, sergent Cibrâki, este vreo bănuială întemeiată împotriva iui Szente ăsta ?
Sergentul înţepeni iar în poziţie de drepţi :
— Da, să trăiţi ! Bănuială foarte întemeiată. Adecă individul se îndrepta spre casa...
Tohâti fixa masa cu atenţie încordată. Hm. Cugeta adînc :
— Spre casa... Bine, Cibrâki, foarte bine... Şi spre ciare casă ?
— Unde stă fata ! — Ochii lui împungeau, nu alta.
Plutonierul-major, care după noaptea zgomotoasă şi plină de peripeţii, abia în zori apucase să ciupească un biet ceas de odihnă, nu pricepea deloc ce legătură este între toate acestea. Buimăcit cum era, capul nu-1 ajuta deloc. Nedumerirea i se putea citi pe faţă. Totuşi îi întinse sergentului cheia. Eh, o să le descurce ei pe toate, din fir în păr. Diar de unde să înceapă ?
Deodată îşi aduse aminte : oare podeaua a fost spălată ? In zăpăceala cumplită 'de astă noapte, plutonierul-major pusese mîna tocmai pe Maria Dăndărău şi-i poruncise cu străşnicie să frece duşumeaua năclăită de sînge. Intr-o jumătate de ceas, să fie lună, de să poţi mînca pe ea, nici urmă de sînge să nu rămînă ! Sări de pe scaun, gata de plecare, să vadă dacă ordinul a fost executat. îşi luă mantaua, îşi prinse la brîu centura cu pistolul, îşi puse în aap pălăria neagră cu pana neagră-ver-zuie de cocoş, potrivindu-şi cureaua sub bărbie. Dar nu ajunse bine la poartă că subofiţerul de serviciu, unul cu trei stele de os, se luă după el :
— La telefon, domnule plutonier-măjor !
Ei drace, că tocmai acum trebuia să vină şi asta ! Alergă gîfîind spre birou. încă în timpul nopţii, îndată după întîmplarea de pomină, el anunţase autorităţile superioare şi ceruse ordine pentru începerea cercetărilor. Acum, în sfîrşit, i se dădea răspunsul. Stătea în poziţie de drepţi la aparat şi răspundea ca şi cum superiorii ar fi aici în fiaţa lui, nu la capătul celălalt al firului, depărtare de mulţi kilometri.
-- Da, să trăiţi... Am înţeles. înţeleg... Am tratat totul din prima clipă, ca o chestie naţională... Da, să trăiţi... In sat, nimic...
După ce convorbirea telefonică a luat sfîrşit, majurul se lovi zdravăn cu pumnul în piept (un piept căptuşit cu solide straturi de untură) şi trase cu ochiul celui cu trei stele care stătea smirnă lîngă el, de parcă, ar aştepta pogorîrea duhului sfînt.
'— Ai auzit ce-a spus? Să nu fie scandal! Păi, bine, nenişorule, asa mă cunoşti ? Ei, ia să vedem acum lista ; pe cine interogăm azi ? Pe Szente ăsta de aici din beci, cată să-l mai muiem niţel, să dea şi el
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
75
o declaraţie ca lumea. Eh, asta se fiace — dădu din mînă — e o nimica toată. Da' dacă n-au spălat sângele ăla cum trebuie, cum le-am poruncit, să ştii că le pun să-l spele cu limba ! Da, frăţioare!
între timp, se făcu ziuă, cerul de iarnă, mohorît-alburiu, se lumină, aşa că plutonierul putu să plece să vadă de curăţenie.
6
De mai bine de trei ani de zile plutonierul-major Tohâti Istvan reprezintă în comuna aceasta puterea de stat. In acest răstimp el s-a dedat cu totul la bucătăria greia ardelenească. Dar ce-i drept, e drept, a făcut şi altă ispravă : a întronat ordinea în comună.
Cînd în ziua aceea galbenă, brăzdată de funigei, din septembrie o mie nouă sute patruzeci, la cîteva ceasuri după intrarea honvezilor, coborî dintr-un autobus, împreună cu alţi câţiva jandarmi, Tohâti nu purta încă decît două stele de argint pe guler. Mai tîrziu el fu trimis pe vreo cîteva săptămîni, undeva spre miazăzi, la Ujvidek, zice-se, în ţinutul de lîngă Dunăre ocupat de curînd. Despre asta nimeni nu ştia prea multe în sat iar Tohâti după ce s-a întors a tăcut chitic, n-a povestit nimănui pe unde a umblat, ce a făcut. Ce a făcut, ce nu, fapt e că din misiunea aceea s-a întors cu trei steluţe de argint. In afară de asta, sergentul era silit să facă în fiecare an o nouă gaură în centura care nu-1 mai cuprindea, îndeosebi iarna cît era ziulica de lungă omul tînjea de foame dacă nu-şi începea ziua cu costiţe sau cîrnaţi fripţi în valuri de untură, sau cu slănină îngheţată, presărată bine de tot cu boia.
O femeie vine de le găteşte zilnic la post. Căci Tohâti, deşi nu mai are mult pînă la patruzeci, e încă tot holtei. De cînd e în serviciu, n-a găsit în nici o comună o fată pe placul lui. Aşa între prieteni, îi plăcea să se fălească cu gusturile sale subţiri în ce priveşte femeile. Adevărul e că nu prea alegea, şi se înhăita cu cine se nimerea.
Dimineaţa, în timp ce întingea feliile de pîine în zeama unsuroasă şi ruginie în care se scăldau cîrnaţii şi cu dinţii liaţi şi puternici ronţăia varză murată, Tohâti stătea cufundat în tăcere, conformîndu-se poate principiului întemeiat pe zicala : cînd mănâncă, ungurul nu vorbeşte. Se pare însă că gîndeşte, întrucît, cu privire la gândirea din timpul mesei nu e nici un proverb. Gîndirea nu e interzisă decît în legătură cu ordinele primite de sus şi această interdicţie plutonierul-major o respectă cu scrupulozitate.
Şi oare la ce se gîndeşte domnul plutonier-major ? O imagine îl nelinişteşte mereu : chipul acelui ţîne de sublocotenent cu faţă de copil, care abia acum două luni a ajuns la comandament şi care îşi vîră nasul în toate cele. Pe toate ar vrea să le ştie mai bine decît vulpoii bătrâni, cu părul încărunţit sub pălăria cu pană de cocoş. Dacă sublocotenentul ăsta vine aici în sat să cerceteze chestia cu asasinatul de astă noapte, atunci toate meritele, toată gloria ce se cuvine capetelor împodobite cu pene de cocoş, pentru zelul patriotic, pentru râvna exemplară în îndeplinirea serviciului, toate vor fi ale lui. Iar plutonierul-major va ajunge un fleac, un punct mărunt, neînsemnat în toată afacerea. Nu-i tot una, aşadar — din punctul de vedere al meritelor patriotice, fireşte — al cui nume va figura la capătul procesului verbal, confirmînd depoziţiile martorilor, de vreme ce hîrtiile acestea vor porni şi, din birou în birou, vor urca toate treptele pînă la cabinetul ministerului de interne.
76
KOVÂCS GYORGY
Cam aceste gînduri roiesc în dosul feţei pline, plesnind de atîta sînge a grăsunului. Răsuflă din rărunchi şi după ce expediază ultima înghiţitură, încearcă să se îndrepte. Dar nu reuşeşte decît după ce se descheie la unul din nasturii tunicii. Rîgîie, îşi şterge gura de faţa de masă şi gata, a şi luat hotărîrea : nu mai aşteaptă să vină mucosul acela de locotenent ci va începe imediat el însuşi interogatoriul.
Electrizat de această decizie, încîntat de sine şi mai să crape de sătul ce e, se întoarce grăbit în odaia în care îşi are biroul şi dă o poruncă scurtă şi sumbră : să vie cutare şi cutare. Abia dăduse ordinul şi în faţa, domnului majur care continuă să clefăie, să sîsîie şi să-şi scobească dinţii, apare Tovisi Arpâd.
' Noul venit e un om sigur de sine şi stă ca la el acasă, fără pic de teamă. Faţa lui e liniştită şi tot atît de albă şi de pistruiată ca de obicei, fără nimic deosebit.
— Eu ţi-oi spune tot, după cum o cer interesele noastre ungureşti, căci precum ştii şi tu, nu există decît un singur adevăr ! — începu pistruiatul şi pomenind de adevăr îşi ridică glasul şi apasă cuvintele.
Dar în curînd se opri. Plutonierul-major, teribil de serios, aproape sever, îl străpunse cu privirea şi îl întrerupse :
— Acum să nu mă tutuieşti, ce dracu' ! Asta-i chestie oficială, fîr-tate ! Te rog să vorbeşti cum se cuvine în faţa jandarmeriei regale maghiare. Ai înţeles ? — şi ochii parcă-i fulgerau.
Tovisi încremeni. Tocmai căuta din ochi un scaun pe care să se aşeze. Ei, degeaba, jandarmul tot jandarm !... Şi fără să vrea, se îndreptă de şale. Parcă şi cravata îl strîngea... fie-sa i-o legase (că nu 1-a luat dracul pe deşteptul care a născocit asemenea instrumente de tortură!...). Dar ce înseamnă tonul ăsta?
După intrarea honvezilor, abia la o jumătate de an, Tovisi lăpă-dase cioarecii secuieşti, înlocuindu-i cu pantalonii mai comozi de oraş. în vara următoare îşi cumpără o pereche de ghete, iar către toamnă pantofi, dar aceştia din urmă stîrniră atîta rîs, încît omul fu nevoit să-i schimbe şi să se întoarcă iar la ghete. Cam pe timpul acela începu să se tutuiască cu notarul, cu unul dintre învăţătorii tineri şi cu plutonierul-major. Asta se întîmplase bineînţeles ca de obicei la o masă albă, în timp ce închiriau din paharele cu vin auriu de Teaca şi, spre zori, cîntau tot mai tare cîte o romanţă. După ce ajunsese să se tutuiască cu protipendada satului, Tovisi arboră o cravată pe care i-o cumpărase fie-sa la o prăvălie din oraş. Fie-sa jinduia la domnie, în schimb nevastă-sa cîtuşi de puţin. Şi el şi Rozika ajunseseră la concluzia că ea n-are nici un simţ pentru aşa ceva, că ţărancă s-a născut, ţărancă proastă va muri...
Dar de unde asprimea asta pe faţa plutonierului-major ? Să fi rupt prietenia cu el ? Nu-i semn bun ! Glasul aspru însă nu-1 clinti pe pistruiat care continuă să susţină pe acelaşi ton dîrz ceea ce hotărîseră împreună cu Kuri, cu primarul Sârosi şi cu încă vreo cîţiva bogătani. Ce poate Tohâti dacă gazdele mari sînt unite între ele si mărturisesc la fel ? Ce ? '
— E tot aşa de adevărat cum e adevărat că pe mine mă cheamă Tovisi Arpâd! L-am văzut pe Tar Pista în cîrciumă, în clipa în care s-a stins lumina în sala de jos ! N-a fost el !
Arătătorul gros al plutonierului se vîrî după gulerul cu stele de argint, îl întinse, şi toată faţa plesnind de sănătate se strîmbă, partici-pînd la activitatea arătătorului.
— Adecă nu a fost el ?
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
77
— Nu. Asta-i sigur ! — întări Tovisi.
— Atunci ti s-a năzărit, sau ce dracu' ?
— Adecă cum, mi s-a năzărit ? — se miră celălalt.
O mare amărăciune începu să urce în gîtlejul lui Tovisi. Dacă nu-1 mai poate scăpa pe flăcău din belea... Căsătoria... Cum o puseseră la cale în familie... Sau să fi căzut blestemul Măriei Dăndărău peste ei ? Gîndul acesta îl înfiora.
— Aşadar, el a fost? — începu iar Tohâti.
— Dacă spun că n-a fost el !
— Diar dacă ţi s-a năzărit ?
— Nu mi s-a năzărit!
— Deci totuşi era în circiumă ?
— Dacă-ţi spun !... L-am văzut cu ochii mei !
Tocul stătea gata de scris între degetele groase, cu unghiile teşite ale plutonierului. Operaţia aceasta nu putea s-o încredinţeze altuia, el personal trebuie să întocmească procesele verbale, să toarne în cuvinte scrise depoziţiile martorilor. Ezita. Hm, hm, stătea pe gînduri. Ce să scrie ? Apoi, ca şi cum s-ar fi răzgîndit, îşi ridică dintr-o dată capul, cu podoaba aceea de mustăţi negre şi răsucite, cum se purta pe atunci la jandarmerie.
— Mă, Arpâd mă! Dacă nici tu nu vorbeşti 'limpede, deschis, la ce să mă mai aştept de la alţii ? Ce ? Ori crezi că te joci cu jandarmeria ? Aşa, de-a ficea ? Mie să-mi spui lucrurile în aşa fel ca şi la judecătorie să stea în picioare. Şi să le poţi întări şi prin jurămînt, dacă e nevoie ! M-ai înţeles ?
Tovisi părăsi poziţia de drepţi, prea ţeapănă şi obositoare, nici picioarele nu şi le mai ţinea aşa de încordate. îşi luă inima în dinţi şi trase un scaun sub el, ştergîndu-şi cu mîna tremurătoare sudoarea de pe fruntea albă. Se uşurase : vasăzică prietenia a rămas neatinsă !
— Exact !  Nu spun decît adevărul adevărat ! — răspunse prompt.
— Ei, spune acum limpede. L-ai văzut pe Tar Pista în circiumă, atunci cînd s-a stins lampa, da sau ba ?
— El era ! Parcă-1 văd în faţa mea !
— Atunci ce tot îndrugi că n-a fost el ?
— înţeleg că nu el a fost ucigaşul.
— Aha, asta-i altceva. Nici nu spune nimeni că el ar fi fost.
De astădată se porni şi tocul să-şi împlinească chemarea, scîr-ţîind pe hîrtie. Majurul începu să mormăie pe sub mustăţi. Se cătrăni rău de tot şi era gata, gata să trîntească de pămînt şi tocul şi hîrtia şi cerneala. începu să înjure pe evrei : din vina lor peniţa zgîrie, hîrtia suge şi cerneala e proastă. Să-i ia dracu' pe toţi. In orice caz, mîna evreilor e la mijloc, e un fel de sabotaj aici. Şi dacă. n-a rupt tocul a fost doar pentru că n-a izbutit să stabilească precis dacă mîna criminală se ascunde după toc, după hîrtie, sau după cerneală.
— Ei. Tu zici că aşa s-a întîmplat. Citeşte şi semnează.
Tovisi silabisi cuvintele declaraţiei cu un aer mai important decît acela pe care-1 luase odinioară cînd se deschisese, în faţa domnului notar, testamentul tatălui său. Dădea aprobativ din cap după fiecare frază şi în cele din urmă semnă.
— Aşa a fost! Chiar aşa ! Ăsta e adevărul curat! Aşa sînt eu — se linişti.
— Spune-i te rog lui Kuri Karoly să intre.
In clipa următoare intră în odaie o figură scundă, cu sprîncene ne-
78
KOVÂCS GYORGY
obişnuit de stufoase. Ochii lui Kuri Karoly dispăreau într-adevăr în hăţişul sprâncenelor. Capul şi-l trase în gulerul surtucului, ceea ce nu-i venea prea greu, de vreme ce avea un gît atît de scurt şi de gros încît iarna gulerul îi rănea mereu bărbia.Mustaţa-i veşnic neîngrijită, se zbîr-lea din cauza respiraţiei agitate şi tremura ca iarba la suflarea vîntului. Prin nevastă-sa el se înrudea cu familia Tar şi împrejurarea aceasta îl încurca şi mai mult. Aruncă o privire jalnică spre uşa pe care Tovisi o închisese ieşind din odaie.
Majurul observă numaidecît starea în care se afla gospodarul şi-l pofti să şadă. Mai întâi făcu cîteva consideraţii asupra frigului de sfîrşit de februarie, repetă cele auzite la radio în legătură cu timpul şi abia după aceea reveni la subiect.
— Nu te supăra, domnule Kuri că te-am făcut să te oboseşti pînă aici. Poate nici nu era nevoie ; păcat de osteneală, că dumneata, fără îndoială, nu ştii nimic de toată bătaia ceea.
Kuri oftă din rărunchi :
— Nu, nu ştiu nimic.
—• Dar unde-erai dumneata cînd s-a iscat... chestia aceea... Kuri apucă cuvintele majurului ca un căţel care se aruncă asupra osului :
— Eram în cârciumă, ne tocmeam la preţul cailor, explica el ges-ticulînd de zor, — că era vorba să-i vînd lui Tovisi pe şarga ceea jFata-mare", cum îi zicem noi, că-i năzuroasă ca o tată mare. Să i-o vînd lui,, că tot n-am ce face cu ea, iar el poate să o treacă la armată, ştie el cum...
Fruntea şefului se încreţi şi sprîncenele i se încruntară ameninţătoare.
— Cum ? Cum ? Ce-i cu calul ăla ?
Lui Kuri âi venea să-şi muşte limba. Amuţi. Cine 1-a pus să-şi bată gura, 'să vorbească despre afacerile lor cu armata ? Dar Tohâti nu dădu prea multă importanţă chestiunii.
— Aşadar, dumneata erai ân cârciumă ? — reluă el firul. Vie aprobare :
— Poate să spună şi Tovisi, că eram ân cârciumă!
— Atunci şi dumneata l-ai văzut pe flăcăul Tar Istvân.
— 'Gând ? Unde ? Dacă l-am văzut ?
— Ştii dumneata. Cînd s-a stins lampa !
— In cârciumă lampa nu s-a stins deloc.
— Dar ân sala de joc?
— Asta-i altceva. Acolo da. Am văzut şi eu că s-a stins.
— Ia adu-ţi numai aminte. Nu l-ai văzut pe Tar Istvân ?
Kuri îşi învîrtea între genunchi căciula fină, dintr-o blană lucioasă de miel. O cumpărase la oraş, într-o prăvălie, nu la iarmaroc. Şi el lepădase căciula miţoasă, ţărănească, atunci cînd începuse să prindă cheag, după intrarea honvezilor.
— Pe Tar Istvân? Tar Istvân? — îşi storcea memoria. Şeful de post încercă să-1 ajute, căci Kuri începuse să asude.
— Trebuie să-t fi văzut, că doar şi el era acolo în circiumă, în faţa dumneavoastră.
In zadar. Memoria lui Kuri nu mai funcţiona. In cele din urmă omul declară :
— Nu-mi aduc aminte.
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
79
Tohâti se trînti cu putere de speteaza scaunului.
— Cum ? Nu-ţi aduci aminte ? — şuieră. •— Da' ce fel de ungur eşti dumneata ? Ungurul îşi aduce aminte! Ungurul nu uită ! Nu uită pentru nimic în lume. Ei !  Ia mai gîndeşte-te !
Pe Kuri îl mînca, gîtul de parcă cineva i-ar fi pus din prafurile cele blestemate de la spiţerie. Poate gulerul îl rosese mai tare ca altădată. Discutaseră ei, nu-i vorbă, toate amănuntele asasinatului şi se înţelese-seră cu Tovisi şi cu Sarosi ce să facă dar acum cînd trebuie să dea o declaraţie, să mintă cîte-n lună şi-n stele ?... şi toate urmează să fie aşter-, nute pe hîrtie...
Şeful, înţelegînd că jupînul Kuri se cam codeşte, se repezi la el:
—• Cum se poate că nu l-ai văzut, doar stăteai la aceeaşi masă cu Tovisi?! Şi el l-a văzut! Sau ai orbit? In interesul cui ai orbit? Şi nu-şi ascundea bănuiala : Ştim' noi... Ăştia-s ungurii de nădejde care se îngraşă din seul ţării, dar cînd patria le cere să fie cu ochii deschişi, ei dintr-o dată orbesc ! Ii ştim noi pe ungurii ăştia !
Pe Kuri nu-1 mînca numai gîtul ci şi coastele. E adevărat că-i o căldură îngrozitoare în odaie. Chiar sergentului îi vine să se descheie la guler, dar pe el nu-1 lasă regulamentul : slujba-i slujbă.
De ce i-o fi spus Tohâti că se îngraşă din seul ţării ? S-o fi gîndit fără-ndoială, la vitele de la Stat. Primise şi el nu-i vorbă două capete de vite ,,de soi", dar mai bine nu le-ar fi văzut! II apucase durerea de cap cînd le zărise. Se simţea înşelat, tras pe sfoară. Statul a adunat toate căzăturile de prin grajdurile moşierilor .şi i-a pricopsit pe ei. Slabe, jigărite şi bătrîne ca v,ai de lume, nimănui nu i le-ar fi putut vinde cu preţul pe care l-a luat de la secui. Oamenii s-au repezit lacomi la ajutorul statului. E adevărat că Ieremia Tudoran a păţit-o şi mai rău decît Kuri şi prietenii săi. Ce n-a făcut omul acesta cînd a văzut că nu-i pe listă! Fusese omis, fără îndoială, fiindcă era romîn, deşi loialitatea lui faţă de statul maghiar... Ce şi-a mai bătut gura, ce s-a mai gudurat ziua, noaptea, pe lîngă domnii care organizaseră „acţiunea". In cele din urmă îi mai dădu cîţiva pengo şi agentului. Acesta se făcu luntre şi punte şi obţinu şi pentru Ieremia... o vacă. (Era pe vremea cînd Tudoran înjghebase o crescătorie de vite la munte).
Dar cum se prefăcuse cuşma acea lăţoasă roşcată şi roasă a lui nenea Kuri în căciula lucioasă de miel pe care acum o învîrte atît de nervos în mînă? De unde cele patru pogoane de pămînt din care unul îl cumpărase acum doi ani, iar celelalte trei toamna trecută ? Aluziile, ironia majurului îl usturau. Şi deodată omul prinse a-şi aduce aminte: la început mai puţin, apoi din ce în ce mai bine, pînă cînd memoria îi reveni cu totul.
— Eh, o fi... Dacă l-a văzut şi Tovisi... Da, era acolo băiatul... într-adevăr...
— Apoi aşa să fie! Că nu sîntem muieri să ne facem gura mo-riscă I Noi sîntem unguri cinstiţi şi de încredere 1 Aşa să ştii ! — îl dăscălea jandarmul.
Fusese mai greu doar la început, pînă s-a spart gheaţa. Din acea clipă însă Kuri era de acord cu tot, şi îşi aducea aminte de tot ce-i pomenea majurul şi în cele din urmă se iscăli. Parcă un păduche muiat în cerneală s-ar fi plimbat pe hîrtia răbdătoare. E adevărat că literele rotunde scrise de mîna încercată a majurului începură să-i joace în iaţa ochilor cînd îşi citi propria declaraţie din care abia înţelegea ceva. Nu se linişti decît abia cînd se văzu din nou afară, printre cei care aşteptau
80
KOVACS GYORGY
pe o laviţă lîngă zid. Se aşeză şi el şi privirea i se pierdu, undeva, în gol. Şi ca şi cum s-ar fi hotărît să-şi răsucească în sfîrşit mustaţa neîngrijită de o veşnicie, degetele-i migăleau mereu pe sub nas.
Acolo lîngă zid se foia şi primarul Sărosi Ferenc, un om agitat, cu pomeţii laţi. Şedea lîngă Tovisi. In clipele acestea domnul primar era cu deosebire neliniştit. îşi ducea tot mereu mîna la cuşma cît un turn pe care o împingea cînd la dreapta, cînd la stînga, sau înainte şi înapoi. Aprindea ţigară după ţigară şi trăgea fumul în piept pufăind puternic. Ar fi vrut să mai schimbe o vorbă cu Tovisi, dar nu se putea cu atîta lume de jur împrejur. Tovisi şi Kuri care trecuseră hopul cel mare şedeau liniştiţi, tihniţi, ocolindu-şi însă privirile, ca nişte datornici.
Intrase din nou cineva la şeful de post. Cine o fi fost ? Agitat cum era, Sârosi scăpase momentul şi acum în zadar se trudea lungindu-şi gîtul, nu vedea decît uşa închisă. Cu ochii lui verzui şi sclipitori, ochi de febril, el îi măsura pe rînd pe toţi cei care aşteptau.
— Sînt unii care ar vrea să pună toată vina pe Tar Pista, — glăsui Kuri cu înţeles. — Dar adevărul a ieşit la iveală ! Tar Pista nici nu. era prin apropiere!
Primarul se întoarse spre el ciulind urechile; mirosise ceva şi de unde pîn'atunci stătuse cufundat în tăcere, dintr-o dată izbucni cu vehemenţă :
— Cine vrea să bage în pămînt pe flăcăul ăsta ca un brad, pe ungurul ăsta tînăr şi frumos ? Cine ? Să-1 văd pe ăl de îndrăzneşte ! — şi privirea-i era plină de m'înie, toată faţa-i strălucea de hotărîre războinică. Se uita îndeosebi la femeile care aşteptau şi ele. Ce caută astea aici ? Cine le-a chemat ? Prezenţa lor îl îndîrjea. Omul spumega :
— Trădători de neam! In solda Romînilor ! Ăştia vor să-1 înfunde pe Tar Pista.
Tot trupul îi tremura de indignare. Privea sfidător spre feţele liniştite ce se întorseseră către el. Mustăcioara gălbuie îi acoperea tremurui gurii. Mustaţa asta era tradiţională în familia domnului primar Sârosi. Şi el şi-o răsucea exact ca husarul jucîndu-şi roibul şi fluturîndu-şi sabia în poza de acasă pe care tatăl său şi-o făcuse în amintirea serviciului militar.
I-auzi ce glas poate să iasă dintr-o stîrpitură de om! Nu-ţi vine a crede! Dar uite că unii îşi pleacă ochii şi tuşesc mărunt, întorcîndu-se de la vorbitor. Că de ridicat nimeni nu se poate ridica împotriva primarului.
Pe Kuri împrejurarea asta îl îmbărbăta şi mai mult şi înfiâcă-rîndu-se, omul dădu drumul unui şuvoi  de  minciuni  şi mai gogonate.
— Dar ia să vedem cine vrea să arunce vina pe Tar Pista ? — se sfătoşea. — Păi nu stăteam chiar eu de vorbă cu Pista în circiumă în clipa cînd încăierarea a început ? Se vede că majurul a izbutit să dezmorţească temeinic memoria lui Kuri. Căci cu un patos într-adevăr înflăcărat, acesta începu să explice cum stătea 'lîngă el Tar Pista. Ii imita pînă şi mişcările, povesti ce-i spusese flăcăul în clipa în care în sala de joc se făcuse întuneric. In timp ce vorbea, se uita cu coada ochiului să vadă ce efect au cuvintele lui.
La capătul laviţei şedea o femeie. N-avea nimic deosebit într-însa. Era plecată înainte, adusă de spate, frîntădin mijloc, parcă s-ar fi uitat numai la pantofii scîleiaţi şi peticiţi din picioare. Dar la auzul vorbelor lui Kuri îşi ridică privirea şi îndreptîndu-se din şale se întoarse spre el. Acum se putea vedea că femeia are faţa tînără şi numai haina-i jerpe-
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
81
lită şi năframa spălăcită o arătau mai în vîrstă. La început îşi pironi ochii mici şi negri asupra lui Kuri, îl străpunse cu privirea, apoi faţa i se făcu albă ca varul. O cuprinse indignarea, se îndreptă şi în clipa următoare sări ca o scînteie ce aprinde totul în jurul ei.
— Neruşinatule! — strigă cu glas puternic şi lim'pede. Kuri, parcă cineva l-ar fi lovit în piept, se dădu îndărăt.
— Ce-i ? Ce-i ? Tu! — şi ochii lui implorau ajutorul complicilor.
— Aperi un ucigaş! — îi sări în faţă femeia.
— Mă, da'ai o gură!...
— Eram lîngă Tar Pista ; am văzut şi sclipirea cuţitului ! Mincinoşilor ! Curge minciuna din voi ca apa din izvor! Credeţi că nu ştie tot satul dincotro bate vîntul ? — şi-i aruncă o privire plină de înţeles lui Tovisi, arătînd parcă şi cu ochii spre el.
Parcă vedea perechea aceea ţopăind, învîrtindu-se ; pe Tovisi Rozika cu mijlocul ei de viespe, cu şolduri ca de scîndură, cu faţa plină de pistrui. Sîngele i se urcă la cap...
Dăndăroaia răsări şi ea de nu ştiu unde şi îşi dădu de asemenea drumul :
— Am fost şi noi pe acolo, am stat chiar lîngă lăutari! Şi am văzut!
Ruşinat, opărit, nenea Kuri încerca să se vîre într-un grup, se făcea că nu aude, parcă nu lui i s-ar fi vorbit. Ca nişte bile scuturate într-o pălărie, oamenii se împrăştiară în toate părţile, dar în cîteva momente cei de o seamă se adunau pîlcuri-pîlcuri: domnul primar Sârosi cu pomeţii puternici, Tovisi şi Arpâd cu cravata de tîrgoveţ la gît şi nea Kuri cu grumazul scurt şi sprîncenele ca de bufniţă se strînseră laolaltă. S-au tras mai la o parte şi şopăcăiau între ei. Primarul arăta din cap spre femei, măsurînd cu priviri haine cînd pe nevasta lui Veres, cînd pe Dăndăroaia. Dar nu peste mult uşa biroului se deschise şi martorul care fusese înăuntru ieşi cu dosul înainte. Sârosi se repezi la uşă şi se furişă înăuntru.
Kati, nevasta lui Veres Denes, urmărea cu coada ochiului toate mişcările. Nu încape îndoială : primarul şi oamenii lui meştereau toată afacerea. Dar ea, ori ce-ar fi nu se va lepăda de dreptate! Tot sîngeie-i clocotea de o uriaşă înverşunare. Deodată o săgeta şi o altă amintire : Astă vară alde Tar îi scăzuse din plata de zilier costul mîncării. Aşa ceva nu s-a mai întîmplat în sat. Numai Tar Gyuri putea să născocească o asemenea nelegiuire. Şi a mai avut obrazul să-i rîdă-n faţă cînd femeia a izbucnit în lacrimi. In loc s-o plătească, s-a răstit la ea : du-te de te plînge unde ştii!
Gîţiva îl înconjurară pe primar cînd acesta ieşi din odaia şefului. El însă tăcea chitic, îşi mîngîia doar bărbia şi era dus pe gînduri. /Mai tîrziu o chemă pe nevasta lui Veres să iasă cu el în curte.
— Ia ascultă, Kati, cum staţi cu grîul ?
Ochii mici şi negri se rotunjiră de mirare. Femeia nu răspunse.
— Te întreb şi 'eu aşa, — fiindcă ştiu că pe timpul ăsta, cînd iarna-i pe sfîrşite, ' şi grîul e pe sponci. Eu sînt primar, aşa că tot eu trebuie să am grijă şi de astea, — spuse, clătinînd din cap, ca un om împovărat. — De ce nu-1 trimiţi pe bărbatul tău la mine, să vă dăm un ajutor cît de cît, ai? Se uită lung la picioarele femeii. V-aş putea da si ceva talpă. Dar ştii, mutul moare flămînd.
Ce-i drept, iarna e încă în toi şi cu aripile-i albe ea bate în geamuri ca o pasăre răpitoare. Dar azi-mîine zăpada începe să se topească,
6 — Viaţa  Romînească  nr. 4
82
KOVACS GYORGY
drumurile se vor desfunda şi ogrăzile se vor umple de băltoace. Kati îşi scoase înainte piciorul stîng şi se uită dintr-o parte şi dintr-alta la pantof. Era rupt, ferfeniţit. Nici petecele nu mai ţineau. Oftă adînc. Ce-o fi vrînd1 primarul ? Dar îl lăsă să vorbească. O să aibă grijă să dicteze şi aceste vorbe ale lui la procesul verbal!
— Şi zi, cum a fost ? — o întrebă pe Kati după un răstimp.
— Ce adică ?
■— Cu încăierarea aceea...
Femeia roşi toată şi ochii îi scăpărau.
•— Cum ? Aşa a fost! Eu nu spun decît adevărul.
— Păi da, desigur, numai adevărul! — mîrîi Sârosi, mînios, printre dinţi. — Dar adevărul e că Tar Pista era în circiumă ! Asta eu ţi-o spun, primarul! îşi umflă pieptul înfuriat, lovindu-1 cu putere. Tu erai hăt departe ! Te-am văzut eu şi pe tine!
— Tii, cum mai puteţi minţi! Ce minciună gogonată ! — se burzului femeia.
Sârosi se ofensă :
— îndrăzneşti să spui că primarul minte ? Ai ?
— Păi... dacă minte... Mustaţa mică şi fudulă se zbirii.
— Asta se cheamă calomnierea autorităţii, să ştii!
Vocea-i era aspră, ameninţătoare. O clipă femeia se sperie. Primarul observă mişcarea şi îndulcindu-şi glasul, făcu o nouă încercare de a o îndupleca. O mîngîie chiar pe spate, dar femeia se trase îndărăt.
— Şi ţie nu ţi-e tot una unde stătea Tar Pista ?
— Pe ucigaş eu nu-1 tăinuiesc — spuse femeia, întorcîndu-şi faţa de la el.
Pe faţa lată a primarului, muşchii începură să joace, ochii luceau tot mai ameninţători. Cu glas înăbuşit dar plin de ură, Sârosi spuse :
— Tii, grijania cui te-o făcut! Păi atunci crăpaţi de foame! Ca nişte cîini ! Să nu vă mai prind pe la mine cu jalbe. — Se răsuci din călcîi, se repezi să intre iar în sală, dar se întoarse. — Cară-te de aici! Piei din ochii mei, că te sfîrtec cu romînii tăi cu tot!
— Nu mă car ! Şi am să spun adevărul !
Nu în zadar fusese numit domnul Sârosi Ferenc, încă în toamna lui patruzeci, în fruntea comunei. Pe lîngă o avere considerabilă, el mai dispunea şi de anumite talente remarcabile. Se pricepea la conducere. Avea simţ pentru diplomaţia „domnească". -Ştia să se facă plăcut, să se linguşească, dacă era nevoie, dar nu se dădea înapoi nici de la violenţă, cînd era cazul. Era vrednic în toate privinţele de funcţia pe care o purta. îşi înfrâna cu multă îndemânare pornirile, izbucnirile, nu-şi pierdea niciodată capul, sau „prezenţa de spirit", cum se spune.
Şi de astă dată, după încercarea neizbutită de a o convinge, o părăsi pe Kati şi dintr-odată faţa i se linişti. Şi parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, afară în curte, omul se îndreptă spre Dăndărăoaia strălucind de bunăvoinţă, plin de blîndeţe, şi, zâmbind, încercă să o ia şi pe ea deoparte.
Dar iată că „netrebnica" de Kati se vîrî între ei:
— Nu te du nicăieri, — strigă, apuoînd-o pe cealaltă de năframă şi trăgînd-o înapoi. De ucigaş le arde. Pe ăla umblă să-1 scoată basma curată.
Obrazul lătăreţ şi scofîlcit al primarului, se umflă de ciudă. Era neputincios în faţa acestei femei cu gura aprigă şi îşi strîngea pumnii
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
83
•de ciudă. Ar fi vrut s-o lovească, dar nu îndrăznea. Ar fi călcat-o în picioare, ar fi călcat peste gura ei, peste buzele acelea subţiri care se strîmbaseră atît de batjocoritor cînd el îi vorbise de grîu şi de talpă. Dar omuleţul cu ochii verzi nu putea să facă altceva decît să se învîrtească, să se răsucească pe loc, fîerbînd de ciudă.
— Las'că le arăt eu! Le arăt eu romînilor! Şi slugilor lor! La toţi o să le vină vremea, la toţi ! — Doar că nu-şi scutura pumnii. In cele din urmă se răzgîndi. Nu e bine să-şi ridice satul în cap.
Uşa biroului se deschise din nou; nu se auzea scîrţîind, căci jandarmii o ungeau mereu, şeful neputînd suferi soîrţîituil uşii. Sârosi, ca un şoarec, se furişă din nou pe uşă. Apoi, nu peste mult, de astă dată mai repede decît adineaori, cineva dinăuntru apăsă clanţa strălucitoare de aramă. Dar nu făptura măruntă şi agitată a primarului apăru în prag, ci trei mantale cu pene înspăimântătoare de cocoş, cu curele trecute pe sub bărbie, cu puşti în mînă, cu priviri reci şi indiferente, de parcă fiinţele din faţa lor n-ar fi oameni.
— Afară de aici ! Cine n-a fost chemat, să-şi vadă de treabă ! Da' ce-i aici? Teatru? Circ? Afară! Afară! Repede!
în încăpere se stîrni o mişcare, o agitaţie, ca într-un furnicar cînd se apropie furtuna. Oamenii. ieşiră în curtea plină de zăpadă murdară, frămîntată de cizme şi bocanci. în curte însă se opriră. Apoi jandarmii îi alungară şi de acolo, împrăştiind grupurile risipite, iar la poartă aşezară o sentinelă, ca nu cumva să intre vreun nechemat.
în timpul acesta, înăuntru, în birou, pe şef îl treceau năduşelile. Se înfierbîntase, asuda, dar căuta să-şi ascundă enervarea. încă nu se sculase de pe scaun de cînd începuse ancheta.
— Avem neapărată nevoie şi de un martor romîn, îi spuse primarului.
Sârosi îşi mîngîia bărbia, dus pe gînduri.
— Să-l încercăm pe Tudoran, — propuse majurul. Primarul îşi înălţă capul îngîndurat.
— Pe Tudoran ?
— O să meargă ! Asta ţi-o garantez!
Cum de nu s-a gîndit Sârosi la asta pînă acum ?
— Se poate. Se poate. Nu zic... Tot mai stătea pe gînduri.
— Ei...
Grăsunul negricios, cu fruntea scăldată în sudoare se dădu pe spate, trase sertarul, şi scoase nişte hîrtii.
— Să trec la condică numele Dăndăroaiei ; în curînd o să punem noi mîna pe ea. Muierea asta răzvrăteşte satul.
Sârosi se trezi parcă din amorţeală, părăsi gîndurile care-1 fră-mîntau, se -învioră, se urni din loc şi făcu un pas înainte:
— Şi pe Kati Veres — arătă spre hîrtie.
— Şi pe aceea. Sau credea c-am uitat-o ? Iată cum ies la iveală elementele cu sentimente comuniste. Dar n-avea grijă : nu scapă nici ea!... Ce-ţi spuneam eu, domnule primar? Apa-i mare, e greu să scoţi peştele... Dar de astă dată...
— Şi vara trecută, vă mai amintiţi ?... La alde Tar... adaogă primarul.
— Cum nu. Povestea aceea cu zilerii ! — se lovi majurul peste frunte, parcă ar fi vrut să strivească un ţînţar.
— Vă amintiţi, domnule plutonier major ? — întrebă Sârosi, şi, de rînjetul hain, faţa i se lăţi şi mai mult.
6*
84
KOVACS GYORGY
— E însemnat aici ! Ştiu tot.
Tohâti se ridică, se duse la o uşă, o deschise şi strigă :
— Sergent Petho ! Ia adă, te rog, dosarul acela cu plata zilerilor 1 Ştii dumneata care. Lista ălora care au făcut propagandă.
In sfîrşit avu ocazia să se dezmorţească. îşi întinse braţele. Oasele îi pîrîiau. E tare al dracului scaunul acesta!...
Pe măsură ce chestia asasinatului, mai bine zis, muşamalizarea lui se complica, Sârosi devenea tot mai îngîndurat. El nu era tot aşa de liniştit şi sigur ca plutonierul major Tohâti. Cu gîndul la portiţa de scăpare, mereu îşi punea întrebarea : ce are el cu acest omor, cum s-a amestecat în toată afacerea ? Băgă_de seamă că a ajuns, fără să ştie cum, organizatorul principal al cercetării. Nu e rudă cu alde Tar, iar cu Tovisi nu are nici în clin nici în mînecă. Ce s-a întîmplat, de toate firele afacerii s-au împletit în jurul lui ? Şi Kati tot la el a sărit cu gura şi ochii femeii zgîriau, nu altceva, atît îi erau de hotărîte şi tăioase privirile. Asta îl scotea mai ales din sărite. Tot sîngele i se răzvrătea cînd se gîndea la glasul femeii... Fireşte, fireşte! El e doar primarul satului. Şi trebuie să dovedească lumii că e vrednic de primărie! Iaca şi domnul plutonier major: lui nu-i e oare tot una ce o să se întîmple cu Tar Pista?...
In răstimp, sergentul Petho aduse dosarul cerut.
Noroc că era vreme de iarnă şi astfel Sârosi avea destul răgaz să cutreere satul de la un cap la altul, nici o treabă serioasă nu-1 împiedica. Ieşea de la jandarmerie şi intra la notariat, iar de acolo da fuga pîn-acasă, să-mibuce ceva. Apoi da o raită pînă la Tovisi, să se chib-zuiască împreună : ce-i de făcut ? Abia aşteptă să vadă uliţele învăluite în ceaţa vineţie a amurgului de iarnă. Nu se prea observa că zilele s-au lungit cu cîteva minute, 'ba., poate, aproape cu un ceas, din decembrie şi pînă acum. Inserarea se aşternea încă tot prea devreme peste viaţa oamenilor.
După masă, plutonierul major trase un somnişor scurt. In satul acesta pitit între dealuri şi uitat de dumnezeu, omul s-a deprins cu viaţa tihnită. Serviciul merge cum dictează el. Satul e departe de oraş, dru-murile-s rele, osiile maşinilor se fac praf, de gară nici urmă, aşa că năpasta controalelor rar se abate peste capul şefului de post. Mai ales în timp de iarnă, domnii ofiţeri de la comandament nu dau pe aici decît cel mult cînd caută pretexte de a pune la cale cîte o partidă de vînă-toare în timpul serviciului.
Tohâti dormea aşa dar cu conştiinţa împăcată. Cînd s-a deşteptat, amurgul începea să se furişeze în odaie. Majurul îşi frecă ochii injectaţi, îşi încălţă cizmele suflînd ca un cimpoi, îşi răsuci mustăţile, se vîrî în tunică, şi după cîteva minute începu să răcnească prin curte :
— Hei, sergent Petho 1 Adă din beci pe individul acela ! Dar vezi să fie cu mîinile legate !
Nici el nu ştia ce vrea cu Szente Peter, dar de vreme ce omul a ajuns în beci, trebuie să se ocupe de el.
Flăcăul stătea acolo în odaie, aşteptînd lîngă uşă, cînd, ceva mai tîrziu, cu mutra înorată, oţărît şi pornit dunăre, majurul intră şi tăbărî numaidecît asupra lui :
— Mă, trădătorule, măi! Parastasu' bestiei de tat'tu 1 strigă cît îl luă gura, rotindu^şi ochii ca un turbat.
Peter era liniştit; cu toate răcnetele majurului, nici măcar nu clipea din ochi. E adevărat că în momentul în care se văzuse în beci, parcă o
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
85
greutate uriaşă i se pusese pe piept şi inima i se umpluse de amărăciune, dar mai tîrziu se deprinsese cu semiîntunericul neprietenos, cu răceala umedă a beciului şi cu bolovanii ce ieşeau din ziduri. Ce a făcut el, la urma urmei ? Ce amestec are în încăierare ? — se întreba, sfîşi-indu-se. Şi tot el îşi răspunde : — Nici unul ! Apoi, încet, încet, se linişti.
— N-auzi ? Ţie-ţi vorbesc ! — îi suflă Tohâti în faţă.
Flăcăul se uită la el, fără teamă : lumina ochilor lui căprui oglindea curăţenia conştiinţei. Fireşte că aude. Dădu uşor din umeri. Dar tocmai mişcarea aceasta aprinse mînia majurului.
■— Tii, anticristu' mă-ti ! Dai din umeri cînd eu vorbesc! — şi trupul uriaş se cumpăni într-o parte, gata, gata să se prăbuşească dar în ultimul moment reuşi să-şi redobîndească echilibrul, trăgîndu-j o palmă.
Bombănea, sforăia, înjura, şi ca o maşină automată, se aprindea tot mai amarnic de propria lui mînie. Nu ştia ce să facă cu pumnii, cînd şi-i înfunda în buzunarele pantalonilor, cînd şi-i agita în faţa propriilor lui ochi.
Sergentul Petho stătea lîngă flăcău, ca un ţăruş, şi nu tresări, luînd poziţie de drepţi, decîţ în clipa în care superiorul se răsti la el:
— Ia-1 de aici şi du-1 îndărăt la beci! Porcul! Să se mai gîn-dească! Poate a mai rămas în el un dram de omenie ! Ii dau eu ro-mîncă !
Pe Peter îl usturau amîndoi obrajii, dar unul, cel care a încasat palma, ardea ca flacăra. Simţea că ruşinea şi neputinţa îi încătuşează trupul şi sufletul şi un fior ciudat îl cuprinse, cînd uşa grea de stejar cu drugi de fier se închise în urma lui.
— Ioana, Ioana... — gemu. — Vasăzică pentru tine !... O, Ioana !... Se rezimă ameţit de pietrele reci,  nesimţitoare,   şi  îl   apucă un
plîns amar, zguduindu-1 din creştet pînă-n tălpi. Ziua tot se mai strecura o părere de lumină prin ferestruicile oblice ale beciului, dar la această oră, întunericul îneca totul. Peter se simţea ca şi cum ar fi ajuns pe fundul unei ape, gata să se înece. Intr-un tîrziu îşi mai veni în fire, dar acum îl chinuia altceva : nu înţelegea legătura dintre lucruri. De ce a ajuns el în beciul jandarmeriei ? Ce vor de la el ?
Pe măsură ce fiorul îl slăbea, dîrzenia se trezea şi se întărea tot mai mult în sufletul lui. Cununia cu fata era animată mereu, cu toţii aşteptau să se isprăvească războiul, căci şi Szente Peter era neîncetat ameninţat de îngrozitorul petec de hîrtie, neîndurătorul ordin de chemare. Anul trecut, Iakob Mozsi fusese chemat la serviciul de front a doua zi după nuntă. Nici nu apucase să se culce după slujba la care îşi jurase cu mireasa credinţă pînă la moarte, nuntaşii petreceau şi urlau încă, iar mireasa somnoroasă stătea ca pe spini, cînd petecul de hîrtie albă zbură pe uşă...
Acolo în întunericul beciului, Peter se jură în sinea lui că se va cununa cu Ioana de-ndată ce va scăpa de aici. Această hotărîre îi dădu putere şi mîngîiere. Simţea că în noaptea aceasta amară, cînd valurile ' negre ale nesiguranţei şi neînţelegerii stau să-l înghită, el iubeşte de o sută de ori mai mult ochii aceia negri, frumoşi...
Dar Vasi n-o să mai joace la nunta lor! se gîndeşte şi lacrimile îl îneacă din nou.
De cum prinde a se însera, uliţele satului parcă-s moarte. Cînd cineva trece pe drum, cu paşi repezi, cu gîtul tras între umeri, zăpada
86
KOVACS GYORGY
începe să scîrţîie. Şi  sclipirea stelelor e rece,  şi strălucirea lor se topeşte în oceanul de zăpadă.
Domnul primar Sârosi ieşea de la notariatul cu ferestrele luminate,, şi se îndrepta în sus, spre Ieremia Tudoran. Mergea cu sufletul la gură,, gîfîind, ca un cîine de vînătoare după iepure. îmbrăţişase cu atîta patimă chestia asta a asasinatului, încît nu-i mai păsa dacă lumea îl vede grăbindu-se spre Ieremia.
Aruncă doar o privire la dreapta spre casa lui Tovisi care stătea parcă cu pieptul scos, îngîmfată, între celelalte. Ceva mai încolo se înălţa casa altui ungur înstărit : parcă ar vrea să privească peste creştetul celorlalte, drept în albia pîrîului încremenit în platoşa-i de ghiaţă. Sînt clădiri mari, de piatră amîndouă. Dincolo de ele, nea Kadar Sam şi-a încropit o căscioară. Dar clădirea a rămas neisprăvită şi omul abia a apucat să tragă un acoperiş deasupra pereţilor pentru a-i scuti de ploi şi ninsori, căci de tencuit nu mai fusese timp astă toamnă.. Ploile de toamnă, grele ca plumbul, se abătuseră devreme deasupra satului şi după ele venise îndată şi zăpada. Dincolo de clădirea neisprăvită, doar la cîţiva paşi, şade Ieremia Tudoran, într-o casă cu pereţii foarte albi, prelungindu-se adînc în curte. Mai de mult, casa lui Tudoran purta o haină albastră caracteristică — pentru văruitul de primăvară sau de toamnă, romînii puneau albăstreală de la prăvălie în varul stins, alb ca laptele — dar îndată după intrarea honvezilor, Tudoran îi interzisese nevesti-si să mai dea bani pentru albăstreală. Femeia asculta nedumerită cuvîntul de oprelişte al stăpînului, se uita năucă la el şi clătina bănuelnică din cap. Chiar în morminte, bătrînii o să tresară cînd vor afla că nepoţii calcă în picioare datinile străbune.
Primarul apăsă cu o mişcare sigură, hotărîtă, clanţa rece de la uşa bogătanului. Pe faţa lui Sârosi nu se putea citi nimic deosebit, dar cînd ajunse clipind din ochi în cercul de lumină al lămpii şi îi întinse mîna. lui Tudoran, glasul lui începu să tremure de o compătimire inexplicabilă şi o umbră de milă se aşternu în ochii lui.
— Ia şezi colea — îi zîmbi Tudoran, deşi vizita neaşteptată a primarului îl mira. Clipea des din ochi, cum avea obiceiul', îşi îndrepta într-una chimirul, care îi aluneca mereu într-o parte.
— Tu, femeie, dă-ne cîte un ciocan de rachiu! — spuse nevesti-si.. Doar ştii cine ne-a făcut rost de brevet pentru cazan... — făcu din ochi, cu aer de complicitate şi un zînrbet şi mai larg îi însenină faţa, parc-ar fi zis : Văzuşi, frate-meu, că făcea să-i dai brevet lui Tudoran ? O fi el romîn, Tudoran, dar merită!...
La început, Sârosi se codea să se atingă de păhărel, se lăsa rugat. Asta îl puse pe gînduri pe prietenul care iscodea tot mai bănuitor faţa primarului. Nu-i plăcea deloc vorba musafirului, nu-i plăceau mai ales aluziile lui ceţoase, greu de înţeles, la o primejdie nelămurită care cică ar pîndi din umbră casa lui Tudoran.
Primarul vorbea pe ocolite, cu fereli, înaintînd pe dibuite, îşi pregătea ortacul, în timp ce acesta, cu zîmbetul tot mai palid, se gîndea că împotriva lui, nici jandarmii, nici notarul, nici primarul, niciodată nu. au avut nici un prepus din pricina romînismului. Şi totuşi... cine ştie?-Se uita ţintă în ochii lui Sârosi. De ce se codeşte să se aşeze pe scaun ?
Primul pahar îl băură stînd în picioare. Tii, flacără curată, nu altceva .! Sârosi îşi strînse ochii, parcă o musculiţă ar fi zburat în ei, rachiul îi ardea gîtul şi pieptul, prin brazdele de lîngă nas două boabe de
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
87
lacrimi se prelingeau la vale. Rămase cu gura deschisă, cînd, cu o hotărâre bruscă, se aşeză pe scaun. Deodată limba i se   dezlegă :
— Ştii, fîrtate, că eu totdeauna am căutat să potrivesc lucrurile în aşa fel, ca... dar ce să-ţi mai spun ? Parcă tu nu ştii...
Ieremia mormăi cu glasul lui gros :
— Ştiu, ştiu. Nimic de zis...
— Eh, şi tocmai de aici s-a ivit un pic de bucluc ! — spuse deodată, neaşteptat de categoric, Sârosi.
— Bucluc ? — se întunecă Tudoran.
— Păi da, bucluc, fiindcă numele tău nu se găseşte pe nici o listă. In timpul din urmă, listele — Tudoran băgase bine de seamă —
aveau mult mai mare însemnătate decît pe vremea primăriei lui. Războiul şi această faimoasă administraţie maghiară, făcuseră din liste una din principalele coloane ale vieţii. Cu mintea lui simplă, Tudoran nici nu avea de unde şti cîte feluri de liste adunau în rubricele lor diversele date privitoare la viaţa populaţiei. Şi fiindcă listele se năşteau de pe o zi pe alta, atît de repede încît nimeni nu le mai putea urmări cu atenţie, ele se învălmăşiră în mintea lui Ieremia, transformîndu-se într-un adevărat haos. Omul începuse să se gîndească cu frică — nu chiar cu frică, poate, dar cu oarecare îngrijorare — la atîtea coloane de nume şi de cifre.
— Ştii doar... e adevărat că instrucţiile-s secrete, dar toată lumea ştie că vitele de rechiziţie trebuie să le dea romînii — spuse primarul. — Ei, acum le-a căşunat să pritocească listele, şi s-a aflat că trei, patru nume nu se găsesc nicăieri. Nu se găsesc şi pace. S-a aflat, asta e!
Tudoran răsuflă din rărunchi şi-şi dete la o parte şuviţele blonde de păr ce-i cădeau pe frunte... Vasăzică tot nu-1 lasă în pace... parcă o piatră de moară i s-a aşezat pe piept.
— Cine le-o fi zgîndărit ? — se întrebă privind în gol. ■— Dracu' ştie... Eu am auzit de pe la post,..
Vestea aceasta îl izbi drept în piept. Pomenirea jandarmeriei îl răscoli şi îl mîhni din cale afară. Dracu' ştie... pe găliganii ăştia cu pene de cocoş nu-i plăcea să-i vadă decît de departe. A fost şi el primar, a făcut şi el pe placul lui Tovisi, Tar, Kuri, Sârosi, dar cine ştie dacă jandarmii n-or fi descoperit ceva din trecut.
I se aşeză un nod în gît. Şopti răguşit :
— Ei, încă un pahar! Bun rachiu, nu! Parcă ar fi jăratec, îţi aprinde gîtul... .Şi ce ar fi de făcut ?
Indemînatic, Sârosi alunecă peste întrebare. Se mulţumi să puie un purice în urechea lui Tudoran, să aibă ce-1 rîcîi cu picioruşe păroase. O vacă nu e doar un cap de ţară pentru Tudoran. Ce tot oftează ? Are o adevărată cireada la munte, acolo le-a trimis la iernat, acolo şi-a cărat, încă din vară şi fînul şi otava, dar e o taină pentru primar cîte capete de vite are. Mai ales după venirea ungurilor s-a ocupat de creşterea de vite. Cumpărarea de pămînt se izbea de greutăţi : era nevoie de aprobare din partea statului şi aceasta nu se prea acorda decît ungurilor.
— Dar la cumpărătura aceea de pădure în devălmăşie, te-ai gîndit? — întoarse vorba şiretul Sârosi. — Totul e gata, doar aprobarea ne mai lipseşte. Nădăjduiesc că jandarmeria n-o să aibă nimic împotriva ta numai că eşti romîn. Am avut grijă şi noi — că avem şi noi atîta mîn-drie naţională şi fără sfaturile jandarmeriei — să nu încapă la tîrg nici un romîn decît dacă merită. Că, ştii, se găsesc şi printre romîni elemente constructive... — Era grozav de mîndru de propria-i deşteptăciune... Ei,
88
KOVACS QYOR'QY
asta să mi-o dezlege Tudoran : „Element constructiv"... — Hai, noroc ! — ciocniră.
Nu degeaba a fost aşezat Sârosi la cîrma satului. Iată că şi acum a ştiut să puie degetul pe rană, acolo unde inima lui Tudoran e mai simţitoare. Căci cumpărătura de pădure de care pomenise primarul era un lucru extraordinar în viaţa gospodarului. O astfel de pleaşcă n-a mai pomenit în viaţa lui, nici chiar pe vremea cînd el însuşi fusese primar.
Satul avea o pădure de vreo două sute de pogoane, la picioarele muntelui. In anii din urmă, societatea Lernas a început să cumpere cu lăcomie pădurile din munţi. Niciodată să-curea şi ferăstrăul n-au ros cu atîta poftă blana verde a munţilor. Păduri uriaşe se destrămau, nu mai rămîneau decît petece din ele. Şi iată că de ,1a o bucată de vreme, direcţia societăţii, începe să se intereseze şi de pădurea satului. De cum au adulmecat acest lucru, alde Sârosi au inspectat cu atenţie terenul, s-au informat din toate părţile şi au aflat că întreprinderea a cumpărat majoritatea terenurilor din preajma pădurii săteşti şi astfel, pentru posesiunea satului se pot lua bani buni. împreună cu oîţiva ortaci, primarul a urzit şi planul: să se cumpere la iuţeală pădurea de două sute de pogoane, pe un preţ cît se poate de mic — preţul îl vor stabili doar chiar ei — apoi s-o vîndă, scump de tot, Societăţii. (Se înţelege că preţul de vînzare tot ei or să-1 stabilească !) La această operaţie n-au nevoie nici de capital : întreprinderea le avansează banii şi din această sumă vor plăti comunei. Membrii grupului de cumpărători, organizaţi într-o adevărată „societate pe acţiuni", au fost aleşi de primarul Sârosi personal. Era circumspect primarul: a cointeresat şi pe alţii la afacere şi asta pentru ca mai tîrziu să nu fie acuzat de incorectitudine în administrarea averii publice. Ba, pentru a fi şi mai acoperit, se gîndea chiar că numele lui n-ar trebui să figureze deloc pe lista cumpărătorilor : ştie el cum să-şi asigure, prin înţelegere secretă cu ceilalţi, partea mai mare din cîştig...
Şi inima simţitoare a lui Tudoran .a tresărit într-adevăr dureros la amintirea cumpărăturii de pădure. Era o afacere, nu glumă. Tii, ce valuri de bănet urmau să se verse în saltar. O bănuială îi încolţi : dacă tocmai Sârosi s-a-ntors împotriva lui... La urma urmei n-ar fi cine ştie ce mirare că nu vrea să împartă cu alţii nişte bani găsiţi în drum. Căci banii căpătaţi din această pădure sînt ca şi cum i-ai găsi în drum, doar că trebuie să te pleci, să-i ridici...
încă din ajun de război, în ultimele luni cît a fost primar, Tudoran cumpărase un loc de casă în mijlocul satului. El se mulţumeşte, nici vorbă, cu vechea casă ce i-a rămas de la părinţi şi în care, vorba aceea, şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul, dar fetiţa lui a împlinit nu de mult zece ani şi ar trebui să clădească din bună vreme o nouă casă pentru ea. Chiar dăunăzi, gospodarul Tudoran a făcut din nou ocolul maidanului, a scos de sub zăpadă eîţiva bolovani (erau, probabil, din drum), şi i-a aruncat peste gard. Tudoran avea reputaţia de om prevăzător, înţelept, îi plăcea să privească departe, în viitor. Şi ochii-i păreau uneori visători, parcă stăpînul lor nu şi-ar fi tocit cizmele tot pe pămîntul acesta. îşi făcuse socoteala : o parte din banii oîştigaţi din pădure o să-i învestească în clădire, iar din rest o să-şi sporească stocul de vite. Şl în taină, ascunzîndu-şi gîndul şi de nevastă-sa, omul visa că Ileana s-ar putea mărita chiar cu un flăcău ungur mai înstărit, dacă situaţia de azi o fi să rămîie pe veci ,aşa. Cel mai cuminte lucru e să te încuscreşti pentru orice eventualitate :  el e romîn, e adevărat, dar fa-
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
89
milia e bine să se amestece cu gospodarii unguri... O mînă spală pe alta, aşa e viaţa... Ge vrei ? Dacă adevărul e în avere !
Numai jandarmii ăştia de n-ar fi... Ii apucau fiorii cînd se gîndea la ei.
— Erai şi tu la horă, nu-i aşa ? — auzi pe neaşteptate întrebarea primarului.
Tudoran îşi ridică repede capul ; protestă din răsputeri :
— Eu ? Ba deloc ! Bine că nu mi-am băgat nasul. Ştii bine ce fire am. Nu mă amestec în orice. îmi place liniştea şi pacea.
— Asta a răscolit tot satul şi l-a ridicat în picioare — oftă primarul, dîndu-şi ochii peste cap. — Se fac agitaţii împotriva ungurilor, jandarmeria a aflat şi acum ţin-te băiete ! De aia au început să zgîndă-rească şi vitele de rechiziţie. Şi acum şi treaba asta cu pădurea.
Celălalt încerca parcă să alunge, cu mişcări largi şi stîngaee cuvintele primarului şi baritonul lui gros umplu toată odaia :
— Dar eu nici n-am călcat pe acolo. Toată familia mea stă dovadă. — Şi omul se şi ridică din loc pentru a-şi chema nevasta drept mărturie.
Sârosi îl apăsă pe umăr. Trupul uriaş rămase pe loc.
— Aşteaptă şi ascultă-mă. Bagă-ţi minţile-n cap.
— A, minte are Tudoran, are; n-avea nici-o grijă !
—■ Păi atunci las-o dracului de femeie! Femeia nu trebuie să-şi vîre nastul în toate, ca raţa, pentru că femeia nici nu e raţă — declară cu aerul că spune un mare adevăr — nu-i aşa ?
Tudoran se grăbi să aprobe : — Aşa este. Femeia nu-i raţă.
— De tine toată lumea ştie că eşti un romîn vrednic şi îţi iubeşti neamul. Bine faci. Fiecare cu neamul lui. Eu cu al meu, tu cu al tău. N-am dreptate? Nu tu ai fost primarul satului? — Ochii lui Sârosi aveau luciri turburi, parcă erau aburiţi de alcool.
Gazda dădea din cap, deşi nu-i plăcea deloc că Sârosi pomeneşte de vremurile cînd el, Tudoran, a fost primar.
Musafirul îşi apropie scaunul ; vorbea în şoaptă, confidenţial :
— Tu poţi să-ţi scapi neamul... Tu, numai tu. înţelegi ce-ţi spun, Tudorane ?
Gazda simţea cum se învîrteşte în jurul lui duhoarea de rachiu din gura lui Sârosi, aplecat spre el.
— Că o să vie nişte zile!... — continuă primarul, şi parcă nu mai vorbea din gură, cuvintele ieşeau parcă, şuierînd, din ochii aceia cu sclipiri verzui. — Dac-ai auzi ce spune domnu' majur !.. Şi poţi s-o păţeşti şi tu, că de, oricum o sucim şi o învîrtim, tot romîn eşti, pe urmă pădurea aceea.. Ce crezi, că-i lucru de nimic?... — îi flutură din nou pe dinaintea nasului flamura speranţei.
Ieremia privea cu ochii încruntaţi, cu muşchii feţei jucînd de nervozitate. Ofta din greu şi se gîndea că de cînd se ştie, a fost mereu de aceeaşi părere: romînii nu trebuie să petreacă împreună cu ungurii, nu e bine să se amestece unii cu alţii... Nodul gîtului, neobişnuit de dezvoltat, făcea adevărate salturi.
— Un singur lucru să nu spui : că n-ai fost acolo ■— îl sfătui prieteneşte Sârosi.
— Jur că toată seara n-am ieşit din casă!
— Bine, bine, dar ascultă-mă ce-ţi spun, Ieremie. Doar nu eşti copil, ştii cum se fac lucrurile astea. Spune şi tu că ai fost acolo. Ai stat împreună cu mine, cu Tovisi şi Kuri; la un pahar de vin. înţelegi?
90
KOVACS GYORGY
Tudoran se holba din ochi şi nu înţelegea nimic. A fost şi el primar şi cînd era nevoie să ticluiască vreo minciună, ţi-o turna de-a mai mare dragul, fără sfatul nimănui, căci cunoştea toate chichiţele vieţii, dar acum se uita năucit la prietenul său. Cum o să spuie că a fost acolo, cînd n-a fost ? In ce încurcătură vor să-1 vîre oamenii ăştia ? Acum Sârosi era acela care simţea răsuflarea fierbinte a celuilalt... Tudoran îşi întinse picioarele mari, butucănoase. Chimirul îl strîngea, trebuia să-i dea din nou drumul. Pîn' acum s-a bucurat că ieri i-a fost lehamite să se ducă la horă şi a stat acasă în seara aceea de pomină, aşa că poate privi cu nepăsare vînzoleala satului. Şi nici măcar nu şi-a ascuns bucuria. Şi acum să răstoarne totul ? Cum ar putea face aşa ceva ? Şi pentru ce ? Ce se ascunde aici ?
Şi nu se dumiri decît într-un tîrziu, cînd după oarecari şovăieli şi ocolituri, Sârosi îi servi şi a doua parte a sfatului prietenesc.
— Mai bine ai face dacă n-ai aştepta nici o chemare, te-ai duce de bună voie la post şi i-ai spune domnului majur că l-ai văzut cu ochii tăi pe Tar Pista: era în circiumă cînd a început încăierarea. Ascultă-mă ce-ţi spun, Tudorane, că pădurea aceea nu-i de lepădat...
Asta-i tot ? Gazda rîşe uşurat. Cine ce pierde aici ? Pe cine păgubeşte Tudoran depunînd o mărturie falşă ? Pe Vasi Năznanu tot nu-I mai poate învia nimeni şi nimic ; pentru mort tot una e.
Cu toate acestea-, a doua zi, picioarele parcă-i erau de plumb, abia se putu urni să plece la post, să dea o declaraţie, să depuie mărturie aşa cum se înţelesese în ajun cu primarul şiret. Dracu' ştie, parcă-1 apăsa ceva, nici nu-i venea să se uite în ochii neveste-si. Era sîoîit, avea gust de ceartă şi, înainte de a ieşi din casă, s-a răstit furios la femeie. Dar nervozitatea lui a ajuns la culme în momentul cînd a intrat la post. Gîtul i s-a strâns atît de tare, încît o tuse astmatică 1-a apucat, iar din picioare, din picioarele acelea groase, puternice, cu muşchi pietroşi, parcă toată vlaga s-a scurs'. Oare 1-a văzut cineva intrînd la postul de jandarmi ?
Dar iată că a trecut peste o mulţime de formalităţi şi în sfîrşit a iscălit declaraţia, iar majurul i-a întins mîna prieteneşte.
Abia atunci piatra aceea îngrozitoare i-a căzut de pe inimă, şi omul a răsuflat uşurat. Ei, nu e nici un bucluc, totul e limpede ca bună ziua !'O să puie la cale şi trebşoara aceea cu pădurea!
Se uita la literele pe care le-a încropit sub declaraţie. I s-a stricat scrisul, se vede treaba, de cînd nu mai este primar. I s-a îngreuiat mîna, ba chiar îi tremură, se vede după literele care se clatină, una la dreapta, alta la stînga, parcă ar fi ameţite.
9
întristarea şi doliul se abătuseră asupra căsuţei lui Năznanu, ce se pitea modestă sub căciula ei de zăpadă, într-o uliţă lăturalnică, mai la o parte de celelalte căsuţe asemănătoare. Zăpada era bătătorită în ogradă, în jurul casei, ba chiar şi pe sub gard, în ulicioara din faţă : o pată murdară, închisă, în mijlocul unei întinderi nesfârşite, curate, strălucitor de albe.
Tânguirile mamei alungau adeseori tăcerea rece a uliţei înzăpezite. Multă vreme, lelea Ludovica crezuse că în inima ei de mamă o iubeşte mult pe Ioana, fata mai mică, sau poate pe băiatul de şaisprezece ani,
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
9!
Nieolae, care slugăreşte într-un sat îndepărtat şi nici nu bănuieşte ce s-a întîmplat acasă. Dar acum i se rupe inima văzîndu-şi întins pe catafalc flăcăul ca un brad, floarea scumpă a vieţii ei.
In mijlocul panicei cumplite, a zăpăcelii generale, nimănui nu i s-a părut ciudat că jandarmeria a admis transportarea cadavrului de la locul crimei şi a încuviinţat chiar să fie întins pe catafalc. E adevărat că oamenii simpli de la ţară nu prea cunoşteau căile întortochiate ale procedurii penale. Pe cei care puneau întrebări, majurul îi liniştea, asigurîndu-i că va veni acasă comisia compusă din medic, procuror, şi judecătorul instructor, care vor executa autopsia legală. Unii întrezăreau şi în această concesiune inima de aur a domnului majur.
Dar nu era deloc sigur că reprezentanţii autorităţilor se vor putea deplasa pînă aici. Automobilul cu greu va putea răzbate în acest sătuc ascuns, ai cărui locuitori mai păstrau încă amintirea că strămoşii lor se refugiaseră pe aceste meleaguri din faţa năvălitorilor turci. Drumul de la Reghin încoace era troienit în multe locuri de zăpada adusă de vînt. Vehicolele se împotmoleau în zăpadă pînă-n brîu.
Cu astfel de vorbe îl purtau la postul de jandarmi pe loan Năznanu,. tatăl flăcăului ucis, care era atît de topit de supărare, încît nu-şi ridica privirea din pămînt şi ofta din cînd în cînd atît de tare, de parcă cineva l-ar fi strîns die piept. Dar, prudenţi nevoie mare, jandarmii mai adăugau ceva :
— Totuşi, trebuie să mai aşteptăm. Căci comisia ar putea să vină totuşi. Nici un om ucis nu poate fi îngropat fără autopsie.
Familia Năznanu, cu rude şi prietenii mai apropiaţi, a început a doua noapte de priveghi. Ce lungi sînt acele nopţi. In odaie, la căpătîiul şi la picioarele mortului, ard luminări ; o linişte apăsătoare domneşte în toată casa. Din oînd în cînd izbucneşte plînsuî: cîte un crîmpei de bocet aminteşte amănunte din viaţa mortului. Femeile îngenunchiate cîte două-trei, în faţa icoanei atârnate pe perete, fac cruci cu mişcări tainice. Oglinda mică de sub icoană este acoperită cu o năframă neagră. Cu neputinţă ca familia, şi în deosebi mama să nu-şi amintească de cîte ort şi-a pieptănat părul în faţa acestei oglinzi, bietul Vasi!... Cum stătea, cu faţa veselă, în straie de sărbătoare, în faţa oglinzii, duminica, ori în alte zile de praznic !...
Afară, în jurul casei, noapte azurie de iarnă ; prin fereastră, flacăra luminărilor abia se zăreşte, tremurînd. Dintr-o curte vecină, un oîine urlă a pustiu şi glasul lui sinistru e purtat de vînt pînă departe, în vale. „Cheamă moartea, doamne dumnezeule, milueşte-ne! Vede moartea şi urlă la ea", — îşi şopteau babele îngenunchiate la icoană şi cu sufletele înfiorate   se apucau de alt rînd de cruci.
De cu seară, fusese mare forfoteală în casă, curioşii intrau şi ieşeau, femeile se jeluiau monoton, ca ploile nesfârşite de toamnă, iar' bărbaţii stăteau cu capetele plecate, tăcuţi, la picioarele catafalcului, mototolin-du-şi stingheri căciulile în mînă.
La plecare, oamenii parcă erau înţeleşi, întrebau în şoaptă ca şi cum s-ar feri să turbure somnul mortului :
— Cînd îl îngropaţi ? Mâine ?
— Noroc că e iarnă şi-i frig, — clătinau alţii clin cap. Mişcarea de dezaprobare era pentru tîndăleala autorităţilor.
In odaia din faţă în care a lost ridicat catafalcul din scânduri necioplite, nu se făcuse foc. In lumina pâlpâitoare din sfeşnice abureala răsuflărilor se înălţa ca un nor. Şi din lacrimile ce se revărsau pe obraji,
92
KOVACS GYORGY
se desprindea parcă o ceaţă subţire. In odaie plutea un miros dulceag de sînge amestecat cu mireazma pătrunzătoare a 'busuiocului uscat, înfipt în pragul de sus al uşii, şi amintind pompa şi belşugul cîmpului din "timpul verii sau suflul de cucernicie din biserică, unde femeile veneau tot cu busuioc, strîngîndu-1 sau fărîmiţîndu-1 în miînă. Intrând în odaie, o femeie însărcinată, care abia apucase să-şi plimbe privirile de jur împrejur, păli şi fu apucată de ameţeală. Faţa i se făcu galbenă ca ceara, toate lucrurile din odaie începură a se roti în jurul ei, încît prietenele ei au trebuit s-o scoată la aer, să-i dezlege catrinţa, să-i desfacă gulerul cămăşii.
— Nici nu ştiam de tine, Reghino, — îi şopti, suflîndu-i în faţă, fejmeia care-i ţinea capul şi o încuraja, apleeîndu-se deasupra ei. — Şi tu-1 porţi sub inimă ? — Vai, doamne, pentru ce-i mai naşteţi, nenorocitelor! Pentru ce? De ce-ai venit aici? Femeile însărcinate n-au ce căuta aici !
Mama mortului obosise de atîta amar de lacrimi, de atîta plîns. Ochii îi secaseră şi priveau aprinşi în gol. Gemea încet, întretăiat, i se uscase gîtlejul, îi ardeau ochii şi pieptul Zadarnic înghiţea din cînd în cînd cîte un strop de apă, focul din suflet nu i se astîmpăra.
— Pentru cuţit te-am născut eu pe tine, copilul meu drag?... Copilul meu! Copilul meu!... — In spate ţi-a împlîntat cuţitul, tîlharul de ucigaş!... Şi acum domnii vor să te ciopîrţească tot cu cuţitul? Nu, nu, asta nu! — izbucni într-un protest neputincios.
Nu văzuse niciodată o autopsie şi în închipuirea ei, medicul care deschide un cadavru nu se deosebea întru nimic de un măcelar de rând.
După cuvintele de jale şi revoltă ale mamei, în jurul mortului se aşternu liniştea adîncă pe care inimile o cunosc atît de bine, şi de care ele se Mioară atît de tare : liniştea ce prevesteşte tăcerea apăsătoare a păcii eterne, a cimitirului. Spre miezul nopţii oamenii se mai răriră, numărul celor ce privegheau în jurul sicriului se împuţina pe nesimţite. Era un priveghi ciudat, ce nu -avea nimic din datinile vechi : nici rachiu pe masă, nici joc de cărţi, nici cîntece de jale în amintirea mortului, storcind lacrimi din ochii femeilor. Nu e aşa dar de mirare că după ce căscară de cîteva ori din răsputeri, oamenii dorind căsenilor alinare sufletească, plecară pe la casele lor să se culce.
Mama se tîrî la lada nevopsită în care Ioana ascunsese mănunchiul de flori. Luă în miînă legăturica modestă die floricele artificiale, sfărîmată sub căloîiele de cizme, simbol al doliului ei îngrozitor. O strînse la obrazu-i fierbinte şi încercă să plîngă. Dar numai pieptul i se mai zbătea, gura însă i se strîngea de durere. Se aşeză din nou pe laviţa eu patru picioare de lîngă sicriu, îşi aşeză braţele pe marginea scîndurii, .ascunzîndu-şi capul în palme. In curînd o fură somnul.
In puterea nopţii, farul unui automobil brazdă gardurile caselor din sat.
Sufletele vii din casa mortului tresăriră.
— Ei ! Au sosit!
— Auziţi, oameni buni ?
— Sculaţi-vă ! Sus !
— II taie pe Vasile Năznanu.
Un automobil negru, închis, cu un sforăit stins a sosit în sat ■şi căuta intrarea în uliţa în care trebuia să se oprească. Uşa automobilului se deschidea în spate, iar fereastră nu avea decît în faţă, unde şedea şoferul. Deasupra geamului, într-un cerc rotund, se vedea o cruce roşie,
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
93
luminată pe dinăuntru de un bec. Trei bărbaţi îmbrăcaţi în civil se dădură jos din maşină şi încercară să-şi dezmorţească mîinile şi picioarele-îngheţate, făcînd cîteva mişcări gimnastice. De undeva, ca din pămînt, răsăriră şi oîţiva jandarmi, care mai întîi se adunară în pas alergător, apoi începură să circule în jurul  casei, dînd tîrcoale şi automobilului.
Uliţa se trezi speriată în noapte. Oîţiva inşi, bărbaţi şi femei începură să alerge de-alungul ulicioarei strimte şi întortochiate spre casa lui Năznanu. Dar un jandarm se înălţă ca un stîlp negru în faţa lor, îi opri, făcîndu-le semn cu braţele larg deschise şi întorcîndu-i din drum pe-cei ce alergau cu sufletul la gură.
In curînd, o mînă de oameni se adună în josul uliţei. Uite că tot nu doarme satul, deşi orele sînt tîrzii. Dar ochiul de vultur al jandarmului vede totul: el a zărit numaidecît pilcul de oameni şi se aruncă în mijlocul lor, ca uliul între orătănii, împrăştiind adunătura de „gură cască".
Intre timp, cadavrul acoperit cu un cearşaf alb fu scos din casă pe o targa ce scîrţîia din toate încheieturile. Şoferul nici nu oprise motorul, ce sbîrnîia înainte. Uşa maşinei se trînti pocnind cu ecou puternic, ca un foc de armă. Fîşia de lumină gălbuie şi tremurată mai mîngîie odată, în trecere, casele, descriind un cerc în faţa automobilului care se întoarse cu băgare de seamă şi în clipa următoare, parcă numai o arătare ar fi umblat prin sat, dispăru în noapte cu bîzîitul molcom al motorului.
Mama mortului se prăbuşi neputincioasă, ca o 'buturugă, peste catafalcul rămas gol; toate zăgazurile se rupseră într-însa, şi striga delirînd :
— Tîlharii ! Ucigaşii! Mi-au furat băiatul drag ! Blestemaţi să fie şi în mormînt! Ajutor, oameni buni, ajutor !
Trupul femeii leşinate fu ridicat de vreo cîteva mîini de bărbaţi speriaţi, neajutoraţi, care o aşezară pe canapeaua tare. Cineva alergă după zăpadă, altcineva începu s-o frieţioneze în dreptul inimii. Umezeala rece de pe piept o trezi şi, revenindu-şi, lelea Ludovica începu să şoptească, stins de abia se auzea :
— Numai sîngele i-a rămas aici. Scumpul meu, băiatul meu... Sîn-gele. Şi pe acela l-a băut pămîntul... Of, of, cît sînge mai înghite şi pămîntul ăsta !... Vai, Vasi, sufletul meu, mărgăritarul meu, unde ţi-au pus trupul scump ?...
In curînd trei jandarmi deschiseră uşa: vîrful baionetelor se lovi de pragul de sus. Poate că le era frig la picioare, şi, plictisindu-se d\e tropăitul prin zăpadă au intrat în casă, să se mai încălzească. Nu şopteau nici o vorbă, priveau în tăcere, dar privirile lor parcă împungeau, şi cei cîţiva oameni cari mai rămăseseră pe aici şi după scoaterea cadavrului, o luară repede din loc.
încetul cu încetul, luminările de la căpătîi şi de la picioare au ars pînă la capăt. Şi în timp ce şi ele se luptau cu moartea, mirosul de seu se amesteca cu acela al sîngelui şi al busuiocului. Aerul se făcu înăbuşitor. Stropi albi de ceară topită se scurgeau pe scîndurile catafalcului. Flacăra unui muc de luminare se mai zbătea încă, pîlpîi o clipă, apoi se stinse şi ea, ca o viaţă desnădăjduită, şi întunericul se aşternu în casă.
Portiţa rămasă deschisă scîrţîia jalnic în vînt, în vreme oe blestematul de cîine din vecini se puse din nou să urle, de-ţi îngheţa sîngele-în vine. Urletul lui* plutea peste sat tînguitor, ca un cîntec de îngropăciune.
Cînd, tîrziu de tot, valul  negru cenuşiu  al nopţii se destramă şi
94
KOVACS GYORGY
dinspre răsărit începu să se lumineze, loan Năznanu, tatăl flăcăului ucis, (cu faţa-i adînc brăzdată, omul arăta mai mult de patruzeci şi cinci de ani, cîţi avea în realitate, dar braţele-i vînjoase nu simţeau încă trecerea anilor) apucă singur cosciugul gol rămas pe catafalc, şi aburcîndu-1 pe umăr, îl duse afară, în şura bătută de vînt, îl propti de perete, oftînd : •— Cine ştie cine va dormi în el somnul de veci.
10
Bărbatul cu cuşma ţuguiată care se apropia de capul satului şi se îndrepta spre şosea, călca greoi ca un urs prin zăpadă, şi adus de spate cum era, semăna cu un semn de întrebare.
Nu peste mult el fu oprit de doi jandarmi, deşi făptura lui n-avea nimic deosebit. Veres Deneş luînd o înfăţişare indiferentă în faţa curiozităţii jandarmilor cu pene de cocoş, scoase din buzunar nişte terfeloage, printre care şi un certificat de identitate. Acesta era actul cel mai important, căci prin el iSe dovedea că omul este locuitor din sat. Jandarmii se adunară grămadă să examineze foaia gălbuie de carton, şi, ca şi cum nici n-ar ceti literele negre imprimate pe ea, o învîrteau şi pe faţă şi pe dos. Apoi îl luară la întrebări: unde şi cînd s-a născut, cine îi sînt părinţii ? In cîteva minute i-au descusut temeinic. Erau dintre jandarmii aduşi din alte părţi ; nu cunoşteau pe nimeni dintre localnici, de aceea se legau şi de frunză şi de iarbă; în ochii lor toţi erau suspecţi. Omul răspunse tot atît de scurt şi rezervat, precum erau şi întrebările jandarmilor. Lucrează sus la munte la exploatarea forestieră Lomaş. Taie la pădure şi la sfîrşitul fiecărei săptămîni se întoarce, ca şi acu'm, acasă, la familie. Aici îşi are - domiciliul stabil, în comună, are patru copii şi e căsătorit abia de şase ani.
Cînd s-au convins că răspunsurile corespund exact cu datele de pe foaia de carton, jandarmii i-au înapoiat actele şi i-au dat drumul să plece. Dar cum se îndepărta de ei, Veres Deneş abia se putu stăpîni să nu-şi întoarcă capul. I se părea că ochii jandarmilor îl ard în spate. Şi iată că la următoarea cotitură apar alţi doi jandarmi cu pene de cocoş. Deneş se opri contrariat şi se uită în toate părţile.
— Ce dracu' ! Ce s-a întîmplat ? Ce-i aici ? Stare de asediu ? — mormăi în sine şi socoti că e mai bine să se abată din drum şi să intre pe o poartă. Era ograda cumnatului său. Ieşi prin dos, pe după grădini, şi-şi continuă drumul spre casă, înaintînd cu greu prin zăpada mare. Pe aici pe undeva trebuie să fie cărarea pe care o apucau vara femeile, ca să ajungă mai repede cu 'mîncarea la bărbaţi. Dar cărarea era înmormîn-tată acum sub zăpadă.
Lui Veres Deneş nu-i plăcea să dea ochi cu jandarmii. I se strîn-gea gîtlejul, tot sufletul i se întorcea pe dos cînd vedea penele de cocoş. •Cine ştie dacă oamenii aceştia n-or să zgîndărească iar chestiunea vechilor greve din industria lemnului de pe valea Mureşului, care au avut loc prin o mie nouă sute treizeci ? Pe vremea aceea, Deneş nu era decît un ţîngău, dar multe foi volante a cărat la pădure, la colonia de muncitori şi de la colonie la oraş. Sîngele-i clocotea de însufleţire cînd putea să cînte marşurile împreună cu muncitorii curajoşi şi serioşi din colonie. Şi mînia neputincioasă i-a smuls multe lacrimi cînd autorităţile te-au adus soldaţi pe cap, şi au ridicat cu forţa pe cîţiva dintre oamenii din colonie. Cu vocea-i răguşită de băieţoi, el striga cel mai tare cînd, în
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
95
ciuda concentrării de trupe, greviştii s-au îngrămădit în faţa administraţiei. Familii întregi s-au adunat cerînd muncă şi pîine.
Bătrînul Baciu era sufletul întregii mişcări. El îl trimitea şi pe Veres Deneş cu manifeste... Nu mai avea nici o ştire despre Baciu de cînd fusese arestat în vara lui patruzeci şi unu şi dus la Acăţeni.
Ar trebui făcut ceva !
Simţi că e ceva în aer pînă şi acolo departe, în pădurea unde lucrează Veres Deneş, în lumea sălbatecă a munţilor, unde, în afară de vulturii bătînd din aripi, doar loviturile de securi, uruitul monoton al fierăstraielor şi, cîte odată, urletul .vreunei fiare, turbură liniştea. Armata sovietică se apropie. Dar despre asta oamenii vorbesc doar în şoaptă. Ce o să fie ? Ce se va întîmpla ? Inima le creşte-n piept, urzesc la planuri peste planuri, nu mai au somn noaptea. Dar deocamdată totul se îneacă într-un oftat greu, chinuitor. Căci de cele mai 'multe ori, omul e nevoit să-şi înghită cuvintele. Atît de mult s-au învălmăşit lucrurile pe aici de cînd nu mai vine nici un tovarăş din oraş, de nu se mai poate şti cine este om adevărat şi cine-i trădător...
Şi în timp ce, pe după grădinile cu zăpadă, .piciorul lui Veres Deneş lăsa o urmă şerpuitoare de urme pe cearceaful alb al cîmpului, vîntul aducea parcă de undeva, de foarte departe, glasul glumeţ al bă-trînului Baciu :
— Hei ! I-auzi mă, semiproletarule! Nu te mai necăji, că aşa am început şi eu ! Tatăl meu avea o grădiniţă, o căsuţă, şi o palmă de pămînt unde punea cartofi. Dar toate au încăput pe mîna fiscului şi a avocatului. Nu-ţi bate tu capul cu asta ! Vei fi şi tu odată proletar întreg. Or să aibă grijă do'mnii de asta. Nu-ţi fie teamă. Ce-i aia un pogon, un pogon jumătate de pămînt ? Azi îl ai, mîine s-a dus!
