CUPRINSUL Pag. +** EXEMPLUL VIU AL MARXISMULUI CREATOR.......... 5 1 906— 1 956 PETRU DUMITRIU : La al 50-lea an de apariţie ........... 12 MIHAIL SADOVEANU : Evocări.................. 15 TUDOR ARGHEZI : Medalion.......•............. 17 M1HAI RALEA: Pe marginea unei aniversări............. 20 MIHAIL CODREANU : Sonetul cîntă................. 24 TUDOR VIANU : Prestigiul lui Ibrăileanu............... 26 OTILIA CAZIMIR: ... „Pe vremea mea .. .".............. 29 IORGU IORDAN : Probleme de limbă la „Viaţa Rornîneascj"........ 33 DEMOSTENE BOTEZ : Evocări din tainica besacte cu amintiri....... 38 AL. O. TEODOREANU : Domnul Ibrăileanu.............. 51 D. I. SUCHIANU : Ibrăileanu, întemeietorul prozodiei viitoare........ 55 MARIA BANUŞ : Revedere.................... 60 JEAN PAUL SARTRE : „Nekrasov" (piesă în 7 tablouri — fragmente alese după versiunea românească de Aurel Baranga)............. 66 CICERONE THEODORESCU : Copiii cartierului (II - fragmente)...... 105 ION FRUNZETTI: Plimbare prin muzeu............... 114 * REM US LUCA : Liniştea iernii (povestire, III)............. j j 3 * A. E. BACONSKY: Preludiu................. 167 ALFRED MARCUL SPERBER : Haz şi adevăr (in romîneşte de L.liiescu) '. '. \ 177 CRISTIAN SIRBU : Ţarina aşteaptă plugul ; Moment de vis ; Cocorii .... 178 VALERIA BOICULESI : Măicuţa Mariuţa ; Casă nouă......' 1 so MIHAIL COSMA: Vis modern........... . 1P2 4 CUPRINSUL PE DRUMUL REALISMULUI SOCIALIST I. D. BĂLAN : Evoluţia poeziei lui Demostene Botez........... 184 TEXTE ŞI DOCUMENTE AL. SANDULESCU: Topîrceanu, inedit................ 196 LITERATURA REALISTĂ INTRE 1920 şi 1944 CONSTANTIN CIOPRAGA: G. Ibrăileanu, creator literar ......... 201 TEORIE ŞI CRITICA ALEX. LEON şi DUMITRU HINCU : Aspecte ideologice din activitatea vechii „Vieţi Romîneşti" (1906—1940).................... 221 SILVIAN IOS1FESCU: „Moromeţii".................. 231 *** Marele scriitor rus (75 de ani de la moartea lui Dostoevski)...... 242 RECENZII GEO ŞERBAN : Itinerar occidental :.................248 MISCELLANEEA : Elogiul cenuşiului ; Poveste fantastică ; Aspiraţii de bibliofil ; început de drum ; Critică frenetică.................251 EXEMPLUL VIU AL MARXISMULUI CREATOR Puţine evenimente care au fost iniţiat denumite „istorice" şi-au justificat ulterior un asemenea atribut. Oricît au încercat oamenii politici ai burgheziei — în prima jumătate a acestui secol —• să-şi înfrumuseţeze faptele cu acest apelativ răsunător, viaţa desminţea brutal anticipaţiile, răpea rutinei prozaice a conferinţelor şi tratativelor diplomatice aureola festivă suprapusă artificial; „evenimentele" însăşi intrau în genunea uitării sau, cel mult, ta capitolul deficitar al istoriei. Ce-a mai rămas oare din atîtea întîlniri şi conferinţe „istorice" ale oamenilor de stat şi partidelor burgheze ? Erau nume care în copilărie ne făceau să fremătăm de emoţie cînd le vedeam tipărite cu caractere groase în cărţile de istorie, în jurnale, în reviste: Locarno, Belvedere, Versailles, Trianon, Weimer, Lacaster-house... Astăzi, ele semnifică aşezări pitoreşti, monumente arhitecturale; despre istoria ultimei jumătăţi de secol, ele nu mai spun nimic. Adevărata istorie şi semnele vremurilor le căutăm în altă parte; căci reală însemnătate o au numai acele evenimente care sintetizează experienţa creatoare a maselor, activitatea lor sporită în lupta pentru progresul social. Din acest punct de vedere, Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice constituie un eveniment de epocală însemnătate în viaţa omenirii. Oamenii muncii, oamenii înaintaţi de pretutindeni au urmărit lucrările Congresului, cu interes arzător, conştienţi de faptul că ele sînt menite să exercite o influenţă uriaşă asupra desfăşurării evenimentelor mondiale. Semnificativ este, că şi opinia publică burgheză în întregimea ei a fost dominată în timpul din urmă de lucrările Congresului al XX-lea. Dacă în trecut burghezia îşi permitea să minimalizeze sau chiar să „treacă cu vederea", progresele construirii unei noi orînduiri sociale oglindite în primele planuri cincinale sovietice, o experienţă amară, dezamăgiri mereu reînoite îi determină astăzi pe conducătorii lagărului capitalist şi pe experţii lor „în problemele comuniste" să considere cu îngrijorare, ba chiar cu vădite semne de panică, hotărîrile Congresului al XX-lea. Nu în zadar Domnul Dulles — a cărui derută se manifestă de obicei prin exces de vorbărie — a reuşit cu confuziile sale să-şi irite pînă şi pe camarazii de arme tot încercînd să explice, pe limba sa, — în diverse variante, — semnificaţia „hotărîrilor de la Moscova". 6 EXEMPLUL VIU AL MARXISMULUI CREATOR Faptul că pînă şi cei mai înveteraţi apărători ai burgheziei au trebuit să recunoască însemnătatea Congresului, că un Sir Anthony Eden şi-a petrecut week-enăul studiind materialele Congresului, îşi are semnificaţia lui. Cifrele şi faptele incontestabile citate la Congres, cu privire la ritmul de creştere al producţiei industriale în U.R.S.S. (aproximativ de zece ori mai mare decît al S.U.A.) — demonstrează elocvent nu numai superioritatea sistemului economic socialist asupra celui capitalist, dar întăreşte şi certitudinea că viitorul aparţine socialismului şi comunismului, că nu există forţă în lume care să poată opri omenirea de la împlinirea ţelului ei de fericire şi progres. Istoria consemnează în textele Raportului de activitate al Congresului Comitetului Central al P.C.U.S., în rezoluţiile Congresului, în Directivele cu privire la cel de al 6-lea plan cincinal de dezvoltare a economiei naţionale a U.R.S.S., 1956—1960, în lucrările şi discuţiile Congresului, documente dintre cele mai grăitoare ale noii epoci pe care o trăieşte omenirea. Rod al experienţei gloriosului Partid care a adus imense servicii cauzei eliberării oamenilor muncii şi întregii omeniri progresiste, documentele Congresului constituie minunate şi însufieţitoare exemple de dezvoltare creatoare a ştiinţei marxism-leninismului. Comuniştii din ţara noastră şi din lumea întreagă preţuiesc în mod deosebit înalta capacitate a P.C.U.S. de a îmbina cea mai mare fidelitate faţă de leninism, cu combaterea concretă nu numai în vorbe dar şi în fapte, a oricărei manifestări de dogmatism. Tocmai aceasta explică marea forţă şi puterea de convingere cu care sînt cercetate în Raportul de activitate prezentat de N. S. Hruşciov legile celor două sisteme care se dezvoltă în direcţii opuse —■ sistemul capitalist şi sistemul socialist. întreaga evoluţie istorică a confirmat, fără putinţă de tăgadă, teza leninistă că epoca actuală este epoca descompunerii şi pieirii sistemului capitalist şi a statornicirii şi înfloririi impetuoase a unui sistem nou, sistemul socialist. Astăzi nu mai este suficient să se spună că orîn-duirea capitalistă a încetat să fie un sistem unic, atot-cuprinzător. După cotitura istorică mondială care s-a produs în urma celui de al doilea război mondial, socialismul a ieşit din cadrul unei singure ţări şi a devenit astăzi un sistem mondial care creşte şi se întăreşte. Capitalismul s-a dovedit neputincios să împiedice procesul istoric al restrîngerii propriilor sale poziţii şi lărgirea poziţiilor mondiale ale socialismului. In prezent, cînd Uniunea Sovietică dispune de o gigantică industrie grea, Congresul a pus în toată amploarea în faţa poporului sovietic cerinţa de a continua cu toată perseverenţa lupta pentru rezolvarea, pe căile întrecerii economice paşnice, într-un termen istoric cît mai scurt, a sarcinei economice fundamentale de a ajunge şi a întrece cele mai dezvoltate ţări capitaliste în domeniul producţiei pe cap de locuitor. Desfăşurînd în faţa poporului sovietic şi al întregii omeniri tabloul grandios al prevederilor celui de al 6-lea cincinal, prin îndeplinirea cărora nivelul producţiei industriale va ajunge să fie în 1960 de 5 ori mai mare faţă de anul 1940, iar producţia de cereale se va ridica la o recoltă anuală de 11 miliarde de puduri (180 milioane tone) Congresul a pus cu putere în lumină direcţiile principale asupra cărora trebuie să-şi îndrepte eforturile oamenii sovietici pentru ca sarcinile trasate să fie înfăptuite : creşterea şi de aici înainte cu precădere a industriei grele, asigurarea unui progres tehnic neîntrerupt, prin aplicarea în mod perseverent şi planificat în producţie a celor mai noi realizări ale ştiinţei, tehnicii şi experienţa înaintate, sporirea rapidă a productivităţii muncii. Adînca analiză a problemelor economice făcută de Congresul P.C.U.S. este plină de învăţăminte pentru constructorii socialismului EXEMPLUL VIU AL MARXISMULUI CREATOR din ţara noastră, care luptă cu avînt pentru înfăptuirea sarcinilor trasate de cel de al II-lea Congres al P.M.R. Scopul întregii producţii socialiste este satisfacerea tot mai mare a nevoilor materiale şi culturale ale tuturor membrilor societăţii. Oglindind politica nedesminţită a Partidului de făurire a unei vieţi tot mai îmbelşugate p&ntru întregul popor, Raportul CC. ie ocupă cu o imensă grijă de problemele ridicării mai departe a nivelului de trai al oamenilor sovietici. 0 prevedere de uriaşă însemnătate economică şi politică cuprinsă în Raportul CC. al P.C.U.S., este reducerea duratei zilei de muncă. Se împlineşte aproape un secol de cînd mişcarea muncitorească a înscris pe steagul ei revendicarea zilei de muncă de opt ore. Şi iată că 'azi, prin Raportul de activitate CC al P.C.U.S. a raportat Congresului adoptarea hotârîrii ca în decursul celui de al 6-lea cincinal să se treacă la ziua de muncă de şapte ore, iar pentru profesiile principale din industria cărbunelui şi extractivă precum şi pentru tinerii de 16—18 ani ■— la ziua de muncă de şase ore. — toate acestea fără vreo micşorare a salariului. Nu numai oamenii sovietici hotărîţi să lupte pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor planului cincinal în condiţiunile zilei de muncă reduse, ci toţi oamenii muncii de pretutindeni văd 'în aceasta o nouă şi minunată expresie a posibilităţilor sistemului socialist de a asigura pe baza unei folosiri maxime a capacităţilor de producţie, condiţii din cele mai bune pentru odihna şi ridicarea culturală a celor ce muncesc. Oricît ar încerca apologeţii capitalismului să demonstreze că teoria marxistă a crizelor s-ar fi învechit, faptele citate în analiza temeinică ştiinţifică pe care Raportul tovarăşului Hruşciov o face situaţiei economice din ţările capitaliste prevestesc noi crize care adîncesc criza generată a capitalismului contemporan. Asemenea narcoticelor luate în doze din ce în ce mai mari care, după înşelătoare şi sporadice alinări năruiesc organismul, cursa înarmărilor, lărgirea neîncetată a producţiei de armament nu vindecă bolile capitalismului ci le agravează, ducînd la accentuarea dezvoltării inegale şi în salturi a capitalismului cu consecinţele ei inevitabile: înăsprirea exploatării maselor muncitoare, creşterea poverii fiscale şi a tendinţelor inflaţioniste, stagnarea ramurilor producătoare de bunuri de consum, ascuţirea contradicţiilor dintre oraş şi sat, dezvoltarea unilaterală a economiei. Militarizarea nu anulează ci dimpotrivă accentuează acţiunea legii pauperizării relative şi absolute a muncitorilor şi ţăranilor în capitalism. In timp ce un număr tot mai mare de oameni nu au hrană destulă (potrivit datelor O.N.U., procentul a crescut de la 31% cit era în 1939 la 59% din populaţia globului), guvernul S.U.A. a prezentat Congresului un program de reducere a suprafeţelor însâmînţate cu 10 milioane de ha., adică preconizează distrugerea directă a forţelor de producţie în agricultură punînd în stil capitalist, adică în sens invers problema pămînturilor înţelenite. Un alt indiciu semnificativ al putrefacţiei capitalismului este destrămarea sistemului colonial al imperialismului, măreţul proces de renaştere al popoarelor din Asia de sud-est şi din Orientul arab ; după cum se ştie sistemul colonial a primit o lovitură de moarte nu numai din partea revoluţiei victorioase din China, ci şi prin cucerirea libertăţii politice de către popoarele fostelor colonii şi semi-colonii — în primul rînd India — libertate politică care este prima şi principala premiză a independentei lor depline, adică a obţinerii independenţei economice. „In prezent, 'a spus N. S. Hruşciov, problema lichidării sociale a ruşinosului sistem al colonialismului s-a şi pus la ordinea zilei ca o problemă din cele mai acute şi actuale". Prin lărgirea legăturilor de prietenie cu Uniunea Sovietică şi a întreg lagă- 8 EXEMPLUL VIU AL MARXISMULUI CREATOR rulai socialist cu popoarele iubitoare de pace din Asia, cauza păcii s-a întărit şi mai mult. Astăzi pe arena internaţională s-a creat o vastă „zonă a păcii", care include atît statele socialiste cit şi statele nesocialiste care au proclamat ca principiu al politicii lor externe neparticiparea lor la blocuri. Nu am putea înţelege amploarea şi nivelul de organizare a luptei celor mai largi mase populare împotriva primejdiei de război, dacă am trece cu vederea influenţa profundă asupra desfăşurării evenimentelor internaţionale, exercitată de Uniunea Sovietică şi de partidele comuniste care au ştiut să facă faţă cu cinste greutăţilor şi vicisitudinilor luptei pentru menţinerea păcii. Atît participanţii la Congres cît şi puternicul ecou înregistrat în cele mai diferite colţuri ale globului au scos în evidenţă însemnătatea excepţională teoretică şi practică a problemelor principale ale actualei evoluţii internaţionale aşa cum au fost formulate de Raportul de activitate al CC. ai P.C.U.S. Un răspuns clar aduce Raportul la întrebarea pe care şi-o pun milioane de oameni: este oare inevitabil un nou război ? Analizînd schimbările importante petrecute în ultimele decenii, N. S. Hruşciov arată că în actualele condiţii, cînd există puternicul lagăr al păcii, cînd există un grup de state mari care iau atitudine împotriva războiului, cînd s-a dezvoltat mişcarea muncitorească şi există mişcarea partizanilor păcii rătnîne în vigoare teza leninistă, potrivit căreia din moment ce există imperialismul se menţine şi baza economică pentru izbucnirea războaielor. Nu există însă o inevitabilitate fatală a războaielor. Imensa însemnătate a acestei precizări este evidentă, căci ea însufleţeşte de speranţă toate forţele care luptă împotriva războiului, le îndeamnă să fie foarte vigilente, să se unească într-un front unit, convinse că cu cît popoarele vor apăra mai activ pacea, cu atît sînt mai mari garanţiile că nu va fi un nou război. Pornind de-asemenea de la schimbările radicale intervenite în arena internaţională, Raportul arată că se deschid perspective noi şi în ceea ce priveşte trecerea unor ţări şi naţiuni la socialism. Tocmai aceste deplasări radicale, care au survenit pe arena internaţională, tocmai creşterea uriaşă a puterii de atracţie a socialismului crează condiţii mai favorabile nu numai pentru lupta pentru pace, ci şi în lupta pentru socialism în ţările capitaliste. Aşa cum a arătat N. S. Hruşciov, în unele ţări capitaliste, clasa muncitoare, în frunte cu avantgarda ei revoluţionară — dispune de posibilitatea reală de a uni sub conducerea ei majoritatea covîrşitoare a poporului, de a cuceri o majoritate trainică în Parlament şi de a-l transforma într-un instrument al adevăratei voinţe populare, creînd condiţii care să asigure înfăptuirea unor transformări sociale radicale, trecerea principalelor mijloace de producţie în mîinile poporului. Se înţelege de la sine că posibilitatea căii de dezvoltare paşnică a revoluţiei în anumite ţări nu trebuie însă confundată cu reformismul care urmăreşte să limiteze lupta clasei muncitoare la reforme mici, menţinînd neclintită dominaţia orînduirii capitaliste. In toate formele de trecere la socialism, o condiţie indispensabilă şi hotă-rîtoare este tocmai înlăturarea dominaţiei capitaliste şi exercitarea conducerii politice de către clasa muncitoare în frunte cu partea ei înaintată. Fără aceasta nu este cu putinţă trecerea la socialism. O deosebită importanţă au indicaţiile în legătură cu munca ideologică. Considerînd munca ideologică ca o parte integrantă a construirii comunismului, Congresul a chemat organizaţiile de Partid să pună capăt tendinţelor de rupere a muncii ideologice de viaţă şi a chemat pe lucrătorii din domeniul vieţii ideologice, pe oamenii artei şi literaturii, din presă, să EXEMPLUL VIU AL MARXISMULUI CREATOR 9 asigure o legare strînsă a tuturor mijloacelor de influenţare ideologică: propagandă, agitaţie, presă, literatură şi artă de sarcinile practice ale construirii comunismului, de lupta intransigentă împotriva ideologiei burgheze, de munca de educare comunistă a maselor şi de înlăturare a rămăşiţelor capitalismului din conştiinţa oamenilor. In acest sens, N. S. Hruşciov a chemat pe artişti şi scriitori la o activitate creatoare pătrunsă de spiritul luptei pentru comunism, care să „sădească în inimi optimism, fermitatea convingerilor, să dezvolte conştiinţa socialistă şi disciplina tovărăşească". Prin însăşi natura ei, prin isvorui şi obiectivele pe care şi le propune, literatura care merge pe drumul realismului socialist trebuie să întruchipeze aspectele drumului pe care-l străbat în viaţa reală ideile socialismului, pătrunzînd în rîndurile poporului, în sufletul oamenilor, în existenţa şi preocupările lor de fiecare zi. T.n acest sens a spus N. S. Hruşciov : „Partidul a luptat şi va lupta de acum înainte împotriva prezentării realităţii sovietice într-o lumină falsă, împotriva încercărilor de a polei sau, dimpotrivă de a defăima şi ponegri cuceririle poporului sovietic". Literatura şi arta sovietică oferă numeroase exemple de oglindire veridică, concret-istorică a realităţii socialiste şi oamenii muncii din ţara noastră preţuiesc realizările artei realist-socia-liste, operile care au transpus în imagini tipice inepuizabilul avînt creator al construirii socialismului şi comunismului în U.R.S.S. Numeroase sini faptele de genul aceluia citat de Alexei Surcov în cuvîntarea sa de la Congres care dovedesc larga popularitate de care se bucură literatura sovietică în ţara noastră, considerabila ei influenţă artistică şi agitatorică. Mesajul gor'chian şi poezia lui Maiakovski, romanele lui Şolohov, Fedin, Leonov, Fadeev, puternicele piese închinate războiului civil de Viş'nevski, Ivanov, Korneiciuk, Pogodin şi-au cîştigal un loc de cinste în inima întregii omeniri progresiste. Tocmai de aceea, relevînd faptul că literatura şi arta rămîn încă în multe privinţe în urma vieţii, a realităţii sovietice care este infinit mai bogată decît oglindirea în artă, CC. al P.C.U.S., atrăgea atenţia asupra faptului că „nu trebuie să ne mulţumim cu opere şterse, superficiale", chemînd pe oamenii artei să riposteze împotriva mediocrităţii şi denaturărilor de tot soiul. Nefăcînd nici o concesie zugrăvirii „aproximative", „după ureche" a oamenilor şi faptelor realităţii, scriitorii au datoria să lupte mai ales prin cărţile pe care ei le scriu împotriva schemelor şi canoanelor rigide, pentru o justă înţelegere şi aplicare a ideilor socialismului, să demaşte cu curaj — prin faptele prezentate, prin conflictele şi problemele pe care le conturează — abaterile care se pot ivi în activitatea practică de fiecare zi a oamenilor muncii. Adevărat tezaur de învăţăminte pentru munca teoretică şi practică în principalele sectoare ale activităţii ideologice, elaborînd concret într-un spirit viu, înoitor, sarcinile principalelor sectoare de activitate ideologică,'Raportul de activitate al CC. al P.C.U.S., cuvîntările rostite de conducătorii Partidului atrag atenţia asupra faptului că în prezent, în condiţiile luptei pentru o înaltă productivitate a muncii, pe primul plan trece latura economică a teoriei marxiste, trec problemele economiei concrete. Din această teză de cea mai mare importanţă pentru munca teoretică şi de propagandă, putem trage concluzia pentru literatură că nu există o adevărată cunoaştere a vieţii, a problemelor ei fundamentale, fără cunoaşterea economiei concrete şi a miilor de fapte creatoare care exprimă practica construirii socialismului, a miilor de exemple vii care dovedesc creşterea conştiinţei socialiste în lupta pentru sporirea producţiei şi ridicarea bunei stări a oamenilor muncii. In acelaşi timp, prevenind simplismul proteicul- 10 EXEMPLUL VIU AL MARXISMULUI CREATOR tist în interpretarea legăturii literaturii cu practica, încercările de a escamota sub faldurile unui practicism îngust criteriile specifice de apreciere a operei artistice, Raportul CC al P.C.U.S. cere artei şi literaturii sovietice să devină „primele în lume nu numai prin bogăţia conţinutului ci şi prin forţa şi măestria artistică". Nu este nevoie să insistăm asupra însemnătăţii pe care o are o asemenea teză pentru literatura noastră, chemîn-du-ne la lupta pe două fronturi: atît împotriva desconsiderării conţinutului, împotriva estetismului şi apolitismului pe de o parte, împotriva tendinţelor de îndepărtare de realitate, cît şi împotriva înlocuirii tipizării şi creaţiei obiective prin frazeologie declarativă şi discursivitate, prin ceea ce N. S. Hruşciov denumeşte cu justeţe, „flecăreală politică. "In felul acesta şi literatura noastră va răspunde în chipul cel mai bun sarcinilor sale, de a oglindi realitatea şi în acelaş timp de a interveni activ pentru transformarea ei în conformitate cu năzuinţele poporului către o viaţă mai bună. Creînd eroi literari, realizaţi cu măestrie, luptători fermi pentru apărarea şi dezvoltarea noii noastre orînduiri, şi propagandişti de frunte ai ideilor partidului, scriitorii noştri — urmînd exemplul celor mai buni scriitori sovietici — vor deveni cu adevărat educatori ai conştiinţelor şi vor răspunde chemării partidului care pune între sarcinile cele mai importante, lupta împotriva influenţelor ideologiei burgheze. Documentele Congresului at XX-lea au combătui cu fermitate, atitudinea de nepăsare şi autoliniştire în domeniul luptei ideologice, tendinţa de transpunere în domeniul ideologiei a tezei absolut juste cu privire la posibilitatea coexistenţei paşnice a ţărilor cu sisteme social-politice diferite: „Faptul că noi ne pronunţăm pentru coexistenţa paşnică şi întrecere economică cu capitalismul, nu ne îndreptăţeşte deloc să tragem concluzia că putem slăbi lupta împotriva ideologiei burgheze, împotriva rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor. Sarcina noastră este de a demasca neîncetat ideologia burgheză, de a scoate în evidenţă caracterul ei duşmănos poporului, caracterul ei reacţionar". Dezbaterile Congresului al II-lea al Partidului Muncitoresc Romîn au dezvăluit şi pe frontul nostru ideologic existenţa unor teorii asemănătoare care predicau necesitatea unei „pauze ideologice" în lupta de clasă. In condiţiile actuale nu avem dreptul să slăbim combativitatea şi vigilenţa noastră ideologică atît în lupta pentru puritatea orientării ideologice a literaturii noastre, împotriva încercărilor ideologiei duşmane de a minimaliza rolul concepţiei despre lume în creaţia artistică cît şi împotriva tendinţelor de a propaga „concilierea" a ceea ce este ireconciliabil, împăcarea a ceea ce este şi ră-mîne de neîmpăcat: ideologia socialistă şi ideologia burgheză. împrejurarea că există încă rămăşiţe ale exploatării precum şi faptul că există lumea capitalistă constituie o sursă permanentă de propagare a concepţiilor ideologice burgheze. Lupta pentru caracterul militant-socialist al literaturii noastre, ascuţirea luptei de clasă pe tărîmul ideologiei este astfel o lege obiectivă de dezvoltare a literaturii noastre. Aşa cum arăta marele Lenin, orice diminuare a influenţei ideologiei socialiste nu poate duce decît la întărirea influenţei ideologiei burgheze. Raportul de activitate a Comitetului Central al P.C.U.S.. cuprinde însemnate indicaţii care orientează pe scriitori şi artişti spre strîngerea legăturii cu viaţa; nici un sector de viaţă cu problemele lui adinei n-a fost lăsat la o parte. Se cere aşa-dar, scriitorului, să aducă în creaţiile sule tocmai marile probleme ale timpului nostru. Nici o temă nu se epuizează, oricîţi scriitori o abordează, niciodată chipurile oamenilor socialismului, realizate la un nivel artistic superior, nu vor fi prea multe, nu vor plictisi EXEMPLUL VIU AL MARXISMULUI CREATOR 11 pe cititor. Dimpotrivă, ei vor căpăta o existenţă reală, se vor întipări în suflete ca întruchipări concrete ale ideilor socialismului. Pentru ţara noastră ca şi pentru toate ţările lagărului socialist, documentele şi dezbaterile Congresului al XX-lea al P.C.U.S. sînt de o imensă însemnătate. Ţinînd sus steagul internaţionalismului proletar şi al prieteniei între popoare, Congresul a exprimat hotârîrea nestrămutată a P.C.U.S. de a înfăptui în mod ferm şi consecvent linia de întărire a lagărului socialist internaţional, vâzînd în aceasta datoria sa frăţească faţă de lagărul socialismului. Poporul nostru ştie că în anii celui de al 6-lea cincinal se va întări colaborarea frăţească, pe toate tărîmurile, între ţările lagărului socialist, va spori şi mai mult ajutorul multilateral şi frăţesc acordat de Uniunea Sovietică ţărilor de democraţie populară în construirea socialismului. Cu cît va fi mai puternic întregul lagăr al socialismului, cu atît mai temeinic vor fi garantate libertatea şi independenţa, înflorirea economiei şi culturii fiecărei ţări care face parte din acest mare lagăr. De pe culmea de unde se zăreşte comunismul, Congresul al XX-lea al P.C.U.S., ne îndeamnă la tratarea vie, dialectică legată de realităţi, a problemelor pe care le pune viaţa. El ne face să întrezărim prezentul şi viitorul nu numai al nostru, dar şi al întregii omeniri. V. R. 1906—1956 PETRU DUM1TRIU LA AL 50-LEA AN DE APARIŢIE De cincizeci de ani apare în ţara noastră o revistă literară numită Viaţa" Romînească. Născută în zorile acestui secol plin de o frămîntare titanică, într-o ţară agrară, serni-feudalâ şi semi-colonială din sud-estul Europei, Viaţa Romînească şi-a continuat existenţa în mijlocul creaţiei literare romîneşti zguduită şi uneori acoperită de valurile istoriei furtunoase. In primii ani ai secolului, condiţiile cumplite de viaţă ale ţărănimii năşteau răscoalele ţărăneşti, gravitatea teribilă a chestiunii agrare, protestele indignate ale intelectualilor de frunte, preocupări ale celor mai buni oameni de cultură ai poporului nostru. De asemenea, tînăra. mişcare muncitorească îşi face simţită din ce în ce mai mult prezenţa în ansamblul fenomenului social, deci şi pe tărîmul literelor. Intrarea ţării în primul război imperialist, creşterea bruscă a mişcării clasei muncitoare, primele mari. greve şl manifestaţii politice ;. ale clasei muncitoare, crearea Partidului Comunist Romîn, anii de frămîntări sociale din jurul marii crize a sistemului capitalist din 1929—1933, mareea înveninată a fascismului, dictatura fascistă, războiul criminal şi catastrofal împotriva Uniunii Sovietice, eliberarea ţării, şi istoria recentă în care s-au pus prin transformare revoluţionară bazele construirii socialismului, iată schiţate extrem de sumar, mai mult pentru aducerea aminte a cititorului decît pentru a stabili ştiinţific o desfăşurare istorică, marile evenimente sociale şi politice ce reprezentau marea furtunoasă pe care a navigat mica corabie încărcată cu gînduri şi simţiri, a Vieţii Romîneşti. Era firesc ca o dată sau de două ori valurile să o acopere. Aceasta s-a întîmplat în primul război mondial şi atunci cînd dictatura fascistă a prins în ghiara ei ţara întreagă, înăbuşind manifestarea publică a gîndirii progresiste. Şi totuşi... dacă revista a încetat pentru moment să apară, nucleul de oameni de cultură adunaţi în jurul ei, a existat, a gîndit, a lucrat şi în aceste intervale sumbre. Dacă se poate spune că Viaţa Romînească şi-a încetat pentru două sau trei răstimpuri scurte (în 'anii primului şi ai celui de al doilea război mondial apariţia sa materială), curentul susţinut de Viaţa Romînească în literatură şi în gîndire nu a încetat. In schimb, ceea ce se poate afirma în mod judicios, e că acest curent a avut adesea cotituri şi devieri, că a cunoscut în perioada de dinainte de 23 August 1944, aspecte contradictorii şi alunecări. începuturile înseşi ale Vieţii Romîneşti au fost dominate pentru o anumită bucată de vr&ne de poporanism, concepţie neştiinţifică care ignora structura reală a societăţii împărţită în clase antagoniste, ignora LA AL 50-LEA AN DE APARIŢIE 13 luptă de clasă ca motor al istoriei, şi de asemenea tăgăduia orientarea istoriei spre socialism. Aceasta a înrîurit în mod negativ mai mult gîndi-rea critică şi teoretică exprimată în articolele din Viaţa Romînească, în primii ani. Ceea ce nu împiedica pe scriitorii care colaborau cu proză şi versuri la Viaţa Romînească, să se axeze pe linia mare a intereselor, suferinţelor şi aspiraţiilor poporului, creînd opere realist critice. Acesta era filonul, adevărat, plin de vitalitate ,care avea să menţină existenţa şi importanţa literară a Vieţii Romîneşti. O perioadă următoare a fost marcată de personalitatea lui G. Ibrăileanu, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai criticii literare cu preocupări ştiinţifice şi ai gîndirii. progresiste dintre cele două războaie. In jurul vechii Vieţi Romîneşti se grupa strîns un nucleu de intelectuali progresişti şi de scriitori străluciţi, care au menţinut tradiţia realistă a literaturii noastre împotriva asalturilor uneori furioase, alteori insinuante prin care năvălea sau se infiltra în literatura noastră antirealismul de toate nuanţele. In fruntea acestui grup se afla Mihail Sadoveanu, îl înconjurau talente de importanţă variată, personalităţi diverse ca: Spiridon Popescu, Mironescu, Calistrat Hogaş, Jean Bart, D. D. Pătrăşcanu, Topîrceanu, Otilia Cazimir, I. Teodoreanu, Mihai Co-dreanu, Al. Philippide, Demostene Botez, G. Călinescu, Lucia, mantu. Partea critică era însufleţită de G. Ibrăileanu, cu colaborarea lui Mihail Ralea. In această perioadă, aportul important al Vieţii Romîneşti a constat în faptul că ea promova o literatură realistă şi o critică literară cu orientare progresistă, că vehicula totodată ideile înaintate ale vremii şi nu rareori au apărut în paginile ei contribuţii ale oamenilor de cultură apropiaţi de mişcarea muncitorească. Fireşte că o acceptare fără rezerve a tradiţiei Vieţii Romîneşti în această vreme, ar fi aproape tot atît de nepotrivită ca şi acceptarea ideilor şi concepţiilor Vieţii Romîneşti din primii ani ai ei. Totuşi râmîne un merit şi, am putea spune, o glorie a Vieţii Romîneşti , că în ciuda limitărilor, confuziilor şi greşelilor care o depărtau de concepţia ştiinţifică despre lume, pe care o reprezintă în veacul nostru rnarxism-leninismul, că în ciuda tuturor acestora, revista a rămas tribuna unde se exprimau prin .creaţie literară sau lucrări critice şi teoretice, intelectuali de frunte ai poporului nostru, aceia care urmînd exemplul lui Mihail Sadoveanu, ş-au alăturat cu hotărîre după 23 August 1944 luptei clasei muncitoare, condusă de comunişti pentru o nouă orînduire socială, o nouă formă de stat şi o cultură nouă. Aproape că nu există excepţie la atitudinea comună a pleiadei Vieţii Romîneşti enumerate mai sus, în această privinţă. Toţi cei pe care nu-i răpise ca pe G. Topîrceanu o moarte timpurie, sînt astăzi printre fruntaşii culturii noastre. Şi iată că reluînd tradiţia, din iniţiativa Partidului Muncitoresc Ro-mîn, noua Viaţă Romînească, în deosebi după 1947, s-a străduit să adune în jurul ei tot ce e mai activ şi mai de preţ în creaţia noastră literară. In aceşti aproape zece ani de existenţă ai noii Vieţi Romîneşti, s-a clarificat şi s-a fixat pe temeiuri trainice concepţia ideologică de care se conduce revista. Această concepţie e aceea a clasei muncitoare, rnarxism-leninismul. E vădită oricărui cititor strădania necontenită a scriitorilor şi criticilor ale căror opere apar în paginile Vieţii Romîneşti, de a oglindi realitatea socială contemporană şi pe cea a trecutului în opere cai'e să contribuie la formarea conştiinţei socialiste a poporului nostru; de a analiza în articole şi studii, prin metoda ştiinţifică a criticii literare marxist-leniniste, fenomenul literar, în scopul de a contribui la crearea unei lite- 14 PETRU DUMITRIU râturi realist socialiste. în conştiinţa noastră, a scriitorilor care lucrăm in redacţia Vieţii Romîneşti sau ne publicăm lucrările în paginile ei, e clară convingerea unei înalte obligaţii etice ca artişti şi cetăţeni. Ne simţim obligaţi să ridicăm în lumina literaturii mondiale literatura care exprimă viaţa poporului nostru. Ne simţim obligaţi să contribuim la educarea acestui popor în spiritul socialismului, — orînduirea care cuprinde tot mai multe regiuni ale globului în vremea noastră, şi care va cuprinde omenirea întreagă. Ne simţim obligaţi ta maximul efort creator pentru a dărui poporului care ne-a născut valorile spirituale de care e demn; de a păstra pentru viitor, expresia artistică a epocii noastre, în opere care să tindă a se ridica la nivelul patrimoniului literaturii universale: Aceasta e marea sarcină a fiecărui scriitor în parte şi a întregii noastre literaturi, şi Viaţa Romînească ca şi scriitorii adunaţi în jurul ei, o consideră sarcina sa. In acest spirit, în cadrul acestei concepţii, cu aceste idei despre rosturile, demnitatea şi sarcinile literaturii, şi deci şi ale sale, revista „Viaţa Romînească" îşi continuă acitivtatea. MIHAIL SADOVEANU EVOCĂRI Ibrăileanu, prietinul nostru care a găsit în sfîrşit alinare după o îndelungată şi crudă suferinţă, nu s-a bucurat niciodată de acel bun al vieţii care se numeşte echilibru fizic. încă de acum treizeci de ani, eînd l-am cunoscut, suferea de insomnie. Puterea lui toată era în inteligenţă, care era şi ageră şi adîncă. Tovarăşii lui de tinereţă şi-1 amintesc aureolat tot de acest prestigiu, încă de pe oînd era în şcoala normală superioară se afirma ca un intelectual cu vaste cunoştinţi şi ca un conducător spiritual. Izolat în prietenii devotate şi într-o muncă da benedictin, ehinuindu-se necontenit să aleagă o linie pură de adevăr din problemele cele mai încîlcite şi cerşind ceasurilor halucinate o exprimare cît mai justă, şi-a plătit suferinţa prin dragoste de oameni, devotament către intelectualitate. A fost ostaş al unui ideal. Ibrăileanu a fost în acest oraş de jertfe un continuator al acelui spirit critic pe care el însuşi 1-a analizat eu atîta discernămînt într-o operă capitală. Ca îndrumător în cultura romînească el a completat pe Alecu Russo care cel dinţii ceruse pentru limba populară drept de a exprima în formele ei curate cultura noastră începătoare. Compleetînd pe criticii moldoveni înaintaşi, Ibrăileanu cere pe Ungă limba curată şi claritate, o atenţie deosebită pentru sufletul poporului. Acel specific naţional, legat de misterul sufletesc al neamului, a fost călăuza permanentă pentru Ibrăileanu în judecăţile lui asupra literaturii romîneşti. In tinereţă, >a lucrat, ca ucenic socialist, la Critica Socială a lui Ion Nădejde. Apoi a scris la Contemporanul, la Evenimentul literar, la Lumea Nouă. Evoluţia lui împreună cu tinerimea generoasă de pe vremuri s-a desă-vîrşit în poporanism, la Viaţa Romînească. Cred că nimenea nu avea ca el dragoste pentru trecut, pentru datorie, pentru pitorescul nostru popular, pentru tot ce constituie tezaurul nostru şi justificarea noastră. Dragostea pentru pămîntul acesta, pentru peisagiul lui unic, stăruiau în el cu intensitate şi tinereţă. Adesea ne apunea zimbind că se simte cel mai vechi pămîn-tean dintre toţi, căci strămoşii lui stau aici dinainte de descălecarea Moldovei. (Se ştie că Alexandru-Vodă cel bun a confirmat privilegii ale armenilor aflători în ţară din vechi). Iubind pe păstrătorul tradiţiei, al panunţului şi al limbii acestui neam, adică pe ţăran, Ibrăileanu dorea-în acelaşi timp intens ieşirea lui din trecut, din mizerie şi primitivitate la viaţa nouă a lumii. 16 MIHAIL SADOVEANU a Era un mare iubitor al literaturii ruseşti, îndeosebi îi plăcea Turghe-niev'"pentru poezia .melancolică a tuturor celor trecătoare ale vieţii noastre (Apele primăverii) iar lui Tolstoi îi era recunoscător pentru incomparabila Ana Karenina. Dintre scriitorii francezi gusta pe Anatoîe France : de multe ori Ia „cafeneaua" Vieţii Romineşti, unde era nelipsit în fiecare zi cita expresii din La rotisserie de la Reine Pedauque. Pentru Emineseu şi Creangă avea mai mult decît admiraţie : îi explica surprinzător de subtil.şi adînc. Cit a apărut Viaţa Romînească la Iaşi, G. Ibrăileanu a fost inima ~ei în înţeles anatomic. N-a apărut un rînd în revistă fără să nu-1 fi cetit. El era regulatorul fiecărui număr, cumpănitorul polemicilor, articolelor grave,, al problemelor înfricoşate. Cu toată sănătatea lui şubredă, a stat neadormit' la 'această datorie a vieţii, întreţinînd în acelaşi timp şi o stufoasă corespondenţă cu colaboratorii. Ce a fost- Viaţa Romînească pentru cultura noastră mi e nevoie să accentuiez aici. Cred că mai ales pentru asta trebuie să-i fie' recunoscătoare generaţiile de mîine. 