Kati era singură acasă. Pe copii îi împrăştiase în toate părţile prin sat, pe unul la bunică-sa, pe altul la mătuşi-sa, pe-al treilea la cumnatul Dani, prin grădina căruia trecuse Deneş. Kati îi ducea dis-de-dimineaţă, pe rînd, în braţe, căci n-aveau ghete în picioare, iar seara, tot în braţe, îi aducea acasă. Dar nu totdeauna. De multe ori îi uita acolo şi peste noapte şi chiar cîte o zi-două.. Ba uneori cîte o săptămînă întreagă.
Deneş îşi scoase căciula miţoasă şi ţuguiată. II izbi liniştea de ghiaţă ce domnea în casă. Altădată nevastă-sa avea grijă să adune copiii de pe la rude, cînd el se întorcea.
■— Ce mai e nou pe acasă ?
— Ce să fie ? Război. A izbucnit războiul.
— Am auzit acolo sus. Cînd l-au îngropat pe Vasi ? Vocea bărbatului era tristă.
— L-au îngropat ? — Kati îl privi drept în faţă, ca şi cum întrebarea omului ar fi uimit-o. Respiră adînc, apoi dete drum blestemului: — Dare-ar dumnezeu să se năruie cerul peste ei, tîiharii şi nemernicii ! Şti ce-au făcut ? — începu să povestească din fir în păr cu înfocare cdle întîmplate, agitată de evenimentul prea proaspăt. Nu mai prididea cu viorba. Stătea în mijlocul casei, faţa i se îmbujorase, iar mişcările sacadate ale mîinii i se opriră doar cînd era, gata-gata să povestească cele ce i se întîmplaseră la cancelaria postului de jandarmi.
Dar nu, ce să-şi mai necăjească bărbatul şi cu asta ? N-are el şi aşa destule pe cap ?
In timp ce povestea, Kati îşi aminti de cele trei ouă pe care le pusese la o parte şi le păstra pentru sfîrşitul săptămînii cînd se va în-
9g KOVACS GYORGY
toarce bărbatul obosit, sleit. Se răsuci ca un vîrtej şi luă o crăticioară. O şterse şi o aşeză pe cuptor.
'  — Şi încă nu s-a isprăvit. Tot mai clocesc ceva, — spuse femeia
ceva mai liniştită. ... , u>;,-w,,i
— Am văzut au umplut satul cu jandarmi — observa bărbatul.
— Foiesc în 'toate părţile ca nişte corbi cînd le miroase a hoit. şi
majunil ăsta... . .   „ or,,,r,ă
Nu-si mai putea ,ţine firea. Nu se mai putea opri sa nu-i spună. Trebuia Revolta ei ajunsese la culme, îi fierbea sîngele şi clocotea ura în ea Denes se uita pierdut. Tăcea. Se gîndea. Sînt cam mulţi jandarmi Parcă nu mai auzea vorbele neveste-si. începu sa vorbească abia cmd femeia luase primul ou şi da să-1 spargă de marginea cuptorului, sa-1 toarne în grăsimea ce sfîrîia pe plită. _ a
— Aşteaptă niţel cu mîncarea. Vreau sa  dau mai  mtu o raita
Kati se sperie, se simţea vinovată; limbuţia ei 1-a făcut pe Deneş
să ia această hotărîre. „ ri~mnU+
— Vai dragă, e mai bine să ramn acasă, — spuse cu glas domolit
— De ce? De mine nu se pot lega. N-am fost pe aici in timpul
încăierării. „ .    „ .       „ .      ,    _ ,î+„
Femeia nu se temea pentru ea însăşi, caci daca-i vorba pe atîta, stie ea să-si deschidă guriţa, cînd e la adică n-o pot opri nici jandarmii din şapte judeţe. Nu se poate să nu spună adevărul, ca prea o roade şi ar muri de' nu l-ar spune. Dar omul ei ? Dacă i se intîmpla ceva... ^Şi cei cîtiva pengo pe care Deneş îi aduce acasă la sfîrşitul flecarei sap-tămîni si pe care îi pune liniştit, fără vorbă, pe colţul mesei... Ia te uita s-a întors, au şi apărut banii... Patru copii... _
Se făcu dintr-o dată atît de tăcuta, de parca cineva i-ar h retezat glasul cu briciul. Casa lor este chiar în capul satului, săltata pe un dîmb, deasupra cocioabei lui Năznanu. Parc-ar fi o cloşca alba păzind cafele celelalte. De aici se poate vedea pînă în uliţa mare, dm care, ce-l drept nu se zăreşte decît o bucăţică printre acoperişurile caselor îngropate 'în zăpadă, ce par nişte bivoli albi tolăniţi pe jos. Kati nu văzuse bivol cu părul alb decît o singură dată, în copilărie. Cineva ii mina de-a
lungul satului, la munte.
Ce moartă e ooxada vecinului Năznanu! Şi poarta a rămas îa^ig deschisă, cum a lăsat-o cineva acum cîteva zile. Nu'mai vîntul o trm-teste cînd se porneşte suierînd. De multe ori s-a uitat Kati in ultimele zile într-acolo, dar abia' a văzut vreo mişcare omeneasca, în jurul casei
scufundate în doliu. a   . a        „ k,.™,.,,
Jalea sfîsietoarea jale îi ţinea stnnşi in casa pe alde Năznanu. Femeia însă se sperie de-a binelea, abia cînd se încredinţa ca Deneş se îndrepta tocmai înspre poarta aceea deschisa. Şi.uite ca a si intrat în ogradă Se întoarce, închide poarta. Nici nu se uita sa vada daca nu cumfa se găsesc jandarmi prin apropiere. Merge, merge dreptjspre uşa casei. Doamne dumnezeule! Ziua-n amiaza mare Deneş intra in casa aceea! Dar îl pot vedea jandarmii!
Gîtlejul Katinkăi se umplu de emoţie.
Auzind scîrtîitul porţii, lelea Ludiovica san la fereastra, ochii încercănaţi căutau 'cu groază la străinul care umbla prin curte.
_ Cine-i ■>   Uite, vecinul Veres Deneş, - se linişti in sfirşit.
Frica se cuibărise puternic în toţi ai casei. Toate cîte li se întim-plaseră:  uciderea flăcăului, alergăturile sfîşietoare, durerea ce le rasco-
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
97
lea inimile, masurile autorităţilor, toate acestea le chinuie nervii Cînd auzeau poarta izbindu-se, inima femeii tresărea săgetată iar fata Ioana pălea şi se uita speriată împrejur cu ochii ei mari, negri. Dar'ce rău făcuseră ei ? De ce această teamă ? Oare nu sîngele fiului lor se văr-sase? Şi tot ei trebuiau să-şi petreacă zilele în spaimă? Era asa de ciudat aşa de tainic-şi de neînţeles tot ce se întîmpla cu ei si în'jurul or! Deşi autorităţile îi lăsau în pace: nimeni din familie nu'fusese întrebat cum .s-a petrecut omorul. Şi lelei Ludovica nu-i păsa într-adevăr ca jandarmii a lăsau în pace, nu-i turbură cu întrebări, cu cerceiări ba oil tot ştie ce a fost, a văzut totul. Dar pe fiul ei nimeni nu i-1 mai poate da îndărăt.
Veres Deneş intră, dădu bineţe în şoaptă, ocolind privirea mamei care-i ştergea un scaun, în colţ, şi-] îmbia să şadă, dar nimeni nu orea se îndemna la vorbă. 1
— Ei, ai mai venit pe acasă, Deneş ? —- întrebă în sfîrsit Ion.
— Păi am venit — dădu din cap Deneş.
Nu găsea loc pentru căciula lui ţuguiată, nu ştia unde s-6 aşeze si asta il cam încurca. De altfel omul care trăieşte mereu în pădure se dezvaţa de obiceiurile săteşti, acolo sus el numai noaptea îsi scoate căciula din cap, şi de cîte ori intră într-un cuib familiar ca acesta, se simte stîn-jenit. Deneş îşi învîrtea aşa dar în mină căciula miţoasă si se uita de jur împrejur cu băgare de seamă, parcă ar fi stat la pîndă. I se părea ca ceva lipseşte de aici... Gazda-i urmărea cu priviri ascunse .mişcările capului. La ce s-o fi uitînd ? Ce vede? Ori poate vrea să spună 'ceva?
— Ce mai faceţi ? — întrebă mosafirul.
— Păi, o ducem — oftă gazda.
— Trăim, interveni femeia, care nu se mişca de la locul ei ci stătea înţepenită, trăgînd cu coada ochiului spre'fereastră. E frumos din partea lui Deneş că a venit să-i vadă, să-i întrebe de sănătate Cuvintele lui Deneş au trezit sentimente bune, blînde, în sufletul femeii Ii făcea bine această vizită, mai ales pentru că în timpul din urmă ungurii se fereau de ei, şi chiar romînii nu îndrăzneau să le treacă pragul decît seara, după ce se lăsa întunericul. Satul se temea.
— Ce să-i faci, trebuie să trăieşti cît ai zile... — spuse Deneş sentenţios. O înţelepciune mai mare deoît aceasta nu se putea spune în acest moment.
^ Cuvintele nu curgeau deloc ca altă dată. Parcă cineva s-ar fi aşezat între ei şi le-ar fi înăbuşit glasul. Deneş se uita, clipind din ochi, cînd în dreapta, cînd în stînga, cînd la Năznanu, cînd la lelea Ludovica! Nu putea^ sa uite că din casa asta niciodată n-a ieşit cu traista goală, cînd se făcea vreo colectă pentru Ajutorul Roşu. Deşi nici alde Năznanu nu prea aveau ce isă dumice în lapte. Şi lapte aveau doar atît cit le dădea capra, mereu aceeaşi capră albă, lăptăria săracului... Ehei, pe vremea aceea nimeni nu întreba dacă romîni sau unguri se vor înfrupta din bucatele dăruite de romîni...
La asta se igîndea Veres Deneş şi spuse, cu oftat greu :
— Hei, ciudată viaţă !...
Năznanu şi nevastă-sa se uitară unul la altul. Parcă se îndemnau sa fie cu băgare de seamă. Apoi privirea mamei alunecă spre fată, ca şi cum i-ar fi spus din ochi: „Ia seama, taci!" încă niciodată n'u-şi vorbiseră aşa, fără cuvinte. Era o limbă cu care nu erau obişnuiţi Şi totuşi fiecare înţelegea ce-şi spuneau ochii : „Cine stie, orice cuv'înt poate să ne aducă pieirea !"
7 — Via|a  Romînească  nr. 4
98
KOVACS GYORGY
— Tare ciudată ! — mai spuse odată mosafirul. Femeia prinse curaj.
— Măi Deneş, ce or fi căutînd aici atîţia jandari ?
— Da' ştie-i buba neagră ! — smuci Deneş din umăr. — Parcă ar trăi fiare sălbatece în satul ăsta. Au adus copoi pe capul oamenilor. Sînt, nici vorbă, sînt fiare sălbatice şi aici în sat, dar jăndarii nu împotriva lor au fost aduşi. Glasul lui răsuna hotărît, plin de o sinceră revoltă.
Ochii prinseră iar să-şi şoptească. Deneş pusese degetul pe rană. Femeia nu se mai putu stăpîni. Lacrimile îi ţîşniră din ochi ca izvorul chemat la viată de bagheta magică. Nu mai plînsese de dimineaţă, — lacrimile parcă-i secaseră de .tot, parcă ceva le zăgăzuise, cum opreşte stăvilarul revărsarea apelor. Şi acum, după ce s-au adunat, apele au pornit torenţial.
Dar cu asta, conversaţia urnită atît de greu s-a poticnit din nou ca un pîrîu firav ce se pierde în adîncurile codrului. De felul lui, Veres Deneş era un om puţin vorbăreţ, tăcut ; gînduriîe şi sentimentele i le dezvăluiau mai degrabă faţa şi ochii. Şi nu putea să vadă o femeie plîn-gînd. Nevastă-sa era în stare să-l alunge de-acasă cu plînsul ei. Ce folos de lacrimi, de plîns ? Parcă prin ele se poate schimba soarta lumii...
Se simţi dintr-odată foarte stingherit, se ridică, îşi luă rămas bun şi plecă.
loan era foarte răbdător cu femeile. Şi de astă dată o lăsă pe nevastă-sa să-şi plîngă necazul. Era şi el de părere că lacrimile nu ajută la nimic, dar, oricum, îţi uşurezi sufletul prin ele, aşa cum şi cerul se limpezeşte abia după ce-şi revarsă puhoaiele. Nu-şi mîngîie însă soţia cu nici un cuvînt. Şi nu-i spuse nimic nici fie-si cînd trecu în odaia de alături să-şi ascundă lacrimile. Tot el, tatăl, avea povara cea mai grea, căci nu putea nici măcar să plîngă.
Numai într-un tîrziu, cînd atmosfera se mai linişti puţin, zise şi el:
— Veres voia să spună ceva, se vedea pe faţa lui. Dar tu l-ai alungat cu bocetele tale.
Se întunecă devreme şi întunericul, ca întotdeauna în asemenea ocazii, apăsa parcă, cu toată greutatea, bietele vieţi omeneşti. Cumplite erau nopţile acestea pentru familia Năznanu ! Odată cu apusul soarelui, în fiecare seară se ridica vîntul pornit de undeva de prin văgăunile munţilor şi zgîlţîia ferestrele. Nu ştii cine bîjbîie, cînd bate la geam, ori cine încearcă să scoată uşa din ţîţîni. Dar dacă vin jăndarii să-i ridice? Noaptea neagră stă la pîndă prin preajma casei. Nu există mijloc de apărare împotriva întunericului, căci dacă aprinzi lampa, lumea de afară se face şi mai neagră, şi mai înfricoşătoare. Şed deci stingheri, în întunericul ce-i impresoară, şi bărbatul îşi aţinteşte privirea cu o atenţie încordată asupra ferestrei, observă curtea, strada, şi frica lui sporeşte cu fiecare clipă. Nu poţi dibui nicăieri nici un fel de mişcare. Nicăieri un suflet. Tot satul parcă-i un cimitir...
Deodată cineva bate în uşă.
Nervii celor din casă sînt încordaţi, gata să pleznească. E un moment de înfrigurată aşteptare, de panică. Lui Năznanu i se opreşte respiraţia, îşi învinge totuşi teama şi poate, ca să încurajeze pe cele două femei, se întoarce cu mişcări aparent indiferente înspre uşă, spunînd, cu gîtul uscat:
-— Da ! Intră !
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
99
Era vizitatorul de după masă, Veres Deneş. De ce s-a mai întors, dacă a plecat o dată fără să spună o vorbă? In lumina slabă a focului care abia mai pîlpîia, arunoînd lumini şi umbre pe perete şi pe grinda afumată din tavan, lui Deneş i se păru că intră într-un cavou.
— De ce nu aprindeţi lampa? Te poţi izbi de perete ca un gîndac, spuse el şi tăcu. — Credeam că s-a întîmpiat ceva, de-i aşa întuneric. Mă tot uitam de la noi şi vedeam că fereastra nu mai vrea să se lumineze.
Femeia făcu aceleaşi mişcări ca după amiază şi găsi uşor scaunul prin întuneric. Dar Veres îl dădu la o parte, şi, fără să se mai aşeze, "trecu fără înconjur la pricina vizitei lui.
— Luaţi-vă nişte ţoale şi perne şi veniţi cu mine.
— Ce spui, omule? — se deşteptă Năznanu.
— Haideţi şi dormiţi la mine ! Ascultaţi ce vă spui !
— Da' de ce să mergem?
— Aşa... asta-i părerea mea. — Se îndreptă pe dibuite spre pat, si la lumina jucăuşă a focului, smulse pătura, o întinse pe pămînt, şi începu să arunce pe ea pernele. — Hai, mişcă-te, Ioana ! •— i se adresă fetei, zorind-o.
Năznanu apucă braţele care lucrau, grăbite.
— Ai înebunit, Deneş? Stăm bine acasă la noi! Lasă-ne în pace! In inima  femeii  începură  să  se trezească bănuieli şi temeri, se
prăbuşi pe canapea şi începu să plîngă ; plînsul cu care-1 alungase pe Deneş nu de mult, pe înserat. Nu mai putea, se prăbuşea.
— Ce-i, Deneş, fătu-meu, ce-ai cu noi ? N-o să mai avem niciodată parte de linişte pe pămîntul ăsta ? N-ajunge că am adăpat pămîntul cu sîngele fiului meu, trebuie să ne luăm şi noi lumea-n cap?
Năznanu zăvorî uşa şi se aşeză în calea mosafirului cu braţele încărcate, gata de plecare.
— Nu plec, — declară el hotărît. Pune jos legătura. N-am greşit nimic, n-am făcut nici un rău, nici măcar unei muşte în toată viaţa tmea... Am fost ziler, am muncit, mi-am cîştigat pîinea cu sudoarea feţii, mi-am făcut totdeauna datoria, n-am furat, n-am ucis. Ce mai vrei ?
începu o ceartă, un schimb de cuvinte care se prelungi cîteva minute. In cele din urmă, înciudat, Deneiş trînti legătura la pămînt, ieşi din casă şi îşi chemă nevasta. începu o nouă discuţie, şi mai aprinsă. Kati era cu totul altă fire decît bărbatul ei. Nu se încurca cu secrete, gura-i mergea ca o morişcă şi într-o clipă deşertă tot sacul de veşti pe care le-a cules prin sat, unde se dusese pe-noptate, să-şi care acasă copiii ca un cangur care-şi poartă odraslele în cîrcă.
— Nea Tar Gyuri îşi înfundă martorii cu băutură — se repezi cu lîmba-i ascuţită. — Veniţi la noi, dragii mei, cine ştie ce se mai poate întîmpla in noaptea asta ! Unul striga în gura mare, am auzit cu urechile mele, aşa să-mi ajute dumnezeu : „îl culc la pămînt şi pe tat-su ! Ii stîhg tot neamul, pînă la unul! Pe toţi, ca pe nişte buruieni! Haideţi fraţilor, să isprăvim odată, cu romînii!"... De aia vă spun să veniţi să dormiţi la noi... Nu-i aşa, Deneş, că n-o să-i laşi ? — se întoarse spre bărbatul ei.
Zdrobită, slabă, cu faţa suptă, Ludovica Năznanu se rezemă de umărul bărbatului ei, mîngîindu-i pieptul cu o mînă tremurătoare. Cu instinctul ei de femeie, ea înţelese numaidecît primejdia.
— Hai, nu te mai încăpăţîna Ioane, nu fii şi tu aşa de tare la cap !
7*
100
KOVACS QYORGY
Cuvintele vecinei .tulburaseră familia, dar îşi făcură efectul. Bărbatul mai mormăia încă, dar nu se mai împotrivi şi după cîteva clipe îşi săltară în spinare ţoalele ce atîrnau pe jos, şi cu perinile ţinute de colţuri, porniră unul după altul, în şir, prin curte, iar de aici o luară spre grădină, săriră peste gard, ferindu-se să iasă în' uliţă, ca să nu fie văzuţi. Se mişcau în noapte ca nişte suflete rătăcitoare, pe care pămîntul acoperit de zăpadă le-ar fi aruncat la suprafaţă. In frunte păşea Kati, se vede că nu numai limba, dar şi picioarele îi erau mai iuţi, — după ea' venea Năznanu, gîfîind, căci pînă la urmă povara cea mai mare a ajuns tot în cîrca lui. Urma apoi nevastă-sa şi fata, care i-a lăsat să treacă înainte doar din bunăciiviinţă. In sfîrşit, Veres Deneş, ca ariergarda unei echipe, închidea coloana.
Ioana se opri o clipă şi privi casa părăsită. Ce putea să vadă din ea ? Ce gîndea oare în clipa asta ? Deneş o ajunse clin urmă şi se opri lîngă ea. , >.
— Dar Peter unde-i ? — întrebă în şoaptă.
Văzu cum întreaga fiinţă a Ioanei se cutremură, ca înfiorată de groază.
— Peter ? •— înghiţi fata în sec.
— întreb şi eu, fiindcă nu l-am văzut azi... Ioana dădu din cap.
— Nici n-ai fi putut să-l vezi. S-a ascuns. Ca o cîrtiţă.
— Ce spui ? •— se minună Veres.
— S-a ascuns ! E un fricos ! Un om de nimic! Şi glasul ei suna pătimaş, înverşunat.
Deneş scutură din cap, protestînd :
— Ei, asta n-o cred, chiar clacă mi-o spui tu.
Dar fata se simţea jignită pînă în străfundul inimii.
— Şi la horă... Cînd a început încăierarea...
Vorbea în frînturi de fraze, respirînd greu. Prea o durea amintirea.
— După cîte îl cunosc eu, Peter era altfel de om — se împotrivi Deneş.
— Aşa mi se părea şi mie... Dar pe fratele meu putea să-l scape r Ce prieteni buni erau!... Ei, acum s-a dovedit că-i o javră fricoasă!
Spunea cuvinte grele. Veres Deneş ar fi vrut să afle ce taină zace în inima fetei, dar, cum stătea în zăpada adîncă, ea îşi aminti din-tr-odată de ceva, se întoarse brusc, picioarele parcă-i erau purtate de vrajă, îl ocoli pe Deneş şi o rupse la fugă spre casa părăsită.
— Ce-i cu fata asta? E schimbată cu totul — se miră Deneş, ui-tîndu-se în urma ei.
— Floarea de la pălărie, spuse, gîfîind, cînd se întoarse după puţină vreme. — O uitasem în ladă... Şi dacă or fi să dea foc casei, la noapte...
— Ce nu-i trece prin cap... îşi zise Deneş, dînd din mînă.
— Cum te poţi gîndi la aşa ceva? De ce să-i dea foc?
— Nu este nenorocire la care să nu mă gîndesc.
Deneş reluă discuţia întreruptă cu cîteva clipe mai înainte.
— Şi ce tot spuneai despre Szente Peter ? S-a ascuns ? Unde s-a ascuns ?
— Nu ştiu. A intrat în pămînt. Nici maică-sa nu ştie unde e. O spune satul întreg. Toată lumea ştie că s-a ascuns din pricina înmor-mîntării. Ca să nu fie de faţă. Deşi n-a fost înmormîntare. — Era profund mişcată. Vorbea în şoaptă.
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
101
Ceilalţi le-o luaseră mult înainte. Parcă se mistuiseră undeva departe, în oceanul de zăpadă, deşi casa vecinului era doar colea, în apropiere. Kati se întoarse, să-i îndemne pe cei rămaşi în urmă. Ce dracu trăncănesc pe frigul ăsta? Cînd abia apuci să ajungi la căldură, să scapi de ghiarele ascuţite ale vîntului care te dibuie din toate părţile.
Cuvintele duşmănoase şi necruţătoare ale fetei l-au pus pe gîn-duri pe Veres Deneş. Szente Peter fricos ? Nu, asta nu poate s-o creadă în ruptul capului, chiar dacă i-o spune Ioana. Abia aştepta să fie între patru ochi cu nevastă-sa şi să afle de la dînsa secretul ăsta.
Ioana îşi feri faţa de vînt şi în timp ce căuta sănşi apere năframa de răbufnirile lui, zări în colţul de sus al grădinii mărul cu crengile încărcate de zăpadă, căţărîndu-se deznădăjduite în gol. Vîntul năpraznic hăiiia şi şuiera printre ele. Anul trecut, spre sfîrşitul verii, într-o după-arniază, fata aduna cu grebla otava din grădină şi rîcîia tocmai pe sub pom, cînd, pe neaşteptate, cineva îi dădu bineţe, oarecum răstit, de parcă ar fi voit s-o sperie.
Pe cărare, dincolo de gard, trecea Szente Peter. Ii aruncă o vorbă, aşa, cam peste umăr.
— Frumoase mere aveţi, Ioano — rîse, arătîndu-şi dinţii albi şi puternici.
— Frumoase.
— Roşii ca sîngele.
— Şi gustoase.
— Cred şi eu ! Flăcăul se apropie.
— Şi pentru cine cresc merele astea ?
— Pentru cine să crească ? Pentru cine le-o culege şi Ie-o mlnca. Obrajii fetei străluceau şi ochii îi scînteiau ca două stele.
— Ei, ei, făcu Peter glumind — nu-i voie să iei mere din grădina altuia.
Cu o mişcare hotărîtă, Ioana culese cel mai frumos măr ce-i veni la îndemînă, se înveseli, rîse, şi dintr-o dată începu să audă cîntecul păsărilor dinspre cîmp, de care pînă acum habar n-avea. Ii întinse mărul peste gard.
— Ţine-1, dacă-ţi place!
— Cum să nu-mi placă un măr aşa de frumos şi de gustos ! Privi adine şi ştrengăreşte în ochii fetei  care  se  roşi  toată, ca
cerul în zori de zi  de primele raze ale soarelui.
— Ei, dar şi năframa ţi-i roşie !
Fata îşi duse mîinile la cap şi-şi potrivi năframa de mătase roşie ca focul, legată la spate, cum o poartă romîncele.
— Parcă eşti o floare de mac cu ea.
Fireşte că Ioana trebuia să rîdă şi de asemănarea asta.
— De mac ? — întrebă ea.
— Te prinde bine.
Peter se minuna de năframa roşie, sau, poate, mai mult de fată, de chipul Ioanei. Care arde ca o flacără mai fermecătoare ? Chipul ei, ori năframa ?
— Ia spune-mi, cine ţi-a cumpărat năframa asta? Obrajii fetei roşiră ca năframa.
— Păi mi-a cumpărat-o...
— Nu vrei să-mi spui ?
Ioana rîdea de se cutremura toată.
102
KOVACS GYORGY
— De ce nu ?
— Atunci de ce nu-mi spui ?
— Pot să-ţi spun...
între timp, — Ioana băgă de seamă — privirea flăcăului se întunecă, pe faţa lui se adunară parcă norii trişti ai dezamăgirii.
Şi aceşti nori începeau să-i aburească şi inima Ioanei. Răspunse repede, grăbită, ca să spulbere neînţelegerea.
— Mama mi-a cumpărat-o... Maică-mea.
— Maică-ta... Bine, bine... — Peter dădu uşor din cap.
— Cine ai crezut că mi-a cumpărat-o ?
— Am întrebat şi eu aşa... Că tare e frumoasă ! Ca flacăra... Parcă   auzea  cuvintele  de  atunci  ale lui Szente Peter. Năframa"
aceea roşie... Acum fata e îmbrăcată toată în negru. S-a isprăvit cu năframa roşie," de acum poate să zacă în fundul lăzii, s-o mănânce moliile, dacă le place.
Poate că atunci a început... Ori poate mai înainte ? Ioana nu mai ştie nici ea.
întâmplarea asta din grădină, mărul, năframa roşie, toate amănuntele acestea i-au venit în minte în seara aceasta de iarnă, cînd, cu boar-fele-n spinare pe vîntul acesta sălbatec se mutau la vecini, izgoniţi, alungaţi din cuibul lor, ca nişte oameni fără ţară, fără căpătâi. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie, gâtlejul o ardea şi nu era nici un mijloc de alinare. Astfel o găsi Kati cînd se întoarse să se alinieze în urma lor, în coada rândului. Ce a putut să-i spună omul ei de a început să plîngă atît de amarnic fata asta ? — se gîndi în sinea ei. Nu-i plăcea deloc că omul ei îşi dă atîta osteneală să o mîngîie.
11
Satul se trezea în a cincea zi după sângeroasa noapte de bal.
Era duminică şi un soare puternic de sfîrşit de iarnă strălucea. în fâşiile lui de raze, zăpadă scânteia silind pe oameni să clipească într-una din ochi. Totuşi, streşinile nu picurau încă; iarna stăruia cu încăpăţî-nare, nu se dădea bătută.
Clopotele din cele două turle de biserică începură să cânte deodată. Glasurile lor luîndu-se la întrecere, răsunau clar în aerul de iarnă, vuiau metalic, parcă un turn îi răspundea celuilalt. La ultimul sunet sătenii porniră din toate colţurile satului spre cele două 'biserici.
—• Tu nu vii, Cristina ? Nici nu te-ai îmbrăcat măcar de duminică ?
O privire plină de dezaprobare o măsură din creştet pînă-n tălpi pe Cristina Szente care stătea în poartă. Femeia ce-i vorbea era de o vîrstă cu ea, purta cizme de piele cu scîrţ şi avea o faţă gravă, solemnă. Călca sprinten şi ţanţoş. Se grăbea la biserică. Uneori, cînd aluneca pe drumul îngheţat i se ridica uşor fusta neagră, largă, şi dedesubt se zărea marginea roşie, lată de două degete, a turetcei.
Această margine roşie o privea mama lui Peter, cînd prietena o întrebă de rândul bisericii. Ea îi răspunse:
— O, duminica mea mi-a luat-o dumnezeu !
Fireşte că la o asemenea vorbă, femeia trebuia să se oprească o clipă, să întrebe ce ştiri mai sînt despre flăcău. Căci satul întreg nu mai vorbeşte decît despre el.
— Să fie oare adevărat, tu Cristina ?
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
103
întrebarea, privirea care iscodea faţa marnei, o scoaseră din sărite pe Cristina. N-avea chef să se întindă la vorbă. Fierbînd în sinea ei, murmură cîteva cuvinte neînţelese şi trînti poarta. Intrînd în casă, în faţa bărbatului său, dădu drumul indignării.
— Nu mai poţi ieşi nici în poartă. Că toţi te întreabă, umblă să te descoase.
— Păi nu mai ieşi în poartă — răspunse bărbatul.
— Dar unde o să-mi găsesc băiatul? — izbucni femeia.
Lelea Cristina încă nu plîngea. Nimic nu-i încă sigur. închipuirea oamenilor nu cunoaşte margini, gîndul lor cutreieră munţi şi văi. Visează, îşi croiesc tot soiul de năluciri. Nu, nu trebuie să plîngă, nădejdea îi opreşte încă lacrimile. Dar la auzul glasului ei, la strigătul mamei, Szente îşi făcu urechea toacă. Căuta un pretext s-o şteargă de acasă. Dar înainte de a fi găsit ceva, soţia lui s-a şi năpustit asupra lui, cu învinuiri amare, ca o furtună dezlănţuită :
— De la început ţi-am spus să te duci la notariat. In sat sînt jandarmi cît frunză şi iarbă şi totuşi s-a pierdut un om ! De ce nu m-ai ascultat? De ce nu te-ai dus? Unde-i băiatul meu? Unde? De ce n-ai umblat să-i dai de urmă ?
In zilele acestea, raporturile de forţă s-au inversat în familie. In ziua de'după omor, părinţii l-au aşteptat în zadar pe Peter la prînz. Maică-sa îi pusese deoparte mîncarea, dar aceasta a ars, a sfîrîit pe plită şi în cele din urmă s-a uscat sfarog. Către seară, tatăl său a fost acela care şi-a dat drumul. Bătrînul Szente a tăbărît asupra nevestei, învinovăţind-o că a făcut o haimana netrebnică din fi-su. Bărbatul îşi învinuia nevasta, fiindcă aşa e obiceiul; cînd se iveşte vreun necaz, de vină să fie totdeauna cel mai slab.
Cit pe ce s-o scarmene, de furios ce era, deşi în toţi anii îndelungaţi die căsnicie niciodată nu s-a atins nici cu un deget măcar de ea. Un timp cearta asta izbuti să înnăbuşe presimţirile rele ce începeau să le încolţească în suflete. Dar chiar din întîia noapte, lelea Cristina nu închisese un ochi. Pîndea scîrţîitul porţii, doar-doar se va întoarce flăcăul. In zori, ieşi pe podeţul din faţa gardului şi era în stare să stea acolo o jumătate de oră, ba chiar ceasuri întregi, măsurînd uliţa, pînă departe, la cotitură, unde se pierde printre case. Apoi ochii i se umezeau. Nu era încă un plîns adevărat. îşi sîcîia bărbatul, se ţinea; de capul lui: mişcă-te, fă ceva, scoate-1 din fundul pămîntului ! Dar Szente nu-şi clădea seama poate de gravitatea situaţiei şi nu făcea decît să bombănească, să înjure. Totuşi glasu-i era din ce în ce mai stins. Cineva spusese ieri că dispariţia flăcăului trebuia anunţată îndată la primărie. Nevastă-sa se agăţă de această vorbă şi Szente pierdu iremediabil bătălia, căci din această clipă, femeia o ţinea una : numai şi numai el e de vină, fiindcă trebuia să se ducă din prima zi, să anunţe autorităţile.
în adîncul sufletului lor începură să răsară tot felul de gînduri chinuitoare. Inimile lor de părinţi se umplură de teamă şi de zbucium. Dacă flăcăul şi-a făcut seama? Dar pentru ce? Pentru Ioana? Bine, dar nimeni nu-1 oprea de la fată ! Şi dacă s-a dus în pădure şi s-a spmzurat de supărare? Gîndul ăsta îl urmărea fără încetare pe tatăl flăcăului şi s-a înfipt şi în inima mamei. Niciunul nu i-a spus însă celuilalt ce anume gîndeşte. Ieri după masă, bărbatul şi-a luat toporul, şi-a săltat pe umeri sumanul vechi, petecit şi, sub cuvînt că se duce să aleagă un drum mai potrivit pentru cărat lemnele comunei din pădure, înainte ca zăpada să înceapă a se topi şi drumurile să nu mai poată fi folosite din pricina
104
KOVACS GYORGY
noroiului, cutreieră pădurea în lung şi în lat toată după-amiaza, pînă se înnopta. S-a mai liniştit, negăsindu-1 spânzurat în pădure. Poate că tot o să răsară de undeva, îşi spunea, cu o licărire de nădejde.
In vreme ce capul familiei cutreiera pădurea, nevastă-sa luă satul pe seama ei. Auzi multe zvonuri ciudate. O bătrînă văzuse chiar în ziua în care Peter a dispărut din sat, un bărbat urcînd coasta dealului, însoţit de cineva. Deşi toată lumea ştia că femeia asta era atît de slabă încît, cînd scăpa ceva pe jos căuta mai mult cu degetele decît cu ochii, totuşi soţii Szente o crezură oînd spunea că a văzut un bărbat urcînd dealul însoţit de o femeie, care se grăbea cu sufietul la gură în urma lui. Bătrînă cică s-a uitat lung după ei şi i s-a părut că omul care înota prin zăpadă pînă-n brîu nu era altcineva decît Szente Peter în persoană.
încărcată de astfel de ştiri prevestitoare de nenorociri şi speriată puţin, Cristina porni spre casa lui Năznanu. N-o fi dispărut oare odată cu fiul ei şi Ioana ?
Dar urcînd pe drumul ce ducea la casa scufundată în doliu, o presimţire neagră o cuprinse, puterile o părăsiră şi inima începu să-i bată zguduit, săgetînd-o. Nu mai putea, se opri. Rămase pe loc, neştiind ce să facă, cu ochii aţintiţi asupra căscioarei cu acoperişul tuşinat... şi sta, şi sta nemişcată. Bătăile inimii se prefăcură pe încetul într-o teamă surdă, apoi într-o adevărată groază. I se părea că locul este lovit de blestem. Nu mai îndrăznea să-şi continuie drumul. Blestemul îl ajunge poate şi pe acela care-şi pune piciorul în uliţa asta. De altfel, pînă şi jandarmii care circulau prin partea locului ca nişte păsări de pradă cu zbor greoi în jurul unui cadavru, ocoleau uliţa. Ei se uitau la Cristina cu nişte ochi care parcă voiau s-o străpungă. La jandarmi pînă şi ochii sînt nişte baionete...
— Doamne, dumnezeule, miluieşte-ne, nu ne lăsa pe noi, bieţi muritori — oftă lelea Cristina încet, ca un fir de trestie în vînt, şi se întoarse acasă.
In noaptea aceea avu un vis. Se făcea că-1 vede pe Vasile Năznanu, zvîrcolindu-se în sînge, cu faţa în sus, pe podeaua sălii de joc. SîngeUe îi ţîşnea din inimă ca dintr-o fîntînă săritoare. In vis, Cristina, se apropie de flăcău şi, fără să vrea, atinse cu vîrful cismei floarea de la pălărie călcată în picioare. In clipa aceea însă se retrase îngrozită căci trupul din care ţîşnea sîngele, nu era al lui Vasi Năznanu, ci al propriului ei fiu.
Se trezi îngrozită, abea putea să mai respire; ceva o apăsa pe piept atît de tare de parcă un munte întreg s-ar fi aşezat peste ea.
Erau momente în care bătrânului Szente i se părea că nevastă-sa s-a mai liniştit. într-adevăr, era cu putinţă să se piardă, ca un ac într-un car cu fîn, un om în toată firea ? Dacă nu s-a spînzurat, Peter o să răsară cu siguranţă de undeva. Dar tocmai într-o asemenea clipă mai liniştită femeia sari din nou cu întrebarea :
— Ei, te-ai holărît odată ? Te duci ? •— Unde ?  — tresări omul.
— Ar trebui totuşi să te duci la notar şi să anunţi... Bărbatul declară pe un ton ce nu admitea apel :
•— Eu acolo nici mort nu mă duc !
— Bine, dar e vorba de fiul dumitale ! ■— Nu mă duc să mă tai bucăţi!
■— Copilul tău! Os clin osul tău...
— La ticălosul de bulibaşa ? Nu-mi pui piciorul acolo nici mort! Niciodată ! — şi pentru a întări cele spuse, scuipă zdravăn.
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
105
Se strecură pe uşă şi o rări de pe acasă ca de fiecare dată cînd nevasîă-sa îi pomenea de notar. Nu voia s-o audă şi s-o vadă pe nevas-tă-sa smiorcăindu-se, cu faţa uşor brăzdată scăldată în lacrimi. Nu, asta nu. Te pomeneşti că în faţa lacrimilor s-ar înmuia — căci e vorba doar, oricum, de copilul tui drag!— şi, clacă n-ar fi destul de hotărît, femeia l-ar îndupleca să se ducă la notar, să ceară ajutorul autorităţilor.
încă din patruzeci şi unu, de cînd cu vaca, se legase prin jurămînt să nu mai calce pe la notariat. De atunci şi banii de dare îi ducea nevasta •ori băiatul. Vaca i-a fost vîndută, în bătaie de joc, la mezat, pentru impozit. La licitaţie pe Rişca o cumpărase chiar notarul. El a fost de altfel acela care i-a îndreptat şi pe agenţii fiscului şi a grăbit licitaţia... Mai tîrziu, bătrînul Szente vînduse o sforicică de pămînt ca să-şi poată cumpăra o altă vacă. Pămîntul ajunsese în mîna lui nea Kuri... Dar o vacă cum fusese Rişca n-a mai găsit Szente niciodată, în zadar a colindat toate târgurile pînă hăt departe. Căci Rişca îşi întindea cu atîta blîndeţe gîtnl, mugea aşa de blajin, şi seara, cu sforăitul ei neuitat parcă o chema pe stăpînă să o mulgă. Szente nu poate uita momentul cînd fusese silit să semneze cu/mîna lui chitanţa prin care recunoştea că a primit preţul vacii, în timp ce suma întreagă era strînsă de pe masă de nădrăgarul acela tînăr şi blond, casierul fiscului şi vîrîtă în servieta de piele, sacul fără fund ai vistieriei publice. In schimb casierul îi dăduse o altă chitanţă certificând că prin vărsarea sumei, impozitul lui Szente a fost plătit pe tot anul.
In timp ce se petreceau toate acestea, notarul şedea la masă cu faţa buhăită, ras pe cap ; la dreapta lui casa de fier. Atunci, în desnădejdea lui, Szente găsi că omul legii cu faţa ca o lună plină şi cu burta rotundă seamănă cu două picături de 'apă cu un paşă de pe vremea ocupaţiei turceşti. De ce tocmai cu un paşă? Fiindcă în timpul copilăriei lui, auzise şi Szente de la bătrînii de atunci povestea satului lor — şi anume că de răul tătarilor sau turcilor năvălitori, cîteva familii s-au tras din valea largă a Mureşului aici, între dealuri, şi au întemeiat această comună la poalele munţilor. Dar se vede treaba, neamul paşalelor n-a pierit. Şi notarui tot din el se trage. Că de cînd i s-a dat în mână comuna aceasta, nu-i creşte numai burta, şi nu i se rotunjeşte numai faţa... Omul şi-a făcut rost şi de doi cai şi două vaci. Una din vaci, Rişca, îi dă cîte douăsprezece litri de lapte pe zi. E adevărat că în grajdul domnului notar ea e hrănită mai din belşug decît fusese la nenea Szente. Lelea Cristina rămase singură în casa rece şi se aşeză la geam. Ochii ei iscodeau necontenit uliţa... Peter a moştenit firea tatălui său. E încăpăţînat, ca şi el. Cerbicos. Ca fierul, nu-1 poţi îndoi, se gîndi Cristina. Apoi îşi svîntă nasul şi aruncîndu-şi o broboadă pe umeri, aşteptă puţin să răsune ultimul dangăt de clopot şi cînd văzu că nu mai e picior de om pe uliţă, porni singură cu durerea ei la domnul notar.
Urca treptele biroului, tremurând din genunchi şi rugîndu-se lui dumnezeu. Dar pe semne dumnezeu nu era deloc atent la ruga mamei. De astă dată spinarea lată ca o pernă şi atît de bine cunoscută a domnului notar, nu se mai apleca greoaie deasupra biroului aşezat în faţa intrării. In locul unde altădată scaunul pîrîia sub cele o sută de kilograme ale atotputernicului stăpîn al administraţiei, acum o mustaţă blondă se răsucea în vânt, proaspăt frezată şi bine pomădată în cinstea zilei de duminică. Ochii verzi ai domnului primar Şarosi întîmpinară fulgerând cu oarecare uimire pe femeia care intra. Dar mai era acolo şi Tudoran. In ultimele zile acesta se lipise trup şi suflet de primar. Erau nedespărţiţi. Cisluiau vânzarea pădurii, făceau planuri. Căci pentru Tudoran chiar şi după convor-
106
KOVACS GYORGY
birea aceea confidenţială nu era încă totul limpede şi curat. în zadar îl asigura Sarosi, el tot mai avea o îndoială în suflet : cine ştie dacă într-adevăr autorităţile vor încuviinţa vînzarea pădurii, atîta timp cît printre cumpărători figurează şi un nume romînesc.
— Tu s-o ţii una şi bună... Să nu te clinteşti de la ce ai văzut la horă — îl dăscălea primarul. Restul, las pe mine ! Păi cum ?... Mai sîntem doar şi noi pe aici, vericule... Ori n-ai încredere în mine? Cuvîn-tul meu e pleavă ? — şi îşi răsucea mustaţa cu atîta conştiinţă a puterii încît îndoielile lui Tudoran trebuiau să amuţească.
Cei doi bărbaţi îşi îndreptară deodată privirile spre broboada ce se încumeta, de altfel fără nici un pic de curaj, să pătrundă în odaie, mai bine zis spre faţa femeii ce pîndea de sub broboadă. Fruntea lui Sarosi se încreţi şi cît ai clipi din ochi, întreagia lui înfăţişare luă un aer oficiat.
— Ce doreşti, dragă ?
— Aş căuta pe domnul notar...
Sârosi privi în dreapta şi în stînga batjocoritor, îşi răsuci mîna şi-întrebă, întinzîndu-şi braţul spre femeie:
■— II vezi undeva pe domnul notar, pe aici pe aproape, diraga mea?
— Nu, nu-1 văd nicăieri...
— Păi atunci n-o fi aici... Cristina tuşi mărunt.
— Eu l-aş aştepta pe dumnealui...
— Domnul notar nu-i acasă, a plecat din comună — declară scurt primarul. Tudoran îl privi cu înţeles, căci domnul notar plecase doar în cealaltă aripă a clădirii, unde locuieşte familia dumisale, ca să ia ,o gustare şi să asculte ştirile transmise de radiojurnalul de la ora unsprezece. De ce spune Sarosi că notarul nu-i acasă ?
Cristina se uita zăpăcită în toate părţile, cînd la uşa verde a casei de fier, cînd la cei doi îngeri din stema ţării, atîrnată pe perete, sau la lampa cu sticla afumată de pe colţul mesei. N-are noroc şi pace! Pînă şi soarta e împotriva ei. Oftă din adînc.
— Şi ce ai avea să-i spui „măriei sale" domnului notar, dacă ar fi acasă ? — întrebă primarul, cu un accent deosebit pe cuvîntul „măria-sa", pentru ca altă dată lelea Cristina să nu mai uite de respectul ce i se cuvine notarului.
— Nenorocirea asta cu băiatul meu, dragă domnule primar. Băiatul meu...
— Aha, Szente Peter ! — se repezi Sarosi şi dădu din cap.
— Da, Peter, bietul, sărmanul meu Peter...
Pe fruntea domnului primar apăru o cută de severitate. Se prefăcu că se gîndeşte adînc şi căuta ceva printre amintiri.
— Stai puţin, aşteaptă ! E vorba de flăcăul acela, nu-i aşa, care s-a cam dat cu romînii. Ştiu, ştiu!
Vorba cu un anumit tîlc trecu neobservată pe lîngă urechea femeii, în schimb se opri în aceea a lui Tudoran. Acesta îşi lăsă ochii în jos şi tuşi ca pentru a avertiza pe prietenul său că e şi el de faţă. Dar tuşea nu-1 scoase din făgaş cîtuşi de puţin pe Sarosi care continuă să vorbească imperturbabil pînă ce Cristina nu-şi mai putu ţine lacrimile.
— Ce s-a făcut cu singurul meu copil, domnule primar, vă rog...
— A intrat în pămînt ? — întrebă primarul cu o uşoară nepăsare.
— De cinci zile nu l-am mai văzu.t.
— Parcă am auzit şi eu de aşa ceva — clipi din ochi, prefăcut, Sarosi.
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
107
De sub broboadă apărură două mîini cu degete chircite; Cristina şi le frîngea cu obidă.
— Daţi-mi, vă rog, o mînă de ajutor ! Doamne, doamne, ce-i de făcut? Băiatul meu!...
Primarul îşi dregea glasul şi clătina din cap fără nici un fel de compătimire, ca şi cum ar fi făcut nişte exerciţii de gimnastică. In faţa Cristi-nei însă apăru nesfîrşita întindere a cîmpului acoperit cu zăpadă şi dincolo de el pădurea uriaşă şi înfricoşătoare. I se părea că aude urletul vîntului. Glasul i se înnecă în piîns.
— Dar ia să vedem ce s-ar putea face — încercă primarul să se arate mai omenos, fără a reuşi însă să-şi prefacă şi glasul. Nu se poate face nimic! Ce s-ar şi putea face? Poate rugăciuni. Eu nu-s popă, dar oricum niscaiva rugăciuni nu strică... Domnul notar, cum ţi-am mai spus, nu-i acasă. Nu se întoarce decît la noapte sau mîine dimineaţă... Dar să-ţi spun ceva, aseultă-mă — îşi înălţă capul ca şi cum i-ar fi venit o idee salvatoare : — băiatul acela al dumitale, adică Szente Peter... cum să spun... are parcă un clenci la autorităţi... Ştii dumneata, din pricina fetei aceleia... Ei ! Sîngele !... Sîngele... Ori poate dumneavoastră nu sînteţi unguri ?
Tudoran se simţea din ce în ce mai prost, nu mai ştia încotro să-şi îndrepte privirile. Al dracului ora mai e şi Sarosi ăsta. Straşnic îi merge! Ce ungur mare! El a poruncit să se scrie şi pe dugheana domnului Koz-mas, singurul negustor din comună „prăvălie maghiară — creştină din moşi-strămoşi". Auzind cuvintele lui Sarosi, Tudoran începu să-şi piardă iar încrederea în afacerea cu pădurea...
Stema ţării, cu dealuri verzi şi o cruce dublă atîrnată pe perete ; doi îngeri o ţin fără nici o sforţare, ca şi cum ar atinge-o doar cu minutele lor. Dar nici ei nu-i dau nici un ajutor Cristinei, în durerea ei. Nici primarul n-o ajută. Acum îşi dă seama că nici notarul n-ar fi ajutat-o că şi el e la fel... Vaca ! Rişca !... Poate să se milogească. Femeia se zăpăcise de tot, simţea că trebuie să se lase în voia sorţii. Nici n-o să-i spună bărbatului că a umblat pe la cancelarie după ajutor...
Cînd au rămas din nou singuri în birou, domnul primar Sarosi şi gospodarul Tudoran, acesta din urmă rîse încurcat, mai bine zis, necheză.
— Mă, da ştiu că te pricepi... Celălalt dădu clin umeri.
— Ceimi vine pe cap cu bocetele ei ?
— Ei, ei — se trezi omenia în Tudoran. Şi-a pierdut băiatul. Copilul unei mame ! Trebuie înţeleasă şi mama !
Primarul vîna cu mîna ultima muscă ce mai rămăsese în viaţă în birou, dar mişcările acestea i se adresau şi lui Tudoran.
— Dă-1 dracului ! Băiatul ei e în loc bun ! Tudoran se uită ţintă la ortacul său.
— Te pomeneşti că tu ştii unde e ?
— Nu ştiu nimic ! Asta este !
Satul întreg vorbea de dispariţia flăcăului. Şi soţia lui Tudoran se tînguia de vreo trei zile că s-a prăpădit băiatul lui Szente, poate că s-a spînzurat în pădure, aşa se aude... Tot aşa se spînzurase, cu vreo şase ani în urmă, clopotarul cel bătrîn de funia clopotului. Se întîmpla uneori. Tudoran însuşi păstrează o bucată de funie pe care şi-a procurat-o în tinereţe, cumpărînd-o pe bani, ca să-i poarte noroc în viaţă. E, zice-se, din funia, cu care s-a spînzurat în pod nevasta lui Puiu, cînd a părăsit-o bărbatul
108
KOVACS GYORGY
cu cei şapte copii cu tot. Rudele ei vindeau funia în mare taină şi numai oamenilor celor mai apropiaţi — cu centimetrul...
—' Te pomeneşti că a şi fost găsit Szente Peter !? — încercă să-1 tragă de limbă Tudoran, căci din cuvintele primarului a prins bănuiala că acesta ştie ceva. — Un lucru nu ştie poate lumea : de ce a trebuit să...
— E în loc bun, ţi-am spus! — i-o reteză Sarosi.
— Secrete, ai ? Şi atunci cînd nu e nevoie de ele ?
—: Cum să nu fie nevoie? In interesul cercetărilor. Doar şi tu ştii.
Tudoran a fost şi el primar în comună şi ştie într-adevăr ce înseamnă ■o cercetare, ce este în „interesul cercetărilor", ce e secretul oficial. Se gândi puţin) la toate acestea şi tăcu. Dar nu peste mult începu din nou.
— Şi adecă de ce s-a spînzurat ?
— Şi tu îi dai înainte prosteşte, ca babele. S-a spînzurat pe dracu'. E la postul de jandarmi !
Ultimul cuvînt i-a scăpat, fără să-şi dea seama decît cînd era prea tîrziu. Ii părea grozav de rău că nu şi-a strunit limba şi cum nu mai putea da înapoi, se aprinse de o minie grozavă. Ce-l tot ispiteşte Tudoran ? Iată că i-a smuls secretul. Se răsti furios la el :
— Un lucru îţi spun : să nu-ţi bagi nasu' unde nu-ţi fierbe oala. E mai sănătos şi pentru tine.
— Curn ? Cine ? Eu ? Da' ce am eu cu toată afacerea asta ?
— Şi tu eşti martor. Şi el e martor. Asta-i tot.
Tudoran făcu ochi mari şi de uimire i se deschise şi gura de parcă ar fi văzut o arătare. Ce joc drăcesc o mai fi şi ăsta ! Dacă, din capul 'locului, primarul spune adevărul !
— Szente Peter, ibovnicul Ioanei ?
— Aşa cum ţi-am spus... Dar martorii n-au nimic unul cu altu! !... Tudoran scutură din cap cu îndoială :
— Greu de crezut. Ia ascultă, mă Sarosi: ce tot îndrugi aci verzi ;şi uscate ?
Celuilalt îi sari muştarul : ■— Ce ! Nu mă crezi ?
— Cum să te cred? Dar cum vine asta... iubitul Ioanei alături de Tar Pista ?...
Sarosi clipi din ochi-i verzui şi izbucni în rîs.
— Asta las-o în grija lui Tohati. E un om şi jumătate. îşi are şmecheriile lui. Ştii tu ce-i aia : şmecherie?
Ieremia rămase cu gura căscată, răsufla greu ca omul adormit. Reuşi însă în cele din urmă să-şi închidă gura şi se hotărî să-i pună un lacăt pe care nimic să nu-1 poată deschide. II izbise această misterioasă întorsătură a lucrurilor. Ce fierbe, ce clocoteşte aici într-ascuns, ca un vîr-tej ? Ce fel de secrete se ascund în căpăţîna asta de primar, cu freza scurtă, ţepoasă? Privi mustaţa fudulă şi faţa lată a prietenului său şi-i măsură statura pirpirie. Hm ! A fost şi el primar, cunoştea multe chichiţe, aciun însă îi stă mintea în loc. Nu mai suflă nici o vorbă. Are dreptate Sarosi. Nu-i bine să ştie .prea multe ! N-a mai pomenit nici de tîrgul cu pădurea : îi era teamă.
Cele auzite de la Sarosi nu-i ieşiră toată ziua din cap. S-a învîrtit şi s-a răsucit ca un cîine care nu-şi găseşte locul în culcuş. Totuşi cuvintele primarului îi împăcară oarecum conştiinţa. Dacă pînă şi iubitul Ioanei e martor... Martorul apărării, al apărării lui Tar Pista...
In familie n-a scăpat nici o vorbă despre cele auzite, deşi în timpul prînzului femeia a adus de cîteva ori vorba de Szente Peter. Flăcăul pare
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
109
că a fost văzut cînd aici, cînd în altă parte, şi de-odată i se pierduse urma. Lelea Tudoran ştia de asemenea că mama dispărutului fusese de dimineaţă la notariat, dar n-a putut vorbi decît cu Sârosi. Era de faţă şi soţul ei — adică Ieremia Tudoran ! Şi acolo în birou Sârosi se pornise să-i înjure pe romîni, dar Tudoran o vorbă n-a scos, dimpotrivă, îi aproba... Toate le ştia nevasta lui Tudoran. Gospodarului i se urcă sîngele la cap, o alungă pe nevastă-sa clin odaie şi aşa cum obişnuia să facă în fiecare duminică se culcă să tragă un pui de somn după masă. Dar femeia, cu vorbele ei îi vîrîse parcă un arici în pat; cuvintele acestea îl usturau, îi înţepau parcă şi pielea. Se răsucea, se zvîrcolea în culcuş, ca un Cîine bolnav. Din tindă, nevastă-sa trăgea cu urechea şi cînd văzu că scîrţîitul patului nu mai conteneşte intră în casă şi începu să sporovăiască din nou. Bărbatul sări în picioare, cuvintele femeii îl în-tărîtau ca o nedreptate groaznică. Asta e în stare să se plîngă şi fetiţei — îşi zicea şi se repezi cu gura la ea, o dăscălea răcnind, dete de vreo cîteva ori cu pumnul în masă, apoi plecă dunăre de acasă.
Seara îşi aşternea plocatele de umbre peste sat şi din toate părţile răsăreau zgomotele şi luminile amurgului : de undeva se auzea scîr-ţîind cumpăna unei fîntîni din care se scotea apă pentru adăpatul de seară, ici colo se aprindeau lămpile şi pe ferestre fîşii de lumină se revărsau afară în zăpadă. Oricît de tare era hotărîrea lui Tudoran de a-şi pune lacăt la gură, în starea de furie pe care nevastă-sa i-o stîrnise nu se (putu opri să nu se ducă la alde Năznanu şi să le spună, cu o bucurie ascunsă, dar vîrîndu-se sub pielea lor, ce s-a întîmplat de fapt cu flăcăul, cu iubitul Ioanei, cum a trecut Szente Peter de partea ucigaşului, ca martor al apărării.
Cînd îşi repezea braţele, cînd îşi strîngea pumnii şi pentru a da mai multă greutate discursului, din cînd în cînd izbea în aer.
— V-am spus mereu să aveţi grijă de fată, să băgaţi de seamă după cine se uită. Ungurul e ungur. Corb la corb nu-şi scoate ochii ! Voi sînteţi de vină! Nu-ţi ajunge că ţi-au omorît băiatul, Ioane? Nu-ţi ajunge? Ei, întîmplarea asta socot că ţi-a deschis ochii. Cumplită învăţătură !... De aia vă spun ! Voi sînteţi de vină !
Ioana ţipă de durere şi ieşi din casă. Maică-sa căzu în genunchi în faţa icoanei şi începu să-şi facă cruci. Ioana Năznanu asculta frazele înverşunate şi aţîţătoare, cu capul în piept şi ochii închişi. Stătea nemişcată. Nu spunea nici o vorbă. Ciudată mai e şi viaţa asta ! Cine ar putea găsi calea cea adevărată ? Voinţa îi amorţise de tot. Doar oîte un oftat adînc ii mai sălta din cînd în cînd pieptul. Totul îi era indiferent. Pe băiatul lui nimeni şi nimic nu-1 mai poate învia.
Tocmai în ceasul în care lelea Cristina cu mîinile la tîmple, rătăcea ameţită prin preajma biroului notarial, neştiind cui să-i ceară ajutor — i se uscase gîtlejul tot bolborosind, în culmea desnădejdii, vorbe fără şir, — tocmai în ceasul acela, în clădirea trufaşă a jandarmeriei, dom' plutonier-major Tohâti Istvân, terminîndu-şi treburile adună cu grijă teancul de iprocese-verbale privitoare la crimă, scoase din sertar un carton şi prinse hîrtiile laolaltă.
— Iac-aşa... Eh, acum să mi-1 aduceţi încoace pe flăcăul ăla, să stăm niţeluş de vorbă între patru ochi, pe ungureşte, bătu-l-ar cucu să-l bată !
Era bine dispus. Conştiinţa datoriei împlinite îi dădea linişte sufletească, îl înviora, ba îi mărea şi pofta de mîncare ! In faţa lui stătea Tar Pista, ucigaşul.
110
KOVACS GYORGY
Cioarecii înguşti de pănură, cu tiv albastru, — o rămăşiţă a vecbei uniforme secuieşti, — stăteau atît de strînşipe dînsul, de parcă ar fi fost turnaţi din faianţă albă. De sub haina cu mîneci înflorea pieptărelul roşu ţesut în casă şi împodobit cu broderii albastre. Numai părul îi era răvăşit, vîlvoi. De cînd fusese adus la post, flăcăul n-avusese cu ce să şi-l grebleze, grija majurului nu putea să cuprindă şi pieptenele.
—■ Da' pălăria unde ţi-e ? întrebă majorul cu ochii la capul ciufulit al flăcăului ce semăna cu un maldăr de fin adunat în pripă, cînd vine furtuna.
— Afară, în odaie...
— Şi florile de la pălărie le mai ai ?
— Da, le am.
— Bun. Adu-le încoace, pune-le pe masă, aici în faţa mea. Să le văd şi eu o leacă, mama lor de flori!
In timp ce flăcăul ieşi să aducă pălăria, majorul scoase tacticos o periuţă din buzunarul dinăuntru al vestonului şi începu să-şi netezească de zor mustăţile. Şi nu încetă operaţia de înfrumuseţare a smocului de sub nas nici în clipa în care celălalt îi aşeză în faţă pe marginea mesei, pălăria şi podoaba ei, strident colorată. Lui Tar Pista îi tremurau mîinile, şi mişcările lui nesigure întrebau parcă ce va mai urma. Nu putea şti limpede ce vrea dom' plutonier-majur.
— Şi de unde ai cumpărat florile astea ?
— Nu eu le-am cumpărat.
— Nu? Poate le-ai furat? — glumi Tohâti. Nu cunoştea obiceiurile străvechi ale satului, nu l-au preocupat niciodată. La ce să-şi bată capul degeaba ?
— Nu le-am furat. Astea fata i le cumpără flăcăului.
— Fata — dădu din cap majurul. — Frumos. Da' ea de unde le-a cumpărat ?
— Treaba ei.
— Fiecărui flăcău îi face o fată un astfel de dar?
— Da.
— Ia spune-mi mai pe-ndelete cum vine treaba asta cu fioriîe?
— Păi să vedeţi... cînd flăcăul se întoarce de la recrutare, ibovnica îl aşteaptă şi-i prinde florile în pălărie.
— Dar flăcăului acela, romînului, cine i-a cumpărat florile? Tar Pista tresări. O clipă doar muşchii feţei îi tremurară.
— Asta numai el o ştie, — spuse, dînd din umeri.
Aceste întrebări n-aveau nici un scop deosebit. Singurul lor rost era că ascultîndu-le, Tohâti putea să viseze... Cîte obiceiuri frumoase sînt prin părţile acestea! De pildă florile la pălărie... Nu-şi mai lua ochii de la legăturica tărcată de flori artificiale. Păcat că în momentul în care ordinul superior îl aruncase în satul acesta, nu era cel puţin cu cinci-şase ani mai tînăr. Atunci poate îşi pierdea şi el capul şi — cine ştie — se însura. Ei, şi ce sărmăluţe ştiu să gătească femeile de pe aici ! Şi ce „pasulă" şi costiţe afumate, cu ceapă şi mămăliguţă! (La început îi venea să rîdă de vorba „pasulă" * necunoscută în ţara lui de baştină.) De felul lui Tohâti e om de pustă şi în ţara lui lumea dispreţuia hrana oamenilor de la munte, mămăliga, clar orice s-ar spune, fasolea cu costiţă afumată numai cu mămăligă e bună.
— Ei, frăţioare, spune-mi : ce-a fost cu tămbălăul acela ?
*) pasulă — fasole.
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
111
Tar Pista nu se mai simţea sigur pe picioare. Mai întii a încremenit în poziţia de drepţi, aşa cum a învăţat la premilitărie, la „levanli', dar cum majurul se pierduse în admiraţia bucheţelului de flori, şi gîndul îl purta tot mai stăruitor spre minunile artei culinare de aici, flăcăul a obosit în poziţia aceasta rigidă şi şi-a lăsat muşchii mai liberi. Acum însă auzind întrebarea, înţepeni din nou.
— Păi să vedeţi, asta s-a întâmplat aşa, că românul se fudulea acolo, cu podoaba lui printre ceilalţi flăcăi, şi adusese vin pentru lăutari, parcă el era gazda. Mi s-a aprins sîngele în vine. — Privi într-o parte, ocolind ochii jandarmului. înghiţi cu noduri. — Cine l-a pus să se fudulească ? Cum îndrăzneşte un romîn să poarte flori la pălărie ?
— Şi atunci tu l-ai zgîriat un pic, nu-i aşa ?
— Da, un pic... Dracul mai ştie cum a fost.
■— Ei. Al dracului cuţitul ! A nimerit pe de lături, ce zici ?
— A nimerit.
— Asta e ! Aşa dar a nimerit.
Se făcu linişte o clipă. Acum ce-o să fie ? Pe Tar Pista îl năpădise sudoarea. încerca să citească ceva de pe faţa majurului. Acesta însă nu trăda nimic. Ba mai dă şi din mînă, îi arde de glume. Ca şi cum faptul că Tar Pista l-a ucis pe Vasile Năznanu ar fi o nimica toată.
Dar în clipa următoare, faţa jandarmului îmbrăcă o severitate atît de oficială, încît Tar Pista îngheţă. îşi simţea pieirea. Ce-i asta ? închisoare ? Muncă silnică ? Moartea ? Ei bine fie ! — îşi zise, îndărătnic, cu capul congestionat, alungând de la sine orice gînd.
Tohâti tună :
— Spui că ţi s-a aprins sîngele! Pe dracu! Nu s-a aprins nimic. Flăcăul se sumeţi, îşi scoase pieptul, toate mişcările lui erau dîrze,
provocatoare. Pe el să-l facă mincinos cineva, chiar unul cu şase stele la guler?... Să poftească!
— Aşa-s eu..., spuse, — cînd văd că romînii... Aşa sînt eu... Majurul îl întrerupse:
— Vorbeşti aiurea... Tu ai visat, vericule, habar n-ai, pe semne că nici n-ai fost de faţă la încăierare. De ce vrei să te legi la cap dacă nu te doare ? Dracu ştie cine a lovit, cine a înţepat... Asta se va vedea la anchetă, vericule, dacă din capul locului va mai fi nevoie de cercetări. Fiecare rămîne cu ce-a încasat, gata! Iar tu — ăsta-i adevărul adevărat •— stăteai de vorbă la tejghea cu alde Kuri, Tovisi şi Tudoran. Mai era acolo şi domnul primar Sârosi. Nu-ţi aminteşti?
Ca şi cum majurul nu i-ar fi vorbit lui, Tar Pista privea întunecat într-o parte şi replică doar atît:
— Cu Tudoran? Cu ăla eu nu stau de vorbă! Eu sînt ungur, el e romîn !
Sub mustăţile ferchezuite, buzele majurului s-au adunat într-un zîmbet, parcă l-ar fi gîclilat cineva în coastă. îi place să audă asemenea lucruri. Dar acum e vorba despre altceva !
— Ei, ei. Nu trebuie să te pripeşti, drăguţule. Se găsesc şi printre romîni... de... Spre pildă, Tudoran ăsta... Nu-s nici ei toţi la fel ! Oamenii trebuie aleşi... Ţine bine minte ce-ţi spun — îl dăscălea cu bunăvoinţă — tu de fapt nu erai în sala de joc. Ai înţeles ? — Apoi, deschizînd braţele teatral, izbucni : — Dar de ce n-ai spus-o de îndată? Pe tine, clin capul locului nici nu trebuia să te aresteze.
Muşchii încordaţi ai flăcăului începură să se destindă. E un joc ciudat acesta. Greu de înţeles ce spune majurul. Tohâti glumeşte, ori ce
112
KOVACS GYORGY
dracu ? Se uită, se uită năucit, ochii parcă stăteau să-i cadă din cap. Dar mirarea lui ajunse la culme abia cînd întreaga minciună fu aşternută pe hîrtie, sub formă de depoziţie a flăcăului, bănuit pe nedrept, fără nici un motiv, nefiind amestecat în afacerea omorului.
— Dar te sfătuiesc, — spuse părinteşte plutonierul-major — să nu te duci acasă ziua-n amiaza mare. Mai stai aici la noi, mai povesteşte cu jandarmii noştri, băieţi buni, unguri neaoşi, tot unu şi unu — mai vorbiţi despre armată, despre' femei şi cîte altele! La naiba, prietene! La ce-o fi bune femeile ? — Rîdea de se zguduiau baloturile de untură de pe el. Chiar pereţii vibrau de glasul lui tunător. — După ce s-o întuneca de tot, ai să te duci acasă şi nu te mai arăţi pe uliţă vreo cîteva zi le-Nu pentru că mi-ar fi frică pentru tine, că nu eşti tu omul care-şi pierde curajul cu una cu două. Dar ştii, satul... Sînt mulţi romîni, şi nici pe unguri nu te poţi bizui pe toţi. E un lucru trist ăsta, dragul meu !
Pista tot nu s'e încumetă să-şi creadă încă urechilor şi ochilor. Aşteptând să fie audiat de atîtea zile, el se deprinsese cu lumea necunoscută a închisorii, cu cătuşele ce-i vor fi puse la mîini şi la picioare. E cu putinţă aşa ceva ? Vasile Năznanu a murit, viaţa i s-a stins ca o boare ce se risipeşte-n vînt şi el e acela care 1-a ucis, el : Tar Pista. Şi totuşi, acum poate pleca acasă ?... I! apucă groaza gîndindu-se la noaptea aceea sîngeroasă de cîşlegi. Sala întreagă se învîrtea în jurul lui, în vreme ce perechile roteau fără întrerupere. Mugurii roşii ai buchetului de flori însemnau dungii ro.şii în aer, pe cînd perechile roteau cu ochii pe jumătate închişi.
Simţea din nou plăcerea vîrtejului ameţitor şi îşi închise ochii aple-cîndu-şi capul.
— De astfel de oameni curajoşi ca tine e mare nevoie pe front — auzi din nou glasul majurului. Acolo-i locul tău, vericule, acolo unde sîngele curge gîrlă. Nu aici lîngă fusta mămichii. Nu mai eşti un mucos, care are nevoie de maică-sa ca să-i şteargă nasul. Tu umbli de acuma pe picioarele tale, nu trebuie să te mai agăţi de poalele ei. Nu zău !
Capul lui Pista se lăsă pe spate, faţa i se schimonosi într-un zîm-bet idiot.
— Păi o să ajungem şi acolo odată şi odată — oftă.
— Da, da. Odată şi odată !... Eu însă te sfătuiesc să-ţi faci cererea Cît mai de grabă, arătînd că singur doreşti să fii trimis pe front împotriva roşiilor. Eşti un ungur vrednic, ai o inimă ungurească vitează, nu te sperii de sînge. Acolo e locul tău, îţi spun.
Sub coama vîlvoi, ochii rătăciţi priveau nemişcaţi în gol, apoi clipiră de cîteva ori. Priveau faţa bucălată pleznind de sănătate, proaspăt rasă şi împînzită de vinişoare albăstrui a jandarmului, degetele-i groase pe care paznicul legilor şi le vîra mereu în guler, încercînd să-1 lărgească.
— Ei, să scriu ? — întrebă majurul şi periuţa de mustăţi intră din nou în funcţiune, deşi mişcarea era de prisos căci mustaţa nu se clintise; din poziţia în care o fixase voinţa fermă a majurului. Iaca, o scriu eu.. Iar tu o iscăleşti frumuşel; atît. Locul unui ungur vînjos şi curajos ca tine e acolo unde nu floricelele de porumb puse pe plită pocnesc prin aer.
Flăcăul dădu fudul din umeri, aruncincl vorba :
— Păi dacă a-ţi avea bunătatea s-o scrieţi...
Şi cu aceasta, investigaţia penală, mai bine zis capitolul care privea nevinovăţia lui Tar Pista şi intenţiile tainice ale lui Tohâti se şi încheie.. Majurul avea toate motivele să spere că autorităţile superioare vor recunoaşte noile servicii pe care le-a adus în interesul patriei şi-şi voi"
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
113
exprima satisfacţia pentru zelul prin care a sporit şansele victoriei finale, dînd patriei un nou voluntar pentru serviciul de front.
Tohâti -ar fi dorit să termine şi cu cel de al doilea individ ţinut sub pază, care stătea ghemuit în subsolul umed şi asupra căruia cîte un jandarm trebuia să-i atragă zilnic atenţia, căci altfel ar fi uitat complect de el. Dar cînd dintr-un buzunar ascuns pe sub tunică îşi scoase ceasornicul cît pumnul, omul rămase mirat: „Tii, cum sboară vremea !" Trecuse într-adevăr şi ceasul unu ! Şi el e aşteptat la masă ! Ei, comedie... Şi sergentul Czibraki numai pe el s-a găsit să-l înfunde cu treburi ! Ce mama dracului să facă cu Szente Peter. Deşi, dacă stai să te gîndeşti şi Czibraki are dreptate. Chiar împrejurarea că în 'faptul zilei cu pricina, flăcăul se-ndrepta atît de grăbit spre casa victimei... E ibovnicul fetei. Şi-ăsta ! Ce fel de fată o fi Ioana aceea ? Tohâti cunoştea, se poate spune, toate fetele din sat. Dar în momentul acesta nu-şi aducea limpede aminte de faţa şi făptura sorei lui Vasile Năznanu. îşi căznea memoria în fel şi chip, şi în drum spre casă, călcînd cu cugetul împăcat al datoriei împlinite, nu se mai gîndea decît la fată.
In schimb, după masă, trebuia să tragă un pui de somn. De vinul care nu putea lipsi de la masa de dumineca, pleoapele lui Tohâti se lipeau cît ai bate-n palmi, afară de cazul cînd vreun interes urgent de serviciu îl ţinea în picioare. Si iată că acum, cum stătea întins pe canapea, în faţa ochilor lui sufleteşti începură parcă să se contureze în sfîrşit ochii negri şi faţa palidă a romîncei.
Dar ce dracu are el cu fata aceea cu catrinţa ? Las' să-şi mai plîngă şi ibovnicul, dacă nu-i ajung lacrimile vărsate pentru fratele său !
Şi astfel lui Szente Peter abia după aprinsul lămpilor îi veni rîndul să fie scos din beci, fiindcă din pricina eforturilor de memorie, majurul adormise cu greu şi se trezise mai tîrziu decît de obicei.
Ei, dar în schimb acum ochii i se învîrteau sălbatec în orbite. Ii vorbi flăcăului pe un ton ironic, usturător :
— Ce-i cu tine, poamă bună ? Nu te-au mîncat încă şobolanii ? N-ar fi nici o pagubă, asta eu ţi-o spun. Căci dacă n-o să putrezeşti aici, o să te usuci în spînzurătoare! Căci nu eşti bun de altceva.
Cuvintele nu se prindeau de Peter, alunecau ca mazărea aruncată pe perete. Flăcăul era liniştit, fiindcă avea conştiinţa curată şi vorbele jandarmului nu-i răscoleau sufletul. Cu gîtul întins, majurul făcu un pas spre el, se uită ţintă în ochii lui, nasurile li se atingeau aproape. Deodată, cu o mişcare neaşteptată, îşi ridică braţul în aer, parcă ar fi vrut să izbească. Flăcăul îşi smuci capul într-o parte.
— Ce-i, bre? — rîse hain jandarmul. Nu cumva te-ai speriat, ce? Nu te teme, vericule, mă uitam doar să văd dacă te-ai ras. Nu puteam să-ţi dăm drumul cu mutra păroasă, căci fetei ăleia nu-i place bărbia cu ţepi. N-am dreptate? Ce?
Şi într-adevăr de data aceasta palma nu răsună, jandarmul abia atinse bărbia lui Peter care roşi ca şi cum cineva i-ar fi aruncat un pumn de jar pe obraji. Se uită dîrz în ochii majurului, ochii îi ardeau ca două limbi de flăcări.
O clipă Tohâti stătu pe gînduri. Ce ar fi dacă şi găliganul acesta ar iscăli o declaraţie ? Ar trebui înmuiat niţel. Dar cînd privirile li se încrucişară, majurul renunţă la planul său. într-adevăr, îşi zise — să presupunem că, constrîns de mine, ar iscăli-o. Ei, şi ? Ajuns în sat, ar spune la toată lumea că iscălitura i-a fost smulsă cu forţa. Blestemaţii ăştia scot vorbele despre autorităţile anchetatoare. Şi Tohâti, ca toţi jandarmii,
8 — Viaţa  Romiîneaseă nr. 4
114
KOVACS GYORGY
ţinea la renume... Dar s-ar putea să n-o iscălească din capul locului. Majurul are practică, în atîţia ani de serviciu a adunat o experienţă bogată şi cunoaşte oamenii. Ajunge să arunci o singură privire asupra feţei flăcăului ca să poţi ceti în ea, să poţi trage concluzii. Ce dîrzenie, cită încăpăţînare! Blestemat individ! Pe unul ca ăsta poţi să-1 omori în bătăi că tot nu pune mîna pe condei ca să-şi iscălească numele. Asta-i tipul care, cu cît îl schingiuieşti mai tare, cu atît rezistă mai îndrăcit. Ei dar o să aibă el grijă de dânsul.
— Va să zică, te-ai bărbierit ? — întrebă. Peter amuţise. Nu răspundea.
Ca să-şi salveze autoritatea, făcînd de rîs încăpăţînarea ilăcăului, majurul se întoarse către jandarmul ce stătea la uşă :
— Sergent, ce-i cu mocofanul ăsta ? S-a bărbierit ?
— Da, să trăiţi ! — răspunse prompt jandarmul.
încă de dimineaţă majurul îi dăduse ordin sergentului să albă grijă ca flăcăul să se radă, să aibă faţa netedă ca oglinda, să nu plece de aici ca un pui de bogdaproste. Era o măsură luată tot în interesul bunului renume al jandarmeriei. Şi sergentul trebui să stea lîngă deţinut în răstimpul bărbieritului, ca nu cumva omul să facă vreo dandana.
Tăcerea lui Szente Peter scoase lucrurile din făgaşul lor obişnuit, adică din făgaşul ticluit de fantezia lui Tohâti. Majurul nu ştia într-adevăr la ce metodă să recurgă. Dacă-i dă drumul flăcăului fără ca acesta să-i învrednicească întrebările, cu un singur cuvînt, se cheamă că autoritatea lui e grav ştirbită. Ce să facă cu Szente Peter? încercă cealaltă metodă: îşi înmuie glasul, îl făcu să vibreze de gingăşie părintească :
— Te mai doare obrazul ? Tăcere.
— Ştii, acolo unde te-am netezit.
Peter privea în gol, parc-ar fi fost singur în odaie.
— Aşa se întâmplă uneori — oftă majurul. Şi părintele îşi bate din cînd în cînd copilul. Dar de ce ? Fiindcă îi vrea binele. îi arată drumul cel bun. N-am dreptate ?
întrebările blînde şi lecţia onctuoasă şi morală, erau, fireşte, pentru Peter, totuşi nu el ci jandarmul de la uşă fu acela care răspunse strigînd şi lipindu-şi călcâiele :
— Ba da, să trăiţi!
După un scurt răstimp, către flăcău :
— Şi zi, tot mai ţi la fata aceea, vericule ?
In clipa aceasta majurul nu se uita la faţa flăcăului şi astfel nu putea să vadă cum se urcă sîngele în ea. Nu i-ar fi păsat lui Peter de lovituri, de bătaie, de torturi. Nu i-ar fi păsat de nimic ! Zguduit de emoţie, el îşi strînse buzele cu o uriaşă stăpânire de sine. Dacă âl doare palma de rândul trecut ? Da, îl doare. Dar durerea aceasta o simte nu în obraz, nu în oase, ci undeva înăuntru, foarte adînc. In inima lui Ioana însăşi a fost lovită : iată de ce îl doare atât de ângrozitor palma aceea.
Predica paternă continua, nu mai da dumnezeu să se termine, majurul nu mai putea de dragoste părintească.
— Sper că ţi-ai băgat minţile-n cap. Vreau cu tot dinadinsul să te faci un om de omenie. Credincios neamului din care face parte. Nu-ţi murdări sângele scump şi vârtos de ungur. Ce fel de iepure fricos eşti tu ? Şi la horă ai şters-o de la âncăierare. Ei, ei, asta nu-i purtare de ungur, băieţaş !
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
115
Peter rămase cu gura căscată, ca un surdo-mut, dar mintea şi creerii îi lucrau cu atît mai febril. Cuvintele majurului îi evocau extraordinar de viu toate scenele din noaptea aceea de pomină. Vedea valul de femei năvălind cu vaiete din odaia de -lingă sala de dans şi barîndu-i drumul în acele clipe botărîtoare. Chinul neputincios îl sfîşia din nou. Dacă ar fi putut răzbi pînă la grupul ce se încăierase, ar fi putut apăra, poate, pe Vasi Năznanu. Şi faţa îi ardea, îi ardea mereu, tot mai aprinsă...
— Să nu mai aud că te încîrduieşti cu romînii ! — îşi înăspri puţin glasu-l. — Sînt destule unguroaice în sat. Isteţe, frumoase. De ce alergi după catrinţa ?
Respiră adînc, pieptul i se umflă, ochii îi scăpărară, ca şi lupului însetat de sînge, îşi ieşi cu totul din fire şi la urmă dete drumul unui urlet aşa de cumplit de şi jandarmul ce sta smirnă la uşă, începu să clipească speriat. — Piei din faţa mea, trădătorule ! Pîngăritor de meam ce eşti ! Să nu te mai puie păcatele să ajungi din nou în mîinile mele! — strigă, arătîndu-şi -pumnii strînşi.
Predica şi dojana se curmară numai pentru că sosise timpul cinei. Pe cerul limpede se iviră întîiele stele şi pe domnul plutonier-majur îl apucă graba. Degeaba, pasiunea lui adevărată era mîncarea. Cînd îşi umplea burta, se liniştea, se potolea, era ca o zi calmă, fără vînt, probabil fiindcă sîngele care i se îngroşa în pumni şi îi inunda ereeri, lua altă direcţie, se îndrepta spre stomac care avea mai multă nevoie de el pentru a putea mistui.
Dar încăpăţînarea lui Szente Peter îl puse pe gînduri. Nu simţea nici după ultima convorbire beţia dulce a biruinţei, de parcă înfrângerea l-ar fi apăsat la pămînt. Nu putea înţelege atitudinea flăcăului. In timpul mesei îi adresă, din bun senin, următoarea întrebare neaşteptată femeii care-i conducea menajul :
— Cunoşti dumneata pe una Ioana Năznanu ? Ce s-o fi ascunzînd în această întrebare ?
Femeia îşi trecu degetele de-a lungul şorţului alb (majurul îi cerea să lucreze în şorţ alb la bucătărie) şi se uită şovăitor la omul care îi pusese întrebarea.
— Pe fata lui loan bătrînui ?
— Da.
Ce mai vor şi cu Ioana ? Bucătăreasa se sperie. Nu răspunse. Căuta un tertip ca să poată scăpa de declaraţii, începu să zgîndă-rească focul.
— O cunoşti sau nu ? — întrebă din nou Tâhâti.
— Numai din vedere.
— A, numai din vedere... înţeleg, dădu din cap majurul. Bucătăreasa se molipsise şi ea dte starea de spirit  ce  domnea în
sat. Ii era groază de toată afacerea asta cu -omorul. Hei, dacă şi-ar putea deschide gura şi ar povesti majurului tot ce se vorbeşte prin sat !... Ea însă tace. Nu vrea să pîrască pe nimeni.
— Ce fel de fată e Ioana aceea? — o descosea mai departe Tohâti.
— Nu ştiu nimic despre ea. E o fată -cum se cade, cinstită. Majurul îmbucă, mestecă mîncarea,  sorbi  din vin, îşi  dădu la o
parte mustăţile care îl stînjeneau niţel în plăcerile gastronomice.
— Aşa, aşa... Cumsecade, cinstită... Aud că e frumoasă... Instinctul de femeie al bucătăresei bănui ceva. Un zîmbet palid îi
înflori în colţul gurii. Aşeză o farfurie în faţa majurului şi îşi spuse părerea :
8*
116
KOVACS GYORGY
— Păi e mai frumoasă decît Iuhoşoaia, asta-i sfînt. Şi e şi mai tînără.
Antipatia bucătăresei data de cînd Iuhoşoaia se despărţise de bărbatul său. Neobrăzată femeie! Şi-a luat nasul la purtare şi încerca să-i poruncească şi bucătăresei. Ii făcea mereu zile fripte.
Reaua dispoziţie a lui Tohâti se risipi. Omul rîse cu poftă şi se uită cu ochi veseli şi calzi la bucătăreasă.
Scăpînd din beciul jilav al jandarmeriei, Peter se opri sub boita nemărginită a cerului spuzit de stele. Vremea se limpezise, vîntul măturase palele de nori cenuşii, dar în acelaş timp aerul se răcorise. Culorile serii se îngemănau vineţii cu albul zăpezii, şi totul era atît de tainic şi de necuprins, aproape ca în basme, ca în vis... Oare cum o fi fost înmormîntat Vasi Năznanu, ortacul lui drag şi bun ? Gîtul i se strînse şi o presimţire puternică şi rea puse stăpînire pe inima lui. Dar Ioana ? Ce o fi crezînd despre el ? Ştie oare unde a dispărut ?
O apucă pe hudiţă în sus. Mergea aproape alergînd.
La aide Năznanu ferestrele clipeau abia. Lumina lămpii a fost micşorată, de bună seamă dinadins ca să nu atragă nici ea atenţia oamenilor. Cine o fi acasă? Ioana, fără îndoială, căci pe vremea aceasta ea nu hoinăreşte prin sat. Şi Vasi?... El se odihneşte afară în cimitirul rece, sub bulgării îngheţaţi, tari ca piatra...
Cu acest gînd pustiu şi mîhnit bătu la uşă şi auzind răspuns slab„ apăsă clanţa, dar cînd trecu pragul se simţi ca izbit în piept. Parcă nu oameni vii, ci statui ar fi stat pe scaune. Se opri în uşă, şi încet, sfios, dădu bineţe. Ioana şi maică-sa şedeau pe scăunele şi torceau. Femeia, cînd dădu cu ochii de flăcău, se răsuci pe scaun, întorcîndu-i spatele, iar Năznanu parcă s-ar fi înţeles cu nevastă-sa, deschise repede uşa sobei şi începu să răscolească focul. Lumina jucăuşe îi scălda faţa care strălucea ca bronzul roşu.
Ioana îi aruncă o privire lui Peter, apoi îşi răsuci mai departe firul.
— Bună seara — spuse încăodată Peter.
Nu-i răspunse nimeni, nici nu-1 poftiră să şadă. Flăcăul se tulbură şi nu găsi cuvintele de care avea nevoie în această situaţie ciudată şi încîlcită.
— Mai domol cu lemnele, spuse loan Năznanu. — Care aţi înfundat focul aşa de tare ? Tu, Ioano ?
Fata nu-i răspunse nici tatălui său, dar degetele-i tremurau grozav în timp ce fusul îi sfîrîia. Nimeni nu băga de seamă, numai ea simţea.
— Ba zău, trebuie să cruţăm. Nu mai este cine să aducă lemne de la pădure. Vasi s-a dus... oftă femeia.
— Dar eu ? — voia să întrebe Peter. — Eu nu pot să car lemne în locul lui Vasi ? —- Dar nu putu rosti nici un cuvînt. înghiţi în sec. O presimţire chinuitoare îi răscolea tot sufletul. Primirea aceasta ciudată, rece, nu-i a bună. De ce nu sare Ioana ca altădată, de ce nu-i îmbie un scaun, cum fac fetele de măritat cînd le intră un flăcău în casă, chiar dacă familia e în doliu ? Nici măcar o privire nu-i aruncă ! Şi ce palidă e ! A slăbit, zilele din urmă au istovit-o... Şi nu e de mirare. Peter o compătimea din toată inima, îi venea să se apropie de ea, să-i mîngîie cu căldură părul negru.
— Ei, eu am păţit-o cu jandarmii. — Dădu să se apropie, dar se şl opri în loc. Simţea că nimeni nu-1 ascultă.
ES
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
117
Năznanu mormăi neprietenos :
— Te priveşte.
— Păi da — oftă flăcăul.
— Ar putea să-ţi fie ruşine — ÎI ghionti cu vorba gazda, fără să se uite la el. Vorbea în gol, parcă i s-ar fi adresat lipiturii de pe jos, sau ar ii mormăit ceva doar pentru el .însuşi.
în răstimp, fuseie sfîrîiau, monoton, uniform... sfîrîiau într-una.
— De ce ? — tresări Peter.
— Asta tu o ştii ! — răspunse bătrînul aspru, sec.
— Cum... Eu ? De ce să-mi fie ruşine ?
— Şi ai mai avut curajul să-ţi aduci nasul încoace? Ai îndrăznit să deschizi uşa casei nostre ?
Da data aceasta Năznanu îl privi tăios, cu reflexe de oţel în ochi. Privirea lui spinteca, sfîşia, ca o sabie ascuţită. Dar flăcăul, în timp ce tot trupul i se învăpăia, credea că pămîntul se deschide sub ^picioarele lui şi el trebuie, să se scufunde, să se nimicească. Nu înţelegea nimic, era năucit. Ce s-a întîmplat, dumnezeule, doamne? Pripită, nervoasă, mama Năznanu smulgea cu dinţii fuiorul din caier iar Ioana îşi ascundea privirea, nici faţa nu i se vedea, deoarece îşi aplecase capul adînc, ca floarea soarelui cînd noaptea stă la pîndă pe după dealurile din apropiere.
— Că orice lucru are o margine — apuse Năznanu, căznindu-se să găsească cuvîntul potrivit. Orice om trebuie să aibă un pic die obraz, cît de cît... să nu treacă pragul casei unde...
Nu izbuti să închege cîteva vorbe cu înţeles. Degeaba, în cele cîteva luni de zile cît a umblat pe la Ioana, Peter a cucerit şi inima lui. Un flăcău cu mintea trează, cu inima cinstită, cu gîndul curat, aşa l-a cunoscut loan Năznanu care seara, după culcare, pe întuneric, îşi perinda prin minte fel -de fel de închipuiri despre viitorul copiilor lui. Un astfel de bărbat a visat toată viaţa lui drept tovarăş de viaţă pentru fiică-sa. Nu-i era uşor să înfrunte faptele, să strivească atîtea planuri. Dar cînd ajunse la capătul acestui gînd, Peter nu mai era în odaie. închisese uşa cu atîta grijă în urma lui, încît femeia abia într-un tîrziu, privind la fată, băgă de seamă că familia a rămas singură. Ioana îşi şterse lacrimile amare cu dosul palmei, fără să se ascundă. Nimeni n-o mîngîia. O linişte rece, de plumb, se aşeză în casă, peste oamenii încremeniţi în tăcere. Năznanu se uita într-o parte, tuşind de cîteva ori.
Szente Peter îşi ridică palma în dreptul obrazului roşu ca focul, făcînd straşină ochilor ce-i ardeau în orbite. Cobora cu paşi greoi, poticniţi, ulicioara unde toate pietrele, toate cotiturile, gardul de peste şanţ, stîlpul de colo gata să se prăbuşească, laviţa aceea de lîngă poartă : totul în sfîrşit, îi era aşa de cunoscut. Amintiri dureroase i se deşteptau în inimă. I se părea că trăznetele din aceste zile au zdrobit tot ce a fost frumos în viaţa lui, tot ce i-a fost drag.
Dar ce s-a întîmplat ? Adevărul n-a ieşit deloc, la iveală ? Nu există oprire în acest vîrtej nebun care a prins în mrejele sale şi viaţa lui ? Părinţii lui să fi trăncănit ceva ? Te pomeneşti că asta i-a supărat pe alde Năznanu. Dar ce-i el de vină pentru purtarea părinţilor? Un val cumplit de mînie începu să se ridice în el... Dacă s-ar dovedi că ei au deslănţuit această nenorocire !... înainta cu sufletul înviforat pe uliţa cernită de umbrele amurgului. Ca smulsă de o răbufnire de vînt, uşa se izbi de perete şi din doi paşi Peter fu în mijlocul casei. Tatăl său îşi ridică brusc capul, îşi întinse gîtul înainte şi rămase cu gura căscată
KOVACS GYORGY
de mirare. Maică-sa făcu un pas spre fiul ce s-a întors şi îşi ridică Braţul, gata să-i sară de gît. Tremura de bucuria neaşteptată.
— Peter... Peter, dragul mamii... Tu eşti ? Văd bine oare ? Vasă-zică trăieşti ?...
Dar nu se putea apropia de flăcău. Acesta gesticula cu pumnii strînşi, ca un om încolţit de dulăii de la stînă.
— Ce aţi făcut? Cum aţi îndrăznit?... striga răguşit. Lelea Cristina încremeni, braţele-i căzură desnădăjduite.
— Cine v-a pus să vă amestecaţi în treburile mele — urla Peter.
— Pe unde ai umblat, dragul mamii — îngăimă cu duioşie maică-sa. Tat-tu a răscolit toate pădurile în căutarea ta... Hai şi şezi colea.
Peter răspunse smucit, brutal la cuvintele pline de gingăşie :
— Ei, nu m-a înghiţit pămîntul, precum vedeţi !
— Dar ce s-a intîmplat cu tine, dragu mamei? Pe unde ai fost? O clipă, tremurul maică-si îi stăvili pornirea. Dar în momentul următor ea izbucni din nou ca un vulcan.
— De cîte ori nu v-am spus să vă puneţi lacăt la gură ! In treburile mele n-aveţi a vă amesteca! Mă însor cu cine-mi place!... Şi tocmai dumneata!... — se întoarse ameninţător spre maică-sa. — Tocmai dumneata te-ai găsit să încurci prosteşte lucrurile!... Că dacă mi-oi ieşi din ţîţîni toată lumea o fac praf! Praf!...
Lelea Cristina înghiţi un nod şi se uită la bărbatul ei, parcă i-ar fi implorat ajutorul. I se părea că băiatul a răsărit din pămînt. Parcă omul acesta care dădea din mîini ca un apucat, cu ochii înroşiţi, urlind răguşit, n-ar fi copilul ei, ci o arătare, stafia copilului ei, cum se spunea în poveştile băbeşti.
Parcă cineva ar fi apucat-o de gît, se bîlbîia, gemea :
— Eu ? Eu le-am încurcat? Tocmai eu?...
— Ce ai dumneata cu Ioana ? Ce ? Că-i romîncă ?
— Vai, dragu' mamii... Nicidecum ! Ce să am eu cu ea ?
Şi cum nu-şi putuse îmbrăţişa copilul, nu mai ştia ce să facă cu mîinile : cînd se freca pe şolduri, cînd îşi migălea colţul năframii.
— Dumneata cu gura dumitale mi-ai mîncat norocul! se înverşuna flăcăul şi toată mînia lui se revărsa asupra femei care se chircea tot mai mult sub povara învinuirilor.
— Tu, tu... gura mamii... Aşa   să-mi   ajute dumnezeu, dacă...
•— Dă-i înainte! Că atîta ştii: să-ţi baţi gura, ca o moară hodorogită !
— Vai die mine, cum'poţi vorbi aşa?
— Totdeauna ai fost împotriva fetei !
— Niciodată ! — strigă lelea Cristina. Femeia se reculese, prinse puteri, se ştia cu sufletul curat. Se întoarse spre bărbatul ei.
— Auzi ? Spune şi tu : cu cine şi cînd am stat eu de vorbă ? Dăr băiatul îşi căscase tot mai tare gura. Făcu o mişcare şovăitoare, ducîndu-şi mîna la mustaţă şi clătină   din cap, mirat, nedumerit.
— Hm. Şi pe unde ai umblat măi băiete ? Gît te-am mai căutat!
— Treaba mea. Cine ce are cu mine?
Lelea Cristina se topea de tristeţe. Asta-i răsplata ce i se cuvine după atîta trudă? I se înmuiară picioarele şi parcă avea plumb în vine cînd se urni să gătească ceva de mîncare pentru fiul său. O fi flămînd săracul, cine ştie de cînd n-a mîncat nimic? Dar băiatul împinse cît colo mîncarea gătită. Toată nenorocirea lui amară o punea în cîrca bătrîni-lor. Dar nici maică-sa, nici taică-său nu înţelegeau nimic, se uitau uluiţi
FLOAREA DE LA PĂLĂRIE
119
unul la altul, şi tăceau, tăceau. N-avea nici un rost să vorbească, să toarne ulei pe foc. O să se îndrepte odată totul, o să se deslege toate tainele. Şi poate atunci o să afle şi ei ce l-a apucat în seara asta pe băiat. Că acum, cît e de tulburat, Peter ar fi poate în stare s-o lovească pe maică-sa.
Abia într-un tîrziu, din nişte zvonuri destul de încurcate, lelea Cristina a aflat că fiul ei petrecuse în beciul jandarmeriei cele cîteva zile cît a lipsit de acasă. Dar dacă zvonurile n-au alt temei decît trăncănelile unor babe? Să-l întrebe pe el? Doamne fereşte!... Se şoptea de asemenea că din pricina Ioanei au pus mîna jandarmii pe băiat. Sau poate din pricina lui Vasi Năznanu... Cine ştie ? Dar de ce o fi sărit flăcăul la ei ca o viperă înfuriată cînd după o lipsă de atîtea zile s-au pomenit cu el în mijlocul odăii ? Taina asta nicicum n-o putea deslega lelea Cristina, — şi, doamne, cît şi-a mai bătut capul !
Intr-o zi, pe uliţă, ea se întîlni, din întâmplare, piept în piept cu mama Ioanei. Trecuse ceva timp la mijloc şi se părea că viaţa s-a întors în matca ei de totdeauna şi săptămânile şi zilele se scurgeau una după alta cu grijile lor obişnuite. Lelea Cristina se bucură şi se pregăti să-i vorbească Ludovichii, s-o întrebe: poate la casa fetei se ştie mai mult despre tainica dispariţie a flăcăului. Dar Ludovica Năznanu se uită peste capul ei, în gol, şi îşi întoarse faţa. Ba parcă a şi mormăit ceva printre dinţi. Blestema ! Mama lui Peter îngheţă. Pe ei îi blestemă ? De ce ? Ce i-au greşit ?
Se întoarse după femeia care părea grăbită ; se uită lung după ea. Nu înţelegea nimic. Cu cît dorea mai mult să afle secretul fiului ei, cu atîta lucrurile se încurcau.
Mai bine ar fi să-l întrebe chiar pe fi-su, să afle chiar din gura iui pricina furiei nestăpînite din seara aceea. Poate că de atunci Peter s-a mai potolit... dar îşi alungă repede gîndul acesta. Nu îndrăzni să-i vorbească nici pe departe de aceste lucruri. In timpul din urmă Peter parcă s-a schimbat de tot: s-a făcut un om tăcut, posac, din te miri ce îi sărea ţandăra. Hei, unde-i copilul ei de altă dală ? — ofta, frămîntată de gînduri, bătrînă.
CEZAR DRÂGOI
LA POARTA ŢAR Nil
— SUITA — ICHIM
& ă nu te miri, de-ar Ji să crape şi oul corbului... E ger! Iar lupul urlă pe aproape, cu botul rezemat de cer.
...Cocioabele stau faţă-n faţă, ca nişte babe stau — la drum. Şi fumul — caer sur de ceaţă — îl torc subţire şi molcum...
Tot satul: şaptezeci de fumuri, suind spre bolta joasă — şnur. ...Şi cad zăpezile duiumuri, precum fălnile prin ciur...
Pe-un gard, uitată de stăpînă, se mişcă-'ncet, cum stă-nlr-un par, o oală  ca o căpăţînă şi-o hămăle un cîine,-arar.
Sub streaşină, în cuib, îngheaţă sbtrliţii, surii vrăbioi: mărgelele din ochi prind ceaţă, iar trupul mic se face sloi.
O vreme de rachiu!... Şi — bîndu-l— înjuri ca prostul, de năduh. Iar la ferestre umblă vîntul — şi-n hornul casei — ca un duh !
...Şi cad zăpezile duiumuri, precum făinile prin ciur... Tot satul: şaptezeci de fumuri, suind spre bolta joasă — şnur...
Şi fumurile moi, de ceaţă, se torc subţire... pînă pier. De ete,-atîrnă, ca de-o aţă, cocioabele din sat —• de cer...
*
...O, ce pustiu e în odaie!... şi-i lutul de pe jos mîncat! ...Stropi de mătănii, baba ploaie, prin bagdadie,-a strecurat...
Şi se arată — sub o grindă, cu lemnul putrezit de ploi — un smoc, uitat anţărţ, de mintă, cu frunzele ca un noroi...
Stă un ştergar, cu-n scris de-o
şchioapă,
pe un perete atîrnat:
„Cînd bea bărbatul numai apă,
în casă-i trai îndestulat."
Un Crist de lemn — pe-o policioară. Cu vremea, lemnul s-a-nnegrit... Cu-argintul şters, o oglingioară — care-ţi întoarce-un chip pocit...
O ladă zace-ntre ferestre...
văpseaua verde i-a crăpat!
I-o ladă cu lăcat, de zestre.
Lăcatu-i
—• pe verigi —
căscat...
LA POARTA ŢARNIi
12
La ce, păcatul — s-o încuie ? ! In ea-s :
cămăşi — vreo trei şi-un ţol!
...Un fum subţire, acru — suie din lampa chioară, de petrol...
Cerşesc o mînă de nevastă ceaunul afumat, ciobit, perdelele de la fereastră şi lăicerul petecit.
Dar s-a fost dus din vii stăpîna
— de oftică s-a petrecut! — şi-şi odihneşte-n ierburi mîna, ce-o viaţă-ntreagă n-a stătut.
...Ichim, de pe cuptor, se scoală —• cu-n fir de cîntec încîlcit. Mai e, pe fund, rachiu în oală şi setea nu şi-a potolit...
Ichim Motoci
—• sgîrcit la vorbă —
i-un om mai mult posomorit.
Dar, de-ndrăzneşti să-i sufli-n ciorbă,
îndată te şi ia de gîtl...
Un singur sfînt, pe lume, are : pe deal, un petec de pămînt!... Nu sînt mai mult de trei hectare şi
— poate —
nici atît nu sînt!
Dar, pentru ele, face moarte !
...Cum, oare,-atunci cînd şi-a vîndut
din ţar na lui o bună parte,
cum — minţile nu şi-a pierdut ?!
Cînd însuşi Mina, către cină, porni, sub plug, şanţ nou de hat — Ichim, oflînd, pe-o rădăcină, tăcut şi moale s-a lăsat.
Iar Mina Borcea,-n seara sură, purtîndu-şi haina de şaiac, păşea 'greoi prin arătură — asemeni unui corb beteag.
Şi noaptea...
noaptea se întoarse, să-şi ia din nou rămasul bun ! Şi blestema cu buze arse, gonind prin şanţ — ca un nebun.
Iar banii de îngropăciune, bani care ţarna i-o plăteau, în sinul lui, ca un tăciune
— pe inimă — mocnit ardeau...
Sub stelele aprinse-n noapte, pe noul hat stătu-mpietrit. Iscase vîntul şoapte... şoapte — prin ierbi cu firul răsucit:
— „Ichim — că şi-a vîndut pămî
tul
iertării să nu fie dat!"
şoptea prin ierburi arse vîntul...
S-a-ntors Ichim înfiorat.
...Nevastă-sa era pe masă şi două babe-o privegheaţi... Cînd a intrat Ichim în casă, cu gura veştedă, boceau.
Oh,
două babe mohorîte
— cum zilele de toamnă sînt — boceau cu glasuri coborîte, boceau cu buze de pămînt!...
—„Vezi, fă — răcni el la o babă — că luminarea arde rău !..." Iar baba o-ndrepfă degrabă.
...Se prăbuşise ca-ntr-un tău...
Furat de somn pe jumătate — din pumn ţarina i-a căzut... Iar babele, înspăimîntale, să se crucească-au începui.
...Cînd „veşnica ei pomenire" sfîrşise slujba-n ţlntirim —■ rămase numai o-ndîrjire, atîta toiul — din Ichim :
Să-şi strîngă-n grabă gologanii —■ să-şi ia pămîntul înapoi!
...Dar vezi că anii trec — ca anii: ba proşti in grîu, ba-n păpuşoi!...
122
CEZAR DRAGOI
...Cînd s-a întors de ta armată, i-a spus feciorul ocolit:
— „Tot nu te dai pe brazdă, tată ?..."
Ichim, în palme, şi-a stupit...
El plugu-l apucă de coarne. ...Călcînd prin ţarnă apăsat şi fără capul să-şi întoarne — pe fiu-su l-a înjurat.
Cum doar ţăranii ştiu să tacă — tăcură îndelung şi ei... Cînd gloaba s-a oprit oleacă, Ichim s-a-ntors către Andrei.
...Era o toamnă-ntîrziată — cu galbeni, pomii o plăteau. Stăteau alături fiu şi tată, stăteau tăcuţi şi se-nfruntau...
—• „Cînd oamenii merg toţi pe-o cale— mata, ba hăis, ba ceală faci!"
— „Te-au îmbătat cu vorbe goale — c-o fi şi c-o păţi!...
Să taci!"
Era o toamnă-ntîrziată — cu galbeni, pomii o plăteau! Stăteau alături fiu şi tată — dar ochii lor se înfruntau... '
Căta o cioară, prin mirişte, un bob din vară scuturat...
Şi vîrful de la codărişte Ichim, spre ţarnă l-a-ndreptat!
■— „Măi, ţărna-fi dă îmbucătura —
nu vorba !...
Vorba sboarâ-n vînt!
Tot ţărna, măi, astupă gura!
Ea-i capătul la cîte sînt!"
— „Să-mi dai pămîntul de la mama ! Eu intru!"
Pumnii şi-a săltat Ichim răcnind:
— „Ia bine seama!"
...Pe cîmp, Andrei s-a-ndepărtat... *
...Era-ntr-o zi din săptămîna,
după lăsatul brînzii...
joi.
Melinte se pornise pînă la naşă-su — unul Răcloi...
Ichim, cu ochii în ţărînă, la colţ de drum, îngîndurat
— cu băţul noduros din mină —■ sfarmă un bulgăre-ngheţat...
— „Ei, cum o duci, I chime ?" ■— „Viaţa l"
— „Ai mîntuit aratul ?"
— „Păi!"
— „Of, cîmpu-i gol şi grîu-ngheaţă!"
— „Cum să-ţi îngheţe griul, măi ? Doar l-ai băgat adine!... Ce-ţi pasă?! ...Dar eu, cu gloaba - care-o am,
la nici o palmă sănătoasă!... Şi-aşa era să-mi moară-n ham!"
■— „Mai pleacă-te cum bate vîntul! Prea eşti băţos !..."
— „E felul meu!"
— „Ce pierzi — de ţi-o ara pămîntul tractorul dela Semeteu ? !"
— „Să calce-un comunist ţărîna ■— ţarina ce din moşi o am ?!"
■— „Ei, la nevoe, dă*le mîna — şi nu-i mai întreba de hram !... Iar cînd o fi să-ţi vină bine — doar nu eşti prost, pe cît socot..."
— „Nu-s comunist... dar ■—
nici ca tine
— să-mi tîrgui inima — nu pot!...
Oricum —
la comunişti nu-mi place!... Darnici ca tine, — nu mă vreau!"
Melinte lasă ochii... tace.
— „lehîme, bei tutun, măi ?"
— „Beau!"
Cămaşa lui Ichim —- în faţă —
LA POARTA ŢARNII
123
se desfăcuse... Atîrna
un bumb de tinichea — pe aţă.
■— „Dar ai ţigări, măi ?"
— „Am, măi — na! ...Colhozul - ăla
or să-t facă ?"
— „Păi, de — ştiu eu ?"
— „Cum să nu ştii ?... Nu umbli tu să te aleagă mai mare peste ei ?"
— „Prostii!...
Apoi, noroc!... Dă-ncoace mina!"
...Ichim, în drum, îngîndurat, cu băţul
— una cu ţarina — sţărma un bulgăre-ngheţat.
Din ciutura fîntînii, apa ■— ca lacrimile — s-a prelins...
Şi-a îngheţat în ţărnă apa —
şi soarele — în ea —
s-a
stins.
...Se clatină în sine, oare ?...
„O viaţă-ntreagă-am tras la ham —
iar azi sînt singur!...
Trei hectare
şi-o gloabă amărîtă am!
Of, bătrîneţe!..." El îi pune
în seamă ce gîndeşte-acum !
Dar Inima nu se supune :
„Dar de-o fi încă şi alt drum ?!..."
...Cu deştul gros, dă jos cenuşa de pe fitil... L-a mai săltat... Impinse-apoi cu caznă uşa
— şi-n prag ieşind — s-a clătinat...
Intră în grajd, pe bîjbîite, împiedicîndu-se de-un ham. Iar calul bate din copite...
— „Mînca-te-ar lupii!... Ho, har am!"
Zadarnic vorba aspră-ncearcă să ţină-ascuns ce-i între ei!... Şi calul vrea să-l muşte, parcă...
— „Zburzi, moşule ?... Ho, mă, ce
vrei ?
Măi, moşule, măi — mie-mi pare câ-mbâtrînirâm amîndoi I" Şi omul trece palma-i mare pe botul cald şi cu nări moi... *
...Şi cad zăpezile duiumuri, precum făinile prin ciur... Tot satul: şaptezeci de fumuri, suind spre bolta joasă — şnur...
Şi fumurile moi, de ceaţă, se torc subţire... pînă pier. De ele,-atîrnă, ca de-o aţă, cocioabele din sal — de cer...
CHIRIL
Lacătul sloiurilor spart e — porneşte rîul iar la drum, şuvoaiele în danţ să-şi poarte sub sălci, sub plopi cu trunchiu de fum.
Doar dealuri negre — cit văd ochii: spinări de bivoli, în cirezi... Dar, din cojocul babei Dochii, cite o zdreanlă,-n rîpi, mai vezi!
Mai stăruie prin scorburi ghiaţă — dar te-nfierbînţi ca după vin,
cînd soarele îţi dă pe faţă sărutul plin, sărutul plin !
...Un drum de ţară cu băltoace —■ cu licăr ca argintul vechi...
Şi se iţeşte, prin băltoace, făgaşul roţilor perechi!
Un drum de ţară, cu hîrtoape, fîntîna
124
CEZAR DRAGOI
şi un pilc de plopi...
Jar boii-aduşi să se adape —■
pe unde calcă, lasă gropi.
Adînciturile rotunde
sînt ochiu de apă, după ploi.
Drumeţ
— venit de nu-ştiu-unde — a poposit, plin de noroi.
...O, tu
— fîntînă,-n capul ţarnii —■ adeseori, ne răcoreşti
şi apa ta — ca un Coinar ni-i —• cînd arşiţa ne-o potoleşti!
Să pomenim, dar — fîntînarul! Cu meşteşugul din părinţi, a scos o apă ca zahărul!...
Răcoarea el tae la dinii!
...Drumeţul bea, îşi udă faţa şi suflă sgomotos pe nări. Se scutură apoi ca raţa şi-şi scoate pacul de ţigări...
Cam între două vîrste-arală. Nu-i dela ţară — asta-l sfînt l Prea soarbe lacom şi-l îmbată mirosul proaspăt de pămînt!
Deşi e ostenit de cale, porneşte iar, nerăbdător, spre unde rosturile sale îi cer să fie călător.
...Hei, drumul — nesfirşit e drumul! Spre unde-l poartă, spre ce sat ? Pe ce hogeac pluteşte fumul în cinstea celui aşteptat ?... ■
*
Un om, la vîrsta ta, mai pleacă duminica, să bea un vin... Mănincă, mai citeşte-oleacă — şi — pe-o ureche doarme lin.
La vîrsta- care-o ai, oricare, Citirile, s-ar fi potolit! Dar ţie... ţie — mi se pare — că nu-ţi prieşte-un trai tihnit!
Cum vine asta, măi băiete ? ! Să-ţi laşi tu casa de har am ?!... Vre-o două schimburi, cărţi şi. ghete şi — hai. Chirii, să tragi la ham!
Ce ştii tu despre grîu — i-o joacă!... Despre porumb ştii mai puţin ! Măi, ce nu te-ai gîndit oleacă ?... Ogorul ţi-i ca un străin!
...Căo să-nveţl?... Mă rog — se-nvaţă! Doar nu te naşti om învăţat! Că viaţa,m perini moi, nu-i viaţă ? Dar, de pomană, cînd ai stat ?...
Conştiinţa ta muncitorească ? ! La ţară, ce-o să faci cu'ea ? Nu-ajută grilelor   să crească !... Ce spui ?... Că urma va vedea ?
...Şi gînduri macină
— ca moara —
la malul apelor — molcum... Dar iar îl fură primăvara şi cîntă-nveselit pe drum.
Şi-o voe bună îl cuprinde şi-i urcă-n sînge fierbinţeli — văzînd cum un salcîm întinde
— spre soare — proaspete găteli.
...Hei, drumul — nesfirşit e drumul! Spre unde-l poartă, spre ce sat ? Pe ce hogeac pluteşte fumul — în cinstea celui aşteptat ?...
*
...Cu osiile ei neunse, care crîşneau neîncetat,
— din urmă — pe Chirii, l-ajunse căruţa unui om din sat.
In gura hamului de sfoară
— între hulube — trage-un cal...
Mai binezis : cal odinioară — căci azi cu-ngăduinţă-i cal! Abea-şi mai mişcă vreo ureche şi ciotul cozii, amărît!...
Pe capră, - un om e-n haina-i veche ca un ştiulete-n foi vîrît...
LA POARTA ŢARNII
125
Chirii strigă un : „ziua bună"!
Nu  i-a răspuns... N-a strîns de hăţ.
— Hei, stai!... Cît e pînă-n
comună ?"
— „Vreo două sburături de băţ!"
A strîns de hăţ de astă dată :
— „Zici că la noi în sal ?... Hai sus !
Pune-un picior colea — pe roată... Sosim cînd e ceaunul pus."
— „Tovarăşe, ia o ţigare !"
— „Să-mi zici Ichim... Mai am
în pac...
Al nostru e tutun mai tare, strănută — dacâ-l bea —
şi-un drac!"
Se-nvîrte roata prin băltoace, pînă-ntr-o palmă sub butuc ■— şi-mproaşcă şi totuna-i face... Şi-alene stîlpii, -n urmă curg.
Iar calul se-opinteşte-n şleauri... După o vreme, iar Ichim :
— „Ai neamuri pe aste coclauri — ori răposaţi la ţintirirn ?!"
Muşcîndu-şi capătul musteţii, Chirii: — „Nu, n-am !"
— „Stai mult la noi ?"
— „Păi, cît m-o ţine firul vieţii — şi-om mai vedea ce-o fi ... apoi!"
Trecu un nor, posomorindu-l, pe fruntea lui Ichim. Tăios făcu, pe faţă dîndu-şi gîndul :
— „Eşti de-ăi de-ntorc satul
pe dos ?!"
Mînia lui neaşteptată pe om, întîi, l-a uluit... Apoi, îşi spuse-n sine : Iată —• mi-a zis pe faţă „bun sosit"!
— „Pămînturile, - ascultă -ncoace ! -noi nu le-om pune cap la cap ! Moarte de om mai bine-om face... Pe-o ţarnă doi stăpîni nu-ncap!
N-o să ne torci tu vieţii firul — cît încâ-n garduri mai sînt pari! N-o să se salte bine ştirul — şi, ca din puşcă, - o să te cari!"
— „Ba nu, Ichime, rîde omul şi-n ochi îi scapără lumini,
eu — cum să-ţi spun — eu sînt
ca pomul
şi prind îndată rădăcini!"
— „Ptru !... Ho, mîrţoagă !...
Ia coboară! N-ai ce căta în sat la noi! (Trăgînd de hăţul gros, de sfoară, opri-ntr-o groapă cu noroi.)
întîi să-nveţi să tragi cu sapa — şi-apoi să-ntorci satul pe dos ! Jos!... Du-te unde-şi duse iapa..." Şi iată-l iar- în glod, pe jos.
Gîndea : Cu oiştea-n gard —
se pare — că azi, Citirile, - ai nimerit! Cîţi sînt în sat, ca dînsul, oare ? ...Şi totuşi, nu s-a stăpînit:
— „Făgăduieşte-mi să ţii minte
că — de râmîn în sat, cum spun —-faci rost de vin şi de plăcinte... Viu cu uratul, de Crăciun!"
— „Ei, lasă c-om vedea noi!"... Tace. Iar calul, tropotind greoi, sfărîmă-argintul din băltoace, preface-argintul în noroi...
*
Pe—acoperiş i-o veche roată —•
fac cocostîrcii cuib pe ea...
Cu primăvara vin odată —
iar — cînd se duc — iarna-i colea!
...De cîte le-ai făcut în vară, dai socoteală iernii ?... Dai! Dormişi sub car, la umbră, -n vară ?... In ladă-i doar pe fund mălai!
...Dar tu ce lupţi pe frontul pîinii de cînd oraşu-ai părăsit — de cită pline smulgi ţarinii, dai socoteală îndoit !
Eşti, pe-acest front, trimis de ţară! ...Şi să răspunzi eşti deci dator şi de acei ce ţarna ară, de cum trăiesc, de viitor!
126
CEZAR DRAGOI
MELINTE
...Beau Mina Borcea şi Melinte un vin de sînge, din ulcior... ■— „N-oi fi furnică, măi Melinte —■ să mă striviţi voi sub picior!"
Şi are Mina pungi sub pleoapă,
dar ochiul —
încă e aprins!
îşi udă părul sur cu apă —
sub pieptene, îl trage lins...
— „Măi, mă mutarăţi cu pămîntul — pe unde dracul a-nţărcat!...
Of, întovărăşi-v-ar sfîntul — la tint ir im!... Că nu-i păcat!
...Cît oi fi viu — nu-aveţi voi parte să strîngeţi grîul la patul!..."
„Las' ţi-am plătit la oale sparte
— gîndea Melinte —• că-s sătul I
Şl-şi proţăpîse capu-n masă, că, mai să juri, că s-a muiat!... Da, n-o fi dînsul treaz — dar lasă, că nu-i nici într-atît de biat!...
Nu!
tui Melinte nu i-ai spune chiabur!...
Mă rog, de ce să-i spui ?!
De coarne, plugul şi-l supune pe ţarna lui —cu mîna lui!
Decît să taie cu toporul gît de găină pe butuc —• mai bine, cînte tot soborul ■— asupra lui — peste coşciug!...
Om blind!...
Cu nimeni, niciodată ■—■ n-o. să auzi că s-a-ncontrat... Iar pălăria lui pătată pe ochi o poartă necurmat.
Melinte tace,ca un peşte, la cîte,-n faţă, i se spun... Ţi se strecoară printre deşte —• zic unii ■— parcă-i un săpun !...
Că-ades, ta tîrg, căruţa-şi trage, că, -nlr-un cuvînt, face... negoţ ?! Din asta — vină nu-i poţi face, din asta — nu-l poţi scoate hoţ!...
Că-şi freacă nasul cîteodată şi încurcat, şopteşte : — „Eu,
cu comuniştii merg odată —■ dar cred într-unui dumnezeu!?..."
Că bea ?... Dar, oare, cui nu-i place să mai răstoarne-un ţoi pe gît ?! Ce drege omul şi ce face —• de vesel bea...   şi de-amărît!...
— „Eu deoparte-am stat, Melinte, cînd voi v-aţi întovărăşit!...
Şi am tăcut cînd, preşedinte
la ăl desculţi — te-ai procopsit!
Mi-am zis : se dă cum bate vîntul — să-t las în pace,-i omul meu !... Dar, cînd cu japca-mi iei pămîntul —■ eu nu mai lac!"
— „Da' ce,-l iau eu ?"
— „Puţin îmi pasă !... Fă ce-ai face — să-mi daţi pămîntul înapoi !
De nu
— mă jur —•
n-o să-ţi dau pace,
fie şi-n lumea de apoi!...
Măi, sparge întovărăşirea — cît încă nu e prea tîrziu! De nu —
mă duc şi stăpînirea
va şti şi dînsa tot ce ştiu!
LA P(
Melinte măi, s'ă nu fii cîrpă —• că-altminteri amîndoi ne-am dus!"
— „Ce face ?... Tu te duci de rîpă —■ nu eu !"
sări Melinte-n sus...
—■ „Cumplită-i iarna în Rusia! Era-ntr-o noapte: vînt... omăt... Ai fost, Melinte, prin Rusia! Ai fost!... Pe faţa ta o văd!
Şi doi soldaţi mergeau —■ ţii
minte ? —
şi între baionete-aveau..."
— „Taci!... Taci!"
— „Să tac ?... De ce, Melinte ?... Parcă-o femeie — nu? — duceau ?!...
Pe umeri îi căzu broboada — şi-abea se mai tîra..."
— „Taci... Taci!"
— „Şi cum crîşnea... crîşnea
zăpada..."
— „Oh, pentru dumnezeu
— nu taci ?!"
— „Prea-i calea lungă-mi zic...
mai bine...
Din ochi, pe-ascuns, semn
ţi-am făcut. Ai dat din umeri către mine..." ■— „Dar tu ai tras!"
— „Tu ai tăcut !
Nu ne-am uitat nici dacă-i moartă —
omătul i-a fost aşternut."
■— „Oh, dumnezeii ei de soartă —
dar tu ai tras!"
—- „Tu ai tăcut!"
— „Da, cu un lanţ cumplit ne leagă ■— neiertător —■ sîngele ei!...
Fac tot ce-mi ceri — dar taci!
— îl roagă... Oh, taci!... şi cere-mi tot ce vrei I"
RTA ŢARNII 127
— „Sus, cîrpă!... Scoală-te, Melinte Te duci acasă!... Hai măi, sus ?..." Ieşi cu lampa, înainte.
Melinte, -n noapte, -apoi s-a
scurs...
...Şi clănţăni,-n cîrligu-i, clampa... El, scuturîndu-se de-omăt, strigă :
— „Muiere, - aprinde lampa!... Şi fă-te-ncoa, fă, să te văd!"
Oftînd, se strecură afară din aşternutu-abea-ncălzit — şi-şi spuse : „Iar e biat şi sbiară, Of, doamne — cum m-ai osîndit!"
Orbăcăind, întinse mîna
după chibrit, sus — pe prichici.
Şopti:
— „Vedea-m-aş în ţărîna — of, omule!..."
■— „Ce-ai, fa?... Ce zici ?...
La casa unde-s şapte fete — hai zumbalai... hai zumbalai... mor, fa, pisicii toţi de sete — hai zumbalai... hai zumbalai."
— „Of, nu-ţi mai afli, bre, hodina ?! Ea scapără un băţ şi-apoi,
sub sticlă strecură lumina — clipind din ochii amîndoi.
Ce pămîntie-i este faţa !... Ghiceşti că, sub cămaşa ei, sînii-s lăsaţi... Cu mîini ca ghiaţa, cotrobăie după mujdei.
De cînepă-i cămaşa — groasă... şi, totuşi, tremură sub ea. Ea pune lingura pe masă şi strachina... Mai aburea.
128
CEZAR DRAGOI
Pe nesimţite, se strecoară, din nou,
femeia,-n aşternut.
...Şi nici Melinte nu mai solară...
Priveşte-n strachină — tăcut.
...Să-ntrebi muierea?... ţi-i străină!
Şi-n plata domnului o laşi...
...Te-ai strlns
■— ca fiara-n vizuină —
cînd e-ncolţită de hăitaşi!...
LA POARTA ŢARNII
...Cînd bezna
— către dimineaţă —■ pierea-n pămînt, încetişor...
ţăranii — parcă traşi de-o aţă — , veneau spre locurile lor.
— „De ce nu ari ?"
— „Păi, n-am poruncă!"
— „Dar cît o mai aştepţi ?"
— „Nu ştiu!"
— „Nu vezi ?... Pâmîntu-ţi dă poruncă
sâ-l ari — cît nu e prea. tîrziu !"
...Dar, după ei, venea Melinte :
— „Azi n-o să ari!"
— „Dar..."
— „Eu răspund,
atît cît încă-s preşedinte!... Pămîntul ăsta e prea ud!"
— „Melinte, uitâ-le la oameni! Nu-i vezi ?... Ca mîlne se desfac!... Cînd să mai ari ?... Cînd să mai
sameni ?..."
— „Să nu mă-nveţi tu ce să fac! Cunosc ţăranii şi pămîntul
ca nimeni altul. Sînt din satt"
■— „Pe cînd eu nu !" pe faţă, gîndul şi-l dă Chirii întunecat.
...Aidoma cu nişte zîne ale copacilor, săltau
— printre salcîmi, cu crengi
bătrîne —
ceţuri subţiri...
săltau...
săltau.
...S-a dus către tractor. Pe scară,
stă, răsucind pe deşt un fir de iarbă tînără, amară...
„Că nu-mi iau lumea-n cap —
mă mir!
...De la o vreme, nici cuvîntul
ţăranii nu-i mai aruncau.
Priveau cum se usca pămîntul...
Priveau...
şi se posomorau.
...Simţea Chirii că se adună asupra-l norii, negri nori — şi norii prevesteau furtună . ...Sărea lac de sudoare, -n zori!
Trecură
— însfîrşit — trei zile! Veni Melinte :
— „Poţi să ari!
Şi ară bine, măi Citirile! Iar, printre dinţi: cît o să ari!..."
...Chirii ara de-o oră-două, iar
— peste drum — ara Ichim.
...Mal străluceau stropi mari, de rouă,
pe-al ierburilor moi —
chilim.
...Cam pe furiş, Ichim se-abale prin arătură —• la străin...
„Bă, ară ăsta — peste poate ! La zece deşte !... Pe puţin!"
Sucea-ntre deşte o ţigară... I se urca un nod în gît:
LA POA
Azi a lovit
■— întiia oară —
cu biciu-n calul amărît!...
*
...Prin piele, prinse să apară un fir
— tors din cerescul fus. —
— „Ai să le duci să ari o sfoară (Melinte lui Chirii i-a spus) din dealul pe de ceia parte! Zoreşte-te !... Pleci chiar acum !"
— „întîi să..."
— „Nu e prea departe !"
— „De plîns — eu nu mă plîng
de drum!
Dar, vezi, pierd vremea de pomană — de mă tot plimb din loc în loc l"
— „Dar ce vrei, mă ?... Ca la icoană —
să-ţi stau în faţă, să mă rog ?!
Bânufii-i dă-ntovărăşlrea,
să mergi să ari unde-ţi zic eu!...
De nu
— n-o să mă pierd cu firea — voi cere-alt om, la Semeteu!"
...Chirii, de patru zile,-şi schimbă tractorul său din loc în loc...
„Ce dracu', oare, mă lot plimbă —
că nu apuc să ar deloc!...
Nu prea-i a bună!..." se gîndeşte.
...Se face tot mai pădureţ.
Nici nu răspunde —• de-i pofteşte
un „ziua bună" vreun drumeţ...
*
...„Că ţarna încă nu-i arată — apoi pricina-i ăl străin !..."
(O vorbă-aseară aruncată —■ pe lîngă un pahar de vin!)
— „La ce-am pus cap la cap
ogorul — şi moştenirea ne-am smintit ?... Să vină ăla cu tractorul — şi să ni-l lase-nţelinit ?!..."
9 — Viata   Romînească  nr. 4
A ŢARNII 129
— „La iafnâ, pruncii ce-or
să-mbuce Străinu-o să ne dea mălai ?!... Străinul vine şi se duce ■— şi nu-ţi iă nimenea, cînd n-ai!"
...Şi-n cană vinul se aprinde şi —
foc din cană au băut!
...La scocul morii lui — Melinte să-ntoarcă apele, -a ştiut!...
*
...Cocoşii — către zori — cîntară sculînd şi morţii din mormint...
Nici să coboare nu-apucară, prin puţuri, ciuturile — cînd...
— „Ia, măi Ioane, ieşi oleacă!"
— „Dar ce e, măi ?" — i-a-ntors Ion.
— „Măi, fă-te-ncoa, răcni Şoroagâ, ce torci ca mîţa în cotlon ?"
Strîngînd cureaua — ăla care sărlse-abea din aşternut — îl întreba:
— „A prins să are ?"
— „Măi, mergi cu noi ?... N-a început!"
Pe cît e lung Sile Şoroagă —■ pe-atît Ion Potolea-i scurt...
— „Ne lasă, mâi, tarlaua-nlreagă!"
— „Da' ce răcneşti ?!... Că n-oi
fi surd!"
Prin ceaţa moale-a dimineţii, vreo douăzeci se strecurau... Vedeai după asprimea feţii de gînd să şuguie n-aveau!
...Dar dimineaţa rece, -ndală, pe cîţiva i-a desmeticit... Aceia s-au rămas de ceată — cînd drumu-n vale a cotit...
— „Mâi, zice unul, n-avem minte — şi dăm ca oile buluc!"
—• „Păi, dacă e cu noi Melinte, cum o să dăm, măi, de bucluc ?!"
130
CEZAR DRAGOI
...Şi colb opincile stîrniră — călcau pe ullţă-apăsat... S-au dat şl clinii...
Hămăiră,
pînă i-au scos în cîmp — din sat.
...Şi sînt aproape...
mai aproape...
Chirii în cale le-a ieşit:
■— „Ei, oameni, buni, vorbă
nu-ncape,
nu de pomană aţi venit ?!"
...Jar peste drum Ichim îşi ară fîşiia-ngustă de pămînt şi-şi face calul să tresară — pocnindu-şi iuşca nouă-n vînt...
— „Păi, da... vezi bine!" rîse unul.
— „Ei, ce nevoie v-a împins ?... Dar, mai întîî, ia dă-mi tutunul!..." Jar omul, încurcat, l-a-nlins.
— „Hal, Sile, -ntreabă-l ce ne-om
face —
că n-am arat... n-am semănat ?! Ce se tot plimbă,-ncolo,-ncoace şi nu se ţine de arat ?! Hai, spune-i, Sile ?... Ce taci, Sile ? Parcă te-ai trage, bă, din peşti!... Ne duce, bă, de-atîtea zile!"
— „Bă, eu vorbesc — ori tu
vorbeşti ?!
Eu ies din întovărăşire! Pun mîna ■— singurel îmi ar... Păi, de acum, e peste fire să aşteptăm şi-o zi măcar!"
— „Măi, omule, vrei să faci focul chiaburilor din sat ?"
— „Eu?"
— „Tu!"
— „Acu' dau, bă!... Te joci
cu focul!"
— „Eh,
ei în mine-ar da — nu tu!"
— „Nu taci?... Vrei să-ţi bag
pumnu-n gură ?
şi zbîrrr...
un bulgăre-n Chirii.
— Chirii icni sub lovitură. —■
Aşa ?...
Ce — m-ai crezut copil ?!... De ce nu ari ? De şapte zile
te-nvîrţî ca peştele în iaz!..."
— „Răspunde satului, Chirile !"
Un altul nu i-a dat răgaz: ■— „Dar pruncii mei ce-or
să mănînce ?.
Să ies la pod ■— după cerut ?"
Chirii, pe-obrazul plin de sînge, cu dosul palmii şi-a trecut:
— „Melinte, spune-le, Melinte — tu ştii de ce nu am arat!"
— „Da' ce ştiu eu — i-a-ntors
Melinte.
Văd că-ntr-adins ne-ai încurcat! ...De vrut, ai vrut, bă — gologanii -dar, de arat — n-ai vrut să ari!... O fi deştept el dar — ţăranii,
prin garduri, încă, mai au pari!"
Chirii s-a-ntunecat:
— „Pe mine
să nu mă-mproşti tu cu noroi!...
Măi oameni buni, îmi e ruşine —
ruşine-mi este pentru voi !
V-a dus de nas acest Melinte!...
Ascultă, mă ■—•
om de nimic!..."
şi se repede la Melinte.
— „Săriţi, bă!... Daţi în venetic! In ţărănimea muncitoare,
răcni Melinte, vrei să dai!?"
— „Tu, ţărănime muncitoare ?... Ia spune, mă, cui îi slujeai?"
...Pe brazdă plugul şi-l răstoarnă
Ichim.
A pol
— spre cei din sat —
porni făcînd paşi mari prin ţarnă...
— „Da' ce-aveţi, măi ?...
Ce s-a-ntîmplat ?
LA POARTA ŢARNII
131
...Ivirea lui neaşteptată,
pe oameni i-a descumpănit...
— „Ptiu... bată-te, măi, să te bată!... De unde dracul ai ieşit ?!"
...Ichim,
chincindu-se —■ măsoară
.cit taie fierul de adînc...
— „Măi Sile, -ncearcă, măi, şi ară ■— cu gloaba la —
aşa adînc!
...Chirii ara cînd — tu, mă Sile — lîngă muiere, -n pat dormeai... Şi ia ce brazdă!... Ia, mâi Sile,
cît de adîncă-i!... Ce mai vrai ? Mâi Sile
— lîngă iepuşoară,
şi pe nevastă-ta s-o pui — şi plugul tău, mă, tot nu ară, aşa cum ară plugul lui!"
Batjocora îl pîrjoleşte —
necruţătoare,
ca un foc...
Şi, parcă, -n inimă-l loveşte... Iar oamenii nu-şi află loc.
— „Da' ce-aţi avut cu omul, frate ? Păi ăsta-i tractorist cinstit...
Să are omul mai departe! ...Destulă vreme-aţi prăpădit!... Da' unde-i ăla, ticălosul — ,de minţile vi le-a smintit ?!' '
^.Melinte însă, dase dosul printre salcîmi... L-au huiduit!
Şi-a zis Chirii:
•— „Ei, Sile, mîine
■— cu mîna care m-a lovit —
cum vei culege, oare, pîine
din ţarna care-o ar cinstit ?!"
Dar Sile ochii, de ruşine,
nu şi-i mai ridică din drum...
— „Hei, bă Ioane!... Hai cu mine. ! Făcurăm bortă-n cer acum...
De ce-ai dat, bă ?" -ntrebă Şoroagă.
— „De ce-am dat, Sile ?...
Tu n-ai dat ?"
— „Ptiu... fire-aş! Dracul sâ-nţeleagă!...
Nici eu nu ştiu de ce am dat!...
S-a-ntors să plece : Hai bâ,-ncoace !... Nu vii?"
şi n-aşteptă răspuns.
Şi parcă nu ştia ce face cu mîinile.
Şi le-a ascuns...
★
...S-a-ntors la ţarna tui.
Şi ară...
Şi iarăşi stă..
„Ce mi-a venit ?!"
"...La han, a înodat o sfoară — mai s-a-nvîrtit — cît s-a-nvîrtit...
Apoi,
din nou a-mpins în coarne :
— „HM, gloabă!"
...S-a oprit, măcar
că nu-apucase să răstoarne
decît o brazdă, sub brăzdar.
„La bătrîneţe — vai de mine ! — să mă trezesc „agitator" ?! Dreptatea însă
— o ştiu bine —
era cu ăl de pe tractor!...
...Ei, iărna-ţi dă îmbucătura...
încolo numai vorbe sînt!
...Tot ţărna —
ea-ţi astupă gura,
ea-i capătul a cîte sînt!..."
(Dar, cum vezi salca răsturnată
în baltă, în oglinda ei —
pe faţă-i vezi:
de astă dală,
nu-s toate ca de obicei!)
-.9*
132
CEZAR DRAGOI
EPILOG
...Să nu te miri, de-ar fi să crape şi oui corbului... E ger l Iar lupul urlă pe aproape, cu botul rezemat de cer.
...Cocioabele stau faţă-n faţă., ca nişte babe stau — la drum. Şi fumul — caer sur de ceaţă - —■ îl torc subţire şi molcum.
...Departe...
un colind, departe
— un clopoţel de-argint —
s-a
stins... ...A pus
rachiul, la o parte —-şi alivencile, -ntradins... Şi-acum, Ichim nu-şi află locul.
...Nu vine, nu !... Şi-i pare rău...
...In foc, ca să aţîţe focul, mai zvîrle cîte-un ciucălău.
Cu deştul gros, dă jos cenuşa de pe fitil... L-a mai săltat...
Bătăi. în geam !...
Împinge uşa
şi, -n prag ieşind, s-a luminat. ...Şi-a scos căciula brumar ie Chirii
— şi-apoi, cu glasul gros :
— „Cu moş-ajunu-ţi vin, bădie Eu mă primeşti, ori ?...
— „Bucuros l"
*
...Şi cad zăpezile duiumuri, precum făinile prin ciur... Tot satul: şaptezeci de fumuri, suind spre bolta joasă — şnur..
Şi fumurile moi, de ceaţă, se torc subţire... pînă pier. De ele-atîrnă, ca de-o aţă, cocioabele din sat — de cer...
(Sfirşitul cărţii I-a)
DUMITRU CORBEA
RECRUŢII*)
î
in toamna aceluiaşi an Măriuca s-a măritat cu Ichim. Mai mult să se răzbune pe Ghiţă care se tăcea că n-o vede pe drum şi la horă. Nici Ichim nu era de lepădat. Era şi mai voinic şi mai frumos, numai sărăcia îl strica, dar ea nu s-a uitat la asta cînd l-a luat. S-a gîndit că tot e mai bine să se mărite cu unul de seama ei, decît cu unul bogat care să-i scoată ochii c-a luat-o goală ca fusul şi nici mîncarea să nu-i mai tihnească... Ghiţă avea inima cîinoasă. II cunoştea de cînd era copil, de cînd îngropa de vii căţei şi pisici şi scotea ochii la broaşte şi la vrăbii şi pe urmă le dădea drumul. Icnim era altă fire, cu ialte apucături. Nu se aruncase în neamul Cozmeştilor nici pe departe. Avea inima bună, era muncitor şi pentru el era averea cea mai preţuită. Că unde nu-i inimă bună, nu-i nici omenie şi unde nu-i omenie nu poate fi nici dragoste şi nici fericire. Pe urmă Ghiţă nici nu era om în care să te poţi bizui. Umbla numai cu şoşeli şi cu momeli pe la_toate fetele şi văduvele tinere. Cine să se încreadă în spusa lui! Că mai bine crezi pe unul nebun decît pe unul fudul, încrezut şi lăudăros. Cozma avea şi pe una şi pe alta, pe toate le avea.
Ichim s-a grăbit şi el s-o ia de nevastă, căci îi era dragă. Credea că nu va face armata deoarece era orfan şi de mamă şi de tată, iar legea prevedea acest lucru, mai ales pentru unul care întreţine şi familia. Nici nu se îndoia de scutire de armată, căci mai erau şi alţii ca şi dînsul!... îşi scosese şi actele şi le înaintase aşa cum l-au învăţat unii mai pricepuţi şi trecuţi prin fel de fel... Grijă tot îi era, căci se temea de armată ca ursul de jeratic. Ştia că pe lingă stăruinţă şi noroc îţi mai trebuiau „spete" şi mai ales parale de „uns roata" sau mai bine zis „osia la car".
Măriuca se luase cu gospodăria şi uitase de Co-zma. Nici nu mai pomenea de dînsul. Mătura, spăla, torcea şi împletea colţuni şi mănuşi cu un cîrlig mare de lemn. Cîte odată îl întreba pe Ichim :
— Oare au să te scutească ? Nu au să ceară parale ? Tu de unde să dai parale ?
—■ Lasă, Măriuca, s-ajungem sănătoşi pînă la anul... Mai este pînă atunci... Pînă nu mă duc la menester, nu mă las... Cu generalul am să vorbesc...
Casa bătrînească, pe care o moştenise de la bunică-sa, era ruinată,
*) Fragment din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la „Editura Tineretului".
134
DUMITRU CORBEA
cu acoperişul putrezit şi cîrpit cu snopi de pănuşiţă, legaţi cu nuiele şi sîrmă cam de mîntuială. Curgea stuful, paiele, iar vrăbiile îşi făcuseră zeci de cuiburi prin găurile în care ciripeau toată ziulica de vară nişte puişori urîţi şi flămînzi...
Ichim a dres acoperişul, a făcut gard împletit de stuf împrejurul grădiniţii, a răsădit pomi şi a întocmit un pospai de şură în care să-fşî ierneze juncănaşa de zestre a Mariucăi. Casa bătrânească, deşi proptită cu pari, s-a mai luminat puţin la faţă cu brîiele trase de Măriuca cu humă săpată de dînsa din gîrlele de pe dealuri. Pînă la crăciun a ţesut şi pînza de cămăşi şi sumanele. Cînta cît era ziua de mare şi Ichim o niînca din ochi <de dragă ce îi era. Cînd Ichim nu avea ce face pe afară, Măriuca îl punea să-i ţină fusul la depănat, să-i facă mosoare pentru suveici şi să-i dreagă iţele şi stativele.
Măriuca se bucura că pleacă Cozma la armată. Nici ea nu ştia bine de ce, dar îi părea că i se ia o piatră de pe inimă. Purta totuşi în suflet o tristeţe, o amărăciune nemărturisită lui Ichim. Mai ales de cînd găsise gardul spurcat şi cuinele, lor spînzurat la clanţa uşii de la tindă. • Satul întreg a vorbit zile şi săptămîni în şir.
— Cumătră ! Vai de mine şi de mine !... Ai auzit ruşinea ce a păţit-o Măriuca lui Ichim Rusu ?
— O prins-o vorghind cu altul...
— Da' de unde... I-o spurcat gardul şi i-o spînzurat cîinele de clanţa de la uşă...
— Da' Ichim unde era ?
— Dormeau... Tineri, ce vrei... Dormeau ca duşi...
— Cine putea face una ca asta ?
— Un flăcău care are ciudă pe dînsa... Mai rău ca la... cele din tractir... Măriuca presupunea cine le-a făcut rîsul. Ichim tăcea şi sucea-cîte
o ţigară de mahorcă în pănuşă de păpuşoi. Frămînta tutunul, apoi alegea o foiţă de păpuşoi şi o freca în palme „să se înmoaie", îmbălîndu-şi mereu degetele în gură.
— Se răzbună, hoţul...
Atîta a spus Ichim şi a ieşit afară. Măriuca 1-a întrebat  plină de
griji :
— Unde te duci ? Să nu te-apuci de pozne... Să nu crezi că... Mi-i cugetul' curaty.. Pot să mă jur şi l>a biserică...
— Lasă că ştiu... Ce să te mai juri ! Jurământul muierii îi ca omătul de primăvară...
Ichim parcă a simţit un cuţit în inimă cînd a văzut batjocura cu gardul şi uşa.
Ichim a pornit la vale. Măriuca 1-a petrecut cu sufletul la gură. I-a bătut în fereastră, dar el nu a auzit sau n-a vrut s-audă... Ichim se ducea la crîşmă.
Măriuca tremura de grijă şi de spaimă. Nu se temea pentru dînsa cît pentru bărbat. II urmărea o răzbunare..., o nenorocire. Gîndul acesta ise înfipsese în minte şi o urmărea zi şi noapte. Nu putea să doarmă, iar Ichim o suduia :
— Dormi, fumeie, ce ai ? Nişcorici ?
— Un vis, minţea ea, un vis afurisit m-a trezit.
Cozma mai făcuse şi alte isprăvi prin sat. Nu trecuse încă scandalul cu Anuţa, (fata lui Avram Odăeru. Anuţa era mireasă. Se mărita cu un flăcău din satul vecin. Se hotărîse nunta, se făcuseră pregătirile de nuntire la flăcău în sat. Duminică dimineaţa flăcăul a venit să-şi ia mireasa la
RECRUŢII
135
nuntă. Veniseră cu dînsul şi cîţiva vornicei călări pe cai ca focul de iuţi, Cozma şi încă vreo cîţiva haidăi i-au ţinut calea la ieşirea din sat. Veniseră călării pe cai şi mai buni ca ai vorniceilor. Vorniceii rămaseră să cinstească la erîşma lui Manea Şchiopul, iar mirele strigă vorniceilor :
— Ne-ajungeţi (din urmă !... Aveţi cai iuţi !...
— Parcă tu ai fi mireasă, i-a spus un vornicei. Aşa te grăbeşti... Vă opriţi la marginea satului... Venim şi noi. De-acolo pornim cu nunta... Acolo vine şi muzica...
Casa Anuţii era în marginea satului. Mirele venise cu muzica. Lăutarii începuse a cînta, în vreme ce neamurile scoteau lăzile cu zestrea fetei şi le încărcau în căruţa mirelui. In căruţă era şi un sipet vopsit în roşu şi tot numai lacăte şi baloturi de fier... In acest sipet mireasa avea ce este mai preţios : haine, şaluri, prosoape, scoarţe şi macaturi, fote şi ii, cămaşa de mire şi prosopul de nun, coţii de pînză şi rochiţele pentru păpuşă...
Cozma a început să se tîrguiască cu mirele :
— Nu dăm fata pînă nu dai „vama" după cum îj datina la noi în sat. Cine ia fată străină de satul lui, m-are decît să plătească... Noi am scos-o la joc, noi am scos-o în lume. Ne plăteşti pe cît am jucat-o şi cîte rînduri de cizme am rupt... Răscumpărarea Anuţii coastă parale...
Cozma presupunea că au şi răpit mireasa şi acum se tîrguiau pentru eliberarea ei...
— Cît vreţi ? a întrebat mirele.
— Tu cît dai ? i-a întors întrebarea Cozma.
■— Voi vindeţi, nu eu, a făcut mirele... S-aud cuvîntul vostru mai întîi.
•— Să ne dai cîte o „bătrînă" de fiecare căciulă.
Mirele s-a încruntat. Ştia de la armată că „o bătrînă" înseamnă o mie de lei. O hîrtie nouă, nouţă de-o mie de lei... Dacă voiai să mergi în concediu pentru mai multă vreme, majurul întreba :
— Ai o bătrînă ?
Pleca cine avea „o bătrînă". Pleca în concediu de economii bugetare...
Mirelui îi păruse chiar că-1 văzuse vorbind pe majur, pe plotonier... întrebă, parcă anume să mai întîrzie tîrguiala privind să vadă dacă nu apar vorniceii lui, nuntaşii şi lăutarii care rămăseseră să se urce în căruţă şi să vină la capătul satului, dincolo de perdeaua de salcîmi şi de vişini :
— Voi aţi făcut armata ?
— Dar ce vrei ? zise Cozma. Vrei să ne scoatem căciula ca la măria sa vodă ? Dai, iei fata, nu dai, fata rămîne la noi în sat, că a noastră se cheamă că este...
— Mai puţin nu vreţi ?
Cozma era cu şase flăcăi, care aşteptau doar un semn să se repeadă la străin. Mireasa ştia de ce este în stare Ghiţă al lui Cozma şi de aceea începuse să plîngă şi să dîrdîie de frică.
— Ce plîngi, fa ? întrebă Cozma. Nu mori din asta... El plăteşte...
— N-am atîtea parale, zise mirele.
— Dacă n-ai   parale,   n-avem nici noi fată de dat, vorbi Cozma.
— Cereţi o avere... spuse mirele. Se vede că n-aveţi ce bea.
—- Da' cîte o „ţărăncuţă" de cap dai ? întrebă «nul din tovarăşii lui Cozma.
Străinului nu-i convenea să dea nici cîte cinci sute de lei de fiecare. Era o sumă prea mare. Cu aceste parale ar putea cumpăra o vacă cu lapte, ori se putea porni o casă nouă, din stîlpi şi căpriori.
136
DUMITRU CORBEA
Mirele a prins curaj, căci de pe drum, din sat. se auzeau căruţele nuntaşilor, se auzeau chiuind vorniceii şi începuse a cînta lăutarii. A strigat :
— Mucoşilor! Nu vă dau nici un ban! Asta este tîlhărie curată, jaf la drumul mare ! Dacă vreţi, vă dau pentru zece kile de vin şi zece de rachiu... La o parte !
Mirele a strunit ;caii din hăţuri, a dat bici, iar căruţa ,a pornit în goană. Erau iuţi caii mirelui, dar nu erau mai răi nici ai flăcăilor. Căruţa a fost ajunsă din urmă. Cozma a sărit de pe cal drept în spatele flăcăului străin şi 1-a prins de gît. A oprit caii. I-a luat hăţurile din mînă şi i-a pus căluş în gură să nu poată ţipa. Tocmai cînd se luptau s-o ia pe Anuţa, iată că vin şi vorniceii şi nuntaşii cu lăutarii. Flăcăii au lăsat fata şi au luat-o la fugă peste dealuri, peste văi, urmăriţi de tovarăşii de chef ai mirelui. Au deshămat şi ţa'ranii nuntaşi şi au pornit călări peste dealuri.
Mireasa plîngea cu sughiţuri şi zicea că-i semn rău şi nu mai voia să se ducă în satul vecin...
— Dacă vin la biserică ?... Dacă vin la nuntă ?...
îşi făceau de cap prin sat, ştiind că pleacă şi doi sau trei ani nu vor mai putea (face ce vor... In ziua cînd au primit ordinul de chemare „bobocii", cei bătrîni şi-au tăcut cruce şi au zis :
•— Armata le vine de hac...
Cozma se încuraja singur, mergînd pe la neamuri să-şi ia rămas bun :
— Parcă sînt singurul care merge la cătănie... Mai merg. Cine are cap, învîrteşte şi meletăria pe degete...
In ultima seară, „bobocii" s-au adunat ia crîşma lui Manea. Ei îşi luaseră rămas bun de la neamuri şi neamurile de la dînşii. Cozma pe la toate rudele de pe tată şi de pe mamă se dusese, numai pe Ichim Rusu îl ocolise.
Măndiţa se supărase pe dînsul, dar nu din cauza lui Ichim, ci din cauză că era superstiţioasă şi nu era bine să pornească omul la drum lung fără să se ierte ou neamurile cele mai   apropiate. L-a probozit :
•— Du-te măi, du-te, că nu ţi-a chica galoanele dacă te-i duce... Şi ce dacă te duci!...
— Nu mă duc, mamă, ,maî bine să ştiu că am să crap... Măndiţa lui Cozma avea un mare -necaz : îi mîncase motanul doi
pui de găină, abia ieşiţi din găoace, cu puful galben la cioc... II lăsase pe Ghiţă de probozit şi scociora cu vătraiul pe sub laiţă, pe după sacii cu ciucălăi şi bostani, pe după tezici şi boccele cu fuioare şi cîlţi.   Striga :
— Cîţi 1 Cîţi ! Afurisitule ! Lasă că te găbjesc eu pe dumneata... Iţi fau eu mustăţile cum îi pofti şi îi dori... Cîinele îmi mănîncă ouăle din cuibare... Dumnealui îmi mănîncă puişorii... Numai după furat îmbla spurcăciunile...
Ghiţă nu-şi găsea astîmpăr, căci venise de la neamuri şi se pregătea să se ducă la crîşmă. O asculta pe maică-sa în silă... Nici nu auzea ce spune... Ea continua să vorbească singură mai mult:
— Dacă a mîncat o dată, mai mănîncă şi a doua oară... Ii greu pînă Ce se nărăvesc...
Motanul a-nceput a miorlăi sub laiţă şi a ţîşnit spre uşă, pe urmă a sărit pe sobă şi de pe sobă iar la uşă. Cînd a dat să sară în fereastră, Ghiţă l-a prins de grumaz ca pe un şobolan.
— Vin' la tata, prostule...
RECRUŢII
137
Motanul se uita speriat la Ghiţă, care începuse să-l netezească pe cap... A luat o curea din cui şi l-a legat de picioarele dinapoi. A ieşit cu motanul afară, în faţa casei. Tocmai atunci a trecut pe drum Măriuca. Ghiţă a scuipat jos, zicînd :
— Scîrnăvia...
•— Ce tot vorbeşti acolo, Ghiţă ? a întrebat maică-sa. Cu cine vorbeşti ? Cu motanul ? Nu l-ai ucis încă ?
Motanul începuse să miorlăie plin de groază.
Ghiţă l-a învîrtit de cîteva ori de-asupra capului ca pe-o ghiulea şi l-a izbit cu atîta putere de pămînt încît s-a zguduit prepeleacul cu oale de-afară, s-au zguduit uşile şi fereştile. Motanul a rămas lat. Ii curgea •sînge din gură, din nări.
Măriuca, care se oprise să vorbească cu o vecină întîlnită pe drum, a văzut totul şi a zis :
— Osîndeşte-1 doamne ! Nu-1 ierta...
Ghiţă a mai izbit motanul de cîteva ori de pămînt, parcă anumit să-l vadă Măriuca cît de furios şi de rău s-a făcut...
Sora cea mai mare, Valeria, a alergat din grădină, unde împrăştia nişte gunoi şi s-a răstit la Ghiţă mînioasă :
— Ce neam eşti ? Ce inimă de cîine mai porţi în tine ? Parcă nici n-ai fi frate cu mine şi cu celelalte surori...
A ieşit din casă şi Măindiţa. A alungat-o pe Valeria, zicînd :
— Taci, fată... Toantă te-o mai făcut dumnezeu pe lumea asta... Motanul mi-a mîncat doi puişori de găină... I-aş zice podaproste dacă mi-ar ucide şi cîinele... Cu motanul mă răfuiam şi eu singură... II prindeam eu pe dînsul cînd doarme în cuptorul de copt alivenci şi pîihe şi îl ardeam de viu... Ii puneam şi capacul la gura cuptorului să nu iasă şi să se coacă cu încetul... Turnam şi gaz în cuptor... Bine că m-ai scutit de un foc, Gheor-ghiţă.
Valeria a început a plînge de milă şi a plecat după şură ştergîndu-şi lacrimile cu poalele pestelcii. Zicea mereu : ■—■ Inimă de cîine, nu de om...
— Proasta, a zis Măndiţa. Plînge ca după mort adevărat... Nişte schimonosite şi mişte sclipocite... Ruptă bucăţică tat'su... Bărbatul să fie bărbat, nu fleac, nu zdreanţă de călcat în picioare... Să-i ştie de frică şi vifa şi omul... Eu am fost bărbat în casa asta... Să ştii, Ghiţă, tu al meu eşti, nu de-a lui tat'tu... Cu mine sameni... Ai inima încrîncenată...
*
Măriuca a ajuns acasă. A aprins lampa şi a-nşirat bobii. Voia să vadă unde-i Ichim... Pe plită fierbea ceaunul cu apă de mămăliguţă.
Ichim a venit pe la miezul nopţii. Măriuca s-a sculat din aşternut şi i-a deschis, căci îl cunoştea după paşi. Nu l-a întrebat unde a fost şi nici el nu i-a spus. Era tăcut, posomorit. N-a cerut de mîncare şi era gata să se trîntească pe o laiţă îmbrăcat cum se afla, dar nevasta i-a pus o strachină de brînză pe masă şi a scos mămăliga dintre perne, unde se păstra caldă.
— Mănîncă, Ichime, i-a zis. Ţi-o fi a mînca... Bărbatul continua să tacă. Nici ea nu l-a mai stîrnit.
S-au culcat. Ea s-a zvîrcolit toată noaptea. Ichim adormise şi sforăia sau se făcea că sforăie, căci se întorcea cînd pe-o parte, cînd pe alta şi gemea. Se vedea că se zbate şi el ca peştele pe uscat. Poate visa cu adevărat...
138
DUMITRU CORBEA
Măriuca era plină de groază. înaintea ochilor nu vedea decît pe Ghiţă cum învîrteşte motanul deasupra capului. Nu se mai îndoia că el a omorît şi cîinele pe care îl găsise spînzurat de clanţa uşii. In noaptea aceea Măriuca a visat cu ochii deschişi, tăcută, înfricoşată, ghemuită pe laiţă, sub un ţol de cînepă... Stătea lîngă Ichim şi plîngea. II vedea pe Ghiţă cînd era copil, cînd venea de la stînă, vara. Oameni cruzi aruncau în şanţuri pui, de pisică şi căţei încă fără ochi, iar Ghiţă îi aduna şi îi ucidea cu sînge rece, înecîndu-i în gropile cu apă sau astupîndu-i cu pămînt pînă ce le înăbuşea glasul. .,Doamne păzeşte" şi-a zis în gînd şi s-a întors pe cealaltă parte cu faţa la perete. Abia în clipa aceia se bucura că nu s-a măritat ou Ghiţă... Putea el să-şi pună şi două rînduri de dinţi de aur în gură, că tot degeaba... „Tot Ichim e mai bun, e mai frumos şi mai voinic".
Ghiţă şi-a pus dinţi de aur în gură pentru ca să-1 placă fetele. Aşa era moda în satul Trăisteni : cine n-avea dinţi de aur nu era văzut... Cine avea putere îşi punea măcar doi, trei, dacă nu mai mulţi... îşi scoteau dinţii cei buni şi îşi puneau ferestrele de fier... Căci dacă nu puteau să-şi pună de aur, atunci îşi puneau de argint.
Ghiţă avea destule parale şi s-a dus la tîrg, la un dentist.
•— Bună ziua, domnule dentist, a zis Ghiţă intrînd pe uşă.
— Bună ziua, i-a răspuns dentistul. Te dor dinţii ? Ai măsele de
scos ?
— Aş vrea să mi-i scoateţi pe taţi şi s'ă-mi puneţi de aur. Dentistul l-a cercetat, l-a întors pe-o parte şi pe alta, i-a bătut măselele cu un ciocănaş şi i-a spus :
— Ai dinţi de cal', măi băiete... Nu văd nici măcar o carie.
— N-are a face... Eu vreau să-i scot... Plătesc cît vrei... Am parale destule...
— Păcat de aşa dantură, a zis dentistul, punînd mîna pe cleşte şi în-cepînd a da afară dinte după dinte şi măsea după măsea...
Ghiţă se fudulea eu dinţii de aur. Rîdea cu gura deschisă cît o şură. I se vedea şi cerul gurii — care era negru ca la căţei — nu numai măselele şi colţii... îşi mişca buzele Şi bărbia ca berbecul cînd dă de iarbă sărată...
Cozma şi cu tovarăşii săi stăteau la crîşmă şi se sfătuiau ce să facă şi cum să se poarte la armată.
Le dădeau sfaturi eîţiva din cei din contingentele mai vechi, rămaşi holtei şi care nu se prea amestecau cu alt contingent după ce veneau în sat cu stagiul militar satisfăcut. Aveau rînduiala lor, erau mai cumpătaţi şi se ţineau de muncă. Făceau totul mai cu perdea... Dar ce făceau nu se auzea...
I-a prins dimineaţa tot la crîşmă lui Manea Şchiopii. Erau tare chirchiliţi şi începuseră să cînte :
M-am dus la militărie, Drăguţă, dragă Mărie, Aşteaptă-mă pînă vin Că eu plîng şi greu suspin.
Din faţa crîşmei au plecat la gară. Au venit părinţii şi rudele, fetele şi babele, veteranii de la 77 şi luptătorii din războiul din 1916-18, uitînd
RECRUŢII
139
toate necazurile pricinuite de zvăpăiaţii strîjmiei... I-au încărcat pe toţi în două căruţe pline de lădiţe şi trăisti cu schimburi şi merinde de drum. Au ieşit din sat cu lăutarii... Lăcrimau mamele şi iubitele şi boceau femeile tinere măritate, care rămîneau singure...
Era un tărăboi, că nu mai ştiai dacă este nuntă sau înmormîntare cu lăutari...
Cozma stătea în picioare în căruţă, în mijlocul flăcăilor oare chiuiau de răsunau văile şi stîrneau potăile... Unul din „bobocii" mai „afumaţi" s-a dezbrăcat şi a-neeput să urle şi să zbiere în mînecă sumanului.
Recruţii s-au depărtat ifluturînd multă vreme batistele căpătate ori furate de pe la drăguţele lor...
Din rîpele de pe dealuri începuse să curgă iar şuvoaiele din zăpada care se topea.
Soarele încălzea cu putere. Pe baltă se auzeau raţele, şi gîştele sălbatice. Vîntul cald din miazăzi vestea începutul primăverii.
II
Majurul de la companie întreba pe fiecare cîtă carte a învăţat. Soldatul Ghiţă Cozma a stat multă vreme la cumpene să spună că ştie patru clase primare ori să nu spuie... Nu ştia cum îi mai bine... Rău era dacă o făcea pe prostu', rău era dacă o făcea pe deşteptu'... La armată.cum o dai, poate ieşi pe dos... Pe cînd Ghiţă se gîndea ce să spună şi cum să facă, un recrut spunea în poziţie de drepţi :
— Trăiţi ! Am ştiut fo două clasuri premaire, dar le-am uitat.
— Nu s-a prins cartea de mintea ta ca nuca de perete, a zis majurul. Recrutul a vorbit mai mult decît trebuia :
— Pe o ureche mi-a intrat şi pe alta mi-a ieşit cartea.
— ...iar bostanul tot crud şj sec ţi-a rămas, completa pe domnul majur şi sergentul, gradul cel mai mare din companie...
Majurul l-a chemat pe recrut :
— Vină mai aproape, bobooule, tu cel cu dovleacul prost. Recrutul s-a apropiat, iar majurul l-a întrebat :
— Pe care ureche îţi intra învăţătura la şcoală ?
Soldatul arăta urechea dreaptă, de exemplu. Atunci majurul îi da o palmă zdravănă la falca stingă, zicînd :
— Să punem astupuş să nu iasă milităria. II mai întreba odată pe recrut :
— Pe care ureche zici că ieşea cartea ?
Recrutul se zăpăcea atunci şi nu mai ştia la care ureche să pună mîna şi arăta dreapta, iar majurul îl lovea şi mai tare zicînd :
— Să-ţi mai batem un dop şi-n urechea dreaptă...
Nu cădea numai o palmă, ci zece. Pac ! Pac ! Poc ! Trosneau palmele butucănoase ca nişte topoare ce tăiau vreascuri. Lovea şi zicea într-una :
— Să-ţi intre în cap milităria, măi ! Auzi ?
Ghiţă a început să tremure. Se gîndea : ,,Amu, amu îmi vine rîndul şi nici nu ştiu ce să spun". S-a hotărît să spună mai bine adevărul... Că decît să-l bată alţii pe dînsul tot e mai bine să bată el pe alţii... Că cine ştie de unde sare iepurele... „Ce-am avut şi ce-am pierdut", îşi zise în gînd, aşteptînd să fie strigat de domnul plotoner major. îşi cerceta ţinuta şi se gîndea să facă „o bătaie de picior la mama ei", să nu zică majurul
140
DUMITRU CORBEA
că a venit nemîncat la regiment... Şi ce dacă va fi gradat! Poate ajunge şi subofiţer... Zîmbi şi vorbi în gînd : „Azi aici, mîine-n Focşani... baţi ţara de la cap La cap şi pentru asta mai primeşti şi zoldă". Fără să vrea continua să-şi spună : „Domnu' caporal... domnu' sergent... domnu' plotoner... Glasul majurului l-a trezit din visare :
— -Soldatul Cozma Gheorghe !
— 'Zănt! a strigat de s-a cutremurat ograda regimentului bătînd talpa botinelor -aduşi de-acasă şi înţepenind în poziţie de drepţi.
— Cîtă carte ştii ?
— Patru clasuri...
— Tu n-ai nici un dop lipsă la ureche ?
Soldatul Cozma nu ştia ce să răspundă superiorului şi tăcea. Văzînd că majurul face un pas către dînsul, tresări şi zise ceva mai încet :
— Am şi atestat...
— Dacă ai şi atestat atunci se schimbă socoteala... Pe loc repaus... Greul trecuse. Soldatul Cozma răsufla de -parcă ar fi învârtit la rîş-
niţă. Scăpase de bătaie şi era fericit... Pentru dînsul încă nu se ,eoborîse din pod milităria"... Ii plăcuse majurului. Avea nevoie de băieţi „dezgheţaţi", nu de blegi, nu de tîrîie obele în opinci găurite... L-a bătut pe umăr, iar soldatul Cozma a tresărit. Simţea parcă fiorul şi emoţia primei sale avansări în armată...
Ghiţă Cozma devenise slugarnic şi cu gradele mai mari şi cu gradele mai mici, chiar cu fruntaşii şi caporalii. Vorbea scurt şi precis, cum se cere la -militărie şi nu spunea niciodată „nu fac", „nu pot" sau „mă doare vătămătura".
Pînă la urmă s-a coborît milităria şi pentru dînsul din pod şi a trecut prin cele nouă vămi ale gradelor mari şi mici... II „ocrotea" cît putea domnul majur, dar nu ştia de toate cîte fac sergenţii în dormitor şi pe cîmpul -de instrucţie, că doar om era şi nu putea fi cu o sută de ochi... Ghiţă îşi dădea seama că armat-a este un fel de beţie pentru gradaţi... Se îmbătau eiomăgind recruţii, eălicîmdu-i în picioare, scoţîndu-le măselele.
Numai ce auzea pe cîte unul strigî-nd şi lovind :
— Scuipă măseaua, leat ! Scuipă dintele afară ! Pînă sfîrşeşti armata de făcut te sfîrşesc şi eu de zile...
Bătaia şi înjurătura erau o permanentă beţie pentru gradaţi. O beţie şi o plăcere...
Recruţii erau ca puii de găină ieşiţi din găoacea oului, iar gradaţii erau ca vulpile puse de lupi să le fie cloşti...
Cazarma semăna mai mult cu -o casă de nebuni decît cu una de oameni teferi. -Mai ales primăvara, -cînd veneau recruţii şi începea perioada de instrucţie. Recrutul „intra în fabrică" şi dacă nu se întorcea acasă zălud de cap, se întorcea cu fălcile strămutate...
Prima dată, Ghiţă, ca şi ceilalţi recruţi, învăţase să meargă în coloană, să ţină cadenţa, să salute şi să dea onorul cu puşca şi fără puşcă, învăţase -mînuirea puştii, iar la teorie era primul pe toată compania. Ghiţă îşi aducea aminte de vorbele lui -moş Vasile :
— Praftica, ca pr-aftioa, -dar tioria este ce este... La tiori-e se vede răcrutele cît eîntăreşte...
Lui Cozma îi începuse să-i intre milităria în oase. Făcea mişcările cu arma cît se poate de corect, de reglementar. Pentru fiecare chiţibuş, începea: ■— Regulamentul...
Executa şi el după cît îl simţea pe comandant de al dracului... începuse să priceapă că numai în faţa celor mari trebuie să te arăţi grozav
RECRUŢII
141
dacă vrei să .ajungi grad în armată. Fugea prin toate hîrtoapele de-i scăpărau călcîiele şi se trîntea şi în noroi şi în murdării, cînd se comanda „fuga, marş ! culcat!"
Feţele recruţilor erau pămîntii de mizerie şi de foame. Nu-i veselea nici colţul verde al ierbii şi nici cântecul păsărilor din dumbravă şi grădină. Nicăieri prirnăverile nu erau mai triste ca în armată...
Recrutul era ţinta tuturor umilinţelor şi batjocurilor.
Gradatul striga :
— Leat!
— 'Zant!
■— La ordin !
Recrutul se prezenta înaintea vreunui domn' sergent, strigînd :
— Să trăiţi ! Gradatul îi zicea :
— Injură-mă...
Recrutul nu voia să-şi măsoare chica cu domn' sergent, cu domn' caporal... Zicea :
— Nu pot să vă înjur, zău nu pot... Nu prevede regulamentul... ■— Injură-mă de mamă, de cruce, de dumnezeu...
— Zău nu pot, don' sergent...
Poc ! Poc ! Poc ! Jap ! Lap ! Trosc ! Asupra soldatului se abătea o ploaie de lovituri. Gradatul lovea şi zicea :
— Neexeeutare de ordin, leat... Te bag în pămînt... înjură, crucea şi hristoşii şi toţi sfinţii din cer şi de pe pămînt...
Recrutul era buimăcit de cap. îşi umfla pieptul şi spunea cu glas plângăreţ:
— Da' cum să vă înjur, don' sergent ?
— Zi după mine, îi spunea sergentul. Tămîia şi luminarea din biserica mătii...
Recrutul repeta după gradat înjurătura. Iar se abăteau asupra lui o ploaie de palme.
— Insulta superiorului, zicea sergentul bătăuş. Cristelniţa în care te-a botezat popa...
Altul îl întreba pe recrut :
— Măi, cutare ! ţi-i în... de mine ?
— Nu, don' sergent.
— Nu ţi-i de mine ?
Alte perechi de palme răsunau pe obrazul soldatului.
— Aşă ţii tu la mine, măi bobocule ? zicea sergentul. Crucea şi biserica, evanghelia şi altarul, aghiazma de la paşti şi de la crăciun...
Gradatul iar îl întreba pe soldat:
—• Hei, leat ! Ţi-i de mine în... ori nu ?
— Mi-i, don sergent, răspundea recrutul.
Gradatul atîta aştepta. Se repezea cu hultanul asupra puiului 'de găină şi îl bătea, îl snopea, zicînd :
— Am mîncat dintr-o strachină, leat ? Am păscut porcii amîndoi? Am giucat bunghii la perete cu tine ?
Recrutul umbla cu faţa umflată şi gîtul strâmb, iar gradatul se silea să i-1 îndrepte...
Sergenţii făceau şi „teorie" cu soldaţii după ce se suna stingerea în cazarmă. Recrutul era întrebat :
— Care este cel mai vechi grad în cazarmă ?
— Trăiţi ! Don' colonel este cel mai vechi grad în cazarmă.
142
DUMITRU CORBEA
Răspundea alt recrut:
— Don' general este cel mai vechi în grad...
— Nu.
— Don' locotenent Popescu de la muzica militară...
— De ce ?
—• Fiindcă e locotenent de la început şi pînă la sfîrşit... Gradaţii rîdeau. Unul zicea :
— Nu, n-aţi ghicit... Nu sînteţi tari la teorie... Toţi tăceau.
— Păduchele e cel mai vechi în grad în regiment, boilor, zicea sergentul. Cu gradul de soldat stă de cînd e cazarma...
După ce recruţii se culcau în paturi, sergentul striga :
— Un răcnite la mine, fuga marş !
Venea cîte unul de frică, să nu capete bătaie.
— La loc comanda, zicea sergentul. Striga din nou :
— Un răcrute la mine, fuga marş !
Sergentul nu era mulţumit nici ,a doua oară cum era mişcarea... El voia să alerge o grupă, un pluton, să se scoale toată compania... Striga a treia oară :
— Un răcrute la mine, fuga marş !
Strigătul era aşa de puternic şi de fioros încît săreau mai jumătate din companie şi alergau la domnul sergent, care mulţumit şi plin de în-gîmfare, punea piciorul pe <o lădiţă şi zicea :
— Să-mi facă unul bocancii...
Soldatul oare rămînea la lustruitul bocancilor domnului sergent zicea :
— Nu am vacs...
— Este la prăvălie...
— Nu am parale...
— Bea mai puţin...
Batjocura asta se întîmpla mai ales sîmbătă seara, ori sîmbătă noaptea, cînd gradaţii se duceau şi beau la crîşme şi se întorceau beţi în cazarmă. Chiar dacă era miezul nopţii, recrutul era trezit din somn şi pus să raporteze becului... Recrutul zicea aşa cum îl învăţau să zică gradaţii :
— Să trăiţi, domnule bec ! Mi-a venit rîndul să plec...
La unii, care erau mai somnoroşi, le arunca pătura în cap în vreme ce raportau becului şi începeau să-1 lovească cu eentiroanele, zicînd „că se coboară milităria din pod".
Era ştiut: sîmbătă seara gradaţii strîngeau bani de la recruţi pentru gaz, pentru sticlă de lampă ori pentru luminări, pentru hîrtie de pavoazat şi pentru aţă de cusut saltelele... Care da mai mult era scutit de planton, de corvoadă şi de gardă chiar, iar care mu avea de unde da, făcea cîte două plantoane şi sta două schimburi neschimbat în gardă...
Gradaţii companiilor, ca nişte şobolani care cotrobăiesc prin toate cotloanele, îşi mai făceau ,,rost" de bani furînd efecte militare şi piese de la recruţi.
Cînd hoţul era văzut de careva şi nu avea încotro, rîdea şi zicea :
— Am vrut să-1 încerc... Să-i trag o spaimă... I le dam eu înapoi, că doar nu-s hoţ... Am şăguit şi eu...
Recrutul era „vămuit" şi de plotonerul major, care lucra de cele mai multe ori mînă în mînă cu domnul comandant de companie... Erau
RECRUŢII
143
vămuiţi şi cînd veneau de-acasă şi cînd primeau solda sau mai bine zis cînd iscăleau de primirea soldei, căci rar majur lăsa să-i „plece banul" şi rar recrut putea privi în palmă ,,dreptul lui". Cînd era să se dea solda soldatului, majurul chema pe cîte „un răcrute" la dînsul în cancelarie, de obicei seara, după apel sau chiar noaptea, după stingere. Avea aceiaşi formulă pentru fiecare recrut :
—• Leat, vrei să mergi acasă, în conced ?
— Vreau, domnu majur...
— Atunci iscăleşte aici...
— Nu ştiu carte, domn majur...
— Atunci pune degetul aici... Soldatul punea degetul şi aştepta la uşă.
— Ce mai aştepţi ? Ieşi afară ! N-ai zis că vrei să mergi în conced ? Banii rămîn la cancelarie pentru cerneală şi hîrtie, să am cu ce face listele de conced...
După ce a trecut perioada de instrucţie, soldatul Ghiţă Cozma a răsuflat uşurat, zicînd :
— Bine că am scăpat teafăr şi am rămas întreg...