1936 TUDOR ARGHEZI MEDALION' v^red că era noaptea de anui-nou. Mi s-a amintit că revista „Viaţa Romînească" împlineşte de la apariţie 50 de ani. Lucrasem pe vremuri la ea şi mi s-a cerut „ceva" pentru sumarul numărului de faţă. Nu mai încăpea reticenţă. Viu sau 'mort, conştiinţa mă obliga să creionez o pagină în cinstea hramului revistei şi să plimb o căţuie cu jar şi tămîie deasupra unui mormînt care mă doare. „Viaţa Romînească" a fost Ibrăileanu: cum ar putea condeiul să-mi tacă? Unele din cele mai frumoase emoţii le-am trăit stînd de vorbă, din cînd în cînd, cu acest om de personalitate vastă şi ascultîndu-1 mut. îmi plăcea să urmăresc mecanismul unui intelect care mă depăşea. Aşi putea să uit? De ani de zile fantoma peregrinează prin melancoliile mele, de la pierderea lui în spaţii. Apoi am fost, pe cît s-a putut, unul din colaboratorii lui. Ieşind din ucenicia literară fără cărţulie calfă, am fost chemat, pe ne-gîndite, în atelierul vrăjitorului şi pus la o menghină de aur. Se pot uita tresăririle simţite lîngă un meşter atît de inefabil ? Ibrăileanu, într-adevăr, a dat literelor romîneşti publicaţia cea mai de seamă, s-a identificat cu ea, ca două triunghiuri echilaterale suprapuse: unul de azur. Revista a fost creaţia lui, tortura lui suavă : o carte pe lună, făcută de el. E-adevărat că figurau în vitrină doi directori, perpetuu absenţi, Stere şi Cantacuzino. Nu se va tulbura umbra nici unuia dintre ei să ştie că umbra delicată a faurului adevărat i-a digerat şi după moarte. „Viaţa Romînească" nu a primit niciodată subvenţiile distribuite publicaţiilor parazitare. Leafa catedrei a intrat, nu de puţine ori, în coş-niţa redacţiei. Cu un tipograf devotat, cu hîrtia cea mai proastă, de ambalaj ; cu o echipă de scriitori îndrăgostiţi de meserie şi de el; cu tergiversările, ambiguităţile colaboratorilor externi, cu lenea fiecăruia; cu miile de dificultăţi şi mizerii de toată natura, Ibrăileanu a izbutit să ţie în viaţă o revistă, care a fost 'Singurul nostru document demn de Mioriţa, prezent la tratativele de după primul război mondial. Pe cine din ciocoimea de pe atunci l-ar fi interesat o tipăritură, care nu servea nici o făţărnicie ? Ibrăileanu căuta să slujească excluziv un ideal şi o concepţie a lui. Fitece slovă îi trecea pe subt ochi şi uneori prin pana, elastică, primitoare a lucrului nou şi catifelată, cum îi era şi mîna. Singura revistă nesclerozată a fost a lui Ibrăileanu. Nicidecum şi niciodată n-a fost Ibrăileanu ajutat să facă din revistă o carte în stare să stea alături de publicaţiile streine. Preocupată de exploatarea zăcămintelor, de comerţ şi industrii bancare şi dispreţuind min- 2 — Viaţa Romînească Nr. 3 18 TUDOR ARGHEZI tea şi harul, la toate gradele de inteligenţă şi prostie, cercurile condu-' cătoare nu au priceput în ce destrăbălare a sufletului trăiau, decît la Paris, la negocierile de pace, după războiul din 1916. Bucurîndu-se de prestigiul nemaiatins pînă atunci de nici o altă publicaţie, revista nu reprezenta, prin aspectul ei, gustul geniului romînesc şi constituia o indicaţie ruşinoasă a indiferenţei la cultură, termen utilizat în trecut, pentru spoiala golului cu vorbe de dicţionar. Erau la masa conferinţei de pace toate delegaţiile interesate. Intre şedinţe, cum se obişnuieşte în diplomaţii, delegaţii mai ciocneau cîte un pahar cu surîsuri şi mai conversau pieziş cu termenii răzleţi ai ecuaţiilor schiţate în şedinţe, cifraţi cu Ixul necunoscutei. Mai fumau, se mai fotografiau cu expresia lor cea mai frumoasă fixată la obiectiv. II iritau pe Ionel aluziile la cultură şi însuşi odiosul cuvînt, rostit cu subînţelesul că cele două dinastii, a Coroanei şi a Prinţilor liberali, nu făcuseră nimic pentru carte, pe cînd alte ţări, chiar în cursul încetării focului pe front, alocau un mare buget acestui lucru. Şeful delegaţiei romîneşti se cugeta că noţiunea de cultură fusese cu prisosinţă satisfăcută prin înfiinţarea celor două fabrici de monopol, Buştenii şi Letea, care primind lemnul din pădurile statului gratuit, îl vindeau, transformat în hîrtie, cu vreo 4 lei kilogramul, cînd untul era 5 lei la băcănii. Arătîn-du-i-se colecţii de reviste luxoase, cu lungi apariţii neîntrerupte, puse alături de excelenta revistă a lui Ibrăileanu, scoasă în condiţii de mizerie, „Şeful" a tăcut. Ce vorbă era asta, cultură ? Nu-i spusese Mavrodi, rectorul presei partidului, care se bucura de favoarea unei ortografii aristocratice speciale, scriind monosilabele despărţite, că citise într-un almanah numele unuia Coresi, de pe la o mie şi vreo cîteva sute ? Iată cea mai importantă publicaţie din Romînia. Ea nici nu apare la Bucureşti, ci tocmai la Iaşi, spunea un delegat. Uitaţi-vă în ce hal se înfăţişează, examinaţi tiparul, hîrtia şi comparaţi-o cu periodicele noastre. Delegatul a produs şi cifre. Tiraj : 2.500 exemplare. Abonaţi 2.000, din care nu plăteşte nieiunul, abonaţi se presupun şi intelectuali şi surtucari aleşi. Prezidentul romîn trebuia să dea un răspuns. Arogant, a întors spatele, nu a zis cîrc şi a ieşit, trîntind uşa violent. Se supărase. Istoria noastră diplomatică va spune, probabil, că Brătianu şi escorta lui de secretari, aflau de-abia la Paris semnificaţia cuvintelor cultură, literatură, ştiinţă, etc. şi eficacitatea lor. întorşi acasă, partidul liberal a fost pus pe foc să dea un impuls literaturii, dar cum toate problemele se dezlegau la tijgheaua politică, familia însărcina cu ducerea la bun sfîrşit a chestiunii cele două mari catedre de educaţie socială, Banca Romînească şi Banca Viticolă. Meschinizată, problema s-a scufundat în registre. Costa parale. Dînd scriitorii de-o parte, doi noi exponenţi de artă şi cultură ieşiră din cutie, casierul şi contabilul celor două institute de artă şi gîndire, experte în camătă şi împrumuturi mie la sută. Intîiul contact personal, deocamdată depărtat şi pe nevăzute, cu „Viaţa Romînească" şi Ibrăileanu, l-am luat de la Geneva, într-o zi de strîmtorare, expediind nişte manuscrise în versuri. îmi sosea din ţară mai toată presa literară şi citisem pe coperta revistei, afirmarea nemaiauzită 3a noi pînă atunci, că manuscrisele publicate se plătesc. N-aş fi putut bănui că sursa onorariilor era contribuţia de sacrificiu a cîtorva camarazi săraci. Fenomenul de a se plăti literatura ca o muncă pozitivă se petrecea întîia oară în gazetăriile conduse de samsarii cu calificarea de „publicişti", MEDALION 19 obişnuiţi, ca şi mai tîrziu, să ceară insistent un manuscris şi să uite să-1 achite cu altceva decît cu concesia de onoare pentru autori, de a-şi citi numele alături de al unui domn „director". In acelaşi timp, într-o atmosferă de hoţie patriotică, şantajele şi veniturile speciilor politice creşteau monstruos. Ibrăileanu nu mi-a răspuns în Switzera, ci, după cîţiva ani, la o în-tîlnire prin ţară. Se opusese pare-mi-se, redacţia la publicarea versurilor unui necunoscut, conform deprinderii îndătinate de a se respinge un începător neprevăzut cu scrisoarea de recomandaţie a unui personaj literar, lins cum şi unde trebuia. Dar Ibrăileanu păstrase versurile şi le-a dat drumul la tipar, după ce redacţia îşi mai acordase urechea cu zbîrnîirea , unui nou nume, cu litera zed, nemuzicală şi care ieşea din portativ. Om cu om, cu Ibrăileanu m-am cunoscut într-adevăr, tîrziu, şi simpatia reciprocă a fost imediată. M-am dus de mai multe ori la Iaşi, iar el dînd prin Capitală, nu m-a ocolit niciodată. Am învăţat să-i descopăr ripida de mătase, ascunsă în chivotul sufletesc, şi să i-o sărut cu. evlavia unui neofit. Un intelect de nuanţa Ibrăileanu, aş putea să spui că nu am mai văzut nicăierea. Ca „scriitor", am datorii vechi şi fără scadenţă la „Viaţa Romînească". Ea a contribuit la sentimentul meu de încredere în condei şi, desigur, la circulaţia unui pseudonim, devenit un certificat. La Iaşi, la revistă, mi-am făcut doi prieteni — prietenia nefiind un lucru de toate zilele. După prizonieria lui militară, cu Topîrceanu trebuia s să înjghebăm o piesă de teatru hilară, Papură Vodă, rămasă în proiect. Topîrceanu era muscelean şi de dragul lui Ibrăileanu s-a moldovenizat. Magul de la „Viaţa Romînească" putea, prin farmecul lui, să modifice şi linia unui destin. Un alt prieten mi-a rămas de la revistă, Sevastos, însărcinat actualmente cu întocmirea experimentală a unei istorii literare, mi se pare, pe cei din urmă 50 de ani, aflată, iarăşi mi se pare, la tipar. Prietenul Sevastos mi-a povestit, nu prea demult, o scenă de editură provocată de un amestecător în textul lui; poate că un Ionescu, un Niculeseu sau Georgescu nu-mi amintesc exact : e greu să te regăseşti. Se vede că în amintirile lui despre Ibrăileanu, Sevastos aducea de cîteva ori vorba de aprecierile acestuia în ce priveşte pe subtiscălit. La susţinerile elogioase, citate de autor, aţîţat în încredinţările lui private, amestecătorul în scrisul altuia a ţinut să colaboreze neapărat cu Ibrăileanu, corectîndu-i bunele opinii literare, ştergînd şi hotărînd că ele sînt „exagerate". Asta vine cam ca şi cum s-ar şterge numele de Faust al unui oarecare Goethe, motivîndu-se că piesa lui trebuia intitulată Costică. Nu pot să-mi ascund recunoştinţa intactă pentru Ibrăileanu şi „Viaţa Romînească". Primul meu volum de versuri, Cuvinte Potrivite, apărut de-ahia la vîrsta de 47 de ani, a indispus foarte mulţi confraţi, în-tîmpinat cu o mare tăcere mîrîită. In confraternitatea literară, fierea cons fecţionează veninul din belşug, pînă la gălbinare. Intr-un număr al revistei am dat atunci, pe neaşteptate, de un articol de Bine-ai venit, semnat de tînărul Mihail Ralea... încă nu-1 cunoscusem decît din auzite. Viitorul profesor mi-a dat o bucurie, mărturisesc, nemaisimţită pînă atunci. Ba, în tainele inimii, mă văzui şi fudul întîiaşi dată : „Dacă zice Ralea, trebuie să fie adevărat". Pînă a fi fost adunat în volum, eram numai insultat, fără să mi se micşoreze, se înţelege, pofta de mîncare, nici să mi se tulbure somnul (ştiam şi eu ceva), dar o insultă, o critică şi o înjurătură e obligatoriu să fie scrise frumos şi erau scrise prost. Pornisem să fac un medalion... 2* Acad. MI HAI RALEA PE MARGINEA UNEI ANIVERSĂRI In cursul lunii martie se împlinesc cincizeci de ani de la apariţia „Vieţii Romîneşti". In decursul acestei apreciabile longevităţi s-au desfăşurat o serie de evenimente importante ale istoriei contemporane a ţării noastre. In special, cele două războaie mondiale, cînd revista a fost silită să-şi întrerupă apariţia, prima dată patru ani, a doua oară cam acelaşi interval. In afară de aceasta, publicaţia noastră a avut o apariţie regulată şi, cu toate zguduirile istorice, o linie netedă şi unitară. Manea transformare revoluţionară de după 1944 i-a precizat şi înlăturat abaterile şi erorile de ordin politic şi social. In ce priveşte programul estetic, multe din principiile cu care a debutat în 1906 sînt valabile şi astăzi, bineînţeles ridicate la o treaptă superioară — a luptei pentru realismul socialist. Aniversările sînt ocazii nimerite pentru. încheieri de bilanţuri. In paginile acestei reviste s-a vorbit adeseori despre unele din manifestările greşite ale vechii „Vieţi Romîneşti". Vom mai avea ocazia să discutăm erorile trecutului prin optica concepţiilor limpezi şi aşezate definitiv pe linia marxist-leninistă a prezentului. Azi, să trecem în revistă cîteva din contribuţiile pozitive ale apariţiei „Vieţii Romîneşti" la dezvoltarea culturii noastre progresiste şi democratice. Cînd a apărut „Viaţa Romînească", în 1906, publicistica noastră era inundată de mici fascicole săptămânale de apariţie efemeră. Unele trăiau şase luni, altele doar trei ani. Exista şi o revistă reacţionară, de prestigiu în anumite clase, greoaie şi inactuală, lipsită de contact cu mase mai largi de cititori şi cu problemele vremii. De la primul ei număr, „Viaţa Romînească" a apărut ca prima publicaţie de aspect şi structură modernă. Ea a apărut regulat, într-un număr destul de mare de pagini (zece coaie), dar mai ales sumarul ei prezenta o mare variaţie. Revistele, pînă atunci erau culegeri de bucăţi beletristice (roman, nuvelă, poezie) sau de studii ştiinţifice. Viaţa măruntă, diversă, a tuturor manifestărilor culturale nu era cunoscută sau discutată. Făcuse pe vremuri o excepţie „Contemporanul", dar de la încetarea apariţiei acestuia, dările de seamă asupra actualităţii lipseau aproape cu desăvîrşire. „Viaţa Romînească" apărea deodată, alături de materialul literar şi PE MARGINEA UNEI ANIVERSARI 21 ,, ştiinţific, cu tot felul de cronici, recenzii, revista revistelor străine şi romîne (foarte completă), miscellaneea în care se duceau polemicele şi discuţiile menite să apere ideologia publicaţiei, întreaga viaţă culturală se oglindea astfel, un diferitele rubrici, care, fiecare în specialitatea ei, ţinea la curent cititorul, cu evoluţia spirituală a ţării şi a lumii. Şi această informaţie nu se prezenta pasivă sau eclectică, ci critică. Se urmărea consecvent o anumită direcţie, se interpreta materialul empiric al faptelor în diferite domenii, din punctul de vedere al convingerilor democratice ale redacţiei, i Concomitent cu aspectul variat şi complex al informaţiei, „Viaţa Ro- mînească" introducea, pentru prima oară în ţara noastră, principiul demo-I era tic al remunerării diferitelor bucăţi publicate. Mai înainte, plecînd de la un principiu idealist, despre care se făcea multă vîlvă, revistele publicau diferitele colaborări în mod gratuit. Se considera, în .ambianţa sătulă a oligarhiei burghezo-moşiereşti, plata pentru munca intelectuală, ca o în,, josire, ca o ruşine. Se credea doar că numai munca manuală poate fi remu-neratâ. Munca pe itărîm artistic sau ştiinţific trebuia aşezată la un nivel . „înalt", dezinteresat, adică gratuit. Prin paginile revistei reacţionare „Con- ■ vorbiri literare", directorul de pe atunci, Simion Mehedinţi, scria un articol fulgerător prin care se denunţa înjosirea producţiei literare care trebuie ■ să se facă pentru bani. Era pe vremea cînd Coşbuc, Vlahuţă, Iosif, tre-, buiau să fie funcţionari ■— cum fusese şi Eminescu, Creangă ori Cara-1 giale —, ca să aibă cu ce trăi, deoarece creaţia artistică nu putea între-J ţine viaţa scriitorului. Activitatea ştiinţifică sau literară era considerată j ca un lux, în afara vieţii, un sport inutil ,făcut doar pentru a distra o clasă I de trîndavi paraziţi. 1 Fizionomia specifică a revistei ieşene se mai caracteriza şi printr-o altă trăsătură. Toată viaţa noastră culturală la începutul acestui secol se 1 prezenta ca un fel de sucursală fidelă a Occidentului. Se citeau mai ales * cărţile franceze, se imitau toate inovaţiile pariziene care ajungeau la Bu-' cureşti cu primul tren. Un igrup reacţionar, discipoli ai „Junimii", încer-, case să corecteze servilismul filofrancez printr-un servilism filoprusac. Des' pre cultivarea aptitudinilor noastre culturale era prea puţin vorba. Vom arăta mai departe care a fost aportul „Vieţii Romîneşti" în lupta pentru promovarea specificului naţional. Pentru lărgirea orizontului cultural a! ţării noastre, „Viaţa Romînească" a avut încă de la apariţia ei, un merit deosebit: promovarea culturii progresiste ruse. Diferite cronici, corespondenţe de peste Prut, articole consacrate marilor romancieri ruşi au introdus i în actualitate creaţiile literare ale marii noastre vecine. Aici şi-a publicat Ibrăileanu notele sau studiile sale remarcabile asupra lui Turghenev, Tolstoi, Gorki etc., studiul despre Tolstoi al lui C. Stere, aici au apărut note pe marginea cărţilor scrise de diferiţi colaboratori S| ca şi periodice „scrisori" de peste hotare. In vremea aceea literatura rusă ( clasică era prea puţin cunoscută la noi, în orice caz prea puţin discutată. ! „Viaţa Romînească" a umplut în mare măsură acest gol. Astfel, în istoria periodicelor romîneşti, revista noastră a adus o serie » de caracteristici inedite, de ordin practic ori tehnic. Pe lîngă toate acestea, se impune cu deosebit prestigiu astăzi direcţia culturală pe care publi-" caţia de la Iaşi, şi pe urmă de la Bucureşti, a afirmat-o şi pe care ne-a | lăsat-o drept moştenire. In timpul influenţei sale maxime, o serie de spirite reacţionare i-au ■t reproşat ceea ce făcea tocmai calitatea ei principală : faptul de a fi o 22 MIHAIL RALEA J I simpla culegere de bună calitate, nu doar un simplu „magazin", aşa cum se obişnuia în ţările Occidentului, în special în cele anglo-saxone. Ori ceea ce forma una din trăsăturile pregnante ale revistei ieşene era tocmai unitatea ei. „Viaţa Romînească" n-a fost o revistă eclectică în ce priveşte orientarea şi critica. Dar ea a publicat tot ce era plin de talent în literatura de atunci, cu toate preferinţele ei către literatura specific naţională. Aceasta ni se pare a fi fost just pentru orice publicaţie care voia să fie o oglindă integrală a mişcării noastre beletristice. Crezul său a fost profund democratic. Ea a luptat contra misticismului, pentru raţionalism şi ştiinţă/ contra intoleranţei rasiale, pentru promovarea maselor ţărăneşti şi muncitoreşti, pentru libertate şi democraţie, pentru reforma agrară şi votul universal, pentru drepturile femeii. Ea a avut admiraţie şi stimă pentru persoana lui K-Marx, Engels, pentru marii revoluţionari ruşi etc. Desigur, îni felul cum a interpretat fenomenele sociale şi în căile pe care le-a preconizat pentru atingerea idealurilor ei, „Viaţa Romînească" a avut greşeli şi abateri serioase — printre altele ideea că ţărănimea poate fi o clasă, hegemonă, sau ideea că nu e posibilă o mişcare socialistă la noi. Totuşi cercetătorul care parcurge azi paginile revistelor şi ziarelor în perioada dinaintea celui dintîi război mondial, va constata din atacurile violente formulate de adversarii reacţionari, orientarea democratică a „Vieţii Romîneşti". Materialist! în concepţia lor filozofică, majoritatea colaboratorilor» revistei, în oap cu Ibrăileanu, au plecat de la ideea că realitatea exteri-' oară există obiectiv, în afară de noi şi că ea se reflectează aproximativ, exact în căile noastre de cunoaştere. înarmaţi cu aceste principii gnoseologice, ei le-au aplicat în estetica literară şi au ajuns astfel la obţinerea• realismului. In paginile revistei s-a susţinut, în cronici sau „Miscellaneea" directiva realistă ca o normă de valoare estetică, pe vremea cînd în majoritatea revistelor se publicau tot felul de elucubraţii fanteziste, încercînd să se fundeze o literatură artificială. Ca un corolar direct al realismului s-a impus în doctrina estetică a . revistei, concepţia despre spiritul naţional specific. Vom avea ocazia să revenim asupra acestei orientări ferme a „Vieţii Romîneşti". Menţionăm doar acum faptul după care specificul naţional, caracterul particular etnic a fost considerat aici totdeauna ca o condiţie de valabilitate şi autenticitate estetică. S-a combătut cosmopolitismul arătîndu-se că mijloacele de expresie în adevăr originale nu pot fi decît legate de o limbă şi o realitate naţională. Literatura de imitaţie occidentală, plantă de seră, nu poate avea seva vitalităţii şi a particularităţii. Ea poate fi o „pastişă" „â la maniere de", dar nu o producţie inedită şi viabilă. S-a publicat totuşi pentru ta-' lentul lor, de minoră importanţă, şi contribuţia unui I. Minulescu sau a altora, după cum s-a regretat că talentul unui Al. Macedonski ar fi avut o altă dezvoltare dacă pleca de Ia o inspiraţie autohtonă. S-a preconizat, şi s-a recunoscut că marii noştri poeţi, în primul rînd Eminescu, s-a adăpat la sursele folclorului şi ale poeziei populare. S-a arătat pe sute> de pagini, ani de-a rîndul, că unii din poeţii noştri, ca Alexandrescu sau Cîr; Iova, n-au putut avea dezvoltarea integrală a talentului lor, tocmai fiindcă s-au ţinut departe de contactul cu poezia populară. Afirmarea specificului naţional ferea pe scriitori şi de o altă evolu/; ţie greşită, de o altă cale periculoasă pentru dezvoltarea unei tinere litera-, turi : aceea a formalismului. Căutarea efectelor gratuite de expresie, potrivirea lor ca să formeze un scop în sine, au fost denunţate în doctrina revis-', PE MARGINEA UNEI ANIVERSARI 23 tei. S-a scris şi revenit adeseori asupra imposibilităţii pentru autor de a se izola de ambianţa socială a momentului istoric, de a se trunchia în felii separate, .în care personalitatea artistului luată ca un tot se fărîmiţa artificial în zone fără un contact între ele. Adevărul psihologic după care personalitatea e un ansamblu închegat definitiv, face cu neputinţă absenţa de atitudine a autorului. Lipsa de tendinţă în artă e o pură abstracţie. Chiar preoţii artei pure, aşa cum i-a conceput Flaubert sau Theophile Gauthier, n-au putut nici odată să renunţe la orice atitudine morală, socială sau ideologică (vezi „Corespondenţa" lui Flaubert). Tendinţa nu înseamnă însă afirmarea unei porniri alături ori pe deasupra talentului. Măestria cu care se prezintă o atitudine indică tocmai eficacitatea ei. „Viaţa Romînească", atunci cînd cerea înţelegere şi simpatie pentru ţărănime, nu se gîndea un moment, că orice 'bunăvoinţă în acest sens, oricît de cinstită sau de fanatică ar fi ea, poate scuti pe autorul ei de faptul de a avea talent. Au fost atîţia scriitori „ţărănişti" care n-au fost nici publicaţi, nici recunoscuţi de „Viaţa Romînească". In aceste note fugare, ocazionale, nu putem menţiona 'decît în treacăt concepţiile 'generale afirmate în decursul a cincizeci de ani de viaţă. Ele vor trebui să fie eîntărite şi analizate desigur mai temeinic. Ceea ce am amintit în treacăt acum, făcînd un bilanţ sumar, ceea ce am voit să' subliniem, sînt punctele care prezintă afinităţi cu credinţele noastre de azi şi care fac din trecutul „Vieţii Romîneşti" o preţioasă moştenire pentru noi. MI HAIL CODREANU SONETUL CÎNTĂ... Bătrinul şi preţuitul poet Mihail Codreanu ne-a trimis cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la apariţia „Vieţii Romineşti" şi comemorarea a 20 de ani de la moartea lui G. Ibrăileanu, sonetul de mai jos şi următoarele rtnduri, pe care le reproducem. străvechi colaborator al revistei .Viaţa Romînească" sînt bucuros că pot răspunde la solicitarea dumneavoastră de a colabora la numărul festiv pentru jumătate de veac de la apariţia revistei. Cum pe atunci în Iaşi cine spunea „Viaţa Romînească", spunea G. Ibrăileanu, socot nimerit, la sărbătorirea revistei, să vă trimit alăturat un sonet închinat sufletului ei pe atunci, G. Ibrăileanu. Poate că ar fi necesare cîteva lămuriri asupra acestui sonet şi anume : nu poate fi vorba de misticism în versul „In armonia marilor mistere" — e vorba de tainele legilor naturii din care nu toate au fost încă descoperite spre folosul omului şi care, în totalitatea lor, se întrepătrund între ele pentru a reda universala armonie a Totului. In versurile: ,,Da, morţii au putere : Umbra lor Prin nevăzut magnetică pluteşte" e vorba de ceea ce a lăsat în mintea şi sufletul nostru amintirea lor, care, uneori, în clipe de visare, se proiectează în afară prin imaginea fiinţei lor fizice de altădată. Memoriei lui G. Ibrăileanu D a, morţii au putere : Umbra lor Prin nevăzut magnetică pluteşte Şi cu fluidul ei ne stăpîneşte Al sufletului nebulos fior. SONETUL CINTA In noaptea asta ei foşnesc uşor Prin nepătrunsul care-i tăinueşte... Şi-adînca lor tăcere îmi vorbeşte... Şi mă privesc din gol fascinator. Sînteţi aici toţi cei apuşi scumpi mie, Voi adorate umbre ? —■ Toţi învie In clipa asta plină de trecut... ...Şi-n armonia marilor mistere Din care Universul e ţesut, Sonetul cîntă : Morţii au putere!... 30 OTILIA CAZIMIR Dar n-am intrat în pămînt: am fugit. Nu mult înainte de această întîmplare, la şcoală, în ora de limba romînă, o colegă îşi debita lecţia : — In „Scriitori şi curente", Ibrăileanu zice... Am sărit arsă. O fetişcană de vîrsta mea îşi permitea să-i spună pe nume, cu dezinvoltură, profesorului Ibrăileanu, autorul „Spiritului critic" ! Şi am strigat, roşie de indignare : — Domnul Ibrăileanu, domnişoră ! Cînd ne-am cunoscut, domnul Ibrăileanu mi-a strîns mîna — cea mai expresivă mînă pe care am văzut-o vreodată, cu degetele subţiri şi ascuţite — de parcă ne mai întîlnisem şi ieri, şi alaltăieri, măsurînd cu ochii, amuzat, pe cea mai mică, mai proastă şi mai speriată dintre colaboratoarele de atunci ale revistei. — Otilia-Cunegunda-Brunchilda... dar n-ai de loc aerul că te cobori dintr-o legendă nordică ! Peste puţin, m-am surprins rîzînd. Mă auzeam — şi nu-mi venea a crede că eu eram aceea care-şi permitea să rîdă în faţa domnului Ibrăileanu. — Ai citit Doit et avoir? (In romîneşte îi zice, idiot: „Dare şi avere" !) N-ai citit-o? Am să ţi-o împrumut. E o carte bucşită de viaţă, de viaţă aşa cum e viaţa : banală şi tragică. îmi place. Că eu, Otilia-Cunegunda, m-am săturat de literatură... Dar nu, dumitale nu poate să-ţi placă o carte ca asta, — nu încă. Nu ţi-o mai dau, degeaba. Ai să te simţi obligată s-o citeşti, ba chiar să-mi spui că ţi-a plăcut: cu alte cuvinte, să fii ipocrită. Eşti tînără, nu-ţi trebuie viaţa din cărţi. Viaţă, — ai. Dumitale îţi trebuie literatură. In biblioteca vastă, cu cărţi pînă-n tavan, în aerul vînăt de fum de tutun, în lumina scăzută a storurilor coborîte. — Eşti fericită... Şti că ai inimă;, că ai creier, că ai ficat. Ştii, fiindcă aşa ai învăţat. Dar nu le simţi. Asta e tinereţea, asta e fericirea — fericirea totală, fericirea inconştientă de animal sănătos. In ziua cînd începi a-ţi simţi organismul, cînd începi a trăi terorizat de tot ce se petrece în tine, atunci s-a isprăvit cu viaţa. Atunci începi să mori... Nu-ţi doresc să ajungi curînd ziua aceea, Otilia-Brunchilda-Cunegunda-Rodoguna ! Se plimbă agitat, fumează îngrozitor şi are rîsul acela rău, pe dinăuntru, rîsul care-i e ostil lui însuşi, nu altora, şi de care mi-e totdeauna frică : în faţa mea e C. Vraja... — Taci... Cînd ai şti ce rău îmi pare că nu eşti mahalagioaică, — uite, măcar atîtica ! N-ai idee cit m-ar amuza acum dacă mi-ai spune că madam' cutare (pe care n-o cunosc) îşi înşeală bărbatul (pe care nu-1 ştiu) cu tînărul ofiţer cutare (de care habar n-am). Tare aş vrea să ştiu cine-se mai însoară în tîrgul ăsta şi ce zestre ia, ce logodnă s-a mai stricat, cine a mai divorţat... Că asta e viaţa, Otilia-Cunegunda : restul nu t decît literatură... Vara, la mînăstire. Pe înserat, la cîte-o cotitură, se iveşte o pelerină largă şi o pă lărie vastă : în ziua aceea, domnul Ibrăileanu s-a sculat „mai de dlml neaţă". A scăpat doamna Ibrăileanu, cu un ceas mai devreme, să td alunge cu nuiaua cocoşul maicii Tecla — că ţine, blestematul, să cîntf ...PE VREMEA MEA 31 cu orice preţ sub fereastra chiliei unde îşi odihneşte insomnia marele ei tovarăş. Dar astăzi se întîmplă ceva cu totul neobişnuit: mă ia domnul Ibrăileanu la plimbare, cu trăsura, de la Agapia la Văratic. In vederea acestui eveniment s-a şi sculat cu noaptea în cap : la două după amiază ! Preparativele nu se mai sfîrşesc. Trăsura îşi sună clopoţeii la portiţă, a drum lung. Doamna Ibrăileanu vine cu un pled, îngrijorată : — Să nu răcească... In sfîrşit, iese pe cerdac si domnul Ibrăileanu. — Mergem, Otilia-Brunchilda, şi-1 luăm cu noi şi pe Costică Botez — pe capră, ca să tacă din gură. Iar la Văratic ne ducem s-o vedem şi pe madam' Moscu, prietena noastră, care-i cea mai straşnică doftoroaie de pe lume... Tăiem peste Dealul-cioarei (nu-i aşa că-i zice frumos : Dea-lul-cioarei ?) şi ieşim în şoseaua Bălţăteştilor. Să te uiţi bine la drum : pe-acolo mi-o plimb eu pe Adela. Şi vreau să-mi spui, cînd o fi să citeşti cartea, dacă am reuşit să prind psihologia peisajului... Ne întoarcem. Se înserează. Clopoţeii parcă au limba legată, verdele adînc al pădurilor năvăleşte în drum. începe a fi umed şi domnul Ibrăileanu se strînge în pelerină. I-e frig şi pare trist. Mă pomenesc gîn-dindu-mă ca doamna Ibrăileanu : — Să nu răcească... Trecem pe lîngă prisaca mînăstirească din Filioara. Acolo locul e mai deschis şi soarele pune încă pulbere subţire pe creştetul livezilor. — Iţi place aici ? — Tare-mi place, domnule Ibrăileanu! Dacă aş şti că mă dă la prisacă, m-aş călugări la Agapia... Ii rîd ochii. Mă bucur. — Bravo, Otilia-Cunegunda ! Aşa să faci. Să te călugăreşti. Am să stărui eu la mitropolit să te puie mai mare peste stupi. Are să-ţi zică maica Agafia sau maica Anghelina, sau Agnia — cum ai să vrei. Parcă Agnia e mai frumos... Şi ai să fii maică prisăcăriţă în drumul mînăstirii. Ai să trăieşti între albine, ai să faci poezii şi ai să mi le trimiţi mie, să ţi le public în „Viaţa Romînească'. Iar eu am să vin aici în fiecare vară, şi ai să-mi alegi cel mai frumos fagure din prisacă, şi avem să stăm de vorbă pe băncuţa din livadă. Am să te întreb : — Ce mai faci şi cum te împaci cu viaţa şi cu albinele, măicuţă Agnia-Otilia-Brunchilda-Cunegunda-Rodoguna ?... In cea din urmă toamnă pe care a mai trăit-o la Iaşi, a venit, într-o zi, să mă vadă. Poate să-şi ia rămas bun... Nu eram acasă. S-a coborît totuşi din automobil şi s-a uitat lung la casa cu viţa înroşită, la grădina cu cele din urmă flori. I-a spus prietenului care-1 însoţea : — Tare-mi place... Flori, cărăruşa cotită prin iarbă, lemnele pentru iarnă... pregătiri gospodăreşti de viaţă... Şi mi-a lăsat vorbă : — Să-i spui Toliei-Cunegunda-Brunchilda că a căutat-o profesorul Emil Codrescu... Apăruse „Adela". 32 OTILIA CAZIMIR înainte de a părăsi laşul ca să plece la Bucureşti, să întinerească şi să adopte ortografia zisă „academică", bătrîna noastră „Viaţă Ro-mîneă'seă" se cam boierise : avea local nou în strada Alecsandri, cu' faţa la soare. Iar la uşă, în locul, lui Simeon cel ursuz, te întîmpina cu braţele lui, cu zîmbetele şi cu ploconelile lui, ca un majordom de casă mare, noul prieten al scriitorilor : moş Neculai. — Iaca, o mai venit şi duduita noastră pe la noi... < » „Noi" însemna: el, „Viaţa Romînească", domnul Ibrăileanu, toţi ceilalţi... şi, mai ales, cine.ştia el. Şi totuşi, aceeaşi timiditate mă împiedica să rămîn la adunările redacţionale, să deschid gura, chiar cînd. aveam cîte ceva de spus — şi, mai ales, să citesc acolo, în faţa tuturor, manuscrisul pe care îl aduceam între filele unei cărţi în aparenţă inofensive. Ca să nu mă întorc cu el acasă," îmi făceam de lucru pe lîngă masa secretarului de redacţie şi-1 stre-curam printre plicurile sosite cu* poşta. Iar marele şi dragul meu prieten G. Topîrceanu, — despre care vorbesc atît de puţin, dar pe care îl am mereu, în timp ce vorbesc despre toţi ceilalţi, şi înaintea ochilor, şi în adîncul sufletului, — îmi spunea, pe, cînd coboram împreună scările : '» — Tot proastă ai rămas ! Şi vorbele lui, în care nu era umbră de. supărare, mă făceau fericită -— pe vremea mea. Acad. 10RGU IORDAN PROBLEME UE LIMBĂ LA „VIAŢA ROMÎNEASCĂ" Datorită unei serii de împrejurări, pe care le voi aminti, pe scurt, în cele ce urmează, „Viaţa Romînească" a acordat încă de la începuturile ei o atenţie deosebită problemelor de limbă. Este sigur că preocupările lingvistice ale acestei reviste, care ani de-a rîndul a jucat un rol excepţional în mişcarea noastră literară şi ştiinţifică, se explică, înainte de toate, prin faptul că în fruntea conducătorilor ei se găsea G. Ibrăileanu. Am arătat cu alt prilej interesul viu al acestuia pentru problemele de limbă. Amintesc, aici şi acum, prima lui operă importantă de proporţii mai mari, care este „Spiritul critic în cultura romînească" şi unde dezvoltarea vieţii culturale din secolul al XIX-lea a poporului nostru este privită şi din punctul de vedere al atitudinii pe care au avut-o faţă de limbă curentele şi scriitorii reprezentativi din vremea aceea. Mai puţin cunoscute, fiindcă n-au fost publicate, dar nu mai puţin importante şi, în orice caz, mai strîns legate de lingvistică sînt cursurile sale universitare, în special. primul, în ordine cronologică, dintre cele consacrate istoriei literaturii romîneşti moderne (întitulat de ei „Epoca Conachi"), a cărui parte introductivă, foarte întinsă, studiază formarea şi dezvoltarea limbii noastre literare. Interesul lui Ibrăileanu pentru problemele lingvistice n-are nimic surprinzător la un aşa de bun cunoscător al marxismului, cum a fost el. Limba este creaţia poporului şi, drept urmare, una dintre trăsăturile esenţiale ale specificului naţional manifestat cu cea mai mare forţă în producţiile culturale, printre care literatura, obiectul principal de studiu al lui Ibrăileanu, ocupă un loc de frunte. Legătura indisolubilă dintre cultură şi limbă este ilustrată cu o mare bogăţie de fapte şi cu o logică de-săvîrşită în „Spiritul critic" amintit mai sus. Convingerile sale teoretice despre importanţa limbii în viaţa societăţii au găsit un sprijin în atmosfera intelectuală a Iaşilor, oraşul unde şi-a făcut studiile universitare şi unde a trăit apoi, aproape fără întrerupere, pînă la sfîrşitul vieţii sale. In Iaşi şi-au desfăşurat activitatea C. Ne-gruzzi, Alecu Russo, V. Alecsandri şi M. Kogălniceanu, ale căror preocupări în legătură cu limba sînt bine cunoscute, după cum bine cunoscută este de asemenea înţelegerea justă a lui Ibrăileanu, bazată şi pe factori de ordin afectiv, pentru aceste proeminente personalităţi ale vieţii noastre culturale din anii 1840—1850, şi în deosebi pentru Alecu Russo, de la 3 — Viata Romînească Nr. 3 S i I DEMOSTENE BOTEZ EVOCĂRI DIN TAINICA BESACTfi CU AMINTIRI Aşa dar, iată s-a împlinit o jumătate de veac de la apariţia primului număr al revistei „Viaţa Romînească". Sînt încă mulţi oameni care păstrează cu grijă colecţia acestei reviste, a cărei apariţie, acum cincizeci de ani, în stadiul în care era viaţa noastră culturală de-atunci, a însemnat un mare eveniment. Prin prestigiul pe care revista a ştiut să şi-l etştige pe bună dreptate, de la primul ei număr, succesul de care s-a bucurat, viaţa ei neobişnuit de îndelungată pentru ţara noastră, au şi fost şi au rămas într-adevăr ca un eveniment puţin obişnuit. Din colecţiile care se mai găsesc, lipseşte aproape totdeauna primul număr al revistei. Asta nu este o întîmplare fără explicaţie, şi nici o neglijenţă a colecţionarului. Faptul mărturiseşte numai, că iniţiatorii revistei au greşit în aprecierea propriului lor succes, şi au tras primul număr în mai puţine exemplare de cît au fost cerute de cititori. Numai după apariţie, dîndu-şi seamă de aceasta, au mărit tirajul. Dar în aceste cîteva rînduri ale mele, nu aş vroi atît să încerc un studiu, făcînd afirmaţii şi invocînd documente, cît mai ales să consemnez cîteva amintiri personale. Ceea ce revista a publicat în decursul cîtorva decenii fixează în dea-juns' poziţia ei, iar formarea unei anumite intelectualităţi care s-a adăpat la izvorul acestei reviste, vorbeşte destul despre rolul pe care 1-a avut ea în opera de culturalizare sănătoasă a ţării. Ceea ce nu apare cu aceeaşi claritate în paginile ei, e atmosfera redacţională, spiritul care a însufleţit pe creatorii revistei şi colaboratorii ei, oamenii care au lucrat la ea. Despre asta s-a scris prea puţin. Se ştie prea puţin. Şi nu mi se pare lipsit de interes să se afle mai mult, fie şi pe calea unor amintiri care, fireşte, poate să păcătuiască prin prea mult subiectivism. In „Masa umbrelor", Ionel Teodoreanu, care a trecut şi el atît de timpuriu şi de năpraznic printre umbre, a prins în linii sprintene, de mare portretist, cu justeţă şi fină observaţie plină de pătrundere psihologică, o seamă din figurile obişnuite în redacţia „Vieţii Romîneşti". Mihai Sevastos, care a lucrat decenii întregi, zi de zi, în redacţie, secondîndu-1 pe G. Ibrăileanu, a scris şi el mai masiv, mai amănunţit amintirile lui, care urmează să apară într-un volum. jl I' EVOCĂRI DIN TAINICA BESACTE CU AMINTIRI 39 Altă scriere în această privinţă nu cunosc. Anii au trecut cu zecile, oamenii s-au stins, amintirile s-au irosit odată cu ei. Dintre cei de la începutul revistei, mai sînt în viaţă doctorul P. Cazacu şi profesorul Mihai Carp, care a fost mult timp şi administratorul revistei, în anii de la început cînd şi arida administraţie, înrudită cu apriga contabilitate, avea ceva boem şi fermecător de tineresc. Dintre colaboratorii de frunte, au înfruntat această jumătate «de veac maestrul Mihail Sadoveanu, poetul Mihai Codreanu, I. Agîrbiceanu, Gala Galaction. Dar masa umbrelor şi-a înmulţit mesenii din jur, de neînchipuit. Unde sînt: ascuţitul artist D. Anghel, purul poet Şt. O. losif, bunul N. N. Beldiceanu, fantomatica Alice Călugăru, Gheorghe din Moldova, prodigiosul Gh. Coşbuc, delicata Elena Farago, sclipitorul Octavian Goga, cumpătatul Spiridon Popescu, enigmaticul Gh. Topîrceanu, Alexandru Vlahuţă şi marele patriarh al revistei, G. Ibrăileanu ? Unde sînt ? ! Unde-s Jean Bart, Paul Bujor, I. L. Caragiale, N. D. Cocea, Barbu Delavrancea, Neculai Gane, Calistrat Hogaş, Constanţa Marino, I. I. Miro-nescu, Isabela Sadoveanu, Sandu Aldea, loan Botez, Petre Bogdan, Cos-tică Botez, Dr. N. Lupu, Al. Philippide, Radu Rosetti, H. Sanieleviei, Dr. A. Slătineanu, Octav Botez, Eugen Crăciun, Mihai Jacotă. Şi alţii, şi alţii... Pentru acei care i-au cunoscut, numele lor fac să apară pentru o clipă din uitare şi trecut, chipul fiecăruia, timbrul vocii lui, ticurile lui, ceea ce i-a identificat mai mult în viaţă. Cînd reciteşti acum numele unuia, îţi vine în minte pălăria lui pe care o purta într-un anume fel, sau lavaliera, ori jiletca de catifea .. Parcă ar sări, împinşi de nişte resorturi în spirală, nişte figurine alcătuite de un iscusit şi ghiduş modelator. Numele unora, intrate în istoria literaturii, trezesc în conştiinţa generaţiei de astăzi răsunete adînci şi un vag sentiment de veneraţie. Numele altora, rămîn fără ecou, intraţi deja în anonimatul nivelator şi fără cruţare. Şi totuşi, şi aceştia din urmă, sufăr fără vină şi păcat, cruzimea grea a timpului, căci la vremea lor au fost oameni de multă vrednicie şi intelectuali de seamă. Revista nu se făcea numai cu lucrările clasicilor, ci şi cu munca onestă, de intelectuali, a unor oameni care completau celelalte rubrici : recensii, revista revistelor, miscellaneea. Erau oameni învăţaţi : profesori, doctori, economişti, care urmăreau deaproape cărţi şi reviste de specialitate şi care erau devotaţi revistei. Vremea a trecut, — anii trec ca apa, Iar cînd norii-nvăluesc Alba nopţii doamnă, Peste groapa lor pornesc Vînturi lungi de toamnă... Amintirile primilor ani ai revistei s-au irosit şi ele. Doar profesorul Mihai Carp ar putea să le mai adune. Dintre cei rămaşi în viaţă, e singurul care a trăit în chiar grupul revistei, acei primi ani de după 1906. Şi ar fi atît de interesant de ştiut reacţia şi revolta celor din redacţie, în timpul răscoalei de la 1907, altfel, mai personal, mai pasionat, mai direct, de cît apar în paginile revistei ! _ De la 1906 pînă la 1912, nu am înregistrat nici o amintire. Eu doar am intrat în sînul redacţiei, printre foştii mei profesori şi oameni la care mă uitam cu sfială, de abia în 1912, pe cînd eram încă elev. 44 DEMOSTENE BOTEZ lunile sau anii lor de discuţii : Cehov, Dostoievsky Un timp şi Marcel Proust. Preferaţii erau Turgheniev şi Anatole France. Ibrăileanu cunoştea atît de bine personajele din romanele lor, încît atunci cînd ne vorbea de ele, vorbea ca de nişte cunoştinţe personale de oameni şi femei pe care Ie-a cunoscut foarte bine, a căror viaţă le-o ştie cu de-amănuntul. Cînd vorbea despre Turgheniev, spunea „divinul Turgheniev". II citea şl -1 recitea. Cînd uita oarecum cîte unul din romanele lui, binecuvînta darul uitării, care-i da prilejul să-l guste încă odată cu aceeaşi plăcere a necunoscutului, ca şi întîia oară. Parcă-1 aud spunînd : „Nu există un scriitor pe care să-1 iubeşti ca pe acest rus cu inima de aur"... „Ca artist, Turgheniev este poate romancierul cel mai mare din veacul al 19-lea, prin urmare din toate timpurile... E un analist lucid şi ascuţit dar în acelaş timp unul din cei mai mari poeţi lirici... La el intensitatea regretului şi a melancoliei ajunge pînă la durere. Nu există societate mai delicată de cît mulţimea fetelor din Turgheniev..." De atfel, paginile pe care Ibrăileanu le-a scris despre Turgheniev sînt un adevărat poem, un imn de admiraţie şi de dragoste. Erau între acei doi oameni, adinei afinităţi sufleteşti. In Turgheniev, Ibrăileanu iubea lirismul, poezia şi melancolia trecutului, delicateţa deosebită a sufletului. Şi, în acelaş timp, cu aceiaşi putere, mai lucid, iubea în Anatole France „nobila atitudine a unei superioare inteligenţi în faţa vieţii". Aceşti doi mari scriitori satisfăceau şi romantismul şi raţionalismul lui Ibrăileanu. Discuţiile începute în redacţie, continuau pe stradă. Pe Cuza Vodă, pe Lăpuşneanu şi apoi la deal spre Copou. Ieşenii se deprinseseră să vadă în fiecare seară un grup compact de oameni, care mergeau încet, vorbind, gesticulînd, şi oprindu-se deseori ca să facă cerc în jurul unuia cu barbă care discuta aprins. Trecătorii începuseră să-i cunoască de departe, şi -1 ocoleau dîndu-se jos de pe trotuar. Pînă la poarta casei lui Ibrăileanu, ne împuţinam. El sta pe-atunci în strada Lascăr Catargiu, sus ele tot, în apropierea străzii Asaki. Era o casă veche, cu parter numai, cu o curte lungă în faţă, pe care creştea o frumuseţe de iarbă. Geamurile cu cercevelele aproape putrezite erau mari şi joase, astfel încît dinăuntru vedeai numai decît pe musafirul care, de la portiţă, pornea să facă excursia pînă la clădirea casei. Pe acest lung traseu, nu se făcuse o cărare, cum s-ar crede, căci era aşternută o punte lungă, din cîte două seînduri puse cap la cap. Cînd venea cineva, nici nu avea nevoie să sune, că i se auzeau paşii tropăind pe puntea asta pe uscat, cum punea piciorul pe ea. In dosul casei era o grădină sălbatică, — un adevărat colţ de pădure, — în care copaci, ierburi şi buruieni creşteau în voie, netulburate. N-ar fi fost o surpriză să descoperi acolo şi un culcuş de lupi. încadrată astfel de ograda imensă şi grădina sălbatică locuinţa oferea garanţii de linişte deplină în orice ceas de noapte şi de zi. Ibrăileanu, — se ştie ,— lucra noaptea şi dormea ziua din zori pînă pe la ora trei după amiază. Toţi prietenii ştiau asta, şi nimeni nu-1 deranja. Dar seara, pe la zece, se adunau iarăşi în jurul mesei rotunde din sufrageria lui, ca la o filială, la domiciliu, a redacţiei „Vieţii Romîneşti" şi discuţiile erau reluate de la capăt pentru ca să ţie pînă pe la ora două trei din noapte, cînd Ibrăileanu rămînea singur cu toate neliniştile gîn-durilor lor, dornice, şi totuşi înspăimîntate de singurătate. Atunci începea să lucreze. EVOCĂRI DIN TAINICA BESACTE CU AMINTIRI 45 Marcel Proust, la fel, lucra noaptea şi dormea ziua. După moartea acestuia, într-un număr comemorativ al revistei „Nouvelle revue fran-caise", se scria despre această ciudăţenie, menţionîndu-se că nimeni dintre prietenii lui nu i-au făcut niciodată vreo aluzie la asta. I-am împrumutat lui Ibrăileanu acest număr al revistei franceze, pe care nu numai că 1-a citit, dar 1-a şi adnotat. Acolo unde se scria despre discreţia prietenilor cu privire la faptul că făcuse din noapte zi, Ibrăileanu a scris pe margine : „La noi, nu. La noi te cîrîie". Dar cei care îl cîrîiau s-au împuţinat cu timpul, şi anormalul a început să capete în ochii tuturor, caracter de normal. Cum eu stăteam pe strada Ralet, numai la vre-o sută de metri de casa lui Ibrăileanu, eram printre cei nelipsiţi şi noaptea, acasă la el. Aproape că nu mai eram de găsit la domiciliu. Dar într-o după amiază de vară, văd deodată o coloană învălmăşită de fum ridicîndu-se înspre Copou. Am alergat să văd ce este. Ardea casa lui Ibrăileanu ! Se aprinsese de la clădirea în prelungire în care funcţiona o şcoală profesională. Mobilele erau deja scoase şi duse departe, în curtea lungă din faţă, subt un tei bătrîn. L-am găsit acolo, stînd pe canapeaua cunoscută din sufragerie şi fuimînd ţigară după ţigară. îşi îndreptă privirile spre focul care mistuia totul, flămînd şi sinistru, şi mă întrebă : „Ei, îţi place, Demos-tene ?..." Ochii lui mari mi se părură şi mai mari. Se zbăteau ca nişte fluturi de noapte, speriaţi. Simţea cum se nărue toată obişnuinţa şi modesta comoditate a vieţii sale, şi poate, cu lipsa lui de simţ practic, se gîndea la ce are să facă de-acum încolo. Şi totuşi... vedeam că îl interesează spectacolul incendiului dezlănţuit, ca ceva estetic, grandios. După asta, a fost adăpostit o vreme în clădirea mică din curtea Liceului Internat, în care funcţiona infirmeria, pînă ce şi-a găsit casa, tot veche, din strada Coroi. Acolo, stînd într-o seară călduroasă, afară, în curtea din dos, Ibrăileanu mi-a arătat urmele unui trotuar, spunîndu-mi : „Vezi trotuarul acesta ? Pe-'a ici a călcat Eminescu cînd se ducea la Junimea", căci alături era casa în care cenaclul acela îşi ţinea şedinţele. Ibrăileanu a stat acolo pînă ce casa s-a dărîmat, pentru ca să se ridice în loc una modernă, cu etaj. El s-a mutat apoi în casa în care a rămas pînă la sfîrşitul vieţii, izolată şi aceea între grădini, la capătul unui fundac zis Buzdugan, pe unde nu trecea nimeni. Sediul revistei Adiata Romînească a avut şi el