Făcea parte din compania 7-a de puşcaşi. In lunile de instrucţie nu-şi însuşise numai tehnica mînuirii armei, tragerii la ţintă, dar şi toată tehnica înjurăturilor cazone...
Tatăl său îi spusese de acasă că puşca se compune din două părţi : partea de lemn şi partea de fier...
La programul de teorie venise şi domnul comandant de companie, care le spuse :
— Băieţi! Astăzi aş vrea să văd ce-aţi învăţat... Care ştie din cîte părţi este compusă puşca ?
Recruţii tăceau. Numai Cozma a ridicat mîna şi a început înainte de-ai da încuviinţarea căpitanul :
— Puşca „Manlicher" se compune din două părţi mari : una de lemn şi alta de fier...
— Bravo, băiete ! Bravo ! Cum te cheamă ?
— Trăiţi ! domn' căpitane! Sînt soldatul... Nu mai sfîrşi prezentarea, căci căpitanul zise :
— Să spună altul din ce se compune partea de lemn...
Soldatul Cozma a ştiut şi cum se cheamă partea lemnoasă căci de nenumărate ori îl lovise jandarmul cu patul puştii cînd era găsit beat la crîşmă în stare „de ebrietate"...
Examenul acesta îi adusese faima de „băiat deştept" iar gradaţii nu-1 mai suduiau ca mai înainte şi nici nu-1 mai băteau. Ba îl socoteau un fel de viitor gradat al companiei şi îl luau la cîte un păhărel, -cînd îi veneau bani recrutului Cozma de-acasă...
Majurul avea încredere în Cozma. II trimetea acasă cu „raţia" reglementară şi mai ales cu cea nereglementară... Soldatul Cozma se spetea cărînd -sacii cu pîine şi mămăligă, pachete -cu săpun, cutii de unsoare, de conserve şi de pesmeţi, salamuri, carne, orez şi zahăr. Totul era de furat de la companie, clin hrana soldatului.
Domnul plotoner rnajur îi da şi bilet de voie soldatului Cozma Gheorghe din compania 7-a de puşcaşi.
Lui Ghiţă îi plăcea să citească biletul de voie cu glas tare :
144
DUMITRU CORBEA
Bilet de voie
Se învoieşte în oraş soldatul Ghiţă Cozma, începînd de la orele... şi pînă la orele... cînd trebuie să fie prezent în cazarmă. Drept pentru care i-am dat prezentul bilet de voie.
Pentru comandantul companiei a 7-a Plotoner majur, Nesătula
Peste iscălitura plotonerului majur Nesătulu era ştampila companiei, singura valabilă din biletul de voie. căci gradele mici erau oprite de regulament de-.a da învoiri sau permisii. Dar majurul era mai tare ca regulamentul... El era stăpînul companiei, căci comandantul nu venea, iar sublocotenentul era tînăr şi nu se pricepea în treburi de gospodărie. Căpitanul nu venea nici ziua la companie, iar cînd venea spunea majurului :
— Dacă vine colonelul spune-i că am plecat la cîmp cu soldaţii... Ştii vrasăzică unde am plecat...
— Da, domnule căpitan... Sînteţi la cîmp cu soldaţii... Căpitanul spunea acelaşi lucru şi sublocotenentului şi plotonerului,
care mergeau cu plotoanele la instrucţie :
— Dacă întreabă colonelul spuneţi-i c-am fost chemat urgent la companie... Am de semnat nişte acte... nişte documente pentru serviciul mobilizării...
Peştele de la cap se strică... Regulamentul rămînea să-1 aplice majurul Nesătulu, aşa cum credea el de cuviinţă că-i mai nimerit... Cînd soldatul avea bilet de voie iscălit de căpitan sau sublocotenent, putea ieşi fără grijă pe poarta principală a regimentului. Dar în perioada de instrucţie da de grijă şi ofiţerul de la companie :
— Du-te, dar ai de grijă să nu te vadă colonelul cînd ieşi pe poartă... Biletul de voie care purta iscălitura majurului era ,,valabil" numai
prin poarta din dos a regimentului, pe unde se căra gunoiul afară, pe unde intrau şi ieşeau căruţele aprovizionării şi pe unde se duceau acasă reangajaţii din cazarmă, căci fiecare ducea cîte ceva ce nu trebuia să „bată la ochii ofiţerilor"...
Pe poarta din dos se ieşea cu bilet de voie şi fără bilet de voie... Majurii aveau „oamenii lor" în gardă şi sentinelele se făceau că nu văd cînd soldaţii săreau gardul cu „raţiile" majurilor.
Majurul Nesătulu de la compania 7-a de puşcaşi era un fricos şi jumătate. Tremura cînd iscălea un bilet de voie şi dădea de grijă de o sută de ori soldatului :
— Să nu te prindă colonelul că înfundăm puşcăria amîndoi. Eu mai ies cum mai ies de acolo, dar tu nu mai vezi soarele cît îi lumea şi pămîntul... Nici căpitanul să nu te vadă...
*
Soldatul Cozma a fost avansat la gradul de fruntaş. Unii îl lăudau iar alţii îl rîdeau :
— Iţi înfloreşte bostanul, Cozma, amu, la sfîrşitul verii...
— Bostanul porcesc înfloreşte tată vara...
— înfloreşte şi cel turcesc, nu numai cel porcesc, răspundea Cozma. —■ Te pomeneşti că înfloreşte şi iarna...
•— La armată înfloreşte şi iarna şi toamna şi în tăti dăţile...
— Ia te uită, domnule, zicea altul, s-a suit scroafa-n copac... Mat la mare, Gheorghe, să te văd general...
RECRUŢII
145
Sergenţii nu s-au lăsat pînă ee „nu l-au bătut".
Cozma'era mulţumit de armată pînă atunci. Mergea pe cimp pe drum si întorcea capul să vadă galonul de pe umăr. Era fudul. Se simţea mai puternic. Parcă îi dispăruse şi frica de gradaţi, pe care tot o avea dar numai faţă de gradele superioare... In biletul de voie dat de domnul majur Nesătulu, nu mai scria acum „soldatul..." Majurul scria cu Utere lăbărţate : „fruntaşul... este învoit în oraş". Nici sentinela de la poarta din dos nu-1 mai întreba de bilet de voie cînd sărea gardul... Ba, n descuia chiar poarta şi îl poftea rîzînd :
— Poftim, domnu' fruntaş...
Mare lucru mai era şi gradul la om... Acum vedea el de unde. vine beţia puterii în cazarmă...
Nu mai era nevoie să-i spună majurul cînd îl trimetea acasă cu ceva :
— Am vorbit eu la poartă... E de   sentinelă unul din compania
noastră... . A.
Cînd era altul de sentinelă, din altă companie, majurul n spunea :
— Dacă nu te lasă, să-mi spui mie, că ţi-1 „aranjez" eu...
Era altceva cînd sentinela de la poarta din dos era de la compania lui Nesătulu Atunci putea scoate pe poartă toată averea companiei. Putea duce şi căruţa de lemne şi de furaje, căci domnul majur avea şi o vacuşoara cu lapte...
Cînd majurul Nesătulu afla că are bani un soldat, îl chema in cancelarie, îi făcea un bilet de voie şi îi zicea : a
— Cumpără-mi o pereche de ciorapi de damă, calitatea întua, o pereche de mănuşi de piele, tot de damă, dar alege un număr mare, cel mai mare că nevâstă-mea are mîini groase, că nu-i cucoană din acelea cu degete subţiri... Şi dacă îţi mai rămîn parale, cumpăra şi o sticluţa de parfum.
Soldatul aştepta să-i dea paralele, dar el îi spunea :
— Pune de la tine pînă ieu zolda, că zău nu am... Iţi dau eu... Nu fu a din regiment, ce dumnezeu... Că tot împreună vom face armată pînă ce&te eliberezi. . Nu ţi-au venit hani de-acasă ? Cumpără şi ne socotim noi la urmă... Dacă te întreabă vreun ofiţer ce cauţi prin oraş, spune-i că te-am trimis eu după cerneală şi hîrtie... Şi dacă poţi, cumpără şi o sticlă „de cerneală" si las-o acasă la mine... Lucrurile celelalte să nu le laşi acasă la nevastă-mea, căci vreau să i le dau cu mina mea... Vreau să-i fac o sor-priză, o bucurie si ei de ziua ei de naştere... Auzi, mă ?! Să nu le dai cucoanei. . Ciorapii'să fie de mătase naturală, nu nişte cîrpe... Iar mănuşile să fie din piele de anvelopă sau cum dracu' o mai chiamă... Anvelopă... antilopă., copă... copă... Ţii minte, măi ?
Pentru a fi mai sigur, majurul se aşeza la masă şi îi făcea o lista, un pomelnic întreg de cîte avea soldatul de cumpărat din oraş. Făcea şi socoteala, căci stia cîţi bani a primit de-acasă şi zicea :
— Destul... Ţi-ajung banii... Ţi-ajung... Ai destui.
Cele mai multe „cadouri" ,i le-a cumpărat soldatul Ghiţă Cozma, ca unul care a şi primit mai mulţi bani de-acasă. A cumpărat şi ciorapi de mătase naturală şi mănuşi şi sticluţe de parfum şi sopon din acela bun, tare amirositor... Cum primea bani, majurul îl şi striga :
— Soldat Cozma Gheorghe ! •— Ordonaţi !
— La"ordin...
Intra cu el în cancelarie şi îi făcea un bilet de voie, îl iscălea ; lî punea stampila şi zicea :
10 — Via(a  Romînească  nr. 4
146
DUMITRU GORBEA
— Du la mine acasă 'nişte „sticle de cerneală". Dar alege „cerneală" bătrînă şi groasă, care scrie frumos... Cînd iau zolda îţi dau eu...
„Cum mi-aţi dat şi pe ceilalţi", zicea Cozma în gînd, socotind că nu banul face pe om...
— Şi vezi, să nu mă faci de ruşine...
— Eu, dom' majur ? îmi pare rău... Să vă spună coniţa... Majurul lua de la Cozma şi de la alţii în contul galonului de fruntaş.
Ii spunea lui Cozma înainte de a-1 face .gradat:
■— Eu unu] te-am propus, dar n-ar strica „să-1 <ai în vedere" şi pe domnul'căpitan... Nu ,ar strica să-i cumperi şi lui „cîteva sticle de cerneală". Dar ,,cerneală" roşie să-i cumperi, că el cu de asta scrie... „Cerneală roşie şi cerneală neagră" îi place... Vin de lia Cotnar...
Cînd să-1 facă fruntaş, Cozma dăduse toate pe una... Era cît pe ce să se înece la mal. Majurul îl trimisese să-i ducă acasă o pătură nouă, nouţă. Ca de obicei, a sărit gardul, dar dincolo de gard a dat peste colonelul Oprişan, oare l-a luat pe nepusă masă :
— Ce-i eu tine ?
— 'Trăiţi ! Sînt soldatul....
— Bine, bine...
— 'Trăiţi ! Sînt soldatul...
— Ce ai în sac ?
— Am... am... 'trăiţi,don colonel... Ghiţă se băiguia.
— De la ce companie eşti ?
— Trăiţi ! De la compania 7-a de puşcaşi. Colonelul s-a uitat în sac şi a întrebat :
— La cine duci pătura ?
— La domnul majur Nesătulu...
— Hai cu mine, băiete...
Colonelul mergea înainte, iar Cozma în urmă ca un cîine plouat. .,S-a dus dracului gradul de fruntaş", îşi spunea în gînd. „Cine ştie, poate mai ajung şi la consiliu de război". Făcîndu-şi curaj, răspundea tot în gînd: „Pătura'n-am furat-o eu... Majurul intră la apă".
întîmplarea nu-i plăcea. îşi vedea închisă ori ce portiţă de avansare în grad. El şi scrisese acasă că a fost avansat... Era ca sigur... Se va face de ruşine şi în sat şi în companie... Dar cine ştie... Poate drege carul din nou dacă i se va trimite o sumă mai mare de bani...
Va avea cu ce să cumpere „cerneală"' şi pentru alţii...
Majurul Nesătulu a-incremenit cînd l-a văzut pe colonel intrînd pe uşa companiei a 7-a de puşcaşi. Se prăbuşise parcă ceva în el. Privirea i se întunecase şi încremenise în poziţie de drepţi, cu mîna la vipuşca pantalonilor, începuse să-i tremure bărbia, iar buzele i se învineţise ca la morţi s-au ca la înecaţi.
Colonelul a spus lui Cozma :
— Aşteaptă pe sală. Nu are voie să intre nimeni.
— Tăles ! a strigat Cozma şi a făcut stînga-mprejur.
Nesătulu era ca vulpea care căzuse în laţ. Nu avusese timp nici să încerce să-şi roadă laba... Văzînd carabina din ungherul cancelariei, i-a trecut prin gînd să se împuşte. La gîndul acesta a început şi mai mult sa tremure. Colonelul parcă i-a priceput gîndul şi i-a zis întinzîndu-i revolverul său : ,
— Nu cu puşca, majur Nesătulu... Poftim revolverul meu... Ştii ce ai de făcut... Altă'cale nu ai... E în joc onoarea ta şi a regimentului nostru...
RECRUŢII
147
Oare tai destulă demnitate şi ai destul curaj .pentru un act atît de măreţ ? ! De obicei, ştiu că hoţii au şi curaj şi sînge rece... Asta îţi trebuie în clipa de îaţă... Pînă la judecata consiliului de război, mai bine te judeci singur...
— Pătura era în plus de efectiv, domnule colonel... Nu-i furată din inventar... Faceţi controlul... Sînt toate... Nici una .nu lipseşte... Numă-raţi-le... Sînt din acelea reformate... Soldaţii poartă cele rele şi eu fac „economii" la efecte... Ştiţi, pe cîmpul de instrucţie soldatul rupe...
— Soldatul nu poartă pătură pe cîmpul de instrucţie...
— Am şi efecte „economisite", în locul celor trecute la reformă... Noi-nouţe... Am haine, mantăi şi schimburi...
— Faci „economie" şi furi averea statului...
— N-am furat, domnule colonel...
— Tot e mai bine să te împuşti, majur Nesătulu... Asta-i... Plotonerul majur a căzut în genunchi în faţa colonelului şi a-nceput
a plînge cu hohote şi a se ruga. Ii săruta cizmele, pantalonii, vestonul, mîna.
— Am copii, domnule colonel. Am nevastă... Induraţi-vă de viaţa lor, nu de-a mea...
— Nu, majur, nu...
— Trimiteţi-mă la consiliul de război, mai bine să mă judece...
— Eşti şi laş, nu numai hoţ, majur...
— Legaţi-mă, băteţi-mă, dar... Cum să-mi iau viaţa singur ?
— Eşti oa o rimă... Seoală-te, beţivule! Haţule!
Colonelul i-a dat cu piciorul, l-a lovit în piept, iar Nesătulu s-a răsturnat pe spate ca un sac cu popuşoi.
— Ştiu că nu aveţi o inimă .atît de rea, domnule colonel, de ce nu mă lăsaţi să trăiesc şi eu ? Nu v-am servit cînd aţi cerut ? Nu v-am executat ordinele ? Ce aveţi ou mine ? Sînt şi eu un om ca şi dumneavoastră... Am şi eu suflet...
— Dar pui soldaţii să-ţi cumpere ciorapi si mănuşi pentru cucoanele
tale...
■— Am şi eu inimă...
•— Dar iei parale de la soldaţi şi le dai drumul acasă... Ii mai ţii prezenţi şi la drepturi şi le încasezi şi solda şi le furi şi raţia de alimente... Ţi-am ordonat sărmi trimiţi zidarul de la tine la companie şi tu l-ai trimis maiorului, nu mie...
— Vi-1 trimit, domnule colonel. II aduc chiar azi la cazarmă...
— Dar pe tâmplarul de mobile ? Face instrucţie la domnul locotenent în salon, lustruind scaune şi canapele „Luis chenz".
— Vi-1 trimit şi pe tâmplar, domnule colonel. Astăzi vi-1 trimit acasă... Colonelul s-a mai îmbunat puţin. Deoadată l-a întrebat pe majur :
— Ascultă majur. din ce ţi-ai făcut tu casă ?
— Din lemn şi vălătuci, domnule colonel...
— Nu de lemn şi vălătuci este vorba... De unde ai avut parale ?
— Din soldă...
— Tot din soldă ţi-ai cumpărat via şi pămîntul ?
— A avut şi nevasta dotă...
Colonelul a rămas tăcut. Şi-a adus aminte că administratorul de la moşia sa din Stănculeşti îi scrisese şi îl rugase să-i trimită zece pături, nişte schimburi pentru servitori şi cîteva perechi de bocanci pentru funcţionarii de la cancelarie şi vătafi.
II privi pe majur, privi pătura de jos şi zise :
— Vezi, mi-i milă de tine, majur... Ai şi tu copii, am şi eu.
10*
148
DUMITRU CORBEA
— Rob pînă la moarte mă aveţi, domnule colonel, dacă mă iertaţi... Cînd ies la pensie, mă luaţi la moşia dumneavoastră ca administrator... Mă pricep la socoteli din astea... Aveţi o inimă de aur...
Ochii colonelului s-au oprit la pătură. A zis :
— Frumoasă pătură...
— Dacă vreţi vă trimit cîteva la moşie... Am destule...
— Mi-a scris administratorul c-ar avea nevoie de vreo zece, dar eu nu primesc...
— Plus de efectiv, domnule colonel...
— Dacă-i plus de efectiv, atunci trimite şi vreo zece perechi de bocanci şi zece .rînduri de schimburi pentru ciobani şi îngrijitorii la vite... Dar să fie reformate...
— Reformate, domnule colonel... Noi-nouţe...
— Bocanci poţi trimite şi cinci perechi, iar în loc trimite cîteva mantale...
Colonelul a ieşit pe uşă. Cozma s-a speriat, căci trăsese cu urechea la cele ce se petrecuseră în cancelarie. Colonelul a spus majurului pe sală :
— Tot pe băiatul ăsta să-1 trimiţi la moşie, majur Nesătulu... Am văzut că este tare dezgheţat...
Colonelul l-a întrebat pe Cozma :
— Cum te cheamă, băiete ?
— Cozma Gheorghe, domnule colonel, a răspuns majurul în locul soldatului. E fecior de oameni gospodari...
— Pune-ţi galon de fruntaş, băiete.
După ce a mai făcut cîţiva paşi, s-.a oprit şi a zis :
— Spune-i căpitanului că l-am avansat eu fruntaş, auzi majur? După un ceas Ghiţă Cozma ieşea pe poarta din dos a regimentului
cu o căruţă încărcată cu efecte militare. A strigat sentinelii de departe :.
— Deschide că trece boierul cu sacaua !...
— Unde mergi ?
— La moşie la domnul colonel...
— Bineee ! a zis sentinela şi a dat portiţa într-o parte.
Numai de un lucru era sentinela nedumirită : Mai înainte Cozma nu avea galon de fruntaş pe umere... II prinsese cu furatul şi acum se ducea cu încărcatul... Sentinela a închis poarta, a încuiat-o cu lacătul şi a zis :,
— Acestea sînt sicrete meletare...
MARIA BANUŞ
PRIVESC ÎN OCHII LOR
N u, nu sînt mulţumită cum clnt şi cum cîntaţi, Privesc în ochii celor ce-ascultâ-ngînduraţi Şi-ades citesc dojana: simpatice cîntări, Noi însă vrem răspunsuri şi cerem întrebări.
Sprinţar îţi joacă versul gătit în salopetă
Şi totul se descurcă uşor ca-n operetă.
Noi însă, făurarii acestui aspru veac
Pufnim cînd neagra pline ne-o dai drept cozonac.
Şi nu ne recunoaştem, la drept vorbind, nici cum în omul dumitale, cam fătălău, cam scrum, Umflat ca-nlr-o oglindă convexă, mic la cap Şi-nşurubat pe soclu, statuie la proţap.
Să ne vedem mal bine prin tine, noi am vrea. Să-ţi fie grea cîntarea cînd lupta ne e grea. Să geamă, să izbească, să ardă, să palpite, I-e greaţă Revoluţiei de hapuri îndulcite.
NINA CASSIAN
UNDE
Izvorul dragostei, visează unii,
ţîşneşte undeva, în munţii lunii ;
din cine ştie ce gheizere-albastre şi ploi
bate lumina lui pînă la noi...
Noi
stăm pe pămînt...
în seceta noastră...
în săracul nostru veştmînt
şi murmurăm: lumină albastră,
mîngîie-ncruntata frunte a noastră,
umple-ne paharul cîte puţin
cu străveziul tău vin...
rugămu-ne ţie, izvor răcoros,
picură pînă la noi, cei de jos...
Dar munţii lunii tac sub omăt.
Cîntecul nu li se-ntoarce-ndărăt.
Iar dragostea stă lîngă ei, întristată de moarte
că nu o cunosc
şi-o caută — atît de departe...
DEMOSTENE BOTEZ
NOTE DE DRUM DIN R. P. BULGARIA*)
Sofia ■— sîmbătă, 18 iunie
A încerca să cunoşti un popor într-o lună, e o pretenţie exagerată. Şi totuşi vreau să descifrez cît mai mult din filigranul ascuns al poporului bulgar. Cer ajutorul folclorului.
Dar nici acesta nu dă o unitate de caracter. Raina Caţarova de la Institutul de folclor, mă cam descurajează. Fiecare regiune îşi are specificul ei. Uneori sînt mai degrabă asemănări cu folclorul de peste graniţă. Cîntecele, dansurile, legendele nu cunosc graniţi şi vămi. Astea sînt noţiuni administrative. Cîntul, balada sînt duse de vînt; umblă prin spaţiul aerian.
Regiunea occidentală, — spune Raina Caţarova, — este mai epică. Acolo trăesc adevărate cicluri epice cu balade şi cîntece bătrâneşti, cu eroi legendari. Unul dintre aceştia, Craii Marco apare ca erou epic şi al sîrbilor şi al macedonenilor. Şi legenda vieţii şi isprăvilor lui supranaturale e aceeaşi şi într-o parte şi în alta. A luptat şi cu arabii şi cu bizantinii. Iubea vinul şi femeile. Calului său Sarcolia, îi da să bea vin, şi nu-1 hrănea decît cu orez.
Pe cît se vede, înclinaţiunile lui sînt omeneşti, legate de euforia libertăţii şi a soartei nesigure. Numai dimensiunile lor sînt epice, uriaşe. Cu cît se îndepărtează, în urmă, în timp, statura şi faptele eroilor epici, cresc. Altfel nu s-ar mai vedea.
Şi Bulgaria e plină de cîntece de haiduci. Haiducia a fost doar act de protest activ în contra orînduirilor nedrepte, a unor oameni care nu se plecau. Şi rînduiri nedrepte au fost, secole, şi în această parte de pămînt. Şi au fost şi codri care au înlesnit fapta şi viaţa haiducească. Instrumentul de cîntat era lesnicios : buzele, fluerul, frunza. Toate la îndămîna omului.
Versul era de opt silabe, ca şi versul obişnuit al baladelor noastre. Dar versul cîntului bulgăresc e fără rimă, adică lipsit de acea minunată podoabă artistică a poeziei noastre populare :
— „Mioriţă laie, Laie, bucalaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace ! Ori iarba nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă Mioară ?
*) Fragmente din vot. „Curcubeu peste Dunăre", sub tipar la E.S.P.LA.
152
DEMOSTENE BOTEZ
Era o poezie silabică, bizuită numai pe ritm,
Biazil Stoiu a editat primele culegeri cu melodii cu tot, în patru volume, pe regiuni : Roclopi, Tracia, Bulgaria centrală de Nord, Bulgaria occidentală de Nord.
Valoarea documentară a acestor culegeri este nepreţuită. Ea nu poate fi ignorată de nici un cercetător al folclorului. Mărturie stă faptul că la... Sidney s-au cerut 50 de exemplare.
Iată toate cele patru volume pe masă, cu vorbele versurilor, cu noteie melodiilor. Le foiletez, mă opresc uneori la cîte o pagină. Dar asta e numai un gest maşinal. Nu pricep nimic. Deosebirile de limbă mi se par o mare stavilă la înţelegerea popoarelor. Mai ales că fiecare cetăţean al oricărui popor trebuie să aibă în limba lui pretenţia versificată :
Mult e dulce şi frumoasă Limba ce vorbim, Altă limbă-armonioasă Ca ea nu găsim
Cum nu cunosc notele de cît doar ca pe un alfabet al unei limbi pe care n-o ştiu, nici notele muzicale care reprezintă un limbaj universal nu-mi spun nimic. Recurg deci la metoda auditivă.
Aflu astfel din plăci de patefon, ceva din enigmele celor patru volume. Ascult melodiile macedonene, cu desfăşurare largă, impresionantă ; muzica de dans de pe Dunăre care-aduce bine aminte de muzica jocurilor noastre ; cîntecele populare de tînguire, de jele, cum ar fi doinele noastre.
Pe-aceste din urmă mai cu seamă mi le imprim în ureche, undeva, ca pe-o placă personală, în miniatură.
E o mare deosebire de ton, faţă de doine. Sînt mai aspre, mai grave, mai puţin melodioase, mai monocorde, mai oriental ritmate. Au un caracter mai primitiv ; seamănă foarte mult cu muzica orientală. Crestătura pe care ţi-o face în suflet e mai largă, mai directă, mai fără milă. E în ele o solemnitate gravă, ca de rugăciune în care simţi şi durere, şi disperare şi resemnare.
Acestor cîntece populare a căror origină se pierde în ceaţa vremurilor, ii se adaogă, aici, o muzică şi o poezie populară care au fost create de partizani. Printre ei au fost doar mulţi poeţi, iar muzica era a dragostei şi urii lor, a luptei şi a dorului, a suferinţei şi a nădejdii, împletite cu murmurul pădurii, cu vuetul izvoarelor de munte, cu trăsnetele printre stînci, cu chiotele de chemare, peste creste.
Iar acum s-au alăturat cîntecele noi populare, în care se oglindeşte viaţa de azi, căci poporul nu vrea să suie în turn de fildeş, şi nici nu ar încăpea acolo.
Folclorul cel creat de veacuri este aici direct influenţat de orientul apropiat, prin emigranţii greci.
Pe alocuri chiar el este însoţit de ritualuri antice, şi aşa se mai găseşte şi astăzi.
Astfel în satul Bîlgaria, se poate vedea şi azi o dansatoare pe jăratec. Cîntecul dansului e foarte vechi : se cîntă simplu din instrumente primitive : tobă şi cimpoi. Nu e dansul unui fakir, ci al unei ţărance, în care au mai rămas adunate secularele reminiscenţe. Nu-1 dansează, ca pe-o horă, în fiecare duminică. Poate că atunci, prin deprindere, nu ar mai însemna ceva extraordinar. II dansează odată pe an, în ziua de sfîntul Constantin (3 iunie) cînd se serbează două zile. Dar şi atunci, numai dacă
NOTE DE DRUM DIN R. P. BULGARIA
153
este inspirată. Lipsa de inspiraţie nu pare la ea un moft de soprană cu toane care vrea să fie rugată. E o stare de suflet sinceră, plină de misticism.
Cîntecul dansului e specific bulgar în care se descifrează ceva cîntec tracic şi ceva de cîntec turcesc.
Dansul începe cu o procesiune care porrvşte de la biserică anume spre un copac bătrîn din pădure. Jăratecul e întins pe jos ; dansează, desculţă, pe el, cît ai număra pînă la zece, apoi împrejur cu o icoană în mînă, şi iar pe jăratec.
Tot acest spectacol, amestec de religie sumbră şi simboluri, nu este, fireşte, încurajat. El mai dăinueşte ca o curiozitate.
Cîte o femeie mai originală, sau „inspirată" şi ea, încearcă să înveţe dansul acesta. Dar satul cunoaşte cazul uneia care, prinsă de bărbatul ei, a 'mîricat o mamă de bătae, faţă de care jăratecul nu i s-a părut nici măcar călduţ.
Tropăita bulgărească, aduce bine aminte de bătuta noastră. Iar cuvintele cîntecelor populare, aduc pînă în timpurile noastre, vîntul spaimelor din trecut :
„Vin turcii ;
Tot satul să plece,
Să meargă în acelaşi sat"
Cînd îmi traduce interpreta vorbele astea, îmi vine deodată în minte, zicala din sat de la noi : — „Ce te grăbeşti aşa, că nu vin turcii".
Turcii nu imai vin, nici în satul meu, nici în satele Bulgariei, dar timpurile în care veneau au fost atît de teribile, că, iată, nici după aproape o sută de ani, nu s-au uitat.
Legendele, cîntecele populare sînt pline de aceste îndepărtate aduceri aminte, ca şi de fantezie şi de imagini de-o gingăşie rară.
Astfel, într-un cîntec, în loc să spuie că s-au sărutat, femeia spune : ,,ţi-aduci aminte cînd eram tineri : am muşcat din aceiaşi cireaşă împreună".
Altul vorbeşte de un erou Giuro care era în închisoare. La fereastra lui cu gratii vine un vultur pe care el îl hrăneşte, şi pe care, într-o zi, îl roagă să se ducă la ai lui să vadă ce fac.
Şi vulturul îi spune : „Am şi fost eri seară. Grădina e părăginită ; într-un copac stau trei cuci. Unul cîntă şi dimineaţa şi seara, ai doilea la amiază, iar al treilea toată ziua".
A cînta, era pe-atunci a plînge. Şi cei trei cuci erau : sora care plîngea dimineaţa şi seara ; nevasta care plîngea numai la amiază, şi mama care plîngea toată ziua.
Haiducie, închisori, mame care plîngeau toată ziua, — iată miezul vieţii, închis în aceste cîntece, în folclor.
Dunărea a despărţit aceeaşi sărăcie, aceeaşi nedreptate, aceeaşi jele. Le-a despărţit, dar rămăseseră totuşi întregi şi deoparte şi de alta.
Aceleaşi suferinţe, strigătul e altul.
Aceleaşi teme, tonul e altul.
Velingrcid — miercuri, 22 iunie
Cum mă trezesc, alerg la geam, De-aici, de sus, se desfăşoară o privelişte încîntăfoare, — amestec de Tirol şi de Elveţie. Coline împădurite se arcuesc cu gesturi domoale, purtînd în paneraşul lor de verdeaţă, vile cu acoperişul de olane roşii. Totul pe un fundal de munţi înalţi cu brazi întunecaţi.
154
DEMOSTENE BOTEZ
Aseară trecusem pe-aiei fără să vedem nimic, de parcă am fi fost cu ochii legaţi. Ce existenţă tainică dă întunerecul, chiar imensităţilor naturii 1
Frumuseţea locurilor îmi ereiază o bună dispoziţie expansivă. încep să fluer un cîntec neştiut,, un fel de compoziţie .personală în care sufletul meu îşi găseşte o expresie. Mişcările sînt grăbite, aş vrea să zbor cît mai repede, să văd unde sînt, să cunosc oraşul, oamenii, trecutul. In faţă, la poalele pădurii se întinde, dreaptă, silueta unei fabrici.
Casa asta de odihnă, nu e vreun mare hotel de altă dată, moştenit şi adaptat unei noi funcţii sociale. E o construcţie nouă, o victorie a democraţiei populare, dată spre folosinţă în 1952.
Ridicată pe unul din punctele mai înalte ale oraşului, cu o vedere cuprinzătoare peste viale şi înălţimi, clădirea e elegantă, lineară, simplă şi confortabilă, avînd peste o sută de camere, culoiare largi, holuri, sală de mese, salon de spectacole şi conferinţe...
Sala de mese, spaţioasă, plină de lumină, e îmbrăcată în lambriuri de steljar, cu parchet pe jos, •— o sală pentru 160 de persoane. Observ între geamuri, întinse pe perete, drapelele tuturor ţărilor de democraţie populară, ca un memento al înfrăţirii popoarelor.
Ne serveşte o fată tînără, blondă. Ii cerem unele informaţii. Ea se aşează firesc, pe un scaun, gest de om cu demnitate şi conştient, care n-a cunoscut prejudecăţile şi nedreptăţile trecutului.
Aflăm că oraşul acesta are un istoric aparte. E un oraş tînăr care a fost ridicat la acest rang după 1944. Aici erau trei sate: Ladjene.. Cepina şi Cameniţa. Fiecare din ele se dezvolta separat, datorită aşezării pitoreşti, climei şi apelor minerale termice. Luaseră un aspect mai orăşenesc. Casele erau mai mari, străzile pavate şi, după datină, o piaţă la centru..
După 1944 s-au contopit într-un singur oraş. Şoseaua a făcut legătura între ele ; golurile s-au umplut cu grădini şi case, totul s-a dezvoltat. Cele trei centre au rămas totuşi. Numele de azi al oraşului vine de la eroina. Vela Peeva, de loc din satul Cameniţa.
Mai aflăm că, prin satele de pe-aici, — la Peştera, la Doreovo, la Rechitova, sînt cîteva zeci de familii care vorbesc romîneşte, şi că ar fi şi în Velingrad vreo cîteva. La Sfatul Popular ni se dă şi numele şi adresele lor. Printre ei, un doctor. II căutăm la spital dar lipseşte, dus fiind la un donator de sînge, pentru o transfuzie. Mergem nu departe la cizmarul Semergev Nicola.
Mic atelier eizmăresc, cu scăunele, cu măsuţe pătrate şi scunde, pline cu cutiuţe cu ţinte şi cuie de lemn. Stînd încovoiat pe-un scăunel, cu pestelcă de sac în faţă, Nicola bătea talpa la o frumuseţe de bocanci noi. Genunchii lui tari, ţineau loc de nicovală.
Cînd, din uşă, am zis „Bună ziua" pe romîneşte, Nicola ridică brusc capul, nedumerit.
Cînd i-am spus ce-i cu noi, s-a ridicat, tot numai zîmbet. E un om voinic, cu faţa roşcovană. Ne întinse o mînă lată, şi privi fără rost împrejur, căutînd zadarnic un loc unde să ne poftească. Am rămas toţi în picioare.
Istoria acestui romîn e veche, ca istoria unei ţări. După cît ştie el, din tată în fiu, din bunic în nepot, familia lui e aici în Macedonia de vreo două sute de ani, şi e venită din Gramos. Cum şi de unde a ajuns la Gramos, or fi ştiind unii istorici învăţaţi, că doar erau mulţi romîni acolo, nu numai nea murile lui. Unii mai sînt şi-acum pe acolo, şi în partea dinspre Grecia, şi în cea albaneză.
NOTE DE DRUM DIN R. P. BULGARIA
155
Eu zic că a umplut lumea cu ei şi i-au răzleţit migraţiunile, războaiele, căutarea unei vieţi mai omeneşti, păstoritul nomad.
Cizmarul nostru vorbeşte o limbă a lui, amestec de romîneşte, de greceşte şi de bulgăreşte. Ţacev, călăuza noastră, deşi bulgar, nu-1 prea înţelege. Mai degrabă îl înţeleg eu. II înţeleg chiar destul de bine.
Asta nu-1 împiedică să spuie că el, în casă, cu nevasta, cu copiii, vorbeşte romîneşte.
Zice : „Cînd s-a făcut schimb de populaţie, mulţi romîni de-aici au plecat în Romînia şi s-au aşezat pe lia Moineşti. Eu n-am putut vinde casa, şi nu m-am îndurat să plec".
Fratele lui, Semergiu Vasile, care a plecat, e acum inginer la Brăila. Nu l-a văzut de zece ani... Toţi de pe-aici, au, ba un frate, ba mama în Romînia.
La un moment dat, văd că Nicola şopteşte ceva la ureche unei calfe care lucra la geam, şi că acela se scoală şi pleacă în grabă. Dar n-am ştiut despre ce era vorba. îl trimisese să-şi cheme nevasta, căci nu trecu mult şi intră o femeie scundă, care se amestecă şi ea în vorbă, în aceiaşi limbă pocită, ca şi a cizmarului.
Pe urmă, Semergev ne-a poftit la el acasă. Casa lui nu era departe, pe aceiaşi stradă. Am ridicat la etaj pe nişte scări interioare de lemn, şi am dat într-un apartament modest dar curat: scoarţe de cîrpe pe jos, feţe de mese împletite...
Nevasta ne aduce dulceaţă de fragi, Nicola ne arată fotografia lor de la căsătorie: doi tineri grozavi, în costume naţionale macedonene. Nunţile lor se fac şi acum, ca la noi, la ţară, cu nuntaşi călări, cu batiste la căpe-ţeală, cu beteală în piept.
Ne lasă cu greu să plecăm.
Vizităm o instalaţie modestă de băi, în care numai debitul apei fierbinte, de 5.000 de litri pe minut, este impresionant ; trecem printr-un parc unde este şi un lac artificial ; vedem în drum o şcoală nouă impunătoare...
în cîţiva ani, oraşul acesta va fi de nerecunoscut. El e deja o staţiune climaterică, bine cunoscută în Bulgaria. Se vede de altfel după mişcarea vizitatorilor pe străzile principale.
Ţacev îmi spune : „Mergem la muzeul Velei".
Propunerea lui nu-mi spune nimic. Şi denumirea muzeului e pentru mine egală cu un anonimat. Şi noţiunea de muzeu, în mijlocul acestei naturi atît de plină de viaţă, mi se pare nepotrivită.
Totuşi mergem. Oprim pe-o străduţă îngustă, unde dăm de multă lume care aşteaptă în stradă : pionieri, şcolari, soldaţi, femei...
Pe drum, pînă aici sînt pus la curent. în satul Cameniţa a trăit o fată pe care-o chema Vera Peeva, partizană, care a murit eroic în luptă cu poliţia.
Dar aceste cîteva date spun o întîmplare din cele banale pe-aici. Iar viaţa şi moartea ei nu sînt deloc obişnuite.
O femeie ghid, fotografii, obiecte din muzeu, ne spun ceva mai mult despre viaţa ei.
Aici, în casa asta modestă, a trăit cu părinţii, care locuiau alături de prăvălia lor de băcănie şi manufactură. Aşa dar era ceea ce se chiamă o fată avută. Din clasa a patra însă, era preocupată de soarta celor săraci, pentru care aduna bani, în tovărăşia cărora se simţea bine şi cărora le aducea bunătăţi şterpelite din prăvălie.
Din liceu începe a citi literatură ilegală ; pe unul din caetele ei, ilustrează singură, cu mult talent, una din poeziile revoluţionare ale lui
156
DEMOSTENE BOTEZ
Botev. Din clasa a cincea pleacă la Bazardjic, unde e membru al comso-molului. In camera ei trona, ca într-o primărie de ţară, ca-n cea mai modestă instituţie, portretul regelui Boris. Ea-1 rupe, şi pune în loc chipul lui Botev.
De pe-atunci scria de mînă „revista" Şcolarul roşu.
întotdeauna veselă, sociabilă, ajunge să fie iubită de toate colegele. Termină liceul premiantă şi se înscrie la facultatea de pedagogie. Ca studentă, ia parte la toate manifestaţiile antifasciste, şi, în ţara ei, asemenea manifestaţii erau multe şi periculoase.
In 1941—42 cînd începe mişcarea de partizani, ea-i ascunde fără ştirea părinţilor. Din cauză că la pedagogie mişunau spionii, se mută la facultatea de geografie. Dar nu după mult timp e nevoită să fugă din Sofia, să se întoarcă, aici, în sat.
Ia parte la mai multe acţiuni de sabotaj printre care incendierea barăcilor ridicate pentru nemţi, tocmai cînd erau gata. O parte dintre partizani sînt prinşi şi supuşi la chinuri şi torturi îngrozitoare. Ea, Vela, izbuteşte să fugă. Dar acasă nu se mai poate întoarce. Aşa începe viaţa ei aspră de. partizan .
Găseşte cu greu viteazul regiment de partizani al lui Anton Ivanov de la Batac.
Dar, zic partizanii, ce să facă ei cu o fată. E atît de micuţă şi de slabă ! Mai bine să se întoarcă din nou acasă. Dar fata nu se lasă convinsă. Ea simte puterea de a înfrunta orice. Şi rămîne. O fată într-o tabără, e îndeobşte o încurcătură de pomană.
Dar, iată că nu. Ea se dovedeşte de-un curaj fără egal. Cere singură să ia parte la toate acţiunile. Şi e acceptată, întîi cu neîncredere, apoi cu bucurie, şi în eele din urmă cu entuziasm, pînă ce, pentru curajul ei, primeşte cadou un pistol, — scump armament pentru un partizan.
Rezistă ca orice partizan încercat vieţii aspre dintr-un bordei, în iarna din   1943. ■
Primăvara lui 1944 e secetoasă, In toată regiunea e o lipsă mare de hrană. In regiment se fac economii sălbatice de mîncare. Raţiile sînt din ce în ce mai mici şi mai rare.
La 8 Martie totuşi regimentul serbează ziua femeii. E ziua cînd gîn-durile zboară mai în voie, la o mamă, la o soţie, la o soră, la o iubită. Vela organizează ca toate femeile din tabără să facă post negru o săptămînă şi raţiile lor să le dea partizanilor. Scump cadou !
Dar cu asta nu s-a rezolv*at problema mîncării. Regimentul se împrăştie în grupe care se apropie de sate, pentru ca să-şi poată procura hrana fără prea mare rizic. Cei mai curajoşi intră în sate. Acolo sînt nenumăraţi prieteni, dar sînt şi trădători şi, mai ales, sînt jandarmi.
Legătura cu satele cere multă precauţie, un om de legătură, o tactică foarte subtilă.
Vela face parte din una din aceste grupe din preajma satului ei natal, Cameniţa. Omul de legătură e descoperit, prins şi arestat.
Vela ia asupra ei şi această sarcină şi, într-o noapte intră în sat şi vine la sora ei după hrană. Jandarmii simt ; se dă alarma. Socrul surorii ei intră în panică. Sora ei la fel, căci se obişnuia să se dea foc caselor în care se adăpostea vreun partizan.
Calmă, Vela scoate pistolul şi-l ameninţă. întîi, să-i dea pîine pentru ai ei,... pe urmă n-au de cît să facă ce vor. A luat astfel o provizie de mălai. Au fost bucuroşi să-1 mănînee, aşa, crud, mestecîndu-1 în gură.
Socrul însă i-a denunţat şi atunci a început urmărirea prin păduri,
NOTE DE DRUM DIN R. P. BULGARIA
157
prin văgăuni si piscuri, zile şi nopţi. Era cu tînărul ei prieten Stoiu. Ea sta de veghe, Stoiu dormea. Cînd au fost descoperiţi au primit lupta. Stoiu e rănit şi prins. Dar pînă la ultima clipă a tras, ca să-i înlesnească ei fuga. Ea era teafără şi putea fugi.
O urmăriră ele departe. Fata ştia să sară din stîneă în stîneă, agilă ca o căprioară.
Cînd simţi că nu mai poate, recurse la o stratagemă : îşi înscena un accident mortal. îşi lăsă rucsacul pe mialul unei prăpăstii, pînă la care, în urme ei rămîneau, dîre de sînge, căci în timpul urmăririi fusese şi ea rănită.
In felul acesta, îi pierdură urma.
Foamea o îndeamnă din nou la o încercare extremă. Vine iar într-o casă din Cameniţa, dar acum e rănită grav, merge greu. Este din nou zăpsită de poliţia enejrvată că-i tot scapă. Treizeci şi şase de zile stă ascunsă în munţi, fără nici o legătură cu regimentul. Poliţia o caută mereu. Poterile umplu' codrii. Vela sta ascunsă într-o scorbură, răbdînd durerile rănii care n-o slăbeau.
în sfîrşit, poliţia are o idee genială, de, demult descoperită de inteligenţa reacţiunilor de totdeauna : pune un premiu de 100.000 de leva pe capul ei. Un cap de copil, un biet cap de copil !.
Banul, ochiul dracului, ispiteşte pe doi pădurari pe la care Vela trecea uneori după mîncare, şi o denunţă. Vîrful de munte din preajma satului Cameniţa, e înconjurat de armată şi poliţie, care lapropiindu-se de ascunzişul ei, îi cer predarea.
Si... e ceasul cinei de dimineaţă a zilei de 3 mai, atunci cînd privighetorile cîntă ca nebune pe subt coroanele copacilor seculari, şi începe lupta inegală, dintre o fată, cu un singur pistol, şi trupe armate cu mitraliere şi granate. Ea ţine totuşi piept timp de trei ore, fără ca nimeni să se poată apropia de dînsa. Retrăgîndu-se tot mai sus, spre piscul muntelui, trage necontenit de după trunchiurile protectoare şi prietene ale copacilor.
Dar gloanţele nu sînt fără sfîrşit. Şi Vela, rănită, istovită, cu ultimul cartuş, se sinucide, cia să nu cadă vie în mîinile poliţiei.
Din ziua aceia pînă la 9 Septembrie, ziua eliberării „cînd pămîntul s-a despuiat de putregaiul otrăvit, şi cînd milioane de oameni au reînviat", au fost numai patru luni. A muri atunci este într-adevăr, cum scria Vap-ţarov : „un poem, un întreg poem".
Da, şi viaţa e un poem, pe lîngă care, orice legendă din trecut păleşte.
Dar grozăvia nu s-a terminat. Cînd, în sfîrşit, moartă, poliţia a putut să pună mîna pe ea, şi-a des-lănţuit toată cruzimea : i-au furat hainele, i-au ciuruit trupul de gloanţe, au înjunghiat-o cu cuţitele, şi, în sfîrşit, un plutonier, ca mai mare în grad, a avut cinstea de a-i tăia capul.
Trupul i l-au lăsat în pădure, în locul unde căzuse, iar capul l-au pus în vîrful unei ţepuşe şi, în chip de trofeu, l-au purtat triumfători prin sat.
Dar cruzimea tot nu-şi atinsese nici aşa, marginile.
Capul a fost aruncat în celula în care zăcea, rănit, prietenul ei, Stoiu, pentru cia astfel, îngrozindu-1 să-l hotărască să spuie unde-i regimentul.
Şi Stoiu a stat aşa, patrusprezece zile cu capul iubitei sale, în celulă, dar n-a denunţat nimic.
In a paisprezecea zi a înebunit. .
158
DEMOSTENE BOTEZ
La 17 Mai, nebunul a fost şi el masacrat. Nu se mai putea doar spera să se afle nimic de lia dînsul. ...„Asta, da, asta este un poem".
Eşim din muzeu. Chipul Velei Peeva, faţa ei rotundă, aerul ei matur, ochelarii mari prin care vedea dincolo de puţinele ei zile (a murit la 22 de ani) îmi stăruie în minte. Simt în tot trupul ca un tremur neastâmpărat. Sentimentul de admiraţie se amestecă cu o senzaţie de oroare pentru sălbăticia pe cît de groaznică pe atît de gratuită. Odată cu mine, iese un grup de pioniere, tremurînd, cu buzele strînse, cu ochii măriţi şi înlăcrimaţi.
Afară, din stradă, ghidul ne arată cu mîna, spre piscul ce adumbreşte satul, locul unde a căzut Vela. Şi desluşim într-adevăr printre brazii ce îmbracă urcuşul, un biet punct alb. Dar în întreaga Bulgarie, nenumărate organizaţii de tineret, întreprinderi, uzine şi şcoli poartă numele Velei Peeva. Iar cele trei sate de-aici, prin plebiscit, au cerut cia noul oraş să-i poarte numele.
Dimitrovgrad — Duminică, 26 iunie
Plecăm din Plovdiv dis de dimineaţă. E zi de duminică. Oraşul e aproape gol. Oamenii, cu copii cu tot, sînt la munte. E doar atît de aproape!
Cum ieşim din oraş, ne privesc din marginea şoselei nu departe unul de altul, două monumente ridicate în cinstea partizanilor căzuţi aici în 1944, in lupta contra cotropitorilor hitlerişti. Pretutindeni, dai de asemenea monumente. E ca şi cum o bătălie imensă s-ar fi desfăşurat pe tot cuprinsul Bulgariei, din creierii munţilor Pirin şi Rila, pînă în văile Măritei şi Iscărului.
Ca un omagiu decorativ adus celor căzuţi, pe măsura dragostei lor de patrie şi de libertate, cîmpul se întinde mănos, în voie, pînă departe, la poalele munţilor din fund, care de-abia se văd, fumurii, de nu poţi şti bine dacă sînt într-adevăr munţi sau numai nişte nori. Ţarina e toată ca un cîmp experimental, cultivat demonstrativ cu migăloasă grijă. Culturi de tot felul, ca pentru aprovizionarea unui mare magazin universal. Pe subt podurile şoselei, alunecă lin, pe furiş parcă, apa mănoasă a canalelor care împînzesc tot cîmpul ca nişte cărări drepte, fără pulbere, ce sclipesc în soare. E darul nesecat al barajului Dimitrov.
Cîmpul e splendid. Spicul uniform al grîurilor, îngălbeneşte valea Măritei, dînd o întunecare şi mai viguroasă verdelui din jur, copacilor răzleţiţi prin lanuri, frunzelor late de tutun.
Mergem de-o săptămînă, cîte o sută de kilometri pe zi, şi nu ştiu dacă am întîlnit cinci automobile de turism. In schimb, am trecut pe lîngă zeci de compresoare care refac şoseaua, pe lîngă zeci de combine care seceră.
Ne cam încurcă şi aici, drumul. Şoseaua e în reparaţie. Cu un calm de broască ţestoasă, compresoarele de-abia se mişcă, gânditoare şi indiferente. Pe marginea şoselei, grămezi de piatră şi, deasupra lor, oameni care-o sfarmă cu ciocanele. Unul din ei şi-a luat un scurt, repaus şi mănâncă. Poartă pe cap o basma roşie, ca să-1 apere de soare ; e cu torsul gol, bronzat. O statuie a forţei şi a muncii, care stă la masă ! Numai că, mănîncă, iată-1, cu furculiţa, ceea ce contrazice ideile preconcepute. Pentru un simplu muncitor necalificat ca acesta, amănuntul mi se pare semnificativ.
Trecem prin Debari, satul natal al lui Gheorghi Caraslavov, mare scriitor bulgar, responsabilul şef al revistei „Septembre".
Satul Firlevo, rămîne încet în urma noastră, cu casele lui care parcă
NOTE DE DRUM DIN R. P. BULGARIA
159
lunecă pe-un covor verde, şi cu oameni răzleţi în portiţă, care se uită după noi. Ochii noştri se întâlnesc o clipă. Şi-mi străbate brusc gîndul supărător, că n-am să-i mai văd niciodată. Caut atunci să le fixez fizionomiile, dar se pierd, amestecîndu-se.
Un autobuz Skoda, care-şi face cursa, ne încrucişează gîfîind greoi, şi parcă asudat. De-abiia pot desluşi înăuntru, capete şi umeri, — o masă amorfă. Două combine navighează în largul întins al unui lan de grîu. La margine, două tractoare, dezmiriştesc. Vechi cunoştinţe ! Sînt două tractoare de-ale noastre, fabricate la Oraşul Stalin. Şi am un zâmbet în care, nu ştiu de ce, fără rost, e un pic de mândrie personală. Asta-mi serveşte însă pentru a-mi închipui ce justificat de mîndri ar fi muncitorii de la „Tractorul" dacă le-ar vedea. Ar fi ceva asemănător cu mîndria şi satisfacţia unui scriitor romîn care ar da deodată, pe-aici, peste un cititor, cu cartea lui în mînă. Dar asta nu se întîmplă în fiecare zi.
Pe cîmpul liniştit, o coloană de fum urcă alene spre cer. Pare că iese chiar din pămînt. Mă gîndesc la cine ştie ce incendiu. Poate, nişte paie vechi cărora li s-a dat foc. Dar iată că, pe măsură ce avansăm, pe orizont apare întîi, scurt cia un cuptor, gura unui coş de fabrică. De-acolo fumegă.
Nu bănuiam că, în fond, alergam pe un platou. Dar deodată ajungem la marginea lui şi, de la înălţime, vedem jos panorama întreagă, întinsă, a noului oraş Dimitrovgrad.
E desfăşurat pe valea fluviului Mariţa, — acest Olt al Bulgariei — şi-i dominat de coşurile fabricilor, şi de clădirile lor impunătoare. In stînga noastră, fabrica de ciment; în dreapta, la celălalt capăt, combinatul chimic "LV. Stalin, şi gnandioasa termocentrală Colarov. Totul are un aer de gravitate solemnă.
Aici, colinele din jur au gesturi largi, armonioase. E linişte. Coşurile fumegă, fumegă lent. Sînt tinere şi au ticuri de bătrîni pipagii. Tot peisajul e majestos. Blocurile de locuinţe care formează oraşul, par, văzute de-aici, de sus şi de departe, cia un joc geometric, ca o machetă numai a unui oraş.
Şi totuşi e oraşul însuşi.
Coborîm în valea Măritei.
Cu cît coborîm, toate fabricile, şi oraşul întreg, cresc parcă vertiginos sub ochii noştri, ca ridicate pe-un taler imens. Şi deodată, nu mai privim blocurile, oraşul, de sus în jos, ci de jos în sus.
Vra să zică, aşa arată un oraş acum construit, pe de-a-ntregul; nici o magherniţă, nici o rămăşiţă din trecut, fără mahalale sordide; ceva curat, uniform, modern, din centru pînă la ultima casă. Şi totul sistematizat : bulevarde bine orientate, pieţe spaţioase şi cu rostul lor, străzi drepte, parcuri, squaruri. Totul e nou ; miroase parcă a var, şi-a răşină din stîlpii de brad iai schelelor. Pe-alocuri nu sînt încă făcute trotuarele. Iarbă rustică, băştinaşă, mai străbate îndărătnică pe lîngă ziduri, nedumerită de ce s-a întîmplat. Sînt străzi întregi care se construesc încă. Şi se va mai construi, ani şi ani. E un oraş sortit să se dezvolte mereu, mereu. Dar este deja un oraş. Un oraş industrial şi muncitoresc, cu sute de blocuri, cu zeci de magazine, cu şase cinematografe, cu teatru, cu restaurante mari, cu şcoli, cu liceu, cu cursuri serale, cu şcoală politehnică de chimie industrială...
Trecem pe străzi, printre case cu 4 etaje, facem la dreapta, dăm într-un bulevard ; deoparte şi de alta se întind străzi tăiate printre blocuri tot atît de miari, — un oraş... cia, un oraş... Şi totul, făcut acum. Cum ? Cînd ?
E ca ieşit din pămînt, dar n-a ieşit din pămînt. L-au făcut oameni,
160
DEMOSTENE BOTEZ
poporul bulgar, hotărît să-1 facă, entuziasmul sutelor de mii de tineri. Toată fapta asta are în ea ceva tineresc, atît de cutezătoare este. îmi piare ca un fel de rămăşag al oamenilor cu natura, la oare au cîştigat oamenii.
Tot ce se vede, e desigur măreţ, dar încă nu spune totul. Trebmesă te gîndeşti puţin, să pui imaginaţia la contribuţie, pentru a înţelege deplin ce înseamnă tot ce se vede acum.
...In mai 1947 pe valea asta erau cîteva mlaştini din revărsările Măritei, cu iarbă de baltă şi stufăriş ; erau apoi două sate sărace : Rakov-schi şi Marino, locuite de nenorociţii de mineri care lucrau la minele de-alături, de subt coasta dealului, şi mai erau : ţînţari şi mizerie. între sate, se întindeau grădini de zarzavat şi miaidane...
...Pe urmă, pentru a construi un oraş cu atîtea fabrici, numai lucrările de pregătire au cerut o muncă enormă : zeci de barăci, cantine, magazii, birouri improvizate, linii de garaj...
...Văd în faţa mea valea asta plină de elevatoare, de vagonete, de macarale, de tractoare, 'de camioane, de căruţe şi de oameni, de mii de oameni, ca un imens furnicar în plină agitaţie.
...Aud cîntecele brigăzilor de băieţi şi fete, răsunînd odată cu bătaia şinelor de fier, cu răbufnirea flăcărilor stridente de sudat, cu sforăitul camioanelor...
Pentru mii, pentru zeci de mii de tineri, muncitori, studenţi, nimic nu mai există decît viaţa de-aici.
Oraşul a început cu oameni. Cu oameni cît populaţia unui oraş, care au pornit, nebuneşte, să şi-l construiască.
...Văd lăzile gigantice cu maşini turtind parcă platformele vagoanelor ; văd gara mică de-aici, strivită de atîta mişcare, şi privind uimită prin ochiurile mici de geamuri la şirurile de vagoane care tot vin şi se duc.
...Văd jivinele care erau băştinaşe în aceste locuri, de sute de ani, din generaţie în generaţie, fugind care încotro, speriate de invazia oamenilor.
Dar trebuie să ai mintea, ochiul şi imaginaţia deprinse cu epopeea, ca să poţi închipui şi vedea retrospectiv tot ce a fost aici ; spectacolul măreţ ca o revoluţie, care s-a desfăşurat.
Numai combinatul chimic şi termocentrala electrică înseamnă în cifre, pentru cine ştie să le transpuie, în imagini : 700.000 de metri cub: de săpătură, 55.000 de metri cubi de zidărie, 600.000 de metri pătraţi de cofraje, 88.000 metri de ţevi, 40.000 metri de conducte...
Şi s-au succedat călduri tropicale, şi geruri cumplite, şi ploi lungi de toamnă, şi furtuni şi viscole, ani şi ani, — patru la număr, pînă ce oraşul a început să-şi contureze înfăţişarea şi combinatul chimic să fie pus în funcţiune. întîi au fost barăci şi o schelă, apoi şi o casă, două, trei, pînă ce casele au înjghebat o stradă... ba mai multe străzi deodată...
Ţacev care stă lîngă mine, îmi explică. El a fost unul dintre tinerii voluntari care au construit primele blocuri. Mi-1 şi arată pe cel la care a lucrat. In podul lui, pe-o grindă, se găseşte scris, ca o inscripţie pe un monument: Climent Ţacev, 1948...
Sînt acum în mijlocul oraşului şi tot cel văd îmi trezeşte în minte imaginea grandioasă ca un fenomen cosmic, a muncii cu care s-au făcut.
Iată-ne în faţa porţilor impunătoare şi a frontispiciului înalt de la intrarea în curtea Combinatului chimic. Linişte, nici o mişcare, ca şi cum totul ar fi pustiu. Prin grilajul de fier al porţilor se văd clădirile masive,
NOTE DE DRUM DIN R. P. BULGARIA
161
şinele de cale ferată, un coş mare fumegînd, unul mai subţire din metal, scoţînd un fum galben-verzui, dar nici un om.
Aşteptăm pe-o bancă, încunoştiinţarea direcţiei şi permisiunea de a vizita uzina. In faţa noastră, o clădire frumoasă cu 4 etaje. E şcoala tehnică de chimie industrială, chiar aici la poarta uzinei, ca o anexă a ei. Ai impresia că tot uzina îşi fabrică singură şi cadrele tehnice.
Un autobus gol aşteaptă, lîngă noi. Din curte, vine un grup de elevi, vizitatori, discutînd între ei, foarte agitaţi de tot ce-au văzut.
Pretutindeni, orice fabrică, orice uzină, orice mare lucrare socialistă, e mereu vizitată de şcoli, de muncitori agricoli, de unităţi militare. întreprinderile au un serviciu special pentru conducerea lor. Minunat mijloc de educare civică.
Intrăm. Curtea fabricii e de cîteva hectare. Mergem pe un trotuar din marginea unei străzi asfaltate care duce drept între clădirile uzinei.
In dreapta noastră, un tub gros, pe stîlpi. E tubul de absorbit aerul din atmosferă căci, materia primă principală la această uzină e... aerul. Mai trebuie şi apă şi cărbune. Atît. Aer, apă, la discreţie. Mina de cărbune, alături.
Sîntem invitaţi în primul corp de clădire, în biroul conducerii. Ţacev pune placa lui obişnuită, cu care ne recomandă invariabil, pentru situarea noastră în spaţiu : „rumînski pisaţii"... adică „scriitori romîni".
Cel din birou, un bărbat de vreo 35 de ani, era tocmai în picioare, cu o eprubetă în mînă. Cum aude „rumanski", chipul lui se luminează dintr-o dată, se întoarce spre noi, ne învăluie într-o privire plină de simpatie şi căldură, şi ne spune pe-o romînească perfectă :
— „Aa ! Bine-aţi venit!" — şi ne scutură mîna voiniceşte.
Cel din faţa noastră e Gheorghe Ştefanov Ionov, — bineînţeles chimist, dar... aţi crede ?!... şi îndrăgostit de Eminescu.
Presupunîndu-ne măcar cunoştinţe chimice elementare, începe omul să ne explice, spunînd fireşte lucrurilor pe numele lor : azot... azotaţi... carbonit, silitră de amoniu, silitră de natriu, acid azotic, adică H.N.O...
Cuvintele astea parcă le-am mai auzit, dar totul rni-i străin. Ionov e binevoitor. Vrea să. ne facă să pricepem tot procesul de -producţie. Ii dăm a înţelege că toată cazna lui e zadarnică.. Numai tovarăşul meu de călătorie, prozatorul Ion Istrati de la Iaşi, din amor propriu, se face că pricepe ceva. Drept e că se preface minunat, că arată a chimist, dar mă îndoiesc foarte că a prins, ceva din cele spuse.
Văzînd privirile noastre împrăştiate, poate că şi oarecum disperate, Ionov trecu ta o metodă imai practică : să ne arate totul „pe teren". Şi atunci am priceput că în cazanul imens care umplea o sală întreagă, era o temperatură de minus 198 grade, temperatură la care aerul devine lichid. Pe la buloane, pe la robinetele de scurgere, pe la unele legături, era prinsă o chiciură deasă şi imaculată, ca un strat gros de muşchi alb. în toată sala nici un muncitor. Ba, da. O fetiţă de vreo douăzeci de ani, se tot uita la un tablou cu indicatoare electrice, şi, din cînd în cînd, umbla la o manetă, învîrtind-o puţintel. încolo nimeni. Fabrica îşi căuta singură de treabă.
Cînd ne întoarcem în birou, soseşte o fată cu o căldare plină cu apă aburindă. Aflăm însă că... apa din căldare nu-i apă ci aer lichid. Varsă puţin... aer pe jos. Se împrăştie repede, ca argintul viu, abureşte, şi nu se mai vede.
De la început eram urmărit de-o curiozitate. Nu de o problemă de chimie. De loc. De una omenească : de unde ştie romîneşte acest Gheorghe
11 — Viata Romînească nr. 4
162
DEMOSTENE BOTEZ
Ştefanov Ionov ? îmi dădeam singur tot felul de răspunsuri : o fi din Dobrogea, ori de prin Macedonia, ori de la Ruseiue.
Cînd să ne despărţim, nu-mi mai pot stăpîni curiozitatea şi-l întreb, îmi răspunde, făcînd acum mare haz, de parcă-ar evoca cine ştie ce minunate amintiri :
— Am stat la închisoare la Sliven, patru ani, în aceeaşi cameră cu un romîn din Constanţa. Eu l-am învăţat pe el bulgăreşte ; el pe mine romîneşte. Am avut tot timpul. Tot el m-a învăţat şi poezii de Emineseu. Le ştia pe dinafară.
Şi Ionov începu, deodată schimbat la chip, cu o expresie de adîncă emoţie :
„S-aşează brum'a peste vii — De ce nu vii, de ce nu vii..."
Vocea lui răsună curată. Tace... Ochii lui privesc undeva, înainte, în gol. Nu ştiu ce vede el, ce imagini îi răsar în minte. Face un gest cu mîna, ca şi cum ar fi vroit să alunge din preajma lui nişte amintiri, şi ne zîmbeşte silit.
Pe urmă se întoarce brusc spre mine, mă priveşte drept în ochi. Sîntem faţă în faţă, aproape de tot. Şi începe a-mi vorbi ca şi cum mi-iar fi cerut totodată şi un jurămînt :
„— Vă rog să-mi trimiteţi poeziile lui Emineseu. Multe din ele nu le mai ţin minte..."
Mă apucă apoi de braţ, mă strînge tare, prieteneşte, şi-mi adaugă :
„— Să nu uitaţi!"
Şi n-am uitat. Stă în cartierul Tolbuchin, blocul 213, etajul 3. Ce universală e limba m'arilor poeţi 1
Trecem prin lanţul de clădiri în care aerul, apa şi cărbunele se prefac mereu : în sala de amoniac... un tablou de control supraveghiat de o altă fată... compresiune mare... aproape 500 de grade de căldură prin procesul chimic oare are loc în cazane închise... sala de compre-soare... 320 de atmosfere... electromotor de 4000 de cai putere.
Clădirile, sălile se succed mereu, cu maşini închise ermetic care lucrează singure, tăinuit, trimiţînd totul de la una la alta, prin tuburi.
Ici şi colo cîte o fată în faţa unui tablou cu indicatoare electrice, cîte-un omj care se plimbă într-o sală mare, printre caziane şi maşini în care se aude duduind, ca printre nişte fiare domestice, gata oricînd să izbucnească. Totul, curat, sclipitor.
-într-una din secţii, ne dă explicaţii o fată scundă, grăsuţă, cu ochi care rid. O cheamă Ghina Alexandrova Dimitrovia. Aşa mică precum este, e aici un fel de supraveghetoare, pe cît înţelegem noi. Cu ajutorul lui Ţacev, stăm de vorbă cu dînsa ; noi cu carneţelul în mînă ; ea cu ochii la noi. Şi Dimitrova asta. cînd a auzit „rumanski" s-ia bucurat ca de nişte vechi cunoştinţe. Iar cînd a auzit şi „pisaţii" s-a emoţionat. Ne-am bucurat pentru scriitorii bulgari. Emoţia ei era doar un omagiu adus lor. Ei i-au format o noţiune de scriitor, superlativă.
Istoria vieţii ei nu e din cele excepţionale. Ia acolo, o fată de ţăran din satul Stredeţ, din apropiere. Ca multe altele... Era încă micuţă cînd a lucrat Ia uzina asta, la montaj. Ziua monta ; seara urma şcoala specială, noaptea învăţa lecţiile.
Aşa cum o vedem, are 22 de ani şi e căsătorită.
Acum, iată, e mare lucru la o secţie.
NOTE DE DRUM DIN R. P. BULGARIA
163
Fata nu ne miai spune nimic, dar după ce am plecat, tovarăşul care ne conducea, ne-a mai dat informaţii noi: secţia asta, din iniţiativa ei, a făcut din resturile de la montarea uzinei, o seră... uite-o cea de colo (şi ne-o arată pe geam)... pentru trufandale, şi o barcă pentru plimbat pe Mariţa, şi o moară la o cooperativă agricolă.
Cînd era mică, îşi făcea probabil păpuşi din cîrpe şi resturi de stambă.
Sîntem acum în faţa a două hornuri imense, înalte de vreo sută de metri, şi cu un diametru de vreo 15-20. Jos se termină în chip de pîlnie. Cînd te uiţi în vîrful lor, îţi cade pălăria din cap pe spate. Sus, un cerdac cu balustradă, ca la un vechi turn de pompieri.
Hornurile sînt gemene. Intre ele, patru platforme cu scări de fier interioare, şi pe fiecare platformă, săli cu diferite maşini.
Ne suim într-un ascensor, mare cît o cameră şi, încet-încet, ajungem deasupra. Ne ispiteşte mai întîi priveliştea văzută de data asta de-a lungul fluviului Mariţa. Ieşim pe cerdacul circular, ne răzimăm' de balustradă şi privim.
De obicei, văzute de la înălţime, lucrurile de jos apar mărunte, dar, aici, totuşi, clădirile uzinei, termo-eentrala de-alături, chiar fabrica de ciment care-i în celălalt capăt, la cîţiva kilometri, sînt impresionante.
Spre Răsărit, un grup de blocuri strînse izolat pe deal ; cartierul de tineri mineri şi ortaci, numit Tînăra Gardă. Peste acoperişul Termocentralei electrice, o clădire nouă : fabrica de pîine cu o capacitate de 70.000 de pîini zilnic. Dincolo e fabrica de conserve... dincolo...
Spre Apus, sub coasta dealului, au mai rămas ca un document viu, cîteva din barăcile de la început.
Cerdac cu balustradă este şi în interiorul hornurilor. Ne aplecăm. Unul din ele e în funcţiune. Sus în creştetul lui, atîrnă, orizontal, o helice cu aripile lungi, care se învîrte repede. Deasupra ei cade ceva lichid, cristalin, care este pulverizat de helice şi prefăcut într-o ploaie măruntă care cade jos, sau e zvîrlită de pereţii laterali, albi, plini de brumă.
Pînă să cadă, ploaia asta se solidifică, ca şi cum s-a-r transforma în grindină şi cade în pîlnia de jos.
Dedesubt, o curea rulantă o primeşte şi o duce spre magazie. Ingră-şămîntul chimic e gata. E într-adevăr ca nişte grăunţe de grindină, albe, puţin unsuroase, acrişoare la gust. Cureaua rulantă, merge mereu, fără sfîrşit, şi în adîncitura ei, ca într-o albie de rîu, duce grăunţele acestea calde încă şi zăpăcite de cît au păţit pînă să ajungă aici.
Dincolo, în dos, la magazie, vagoane trase, trenuri, gata de încărcat. Şi pentru Romînia.
„— Chiar ieri am expediat pentru dumneavoastră... vagoane, — spune călăuza noastră, fără fală ; numai cu prietenie, ca ceva firesc, între vecini.
Uzina produce doar 700.000 de tone de îngrăşăminte artificiale si produse chimice.
începe să ploae. Ingrăşămîntul natural, concurează combinatul chimic Stalin. Sau se eomplectează.
Norii negri se ridică de peste munte, crăpaţi de o dîră numai de fulgere în zigzag. Spectacolul e grandios. Dar nu mai impresionant decît fapta omului, decît oraşul unde nu se mai face o mlaştină, decît termocentrala ce ştie să-şi stăpânească fulgerile.
Conducătorul acestui colos, încărcat cu-o răspundere uimitoare, e
.ii*
164
DEMOSTENE BOTEZ
un fost învăţător, care-ia făcut şcoala grea a revoluţiei şi a cunoscut tenebrele închisorilor. E un om blind şi sfios, dar atît de energic şi de bun organizator ! II chiaimă Gh. Popov.
Prin strădania lui s-a făcut aici teatru^ de Stat.
El e şi un fel de părinte al unei mulţimi de copii, căci combinatul are ereşă unde cunosc lumea 120 de suflete. Grădiniţele şi căminele de zi strîng ca-n sere, în fiecare dimineaţă, 1200 de copii, căci oraşul acesta nou în care sînt aproape numai tineri şi fete de 250,' de... luni, e oraşul cu cei mai mulţi copii. In 1953 numai s-au născut 1800.
In lunile iunie-august, şase sute din ei sînt duşi în fiecare an la casele anunţe construite, la mare siau în munţi.
Condiţiile de viaţă ale muncitorilor din Dimitrovgrad sînt optime. Mai ales ale celor de la combinatul chimic a căror muncă e încărcată de o enormă răspundere de fiecare clipă, care cere permanent o atenţie din cele mai încordate. Aşa, de pildă, muncitoarele calificate pe care le-am văzut în faţa tablourilor pline cu indicatoare electrice, au succesiv patru zile lucrătoare, două libere, şi se bucură de un concediu anual de 26 de zile plus 4 duminici. Salariul mediu la combinat este de 670 leva. Unii primesc şi cîte 1000 leva pentru inovaţii, raţionalizări, economii. O fată dîn cele care fac curăţenie, are 550 leva1 salar, şi în plus primeşte şi ea premii.
Cei care lucrează în săli unde sînt gaze,. primesc în mod gratuit un kilogram de lapte pe zi.
In Dimitrovgrad sînt cîteva spitale pentru cei suferinzi sau debili, unde stau la odihnă 2-3 luni, ayînd un regim special. Asta, în afară de staţiunile de odihnă.
In centrul oraşului, sînt prevăzute 600 de apartamente pentru mineri.
Tinerii muncitori de-aici sînt rare ori pedestraşi. Mijlocul de deplasare curent, nu-i atît piciorul, cît bicicleta. Trebuie să ai mare îndemî-nare să te strecori printre ele. Mereu vezi pachete întregi de biciclişti sau alergători izolaţi, de parcă ai asista la un cros perpetuu.
Intrucît între oraş şi combinatul chimic, din spirit de prevedere, este oarecare distanţă, pe bulevardul asfaltat care le desparte, la ora schimbului, trei autobuze mari, transportă încolo şi încoace, pe lucrătorii care intră sau ies din schimb.
Dar şi muncitorii de-aici, încă de la început, din epoca eroică de construire a oraşului şi uzinelor, au făcut dovadă de mult spirit de abnegaţie, şi de un extraordinar avînt în muncă.
Ca pe-un napoleonian cîmp de luptă, pe acest mare cîmp al luptei paşnice pentru construirea socialismului, s-au ivit o mulţime de eroi ai muncii, bine cunoscuţi în toată Bulgaria.
Curajul tinerei fete Lida Cudriateva care, în condiţii excepţional de grele a făcut sudura electrogenă a coşului de metal înalt de 80 de metri, şi pentru care a fost distinsă cu cel mai înalt ordin „Gheorghi Dimitrov", a intrat în legenda oraşului. Inginerul Ivan Slavcev, erou al muncii a primit premiul de Stat pentru zelul depus la construcţia uzinei Combinatului. De altfel, nu mai puţin de 1360 de oam'eni care au lucrat la această construcţie au fost distinşi cu diverse ordine.
Duminica poţi vedea prin oraş, la restaurant, la teatru, sau poţi întîlni pe potecile din munte, pe Rusi Gudev combiner la mină, erou al muncii şi deputat, şi pe atîţia alţi eroi bine cunoscuţi aici. Am şi fost în casa
NOTE DE.DRUM DIN R.P.BULGARIA
165
nouă a acestuia, o adevărată vilă cu etaj, la poalele unei coline din marginea oraşului.
Dar cine este cel care poate cunoaşte în adînc, în cîteva ore, viaţa acestor oameni, pentru care noţiunele vechi de trai şi de concepţie, nu mai au nici un sens. Tot ce vedem, tot ce auzim, sînt numiai indicaţiuni, schiţe sumare ale unei vieţi noi care scapă uşor înţelegerii comune.
Jumătate de cer e negru ca păcura. Furtuna înşfacă chiar din gura coşurilor înalte, fuioarele de fum şi le tălăzueşte prin aer. O ploaie torenţială se dezlănţuie brusc anunţată doar de cîteva clipe de picături exagerate.
Intrăm în restaurant. Sală mare, tixită de lume. Cu greu găsim o masă care se eliberează. Alături, cîteva mese sînt ocupate de ţărani şi ţărance. Două din ele, între două vîrste, îm(brăcate ca de sărbătoare dar sobru, tot aplecîndu-se asupra traistelor colorate aşezate jos, la picioare, se uită la noi cu insistentă băgare de seamă. Ne aud vorbind o limbă streină, şi nu se pot stăpîni să nu ne întrebe ce neam sîntem. Cînd le-am spus s-au bucurat foarte, s-au ridicat în picioare, şi s-au recomandat. Am intrat, fireşte, în vorbă. Nu mai văzuseră în viaţa lor un străin, aşa că... şi cu asta vreau să scuze curiozitatea lor cercetătoare. Văd acum că străinii arată ca ai lor, numai că nu ştiu bulgăreşte. Ca să le încurc definiţia, cînd au plecat, le-am spus şi noi în cea mai curată bulgărească „dovijdane", adică la bună vedere. Vra să zică străinii ştiu şi bulgăreşte !
Mult trebuie să-şi fi bătut capul pe drum cu definiţia străinului. Noi, de la ele, am aflat puţin, căci au plecat repede după sosirea noastră. Ştim însă că cele trei mese de ţărani erau brigada fruntaşă de la o cooperativă agricolă de producţie, ce se află la vreo sută de kilometri depărtare, şi căreia drept recompensă, cooperativa i-a spus la dispoziţie unul din camioanele ei, ca să vie aici să vadă uzina.
Ieşim din Dimitrovgrad, pe dealul unde-i micul cartier izolat al tinerilor mineri. Şi din nou vedem şi de-aici, pentru ultima oară, toată panorama oraşului, cu îngrămădirea lui de blocuri, cu uzinele grandioase, aşa cum se văd de obicei munţii, din orice parte te-ai duce.
De îndată ce am ajuns deasupra, pe platou, vedem grajduri lungi de vaci de la o cooperativă agricolă, ca o „industrie" anexă a celor din oraş, la cîţiva kilometri numai. Demonstraţie socialistă în plină viaţă !
In completarea ei, la marginea unui lan de grîu, o combină e gata să-şi înceapă munca.
Pe-aici tot cîmpul e al cooperativei. Satul se chiamă, tot demonstrativ : Tracia, — anume parcă pentru ca să-ţi aducă aminte, drumul lung pe care l-au făcut ţăranii de-aici pînă să ajungă la aceste lanuri care-s ale lor.
Plouă. Măgăruşi amărîţi se adăpostesc aplecîndu-şi spinarea spre gardurile scunde de piatră.
în faţă se ridică încetul cu încetul, ca şi cum atunci s-ar înălţa şi i-am surprinde noi, munţii Stredna-Gora. Iată, jos, clădirea albă a unei noi termocentrale electrice, şi pe lîngă noi trec întinderi de porumb irigat, cu şănţuleţele deschise printre rîndurile lor. Au frunzele de jos mîlite încă de şuvoiul apei, dar cele de sus sînt late, de-un verde închis ca de exotică plantă tropicală. Pe aici, ţăranii nu se mai uită la cer să vadă dacă plouă sau nu, nu mai ies cu icoanele pe eîmp ca să adune norii, nici nu mai spun cu o resemnată filozofie de fatalişti: „Dacă o vrea dumnezeu s-o face porumb ; dacă nu, nu..."
La poalele unui munte peste care soarele în apus pune reflexe roşie-
166
DEMOSTENE BOTEZ
tice, şi chiar pe panta lui de jos, în uşor amfiteatru, se întinde, pitoresc, oraşul Stara Zagora, un oraş modern sistematizat, cu străzi drepte, cu cvartaluri pătrate. I se spune în Bulgaria : Oraşul poeţilor. Se pare chiar că mulţi poeţi s-au născut şi şi-au făcut ucenicia aici.
Sîntem obosiţi. Nu mai putem prelungi călătoria pînă la Cazanlîc, aşa cum era programul. Rămînem pe înserat aici. Tragem într-un hotel vechi, fără altă pretenţie de cît de a oferi pe cele două robinete de la lavabou, în loc de apă caldă şi apă rece.două feluri de apă rece. Spre geamurile lui urcă din stradă, pesemne cea principală, printre copaci care o acoperă, un clocot nedesluşit de mulţime în mişcare : hîrşîit de paşi, vorbe îmbulzite şi rîsete. E duminică şi e ceasul promenadei generale, fără griji şi fără ţintă. Mă uit de sus, şi prin broderia deasă a frunzişului de tei zăresc ofiţeri, fete, tineret...
Stara Zagora, e la ora asta, un oraş ca oricare alt oraş de provincie din Bulgaria, cu aceiaşi manie ambulatorie pe străzi.
Şi cu toate acestea, dacă am avea timp să-1 cunoaştem, am descoperi aici un centru cultural important. Are doar o staţie de radio emisiune ceea ce presupune un grup serios de intelectuali.
JOAN HOREA
INSCRIPŢIE
Plugul, făptură ciudată,
nu se odihneşte niciodată.
Toamna şi primăvara,
se ridică peste toată ţara,
ca un împărat peste împărăţie,
şi-şi împlîntă sceptrul greu în glie.
Se opinteşte, se apleacă,
mai lasă loc răzoarelor să treacă,
apoi strălucitor ca o minune,
răstoarnă brazdele comune.
In urma lui şi griul şi orzul şi porumbul,
îngemănate-n glie, în slava lor ajungu-l.
Doar cînd îmbracă iarna pămîntul cu sumanul
şi vînturl de departe prin şopru-i dau tîrcoale,
îi tremură grindeiut, rotila şi cormanul,
şi-l pun atunci fierarii pe vatra tor cu foaie.
Uite-l, s-a încins din patru laturi,
de sub baros şi peste nicovale :
Mal are-n primăvară să taie două haturi,
unul în deal şi unul jos în vale.
ÎN FAŢA PĂMÎNTULUI
Suflarea iernii stinsă-n pămînturi şi în ape A înviat în aripi de păsări şi-n tării, Ţîşnind în firul ierbii şi-'n glas de ciocîrlli, Din brazda răsturnată de pluguri şi de grape. S-a ridicat şi cerut mai sus, şi-i mai curat, S-a destrămat şi ceaţa, se limpeziră norii, Şi-n cîntul dinspre ziuă ce-l ştiu doar cîntătorii, Răsună iar îndemnul ieşirii la arat. Ne recunoaştem ţara acum., în primăvară, De ne-am afla pe orice hotar şi-n orice clipă. Suflarea ei adîncă şi veşnică şi clară
10AN HOREA
Ne mingile pe Umple uşor, ca o aripă. Opresc la capul brazdei tractorul şi privesc Peste pămîntul negru bătînd uşor în verde, Cum noile recolte ne-ntîmpină şi cresc Sub ceaţa dimineţii, mai rară, ce se pierde. Porumbul ce răsare în rîndurile drepte Şi holda ce foşneşte plăcut ca o cîntare, Le vom vedea în toamnă cînd le-om urca pe trepte, Tn magazii cu băniţi enorme şi cîntare. Fasolea şi cartofii, bumbacul şi ovăzul Şl mazărea şi orzul şl soia, cum şi alte Legume cum îi ceapa ce-ţi lăcrimează văzul, Parcă le simt sub soare-mplinindu-se, înalte. Pe noi ne pomeneşte pămîntul veci de veci Şi soarele pe dealuri se-nalţă să se vadă împrăştiat pe cîmpuri in pepeni şi dovleci, Tn strugurii din vie şi-n poama din livadă.
RUS ALIN MU RES AN U
EU
Stau şi lucrez. Vîntul s-a stins Şi-a oprit peste zări treerul. Stau şi lucrez. Cînt, mă frămînt, Eu şl cu greerul.
Luna s-a stins unaeva-n nori, Sufletul singur cutreeru-l. Stau fără somn, stau şi veghez, Eu şi cu greerul.
CÎNTEC DESPRE SATUL NATAL
A m cutreerat ţara în lung şi în lat, Pe cîmpuri am fost şi în rîu să mă scald. Prin munţi am trecut, dar nu am aflat Niciunde pămînt ca pămîntul tău cald.
Plecal-am din tine demult, dedemult, Izvoarele tale nu-ml mai dau glas, Şl lotuşi izvoarele tale le-ascult Şi orlunde-aş merge, în tlne-am rămas.
CARUL CU PORUMB
aude-n noapte scîrţîind un car: Pesemne s-a sfîrşit tîrziu culesul. Şi boii-s obosiţi şi calcă rar, Şi toamna doarme greu, şi tace şesul.
RUSALIN MUREŞANU
Ţăranul numai, fluieră stingher Şi zîmbitor şi calm priveşte boita : Tii, cîte boabe de porumb pe cer! Şi zorii încă n-au cules recolta!
MOMENT ÎN COLECTIVĂ
...Şi se făcu şi colectivă Cu sediul cel 'nou în centru. (Au fost chiaburii împotrivă, Insă au fost ţăranii pentru...)
Se-mparte rodul: orzul, griul. De zlle-muncă sacl-s plini. Curg boabele în saci, ca rîul. „Mal daţl-ml saci că-s prea puţini!"
Şi hohoteşte-n zarea-adîncă, Ţinînd de sac un fost sărac : „Nu vă grăbiţi, fîrtaţi, că încă Nu intră zilele în sac..."
Omu-l seamănă tăcut peste holde, în rînduri. Parcă ar semăna fapte în sufletul lui, Parcă ar semăna gînduri.
Iată-l împărţind boabe frumoase, cu sîrg, Brazdelor lufigi, holdelor, gliilor, Ca un tată întors de la tîrg, împărţind daruri copiilor.
„Hai, fraţi mărunţei, încolţiţi în pămîntul cel ud, Hal, boabele mele, boabe tomnatice."
Cineva nevăzut seamănă-n zare, spre sud, Berze şi glsle sălbatice...
Arde o flacără-n pieptul ţăranului meu, Flacără arde în toamna ce-n zare se pierde. Din flacăra lui, şi a toamnei s-o naşte curînd Flacăra griului crudă şi verde.
Hai, fraţi mărunţi, încolţiţi în pămîntul cel ud, Hai, boabele mele, boabe tomnatice..."
Cineva nevăzut, seamănă-n zare, spre sud, Berze şi gişte sălbatice...
MINERITELE
Lucrează-n mină azi, atîtea fete De pe Jii cu-obrazul rumen, tare, Ce te privesc, zîmbind, pe sub caschete, Cu ochi de-agate negre şi cicoare...
Voioase trec glumind prin galerii, Purtînd lampasul prins la cheotoare. Nu-i lampă simplă de carbid, să ştii, Ci picătură din înaltul soare...
Sînt minerite, harnice, minuni: Lucrează tot mai multe la cărbuni Şi-atîta soare au adus în mînă Că-n orice colţ o fată e-o lumină.
TU FU *)
LA OASTE, DINCOLO DE ZIDUL CEL MARE
i
M îhnit îmi las coliba. Drumu-i lung Spre graniţa de-apus şi miazănoapte. Ci sînt silit să plec. Stă scris la lege Cînd să pornim, cînd să sosim la oaste, las cine fuge, rău va fi de-acela.
II
De-atîta vreme am slujii la oaste Încît ostaşii ceilalţi, fraţi de arme Cu mine, mă socot un lup bătrîn. Şi totuşi, n-am uitat; încă-i iubesc Pe-ai mei lăsaţi deparle-n miazăzi. Aicea însă poţi muri într-o clipă Cînd frîul e să ţl-l culegi de jos, Scăpat din mînă şi căzut sub grele Copite ce cutremură pămîntul; In orice clipă poţi muri aici Cînd sari s-apuci un steag duşman în
rîpa
Adîncă.