parte de aceeaşi soartă. Redacţia din Cuza Vodă a ars şi ea într-o zi. Curtea interioară s-a umplut de tablă scorojită, de scînduri carbonizate, de reviste pe jumătate arse. De-acolo s-a mutat în strada Lăpuşneanu, vis-avis de biserica Banu, la etaj, într-o clădire mare în care, la faţă, a fost o vreme restaurant, şi apoi cinematograf. Dar şi acolo a ars. Nu şi-a găsit adăpost apoi decît înclădirea proprie din strada Vasile Alecsandri, după ce a venit o întreprindere pe acţiuni şi administraţia şi-a pierdut caracterul boem. Nu e de mirare deci că Ibrăileanu, urmărit de acest destin, nu pleca nici odată din redacţie fără să controleze dacă şi cel din urmă muc de ţigară s-a stins. Redacţia îşi avea zilnic, obişnuiţii ei. Acolo l-am întîlnit de cîteva ori pe Calistrat Hogaş. Era îmbrăcat foarte original. Făcea o figură pitorească de Don Quijotte şi de Sancho Pancha în acelaş timp. Era scurt, gras ; purta o barbă rotundă cu pretenţie de îngrijire şi totuşi sălbatică. O pelerina largat o pălărie calabreză cu boruri mari,'o lavalieră în vînt, o jacheta lungă, gri, o jiletcă ce avea aerul că crapă sub proeminenţa trupului, 46 DEMOSTENE BOTEZ o lulea, completau înfăţişarea lui răzvrătită şi amuzantă. Nu mi s-a părut un om prea vorbăreţ, dar ştiu că iubea anecdota picantă şi o spunea cu duh, ambalîndu-i, cînd era cazul, vulgaritatea, într-o formă literară, din care nu lipseau şi dictoane latineşti. Nu-mi mai aduc aminte cum şi cînd a dispărut. Dar deodată n-a mai venit ca şi cum l-ar fi luat cineva într-o excursie lungă prin munţii Neamţului, din care nu s-a mai întors. Cînd -a fost să i se. tipărească în editura „Vieţii Romîneşti", opera care era scrisă pe... un sfert, în latineşte, Ibrăileanu şi Topîrceanu au avut mult de furcă. Lucrările lui Hogaş trebuiau serios curăţite, şi el, ca profesor de latină, deprins cu vorbirea lui Horaţiu, avea impresia că latina e un fel de romînească, mai pură, nu se îndura să i se scoată tot ce era latinesc şi protesta acuzînd redacţia de ignoranţă. „Operaţia" totuşi s-a făcut, şi, după cum se vede, spre binele literaturii. Ambiţia şi încrederea în sine a lui Calistrat Hogaş i-a jucat însă o festă. El a cerut ca nimeni să nu se amestece la corectură. Şi-a făcut-o singur. Dar în aşa fel, încît colile au ieşit cu atîtea 'greşeli imposibile, că nici n-au intrat în volum. Din lipsă de loc, au fost aşezate în redacţie, în chip de canapea, şi multă vreme am stat pe canapeaua „stil Hogaş" pînă ce incendiul a mistuit şi această originală mobilă. Ca o umbră uşoară, a trecut prin redacţie Gheorghe din Moldova, scund, cu o musteaţă mare, un om de multă distincţie. Era un poet în ale cărui scurte poezii, în general de două strofe — se îmbina parfumul uşor şi jocul sprinţar al versurilor lui Heine, cu o vagă mireasmă de folclor romînesc. Era delicat şi parcă timid, cu toate că cel mai în vîrstă dintre toţi. Mihai Codreanu îşi făcea mai rar apariţia lui de prinţ izgonit, ca un fel de nou Ovidiu exilat printre colinele laşului. Pe el îl vedeam mai des, pe stradă. Mergea drept, aproape ceremonios, strecurîndu-se, singuratic, prin mulţime, cu privirea de-o fixitate stranie, de-un gri ascuţit şi totuşi opac. Buzele lui se mişcau încet, ca la acei popi catolici care-şi spun rugăciunea în gînd cînd îi apucă ceasul Angelusului pe drum. Numai că rugăciunea lui Codreanu era totdeauna un sonet, căci el şi-a dăltuit statuete în stradă. Puterea lui de izolare era atît de mare încît nici nu lua act de mulţimea care forfotea împrejur. în redacţie îşi susţinea părerile cu fraze scurte şi peremptorii. Le spunea cu un fel de ton supărat şi aproape întotdeauna, poate tocmai pentru a risipi această impresie, termina cu o glumă, cu un cuvînt de spirit, de care rîdea şi el, sacadat, cu capul în piept, scuturîndu-şi umerii. Asculta apoi, fumîndu-şi pipa, într-o atitudine meditativă, cu privirile întoarse parcă în interiorul său. Aspectul lui de om rece şi distant era contrazis de atitudinea caldă, prietenească cu care te întîmpina. Gh. Topîrceanu era nelipsit. Intra cu un aer grăbit, ca şi cum ar fi întîrziat fără să vrea. De altfel şi întîrzia de multe ori. Avea preocupările lui, de nimeni ştiute, de care se deslipea cu greu. îşi aşeza părul, cu pieptenele mic sau numai cu palmele, —■ şi îşi potrivea haina cu cochetărie. Ră-mînea apoi un timp stingherit, ca un elev care a lipsit de la ora întîia, fără să aibă o motivare pregătită. Avea aerul că se aclimatizează cu greu, că trăieşte încă în trecutul apropiat şi e absent. In discuţii, avea totdeauna un punct de vedere clar, intransigent, bine judecat. Cine îşi în-chipue că era un fel de ghiduş, se înşeală amarnic. Topîrceanu era foarte serios. Bine înţeles că şi el, ca şi ori şi ce om, spunea cîte o anecdotă, le aprecia pe ale altora cînd merita, dar nu o făcea „profesional" cum EVOCĂRI DIN TAINICA BESACTE CU AMINTIRI 47 s-ar crede de cititorii lui superficiali. Topîrceanu era chiar prea puţin sociabil, îşi purta cu el lumea lui în gînduri şi simţiri, fără să le (împărtăşească altfel decît în ceea ce scria. Puţini sînt acei care ar putea spune că Topîrceanu s-a apropiat de ei. Poate Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir. Nu-i plăcea să se vorbească despre el, nici chiar de bine. Nici el personal, nu practica auto-admiraţia. Dar, la şezătorile literare, de succesul răsunător, frenetic pe care-1 avea, se simţea foarte măgulit, şi era indispus dacă îşi închipuia numai că cineva împarte cu el un succes asemănător. E curios cum omul acesta, cu atîta inteligenţă şi talent, atît de conştient de ele şi atît de lucid, avea totuşi un complex de inferioritate, din care cauză era bănuitor şi irascibil din senin. Şi doar nu aş putea spune că era nici prea ambiţios. Poate că venea numai dintr-un sentiment de neîncredere în oameni. Din pricina aceasta era cam certăreţ. Nu din răutate. Nu-i plăcea să vorbească despre planurile lui de viitor. L-am auzit totuşi vorbind în redacţie despre „Minunile sfîntului Sisoe", — lucrare care-1 obseda. A pus în discuţie, şi teoriile lui asupra rîsului, în care se arăta un vajnic adversar al lui Bergson. Topîrceanu nu vroia să recunoască, fără o verificare proprie, celebrităţile curente. Clasicii romîni şi streini nu scăpau de judecata lui, numai fiindcă îi consacrase mai multe generaţii, ori cîte ar fi fost ele. Şi judecata asta era aspră totdeauna. Avea un gust literar cu totul deosebit. Ochii lui erau aţintiţi cu deosebire, ba chiar aproape exclusiv asupra măestriei cu care autorul respectiv şi-a realizat opera. Venea deseori scriitorul I. I. Mironescu. O figură deschisă şi bărbătească de flăcău din munţii Neamţului. Era îmbrăcat, fireşte, în haine orăşeneşti, cu un pronunţat specific boem : pălărie mare cu boruri largi, lavalieră în vînt, surtuc larg... şi totuşi avea mişcările unui băietan de ţară, stînjenit puţin de această costumare. Era ceea ce se chiamă un om simpatic şi cu foarte mult haz. Radu Tulie Teacă, ■— volumul lui de înalt şi autentic umor — nu dă totuşi decît o slabă idee de umorul pe caţre-l cheltuia în tot ce istorisea el. Cînd intra în redacţie, toată atmosfera se schimba. Ibrăileanu îl privea cu atîta interes şi simpatie de parcă Mironescu ar fi fost un urmaş direct al iui Creangă. Şi, într-adevăr, în vorbire, în povestirile grăite, Mironescu avea farmecul savuros al lui Creangă, care consta nu numai în coloritul vocabularului, dar în natura-leţa de exprimare, în autenticul ţărănesc, din cel întîlnit în literatura populară numai. într-un timp se luase obiceiul de a se face odată pe lună o masă, chiar în redacţie. Veneau chelneri de la Tanasache şi serveau. Poate că la asemenea ocazie, redacţia se înmulţea. Marea atracţie nu era însă, cum s-ar crede, menu-ul, foarte simplu de altfel, ci istoriile lui Mironescu. Avea un dar nemaipomenit de a le spune. Era un rîs continuu. Neurasteniile lui Ibrăileanu erau şi ele spulberate. Rîdea ca un copil. Ochii lui scăpărau gustînd arta desăvîrşită a povestirii. Mironescu te făcea să simţi că a existat -în satele noastre şi o artă populară a povestirei, o literatură populară în proză care s-a pierdut, fără a fi consemnată. Mironescu era unu! din purtătorii ei. Ii ajutau o seamă de însuşiri. Ştia să imite la perfecţie. Vorbea, cînd era nevoie, ardeleneşte ca cel mai autentic ardelean. Era de faţă şi profesorul de latină Axinte Frunză, prietenul nedespărţit al lui Mironescu. Cum se ştie, Frunză a publicat în Viaţa Romînească vre-o cîteva schiţe originale, şi mai multe traduceri din ruseşte, printre care romanul 48 DEMOSTENE BOTEZ Oblomov. Asemănător la chip cu Cehov, ca doi fraţi, el avea într-adevăr cu acesta şi asemănări sufleteşti. Era un artist, un om de o rară adîncime de observaţie şi de-o bunătate neîntîlnită. In tinereţea lui dusese o viaţă grea. Ca să-şi poate urma studiile ca student, făcuse pe hamalul în portul Odesa. Totuşi, cînd a fost să-şi dea lucrarea de licenţă, şi i s-a dictat un text rusesc pentru a-1 traduce în latineşte, a întrebat cu simplitate: — în ce stil ? Aş zice în stilul lui Properţiu, care mi se pare mai apropiat originalului în ruseşte !... Din punctul de vedere al credinţelor sociale, el şi Mironescu erau cei mai avansaţi din toată redacţia. Maestrul Mihail Sadoveanu nu venea în fiecare zi. Cînd intra, toţi, afară de Ibrăileanu, ne sculam în picioare. Avea de atunci un prestigiu puternic, care, la vremea aceea, nu putea să se datoreze vîrstei. Era numai prestigiul talentului, al uriaşei sale opere. Vorba lui era rară şi chibzuită. Aproape întotdeauna aducea un nou manuscris. Ibrăileanu era în drăgostit de felul cum citeşte maestrul, şi îl ruga să ne citească. Am ascultat astfel în redacţie, unele din lucrările sale. Şedinţele se prelungeau atunci pînă tîrziu, ba se amînau şi în continuare. Mi-aduc aminte că astfel am auzit „Venea o moară pe Şiret". Cînd a terminat de citit capi-totul în care Costi era ucis, maestrul Sadoveanu a rămas neclintit, cu capul puţin ridicat, privind, undeva , cu ochii albaştri pierduţi, ca într-o altă lume. Am avut impresia că acel Costi îi era drag şi că suferea de pieirea lui. Sau poate se gîndea la împlinirea unei dreptăţi. Toţi ceilalţi, plini de emoţie, am tăcut, înspăimîntaţi parcă de întîmplare. Ibrăileanu a aprins o ţigară. După un timp ne-am arătat nemulţumiţi de moartea lui Costi. Ni s-a părut prea crudă. Numai Ibrăileanu a spus, — parcă-1 aud : •— „Aşa trebuia să fie. Artistic, aşa trebuia să se întîmple"... Sentimentalismul nostru a fost apoi prilej de dulce ironie din partea lui Ibrăileanu, iar moartea lui Costi o întîmplare pe marginea căreia a formulat cîteva reflecţii amare şi pesimiste, gen „Privind viaţa". Dar de îndată ce maestrul Sadoveanu reîncepea lectura, chipul lui, Ibrăileanu se transfigura, se ilumina, ochii lui căutau viaţa cu aviditate, şi un aer de superioară satisfacţie îi plutea pe faţă. Era una din puţinele lui bucurii. Literatura era pentru el o lume aparte, în care se simţea bine, care-1 făcea să accepte chiar şi viaţa. Trăia în ea, ca muzicanţii în lumea lor de armonii şi sunete, ca matematicienii în universul cifrelor. Sadoveanu era pentru el în ceasurile acele, ca o divinitate care-i sporea lumea dragă lui, care deschidea un orizont larg, spre o grădină fermecată. Ibrăileanu trăia cu toată fiinţa lui poezia naturii din opera lui .Sadoveanu. Mizantropia sa, îl aruncase, singuratic, în mijlocul naturii care-1 înspăimînta şl -1 încînta tot odată. Dar el, Sadoveanu, Îşi privea creaţia cu un fel de solemnă obiectivitate, de parcă nu ar fi îndeplinit decît o misterioasă misiune de a o alcătui. El făcuse jertfa meşterului Manole, de a pune în făptura ei toate sentimentele lui, toată simţirea, tot ce avea mai cald şi mai bun. De multe ori veneau, ca musafiri, scriitori de la Bucureşti: Arghezi, Galaction, Minulescu, istoricul Radu Rosetti. Cu acest prilej, motivele de discuţii se înoiau, căpătînd un alt ritm. în general, aceştia veneau cu manuscrise, dar uneori numai ca să-1 vadă pe Ibrăileanu,'să stea de vorbă cu el. Din redacţie, plecau acasă la dînsul de unde ieşeau spre ziuă. Ca pe bordul unui vas plecat în larg, în redacţie nu se afla nici o femeie. Otilia Cazimir îşi trimetea manuscrisele. Alice Călugăru era o existenţă problematică, — se spunea că trăieşte, pe undeva, pe la Paris... Lucia Mantu, era şi ea învăluită în mister. Doar pe Constanţa Marino" EVOCĂRI DIN TAINICA BESACTfî CU AMINTIRI 49 /Vloscu am văzut-o odată, acasă la Ibrăileanu. Se cunoşteau de mult. Fusese colega de şcoală a doamnei Ibrăileanu. Din grupul activ, de conducere al „Vieţii Romîneşti" făcea parte Ion Botez, „conu Iancu" cum îi spuneam noi. El ducea greul administrativ. Adine cunoscător al civilizaţiei engleze, subtil şi erudit interpret al operei lui Shakespeare, el întrunea pasiunea literilor cu practica vieţii. Era întreprinzător şi ingenios. Făcea legătura cu Bucureştiul. Se ducea în Capitală, încărcat de însărcinări: să aducă neapărat o nuvelă de ia Galaction, să treacă pe la Oficiul de hîrtie, că hîrtia-i pe terminate, să alerge la C.F.R. pentru permisul de tren, să-i spuie lui Cărbuneanu, — încasatorul, să vie cu încasările ce le-a făcut, — că trebuiesc plătiţi colaboratorii. Bă-' taie de cap, alergătură... Mi se pare şi azi curios cum oamenii aceia în cea mai mare parte boemi, în orice caz..., nepractici, care nu se descurcau decît în silă şi cu greu în treburile lor personale, au găsit totuşi în ei atîta energie şi stăruinţă să ducă prin activitatea lor, atîtea decenii, o revistă ca „Viaţa Romînească". Uitau să mănînce dar nu uitau să comande la timp hîrtia pentru revistă. Nu aveau uneori bani pentru coşniţa zilnică, dar plăteau regulat şi bine colaboratorii. Scriau greu, cu aspru simţ autocritic, şi totuşi umpleau, lunar, coli întregi de revistă, cu note, cu polemici, cu recenzii, cu articole de critică, cu studii. Ibrăileanu veghea, chinuit de neurastenii, toată noaptea, iar cea mai mare parte a zilei dormea, şi totuşi avea timp : să citească singur toate manuscrisele, să le corecteze, să comande materialul pentru numerele viitoare, să citească volumele apărute, să trieze manuscrisele, să facă corespondenţă cu scriitorii, să facă chiar corecturile în şpalt, să urmărească revistele, să intervie în toate problemele, să polemizeze, să conceapă fizionomia fiecărui număr de revistă, să stea de vorbă cu scriitorii, să organizeze colaborarea celorlalţi (ce să scrie, ce să recenzeze fiecare)... etc. Muncă măruntă, sîcîi-toare, imperativă, anonimă, fără satisfacţii personale. Poate numai cine a lucrat vreodată într-o redacţie ştie ce înseamnă toată această muncă, şi îşi dă seama de sacrificiul pe care 1-a cerut unui om cu nervii zdruncinaţi, cu sănătatea şubredă. Şi toate acestea fără nici un interes material, mimai din dragostea pentru literatură, pentru revistă şi, — de ce n-aş spune-o, fără a însemna că exagerez. — pentru popor, pentru ţară. A făcut-o dintr-o mare, neînchipuită pasiune. Tot Ibrăileanu a Insuflat acea atmosferă de prietenie, de colaborare frăţeasă din redacţie, între atîţia oameni diferiţi ca temperament, ca sensibilităţi şi ocupaţii, dar care totuşi erau înrudiţi sufleteşte prin aceleaşi concepţii politico-sociale, prin aceeaşi dragoste de poporul exploatat, prin acelaş climat cultural, prin aceeaşi dragoste de literatură. El a fost părintele sufletesc al acestei mari familii intelectuale. In redacţia „Vieţii Romîneşti" nu veneau numai scriitori propriu zişi, ci şi o seamă de intelectuali „amici" ai revistei, care colaborau sub diverse forme, sau care veneau fie numai pentru delectarea lor spirituală sau din adeziune şi simpatie. Cînd mă gîndesc la „întemeietori", nu pot uita pe profesorul Mihai Carp, cu însuşiri preţioase de scriitor, care totuşi a sacrificat această chemare pentru a face o treabă plicticoasă, migăloasă administrativă, la revistă. Cele cîteva schiţe publicate în „Viaţa Romînească" mărturisesc talentul său literar. Altul ar fi profitat de faptul că era pe deoparte unul 4 — Viaţa Romînească Nr. 3 50 DEMOSTENE BOTEZ din întemeietorii revistei şi cumnat cu Ibrăileanu, iar pe de alta că era scriitor, pentru a-şi face o carieră literară. El însă a fost victima tocmai a acestei împrejurări. Ibrăileanu n-a vroit să-1 publice, pentru a nu se spune că face „familiarîsm" sau favoritism, iar spiritul lui critic, atunci cînd era vorba de o schiţă a lui Mihai Carp, devenea pe cît de necruţător pe atît de nedrept. Şi totuşi, totul s-a petrecut fără supărare, chiar într-o chestiune atît de irascibilă. Mihai Carp s-a resemnat fără rancună să ducă muncă de administrator, ţinînd evidenţa abonaţilor şi plăţilor. Pe fundalul tabloului redacţional, se proiectează un grup numeros de intelectuali de prim ordin, care-şi aduceau colaborarea lor în fiecare număr, la rubricile vii de la sfîrşitul revistei. Unii dintre ei, au reprezentat şi pentru mine, o bună bucată de vreme un mister. Printre aceştia, Mihai Pastia, un bătrîn pensionar, liniştit şi blînd, cu musteaţa pe oală, a cărui biografie mi-a rămas pînă acum necunoscută, doctorul Chinezu, despre care am aflat mai tîrziu că fusese expulzat din ţară din cauza credinţelor sale democratice, care în 1907 s-au tradus în anumite fapte neplăcute guvernului şi care, în Elveţia, ca doctor, cîştigase întru atît simpatia satului în care practica încît, atunci cînd a trebuit să plece spre a se înapoia în. ţară, populaţia 1-a petrecut cu lacrimi în ochi; Lobel, un om înalt, roşcovan, mătăhălos, de-o inteligenţă rară ; Cucu, spirit ascuţit, înclinat spre aforisme; Mihai Jakotă care îmbina clasicismul elin cu picanteria neaoşă ; studiosul Octav Botez, întotdeauna cu privirea lui mioapă adîncită atît de tare într-o carte de pjrcă ochelarii nu i-ar fi servit la nimic; poliglotul Costică Botez, care ştia atît de multe dar care se împăcase cu toate renunţările, în afară de aceea de a face o ediţie Eminescu ; Mihai Sevastos, secretar de redacţie propriu zis, taciturn, sigilat parcă, şi care nu înălţa privirea de pe muşamaua mesei, sau de pe corecturi, de,cît cînd se spuneau anecdote ; Doctorul P. Cazacu, cel care judeca atît de limpede şi avea o voce plăcută ca de mare tenor ; şi cîţi alţii, tineri şi bătrîni, muncitori anonimi la alcătuirea materialului din fiecare număr al revistei. Mi se pare o nedreptate să nu-i evoc pe toţi acum, cînd rodul muncii lor comune, se comemorează de către acei care duc astăzi mai departe, în paginile aceleaşi reviste, ideea socialistă, credinţa în comunism, care era credinţa cea mai arzătoare a lui Ibrăileanu din ultimii ani ai vieţii sale. Chipurile lor de-atunci, vorbele lor, glasul, gesturile, — toate au rămas neşterse în amintirea mea. Dacă le-aş fi uitat, o mare absenţă, un mare gol, ar fi rămas în amintirile vieţii." Recunoştinţa mea faţă de ei toţi, nu o pot mărturisi mai bine decît colaborînd pînă în cel din urmă ceas, cu aceeaşi dragoste şi pasiune la revista pe care ei au creat-o şi au servit-o cu atîta abnegaţie.' Memoriei lor aş voi să le închin aceste rînduri de dureroasă şi melancolică evocare. AL. O. TEODOREANU DOMNUL IBRĂILEANU î i spun aşa pentru că niciodată nu i-am spus altfel. Morţilor şi bărbaţilor de la mărimea întîia în sus, dintre care unii, fizicamente cel puţin, mor cu anticipaţie, li se retrage din oficiu această titulatură convenţională. Dar domnul Ibrăileanu n-a murit. Afirmînd aceasta, nici prin gîind nu-mi trece să recurg la o răsuflată figură retorică, pentru a da să se înţeleagă că duhul său mai stăruie încă printre noi, călăuzind unora paşii şovăelnici pe întortochiatele scări ale cunoaşterii, cu toate că asta e adevărat. Vorbele mele trebuiesc luate stricto sensu şi zadarnic ar căuta cetitorul, cum am zice, printre rînduri, altceva decît spaţii albe. O fi murit poate domnul Ibrăileanu pentru acei care au avut trista curiozitate de a-1 privi redus în stare de lucru, de-o implacabilă lege căreia, de la amibă pînă la Pasteur, nici o vieţuitoare nu-i scapă. Eu unul, viu l-am cunoscut şi viu mi-1 amintesc. Viu, foarte viu, izbucnitor, lucid, vehement, generos şi delicat aşa cum îl evocă fratele meu Ionel în ,,Masa umbrelor", la care prematur s-a aşezat şi el... * Oricît de slabă memorie vizuală ar avea cineva, atunci cînd îşi aminteşte de-o veche cunoştinţă pe care n-a văzut-o de mult, ea îi apare în diverse înfăţişări vestimentare şi cu o anumită gesticulaţie. Aşa se succed pe ecranul amintirii, fie un Hamlet cu pumnal la cingătoare, văzut cîndva pe cine ştie ce scenă, fie un alpinist în costum tirolez, cu pană de sitar la pălăria verde, fie pe-o anume plajă, o vedetă mondenă ieşind ca Venus Urania din spuma mării albastre, chiar dacă inexorabila estompă a timpului va fi obliterat, mai mult sau mai puţin figurile respectivilor. Dar pînă şi omul cel mai lipsit de memorie, dacă 1-a văzut pe domnul Ibrăileanu, atunci cînd vorbeşte de el, ceea ce-şi aminteşte mai întîi şi mai bine e privirea şi expresia feţii. Asta primează, asta domină. Asta a fixat în portretul în creion pe care i 1-a făcut meşterul portretist Ştefan Dumitrescu. O pură întîmplare mi-a îngăduit să-mi dau mai bine seama de semnificaţia acestui amănunt. Ziarele anunţaseră încetarea din viaţă a domnului G. Ibrăileanu. Nu multe zile de la vestirea trecerii lui în cumplit, mă aflam la un prieten care îi avea fotografia pe masa de lucru. Alături, într-o nastrapă de 4* 52 AL. O. TEODOREANU iasp, prietenul meu păstra o samă de pietre gravate şi camee, pe care le moştenise de la părintele său, un pătimaş colecţionar. Un cap de bărbat cu părul vîlvoi şi barbă hirsută, gravat pe cornalină în vechea Eladă, m-a atras îndeosebi. Piatra era de mărimea unui as din jocul de cărţi şi gravura de-o perfectă execuţie. Lustrul minusculelor interstiţii îi atesta vechimea. Numai o nefericită mînă de sclav a putut trudi zile şi nopţi într-o astfel de migăloasă îndeletnicire, cu unealta lui de criţă. Punînd juvaerul sub lupă şi examinîndu-1 mai atent, nu mi-am putut opri exclamaţia : — Domnul Ibrăileanu ! — Jupiter tonans, m-a corectat surîzînd prietenul. — O fi, dar nu cred ! am răcnit atunci, ca Barbu Delavrancea cînd era contrazis, ştiind totuşi că n-are dreptate. ■— La urma urmei, de ce nu ? mi-a replicat conciliant, prietenul, luîndu-mi lupa şi privind şi el la rîndu-i. Incîntătoarea miniatură elină era mai aproape de portretul lui Ştefan Dumitrescu, deci de domnul Ibrăileanu, decît banala fotografie de pe masă. Subiectivul artistului surprinsese inefabilul, pe care obiectivul aparatului nu-1 putuse înregistra. Metamorfoză ? Metempsihoză ? Palingenezie ? Să se fi plimbat oare printre propileele anticei Elade un cetăţean elin cu chipul şi asemănarea domnului Ibrăileanu ? Să-1 fi intuit oare prin veacuri dăltiţa grecului subtil, aşa cum l-am văzut noi cu toţii pe străzile laşului ? Felix qui potuit rerum cognoscere causas! ★ L-am văzut pe domnul Ibrăileanu ani în şir şi pe catedră şi-n redacţia „Vieţii Romîneşti" şi-n odaia lui cu pereţii căptuşiţi cu cărţi de toate formatele şi de toate mărimile şi-n casa părinţilor mei. Cu toate acestea, mi-ar fi cu neputinţă să spun cum era îmbrăcat. Cred că numai un ochi străin sau poate privirea profesională a unui croitor de meserie ar fi putut remarca aceasta. Oricîte sforţări aşi face, nu-mi pot aminti decît de-o pălărie neagră cu boruri mari şi de-o pelerină tot neagră care-1 acoperea tot. Dar ceea ce-mi apare şi acum cu claritate înaintea ochilor, sau mai degrabă îndărătul lor, e privirea lui iscoditoare, încruntarea, rîsul în he!, mîinele ridicate în sus a mirare, sau braţele larg deschise admirativ. De aceea, cînd îl văd fotografiat în picioare, în gheroc, pantaloni, ghetre, cravată, guler ş. c. 1. mi se pare că fotografia minte. Au scris unii (de ce-or fi scris?), că purta galoşi. Se prea poate, mi-am zis, dar eu nu ştiu. Am aflat mai tîrziu însă că era adevărat. Iată cum : Mă întîlnesc pe strada Lăpuşneanu cu Demostene Botez : — Păcat, zice, că n-ai trecut azi pe la redacţie. Domnul Ibrăileanu era în vervă. A sosit foarte bine dispus. S-a aşezat în fotoliul lui şi deodată s-a încruntat: Moş Neculai, a zis, mi-am lăsat galoşii afară ! Adă-i te rog înăuntru : să nu mi-i cetească vreun intelectual! Aşa, dar, purta galoşi, dar jur că eu nu i-am văzut niciodată ! In ultima vreme (numai un istoric literar ar putea stabili anul. Eu l-am uitat), al şederii mele în Iaşi, locuiam împreună cu părinţii şi cu DOMNUL IBRĂILEANU 53 fratele meu Ionel, într-o casă veche din strada Buzdugan. Avea numărul 3 (acest număr fatidic îl reţin). Casa noastră se învecina cu una şi mai veche, aşezată în fundul unei livezi, în care iarba şi buruienile creşteau în voie. Sub bătrînii pomi ai acestei livezi şi-a scris Ionel în mai multe veri cîteva romane. E cel din urmă domiciliu ieşan al domnului Ibrăileanu. Luam masa într-un hali la care ajungeai suind cîteva trepte străjuite de-o balustradă. Şi mare ne era bucuria la toţi cei din jurul mesei, cînd la zbîrnîitul soneriei, zăream peste balustrală în dosul geamului de sticlă opacă de la intrare, pelerina, pălăria şi barba domnului Ibrăileanu. Era în recreaţie şi venea să se destindă. Lîngă canapeaua pe care se întindea era o rnăsuţă rotundă pe care îl aştepta o scrumieră adîncă şi pe care sosea o cafea neagră. Se flecă-rea. Dar de multe ori flecăreala devenea discuţie aprinsă, care se prelungea cîteodată în fumăraia din ce în ce mai compactă, pînă seara, tîrziu. Numai acei care l-au auzit în intimitate sînt în măsură să-şi dea seama că tot ce spunea domnul Ibrăileanu se cerea pe hîrtie. Şi dacă tot ce-a spus în asemenea prilejuri ar fi fost consemnat de mînă de om sau de maşină şi „Spiritul critic" şi „Scriitori şi curente" şi tot ce-a lăsat scris ar cădea pe planul al doilea, faţă de comorile de erudiţie şi înţelepciune pe care le risipea zilnic cu cei din juru-i. In ultimul timp aducea ades vorba despre personaje din Tolstoi, Dostoievski, Turgheniev şi Anatole France. De personaje, nu de autori. Se vedea bine din ce spunea că avea cu ele relaţii personale. Ura pe unele, iubea pe altele şi în orice caz lua atitudine, căci pentru el nu erau ficţiuni. Se indigna, se entuziasma, admira. Avea o imensă putere de admiraţie. Şi cînd, prin contrast, îţi aminteai de cîte un cultural cu cîntar şi compas în faţa cosmosului, erai silit să conchizi cu Rivarol sau Chamfort (nu mai ştiu bine) : Admirer avec moderation c'est le propre d'un esprit mediocre. Vorbea ades de somn, de vis, de moarte, dar poate şi mai des de Eminescu, despre care putea vorbi la infinit fără să se repete şi despre Caragiale pe care îl preţuia enorm. Vorbind într-o zi despre o vizită pe care o făcuse Caragiale redacţiei „Vieţii Romîneşti" (prima şi ultima oară cînd s-a băut vin în redacţie), s-a oprit deodată brusc din povestire, iuînd o înfăţişare fioroasă : — Domnule Teodoreanu, era înspăimîntăto'r de inteligent! Era atît de sincer în totala lui admiraţie, încît ar fi rămas uluit dacă această calificare i s-ar fi, cu drept cuvînt, întors. Şi e primul gînd pe care îl sugera. * Necruţătorul Cronos a şters de pe faţa pămîntului et campos ubi Troja fuit. Cei mai mulţi dintre cei adunaţi în jurul mesei din strada Buzdugan nr. 3, care sorbeau cu nesaţ înţeleptele vorbe ale domnului Ibrăileanu îşi vor fi luat şi ei locul la „Masa Umbrelor", aşezată în amintire de fratele meu Ionel. Şi domnul Ibrăileanu ? Faţă de oameni ca el cronologia îşi pierdea sensul şi contemporaneitatea se stabileşte după alte criterii. Strigoi ai acelor vremi apuse, cu adîncă mîhnire însemn pe ruinele celor ce-au fost aceste gînduri fugare. 54 AL. O. TEODOREANU Spre nenorocul meu, am aflat că locul pe care ar fi fost cîndva istorica grădină a lui Academus a fost pus la loterie de un vremelnic proprietar, sub titlul pompos şi poate mincinos de Academia lui Platon. Dacă n-aşi şti sigur că pomenitul toc se află astăzi în stăpînirea nefericitului cîştigător, nu m-aşi îndoi că domnul Ibrăileanu se află acolo, aşa cum 1-a văzut prin veacuri meşterul gravor elin. Mi-1 închipui în faţa unei cişmele ţîşnitoare, la umbra unui sicomor, vestejind cu indulgenţă într-un cerc de peripateticieni spectaculoasele năzdrăvănii ale cinicului Diogene. D. I. SUCH/ANU IBRĂILEANU, ÎNTEMEIETORUL PROZODIEI VIITOARE A şi vrea ca aceste cîteva rînduri să fie astfel scrise încît să-mi dea credinţa că ele i-ar fi făcut o mare plăcere lui Ibrăileanu dacă i-ar fi fost dat să le citească. De aceea voi vorbi aci de ceva la care el ţinea mai mult decît la toate, o problemă care îl pasiona, şi care era ca un fel de sinteză a tuturor dorurilor şi amorurilor sale. O problemă care îi era atît de scumpă şi de intimă, încît o păstra numai pentru el, şi doar o singură dată, într-un mic studiu intitulat timid : „note", a explicat-o şi la alţii. Această problemă mai are o însuşire. Ibrăileanu i-a adus contribuţii de o mare originalitate. Ideile lui Ibrăileanu sînt juste şi noi într-o materie în care aproape tot ce s-a spus este inutil şi eronat. Vom vedea că în acel studiu Ibrăileanu face, şi el, multe afirmaţii neexacte. Dar, lucru curios, analizate mai îndeaproape, ele îi dau finalmente într-un fel dreptate. Studiul a apărut tîrziu şi se chiamă modest „Eminescu, Note asupra versului". In realitate, e un adevărat tratat de prozodie. Pentru întîia oară corespondenţa dintre sonoritate şi conţinutul unui poem este înţeleasă corect. Aci mă voi mărgini să arăt ce a spus Ibrăileanu nespus de alţii şi ce dreptate a avut Ibrăileanu în aceste spuse ale sale. * Analiza sonorităţilor eminesciene pot dovedi încăodată subordonarea formei fondului. Invenţiile metrice, alegerea rimelor, lungimea versului, gruparea strofelor, toate acestea nu-s cătate, formalist pentru frumuseţea lor muzicală proprie, ci sînt cerute de înţelesul gîndirii, de potrivirea lor cu conţinutul semantic al textului. Poetul alege forma cea mai frumoasă după ce încearcă mai multe. Şi cînd i se pare că a găsit, aceasta înseamnă că a întîlnit sonoritatea care se potriveşte cel mai bine cu ideea căutată. Şi toate acestea în mod perfect neconştient. Această ipoteză, Ibrăileanu o demonstrează cu fapte luate din opera celui mai mare poet romîn, cunoscut între altele şi pentru răbdarea cu care se căznea să găsească forma cea mai frumoasă. Eminescu — zice Ibrăileanu —■ a avut două perioade. Ultima, de la „Rugăciunea unui Dac" înainte, se caracterizează printr-un mare pesimism ; în cea anterioară, poetul e mai fericit, mai entuziast. Un acelaş sentiment, 56 D. I. SUCHIANU de pildă amorul, este în prima epocă mai senin, mai împăcat; în a doua, el devine o desnădăjduită, sfîşietoare melancolie. Această deosebire de inspiraţie se traduce, prozodic, prin folosirea metrului trohaic în prima fază, a metrului iambic în cea de a doua. Ibrăileanu enumera toate poemele din ambele serii. Toate, — spune el — confirmă teoria. Este interesant că de cîte ori Ibrăileanu afirmă că o poezie este scrisă în trohee, ea este în realitate scrisă în alţi metri, (iambi, vom zice noi, şi chiar să le dăm numele lor precise: iambi puri, anapeşti, am-fibrahi, peoni II, III şi IV). Şi totuşi, cum vom vedea, Ibrăileanu chiar cînd se înşeală astfel, are un fel de dreptate. Dar înainte de a intra în discuţie, e bine să amintim ce sînt aceşti metri. Iambul are forma w —, adică se compune dintr-o silabă neaccentuată, moale, şi o a doua, accentuată. Anapestul e un iamb unde partea slabă e mai lungă. Anapestul are forma w w — ; Exemplu : dinapoi, colosal etc. Amfibrahul e un iamb cu terminaţie feminină : w — w ; exemplu : făclie, morminte, etc. Peonui III (folosit cu exclusivitate de Eminescu în „Scrisori") este un anapest cu terminaţie feminină : w w — w ; exemplu : ostenite, luminare, cronicarii, saltimbancii, etc. Peonui IV este un iamb unde partea slabă, neaccentuată, este extrem de prelungită ; are forma www—, şi se mai poate numi un super-anapest ; exemplu : străbătător, inofensiv, ornitorinx. Peonui II este un amfibrah a cărui terminaţie este prelungită, spartă oarecum în două ; este un iamb care, în loc de a se termina apăsat, se sfîrşeşte în vălurele zdrobite. Este metrul întrebuinţat de Eminescu în „Mai am un singur dor". Are forma : <-/ — w w ; frunzişului, să-şi scuture, la marginea, pe-ntinsele, nu-mi trebuie, alunece, etc. Toate aceste formaţii metrice fac parte din familia mare a iambului. Ibrăileanu a spus-o, iute şi în treacăt. Căci el vorbeşte de „schema" generală iambică sau trohaică. Şi înţelege prin aceasta exact ceea ce am explicat mai sus : aranjamente de accente divers plasate, dar toate avînd un aer de familie comun. Această asemănare, după părerea noastră, stă în faptul că măsura începe încet, slab, şi se repede apoi înfundat; înfundarea poate fi bruscă, ca la iambul pur, sau cu spargeri de vălurele sonore, ca murmurul cerului la sfârşitul tunetului. Astfel sînt amfibrahul, şi peonui II; peonui III, adică ww-^, este un iamb lungit atît în începutul lui moale, cît şi după apăsarea lui înfundată. Iar peonui IV se înfundă net ca un iamb pur, dar îşi ia elanul cu o ezitare de trei ori mai lungă : ww w — Ibrăileanu a avut intuiţia acestor lucruri cînd a spus : „Factorul auxiliar cel mai important al ritmului e proporţia dintre accentele principale şi secundare ale versului şi poziţia lor pe cuvinte, fapt care dă poetului posibilitatea să se mişte cu toată libertatea şi să realizeze tot felul de combinaţii în „schema" trohaică sau iambică". într-adevăr, există „combinaţii" posibile şi în „schema trohaică." Avem mai întîi troheul pur : — w ; exemplu : omul, place, etc. Avem apoi troheul prelungit care se chiamă dactil : — w w ; exemplu : freamătul, codrilor, vuetul, vîntului, etc. Avem în fine troheul încă şi mai prelungit, super-dactil care se numeşte în prozodie peonui I ; forma lui e : — www ; exemplu : valurile, vînturile, zîmbetele, etc. IBRĂILEANU, ÎNTEMEIETORUL PROZODIEI VIITOARE 57 La acestea se adaugă forme bastarde, ca : Creticul, de forma — w; exemplu: n-aş putea, altcuiva, tam-ne-sam, etc.; în sfîrşit: Coriiambul (coreu înseamnă troheu), de forma: — ww —; exemplu : sara pe deal. întreagă această „familie" a troheului are drept trăsătură comună puternica lovitură a demarajului. In toate variile „combinaţii" enumerate mai sus, avem o impresie de gong, de „frapa", de ciocan, de „trîmbiţă", în opoziţie cu începuturile dibuitoare, slabe, parcă adunate de pe jos ale iambului. La iamb, după acel debut ezitant, avem un plonjon, o aruncare, o înfundare (foarte rar avem impresia „suitoare" de care vorbeşte Scrisoarea Il-a) ; de cele mai adese-ori iambul, mai ales iambul pur, trezeşte o impresie de prăbuşire. Cele mai multe sfîrşituri de strofă clin „Luceafărul" sînt un triplu iamb, o cădere de trei ori repetată. Acum înţelegem cîtă dreptate avea Ibrăileanu să lege tristeţea de modul iamb şi liniştea, activitatea mai senină, de modul troheu. Greşelile de amănunt (poezii ca Scrisoarea I, II, III şi IV, sau „Călin", pe care el le numeşte trohaice, şi care-s în întregime iambe, compuse aproape exclusiv din peoni III) au şi ele explicaţia, ba chiar justificarea lor. Căci şi aici Ibrăileanu are, pînă la urmă, un fel de dreptate. Ba chiar o dreptate bazată tocmai pe ideea, scumpă lui, a adaptării necesare ia formei la fond, a metricei la înţeles. într-adevăr, în cursul „Scrisorilor", de-ndată ce sensul textului trece de la melancolie la activitate, c-o fi indignare, vitejie, aventură, etc., de-odată scandarea, în chip firesc, trece şi ea de la peon III, care e o varietate de iamb, la peon I, care este cel mai energic dintre trohei. Trecerea e, materialmente, uşoară. Căci ultima silabă — slabă — a versului, adăugată la primele două — slabe şi ele — ale versului următor, fac cele trei silabe slabe slobozite după una tare, caracteristice peonu-lui I : — www E suficient ca pauza între versuri să dispară, sau măcar să se scurteze, pentru ca, în chip natural, în loc să scandăm : w w — w, să ne trezim galopînd în ritm de — w w w. Şi aceste sudări de versuri se produc involuntar cînd sensul textului, cînd vorbele întrebuinţate cer iniţiere, „ambalare" a discursului. In bucăţi ca „Scrisoarea IlI-a" avem mereu treceri de la o alură calmă la una vijelioasă, şi prin aceasta de la iambic, la trohaic şi vice-versa.') Ibrăileanu a fost primul să remarce asemenea tranziţii totodată muzicale şi kinetice. Să-mi fie îngăduit — căci este unul din cele mai frumoase, mai ingenioase, mai originale, mai inteligente pasagii din opera lui Ibrăileanu, să amintesc aci pe scurt, descrierea, în termeni de muzică şi de mişcare, a poemului „Scrisoarea IlI-a" : ,',Iată acordul iniţial: Un sultan — dintre aceia —■ ce domnesc — peste vre-o limbă. Linioarele despărţitoare arată că versul se poate ceti şi aşa. Şi eu pretind că aşa trebuie cetit". Avem imaginea unei simfonii care debutează cu patru mari acorduri, calme, placate distanţat, ca o pornire, ca o pregătire înceată la drum lung. Căci omul, „care pleacă la un drum lung, n-o ia deodată repede" — spune Ibrăileanu. Şi povestirea clin această „Scrisoare a IlI-a" este cu adevărat o „cale lungă". 1 In unele poezii de Bolintinean-u, asemenea treceri involuntare operate chiar de cetitor, se fac de la amfibrah la dactil. 58 D. I. SUCHIANU Căci — spune Ibrăileanu — „dacă o poezie ea „Dorinţa", de pildă,, e ca un lied, o poezie oa „Scrisoarea IlI-a" e ca o simfonie". Incet-încet, ritmul se schimbă, iar cînd se ajunge la bătălie, „orchestra — zice Ibrăileanu — e în complectul ei" ; cuvintele se iuţesc, „vîjîind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie". Dar — urmează Ibrăileanu — „cumpăna a trecut... In urma lor se-ntinde falnic armia romînă, vers care exprimă perfect liniştea... prin sonoritatea cuvintelor falnic şi armia, datorită acelor a lungi". Mereu aceeaşi idee îndărătul explicaţiilor lui Ibrăileanu : sonorităţi care exprimă modalităţi de mişcare: lung, scurt, încet, iute, calm,, agitat, etc. Şi Ibrăileanu urmează : „Vin versurile în care Eminescu zugrăveşte noaptea calmă... : „Pe cînd oastea se aşează, iată soarele apune", etc. „Intrumentele de fanfară au încetat... Acalmia care urmează luptei,, liniştea nopţii e redată şi prin amploarea excepţională a frazelor... „Apoi un solo" (un solo de violină, spunea Ibrăileanu) De din vale de Rovine... „Şi, după o pauză, izbucnirea din nou a orchestrei întregi : De-aşa vremi se-nvrednicirâ cronicarii şi rapsozii..." Ibrăileanu nu o spune explicit, dar, după cum o putem vedea, simte mereu că sonorităţile, conjugate cu sensul textului, produc schimbări de aluri, de ritm, de metru ; se schimbă şi viteza şi stilul mişcării. Ibrăileanu a perceput aceasta. De iaci teoria lui asupra iambilor şi troheilor. N-a ajuns la o clarificare.deplină care l-ar fi dus la o înţelegere mai complectă, nouă a poeziei, ca artă de pildă : capabilă de a da prin sunete adecvate înţelesului, imagini de mişcare. Cu varietăţile de iamb şi troheu enumerate mai sus, se pot realiza toate nuanţele de mişcare, toate structurile mersului : ondulat, sacadat, planat, suitor, explosiv ; zbor, cavalcadă, prăbuşire, plonjon, înfundare, străpungere, scăpare, scurgere ; sau invers : oprire, frînare, ezitare, suspensiune, zăbavă, poticnire, etc., etc. Amintesc toate acestea, pe care Ibrăileanu nu le-a spus, fiindcă din tot ce a spus rezultă că tocmai acestea erau ideile pe care le gîndea. Şi credea în ele atît de tare, încît mergea pînă la afirmaţii necontrolate, lucru cu totul străin de obiceiul lui. Astfel el numeşte trohaice poeme ca „Singurătate",, unde, din 40 de versuri, numai 9 sînt trohei, sau „Lasă-ţi lumea ta uitată",, unde, din 50 de versuri, numai 22 sînt trohei, sau „Lacul" unde, din 20 de versuri, numai 4 sînt trohei, şi tot aşa toate poemele socotite de el trohaice. Totuşi, şi aci are, indirect, dreptate. Adevărul este acesta. Foarte multe limbi (franceza, germana, italiana, engleza) sînt, cînd" este vorba de poezie, iambice. (Proba este uşor de făcut, şi o voi face la prima ocazie). Se întîmplă însă ca, printre iambi, să se strecoare, ici şî colo, cîte un vers trohaic (iamb şi troheu sînt luaţi aci în înţelesul larg de mod trohaic şi familie iambică). Efectul obţinut prin acest panaşaj va fi o variaţie nespus de plăcută esteticeşte. Şi plăcerea nu este pur formală, pur sonoră. Căci izvorul variaţiei a fost o schimbare de sens, un viraj în gîndirea exprimată. Ibrăileanu dă ca trohaică bucata : „Freamăt de codru". într-adevăr, fiecare strofă se IBRĂILEANU, ÎNTEMEIETORUL PROZODIEI VIITOARE 59 termină cu un vers de numai 4 silabe, aproape totdeauna trohaic. Iar în interiorul strofei, două versuri din cinci sînt trohaice: „Tresărind scîntee lacul Şi se leagănă sub soare ; Eu privindu-1 din pădure, Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. sau : Am răspuns : Pădure dragă, Ea nu vine, nu mai vine. Singuri voi, stejari, rămîneţi De visaţi la ochii vineţi Ce luciră peste mine Vara-ntreagă.') Aşa dar, iată realitatea : există două soiuri de poeme. Cele unde versurile sînt toate iambice (ca „Melancolie", „Despărţire", „Departe sînt de tine", etc.) şi cele unde se găsesc,. în doze variabile, şi versuri trohaice. Introducţia lor e cerută de text, de gîndirea exprimată. Este o cerere de înviorare, exact aşa cum a descoperit Ibrăileanu. Poate că iambii nu-s neapărat tristeţe. Dar tristeţea cere neapărat iambi ; iar trecerea de la tristeţe la linişte, fericire, speranţă, chemare, împăcare, etc., se traduce şi printr-o schimbare, foarte plăcută la ureche, de la stilul iamb ia cel trohaic, bineînţeles, cu predominanţa mai departe a masei iambice. Este ceva asemănător cu o bucată muzicală, scrisă în ton minor, şi în care, la un moment dat, ca o luminare, ca o înălţare spre claritate şi acalmie, avem o senină ieşire la modul major. Cînd asemenea treceri de la iamb la troheu sînt relativ frecvente, se poate vorbi de „cealaltă" categorie de poeme. A le spune „trohaice" e poate excesiv, afară numai dacă înţelegem prin aceasta o posibilitate de trecere deasă la modul troheu. In tot cazul, fenomenul celor două mari familii de poeme este real. Şi acest fenomen, repetăm încă-odată, a fost descoperit de Ibrăileanu. Dacă deschidem multe tratate de prozodie scrise în franceză, germană, engleză şi comparăm falsele probleme studiate acolo (de pildă estetica fiecărei vocale, fiecărei consunante, aşa cum face Grammont), sau futilitatea lor (în cazul cînd aceste probleme există) şi comparăm cu scurtul eseu al lui Ibrăileanu, constatăm că el a pus — sau măcar a bănuit, problema fundamentală prozodică a poeziei: arta de a trezi prin sunet, prin înţelesuri noţionale, imagini de mişcare, adică ce există pe lume mai bogat în moduri şi nuanţe. Ibrăileanu a ghicit că aici este centrul de greutate al poeziei. Şi a pornit, de-alungul scumpei sale ţări, a. versului eminescian, la explorări şi experienţe. Asemenea cercetări, el le făcea mereu, zi şi noapte. Tocmai pentru că din lucrările sale, ele erau din toate cele mai dragi lui, n-a cutezat să dea în vileag decît cîteva. Dacă ar fi trăit mai muft, desigur că oamenii ar fi avut tratatul de prozodie care nu există încă. Totuşi, observaţiile lui Ibrăileanu sînt un început. Prin noutatea lor, ele dau lui Ibrăileanu, un loc de întemeietor. 