III
La ape înlăcrimate mi-ascut eu sabia, Mă tai la mîini, apa se face roşie. Ah, de-aşi putea uita junghiul durerii. Tulbure-i gîndul, inima amară.
*
Totuşi, totuşi, lupt în război pentru ţară, De ce m-aşi plînge ? Numele poale Fi-va-mi scris în cărţile slavei, Cînd oasele mele vor fi ţărînă.
*) Poet chinez (712—770 e. n.)
LA OASTE, DINCOLO DE ZIDUL CEL MARE
IV
Le porunceşti la cei luaţi la oaste, Dar eu, ostaş de rînd, şi eu am cinste : De-aceia merg la oaste şl la moarte: Nu te-ncrunta, nu te răsti la mine.
*
Pe lîngă drum stătea un om din sat. l-am dat să ducă o scrisoare-acasă : „Vai, despărţitu-ne-am pe veci. De-apururi Noi nu ne-om mai împărtăşi din una Şi-aceeaşi întristare".
V
Călătorina noi multă, multă vreme, Ajuns-am la oştirile de-aicea In care atîţia-s amărîţl şi trişti Iar bucuroşi se află doar cîţîva. Mal marii peste oaste poate nu ştiu.
*
Cu ochii mei văd dincolo de rîu Gonind pe cîmp duşmani călări în pilcuri. Eu — eu sînt doar o slugă la stăpîn, Ce sorţi am eu să fac vreo faptă mare, Ce sorţi de slavă ?
VI
Ţi-ategi tu arcul ? Alege-l tare. Ţi-alegi săgeţi tu ? Ia-le-as cuţite. Ucizi tu oameni ? Doboară-ntîi caii. Iei robi în luptă ? Ia robi căpetenii.
*
I-ar trebui uciderii hotare
Şi ţărilor, să aibă-odată margini.
Ajunge că goneşti năvălitorul;
La ce să mal răneşti, să mal ucizi ?
VII
Umblînd călări prin ploaie şi ninsoare,. In munţi înalţi oştirea noastră intră
174
TU FU
Tn locuri rele,
Ne căţărăm pe slîncile-ngheţate, Simţi mîna că îţi degeră şl cade.
*
Departe îndărăt, departe-i ţara! Cînd încetăm de-a mai zidi cetăţi ? Ne mai întoarcem oare ? Norii, seara, Plutesc alene către miazăzi. Mă doare duhul. Duce-m-aşl cu norii.
VIII
Sălbaticii s-au repezit la ziduri;
E vîntul greu de praf stîrnit de cai.
Cu săbii mari în mîini, i-am ciopîrţit,
Iar prinţul lor, cu funia de gît
Tîrîtu-l-am sub poartă în cetate.
Dar eu, ostaş de rînd, n-am altă treabă.
Ce mare lucru este o izbîndă ?
IX
De peste zece ani slujesc la oaste. Pe drept pot cere cinste şi răsplată, Dar ml-e ruşine să urmez netrebnici Ce zbiară după bani şi fug de luptă.
*
Adesea izbucnesc ta noi războaie
Pe şesurile cele mari din miezul ţării
Şi încă mai adesea la hotare.
Dar un bărbat care ţinteşte sus,
Să rabde ştie, ştie să aştepte.
PERSPECTIVE DE PRIMA VARA
Zdrobită e cu totul ţara noastră,
Doar rîurile şi dealurile au rămas aceleaşi.
Tn oraş copacii
prin pieţe cresc înalţi, pe uliţi iarba. Şi florile par azi înlăcrimate din pricina acestor vremi amare. Pînă şi păsările
Jelesc văzînd cîţi oameni se despart De cei ce le sînt dragi.
*
Se împlinesc trei luni de cînd tot ard Pe munţi înir-una focuri de alarmă, Şi-acuma o scrisoare de acasă E mai de preţ decît un sac de aur. Iar cînd îmi scarpin tidva, părul sur Mi-e atît de rar, că nu-l mai ţine-agrafa.
PRIBEAGUL
175
PRIBEAGUL
După toţi anii-aceştia de război
A năpădit prin case buruiana.
Pe vremuri numărat la noi în sat
O sută şi ceva de fumuri; astăzi,
Nimic n-a mai rămas ; de la cei vil
Veşti nu mai vin : topiţi în lut sînt morţii.
Mă-ntorc, scăpat din bătălii pierdute, In casa bătrînească. Totu-i altfel. Pustie-i uliţa. Pustii sînt toate. Pustiu şi trist e cerul, zlua-l sură Şi friguroasă. împrejur sînt vulpi. Pisici sălbatice cu blăni zbirlite De furie, mă scuipă.
*
Răriţi sînt oamenii şi răsfiraţi. Vecini n-am decît văduve bătrîne. Săracă mi-esle casa şi pustie Dar pasărea nu-şi lasă cuibul vechi.
*
Acuma, primăvara, iau o sapă,
Şi săp la cîmp din zori şi pînă noaptea.
Dar iar se cer bărbaţi pentru război,
Slujbaşul îmi trimite o ştafetă
Să plec la oaste iarăşi.
■k
Deşi slujesc pe-aproape, n-am pe nimeni Să-mi spuie-n capul satului „drum bun". Sînt singur; totuşi, parcă-mi pare bine Că nu mă duc departe de acasă, Măcar că satul nostru-l pustiit Cu totul de război, aşa încît „Departe" sau „aproape" e lot una.
*
Mumă bălrînă, mă gîndesc la tine, Cinci ani bolnavă, moartă, neveghiată, Că m-al născut asta ţi-a fost răsplata: Ca şi a mea, o viaţă amărîtă.
■k
Iar sînt pribeag. Iar sînt silit să plec Şi iarăşi la război.
Ce chilipir, Să fii supusul unui împărat!
TU FU
BĂ TRINOl SE ÎNTOARCE IA RĂZBOI
R ăzboi e pretutindeni Sînt bătrîn, Dar parte n-am de linişte. Hotarul, Zic ei, te du şi apără hotarul! Feciorii şl nepoţii mi-au căzut In bătăile; n-am ce face-acasă.
*
Mi-arunc toiagul şi apoi ies pe poartă. Celor luaţi la oaste te fac milă. „Măcar că oasele, zic, mi-au slăbit, mai mi-au rămas în gură nişte colţi".
*
Acum mâ-mbrac în platoşă, mă-nchln Tn faţa căpitanului şi plec. Muierea mea bătrînă lîngă drum Stă în genunchi şi plînge. Văd cum vîntul Ti suflă în hainele subţiri şi rupte Şi mă gîndesc că nu am s-o mai văd. Apoi mi-e grijă să n-o prindă frigul. Iar ea îmi spune doar: „Vezi, fii cu grijă"... O las şi plec.
Tntăriturile din trecătoarea Tumen Sînt tari; e greu să treci la Şing-Yuan
rîul;
Aşa că e mai bine ca-n Ye-ceng. Te pomeneşti că n-o să mor îndată Deşi m-aşteaptă moartea mai încolo. La urma urmei, despărţirea-i lucru Obişnuit la orice vîrstă; totuşi, Nu te înduri să pleci; oftezi la gîndul Că nu mai eşti ca altădată, tînăr.
*
Războlu-a scos din minţi întreaga ţară; Ard focuri fumegînd, semn de alarmă Pe turnurile oricărei cetăţi. Duhnesc ucişii care zac în iarbă Şi fluviile s-au roşit de sînge.
*
Aşa că mă întreb în sine-mi: unde E fericire ? Unde este pace ? Aicea n-am de ce să mai rămîn, Cu duhu-ndurerat, plec de acasă.
în romîneşte de Petru Dumitriu
CRONICA LITERARĂ
OV. S. CR0HMALN1CEANU
NOI TALENTE IN DRAMATURGIE : ANA NOVAC — „PRELUDIU", „FAMILIA KOVACS" ; HORIA LOVINESCU „LUMINA DE LA ULMI", „CITADELA SFĂRÎMATA"
E mai uşor să debutezi oriunde, în poezie, în proză, în critică, idecît în teatru. Aceasta ■din o mie şi unu de motive, avuabile şi inavuabile. Există piedici, de care începătorul se loveşte în toate genurile. Dar în dramaturgie, ele sînt parcă mai grele, mai dificile, ca oriunde. De .pildă :
Ca să i se publice o poezie, debutantul trebuie să convingă că are talent doi, trei, patru redactori. Ca să i se joace o piesă, trebuie să ajungă la acelaş rezultat cu un director de minister, unul de teatru, nu ştiu cîţi regizori, o întreagă trupă de actori şi apoi — zilnic — cu sute de oameni care să vie la spectacol.
Greşelile sînt în literatură eşecuri ; în dramaturgie — căderi. O carte plicticoasă se lasă necitită ; o piesă proastă se fluieră.
Fiecare gen are „tehnica" lui şi talentul tînăr se căzneşte destul pînă s-o prindă. Dar în nici un gen această ;,tehnică" nu e mai „de specialitate", ca în dramaturgie. Toată lumea a scris la 15 ani versuri ; drame .sau tragedii, mai rar. In sfirşit, în toate sectoarele vieţii literare există confraţi. Dar ca în cel al dramaturgiei, să nu mai vorbim...
Iată de ce apariţia unor talente noi, care izbutesc să se impună în domeniul creaţiei dramatice originale, e un fenomen cu totul remarcabil
Să încep de pildă cu Ana Novac. Necunoscută pînă mai eri, ea e azi autoarea
a  două  piese discutate cu aprindere
Orice se poate spune despre aceste lucrări, dar că nu ţîşnesc cu o cuceritoare insolenţă din mediocritate, că nu clocotesc de o tinerească îndrăzneală, că nu sînt dovada unui talent autentic, nici un om de bună credinţă n-are să o poată afirma.
, Preludiu" e o mică dramă a vocaţiei artistice cu implicaţiile ei în viaţa socială, morală, politică, sentimentală a lumii noastre, răscolită de mari prefaceri revoluţionare, e un dialog patetic ps tema talentului, raportat la scara de valori a comunismului.
„Familia Kovacs" e o dramă a laşităţii mic-burgheze, a laşităţii familiale, intelectuale, civice pînă la urmă, totul proiectat iarăşi pe fondul unor mari zguduiri sociale: fascismul, războiul, agonia lumii capitaliste.
Problematica, nu e totuşi — aşa cum se vede — absolut inedită. A mai stat şi în atenţia altor dramaturgi. Horia Lo-vinescu, de exemplu, tot acum în ultima vreme, a debutat cu o piesă despre oamenii de artă şi problemele lor în mijlocul lumii care construieşte socialismul („Lumina de la Ulmi") îndreptîndu-se apoi şi el către drama laşităţilor familiale burgheze, des-golite fără milă de revoluţie („Citadela Sfărîmată").
Ce aduce atunci nou, propriu, al ei, Ana Novac ?
1) „Preludiu", „Familia Kovacs'
Î2 — Viaţa  Romînească  nr. 4
178
Ov. S. CROHMALNICEANU
S-a arătat că timbrul specific al autoarei noastre stă în „ardoarea", care — ca un reflex al propriei atitudini — apare la cei mai mulţi dini eroii săi.
S-a subliniat şi pledoaria „dăruirii" susţinută de Ana Novac, vocaţia ei de a trăi idealurile moral-sociale sau intelectuale cu o mare intensitate afectivă, cu toată fiinţa, cu toate fibrele sufletului. „Exaltarea juvenilă", îndîrjirea de a căuta cu orice risc adevărul, pasiunea de a cunoaşte lucrurile dar nu contemplîndu-le ci pătrunzând în miezul lor viu, patosul acesta al scriitoarei a fost pus — pe drept cuvkit — sub semnul unei replici din piesă : „Se apropie timpul cînd. versul fals va fi pedepsit ca sperjurul".
Cum consideraţiile de mai sus mi se par exacte, nu-mi rămîne de cît să pornesc de la ele şi să încerc a le dezvolta.
Există în scrisul Anei Novac un fel de impudoare a afirmării adevărului. Acesta e scos la iveală , arătat cu cruzime, aruncat în faţă cu violenţă, ţipat dacă e nevoie.
Oamenii au o inteligenţă ascuţită, ei calcă în picioare convenţiile, ajungînd repede printr-o reducţie neiertătoare să răstoarne prejudecăţile şi să meargă la esenţe. Majoritatea eroilor din ;,Preludiu" trăiesc sub regimul unei lucidităţi, cel puţin în ceea ce priveşte experienţa lor de viaţă, surprinzătoare.
„Spune, aici la voi toţi filozofează ?" — întreabă la începutul piesei Andrei. Şi deşi sună ironic, întrebarea nu e totuşi nejustificată, într-adevăr, toate personajele Anei Novac „filozofează", dacă aşa se cheamă curajul de a trage din întîmplările vieţii concluzii şi de a le supune cu o adevărată voluptate analizei. In sensul acesta „filozofează" şi Pavel, tînărul candidat la alcolism şi blazare, omul fără stare civilă, ilegal inexistent („Talentul." da, talentul. Vorbim mereu despre el... Dar ce e în fond? In ce constă? (Spui că nici un talent adevărat nu. s-a pierdut încă în istorie.) Pentru că pe cei ce s-au pierdut nu-i cunoaştem. Lipsesc din istorie... Citi au fost ? Cum s-au poticnit ? Cine le-a rănit sufletul?"); filozofează şi Balerina, fata învăţată de mică să nu mai aştepte nimic
de la viaţă. (,,Ce-i groaznic ? Omul trăieşte, apoi moare. Aşa-i orînduit!) ; filozofează Andrei, muncitorul îndrăgostit de teatru, dispus să facă în fiecare seară zece kilometri pe jos, numai pentru a putea striga împreună cu alţi treizeci de figuranţi „Glorie învingătorului ! Jos Tiranul I (, Odată! Odată vom înţelege!" „Dar de cine depinde ca acest „Odată" să fie mline, nu: azi?...") La fel, îşi expune convingerile comunistul Adam, directorul şcolii („Priviţi de pe Sirius sîntem o iluzie. Se poate. Dar noi privim de aci. Măsura noastră e pămîntească; asta n-o poate schimba nici o filozofie); „Balaurul", bătrmul maestru devenit din repulsie faţă de filistinismul burghez preotul fanatic al unei religii tiranice („Din partea mea, — educaţi, săriţi cît vă place! Dar pînă la poarta asta. Aici e teatru; pricepeţi! Aici se munceşte, se creiază !"); la fel candida Ana, prezumţiosul Mihai, îndărătnicul T-ib-by, dezamăgita Lia, cabotinul Dan. Pînă şi canalia de Bogdan ţine să-şi teoretizeze poziţiile, să-şi expună „sistemul" : (,,De ce bravez?) Din amărăciune... altfel m-aş sufoca. E cel puţin amuzant. Dacă-i circ, apoi circ să fie!..." „...Uneori singur nu mai ştiu cine sînt, ce cred în realitate... Dar cînd mă gîndesc la viaţa pe care mi-am visat-o, îmi vine să urlu, cum urlă lupii iarna de foame... Să-i iau pe toţi aceşti ţărănoi cu optimismul lor prostesc, cu toate aiurelile despre viitor (şi făcînd un gest cu pumnii) şi... să-mi bat joc de ei. Să-mi bat joc...".
In piesă chiar, se ciocnesc şi se luptă mai degrabă, punctele de vedere deosebite ale oamenilor de cît voinţele lor. E o harţă între diferite „filozofii" ale talentului, „filozofia" acră a ratatului şi cea entuziastă a debutantului încălzit de chemarea altei, „filozofia" cinică a omului care se socoteşte prin talent deasupra oamenilor şi cea generoasă a marilor răspunderi umane, pe care le presupune talentul, „filozofia" barbară a celui obişnuit să socotească arta un lux şi a celui obişnuit să o divinizeze, aşadar o dispută aprinsă, încordată, scăpărînd în replici amare, tăioase, patetice, violente ■ — („Matei : „Am o apariţie în actul IV.
Ana (cu interes) : Ce creaţi ?
NOI TALENTE IN DRAMATURGIE
179
Matei: Pe mortul din dreapta. Douăzeci şi două de minute stau înţepenit, iar văduva îndurerată se învîrte în jurul meu şi mă tot scuipă. îmi vine să urlu — dar n-am dreptul nici măcar să respir: sînt mort."
Minai: Nu, draga mea, eu nu sînt modest. Timpul e scurt. Ce vreau ? Totul. Tot ce se poate dori : risc, succes, strălucire, gloria cea mai înaltă, mai răsunătoare !
Ana (trecîndu-i uşor mîna pe frunte) : Numai să nu ameţeşti.
Mi hai: Fii liniştită. Crezi că sînt egoist? Te înşeli — numai sincer. Aş vrea ca toţi oamenii să jie mulţumiţi, dar mai întîi eu.
Ana: Eu, eu, eu...
Mihai: Da, eu, eu, eu. E un păcat ? Se poate. Numai că lumea e clădită pe acest păcat.
Ana : Care lume ?
Mihai: A noastră, a chinezilor, a hinduşilor.
Ana: A maimuţelor...
Bogdan : Vom juca ce avem, ce putem, ce va impune sarcina majoră a luptei de clasă.
Balaurul (uimit) : Cum ? Mai clar. Bogdan (după o pauză, gînditor) : Cină vandalii au invadat Roma, n-au observat capodoperele ce împodobeau coloanele antice... Le trebuiau cazărmi. E o necesitate istorică, ca să mă exprim astfel. Clasele care se ridică sînt    totdeauna mai rudimentare : Vreau să spun că... Balaurul: Mai. scurt. Bogdan (oftează, cedind parcă numai în {aţa forţei) :  Trăim sub regimul de dictatură al proletariatului.
Balaurul (supărat) : Poate dumneata. Mie nu-mi dictează nimeni. Da, şl dacă mă bateţi, mult la cap, mîine îmi dau demisia. Nu, chiar azi."
Existenţa aceasta într-un climat de permanentă zgîlţîire a conştiinţelor, de obligare a lor să se dezvelească mereu, cu un fel de ostentaţie, se întîtneşte şi în „Familia Kovacs". Şi aici se „filozofează" şi de la miici aîteicaţii menajere eroii ajung repede la aforisme asupra vieţii : „Margit (către Eva, nenorocită): De cîte
U*
ori le-am rugat, de cîte ori te-am implorat să-ţi Iii gura !
Kovacs: Nu, să n-o ţină. In casa asta există libertatea cuvîntixlui. în casa asta fiecare spune ce crede.
Eva : Bine, atunci am să spun : cred că nu e nevoie să reciţi în timp ce te bărbiereşti ; cred că nu e de loc nevoie să reciţi dacă nu te pricepi.
Kovacs (mirat) : Nu mă pricep ? Se poate... Aşa e omul. 0 viaţă întreagă face ceva şi abia la urmă constată că nu se pricepe... (Declamă). „Fost-au cu toţii nişte cîrpaci, anii treceau ca minutele l..." (Se opreşte gînditor). Din ce-i asta? Eu am avut intenţia, tu ai s-o realizezi... Da... Se întimplă să treacă mai. multe vieţi, pînă cînd una se înfăptuieşte...".
Drama tinde astfel să se ridice într-o spirală cu cercuri din ce în ce mai largi spre probleme mari social-morale ale timpului. E vorba de abulia unui tată, intelectual distins, cinstit, generos, însufleţit de o repulsie aproape instinctivă faţă de barbaria rasistă, dar incapabil să-şi apere familia de furtuna sălbatică în care fascismul prinde lumea. Dar e vorba şi de un adevărat proces al    intelectualităţii liberale mic-burgheze, de felul cum se clatină tabelul abstract al valorilor ei morale. Ce înţeles mai au lucrurile în care crede profesorul   Kovacs: respectul   opiniilor, respectul  individului, afecţiunea paternă, sentimentul  demnităţii ?  Iarna, noaptea, printre mobilele zvîrlite în stradă, ca pe o epavă gata să se scufunde, neputincios să găsească  vreo soluţie practică, acest reprezentant al intelectualităţii liberale mic-burgheze îşi urmăreşte cu o sfîşietoare şi derizorie   stăruinţă   calculele   fantastice : (,,Kovacs   (cu seriozitate):... La urma-ur-mei, nimic nu-i imposibil. Iată, să presupunem că scriu o lucrare care ia premiul Nobel. Eva: Şi cîi face asta ? Kovacs: Cinci    sute de mii de pengo (cu vioiciune).   Am un   subiect pentru o piesă.  O  voi intitula „Raţiunea exilată". Toată raţiunea de pe pămînt e exilată pe o insulă părăsită. Şi acolo, într-un timp neînchipuit de scurtj se făureşte o viaţă nouă, liberă, ideală   (triumfător). El, ce părere aveţi?").
180
Ov. S. CROHMALN1CEANU
In piesă asistăm la falimentul unui întreg sistem educativ bazat pe şirul laş al concesiilor sentimentale reciproce între soţi. Spre a fi lăsată să-şi răsfeţe fiul, mama tolerează slăbiciunea tatălui pentru fată. De asemenea acceptă ideea de a mumei ea în locul profesorului Kovacs ca să-şi întreţie legenda demnităţii intelectuale a omului, pe care îl iubeşte. Dragostea, astfel, se degradează însă, capătă treptat un caracter umilitor, dezonorant. Oamenii au mai mult milă unul de altul şi atmosfera aceasta falsă din casă apasă greu asupra sufletelor copiilor, pro-vocîndu-le reacţiuni catastrofice. Petru, din oroare faţă de slăbiciune şi laşitate, îmbrăţişează cultul sălbatic al forţei şi ajunge un fanatic al celei mai oribile mistici, al misticei fasciste. Eva, din silă faţă de ratare, din exaltare livrescă, încearcă să braveze viaţa şi devine repede victima primului derbedeu liric.
E tabloul degringoladei întregului edificiu educativ at familiei profesorului Kovacs. Dar e şi o secţiune revelatorie în psihologia socială a epocii, o reprezentare vie a modului cum se grefează ideologia fascistă pe disperarea şi ambiţiile unui tineret crescut în atmosfera mizeriei imorale mie-burgheze.
Eroii Anei Novac „filozofează", îşi întorc sufletul ca o mănuşe şi-1 aduc fără jenă la lumina zilei, nu numai din dorinţa de a cunoaşte adevărul. Ca şi autoarea, ei trăiesc o exasperare a senzibi-lităţii. Nimic din ceea ce — aşa cum spune Tibby to „Preludiu" — nu „încălzeşte inima", nu e suportabil. De aci starea de tensiune teribilă, de trăire pe arcuri, trădată în însăşi agitaţia ambulatorie a personajelor care nu-şi găsesc locul, intră şi ies din scenă mereu, ca mînate de un demon lăuntric.
Exasperarea sensibilităţii le vine dintr-un fel de presimţire că nu se mai poate trăi ca pînă acum, că sînt iminente răsturnări fundamentale, schimbări ale vieţii din temelii.
De aceea tot ce presupune împăcarea, conivenţa cu stările vechi., răneşte în special conştiinţa.
Eroii Anei Novac nu suportă minciuna, umilinţa,
In „Preludiu", Pavel citează ce i-a rămas dintr-o convorbire cu comunistul An-draş : „L-am întrebat odată : şi ce vreţi în fond cu revoluţia asta ? (schimbînd glasul) „Vrem ca niciodată pe acest pămînt nici un om să nu mai poată fi umilit!" Şi reia (gînditor) : „Ca niciodată pe acest pămînt nici un om să nu mai poată fi umilit!".
Ideea o reafirmă Margit în „Familia Kovacs", cînd vorbeşte de arhitectul comunist, pe care l-a cunoscut în tinereţe: t,Era un om ciudat. Mi-a spus odată : „Eu sînt bătrîn dar dumneata vei apuca desigur vremea cînd oamenii se vor îndrăgosti de lumină... In gînd clădesc palate mari albe... cu camere luminoase, terase largi... scăldate în soare... Văd oamenii care vor locui în aceste camere... Ii văd lucrînd... şi cum îşi beau cafeaua. Sînt curaţi, tari, minunaţi şi nu cunosc umilinţa (s. n.)
„Pe lume trăiesc gîndaci... Cum poţi zimbi la asta, mamă ?" strigă Eva cu un soi de exaltare disperată. „Noi vă întrebăm, nu, vă rugăm să ne spuneţi, dar sincer, din toată inima", (s. n.) îl imploră Ana pe Bogdan. Eroii Anei Novac sînt seismografe foarte sensibile, care înregistrează apropierea marilor furtuni sociale. In aceasta stă mesajul nou al scriitoarei. Piesele ei sînt actuale în sensul adevărat al cuvîntului, pentru că aduc ceva din frămîntarea epocii noastre. Tragicul, patetismul, violenţa, nădejdile, îi aparţin acesteia. Am ajuns astfel la problema principală: In ce măsură înclinaţiile temperamentale o îndreaptă pe scriitoare către o reprezentare realistă a vieţii, către o imagine a ei originală şi în acelaş timp adevărată.
Pasiunea pentru adevăr, aspiraţia către demnitate, sensibilitatea exasperată, dispoziţia către etalarea sufletului cu o oarecare' impudoare sînt la locul lor în „Preludiu", în lumea din dosul cortinei. Aceasta închipuie, chiar, simbolul adevărurilor crude, elementare ale vieţii, ascunse în dosul aparenţelor înşelătoare, fastuoase. Doamna de Onoare bea, pe Balerină o bat pentru că fură, Lady Ana are o criză de isterie, aflînd că amantul i-a fugit peste graniţă cu caseta de bijuterii, Lordul Buc-kingam ciupeşte fetele tinere de obraz şi-i
NOI TALENTE IN DRAMATURGIE
181
spune divei prime, înainte de a intra în scenă, „gîscă" ! Atmosfera de tensiune, sentimentul iminenţei unor radicale prefaceri sînt iarăşi reale. Drama prinde lumea teatrului în viitoarea revoluţiei. Lucrurile urmează într-adevăr să se schimbe şi aici din temelii, arta să-şi regăsească adevărata ei menire, paiaţele să redevină oameni. E atmosfera pe care o anunţă şi titlul", „Preludiu". ( Se urmăreşte astfel în mod realist lupta pentru crearea unui teatru al poporului. In piesă există cîţiva eroi pozitivi, tînărui Cardaş, Ana, comunistul Adam, mai ales. Dar pozitivi sînt de fapt aproape toţi eroii, răscoliţi de chemarea vieţii noi, atraşi irezistibil de ea, de la neobservata "Maria pînă la temutul „Balaur".
De aceea observaţiile, ^are constată că piesa e plină de confuzii „grave şi penibile", că „în problema principală a bătăliei ideologice pe plan artistic, autoarea nu numai că nu sprijină forţele pozitive ale societăţii, ci dimpotrivă fără să vrea loveşte în ceea ce este înaintat" ') al părea surprinzătoare. Nu sînt astfel dacă le analizăm însă mai bine. Ce-1 supără în drama Anei Novac pe tov. Novicov ? Că sînt ridiculizate cu vervă şi strivite apoi cu indignare argumentele prin care lepădătura de Bogdan încearcă să valorifice o piesă cretină, pe temă actuală, confecţionată de versatilul Dan spre a mai ciupi cîteva mii de lei. Tovarăşul Novicov recunoaşte că teoriiie lui Bogdan sînt prezentate „într-un mod caricatural", că spectatorul îşi dă seama de falsitatea lor (de altfel acesta ştie că personajul e o lichea sinistră -şi că piesa pe care o dă drept un început al dramaturgiei realist-socia-liste, a fost fabricată pentru bani), tovarăşul Novicov recunoaşte de asemeni că astfel de demagogi şi impostori există şi că demascarea lor e un aspect al luptei noastre. Totuşi nu e mulţumit. De ce ? Pentru că Ana Novac nu arată poziţia per') Raportul asupra criticii literare ţinut la Uniunea scriitorilor în iulie 1955 de to<v. M. Novicov. Citatele nu vizează formulările din acest text netipărit, ci argumentele care l-au făcut pe referent să condamne în repetate rînduri piesa (v. şi articolul din Revista Universităţii C. I. Par hon.)
sonajelor sale pozitive, faţă de problema „oglindirii realităţii în artă şi faţă de afirmarea superiorităţii artei noi". Pentru că argumentele lui Bogdan — zice tov. Novicov — „rămîn oricum ar fi prezentate juste şi nu li se opun decît declaraţii despre ^sinceritate", despre „adevăr", despre „arta sfîntă". De aci nu se poate trage altă concluzie — adaugă autorul criticii
— decît că există două drumuri: „ori arta „primitivă" a temelor actuale, ori arta sfîntă, veşnică şi — ca să mergem pînă la capăt — ,pură". Adică exact cele două alternative Puhov-Saburov înfăţişate de I. Ehremburg în „Dezgheţul" şi pentru care acest mare scriitor a fost atît de aspru criticat".
Raţionamentul e însă fals de la un capăt la altul. Şi nu e de fapt surprinzător pentru că decurge dintr-un mod schematic, simplist şi rigid de a pune problemele literare, mod cu care ne-am cam obişnuit.
Recunoaşterea caracterului mărginit al definiţiei „tipicul e esenţa forţei sociale respective", cere criticilor să nu ignore aspectul individual, concret al realităţilor. In afafa individualizării, însuşi specificul artei dispare. Dar observaţiile tov. Novicov merg tocmai pe linia aceasta, întîi, el decretează că atitudinea personajelor din drama Anei Novac faţă de piesa cu chiaburi, a lui Bogdan — reprezintă „problema principală" în bătălia ideologică, pe care o prezintă lucrarea. — A spune asta înseamnă însă a ignora complet particularităţile acţiunii prezentate pe scenă. Cum raţionează tov. Novicov ? E vorba de artă, indiferent de ce artă, indiferent în ce împrejurări „problema principală rămîne poziţia personajelor pozitive faţă de teoria reflectării şi faţă de teza superiorităţii creaţiei noi". Ba mai mult, poziţia faţă de literatura proastă, schematică, artificială, scrisă însă pe teme actuale.
Piesa Anei Novac se ocupă totuşi de viaţa actorilor. Arta lor e în primul rînd interpretativă. Problemele lor principale sînt
— orice s-ar spune — problemele jocului actoricesc şi nu problemele repertoriului. Ar reieşi din raţionamentul tov. Novicov că un comedian mare al lumii socialiste, nu-şi poate pune arta în slujba poporului,
182
Ov. S. CROHMALNICEANU
jucîndu-l pe Aristofan' sau pe Gogol, ci pentru aceasta trebuie neapărat să-l joace pe A. Baranga. Nu ajungem atunci la primitivism, ca să nu spunem altfel ? In planul interpretării, în planul artei actorului, piesa Anei Novac dezbate sau nu problemele luptei între nou şi vechi de pe poziţii revoluţionare? înfăţişează altceva lucrarea decît bătălia patetică pentru zmulgerea artei actorului din cadrele înjositoare pe care i le-a fixat teatrul burghez (cabotinism, reclamă, vedetism, bufonerie, etc.) şi ridicarea ei la misiunea nobilă de a înălţa pe oameni, de a-i ajuta să se despartă mai uşor de trecut, de a-i învăţa să trăiască mai frumos, mai drept şi mai bine ? Ba cu talent, fără să ilustreze teze, Ana Novac aduce adesea dezbaterea în momente dramatice, chiar la termenii concepţiei marxist-leninisie asupra artei. Primul act se încheie cu o replică memorabilă. Balerina arată ce ar face dacă ar avea un ,,.miar" : „M-aş duce acasă — spune ea — întii şi întîi — în pat... O săptămînă întreagă nu m-aş mişca de acolo. Aş căsca, m-aş întinde, n-aş avea nici o grijă." Şi în timp ce cortina cade, Andrei Cardaş, muncitorul, o întreabă încet, mişcat : „Ai obosit ?".
Scena dă de fapt echivalentul dramatic al lucrului simplu, grav care-1 apropie pe omul din fabrică de făptura jucăuşe de pe scenă şi care se cheamă trudă omenească, muncă pentru cîştigarea pîinii. Iar la capătul celuilalt act, certîndu-se cu Balaurul, Adam ajunge firesc să-i arunce în faţă teribila întrebare a lui Lenin din vestitul articol „Literatura de Partid şi Organizaţia de Partid" : „Eşti liber faţă de editorul dumitale burghez, domnule scriitor? Faţă de publicul dumitale burghez, care pretinde de la dumneata pornografii în rame, prostituţie sub formă de complec-tare la „sacra" artă scenică ?".
„Balaurul. Ce? Ce fel de Partid? Eu sînt independent şi n-am să îngădui...
Adam: Glumeşti? (liniştit) Teatrul a fost subvenţionat de baronul Fabian, fabricantul de cherestea. Dacă lui. îi plăcea jucaţi Shakespeare. Dar dacă avea poftă vă prezentaţi cu cea mai jalnică operetă.
Balaurul: Minţi /
Adam: far dumneavoastră îi înghiţeaţi totul. Ii şi zîmbeaţi!".
Tot conflictul între Ana şi Minai are la bază înfruntarea a două concepţii radical opuse despre rostul artistului în societate, concepţia anarhico-individualistă burgheză şi cea comunistă.
Poate fi redusă atunci bătălia ideologică din piesă la episodul dramoletei aceleia idioate apărată de Bogdan ?
In piesă, Adam, activistul de Partid, se orientează ceva mai sigur ca tov. Novicov. Ei îi spune lui Pavel : „In teatru, comunist este acela care-l joacă mai bine pe Othello, cu o forţă mai mare".
In al doilea rînd, cum stă efectiv situaţia cu episodul încriminat ? Tov. Novicov o acuză pe autoare că propagă „faimoasa" teorie a „sincerităţii în general", şi aminteşte de Pomeranţev, Puhov, Saburov, I'lya Ehrenburg şi nuvela „Dezgheţul". Dar să fim bine înţeleşi : combătînd teza sincerităţii ca absolut şi unic criteriu de valorificare a operelor literare, în discuţiile din Uniunea Sovietică, nimeni n-a contestat că sinceritatea e o condiţie fără de care nu se poate concepe creaţia. A o pune la îndoială, s-a arătat atunci, înseamnă a pune la îndoială însăşi calitatea de om cinstit a scriitorului. Dar în piesă tocmai de aceasta este vorba. De o problemă morală şi nu de o problemă estetică, de demascarea unui impostor şi nu de aprecierea artei noi. Aş adăoga că, fireşte, nu sub forma lecţiilor de teoria literaturii, nici punctul de vedere principal, poziţia puternică de pe care se face demascarea — cum spune tov. Novicov — nu lipseşte, pentru că Ana arată şi caracterul nerea-list, mincinos, al piesei cu chiaburi ca şi dorinţa ei de a interpreta opere dramatice inspirate de viaţa din jur („Noi vrem să jucăm oameni alevăraţi, care gîndesc, se bat, suferă, ca mine, ca el l Dar ăştia ? Grîul arde şi ei se uită la flăcări, ţin discursuri, se vaită!")... Pavel închină în cinstea „artei sfinte", dar mai spune cîteva lucruri, pe care le omite tov. Novicov. („Iată toastul meu : Să fie arta nouă atît de îndrăzneaţă ca viaţa noastră nouă! (s.n.) Moarte platitudinii. Moarte făţărniciei ! Trăiască noul Caragiale! Gorki al viitorului te aşteptăm !".
NOI TALENTE ÎN DRAMATURGIE
183
In sfîrşit Adam respinge scîrbit teoria lui Bogdan asupra atitudinii fată de artă a Vandalilor, arătînd respectul pentru cultură al clasei muncitoare.
De unde rezultă atunci că „autoarea nu face absolut nimic pentru a ne .ajuta să înţelegem care este poziţia „celuilalt partid", al partidului întruchipat de personajele pozitive" — cum susţine tov. Novicov, că „loveşte în ceea ce este înaintat", că răspîndeste „confuzii grave şi penibile" ? De unde această înverşunare ? Nu e mai degrabă o iritare polemică a tov. Novicov, care-şi vede în piesă ironizate unele argumente folosite pentru apărarea schematismului, în chiar raportul citat ?
Şi în „Familia Kovacs", înclinaţiile autoarei duc către dezvăluirea unor aspecte semnificative şi inedite ale realităţii. Ba aşi spune că sondajul e aci mai adînc, mai fericit. Fervoarea, exaltarea din „Preludiu", rămîn încă într-o măsură de suprafaţă, deoarece conflictul însuşi nu angajează total existenţa eroilor. Cu alte cuvinte, problemele — ori cum le-am considera — nu se pun pentru ei — în termeni de viaţă şi de moarte. înflăcărarea e mai mult a vîrstei şi oricît de sincer ar vorbi despre experienţa lor de viaţă, personajele n-au trecut prin încercări capitale. De aci o oarecare emfază, o răsucire sufletească, exagerată puţin, în raport cu conţinutul dramatic real al faptelor. (Gravă e de exemplu experienţa Balerinei sau a Maricăi şi zguduitoare, izbucnirea primei în scena dispariţiei stiloului sau a celei de a doua în scena examenului. Intriga Cardaş — Ana — Mihai, cu tot pateticul ei e lipsită însă de această gravitate).
In „Familia Kovacs" existence sînt angajate efectiv într-o încercare categorică. Exaltarea e a pasagerilor unui vas care se scufundă. Fervoarea creşte din nădejdea acestora. Dimensiunile omeneşti ale personajelor sînt astfel mai adînci. Petru e un tip de „amăgit", de tînăr intelectual prins în rostogolirea nebună a ideologiei fasciste şi trăiind înaintea noastră tot abisalul ei miraj şi toată catastrofica ei realitate, cu o rară autenticitate. Puţine figuri din această categorie
şi-au găsit în literatura noastră nouă o egală întruchipare.
La fel de viu, de adevărat şi de interesant e profesorul Kovacs. Personajele principale pozitive, Andras şi D-na Beres însă, sînt şterse, inexpresive. Replica lor nu e la înălţimea întrebărilor pe care le ridică drama din jur. In „Preiudiu", asemenea cusururi nu existau şi comunistul Adam era după „Balaurul" personajul cel mai reuşit din piesă. „Preludiu" apare ca o lucrare mai egală, mai rotunjită sub raport artistic decît „Familia Kovacs". „Familia Kovacs" are însă mai multă profunzime, coboară în straturi mai adînci ale vieţii.
In teatrul bun pe scenă se roteşte întotdeauna un fel de ciclon şi el prinde rînd pe rînd în vîrtejul lui sufletul eroilor. Aceasta dă şi măsura realului dramatism, al situaţiilor, în care conflictele au ajuns la o ascuţire maximă şi mişcările psihice se precipită.
Cusurul principal al „Familiei Kovacs" stă în faptul că pe unii din eroii principali ai piesei uraganul acesta îi lasă deoparte sau nu-i prinde deajuns. Mă refer la D-na Beres, Andras şi la Margit în special. Soţia profesorului Kovacs e un personaj viu, inteligent conceput, dar un personaj mai degrabă de roman decît de teatru. Figura acestei femei, care trece prin experienţa cea mai grea şi cea mai plină de semnificaţii, se încheagă oarecum aluziv, prin notaţii de amănunt, prin-tr-o acumulare treptată şi discretă de detalii sugestive. Ciclonul o aduce în primul plan prea rar, îi răsuceşte în faţa noastră prea puţin sufletul, deşi Margit Kovacs e în fond eroina principală a dramei (comparaţi din acest punct de vedere situaţia ei cu cea a lui Petru sau a profesorului Kovacs). Nu-i deci de mirare că momentele principale în evoluţia ideologică a Margitei sînt sărite, sugerîndu-se doar consumarea lor între scene, iar în ultimul act personajul trebuie să dispară cu totul.
*
Ce notă individuală, deosebită, aduc în dramaturgia noastră nouă piesele lui Floria I ovinescu, e greu de spus pentru un motiv foarte simplu. Autorul — cel puţin
184
Ov. S. GROHMALNICEANU
pînă acum — a dovedit mai multă pricepere în .ale teatrului decît personalitate artistică. Adică, a arătat că ştie să facă un lucru solid, bine închegat din punct de vedere dramatic, cu caractere net conturate, cu o tensiune susţinută, cu o semnificaţie actuală, interesantă şi valabilă şi mai puţin că .are ceva cu totul propriu, original de spus.
Apoi, între „Lumina de Ia Ulmi" şi „Citadela sfărîmată" e o mare diferenţă, Horia Lovinescu afirmîndu-se ca dramaturg, de fapt abia cu a doua piesă. Prima, în ceea ce mă priveşte, continui să cred că e o lucrare artificioasă, simplistă, de un schematism — dacă se poate spune — colorat. (Tema iese astfel din comun, vi-zînd un mediu special, lumea scriitoricească, pe scenă se discută probleme intelectuale, apar diferite exemplare pitoreşti, un critic proletcultist, un poet serafic, o femeie vamp, un estetician „rafinat" burghez, un cioban „de pe Rarău", care spune „rivoluţie", „fimeie", „n'ica", „ţîfre", „io", „cristelniţă", etc, acţiunea trece prin cîteva momente „tari", asistăm la o şedinţă furtunoasă, eroul îşi părăseşte domiciliul conjugal, eroina e împuşcată, ş.a.m.d.)
Există la unii obiceiul de a socoti orice critică aspră adusă unei lucrări, cu tematică actuală, o tentativă de compromitere a literaturii noastre noi. De ce însă o opinie negativă despre o piesă, sau despre un roman constituie neapărat o părere defavorabilă despre o întreagă literatură ? Fără îndoială că există un mod perfid de a critica, de a nega, care presupune implicit o poziţie principial ostilă realismului socialist. Fără îndoială că o asemenea critică, fie ea şi de amănunt, loveşte în întreaga creaţie literară nouă şi trebuie de aceia respinsă, dezvăluindu-i-se caracterul duşmănos. Dar acolo unde se invocă principii estetice comune, unde negaţia stă alături de nenumărate afirmaţii, de ce să se vadă în mod obligator o intenţie ascunsă, o poziţie estetizantă, sau un spirit nihilist, distructiv ?
Cazul lui H. Lovinescu e foarte elocvent. Multora dintre cei care au contestat valoarea „Luminei de la Ulmi" li s-a aruncat   acuzaţia   că   lovesc   în lucrările
„cele mai înaintate", cele mai „combative* ale literaturii noastre.
Dar iată că printre ei se găsesc destui care păstrîndu-şi părerile despre prima piesă a lui H. Lovinescu, constată cu o reală satisfacţie că „Citadela sfărîmată" e o operă bună, serioasă, de o indiscutabilă ţinută artistică, revelatoare pentru talentul de dramaturg al autorului. Acestea toate, deşi „Citadela sfărîmată" nu e mai puţin combativă şi „înaintată" decît „Lumina de la Ulmi".
Să mă întorc însă la subiect. Nu stau în picioare obiecţiile unora, care au încercat să descopere în „Lumina de la Ulmi" greşeli ideologice, teze antimarxiste. Piesa pledează împotriva ruperii scriitorilor de viaţă, caută să ilustreze cît de primejdioase pot fi în creaţie, influenţele unui mediu intelectual corupt, stăpînit de o concepţie formalistă asupra artei şi duşman construcţiei socialiste. Foarte bine! Nu-i nimic greşit aici. Dimpotrivă, sînt chiar de dorit cît mai multe lucrări, care să înfăţişeze aspectele variate ale luptei: de clasă pe tărîm ideologic scoţînd în relief cu inteligenţă forţa filozofiei, moralei şî esteticei comuniste.
Problema nu e deci de orientare în cazul „Luminei de la Ulmi", ci de realizare. Nu e greşit ce vrea să spună autorul ci devine greşit prin felul cum o face. Slăbiciunile piesei izvorăsc din necunoaşterea vieţii, sau dacă vreţi dintr-o cunoaştere abstractă, generală a ei, dintr-o cunoaştere neaplicată pe individualitatea fenomenelor, pe particularităţile lor concrete, vii, ceea ce din punct de vedere artistic tot necunoaştere e. Lipsa de indulgenţă a multor scriitori faţă de schematismul diverselor situaţii din piesă se explică prin-tr-un fel de ironie paradoxală a împrejurărilor. Oamenii de meserie au fost puşi pentru întîia oară în faţa unei lucrări inspirate din viaţa pe care o cunoşteau cel mai bine, şi a cărei reprezentare concretă o aveau în modul cel mai pregnant. La o asemenea confruntare, schematismul, desigur că sare în ochi. Scriitorii au trăit în sfîrşit starea de spirit a atîtor cititori, muncitori sau ţărani, care nu se recunosc adesea în cărţi ce pretind că se ocupă de ei.
NOI TALENTE IN DRAMATURGIE
185
Schema întîmplărilor, în mare, e posibilă. Dar procesele morale care justifică şi decid acţiunile sînt grosolan şi simplist imaginate, fără o logică riguroasă interioară, fără intuiţia dialecticii subtile a sufletului omenesc. Emil Comşa e scriitorul talentat, cîştigat pentru literatura nouă, după o scurtă experienţă decadentă îm tinereţe. Ca note distincte i se mai dau o doză apreciabilă de orgoliu, şi oarecari rămăşiţe ideologice burgheze. Soţia lui, Maria, e omul sănătos, inginerul îndrăgostit de meseria sa şi, însufleţit de idealurile constructive ale clasei muncitoare. Drăguţă, inteligentă, cinstită îl iubeşte pe Comşa, alte semnalmente — vorba lui To-pîrceanu — n-are. Paul Neguleseu, prietenul casei, scriitor şi el, e spre deosebire de eroul principal elementul combativ, Alice, femeia fatală, inginerul Baziliade, amantul ei, sabotorul cinic, abil, stăpîn pe sine şi obişnuit să ,,joace tare", Niţescu, eseistul burghez mereu cu Proust, Joyce, Thibaudet pe buze, Spătaru, poetul mistic, Bontescu, pescuitorul în apă tulbure, etc, etc.
Mişcarea e dictată strict de această schemă socială, simplist, fără nuanţe, fără o particularizare individuală elementară.
Eroii principali trăiesc o dramă sumară. Ce înseamnă pentru un artist adevărat, inteligent, cinstit cu el însuşi, ataşat cauzei proletariatului, să fie atras de licăritul putregaiului, să creadă efectiv că e ceva valabil în diferitele teorii formaliste? Ce înseamnă să fi ajuns aici după ce a scris o carte realistă, de succes, primită cu dragoste şi admiraţie ? Ce înseamnă să treacă printr-o astfel de rătăcire, şi să regăsească drumul, luptîndu-se cu demonul din el, confruntînd într-o chinuitoare căutaie valorile, descoperindu-le sensurile cele mai adînci ? înseamnă să trăiască un proces moral şi social complicat, dureros, de o mare intensitate dramatică. Şi apare ceva din înţelesurile unui asemenea proces în frămîntarea lui Comşa ? Hotărît că nu ! Lucrurile se petrec tot timpul la suprafaţă, pe o claviatură sufletească săracă, discuţiile despre artă sînt plate, lipsite de autenticitate, la un nivel de intelectualitate redus.
Termenii în care i se pun lui Comşa problemele   stîrnesc   serioase nedumeriri.
Ori estetismul cel mai rafinat e o simplă idioţie, iar teoriile elaborate în favoarea lui de minţi uneori geniale sînt adevărate colecţii de neghiobii, uşor de răsturnat prin cîteva lozinci- — şi atunci de ce se lasă prins un artist inteligent şi cinstit ca Emil Comşa în jocul unor astfel de vorbe goale; ori nu e vorba aici propriu-zis de aceste teorii, ci de expresia lor caricaturală, repetată papagaliceşte şi la modul snob de nişte simpli şarlatani intelectuali ca Alice, Bontescu, Spătaru şi Niţescu, acceptată tot din snobism, superficialitate, sau prostie de Emil Comşa — şi atunci ce interes prezintă şi ce valoare exemplară mai păstrează o dezbatere desfăşurată la un asemenea nivel ?
In primul rînd, prin aparenţa înşelătoare de justeţe a soluţiilor pe care le propun problemelor artei, sistemele idealiste mistice şi iraţionale constituie un pericol pentru creatori. A-l reduce la aspectul lui convenţional, filistin, salonard, înseamnă a-l subaprecia. Dacă „Lumina de la Ulmi" păcătuieşte ideologic, o face tocmai în acest sens. Schematizarea realităţii duce la o îngustare a problemelor, la o deformare a ideilor apărate. Comşa nu trăieşte o dramă reală de artist adevărat, răscolit pînă în fundul sufletului de problema rosturilor muncii sale. Omul care în 'tabloul II refuză măcar să stea de vorbă cu Niţescu şi-l striveşte sub un dispreţ total („Comşa (Alicei) : ...nu pot să spun ce silă îmi fac oamenii ăştia pe care nu ştiam că-i vezi, pe care nu mă aşteptam să-i întîlnesc la dumneata"), în în tabloul V cerşeşte de la acelaş individ o biată apreciere si ascultă interesat platitudinile lui despre caracterul neartistic al luptei de clasă, despre valoarea literară a romanelor poliţiste, ş.a.m.d.
Lucrul nu1 e imposibil, dar printr-o năruire gravă a credinţelor, printr-un proces tragic de tulburare a certitudinilor şi nu în funcţie de cîteva raţiuni triviale : supărare pe editură, ceartă cu nevasta, vagi atracţii erotice pentru Alice, etc. etc. Aşa putea nici să nu fie vorba de scriitori. Iată cum discută doi prieteni vechi, ambii romancieri, cînd se întîlnesc în intimitate :
„Comşa: Ei bine, tovarăşe Neguleseu, te anunţ că astă-seară am terminat cartea.
186
Ov. S. CROHMALNICEANU
E cel mai bun lucru pe care l-am făcut pînă acum. Cotitura spre calitate.
Negulescu : Adevărat, Emil ? L-ai terminat? E caraghios să vezi un găligan ca mine emoţionat, dar zău că-mi vine să te sărut t Şi la urma urmei de ce n-aş face-o? (îl îmbrăţişează). Cartea asta e aşteptată de noi toţi ca un eveniment. Şi acum să vezi cum o să punem şeaua pe tine".
Intre ceea ce ar trebui să fie Comşa, între problematica piesei şi indivizi ca Spătarii, Niţescu, există o incompatibilitate pînă şi de gen. La nivelul grotesc al celor din urmă, (în felul lor bine realizaţi ca exemplare caricaturale), nu e de conceput totuşi o dramă de conştiinţă a artistului, cum vrea să fie „Lumina de la Ulmi", ci doar o comedie a înfumurării şi snobismului scriitoricesc.
Sărăcia sufletească a lui Comşa, lipsa de gravitate a aşa-ziselor lui îrămîntări creatoare, autorul o extinde şi ■asupra lui Negulescu.
Acesta, care ar trebui să fie „r.aison-neurul" piesei, omul chemat să explieiteze problemele, să imprime superioritatea concepţiei marxiste în artă, e un fel de sfetnic grăbit şi insipid, gata oricînd să-şi supună interlocutorii la rapide prelucrări. In Consiliul Editorial dă indicaţii cum trebuie să se discute cu Comşa : „tovără-şeşte, cu căldură, dar hotărît". Măriei îi explică firea soţului ei : („Ăsta e Emil întreg, cu poznele şi teribilismele lui. Noroc că totul porneşte numai, din uşurinţă"); Cu Alice discută rece, „principial", dîndu-i o scurtă lecţie despre importanţa relaţiilor scriitorului cu mediul muncitoresc : („Trăiesc cu cîţiva ani înaintea noastră şi asta le îngăduie probabil să vadă mai limpede decît mulţi dintre noi. Sînt relaţii minunate pentru un. scriitor"). Ceilalţi intelectuali din piesă nu merg nici ei mai departe. Bătrînul maestru Nedelcu începe blajin, patriarhal : („Stai lîngă mine, tovarăşe Preda, să-mi spui cîte ceva despre Ulmi. Eu ştiu Ulmii de pe cînd acolo era o sihlă şi o sălbăticie de păşea numai ursul") spre a sfîrşi combativ („Această bătălie n-o poate duce fiecare aşa cum i. se nă-zare şi cum îl împing gusturile şi setea
de experienţă personală, ci umăr lîngă umăr, condei lîngă condei" (s. n.).
In general, rnomentele de ezitare sufletească, stările de reflecţie se exprimă oarecum stereotip prin sunetul nearticulat „Ihm!".
Cînd Maria îi vorbeşte lui Comşa despre dragostea lor, acesta răspunde filozofic: „Ihm!" (pag. 8). Cînd tot Maria chinuită de „obsesia responsabilităţii" îl întreabă rîzînd nervos pe Negulescu, după ce i-a împărtăşit unele temeri ale ei în legătură cu Emil : „De ce te uiţi aşa. la mine. îţi par şi eu schimbată ?", acesta răspunde de asemenea meditativ, „Ihm !" (P- 23).
Ihm! face cu o nuanţă de scepticism Maria însăşi la pag. 26, cînd o tulbură unele gînduri triste ascultînd planurile de viitor ale lui Preda, un „Ihm" estetic, prudent şi competent lansează Niţescu la pag. 35 cînd trebuie să-şi spună părerea despre o statuietă ; prin „Ihm" îşi exprimă Comşa nemulţumirea că muncitorul Preda a fost chemat să-şi spună şi el părerea despre roman (p. 63); prin „Ihm" îi explică Alicei că îşi iubeşte totuşi nevasta deşi l-a jignit şi l-a umilit. Registrul e cum se vede destul de limitat. Ar fi însă nedrept să i se conteste piesei orice calitate. O ciocnire destul de violentă e conţinută în ansamblul situaţiilor, o anumită tensiune dramatică se menţine de-a lungul tablourilor, chiar dacă rămîne mai mult exterioară. Alice, şi în special Baziliade sînt figuri bine conturate, deşi fără adîn-cime. Ele se mişcă însă cu vioiciune, trăiesc. Scena dialogului Alice—Baziliade, cu atmosfera de sumbră nelinişte, la sfîrşit e chiar bună. De asemeni jocul de-a destăinuirea din tabloul VI. Problema nu e de a-i recunoaşte autorului priceperea în a da replici, sau a aranja lovituri de teatru, ci a judeca forţa mesagiului său. Şi aci se manifestă neautenticitatea, simplismul, schematismul dramei.
Situaţia e cu totul alta în „Citadela sfărîmată". Şi aici apar momente artificiale, şi aici sună din1 oînd în cînd cîte un ton fals. Dar sentimentul că în ansamblu lucrurile se leagă, că acţiunea se desfăşoară după logica implacabilă a vieţii, că mişcarea sufletească   a   personajiilor conţine
NOI TALENTE IN DRAMATURGIE
187
un dramatism real, că e vorba deci de o piesă bună, copleşeşte. Scene întregi se fixează în minte, închipuind adevărate sinteze rezumative ale situaţiilor, cu o semnificaţie clară, impresionantă. Un asemenea moment memorabil e de pildă cel cînd Petru primeşte din partea lu>i taică-său învestitura de „cruciat". Odrasla cea mai tînără a Dragomireştilor anunţă familiei hotărîrea sa de a pleca pe front ca aviator. Mama, disperată, strigă : Kuki ! şi izbucneşte în plîns, unchiul Costică încearcă să o liniştească : „dar ceea ce vrea să facă Petru e foarte nobil şi patriotic" ; bunica îşi apostrofează nepotul : „Nu vezi că baţi cîinpii ? Să-ţi scoţi gărgăunii din cap. Nu-ii dau voie!" Şi izbind autoritar cu bastonul în podea : — „Auzi, nu-ţi dau voie!". Matei, fratele mai mare intervine moale : „Lasă donchişotismele!" Im sfirşit, în timp ce Grigore, tatăl, capul familiei, conchide solemn : „Eu li dau conslm-ţămintul. Ceea ce vrea să facă e demn de un Dragomirescu. (Către Emilia) Şt tu trebuie să fii tare ca o mamă romană", încep să sune sirenele, se aude, Alarma ! Alarma !, toţi se reped spre ieşire, îmbul-zindu-se, căutînd să ajungă cît mai repede în adăpost, şi în vacarmul general nu se mai disting decît două voci, a bătrînului Dragomirescu urlînd : „Pe din dos, pe scări. Emilio, trusa cu pansamente /" şi a mătuşei Adela ţipînd isteric : „Poşeta mea! Costică!, poşeta t"
De un ridicul sumbru, tabloul denunţă emfaza falnică a .eroismului burghez în războiul de jaf şi prădăciune, amestecul acela de fanfaronadă, abjecţie, minciună şi laşitate animalică, aşezat sub semnul unor mari comandamente social-morale, familie, ipatrie, religie, strămoşi, etc. etc.
O egală valoare concluzivă, aproape simbolică o capătă finalul actului II : Bunica, fiziciană cu renume, omul de ştiinţă integru, ataşat regimului, descoperă monetele de aur ale Adelei ascunse în camera ei şi, ţintuind cu vîr.ful bastonului pacheţelul asvîr.lit pe masă îşi interoghează familia cu o asprime de judecător.
„Ce înseamnă asta ? Am întrebat ce înseamnă asta (izbucnind). Sînteţi surzi, n-auziţi! Cine a ascuns  monetele astea
de aur în scrinul meu ? Cine a îndrăznit să facă asta ?"
Şi continuînd cultremurată de scîrbă şi revoltă : „Cu ce drept îmi. impuneţi voi ruşinea asta ? Cu ce drept îmi murdăriţi părul ăsta alb ?"
E aici realizată ,o paralelă strivitoare de destine înrudite tragic prin condiţia lor biologică şi opuse cu înverşunare unul altuia de violenţa luptei între clase.
La fel stigmatizează un întreg mod de viaţă, ridicînd împotriva lui o silă imensă şi rezumînd-o într-o sentinţă fără apel, momentul de căinţă disperată al Irinei care coboară din dragoste pentru Matei ultima treaptă a josniciei morale : după ce şi-a minţit fostul logodnic şi a făcut totul ca să-1 atragă într-o acţiune criminală: „Eroina rămine .nemişcată cu ochii ficşi. Adela deschide uşa. Se apropie tiptil de ea, o priveşte cu nelinişte, cu o curiozitate avidă. Se aud bătăile pendulei. Irina continuă să rămînă ţeapănă. Cu încetul un suris îşi face loc pe buzele Adelei, care se retrage tiptil. Uşa se deschide şi apare Emilia. O priveşte speriată pe Irina :
„Emilia : Irina, ce-i cu tine ?
,,Irina: (se trezeşte cu greu, o expresie de disperare i se întipăreşte pe faţă apoi ţipă ca o nebună) : Scuipă-mă! Veniţi, cu toţii aici şi scuipaţi-mă l"
Ce arată în fond piesa lui Horia Lovi-neseu ? Majoritatea recenzenţilor a văzut în ea o dramă a familiei burgheze, căreia evenimentele revoluţionare îi sfarmă unitatea. Dislocarea aceasta, care are loc sub efectul forţelor dinăuntru şi din afară, e caracteristică. Piere celula unui întreg organism social, se (prăbuşesc citadelele unui mare sistem fortificat ; de aici şi titlul „Citadela sfăr.îmată". Drama s-ar înscrie în categoria pieselor gorchiene de tipul „Egor Bulîciov şi alţii". Familii burgheze asaltate de valul revoluţiei, pi-rîind din toate încheieturile sub loviturile lui. Intr-un fel categoria e şi mai largă : drama dislocărilor familiale, urmărind-o şi Cehov în alt mediu, cel al „inteligentsiei" aristocratice ruse scoase din scena istoriei de lumea brutală a relaţiilor capitaliste (v. „Livada cu vişini") Există deci un asemenea gen de piese, şi la proporţiile res-
188
Ov. S. CROHMALNICEANU
pective lucrarea luj H. Lovinescu îi respectă specificul. Drama e văzută dinăuntru. Familia e aici o corabie ameninţată de naufragiu, o cetate asediată. Un grup de oameni diferiţi trebuie să înfrunte această soartă. Conflictele interioare sub ameninţarea iminentei catastrofe se ascut la maximum. Au loc sfîşieri ireparabile. Unii încearcă să menţină cu disperare o falsă unitate, care împinge de if apt această mică lume la pieire. Alţii caută să părăsească epava sau să iasă din încercuire. Şi pentru ei familia devine im obstacol principal, pentru că scapă numai cine se rupe dintr-b serie de legături, care ajung în asemenea cazuri fatale.
Cu „Citadela" Dragomireştilor se întîm-plă acelaş lucru. Tatăl, un trist imbecil, un soi de Mr. Homais, pedant, cu fanatis-mele semidoctului, un mic burghez „mai plat decît an cap de pioneză" cum îl caracterizează fiu-său Matei, are ideia fixă a unităţii familiale, deşi nu face cine ştie ce pentru a o asigura.
In primul act, cînd citadela e încă întreagă, ca de-altfel regimul pe care îl reprezintă, ţine discursuri sforăitoare despre patrie, virtute, demnitate morală, etc. („Ti. nere, azi e o zi mare pentru tine. Ţi-ai luat bacalaureatul. Viitorul te aşteaptă, ca să zic aşa, cu braţele deschise...") După 23 August, zaharisit aproape complect, intră într-un fel de panică senilă a imperfectei adaptabilităţi. („Petru, vreau să te consult într-o chestiune importantă. Precum ştii, am fost solicitat de comitetul de stradă să scriu un articol la. gazeta de stradă despre grădiniţa care s-a făcut în colţ. Am fost la Academie şi am cercetat toată presa din anii trecuţi, asupra lucrărilor săvîrşite de la 23 August pînă azi. Am scos aşa un vraf de fişe...")
Rolul de „pater familias" îl joacă acum mai mult la modul decorativ, formal. Apare echipat de plecare, cu o plasă în mînă, du-cîndu-se grav să ia „săpunul pe august". Cînd ai casei se ceartă, izbucneşte într-un fel de comică criză a autorităţii: „Ce, n-am voie să vorbesc în casa mea ? Eu sînt stă-pîn aici, eu comand. Nu dau voie I Nu permit !" — pentru a sfîrşi dezolat, căutîn-du-se prin buzunare: „Unde sînt abţibil-
durile pe care le-am cumpărat? Aveam o coală întreagă cu răţuşte şi lebede".
Emilia, nevastă-sa, fiinţă mai modestă, ţine şi ea la această unitate dintr-un explicabil instinct matern. Sclavă tăcută a copiilor, a bărbatului, a rudelor lui, se sbate chinuită, nui înţelege: „Lămureşte-mă tu. Petru. De ce e atîta dihonie în casă? Ce se întîmplă de v-aţi ridicat unii împotriva altora ? Nu înţeleg nimic".
Şi Matei, feciorul mai mare, e un apărător al citadelei, deşi de fapt îşi dispreţuieşte radical familia, aşa cum dispreţuieşte toată lumea din jur. Dar pentru acest plăsmuitor de miragii, familia e unicul loc unde mai găseşte o fărîmă de credit. Aici se refugiază căufîndu-şi cu laşă spaimă de neant raţiunea de existenţă, forţa de a mai trage un om după el în prăpastie, pe nefericita Irina care-1 iubeşte.
Geniul unităţii Dragomireştilor e însă mătuşa Adela, exemplar tipic al rapacităţii burgheze. Ea face din relaţiile familiale o forţă, pe care o opune lumii noi. Se foloseşte de numele bunicăi, de dragostea Irinei, de simplitatea Emiliei, aţîţă, imploră, şantajează, măguleşte urmărindu-şi cu sagacitate, cu un egoism sălbatic interesele ei chiar dacă trebuie să treacă peste cadavre. Adela, cu fiul său Costică, soţia lui, Marie-Jeanne, Găttescu, amantul acesteia, sînt expresia cea mai coruptă şi mai nocivă a „Citadelei". Ei fac totul să o transforme într-o forţă îndreptată împotriva construcţiei socialiste. Aici e bastionul lor ultim de retragere, poziţia fortificată pe care n-o cedează decît odată cu viaţa.
Deasupra legăturilor acestora sordide se ridică bunica, din plasa lor se zbate să iasă Petru, ajuns infirm în urma „experienţei" de a trăi primejdios, aşa cum îl învăţase Matei. Un om din afară, Caterina luptă să-i înlesnească evadarea.
Bătălia e dură, din ce în ce mai sălbatică. Dragomireştii ajung să se cunoască şi să se urască între ei. O atmosferă sufocantă de duşmănie, de pîndă, de aşteptare a unei inevitabile catastrofe, care pluteşte în aer, domină acţiunea. Ea sfîrşeşte aşa cum făgăduieşte titlul. Uriaşele forţe ale noului din afara citadelei, ca şi cele rămase încă vii înăuntrul ei, o aruncă în aer. Acţiunea criminală, pe care o pune la cale
NOI TALENTE IN DRAMATURGIE
189
Adela într-o ultimă încercare disperată de a se salva, ea şi ai ei, ratează lamentabil.
Matei se sinucide. Irina va pleca încer-eînd să-şi refacă viaţa muncind. Petru găseşte lîngă Caterina puterea de a începe o nouă viaţă. Bătrânii, Grigore şi Emilia, rămaşi singuri în camera peste care se lasă amurgul, se văd din ce în ce mai slab, ca nişte umbre.
Redusă la aceste cîteva linii comune ale genului, drama desigur nu-şi relevă latura originală. Ea apare abia în înfruntarea dintre Petru şi Matei, ciocnirea lor repre-zentînd procesul unei întregi concepţii de viaţă. Autorul a ţintit în special să reprezinte mizeria filozofiei aventurii, a filozofiei „supra-oamenilor", care g'tndesc istoria şi o configurează după capriciul voinţei lor. Cu un asemenea mit înşelător, ambiţios şi absurd, fascismul a amăgit numeroşi intelectuali. Matei nu e un fascist în accepţia brutală a cuvîntului. El nici nu face politică. Are preocupări deasupra acestor îndeletniciri ,.înjositoare" pentru el. Dar ,,filozofia" lui presupune politica, şi anume politica aventurii, politica fascistă. Matei se socoteşte prea sus şi dispreţuieşte prea mult oamenii pentru a acţiona. Fapta, care materializează gîndul, e pentru el o operaţiune degradantă. Fiul cel mai mare al Dragomireştilor profesează ca şi alţi filozofi abisali trăirea „dincolo de bine şi rău" (Nietzsche), „marile evadări", din lumea concretă, sensibilă. („Universul e iluzie", „eu sînt unica realitate"). Gloata e chemată să. înfăptuiască ceea ce supraomul crează prin jocul liber al gînd irit sale. De altfel, intr-una din cărţile unui asemenea profet delirant se :şi formula explicit teoria că istoria e creaţia fiinţelor excepţionale, capabile să inventeze acte unice, inexplicabile, gratuite, pe care mulţimile le transformă apoi în mituri şi le imită fascinate (M. Eliade — „Lumina ce se stinge").
Vestitul studiu al lui Matei tratează despre „Funcţia magică a verbului", adică iar despre puterea cuvîntuiui de a forţa legile firii, de a le supune subiectivităţii individului. Dragostea Irinei o transformă într-un fel de exaltare mistică. Fata nu trăieşte de fapt iubirea ei ci o închipuită reeditare a mitului lui Tristan şi al Isoldei.
Matei îi otrăveşte pe cei din jur neinter-venind propriu zis în viaţa lor, ci tulbu-rîndit-i, ispitindu-le imaginaţia cu fantasmele sale.
S-a spus că personajul nu e tipic pentru că dă o imagine blîndă a fascismului ; ne-manifestîndu-se direct, nemijlocit ca un element social extrem de nociv. Unii au scos de aici că autorul nu priveşte cu destulă fermitate ideologică duşmanul de clasă, şi-l tratează obiectivist. Reproşurile izvorăsc însă, ca şi în cazul Anei Novac, dintr-o interpretare simplistă, vulgarizatoare a problemelor literare. Tipicul e iarăşi privit doar ca esenţa forţelor sociale, neglijîndu-se particularităţile individuale ale imaginii artistice, natura originală unică a acesteia. Prin Matei, H. Lovinescu a urmărit să facă procesul fascismului sub o anume faţă a lui şi dintr-un anume unghiu. Critica autorului se îndreaptă către ceea ce s-ar putea numi „filozofia" primară a fascismului, baza lui gnoseologică.
A avea ca intelectual în faţa lumii poziţia lui Matei, înseamnă a fi solidar moral şi material cu fascismul, vrea să arate Horia Lovinescu. Mai mult, important, inedit nu e a ilustra această solidaritate, cunoscută de-altfel, dată în piesă de la început. (Toată lumea are sentimentul că Matei e răspunzător de tragedia lui Petru) ci de a scoate la iveală egoismul laş şi mizeria neputinţei care se ascund sub orgoliul dispreţuitor al „supraomului". E de arătat cum se spulberă miturile plăsmui-torului de miraje, cum oamenii îşi pierd treptat încrederea în falsul profet, cum îşi dau seama că minte, cum se leapădă de el şi-l lasă singur pe „omul deasupra binelui şi răului", să se zvîrcolească asemeni unui vierme nemernic în ţarină. Aceasta e demonstraţia cea mai eficientă a minciunii conţinute în filozofia aventurii. Obiecţia că Matei nu face nimic e stupidă, pentru că mitul lui se distruge tocmai prin neputinţa unui asemenea om de a face ceva, neputinţă din ce în, ce mai evidentă.
Şi revelatoare devine aici atitudinea lui Petru. Acesta e la început cu desăvîrşire sub dominaţia lui Matei. Fratele său mai mare îl fascinează („Matei e un spirit superior — îi explică Petru Irinei. El şi-a
190
Ov. S. CROHMALNICEANU
găsit salvarea în lumea ideilor. Nu oricine poate s-o facă").
Există o devoţiune a învăţăcelului faţă de magistru în toată comportarea lui Petru. Chiar atunci cînd e nevoit să-şi contrazică fratele, o face în spiritul lecţiilor lui. E vorba de ideea plecării pe front :
Matei: „Kuki, lasă donchişotismele".
Petru : Fiecare cu aventura lui, Matei".
Dar acţionînd, izbindu-se de realitate, cel mai (tînăr dintre Dragomireşti verifică la modul tragic calitatea miturilor lui Matei. Intr-o experienţă cumplită, pe propria-i piele, trăieşte îngrozitoarea mizerie a „filozofiei" supraomului. In actul II apare maturizat şi deşi orb, abia acum a început să vadă. Prin Petru, împotriva lui Matei se ridică adversarul cel mai neîmpăcat al oricărei speculaţii idealiste, practica vieţii. Ea demonstrează ineluctabil că miturile „supraomului" sînt miraje descurajante, fantasme mincinoase, îndărătul cărora se ascunde suferinţă, sînge şi moarte.
Pe Irina, încă sub vraja lui Matei, Petru o întreabă : „L-ai urma, chiar dacă ţi-ai da seama că... e în fond un om sterp, un neputincios care se ameţeşte cu vorbe ?"
Plăsmuitorul de miraje refuză o singură verificare, a practicii vieţii, şi tocmai ea e marele examen, examenul hotărîtor. Poate Matei să repare ce i s-a întîmplat lui Petru ? Poate să o facă pe Irina fericită ? Aici cleştele de fier al realităţii îl strînge fără milă (,,Nu. te acuz, Matei — spune Petru — dar dacă ai s-o faci nefericită pe Irina, nu-ţi ramine decît să te spînzuri").
Ciocnirea dintre cei doi fraţi dă conflictului factura lui specifică, originală. E adevărat că într-un fel, IT. Lovinescu reeditează aici dialogul dintre Alioşa şi Ivan Karamazov, anunţîndu-1 pentru prevenire singur.
„Matei: Alioşa I\aram.azov! Toate la vezi din străfundul inocenţei tale. Ce-al cu fratele tău, cu. bietul Ivan ?".
Dar nu-i mai puţin adevărat că problema e localizată, că întreg contextul ei istoric social e diferit şi noutatea situaţiilor o dă însăşi natura deosebită a realităţilor înfăţişate. Pe măsură ce Petru începe să înţeleagă efectiv ce se întîmplă în jurul său, pe măsură ce dragostea Caterinei şi
avîntul muncii constructive îi redau setea de viaţă, impostura lui Ivan n-o mai denunţă doar inocenţa fratelui său Alioşa, ci lumea socialistă, care se ridică împotriva „filozofiei" aventurii. In piesă, Petru creşte ca om, îh timp ce Matei scade. Fratele mai mic îşi cîştigă o siguranţă pe care- pas cu pas fratele mai mare o pierde.
Matei se teme de Petru, tăcerea lui îl apasă ca o imputare.
„Hai, vorbeşte ! De cînd aştept explicaţia asta între noi.! Am aşteptat-o în fiecare clipă, zi şi noapte. De ani întregi. Nu te opri la jumătate. Ţi-o cer. Te implor. Vreau să ştiu adevărul: mă consideri vinovat ?"
In realitate, pe Matei îl chinuie spaima că nu-şi mai poate ascunde laşitatea. De aceea forţează cartea. Vrea asigurări, confirmări pentru temerile sale secrete. („Intr-o zi o să mă sinucid. O să mă spînzur, cum spui tu. Şi o să vă plătesc totul în sînge..."). Certitudinile celor din jur îl irită, îl umplu de venin. Ricanează. I'şi bate joc cu o otrăvită neputinţă, de încrederea Caterinei, a bunicii, a lui Petru, în viaţa nouă. („Nu ştiam că te mănîncă invidia ca o rîie" — îi strigă acesta din urmă scîrbit).
Strivirea filozofiei lui Matei, dramaturgul o face aducîndu~şi personajul treptat la ultima limită a laşităţii. Acceptă ca să facă un tîrg dezgustător, să ia asupră-i cea mai odioasă minciună, toate acestea numai pentru a prelungi comedia pe care o joacă. Intre mentalitatea de fiară nesăţioasă a Adelei şi morala „supraomului" se stabileşte o unitate deplină.
Chiar în ultimul act al dramei, Matei încearcă să trişeze. N-are curajul să piardă singur şi vrea s-o tragă du.pă el pe Irina ca să se asigure că măcar ea îl va crede pînă la sfîrşit.
(„Presimt, ştiu că, dacă aş continua aşa, într-o zi ai să te desparţi de mine (cu disperare) Trebuie să murim | (surd) Vreau să mori cu mine !")
Nu pentru că Matei ar fi tratat cu îngăduinţă se strecoară în piesă o oarecare impresie de pledoarie pentru absolvirea unui asemenea individ. Efectul vine ca şi în „Familia Kovacs" dintr-o inegală reprezentare artistică a forţelor noului. Cu» Matei se măsoară propriu zis de fapt numai
NOI TALENTE IN DRAMATURGIE
191
Petru, care abia tinde să devină un om nou. Bunica, adevăratul erou pozitiv al dramei se ciocneşte oarecum accidental cu nepotul ei. Omul nou care-i dă iar gust de viaţă lui Petru şi care ar trebui să vorbească prin- el cu Matei, e Caterina, şi aceasta nu e din păcate un personaj prea izbutit. Lumea ei sufletească apare destul de săracă şi teoriilor lui Matei-ta şi întrebărilor dureroase sau insinuante din jur, fata nu le opune decît o serie de fraze juste, dar lipsite adesea de strălucire sau de coloritul viu al unei puternice personalităţi.
E aceeaşi problemă a eroului pozitiv care reuşeşte dramaturgilor noştri mai uşor sub o înfăţişare pitorească, puţin obişnuită (Bunica — bătrina savantă cu ticuri simpatice şi originale ; activistul de partid timid şi cu miopii sentimentale) decît sub înfăţişarea curentă a omului simplu (Caterina la H. Lovinescu, Cardas sau Andras la Ana Novac).
Iată deci şi în ce direcţie ar trebui să-şi intensifice eforturile ambii autori, pentru a^şi ridica viitoarele lucrări pe o treaptă calitativ superioară.
De fapt, Ana Novac şi H. Lovinescu pun în discuţie, prin lucrările lor, două modalităţi de expresie dramatică. Una cuminte, după toate canoanele genului, cu o desfăşurare gradată a conflictului, cu momente scenice bine delimitate, cu caracterele net, şi puternic conturate (Citadela sfărî-mată), alta mai îndrăzneaţă, pornită pe încălcarea regutelor, fără conflict unitar, fără delimitări scenice foarte distincte, cu o desfăşurare capricioasă a acţiunii, şi cu personaje gata de cele mai surprinzătoare reacţii (Preludiu).
Plastic, prima soluţie ar corespunde compoziţiei în ulei atent studiate, ultima schiţei în peniţă.
„Preludiu" propriu zis e mai degrabă o suită de mici drame, pe care autoarea le-a făcut să se întreţeasă. Canavaua capătă astfel multă culoare şi varietate. Fiecare dramă însă poate să se desfăşoare şi separat, legătura protagoniştilor ei cu restul personajelor rămînînd foarte slabă. Aşa
e povestea Ana — Mihai, Andrei ; Bogdan — Lia ; Adam — Balaurul, etc. etc. De aceea au fost şi posibile intervertirile de scene la reprezentanţie. Avantagiile formulei sînt pentru atmosferă, pentru pitorescul situaţiilor, pentru vioiciunea ritmului. Prin rapiditatea cu care se succed momentele dramatice, prin lipsa de continuitate strictă între ele, piesa se apropie de hotarul despărţitor dintre teatru şi cinematograf. Neputinţa sublinierii pe scenă a ritmului acestuia trepidant, neputinţa de a elimina tranziţiile între nenumăratele schimbări de plan (adevărate secvenţe) coboară fatalmente spectacolul sub text; ceea ce mă întreb dacă s-ar mai fi intim plat într-un film.
Dezavantagiile genului privesc şi personajele. Acestea păstrează oarecum dimensiunile schiţei şi oricît de fin ar fi individualizate, au. un destin mai mult sugerat. Totul rămîne deschis., nedus pînă la capăt, liniile trebuie abia pelungite cu imaginaţia spre a realiza ce-o să se întîmple cu Ana, cu Cardaş, cu Adam, cu Mihai, cu Balerina, cu Pavel, cu Bogdan, cu Lia şi cu celelalte personaje.
Chiar în „Familia Kovacs", unde construcţia dramatică e mai echilibrată şi caracterele conturate mai amănunţi:, o tratare oarecum fantezistă a conflictului se face simţită. Care e în fond ciocnirea principală de caractere din piesă ? Intre Petru şi maică-sa ? Scena admirabilă din actul II ar lăsa-o să se creadă. Dar Petru pleacă pe front şi cînd se întoarce, maică-sa e în închisoare. Intre soţii Kovacs ? Dar profesorul e un abulic şi voinţa lui n-are cum interveni într-un conflict, nee-xistînd. între Margit Kovacs şi Doamna Beres ? Dar iarăşi cele două personaje se văd atît de puţin, fiind cînd unul cînd celălalt absent.
De fapt, un conflict unitar, a cărui desfăşurare să dicteze acţiunii o înlănţuire riguroasă de episoade, nu există. De aceea, ultimul act se poate petrece în absenţa complectă a eroinei principale.
Situaţia în „Citadela sfărîmată" e deosebită. Aci fiecare personaj e angrenat strins într-un conflict central al piesei din ce în ce mai încordat. Astfel, figurile eroilor, sub raportul    autenticităţii, inferiori
192
Ov. S. CROHMALNICEANU
celor din „Preludiu", cîştigă totuşi fata de ei o adînciime anumită. Vieţile sînt cuprinse pe o mai mare amplitudine, în acţiune, destinele se desenează mai net. Supărător e la Horia Lovinescu. caracterul uneori prea elaborat, prea vizibil, „făcut", al construcţiei dramatice. E un fel de subliniere prea apăsată a determinărilor, o prefigurare a ceea ce are să se întîmple. Bunica face prevestiri în actul I : „Nu citadelă, ci o casă de orbi, asia sînteţi. Aşa cum merge războiul, o să se întoarcă cu josul în sus nu numai liniştea voastră prostească, ci toată societatea asta care vi se pare solidă ca o stîneă". Caterina, la fel : „Mi-e milă de ea. Şi de Irina mi-e milă. O să fie foarte nenorocită". Cu toată „rafinata" lui intelectualitate, Matei nu depăşeşte în puţinele-i intervenţii teoretice, cîteva formule ieftine, reproduse după ure-
che şi fără nici o modulaţie personală. Iar mistica dragostei totale, iar „Tristan şi I-solda"! (Amintiţi-vă că în crizele lui de „rafinament" artistic, Comşa ajungea tot aici).
Autorul e prezent pe scenă dar nu dizolvat în eroi, ci ca regizor a! faptelor, un regizor bun, ce-i drept, care însă nu era rău să fi rămas nevăzut.
Ceva din spontaneitatea Anei Novac, din dispoziţia ei de a lăsa să se reverse viu fluxul vieţii, în dispreţul tiparelor, ceva din îndrăzneala care o face — păcat — nu rareori să se fărâmiţeze, să se piardă, nu i-ar strica lui Horia Lovinescu, aşa cum măsura acestuia, priceperea de a grada efectele teatrale, de a stă-pîni eroii şi de a-i mişca într-un sens foarte precis, i-ar prinde bine autoarei „Preludiului".
TEORIE ŞI CRITICĂ
V. K. SKATERŞCIKOV
LENIN DESPRE PROBLEMA TIPICULUI ÎN ARTĂ SI LITERATURĂ
In 1905, în vremea primei revoluţii din Rusia, Vladimir Ilici Lenin a fost nevoit să înnopteze la un tovarăş, care avea o întreagă colecţie de lucrări consacrate celor mai mari pictori ai lumii. In dimineaţa următoare, V. Ilici i-a spus lui Lunaciarski :,,Ce domeniu încîntălor este istoria artelor ! Cită muncă ar fi aici pentru un comunist ! Ieri n-am putut adormi pînă în zori, cercetam o carte după alta, — mi s-a făcut necaz că nu am avut şi nu voi avea timp să mă ocup de artă I" 1) Aceste cuvinte pătrunzătoare subliniază înalta apreciere pe care V. I. Lenin o acordă unui marxist, unui comunist care lucrează în domeniul artei. In acelaşi timp ne arată şi modestia excepţională a lui Lenin.
După cum se ştie, el nu numai că iubea arta şi se interesa de ea, ci a găsit, cu toate ocupaţiile sale multiple, timpul necesar pentru elaborarea celor mai importante probleme teoretice ale culturii artistice.
Lenin, marele conducător al revoluţiei socialiste, a vegheat la leagănul artei socialiste, a formulat principiile ei fundamentale, a apreciat primele ei opere, contribuind la dezvoltarea ei, călăuzind-o pe un drum just.
Atenţia deosebită pe care V. I. Lenin şi partidul comunist o acordau artei era determinată de locul pe care aceasta îl ocu-
') Lenin despre literatură, Ed. P.M.R., p. 245.
13 — Viafa  Romînească nr. 4
pă în viaţa socială, de rolul ei în dezvoltarea popoarelor, în lupta şi în educarea maselor muncitoare.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea, centrul mişcării revoluţionare mondiale se deplasează în Rusia. Istoria a pus în faţa proletariatului rus, care se afla în fruntea forţelor revoluţionare din ţară, sarcina de a înfăptui revoluţia socialistă. Partidul de tip nou, creat de Lenin, şi-a concentrat forţele în vederea organizării şi educării în spirit revoluţionar a proletariatului, în vederea elaborării şi introducerii în conştiinţa maselor a ideilor socialiste, în vederea educării oamenilor muncii într-un spirit comunist. Partidul şi-a dat seama de forţa şi posibilitatea artei, ca mijloc de exprimare a ideilor înaintate, ca mijloc de educare multilaterală a poporului. Dezvol-tînd învăţătura marxistă despre artă, V. I. Lenin a elaborat teza despre caracterul de partid al literaturii, una din ideile fundamentale ale esteticii socialiste. Lenin a arătat că în societatea împărţită pe clase, arta, ca şi alte forme ale conştiinţei sociale are în mod necesar un caracter de clasă. încercările de a contesta caracterul de clasă al artei, Lenin le socoteşte o dovadă de făţărnicie : „într-o societate bazată pe puterea banului, în care masele muncitoare duc o viaţă de mizerie, în timp ce mici grupuri de bogătaşi huzuresc nu poate exista o „libertate" efectivă... Libertatea scriitorului, a pictorului, a actorului burghez este doar o dependenţă camuflată sau care se camuflează făţarnic
194
V. K. SKATERSCIKOV
faţă de sacul cu bani, de corupţie sau întreţinere"*). Aceste cuvinte ale lui Lenin sînt valabile şi astăzi, ele ne ajută să demascam trăncăneala făţarnică a apologeţilor artei burgheze în descompunere, despre caracterul şi „apolitic",, „deasupra claselor". Totodată, aceste teze ne ajută să înţelegem într-adevăr mai adînc rolul activ al artei reacţionare care, sub stindardul „neapartenenţei la nici un partid", sub lozinca „în afara oricărei clase", propagă ura faţă de om, instigă la războaie, opresiune şi nedreptate.
Lenin adresează artiştilor, devotaţi cauzei poporului, care s-au alăturat proletariatului — clasa cea mai înaintată — chemarea înflăcărată de a crea o literatură' nouă, o artă socialistă, în slujba a „milioane, zeci de milioane de oameni ai muncii cari sînt floarea ţării, forţa şi viitorul ei3). O astfel de artă însufleţită de ideile transformării socialiste a societăţii, nu poate să nu recunoască în mod deschis legătura ei cu proletariatul, deoarece manifestîndu-şi dragostea faţă de proletariat, prin aceasta îşi arată totodată dragostea pentru toţi oamenii muncii servind astfel clasa cea mai înaintată, şi prin aceasta întregul popor.