1 Acest efect fermecător al alianţei de iamb cu troheu îl găsim în multe poeme de Baudelaire, Hugo, Heine, Verlaine, etc. REVEDERE C ine-mi vine pe cărare, Prin polog de fîn ? Poate dorul ce nu moare Dorul cel bătrîn ? Ana mică, cenuşie, Trece prin grădini, Umbre vechi din sălcii-nvie. Pîlpîie lumini. Porumbiţă ofilită Cui mai duci tu veşti ? Ţi-e cosiţa sur-albită încotro grăbeşti ? — Să le cer, la „Viaţă nouă" Roşii dulci, de soi. De sămîniă-un chil, ori două, Să le duc la noi. — Ştim noi, nană, ştie-o lume Cum grădinăreşti. Dar pe ape fără nume Azi, parcă pluteşti. — N-are dorul ce să cate In poiana mea — Toate florîte-s tăiate Vîrsta-i haină grea. Către Someş lin coboară Toamna, prin grădini. Suflet, pulbere uşoară Tremuri în lumini. Cînd se iscă dintre straturi Omul cel cărunt, Ochii-i nu privesc în laturi Ci la tine, crunt. REVEDERE Crunt şi dulce ca pe vremuri Şi un pic viclean. Suflete, degeaba tremuri, Anii sînt noian. — Numai roşii puţintele, Numai asta vrei ? Tu poţi altele, mai grele, Anuşca, să-mi cei. ■— Ce-am cerut s-a dus ca apa, Ani sînt vreo treizeci... Ia zii, aţi gătat cu sapa ? Ploi au fost, cam reci. — Tot nu-mi ierţi ce-a fost, amaro'? Tot cumplită eşti. Ia şi sare şi presar-o Rana să-ndulceşti. Stă femeia mărunţică, Lasă ochii-n jos. Vine-o pasăre. Ridică Sufletu-i, frumos. Şi mi-l poarlă-n zbor ca gîndul, Vremuri, îndărăt, Anii se topesc de-a rîndul, Fulgi, ca de omăt... * Şi-i o vară-n arinişuri, Someşu-a secat. Pîtpîie prin luminişuri > Aur strecurat. Andor stă trîntit alene, — Iarbă, cer afund... i Ochii vineţi sub sprincene Cheamă. Nu răspund. Toată-s foc. Inima-ngheaţă Inlăntrul meu. Andor, ce-ai făcut din viaţă ? Nu ai dumnezeu... — Vino-alături, fată dragă. Tare-s amărît. Fără gura ta de fragă Totul mi-i urît. — Fată-mi zici? Uiţi că am mire?! Nu pot să mă-mpart. Sufletul e vas subţire. L-ai izbit. S-a spart. MARIA BANUŞ Ai rîvnit la holdă grasă Să fii gazdă-n sat. Ai ce-ai vrut: pămlnt şi casă! ... Şi urîta-n pat. — Taci şi nu stîrni năpasta, Şarpe blestemat. Te ucid cu mina asta Ce te-a desmierdat. — N-am picat eu de durere Şi de negrii sorţi, Nu mai pier, cum nu mai piere Cel sculat din morţi. Cînd le-ai dus de lingă mine M-am culcat pe prund. Someşul cu vorbe line Mă chema la fund: — Moartea-i dulce ca şi mierea, Vino. —■ Am să viu... Unde am găsit puterea Să trăiesc, nu ştiu. — Şi trăieşti şi mi-eşti mai dulce Azi ca orişicînd. Lasă-ţi dorul să se culce, Să ţi-l legăn blind... Vara doarme-n arinişuri. Someşu-a secat. Pîlpîie prin luminişuri Aur strecurat. Iar eu stau. Stau ca şi-o stană Şi nimic nu zic. N-a-nţeles că-s toată-o rană N-a-nţeles nimic. Doamne-ndură-te de-o şuie! Ori de ce mi-i drag ? Fără el lumină nu e, Nu e în huceag. Fără buzele-astea proaste Ce rîşnesc doar vînt, Frig e inimii sub coaste, Frig, e pe pămînt. Dragi mi-s ochii lui cei tulburi, Umbrele-mprejur, Dragi mi-s mîinile, mi-s cuiburi, Drag şi straiu-i sur. REVEDERE Să mă-ntorc la el eu nu pot, Nu pot să mă-mpart, Tulbure-i curatul şipot Şi utcioru-i spart. Cînd gîndesc că nu-ntr-olaltă Pruncii o sâ-i avem, Sfîşia-mi-aş carnea toată Şi-aşi tot da să gem. Mă cuprinde-aşa, o milă... Nu sîntem stăpîni! Ce ni-i viaţa ? O argilă La olar in mîini... —■ Unde caţi în vînt, cludoasă ? Răi ţi-s ochii, răi ? Nu simţi finul de sub coasă Ca atunci, dinţii ? la-n auzi-l în răchită Cucul dedemult. Ochii-nchide-i o clipită TI asculţi ? — Ascult... Te-a muşcat atunci de gură. I te-ai smuls din prins. Ai fugit cu o arsură Care nu s-a stins. Ai fugit ca şi vătuiţii Ars de glonţ, prin lan. Şi ai plîns cum plînge puiul Ce-a rămas orfan. Către Someş lin coboară Toamna, prin grădini. Suflet, pulbere uşoară, Tremuri în lumini. Ce au ochii, adumbriţli, Brazdele-mprejur Şi grumajii-mbătrîniţii Şi flanelu-i sur ? Dulce cată ca pe vremuri Şi un pic viclean. Suflete, degeaba tremuri Anii sînt noian. MARIA BANUŞ — N-am crezut să iasă-odată (Drept mă jur, pe Crist!) Dintr-un ciupercuţ de fată Mare comunist. Deputată, decorată, De, eşti cineva! Eu, o vorbă-ţi spun: curată. Poţi s-asculţi, ori ba ? — Pot s-ascult orice mi-i spune Că am tot trăit, Şi mai rele şi mai bune, Multe-am auzit. —• Prea eşti, Anuşca, semeaţă, Oamenii-ai speriat. Unii-şi rid pe sub mustaţă, Alţii rid turbat. Zic că ştiu să mi te joace Comuniştii tăi, Doamne feri, să nu te-nşface Noaptea, clini d-ăi răi. Casa ta, la rîpa-naltă Prea e-n loc stingher. Cere-le să-ţi facă alta. Alţii cîte cer... Stă femeia mărunţică, Lasă ochii-n jos. Doamne, n-a-nţeles nimica! Vorbe-s de prisos. Zîmbetu-nveleşte toate: ■— Andor, cum mă ştii ? Să iubesc pe jumătate Pot eu ? Haide, zii! Lupta-i dragoste, de-a mare Şi cu mii de guri. Nu-i dai saţ, nici alinare, Cu firimituri. Ce-i norocul — nu ştii încă ? — Inima de-ţi vinzi, Ca tiparu-n apâ-adîncă. Fuge, nu-l mai prinzi. Of, tu, Andor, tu şi-acuma Mergi pe două punţi. Siringi şi fata, tuci şi muma Joci la două nunţi... REVEDERE Nu ştiu, ţie directivă, Cine-ţi dă, cu spor, D-apoi ştiu că-n colectivă Stai cam pe-un picior. Un ochi cată la făină, Altul la şorlc. Lucri bine la grădină, Dar al tăi, nimic... — Nu-mi ascultă ei cuvîntul. Nu sînt prunci, d-ăi mici. S-a-nsurat, l-al Iul pămîntul!... Altul, cu servicii... Fiecare-şi ştie rostul. Nu pot să-i înfrunt. — Ai, ai, al, ce-mi faci pe prostul, Andor, lup cărunt. N-ai avut destule brazde Şi destul urît ? Vrei feciorii să-i faci gazde, S-aibe tot pe-atît ? Să se lase greu pămîntul Pe norocul lor ? Să despartă ca mormîntul Dor de Ungă dor ? Lasă pruncii să trăiască După alte legi. Să se-adune, să cunoască Dragostlle-ntregl. Prin huceaguri lin coboară Toamna. Valuri curg. Suflet, pulbere uşoară, Tremură-n amurg. A-nceput şi coasa doua, Şi rniroase-a fîn. Vine seara, lasă roua Pe pămînt bătrîn. Umbre mari din sălcli-nvie, Pllpîte lumini: Ana mică, argintie, Iese din grădini* IE AN PAUL SARTRE „NEKRASOV" lean Paul Sartre este una din personalităţile notorii ale mişcării culturale franceze. Activitatea sa îmbrăţişează deopotrivă studiul filozofiei şi al esteticii, romanul ca şi pamfletul politic, bucurlndu-se de o faimă constantă. O bună parte din lucrările sale sînt piese de teatru („Cu uşile închise", „Tîrfa cuviincioasă") şi este incontestabil că în acest domeniu Sartre a cucerit cel mai mult interesul publicului. Membru, din anul 1952 în Consiliul Mondial al Păcii, lean Paul Sartre a făcut din ultima sa lucrare dramatică, „Nekrasov", o remarcabilă satiră a moravurilor politice ale lumii capitaliste. lată, pe scurt subiectul piesei: urmărit de poliţie pentru numeroase delicte, escrocul George de Vatera se refugiază în casa ziaristului Sibilot. Acesta din urmă întreţine de ani de zile campan-M de presă antisovietică a ziarelor reacţionare franceze. George de Valera îi propune lui Sibilot o tranzacţie: ziaristul să nu-l denunţe poliţiei, iar escrocul să-i furnizeze o idee nouă pentru campania antisovietică. Aşa' se face că George de Valera devine Nekrasov, presupus om de stat sovietic fugit peste graniţă, autorul unor senzaţionale mărturisiri despre „realităţile" din Ţara Socialismului. Dar poliţia politică l-a identificat de mult în 'Nekrasov pe George de Valera şi la momentul potrivit îi va cere să devină un martor de profesie, unul din acei indivizi care se vînd şi pe care se bizuie acuzarea în procesele anticomuniste. In numărul de faţă, publicăm cîteva fragmente mai însemnate din lucrare. Nota red. PERSONAJELE GEORGE DE VALERA JULES PALOTIN — directorul ziarului „Soir a Paris" SIBILOT 1 TAVERNIER > colaboratori la „Soir â Paris" PERIGORD J FIFI —- secretara lui Palotin VERONICA — fiica lui Sibilot , „ . „ MOUTON — preşedintele societăţii acţionare „Soir a Paris NERCIAT t?,^]^l?.R 1 membri îm consiliul de administraţie al societăţii CHARIVET BERGERAT PERDRNIEREUNUMI } candidati la dePutătie ROBERT } Va^b0nzi GOBLET — inspector de poliţie CHAPUISIN } ini*Pectori ai s'glUraritei statului Acţiunea se petrece la Paris, în zilele noastre. I* 1 *. „NEKRASOV" 67 TABLOUL I Decor: malul Senei, lingă un pod. Clar de lună. SCENA I. Vagabondul, dormind. Vagabonda, sade şi visează. VAGABONDA: Oh ! VAGABONDUL : (pe jumătate trezit) Ce-i ? VAGABONDA : Ce frumoasă e ! VAGABONDUL: Cine? VAGABONDA: Luna. VAGABONDUL : Frumoasă... Ca de obicei... VAGABONDA : E frumoasă pentru că e rotundă. VAGABONDUL : Tot pentru barosani. Şi stelele, (se culcă din nou, adoarme). VAGABONDA : Ia te uită ! Ia te uită ! VAGABONDUL : Gura ! VAGABONDA : (foarte agitată) Ia te uită !... VAGABONDUL : (frecîndu-se la ochi) Unde ? VAGABONDA : Pe pod, lîngă felinar. încă unu... VAGABONDUL : Mare noutate... Acu e sezonul. VAGABONDA: (se uită la lună. îşi scoate haina. O împătureşte). Ş'tii că arată bine ? VAGABONDUL : O hahaleră... VAGABONDA : Ce-ţi veni... VAGABONDUL : Fiindcă vrea să se înece. VAGABONDA : Şi mie mi-ar place să mă înec. VAGABONDUL : Pentru că eşti muiere. Un bărbat, cînd o mierleşte, trebuie să sbîrnîie. Asta, nu m-ar mira dacă ar fi niţeluş fătălău, (se culcă din nou). VAGABONDA : Nu aştepţi să-1 vezi sărind ? VAGABONDUL : Mai e timp. Cînd se hotărăşte, mă trezeşti, (adoarme). VAGABONDA : Uite, momentul ăsta îmi place. înainte de scufundare. Au chipul împăcat. Se apleacă, priveşte luna în apă. Apa curge, luna nu se dă la fund. (Zgîlţîindu-l pe Vagabond) Gata ! S-a făcut! (clipocit în apă) N-am ce zice : s-a aruncat frumos ! VAGABONDUL : Aiurea !... (se ridică) VAGABONDA : Unde te duci ? VAGABONDUL: Haina! A rămas sus. VAGABONDA : Te pomeneşti că mă laşi singură cu înecatul... VAGABONDUL : Nu-ţi fie frică. E la fund. (se îndreaptă spre ieşire) Am feştelit-o. N-a murit. VAGABONDA: Repede, Robert, repede! A^AGABONDUL: Lasă-mă să dorm. VAGABONDA : Haide, îţi spun ! Funia ! Iar a ieşit. (îl trezeşte pe vagabond.) Nenorocitule! Laşi omul să se ztiată ? VAGABONDUL: (se ridică şi cască) Te-ai răzgîndit ? VAGABONDA: Da. VAGABONDUL : (desfăşurînd pînă la capăt funia) De ce ? VAGABONDA : Pentru că a ieşit de-asupra. VAGABONDUL : Mai înţelege femeia ! (aruncă funia). VAGABONDA : A prins-o ! A prins-o ! 5* 68 JEAN PAUL SARTRE VAGABONDUL : (dezamăgit) Ba nu, că o să facă mofturi. Dacă-ţi spun că-i fătălău... VAGABONDA : Se propteşte singur. A scăpat! Nu eşti mîndru ? Eu sînt. Parcă mi-ai fi făcut un copil. VAGABONDUL : Vezi, în viaţă nu-s numai ticăloşi. Eu, dacă a-şi fi în- tîlnit pe cineva ca mine, care să mă scoată din gunoi... (apare George, ud leoarcă) SCENA II. George de Valera — Vagabonzii GEORGE: (furios) Tîmpiţilor ! VAGABONDA : (cu tristeţe) Asta-i bună... VAGABONDUL": Recunoştinţa omenească... GEORGE : (apucîndu-l pe Vagabond de reverul hainei şi zgîlţlindu-l) Ce te bagi, păduchiosule ? Vrei să faci pe salvatorul ? VAGABONDUL : Credeam că... GEORGE : Gura ! Noaptea e senină şi intenţiile mele limpezi. Voiam să mă sinucid, auzi ? Sînteţi aşa de decăzuţi că nici ultima dorinţă a unui muribund n-o respectaţi ? VAGABONDUL : Nu eraţi muribund. GEORGE : Ba da. Era cît p-aci să mor. VAGABONDUL : Dacă n-aţi murit, înseamnă că nu eraţi pe moarte. GEORGE : Pentru că n-aţi respectat ultima mea dorinţă. VAGABONDUL : Aţi înnotat... GEORGE : Ei, şi ? Innotam şi eu puţin, înainte de a mă da la fund. Dacă-n-aţi fi aruncat funia. VAGABONDUL : Dacă n-aţi fi apucat-o... GEORGE : Am apucat-o pentru că eram obligat. VAGABONDA: Obligat de cine? GEORGE : De firea noastră. Sinuciderea este împotriva firei omeneşti. VAGABONDUL : N-am spus eu ? GEORGE : Ce-ai spus ? Eşti naturist ? Las' că ştiam şi singur că firea mea se va răzvrăti, dar mă aranjasem să se răzvrătească ceva mai tîrziu : m-ar fi amorţit frigul şi apa mi-ar fi luat piuitul. Totul era aranjat dinainte. Afară de faptul că un bătrîn zevzec o să speculeze asupra instinctelor mele josnice. VAGABONDUL : Nu ne gîndeam să vă facem vreun rău. GEORGE : Tocmai asta vă reproşez ! Toată lumea se gîndeşte la rău. Nu puteai să faci ca toată tumea ? Dacă te-ai fi gîndit la rău, te-ai fi urcat binişor pe pod să iei haina şi ai fi făcut trei oameni fericiţi : eu, care aşi fi murit, şi voi doi, care aţi fi cîştigat trei mii de franci. VAGABONDUL : Trei mii de... (vrea s-o şteargă. George îl opreşte). GEORGE : Poate chiar patru. (Vagabondul vrea s-o tulească. George îl înhaţă din nou) Stai ! Cît trăiesc, hainele sînt ale mele. VAGABONDUL : Păcat ! GEORGE : O haină frumoasă, nou-nouţă, ultima modă, căptuşită cu mătase, cu buzunare interioare ! Ţi-a trecut pe la nas : o iau cu mine în mormînt. Ai înţeles, idiotule ? Interesul tău este să mor. VAGABONDUL : Ştiam, domnule, dar mă gîndeam la al dumitale. GEORGE : Am trăit treizeci şi cinci de ani, sînt bătrîn si credeam că ştiu sufletul omului. Şi a trebuit să aştept ultima zi pentru ca o făp- „NEKRASOV 69 tură omenească să îndrăznească să-mi spună de la obraz (arătînd fluviul), pe patul de moarte, că a vrut să-mi facă un serviciu ! Nimeni — înţelegi tu — nimeni n-a făcut cuiva vreun serviciu. Slavă Domnului ! Poate că-ţi sînt şi îndatorat, nu ? îndatoratul tău, eu ? Să nu mori de rîs ? (cuprins de o îndoială) Nu mă băga la idei : nu cumva îţi închipui că îţi datorez viaţa... (îl zgîlţîie) Răspunde ! VAGABONDUL : Nu, domnule, nu ! GEORGE : Şi cui îi aparţine viaţa mea ? VAGABONDUL : Dumitale. Numai dumitale. GEORGE : (dînd vagabondului drumul) Da, bătrîne, mie. Nu o datorez nimănui, nici chiar părinţilor mei. Au fost victimele unei erori de calcul. Cine m-a hrănit, cine m-a crescut ? Cine mi-a mîngîiat primele dureri? Cine m-a ocrotit de primejdiile lumii ? Eu ! Numai eu! Dacă am o socoteală, o am numai cu mine. Sînt propria mea creaţie. (TI apucă din nou pe vagabond de reverul hainei). Spune-mi de ce-ai făcut asta ?! Vreau să ştiu înainte să mor. Banii, nu-i aşa ? Credeai că am să-ţi dau ? VAGABONDUL : Domnule, cînd te omori, înseamnă că n-ai bani. GEORGE •. Atunci e altceva (brusc iluminat) Te cred ! Sînteţi nişte orgolioşi fără pereche. VAGABONDUL: (uluit) Noi? GEORGE : Ce ţi-ai spus ? „Iată un domn bine, elegant, a cărui faţă, fără să fie de o frumuseţe clasică dovedeşte inteligenţă şi energie. Fără doar şi poate domnul ăsta ştie ce vrea. Dacă a hotărît să-şi pună capăt zilelor, este pentru că are motive capitale. Ei bine, eu, şobolanul de canal, gîndacul de apă, cîrtiţa împuţită cu creierul putregai, văd mai limpede ca omul ăsta, îi cunosc mai bine interesele si hotărăsc, în locul lui : „Va trăi". Asta ce e ? Nu-i orgoliu ? VAGABONDUL : Ştiu şi eu... GEORGE : Nero smulgea sclavi din braţele nevestelor lor, ca să-i zvîrle hrană peştilor. Şi tu, mai sălbatic ca el, mă smulgi peştilor, ca să mă arunci în braţele oamenilor. Te-ai întrebat, ce-ar vrea să facă cu mine, oamenii ? Nu. Ţi-ai făcut pofta. Biată Franţă, în ce hal ai ajuns : vagabonzii au capricii de împăraţi romani ! VAGABONDUL: (speriat) Domnule... GEORGE : De împărat roman ! Bucuria voastră, cea mai mare, este să rataţi moartea celora care şi-au ratat viaţa. Ascunşi în umbră, pîndiţi pe disperaţii zilei, ca să trageţi sforile. VAGABONDUL : Care sfori ? GEORGE : Nu face pe naivul, Caligula ! Toţi sîntem legaţi cu sfori, şi ţopăim cînd sînt bine trase. Las' că ştiu eu. Zece ani am tot jucat jocul ăsta. Numai că eu nu m-aş fi agăţat, ca voi, de copiii martiri, de fetele seduse şi de taţii şomeri. Mă duceam la bogaţi acasă, îi găseam in culmea puterii, şi le vindeam iluzii ! A, viaţa este o partidă de poker în care uneori chinta albă bate chinta roială, dacă un Caligula păduchios poate să mă facă pe mine să ţopăi la lumina lunii, pe mine care duceam de nas mărimile lumii ! (pauză) Aşa ! Ei bine, mă duc să mă înec. Bună seara. GEORGE (către vagabonzi) îndrăzniţi să mă întrebaţi de ce vreau să mor ? Eu, nefericiţilor, eu ar trebui să vă întreb pentru ce vreţi să trăiţi ?! 70 JEAN PAUL SARTRE VAGABONDUL : Vrem să trăim pentru că... (către vagabondă) Tu ştii pentru ce ? VAGABONDA: Nu. VAGABONDUL : Trăim, pentru că... VAGABONDA : Dacă tot am început, i-am dat drumul. VAGABONDUL : Tot acolo ajungem. Pentru ce să sărim din mers ? GEORGE : De ajuns, ajungeţi. Dar în ce hal ? Veţi fi stîrvuri, înainte de de a fi cadavre. Nu scăpaţi ocazia pe care vi-o ofer : daţi mîna şi sărim. In trei, moartea devine o petrecere. VAGABONDA : Pentru ce să murim ? GEORGE : Pentru că v-aţi prăvălit. Viaţa este un moment de panică, într-un teatru în flăcări. Toată lumea caută ieşirea. Nimeni n-o găseşte. Vai de cei ce cad : sînt călcaţi în picioare. Voi nu simţiţi ? Patruzeci de milioane de francezi vă strivesc ţestele. Pe a mea nu va călca nimeni. Pe toţi cei din jurul meu i-am strivit eu. Astăzi, sînt şi eu la pămînt. Ei bine, bună seara. Mai bine să mă mănînce viermii, decît să înghit tocuri de pantofi. Sînt propriul meu fiu, sînt propriul meu paricid. Haideţi, prieteni, să sărim. Singura diferenţă între om şi animal, este că omul poate să moară cînd vrea, iar animalul nu. (Încearcă să-l tragă pe vagabond după el). VAGABONDUL : Săriţi primul, domnule. Eu mă mai gîndesc. GEORGE: Cum, nu^te-am convins? VAGABONDUL : Nu prea. GEORGE : E timpul să-mi pun capăt vieţii. Nu mai sînt bun de nimic. Altădată, ca să conving pe cineva, n-aveam decît să vorbesc, (către vagabondă) Dar tu ? VAGABONDA : Nu vreau ! GEORGE : Haide ! Vei muri în braţele unui artist, (caută s-o tragă după el). VAGABONDUL : Femeia mea ! Ce naiba, e femeia mea ! E nevastă-mea. GEORGE : (dînd drumul vagabondei) Tacă-ţi gura ! O să te audă cineva. (lumini pe pod şi în depărtare, fluierături). VAGABONDUL: (Vâzînd lămpile electrice) Sticleţii... GEORGE : Pe mine mă caută ! VAGABONDUL : Aţi manglit ceva ? GEORGE : (jignit) Am eu mutra să fi furat, nefericitule ? Sînt escroc. (fluierături. Gînditor) Moartea, sau cinci ani de pîrnaie. Iată întrebarea. VAGABONDUL : (privind spre pod). Parcă ar vrea să coboare încoace. VAGABONDA : Ce-ţi spuneam, Robert ? O să ne creadă complicii lui şi o să ne bată pînă la sînge. (către George) Vă rog, domnule, clacă mai vreţi să vă omorîţi, nu vă jenaţi. V-am fi chiar recunoscători dacă v-aţi hotărî înainte ca sticleţii să fie pe urmele noastre. Vă rugăm, domnule, faceţi-ne acest serviciu. GEORGE : Niciodată n-am făcut nimănui vreun serviciu, şi n-am de gînd să încep tocmai în ziua morţii mele. (Vagabondul şl Vagabonda se privesc în ochi, apoi se năpustesc asupra lui George, în-cer cînd să-l împingă în apă) Ei, ei ! Ce faceţi !? VAGABONDUL : Vă dăm o mînă de ajutor, domnule. VAGABONDA : Primul pas e mai greu, apoi... VAGABONDUL : Vrem să vi-1 înlesnim. GEORGE : Daţi-mi drumul ! „NEKRASOV" 71 VAGABONDUL : (împingîndu-l) Nu uitaţi că sînteţi pierdut, domnule. GEORGE : Aveţi de gînd să vă înecaţi copilul ? VAGANBONDA: Copilul nostru? GEORGE : Sînt copilul vostru. Adineauri, ai spus-o chiar tu. (îi împinge şi îi trînteşte la pămînt) Am drepturi asupra voastră, pruncuciga-şilor ! Trebuie să ocrotiţi copilul pe care l-aţi adus pe lume, în contra voinţei sale ! (privind la dreapta şi la stînga) Am timp să fug ? VAGABONDUL : Vin din amîndouă părţile. GEORGE : Dacă mă agaţă, o să vă snopească în bătăi. Aşadar, interesele mele sînt şi ale voastre. Aşa îmi place. Salvîndu-mă pe mine, vă salvaţi pe voi şi nu vă datorez nimic. Nici măcar recunoştinţă. Dar asta ce-i ? (arată o pată întunecată pe pămînt). VAGABONDUL : E haina mea de schimb. GEORGE : Dă-mi-o (Vagabondul i-o dă) Perfect ! (îşi scoate pantalonii şi-şi pune costumul) Ce porcărie! E plină de păduchi. (îşi aruncă pantalonii în Sena). Faceţi-mi o frectie ! VAGABONDUL : Nu sîntem slugile dumitale. GEORGE : Sînteţi tatăl şi mama mea. Faceţi-mi o frecţie sau lovesc. (îl fricţionează) Iată-i ! Mă culc şi dorm. Spuneţi că sînt fiul vostru, (se culcă). VAGABONDUL : N-or să mă creadă. GEORGE : Dacă o să le vorbiţi din inimă, o să vă creadă. SCENA III. Aceiaşi, Inspectorul Goblet. Doi agenţi. INSPECTORUL: Salutare, porumbeilor. VAGABONDUL: (mormăie nedesluşit) Hm! INSPECTORUL : Cine tipa ? • VAGABONDUL : Cînd ? : INSPECTORUL : Adineauri. VAGABONDA : (arătîndu-l pe Vagabond) El. INSPECTORUL : Pentru ce ţipa ? VAGABONDA : II băteam. INSPECTORUL : Adevărat ? Răspunde ! (îl zgîlţîie) VAGABONDUL : Nu puneţi mîna pe mine! Trăim în republică şi am dreptul să ţip cînd mă bate nevastă-mea. INSPECTORUL : Sst! Sst ! Ai răbdare, fii cuminte ! sînt de la poliţie. VAGABONDUL : Nu mă tem de poliţie. INSPECTORUL : Rău faci. VAGABONDUL : De ce ? Sînt nevinovat. INSPECTORUL: Dovedeşte-o. VAGABONDUL : Dumneata trebuie să dovedeşti că sînt vinovat. INSPECTORUL : Mi-ar plăcea şi mie, dar poliţia n-are fonduri. Dovezile costă ochii din cap. Preferăm mărturisirile. Nu costă nici o para. VAGABONDUL : N-am nimica de mărturisit. INSPECTORUL : Nici o grijă, vei mărturisi. Totul se va petrece în deplină legalitate, (către agenţi) Umflaţi-1 ! PRIMUL AGENT : Ce-1 facem să mărturisească, şefule ? INSPECTORUL : Crima din Pointoise şi spargerea de la Gharenton (agenţii trag pe vagabonzi după 'ei). Opriţi ! (se îndreaptă spre vagabonzi, cu bunăvoinţă) Nu credeţi că ne-am putea înţelege în- 72 JEAN PAUL SARTRE tre noi trei, cîţi sîntem aici ? Mi-ar părea tare rău dacă v-ar cotonogi... VAGABONDA : Şi noi vrem să ne înţelegem, domnule inspector. INSPECTORUL : Caut un bărbat. Vîrsta, treizeci şi cinci de ani, înălţimea un metru şaptezeci şi opt, părul negru, ochii cenuşii, costum de tweed, foarte elegant. Nu l-aţi văzut ? VAGABONDUL : Cînd ? INSPECTORUL: Noaptea asta. VAGABONDUL : Să ţi-o spun p-a dreaptă, nu. (către Vagabondă) Dar tu? VAGABONDA : Nici eu ! Un bărbat aşa de bine, crezi că nu l-aşi fi observat ? (George strănută) INSPECTORUL : Dar ăsta cine e ? VAGANBONDA : Fiul nostru mai mare. INSPECTORUL: Pentru ce-i clănţăne dinţii? VAGABONDA : Pentru că doarme. VAGABONDUL : Cînd doarme, îl clănţăne dinţii. De cînd era mic. INSPECTORUL: (către agenţi) Treziţi-1 ! (Agenţii îl zgîlţîle pe George care se ridică şi se freacă la ochi). GEORGE : Cînd cineva are o mutră ca a dumitale, nu trezeşte oamenii. INSPECTORUL : (prezdntîndu-se) Inspectorul Goblet. Fii cuviincios. GEORGE : Cuviincios ? N-am făcut nimic rău. Sînt prea cinstit ca să fiu politicos, (către Vagabondă.) Mamă, visam. INSPECTORUL : Ţipetele tatălui tău nu te-au trezit ? GEORGE : A ţipat ? INSPECTORUL: Ca porcul la tăiere. GEORGE : Aşa ţipă tot timpul. M-am obişnuit. INSPECTORUL : Tot timpul ? Pentru ce ? ' : GEORGE : Pentru că mama îl bate mereu. INSPECTORUL : II bate, şi tu stai cu mîinile în sîn ? Pentru ce ? GEORGE: Uite-aşa. Ţin cu mama. INSPECTORUL : Nu cumva ai văzut un tip înalt, brun, cu ochii cenuşii, într-un costum de tweed ? GEORGE : Ba da, l-am văzut. Canalia ! Vroia să mă împingă în apă. INSPECTORUL : Cînd ? Unde ? GEORGE : In vis. INSPECTORUL : Neghiobule! (un agent intră alergînd). AGENTUL : I s-a găsit haina pe pod. INSPECTORUL : S-a aruncat în apă. Sau poate vrea numai să ne facă să credem asta. (către Vagabonzi) N-aţi auzit nimic ? VAGABONDA: Nu. INSPECTORUL : (către agenţi) Voi credeţi că s-a înecat ? PRIMUL AGENT: Mira-m-aş. INSPECTORUL: Şi eu. Tipu ăsta e un tigru: se bate pînă la ultima suflare, (se aşează pe malul apel) Şedeţi, flăcăi. Haide, haide, aşezaţi-vă. In faţa înfrîngerii, sîntem cu toţii egali, (agenţii se aşează). Mîngîierea, s-o căutăm în spectacolul naturii. Ce clar de lună ! Vedeţi Ursa mare ? O, şi cea mică ! Pe o noapte atît de minunată, vînătoarea după om ar trebui să fie o plăcere. PRIMUL AGENT : Ce rahat... INSPECTORUL : Am spus-o şefului. I-am spus : „Şefule, p-ăsta n-ajung să pun mina Sînt un oarecare, şi nu mi-e ruşine. Oamenii de rînd „NEKRASOV" 73 sînt sarea pămîntului. Daţi-mi un asasin obişnuit şl-1 agăţ cît ai zice peşte. Oamenii obişnuiţi se înţeleg între ei. Dar pe tipu' ăsta ce vreţi, nu-1 dibui. Este escrocul veacului, omul fără faţă ; două sute de escrocherii, nici o condamnare. Ce să fac ? Geniile mă derutează, nu le dibuiesc. (către agenţi) Unde e ? Ce face ? Care-i sînt reacţiile ? De unde să ştiu ? Oamenii ăştia sînt dintr-altă plămadă, (şe apleacă). Ia te uită! Dar asta ce e ? \(pescuieşte pantalonii) Pantalonii lui ! PRIMUL AGENT : I-o fi scos ca să poată înota. INSPECTORUL : Nu se poate. I-am găsit pe treapta a treia. Deasupra apei ! (George se Urăşte spre stingă şi dispare) Ia staţi... S-a des-brăcat aici. A găsit haine de schimb. Şi hainele astea... Ei, drăcie ! (se întoarce spre locul de unde a dispărut George) Arestaţi-1 ! Arestaţi-1 ! (Agenţii o iau la goană dună George). VAGABONDUL: Irma! VAGABONDA: Robert? •VAGABONDUL : Ai înţeles ? VAGABONDA : Am înţeles. Dă-mi mîna. VAGABONDUL : Rămîi cu bine, Irma. VAGABONDA : Rămîi cu bine, Robert. INSPECTORUL : (întorcîndu-se spre ei) Iar voi, canalii... (cei doi vagabonzi se aruncă în apă, ţinîndu-se de mină) Pescuiţi-i ! Arestaţi-i ! Arestaţi-i ! (agenţii vin în fugă. şi se aruncă în apă. Inspectorul îşi şterge fruntea de năduşeală). Am spus eu că nu pun mîna pe el! — Cortina — TABLOUL II Decor; Biroul directorului ziarului „Soir ă Paris". O masă de lucru, mare, pentru Palatin. Una mai mică pentru secretară. Scaune, telefon, etc. Afişe ale ziarului. O oglindă. Pe perete, trei iotograiii ale lui Palotin. SCENA I Jules. — Secretara JULES : (privind fotografiile lui) Semăn destul de bine. Ce spui? SECRETARA : îmi place mai bine asta. JULES : Ia pineze. Le înfigem în perete, (pun fotografiile în perete, con- tinuînd să vorbească) SECRETARA : Consiliul de administraţie s-a întrunit. JULES : Cînd ? SECRETARA : Ieri. JULES : Fără să ne anunţe ? Nu-mi miroase bine. Ce-au spus ? SECRETARA : Lucian a încercat să tragă cu urechea dar vorbeau prea încet. La ieşire, Preşedintele a spus că va trece să vă vadă astăzi. JULES : Nu-i a bună ! Fifi ! Nu-i a bună ! Calicul ăsta bătrîn îmi vrea moartea, (telefon) SECRETARA: Alio, da. Bine, domnule preşedinte, (lui Jules) Ce spuneam ? El e. întreabă dacă îl puteţi primi într-o oră. JULES : Bineînţeles, tot nu-1 pot opri... SECRETARA : Da, domnule preşedinte. Bine, domnule preşedinte, (pune telefonul în furcă). JULES : Hoţ ! Lingău ! Zgîrie-brînză ! (se aud bătăi în uşă) Cine-i ? (uşa se deschide. Apare Sibilot). ian) 74 JEAN PAUL SARTRE SCENA II Jules — Sibilot JULES : Tu eşti, Sibilot ? Intră. Ce vrei ? N-am decît trei minute. (Sibilot Intră) Şezi. (Jules nu sade niciodată. Se plimbă in lungul şl în latul încăperii). Ei ? Vorbeşte. SIBILOT : Acum şapte ani, aţi hotărît să consacraţi pagina a cincea. combaterii propagandei comuniste şi mi-aţi făcut onoarea să mi-o încredinţaţi în întregime. De atunci numai cu asta mă ocup. Nu pun la socoteală că m-am îmbolnăvit, că am chelit, mi-a pierit buna dispoziţie. Dacă, pentru a vă sluji, ar trebui să fiu şi mai trist, şi mai dărîmat, n-aş şovăi o clipă. Există însă un avantaj la care nu pot renunţa, fără ca însuşi ziarul să nu sufere : securitatea materială. Lupta împotriva separatiştilor cere inventivitate, tact şi sensibilitate. Pentru a influenţa spiritele, nu mă tem s-o afirm, trebuie să fii şi puţin vizionar. Aceste calităţi le am, dar cum să le păstrez, dacă grijile exterioare mă rod ? Cum să găsesc epigrama care răzbună, observaţia vitriolantă, cuvîntul care nu iartă, cum să înfăţişez sfîrşitul lumii dacă iau apă la pantofi şi nu-s în stare să-mi pun pingele ? JULES : Cît cîştigi ? SIBILOT : (arătînd-o pe secretară) Rugaţi-o să plece. (Jules îl priveşte surprins) Te rog, numai o clipă. JULES : (către secretară) Cere o perie după prima pagină, (secretara iese) De ce nu vorbeşti în faţa ei ? SIBILOT : Mi-e ruşine să spun cît cîştig. JULES : Prea mult? SIBILOT : Prea puţin. JULES : Zi-i. SIBILOT : Şaptezeci de mii. JULES : Anual ? SIBILOT : Lunar. JULES : Dar ăsta-i un salariu onorabil şi nu văd de ce ţi-ar fi ruşine ? ! SIBILOT : Spun tuturora că cîştig o sută de mii. JULES : N-ai decît să spui mai departe. Uite : îţi dau voie să te urci pînă la o sută douăzeci de mii. Se va crede că cîştigi nouăzeci. SIBILOT: Mulţumesc, domnule... (pauză) N-aţi putea să mi le daţi cu-adevărat ? JULES : (tresărind) Cele o sută douăzeci de mii ? SIBILOT : Nu, nu. Cele nouăzeci. De cinci ani nevastă-mea e internată la clinică şi nu mai pot s-o caut. JULES : (ducînd mîna la frunte) E... (Sibilot dă din cap afirmativ) Incurabil ? (nouă încuviinţare a lui Sibilot) Bietul meu prieten... (pauză) Şi fiica ta ? Nu te ajută ? SIBILOT : Face şi ea ce poate. Dar nu e bogată. Şi-apoi, nu avem aceleaşi' convingeri politice. JULES : Banii n-au convingeri. SIBILOT : Să vedeţi... fiică-mea e progresistă. JULES : Nu-i nimic. O să-i treacă. Uită-te la mine, Sibilot. Drept în ochi.. Iti iubeşti meseria ? SIBILOT : Da, domnule. JULES : Hm, şi pe mine, băiatule, mă iubeşti ? „NEKRASOV" 75 SIBILOT: Da, domnule. JULES : Atunci, spune-mi-o. SIBILOT : Domnule, vă iubesc. JULES : Spune-o mai frumos ! SIBILOT : Vă iubesc ! JULES : Slab ! Slab ! Slab ! Sibilot, ziarul nostru este o probă de dragoste, trăsătura de unire între clase, şi vreau un lucru : colaboratorii mei să muncească cu dragoste. Nu te-aşi ţine o singură clipă dacă te-aş bănui că îţi faci meseria de dragul cîştigului. SIBILOT : Ştiţi, domnule... dragostea... în pagina a cincea, nu prea am cînd să fac... JULES : Greşeşti, Sibilot ! In a cincea, dragostea ţîşneşte printre rîn-duri. Te baţi din dragoste pentru dragoste, împotriva mişeilor care vor să întîrzie fraternizarea dintre clase şi împiedică burghezia să se integreze în proletariat. Este o sarcină măreaţă. Cunosc mulţi care şi-ar îndeplini-o şi pentru nimic. Şi tu, tu care ai norocul să slujeşti cea mai nobilă dintre cauze şi să fii, pe deasupra, şi plătit, îndrăzneşti să-mi ceri o mărire de salariu ? (secretara intră cu foaia de ziar) Şi acuma, lasă-ne. Voi studia cazul tău cu înţelegere. SIBILOT : Mulţumesc, domnule. JULES : Nu-ţi făgăduiesc nimic. SIBILOT: Mulţumesc, domnule. JULES : Te voi chema cînd voi lua o hotărîre. La revedere, prietene. SIBILOT : La revedere, domnule. Şi vă mulţumesc, (iese) SCENA III Jules. — Secretara. JULES : (către secretară) Cîştigă şaptezeci de mii pe lună şi vrea să-i măresc salariul. Ce spui ? SECRETARA : (indignată) O ! JULES : Fii atentă să nu mai calce pe aici. (ia foaia de ziar şi o parcurge) O ! Oh ! Oh ! (deschide uşa biroului) Tavernier ! Perigord ! Şedinţă pentru pagina întîi. (Tavernier şi Perigord intră. Secretara iese). SCENA IV Jules, Secretara, Tavernier, Perigord. JULES : Ce-i cu voi, copii ? Sănătoşi, voinici ? TAVERNIER : (uimit) Drept să spun, nu... PERIGORD : (uimit) Nu cred. JULES : Asa dar, nu mă mai iubiţi ? TAVERNIER : O, Jules ! PERIGORD : Ştii bine că toată lumea te adoră. JULES : Nu, nu mă adoraţi. Mă iubiţi puţin, pentru că sînt amabil, dar nu mă adoraţi. Nu zelul vă lipseşte. înflăcărarea. Iată cea mai mare nefericire a mea : îmi clocoteşte sîngele în vine, şi am în jurul meu oameni călduţi. TAVERNIER : Dar ce-am făcut, Jules ? JULES : Mi-aţi sabotat pagina întîia, dînd nişte titluri, să rîdă si curcile. PERIGORD : Şi ce trebuia făcut, şefule ? JULES : Ştiu şi eu, băieţi ! Faceţi propuneri! (tăcere) Haide, căutaţi : vreau un titlu să zbîrnîie, un titlu atomic ! De opt zile lîncezim. 76 JEAN PAUL SARTRE TAVERNIER : Ar fi Marocul... JULES : Cîţi morţi ? PERIGORD : Şaptesprezece. JULES : Ce vorbeşti ! Cu doi mai mulţi decît ieri. Titlu : „Marakeş : înduioşătoare manifestaţii de loialitate". Subtitlu : „Elementele sănătoase ale populaţiei înfierează pe răsculaţi ". Avem o fotografie a fostului sultan jucînd popice ? TAVERNIER : E la arhivă. JULES : Pe prima pagină. Centru. Cu explicaţia : „Fostul sultan al Marocului pare să se obişnuiască în noua sa reşedinţă". PERIGORD : Nimic senzaţional. JULES : Ai dreptate, (se gîndeste) Adenauer ? TAVERNIER : Ne-a luat ieri la'rost. JULES : Atunci, tot dispreţul nostru : nici un cuvînt. Războiul ? cum e astăzi ? Rece ? Cald ? PERIGORD : Tocmai bun. JULES : Yreasăzică, călduţ. Iţi seamănă. (Perigord ridică un deget.) Ai un titlu ? PERIGORD : „Războiul se îndepărtează". JULES : Nu, băieţi, nu. N-are decît să se îndepărteze. Dar nu în prima pagină. In prima pagină, războaiele bat la uşă. Dar la Washington ? N-a ciripit nimeni ? PERIGORD : Nici un cuvînt. JULES : Şi ce-au de gînd ? (Tavernier ridică un deget) Spune. TAVERNIER : „Mutismul neliniştitor al Americii". JULES : Nu. TAVERNIER: Dar... JULES : America nelinişteşte ? Dimpotrivă, linişteşte ! PERIGORD : „Mutismul liniştitor al Americii".' JULES : Liniştitor ! Dar bine, omule, nu-s de capul meu ! Răspund în faţa acţionarilor. Să arunc un „liniştitor" în litere grase, ca oamenii să-l vadă de departe ? Dacă-i liniştesc dinainte, la ce să mai cumpere ziarul ? TAVERNIER : (ridică degetul) „Tăcerea neliniştitoare a Uniunii Sovietice". JULES : Neliniştitoare ? Acum, pe dumneata Uniunea Sovietică te nelinişteşte ? Şi cu bomba ? Ce faci cu ea ? Ce crezi că e bomba asta ? Seminţe pentru păsări ? PERIGORD : Propun un subtitlu : „America nu ia în tragic...", şi dedesubt: „Mutismul neliniştitor al Uniunii Sovietice". JULES : Pustiule, începi să te agăti de America ? Ii cauţi nod în papură ? PERIGORD: Eu? JULES : Da, tu. Dacă mutismul ăsta e neliniştitor, atunci rău face America dacă e calmă. PERIGORD : „Washingtonul nu ia nici în tragic, nici cu uşurinţă MUTISMUL NELINIŞTITOR AL UNIUNII SOVIETICE". ' JULES : Asta ce mai e ? Un titlu de ziar sau o şarjă a elefanţilor sălbatici ? Ritm, ce naiba, ne trebuie ritm ! Viteză, viteză, viteză ! Ziarul nu se scrie ; se dansează. Ştiţi cum ar scrie Americanii, titlul ăsta ? „UR.S.S. — tăcere ; S.U.A. : surîsuri". Asta-i swing ! De ce n-am colaboratori americani ! (secretara intră) Ce-i ? SECRETARA : Lancelot, patronul. „NEKRASOV" 77 JULES : Alio ? O ! Ah ! Admirabil ! Bine, bine, bine, (pune receptorul în furcă) Băieţi, am găsit titlul : „George de Valera a scăpat din nou". PERIGORD: Escrocul? TAVERNIER : Omul celor cincizeci de milioane ? JULES : Ghiar el. E geniul secolului. Ii puneţi fotografia în prima pagină, si alături pe a mea. TAVERNIER : Binele şi răul, şefule. JULES : înduioşarea şi indignarea sînt simţăminte care ajută digestiei. Nu uitaţi că ziarul nostru apare după-amiaza... (telefon) Ce ? Ce ? Nu ! Nu ! Nu sînt a'mănunte ? O ! O ! O ! Bine. (pune din nou telefonul în furcă) Ei drăcie, ei drăcie, ei drăcie ! TAVERNIER : Au pus mîna pe el ? JULES : Nu, dar titlurile bombă nu vin niciodată singure. Mai adineauri n-aveam nimic. Acum am prea multe. TAVERNIER : Ce s-a întîmplat ? JULES : In Uniunea Sovietică a dispărut ministrul de interne. PERIGORD : Nekrasov ? E la zdup ? JULES : Mai nostim. A ales libertatea. PERIGORD : Ce a transpirat ? JULES : Aproape nimic, şi tocmai asta mă plictiseşte. Marţea trecută n-a fost la Operă si de atunci nu 1-a mai văzut nimeni. TAVERNIER : De unde e ştirea ? JULES : De la Reuter si Â.F.P. TAVERNIER : Şi Tass-iîl ? JULES : Nici un cuvînt. TAVERNIER: Hm... JULES : Ei da : hm !... TAVERNIER : Atunci ? Ce facem ? Nekrasov sau Valera ? JULES : Nekrasov. Puneţi : „Dispariţia lui Nekrasov" şi în subtitlu : „Se pare că Ministrul de Interne al Uniunii Sovietice' a ales libertatea". Aveţi o fotografie ? PERIGORD : O cunoşti, Jules. Să juri că-i un pirat. Are ochiul drept bandajat. Şi fotografia lui Valera ? JULES : In a patra ! (telefon) Dacă-i faceţi un titlu gras, vă nenorocesc ! SECRETARA : Alio ? Da, domnule preşedinte, (lui Jules) E preşedintele... JULES : Spune-i calicului să intre ! SECRETARA : (la aparat) Da, domnule preşedinte. îndată, domnule preşedinte, (pune receptorul în furcă.) JULES : (Iul Tavernier şi Perigord). Ştergeţi-o, copii. Pe curînd. (Perigord şi Tavernier ies. Jules îşi priveşte haina nehotărît apoi, după o clipă de şovăială, şi-o pune). SCENA VII Jules, Mouton, Secretara. JULES : Vă salut, scumpul meu preşedinte. MOUTON : Bună ziua, dragul meu Palotin. (se aşează) Ia loc şi dumneata. JULES : Dacă nu vă supără, prefer să rămîn în picioare. MOUTON : Mă supără. Cum vrei să-ţi vorbesc, dacă trebuie să te urmăresc prin toate colţurile biroului ? JULES : Cum doriţi ! (se aşează) 78 JEAN PAUL SARTRE MOUTON : Vi n să-ţi dau o veste grozavă : Ministrul de Interne mi-a telefonat ieri şi a binevoit să mă lase să înţeleg că are de gînd să ne dea concesia exclusivă a anunţurilor Muncii. JULES : Anunţurile Muncii ? Nici nu puteam... spera !... MOUTON : Nu-i aşa ? La capătul acestei convorbiri telefonice, mi-am luat sarcina să convoc consiliul, şi toţi prietenii noştri sînt de acord să sublinieze extrema importanţa a acestei decizii : am putea îmbunătăţi calitatea ziarului reducînd preţul de cost. JULES : Apărem în douăzeci de pagini.. Facem praf Paris-Presse şi France-Soir! MOUTON : Vom fi primul ziar care publică fotografii în culori. JULES : Ce ne cere în schimb, ministrul ? MOUTON : Ce dumnezeu, prietene ! Nimic. Absolut nimic. Primim favoarea, cînd ne recunoaşte meritele, şi o respingem cînd ne cere să ■ne vindem conştiinţele. Ministrul e tînăr, generos, sportiv. Vrea să-şi dinamizeze colegii, să facă un guvern cu adevărat modern. Şi pentru că „Soir â Paris" este un ziar guvernamental, i se dau mijloacele să se modernizeze. Ministrul a avut chiar un cuvînt adorabil : ca foiţa de pistil să devină o foaie-pistol. JULES : (ride în hohote, apoi, brusc, serios) M-a făcut foiţă de pistil ? MOUTON : A glumit. Dar trebuie să-ţi spun : Unii dintre colegii mei mi-au atras atenţia că „Soir â Paris" doarme. Ţinuta ziarului e bună, dar nu mai găseşti în el nada, atracţia care place publicului. JULES : Trebuie să ţineţi seama de destinderea internaţională. Perigord îmi spunea mai adineauri că nu se întîmplă nimic. MOUTON: Desigur ! Desigur ! Ştiţi că vă apăr totdeauna. Dar îl înţeleg şi pe ministru. „Virulenţa ■— mi-a spus — va fi ultima noutate a politicii franceze". Ne dă prioritate asupra celorlalte ziare, dacă ne arătăm la înălţime. Iată, avem ocazia să dovedim că posedăm „virulenţa" cerută. In esenţă, uite ce a binevoit ministrul să-mi spună : In Seine-et-Marne vor avea loc alegeri parţiale. Este circumscripţia pe care au ales-o comuniştii ca să dea o probă de şoc. Această probă, guvernul o acceptă. Alegerile se vor face pentru sau contra înarmării Germaniei. O cunoşti pe doamna Bunumi: e candidata guvernului. Această soţie creştină, mamă a doisprezece copii în viaţă, simte bătînd inimile maselor franceze. Propaganda ei simplă, care se adresează sufletelor, ar trebui să servească drept pildă politicienilor noştri şi directorilor ziarelor noastre. Priveşte afişul ăsta (scoate un afiş din servietă şi îl desfăşoară. Se poate citi: „Spre fraternitate, prin reînarmare". Şi mai jos : „Pentru a salva pacea, toate mijloacele sînt bune, chiar şi războiul") Drept la ţintă merge ! Mi-ar plăcea să-l văd prins în peretele dumitale. JULES : (secretarei) Fifi ! Pineze ! (secretara prinde afişul în perete). MOUTON : Dacă meritele ar fi totdeauna răsplătite, Doamna Bunumi ar obţine votul fără nici o dificultate. Din păcate, situaţia nu este încă strălucită. Plecăm la drum doar cu trei sute de mii de voturi. Comuniştii au tot atîtea, poate ceva mai multe. Jumătate din alegători se vor abţine, ca de obicei. Rămîn o sută de mii de voturi care trebuie să-i revină deputatului radical, Perdriere. Asta înseamnă că va fi balotaj şi că alesul comunist riscă să treacă în scrutinul al doilea. JULES : (care nu înţelege) Ah ! A ! MOUTON : Pentru a evita ceea ce nu se teme să numească un dezastru. Ministrul nu vede decît o soluţie : să obţină retragerea lui Perdriere „NEKRASOV" 79 în profitul doamnei Bunumi. Numai că mai e ceva : Perdriere nu vrea să se retragă. JULES : Şi cum să procedez ? Nu am nici o influenţă asupra lui. MOUTON : Trebuie să ai. JULES: Cum ? MOUTON: Alegătorii lui, toată suta de mii, citesc „Soir â Paris". JULES : Şi ? MOUTON : Fii virulent. înspăimîntă. JULES : Să înspăimînt ? Da' numai asta fac ! întreaga pagină a cincea este consacrată pericolului roşu. MOUTON: Aici am vrut să ajung, (scurtă tăcere) Dragul meu Palotin, Consiliul mi-a dat misiunea să-ţi spun că pagina dumitale a cincea nu mai face doi bani. (Jules se ridică). Dragul meu, te conjur şezi. (insistînd). Fă-mi plăcerea asta. (Jules se aşează din nou). Altădată, citeam pagina a cincea cu interes. îmi amintesc frumoasa dumitale anchetă : „Mîine, războiul !". Transpira lumea de spaimă. Şi fotomontajele voastre : Un mareşal sovietic intrînd călare în Notre Dame în flăcări. Adevărate capodopere. De un an însă observ o relaxare suspectă, omisiuni criminale. Vorbeaţi despre foametea din U.R.S.S. şi-acum tăceţi. De ce ? De ce ? Sînteţi convinşi că ruşii mănîncă pe săturate ? JULES : Eu ? Departe de mine ! MOUTON : Mai zilele trecute, văd fotografia : „Gospodine sovietice făcînd coadă îin faţa unui magazin alimentar" şi constat, cu uimire, că unele din aceste femei surîd, că toate poartă pantofi. încălţăminte, la Moscova ! Sigur că era o fotografie a propagandei sovietice, pe care aţi luat-o din greşeală drept o fotografie a A.F.P.-ului. Pantofi ! Dar, bine, omu' lui dumnezeu, baremi dacă le-aţi fi tăiat picioarele ! Surîsuri ! In U.R.S.S. ! Surîsuri ! JULES : Nu le puteam tăia capul. MOUTON : Şi de ce nu ? Vrei să-ţi mărturisesc ceva ? M-am întrebat dacă nu cumva ţi-ai schimbat părerile ! JULES : (demn) Sînt un ziar obiectiv, un ziar guvernamental, şi părerile mele sînt neclintite atîta vreme cît guvernul nu şi le schimbă pe ale sale. MOUTON : Bine. Foarte bine. Şi nu esti neliniştit ? JULES : De ce să fiu ? MOUTON : Pentru că oamenii încep să se calmeze. JULES : Să se calmeze ? Scumpul meu preşedinte, n-ai impresia că exagerezi ? MOUTON : Nu exagerez niciodată. Acum doi ani s-a dat un bal în aer liber, la Rocamadour. A căzut trăsnetul, la o sută de metri distanţă. Panică. O sută de morţi. Supravieţuitorii au declarat anchetatorilor că s-au crezut bombardaţi de un avion sovietic. Dovadă că presa obiectivă făcea treabă serioasă. Bun... Ieri, IFOB-ul a publicat rezultatele ultimului sondaj. Le-ai aflat ? JULES : încă nu. MOUTON : Anchetatorii au interogat zece mii de persoane din toate mediile şi de toate condiţiile. La întrebarea : „Unde veţi muri ?" — zece la sută au răspuns că habar n-au — iar ceilalţi, adică aproape toţi, că vor muri în paturile lor. JULES : In paturile lor ? 80 JEAN PAUL SARTRE MOUTON : In paturile lor. Şi erau francezi simpli, cititori ai ziarului nostru. Doamne, cît de departe e Rocamadour-ul şi ce regres, în numai doi ani ! JULES : Şi nu s-a găsit nici unul să spună că va muri ars de viu, pulverizat, volatilizat ? MOUTON : In paturile lor ! JULES : Nici unul care să amintească de bomba H., de razele care ucid, de norii radioactivi, de cenuşa morţii, de ploile cu vitriol ? MOUTON : In paturile lor... In plin veac XX, cu progresele ameţitoare ale tehnicii, cred că vor muri în paturile lor, ca în Evul Mediu ! A, dragul meu Palotin, dă-mi voie să-ţi spun prieteneşte: porţi o vină uriaşă... JULES : (ridicîndu-se) Dar nu-s vinovat... A40UTON : (ridicîndu-se şi el) Ziarul dumitale e moale! Călduţ! Searbăd ! Lacrimogen ! Chiar ieri aţi vorbit despre pace. (înaintează spre Jules). JULES : (făcînd cîţiva înapoi). Nu. MOUTON : (Inaintînd) Ba da ! In prima pagină ! JULES : (acelaşi joc) Nu eu am vorbit. Molotov. N-am făcut decît să-i reproduc discursul. MOUTON : (Inaintînd) L-ai reprodus in extenso. Trebuia să fi dat numai extrase. JULES : Exigenţele informaţiei... MOUTON : Au vreo valoare, cînd Universul e în pericol ? Puterile Vestului sînt unite prin teroare. Dacă le redai siguranţa zilei de mîine, de unde vor lua forţe ca să pregătească războiul ? Pacea ! Vezi bine c-o vrei. (pauză. Jules se dă jos) Haide, şezi şi să fim calmi. (Jules se aşează) Nimeni nu tăgăduieşte marile dumitale calităţi. Tocmai ieri spuneam în Consiliu : „Palotin este Napoleonul informatei obiective". Vei stii să fi si acela al virulenţei ? JULES : Voi fi. MOUTON: Dovedeste-o. JULES: Cum ? MOUTON : Obţinînd retragerea lui Perdriere. Lansează o campanie teribilă, gigantică, spulberă visurile morbide ale clientelei dumitale. Arată că supravieţuirea materială a Franţei atîrnă de armata germană şi de supremaţia americană. Fă-i să se teamă mai mult de viaţă decît de moarte. JULES : O... o voi face. MOUTON : Dacă sarcina ţi se pare prea grea, mai ai timpul să renunţi. JULES : Nu mă sperie, (secretarei) Cheamă-1 de urgenţă pe Sibilot. SECRETARA: (ta telefon) Chemaţi-1 pe Sibilot. JULES : Bieţii de ei ! Bieţii de ei ! MOUTON : Cine ? JULES : Cititorii ! Se duc liniştiţi cu undiţa la pescuit, joacă în fiecare seară belotă şi fac dragoste de două ori pe săptămînă, aşteptînd să moară în paturile lor. Las' pe mine, îi învăţ eu minte... MOUTON : Nu te înduioşa, scumpe prietene. Gîndeşte-te la dumneata, a cărui situaţie este foarte ameninţată. La mine, care te apăr neîncetat. Gîndeşte-te, mai ales, la patrie ! Mîine dimineaţa, la zece, se întruneşte Consiliul de Administraţie. Ar fi de dorit să-i poţi anunţa noile voastre proiecte. Nu, nu, şezi. Nu trebuie să mă con- „NEKRASOV" 81 duci. (iese, Jules se ridică brusc şi străbate camera, aproape aler-gînd). JULES : Ei drăcie ! Ei drăcie ! (intră Sibilot). SCENA VIII Jules, Sibilot, Secretara. JULES : Mai aproape. SIBILOT : Domnule, vă mulţumesc. JULES : Nu-mi mulţumi, Sibilot, nu-mi mulţumi încă. SIBILOT : Ţin să vă mulţumesc dinainte, oricare ar fi hotărîrea dumneavoastră. Vedeţi, nu credeam că o să mă chemaţi atît de repede. JULES : Te înşelai. SIBILOT : Mă înşelam. Mă înşelam, pentru că nu mai credeam în dragoste. Tot denunţînd răul, îl vedeam pretutindeni şi nu mai credeam în generozitatea omenească. într-un cuvînt, Omul, domnule director, însuşi Omul îmi devenise suspect. JULES : Şi acum te-ai liniştit ? SIBILOT : Pe deplin. Din clipa asta, iubesc Omul şi cred în el. JULES : Ai noroc, (străbate camera) Dragul meu, conversaţia noastră mi-a deschis ochii. Nu mi-ai spus că meseria ta cere inventivitate ? SIBILIT : De cerut, cere. JULES : Sensibilitate, tact, si chiar poezie ? SIBILOT : Şi asta. JULES : Pe scurt — să nu ocolim cuvintele — într-o anumită măsură, chiar geniu ? SIBILOT : N-asi fi îndrăznit. JULES : Nu te jena ! SIBILOT : Ei bine, într-o anumită măsură... JULES : Bun. (pauză) Asta dovedeşte că nu eşti de fel omul care-mi trebuie. (Sibilot se ridică, nedumerit) Şezi ! Eu sînt stăpînul aici, eu circul ! Si dacă vreau, circul pînă mîine. SIBILOT : Aţi'spus... JULES : Şezi ! (Sibilot se aşează) Spun că eşti un incapabil, un încurcă-lume şi un sabotor! Vorbeşti de tact? de fineţă ? Tocmai tu? Laşi să apară fotografii care arată femei sovietice în haine de blană, încălţate ca nişte regine şi surîzînd cu gura pînă la urechi ! Adevărul, Sibilot, este că te-ai vîrît aici ca viermele în hrean, că ai găsit aici o rentă bună pentru bătrîneţe! Iei pagina a cincea a lui „Soir â Paris" drept un azil de bătrîni. Şi din vîrful celor şaptezeci de mii de franci ai tăi, îţi dispreţuieşti camarazii care se spetesc muncind, (secretarei) Pentru că ei cîştigă.... SIBILOT : (sfîşietor) Domnule director, nu spuneţi asta ! JULES : (nemilos) Şaptezeci de mii de franci pe lună ca să dai Uniunea Sovietică cu glanţ. SIBILOT : Nu-i adevărat! JULES : Uneori, mă întreb dacă nu esti vîrît aici ca să bagi sophie.... SIBILOT: Vă jur... JULES : ...Fitiluri, să întinzi curse... capcane... SIBILOT : Opriţi-vă, domnule director, simt că înnebunesc ! JULES : (Sibilot vrea să se ridice) Şezi ! Ai de ales : ori eşti un vîndut, ori incapabil ! SIBILOT : Vă dau cuvîntul meu de onoare că nu sînt nici una, nici alta. fi — Viaja Romînească Nr. 3 82 JEAN PAUL SARTRE JULES : Dovedeste-o ! SIBILOT : Cum ? JULES : Mîine lansez o campanie împotriva partidului comunist. In cincisprezece zile, vreau să-l văd în genunchi. îmi trebuie omul care să danme clasa una, care să izbească, să nimicească.. Un eealat Eşti tu ăla ? SIBILOT : Da, domnule director. JULES : Te cred numai dacă îmi dai o idee. SIBILOT : O idee... pentru campania... JULES : Ai treizeci de secunde. SIBILOT : Treizeci de secunde pentru o idee ? iVor^^c?/-1 rămas numai cincisPrezece. Ehei, vedem noi dacă ai geniu SIB1LOI : Staţi... Realitatea sovietică în imagini ! JULES : Realitatea sovietică în imagini ? Şi de ce nu a hotentoţilor ? Sibilot, cele treizeci de secunde au trecut. Esti concediat. SIBILOT : Domnule director, vă implor, nu mă lăsaţi... (pauză) Am nevastă, am o fată. Dacă mă daţi afară mă duc 'acasă şi deschid robinetul de gaz. JULES : Atîta pagubă ! (pauză) Bine, te păsuiesc pînă mîine. Dar dacă mîine la zece dimineaţa, nu intri în birou cu o idee care să zbîrnîie poţi să-ţi faci bagajul. SIBILOT: Mîine dimineaţa ? JULES : Ai toată noaptea. Şterge-o ! SIBILOT: O să vă dau ideea, domnule director. Dar vreau să vă spun că nu mai cred în Om. JULES : Pentru treaba pe care o faci, este chiar recomandabil să nu crezi. (Sibilot pleacă adus de spate). — Cortina —■ TABLOUL III Decor : într-un salon, noaptea. SCENA I George intră pe fereastră, e gata să răstoarne un vas de flori dar îl prinde la timp. Fluierături. Se lipeşte de perete. Un agent bagă capul pe fereastră. Luminează interiorul cu lanterna. George aşteaptă, ţinîndu-şi răsuflarea. Agentul dispare. George respiră uşurat. După o clipă, vedem că luptă să nu strănute. îşi ciupeşte nasul, deschide gura si sfîrseste prin a strănuta zgomotos. VERONICA : (Voce îndepărtată) Cine-i ? (George strănută încă odată. Se năpusteşte la fereastră, sare pe pervaz. Fluierături foarte apropiate. Se întoarce repede în odaie. In clipa asta Veronica intră şi aprinde lumina. George face cîţiva paşi înapoi, se lipeşte de perete). GEORGE : (cu mîinile sus) Pierdut ! VERONICA : Cine e pierdut ? (îl priveşte pe George) Ia te uită ! Un hoţ! GEORGE : Un hoţ ! Unde ? VERONICA : Nu eşti hoţ ? GEORGE : Nici gînd. Vă fac o vizită. VERONICA : La ora asta ? GEORGE: Da. „NEKRASOV" 83 VERONICA : Şi pentru ce ridici mîinile ? •GEORGE : Pentru că e noapte. Un vizitator nocturn ridică braţele cînd e surprins. Aşa se obişnuieşte. VERONICA : Bine. Ai respectat regulile politeţii. Lasă mîinile jos. GEORGE : N-ar fi prudent. VERONICA : Atunci ridică-le mai sus. Ca la dumneata acasă, (se aşează). Ia un scaun. E mai comod, (se aşează rămînînd cu braţele ridicate. Ea îl priveşte cu atenţie). Ai dreptate. Aş fi trebuit să te iau drept un boţ. GEORGE: Mulţumesc. VERONICA : Pentru nimic. GEORGE : Ba da. Aparenţele sînt contra mea şi sînt fericit că mă credeţi. VERONICA : Mă uit la mîinile dumitale. Priveşte cît de prostuţe par. N-ai făcut niciodată nimic cu degetele astea. GEORGE : (printre dinţi) Muncesc cu gura. VERONICA : (pe aceeaşi idee) Mâinile unui hoţ sînt, dimpotrivă, înde- mînatece, nervoase, spirituale... GEORGE : (jignit) De unde stii ? VERONICA : Am lucrat la tribunal. GEORGE : La tribunal ? Nu te felicit. VERONICA : Numai doi ani. Acum sînt în politica externă. GEORGE : Ziaristă ? VERONICA : Da. Şi dumneata ? GEORGE : Pe mine mă atrage mai de grabă cariera artistică. VERONICA : Cu ce te ocupi ? GEORGE : Vorbesc. VERONICA : Şi în salonul ăsta ? GEORGE : Si în salonul ăsta. VERONICA :' Bine. Atunci vorbeşte. GEORGE : Despre ce ? VERONICA : Trebuie să ştii. Spune ce ai de spus. GEORGE : Dumitale ? O, nu. Cheamă-1 pe soţul dumitale. VERONICA : Sînt divorţată. GEORGE : (arătînd o pipă pe masă) Fumezi pipă ? VERONICA: Tata. GEORGE : Locuiţi împreună ? VERONICA : Locuiesc la el. GEORGE: Cheamă-1. VERONICA : E la ziar. GEORGE : A, amîndoi sînteţi ziarişti ? VERONICA : Da, dar la ziare diferite. GEORGE : Aşadar, sîntem singuri în apartament. VERONICA : Te supără ? GEORGE : Sîntem într-o situaţie falsă, compromiţătoare pentru dumneata, neplăcută pentru mine. VERONICA : N-o găsesc compromiţătoare. GEORGE : Atunci e cu atît mai neplăcută pentru mine. VERONICA : In cazul ăsta, bună seara ! Te întorci cînd vine tata. GEORGE : Bună seara ! Bună seara ! (se ridică încet. Fluierături afară. Se aşează din nou) Dacă nu deranjez, prefer să-l aştept aici. VERONICA : Nu mă deranjezi, dar voiam să ies. Sînt de acord să te las în casă. <6* 84 JEAN PAUL SARTRE SCENA IV Veronica — Sibilot SIBILOT : N-ai plecat încă ? VERONICA : Tocmai voiam să plec. Nu credeam că ai să te întorci atît de devreme. SIBILOT : (cu amărăciune) Nici eu ! VERONICA : Ascultă papa, trebuie să-ti spun ceva... SIBILOT : Ticăloşii ! VERONICA : Cine ? SIBILOT : Toată lumea. Mi-e ruşine că-s om. Dă-mi ceva să beau. VERONICA : (servindu-t) Inchipuieşte-ţi... SIBILOT: Nerecunoscători, mincinoşi, laşi şi răi, iată ce sîntem. Singura justificare a speţei umane, este protecţia animalelor. VERONICA: Adineauri, am... SIBILOT : Mai bine-aşi fi cîine ! Animalele astea ne dau pilde de dragoste şi de credinţă. Dar mai e ceva : specia canină e trasă pe sfoară de om, face prostia să ne iubească. Aş vrea să fiu o pisică. O^ pisică ? Nici asta. Toate mamiferele seamănă între ele.De ce nu. sînt un rechin, să urmăresc vapoarele şi să mănînc mateloţi ! VERONICA : Ce ţi-au mai făcut, bietul meu papa ? SIBILOT : M-au dat afară, copila mea. VERONICA : La fiecare chenzină eşti dat afară. SIBILOT : De astă dată, s-a zis ! Veronico, eşti martoră că de zece ani mănînc comunişti pe pîine. E o hrană indigestă şi monotonă. De cîte ori nu doream să mai schimb şi eu regimul alimentar ! Să mănînc popi, ca să văd şi eu ce gust au. Francmasoni, miliardari, femei! Degeaba ! Sînt condamnat la aceeaşi listă de mîncarei. Am cîrtit eu vreodată ? M-am plîns vreodată ? In fiecare zi inventam o garnitură nouă. Cine a născocit sabotajul lui Dixmude ? Şi complotul antinaţional, cine 1-a inventat ? Dar lovitura cu porumbeii zburători ? Eu, numai eu. De zece ani apăr Europa, de la Berlin la Saigon. Am mîncat vietnamezi. Am mîncat chinezi, am mîncat armata sovietică, cu avioane şi tancuri. Ei bine, draga mea, măsoară şi tu ingratitudinea umană : la prima jenă stomacală, patronul mi-a tras un picior în -spate. VERONICA : Chiar te-au concediat ? SIBILOT : Ca pe un netrebnic. Doar dacă găsesc pînă mîine dimineaţă » idee. VERONICA : (fără simpatie) O găseşti tu, nu te teme... SIBILOT : Nu, de data asta nu ! Ce vrei, nu sînt un titan. Sînt un om foarte obişnuit, care şi-a prădat substanţa cenuşie pentru şaptezeci de mii de franci pe lună. E-adevărat. De zece ani tun şi fulger. Eram Pegas, aveam aripi. Aripile au luat foc. Şi ce-a rămas din mine ?' O mîrţoagă, tocmai bună de dat la hingheri ! (se plimbă în lung şi-n lat) Zece ani de serviciu cinstit. Te-ai aştepta la un cuvînt omenos, la un gest de recunoştinţă. Nimic. Dojana şi ameninţare-. Asta-i totul. Ştii ? Cred că pînă la urmă am să-i urăsc cu adevărat pe comuniştii tăi ! (cu timiditate) Fetiţa mea. VERONICA: Papa... SIBILOT : Nu cumva — ţi-o spun aşa, ca să nu tac — ai tu vreo idee? N-ai aflat nimic contra lor ? „NEKRASOV" 85 VERONICA : O, papa ! SIBILOT: Ascultă-mă, fata mea. Nu m-am împotrivit niciodată tovărăşiilor tale, cu toate că ele m-au compromis şi stau la temelia nefericirii mele. De la moartea bietei tale mame, ţi-am dat deplină libertate, cu condiţia să mă ocroteşti cînd prietenii tăi vor lua puterea. N-ai vrea să-mi răsplăteşti îngăduinţa ? Te rabdă inima să-l laşi pe bătrînul tău tată pe drumuri ? Iţi cer un mic efort, copila mea, un efort foarte mic. Pe comunişti, îi cunoşti de aproape. N-ai aflat ceva nou ? VERONICA : Nu, papa ! SIBILOT : Haide, spune ! VERONICA : Sînt prietenii mei! SIBILOT : Cu atît mai bine. Ale cui defecte le cunoşti mai bine, dacă nu ale prietenilor ? La redacţie, eu n-am decît prieteni. Ei bine ! Iţi jur că dacă aţi voi, să vorbesc !... Ascultă. Iţi propun un schimb, îmi spui ce ştii despre Duclos, şi-ţi pasez pontul despre Julot-Bretele. Ai avea materie pentru un articol teribil ! Primeşti ? VERONICA : Nu, papa ! SIBILOT : Am ajuns ca Iov. Propria mea fiică mă părăseşte pe gunoaiele pe care am eşuat. Du-te ! VERONICA : Mă duc. Mă duc. Dar aşi vrea să-ţi spun... .SIBILOT: Veronica! Ştii cine e pe patul de moarte? Omul. Munca. Familia. Patria, toate pier. Iată un subiect: Amurgul omului. Ce spui ? (se înalţă, brusc). Frumos arată respectul demnităţii umane, frumos arată ! In zdrenţe, ca un netrebnic. Un meseriaş bătrîn, tată de familie ! In stradă, cu salariul pe o lună, fără pensie !... Stai, poate că ăsta ar fi un subiect. In U.R.S.S. Fătrînii n-au dreptul la pensie, (prlvindu-şi părul în oglindă). Ar trebui să scriu ceva despre părul lor alb. VERONICA : Papa, în U.R.S.S. bătrînii au dreptul la pensie. SIBILOT : Taci! Lasă-mă să mă gîndesc. (pauză). Nu marge. Cititorul o să-mi spună : „S-ar putea ca muncitorul rus să n-aibă dreptul la pensie, totuşi ăsta nu-i un motiv ca Germania să fie reînarmată !" (pauză) Veronica, Germania trebuie reînarmată. Dar pentru ce ? pentru care motiv ? VERONICA : Nu există motive, papa... SIBILOT : Ba da, copila mea, există un motiv, există unul. Pentru că m-am perpelit toată viaţa pe jăratec, şi pentru că mi-a ajuns cuţitul la os. Vreau ca şi alţii să se perpelească. Şi dacă se reînarmează, se vor perpeli, ţi-o spun eu ! Reînarmaţi, da, reînarmaţi odată ! Reînarmaţi Germania, Japonia, aprindeţi focul în toate cele patru colţuri ale lumii ! Şaptezeci de mii da franci ca să apăr Omul ! — îţi dai seama ? La preţul ăsta putem crăpa cu toţii! VERONICA : Vei crăpa şi tu. SIBILOT : Cu atît mai bine ! Viaţa mea n-a fost decît o lungă înmormîn-tare şi în urma dricului meu nu păşeşte nimeni. Dar moartea mea, să am iertare, va face vîlvă. Ce apoteoză ! Sînt de acord s-o pornesc ca un bolid, mii de bumăşti pe lună şi şaptezeci de picioare în tur, zilnic. Să crăpăm cu toţii împreună, şi trăiască războiul (se îneacă si tuşeşte). VERONICA : 'Bea. (îi dă să bea) SIBILOT : Uf ! VERONICA : E un vagabond în odaia mea. 86 JEAN PAUL SARTRE SIBILOT : Un comunist ? VERONICA: Nu. SIBILOT : Atunci ce-mi pasă ? VERONICA : E urmărit de poliţie. SIBILOT : Telefonează la comisariat, şi cere să vină să-l ridice. VERONICA : Dar, papa, vreau să-l ascund aici. SIBILOT : Şi ce-a făcut omul tău ? Dacă a furat, trebuie pedepsit. VERONICA : N-a furat. Fii drăguţ, nu te ocupa de el. Caută-ţi în linişte ideea. Dimineaţa va pleca fără zgomot şi nu-1 vom mai vedea niciodată. SIBILOT : Bine, dacă stă liniştit, închid ochii. Dar dacă vine poliţia să-l ia, să ştii că nu mint! VERONICA: (întredeschide uşa carrier ii sale) Eu mă duc. Poţi rămîne aici toată noaptea, dar nu ieşi din cameră. La revedere. (închide uşa). Pe mîine, papa. Şi nu te necăji pentru idee. In definitiv, e vorba de una şi aceeaşi idee. Eşti obligat s-o găseşti din nou. SCENA V Sibilot singur SIBILOT : Du-te învîrtindu-te! (fata iese) Aceeaşi idee ! Sigur că e aceeaşi idee ! Ei şi ? Bine-mi merge mie dacă trebuie de fiecare dată s-o prezint altfel ? (îşi cuprinde capul în mîini) Realitatea sovietică în imagini... N-o vor, idioţii, dar de ce ? (George strănută, Sibilot ciuleşte urechile, apoi se cufundă din nou în meditaţiile sale). Sabotaj... complot.../ trădare.... teroare... (la fiecare cuvînt meditează şi clatină din cap) Foamete... Foamete ? Ei ! (pauză) Nu. S-a fumat. întrebuinţată din 1918. (Ia ziarele şi le frunzăreşte). C-au mai făcut Ruşii? (frunzărind ziarele) Nimic? Nu se poate ! Pe cine-1 faci să creadă una ca asta ? lat-o, cortina de fier! (meditează din nou) Sabotaj... complot... (George strănută. Plictisit). Barem de-aşi putea lucra în linişte! Trădare... complot... S-o luăm de-andaratelea : Cultura occidentală... misiunea Europei... dreptul spiritului... (George strănută) Destul!... Destul !... (visează mai departe) Realitatea sovietică în imagini. (Fluierături în stradă. Chinuit) O ! (îşi cuprinde din nou capul în palme) fără imagini... (George strănută) Pe ăsta, îl ucid 1 GEORGE : (în şir).. Parastasul grijaniei dumnezeirii... SIBILOT: Să plece de-aici ! Dumnezeule! Să plece de-aici ! (se duce la telefon, face un număr). Alio ? Comisariatul ? Aici Rene Sibilot, ziarist, strada Gulden, 13, la parter, uşa din stînga. Un individ s-a strecurat la mine în casă. Se pare că e căutat de poliţie. Da, trimiteţi pe cineva. (Pe ultimele cuvinte uşa se deschide, apare George). SCENA VI. Sibilot — George GEORGE : In sfîrşit, o reacţie firească ! Domnule, sînteţi un om normal, îngăduiţi-mi să vă string mîna (înaintează cu mîna întinsă. SIBILOT : (făcînd un pas înapoi) Ajutor ! GEORGE : (năpuslindu-se asupra lui Sibilot) Sst! Sst! (îi pune mîna la gură) Am oare o mutră de asasin ? Ce neînţelegere ! Eu vă „NEKRASOV" 87 admir, domnul meu, şi dumneavoastră credeţi că vreau să vă string de gît. Da, vă admir. Comunicarea dumneavoastră telefonică a fost sublimă. Ar trebui să fie o pildă pentru toţi oamenii cinstiţi, pe care falsul liberalism îi face să dispere, şi care nu mai au conştiinţa drepturilor lor. Nu vă fie teamă. Nu fug. Vreau doar să vă slujesc gloria. Ziarele vor publica mîine că am fost arestat în casa dumneavoastră. Mă credeţi, nu ? Mă credeţi ? (cu căluşul la. gură, Sibilot face un semn de încuviinţare). Lasaţi-mă să contemplu omul cinstit, în înalta şi deplina lui măreţie! (pauză) Şi dacă v-aşi spune că am încercat, adineauri, să mă sinucid, ca să scap de urmăritorii mei ? SIBILOT : Nu căuta să mă înduioşezi! GEORGE : Perfect. Şi dacă aşi scoate din zdrenţele mele, un pacheţel cu otravă, dacă aşi înghiţi conţinutul şi aşi cădea mort la picioarele dumneavoastră ? SIBILOT: Ei? GEORGE : Ce-aţi spune ? SIBILOT : Aşi spune : „ticălosul şi-a primit pedeapsa". GEORGE : Paşnică certitudine a unei conştiinţe neîntinate ! Se vede, domnule, că nu v-ati îndoit niciodată de valoarea Binelui... SIBILOT : Te cred ! GEORGE : ...Şi că nu ascultaţi acele doctrine subversive care fac din bandit un produs al societăţii. SIBILOT : Un bandit este un bandit ! GEORGE : Din ce în ce mai bine ! Un bandit este un bandit. Ce frumos aţi spus-o ! A ! Ştiu că n-aşi reuşi să vă înduioşez evocînd copilăria mea nenorocită. SIBILOT : Ai nimeri-o prost. Am pătimit şi eu destule în copilărie. GEORGE : Şi puţin vă pasă dacă sînt o victimă a primului război mondial, a revoluţiei ruse şi a regimului capitalist !... SIBILOT : Mai sînt şi alţii, eu, de pildă, — şi care nu se coboară pînă la a fura. GEORGE : La toate aveţi un răspuns. Nimic nu vă poate zgudui convingerile. A, domnule, cu o frunte olimpiană ca a dumitale, cu privirea asta de oţel şi inima asta de piatră, nu cumva sînteţi antisemit ? SIBILOT : Trebuia să-mi fi dat seama. Eşti evreu ?... GEORGE : Nu, domnule, nu. Şi ca să fiu sincer, împărtăşesc antisemitismul dumneavoastră, (la un gest al lui Sibilot) Nu vă supăraţi. A împărtăşi — e prea mult spus. Mai bine zis, culeg firimiturile. Neavînd fericirea de a fi cinstit, nu mă pot bucura de certitudinile dumneavoastră. Ara dubii, domnule, am dubii. E caracteristica sufletelor ceţoase. Sînt, cu voia dumneavoastră, un antisemit diletant (confidenţial) Dar pe tuciurii din Africa îi detestaţi, nu-i aşa ? SIBILOT : Taci odată ! N-am nici timp, nici chef să ascult pălăvrăgeala dumitale. Te rog să treci imediat în camera cealaltă şi să aştepţi, în linişte, sosirea poliţiei. GEORGE : Mă retrag ! Mă retrag în apartamentele dumneavoastră. Spu-neţi-mi numai dacă-i detestaţi pe tuciurii... SIBILOT : Ei bine, da ! GEORGE : Mai spuneţi ceva. Ca să-mi faceţi mie plăcerea. Jur că e ultima întrebare... SIBILOT : Să-şi vadă de ţigănia lor.... 88 JEAN PAUL SARTRE GEORGE : Minunat. îngăduiţi, domnule, să-mi scot pălăria în faţa dumneavoastră. Sînteţi cinstit, pînă la ferocitate. După acest scurt tur de orizont, identitatea noastră de păreri este sigură, şi nici nu mă miră. Ce oameni cinstiţi am.mai fi noi, ticăloşii, dacă poliţia ne-ar da răgazul! SIBILOT : N-ai de gînd s-o ştergi ? GEORGE : încă un cuvînt, domnule, unul singur şi plec. Cum vine asta ? Dumneavoastră, francez, fiu şi nepot de ţărani francezi •— şi eu, apatridul, oaspetele provizoriu al Franţei ; dumneavoastră, cinstea în persoană şi eu crima, pe deasupra tuturor viciilor şi tuturor virtuţiilor ne dăm mîna, condamnăm împreună pe evrei, pe comunişti şi ideile subversive ? înţelegerea noastră are, cu siguranţă, o semnificaţ'ie adîncă. Această semnificaţie, o cunosc, domnule, şi v-o voi spune : amîndoi respectăm proprietatea particulară. SIBILOT : Dumneata respecţi proprietatea ? GEORGE : Doar din ea trăiesc, domnul meu ! Cum să n-o respect ? Ei, domnule, fiica dumitale vroia să mă salveze. Dumneavoastră m-aţi denunţat ! Mă simt însă mai aproape de dumneavoastră, de cît de ea. Concluzia practică pe care o trag din toate acestea este că avem datoria, dumneavoastră şi cu mine, să lucrăm împreună. SIBILOT: Să lucrăm împreună? Cine ? Noi? Eşti nebun?! GEORGE : Vă pot face un mare serviciu. SIBILOT : M-aşi mira. GEORGE : Mai adineauri, stăteam cu urechea la uşă şi n-am pierdut niciunul din cuvintele pe care le spuneaţi fiicei dumneavoastră. Dacă nu mă înşel, căutaţi o idee ? Ei bine, această idee v-o dau eu. SIBILOT : O idee ? Asupra comunismului ? GEORGE : Da. SIBILOT : Dumneata... Cunoşti problema ? GEORGE : Un escroc trebuie să ştie de toate. SIBILOT : Ei bine, atunci dă-mi ideea, dă-mi-o repede, şi voi cere pentrr dumneata indulgenţa tribunalului. GEORGE : Nu se poate ! SIBILOT: Pentru ce? GEORGE : Nu vă pot fi de folos, decît dacă am mîinile libere. SIBILOT: Poliţia... GEORGE : Poliţia, da. Va fi aici în curînd. E pe drum. Va fi aici în două minute. Mai am vreme să mă prezint: orfan de tată şi de mamă. Constrîns, din copilărie, să aleg între geniu şi moarte, nu-i meritul meu că am ales geniul. Sînt genial, domnule, aşa cum dumneavoastră sînteţi cinstit. Cu aceeaşi prisosinţă necruţătoare. V-aţi gîndit vreodată ce ar însemna alianţa geniului şi a onestităţii, a inspiraţiei şi a încăpăţînării, a luminii şi a tenebrelor ? Am fi' stă-pînii lumii. Eu am idei, produc duzini de idei pe minut. Din păcate, nu conving pe nimeni. Nu mă străduiesc de-ajuns. Dumneavoastră nu le aveţi, dar sînteţi prizonierul lor. Vă ţin în ghiare, vă sfredelesc creerii, vă întunecă ochii. Tocmai de asta conving pe toată lumea. Sînt visuri de piatră, ele fascinează pe toţi cei care au nostalgia pietrificării. Să zicem că o idee nouă, care-şi ia zborul din mine, ar pune stăpînire pe dumneavoastră. Ar lua repede înfăţişarea dumneavoastră. Sărmană idee... Ar avea un aer atît de dur. atît de tîmp şi de verosimil, că s-ar impune universului întreg. (Se aude soneria. Sibilot, care asculta, fascinat, tresare) „NEKRASOV" 89 SIBILOT: E... •GEORGE : Da. Trebuie să luaţi o hotărîre. Dacă mă predaţi, petreceţi o noapte albă, şi mîine sînteţi concediat (se aude din nou soneria) Dacă mă salvaţi, geniul meu vă va ajuta să deveniţi bogat şi celebru. SIBILOT: (ispitit). Cine-mi dovedeşte că ai geniu? GEORGE : (îndreptîndu-se spre odaia din fund). îmtrebaţi-1 pe inspector. (dispare, în timp ce Sibilot se duce să deschidă. (Dar, pentru a treia oară, George de Valera izbuteşte să scape din ghiara urmăritorilor). SCENA II (A doua zi, în biroul lui Jules Palotin intră Sibilot urmat de George...) JULES : Bunul meu Sibilot ! Cît te-am aşteptat. SIBILOT : Iertaţi-mă. domnule director JULES : Lasă, lasă. Nu-i nimic. Cine e domnul ? SIBILOT : Un domn. JULES : Văd. SIBILOT : Vă vorbesc de el îndată. JULES : Bună ziua, domnule. (George nu răspunde) E surd ? SIBILOT : Nu înţelege franceza. JULES : (Iul George, arătîndu-i un fotoliu) Luaţi loc. (face gestul să se aşeze. George rămîne impasibil). Nici gesturile nu le înţelege? SIBILOT : Pentru că le-aţi făcut în franţuzeşte. (George face cîţlva paşi şi ia de pe birou un ziar care poartă în litere grase : „Dispariţia lui Nekrasov"). JULES : Citeşte textul ? SIBILOT : Nu, nu, nu. Priveşte pozele. JULES : (punînd mîinile pe umerii Iul Sibilot) Haide, dragul meu. SIBILOT: (nu înţelege) Ce? JULES : Ideea ! SIBILOT : A, ideea ! (pauză) Şefule, sînt dezolat. JULES : N-ai nici o idee ? SIBILOT: Adică... (George, în spatele lui Jules, îl face semn să vorbească) Ba, da, şefule. Sigur că da. JULES : Nu s-ar spune că te mîndreşti cu ea. SIBILOT : Nu. (gest al Iul George) Dar sînt... modest. JULES : E baremi bună ? (gest al lui George) SIBILOT : (şoptit) A, prea bună ! JULES : Şi te mai plîngi ? Sibilot, eşti un original ! (pauză) Ia să auzim. (Sibilot tace) Nu spui nimic ? (îndemnuri mute ale lui George. Sibilot tace) înţeleg: vrei să-ţi măresc leafa. Ascultă prietene. Ţi-o măresc. Cuvînt de onoare. Ţi-o măresc, dacă îmi place ideea. SIBILOT : O, nu ! Nu, nu ! JULES : Atunci ce-i ? SIBILOT : Nu vreau să-mi măriţi leafa ! JULES : Bine, nu ţi-o măresc. Eşti mulţumit ? (plictisit) Ai de gînd să vorbeşti ? (Sibilot îl arată pe George cu degetul) El ? SIBILOT : Ea e! 90 JEAN PAUL SARTRE JULES ! Cine, ea ? SIBILOT: El. JULES : (nu înţelege) El, e ea ?! SIBILOT : El, e ideea. JULES : Ideea ta, e el ? SIBILOT : Nu, e ideea mea. Nu, nu, nu ! Nu e ideea mea! JULES : Atunci, a lui ? (George face un semn că nu) SIBILOT : (privindu-l pe George) Nici. JULES : (arâtîndu-l pe George) Haide, spune, eine-i ? SIBILOT : Un... un străin. JULES : Naţionalitatea ? SIBILOT : A ! (închizînd ochii) Sovietică. JULES : (dezamăgit) Aha ! SIBILOT : (se lansează) Un funcţionar sovietic care a trecut cortina de-fier. JULES : Un funcţionar superior ? (George îl face semn Iul Sibilot să spună că da). SIBILOT : Da... (îi este din nou frică) Adică nu, Juma' juma ! Un func-ţionăraş. JULES : Pe scurt, un om de rînd. SIBILOT : Aşa ! (George face gesturi furioase.) JULES : Şi ce-ai vrea, prietene, să fac cu funcţionarul tău sovietic ? SIBILOT : Nimic, şefule, absolut nimic. JULES : Cum, nimic ? Pentru ce l-ai adus ? SIBILOT : (revenindu-si) Gîndeam că ar putea să ne dea... JULES: Ce ? SIBILOT: Informaţii. JULES : Informaţii ! Despre ce ? Despre maşinile de scris sovietice ?* Despre lămpile de birou sau despre ventilatoare ? Sibilot, am sarcina să lansez o campanie în stil mare, şi îmi propui lucruri răsuflate, pe care nici Paix et Liberte nu le-ar primi. De la Kravcenko încoace, vrei să-ţi spun cîţi funcţionari sovietici, care au ales libertatea, s-au perindat pe la mine ? O sută douăzeci şi doi, prietene, adevăraţi sau falsi. Am primit şoferi de ambasadă, guvernante, un tinichigiu, şaptesprezece coafori şi-i pasez pe toţi confratelui meu Bobinet de la Figaro, care spune că nici mica informaţie nu-i de-lepădat. Rezultat: bessă generală asupra lui Kravcenko. Ultimul,. Demidoff, un mare administrator, un economist distins, abia dacă a dat patru rapoarte, şi pînă şi Bidault nu-1 mai invită la masă ! (se îndreaptă spre George). Aha, domnul a trecut cortina de fier.. Aha, domnul a ales libertatea ! Dă-i să mănînce şi trimite-1 din partea mea la azil. SIBILOT : Bravo, şefule ! JULES: Ce ? SIBILOT : Nici nu ştii cît sînt de încîntat. (lui George, cu răzbunare în glas) La azilul fetelor ! La azilul fetelor înşelate. JULES : Asta-i tot ? N-ai altă idee ? SIBILOT : (frecîndu-şi mîinile) Nici una ! Absolut nici una ! JULES : Imbecilule ! Eşti concediat ! SIBILOT: Da, şefule! Mulţumesc, şefule! La revedere, şefule! (E gata să iasă. George îl opreşte si-l readuce în mijlocul scenei). GEORGE : îngăduiţi ? „NEKRASOV" 91 JULES : Vorbiţi franţuzeşte ? GEORGE : Mama a fost franţuzoaică. JULES : (Iul Sibilot) Pe de-asupra mai şi minte ! Şterge-o ! GEORGE : (ţinîndu-l pe Sibilot de mină) Nu i-am spus. Din prudenţă. JULES : Domnule, vă felicit că învîrtiţi aşa de bine frumoasa noastră limbă. Dar în franţuzeşte, ca şi în ruseşte, mă faceţi să-mi pierd timpul. Vă rog să părăsiţi îndată biroul meu. GEORGE : Asta şi am de gînd. (lui Sibilot) La France-Soir, repede ! JULES : La France-Soir ? Pentru ce ? GEORGE : (îndreptîndu-se spre ieşire) Timpul dumneavoastră e prea preţios. Nu mai vreau să vi-1 răpesc. JULES : (în faţa lui) II cunosc foarte bine pe confratele meu Lazareff, şi vă pot asigura că nu va face nimic pentru dumneavoastră. GEORGE : Ştiu. Nu aştept nimic de la nimeni şi nimeni nu mă poate ajuta. Dar eu, eu pot face mult pentru ziarul lui şi pentru ţara dumneavoastră. JULES : Dumneata ? GEORGE : Eu. JULES : Ce poţi face ? GEORGE : Vă pierdeţi timpul degeaba. SIBILOT : Da, şefule, da. Vă pierdeţi timpul, (lui George) Să plecăm. JULES : Sibilot ! Stai ! (lut George) Am totuşi cinci minute libere. Nu vreau să se spună că am gonit un om fără să-l ascult. GEORGE : Mă rogi să rămîn ? JULES : Te rog. GEORGE : In cazul ăsta... (se bagă sub masă si se plimbă în patru labe) JULES : Ce faci ? GEORGE : Nu-i ascuns aici nici un magnetofon ? Nici un microfon ? Bine. (se ridică) Eşti curajos ? JULES : Cred şi eu. GEORGE : Dacă vorbesc, eşti în primejdie de moarte. JULES : In primejdie de moarte ? Atunci nu vorbi ! Ba da, vorbeşte 5 Spune repede. GEORGE : Priveşte-mă. Mai bine. (pauză) Ei ? JULES : Ei ? Ce ? GEORGE : Mi-ai publicat fotografia în prima pagină a ziarului. JULES : Ştii, fotografiile... (privlndu-l) Nu văd. GEORGE : (punîndu-si un bandaj negru pe ochiul drept) Dar aşa ? JULES : Nekrasov ! GEORGE : Dacă strigi, eşti pierdut. Ai şapte comunişti înarmaţi în redacţie. JULES : Numele lor ? GEORGE : Mai tîrziu. încă nu-s primejdioşi. JULES : Nekrasov ! (lui Sibilot) Şi nu mi-ai spus ! SIBILOT : Vă jur că nu ştiam, domnule director." Vă jur. JULES: Nekrasov! (lui Sibilot) Bătrîne Sibilot, eşti genial! SIBILOT : Domnule director, nu merit! nu merit! nu merit! JULES : Nekrasov ! Stai, te ador ! (îl sărută) SIBILOT : (se prăbuşeşte într-un fotoliu) Zarurile au fost aruncate! (leşină) . GEORGE: (privindu-l cu dispreţ) In sfîrşit, singuri! (Iul Jules) Să stăm de vorbă. 92 JEAN PAUL SARTRE JULES : N-aş vrea să vă jignesc. Dar... GEORGE : Nici n-ai putea, chiar dacă ai vrea. , : JULES : Şi cum dovedeşti că eşti Nekrasov ? GEORGE : (rîzînd) Nu pot dovedi. JULES : Chiar deloc ? GEORGE : Chiar deloc. Caută-mă. JULES : Imposibil. GEORGE : (violent) Iţi spun să mă cauţi ! JULES : Bine ! Bine ! (îl pipăie.) Nimic. GEORGE : Iată dovada de netăgăduit. Ce-ar face un impostor ? Ţi-ar arăta paşaportul, livretul de familie, o carte de identitate sovietică. Dar dumneata, Palotin, dacă ai fi Nekrasov şi ţi-ai pune în gînd să treci cortina de fier, ai fi aşa de prost încît să-ţi păstrezi actele ? JULES : Drept să-ţi spun, nu prea. GEORGE : Ceea ce trebuia demonstrat. SCENA III George — Jules JULES : Ştii tot, nu-i aşa ? GEORGE : Despre ce ? JULES : Despre Rusia Sovietică. GEORGE : Cred şi eu ! JULES : Si... e îngrozitor ? GEORGE: (pătruns) A! JULES : Mi-ai putea spune... GEORGE : Nu spun nimic. Cheamă Consiliul de Administraţie. Am de pus condiţii. JULES : Mie, poţi să-mi spui... GEORGE : Am spus : nimic. Cheamă Consiliul. JULES : (cu telefonul la gură) Alio ! Dragul meu preşedinte, gata surpriza. Vă aşteaptă. Da, da. Ei da ! Vedeţi că-mi respect angajamentele ? (închide telefonul) E turbată, canalia bătrînă ! GEORGE : De ce ? JULES : Credea că mi s-a înfundat. GEORGE : Cum îl cheamă ? JULES : Mouton. GEORGE : Ii voi reţine numele, (pauză) JULES : Aşi fi vrut totuşi, pînă atunci... GEORGE : O mostră de ce ştiu. Bine. Află că pot dezvălui, pînă în cele mai mici amănunte, faimosul plan C pentru ocuparea Franţei în cazul unui nou război mondial. JULES : Există un plan C pentru ocuparea Franţei ? GEORGE : Aţi vorbit despre el într-un număr al ziarului de anul trecut. JULES : Da ? Aha, da ! Dar aşi dori... o confirmare. GEORGE : N-aţi scris, atunci, că planul C conţine lista viitorilor împuşcaţi ? Ei bine, nu v-aţi înşelat... * JULES : Vor fi împuşcaţi francezi ? GEORGE : O sută de mii. JULES : O sută de mii ! GEORGE : Aţi scris asta, da sau nu ? „NEKRASOV" 93 JULES : Ştii, uneori scriem fără să gîndim. Ai lista ? GEORGE : Am învăţat pe dinafară primele douăzeci de mii de nume. JULES : Dă-mi cîteva din ele. Cine va fi împuşcat ? Herriot ? GEORGE : Bineînţeles. JULES : El, care totdeauna a fost atît de amabil cu voi —* în sfîrşit, cu ei ! Ştii că-i bună ! Şi cine alţii ? Toţi miniştrii, probabil. GEORGE:'Toţi foştii miniştri. JULES : Adică un deputat din patru. GEORGE : Pardon ! Un deputat din patru va fi trecut prin faţa plutonului, în calitate ele fost ministru. Ceilalţi trei pot fi executaţi pentru alte -motive. JULES : Am înţeles. întreaga Adunare, afară de comunişti. GEORGE : Afară de comunişti ? De ce ? JULES : A, si comuniştii... GEORGE : Ssst ! JULES : Dar... GEORGE : încă nu eşti destul de călit să suporţi adevărul ! Declaraţiile le fac, dar încetul cu încetul... JULES : Si printre ziarişti ? Cine ? GEORGE': Mulţi. JULES : De pildă, eu ? GEORGE : Dumneata ! JULES: Eu? (se repede la telefon) Perigord! Titlu pe şase coloane: „Nekrasov la Paris ! Directorul nostru pe lista neagră". Nostim, nu ? Da, foarte nostim ! (închide telefonul. Brusc) Eu ? împuşcat ? E... e inadmisibil ! GEORGE: E! JULES : Da' bine, sînt un ziar guvernamental. Chiar dacă Sovietele ocupă Parisul, tot trebuie un guvern. GEORGE: Sigur. JULES : Atunci ? GEORGE : Soir ă Paris rămîne, dar personalul e lichidat. JULES : împuşcat ! Nostim este că ideea nu mi se pare tocmai neplăcută. Asta îmi dă greutate, prestanţă. Devin cineva, (se opreşte în fala oglinzii) împuşcat ! împuşcat ! Omul ăsta (se arată cu degetul în oglindă) va fi împuşcat ! Ehei, acum mă privesc cu alţi ochi. Ştii ce-mi aminteşte ? Ziua în care am! primit Legiunea de Onoare. (întoreîndu-se spre George) Dar Consiliul de Administraţie? GEORGE : Citează-mi numele membrilor şi-ţi spun soarta care-i aşteaptă. JULES : Tocmai sosesc ! (intră membrii Consiliului de Administraţie). SCENA IV Jules, George, Moutoii, Nerciat, Lerminier, Charivet, Bergerat. MOUTON : Scumpul mei Palotin... JULES : Domnilor, iată şi surpriza ! TOŢI: Nekrasov! JULES : Ei da, Nekrasov ! Nekrasov, care mi-a dat dovezi absolute asm pra identităţii sale, care vorbeşte bine limba noastră şi este gata 94 JEAN PAUL SARTRE să facă lumii întregi destăinuiri senzaţionale. Intre altele, ştie pe dinafară numele celor douăzeci de mii de oameni pe care autorităţile sovietice îi vor împuşca cînd trupele sovietice vor ocupa Franţa. CONSILIUL : (rumoare) Vrem numele lor ! Numele lor ! Figurăm şi noi ? Eu sînt ? GEORGE : Aşi dori să-i cunosc pe aceşti domni pe nume. JULES : Evident, (arătînd pe cel mai apropiat) Domnul Lerminier. LERMINIER : Incîntat. GEORGE : Executat ! JULES : Domnul Charivet. CHARIVET : Incîntat. GEORGE: Executat! JULES : Domnul Nerciat. NERCIAT: Incîntat. GEORGE : Executat ! NERCIAT : Domnule, asta mă onorează. JULES : Domnul Bergerat. BERGERAT: Incîntat. GEORGE : Executat ! BERGERAT : Asta dovedeşte, domnilor, că sînt un bun Francez. JULES : Iată-1 si pe preşedintele nostru, Domnul Mouton. GEORGE :Mouton ? JULES : Mouton. GEORGE : Aha ! MOUTON : (inaintînd) Incîntat. GEORGE : Incîntat. MOUTON: Cum ? GEORGE : Am spus : încîntat. MOUTON : (rîzînd) E un lapsus ? GEORGE : Nu. MOUTON : Vreţi să spuneţi : executat. GEORGE : Vreau să spun ceea ce spun. MOUTON : Mouton, ce dumnezeu ! Mou-ton. JULES : M ca Maria, O, ca Octav... GEORGE : Degeaba. Domnul Mouton nu este pe listă. MOUTON : Poate m-aţi uitat. GEORGE : Nu uit niciodată. MOUTON : Si pentru ce, mă rog, nu vor să mă execute ? GEORGE : tiu ştiu. MOUTON : Asta nu ! Ar fi prea simplu. Nu vă cunosc, mă dezonoraţi, şi refuzaţi să-mi daţi o explicaţie. Cer... GEORGE : Lista neagră a Presei ne-a fost dată de Ministerul Informaţiilor, fără comentarii. NERCIAT : Scumpul meu Mouton... MOUTON : E o glumă, domnilor, o simplă glumă. GEORGE : Cît se poate de neplăcut ! MOUTON : Haideţi, dragii mei, spuneţi domnului Nekrasov că statele mele de serviciu mă desemnează ca victimă sigură a guvernului sovietic. Fost combatant din 1914, decorat cu crucea de război, prezident a patru consilii de administraţie şi... (se opreşte). In sfîrşit, spuneţi ceva ! (tăcere jenantă) Palotin, 'ai de gînd să publici lista asta ? „NEKRASOV 95 JULES : Fac ceea ce hotărăşte Consiliul. BERGERAT : Trebuie s-o publicăm. MOUTON : Atunci, aveţi grijă să treceţi şi numele meu. Publicul n-ar înţelege de ce am fost omis. Ar protesta ! (George îşi ia pălăria şi dă să plece). JULES : Unde te duci ? GEORGE : La France-Soir. NERCIAT : La France-Soir ? Dar bine... GEORGE : Nu mint niciodată. Asta mi-e forţa. Veţi publica declaraţiile mele, fără nici o modificare, sau mă duc la concurentă. MOUTON : Du-te învîrtindu-te ! NERCIAT : Esti nebun, scumpul meu ! CHARIVET : Nebun de legat ! BERGERAT :'" (lui George) Scuzele noastre, scumpe domn. LERMINIER : Preşedintele nostru e foarte nervos... CHARIVET : Iar emoţia lui e îndreptăţită. NERCIAT : Vrem să aflăm adevărul. BERGERAT: Numai adevărul. LERMINIER : Adevărul adevărat. JULES : Vom publica tot ce vrei dumneata. MOUTON : Şi eu vă spun că omul ăsta este un impostor ! (proteste) GEORGE : în locul dumneavoastră, domnule, n-aşi îndrăzni să vorbesc despre impostură. Pentru că, la urma urmelor, nu eu am fost exclus de pe lista neagră. MOUTON : (membrilor Consiliului) îngăduiţi să fie insultat preşedintele vostru ? (tăcere) Sufletul omului e găunos şi plin de murdării. Mă cunoaşteţi de douăzeci de ani. La ce bun ? Ajunge cuvîntul unui necunoscut şi vă şi îndoiţi de mine. De mine, prietenul vostru ! CHARIVET : Scumpul meu Mouton... MOUTON : Tăcere ! Aveţi sufletul cangrenat de lăcomia de bani ! Asta vreţi : să ameţiţi portăresele, prin destăinuiri senzaţionale şi lipsite de fundament, nădăjduiţi să dublaţi vînzarea, sacrificînd viţelului de aur două zeci de ani de prietenie. Ei bine, domnilor, daţi cărţile pe faţă. Plec să dovedesc că omul ăsta este un mincinos, un falsificator, un escroc. Rugaţi-vă lui dumnezeu să reuşesc înainte ca lumea întreagă să rîdă de nebunia voastră. Adio ! Cînd ne vom revedea, vă veţi pune cenuşă în cap şi vă veţi bate cu pumnii în piept, implorîndu-mi iertarea ! (iese). (Instalat într-un somptuos apartament la hotelul „George V", George de Valera a intrat în pielea personajului său, devenind Nekrasov, „refugiatul politic", eroul campaniei antisovietice căruia Sibilot îi scrie... memoriile). TABLOUL V. » Decor. Un apartament la hotelul „George V". Salonul. Storuri lăsate. Perdele trase. Trei uşi: una, la stînga, dă în camera de dormit, a doua, la fund, în baie. A treia, la dreapta în anticameră. Buchete uriaşe de flori îngrămădite la perete. Mal cu seamă trandafiri. 