Realizînd, alături de alte forme ale ideologiei socialiste, funcţia generală de cunoaştere a vieţii şi de educare spirituală a oamenilor muncii, arta societăţii socialiste se foloseşte de mijloacele şi metodele specifice ei, reflectînd realitatea într-o formă care-i este proprie, în imagini artistice, acţionînd astfel asupra gîndirii şi simţimintelor omeneşti. In lucrările lui V. I. Lenin, în părerile sale asupra problemelor artei, în scrisorile adresate marelui scriitor proletar M. Gorki, şi altor scriitori, găsim cea mai profundă analiză a specificului artei, un anumit domeniu al activităţii umane; această analiză este un exemplu minunat de tratare specifică, în spirit marxist a unui fenomen atît de original al vieţii sociale, cum este arta.
Socotind reflectarea veridică a vieţii în imagini artistice drept una din sarcinile
2) V.   I.   Lenin   despre  literatură, Ed. P.M.R., p. 10.
3) idem, p. 11.
cele mai importante ale artei şi considerînd o asemenea reflectare drept o condiţie primordială a artei, V. I. Lenin acordă o atenţie deosebită problemei tipicului în artă şi literatură, oferind un exemplu de rezolvare marxistă şi multilaterală a acestei probleme.
Baza teoretică a acestei rezolvări, o constituie  teoria  marxistă   a cunoaşterii, teoria reflectării. Din punctul de vedere al acestei teorii, conţinutul artei este privit ca o reflectare a vieţii în imagini artistice, cu scopul de a dezvălui în forme concrete, individuale,    laturile    ei esenţiale. Astfel, în articolele sale despre L. Tolstoi, Lenin dezvăluie conţinutul de idei al operelor marelui scriitor rus L. Tolstoi, soco-tindu-le ca  o  reflectare  a  unei anumite perioade a realităţii ruse de pe poziţiile ţărănimii patriarhale. Dar în aceste opere sînt   reflectate  cu  o  extraordinară forţă artistică nu numai imagini din viaţa rusă, ci şi părerile oamenilor despre viaţă, starea de spirit a maselor, sentimentele lor, Lenin socotea arta drept unul din principalele mijloace de studiere a psihologiei poporului4).
Conţinutul artistic îşi găseşte expresia cea mai desăvîrşită în figuri de oameni create cu mijloacele oferite de artă — în tipuri realizate artisticeşte, sau cum spunea Engels, în caractere tipice zugrăvite în împrejurări tipice.
Noţiunea de „tip", „tipic", era aplicată de Lenin în primul rînd fenomenelor din viaţa reală, în sensul de exprimare concentrată într-un singur om, într-un mănunchi de trăsături individuale, concrete, a laturilor esenţiale a unor anumite fenomene sociale. Lenin vorbeşte despre „reprezentanţii tipici ai proletariatului sătesc", despre „reprezentanţii, tipici ai burgheziei satelor" 5) arătînd, că, chiar dacă au existat şi există excepţii individuale în raport cu aspectul caracteristic, tipologic al clasei, totuşi tipurile sociale rămîa Este important faptul că în folosirea noţiunii de „tip" în raport ou fenomenele reale ale vieţii, Lenin sublinia unitatea dintre individual şi general în fenomenul sau ca-
") V.   Bonci-Bruevici     „Lenin despre poezie", „Na literat, postu" nr. 4/931. 5) V.  I. Lenin, Opere, voi. 3, p. 112.
LENIN DESPRE PROBLEMA TIPICULUI IN ARTA ŞI LITERATURA 195
racterul tipic, privind tipul ca un fenomen care exprimă cel mai viu şi mai deplin esenţa socială.
Sarcina artei nu se reduce doar la simpla redare a fenomenului din viaţă; ea năzuieşte să dezvăluie însăşi esenţa vieţii. Caracterizînd creaţia lui L. Tolstoi în perioada pregătirii revoluţiei din Rusia, Lenin a spus că „dacă avem In faţa noastră un artist cu adevărat mare, atunci măcar unele din momentele esenţiale ale revoluţiei trebuie să se fi oglindit în opera sa" 6).
O slăbiciune a criticii literare, legată de o insuficientă studiere şi aprofundare a marxism-leninismului, o constituie tratarea schematică şi unilaterală a noţiunii de „esenţă" în aplicarea acesteia la problemele tipicului în artă. Adeseori tipicul era redus la exprimarea esenţei fenomenului social istoric dat, iar aceasta din urmă era privită doar ca o esenţă politică, de clasă. Asemenea interpretare este greşită nit numai pentru că tipicul în artă — aşa cum arată marxism-leninismul — este exprimarea generalului într-o formă individuală, ci şi prin faptul că generalul în artă, a-vînd la baza lui factori sociali şi de clasă, nu se reduce numai la aceasta.
Punînd în evidenţă, in caracterizarea vieţii sociale, analiza intereselor unor grupe sociale determinate, marxismul nu reduce diversitatea fenomenelor sociale doar la factori de ordin economic sau politic. Fizionomia unei societăţi este determinată de caracterul producţiei, dar viaţa de toate zilele a societăţii, tradiţiile naţionale, specificul culturii poporului pune asupra felului de viaţă al oamenilor o amprentă serioasă „Tipuri de epocă," — cum sînt Don Quijote, sau Faust, Hamlet, Caterina, se caracterizează nu numai prin interesele grupelor sociale pe care le reprezintă, ci, în acelaşi timp, pe de o parte prin trăsăturile lor naţionale, prin psihologia lor specifică, iar pe de altă parte prin faptul că sînt expresia unor trăsături general umane, ceea ce face ca imaginile lor să rămînă nemuritoare. Caracterizînd tipuri ca Oblomov, Iuduşka Golovliov, create de literatura clasică rusă, V. I. Lenin sub-
6) V. I. Lenin despre literatură, Ed. P.M.R., p. 64.
13*
linia nu numai însemnătatea lor socială, ci şi cea naţională, psihologică şi emoţională. Acest lucru ne arată cît de limitată a fost formularea vulgarizatoare a tipicului în artă, care era folosită atît în critică cît şi în teoria artei, formulare care fără să arate specificul artei, reducea tipicul în artă doar la expresia esenţei unei anume forţe sociale de clasă.
Imaginea artistică, care reflectă laturile esenţiale ale vieţii în manifestările lor concrete, individuale, sau mai precis, care dezvăluie în fenomene individuale unice, ceea ce este esenţial, general-uman, determinat de legile obiective ale societăţii, reprezintă tipicul în artă.
Numai ţinînd seamă de această împrejurare, oamenii de artă, criticii şi teoreticienii artei, vor putea lupta cu succes împotriva acelor tendinţe de zugrăvire schematică şi simplistă a realităţii care se manifestă în arta şi literatura contemporană, după cum a arătat tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej la cel de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Romîn.
★
Sarcina artistului nu se reduce numai la zugrăvirea cît mai vie şi mai veridică a unui tip social. Artistul concentrează într-o singură imagine, într-un grad mult mai înalt decît se întîmplă în realitate, trăsăturile esenţiale ale unui anumit fenomen social. Caractere de felul lui Hles-takov, Cicikov, Belikov, Prişebeiev, nu odată au fost folosite în literatura politică drept imagini de o adîncă semnificaţie generalizatoare. Aceste tipuri au fost create prin mijloace artistice. Tocmai de aceia, avînd în vedere adînca înţelegere a esenţei caracterului ţărănimii ruse în opera lui L. Tolstoi, subliniind caracterul tipic al imaginilor create de el, Lenin, într-o discuţie cu M. Gorki, a remarcat că „pînă la acest conte, n-a existat mujic autentic în literatură"7)
Lenin manifestă o grijă şi o atenţie deosebită faţă de tipizarea în artă a noilor fenomene ale vieţii sociale generate de lupta revoluţionară a proletariatului. E bine cunoscută aprecierea dată de Lenin
'') Lenin despre literatură, Ed. P.M.R., p. 243.
BSHBS&3BK".f!5!f,"
196
V. K. SKATERSCIKOV
romanului „Mama" de M. Gorki, care generaliza caractere şi relaţii ce abea începeau să se afirme. Plehanov şi Vorovski n-au apreciat romanul la justa lui valoare criticînd imaginile din roman de pe greşita poziţie a înţelegerii tipicului ca fiind ceva foarte răspîndit, socotind tipul Nilovnei „în afara vieţii" şi „născocit". Lenin a arătat cu o extraordinară precizie însemnătatea pe care romanul o are în educarea oamenilor muncii în spiritul atitudinii conştiente faţă de lupta revoluţionară, tocmai prin faptul că în roman era zugrăvit ceea ce trebuie să devină un exemplu pentru sute de mii de muncitori. De altfel, imaginea creată de Gorki avea în viaţă un model autentic. Artistul trebuie să păşească înaintea vieţii. „Merge în urma cititorilor, ar trebui însă să fie ceva mai înainte", — această părere a lui Lenin despre poezia lui Demiam Bednîi subliniază însemnătatea deosebită ce o prezintă pentru un scriitor descoperirea laturilor noi, necunoscute ale vieţii, necesitatea de a generaliza fenomenele noi din realitate.
Lenin asocia întotdeauna necesitatea dezvăluirii în opere artistice a laturilor esenţiale din viaţă cu alte două teze — ideea despre însemnătatea pe care o are pentru artist zugrăvirea esenţialului prin-tr-un eveniment concret, individual, viu, şi ideea necesităţii de a studia modul în care s-a desfăşurat în realitate un anumit proces de viaţă, modul în care s-a format cutare sau cutare caracter.
Ară tind în lucrările sale filozofice însemnătatea pe care o are studiul specificului diferitelor forme de cunoaştere a realităţii de către om, Lenin aplica în mod consecvent această teză în analiza particularităţilor creaţiei artistice. In scrisoarea către I. Armând, Lenin caracteri-zînd deosebirea dintre o o<peră de artă şi una de ştiinţă spune că într-un roman „tot secretul constă în situaţia i ndlv id ua lă, în analiza caracterelor, în psihicul tipurilor respective3) — subliniind prin aceasta că una din condiţiile indispensabile ale literaturii este individualizarea imaginii tipice. Una din condiţiile oglindirii în artă a
8) Lenin, Opere, voi. 35, p. 141.
vieţii o constituie cunoaşterea de către artist, a tipicului din realitate ; nu o cunoaştere scolastică, ci una vie, profundă, care este un rezultat al observaţiilor şi  experienţei artistului.
Se ştie că Lenin l-a sfătuit pe Gorki, care împărtăşise marelui conducător al proletariatului încă înainte de revoluţie proiectul său de a scrie un roman consacrat istoriei cîtorva generaţii de capitalişti ruşi, să aştepte izbucnirea revoluţiei, astfel încît romanul să aibă un. sfîrşit veridic.
„Un subiect minunat desigur — clar greu, care cere foarte mult timp, eu cred că l-ai putea reuşi, dar nu văd ce sfîrşit i-ai putea da deoarece realitatea nu-ţi oferă acest sfîrşit — spunea, după cum îşi amintea Gorki, Vladimir Ilici. Ar trebui mai degrabă să tratezi acest subiect abia după revoluţie" 9) Apelul stăruitor de a observa viaţa, de a păşi „în rîndul maselor, în fabrici şi uzine", de a acorda „o atenţie cît mai sporită celor mai simple şi mai expresive fapte ale construcţiei comuniste, fapte luate din viaţă şi verificate de viaţă"i0) — rămîne una din cele mai de seamă cerinţe adresate de Lenin oamenilor de artă, chemaţi să reflecte în mod veridic viaţa socialistă în diversitatea manifestărilor ei concrete.
V. I. Lenin a militat totdeauna pentru varietatea temelor şi modalităţilor artei socialiste, pentru bogăţia formei şi conţinutului ei socotind drept o condiţie imperioasă prezenţa în artă a adevărului vieţii şi a înaltului conţinut de idei. Ti-picitatea imaginii artistice presupune înainte de toate cuprinderea vieţii în diversitatea ei, adevăr, conţinut de idei. N. K-Krupskaia, aminfindu-şi de cunoştinţele detailate şi subtile pe care V. I. Lenin le avea în domeniul literaturii clasice, a remarcat modul cu totul deosebit şi minunat în care el privea arta. ,,La Vladimir Ilici —scria N. Krupskaia — reflectarea artistică a realităţii şi atitudinea socială se contopeau. Aceste două lucruri el nu le
9) M. Gorki, Opere, voi. 16, pag. 598.
10) Vezi Lenin, Opere, voi. 29, p. 386, şi Merkurov. „In drum spre viitor", Iz-vestia, 3/III/1929.
LENIN DESPRE PROBLEMA TIPICULUI IN ARTA ŞI LITERATURĂ 197
separa unul de celălalt"11), Conţinutul de idei şi veridicitatea erau socotite de Lenin drept condiţii esenţiale ale creaţiei artistice. Lenin socotea cunoaşterea problemelor şi fidelitatea faţă de viaţă, drept cele mai de seamă însuşiri ale scriitorului şi sublinia că „atunci cind un autor îşi închină povestirea unei teme pe care n-o cunoaşte, iese un lucru neartisiic n).
Punând în faţa artei cerinţa de a corespunde adevărului vieţii, Lenin critica vehement orice îndepărtare de la acest adevăr, socotindu-1 ca o abatere de la principiile artei adevărate. Cunoscînd, prin intermediul operelor lui Tolstoi, Cehov, Şce-drin şi Uspenski, anumite laturi ale vieţii ruseşti, Lenin condamna zugrăvirea înadins în culori negre a unor laturi negative din viaţă şi subaprecierea părţilor ei pozitive luminoase, aşa cum făcea Dostoevski în operele lui, şi mai ales cei mai „teribili" elevi ai lui. to scrisorile către Gorki, în perioada Puterii Sovietice, Lenin a subliniat sarcina de o importanţă deosebită a reflectării „mugurilor noului" din realitate şi totodată, tot în aceşti ani el a supus unei critici nimicitoare broşura unui străin care prezentase o imagine a Rusiei exagerată şi necorespunzătoare adevărului. Lenin a declarat atunci că „noi n-avem nevoie de linguşitori; nouă trebuie să ni se spună adevărul" n).
Urmînid învăţăturile marelui Lenin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, partidele comuniste din ţările de democraţie populară şi din alte ţări ale lumii, arată artiştilor progresişti singura cale justă care duce la înflorirea artei — calea adevărului vieţii. In raportul CC. al P.C.U.S. la cel de al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-a subliniat că partidul a dus şi va continua să ducă lupta împotriva zugrăvirii necorespunzătoare a realităţii sovietice, împotriva tendinţelor de a o polei cît şi împotriva încercărilor de a defăima cuceririle realizate de poporul sovietic.
") Lenin. despre cultură şi artă, M. 1956, p. 514.
12) Lenin despre literatură, Ed. P.M.R.. p. 152.
,3) Henri Guilbeaux, „Lenin", Ed. „Priboi".
Din păcate, abateri de felul acestora în-■tîlnim de asemeni şi în literatura ţărilor de democraţie populară. In esenţa lor acestea sînt ostile metodei realismului socialist, care, aşa cum a spus tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej la cel de al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Rom în „nu admite nici zugrăvirea realităţii în culori trandafirii, în afara conflictelor, nici tendinţa bolnăvicioasă de a scoate la suprafaţă numai ceea ce este putred şi nesănătos, de a zugrăvi în, culori negre realitatea noastră şi pe eroii vieţii noi".
Adevărul vieţii în artă este legat nu numai de profunzimea reflectării vieţii, ci şi de amploarea ei, de cuprinderea multilaterală a tipicului din diferitele domenii ale realităţii.
Socotind arta cinematografică drept un important gen de artă, Lenin nu odată a subliniat caracterul ei educativ. Apreciind foarte mult rolul artei cinematografice în ceea ce priveşte redarea imaginilor din natură, a redării celor mai deosebite nuanţe ale ei, Lenin a acordat o deosebită atenţie reflectării în arta cinematografică a fenomenelor din viaţa socială. După cum îşi aminteşte V. Bonci-Bruevici, marele conducător al revoluţiei punea în faţa artei cinematografice sarcina „de a zugrăvi lupta noastră revoluţionară în prezent, lupta revoluţionară din trecut, şi alte diferite momente istorice".}*)
In amintirile lui V. I. Kacialov găsim cîteva rînduri închinate unei discuţii foarte interesante care a avut loc între V. I. Lenin şi M. Gorki în 1919 :
„O serată festivă în Sala Coloanelor din Casa Sindicatelor. In camera artiştilor animaţie: Vladimir Ilici e împreună cu Gorki. Alexei Maximovici se întoarce către mine şi-mi spune: „Iată, discut aprins cu Vladimir Ilici despre noul public al sălilor de teatru. Nu încape îndoială că spectatorii de astăzi nu-s mai prejos decît cei vechi — sînt chiar mal atenţi. Dar care sînt necesităţile lor ? Eu susţin că au nevoie numai de ceva eroic. Vladimir
H) V. Bonci-Bruevici, „Lenin şi cinematografia" (din amintiri personale, Kino-front" 1927, nr. 13—14.
198
V. K. SKATERSCIKOV
Ilici însă susţine că lor le trebuie şi lirism, şi Cehov, şi adevărul vieţii... 1S).
O slăbiciune a lucrărilor teoretice şî a părerilor exprimate de critici asupra tipicului, slăbiciune care îru ultimul timp a fost scoasă la iveală şi criticată amănunţit în cunoscutul articol despre tipic în arfă — din revista „Comunist", — o constituie ignorarea diversităţii mijloacelor şi formelor de zugrăvire a tipicului, sărăcirea posibilităţilor de care dispune arta, reducerea tuturor formelor de reflectare a tipicului în artă, la procedeul exagerării. Problema formelor de exprimare a tipicului este o problemă teoretică importantă, care are o însemnătate practică deosebită.
Particularitatea tipicului în artă constă în aceea că, reflectînd diversitatea fenomenelor din viaţă, aceasta poate fi exprimată în diferite moduri, prin diferite mijloace şi maniere pe care le oferă artistului arta realistă. Aceste diverse forme de exprimare a tipicului, elaborate de practica omenirii în domeniul artei, au drept scop să reflecte cît mai profund esenţa fenomenelor de viaţă, exprimînd în mod mai concret diversitatea nelimitată a caracterelor individuale, a evenimentelor, obiectelor şi fenomenelor din viaţa reală.
Lenin n-a redus niciodată noţiunea de realism în artă doar la temă, la obiectul artei, la materialul artei. Lenin a subliniat" totdeauna importanţa formei specifice şi originale de reflectare a reali-lităţii în arta realistă, a formei artistice de exprimare a tipicului; această formă este diversă, manifestările ei sînt multiple, ea este condiţionată atît de reflectarea multilaterală a realităţii, cît şi de diversitatea practicii artistice a omenirii, de particularităţile  individuale  ale artiştilor.
Acesta e unul din principiile, cele mai importante ale realismului socialist.
Realismul socialist, după cum remarcă în raportul său tov. Gh. Gheorghiu-Dej la cel de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Romîn, oferă artistului posibilităţile cele mai largi în manifestarea individualităţii sale artistice, oferind o de-
15) Rurikov B., „Despre diversitatea artei", Literat. Gazeta, 20/3/1954.
plină libertate diferitelor gusturi şi stiluri artistice.
Aceste particularităţi individuale trebuiesc desigur subordonate sarcinii de a exprima un înalt conţinut de idei, de a exprima adevărul vieţii. K- Zetkin îşi aminteşte că, într-o discuţie pe care a avut-o cu Vladimir Ilici, acesta i-a amintit de atitudinea unor tovarăşi care erau convinşi că greutăţile perioadei prin care treceau, puteau fi învinse prin „pîine şi spectacole". Exprimîndu-şi o părere profundă şi de mare însemnătate cu privire •la esenţa artei adevărate, el a arătat că nu trebuie uitat faptul că „spectacolul" nu este marea şi adevărata artă, ci doar o distracţie mai mult sau mai puţin atrăgătoare. Muncitorii şi ţăranii noştri — spunea Lenin — merită mult mai mult decît un simplu spectacol. Ei şi-au cucerit dreptul la marea şi adevărata artă.
Ar fi nedrept să tălmăcim aceste cuvinte ale lui Lenin în sensul acceptării unor genuri, sau a negării altor genuri sau modalităţi de artă. Şi un spectacol de circ poate să fie o manifestare de înaltă artă, în timp ce un spectacol de teatru sau operă să ramură doar o distracţie plăcută Aici e vorba de profunzimea conţinutului de idei şi de viaţă, de perfecţiunea formei artistice.
Deosebit de important este accentul pe care-1 pune Lenin pe natura estetică a imaginii artistice. Se ştie doar că, într-o operă de artă tipicitafea imaginii este exprimată nu numai prin selectarea tipurilor şi tablourilor de viaţă ci şi prin modul cum ele sînt tratate, iar această tratare, într-o operă cu adevărat artistică, se vădeşte nu printr-o formă declarativ-reto-rică, ci prin imagini artistice, care să desvăluie fenomenele zugrăvite ca fiind frumoase sau respingătoare, tragice sau comice, josnice sau înălţătoare ş.a.m.d.
încă înainte de revoluţie, Lenin a pus în faţa scriitorilor proletari sarcina de a ■arăta „idealul democratic şi socialist în toată măreţia şi strălucirea lui". 16). El a acordat o înaltă preţuire din punct de vedere estetic-emoţional unor imagini create de Gorki ca „Şoimul" sau „Albatrosul" şi stăruia, încă din primii ani ai revolu-
16) Lenin, Opere, voi. 9, p. 93.
LENIN DESPRE PROBLEMA TIPICULUI IN ARTA ŞI LITERATURA 199
ţiei, ca monumentele marilor luptători pentru fericirea poporului să fie realizate cît mai artistic.
Lenin socotea că una din însuşirile cele mai de preţ ale unei opere de artă constă în capacitatea ei de a trezi o emoţie estetică. Natura plăcerii estetice nu se reduce numai la reflectarea autentică a adevărului vieţii, ci şi în prelucrarea desăvîrşită a materialului folosit de artist, după toate regulile artei. „Totdeauna mă gîudesc, poate cu o mândrie naivă: ce minuni pot realiza oamenii" — spunea Vladimir Ilici ascultînd „Appassionata".
Părerile lui Lenin despre caracterul artistic, despre frumuseţea formei operelor artiştilor sovietici sînt străbătute de o grijă deosebită pentru dezvoltarea artei şi literaturii socialiste, populare.
Dezvoliînd grandiosul său "plan de propagandă prin monumente de o concepţie fără precedent, care punea în faţa artei sarcini de proporţii uriaşe în ceea ce priveşte dezvăluirea prin imagini monumentale în sculptură, arhitectură, pictură, a ideilor comuniste atotbiruitoare, Lenin apăra caracterul realist şi claritatea formei monumentelor proectate, lupta împotriva jocurilor formaliste şi exceselor artiştilor de „stînga". Această pagină de luptă pentru realism în arta sovietică chiar atunci cînd aceasta se năştea are o valoare exemplară astăzi, mai ales pentru artiştii din ţările de democraţie populară.
Lenin a acordat o atenţie deosebită luptei pentru puritatea limbii literare, pentru înţelegerea ei de către mase, pentru frumuseţea şi expresivitatea ei. Lenin manifesta o intransigenţă desăvîrşită faţă de folosirea fără noimă a cuvintelor străine, cît şi faţă de frazeologia răsunătoare şi stilul înzorzonat şi căutat. 17) Vladimir Ilici a criticat încercările de siluire a minunatei şi bogatei limbi ruse de către futurişti şi l-a susţinut în med activ pe Gorki în lupta lui pentru puritatea şi frumuseţea limbii.
Militînd ca un înflăcărat adept al realismului în artă, mai ales în forma în care aceasta se cristalizase în operele clasice, Lenin n-a îngrădit niciodată realis-
17) După P. Lepeşinski, „La cotitură", Priboi, Literaturnaia gazeta, 1925, ed. K
mul în rame formaliste, înguste, socotind exagerarea imaginei, drept o formă posibilă de tipizare, mai ales satirică. Gorki îşi aminteşte că Lenin vorbea cu deosebit interes despre „excentrism", socotindu-1 O' formă originală a artei teatrale în care găsim ,,o anumită atitudine satirică sau sceptică faţă de ceea ce este acceptat de toată lumea, exlstînd tendinţa de a-l întoarce pe dos, de-al diforma puţin, de a arăta aloglsmul obişnuitului" >8). Toată lumea cunoaşte înalta apreciere pe care a acordat-o Lenin poeziei satirice a lui Ma-iakovski „Şedinţardi" în care e folosită exagerarea hiperbolică, tocmai pentru justa ei ţintă politică, deoarece autorul „îşi bate joc de-a binelea" de şedinţele inutile. Fenomenele din domeniul formei artistice care contraziceau principiile reflectării veridice a conţinutului şi legile frumosului, erau de asemeni foarte aspru condamnate de Lenin.
Lenin reproşa pictorilor, poeţilor şi sculptorilor expresionişti, futurişti şi cubişti, atitudinea lor neglijentă faţă de aspectul veridic al formei, dispreţul faţă de caracterul accesibil al artei adevărate con-siderînd arta lor denaturată, un rezultat al influenţei exercitate de moda ce domina în apus. Critica pe care Lenin a fă-cut-o primelor opere create în timpul revoluţiei de către Maiakovsky, din punct de vedere al lipsurilor manifestate în formă a avut o influenţă extraordinară asupra întregului drum de creaţie al poetului, ajutîndu-1 să realizeze opere populare, artistice, realiste.
*
Crearea unor imagini tipice valoroase este determinată în cea mai mare măsură, alături de cunoaşterea vieţii, de însuşirea măestriei artistice —, de tendinţele progresiste sociale, ale creaţiei artistului, de înaltul conţinut de idei al artei lui. Problema tipicului nu poate fi ruptă de problema concepţiei de viaţă a artistului.
Marx şi Engels au acordat o foarte înaltă preţuire artei cu tendinţă progresistă, preciziunii ei ideologice, chemîndu-i
ls) Lenin despre cultură şi artă. M. 1956, p. 516.
200
V. K. SKATERSCIKOV
pe art.şti să adîncească conţinutul de idei al    creaţiei   lor.   Totodată întemeietorii marasmului au văzut în contradicţiile si concepţia de viaţă limitată de pe poziţii de clasă chiar a celor mai de seamă reprezentanţi ai artei şi literaturii realiste dm trecut, una  din cauzele diferenţierii dintre intenţiile subiective şi tabloul obiectiv de viaţă zugrăvit de aceşti artişti iar m unele cazuri a zugrăvirii necompiecfe sau unilaterale a acestui tablou    O eh Plină îmbinare a unei ample profunzimi ideologice,   a   unui   conţinut  istoric conştient... cu o vioiciune shakesperiană si o bogăţie de acţiune — scria Engels — se va realiza, probabil numai în viilor" Marx Şi Engels s-au referit, nu odată   la arta viitoare a proletariatului, socotind-o drept o etapă nouă în dezvoltarea artei universale, atît prin problemele ei, cît şi prin mijloacele  de rezolvare   a   acestor probleme.
V. I. Lenin lega naşterea noii arte socialiste de dezvoltarea luptei conştiente a proletariatului pentru eliberarea sa  şi vedea în această artă o forţă capabilă nu numai să  reflecte  în mod  veridic mişcarea revoluţionară a proletariatului dar şi sa contribuie la victoria ei. „Aceasta va. fi o literatură liberă - scria Vladimir Ihci - care va fertiliza gîndirea revoluţionara a omenirii prin experienţa si munca vie a proletariatului socialist, care va crea o permanentă întrepătrundere între experienţa  trecutului... şi experienţa prezenta--Im    ). Arta socialistă îşi poate îndeplini acest rol activ numai dacă reflectă profund veridic  viaţa  în lumina înţelegerii marxiste a vieţii.
In scrisorile lui Lenin adresate lui Gorki, întemeietorul realismului socialist in literatură, în îndrumările date scriitorilor de către partid, se subliniază unitatea indisolubilă dintre cunoaşterea adîncă a vieţii şi interpretarea ei marxistă, necesara unui artist al realismului socialist.
Tnsăşi înţelegerea realismului de tip nou, a realismului socialist de către Lenin include necesitatea zugrăvirii vieţii în, transformarea ei revoluţionară, în continua ei mişcare înainte.
Lemn, vorbea cu dispreţ despre activiştii oportunişti burghezi, care nu cunoşteau un alt fel de oglindire a vieţii decît cel empiric, vulgar, slugarnic şi apăra dialectica revoluţionară a interpretării marxiste a realismului.
In legătură cu aceasta,  e necesar să subliniem marea  însemnătate pe care o are pentru arta realismului socialist t^za leninista despre rolul însemnat şi pozitiv al visului, al fanteziei, dacă aceasta este dirijată nu în, direcţia, unde, oum scria Pi-sarev, „nu poate ajunge nici o desfăşurare naturală a evenimentelor", ci a visului care  luînd-o   înaintea evenimentelor stimulează activitatea omului. Citind cu' vintele lui Pisarev că „atunci cînd există oarecare contingenţă   între  vis  si viaţă atunci totul merge de minune", Lenin observă : „Iată*că visuri de acest fel sînt prea puţine din. păcate, în mişcarea noastră" 21)
Un artist poate reflecta viaţa în mod veridic, sesizînd şi zugrăvind în imagini artistice perspectivele ei de dezvoltare numai dacă o interpretează în mod just de pe poziţii ideologice înaintate.   Lenin a făcut o analiză profundă caracterului contradictoriu  al  concepţiei  despre  lume a marilor artişti şi gînditori din trecut ca Herţen,   Nekrasov,     Tolstoi,   arătînd' că acest caracter contradictoriu a fost determinat  de  însăşi   contradicţiile   de clasă caracteristice societăţii ruseşti. Lenin a arătat că reflectarea veridică realităţii, zugrăvirea cu talent a adevărului social  şi psihologic al vieţii poporului, sînt în măsură să compenseze lipsurile ideologice ale artistului. Astfel condamnând necruţător tendinţele reacţionare din, creaţia lui Dostoevski, Vladimir Ilici spunea totodată că Dostoevski este într-adevăr un scriitor genial, care a văzut racilele societăţii contemporane, că în opera Iui sînt nenumărate contradicţii, inconsecvenţe, dar în acelaşi timp şi tablouri vii din realitate.
După concepţia lui Lenin, arta realismului socialist se deosebeşte de arta trecutului tocmai prin, aceea că ea înlătură
,CJ) Lenin despre literatură   Ed   PMR        «! f6"'-"' ?pere' y.oL 9' P- 12s-p. 11. ta- lM*" >    emn deSpre Ilteratură, Ed. PMR
p. loo. ' '
LENIN DESPRE PROBLEMA TIPICULUI IN ARTA ŞI LITERATURA 201
aceste contradicţii stridente, tragice, din» tre creaţie şi concepţia de viaţă, proprii oamenilor de artă într-o societate împărţită în clase.
Lenin acordă o atenţie deosebită educării oamenilor de artă ai realismului socialist în spirit marxist. Exprimîndu-şi păreri foarte elogioase la adresa celor mai bune opere ale lui Gorki, străbătute de o profundă cunoaştere a adevărului vieţii, avînd un conţinut de idei înaintate, Vladimir Ilici s-a opus în acelaşi timp tendinţelor spiritualiste, „providenţialiste" din creaţia celui mai proeminent scriitor proletar, criticîndu-1 pentru tendinţa „de a se coborî pînă la punctul de vedere generat democratic, în locul punctului de vedere proletar"'22).
E pilduitor faptul că abaterile teoretice ale lui Gorki se vădesc mai ales în operele lui nerealizate din punct de vedere artistic („Spovedania") în timp ce participarea activă la lupta împotriva capitalismului, participarea la construcţia socialistă, însuşirea cît mai profundă a leninismului îl inspiră pe marele scriitor proletar la crearea unor opere realist socialiste de un înalt nivel artistic.
învăţăturile lui Lenin privind arta realismului socialist au jucat şi vor juca un rol important în dezvoltarea artei realismului socialist atît la noi cît şi peste hotare. Concepţiile estetice dezvoltate şi statornicite în operile şi părerile exprimate de marele conducător al revoluţiei, alcă-
tuiesc concepţiile estetice ale societăţii sovietice, pe care arta socialistă este chemată să le exprime şi să le răspîndească. Oglindind în mod veridic viaţa noastră, desvăluind lipsurile noastre, arta sovietică îşi manifestă deplin calităţile ei de nouă etapă în dezvoltarea artistică a omenirii numai atunci cind îşi concentrează toate eforturile pentru afirmarea noii orîn-duiri socialiste, dezvăluind măreţia şi frumuseţea ei care, după cuvintele spuse de Lenin, întrece tot ceea ce au putut visa oamenii în trecut.23)
Lenin a visat timpul cînd într-adevăr se va dezvolta o nouă şi măreaţă artă comunistă, care va crea şi forma corespunzătoare conţinutului ei. Călăuzindu-se de învăţătura lui Lenin, urmând poruncile lui, partidele .comuniste călăuzesc arta socialistă pe drumul înfloririi ei.
Cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice i-a îndrumat pe oamenii de artă sovietici să se străduiască a realiza o artă care să fie prima în lume nu numai în ceea ce priveşte conţinutul ci şi prin măiestria şi forţa ei artistică. Aceasta este o sarcină ce-i inspiră totodată şi pe oamenii de artă din ţările de democraţie populară şi pe toţi oamenii de artă socialişti, progresişti din lume.
In realizarea acestei sarcini, învăţătura leninistă despre artă şi literatură, poruncile marelui conducător al celor oprimaţi şi al oamenilor muncii din întreaga lume, ne oferă un imens ajutor.
22) Lenin despre literatură, Ed. P.M.R., p. 143.
23) Vezi Krivoşcina, „Concepţiile estetice ale lui Lunaciarski", Moscova, 1939, p. 36.
n
SORIN ARGHIR
ZAHARIA STANCH-POETUL*)
Pămintu-nireg irăleşte-n viaţa mea Şi eu prin viaţă trec ca printr-un rîu. Mă  simt  al  cerului  cum  e  o stea Şi-al ţarinii  cum e  uit snop de gnu.
(Zaharia   Stancu :  ,,Poems simple")
-Arborele genealogic al lui Zaharia Stancu îşi desfăşoară ramurile în versurile poetului. Cu nedisimulată mîndrie Zaharia Stancu îşi cîntă străbunii, păstori viguroşi şi povestitori nocturni :
Străbunii mei vînjoşi, cu tulnice
şi ghioage,
Pe-aicea şi-au păscut cirezile blajine, Cioporul de mioare bălane, herghelia, Şi lingă crama scundă cu chiote tn căzi Băsmeau lungiţi la focuri cînd adormea
prisaca.
Pare o imagine mirifică. Aceşti străbuni ai poetului nu sînt,, totuşi, vieţuitori fericiţi ai unui paradis terestru, saturaţi de ambrozia viilor şi de roadele pâmîntu-lui. Zaharia Stancu îşi revendică descendenţa din dîrji şi nedreptăţiţi ioDagi.
Să nu uiţi nici o clipă: străbunii
au fost şerbi, Prlmiră-n veacuri -aspre sudălmi
şi blce-n spate Să nu uiţi nici o clipă: se odihnesc
sub ierbi
Dar ţărna lor mai strigă şi-acum
după dreptate.
Poetul se socoteşte moştenitorul virtuţilor strămoşeşti :
Ca străbunii din peşteri chiui
Cînd simt suliţa duşmanului în coasta
Ca străbunii din peşteri mă ridic
Cu munţii, cu norii, cu cerul pe ţeastă.
Mai mult, el vede în arta sa poetică o prelungire firească a îndeletnicirilor străbunilor săi :
In poemele mele nechiază minţii Şi se restogolesc vijeliile. Străbunii încruntaţi şi calmi păşteau Pe şesuri ruginii hergheliile.
In poemele mele zbucnesc copacii Peste care zboară vulturi. Străbunii cum.phţi de dreptate « Halduceau prin păduri
In poemele mele închid Viaţa în flăcări, în cuvinte In aceleaşi cuvinte lăsate De cei topiţi în morminte.
Şi-acum, iată întregirea . biografiei. Ce i-au testat poetului părinţii şi bunicii ?
Mama :
Doar dulcea ta tristeţe mi-ai lăsat-o, Doar inima ta. caldă, mult prea caldă.
Tatăl :
*) Fragment din studiul în pregătire, la ESPLA.
Sînt ca şi tine crunt şi drept şi bun Şi duşmănos cu munca mea..
ZAHARIA STANCU, — POETUL
203
Ne-nduplecat sini ca şi tine, şi pornit Să rup grumazul celor ce-mi ţin calea.
Bunicul:
La optzeci de ani te-ai sfîrşit
şi tai trecut In pulberea albă bătută de ploaie Dar sufletul tău în mine-nvăscut Tot dîrz a rămas şt tot nu se-ndoaie.
Astfel se înfăţişează' ascendenţii poetului.. Iată-1 pe acesta însuşi, plin de bravadă în faţa universului :
Dîrz, cu securea-atbă-a cerului în mani Şi-n pinteni cu luceferi scăpărător
de noi.
Surp slăvile boltite iln iazuri şi fîntîni Şi luna mi-o înfig tn piept, 1
ca pe-un altoi.
Tumultuos :
Cascade  nalte  clocote  în mine Şi fierb vulcani ca în pămînt Şi herghelii cu coamele în vînt Mi-aleargă nechezînd  prin vine.
Descendentul neamului de şerbi neînduplecaţi are un crez poetic generos. Se doreşte stejar pe culme cu vinele In pămînt, nor de aur care să-şi scuture belşugul pe ogoare sterpe. El ar dori să fie mai limpede decît apa unui izvor care adapă turmele în zort „şi-n ceasu' sînge-riu al serii umple cofe şi amfore cu spor". Inima-i bate asemeni, unui străvechi clopot de bronz a cărui menire este :
Să stingă plînsu-amar al lumii
întristate
Cu dangălu-i sonor şi luminos, de siea.
Cîntecele acestui poet vibrant sînt sălbatice, zmutse din străfundurile fiinţei sale :
Din clocotul frunţii, din miezul inimii, Din case, din sînge, din piele, Desprindefi-vă cîntece ale inimii, Ale pămînlului, ale norilor, ale mele.
Autorul lor se. mărturiseşte a fi un om dîrz, voluntar, înzestrat 'cu o pronunţată conştiinţă a rolului social.
De marele pas al timpului Pasul meu se ţine mereu. Vreau să mai dărui cîteva cîntece, Ţăndărite de aur ale visului meu.
Drumul lui Zaharia Stancu spre poezia realistă nu a fost lipsit de meandre. Poetul a debutat în poezie, în urmă cu mai bine de trei decenii, în atmosfera literaturii burgheze, în confuzia şi haosul anilor de după primul război mondial. Puţini au fost poeţii care să nu fi suferit nefastele influenţe ale unui asemenea climat.
Zaharia Stancu a făcut parte, în perioada debutului său, din cercul revistei „Gîndirea". Sub înrîurirea lui Nichifor Crainic revista căpătase o direcţie mistică, religioasă şi naţionalistă. Ortodoxismul fusese ridicat aici la rang de dogmă literară. Scriitorii erau judecaţi în funcţie de modul în care corespund canoanelor ortodoxe. Paginile „Gîndirii" erau doldora de sfinţi, îngeri, mucenici. In vîrful piramidei se află însuşi Dumnezeu cu care — cum observa cu subtilă maliţiozitate acad. G. Călinescu, — gîndiriştii se aflau în genere în raporturi amicale. Comunicarea cu divinitatea ia adesea în paginile „Gîndirii" forme bizare. Unul din apostolii „Gîndirii", V. Vbiculescu, solicita lui Dumnezeu ca toamna să fie păscut — în chip de spin — de mielul paşnic al cerurilor. Pentru iarnă poetul are alt deziderat:
Şi-n iarnă ca să trec în ţări cu soare Repede-Ţl şoimul Sfînt, să mă ia în ghlare.
Asupra „Gîndirii" plutesc negurile groase ale obscurantismului. Revista a jucat un rol nefast în dezvoltarea literaturii noastre, degenerînd, cu timpul, într-o publicaţie huliganică.
Colaboratorii revistei ar putea fi grupaţi în două categorii : în primul rînd, cei a căror creaţie nu poate fi despărţită de obiectivele şi atmosfera ,,Gîndirii", cum ar fi Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Sandu Tudor, D. Ciurezu şi, în fine, scriitorii care, fără profunde şi totale afinităţi cu „Gîndirea", au făcut parte, vremelnic, din
204
SORIN ARGHIR
gruparea revistei, î.n perioada căutărilor de drum. Zaharia Stancu face parte dintre aceştia din urmă. Primul său volum de versuri, redactat în perioada colaborării la „Gîndirea", atestă influenţa gîndiristă, însă nu reievează un poet aflat sub tirania misticismului reliigios.
Poezia lui Zaharia Stancu din această primă perioadă nu este o lirică mistică, de inspiraţie religioasă, ci una frustă, o poezie a naturii. Elemente gîndiriste sînt totuşi prezente, uneori atît de artificiale încît ai senzaţia hibridităţii. într-o poezie de autentic fior, de nelinişte creatoare, influenţa gîndirismului se face simţită în cîteva versuri, artificioase în corpul poeziei :
Văd încă îngeri în văzduh şi-aud Cum sună în ceruri clopote mereu Şi cum la mine-n suflet Dumnezeu Şi-ascunde seara trupul gol şi ud.
Zaharia Stancu îl simte pe Dumnezeu în apropierea cirezilor blajine, receptează paşi desculţi de îngeri prin ierburi. In hoinărelile sale nocturne, pe ctmpuri, poetul aude fîlfîitul aripilor hervlmilor prin văzduh şi-l vede pe Dumnezeu plutind cu „aripile sfîşiete-n crîngi". In această primă perioadă a creaţiei poetului munca şi iubirea sa sînt ades priveghiate de îngeri. Aceştia însămînţează ţarina arsă a poetului şi asistă la ceasurile sale de iubire. Iubirea este însă uneori condamnată de îngeri, care-şi întorc privirea în semn de nemulţumire. Dumnezeu însuşi îi surprinde pe îndrăgostiţi, atunci cînd îi trec prin vecinătate.
Deşi unele din poeziile de început sînt populate de locuitorii cerurilor, deşi unele dintre versuri au iz mistic, st poate spune totuşi că „poemele simple" ale lui Zaharia Stancu nu au plătit un tribut fatal gîndirismului. Administratorii poeziei religioase l-au asociat pe Zaharia Stancu poetului francez Francis Jammes. între poetul francez, rustic catolic, şi Zaharia Stancu, există unele înrudiri, sensibile îndeosebi în începuturile poetice ale Iui Zaharia Stancu. Poetul nostru posedă candoarea, ingenuitatea şi prospeţimea lui Jammes. I-ar mai apropia pe cei doi poeţi
dragostea pentru cîmpuri şi dobitoace. Autorul „Georgicelor creştine", care a pornit de la un soi de păgînism, are însă o umilinţă,, o resemnare fatalistă în faţa divinităţii, care i-au fost din totdeauna străine lui Zaharia Stancu. Smerenia, satisfacţia pe care o încearcă poetul francez în umilinţa creştină nu sînt proprii fizionomiei poetice a lui Zaharia Stancu, poet cu suflet şi verb de răzvrătit.
O adevărată şi rodnică influenţă a exercitat asupra lui Zaharia Stancu ipoezia lui Serghei Esenin. Plecat de la „Gîndirea", Stancu scoate revista Azi (1932). Aici va publica — în parte — traducerile din Esenin, înmănunchiate, mai apoi, în volum. Prin traducerea lui Esenin, Stancu a relevat literaturii romîneşti un mare poet rus. Poezia lui Esenin, în tălmăcirea lui Stancu, s-a bucurat de un mare şi un bine meritat succes şi a exercitat o puternică influenţă asupra liricii noastre. Mihai Beniuc mărturisea în urmă cu cîţiva ani că poezia lui Esenin, prin ce are ea mai bun, a avut asupră-i o înrîurire fericită.
Stancu s-a simţit atras spre Serghei Esenin datorită forţei elementare, autenticului tragism şi uriaşei sincerităţi a poetului rus. Autorul „poemelor simple", în care sînt evocaţi cu gingăşie fluturii, puii, albinele, porumbeii şi-a întîlnit un mare confrate în poetul care a cîntat moartea vul-pei şi a profesat iubirea şi compasiunea pentru animale. L-a atras, fără îndoială, pe Zaharia Stamcu, şi revolta sinceră, adesea desnădăjduită a Iui Esenin, căutarea înfrigurată şi chinuitoare a adevărului şi dreptăţii. Şi bine înţeles, poezia cîmpului natal, a satului.
Tălmăcirile lui Zaharia Stancu izbutesc să dea, în pofida împrejurărilor vitrege în care au apărut, o imagine expresivă a figurii lui Serghei Esenin. Genialul poet rus nu apare numai în postura de poet al stepii şi al animalelor. Răzbat în culegerea de poezii şi accentele celui care spunea:
Invidiez pe cei
Cari şi-au petrecut viaţa în lupte, Pe cei ce-au apărat ideia mare
>
poetul care se încorpora generaţiei sovietice, („Noi generaţia victoriei leniniste")
ZAHARIA STANCU, — POETUL
205
şi care-şi tămăduia rănile sufletului cu tonicul înviorător al realităţii socialiste, („Ştiu : tristeţea nu se poate îneca în vin/ Sufletul nu se lecuieşte / Cu pustiu şi cu pustnicie / Poate de aceea îmi vine / Su-flecînd pantalonii / Să alerg după Komso-moli") ■
Traducînd amplul poem „Ana Sneghina", tablou al satului rusesc în vremea revoluţiei, Stancu a îndeplinit un veritabil act de curaj. „Ana Sneghina" mu este numai poemul regretului nostalgic după anii adolescenţei, ci, mai ales, strigătul de revoltă împotriva trecutului ţarist, împotriva războiului şi a oricăror stavile puse elanului şi entuziasmului juvenil.
Pentru Zaharia Stancu, întîlnirea cu poezia lui Esenin a fost fertilă. Zaharia Stancu nu a devenit însă emul al poetului rus, un Esenin romîn, pastişă minoră a originalului. Contactul cu Esenin îi lărgeşte lui Zaharia Stancu orizontul vieţii, îi revelează un şir de aspecte spre care temperamentul său poetic era înclinat. Esenin are pentru poezia lui Stancu valoarea unui stimulent, a unei forţe care grăbeşte un proces normal. Lirica ese-nianâ îi ajută lui Zaharia Stancu să se autodescopere.
„Albe" şi „Clopotul de aur", volumele de versuri care urmează Poemelor simple, ilustrează drumul ascendent al poetului. Orizontul vieţii se lărgeşte, sfera de investigaţie psihologică e îmbogăţită. Cititorului acestor volume de poezii, în care Zaharia Stancu, apare la maturitatea artei sale, îi este clar că „poemele simple" reprezentau doar un jalon, un punct de plecare, e drept deosebjt de revelator, fără stîngăciile şi naivităţile începuturilor, un punct de plecare însă,, mai ales sub aspectul căutării unui drum propriu. „Albe" şi „Clopotul de aur" mărturisesc găsirea acestui drum, angajarea poetului pe o cale personală, cîştigarea definitivă a unui glas propriu.
Acest glas va răsuria, nu cu aceeaşi, vigoare şi puritate şi în ultimele volume de versuri („Poemul roşu", „Iarba fiarelor", „Anii de fum").
■x
Domină în poeziile lui Zaharia Stancu elogiul naturii. El însuşi om al ţarinilor,
Z. Stancu este poetul cîmpurilor, al vegetaţiei, al vietăţilor. Poetul, crescut în decor rural, are orgoliul rusticităţii sale:
Eu ,am crescut cu macii şi strugurii
pe cimp
Şi mai păstrez, ca iarba, şi-acum,
sub pleoape, rouă.
*
De-aceea mi-e drag cîmpul, livada,
codrul sur. Podgoriile, boii, albinele şi mînjii Ce trec, năluci sirepe, prin porumbişli
brumate.
Asemenea versuri echivalează cu o mărturisire programatică. Autorul lor nu-şi va uita ţarina natală, muză a începuturilor sale poetice. Liric, de pronunţată notă personală, comunicîind propriile sale impresii şi senzaţii, Stancu elogiază natura ca pe un martor şi prieten al copilăriei şi adolescenţei sale :
Da: m-am scăldat în rîul cu ctnept
ta topit.
Da : ml-am julit genunchii-n vişini
şi-n cireşi.
*
De-aseară stau în cimp, întins
pe-o claie, încheagă roua cu răcoarea perle.
Alerg pe şesuri sprinten cu dorul
în răgaz
Desculţ ca un hulub prin ierburile
crude.
Natura  — cadru familiar poetului —, este surprinsă în varietatea evenimentelor sale mărunte, sau grandioase: Simt fiecare fir de iarbă nouă Cum încolţeşte-n cîmpuri şi. răsare Şi fiecare floare cum tresare Cînd zorile îi ■plîng pe pleoape rouă.
Stancu este un cîntăreţ al anotimpurilor, pe care le evocă în varietatea lor, cu nuanţele şi jocul de lumini pe care ochiul poetului ţăran le surprinde. Toamna provoacă poetului reacţii sufleteşti intense. „Anotimpul poeţilor" i se înfăţişează lui Zaharia Stancu în ipostaze variate. Pentru
206
SORIN ARGHIR
poetul născut şi crescut pe întinderile ne-sfîrşite ale cîmpiilor, pentru poetul ţăran, toamna este plină de nuanţe şi culori variate.
Stancu omagiază liric începutul toamnei. Imaginea toamnei rodnice, cu belşug de roade, sub care „grădima-şi pleacă umerii", cu frunze aurii, toamnă arămie cu perdele de funigei albi, cu podgorii aşezate pe dealuri sîngerii, străluceşte în gravurile lirice ale poetului. Pe drumurile acestei toamne bogate merg care stivuite cu roade şi vîntul toamnei poartă miros aţî-ţător de struguri. Om al cîmpului, poetul nu rămîne nepăsător Ia orgia de roade a toamnei. O notă sănătoasă răsună în versurile care celebrează belşugul toamnei. Cum sănătoase sînt şi accentele grave, dureroase, exprimînd tristeţea poetului în faţa toamnei crepusculare, „toamnei care moare". Această moarte poetul o înfăţişează peisagistic, în versuri largi şi solemne :
Cerul e vinăt, cîmpul gol şi sur. Vîntul uscat miroase a mour, Cirezile b&lţate bat tălăngi, Fac coroniţe funigeii -n crăngi Tn şiruri trec cocorii gîngurind, Plopii ca nişte ruguri se aprind Să lumineze toamnei care moare In vie sub sfărîmături de soare.
Sufletul poetului vibrează la moartea firii, Iarna, pădurea i se înfăţişează halucinant populată de copaci de zmalţ şi sticlă,, de platină, de fier. O asemenea privelişte provoacă întrebări neliniştite :
Viaţă cîntătoare mai poţi să le-nfîripi ? Chem sturzul; nu m-aude,
şi strigătele pier Asemeni unor păsări lovite în aripi.
Fire robustă, poetul depăşeşte totuşi tristeţea, cu optimism duios.
Toamnă; codrii sînt roşii; dar brazii
mai rămîn
Tineri şi verzi, cu guşteri şi veveriţe
-n sin.
Toamnă; tristeţi şi pîclă ; dar inima
rămîne
In care eşti bălană şi dulce ca o pîne.
Primăvara şi vara zmulg poetului adevărate chiote de bucurie :
Se leagănă nul Şi cintă în scoc, Pe cîmpurl cu griul, In soare mă coc.
In maiu-acesta tumultos
Mă simt ca un copac vînjos
Şi-aş vrea ca şoimii să m-agăţ de stînci,
Ca florile să mă desfac în soare.
Să-alerg spumat cu apa călătoare,
Să mă frămînt
Cu flecare brazdă -ntoarsă de pămînt, Şi-n noua primăvară să fiu nou Ca un ecou.
In genere, peisajul preferat al poetului este cîmpia, „livada, cadrul sur... porum-biştile brumate".' Muntele e estompat în decorul construit de Stancu. Am impresia că aceasta se simte în versurile poetului, unde perspectiva e largă şi lină, a cîmpea-nului, fără avînturile abrupte pe care le Implică muntele. Deşi pare hazardată această observaţie, cred că s-ar putea întări comparîndu-1 de pildă pe Stancu cu Beniuc, primul, prim excelenţă poet al cîmpurilor, cel de al doilea, revendicînd cu temeritate peisajul carpatin.
Asemeni lui Esenin, Stancu a profesat iubirea şi înţelegerea vietăţilor. Hulubii îi ciugulesc din palme. Pentru a salva o albină, poetul face gesturi spectaculoase:
Am prins în mîini în zori o stea
care cădea
Să nu lovească-n aripi în aer o albină. Ce se-ntorcea, zorită, în zbor,
cu cofa grea, Către prisaca el, de miere şi lumină.
Iubirea pentru animale este proclamată limpede :
Şi lăinicesc prin Ierburi verzi, din zori Cu şerpi, cu prepeliţe, cu şopîrle Leg mieilor, lîngă corniţe, flori Şl turma albă mi-o adăp în, gîrle.
In ambianţa maturii se desfăşoară iubirea. Cîntecul de iubire e un motiv ce a
ZAHARIA STANCU, — POETUL
207
însufleţit mereu .poeziile lui Stancu, constituind o preocupare constantă a poetului. Autorul „Poemelor simple" profesa o iubire candidă, cristalină. Efuziunile amoroase se petreceau îndeosebi în liniştea codrului, în livezi şi cimpuri.
Visez: tn miez de codru, lîngă izvoare
melci,
Şi cer căzut prin ramuri cu soarele-n
amiază
Lung părul inelat să ţi-l desprind
din spetei
Cînd ochii se ascund şi graiu-abia
cutează.
Poemele simple atestă îndeosebi ingenuitatea inspiraţiei şi frusteţe spontană. Fiorul senzual şi îndoiala chinuitoare nu-şi fac loc în această lirică pură, chiar pudică. Mai tîrziu, ingenuitatea va ceda unei senzualităţi violente. Femeia iubită sublimează aromele şi culorile naturii. Iubita e miezul zăpezilor şi al cucutei amare, gura îi este o vişină în ipîrg. In feeria naturii, eroul liric al lui Stancu vede, obsedant, chipul femeii dragi :
In măceşii roşii, în mătasea
porumbului, In coaja mesteacănului, în măceşii
roşii,
In toamna cu vulpi, roşii, văd părul
Iubitei,
Numai părul iubitei.
Naturismul culminează în expresii de o violenţă nudă :
Şoldurile nechezau ca stepele
Genunchii păşteau : căprioare.
Din păcate, cîntecul de iubire a sfîrşit adeseori la Stancu într-un adevărat imn senzorial. Poetul a închinat un poem („Vîrtej de flăcări") „marei nopţi a cărnii". In acest poem, nu lipsit de intensitate şi frumuseţi risipite, există o adevărată viziune sexuală a universului, agitat de fior carnal :
Tn miezul lunii, în miezul pămînlulul Apele se-mpreună şi cîntă.
Sub soare, sub lună,
Ierburile, crengile, viespile se-mpreună.
Mii şi mii de glezne, mii şi mii
de genunchi, mii şi mii de pulpe Prlnse-n vîrtej de flăcări sălbatic La portiţe cărnii bat furtunatic, La porţile sîngelui bat furtunatic.
Pansexualismul este unul din semnele de oboseală pe care le manifestă eroul liric al lui Zaharia Stancu. In ultimele volume de versuri, elementele realiste protestatare sînt mai firave, mai rare. Poemele lui Stancu încep să fie invadate de erotism. Se evocă cu minuţiozitate împreunarea trupească :
Duşmănoşi ne-am zbătut.
Hămesit ca un cîine, Fiecare-a muşcat.
Răvăşirăm petunii încleştaţi. De-ajuns.
se face elogiul cărnii biciuite de patimi:
In şoldurile tale, sub pielea prea albă, Dorm bivoli de apă, greoi, Cu coarnele-ntoarse şi bot de metal, Şi-n somn, cînd se-ntorc, mă cutremur.
Viziuni halucinante, spăimoase, încep să populeze versurile poetului. îndoiala şi scepticismul iau adesea locul profesiei ferme de credinţă.
Pentru ce am venit noi toii din pămînt,
pe pămînt ?
Ca apoi să plecăm îngheţaţi
şl urîli în pămînt ?
De-s negre undele sau verzi îmi e tot una, mi-e lot una Mîn toţi luceferii-n cirezi Din luntrea mea ca mătrăguna.
Putem vorbi după „Albe" şi „Clopotul de aur" de o curbă descendentă în creaţia lui Zaharia Stancu. Potentele creatoare ale poetului nu se anihilează însă şi, chiar în aceste ultime volume, dăinuie elemente de protest social.
208
SORIN ARGHIR
Zaharia Stancu este structural, un răzvrătit. Revolta sa, elementară şi tumultoasă, inconoclastă, e sensibilă în întreaga-i creaţie poetică. Este interesant de observat, că, în toate culegerile de poeme ale lui Zaharia Stancu, se întîlnesc accente de revoltă, sincere şi pătimaşe. Chiar dacă aceste izbucniri nu sînt dominante cantitativ, faptul că ele sînt prezentate de-a-lungul întregii creaţii a poetului este elocvent. Aceasta înseamnă că poetul a simţit nevoia să împletească imnul senin închinat naturii cu cîntecul vibrant ele revoltă. Esenţa revoltei lui Stancu este ţărănească. Ea poartă pecetea elanurilor ţărănimii muncitoare din care purcede şi al cărei legatar se socotea. Poetul aminteşte fiului său că se trage dintr-un neam de şerbi şi-i porunceşte să lupte pentru „Izbînda neamului său clîrz de ţărani".
Mina ta sprintenă, de zece am, Care-acum îşi scrie lecţia cuminte, Să ridice spadă roşie, necruţătoare,
fierbinte,
Pentru izbînda neamului tău dîrz
de ţărani. („Albe")
Asemenea accente hotărîte n-au caracterizat dintru început versurile lui Stancu.. „Poemele simple" exprimau un crez poetic generos, dar oarecum abstract. Autorul lor nu învăţase încă să urască şi să-şi cunoască duşmanii. Luptătorul se anunţa totuşi. Viaţa i se înfăţişează binarului poet ca o bătălie dură şi nemiloasă :
Aud într-una chiote de hoarde, Şi tropot greu de cai nepotcoviţi, Şi plîns sfîşietor de robi izbiţi, Cu bice lungi de flăcări şl cu joarde
Măceluri crîncene, măceluri crude Se făptuiesc pe undeva pe-aproape
Cu tristeţe, sub zodia fatalităţii, poetul se avîntă în luptă, neînarmat, cu sufletul curat şi nejînduitor la pradă :
Şi eu sînt fără za, n-am coif pe plete,
De laurii izbînzii nu ml-e sete,
Nu-s dornic de omor, de jaf, de pradă.
în sufletul tristului cavaler existau totuşi uriaşe resurse necheltuite, o vitalitate care mai tîrziu îşi va găsi matca :
Ce sete blestemată De fapte ne-mpllnite îndeajuns Mă chinuie mereu ca o săgeată Şoimul care-n aripe l-a străpuns.
Orizontul de viaţă al poetului, pînă acum oarecum pîclos, se luminează. Accentele ide revoltă urmează avînturile generoase şi adesea mesianice. Poetul capătă conştiinţa nedreptăţii sociale. Starea mizeră a muncitorilor inspiră versuri de-un dramatism laconic, sensibil şi în notaţia de peisaj. Muncitorii sînt încadraţi în tabloul unei dimineţi sumbre. O atmosferă apăsătoare pluteşte asupra peisajului zugrăvit de poet. In lumina neclară a zorilor, cu umerii striviţi de poveri muncitorii se îndreaptă spre fabrici. La ora cînd somnul este dulce şi tihnit, muncitorii „trec spre fabrici pietroşi / Şi scuipă în fluviu cenuşa". Poezia rămîne totuşi con-statativă. Mai limpezi şi mai răspicate sînt versurile din ciclul programatic : „Steaua pe care stăm". Aici răsună deschis îndemnul Ia luptă :
Viaţa ia să fie numai faptă,
numai faptă Şi gura ta azi cireaşă eoapta, Să strige pentru dreptate,
pentru flămînzi, Pentru muncitorii negri, uscaţi,
plăpînzi.
Imaginea nedreptăţii e cosmică ; „marii flămînzi ai lumii" sînt lipsiţi de roadele cîmpurilor, ale mării şi ale cerului :
Pentru mulţii flămînzi. ai lumii Cerul nu-şi scutură grădinile coapte Cîmpul nu-şl macină grînele, Mările nu-şi. aruncă belşugu-n năvoade.
Asemenea versuri sînt scrise în anii care premerg celui de-al doilea război mondial, în atmosfera tulbure a pregătirilor războinice. Poeziile lui Stancu din această perioadă exprimă, în formă directă sau   aluzivă  sentimentele anti-războinice
ZAHARIA STANCU, — POETUL
209
ale poetului. Acesta atrage atenţia (semenilor săi asupra pericolului care-i pîndeşte. In două poezii, publicate în volume diferite, apare imaginea leagănului-sicriu unde sînt legănaţi copiii, care mai tîrziu vor îngraşă pământurile pustiite de război:
Mamele rid lingă leagăne, rid, Lîngă lungi şi tăcute sicrie. Copiii cresc pentru şanţuri de joc, Pentru steagul ce seamănă moarte.
Leagănul în care creşti seamănă, Ca toate leagănele, a sicriu. Viaţa ţi-e geamănă, moartea
- ţi-e geamănă
Şi drumul sîngeriu.
Degetele roze vor purta flori şi arme, Ochii cu care dulce zîmbeşti Vor învăţa să ochească; creşti Pentru obuzele ce-or să te sfarme.
In ciclul închinat fiului său, poetul se întreabă dacă mîinile micuţe ale copilului care scriu acum paşnice teme şcolare, vor împărţi vreodată moartea pe cîmpul de bătaie. „Vor putrezi şi ele, prea ■tinere.-n tranşee !".
Războiul e înfăţişat prin imaginea unei păduri înspăimîntătoare, care se apropie cu paşi ameninţători de aşezările omeneşti. Crengile acestei păduri, roşie de sînge, au sunetul uscat al osemintelor omeneşti. Păsările se retrag din calea apocalipticei păduri ; oamenii sînt nevoiţi să-şi caute alte adăposturi. Mai clar este formulată ideea într-o poezie intitulată, fără echivoc — „începe o nouă domnie".
Ca un uragan se ridică O nouă, o diavolească putere. Apele se trag în adîncuri, Mormintele se tem de înviere.
Poeziile în care Zaharia Stancu se face ecoul revoltei poporului împotriva pregătirilor de război sînt preţioase mărturii. Intr-o perioadă în care văzduhul răsuna de cântecele patriotarde, în care sîngeroşi versificatori intonau imnul sumbru al măcelului, Stancu veştejeşte, cu patimă şi mî-nie, viitorul război. 14 — Viaţa Romînească nr. 4
Războiul a însemnat pentru aedul cîm-purilor şi al iubirii o realitate întristătoare, îndurerat, dezamăgit, torturat de viziunea caretelor morţii alergînd năuce prin livezile pămîntului, poetul îşi socoate naive vorbele de iubire şi doreşte să se refugieze, departe de talazurile întunecate :
Totuşi, insulă de corali, coboară Sub talaz, pînă trece furtuna.
Generaţii crescînd pentru şanţurile morţii, leagăne-sicriu, păduri 'fantomatice cotropind paşnice livezi ale lumii, caretele morţii gonind în neştire pe cîmpuri, •— iată elementele care compun viziunea războiului, la Zaharia Stancu.
Această optică, cu luminile şi obscurităţile ei, o întîlneşte cititorul, în chipul cel mai elocvent, în amplul poem „Buna Vestire" scris în anul 1943. Aici sînt strânse accentele cele mai caracteristice poeziei lui Zaharia Stancu, din acea perioadă. Poemul foloseşte drept pretext mitul Bunei Vestiri — fiind însă de fapt o adevărată autobiografie lirică, împletire inextricabilă de elemente contradictorii. Imprecaţiile şi rechizitoriul se vor exprima simbolic, aluziv...
Poetul se prezintă nu ca visător solitar şi utopic, însingurat pe culmi semeţe, ci ca un om al timplui său, dornic să-şi aşeze viaţa pe alte temelii. Un om a cărui existenţă a fost bîntuită de flagelurile societăţii capitaliste, în al cărui suflet au muşcat dezamăgirea şi tristeţea. Astfel se explică unda de tristeţe care scaldă versurile poemului. „Buna Vestire" este un poem .de o intensă şi covîrşitoare tristeţe.
Printre versurile poemului se aud sfîşie-toare, strigăte pătimaşe, confesiuni înfrigurate. Eroul liric al poemului are nostalgia tinereţii sale, nostalgia vremii „în care, — la 17 ani — „viorile pădurilor, viorile cîmpurilor", îi răsună în suflet. E regretul după anii de puritate, de visare, ani de contopire cu natura, simbol suprem — pentru poet — al purităţii. Adolescenţa, aureolată afectiv, se desfăşoară sub „ochiul galben al lunii". Imaginea ochiului galben, tulbure şi viclean, al lunii, revine obsesiv în poem.
210
SORIN ARGHIR
In pustiu, fiul Măriei creşte sub ochiul galben al lunii; sub aceeaşi rece lumină selenară se sting visurile poetului. Ochiul galben al lunii prevesteşte şi priveghează nopţile sumbre şi-l urmăreşte asemeni unui tîlhar pe poet, inspirîndu-i groază şi repulsie ! Imaginea pare, la un prim contact, obscură. In ansamblul poemului, însă, sensul ei se dezvăluie. Ochiul galben al lunii simbolizează — se pare — forţele maligne care s-au aşezat de-a curmezişul visurilor poetului.
Inima mea cînta imnul vieţii Ca pădurile, ca ierburile, Dar ochiul galben al lunii Mă urmărea ca un tîlhar.
Şi eu te aştept, mereu te aştept, Să vii fără ochiul galben al lunii, Galben, tulbure şi viclean.
Uneori patosul rupe zăgazurile versului criptic. Revolta se revarsă atunci asemeni lavei fierbinţi. Simţămintele adevărate apar fără fardul prudenţei. Poetul deplînge nenumăraţii oameni căzuţi pe cîmpul de bătălie, lipsiţi de ultimul omagiu al celor dragi.
Atîţia morţi poartă pămîntul în spate,
Maria,
Atîlea cruci, atîtea cimitire, Fiii lor dulci ca dulcea primăvară Şi toate Măriile lumii plîng Fiii lor dulci ca dulcea primăvară, Care-au pierit tăcuţi, nerăstigniţi. Nimeni nu le-a spălat cu ulei de măslin
picioarele.
Nimeni nu le mai aşteaptă învierea
— numai soarele îşi trimite albinele lui de aur Să le sărute gurile strîmbe şi reci Şi florile ochilor cu pleoape închise
pe veci.
Finalul poemului e impregnat de o speranţă informă în schimbarea din temelii a lumii, de speranţa într-un nou răsărit. Poetul aşteaptă o cometă imensă care va alunga spre ecuator gheţarii înălţînd spre cer pulberea zăpezilor polare şi vestind o nouă şi eternă primăvară.
In clipele aspre şi încrîncenate ale războiului („Acum cînd toate Măriile lumii plîng") poetul păstrează speranţa zilelor de pace".
Sub ochiul galben al lunii Aşteptăm, aşteptăm Să zboare pajura albă.
„Buna Vestire" este opera unui pacifist plin de oroare în faţa războiului. Nu mai puţin însă, creaţia unui poet. în a cărui viziune îşi fac loc numeroase elemente confuze şi care nu izbuteşte, decît arareori, să-şi depăşească tristeţea şi dezamăgirea. Speranţa însăşi este pusă sub semnul îndoielii şi exprimată destul de vag.
Poate atunci, din coapsele altei Marii Se va naşte veac nou, om nou
printre vii.
Din sînge şi din geamăt, din oase
şi din rouă Se plămădeşte, poate, o viaţă nouă,
In labirintul metaforelor se desluşesc unele idei interesante şi îndrăzneţe. Mesianic, Stancu revendică „paradisul pierdut", unde roade bogate aşteaptă flămîn-dele mîini omeneşti. Reîntîlneşti poetul răzvrătit, apăsat însă acum de o tristeţe covîrşitoare, în asemenea meditaţii.
Ce dulci sînt poamele vieţii pentru unii Şi ce amare pentru alţii...
Am vrut să scutur poamele marilor
arbori
Pentru mulţii flămînzi ai pămîntului. Am vrut să port oamenii, sâ-l legăn Prin marile crîngurl ale marelui vis.
Simţi oboseala poetului. Eroul liric din „Buna Vestire" este un învins, care-şi socoteşte eforturile sterile, elanurile zdrobite de o realitate ostilă. Poemul e saturat de tristeţe, de incertitudine, de accente negatorii. Eroul liric al „Bunei Vestiri" cunoaşte spaime cosmice. Noaptea, cu pădurile-i de întuneric, îi inspiră groază. Somnul poposeşte arar lîngă el, pentru a-i aduce alinare. Obsedant, revine senti-
ZAHARIA STANCU, — POETUL
211
imentul de groază în faţa morţii, conştiinţa inutilităţii vieţii. „Buna Vestire" rămîne, 4otuşi, un document sufletesc semnificativ şi puternic. Printre meandrele imaginilor ermetice, printre strigătele de groază şi .accentele de tristeţe deprimantă, îşi face drum, deşi anevoie, un protest împotriva lumii nedrepte, o repulsie faţă de război şi ,o candamnare îndurerată a crimelor lui.
Folosirea mitului creştin al „Bunei Vestiri" este subtilă. Teologic, Buna Vestire .semnifică anunţarea, de către înger, a naşterii lui Crist. Stancu a 'folosit elementele mitului, pentru a da glas visului său nebulos într-o lume nouă, „mai bună, mai dreaptă".
Eroul liric al lui Stancu refuză să ac-■cepte societatea    care i-a ucis străbunii, •care îi siluieşte visurile pure şi-i .batjocoreşte idealurile. El doreşte o altă lume, ale cărei întocmiri nu i se arată îndeajuns de limpede. Ştie însă că „ziua de azi e .strîmbă şi proastă" şi nădăjduieşte că ziua .de mîine va aduce o schimbare în orîn-duirea vieţii sale. E în această perspectivă ceva din visul îndrăzneţ şi confuz al .luptătorilor din răzmeriţele ţărăneşti, cărora flăcările conacelor incendiate nu le luminau  îndeajuns  rostul  uriaşei  lor ridicări. Să nu uităm, Stancu este — şi revendică aceasta cu mîndrie heraldică — descendentul unei adevărate    dinastii da iobagi. înaintaşii lui — o va istorisi poetul în „Desculţ" — au participat la răscoalele din 1907. Perspectiva poetului, concepţia sa, sînt în mare măsură legate de originea şi formaţia    socială.    De aceea, eroul liric al lui Stancu aşteaptă şi dogeşte cu înfrigurare o  lume nouă, care să nu fie „săracă şi proastă" dar nu-i sînt .de-ajuns de limpezi  drumurile care duc .spre ceea ce numeşte „paradisul pierdut".
Ziua de azi e strîmbă şi proastă, — Oricum va fi, ziua de mîine Vine cu sînge, vine cu pîine, — Fraţilor, ziua de azi e săracă
şi proastă.
Nimeni nu va mai sta-n culcuş
de cîine,
Nimeni cu spinarea cujbită, Şi nimeni da, nimeni, cu smalţ
pe copită.
O asemenea speranţă luminează tabloul liric închegat de poet, tabloul unei lumi în care, „Marii şi mulţii flămînzi ai lumii" sînt frustaţi de roadele vieţii. Justiţiar este deci strigătul impetuos, de-o bucurie şi forţă elementară, cu care sînt anunţate „.zorile apropiate".
Pentru zorile purpurii care vin Chiui cu sufletul beat şi plin. Visule, pentru zilele care vin proaspete Te poftesc la masa mea oaspete.
în ciclul intitulat categoric „Steaua pe care stăm" din volumul „Albe" (1937). poetul declară că Steaua pe care stă omenirea e roşie : „.Roşie ca soarele în declin. / Roşie ca steagurile revoltei". Simbolul stelei va deschide şi ciclul, nu mai puţin elocvent intitulat, „Steaua care nu cade" din volumul „.Clopotul de Aur" (1938). Aici, poetul se socoate slujitorul conştient al stelei care nu cade. Aceasta e :
Roşie cum e jarul, greoaie cum e globul. Steaua care nu cade doar una
e la număr
Şi dintre milioane doar eu,
doar eu i-s robul
în „Anii de fum" ai războiului, poetul nădăjduieşte că strălucirea stelei sale va împrăştia negura.
Dar Steaua noastră nlcl-cînd n-o
să cadă,
Cu jarul inimii o păstrăm vie. Marginea ei, luminoasă zăpadă, împrăştie negura şi o sfîşie.
Poetul care a intonat cîntecul de bună vestire al zorilor apropiate spunea despre sine că :
Visul unei lumi noi are un profund :sens social. Poetul aşteaptă şi năzuieşte o lume în care :
i4*
Suduie viaţa
Răsărituri noi poartă sub Umple, Şi se luptă şi frămîntă ceaţa.
212
SORIN ARGHIR
Quintesenţa mesajului social al lui Stancu se află în aceste trei versuri. Eroul lui liric suduie ţărăneşte viaţa, visează un nou răsărit, şi se luptă cu ceaţa care-1 înconjoară. „Cîntecul" din care am extras semnificativele versuri e închinat mamei poetului şi evocă destinul unei familii de ţărani. Cei trei feciori ai familiei sînt aruncaţi în lume „amare, întunecate, flori". Cel dintîi dintre ei devine iobag pe pămînturi străine şi jugul îi îndoaie grumazul. Ce! mai mic ajunge burghez. împotriva acestuia, „primul cu burtă/ obez", din măduva familiei de ţărani, se îndreaptă mînia poetului răzvrătit. Obiectul mîniei nu lasă putinţă de îndoială asupra sensului pe care îl are revolta poetului şi asupra năzuinţelor sale sociale.
In lirica lui Stancu străbate adesea convingerea că nu există piedică în stare să stăvilească idealul poetului. „Oaste fără zale" sînt numite visurile :
Oaste fără zale, oaste minunată, Nici o armă nu te poate ucide,
Pe poet nu-1 înfricoşează primejdia şi afişează dispreţ superbi şi bravadă :
Cine a spus că sabia taie ?
Am înfruntat o mie de săbii, Cine a spus că tunul ucide ?
Am trecut prin bătaia a o mie
de tunuri
Şi totuşi, răsună în lirica lui Zaharia Stancu strigăte de spaimă, accente de tri-teţe sumbră, nostalgii cenuşii şi pîcloase. Sînt momente ale luptei poetului cu ceaţa care ameninţa să-1 cuprindă. Eroul liric al lui Stancu n-a rămas întotdeauna surd la cîntecele de sirenă care răsunau în jurul său; ele au semănat adesea în sufletul poetului, tristeţea în faţa trecutului, incertitudinea în faţa viitorului. Nu arareori întîineşti în poeziile lui Stancu sentimentul consumării inutile a vieţii şi groaza în faţa curgerii inevitabile a timpului :
Zile şl ore, ore şi zile
Creştem ca Iarba, ca iarba pierim.
Vin anii de fum, trec anii de fum,
Pulbere abea adiată.
In toba galbenă a lunii
Unghia timpului mereu o să bată.
Viaţa, pe care o exaltase înainte, i se înfăţişează uneori poetului într-o lumină rece şi dezolantă :
Rupem un fruct din pomul vieţii, Gălbui, amărui.
Sentimentul morţii este intens şi lugubru :
Ne furişăm mereu pe lîngă zidurile
morţiu
De cînd ne naştem, piuă ce murim.
Şi drumul ne mînă-nainte
Spre marginea ţării de somn şi cenuşă,
Spre tainica, neştiută uşă.
Poetul emite — e drept cu îndemni are artistică — idei comune despre moarte. Toii oamenii fie ei mizeri sau potentaţi, sînt supuşi pieirii. .Nu are importanţă dacă unii, au sorbit licoarea vieţii în oale de lut,, iar alţii din cupe de argint şi cleştar.. Viaţa oamenilor e străjuită de înaltele ziduri ale morţii. Sufletul poetului „e plin de cenuşă" şi între dinţi are „stropi mari de leşie".
Uneori se intonează un adevărat imn morţii. Poetul îşi vesteşte drumul spre nesfîrşitul şi eternul hău. El se cufundă „în golul flămînd" ca într-o „răcoroasă {întina", şi se asemuie cu sloiurile care se despart de ţărm. Răzbat, şi în acest negru cîntec de moarte, razele iubirii de viaţă, care nu izbutesc, totuşi, să lumineze cerul înourat al poetului. Dorul de viaţă e-sfîşietor" :
Te tas pe ţărmul vieţii Unde crîngul adie tămtie. O, de-ar putea să rămlle, . Acolo, pe marginea cetii. Şi inima mea, de-ar putea să rămiie...
Expresia unor asemenea atitudini contradictorii este şi amplul poem — „Calea, lactee şi-a despletit cozile".    Trăieşte In
ZAHARIA STANCU, — POETUL
213
poem viziunea poetului revoltat, protestatar, care receptează vuetul milioaenlor de truditori ai pămîntului, îi aude:
Sfredelind cu unghiile, cu dinţii
de fier,
Să smulgă adincul şi să-l sulte
spre cer.
Există de asemeni perspectiva, cosmică, a „săracilor pămîntului", încălţaţi cu sandale de aur, aflaţi în sfîrşit la adăpost de „pumnalele vîntului". Găseşti însă, în poem, şi mărturii ale îndoielilor poetului. Acesta se socoate stea căzută şi spartă. Inima i-a tost lovită cu dalta; lupii i-au smuis grumazul şi mijlocul; bivolii i-au călcat  ogoarele,  viscolul  i-a  ucis florile.
Un strigăt pătimaş răzbate din versurile poemului : „,-Cine, cine mi-a schimbat zodia ?".
„Calea 'lactee şi-a despletit cozile", e mărturia dramatică a unui poet căruia lumea capitalistă i-a călcat în picioare •visele şi a încercat să-i rupă strunele viorii. Din acest unghiu trebuie văzute momentele de tristeţe din poezia lui Stancu şi întunecatele prevestiri ale morţii. Sînt manifestări ale unui poet, iubitor al vieţii, împins de o realitate ostilă spre des-■nădejde.
Pe vigurosul erou liric al lui Stancu, îl regăseşti atunci cînd celebrează viaţa. Poetul respinge ademenirea iubirii (dragoste nu mă prinde între .gratii / nu mă ademeni cu coapse, cu viori). Imploră tinereţea să nu-1 părăsească, sufletul fiin-du-i lacom de viaţă. Cere imperios răgaz morţii pentru a-şi împlini misiunea pe pămînt :
Am încă roade de scuturat,
Mai am de aprins o flacără, o lumină.
Criticii literari burghezi i-au tăgăduit lui Stancu autenticitatea revoltei, opinînd că ea nu e proprie poetului, pe oare l-ar fi dorit împietrit în decorul rustic, în poza bucolică.
Ţăran viguros, Stancu a continuat să înalţe statui strămoşilor săi şerbi, elogiiin-du-le lupta şi suduindu-şi cu violenţă duşmanii, de-opotrivă ai săi şi ai străbunilor iobagi.
Stancu comunică direct cu elementele firii. Poetul se află într-o stare de intimitate cu natura, firească pentru un om crescut în această ambianţă. Atitudinea familiară e dezinvoltă şi nu frizează poza. E limpede că te afli în faţa unei ipostaze spontane şi nu a unui artificiu poetic, menit să consacre o himerică originalitate.
Comunicarea poetului cu firea se exprimă nu numai în sesizarea şi zugrăvirea peisagistică a dinamicii naturii. O veritabilă fuziune e îndeplinită între conţinutul liricii şi imagistica poetului. Frecvent, Stancu apelează la componentele mediului natural, antropomorfizînd cu înlesnire, adesea în maniera stihuitorului .popular. în viziunea poetului, universul se transfigurează, luînd trăsături umane. Cîmpul natal e svelt şi acoperit de iarbă cu dinţi tăioşi. De-asupra ţarinilor, văzduhul şăgalnic îşi despleteşte barba. Apele şi norii se culcă osteniţi pe cîmp, alături cu snopii.
Elementele firii sînt supuse şi ele suferinţelor omeneşti. Sălciile gem, frînte de mijloc, iar codrul îşi plînge frunzele pierdute. Luna îşi rătăceşte uneori vestmintele prin lanuri şi frîntă de mijloc, ca o babă, zăboveşte la margini de fîntîni. Lanurile au spinări care se pleacă-n vînt, iar grădina umeri îndoiţi sub povara roadelor. Iarna are genunchi luminoşi. Munţii — braţe viguroase.
Adesea acest univers este ostil şi încrîn-cenat. în asemenea ceasuri pomii, altădată darnici, acum farsori cruzi, aruncă pietre în loc de roade. Capricios în răzbunare, poetul smulge soarele de pe cer şi-1 ţine captiv în pahar, pune o mască lunii, o îmbată şi-apoi o trimite să-şi îndeplinească mai departe slujba pe bolta cerească. Cînd face daruri, poetul e generos. Satură lăcomia iubitei dăruindu-i aurul lunii, argintul norilor, albastrul asfinţitului şi puful florilor. Imtr-un ultim superb elan îi dăruie soarele drept inel.
Elementele cosmice au gingăşii şi zburdălnicii omeneşti. Stelele îşi acoperă ochii, ploaia îşi arată picioarele goale, înserarea circulă în landou şi filtrează întunericul către pămînt. Florile, înzestrate cu ochi şi urechi, jinduiesc după sărutări, plopii în
214
SORIN ARGHIR
elan bahic se îmbată de fumul sălciu al zării şi beţi  se clatină la hotarul serii.
In universul poetic al lui Stancu imaginile circulă după principiul vaselor comunicante. Omul este asemuit forţelor naturii, cu care ades se contopeşte, prin simpatie. Să reconstituim portretul unei femei iubite, crescută din zăpezi. Părul i-e aprins ca pădurile toamnei, obrazul rumen ca o piersică în pîrg. Ochii, muguri, călcătura de ciută. Pîntecul fierbinte ca o stîncă bătută de soare, umărul alb ca viscolul, trupul sălciei, făptura toată înfloreşte ca o livadă. Iubita împrumută miresmele şi luminile anotimpurilor:
Primăvara eşti numai soare,
numai soare, Vara garafă plină şi rece, Toamna eşti strugur brumat,
piersică pufoasă, Mireasmă de livadă, lin sîngeriu.
Eroul liric al lui Stancu se doreşte izvor şopotind prin codrii vechi sau nor destrămat în ploaie. Plaiuri îi zvîcnesc sub tîmple, cugetul îi e un pîrîu sprinţar. Neliniştea freamătă, precum un plop îşi tremură frunzele-n vînt. Cascade nalte şi vulcani impetuoşi duduie în sîngele poetului, iar herghelii năvalnice îi aleargă prin trup. Stăpîn al firii, împrăştie stele aprinse şi seamănă oaze în pustiuri dezolante.
Elementele naturii sînt ades plasticizate prin asemuirea cu alte particule ale mediului natural. Cerul e un uriaş iaz pe ale cărui ape plutesc corăbiile uriaşe ale norilor. Noaptea, ca un dulău, se năpusteşte asupra prăzii. Luna — vulpe argintie. Tristeţea e definită apelîndu-se la noţiuni agricole.
Uite, plugul (Şi l-a înfipt în mine tristeţea, ca-ntr-o brazdă,
Şi pretutindeni toamna sura -şi mînă cirezile tristeţii.
Dinamica naturii este asociată efortului omenesc. Ciclul anotimpurilor e în acelaşi
timp un caleidoscop al muncilor agricole...
Cîmpean, legat prin mii de fire de ţarină, Stancu nu s-a mărginit la receptarea transformărilor peisagiste ci a cuprins în versurile lui şi fiorul muncii de pe ogoare.
Stancu are o viziune dinamică a naturii. Arareori peisajele zugrăvite sînt inerte. îndeobşte, tabloul din natură este surprins de poet în mişcare. .Pentru a zugrăvi în: noptarea, Stancu imaginează un colocviu între seara-pasăre măiastră şi ziua-înaltă. şi albastră — ziua fiind convinsă să se refugieze în crîngurile întunecate. In această optică vitală particulele firii sînt. agitate şi tumultuoase. Dimineaţa dă năvală, zorii aleargă prin fum deschizînd geamuri luminoase. Văzduhul se tîrăşte pe ogoare, stelele se năruie-n munte, apele ard între maluri de trestie.
In vitalismul poetului care vede natura într-o puternică pulsaţie găseşti înţelegerea procesului de construire a imaginilor artistice. Antropomorfismul nu e un mecanism rigid pus în funcţiune din veleităţi, tehnice literare. Poetul simte permanenta necesitate de a-şi însufleţi elementele cadrului în care îşi plasează eroii lirici. Identificarea acestora cu forţele naturii vine din dorinţa de a împrumuta omului ceva din măreţia şi puritatea proprii naturi şi din intimitatea poetului cu natura.
Nu întîlnim la Stancu o peisagistică uscată, ruptă de simţămintele omului. Natura este întotdeauna martorul activ al frămîntărilor sufleteşti. Descrieri de natură gratuite nu există în lirica lui Stancu. Poetul, de altfel, nu cultivă pastelul. îndeosebi în primele poezii, eroii lui Stancu îşi petrec viaţa în natură. Poetul va păstra mereu o duioasă amintire acestui mediu evocat mai tîrziu cu nostalgie şi cu un uşor sentiment de dezrădăcinare. In unele versuri îşi fac drum negaţia şi hula oraşului în care zidurile de piatră închid orizontul omului. Sînt rare asemenea izbucniri şi ele îl arată pe poet un ţăran cu, admiraţie şi nostalgie pentru cîmpia natală, şi nu ca pe un dezrădăcinat sernă-nătorisit.