96 JEAN PAUL SARTRE SCENA IV Sibilot ■— George SIBILOT : Ce faci acolo ? GEORGE : Gamele. SIBILOT': Care game? GEORGE : Mă mint. SIBILOT : Şi pe tine ? GEORGE : înainte de toate.. Am prea multă vocaţie pentru cinism. E absolut necesar să mă înşel primul. Sibilot, mor. Mă surprinzi în plină agonie. SIBILOT: Ce? GEORGE : Moare Valera ca să se nască Nekrasov. SIBILOT : Nu eşti Nekrasov ! GEORGE : Ba sînt. Din cap pînă-n picioare, de la maturitate pînă în copilărie. SIBILOT : Eşti un escroc netrebnic care aleargă spre dezastru şi mă trage după el, dacă nu mă opresc la timp. GEORGE: Ho! Ho! (privindu-l). Mi se pare că cloceşti o lovitură de cinste stupidă care ne va pierde. Haide, vorbeşte ! Ce vrei să faci ? SIBILOT : Să ne denunţăm ! GEORGE : Neghiobule ! Totul mergea atît de bine ! SIBILOT : M-am hotărît adineauri, şi vin să te previn. Mîine dimineaţă la orele unsprezece, mă arunc la picioarele lui Jules şi-i mărturisesc totul. Ai şaptesprezece ore ca să-ţi pregăteşti fuga. GEORGE : Ai înnebunit ? Perdriere se retrage din alegeri, Soir â Paris şi-a dublat tirajul, cîştigi 210.000 franci pe lună şi vrei să te dai pe mîna autorităţilor ? SIBILOT: Da! GEORGE : Gîndeşte-te la mine, nefericitule ! Am puterea supremă, sînt eminenţa cenuşie a Pactului Atlantic, în mîinile mele ţin războiul şi pacea, scriu istoria, Sibilot, scriu istoria, acum ai găsit momentul ca să-mi pui piedici ? Ştii tu că am visat clipa asta o viaţă întreagă ? Profită de puterea mea. Vei fi Faust al meu. Vrei bani ? Frumuseţe ? Tinereţe ? SIBILOT : (ridicînd din umeri) Tinereţea... GEORGE : De ce nu ? E o chestie de bani. (Sibilot se îndreaptă spre ieşire). Unde te duci ? SIBILOT : Să mă denunţ. GEORGE : Nu te grăbi, te vei denunţa. Dar nu-i nici o grabă. Avem timp să mai stăm de vorbă. (îl aduce pe Sibilot în mijlocul odăii) Eşti mort de frică, prietene. Ce s-a întîmplat ? SIBILOT : S-a întîmplat că Mouton pune ghiara pe tine şi în consecinţă şi pe mine. E ajutat de unu' Demidoff, un alt Kravcenko, şi te caută. Dacă te găsesc — şi nu încape îndoială că te vor găsi ■— Demidoff va denunţa impostura. Sîntem pierduţi. GEORGE: Asta-i tot? Să vie aici, Demidoff. Am eu grijă de el. îi duc pe toţi de nas : industriaşi şi bancheri, magistraţi şi miniştri, colonialişti americani, refugiaţi sovietici. îi joc pe degete. Mai e ceva ? SIBILOT : Da. Mai rău încă ! GEORGE : Cu atît mai bine. Mă voi distra. „NEKRASOV 97 SIBILOT : Nekrasov a făcut o declaraţie la radio. GEORGE : Eu ? Iţi jur că n-am făcut nici una. SIBILOT : Nu e vorba de tine. Am spus Nekrasov. GEORGE : Eu sînt Nekrasov. SIBILOT : Vorbesc de ăla din Crimeea. GEORGE : Ce-ţi trece prin cap ! Eşti francez, Sibilot! Vezi-ţi de sărăcia ta. şi nu te sinchisi de ce se petrece în Crimeea. SIBILOT : Pretinde că s-a însănătoşit şi că pleacă la Moscova la sfîr- situl săptămînii. GEORGE : Ei şi ? SIBILOT : Cum ei şi ? Sîntem pierduţi! GEORGE : Pierduţi ? Pentru că un bolşevic a vorbit cai verzi pe pereţi la microfon ? Tu, Sibilot, campionul anti-comunismului, ai încredere în oamenii ăia ? Sibilot, mă dezamăgeşti. SIBILOT : Vreau să mă denunţ ! înţelege, sînt cinstit! cinstit ! cinstit! GEORGE : Si cine ţi-a spus contrariul ? SIBILOT : Eu ! Eu ! Eu 1 GEORGE: Tu? SIBILOT : Eu, care îmi spun de o sută de ori pe zi că sînt un nemernici Mint, George. Mint cum respir. îmi mint cititorii, pe propria mea fiică, directorul! GEORGE : Bine, atunci ce mai aştepţi ? Haide, aleargă, denunţă-te ! (Sibilot face un pas). O simplă întrebare, una singură şi eşti liber. Ce-i spui lui Jules ? SIBILOT: Tot! GEORGE : Ce „tot" ? SIBILOT : Las' că ştii ! GEORGE: Nu,prea. SIBILOT : E bine, îi voi spune că am minţit şi că tu nu eşti adevăratul Nekrasov. GEORGE : Nu înţeleg. SIBILOT : Totuşi e simplu. GEORGE : Ce vrea să spună acest „adevăratul ?" (Sibilot ridică din umeri). Eşti cu-adevărat Sibilot ? SIBILOT : Da, sînt Sibilot. Da, sînt acel tată nefericit pe care l-ai corupt, un mizerabil pe cale să-şi murdărească bătrîneţile. GEORGE : Dovedeste-o. SIBILOT: Am acte. GEORGE : Şi eu am. SIBILOT : Ale mele sînt adevărate. GEORGE : Şi ale mele. Vrei să-mi vezi permisul de şedere eliberat de Prefectura de poliţie ? SIBILOT : Nu face doi bani. GEORGE : Şi pentru ce, mă rog ? SIBILOT : Pentru că nu esti Nekrasov. GEORGE : Şi actele tale, sînt valabile ? SIBILOT: Da. GEORGE : De ce ? SIBILOT: Pentru că sînt Sibilot. GEORGE : Vezi ? Nu actele dovedesc identitatea. 7 — Viata Romînească Nr. 3 98 JEAN PAUL SARTRE SIBILOT : Ei bine, da. Nu actele. GEORGE : Atunci ? Dovedeşte-mi că eşti Sibilot. SIBILOT : Toată lumea îţi va spune. GEORGE : Toată lumea. Cîţi oameni ? SIBILOT : O sută, două sute, ştiu şi eu, o mie... GEORGE : O mie de oameni te iau drept Sibilot. Ai vrea să-i cred pe cuvînt, şi tăgăduieşti mărturia a două milioane de cititori care stiu că sînt Nekrasov ? SIBILOT: Nu-i acelaşi... GEORGE : Ai pretenţia să înăbuşi uriaşa rumoare care face din mine eroul libertăţii, campionul Occidentului ? Te împotriveşti tu, cu nefericita ta convingere individuală, crezului: colectiv care galva-nizează pe bunii cetăţeni ? Tu, a cărui identitate nici măcar nu-i dovedită, tu vrei, din prostie, să împingi milioane de oameni la disperare ? Curaj ! Ruinează-ţi patronul ! Fă mai mult! Provoacă căderea ministrului. Cunosc cîţiva care o să-şi frece mîinile de bucurie... SIBILOT: Cine? GEORGE : Cum cine ? Comuniştii! (Intre timp evenimentele se precipită, George de Valera devine tot mai mult instrumentul odios al presei reacţionare. Pe baza unor declaraţii ce-i sînt atribuite, se pune la cale arestarea unor ziarişti comunişti pe care siguranţa are interesul să-i implice într-un proces de înaltă trădare.) SCENA VII. George. Veronica. GEORGE : (zărind-o pe Veronica) Dumneata ? (ridică mîinile în sus). VERONICA : Văd că mă recunoşti. Unde e Nekrasov ? GEORGE: A... ieşit. VERONICA : II aştept, (se aşează). Şi dumneata îl aştepţi ? GEORGE : Eu ? Nu. VERONICA : Ce faci aici ? GEORGE : Ştii, eu nu fac niciodată mare lucru, (pauză. Se ridică). Mi se pare că Nekrasov nu se întoarce în seara asta. Ai face mai bine să revii mîine. VERONICA : Bine. (lui George i s-a luat o piatră de pe inimă), (scoate un bloc-notes din geantă). Dacă tot eşti aici, spune-mi ce ştii despre el. GEORGE : Nu ştiu nimic. VERONICA : Haide ! Dacă gardienii te lasă să stai aici, cît lipseşte, înseamnă că eşti unul din oamenii lui. GEORGE : (deconcertat) Din oamenii lui ? Evident, e... e logic, (pauză). Sînt vărul lui. VERONICA : A ! A ! GEORGE : Sora mamei a rămas în Rusia. Nekrasov e fiul ei. Zilele trecute găsesc un ziar pe o bancă, îl ridic, aflu că văru-meu a sosit... VERONICA : Reuşeşti să-l întîlneşti, îi vorbeşti despre familie, te îmbrăţişează... „NEKRASOV" 99 GEORGE : Şi mă ia ca secretar. VERONICA : Secretar ? Ha ?... GEORGE : Stai. Sînt secretar numai în glumă. In cincisprezece zile o tulesc cu pradă cu tot. VERONICA : Pîn-atunci, îl ajuţi în afacerile lui murdare ! GEORGE : Ia spune, mititico, cine te-a trimis aici ? Ziarul tău progresist ? VERONICA: Nu. Am venit singură, (tăcere). Aşa. Vorbeşte-mi de el. Ce face cînd sînteţi împreună ? GEORGE: Bea. VERONICA : Ce spune ? GEORGE: Tace. VERONICA : Asta-i tot ? GEORGE: Tot. VERONICA : Nu vorbeşte niciodată de soţia lui ? De cei trei fii, pe care i-a lăsat acolo ? GEORGE : Termină, (pauză). Are încredere în mine şi nu vreau să-l trădez. VERONICA : Nu vrei să-l trădezi, şi eşti gata să-l escrochezi ? GEORGE : II voi escroca, dar asta nu mă împiedică să-l iubesc. Mi-am iubit totdeauna victimele, aşa cere meseria. Cum să escrochez fără să placi, şi cum aşi plăcea, dacă n-aşi fi simpatizat ? Toate afacerile mele au debutat printr-o subită simpatie reciprocă. VERONICA : Te-ai îndrăgostit de Nekrasov ? GEORGE : Stii... prima impresie... VERONICA :' De lepădătura asta ? GEORGE : Iţi interzic... VERONICA: II aperi? GEORGE : Nu-1 apăr. Nu-mi place cuvîntul ăsta în gura ta. VERONICA: Nu-i o lepădătură? GEORGE : Se prea poate. Dar n-ai dreptul să condamni un om pe care nu-1 cunoşti. VERONICA : II cunosc foarte bine. GEORGE : îl cunoşti ? VERONICA: (cu blîndeţe) Să lăsăm copilăriile. Tu eşti Nekrasov ! GEORGE : (repetlnd ţâră să înţeleagă) A, da. Dacă zici... (rldicîndu-se brusc). Nu-s eu ! Nu-s eu ! Nu-s eu ! (ea îl priveşte surîzînd). De unde-ai scos-o şi pe asta ? VERONICA: Tata... GEORGE : El ţi-a spus ? VERONICA: Nu. GEORGE: Atunci? VERONICA: Ca toţi specialiştii în minciuni publice, minte foarte prost în particular. GEORGE : Tatăl tău e un ramolit! (se plimbă prin odaie). Hai să-ţi fac o plăcere şi să presupun, o clipă, c-aşi fi Nekrasov. VERONICA: " Mulţumesc. GEORGE : Ce-ai face de-aşi fi ? M-ai da pe mîna sticleţilor ? VERONICA : Te-am vîndut în noaptea aceea ? GEORGE : Ai fi în stare să-mi publici numele adevărat în gazeta ta ? VERONICA : Astăzi, ar fi o greşeală. Nu avem dovezi, şi n-am fi crezuţi. GEORGE : (liniştit) Pe scurt, mi-am doborît duşmanii. VERONICA : Deocamdată, da, nu putem face nimic. 7* 100 JEAN PAUL SARTRE GEORGE : (rîzînd) Stingă, dreapta, centru — vă am pe toţi în mînă. Frumoasa mea copilă, te îneci de furie ! Spovedanie pentru spovedanie. Sînt Nekrasov llţi aminteşti de vagabondul ăla păcătos pe care l-ai primit în odaia ta ? Ce drum, de atunci ! Ce salt ameţitor ! (se opreşte şi o priveşte). Dar ia spune, ce cauţi aici ? VERONICA : Am venit să-ţi spun că eşti o lepădătură. GEORGE : Lasă cuvintele mari. Sînt blindat. Humanite mă face în fiecare zi şobolan intrat în putrefacţie... VERONICA: Rău face. GEORGE : îmi place să te aud spunînd asta. VERONICA: Nu eşti şobolan. Eşti o lepădătură! GEORGE : A, mă plictiseşti! (face cîţiva paşi şi se apropie din nou de Veronica). Cînd un înalt funcţionar sovietic, vine la Paris ca să dea arme duşmanilor poporului şi partidului său, sînt de acord cu tine că este o lepădătură. Merg mai departe : un gunoi. Dar eu n-am fost niciodată ministru, nici membru al partidului comunist, aveam şase luni cînd am părăsit Uniunea Sovietică şi tata era rus alb. Nu datorez nimănui nimic. Cînd m-ai cunoscut, eram un escroc genial şi solitar. Propria mea creaţie. Ei bine, am rămas ceea ce am fost. Ieri, vindeam imobile fictive şi acţiuni false. Astăzi, vînd informaţii false asupra Rusiei. Care-i diferenţa ? (ea nu răspunde). Spune drept, nici tu nu-i iubeşti prea mult pe capitalişti. E chiar o crimă atît de mare să-i tragi pe sfoară ? VERONICA : Eşti încredinţat că-i tragi pe sfoară ? GEORGE : Cine-mi plăteşte croitorul şi hotelul ? Cine-mi plăteşte maşina ? VERONICA : De ce te plătesc ? GEORGE : Pentru că le vînd gogoşi. VERONICA : Pentru ce ţi le cumpără ? GEORGE : Pentru că... îi priveşte. Nu ştiu. VERONICA: Ţi le cumpără ca să le revîndă nevoiaşilor. GEORGE : Nevoiaşilor ? Cine se gîndeşte la nevoiaşi ? VERONICA : Pe cititorii lui Soir ă Paris, drept cine-i iei ? Drept milionari ? (scoţînd un ziar din poşetă). Nekrasov declară : „muncitorul rus este cel mai nefericit din lume". Tu ai spus asta ? GEORGE: Da. Ieri. VERONICA : Pentru cine ai spus-o ? Pentru nevoiaşi, sau pentru bogătaşi ? GEORGE : Ştiu eu ? Pentru toată lumea ! Pentru nimeni. E o glumă fără consecinţe. VERONICA: Aici, da. în mijlocul trandafirilor, la „George V", sînt sigură, nimeni n-a văzut muncitori. Ştii ce urmări poate avea declaraţia ta în cartierele muncitoreşti ? GEORGE : Să... VERONICA -. „Nu vă atingeţi de capitalism, sau cădeţi în sălbăticie. Lumea burgheză are păcatele ei, dar e cea mai bună lume cu putinţă. La nevoie, pînă treci puntea... Căutaţi să vă înţelegeţi cu lumea voastră, fiţi convinşi că nu-i veţi vedea niciodată sfîrşitul, şi mulţumiţi cerului că nu v-aţi născut în U.R.S.S.". GEORGE : Să nu-mi spui că pot fi induşi în eroare. Nu, sînt atît de proşti. VERONICA: Din fericire. Altminteri, n-ar mai avea decît să bea pînă la abrutizare, sau să deschidă robinetul de gaz. Dar dacă ar exista „NEKRASOV 101 unul singur dintr-o mie, care să înghită şopîrlele tale, încă. ai fi un asasin. Ai căzut în cursă, bietul meu George ! GEORGE: Eu ? VERONICA : (continuă ideea) Erai un escroc inocent, fără răutate, pe jumătate păun, pe jumătate poet. Ştii ce-au făcut din tine ? Un nemernic care scurmă în canale. Ca să nu te dispreţuieşti, ar trebui, cel puţin, să devii rău... GEORGE : (scrîşnind) Ticăloşii ! VERONICA : Cine trage de data asta, sforile ? GEORGE : Sforile ? VERONICA: Da. GEORGE : Ei bine... (revenindu-şi) Eu. Tot eu. VERONICA : Atunci, eşti hotărît să nenoroceşti muncitorii ? GEORGE: Nu. VERONICA: Deci eşti manevrat. GEORGE : Nimeni nu mă poate manevra. Nimeni pe lume. VERONICA : Totuşi, trebuie să alegi. Eşti sau un maimuţoi, sau un criminal. GEORGE : Optez : Trăiască crima ! VERONICA: George! GEORGE : Nenorocesc pe muncitori ? Ei şi ? Să-şi vadă fiecare de ce-1 doare. Să se apere ! Calomniez U.R.S.S. ? Dinadins. Vreau să distrug comunismul în Occident. Cît priveşte pe muncitorii tăi, de sînt din Billancourt sau din Moscova, îi... VERONICA : Vezi, George, vezi că începi să fii rău ? GEORGE : Bun sau rău, nu-mi pasă. Iau asupra mea şi Binele, şi Răul. Răspund de tot. VERONICA :(arătlndu-i un articol din Soir ă Paris). Chiar şi de articolul ăsta ? GEORGE: Bineînţeles. Despre ce e vorba? (citeşte) „Domnul Nekrasov declară că-i cunoaşte foarte bine pe Robert Duval şi pe Charles Maistre". Niciodată n-am spus asta. Robert Duval ? Charles Maistre ? N-am auzit numele astea în viaţa mea. VERONICA : Sînt ziarişti de la noi. Au scris împotriva reînarmării Germaniei. GEORGE : Şi ? VERONICA : Vor să te oblige să spui că sînt plătiţi de U.R.S.S. GEORGE : Şi ce-i dacă spun ? VERONICA : Vor fi deferiţi unui tribunal militar pentru înaltă trădare. GEORGE : N-ai grijă. Nu scot o vorbă. Mă crezi ? VERONICA : Te cred. Dar ia seama. Nu se mulţumesc numai cu minciunile tale. încep să-ţi atribuie altele, pe care nu le-ai spus niciodată. GEORGE : Vorbeşti de informaţia asta ? Vreun subaltern, din exces de zel. II frec eu. II văd astăseară pe Jules şi-i ordon să publice o desminţire. VERONICA : (nu pare convinsă) Fă tot ce poţi ! GEORGE : Altceva n-ai să-mi spui ? VERONICA: Nu. GEORGE : Bună seara. VERONICA : Bună seara (cu mîna pe clanţa uşii). Iţi urez să nu devii prea rău. (iese). —Cortina— 102 JEAN PAUL SARTRE (Tocmai cînd George de Valera se crede stăpînul întregii prese franceze, personalitatea pe care nimeni n-ar îndrăzni s-o conteste, laţul se strînge iot mai tare în jurul său. In scena care urmează, inspectorii de poliţie Baudouin şi Chapouls îl întind cursa : ori se pune în slujba siguranţei, ori e lichidat.) SCENA XV BAUDOUIN : Recunoaşteţi, domnule, că sîntem îngerii dvs. păzitori. CHAPUIS : Şi că, fără noi, Goblet vă împuşca. GEORGE : Vă mulţumesc, domnilor. BAUDOUIN : Pentru nimic. Nu ne-ara făcut decît datoria. CHAPUIS : Şi sîntem fericiţi că v-am scos dip încurcătură. (George se înclină uşor şl vrea. să iasă, Baudouin îl ia de braţ). GEORGE : Ce mai vrei ? CHAPUIS : Să vedeţi, ade un trunchi negru, cu scoarţa aspră, rea, fără să-şi dea seama că mîinile i-au îngheţat şi-l dor, că picioarele i-s sloi, că frigul i se prelinge prin deschizătura cămăşii înghieţîndu-i sudoarea pe trup. LINIŞTEA IERNII 135 Auzi un şuierat deznădăjduit de tren. Un mărfar suia către Topliţa cu zgomot mare, zdrăngănind şi scîrţîind din toate încheieturile, în urma locomotivei, care gîfîia ca-n ceasul morţii. Hurduc o urmări cu ochii osteniţi, cum' se tîrăşte, sîrguincioasă, ca un şarpe uriaş negru — improşcînd volburi de fum, care se pierdea îndată în: văzduhul necuprins. Pe neaşteptate, după cîteva minute lungi, îi trăzni un gînd prin creieri, care îl scoase pe dată din amorţire. „Trenul. Este un tren spre Tîrgu-Murăş. La şapte!". Nici nu se mai gîndi la nimic, ci se năpusti la vale, spre gară, tăind oblu peste cîmp, prin zăpada care-i ajungea pînă la genunchi. Alerga aruncînd paşi largi, icnind şi gemînd. Ajungînd la gară, intră pe peron printre oameni împingîndu-i de-o parte cu umerii lui largi, fără să le-audă sudalmele. „Dă-i pace, că-i beat" — îl auzi pe careva în spatele lui, dar nu se întoarse să-l pleznească, pentru că nici nu înţelese bine ce spusese. La lumina chioară a cîtorva felinare cu gaz, văzu o îngrămădire de bărbaţi şi femei cu cuferele şi desagii aşezaţi pe jos. „Unde dracu' să duc atîţia cu trenu' în sara asta ?" se întrebă el, uitîndu-şi îndată întrebarea. O femeie mică ţinea în braţe un copil înfofolit într-o pătură de lînă, cu o năframă înfăşurată în jurul capului, de nu i se vedeau de cît ochii : „Proasta asta o să-l înăbuşe" — gîndi Hurduc, dar uită şi asta în aceeaşi clipă. Căută fără încetare, făcîndu-şi loc printre oameni ca un buştean prin apă, uitîndu-se la unii de-aproape — mirîndu-se că aceştia se trag înapoi speriaţi. Deodată o zări pe Lucia, stînd lîngă perete, în picioare, subţire ca un pai ; nu purta cojoc, ci palton de postav, cusut la oraş, iar în cap o năframă înflorită de lînă albă, legată la ceafă. La picioarele ei se afla un geamantan mare de lemn, un cufăraş verde şi-o straiţă umflată. Cufăraşul şi straiţa erau ale lui Gheorghe. Hurduc s-apropie de fată, domol, căutîndu-1 din ochi pe Gheorghe. — Bună seara ! spuse el. Fata tresări şi începu să tremure. Hurduc se opri lîngă ea, aşteptînd. Fata se uita undeva, peste cîmpul din faţa gării, unde în afară de omăt nu mai avea ce vedea. Tremura tot mai tare şi-şi muşca buzele. Răsări şi Gheorghe curînd cu şubă băcească pe umeri, peste cojoc, cu biletele de tren în mînă. Cînd îl zări pe tatăl său, s-opri în loc, îngălbenind. Hurduc îi vedea ochii negri, mari, înfricoşaţi şi vînătăile pă-tîndu-i obrajii. Pe urmă flăcăul s-apropie şi dădu bună seara. Baciul apucă straiţa de jos şi zise gros : ■— Ia-ţi, băiete, cufărul şi hai acasă ! —■ Tată, eu plec cu Lucia. •— Ba vii cu mine. — Nu mă duc. — Cum ai zis ? — Nu mă duc ! — Aşa ! Aşeză traista la loc pe pămînt şi întorcîndu-se către flăcău, zise: — Mai spune odată ! Flăcăul se dădu doi paşi înapoi, îngăimînd ceva neînţeles, apoi privi cu jale la fată, care începuse să plîngă. Spuse : — Plec cu Lucia. — Mă ! Dumnezeii cui te-o prăsit. — II apucă de ceafă şi începu să-l împingă către cufăr. Flăcăul nu putu să se împotrivească. Se simţi aple- I3~6 REMUS LUCA cat de-o putere neînduplecată, care-i strîngea grumazul ca o chingă de fier. — Ia-ţi cufărul şi straiţa ! Gheorghe le luă de jos. Atunci puterea aceea îl ridică şi începu sâ-î îmbrîncească fără milă. Feciorul simţea o durere ascuţită arzîndu-1 în lunguj spinării şi nu pricepea unde pierise propria lui putere; ca prin ceaţă, îşi aminti cum apucase tatăl său, odată, mai de mult, un lup de ceafă, sub urechi, şi strîngîndu-1 îl ridicase în aer, lăsînd crinii să-i sfîşie pîntecele ; de nu (i-ar fi fost ruşine de oameni şi; de Lucia, ar fi urlat şi el ca lupul acela. Se simţi împins printre călători, peste şine, spre cîmp. Oamenii se dădeau la o parte miraţi. Cineva spuse : — Asta-i Hurduc de la noi şi fecioru-său Gheorghe. — Aha ! Atunci dă-le pace. Ştie el ce face. Şi oamenii nu se mai sinchisiră de această întîmplare ciudată, de acest părinte care-şi împingea feciorul de la spate, ţînîndu-1 de ceafă. — Lasă-mă. Mă duc singur, — zise Gheorghe. Hurduc îi dădu drumul. Din marginea terasamentului, înainte de a coborî pe cărăruşa ce ducea către sat, tăind pieziş cîmpul, flăcăul se mai întoarse odată şi privi la fata care rămăsese singură, în picioare, lîngă geamantanul mare de lemn, pe care ea nici nu-1 putea ridica. — Haida, dragul tatii, nu te mai uita înapoi. Goborîră. Mergeau alături, şi nici unul nu păşea pe cărarea care era la mijloc între ei, ci amîndoi prin zăpada pînă la genunchi. Auziră trenul, intrînd în igară, larma celor care se urcau, apoi trenul pornind, grăbind către ţinta lui, şi-apoi pierzîndu-se în noapte, de parcă nici n-ar fi fost. ★ Cînd intrară în casă, Leonora înlemni în mijlocul odăii. Hurduc o privi un timp fără vorbă. Cînd femeia se urni, şi începu să umble repede prin odaie, căutîndu-şi în neştire de lucru, bărbatul rosti cătinel : — Leonoră dragă, eu pe tine nu te-am bătut niciodată. Amu mă tem că ţi-oi da vre-o două. — Tu eşti nebun ! strigă femeia plîngîncl. — Ai ghicit. Is nebun. Pe urmă, după un timp, uitîndu-se blîncl la Gheorghe, care se aşezase pe laviţa de sub ferestre, cu ochii pironiţi în gol, adăugă : •— Tu te culci cu fetele în odaia dinainte. Gheorghe se culcă aici cu mine. •— Da' cum o să încăpeţi amîndoi în patul ăla. — încăpem noi. Se dezbrăcară în linişte. — Tu, Gheorghe,, culcă-te de către perete. Dorm eu de către margine. Leonora ieşi. Hurduc suflă lampa şi se întinse lîngă feciorul său, în patul strimt, care gemea chinuit sub trupurile lor mari. — Lasă, Gheorghe. Nu fii necăjit. Ai să înţelegi tu. * Miercuri dimineaţa, încă nu se făcuse ziuă, cînd Hurduc îl auzi pe Toader, strigîndu-1 din uliţă. Ieşi în pragul tinzii, aşa în cămaşă şi-n izmene cum se afla.. LINIŞTEA IERNII 137 — Ce-i ? — Imbracă-te iute şi hai. Avem de vorbit. —- îndată. Intră în casă şi începu să se îmbrace grăbit. — Scoală-te, Gheorghe, şi-mbracă-te. Trebuie să. mergem. Şi-1 purtă toată ziua icu el, nepierzîndu-1 din ochi.. .11 duse şi la şedinţa comuniştilor, unde se hotărî să se propună Irinii să convoace adunarea generală joi dimineaţă, ea să se pună capăt tulburării din sat. CAP. IX (La cererea lui Toader Pop, adunarea generală a fost convocată pentru joi la amiază. La orele 10, sala este plină. Se află acolo şl Colce-reştii şi Moldovanii şi Namparale, şi Păuciuşu şi Sîvu Pantelimon. Sosesc şi Bobletecil, mai tîrziu şi Cornel. cu. maică-sa, apoi Patru. In sediul de partid, Toader Pop, Hurduc şi Filon Gherman citesc raportul Irinii, care va fi citit în adunare). * Vichentie era iarăşi singur în odaia din faţă a casei sale mari, încăpătoare, întins pe canapeaua lui tapiţată cu catifea sură şi se gîndea. Se întorsese de vre-o trei ceasuri de la Moldovan Gherasim unde îi aflase pe toţi cei din neamul Moldovanilor şi Colcereştilor. Era acolo şi Colceriu Augustin, care fusese preşedinte, şi feciorul său cel mai mare, Vasilică. Era şi Pop Macarie, care nu semăna cu ceilalţi, căci avea un cap mic şi încreţit şi de multă vreme nu mai purta mustăţi' — iar trupul aproape nu i se vedea între atîţia oameni mari ; nici 'la îmbrăcăminte nu semăna cu ei, purtînd cioareci tare vechi şi-o cămaşă destul de bătrînă. El avusese multe necazuri în viaţă, iar acum tot ce agonisea, cheltuia pentru zestrea şi îmbrăcămintea fetei sale, căreia voia să-i facă şi casă. Se strînseseră încă din zori, nedumeriţi de convocarea asta neaşteptată a adunării generale a colectivei. Ţineau şi acuma cu Floarea, hotărîţi s-o scape, măcar pe ea, chiar dacă pe Cornel, nu ; pe acesta, din pricina purtării sale, nu se prea însufleţeau numindu-1 neam cu ei, şi cînd venea vorba de el, nici nu-i spuneau pe nume, ci îi ziceau „băiatul Floarei". Colceriu Augustin era de părere să nu s-amestece, ci cu toţii să se abţină de la vot, în privinţa tuturor, ca să nu supere pe nimeni, dar Vasilică, feciorul său, un bărbat tînăr, frumos ca toţi cei din neamul său, susţinea cu înverşunare că nici Floarea nu trebuie apărată,, fiindcă ;i'altfel i-ar putea scăpa pe toţi. Pop Macarie ţinea, şi el cu această părere; ştia tot satul1 că Pop Macarie îi duşmăneşte pe Boble-teci încă din vremea procesului cu Banca Albina, cînd şi-a pierdut tot ce bruma avea pe lîngă casă, iar pe Teofil Obrejă pentru că slujise la el, împreună cu fată-sa vreme de cinci ani şi nu se alesese cu nimic ; după socoteala lui Pop Macarie, plata cinstită a muncii pe care el şi cu fata lui o făcuseră acolo, întrecea preţul celor două iugăre pe care i-le luase banca, chiar de-ar fi trebuit să plătească în aur. Spunea şi acum : ,,0 fi femeie de treabă, Floarea, nu zic, da' eu n-o pot ierta ; ea s-a hrănit şi s-a îngrăşat.din ce-am tras eu şi alţii de la gura copiilor noştri. Asta eu n-a uit şi n-o iert". Pe Vichentie, disputa asta nu-1 interesa. II chemase de-o parte pe Gherasim şi-1 întrebă încet, ca să nu-1 audă Pop Macarie : 138 REMUS LUCA — Făcut-aţî cererile ? — Nu, răspunse Gherasim, cam încurcat. — De ce ? : — Apoi ne-am tot sfătuit şi-am zis : să mai aşteptăm să vedem ce-o să fie la adunarea generală. — Cum : ce-o să fie ? — Poate că o scăpăm pe Floarea să nu fie dată afară. — Şi-atunci ce faceţi ? — Atunci n-am mai ieşi... — Aha ! Vichentie nici nu mai încercase să discute. Plecase repede de-acolo, fără să le mai deie bineţe la ceilalţi şi se întorsese acasă, trîntin-du-se îndată pe canapeaua lui îmbrăcată în catifea sură, pe care mai sta întins şi acum, încălţat, cu cojocul pe el şi cu căciula în cap. Aseară încă, fusese vesel şi băuse cîteva pahare de vin. Ii dăduse un pahar şi Anicii, care îi mulţumise: cu sfială ca unui străin. Pe urmă se gîndise la clipa cînd va pune pe masa Irinii cele vreo douăzeci şi cîteva de cereri de ieşire din colectivă ; cum se va speria preşedinta, cum va începe să plîngă ca orice muiere proastă, cum el va ride uitîn-du-se la ea, fără să-i spună nimic, dar ea va înţelege că el gîndeşte „Asta-i de la mine, Irină ! Să-ţi fie de bine !" cum, pe urmă va ieşi fără să se uite la nimeni. Iar acum, stătea aici, fără să ştie ce-ar putea să mai facă ; din pricina Moldovanilor şi a Colceriştilor, care-s toţi nişte proşti şi nişte măgari şi nici să se gîndească nu-s în stare, decît cînd s-adună grămadă ca oile, tot planul lui frumos se putea îneca tocmai în clipa cînd era gata să se împlinească. Gemea neputincios, neputînd înţelege de ce a fost convocată adunarea acum. şi nu peste o săptămînă, cum1 se hotărîse. Căci şi asta îl încurca. De ce se grăbesc ăia ? Ori ştiu ceva ? Ori au aflat ceva ? Ori îl numai o tactică a lui Toader, care s-arată mai căpăţînos decît s-ar ft putut aştepta cineva ? De unde mai răsar toţi ăştia care i-s duşmani lui şi-i stau în drum 'şi îl împiedică să-şi facă viaţa' ? Ce! au ăştia cu el ? Oh, cum i-ar juca el pe toţi; şi pe Toader, ca pe urşi! Niciunul dintre ei nu-i ca elv ca Vichentie, priceput şi deştept, şi lumea-i; iubeşte şi ascultă de ei. Da, proştii, numai de prost ascultă şi numai pe prost îl sufere, între ei ; pe ăl deştept îl ocolesc ca pe un rîios. Nici nu s-ar fi dus la adunare, dar se temea ; trebuia să] imeargă acolo şi să strige şi el, cu toţi proştii laolaltă : „Jos chiaburii" ! Se şi ridică şi porni repede către sediul gospodăriei, care se afla dincolo de piaţă, chiar în faţa casei sale. în odaia lui Teofil Obrejă, care era şi azi neîncălzită, Murăşan Iosif nu-şi putea lepăda cojocul; sta şi se uita la bătrînul care îngenun-chiase în faţa icoanei îmbrăcate în argint şi se ruga de cîteva ceasuri. Murăşan venise încă din zori cu un amestec de frică şi părere bună în inima lui, să-i spuie că azi toate se duc pe bîr, că toate minciunile lui n-au folosit! la nimic ; comuniştii şi-or văzut de treabă şi nu s-au speriaţi nici de încăierările aşa de frumos puse la cale, nici de porcul omorît al Irinii, şi nici de cîinele sugrumat al lui Pănciuşu ; ba au turbat şi mai tare, exact aşa cum se aşteptase el, care îi cunoaşte mai bine, şi au/' convocat adunarea, tocmai cînd îi convine lui mai puţin. LINIŞTEA IERNII 139 Lui Teofil Obre/jă însă părea că nici nu-i pasă. Murăşan rînjea vă-zîndu-i capul de sfînt aplecat cu bărbia-n piept şi buzele tremurîndu-i. „Dîrdîie şi măduva-n tine, de ciudă !" — se gîndea, trăgînd cu furie dio ţigară căci îi venise în minte că el dîrdîie şi mai tare. — Ascultă, bade Teofile, eu mă duc. Trebuie să fiu şi eu la adunare. — Du-te, fiule, şi domnul să-ţi călăuzească paşii. — Unde drac' să mi-i călăuzească ? — Pe calea adevărului, fiule. Eu pentru voi mă rog. Domnul e cu noi. — Bine, că măcar Domnul îi cu noi... Obrejă se ridică gemînd şi veni aproape de eţ. Chipul lui era atît de blînd şi de trist, încît Murăşan se sperie. — Te-aş ruga să ai grijă de băiet. — Cum să mai am grijă. Dacă-ţi spui că m-or găbjit şi pe mine. Mă bănuiesc. Trebuie să mă păzesc acum pe mine. — Domnul ne păzeşte pe toţi. — Domnu-i în cer şi eu mă duic la o adunare de pe pămînt. — Te rog din suflet. Ai grijă de băiet. II bat gînduri urîte. — Hă ! Vrea să-l omoare pe Toader. N-ar strica. — Nu, fiule. Cornel nu-i bine să fie acolo. El îi tînăr. — Nici dumneata nu-1 poţi opri. ' — Tu să fii lîngă el. Să nu-1 laşu.. •— Doar1 nu-i vrea să-l omor' eu ? — Cîte-odată domnul pune judecata şi dreptatea sa în mîna unor păcătoşi. ■— Hă ! Dumneata nu eşti prost... Murăşanu rînjea, galben ca ceara, tremurînd ca un boţ de răcitură : — Pricep eu, bade Teofile, ce vrei dumneata. Da' să nu crezi că eu mă bag singur în mormînt. Mai trag eu şi pe alţii după mine, n-ai grijă. — îşi îndesă căciula mare de miel pe ochi şi spuse 'arătîndu-şi diiniţii1 îngălbeniţi şi gingiile vinete: — Mă duc la afdunare să strig': „Afară cu chiaburii !" Murăşan Iosif nimeri în sala de adunare, îndată după Toader Pop şi Filon Gherman ; se stîrnise foiala şi izbuti să se strecoare aproape nebăgat în seamă, pînă în fundul sălii, lîngă Bobletec, căruia îi şopti ceva la ureche. Pe urmă se îndepărtă de el, căutând s-ajungă pe margine, în dreptul băncii pe care şedea Cornel şi Floarea. Oamenii tăceau, aşteptînd. Măcar că fusese deschisă încă o fereastră, în sală era fum şi o căldură grea, de trupuri asudate, de piele de oaie. Aşezîndu-se la masă, în latura celor din consiliu, Toader Pop îşi plimbă, cam stînjenit, privirile peste sală. Zări o mare îngrămădire de capete, ale căror chipuri nici nu încercă să le recunoască, părîndu-i-se că seamănă între ele, că toate au aceleaşi trăsături şi aceeaşi privire; iar el nu se simţea la îndemînă stînd acolo şi adunînd asupra lui privirea lor atentă, curioasă. Pe urmă, în vreme ce se liniştea, alegîndu-şi gîndurile, se trezi că începe să-i cunoască şi să-i deosebească pe fiecare din mulţime ; îşi dădea seama că-i ştie' bine, de multă vreme. I-ar fi putut ghici pe întuneric, după glas, ori dintr-un vîrf de deal, după mers ; ştia despre fiecare pe cine-1 are prieten bun şi despre fiecare pe cine 140 REMUS LUCA nu-1 poate vedea în ochi; ştia care eîţi copii are şî cum o duce cu nevasta ; le ştia la fiecare şi locuinţa şi ograda, şi năravurile şi vrednicia; le-ar. fi putut, povesti el cum au trăit pînă azi şi cum le-ar plăcea să trăiască de-acurn încolo ; se şi mira ică-i cunoaşte atît de amănunţit. în mijlocul sălii s-afla, roşu de căldură şi emoţie, cu sumanul descheiat, Moldovan I lisle, Grăsolea, cum îi ziceau oamenii, pentru că îi plăcea să mănînce bine şi cît de mult, rotunjindu-se şi îngreunîndu-se pe zi ce trece. într-o lăture a lui şedea Susana, o femeie mare cu/ rochi răi, care fusese tare frumoasă în tinereţe, cînd era înaltă şi subţire; acum se îngrăşase şi ea, făeînd pereche potrivită cu bărbatul ei ; Ilisie —- se ştia — asculta mult de nevastă-sa şi nu zicea nimic fără ştirea şi încuviinţarea ei. .— In cealaltă lăture a lui Moldovan Ilisie şedea Alăriuţa, fata lor şi fala casei, care nu se ştie' ide ce ieşise atît de mică şi de firavă', şi' totuşi frumoasă, dar puţin iubită şi căutată de flâ-căi, pentrucă maică-sa n-o prea învăţase cu lucrul. Spuneau cei răi de gură că fata-i slăbuţă, pentrucă părinţii lor mănîneă tot de la casă, lăsîndu-i ei numai firimiturile, pe care ea le ciuguleşte ca o pasăre; dar nimeni nu puteia crede una ca asta — nici chiar cei care o spuneau! în batjocură —• pentru că părinţii ei o iubeau atît de mult, încît ar fi fost în stare, de dragul ei să postească numai cu apă şi-o săptămînă încheiată ; acum vre-o doi ani, Măriuţa fusese greu bolnavă şi Moldovan Ilisie îşi vînduse doi porci graşi, iar Susana vestita ei salbă de zloţi vechi ungureşti de aur ca s-o poată purta la cei mai vestiţi doctori din Bucureşti ; atunci în cîteva săptămîni, şi Ilisie şi Susana, slăbiseră ajungînd ca nişte scînduri căci nu le mai ardea nici de mîncare şi nici de somn. în faţa lui Moldovan Ilisie, şedea Pop Macarie, omul acela mic, pirpiriu, al cărui cap semăna cu o prună afumată ■— şi nu numai fiindcă era îngrozitor de. încreţit şi de uscaţi, ci pentru că era şi nelgru ca un fund de ciaun. Fusese tare necăjit la viaţa lui, dar rămăsese bun, cum mărturiseau limpede ochii lui albaştri, care din cînd în cînd rîdeau, lă-crămînd uşor. Era cam de-o seamă cu Toader; cînd fusese flăcău, îi plăcuse Susana, fata unuia clin-Mărgineni, care însă nici nu-1 luase în seamă, căci era mic şi negru şi nici să joace nu prea ştia, şi se măritase cu Moldovan Ilisie.- Pop Macarie pierise o vreme din sat, intrînd servitor la o casă boierească din Bucureşti ; se întorsese de-acolo după vre-o şase-şapte ani, cu o nevastă, mică şi urîtă ca el, cu un copil de un an în braţe şi cu altul în pîntece ; îşi cumpăraseră două iugăre de loc şî cîne-cîneşte, îşi făcură un rost ; lucrau amîndoi ca nişte apucaţi zi şi noapte, iarna-vara ; îşi puseseră în gînd să facă „domn" din băiatul lor, care se arăta bun la carte, iar fetei să-i agonisească măcar trei-patru iugăre de loc — şi îşi vedeau de acest vis al lor cu o îndîrjire care le-a ridicat mult preţul în ochii celorlalţi oameni. Băiatul lor intra în a patra clasă de gimnaziu, cînd în procesul cu banca „Albina", Pop Macarie pierduse tot ce agonisise pînă atunci, cele două iugăre, perechea de vaci, porcul din coteţ, ba trebuia să vîndă şi grădina casei ; atunci s-a văzut cîtă putere-i în sufletul acestui om mic şi urît; nici nui s-a spîn-zurat, nici nu şi-a adus copilul înapoi de la şcoală. Nevastă-sa! a intrat femeie' 'de servici la gimnaziu, să fie lîrigă băiet, el a intrat/ slugă împreună cu fata lui, la Teofil Obrejă. Cinci .ani s-au canonit ei aşa, pînă cînd a terminat băiatul şcoala, prin patruzeci şi cinci, şi le-a spus: „acum nu mai trebuie să mă ajutaţi, de-acum văd eu ce fac". Atunci s-a întîmplat şi: reforma agrară şi Pop Macarie a căpătat patru iugăre de pămînt. Băiatul, numai el ştie cum, a ajuns doctor : „Şi nu un doftor LINIŞTEA IERNII 141 aşa ni, care scrie reţepturi, ci unu mai bun ca to'ţi, cara-i învaţă pe ăilalţi la şcoală de doftori din Cluj". — Cînd zicea aşa, Pop Macarie plîngea ca o muiere. în vre-o două rînduri, băiatul a fost prin1 sat ; era tot aşa de mic şi de negru ca taică-său şi avea ochelari pe nas, vorbind aşezat şi cu blîndeţe şi purtîndu-se ca toţi oamenii. El i-a spus lui taică-său : „Intră numa'dumneata în colectivă, c-o fi bine". Lui Toader i se păru ciudat că îi răsar abia acum aceste gîndurî care nu erau de loc neînsemnate şi al căror zbor prin mintea lui a ţinut exact atîta cît şi-a plimbat privirile de la unul la celălalt. înainte vreme, acum două săptămîni bunăoară, ori acum trei zile, cînd se gîndea la sat, lai oamenii din colectivă, îi cam împărţea : ăsta-i „conştient", ori ăsta-i „principial", ori ăsta „cam şovăie". Şi iarăşi îi pierdu din ochi pe oameni de parcă s-ar fi aşternut o ceaţă peste ei, căci (îl (tulburase această descoperire : nimic nu era nou, toate le ştia de mai înainte, de foarte' în uit timp, zăcuseră undeva 'într-un colţ al creerului său şi se tot adunaseră cum se tot adună toamna cocostîrcii pe lunci clămpănind, din clonţurile lor lungi şi într-o bună zi îşi întind aripile şi se ridică fîlfîind în văzduh. „Oare ce gîndesc ei ?" se întrebă, şi străduindu-se să-i vadă iarăşi, observă uluit, în timp ce le cerceta pe riînd feţele nemişcate, atente, că acum aproape toţi îs la fel, că s-a întipărit pe chipurile lor ceva neobişnuit, care-i face să semene între ei, cum seamănă între ei toţi oamenii la o nuntă, cînd sînt cu toţii veseli de aceiaşi veselie, ori la o înmormîntare, cînd -toţi sînt trişti şi gravi şi înfioraţi de-acelaşi gînd al morţii care pe nimeni nu-1 cruţă. Şi ceea ce gîndeau ei,, nu se putea şti, căci nu erau: nici veseli, nici trişti ; toate feţele arătau, numai aşteptare. Irina se ridică şi începu să-şi citească raportul. Toader o văzu palidă, cam speriată, luptîndu-se să-şi stăpînească glasul subţire, care se tot îneca şi mîinile care tremurau. Tăcerea din sală era atît de plină, încît s-auzea limpede foşnetul hîrtiilor din mîinile ei şi răsuflarea ei. gîfîită. Toader se înturnă iar către sală. Oamenii se uitau la Irina încordaţi, fără să piardă nici un'cuvînt. O zări pe Sofia, undeva mai în spate,, aşezată lîngă Raveca, soţia lui Moldovan Vaier, care-i era prietenă din copilărie. Sofia nu părea să asculte vorbele Irinii ; ea privea ţintă la Toader, cu ochii ei mari negri, plini de încredere. Era foartej gravă. în-tjlnindu-i ochii, un început de zîmbet îi miji pe la colţurile gurii, dar îndată şi-1 ascunse, devenind iarăşi serioasă, de parcă i-ar fi fost ruşine să-i zîmbească într-o adunare de oameni. In vremea asta, intră în sală Vichentie Pîntea.; îşi făcu loc, fără sfială, printre oameni, trecu fără grabă prin faţa mesei prezidiului, neprivind într-acolo, de parcă nici n-ar fi fost acolo decît pereţii, şi s-aşeză fără să-şi ceară voie drept între Moldovan Gherasim şi Moldovan Aurel, pe prima laviţă. Abia acum îşi luă căciula din cap şi privi la prezidiu; rînji cînd o văzu pe Irina palidă şi atît de solemnă, iar de la Toader îşi întoarse repede privirile, neascunzîndu-şi nemulţumirea pe care i-o^ trezea acest om. Toader se gîndi la început că toate acestea, Vichentie le face pentru că nu i-i la îndernînă că-i vor scoate pe Bobleteci şi pe Patru Ioa-ehim din colectivă. Pe urmă, mult mai tîrziu, către miezul nopţii avea să-şi schimbe părerea despre Vichentie văzîndu-1 bătăios şi strigînd să fie scoşi din colectivă toţi ăia care ţin cu „bandiţii" ăştia şi avea să se 142 REMUS LUCA gîndească la el cu oarecare îngăduinţă, socotindu-l stîngist; iar a doua zi avea să descopere uluit că nimeni nu 1-a cunoscut pe acest om aşa cum este — şi avea să-şi muşte mîinile de furie, Irina citea mai departe raportul, care şi acum era cam lung şi plin de amănunte ; dar oamenii îl urmăreau tot mai încordaţi, fără să li se urască şi Toader se gîndi că lucrurile sînt mai aşezate decît se aşteptase el, după tulburările din sat, care de bună seamă fuseseră puse la cale de unii ce se simţeau prea puţini şi prea slabi; — iar el se tulburase mai mult decît ceilalţi, temîndu-se de un anumit lucru, care nici aciim, nu era tocmai limpede în cugetul său ; fără să-şi dea seama începu să-l caute prin mulţime pe Cornel Obrejă şi-1 află îndată, şezînd lîngă Floarea pe-o margine de bancă, nepăsător că alţii mai bătrîni decît el stau în picioare. Cornel nu1 se uita la el, ci la Irina cu mînie şi dispreţ. Toader tresări, zărindu-1, atît de urît, schimonosit de ură, şi se întunecă. Iar Sofia, care-i urmărea privirea şi ghicise că s-a oprit în direcţia! Floa'rei, se strînse în sine, coborînd ochii în pămînt ;< cînd şi-i ridică din nou, pironindu-1 cu ei pe Toader, alcesta înţelese teama nevestei sale, şi se încruntă, strîngînd din buze. Dar ochii Sofiei, mari, mistuitori, nu-1 mai părăsiră toată ziua şi' toată seara. Cînd în raportul Irinii, fu pomenit întîi numele lui Pătrui Ioachim, în sală începu să se simtă frămîntare şi-un murmur surd într-un colţ al încăperii; cîţiva oameni începuseră să sporovăiască ceva, cu glas scăjzut, iar ceilalţi din jur, le cereau să tacă. Irina se opri din citit şi zise: —■ Tovarăşi, eu voi citi raportul consiliului. Pe urmă voi luaţi cu-vîntul şi vă spuneţi părerea. — Aşa-i! — Linişte ! — Zi mai departe, Irină ! Sala se scufundă iarăşi în tăcere şi Irina continuă să citească — şi glasul ei devenea tot mai puternic şi mai limpede. Dar tăcerea nu ţinu mult. Se pomeni de oile purtate prin bălţile din luncă şi de scroafele eu maţele opărite — şi din larma care se iscă, glasul Irinii nu se mai auzi. — Asta-i minciunăăă ! — strigase Pop Constantin un om cu faţa nefericită, văr cu Patru. Era harnic şi muncea cît zece, şi nu s-alegea cu nimic, fiindcă avea o casă plină de copii toţi mărunţi şi o nevastă leneşă si cam beutoare, iar el era greu de cap şi numai cine nu voia nu-1 trăgea pe sfoară. De strigătul lui s-au mirat toţi cei de-acolo, fiindcă se ştia că-1 duşmăneşte pe Pă/tru Ioachim, pentrucă-i vînduse acum un an o vacă beteagă care şi murise peste vre-o săptămînă. — O min-ciună-s toate. Patru n-a făcut nimic, şi-i mijlocaş. — Minciună ? — ţipă Leonora Hurduc, ridicîndu-se în picioare. — Atunci îi minciună şj că pe tine te cheamă Constantin şi că eşti prost ca noaptea. — Să nu mă faci prost, auzi ? — Nu aud. — Apoi s-auzi! — Dacă vreau. Fain potracăr şi-a tocmit Patru ! Nu-i nici o minciună tovarăşi. Leonora vorbea repede, înverşunată şi atît de ascuţit —- încît şi din mormînt ai fi auzit-o. Nu ştiu cum a fost cu oile, dar ştiu cum a fost cu scroafele. Le ţinea flămînde şi le da numa'lături fier- LINIŞTEA IERNII 143 binţi, de nu-fi puteai ţine mîna în ele. I-am zis : ce faci mă ? Bolnăveşti scroafele! Şi mi-a spus: „Dă-le-n freanţ, scroafe, că doar nu-s a mele." Glasurile se învălmăşiră, de mirare, de indignare, şi nu se mai auzi nici Pop Constantin care răcnea mereu : „— Asta-i minciună. Min-ciunăă !" Oamenii schimbau vorbe tari — împărţiţi în grupuri, ridicîndu-se, agitînd mîinile, aşezîndu-se, descheindu-se şi încheindu-se la sumane. Vorbeau şi femeile, amestecîndu-şi glasurile lor subţiri, în gălăgia din care nu se înţelegea nimic. Numai grupul Moldovanilor şi Colcereştilor tăcea, şezînd cuminte şi aşteptînd. Cu toţii uitaseră de prezidiu, nemai ascultînd-o pe Irina care tot ţipa : — Linişte! Faceţi linişte !" Se ridică atunci Pănciuşu — care avea o voce răsunătoare, cînd era nevoie, şi strigă prelung, cîntat: — Oaameni buni! Faceţi liniştee ! Se şi simţi oarecare potolire, dar nu întreagă. Intr-o parte mai discutau doi, adînc şi gros : — Cum, mă ? Să bolnăveşti oile ? Şi scroafele ? —-Apoi da'/Dacă spune în raport, însamnă c-aşa-i! Şi trebuie să c-rezi ! — Nu-i vorba de crezut ori de necrezut. — Da'de ce-i vorba ? x — Apoi să omori oile ?? Treabă-i asta ? Iar din altă parte s-auzea : — Nu se poate, mă ! — De ce să nu se poată ? — Apoi, aşa ! — Eu zic că se poate ! Şi, că-i aşa ! . — Eu tot n-aş crede. In altă parte, s-auzi rîzînd, nevasta lui Pănciuşu : — Nu ţi-am spus eu, că-i lucru mare ? — Ba. —• Să vezi numa'ee-a mai fi. — Măi lasă-mă ! încetul cu încetul, larma se stinse şi iarăşi puteai auzi, cum foşnesc hîrtiile în mîna Irinii, care continua să citească, şi în' glasul ei nu se mai cunoştea nici un pic de tulburare. In raport se pomenea cum a fost Patru Ioachim legionar şi, fără cruţare, se arăta că s-a însurat numai ca să puie mîna pe moară, că pe socru său îl ţinuse numai cu beu-lură, ca să facă testamentul aşa cum i 1-a dictat el. — Auzi, mă ? Asta nu uită nimic. Iţi spune şi laptele ce l-ai supt de la mîne-ta. — spuse cineva încercînd să vorbească încet, dar se auzi în toată sala. Cineva rîse, iar altcineva şueră un „sst!" care ar fi oprit şi vîntul în loc. Pe urmă, Irina adăugă: „Patru Ioachim îi chiabur .şi duşman şi trebuie alungat din gospodărie". Atunci s-auzi glasul lui Traian Ispas, bărbatul Irinii. — Nu poţi să zici despre Ioachim că-i chiabur ; doar nu-i chiabur. Ii mijlocaş. Adică a fost mijlocaş cînd a intrat în gospodărie. Pop Macarie se ridică repede şi spuse fără grabă : — Aici nu-i vorba de-i chiabur ori mijlocaş. Ii vorba c-o omorît oile şi a bolnăvit scroafele. De asta-i vorba. Traian Ispas nu răspunse. Dar întrebă altcineva, dintre cei ce stăteau în picioare, lîngă uşă : 144 REMUS LUCA — Ii dovedit ? ■— Mie mi se pare că-i dovedit. ■— Ii dovedit numa'c-or perit oile şi s-or bolnăvit scroafele. — Mie mi-i destul. — Mie 'nu ! Că nu-i dovedit că-i el de vină. — Doar nu-i fi tu. — S-or mai întîmplat nenorociri. .— Da' ou oile lui şi cu porcii lui cînd a avut de ce nu sj-or întîmplat ? — D'apoi eu tot nu cred că-i dovedit... începu iarăşi larma şi nu se mai auzi ce discutau cei doi, şi iarăşi trebui să strige Pănciuşu, cîntînd cu glasul lui răsunător... Irina luă din nou filele în mînă, citind mai departe, despre familia Bobletecilor. — „Tovarăşi, spunea ea, Bobletec Ion n-a avut pămînt, că şi 1-a pierdut în pîra cu banca. Dar cum' a trăit el ? Poate că unii au uitat că a ţinut în arendă pămîntul lui Septimiu, fratele său. Dar 1-a lucrat el, oare? Nu. L-aţi lucrat voi şi eu şi alţii veniţi din alte sate.- Iar asta se cheamă exploatare şi-i exploatare oricum ai întoarce-o." Multe file ale raportului arătau vicleniile lui Bobletec, în colectivă, în brigada întîia a lui Vichentie Pîntea. Se pomeni despre zilele-muncă socotite în plus, după sfatul lui Bobletec Ion, om priceput în astfel de înşelăciuni. Se stîrni atunci o adevărată furtună de proteste. întreaga brigadă a lui Vichentie, peste optzeci de oameni se ridicară în picioare, strigînd : — Minciună ! — Asta-i neruşinare ! — Ne faceţi hoţi pe noi ? Sala vuia, de parcă zeci de clopote şi-ar fi îngrămădit dangătele între pereţii ei. — Brigada noastră, mă ? — striga cineva ridicat în picioare pe laviţă. Brigada a mai bună a furat zile-muncă ? •— Are ea destule i — răcnea altcineva din toate puterile. — Are să vă deie şi vouă, de pomană, ca să nu plîngeţi! — Brigada noastră ! Auzi mă ! Ai' mai bună ! — urlau alţii învăl-măşindu-şi vocile, turbînd de indignare. Uitaseră cu toţii de Bobleteci şi-şi apărau înnebuniţi brigada. Pe urmă, cineva strigă : — Vreţi să distrugeţi brigada ! — şi vorbele lui fură urmate de un potop negru de ameninţări şi sudalme. Nimeni nu mai tăcea şi nu mai şedea liniştit. Toţi agitau pumnii în aer şi urlau vineţi de furie. Puteau să se încaiere într-o clipă. Numai cei şase oameni aşezaţi la masa prezidiului, aşteptau liniştiţi, potolirea furtunii. Atunci se ridică Vichentie, greoi, mare, pe laviţă, întoreîndu-se către sală şi ridică mîinile. Oamenii se liniştiră dintr-odată. — Spune, Vichentie ! — zise Irina, liniştită. — Ii drept !_— spuse Vichentie. S-au scris zile-muncă mai multe decît s-oir făcut, in anul înlîi, cînd celelalte brigăzi or lucrat puţin şi numai brigada mea a lucrat bine. Atunci a zis Bobletec : Trebuie făcut ceva ca să ne asigurăm. Scrie acolo zile mai multe ! — A fost şi-n anul al doile, Vichentie ! — spusa Irina, din spatele lui cu un glas căruia nu i te puteai împotrivi1. — Da. Şi-n anul al doilea. Tot aşa. Dar s-au şters la sfîrşitul anului, cînd s-a făcut bilanţul. Dup-aia, nu s-a mai întîmplat. LINIŞTEA IERNII 145 — Ba, a fost şi-n anul ăsita ! — striigă Sîvu Pantelimon de la masă. Irina îl trăgea de mînecă rugîndu-1 : — Taci, Sîvule ! — dar el nu voia : — Nu tac ! Porcăria asta nu pot s-o tac. — Ce porcărie, Sîvule, întrebă Vichentie, coborînd de pe laviţă şi făclnd un pas că+re masa prezidiului. Oamenii se aşteptau să se urce chiar pe masă şi să-1 apuce pe Sîvu Pantelimon de grumaz. Irina se uita speriată, Thtrebînd, spre Toader Pop. Acesta încuviinţă din cap şi spuse destul de tare : •— Lasă-1 să spuie. oare valabil din cugetări şi are capacitate •de a înfrunta timpul ? Este desigur dinamismul, apelul energic şi voluntar spre umanitate. Deşi scrise după abandonarea poziţiilor socialiste din tinereţe, cugetările întrunesc — în ciuda derutei şi a refugiului în sigurătate din anii bătrîneţii — semnele unui nezdruncinat umanism>) ; în unele din ele răsună, ecouri din anii luptei alături de mişcarea muncitorească. G. Ibrăileanu îşi încheie opera ca un adevărat poem concis închinat vieţii sociale : „Nu te certa cu viaţa. Nu fii o fiinţă abstractă I Frecventează societatea, petrece, 1) In cronica despre maximele şi cugetările lui H. Streiman, G. 'Ibrăileanu face observaţia că „toţi analiştii mari, ifie „moralişti" puri, fie romancieri, sînt mai mult sau mai puţin detractori ai omului" (Viaţa Rom., 1922, nr. 2, p. 304). glumeşte, nu face pe cimpanzeul abstract l". Ultimele cuvinte ale ciclului Privind viaţa, renegînd multe din afirmaţiile anterioare, nu au numai valoare normativă, ci exprimă în chip de confesiune o experienţă proprie. Cea mai valoroasă creaţie literară a lui G. Ibrăileanu, Adela, este nu atît romanul unei tinere ifemei, cît analiza crizei sentimentale a unui quadragenar de o luciditate extremă. Ciştigînd dragostea unei femei de douăzeci de ani, Emil Codrescu, eroul cărţii, este măcinat totuşi de incertitudini, suspectînd şi analizînd orice gest al partenerei, pentru a descoperi sensuri acolo unde nu sînt. Cînd i se pare a fi sezisat ,un amănunt care anterior îi scăpase, el are un fel de satisfacţie, o adevărată „bucurie a durerii". Miezul spiritual al operei fiind rezolvarea atitudinii faţă de femeie, scrierea reprezintă în fond o continuare logică a ideilor expuse anterior îm „Privind viaţa". Este oare Adela un roman conform definiţiei clasice — întinsă construcţie epică reunind tipuri 'Şi caractere, în cadrul unei acţiuni sau intrigi complicate — sau nu! Autorul şi-a intitulat opera limitativ: Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu, adică mai exact consemnarea lirică a unei crize Cu durată relativă (iulie-august 189...) Aşa dar jurnal2) şi nu roman. Editorii versiunii italiene prezintă opera de-a dreptul ca un roman, păs-trînd totuşi precizarea de „fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu"3). La fel, toţi cei care au scris cîte ceva despre „Adela" consideră cartea drept roman. Deoarece în istoria nu prea îndepărtată a genului s-a practicat aşa-zisul roman personal, cu fond liric (Dominique al lui Eugene Fromentin are o construcţie atît de asemănătoare «cu 2) Intr-un vechi articol, „Spre roman", referindu-se la însemnările lui Neculai Manea, G. Ibrăileanu nota : „Ultima lucrare a d-lui Sadoveanu, dacă e vorba să-i dăm un nume, e un roman — şi e sigur că forma, în care compune acum d-1 Sadoveanu, (de „jurnal") e tranzitorie. (Viaţa Rom. 1908, nr. 2, p. 265). 3) Pietro Potesta şi Petru Ciurean,u, Ed. Carabba, Firenze, 1940. IBRĂILEANU, CREATOR LITERAR 207 „'Adera'"'!!)., 'de ce unei scrieri care proiectează în afară viaţa interioară a Unui erou •i s-ar refuza calitatea de roman ? Fără ne gîndi numaidecît la apropieri pedante şi filiaţii care nu rezistă, observăm totuşi că subtitlul de jurnal dat de G. Ibrăileanu „Adelei", concordă cu însuşi ti-rîlul unui roman străin, Journal d'un homme de quarante ans, de Jean Ghehenno, apărut în 1930, adică în perioada cînd scriitorul romîn îşi compunea opera în discuţie. Cum cartea lui Ghehenno este de asemenea „jurnalul" unui lucid de 40 de ani, «care în momente de lirism îşi priveşte cu melancolie declinul biologic, de pe culmea vieţii, iar G. Ibrăileanu va fi cunoscut de sigur opera prozatorului francez, nu-i exclus ca unele sugestii să-.i fi venit de aici. Cui obişnuita-i logică, G. Ibrăileanu s-a -reţinut de a-şi intitula opera drept roman, deoarece la data cînd şi-a scris cartea literatura noastră cunoştea puţine scrieri de .acest gen, care să-i dea îndemnul de a se :socoti printre precursorii lui. Criticul ridează drept romane, scrieri ca Ion, de Li-"viu Rebreanu şi La Medeleni, de Ionel Teo-doreanu. „Romanul — afirma G. Ibrăileanu în 1926 — presupune o maturitate „literară, el e un „terminus" al unei evoluţii. Istoria literară o dovedeşte... Romanul cere timp mult. Nu> e chestiune de Inspiraţie ca poezia lirică, ci de muncă metodică... Concluzia e că e firesc să fim abia la începutul romanului... E greu de spus (care va fi caracterul romanului romî-nesc) fiindcă nu avem creat încă genul roman, deci obiectul pe care; să-1 definim... Ar fi temerar să ne aruncăm în prevederi. Să aşteptăm crearea adevărată .a romanului şi atunci întemeiaţi pe fapte, ■cu cel mai simplu metod ştiinţific, să constatăm care va fi caracterul romanului ro-mînesc" '). Cunoscînd entuziasmul lui G. Ibrăileanu faţă de marii romancieri ruşi Turgheniev şi Tolstoi, — pe care-i „selectează", pentru eg, i se potrivesc omului sensibil, fră-mîntaţ de probleme — vom înţelege de ce, propunîndu-şi să facă întocmai ca maeştrii 1) Demostene Botez, De vorbă cu d. G. Ibrăileanu, Adev. lit., an. VII, nr. 269, P- 1. săi ruşi, analiza sufletului feminin, scriitorul romîn a evitat ou bună ştiinţă să-şi numească opera : „roman". Comparaţia cu marile romane ruseşti cu sute de eroi, cu analize magistrale şi minuţioase l-ar fi dezavantajat. Ceea oe învaţă G. Ibrăileanu de la marii clasici ruşi este cunoaşterea profundă a sufletului feminin, în special. Subtilitatea cu care Turgheniev analizează o apariţie plină de feminitate ca Irina din F u m, enigmatică şi misterioasă, lirismul aceluiaşi mare prozator din Ape de primăvară captivează pe G. Ibrăileanu încă din prima etapă a creaţiei lui, la „Şcoala Nouă". Lev Tolstoi — căruia îi consacră un excepţional studiu critic — îl impresionează puternic şi durabil prin arta magistrală cu care marele demiurg, în Ana Karenina trece de la psihologie la etică, sondînd necontenit sufletul sfîşiat de re-muşcări al eroinei. Lev Tolstoi îşi iubeşte eroina şi suferă pentru ea, aşa cum1 G. Ibrăileanu o va iubi pe „Adela". (Romanul pe care eroina lui G. Ibrăileanu îl citeşte în vara anului 189..., la Bălţăteşti este — nu 'în mod întîmplător — o altă operf, a lui Tolstoi, Război şi pace). Definind romanul ca o „povestire bogată, cu intrigă, cu peripeţii, care provoacă în cititor curiozitate, emoţie, indignare, iubire, ură, satisfacţie sau decepţie, ca în faţa vieţii reale" — cerîndu-i în plus „întîm-plări şi realităţi sufleteşti redate cu artă"..., „să încadreze viaţa în mediul fizic şi social", „să redea viaţa cu adevăr şi cu poezie, în feluritele ei forme", — criticul conchide că „romancierul va trebui să aibă talent epic, dramatic, liric şi descriptiv, să fie psiholog şi sociolog"2). Prozatorul din „Adela", aspirînd să întrunească această pluralitate de condiţii, îşi priveşte propria-i scriere ca o operă de observare ştiinţifică, de aceea reconstituie fapte vechi şi interpretează mereu, făcînd psihologie, încercînd să descopere esenţialul atît lîn lumea din afară, cît şi introspectiv. Adela este un roman concis de analiză obiectivă şi introspecfiune. 2) Studii literare, 1930, p. 99, 100. 208 CONSTANTIN CIOPRAGA Deşi s-a încercat o 'filiaţie ') mai îndepărtată, a prototipurilor, pe care prozatorul din „Adela" ar fi putut să le aibă în vedere, personajul feminin al operei lui G. Ibrăileanu, este o creaţie specifică artistului. „S-a vorbit cu prilejul Adelei — scrie Octav Botez — despre unele figuri din povestirile romantice lamartiniene, ale lui Francisc Jammes. Dar ea nu mi se pare că are nimic comun cu fiicele suave şi vaporoase ale naivului şi preţiosului poet pirineian. Prin temperamentul său realist şi păgîn, ea îmi aduce mai degrabă aminte de unele eroine ale lui Turgheniev, ca şi dînsa de fermecătoare, misterioase şi enigmatice" 2). Observaţia este confirmată şi prin faptul că Ibrăileanu-criticul a consacrat marelui romancier rus „sensibil în grad suprem", la „eternul feminin", cîteva pagini entuziaste: Ape de primăvară (1910), Turgheniev, (1920). Mai mult decît în cazul altor scriitori pe care i-a studiat, vorbind de Turgheniev, Ibrăileanu uită să se manifeste cu uneltele criticului, abandonîn-du-se admiraţiei nelimitate ca un simplu lector. (De aici comentariile despre „lirismul criticii" lui Ibrăileanu). In studiul său de o valoare unanim re-nunoscută, Creaţie şi analiză (1926), G. Ibrăileanu insistă din nou asupra aceloraşi calităţi ale scriitorului preferat: delicateţe şi memorie afectivă. De data aceasta, analistul alege ca tip de eroină din Turgheniev pe Irina din Fum, roman de iubire „pasională şi dureroasă". In „Adela", romantismul, aerul uşor desuet, ţin de poziţia din care auţtorul priveşte personajele şi zugrăveşte epoca. Totul este aici „fin de siecle", 1890—1900, elegiac, nostalgic. Pentru a nu se trece cumva cu vederea acest aer de vechime, sublinat romantic, o „lămurire" a „edito- 1) Traducerea lui Bel-Aml (1895), pe care Cezar Vraja la douăzeci şi cinci de ani, o face din „sentimentalul Maupassant" dovedeşte afinitatea în sens larg, dintre scriitorul francez şi liricul Ibrăileanu, entuziastul marilor idei. , 2) Ibrăileanu romancier, Viaţa Rom., an. XXVIII, 1936, nr. 4—5, p. 17. rului" (recte a lui G. Ibrltîeantr)' atrage atenţia, prevenindu-ne de la prima; pagină că : „Adela" nu e un romari autobiografic"... „acţiunea romanului e situată cu mai bine de treizeci de ani în urmă" (ediţia I-a este din 1933), „titlul romanului care e şi numele eroinei este înadins ales, uşor desuet, sau demodat" ; în esenţă, cartea ar fi „un document al sensibilităţii unui intelectual din acea vreme"... Aproape tot ce Ibrăileanu consideră-remarcabil la Gemma şi Irina şi în psihologia dragostei la personajele lui Turgheniev, se poate regăsi în Adela. „Enigma* şi „eternul feminin", „apriga feminitate" a Adelei, „delicateţea" iubirii lui Codrescu* discreţia în înfăţişarea imboldurilor erotice, toate acestea sînt evidente note tur--' ghenieviene. Trecut de 52 de ani, ca şi Turgheniev,, atunci cînd a descris-o pe Gemma, G. Ibrăileanu vede în Adela idealul feminin pe» care-1 întrezărea în opera scriitorului admirat : „un amestec de simplicitate şi candoare şi de ceva ,greu de definit, un fel de luciditate, o combinaţie de simpatic prozaism indispensabil vieţii şi de pasiune conţinută". Şi Ibrăileanu dă dovadă de „memorie-afectivă", şi el, ca şi Turgheniev, închină», un „imn tinereţii". Şi în povestirea lui ca-şi în a lui Turgheniev o clipă ar fi decis-„şi lucrurile erau să fie altfel"3). Ambianţa. socială în care se desfăşoară romanul sentimental al lui Emil Codrescu şi al Adelei, este într-adevăr aceea de vetustate, dar fără tentă de ridicol. Ir» staţiunea Băţăfeşti, din preajma orăşelului de munte Tirgu-Neamţ, vilegiaturiştii bărbaţi sînt domni respectabili cu pălărie şi baston, iar femeile poartă drept supremă eleganţă ampiruri — chiar Adela, apare odată într-un „empire liliachiu" cu „botine înalte cu tocuri Louis XV".. Se citesc ziare de Bucureşti : „Universul" sau „Voinţa Naţională"4). Ornicul, „carillonează la Pdimpolalse", d-na M..., mama Adelei cîntă „sentimental serenada lui Schubert", Adela însăşi inter- 3) Ecoul creaţiei lui Turgheniev în literatura romînă, Studii şi cercetări de istorie literară si folclor, an. II, 1953, passim. 4) Apărut întîi, la 10 iulie 1884. IBRĂILEANU, CREATOR LITERAR 209 pretează Ia clavir valsuri de Chopin sau „rapsodia tumultoasă a lui Liszt", iar muzica militară în paTcul staţiunii repetă zilnic arii din Lucia de Lamermoor şi „Valsuri de altădată". In mahala crîşmă-riţa cîntă romantic „suspine crude pieptu-mi zdrobeşte". Doamnele au mişcări „veştejit graţioase". Vederea1 unor domni în cămaşă apare în ochii acestora ca un adevărat sacrilegiu. Nevoia „rousseauistă" de natură, — cum se exprimă Emil Codrescu — este accentuată sub influenţa lecturilor din Fenimore Cooper. Versurile banal sentimentale sie poetului militar Carol Scrob nai emoţionează persoanele „sensibile". In această Moldovă de sfîrşit de veac al XIX-lea se vorbeşte moale, de ogradă, iatac, grimea, tulpan, mama matale, iar conversaţiile între Adela şi Emil se duc sub tună, în cerdac. Pînă şi numele fetelor din micile flirturi ale lui Emil Codrescu sună dezacordat : Eliza, Estella, Otilia, Elvira, Leonora, desprinse din amintirile qua-dragenarului ca apariţii cu două decenii mai vechi. „Jurnalul lui Emil Codrescu". ridică dintru început problema corespondenţelor dintre autobiografia lui G. Ibrăileanu şi existenţa pe planul ficţiunii a eroului literar. Oricît ne-am feri să cădem într-un biogra-fism indiscret, unele paralelisme sînt prea evidente, chiar dacă „lămuririle" editorului ne previn în sens contrar. Dar aceasta nu este o problemă esenţială şi nici prea concludentă pentru definirea operei. La 18 ani, comentînd lucrarea Dinu Milian, care ridica aceeaşi întrebare, G. Ibrăileanu se descurca în chipul cel mai judicios.. „Acest roman, zic unii, ar fi o autobiografie: poate ! Pe noi. însă din punct de vedere literar, puţin ne importă dacă acolo e descrisă viaţa D-lui C. Miile sau aceea a unui oarecare Dinu Milian"1). Aşadar, să luăm pe Emil Codrescu ca erou de ficţiune literară. Primul erou al cărţii este el, în ciuda titlului ei feminin. Adela ne apare nu atît de obiectiv, cît ca o răsfrângere mereu sub altă lumină, în 1) Naturalism si pornografie, Şcoala Nouă, 1890, nr. 13,' p. 205. 14 — Viaţa Românească Nr. 3 sufletul unui om care-şi noted/- metodic reflecţiile în „jurnal". Experienţa de viaţă a lui Emil Codrescu pare la prima vedere precară;. Singuratic, meditativ, cu amintiri familiale reduse, ca unul care a rămas orfan de mic, el îşi compune o viaţă de intelectual ascet, fără multe legături cu societatea. Registrul său erotic este sărac în imagini, iar universul cunoaşterii realităţilor, mărginit de o doză de scepticism. Ca medic, el ar trebui să fie un om al faptelor, dinamic şi pozitiv; îl aflăm însă, comportîndui-se ca un vechi umanist scolastic, raţional şi sentimental, consumat de planuri solitare, sterile. Cm al cărţilor, cu orizont mult mai larg decît ne-am aştepta de la specialitatea urmată în universitate, — medicina — Emil Codrescu are pasiunea artei, filozofiei, mai precis a cărţilor de reflexiuni. Diogen Laerţiul 2) îl interesează mult în comparaţie cui „tizul" lui, Diogene, „nesociabil şi rău",... „inelegant la aspect şi la suflet",... „utilitarist mărginit", „obtuz la ştiinţă şi frumuseţe" (p. 57). In paginile, cărţii lui Diogen Laerţiul, meditativul Emil Codrescu aşează la presat florile mărunte dăruite lui de Adela, menite să stea în prelungită vecinătate „între venerabilii Crates şi Metrocle" (p. 48) . In casa lui Emil Codrescu „atîrnat de perete în dosul mesei-birou", acelaşi iubitor de cugetări păstrează portretul lui Artur Schopenhauer, al cărui „rînjet diabolic" determină pe Adela, surprinsă de cunoştinţă, să compare pe filozoful pesimist cu „Coana Anica", o mătuşă nesuferită a ei. Eroul „înoată în probleme" şi se auto-observă implacabil, rece, — în această postură, ca un medic. Asistăm tot timpul la un fel de dedublare : omul de ştiinţă, cum- 2) Este o veche preferinţă a lui G. Ibrăileanu. Profesorul de filozofie Coco Dimi-trescu-Iaşi i-a recomandat lui G. Ibrăileanu, studentul său, opera lui Diogen Laerţiul (sec. III e.m.), de care tânărul gîn-ditor a rămas legat toată viaţa, încît în vacanţe o lua regulat cu el în popasurile la mînăstirile nemţene. Sub titlul Vieţi, doctrine şi sentenţii. ale filozofilor iluştri, opera în zece volume, dedicată unei platoniciene, colportează elemente anecdotice în legătură cu biografiile unor gînditori antici. 210 CONSTANTIN CIOPRAGA pănit, caută şi pune diagnosticul omului sentimental. Această scrutare continuă duce la discumpănirea dintre cele două stări prin subordonarea nemiloasă, tragică a sentimentului la raţiune. De aici efectul paralizant, ideea de disciplină etică impusă prin voinţa care merge pînă la sacrificiu. Diagnosticul pe care eroul şi-1 fixează ne este comunicat aluziv, cu îndemînare : ,,Dar azi am recitit paginile lui Diogen Laertiul despre Epicur. Ataraxie. „Apatie"... Frica de acţiune a omului lipsit de energie impulsivă... Teroarea de răspundere a intelectualului prea lucid şi prea mult preocupai de urmările faptelor lui" (pp. 9, 101). In interiorul acestui spirit raţional şi calculat, prezenţa Adelei declanşează totuşi, uriaşe rezerve de sentimentalism comprimat. Dragostea care în copilărie trebuia să se îndrepte spre părinţi, (morţi de mult) se concentrează acum asupra Adelei, pe care Emil Codrescu o cunoscuse cînd ea avea cinci ani, iar el douăzeci şi cinci. De aici, apariţia unor trăsături sufleteşti speciale în parcursul' legăturii : o adîncă nevoie de idealizare a Adelei şi fetişizarea chiar a fiinţei iubite. Prin urmare, omul indiferent care îşi ia zilnic, la figurat desigur, ca unui alter ego, „pulsul şi temperatura", făcînd ca „filele jurnalului" săi ajungă adevărate „foi de observaţie", se destinde ca un arc comprimat îndelung, devenind graţie iubirii, un om capabil de o intensă pasiune. Pentru a-şi defini cît mai pregnant eroul, G. Ibrăileanu îl izolează într-un cerc de viaţă foarte restrîns, astfel ca toată lumina să se concentreze ca aceea a unui proiector asupra lui Emil Codrescu şi prietenei lui. Evenimentele, destul de mărunte în sine, — plimbarea noaptea, lecturi, clavir, discuţii, — se petrec în zona, unui sat. In mod excepţional se vorbeşte despre o călătorie cu trăsura la Tîrgu-Neamţ sau la mînăstirile din apropiere. Epicul este ca şi absent. Plasat în mediu citadian, un erou solitar, ca Emil Codrescu ar fi apărut artificial, mult mai. puţin veridic, şi adîncirea trăsăturilor sale morale ar fi devenit mai dificilă. Aici, la Băţăteşti, cei doi eroi apar 1) Sublinierile noastre. pe primul plan, restul personajelor episodice servind ca termeni de confruntare. Interesant este faptul că între personajele unui scriitor ca G. Ibrăileanu întîlnirn doar doi-trei ţărani (conducători de birje), încolo viaţa rurală nu-1 preocupă de loc. Chiar şi în mediul rural, prozatorul înţelege să-şi izoleze complet eroii de restul lumii spre a-i studia mai atent. „Adela" nu are ca operă literară nimic poporanist. Dacă în economia romanului apar cîteva profiluri străine, acestea sînt introduse de prozator pentru a urmări prin raportarea de la unii la alţii evoluţia eroilor principali. Autocaracterizările amănunţite pe care şi le face Emil Codrescu nu sînt deajuns : iată-1 deci, judecîndu-se în comparaţie cu alţii. Urmăriţi-o apoi pe Adela, mişcîndu-s«e în preajma altor femei : scopul penru scriitor este studiul cît mai exact al psihologiei acesteia. Intîlnirea lui Emil Codrescu cu un coleg din anii .facultăţii, profesorul de matematici Timotin, în drum spre băi, „ridicol înghesuit într-o trăsură închiriată"", alături de ,,o consoartă şi patru reproduceri în miniatură", îl face să deplîngă soarta unora. Simţim oarecare distanţă rece între ei. Timotin este un rudiment de viaţă foarte puţin complicat: „Subţire, uscat, abstract ca şi cifrele lui, pulsaţia vieţii este aproape inexistentă într-tasul". Dar iată că apariţia unei alte cunoştinţe, care cade ca „musafir" la o măicuţă de la Văratec, unde se aflau, ocazional Emil şi Adela, modifică raportul de opinii şi strămută compătimirea, în defavoarea lui Emil. Dl. Dimitriu, — în realitate Calistrat Hogaş, vestitul călător prin munţii Neamţului — este creionat cu mult dar al portretului. Viaţa exclusiv speculativă a intelectualului abstract Emil, cel ce trăia cu filozofie, artă, literatură şi mai puţin ca medic, apare — prin alăturarea de aceea a vestitului „excursionist, un bărbat de vreo şaizeci de ani, dar superb de sănătate şi veselie" — uscată, şi inutilă. Acest „original personaj", „tăiat în proporţii ciclopice, cu o faţă de satir bătrîn încadrată într-o barbă gălbuie, rară şi găurită de doi ochi mici, verzi, pătrunzători, care rîdeau parcă necontenit singuri, fără participarea feţei, cu, o pălărie cît o roată de trăsură, cu o IBRĂILEANU, CREATOR LITERAR 211 manta imensă şi cu ciorapii roşii...", descris cu miloace plastice specifice atelierului lui Hogaş, este „însăşi viaţa" '), cum îl va defini G. Ibrăileanu la moartea „călătorului" prieten. Prin sinteză, el, Emil Codrescu, se caracterizează ca un claustrat de tip :scolastic, o apariţie rece, exagerat spirituală Unul este omul realităţilor atrăgătoare, .adept al moralei practice, celălalt se zbate în conjecturi şi ipoteze, construind teoretic în imaginaţie. Prietenul,Adelei îşi dă seama de limitele lui : Dragostea pentru Adela, fiinţă plină de energie, este în fond solicitarea spre această „realitate acumulată" şi „dispensatoare de viaţă". Comparaţia merge chiar mai departe, cu personaje din planul ficţiunii. O discuţie cu Adela, pe marginea romanului Război şi pace, se termină cu o mică ipocrizie din partea lui Emil. Deşi apreciază, ca şi Adela, că cel mai izbutit tip din roman este „nefericitul prinţ Andrei", cu care ea îl şi aseamănă, Emil se scutură de această apropiere. „Ea m-a privit tot timpul cu atenţie şi pe urmă mi-a spus că prinţul Andrei, rece şi ironic în aparenţă, sensibil şi chiar sentimental în realitate, seamănă cu mine". In interiorul său, Emil este însă sincer: „Are dreptate... Din cauza asta l-am combătut" (p. 104). Cu toată înclinarea spre analiză („introspecţie") şi reverie („imaginaţie rebelă"), Emil Codrescu este impresionat, dacă nu dominat de (forţele materiale ale mediului: „Tot ce există e real, s-a născut din necesităţile vieţii, şi viaţa nu mai poate ignora ceea ce a creat ea însăşi, ca să se .adapteze fizic şi moral", (p. 186). In încheierea romanului condamnîndu-şi „tristul hamletism", adică oscilaţia care l-a făcut să rămînă nehotărît şi s-o îndepărteze pe Adela, Emil se declară învins tocmai prin ezitarea de a se apropia cu toată convingerea de mărturiile palpabile ale vieţii. In „Adela", metoda de creaţie realistă concurează cu cea romantică. Ironizarea societăţii burgheze ţine de viziunea realistă. Romanul contemplativ, liric, urmează linia vechilor confesiuni romantice: Rene de Chateaubriand, Corînne şi Delphine ale Doamnei de Stael, Oberman, de Senan- 1) Cf. G. Ibrăileanu către G. Topîrceanu, Viaţa Rom., anul VII, 1954, nr. 11, p. 167. court, Adolphe de Benjamin Constant şi altele. Comportîndu-se ca un peripatetician al iubirii, nepractic, interiorizat, Emil Codrescu trăieşte o dramă care nu capătă niciodată dimensiuni epice, deoarece şi-o comprimă dureros înlăuntru. De aici parantezele, revenirile, sfîşierile reţinute, drama rămînînd cît mai în surdină. Confesiunea păstrează tot timpul tonul scăzut, minor. Transfigurarea artistică de o mare simplitate a evenimentului, ne duce cu gîndul la un ecou de amintire, deşi ,;faptele sînt expuse în prezent. In forul interior, eroul cu „părul brumat", care hamletizează permanent, se judecă la rece, conform structurii lui lucide : ca cititor de gesturi şi constructor de ipoteze, el se crede apăsat de „implacabila cronologie", care-1 separă de Adela. Numai în întuneric, cînd într-o plimbare cu trăsura, nu-şi vede faţa, pare a fi mai încrezător. Problemele cele mai mărunte, în sufletul său său devin „cazuri", de aceea el se întreabă făcînd cazuistică : oare nu-i nedelicat s-o prind de mină ; să stau culcat în iarbă în faţa ei; să umblăm în cărţile gazdei. „Psihologie de quadragenar intempestiv şi pervers de lucid", — completează cu amărăciune într-o paranteză, tot el. Sensibilitatea lui Emil ajunge la un asemenea grad de acuitate, încît devine hipersensibilitate aproape maladivă O noapte superbă cu lună plină, — „amica visătorilor", a deficitarilor nervoşi, a romanticilor, a „lunaticilor" — îi dă halucinaţii. Dar în disocierea şi interpretarea cu-tărui gest insignifiant al Adelei nu mai este vorba de sensibilitate, ci de hipertrofie, în genul aceleia pe care o găsim în paginile romanticilor francezi sub numele de „sensiblerie". Aceasta, ca urmare a unui individualism exagerat, în cazul omului covîrşit de conştiinţa propriului eu. Sensibilul Emil este dublat de un raison-neur, care obişnuieşte să acorde faptelor lui şi ale altora o atenţie disproporţionată cu semnificaţia lor. „Dar văd că despic firul în mai mult de patru", — notează eroul, surprinzîndu-şi obsesia de a îngroşa totul prin lentile măritoare. Raţiunea lui Emil Codrescu nu acţionează simplificînd, 14* 1 CONSTANTIN CIOPRAGA 212 pentru a scoate din aspectele complexe ale vieţii cîteva coordonate cu caracter de principii, ci dimpotrivă, complică încă faptele cele mai simple, înaintînd laborios, cu adnotaţii şi comentarii încetinitoare. Inteligenţa: lui dornică de asociaţii şi sensuri neprevăzute, acţionează în virtutea unei dialectice proprii, în afara logicii obişnuite. De aceea, însăşi Adela, cu toată dragostea pentru el, rămîne derutată în faţa ezitărilor şi inconsecvenţelor în salturile de dispoziţie ale lui Emil Codrescu. Realistă îşi perspicace, ea nu are nevoie de o intuiţie sau de divinaţie specială, pentru a citi limpede în sufletul eroului : „Eşti egoist, mon cher măitre"... Şi cu alt prilej : „Mata nu vrei niciodată ceea ce vrei"... Conştient de natura aproape maladivă, a reticenţelor sale faţă de Adela, conside-rîndu-se cu autoironie „supraom Care-i doreşte fericirea", însă fără să acţioneze, Emil Codrescu îşi defineşte singur atitudinea faţă de prietena sa : „In realitate, nici eu nu ştiu bine ce simt, căci Adela mă întinereşte şi mă îmbătrîneşte". Trebuie să observăm apoi amănuntul că eroul suferă din cauza maniei analitice, nu numai' în legăfură cu Adela, dar cu orice if apt de viaţă. Felul cum soţia colegului său Timotin se comportă cu capiii este pentru Emil Codrescu „un examen probant asupra psihologiei unei femei". Adela îi oferă de asemenea posibilitatea „unei experienţe de psihologie pe sufletul ei şi mai cu seamă pe al meu". Noţiunea de psihologie1) revine mereu: „Cu aere de psiholog dezinteresat, îi detailam calităţile"... 1) G. Ibrăileanu s-a ocupat în mod sistematic, ani de-a rîndul, de psihologie şi logică. Vorbind despre William James, îl numeşte „unul din marii mei „învăţători" şi-1 aşează deasupra tuturor psihologilor dinainte de primul război mondial. (Viaţa Rom., 1924, nr. 11, p. 274). Referindu-se apoi, la propriul lui studiu despre Marcel Proust, criticul ieşean îl consideră drept o lucrare de „psihologie şi estetică literară". {Ci. Scriitori romîni şi străini, Iaşi, 1926, p. 241). Un moralist ca La Rochefoucauld este în concepţia lui G. Ibrăileanu, „un ilustru psiholog" (Viaţa Rom., 1922, nr. 2, p. 303). Pentru Ibrăileanu-enrtcu/ psihologia constituia un mijloc de a ajunge la analiza ştiinţifică a fenomenului literar. Experienţele de psihologie ale acestui ce- ' rebral se bazează pe raportarea permanentă. < a Adelei din prezent cu reprezentările anterioare despre ea, comparativ cu imaginile altor femei. De aici, comparaţia Adelei cu ea însăşi de la 5 ani la 20 de ani,. Adela de acum trei zile cu Adela de astăzi. Adela în raport cu doamna Timotin, cu Matilda loan, sau chiar cu D-na M...., mama eroinei. Cînd demonul analizelor („hipertrofia mea cerebrală") adoarme pen- , 1 tru o clipă, acest spirit disociativ are fu- j gare momente de beatitudine : „Cu mania de a analiza, care nu mă părăseşte un ' moment, m-am felicitat că, pentru odată . cel puţin, am putut rămînea în atitudine I contemplativă faţă de ea. Dar cînd s-a dus j să-şi ia batista de pe masă, Geniul nemilos, şi-a luat revanşa" (p. 144). Discontinuitatea în viaţa psihică a lui Emil Codrescu este, după cum, vedem, provocată de incidente neesenţiale, insignifiante chiar. A fost de ajuns ca Adela să facă gestul de a ridica o batistă, pentrucă imaginea contemplată, devenită o clipă motiv de sublim, să se risipească. Comentariul gestului unic devine obsesiv: „Nu mai pot înţelege nimic... întreaga logică mi-i viciată de conştiinţa celor cîţiva ani,, peste cei care permit asemenea jocuri. Abuzul involuntar de analiză, boală veche şi incurabilă, complicat cu conştiinţa celor douăzeci de ani ai ei şi patruzeci ai mei, m-a aruncat într-o ţesătură, inextricabilă, din care mi-i cu nepufinţă să mă 'descurc" (p. 185). Observăm, din toate exemplele juxtapuse, dualismul fizionomiei spirituale a lui Emil Codrescu. Sensibilitatea îl face să observe în chip aproape monstruos. A vînd în vedere că faptele se petrec într-o vreme în care romantismul la noi era încă în floare, structura eroului este conformă cu logica istorică. Dar oferindu-i eroului la un pol această „facultate dominantă", — pentru a ne exprima în termenii lui Taine, criticul admirat de G. Ibrăileanu — prozatorul îl înzestrează la celălalt pol cu o altă facultate, raţionalismul. Emil Codrescu care percepe totul în nuanţe infinitezimale, devine graţie raţiunii un fel de damnat, un nesatisfăcut, dar nu de tipul lăcrămos al modelelor romantice decepţioniste. „Ex- IBRĂILEANU, CREATOR LITERAR 213 plicaţia psihologică nu-mi ajută de loc. Explicaţiile nu modifică niciodată realităţile" (P- 32). După cum s-a putut remarca, sensibilitatea alimentează conştiinţa, raţiunea. Prisosul de sensibilitate se converteşte în exces de interpretare, ajungînd pînă la raţio-.cinare. Emil Codrescu apare mereu pe două planuri, în sensul dualist al structurii Iu*: realist, pozitiv, dar şi criticist, dizolvant. S-a văzut cît de des intervine la G. Ibrăileanu termenul de psihologie. Acesta stă în acord cu nevoia de cercetare ştiinţi-ifică a vieţii spirituale a eroilor. Criticul care a scris excepţionalul studiu Creaţie şi .analiză (1926), nu putea să renunţe ca prozator la mijlocul de investigaţie al analizei psihologice, de aceea romanul său ■ este psihologic, dar nu psihologist în sens proustian. Deşi între cele două, războaie mondiale se resimte şi la noi influenţa lui Proust, iar criticul însuşi se declară la bă-trîneţe impresionat de prozatorul francez, — „sensibil şi inteligent, dar cu totul lipsit de voinţă" 1) — în Adela nu-i vorba de psihologism, adică de sondaje pentru „descoperirea" prin „autoanaliză" a unei „lumi sufleteşti cu rădăcini în subconştient", deoarece totul aici apare clar în limitele raţiunii şi logicii normale. Prin introducerea în roman a Adelei, a cărei biografie spirituală o urmăreşte minuţios, G. Ibrăileanu a ridicat în atenţia contemporanilor lui problema feminină în general. Cartea apărea tocmai într-o vreme în care romanul de alcov şi literatura pornografică făceau ravagii, iar femeia nu era adusă în discuţie decît ca obiect erotic. Se pot aminti totuşi, cîteva opere, care încercau să interpreteze universul moral feminin. Galeria începută de Medelenii lui Ionel Teodoreanu, continuă cu romane ca Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război şi mai ales Patul lui Procust de Camil Petrescu, Ioana şi O moarte care nu dovedeşte nimic, de Anton Holban, Donna Alba, de Gib. I. Mihăescu, Enigma Otiliei de G. Călinesou şi alte scrieri mai puţin cunoscute. Am subliniat anterior, că deşi titlul cărţii este „Adela", aceasta apare subsumată caracterului celuilalt personaj, Emil Codrescu. Adela nu este o apariţie obiectivă, ci mai degrabă proiecţia lirică a unui vi- sător predispus la idealizare. Subiectivismul împiedică pe erou s-o observe pe Adela. Ea se defineşte ca al doilea personaj al operei, prozatorul urmărind interferenţele spirituale dintre Emil Codrescu şi Adela, pentru a-i scruta pe amîndoi în funcţie de criza "sentimentală care-i apropie. In ipostaza de critic, G. Ibrăileanu preferă creaţia, dar „Adela" este „analiză". Personajul feminin este disecat totuşi, mai puţin în raport cu Emil Codrescu. Scriitorul, ca observator, nu poate ieşi din el; de aceea, dacă am încerca o judecată de valoare asupra eroilor romanului — din punctul de vedere al „creaţiei şi analizei" — Adela este într-un grad mai mare creaţie, faţă de Emil Codrescu, erou văzut analitic. „Autorul — scrie G. Călinescu 2) — preocupat de o unică problemă, aceea a reconstituirii datelor sufleteşti originare, nu creează plastic, în suprafaţă, cu caractere şi scene vii. La drept vorbind nici nu creează oameni, ci, fără să fie abstract în sensul ideologic construieşte unităţi psihologice. In „Adela" avem monografia psihologică a iubirii cu toate tulburările ei intelectuale, afective şi fizice, dar mai ales extraordinar de profunda analiză a îndoielii". Deşi eroina se Revelă eroului ca ,,un bloc de frumuseţi vii şi calde", aoţionînd spontan, fără reflexiune şi calcul, ea nefiind o „filozoafă" ca Emil Codrescu, acesta face din ea centrul unei lumi ideale, izolată de viaţa reală a Bălţăteştilor şi cu atît mai mult de cea a oraşului. „Adela este o iluzie paradiziacă, şi nu trebuie să devie o realitate"... „Adela va rămîne pentru tine mereu stînca pe care creşte floarea reginei, atît de apropiată că poţi distinge micile steluţe catifelate şi totuşi inabordabilă ca o planetă, din cauza prăpastie! care te desparte de ea". „E cu neputinţă să fi existat cîndva pe planetă o apariţie mai îneîntă-toare". Lucid, Emil Codrescu vede realist, logic; sentimental însă, el transfigurează realitatea şi rareori graficul sentimentelor acestui idealizant coboară spre terestru. Comparînd-o pe Adela cu alte cunoştinţe 1) Adev. Ut., an. VII, 1926, nr. 269, p. 1. 2) Adela, Viaţa Rom., an. XXV 1933, nr. 5, p. 201. 