Stancu e un poet plin de sevă şi sănătate, fire aprinsă şi pătimaşă. Violenţa se îngemănează cu duioşia şi mai ales, la începutul carierii poetice, cu candoarea.
ZAHARIA STANCU, — POETUL
215
Nu greşim cred, socotindu-1 pe Stancu un elementar sentimental şi ades exaltai. Această dualitate sufletească a germinat versuri dure, de cremene, dar şi melodii suave şi discrete. Dotat cu o rară intensitate sufletească, Stancu s-a remarcat prin cultivarea catrenelor sau scurtelor stanţe. Nu trebuie văzut aici manierismul poetic sau lipsa suflului liric, ci concentrarea şi consumarea unui moment sufletesc. Poetul poate constitui un model pentru puritatea diamantină a versului. Stancu selectează un crîmpei de viaţă sufletească şi îl epuizează în cîteva versuri grele de simţire. Nu ne aflăm numai în faţa unei maxime concentrări ci e vorba mai ales de orientarea spre momentele sufleteşti cele mai intense. Stancu nu se risipeşte în preliminarii şi implicaţii. Sentimentul căruia îi dă glas, fie el iubire sau revoltă, este captat în punctul său maxim de intensitate şi înălţime. La capătul puţinelor versuri ai senzaţia totalei împliniri :
Cînd seara se desface şi se întoarce-n
tîrg
Noi doi purtăm prin crengi aprinse
de-nserare
Ceva amar şi bun, ca prunele amare, Ceva amar şi bun ca roadă
dată-n pîrg.
Deşi născut în şesul cu gîrle adormite Şi lanuri care-şi pleacă splnarea-n vînt,
ca robii, —
Vreau munţii să se urce sub fruntea ta,
vreau marea
In pieptul tău să-şi sbată talazurile-n : , spume.
Interesant de observat că poetul şi-a dezmembrat în scurte stanţe poeme mai lungi, conştient de posibilitatea existenţei independente a unor grupuri de versuri. Ar fi greşită însă ţărmurirea lui Stancu în hotarele poeziei de scurtă respiraţie. Poetul a dovedit remarcabile însuşiri şi atunci cînd a abordat poeme de amploare, rămî-nînd totuşi în esenţă un liric de concentrare maximă, de sensibilitate intensă, un
poet vital, împreunare de iorţă reţinută şi gingăşie virilă.
Excepţionala economie artistică este slujită de mijloace de expresie de o sublimată simplitate, discretă şi frustă, ades nu lipsită de duritate. Poet de puternică sensibilitate, uneori nefiresc de intensă, Stancu, chiar în confesiunile lirice, are o anumită rezervă. Eroul său liric este îndeobşte reţinut, puţin expansiv. Deosebit structural, de pildă, de eroul lui Beniuc. erou de asemeni de esenţă ţărănească — răzvrătit, — exuberant, vioi, strigîndu-şi simţămintele „în gura mare" după expresia maiakovskiană. Patima, răzvrătirea sînt exprimate la Stancu cu intensitate însă cu voce scăzută, adîncă. Poetul preferă notele joase.
Aceste aprecieri nu au pretenţia de a închega o fişă a personalităţii lui Zaharia Stancu ci doar de a discuta aspecte ale artei sale poetice. Portretul deplin al scriitorului poate fi obţinut numai prin coroborarea şi celorlalte laturi ale operei sale — proza şi publicistica.
Poetul va rămîne ca aed al ţarinilor, cîntăreţ al iubirii şi al răzvrătirii. îndeosebi, însă, al naturii, cum s-a şi proclamat :
Sînt limpede şi liber cum e vîntul. Pe unde vreau îmi pot croi cărare. M-a înfrăţit viaţa cu pămîntul, Cu cerul nalt, belşugul cald de soare
Şi simt că parcă-s una cu pămîntul, Cu soarele, cu slăvile, cu vîntul.
Cîndva Stancu se întreba cu încîntare candidă şi juvenilă :
Prin ce minune ori prin ce descîntec Mi s-a turnat în trup atîta vis, , Şi ce izvor lăuntric s-a deschis De-s numai chiot însorit şi cîntec ?
Poezia lui Stancu oferă spectacolul unei explozii de vitalitate şi vigoare investite ades în aspiraţii de ţăran răzvrătit.
E. BACONSKY
POEZIA LUI MIHAI BEMUC
Scriu rîndurile acestea despre Mihai Be-niuc, şi iată, reeitindu-i cărţile, a cita oară mu mai ştiu mici eu, am sentimentul ciudat şi inexplicabil, că pătrund într-un univers quasi necunoscut, că formele şi culorile, sunetele şi înţelesurile şi toate dimensiunile acestui univers, a cărui cunoaştere se cimentase în sufletul meu în valori reale, toate sînt doar detalii dintr-o frescă cuprinzătoare pe care n-o bănuiam. Este desigur acesta specificul poeţilor care supun vremurile, de a nu fi niciodată cunoscuţi pe de-a-n-tregul„ de a păstra pururi în patrimoniul lor ceva nou, de a vorbi fiecărui om pe limba lui şi de a transmite fiecărei generaţii mesajul de care are nevoie. Cred că nu risc prea mult afirmînd că poeţii mor atunci cînd sînt cunoscuţi pe de-a-ntregul.
Odinioară vorhindu-se la noi despre Yeats, marele poet al Irlandei, se observa că el constituie în egală măsură o vaioare accesibilă întregului popor fiind o expresie a lui, şi o posibilitate de delectare a celor mai pasionaţi cititori. Departe de a realiza esenţa unui poet, constatarea mi se pare definitorie pentru toţi poeţii de seamă ; coexistenţa acestor două valenţe o intuisem bunăoară la Hugo sau la Esenin, la Ady Endre sau la Emineseu. Mai curînd se poate spune că poetul nu va satisface exigenţele cititorului cu adevărat iniţiat decît dacă arta lui este o emanaţie directă şi viguroasă a poporului său, şi
vice versa. Aşa se explică, de pildă, faptul că Villon este astăzi atît de gustat de către cei mai pretenţioşi dintre cititorii întregii lumi, iar „Poemele Antice" ale lui Leconte de Lisle, stimulează din ce în ce mai mult fantezia textilă a păianjenilor....
Această universalitate şi permanenta latitudine de a explora pe care o oferă cititorului, iată două dimensiuni esenţiale ale marei poezii a căror prezenţă în versurile lui Mihai Beniuc o simţi pretutindeni de îndată ce descinzi sub bolta lor stăpînită de luminile şi umbrele unui sfert de secol.
Sînt poeţi ce-şi schimbă mereu unghiul din care privesc viaţa şi ascultă mărturisirea universului spiritual al omului. Beniuc face parte dintr-o categorie opusă, anume aceea a poeţilor care subordonează întreaga lor creaţie unei singure tendinţe, unei singure direcţii. El este profetul prin excelenţă, „toboşarul timpurilor noi" şi marea aspiraţie istorică spre libertate, spre temeiurile unui alt destin, constituie unghiul universal valabil şi omniprezent de observaţie a lumii, văzute ca la orice poet liric prin prisma propriei sale vieţi. Din acest unghi va cînta el peisajul patriei sale, va evoca umbrele fantastice ale lui Horia şi Iancu, va nota stările de spirit ale omului copleşit de jungla vieţii burgheze, ori se va îndurera în faţa iubirii neîmpărtăşite. Şi tot de aici, ca dintr-un turn de pază, va preamări el apoi împlinirea proorocirilor sale, triumful deplin şi definitiv al maselor conduse de comunişti împotriva   duşmanilor.  Fără considerarea
POEZIA LUI MIHAI BENIUC
217
acestui ax central al întregii sale existenţe, creaţia lui Beniuc nu poate îi înţeleasă şi poate că şi astfel se explică faptul că înainte de 1944 a fost atît de rar abordată de critica literară. Cît de pătrunzătoare e cîntarea drumului său cristalizată cu atîta simplitate şi conciziune în poezia „Venisem flăcău de pe Crişuri" :
Venisem flăcău de pe Crişuri Cu sufletu-n trei învelişuri De jale, de dor, de răscoale A celor din munţi şi din vale.
Sînt cele trei dimensiuni ale istoriei noastre, ale sufletului colectiv, pe care încă din vremuriie incerte ale creaţiei folclorice, cîntecul romînesc le-a îngemănat, ivindu-le pururi ca pe nişte flori înflorind şi scuturîndu-ise la trecerea anilor. Sînt deci în mod firesc şi dimensiunile proprii ale poetului, vădite pe întreg parcursul dezvoltării sale pînă cînd noul orizont istoric s-a deschis patriei eliberate pentru totdeauna, şi lui înşişi.
*
Dincolo de această tendinţă, unică, esenţială, poezia lui Beniuc se desfăşoară în spaţiile vaste ale marilor probleme omeneşti şi cuprinde toate temele fundamentale ale poeziei lirice : dragostea şi moartea, trecerea timpului şi, mai cu seamă în creaţia sa din ultimele două volume, pasiunea prometeică de a se sustrage legilor care guvernează la un moment dat natura şi fenomenele ei, setea de a trece ceva din însăşi existenţa lui în lucrurile durabile pe care timpul nu le atinge sau în urmaşii care se succed neîncetat cu ritmul implacabil al valurilor mării.
Am coborît din munţi şi bolovani
spune poetul despre' originea sa ; „sînt copilul unul neam sărac" (Pauperum sanguis parentum, spunea odinioară despre sine Horaţiu). In Ţara Zarandului umbra do-moală a Apusenilor împăduriţi doarme în oglinda Crişului alb care umblă ca un drumeţ rătăcit prin tufele de arini şi prin ,,hăzile" cu vegetaţie luxuriantă şi sălba-
tică. Acolo undeva e Sebişul, pe drumul care coboară spre Arad, bătut de convoaiele moţilor pribegi şi, larg, tot mai larg, orizontul estompează spre nord crestele hieratice ale Biliarei în preajma cărora dăinuie viaţa neistovită a lui Horia şi visul de legendă al vremurilor sale.
Cînd e linişte gravă de seară, toamna mai ales îţi pare uneori că auzi ecoul purtat de vînt al clopotelor de la Ţebea, satul unde la umbra secularului gorun a sfîrşit destinul eroic şi tragic al iancului. Poate că e duminică sau poate vîntul care vine dinspre miazăzi leagănă singur clopotele ca pe nişte arbori de bronz, cvocînd în cîntecul lor profund anii marilor răscoale de odinioară.
Şi Crişul alb pluteşte lin cu apele lui grele de calcarul rămas din uzinele Bradului unde se spală aurul munţilor Apuseni.
Aceasta e patria lui Minai Beniuc şi adeseori trecind spre vest cu trenul care opreşte în gări străjuite de arbori, mi se părea că aud frînturi din poezia lui :
Pe-aici au trecut odată puhoaie. Dorm undele Crişului. Ci scoicile ascultă în trupul pietrişului Cum troznesc, trezindu-se,
oasele Crişului care se-ndoaie.
Mi-e teamă, bătrînule codru, mi-e groază | Copite rup stîncile-n trap. Cine-şi aşează
Coiful de aur al lunii pe cap ?
De-aici a pornit poetul, din inima acestor codri prin care Gelu umblă de o mie de ani, şi versurile sale vor purta întotdeauna specificul acestor locuri cu peisajul lor, cu atmosfera pregnantă care stăruie pretutindeni. Plecînd din Ţara Zarandului Beniuc nu s-a oprit niciodată din mers pentru că el e un poet al călătoriei permanente, un pelerin al tuturor drumurilor, înrudit sub acest aspect cu Esenin de la care îşi însuşeşte metafora cosmică a rătăcirii:
Ca o cometă pe bolta stelelor fixe Am rătăcit printre semeni.
218
A, E. BACONSKY
Drumul lui se desfăşoară concomitent în timp şi în spaţiu şi starea aceasta de permanentă mişcare îl deosebeşte fundamental, bunăoară de Bacovia — static prin excelenţă — cu care manifesta unele afinităţi mai ales în surprinderea sensului intim al vieţii burgheze stăpînită de mediocritate şi ratare, („Perspectiva", „Aeter-nitas") şi exprimat în simboluri groteşti şi mecanice:
Sub cerul rotund Fantomele pale Cu trupuri de zale Apar şi s-ascund.
In timp, Beniuc se integrează în ritmul firesc al succesiunii generaţiilor: In mine tată, tu mergi mai departe, / Precum bunicu-n tine se ducea. Viaţa însăşi îi apare sub forma drumului pe care-1 străbate pînă cînd „amurgeşte pe drum", „Trunchiul s-apleacă, pasul se curmă" şi atunci :
Un alt fecior cu fruntea de zăpadă Va duce mai  departe drumul meu !
Drumul acesta însă se dizolvă în trecerea seculară a poporului spre libertate — şi poetul care o profetizează parcurge ţinuturile întunecoase şi ostile ale unei societăţi muribunde care-1 întîmpină ca o Pădure blestemată. Odinioară şi Bacovia îşi mărturisea groaza de a trăi în sînul unei societăţi agonice cînd scria :
Eu trebuie să tac,
să uit ceea ce nu ştie nimeni Mîhnit de crimele burgheze
fără a spune un cuvînt
dar viziunea lui nu depăşea realitatea obiectivă a epocii şi de aceea protestul era atenuat de scepticismul său iremediabil. Beniuc, fără a subestima primejdia presupusă de spasmele orînduirii burgheze, are în permanenţă certitudinea şi perspectiva care transcende orizontul acestei lumi în descompunere :
Nu rîde, nu surîde ţ Fii crunt ca o mască primitivă, Şi mai ales prefă-te deopotrivă Cu-aceste suflete hîde..
Taci. O vorbă nu spune. Nu priyi înapoi.
Cu pasul sigur treci printre strigoi Şi printre vrăjitoarele nebune.
Aceasta e pădurea blestemată. Nu te lăsa ispitit de năluci 'Nainte mereu să te duci Şi numai înainte cată.
E în această lapidară descriere a sumbrului univers pe care l-a străbătut poporul şi poetul însuşi, ceva dantesc şi homeric — ceva din imaginea Infernului şi în acelaş timp din tăria şi perseverenţa cu care Ulisse naviga pe mările stăpînite de inepuizabila fantezie a unor zeităţi ostile.
Cu sanie fără clopoţei
Trec peste zăpada şi noroiul
veacului
spune poetul arătîndu-ne prin această aluzie temporală că drumurile ce-1 absorb întotdeauna şi pretutindeni constituie de fapt simbolul unui mod de a fi, corelativul plastic al acestei aspiraţii spre libertate despre.care vorbeam, şi care-1 va duce spre contactul timpuriu cu mişcarea revoluţionară ilegală. Pe măsură ce toate presimţirile sale se vor altoi pe tulpina luptei organizate a forţelor sociale în ascensiune, glasul lui Beniuc îşi va amplifica rezonanţa, profeţiile sale vor căpăta tonul grav şi solemn imprimate de conştiinţa adevăratului sens al istoriei. Cu fiecare an versul îşi sporeşte combativitatea şi vigoarea, devenind un adevărat leit-motiv al rezistenţei şi al tenacităţii morale. O gamă bogată de mijloace, de imagini poetice se subordonează lirismului său incandescent — de la nobila existenţă alegorică a garoafei roşii devenită de multă vreme simbol şi efigie pură, pînă la viziunea de apocalips din „Proorocire" sau „Ce sînt aceste nelinişti", de la schiţa în creion la linia energică a linogravurii sau la pasta densă şi abundentă vibrînd de splendidă bogăţie cromatică.
S-a vorbit la noi adesea despre caracterul popular al poeziei lui Beniuc şi n-au lipsit în asemenea împrejurări citatele — extrase din poezii mai slabe şi cu totul nereprezentative — menite să reducă
POEZIA LUI MIHAI BENIUC
219
uneori totul la frecventarea metricii folclorice. Eu contest — riscînd a mă înşela — posibilitatea abordării acestei metrici de către poetul contemporan, cu toate că sînt conştient de valoarea extraordinară pe care o reprezintă folclorul nostru ca sursă de inspiraţie şi în general ca material poetic original şi major. Cred însă că versul de 7—8 silabe sau cel mioritic asociate cu asonantele şi succesiunea verbelor în rime alăturate, departe de a aduce în poezie aerul folcloric scontat, etalează stridenţele şi ostentaţiile bunăoară ale pictorului de astăzi ce ar căuta să facă portrete în maniera în care e pictat Mîrcea cel Bătrîn la Biserica din Curtea de Argeş, urmărind cu luciditate şi deliberare să reproducă fermecătoarele stîngăcii şi naivităţi ale zugravului bizantin de odinioară. Beniuc preia de la marii săi înaintaşi, Emineseu şi Arghezi, tradiţia autentică a valorificării folclorului şi de aceea poezia sa poartă în totalitatea ei sigiliul specific al creaţiei populare. Imaginea care vine să exprime conţinutul revoluţionar al poeziei sale îşi are de cele mai multe ori originea în mitul romînesc; exponent al năzuinţelor seculare ale mulţimii, poetul e un Făt Frumos care străbate singur pădurea în căutarea Cosînzenei:
Poate, poate totuşi undeva Se ascunde Cosînzeana mea.
Duşmanii sînt Balaurii cu capetele şapte. Ei pîndese la poduri şi poetul invocă virtuţile de basm ale spadei sale. Găsim nenumărate elemente folclorice (focurile albastre arzînd pe comori, oglinzile ce se prefac în lacuri sau periile ce devin păduri, etc.) apoi figuri ca Iorgu Iorgovan, Gruia lui Novac, evocaţi nu din snobismul haiducesc care a bîntuit o vreme printre unii poeţi; ci dintr-un sentiment al continuităţii şi al descendenţei legendare, vădit adeseori în poezia lui Beniuc şi adu-cînd o nuanţă de nobleţe romînească atît de proprie lui. Ce puternică şi pătrunzătoare este mărturisirea contopirii sale cu poporul din totdeauna :
Mi-am culcat capul pe lutul străbun
Alăturea cu alţii
Ce mestecă prin somn cuvinte
fără sens.
Şi-am vrut să dorm.
Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă
Şuier de piatră pe tăiş de coasă.
Dar elementele folclorice se fac remarcate şi în forma mai abstractă, mai generalizată a ideilor şi conceptelor poetului. M-a impresionat întotdeauna poezia lui Mihai Beniuc. Intre poeţii noştri el este poate singurul oare a reuşit să transforme această temă într-un elogiu al vieţii noi, într-o posibilitate de maximă intensificare a trăirii fenomenului contemporan, şi aceasta fără să diminueze adevăratele sensuri şi dimensiuni ale durerii omului, ale zbuciumului şi ale întregii problematici a morţii. A escamota o atare latură a gîndirii şi sensibilităţii omeneşti prin abordarea de ieftine formule paleative sau prin diversiunea superficială — aşa cum o în-tîlnim uneori în lirica noastră — înseamnă de fapt a te irosi întru deşertăciune. „Nu am timp să mă gîndesc la moarte, fiindcă lucrez cu avint". Sau : „Viaţa e mai frumoasă decît moartea deci nu mă mai gîndesc la moarte" — iată concluziile multora dintre poeziile lirice ce-şi propun să exprime o nouă concepţie, arătînd în fond însă pînă unde pot ajunge simplismul şi falsificarea. Beniuc atacă frontal problema morţii şi o raportează la acea aspiraţie unică a întregii sale existenţe spre libertate, spre împlinirea destinului popular. Aici intervine substanţa spirituală a poporului aşa cum se manifestă ea în creaţia folclorică. Poetul tratează moartea cu tonul nepăsător şi familiar uneori : „Nu fii tristă, nu plec prea departe / Numai pînă în vecini, în moarte". A muri însemnează a te reîntoarce în natură fără să-ţi încetezi existenţa ci dimpotrivă continuînd să trăieşti laolaltă cu urmaşii, cu pădurile, cu apele şi cu florile. Pe mormînt va înflori întotdeauna o garoafă roşie, revolta de altădată va spumega în cănile pline cu vin ale viitorilor colectivişti, toate se vor desfăşura sub semnul trecerii anilor şi al desăvârşirii înaltului ţel al fericirii celor mulţi. N-aş putea reda mai sugestiv sentimentul morţii la Mihai Beniuc decît a-mintindu-mi imaginea înmormîntărilor moţeşti din satele de pe rîul Mare. Cimitirul răzleţit pe dealuri înalte şi line, un mor-
220
A. E. BACONSKY
mint proaspăt, înconjurat de cîţiva oameni — iar la căpătîiul mortului un moţ cînţă din ifluier o melodie ciudată. Nimenea nu plînge şi ai impresia că sub pămîntul galben şi nisipos omul trăieşte mai departe ascultînd melodia fluidă, contopit în armonia ondulatorie a munţilor stăpî-niţi de ierburi şi cedri fără afîrşit.
De dincolo de moarte poetul va asculta întotdeauna ritmul majestuos al vieţii, va continua parcă să vegheze la libertatea ţării sale. Şi :
...dac-ar fi cîndva din nou s-o piardă Ar prinde groapa-n care zac să ardă. Şi aş ieşi cu paloşul afară, Să-ţi  apăr libertatea, scumpă ţară !
Folclorică este şi erotica lui Beniuc, în care se desluşeşte şi filonul eminescian preluat şi dezvoltat mai ales în prima parte a activităţii sale. Cîntăreţ a! îndureratului Eros, Beniuc se deosebeşte însă de Emineseu şi prin aceea că el deplînge nu dragostea întreruptă ci „iubirea ne-ntîmplată".
Suferinţa nu este nici o clipă diminuată şi totuşi poetul dă iubitei care nu răspunde sentimentelor sale, o replică de superbă demnitate virilă. Orice umilinţă sau lamentaţie e străină acestei atitudini evo-luînd de la tonul delicat folcloric şi eminescian :
Dar, vai, piciorul tău distruge In cale florile-ntîlnite Şi nu ridici cu mîna fluturi Cu aripile obosite.
pînă la violenţa care aminteşte erotica lui Catul :
Nu-mi pare rău. îmi pare rău că firea Sub fără seamăn mincinoasa-ţi mască Şi-a concentrat întreagă nesimţirea, Neruşinat să-nşele, să momească.
Asemenea lui Emineseu şi Bacovia, Mihai Beniuc caută dificultăţile sociale ale iubirii şi distinge în dragostea neîmpărtăşită, un cortegiu de prejudecăţi şi vicii sau intuieşte în sînul unei societăţi descompuse rutina <în virtutea căreia reacţiile, sentimentele şi gîndurile omului se mes-
chinizează căpătînd un caracter egoist, grotesc şi mecanic. Sub acest aspect, în partea a doua a activităţii sale, poezia de dragoste este rodul unei transfigurări profunde şi. multilaterale ; o lumină calmă se pulverizează, un echilibru spiritual desă-virşit aduce adieri de seninătate antică dînd plenitudine şi substanţă marmorea-nă formelor cultivate cu vigoare şi certitudine, cu un particular simţ al armoniei.
Te-am smuls din lumea ta
precum Orfeu Din Hades, pe iubita-i Euridice.
E un triumf, o realizare într-un univers moral de mare altitudine ; în realitatea   vieţii   noastre contemporane.
*
Pornindu-se de la anumite afirmaţii ale poetului despre natura poeziei sale, de la substanţa ei adesea telurică şi de la preferinţele lui pentru metafora rurală, cam-pestră, pentru durităţile lexicale, etc., se vorbeşte la noi despre „poezia ţărănească" a lui Mihai Beniuc. Dată fiind accepţiunea de altă dată a acestei calificări, mi se pare că ea nu poate fi astăzi admisă decît cu o serie de precizări indispensabile.
Au existat la noi în perioada dintre cele două războaie „poeţi ţărani", poeţi ai ostentaţiei rurale, ai desuetudinii şi în ultimă instanţă ai diversiunii pentru că poezia lor „vînjoasă", „rădăcinoasă", „încîl-cită", abătea atenţia de la adevărata viaţă a salului scufundat în mizerie şi exploatare şi căuta în schimb să creeze cu mijloace adesea triviale o lume rurală a instinctelor şi a superstiţiilor, a pornirilor fruste şi elementare cultivate în pitoresc" — sau, ca un revers -al aceleiaşi diversiuni, o existenţă idilică, fals-maţională cu „altiţe", „busuioc", „r.azachie", „pîrgă", cu obsesia brazdelor, a ugerelor, etc., su-gerînd belşugul, abundenţa patriarhală şi voioşia chiaburească :
Anul greu de roade s-a-ndoit în ram Şi spicele-n lanuri au căzut
pe-o rînă, Ugerul turmelor cură-n ţărînă —
POEZIA LUI MIHAI BENIUC
221
spune un asemenea poet al „belşugului" în timp ce altul vede cum
Din ugerul umed al nopţii Cocoşii mulg zorile.
Robert Frost, cel mai de seamă exponent al poeziei rurale americane, scria cîndva '. „Sînt două feluri, de a reproduce realitatea : cel care-fi. dă cartofii săi. plini de ţarină ca să pară naturali; şi cel ce se mulţumeşte cu un cartof curat". Cred că vechea noastră „poezie ţărănească" mergea mult mai departe obligîndu-te să-ţi iei singur cartofii scormonind cu mîinile prin pămînt şi încă într-un ogor în care nimeni nu semănase nimic. Cu asemenea poeţi „ţărani" Beniuc nu poate avea nimic- comun, cum nu are nimic comun originalul cu imitaţia. Dacă se simte neapărat nevoia de a se face astfel de categorisiri, se poate vorbi despre o poezie ţărănească la Beniuc cel mult ân sensul în care vorbim despre o asemenea poezie bunăoară la E-senin, adică.în sensul unei preferinţe pentru orizontul rustic. Dar aceasta exclude orice rezonanţă desuetă,, orice relicvă, pentru că însăşi arta poetică a lui Beniuc — în înţelesul ansamblului de mijloace care constituie armele unui poet — e o sinteză sui-generis a tradiţiei în tot ce are ea viabil, şi a celor mai recente cuceriri din domeniul poeziei contemporane. Metafore de mare forţă sugestivă ca : „...la mlne-n sînge j Istoria contemporană plînge". Sau: „Cu mii de -cai putere / Se crapă, zorii unei alte ere", nu au nimic rural şi sînt emanaţii ale sensibilităţii moderne iar poezii ca : „Pe o seîndură cu actinii", vădesc un rafinament al asociaţiei, o eleganţă a gestului liric provenind din asimilarea ultimelor experienţe ale poeziei contemporane. Chiar vocabularul său este numai aparent simplu şi neaoş, pentru că la o privire mai atentă se observă asocierea expresiilor celor mai disparate într-un limbaj poetic de mare complexitate. Alături de cuvinte neaoşe ca : trudă, pologit, bulbucat, sau ardelenisme ca : biriş, hiriş, etc., se întîlnesc neologisme ca : vivisec-tor, ireversibil, aton, submlslv". Îndrăzneala lui în materie lexicală l-a determinat să dea circulaţie în poezie chiar unor expresii de limbaj cotidian   ca: modest,
inutil, bere, servicii, etc. Poetul găseşte pentru toate aceste categorii un modus-vivendi reuşind să convertească acest amalgam intr-un vocabular plin de farmec original şi de expresivitate.
In urma unor atari transformări, mai cu seamă pe planul sensibilităţii şi al gîndi-rii metaforice, substanţa rurală se distilează în forme superioare căpătînd tăria şi concentraţia esenţelor. Iar simplitatea memorabilă de dicton a unora dintre versuri, (Whitman numea asemenea simplitate : „artă a artei, glorie a expresiei şl soare al luminii literare") departe de a fi un element primitiv, este o formulă estetică la care Beniuc ajunge după explorări multilaterale, o formulă a maturităţii şi a înţelepciunii. E adevărat că uneori Beniuc se îndepărtează de la exigenţele majore ale simplităţii şi atunci poezia capătă rezonanţa facilităţii, a versificaţiei de circumstanţă. Tonul festiv mai cu seamă e supărător în unele dintre poezii, asociat cu metafora absconsă şi plată în acelaşi timp :
Şi-a călit vîrtutea-m lampa de carbid Dincolo de asemenea versuri — în care nu poţi recunoaşte nimic din calitatea proprie a poeziei lui Beniuc — simplitatea poetului este simplitatea marilor cîn-tăreţi — a unui Heine sau Emineseu, Garcia Lorca sau Apollinaire (nu cel din Calligrammes.).
Toate însă învederează de-opotrivă pe omul de mare cultură ale cărui vaste investigaţii intelectuale au adus unei inspiraţii arzătoare, datele gîndirii şi ale cunoaşterii, experienţa filozofică şi literară de care nu s-ar fi  putut lipsi niciodată.
★
Printre poeţii vitalităţii şi ai vigorii există unii ca Whitman sau Maiakovski la care putem vorbi despre o poezie a energici declanşate, asociind vulcanii în erupţie sau fluviile în plină revărsare. Beniuc în comparaţie cu ei este un poet al energiilor acumulate, al marilor rezervoare, al vuietului ameninţător din preajma furtunilor, prin care valurile mării anunţă imensele spaţii aquatice din adîncimile amare. Poetul cîntă realitatea contemporană, a patriei sale, invectivează pe duşmani, me
222
A. E. BACONSKY
ditează la marile probleme ale omului, dar concomitent el îşi sugerează permanent apartenenţa, sugerează puterea nemăsurată a maselor ca pe o uriaşă rezervă de energie la care poate apela întotdeauna.
Cu generozitatea-i obişnuită şi într-un ritm tot mai aiert, Beniuc ne dăruie noi culegeri de versuri îmbogăţind patrimoniul nostru liric cu piese de trăinicie (cum îşi denumeşte poetul ultimul său volum) pentru care îmi îngădui să citez ultimul vers a! Sonetului nestematelor de Macedonsky :
Să piară n-au vreodată
şi nici să-mbătrînească.
Destinul său e într-un fel unic dacă ne gîndim că profeţiile i s-au îndeplinit atit de repede şi cu atîta splendidă strălucire,
drumul pe care pornise în tinereţe: „Pe cărări de nea, / Şi pierzanie" /, l-a purtat spre lumina acestor zile.
Stihul meu va fi păunul roşu , Beat de slavă, dănţuind pe munţi.
Proorocirea de odinioară, iată, a devenit de mult o realitate vie. Şi glasul poetului se aude :
Nu m-am schimbat,
deloc nu m-am schimbat, Aceleaşi drumuri cu suiş le bat. Ce-i drept mai sus acum
şi mai departe, Dar tot cu urşi la poduri
şi cu moarte.
Pe acelaşi drum al luptei pentru cauza partidului şi a poporului, Mihai Beniuc îşi desfăşoară stindardul înnobilat de a-tîtea victorii.
LUCIAN RAICU
TOT DESPRE JUDECATA DE VALOARE
Critica noastră străbate acum o fază, ca să spun aşa, romantică. Nu atît prin structură, prin criteriile şi principiile aplicate cît prin anumite particularităţi mai mult formale. Critica trăieşte acum într-un climat nou, înviorător, favorabil progreselor surprinzătoare. Se scrie mai mult, mai bine, mai viu, cu pasiune şi inteligenţă. In numai cîţiva ani literatura ro-mînă a pornit pe un alt drum, şi în cuprinsul ei strălucesc de pe acum opere de o mare valoare, a căror trecere în istoria literaturii pare a fi hotărîtă. Mă gîndesc la „Nicoară Potcoavă", „Desculţ", „Un om între oameni", „Moromeţii", „Pasărea Furtunii" şi „Cronica de Familie", la proza ma-jestuoasă a lui Geo Bogza, la poezia lui Mihai Beniuc, Tudor Arghezi, Maria Banuş. Am cîştigat posibilitatea raportării la operele clasice, dreptul consideraţiilor celor mai felurite, de ordin psihologic, moral şi politic. E plăcut pentru un critic să scrie despre asemenea cărţi, şi să strălucească astfel el însuşi prin arta pe care o desfăşoară pe marginea operelor discutate. E plăcut pentru Paul Georgescu să scrie despre poezia lui Beniuc, căutînd acolo ilustrarea unui mod filozofic de a privi viaţa şi moartea de la înălţimea unei gîndiri şi a unui suflet de comunist; e plăcut pentru M. Petroveanu, nu mă îndoiesc, să se adreseze lui Adam Jora, să-i spună tot en* tuziasmul şi mîndria care îl stăpîneşte, să ni-1 evoce pe Adam Jora în dimensiunile lui statuare ; e plăcut fiindcă noi cu toţii avem sentimentul că nu stă de vorbă cu o
fantomă, ci cu un om în adevărul căruia credem, şi sîntem recunoscători scriitorului care a dat viaţă lui Adam Jora ; e plăcut pentru Dumitru Micu, să folosească drept pretext un roman al lui Camil Petrescu şi pornind de aici să mediteze asupra lucidităţii. Sînt frumoase toate aceste manifestări şi sînt sigur că toată lumea le urmăreşte cu plăcere şi o anumită încîntare; criticul e bucuros că are despre ce scrie, are cum să-şi valorifice cultura, talentul şl dacă e comunist e mulţumit că ideile în care crede din tot sufletul său. se dovedesc viabile şi în artă şi se întrupează în opere menite să străbată prin timp ; scriitorul are atunci sentimentul plăcut că nu vorbeşte în neant; că e înţeles de contemporanii săi fără dificultăţi şi fără să se izbească de nepăsarea ori opacitatea celor din jur. Toate acestea sînt fenomene plăcute şi un semn netăgăduit al progresului, al orizonturilor nebănuite ce ni se deschid. Dar e în aceste manifestări şi o latură periculoasă, asupra căreia aş vrea să insist în cuprinsul paginilor de faţă. O spun de la început: se ascunde aici o primejdie care atinge chiar fondul acestei profesii, autoritatea specifică de care critica literară se bucură de multă vreme. Generalizată, formula aceasta de critică se înstrăinează de obiectul fundamental al criticii literare, acela de a judeca fenomenul literar în tot ce are acesta bun ori rău, fiindcă nu manifestă o preocupare pentru stabilirea valorii adevărate, exprimată precis, a unei opere, considerînd valoarea aceasta indiscutabilă.
224
LUCIAN RAICU
De altfel nici nu ia în discuţie decît operele remarcabile, sau închipuit remarcabile, şi considerînd valoarea lor de-acum demonstrată de alţii şi acceptată de opinia publică se foloseşte de prilej spre a exprima idei filozofice, a construi simboluri şi a desfăşura o erudiţie demnă de invidiat. Un articol ori două orii mai multe care îşi propun să ilustreze această formulă n-ar avea — se înţelege — nimic îngrijorător şi n-ar presupune nici o primejdie pentru existenţa criticii literare. E şi acesta un tip de critică lacaremu văd de ce n-am recurge din cînd în cînd. Şi pentru că tovarăşul Paul. Georgescu se simte îndemnat mai curînd spre eseistică, desigur c-ar fi interesant să vedem la ce rezultate duc experienţele sale. Gîndiţi-vă însă că procedeul se poate extinde şi constatăm într-o zi că acesta e aspectul dominant al criticii noastre. De pe acum ispita se face simţită. Se fac consideraţii fi-lozoîfice şi se urmăreşte ideia ,,Non omnis mortar" în poezia lui Beniuc, se ilustrează lupta omului împotriva presupusei fatalităţi a legilor naturale şi sociale prin romanul lui Petru Dumitriu, se fac dialoguri pe această temă şi se invocă personaje din teatrul antic; se compun mici eseuri asu-pa lucidităţii pornindu-se de la un roman. Din toate acestea, fiindcă preocuparea esenţială a criticului nu e aceea de a stabili valoarea exactă a operei, se poate extrage un tablou general nu întru totul corespunzător realităţii. Formulele care nu au ca principală preocupare judecata de valoare, prezintă dezavantajul că lasă pe din afară multe aspecte importante ale operei. Laturile discutabile, înclinaţiile negative ori slăbiciunile unui autor nu prezintă în acest caz nici un interes pentru critic şi la obiecţiile eventuale ce se pot face, criticul va răspunde că preocuparea sa e alta, formula ce a îmbrăţişat-o nu-i permite să cuprindă şi acele laturi discutabile ale operei pe care i le semnalezi. De multe ori te mai alegi şi cu observaţia că nu eşti în stare de a surprinde specificitatea feluritelor modalităţi de a face critica literară. Rămîn atunci exterioare preocupărilor critice slăbiciunile poeziei lui Beniuc, inegalitatea regretabilă a creaţiei sale,  cîteodată  tendinţa  de   a  se auto-
imita, asupra cărora ar fi indicat să se atragă atenţia poetului. Tovarăşul Petro-veanu se adresează lui Adam Jora. Nu e nimic rău în asta, dar dacă procedeul e generalizat pierdem prilejul de a supune romanul analizei, de a semnala aspectele discutabile din cuprinsul său. „Pasărea furtunii" a fost obiectul unor observaţii venite din partea criticii la apariţia primei ediţii a romanului. A răspuns scriitorul acestor observaţii ? Şi nu cumva schimbările care-au intervenit n-au fost totdeauna fericite, nu cumva romanul se resimte, nu cumva pasajele eliminate din roman au lăsat în urmă un loc gol ? Iată întrebări la care criticii noştri n-au găsit cu cale să răspundă, cu justificarea că tipul de articol pe care l-au abordat nu a permis decît urmărirea unui singur aspect al romanului. Dar în felul acesta nu reflectăm decît în chip unilateral adevărul şi aprecierea de valoare pe care avem să o facem literaturii noastre e în indiscutabil deficit. Se instaurează atunci o atmosferă festivă, în care sînt permise numai gesturile de pietate; nu credeţi că salutul entuziast nu reprezintă singura modalitate posibilă de a face critica literară ? Nu credeţi că situaţia aceasta e umilitoare pentru critica literară, fiindcă toceşte în cele din urmă simţul critic şi conţine o primejdie latentă pentru fondul specific al criticii ? Ispita pe care o semnalez se manifestă şi altfel Este indiscutabil că dezvoltarea din ultima vreme a criticii literare se datoreşte între altele, şi faptului că în momentul de faţă criticii noştri ştiu să privească o operă în tot ce are aceasta mai specific, în formula ei însăşi, şi să nu manifeste exigenţe arbitrare. Un poem nu mai e judecat potrivit legilor romanului, după cum nu pretindem unui roman ca „Desculţ", obiectivitate, detaşare de materia tratată, deoarece înţelegem bine că formula literară la care aderă acest roman e alta. Receptivitatea pentru modalităţile artistice cele mai deosebite e o calitate cîştigată de cei mai buni dintre criticii noştri. Vreau însă să observ că şi aici se ascunde un pericol după cum tot binele îşi are răul său. Mă folosesc de acest prilej spre a aduce cîteva precizări noi articolului pe care l-am pu-
TOT DESPRE JUDECATA DE VALOARE
225
blicat cu cîteva luni în urmă în legătură cu receptivitatea criticului. Pledînd pentru înţelegerea mobilă şi obiectivă a fenomenului literar, pentru o mai largă receptivitate faţă de modalităţile stilistice cele mai deosebite, am comis eroarea de a nu fi precizat îndeajuns limitele obective ale acestei receptivităţi. Se cuvine să fim receptivi dar asta presupune să acceptăm din principiu totul numai spre a nu cădea în pericolul opacităţii ? Dar în felul acesta criticul e împins să accepte chiar laturile slabe ale unei opere sub pretextul că acestea se încadrează formulei specifice. Analizînd volumul lui Marcel Breslaşu: „Tn tîrg la Iaşi — 1917" — cronicarul „Gazetei literare", tovarăşul Savin Bratu citează, între altele, cîteva versuri evident slabe, jocuri mobile de cuvinte, a căror vioiciune nu compensează lipsa de poezie autentică. Tovarăşul Savin Bratu a simţit probabil aici un deficit poetic,, pe care însă îl explică în cele din urmă prin „genul" specific al autorului. Versurile sînt acceptate numai fiindcă sînt „specifice" şi ar fi o lipsă de tact din partea unui critic să nu le recepteze specificitatea. „Esenţialul — spune cronicarul — e să accepţi specificul genului...", lipsa de poezie se încadrează ea însăşi unei formule specifice şi atunci nu conţine nimic reprobabil şi n-are nici un rost să o semnalăm. „Ritmul versurilor — se spune în cronică — nu ascultă aici atît de regulele armoniei poetice, cît de cele ale muzicii propriu zise, slujind dansului". „Poemul trebuie — în imaginaţie — să fie văzut şi audiat, —• ca o desfăşurare de scene şi tablouri dintr-un spectacol de recital şi operă".
Iată pînă la ce consecinţe poate să ducă „receptivitatea" rău înţeleasă. Specificitatea nu e totdeauna un semn al valorii, nici nu poate sluji drept criteriu principal al aprecierii. Efortul de a înţelege pe scriitor, de a vedea opera literară în formele ei caracteristice e desigur lăudabilă şi o manifestare a maturităţii dar nu trebuie să ducă în nici un caz la tocirea instrumentului critic şi la neglijarea acelor cazuri în care slăbiciunile evidente poartă masca „specificităţii". Altfel contestăm criticii dreptul de a rosti un cuvînt răspicat şi sincer asupra adevăratei valori a ope-
15 — Viaţa   Romînească  nr. 4
reior literare, ceea ce duce în fond la anularea criticii.
Se întîmplă adesea ca în focul demonstraţiei unor principii să pierdem din vedere valoarea reală a operelor care exemplifică principiile. Am sentimentul că articolul tovarăşului Ovid Crohmălraiceanu „Unele probleme ale comediei" exagerează meritele piesei lui Aurel Baranga „Mielul turbat", dînd impresia că această comedie e făcută tocmai în spiritul celor mai caracteristice legi ale genului. Părerea mea este că „Mielul turbat" e încă departe de a fi o excelentă comedie satirică. Genul satiric e desigur deficitar la noi şi cam lipsesc exemplele care să ilustreze legile comicului, cu toate acestea nu cred că e aici un motiv de a mări valoarea unei lucrări literare numai fiindcă e unică, sau e mai reuşită decît altele.
Cred, de asemeni, că şi articolul despre „Bărăgan" al tovarăşului Crohmălniceanu, subliniind cu tărie meritele cărţii, dezvăluie cu prea multă precauţie şi destul de sumar, slăbiciunile evidente ale romanului
Adesea se întîmplă şi altfel : din spirit nu îndeajuns de ştiinţific, se caută cu tot dinadinsul a se dovedi caracterul eminamente revoluţionar, pozitiv pînă la capăt al unor personaje care exprimă tendinţe contradictorii. In această ordine de idei, cred că D. Micu tratînd despre drama lucidităţii în romanul Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război de Cărnii Petrescu, a exagerat mult conţinutul înaintat al personajului, eăutînd să ne convingă de faptul că Ştefan Gheorghidiu ar reprezenta o conştiinţă umană fără cusur.
O altă prejudecată statornicită la noi, o prejudecată foarte păgubitoare este credinţa unora că regimul critic se cuvine limitat la operele de valoare mijlocie ori la acelea lipsite total de valoare. Se consideră că e o impietate, o lipsă de decenţă şi o meschină operaţie critică să descoperi cusururile unei opere foarte izbutite dacă o luăm în întregul ei. In cazul acesta criticul îşi propune doar să demonstreze prin analiză strălucirea operei, foloisindu-se exclusiv de superlative şi ferindu-se să aducă în discuţie şi aspectele discutabile.
226
LUCIAN RAICU
Articolul lui S. Damian cu privire la „Desculţ" e fără îndoială un bun model de analiză, de pătrundere pînă în structura specifică a operei. Acceptînd ideea că „Desculţ" e o carte de valoare incontestabilă, a cărei faimă peste hotarele ţării e meritată, înseamnă oare că se confundă cu perfecţiunea, fiind cu neputinţă a-i descoperi şi cusururi ? Ritmul evocării ise păstrează peste tot la acelaşi nivel înalt ? S-a spus, între altele, că în partea doua a romanului, cînd îl vedem pe Darie la oraş, nu egalează jartea întîia a romanului în adevăr de o valoare şi o noutate unică. Criticul însă a evitat să se refere la această problemă, preferind să se ocupe numai de aspectele categoric remarcabile ale romanului. Oricît de mare ar fi talentul unui scriitor, opera sa nu prezintă peste tot acelaş interes, unele însuşiri se des-voltă în dauna altora.
Un scriitor poate fi preţuit, admirat, cîteodată chiar iubit, dar nu văd de ce admiraţia, simpatia, dragostea ar însemna anularea simţului critic şi ar fi incompatibile cu capacitatea de a analiza gradul de frumuseţe al operei şi eventualele ei cusururi. A spune că Belinski l-a preţuit pe Dostoevski ar fi să folosim cuvinte inexpresive. El l-a descoperit pe Dostoevski, l-a admirat cu emoţie, şi n-a pregetat să-i aducă elogii nemăsurate, fără spiritul prudent cu care ide obicei cîntă-rim valoarea unui debutant. Despre „Oameni sărmani" Belinski s-a exprimat în mod elogios, dar admiraţia nu Ua orbit şi a spus că în acest roman Dostoevski manifestă în acelaş timp „aptitudinea de a obosi şi de a entuziasma". Vorbind despre un alt roman (,,Alter ego. Aventurile d-lui Goleadkin") Belinski asocia într-un fel aproape de necrezut elogiile supreme cu observaţia critică, foarte severă. „Autorul „Alter ego"-ului a dat la iveală o uriaşă forţă creatoare, caracterul eroului principal făcînd parte din galeria ceior mai adînci şi mai îndrăzneţe creaţiuni cu care se poate făli literatura rusă. Se vede însă totodată incapacitatea teribilă a autorului de a dispune şi orîndui cu economie abundenţa propriilor sale forţe. Toate neajunsurile, ce erau scuzabile în „Oameni sărmani", ca primă încercare apar
în „Alter Ego" ca neajunsuri monstruoase", etc. Victor Hugo în celebrul studiu pe care-1 face asupra operei lui Shakespeare deşi „admiră totul ca o brută" admite şi el că „prăpastia e condiţia de existenţă a muntelui".
E cel puţin curios să credem că operele noastre chiar cele mai bune n-au astfel de cusururi, într-un fel inevitabile; de altfel nimeni nu crede cu seriozitate că lucrurile stau într-adevăr aşa, dar se consideră, dintr-o prejudecată, că e meschin să cauţi cu tot dinadinsul defecţiunile unei opere, remarcabile în întregul ei. Dar nici nu e vorba de a căuta şi a denunţa cusururi, e vorba doar de faptul că adesea se întîmplă ca impresiile entuziaste, frenetice ale criticului să se substituie analizei temeinice şi aprecierii exacte a operei, precizării locului pe care aceasta îl ocupă în raport cu operele clasice ori cu cele contemporane. E adevărat cu mulţi scriitori sînt susceptibili la adevăr — lucru foarte regretabil — dar asta nu poate împiedica în nici un caz critica literară să se exercite ca profesie, îndeplinind rolul important care-i revine în dezvoltarea unei literaturi.
In multe cronici procesul de dezvoltare a realismului socialist în literatura noastră e prezentat ca un proces de-acum încheiat, ca şi cum nu ne-ar rămîne decît să-i sărbătorim triumful, întrecîndu-ne în laude şi omagii festive. Succesele sînt atît de mari, definitive şi categorice încît se pare că am ajuns la asemenea culmi, dincolo de care progresul e aproape imposibil. Un caz foarte semnificativ reprezintă articolul lui S. Alterescu „Concepţia umanistă în dramaturgia lui Mihail Davidoglu". Eroii lui M. Davidoglu sînt — în viziunea mult exagerată a criticului — „.purtătorii unor preocupări filozofice". Se vorbeşte de o „dramă filozofică" ai cărei termeni de comparaţie se găsesc doar în teatrul antic ori în dramaturgia lui. Gorki. Se vorbeşte mereu ca despre un proces cîştigat despre „caracterul realist-socialist al dramaturgiei sale". Dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, n-am mai avea nici o pretenţie. Dar în realitate e vorba de un proces de creaţie dificil, de reflectare a problematicii morale şi filozofice a omu-
TOT DESPRE JUDECATA DE VALOARE
227
lui contemporan pe care dramaturgul inca îl străbate şi nu totdeauna realizările pe care le obţine merită să fie încununate de lauri. Aceeaşi greşeală mi se pare că au făcut-o şi alţi critici, cînd s-au referit la autorii contemporani mai însemnaţi. Articolul tovarăşului Traian Şelmaru cu privire la poezia lui Cicerone Theodorescu e mult prea festiv, şi evită să vorbească despre dificultăţile care mai stau în calea poeziei lui Cicerone Theodorescu. Lipseşte o apreciere exactă a valorii acestei poezii, a meritelor sale reale şi a slăbiciunilor sale, criticul  preferind     să folosească aproape peste tot epitete superlative, lipsite de precizie. La fel procedează şi tovarăşul Radu Popescu în articolul consacrat volumului de Versuri alese de Radu Boureanu. Despre oglindirea   sentimentelor    adevărate ale oamenilor de astăzi, constructori ai socialismului, şi a problematicii specifice epocii noastre, în raport cu care poezia tui Radu Boureanu e încă în deficit, criticul vorbeşte pe un ton sărbătoresc, ca şi cum toate ar îi în ordine şi n-ar mai fi de formulat nici o rezervă, ca şi cum n-am avea ce să cerem poetului care a dat totul şi nu ne rămîne decît să-i analizăm triumful. Poezia sa „este un catalog al marilor evenimente care în diferite părţi ale lumii, pun faţă în faţă forţele trecutului şi ale viitorului"  şi mai  departe:  „Privirea  sa se roteşte trează de jur împrejur pătrunzînd atentă în toate punctele orizontului fără ca poetul să părăsească nici măcar o clipa (s. n.) realitatea patriei noastre". E oare pe deplin adevărată această caracterizare? Ce rost are ea de dragul unor imagini bine găsite să sacrificăm fie şi o parte din   adevăr?   E bine   să   subliniem cu toată hotărîrea meritele unei opere literare dar aceasta nu înseamnă nicidecum să înlocuim criteriile adevărate, exactitatea judecăţii critice cu aprecieri uniform festi-. ve. Dacă ar fi avut mereu în minte această idee, cred că nici criticii care s-au referit la poezia lui Eugen Jebeleanu n^ar fi găsit că poemul In satul lui Sahla e o operă fără cusur. Un articol care se opreşte cu deosebire asupra succeselor unui scriitor n-ar însemna o catastrofă, dar există pericolul ca aprecierile superlative, tonul festiv şi ditirambic să devină    fenomene domi-
15*
nante.   Critica, s-ar   condamna   în felul acesta la vegetare şi umilire, şi în cele din urmă la dispariţie. Tabloul care ar rezulta ar contrazice în chip flagrant datele realităţii, în cazul cînd criticii s-ar aplica numai operelor remarcabile relevînd un aspect sau altul, dar evitînd aprecierea exactă, integrală şi sinceră a fenomenului literar. Socotelile strategice sînt jignitoare pentru un critic adevărat şi nu cunosc ceva mai monstruos decît  să te gîndeşti scriind critică literară, la impresia bună sau rea pe care articolul odată apărut o va face unuia sau altuia dintre scriitori. Nu e jignitor lucru pentru critic să se teamă de a spune adevărul, chiar dacă se presupune că acest adevăr îl va supăra    pe scriitor,    îl va nemulţumi?
N-ar fi de loc indicat, să reluăm şi să permanentizăm o practică destul de răspândită în trecut, mai ales astăzi cînd, în genere, preocuparea criticii pentru stabilirea valorii reale a unei. opere, a locului pe care aceasta îl ocupă în cuprinsul literaturii există cu adevărat. Foarte dăunătoare s-a dovedit a fi pentru critică recunoaşterea unor autorităţi literare infailibile, practica elogierii necondiţionate. Atmosfera necontenit festivă în jurul poeziei patetice, de o bună calitate oratorică, dar încă deficitară în multe alte privinţi, a lui Dan Deşliu, a fost insistent întreţinută, şi ar fi aici locul să-l numim în primul rînd pe tovarăşul Mihai Novicov. Cele două articole scrise de critic cu cîţiva ani în urmă, citite astăzi, par excesive, şi laudele aduse cu ostentaţie înflăcărată ar răsuna astăzi cu oarecare stridenţă. Gloria rapidă a poetului Eugen Frunză a fost în mod artificial întreţinută,  depăşind   mult meritele reale, şi reacţia din ultima vreme a opiniei literare este explicabilă. Şi aici criticii îşi au partea lor de vină : nu ne-a dispărut din memorie zelul cu care tovarăşul Sergiu Fărcăşan a apărat pe poet de unele observaţii critice de ajuns de nevinovate. S-a creat impresia că numai un anumit gen de poezie, acela reprezentat de cei doi autori citaţi mai sus, e capabil să exprime sentimentele omului de azi, ceea ce a adus serioase (prejudicii dezvoltării poeziei noastre şi a îngustat mult posibili-
228
LUCIAN RAICU
tăţile infinit de variate ale creaţiei literare, înflorirea deplină a personalităţilor artistice celor mai diverse, mai puţin asemănătoare. Atmosfera de tămâiere, de elogii neîntrerupte şi uniforme, tonul îngăduitor şi evaziv, teama de a spune lucrurilor pe nume — nu înseamnă toate acestea un pericol de moarte pentru critica literară ? Un pericol la fel de mare ca şi fuga din faţa vieţii .şi adevărului, idilismul şi înfrumuseţarea artificială pentru un bun scriitor 1.
Atmosfera generoasă, de laude necontenite prezintă şi neajunsul că acoperă şi compromite prin banalizare admiraţiile sincere, simpatiile izvorîte din suflet şi din cea mai curată nepărtinire. De aceea ar fi dureros pentru mine ca pledoaria ce o fac să fie luată de unii drept o invitaţie la răceală şi maliţie critică. Ar fi dureros să se desprindă din cuvintele mele chemarea la impersonalitate,, la anularea simpatiilor şi antipatiilor personale. Aceasta, oricîte eforturi am depune, rămîn structurale criticului şi nu putem face abstracţie de ele. Dreptul criticului de a afirma şi a respinge ceea ce găseşte el de cuviinţă şi izvorăşte din adîncul convingerilor sale nu poate fi pus în discuţie. E o realitate. Asta n-are însă nimic comun cu lipsa adevăratelor criterii şi nu impietează asupra adevărului judecăţii de valoare.
N-am pretenţia că spun lucruri deosebit
1) Pe un alt plan, cu alte manifestări, dar datori.ndu-se în fonid aceleiaşi slăbiri a instrumentului critic, lipsei de fermitate şi de spirit obiectiv, devierea aprecierii de valoare e sensibilă şi în cercetările de istorie literară. Aş numi, de exemplu, articolul prof. ton Vitner „însemnări despre literatură" privind preocupările de estetică ale lui Emineseu. Se aduc în discuţie cîteva notaţii ale marelui poet, cSteva citate care nu-mi par deloc concludente în raport cu ideia tradusă de tov. Vitner în formulări categorice a existenţei unui „sistem orientat în sens materialist" în notaţiile lui Emineseu referitoare la estetică. Nu sînt competent în această chestiune, dar am convingerea că o asemenea descoperire se cerea exemplificată rnai convingător. Altfel afirmaţiile tovarăşului Vitner înseamnă numai un exerciţiu riscant.
de noi, de originale. Problema aceasta aş zice că e una din problemele „eterne" ale criticii şi toate epocile şi toate literaturile au tratat-o în felul lor. Cauza „ineficacităţii criticii" — spune Cernîşevski într-un articol este „tonul ei îngăduitor, caracterul ei evaziv, lispa de fermitate... Critica trebuie să devină mult mai severă,, mai serioasă, dacă vrea să fie demnă de denumirea de critică". Autori susceptibili au existat în toate timpurile, dar aceasta n-a constituit niciodată o dificultate imposibil de depăşit. „Oricine va recunoaşte", spune mai departe Cernîşevski, „că dreptatea şi folosul literaturii sînt mai presus, de sentimentele personale ale scriitorilor"..
La noi problema aceasta a fost mereu actuală şi vedem că M. Kogălniceanu în epoca începuturilor literaturii romîne, cînd nici nu se putea vorbi de existenţa unei critici literare, se exprimă foarte categoric şi cuvintele sale sînt cu totul valabile şi astăzi : „într-o asemenea epocă, cînd se-publică atîtea cărţi, afară de bune, nu este. de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pe toate şi ca într-un ciur să le vînture, lăudînd cele bune şi aruneînd în noianul uitării pe cele rele; şi una şi alta după principiile sale şi fără a lua seama la persoana şi la starea autorilor ?"
Cu atît mai mult în vremea noastră cînd criticul are o mare responsabilitate socială şi profesională, cînd avem o literatură capabilă să înfrunte cele mai înalte exigenţe ale criticilor şi cititorilor ei. Cer iertare dacă lucrurile spuse aici de mine şi citatele pe care le-am invocat au creat impresia că am aerul unui om chemat să dea lecţii. Ar fi într-adevăr cu totul nepotrivit în raport cu vîrsta şi însuşirile mele şi mai ales cu stima adîncă ce-o datorez celor mai buni şi mai talentaţi critici ai noştri. Socotesc că numai gradul înalt al progresului realizat în ultima vreme de critica noastră a făcut posibilă o. asemenea intervenţie. Cred că împreună, tineri şi mai vîrstnici, oameni din toate generaţiile vom duce mai departe şi vom dezvolta-.-succesele de pînă acum.
DISCUŢII
LASCAR SEBASTIAN
ÎNTRE UN ROMAN BUN ŞI O RECENZIE ALAMBICATA
Ne pregăteam să scriem cîteva pagini asupra îaitîiei lucrări literare ia lui Nicolae Deleanu: romanul „Nedeia din Poiana Miresei" de curînd apărut. Mărturisim din capul locului că înclinarea noastră era — cum mai şi este — să lăudăm cartea, să scriem despre ea cu multă căldură, chiar .dacă l-am îi dojenit pe autor pentru unele scăpări şi scăderi. Insă, pînă a prididi noi să luăm condeiul în mînă, ne-a luat-o înainte pania critică a lui Eugen Campus, care, în nr. 12 al „Vieţii Romîneşti", semnează o recenzie intitulată „Intre documentar şi beletristică", închinată „Nedeii din Poiana Miresei".
Fireşte că apariţia recenziei lui Eugen Campus nu interzice altona să-şi spună şi ei cuvîntul asupra aceleaşi chestiuni. Astfel, şi noi eram încă liberi să ne realizăm intenţia de-a scrie despre romanul cu pricina. Dar...
După ce ai citit o carte care ţi-a mers lia inimă — ba chiar şi una care 'nu ţi-a plăcut de loc — aştepţi cu interes şi nerăbdare cuvîntul criticii, pentru a-ţi verifica astfel convingerile tale de simplu cititor. Ce te faci însă, atunci cînd criticul — dator prin însăşi misiunea lui să-şi spună neted şi răspicat părerile, ca să dea cititorului o îndrumare limpede — ■cialcă pe cele mai întortochiate meandre; cînd „critica" lui devine pentru cititor o şaradă, sau un fel de duş scoţian : cald şi rece, rece şi cald, sau un soi de scărpinat al urechii stingi cu mîna dreaptă — peste cap — ? Tot interesul tău pentru critică se des umflă şi te cuprinde dezamăgirea fără leac. Parcă ai fi un cuptor pe care cineva l-ai încins şi nimeni nu-1 miai alimentează cu nimic.
Lăsînd la o parte diversitatea felurilor în care se poate scrie o critică literară, noi credem nezdruncinat că esenţa, că suprema raţiune a criticii este ca — din ampla sau mai puţin ampla analiză pe care o face — să facă să reiasă lămurit că lucrarea luată în cercetare merită a fi citită ori merită a fi aruncată la coş. Fireşte,, criticul e liber, în observaţiile sale, să se oprească la amănunte ca să ilustreze de-opotrivă laturile pozitive şi laturile negative ale lucrării ; e liber să folosească tonul pamfletar ori cel ditirambic, după cum e cazul, şi multe alte tonuri poate folosi; el însă ■este absolut constrîns de însuşi rostul îndeletnicirii sale să îndeplinească o condiţie sine qua non ■— anume: în concluzie (şi nu vorbim aici de o concluzie aşezată negreşit în ultimul aliniat al studiului critic), să se declare hotărît şi curajos dacă e pentru sau contra. Altă ieşire n-are.
230
LASCAR SEBASTIAN
Or, după ce ai citit şi ultimul cuvînt al recenziei lui Eugen Campus despre romanul lui Nicolae Deleanu, tot nedumirit rămîi asupra opiniei recenzentului : bun e oare romanul sau e prost ? O singură impresie se degajează pentru cititor cu claritate : că recenzentul se fereşte a se declara verde, de la obraz ; că el se află în aşteptarea unei asemenea declarări din partea altora, şi pînă una-alta — parcă tatonînd terenul, nevoind a se angaja definitiv în nici un fel ■— şi-a luat inima-n dinţi pentru ca să se exprime... în doi peri.
N-am voi să fim înţeleşi greşit. Nu susţinem că romanul „Nedeia, din Poiana Miresei" ar fi scutit de critică. Sliavă Domnului, asemenea scutire pentru operele literare nu se află în nici o lege. Ba mai mult: sîntem de acord cu destule din observaţiile critice pe care Eugen Campus le face autorului — şi la ele aveam şi noi de adăugat pe ale noastre. Nici nu pretindem recenzentului să if ie — cu efect retroactiv — tot aşa de încălzit de romanul lui Nicolae Deleanu cum am fost noi. (La urma urmelor, aici e chestie şi de temperament: dacă-i ai sau nu fugos). însă, încă o dată — şi, cum se zice, o dată pentru totdeauna —• de ce acel duş scoţian care să ne treacă alternativ prin călduri şi prin răcori, ca pînă la sfîrşit să nu mai ştim ce fel de baie am făcut ?
Iată, Eugen Campus, de la începutul recenziei sale, se arată nemulţumit de lucrarea lui Nicolae Deleanu. Aici — recunoaştem — el e ritos şi categoric. Autorul cărţii — ne face să înţelegem Eugen Campus —, a amestecat genurile : documentarul cu romanul — iar asta, chipurile, desfiinţează cartea,. (Că aşa este ori nu e aşa, vom dezbate mai la vale). Imediat, apoi, recenzentul spune că... „Nedeia din Poiana Miresei" se vestea deosebit de interesantă. Scriitorul încearcă un lucru nou în literatura noastră: îşi propune să înfăţişeze" etc. E limpede: dacă recenzentul afirmă categoric dintru început că amestecarea genurilor „se răzbună întotdeauna", iar Nicolae Deleanu le-a amestecat, şi apoi se exprimă că lucrarea „se vestea",... mie cititor simplu, dar nu lipsit de logică, nu-mi mai rămîne decît să completez : „Se vestea"... dar a fost o veste mincinoasă. Iar în continuare: „Scriitorul încearcă"... dar nu izbuteşte; „îşi propune"... dar nu-i în stare să şi dispună şi aşa mai departe. Deci dară, să aruncăm cartea la coş !
Aşi ! Miai la vale recenzentul elogiază pe scriitor pentru conţinutul romanului şi pentru limba în care a fost scris (s-o spunem în treacăt că unei lucrări literare nici nu-i trebuie mai mult ca să fie bună decît un conţinut just şi o expresie adecvată). El vorbeşte de„scene pline de viaţă, tipuri veridice, bine conturate, care-ţi rămîn întipărite în minte"; arată că „tn linii mari, compoziţia reliefează ideea de bază a lucrării"; laudă că „limbajul capătă savoare prin introducerea la locul potrivit a unor expresii, zicători şi proverbe populare"; îi place „folosirea elementelor folclorice, de obicei cu pricepere integrate în ţesătura acţiunii"; subliniază că „în general, unul din meritele cărţii este felul just şi convingător în care e înfăţişat procesul dialectic al dezvoltării istorice" ; nu uită „virtuali-tâţile incluse în personalitatea artistică" a romancierului — şi altele.
Trebuie însă iar să recunoaştem că mu se află în toată recenzia o singură laudă care să nu fie imediat însoţită de o rezervă critică. Atunci cînd face asemeneia rezerve, recenzentul foloseşte un limbaj plin de tact care-i savuros şi tipic. Bunăoară : „în general", „în linii mari" ; „în bună măsură" ; „de obicei" ; „nu pretutindeni" ; „destul de..." ; „unii" şi „unele" ;  „se pare a fi..." ;  şi mai ales, pînă la obsesie :  „pe alocuri".
ÎNTRE UN .ROMAN BUN ŞI O RECENZIE ALAMBICATA 231
Cu alte cuvinte : în general şi în linii mari, stăm bine, deşi în buna măsură şi de obicei e prost, măcar că nu pretutindeni e rău, cu toate ca destul de des nu-i adecvat, însă numai unii şi unele sînt zugrăviţi cum nu se cuvine şi abia pe alocuri schioapătă, vorba aia, ba una ba alta.
Să ne oprim puţin asupra unui... „destul" de lung paragraf in care criticul copleşeşte pe autor cu firitisiri pentru modul în care a creat tigura Anuţei lui Sluguţ. Zice criticul: „...aici autorul a respectat integral realitatea, a lăsat ca viata adevărată să ne vorbească nemijlocit prin limbajul convu.gător al imaginii artistice veridice", etc. Şi o ţine aşa, ditirambic, tot paragraful. Hotărît lucru : aici, criticul n-are absolut nici o rezerva. I-a plăcut, vorba lui proprie, integral. Iată însă cu ce propoziţmne - tipica unui critic fără de curaj - îşi începe el acel paragraf _ laudativ : „Personajul cel mal puternic conturat SE PARE A FI Amca lut Sluguţ . — Vorba lui Trahanache : „Ne-am procopsit 1" Apoi dacă afirmi plin de entuziasm că autorul „a respectat integral realitatea" „...viaţa adevărata ... limbajul convingător"... „imaginea artistică veridică"... etc., etc., etc., — atunci cui. si de ce naiba i se pare a fi ? Hotărăşte-te, tovarăşe recenzent : ESTE sau NU ESTE ? Căci eu, cititor, asta vreau să aflu de la dumneata !
Alt paragraf — şi el lung — se încheie aşa : „Cele mal bune pagini ale cărţii sînt tocmai acelea în care, concentrîndu-şi atenţia asupra unor astfel de probleme esenţiale, pătrunzînd sensul adînc al fenomenelor pe baza interpretării lor în 'spirit marxist şi dezvăluindu-l prin mijloace artistice, el a creat scene pline de viaţă", etc.
Vasăzică, după d-ta, critic, romanul are şi „cele mai bune pagini"... iar acelea „sînt acelea care"... Foarte bine ! care sînt acelea ne spui (măcar că plutind, în generalităţi) ; însă dă-mi voie să te întreb : cîte sînt ele ? ! Da, cîte! Căci romanul are peste 500 de pagini. Dacă „cele mai bune" sînt în total 6, atunci deduc uşor că romanul e prost. Dar dacă îmi arăţi că sînt 450 din 500, atunci e excelent 1 Acu, nu zic să-mi vorbeşti, d-ta critic, în termeni contabili şi statistici, dar într-un fel oarecare, cu' mijloacele de exprimare specifice criticii, fă-mă să înţeleg aceasta, fiindcă aceasta e luoru decisiv pentru aprecierea valorii unei lucrări literare. Altfel — cu plutiri în vag, cu duş scoţian ori scărpinat la ureche — mulţumim de critică, dar n-avem pentru ce !
Felul acesta de a face critică, e limpede că nu limpezeşte nici o întrebare, ci zăpăceşte de-opotrivă pe cititor şi pe autorul cărţii. Mai mult : mîhneşte şi ofensează. Cum? O muncă artistică serioasă, rod al unei ample, adînci şi juste documentări, un roman plin de oameni vii aşezaţi în mijlocul unui conflict istoric acut, folosind o admirabilă limbă romî-nească în slujba descrierii caracterelor, întîmplărilor şi peisajului, chiar dacă are şi slăbiciuni, să fie lichidată de critic cu atîta uşurinţă, în doi timpi şi trei mişcări, şi pe te miri cîte cărări ? ! Nu, asemenea fel de-a critica e cum nu se poate mai condamnabil, fiindcă este făcător de rele.
în sfîrşit, să vedem în ce măsură stă în picioare aserţiunea recenzentului după caire amestecarea genurilor e fatală unui roman. Dintru început, de la primele rînduri, ba chiar de la titlu (recenzia se intitulează, cum am văzut, „Intre documentar şi beletristică") se vede clar că aceasta este cea mai de seamă incriminare pe care recenzentul o aduce scriitorului. Cu multă dreptate, recenzentul stabileşte că : „Genurile îşi au legile lor, cerinţele lor specifice". Şi imediat afirmă că : „Nesocotirea acestor legi, alăturarea nechibzuită a unor elemente disparate se răzbună întotdeauna". Să ne înţelegem. Dacă. bunăoară, ne-am apuca să povestim ceva pe scenă,
232
LASCAR SEBASTIAN
timp de trei ceasuri, desigur că, ar îi o adevărată dramă, dar n-ar fi teatru. Dacă am scrie un dialog lung de 400 de pagini, ar fi ceva foarte epic, dar nu un roman. Deci, a nu se încălca legile specifice ale genurilor, fiindcă asta „se răzbună". Pînă aici, vasăzică, ne aflăm în plin acord cu Eugen Campus şi cu principiul pe care-1 stabileşte. Insă recenzentul are imediat o subliniere a unui adjectiv, ceea ce ne derutează absolut. El zice că nesocotirea şi alăturarea nechibzuită, etc., sînt dezastruoase pentru o scriere literară. Cu alte cuvinte, clacă nesocotirea ar fi chibzuită totul ar fi în perfectă regulă. Dar cine este năstruşnicul alhimist care să aibă acea eprubetă în care să măsoare doza de chibzuinţă necesară ? Unde începe şi unde se sfîrşeşte „nechibzuinţa" ?
Dar să vedem ce' se întîmplă cu un principiu, cît ele sănătos, dacă e aplicat rigid, pedant, scolastic şi dogmatic.
Dezvoltarea literaturii, evoluţia „genurilor" literare ne arată că e mult de cînd romanul a găsit cu cale că nu e rău „să amestece" genurile. Romancierul care s-a ferit ca de foc să nu le amestece a fost cel mult un romancier corect, foarte atent la „construcţie" şi grijuliu să nu încalce canoanele, dar n-a avut mai nimic de spus. Un Paul Bourget, de pildă — „romancier" desăvîrşit, stăpîn deplin pe secretele arhitectonicii unui rornan —■ putea să-i dea zece înainte lui Anatole France — inexistent ca „romancier" — şi Anatole France tot nu l-ar fi ajuns din acest punct de vedere. Şi cu toate astea, preferinţa noastră •— şi fără doar şi poate şi a lui Eugen Campus — merge către France, iar nu către Bourget.
Fiindcă veni vorba, Anatole France spunea : „Pentru pedanţi, a scrie bine, înseamnă, pare-se, a scrie după o regulă stabilită de ei înşişi". Poate că France spunea aşa, ca să-şi acopere vagabondările lui livreşti, biblio-filiee, istorice, filologice, filozofice, ştiinţifice dintr-un roman care avea şi intrigă amoroasă.
In cel mai realist dintre romanele lui Balzac, luat la întîmplare sau pe alese, întîlnim, pe lîngă ampla desfăşurare epică, nenumărate pagini de înalt lirism ; digresiuni documentare despre istoria şi arhitectura unei clădiri, străzi sau mahalale; consideraţii de ordin financiar foarte temeinic documentate, etc.
Ne amintim cum, între cele două războaie, un cunoscut director de scenă afirma fără să clipească : „Ruşii nu ştiu să scrie teatru. Nu-i stăpînesc tehnica specifică, nu cunosc ce-i aceea intrigă, ce-i aceea acţiune... Cine ar putea susţine că piesa lui Tolstoi, „Cadavrul viu", e altceva decît un roman" dialogat ?" Directorul nostru de scenă care se specializase în montarea farselor bulevardiere ale lui Arnold şi Bach — acest cuplu de „tehnicieni" perfecţi ■— avea deplină dreptate : genialul Tolstoi nu ştia să scrie teatru... ca Arnold şi Bach. Nu poseda „tehnica", sau mai bine zis reţeta acestora. El avea tehnica lui proprie care-i permitea să amestece cu succes genurile şi să încalce canoanele riguroase prestabilite de „specialiştii" tari în secretele loviturilor teatrale. Tot aşa, noi, recunoscînd în „Ana Karenina" şi în „învierea" două romane „bine construite", după cum cer legile genului, putem pretinde că, în schimb „Război şi pace" nu e propriu zis iun roman, ci un gigantic documentar. S-ar putea să avem şi dreptate pretinzînd aceasta, dar oricum am denumi-o — documentar sau roman, sau roman documentar — toate aceste etichetări zadarnice nu schimbă întru nimic nepieritoarea capodoperă tolstoiană. Poetul spaniol Garcia Lorca spunea : „Stelele strălucesc pe cer, chiar dacă noi nu le-am dat încă un nume"...
INTRE UN ROMAN BUN ŞI O RECENZIE ALAMBICATA
233
De ce să mai lungim vorba ? Socotim că lui Eugen Campus i-ar îi fost de ajuns, pentru a se lămuri în această privinţă, să (citească în acelaşi număr şi în acelaşi loc al „Vieţii Romîneşti" unde îşi publică el recenzia, analiza pe care D. Micu o face volumului „Despre munca scriitorului", apărut la „Cartea Rusă". Iată un citat din Maiakovski desprins de acolo :
y,i,.nu dau nici un fel de reguli care să facă dintr-un om un poet, un creator de versuri. Asemenea reguli nici nu există. Poet este tocmai acela care creează regulile poetice". Iată ce spune Gorki :
„...în munca scriitorilor, muncă de mare răspundere, tendinţa de a formula axiome, dogmatismul şi în genere fabricarea „meşteşugărească" a unor adevăruri de netăgăduit duc în mod inevitabil la mărginire, la d&natiirărea sensului realităţii vii, cose se transformă atît de repede".
Prin urmare, atunci cînd analizăm o lucrare literară, important e:ite nu s-o etichetăm după gen, nici să vedem dacă legile genului au fost nesocotite cu sau fără chibzuinţă, ci să stabilim limpede şi curajos dacă e o lucrare bună, dacă e interesantă, dacă aduce ceva nou, dacă slujeşte la ceva, etc. Căci iată ce spune Cervantes într-una din nuvelele sate! prin gura unui picaro :
„Nu mă-ntreba dacă-i cîrn ori înalt. Intreabă-mă dacă faptele lui Ofi slujit la ceva..."
însă recenzentul nostru este atît de înverşunat împotriva conţinutului documentar al romanului, încît el îl numeşte „elemente informative" şi le califică, în numele tuturor cititorilor, „obositoare, supărătoare chiar". Nu ne îndoim de sinceritatea lui Eugen Campus: în adevăr se vede că e obosit. Noi am cunoscut pe vremuri o domnişoară pe care o oboseau şi o supărau într-o carte descripţiile de natură şi, citind un roman de Mihail Sadoveanu, totdeauna sărea peste acele pagini pline de... elemente descriptive. E o metodă sigură contra oboselii, pe care o recomandăm recenzentului nostru ca să scape de acele „elemente informative" ce se găsesc la un Balzac sau Tolstoi.
Ne dăm seama că cineva ar putea să intervină şi, părinteşte să ne bată pe umăr : „Domoleşte-ţi avîntul! Aici e vorba de Nicolae Deleanu, iar d-ta îi dai înainte cu Cervantes, Tolstoi, Balzac şi France !" Fireşte că, în felul acesta, uşor putem fi puşi sub interdicţie. Dar pînă aici, am avut de clarificat unele principii. Acum, muttatis muitandis (schimbînd ce este de schimbat) şi toute proportion gardee (păstrînd proporţia), ajungem la „speţă", cum spun avocaţii, la romanul „Nedeia din Poiana Miresei". ]
Noi socotim romanul lui Nicolae Deleanu un roman bun (şi afir-mînd aceasta nu avem^credinţa că săvîrşim un mare act de vitejie) tocmai pentru că —■ fiind un roman social plasat întru-n cadru istoric — ne dă bogate informaţii despre epocă, despre moravuri şi mentalităţi, despre specificul conflictelor sociale la stadiul respectiv al dezvoltării istorice. Nu vom putea lăuda îndeajuns tocmai serioasa, bogata şi adînca documentare a romanului. Cu interes crescînd am citit tot ce-a ştiut autorul să ne spună, necunoscut nouă, asupra ultimei faze de descompunere a felului de viaţă feudal, în Ardealul de sub stăpînire habs-burgică, acum o sută şi ceva de ani, cînd se desfăşoară acţiunea romanului. Autorul dovedeşte o mare putere ele cuprindere a tuturor aspectelor pe care le ia conflictul social născut odată cu începuturile dezvol-
234
LASCAR SEBASTIAN
tării capitalismului în Valea-Jiului. Nu-i scapă conflictul dintre „soţie-tatul" capitalist minier şi ţăranii pe care acesta îi deposedează de pămînt şi caută să-i atragă spre munca în mimă. Nu-i scapă nici conflictul dintre aceiaşi ţărani şi nobilii feudali care vor să-i reţină iobagi pe moşii ; nici conflictul dintre nobili şi „soţietat" pe chestia „libertăţii muncii", aşa cum o înţeleg interesele capitalului; nici conflictul dintre muncitorii minieri şi societate pe chestia condiţiilor de muncă şi de trai ; nici conflictul ce se naşte din rezistenţa ţărănimii patriarhale faţă de ofensiva capitalismului ce triumfă. In sfîrşit, romanul ne face clar să înţelegem cum mişcarea muncitorească în acea vreme şi acel loc a fost o mişcare spontană. ;;|     , . ,
Acesta e conţinutul ideologic al romanului.
Dar mijloacele artistice? Poate că autorul a văzut şi a gîndit lucrurile just, iar cînd a fost să le redea a facuit-o în stil de tratat de istorie şi de sociologie. Dacă atunci cînd ai lăsat cartea din mină, ai rămas în minte cu o imagine puternică despre nişte oameni vii care au trăit puternice conflicte, despre conflictele înseşi care ţi-au fost prezentate prin mişcare plină de dramatism, iar nu simplu enunţate, despre peisajul natural şi social care a fost zugrăvit într-un limbaj literar personal — atunci nu mai încape îndoială că avem a face cu o creaţie artistică. Părăsind ultima filă a romanului lui Nicolae Deleanu, este cu 'neputinţă să nu păstrezi imaginea unor caractere atît de deosebite ca Radu Zăican, ţăranul cuminte care ştie ce vrea, Mihuţ Cărăbeţ, slab din fire, ambiţios în cele rele şi vîndut stăpînirii, Trif Alu-petreacătă, care, dezorientat, porneşte în haiducie, fierarul Abasarabă, un anarhist, Anuţa lui Sluguţ, încăpăţînată în a nu. ceda „soţietatului" casa şi locul de pămînt. Dar inginerul Jăger, omul bun, înţelegător, intelectualul înaintat care se apropie de muncitori ? Dar lumea moţilor ? Dar lumea minerilor germani ? Dar „aristocraţia" care vine la Petrila de la Viena, Budapesta şi Braşov ? Cine nu reţine admirabilele tablouri ale celor două nedei, cu forfota, cu frămîntările, cu pitorescul lor ? Cine nu recunoaşte măestria autorului în schimbarea tonalităţilor, atunci cînd se schimbă şi mediul social descris ? Ironia sau dragostea fierbinte, ura sau înţelegerea, humorul sau înfierarea — toate sînt mînuite, la locul potrivit, cu mijloace personale, de către autor care se află totdeauna pe o poziţie partinică. Şi, în sfîrşit, limba în care este scris romanul poate constitui o pildă pentru destule cărţi apărute la noi. Ea e mijlocul prin care se face o evocare vie a unor întîmplări din trecut, pline de semnificaţie. Ea ajută la caracterizarea personajelor. Ea ne face să simţim peisajul, epoca şi locul. Prin mijlocirea ei — „elementul de 'bază al literaturii este limba", a< spus Gorki — autorul ne face să trăim frămîntările şi durerile şi ţelurile unui popor întreg.
Cu „Nedeia din Poiana Miresei", Nicolae Deleanu îşi face debutul în literatură. Socotim că şi însuşi faptul acesta trebuie consemnat ca avînd o deosebită semnificaţie. Un om care a ajuns, cum spune Dante, net mezzo del cammin di nostra vita (la mijlocul căii vieţii noastre) îşi face idebutul ca romancier odată cu un tînăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, cum e Titus Popovici. După ce şi-a cheltuit talentul, ani şi ani, sub regimul burghezo-moşieresc, în gazetărie, iată că abia astăzi şi numai astăzi, talentul lui se poate consacra ceaţiei literare, adică acolo unde îi era locul dintru început. Noi ne îngăduim a socoti debutul literar al lui Nicolae Deleanu nu ca manifestarea  unor  virtualităţi artistice
INTRE UN ROMAN BUN ŞI O RECENZIE ALAMBICATA
235
care, în viitor, iar putea să... dacă... ci ca un debut realizat al unei personalităţi artistice care numai în zilele noastre, a putut să se manifesteze.
Slăbiciuni ? Sînt. In majoritatea lor, ele ţin de detaliu şi nu zdruncină valoarea în genere a romanului. Insă cel puţin două din aceste „slăbiciuni" trebuie arătate iaci, fiindcă isînt ceva mai grave.
Autorul se lasă dus, la un moment dat, de dorinţele 'şi intenţiile lui bune, care însă contrazic verosimilul, şi astfel ajunge să facă o pagină în care nu poţi crede. El ne descrie, în capitolul III, o zi de odihnă a minerilor de la Petrila. Iată minerii maghiari cum pornesc „un ceardiaş", iar mai departe ceva, cum „se rotea o horă : erau moţii..." Pentru că aşa ar fi dorit autorul să fie — şi nimeni nu zice că aşa ar fi fost rău — el îmbină cu de la sine putere cele două jocuri — al maghiarilor şi al moţilor —- la care adaugă către sfîrşit şi pe muncitorii germani, —• şi uite aşa : „Pe luncă nu miai este acum decît o singură horă frăţească. Mirată, luna priveşte de pe culmi", — încheie romancierul. Frumos, dar prea idilic. Şi forţat, şi „făcut".
A doua „slăbiciune", oare îşi are de fapt sorgintea tot în dorinţele autorului, .stă în faptul că pe unii din eroii săi — ţărani ori meseriaşi ori mineri, — îi pune să vorbească, deşi păstrînd specificul şi pitorescul graiului lor, cu cugetări care nu ies cu o iotă din linia ideologică justă a autorului. Abasarabă teoretizează parcă 1-a citit pe Kropotkin, iar Radu Zăican pe Engels. Atribuirea unor teorii, unor personaje care, istoriceşte, erau în imposibilitate să le susţină, duce repede şi sigur lia schematism.
Nu prea greu, aceste neajunsuri pot fi înlăturate la o nouă ediţie, deoarece nici ele, ca şi celelalte slăbiciuni de detaliu, nu precumpănesc calităţile evidente ale romanului solid închegat şi nu-i ating esenţa epică.
RECENZII
N. JIANU: „IZVORUL ROŞU"
O apreciere definitivă a romanului Izvorul roşu de Nicolae Jianu nu poate fi dată) desigur, atîta vreme cît se cunoaşte doar primul volum, în care liniile conflictului, sensul evoluţiei epice, sînt trasate cu certitudine, întîlnirea şi înfruntarea descinsă pe viaţă şi moarte a forţelor sociale antagonice urmînd însă a se produce de abia în volumele ulterioare. Deocamdată se petrece un proces de concentrare, de mobilizare a forţelor, comparabil . .cu aglomerarea norilor încărcaţi de sarcini electrice opuse. Veridicitatea cu care puterile adverse se vor defini. în încleştarea hotărîtoare va dicta judecata de ansamblu ■asupra operei.
De pe acum, se cuvin remarcate considerabile posibilităţi conţinute în materialul volumului apărut, posibilităţi de a crea o Imagine semnificativă a vieţii unei aşezări muncitoreşti cu o variată tipologie umană. Scriitorul a atacat cu apreciabil curaj problemele Implicate de o temă de primordială importanţă, cum este aceea a reflectării clasei muncitoare, realizînd In multe privinţe progrese faţă de literatura eu asemenea preocupări scrisă la. noi înainte de apariţia romanului său.
Romanul Izvorul roşu are calitatea ce merită sublinierea cea mai entuziastă —• de a fi Interesant, de a-l Introduce pe cititor in mijlocul unei. lumi cu preocupări, suferinţi, zbuclumări care nu pot să au
cucerească o sensibilitate oricît de rezistentă. Minerii din valea Izvorului roşu aşternută la poalele Incului şi Corundişulut compun o comunitate de oameni ale căror condiţii de existenţă recapitulează zbuciumul milenar al poporului de pe aceste meleaguri. O inscripţie glăsuieş'te despre un .templu creştinesc" înălţat pe locul unde astăzi un morman de dărîmături alimentează buruieni şi rnuşchi, templu „ruinat pre mongoli la anul 1241", iar vaierul clopotelor trase de Farcaş cel cu picior de lemn vreme de un sfert de ceas (echiva-lînd cu două sute de treizeci şi cinci, de aplecări ale băirînului) recheamă în cuget, transmit din generaţie în generaţie amintirea măcelului de la începutul acestui mileniu. Evocarea momentului 1241 în primele pagini ale romanului are un tîlc de tragedie cu răsfrîngeri simbolice asupra conflictului operei, urmărit într-un moment de răspîntie a istoriei. Sensul episoadelor descriind viaţa jalnicei văl acuză întocmirile nedrepte datorită cărora minerii scormoneau pînă nu de mult măruntaiele munţilor de mii de ani în acelaşi mod, jertfindu-şi vlaga şi sîngele în schimbul unei plini niciodată îndestulătoare. Conştiinţa acestui, fapt devine o realitate redu* tabilă, o forţă materială care va Impune o întorsătură radicală, un curs nou al istoriei văii. Subiectul întîiului volum al romanului îl formează, astfel, creşterea în-
RECENZII
237
versunăm minerilor împotriva jăcmănito-rilor lor, pregătirea acestora în vederea unei răfueli teribile în societatea capitalistă ,Minauf şi cu întreaga orîndulre exploatatoare.