214 CONSTANTIN CIOPRAGA feminine, (d-na Jeny Timotin, Coana Anica etc.) Emil Codrescu ridică o scară de valori care de la scepticism, trece peste mediocritate, spre sublim, — acesta din urmă reprezentat de Adela. In legătură cu capacitatea de iluzionare a lui Emil Codrescu — erou care totuşi persiflează romantismul — i-am putea bănui precursori. Ne-am putea gîndi la concepţia despre femeie caracteristică faimosului „dolce stil nouvo" ,şi la poezia trubadurilor din şcoala provensală care cultivau ceea ce italienii numeau „la donna angeli-cata", femeie devenită înger. „Niciodată — gîndeşte Emil Codrescu — cuvîntul înger nu s-a potrivit unei trecătoare apariţii umane, ca acestei fiinţe în adevăr angelice". La prozatorul romîn există însă o notă personală : spre deosebire de viziunea mistică a unui Dante (care vedea în Beatrice „ceva căzut din eter spre a ilustra miracolul") şi de literatura petrarchescă (de asemenea vaporoasă), departe de intenţia alcovului, la G. Ibrăileanu se observă cultul femeii, delicateţea, dar şi o abia perceptibilă: tendinţă spre sensual. De aici, ezitările, pendularea între fantezie şi real, adoraţia şi reflexiunile la rece, gîn-durile de iubire şi ideea morţii. In spiritul lui Schopenhauer, Emil Codrescu îşi explică sensul iubirii în termeni aproape brutali. Ideea iubirii este asociată cu gîndul morţii : „Voinţa de a nu muri, Geniul speciei... a creat în individ iluzii şi miraje. E amorul..." Emil Codrescu este convins că pretenţiile de „supraom" şi aşa-zisa „oroare de materie" sînt pură ipocrizie, iar „platonismul" şi „amorul trubaduresc" constituie o „auto-sofisticare". Totuşi el se complace în inacţiune, fapt care provoacă o replică cu aluzii deschise a Adelei. Dîndu-şi seama că, pentru Emil Codrescu! Adela reprezintă un obiect de fetişism, („batista mototolită de mîinile ei am respirat-o"), această femeie cu masca de înger îşi persiflează admiratorul, în legătură cu o discuţie despre Turgheniev. Aluzia ironică se referă, la o recomandare mai veche, făcută ei de Emil Codrescu: — „Cineva mi-a spus odată, că Turgheniev se apropie de femeie ca de un sanctuar. (Vai ! i-am spus în adevăr genialitatea asta...). Dar femeilor nu le place să fie: tratate ca nişte sanctuare, cu genuflexiuni şi cădelniţări, chiar cînd tămîia e de cea» mai bună calitate. Nu sîntem sanctuare!" Caracterizarea eroinei aste realizată prin. tuşe succesive, artistul revenind şi rotunjind mereu. „Fiica unui bonjurist", cu educaţie şi cultură făcută în casă,, (Adela) nu< gustă subtilităţile şi rafineriile romanelor antirealiste. Dar ea „gustă pe institutorul Creangă", în care găseşte întrunite spiritul viu şi optimismul poporului, „cu alte cuvinte, viaţa şi limba pe care le cunoaşte ea din copilărie (ca toate persoanele din clasa ei, ea nu ştie bine decît ţărăneşte şi franţuzeşte)". Reluarea legăturilor cu Adela are o explicaţie aparte, bazată fiind pe un trecut.. sui generis: „Prietenia renăscută, a crescut repede pe amintirile copilăriei şi pe precocitatea ei intelectuală şi tardivitatea; mea afectivă". Eroina se comportă consecvent, în cadrul vechilor deprinderi, pe care Emil Codrescu, i le cunoaşte de cînd ea avea numai cinci ani. In opoziţie cu seriozitatea lui Emil,.. Adela se relevă ca o fiinţă sprinţară şi spirituală. La patru, ani, ea întreabă cut logica adecvată, dacă doctorul de cai nu, e „un cal mai mare". Metaforele pe care le născoceşte mai tîrziu, în legătură cu elementele din decorul de la Bălţăteşti, denotă, inteligenţă şi umor. întregul peisaj rural era pentru ea „ca o reducţiune a lumii mari". Privind elementele decorului,. Adela „le definea, comparîndu-le cu pietre preţioase, cu metale, cu stofe". Astfel cai racterul ei realist, senzitiv — prin excelenţă feminin — apare ca un revers a! gravului său prieten. Pentru ea, prepeliţa este „petpedecul", luceafărul „steaua nebună"', iar „florile au şi ele personalitate", de aceea le defineşte în spiritul unei „viziuni comice şi uşor dezmierdătoare". Adela face un fel de „psihologie" florală: unele sînt „sentimentale", altele „impertinente", „copii" ori „cucoane mici" şi aşa mai departe. Umorul Adelei este duios şi simplu, cu rădăcini în concret, specific feminin. Realistă şi romantică în acelaşi timp, ea,, reciteşte cu pasiune isprăvile lui Tartarin,, care-i dau imaginea unei existenţe fericite,. IBRĂILEANU, CREATOR LITERAR 215 dar nu-1 agrează ,pe Tolstoi, scriitor prea grav. Şi totuşi, în unele momente, sprinţara Adela apare taciturnă, enigmatică: „Are reticenţe subite şi curioase. Dacă i-ai transcrie vorbele, ar trebui să pui meteu cîteva puncte de suspensie la sfîrşitul frazelor". Ne alflăm în faţa unei iubiri nemărturisite verbal, ci interpretată prin gesturi. Adela muşcă un măr şi-i dă o jumătate prietenului ei : semn de intimitate. El îi vorbeşte de eroinele lui Turgheniev şi Tolstoi. Totul se petrece aluziv. Emil Codrescu este pentru Adela „cineva de la Vorni-ceni", şi pe rînd, progresiv, „mentorul" „mon cheri maître"; „maître chiri"; „iubitul meu prieten". Totul rămîne în această atmosferă de romanesc şi idilic uşor ceţos. In ciuda nevoi; de idealizare, care-1 face să viseze cu ochii deschişi, — acest contemplativ fără prieteni, ataşat de sufletul feminin, ca mai adiînc înţelegător al firii lui — are o concepţie plastică despre frumuseţea feminină. El admiră optimismul d-nei Jeni Timotin, dar observă defectele ei fizice, în dezacord cu „concepţia (lui) plastică, picturală şi statuară a femeii". In sensul acestei viziuni, Adela este descrisă lapidar, de mai multe ori, ca portret fizic, dar ceea ce ne-o face mai apropiată, este interpretarea perpetuă/ a fizionomiei ei spirituale, mereu în mişcare. în raport cu această apariţie volubilă, Emii Codrescu încearcă să-şi explice propriile sentimente, el fiind în acelaşi timp şi observator şi subiect. Acest intelectual care vrea să-şi facă „un punct de onoare", din a fi „obiectiv ştiinţific", după ce a fost îndrăgostit precoce la zece ani de Emilica — fetiţa „cu coada pe spate, cu breton galben pe frunte şi cu şorţul negru", — ajuns la vîrsta realistă, va vedea în Adela „un fel de Gretchen în eternitate". In practică însă, faţă de iubirea vibrantă a Adelei, — totuşi în marginele decenţei şi pudicităţii — el o îndeamnă să se mărite cu altul. „Patern şi grav am sfătuit-o să se căsătorească, sprijinind îndemnul cu argumente burgheze insipide". Contrar aparenţei, cartea cea din urmă a lui^G. Ibrăileanu nu este ceea ce s-ar putea numi un roman cu „cheie". Ca eroină, Adela rămîne o apariţie dintr-o anu- mită epocă, dar şi imagine ideală despre femeie. Prototipul rămîne „necunoscuta" din adolescenţă de la Romani), care fermecase pe G. Ibrăileanu în vara anului 1889. „Fata pe"' care ai iubit-o la optsprezece ani şi n-ai mai văzut-o de atunci, o-iubeşti toată viaţa" (Privind viaţa, p. 20). Modelul s-a întregit cu trăsăturile spirituale ale altor femei, a căror notă comună» este delicateţea morală. In „Amintiri", G. Ibrăileanu mărturiseşte că a fost atunci, la optsprezece ani, „o afacere mai mult de imaginaţie decît de rpmantism"'. Dar impresia a fost totuşi atît de puternică, încît „argintul, de pe frunzele copacilor", observat într-o noapte cu prilejul acelei mari iubiri de adolescenţă, i-a rămas pentru totdeauna ca o amintire cu rezonanţe de voluptate spirituală. De altfel, numeroase corespondenţe demonstrează .înrudirea dintre substanţa idei-'lor şi sentimentelor din „Amintiri" cu acelea din „Adela". Ceahlăul, pe care-1 vedea de la vîrsta de cinci ani din curtea casei de la Roman2), aliat organic cu fericirea primei copilării, este descris cu afecţiune şi în „Adela". Regretul pe care-1 simte Emil Codrescu, orfan de amîndoi părinţii din fragedă copilărie, — ca şi G. Ibrăileanu, care s-a destăinuit în „Amintiri" —• este exprimat în „Adela", într-o elegie de o delicată sensibilitate despre moartea mamei sale. Evocarea începe cu o idee folosită odinioară şi de Lamartine într-o elegie — Le vallon: „Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se darmă peste ea, o acopere, o face tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei, mereu. Cînd voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea complet din univers... In cursul vieţii, imaginea rămînînd mereu aceeaşi, a variat, totuşi, odată cu punctul de privire în care mă mutau anii. In copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. Astăzi, o simt fiică" (Adela, P- 13). 1) Amintiri din copilărie si adolescenţă, Adev. Iii, an. XII, 1938. nr'. 891, p. 3, 4. 2) Amintiri din copilărie si adolescentă, Adev. lit., an. XII, 1938, nr. 884, p. 5. 216 CONSTANTIN CIOPRAGA In „Amintiri" se vorbeşte apoi, de „poezia lucrurilor din trecutul îndepărtat" şi între acestea aflăm de emoţia unei prime călătorii cu trăsura, de la Roma la ţară'). Evenimentul de neuitat ^a Ei reluat în cîteva pagini din „Adela" în legătură cu drumurile patriarhale cu trăsura, la Tîrgu-Neamţ sau la mînăstiri ale lui Emil Codrescu şi prietenei lui. De asemenea, soţia unui proprietar din preajma Romanului în casa căruia liceanul G. Ibrăileanu dăduse meditaţii purta „am.piru.ri" făcute numai din dantelă"2), aşa cum apare odată şi Adela. Chiar şi capitolele sentimentale ale lui Emil Codrescu au rădăcini în „Amintirile" lui G. Ibrăileanu. Emilica din „Adela" este Tinca3) „din şcoala primară", apoi celelalte iubiri din „Amintiri", Eleonora, Profira, Eliza, Estella, reapar uşor travestite în „Adela". (Trebuie remarcat în legătură cu numele personajelor feminine preferinţa pentru anumite nume cu amintiri roman-, tice). In fine, singurătatea sufletească a copilandrului meditativ şi fără familie din „Amintiri", impresionat de „cîntecul dureros" al unei muzici din grădina publică a Romanului4), nu este străină şi fără legătură cu cea a lui Emil Codrescu. Un alt aspect al romanului „Adela", care se cere luat în seamă, este raportarea frecventă la volumul de aforisme Privind viaţa. Din cele peste cincizeci de aforisme cuprinse în roman, mai bine de jumătate sînt reluate cu uşoare modificări stilistice din culegerea mai veche. Arta lui G. Ibrg,-ileanu este însă de a le fi plasat la locul potrivit, sub forma unor incrustaţii pline de strălucire. Aforismele îi slujesc prozatorului nostru la caracterizarea personajelor. (Să se urmărească, de exemplu, trecerea dintr-o operă în alta a reflexiunilor despre iubire). „Maximele şi cugetările — scria G. Că-linescu la prima ediţie a „Adelei — le scoatem din determinaţiunile de viaţă ce le-au produs. Aci în roman, din cauza 1) Adev. lit., an. XVIII, nr. 884, p. 5. 2) Loc. .cit., nr. 887, p. 3. 3) Ibid. 4) Loc. cit., nr. 886, p. 3. aurei meditative ce acoperă totul, fiecare reflecţie se lungeşte în adîncime" 5). Emil Codrescu formulează cugetări nu numai despre literatură, dar şi despre artă. Muzica îi apare ca o „supremă debrutali-zare a vieţii, ritmuri de eter, rătăcite pe pămiînt din muzica de sfere"... „Pictura şi sculptura sînt arte inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. Poezia ţine mijlocul..." Moralistul sentimental Codrescu este, cum s-a remarcat, un complex în care intră romantism şi realism. Eroul care la patruzeci de ani se consideră „ajuns la vîrsta amintirilor şi recapitulărilor", preconizează în conversaţiile cu prietena sa o literatură cu fond realist. Pe marginea romanului Război şi Pace, al cărui sfîrşit nu plăcuse Adelei, Emil Codrescu conchide cu un aer uşor doctoral, dogmatic: „Operele de ficţiune (i-am spus Adelei care începu să zîmbească) care se isprăvesc cu triumful binelui şi fericirea, sînt false, pentru că contrazic realitatea şi dezmint experienţa omenirii; sînt imorale, pentru că creează, iluzii zadarnice; sînt lipsite de interes pentru că toate fericirile sînt ia fel, cum zice Tolstoi, aci! de faţă". G. Ibrăileanu susţine aşadar şi în roman, ca prozator, primatul realismului critic. In cazul său propriu, Emil Codrescu, ca erou de roman, adoptă însă atitudinea mai veche, din „Amintiri" a lui G. Ibrăileanu însuşi. In finalul „Amintirilor" se poate citi : „Nu e mai bine să, amîn ? Amînarea a fost totdeauna calea pe care am fost dispus să o aleg — aceasta probabil din cauza lipsei de voinţă, combinată cu lipsa de încredere în mine şi cu acel mod de a gîndi al meu, care se rezumă în : ,,da' dacă ? 6). Eroul sfîşiat de contradicţii întrevede realismul, dar în fond rămîne un romantic incert. Dezorientarea lui Emil Codrescu ne impune, prin raportare la alte exemple, să dezbatem aici problematica generală a intelectualului romîn din trecut şi modul în care el este oglindit în literatură. Intră în 5) Romanul d-lui G. Ibrăileanu „Adela", Adev. lit, an. XII, 1933, nr. 652, p. 2. 6) Amintiri din copilărie si adolescenţă, Adev. lit., an. XIX, 1938, nr.'891, p. 4. IBRĂILEANU, CREATOR LITERAR 217 tipologia acestuia unele trăsături cu valoare de generalizare. In studiul Artiştii proletari culţi, C. Do-brogeanu-Gherea, analizînd pagini din operele lui Eminescu, Vlahuţă ş.a., constată ■că mediul burghez ostil creatorilor îi condamnă pe aceştia la „solitarism, reflexivitate, subiectivism". Dezamăgirile şi marasmul se manifestă sub forma îndepărtării de viaţa socială şi a izolării într-o lume interioară. Glossa lui Eminescu şi confesiunea Linişte a lui Vlahuţă sînt exemple semnificative. O imagine tipică de intelectual înlfrînt şi ajuns, ceea ce în literatura rusă era ,,un om de prisos", ne oferă Vlahuţă în personajul titular al romanului Dan, Neputîn-•du-se adapta la stilul de viaţă al boierimii, eroul eşuează în nebunie. G. Ibrăileanu-criticul a tratat cui pătrundere problema intelectualului romîn. Realiştii critici, în frunte cu Mihail Sa-doveanu, au zugrăvit aceeaşi derută a intelectualului de tipul lui Neculai Manea, doborît de mediocritatea mediului provincial şi sfîrşind în alcoolism. Mai bogată încă este galeria intelectualilor de bună credinţă, dar condamnaţi înfrîngerii — prin îndepărtarea lor de popor — din literatura dintre cele două războaie mondiale. In Radu Comşa şi Virgil Probotă, eroii din întunecare, Cezar Petrescu a zugrăvit intelectuali cu rădăcini în viaţa rurală, dezolaţi şi învinşi ca şi Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război şi poetul Ladima (Patul lui Procust), eroii romanelor lui Camil Petrescu. Explicaţia sfîrşi-tului tragic al acestor intelectuali ţine de condiţiile sociale în primul rînd. Ca intelectuali, ei se consideră deasupra claselor, .ajungînd uneori, în cel mai bun caz, la neconformism şi pseudorevoltă. In mod obişnuit, ei se consumă în procese sufleteşti interioare, renunţînd la acţiune şi la viaţa socială. Din familia unor asemenea eroi, care se singularizează, cu speranţa descoperirii echilibrului şi răspunsului salvator în intelectualism, face parte şi Emil Codrescu. Oricît s-ar părea că eroul lui G. Ibrăileanu este abstrag mediului social, ca efect al unui intelectualism rece, în realitate, „pliul" lui spiritual i-a fost irrapus de mediul în care s-a ridicat. Nu nil se dau amănunte asupra clasei din care a pornit eroul, dar îl vedem evoluînd în mediu burghez, compunîndu-şi o mască indiferentă la ifrămîntările altora. Cu aer de olimpiană superioritate, el compătimeşte totuşi în sine pe colegul Timotin, tată de copii şi apăsat de griji familiale. Neaderenţa lui Emil Codrescu la viaţa socială, implică teama răspunderii, abdicarea cu toate amărăciunile ei şi cufundarea într-un individualism obositor. Intelectualul analizat de G. Ibrăileanu în Adela nu este un erou excepţional, ci întruneşte ca tip social trăsăturile generale ale confraţilor lui de epocă. Prin aceasta, opera nu este lipsită de dimensiunea socialului, atît de necesară pentru caracterizarea cît mai profundă a eroilor. S-a spus despre Anatole France, că inteligenţa l-a împiedicat de a crea oameni, scriitorul mergînd de preferinţă spre analiză. Se poate spune la fel, că G. Ibrăileanu construieşte analizînd neîncetat. Emil Codrescu, rămîne eroul cel mai bine studiat al romanului. " Personajul titular, Adela, la rîndul ei, este unul din caracterele feminine cele mai solide construite ca psihologie din întreaga noastră literatură. Dar chiar şi apariţiile episodice iau forma unor profiluri de neuitat. In portretul scepticului cugetător Haim Duvidt de la Paşcani se poate dezvălui o încercare de psihologie asupra profesiunii de ceasornicar, („îşi aleg meseria din cauza firii lor ? Ori devin filozofi din caUza meseriei?'*). Problema raporturilor dintre fizic şi psihic preocupă pe prozator în legătură cu portretul d-nei Sabina Duvid, soţia ceasornicarului : planturoasă, obez-ă, ea se remarcă însă prin duioşie şi sensibilitate. Coana Anica, mătuşa Adelei, parvenită, agramată şi vulgară,, este parcă înadins introdusă în discuţie pentru a forma cu Adela contrastul de alb-negru. Tendinţa disecării şi explicării oricărui fapt mărunt apare şi ta legătură cu viaţa unor personaje secundare. „Aş fi curios —• îşi zice Codrescu — să cunosc viaţa d-nei Timotin, să văd dacă diagnoza mea, pusă dezinteresat, este adevărată". Numele unei CONSTANTIN CIOPRAGA verişoare a d-nei Timotin, Matilda loan, îi sugerează lui Codrescu ideea găsirii unor corespondenţi în caracterul personajului '). „Femeiuşcă mică, timidă şi afectuoasă, cu părul bogat şi greu, nu putea fi decît Matilda, iar ceea ce avea băieţesc în ea, elasticitatea vînjoasă a taliei, a braţelor şi a picioarelor ei lungi, era loan — nume aproape comun echivalent cu bărbat". In portretistica lui G. Ibrăileanu se observă, în fine, arta de a defini în cîteva linii personajele graţie atributelor fiziono-mice caracterizante. (Sora Matildei loan are „ochi buni, sfioşi şi rugători"). Ezitările criticului de a-şi da la iveală opera au durat un timp îndelungat. După o lentă perioadă de gestaţie, G. Ibrăileanu a început să scrie episoadele introductive într-o primă versiune. Cele dinţii pagini datează din toamna anului 1925 (septem-brie-octombrie-noiembrie), adică cu opt ani înainte ca lucrarea să fie încredinţată de familie unei edituri („Adevărul"), fără asentimentul autorului, în timp ce acesta era bolnav' (spre a i se procura medicamente) . Precauţiunile luate de critic în vederea desăvîrşirii operei — care trebuia să apară postum, spre a-1 scuti de indiscreţii — sînt demne de a fi cunoscute. El îşi trece manuscrisul pe la o serie de cunoştinţe — de diferite vîrste, profesiuni, bărbaţi şi fete tinere sau femei de mult măritate, — pentru ca ţinînd seama de sugestiile lor, să procedeze la remanierea textului. Era acesta şi un mijloc de a-şi scutura anumite îndoieli. In legătură cu stilul aproape oral din critica lui G. Ibrăileanu s-au emis păreri intenţionat minimalizatoare. Revenirile, familiaritatea conversaţiei, nu înseamnă însă lipsa lîndemînării stilistice, ci subliniază prezenta caldă a cărturarului viu, dornic să convingă. „înzestrat cu; o sensibilitate estetică de seismograf — ne spune G. Topîrceanu, prietenul care 1-a cunoscut în intimitate — cu însuşiri şi apucături de pur artist, scria totuşi adesea cum îi venea în 1) G. Ibrăileanu pune în practică în propria-i creaţie observaţiile mai vechi în legă.tură cu Numele proprii. în. opera comică a lui Caragiale (1926). condei, simţind parcă un fel de pudoare să-şi pună în valoare propriile însuşiri de scriitor" 2). Apariţia „Adelei" a fost pentru critica vremii o noutate artistică, între altele şi sub aspectul stilului : G. Ibrăileanu a demonstrat că poate fi un excelent mînuitor al unui stil impresionant. De aceea E. Lovinescui — rivalul în critică al lui G. Ibrăileanu şi prozator el însuşi — pune în contrast opera critică propriu zisă „fără nici o fineţe de sensibilitate estetică şi de expresie literară", a lui G. Ibrăileanu,. scrisul în care „nu se vedea nici o indicaţie de sensibilitate estetică, ci dimpotrivă, numai inaptitudinea pentru expresia artistică" — cu Adela : „un model de literatură psihologică, străbătută de o poezie-reală"... „o compoziţie unitară armonioasă", operă în care „chiar lipsa de expresie bine cunoscută a criticului dispare sub vălul poeziei discrete, fine, cu timidităţi de începător .şi cu luciditatea sceptică de om. matur — totul solubilizat în perfecta adaptare a ritmului sufletesc cu cel al elocuţiunii" 3). Semnalînd valoarea romanului, în două cronici, G. Călinescu scoate în relief printre cei dintîi comentatori „stilul uscat ca un desemn de Diirer, dar capabili_să transfigureze realitatea şi să-i dea alte dimensiuni"4). Totul este cumpănit cu grijă în vederea unei strînse unităţi între compoziţie şi stil : „Nu găseşti în acest roman nici un cuvînt de prisos, nici o descripţi-une pentru ea însăşi, nici o alunecare pe neaua purei străluciri5). Concordanţa dintre conţinut şi expresie stă ca preocupare centrală în creaţia artistului. Pentru cine citeşte cu atenţie începutul romanului (paginile 8-9) procedeul rememorării unor acţiuni sub forma calmă a reveriei se dovedeşte asemănător cu acela Utilizat de Liviu Rebreanu în nuvela autobiografică Cuibul visurilor. Prozatorul ardelean povestind o călătorie cu trenul spre 2) G. Topîrceanu, Pro memoria, Viata Rom., an, XXVIII, 1936, nr. 4-5, p. 133. 3) Istoria literaturii romîne contemporane. 1937, pp. 32, 293-294. 4) Adela, Viaţa Rom., an. XXV, 1933,. nr. 5, p. 201. 5) Romanul d-lui G. Ibrăileanu „Adela" Adev. lit., an. XII, 1933, nr. 652, p.l. IBRĂILEANU, CREATOR LITERAR 219 satul natal, îşi rememorează privind pe fereastra trenului figurile celor de odinioară, în funcţie de casele şi locurile care i reapar sub ochi. La fel, eroul lui G. Ibrăileanu, cufundat într-un „plictis odihnitor", la Bălţăteşti, foiletează cataloage de cărţi şi un dicţionar enciclopedic, iar prozatorul îi urmăreşte gîndurile în raport de ceea ce Codrescu citeşte : „Unele cărţi le-ai citit. Ţi-aduci aminte şi împrejurările. (Era pe vremea...)". Dicţionarul enciclopedic îi apare şi el ca „un roman în notaţii sugestive". Stilul descriptiv al romanului „Adela" ne relevă un observator care, scuturînd podoabele inutile, ne oferă instantanee clare, într-o formg, care, deşi concretă, rezultă din elemente livreşti, intelectuale. Peisajul Moldovei, văzut de pe zidurile Cetăţii Neamţului, este definit prin apropiere de pictură şi muzică : „Suiţi pe un zid mărunt, lat cît un trotuar, aveam in faţă una din cele mai melodioase privelişti din Moldova, clasică prin frumuseţea fină a peisajului, cu „cerul cristalin" deasupra — aşa cum l-a numit un călător străin, care a trecut acum o jumătate de veac prin locurile acestea" (p. 82). Peisajul, prezentat retrospectiv, reconstituit în amintire, este însoţit de comentarii de intelectual cu bogate cunoştinţe de istoria artelor. Sînt în paginile „Adelei" descrieri lirice impregnate de subiectivitatea eroului, în corespondenţă cu tonalitatea generală a operei. Să se compare, de exemplu, felul cum descrie G. Ibrăileanu mînăstirile Agapia şi Neamţu, faţă de C. Hogaş. Autorul „Părintelui Ghernunuţă" zugrăveşte, deopotrivă peisajul şi oamenii. G. Ibrăileanu comentează arhitectura, stilul icoanelor, făcînd psihologie, cercetînd raportul peisaj-om ; „Neamţu este călugăr, tot aşa cum Agapia, cu căsuţele mici, dese şi curate cu biserica gătită, spilcuită — casă cu două sute de gospodine! —, cu miniaturile ei de munţi ai căror brazi i-ai putea număra (D-na V. susţinea că sînt 518...) — este călugăriţă"... (p. 128). Scriitor de tip intelectual, G. Ibrăileanu recurge constant la comparaţii şi metafore livreşti, în acord cu fondul de reprezentări al unui intelectual. Astfel călugărul Palamon „seamănă cu sfinţii de pe păreţii din biserica mînăstirii, dar e mai bine hrănit decît ei. El aduce puţin şi cu poetul Costache Conachi, mutră de egumen grec". In alt loc se vorbeşte de timpul „fugace" (în ghilimele), ca în lirica latină. Piscul Horăicelului este „grandios şi comic, cu profilul aquilin al unei jumătăţi de cască normandă". O dată, notează Emil Codrescu, „îmi veni în minte şi declamai, galant şi glumind, versul antic, închinat Venerei: Pămîntui aşterne flori suave sub paşii tăi". La despărţire, el simte că Adela „pleca cu viaţa ei, tot atît de departe de a mea, ca Sirius de Alfa din Centaur". In concluzie, dacă am căuta să caracterizăm cît mai exact proza lui G. Ibrti-leanu, ar trebui să subliniem preciziunea ştiinţifică a stilului în sensul acordului cît mai deplin între expresie şi idee. Nu găsim la G. Ibrăileanu stilul artist, fraza bogată, ci stilul ideologic, abstract, nemuzical (departe de Flaubert şi Gcncourt, amintiţi anterior). Sobră şi concisă, proza lui G. Ibrăileanu din „Adela" este expresia unui observator de formaţie ştiinţifică, mai exact a unui literat- psiholog. Dîndu-şi seama de efuziunile romantice, prozatorul se aufocenzurează. cu umor. „In stil romantic curent, s-ar zice: un drum neuitat. De fapt, nimic romantic"... Cum avem la îndemînă însuşi exemplarul lui G. Ibrăileanu din ediţia întîia (1933), cu remanierile propuse de autor pentru celelalte ediţii (două noi ediţii au urmat), constatăm cu interes, cg, prozatorul a intervenit cu revizuiri mărunte, în sensul arnaizării, spre a sugera mai realist atmosfera de epocă. El corectează astfel, consecvent : până în loc de „pînă"; întâi pentru „întîi" ; saltarele scrinului, pentru „sertarele" ; evantaliu pentru „evantai" ; adinioarea pentru „adineaori" ; „Nu te speria, o să-mi treacă" (corectat : are să-mi treacă). Djn analiza creaţiei literare a lui G. Ibrăileanu, de la debutul entuziast din paginile „Şcolii Noi" pînă la „Adela", rezultă cîteva concluzii semnificative. Nu este nici o ruptură între creaţia lui din tinereţe şi „Adela". Esenjtiale rămîn tendinţa spre cugetare şi sentimentalismul. Este dificil să disociem în operă pe crea- 220 CONSTANTIN CIOPRAGA torul literar, de gînditorul manifestat mai înainte: frapează deopotrivă analistul copleşit de întrebări şi logicianul. Adela nu este un roman de acţiune, ci unul de analiză.: „cel mai bun roman de analiză pe care îl avem" *) — nota G. Călinescu în 1933, la apariţia operei. Creaţia literară a lui G. Ibrăileanu nu este întinsă, faptul de a fi recurs la acelaşi material în trei lucrări diverse constituind o dovadă de inhibiţie, graţie excesului autocritic. In perioada literaturii decadente, antirealiste dintre cele două războaie mondiale, G. Ibrăileanu a dat exemplul unei literaturi de idei, de pe poziţii realiste în bună măgură, în direcţia sondajului psihologic2). In) special ultima operă, Adela, demonstrează capacitatea lui G. Iibrăileanu de a mînui un stil original, calitate nepusă. în valoare în opera lui critică. In evoluţia ideologică a lui G. Ibrăileanu se observă consonanţa dintre principiile care guvernează, opera criticului pe de o parte, şi cea a artistului pe de alta. Ecouri ale darwinismului social, — aplicarea neştiinţifică de altminteri a principiilor biologice la societate — răspund în „Privind viaţa" şi „Ad^ela", sub forma referinţelor amare la omul-animal, (pyte-canthropus) neturburat de probleme morale. De asemenea voluntarismul din aforisme, ca şi pesimismul etic, răspund în parte ideilor din Schopenhauer3), teore- 1) Adela, Viaţa Rom., an. XXV, 1933, nr. 5, p. 201. 2) „Cred — scrie Mihai D. Ralea despre G. ibrăileanu — că ceea ce admiră^ mai mult din lucruri, e realitatea lor, adică existenţa lor plină de semnificaţii, faptul că ceva există cu adevărat". (Interpretări, 3927, p. 179). tician al voinţei şi forţei, dar în practică pesimist şi ascet. Personalitatea lui G. Ibrăileanu — teoretician social, critic şi creator literar — este armonioasă, conformă cu sine, dacă ne referim la raporturile dintre domeniile de activitate în care se manifestă această figură luminoasă. Lirismul lui G. Ibrăileanu pătruns cu circumspecţie pînă şi în critică, se dezvăluie în largul lui în creaţia artistică. De aici, notele romantice — care uneori depăşesc în suprafaţă pe cele realiste — şi alunecarea spre un intimism moderat. Dar tot elanului liric, revărsat şi în stilul de obicei atît de reţinut, îi datorează Ibrăilearau-artistul dragostea de viaţă şi menţinerea proaspătă a tinereţii. Şi de aici, aspectul poematic al romanului Adela. Sub aspect realist, creaţia literară a lui G. Ibrăileanu — în special „Adela" — contribuie la ironizarea unor forme de viaţă burgheze. Ca artă, cartea aduce o reală capacitate de analiză şi expresia unei rare sobrietăţi, aceasta contribuind ca o substanţă bogată în idei să fie condensată în pagini puţine. Literatura lui G. Ibrăileanu, — cu îndemnul dragostei de viaţă şi apelul retnoit la umanism — a constituit prin. însăşi ţinuta sa, un răspuns convingător la adresa naturalismului .şi a trivialităţii, în general. Pentru literatura actuală, studierea lui G. Ibrăileanu ca prozator propune creatorilor ca exemple de reţinut măiestria analizei şi conştiinţa artistică în gradul cel mai înalt. 3) Lumea ca voinţă şi reprezentare (1815), Asupra voinţei în natură (1830) ş. a. TEORIE ŞI CRITICĂ ALEX. LEON şi DUMITRU HINCU ASPECTE IDEOLOGICE DIN ACTIVITATEA VECHII „VIEŢI ROMÎNEŞTI" (1906-1940) S-ar putea ca nuai inu.'Ue articole din acest număr să .înceapă cam aşa : ,,Viaia Romînească" împlineşte 50 de ani", dar de .astă dată lucrul nu mi se va părea supărător, lîntauciîit aceste cuvinte vor .avea un sunat firesc şi voi1 evoca, sîntem siguri, în mintea fiecărui cititor, nu o repetire obositoare ci un gînd pios .de evlavie şi recunoştinţă, pentru cei dispăruţi, o rememorare a operei înfăptuite, o reamintire, chiar .fugară, a legăturii care ne uneşte pe noi, cei de astăzi, cu cele mai scumpe tradiţii laie unui trecut, pe care ne imimidrim, deopotrivă, de .a-! fi depăşit şi de a-l continua fa ceea ice .avea el mai bun. Da, „Viaţa Romiînească" ffimplineşte cincizeci de ani I şi în peisajul nostru literar această aniversare îmbracă, pe drept cuvînit, caracterul unui eveniment cultural de o deosebită însemn ă.tate. S-.ar putea ca, parcurgând .aceste rtoduri unii să se simtă tentaţi .a se duce înapoi cu gândul la lunga existenţă a „Convorbirilor literare" care .au depăşit cu mult cifra de cinci decenii ide apariţie. Cei care ar simţi îndemnul isă facă această călătorie înapoi, ar trebui, tînsă, lîn acelaşi timp, să .admită că, încă de la sfîrşitul veacului trecut, „Convorbirile literare" încetaseră de a mai fi o revistă vie, în care să putem iregăsi culoarea timpului, pentru a se fi transformat într-un soi de obiect de muzeu literar, ee-şi continua, ve,getîndi o existenţă prăfuită şi mizeră, pusă de il.a începuturile ei în .slujba reacţiunii culturale şi sociale. In timp ce „Viaţa .Românească" n-a încetat o clipă ,să fie oglindă şi comentar vioi a:l deceniilor pe ca.re le-a străbătut, a fost veşnic tînără, tramsmiţînd.u-şi vigoarea din generaţie în generaţie, a fost mereu .în actualitate şi n-a abdicat de la Idealurile ei genaroa.se, iar dacă astăzi îi sărbătorim numai o viaţă de om, să avem treaz în minte gîn.dul că a marcat o întreagă epocă. „Viaţa Romînească" a fost purtătoarea credincioasă a unui orez făclierul umor idei pe care -— dacă nu le puitam împărtăşi şi .prelua în lîntregim.e — .avem însă datoria de a le .recunoaşte .însemnătatea, de a vedea lîn ele fermentul de progres pe oare l-au 'trezit în societatea romînească a trecutelor 'decenii şi dreptul de a conchide, din lipsa -de fundament ,a ufTora dintre ele, justificarea continuării drumului ei pe căi iîn bună parte deosebite. Care au fost particullariităţiile mesajului adus de ,,Viaţa Romîinească" la începutul acestui veac, încotro a ţintit şi pînă unde a izbutit să ajungă acest mesaj, cui i s-a adresat şt pe cine a convins, în cine ,a lovit şi ce cauză a apărat ? Pentru a .răspunde ia aceste întrebări şi la altele asemănătoare, pe ca.re le-ar putea ridica .considerarea drumului parcurs de vechea „Viaţă .Romlînească", trebuie 222 ALEX. LEON şt DUMITRU HINCU să stăruim Insă mai întîi o clipă asupra dlimatutai socia'l şi cultural al momentului oînd revista şi-:a făcut intrarea în cultura romînească. Iar oa isă facem un tablou, fie el cît de suoaint, al vremii, trebuie să arătăm de la ibun Început că ceea ce aducea în primul rînd o notă nouă, ceea ce imprima o pecete deosebită vieţii publice a epocii era apaniţia proletariatului în viaţa socială şi politică a ţării şi, în legătură cu aceasta, crearea noii mişcări social-de-mocrate, refăcută după perioada de Kn-cezire provocată de trecerea la liberali a „generoşilor". Mişcarea muncitorească, oare-şi lua un nou avint, punea în discuţie înseşi temeliile pe care se întemeia societatea românească, propunea soluţii îndrăzneţe pentru curmarea relelor ide oare suferea ţara, chema la conştiinţă socială straturi ale societăţii care pînă atunci zăcuseră în amorţire, crea o atmosferă de efervescenţă spirituală în sînul intelectualităţii cui orizonturi mai largi. In aii doilea rînd, necontenitele revolte ţărăneşti, care se stingeau sau erau înăbuşite pentru o clipă ,într-un colţ al ţării spre a se aprinde ca o pară şi mai puternică în alte părţi,'culminând î'n 1907 cu marea răscoală, produceau pe de o parte nelinişte şi îndoielii tot mai accentuate în sînul castelor guvernante iar, pe de altă parte, iăceau să răsară speranţe în posibilitatea unei lînoiri a societăţii, în .special în rîndunile intelectualităţii legate de masele populare ; dar oricum ar fi fost privite, indiferent din ce unghi de vedere ar îi fost considerate, ©le arătau că viitorul ţărănimii roimiîne era deasemeni o problemă care nu 'iniai putea fi amînată. Insfîrşit, revoluţia rusă din 1905 care zguduise din temelii un imperiu p>luri-se-cUliar, una din marile puteri ale 'lumii, avusese 'un răsunet puternic în mijlocul maselor truditoare de la noi, cărora le oferise exemplul unei grandioase mişcări populare aliată, fa un moment dat, la un pas de izbândă. In această atmosferă încordată, stăpânită de conştiinţa aproape unanimă a apropierii unei mari răsturnări, în această societate chinuită de întrebări asupra viitorului ei apropiat, tot ce avea mai bun şi mai curat România vremii, toate capetele luminate şi toate cugetele înaintate vroiau să afle adevăratele pricini ale unei realităţi crude şi căile reale de dezvoltare a istoriei. Era o epocă propice pentru discuţii largi, (atotcuprinzătoare, bogată în polemici, o epocă de precizare a poziţiilor, de delimitare ia intereselor. Anacronism dureros, cultura noastră era dominată de curentele fnadiţionaliste, conservatoare aile junimismului şi ale diversiunii semănătoriste, exponente ale ideologiei clicilor stă.pînitoare, încurajate de oficialitatea retrogradă,; dar tot atunci, la porţile cetăţii ştiinţei şi culturii se făceau auzite şi Ibătăiile tot mai categorice ale noului venit ,în societatea românească : clasa muncitoare, ai cărei reprezentanţi culturali îşi câştigaseră un loc bine precizat în profilul culturii 'noastre prin activitatea strălucită depusă la „Contemporanul" şi „.Revista Socială", „Literatură şi Ştiinţă" şi „Lumea nouă, (literară şi ştiinţifică". In contextul acestei situaţii, care era bagajul de argumente cu care se prezenta „Viaţa Romînească" în marea ciocnire de idei oare cuprinsese întreaga opinie publică a ţării ? El a fost expus în suita de articole intitulată „Social-demoeratism sau poporanism ?", publicată în mai multe numere din anii 1907 şi 1908, sub semnătura lui C. Stere, oa şi în alte articole ale principalilor colaboratori ai revistei. Ideea fundamentală care stătea la baza acestei profesiuni de credinţă a întemeietorului „Vieţii Româneşti" era că ţara noastră se afla lîn faţa unei schimbări absolut necesare ,î;n mersul dezvoltării ei, schimbare determinată de nevoia desăvârşirii transformărilor burghezo-democratice întrerupte cu brutalitate ide „monstruoasa coaliţie". „Problema a cărei rezolvare în primul rînd se im,pune generaţiei noastre — arăta Constantin Stere — se poate rezuma în puţine cuvinte: opera generaţiei de la 1848 a rămas nedesăvîrşită". In această privinţă, 'grupul' de la „Viaţa Romînească" ise apropia, aşa dar, de punctul de vedere al marxiştilor, care, în lupta lor pentru reconstrucţia socialistă a societăţii, porneau tocmai de la imperativul desăvârşirii revoluţiei iburghiezo-demoera- „VIAŢA ROMÎNEASCĂ" (1906—1940) 223 tice. In practică, (recunoaşterea acestui im-.perativ însemna o luptă hotărâtă împotriva rămăşiţelor feudale, pentru desfiinţarea clasei moşiereşti, pentru împroprietărirea ţăranilor, pentru 'democratizarea vieţii publice, pentru traducerea în viaţă a reven^ dicărilor minimale ale clasei muncitoare şi în iii nil mari pentru realizarea tuturor rdformelor cu caracter general-democratic. De aceea, cînd „Viaţa (Românească" a intrat în 'arena luptelor de idei ale vremii, ea a înţeles să lupte pe două fronturi împotriva aceluiaşi duşman : împotriva concepţiilor reacţionare în politică şi a ţărănismului ân literatură, cum se exprima G. Ibrăileanu. •) „Se criticau formele nouă introduse în ■veacul trecut — spune tot Ibrăileanu— şi se admira ţăranul patriarhal ca o rămăşiţă a vremurilor lui Mihaiu şi Ştefan. Şi se .idealiza acest ţăran tocmai pentru că era atît de rămas în urmă, cu totul în afară de viaţa civilizată europeană... „Viaţa Romînească" vedea în ţăran altceva, ţăranul social, ţăranul sărac, ţăranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare. Iar această transformare presupunea totala occidentalizare a ţării, distrugerea ,pe de-a întregul a formelor vechi". Dar dacă „Viaţa Românească" a luptat pentru sfărâmarea imaginei absurde şi înşelătoare a ţăranului cu plete şi chimir, hăulind prin vlăsii şi câmpii sau zicând din trişcă, pe care-1 idealizau „Convorbirile iliterare" şi „Semănătorul", ea nu a ajuns totuşi să aibă un tablou IIimpede şi veridic al adevăratelor procese ce se desfăşurau în satul romînesc şi în societatea românească. Deşi ân polemica sa cu Ghe-xea, din 1910, C. Stere a afirmat că n-a cunoscut din întreaga literatură narodnice istă a .Rusiei (decît operele lui Mihailov-skâ, este totuşi neîndoielnic că principalele teze ale docurinariilor „Vieţii Româneşti" au reprodus, fără să supună unei noi cercetări, ideile esenţiale ale narodnicismului. Este vorba ansă nu de ideile narodnicismului (revoluţiona»", care au produs extraordinara eflorescentă a spiritului re-■voluţionair fa Rusia anilor 1870—1880, ci 1) G. Ibrăileanu: „După 27 de ani", ■«Viaţa Romînească», 1933, nr. 1-2. de narodnicismul liberal al decadei următoare, era narodnicismului lipsit de vigoare şi de perspectivă revoluţionară, care propunea soluţii utopice pentru o situaţie ale cărei cauze reale nu le putea pricepe. Şi este vorba, mai departe, ide preluarea unor idei învechite, de mult infirmate de dezvoltarea realiă şi din care marxiştii (ruşi, în frunte cu V. I. Lenin, nu lăsaseră să subsiste piatră de piatră. Ca şi niairodnicii liberali, doctrinarii „Vieţii Româneşti" negau caracterul capitalist iail .dezvoltării economiei româneşti. Intr-un moment cînd România devenise o pradă preţioasă în ciocnirea de interese ■dintre marile monopoluri, într-un moment când capitalul financiar din principalele ţări capitaliste descoperea în Romania o sursă preţioasă de materii prime şi un debuşeu sigur, lîntr-un moment cînd sute de mii ide familii ţărăneşti nu puteau să-şi încropească .mămăliga zinică decît închi-riindu-şi, în condiţiuni îngrozitoare, forţa de .muncă, ân momentul cînd toate faptele, toate cifrele dovedeau esenţa capitalistă a exploatării omului muncitor (din ţara noastră, exploatare agravată de .sigur de persistenţa rămăşiţelor economiei feudale, C. Stere susţinea că „numai interesul, ignoranţa sau o idee fixă de maniac poate explica visul industrializării Romîniei". Iar imposibilitatea realizării unui asemenea vis era echivalentă pentru C. Stere cu imposibilitatea 'dezvoltării capitalismului iîn România. Pentru o asemenea dezvoltare, susţinea C. Sfere, era nevoie de existenţa unor debuşee externe, pe care, de sigur, capitaliştii români inu 'le puteau avea. Singură, piaţa internă nu putea oferi suficiente posibilităţi de dezvoltare capitalismului, deoarece acesta, ruinînd şi paupe-rizînd pe micii producători, deposedând pe micii producători de mijloacele lor de producţie, pricinuieşte implicit o restrângere a pieţii interne şi deci îşi taie singur craca ide sub picioare. In ' vremea cînd C. Stere făcea asemenea raţionamente, trecuseră aproape 15 ani de cînd V. I. Lenin în lucrarea sa „Cu privire la aşa zisa problemă a pieţelor", zdrobise argumentele similare ale narodnicilor 'liberali ruşi. In această lucrare ca şi în celelalte lu-cări ale salte, în care se răîuise cu narod- 224 ALEX. LEON şi DUMITRU HÎNCU nicismul illiberal, V. I Lenin a demonstrat, în chipul cel mai convingător, că ruinarea micilor producători ou duce >la restrângerea, ci dimpotrivă, la lărgirea pieţii interne, că 'pauperizarea ţărănimii nu micşorează şansele dezvoltării capitalismului, ci dimpotrivă, ile măreşte, că, în capitalism piaţa internă ise lărgeşte pe seama ruinării şi a „desţărănizării" ţărănimii. Este •necesar să amintim de aceste fundamente „teoretice" ale ideologiei vechii „Vieţi Romîneşti" pentru a înţelege felul cum doctrinarii revistei vedeau rolul diferitelor clase sociale