In cursul desfăşurării epice, în faţa lectorului se ţese pînza Imensă a mizerlitcr şi durerilor în care se zbate, neam de neam viaţa minerilor, întru desfăşurarea păianjenilor graşi ai capitalului internaţional. In descrierea condiţiilor de muncă romancierul a împrumutat parcă elemente viziunilor superstiţioase ale presupusei împărăţii a umbrelor.
Galeriile cu nume de sfinţi ducînd spre zăcămintele de pirită sînt, la drept vorbind, nişte cotloane noroioase, hrube sinistre, picurînd din tavanul cavernos calcar rece, copleşite de un miros înţepător de pucioasă, friguroase şi ascunzînd la tot pasul surpriza unei prăpăstii cu noroi cleios în fund. Minerii muncesc în băltoace infecte, cu apa trectnd peste genunchi, goi pînă la brîu, scăldaţi de sudoarea murdară, şi chipurile lor pămîntii, scofîlcite, au, sub lumina lămpilor de carbid, paloarea unor arătări macabre. Ciocănesc roca anevoie cu scule rudimentare, moştenite parcă de-a dreptul de la agatîrşi, ameninţaţi în orice clipă de spectrul unei morţi năpraznice. Domnii de la ,,Minaur", mai puţin interesaţi de sporirea propillor venituri decît de sabotarea măsurilor de redresare economică întreprinsă de guvernul de la 6 martie, răspund cu cinism îndatoririlor de a asigura condiţii de muncă, arătîndu-se dispuşi să închidă mina.
îndeobşte, culorile utilizate de autor sînt sumbre, Izvorul roşu şt împrejurimile apă-rînd — în ciuda splendorii eterne a peisajului dominat de fruntea maiestoasă a Incului — ca o vale a ptîngerii. „Nu-s bani, nu-i mîncare 1" Cuvintele acestora, rostite în împrejurări diferite de un personaj sau altul, exprimă un adevărat ţipăt al foamei perpetue, al sărăciei scabroase. Bolile cele mal înspăimîntătoare —■ în variante şi stadii nenumărate — apasă peste ţinut în tocmai precum plăgile trimise ■— cum zicea Scriptura — de Iehova asupra urgisitei împărăţii a Egipelului. Copii de mărimea unui pumn, cu pîntecele spînzurat înafară, copii cu „bubă în cap",
copii rahitici sau suferind de lues, oameni, maturi măcinaţi de tuberculoză pulmonară şi osoasă, de pelagră, de sifilis terţiar, cîte unii atinşi de catar ta nas şi urechi — aceşti oameni alcătuiesc un procent alarmant al populaţiei. Bolile profesionale — dureri de cap şi umflarea picioarelor — sînt realităţi ce nu impresionează pe nimeni, acceptate ca un dat fatal existînd în însăşi firea lucrurilor. „Cine a văzut miner sănătos!" se miră o localnică de eventualitatea unei atari minuni. Iar cei răspunzători de toată nenorocirea zîmbesc cinic cînd vine vorba de necesitatea unor măsuri pentru curmarea dezastrului, zicînd că „maladia este un element al naturii, ea dă lucrurilor raza de dramatism ■fără de care viaţa ar fi neinteresantă".
E natural ca băştinaşii unui asemenea tărîm al durerii să fie nişte oameni duri, insensibili la convenienţe, arţăgoşi şi cău-tînd înţelesul vieţii, adormirea suferinţelor, în rachiul tare, arzător ca un foc lichid. Abrutizaţi, înrăiţi de suferinţă, ei dau dovadă însă de o delicateţă spontană, adine sădită în sufletul lor, manifestată bunăoară, în felul cum înţeleg să la parte la mîhnirea unui tovarăş al lor, însoţind-o împreună pe soţia acestuia în drum spre lăcaşul de veci, sau în stima cu care înconjoară pe Miron Nichifor, intelectual ridicat din sinul lor, şi pe soţia lui.
E de relevat fermitatea cu care scriitorul atacă problemele esenţiale ale. mediului înfăţişat, sezisînd particularităţile lui, dînd o descripţie realistă prin înfrîngerea deopotrivă a înclinărilor către idealizare convenţională sau către accentuarea excesivă şi unilaterală a fenomenelor înapoiate. In momentul cînd începe romanul, minerii (cu excepţia cîtorva cu munci de răspundere politică), se prezintă — ca urmare a condiţiilor de existenţă, inclusiv izolarea de centre industriale, de civilizaţie, în genere — ca o comunitate proletară vizibil rămasă în urmă faţă de clasa muncitoare în întregul el, lipsită de conştiinţă revoluţionară, la drept vorbind, ţărani, numai că — precum zice un personaj — „în loc să lucreze pămîntul sau la pădure, lucrează în mină". Aceasta nu înseamnă că răsunetul prefacerilor din ţară (sîntem în 1947) nu răscoleşte şi via-
238
RECENZII
ţa lor; dimpotrivă, fiecare miner e încredinţat că la putere se află oameni de o seamă cu el, că el însuşi umilitul, năpă-tultul e chemat să-şl spună cuvîntul in treburile ţării; îmbătaţi însă oarecum de senzaţii neîncercate, ei nu văd limpede, concret, in ce constă schimbarea survenită şl sînt intrigaţi că, deşi au în mînă puterea, trebuie să îndure o mizerie chiar mai cumplită decît înainte vreme. De aici, porniri anarhice, întreruperea lucrului, brutalităţi faţă de directorul Levay şi în genere credinţa că au a se răfui cu persoane. „Ne vom judeca cu parul şi cu dinamita 1" — aceasta e mentalitatea ce domină începutul romanului. Drumul însuşirii unei înţelegeri superioare a căilor spre cucerirea vieţii demne nu va fi străbătut fără greutăţi, barat fiind cu obstacole nebănuite; destinul minerilor de la Izvorul roşu va evolua însă inevitabil pe acest drum, dictat de curgerea vieţii însăşi. Conştiinţa faptului că se află în război de interese vitale cu clasa capitalistă în totalitatea ei va pătrunde întreaga masă a minerilor, transformată astfel într-un detaşament de luptă revoluţionară. Un miner comunist, Gavril Marian, vorbeşte astfel directorului minei:
,,— Cred că înţelegi că între noi şi „Mi-naur" e război. Război pe viaţă şi pe moarte. Şi nu numai cu „Minaur", cu toţi stăpînii, cu tot ce a fost pînă acum ne răfuim. Împăcare nu se mai poate".
Concepţia aceasta e, la început, a unul grup de muncitori ridicaţi. Ea îşi face loc însă, în focul experienţei luptelor — ou cît s-ar desfăşura acestea de neorganizat —, in mintea fiecărui miner, electrlzînd masa, unlnd-o în jurul partidului. Se îns-tăpîneşte in inimile tuturor sentimentul că minele de la Izvorul roşu sînt proprietatea muncitorilor înşişi, a satului lor, şi, în loc să-şi strige în deşert răzvrătirea oarbă, minerii sînt preocupaţi de descoperirea unor noi zăcăminte, de sporirea producţiei împotriva dorinţei societăţii „Minaur", ale cărei zile apar, în chip învederat, numărate.
Romancierul dirijează astfel curgerea faptelor încît în chipul minerilor recunoaştem tot mai mult clasa muncitoare liberă, eroică. Cititorul   trăieşte tot mai intens
convingerea că a sosit timpul profeţit de un explorator de demult al zăcămintelor de la Izvorul roşu : „Odată şi odată se vor naşte acei oameni viteji şi vor scoate comorile ascunse în pîntecul muntelui de metal".
Romancierul, cum spuneam, n-a ocolii greutăţile implicate de zugrăvirea mediului miner specific, ba şi-a creat el însuşi dificultăţi, impunîndu-şi dezlegarea unor probleme spinoase. Una din aceste probleme se leagă de conturarea lui State Mol-dovanu, un aventurier şi bătăuş care o bună bucată de vreme deţine funcţia de secretar al organizaţiei de partid, sub al cărei adăpost activează cu intensitate în sensul carierismului şl îmburghezlrll, dezinformează organele superioare şi opune rezistenţa îndîrjită intereselor vitale ale minerilor. Datorită lui, masa este lipsită un timp de o conducere politică reală, lăsată să acţioneze anarhic, ba chiar împinsă cu putere în direcţii contrarii. State Moldoveanu se camuflează cu oarecare abilitate, făcînd multă gălăgie în. legătură cu necesitatea de întărire a organizaţiei de bază, cu unitatea de acţiune a comuniştilor, cu disciplina şi executarea deciziilor ministeriale ; îndărătul vorbelor Iul se ascunde efortul de a birocratiza munca organizaţiei, de a o rupe de probleme reale ale masei, aşa fel ca haosul să se adîncească, producţia să fie compromisă, iar minerii să ia toiagul pribegiei. Cu alte mijloace, Mol-dovan duce politica tui Tibor Borneas ,soţlallst vechi", spion al patronilor, ucigaş. Atribuind o funcţie ca aceasta unui asemenea individ, scriitorul şl-a asumat Implicit sarcina de a demonstra plastic forţa noului capabilă să sfarme putregaiul din cale, chiar cînd acesta împrumută o aparenţă granitică. In parte, sarcina a fost împlinită cu izbînda, romancierul reuşind să pună în lumină faptul că, în condiţiile puterii populare, pînă şl cel din urmă muncitor, devine un alt om decît înainte, ne mai puţind fi îngenunchlat şi robit după voie. State Moldovan neglijează acest fapt esenţial, crezînd că are de a face cu o turmă bezmetică, socoteală care va duce, fără doar şi poate, la frîngerea gîtu-lui. Deşi demascarea lui nu se produce în acest volum, sfîrşitul imundului personaj
RECENZII
239
apare iminent, deocamdată ridicîndu-i-se atribuţiile politice. De aşteptat era ca acestui tip de şmecher travestit să i se opună tipul comunistului veritabil. Spre aceasta tinde romancierul prin creionarea lui Gavril Marian, miner localnic, legat prin sînge şi comunitqtea soartei de tovarăşii săi, dîrz şi curajos, fără pregătire politico-ideologică, dar acţionînd instinctiv în direcţia intransigenţei revoluţionare. Din păcate, acest erou — asemeni, tuturor eroilor muncitori — nu lasă o întipărim distinctă în memorie. Fără trăsături individuale marcante, prea puţin diferit din punct de vedere al fizionomiei morale de Pelion, Naţie Pamfil şi alţi muncitori mai ridicaţi, Marian se desenează ca un fel de sinteză a masei, purtător de cuvînt, translator al voinţei colective. De bună seamă, absenţa unor individualităţi pregnante în sinul masei exercită o înrîurire negativă asupra desfăşurării întregii acţiuni, pe ■lîngă faptul, regretabil în sine, al disol-vării particularului în. abstract. Lipsa uncr caractere individuale de mineri exclude varietatea în cadrul problematicii comune, .posibilitatea adîncirii, nuanţării şi împrospătării necontenite a conflictului, limitînd .astfel sfera cunoaşterii şi creind dte la un timp impresia unei încetineli fastidioase a .acţiunii, a unei monotonii şi diluări a episoadelor. Fapt şi mai grav, această disol-vare, din punct de vedere psihic, a Indivizilor în masă viciază însăşi veridicitatea reflectării clasei muncitoare, ale cărei însuşiri morale nu sînt puse în lumină în măsura adevărului. Deşi nu se poate vorbi de o însistare naturalistă asupra ţenome-•.nelor înapoiate, un uşor iz obiectivist e evident în dezvăluirea primitivităţii sufleteşti a eroilor şi a masei îndeobşte. Volumul sau volumele următoare pot, fără în-.doială, corecta această impresie prin îmbogăţirea problematicii Individuale şi spre .aceasta ar fi recomandabil să tindă romancierul cu toată fermitatea.
Dacă din rîndul muncitorilor nu se impun atenţiei puternice caractere individuale, scriitorul izbuteşte să construiască un erou incontestabil în Miron Nichifor, geolog, fiul colţosului miner Jon Nichifor. Vinarul învăţat ne Impresionează prin înălţimea sa de cuget, puritatea morală, clar-
viziunea şl perseverenţa cu care urmăreşte un ţel nobil. Nu numai că obţinerea unei diplome strălucite nu-l înstrăinează de ai săi, dar eroul cere cu tărie, luptă pentru a fi numit în valea mizeriei şi durerii, încrezător în puterea omului eliberat, de a-şi domina destinul. Gîndurile lui, visurile cele mal stilizatoare ţintuesc fericirea neamului său trudit. „Ce le-ar trebui lor ? Oare o bucată de pîine mai bună, o haină mai trainică ar fi de ajuns ? Oare bucuriile mari ale lumii nu vor înflori niciodată pe frunţile lui întunecate ?"
întoarcerea lui Miron Nichifor în locurile de obîrşie determină o prefacere imediată a stării de lucru, o dinamizare accelerată a minerilor, care se văd îndrumaţi spre biruinţa neîndoielnică. La sugestia Iul, minerii părăsesc deîndată hrubele mocirloase, în ciuda dispoziţiilor oficiale, des-chizînd în alte galerii drum spre metalul preţios. Eroul nu şovăie să intre în conflict cu directorul minei, un slăbănog timorat, cu secretarul de partid, cu Ministerul, a-vînd. certitudinea că altfel ar trăda interesele de viaţă ale minerilor. Fără a fi încă membru de partid, Miron Nichifor se comportă ca un comunist autentic, izbind cu neîndurare în tot ce e cangrenat, inert, potrivnic   făuririi unei vieţi mai bune.
Ţinînd să creeze nu erou pilduitor, romancierul a întrecut pînă la urmă măsura, înălţîndu-l întrucîtva pe tînărul geolog deasupra tuturor celorlalţi oameni, încît venirea lui la „Ivorul roşu" apare ca o descindere a lui Mesia. Prea este infailibil şi minat de un resort interior unic. E greu de conceput un tînăr intelectual lipsit de orice îndoială, urmîndu-şi drumul fără nici o reticenţă interioară, fără să albă nevoie de ajutorul moral al cuiva, de încurajări şi îmbărbătare. Certitudinea aceasta fanatică conferă eroului anume rigiditate, o ţinută înţepenită ce slujeşte într-o măsură caracterizării prin contrast a soţiei sate consternată de lipsa lui de delicateţe, dar pe el însuşi nu-l favorizează de loc. Volumele ce vor urma pot îndrepta parţial acest neajuns; bine era însă ca, încă de la început, eroul să fl fost conceput ca un Ins cu o mai vastă problematică şi legai de mineri nu numai efectiv, ci convingerile şi acţiunile sale politice să aibă un su-
240
RECENZII
port de nădejde în masă. In acest chip, şi dinamismul, caracterul eroic al muncitorimii ar ţi eşlt mai cu putere In relief, iar psihologia masei s-ar fi definit cu mal multă veridicitate.
Natalia, soţia lui Mir on Nlchifor, e p/ă-mădltă din acelaşi aluat cu el, avînd însă o constituţie mal complexă. Brăileancă de origine, ea termină facultatea de medicină cu iluzia de a putea lucra într-un spital modern, slujind nu numai nemijlocit, sănătatea oamenilor dar şi dezvoltarea ştiinţei. Abnegaţia cu care îşi sacrifică Idealul, urmîndu-şi soţul în acest sat izolat, apoi ardoarea cu care se dedică luptei de stăvilire a epidemiilor,   învlngînd privaţiuni materiale indescriptibile, lovlndu-se de ignoranţa populaţiei, de ura înveninată a lui Wlesensteln, bătrînul medic degenerat în şarlatan şi jefuitor, de cinismul autorităţilor medicale superioare, negăsind măcar la bărbatul iubit înţelegerea afectuoasă, mîngîierea şi sprijinul atît de necesar — o rîndulesc pe Natalia Nlchifor printre acele figuri eroice a căror aureolare e o cerinţă a reflectării veridice. O confruntare, în volumul al doilea, între Natalia — e-rolnă admirabilă, tipică, tocmai fiindcă, în toiul maximelor sforţări pentru un ideal sublim — binele colectiv — rămîne femela obişnuită dornică de fericire personală şi soţul ei, dispus să-i taxeze drept slăbiciuni nostalgii    intelectualiste,    năzuinţele cete mal legitime, o asemenea confruntare ar oferi posibilităţi dramatice sensibile, sporind Interesul romanului.
Frămîntărlle şl deruta din lumea împotriva căreia se ridică minerii de la „Izvorul roşu" sînt sugerate plastic prin descrierea forfotei din strada Bursei, mal ales, dar personajele menite să figureze clasa capitalistă în zvîrcollri agonice nu prind consistenţă, cu excepţia Iul Gogu Slrechescu, amestec de candoare şl abjecţie, de cinism şl slugărnicie timorată. Ipochimenul, profesor de mineralogie, apolitic în trecut, s-a înscris în partidul comunist pentru a se putea strecura mal uşor într-o funcţie   importantă   din Ministe-
rul Minelor şi Petrolului, Iar spre aceasta îl mîna setea irezistibilă de răzbunare asupra unul Floreşteanu şl altora aejus-dem farinae, care în trecut îl priviseră dispreţuitor, ca pe un profesoraş oarecare. Ca director general în Minister el îl fierbe pe aroganţii conducători al „Minaur ului", fluturîndu-le în faţă tot jelui de eventualităţi sumbre, şantajîndu-i şl storcîndu-le bani, în fapt colaborînd cu el împotriva stalului muncltoresc-ţărănesc. Mişcările psihice, procesele contradictorii din interiorul personajului se urmăresc cu interes şl depinde de modul cum acesta va fi condus în volumul următor pentru a deveni o creaţie remarcabilă.
O remarcă pozitivă merită schiţa înfăil-şînd deruta provocată în rîndul burgheziei de anumite măsuri ale guvernului democrat, înfrigurarea, zăpăceala ce domină strada Bursei, spaima şi înverşunările exploatatorilor care presimt apropierea unei lovituri fatale. De o apreciabilă veridicitate sînt scenele din mediul artiştilor decadenţi, în care amestecul de mediocritate, lipsă de talent, degenerescentă morală şi fizică, demenţă şl utopie reacţionară, cre-ază un sentiment al infirmităţii ruşinoase, însoţit de tristeţe şi greaţă. In acest maidan de flori bolnave, chipul sculptorului Mlhall Adam şi acela al amantei sale Wanda, năzuieşte parcă o eliberare, o înţelegere neîntinată şl s-ar putea să albă o evoluţie surprinzătoare.
Efortul romancierului va trebui, neîndoielnic, să ţintească, în următoarele volume, în primul rînd, întărirea imaginii clasei muncitoare, accentuînd conform adevărului vieţii, conştiinţa revoluţionară a masei, lumlnînd mal puternic deosebirea esenţială, calitativă între chipul din trecut al muncitorului exploatat şl caracterul, nou. al muncitorului care luptă în condiţii de libertate pentru desfiinţarea exploatării o-mulul de către om, încercînd de asemenea să dea mal multă pregnanţă şl consistenţă individuală eroilor clasei în atac.
Dumitru Micu
RECENZII
241
NOTE DE LECTURĂ
Citind cartea de debut a lui Al. Ivan Ghilla, te- bucuri recunoscînd un talent promiţător şi un poet; proza lui — în care se străvede limpede preocuparea de a sene frumos _ este bogat presărată de accente de autentic lirism; de altfel ultimele doua bucăţi ale cărţii („In rînd cu lumea", şi Drumuri, drumuri") sînt adevărate poeme în proză. In schiţa „In rînd cu lumea intenţia epică se pierde aproape cu totul, personaje, caractere, întîmplări rămîn ca nişte umbre vagi, şi străluceşte numai tristeţea sau bucuria poetului în faţa durem sau fericirii oamenilor, cunoaştem nu atît oameni şi întîmplări, cît sentimentele trezite de 'aceşti oameni şi de aceste întîmplări în sufletul poetului; iar măsura adevărului  imaginii stă în puterea Imagina lirice, în forţa de comunicare a propriului sentiment al poetului.   Cît despre „Drumuri, drumuri", aici nu există măcar intenţia epică; aici nu cunoaştem decît eroul liric fată cu frumuseţile  patriei.   Şi frumuseţea imaginii e remarcabilă. Poate ca în aceste pagini izbutite nu ţipă originalitatea   ele nu aduc  noutăţi   uluitoare in cîmpul acestui gen dificil, (de altfel destul de rar încercat de scriitorii noştri contemporani), totuşi prin plasticitatea imaginii, prin frumuseţea sentimentului ele se înscriu printre cele mal Izbutite pagini aduse de generaţia tîn&ră de scriitori, în noua noastră literatură.
Nuvela „Fraţii Huţulea" este cea dintn lucrare mal mare a lui Al. Ivan Ghilia. Cu toate că preocuparea pentru conflict, pentru subiect şi pentru conturarea unor caractere este mult mai evidentă, nici aici accentele de lirism nu lipsesc şi se pare că aceasta este   o trăsătură distinctivă a stilului său. Ivan Ghilia nu   izbuteşte — ori poate nici nu caută - să se detaşeze de oamenii şi întîrnplările cărora le da viaţă pe hîrtie; spunem aceasta nu în sensul că ar forţa desfăşurarea evenimentelor ori profilul caracterelor, cl că nu poate .să nu-şi manifesteze direct sentimentul său faţă 'de eroii săi. Această participare directă dă nuvelei sale un anumit patos (care nu aparţine numai eroului principal Ion Huţulea, cl oarecum şl autorului).
15 _ Viaţa Romînească nr. 4
Conflictul de la care    porneşte autorul este interesant, nu atît prin noutatea lui, cît prin noutatea    împrejurărilor în care este situat; adversitatea dintre fraţi a mai fost tratată în literatură şi înainte vreme. In literatura de mal înainte, de obicei, conflictul între fraţi izbucnea fie în jurul unei moşteniri, fie în disputarea aceleiaşi femei. In '„Fraţii Huţulea" conflictul se dezlănţuie din pricina unor atitudini morale net contradictorii. Şi între fraţii Huţulea a stat cîndva o femeie, dar lucrurile n-au dus la o înfruntare, pentru că Ion a renunţat, iar Mihai a luat femeia. A mai fost o împrejurare cînd conflictul ar fi putut izbucni; împărţirea pămînturilor boiereşti. Şi, atunci cei doi fraţi stăteau pe poziţii de neîmpăcat. I-a împăcat însă o nenorocire. Şi iată-i din. nou faţă în faţă: Ion, trimis de raionul de partid, în colectiva din satul său, Mihai socotitor în gospodărie, hoţ, desţrînat, mincinos. De astă dată conflictul nu mai poate fi evitat; el se dezlănţuie cu sălbăticie. Acum nu mai este vorba de o femeie care ar fi putut fi a Iul Ion, şl nici de cîteva petece de pămînt pe care le-ar fi putut obţine, ci e vorba de cauza atît de scumpă Iul Ion, călcată în picioare de Mihai, de banii oamenilor colectivei furaţi de Mihai, de batjocorirea    femeii    pe care amîndoi au iubii-o cîndva şi de batjocor.-rea colectiviştilor şi a muncii lor.
Al. Ivan Ghilia a pregătit inteligent acest conflict; de la început Ion şi Mihai^ se deosebesc prin firea lor şi poate şi prin inteligenţă; Ion e    tăcut, puternic, răbduriu şl tenace; Mihai e uşuratic, frumos, vesel, parcă anume făcut pentru succese uşoare, pentru o viaţă uşoară. Prin viaţa care lasă semne adinei în sufletul Iul Ion, Mihai caută să treacă cît mai lesne, cu orice preţ, chiar cu preţul cinstei Iul. Fireşte că aceşti oameni atît de legaţi prin dragostea care-i uneşte din copilărie, şi. care explică renunţările din trecut ale Iul Ion, pornind pe drumuri diferite, nu se putea să nu se întîinească şi să nu se înfrunte la un moment dat. Autorul încheie acţiunea tocmai în momentul cînd conflictul acesta izbucneşte cu forţă. Cititorul va
242
RECENZII
înţelege cine va ieşi învingător din această încleştare.
Remarcabilă în acest volumaş este şl preocuparea pentru o limbă plastică, expresivă. Poemul „Drumuri, drumuri" ar merita să fie citat în întregime pentru frumuseţea sa. Portretele pe care le face sînt cel mal ades minuţios lucrate, cu multă atenţie pentru amănuntul care să lămurească corespondenţele morale ale portretului fizic. In general portretele nu sînt o simplă înşiruire de „semnalmente", ca într-un buletin personal, ci 'cuprind implicaţii biografice, (de pildă: „Timpul nu-1 cruţase. Ii înăsprise faţa pătrată, osoasă, cam cioplită din bardă, c-un nas voinic încălecat peste mustaţa neagră, scurtă tare ca sîr-ma ; îi şănţuise cute adînci pe frunte, între isprîncene şi-n jurul gurii uşor răsfrînte, şi-ii ţintui&e în ochi o scăpărare de dîr-zenie şi o hotărîre pe care n-o avusese înainte. Un piciiţ parcă ise imai înigroşase din umeri. Mersul îi deveni mai apăsat şi mai sigur..." (pag. 4) — o anumită mişcare sufletească (de pildă: ,,0 privi mai atent şi abia atunci descoperi că fata-i frumoasă, chiar foarte frumoasă, c-abia i s-au copt sinii, că are ochi negrii, mari, neliniştiţi ca de sălbăticiune, faţa fragedă şi albă, buze cărnoase şi roşii ca măcieşul şi un păr lung, risipit pe umeri ca un şal", (pag. 37). Uneori însă preocuparea pentru amănunte opreşte în loc acţiunea („...fostul vechil se uită în sus, către Ian, încreţin-du-şi fruntea şi toată faţa lui de-o albeaţă
nesănătoasă, străvezie, buhăită de beţie şi nesomn, cu maxilarul de os ieşit în afară, cu buzele palide strînse puternic, parcă lipite de dinţi, avea în clipa aceea o expresie de groază) de animal încolţit", (pag. 25).
Autorul foloseşte cu destulă pricepere şi dialogul, care contribuie la caracterizarea nu numai a personajului, ci şl a situaţiei.
Mal trebuie însă semnalate unele neglijenţe în folosirea limbii, comparaţii improprii ca „maşina... s-a-ndreptat repede, săl-tînd prin gropi ca o broască ţestoasă" (pag. 4). Se ştie că broasca ţestoasă nu saltă, ci se Urăşte, ori „pantalonii de doc umflaţi ca nişte burlane" (pag. 5) — poate rotunzi; ori prea multe adjective al căror sens nu e prea deosebit ca de pildă „cîmpul... gol, chelos^ jilav, clisos, clefăind sub picior" (Pag. 94); gol şl chelos e cam acelaşi lucru, iar jilav, clisos, clefăind sub picior, nu se deosebesc tocmai, tocmai.
Ar mai fi de arătat că în analiza stărilor sufleteşti, încă nu peste tot autorul foloseşte aceeaşi siguranţă; în special la Ion, sînt momente cînd acesta ezită nu pentru că asta i-ar sta în caracter, ci mai ales pentru că autorul nu s-a hotărlt ce şl cum anume să se întîmple în cazul dat. (Ex. momentul cînd Ion îl descoperă pe Mihai chefulnd cu Cotun şl cu nişte femei desmăţate la cooperativă şi tot ce urmează pînă cînd se întoarce acasă).
Remus Luca
O PROFESIUNE DE CREDINŢĂ*)
De-a lungul literaturii noastre realiste dintre cele două războaie mondiale străbate mereu aceeaşi dramatică problemă : soarta intelectualului cinstit care încearcă să se opună din răsputeri valului imens al corupţiei şi venalităţii societăţii capitaliste. Atîţi eroi ai tui Matei Caragiale, Camll Petrescu sau Cezar Petrescu se zbat, îşi macină gîn-durile şi cele mai nobile aspiraţii în căutări oarbe ca în cele din urmă să se prăbuşească sfîrşiţl pe patul lui Procust.
* Cezar Petrescu „Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de tnîine", Ed. Tineretului, 1955.
De obicei ultimele pagini ale cărţii trădau durerea înăbuşită a scriitorului deoarece el însuşi nu vedea nici o poartă deschi. să spre lumină, nu găsea o soluţie, preferind să-l lase pe erou să piară în neant decît să-l ştie între potentaţii zilei, slujitori ai zeului aur şi vrăjmaş al semenilor săi.
Foarte stăruitor va reveni această temă în „Cronica veacului al XX-lea", vasta creaţie literară la care lucra cu migală şl ochi critic asupra epocii, romancierul Cezar Petrescu. Fie că intelectualul său se numeşte Comşa, Ghenea sau Cernegură, soarta lui era cu atît mai tragică cu cit ea
RECENZII
243
nu era prezentată izolat ci se desfăşura In cadrul sbuciumului general al unei orîn-duiri inumane. Exprlmînd dezorientarea şi efortul eroilor de a respira o pală de aer proaspăt în mucegaiul acestei lumi, Cezar Petrescu scria în 1932 : „Niciodată omul n-a lost mai nefericit decît astăzi, fiindcă niciodată nu s-a găsit atît de înalt suspendat în vid, fiindcă niciodată nu s-a aflat ca astăzi, fără reazim interior într-o societate în lichidare care se auto-devoră".
Destinul acestor personaje îl este atît de apropiat scriitorului încît el nu poale renunţa să te dăruiască acestor naufragiaţi (lui Ghenea care a murit în primul război mondial cu speranţa in mai bine, lui Radu Comşa care dezgustat de viaţă ajunge pînă acolo încît îşi ratează chiar şi sinuciderea, lui Bogdan Cernegură încremenit în faţa pregătirilor celui de al doilea război mondial), bucuria care-l pătrunde în viaţa şi opera sa actuală.
„Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine" este o confesiune, o mărturie. Participarea acestor eroi din romanele din trecut ale lui Cezar Petrescu: „întunecare" şi „Ochii strigoiului" alături de participarea directă a autorului la acţiunea cărţii, se datoreşte elanului, fericirii în faţa unei soluţii urmărite într-un şir lung de ani pe planurile diverse ale „cronicii veacului XX" şi, în sfîrşit, la îndemîna scriitorului. De aceea recenta operă a lui Cezar Petrescu păstrează prospeţimea unui jurnal, a unei spovedanii a artistului care priveşte cu aceeaşi înţelegere transformarea realităţii ca şi propria-i transformare. In acest sens actualul roman al lui Cezar Petrescu îmbracă în haina imaginei artistice capătul drumului spinos străbătut de intelectualul zilelor noastre spre a-şi lua locul meritat în viaţa contemporană.
Dar o asemenea limpezire nu este deloc uşoară. Ea nu poate fi uşoară nici pentru un erou al romanului şl cu atît mai puţin cînd eroul este însuşi autorul. Consemnarea în opera de artă a împlinirii sensului vieţii prins după alîtea încercări este un pas anevoios, greu şi hotărîtor. Puterea de a face acest pas, Cezar Petrescu o ia din reîntîl-nirea lui cu stăpînii simpli şi fireşti ai vieţii, cu cei din marea familie a lui Ion Săracii, fiul atîtor generaţii de   Ion Săracu
16*
care s-au săvîrşit umili şi anonimi în focul răzmeriţelor şl războaielor clădind granitul voinţei poporului nostru. Apropierea de Ion Săracu îl face pe Cezar Petrescu să surprindă ca o revelaţie o altă trainică legătură între el şi personajele cărţilor sale din trecut, oameni pe care i-a simpatizat fără să şi-i alăture pe deplin sau pe care i-a urît fără să-i condamne.
„Ştiam ! Ah) cum ştiam, găsisem acum a. devăratul răspuns la cărţile pe care le-am scris altădată sub semnul tulbure şi sumbru al altor sumbre vremuri, pentru a le încheia fără abatere numai şi nuinai cu acelaşi negru semn de întrebare.
Ştiam 1 Acum ştiam...
Nu mai puteam întîrzia mult timpul să le lămuresc .şi altora... Astfel am pornit cu pas sprinten şi voios către noul meu prieten Ion I. Săracu, cel mai autentic din toţi Ionii ţinutului meu natal".
Aşa cum a făcut-o în trecut cînd a ancorat în realitate imediat după terminarea primului război mondial pentru a zugrăvi societatea în primii ani de pace, aşa procedează Cezar Petrescu şi acum alegîndu-şi un moment întrucîtva asemănător: sfîrşitul celui de al doilea război mondial. Dar pe cînd romanele acelea trădau deznădejde şi dezorientare, ca o urmare a tristei realităţi sociale de atunci, acum scriitorul avea să scrie o carte a optimismului, cartea oamenilor ce trăiesc din plin şl întîmplnă cu entuziasm ziua de mîine. Temele pe care şi le propune : viaţa ţăranului şi a intelectualului sînt teme obişnuite, în opera realistă a lui Cezar Petrescu. Dar temele care apăreau separate în diversele volume ale „cronicii veacului XX'' apar de astă dată strîns împletite, cuprinse laolaltă în orizontul nou al artistului. Eroul care va stăpîni primul plan este Ion Săracu, un soldat simplu, ţăran sărac din părţile Călimanului. In faţa vieţii el vine cu înţelepciunea, intuiţia şi marea capacitate de observare a poporului. Minat pe frontul de răsărit nu îşi pune nici un fel de întrebări fără răspuns. Ion Săracu ştie dintr-un bun început că acest război nu va aduce nici o schimbare în traiul lui amărît, el nu mal poate visa aşa cum o făcuseră altădată soldaţii în primul război mondial, că pacea le va aduce un trai îmbelşugat, împroprietărirea.    Generaţia sa
244
RECENZII
cunoaşte trista experienţă a părinţilor şi de aceea împins de la spate, el ştie că acesta este războiul celor care huzuresc. Pentru Ion Săracii cotitura de la 23 August 1944 înseamnă sţîrşitul obidei şi suferinţelor atî-tor generaţii de Ion Săracu. Va urma în noua viaţă evoluţia firească a celui eliberat. Abia acum va înţelege Ion Săracu bucuria de a munci, abia acum vor ieşi la Iveală posibilităţile sale. Ion Săracu va deveni peste puţin timp cumpătatul şl destoinicul preşedinte al gospodăriei colective din Căllman.
Nu tot aşa de lesnicios va fi drumul fostului său comandant, căpitanul Zevedei Gri-gore. Bădiţa Grigoriţă cum îl numesc ostaşii nu este un visător de ţelul lui Comşa sau Ghenea. Seara, la un popas, el nu mai stă de vorbă cu soldaţii pentru a le insufla nădejdea unei regenerări a situaţiei după război aşa cum o făceau ceilalţi pătrunşi fiind de acest crez. Purtînd amprenta educaţiei burgheze al cărei produs era, căpitanul Zevedei luptă în virtutea unei singure legi: odată ajuns aici trebuie să-ţl aperi viaţa, îşi poartă soldaţii înainte fără să-i hrănească cu iluzii şi sub masca de om posac, sudălmile cu care îi batjocoreşte adesea, el îşi ascunde propriile-l gînduri în care condamnă războiul de cotropire, şi pe criminalii odioşi de teapa maiorului Berbecaru Jean. Bădiţa Grigoriţă nu se lasă amăgit ca Radu Comşa de falsul antagonism dintre combatanţi şl cel rămaşi în spatele frontului ci. cunoaşte un singur antagonism : între exploatatori şi exploataţi, are conştiinţa că în acest război sînt doar unelte în mîna claselor dominante. Dar la terminarea războiului, cînd societatea pe care a dispreţuit-o şi a urît-o se prăbuşeşte, pentru un moment se simte în vid. Bădiţa Grigoriţă, dreptul judecător dinainte de război, spre care obidiţii veneau cu nădejde şi nu plecau, niciodată, fără dreptate, şovăie acum. Se teme că nu totdeauna va putea pronunţa verdictul meritat. Toate aspiraţiile sale merg spre ziua de mîine, dar furii nevăzute şi tari îl tîrăsc spre trecut. Şi omul dreptăţii pentru prima oară scapă din mînă cumpăna. El speră să îngroape trecutul în pămîntul reavăn pe care porneşte să-l lucreze. Aici, pe ogoarele ţării îşi va găsi. oare echilibrul sufletesc sau se va prăbuşi
ca fraţii lui din celălalt război, Comşa, Ghenea şi Cernegură ? Grigore Zevedei nu va cădea pentru că va vedea mîinile care i se întind şi pe Ungă care ceilalţi au trecut fără să le observe, furaţi de nebuloasele lor căutări. Bădiţa Grigoriţă întîlneşte mîna frăţească a lui Ion Săracu, mîna fermă a comunistului Ion Stoichiţă.
Uşor nu i-a fost, dar ca şi autorul a gă-găslt cheia care i-a dăruit din nou viaţa curmîndu-le astfel lungul drum al Golgo-tei. Recunoscător forţei care i-a salvat, Cezar Petrescu scrie în cartea sa :
,.Alături de haita lor (a claselor dominante, n.n.) nu putem fi... N-am fost! Ni s-ar fi desprins mîinile din cot ca nişte vreascuri uscate şi netrebnice.
Dar n-am fost nici apropiaţi îndestul de lupta aprigă şi amară a muncitorimii. N-am luat parte la ea din lăuntru. O susţineam din afară, singuratici, răzleţi după cum ne tăia capul.
Şi pedeapsa mi-a venit de-acolo. Am ispăşit pe unde-am păcătuit 1"
In numele noii perspective asupra vieţii pe care a cucerit-o, scriitorul se simte dator de a-şl întregi cronica. Pentru aceasta el, reia procedeul contrapunctării acţiunii principate cu episoade menite a împlini o amplă frescă socială.
Apariţia Iul Eugen Sava, prefectul din „Aurul negru" ajuns ministru, pomenirea industriaşului Iordan Hagi Iordan sau a criminalului de război Berbecaru şi dreapta, pedeapsă primită de el atrag mereu atenţia cititorului asupra. t,a ceea ce nu se uită".
„Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mîine", cartea care poartă un titlu simbolic are la bază romanul „Războiul lui Ion Săracu" apărut în anul 1945. In momentul publicării, romanul aducea prezenţa scriitorului în realitatea Imediată, atitudinea sa faţă de un război nedrept. Astăzi Cezar Petrescu ridică la o nouă treaptă de înţelegere a faptelor întlmplărite lui. Ion Săracu povestite atunci, face din acest simplu ostaş un reprezentant ce va deţine un loc de seamă în „cronica veacului".
Domnica Filimon
REVISTA REVISTELOR
PROZA DIN JAŞUL LITERAR" nr. 1/1956
Proza revistei ieşene este sectorul care oglindeşte mai fidel — cel puţin in numărul de care ne ocupăm — un anume dezechilibru, manifestat atît sub raportul valoa-rel cit şi sub raport cantitativ. In economia revistei, producţia literară cu temă actuală este vădit deficitară şi, în nici un caz, nu se bucură de atenţia şi interesul acordat producţiilor pe teme din trecut.
Nu e vorba aici de un calcul statistic, de o repartiţie contabilă a temelor, ci de înţelegerea ierarhiei care se impune între anumite teme. Să dăm cuvîntul faptelor: un fragment din romanul unui debutant, Adrian Andoniu, intitulat : „Demisia lui Bubulete'' cuprinde un episod din odioasa, maşinaţie electorală a partidelor „istorice"; mai aproape de actualitate, frumoasa povestire a lui D. Ignea evocă momentele grele ale tipăririi ziarului „Moldova Roşie" în condiţiile dezlănţuirii războiului anli-sovietic ; în sfîrşit, reportajul Iul loan I strati „Complimente de la Tg. Neamţ", e singurul ancorat in actualitate.
Situaţia e clară. Râmîne ca după ce vom fi analizat sumar fiecare din materialele amintite, să tragem concluzii şi din alt punct de vedere. „Demisia lui Bubulete" esfe titlul care, dacă vrem să fim exacţi, se potriveşte doar pentru primul din cele trei capitole, de roman publicate de Adrian Andoniu în revistă. Căci episoadele sînt distincte, iar moşierul Marius Iuga Bubulete deţine în fragmentul respectiv, doar un rol de ordin secundar.
Autorul are, după părerea noastră, me-
rite mai ales în reconstituirea de atmosferă. Lucrăturile politice, fluctuaţiile de membri regisate de partidul liberal pe cale de con-strîngerl financiare, propaganda efectuată prin procedee de circ (deputatul liberal este plimbat cu trăsura pe la casele alegătorilor pentru a ţi „cunoscut", împărţind făgăduieli mincinoase, în schimbul votului), toate acestea îşi au specificul lor : e campania electorală în vechiul tîrg de provincie. Dependenţele politice dublate de dependenţele economice, moşieri conservatori constrînşi să se convertească la liberalism din motive de jenă financiară (banca liberală refuză conservatorilor preschimbarea poliţelor la termenul scadentei, favoare pe care o acordă exclusiv clienţilor de convingeri liberale,) primarul liberal, avocat şl în acelaşi timp administrator principal al. băncii etc., etc., constituie un tablou specific al activităţii partidelor burghezo-moşiereşti în mediul provincial. Cu mijloace modeste, Adrian Andoniu a surprins totuşi o galerie de tipuri caragialeşti în exerciţiul infamei lor activităţi policianiste. Primarul Costache Fulga, omul de acţiune al liberalilor, e politiceşte şi moraliceşte înrudit cu Caţavencu. Aceeaşi exuberanţă verbală, aceeaşi falsitate prost deghizată. Costache Fulga mînuieşte o demagogie străvezie, enervant de perfidă. Alegătorul e solicitat să-şi exprime părerile şi „mai ales" dorinţele „care ar putea constitui obiectul unor dezlegări ori cel puţin al unei interpelări în viitoarea cameră". Cu o egală bunăvoinţă Costache Fulga îşi notează „dolean-
246
REVISTA REVISTELOR
ţeie" alegătorilor : o bursă pentru un nepot repetent, „victimă" a persecuţiilor profesorilor, muşamalizarea unui proces de delapidare, „un permis gratuit de călătorie, valabil pe toate liniile din ţară şi pe toate căile de navigaţie romînă" pentru un moşier Imbecil şi depravat etc. Magistraţii se lasă corupţi, ori sînt destituiţi de către acelaşi Costache Fulga. Domnul Anlbal Ca-nanău, candidatul partidului liberal, deşi e „doctor în drept şi litere de la Paris, mare proprietar de moşii şi proprietăţi urbane", e un Ins tembel, lăsîndu-se cu placiditate purtat şi recomandat ca un simplu obiect, pe toate uliţele tîrgulul. Dealtfel, tîmpenla candidatului (departe de a fi viclean ca Dandanache) se manifestă printr-o muţenie desăvîrşită, Indiferent de situaţie, în toi decursul „plimbării" electorale cu trăsura, primăriei. In ciuda unor pasaje din primul capitol care lasă Impresia că au mal fost citite şl în alte lucrări, în afară de unele stîngăcii în ce priveşte mişcarea şi reacţia personajelor (care anulează firescul), tot din primul capitol, fragmentul lux Adrian Andonlu dezvăluie o capacitate autentică de observare şi înregistrare a faptelor, precum şi o promiţătoare optică satirică în redarea atmosferei politice din regimul burghezo-moşieresc.
Povestirea Iul D. Ignea „Trandafirul sălbatic" e o caldă şl emoţionantă evocare a unuia din episoadele luptei dusă in ilegalitate de Partidul Comunist Romln.
Iunie 1941. Hitlerlştll au dezlănţuit războiul împotriva Uniunii Sovietice. In apropierea frontului, acolo unde comanda artileriei, duduitul tancurilor şl răpăitul mitralierelor e mal puternic, mal înfricoşător, într-o încăpere ascunsă, un om desfăşoară o activitate eroică. Omul acesta, neînspăi-mîntat de primejdiile din afară, îndeplineşte singur o muncă grea, istovitoare, destinată, In orice caz, pentru mai mulţi oameni : tipăreşte ziarul comunist „Moldova Roşie", în care cheamă pe toţi oamenii cinstiţi să lupte împotriva hitleriştilor, să saboteze prin orice mijloace producţia de război, transportul de arme în munţi. Apelul e lapidar : „Nici o cană de apă pentru ocupanţii hltlerlştl I" Ceea ce impresionează mai cu seamă în atitudinea tipografului ilegalist este încrederea neclintită în
victoria socialismului. Trandafirul sălbatic, care se ofilise la venirea nemţilor, e un simbol. Fasciştii striviseră ceea ce era. frumos în lume. Credinţa eroului şi a Doinei, omul. de legătură al partidului, în reînjlo-rlrea trandafirului — şi ea plină de semnificaţii — e de asemenea simbolică.
*
Ne-am aştepta ca după o reuşită înfierare a politicianismului burghezo-moşieresc („Demisia Iul Bubulele") şl după o impresionantă evocare a luptei partidului din ilegalitate („Trandafirul sălbatic") să întîl-nlm în reportajul lui Ion J strati o Imagine convingătoare a contemporaneităţii, a vieţii noi, din patria noastră. Însuşi autorul mărturiseşte că i s-ar putea pretinde o străduinţă mai mare în sezlsarea noului. Dar, tocmai acest lucru lipseşte din reportaj. Să vedem ce a consemnat reporterul în cursul şederii sale la Tg. Neamţ.
1) Ţigările „Mărăşeşti" de Iaşi trebuie aprinse de patru ori, pentru a fi consumate o singură dată.
2) Locuitorii tîrgulul au unele legende (cu privire la Emineseu, Veronica Miele, „plopii fără soţ." şi altele) cărora reporterul nu le dă crezare.
3) Reporterul face cunoştinţă cu un şofer nepunctual.
4) In Tg. Neamţ sînt 8—9 biserici şi tot atîtea sinagogi.
5) Prin tîrg mişună maşinile „ca gîn-dacil cei negrii".
6) In Tg. Neamţ există mulţi fruntaşi în muncă. (Reporterul a avut fericitul prilej de a le vedea numele înscris pe tabelele de onoare).
7) In parcul, în care, pe una din bănci reporterul şl-a consumat aproape toate cele 6 ore cît a stat în Tg. Neamţ, este multă murdărie.
8) Parcul e frecventat de tineri şl tinere care pregătesc o serată. Printre el se află un tlnăr care se comportase necuviincios cu o fată.
9) Un miliţian fercheş duce la circumscripţie un mic pungaş de culoare arămie.
10) In parc vin copii care se joacă de-a turiştii sovietici şl romini.
Acesta să fie oare noul ? Chiar intr-un tîrg, s-ar ţi găsit, credem, mai multe ele-
REVISTA REVISTELOR
247
mente ale noului, în caz că reporterul ar fi necesare. Dezechilibrul de care vorbeam la
violat graniţele parcului. început e sensibil şi, mai mult decît atît.
r     i           „„.                  „         ■    - t regretabil pentru cititori.
Concluziile, s-ar pai ea ca nu mai sînt b           '                                  D. S
„Steaua", tir. 1/1956
Tn numărul de faţă atenţia ne este atrasă îndeosebi de partea rezervată criticii, cuprinzînd mai mult de jumătate din spaţiul revistei.
Continuînd seria articolelor dedicate marilor scriitori ai literaturii universale, propuşi spre sărbătorire de Consiliul Mondial al Păcii, revista publică în acest număr un studiu amplu şi documentat, — semnat de profesorul Henri Jacquier — asupra vieţii şi operii poetului revoluţionar polon Adam Miokiewicz. La rubrica „Studii", consacrată revalorificării moştenirii noastre culturale, citim prima parte a unui studiu care-şi propune să explice, să reabiliteze opera complexă şi contradictorie a unuia dintre poeţii noştri de seamă dintre cele două războaie mondiale — G. Bacovia.
E a doua încercare de acest fel. Prima aparţine lui Theodor Vîrgolici (vezi „Tînărul scriitor" nr. 10/1955). Nu avem de gînd să facem o analiză comparativă între studiile amintite, atît pentru că spaţiul nu ne permite, cît şi mai ales pentru faptul că ar fi ne just şi riscant să se emită aprecieri asupra unei lucrări publicate pe jumătate. Aceste aprecieri urmează să le facem la încheierea studiului.
Merită o apreciere pozitivă interesul din ce în ce mai viu al revistei pentru fenomenul literar de la noi, concretizat în cazul de faţă în marele număr de recenzii scurte, dar substanţiale, înscriind numeroase titluri („Am fost în China nouă" de G. Călinescu, „Oameni şi gînduri din. veacul meu" de Gala Ga'laction, „Brigada mixtă" de C. Ignătescu, „întoarcerea în patrie" de Toma George Maiorescu, „Aşa am învăţat carte" de Dumitru Corbea, „Trei povestiri." de Petru Vintilă, etc.). E o iniţiativă bine-venită, care trebuie continuată, ea oferind prilejul ca în felul acesta revistele să ţină pas cu numeroasele volu-
me apărute în ultimul timp. La „Cronica literară" Mircea Toniuş se ocupă de romanul lui Titus Popovici („Un roman al tinereţii").
Aprecierile autorului cronicii nu diferă de cele pe care le-a dat critica literară în general romanului lui Titus Popovici, re-levînd aspectele pozitive, valoroase ale „Străinului".
Insă cronica respectivă, după părerea noastră, păcătuieşte printr-un pronunţat aer şcolăresc, didactic, autorul mărginin-du-se să enumere pe un ton sec, în formule uzate, calităţile romanului, problemele lui, trăsăturile de caracter ale eroilor.
Iată cum se face caracterizarea unui personaj :
„Lucian era fiul lui Salvator Varga, avocat şl politician ţărănist de frunte în judeţ... Lucian era un băiat liniştit, matur şl serios. („Cu degetele pătate de cerneală", etc.) ...Ii plăcea să discute — despre oameni, despre cărţi — scria poezii, etc, etc.". Şi tot aşa, mereu. Autorul cronicii de cele mai multe ori rezumă, nu caracterizează, în acest fel este „caracterizat" şi Suslănescu : „Viata lui Alexandru Suslănescu... era umbrită de drama familiei sale"... „II îndurerau lacrimile"... „Suslănescu era moale"... etc.
La alte rubrici — „Cronica ştiinţifică" — de pildă, prof. Daicovici îşi continuă interesantele sale „însemnări despre daci". „Menţiunile şi opiniile" din acest număr în mare parte interesante, relevînu doar aspecte sărbătoreşti (despre deschiderea unei Case memoriale „Ady Endre", a unei case muzeu în cinstea lui Emil Isac, „Mihail Sorbul la 70 de ani", despre aflarea unui manuscris eminescian la Cluj, despre Sal anion Erno), sînt lipsite de varietatea şi combativitatea ascuţită care le caracteriza în alte numere trecute ale revistei.
V. G.
MIS CEILANEEA
DESPRE GENEZA POEZIEI „MIT O LOGIC ALE" ŞI ALTE CITEVA PROBLEME
jjjmilia Şt Milicescu, autoarea unei interesante şi bogat documentate monografii despre Delavrancea. (1940), e cunoscută cititorilor de istorie literară prin pasiunea ce-o pune în căutarea izvoarelor inedite şi prin cultul ce-l are, deobi-cei, pentru informaţia exactă. Sub raportul acesta, monografia amintită se impune oricărui cercetător al biografiei lui Delavrancea. Iată de ce, deschizînd primul volum de cercetări şi studii (Limbă şi li-literatură, 1955), editat de Societatea de ştiinţe istorice şi filologice ■ din R.P.R. şl intllnind semnătura Emiliei Şt. Milicescu în dreptul unei lucrări intitulate Studiu asupra poeziei „Mitologkale" de Mihai E-minescu ne-am bucurat sincer, bănuind că autoarea nu ne va desminţi. încrederea acordată.
Dar, citind prima frază, am avut cea dlntîî tresărire : „Poezia „Mitologlcale" — constată cercetătoarea — cunoscută publicului cililor abia (subl. ns. A. M.) de la centenarul naşterii poetului, se găseşte în manuscrisele Iul Emineseu la..." Oare, într-adevăr, abia la centenar a fost publicată poezia aceasta ? Să cercetăm volume apărute anterior. Ilarie Chendl, în articolul Emineseu — Material nou de studiu, tipărit în. volumul Preludii, 1903, (ed. II: 1905) discută poemul şi-l înserează (în ed. II) la p. 44—46. In 1905, el este publicat în M. Emineseu, Poezii postume, ediţie nouă, Bucureşti „Minerva". II reîntîlnim, apoi, şi în alte ediţii de poezii sau poeme ..inedite", din Emineseu (laşi, 1913 , Bucu-
reşti, 1932 ; Bucureşti, 1937; Bucureşti, 1940). Cercetînd cu atenţie vol.. IV din Opere (Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1952), ediţie critică îngrijită de Perpesslclus, autoarea studiului ce ne preocupă ar fi găsit, în capitolul Tabloul ediţiilor, suficiente date care să o fi scutit de o afirmaţie necontrolată, ca aceea cu care se deschide primul paragraf al comunicării sale despre Mitologi-cale.
Analiza făcută, In continuare, poemului dovedeşte, fără îndoială, multă sensibilitate (trădînd, ca şl în monografia despre Delavrancea, înclinaţiile lirlzante ale autoarei). Credem însă că o mai severă pregătire ideologică ar fi ferit-o pe Emilia Milicescu de unele explicaţii idealiste, aşa cum, sondarea atentă şl multilaterală a o-perel eminesciene (mai cu seamă a proiectelor şl a materialului nefinisat), ar fi îndrumat-o spre alte regiuni decît acelea ale ereziei referomane realizate pe planul larg al culturii artistice universale, plan ce aminteşte savanta dar inoperanta tentativă a tul Bogdan-Duică de a găsi. izvoarele Luceafărului în diverse mitologii In-do-europene, cînd sorgintea Iul era, de fapt, în primul rlnd, folclorul romlnesc.
Discutînd Mitologieale e necesară, fireşte, şl stabilirea genezei poemului. Problematica presupune, după Emilia Şt. Milicescu, două coordonate de substanţă diferită : cauza Internă şi cauza externă (de fapt: cauza şi pretextul). Cea dintîi, în cazul poeziei Mitologieale, este formulată
MISCELLANEEA
249
in termenii aceştia: „Mitologicale" pare să se fi născut dintr-un joc al imaginaţiei poetului, într-un moment în care lumea o-blşnuită i s-a părut prea strimtă pentru gîndul lui". Ipoteza pluteşte, precum se vede, pe apele celui mai autentic idealism, amintindu-ne manifest de tezele susţinute pe tema genezei operei literare de către partizanii artei pentru artă. Ea ne explică, pe de altă parte, unele tentaţii formaliste care se furişează destul de evident în paragrafele menite discutării aspectului formal al poetului eminescian. Să se fl născut oare, Mitologicale dintr-un simplu „joc al Imaginaţiei" ? Să fie oare Mitologicale un simplu exerciţiu lipsit de finalitate ? In realitate, nici Emilia Milicescu nu crede cu adevărat că aceasta ar putea fi „cauza internă" in procesul de creaţie a poemului eminescian. (De altfel, raportarea poeziei la alte opere realizate sau proiectate de Eminescu, poate infirma uşor aserţiunea, făcută sub senină constelaţie maioresciană, de către autoarea studiului ce ne preocupă). Dar, să trecem mai departe. Luînd în discuţie „cauzele externe" şi operînd cu cîteva încercări eminesciene de traducere a operelor homerice şi cu bine cunoscuta aplicare intelectuală a poetului spre cercetarea mitologiei greco-latine, Emilia Şt. Milicescu încearcă două variante în stabilirea genezei poemului Mitologicale. Cea dinţii priveşte amintita. mitologie grecc-romană care ar fl putut constitui fie un „material de construcţie al poeziei", fie „chiar acel «primum movens» care l-a făcut să observe o furtună reală". A doua variantă răstoarnă termenii, conslderlnd drept „motiv al Inspiraţiei lui Eminescu în această poezie... o puternică impresie exercitată asupra simţirii lui de o furtună reală". (După cum se poate lesne observa, ipoteza a doua o incriminează pe cea privitoare Ia cauza internă). Spre această ultimă ipoteză pare să încline şi Emilia Milicescu, atunci cînd subliniază : „Peste impresia produsă de fenomenul din natură, s-au adăogat, de sigur, imaginile concretizate în opere literare anterioare, înfăţi-şlncl acelaşi fenomen". Supoziţiile, cu tot caracterul lor aserioric, ajung însă, curînd, să fie puse sub semnul scepticismului. De~ oarece concluzia la care se opreşte cerce-
tătoarea, în cele din urmă, sintetizînd ipotezele, sînt departe de a elucida, măcar parţial, problema genezei poemului Mitologicale : „Cine ar putea răspunde cu certitudine" — se întreabă Emilia Milicescu, care a fost acel tainic „primum movens" al acestei poezii?
De fapt, raportarea textului eminescian la pasaje corespunzătoare din Iliada .st O-diseia, la episoade din legendele mitologice unde e vorba de „ceartă soarelui cu Eol" sau la lucrări muzicale celebre, scrise spre a sugera, Intre altele, furtuna (Beethoven, Ceaikovski, Richard Straus, Debussy), n-are darul de a determina nici cel puţin direcţia spre care ar trebui să se îndrepte cercetarea genezei sau a înrîurlrll existente în Mitologicale. Păstrînd metoda abordată de Emilia Milicescu, lista operelor in care întîlnlm motivul furtunii ar putea fi substanţial îmbogăţită cu titluri împrumutate nu numai literaturii sau muzicii, cl şl plasticii, coregrafiei, teatrului, cinematografiei, etc. etc. Folosul, în afară de cel larg informativ, enciclopedic, ar fi însă cu totul infim.
După parcurgerea studiului Emiliei Şt. Milicescu, cititorul ramine, aşa dar, nelămurit într-o problemă deosebit de însemnată în cazul poemului Mitologicale. Care ar putea fl, totuşi, direcţia spre care ar trebui, după părerea noastră, cercetată problema genezei acestui poem ? în nici un caz excesul comparativlst pe planul culturii artistice universale. Regretatul profesor universitar D. Popovicl, într-un curs ţinut în 1947—1948 la universitatea din Cluj, vorbind despre aspectul titanian al operei eminesciene, sublinia, tangenţial, — reluind o idee mai veche — preocuparea constantă a poetului de a realiza o cosmogonie gelo-dacă, preciziud că „pentru Eminescu, cosmogonia nu este o teorie ştiinţifică, ci o temă literară". Atari ispite, arată D. Popovici, sînt manifeste în poeme ca Povestea Dochiei şi ursitoarelor, Sarrais, Gemenii, Rugăciunea unui dac, Luceafărul şt Mitologicale. E mines colo gii, Inclusiv D. Popovicl, descindeau însă, literar vorbind, teoria cosmogonică a lui Eminescu din Rig Veda şi se refereau în susţinerea tezei, între altele, la traducerea de către poet a   cunoscutului   Imn al crea-
250
MISCELLANEEA
ţiunii. De fapt, sorgintea cosmogoniei e-nesciene ar trebui căutată, după părerea noastră, nu în mitologia indică sau greco-latină, ci, în primul rînd, în mitologia ro-mînească propriu zisă. In jurul anului 1868 (cf. Perpessicius, în M. Emineseu Opere IV, pag. 459) poetul însemna proiectul unul poem „în douăzeci de cînturi", intitulat Genaia, menit să prezinte „crea-ţiunea pămîntului după mitologie proprie romînească". Este exclus, oare, ca Mitologieale, realizat în anii următori {cea. 1873) să fi constituit, pe altă dimensiune decît cea pur cosmogonică, unul din capitolele ce urma să facă parte din plănuitul poem ? Admiţînd ipoteza aceasta, „cauza Internă" a poeziei   Mitologieale, nu mai
poate fl, desigur, cea stabilită prezumtiv de Emilia Milicescu. După cum nici rostul poemului nu mai rămîne, în complexul creaţiei eminesciene, o simplă expresie a unui „joc al imaginaţiei". Cunoscînd, pe de altă parte, pasiunea pentru foclor a poetului, precum şi numeroasele legende cosmogonice care circulau şi mai circulă încă în popor, (cf. textele culese de Tudor Pamfile, ş. a.) ceea ce poetul însuşi numea „clară, aromata, băutură de aur a poeziei noastre populare", credem că se Impune ca principala direcţie pe care trebuie cercetată geneza operei artistice a Iul Mihai Emineseu.
Aurel Martin
SILUETĂ
M-a strigat de pe trotuarul celălalt, acoperind pentru o clipă, cu glasu-i ascuţit, larma necontenită a străzii. A traversat repede şi, cu un gest familiar, surprinzător, m-a luat de braţ.
— Te grăbeşti ?
Bineînţeles că în atari împrejurări, te simţi obligat să te aperi politicos de o asemenea bănuială, scuturînd evaziv din mînă:
— Da' de unde!
Am pornit agale spre una din marile grădini ale Bucureştlulul. Era un început cald de primăvară, cu soare mult, cu flori care se legănau în bătaia molcomă a vln-tulul. Tot drumul mi-a vorbit agitat, scu-turîndu-şi mîinile, entuziast. Era îndrăgostit.
■— Acum de-abia înţeleg frumuseţea vieţii. Merită să trăieşti, nu-i aşa ? Vezi, clipele acestea dau un sens mai adine tuturor amănuntelor lumii ăsteia... Măi, ce fată! O iubesc cum a lublt-o Petrarca pe Laura, cum a lublt-o Dante pe Beatrice! Puritatea întruchipată... Dacă o să izbutesc s-o ridic pînă la mine...
Deşi cuvintele de la sfirşit m-au jenat, m-am simţit, totuşi, sincer înduioşat.
O vreme, nu l-am mai întîlnit. Ii urmăream semnătura    în reviste,   în josul
unor articole care subliniau, cu o stăruinţă Impresionantă, frumuseţea incomparabilă a dragostei care i-a inspirat pe marii creatori ai lumii. Pînă cînd, la un moment dat, articolele au început să-şi subţieze tot mai mult substanţa, să înşirule locuri comune. Scria despre orice, de la recenzii literare pînă la dări de seamă ale concertelor simfonice. Şl mai ales, nu scăpa nici o comemorare, nici o aniversare. Colabora pretutindeni, la revistele de specialitate, la paginile culturale ale cotldlanelor din capitală şi din provincie.
Odată l-am întîlnit în redacţia unei publicaţii literare. Asculta observaţiile pe care un redactor le făcea articolului său şi, fără împotrivire, modifica, modifica... Acum, articolul susţinea tocmai Ideile potrivnice celor iniţiale dar, după cît se părea, lucrul nu-l supăra.
Am plecat împreună. Pe drum, s-a simţit dator să explice :
—■ Ştii, mai trebuie să faci unele concesii. Am nevoie de bani, dom'le, asta el Trebuie să-mi fac şi eu un palton ca lumea.
M-am înfuriat. Dar m-a privit cu atîta inocenţă, încît m-am simţit dezarmai. Totuşi, nu m-am putut împiedica să-i amintesc de nişte citate spaniole, introduse cam
M'ISCELLANEEA
251
anapoda într-unui din ultimele lui eseuri. ._     £)e cînd ştii spaniola ?
— Eu ? Nu ştiu boabă / Dar (se aplecă ■ confidenţial spre mine), face impresie...
Apoi, schimbînd repede vorba, începu să-l bîrfească pe un tînăr critic, socotindu-l „un compilator ordinar".
— De altfel, să ştii: în afară de tine, de mine şi de ... (a spus numele unui prieten de-al meu), nu mai e nici un cap critic în generaţia noastră.
Aflasem, însă, că afirmaţia asta tot între patru ochi mal fusese făcută de nenumărate ori. Bineînţeles că atunci fuseseră pomenite alte nume în locul celui al prietenului meu şi al meu. De altfel, ştiam că amicul se socoteşte „cel mai inteligent din generaţia noastră" (gurile rele adăugau : „şi din jumătate din cea care va urma").
Au trecut lunile. Articolele lui plouau. Bătea în uşi deschise, publica manuscrise „Inedite" ale marilor scriitori (consemnate
de multă vreme de Istoria literară). Mă gîndeam: tot paltonul! Şi parcă nu mă mai supăram.
Şi, deodată, ideile Iul generoase despre femele, despre Iubire, s-au întunecat. In-tr-un articol despre Shaw, pe marginea piesei „Profesiunea doamnei Warren" scria: „Femeia, e o caricatură care n-o să poată niclcînd să înţeleagă frumuseţea faptelor eroice" şl „marii creatori au fost întotdeauna nişte neînţeleşl, nişte singuratici".
Am aflat apoi că se despărţise de fata pe care o socotea „puritatea întruchipată".
Cînd ne-am întllnlt, mi-a spus :
— La drept vorbind, nici nu merita dragostea mea I A fost de la început doar o experienţă. Rezultatul ? Ei bine ! Femeia nu poate niciodată să înţeleagă un adevărat creator!
Şi buzele i se ţuguiră a dispreţ.
Dan Grigorescu
RĂSPUNS LA O CRITICĂ LIPSITĂ DE PROBITATE
Confruntarea punctelor de vedere, lupta de opinii, este In domeniul istoriei literare, ca şi în atît ea alte sectoare de activitate, un. mijloc eficace pentru a ciş-tlga poziţii noi în interpretarea ştiinţifică tot mai profundă a materialului studiat. Aceasta, cu condiţia ca la baza unei asemenea ciocniri de opinii, să stea un spirit de probitate şi respect pentru adevăr. Cînd se abdică de la această metodă de discuţie, pentru a-i prefera răstălmăcirile, Inexactităţile şi confuziile voite, aprecierile ce decurg dintr-o asemenea „viziune" critică, sînt cu totul lipsite de valoare. Ele trezesc o nemulţumire legitimă tocmai pentru că nu servesc —- cum ar fl de dorit — Interpretării critice judicioase a moştenirii literare.
în acest sens, un exemplu grăitor de deformare a opiniilor luate în discuţie, este nota critică semnată Romul Mun-leanu, apărută în nr. 1/1956    al „Vieţii
Romîneştl" şi care se referă la un studiu al subsemnatului despre 1. Codru Drăguşanu, apărut în „Steaua" nr. 8/1955.
Autorul amintit afirmă că în studiul meu „atitudinea apologetică faţă de scriitorul ardelean se conjugă cu ignorarea documentelor de bază despre viaţa şi opera sa, cu ruperea scriitorului din ambianţa literară în. care -s-a format, cu greşita interpretare a unor trăsături dominante ale operei sale". Iar mal departe, pe aceeaşi linie de a face „praf" studiul, se afirmă că „erorile masive se îmbină în cadrul articolului cu cele de amănunt. Peste acestea se sedimentează liniştit aproximaţiile şi ipotezele nefundamentate, care scad în mod regretabil valoarea acestui articol".
Aşa dar, ne găsim fără drept de apel în faţa unei. lungi enumerări de scăderi grave. Să vedem în cele ce urmează în ce măsură sînt ele îndreptăţite de propriile mele observaţii şi mai cu seamă în
252
MISCELLANEEA
ce măsură obiecţiile respective privesc problemele cercetării pe care am intre-prins-o.
Una dintre obiecţiile principale ce mi se aduce vizează rezervele pe care le fac cu privire la aşa-zisa origine nobiliară a Iul I. C. Drăguşanu. R. Munteanu se blzuie, afirmînd boerla Drăguşenilor, pe mărturia fratelui scriitorului George Codru, publicată în revista „Kalende" şi pe o mărturisire a scriitorului însuşi. Cit priveşte schiţa genealogică a lui Gheorghe Codru, o serie de cercetători, de la bio-bibliograful Vasile Grigore Pop şl pînă la Em. Bucata, au considerat-o, după ce au confruntat-o cu documente şi date atestate, ca fantezistă. Este limpede că preveniţi astfel, nu mai putem considera schiţa amintită ca un izvor sigur în problema controversată a originii. Este poate de prisos să mai adaug de asemenea că, în ceea ce îl priveşte, scriitorul însuşi — după cum recunoaşte de altfel şl R. Munteanu, — a rîs, pe bună dreptate, de îndoelnlca Iul origine nobiliară. Precum se vede, argumentele pe care oponentul meu le Invocă, sînt cu totul şubrede.
In schimb, un cercetător ca Romulus Cotaru, In studiul său intitulat ,,Etlca Drăguşenilor" (vezi revista „Sociologie Rominească", an I/I nr. 7—9 clin 1938), după ce a luat în dezbatere mărturiile locuitorilor din satul Drăguş-Făgăraş, unde s-a născut Ion Codru Drăguşanu, precum şi arhiva obştei, afirmă că tatăl scriitorului trăise ca simplu ţăran, după cum o dovedesc actele, străin de ascendenţă aristocratică şi, devreme ce nu săvîrşise nimic marcant în cursul vieţii, nu avusese nici un motiv să primească vreo distincţie onorifică din partea administraţiei habsburgice, spre a o transmite fiului său. In legătură cu acelaş fapt, N. lorga ironiza legenda nobleţll scriitorului, atît în portretul consacrat Iul Drăguşanu în ,,Oameni care au fost" (voi. I, Buc. 1934, pag. 404 şl urm.) cît şi în conferinţa „Ecrivains militants au XlX-e slecle", ţinută la Sorbona în octombrie 1936, afirmînd : „Tot atunci însă unul, a cărui amintire s-a pierdut cu totul şi de multă vreme, un fecior de „boier" din Făgăraş (ghilime-
lele aparţin lui N. lorga), cu pergament şi fără avere (la Sorbona lorga adăugase :
.....tare mă tem că pergamentele nobiliare
şi le confecţionase singur pentru a fi în moda timpului" — (v. Conferences donnees en Sorbonne ed. La Cile, pag. 19) trecea în ţară pentru a încerca să-şi cîştige viaţa". Aceasta în legătură cu obîrşia scriitorului.
Mai departe, mi se reproşează că în problema datării epistolelor care alcătuiesc „Peregrinul transilvan" poziţia mea e „vagă, nedeclsă şl... retuşabllă". Sînt silit să amintesc că într-o secţiune a studiului, consacrată exclusiv acestei probleme, afirmam : „Deşi opera a fost redactată după 1860, conceperea ei urmează însă datarea celor 35 de epistole..." Iar în alt loc se sublinia: „...considerăm că memorialul a fost redactat într-o formă revizuită, definitivă, după 1860, dar că epistolele au fost concepute conform datării făcute de autor, deci intre 1835—1844". In sprijinul tezei, mele, am adus şapte fapte istorice şi literare (v. Steaua nr. 8/455 pag. 71—72). R. Munteanu e liber să nu le ia în seamă, deşi aminteam între altele chiar mărturia scriitorului, pe deplin edificatoare, făcută în ziarul „Concordia" de la Pesta şi în care se relevă existenţa unei prime redactări, revizuite şi îmbunătăţite după 1860. I. C. Drăguşanu, la începutul ciclului de foiletoane apărute în ziarul pomenit, între 1863—1864, . pusese singur următorul subtitlu: „Cîteva epistole ale unui peregrin transilvan revăzute şi ajustate după 25 de ani" (s.n.) Este însă cel puţin ciudat că R. Munteanu ignoră toate acestea, pentru a repeta după aceea, cu vehemenţă critică, dar fără modificări notabile, propriul meu punct de vedere, lată, prin urmare, că poziţia mea nu e „vagă, nedeclsă şi... retuşabllă". Retuşabllă, ca să mă exprim fără violenţă, este probitatea în suferinţă a preopinentului meu. Exerciţiul de a-ţi însuşi părerile altuia, după ce l-al criticat, pentru a da sentimentul că al idei proprii, nu este întotdeauna fructuos.
Situîndu-se pe o poziţie didacticistă, autorul notei îmi obiectează mai departe Insuficienta susţinere a încadrării tui I. Codru Drăguşanu în rîndul romanticilor, afir-
MISCELLANEEA
253
mind că, de fapt, scriitorul era un clasicist, devreme ce îl citea pe Voltaire şi U displăcea Lamartine. Trebuie să observ că argumentul nu se susţine, deoarece nu ml se pare că unele preferinţe livreşti sînt intr-atît de definitorii pentru clasificarea unui scriitor într-un curent sau altul. Se cuvine, de alt fel, să spunem în treacăt că dlscutînd fizionomia intelectuală a memorialistului, am stăruit asupra formaţiei sale spirituale înrîurlte de Iluminism, dar credem că sublinierea acestei trăsături nu justifică de fel aprecierea personalităţii sale ca refractară romantismului. In concepţia lui R. Munteanu realismul este opus net romantismului. El afirmă că „puterni-cile accente de critică socială" din „Peregrinul transilvan" dau cărţii „o puternică amprentă realistă spre deosebire de alte jurnale de călătorii din acea epocă, în care implicaţiile romantice sînt foarte puternice".
Nu e locul să dezbatem aici această chestiune. Vreau numai să observ că în genul literaturii de călătorie, la noi realismul a coexistat cu romantismul, îniru-cît nu ne găsim în faţa unor metode de
creaţie diametral opuse. Explicaţia acestei împletiri trebuie căutată in faptul că, deşi apărută ca un reflex al romantismului, memorialistica de călătorie primise un puternic colorit politic şi social militant, determinat de idealurile democratice ale revoluţiei de la 1848. Necesitatea de a confrunta judicios realităţile de la noi cu cele din apus, în vederea fundamentării revendicărilor susţinute de elementele înaintate, impunea observarea realistă a termenilor contrastului chiar cînd scriitorii noştri aparţineau prin temperament şi-for mulă de creaţie romantismului. Amintim cazul tul 1. C. Drăguşanu, dar mal cu seamă pe cel al Iul Bolintineanu şi Alec-sandri. Şi în această problemă confuzia la R. Munteanu. nu este numai de termeni Şi acum, hotărască cititorul dacă aprecierile lui R. Munteanu sînt sau nu îndreptăţite. Fără îndoială, semnalarea unor lipsuri reale ale studiului meu, mi-ar fi fost utilă. Dar cu greu pot aprecia ca folositoare o notă critică în care didacticismul se însoţeşte cu Insuficienţa şi şubrezenia argumentelor.
H. Zalis
CĂRŢI NOI
„DIN POVESTIRILE SCRIITORILOR SOVIETICI", —
Volumul III
EDITURA „CARTEA RUSA"
p7olumul al treilea şi ultimul al ciclului „Din povestirile scriitorilor sovietici", cuprinde 48 de schiţe şi povestiri alese din creaţia de acest gen a reprezentanţilor literaturii popoarelor ţării sovietice.
Alături de schiţele unor scriitori cunoscuţi, maeştri al literaturii sovietice cum ar fi Plotr Pavlenko („Îndemn la drum"), Alexandr Serafimovici („Zi veselă"); Ale-xei Tolstoi („Caracterul rus"); Alexandr Fadeev („Despre sărăcie şi bogăţie") ; Constantin Fedin („Intilnlre cu trecutul"); Mihalţ Şolohov („Mînzul") sau lila Eh-renburg („Pipa comunardului"), cititorul romîn întîlneste nume noi, lucrări ale unor
scriitori care se traduc pentru prima oară în limba romînă.
Lectura, foarte uşoară şi plăcută, a paginilor acestui volum, îngăduie cititorului să-şi completeze imaginea asupra nivelului artistic atins de literatura genului scurt în U.R.S.S., gen foarte apreciat de cititorii sovietici.
Publicarea în limba romînă a trei volume de povestiri ale scriitorilor sovietici, trebuie să constituie un îndemn pentru scriitorii noştri de a aborda cu mai mult curaj schiţa şl povestirea scurtă, actuală, atît de uşor accesibilă şi atît de apropiată maselor largi de oameni ai muncii.
CARLOS LUIS FALLAS : „MAMITA YUNAI" (roman)
EDITURA ,DE STAT PENTRU LITERATURA SI ARTA
Romanul scriitorului costarican Carlos Luis Fallas zugrăveşte un crîmpel din viaţa de Infern a muncitorilor care trudesc pe plantaţiile din zona atlantică a Americii Centrale. Aici se întinde stăpînlrea fără margini a „mamitei yunai" („mămica yu-nai") — nume pe care, cu o usturătoare ironie, l-au dat muncitorii concernului american „United Fruits Company".
Urmărind evoluţia eroului cărţii, Jose Francisco Sibaja şl a tovarăşilor săi, cititorul face cunoştinţă cu o lume nouă, o lume care este în primul rînd a suferinţei şi a luptei, o lume în care cele mal frumoase, mal curate şl mal fireşti sentimente ale omului sînt repede şi brutal distruse.
La aceasta contribuie atît condiţiile înspăimântătoare în care   muncesc oamenii
(razele soarelui tropical par cule înroşite care se înfig adînc în trupurile istovite şi flăminde) dar mai ales „monstrului verde", balaurul care peste graniţele şi guvernele ţărilor Americii Centrale îşi întinde labele de la Pacific la Atlantic, stăpînind oameni şi ţări, concernul „United Fruits Co".
După ce a trecut prin şcoala deosebit de aspră a vieţii, Jose Francisco ajunge să reprezinte unul. din cete mal înalte stadii ale nivelului conştiinţei unui muncitor revoluţionar în condiţiile specifice ale Americii Centrale.
Vorbind despre cartea Iul Carlos Luis Fallas, marele poet chilian Pablo Neruda a definit-o ca fiind „modelul unul adevărat roman realist", comparînd-o cu primele lu-
CĂRŢI NOI
255
vări ale Maxim Gorki. Se simte în aceste cuvinte mai mult decît o simplă ca-
racterizare — o mindrie a literaturii progresiste de dincolo de ocean.
GEO BOGZA : „SCRIERI IN PROZĂ" — Volumul I
EDITURA DE STAT PEiNTRU  LITERATURA ŞI ARTĂ
Sub acest titlu vor fl reunite în cadrul a cinci volume, lucrări de Geo Bogza apărute intre anii 1934—1954 şi revăzute în întregime de autor. Primul volum al acestei culegeri înmănunchează reportajele ,lumea petrolului", „Tăbăcării", „Periferie", „Ţara de piatră", „Tragedia poporului basc" şi „Pe urmele războiului în Moldova".
Din acel „triunghi" pe care Geo Bogza 11 socoate pe bună dreptate ca fiind elementul esenţial al gazetăriei moderne, seva care dă viaţă coloanelor unui ziar şi anume pamfletul, reportajul şi Informaţia, Bogza a adoptat cu predilecţie reportajul pe care l-a ridicat la nivelul artei adevărate.
la nivelul unui gen literar. Reportajele lui Geo Bogza, fine seismografe ale vieţii ■— constituie adevărate modele ale genului, ele puţind sluji şi astăzi, după mai bine de douăzeci de ani de la crearea lor, la formarea şi desăvîrşirea artistică a tinerei generaţii de gazetari.
Reeditarea prozei lui Geo Bogza nu are semnificaţia unui act de „reconsiderare" — pentru simplul motiv că nu poate fi reconsiderată o valoare ce se află cu totul în actualitate. Proza lui Bogza îşi păstrează în întregime vigoarea ei caracteristică, cuvîntul gazetarului emoţionează şi înflăcărează pe cititor şi astăzi, aşa cum a ţăcut-o si acum douăzeci de ani.
iV. ŞCEDRIN (M. E. SALTIKOV) : „OPERE" — Volumul I
EDITURA „GAlR.TEA RUSA"
Primul volum din ciclul „Operelor" lui M. E. Saltlliov-Scedrin a apărut în tălmăcirea romînească a lui I. Ludo, I. Nikifor şi O. Panaitescu. Traducerea s-a făcut după ediţia In limba rusă apărută sub îngrijirea Iul D. I. Zaslavski care semnează şi un amplu studiu Introductiv asupra vieţii şi operei lui Scedrin.
■ Volumul cuprinde cele 33 de „Schiţe din provincie", pe care autorul le-a publicat între anii 1856-1857. Schiţele Iul Scedrin condensează marea experienţă pe care autorul a dobîndit-o în cei aproape opt ani de surghiun pe care i-a petrecut la Viatka. în acest oraş (Kruiogorskul din schiţe), Salti-kov-Scedrln a lucrat în administraţie, stră-
băiînd scara ierarhică pînă ta gradul de
consilier de gubernie. Aceasta i-a îngăduit să observe şi să studieze în profunzime aparatul birocratic din provinciile Rusiei ţariste şi să zugrăvească apoi, cu o mare forţă de generalizare artistică, tabloul dezolant al arbltrarlulul funcţionăresc şt al privaţiunii de drepturi de care suferea poporul.
Anallzlnd schiţele lui Scedrin, Cernîşev-ski scria : „Literatura noastră se mîndreşte şi se va mîndrl încă multă vreme cu „Schiţele din provincie". In acelaşi timp, el sublinia faptul că satira şcedrlnlană nu ţinteşte anumiţi indivizi cu anumite idei, ci în întregul el orînduirea care le-a dat naştere.
AL. IVAN GHILIA : „FRAŢII HUŢULEA" — Povestiri
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA
Povestirea tînăr ului scriitor Al. Ivan Ghilia porneşte de la adevărul că fraţii de slnge pot deveni duşmanii cei mai aprigi atunci cînd se deosebesc ca temperament, ca atitudine faţă de viaţă, ca orientare Ideologică.
Acţiunea povestirii urmăreşte firul vieţii lui Ion şi Mihai Huţulea, doi fraţi care au pornit în viaţă pe drumuri cu totul opuse unul altuia. în timp ce Ion este un om cinstit, un bun activist de partid care înţelege să-şi pună toate puterile în slujba în-
256
CĂRŢI NOI
făptuirii ideilor înaintate ale clasei muncitoare, Mihai vede îh partid şi apoi în funcţia sa de preşedinte al gospodăriei agricole colective un mijloc de parvenire, de jefuire a averii poporului. Demascarea lui Mihai de către fratele său apare ca un lu-
cru firesc şl capătă semnificaţia unei adevărate chemări la vigilenţă şi intransigenţă revoluţionară.
Volumul „Fraţii Huţulea" mai cuprinde încă două scurte povestiri: „în rînd cu lumea" şi „Drumuri, drumuri".
VERONICA PORUMBACU: „GENERAŢIA MEA" ■
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA
Versuri
Ultimul volum de versuri al Veronicăi Porumbacu este o îndrăzneaţă încercare de a evoca în imagini poetice istoria plină de frămîntări a acelei generaţii care, la începutul deceniului al cincilea al veacului nostru se pregătea să pornească, cu toată puterea tinereţii sale pe drumul vieţii. Această istorie se poate împărţi de fapt în două mari etape, care corespund şl celor două cicluri ale volumului.
„Sub felinare camuflate" cuprinde perioada anilor pe care generaţia poetei i-a petre-
cut luptînd în anii dictaturii fasciste, a acelor- ani care nu se vor' şterge niclcînd din mintea generaţiei căreia războiul i-a ucis nu numai tinereţea ci şi pe unii din cei mai buni fii ai săi.
Partea a doua a volumului cuprinde poezii închinate „gloriosului deceniu", versuri în care poeta cintă bucuriile, greutăţile şl victoriile generaţiei sale, ale 'cărei aspiraţii s-au contopit cu cele ale întregului popor muncitor.
EUSEBIU CAMÎLAR : „ÎMPĂRĂŢIA SOARELUI" —
Reportaj literar
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTA
Tot mai dese sînt în ultima vreme mărturiile pe care solii poporului nostru le aduc din marea ţară a Chinei. „împărăţia soarelui" este un reportaj literar de mari proporţii- în care Eusebiu Camllar ne face încă odată dovada talentului său de povestitor.
Urmărind paginile cărţii, cititorul face în tovărăşia lui Eusebiu Camilar, o minunată călătorie de-a lungul şt de-a latul acestei
minunate „împărăţii a soarelui" care este China nouă, China condusă de marele partid al comuniştilor, China trezită ''astăzi la o altă viaţă, o viaţă de muncă liberă şi creatoare, fără foamete şi boli, fără inundaţii şi superstiţii.
„împărăţia soarelui" întregeşte imaginea pe care oamenii muncii din patria noastră şi-au făcut-o despre viaţa şi lupta acestui minunat popor.
DEMOSTENE BOTEZ: „VERSURI ALESE"
EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA
Trei cicluri sînt cuprinse în acest volum. Primul, sugestiv "Intitulat „Prin ani", cuprinde numai o, parte din poeziile creata în perioada anilor 1918—1937 şi anume acelea care sînt destul de grăitoare pentru a ilustra dezvoltarea şi maturizarea talentului lui Demostene Dotez, lărgirea şi îmbogăţirea neîncetată a orizontului său poetic.
Ciclul „Floarea soarelui" cuprinde versurile publicate în anul 1953 în volumul care a fost distins cu Premiul de Stat. Volu-
mul se încheie cu „Versuri noi", creaţii ale anilor 1953—1955.
Atmosfera întunecată şi apăsătoare, tristeţea ce caracteriza viaţa oamenilor mun» cil în regimul capitalist, oglindită în multr> din versurile Iul Demostene Botez cuprinse în ciclul „Prin ani", face loc îh celelalte două cicluri ale cărţii versului luminos şi combativ al poetului, devenit astăzi, în anii regimului de democraţie populară, poet-mllltant pe frontul construcţiei socialiste.